John Grisham — Juriul

i "L-z 


a Eor 
Pew Fooie a 


John Grisham 
juriul 


1 


Faţa lui Nicholas Easter era pe jumătate acoperită de vitrina 
de prezentare plină cu telefoane fără fir, mici şi delicate, iar el 
nu privea drept spre camera ascunsă, ci undeva spre stânga, 
poate spre vreun client sau, cine ştie, spre tejgheaua pe 
deasupra căreia un grup de copii studia ultimele jocuri 
electronice venite din Asia. Deşi era opera unui tip aflat la vreo 
patruzeci de metri distanţă, luptându-se cu aglomeraţia de pe 
acea alee comercială, fotografia era clară şi dezvăluia o figură 
frumoasă, proaspăt rasă, cu trăsături puternice şi ochii blânzi, 
ca de copil. Easter avea douăzeci şi şapte de ani, asta se ştia 
precis. Nu purta ochelari. Nici vorbă de inel agăţat în nas sau de 
vreo tunsoare bizară. Nimic care să te fi dus cu gândul că ar fi 
un maniac al computerelor, care lucrează la un magazin pentru 
cinci dolari pe oră. In chestionarul pe care îl completase scrisese 
că se afla acolo de patru luni şi că studia la fără frecvenţă, deşi 
nu-i putuseră da de urmă la nici un colegiu pe o rază de trei sute 
de mile. Minţise, de asta erau siguri. 

Nici nu se putea altfel. Reţeaua lor de informaţii era mult 
prea bună. Dacă puştiul era student, ar fi ştiut şi ei unde, de 
când, în ce domeniu şi ce note are, bune sau rele. 

Ar fi ştiut. Tipul lucra într-un magazin de computere dintr-un 
centru comercial. Nici mai mult, nici mai puţin. Poate că-şi 
propusese să se înscrie pe undeva. Poate că dăduse greş, dar 
tot îi mai plăcea să se considere student. Poate că asta îl făcea 
să se simtă mai bine, îi dădea senzaţia unui scop clar în viaţă, 
suna bine. 

Dar nici vorbă să fie sau măcar să fi fost student în trecutul 
nu prea îndepărtat. Şi-atunci, puteau oare avea încredere în el? 
Intrebarea fusese deja întoarsă pe toate părţile de vreo două ori, 
în camera în care se aflau, de fiecare dată când ajunseseră în 
dreptul numelui lui Easter pe listă şi figura lui apăruse pe ecran. 


În cele din urmă au decis că era o minciună nevinovată. 

Nu fuma. Regulamentul magazinului era foarte strict în 
această privinţă; în schimb, fusese văzut (nu însă şi fotografiat) 
mâncând o plăcintă cu carne la Food Garden în compania unei 
colege de serviciu, care fumase două ţigări cât timp îşi sorbise 
paharul de limonadă. Pe Easter nu părea să-l deranjeze fumul. 
Sau cel puţin nu era un antifumător prea zelos. 

Bărbatul din fotografie avea o figură frumoasă, bronzată; 
zâmbea uşor, cu buzele strânse. Cămaşa albă de sub haina roşie 
specifică magazinului nu avea nasturi la guler; deasupra se 
zărea o cravată în dungi, aleasă cu gust. Tipul părea îngrijit şi 
sportiv, iar cel care făcuse fotografia reuşise chiar să stea de 
vorbă cu Nicholas, pretextând că vrea să cumpere un aparat 
oarecare; le spusese că vorbea frumos, era amabil şi priceput — 
într-un cuvânt, un tânăr simpatic. Pe insigna de la piept, Easter 
era numit director, dar alţi doi angajaţi purtând acelaşi titlu 
puteau fi văzuţi în magazin în acelaşi timp. 

In ziua care urmase, după ce fusese făcută fotografia, o 
tânără atrăgătoare, îmbrăcată în blugi, intrase în magazin şi, tot 
învârtindu-se pe lângă raionul de accesorii, îşi aprinsese pur şi 
simplu o ţigară. S-a întâmplat că Nicholas Easter se afla cel mai 
aproape dintre toţi angajaţii sau directorii, sau ce-or mai fi fost, 
aşa că s-a apropiat politicos de femeie şi a rugat-o să nu mai 
fumeze. Ea s-a prefăcut nemulțumită, chiar jignită, gata să-l 
provoace. El şi-a păstrat cumpătul şi i-a explicat că magazinul 
avea reguli foarte stricte de interdicţie a fumatului. Ea putea 
fuma oriunde în altă parte. „Pe dumneata te deranjează 
fumatul?" îl întrebase ea, trăgând din ţigară. „Nu tocmai, 
răspunsese el. Dar îl deranjează pe proprietarul acestui 
magazin.” Apoi o rugase încă o dată să nu mai fumeze. Ea i-a 
explicat că de fapt chiar dorea să cumpere un radio nou, 
acţionat digital, deci nu-i putea aduce o scrumieră? Nicholas a 
scos o cutie goală de băutură răcoritoare de sub tejghea şi, nici 
mai mult, nici mai puţin, i-a luat ţigara din mână şi i-a stins-o. Au 
vorbit despre radiouri timp de douăzeci de minute, ea nereuşind 
să se hotărască. Cocheta fără ruşine, iar el era încântat de 
situaţie. Şi, după ce i-a plătit un aparat de radio, ea i-a lăsat 
numărul de telefon, iar el i-a promis c-o s-o sune. 

Episodul a durat douăzeci şi cinci de minute şi a fost 
înregistrat pe un mic casetofon ascuns în poşeta ei. Banda 


fusese ascultată în două rânduri, în timp ce figura lui era 
proiectată pe perete şi studiată de jurişti şi experţi. Declaraţia ei 
despre întâlnire se afla în dosar — şase pagini tipărite cu 
observaţii amănunțite, de la încălţăminte (o pereche de pantofi 
vechi de sport, marca Nike), respiraţie (mirosea a gumă cu 
scorţişoară) şi vocabular (nivel de colegiu), până la felul în care 
luase ţigara. După părerea ei, şi avea experienţă în astfel de 
treburi, el nu fumase niciodată. 

l-au ascultat timbrul plăcut al vocii, tonul de comerciant 
profesionist şi conversaţia caldă şi l-au plăcut. Era inteligent şi 
nu dispreţuia tutunul. Nu era chiar modelul perfect al unui jurat, 
dar cu siguranţă că merita urmărit. Problema cu Easter, posibilul 
jurat cu numărul 56, era că ştiau foarte puţin despre el. Evident, 
ajunsese pe coasta Golfului Mexic cu mai puţin de un an în 
urmă, iar ei habar n-aveau de unde venea. Trecutul lui era 
complet învăluit în mister. A închiriat o garsonieră la opt 
cvartale distanţă de tribunalul din Biloxi — aveau fotografii ale 
clădirii — şi, la început, se angajase chelner într-un cazinou de 
pe plajă. A ajuns repede la rangul de crupier la masa de „21", 
dar şi-a dat demisia după două luni. 

La puţin timp după ce în Mississippi au fost legalizate jocurile 
de noroc, o duzină de cazinouri au răsărit pe coastă peste 
noapte, aducând cu ele un val de prosperitate. Oameni din toate 
colţurile ţării veneau în căutare de slujbe, aşa că se putea 
presupune că Nicholas Easter a sosit la Biloxi mânat de acelaşi 
motiv care-i adusese acolo pe mulţi. Singurul lucru ciudat în 
ceea ce-l privea era că se înscrisese atât de repede pentru vot. 

Avea un Volkswagen „broscuţă", model 1969 — şi o 
fotografie a acestuia apăru pe perete, luând locul figurii lui. 
Mare lucru! Avea douăzeci şi şapte de ani, era neînsurat, 
student în timpul liber — după spusele lui — exact tipul de om 
care să aibă o asemenea maşină. Fără nici un fel de abţibilduri. 
Nimic care să indice vreo asociere politică sau conştiinţă socială 
sau vreo echipă favorită. Nici urmă de tichete de parcare în 
colegiu. Nici măcar o etichetă uzată, pe post de reclamă. Maşina 
nu reprezenta nimic, din punctul lor de vedere. Nimic, în afară 
de o viaţă la limita sărăciei. 

Cel care umbla la proiector şi care vorbea cel mai mult era 
Carl Nussman, un avocat din Chicago care nu mai profesa, dar 
îşi deschisese propria sa firmă de consultanţă juridică. În 


schimbul unei sume frumuşele, Carl Nussman şi firma sa îţi 
puteau alege juriul potrivit. Adunau date, făceau fotografii, 
înregistrau voci, trimiteau blonde în blugi strâmţi, la momentul 
potrivit. Carl şi asociaţii săi depăşeau destul de des limitele legii 
şi eticii, dar era imposibil să-i prinzi. La urma urmelor, nu e 
nimic ilegal sau lipsit de etică în a fotografia posibilii juraţi. 
Organizaseră ample sondaje telefonice în ţinutul Harrison, cu 
şase luni în urmă, apoi din nou, cu două luni în urmă, şi iarăşi, 
după încă o lună, pentru a evalua sentimentele comunităţii faţă 
de problemele fumatului şi pentru a descoperi modele de juraţi 
perfecţi. Nu scăpau nici un prilej de a face noi fotografii, nu 
lăsau nici o urmă necercetată. Aveau câte un dosar pentru 
fiecare posibil jurat. 

Carl apăsă pe buton şi Volkswagenul fu înlocuit cu imaginea 
anostă a unui bloc cu zugrăveala scorojită; acolo, undeva, era şi 
locuinţa lui Nicholas Easter. Un nou declic şi imaginea feţei 
acestuia reveni pe perete. 

— Aşa că avem doar trei fotografii cu numărul 56, spuse Carl 
cu o umbră de nemulţumire în glas, întorcându-se şi aruncându-i 
o privire de gheaţă fotografului, unul dintre nenumăraţii săi 
spioni privaţi, care-i explicase că nu-l putuse prinde pe băiat 
fără a risca să fie, la rândul său, surprins. Fotograful stătea pe 
un scaun sprijinit de peretele din spate, în faţa mesei lungi la 
care erau aşezaţi avocaţi, consultanţi şi experţi juridici; era 
vizibil plictisit şi gata s-o ia la picior. Era ora şapte, într-o seară 
de vineri. Numărul 56 se afla pe perete şi mai urmau încă o sută 
patruzeci după el. Oribil sfârşit de săptămână. Simţea nevoia să 
bea ceva. 

Şase avocaţi cu cămăşi şifonate şi mânecile suflecate luau 
de zor notițe şi, din timp în timp, aruncau câte o privire spre faţa 
lui Nicholas Easter, proiectată pe peretele din spatele lui Carl. 
Experţi juridici de tot felul — un psihiatru, un sociolog, un analist 
grafolog, un profesor de drept şi mulţi alţii — răsfoiau hârtii şi 
pagini tipărite mărunt la calculator. Nu prea ştiau ce să facă cu 
Easter. Tipul minţea şi îşi ascundea trecutul, şi totuşi pe hârtie şi 
în imaginea de pe perete părea în regulă. 

Poate că nu minţea. Poate că era student în ultimul an, în 
cine ştie ce colegiu de mâna a doua din estul Arizonei, şi poate 
că lor le scăpase acest amănunt. 

Mai lăsaţi băiatul în pace, se gândea fotograful, dar îşi ţinu 


gândul pentru sine. În această cameră plină de granguri cu 
educaţie înaltă şi bani mulţi, el era ultimul a cărui părere să fie 
băgată în seamă. Nu era treaba lui să vorbească. 

Carl îşi drese glasul şi aruncă încă o privire spre fotograf, 
apoi spuse: 

— Numărul 57. 

Pe perete apăru figura unei tinere mame şi vreo două 
persoane din cameră începură să chicotească. 

— Traci Wilkes, rosti Carl, de parcă Traci i-ar fi fost o 
prietenă veche. Foile de hârtie circulau în jurul mesei. 

— Treizeci şi trei de ani, căsătorită, mamă a doi copii, soţie 
de medic, membră a două cluburi locale, două case de sănătate 
şi o listă întreagă de cluburi sociale. 

Carl alungă toate acestea din memorie cu o singură apăsare 
pe butonul proiectorului. Faţa roşie a lui Traci fu înlocuită de o 
imagine în care era surprinsă la alergarea de dimineaţă, pe 
trotuar, minunat împodobită cu o pereche de Reebok din fibre 
elastice, nou-nouţi, şi cu ochelari de soare sport, cu ramă albă şi 
lentile reflectorizante, ultimul răcnet în materie; părul lung era 
strâns perfect, într-o codiţă de cal drăgălaşă. Împingea un 
cărucior special pentru antrenament, în care se zărea un 
bebeluş. Lui Traci părea să-i placă să asude din greu. Era 
bronzată şi bine făcută, dar nu chiar aşa cum te-ai fi aşteptat. 
Avea şi unele obiceiuri proaste. Urma o altă imagine, cu Traci în 
Mercedesul-rulotă, negru, cu feţe de copii şi câini ivindu-se la 
fiecare fereastră. O alta, cu Traci încărcată cu sacoşe pline cu 
alimente pe care le aşeza în aceeaşi maşină; purta o altă 
pereche de pantofi de sport şi un şort strâmt, arătând exact ca 
unul care doreşte să-şi păstreze veşnic forma atletică. Fusese 
uşor de urmărit, pentru că era ocupată până peste cap şi nu se 
oprise niciodată îndeajuns pentru a se uita de jur împrejur. 

Carl trecu în revistă fotografiile cu casa familiei Wilkes, o vilă 
masivă cu trei etaje, aflată în suburbie, în care se vedea de lao 
poştă că nu poate locui decât un doctor. Nu zăbovi prea mult 
asupra lor, păstrând ce era mai bun pentru la urmă. Din nou 
Traci, din nou leoarcă de sudoare, cu bicicleta lăsată undeva pe 
aproape; Traci aşezată sub un copac din parc, pe iarbă, departe 
de toată lumea, pe jumătate ascunsă şi fumând o ţigară! 

Acelaşi fotograf rânji prosteşte. Era cea mai bună realizare a 
lui, poza asta făcută de la o sută de metri distanţă, cu nevasta 


doctorului trăgând pe furiş dintr-o ţigară. El nu avusese habar că 
femeia fumează şi se întâmplase să stea, nonşalant, la piciorul 
unui pod, ca să fumeze o ţigară, când ea trecuse prin dreptul lui. 
Se plimbase fără ţintă prin parc preţ de vreo jumătate de oră, şi 
apoi o văzuse oprindu-se şi căutând ceva în portbagajul 
bicicletei. 

Atmosfera din cameră se mai însenină puţin la vederea lui 
Traci lângă copac. Apoi, Carl reluă: 

— Cred că putem miza pe numărul 57. 

Făcu o notă pe o foaie de hârtie, apoi sorbi o gură de cafea 
stătută dintr-un pahar de hârtie. Normal că miza pe Traci 
Wilkes! Cine nu şi-ar fi dorit în juriu o nevastă de doctor, când 
avocaţii pârâtului cereau milioane? Carl nu voia decât neveste 
de doctori, dar n-avea de unde să le ia. Faptul că ei îi plăceau 
ţigările era doar un plăcut supliment. 

Numărul 58 era docher la Ingalls, în Pascagoula — un bărbat 
de cincizeci de ani, alb, divorţat, lider sindical. Carl prezentă o 
fotografie cu Fordul bărbatului şi tocmai se pregătea să facă un 
rezumat al vieţii acestuia, când uşa se deschise şi domnul 
Rankin Fitch îşi făcu apariţia în încăpere. Carl se opri. Avocaţii se 
îndreptară de spate în scaune şi deveniră dintr-o dată foarte 
interesaţi de Ford. Scriau cu furie pe topurile de hârtie, de parcă 
era ultima lor şansă de a mai vedea o asemenea maşină. 
Consilierii juridici se puseră şi ei pe treabă, începând să ia notițe 
cu toată seriozitatea, fiecare având mare grijă să nu privească 
spre nou-venit. 

Fitch se întorsese. Fitch se afla în încăpere. 

El închise încet uşa în urma sa, făcu câţiva paşi spre 
marginea mesei şi aruncă o privire de gheaţă spre toţi cei 
aşezaţi de jur împrejur. Mai mult, era o căutătură plină de 
dispreţ. Pungile de sub ochi făceau ca aceştia să pară şi mai 
adânciţi în orbite. Fruntea îi era brăzdată de riduri dese, adânci. 
Pieptul masiv se ridica şi cobora încet şi, pentru o clipă sau 
două, nu mai respiră nimeni în afară de Fitch. Buzele lui se 
desfăceau pentru mâncare şi băutură, uneori pentru 
conversaţie, dar niciodată pentru un zâmbet. 

Ca de obicei, Fitch era furios; nimic nou în asta, pentru că 
tipul îşi menținea starea de ostilitate chiar şi în somn. Dar oare 
avea de gând să înjure şi să amenințe, poate chiar să arunce cu 
câte ceva, sau doar să clocotească în sinea lui? Cu Fitch nu ştiai 


niciodată la ce să te aştepţi. Bărbatul se opri la marginea mesei, 
între doi tineri avocaţi, parteneri începători şi posesori ai unui 
salariu confortabil din şase cifre, membri în această firmă, 
avându-şi birourile chiar în această cameră din această clădire. 
Pe de altă parte, Fitch era un necunoscut de la Washington, un 
intrus care de o lună nu mai înceta să mormăie şi să latre pe 
holurile lor. Cei doi avocaţi nu îndrăzneau să-l privească. 

— Ce număr? îl întrebă Fitch pe Carl. 

— 58, răspunse Carl repede, îndatoritor. 

— Întoarce-te la 56, ceru Fitch şi Carl derulă rapid imaginile, 
până când figura lui Nicholas Easter apăru din nou pe perete. Se 
auzea fâşâitul hârtiilor pe masă. 

— Ce ştii? întrebă Fitch. 

— Acelaşi lucru, răspunse Carl, privind într-o parte. 

— Grozav, ce să zic! Din o sută nouăzeci şi şase, câţi mai 
reprezintă încă un mister? 

— Opt. 

Fitch pufni dispreţuitor şi clătină încet din cap, iar toată 
lumea se pregăti pentru o răbufnire. În loc de asta, îşi netezi 
încet, atent, părul sur şi ţepos tuns cu grijă la spate, privi spre 
Carl, lăsându-i o clipă de răgaz ca pentru a înţelege gravitatea 
momentului, şi apoi spuse: 

— Veţi lucra până la miezul nopţii, apoi veţi reveni la şapte 
dimineaţa. E valabil şi pentru duminică. 

Cu aceste cuvinte, îşi răsuci trupul gras pe călcâie şi părăsi 
camera. 

Uşa se trânti. Aerul deveni imediat mai respirabil şi toţi, 
avocaţi şi consilieri juridici, Carl şi ceilalţi, fără excepţie, îşi 
priviră ceasurile. Tocmai li se ceruse să-şi petreacă treizeci şi 
nouă din următoarele cincizeci şi trei de ore în această încăpere, 
privind imaginile mărite ale unor feţe pe care le mai văzuseră, 
memorizând nume şi zile de naştere şi detalii vitale despre 
aproape două sute de oameni. 

Şi absolut nimeni din cameră nu avea nici cel mai mic dubiu 
despre faptul că vor face cu toţii ceea ce li se ceruse. Nici cel 
mai mic dubiu. 


Fitch o luă pe scări până la parterul clădirii, unde îl aştepta 
şoferul său personal, un tip solid pe nume josé. Jose purta 


costum negru şi cizme negre de cowboy şi ochelari negri pe 
care nu-i scotea decât când făcea duş şi când dormea. Fitch 
deschise o uşă fără să bată şi întrerupse o şedinţă care începuse 
de câteva ore. Patru avocaţi cu ajutoarele de rigoare urmăreau 
înregistrarea video a depoziţiilor primilor martori ai apărării. 
Banda se opri la câteva secunde după intrarea lui Fitch. El se 
adresă scurt unuia dintre avocaţi, apoi părăsi camera. Jose îl 
urmă printr-o bibliotecă strâmtă, spre un alt hol, de unde intră 
pe neaşteptate într-o altă încăpere, speriind alt grup de avocaţi. 

Cu opt avocaţi, firma Whitney & Cable & White era cea mai 
mare de pe coasta Golfului Mexic. Fitch însuşi alesese firma şi 
cei de aici aveau să câştige salarii de milioane datorită alegerii 
lui. Totuşi, pentru a-şi merita banii, firma trebuia să suporte 
tirania şi temperamentul nemilos al lui Rankin Fitch. 

Satisfăcut că întreaga clădire era la curent cu prezenţa sa şi 
îngrozită de mişcările lui, Fitch plecă. Se opri pe trotuar să-l 
aştepte pe José şi trase adânc în piept aerul cald de octombrie. 
La trei rânduri de blocuri mai departe, în jumătatea de sus a 
clădirii unei vechi bănci, zări un birou scăldat în lumină. Inamicul 
încă mai lucra. Avocaţii acuzării erau acolo, grămadă, în diferite 
camere, întâlnindu-se cu experţi, studiind fotografii decolorate şi 
făcând în bună parte cam acelaşi lucru pe care îl făceau şi 
oamenii lui. Procesul începea luni, cu selectarea juraţilor, iar el 
ştia că şi ei asudau în faţa nesfârşitului şir de nume şi fete, 
întrebându-se cine naiba era Nicholas Easter şi de unde 
apăruse. Dar Ramon Caro şi Lucas Miller, Andrew Lamb şi 
Barbara Furrow şi Delores DeBoe? Cine erau toţi aceşti oameni? 
Numai într-un loc uitat de lume ca Mississippi puteai să găseşti 
liste atât de depăşite ale posibililor juraţi. Fitch organizase 
apărarea în opt cazuri înaintea acestuia, în opt state diferite 
unde se foloseau computere şi informaţiile veneau pe bandă şi 
unde, atunci când funcţionarii îţi înmânau lista cu juri, n-aveai 
de ce să te mai întrebi cine era mort şi cine nu. 

Privi în gol spre lumina din depărtare şi se întrebă cum 
aveau să-şi împartă rechinii aceia lacomi banii, dacă se întâmpla 
să câştige. Cum naiba aveau să se înţeleagă la împărţeală? 
Procesul era floare la ureche în comparaţie cu baia de sânge 
care avea să urmeze dacă obțineau verdictul dorit şi, o dată cu 
acela, potul cel mare. A 

li ura, şi scuipă pe caldarâm. Işi aprinse o ţigară, strângând-o 


uşor între degetele groase. 

José îşi făcu apariţia de după colţul străzii, într-o strălucitoare 
limuzină de închiriat, cu geamurile fumurii. Fitch luă loc în faţă, 
ca de obicei. Jose îşi ridică şi el privirea spre biroul avocaţilor 
rivali, în clipa în care trecură prin dreptul clădirii, dar nu spuse 
nimic, pentru că şeful său nu suporta bârfele. Trecură pe lângă 
clădirea tribunalului din Biloxi, apoi pe lângă magazinul cu 
marfă ieftină, pe jumătate abandonat, unde Fitch şi asociaţii săi 
păstrau un număr de birouri ascunse vederii, cu parchetul 
proaspăt raşchetat şi mobilă închiriată, de mâna a doua. 

Cotiră spre vest, intrând pe autostrada 90 în dreptul plajei şi 
înaintând cu greu în aglomeraţia de la acea oră. Era vineri seara 
şi cazinourile erau pline de tipi care puneau la bătaie banii de 
coşniţă, făcându-şi planuri cum să-i recâştige a doua zi. leşiră cu 
greu din Biloxi, traversară portul, pe lângă Long Beach şi Pass 
Christian. Apoi părăsiră coasta şi, nu mult după aceea, trecură 
prin punctul de control din apropierea lagunei. 


2 


Casa de pe plajă era modernă, întinsă pe o suprafaţă destul 
de mare şi construită fără să aibă parte de plaja propriu-zisă. Un 
ponton din scânduri de lemn vopsit în alb se pierdea în apele 
liniştite, pline de vegetaţie, ale golfului, dar plaja cea mai 
apropiată se afla la două mile distanţă. O barcă de pescuit, 
lungă de vreo şase metri, era ancorată lângă dig. Casa fusese 
închiriată de la un negustor de uleiuri din New Orleans — pe trei 
luni, cu banii jos şi fără alte întrebări. Era folosită temporar 
drept loc de retragere, ascunzătoare, bună pentru câţiva 
oameni foarte importanţi care mai rămâneau aici peste noapte. 

Pe o punte, la mare înălţime deasupra mării, patru domni 
bine se relaxau cu câte un pahar de băutură, stând de vorbă, în 
aşteptarea unui vizitator. Deşi afacerile îi obligau, în mod 
normal, la o crâncenă rivalitate, jucaseră împreună optsprezece 
runde de golf în acea după-amiază, apoi mâncaseră crevete şi 
scoici luate direct de pe grătar. Acum îşi turnaseră ceva de băut 
şi priveau apele întunecate de dedesubt. Urau faptul că se aflau 
la Golful Mexic, într-o după-amiază de vineri, departe de casele 


lor. 

Dar mirosea a afaceri, a afaceri cruciale care necesitau un 
armistițiu şi făceau din Golf un loc aproape plăcut. Fiecare dintre 
cei patru era director executiv al câte unei corporaţii publice de 
marcă. Fiecare corporație se afla pe lista Fortune 500, a celor 
mai buni; toate erau cotate la bursă. Cu un an înainte, cea mai 
mică dintre ele avusese vânzări de şase sute de milioane de 
dolari, iar cea mai mare, de patru miliarde. Fiecare obținuse 
profituri record, dividende imense, îi făcuse fericiţi pe acţionari 
şi pe directorii executivi, care câştigau milioane pentru 
performanţele lor. 

Fiecare era un conglomerat de un gen sau altul, cu diferite 
divizii şi o multitudine de produse, cu bugete umflate pentru 
publicitate şi nume insipide, de genul Trellco sau Smith Greer, 
nume desemnate să abată atenţia de la faptul că, în esenţă, nu 
reprezentau prea mult în afara unor companii specializate în 
comerţul cu tutun. Fiecare dintre cei patru, sau Cei Patru Mari, 
cum erau cunoscuţi în cercurile financiare, îşi regăseau uşor 
rădăcinile în câte un comerciant de tutun din secolul al XIX-lea, 
din Carolina (de Nord şi Sud) sau Virginia. Fabricau ţigări — 
împreună, ajungeau la 98% din toate ţigările vândute în Statele 
Unite şi Canada. Mai fabricau şi altele, de exemplu acadele, fulgi 
de cereale şi vopsea de păr, dar nu trebuia să faci prea multe 
săpături ca să descoperi că profiturile lor vin de la ţigări. 
Avuseseră loc fuziuni şi schimbări de nume, depunându-se mult 
efort pentru a nu bate la ochi, dar cei Patru Mari fuseseră atent 
izolaţi şi transformați în inamici publici de către grupurile de 
consumatori, doctori şi chiar politicieni. 

lar acum aveau de-a face cu avocaţii. Rudele unor fumători 
decedați ajunseseră, pur şi simplu, să-i dea în judecată şi să 
ceară sume exorbitante, pentru că ţigările cauzaseră cancer la 
plămâni, ziceau ei. Şaisprezece procese până acum, şi Tutunul 
Atotputernic le câştigase pe toate, dar presiunea creştea. Şi în 
clipa în care juraţii aveau să dea, pentru prima dată, câteva 
milioane unei văduve, se putea dezlănţui un adevărat iad pe 
pământ. Avocaţii aveau s-o ia razna cu reclamele lor nesfârşite, 
rugându-se de fumători şi de rudele rămase în urma acestora să 
semneze imediat şi să-i acţioneze în justiţie cât timp procesele 
se dovedeau rentabile. 

De regulă, bărbaţii aceştia vorbeau despre altceva când erau 


singuri, dar alcoolul le dezlegă limba. Frustrarea începu să se 
facă simțită. Se aplecară peste balustradă, privind fix apa, şi 
începură să-i înjure pe avocaţi şi tot sistemul legal american. 
Fiecare dintre aceste companii cheltuia milioane la Washington, 
plătind diferite grupuri care încercau să modifice legislaţia civilă, 
pentru ca firmele responsabile, asemenea lor, să fie protejate 
împotriva oricărei acţiuni juridice. Aveau nevoie de un scut în 
faţa acestor atacuri absurde ale unor aşa-zise victime. Dar, după 
toate aparențele, nimic nu mergea. Aşa se făcea că se aflau 
acum undeva pe malul râului Mississippi, asudând de teama 
unui nou proces. 

Ca răspuns la atacul din ce în ce mai virulent al tribunalelor, 
Cei Patru Mari puseseră deoparte o sumă uriaşă de bani — 
fondul. Nu avea limite, nu lăsa urme. Nu exista. Fondul era 
folosit pentru manevrele dure din procese; pentru angajarea 
celor mai mari şi mai diabolici avocaţi ai apărării, a celor mai 
pricepuţi experţi, a celor mai înţelepţi consultanţi pentru jurati. 
Nu existau restricţii în folosirea fondului. După şaisprezece 
victorii, se întrebau uneori între ei dacă există şi ceva imposibil 
pentru fond. Fiecare companie injecta trei milioane pe an şi rula 
devizele în mai multe circuite, până să ajungă la fond. Nici un 
contabil, nici o echipă de control sau vreo altă autoritate nu 
prinsese vreodată de veste de existenţa acestor bani numai 
buni de uns. 

Fondul era administrat de Rankin Fitch, om pe care toţi cei 
de faţă îl dispreţuiau, dar de care ascultau totuşi, 
subordonându-se chiar ordinelor lui. Pe el îl aşteptau. Se 
întâlneau când el le cerea să se întâlnească. Se împrăştiau şi 
reveneau la ordinul lui. Acceptau să-i ciugulească din palmă cât 
timp le câştiga procesele. Fitch condusese opt, fără să piardă 
vreunul. Aranjase şi două anulări pe motiv de viciu de 
procedură, dar evident că nu existau dovezi în acest sens. 

Un servitor apăru pe punte, cu o tavă de băuturi proaspete, 
fiecare amestec fiind pregătit conform unei reţete precise. Işi 
luaseră paharele, când cineva spuse „A sosit Fitch". Cei patru 
simţiră în acelaşi timp cum băutura li se ridică mai întâi la cap, 
pentru a li se lăsa apoi, ca de plumb, în picioare, în timp ce un 
fior de gheaţă le străbătea şira spinării. 

Intrară repede în căsuţă, în timp ce Fitch îl instruia pe Jose să 
parcheze exact în faţa uşii de la intrare. Un servitor îi întinse un 


pahar cu apă minerală fără gheaţă. Fitch nu bea niciodată 
alcool, deşi în tinereţe consumase destul pentru a scufunda şi 
un vapor. Nu-i mulţumi omului, nici măcar nu păru să-i observe 
prezenţa, şi se îndreptă spre cămin aşteptându-i pe cei patru să 
se aşeze în jurul lui, pe canapele. Un alt servitor se aventură cu 
un platou pe care se aflau restul de crevete şi de scoici, dar 
Fitch îl refuză cu un gest al mâinii. Se vorbea că mănâncă din 
când în când, dar asta nu se întâmpla niciodată în timpul 
proceselor. Dovada se afla chiar în faţa lor — pieptul umflat şi 
talia groasă, colacul de grăsime de sub barbişon şi înfăţişarea sa 
generală de om îndesat. Dar purta costume închise la culoare, 
veşnic cu nasturii încheiaţi, şi reuşea de minune să-şi menţină 
alura impunătoare. 

— O scurtă punere la curent cu ultimele date, spuse el, 
considerând că aşteptase destul după caraghioşii ăştia. În 
momentul de faţă, întreaga echipă a apărării lucrează nonstop şi 
acest ritm va continua pe tot parcursul weekendului. Cercetările 
legate de juraţi se desfăşoară conform graficului. Consultanţii 
juridici sunt pregătiţi. Toţi martorii sunt prelucraţi, iar experţii au 
sosit deja în oraş. Nu a apărut nimic neobişnuit până acum. 

Se lăsă tăcerea, exact atât cât ei să fie siguri că, pentru 
moment, Fitch terminase de vorbit. 

— Dar juraţii aceia? întrebă D. Martin Jankle, cel mai nervos 
din grup. El dirija aşa-numita U-Tab, prescurtarea mai cunoscută 
a numelui unei companii mai vechi care, mulţi ani la rând, se 
numise Union Tobacco, dar care, după o operaţie de 
comercializare, folosea acum numele de Pynex. Procesul cu care 
se confruntau acum era Wood contra Pynex, astfel că roata 
ruletei se întorsese ameninţător spre Jankle. Pynex era a treia 
companie ca mărime, cu vânzări de aproape două miliarde în 
anul anterior. Mai avea, ca din întâmplare, moştenire din ultimul 
trimestru, cea mai mare rezervă de bani gheaţă dintre toate 
cele patru. Acest proces picase într-un moment de-a dreptul 
nenorocit. Cu puţin ghinion, juraţii puteau intra în curând în 
posesia unor detalii secrete despre datele financiare ale 
companiei Pynex, coloane drăgălaşe şi clare care puteau dovedi 
existenţa a peste opt sute de milioane bani gheaţă. 

— Ne ocupăm de ei, spuse Fitch. Avem date mai puţin sigure 
despre opt dintre ei. Din care patru ar putea fi sau morţi sau 
plecaţi de aici. Ceilalţi patru sunt vii şi sunt aşteptaţi luni la 


tribunal. 

— Un drac de jurat ar putea fi otravă pentru noi, spuse 
Jankle. 

Fusese avocat asociat în Louisville, înainte de a trece la 
U-Tab, şi mereu îi amintea lui Fitch că ştie mai multe despre 
treburile legale decât ceilalţi trei. 

— Sunt conştient de asta, i-o trânti Fitch. 

— Trebuie să-i ştim pe oamenii ăştia. 

— Facem tot posibilul. N-avem ce face atâta vreme cât 
listele de juraţi de aici nu sunt aduse la zi, cum se întâmplă în 
alte state. 

Jankle sorbi îndelung din pahar şi-l privi pe Fitch drept în 
ochi. La urma urmelor, Fitch era doar un trepăduş bine plătit, 
nici pe departe de talia unui director executiv dintr-o companie 
importantă. Oricum i-ai fi zis — consultant, agent, intermediar 
—, fapt este că lucra pentru el. Normal că acum făcea pe 
nebunul, îi plăcea să se laude şi să ţipe, pentru că el era la 
comandă, dar, la naiba, era doar un trepăduş cu stea în frunte. 
Jankle îşi păstra pentru sine aceste gânduri. 

— Altceva? îl întrebă Fitch pe Jankle, ca şi cum întrebarea 
iniţială a acestuia fusese o neghiobie, ca şi cum n-ar fi avut 
nimic important de spus şi ar fi fost mai bine să-şi ţină gura. 

— Ai încredere în aceşti avocaţi? întrebă Jankle, aşa cum o 
mai făcuse şi cu alte ocazii. 

— Am mai vorbit despre asta, ripostă Fitch. 

— Putem să mai vorbim, dacă eu consider că e necesar. 

— De ce te îngrijorează avocaţii noştri? întrebă Fitch. 

— Pentru că, mă rog, pentru că sunt de pe aici. 

— Înţeleg. Şi tu crezi că ar fi mai înţelept să aducem unii de 
la New York, ca să vorbească cu juriul nostru? Sau, poate, de la 
Boston? 

— Nu, numai că, vreau să spun, poftim, ei n-au pledat 
niciodată într-un proces legat de tutun. 

— N-a mai fost un alt caz legat de tutun pe coasta Golfului, 
până acum. Eşti nemulţumit? 

— Mă îngrijorează, atâta tot. 

— l-am angajat pe cei mai buni în domeniu, spuse Fitch. 

— De ce ne cer atât de puţin? 

— Puțin! Când te gândeşti că săptămâna trecută te îngrijora 
costul apărării. Acum zici că avocaţii nu cer destul. Hotărăşte-te! 


— Anul trecut am plătit patru sute de dolari pe oră pentru 
avocaţii din Pittsburgh. Tipii ăştia lucrează pentru două sute. 
Asta mă îngrijorează. 

Fitch privi încruntat spre Luther Vandermeer, director 
executiv la Trellco. 

— Imi scapă mie ceva? întrebă el. Omul ăsta e serios? Am 
pus deja la bătaie cinci milioane pentru cazul ăsta şi el se teme 
că sunt prea strâns la mână! continuă Fitch, arătând spre Jankle. 

Vandermeer zâmbi şi sorbi din pahar. 

— In Oklahoma ai cheltuit şase milioane, spuse Jankle. 

— Şi am câştigat. Nu-mi amintesc să fi primit vreo 
reclamaţie după citirea verdictului! 

— Nu mă plâng nici acum. Îmi exprim doar îngrijorarea. 

— Grozav! Am să mă întorc la birou, să-i convoc pe toţi 
avocaţii şi să le spun că pe clienţii mei îi deranjează nota de 
plată. Am să le spun aşa: Uite ce e, băieţi, ştiu că vă îmbogăţiţi 
de pe urma noastră, dar nu e destul. Clienţii mei vor să cereţi 
mai mult, s-a înţeles? Daţi-ne peste nas. Voi, băieţi, lucraţi la un 
preţ prea mic. Ce ziceţi, sună bine, nu? 

— Relaxează-te, Martin, spuse Vandermeer. Procesul nici n-a 
început încă. Sunt sigur că o să ne săturăm până peste cap de 
avocaţii noştri până să apucăm să plecăm de aici. 

— Mda, dar procesul e altceva. Ştim cu toţii asta... Vorbele 
lui Jankle se pierdură când îşi ridică paharul. 

Era cam beţiv — singurul din cei patru. Conducerea 
companiei reuşise să-l aducă pe drumul cel bun, în linişte, cu 
şase luni în urmă, dar tensiunea procesului era prea puternică. 
Fitch, şi el un băutor zdravăn pe vremuri, ştia că Jankle o cam 
încurcase. Peste doar câteva săptămâni avea să fie obligat să 
depună mărturie. 

Ca şi cum Fitch n-avea destule motive de îngrijorare, trebuia 
acum să poarte pe umeri şi responsabilitatea de a-l ţine pe 
domnul D. Martin Jankle treaz până atunci. Fitch îl ura pentru 
slăbiciunea lui. 

— Presupun că avocaţii apărării sunt gata, se interesă un alt 
director executiv. 

— Presupunere corectă, spuse Fitch ridicând din umeri. Sunt 
destui. 

Opt, la ultima numărătoare. Opt dintre cele mai mari firme 
specializate în drept civil din ţară puseseră la bătaie, din cât se 


spunea, câte un milion de dolari pentru a finanța această 
confruntare cu industria tutunului. Ele descoperiseră şi partea 
vătămată, văduva unui bărbat pe nume Jacob L. Wood. Ele 
aleseseră locul, Golful Mexic, în Mississippi, pentru că acest stat 
avea o legislaţie civilă minunată şi pentru că juraţii din Biloxi se 
dovedeau, câteodată, generoşi. Nu aleseseră judecătorul, dar 
nici n-ar fi putut nimeri mai bine. Judecătorul Frederick Harkin 
fusese avocat în barou, înainte ca un atac de cord să-l oblige să 
se retragă în fotoliul de magistrat. 

Nu era doar un caz oarecare legat de tutun şi toţi cei 
prezenţi în acea încăpere ştiau acest lucru. 

— Cât au cheltuit ei? 

— Nu sunt la curent cu această informaţie, spuse Fitch. Am 
auzit că nu sunt aşa de groşi la pungă cum se spune, poate că 
au vreo problemă cu strânsul avansului de la unii avocaţi. Dar 
au cheltuit milioane. Si beneficiază de ajutorul unor grupuri de 
persoane interesate, gata oricând să vină măcar cu câte o 
sugestie. 

Jankle clătină paharul, făcând să răsune bucăţile de gheaţă, 
apoi bău şi ultimul strop rămas. În cameră se lăsă tăcerea 
pentru câteva clipe; Fitch stătea în picioare, iar directorii 
executivi îşi aţinteau privirile în podea. 

— Cât o să dureze? întrebă Jankle, în cele din urmă. 

— Intre patru şi şase săptămâni. Selecţia juraţilor se face 
repede pe aici. Probabil că vom avea un juriu cel târziu miercuri. 

— La Allentown a durat trei luni, spuse Jankle. 

— Aici nu e Kansas, băiete. Vrei un proces de trei luni? 

— Nu, eu voiam doar să... mă rog..., rosti Jankle cu o voce 
pierită. 

— Cât va trebui să rămânem în oraş? întrebă Vandermeer, 
privindu-şi instinctiv ceasul. 

— Nu-mi pasă. Puteţi pleca acum sau puteţi aştepta până 
când se alege juriul. Toţi aveţi avioane din acelea mari, cu 
reacţie. Dacă am nevoie, ştiu cum să vă găsesc, răspunse Fitch, 
punând paharul cu apă pe cămin şi privind de jur împrejur; 
dintr-o dată, era gata de plecare. Mai e ceva? 

Nici un cuvânt. 

— Bine. 

Şopti ceva către Jose, când acesta îi deschise uşa de la 
intrare şi apoi dispăru. Ceilalţi rămaseră în cameră, privind în 


tăcere covorul scump, făcându-şi griji pentru ziua de luni şi 
pentru multe alte lucruri. 

Cu mâinile tremurând uşor, Jankle îşi aprinse, în cele din 
urmă, o ţigară. 

Wendall Rohr făcuse prima dată avere în jocul de-a 
procesele atunci când doi muncitori de pe o platformă petrolieră 
marină căzuseră pradă unui incendiu izbucnit pe una dintre 
instalaţiile Shell din Golf. Partea lui se ridicase la aproape două 
milioane şi imediat ajunsese la concluzia că era un avocat 
pledant demn de luat în seamă, îşi risipise banii în stânga şi-n 
dreapta, alesese mai multe cazuri şi, înainte să împlinească 
patruzeci de ani, îşi clădise o firmă puternică şi o reputaţie 
solidă de  scandalagiu în tribunale. Urmaseră drogurile, 
divorţurile şi investiţiile nepotrivite care îi ruinaseră viaţa pentru 
o vreme, iar la cincizeci de ani verifica acte şi apăra hoţi de 
prăvălie, la fel ca un milion de alţi avocaţi. Când Golful Mexic fu 
inundat de un val de procese pe tema azbestului, Wendall se 
afla din nou la post. Făcu iarăşi avere şi jură să n-o mai piardă 
niciodată. Deschise o firmă, reamenajă o suită de birouri în stil 
mare şi îşi găsi chiar şi o soţie tânără. Renunţând la băutură şi la 
droguri, Rohr îşi folosi energia sa considerabilă pentru a da în 
judecată America dominată de corporaţii, sprijinindu-i pe 
oamenii care aveau de suferit. La a doua încercare, se ridică şi 
mai repede în cercurile avocăţeşti. Işi lăsă barbă, începu să 
folosească briantină, deveni radical şi ajunse să se facă iubit 
pentru discursurile sale. 

Rohr o întâlnise pe Celeste Wood, văduva lui Jacob Wood, 
printr-un avocat tânăr care concepuse testamentul lui Jacob 
înainte de moartea acestuia. Jacob Wood murise la vârsta de 
cincizeci şi unu de ani, după ce fumase câte trei pachete de 
ţigări pe zi, timp de aproape treizeci de ani. In momentul morții, 
era supraveghetor de producţie într-o fabrică de ambarcaţiuni, 
câştigând patruzeci de mii de dolari pe an. 

În mâinile unui avocat mai puţin ambițios, cazul nu părea să 
se refere la nimic în afară de un fumător decedat, unul dintre 
mulţi alţii. Totuşi, Rohr pătrunsese într-un cerc de cunoştinţe 
care nutreau cele mai îndrăzneţe visuri imaginate vreodată de 
avocaţii pledanţi. Toţi erau specialişti în răspundere civilă la 
locul de muncă, toţi făcuseră milioane pe seama implanturilor 
mamare cu silicon, a sistemelor Dalkon de protecţie şi a 


azbestului. Acum se întâlneau de câteva ori pe an şi plănuiau 
cum să submineze baza legislaţiei civile americane. Nici un 
produs fabricat legal de-a lungul istoriei lumii nu făcuse atâtea 
victime ca ţigările. lar firmele producătoare aveau buzunarele 
atât de adânci, încât banii cloceau acolo. 

Rohr puse la bătaie primul milion şi, până la urmă, i se 
alăturară încă şapte persoane. Fără nici un efort, grupul lor 
obținuse ajutor de la Asociaţia de Luptă împotriva Fumatului, de 
la Coaliția pentru o Lume fără Tutun şi Fundaţia Antitabagică, 
plus alte câteva grupuri de protecţie a consumatorilor şi de 
supraveghere a industriei. A fost organizat un consiliu de 
acuzare şi n-a surprins pe nimeni faptul că Wendall Rohr a 
devenit preşedintele acestuia şi a fost desemnat drept om de 
bază la bară. Pe fondul unei parade cât se poate de 
zgomotoase, grupul lui Rohr intentase proces cu patru ani mai 
înainte, la Curtea cu Juri din ţinutul Harrison, în Mississippi. 

Conform cercetărilor lui Fitch, cazul Wood contra Pynex era 
al cincizeci şi cincilea de acest gen. Treizeci şi şase dintre ele 
fuseseră respinse din diferite motive. Şaisprezece ajunseseră la 
tribunal şi sfârşiseră cu verdicte în favoarea companiilor 
producătoare de tutun. Două fuseseră anulate pentru vicii de 
procedură. Nici unul nu primise un verdict favorabil. Nici un 
bănuţ nu fusese vreodată plătit unui reclamant într-un proces cu 
companiile producătoare de ţigări. 

Conform teoriei lui Rohr, nici unul dintre celelalte cincizeci şi 
patru nu fusese susţinut de un grup de acuzare atât de puternic. 
Niciodată reclamantul nu fusese reprezentat de avocaţi suficient 
de bogaţi pentru a sta de vorbă de la egal la egal cu rivalii lor. 

Fitch trebuia să recunoască acest lucru. 

Strategia lui Rohr pe termen lung era simplă şi sclipitoare. 
Existau o sută de milioane de fumători în lume; nu toţi sufereau 
de cancer, dar erau suficienţi pentru a-l ţine ocupat până la 
pensie. Câştigând primul caz, putea apoi să stea deoparte şi să 
privească panica altora. Orice văduvă în suferinţă, găzduită de 
pensiunile ce împânzeau strada principală a oricărui oraş, putea 
să se prezinte cu câte un caz de cancer la plămâni. Rohr şi 
grupul lui aveau de unde alege. 

Rohr îşi desfăşura activitatea în suita de birouri care ocupau 
ultimele trei etaje ale unei clădiri vechi, aflate destul de aproape 
de tribunal. Târziu, în seara de vineri, deschise o uşă ce dădea 


spre o cameră întunecată şi rămase lângă zidul negricios, în 
timp ce Jonathan Kotlack din San Diego se ocupa de proiector. 
Kotlack răspundea de cercetarea şi selectarea juraţilor, deşi 
Rohr era cel care punea cele mai multe întrebări. Masa lungă 
din mijlocul camerei era plină de ceşti de cafea şi ghemotoace 
de hârtie. Cei aşezaţi în jurul mesei priveau plictisiţi figurile ce 
se succedau în imaginile de pe perete. 

Nelle Robert (pronunţat „ro-beer"), în vârstă de patruzeci şi 
şase de ani, divorțată, violată o dată, casier bancar, nu 
fumează, supraponderală şi astfel nepotrivită după criteriile 
specifice filozofiei lui Rohr de a-şi alege juraţii. Nu te folosi 
niciodată de femeile grase. Nu-i păsa ce aveau să-i spună 
experţii juridici. Nu-i păsa ce crede Kotlack. Rohr nu lua 
niciodată femei grase. În special singure. Aveau tendinţa de a fi 
nemiloase şi neînţelegătoare. 

Memorase figurile şi numele tuturor şi nu mai putea suporta. 
Îi studiase pe toţi aceşti oameni până i se făcuse greață. Se 
strecură afară din cameră, se frecă la ochi în hol şi porni în jos 
pe scările luxoase ale birourilor sale, spre sala de conferinţe, 
unde Comitetul de Documentare era ocupat de organizarea 
miilor de hârtii, sub supravegherea lui Andre Durond de la New 
Orleans. În acel moment, la ora zece a serii de vineri, mai mult 
de patruzeci de oameni lucrau din greu în birourile firmei de 
avocatură patronate de Wendall H. Rohr. 

Vorbi ceva cu Durond, studiind împreună cu el, timp de 
câteva minute, felul în care lucrau asistenții. Părăsi încăperea şi 
porni spre următoarea, cu pasul mai vioi de data aceasta. 
Adrenalina îşi făcea simţit efectul. 

Avocaţii apărării în acest proces al tutunului se aflau la 
celălalt capăt al străzii, muncind la fel de serios. 

Nimic nu se compara cu emoția marilor procese. 


3 


Sala principală a Tribunalului din Biloxi se afla la etajul al 
doilea, la capătul scării acoperite cu dale de piatră şi dincolo de 
holul interior luminat din plin de razele soarelui. Pereţii fuseseră 
văruiţi de curând, podeaua strălucea proaspăt ceruită. 


Către ora opt luni, de dimineaţă, se adunase deja lume în 
holul din faţa uşilor late, de lemn, care dădeau spre sala de 
şedinţe. Într-un colţ, era strâns un grup mic format din tineri în 
costume de culoare închisă, care semănau izbitor de bine între 
ei. Eleganţi, cu părul tuns scurt şi uns; majoritatea fie că purtau 
ochelari cu ramă de baga, fie lăsau să se întrevadă câte o 
pereche de bretele de sub jacheta făcută pe comandă. Erau 
analiştii financiari de pe Wall Street, specialişti în acţiuni pe 
piaţa tutunului, trimişi în Sud pentru a urmări de la bun început 
desfăşurarea procesului Wood contra Pynex. 

Un alt grup, mai mare şi care creştea văzând cu ochii, ocupa 
centrul holului. Membrii săi, care nu stăteau prea aproape unii 
de alţii, ţineau jenaţi în mâini câte o foaie de hârtie — o citaţie. 
Puţini se cunoşteau între ei, dar pe hârtii era scris numele 
fiecăruia şi intrară uşor în vorbă. Un murmur nervos de voci 
creştea în intensitate pe holul din faţa sălii de şedinţe. Tinerii în 
costume negre din primul grup rămaseră nemişcaţi, studiind 
potenţialii juraţi. 

Cel de-al treilea grup era format din tipi încruntaţi, în 
uniformă, care păzeau uşile. Nu mai puţin de şapte ajutori de 
şerif fuseseră desemnaţi să menţină ordinea în ziua de 
deschidere a procesului. Doi dintre ei se ocupau de detectorul 
de metal din faţa uşii. Alţi doi îşi făceau de lucru cu tot felul de 
hârţoage, în spatele unui birou improvizat. Se aşteptau la o sală 
plină. Ceilalţi trei îşi sorbeau cafeaua din pahare de hârtie şi 
priveau cum se adună lumea. 

Gardienii deschiseră larg uşile exact la opt şi jumătate, 
verificară citaţia fiecărui jurat, le făcură loc, unul câte unul, 
pentru a trece prin detectorul de metal şi anunţară restul 
spectatorilor că mai aveau de aşteptat o vreme. Acelaşi lucru 
era valabil şi pentru analişti şi reporteri. 

Cu arcul de scaune pliante aşezate pe culoar, lângă 
banchetele tapisate, sala putea cuprinde acum cam trei sute de 
persoane. In spatele barei, alţi aproximativ treizeci se puteau 
înghesui în jurul meselor pentru consilieri. Grefierul, ales prin 
vot popular, verifica fiecare citaţie, le zâmbea şi chiar îi 
îmbrăţişa pe juraţii pe care îi cunoştea, indicându-le cu multă 
pricepere locul rezervat. Numele ei era Gloria Lane, grefier al 
curţii din ţinutul Harrison în ultimii unsprezece ani. Nici n-ar fi 
conceput să renunţe la explicaţii şi la rolul de a indica locul 


fiecăruia, la posibilitatea de a lega fiecare figură de un nume, la 
strângerile de mână, la şansa unui schimb de idei politice şi la 
bucuria de a se simţi, măcar şi pentru o clipă, în lumina 
reflectoarelor celui mai important proces de care avusese parte 
până atunci. Era ajutată de trei tinere angajate ale biroului său 
şi, până la ora nouă, toţi juraţii fuseseră aşezaţi la locurile lor 
numerotate şi acum completau de zor un alt set de chestionare. 

Numai doi dintre ei lipseau. Despre Ernest Duly se vorbea că 
se mutase în Florida, unde probabil că şi murise, iar despre 
doamna Tella Gail Ridehouser nimeni nu ştia unde se află; 
femeia se înregistrase la vot în 1959, dar nu mai trecuse pe la 
primărie de când Carter îl bătuse pe Ford. Gloria Lane stabilise 
că aceştia doi nici nu existau. 

În stânga ei, în rândurile de scaune de la 1 la 12, puteau 
încăpea o sută patruzeci şi patru de posibili juraţi, iar în dreapta, 
rândurile de la 13 la 16 erau ocupate de ceilalţi cincizeci. Gloria 
se consultă cu un ajutor de şerif şi în conformitate cu decizia 
scrisă a judecătorului Harkin, patruzeci de spectatori au fost 
admişi şi aşezaţi în partea din spate a sălii. 

Chestionarele au fost repede completate, adunate de 
asistente şi, către ora zece, primul dintre nenumăraţii avocaţi 
şi-a făcut loc în sală. Avocaţii nu intrau pe uşa principală, ci pe 
undeva prin spate, unde o uşă dublă ducea spre o întreagă 
reţea de birouri şi camere micuţe. Fără excepţie, avocaţii erau 
îmbrăcaţi cu costume de culoare închisă şi arborau o expresie 
inteligent încruntată, fiecare încercând, fără succes de altfel, să 
arunce măcar o privire spre juraţi, deşi se prefăceau că aceştia 
nu-i interesează câtuşi de puţin. Fiecare încerca, în zadar, să se 
prefacă preocupat de probleme mai grele, cercetând dosare şi 
vorbind în şoaptă. Unul câte unul, avocaţii intrară şi îşi ocupară 
locurile în jurul meselor. În dreapta, masa acuzării. Apărarea, 
imediat lângă ea. Scaunele erau înghesuite pentru a ocupa orice 
loc rămas între mese şi balustrada de lemn care le separa pe 
acestea de spectatori. 

Rândul numărul şaptesprezece era gol — din nou, ordinul lui 
Harkin — iar în rândul optsprezece, agenţii de bursă de pe Wall 
Street şedeau rigizi, studiind spatele juraţilor. In spate se aflau 
şi câţiva reporteri, apoi un şir de avocaţi loiali şi alte feţe 
ciudate. Aşezat în ultimul rând, Rankin Fitch se prefăcea că 
citeşte ziarul. 


Alţi avocaţi continuau să intre pe rând în sală. Apoi, 
consultanţii juridici ai ambelor părţi şi-au luat locurile în 
scaunele incomode aflate între balustradă şi mesele pentru 
avocaţi. Işi începură sarcina jenantă de a fixa figurile 
întrebătoare ale celor o sută nouăzeci şi patru de necunoscuți. 
Consultanţii urmăreau juraţii pentru că, în primul rând, pentru 
asta primeau imense sume de bani şi, în al doilea rând, pentru 
că se pretindeau capabili să analizeze în profunzime o persoană 
prin intermediul dezvăluirilor relevante oferite de gestică şi 
atitudine. Priveau şi aşteptau nerăbdători o încrucişare a 
mâinilor pe piept, un deget dus la gură pentru a se scobi în dinţi, 
un cap lăsat suspicios într-o parte şi sute de alte gesturi care ar 
fi trebuit să contureze personalitatea unui om, expunând vederii 
prejudecățile cele mai ascunse. 

Luau febril notițe şi studiau feţele în tăcere. Juratul numărul 
56, Nicholas Easter, atrăgea un număr mai mare de priviri 
scrutătoare. Se afla la mijlocul rândului al cincilea, îmbrăcat în 
pantaloni kaki apretaţi şi haină la două rânduri; un tânăr 
prezentabil. Privea din când în când în jur, dar atenţia îi era 
îndreptată spre cartea pe care o adusese cu el pentru această 
zi. Nimeni altcineva nu se mai gândise să-şi aducă vreo carte. 

Alte scaune erau ocupate în apropierea balustradei. 
Apărarea avea nu mai puţin de şase experţi care studiau ticurile 
juraţilor şi orice dovadă de crispare. Acuzarea avea numai patru. 

Cei mai mulţi dintre posibilii juraţi nu se bucurau de această 
cântărire din ochi şi, timp de cincisprezece minute penibile, 
răspunseră acelor priviri fioroase cu propriile lor priviri 
urâcioase. Un avocat aflat lângă balustradă spuse un banc 
deocheat şi râsetele făcură să dispară starea de tensiune. 
Avocaţii comentau şi îşi şopteau unii altora câte ceva, dar juraţii 
se temeau să rostească vreun cuvânt. 

Ultimul avocat care intră în sală era, desigur, Wendall Rohr 
şi, ca de obicei, fu auzit înainte de a fi văzut. Cum nu avea 
costum negru, era îmbrăcat cu hainele pe care le prefera pentru 
prima zi a oricărui proces — o jachetă sport gri în carouri, 
pantaloni gri, într-o nuanţă total nepotrivită, vestă albă, cămaşă 
albastră şi un papion ţipător, cu un model în roşu şi galben. 
Zbiera la un asistent şi, alături de acesta, trecu pe lângă 
avocaţii apărării, ignorându-i de parcă abia ar fi încheiat un 
schimb aprins de vorbe, undeva în spatele sălii. Se adresă cu 


voce tare cuiva de la masa acuzării, şi când captă atenţia celor 
prezenţi, aruncă o privire spre posibilii juraţi. Aceştia erau 
oamenii lui. Acesta era cazul lui, pe care îl adusese în oraşul său 
pentru ca într-o bună zi să poată sta aici, aşteptând dreptate de 
la oamenii săi. Făcu un semn cu capul spre o pereche, clipi din 
ochi spre un alt jurat. Îi cunoştea pe aceşti oameni. Împreună, 
aveau să descopere adevărul. 

Intrarea sa îi făcu să tresară pe experţii juridici din partea 
apărării, căci nici unul dintre ei nu se mai întâlnise până atunci 
cu Wendall Rohr, deşi toţi fuseseră puşi la curent în detaliu 
despre reputaţia acestuia. Observară zâmbetele de pe feţele 
unor juraţi, oameni care îl cunoşteau bine. Simţiră răspunsul lor 
fizic în clipa în care toţi dădură semne de relaxare, aşa cum se 
întâmplă la vederea unei figuri cunoscute. Rohr era o legendă 
locală. Fitch îl înjura de pe locul său din ultimul rând. 

In sfârşit, la zece şi jumătate, un ajutor de şerif îşi făcu brusc 
apariţia pe uşa din spatele băncii cu juri şi strigă: „Ridicaţi-vă în 
picioare, soseşte curtea!" Trei sute de oameni săriră în picioare 
când judecătorul Frederick Harkin urcă treptele spre fotoliul său 
şi le spuse celorlalţi să ia loc. 

La cincizeci de ani, era destul de tânăr pentru un magistrat; 
ca democrat, fusese numit de guvernator pentru a ocupa locul 
rămas liber înainte de termen, apoi fusese ales. Deoarece 
fusese cândva procuror, se vorbea că acum era unul dintre 
judecătorii care ţin partea acuzării, deşi nu exista nici cea mai 
mică umbră de adevăr în acest lucru. Erau doar bârfe, duse de 
la unul la altul, cu mare drag, de către avocaţii apărării. În 
realitate, fusese destul de bun în meserie, lucrând pentru o 
firmă mică, deloc celebră pentru victoriile sale. Lucrase din 
greu, dar fusese întotdeauna pasionat de politica pe plan local, 
joc pe care îl practica cu succes. Norocul îi surâsese o dată cu 
numirea în postul de judecător, unde acum câştiga optzeci de 
mii de dolari pe an, mai mult decât reuşise vreodată ca avocat. 

Vederea sălii de şedinţe în care se înghesuiau atâţia electori 
specializaţi ar fi încălzit sufletul oricărei oficialități alese, iar 
judecătorul nu-şi putu stăpâni un zâmbet larg adresat turmei 
sale, ca şi cum ar fi fost cu toţii voluntari. Zâmbetul pieri treptat 
în timpul scurtului discurs de întâmpinare, reuşind să-i 
impresioneze pe toţi prin prezenţa sa. Harkin nu ajunsese 
cunoscut nici prin căldură, nici prin umor, aşa că redeveni 


repede serios. p 

Şi asta pe bună dreptate. In faţa lui stăteau mai mulți 
avocaţi decât ar fi putut avea loc la mese. In dosar se 
menţionau opt consilieri din partea acuzării şi nouă din partea 
apărării. Cu patru zile mai înainte, într-o cameră închisă, Harkin 
desemnase locul fiecăruia. O dată ce juriul avea să fie selectat şi 
procesul începea, fiecare dintre părţi avea dreptul la numai şase 
consilieri care să-şi întindă picioarele sub masă. Ceilalţi urmau 
să ia loc pe rândul de scaune pe care, în acel moment, experţii 
în alegerea juraţilor se foiau şi de unde studiau restul sălii. 
Stabilise şi locurile rezervate pentru cele două părţi — văduva 
Celeste Wood şi reprezentantul firmei Pynex. Aranjarea 
scaunelor fusese rezumată în scris şi inclusă într-un mic cod de 
reguli pe care judecătorul îl concepuse pentru această ocazie. 

Acţiunea fusese deschisă cu patru ani în urmă şi îşi urmase 
cursul cu eforturi remarcabile de ambele părţi. Acum, dosarul 
umplea unsprezece bibliorafturi. Fiecare parte cheltuise deja 
milioane până la acel punct. Procesul avea să dureze cel puţin o 
lună. În acel moment, în Tribunal se strânseseră câteva dintre 
cele mai strălucite minţi avocăţeşti şi cele mai sensibile orgolii 
din ţară. Fred Harkin era hotărât să-i domine. 

Vorbind la microfonul de pe masă, făcu un rezumat rapid al 
procesului, dar numai cu scop informativ. Aşa era frumos, să 
înţeleagă toţi de ce se află acolo. Le spuse că procesul urma să 
dureze mai multe săptămâni şi că juraţii nu vor fi izolaţi. Existau 
câteva justificări statutare, motivând retragerea de la 
îndatoririle de jurat, explică el şi întrebă dacă există cineva în 
vârstă de peste şaizeci şi cinci de ani, care să fi scăpat totuşi 
controlului prin computer. Se ridicară şase mâini. Păru surprins 
şi aruncă o privire inexpresivă spre Gloria Lane, care ridică din 
umeri, ca şi cum era ceva normal. Cei şase aveau dreptul să 
plece imediat, dacă doreau, şi cinci dintre ei deciseră să se 
conformeze! Rămăseseră o sută optzeci şi nouă. Experții scriau 
de zor şi tăiau câte un nume. Avocaţii, gravi, luau notițe. 

— Acum, există printre noi vreun nevăzător? întrebă 
judecătorul. Vreau să spun, în conformitate cu definiţia legală. 

Comentariul, rostit pe un ton glumeţ, atrase după sine 
câteva zâmbete. Ce rost avea ca un orb să se prezinte acolo 
pentru a fi ales în juriu? 

Încet, o mână se ridică din mulţime, în rândul 7, cam pe la 


mijloc. Juratul numărul 63, domnul Herman Grimes, cincizeci şi 
nouă de ani, programator calculatoare, alb, căsătorit, fără copii. 
Ce naiba mai era şi asta? Chiar nu ştia nimeni că acest om este 
orb? Experții se răsuceau dintr-o parte într-alta. Fotografiile din 
dosarul Herman Grimes prezentau casa acestuia şi numai în 
vreo două apărea şi el, pe veranda de la intrare. Locuia în zonă 
de vreo trei ani. În chestionarele primite de la el nu se menţiona 
nici un handicap. 

— Vă rog să vă ridicaţi în picioare, domnule, spuse 
judecătorul. 

Domnul Herman Grimes se ridică încet, cu mâinile în 
buzunare; era îmbrăcat cu haine de toată ziua şi purta ochelari 
obişnuiţi. Nu părea orb. 

— Numărul dumneavoastră, vă rog, continuă judecătorul. 

Nici el, nici avocaţii sau consultanţii lor nu fuseseră obligaţi 
să memorizeze toate detaliile despre fiecare jurat. 

— Ăăă, şaizeci şi trei. 

— Şi numele dumneavoastră? 

Răsfoia copia datelor din computer, aflată la dispoziţia sa. 

— Herman Grimes. 

Harkin găsi numele şi apoi îşi îndreptă privirea spre 
mulţimea de figuri din sală. 

— Şi sunteţi nevăzător, din punct de vedere juridic? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, domnule Grimes, în conformitate cu legile 
noastre, sunteţi scutit de obligaţiile unui jurat. Sunteţi liber să 
plecaţi. 

Herman Grimes nu se mişcă, nici măcar nu clipi. Privea 
undeva, spre lucruri pe care numai el putea să le vadă. 

— De ce? întrebă el. 

— Poftim? 

— De ce trebuie să plec? 

— Pentru că sunteţi orb. 

— Ştiu asta. 

— Şi, cum să zic, nevăzătorii nu pot fi membri în jurii, spuse 
Harkin, privind întâi în dreapta sa, apoi în stânga. Sunteţi liber 
să plecaţi, domnule Grimes. _ 

Herman Grimes ezită, reflectând la răspunsul său. In sala de 
şedinţe se lăsase tăcerea. 

— Cine spune că nevăzătorii nu pot face parte din jurii? 


întrebă el, în cele din urmă. 

Harkin întinsese deja mâna după un manual legislativ. 
Judecătorul se pregătise cu meticulozitate pentru acest proces. 
Renunţase la judecarea altor procese cu o lună în urmă, 
retrăgându-se în biroul său şi aplecându-se cu atenţie asupra 
pledoariilor, descoperirilor, legilor aplicabile şi a celor mai 
recente prevederi de procedură juridică. Alesese zeci de jurii de 
când era magistrat, tot felul de jurii pentru tot felul de cazuri, şi 
crezuse că nu-l mai poate surprinde nimic. 

Aşa că nu putea fi pus la colţ în primele zece minute de 
selecţie a juriului. Şi, bineînţeles, cu sala plină până la refuz. 

— Vreţi să faceţi parte din juriu, domnule Grimes? întrebă el, 
încercând să forţeze o notă glumeaţă, în timp ce răsfoia pagini 
şi arunca din când în când câte o privire spre bogăţia de talent 
avocăţesc grupată în jurul său. 

Domnul Grimes devenea din ce în ce mai ostil. 

— Spuneţi-mi de ce nu e posibil ca un nevăzător să facă 
parte din juriu. Dacă aşa scrie în lege, atunci legea este 
discriminatorie şi voi face apel la justiţie. Dacă nu scrie în lege, 
fiind vorba doar de tradiţie, atunci voi face acelaşi lucru, dar 
mult mai repede. 

Fără îndoială, domnul Grimes nu era străin de tema litigiilor. 

De o parte a barei se aflau două sute de oameni, aduşi aici 
prin puterea legii. De cealaltă parte stătea legea însăşi — 
judecătorul ridicat deasupra celorlalţi, mulţimea de avocaţi plini 
de ei, privind de sus spre toţi ceilalţi, funcţionarii, poliţiştii, 
aprozii. In numele celor propuşi, domnul Herman Grimes dăduse 
o puternică lovitură sistemului şi fu răsplătit cu chicote şi râsete 
scurte din partea colegilor săi. Lui nu-i păsa. 

Dincolo de balustradă, avocaţii zâmbeau, pentru că posibilii 
juraţi zâmbeau, se suceau pe scaunele lor, se scărpinau în cap, 
pentru că nimeni nu ştia ce să facă. 

— N-am mai văzut aşa ceva, şopteau ei. 

Legea spunea că un nevăzător poate fi exceptat de la 
serviciul de jurat şi, când judecătorul zări cuvântul poate, se 
decise pe loc să-l împace pe domnul Grimes şi să se ocupe de el 
mai târziu. N-avea sens să se trezească acuzat în propriul său 
tribunal. Erau şi alte moduri de a-l exclude din juriu. Va discuta 
problema cu avocaţii. 

— Dacă mă gândesc bine, domnule Grimes, cred că aţi fi un 


jurat excelent. Vă rog să luaţi loc. 

Herman Grimes încuviinţă cu un gest al capului şi răspunse 
politicos: 

— Mulţumesc, domnule. 

Cum defineşti un jurat orb? Experții reflectau la această 
întrebare, privind spre omul care se apleca încet şi lua loc. Care 
sunt prejudecățile lui? De ce parte se va afla? Intr-un joc fără 
reguli, era aproape axiomatic acceptat că oamenii cu 
handicapuri şi defecte fizice deveneau juraţi excelenți, pentru că 
înțelegeau mai bine ce înseamnă suferinţa. Dar existau şi 
nenumărate excepţii. 

Din ultimul rând, Rankin Fitch se întoarse zadarnic spre 
dreapta, chinuindu-se să-i prindă privirea lui Carl Nussman, 
omul care primise deja 1 200 000 de dolari pentru a alege juriul 
perfect. Nussman se afla în mijlocul consultanţilor săi, ţinând în 
mână un blocnotes şi studiind feţele din jurul său, ca şi cum ar fi 
ştiut perfect că Herman Grimes era orb. Nu ştiuse, iar Fitch 
cunoştea acest lucru. Era un amănunt minor, care scăpase 
vastei lor reţele de informare. Ce altceva le mai scăpase? se 
întrebă Fitch. O să-l jupoaie de viu pe Nussman, îndată ce curtea 
avea să se retragă. 

— Acum, doamnelor şi domnilor, continuă judecătorul cu 
vocea brusc mai aspră şi nerăbdător să treacă mai departe, 
după ce riscul neaşteptat al unui proces de discriminare fusese 
îndepărtat. Intrăm într-o fază de selecţie a juriului care ne va 
cere destul timp. Se referă la infirmităţile fizice care v-ar putea 
împiedica să vă faceţi datoria. Nu intenţionăm să vă punem 
într-o situaţie jenantă, dar dacă aveţi o problemă fizică 
oarecare, trebuie să o discutăm. Vom începe cu primul rând. 

Gloria Lane, aflată în picioare lângă primul rând de scaune, 
observă un bărbat de vreo şaizeci de ani care ridicase mâna; 
omul se ridică în picioare şi trecu prin uşiţa batantă 
despărţitoare. Un aprod îl conduse spre boxa martorilor şi 
împinse microfonul la o parte. Judecătorul se mută mai aproape 
de marginea mesei şi se aplecă pentru a vorbi în şoaptă cu el. 
Doi avocaţi, câte unul din fiecare tabără, luară loc în faţa băncii 
martorului, în aşa fel încât spectatorii să nu mai poată vedea 
nimic. Stenograful curţii închidea cercul şi, după ce toţi îşi 
ocupară locurile, judecătorul se interesă de boala bărbatului. 

Era vorba despre o hernie de disc şi adusese o scrisoare de 


la doctorul său curant. Fu scuzat şi părăsi sala în grabă. 

Când Harkin anunţă retragerea curţii pentru prânz, la ora 
douăsprezece, renunţase deja la treisprezece persoane, pe 
motive medicale. Domnea plictiseala. Curtea reâncepea şedinţa 
la ora unu şi jumătate, pentru a face acelaşi lucru pe o scară 
mult mai largă. 

Nicholas Easter părăsi tribunalul de unul singur şi străbătu 
pe jos şase rânduri de blocuri, până la un Burger King, unde 
comandă un megaburger şi o cola. Se aşeză la o masă lângă 
fereastră, privind copiii care se jucau într-un mic parc, răsfoind 
un număr al revistei USA Today şi mâncând pe-ndelete, pentru 
că avea la dispoziţie o oră şi jumătate. 

Aceeaşi blondă care purtase blugi strimţi la prima lor 
întâlnire din magazinul de computere era acum îmbrăcată cu un 
şort larg de bumbac, un tricou larg, pantofi de sport Nike 
noi-nouţi şi ţinea pe umăr un mic sac de gimnastică. Se întâlniră 
pentru a doua oară când ea trecu pe lângă masa lui cu tava în 
mână şi se opri, părând să-l recunoască. 

— Nicholas, spuse ea, prefăcându-se nesigură. 

El o privi şi, preţ de o secundă penibilă, nu reuşi să-şi 
amintească numele ei, deşi ştia că se mai întâlniseră undeva. 

— Nu-ţi mai aminteşti de mine, spuse ea, zâmbind amabil. 
Am intrat în magazinul tău acum două săptămâni, după... 

— Mda, îmi amintesc, spuse el, aruncând o privire grăbită 
spre picioarele ei frumos bronzate. Ai cumpărat un aparat de 
radio digital. 

— Exact. Numele meu este Amanda. Dacă-mi amintesc bine, 
ţi-am lăsat numărul meu de telefon. Presupun că l-ai pierdut. 

— Doreşti să iei loc? 

— Mulţumesc, spuse ea şi se aşeză imediat, apucând un 
cartof prăjit. 

— Mai am şi acum numărul, spuse el. De fapt... 

— Nu-ţi face probleme. Sunt sigură că ai sunat de mai multe 
ori. Robotul meu telefonic e stricat. 

— Nu. N-am sunat până acum. Dar m-am gândit s-o fac. 

— Sigur, ripostă ea, aproape pufnind în râs. 

Îşi strânsese părul într-o coadă de cal. Era prea drăgălaşă şi 
prea aranjată ca să fie pasionată de jogging. Şi nu se vedea nici 
urmă de sudoare pe faţa ei. 

— Deci, ce faci pe aici? o întrebă el. 


— Mă îndrept spre sala de gimnastică aerobică. 

— Mănânci cartofi prăjiţi înainte de aerobică? 

— De ce nu? 

— Nu ştiu. Nu mi se pare normal. 

— Am nevoie de carbohidrați. 

— Înţeleg. Fumezi înainte de exerciţii? 

— Câteodată. De asta nu m-ai sunat? Pentru că fumez? 

— Nu chiar. 

— Hai, zău aşa, Nicholas, nu mă supăr. 

Continua să zâmbească şi încerca să pară timidă. 

— Ei bine, mi-a trecut prin minte. 

— E clar. Ai avut vreo prietenă fumătoare? 

— Nu-mi amintesc. 

— De ce nu? 

— Poate că nu-mi place să respir aerul viciat. Nu ştiu. Nu 
prea mă preocupă acest subiect. 

— Tu ai fumat vreodată? îl întrebă ea, apucând încă un 
cartof şi privindu-l atent. 

— Sigur că da. Toţi copiii încearcă. Când aveam zece ani, am 
furat un pachet de Camei de la instalatorul care repara ceva la 
noi acasă. Le-am fumat pe toate în două zile, mi s-a făcut rău şi 
am crezut că am să mor de cancer, încheie el, muşcând din 
sandvici. 

— Şi asta a fost tot? 

El termină de mestecat şi reflectă înainte de a-i răspunde. 

— Cred că da. Nu-mi amintesc să mai fi fumat vreo ţigară de 
atunci. Tu de ce te-ai apucat? 

— Din prostie. Incerc să mă las. 

— Bine. Eşti prea tânără. 

— Mulţumesc. Stai să ghicesc: când mă las, mă vei suna, nu? 

— E posibil să te sun oricum. 

— Am mai auzit eu vorbe de-astea, spuse ea pe un ton 
răutăcios, tachinându-l. Sorbi îndelung cu paiul din pahar, apoi 
reluă: Pot să te întreb ce faci tu aici? 

— Mănânc un megaburger. Dar tu? 

— Ţi-am spus. Mă duc spre sala de gimnastică. 

— Exact. Eu treceam pe-aici, sunt cu treburi prin oraş şi mi 
s-a făcut foame. 

— De ce lucrezi într-un magazin de computere? 

— Cu alte cuvinte, de ce-mi irosesc viaţa pentru un salariu 


de mizerie în complexul comercial? 

— Nu chiar aşa, dar pe-aproape. 

— Sunt student. 

— Unde? 

— Nicăieri. Între două facultăţi. 

— Care a fost ultima? 

— Universitatea din Texasul de Nord. 

— Care e următoarea? 

— Probabil cea din sudul statului Mississippi. 

— Ce studiezi? 

— Informatica. Pui o grămadă de întrebări. 

— Dar sunt uşoare, nu? 

— Aşa cred. Unde lucrezi? 

— Nu lucrez. Tocmai am divorţat de un tip plin de bani. N-am 
copii. Douăzeci şi opt de ani, singură şi mi-ar plăcea să rămân 
aşa, dar câte un prieten din când în când ar fi grozav. De ce nu 
mă suni? 

— Cât de bogat? 

Ea izbucni în râs la auzul acestor cuvinte, apoi îşi privi 
ceasul. 

— Trebuie să plec. Ora mea începe peste zece minute. Sări 
în picioare, luându-şi sacul, dar lăsând tava pe masă. 

— Ne mai vedem noi! 

Îşi luă zborul într-un mic BMW. 

Restul celor bolnavi fură tăiaţi în grabă de pe listă şi până la 
ora trei a după-amiezei rămăseseră numai o sută cincizeci şi 
nouă. Judecătorul decise să ia o pauză de cincisprezece minute 
şi, când se întoarse, anunţă că intrau într-o altă fază a selecţiei 
juriului. Le ţinu un impresionant discurs despre responsabilitatea 
civică şi practic provocă pe oricine ar fi îndrăznit să găsească 
pretexte de altă natură decât cele medicale. Prima încercare 
aparţinu unui membru în consiliul de conducere al unei 
corporaţii, un tip nervos, care se aşeză pe banca martorilor şi-i 
explică binevoitor judecătorului, celor doi avocaţi şi reporterului 
curţii că el muncea optzeci de ore pe săptămână pentru o mare 
companie care pierdea mulţi bani şi că orice clipă irosită în afara 
biroului ar fi fost un dezastru. Judecătorul îi ceru să se întoarcă 
la locul său şi să aştepte o decizie. 

A doua încercare aparţinu unei femei de vârstă mijlocie, care 
avea acasă o grădiniţă neoficială. 


— Eu am grijă de copii, domnia voastră, şopti ea, 
luptându-se cu lacrimile. E tot ce pot face. Strâng două sute de 
dolari pe săptămână şi abia mă descurc. Dacă trebuie să devin 
jurat, voi fi obligată să angajez un străin ca să aibă grijă de 
copii. Părinților n-o să le placă şi, în plus, nu-mi permit să 
angajez pe nimeni. Îmi pierd pâinea. 

Posibilii juraţi priviră cu interes cum femeia trecu pe culoarul 
dintre rânduri fără să se oprească la locul ei şi părăsi sala. 
Probabil că povestea ei fusese grozavă! Directorul de companie 
cel nervos spumega de furie. 

Pe la cinci şi jumătate, unsprezece persoane fuseseră scutite 
şi alte şaisprezece fuseseră trimise înapoi la locurile lor, 
nereuşind să trezească suficientă milă. Judecătorul îi ceru Gloriei 
Lane să transmită un alt chestionar, mai lung, şi le ceru juraţilor 
rămaşi să-l completeze până a doua zi la nouă dimineaţa. 
Închise şedinţa, avertizându-i categoric să nu discute despre caz 
cu necunoscuţi. 

Rankin Fitch nu se afla în sala de tribunal la încheierea 
şedinţei de luni după-amiază. Era în biroul său de la capătul 
străzii. La Universitatea din Texasul de Nord nu exista nici o 
menţiune cu privire la Nicholas Easter. Blonda înregistrase 
convorbirea lor de la Burger King şi Fitch o ascultase de două 
ori. El fusese cel care hotărâse s-o trimită să se întâlnească cu 
băiatul, ca din întâmplare. Întâlnirea era riscantă, dar reuşise. 
Acum, blonda se afla într-un avion care o ducea înapoi la 
Washington. Robotul telefonic din Biloxi funcţiona şi avea să 
funcţioneze în continuare, până când juriul procesului va fi ales. 
Dacă Easter se hotăra să sune, lucru de care Fitch se cam 
îndoia, nu mai putea da de fată. 


4 


Chestionarul conţinea întrebări de genul: Fumaţi în prezent? 
lar dacă da, câte pachete pe zi? lar dacă da, doriţi să vă lăsaţi? 
Aţi fumat vreodată regulat? A suferit un membru al familiei 
dumneavoastră sau o persoană apropiată dumneavoastră de 
orice boală, temporară sau cronică, asociată direct cu fumatul? 
Dacă da, cine? (Spaţiu pe rândul următor. Vă rugăm să daţi 


numele persoanei, natura bolii şi să declaraţi dacă persoana 
respectivă s-a vindecat sau nu în urma tratamentului. Sunteţi de 
părere că fumatul cauzează (a) cancer pulmonar; (b) boli de 
inimă; (c) hipertensiune; (d) nici una dintre cele de mai sus; (e) 
toate cele de mai sus? 

Pe pagina a treia apăreau probleme mai grele: Cum vedeţi 
folosirea fondurilor obţinute din impozite pe ţigări pentru 
îngrijirea medicală a bolilor cauzate de fumat? Cum vedeţi 
folosirea lor pentru subvenţionarea fermelor de tutun? Ce 
părere aveţi despre interzicerea fumatului în toate clădirile 
publice? Ce drepturi credeţi că trebuie să aibă fumătorii? Pentru 
răspunsuri erau prevăzute spaţii ample. 

Pe pagina a patra erau înscrise şaptesprezece nume de 
avocaţi desemnaţi oficial pentru acest proces, apoi încă optzeci 
de nume ale avocaţilor care aveau o legătură oarecare cu 
primii. Cunoaşteţi personal pe vreunul dintre aceşti avocaţi? Aţi 
fost vreodată implicat în probleme legale împreună cu oricare 
dintre aceşti avocaţi? 

Nu. Nu. Nu. Nicholas bifa repede toate aceste răspunsuri. 

Pagina a cincea cuprindea numele potenţialilor martori, 
şaizeci şi două de persoane, inclusiv Celeste Wood, văduva şi 
reclamanta. Cunoaşteţi pe vreunul dintre aceştia? Nu. 

Îşi făcu încă o cană de nes şi adăugă două pliculeţe de 
zahăr. Întrebările acestea îi luaseră o oră întreagă cu o seară 
înainte şi încă una în acea dimineaţă. Soarele abia se ridicase pe 
cer. Micul său dejun era alcătuit dintr-o banană şi o gogoaşă 
sleită. Muşcă din gogoaşă, se gândi la ultima întrebare, apoi 
notă răspunsul cu creionul, cu mare grijă, sătul de atâta efort — 
trebuia să scrie cu litere de tipar, pentru că scrisul său de mână 
era oribil, abia lizibil. Se ştia că, înainte de lăsarea serii, întregul 
comitet de experţi grafologi avea să se aplece asupra cuvintelor 
sale, fără să le pese prea mult de ceea ce scrisese, ci de felul în 
care forma literele. Dorea să dea aparenţa unui om îngrijit şi 
grijuliu, inteligent şi cu mintea deschisă, capabil să ciulească 
bine amândouă urechile şi să decidă corect — un arbitru de care 
să fie mândri. 

Citise trei cărţi despre toate detaliile analizei grafologice. 

Reveni la întrebarea despre subvenţionarea industriei 
tutunului, pentru că era foarte dificilă. Avea un răspuns pregătit, 
pentru că reflectase mult la această problemă şi dorea să-l 


formuleze foarte clar. Sau mai bine vag. Poate că, în felul 
acesta, nu-şi va trăda sentimentele, dar nici nu va speria vreuna 
dintre părţi. 

Multe dintre aceste întrebări fuseseră folosite în cazul 
Cimino, cu un an înainte, în Allentown, Pennsylvania. Pe atunci, 
Nicholas era David — David Lancaster, student în timpul liber la 
cinematografie. Purta o barbă neagră, adevărată, şi ochelari 
falşi cu rame de baga şi lucra într-un magazin de accesorii 
video. Copiase chestionarul înainte de a-l returna a doua zi de la 
începerea selecţiei juriului. Era un caz similar cu acesta, dar cu o 
altă văduvă şi o altă companie producătoare de ţigări şi, deşi 
fuseseră implicaţi o sută de avocaţi, erau cu totul alţii decât cei 
de acum. Numai Fitch era acelaşi. 

Nicholas/David făcuse primele două breşe încă de atunci, dar 
se aflase la patru rânduri distanţă când juraţii îşi ocupaseră 
locurile. Se răsese, aruncase ochelarii de farmacist şi părăsise 
oraşul o lună mai târziu. 

Masa pliantă de placaj tremura uşor în timp ce scria. Aceasta 
era bucătărioara lui — masa şi trei scaune desperecheate. 
Cămăruţa din dreapta fusese mobilată cu un şezlong vechi, un 
televizor, aşezat peste o cutie de lemn şi o canapea prăfuită, pe 
care o cumpărase de la solduri cu cincisprezece dolari. Probabil 
că şi-ar fi putut permite să închirieze lucruri mai frumoase, dar 
pentru închirieri se completau formulare şi ar fi putut lăsa o 
urmă. lar acolo existau oameni care pur şi simplu scormoneau şi 
în gunoaie ca să afle cine era. 

Se gândi la blondă şi se întrebă unde va apărea astăzi, fără 
îndoială cu o ţigară la îndemână şi gata să-l atragă într-o altă 
conversaţie banală despre fumat. Nu-i trecuse prin minte s-o 
sune, dar nu reuşea să-şi dea seama de partea cui lucrează. 
Probabil a companiilor de tutun, pentru că era exact tipul de 
spioană pe care Fitch l-ar fi folosit cu mare plăcere. 

Din studiile sale de drept, Nicholas ştia că era extrem de 
lipsit de etică pentru blondă, sau pentru oricare altul plătit 
pentru asta, să abordeze direct un potenţial jurat. Mai ştia că 
Fitch avea destui bani ca s-o facă pe blondă să dispară, fără 
urmă, pentru a-şi face reapariţia abia la următorul proces, cu 
părul roşu, afişând cu totul alt stil şi declarându-se interesată de 
horticultură. Unele lucruri erau imposibil de descoperit. 

Singurul dormitor al apartamentului era ocupat aproape 


integral de o saltea imensă, aşezată direct pe podea — alt 
chilipir de la solduri. Nişte cutii de carton serveau drept dulap. 
Hainele stăteau împrăştiate pe podea. 

Era un cămin temporar, genul de casă pe care s-o foloseşti o 
lună-două, pentru ca apoi să-ţi iei zborul în mijlocul nopţii; exact 
asta şi avea de gând. Erau deja şase luni de când stătea aici, iar 
apartamentul constituia adresa lui oficială, sau cel puţin aceea 
pe care o înregistrase la primărie şi pe baza căreia obținuse 
permisul de conducere în statul Mississippi. Avea o casă mai 
frumoasă la numai patru mile distanţă, dar nu putea risca să fie 
văzut acolo. 

Aşa că trăia fericit în sărăcie, ca mulţi alţi studenţi fără un 
ban în buzunar, fără realizări şi responsabilităţi. Era aproape 
sigur că iscoadele lui Fitch nu intraseră în apartament, dar nu 
voia să rişte. Locul era ieftin, dar aranjat cu grijă. N-ar fi putut 
găsi nici un detaliu revelator. 

La opt, termină chestionarul şi îl verifică încă o dată. Pe cel 
de la Cimino îl scrisese de mână, într-un stil total diferit. După 
multe luni de exersare a scrisului de tipar, era sigur că nu va fi 
descoperit. In cazul acela existaseră trei sute de juraţi potenţiali, 
iar acum erau aproape două sute, aşa că de ce să apară 
suspiciuni în legătură cu prezenţa lui în ambele cazuri? 

Trăgând puţin la o parte faţa de pernă cu care acoperise 
fereastra bucătăriei, verifică rapid parcarea de jos, încercând să 
descopere dacă nu erau ceva fotografi sau alţi intruşi. Văzuse 
unul, cu trei săptămâni în urmă, lăsat mai jos în scaunul de la 
volanul unei camionete de transport. 

Nici o iscoadă de data asta. Incuie uşa apartamentului şi 
plecă pe jos. 

Gloria Lane se dovedise mult mai eficientă în organizare a 
doua zi. Cei o sută patruzeci şi opt de posibili juraţi rămaşi erau 
aşezaţi pe partea dreaptă, înghesuiți câte doisprezece pe 
fiecare rând, până la al doisprezecelea, alţi patru fiind aşezaţi pe 
culoarul dintre rânduri. Erau mai uşor de manevrat dacă stăteau 
pe o singură parte a sălii de şedinţe. Chestionarele fuseseră 
strânse la intrare, copiate în grabă şi date celor două părţi. Pe la 
zece, chestionarele erau deja supuse analizei atente a 
consultanţilor închişi în camere fără ferestre. 

De cealaltă parte a culoarului de trecere, un grup format din 
tineri finanţişti bine crescuţi, reporteri, curioşi şi alţi spectatori 


de toate felurile se holbau la avocaţi, care, la rândul lor, studiau 
figurile juraţilor. Fitch venise neauzit până în primul rând, mai 
aproape de echipa lui de apărători; era flancat de doi gealaţi 
bine îmbrăcaţi, gata să-i îndeplinească orice ordin. 

Judecătorul Harkin ştia foarte bine ce are de făcut în acea zi 
de marţi şi, în mai puţin de o oră, încheie tot ce era legat de 
problemele de altă factură decât medicale. Alţi şase juraţi fură 
învoiţi, ceea ce însemna că mai rămăseseră o sută patruzeci şi 
doi. 

In sfârşit, era timpul să înceapă spectacolul. Wendall Rohr, 
îmbrăcat cu aceeaşi jachetă gri în carouri, vestă albă şi papionul 
cu model roşu şi galben, se ridică în picioare şi se îndreptă spre 
bară, pentru a se adresa publicului său. Işi pocni încheieturile 
degetelor, desfăcu braţele larg şi arboră un zâmbet întunecat. 
„Bine aţi venit!" rosti el teatral, ca şi cum ceea ce urma avea să 
fie un eveniment ce va rămâne întipărit în memoria tuturor. Se 
prezentă, apoi îşi prezentă echipa care participa la proces, după 
care o rugă pe reclamantă, Celeste Wood, să se ridice în 
picioare. Reuşi să folosească de două ori cuvântul „văduvă" în 
discursul adresat juraţilor potenţiali. Era o femeie micuță, de 
cincizeci şi cinci de ani, îmbrăcată cu o rochie simplă, neagră, 
ciorapi negri, pantofi negri şi care oferea asistenţei un zâmbet 
chinuit, ca şi cum se afla în plină perioadă de doliu, cu toate că 
soţul ei murise cu patru ani în urmă. De fapt, mai avea puţin şi 
se recăsătorea, eveniment pe care Wendall reuşise să-l anuleze 
în ultimul moment, în clipa în care aflase. N-ai decât să-l iubeşti, 
îi explicase el, dar în linişte; nu te poţi mărita cu el decât după 
proces. Trebuie să trezim simpatie. Lumea îşi închipuie că suferi, 
îi explicase el. 

Fitch ştia totul despre nunta anulată şi mai ştia că şansele 
erau minime să aducă această problemă în faţa juraţilor. 

După prezentarea tuturor celor aflaţi de partea sa, Rohr făcu 
un scurt rezumat al cazului, o relatare care captă din plin 
interesul avocaţilor apărării şi al judecătorului. Păreau pregătiţi 
să intervină drastic, în clipa în care Rohr ar fi depăşit graniţa 
invizibilă dintre fapte şi argumente. N-a făcut-o, dar chinul la 
care îi supusese i-a dat multă satisfacţie. 

A urmat o lungă pledoarie adresată potenţialilor juraţi, 
cărora le cerea să fie cinstiţi şi deschişi, fără să se teamă să-şi 
ridice mânuţele timide dacă îi deranja chiar şi cel mai mic 


amănunt. Cum altfel puteau ei, avocaţii, să exploreze gânduri şi 
sentimente, dacă potenţialii juraţi nu vorbeau? „Evident, asta nu 
se poate face numai uitându-ne la voi", spuse el, rânjind din 
nou. În momentul acela, nu mai puţin de opt persoane încercau 
cu disperare să citească ce se ascundea în spatele fiecărei 
ridicări de sprinceană, a fiecărei mişcări a buzelor. 

Pentru a pune lucrurile în mişcare, Rohr luă în mână un 
blocnotes, aruncă o privire şi apoi spuse: 

— Să continuăm. Unii dintre dumneavoastră aţi mai fost 
juraţi până acum. Vă rog să ridicaţi mâinile. 

Douăsprezece mâini se ridicară ascultătoare. Rohr studie 
persoanele respective şi se adresă celei mai apropiate dintre 
ele, o doamnă aşezată în primul rând. 

— Doamna Millwood, nu-i aşa? 

Femeia încuviinţă, înroşindu-se. Toţi cei prezenţi se uitau la 
ea şi încercau să descopere cine era doamna Millwood. 

— Da, spuse ea, dregându-şi vocea şi încercând să 
vorbească suficient de tare. 

— Ce fel de caz era? întrebă el, deşi cunoştea practic toate 
detaliile — se întâmplase cu şapte ani în urmă, chiar în acea 
sală de şedinţe, cu un alt judecător, iar reclamantul nu primise 
nimic. Copiase dosarul cu săptămâni în urmă. 

Rohr vorbise chiar şi cu avocatul reclamantului, prieten de-al 
său. Incepuse cu această întrebare şi acest jurat pentru că era 
un mod simplu de a face încălzirea, o şmecherie pentru a le 
dovedi celorlalţi că nu se întâmpla nimic dacă ridicau mâna şi 
stăteau de vorbă. 

— Un accident de maşină, spuse ea. 

— Unde a avut loc procesul? întrebă el, cu sinceritate. 

— Chiar aici. 

— Ah, în această sală! se prefăcu el surprins, dar avocaţii 
apărării ştiau că se preface. 

— Juriul a luat o decizie în acel caz? 

— Da. 

— Şi care a fost verdictul? 

— Lui nu i-am dat nimic. 

— Vă referiţi la reclamant? 

— Da. Noi am considerat că n-a avut cu adevărat de suferit. 

— Inţeleg. Activitatea de jurat a fost o experienţă plăcută 
pentru dumneavoastră? 


Ea reflectă o clipă, apoi răspunse: 

— A fost bine. Mult timp pierdut, totuşi, înţelegeţi ce vreau 
să spun, când avocaţii se ceartă pentru una sau alta. 

— Da, cam aşa ni se întâmplă, răspunse Rohr cu un zâmbet 
larg. Nimic din desfăşurarea acelui caz nu v-ar influenţa 
capacitatea de a-l audia pe acesta? 

— Nu cred. 

— Mulţumesc, doamnă Millwood. 

Soţul femeii fusese, pe vremuri, contabil într-un mic spital de 
provincie care fusese obligat să-şi închidă porţile după ce se 
descoperiseră acolo dovezi de încălcare a obligaţiilor medicale. 
Verdictele pe scară largă erau un subiect pe care femeia îl ura, 
pe bună dreptate. Jonathan Kotlack, avocatul părţii vătămate, 
însărcinat cu selecţia finală a juraţilor, îşi scosese de mult 
numele ei din memorie. 

Totuşi, la mai puţin de trei metri de Kotlack, avocaţii 
apărării, aşezaţi în jurul mesei, o priveau cu admiraţie. Joann 
Millwood era o adevărată comoară. 

Rohr puse aceleaşi întrebări şi altor veterani ai meseriei de 
jurat şi lucrurile deveniră repede monotone. Apoi atinse 
spinoasa problemă a reformei legislaţiei civile şi puse un număr 
de întrebări aparent fără legătură, despre drepturile victimelor, 
procesele pentru comportament indecent şi preţul asigurărilor. 
Câteva dintre întrebări fură însoţite de miniargumente, dar 
încercă să nu-şi creeze probleme. Era aproape ora prânzului şi 
cei prezenţi îşi cam pierduseră interesul de la o vreme. 
Judecătorul Harkin hotărî luarea unei pauze de o oră, iar şerifii 
adjuncţi goliră sala. 

Avocaţii însă rămaseră pe loc. Gloria Lane şi ajutoarele sale 
împărţiră pachete cu sandviciuri mici, soioase şi mere roşii. 
Urmă un prânz de lucru. Cam o duzină de probleme neclare 
trebuiau rezolvate şi judecătorul era gata de acţiune. Paharele 
se umpleau cu cafea şi ceai cu gheaţă. 


Folosirea chestionarelor uşura mult selecţia juriului în timp 
ce Rohr punea întrebări în sala de şedinţe, zeci de oameni aflaţi 
în alte locuri examinau răspunsurile scrise şi tăiau câte un nume 
de pe liste. Sora unui tip murise de cancer la plămâni. Alte şapte 
persoane aveau prieteni apropiaţi sau rude cu grave probleme 


de sănătate, pe care le atribuiau exclusiv tutunului. Cel puţin 
jumătate dintre cei de pe listă fumau ocazional sau fumaseră cu 
regularitate în trecut. Majoritatea celor care fumau recunoşteau 
că doresc să se lase. 

Datele au fost analizate, apoi introduse în computere şi, 
până la mijlocul după-amiezei celei de a doua zile, copiile au 
fost împărţite şi editate. După ce închise şedinţa din 
după-amiaza de marţi, la patru şi jumătate, judecătorul Harkin 
aşteptă din nou să se golească sala şi conduse discuţiile cu 
privire la datele primite. Timp de aproape trei ore, răspunsurile 
scrise au fost analizate şi dezbătute şi, în final, alte treizeci şi 
unu de nume au fost tăiate de pe listă. Gloria Lane primi sarcina 
de a le telefona imediat pentru a le spune vestea cea bună. 

Harkin era hotărât ca miercuri să termine cu selecţia juriului. 
Expunerile introductive erau programate pentru joi dimineaţă. Și 
făcuse o aluzie discretă la ceva programat şi pentru sâmbătă. 

La ora opt, în seara de marţi, judecătorul ascultă o ultimă 
moţiune, rezolvată rapid, după care trimise avocaţii acasă. 
Avocaţii companiei Pynex se întâlniră cu Fitch în birourile firmei 
Whitney & Cable & White, unde îi aştepta o altă masă delicioasă 
formată din sandviciuri reci şi cartofi prăjiţi unsuroşi. Fitch dorea 
să lucreze şi, în timp ce avocaţii obosiţi îşi umpleau încet 
farfuriile de hârtie, doi asistenţi distribuiau copii ale ultimelor 
rezultate ale analizelor grafologice. Mâncaţi repede, le ceru 
Fitch, ca şi cum mâncarea aceea putea fi savurată. Lista de 
juraţi se redusese la numai o sută unsprezece şi alegerea 
începea a doua zi. 


Dimineaţa îi aparţinu lui Durwood Cable, sau Durr, cum era 
cunoscut în zona Golfului Mexic, loc pe care nu-l părăsise 
niciodată în şaizeci şi unu de ani. Fiind partenerul cel mai vechi 
al firmei Whitney & Cable & White, domnul Durr fusese ales cu 
grijă de către Fitch pentru a se ocupa de problemele companiei 
Pynex în tribunal. Ca avocat, apoi ca judecător, revenind din 
când în când la bară, Durr îşi petrecuse cea mai mare parte din 
ultimii patruzeci de ani studiind juraţii şi vorbindu-le. Descope- 
rise că sala de şedinţe era un loc unde te puteai relaxa, pentru 
că era ca o scenă — fără telefoane, fără circulaţie pietonală, 
fără secretare care să se învârtă în jurul tău — unde fiecare 


avea un rol, fiecare urma un scenariu ale cărui vedete erau 
avocaţii. Era foarte calculat în mişcări şi în vorbe, dar între paşii 
făcuţi şi momentul sentinţei, ochilor lui cenuşii nu le scăpa 
nimic. În vreme ce adversarul său, Wendall Rohr, era zgomotos, 
gregar şi excentric, Durr rămânea mereu serios, aproape rigid. 
Costumul negru, obligatoriu, cravata aurie, destul de 
îndrăzneață, cămaşa clasică, albă, contrastau în mod plăcut cu 
faţa lui foarte bronzată. Durr era pasionat de pescuitul în ape 
sărate şi îşi petrecea multe ore cu barca, la soare. Chelise în 
vârful capului, dar locul era ars de soare. 

Într-un timp, trecuseră şase ani fără să piardă măcar un 
proces, după care Rohr, adversarul şi uneori prietenul său, i-o 
luase înainte cu un proces de două milioane. 

Se îndreptă spre bară şi privi cu seriozitate în ochii celor o 
sută unsprezece persoane. Ştia unde locuieşte fiecare, ştia dacă 
au sau nu copii sau nepoți. Işi încrucişă braţele, se apucă de 
bărbie, părând un profesor dus pe gânduri şi rosti, cu o voce 
vibrantă, plăcută: 

— Numele meu este Durwood Cable şi reprezint Pynex, o 
veche companie care produce ţigări de nouăzeci de ani. 

Poftim, nu se ruşina! Vorbi despre Pynex timp de zece 
minute şi reuşi din plin să îndulcească imaginea companiei, 
prezentându-şi clientul în culori calde, spumoase, aproape 
plăcute. 

O dată terminată această parte, se adânci fără frică în 
problema alegerii. Pe când Rohr pusese în centrul discuţiei 
dependenţa, Cable folosi timpul pe care îl avea la dispoziţie 
discutând despre libertatea de a alege. 

— Putem să cădem de acord asupra ideii că fumatul este un 
potenţial pericol, dacă se face abuz? întrebă el şi apoi privi cum 
majoritatea celor prezenţi clătinau capul în semn de aprobare. 

Cine putea nega aşa ceva? 

— Aşa, bine. Acum, cunoscând acest lucru, sunteţi de acord 
că un fumător ar trebui să cunoască pericolul la care se expune? 

Din nou înclinări ale capului, fără alte gesturi deocamdată. 
Durr studia figurile, în mod special privea indiferența de pe faţa 
lui Nicholas Easter, aşezat acum în rândul al treilea, pe locul al 
optulea de la culoar. După reducerea listei, Easter nu mai era 
acum juratul numărul 56, ci 32, şi avansa după fiecare şedinţă. 
Pe faţa lui nu se vedea nimic în afară de concentrarea cu care 


asculta. 

— Aceasta este o întrebare foarte importantă, rosti Cable 
încet, ascultând ecoul cuvintelor sale în tăcerea care se lăsase. 
Cu arătătorul întins, le făcu un semn plin de blândete, 
continuând: 

— Există măcar un singur om printre dumneavoastră care nu 
crede că o persoană care alege fumatul trebuie să cunoască 
riscurile acestuia? 

Aşteptă, pândind şi insistând, şi, în cele din urmă, surprinse 
pe cineva. O mână se ridică încet din rândul al patrulea. Cable 
zâmbi, se apropie cu un pas şi spuse: 

— Da, cred că dumneavoastră sunteţi doamna Tutwiler. Vă 
rog să vă ridicaţi. 

Dacă era cu adevărat doritor să găsească un voluntar, 
n-avea motive să se bucure de data asta. Doamna Tutwiler era 
o femeie delicată, de şaizeci de ani, cu o privire furioasă. Se 
ridică, ţinând spatele foarte drept şi bărbia înălţată, şi îi spuse: 

— Am o întrebare pentru dumneavoastră, domnule Cable. 

— Vă rog. 

— Dacă toată lumea ştie că ţigările sunt periculoase, atunci 
de ce clientul dumneavoastră continuă să le fabrice? 

Câţiva dintre colegii ei de selecţie pufniră în râs. Toţi ochii se 
îndreptară spre Durwood Cable, care continua să zâmbească, 
fără măcar să tresară. 

— Excelentă întrebare, rosti el cu putere. Nu avea de gând 
să răspundă la ea. Credeţi, reluă el, că ar trebui să se interzică 
în totalitate fabricarea ţigărilor, doamnă Tutwiler? 

— Categoric. 

— Chiar dacă oamenii vor să-şi exercite dreptul de a alege 
fumatul? 

— Ţigările dau dependenţă, domnule Cable, ştiţi acest lucru. 

— Mulţumesc, doamnă Tutwiler. 

— Fabricanţii încarcă nicotină, atrag oamenii şi apoi îşi fac 
publicitate ca nebunii, ca să-şi menţină vânzarea. 

— Mulţumesc, doamnă Tutwiler. 

— N-am terminat, spuse ea răstit, strângând marginea 
balustradei în mână şi încercând să pară mai înaltă. Fabricanţii 
au negat întotdeauna că fumatul dă dependenţă. E o minciună, 
şi dumneavoastră ştiţi acest lucru. De ce nu se scrie asta pe 
etichete? 


Expresia feţei lui Durr nu se schimbă câtuşi de puţin. Aşteptă 
răbdător, apoi întrebă cu amabilitate: 

— Aţi terminat, doamnă Tutwiler? 

Femeia ar mai fi avut şi altele de spus, dar îi trecu brusc prin 
minte că poate nu era momentul. 

— Da, răspunse ea, aproape în şoaptă. 

— Mulţumesc. Răspunsuri ca al dumneavoastră sunt vitale 
pentru alegerea juriului. Vă mulţumesc foarte mult. Acum puteţi 
lua loc. 

Ea privi în jur parcă aşteptându-se ca şi alţii să se ridice şi să 
o susţină, dar, văzându-se singură, căzu înapoi pe scaun. Putea 
la fel de bine să părăsească sala de şedinţe. 

Cable trecu repede la alte probleme, mai puţin delicate. Puse 
o mulţime de întrebări, provocă vreo câteva răspunsuri şi oferi 
experţilor în limbajul trupului multe motive de interes. Termină 
pe la prânz, tocmai la timp pentru o gustare rapidă. Harkin 
ceruse juraţilor să se întoarcă la trei, dar le spusese avocaţilor 
să mănânce repede şi să se întoarcă în patruzeci şi cinci de 
minute. 

La ora unu, în sala pustie şi încuiată, cu avocaţii înghesuiți 
rânduri-rânduri în jurul meselor lor, Jonathan Kotlack se ridică în 
picioare şi anunţă curtea că „acuzarea va accepta juratul 
numărul 1". Nimeni nu păru surprins. Fiecare dintre cei prezenţi 
îşi notă ceva pe câte o fişă tipărită, inclusiv onoratul judecător 
care, după o scurtă pauză, întrebă: 

— Apărarea? 

— Apărarea este de acord cu numărul 1. 

Nu era surprinzător. Numărul 1 era Rikki Coleman, o tânără 
soţie şi mamă a doi copii, care nu fumase niciodată şi lucra la 
fişierul unui spital. Kotlack şi echipa lui o evaluaseră la nivelul 7 
din 10 pe baza răspunsurilor ei scrise, a formaţiei ei medicale, a 
faptului că era absolventă de colegiu şi că fusese interesată 
vizibil de tot ceea ce se spusese până atunci. 

— Până aici a fost uşor, mormăi Harkin ca pentru sine. 
Mergem mai departe. Juratul numărul 2, Raymond C. LaMonette. 

Domnul LaMonette constituia prima dispută strategică din 
alegerea juriului. Nici una dintre părţi n-avea nevoie de el — 
amândouă îl situaseră la nivelul 4-5. Fuma zdravăn, dar dorea 
cu disperare să se lase. Răspunsurile sale scrise erau total 
indescifrabile şi în întregime inutile. Experții ambelor părţi, 


specializaţi în limbajul gesturilor, raportaseră că domnul 
LaMonette îi ura pe toţi avocaţii şi tot ce era legat de aceştia. Cu 
câţiva ani înainte, fusese la un pas de a fi ucis de către un şofer 
beat. Procesul intentat nu-i adusese nici un beneficiu. 

In conformitate cu regulamentul selecţiei juriului, fiecare 
parte avea dreptul la un număr de provocări decisive sau 
„lovituri“, cum li se mai spunea, folosite la nevoie pentru 
blocarea, fără un motiv precis, a potenţialilor juraţi. Datorită 
importanţei acestui caz, judecătorul Harkin dăduse fiecărei părţi 
dreptul la zece lovituri, faţă de cele patru obişnuite. Ambele 
părţi doreau să scape de LaMonette, dar doreau să-şi păstreze 
loviturile pentru figuri care puneau mai multe probleme. 

După regulament, acuzarea trebuia să înceapă şi, după o 
scurtă întârziere, Kotlack spuse: 

— Acuzarea alege numărul 2. 

— Aceasta este prima provocare decisivă din partea acuzării, 
spuse Harkin, notând acest lucru pe foaia de hârtie. 

Era o mică victorie pentru apărare. Bazându-se pe o decizie 
de ultim moment, Durr Cable fusese şi el pregătit să facă 
aceeaşi mutare. 

Acuzarea propuse numărul 3, soţia unui director executiv de 
corporație, apoi pe numărul 4. Loviturile strategice continuau, 
decimând, practic, rândul întâi. Măcelul mai slăbi când se ajunse 
la rândul al doilea, cinci persoane din douăsprezece reuşind să 
supravieţuiască diverselor provocări, dintre care două fuseseră 
ridicate chiar de curte. Şapte juraţi fuseseră deja aleşi când 
selecţia ajunse la rândul al treilea. Al optulea pe acest rând era 
marele necunoscut, Nicholas Easter, juratul numărul 32, care 
până atunci fusese foarte atent şi păruse oarecum suportabil, 
deşi reuşise să cam dea fiori ambelor părţi. 

Wendall Rohr, care acum vorbea în numele acuzării, 
deoarece Kotlack era prins într-o conversaţie şoptită cu unul 
dintre experţi, despre două persoane aflate în rândul al 
patrulea, folosi o lovitură decisivă pentru juratul numărul 25. Era 
a noua lovitură a acuzării. Ultima era rezervată pentru un temut 
şi notoriu republican din rândul al patrulea, dacă se ajungea 
până acolo. Apărarea propuse numărul 26, anulându-şi cea de-a 
opta lovitură decisivă. Juraţii cu numerele 27, 28 şi 29 fură 
acceptaţi. Juratul cu numărul 30 primi din partea apărării 
solicitarea de a fi retras de drept, pentru motive care concordau 


de ambele părţi, ceea ce nu irosea şansele nici uneia. Durr 
Cable solicită o întrevedere care să nu fie înregistrată, deoarece 
dorea să discute ceva în particular. Rohr era puţin mirat, dar nu 
protestă. Reporterul oficial opri înregistrarea. Cable dădu o 
scurtă informaţie lui Rohr şi judecătorului. Vorbind cu voce 
joasă, le spuse: 

— Onorată instanţă, am aflat, din anumite surse, că juratul 
numărul 30, Bonnie Tyus, este dependent de medicamentul 
Ativan. Nu a fost niciodată tratată, niciodată arestată, nu şi-a 
recunoscut niciodată această problemă. Evident că nu a 
menţionat-o în chestionare sau în timpul sesiunilor noastre de 
întrebări şi răspunsuri. Reuşeşte să ducă o viaţă liniştită, să-şi 
păstreze slujba şi soţul — deşi e la al treilea. 

— Cum aţi aflat despre asta? întrebă Harkin. 

— Prin investigaţiile noastre destul de complexe în legătură 
cu fiecare jurat. Vă asigur că nu s-a stabilit nici un contact 
neautorizat cu doamna Tyus. 

Fitch făcuse descoperirea. Al doilea soţ al femeii fusese 
descoperit în Nashville, unde curăța remorci de tractoare într-un 
service care rămânea deschis toată noaptea. Pentru o bancnotă 
de o sută de dolari, fusese bucuros să spună tot ce-şi mai 
amintea despre fosta lui soţie. 

— Ce părere aveţi, domnule Rohr? întrebă judecătorul. Fără 
nici cea mai mică ezitare, Rohr spuse, minţind: 

— Deţinem şi noi aceeaşi informaţie, domnule judecător. 
Aruncă o privire amabilă spre Jonathan Kotlack, care, la rândul 
său, privi spre un alt avocat, care se ocupase de grupul din care 
făcea parte Bonnie Tyus. Până în acel moment cheltuiseră peste 
un milion de dolari pentru selecţia juriului şi le scăpase acest 
element crucial! 

— În regulă. Juratul numărul 30 este retras din motive 
obiective. Revenim la înregistrare. Juratul numărul 31? 

— Putem dispune de câteva minute, domnule judecător? 
întrebă Rohr. 

— Da. Dar foarte scurt. 

După treizeci de nume, fuseseră alese zece; nouă fuseseră 
recuzate de acuzare, opt de apărare şi trei fuseseră respinse de 
către curte. Era puţin probabil să se ajungă la rândul al patrulea, 
aşa că Rohr, care mai avea dreptul la o alegere, studie juraţii de 
la 31 la 36 şi şopti spre echipa grupată în jurul său: 


— Care e cel mai dubios dintre toţi? 

Toate degetele se îndreptară spre numărul 34, o femeie 
grasă, nesuferită, care-i speriase din prima zi. Wilda Haney era 
numele ei şi, în urmă cu o lună, cu toţii juraseră să se ferească 
de Wilda cea umflată. Studiară fişa alte câteva minute şi 
conveniră să accepte numerele 31, 32 şi 35; nici unul nu era 
prea grozav, dar orice era mai bine decât Wilda cea umflată. 

Într-o înghesuială şi mai mare, la numai câţiva metri 
distanţă, Cable şi trupele sale conveneau să-l respingă pe 31, 
să-l ia pe 32, să ridice obiecţii la adresa lui 33, pentru că 
numărul 33 era domnul Herman Grimes, nevăzătorul, apoi să-l 
ia pe 34, Wilda Haney, şi să „lovească', dacă era nevoie, 
numărul 35. 


Nicholas Easter deveni astfel al unsprezecelea jurat ales 
pentru audierea procesului Wood contra Pynex. Când sala de 
şedinţe se deschise, la ora trei, pentru anunţarea juriului, 
judecătorul Harkin începu să strige numele celor doisprezece 
aleşi. Aceştia trecură prin uşiţa din dreptul balustradei, pentru 
a-şi ocupa locurile desemnate pe banca juraţilor. Nicholas stătea 
pe al doilea scaun de pe rândul din faţă. La cei douăzeci şi şapte 
de ani ai săi, era pe locul doi în ceea ce priveşte tinereţea. Erau 
cu toţii nouă albi şi trei negri, şapte femei, cinci bărbaţi, unul 
nevăzător. Trei rezerve luaseră loc pe scaunele pliante tapisate 
înghesuite în colţul băncii juraţilor. La ora patru şi jumătate, cei 
cincisprezece se ridicară în picioare şi repetară jurământul de 
jurat. Ascultară, timp de jumătate de oră, avertismentele severe 
exprimate de judecătorul Harkin la adresa lor, a avocaţilor şi a 
părţilor implicate. Contactul de orice natură cu juraţii putea 
avea drept rezultat sancţiuni dure, amenzi, chiar anularea 
procesului, eventual excluderea din barou şi moartea. 

Le interzise juraţilor să discute cu cineva despre proces, nici 
chiar cu soţii sau prietenii şi, zâmbind, îşi luă rămas-bun de la ei, 
urându-le noapte bună şi cerându-le să fie prezenţi a doua zi 
dimineaţă la ora nouă fix. 

Avocaţii priveau în urma lor, dorindu-şi să poată pleca şi ei. 
Dar aveau de lucru. Când în sala de şedinţe nu mai rămăseseră 
decât avocaţii şi asistenții acestora, judecătorul spuse: 

— Domnilor, dumneavoastră aţi formulat aceste moţiuni. 


Acum trebuie să le şi justificaţi. 


5 


Parţial datorită unui amestec de nerăbdare şi plictiseală, 
parţial pentru că simţea că-l va aştepta cineva, la ora opt şi 
jumătate, Nicholas Easter se strecură pe uşa nezăvorâtă din 
spate a curţii de justiţie, urcă pe scara folosită arareori şi intră 
pe culoarul strâmt din spatele sălii de şedinţe. Majoritatea 
instituţiilor de stat se deschideau la opt, aşa că deja se auzeau 
mişcări şi zgomote la primul etaj. La al doilea însă era mai 
puţină agitaţie. Aruncă o privire în sală şi constată că nu era 
lume. Servietele diplomat sosiseră şi fuseseră trântite la 
nimereală pe mese. Avocaţii se aflau probabil în spate, în 
apropierea  automatului de cafea, spunând glume şi 
pregătindu-se pentru luptă. 

Cunoştea bine locul. Cu trei săptămâni în urmă, a doua zi 
după ce primise preţioasa citaţie pentru a servi ca jurat, venise 
să arunce o privire prin sala de şedinţe. Cum pentru moment 
era pustie şi nefolosită, explorase culoarele şi spaţiile din jur; 
biroul înghesuit al judecătorului; camera unde se servea 
cafeaua, şi unde avocaţii bârfeau aşezaţi pe scaune vechi, pline 
de reviste vechi şi ziare noi; camera improvizată pentru martori, 
plină cu scaune pliante şi fără ferestre; sala de aşteptare a 
sentinţei, unde cei încătuşaţi şi periculoşi îşi aşteptau pedeapsa; 
şi, bineînţeles, camera juraţilor. 

In această dimineaţă, intuiţia lui se dovedi corectă. Femeia 
se numea Lou Dell — solidă, de vreo şaizeci de ani, cu bretonul 
cărunt căzându-i în ochi, purta pantaloni de poliester şi o 
pereche de tenişi vechi. Stătea în hol, lângă uşa care dădea spre 
camera  juraţilor, citind un roman cu copertele roase şi 
aşteptând intrarea cuiva pe domeniul său. Sări în picioare, 
scoase o foaie de hârtie de sub şezut şi spuse: 

— Bună dimineaţa. Pot să vă fiu de folos? 

Era toată numai zâmbet şi îl privea ştrengăreşte. 

— Sunt Nicholas Easter, spuse el şi veni în întâmpinarea 
mâinii întinse a femeii. Ea i-o strânse cu putere, scuturându-l de 
parcă ar fi avut ceva împotriva lui şi îi căută numele pe foaia de 


hârtie. 

Urmă un nou zâmbet larg şi apoi: 

— Bine aţi venit în sala juraţilor. Este primul dumneavoastră 
proces? 

— Da. 

— Poftiţi, spuse ea, împingându-l de-a binelea pe uşă, în 
cameră. Aveţi aici cafea şi gogoşi, adăugă, trăgându-l de braţ şi 
făcând semn spre un colţ al camerei. Pe acestea le-am făcut 
chiar eu, se mândri ea, ridicând în aer un coş cu brioşe negre, 
soioase. E un fel de tradiţie. Intotdeauna aduc brioşe în prima zi, 
brioşele juraţilor, cum le zic eu. Serviţi una. 

Masa era acoperită cu diferite sortimente de gogoşi, aşezate 
cu grijă pe tăvi. Alături se aflau două cafetiere pline, aburinde. 
Farfurii şi ceşti, linguriţe şi furculiţe, zahăr, lapte, îndulcitori de 
mai multe feluri. lar în centrul mesei se aflau brioşele juraţilor. 
Nicholas luă una, pentru că nu avea încotro. 

— Le fac de optsprezece ani, spuse ea. Pe vremuri puneam 
şi stafide, dar a trebuit să renunţ, adăugă ea, dându-şi ochii 
peste cap, ca şi cum restul poveștii era scandalos. 

— De ce? întrebă el, pentru că se simţea obligat. 

— Le dădea gaze. Uneori în sala de şedinţe se aude fiecare 
zgomot. Inţelegeţi ce vreau să spun? 

— Cred că da. 

— Cafea? 

— Pot să-mi iau şi singur. 

— În regulă, comentă ea şi se întoarse pe călcâie, arătând 
spre teancul de hârtii aşezate în centrul mesei lungi. Aveţi acolo 
o listă de instrucţiuni din partea judecătorului Harkin. Vrea ca 
fiecare jurat să aibă câte una, s-o citească cu atenţie şi să 
semneze în partea de jos. Le voi strânge eu mai târziu. 

— Mulţumesc. 

— Sunt în hol, lângă uşă, dacă aveţi nevoie de mine. Acolo 
stau. La procesul ăsta va fi şi un ofiţer lângă mine, ce spuneţi de 
asta? Mi se face rău numai când mă gândesc. Precis e vreun 
încurcă-lume care habar n-are de nimic. Oricum, cred că acesta 
e cel mai important proces pe care l-am avut vreodată. Civil, 
vreau să zic. Nici nu vă închipuiţi ce criminali au trecut pe-aici. 

Apucă mânerul uşii, trăgându-l cu putere spre ea. 

— Sunt aici, afară, drăguță, dacă ai nevoie. 

Uşa se închise şi Nicholas privi brioşa pe care o ţinea în 


mână. Încet, luă o îmbucătură. Mai mult tărâţe şi zahăr; asta îl 
făcu să reflecteze o clipă la sunetele care se auzeau în sala de 
şedinţe. Aruncă brioşa la coş şi îşi turnă cafea într-un pahar de 
plastic. Trebuia să accepte paharele de plastic. Dacă îl obligau 
să stea aici, între patru şi şase săptămâni, atunci trebuiau să-i 
dea nişte căni ca lumea. lar dacă administraţia îşi putea permite 
să ofere minunatele gogoşi, atunci cu siguranţă că îşi putea 
permite şi din cele cu marmeladă sau cornuleţe. 

Nu exista cafea decofeinizată. Işi puse în gând să ţină minte 
acest lucru. Nu era nici apă fiartă pentru ceai, în caz că unii 
dintre noii săi prieteni nu erau amatori de cafea. Spera din inimă 
ca prânzul să fie bun. N-avea de gând să mănânce salată de ton 
în următoarele şase săptămâni. 

Douăsprezece scaune erau aranjate cu grijă în jurul mesei 
aflate în centrul camerei. Stratul gros de praf pe care îl 
observase cu trei săptămâni înainte fusese şters; locul era acum 
mult mai curat şi gata să fie folosit. Pe unul dintre pereţi, se 
aflau o tablă mare, un burete şi o cretă nouă. De cealaltă parte 
a mesei, pe peretele opus, trei ferestre mari, din podea până în 
tavan, dădeau spre pajiştea din faţa tribunalului, încă verde şi 
proaspătă, deşi vara se încheiase de mai bine de o lună. 
Nicholas privi pe fereastră şi urmări trecerea pietonilor pe 
trotuare. 

Ultima creaţie a judecătorului Harkin era o listă cu câteva 
lucruri de făcut şi foarte multe de evitat: Fiţi organizaţi. Alegeţi 
un coordonator şi, dacă nu reuşiţi acest lucru, anunţaţi-l pe 
onoratul judecător, care va alege, bucuros, pe cineva. Purtaţi 
haina de jurat, roşu cu alb, în permanenţă. Lou Dell le va împărţi 
fiecăruia. Aduceţi-vă ceva de citit pentru momentele de pauză. 
Nu ezitaţi să cereţi tot ce vă trebuie. Nu discutaţi cazul între 
dumneavoastră decât dacă onoratul judecător vă solicită acest 
lucru. Nu discutaţi acest caz cu nimeni — punct. Nu părăsiţi 
tribunalul fără permisiune. Nu folosiți telefoanele fără 
permisiune. Prânzul va fi adus şi mâncat în camera juraţilor. Un 
meniu zilnic va fi adus zilnic înainte de începerea lucrărilor la 
ora nouă. Anunţaţi imediat curtea dacă dumneavoastră sau o 
persoană cunoscută dumneavoastră aţi fost contactaţi în 
legătură cu implicarea dumneavoastră în acest proces. Anunţaţi 
imediat curtea dacă vedeţi sau auziţi sau constataţi ceva dubios 
care poate sau nu să aibă legătură cu activitatea 


dumneavoastră de jurat în acest caz. 

Ciudate sugestii, acestea două. Dar Nicholas cunoştea 
amănuntele unui proces intentat companiilor de țigarete în estul 
statului Texas, proces care sărise în aer după numai o 
săptămână, când se descoperise că nişte agenţi misterioşi 
umblau pe ascuns prin micul oraş şi ofereau sume mari de bani 
rudelor juraţilor. Agenţii au dispărut înainte de a fi prinşi şi nu 
s-a aflat niciodată de partea cui erau, deşi ambele părţi făcuseră 
acuzaţii pătimaşe. 

Capetele mai puţin înfierbântate credeau că este mai 
probabil să fi fost acţiunea unor agenţi de apărare. Juraţii 
păruseră foarte înţelegători faţă de aceştia şi apărarea fusese 
încântată când procesul fusese anulat. 

Deşi nu avea nici o dovadă în acest sens, Nicholas era sigur 
că Fitch era fantoma din spatele banilor cu care fuseseră 
cumpăraţi. Şi mai ştia că Fitch va trece repede la lucru cu noii 
săi prieteni. 

Semnă în josul paginii şi o lăsă pe masă. În hol se auzeau 
voci: Lou Dell întâmpina un alt jurat. Uşa se deschise cu zgomot 
şi domnul Herman Grimes intră primul, pipăind drumul cu 
bastonul. Soţia sa venea imediat în urmă, fără să-l atingă şi, 
imediat inspectă camera începând să i-o descrie în şoaptă. 

— O cameră lungă, opt metri pe cinci, înaintăm pe lungime, 
latura scurtă merge de la stânga la dreapta, o masă lungă se 
află în centru, cu scaune de jur împrejur, iar cel mai important 
scaun e la doi metri şi jumătate distanţă de tine. El înţepeni 
ascultând-o, întorcându-şi numai capul în direcţiile descrise. 

Nicholas făcu câţiva paşi şi se prezentă. Apucă mâna întinsă 
de Herman şi schimbară câteva amabilităţi. O salută pe doamna 
Grimes, apoi îl conduse pe Herman spre masa cu mâncare şi 
cafea, unde îi turnă un pahar, amestecând lichidul cu puţin 
zahăr şi lapte. Îi descrise gogoşile şi brioşele, luându-i-o înainte 
lui Lou Dell, care rămăsese lângă uşă. Lui Herman nu-i era 
foame. 

— Unchiul meu cel mai iubit este nevăzător, spuse Nicholas 
în aşa fel încât să fie auzit de toată lumea. M-aş simţi onorat 
dacă mi-aţi permite să vă ajut în timpul procesului. 

— Sunt perfect capabil să mă descurc şi singur, sări Herman, 
uşor indignat, dar soţia lui nu-şi putu ascunde un zâmbet plin de 
căldură, urmat de un semn cu ochiul şi o încuviinţare. 


— Sunt sigur de asta, spuse Nicholas. Dar ştiu că mai sunt 
tot felul de amănunte. Nu vreau decât să vă fiu de folos. 

— Mulţumesc, răspunse omul după o scurtă pauză. 

— Mulţumesc, domnule, spuse soţia lui. 

— Eu sunt afară, în hol, dacă aveţi nevoie de ceva, anunţă 
Lou Dell. 

— La ce oră să vin să-l iau? întrebă doamna Grimes. 

— La cinci. Dacă e nevoie mai devreme, vă sun eu. Lou Dell 
închise uşa în timp ce-şi dicta instrucţiunile. Herman purta 
ochelari negri. Avea părul castaniu, des, bine uns şi abia 
începând să încărunţească. 

— Sunt aici câteva informaţii scrise, rosti Nicholas când 
rămaseră singuri. Am să iau loc aici, în faţa dumneavoastră, şi 
am să vi le citesc. 

Herman pipăi masa, aşeză paharul cu cafea, apoi apucă un 
scaun. li urmări conturul cu degetele, se orientă şi se aşeză. 
Nicholas luă o foaie cu instrucţiuni şi începu să citească. 


După ce se cheltuiseră averi întregi pentru selecţie, era uşor 
să-i auzi pe toţi cum îşi dau cu părerea. Fiecare avea opinia sa. 
Experții apărării se felicitau pentru că aleseseră un juriu atât de 
bun, deşi cea mai mare parte a aerelor şi laudelor erau menite 
să fie auzite de legiunea de avocaţi care lucrau nonstop. Durr 
Cable avusese parte şi de jurii mai rele decât atât, dar şi de 
altele mai prietenoase. În plus, învățase, cu mulţi ani în urmă, că 
era practic imposibil să prevadă ce va face un juriu. Fitch era 
fericit, sau cel puţin atât cât îşi putea permite, deşi nu încetase 
cu mârâielile şi nemulţumirea faţă de toate. Erau patru fumători 
în juriu. Fitch se agăța, fără să spună, de gândul că acest loc de 
pe coasta Golfului Mexic, cu plajele sale de nudişti şi cazinourile 
sale şi apropierea de New Orleans, nu era deloc rău, datorită 
toleranţei sale faţă de vicii. 

De cealaltă parte, Wendall Rohr şi consiliul său de judecată 
se declarau satisfăcuţi de alcătuirea juriului. 

Erau mai ales mulţumiţi de adăugarea neaşteptată pe listă a 
domnului Herman Grimes, primul jurat nevăzător din istorie, 
după câte se ştia. Domnul Grimes insistase să fie considerat 
egal cu cei „văzători" şi ameninţase cu intentarea unui proces în 
caz că avea să fie tratat diferit. Încrederea sa în procedura 


legală, dublată de temperamentul său arţăgos, încălziseră 
inimile lui Rohr şi ale asociaţilor săi, iar handicapul lui era visul 
oricărui avocat al acuzării. Apărarea protestase, folosindu-se de 
toate motivele posibile, inclusiv de incapacitatea de a vedea 
probele materiale ce urmau să fie aduse. Judecătorul Harkin le 
permisese avocaţilor să-l chestioneze cu blândeţe pe domnul 
Grimes în legătură cu acest subiect, iar el îi asigurase că putea 
vedea probele, dacă acestea erau descrise suficient de detaliat 
în scris. Apoi, acesta hotărâse ca un funcţionar suplimentar al 
curţii să fie folosit pentru a bate la maşină descrierea fiecărei 
probe. O dischetă cu aceste informaţii putea fi apoi introdusă în 
computerul în alfabet Braille al domnului Grimes, pentru ca el să 
le poată citi seara. Soluţia îl făcu foarte fericit pe domnul 
Grimes, care renunţă să mai vorbească despre procese 
împotriva discriminării. Apărarea se mai muiase şi ea, în special 
când aflase că omul fumase mulţi ani şi că nu-l deranja să se 
afle în preajma celor care continuau să aibă acest obicei. 

Astfel, cu prudenţa de rigoare, ambele părţi erau mulţumite 
de juriul lor. Nu fuseseră desemnaţi nici un fel de radicali. Nu 
fuseseră observate atitudini negative. Toţi cei doisprezece 
absolviseră liceul, doi aveau diplomă de colegiu, iar alţi trei 
adunaseră şi alte diplome cu toate onorurile. Răspunsurile scrise 
ale lui Easter menţionau absolvirea liceului, iar studiile sale de 
colegiu erau încă învăluite în mister. 

Şi, pregătindu-se pentru prima zi a adevăratului proces, 
ambele tabere cântăreau în tăcere marea întrebare, cea care le 
producea o adevărată plăcere când încercau să-i ghicească 
răspunsul. Studiind pentru a mia oară locurile desemnate pe 
banca juraţilor şi figurile acestora, se întrebau, iar şi iar: „Cine 
va fi preşedinte?" 

Fiecare juriu avea un preşedinte şi la el avea să se afle 
verdictul. Va apărea rapid? Sau va rămâne în umbră, preluând 
iniţiativa în timpul deliberărilor? Aceste lucruri nu le puteau şti 
nici juraţii. 

La zece fix, judecătorul Harkin aruncă o privire cercetătoare 
asupra sălii înţesate de lume şi decise că toţi erau la locurile lor. 
Lovi uşor cu ciocănelul în masă şi şoaptele încetară. Toată 
lumea era pregătită. Făcu un semn cu capul spre Pete, bătrânul 
aprod în uniforma lui uzată, apoi rosti simplu: „Aduceţi juriul. " 
Toţi ochii se întoarseră spre uşa aflată în spatele băncii juraţilor. 


Lou Dell apăru prima, conducându-şi puii ca o cloşcă grijulie, 
apoi cei doisprezece intrară, unul câte unul, îndreptându-se spre 
locurile desemnate pentru fiecare. Cele trei rezerve luară loc pe 
scaunele pliante. După cele câteva clipe necesare acomodării — 
potrivirea perniţelor pe scaune, aranjarea tivului de la fuste, 
aşezarea poşetelor şi a romanelor ieftine pe podea — juraţii 
rămaseră nemişcaţi şi, bineînţeles, observară interesul cu care 
erau priviţi. 

— Bună dimineaţa, rosti onoratul judecător cu voce tare şi 
un zâmbet larg. 

Cei mai mulţi îi răspunseseră cu o înclinare a capului. 

— Înţeleg că aţi găsit camera juraţilor şi v-aţi organizat. 
Tăcu, ridicând în aer, cu o anumită intenţie, cele cincisprezece 
formulare semnate pe care Lou Dell le împărţise şi apoi le 
adunase din nou. 

— Aveţi un preşedinte? întrebă el. 

Cei doisprezece înclinară capul la unison. 

— Bine. Cine este? 

— Eu, onorată instanţă, răspunse Herman Grimes din rândul 
întâi şi, timp de o fracțiune de secundă, apărarea cu avocaţi, 
consultanţi juridici şi reprezentanţii corporațiilor la un loc simţiră 
un junghi în inimă. Apoi îşi traseră încet răsuflarea fără să arate, 
totuşi, câtuşi de puţin că simțeau şi altceva în afară de o imensă 
dragoste şi admiraţie faţă de juratul orb care acum era 
conducătorul celorlalţi. Poate că restul de unsprezece simțeau 
milă pentru bietul bătrân. 

— Foarte bine, spuse judecătorul, uşurat că acest juriu 
fusese capabil să îndeplinească alegerea de rutină fără 
resentimente. Văzuse cazuri mult mai rele. Un juriu, jumătate 
format din albi, jumătate din negri, nu fusese în stare să-şi 
aleagă un preşedinte. Mai târziu se certaseră pentru meniul de 
la prânz. 

— Cred că aţi citit instrucţiunile scrise de mine, continuă el, 
după care se lansă într-un discurs detaliat, în care repetă de 
câte două ori tot ce pusese deja pe hârtie. 

Nicholas Easter stătea în primul rând, al doilea scaun dinspre 
stânga. Figura i se transformase într-o mască, în spatele căreia 
reuşea să-şi ascundă adevăratele sentimente. În timp ce Harkin 
îşi continua peroraţia, Nicholas începu să-i studieze pe ceilalţi 
judecători. Fără să-şi mişte prea mult capul, îşi roti privirea de 


jur împrejurul sălii de şedinţe. Avocaţii, îngrămădiţi în jurul 
meselor lor ca nişte vulturi gata de atac, priveau, fără excepţie, 
drept spre juraţi. Cu siguranţă că aveau să se sature s-o facă, şi 
asta foarte curând. 

Pe rândul al doilea, în spatele apărării, stătea Rankin Fitch, 
cu faţa grasă şi barbişonul lui sinistru, privind drept spre umerii 
celui aşezat în faţa lui. Încerca să ignore admonestările lui 
Harkin şi se prefăcea că nu este deloc interesat de juriu, dar 
Nicholas ştia perfect că nu este aşa. Lui Fitch nu-i scăpa nimic. 

Cu paisprezece luni în urmă, Nicholas îl văzuse în tribunalul 
din Allentown, statul Pennsylvania, unde se judecase cazul 
Cimino. Nu se schimbase aproape deloc de-atunci — era la fel 
de gras şi de fantomatic. Îl mai văzuse pe trotuar, în faţa 
tribunalului din Broken Arrow, în Oklahoma, în timpul procesului 
Glavine. Două ocazii de a-l vedea fuseseră de-ajuns. Nicholas 
ştia că Fitch e convins acum că n-a urmat niciodată cursurile 
Colegiului din Texasul de Nord. Ştia că Fitch e mai îngrijorat în 
ceea ce-l privea pe el, decât în privinţa oricărui alt jurat, şi asta 
pe bună dreptate. 

În spatele lui Fitch, două rânduri întregi erau ocupate de tipi 
în costum, maimuţoi îmbrăcaţi la patru ace, cu feţe 
dispreţuitoare, iar Nicholas ştia că aceştia erau agenţii de bursă 
îngrijoraţi de pe Wall Street. Conform celor tipărite în ziarul de 
dimineaţă, piaţa se hotărâse să nu reacționeze la alcătuirea 
juriului. Pynex îşi menținea stabilitatea, la optzeci de dolari 
acţiunea. Nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Dacă ar fi sărit brusc în 
picioare şi ar fi urlat: „Eu cred că reclamantul ar trebui să 
primească milioane!", tipii în costum s-ar fi repezit la uşă, iar 
Pynex ar fi scăzut cu zece puncte până la prânz. 

Celelalte trei companii — Trellco, Smith Greer şi ConPack — 
îşi vedeau şi ele liniştite de afaceri. 

În primele rânduri se mai zăreau şi mici grupuri de spectatori 
îngrijoraţi, iar Nicholas era sigur că aceia sunt experţii juriului. 
Acum, după ce alegerea fusese făcută, trecuseră la faza 
următoare — pânda. Ei, nenorociţii, erau cei obligaţi să asculte 
fiecare cuvânt rostit de fiecare martor şi să prevadă modul în 
care mărturia avea să fie primită de juriu. In cazul în care un 
anumit martor făcea asupra juriului o impresie neconcludentă 
sau chiar negativă, persoana respectivă putea fi scoasă de pe 
banca martorilor şi chiar trimisă acasă. Poate că un alt martor, 


mai puternic, putea fi apoi folosit pentru a repara răul făcut. 
Nicholas nu era sigur de asta. Citise mult despre consultanţii 
experţi ai juraţilor, ba chiar participase la un seminar ţinut în St. 
Louis, unde avocaţii angajaţi într-un proces povesteau despre 
marile verdicte din vremea războiului, dar tot nu putea fi 
convins că aceşti experţi „pe muchie de cuțit" erau altceva 
decât nişte trişori de talent. 

Pretindeau că-i pot cântări pe juraţi doar urmărindu-le cele 
mai mici gesturi sau schimbarea expresiei la auzul celor spuse 
în sala de şedinţe. Nicholas zâmbi din nou. 

Ce-ar fi să-şi bage degetul în nas şi să stea aşa cinci minute? 
Cum ar putea fi interpretată această modestă expresie a 
limbajului gesturilor? 

Nu putea să definească restul spectatorilor. Fără îndoială, 
erau destui reporteri şi grupul obişnuit de avocaţi locali, cu aerul 
lor de plictiseală, plus alţi obişnuiţi ai tribunalelor. Soţia lui 
Herman Grimes stătea cam la jumătatea rândurilor de scaune, 
strălucind de mândrie pentru faptul că soţul ei fusese ales 
într-un post atât de important. Judecătorul Harkin îşi încheie 
peroraţia şi arătă spre Wendall Rohr, care se ridică încet, 
încheindu-şi nasturii hainei din stofă ecosez şi zâmbind cu toată 
gura spre juraţi, după care se îndreptă, plin de importanţă, spre 
pupitru. Urma să-şi susţină discursul de deschidere, explică el, şi 
prin aceasta dorea să sublinieze pentru juriu punctele principale 
ale cazului său. In sală se lăsase o tăcere adâncă. 

Intenţionau să demonstreze că ţigaretele provoacă apariţia 
cancerului la plămâni şi, mai precis, că decedatul, domnul Jacob 
Wood, un om minunat, se îmbolnăvise de cancer la plămâni 
după ce fumase ţigări marca „Bristol" aproape treizeci de ani. 
Ţigaretele îl omorâseră, anunţă Rohr pe un ton solemn, trăgând 
de un smoc de păr încărunţit din barbă. Vorbea răstit, dar exact, 
reuşind să-şi schimbe tonul vocii pentru a ajunge la accente 
dramatice. Rohr era un mare interpret, un actor uns cu toate 
alifiile, iar papionul strâmb, proteza zgomotoasă şi hainele 
nepotrivite erau făcute să-l apropie de omul obişnuit. Nu era 
perfect. Las' să vină avocaţii apărării, cu costumele lor negre, 
impecabile şi cravatele lor superbe de mătase, să le vorbească 
de sus acestor juraţi. Dar nu Rohr. Aceştia erau oamenii lui. 

Dar cum vor dovedi ei că ţigările cauzează cancerul la 
plămâni? Aveau multe probe, categoric. In primul rând, vor 


chema câţiva dintre cei mai distinşi experţi în domeniu şi 
cercetători din întreaga ţară. Da, într-adevăr, aceşti oameni de 
marcă se îndreptau spre Biloxi, pentru a lua loc şi a sta de vorbă 
cu acest juriu şi pentru a explica fără echivoc şi cu suportul 
câtorva tone de statistici faptul că fumatul putea, într-adevăr, să 
provoace apariţia cancerului. 

Apoi — şi Rohr nu-şi putu stăpâni un zâmbet în clipa în care 
se pregătea să dezvăluie acest lucru — acuzarea va prezenta în 
faţa juriului persoane care lucraseră, cândva, în industria 
tutunului. Se vor spăla în public rufele murdare, exact acolo, în 
sala de judecată. Dovezile acuzatoare erau pe drum. 

Pe scurt, acuzarea va dovedi că fumul de ţigară, prin 
conţinutul său de carcinogeni naturali şi pesticide, particule 
radioactive şi fibre tip azbest, are drept efect cancerul la 
plămâni. 

In acel moment, cei aflaţi în sală nu aveau aproape nici o 
îndoială că Wendall Rohr nu numai că putea dovedi toate 
acestea, dar şi că avea s-o facă fără prea multe probleme. El 
făcu o pauză, trase de capetele papionului cu toate cele zece 
degete grăsuţe ale sale, îşi studie notițele şi apoi, foarte solemn, 
începu să vorbească despre Jacob Wood, cel decedat. Tată iubit 
şi ataşat de familie, muncea din greu, era un catolic devotat, 
membru al echipei de oină a bisericii, veteran. Începuse să 
fumeze când era doar un copil care, asemenea majorităţii 
oamenilor în vremurile acelea, nu era conştient de pericole. 
Bunic. Şi aşa mai departe. Rohr depăşi pentru o clipă limitele 
dramatismului, dar părea conştient de acest lucru. Trată pe 
scurt tema efectelor negative ale tutunului. Acesta era un 
proces important, anunţă el, de o importanţă covârşitoare. 
Acuzarea se aştepta, şi cu siguranţă că avea să pretindă o mare 
sumă bani. Nu numai sub formă de despăgubiri — valoarea 
economică a vieţii lui Jacob Wood plus pierderea de către familie 
a iubirii şi afecțiunii lui — ci şi ca daune. 

Rohr continuă să improvizeze pe tema daunelor, păru să 
exagereze de câteva ori şi, pentru majoritatea juraţilor, deveni 
foarte clar că era atât de inspirat de perspectiva de a obţine un 
verdict favorabil şi o sumă imensă pentru daune, încât nu se 
mai putea concentra. 

Judecătorul Harkin fusese de acord, în scris, ca pledoaria de 
deschidere a fiecărei părţi să dureze câte o oră. Şi mai 


promisese, în scris, să reteze vorba oricărui avocat care 
depăşea limitele. Deşi suferea de boala comună tuturor 
avocaţilor, aceea a vorbitului excesiv, Rohr era conştient că nu e 
bine să se pună cu ceasul onoratului judecător. Termină în 
cincizeci de minute, cu un apel sumbru la justiţie, le mulţumi 
juraţilor pentru atenţie, zâmbi şi clănţăni din proteză, apoi luă 
loc. 

Cincizeci de minute petrecute pe scaun, fără conversaţie şi 
fără acele mici mişcări atât de preţioase, păreau o veşnicie, şi 
judecătorul Harkin era conştient de acest lucru. Anunţă o pauză 
de cincisprezece minute, urmată de pledoaria de deschidere a 
apărării. 


Durwood Cable îşi încheie expunerea în mai puţin de treizeci 
de minute. Calm, chibzuit, îi asigură pe juraţi că Pynex avea la 
rândul său experţi, oameni de ştiinţă şi cercetători care urmau 
să explice cu claritate că, de fapt, fumatul nu cauzează cancer 
la plămâni. Scepticismul juraţilor era previzibil, iar Cable le ceru 
numai răbdare şi o minte deschisă. Sir Durr vorbi fără ajutorul 
notiţelor şi fiecare cuvânt era destinat câte unui jurat. Işi muta 
privirea către rândul întâi, apoi încet, urca spre rândul al doilea, 
zăbovind pe rând asupra fiecăruia. Glasul şi privirea sa aveau 
efecte aproape hipnotice, dar erau pline de sinceritate. lţi doreai 
să-l crezi pe acest om. 


6 


Prima criză apăru la vremea prânzului. Judecătorul Harkin 
anunţă retragerea curţii pentru prânz la douăsprezece fără zece 
minute, toţi cei aflaţi în sală rămânând nemişcaţi în timp ce 
juraţii se îndreptau spre ieşire. Lou Dell îi întâmpină pe holul 
strâmt, nerăbdătoare să-i împingă în camera juraţilor. 

— Luaţi loc, vă rog, spuse ea, şi imediat va veni şi gustarea. 
Aveţi cafea proaspătă. 

Indată ce toţi cei doisprezece intrară în cameră, ea îi închise 
înăuntru şi plecă să vadă de cei trei juraţi de rezervă, aflaţi 
separat, într-o cameră mai mică de pe hol. După ce se asigură 


că toţi se aflau la locurile lor, reveni la post, aruncând o privire 
dispreţuitoare spre Willis, ofiţerul înapoiat mintal desemnat să 
stea pe aproape cu pistolul încărcat la brâu şi să protejeze pe 
cineva. 

Juraţii se risipiră încet prin cameră, unii întinzându-se ori 
căscând, alţii continuând prezentările protocolare, majoritatea 
tăifăsuind despre vreme. Pentru unii, mişcarea şi micile 
conversații porneau cu greutate; un lucru normal pentru nişte 
oameni care se trezeau dintr-o dată în aceeaşi cameră cu nişte 
necunoscuţi. Neavând nimic altceva de făcut decât să mănânce, 
masa de prânz devenea un eveniment major. Ce aveau să 
primească? În mod sigur, mâncare bună. 

Herman Grimes luă loc în capul mesei — aşa cum îi stătea 
bine unui preşedinte, se gândea el — şi nu-i trebui mult pentru a 
intra în vorbă cu Millie Dupree, un suflet cumsecade în vârstă de 
cincizeci de ani, care de fapt avea o cunoştinţă nevăzătoare. 
Nicholas Easter i se prezentă lui Lonnie Shaver, singurul bărbat 
de culoare din juriu, care evident n-avea nici un chef să se afle 
acolo. Shaver ţinea o băcănie — filiala regională a unei 
importante reţele de magazine — şi era negrul cu postul cel mai 
important din întreaga firmă. Era arţăgos şi nervos, nereuşind să 
se relaxeze. Ideea de a-şi petrece următoarele patru săptămâni 
departe de magazin era înfricoşătoare. 

Trecură douăzeci de minute şi mâncarea nu-şi făcu apariţia. 
Exact la douăsprezece şi jumătate, Nicholas întrebă, de la 
celălalt capăt al camerei: 

— Ei, Herman, unde e prânzul nostru? 

— Eu sunt un simplu preşedinte de juriu, ripostă Herman 
zâmbind şi o tăcere grea se lăsă în cameră. 

Nicholas se îndreptă spre uşă, o deschise şi o chemă pe Lou 
Dell. 

— Ne e foame, îi spuse el. 

Ea lăsă încet cartea deoparte, privi spre celelalte unsprezece 
feţe şi spuse: 

— E pe drum. 

— De unde vine? întrebă el. 

— De la magazinul de specialităţi al lui O'Reilly. E chiar după 
colţ. 

Lou Dell nu părea mulţumită de întrebări. 

— Uite ce e, noi suntem prizonieri aici, ca nişte animale de 


casă, spuse Nicholas. Nu putem pleca să mâncăm, ca oamenii 
obişnuiţi. Nu înţeleg de ce n-au încredere în noi, să ne lase să 
ieşim pe bulevard şi să savurăm o masă bună, dar aşa a hotărât 
judecătorul. 

Nicholas făcu încă un pas spre ea, fixând cu răceală 
cearcănele cenuşii din jurul ochilor lui Lou Dell. 

— Sper că n-o să ne chinuiti în fiecare zi la ora prânzului, nu? 

— Nu. 

— Eu zic să puneţi mâna pe telefon şi să vedeţi pe unde se 
află prânzul nostru, altfel voi discuta această problemă cu 
judecătorul Harkin. 

— Bine. 

Uşa se închise, iar Nicholas se îndreptă spre cafetieră. 

— Aţi fost cam dur, nu credeţi? întrebă Millie Dupree. 

Ceilalţi ascultau. 

— Poate că da, şi în acest caz îmi voi cere scuze. Dar dacă 
lucrurile nu sunt puse la punct de la bun început, atunci vor uita 
de noi. 

— Nu e vina ei, spuse Herman. 

— Treaba ei este să aibă grijă de noi, ripostă Nicholas şi se 
aşeză lângă Herman. Vă daţi seama că, practic, la orice alt 
proces, juraţii sunt lăsaţi să plece la masă, ca oamenii obişnuiţi? 
De ce credeţi că trebuie să purtăm însemnele de jurati? 

Ceilalţi se apropiară de masă. 

— De unde ştiţi aceste lucruri? întrebă Millie Dupree, aflată 
de cealaltă parte a mesei, chiar în faţa lui. 

Nicholas ridică din umeri, ca şi cum ar fi ştiut multe, dar nu 
putea să vorbească. 

— Ştiu şi eu câte ceva despre sistem. 

— Cum aşa? întrebă Herman. 

Nicholas făcu o pauză pentru a mări efectul cuvintelor sale, 
apoi spuse: 

— Am făcut doi ani de drept. 

Luă o gură mare de cafea, în vreme ce restul celor prezenţi 
cântăreau noile informaţii. 

Importanţa lui Easter printre ceilalţi crescu imediat. Deja se 
dovedise prietenos şi amabil, deştept şi plin de curtoazie. Acum 
însă crescuse în importanţă pentru că ştia legea. 

Până la unu fără un sfert, mâncarea încă nu sosise. Nicholas 
se opri brusc din conversaţie şi deschise uşa. În hol, Lou Dell îşi 


privea ceasul. 

— L-am trimis pe Willis, rosti ea pe un ton nervos. Ar trebui 
să apară din moment în moment. Îmi pare sincer rău. 

— Unde este toaleta pentru bărbaţi? întrebă Nicholas. 

— După colţ, spre dreapta, spuse ea, făcând, uşurată, un 
semn cu mâna într-acolo. 

Nicholas nu se opri la toaletă, ci porni liniştit mai departe, 
cobori scara din spate şi ieşi din tribunal. Străbătu două rânduri 
de blocuri de pe strada Lemuese, până ajunse la Vieux Marche, 
o zonă comercială pietonală, cu magazine pe ambele părţi, care 
pe timpuri fusese centrul de afaceri al oraşului Biloxi. Cunoştea 
bine zona, pentru că se afla la numai un sfert de milă distanţă 
de blocul său. li plăceau cafenelele şi magazinele de specialităţi 
din Vieux Marche. Mai era acolo şi o librărie bună. 

Coti la stânga şi, puţin după aceea, intră într-o clădire veche, 
mare, albă, unde se afla Mary Mahoney's — un restaurant 
celebru în oraş pentru prânzul oferit când aveau loc dezbateri la 
tribunal. Nicholas se antrenase pe acest drum cu o săptămână 
mai înainte şi chiar mâncase la o masă aflată în apropierea 
onoratului judecător Harkin. 

Nicholas intră în restaurant şi opri prima ospătăriţă care-i ieşi 
în cale pentru a o întreba dacă judecătorul Harkin se află acolo 
la masă. Da. Unde anume? Ea îi arătă şi Nicholas străbătu în 
grabă barul, trecu printr-un hol micuţ şi intră în restaurantul 
larg, cu ferestre însorite şi multe flori proaspete. Era plin, dar îl 
zări pe judecător la o masă de patru persoane. Harkin îl zări 
venind şi încremeni cu furculiţa în aer, cu tot cu crevetele făcute 
la grătar prinse în vârful ei. Recunoscuse figura unuia dintre 
juraţii săi şi văzu însemnele stridente în roşu şi alb. 

— lertaţi-mă că vă întrerup, domnule, spuse Nicholas, 
oprindu-se lângă masa plină cu pâine caldă, frunze grase de 
salată şi pahare mari, pline cu ceai de la gheaţă. Gloria Lane, 
asistenta curţii, rămase la rândul său fără grai pentru o clipă. A 
doua femeie de la masă era stenografa curţii, iar a treia era una 
dintre asistentele judecătorului Harkin. 

— Ce faceţi aici? întrebă Harkin, pe a cărui buză de jos 
rămăsese o fărâmă de brânză de capră. 

— Sunt aici din partea juriului dumneavoastră. 

— Ce s-a întâmplat? 

Nicholas se aplecă puţin, ca să nu creeze rumoare. 


— Ne e foame, spuse el, printre dinţii încleştaţi, fără să-şi 
ascundă furia, lucru clar pentru toţi cei patru comeseni uluiţi. În 
timp ce voi staţi aici şi vă savuraţi prânzuleţul, noi stăm acolo, 
înghesuiți într-o cameră, aşteptând o gustare care, din cine ştie 
ce motiv, nu mai ajunge până la noi. Ne e foame, domnule, cu 
tot respectul. Şi suntem supăraţi. 

Furculiţa lui Harkin căzu pe farfurie cu zgomot, iar crevetele 
căzuseră pe jos. Îşi aşeză şervetul pe masă, mormăind ceva 
complet indescifrabil. Se uită spre cele trei femei, ridică din 
sprâncene şi spuse: 

— Ei, haideţi să vedem. 

Se ridică în picioare, urmat de femei, şi toţi cinci ieşiră în 
grabă din restaurant. 

Lou Dell şi Willis nu se zăreau nicăieri când Nicholas şi 
judecătorul Harkin, împreună cu cele trei femei, intrară în hol şi 
deschiseră uşa spre camera juraţilor. Masa era goală — nici 
urmă de mâncare. Era unu şi cinci. Juraţii se opriră din vorbit şi 
îşi întoarseră, uimiţi, privirile spre judecător. 

— A trecut aproape o oră, spuse Nicholas, arătând spre 
masa goală. 

Ceilalţi juraţi, surprinşi iniţial să-l vadă pe judecător, 
deveniră repede furioşi. 

— Avem dreptul să fim trataţi cu demnitate, se răsti Lonnie 
Shaver şi astfel judecătorul Harkin se văzu complet învins. 

— Unde este Lou Dell? întrebă el, părând să se adreseze 
celor trei femei. 

Toată lumea întoarse capul spre uşă şi, brusc, Lou Dell îşi 
făcu apariţia în fugă. Inţepeni pe loc când dădu cu ochii de 
judecător. Harkin o privea cu o faţă inexpresivă. 

— Ce se întâmplă? întrebă el ferm, dar controlat. 

— Tocmai am vorbit la restaurant, spuse ea speriată şi cu 
răsuflarea tăiată; picături de sudoare îi curgeau pe obraji. S-a 
făcut o încurcătură. Ei pretind că i-a sunat cineva şi le-a spus că 
nu avem nevoie de masa de prânz înainte de unu şi jumătate. 

— Oamenii aceştia mor de foame, spuse Harkin, ca şi cum 
Lou Dell n-ar fi fost la curent cu acest lucru. Unu şi jumătate? 

— E vorba numai de o încurcătură la restaurant. Cineva le-a 
schimbat comanda. 

— La care restaurant? 

— La O'Reilly. 


— Aminteşte-mi să vorbesc cu proprietarul. 

— Da, domnule. 

Judecătorul îşi îndreptă atenţia asupra juraţilor. 

— Îmi pare foarte rău. Nu se va mai întâmplă. 

Tăcu pentru o clipă, îşi privi ceasul şi apoi le zâmbi amabil. 

— Vă invit să mă urmaţi la Mary Mahoney's şi să luăm 
prânzul împreună. Sună-l pe Bob Mahoney, spuse el 
întorcându-se spre asistenta sa, şi roagă-l să pregătească 
camera din spate. 

Au servit plăcintă cu crab şi peşte la grătar, stridii proaspete 
şi celebrul consommé de legume cu mirodenii, specialitatea 
casei. Nicholas Easter era eroul zilei. Când au terminat desertul, 
la câteva minute după ora două şi jumătate, l-au urmat agale pe 
judecătorul Harkin, pe drumul de întoarcere spre tribunal. Până 
la revenirea juriului în sală, pentru şedinţa de după-amiază, toţi 
cei prezenţi aflaseră povestea minunatului lor prânz. 

Neil O'Reilly, proprietarul restaurantului, s-a întâlnit mai 
târziu cu judecătorul Harkin şi a jurat pe Biblie că vorbise cu o 
femeie, care pretinsese că lucrează la judecătorie şi care îi 
dăduse instrucţiuni speciale pentru ca masa de prânz să fie 
servită exact la unu şi jumătate. 


Primul martor al procesului fu decedatul, Jacob Wood, a cărui 
depoziţie fusese înregistrată pe o casetă video, cu câteva luni 
înainte de moarte. Două monitoare înalte de câte şase metri au 
fost aşezate în faţa juriului şi alte şase fu amplasate de jur 
împrejurul sălii. Amplasarea fusese încheiată în timp ce juriul se 
desfăta la Mary Mahoney's. 

Jacob Wood se sprijinea pe perne, într-un pat ce părea de 
spital. Purta un tricou simplu şi era acoperit de cearşaf de la 
mijloc în jos. Era slab, scofâlcit şi palid şi respira oxigen printr-un 
tub care îi trecea pe lângă gâtul osos şi îi pătrundea în nas. | s-a 
cerut să înceapă, el şi-a ridicat privirea spre aparat şi şi-a spus 
numele şi adresa. Vorbea răguşit, ca un om bolnav. Mai suferea 
şi de emfizem. 

Deşi era înconjurat de avocaţi, pe ecran nu se vedea decât 
Jacob. Din când în când, câte o mică dispută se isca între 
avocaţi, dar Jacob părea indiferent la toate astea. Avea cincizeci 
şi unu de ani şi era evident că moartea îi bătea la uşă. 


Încurajat de avocatul său, Wendall Rohr, îşi prezentă 
biografia, începând cu momentul naşterii, şi toate astea durară 
aproape o oră. Copilăria, şcoala primară, prieteni, domicilii, 
stagiul în marină, căsătoria, funcţii, copii, obiceiuri, prieteni de 
maturitate, călătorii, vacanțe, nepoți, gânduri pentru pensie. La 
început, păru destul de greu pentru cei prezenţi să vadă un mort 
vorbind, dar juraţii constatară în curând că viaţa lui fusese la fel 
de plicticoasă ca şi a lor. Prânzul bogat începea să-şi facă 
efectul şi juraţii se foiau pe scaunele lor. Mintea şi pleoapele 
deveneau mai greoaie. Chiar şi Herman, care doar auzea vocea 
şi îşi imagina figura vorbitorului, se plictisea. Din fericire, 
judecătorul începu să sufere şi el de magia siestei adormitoare 
şi, după o oră şi douăzeci de minute, anunţă o scurtă pauză. 

Cei patru juraţi fumători aveau nevoie de o pauză şi Lou Dell 
îi conduse bucuroasă într-o cameră cu o fereastră deschisă, 
aflată lângă toaleta bărbaţilor, un spaţiu folosit de obicei pentru 
a-i ţine pe tinerii delincvenţi aflaţi în aşteptarea sentinţei. 

— Dacă nu vă lăsaţi de fumat nici după acest proces, atunci 
ceva e în neregulă, spuse ea, într-o încercare nu prea reuşită de 
glumă. 

Nici unul dintre cei patru nu zâmbi. Ea îşi ceru scuze şi ieşi, 
închizând uşa în urma ei. Jerry Fernandez, intermediar în 
vânzarea de automobile, în vârstă de treizeci şi opt de ani, care 
avea mari datorii la cazinou şi o căsnicie nefericită, îşi aprinse 
primul ţigara, apoi întinse bricheta spre cele trei femei. Trăgeau 
fumul cu sete, scoțând vălătuci pe fereastră. 

— În cinstea lui Jacob Wood, spuse Jerry, ca şi cum ar fi rostit 
un toast. 

Cele trei femei nu spuseră nimic. Erau prea ocupate cu 
fumatul. 

Domnul Grimes, coordonatorul, ţinuse deja un scurt discurs 
despre interdicţia de discutare a cazului; pur şi simplu, nu avea 
de gând să tolereze aşa ceva, pentru că judecătorul Harkin 
insistase mult pe această temă. Dar Herman se afla în cealaltă 
cameră, iar Jerry era curios. 

— Mă-ntreb dacă bătrânul Jacob a încercat vreodată să se 
lase de fumat, rosti el, fără o adresă precisă. 

Sylvia Taylor-Tatum, trăgând cu disperare dintr-o ţigaretă 
subţire, emancipată, răspunse: 

— Sunt sigură că vom afla! 


După care scoase un impresionant torent de vapori albăstrii 
pe nasul său lung, ascuţit. Jerry adora să pună porecle şi, în 
secret, o numise deja „Pudelul", din cauza feţei ei înguste, cu 
nasul ascuţit, ieşit în evidenţă şi a părului des, încărunţit, cu o 
cărare perfectă pe mijloc şi lăsat să cadă bogat, pe umeri. Avea 
cel puţin un metru şi optzeci înălţime, era foarte colţuroasă şi 
mereu încruntată, ţinând astfel la distanţă pe toată lumea. 
Pudelul dorea să fie lăsată în pace. 

— Mă întreb cine urmează la rând, spuse Jerry, încercând să 
lege o conversaţie. 

— Cred că doctorii aceia, spuse Pudelul, privind fix pe 
fereastră. 

Celelalte două doamne fumau fără să scoată o vorbă şi Jerry 
se dădu bătut. 


Numele femeii era Marlee, sau cel puţin acesta era 
pseudonimul pe care îl alesese pentru această perioadă din 
viaţa ei. Avea treizeci de ani, părul castaniu, tuns scurt, ochii 
căprui; era potrivită de înălţime, cu trupul zvelt şi îşi alegea cu 
grijă îmbrăcămintea, pentru a evita să atragă atenţia. Arăta 
grozav în blugi strâmţi şi fuste scurte. De fapt, arăta grozav şi 
îmbrăcată, şi dezbrăcată, dar pentru moment dorea ca nimeni 
să n-o observe. Mai intrase într-un tribunal de alte două ori până 
atunci — o dată, cu două săptămâni mai înainte, când asistase 
la un alt proces, şi altă dată în timpul selecţiei juraţilor în cazul 
firmelor producătoare de tutun. Ştia drumul. Ştia unde se află 
biroul judecătorului şi unde îşi ia masa. Ştia numele avocaţilor 
acuzării şi pe acelea ale avocaţilor apărării — ceea ce nu era 
puţin lucru. Citise dosarul instanţei. Ştia în ce hotel se ascundea 
Rankin Fitch pe timpul procesului. 

În pauză, trecu fără probleme prin detectorul de metale aflat 
în faţa uşii de la intrare şi se strecură în ultimul rând al sălii. 
Spectatorii se întindeau, iar avocaţii discutau în grupuri. Îl zări 
pe Fitch, în picioare într-un colţ al sălii, vorbind cu două 
persoane — probabil consultanţii lui în probleme de juriu. N-o 
observase; în sală se aflau cam o sută de persoane. 

Trecură câteva minute. Ea urmărea cu atenţie uşa din 
spatele băncii juraţilor şi, când reporterul curţii îşi făcu apariţia 
cu o ceaşcă de cafea, Marlee ştiu că judecătorul nu putea fi prea 


departe. Scoase un plic din poşetă, zăbovi o secundă şi apoi se 
îndreptă spre unul dintre ofiţerii de lângă uşă, aflat la doar 
câţiva paşi mai departe. Îi zâmbi cât putu de frumos şi îi spuse: 

— Aţi putea să mă ajutaţi? 

El aproape că-i răspunse cu un zâmbet şi observă plicul. 

— Am să încerc. 

— Trebuie să plec. Aţi putea da acest plic domnului de acolo, 
din colţ? Nu vreau să-l deranjez. 

Ofiţerul miji ochii spre locul pe care i-l arăta fata, de cealaltă 
parte a sălii. 

— Care dintre ei? 

— Domnului mai solid, din centru, cel cu barbişon şi costum 
închis. 

Chiar în acel moment, aprodul intră din spatele băncii şi 
strigă: 

— Ridicaţi-vă, soseşte curtea! 

— Cum se numeşte? întrebă ofiţerul abia şoptit. Ea îi dădu 
plicul, arătându-i numele scris acolo. 

— Rankin Fitch. Mulţumesc. 

Îl bătu uşor pe braţ şi dispăru din sală. 

Fitch se aplecă peste rând, şoptindu-i ceva unuia dintre 
asociaţii săi, apoi îşi făcu loc spre spatele sălii în clipa în care 
juriul revenea în sală. Văzuse destul pentru o singură zi. Fitch 
obişnuia să-şi petreacă puţin timp în tribunal după selectarea 
juriilor. Avea el alte mijloace pentru a urmări procesul. 

Ofiţerul îl opri la uşă şi îi înmână plicul. Fitch rămase surprins 
să-şi vadă numele scris. El era un necunoscut, o umbră fără 
nume, care nu se prezenta nimănui şi trăia sub un nume de 
împrumut. Firma sa din districtul Columbia se numea Arlington 
West Associates, cât se poate de neutru şi oarecare. Nimeni nu-i 
cunoştea numele — desigur, cu excepţia angajaţilor lui, clienţilor 
şi a celor câţiva avocaţi pe care îi angaja. Aruncă o privire 
glacială spre ofiţer, fără să-i mulţumească, şi apoi păşi în hol, 
studiind scrisoarea cu aceeaşi uimire. Literele de tipar fuseseră 
scrise de o mână de femeie, despre asta nu încăpea îndoială. 
Deschise plicul încet şi scoase de acolo o singură foaie de hârtie. 
În centrul paginii, cu litere îngrijite, era scris: „Dragă domnule 
Fitch; mâine, juratul numărul 2, Easter, va purta o bluză de 
flanel gri cu margine roşie, pantaloni kaki apretaţi, ciorapi albi şi 
pantofi maro de piele, încheiaţi cu şireturi. " 


Jose, şoferul, se apropie dinspre ţâşnitoare şi rămase în 
picioare, ca un câine de pază ascultător, lângă stăpânul său. 
Fitch reciti biletul, apoi îl privi pe Jose fără să-l vadă. Se îndreptă 
spre uşă, o deschise uşor şi îl rugă pe ofiţer să iasă puţin din 
sală. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ofiţerul. Trebuia să rămână 
înăuntru, lângă uşă, iar el era un om cu respect pentru reguli. 

— Cine v-a dat acest plic? îl întrebă Fitch cât putu de amabil. 

Cei doi ofiţeri de lângă detectorul de metale îl priveau 
ciudat. 

— O femeie. Nu-i cunosc numele. 

— Când vi l-a dat? 

— Chiar înainte să plecaţi. Acum câteva clipe. 

La auzul acestor cuvinte, Fitch aruncă o privire în jur. 

— O vedeţi pe aici? 

— Nu, răspunse omul, după ce privi cu atenţie. 

— Puteţi să mi-o descrieţi? 

Omul era poliţist, iar poliţiştii ştiu să reţină lucrurile 
importante. 

— Sigur că da. Spre treizeci de ani. Un metru şaizeci şi cinci 
înălţime, poate şaizeci şi opt. Părul castaniu, tuns scurt. Ochi 
căprui. Grozav de frumuşică. Zveltă. 

— Cum era îmbrăcată? 

Omul nu observase, dar nu putea să recunoască aşa ceva. 

— Aă, o rochie de culoare deschisă, un fel de bej, din 
bumbac, cu nasturi în faţă. 

Fitch ascultă, reflectă preţ de o clipă, apoi întrebă: 

— Ce v-a spus? 

— Nu prea multe. Doar m-a rugat să vă dau plicul. Apoi a 
plecat. 

— Era ceva ciudat în felul ei de a vorbi? 

— Nu. Uitaţi ce e, trebuie să mă întorc înăuntru. 

— Sigur. Mulţumesc. 

Fitch şi Jose coborâră treptele şi străbătură în grabă 
coridoarele de la primul nivel. leşiră afară şi făcură o tură de jur 
împrejurul tribunalului, fumând amândoi şi purtându-se ca şi 
cum ar fi ieşit să ia puţin aer. 


Depoziţia făcută de Jacob Wood pe caseta video fusese 


înregistrată în două zile şi jumătate, pentru a fi terminată cât 
acesta mai era încă în viaţă. După ce judecătorul Harkin scăzuse 
momentele cu certurile dintre avocaţi, întreruperile cauzate de 
intrarea asistentelor medicale şi părţile irelevante ale mărturiei, 
se ajunsese la frumosul total de două ore şi treizeci şi unu de 
minute. 

Părea o veşnicie. Era interesant, până la un punct, să-l 
asculţi pe bietul om povestindu-şi istoria vieţii de fumător, dar 
juraţii începură în curând să regrete că judecătorul Harkin nu 
tăiase mai mult. Jacob începuse cu ţigări marca „Redtops" la 
şaisprezece ani, pentru că toţi prietenii lui fumau „Redtops". Se 
obişnuise curând şi ajunsese la două pachete pe zi. Renunţase 
la „Redtops" când părăsise Marina pentru că se însurase, iar 
soţia îl convinsese să fumeze ceva cu filtru. Ea dorea să-l facă să 
renunţe. El n-a putut, aşa că a început să fumeze „Bristol" 
pentru că în reclame se afirma că au un conţinut scăzut de 
gudron şi nicotină. La douăzeci şi cinci de ani fuma trei pachete 
pe zi. Işi amintea bine acest lucru, pentru că primul lor copil se 
născuse când Jacob avea douăzeci şi cinci de ani, iar Celeste 
Wood l-a avertizat că nu va ajunge să-şi vadă nepoţii dacă nu se 
va lăsa de fumat. Ea refuza să cumpere ţigări când mergea la 
cumpărături, aşa că Jacob şi le lua singur. In medie, două 
cartuşe pe săptămână, douăzeci de pachete, şi mai cumpăra 
încă un pachet sau două înainte de a lua din nou cu cartuşul. 

Dorise cu disperare să se lase de fumat. O dată reuşise să se 
oprească două săptămâni, după care se strecurase pe furiş din 
pat, noaptea, ca să se apuce din nou. Redusese numărul 
ţigărilor de câteva ori; la două pachete pe zi, apoi la unul, 
pentru ca apoi, pe nesimţite, să ajungă iarăşi la trei. Făcuse 
tratamente medicale şi hipnoză. Incercase acupunctura şi guma 
de mestecat cu nicotină. Dar pur şi simplu nu se putuse lăsa. Nu 
putuse nici după ce i se diagnosticase emfizemul pulmonar şi 
nici după ce i s-a spus că are cancer la plămâni. 

Era cea mai mare prostie din viaţa lui, iar acum, la vârsta de 
cincizeci şi unu de ani, murea din această cauză. Vă rog, implora 
el printre accese de tuse, dacă sunteţi fumători, lăsaţi-vă de 
fumat. 

Jerry Fernandez şi Pudelul schimbară o privire. 

Jacob deveni melancolic când începu să vorbească despre 
lucrurile pe care avea să le piardă. Soţia, copiii, nepoţii, 


prietenii, clipele de relaxare la pescuit, în jurul Insulei Pescarilor 
şi aşa mai departe. Celeste, aşezată lângă Rohr, începu să 
plângă încet; nu peste multă vreme, Millie Dupree, numărul trei, 
aşezată lângă Nicholas Easter, îşi şterse şi ea ochii cu un 
şerveţel de hârtie. 

În sfârşit, primul martor îşi spusese ultimele cuvinte şi 
monitoarele se cufundară în întuneric. Judecătorul le mulţumi 
juraţilor pentru această minunată primă zi şi promise şi mai 
multe surprize pentru a doua zi. Redeveni serios şi se lansă 
într-un teribil avertisment împotriva discutării acestui caz cu 
oricine, nici măcar cu soțiile sau soţii. De asemenea, şi chiar mai 
important, dacă oricine încerca, indiferent cum să stabilească un 
contact cu unul dintre juraţi, acest lucru trebuia raportat 
imediat. Continuă să peroreze pe aceeaşi temă preţ de vreo 
zece minute, apoi închise şedinţa până a doua zi la ora nouă 
dimineaţa. 


Fitch cochetase cu ideea de a pătrunde în apartamentul lui 
Easter şi înainte, dar acum era necesar. Şi era uşor. Îl trimise pe 
Jose, împreună cu un agent operativ pe nume Doyle, în blocul 
unde locuia Easter. În acest timp, Easter se afla, bineînţeles, 
prizonier în boxa juraţilor, suferind alături de Jacob Wood. Doi 
dintre oamenii lui Fitch stăteau cu ochii pe el, pentru cazul că 
şedinţa s-ar fi încheiat brusc. 

José era în maşină, lângă telefon şi privea cu atenţie uşa de 
la intrarea în bloc, pe unde dispăruse Doyle. Doyle urcă pe jos 
un etaj şi descoperi apartamentul 312 la capătul unui hol slab 
luminat. Din apartamentele vecine nu răzbătea nici un zgomot. 
Toată lumea era la lucru. 

Scutură mânerul nu prea solid al uşii, apoi îl ţinu drept şi 
trecu o cartelă de plastic de vreo douăzeci de centimetri prin 
spaţiul din dreptul canatului uşii. Zăvorul cedă şi mânerul se 
roti. Doyle deschise uşa câţiva centimetri şi aşteptă să se 
declanşeze alarma. Nimic. Era un bloc vechi, cu apartamente 
ieftine, iar faptul că Easter nu avea alarmă nu-l surprinse pe 
Doyle. 

Într-o clipă era înăuntru. Cu ajutorul unui mic aparat de 
fotografiat cu flash integrat, făcu repede câteva poze cu 
bucătăria, camera mică, baia şi dormitorul. Câteva prim-planuri 


cu revistele de pe masa ieftină de cafea, cu cărţile risipite pe 
jos, compact-discurile aşezate deasupra aparatului stereo şi cu 
dischetele aruncate la întâmplare pe lângă computerul personal 
destul de scump. Atent cum umbla cu lucrurile, descoperi un 
flanel gri de golf, cu margine roşie, atârnat în debara, şi îi făcu o 
fotografie. Deschise frigiderul şi fotografie conţinutul acestuia, 
apoi toaletele şi zona de sub chiuvetă. 

Apartamentul era mic şi mobilat ieftin, dar locatarul său 
făcea eforturi pentru a păstra curăţenia. Aerul condiţionat era 
sau închis, sau stricat. Doyle fotografie termostatul. Trecuseră 
mai puţin de zece minute de când se afla în apartament, 
suficient pentru a termina două role de film şi de a stabili că, de 
fapt, Easter locuia singur. 

Era limpede că nu existau urme ale vreunei alte persoane, 
mai ales ale unei femei. 

Închise uşa cu grijă şi părăsi în linişte apartamentul. Zece 
minute mai târziu, se afla în biroul lui Fitch. 

Nicholas plecă de la tribunal pe jos şi se opri, ca din 
întâmplare, la localul lui O'Reilly din Vieux Marche, de unde 
cumpără un sfert de kilogram de curcan afumat şi o cutie de 
salată cu paste făinoase. Nu se grăbi pe drumul spre casă, 
bucurându-se, fără îndoială, de lumina soarelui, după o zi 
întreagă petrecută în sala închisă. Îşi cumpără o sticlă rece de 
apă minerală, de la băcănia de la colţul străzii, şi o bău din 
mers. Privi nişte copii de culoare care jucau cu patimă un meci 
de baschet, în parcarea din faţa bisericii. Trecu printr-un parc 
micuţ şi, pentru câteva clipe, aproape că reuşi să scape de 
urmăritorul său. Dar ieşi din parc pe partea cealaltă, încă 
sorbind din sticla de apă minerală şi convins, de-acum, că era 
urmărit. Nicholas îl zărise pe tipul cu pricina din spatele unei 
grămezi de cutii de lemn. 

Ajuns în faţa apartamentului său, scoase din buzunar o 
cartelă electronică şi apăsă cele patru numere ale codului. Micul 
bec roşu deveni verde şi Nicholas deschise uşa. 

Camera de înregistrare era ascunsă în spatele grilajului 
ventilatorului aflat chiar deasupra frigiderului şi, din ascunzişul 
său silențios, avea o vedere completă asupra bucătăriei, 
debaralei şi uşii de la bucătărie. Nicholas se îndreptă direct spre 
computer şi stabili în câteva secunde că, unu, nimeni nu 
încercase să-l aprindă şi, doi, că o „INA" — intrare neautorizată 


în apartament — avusese loc exact la ora 4:52 după-amiază. 

Trase adânc aer în piept, privi de jur împrejur şi hotărî să 
cerceteze locul. Se aştepta să nu găsească urme. Uşa părea la 
fel, cu mânerul slăbit şi simplu de forţat. Bucătăria şi debaraua 
erau exact aşa cum le lăsase. Singurele sale bunuri de valoare 
— aparatul stereo şi compact-discurile, televizorul, computerul 
— păreau neatinse. În dormitor nu părea să fi trecut vreun hoţ şi 
nu se vedeau nici urmele unui delict. Revenind lângă computer, 
îşi trase răsuflarea şi aşteptă să înceapă spectacolul. Verifică 
dosarele, găsi programul potrivit şi opri supravegherea video. 
Apăsă două taste pentru a derula filmul, apoi îl opri la patru şi 
cincizeci şi două de minute. Voilà! În alb şi negru, pe monitorul 
de patruzeci de centimetri, uşa apartamentului se deschidea şi 
camera se întorcea exact într-acolo. Uşa se crăpă uşor, ca şi 
cum vizitatorul s-ar fi aşteptat să se declanşeze o alarmă. Nu se 
clinti nimic, uşa se deschise şi un bărbat intră în apartament. 
Nicholas opri aparatul video şi studie faţa bărbatului preţ de 
câteva clipe. Nu-l mai văzuse niciodată. 

Filmul continua; bărbatul scoase repede un aparat de 
fotografiat din buzunar şi începu să-l declanşeze. Făcu un tur 
prin apartament, vârându-şi nasul peste tot, dispăru o vreme în 
dormitor, unde continuă să facă poze. In trecere, cercetă şi 
computerul, dar nu-l atinse. Nicholas zâmbi. Era imposibil de 
intrat în programele computerului său. Prostul nici n-ar fi găsit 
întrerupătorul, ca să-l pornească. 

Omul rămăsese în apartament nouă minute şi treisprezece 
secunde, iar Nicholas încercă să înţeleagă de ce venise tocmai 
astăzi. Cea mai bună variantă era că Fitch ştia că apartamentul 
va fi pustiu până la retragerea curţii. 

Vizita nu avea de ce să-l sperie; se aştepta la asta. Nicholas 
privi încă o dată filmul video, chicoti uşor şi se hotărî să-l 
păstreze, sigur că-l va putea folosi mai târziu. 


7 


Fitch însuşi se afla în spatele camionetei de urmărire în 
dimineaţa următoare, la ora opt, când Nicholas Easter ieşi la 
soare şi studie cu atenţie locul de parcare. Camioneta purta pe 


uşă marcajul unei firme de instalaţii şi un număr fals de telefon, 
scris cu vopsea verde. Uite-l! anunţă Doyle şi toţi ocupanţii 
camionetei tresăriră. Fitch apucă binoclul, îl reglă rapid în 
dreptul vizorului camuflat şi mormăi o înjurătură. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Pang, tehnicianul coreean care îl 
urmărise pe Nicholas cu o zi înainte. 

Fitch se lipi de fereastra din spate, cu gura căscată şi făcu o 
grimasă. 

— Fir-aş al naibii! Pulover gri, pantaloni kaki, ciorapi albi, 
pantofi maro de piele. 

— E puloverul din fotografie? întrebă Doyle. 

— Mda. 

Pang apăsă un buton al aparatului de radio portabil şi 
avertiză un alt urmăritor, aflat la două blocuri distanţă. Easter 
mergea pe jos, îndreptându-se, probabil, spre tribunal. 

Işi cumpără o ceaşcă mare de cafea şi un ziar, de la aceeaşi 
băcănie din colţul străzii, şi rămase în acelaşi parc timp de 
douăzeci de minute, studiind ştirile. Purta ochelari negri şi era 
atent la toţi cei care treceau prin apropiere. 

Fitch merse direct la biroul său, aflat pe aceeaşi stradă cu 
tribunalul, pentru o discuţie cu Doyle, Pang şi un fost agent FBI 
pe nume Swanson. 

— Trebuie să găsim fata, insista Fitch. 

Stabiliră un plan; un om trebuia să stea în permanenţă în 
ultimul rând al sălii de şedinţe, altul afară, lângă scară, altul în 
apropierea automatului pentru băuturi răcoritoare de la primul 
nivel şi altul afară, cu un transmiţător. Urma să-şi schimbe 
posturile la fiecare pauză. Descrierea vagă a fetei era acum 
cunoscută de toată lumea. Fitch se decise să stea exact unde 
stătuse şi în ziua precedentă şi să facă exact aceleaşi mişcări. 

Swanson, expert în urmăriri, nu era convins că erau 
necesare atâtea pregătiri. 

— N-o să meargă, spuse el. 

— De ce nu? se răsti Fitch. 

— Pentru că te va găsi ea. Vrea să-ţi spună ceva, aşa că ea 
va face următoarea mişcare. 

— Poate. Dar vreau să ştiu cine e. 

— Linişteşte-te. Te va găsi ea. 

Fitch se contrazise cu el până aproape de ora nouă, când, 
brusc, porni spre tribunal. Doyle stătu de vorbă cu polițistul şi îl 


convinse să-i arate fata, dacă se întâmpla să mai apară 
pe-acolo. 


În acea dimineaţă de vineri Nicholas o alese pe Rikki 
Coleman ca parteneră de conversaţie, la o cafea şi un corn. 
Femeia era tânără şi drăguță, măritată şi mamă a doi copii; 
lucra în registratura unui spital privat din Gulfport. Era obsedată 
de viaţa sănătoasă, se ferea de cofeină, de alcool şi, bineînţeles, 
de nicotină. Avea părul de culoarea paiului, tuns scurt, 
băieţeşte, iar ochii ei frumoşi, albaştri, păreau şi mai drăgălaşi 
fiind astfel puşi în evidenţă. Stătea într-un colţ, cu un pahar de 
oranjadă şi citea USA Today, când Nicholas se îndreptă spre ea 
şi îi spuse: 

— Bună dimineaţa. Nu cred că am fost prezentaţi oficial ieri. 

Ea îi zâmbi, lucru firesc pentru ea, şi îi întinse mâna. 

— Rikki Coleman. 

— Nicholas Easter. Îmi face plăcere să te cunosc. 

— Mulţumesc pentru prânzul de ieri, continuă ea, chicotind 
Uşor. 

— Cu plăcere. Pot să iau loc? întrebă el, arătând spre 
scaunul pliant de lângă ea. 

— Sigur, răspunse ea şi lăsă deoparte ziarul. 

Toţi juraţii erau prezenţi la datorie şi cei mai mulţi dintre ei 
stăteau la taclale, schimbând primele impresii ale acelei 
dimineţi. Herman Grimes stătea singur la masă, pe scaunul său 
preferat, ţinând ceaşca de cafea cu amândouă mâinile şi cu 
siguranţă că stătea cu urechile ciulite, să surprindă orice vorbă 
nepotrivită în legătură cu procesul. Lonnie Shaver stătea şi el la 
masă, studiind, de unul singur, informaţii preluate prin computer 
despre supermagazinul său. Jerry Fernandez ieşise pe hol, să 
fumeze repede o ţigară împreună cu Pudelul. 

— Deci, cum ţi se pare meseria de jurat? întrebă Nicholas. 

— Se face prea mult caz de ea. 

— N-a încercat nimeni să te mituiască aseară? 

— Nu. Dar pe tine? 

— Nu. E păcat, pentru că judecătorul Harkin va fi foarte 
dezamăgit dacă nimeni nu încearcă să ne mituiască. 

— Ce rost are să ne piseze atâta cu contactele neautorizate? 

Nicholas se aplecă puţin înainte, fără să se apropie prea 


mult. Ea se aplecă la rândul ei şi aruncă o privire îngrijorată spre 
coordonator, ca şi cum acesta ar fi putut să-i vadă. Se simțeau 
bine aşa, aproape şi bucurându-se de intimitatea micii lor 
conversații; doi tineri frumoşi, atraşi în mod firesc unul spre 
celălalt. Un flirt nevinovat. 

— S-a mai întâmplat şi altă dată. De mai multe ori, spuse el, 
aproape în şoaptă. 

Hohote de râs izbucniră în apropierea cafetierelor, doamna 
Gladys Card şi doamna Stella Hulic găsind, probabil, ceva 
amuzant în ziarul local. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Rikki. 

—  Influenţarea  juriilor în procese împotriva companiilor 
producătoare de tutun. De fapt, se întâmplă aproape de fiecare 
dată, de obicei prin manevrele apărării. 

— Nu înţeleg, spuse ea, crezându-l pe deplin şi dorind să afle 
mai multe de la acest tip cu doi ani de drept în buzunar. 

— Au fost mai multe cazuri de acest gen în întreaga ţară, iar 
industria tutunului nu a fost încă afectată de nici un verdict. Ei 
plătesc milioane pentru apărare, pentru că nu-şi pot permite să 
piardă un prim proces. Un singur verdict gras în favoarea 
reclamantului şi curentul nu va mai putea fi oprit. 

Făcu o pauză, sorbi o înghiţitură de cafea şi privi în jur. 

— Aşa că folosesc tot felul de trucuri necurate. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi oferte de bani către familiile juraţilor. Cum ar fi 
răspândirea, printre membrii comunităţii, a unor comentarii 
despre decedat, oricine ar fi acela, că avea patru iubite, îşi 
bătea soţia, fura de la prieteni, mergea la biserică numai la 
înmormântări şi avea un fiu homosexual. 

Ea se încruntă, nevenindu-i să creadă, iar el continuă. 

— E adevărat şi lucrul acesta e cunoscut în cercurile 
avocăţeşti. Judecătorul Harkin e informat, sunt convins, şi acesta 
este motivul pentru care ne avertizează. 

— Nu pot fi opriţi? 

— Încă nu. Sunt foarte şmecheri, unşi cu toate alifiile şi 
necinstiţi, şi nu lasă urme. În plus, au milioane, adăugă el şi 
tăcu, în timp ce ea îl privea îngândurată. Te-au studiat înainte 
de selecţia juriului, continuă el. 

— Nu! 

— Bineânţeles că aşa au făcut. E procedura standard în 


marile procese. Legea le interzice să ia legătura direct cu 
posibilii juraţi, aşa că fac orice altceva. Probabil că ţi-au 
fotografiat casa, maşina, copiii, soţul, locul de muncă. E posibil 
să fi vorbit cu colegii de muncă, sau să fi tras cu urechea la 
conversațiile din birou sau din locul unde mănânci la prânz. Nu 
se ştie niciodată. 

Ea puse paharul cu suc de portocale pe pervazul ferestrei. 

— Mi se pare ilegal, sau lipsit de etică, nu ştiu cum să spun... 

— Cam aşa ceva. Dar scapă nepedepsiţi, pentru că tu n-ai 
avut habar de ce se întâmplă. 

— Dar tu ai ştiut? 

— Da. Am văzut un fotograf, într-o maşină, în faţa 
apartamentului meu. Şi au trimis o femeie în magazinul unde 
lucrez, ca să provoace o ceartă în legătură cu interdicţia 
fumatului acolo. Am ştiut exact ce vor să facă. 

— Dar ai zis că e interzis contactul direct. 

— Dar n-am spus că ei joacă cinstit. Ba chiar din contră. Vor 
încălca orice regulă ca să câştige. 

— De ce nu i-ai spus judecătorului? 

— Pentru că nu m-a afectat cu nimic şi pentru că ştiam ce 
aveau de gând. Acum, când sunt în juriu, le urmăresc fiecare 
mişcare. 

După ce-i trezise curiozitatea, Nicholas se gândi că era mai 
bine să păstreze un pic de murdărie şi pentru mai târziu. Îşi privi 
ceasul şi se ridică brusc în picioare. 

— Cred că am să mă duc la toaletă înainte să intrăm din nou 
în sală. 

Lou Dell dădu buzna în cameră, zdruncinând uşa din ţâţâni. 

— E timpul să pornim, spuse ea pe un ton ferm, semănând 
cu un şef de tabără care se închipuie mult mai important decât 
este în realitate. 

Publicul se cam rărise în această a doua zi; erau cam 
jumătate din câţi fuseseră cu o zi înainte. Nicholas îşi roti 
privirea peste spectatori, până când toţi juraţii se aşezară 
comod pe perniţele uzate de pe scaune. Aşa cum era de 
aşteptat, Fitch stătea în acelaşi loc, de data aceasta pe jumătate 
ascuns în spatele unui ziar, ca şi cum puţin i-ar fi păsat de juriu; 
puţin îi păsa cu ce e îmbrăcat Nicholas. Putea să-l studieze mai 
târziu. Reporterii nu se vedeau nicăieri, deşi aveau să apară, 
unul câte unul, în cursul zilei. Analiştii de pe Wall Street păreau 


deja plictisiţi; toţi erau tineri, proaspeţi absolvenţi de colegiu 
trimişi în sud pentru că erau începători iar şefii lor aveau altele 
mai bune de făcut. Doamna Grimes stătea în aceeaşi poziţie, iar 
Nicholas se întreba dacă avea să vină în fiecare zi, să audă totul 
şi să fie mereu gata să-şi ajute soţul. 

Nicholas era convins că-l va vedea şi pe cel care intrase în 
apartamentul lui, poate nu în acea zi, dar cu siguranţă, cândva, 
în timpul procesului. Omul nu se afla în sală în acel moment. 

— Bună dimineaţa, se adresă judecătorul Harkin juraţilor cu 
căldură, când toată lumea se linişti pe deplin. Toată lumea 
zâmbea— judecătorul, funcţionarii curţii, chiar şi avocaţii, care 
îşi întrerupseseră pentru câteva clipe conferințele de grup, 
ţinute în şoaptă, ca să nu se uite spre juriu, adresându-le 
zâmbete exagerate, de circumstanţă. 

— Sper că toată lumea se simte bine astăzi, continuă 
judecătorul şi făcu o pauză, aşteptând ca toţi cei cincisprezece 
să încuviinţeze, jenaţi. Doamna asistentă m-a informat că toată 
lumea este pregătită pentru o zi plină. 

Era greu să ţi-o închipui pe Lou Dell pe post de doamnă, de 
orice fel. 

Judecătorul luă apoi o foaie de hârtie care cuprindea o listă 
de întrebări pe care, cu timpul, juraţii aveau să ajungă să le 
urască. Işi drese glasul şi zâmbetul îi pieri. 

— Acum, doamnelor şi domnilor din juriu, vă voi pune câteva 
întrebări foarte importante şi doresc să răspundeţi dacă simţiţi 
cea mai mică nevoie de a face acest lucru. De asemenea, 
doresc să vă reamintesc că refuzul de a răspunde, dacă este 
cazul s-o faceţi, poate fi considerat dispreţ faţă de curte, şi 
acesta se pedepseşte cu închisoarea. 

Lăsă ca această sumbră ameninţare să-şi facă efectul asupra 
tuturor celor prezenţi în sală; juraţii se simțeau deja vinovaţi, 
numai  ascultându-l. Convins că obținuse efectul dorit, 
judecătorul începu întrebările. incercase cineva să discute 
procesul cu ei? Au primit telefoane neobişnuite după încheierea 
şedinţei din ziua precedentă? Au văzut persoane necunoscute 
pândindu-i pe ei sau pe membrii familiilor lor? Au auzit zvonuri 
sau bârfe despre oricare dintre părţile implicate? Despre oricare 
dintre martori? l-a contactat cineva pe membrii familiilor lor, 
încercând să discute despre proces? A încercat vreun membru al 
familiei sau vreun prieten să deschidă discuţia despre acest 


proces, după încheierea şedinţei din ziua precedentă? Au văzut 
sau au primit materiale scrise de orice fel, în care să se 
menţioneze elemente legate de acest proces? 

După fiecare întrebare de pe listă, judecătorul se oprea, 
privea plin de speranţă fiecare jurat în parte şi, parcă 
dezamăgit, revenea la lista sa. 

Din punctul de vedere al juraţilor, cel mai ciudat era 
sentimentul că, la fiecare întrebare, se aştepta un anume 
răspuns. Avocaţii pândeau fiecare cuvânt, siguri că de undeva, 
din banca juraţilor, avea să se audă răspunsul blestemat. 
Funcţionarii curţii, de obicei ocupați cu tot felul de hârtii sau 
probe, sau cu zeci de lucruri fără nici o legătură cu procesul, 
stăteau de această dată nemişcaţi, aşteptând să vadă care 
dintre juraţi va face o mărturisire. Privirea întunecată a 
judecătorului, sprâncenele arcuite după fiecare întrebare 
constituiau o provocare la adresa integrităţii fiecărui jurat şi el 
se simţea decepţionat de tăcerea generală. 

Când încheie, spuse simplu „Mulţumesc" şi întreaga curte 
păru să respire din nou. Juraţii se simțeau copleșiți. Judecătorul 
bău puţină cafea dintr-o cană înaltă şi, adresându-i lui Wendall 
Rohr un zâmbet, îi spuse: 

— Puteţi chema martorul următor, domnule consilier. 

Rohr se ridică în picioare; o pată mare, maronie se zărea pe 
mijlocul cămăşii albe, şifonate, papionul stătea strâmb, ca de 
obicei, iar pantofii scâlciaţi păreau mai murdari cu fiecare zi. 
Dădu din cap şi zâmbi cu căldură spre jurati; firesc, şi aceştia îi 
răspunseră tot cu un zâmbet. 

Rohr angajase un consultant care să înregistreze tot ce 
purtau juraţii. Dacă, într-una din zile, se întâmpla ca unul dintre 
cei cinci bărbaţi să apară cu o pereche de cizme de cowboy, 
Rohr avea şi el o pereche pregătită. De fapt, chiar două perechi 
— cu vârful ascuţit sau rotund. Era pregătit să poarte tenişi, 
dacă era nevoie. O mai făcuse o dată, înainte ca prima pereche 
de tenişi să-şi facă apariţia în banca juraţilor. Judecătorul acelui 
proces — nu era Harkin — îi făcuse observaţie în biroul său. Are 
o rană la picior, explicase Rohr, şi prezentase o scrisoare de la 
doctorul ortoped. Se putea îmbrăca în pantaloni kaki apretaţi, 
haine sport din poliester, cravate împletite, curele de cowboy, 
ciorapi albi şi mocasini (lustruiţi sau uzaţi). Garderoba sa 
năucitoare era special proiectată pentru a stabili o legătură cu 


cei obligaţi să stea pe-aproape şi să-l asculte timp de şase ore 
pe zi. 

— Am dori să-l chemăm pe doctorul Milton Fricke, anunţă el. 

Doctorul Fricke a depus jurământul şi a luat loc, iar aprodul 
i-a reglat microfonul. S-a aflat repede că activitatea sa cântărea 
greu — nenumărate diplome de la nenumărate facultăţi, sute de 
articole publicate, şaptesprezece cărţi, experienţa multor ani de 
profesorat, câteva zeci de ani dedicați cercetării efectelor 
fumatului. Era un bărbat mic de înălţime, cu faţa perfect rotundă 
şi ochelari cu rame negre de baga; părea un geniu. Lui Rohr îi 
trebui aproape o oră pentru a parcurge întreaga gamă de 
referinţe ale acestui om. Când, în cele din urmă, Fricke a fost 
propus ca expert, Durr Cable nu protestă. 

— Suntem de părere că doctorul Fricke este calificat în 
domeniul său, spuse Cable, într-o formulă care suna ca o gravă 
subevaluare. 

Doctorul îşi restrânsese obiectul activităţii de-a lungul anilor, 
astfel că acum petrecea câte zece ore în fiecare zi pentru a 
studia efectele fumatului asupra organismului uman. Doctorul 
Fricke era director la Smoke Free Research Institute din 
Rochester, statul New York. Juriul află curând că fusese angajat 
de Rohr, puţin înainte de moartea lui Jacob Wood, şi că fusese 
prezent la autopsia făcută acestuia din urmă, la câteva ore după 
moartea sa. Mai mult, că făcuse câteva fotografii în timpul 
autopsiei. 

Rohr scoase în evidenţă existenţa fotografiilor, nelăsând nici 
un dubiu asupra faptului că juraţii aveau să le vadă ceva mai 
târziu. Dar Rohr nu era încă pregătit. Avea nevoie să petreacă 
puţin timp în compania acestui extraordinar expert în chimia şi 
farmacologia fumatului. Fricke nu-şi dezminţi talentul de 
profesor. Parcurse cu grijă un mare volum de informaţii şi studii 
de specialitate, evitând terminologia complicată şi oferind 
juriului ceea ce putea înţelege. Era relaxat şi foarte încrezător. 

Când judecătorul anunţă pauza de prânz, Rohr informă 
curtea că doctorul Fricke avea să-şi continue depoziţia până la 
sfârşitul zilei. 

Prânzul a fost servit în camera juriului; O'Reilly însuşi 
adusese mâncarea, gata să prezinte scuze pentru ce se 
întâmplase cu o zi mai înainte. 

— Acestea sunt farfurii de carton şi tacâmuri de plastic, 


spuse Nicholas când juraţii luară loc în jurul mesei. El nu se 
aşeză. 

Domnul O'Reilly se uită spre Lou Dell, care întrebă: 

— Şi ce dacă? 

— Noi am cerut clar să mâncăm în farfurii de porțelan, cu 
furculiţe adevărate. N-am spus aşa? 

Ridicase tonul şi câţiva dintre juraţi îşi feriră privirea. Ei nu 
doreau altceva, decât să mănânce. 

— Ce au farfuriile de carton? întrebă nervoasă Lou Dell, cu 
vocea tremurândă. 

— Absorb grăsimea, înţelegeţi? Se moaie şi lasă pete pe 
masă, înţelegeţi? De asta am cerut, foarte clar, farfurii 
adevărate. Şi furculiţe adevărate. Apucă o furculiţă albă de 
plastic, o rupse în două şi o aruncă la gunoi. lar ceea ce mă 
înnebuneşte de-a dreptul, Lou Dell, este că exact în acest 
moment, judecătorul şi toţi avocaţii şi martorii şi funcţionarii şi 
spectatorii, tot restul celor implicaţi în acest proces stau liniştiţi 
într-un restaurant drăguţ, cu farfurii adevărate şi pahare 
adevărate şi furculiţe care nu se rup în două. Şi îşi comandă 
mâncare bună, dintr-un meniu bogat. Asta mă înnebuneşte. lar 
noi, juraţii, oamenii cei mai importanţi din tot procesul ăsta 
nenorocit, suntem închişi aici, precum condamnaţii care-şi 
aşteaptă prăjiturică şi paharul de limonadă. 

— Mâncarea e destul de bună, spuse domnul O'Reilly, 
apărându-se. 

— Cred că exageraţi puţin, spuse doamna Gladys Card, o 
femeie micuță şi înţepată, cu părul alb şi vocea dulce. 

— Atunci mâncaţi-vă sandviciul soios şi vedeţi-vă de treabă, 
i-o trânti Nicholas cam brutal. 

— Ai de gând să faci pe nebunul în fiecare zi la prânz? 
întrebă Frank Herrera, un colonel pensionar, de undeva din 
nord. Herrera era mic de înălţime şi destul de îndesat, cu 
mânuţe scurte şi, după cum se arătase până atunci, cu opinii 
foarte precise în orice privinţă. Era singurul care fusese cu 
adevărat dezamăgit când nu fusese ales coordonator. 

Jerry Fernandez îl poreclise deja Napoleon. Pe scurt, Nap. 
Colonelul înapoiat, ca alternativă. 

— leri nu v-aţi plâns, îi ripostă Nicholas. 

— Hai să mâncăm. Mi-e o foame de lup, spuse Herrera, 
desfăcându-şi un sandvici. Alţi câţiva îi urmară exemplul. 


Aroma de pui la tavă şi cartofi prăjiţi era îmbietoare. 
Terminând de despachetat un castron cu salată, domnul O'Reilly 
spuse: 

— Voi fi bucuros să vă aduc farfurii şi furculiţe luni. Nici o 
problemă. 

— Mulţumesc, mormăi Nicholas şi se aşeză. 


Afacerea a fost uşor de încheiat. Detaliile au fost stabilite 
între doi prieteni vechi, pe parcursul unui prânz servit la Clubul 
„21" de pe Strada 52. Luther Vandermeer, director executiv al 
companiei Trellco, şi fostul său protejat, Larry Zell, ajuns 
director executiv al companiei Listing Foods, discutaseră 
punctele de bază la telefon, dar era nevoie să se întâlnească 
faţă în faţă, la o masă udată din belşug cu vin, pentru ca nimeni 
să nu-i poată auzi. Vandermeer i-a prezentat imaginea generală 
a ultimei ameninţări venite de acolo, din Biloxi şi nu i-a ascuns 
că era îngrijorat. Desigur, Trellco nu era pusă sub acuzare, dar 
întreaga industrie era ameninţată şi Cei Patru Mari se mențineau 
pe poziţie. Zell ştia acest lucru. Lucrase şaptesprezece ani 
pentru Trellco şi învățase demult să-i urască pe avocaţi. 

Exista un mic lanţ regional de magazine alimentare, pe 
nume Hadley Brothers, cu sediul în Pensacola, care, ca din 
întâmplare, deţinea câteva magazine pe coasta statului 
Mississippi. Un astfel de magazin se găsea şi în Biloxi şi era 
condus de un tânăr inteligent, de culoare, pe nume Lonnie 
Shaver. Ca din întâmplare, Lonnie Shaver era membru în juriul 
de acolo. Vandermeer dorea ca SuperHouse, un lanţ mult mai 
mare de magazine din Georgia şi cele două state cu numele de 
Carolina, să cumpere, indiferent de preţ, magazinele Hadley 
Brothers. SuperHouse era una dintre cele aproximativ douăzeci 
de divizii ale companiei Listing Foods. Avea să fie o tranzacţie 
minoră — oamenii lui Vandermeer făcuseră deja calculele — iar 
pe cei de la Listing nu avea să-i coste mai mult de şase 
milioane. Hadley Brothers era o companie privată, astfel că 
afacerea nu putea atrage atenţia în vreun fel. Listing Foods 
avusese un profit de două miliarde cu un an înainte, astfel că 
şase milioane nu erau o problemă. Compania deţinea 80 de 
milioane bani gheaţă şi avea datorii foarte mici. lar pentru a mai 
îndulci afacerea, Vandermeer promisese că Trellco va cumpăra 


în secret Hadley Brothers, în decurs de doi ani, dacă Zell dorea 
să se descotorosească de ea. 

Nimic nu putea ieşi prost. Listing şi Trellco erau total 
independente una faţă de cealaltă. Listing era deja implicată în 
comerţul alimentar. Trellco nu era direct implicată în litigiul de 
acolo. Era o afacere simplă, perfectată printr-o strângere de 
mâini între doi vechi prieteni. 

Mai târziu, bineînţeles, la Hadley Brothers aveau să urmeze 
reduceri de personal, acţiune de echilibrare, inerentă oricărei 
cumpărări sau fuziuni sau cum s-ar fi numit ea. Vandermeer 
avea nevoie să dea anumite instrucţiuni, pe care Zell să le 
transmită mai departe, până când asupra lui Lonnie Shaver 
putea fi exercitată presiunea potrivită. 

lar asta trebuia făcută foarte repede. Procesul avea să 
dureze încă patru săptămâni. Săptămâna numărul unu urma să 
se încheie peste câteva ore. 

După ce aţipi în biroul său, aflat în cartierul central, Luther 
Vandermeer formă numărul din Biloxi şi lăsă un mesaj pentru 
Rankin Fitch, să-l sune la Hampton, în weekend. 


Biroul lui Fitch se afla în spatele unui magazin gol, o prăvălie 
cu lucruri ieftine care fusese închisă de mai mulţi ani. Chiria era 
mică, nimeni nu dădea atenţie acelui loc şi se afla la doar 
câteva minute de mers pe jos de tribunal. Erau cinci camere 
mari, construite în grabă, cu pereţi de placaj natur; resturile de 
talaş nici nu fuseseră măturate de pe podea. Mobila era ieftină, 
închiriată şi consta în principal din mese vechi, pliante şi scaune 
de plastic. Camerele erau luminate din belşug cu lămpi de neon. 
Uşile exterioare erau bine zăvorâte. Doi bărbaţi înarmaţi păzeau 
locul în permanenţă. 

Dacă se făcuseră economii la finisarea locului, acest lucru nu 
se întâmplase şi în privinţa dotării sale tehnice. Computere şi 
monitoare se zăreau peste tot. Fire de faxuri, copiatoare şi 
telefoane acopereau podeaua, fără un model precis. Fitch 
dispunea de tehnologie de ultimă oră şi de oameni capabili să 
lucreze cu ea. 

Pereţii uneia dintre camere erau acoperiţi cu fotografii mari 
ale celor cincisprezece juraţi. Informaţii preluate prin computer 
şi tipărite erau fixate cu pioneze pe alt perete. Un al treilea era 


acoperit de o imensă diagramă a locurilor ocupate de fiecare în 
banca juraţilor, iar unul dintre angajaţi tocmai adăuga câteva 
date în pătratul de sub numele lui Gladys Card. 

Camera din spate era cea mai mică şi accesul la ea era strict 
interzis angajaţilor obişnuiţi, deşi cu toţii ştiau ce se întâmplă 
acolo. Uşa se zăvora automat din interior, iar Fitch se afla în 
posesia singurei chei existente. Era o cameră specială pentru 
vizionări, fără ferestre, cu un ecran lat montat pe un perete şi 
douăsprezece scaune confortabile de jur împrejur. Alături de doi 
experţi, Fitch stătea pe întuneric şi privea cu atenţie ecranul. 
Experții preferau să nu deschidă discuţia cu Fitch, iar Fitch 
n-avea de gând să stea la taclale cu ei. Linişte. 

Aparatul de filmat era un Yamaha XLT-2 de dimensiuni foarte 
mici, care putea fi montat aproape în orice loc. Lentila avea 
diametrul de o jumătate de ţol, iar aparatul propriu-zis cântărea 
mai puţin de jumătate de kilogram. Fusese instalat cu grijă de 
unul dintre oamenii lui Fitch, iar acum se afla într-o servietă de 
piele maronie, foarte uzată, pe podeaua din sala de şedinţe a 
tribunalului, sub masa apărării, păzită în secret de către Oliver 
McAdoo, un avocat din Washington şi singurul ales de Fitch să 
lucreze alături de Cable şi ceilalţi. Treaba lui McAdoo era să 
inventeze strategii, să le zâmbească juraţilor şi să-l 
aprovizioneze pe Cable cu documente. Munca lui adevărată, 
ştiută numai de Fitch şi de alţi câţiva, era să intre în fiecare zi în 
sală, încărcat cu tot arsenalul de război, inclusiv două serviete 
mari, maronii, identice, într-una dintre ele aflându-se aparatul, şi 
să se aşeze în aproximativ acelaşi loc de la masa apărării. Era 
primul avocat care intra în sală în fiecare dimineaţă. Apoi aşeza 
servieta vertical, îndreptată spre banca juraţilor, şi îl suna 
imediat pe Fitch prin telefonul celular, pentru a avea totul 
pregătit. 

În orice moment, în timpul procesului, circa douăzeci de 
serviete erau răspândite peste tot în sala de şedinţe, 
majoritatea pe sau dedesubtul meselor pentru avocaţi, doar 
câteva erau grupate în apropierea băncii ocupate de un 
funcţionar al curţii, altele stăteau sub scaunele unde trudeau 
avocaţii de categoria a doua, altele erau chiar sprijinite de 
balustradă, părând abandonate. Deşi diferite ca mărime şi 
culoare, toate semănau destul de mult între ele, inclusiv acelea 
care-i aparţineau lui McAdoo. Pe una dintre ele o deschidea din 


când în când pentru a mai scoate câte o foaie de hârtie, dar 
cealaltă, cea în care se afla aparatul, era atât de bine închisă, 
încât ar fi fost nevoie de explozibili pentru a o deschide. 
Strategia lui Fitch era simplă — dacă, din cine ştie ce motiv 
nebănuit, aparatul ar fi atras atenţia cuiva, în zăpăceala care ar 
fi urmat, MacAdoo ar fi schimbat pur şi simplu servietele între 
ele, rugându-se să nu se observe. 

Era foarte puţin probabil să fie detectat. Aparatul era 
silențios şi sunetul său nu putea fi sesizat de urechea umană. 
Servieta era aşezată alături de alte câteva şi, din când în când, 
cineva o mai lovea sau răsturna, dar era uşor de reaşezat. 
McAdoo n-avea de făcut decât să caute un loc liniştit şi să-l sune 
pe Fitch. Perfectaseră împreună acest sistem, în timpul 
procesului Cimino, desfăşurat cu un an înainte în Allentown. 

Tehnologia era uimitoare. Lentila minusculă capta banca 
juraţilor pe toată lăţimea şi amplitudinea ei, iar imaginea tuturor 
celor cincisprezece figuri era transmisă, color, la celălalt capăt al 
străzii, spre micuța cameră de vizionare a lui Fitch, acolo unde 
doi consultanţi în probleme de juriu stăteau zi şi noapte ca să 
studieze fiecare tic şi fiecare căscat. 

În funcţie de ceea ce se întâmpla în banca juraţilor, Fitch 
discuta ulterior cu Durr Cable şi îi comunica tot ceea ce 
descoperiseră oamenii lor într-o privinţă sau alta. Nici Cable şi 
nici un altul dintre avocaţii locali ai apărării nu aveau să afle 
vreodată de existenţa aparatului. 

Acesta înregistra reacţii dramatice în după-amiaza zilei de 
vineri. Din păcate, era fixat exclusiv pe banca juraţilor. Japonezii 
mai aveau mult până să descopere modalitatea de a focaliza un 
aparat aflat în interiorul unei serviete închise şi de a-l orienta 
spre diferite puncte de interes. Astfel încât acesta nu putuse 
capta imaginea mărită a plămânilor zbărciţi şi înnegriţi ai lui 
Jacob Wood, dar juraţii, în schimb, o văzuseră. În vreme ce Rohr 
şi doctorul Fricke îşi urmăreau scenariul, juraţii, fără excepţie, 
căscau ochii plini de groază la oribilele răni acumulate în treizeci 
şi cinci de ani. 

Rohr cronometrase totul perfect. Cele două fotografii au fost 
montate pe un trepied masiv, aflat în faţa boxei martorilor şi, 
când doctorul Fricke şi-a terminat mărturia, la cinci şi un sfert, 
era momentul ca şedinţa să se încheie până după weekend. 
Ultima imagine păstrată pe retină de juraţi, cea la care aveau să 


se gândească în următoarele două zile şi care avea să se 
dovedească de  nezdruncinat, era aceea a plămânilor 
carbonizaţi, desprinşi de trup şi aşezaţi pe un ecran alb. 


8 


Easter a făcut în aşa fel încât să fie uşor de urmărit pe tot 
parcursul acelui weekend. Vineri a plecat din tribunal şi a pornit 
din nou pe jos spre localul lui O'Reilly, unde a avut o discuţie 
calmă cu domnul O'Reilly. Amândoi au putut fi văzuţi zâmbind. 
Easter a cumpărat o pungă plină de alimente şi o sticlă de 
băutură. Apoi s-a dus direct acasă şi n-a mai plecat nicăieri. 
Sâmbătă dimineaţă, la ora opt, a plecat cu maşina spre centrul 
comercial, lucrând o tură de douăsprezece ore pentru a vinde 
computere şi alte aparate. A mâncat nişte clătite mexicane cu 
carne şi o porţie de mâncare de fasole, pe terasa unui local, 
împreună cu un coleg, un adolescent pe nume Kevin. Nu a 
stabilit nici un fel de comunicare cu nici o femeie care să 
semene, măcar pe departe, cu fata pe care o căutau ei. S-a 
întors în apartamentul său şi n-a mai plecat. Ziua de duminică a 
adus cu ea o surpriză plăcută. La ora opt dimineaţa a părăsit 
apartamentul şi a plecat cu maşina spre portul pentru 
ambarcaţiuni mici din Biloxi, unde s-a întâlnit cu nimeni altul 
decât cu Jerry Fernandez. Au fost văzuţi părăsind digul, într-o 
barcă de pescuit de nouă metri lungime, împreună cu alte două 
persoane, probabil prieteni cu Jerry. S-au întors după opt ore şi 
jumătate, roşii la faţă, ducând un coş mare cu peşti din specii 
nedefinite şi lăsând în urmă o barcă plină de cutii goale de bere. 

Pescuitul era primul hobby clar al lui Nicholas Easter. lar 
jerry era primul prieten pe care fuseseră în stare să i-l 
descopere. 

Cât despre fata aceea, nici urmă; oricum, Fitch nici nu se 
aştepta cu adevărat să o găsească. Ea se dovedea destul de 
răbdătoare şi chiar şi acest amănunt îl înnebunea. Primul indiciu 
dat de ea fusese, mai mult ca sigur, un punct de plecare pentru 
al doilea, apoi al treilea. Aşteptarea era chinuitoare. 

Totuşi, Swanson, fostul agent FBI, era convins că ea îşi va 
face apariţia în mai puţin de o săptămână. Schema pe care o 


urmărea, oricare ar fi fost aceasta, se baza pe legături mai 
strânse. 

Ea aşteptă doar până luni dimineaţă, cu treizeci de minute 
înainte de reânceperea procesului. Avocaţii se aflau deja la 
locurile lor, complotând, în grupuri mici, în sala de şedinţe. 
Judecătorul Harkin se afla în biroul său, ocupându-se de un caz 
urgent de omucidere. Juraţii se adunau în camera lor. Fitch era 
la capătul străzii, în biroul lui, în buncărul de comandă. Un 
asistent, un tânăr pe nume Konrad, mare specialist în telefonie, 
fire, benzi şi aparatură de urmărire de mare tehnicitate, se 
îndreptă spre uşa deschisă şi spuse: 

— Sunteţi chemat la telefon; sunt sigur că vă va interesa. Ca 
de obicei, Fitch îl privi cercetător pe Konrad şi analiză situaţia 
într-o fracțiune de secundă. Toate telefoanele venite pentru el, 
chiar şi cele de la secretara sa de încredere din Washington, 
soseau pe panoul principal şi îi erau transmise prin intermediul 
unui sistem de comunicaţii interne cuplat la toate aparatele 
telefonice. Aşa se întâmpla de fiecare dată. 

— De ce? întrebă el, foarte suspicios. 

— Ea spune că are un nou mesaj pentru dumneavoastră. 

— Cum o cheamă? 

— N-a vrut să spună. E foarte sfioasă, dar insistentă. A spus 
că e vorba de ceva important. 

Se lăsă din nou o tăcere grea; Fitch privea lumina 
intermitentă care se aprindea şi se stingea pe unul dintre 
telefoane. 

— Ai idee cum a obţinut numărul? 

— Nu. 

— Poţi afla de unde sună? 

— Da. Daţi-mi un minut. Ţineţi-o de vorbă. 

Fitch apăsă butonul şi ridică receptorul. 

— Da? rosti el, cât putu de binevoitor. 

— Sunteţi domnul Fitch? întrebă ea, pe un ton destul de 
amabil. 

— Da. Cine întreabă? 

— Marlee. 

Avea un nume! Fitch rămase tăcut câteva clipe. Fiecare apel 
era înregistrat automat, aşa că putea să-l analizeze ulterior. 

— Bună dimineaţa, Marlee. Ai cumva şi un nume de familie? 

— Mda. Juratul numărul 12, Fernandez, va intra în sală peste 


circa douăzeci de minute, cu un exemplar din revista Sports 
Illustrated. Este numărul din 12 octombrie, cu Dan Marino pe 
copertă. 

— Inţeleg, spuse el, ca şi cum şi-ar fi luat notițe. Mai e ceva? 

— Nu. Nu acum. 

— Şi când s-ar putea să mai suni? 

— Nu ştiu. 

— Cum ai obţinut numărul de telefon? 

— Uşor. Nu uita, numărul doisprezece, Fernandez. Se auzi un 
declic şi convorbirea luă sfârşit. Fitch apăsă pe un alt buton, 
apoi formă un cod din două cifre. Întreaga convorbire fu reluată 
prin difuzorul aflat deasupra telefoanelor. 

Konrad îşi făcu apariţia, ţinând în mână o foaie de hârtie 
tipărită. 

— A sunat de la un telefon public din Gulfport, dintr-un 
magazin general. 

— Ce surpriză! comentă Fitch, apucându-şi haina şi începând 
să-şi aranjeze cravata. Cred că va trebui s-o întind spre tribunal. 

Nicholas aşteptă până când majoritatea colegilor săi se 
aşezară la masă sau în apropierea ei şi până când conversaţia 
începu să lâncezească. 

— Ei, a fost careva mituit sau acostat în weekend? începu el, 
vorbind tare, pentru a putea fi auzit de toată lumea. 

Câţiva zâmbiră sau chiar izbucniră în râs, dar nimeni nu oferi 
vreo mărturisire. 

— Votul meu nu este de vânzare, dar evident că poate fi 
închiriat, spuse Jerry Fernandez, repetând una dintre formulele 
dure pe care le auzise de la Nicholas cu o zi în urmă, în barcă. 
Remarca amuză pe toată lumea, cu excepţia lui Herman Grimes. 

— Ce ne tot predică prostiile astea? întrebă Millie Dupree, 
evident mulţumită că fusese spartă gheaţa şi gata să înceapă 
bârfa. Alţi câţiva se apropiară, aplecându-se să audă mai bine 
părerea fostului student la drept despre asta. Rikki Coleman 
stătea într-un colţ, cu ziarul în mână. Ea mai auzise povestea. 

— Aceste cazuri au mai fost prezentate şi altă dată în faţa 
instanţei, explică Nicholas fără chef. Şi au existat unele 
aranjamente cu juraţii. 

— Nu cred că ar trebui să vorbim despre asta, spuse 
Herman. 

— De ce nu? Nu facem rău nimănui. Nu discutăm despre 


probe sau mărturii, ripostă Nicholas, pe un ton autoritar. 
Herman nu era prea sigur că aşa stau lucrurile. 

— Judecătorul a spus să nu discutăm despre proces, protestă 
el, aşteptând să fie susţinut şi de alţii; nu se oferi nimeni. 

Nicholas avea cuvântul şi continuă: 

— Calmează-te, Herman. Aici nu e vorba de probe sau de 
lucrurile pe care le vom avea de deliberat mai târziu. Aici e 
vorba despre... Ezită o secundă, urmărind efectul creat de 
cuvintele sale asupra celorlalţi, apoi continuă: E vorba despre 
mituirea juriului. 

Lonnie Shaver lăsă deoparte imprimanta cu inventarul 
magazinului şi îşi făcu loc mai aproape de masă. Rikki ciulise 
urechile. Jerry Fernandez auzise toate astea în barcă, cu o zi mai 
devreme, dar informaţiile erau irezistibile. 

— A mai fost un proces împotriva tutunului, foarte 
asemănător cu acesta, acum şapte ani, în Quitman County, tot 
în Mississippi, în zona deltei. Poate că unii dintre voi îşi mai 
amintesc de el. Era vorba despre o altă companie producătoare 
de tutun, dar mulţi dintre jucători sunt aceiaşi, de ambele părţi. 
Şi s-au întâmplat lucruri revoltătoare, atât înainte de selectarea 
juriului cât şi după începerea procesului. Bineânţeles că 
judecătorul Harkin a auzit toată povestea şi e cu ochii pe noi. 
Multă lume este cu ochii pe noi. 

Millie îşi roti privirea în jurul mesei preţ de câteva clipe. 

— Cine? întrebă ea. 

— Ambele părţi. 

Nicholas se hotărâse să joace cinstit, pentru că ambele părţi 
fuseseră vinovate de comportare neloială în alte procese. 

— Ambele părţi angajează aşa-numiţii consultanţi în 
probleme de juriu, care vin din toate colţurile ţării pentru a ajuta 
la alegerea juriului perfect. Juriul perfect, bineînţeles, nu e acela 
care decide corect, ci unul care oferă verdictul dorit de ei. Ne 
studiază înainte de a fi aleşi. Ei... 

— Cum fac asta? îl întrerupse doamna Gladys Card. 

— Ei bine, ne fotografiază casele şi apartamentele, maşinile, 
vecinătatea, birourile, copiii şi bicicletele lor, ne fotografiază 
chiar şi pe noi. Totul este legal şi etic, dar ei ajung până la 
limită. Verifică dosare publice, lucruri cum sunt dosarele civile 
sau plata impozitelor, în efortul de a ajunge să ne cunoască. Pot 
chiar să vorbească cu prietenii noştri sau cu colegii şi vecinii 


noştri. În zilele noastre, asta se întâmplă la fiecare proces 
important. 

Toţi unsprezece îl ascultau cu ochi mari, venind din ce în ce 
mai aproape şi încercând să-şi amintească dacă văzuseră 
persoane necunoscute dând târcoale pe la colţuri, cu aparatul 
de fotografiat. Nicholas sorbi o gură de cafea, apoi continuă: 

— După ce juriul este ales, se schimbă puţin macazul. 
Numărul juraţilor scade, de la două sute la cincisprezece, aşa că 
suntem mult mai uşor de urmărit. Pe tot parcursul procesului, 
fiecare parte îşi păstrează un grup de consultanţi în sală, care 
ne urmăresc şi încearcă să ne descifreze reacţiile. De obicei stau 
în primele două rânduri, deşi se mişcă destul de des. 

— Ştii cine sunt ei? întrebă Millie, nevenindu-i să creadă. 

— Nu le cunosc numele, dar sunt uşor de descoperit. Sunt 
bine îmbrăcaţi şi ne fixează mereu cu privirea. 

— Eu credeam că tipii aceia sunt reporteri, spuse colonelul în 
rezervă Frank Herrera, nereuşind să ignore discuţia. 

— Eu nu i-am observat, spuse Herman Grimes şi toată lumea 
zâmbi, inclusiv Pudelul. 

— Urmăriţi-i astăzi, spuse Nicholas. De obicei, la început sunt 
strânşi în jurul grupului de avocaţi ai fiecărei părţi. De fapt, am o 
idee grozavă. Există o femeie despre care sunt sigur că e 
consultant pentru apărare. Are cam patruzeci de ani, e solidă şi 
cu părul des, tuns scurt. Până acum, în fiecare dimineaţă, a stat 
în primul rând, în spatele lui Durwood Cable. Când ieşim, hai să 
o privim şi noi fix. Toţi doisprezece, să o străpungem cu privirea 
şi să observăm cum se demască. 

— Chiar şi eu? întrebă Herman. 

— Da, Herm, chiar şi tu. Întoarce-ţi capul cu treizeci de grade 
şi fixeaz-o, ca şi noi. 

— De ce ne jucăm? întrebă Sylvia „Pudelul" Taylor-Tatum. 

— De ce nu? Ce avem de făcut în următoarele opt ore? 

— Mie-mi place, spuse Jerry Fernandez. Poate că asta o să-i 
facă să renunţe să mai stea cu ochii pe noi. 

— Cât timp o privim? întrebă Millie. 

— Hai s-o facem când judecătorul Harkin ne va citi din nou 
mustrarea zilnică. Durează zece minute. 

Mai mult sau mai puţin convinşi, ceilalţi se arătară în cele din 
urmă de acord. Lou Dell sosi exact la ora nouă şi părăsiră cu 
toţii camera juraţilor. Nicholas ţinea în mână două reviste — 


dintre care una era Sports Illustrated, numărul din 12 octombrie. 
Rămase lângă Jerry Fernandez până când ajunseră în dreptul 
uşii care dădea spre sala de şedinţe şi, în clipa în care se 
aşezară în rând, el se întoarse spre noul său prieten şi îi spuse: 

— Vrei ceva de citit? 

li împinse uşor revista în stomac, aşa că Jerry o luă cu un 
gest firesc şi îi răspunse: 

— Sigur că da, mulţumesc. Intrară în sala tribunalului. 

Fitch ştia deja că Jerry Fernandez, numărul 12, va avea 
revista şi totuşi tresări la vederea acestuia. Îl văzu traversând 
rândul din spate pentru a ajunge la locul său. Fitch privise 
coperta revistei, într-un chioşc de ziare aflat la câteva blocuri 
distanţă de tribunal, şi ştia că imaginea îl prezenta pe Marino, 
într-un trening albastru cu numărul 13, cu braţul încordat, gata 
să lovească mingea. 

Surpriza se transformă repede în entuziasm. Fata, Marlee, 
lucra din afară, în timp ce altcineva, din juriu, lucra din interior. 
Poate că erau doi, trei sau patru juraţi care conspirau împreună 
cu ea. Pentru Fitch, asta n-avea nici o importanţă. Cu cât erau 
mai mulţi, cu atât era mai bine. Oamenii aceştia stabileau 
regulile jocului, iar Fitch era gata să negocieze. 

Numele consultantului în probleme de juriu era Ginger şi 
femeia lucra la firma lui Carl Nussman din Chicago. Participase 
la zeci de procese. De obicei îşi petrecea cam jumătate de zi în 
sala de şedinţe, schimbându-şi locul în pauze, scoţându-şi 
jacheta sau ochelarii. Era o adevărată profesionistă în studiul 
juraţilor şi trecuse prin multe. Se afla în primul rând din spatele 
avocaţilor apărării; un alt coleg, aflat în apropiere, răsfoi un ziar 
cât timp juraţii îşi ocupară locurile. 

Ginger îşi îndreptă privirea spre juriu şi aşteptă salutul 
judecătorului care, ca de obicei, veni în întâmpinarea juraţilor. 
Majoritatea înclinară capul şi îi zâmbiră răspunzându-i, după 
care toţi, absolut toţi, inclusiv nevăzătorul se întoarseră cu 
privirile spre ea. Vreo doi zâmbeau, dar majoritatea păreau 
preocupaţi de ceva. 

Ea îşi feri privirea. 

Judecătorul Harkin continuă să citească fără grabă — o 
întrebare amenințătoare după alta — dar şi el observă repede 
că juriul său era preocupat de unul dintre spectatori. 

Juraţii priveau, la unison, într-o singură direcţie. 


Nicholas se chinuia să nu urle de bucurie. Avea un noroc 
incredibil. In jumătatea din stânga a sălii se aflau cam douăzeci 
de oameni în spatele avocaţilor apărării şi la două rânduri în 
spatele lui Ginger se vedea figura întunecată a lui Rankin Fitch. 
Din banca juraţilor, Fitch se afla în acelaşi unghi vizual cu 
Ginger, iar de la o distanţă de cincisprezece metri era greu de 
spus la cine se uitau juraţii — la Ginger sau la Fitch. 

Cu siguranţă, Ginger era convinsă că se uită la ea. Îşi găsi de 
studiat nişte notițe, în vreme ce colegul său se trase ceva mai la 
o parte. 

Fitch se simţea descoperit sub privirile celor doisprezece 
aflaţi în banca juraţilor. Picături de sudoare îi apărură pe frunte. 
Judecătorul punea tot mai multe întrebări. Doi avocaţi, jenaţi, se 
răsuciră ca să privească în spate. 

— Continuaţi să priviţi într-acolo, spuse Nicholas încet, fără 
să-şi mişte buzele. 

Wendall Rohr se uită peste umăr, să vadă cine se află acolo. 
Ginger păru dintr-o dată preocupată de şireturile de la pantofi. 
Juraţii continuau s-o privească. 

Nu se mai auzise ca judecătorul să ceară juriului să fie atent. 
Harkin fusese şi în alte rânduri ispitit să o facă, dar asta se 
întâmpla, de obicei, când câte un jurat era aşa de plictisit încât 
adormea şi începea să sforăie. Astfel că îşi continuă şirul de 
întrebări provocatoare până la capăt; apoi, ridicând glasul, 
spuse: 

— Mulţumesc, doamnelor şi domnilor. Acum vom continua 
mărturia doctorului Milton Fricke. 

Brusc, Ginger simţi nevoia să se ducă la toaleta pentru femei 
şi ieşi grăbită din sală, în timp ce doctorul Fricke intra pe o uşă 
laterală, reluându-şi locul în boxa martorilor. 

Cable avea de pus doar câteva întrebări, anunţă el politicos, 
cu tot respectul pentru doctorul Fricke. Nu intenţiona să pună în 
dubiu argumentele prezentate de un om de ştiinţă, dar spera să 
câştige câteva puncte minore în faţa juriului. Fricke recunoscu 
faptul că starea plămânilor domnului Wood nu putea fi pusă în 
întregime pe seama fumatului de ţigări Bristol timp de aproape 
treizeci de ani. Multă vreme, Jacob Wood lucrase în acelaşi birou 
cu alţi fumători şi, da, e adevărat că, în parte, distrugerea 
plămânilor săi se datora expunerii la contactul cu fumul produs 
de alţi fumători. „Dar tot fum de ţigară este şi acela", îi aminti 


doctorul Fricke lui Cable şi acesta se arătă imediat de acord. 

Dar poluarea aerului? E posibil ca aerul impur inspirat să fi 
contribuit la îmbolnăvirea plămânilor? Doctorul Fricke recunoscu 
această posibilitate. 

Cable puse o întrebare periculoasă, reuşind să scape cu 
bine. 

— Domnule doctor Fricke, dacă vă gândiţi la toate cauzele 
posibile — fumul de ţigară inhalat direct, indirect, poluarea 
aerului şi altele, care poate ne scapă — aţi putea spune în ce 
măsură starea plămânilor a fost afectată de ţigările Bristol? 

Doctorul Fricke reflectă o clipă, apoi spuse: 

— In cea mai mare parte. 

— Cât anume — 60%, 80%? Poate un om de ştiinţă ca 
dumneavoastră să ne ofere un procentaj aproximativ? 

Nu era posibil, iar Cable ştia acest lucru. Avea doi experţi 
pregătiţi pentru un contraatac, în caz că Fricke şi-ar fi depăşit 
limitele şi ar fi făcut prea multe speculaţii. 

— Mă tem că nu pot face aşa ceva, spuse Fricke. 

— Mulţumesc. O ultimă întrebare, domnule doctor. Ce 
procent de fumători suferă de cancer la plămâni? 

— Depinde de ce studiu preferă fiecare. 

— Nu ştiţi? 

— Ştiu destul de bine. 

— Atunci răspundeţi la întrebare. 

— Circa zece la sută. 

— Nu mai am alte întrebări. 

— Domnule doctor Fricke, puteţi să vă retrageţi, spuse 
onoratul judecător. Domnule Rohr, vă rog să chemaţi martorul 
următor. 

— Doctor Robert Bronsky. 

În vreme ce martorii schimbau locul în boxă, Ginger reveni în 
sală şi se aşeză pe ultimul rând, cât mai departe cu putinţă de 
juraţi. Fitch profită de scurta pauză pentru a pleca. Il trase pe 
Jose după el în hol şi, împreună, ieşiră grăbiţi din tribunal, 
îndreptându-se spre magazinul de solduri. 


Bronsky era şi el un cercetător de mare valoare în domeniul 
medicinei şi avea aproape la fel de multe diplome şi publicase 
aproape la fel de multe articole ca şi Fricke. Se cunoşteau bine, 


pentru că lucrau împreună, la Centrul de Cercetare din 
Rochester. Rohr se arătă încântat să prezinte prodigioasa 
activitate a doctorului Bronsky. O dată confirmat ca expert, se 
lansară într-o discuţie pe următoarele coordonate de bază: 

Fumul de ţigară are o compoziţie extrem de complexă, din 
care au fost deja identificaţi peste patru mii de compuşi. Dintre 
aceştia se cunosc şaisprezece substanțe carcinogene, 
paisprezece alcaline şi numeroase alte elemente cu acțiune 
biologică evidentă. Fumul de ţigară este un amestec de gaze în 
particule minuscule şi, când este inhalat, circa 50% din acesta 
este reținut în plămâni, iar o parte din reziduuri sunt depozitate 
direct pe pereții bronhiilor. 

Doi avocaţi din echipa lui Rohr aşezară în grabă un trepied 
masiv în mijlocul sălii, iar doctorul Bronsky părăsi boxa 
martorilor pentru a face o mică expunere. Primul grafic prezenta 
o listă a tuturor compuşilor cunoscuţi în fumul de ţigară. Nu-i 
numi pe toţi, pentru că nu era nevoie. Fiecare dintre numele 
respective suna ameninţător, iar dacă le priveai în grup, 
deveneau mortale de-a binelea. 

Următorul grafic era lista substanțelor carcinogene 
cunoscute, iar Bronsky făcu un scurt rezumat pentru fiecare în 
parte. Pe lângă acestea şaisprezece, spuse el, lovindu-şi uşor 
palma stângă cu vârful indicatorului, ar mai putea foarte bine să 
existe în fumul de ţigară şi altele, încă nedescoperite. Şi este 
foarte posibil ca două sau mai multe dintre acestea, într-o 
anumită combinaţie, să-şi amplifice, una alteia, efectele 
cancerigene. 

Continuară să dezvolte tema substanţelor carcinogene pe tot 
parcursul şedinţei de dimineaţă. Cu fiecare grafic nou, Jerry 
Fernandez şi ceilalţi fumători se simțeau din ce în ce mai 
îngreţoşaţi, până când Sylvia „Pudelul" ajunse să se simtă 
aproape beată de fericire când ieşiră din banca juraţilor pentru 
masa de prânz. Nu surprinse pe nimeni că toţi patru se 
îndreptară mai întâi spre „vizuina fumătorilor", cum o numea 
Lou Dell, pentru a trage câteva fumuri înainte de a se alătura 
celorlalţi la masă. 

Mâncarea îi aştepta şi era evident că toate motivele de 
nemulţumire dispăruseră. Masa era aranjată cu veselă din 
porțelan adevărat şi ceaiul cu gheaţă era turnat în pahare 
adevărate. Domnul O'Reilly servea sandviciuri tradiţionale, în 


funcţie de dorinţă, şi desfăcea imense castroane cu legume 
fierte şi paste. Nicholas nu făcu însă risipă de complimente la 
adresa sa. 


Fitch se afla în camera de vizionare împreună cu doi dintre 
consultanţii săi în probleme de juriu când sună telefonul. Konrad 
bătu nervos la uşă. Primise ordine stricte să nu se apropie de 
acea cameră fără autorizaţia lui Fitch. 

— Marlee la telefon. Pe linia patru, şopti Konrad şi Fitch 
înlemni auzind această veste; se ridică şi porni grăbit spre biroul 
său, trecând printr-un hol improvizat. 

— Află de unde sună, ordonă el. 

— Asta facem acum. 

— Sunt sigur că sună de la un telefon public. 

Fitch apăsă butonul patru al telefonului său şi rosti: 


— Bună ziua. 

— Domnul Fitch? se auzi vocea cunoscută. 
— Da. 

— Ştiţi de ce se holbau la dumneavoastră? 
— Nu! 


— Am să vă spun mâine. 

— Spune-mi acum. 

— Nu. Pentru că încercaţi să aflaţi de unde sun. lar dacă veţi 
continua s-o faceţi, atunci n-am să mai sun. 

— În regulă. Renunţ. 

— Chiar credeţi că mă convingeţi? 

— Ce doreşti? 

— Mai târziu, Fitch, rosti ea şi închise. 

Fitch reluă înregistrarea conversaţiei, aşteptând ca apelul ei 
să fie localizat. Konrad apăru cu vestea previzibilă că sunase, 
într-adevăr, de la un telefon public, de data aceasta dintr-un 
centru comercial din Gautier, la treizeci de minute distanţă de 
ei. 

Fitch se lăsă cu toată greutatea într-un fotoliu pivotant şi 
rămase câteva clipe cu privirile aţintite asupra peretelui. 

— Ea n-a fost la tribunal în dimineaţa asta, spuse el ca 
pentru sine, gândind cu voce tare şi trăgând de vârful 
barbişonului. Atunci, de unde ştie că se holbau la mine? 

— Cine se holba? întrebă Konrad. Îndatoririle lui nu includeau 


paza în incinta tribunalului. El nu părăsea niciodată magazinul 
de solduri. Fitch îi explică ciudatul incident, când întregul juriu 
se întorsese să-l privească fix. 

— Deci, cine vorbeşte cu ea? întrebă Konrad. 

— Aceasta e întrebarea. 


După-amiaza a fost dedicată în întregime nicotinei. De la unu 
şi jumătate şi până la trei, apoi de la trei şi jumătate până la 
suspendarea şedinţei, la ora cinci, juraţii au învăţat mai mult 
decât aveau nevoie despre nicotină: este o otravă conținută de 
fumul de ţigară. Fiecare ţigară are între unu şi trei miligrame de 
nicotină, iar în cazul fumătorilor care inhalează fumul, cum 
fusese şi cazul lui Jacob Wood, până la 90% din cantitatea de 
nicotină este absorbită în plămâni. Doctorul Bronsky şi-a 
petrecut cea mai mare parte a timpului în picioare, indicând 
diferite părţi ale trupului prezentate într-un desen viu colorat, în 
mărime naturală, fixat pe suport. El a explicat în detaliu modul 
în care nicotină determină strangularea vaselor superficiale de 
sânge din membre; cum duce la creşterea tensiunii; cum 
măreşte numărul bătăilor inimii; cum îngreunează activitatea 
cardiacă. Efectele sale asupra sistemului digestiv sunt subtile şi 
complexe. Ea poate cauza greţuri şi vomă, mai ales la fumătorii 
începători. Secreţia de salivă şi contracţiile intestinale sunt mai 
întâi stimulate şi apoi încetinite. Acţionează ca stimulent al 
sistemului nervos central. Bronsky era metodic, dar sincer; din 
vorbele lui reieşea că o singură ţigară conţine o doză mortală de 
otravă. 

lar partea cea mai rea în privinţa nicotinei este că ea 
creează dependenţă. Ultima oră — din nou perfect cronometrată 
de Rohr — a fost folosită pentru a-i convinge pe juraţi că 
nicotină prezintă riscuri mari de dependenţă şi că acest lucru 
este cunoscut de cel puţin patru decenii. 

Conţinutul de nicotină poate fi uşor reglat în procesul de 
fabricaţie. 

Dacă, şi Bronsky accentuă pe „dacă“, nivelul de nicotină ar fi 
mărit artificial, atunci fumătorii ar deveni dependenţi mult mai 
repede. Mai mulţi fumători dependenţi înseamnă mai multe 
ţigări vândute. 

Era momentul perfect pentru a încheia acea zi. 


9 


Marţi dimineață, Nicholas ajunse devreme în camera 
juraţilor, exact când Lou Dell pregătea prima tranşă de cafea 
fără cofeină şi aranja cu grijă platourile zilnice cu cornuri 
proaspete şi gogoşi. O întreagă gamă de ceşti noi, cu tot cu 
farfuriuţe, erau aşezate lângă mâncare. Nicholas afirmase că 
urăşte să bea cafea din pahare de plastic şi, din fericire, doi 
dintre colegii săi aveau aceleaşi pretenţii. O listă de solicitări a 
fost rapid aprobată de onoratul judecător. 

Lou Dell termină în grabă ce mai avea de făcut când îl văzu 
intrând. El îi zâmbi şi o salută amabil, dar ea îi purta pică după 
confruntările de mai înainte. El îşi turnă cafea şi deschise un 
ziar. 

Aşa cum prevăzuse Nicholas, colonelul în rezervă Frank 
Herrera sosi puţin după ora opt, aproape cu o oră înainte de ora 
fixată, şi luă de pe masă două ziare, dintre care unul era The 
Wall Street Journal. Ar fi preferat să fie singur, dar reuşi să-i 
adreseze un zâmbet lui Nicholas. 

— "'neaţa, domnule colonel, spuse Nicholas cu căldură. Aţi 
sosit devreme. 

— Şi dumneata la fel. 

— Mda, n-am putut dormi. Am visat numai nicotină şi 
plămâni înnegriţi, comentă Nicholas, cu ochii pe pagina sportivă. 

Herrera amestecă zahărul în cafea şi se aşeză de cealaltă 
parte a mesei. 

— Am fumat şi eu vreo zece ani, când eram în armată, spuse 
el, rămânând rigid, cu spatele foarte drept, bărbia sus, ca şi cum 
ar fi fost gata în orice moment să ia poziţia de drepţi. Dar am 
fost destul de înţelept să mă las. 

— Unii nu reuşesc, probabil. Cum s-a întâmplat cu Jacob 
Wood. 

Colonelul pufni dispreţuitor şi deschise unul dintre ziare. 
Pentru el, renunţarea la un obicei prost nu era decât un simplu 
act de voinţă. Păstrează-ţi capul limpede şi trupul poate face 
orice. 

Nicholas întoarse pagina şi îl întrebă: 


— De ce v-aţi lăsat? 

— Pentru că nu face bine. Nu-i nevoie de geniu ca să înţelegi 
asta. Ţigările aduc moartea. Toată lumea ştie. 

Dacă Herrera ar fi fost atât de direct măcar în două dintre 
chestionarele primite înainte de proces, n-ar mai fi stat acolo 
unde se afla. Nicholas îşi amintea bine întrebările. Faptul că era 
atât de categoric însemna probabil un singur lucru: dorise să 
facă parte din juriu. Era militar în rezervă, plictisit de golf, sătul 
de nevastă, dorindu-şi să facă ceva şi, evident, plin de 
resentimente. 

— Deci credeţi că ţigările ar trebui scoase în afara legii? îl 
întrebă Nicholas. Intrebarea era aceeaşi pe care o pusese de mii 
de ori în faţa oglinzii, căutând o ripostă pentru toate 
răspunsurile posibile. 

Herrera lăsă încet ziarul pe masă şi sorbi o gură mare de 
cafea. 

— Nu. Cred că oamenii ar trebui să aibă mai multă minte şi 
să nu fumeze trei pachete pe zi timp de aproape treizeci de ani. 
Ce naiba mai vor? O sănătate de fier? 

Vorbea pe un ton sarcastic şi era clar că în momentul în care 
devenise jurat luase deja o hotărâre. 

— Când v-aţi convins de asta? 

— Cred că glumeşti! Doar nu e aşa greu de înţeles. 

— Poate că aceasta e părerea dumneavoastră. Dar cred că 
ar fi trebuit să vă exprimaţi clar în perioada de voir dire. 

— Ce înseamnă voir dire? 

— Procesul de selectare a juriului. Ni s-au pus întrebări chiar 
cu privire la aceste probleme. Nu-mi amintesc ca 
dumneavoastră să fi suflat vreo vorbă. 

— N-am simţit nevoia. 

— Ar fi trebuit. 

Herrera se făcu roşu la faţă, dar ezită o clipă. Tipul ăsta, 
Easter, cunoştea legea, la urma urmei, sau cel puţin ştia mai 
mult decât ei, ceilalţi. Poate că greşise cu ceva. Poate că Easter 
avea posibilitatea să-i facă un raport astfel încât să fie dat afară 
din juriu. Poate că va fi chiar acuzat, trimis la închisoare sau 
amendat. 

Apoi, îi trecu prin minte un alt gând. Nu aveau voie să 
discute despre caz, nu? Deci, cum putea Easter să-i raporteze 
judecătorului ceva? Mai degrabă ar fi însemnat ca Easter să 


intre singur în bucluc dacă se ducea şi repeta ceea ce auzise în 
camera juraţilor. Herrera se mai calmă puţin. 

— la să vedem: probabil că vei forţa un verdict dur, cu o 
mulţime de daune şi alte chestii dintr-astea. 

— Nu, domnule Herrera. Spre deosebire de dumneavoastră, 
eu încă nu mi-am format o părere. Cred că am ascultat până 
acum trei martori, toţi din partea acuzării, aşa că mai sunt încă 
mulţi care vor veni de acum înainte. Cred că voi aştepta până 
când vor fi aduse toate probele, din ambele părţi, şi apoi voi 
încerca să ajung la o concluzie. Credeam că aşa am promis să 
facem. 

— Mda, mă rog, şi eu la fel. M-aş putea lăsa convins, să ştii. 

Imediat, deveni mai atent la articolele din ziar. Uşa se 
deschise brusc şi domnul Herman Grimes intră în cameră, lovind 
cu bastonul în podea pentru a-şi găsi drumul. Lou Dell şi 
doamna Grimes veneau după el. Nicholas, ca de obicei, se ridică 
pentru a pregăti cafeaua coordonatorului lor — lucru devenit 
deja un ritual. 

Fitch rămase cu privirea pironită pe telefoane până la ora 
nouă. Ea spusese că s-ar putea să sune astăzi. 

Nu numai că se juca cu el, dar era evident că nu se dădea în 
lături nici de la minciuni. Fitch nu mai avea chef să se holbeze 
lumea la el, aşa că zăvori uşa şi se îndreptă spre camera de 
vizionare, unde doi experţi stăteau pe întuneric, atenţi la 
imaginea distorsionată de pe ecran şi aşteptând ca ea să fie 
reglată din sala de tribunal. Cineva lovise servieta lui McAdoo, 
iar aparatul îşi focaliza imaginea într-un unghi greşit. Juraţii cu 
numerele 1, 2, 7 şi 8 nu apăreau în imagine, iar Millie Dupree se 
vedea numai pe jumătate, la fel şi Rikki Coleman, aflată în 
spatele ei. 

Juraţii luaseră loc de două minute, astfel că McAdoo era 
obligat să rămână nemişcat pe scaun, fără să poată folosi 
telefonul celular. Nu ştia că un prost oarecare călcase în 
străchini şi lovise servieta nepotrivită. Fitch aruncă o înjurătură 
spre ecran şi se întoarse în biroul său, unde scrise în grabă un 
bilet. Îl dădu apoi unui curier bine îmbrăcat, care o luă la goană 
în josul străzii, intră în tribunal în rând cu alte câteva zeci de 
tineri asociaţi sau consultanţi juridici şi strecură biletul în 
mâinile celor aflaţi la masa apărării. 

Aparatul fu mutat uşor spre dreapta şi juriul îşi făcu apariţia 


în întregime în imagine. McAdoo îl împinse prea mult şi tăie pe 
jumătate figurile lui Jerry Fernandez şi Angel Weese, juratul cu 
numărul 6. Fitch înjură din nou. Trebuia să aştepte până la 
pauza de dimineaţă pentru a-l prinde pe McAdoo la telefon. 


Doctorul Bronsky era odihnit, gata pentru o nouă zi de 
expuneri despre ravagiile fumului de ţigară. După ce terminase 
cu substanţele cancerigene conţinute de fumul de ţigară şi cu 
nicotină, era pregătit să treacă la următorii compuşi de interes 
medical: substanţele iritante. 

Rohr îi servi mingea, iar Bronsky o trimise peste fileu. Fumul 
de ţigară conţinea o varietate de compuşi — amoniac, acizi 
volatili, aldehide, fenoli şi cetone — toţi având efect iritant 
asupra membranei mucoase. Bronsky părăsi din nou boxa 
martorilor şi se îndreptă spre imaginea proaspăt afişată pe 
suport, o secţiune a capului şi a părţii superioare a torsului 
uman. Se puteau vedea aparatul respirator, gâtul, bronhiile şi 
plămânii. In această parte a corpului, fumul de ţigară stimulează 
secreția de mucus. In acelaşi timp, îngreunează îndepărtarea 
mucusului prin blocarea acţiunii cililor bronhiei. 

Bronsky reuşise în mod remarcabil să menţină limbajul 
medical la un nivel acceptabil pentru ascultătorul obişnuit; în 
acest punct, făcu o paranteză pentru a explica ce se întâmplă cu 
bronhiile în momentul inhalării fumului. Alte două imagini 
mărite, viu colorate, au fost amplasate în faţa juriului, iar 
Bronsky a reluat explicaţiile cu ajutorul indicatorului. Bronhiile, 
lămuri el, sunt dublate cu o membrană prevăzută cu fire foarte 
fine, subţiri ca şi firele de păr, numite cili, care se mişcă grupat, 
în valuri şi controlează mişcarea mucusului de pe suprafaţa 
membranei. Această mişcare a cililor eliberează, practic, 
plămânii de tot praful şi germenii inhalaţi. 

Desigur, fumatul împiedică acest proces. După ce Bronsky şi 
Rohr se asigurară că juraţii au înţeles cum trebuie să meargă 
lucrurile, au trecut repede la explicaţii precise despre felul în 
care fumatul afectează procesul de filtrare şi produce diferite 
afecţiuni ale sistemului respirator. 

Au continuat să vorbească despre mucus, membrane şi cili. 

Primul căscat vizibil a venit de la Jerry Fernandez, aflat în 
rândul din spate. Işi petrecuse seara de luni la un cazinou, 


urmărind un meci de fotbal şi dând pe gât mai mult decât îşi 
propusese. Fuma două pachete pe zi şi era conştient că acesta 
era un obicei nesănătos. Totuşi, în acel moment, şi-ar fi dorit o 
ţigară. 

Au urmat şi alte căscaturi şi, la unsprezece şi jumătate, 
judecătorul Harkin i-a trimis pe toţi la plimbare, pentru o 
binevenită pauză de prânz de două ore. 

Plimbarea prin centrul oraşului Biloxi fusese ideea lui 
Nicholas, menţionată într-o scrisoare înmânată judecătorului cu 
o zi înainte. Părea o absurditate ca ei să fie sechestraţi într-o 
cameră micuță o zi întreagă, fără să beneficieze de puţin aer 
curat. Nu se punea problema ca vieţile lor să fie în pericol, sau 
că ar fi putut fi asaltaţi de conspiratori necunoscuţi dacă erau 
lăsaţi să se plimbe. Nu trebuia decât ca Lou Dell şi Willis, 
gardianul, împreună cu un alt poliţist adormit, să le propună un 
traseu, să zicem, şase sau opt rânduri de blocuri, să le interzică 
juraţilor să vorbească cu orice persoană, ca de obicei şi, mă rog, 
să-i lase în voia lor timp de o jumătate de oră după masă, 
pentru siestă. Părea o idee nevinovată şi, într-adevăr, după ce 
reflectase profund, judecătorul Harkin o  îmbrăţişase, 
considerând că-i aparţine în totalitate. 

Nicholas însă îi arătase scrisoarea sa lui Lou Dell, astfel 
încât, după masă, ea a explicat tuturor că era planificată o 
plimbare, mulţumită domnului Easter, care îi scrisese 
judecătorului. Ideea sa fu aclamată fără rezerve. 

Temperatura abia dacă depăşea douăzeci de grade, aerul 
era curat şi proaspăt şi frunzişul copacilor începuse să-şi 
schimbe culoarea. Lou Dell şi Willis deschideau drumul, în 
vreme ce toţi cei patru fumători — Fernandez, Pudelul, Stella 
Hulic şi Angel Weese — rămăseseră în urmă, bucurându-se că 
pot trage fumul adânc în piept, dându-l apoi afară cu sete. La 
naiba cu Bronsky, cu mucusul şi membranele lui, şi la naiba cu 
Fricke şi oribilele imagini ale plămânilor înnegriţi, lipicioşi ai 
domnului Wood. Acum erau afară, la aer. Lumina, aerul sărat şi 
condiţiile atmosferice erau perfecte pentru a fuma o ţigară. 

Fitch îl trimise pe Doyle, împreună cu un agent din oraş, pe 
nume Joe Boy, să facă fotografii de la distanţă. 


O dată cu trecerea timpului, Bronsky îşi pierdu, puţin câte 


puţin, din strălucire. Nu mai reuşea să se exprime în cuvinte 
simple, iar juraţii nu mai aveau forţa de a rămâne atenţi. Pozele 
şi diagramele frumoase, evident foarte scumpe, vorbeau de la 
sine; la fel şi imaginile anatomice sau informaţiile despre 
compuşi şi otrăvuri. Nu era nevoie de opinia de înaltă 
specializare a consultanţilor plătiţi cu bani grei, pentru a vedea 
că juraţii se plictiseau şi că Rohr se antrenase într-un joc pe care 
avocaţii pur şi simplu nu sunt în stare să-l evite — exagerarea. 

Judecătorul suspendă şedinţa devreme, la ora patru, motivul 
fiind că erau necesare două ore pentru audierea unor motiuni şi 
pentru alte proceduri care nu necesitau prezenţa juraţilor. Aşa 
că le dădu liber acestora, cu aceleaşi crunte avertismente şi 
admonestări pe care deja le învăţaseră pe dinafară şi cărora nici 
nu le mai dădeau prea mare atenţie. Erau fericiţi să scape de 
acolo. 

Lonnie Shaver avea motive speciale să se bucure că pleacă 
devreme de la tribunal. La volanul maşinii sale, se îndreptă 
direct spre supermagazinul său, aflat la zece minute distanţă, 
parcă în spaţiul său rezervat, aflat în spatele clădirii şi intră 
grăbit, trecând prin magazie, sperând în secret să descopere 
vreun leneş trăgând un pui de somn. Biroul său se afla la etaj, 
deasupra raionului de mezeluri şi brânzeturi şi, din spatele unei 
oglinzi duble, putea vedea aproape tot ce se întâmpla la parter. 

Lonnie era singurul director negru din întreg lanţul de 
şaptesprezece magazine. Câştiga patruzeci de mii de dolari pe 
an, avea asigurare de sănătate şi cotiza la un fond de pensii; în 
plus, urma să primească o mărire de salariu peste trei luni. | se 
dăduse de înţeles că urma să fie promovat în postul de 
supervizor regional, cu condiţia ca activitatea sa de director să 
dea rezultate satisfăcătoare. Compania dorea cu ardoare să 
promoveze un om de culoare, i se spusese, dar, desigur, nimic 
din toate acestea nu fusese scris nicăieri. 

Biroul lui era mereu deschis şi, de obicei, ocupat de oricare 
dintre cei şase subordonați ai săi. Un adjunct îl salută, apoi făcu 
semn cu capul spre o uşă alăturată. 

— Avem oaspeţi, îi spuse el, încruntat. 

Lonnie ezită şi privi spre uşa închisă, care dădea spre o 
încăpere mare, bună la toate — petreceri aniversare, şedinţe de 
conducere, vizite de la şefii cei mari. 

— Cine e? întrebă Lonnie. 


— De la centrală. Vor să vorbească cu tine. _ 

Lonnie bătu la uşă şi intră, fără să aştepte răspuns. In fond, 
era biroul lui. Trei bărbaţi cu mânecile cămăşilor suflecate până 
la cot stăteau aşezaţi la capătul mesei, înconjurați de un vraf de 
hârtii şi imprimante. Se ridicară în picioare jenaţi. 

— Lonnie, mă bucur să te văd, spuse Troy Hadley, fiul unuia 
dintre proprietarii companiei şi singurul pe care Lonnie îl 
cunoştea. 

Îşi strânseră mâinile şi Hadley făcu, grăbit, prezentările. 
Ceilalţi doi erau Ken şi Ben; Lonnie avea să-şi amintească 
numele lor de familie abia mai târziu. Aranjaseră ca Lonnie să ia 
loc în capul mesei, pe scaunul eliberat cu amabilitate de tânărul 
Hadley, avându-l pe Ken într-o parte şi pe Ben în cealaltă. 

Troy deschise discuţia, părând oarecum nervos. 

— Cum te descurci ca jurat? 

— E un chin. 

— Cred şi eu. Uite, Lonnie, motivul pentru care suntem aici 
este că Ben şi Ken lucrează pentru o companie pe nume 
SuperHouse, un lanţ de mari magazine cu sediul principal în 
Charlotte şi, ce să-ţi mai ascund, din multe motive, tata şi 
unchiul meu au hotărât să vândă totul companiei SuperHouse. 
Întregul lanţ. Şaptesprezece magazine şi trei depozite. 

Lonnie observă că Ben şi Ken stăteau cu ochii pe el, aşa că 
primi vestea cu o faţă imperturbabilă, ba chiar ridică uşor din 
umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună „Şi ce dacă?". Totuşi, ideea 
era greu de suportat. 

— De ce? reuşi el să îngaime. 

— Din multe motive, dar am să ţi le spun pe primele două. 
Tata are şaizeci şi opt de ani iar Al, după cum ştii, tocmai s-a 
operat. Acesta e principalul motiv. Al doilea este că SuperHouse 
ne oferă un preţ foarte bun, adăugă el frecându-şi palmele, ca şi 
cum abia ar fi aşteptat să cheltuie banii proaspăt sosiți. Pur şi 
simplu, e timpul să vindem, Lonnie. 

— Mă surprinde; niciodată nu aş... 

— Ai dreptate. Patruzeci de ani în afaceri, de la o simplă 
tarabă la o companie cu filiale în cinci state şi o cifră de afaceri 
de şaizeci de milioane în anul trecut. E greu de crezut că depun 
armele. 

Troy nu era câtuşi de puţin convingător în încercarea de a-l 
impresiona, iar Lonnie ştia de ce. Era un caraghios fără minte, 


fecior de bani gata care juca golf în fiecare zi, încercând să-şi 
creeze imaginea unui bogătaş dur şi nemilos. Tatăl şi unchiul lui 
vindeau acum pentru că, peste câţiva ani, Troy avea să apuce 
frâiele şi patruzeci de ani de muncă şi prudenţă riscau să se 
ducă pe apa sâmbetei, pe bărci de curse şi proprietăţi la malul 
mării. 

Se lăsă tăcerea; Ben şi Ken continuau să-l studieze cu 
atenţie pe Lonnie. Unul avea vreo patruzeci şi cinci de ani, o 
tunsoare neinspirată şi o grămadă de pixuri ieftine prinse pe 
marginea buzunarului. Poate că acesta era Ben. Celălalt era 
puţin mai tânăr, cu faţa îngustă, tipul de director executiv cu 
haine de calitate mai bună şi privirea dură. Lonnie îi privi pe 
rând şi înţelese că era rândul său să spună ceva. 

— Acest magazin va fi închis? întrebă el, la un pas de a se 
recunoaşte învins. 

Troy profită de ocazia oferită de această întrebare. 

— Cu alte cuvinte, ce se întâmplă cu tine? Ei bine, dă-mi voie 
să te asigur, Lonnie, că am vorbit în favoarea ta, am fost sincer 
şi te-am recomandat pentru a fi menţinut aici, în aceeaşi 
funcţie. 

Ben, sau poate Ken, dădu uşor din cap. Troy întinse mâna 
după haină. 

— Dar nu mai e afacerea mea acum. Eu ies puţin afară, până 
ce puneţi voi lucrurile la punct. 

Spunând acestea, Troy ieşi grăbit din cameră. 

Dintr-un motiv sau altul, plecarea lui îi făcu să zâmbească pe 
Ken şi Ben. 

— Aveţi cumva nişte cărţi de vizită, băieţi? îi întrebă Lonnie. 

— Sigur, îi răspunseră ei şi scoaseră câte o carte de vizită 
din buzunar, aşezând-o la marginea mesei. Ben era mai bătrân, 
Ken mai tânăr. 

Tot Ken era cel care dirija discuţia. 

— Să-ţi spunem câte ceva despre compania noastră, începu 
el. Am început în Charlotte; avem optzeci de magazine în 
Georgia, Carolina de Nord şi de Sud. SuperHouse face parte din 
Listing Foods, o corporație cu sediul în Scarsdale cu vânzări de 
circa două miliarde în anul trecut. Este o companie publică, cu 
cotaţie la bursă. Probabil ai auzit de ea. Eu sunt vicepreşedinte 
operaţional la SuperHouse, iar Ben, aici de faţă, este 
vicepreşedinte regional. Ne extindem spre sud şi vest, iar 


Hadley Brothers prezenta interes pentru noi. De asta suntem 
aici. 

— Deci veţi păstra magazinul? 

— Da, cel puţin deocamdată, răspunse el şi se întoarse spre 
Ben, ca şi cum ar mai fi fost ceva de adăugat. 

— Ce se va întâmpla cu mine? întrebă Lonnie. 

Se foiau amândoi în scaun, aproape în acelaşi timp, iar Ben 
scoase la iveală unul dintre pixurile colecţiei sale. Ken era 
purtătorul de cuvânt. 

— Ei, trebuie să înţelegeţi, domnule Shaver... Începu el. 

— Vă rog, spuneţi-mi Lonnie. 

— Sigur, Lonnie, întotdeauna au loc reduceri de personal 
când se face o achiziţie. Face parte din afaceri. Unii îşi pierd 
postul, alţii vin în locul lor sau sunt transferați. 

— Dar postul meu? insistă Lonnie. Simţea că e la un pas de 
tragedie şi dorea să se termine odată cu toate. 

Ken luă intenţionat o foaie de hârtie de pe masă, 
prefăcându-se că citeşte ceva. 

— Ei bine, spuse el, fluturând foaia de hârtie, dosarul 
dumitale e foarte solid. 

— Cu recomandări impresionante, adăugă Ben, sărindu-i în 
ajutor. 

— Ne-ar face plăcere să vă păstrăm în funcţie, cel puţin 
pentru moment. 

— Pentru moment? Ce înseamnă asta? 

Ken lăsă încet pe masă foaia de hârtie şi se aplecă, 
sprijinindu-se în coate. 

— Să fim foarte sinceri, Lonnie. Noi credem că ai un viitor în 
compania noastră. 

— Care este mult mai puternică decât cea pentru care 
lucrezi acum, adăugă Ben, dovedind că echipa funcţiona 
perfect. Noi oferim salarii mai bune, beneficii mai mari, cu 
opţiune pentru cumpărarea de acţiuni, tot tacâmul. 

— Lonnie, Ben şi cu mine trebuie să recunoaştem, spre 
ruşinea noastră, că în această companie nu există un 
afro-american în nici un post de conducere. Noi, alături de şefii 
noştri, am dori ca această situaţie să se schimbe imediat. Dorim 
să o schimbăm cu ajutorul dumitale. 

Lonnie îi privi atent şi alungă zecile de întrebări care îi 
stăteau pe buze. Intr-un singur minut trecuse de la riscul de a 


deveni şomer la perspectiva unei avansări. 

— Eu nu am pregătire de colegiu. Există o limită pentru... 

— Nu există limite, spuse Ken. Ai făcut doi ani de pregătire 
postliceală şi, dacă e necesar, îţi poţi continua studiile. 
Compania noastră va acoperi costul perioadei universitare. 

Lonnie nu-şi putu stăpâni un zâmbet, gândindu-se la norocul 
său şi simțindu-se uşurat. Dar se hotări să acţioneze cu 
prudenţă. Avea de-a face cu nişte necunoscuţi. 

— Vă ascult, spuse el. 

Ken avea toate răspunsurile pregătite. 

— Am studiat lista de personal de la Hadley Brothers şi, mă 
rog, să spunem că majoritatea celor cu funcţii superioare şi 
medii de conducere vor fi în curând nevoiţi să-şi caute de lucru 
în altă parte. In afară de dumneata, ne-am oprit şi asupra unui 
tânăr director de la Mobile. Am dori ca amândoi să veniţi în 
Charlotte cât mai curând posibil şi să petreceţi câteva zile la noi. 
Vă veţi întâlni cu oamenii noştri, veţi afla detalii despre 
compania noastră şi vom discuta despre viitorul vostru. Trebuie 
totuşi să te avertizez că nu îţi poţi petrece tot restul vieţii aici, în 
Biloxi, dacă vrei să promovezi. Trebuie să fii gata să mergi 
oriunde. 

— Sunt de acord. 

— Aşa ne-am imaginat şi noi. Când te putem aduce la noi? 

Imaginea lui Lou Dell, închizând uşa în urma lor, îi apăru în 
faţa ochilor şi Lonnie se încruntă. Trase adânc aer în piept şi 
rosti, abia înfrângându-şi frustrarea: 

— Păi, acum sunt prins la tribunal. Am fost numit jurat. Sunt 
sigur că Troy v-a vorbit despre asta. 

Ken şi Ben părură încurcaţi. 

— Pentru două-trei zile, nu? 

— Nu. Procesul urmează să ţină o lună şi abia am ajuns în a 
doua săptămână. 

— O lună? întrebă Ben, profitând de moment. Ce fel de 
proces mai e şi ăsta? 

— Văduva unui fumător dă în judecată compania 
producătoare de tutun. 

Reacţia lor fu identică, nelăsând nici un dubiu în privinţa 
părerii pe care o aveau în legătură cu asemenea procese. 

— Am încercat să scap, spuse Lonnie, încercând să dreagă 
situaţia. 


— Un proces civil cu despăgubiri? întrebă Ken, profund 
dezgustat. 

— Mda, cam aşa ceva. 

— Încă trei săptămâni? întrebă Ben. 

— Aşa se spune. Nu-mi vine să cred că m-au agăţat, 
răspunse el cu vocea pierită. 

În liniştea grea care urmă, Ben desfăcu un pachet nou de 
ţigări Bristol şi îşi aprinse una. E 

— Procesele astea, comentă el cu amărăciune. In fiecare 
săptămână ne trezim acuzaţi de cine ştie ce prostănac care se 
împiedică şi cade şi dă vina pe oţet sau struguri. Luna trecută, o 
sticlă de apă gazoasă a explodat la o petrecere privată din 
Munţii Stâncoşi. Cine crezi că a fost furnizorul? Cine crezi că s-a 
trezit cu un proces cu despăgubiri de zece milioane săptămâna 
trecută? Noi şi firma care îmbuteliază sticlele. Responsabilitate 
pentru produsele oferite. 

Ben trase fumul adânc în piept şi începu să-şi roadă o 
unghie. Abia îşi stăpânea furia. 

— O femeie de şaptezeci de ani din Athens pretinde că şi-a 
rupt şalele pe când se întindea după o cutie de lac de mobilă 
aflată pe un raft de sus. Avocatul ei zice că femeia are dreptul 
să primească vreo două milioane. 

Ken îl privea pe Ben cu disperare, ca şi cum ar fi vrut să-l 
facă să tacă, dar era limpede că Ben se aprindea repede când 
se deschidea acest subiect. 

— Avocaţii ăştia nenorociţi, continuă el, scoțând fumul pe 
nări. Anul trecut am plătit peste trei milioane pentru asigurări în 
cazuri de litigiu, bani aruncaţi în vânt, din cauza tuturor 
avocaţilor care roiesc în jurul nostru ca nişte corbi flămânzi. 

— Ajunge, spuse Ken. 

— Îmi pare rău. 

— Dar în weekend? întrebă Lonnie, plin de speranţe. Sunt 
liber de vineri după-amiază până duminică seara. 

— Chiar mă gândeam la asta. Uite ce-o să facem. Vom 
trimite un avion al companiei noastre să te aducă sâmbătă 
dimineaţă. Te ducem la Charlotte, împreună cu soţia, pentru a-ţi 
arăta sediul central şi pentru a te prezenta şefilor noştri. 
Majoritatea dintre ei lucrează şi sâmbăta. Poţi veni în acest 
weekend? 

— Sigur. 


— S-a făcut. Am să aranjez eu cu avionul. 
— Sigur nu sunt probleme cu procesul? întrebă Ben. 
— Nu văd de ce ar putea fi. 


10 


Înaintând cu o impresionantă punctualitate, procesul se 
împotmoli, totuşi, miercuri dimineaţă. Apărarea introduse o 
moţiune prin care solicita respingerea unui martor, doctorul Hilo 
Kilvan, pretins expert din Montreal în domeniul studiilor 
statistice cu privire la apariţia cancerului la plămâni şi acest 
demers iscă o mică dispută. Wendall Rohr şi echipa sa erau în 
mod special furioşi pe tactica adoptată de apărare; până în acel 
moment, apărarea încercase să împiedice mărturia fiecăruia 
dintre experţii apărării. Într-adevăr, apărarea se dovedise destul 
de eficientă în amânarea şi încercările de a bloca orice iniţiativă 
din ultimii patru ani. Rohr susţinea că atât Cable, cât şi clientul 
său trag din nou de timp şi, furios, ceru ca judecătorul Harkin să 
impună sancţiuni împotriva apărării. Războiul sancţiunilor, în 
care fiecare parte solicita amenzi pentru cealaltă, nu încetase 
de când fusese intentat primul proces. Aşa cum se întâmplă în 
majoritatea cazurilor civile importante, scenariul sancţiunilor 
consuma adesea la fel de mult timp ca şi procesul în sine. 

Rohr vorbea aprins şi se oprea în faţa băncii juraţilor, unde 
nu se afla nimeni, explicând că această moţiune prezentată de 
apărare era a şaptezeci şi una — „Gândiţi-vă, a şaptezeci şi 
una!" — propusă de compania de ţigări în încercarea de a 
împiedica prezentarea probelor. 

— Au fost moţiuni pentru excluderea probelor care dovedeau 
prezenţa altor boli cauzate de fumat, moţiuni împotriva 
avertismentelor scrise, moţiuni împotriva dovezilor reprezentate 
de publicitate, de studiile epidemiologice şi teoriile statistice, 
moţiuni care să facă imposibilă referirea la mărcile de ţigări care 
nu aparţin companiei în cauză, moţiuni pentru excluderea 
dovezilor despre măsurile ulterioare luate de companie pentru 
remedierea situaţiei, moţiuni împotriva prezentării dovezilor pe 
care le avem despre modul de testare a ţigărilor, moţiuni 
împotriva prezentării parţiale a raportului făcut în urma 


autopsiei,  moţiuni împotriva prezentării dovezilor care 
demonstrează dependenţa, moţiuni... 

— Am văzut aceste moţiuni, domnule Rohr, îl întrerupse 
judecătorul, temându-se că Rohr ar putea să le numească pe 
toate. 

Rohr nici nu tresări. 

— Şi, onorată instanţă, pe lângă cele şaptezeci şi una — 
ţineţi cont, şaptezeci şi una! — de moţiuni pentru anularea 
probelor, au depus încă optsprezece moţiuni pentru anulare. 

— Cunosc foarte bine acest lucru, domnule Rohr. Vă rog să 
continuaţi. 

Rohr se îndreptă spre masa plină de documente şi unul 
dintre asociaţii săi îi înmână un dosar gros. 

— Şi, bineînţeles, fiecare cerere a apărării este însoţită de 
câte o porcărie dintr-asta, urlă el, trântind dosarul pe masă. Noi 
nu avem timp să le citim, după cum ştiţi, pentru că suntem prea 
ocupați cu pregătirea procesului. Ei, însă, au o mie de avocaţi 
angajaţi cu ora şi care lucrează şi acum, în timp ce noi stăm de 
vorbă, ca să prezinte o altă moţiune absurdă, care, fără îndoială, 
va cântări trei kilograme şi ne va face din nou să ne pierdem 
timpul. 

— Putem trece la temeiurile legale, domnule Rohr? 

Rohr nici nu-l auzi. 

— Din moment ce nu avem timp să le citim, onorată 
instanţă, noi nu facem decât să le cântărim, iar răspunsul 
nostru, pe scurt, sună astfel: Vă rugăm să permiteţi ca acest 
memoriu să servească drept răspuns la dosarul de două 
kilograme, ca de obicei exagerat, adus în sprijinul ultimei 
motiuni lipsite de importanţă, prezentate de apărare. 

Cum juraţii nu se aflau în sală, zâmbetele, buna-cuviinţă şi 
comportamentul amabil fuseseră lăsate deoparte de toată 
lumea. Tensiunea era evidentă pe chipurile tuturor jucătorilor. 
Chiar şi funcţionarii şi reporterul curţii păreau nervoşi. 

Temperamentul legendar al lui Rohr părea scăpat de sub 
control, dar el învățase demult să tragă foloase din asta. Amicul 
său ocazional, Cable, păstra distanţa, fără să-şi ţină gura. Toţi 
cei de faţă aveau parte de o ceartă în toată regula. 

La nouă şi jumătate, judecătorul îi trimise vorbă lui Lou Dell 
să-i informeze pe juraţi că avea de luat o decizie în legătură cu o 
moţiune şi că procesul urma să înceapă în curând, poate pe la 


zece. Cum era prima întârziere şi prima dată când juraţilor li se 
spunea să stea pe loc atunci când erau gata, aceştia suportară 
bine vestea. Reluară discuţiile în grupuri mici şi tăifăsuiala 
acestor oameni nevoiţi să aştepte împotriva voinţei lor continuă. 
Împărţirea se făcea după sex, nu după rasă. Bărbaţii aveau 
tendinţa de a sta împreună, la un capăt al camerei, în timp ce 
femeile ocupau celălalt capăt. Fumătorii intrau şi ieşeau. Numai 
Herman Grimes rămânea în aceeaşi poziţie, în capul mesei, 
distrându-se cu jocurile de pe minicomputerul său în limbaj 
Braille. Făcuse cunoscut tuturor faptul că stătuse până în zori să 
descifreze descrierea narativă a diagramelor lui Bronsky. 

Celălalt minicalculator era conectat la priza din colţul 
camerei, unde Lonnie Shaver îşi organizase un birou improvizat 
din trei scaune pliante. Studia datele sosite pe imprimată cu 
privire la stocurile de alimente, studia inventare, verifica alte 
sute de detalii şi, în general, era fericit să nu fie deranjat. Nu se 
purta neprietenos, era doar preocupat. 

Frank Herrera era aşezat în apropierea computerului Braille, 
concentrat asupra cotaţiilor bursei din Wall Street Journal şi, din 
când în când, schimbând două vorbe cu Jerry Fernandez; acesta 
din urmă era aşezat de cealaltă parte a mesei şi studia ultimele 
rezultate ale meciurilor de baseball de sâmbătă. Singurul bărbat 
căruia îi făcea plăcere să stea de vorbă cu femeile era Nicholas 
Easter şi, în această zi, discuta în şoaptă despre caz cu Loreen 
Duke, o negresă solidă şi jovială care lucra ca secretară la Baza 
Aeriană Militară Keesler. Fiind juratul cu numărul 1, ea stătea 
chiar lângă Nicholas şi cei doi se învăţaseră să-şi vorbească în 
şoaptă în timpul procesului, bârfind aproape pe toată lumea. 
Loreen avea treizeci şi cinci de ani, era singură cu doi copii şi o 
slujbă federală căreia nu-i ducea deloc lipsa. li mărturisise lui 
Nicholas că nu i-ar fi păsat nimănui, nici dacă lipsea un an 
întreg. El îi povestise relele făcute de companiile de țigarete în 
trecut, cu prilejul altor procese, şi îi mărturisise că studiase pe 
larg subiectul litigiilor pe această temă, în cei doi ani de drept 
pe care îi făcuse. Îi spusese că renunţase la facultate din motive 
financiare. Amândoi vorbeau în aşa fel încât să nu poată fi auziţi 
de Herman Grimes care, în acel moment, tocmai închidea 
capacul calculatorului. 

Timpul trecea şi, la ora zece, Nicholas se îndreptă spre uşă, 
făcând-o pe Lou Dell să tresară în spatele ziarului pe care îl 


citea. Femeia nu avea habar când îi va chema judecătorul şi pur 
şi simplu nu putea face nimic. 

Nicholas luă loc la masă şi începu să dezbată lucrurile cu 
Herman. Nu era drept să fie ţinuţi închişi pe durata unor astfel 
de întârzieri, iar Nicholas era de părere că ar trebui să li se 
permită să părăsească clădirea, cu escortă, să facă o plimbare 
matinală, ca o variaţie la aceea de prânz. Au convenit ca 
Nicholas să prezinte această solicitare în scris, ca de obicei, 
pentru a fi studiată de judecătorul Harkin în pauza de prânz. 


La zece şi jumătate au intrat, în sfârşit, în sala de şedinţe, 
unde atmosfera încă mai era încărcată în urma bătăliei şi prima 
persoană pe care o văzu Nicholas fu bărbatul care intrase în 
apartamentul său. Era acolo, în rândul al treilea, în partea 
ocupată de echipa acuzării, îmbrăcat în cămaşă şi cravată şi cu 
un ziar întins pe spătarul scaunului din faţă. Era singur şi abia 
dacă aruncă o privire spre juraţi la intrarea acestora. Nicholas 
n-avea nevoie să se holbeze la el; două priviri piezişe şi 
identificarea fusese completă. 

Cu toată viclenia şi iscusinţa sa, Fitch se purta câteodată 
prosteşte. Faptul că îl trimisese pe acest trepăduş la tribunal 
fusese o mişcare riscantă, care nu putea duce la nimic bun. Ce 
trebuia el să vadă sau să audă mai bine decât o duzină de 
avocaţi sau cei şase consultanţi în materie de juriu sau de 
grupuri de asistenţă pe care Fitch îi ţinea în sală? 

Deşi surprins să-l vadă pe acel bărbat, Nicholas se gândise 
deja ce avea de făcut. Avea mai multe planuri, în funcţie de 
modul în care tipul avea să acţioneze. Faptul că se afla aici era o 
surpriză, dar Nicholas se hotărî imediat. Era esenţial ca 
judecătorul Harkin să afle că unul dintre răufăcătorii de care era 
atât de preocupat se afla acum în sală, prefăcându-se a fi un 
simplu observator întâmplător. Harkin trebuia să-i vadă figura, 
pentru că mai târziu avea să-l vadă pe video. 

Primul martor era doctorul Bronsky, prezent pentru a treia zi 
consecutiv, însă pentru prima dată pentru a fi interogat de 
apărare. Sir Durr începu examinarea martorului cu calm, 
politicos, părând să aducă un omagiu acestui mare expert, şi îi 
puse câteva întrebări la care marea majoritate a juraţilor erau ei 
înşişi în stare să răspundă. Lucrurile se schimbară rapid. Cable 


fusese respectuos faţă de doctorul Milton Fricke, acum însă era 
gata să se lupte cu Bronsky. 

Incepu cu cei peste patru mii de compuşi identificaţi în fumul 
de ţigară, alese unul, aparent la întâmplare, şi întrebă ce efect 
ar putea avea benzol(a) pirena asupra plămânilor. Bronsky 
răspunse că nu ştia şi încercă să explice că era imposibil de 
calculat efectul produs de un singur compus. Dar bronhiile, 
membranele şi cilii? Ce efect avea benzol(a) pirena asupra lor? 
Bronsky încercă din nou să explice că prin cercetări nu se putea 
determina efectul unui singur compus al fumului de ţigară. 

Cable îşi continuă tirul. Alese un alt compus şi îl obligă pe 
Bronsky să recunoască faptul că nu putea spune juriului ce 
efecte avea acela asupra plămânilor, bronhiilor sau 
membranelor. Nimic clar, în orice caz. 

Rohr protestă, judecătorul îi respinse protestul pe motiv că 
era vorba de un contrainterogatoriu. Practic orice element 
relevant, în mai mare sau mai mică măsură, putea fi adus 
pentru confruntarea martorului. 

Doyle stătea la locul său, în rândul al treilea, părând plictisit 
şi aşteptând o ocazie pentru a putea pleca. Treaba lui era să se 
uite după fată şi erau deja patru zile de când făcea acest lucru. 
Işi pierduse ore întregi în holul de la parter. Işi petrecuse o 
după-amiază aşezat pe o cutie de lemn, lângă automatele cu 
băuturi răcoritoare, stând de vorbă cu îngrijitorul imobilului şi 
pândind în permanenţă uşa de la intrare. Băuse tone de cafea în 
cafenelele şi localurile din zonă. El, Pang şi alţi doi agenţi 
munciseră din greu, pierzându-şi timpul, dar făcându-i şefului pe 
plac. 

După patru zile de stat şase ore în acelaşi loc, Nicholas 
înţelesese rutina lui Fitch. Oamenii lui, fie ei consultanţi sau 
agenţi operativi buni la toate, se roteau. Foloseau întreaga sală 
de tribunal. Stăteau în grupuri sau singuri. Veneau şi plecau în 
linişte, în pauzele scurte din timpul procesului. Rareori îşi 
vorbeau unii altora. Erau foarte atenţi la martori şi juraţi, pentru 
ca, după numai câteva clipe, să dezlege cuvinte încrucişate sau 
să se uite pe fereastră. 

Ştia că omul va pleca în scurt timp. 

Măzgăli ceva pe o bucată de hârtie, o împături şi o convinse 
pe Loreen Duke să ţină biletul fără să-l citească. Apoi o convinse 
să se aplece puţin în faţă, în timpul unui moment de pauză al 


contrainterogatoriului, când Cable îşi consulta notițele, şi să-l 
dea lui Willis, ofiţerul care stătea în picioare, la perete, lângă 
steag. Willis, trezit brusc la realitate, avu nevoie de câteva clipe 
pentru a se dezmetici, după care înţelese că trebuia să 
înmâneze biletul judecătorului. 

Doyle o văzu pe Loreen dându-i acestuia biletul, dar nu 
observase gestul iniţial al lui Nicholas. 

Judecătorul luă biletul aproape automat şi îl puse pe bancă, 
lângă robă, în timp ce Cable punea o nouă întrebare. 

Harkin desfăcu biletul încet. Era de la Nicholas Easter, juratul 
numărul 2, şi suna cam aşa: 


DOMNULE JUDECĂTOR, 

OMUL DE ACOLO, DIN STÎNGA, AŞEZAT ÎN RÎNDUL AL 
TREILEA, DIN FAŢĂ, LÎNGĂ CULOAR, ÎMBRĂCAT CU CĂMAȘĂ 
ALBĂ ŞI CRAVATĂ ALBASTRU CU VERDE M-A URMĂRIT IERI. ERA 
A DOUA OARĂ CÎND ÎL OBSERVAM. PUTEM AFLA CINE ESTE? 

Nicholas Easter 


Judecătorul privi spre Durr Cable înainte de a se întoarce 
către spectatori. Bărbatul respectiv stătea singur, aruncând 
priviri grele spre banca juriului, ca şi cum ar fi ştiut că e urmărit. 

Aceasta era o nouă provocare pentru Frederick Harkin. De 
fapt, în clipa aceea nici nu-şi putea aminti ceva asemănător. 
Soluţiile aflate la îndemână erau limitate şi, cu cât se gândea 
mai mult, cu atât erau mai puţine. Ştia şi el că ambele părţi au 
nenumărați consultanţi, asociaţi şi agenţi operativi care 
mişunau prin sala de tribunal sau foarte aproape de aceasta. 
Studie cu atenţie persoanele aflate în sală şi constată cam multă 
mişcare din partea unora care aveau multă experienţă în 
asemenea cazuri şi nu doreau să fie observați. Ştia că bărbatul 
respectiv se va face nevăzut foarte curând. 

Dacă Harkin cerea o scurtă pauză, omul dispărea cu 
siguranţă. 

Acesta era un moment incitant pentru judecător. După toate 
poveştile şi lucrurile cunoscute din alte procese şi după toate 
admonestările, aparent golite de sens, la adresa juraţilor, acolo, 
în sala de judecată, se afla, chiar în acel moment, unul dintre 
misterioşii agenţi, un spion angajat de una sau alta dintre părţile 
în conflict pentru a-i controla pe membrii juriului său. 


Ofițerii curţii sunt, de regulă, îmbrăcaţi în uniformă şi 
înarmaţi şi cât se poate de inofensivi. Tinerii sunt trimişi pe 
teren, să se lupte cu morile de vânt, iar paza sălilor de tribunal îi 
atrage, de obicei, pe ofiţerii mai vârstnici, aflaţi în pragul 
pensionării. Judecătorul Harkin privi împrejur şi reduse din nou 
numărul variantelor posibile. 

Se afla acolo Willis, sprijinit de perete, în apropierea 
steagului, părând deja pe jumătate adormit, cu gura deschisă 
într-o parte şi un firicel de salivă prelingându-i-se în colţul gurii. 
La capătul culoarului din mijloc, chiar în faţa lui Harkin, dar la cel 
puţin treizeci de metri distanţă, Jip şi Rasco păzeau uşa 
principală. În acel moment, Jip era aşezat pe banca din spatele 
sălii, lângă uşă, cu ochelarii de citit pe vârful nasului, răsfoind 
ziarul local. Făcuse o operaţie la şold cu două luni în urmă şi îi 
era greu să stea mult în picioare, aşa că primise permisiunea de 
a sta pe scaun în timpul dezbaterilor. Rasco avea aproape 
şaizeci de ani, era cel mai tânăr din echipă şi nu era recunoscut 
pentru viteza sa de reacţie. De obicei, la uşa de la intrare stătea 
un ofiţer mai tânăr, dar pentru moment, acela se afla în hol, 
ocupându-se de detectorul de metale. 

In perioada de voir dire, Harkin ceruse gărzi peste tot, dar 
după o săptămână de prezentare a mărturiilor, entuziasmul 
iniţial dispăruse. Devenise şi acesta un alt proces civil plicticos, 
deşi la mijloc erau interese foarte importante. 

Harkin trecu în revistă trupele existente şi decise să nu se 
apropie de ţintă. Scrise în grabă un bilet, îl ţinu câteva clipe fără 
să arunce nici o privire spre bărbatul acela şi apoi i-l dădu 
Gloriei Lane, grefierul curţii, aflată la biroul său micuţ din 
spatele podiumului, situat în partea opusă băncii juraţilor. In 
bilet făcea descrierea bărbatului, îi cerea Gloriei să-l privească 
atent, fără să se dea de gol şi apoi să iasă pe una dintre uşile 
laterale pentru a-l aduce pe şerif. Mai erau notate acolo şi 
câteva indicaţii pentru şerif dar, din nefericire, ele nu au mai 
fost necesare. 

După mai bine de o oră, după ce urmărise nemilosul 
contrainterogatoriu al doctorului Bronsky, Doyle era gata de 
plecare. Fata nu se vedea nicăieri; nici el nu se așteptase s-o 
găsească. Dar nu făcea decât să urmeze ordinele. În plus, nu-i 
plăcea schimbul acela de bilete din sală. Işi strânse fără grabă 
ziarul şi ieşi neobservat din sală. Harkin îl privi, nevenindu-i să 


creadă. Apucă microfonul cu mâna dreaptă, gata parcă să-i 
strige să se oprească, să ia loc şi să răspundă la câteva 
întrebări. Dar îşi păstră sângele rece. Existau destule şanse ca 
acel om să revină. 

Nicholas şi judecătorul se priviră în ochi, arătându-şi 
nemulţumirea. Cable făcu o pauză între întrebări şi, brusc, 
judecătorul lovi ciocănelul în masă. 

— Zece minute pauză. Cred că juraţii au nevoie de ea. 


Willis transmise mesajul mai departe, lui Lou Dell, care băgă 
capul pe uşă şi spuse: 

— Domnule Easter, pot să vorbesc cu dumneavoastră o 
clipă? 

Nicholas îl urmă pe Willis printr-o reţea de coridoare strâmte 
până ce ajunseră în faţa uşii laterale care ducea spre birourile 
lui Harkin. Judecătorul era singur, fără robă, cu ceaşca de cafea 
în mână. Îi ceru lui Willis să se retragă şi încuie uşa. 

— Vă rog, luaţi loc, domnule Easter, spuse el, făcând un 
semn spre fotoliul aflat de cealaltă parte a biroului său plin de 
dosare. Camera aceea nu era biroul său permanent; de fapt o 
împărțea cu alţi doi judecători ai tribunalului. Cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

Harkin se lăsă în fotoliu şi se aplecă, sprijinindu-se în coate. 

— Acum, spuneţi-mi, unde l-aţi văzut pe acest bărbat? 

Nicholas era hotărât să păstreze caseta video pentru alt 
moment, mai important. Îşi plănuise deja cu mare grijă 
povestea. 

— leri, după ce s-a încheiat şedinţa, mergeam spre casă 
când m-am oprit să iau o îngheţată de la Mike, după colţul 
străzii. Am intrat şi apoi m-am uitat afară, pe trotuar şi l-am 
văzut pe tipul ăsta uitându-se pe furiş înăuntru. El nu m-a văzut, 
dar eu mi-am dat seama că l-am mai văzut undeva. Mi-am luat 
îngheţata şi am pornit pe jos spre casă. Am crezut că mă 
urmăreşte, aşa că am dat colţul şi am făcut mai multe ocolişuri 
şi, bineînţeles, am constatat că aşa era. 

— Şi l-aţi mai văzut şi înainte de asta? 

— Da, domnule. Eu lucrez la un magazin de computere din 
centrul comercial şi, într-o seară, tipul acesta, sunt sigur că era 
tot el, tot trecea prin faţa uşii şi se uita înăuntru. Ceva mai 


târziu am luat o pauză şi el şi-a făcut apariţia la celălalt capăt al 
complexului, în timp ce eu beam o Coca-Cola. 

Judecătorul se mai relaxă şi îşi aranjă părul. 

— Fiţi sincer cu mine, domnule Easter. Au mai fost şi alţi 
colegi ai dumneavoastră care să fi povestit ceva asemănător? 

— Nu, domnule. 

— Îmi veţi spune, dacă se va întâmpla? 

— Cu siguranţă. 

— Nu e nimic rău în această mică discuţie şi, dacă se 
întâmplă ceva acolo, trebuie să ştiu şi eu. 

— Cum iau legătura cu dumneavoastră? 

— Trimiteţi-mi un bilet prin Lou Dell. Spuneţi-mi doar că 
doriţi să vorbiţi cu mine, fără alte amănunte, pentru că pot să 
jur că-l va citi şi ea. 

— În regulă. 

— Ne-am înţeles? 

— Sigur. 

Harkin trase adânc aer în piept şi începu să caute ceva într-o 
servietă deschisă. Găsi un ziar şi îl aruncă peste masă. 

— Aţi văzut asta? E Wall Street Journal, numărul de astăzi. 

— Nu. Nu citesc acest ziar. 

— Bine. Au scris o poveste întreagă despre acest proces şi 
despre impactul pe care un verdict în favoarea reclamantei l-ar 
putea avea asupra industriei tutunului. 

Nicholas nu putea lăsa să-i scape o asemenea ocazie. 

— O singură persoană din juriu citeşte Jurnalul. 

— Cine anume? 

— Frank Herrera. ÎI citeşte în fiecare dimineaţă, din scoarță 
în scoarță. 

— Şi azi-dimineaţă? 

— Da. Cât am aşteptat, a citit fiecare cuvânt de două ori. 

— A făcut vreun comentariu? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Fir-ar să fie! 

— Oricum, nu contează, spuse Nicholas, privind spre perete. 

— De ce nu? 

— S-a hotărât deja. 

Harkin se aplecă înainte, privindu-l printre pleoapele strânse. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— N-ar fi trebuit să fie ales ca jurat, după părerea mea. Eu 


nu ştiu cum a răspuns el la întrebările acelea, dar nu a fost 
cinstit, altfel n-ar fi aici. Şi îmi amintesc cu precizie unele 
întrebări din perioada de selecţie, la care ar fi trebuit să 
răspundă afirmativ. 

— Vă ascult. 

— Bine, domnule judecător, dar să nu vă supăraţi. Am stat 
de vorbă cu el ieri-dimineaţă. Eram singuri în camera juraţilor şi, 
vă jur, nu discutam în mod deosebit despre proces. Dar, nu ştiu 
cum, am ajuns şi la subiectul ţigărilor, iar Frank s-a lăsat de 
fumat cu mulţi ani în urmă şi nu are nici un fel de înţelegere 
pentru cei care nu reuşesc să facă la fel. Ştiţi, e militar în 
rezervă, cam rigid şi dificil la... 

— Şi eu am făcut parte din marină. 

— Mă scuzaţi. Să tac? 

— Nu. Spune mai departe. 

— Bine, dar sunt cam nervos şi m-aş bucura în orice moment 
să mă opresc. 

— Am să-ţi spun eu când să te opreşti. 

— Bine. În orice caz, Frank e de părere că oricine fumează 
trei pachete pe zi timp de aproape treizeci de ani îşi merită 
soarta. Nu are nici un fel de înţelegere. Am încercat să-l combat, 
cât de cât, de amorul artei, iar el m-a acuzat că vreau să dau 
reclamantei despăgubiri cât mai mari. 

Judecătorul era şocat; se lăsă puţin în fotoliu, închizând ochii, 
apoi frecându-i, cu umerii căzuţi. 

— Grozavă treabă, mormăi el. 

— İlmi pare rău, domnule judecător. 

— Nu, nu, eu am vrut să aud, protestă acesta şi se îndreptă 
iarăşi de spate, îşi trecu degetele prin păr, zâmbi forţat şi 
continuă: Uitaţi ce este, domnule Easter. Eu nu vă cer să 
deveniți informator. Dar mă îngrijorează acest juriu, din cauza 
presiunilor exercitate din afară. Acest tip de litigiu are o istorie 
murdară. Dacă vedeţi sau auziţi ceva, legat chiar şi pe departe 
de stabilirea unor contacte, vă rog să-mi spuneţi. Vom vedea 
atunci ce vom face. 

— Bineânţeles, domnule judecător. 


Relatarea, tipărită pe prima pagină a Jurnalului, fusese scrisă 
de Agner Layson, reporter consacrat care urmărise o mare parte 


din desfăşurarea procedurii de selecţie a juriului şi toate 
depoziţiile martorilor. Layson practicase avocatura timp de zece 
ani şi trecuse prin multe tribunale. Articolul său, primul dintr-o 
serie întreagă, oferea elementele principale cu privire la subiect 
şi participanţi. Nu exprima o opinie cu privire la desfăşurarea 
procesului, nu încerca să ghicească cine câştigă şi cine pierde; 
făcea un simplu rezumat al probelor medicale destul de 
evidente aduse, până în acel moment, de către acuzare. 

Ca urmare a acestui articol, acţiunile Pynex scăzură cu un 
dolar la ora deschiderii bursei, dar până la prânz reuşise să se 
echilibreze din nou, având toate şansele să se apere de furtună. 

Articolul avu drept efect o cascadă de apeluri telefonice din 
partea agenţiilor de bursă newyorkeze către analiştii acestora 
aflaţi la faţa locului, în Biloxi. Minutele de bârfe neînsemnate 
s-au acumulat, transformându-se în ore de speculaţii fără 
speranţă, în care sufletele chinuite din New York întrebau şi 
cercetau şi cântăreau singura întrebare importantă: Ce va face 
juriul? 

Tinerii, bărbaţi şi femei, desemnaţi să urmărească procesul 
şi să facă previziuni cu privire la decizia juraţilor nu puteau 
cădea de comun acord asupra unui răspuns. 


11 


Contrainterogatoriul lui Bronsky s-a încheiat târziu, în 
după-amiaza zilei de joi, iar Marlee începu cu o lovitură în 
dimineaţa zilei de vineri. Konrad primi telefon la şapte şi 
douăzeci şi cinci de minute, îi făcu repede legătura lui Fitch, 
care vorbea cu cineva de la Washington, apoi continuă să 
asculte şi el, prin interfon. 

— Bună dimineaţa, Fitch, rosti ea cu un glas mieros. 

— Bună dimineaţa, Marlee, răspunse Fitch vesel, încercând 
să se arate amabil. Ce mai faci? 

— Grozav. Juratul numărul 2, Easter, va veni îmbrăcat cu o 
cămaşă bleu de blugi, pantaloni blugi decoloraţi, ciorapi albi, 
nişte tenişi vechi, marca Nike, aşa cred. Va avea la el un 
exemplar din revista Rolling Stone, numărul din octombrie, cu 
Meat Loaf pe copertă. Aţi notat? 


— Da. Când ne putem întâlni să stăm de vorbă? 

— Când voi fi pregătită. Adios, mai spuse ea şi închise. 

Au descoperit că Marlee sunase din holul unui motel din 
Hattiesburg, Mississippi, la cel puţin o oră şi jumătate de mers 
cu maşina. 

Pang se afla într-o cafenea, la trei blocuri distanţă de 
apartamentul lui Easter; câteva minute mai târziu se afla la 
umbra unui copac, la circa cincizeci de metri distanţă de 
bătrânul Volkswagen „broscuţă". Ca de obicei, Easter ieşi pe uşa 
principală a blocului la şapte şi patruzeci şi cinci de minute, 
începându-şi obişnuita plimbare de douăzeci de minute spre 
tribunal. Se opri la acelaşi magazin alimentar din colţul străzii, 
cumpărând, tot ca de obicei, aceleaşi ziare şi aceeaşi cafea. 

Bineânţeles, era îmbrăcat exact aşa cum le promisese ea. 

Al doilea apel al ei veni tot din Hattiesburg, deşi de la un alt 
telefon. 

— Mai am o problemă pentru dumneata, Fitch. O să-ţi placă 
la nebunie! 

— Te ascult, răspunse Fitch, cu respiraţia tăiată. 

— Când juraţii vor intra astăzi în sală, ce crezi că vor face, în 
loc să ia loc pe bancă? 

Fitch încremeni. Nici nu-şi putea mişca buzele. Ştia că fata 
nu aştepta un răspuns inteligent. 

— Mă dau bătut, răspunse el. 

— Vor depune jurământul de credinţă. 

Fitch îi aruncă lui Konrad o privire plină de uimire. 

— Ai înţeles, Fitch? întrebă ea, ironic. 

— Mda. 

La celălalt capăt, fata închisese. 


Al treilea apel din partea ei sosi la biroul firmei de avocatură 
conduse de Wendall Rohr care, după spusele unei secretare, era 
destul de ocupat şi nu putea fi contactat. Marlee înţelegea 
foarte bine, dar îi explică femeii că avea un mesaj foarte 
important pentru domnul Rohr. Mesajul avea să sosească în 
circa cinci minute prin fax, aşa că o rugă pe secretară să fie 
amabilă şi să-l primească, după care să i-l ducă imediat 
domnului Rohr, înainte de plecarea acestuia spre tribunal. Fără 
chef, secretara acceptă rugămintea şi, cinci minute mai târziu, 


găsi o foaie simplă de hârtie sosită prin fax. Nu exista nici un 
număr de transmisie, nici o indicație despre locul de unde 
venise sau persoana care îl trimisese. Mesajul era bătut la 
maşină, la un rând, în centrul paginii şi suna în felul următor: 


WR: JURATUL NUMĂRUL 2, EASTER, VA PURTA ASTĂZI O 
BLUZĂ BLEU DE BLUGI, O PERECHE DE BLUGI DECOLORAŢI, 
ŞOSETE ALBE, TENIŞI VECHI MARCA NIKE. Îl PLACE REVISTA 
"ROLLING STONE" ŞI SE VA DOVEDI UN PATRIOT ADEVĂRAT. 

MM 


Secretara se grăbi să-l ducă în biroul lui Rohr, care îşi 
umplea servieta cu hârtii pentru bătălia acelei zile. Rohr citi 
mesajul, o interogă pe secretară şi îşi convocă echipa de 
consilieri pentru o şedinţă de urgenţă. 


Atmosfera nu era tocmai festivă, mai ales pentru cei 
doisprezece ţinuţi acolo împotriva voinţei lor, dar era vineri şi 
discuţiile erau vizibil mai relaxate. Nicholas ţinu să se aşeze la 
masă, lângă Herman Grimes şi vizavi de Frank Herrera, 
aşteptând ca discuţiile să ajungă într-un punct mort. Se uită 
spre Herman, care lucra, concentrat, la computerul său, şi îi 
spuse: 

— Ei, Herman, am o idee. 

Herman reuşise, între timp, să memoreze cele unsprezece 
voci, iar soţia sa îşi petrecuse ore întregi, oferindu-i descrierile 
corespunzătoare. Cunoştea în special tonul vocii lui Easter. 

— Da, Nicholas. 

Nicholas ridică puţin vocea, încercând să atragă atenţia 
tuturor. 

— Ei, pe când eram copil, am urmat o mică şcoală privată şi 
am fost învăţat să-mi încep fiecare zi cu un jurământ de 
credinţă. De fiecare dată când văd steagul, dis-de-dimineaţă, 
îmi doresc să depun acest jurământ. 

Cel mai mulţi dintre juraţi îl ascultau. Pudelul ieşise afară, la 
o ţigară. 

— lar acolo, în sala tribunalului, avem steagul acela frumos, 
aşezat în spatele judecătorului, şi noi nu facem altceva decât să 
ne uităm la el. 


— N-am observat, spuse Herman. 

— Vrei să depunem jurământul de credinţă acolo, pe câmpul 
de luptă? întrebă Herrera, Napoleon, colonelul în rezervă. 

— Mda. Am putea s-o facem o dată pe săptămână, nu? 

— Nu văd nimic rău în asta, spuse Jerry Fernandez, care 
fusese racolat în secret pentru acel eveniment. 

— Dar ce-o să zică judecătorul? întrebă doamna Gladys 
Card. 

— Ce treabă are el cu asta? De fapt, de ce ar deranja pe 
cineva faptul că stăm o clipă lângă drapel şi îi dăm onorul? 

— Nu e cumva o glumă? întrebă colonelul. 

Brusc, Nicholas se simţi jignit. Îl privi pe Frank peste masă, 
cu ochii îndureraţi, şi îi spuse: 

— Tatăl meu a fost ucis în Vietnam, dacă nu ştiaţi. A fost 
decorat. Drapelul înseamnă mult pentru mine. 

Cu asta, înţelegerea a fost parafată. 

Când juraţii intrară în sală, judecătorul Harkin îi întâmpină cu 
un zâmbet cald, numai bun pentru o zi de vineri. Era pregătit să 
parcurgă rutina obişnuită, să le vorbească despre contactele 
neautorizate şi să meargă mai departe cu audierea martorilor. 
Nu-i trebui decât o secundă ca să-şi dea seama că nu luau loc 
pe bancă, aşa cum se întâmpla de obicei. Rămaseră în picioare, 
până când toţi ajunseră în dreptul locurilor lor, apoi îşi 
îndreptară privirea spre peretele din stânga lui, în spatele boxei 
martorilor, şi duseră mâna la inimă. Easter vorbi primul, dând 
tonul unei vajnice declamări a jurământului de credinţă. 

Iniţial, lui Harkin nu-i veni să-şi creadă ochilor; evident, era o 
ceremonie la care nu mai fusese niciodată martor, cel puţin nu 
într-un tribunal, în faţa unui grup de juraţi. Nici nu mai auzise 
vreodată aşa ceva, deşi avea impresia că nimic nu-l mai poate 
surprinde. Nu făcea parte din ritualul zilnic, nu fusese un lucru 
aprobat de el şi, de fapt, nici nu apărea în vreun manual sau 
broşură. Aşa că primul său impuls a fost să-i cheme la ordine, 
să-i oprească; puteau discuta despre asta mai târziu. Apoi, într-o 
fracțiune de secundă, îşi dădu seama că ar fi fost dovada unei 
ruşinoase lipse de patriotism, ba chiar un păcat să întrerupă un 
grup de cetăţeni bine intenţionaţi, care îşi găseau timp să aducă 
onorul în faţa drapelului. Trase cu ochiul spre Rohr şi Cable, care 
încremeniseră şi ei, cu gurile căscate. 

Aşa că Harkin se ridică în picioare. Cam pe la jumătatea 


jurământului, se sprijini cu braţele de masă şi sări în picioare, cu 
roba fluturând pe lângă trup, se întoarse spre perete, duse 
mâna la piept şi începu, la rândul său, să scandeze. 

Cum juriul şi judecătorul dădeau onorul steagului naţional, 
păru dintr-o dată imperios necesar ca toţi ceilalţi să facă la fel, 
mai ales avocaţii care nu îşi puteau permite să pară potrivnici 
sau să arate chiar şi cel mai mic semn de neloialitate. Săriră în 
picioare, răsturnând serviete şi scaune. Gloria Lane şi ajutoarele 
ei, reporterul curţii şi Lou Dell, aflată în primul rând, la celălalt 
capăt al sălii, se ridicară şi ei, urmând exemplul celorlalţi. 
Fervoarea inerţiei scăzu, totuşi, undeva dincolo de al treilea 
rând de spectatori şi Fitch fu astfel salvat, din fericire, de 
obligaţia de a sta în poziţie de drepţi, ca un cercetaş începător, 
murmurând cuvinte pe care abia şi le mai amintea. 

Se afla în ultimul rând, avându-l pe Jose de o parte şi pe 
Holly, o frumoasă şi tânără asociată, de cealaltă parte. Pang era 
afară, în hol. Doyle se întorsese la cutia lui de lemn, lângă 
automatul de băuturi răcoritoare, îmbrăcat într-o salopetă de 
lucrător şi făcând glume cu paznicii, fără să piardă din ochi uşa 
de la intrare. 

Fitch privea şi asculta uimit. Imaginea unui juriu care, din 
proprie iniţiativă şi acţionând în grup, preia controlul asupra 
unei săli de tribunal într-un asemenea mod era ceva de 
necrezut. Faptul că Marlee ştia acest lucru era uluitor. 

Faptul că se juca cu el era ridicol. 

Cel puţin Fitch avusese, totuşi, o idee în legătură cu ceea ce 
avea să se întâmple. Wendall Rohr încă părea total copleşit. Era 
aşa de uimit să-l vadă pe Easter îmbrăcat exact aşa cum i se 
spusese şi intrând cu revista aceea, pe care o lăsase sub scaun 
pentru a da tonul jurământului în faţa colegilor săi, încât abia 
reuşea să mai murmure cuvintele rămase. Şi a făcut acest lucru 
fără să-şi întoarcă privirea spre steag. Se holba la juraţi, mai 
ales la Easter, întrebându-se ce naiba se întâmplă. 

După ce ecoul ultimelor cuvinte, „... şi dreptate pentru toţi”, 
se ridică până în tavan, juraţii se aşezară aruncând o scurtă 
privire spre sală, pentru a vedea reacţiile celor prezenţi. 
Judecătorul Harkin îşi aranja roba şi începu să răsfoiască nişte 
hârtii, decis să se comporte ca şi cum toate juriile din lume ar fi 
avut obligaţia de a face acelaşi lucru. Ce putea să spună? Totul 
durase doar treizeci de secunde. 


Majoritatea avocaţilor se simțeau, în sinea lor, jenaţi de 
acest patriotism afişat prosteşte, dar, ce naiba! Dacă juraţii erau 
fericiţi, atunci erau şi ei. Numai Wendall Rohr continua să se 
holbeze, părând să fi rămas fără grai. Un asociat îl înghionti şi 
începură să-şi vorbească în şoaptă, în timp ce judecătorul trecu 
rapid peste comentariile obişnuite şi întrebările sale pentru 
juriu. 

— Cred că suntem pregătiţi pentru audierea unui nou 
martor, spuse judecătorul, nerăbdător să pună lucrurile în 
mişcare. 

Rohr, încă zăpăcit, se ridică în picioare. 

— Acuzarea îl cheamă pe doctorul Hilo Kilvan, spuse el. 

Când noul expert fu adus din sala de aşteptare aflată în 
spate, Fitch se strecură neobservat afară, urmat îndeaproape de 
José. Porniră în josul străzii, spre vechiul magazin de solduri. 

Cei doi magicieni din camera de vizionare tăceau. Pe ecranul 
principal, unul dintre ei urmărea primele întrebări adresate 
doctorului Kilvan. Pe un monitor mai mic, celălalt expert 
urmărea înregistrarea depunerii jurământului de credinţă. Fitch 
se aplecă asupra monitorului şi îl întrebă: 

— Când ai văzut ultima dată aşa ceva? 

— Easter a fost, spuse expertul aflat cel mai aproape. El i-a 
învăţat. 

— Bineânţeles că a fost Easter, i-o trânti Fitch. Am văzut şi 
eu acest lucru, din ultimul rând de scaune. 

Ca de obicei, Fitch nu juca cinstit. Nici unul din cei doi 
consultanţi nu ştia nimic despre telefoanele primite de la 
Marlee, pentru că Fitch nu obişnuia să vorbească despre 
informaţiile pe care le deţinea, decât cu agenţii săi — Swanson, 
Doyle, Pang, Konrad şi Holly. 

— Şi cum se potriveşte asta cu analiza voastră prin 
computer? întrebă Fitch sarcastic. 

— Aruncă totul în aer. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. Rămâneţi la pândă, conchise el 
şi ieşi, trântind uşa şi îndreptându-se spre biroul său. 


Audierea directă a doctorului Hilo Kilvan a fost făcută de 
către un nou avocat al acuzării, Scotty Mangrum, din Dallas. 
Mangrum făcuse avere ca urmare a proceselor intentate unor 


companii petrochimice, pe motivul emanării unor substanţe 
toxice şi acum, la patruzeci şi doi de ani, era extrem de 
preocupat de acele produse de consum care cauzau boli şi chiar 
moartea. După Rohr, fusese primul avocat care pusese la bătaie 
un milion de dolari pentru finanţarea procesului Wood şi se 
stabilise ca el să se documenteze cât mai bine în privinţa 
rezultatelor statistice despre cancerul la plămâni. În ultimii patru 
ani petrecuse nenumărate ore citind tot ce apăruse în domeniu 
şi făcând rapoarte despre studiile respective; în plus, umblase 
mult pentru a se întâlni cu experţii în cauză. Cu grijă şi fără să-i 
pese de cheltuielile aferente, îl alesese pe doctorul Kilvan pentru 
a veni la Biloxi şi a-şi prezenta cunoştinţele în faţa juriului. 


Doctorul Kilvan vorbea o engleză îngrijită, cu un uşor accent 
care avu imediat efect asupra juraţilor. Puţine lucruri sunt mai 
convingătoare într-o sală de tribunal, decât un expert care vine 
de la mare distanţă pentru a fi prezent acolo şi care, în plus, mai 
are şi un accent pe măsură. Doctorul Kilvan venea de la 
Montreal, unde locuise în ultimii patruzeci de ani, şi faptul că era 
originar dintr-o altă ţară nu făcea decât să-i sporească 
credibilitatea. Juriul se afla de multă vreme în banca special 
rezervată când el îşi începu mărturia. Impreună cu Mangrum 
reuşi să formuleze un impresionant rezumat al activităţii sale 
profesionale, punând accentul în special pe numărul cărţilor 
publicate de doctorul Kilvan pe tema probabilității statistice a 
apariţiei cancerului la plămâni. 

Când, în sfârşit, i se dădu cuvântul, Durr Cable admise că 
doctorul Kilvan era calificat pentru a depune mărturie în acest 
domeniu. Scotty Mangrum îi mulţumi şi începu cu primul studiu 
— în care se făcea o comparaţie între rata mortalităţii datorită 
îmbolnăvirilor de cancer la plămâni, între fumători şi nefumători. 
Doctorul Kilvan studiase acest subiect timp de douăzeci de ani, 
la Universitatea din Montreal şi, stând relaxat pe scaunul 
martorilor, explică juriului elementele de bază ale acestei 
cercetări. Pentru bărbaţii americani — şi trebuie spus că el 
cercetase grupuri de bărbaţi şi femei din întreaga lume, dar în 
primul rând americani şi canadieni — riscul de a se îmbolnăvi de 
cancer la plămâni, pentru o persoană care fumează 
cincisprezece ţigări pe zi, timp de zece ani, este de zece ori mai 


mare decât pentru un nefumător. La două pachete pe zi, riscul 
este de douăzeci de ori mai mare. La trei pachete pe zi, 
cantitatea fumată de Jacob Wood, riscul este de douăzeci şi cinci 
de ori mai mare decât cel al unui nefumător. 

Planşe foarte colorate au fost aduse şi montate pe trepiede, 
iar doctorul Kilvan a demonstrat, metodic şi fără nici o grabă, 
descoperirile sale, în faţa juraţilor. 

Următorul studiu era o comparaţie a ratei mortalităţii 
datorate cancerului la plămâni în funcţie de tipul de tutun 
fumat. Doctorul Kilvan a explicat diferenţa principală între fumul 
de pipă şi cel de ţigară şi frecvenţa apariţiei cancerului la 
bărbaţii americani care foloseau acele tipuri de tutun. Publicase 
două cărţi cu privire la această comparaţie şi era pregătit să 
prezinte juriului următorul set de planşe şi grafice. Numărul lor 
crescu, iar juraţii începură să le vadă ca prin ceaţă. 


Loreen Duke a fost prima care a avut curajul să-şi ia farfuria 
de pe masă şi s-o ducă într-un colţ, punând-o pe genunchi şi 
mâncând de una singură. Deoarece prânzul era comandat pe 
meniuri, la ora nouă în fiecare dimineaţă, şi pentru că Lou Dell, 
Willis ofiţerul şi oamenii de la localul lui O'Reilly, plus oricine 
altcineva implicat în servirea mesei erau hotărâți ca mâncarea 
să se afle pe masă la ora douăsprezece fix, era necesară o 
anumită ordine. S-au stabilit locurile la masă. Scaunul lui Loreen 
se afla exact în faţa Stellei Hulic, care stropea pe toată lumea 
când vorbea şi îi rămânea mâncare printre dinţi. Stella era o 
parvenită amărâtă, prost îmbrăcată şi care îşi petrecea o bună 
parte din pauze încercând cu disperare să-i convingă pe ceilalţi 
unsprezece că ea şi bărbatul ei, fost director executiv al unei 
companii de instalaţii, pe nume Cal, aveau mai multă avere 
decât alţii. Cal avea un hotel, Cal avea un complex de 
apartamente, Cal avea o spălătorie de maşini. Mai existau şi alte 
investiţii şi cea mai mare parte dintre ele le scuipa o dată cu 
mâncarea, aparent accidental. Mergeau în călătorii, toată ziua, 
bună-ziua. Grecia era preferata lor. Cal deţinea un avion şi mai 
multe ambarcaţiuni. 

Conform părerii unanim acceptate de-a lungul coastei, cu 
câţiva ani înainte, Cal folosea o navă veche de pescuit pentru 
contrabandă cu marijuana din Mexic. Adevărat sau nu, soţii 


Hulic făcuseră avere şi Stella trebuia neapărat să vorbească 
despre asta cu oricine se întâmpla să o asculte. Clămpănea fără 
oprire, vorbind oribil, nazal, într-un mod care nu aducea defel cu 
accentul de prin partea locului şi aştepta să-i vadă pe toţi cu 
gura plină ca să o ia de la capăt, în tăcerea grea care se lăsa 
peste întreaga masă. 

— Sper din suflet să termin repede astăzi, începu ea. Cal şi 
cu mine plecăm la Miami în weekend. S-au deschis nişte 
magazine formidabile pe acolo. 

Toţi ceilalţi stăteau cu capetele plecate, pentru că era 
imposibil să priveşti în faţă o jumătate de sanadvici umflând un 
obraz în care nu încăpea pe de-a-ntregul. Fiecare silabă era 
însoţită de sunetul bucăţilor de mâncare strivite între dinţi. 

Loreen plecă înainte de a lua prima îmbucătură. O urmă 
Rikki Coleman, cu scuza străvezie că dorea să stea lângă 
fereastră. Din senin, Lonnie Shaver hotărî că trebuie să lucreze 
în pauza de masă. Se scuză şi se aplecă deasupra computerului, 
muşcând dintr-un sandvici cu carne de pui. 

— Doctorul Kilvan este cu adevărat un martor impresionant, 
nu-i aşa? începu Nicholas, adresându-se juraţilor rămaşi la 
masă. Câţiva aruncară o privire spre Herman, care îşi mânca 
obişnuitul sandvici cu carne de curcan şi pâine albă, fără 
maioneză, fără muştar sau orice alt condiment care s-ar fi putut 
lipi de gură sau buze. O felie de piept de curcan şi câţiva cartofi 
prăjiţi puşi deasupra erau uşor de manevrat, putând fi 
consumati fără să fie nevoie să-i vezi. Herman se opri o clipă din 
mestecat, dar nu spuse nimic. 

— Statisticile acelea sunt greu de ignorat, spuse Nicholas, 
zâmbind spre Jerry Fernandez. 

Era o încercare conştientă de a-l provoca pe coordonator. 

— Destul, spuse Herman. 

— Destul ce, Herm? 

— Destul cu vorba despre proces. Doar ştii regulamentul 
judecătorului. 

— Mda, numai că judecătorul nu se află aici, nu? Şi nu are de 
unde să ştie ce discutăm, nu? Decât, bineînţeles, dacă-i spui tu. 

— S-ar putea chiar s-o fac. 

— Perfect, Herm. Despre ce ai dori să discutăm? 

— Despre orice, în afară de proces. 

— Alege un subiect. Fotbal, vremea... 


— Nu mă uit la fotbal. 

— Ha, ha. 

Urmă o pauză penibilă, liniştea fiind întreruptă numai de 
clefăitul Stellei Hulic. Era evident că acel schimb scurt de replici 
dintre cei doi bărbaţi făcuse să crească tensiunea, iar Stella 
mesteca şi mai repede. 

Dar Jerry Fernandez se săturase. 

— Ce-ar fi să termini cu plescăitul ăsta? sări el, furios. 

Femeia, care tocmai muşcase din sandvici, rămase cu gura 
căscată, gata să scape mâncarea pe masă. El o privi furios, 
gata-gata s-o plesnească, dar trase adânc aer în piept şi îi 
spuse: 

— Îmi pare rău, e bine? Nu ştii deloc să te porţi civilizat la 
masă. 

Ea încremeni preţ de o clipă, apoi fu copleşită de ruşine. Dar 
porni la contraatac. Sângele îi urcă în obraji şi reuşi cu greu să 
înghită imensa bucată pe care o avea deja în gură. 

— Poate că nici mie nu-mi plac manierele dumitale, ripostă 
ea pe un ton dispreţuitor, în vreme ce toţi ceilalţi plecară 
capetele. Toţi aşteptau cu nerăbdare trecerea acelui moment. 

— Eu, cel puţin, mănânc în linişte şi nu-mi cade mâncarea 
din gură, spuse Jerry, conştient că vorbea prostii. 

— Şi eu la fel, spuse Stella. 

— Ba nu, dumneata nu, sări Napoleon, care avea ghinionul 
să stea lângă Loreen Duke şi vizavi de Stella. Faci mai multă 
mizerie decât un copil de trei ani. 

Herman îşi drese vocea sonor şi spuse: 

— Haideţi să respirăm cu toţii adânc. Să ne terminăm masa 
în linişte. 

Nimeni nu mai rosti nici o vorbă; fiecare încerca să-şi încheie 
prânzul, sau ce mai rămăsese din el, cu calm. Jerry şi Pudelul 
ieşiră primii, îndreptându-se spre fumoar, urmaţi de Nicholas 
Easter, care nu fuma, dar avea nevoie de o schimbare de decor. 
începuse să plouă, aşa că plimbarea zilnică prin oraş trebuia 
amânată. 

S-au întâlnit în camera mică, pătrată, cu scaune pliante şi o 
fereastră deschisă. Angel Weese, cea mai tăcută dintre toţi 
juraţii, li se alătură în curând. Stella, a patra fumătoare, se 
simţea jignită şi hotărâse să mai aştepte. 

Pudelul n-avea nimic împotrivă să vorbească despre proces. 


Nici Angel. Ce altceva aveau ei în comun? Păreau să fie de acord 
cu Jerry că toată lumea ştie despre faptul că fumatul provoacă 
declanşarea cancerului la plămâni. Deci, dacă fumezi, o faci pe 
riscul tău. 

De ce să dai milioane moştenitorilor unui om care a fumat 
treizeci şi cinci de ani? Să fim serioşi! 


12 


Deşi soţii Hulic şi-ar fi dorit un avion cu reacţie, unul mic şi 
drăguţ, cu scaune de piele şi doi piloţi, au fost nevoiţi, pe 
moment, să se mulţumească cu un Cessna bimotor cam vechi, 
pe care Cal îl putea pilota pe vreme însorită, fără nori. N-ar fi 
îndrăznit să zboare noaptea, mai ales către un loc atât de 
aglomerat cum era Miami, aşa că s-au îmbarcat la bordul unei 
aeronave de ocazie de la aeroportul municipal din Gulfport spre 
Atlanta. De acolo au pornit mai departe, spre aeroportul 
internaţional din Miami, cu o cursă regulată, la clasa întâi; Stella 
dădu pe gât două pahare de Martini şi unul de vin, în mai puţin 
de o oră. Fusese o săptămână grea. Nervii îi erau întinşi la 
maximum, după tensiunea acumulată în serviciul civic. 

Işi aruncară bagajele într-un taxi şi se îndreptară spre Miami 
Beach, unde îşi luară o cameră în noul hotel Sheraton. 

Marlee îi urmărea. Stătuse în spatele lor în cursa de ocazie şi 
apoi în avionul de la Atlanta. Taxiul o aşteptase, iar ea se 
plimbase puţin prin holul hotelului, ca să se asigure că găsiseră 
cameră. Apoi îşi luă şi ea o cameră într-un hotel turistic, în 
apropierea plajei. Aşteptă până aproape de ora unsprezece, 
vineri seara, înainte de a suna. 

Stella, obosită, nu dorea decât un pahar de băutură şi masa 
în cameră. Ba chiar mai multe pahare de băutură. Mâine se va 
duce la cumpărături, dar acum avea nevoie de ceva lichid. Când 
sună telefonul stătea întinsă pe pat, pe jumătate beată. Cal, 
îmbrăcat doar într-o pereche de izmene care atârnau pe el, 
apucă receptorul. 

— Alo? 

— Da, domnule Hulic, se auzi vocea limpede, profesională a 
unei tinere femei. Trebuie să fiţi mai atent. 


— Cum adică? 

— Sunteţi urmărit. 

Cal se frecă la ochii deja injectaţi de băutură. 

— Cine e acolo? 

—  Ascultaţi, vă rog, cu atenţie. Sunt nişte ţipi care o 
urmăresc pe soţia dumneavoastră. Sunt aici, în Miami. Ei ştiu că 
aţi luat cursa 4476 de la Biloxi la Atlanta, cursa 533 a companiei 
Delta, spre Miami şi ştiu exact în ce cameră vă aflaţi acum. Ei vă 
urmăresc fiecare mişcare. 

Cal privi receptorul şi se lovi uşor cu palma peste faţă. 

— Staţi puţin. Eu... 

— Probabil că mâine vă vor pune telefonul sub control, 
adăugă ea, amabilă. Aşa că vă rog să fiţi foarte atenţi. 

— Cine sunt tipii ăştia? strigă el şi Stella deschise puţin ochii; 
reuşi să ajungă cu picioarele goale pe podea şi îşi întoarse 
privirea înceţoşată spre soţul ei. 

— Sunt agenţi angajaţi de companiile de tutun, veni 
răspunsul. Şi sunt nişte nemernici. 

Tânăra închise. Cal privi din nou receptorul, apoi se întoarse 
spre soţia lui; arăta patetic. Ea se întinse după ţigări. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea, abia reuşind să pronunţe 
cuvintele. 

Cal îi repetă totul, cuvânt cu cuvânt. 

— Vai, Doamne! ţipă ea şi se repezi la măsuţa de lângă 
televizor, luă o sticlă de vin şi îşi turnă încă un pahar. De ce mă 
urmăresc? întrebă ea, căzând într-un fotoliu şi vărsând 
cabernetul ieftin pe halatul de baie. De ce eu? 

— Ea n-a spus că au de gând să te ucidă, îi explică el, cuo 
uşoară umbră de regret în glas. 

— De ce mă urmăresc? insistă ea, aproape plângând. 

— Nu ştiu, fir-ar să fie! mârâi Cal, luându-şi încă o bere din 
minibar. Băură în tăcere preţ de câteva minute, nici unul dintre 
ei nedorind să-l privească pe celălalt, amândoi uluiţi. 

În acel moment, telefonul sună din nou şi ea scoase un țipăt 
scurt. Cal ridică receptorul. 

— Alo? rosti el, abia şoptit. 

— Bună, tot eu sunt, se auzi aceeaşi voce, de data asta pe 
un ton vesel. Am uitat să vă spun ceva. Să nu cumva să chemaţi 
poliţia. Tipii ăştia nu fac nimic ilegal. E mai bine să vă prefaceţi 
că nu s-a întâmplat nimic, bine? 


— Cine sunteţi? o întrebă el. 
— Pa! mai spuse ea şi închise. 


Compania Listing Foods avea nu unul, ci trei avioane cu 
reacţie, dintre care unul fu trimis, sâmbătă dimineaţă, pentru a-l 
lua pe domnul Lonnie Shaver şi a-l aduce la Charlotte, singur. 
Soţia lui nu reuşise să găsească pe cineva care să stea cu cei 
trei copii. Piloții l-au întâmpinat cu căldură, oferindu-i cafea şi 
fructe înainte de decolare. 

Ken l-a aşteptat la aeroport, cu o camionetă a companiei, 
condusă de un şofer al companiei şi, cincisprezece minute mai 
târziu, au ajuns la sediul companiei SuperHouse, într-o suburbie 
a oraşului Charlotte. Lonnie a fost întâmpinat acolo de Ben, 
celălalt tip pe care îl cunoscuse în Biloxi; împreună, Ben şi Ken 
i-au oferit un tur rapid al companiei. Clădirea era nouă, cu un 
singur etaj, construită din cărămidă şi multă sticlă şi care nu se 
deosebea prin nimic de altele de acelaşi fel pe care le văzuseră 
pe drumul dinspre aeroport. Parcurgeau culoare largi, pardosite 
cu dale de piatră şi foarte curate; birourile, la fel de curate, erau 
pline de aparatură de înaltă tehnologie. Lonnie aproape că 
auzea cum vin banii. 

Au băut o cafea împreună cu George Teaker, director 
executiv, în biroul mare al acestuia, care dădea spre o curte 
micuță cu vegetaţie artificială. Teaker era tânăr, plin de energie, 
îmbrăcat în blugi (costumul lui din zilele de sâmbătă, explică el). 
Duminica îşi punea treningul de jogging. li prezentă lui Lonnie 
intenţiile firmei — se extindeau văzând cu ochii şi doreau să-l 
aibă alături de ei. Apoi, Teaker a plecat la o şedinţă. 

Într-o altă cameră — mică, despărțită de altele prin pereţi de 
placaj alb — Lonnie a fost aşezat la o masă garnisită cu cafea şi 
gogoşi. Ben a dispărut, dar Ken a rămas lângă el, pe când 
luminile se stingeau şi o imagine apărea pe perete. Era un film 
de treizeci de minute despre SuperHouse — o scurtă istorie a 
dezvoltării sale, poziţia actuală pe piaţă, planurile ambiţioase de 
extindere. Şi oamenii săi, „adevărata valoare a companiei". 

După cum se afirma în acel scenariu, SuperHouse plănuia 
să-şi mărească atât vânzările brute, cât şi numărul de magazine 
cu 15% pe an, în următorii şase ani. Profiturile urmau să fie 
uimitoare. 


S-a aprins lumina şi un tânăr serios, cu un nume care a fost 
imediat uitat, şi-a făcut apariţia, rămânând în picioare de 
cealaltă parte a mesei. Era specialist în beneficii şi putea 
răspunde la toate întrebările despre asigurările de sănătate, 
politica de pensii, vacanțe, concedii, concedii medicale, şansele 
salariaţilor de a cumpăra acţiuni ale companiei. Totul era 
cuprins într-unul dintre dosarele aflate pe masă, în faţa lui 
Lonnie, aşa că putea studia datele cu mai multă atenţie, ceva 
mai târziu. 

După un prânz prelungit, luat împreună cu Ben şi Ken, 
într-un elegant restaurant din suburbie, Lonnie s-a întors în 
camera cu pereţii de placaj, pentru alte câteva prezentări. Una 
s-a referit la programul de pregătire pe care ei îl pregăteau 
pentru Lonnie. Următoarea, înregistrată pe casetă video, a 
conturat structura companiei faţă de firmele asociate şi cele 
rivale. Plictiseala era din ce în ce mai copleşitoare. Pentru un om 
care îşi petrecuse întreaga săptămână şezând şi ascultând 
târguiala între avocaţi şi experţi, aceasta nu era cel mai fericit 
mod de a-ţi petrece ziua de sâmbătă. Deşi era entuziasmat de 
această vizită şi de perspectivele pe care le oferea, simţea 
nevoia de aer curat. 

Ken înţelegea, desigur, acest lucru şi, în clipa în care filmul a 
luat sfârşit, i-a propus să meargă să joace golf, sport pe care 
Lonnie încă nu-l încercase. Ken, bineînţeles, ştia şi acest lucru, 
aşa că i-a propus să meargă oricum, măcar pentru a profita de 
soare. BMW-ul lui Ken era albastru şi strălucea de curăţenie, el 
conducând cu mare grijă pe drumuri de ţară, pe lângă ferme şi 
domenii elegante sau pe şosele cu trei benzi de circulaţie, până 
când au ajuns la clubul privat. 

Pentru un negru provenind dintr-o familie modestă de clasă 
mijlocie din Gulfport, chiar şi gândul că avea să păşească într-un 
club privat era copleşitor. La început, Lonnie se simţi ofensat, 
jurând în sinea lui să plece dacă nu va vedea şi alţi negri pe 
acolo. Gândindu-se mai bine, totuşi, era oarecum flatat că noii 
săi şefi îl apreciau atât de mult. Erau într-adevăr nişte tipi 
cumsecade, sinceri şi, din cât se părea, doritori să-l ajute să se 
adapteze la stilul lor. Încă nu se spusese nimic despre bani, dar 
cum puteau fi mai puţini decât ceea ce câştiga acum? 

Au intrat în holul clubului, o încăpere largă, mobilată cu 
fotolii de piele şi trofee de vânătoare atârnate pe pereţi; un nor 


albăstrui de fum de ţigară se ridica spre tavanul înnegrit. O 
cameră serioasă pentru oameni serioşi. La masa mare din 
apropierea ferestrei, de unde se vedea, afară, al optsprezecelea 
punct de lovire, l-au găsit pe George Teaker, de această dată 
îmbrăcat sport, potrivit momentului, savurând un pahar de 
băutură în compania altor doi domni, amândoi negri, frumos 
îmbrăcaţi şi părând să se fi întors de curând de pe teren. Toţi 
trei se ridicară în picioare să-l salute pe Lonnie care, acum, era 
mult mai liniştit să se afle în compania altora asemenea lui. De 
fapt, i se ridicase o greutate de pe suflet şi, dintr-o dată, simţi că 
i-ar face plăcere să bea ceva, deşi în general era grijuliu cu 
consumul de alcool. Cel mai solid dintre cei doi negri era Morris 
Peel, un tip sufletist şi expansiv, care zâmbea mereu şi care i-l 
prezentă pe celălalt, un anume Percy Kellum din Atlanta. 
Amândoi aveau în jur de patruzeci şi cinci de ani; după ce 
comandă primul rând de băuturi, Peel îi povesti că era 
vicepreşedinte la Listing Foods, în timp ce Kelly avea o funcţie 
oarecare la nivel regional, tot la firma Listing. 

Nu s-a spus nimic despre statutul social al fiecăruia, dar nici 
nu era nevoie. Era evident că Peel, venit de la New York, avea 
un rang mai mare decât Teaker, care deţinea funcţia de director 
executiv, însă nu conducea decât o filială. Kellum se afla undeva 
mai jos. Ken, chiar mai departe. lar Lonnie era, pur şi simplu 
fericit să se afle acolo. La al doilea pahar, după ce prezentările 
şi schimburile de amabilităţi au luat sfârşit, Peel, vesel şi bine 
dispus, îşi povesti biografia. În urmă cu şaisprezece ani fusese 
primul director adjunct de culoare care intrase în lumea bună a 
firmei Listing Foods şi enerva pe toată lumea. Fusese angajat ca 
simbol, nu pentru talentele sale şi asta îl obligase să se lupte 
pentru a urca pe scara socială. De două ori dăduse în judecată 
compania şi de două ori câştigase. lar în clipa în care cei de la 
conducere înţeleseseră că era hotărât să li se alăture şi că avea 
destulă minte pentru asta, l-au acceptat ca persoană. Incă nu 
era uşor, dar îl respectau. Teaker, aflat acum la cel de al treilea 
pahar de whisky scoţian, interveni în discuţie şi le destăinui 
tuturor, confidenţial bineînţeles, că Peel era acum în pregătire 
pentru „funcţia cea mare". 

— E posibil să stai de vorbă cu un viitor director executiv, îi 
spuse el lui Lonnie. Unul dintre primii directori executivi de 
culoare ai unei companii aflate printre cele mai bogate din 


lume! 

Datorită lui Peel, Listing Foods introdusese un program 
îndrăzneţ de recrutare şi promovare a directorilor de culoare. 
lată ce i se propunea lui Lonnie. Hadley Brothers era o companie 
respectabilă, dar cam demodată şi tipic sudistă, iar cei de la 
Listing Foods nu fuseseră deloc surprinşi să găsească numai 
câţiva negri care să facă şi altceva decât să spele pe jos. 

Timp de două ore, în timp ce seara se lăsa peste teren şi un 
pianist cânta în salon, au băut şi au discutat şi au făcut planuri 
de viitor. Au luat masa chiar acolo, într-un salon privat, aflat 
chiar la capătul holului, cu un cămin şi un cap de elan atârnat pe 
perete, deasupra acestuia. Au mâncat câte un grătar bine făcut, 
cu sos şi ciuperci. In noaptea aceea, Lonnie a dormit într-un 
apartament de la al treilea etaj al clubului şi s-a trezit de 
dimineaţă având în faţa ochilor o splendidă panoramă şi 
mahmureala de rigoare. 

Pentru duminică dimineaţa nu erau programate decât două 
întruniri scurte. Mai întâi, tot în prezenţa lui Ken, o sesiune de 
planificare, cu un George Teaker în treningul de jogging, 
proaspăt sosit după o alergare de cinci mile. „E cea mai bună 
soluţie pentru mahmureală", le-a spus el. Dorea ca Lonnie să 
conducă magazinul din Biloxi, în baza unui nou contract, timp de 
nouăzeci de zile, după care îi vor evalua performanţele. 
Presupunând că toată lumea era mulţumită, cum se şi aşteptau 
să fie, el va fi transferat la un magazin mai mare, probabil în 
zona oraşului Atlanta. Un magazin mai mare însemna şi o mai 
mare responsabilitate, dar şi mai mulţi bani. După un an acolo, 
va fi reevaluat şi, probabil, mutat din nou. In această perioadă 
de cincisprezece luni, i se cerea să-şi petreacă cel puţin un 
weekend în Charlotte, într-un program de pregătire pentru 
conducere, prezentat în detaliu într-un dosar aflat pe masă. 

In sfârşit, Teaker îşi încheie discursul şi comandă încă o 
ceaşcă de cafea neagră. 

Ultimul oaspete era un tânăr subţirel, negru şi chel, îmbrăcat 
la patru ace, cu costum şi cravată. Numele lui era Taunton şi era 
avocat în New York, de fapt, chiar pe Wall Street. Firma lui 
reprezenta Listing Foods, îi explică el lui Lonnie pe un ton grav; 
de fapt, nu lucra decât pentru Listing. Se afla acolo pentru a-i 
prezenta proiectul unui contract de angajare, o problemă de 
rutină şi totuşi importantă. Îi înmână lui Lonnie un document de 


numai trei sau patru pagini, care însă avea acum altă greutate, 
de când ştia că fusese adus tocmai de pe Wall Street. Lonnie era 
impresionat până la lacrimi. 

— Uitaţi-vă prin el, spuse Taunton, lovindu-şi uşor bărbia cu 
un pix de mare valoare. Vom vorbi săptămâna viitoare. E un 
contract tip. În paragraful referitor la compensaţii sunt câteva 
spaţii albe. Le vom completa mai târziu. 

Lonnie aruncă o privire pe prima pagină, apoi puse 
documentul deasupra celorlalte hârtii şi dosare al căror teanc se 
înălța văzând cu ochii. Taunton scoase la vedere un blocnotes, 
parcă pregătindu-se să facă faţă unui interogatoriu serios. 

— Numai câteva întrebări, spuse el. 

— Sigur, răspunse Lonnie, uitându-se la ceas, fără să vrea. 

— Aveţi cazier? 

— Nu. Numai nişte amenzi pentru exces de viteză. 

— Nici o acţiune intentată împotriva dumneavoastră 
personal? 

— Nu. 

— Dar împotriva soţiei dumneavoastră? 

— Nu. 

— Aţi fost cumva în situaţia de faliment? 

— Nu. 

— Aţi fost vreodată arestat? 

— Nu. 

— Acuzat? 

— Nu. 

Taunton întoarse pagina. 

— Aţi fost vreodată implicat, ca director de supermagazin, 
într-un litigiu? 

— Mda, staţi să mă gândesc. Acum vreo patru ani, un bătrân 
a alunecat şi a căzut pe podeaua umedă. Ne-a dat în judecată. 
Eu am apărut ca martor. 

— S-a ajuns la proces? întrebă Taunton cu mare interes. 
Revăzuse dosarul aflat la tribunal, avea o copie în servieta sa 
burduşită cu hârtii şi cunoştea fiecare detaliu al acuzațiilor 
bătrânului. 

— Nu. Compania de asigurări a rezolvat totul în afara 
tribunalului. Cred că i-au plătit douăzeci de mii sau cam aşa 
ceva. 

Erau chiar douăzeci de mii, iar Taunton scrise această cifră 


pe foaia de hârtie. 

Scenariul cerea ca Teaker să intervină în acel moment. 

— Naiba să-i ia pe avocaţii pledanţi! Sunt o pacoste pentru 
societate! 

Taunton se uită spre Lonnie, apoi spre Teaker şi răspunse, ca 
pentru a se apăra: 

— Eu nu sunt avocat pledant. 

— A, ştiu asta, spuse Teaker. Tu eşti unul dintre băieţii buni. 
Eu pe vânătorii ăia de sânge am pică. 

— Ştiţi cât am plătit noi anul trecut pentru a acoperi costul 
asigurării în caz de litigii? îl întrebă Taunton pe Lonnie, ca şi cum 
acesta ar fi putut ghici. Lonnie clătină din cap. 

— Listing a plătit peste douăzeci de milioane. 

— Numai ca să-i ţină pe rechini deoparte, adăugă Teaker. 

Urmă o pauză dramatică în conversaţie, sau cel puţin una 
care urmărea acest efect, căci Taunton şi Teaker îşi muşcau 
buzele, arătându-şi dezgustul şi părând să regrete că irosiseră 
atâţia bani pentru a se proteja de procese. Apoi, Taunton studie 
ceva pe foaia de hârtie, aruncă o privire scurtă spre Teaker şi 
întrebă: 

— Cred că nu aţi discutat despre proces până acum, nu? 

Teaker păru surprins. 

— Nu cred că e necesar. Lonnie e cu noi. E unul dintre ai 
noştri. 

Taunton păru să ignore răspunsul. 

— Procesul acela din Biloxi are implicaţii serioase pentru 
întreaga economie, mai ales pentru companii ca a noastră, îi 
spuse el lui Lonnie, care încuviinţă cu un gest al capului şi 
încercă să-şi imagineze cum era posibil ca acel proces să-i 
afecteze şi pe alţii, în afară de Pynex. 

— Nu sunt sigur că e bine să discuţi despre asta, îl apostrofă 
Teaker pe Taunton. 

— E în regulă, continuă Taunton. Cunosc procedura legală. 
Nu te deranjează, nu-i aşa, Lonnie? Vreau să zic, putem avea 
încredere în tine în privinţa asta, nu? 

— Sigur. N-am să suflu nici un cuvinţel. 

— Dacă reclamantul câştigă acest caz şi obţine o sumă 
mare, ea va deschide porţile pentru alte litigii legate de 
industria tutunului. Avocaţii pledanţi vor înnebuni de-a binelea. 
O să aducă la faliment toate companiile producătoare de tutun. 


— Noi scoatem mulţi bani din vânzarea de tutun, Lonnie, 
spuse Teaker la momentul potrivit. 

— Pe urmă, probabil că vor ataca companiile producătoare 
de brânzeturi, sub pretextul că şi colesterolul ucide lumea. 

Taunton ridicase vocea şi se aplecase peste masă. Subiectul 
atinsese un punct sensibil. 

— Trebuie să se termine odată cu procesele astea. Industria 
tutunului nu a pierdut nici unul dintre ele. Cred că au obţinut 
ceva în genul cincizeci şi cinci de succese şi nici un eşec. Tipii 
din jurii au înţeles întotdeauna că acela care fumează o face pe 
propriul său risc. 

— Lonnie înţelege acest lucru, spuse Teaker, aproape 
defensiv. 

Taunton trase adânc aer în piept. 

— Sigur că da. Imi pare rău dacă am vorbit prea mult. Numai 
că la Biloxi miza e foarte mare. 

— Nici o problemă, spuse Lonnie. 

Intr-adevăr, nu-l deranja discuţia. La urma urmei, Taunton 
era avocat şi cunoştea cu siguranţă legile şi probabil că era în 
regulă dacă vorbea despre proces în linii mari, fără să intre în 
amănunte. Lonnie era mulţumit. Era în aceeaşi barcă cu ei. Cu el 
nu vor avea niciodată probleme. 

Brusc, Taunton deveni numai zâmbet, puse deoparte notițele 
şi îi promise lui Lonnie că îl va suna la mijlocul săptămânii 
următoare. Şedinţa se terminase şi Lonnie era liber. Ken îl 
conduse cu maşina la aeroport, unde acelaşi avion Lear, cu 
aceiaşi piloţi amabili, îl aştepta, gata de zbor. 


La buletinul meteorologic se anunţase că după-amiază erau 
posibile averse slabe şi Stella nu avu nevoie de mai mult. Cal 
susţinea că nu e nici un nor pe cer, dar ea nici nu voia să se 
uite. Trase draperiile şi se uită la filmele de la televizor până la 
prânz. Comandă o porţie de caşcaval pane şi două pahare de 
Bloody Mary, după care dormi puţin, cu lanţul pus la uşă şi un 
scaun proptit în ea. Cal a plecat la plajă, mai precis la una din 
cele unde femeile stăteau fără sutien, despre care auzise, dar 
nu avusese niciodată şansa să ajungă acolo, din cauza soţiei 
sale. Cum ea era la loc sigur, închisă în camera lor de la etajul al 
zecelea, el era liber să străbată plaja şi să admire trupurile 


tinere. A băut o bere pe o terasă acoperită cu paie şi s-a gândit 
cât de frumoasă devenise această excursie. Ei îi era frică să fie 
văzută, aşa că toate cărţile de credit erau în siguranţă în acel 
weekend. 

Au reuşit să prindă o cursă matinală, duminică dimineaţă, şi 
s-au întors la Biloxi. Stella era mahmură şi epuizată după un 
sfârşit de săptămână sub urmărire. O îngrijorau ziua de luni şi 
revenirea la tribunal. 


13 


Saluturile şi schimburile de amabilităţi nu au mai avut 
aceeaşi forţă în dimineaţa de luni. Rutina adunării în jurul 
cafetierei, cu inspectarea gogoşilor şi a cornurilor devenise 
obositoare, nu atât din cauza repetării ei, cât mai ales pentru că 
era groaznic să nu se ştie exact cât va dura. S-au împărţit în 
grupuri mici şi şi-au povestit ce li se întâmplase în perioada de 
libertate din weekend. Majoritatea ieşiseră în oraş la 
cumpărături, fuseseră în vizite cu familia şi merseseră la 
biserică. Plictiseala luă însă o nouă întorsătură pentru aceşti 
oameni care se pregăteau să stea din nou închişi într-o sală de 
tribunal. Herman întârzia, aşa că au început să vorbească în 
şoaptă despre proces, nimic important, doar exprimarea 
consensului general despre pledoaria acuzării, care se pierdea 
într-o mare de planşe, tabele şi statistici. Ştiau cu toţii că 
fumatul cauzează cancer la plămâni. Doreau informaţii noi. 

Dis-de-dimineaţă, Nicholas reuşi s-o tragă pe Angel Weese 
deoparte. Îşi vorbiseră politicos pe tot parcursul procesului, dar 
nu vorbiseră despre nimic important. Ea şi Loreen Duke erau 
singurele femei de culoare din juriu şi totuşi, ciudat, se ţineau 
departe una de alta. Angel era zveltă şi tăcută, era nemăritată şi 
lucra pentru un distribuitor de bere. Părea mereu copleşită de o 
suferinţă tăcută şi era greu de vorbit cu ea. 

Stella sosi târziu, arătând ca naiba; avea ochii roşii şi 
încercănaţi şi faţa palidă. Îşi turnă cafeaua cu mâini tremurânde 
şi se îndreptă direct spre fumoarul de la capătul holului, unde 
Jerry Fernandez şi Pudelul stăteau la taclale şi cochetau unul cu 
celălalt, aşa cum era normal după atâta vreme. 


Nicholas era nerăbdător să asculte povestea Stellei despre 
acel weekend. 

— Ce zici de o ţigară? o întrebă el pe Angel, a patra 
fumătoare oficială din juriu. 

— Când te-ai apucat de fumat? îl întrebă ea, adresându-i 
unul din rarele sale zâmbete. 

— Săptămâna trecută. Am să mă las după ce se termină 
procesul. 

Au părăsit camera juraţilor sub privirile curioase ale lui Lou 
Dell şi li s-au alăturat celorlalţi — Jerry şi Pudelul, care continuau 
să stea de vorbă; Stella, cu faţa ca o mască şi aflată la un pas 
de a face o criză de nervi. 

Nicholas luă o ţigară Camel de la Jerry şi şi-o aprinse cu un 
chibrit. 

— Ei, cum a fost la Miami? o întrebă el pe Stella. 

Ea tresări şi se întoarse furioasă spre el. 

— A plouat, îi spuse, muşcând filtrul şi trăgând cu disperare 
din ţigară. Nu dorea să vorbească. 

Conversaţia lâncezea şi fiecare era atent la ţigara lui. Era ora 
nouă fără zece minute, timpul pentru ultima înghiţitură de 
nicotină. 

— Cred că am fost urmărit în acest weekend, spuse Nicholas, 
după câteva momente de linişte. 

Continuau să fumeze, dar mintea începuse să le lucreze. 

— Cum ai spus? întrebă Jerry. 

— Am fost urmărit, repetă el şi se uită spre Stella, care îl 
privea cu ochii mari, îngroziţi. 

— De cine? întrebă Pudelul. 

— Nu ştiu. S-a întâmplat sâmbătă, când am plecat de-acasă 
spre serviciu. Am văzut un tip furişându-se pe lângă maşina 
mea şi, mai târziu, l-am văzut în centrul comercial. Probabil că 
era un spion angajat de tipii cu tutunul. 

Stella căscă gura şi începu să tremure. Fumul albăstrui îi 
ieşea pe nări. 

— Ai de gând să-i spui judecătorului? întrebă ea, cu 
respiraţia tăiată. Era întrebarea care îi frământase, pe ea şi pe 
Cal. 

— Nu. 

— De ce nu? întrebă Pudelul, fără prea mare curiozitate. 

— Nu ştiu încă sigur, asta e. Adică, sunt sigur că am fost 


urmărit, dar nu ştiu precis cine era. Ce să-i spun judecătorului? 

— Spune-i că ai fost urmărit, propuse Jerry. 

— De ce să te fi urmărit cineva? întrebă Angel. 

— Din acelaşi motiv pentru care ne urmăresc pe toţi. 

— Eu nu cred aşa ceva, spuse Pudelul. 

Stella credea, desigur, dar dacă Nicholas, fostul student la 
drept, avea de gând să-i ascundă acest lucru judecătorului, 
atunci şi ea va face la fel. 

— De ce ne urmăresc? întrebă iarăşi Angel nervoasă. 

— Pentru că aşa fac ei. Companiile de tutun cheltuiesc 
milioane ca să ne selecteze şi acum cheltuiesc chiar mai mult ca 
să ne urmărească. 

— Ce anume caută? 

— Modalităţi de a ajunge până la noi. Prieteni cu care s-ar 
putea să vorbim. Locuri în care ne-am putea duce. De obicei 
aruncă vorba în comunitatea în care trăim, câte o mică bârfă 
despre cel mort, care făcea lucruri rele când trăia. Întotdeauna 
caută un punct slab. De asta n-au pierdut niciodată un proces în 
instanţă. 

— De unde ştii că e vorba de compania de ţigări? întrebă 
Pudelul, aprinzându-şi încă una. 

— Nu ştiu. Dar ei au mai mulţi bani decât acuzarea. De fapt, 
au fonduri nelimitate cu care pornesc la luptă în astfel de cazuri. 

Jerry Fernandez, gata oricând să facă o glumă sau să susţină 
un scenariu, intră şi el în vorbă. 

— Ştiţi, dacă mă gândesc bine, îmi amintesc că şi eu am 
zărit un tip ciudat privindu-mă de după colţul străzii, zilele 
astea. L-am văzut de mai multe ori, adăugă el, aruncând o 
privire spre Nicholas şi aşteptând aprobarea acestuia. Dar 
Nicholas o privea pe Stella. Jerry îi făcu Pudelului cu ochiul, dar 
ea nici nu-l observă. 

Lou Dell bătu în uşă. 


Nici jurăminte şi nici imnul naţional nu au deschis dimineaţa 
de luni. Judecătorul Harkin şi avocaţii aşteptau, gata să se ridice 
în picioare cu nestăvilit patriotism, la cel mai mic semn că juraţii 
aveau chef de aşa ceva, dar nu se întâmplă nimic. Juraţii îşi 
ocupară locurile, deja obosiţi, după toate aparențele, şi 
resemnaţi să suporte încă o săptămână lungă împreună cu 


martorii. Harkin le adresă un zâmbet larg de bun-venit, apoi 
continuă cu monologul deja cunoscut despre stabilirea unor 
contacte neautorizate. Stella privea în pământ, tăcută. Cal, aflat 
în rândul al treilea, se afla acolo pentru a o susţine. 

Scotty Mangrum se ridică în picioare şi informă curtea că 
acuzarea ar dori să reia mărturia doctorului Hilo Kilvan, care a 
fost imediat adus de undeva, din spate şi aşezat în boxa 
martorilor. El făcu un semn amabil cu capul spre juriu. Nimeni 
nu-i răspunse. 

Pentru Wendall Rohr şi echipa de avocaţi ai acuzării, sfârşitul 
de săptămână nu adusese nici un moment de odihnă. Procesul 
în sine era şi-aşa o provocare, dar surpriza faxului semnat „MM" 
şi primit vineri făcuse să dispară tot calmul aparent. Reuşiseră 
să descopere că apelul provenea dintr-o parcare de 
autocamioane, din apropiere de Hattiesburg şi, după ce 
acceptase o sumă de bani, un funcţionar făcuse o descriere 
vagă a unei tinere femei, de aproape treizeci de ani, poate 
treizeci şi ceva, cu părul negru strâns sub o şapcă de pescar şi 
faţa pe jumătate ascunsă în spatele unor imenşi ochelari de 
soare. Era scundă, dar poate că era totuşi de înălţime medie. 
Poate că avea un metru şaizeci sau chiar şaizeci şi cinci. Era 
zveltă, asta fără îndoială, dar la urma urmei asta se întâmplase 
înainte de ora nouă, într-o dimineaţă de vineri, o perioadă 
extrem de aglomerată. Femeia îi dăduse cinci dolari pentru a 
trimite un fax la un număr din Biloxi, un birou de avocaţi, lucru 
care funcţionarului i se păruse ciudat şi tocmai de aceea Îl 
reţinuse. Majoritatea faxurilor se refereau la permise pentru 
transport de combustibili şi încărcături speciale. 

Nu-i zărise maşina dar, aşa cum mai spusese, locul era 
foarte aglomerat. 

Toţi cei opt principali avocaţi ai acuzării — care acopereau 
împreună un total de 150 de ani de experienţă în tribunal — 
căzură de acord că era vorba de o situaţie cu totul nouă. Nimeni 
nu îşi mai amintea de vreun alt proces în care cineva din afară 
să fi luat contact cu avocaţii implicaţi pentru a-i anunţa ce 
urmau să facă juraţii. Era unanimă convingerea că fata, MM, va 
reveni. Şi, deşi iniţial au negat acest lucru, până la sfârşitul 
weekendului au ajuns, fără plăcere, la concluzia că, probabil, le 
va cere bani. Un aranjament. Bani pentru un verdict favorabil. 

Totuşi, nu reuşeau să-şi facă destul curaj şi să inventeze o 


strategie potrivită pentru a se ocupa de ea, atunci când va dori 
să negocieze. Poate mai târziu, dar acum nu. 

Pe de altă parte, Fitch aproape că nu se gândea la nimic 
altceva. Fondul avea la acea oră un excedent de şase milioane 
şi jumătate, din care două constituiau bugetul pentru celelalte 
cheltuieli de judecată. Banii erau cât se poate de lichizi şi se 
puteau mişca după dorinţă. Işi petrecuse tot sfârşitul de 
săptămână controlându-i pe juraţi, întâlnindu-se cu avocaţii şi 
ascultând rezumatele făcute de experţii săi; vorbise la telefon 
pe îndelete cu D. Martin Jankle de la Pynex. Fusese mulţumit de 
rezultatele spectacolului organizat de Ken şi Ben în Charlotte şi 
primise asigurări de la George Teaker că Lonnie Shaver era un 
om de încredere. Ba chiar vizionase o casetă pe care fusese 
imprimată în secret întâlnirea în cursul căreia Taunton şi Teaker 
aproape că reuşiseră să-l facă pe Lonnie să semneze un 
jurământ de credinţă. 

Fitch dormise patru ore sâmbătă şi cinci duminică, lucru cu 
care era obişnuit, deşi avusese un somn agitat. O visase pe fata 
aceea, Marlee, şi ceea ce i-ar putea aduce ea. Era foarte posibil 
ca acesta să se dovedească cel mai uşor proces de până atunci. 

Urmărise desfăşurarea procedurii de deschidere a şedinţei 
de luni din camera sa de vizionare, împreună cu un expert în 
materie de juriu. Camera ascunsă funcţionase atât de bine, 
încât hotărâseră să încerce una şi mai bună, cu lentile mai 
puternice şi o imagine mai clară. Aceasta era închisă în aceeaşi 
servietă care fusese plasată undeva sub masă, şi nimeni din 
mulţimea de oameni prezenţi în sală nu bănuia nimic. 

Nu se rostise jurământul de credinţă, nu se întâmplase nimic 
deosebit, dar Fitch se aşteptase la asta. Cu siguranţă că Marlee 
l-ar fi sunat dacă se plănuia ceva special. 

II ascultă pe doctorul Kilvan reluându-şi mărturia şi zâmbi 
pentru sine, văzând cât de îngroziţi păreau juraţii. Consultanţii şi 
avocaţii săi erau cu toţii de părere că, până în acel moment, 
martorii acuzării nu reuşiseră să capteze atenţia juraţilor. 
Experții erau impresionați, pregătirea lor profesională era 
copleşitoare, la fel şi mijloacele vizuale folosite de ei, dar 
avocaţii lui văzuseră destule dintr-astea. 

Apărarea va fi simplă şi subtilă. Doctorii chemaţi de ei vor 
insista pe faptul că fumatul nu cauzează cancer la plămâni. Alţi 
experţi impresionanţi vor argumenta că aceia care aleg fumatul 


sunt bine informaţi. Pledoariile avocaţilor săi vor avea 
următoarea concluzie: dacă ţigările sunt periculoase, aşa cum 
se spune, atunci fiecare fumează pe riscul său. 

Fitch trecuse de multe ori prin toate astea. Îşi ştia depoziţia 
pe dinafară. Rezistase la toate argumentele avocaţilor. ÎI 
trecuseră toate sudorile până la încheierea deliberărilor juriilor. 
Sărbătorise în tăcere verdictele, dar niciodată nu avusese şansa 
să câştige cu adevărat. 


Ţigările ucid patru sute de mii de americani în fiecare an, 
spunea doctorul Kilvan şi patru diagrame susțineau această 
afirmaţie. Este de departe produsul cel mai ucigător de pe piaţa 
de consum. Cu excepţia armelor — iar ţigările, bineînţeles, nu 
sunt făcute pentru a ochi şi împuşca pe cineva. Ţigările sunt 
făcute pentru a fi aprinse şi fumate; acesta este modul corect 
de folosire. Şi sunt ucigătoare dacă aplici exact modul lor de 
folosire. 

Acest punct produse efectul dorit asupra juraţilor, care nu 
aveau cum să-l mai uite de acum înainte. Dar la zece şi 
jumătate erau gata să-şi ia pauza pentru cafea şi ţigară. 
Judecătorul Harkin întrerupse şedinţa pentru cincisprezece 
minute. Nicholas îi strecură lui Lou Dell un bilet, pe care ea îl 
dădu mai departe lui Wilis care se întâmpla să fie treaz. El îi 
duse biletul judecătorului Harkin. Easter îi cerea să-i acorde 
câteva minute la prânz, dacă era posibil pentru o discuţie 
confidențială. Era ceva urgent. 


Nicholas s-a scuzat şi a plecat de la masa de prânz, spunând 
că are dureri de stomac şi îşi pierduse pofta de mâncare. 
Trebuia să se ducă la toaletă, spuse el, şi se va întoarce imediat. 
Nimănui nu-i păsa. Oricum, cei mai mulţi se ridicau de la masă, 
pentru a evita să stea alături de Stella Hulic. 

Nicholas parcurse rapid holurile strâmte şi intră în biroul 
unde îl aştepta judecătorul, singur, cu un sandvici rece alături. 
Nicholas aducea cu el o servietă mică, maronie, din piele. 

— Trebuie să vorbim, spuse el, luând loc. 

— Ceilalţi ştiu că sunteţi aici? întrebă Harkin. 

— Nu. Dar trebuie să mă grăbesc. 


— Dă-i drumul. Harkin ronţăi nişte fulgi de cereale şi împinse 
farfuria la o parte. 

— Trei lucruri. Stella Hulic, numărul 4, în rândul întâi, a fost 
la Miami în acest weekend şi a fost urmărită de persoane 
necunoscute, despre care se crede că lucrează pentru 
companiile producătoare de tutun. 

Judecătorul se opri din mestecat. 

— De unde ştiţi? 

— Am tras cu urechea la conversaţia ei cu un alt jurat, în 
această dimineaţă. Nu mă întrebaţi de unde ştia că e urmărită 
— asta n-am auzit. Dar sărmana e într-o stare de plâns. Sincer 
să fiu, cred că a băut ceva de dimineaţă, înainte de a veni la 
tribunal. Vodcă, presupun. Probabil Bloody Mary. 

— Continuati. 

— În al doilea rând, Frank Herrera, numărul 7 — am vorbit 
despre el data trecută — ei bine, decizia lui e luată şi mă tem că 
va încerca să-i influenţeze şi pe alţii. 

— Vă ascult. 

— A venit la proces cu păreri preconcepute. Cred că şi-a 
dorit mult să fie jurat; e militar în rezervă, sau cam aşa ceva; 
probabil că se plictiseşte de moarte, dar susţine excesiv 
apărarea şi, ce să vă spun, asta mă îngrijorează. Nu ştiu cum se 
procedează cu asemenea juraţi. 

— Discută despre caz? 

— A făcut-o o dată, cu mine. Herman e foarte mândru de 
poziţia sa de coordonator şi nu acceptă nici un fel de discuţii 
despre caz. 

— Bravo lui. 

— Dar nu poate controla totul. Şi, după cum ştiţi, e în firea 
omului să bârfească. Oricum, Herrera otrăveşte pe toată lumea. 

— În regulă. A treia problemă? 

Nicholas deschise servieta de piele şi scoase de acolo o 
casetă video. 

— Merge? întrebă el, arătând spre micul televizor cu video 
aşezat pe un suport într-un colţ al camerei. 

— Cred că da. Săptămâna trecută mergea. 

— Îmi permiteţi? 

— Vă rog. 

Nicholas apăsă butonul de pornire şi introduse caseta. 

— Vă amintiţi de tipul pe care l-am văzut în tribunal, 


săptămâna trecută? Cel care mă urmărea? 

— Da, răspunse Harkin, ridicându-se în picioare şi 
îndreptându-se spre televizor. Îmi amintesc. 

— Ei bine, iată-l. 

În alb şi negru, într-o imagine puţin înceţoşată, dar suficient 
de clară pentru a distinge ce se întâmplă, uşa se deschise şi 
omul intră în apartamentul lui Easter. Privi temător în jur şi, timp 
de o clipă, păru să se uite chiar spre aparatul ascuns în 
ventilatorul de deasupra frigiderului. Nicholas opri imaginea în 
prim-plan şi spuse: 

— E chiar el. 

Cu răsuflarea tăiată, judecătorul Harkin repetă la rândul său: 

— Mda, el este. 

In continuare, filmul îl prezenta pe bărbatul acela (Doyle) 
intrând şi ieşind din imagine, făcând fotografii, aplecându-se 
peste computer şi părăsind apartamentul în mai puţin de zece 
minute. Imaginea dispăru. 

— Când s-a... începu Harkin încet, rămânând cu privirea 
aţintită asupra ecranului. 

— Sâmbătă după-amiază. Eu am lucrat un schimb de opt ore 
şi acest tip a intrat în casă când mă aflam la lucru. 

Nu era întru totul exact, dar Harkin n-avea cum să ştie. 
Nicholas reprogramase aparatul video, pentru ca pe ecran să 
apară ziua de sâmbătă şi data exactă în colţul din dreapta jos. 

— De ce... 

— Am fost jefuit şi bătut acum cinci ani, când locuiam în 
Mobile; am fost la un pas de moarte. S-a întâmplat când mi-a 
fost spart apartamentul. Sunt grijuliu cu securitatea mea, nimic 
mai mult. 

Totul părea perfect plauzibil; existenţa aparaturii foarte 
sofisticate de pază, într-un apartament prăpădit; computerele şi 
camera de înregistrare, dintr-un salariu minim. Era îngrozit de 
violenţă. Oricine putea înţelege asta. 

— Doriţi să-l mai vedeţi o dată? 

— Nu. El este. 

Nicholas scoase caseta din aparat şi i-o dădu judecătorului. 

— Păstraţi-o dumneavoastră. Eu mai am o copie. 


Sandviciul cu carne de vacă pe care şi-l pregătise Fitch 


rămase mâncat doar pe jumătate când Konrad bătu la uşă şi 
rosti vorbele pe care Fitch îşi dorea să le audă: 

— E fata la telefon! 

Fitch îşi şterse gura şi barbişonul cu dosul palmei şi apucă 
receptorul. 

— Alo? 

— Fitch, dragule, spuse ea. Sunt eu, Marlee. 

— Da, dragă. 

— Nu ştiu numele tipului, dar malacul pe care l-ai trimis în 
apartamentul lui Easter joi, pe data de nouăsprezece, acum 
unsprezece zile, la ora 4:52 ca să fim mai exacţi. 

Fitch simţi că nu mai are aer şi tuşi, împroşcând firimituri de 
mâncare. Injură în gând şi se îndreptă de spate. 

— Asta a fost chiar după ce ţi-am dat biletul despre Nicholas 
care urma să se îmbrace cu un pulover gri de golf şi pantaloni 
kaki apretaţi, îţi aminteşti? 

— Da, răspunse el răguşit. 

— In orice caz, mai târziu l-ai trimis la tribunal, probabil ca să 
mă caute pe mine. Asta a fost miercurea trecută, pe douăzeci şi 
cinci. A fost o mare prostie, pentru că Easter l-a recunoscut şi i-a 
trimis un bilet judecătorului, care l-a privit cu atenţie. Mă asculţi, 
Fitch? 

Asculta, dar nu respira. 

— Da! se răsti el. 

— Ei bine, acum judecătorul ştie că tipul a intrat ilegal în 
apartamentul lui Easter şi a semnat un mandat de arestare a 
tipului. Aşa că scoate-l imediat din oraş, altfel ai s-o încurci. 
Poate te arestează şi pe tine. 

O sută de întrebări se perindau prin mintea lui Fitch, dar ştia 
că nu va primi nici un răspuns. Dacă Doyle era cumva 
recunoscut şi prins şi dacă vorbea prea multe, atunci, vai, nici 
nu se putea gândi la urmări. Pătrunderea ilegală în apartament 
era un delict oriunde pe planetă şi Fitch trebuia să se mişte 
extrem de repede. 

— Mai e ceva? întrebă el. 

— Nu. Atât pentru moment. 

Doyle ar fi trebuit să stea la o masă lângă fereastră, într-un 
mic restaurant vietnamez aflat la patru cvartale distanţă de 
tribunal dar, de fapt, juca „21" cu miză de doi dolari la „Lucky 
Luck" când auzi sunând aparatul portabil pe care îl purta prins 


de curea. Era Fitch, de la birou. Trei minute mai târziu, Doyle se 
şi afla pe autostrada 90, îndreptându-se spre est, da, spre est, 
pentru că statul Alabama era mai aproape decât Louisiana. 
Două ore mai târziu se afla într-un avion, cu direcţia Chicago. 

Îi trebui o oră lui Fitch pentru a cerceta şi a descoperi că nu 
fusese emis nici un mandat de arestare pentru Doyle Dunlap 
sau pentru o altă persoană cu semnalmentele acestuia. Asta 
nu-l liniştea câtuşi de puţin. Marlee ştia că pătrunseseră în 
apartamentul lui Easter — de asta era sigur. 

Dar de unde putea şti? Asta era întrebarea cea mai 
importantă, care îl îngrijora amarnic. Fitch zbieră la Konrad şi 
Pang prin uşa închisă. Aveau să treacă trei ore până să 
descopere răspunsul. 


La ora trei şi jumătate, luni după-amiază, judecătorul Harkin 
întrerupse mărturia doctorului Kilvan şi îl trimise, pentru 
moment, acasă. Îi anunţă pe avocaţii surprinşi că existau câteva 
probleme serioase care implicau juriul şi care trebuiau rezolvate 
imediat. Îi trimise pe juraţi înapoi în camera lor şi ceru să se 
evacueze sala. Jip şi Rasco deschiseră uşile, conducând 
spectatorii afară, apoi le închiseră la loc. 

Oliver McAdoo trase încet servieta sub masă cu piciorul 
stâng, până când reuşi s-o îndrepte spre masa judecătorului. 
Alături se mai aflau alte patru serviete de tot felul, plus două 
cutii de carton pline cu dosare de depoziţii şi alte hârţoage 
legale. McAdoo nu ştia sigur ce urma să se întâmple, dar 
presupuse, corect de altfel, că Fitch va dori să vadă şi el. 

Judecătorul Harkin îşi drese vocea şi se adresă trupei de 
avocaţi care îl priveau cu mare atenţie. 

— Domnilor, mi s-a adus la cunoştinţă că unii, dacă nu toţi 
juraţii, simt că sunt studiaţi şi urmăriţi. Am dovezi clare că cel 
puţin unul dintre juraţi a fost victima unei intrări ilegale în 
apartamentul său. 

Tăcu, pentru ca aceste cuvinte să rămână adânc întipărite în 
mintea tuturor, ceea ce se şi întâmplă. Avocaţii erau uluiţi, 
fiecare parte ştiindu-se total nevinovată de ceva rău şi aruncând 
vina pe cei care meritau acest lucru — cei din cealaltă tabără. 

— Acum, am două variante la dispoziţie. Pot anula procesul 
pentru vicii de procedură sau pot sechestra juriul. Sunt înclinat 


să aleg a doua variantă, oricât de neplăcută ar fi ea. Domnule 
Rohr? 

Rohr se ridică foarte încet şi, pentru prima dată în viaţă, nu 
ştia ce să spună. 

— Aăă, ştiţi, domnule judecător, ar fi îngrozitor să anulăm 
procesul. Vreau să zic, sunt sigur că noi nu am făcut nimic rău. 
Se întoarse şi aruncă o privire spre masa apărării. A intrat 
cineva prin efracţie în casa unui jurat? întrebă el. 

— Exact asta am spus. Vă voi arăta imediat dovada. 
Domnule Cable? 

Sir Durr se ridică în picioare, încheindu-şi nasturii la haină. 

— Este un lucru uluitor, onorată instanţă. 

— Cu siguranţă. 

— Credeţi-mă, nu sunt în măsură să vă răspund, până când 
nu voi cunoaşte mai multe detalii, spuse el, răspunzând 
suspiciunii oglindite în ochii avocaţilor cu siguranţă vinovaţi, cei 
ai acuzării. 

— Foarte bine. Aduceţi aici juratul cu numărul 4, Stella Hulic, 
îl instrui judecătorul pe Willis. 

Până să ajungă în sală, Stella îşi pierduse tot sângele din 
obraji şi înţepenise de groază. 

— Vă rog, luaţi loc pe scaunul martorilor, doamnă Hulic. Nu 
va dura decât câteva clipe, i se adresă judecătorul, zâmbindu-i 
încurajator şi făcându-i semn spre scaunul din boxa martorilor. 
Stella luă loc, privind cu disperare în jur. 

— Vă mulţumesc. Acum, doamnă Hulic, doresc să vă pun 
câteva întrebări. 

Se făcu linişte; nimeni nu mai mişca. Avocaţii rămăseseră cu 
pixurile în mână, fără să le mai pese de blocnotesuri; se 
aşteptau să le fie dezvăluit cine ştie ce secret. După patru ani 
de război până să se ajungă la proces, ştiau dinainte orice ar fi 
putut spune martorii. Ideea unei declaraţii nepregătite, venind 
de pe banca martorilor, era fascinantă. 

Cu siguranţă că femeia avea să dezvăluie un păcat cumplit 
comis de cealaltă parte. Ea se uită rugător spre judecător. 
Cineva îi mirosi respiraţia şi pufni scârbit. 

— Aţi fost la Miami în weekend? 

— Da, domnule, răspunse ea cu greu. 

— Cu soţul dumneavoastră? 

— Da. 


Cal părăsise curtea înainte de prânz. Avea de rezolvat nişte 
afaceri. 

— Care a fost scopul acestei călătorii? 

— Să facem cumpărături. 

— S-a întâmplat ceva deosebit cât timp aţi fost acolo? 

Ea trase adânc aer în piept şi îşi îndreptă privirea spre 
avocaţii care stăteau înghesuiți în jurul meselor lungi, sorbindu-i 
cuvintele. Apoi se întoarse spre judecător. 

— Da, domnule. 

— Vă rog să ne spuneţi ce s-a întâmplat. 

Ochii i se umplură de lacrimi şi sărmana femeie aproape că 
nu se mai putea stăpâni. Judecătorul Harkin profită de acel 
moment pentru a o linişti: 

— Staţi liniştită, doamnă Hulic. Nu aţi făcut nimic rău. 
Spuneţi-ne numai ce s-a întâmplat. 

Ea îşi muşcă buzele şi strânse din dinţi. 

— Am ajuns vineri seară la hotel şi, după ce stătusem acolo 
vreo două-trei ore, a sunat telefonul; era o femeie care ne-a 
spus că tipii ăia de la companiile de tutun ne urmăresc. A spus 
că ne-au urmărit de la Biloxi şi că ştiau totul, cu ce curse am 
venit şi aşa mai departe. Spunea că ne vor urmări tot 
weekendul, ba chiar că s-ar putea să încerce să ne pună 
microfoane în telefon. 

Rohr şi echipa lui respirară uşuraţi. Mai aruncară două-trei 
ocheade furioase spre cealaltă masă, unde Cable şi ceilalţi 
îngheţaseră. 

— Aţi văzut pe cineva urmărindu-vă? 

— Păi, ca să fiu sinceră, eu n-am mai ieşit din cameră. M-a 
speriat foarte tare. Cal s-a aventurat pe afară de câteva ori şi a 
văzut un tip, unul cu figură de cubanez, care umbla cu aparatul 
de fotografiat pe plajă, şi pe urmă l-a revăzut duminică, pe când 
plecam de la hotel. 

Dintr-o dată, Stella îşi dădu seama că îşi ieşise din fire, că 
era atât de copleşită, încât nu mai putea continua. Fără să se 
chinuie prea mult, izbucni în lacrimi. 

— Altceva, doamnă Hulic? 

— Nu, răspunse ea printre suspine. Dar e îngrozitor. Nu pot 
să... 
Cuvintele se pierdură printre gemete. 
Judecătorul se întoarse spre avocaţi. 


— Am să-i permit doamnei Hulic să se retragă; va fi înlocuită 
cu juratul de rezervă numărul 1. 

Stella începu să bocească încet şi, văzând-o atât de distrusă, 
nu puteai să-i ceri să rămână. Exista pericolul ca juraţii să fie 
sechestraţi în tribunal şi ea n-ar fi putut face faţă. 

— Vă puteţi întoarce în camera juriului, să vă luaţi lucrurile şi 
să plecaţi acasă. Vă mulţumesc pentru participare şi îmi pare 
rău că s-a întâmplat aşa ceva. 

— Regret aşa de mult! izbuti ea să şoptească, apoi se ridică 
de pe scaun şi părăsi sala. Plecarea ei era o lovitură pentru 
apărare. Fusese catalogată cu şanse mari în timpul selecţiei şi, 
după două săptămâni de ţinere constantă sub observaţie, 
experţii în materie de juriu din ambele tabere erau aproape 
unanimi în credinţa că nu ţinea partea reclamantei. Fuma de 
douăzeci şi patru de ani, fără să fi încercat vreodată să se lase 
de acest obicei. 

Acum era înlocuită de o rezervă temută de toţi, dar mai ales 
de apărare. 

— Să poftească aici juratul numărul 2, Nicholas Easter, îi 
ceru judecătorul lui Willis, rămas în picioare lângă uşa deschisă. 

Până să-l aducă pe Easter, Gloria Lane, ajutată de o 
asistentă, aduse în sală un televizor cu video pe care îl aşezară 
în centrul camerei. 

Durwood Cable se prefăcu preocupat cu alte treburi, dar nu-i 
ieşea din minte o unică întrebare: Ce-a mai făcut Fitch? înainte 
de proces, Fitch dirija totul: alcătuirea echipei de apărători, 
selecţia martorilor experţi, angajarea consultanţilor pentru juriu, 
investigația propriu-zisă a tuturor posibililor juraţi. Avea delicata 
obligaţie de a ţine legătura cu clientul, Pynex, şi stăteau cu ochii 
pe avocaţii acuzării, ca un uliu. Dar cam tot ce făcea Fitch după 
începerea procesului era un secret. Cable nu dorea să ştie 
nimic. El mergea pe calea bătută şi susţinea cazul în tribunal. 
Las' să se afunde Fitch în noroi şi să încerce să-l câştige. 

Easter se aşeză pe scaunul martorului şi îşi încrucişa 
picioarele. Dacă era cumva nervos sau speriat, reuşea să 
ascundă perfect acest lucru. Judecătorul îl întrebă despre omul 
misterios care îl urmărise şi Easter menţionă orele exacte şi 
locurile unde îl văzuse. Şi mai explică, cu lux de amănunte, ce 
se întâmplase miercurea trecută, când se întorsese spre sală şi 
îl zărise pe acelaşi bărbat aşezat acolo, în rândul al treilea. 


Apoi descrise măsurile de securitate pe care le luase în 
apartamentul său şi luă videocaseta din mâna judecătorului 
Harkin. O puse în aparat şi avocaţii se lăsară pe marginea 
scaunelor, tremurând de nerăbdare. Lăsă banda să se 
desfăşoare integral, în toate cele nouă minute şi jumătate ale 
sale şi, când aceasta se opri, se aşeză din nou pe scaunul 
martorilor şi confirmă identitatea intrusului — era acelaşi bărbat 
care îl urmărise, acelaşi tip care îşi făcuse apariţia la tribunal 
miercurea trecută. 

Fitch nu reuşi să vadă nenorocitul acela de monitor prin 
camera ascunsă, pentru că McAdoo, cu picioroangele lui, sau 
poate alt imbecil lovise servieta de sub masă. Dar Fitch auzi 
fiecare cuvânt rostit de Easter, aşa că era suficient să închidă 
ochii ca să-şi poată imagina ce se întâmplă la tribunal. O durere 
cumplită începea să se facă simțită la baza craniului. Inghiţi o 
aspirină, dând-o pe gât cu apă minerală. Tare i-ar fi plăcut să-i 
pună lui Easter o simplă întrebare: pentru unul care se preocupă 
atât de mult de propria siguranţă încât să-şi instaleze camere 
video ascunse, cum de nu-şi montase un sistem de alarmă la 
uşă? Dar întrebarea aceasta nu-i trecu decât lui prin minte. 

— Pot şi eu să certific că bărbatul din imagine a fost în sală 
miercurea trecută, spuse judecătorul. 

Dar bărbatul din imagine plecase de mult. Doyle era deja în 
siguranţă, la Chicago, în clipa în care curtea îl privea intrând în 
apartament şi învârtindu-se pe acolo, ca şi cum nu s-ar fi temut 
că ar putea fi prins. 

— Vă puteţi întoarce în camera juriului, domnule Easter. 


Timp de o oră, avocaţii îşi prezentară argumentele destul de 
firave şi nepregătite, pentru şi împotriva sechestrării juriului. 
După ce se încălziră, acuzaţiile de a fi acţionat ilegal începură să 
curgă cu duiumul, de o parte şi de alta, deşi cele mai multe erau 
îndreptate spre apărare. Ambele părţi ştiau că nu pot aduce nici 
un fel de dovezi şi deci nu puteau face afirmaţii categorice, 
astfel încât acestea cuprindeau un câmp mult mai larg. 

Juraţii au avut parte de un raport complet din partea lui 
Nicholas, o variantă înflorită a celor întâmplate atât în sală, cât 
şi pe banda video. În graba lui, judecătorul Harkin uitase să-i 
interzică lui Nicholas să discute această problemă cu colegii lui. 


Era o omisiune de care Nicholas profitase imediat, aşa că abia 
aşteptase să prezinte povestea în favoarea lui. Işi mai luase şi 
libertatea de a da o explicaţie pentru plecarea neaşteptată a 
Stellei, care îi părăsise cu ochii în lacrimi. 

Fitch se află de două ori în pragul apoplexiei; străbătea 
biroul cu paşi mari, frecându-şi ceafa şi tâmplele şi trăgând de 
firele din barbă, sau cerând răspunsuri imposibile de la Konrad, 
Swanson şi Pang. Pe lângă aceştia trei, îi mai avea pe Holly şi pe 
Joe Boy, detectivul local agil ca o felină, pe Dante, un fost 
poliţist negru din districtul Columbia, şi pe Dubaz, un alt tip de 
pe coastă, cu un cazier de toată frumuseţea. Mai avea alţi patru 
oameni la birou, împreună cu Konrad, alţi doisprezece pe care îi 
putea chema la Biloxi oricând, pentru ca după trei ore să se afle 
acolo şi un regiment întreg de avocaţi şi consultanţi. Fitch avea 
mulţi oameni, care îi costau o mulţime de bani, dar era al 
dracului de sigur că nu trimisese pe nimeni la Miami în weekend, 
pentru a-i urmări pe Stella şi pe Cal la cumpărături. 

Un cubanez? Cu un aparat de fotografiat? Fitch luă cartea de 
telefon şi o aruncă spre perete repetând, iar şi iar, acelaşi lucru. 

— Dar dacă a fost fata? întrebă Pang, ridicând încet capul 
după ce se aplecase pentru a se feri de cartea de telefon. 

— Care fată? 

— Marlee. Hulic a spus că i-a sunat o fată. 

Calmul lui Pang contrasta cu furia şefului său. Fitch înţepeni 
cu un picior în aer, apoi se lăsă pe scaun. Luă încă o aspirină cu 
apă minerală şi în cele din urmă rosti: 

— Cred că ai dreptate. 

Chiar aşa şi era. Cubanezul era un „consultant de securitate" 
de doi bani, pe care Marlee îl găsise în anuar. Il plătise două 
sute de dolari ca să pară suspect, ceea ce nu era deloc dificil, şi 
să fie surprins făcând poze la plecarea soţilor Hulic de la hotel. 


Cei unsprezece juraţi plus trei rezerve au fost reuniți în sala 
de şedinţe a tribunalului. Scaunul gol al Stellei din primul rând a 
fost ocupat de Phillip Savelle, un încurcă-lume în vârstă de 
patruzeci şi opt de ani, pe care nici una dintre tabere nu reuşise 
să-l descifreze. El însuşi se definea drept un chirurg al naturii şi 
propriul său angajat, dar în ultimii cinci ani nu se mai auzise 
nimic despre această profesie de-a lungul coastei golfului. Era 


de asemenea un sticlar de avangardă, al cărui punct forte erau 
creaţiile foarte viu colorate, amorfe, cărora le dădea nişte nume 
obscure, acvatice şi marine şi pe care, câteodată, le expunea în 
vreo galerie de artă de mâna a treia din Greenwich Village. Se 
lăuda că ar fi un marinar priceput şi, de fapt, chiar reuşise o 
dată să-şi construiască un keci cu două catarge, cu care 
navigase până în Honduras şi eşuase acolo, în ape liniştite. 
Uneori îşi imagina că e arheolog; după scufundarea vasului, 
stătuse unsprezece luni într-o închisoare din Honduras, pentru 
săpături ilegale. 

Era necăsătorit, agnostic, absolvent al Universităţii din 
Grinnell, nefumător. Toţi avocaţii prezenţi în tribunal erau 
speriaţi de moarte de acest om. 

Judecătorul Harkin se scuză pentru ceea ce urma să facă. 
Izolarea juriului era un eveniment rar, radical, necesar în cazul 
circumstanțelor extraordinare şi folosit întotdeauna în cazurile 
de omucideri spectaculoase. Dar în acest caz nu avea de ales. 
Avuseseră loc contacte neautorizate. Era de aşteptat ca acestea 
să continue, în ciuda avertismentelor sale. Nu era deloc încântat 
şi regreta dificultăţile pe care această decizie avea să le 
producă, dar în acel moment obligaţia sa era să asigure un 
proces cinstit. 

Le explică tuturor că, în urmă cu câteva luni, stabilise un 
plan de urgenţă pentru asemenea cazuri. Administraţia locală 
rezervase un număr de camere într-un motel apropiat, al cărui 
nume rămânea secret. Măsurile de securitate vor fi sporite. 
Avea o listă de reguli în acest sens. Procesul intra acum în a 
doua săptămână de audiere a martorilor şi el intenţiona să-i 
zorească pe avocaţi, pentru a termina cât mai curând. 

Cei cincisprezece juraţi urmau să plece acasă, să-şi facă 
bagajele, să-şi aranjeze treburile şi să se prezinte la tribunal a 
doua zi de dimineaţă, pregătiţi să-şi petreacă următoarele două 
săptămâni izolaţi. 

Pe moment nu reacţionă nimeni; erau prea uluiţi. Numai 
Nicholas Easter găsi că era foarte amuzant. 


14 


Pentru că Jerry era mare amator de bere, de jocuri de noroc, 
de fotbal şi chestii deocheate în general, Nicholas îi propuse să 
se întâlnească la cazinou, luni seară, pentru a sărbători ultimele 
ore de libertate. Jerry găsi că e o idee minunată. Plecând 
împreună de la tribunal, le veni ideea să-şi invite câţiva colegi. 
Ideea părea bună, dar n-avea cum să meargă. De Herman nu 
putea fi vorba. Lonnie Shaver plecă în grabă, destul de agitat şi 
fără să vorbească cu nimeni. Savelle era nou şi necunoscut şi 
părea genul de om pe care era mai bine să-l ţii la distanţă. Mai 
rămânea Herrera, Nap colonelul — care pur şi simplu nu se 
potrivea pentru aşa ceva. Era suficient că aveau să-şi petreacă 
două săptămâni închişi împreună cu el. 

Jerry o invită pe Sylvia Taylor-Tatum, Pudelul. Cei doi 
deveniseră oarecum prieteni. Ea divorțase pentru a doua oară, 
iar Jerry era pe punctul de a divorța pentru prima oară. Cum 
Jerry cunoştea toate cazinourile de pe coastă, le propuse să se 
întâlnească într-unui mai nou, care se numea The Diplomat. 
Acolo exista un bar cu un ecran foarte mare, cu băutură ieftină, 
un pic de intimitate şi chelneriţe cu picioare lungi şi rochii 
decoltate. 

La ora opt, când Nicholas îşi făcu apariţia, Pudelul era deja 
acolo, ţinând o masă ocupată în barul aglomerat, sorbind o bere 
cumpărată cu reducere şi zâmbind amabil, cum nu făcea 
niciodată în tribunal, Îşi strânsese părul bogat, ondulat, la ceafă. 
Era îmbrăcată cu o pereche de blugi decoloraţi şi strâmţi, un 
tricou larg şi cizme roşii de cowboy. Departe de a fi frumoasă, 
ea arăta cu mult mai bine într-un bar decât pe banca juraţilor. 

Sylvia avea ochii întunecaţi şi trişti ai unei femei învinse de 
viaţă, iar Nicholas era hotărât să le descopere adâncimile cât 
mai curând cu putinţă, înainte de sosirea lui Fernandez. 
Comandă încă un rând de băutură şi renunţă la orice 
introducere. 

— Eşti măritată? o întrebă el, ştiind că nu era. Se măritase 
prima dată la nouăsprezece ani şi avusese doi băieţi gemeni, 
acum în vârstă de douăzeci de ani. Unul lucra pe mare, pe o 
platformă petrolieră, celălalt era în anul trei la colegiu. Foarte 
diferiţi. Soţul numărul unu o părăsise după cinci ani, iar ea 
crescuse băieţii de una singură. 

— Dar tu? îl întrebă ea. 

— Nu. Teoretic vorbind, sunt încă student, dar acum lucrez. 


Soţul numărul doi fusese mai în vârstă şi, din fericire, nu 
avuseseră copii. Căsnicia durase şapte ani, apoi el renunţase la 
ea în favoarea unui „model" mai proaspăt. Ea jurase că nu se va 
mai căsători niciodată. Cei de la Bears tocmai aruncau mingea 
în terenul celor de la Packers, iar Sylvia urmărea jocul cu mare 
interes. li plăcea fotbalul la nebunie, pentru că băieţii ei jucaseră 
un campionat întreg când erau în liceu. 

Jerry îşi făcu apariţia grăbit, aruncând priviri îngrijorate în 
spate, înainte de a se scuza că întârziase. Dădu pe gât primul 
pahar de bere în câteva secunde şi le explică de ce se purta 
aşa: avea impresia că fusese urmărit. Pudelul pufni şi le spuse 
că, după părerea ei, în clipa aceea fiecare membru al juriului se 
uita obsesiv peste umăr, sigur că undeva, nu prea departe, se 
afla o umbră. 

— Dă-l încolo de juriu, spuse Jerry. Cred că e nevastă-mea. 

— Nevasta ta? întrebă Nicholas. 

— Mda. A pus un detectiv privat pe urmele mele. 

— Atunci ar trebui să te bucuri că vei fi izolat, spuse 
Nicholas. 

— Păi chiar aşa şi este, spuse Jerry, făcându-i Pudelului cu 
ochiul. 

Pariase cinci sute de dolari pe Packers, plus încă şase 
puncte, dar pariul era numai pentru scorul combinat. Avea să 
mai parieze încă o dată la pauză. Fiecare joc, profesionist sau de 
colegiu, oferea o gamă impresionantă de pariuri, le explică el 
celor doi novici aşezaţi la aceeaşi masă cu el, care practic nu 
aveau nimic de-a face cu adevăratul câştigător din final. Uneori, 
Jerry paria pe echipa care avea să cedeze prima, care avea să 
marcheze primul eseu, care avea să realizeze cele mai multe 
intercepţii. Urmărea jocul cu tensiunea celui care pusese nişte 
bani pe care nu îşi putea permite să-i piardă. Bău patru pahare 
de bere cu reducere în primul sfert de oră. Nicholas şi Sylvia 
rămăseseră în urmă. 

În pauzele vorbăriei interminabile a lui Jerry despre fotbal şi 
arta de a paria, Nicholas făcu vreo câteva încercări timide de a 
atinge subiectul procesului, dar fără succes. Sechestrarea era 
un subiect dureros şi, pentru că nu mai trecuseră prin aşa ceva, 
nu aveau prea multe de spus. Fusese şi-aşa destul de dificil să 
suporte mărturia acelei zile şi numai gândul de a aduce iarăşi 
vorba despre părerile doctorului Kilvan, în timpul lor liber, părea 


o adevărată cruzime. Nici imaginea de ansamblu nu-i interesa. 
În special Sylvia era dezgustată de orice întrebare, cât de 
simplă, cu privire la conceptul general de îndatoriri şi 
responsabilităţi. 


Doamna Grimes fusese obligată să iasă din sală şi se afla în 
hol când judecătorul Harkin şi-a anunţat regulile stabilite pentru 
perioada de izolare. Pe drum spre casă, în maşină, Herman îi 
explicase că urma să-şi petreacă următoarele două săptămâni 
într-o cameră de motel, într-un loc necunoscut, fără s-o aibă pe 
aproape. Puțin după ce ajunseseră acasă, ea l-a sunat pe 
judecătorul Harkin la telefon şi i-a spus clar ce credea despre 
cele întâmplate de curând. Soţul ei era orb, îi aminti ea de mai 
multe ori şi avea nevoie de asistenţă specială. Herman stătea pe 
canapea, savurând singura bere a zilei, furios de amestecul 
soţiei sale. 

Judecătorul Harkin găsi curând o soluţie de mijloc. Avea să-i 
permită doamnei Grimes să stea cu Herman în camera lui de la 
motel. Ea îşi putea lua micul dejun şi cina cu Herman, putea 
avea grijă de el, dar trebuia să evite orice contact cu ceilalţi 
juraţi. În plus, nu mai putea urmări procesul din sală, pentru că 
era esenţial să nu discute despre asta cu Herman. Asta nu se 
potrivea prea bine cu felul de-a fi al doamnei Grimes, unul dintre 
puţinii spectatori care ascultaseră fiecare cuvânt rostit până 
atunci. Şi, deşi nu-i destăinui acest lucru judecătorului, aşa cum 
nu i-l spusese nici lui Herman, îşi formase deja o părere 
categorică în privinţa cazului. Judecătorul rămase ferm pe 
poziţie. Herman era furios. Dar doamna Grimes reuşi să-şi 
impună voinţa şi se îndreptă spre dormitor să facă bagajele. 


Luni seara, Lonnie Shaver lucră în biroul său cât pentru o 
săptămână întreagă. După nenumăratele încercări nereuşite îl 
găsi pe George Teaker acasă, în Charlotte, şi îi explică faptul că 
juriul urma să fie izolat pe toată durata procesului. Avea deja 
programată o întâlnire cu Taunton, către sfârşitul săptămânii şi 
era îngrijorat pentru că îi era imposibil să ajungă acolo. Îi explică 
lui Teaker că judecătorul interzicea orice telefoane directe de la 
şi la motel şi era imposibil să ia din nou legătura cu ei înainte de 


terminarea procesului. Teaker se arătă înţelegător şi, pe măsură 
ce vorbeau, îşi exprimă îngrijorarea din ce în ce mai mare faţă 
de rezultatul procesului. 

— Oamenii noştri din New York sunt de părere că un verdict 
defavorabil ar putea avea efectul unei unde de şoc în economia 
cu ridicata, mai ales în domeniul nostru. Dumnezeu ştie cât vor 
mai creşte ratele de asigurare. 

— Voi face tot ce se va putea, promise Lonnie. 

— Nu-mi vine să cred că juriul se gândeşte serios la un 
verdict major, nu? 

— E greu de spus acum. Am ajuns abia la jumătatea 
depoziţiilor din partea acuzării, aşa că e încă prea devreme, zău 
aşa. 

— Trebuie să ne protejezi în problema aceasta, Lonnie. Ştiu 
că te pun la zid dar, fir-ar să fie, aşa s-a întâmplat, că eşti acolo, 
înţelegi ce vreau să spun? 

— Da, înţeleg. Am să fac tot ce pot. 

— Contăm pe tine. Ţine-te tare! 


Confruntarea cu Fitch a fost scurtă şi n-a dus nicăieri. 
Durwood Cable a aşteptat până luni seara, aproape de ora nouă, 
când pregătirile pentru proces erau încă în toi şi lumea îşi lua 
cina târzie, special comandată, în sala de conferinţe. Îl rugă pe 
Fitch să vină în biroul lui. Fitch se conformă, deşi dorea să plece 
de acolo, să se întoarcă în birourile din vechiul magazin. 

— AŞ dori să discutăm ceva, începu Durr pe un ton glacial; îl 
primise în picioare, în spatele biroului său. 

— Ce vrei? se răsti Fitch, hotărându-se, la rândul lui, să 
rămână în picioare, cu mâinile în şold. 

— Ne-am simţit îngrozitor de penibil în după-masa asta, la 
tribunal. 

— N-a fost deloc penibil. Din câte îmi amintesc, juriul n-a fost 
de faţă. Aşa că orice s-ar fi întâmplat nu are cum să aibă efect 
asupra verdictului final. 

— Tu ai fost prins cu mâţa în sac, iar noi ne-am făcut de râs. 

— Nu m-a prins nimeni cu nimic. 

— Atunci, cum îi zici tu? 

— Îi zic minciună. Noi n-am trimis pe nimeni după Stella 
Hulic. De ce să facem aşa ceva? 


— Atunci, cine a sunat-o? 

— Nu ştiu, dar sunt sigur că n-a fost un om de-al nostru. Alte 
întrebări? 

— Da: cine era tipul din apartament? 

— Nu era un om de-al meu. Eu n-am avut cum să văd filmul 
video, înţelegi? Aşa că nu i-am văzut faţa, dar avem motive să 
credem că era un borfaş angajat de Rohr şi băieţii lui. 

— Poţi dovedi asta? 

— Nu sunt obligat să dovedesc nimic, la naiba! Şi nu sunt 
obligat să mai răspund la nici o întrebare. Treaba ta e să pledezi 
în favoarea noastră în proces, lasă-mă pe mine să mă ocup de 
problemele de securitate. 

— Să nu cumva să mă pui în încurcătură, Fitch! 

— lar tu să faci bine şi să câştigi procesul, altfel mă pui pe 
mine în încurcătură! 

— Rareori mi se întâmplă să pierd. 

Fitch se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşă. 

— Ştiu. Şi faci o treabă grozavă, Cable. Insă ai nevoie de 
puţin ajutor din afară. 


Nicholas sosi primul, cu doi saci de gimnastică doldora de 
haine şi articole de toaletă. Lou Dell, Willis şi un alt ofiţer nou 
aşteptau în holul din faţa camerei juraţilor pentru a le lua 
bagajele, ca să le ducă într-o cameră liberă, acolo unde de 
obicei stăteau martorii. Era marţi dimineaţa, ora opt şi treizeci 
de minute. 

— Cum ajung bagajele de aici la motel? întrebă Nicholas, 
suspicios, ezitând să le lase pe ale sale din mână. 

— Le vom trimite noi, cândva în cursul zilei, spuse Willis. Dar 
mai întâi trebuie să le verificăm. 

— Pe dracu'! 

— Ce-aţi spus? 

— Nimeni nu-mi verifică mie bagajele, declară Nicholas şi 
păşi în camera juraţilor, încă pustie. 

— Sunt ordinele domnului judecător, spuse Lou Dell, pornind 
în urma lui. 

— Nu-mi pasă ce-a ordonat judecătorul. Nimeni nu-mi 
verifică bagajele, repetă el, ducându-le într-un colţ al camerei şi 
îndreptându-se spre masa unde se afla cafetiera. Vă rog să 


plecaţi, aţi înţeles? le spuse el lui Willis şi lui Lou Dell. Aceasta 
este camera juraţilor. 

Ei se dădură un pas înapoi, iar Lou Dell închise uşa. Trecu un 
minut până când începură să se audă glasuri pe hol. Nicholas 
deschise uşa şi o zări pe Millie Dupree transpirată toată, 
ţinându-le piept lui Willis şi lui Lou Dell, cu câte o imensă valiză 
Samsonite în fiecare mână. 

188 John Grisham 

— Ei au impresia că o să-ţi verifice bagajele, dar nici vorbă 
de aşa ceva, spuse Nicholas. Hai să le punem aici, adăugă el 
apucându-l pe cel mai apropiat şi, cu un efort considerabil, 
reuşind să-l ridice şi să-l ducă în acelaşi loc, în colţul camerei 
juraţilor. 

— Ordinul domnului judecător, murmură Lou Dell în urma lor. 

— Nu suntem terorişti, se răsti Nicholas gâfâind. Ce-o fi 
crezând, că aducem droguri sau arme sau ştiu eu mai ce? 

Millie luă o gogoaşă, exprimându-şi recunoştinţa faţă de 
Nicholas, care îi apărase intimitatea. Avea cu ea lucruri pe care, 
mă rog, n-ar fi dorit ca Willis sau un alt bărbat să le atingă sau 
să le pipăie. 

— Plecaţi de-aici! zbieră Nicholas, arătând acuzator cu 
degetul spre Lou Dell şi Willis, care se retraseră din nou în hol. 

Până la opt şi patruzeci de minute, toţi cei doisprezece juraţi 
sosiseră şi camera gemea de bagajele pe care Nicholas le 
salvase şi le pusese bine. Se umflase în pene, bătuse câmpii şi 
se înfuriase din ce în ce mai mult cu fiecare transport; în cele 
din urmă reuşise să-i monteze pe juraţi de toată frumuseţea, 
încât acum erau gata să izbucnească. La nouă, Lou Dell bătu în 
uşă, apoi apăsă mânerul, încercând să intre. 

Uşa era încuiată pe dinăuntru. 

În camera juraţilor nimeni nu făcu nici o mişcare, cu excepţia 
lui Nicholas. El se îndreptă spre uşă şi întrebă: 

— Cine e? 

— Lou Dell. E timpul să plecăm. Judecătorul e gata, vă 
aşteaptă. 

— Spune-i să se ducă dracului! 

Lou Dell se întoarse spre Willis, care căscă ochii mari şi duse 
mâna la revolverul său cam ruginit. Brutalitatea răspunsului 
reuşi să-i surprindă chiar şi pe unii dintre juraţii cei mai furioşi, 
dar nu se punea problema să distrugă solidaritatea dintre ei. 


— Ce-aţi spus? întrebă Lou Dell. 

Se auzi un declic şi uşa se deschise. Nicholas ieşi pe hol şi 
închise uşa în urma lui. 

— Spuneţi-i judecătorului că noi nu venim, anunţă el, 
aruncând o privire glacială spre Lou Dell şi cearcănele ei cenuşii, 
oribile. 

— Nu puteţi face aşa ceva, se repezi Willis cât putu de 
agresiv, ceea ce, în cazul lui, nu însemna mare lucru. 

— Taci din gură, Willis. 


Agitaţia creată de juraţi atrase lumea înapoi în tribunal marţi 
dimineaţă. Se răspândise repede vestea că un jurat fusese 
îndepărtat şi că altuia îi fusese forţat apartamentul, că 
judecătorul era furios şi că ordonase ca întreg juriul să fie izolat. 
Zvonurile o luaseră razna; cel mai des menţionat era acela că 
un spion al companiei de tutun fusese chiar prins în 
apartamentul unui jurat şi că se emisese un mandat de arestare 
pe numele lui. Sticleţii şi agenţii FBI îl căutau peste tot. 

Ziarele de dimineaţă din Biloxi, New Orleans, Mobile şi 
Jackson prezentau articole ample, fie pe prima pagină, fie în 
chenar. 

Obişnuiţii tribunalului  reveniră în valuri. Majoritatea 
avocaţilor din oraş îşi aduseră brusc aminte că aveau treabă la 
tribunal şi rămaseră acolo. O jumătate de duzină de reporteri de 
la diferite ziare ocupau primul rând, pe partea acuzării. Agenţii 
de bursă de pe Wall Street — un grup fluctuant ca număr, pe 
măsură ce membrii săi descoperiseră cazinourile, pescuitul la 
adâncime şi nopţile lungi din New Orleans — reveniseră în forţă. 

Astfel că existau mulţi martori la drumurile făcute de Lou 
Dell, în vârful picioarelor, spre camera juraţilor, înapoi în sală, 
până la masa judecătorului, unde se înălța cât putea, în timp ce 
Harkin se apleca în faţă, pentru a sta de vorbă în şoaptă. Harkin 
lăsă capul într-o parte, ca şi cum n-ar fi înţeles bine de la bun 
început, apoi privi năucit spre uşă care dădea spre camera 
juraţilor, acolo unde Willis rămăsese înţepenit în poziţie de 
drepţi. 

Lou Dell îşi încheie mesajul şi reveni în grabă lângă Willis. 
Judecătorul Harkin studie atent feţele  întrebătoare ale 
avocaţilor, apoi îşi îndreptă privirile spre spectatori. Începu să 


mâzgălească ceva pe o bucată de hârtie — nişte hieroglife pe 
care nici măcar el însuşi n-ar fi putut să le descifreze. Se întreba 
ce era de făcut. 

Juriul lui intrase în grevă! 

Dar ce se spunea, exact, în broşura judecătorului, în legătură 
cu asta? 

Trase microfonul mai aproape şi începu: 

— Domnilor, avem o mică problemă cu juriul. Trebuie să 
merg să vorbesc cu ei, şi voi ruga pe domnii Rohr şi Cable să mă 
asiste. Toţi ceilalţi vor rămâne la locurile lor. 

Uşa era din nou încuiată. Judecătorul bătu, politicos, de trei 
ori, după care încercă mânerul uşii. Nu se deschise. 

— Cine e? se auzi o voce de femeie din interior. 

— Judecătorul Harkin, rosti el apăsat. Nicholas stătea lângă 
uşă. Se întoarse şi le zâmbi colegilor lui. Millie Dupree şi doamna 
Gladys Card se zbăteau într-un colţ al camerei, lângă un teanc 
de bagaje, tremurând speriate de închisoare sau cine ştie ce 
altă pedeapsă aflată la discreţia judecătorului. Dar ceilalţi juraţi 
continuau să fie indignati. 

Nicholas descuie uşa şi o deschise. Zâmbi amabil, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum grevele făceau parte din 
firescul oricărui proces. 

— Poftiţi, spuse el. 

In costum gri, fără robă, Harkin intră urmat îndeaproape de 
Rohr şi Cable. 

— Care este problema aici? întrebă el, privind de jur 
împrejur. Majoritatea juraţilor erau aşezaţi la masă, înconjurați 
de ceşti de cafea, farfurii goale şi ziare. Phillip Savelle stătea 
singur lângă fereastră. Lonnie Shaver se aşezase într-un colţ, cu 
minicalculatorul pe genunchi. Easter părea să fie purtătorul lor 
de cuvânt şi, fără îndoială, era şi instigatorul la revoltă. 

— Noi nu credem că e corect ca ofiţerii să ne umble prin 
bagaje. 

— Şi de ce mă rog? 

— Mi se pare foarte clar. Acestea sunt lucrurile noastre 
personale. Nu suntem terorişti, nici traficanţi de droguri, iar 
dumneavoastră nu sunteţi vameş. 

Easter vorbea pe un ton autoritar şi faptul că era atât de plin 
de îndrăzneală în faţa unui judecător respectat îi umplu de 
mândrie pe cei mai mulţi dintre juraţi. El era unul de-al lor, 


adevăratul lor conducător, indiferent ce credea Herman. 
Nicholas le spusese de mai multe ori că ei — nu judecătorul, nu 
avocaţii, nu părţile implicate — şi numai eí, juraţii, erau cei mai 
importanţi în acest proces. 

— Este o procedură obişnuită în cazurile de izolare a juriului, 
răspunse Harkin, făcând un pas spre Easter, care era cu zece 
centimetri mai înalt şi nu dădea semne că s-ar fi speriat. 

— Dar nu e scris negru pe alb, nu? De fapt, pun pariu că este 
o decizie la discreţia judecătorului care prezidează cazul, nu? 

— Există motive bine întemeiate pentru asta. 

— Nu sunt suficient de bune. Nu ieşim, onorată instanţă, 
până când nu ne promiteţi că bagajele noastre vor fi lăsate în 
pace. 

Easter rosti aceste cuvinte cu fălcile strânse, cu un început 
de rânjet în colţul gurii. Era evident, atât pentru judecător, cât şi 
pentru avocaţi, că vorbea cât se poate de serios. In plus, vorbea 
în numele grupului. Nimeni altcineva nu mai făcuse vreo 
mişcare. 

Harkin făcu greşeala de a se uita peste umăr, la Rohr, care 
abia aştepta să adauge şi el câteva gânduri. 

— Ah, la naiba, domnule judecător, ce atâta caz? izbucni el. 
Oamenii aceştia nu cară cu ei explozibili plastici! 

— Destul! izbucni Harkin, dar Rohr reuşise să-şi atragă 
bunăvoința juraţilor. Cable, desigur, era de aceeaşi părere şi 
dorea să îşi exprime profunda încredere în ceea ce-şi 
împachetaseră juraţii în valize, dar Harkin nu-i dădu ocazia să 
scoată un cuvânt. 

— Foarte bine, spuse judecătorul. Bagajele nu vor fi 
cercetate. Dar dacă aflu că vreunul dintre juraţi are în posesia 
sa oricare dintre obiectele interzise, cuprinse în lista pe care 
v-am dat-o ieri, atunci acel jurat va fi acuzat de sfidarea curţii şi 
va fi aruncat în închisoare. Ne-am înţeles? 

Easter privi în jur, îşi scrută cu atenţie colegii, unul câte unul; 
majoritatea păreau uşuraţi, câţiva chiar încuviinţau din cap. 

— E perfect, domnule judecător, spuse el. 

— Bine. Acum putem reveni la proces? 

— Păi, ar mai fi o problemă. 

— Care anume? 

Nicholas ridică o foaie de hârtie de pe masă, citi ceva şi apoi 
spuse: 


— În conformitate cu regulile scrise de dumneavoastră aici, 
avem dreptul la o vizită conjugală pe săptămână. Cred că ar 
trebui să fie mai multe. 

— Câte anume? 

— Cât mai multe. 

Asta era ceva nou pentru majoritatea juraţilor. Bărbaţii 
discutaseră câte ceva între ei, în special Easter, Fernandez şi 
Lonnie Shaver, în legătură cu numărul vizitelor conjugale, dar 
femeile nu vorbiseră nimic. În special doamna Gladys Card şi 
Millie Dupree se jenau la gândul că judecătorul ar fi putut să 
creadă că ele insistau să facă dragoste cât de des se putea. 
Domnul Card suferise de prostată, cu mulţi ani în urmă şi, de 
fapt, doamna Gladys Card se gândea să divulge acest secret 
pentru a-şi salva bunul renume, când Herman Grimes spuse: 

— Pentru mine, două sunt de ajuns. 

Imaginea bătrânului Herm, pipăind pe sub pătură după 
doamna Grimes era irezistibilă şi toată lumea izbucni în râs, 
destinzând atmosfera. 

— Eu nu cred că ar trebui să insistăm, spuse judecătorul 
Harkin. Toată lumea e de acord cu două? E vorba doar de două 
săptămâni, oameni buni! 

— Două, cu posibilitatea unei a treia, veni şi Nicholas cu o 
contrapropunere. 

— E perfect. Toată lumea e mulţumită? întrebă judecătorul, 
privind împrejur. Loreen Duke chicotea, de una singură, la masă. 
Doamna Gladys Card şi Millie se chinuiau să intre în pământ şi 
refuzau să-l privească pe judecător în ochi, indiferent de motiv. 

— Da, e perfect, spuse Jerry Fernandez, cu ochii roşii şi cam 
mahmur. Dacă trecea o zi fără sex începea să aibă dureri de 
cap, dar ştia două lucruri: nevastă-sa era fericită să scape de el 
în următoarele două săptămâni, iar el şi Pudelul se puteau 
înţelege. 

— Protestez împotriva acestei formulări, spuse Phillip 
Savelle, de lângă fereastră. Erau primele sale cuvinte de când 
începuse procesul. Ţinea în mână lista de reguli. 

— Definiţia dată de dumneavoastră persoanelor care au 
dreptul să facă vizite conjugale lasă de dorit. g 

Formularea secțiunii ofensatoare suna cam aşa: In timpul 
fiecărei vizite conjugale, fiecare jurat poate petrece două ore 
singur, în camera lui sau a ei, cu soția, prietena sau prietenul. 


Judecătorul Harkin, împreună cu cei doi avocaţi şi cu toţi 
ceilalţi juraţi prezenţi în cameră citiră paragraful cu atenţie, 
întrebându-se ce avea nebunul în cap. Dar Harkin nu avea de 
gând să afle. 

— Vă asigur, domnule Savelle, pe dumneavoastră şi pe 
ceilalţi membri ai juriului, că nu am nici cea mai mică intenţie de 
a vă pune nici un fel de piedici, în ceea ce priveşte vizitele 
conjugale. Ca să fiu sincer, nu-mi pasă ce faceţi şi nici cu cine 
anume. 

Asta păru să-l mulţumească pe Savelle în aceeaşi măsură în 
care o umilea pe doamna Gladys Card. 

— Acum, mai e ceva? 

— Asta e tot, domnule judecător, şi vă mulţumim, spuse 
Herman cât putu de tare, reafirmându-şi poziţia de lider. 

— Mulţumim, spuse Nicholas. 


Îndată ce juraţii se aşezară mulţumiţi în băncile lor, Scotty 
Mangrum anunţă curtea că terminase cu doctorul Kilvan. Durr 
Cable începu contrainterogatoriul cu atâta delicateţe, încât 
dădea impresia că era intimidat de marele expert. Au căzut 
amândoi de acord asupra unor statistici care, fără îndoială, nu 
aveau nici o importanţă. Doctorul Kilvan afirmă că, din tot acel 
exces de cifre, el era de părere că numai aproximativ zece la 
sută dintre fumători ajungeau să se îmbolnăvească de cancer la 
plămâni. 

Cable accentuă acest punct, lucru pe care îl făcuse de la bun 
început şi avea să-l facă până la sfârşit. 

— Aşadar, domnule doctor Kilvan, dacă fumatul cauzează 
cancer la plămâni, atunci de ce atât de puţini fumători se 
îmbolnăvesc în realitate? 

— Fumatul măreşte considerabil riscul de îmbolnăvire. 

— Dar nu cauzează boala de fiecare dată, nu? 

— Nu. Nu toţi fumătorii suferă de cancer la plămâni. 

— Mulţumesc. 

— Dar riscul de a se îmbolnăvi de cancer la plămâni este 
mult mai mare pentru fumători. 

_ Cable se încălzi şi îl menţinu pe doctorul Kilvan sub presiune. 
II întrebă dacă era la curent cu un studiu făcut în urmă cu 
douăzeci de ani de către cercetătorii de la Universitatea din 


Chicago, care au descoperit că frecvenţa cancerului la plămâni 
era mult mai mare la fumătorii care trăiau în zone urbane decât 
la cei din zonele rurale. Kilvan cunoştea bine acel studiu, deşi nu 
avea nimic de-a face cu el. 

— Puteţi explica acest lucru? 

— Nu. 

— Puteţi risca să vă exprimaţi o părere? 

— Da. La apariţia sa, acest studiu a stârnit controverse 
pentru că indica şi alţi factori cu efect cancerigen în afară de 
fumul de ţigară. 

— Cum ar fi, de exemplu, poluarea aerului? 

— Da. 

— Sunteţi de acord? 

— Este posibil. 

— Deci admiteţi că poluarea aerului cauzează cancer la 
plămâni. 

— E posibil. Dar rămân la părerea exprimată în studiul meu. 
Fumătorii din zonele rurale se îmbolnăvesc mai des de cancer la 
plămâni decât nefumătorii din mediul rural, iar fumătorii din 
mediul urban se îmbolnăvesc de cancer în mai mare măsură 
decât nefumătorii din mediul urban. 

Cable ridică de pe masă un alt raport conţinut într-un dosar 
voluminos şi începu să-l răsfoiască tacticos. Îl întrebă pe 
doctorul Kilvan dacă era la curent cu un studiu făcut în 1989 la 
Universitatea din Stockholm, în care oamenii de ştiinţă 
stabiliseră că exista o legătură între ereditate, fumat şi cancerul 
la plămâni. 

— Am citit acel raport, spuse doctorul Kilvan. 

— Aveţi o părere formată în legătură cu el? 

— Nu. Ereditatea nu este de competenţa mea. 

— Deci nu puteţi afirma cu precizie dacă ereditatea este sau 
nu este legată de fumat şi de cancerul la plămâni. 

— Nu pot. 

— Dar nu contează acest raport, nu-i aşa? 

— Nu am nici o poziţie faţa de acest raport. 

— Îi cunoaşteţi pe experţii care au condus cercetările? 

— Nu. 

— Deci nu ne puteţi spune dacă sunt sau nu specialişti în 
domeniu? 

— Nu. Sunt sigur că dumneavoastră aţi vorbit cu ei. 


Cable se îndreptă spre masa apărării, luă un alt raport şi 
reveni la pupitru. 


După două săptămâni de cercetare atentă şi mişcare puţină, 
acţiunile Pynex avură, dintr-o dată, motiv de fluctuaţie. In afară 
de neaşteptatul jurământ de credinţă, fenomen care uluise 
curtea şi căruia nimeni nu reuşise să-i descifreze mesajul, 
procesul nu provocase în fapt nici un fel de drame până în 
după-amiaza zilei de luni, când juriul fu zguduit din temelii. Unul 
dintre nenumăraţii avocaţi ai apărării lăsă să-i scape, în urechile 
unuia dintre nenumăraţii analişti financiari, că despre Stella 
Hulic se credea, în general, că va fi un martor favorabil apărării. 

Acest lucru a fost repetat de mai multe ori şi, de fiecare 
dată, semnificaţia Stellei pentru industria tutunului a atins culmi 
tot mai înalte. Când agenţii financiari au ajuns, în sfârşit, să 
sune la New York, se stabilise deja că apărarea îşi pierduse atuul 
cel mai important — pe numele său Stella Hulic care, în acel 
moment era acasă, întinsă pe canapea, într-o comă alcoolică 
datorată consumului exagerat de Martini. 

Pe lângă acest zvon, mai era şi savurosul amănunt al intrării 
frauduloase în apartamentul juratului Easter. Era uşor de 
presupus că intrusul era plătit de industria de tutun şi, din 
moment ce reprezentanţii ei fuseseră prinşi, sau cel puţin erau 
suspectaţi în foarte mare măsură, lucrurile se prezentau foarte 
rău pentru apărare. Pierduseră un jurat. Fuseseră prinşi trişând. 
Le cădea cerul în cap. 

La deschiderea bursei, marţi dimineaţă, Pynex era cotată la 
79,5, dar căzu rapid la 78 şi, o dată cu trecerea timpului, 
dificultăţile crescură şi zvonurile se înteţiră. Ajunsese la 76,25 
pe la mijlocul dimineţii când se primi un nou raport de la Biloxi. 
Un analist care se afla chiar acolo, la tribunal, sunase cu ştirea 
că juriul refuzase să se prezinte în sală în acea dimineaţă, că, de 
fapt, intrase în grevă deoarece juraţii se cam săturaseră de 
mărturiile plicticoase ale experţilor prezentaţi de acuzare. 

În doar câteva secunde, raportul a fost repetat de sute de ori 
şi a devenit clar pentru toată lumea de pe Wall Street că juriul 
de la Biloxi se revolta împotriva acuzării. Valoarea acţiunilor 
crescu brusc la 77, trecu în zbor peste 78, apoi 79 şi, până la 
prânz, se apropia deja de 80. 


15 


Dintre cele şase femei rămase în juriu, cea pe care Fitch 
dorea cel mai mult să pună mâna era Rikki Coleman, femeia 
aceea de treizeci de ani, drăguță, integră şi mamă a doi copii. 
Câştiga douăzeci şi una de mii de dolari pe an ca administrator 
al arhivei unui spital local. Soţul ei ajungea la treizeci şi şase de 
mii, ca pilot privat. Locuiau într-o vilă frumuşică, aflată la 
marginea oraşului, cu o pajişte foarte îngrijită şi o ipotecă de 
nouăzeci de mii de dolari şi aveau amândoi maşini japoneze 
achitate integral. Economiseau cu măsură şi investeau fără risc 
— cu un an înainte depuseseră opt mii de dolari în fonduri 
mutuale. Erau foarte activi în sprijinirea bisericii — ea preda la 
şcoala de duminică pentru băieţi, iar el cânta în cor. 

Se părea că soţii Coleman nu aveau nici un fel de proaste 
deprinderi. Nici unul nu fuma şi nu existau dovezi că le-ar fi 
plăcut băutura. El făcea jogging şi juca tenis, ea îşi petrecea 
zilnic câte o oră într-o sală pentru gimnastică de întreţinere. 
Datorită vieţii lor fără pată şi specializării ei în domeniul 
medical, Fitch se temea de ea ca jurat. 

Fişa medicală obţinută de la ginecologul ei curant nu 
dezvăluise nimic important. Două sarcini, cu naşteri perfecte şi 
reveniri perfecte la normal. Îşi făcea controalele anuale la timp. 
O mamografie care data de doi ani nu arătase nimic neobişnuit. 
Avea 1,60 şi 58 de kg. 

Fitch avea fişele medicale ale unui număr de şapte dintre cei 
doisprezece juraţi. Fişa lui Easter nu putuse fi găsită, din motive 
evidente. Herman Grimes era nevăzător şi nu avea nimic de 
ascuns. Savelle era nou şi Fitch făcea cercetările. Lonnie Shaver 
nu mai fusese la medic de cel puţin douăzeci de ani. Doctorul 
Sylviei Taylor-Tatum murise într-un accident naval, iar succeso- 
rul său era un începător care nu ştia regulile jocului. 

Jocul era unul serios şi dur, iar Fitch fusese cel care scrisese 
majoritatea regulilor. În fiecare an, fondul contribuia cu un 
milion de dolari la susţinerea unei organizaţii cunoscute sub 
numele de Alianţa pentru Reforma Judiciară, o prezenţă 
zgomotoasă la Washington ale cărei fonduri proveneau în primul 


rând de la companii de asigurare, asociaţii ale medicilor şi 
grupuri de producători. Şi companii de tutun. Cei Patru Mari îşi 
aduceau fiecare câte o contribuţie de o sută de mii anual, în 
timp ce Fitch şi fondul strecurau încă un milion pe sub uşă. 
Scopul asociaţiei era să se constituie într-un grup de presiune 
pentru adoptarea unor legi care să limiteze valoarea daunelor 
obţinute pe cale legală. Mai precis, să elimine supărătoarele 
daune punitive. 

Luther Vandermeer, director executiv la Trellco, era unul 
dintre membrii cei mai gălăgioşi din consiliul de conducere al 
asociaţiei şi, manevrat de Fitch, se dovedea adeseori nemilos cu 
membrii organizaţiei. Fitch nu se arăta, dar obținea ceea ce 
dorea. Prin Vandermeer şi asociaţie, Fitch exercita o enormă 
presiune asupra companiilor de asigurări care, la rândul lor, 
făceau acelaşi lucru cu medicii din regiune care, şi ei, 
destăinuiau lucruri delicate şi extrem de confidenţiale din fişele 
pacienţilor selectaţi. Astfel încât atunci când Fitch a dorit ca 
doctorul Dow din Biloxi să-i trimită, ca din întâmplare, fişa medi- 
cală a doamnei Gladys Card pe adresa unei căsuțe poştale 
oarecare din Baltimore, el i-a spus lui Vandermeer să se 
concentreze asupra intervențiilor medicale ilegale efectuate de 
doctorul Dow la Spitalul de caritate din St Louis. 

Direcţiunea spitalului din St. Louis l-a anunţat pe doctorul 
Dow că putea scăpa de răspunderea penală dacă intra în joc, iar 
el a fost mai mult decât fericit să se conformeze. 

Fitch avea o adevărată colecţie de fişe medicale, dar până 
una-alta nu găsise nimic care să poată determina un verdict. 
Norocul îi surâse însă brusc, în timpul prânzului de marţi. 

Pe când Rikki Coleman era încă Rikki Weld, ea urmase 
cursurile unei şcoli confesionale din Montgomery, în statul 
Alabama, unde era bine cunoscută. Fetele cele mai drăguţe din 
şcoală obişnuiau să-şi aleagă prietenii de la colegiul Auburn. 
Căutând mai adânc în cercetările sale de rutină, detectivul lui 
Fitch din Montgomery aflase că Rikki avea, se pare, o mulţime 
de prieteni. Fitch urmă acest fir, forțând serios mâna celor de la 
asociaţie şi, după două săptămâni de sondări sterile, 
descoperiră, în sfârşit, clinica de care aveau nevoie. 

Era un spital mic, privat, pentru femei, aflat în centrul 
oraşului Montgomery, unul dintre cele numai trei locuri unde, la 
vremea respectivă, se practica avortul. În penultimul an de 


colegiu, la o săptămână după ce împlinise douăzeci de ani, Rikki 
Weld făcuse un avort. 

lar Fitch avea dovada. Un telefon îl anunţase că urma să 
primească o copie a fişei şi începu să-şi râdă în barbă când luă 
foile de hârtie din facsimil. În dreptul tatălui nu era trecut nici un 
nume, dar era perfect. Rikki îl întâlnise pe Rhea, soţul ei, la un 
an după ce terminase colegiul. În momentul avortului, Rhea era 
student în ultimul an la Universitatea Texas A & M şi era puţin 
probabil ca ei doi să se fi cunoscut deja. 

Fitch ar fi fost gata să parieze o avere că avortul era un 
secret bine ascuns, aproape uitat de Rikki şi niciodată mărturisit 
soţului ei. 


Motelul era un popas turistic, aflat în Pass Christian, la 
treizeci de minute de mers cu maşina de-a lungul coastei, spre 
vest. Au străbătut acest drum cu un autocar închiriat special; 
Lou Dell şi Willis au stat în faţă, lângă şofer, cei paisprezece 
juraţi fiind risipiţi prin toată maşina. Fiecare ocupa câte o 
banchetă. Nimeni nu vorbea. Erau cu toţii obosiţi şi necăjiţi, se 
simțeau deja izolaţi şi captivi, deşi mai aveau până să-şi 
descopere noua locuinţă temporară. In primele două săptămâni 
de proces, suspendarea şedinţelor la ora cinci însemnase 
evadarea; plecau grăbiţi şi reveneau rapid la realitate, la casele 
şi copiii lor, la mesele calde, la plimbări şi, poate, la birouri. 
Acum, suspendarea şedinţei însemna un drum cu autocarul 
închiriat, spre o altă celulă unde aveau să fie ţinuţi sub urmărire, 
controlati şi protejaţi de umbrele rele ascunse undeva, în oraş. 

Numai Nicholas Easter era încântat de izolare, dar reuşi să 
pară la fel de deprimat ca şi ceilalţi. 

Districtul Harrison închinase pentru ei, în întregime, primul 
etaj al unei aripi a motelului, în total douăzeci de camere, deşi 
nu erau necesare decât nouăsprezece. Lou Dell şi Willis aveau 
camere separate, lângă uşa care dădea spre clădirea principală, 
unde se aflau recepţia şi restaurantul. Un ofiţer solid, pe nume 
Chuck, avea şi el o cameră la celălalt capăt al holului, evident 
pentru a păzi uşa care dădea spre parcare. 

Camerele au fost împărţite de către însuşi judecătorul 
Harkin. Bagajele fuseseră deja aduse şi aşezate, închise şi 
necontrolate. Lou Dell le-a dat cheile în mână, ca pe nişte 


acadele. Importanţa ei creştea văzând cu ochii. Paturile au fost 
pipăite şi cercetate — cine ştie din ce motiv, în toate camerele 
erau numai paturi duble. Televizoarele erau aprinse, dar inutil. 
In timpul izolării nu aveau voie să urmărească nici un fel de 
programe, nici un fel de ştiri. Numai filme prin circuitul intern al 
motelului. Băile au fost cercetate, robinetele la fel; s-au golit şi 
rezervoarele de apă de la toalete. Două săptămâni petrecute în 
acel loc puteau părea cât un an de lungi. 

Bineânţeles, autobuzul a fost urmărit de oamenii lui Fitch. 
Maşina a părăsit tribunalul sub escortă de poliţie — motociclişti, 
în faţa şi în spatele lor. Poliţiştii erau uşor de urmărit. Doi 
detectivi care lucrau pentru Rohr se aflau şi ei pe urmele lor. 
Nimeni nu se aştepta ca locul unde se afla motelul să rămână un 
secret. 

Nicholas îi avea pe Savelle de o parte şi pe colonelul Herrera 
de cealaltă. Camerele bărbaţilor erau alăturate; femeile stăteau 
de cealaltă parte a holului, ca şi cum era necesară această 
segregare pentru prevenirea zbenguielilor. La cinci minute după 
ce deschisese uşa, Nicholas se simţi copleşit de spaţiul strâmt. 
Zece minute mai târziu, Willis bătu la uşă din toate puterile, 
întrebând dacă totul era în regulă. „Grozav!" mormăi Nicholas, 
fără să deschidă uşa. 

Telefoanele fuseseră decuplate, la fel şi minibarurile. Dintr-o 
cameră de la capătul culoarului fuseseră scoase paturile şi, în 
locul lor, fuseseră aduse două mese rotunde, telefoane, fotolii 
confortabile, un televizor cu ecran mare şi un bar dotat cu toate 
tipurile posibile de băuturi nealcoolice. Cineva i-a spus „camera 
de petrecere" şi aşa i-a rămas numele. Fiecare telefon trebuia 
aprobat de unul dintre gardieni şi nu erau permise nici un fel de 
apeluri din afară. Urgenţele urmau să fie rezolvate prin telefonul 
de la recepţie. In camera 40, aflată chiar în faţa „camerei de 
petrecere", paturile fuseseră de asemenea scoase şi se aranjase 
o sufragerie provizorie. 

Nici un jurat nu avea voie să părăsească acea aripă a clădirii 
fără a primi mai întâi aprobarea judecătorului Harkin sau 
aprobarea de moment a lui Lou Dell sau a unuia dintre ofiţeri. 
Nu exista o oră limită pentru culcare, dar „camera pentru 
petreceri" se închidea la ora zece. 

Masa de seară se putea lua între şase şi şapte, micul dejun 
de la şase la opt şi jumătate şi nu era obligatoriu să mănânce 


toţi împreună. Puteau să vină şi să plece când pofteau. Puteau 
să-şi ia mâncare pe farfurie şi să mănânce în cameră. 
Judecătorul Harkin era profund preocupat de calitatea hranei şi 
dorea să i se spună în fiecare dimineaţă dacă existau 
nemulțumiri. 

Bufetul pentru ziua de marţi consta fie în porţii de pui prăjit, 
fie mâncare de fasole, cu salată şi o întreagă varietate de 
legume. Toţi erau miraţi de câtă poftă de mâncare aveau. 
Pentru nişte oameni care nu făcuseră nimic toată ziua, decât să 
stea pe un scaun şi să asculte, era normal să fie lihniţi până la 
ora la care sosi mâncarea, adică la şase. Nicholas îşi umplu 
primul farfuria şi se aşeză la capătul mesei, începând să 
converseze cu toată lumea şi insistând să mănânce în grup. Era 
vesel şi exuberant şi se purta de parcă sechestrarea nu ar fi fost 
decât o aventură. Entuziasmul său era chiar puţin contagios. 

Numai Herman Grimes a mâncat în camera lui. Doamna 
Grimes a pregătit două farfurii şi a ieşit în grabă. Judecătorul 
Harkin îi anunţase în scris interdicţia de a mânca împreună cu 
juraţii. Acelaşi lucru era valabil şi pentru Lou Dell, Willis şi 
Chuck. Astfel că, atunci când Lou Dell intră în cameră 
gândindu-se numai la mâncare şi îl găsi pe Nicholas povestind 
ceva de zor, conversaţia încetă brusc. Ea îşi puse nişte boabe de 
fasole lângă un piept de pui şi o chiflă şi plecă. 

Deveniseră un grup, exilați şi izolaţi cum erau, rupţi de 
realitate şi surghiuniţi împotriva voinţei lor într-un popas turistic. 
Nu se puteau baza pe nimeni în afară de ei înşişi. Easter era 
hotărât să le menţină buna dispoziţie. Aveau să devină o frăţie, 
dacă nu se putea să fie o familie. El va lupta pentru ca între ei 
să nu existe neînţelegeri sau rupturi. 

In „camera de petrecere" au urmărit două filme. Până la ora 
zece adormiseră cu toţii. 


— Sunt gata pentru vizita conjugală, anunţă Jerry Fernandez 
la micul dejun, uitându-se în direcţia doamnei Gladys Card, care 
se îmbujoră în obraji. 

— Ei, asta-i bună! comentă ea, ridicând ochii în tavan. 

Jerry îi zâmbi, ca şi cum ea ar fi fost obiectul dorințelor sale. 
Micul dejun era o adevărată sărbătoare, cu tot ce şi-ar fi putut 
dori, de la şuncă prăjită la fulgi de porumb. 


Nicholas apăru la jumătatea timpului prevăzut pentru masă 
Şi, cu o grimasă, adresă un salut moale tuturor. 

— Nu înţeleg de ce nu putem dispune de telefoane, au fost 
primele cuvinte ieşite de pe buzele lui. Brusc, atmosfera plăcută 
a dimineţii se risipi. Nicholas se aşeză la masă, în faţa lui Jerry, 
care intui imediat despre ce era vorba şi intră în joc. 

— De ce nu putem primi o bere rece? întrebă el. Acasă beau 
o bere rece în fiecare seară, poate chiar două. Cine are dreptul 
să ne dicteze ce avem voie să bem aici? 

— Judecătorul Harkin, răspunse Millie Dupree, care evita 
alcoolul. 

— La naiba! 

— Dar televizorul? întrebă Nicholas. De ce să nu ne uităm la 
televizor? Eu m-am uitat mereu, de când a început procesul şi 
nu mi s-a părut că se face prea multă vâlvă. Se întoarse spre 
Loreen Duke, o femeie masivă cu farfuria plină de omletă. Aţi 
văzut cumva ştiri de senzaţie după ultimele întâmplări de la 
tribunal? 

— Nu. 

El se întoarse spre Rikki Coleman, care stătea la masă, în 
faţa unui castron plin cu fulgi de cereale; un aliment foarte 
sănătos. 

— Ce aţi spune de o sală de gimnastică, undeva unde să vă 
puteţi duce să transpiraţi bine, după opt ore petrecute în 
tribunal? Sunt convins că puteau găsi un motel cu o sală de 
gimnastică. 

Rikki încuviinţă din toată inima. 

— Ceea ce nu înţeleg eu, spuse Loreen, înghiţindu-şi omleta, 
este că nu au încredere în noi să ne lase telefoanele la 
dispoziţie. Copiii mei ar putea dori să mă sune. Nu-mi vine să 
cred că tocmai pe mine o să mă caute vreun nemernic, ca să 
mă amenințe. 

— Eu nu vreau decât nişte bere rece, spuse Jerry. Şi poate 
câteva vizite conjugale în plus, adăugă el, uitându-se din nou la 
doamna Gladys Card. 

Murmurele se întinseră repede şi, la zece minute după 
sosirea lui Easter, juraţii ajunseseră la un pas de revoltă. Toate 
nemulţumirile întâmplătoare căpătau contur, transformându-se 
într-o listă completă de abuzuri. Chiar şi Herrera, colonelul în 
rezervă care avusese prilejul să-şi facă tabără în plină junglă, 


era acum nemulţumit de gama de băuturi oferite de camera de 
petreceri. Millie Dupree protesta împotriva lipsei ziarelor. Lonnie 
Shaver avea afaceri urgente şi nu se putea împăca deloc cu 
ideea de izolare. 

— Eu sunt în stare să gândesc cu mintea mea, spuse el. 
Nimeni nu mă poate influenţa! 

Măcar un telefon să fi avut la îndemână! 

Phillip Savelle obişnuia să facă exerciţii de yoga în fiecare 
dimineaţă, la răsăritul soarelui, în deplină comuniune cu natura, 
iar în apropierea motelului nu vedeai nici un copac pe o rază de 
două sute de metri. 

Dar biserica? Doamna Card era o baptistă devotată şi nu 
lipsea niciodată de la rugăciunea de miercuri seara, de la 
veghea de joi şi misa de vineri, ca să nu mai vorbim de 
mulţimea de întruniri din fiecare sâmbătă. 

— Ar fi mai bine să lămurim imediat lucrurile, spuse Nicholas 
pe un ton solemn. Vom sta aici două, poate trei săptămâni. Eu 
zic să-l anunţăm pe judecătorul Harkin de problemele noastre. 

În biroul său, Harkin discuta aprins, împreună cu nouă 
avocaţi, detaliile zilei care urmau să fie ţinute secrete faţă de 
juriu. El pretindea avocaţilor să sosească în fiecare zi la opt 
dimineaţa, pentru bobârnacele de încălzire, şi îi obliga adesea 
să mai stea încă o oră sau două, după plecarea juraţilor. O 
bătaie puternică în uşă întrerupse cearta iscată între Rohr şi 
Cable. Gloria Lane deschise uşor uşa, până când aceasta se lovi 
de scaunul ocupat de Oliver McAdoo. 

— Avem o problemă cu juriul, rosti ea cu gravitate. 

Harkin sări în picioare. 

— Poftim? 

— Vor să vorbească cu dumneavoastră. Mai mult nu ştiu. 

— Unde sunt ei? întrebă Harkin, uitându-se la ceas. 

— La motel. 

— Nu putem să-i aducem aici? 

— Nu. Noi am încercat. Nu vor să vină până când nu vorbesc 
cu dumneavoastră. 

Harkin rămase cu gura căscată, cu umerii căzuţi. 

— E din ce în ce mai ridicol, comentă Wendall Rohr, fără să 
se adreseze nimănui în mod special. 

Avocaţii se întoarseră spre Harkin, care privea fără să vadă 
spre teancul de hârtii de pe biroul său, încercând să-şi adune 


gândurile. Brusc, îşi frecă mâinile şi le zâmbi larg, prefăcut. 
— Haideţi să-i vedem! 


Konrad preluă primul apel la ora 8:02. Ea nu dorea să 
vorbească cu Fitch, voia doar să-i transmită că juriul avea din 
nou probleme şi că nu se va prezenta până când Harkin nu se 
va deplasa la motel, să-i calmeze. Konrad porni în fugă spre 
biroul lui Fitch şi îi transmise mesajul. 

La 8:09 ea sună din nou, transmiţându-i lui Konrad 
informaţia că Easter va veni îmbrăcat cu o cămaşă de blugi, de 
o nuanţă mai închisă, pusă deasupra unui tricou bej, şosete roşii 
şi pantaloni kaki apretaţi pe care îi cunoşteau deja. Şosete roşii, 
repetă ea. 

La 8:12 sună pentru a treia oară şi ceru să vorbească cu 
Fitch, care măsura camera în lung şi-n lat şi se trăgea de barbă. 
Fitch smulse receptorul din furcă. 

— Alo! 

— Bună dimineaţa, Fitch, spuse ea. 

— Bună dimineaţa, Marlee. 

— Ai fost vreodată la hotelul St. Regis din New Orleans? 

— Nu. 

— Se află pe Strada Canalului, în cartierul francez. Pe 
acoperiş e un bar cu terasă, pe nume Terrace Grill. Reţine o 
masă cu vederea spre cartierul francez. Să fii acolo diseară, la 
ora şapte. Eu voi sosi mai târziu. Mă urmăreşti? 

— Da. 

— Şi, mai ales, să vii singur, Fitch. Te voi urmări la intrarea 
în hotel şi, dacă îţi aduci ceva prieteni, întâlnirea se 
contramandează. In regulă? 

— În regulă. 

— lar dacă încerci să-mi iei urma, voi dispărea definitiv. 

— Ai cuvântul meu. 

— De ce oare nu mă linişteşte cuvântul tău, Fitch? mai spuse 
ea şi închise. 


Cable, Rohr şi judecătorul Harkin au fost întâmpinați în holul 
motelului de Lou Dell, roşie la faţă, speriată şi explicând la 
nesfârşit că nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva; 


întotdeauna reuşise să păstreze juriile sub control. Îi conduse în 
camera de petrecere, unde se înghesuiseră treisprezece dintre 
cei paisprezece juraţi. Herman Grimes era singurul care făcea 
opinie separată. Se certase cu grupul, cu privire la tactica pe 
care o foloseau şi îl înfuriase pe Jerry Fernandez până într-atâta, 
încât începuse să-l insulte. Jerry insistase că Herman o are pe 
nevastă-sa cu el, că n-are ce face, nici cu ziarele, nici cu 
televizorul, că nu mai bea şi că probabil nici de sală de 
gimnastică nu are nevoie. Jerry îşi ceruse scuze după ce Millie 
Dupree îl obligase s-o facă. 

Dacă judecătorul venise acolo plin de speranţe, ele s-au 
risipit foarte curând. După câteva saluturi spuse cu jumătate de 
gură, el alese un mod mai puţin potrivit pentru a începe 
discuţia. 

— Sunt puţin îngrijorat de ceea ce se întâmplă, spuse el. 

— Nu mai avem chef să suportăm alte abuzuri, ripostă 
Nicholas. 

Rohr şi Cable fuseseră categoric avertizaţi să nu scoată nici 
un cuvânt, aşa că rămaseră lângă uşă, privind amuzaţi scena ce 
se desfăşura în faţa ochilor lor. Amândoi ştiau că nu vor mai 
avea niciodată prilejul să fie martori la aşa ceva, în întreaga lor 
viaţă de avocaţi. 

Nicholas scrisese o listă de plângeri. Judecătorul Harkin îşi 
scoase haina, luă loc şi se trezi dintr-o dată bombardat din toate 
direcţiile. Era trist să-l vezi acolo, în inferioritate şi atât de 
neajutorat. 

Berea nu constituia o problemă. Ziarele puteau fi cenzurate 
la recepţia motelului. Dreptul de a da şi a primi telefoane fără 
restricţie era justificat. Acelaşi lucru era valabil şi pentru 
televiziune, dar numai dacă promiteau să nu se uite la ştiri. Sala 
de gimnastică putea fi o problemă, dar va studia eventualele 
posibilităţi. Vizitele la biserică puteau fi aranjate. 

De fapt, toate regulile erau flexibile. 

— Puteţi să ne explicaţi de ce suntem ţinuţi aici? îi ceru 
Lonnie Shaver. 

Judecătorul încercă. Îşi drese vocea şi, fără prea multă 
plăcere, încercă să justifice motivele care îl determinaseră să-i 
izoleze. Atinse mai întâi subiectul contactelor neautorizate, vorbi 
despre cele întâmplate cu acest juriu până atunci şi făcu vag 
referire la evenimente petrecute în alte procese împotriva 


companiilor producătoare de tutun. 

Existau dovezi clare cu privire la vicierea unor procese şi, în 
trecut, ambele părţi fuseseră vinovate de acest lucru. Fitch 
lăsase urme adânci în domeniul litigiilor legate de tutun. Agenţii 
operativi ai unor avocaţi ai acuzării din alte procese erau 
vinovaţi de acte reprobabile. Dar judecătorul Harkin nu putea 
vorbi despre acestea în faţa juriul său. Trebuia să fie atent, 
pentru a nu prejudicia nici una dintre părţi. 

Discuţia dură o oră întreagă. Harkin le ceru garanţia că nu 
vor mai face alte greve pe viitor, dar Easter refuză să promită 
acest lucru. 


La deschiderea bursei, Pynex căzu cu încă două puncte, ca 
urmare a celei de a doua greve datorate, după părerea unui 
analist aflat la tribunal, unei reacţii negative, prost înţelese, din 
partea juriului faţă de politica adoptată de apărare cu o zi 
înainte. Nici politica respectivă nu părea să fi fost înţeleasă prea 
bine. Un alt zvon, pornit de la un alt analist din Biloxi, lămurea 
puţin lucrurile, făcând speculaţii asupra faptului că nimeni din 
tribunal nu ştia cu precizie de ce a intrat juriul în grevă. Stocul 
de acţiuni Pynex căzu cu încă jumătate de punct, apoi se 
redresa şi reâncepu să crească în timpul tranzacţiilor de 
dimineaţă. 


Gudronul conţinut în ţigări produce cancerul, cel puţin la 
rozătoarele din laboratoare. Doctorul James Ueuker din Palo Alto 
făcea de cincisprezece ani experienţe pe şoareci şi şobolani. 
Condusese el însuşi multe cercetări şi studiase în detaliu 
lucrările cercetătorilor din întreaga lume. După părerea lui, cel 
puţin şase studii reuşiseră să facă o legătură clară între ţigări şi 
cancerul la plămâni. El explică juriului, cu multe detalii, modul în 
care el şi echipa sa folosiseră concentrați de fum de ţigară, 
cunoscuţi de obicei sub numele de „gudroane", frecând cu ele 
pielea unui mare număr de şoareci — cam un milion. Adusese 
poze mari, color. Animalele mai norocoase primiseră o cantitate 
mică de gudron, celelalte fuseseră „pictate" de-a binelea. Nu 
surprinsese pe nimeni faptul că la o cantitate mai mare de 
gudron folosită, cancerul de piele se dezvoltase mai rapid. 


Drumul de la tumorile de piele apărute la rozătoare şi până 
la cancerul uman la plămâni e lung, iar dr. Ueuker, dirijat de 
Rohr, abia aştepta să facă legătura între ele. Istoria medicală 
consemnează nenumărate studii ale căror descoperiri de 
laborator au fost, în cele din urmă, demonstrate cu aplicabilitate 
la oameni. Excepţiile au fost rare. Deşi şoarecii şi oamenii 
trăiesc în medii complet diferite, rezultatele unora dintre 
testările pe animale confirmă descoperirile epidemiologice de 
natură umană. 

Absolut toţi consultanţii în probleme de juriu se aflau în sală, 
în timpul audierii doctorului Ueuker. Rozătoarele acelea erau 
dezgustătoare, dar iepurii şi câinii erau animale iubite de mulţi. 
Următorul studiu făcut de Ueuker se referea la o experienţă 
similară pe iepuri şi avusese acelaşi rezultat. Ultimul sau test 
fusese făcut pe treizeci de câini rasa beagle, pe care îi învățase 
să fumeze cu ajutorul unor tuburi implantate în trahee. Unii 
ajunseseră la nouă ţigări pe zi, echivalente cu patruzeci de ţigări 
fumate de un om în greutate de 75 de kg. La câinii respectivi se 
constatase o îmbolnăvire acută a plămânilor, sub forma unor 
tumori galopante, după 875 de zile de fumat consecutiv. Ueuker 
folosise câinii pentru că ei prezintă aceleaşi reacţii faţă de fumat 
ca şi oamenii. 

Dar nu avea de gând să vorbească juriului despre iepurii şi 
câinii săi. Chiar şi un privitor mai puţin versat şi-ar fi dat seama, 
numai uitându-se la Millie Dupree, cât îi era de milă de bieţii 
şoricei şi cât de furioasă era pe Ueuker pentru că îi ucide. Sylvia 
Taylor-Tatum şi Angel Weese erau, la rândul lor, dezgustate. 
Doamna Gladys Card şi Phillip Savelle îşi arătau pe faţă 
dezaprobarea. Ceilalţi nu erau impresionați. 

În cursul pauzei de prânz, Rohr şi compania hotărâră să 
renunţe la continuarea audierii lui james Ueuker. 


16 


Jumper, ofiţerul curţii care luase biletul de la Marlee cu 
treisprezece zile în urmă, pentru a i-l duce lui Fitch, a fost 
contactat în timpul prânzului, cu propunerea ca, în schimbul 
sumei de cinci sute de dolari, să anunţe că e bolnav — crampe 


la stomac sau diaree sau ceva asemănător — şi să meargă, 
împreună cu Pang, la New Orleans pentru o seară de mâncare 
bună şi distracţie, poate chiar şi vreo fetiţă, dacă dorea. Pang 
avea nevoie de el câteva ore, pentru o treabă uşoară. Jumper 
avea nevoie de bani. 

Au plecat din Biloxi pe la douăsprezece şi jumătate, cu o 
camionetă închiriată. Două ore mai târziu, când au ajuns în New 
Orleans, Jumper se lăsase convins să abandoneze temporar 
uniforma şi să lucreze o vreme pentru asociaţia din Arlington. 
Pang i-a oferit douăzeci şi cinci de mii de dolari pe timp de şase 
luni, cu nouă mii mai mult decât câştiga într-un an întreg. 

Şi-au luat camere la hotelul St. Regis, două camere cu câte 
un singur pat, aflate de o parte şi de alte a camerei lui Fitch, cel 
care reuşise să obţină patru camere în acel hotel: camera lui 
Holly se afla la capătul holului; Dubaz, Joe Boy şi Dante stăteau 
la patru rânduri de blocuri mai departe, în hotelul Royal 
Sonesta. La început, Jumper a fost postat pe un scaun de bar, în 
hol, de unde se vedea intrarea principală în hotel. 

Aşteptarea începea. După-amiaza trecu, începu să se 
întunece şi nici urmă de fată, dar nimeni nu era surprins. Jumper 
şi-a schimbat locul de patru ori şi s-a plictisit repede de această 
postură de spion. 

Fitch a ieşit din cameră cu câteva minute înainte de ora 
şapte şi a luat liftul spre terasă. Masa rezervată se afla într-un 
colţ cu o frumoasă vedere asupra cartierului francez. Holly şi 
Dubaz stăteau la altă masă, la câţiva metri distanţă, îmbrăcaţi 
elegant. 

Dante se afla la o a treia masă, însoţit de o fată angajată cu 
ora, îmbrăcată cu o fustă mini, neagră. Joe Boy era pregătit să 
facă poze. 

La şapte şi jumătate, ea apăru, parcă din pământ. Nici 
Jumper şi nici Pang nu o văzuseră în holul principal. Intră brusc 
pe uşa glisantă care dădea spre terasă şi într-o clipă ajunse 
lângă masa lui Fitch. Ulterior, îşi dădu seama că Marlee făcuse, 
probabil, acelaşi lucru ca şi ei — îşi luase o cameră la hotel, sub 
un alt nume, şi urcase pe scări. Era îmbrăcată în pantaloni largi 
şi o jachetă şi era foarte drăguță — părul negru, tuns scurt, ochii 
căprui, pomeţii şi bărbia puternice; purta un machiaj discret, de 
care nici nu avea nevoie. Avea, probabil, între douăzeci şi opt şi 
treizeci şi doi de ani. Se aşeză repede, de fapt, atât de repede, 


încât Fitch nici nu avu timp să o invite. Se aşeză chiar în faţa lui, 
cu spatele spre celelalte mese. 

— E o plăcere să te întâlnesc, îi şopti el, uitându-se în jur să 
vadă dacă îi urmăreşte cineva. 

— Da, o adevărată plăcere, replică ea, sprijinindu-se pe 
coate. 

Chelnerul îşi făcu apariţia rapid şi eficient şi o întrebă dacă 
dorea ceva de băut. Nu, nu dorea. Ospătarul primise un bacşiş 
gras pentru a lua cu grijă tot ce atingea ea cu degetele — 
pahare, farfurii, argintărie, scrumiere, orice. Nu avea să i se 
ofere această ocazie. 

— Ţi-e foame? întrebă Fitch, sorbind din paharul de apă 
minerală. 

— Nu. Mă grăbesc. 

— De ce? 

— Cu cât stau mai mult, cu atât mai multe poze vor face 
oamenii tăi. 

— Am venit singur. 

— Sigur că da. Cum ţi-au plăcut şosetele roşii? 

O orchestră de jazz îşi începu programul, dar ea nu le dădu 
nici o atenţie. Îl privea pe Fitch drept în ochi, fără să-l slăbească. 

Fitch dădu capul pe spate şi pufni în râs. Incă nu-i venea să 
creadă că stă de vorbă cu amanta unuia dintre juraţi. Mai 
reuşise şi altă dată să stabilească, indirect, un contact cu juraţii, 
sub diferite forme, dar niciodată atât de aproape. 

Şi fata venise la el! 

— De unde e el? întrebă Fitch. 

— Ce contează? E aici. 

— E soţul tău? 

— Nu. 

— lubit? 

— Pui prea multe întrebări. 

— Tu dai naştere la multe întrebări, doamnă. Şi ai pretenția 
să le exprim cu voce tare. 

— E o cunoştinţă. 

— Când şi-a luat numele de Nicholas Easter? 

— Ce contează? E un nume legal. El locuieşte, legal, în statul 
Mississippi şi are drept de vot. Îşi poate schimba numele în 
fiecare lună, dacă vrea. 

Îşi ţinea palmele împreunate sub bărbie. Fitch ştia că fata nu 


va face greşeala să lase amprente. 

— Dar tu? o întrebă el. 

— Eu? 

— Mda, tu nu eşti înscrisă cu drept de vot în Mississippi. 

— De unde ştii? 

— Pentru că am verificat. Cu condiţia, bineînţeles, ca numele 
tău să fie Marlee şi scrierea corectă. 

— Faci prea multe presupuneri. 

— Asta e munca mea. Eşti născută pe coastă? 

— Nu. 

Joe Boy se lăsă pe vine, între două navete de plastic, reuşind 
să rămână aşa suficient de mult pentru a face şase imagini din 
profil. Ca să o prindă din faţă, aşa cum trebuia, ar fi fost nevoie 
să se urce, la risc, pe balustrada de cărămidă, la optsprezece 
etaje deasupra canalului. Hotărî să rămână ascuns în spatele 
plantelor din seră, cu speranţa că va avea mai mult noroc la 
plecarea ei. 

Fitch făcu să răsune bucăţile de gheaţă din pahar. 

— Deci, de ce ne aflăm aici? o întrebă el. 

— O întâlnire duce la alta. 

— Şi unde ne duc toate întâlnirile astea? 

— La verdict. 

— Contra cost, cu siguranţă. 

— Costul are o importanţă foarte mică. Înregistrezi ce spun? 

Ştia cu certitudine că Fitch înregistrează fiecare sunet. 

— Bineânţeles că nu. 

Din partea ei, putea să le asculte şi în somn, dacă dorea. 
Fitch nu avea nimic de câştigat dacă vorbea cu altcineva despre 
asta. Avea prea multe pe conştiinţă ca să se ducă la poliţie sau 
la judecător şi, oricum, acesta nu era modul lui de lucru. Lui 
Fitch nu-i trecu nici o clipă prin cap că ar fi putut s-o şantajeze 
cu anunţarea autorităţilor, iar ea ştia foarte bine acest lucru. 

Putea să-i facă oricâte poze voia, iar gealaţii lui, risipiţi prin 
hotel, puteau s-o urmărească, s-o pândească, să asculte. Îi va 
lăsa în pace o vreme, să se zbată, să transpire, să-şi merite 
banii. Tot nu vor găsi nimic. 

— Hai să nu vorbim despre bani, Fitch. 

— Tocmai asta facem. 

— Ce părere ai despre Herman Grimes? îl întrebă ea. 

— De ce mă întrebi pe mine? Ştii exact ce se întâmplă la 


tribunal. 

— Vreau să văd cât de isteţ eşti. Mă interesează să ştiu dacă 
toţi experţii şi avocaţii tăi îşi merită banii. 

— N-am pierdut niciodată, aşa că înseamnă că îmi investesc 
bine banii. 

— Deci, ce zici de Herman? 

Fitch reflectă preţ de o secundă şi comandă încă un pahar de 
apă. 

— Va avea un cuvânt greu în stabilirea verdictului, pentru că 
este un om cu opinii puternice. Deocamdată este nepărtinitor. 
Absoarbe fiecare cuvânt rostit în tribunal şi probabil că ştie mai 
multe decât oricare alt jurat, cu o singură excepţie, desigur, 
prietenul tău. Am dreptate? 

— Eşti pe-aproape. 

— Imi face plăcere să aud asta. Cât de des stai de vorbă cu 
prietenul tău? 

— Din când în când. Herman nu a fost de acord cu greva de 
dimineaţă, ştiai? 

— Nu. 

— A fost singurul dintre cei paisprezece. 

— De ce au făcut grevă? 

— Au pus condiţii. Telefoane, televizor, bere, sex, biserică — 
poftele omeneşti obişnuite. 

— Cine a condus greva? 

— Cel care a condus jocul din prima zi. 

— Inţeleg. 

— De asta sunt aici, Fitch. Dacă prietenul meu nu ar ţine 
frâiele în mâini, eu nu aş avea nimic de oferit. 

— Şi ce îmi oferi? 

— Am spus că nu vorbim despre bani. 

Chelnerul puse paharul proaspăt adus în faţa lui Fitch şi o 
întrebă din nou pe Marlee dacă dorea să bea ceva. 

— Da, o Coca Cola dietetică în pahar de plastic, vă rog. 

— Păi... ăă... noi nu avem pahare de plastic, spuse chelnerul 
privindu-l surprins pe Fitch. 

Fitch hotărî să insiste. 

— In ce dispoziţie este juriul acum? 

— Se plictiseşte. Lui Herrera îi place la nebunie. Crede că 
avocaţii sunt nişte javre şi că ar trebui să se aplice restricţii 
pentru procesele neserioase. 


— Eroul meu! îi poate convinge pe amicii săi? 

— Nu. El nu are amici. E disprețuit de toţi şi, categoric, este 
cel mai nesuferit membru al juriului. 

— Cine e cea mai prietenoasă fată? 

— Millie e mama tuturor, dar nu va fi un factor decisiv. Rikki 
e drăguță şi populară şi se preocupă mult de sănătate. Va fi o 
problemă pentru tine. 

— Asta nu mă surprinde. 

— Vrei să-ţi fac o surpriză, Fitch? 

— Mda, chiar te rog. 

— Care dintre juraţi a început să fumeze după începerea 
procesului? 

Fitch miji ochii şi îşi lăsă capul într-o parte. Oare auzise 
corect? 

— A început să fumeze? 

— Mda. 

— Mă dau bătut. 

— Easter. Te surprinde? 

— Prietenul tău. 

— Mda. Uite ce e, Fitch, trebuie s-o iau din loc. Am să te sun 
mâine. 

Se ridică în picioare şi se făcu nevăzută, la fel de repede 
precum venise. 

Dante şi femeia angajată de el reacționară înaintea lui Fitch, 
pe care plecarea ei atât de rapidă îl uluise. Dante îl anunţă prin 
radio pe Pang, aflat în holul principal, şi acesta o văzu ieşind din 
lift şi părăsind hotelul. Jumper o urmări, pe jos, câteva blocuri, 
apoi o pierdu din vedere pe o alee aglomerată. 

Timp de o oră au căutat-o pe străzi, în parcări, în baruri şi în 
holurile hotelurilor, dar n-au mai găsit-o. Fitch se afla în camera 
sa de la hotelul St. Regis când sosi un telefon de la Dubaz, trimis 
la pândă la aeroport. Marlee aştepta plecarea unei curse locale 
care urma să decoleze peste o oră şi jumătate şi să ajungă la 
Mobile la zece şi jumătate. N-o urmări, îl instrui Fitch şi sună 
după doi agenţi de rezervă din Biloxi, care porniră în grabă spre 
aeroportul din Mobile. 

Marlee locuia într-un apartament închiriat, cu vedere spre 
golful Back din Biloxi. Ajunsă la douăzeci de minute distanţă de 
casă, ea formă pe telefonul său celular 911, numărul poliţiei din 
Biloxi, şi îi explică dispecerei că era urmărită de doi huligani 


într-un Ford Taurus, care nu o scăpaseră din ochi încă din Mobile 
şi că erau atât de înspăimântători, încât se temea pentru viaţa 
ei. Lăsând-o pe dispeceră să-i coordoneze deplasarea, Marlee 
coti de câteva ori pe nişte străduţe dintr-o zonă liniştită şi se 
opri brusc în dreptul unei staţii de benzină cu program non-stop. 
În timp ce făcea plinul, o maşină de poliţie se opri în spatele 
Fordului Taurus, care încerca să se ascundă după colţul unei 
curăţătorii chimice, închise la acea oră. Cei doi huligani au fost 
somaţi să coboare şi duşi, prin toată parcarea, pentru 
confruntarea cu femeia pe care o urmăriseră. 

Marlee îşi jucă admirabil rolul de victimă înfricoşată. Cu cât 
tipa mai mult, cu atât se înfuriau poliţiştii mai tare. Huliganii lui 
Fitch au sfârşit la închisoare. 


La ora zece, Chuck, ofiţerul solid şi veşnic plictisit, îşi aşeză 
scaunul pliant la capătul holului din apropierea camerei sale şi 
îşi începu garda de noapte. Era miercuri, a doua noapte de 
sechestrare şi momentul potrivit pentru spargerea sistemului de 
securitate. Aşa cum plănuise, Nicholas formă numărul camerei 
lui Chuck la unsprezece şi un sfert. In clipa în care ofiţerul îşi 
părăsi postul pentru a răspunde, Jerry şi Nicholas se strecurară 
afară din camere şi se îndreptară liniştiţi spre uşa din dreptul 
camerei lui Lou Dell. Lou Dell era în patul ei şi dormea buştean. 

Chiar şi Willis, care moţăise aproape toată ziua la tribunal, se 
afla acum sub pătură, sforăind de zor. 

Evitând holul principal, se strecurară pe întuneric şi găsiră 
taxiul pregătit, aşa cum ceruseră. Cincisprezece minute mai 
târziu, intrau în cazinoul Nugget de pe plaja Biloxi. Au băut trei 
beri în barul sportiv, iar Jerry a pierdut o sută de dolari la un joc 
de hochei. Au flirtat cu două femei măritate, ai căror bărbaţi ori 
pierdeau, ori câştigau o avere la masa de joc. Distracţia părea 
să ia o turnură serioasă, iar la ora unu dimineaţa Nicholas a ieşit 
din bar, să joace „21” pe cinci dolari şi să bea o cafea 
decofeinizată. Juca, aştepta şi privea cum se răreşte lumea. 

Marlee se strecură pe scaunul de lângă el, fără să spună 
nimic. Nicholas împinse un mic teanc de jetoane spre ea. La 
masă se mai afla numai un singur jucător — un student beat. 

— La etaj, şopti ea ţinând mâna la gură, când crupierul se 
întoarse spre şeful lui. 


S-au întâlnit pe terasa de la mezanin, de unde se vedeau 
parcarea şi, în depărtare, oceanul. Venise noiembrie şi aerul era 
mai uşor, mai răcoros. Nu mai era nimeni prin preajmă. S-au 
sărutat şi, aşezându-se pe o bancă, s-au îmbrăţişat. Ea i-a 
relatat, pas cu pas, ce se întâmplase la New Orleans; fiecare 
detaliu, fiecare cuvânt. S-au distrat pe seama celor doi băieţi din 
Mobile, aflaţi acum într-o închisoare districtuală. Marlee se 
gândea să-l sune pe Fitch în zori şi să-l facă să-şi elibereze 
oamenii. 

Despre afaceri au vorbit foarte pe scurt, pentru că Nicholas 
voia să se întoarcă la bar şi să-l ia pe Jerry de acolo înainte să 
apuce să bea prea mult şi să-şi piardă toţi banii sau să fie prins 
cu nevasta altuia. 

Aveau amândoi telefoane celulare plate, dar ele nu 
reprezentau o garanţie sută la sută. Au stabilit noi coduri şi 
parole. 

Nicholas o sărută de rămas-bun şi o lăsă singură la mezanin. 


Wendall Rohr simţea că juriul se săturase să tot asculte 
cercetători care îşi prezentau descoperirile şi le ţineau lecţii 
după tabele şi diagrame. Consultanţii săi îi spuneau că juraţii 
aflaseră destule despre cancerul la plămâni şi fumat, că erau 
probabil convinşi chiar dinaintea începerii procesului că ţigările 
produceau dependenţă şi că erau periculoase. Rohr era convins 
că reuşise să stabilească o legătură cauzală puternică între 
ţigările „Bristol" şi tumorile care duseseră la moartea lui Jacob 
Wood şi acum era momentul să pună glazura pe tort. Joi 
dimineaţă, el anunţă că acuzarea doreşte să-l cheme ca martor 
pe Lawrence Krigler. O tensiune evidentă îi cuprinse pe cei de la 
masa apărării în clipele necesare pentru ca domnul Krigler să fie 
chemat de undeva, din spatele sălii. Un alt avocat al 
reclamantei, John Riley Milton din Denver, se ridică şi adresă 
juriului un zâmbet dulce. 

Lawrence Krigler avea aproape şaptezeci de ani, era bronzat 
şi se ţinea foarte bine, păstrând un mers vioi şi afişând o 
îmbrăcăminte elegantă. De când fusese prezentată caseta video 
cu Jacob Wood, acesta era primul nume înaintea căruia nu mai 
apărea titlul de doctor. Acum locuia în Florida, unde se retrăsese 
de când nu mai lucra la Pynex. John Riley Milton trecu rapid 


peste întrebările preliminare pentru că frumuseţea abia acum 
începea. 

Inginer format în Universitatea de Stat a Carolinei de Nord, 
lucrase treizeci de ani la firma Pynex şi plecase de acolo cu 
treisprezece ani în urmă, în toiul unui proces civil. El dăduse 
Pynex în judecată. Compania îi intentase, la rândul ei, un 
proces. Ajunseseră la o înţelegere în afara sălilor tribunalului, 
înţelegere ai cărei termeni nu fuseseră dezvăluiţi public. 

La angajarea lui, compania, care pe atunci se numea Union 
Tobacco, sau, pe scurt, U-Tab, îl trimisese în Cuba pentru a 
cerceta producţia de tutun de acolo. De atunci lucrase numai în 
producţie, cel puţin până în ziua în care părăsise compania. 
Studiase frunza de tutun şi o mie de moduri de a face creşterea 
ei mai eficientă. Se considera un expert în acest domeniu, deşi 
nu depunea mărturie ca expert şi nu urma să-şi expună părerile. 
Doar fapte. 

În 1969 încheiase un studiu desfăşurat timp de trei ani, la 
solicitarea companiei, cu privire la viabilitatea creşterii unui tip 
de tutun cunoscut numai după numele său de Raleigh 4. Acest 
tip conţinea doar o treime din cantitatea obişnuită de nicotină. 
Bazându-se pe cercetări impresionante, Krigler ajunsese la 
concluzia că Raleigh 4 putea fi cultivat şi produs cu aceeaşi 
eficienţă ca şi alte tipuri de tutun cultivate şi produse pe atunci 
de U-Tab. 

Era o operă monumentală, de care era foarte mândru, şi a 
fost distrus când studiul său a fost mai întâi ignorat de mai-marii 
din companie. A reuşit să-şi croiască drum prin birocraţia de 
care era înconjurat şi rezultatul l-a descurajat total. Nimănui nu 
părea să-i pese de noul său tip de tutun cu conţinut redus de 
nicotină. 

Apoi află că se înşelase. Şefii lui erau foarte preocupaţi de 
nivelul nicotinei. În vara lui 1971 a reuşit să pună mâna pe un 
document intern al companiei, prin care conducerii superioare a 
acesteia i se solicita să facă, fără prea mare zarvă, tot posibilul 
pentru a discredita munca lui Krigler la Raleigh 4. Chiar şi 
oamenii lui îl loveau pe la spate. El îşi păstră calmul, nu spuse 
nimănui că deţinea documentul şi începu, pe ascuns, să 
cerceteze motivele acestei conspirații îndreptate împotriva sa. 

La acest punct al audierii, John Riley Milton prezentă două 
probe — studiul voluminos realizat de Krigler în 1969 şi 


documentul intern din 1971. 

Răspunsul era limpede şi Krigler îl bănuia deja. U-Tab nu îşi 
putea permite să producă un soi de tutun cu conţinut redus de 
nicotină, pentru că nicotină însemna profit. În mediile industriale 
se ştia încă de la sfârşitul anilor '30 că nicotina duce la 
dependenţă. 

— De unde ştiţi că producătorii cunoşteau acest lucru? 
întrebă Milton deliberat. Cu excepţia avocaţilor apărării, care 
făceau totul pentru a părea plictisiţi şi indiferenți, toţi cei 
prezenţi în sală ascultau cu mare atenţie. 

— Toată lumea din cadrul companiilor producătoare ştie 
asta, răspunse Krigler şi tăcu, îndreptându-şi privirea spre masa 
apărării. Bomba era pe cale să explodeze şi el se bucura din plin 
de acest moment. Dar am văzut un document... 

— Obiectez! urlă Cable, ridicându-se în picioare. Martorul nu 
poate spune ce a văzut sau nu într-un document oficial. Motivele 
sunt numeroase şi ele au fost prezentate mai amplu în 
informarea prezentată la acest punct. 

Informarea avea optzeci de pagini şi era dezbătută aprins de 
vreo lună. Judecătorul Harkin dăduse deja o rezoluţie în scris. 

— Am notat obiecțiile dumneavoastră, domnule Cable. 
Domnule Krigler, puteţi continua. 

— În iarna lui 1973 am citit un document care prezenta 
concluziile studiului asupra nicotinei, realizat în anii '30. 
Documentul fusese copiat de multe ori, era foarte vechi şi 
fusese uşor modificat. 

— Modificat, în ce mod? 

— Data fusese ştearsă, la fel ca şi numele persoanei care îl 
trimisese. 

— Cui îi era adresat? 

— Era adresat lui Sander S. Fraley care, la acea vreme, era 
preşedintele firmei Allegheny Growers,  predecesoarea 
companiei numite astăzi ConPack. 

— O companie producătoare de tutun. 

— Da, în principal. Oficial, compania produce bunuri de larg 
consum, dar cea mai mare parte a afacerilor o constituie 
fabricarea ţigaretelor. 

— În ce perioadă a fost preşedinte? 

— Între 1931 şi 1942. 

— Deci putem afirma cu certitudine că documentul a fost 


trimis înainte de 1942? 

— Da. Domnul Fraley a murit în 1942. 

— Unde vă aflaţi dumneavoastră când a fost transmis acest 
document? 

— Lucram într-una dintre uzinele Pynex, la Richmond. Pe 
când Pynex încă se mai numea Union Tobacco, sediul său 
general se afla în Richmond. În 1979 şi-a schimbat numele şi s-a 
mutat în New Jersey. Dar clădirile din Richmond sunt încă în 
folosinţă şi acolo am lucrat până ce am părăsit compania. 
Majoritatea arhivelor companiei se află acolo şi o persoană pe 
care o cunosc mi-a arătat documentul. 

— Cine era această persoană? 

— Un prieten, care a murit între timp. l-am promis că nu-i voi 
dezvălui niciodată identitatea. 

— Aţi pus într-adevăr mâna pe acel document? 

— Da. De fapt, mi-am făcut şi o copie. 

— Şi unde este copia dumneavoastră? 

— N-a rezistat prea mult. A doua zi după ce o încuiasem în 
dulap, am fost trimis cu treburi într-un alt oraş. In absenţa mea, 
cineva mi-a umblat în birou şi a luat mai multe lucruri, printre 
care şi copia acelui document. 

— Vă amintiţi ce se spunea acolo? 

— Îmi amintesc foarte bine. Ţineţi cont că, vreme 
îndelungată, căutasem o confirmare a bănuielilor mele. 
Momentul când am citit documentul cu ochii mei a fost de 
neuitat. 

— Ce scria în document? 

— Erau trei paragrafe, poate patru, foarte scurte şi la obiect. 
Autorul explica faptul că tocmai citise un raport asupra nicotinei, 
prezentat lui, în secret, de către şeful grupului de cercetători de 
la compania Allegheny Growers, nenominalizat în document. 
După părerea sa, studiul demonstra clar, fără nici un dubiu, că 
nicotina produce dependenţă. Din câte îmi amintesc, acesta era 
elementul-cheie din primele două paragrafe. 

— Dar paragraful următor? 

— Autorul îi propunea lui Fraley să reflecteze foarte serios la 
creşterea nivelului de nicotină din ţigările produse de companie. 
Mai multă nicotină însemna mai mulţi fumători, adică vânzări 
mai mari şi profituri crescute. 

Krigler îşi rostea replicile cu un puternic simţ dramatic şi 


toată lumea îi sorbea cuvintele. Pentru prima dată după multe 
zile, juraţii urmăreau fiecare mişcare a unui martor. Cuvântul 
„profituri" plutea în aer, greu ca şi fumul industrial. 

John Riley Milton rămase câteva clipe tăcut, apoi reluă: 

— Acum să nu ne îndepărtăm. Memoriul a fost pregătit de 
cineva de la o altă companie şi trimis preşedintelui companiei 
dumneavoastră, este exact? 

— Da. 

— O companie care, atunci şi acum, este o rivală a 
companiei Pynex? 

— Este exact. 

— Cum a ajuns memoriul la Pynex în 1973? 

— N-am aflat niciodată. Dar sunt sigur că Pynex cunoştea 
studiul în cauză. De fapt, toţi cei implicaţi în industria tutunului îl 
cunoşteau pe la începutul anilor '70, dacă nu chiar mai 
devreme. 

— De unde ştiţi acest lucru? 

— Am lucrat treizeci de ani în acest domeniu, nu uitaţi. Și 
mi-am desfăşurat activitatea în producţie. Am vorbit cu mulţi 
oameni, mai ales cu aceia aflaţi în poziţii similare cu a mea, la 
alte companii. Să zicem că, uneori, companiile de tutun sunt 
solidare. 

— Aţi încercat vreodată să obţineţi o altă copie a memoriului 
de la prietenul dvs. ? 

— Am încercat. N-a mers. Să nu intrăm în amănunte. 


Cu excepţia obişnuitei pauze de cafea de cincisprezece 
minute, de la zece şi jumătate, Krigler îşi continuă mărturia pe 
tot parcursul celor trei ore ale sesiunii de dimineaţă. Timpul 
trecu pe nesimţite şi audierea lui constitui un moment crucial al 
procesului. Drama unui fost angajat care dădea pe faţă 
secretele murdare era jucată perfect. Juraţii uitară chiar şi de 
obişnuita nerăbdare dinainte de ora de masă. Avocaţii îi studiau 
pe juraţi mai atent decât de obicei, iar judecătorul părea să 
noteze fiecare cuvânt rostit de martor. 

Reporterii erau neobişnuit de amabili; consultanţii în materie 
de juriu, neobişnuit de atenţi. Câinii de pază de pe Wall Street 
numărau minutele rămase până când vor putea să se repeadă 
afară şi să sune, pe nerăsuflate, la New York. Avocaţii plictisiţi 


din oraş, care acum îşi făceau de lucru prin tribunal, aveau să 
vorbească ani de-a rândul despre această mărturie. Chiar şi Lou 
Dell, aşezată în rândul întâi, se oprise din tricotat. 

Fitch privea şi asculta din camera de vizionare de lângă 
biroul său. Krigler fusese programat iniţial pentru începutul 
săptămânii următoare şi existase chiar şansa ca el să nu apară 
deloc în faţa tribunalului. Fitch era unul dintre puţinii oameni 
încă în viaţă care să fi văzut cu ochii lui documentul şi Krigler 
dovedise o memorie deosebită în descrierea lui. Era clar pentru 
toată lumea, chiar şi pentru Fitch, că martorul spunea adevărul. 

Unul dintre primele angajamente ale lui Fitch, când, cu nouă 
ani înainte, fusese pentru prima dată solicitat de Cei Patru Mari, 
a fost de a descoperi toate copiile documentului şi de a le 
distruge. Încă nu terminase. 

Nici Cable şi nici un alt avocat al apărării angajat de Fitch 
până atunci nu văzuse documentul. 

Acceptarea existenţei lui la tribunal cauzase un mic război. 
Regulile evidenţei împiedică, în mod normal, realizarea unor 
astfel de descrieri verbale ale unor documente pierdute, şi asta 
din motive foarte clare. Cea mai bună dovadă este documentul 
însuşi. Dar, ca în orice situaţie legală, există excepţii şi excepţii 
ale excepțiilor, iar Rohr şi ceilalţi reuşiseră, într-un mod 
magistral, să-l convingă pe judecătorul Harkin că era bine să 
asculte descrierea făcută de Krigler unui document cu adevărat 
pierdut. 

Contrainterogatoriul lui Cable din acea după-amiază avea să 
fie brutal, dar răul fusese făcut. Fitch renunţă la masă şi se 
încuie în birou. 


În camera juraţilor, la prânz, atmosfera a fost cu totul alta 
decât de obicei. Comentariile cotidiene despre fotbal şi reţete 
culinare au fost înlocuite de o tăcere grea. Juriul, prin definiţie 
un corp de deliberare, timp de două săptămâni fusese adus 
într-o stare de amorţire de mărturii ştiinţifice plicticoase venite 
din partea unor experţi plătiţi cu mari sume de bani pentru a se 
deplasa la Biloxi şi a le da lecţii. Acum, juriul fusese trezit la 
realitate de senzaţionalele murdării din interiorul companiei, 
prezentate de Krigler. 

Au mâncat mai puţin şi au reflectat mai mult. Majoritatea 


doreau să se poată retrage undeva, cu un prieten apropiat, 
pentru a relua, punct cu punct, cele auzite. Oare auziseră bine? 
Oare toată lumea înţelesese cele spuse de martor? Cantitatea 
de nicotină era intenţionat menţinută la un nivel înalt, pentru a-i 
împiedica pe oameni să renunţe la fumat! 

Aşa s-a şi întâmplat. Fumătorii, rămaşi numai trei după 
plecarea Stellei Hulic, deşi Easter era acum un semifumător, 
pentru că prefera compania lui Jerry, a Pudelului şi a lui Angel 
Weese, au terminat repede de mâncat şi apoi au ieşit afară 
scuzându-se. S-au aşezat cu toţii pe scaunele pliante, privind pe 
fereastră şi trăgând din ţigară. Acum, că ştiau exact valoarea 
nicotinei, ţigările le cădeau ceva mai greu. Dar când Nicholas 
spuse acest lucru cu voce tare, toţi izbucniră în râs. 

Doamna Gladys Card şi Millie Dupree reuşiră să plece spre 
camera de odihnă în acelaşi timp. Au stat mult la toaletă şi apoi 
au rămas un sfert de oră să-şi spele mâinile, vorbindu-şi în faţa 
oglinzii. La mijlocul conversaţiei li s-a alăturat şi Loreen Duke, 
care s-a rezemat de suportul pentru şerveţele şi şi-a exprimat 
imediat uimirea şi dezgustul faţă de companiile producătoare de 
tutun. 

După ce s-a strâns masa, Lonnie Shaver şi-a deschis 
calculatorul la două scaune distanţă de Herman care, la rândul 
său, îşi cuplase calculatorul Braille şi bătea un text. 

— Presupun că nu aveţi nevoie de traducător pentru 
mărturia asta, nu? îi spuse colonelul lui Herman. 

Herman mârâi, apoi spuse: 

— E uimitor, într-adevăr... 

Era pentru prima dată când Herman ajungea atât de 
aproape de discutarea unui aspect oarecare al cazului. 

Lonnie Shaver nu era nici uimit, nici impresionat. 

Phillip Savelle ceruse respectuos, şi primise, din partea 
judecătorului Harkin, permisiunea de a-şi petrece o parte din 
pauza de prânz făcând exerciţii yoga la umbra unui stejar bătrân 
aflat în spatele tribunalului. Un ofiţer l-a escortat până acolo; 
Savelle şi-a scos cămaşa, şosetele şi pantofii, apoi s-a aşezat pe 
iarba moale şi s-a făcut covrig. Când a început să murmure o 
incantaţie, deputatul s-a dat deoparte, aşezându-se pe o bancă 
de beton, cu capul aplecat pentru a nu fi recunoscut de nimeni. 


Cable l-a salutat pe Krigler ca şi cum ar fi fost vechi prieteni. 
Krigler i-a zâmbit şi i-a răspuns cu un „Bună ziua, domnule 
Cable” foarte încrezător. Cu şapte luni în urmă, în biroul lui 
Rohr, Cable şi compania îşi petrecuseră trei luni pentru 
înregistrarea depoziţiei lui Krigler. Caseta fusese privită şi 
studiată de nu mai puţin de două duzini de avocaţi şi câţiva 
consultanţi pentru juriu, ba chiar şi de doi psihiatri. Krigler 
spunea adevărul, dar adevărul trebuia estompat, cât se putea, 
în acel moment. Era un contrainterogatoriu crucial, aşa că naiba 
să-l ia de adevăr! Martorul trebuia discreditat! 

După sute de ore de discuţii, fusese pusă la punct o 
strategie. Cable începu cu o întrebare: era Krigler furios pe foştii 
lui patroni? 

— Da, veni răspunsul. 

— Detestaţi compania? 

— Compania este o entitate. Cum să deteşti un lucru? 

— Detestaţi războiul? 

— N-am fost niciodată în război. 

— Detestaţi abuzurile îndreptate împotriva copiilor? 

— Sunt convins că e ceva oribil, dar din fericire n-am avut 
niciodată de-a face cu aşa ceva. 

— Detestaţi violenţa? 

— Sunt sigur că e ceva îngrozitor dar, din nou, mă pot 
considera norocos. 

— Deci nu detestaţi nimic în viaţă? 

— Varza creaţă. 

Se auziră chicoteli din toate părţile sălii şi Cable înţelese că 
era suficient. 

— Nu detestaţi firma Pynex? 

— Nu. 

— Detestaţi pe cineva care lucrează acolo? 

— Nu. Îmi displac câteva persoane. 

— Aţi detestat pe cineva din companie, pe când lucraţi 
acolo? 

— Nu. Am avut ceva duşmani, dar nu-mi amintesc să fi 
detestat pe cineva. 

— Dar cei împotriva cărora aţi intentat proces? 

— Nu. Din nou, îmi erau duşmani, dar îşi făceau datoria. 

— Deci vă iubiţi duşmanii? 

— Nu tocmai. Ştiu că ar trebui să încerc, dar zău că e dificil. 


Nu-mi amintesc să fi spus că îi iubeam. 

Cable sperase să puncteze, cât de puţin, insistând pe ideea 
că ar fi putut să fie vorba despre o ripostă, sau o răzbunare din 
partea lui Krigler. Poate că, dacă folosea suficient de des 
cuvântul „a detesta", acesta avea şansa să rămână imprimat în 
mintea unor jurati. 

— Care este motivul pentru care depuneţi mărturie? 

— Este o întrebare complicată. 

— Pentru bani? 

— Nu. 

— Aţi fost plătit de domnul Rohr sau de unul dintre 
colaboratorii săi din echipa acuzării, pentru a veni aici să 
depuneţi mărturie? 

— Nu. Ei au fost de acord să-mi plătească cheltuielile de 
călătorie, dar nimic mai mult. 

Ultimul lucru pe care îl dorea Cable era să-i lase lui Krigler o 
portiţă deschisă pentru a-şi expune motivele prezenţei lui acolo. 
Atinsese acest subiect în timpul examinării directe făcute de 
Milton şi îşi petrecuse cinci ore pentru a le înţelege din studiul 
depoziţiei video. Era crucial să menţină atenţia martorului 
îndreptată spre alte probleme. 

— Aţi fumat vreodată, domnule Krigler? 

— Da. Din nefericire, am fumat timp de douăzeci de ani. 

— Şi v-aţi dori să n-o fi făcut niciodată? 

— Bineânţeles. 

— Când aţi început? 

— Când am început să lucrez în companie, în 1952. Pe 
atunci, ei îşi încurajau angajaţii să fumeze. Şi acum fac la fel. 

— Credeţi că faptul că aţi fumat timp de douăzeci de ani v-a 
afectat sănătatea? 

— Bineânţeles. Mă consider norocos pentru că nu am murit, 
ca domnul Wood. 

— Când v-aţi lăsat de fumat? 

— În 1973. După ce am aflat adevărul despre nicotină. 

— Credeţi că starea dvs. actuală de sănătate a fost afectată 
întrucâtva datorită celor douăzeci de ani de fumat? 

— Bineânţeles. 

— După părerea dumneavoastră, compania are vreo 
responsabilitate în decizia dumneavoastră de a vă apuca de 
fumat? 


— Da. După cum v-am spus, fumatul era încurajat. Toţi 
ceilalţi fumau. Puteam cumpăra ţigări la jumătate de preţ din 
depozitul companiei. Fiecare şedinţă începea cu oferirea unei 
ţigări fiecărui participant. Făcea parte din ritual. 

— Existau sisteme de aerisire a birourilor? 

— Nu. 

— Cât de grave erau efectele fumului indirect? 

— Foarte grave. Întotdeauna rămânea un nor de fum 
albăstrui deasupra capetelor noastre. 

— Deci astăzi învinuiți compania, pentru că nu sunteţi 
sănătos aşa cum aţi fi putut fi? 

— Compania este în mare parte vinovată. Din fericire, am 
reuşit să scap de acest obicei. N-a fost uşor. 

— Şi aveţi pică pe companie din această cauză? 

— Să zicem doar că regret că n-am lucrat într-o altă ramură 
industrială atunci când am terminat colegiul. 

— Ramură industrială? Doar nu vreţi să spuneţi că vă 
nemulţumeşte întreaga industrie a tutunului? 

— Nu pot spune că fac parte dintre simpatizanţii săi. 

— De asta vă aflaţi aici? 

— Nu. 

Cable îşi răsfoi notițele şi schimbă brusc subiectul. 

— Spuneţi-mi, aţi avut o soră, nu-i aşa, domnule Krigler? 

— Aşa este. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— A murit în 1970. 

— Cum a murit? 

— A avut cancer la plămâni. A fumat câte două pachete pe zi 
timp de vreo douăzeci şi trei de ani. Fumatul a ucis-o, domnule 
Cable, dacă asta doreaţi să auziţi. 

— Eraţi apropiaţi? îl întrebă Cable cu suficientă compasiune 
în glas pentru a risipi, măcar în parte, nemulţumirea de a fi adus 
în discuţie acest subiect. 

— Eram foarte apropiaţi. Era singura mea soră. 

— Şi v-a afectat mult moartea ei? 

— Da. Era o persoană deosebită şi îi simt şi acum lipsa. 

— Imi pare rău că trebuie să discutăm despre acest subiect, 
domnule Krigler, dar este relevant. 

— Sunt impresionat de compasiunea dumneavoastră, 
domnule Cable, dar nu cred că are vreo relevanţă pentru caz. 


— Ce părere avea ea despre fumat? 

— Nu-i plăcea. lar când a ajuns la un pas de moarte, m-a 
implorat să mă opresc. Asta doreaţi să auziţi, domnule Cable? 

— Numai dacă este adevărat. 

— Ah, este adevărat, domnule Cable. În ziua morţii ei i-am 
promis că mă las de fumat. Şi aşa am făcut, deşi mi-au trebuit 
trei ani lungi pentru a reuşi. Eram dependent, înţelegeţi, 
domnule Cable, aşa cum era şi sora mea, deoarece compania 
care fabrica ţigările care au ucis-o pe ea, şi care m-ar fi putut 
ucide pe mine, menținea intenţionat un nivel ridicat de nicotină. 

— Acum... 

— Nu mă întrerupeţi, domnule Cable. Nicotina în sine nu eo 
substanţă carcinogenă, ştiţi şi dumneavoastră, e numai o 
otravă, o otravă care te face dependent de ea, în aşa fel încât, 
într-o bună zi, carcinogenii se ocupă de rest. De asta sunt 
periculoase ţigările. 

Cable îl privea foarte calm. 

— Aţi terminat? 

— Sunt gata pentru întrebarea următoare. Dar să nu mă mai 
întrerupeţi. 

— Bineânţeles, îmi cer scuze. Acum, când v-aţi convins că 
țigările sunt periculoase? 

— Nu ştiu cu exactitate. Lucrul e cunoscut de câtăva vreme, 
aşa cum ştiţi şi dvs. Nu-i nevoie să fii genial pentru asta. Dar 
cred că s-a întâmplat pe la începutul anilor '70, după ce am 
terminat studiul, după moartea surorii mele şi la puţin timp 
după ce am văzut acel document scandalos. 

— În 1973? 

— Cam pe atunci. 

— Când aţi încetat să mai lucraţi pentru Pynex? În ce an? 

— În 1982. 

— Deci aţi continuat să lucraţi pentru o companie care 
realiza un produs considerat de dumneavoastră periculos? 

— Da. 

— Ce salariu aveaţi în 1982? 

— Nouăzeci de mii de dolari pe an. 

Cable făcu o pauză şi se îndreptă spre masa apărării, de 
unde primi un alt blocnotes pe care îl răsfoi o vreme, rozând 
marginea ramei ochelarilor de citit, după care reveni la pupitru 
şi îl întrebă pe Krigler de ce intentase proces companiei în 1982. 


Lui Krigler nu-i plăcu întrebarea şi se uită spre Rohr şi Milton, 
după ajutor. Cable insistă asupra evenimentelor care duseseră 
la litigiul acela teribil de complicat, asupra motivelor personale 
şi, puţin câte puţin, audierea îşi încetini ritmul şi, în cele din 
urmă, se opri. Rohr obiectă, Milton obiectă iar Cable se purta ca 
şi cum nu înţelegea ce naiba găseau de obiectat. Avocaţii au 
fost chemaţi de judecător, pentru a nu se confrunta în public, iar 
Krigler a început să se plictisească de atâta stat în boxa 
martorilor. 

Cable a continuat să-l piseze pe Krigler cu întrebări 
referitoare la performanţele sale din ultimii zece ani petrecuţi la 
Pynex, făcând clar aluzie la posibilitatea chemării altor martori 
care să contrazică afirmaţiile lui. 

Scenariul aproape că reuşise. Incapabil să anuleze efectul 
aspectelor dramatice din mărturia lui Krigler, apărarea a ales, în 
schimb, soluţia zăpăcirii juriului. Dacă martorul nu poate fi pus 
la îndoială, atunci învinge-l cu detalii nesemnificative. 

Scenariul a fost explicat însă juriului, în detaliu, de către 
tânărul Nicholas Easter, care absolvise doi ani de drept şi 
hotărâse să le amintească colegilor săi despre experienţa 
acumulată, în pauza de cafea luată târziu, în acea după-amiază. 
Auzind obiecțiile lui Herman, Nicholas îşi exprimă nemulţumirea 
faţă de Cable, care le arunca praf în ochi şi încerca să-i încurce. 

— Ne crede proşti, spuse el cu amărăciune. 


17 


Ca răspuns la telefoanele disperate venite din Biloxi, preţul 
acţiunilor Pynex scăzu până la 75 şi jumătate la ora de închidere 
a bursei, în ziua de joi, adică cu patru puncte mai puţin în 
tranzacţiile majore — lucru atribuit evenimentelor dramatice 
care aveau loc la tribunal. 

In alte procese împotriva tutunului, foşti angajaţi depuseseră 
mărturie în legătură cu pesticidele şi insecticidele pulverizate pe 
deasupra recoltelor, iar experţii făcuseră legătura între cancer şi 
acele substanţe chimice. Juriile nu fuseseră impresionate. 
Intr-un proces, un fost angajat le făcuse cunoscut că fostul său 
patron încerca să-i atragă pe adolescenţi cu reclame care 


prezentau nişte idioţi slabi şi strălucitori, cu bărbii perfecte şi 
dantură perfectă, distrându-se în toate felurile, cu ţigara în 
mână. Acelaşi patron se adresa tinerilor ceva mai mari, cu 
reclame despre cowboy şi şoferi la volanul unor maşini de teren, 
grăbindu-se să-şi trăiască viaţa, cu ţigara în colţul gurii. 

Dar juriile din acele procese n-au aprobat nici un fel de 
despăgubiri pentru reclamanţi. 

Nici un fost angajat nu a reuşit totuşi să facă atâta rău ca 
Lawrence Krigler. Scandalosul memoriu din anii '30 fusese văzut 
de o mână de oameni, dar nu fusese niciodată prezentat în 
instanţă. Versiunea oferită de Krigler era, după cunoştinţa 
avocaţilor acuzării, cea mai apropiată de adevăr. Faptul că 
judecătorul Harkin permisese descrierea ei în faţa juriului avea 
să fie violent contestat la apel, indiferent cine urma să câştige 
procesul. 

Krigler a fost rapid escortat până la ieşirea din oraş de către 
oamenii de pază ai lui Rohr şi, la o oră după încheierea 
depoziţiei sale, se afla la bordul unui avion privat care îl ducea 
înapoi în Florida. De când părăsise firma Pynex, fusese tentat de 
câteva ori să ia legătura cu avocaţii acuzării din procesele 
împotriva industriei tutunului, dar nu avusese niciodată destul 
curaj. 

Pynex îi plătise trei sute de mii de dolari prin instanţă, numai 
ca să scape de el. Compania insistase ca el să promită că nu va 
depune niciodată mărturie în procese similare cu procesul lui 
Wood, dar el refuzase. lar când refuzase, devenise un om 
incomod. 

Ei, oricine erau aceia, au promis că-l vor ucide. Ameninţările 
fuseseră puţine şi rare de-a lungul anilor, venite întotdeauna 
prin voci necunoscute sau apariţii neaşteptate. Krigler nu era 
omul care să se ascundă. Scrisese o carte, o demascare pe care 
spusese că a lăsat-o spre publicare în cazul morţii sale subite. O 
lăsase la un avocat din Melbourne Beach. Avocatul era un 
prieten de-al său, care îi aranjase prima întâlnire cu Rohr. Tot 
avocatul acela începuse un dialog cu cei de la FBI, pentru cazul 
că domnului Krigler i s-ar fi întâmplat ceva. 


Soţul lui Millie Dupree, Hoppy, era proprietarul unei agenţii 
imobiliare din Biloxi, confruntată cu mari dificultăţi financiare. 


Departe de a fi genul de afacerist agresiv, el avea puţine oferte 
şi puţine propuneri, dar se ocupa cu seriozitate de afaceri, 
atâtea câte erau. În anticameră, un perete întreg era acoperit cu 
imagini ale OFERTELOR, prinse cu pioneze pe un panou de plută 
— în principal, căsuțe mici, din cărămidă, cu câte o pajişte 
îngrijită la intrare, ori câteva duplexuri cam prăpădite. 

Febra cazinourilor adusese pe coastă un întreg val de noi 
agenţi imobiliari, care nu se temeau să facă împrumuturi imense 
şi să se dezvolte corespunzător. Din nou, Hoppy şi cei asemenea 
lui au preferat să nu rişte şi s-au trezit şi mai izolaţi, împinşi spre 
pieţe pe care le cunoşteau prea bine — drăguţele locuinţe „de 
început" pentru tineri proaspăt căsătoriţi, adăposturile fără de 
speranţă pentru cei disperaţi şi locuinţele „de forţă majoră", 
pentru cei care nu-şi permiteau să facă împrumuturi la bancă. 

Dar el îşi achita la timp toate obligaţiile şi reuşea, cumva, 
să-şi întreţină familia — soţia sa, Millie, şi cei cinci copii, trei în 
penultimul an la colegiu şi doi în liceu, în orice moment, avea la 
birou licenţa pentru a apela la ajutorul unor asociaţi colaboratori 
pentru vânzări, majoritatea nişte învinşi care urau, la fel de mult 
ca şi el, datoriile şi acţiunile de forţă. Hoppy iubea jocul de 
pinnacle şi îşi petrecea multe ore la biroul din spate, aplecat 
asupra cărţilor de joc, înconjurat de ceilalţi agenţi. Oamenii ca 
ei, indiferent dacă aveau sau nu talent, adorau să viseze la 
afaceri spectaculoase. Hoppy şi gaşca lui apucau să mai tragă 
câte un pui de somn după-amiaza, iar apoi discutau despre 
afaceri, la un joc de cărţi. 

Joi, puţin înainte de ora şase, pe când jocul de pinnacle era 
în plină desfăşurare şi se pregăteau cu toţii să încheie o nouă zi 
sterilă, un tânăr om de afaceri elegant, cu o servietă diplomat 
neagră, strălucitoare, intră în birou şi ceru să vorbească cu 
domnul Dupree. Hoppy era în spate, clătindu-şi gura şi 
grăbindu-se să ajungă acasă, pentru că Millie era izolată. Au 
făcut prezentările. Tânărul i-a dat o carte de vizită pe care scria 
că se numeşte Todd Ringwald, angajat al grupului KLX, 
specializat în proprietăţi imobiliare, cu sediul în Las Vegas, 
Nevada. Cartea de vizită l-a impresionat pe Hoppy suficient 
pentru a-l determina să-şi trimită la plimbare şi ultimii asociaţi 
rămaşi prin preajmă, închizând uşa după ei. Simpla prezenţă a 
unui tip atât de bine îmbrăcat şi care făcuse un drum aşa de 
lung dovedea cât de serioasă putea fi această afacere. 


Hoppy îi oferi ceva de băut, apoi cafea, pe care o putea face 
într-o clipă. Domnul Ringwald îl refuză şi îl întrebă dacă sosise 
într-un moment nepotrivit. 

— Nu, câtuşi de puţin. Ştiţi, noi lucrăm în ritm continuu. Este 
o muncă dificilă. 

Domnul Ringwald îi zâmbi şi încuviinţă, pentru că şi el lucra 
în acelaşi domeniu, deşi nu de prea multă vreme. Mai întăi, 
dorea să-i spună câte ceva despre firma sa. KLX era o companie 
privată cu proprietăţi în douăsprezece state. Deşi nu deţinea 
cazinouri şi nici nu îşi propunea aşa ceva, dezvoltase o 
specialitate legată de acestea şi foarte profitabilă. KLX urmărea 
construcţia de cazinouri. Hoppy dădea din cap, în neştire, ca şi 
cum acest tip de specializare îi era perfect cunoscut 

De obicei, la construirea unui cazinou, piaţa locuinţelor 
suferă modificări dramatice. Ringwald era sigur că Hoppy 
cunoştea acest lucru, iar Hoppy încuviinţă din tot sufletul, ca şi 
cum tocmai ar fi câştigat o avere. KLX se extindea fără prea 
mare reclamă, iar Ringwald accentua dorinţa companiei de a 
păstra acest secret; se aflau cu un pas în urma cazinourilor şi 
dezvoltau spaţii comerciale, locuinţe de lux, complexuri de 
apartamente şi zone rezidenţiale. Cazinourile aduc bani mulţi, 
creează locuri de muncă, schimbă situaţia economică pe plan 
local şi, ca să fie sincer, erau o mulţime de bani la îndemână, iar 
KLX dorea să-şi ia partea cuvenită. 

— Compania noastră este ca un vultur, îi explică Ringwald, 
cu un zâmbet viclean pe buze. Noi stăm deoparte şi urmărim 
cazinourile. Când ele fac un pas, noi trecem la atac. 

— Strălucitor, sări Hoppy, nereuşind să se abţină. 

Totuşi, KLX ratase intrarea rapidă pe coastă şi, confidenţial, 
asta făcuse ca destui oameni să rămână fără slujbe în Las 
Vegas. Cu toate acestea mai existau destule şanse incredibile. 
„Cu siguranţă", comentă Hoppy. 

Ringwald îşi deschise servieta şi scoase de acolo o hartă 
împăturită, pe care o întinse pe genunchi. El, ca vicepreşedinte 
al departamentului de dezvoltare, prefera să lucreze cu agenţii 
mai mici. Firmele imobiliare mari erau prea aglomerate şi prea 
multe neveste îşi băgau nasul unde nu trebuia şi abia aşteptau 
să aibă ceva de bârfit. „Asta cam aşa e!" spuse Hoppy, căscând 
ochii la harta pe care erau marcate amplasamentele viitoarelor 
proprietăţi. In plus, o agenţie ca a lui oferea servicii mai bune. 


— Ne-aţi fost recomandat călduros, spuse Ringwald şi Hoppy 
nu îşi putu reţine un zâmbet. 

Se auzi telefonul. Era băiatul din ultimul an de liceu, care 
voia să ştie ce au pentru cină şi când vine mama acasă. Hoppy îi 
răspunse amabil, dar îi tăie vorba. Era ocupat, îi explică el — şi 
s-ar putea să mai găsească nişte lasagna vechi în frigider. 

Au întins harta pe biroul lui Hoppy. Ringwald i-a arătat o 
porţiune întinsă, colorată în roşu, din districtul Hancock, aflat în 
imediata apropiere a districtului Harrison şi cel mai la vest 
dintre cele trei districte de coastă. Cei doi bărbaţi se aplecară 
deasupra hărţii, de o parte şi de alta a biroului. 

— MGM Grand intră aici, spuse Ringwald, arătând spre un 
golf larg. Dar nimeni nu ştie încă. Evident, nici dumneavoastră 
nu puteţi spune nimănui. 

Hoppy dădea disperat din cap. La naiba! Nu! Nici măcar nu-l 
lăsase pe Ringwald să-şi încheie ideea. 

— Vor construi cel mai mare cazinou de pe coastă, probabil 
la mijlocul anului viitor. Se va anunţa în trei luni. Vor cumpăra 
circa o sută de acri de teren în această zonă. 

— E o zonă frumoasă. Practic, un loc neatins. 

Hoppy nu se aflase niciodată aproape de o proprietate care 
să poarte semnul imobiliar, dar locuia pe coastă de patruzeci de 
ani. 

— Acesta este terenul pe care îl dorim noi, spuse Ringwald, 
arătând pe hartă un alt lot marcat cu roşu. Se afla lângă 
proprietatea companiei MGM, ceva mai la nord-vest. Cinci sute 
de acri, continuă el, pentru a construi asta. 

Ridică prima foaie, descoperind un superb proiect al unui 
grup de clădiri. Acesta purta numele de Stillwater Bay, scris cu 
litere albastre, groase, în partea de sus. Apartamente, birouri, 
vile mari, vile mai mici, locuri de joacă, biserici, o piaţă centrală, 
un centru comercial cu acces stradal, un altul, exclusiv pentru 
pietoni, un chei şi portul pentru ambarcaţiuni mici, un bloc înalt 
pentru birouri, parcuri, alei pentru jogging, culoare pentru 
biciclete, ba chiar şi un proiect pentru un liceu. Era o utopie 
proiectată pentru districtul Hancock de către nişte minunaţi 
vizionari din Las Vegas. 

— Oho! murmură Hoppy. Pe biroul său se afla o adevărată 
avere. 

— Proiectul cuprinde patru faze diferite cu durata de cinci 


ani. Costul total va fi de treizeci de milioane. E de departe cel 
mai mare proiect realizat vreodată prin aceste locuri. 

— Nu există comparaţie. 

Ringwald dădu iarăşi foaia la o parte, descoperind un alt 
desen care prezenta zona portului, apoi un altul cu un prim-plan 
al zonei rezidenţiale. 

— Acestea sunt doar proiectele preliminare. Am să vă arăt 
mai multe, dacă puteţi veni la sediul nostru. 

— In Las Vegas. 

— Da. Dacă reuşim să ajungem la o înţelegere în privinţa 
reprezentării dumneavoastră, am dori să veniţi acolo pentru 
câteva zile, înţelegeţi ce vreau să spun, să vă întâlniți cu 
oamenii noştri, să vedeţi întregul proiect aşa cum arată el pe 
hârtie. 

Hoppy simţea că-i tremură genunchii şi trase adânc aer în 
piept. Calmează-te, îşi spuse. 

— Da, şi la ce gen de reprezentare v-aţi gândit? 

— Pentru început, avem nevoie de cineva care să se ocupe 
de cumpărarea terenului. După aceea, trebuie să convingem 
autorităţile locale să aprobe proiectul. După cum ştiţi, asta 
durează şi pot să apară complicaţii. Ne ia mult timp să ne 
prezentăm în faţa comisiilor edilitare şi comitetelor care răspund 
de alocarea zonelor de construcţii. Se întâmplă să ajungem şi în 
instanţă, dacă este necesar. Dar toate acestea fac parte din 
activitatea noastră. |n acel moment, veţi participa şi 
dumneavoastră, într-o oarecare măsură. O dată proiectul 
aprobat, vom avea nevoie de o firmă imobiliară care să se 
ocupe de prezentarea pe piaţă a ofertelor din Stillwater Bay. 

Hoppy se lăsă pe spate în scaun şi reflectă, câteva clipe, la 
partea financiară. 

— Cât va costa terenul? întrebă el. 

— E scump, mult prea scump pentru această zonă. Zece mii 
pe acru, pentru un teren care valorează cam jumătate din 
această sumă. 

Zece mii de dolari ori cinci sute de acri, asta însemna o sumă 
de cinci milioane de dolari, din care şase la sută erau cele trei 
sute de mii de dolari, reprezentând comisionul lui Hoppy, asta, 
desigur, dacă nu intrau în afacere şi alţi agenţi imobiliari. 
Ringwald, cu o figură impasibilă, urmărea pe chipul lui Hoppy 
înfrigurarea calculului mental. 


— Zece mii este prea mult, spuse Hoppy autoritar. 

— Da, însă terenul nu e scos la vânzare. Proprietarii nu 
doresc de fapt să-l vândă, aşa că trebuie să ne strecurăm rapid, 
înainte să iasă la iveală vestea despre MGM, şi să punem mâna 
pe el. De data asta avem nevoie de un agent local. Dacă se află 
că o mare companie din Vegas e interesată de teren, ajunge 
într-o cupă la douăzeci de mii pe fiecare acru. 

Faptul că terenul nu era scos la vânzare făcu inima lui Hoppy 
să bată mai tare. Nu mai erau implicaţi şi alţi agenţi mobiliari. 
Numai el. Numai Hoppy, mititelul, cu comisionul lui de şase la 
sută. În sfârşit, dăduse lovitura. El, Hoppy Dupree, după zeci de 
ani în care nu făcuse altceva decât să vândă duplexuri pentru 
pensionari, era pe punctul de a pune mâna pe lozul cel mare. 

Ca să nu mai vorbească de „promovarea pe piaţă a 
proiectului Stillwater Bay". Toate acele case, apartamente şi 
proprietăţi comerciale — la naiba! Treizeci de milioane de dolari 
în proprietăţi de primă mână, toate cu marca firmei Dupree. 
Avea toate şansele să ajungă milionar în cinci ani, decise Hoppy 
în sinea lui. 

— Comisionul dumneavoastră este de opt la sută, presupun, 
reluă Ringwald. Aceasta este cota pe care o plătim noi de obicei. 

—  Bineânţeles, spuse Hoppy repede, simţindu-şi gura 
uscată. De la trei sute de mii la patru sute, cât ai zice peşte. 
Cine sunt cumpărătorii? continuă el, schimbând repede 
subiectul, acum că se înţeleseseră în privinţa comisionului de 
opt la sută. 

Ringwald îşi permise un oftat zgomotos şi umerii îi căzură, 
însă numai o clipă. 

— Aici se complică lucrurile, spuse el şi Hoppy îngheţă. 

— Proprietatea se află în sectorul numărul şase din districtul 
Hancock, spuse Ringwald încet. lar sectorul şase este coordonat, 
din partea autorităţii districtuale, de domnul... 

— Jimmy Hull Moke, îl întrerupse Hoppy, întristându-se 
dintr-o dată. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Toată lumea îl cunoaşte pe Jimmy Hull. E în funcţie de 
treizeci de ani. Cel mai abil nemernic de pe coastă. 

— Îl cunoaşteţi personal? 

— Nu. Numai după renume. 

— Care, din câte am auzit, nu e prea onorabil. 


— E o exprimare mult prea amabilă pentru Jimmy Hull. La 
nivel local, omul ăsta controlează tot ce mişcă pe-aici. 

Ringwald îl privi uimit, ca şi cum nici el, nici compania nu 
aveau habar cum să procedeze. Hoppy îşi frecă ochii trişti şi îşi 
propuse să facă tot ce poate ca să păstreze averea. Timp de un 
minut întreg, evitară să se privească, apoi Ringwald spuse: 

— Nu e înţelept să cumpărăm terenul dacă nu primim 
garanţii de la domnul Moke şi autorităţile locale. După cum ştiţi, 
trebuie să obţinem o mulţime de aprobări legale pentru proiect. 

— Planificare, împărţirea terenurilor, studiul arhitectural, 
eroziunea solului, cine mai ştie ce, spuse Hoppy, ca şi cum se 
lupta cu ele în fiecare zi. 

— Ni s-a spus că domnul Moke controlează toate aceste 
probleme. 

— Prin forţă. 

Din nou, tăcere. 

— Poate că ar trebui să aranjăm o întâlnire cu domnul Moke, 
spuse Ringwald. 

— Nu cred. 

— De ce nu? 

— Întâlnirile nu au sens. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Bani. Pur şi simplu. Lui Jimmy Hull îi place să ia bani pe 
sub masă; sume mari în bancnote neînregistrate. 

Ringwald încuviinţă, zâmbi solemn, ca şi cum acesta era un 
lucru neplăcut, dar nu şi neaşteptat. 

— Aşa am auzit şi noi, spuse el, ca pentru sine. De fapt, nu e 
ceva neobişnuit, mai ales în zonele în care au apărut cazinouri. 
Acolo apar mereu alte sume de bani străini şi lumea se 
lăcomeşte. 

— Jimmy Hull e lacom din faşă. Fura deja de 30 de ani când 
au început să apară cazinourile pe aici. 

— Nu riscă să fie prins? 

— Nu. Ca supervizor local, e foarte şmecher. Toate 
tranzacţiile se fac cu bani gheaţă, nu lasă nici o urmă, e foarte 
grijuliu cu tot ce face. Dar, în fond, pentru asta nu e nevoie de 
geniu, spuse Hoppy, ştergându-şi fruntea cu batista. Se aplecă 
şi luă două pahare fără picior dintr-un sertar de jos, apoi scoase 
o sticlă de vodcă. Turnă două porţii zdravene şi aşeză un pahar 
de cealaltă parte a biroului, în faţa lui Ringwald. Noroc! rosti el, 


înainte ca Ringwald să-şi ia paharul. 

— Deci, ce facem? întrebă Ringwald. 

— Ce faceţi de obicei, în astfel de situaţii? 

— De obicei găsim o modalitate de a trata cu autorităţile 
locale. Prea mulţi bani sunt puşi în joc, ca să ne facem, pur şi 
simplu, bagajele şi să plecăm acasă. 

— Cum vă înţelegeţi cu autorităţile locale? 

— Avem metodele noastre. Am contribuit cu bani la 
campaniile de realegere. Ne-am onorat prietenii, oferindu-le 
vacanțe de lux. Am plătit consultaţii medicale pentru neveste şi 
copii. 

— Nu aţi plătit niciodată mită în numerar? 

— Aş prefera să nu răspund. 

— De asta e nevoie aici. Jimmy Hull e un tip simplu. Vrea 
bani. 

Hoppy sorbi o înghiţitură zdravănă de vodcă şi plescăi din 
buze. 

— Cât? 

— Cine ştie? Dar trebuie să fie suficient. Dacă nu-l mulţumiţi 
pe faţă, vă taie proiectul mai târziu. Şi păstrează şi banii. Jimmy 
nu dă nimic înapoi. 

— Se pare că îl cunoaşteţi bine. 

— Aceia dintre noi care fac afaceri pe coastă ştiu care sunt 
regulile jocului. El este un fel de legendă locală. 

Ringwald clătină din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Bine aţi venit în Mississippi, îi spuse Hoppy şi mai luă o 
înghiţitură. Ringwald nici nu se atinsese de pahar. 

De douăzeci şi cinci de ani, Hoppy lucra cinstit şi nu avea de 
gând să se compromită tocmai acum. Banii nu meritau riscul. 
Avea copii, o familie, o reputaţie, o poziţie socială. Mergea din 
când în când la biserică. Era membru în clubul Rotary. Şi, în 
fond, cine era necunoscutul ăsta care stătea în faţa lui, la birou, 
îmbrăcat elegant, care îi oferea luna de pe cer, doar dacă 
reuşea să rezolve o problemă minoră. El, Hoppy, era hotărât să 
pună mâna pe telefon şi să verifice ce era cu grupul acesta pe 
nume KLX şi cu domnul Todd Ringwald, îndată ce acela va ieşi 
pe uşă. 

— Nu e un lucru neobişnuit, spuse Ringwald. Se întâmplă 
mereu. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi? 


— Ei bine, cred că primul pas ar fi să luăm legătura cu 
domnul Moke şi să vedem dacă e posibilă o înţelegere. 

— El va fi gata să negocieze. 

— Atunci, vom stabili termenii înţelegerii. După cum spuneţi 
dumneavoastră, vom hotărî de ce sumă este nevoie. Ringwald 
se opri şi îşi muie buzele în lichidul din pahar. Doriţi să 
participaţi şi dumneavoastră? reluă el. 

— Nu ştiu. Cum anume? 

— Noi nu cunoaştem pe nimeni în districtul Hancock, 
încercăm să rămânem în umbră. Dacă începem să punem 
întrebări, atunci întregul proiect sare în aer. 

— Vreţi să vorbesc eu cu Jimmy Hull? 

— Numai dacă vreţi să vă implicaţi. Dacă nu, vom fi obligaţi 
să găsim pe altcineva. 

— Eu sunt curat, spuse Hoppy, pe un ton uimitor de 
categoric, apoi înghiţi cu greu, la gândul că un rival ar putea să 
pună mâna pe cele patru sute de mii de dolari ai săi. 

— Noi nu vrem să intraţi în afaceri murdare, spuse Ringwald, 
apoi tăcu, încercând să găsească formula potrivită. Hoppy îi 
forţa mâna. Să zicem, reluă el, că ştim cum să-i oferim domnului 
Moke ceea ce doreşte. Nu veţi atinge banii. De fapt, nici nu veţi 
şti când va avea loc tranzacţia. 

Hoppy se îndreptă de spate, parcă simțind că i se ridică o 
greutate de pe umeri. Poate că exista şi o cale de mijloc. 
Ringwald şi firma lui făceau asta mereu. Probabil că se 
înţeleseseră cu nemernici mai mari şi mult mai experimentați 
decât Jimmy Hull Moke. 

— Vă ascult, spuse el. 

— Dumneavoastră cunoaşteţi pulsul lucrurilor pe-aici. 
Evident, noi suntem în necunoştinţă de cauză, aşa că ne vom 
baza pe dumneavoastră. Să vă dau un exemplu, iar 
dumneavoastră îmi veţi spune dacă se poate. Ce-ar fi să vă 
întâlniți cu domnul Moke, între patru ochi, şi să-i spuneţi, în linii 
mari, câte ceva despre planul de dezvoltare? Nu veţi aminti 
nimic despre noi, îi veţi spune doar că aveţi un client care 
doreşte să lucreze cu el. El va spune preţul. Dacă suma este 
acceptabilă pentru noi, atunci îi spuneţi că suntem de acord. Noi 
ne vom ocupa de plată, iar dumneavoastră nu veţi şti niciodată 
cu certitudine dacă banii au trecut, într-adevăr, dintr-o mână în 
alta. Nu faceţi nimic rău. El e fericit. Noi suntem fericiţi, pentru 


că vom scoate o mină de aur de aici, împreună cu 
dumneavoastră, desigur. 

Hoppy era încântat de ceea ce auzea. Nici un strop de noroi 
nu ajungea pe mâinile sale. Las' să se ocupe clientul lui şi Jimmy 
Hull de treburile murdare. El va rămâne pe margine şi nu va 
face decât să întoarcă privirea în altă parte. Totuşi, trebuia să 
fie precaut. Promise că va reflecta. 

Au mai stat puţin de vorbă, au studiat din nou planurile şi 
şi-au luat rămas-bun la ora opt. Ringwald promise să-i dea un 
telefon, vineri dimineaţă. 

Înainte de a pleca spre casă, Hoppy formă numărul scris pe 
cartea de vizită a lui Ringwald. O telefonistă eficientă din Las 
Vegas îi răspunse: Bună ziua, suntem Agenţia imobiliară KLX. 
Hoppy zâmbi, apoi ceru să vorbească cu domnul Todd Ringwald. 
Legătura a fost mutată, cu un uşor zgomot de fond, în biroul 
domnului Ringwald, unde Hoppy a vorbit cu Madeline, o 
asistentă oarecare, de la care a aflat că domnul Ringwald nu se 
afla în oraş şi că era aşteptat să revină la birou abia luni. Fata îl 
întrebă cum se numeşte şi Hoppy închise brusc. 

Aşa deci. KLX exista cu adevărat. 


Telefoanele venite din exterior ajungeau la centrala 
motelului, unde erau notate pe bucăţi de hârtie galbenă, 
înmânate apoi lui Lou Dell, care le distribuia asemenea 

242 

John Grisham 

unui iepuraş de Paşti venit cu ouă roşii. Mesajul de la George 
Teaker sosi joi seara, la şapte şi patruzeci de minute, fiind 
transmis pentru Lonnie Shaver care, în momentul respectiv, 
renunţase la film şi lucra la computer. Il sună imediat pe Teaker 
şi, timp de zece minute, răspunse numai la întrebări privitoare la 
proces. Lonnie mărturisi că fusese o zi proastă pentru apărare. 
Lawrence Krigler făcuse o impresie puternică asupra juraţilor, cu 
excepţia lui Lonnie, bineînţeles. Lonnie nu fusese impresionat, îl 
asigură el pe Teaker. Precis că tipii de la New York erau 
îngrijoraţi, repetă Teaker de câteva ori. Compania era mai 
uşurată ştiind că Lonnie se afla în juriu şi că se putea conta pe el 
în orice situaţie, dar situaţia nu era prea roz. Sau poate că se 
înşelau? 


Lonnie răspunse că era prea devreme pentru a şti precis. 

Teaker îi spuse că trebuia să rezolve toate neclarităţile din 
contractul de angajare. Lonnie nu ştia decât una singură, iar 
aceea privea valoarea noului său salariu. Deocamdată câştiga 
patruzeci de mii de dolari pe an. Teaker spusese că SuperHouse 
avea să mărească această sumă, până la cincizeci de mii, cu 
opţiune pentru cumpărarea de acţiuni, plus o primă în funcţie de 
rezultate, care putea să ajungă până la douăzeci de mii de 
dolari. 

Ei doreau ca Lonnie să înceapă cursul de pregătire 
managerială în Charlotte, imediat după terminarea procesului. 
Faptul că se adusese vorba despre proces provocă o nouă rundă 
de întrebări despre starea de spirit a juriului. 

O oră mai târziu, Lonnie stătea la fereastră, privind spre 
parcare şi încercând să se convingă că era pe punctul de a 
câştiga şaptezeci de mii de dolari pe an. Cu trei ani în urmă, 
câştigase douăzeci şi cinci de mii. 

Nu era prea rău pentru un băiat al cărui tată fusese lăptar, 
plătit cu trei dolari pe oră. 


18 


Vineri dimineaţă, The Wall Street Journal publică, pe prima 
pagină, o relatare despre Lawrence Krigler şi mărturia sa din 
ziua precedentă. Scris de Agner Layson care, până atunci, nu 
scăpase nici un cuvânt din proces, articolul prezenta foarte 
exact ceea ce auzise juriul. Apoi, Layson făcea unele speculaţii 
referitoare la impactul avut de mărturia lui Krigler asupra 
juriului. A doua jumătate a articolului încerca să-l jupoaie pe 
Krigler prin cuvintele băieţilor buni de la ConPack, fostă 
Allegheny Growers. Deloc surprinzător, ei negau vehement 
aproape tot ceea ce spusese Krigler. Compania nu realizase un 
studiu al nicotinei în anii '30, sau, cel puţin, nimeni nu ştia nimic 
despre asta. Se întâmplase de prea multă vreme. Nimeni dintre 
angajaţii firmei ConPack nu văzuse vreodată acel document 
infamant. Probabil că era doar rodul imaginaţiei lui Krigler. 
Faptul că nicotina produce dependenţă nu era prea cunoscut în 
industria tutunului. Cantitatea de otravă nu era menţinută 


artificial la cote înalte de către ConPack, ori de către orice altă 
companie. Ei nu doreau să admită, de fapt negau categoric, în 
scris, că nicotina produce dependenţă în orice cantitate. 

Pynex scoase la iveală, la rândul său, câteva critici dure. 
Krigler era un neisprăvit. Îşi închipuise că se pricepe la studii 
ştiinţifice, când era doar un prăpădit de inginer. Munca sa la 
produsul Raleigh 4 avusese serioase lacune. Producţia soiului 
respectiv era nerentabilă. Moartea surorii lui îi afectase serios 
munca şi comportamentul. Era un procesoman. Se făcea clar 
aluzie la aranjamentul secret realizat cu treisprezece ani înainte, 
şi asta cântărea greu în favoarea companiei Pynex. 

O informaţie scurtă şi la obiect se referea la evoluţia stocului 
Pynex care, la închiderea bursei, ajunsese la şaptezeci şi cinci şi 
jumătate, cu trei puncte mai puţin în tranzacţiile majore de 
ultimă oră. 

Judecătorul Harkin citi articolul cu o oră înainte de sosirea 
juraţilor. O sună pe Lou Dell, la motel, să se asigure că juraţii nu 
au vreo posibilitate să-l vadă. Ea îl linişti, spunându-i că ei nu 
primeau decât ziare locale, toate cenzurate conform 
instrucţiunilor lui. Ei îi făcea chiar plăcere să taie articolele în 
care se vorbea despre proces. Din când în când, mai tăia şi câte 
un alt articol, fără nici o legătură, doar ca distracţie, numai ca 
să-i facă să se întrebe ce pierdeau. Cum puteau să ştie precis? 


Hoppy Dupree dormi puţin. După ce spălă vasele şi dădu cu 
aspiratorul prin casă, vorbi cu Millie la telefon aproape o oră. Ea 
era într-o pasă foarte bună. 

Hoppy se dădu jos din pat la miezul nopţii şi ieşi pe terasă, 
ca să reflecteze la KLX, la Jimmy Hull Moke şi la averea aflată la 
îndemână, la doi paşi de el. Se gândea să folosească banii 
pentru copii; era o decizie luată încă înainte de a pleca de la 
birou. Gata cu şcolile de mâna a doua. Gata cu slujbele 
temporare. Vor urma şcolile cele mai bune. O casă mai mare ar 
fi frumoasă, dar asta numai pentru că şi copiii erau cam 
înghesuiți. El şi Millie puteau locui în orice condiţii; erau nişte 
oameni modeşti. 

Nici un fel de datorii. După plata impozitelor, va împărţi banii 
în două — o parte în fonduri mutuale, alta în investiţii mobiliare. 
Va cumpăra spaţii comerciale, pe care să poată lua o chirie 


bună. Avea deja în minte vreo şase. 

Aranjamentul cu Jimmy Hull Moke nu înceta să-l îngrijoreze. 
Pur şi simplu, el nu avusese niciodată de-a face cu banii murdari 
— nici măcar pe departe. Avea un văr care vindea maşini uzate 
şi care fusese închis trei ani, pentru că îşi ipotecase de două sau 
chiar de trei ori inventarul. Îşi distrusese căsnicia. Îşi ruinase 
copiii. 

La un moment dat, înainte de primii zori, se linişti brusc, 
amintindu-şi de reputaţia lui Jimmy Hull Moke. Omul acesta era 
deosebit de rafinat în practicarea corupţiei şi o transformase pe 
aceasta într-o adevărată artă. Ajunsese foarte bogat, deşi avea 
salariul modest al unui funcţionar public. Şi toată lumea 
cunoştea acest lucru! 

Cu siguranţă că Moke va găsi o cale să pună aranjamentul la 
punct, fără să fie prins. Hoppy nu va avea nici o legătură cu 
banii, nici măcar nu va şti precis când au fost plătiţi. 


La micul dejun, mâncă o tartă şi ajunse la concluzia că riscul 
era minim. Discuţia sa cu Jimmy Huli nu va depăşi limitele 
permise şi el îl va lăsa pe Jimmy Huli să decidă despre ce vor 
vorbi, pentru că aveau să ajungă foarte repede la problema 
banilor, iar el îi va povesti totul lui Ringwald. Topi nişte fire de 
scorţişoară pentru copii, le lăsă pe masă banii pentru gustarea 
de prânz şi plecă spre birou la ora opt. 

In ziua care a urmat după mărturia lui Krigler, apărarea a 
adoptat un stil mai blând. Era esenţial să pară relaxaţi, 
neafectaţi de puternica lovitură dată cu o zi înainte de acuzare. 
Toţi avocaţii apărării purtau de această dată costume în nuanţe 
mai deschise — gri-deschis, albastru şi chiar, într-un caz, kaki. 
Gata cu culorile sumbre, negru sau bleumarin. Gata cu 
încruntarea serioasă a celor copleşiţi de propria lor importanţă. 
In clipa în care se deschise uşa şi primul jurat îşi făcu apariţia în 
sală, zâmbete largi, din toată inima, îi întâmpinară din spatele 
mesei apărării. Ba chiar şi un chicot sau două. Ce transformare! 

Judecătorul Harkin îi salută, însă cei de pe banca juraţilor nu 
prea zâmbeau. Era vineri, ceea ce însemna că în curând începea 
sfârşitul de săptămână — o săptămână de carceră la motelul 
Siesta. La micul dejun se hotărâse ca Nicholas să-i transmită 
judecătorului un bilet în care să-l roage să se intereseze dacă 


era posibil să se lucreze şi sâmbătă. Juraţii preferau să stea în 
tribunal, încercând să scape de corvoadă, decât să stea în 
camerele lor, gândindu-se numai la asta. 

Majoritatea observară rânjetele stupide venite din partea lui 
Cable şi compania. Observară costumele de vară, aerul lor 
jovial, şoaptele vesele. „Ce-or fi având de sunt aşa de fericiţi, 
nenorociţii?" şopti Loreen Duke cu năduf, în timp ce Harkin îşi 
citea lista de întrebări. 

— Vor să credem că totul e în ordine, îi răspunse Nicholas, 
tot în şoaptă. Uită-te fix la ei. 

Wendall Rohr se ridică în picioare şi chemă martorul 
următor. 

— Doctorul Roger Bunch, spuse el, pe un ton maiestuos, 
aşteptând reacţia juriului la auzul acestui nume. 

Era vineri. Juriul nu putea avea nici un fel de reacţie. 

Bunch devenise faimos cu zece ani în urmă, în calitatea sa 
de ministru al sănătăţii din Statele Unite, când se dovedise un 
nemilos critic al industriei tutunului. Rămăsese în această 
funcţie timp de şase ani şi, în tot acest timp, impusese 
realizarea a zeci de studii, atacase direct, ţinuse sute de 
discursuri îndreptate împotriva fumatului, scrisese trei cărţi pe 
acest subiect şi obligase organismele specializate să efectueze 
controale mult mai riguroase. Victoriile sale fuseseră puţine şi 
rare. De la ieşirea sa din funcţie, îşi continuase cruciada, 
dovedind un mare talent pentru publicitate. 

Era un om cu multe păreri, pe care abia aştepta să le expună 
în faţa juriului. Dovezile erau grăitoare — ţigările cauzau 
cancerul la plămâni. Toate organizaţiile profesionale medicale 
din întreaga lume la care apelase stabiliseră că fumatul duce la 
îmbolnăvirea de cancer la plămâni. Singurele organizaţii cu o 
opinie diferită erau chiar firmele producătoare de ţigări şi 
purtătorii lor de cuvânt plătiţi — grupurile de presiune şi altele 
de acelaşi fel. A 

Ţigările produc dependenţă. Intrebaţi orice fumător care 
doreşte să se lase de acest obicei. Industria pretinde că fumatul 
înseamnă o alegere liberă. 

— Doar vorbe goale, dar e normal din partea companiilor 
producătoare de tutun, spuse el dezgustat. De fapt, în cei şase 
ani de ministeriat, publicase trei studii separate, fiecare 
demonstrând fără dubiu dependenţa creată de ţigări. 


Aceste companii cheltuiesc milioane ca să păcălească 
publicul. Ele finanţează studii prin care se afirmă că fumatul 
este, de fapt, inofensiv. Cheltuiesc două miliarde anual numai 
pentru reclamă, apoi pretind că lumea alege în cunoştinţă de 
cauză fumatul. Pur şi simplu, nu este adevărat. Oamenii, în 
special tinerii, primesc semnale confuze. Fumatul pare amuzant, 
sofisticat, ba chiar sănătos. 

Ele cheltuiesc sume fabuloase pe tot felul de studii gogonate 
care trebuie să demonstreze afirmaţiile lor. Industria, în întregul 
ei, este renumită pentru minciuni şi aranjamente. Companiile 
refuză să accepte responsabilitatea pentru produsele lor. Ele îşi 
fac reclamă şi îşi promovează nebuneşte marfa, dar atunci când 
un client de-al lor moare de cancer la plămâni, pretind că 
persoana respectivă ar fi trebuit să reflecteze mai bine. 

Bunch realizase un studiu prin care demonstra că ţigările 
conţin reziduuri de insecticide şi pesticide, fibre de azbest, 
resturi neidentificate şi murdărie de la măturarea podelelor. 
Deşi nu se zgârcesc deloc când e vorba de publicitate, 
companiile nu se preocupă de păstrarea curăţeniei şi de 
îndepărtarea adecvată a reziduurilor otrăvitoare din tutunul pe 
care îl folosesc. 

El condusese un proiect care explica modul în care 
companiile producătoare de ţigări reuşeau să-i păcălească pe 
tineri; cum îi atrăgeau pe cei săraci; cum dezvoltau şi făceau 
reclamă anumitor mărci pentru fiecare sex sau clasă. 

Deoarece fusese ministru al sănătăţii, doctorul Bunch îşi 
putea exprima părerea în diferite domenii. In acea dimineaţă, îşi 
pierdu controlul de câteva ori şi nu-şi mai putu ascunde scârba 
faţă de industria de tutun şi, devenind evidentă, acreala sa a 
avut efecte negative asupra credibilităţii sale ca martor. Dar a 
reuşit să se facă ascultat de juriu. Nimeni nu căsca şi nici nu 
privea în gol. 


Todd Ringwald era categoric de părere că întâlnirea trebuia 
să aibă loc în biroul lui Hoppy, pe terenul acestuia, unde Jimmy 
Hull Moke putea fi surprins nepregătit. Hoppy recunoştea că 
ideea părea logică. De fapt, nu prea se pricepea la astfel de 
lucruri. Norocos, îl găsi pe Moke acasă, ocupându-se de grădină 
şi hotărât, oricum, să vină la Biloxi mai târziu, în aceeaşi zi. 


Moke pretinse că îl cunoştea pe Hoppy, că auzise câte ceva 
despre el. Hoppy spuse că era vorba despre o problemă foarte 
importantă, care avea drept subiect o posibilă dezvoltare 
masivă în districtul Hancock. Au convenit să se întâlnească la 
prânz, să mănânce câte un sandivici în biroul lui Hoppy. Moke 
spuse că ştia exact unde se află acesta. 

Dintr-un motiv sau altul, trei dintre asociaţii temporari ai 
firmei se aflau în faţa biroului în preajma prânzului. Unul stătea 
de vorbă cu un prieten la telefon. Altul citea pagina de anunţuri 
personale din ziar. Un al treilea părea să aştepte partida de 
pinnacle. Cu mare dificultate, Hoppy reuşi să-i trimită pe teren, 
acolo unde se muncea cu adevărat. Nu dorea să se afle nimeni 
prin preajmă la sosirea lui Moke. 

Biroul era pustiu când Jimmy Hull intră pe uşă, îmbrăcat în 
blugi şi purtând cizme de cowboy. Hoppy îl întâmpină, 
strângându-i mâna nervos şi, cu o voce spartă, îl invită în biroul 
său din spatele clădirii, unde pe masă se aflau gustările şi câte 
un pahar de ceai cu gheaţă. În timp ce mâncau, discutară 
despre politica locală, despre cazinouri şi pescuit, deşi lui Hoppy 
îi pierise pofta. Frica îi dădea dureri de stomac şi nu reuşea 
nicicum să-şi stăpânească tremurul mâinilor. La sfârşit, strânse 
totul de pe masă şi puse în loc proiectul arhitectural pentru 
Stillwater Bay. Ringwald i-l trimisese mai devreme şi pe desen 
nu se specifica nimic despre autorul său. Hoppy făcu, în zece 
minute, un rezumat rapid al dezvoltării propuse şi simţi că 
prinde curaj. Făcu o prezentare foarte frumoasă, după părerea 
lui. 

Jimmy Hull privi desenul, îşi frecă barba şi spuse: 

— Treizeci de milioane de dolari, zici? 

— Cel puţin, răspunse Hoppy. Făcea pe el de frică. 

— Şi cine îl face? 

Hoppy repetase acest răspuns şi acum vorbi pe un ton 
convingător, autoritar. Pur şi simplu, nu putea divulga numele 
firmei în acel moment. Lui Jimmy Hull îi plăceau secretele. Puse 
întrebări, toate despre bani şi finanţare. Hoppy găsi răspunsul 
potrivit pentru majoritatea dintre ele. 

— Parcelarea ar putea fi o problemă, spuse Jimmy Hull, 
încruntându-se. 

— Desigur. 

— lar comisia de planificare se va împotrivi din toate 


puterile. 

— Ne aşteptăm la asta. 

— Bineânţeles, supervizorii sunt cei care iau decizia finală. 
După cum ştii, recomandările de parcelare şi planificare sunt 
doar informative. Totul depinde de noi şase, iar noi facem ce 
vrem, pufni el, iar Hoppy i se alătură. 

În Mississippi, cei şase supervizori districtuali tăiau şi 
spânzurau, după dorinţă. 

— Clientul meu înţelege cum stau lucrurile şi este 
nerăbdător să lucreze cu dumneavoastră. 

Jimmy Hull ridică coatele de pe birou şi se lăsă pe spate în 
scaun, mijind pleoapele. Se încruntă. Se lovea peste obraz, iar 
din ochii săi mici, negri, ca nişte mărgele porneau fulgere care îl 
loveau pe bietul Hoppy în piept, asemenea gloanţelor. Hoppy se 
sprijini cu toate cele zece degete de birou, ca să nu-i tremure 
mâinile. 

De câte ori se aflase Jimmy Hull într-o asemenea situaţie, 
cântărindu-şi prada, înainte de a o ucide? 

— Ştii că eu dispun de tot ceea ce se întâmplă în sectorul 
meu, spuse el, abia mişcând buzele. 

— Ştiu exact cum merg lucrurile, ripostă Hoppy, cât putu de 
calm. 

— Dacă vreau să se aprobe, proiectul trece precis. Dacă 
nu-mi place, e mort din faşă. 

Hoppy încuviinţă cu un gest al capului, fără să spună nimic. 

Jimmy Hull era curios să afle cât de implicaţi erau şi alţi 
demnitari locali, cine ce ştia şi cât de secret era proiectul în acel 
moment. 

— Nu ştie nimeni, în afară de mine, îl asigură Hoppy. 

— Clientul tău se ocupă de jocuri de noroc? 

— Nu. Dar vine din Las Vegas. Cei de acolo ştiu cum decurg 
lucrurile la nivel local. Şi sunt nerăbdători să grăbească 
acţiunea. 

Vegas era cuvântul de ordine aici, iar Jimmy Hull îl savură 
din plin. Privi de jur împrejur, studiind biroul modest. Mobilă 
puţină, nici o strălucire, dar locul avea un farmec al inocenţei, ca 
şi cum pe aici nu s-ar fi întâmplat prea multe şi nici nu era de 
aşteptat aşa ceva. Jimmy vorbise la telefon cu doi amici din 
Biloxi, care îi raportaseră că domnul Dupree era un tip inofensiv, 
care vindea prăjituri cu fructe de Crăciun, la clubul Rotary. Avea 


o familie numeroasă şi reuşea să evite orice controversă, dar şi 
afacerile, din păcate. Întrebarea evidentă era, de ce doreau 
băieţii aflaţi în spatele proiectului Stillwater Bay să se asocieze 
cu firma unui tăntălău ca Dupree? 

Se hotări să nu pună această întrebare. 

— Ştii, spuse el, fiul meu e specialist în consultanţă pentru 
asemenea proiecte. 

— Nu ştiam. Clientul meu ar fi fericit să lucreze cu fiul 
dumneavoastră. 

— Lucrează în golful St. Louis. 

— Vreţi să-l sun? 

— Nu. Mă ocup eu de asta. 

Randy Moke avea două balastiere şi îşi petrecea marea parte 
a timpului umblând cu o barcă de pescuit în lung şi-n lat, făcând 
reclamă pentru cursele navale marine. Renunţase la liceu cu 
două luni înainte de prima sa condamnare pentru consum de 
droguri. 

Hoppy insistă. Ringwald îl bătuse la cap să încerce să-l 
convingă pe Moke, cât mai repede cu putinţă. Dacă nu se 
înțelegeau de la bun început, Moke putea să se întoarcă în 
grabă în districtul Hancock şi să înceapă să vorbească despre 
proiect. 

— Clientul meu doreşte foarte mult să stabilească tariful 
preliminar, înainte de a cumpăra terenul. Cât credeţi că ne-ar 
putea cere fiul dumneavoastră pentru serviciile sale? 

— O sută de mii. 

Hoppy nici nu clipi şi se simţi mândru de calmul pe care îl 
afişa. Ringwald prezisese că vor fi uşuraţi de una sau două sute 
de mii. KLX ar fi plătit bucuros. Ca să fie sincer, era mai ieftin în 
comparaţie cu New Jersey. 

— Înţeleg. Plătibili... 

— În bani gheaţă. 

— Clientul meu este gata să discute acest subiect. 

— Fără discuţii. Banii gheaţă în mână, sau nu ne mai 
înţelegem. 

— Dar înţelegerea ce înseamnă? 

— O sută de mii bani gheaţă acum, şi proiectul merge şnur. 
Ai garanţia mea. Un ban mai puţin şi zboară pe geam, cu un 
singur telefon din partea mea. 

Remarcabil pentru el, reuşise să vorbească fără vreo urmă 


de ameninţare în glas sau pe figură. Mai târziu, 

Hoppy îi spuse lui Ringwald că Jimmy Hull îşi anunţase de la 
bun început pretenţiile, ca şi cum ar fi vândut cauciucuri uzate 
la piaţa de vechituri. 

— Trebuie să dau un telefon, spuse Hoppy. Aşteptaţi-mă aici. 

Se îndreptă spre camera din faţă, din fericire încă pustie, şi îl 
sună pe Ringwald, aflat la hotel, lângă telefon. Îi spuse despre 
ce era vorba; discuţia dură doar câteva secunde, iar Hoppy se 
întoarse în birou. 

— S-a aranjat. Clientul meu vă va da banii. 

Rosti aceste cuvinte încet şi, în fond, se simţea bine acum, 
după ce reuşise să intermedieze o afacere care, până la urmă, 
avea să le aducă milioane. KLX la un capăt, Moke la celălalt şi, 
în mijlocul acţiunii, chiar el, Hoppy, care sărise în foc şi era total 
imun la aranjamentele murdare. 

Jimmy Hull se relaxă şi reuşi să zâmbească. 

— Când? 

— Vă sun eu luni. 


19 


Fitch ignoră procesul în după-amiaza zilei de vineri. Avea 
lucruri urgente de făcut în legătură cu unul dintre juraţi. 
Impreună cu Pang şi Carl Nussman, se încuie într-o sală de 
conferinţă de la sediul firmei lui Cable, studiind imaginile de pe 
perete timp de o oră. 

Ideea îi aparţinea numai şi numai lui Fitch. Deocamdată 
lucrau orbeşte sperând într-un rezultat cu bătaie lungă, dar 
merita să scormonească ascunzişuri neştiute de nimeni. Banii îi 
dădeau dreptul să spere că va reuşi imposibilul. 

Cu patru zile mai înainte îi ordonase lui Nussman să aducă la 
Biloxi dosarul complet al juraţilor din procesul Cimino, petrecut 
cu un an în urmă în Allentown, Pennsylvania. Juriul din procesul 
Cimino ascultase patru săptămâni de mărturii, apoi dăduse un 
nou verdict în favoarea companiei producătoare de tutun. Trei 
sute de juraţi potenţiali fuseseră chemaţi să-şi exercite 
obligaţiile civice în Allentown. Unul dintre ei era un tânăr pe 
nume David Lancaster. 


Dosarul lui Lancaster era subţire. Băiatul lucra într-un 
magazin de aparatură video şi pretindea că ar fi student. Locuia 
într-un apartament aşezat chiar deasupra unui magazin de 
delicatese coreene, aflat în dificultate, şi mergea peste tot cu 
bicicleta. Nu părea să aibă alt mijloc de transport, iar 
administraţia financiară locală nu deţinea dovezi de plată a 
impozitului pentru vreo maşină sau camion înregistrat pe 
numele lui. În fişa de informare asupra juratului se spunea că 
este născut la Philadelphia, pe 8 mai 1967, deşi această 
informaţie nu fusese verificată în timpul procesului. Nu existase 
nici un motiv de suspiciune asupra sincerităţii sale. Oamenii lui 
Nussman descoperiseră de curând că acea dată de naştere era 
fictivă, în fişă se mai spunea că nu suferise condamnări, nu 
fusese ales ca membru în juriul unui alt proces local în ultimul 
an, nu avea motive medicale să fie scutit de această obligaţie şi 
deci întrunea toate condiţiile pentru a putea fi ales jurat. Se 
înregistrase cu cinci luni înainte de începerea procesului. 

In dosar nu exista nimic ciudat, în afara unui memoriu scris 
de mână de unul dintre consultanţi, care spunea că, la sosirea 
lui Lancaster ca jurat, în prima zi, grefierul nu avea dovada 
chemării sale. Atunci, el a prezentat o citaţie ce părea legală şi a 
fost lăsat să stea în sală. Unul dintre consultanţii lui Nussman 
observase că Lancaster dorea din inimă să fie ales jurat. 

Singura fotografie a tânărului fusese făcută de la distanţă, 
pe când venea la lucru cu bicicleta. Purta pe cap o şapcă, 
ochelari negri, avea părul lung şi o barbă deasă. Unul dintre 
agenţii operativi ai lui Nussman venise să închirieze de la el un 
aparat video şi stătuse de vorbă cu el; povestise că tânărul 
purta pantaloni blugi decoloraţi, şosete de lână şi o cămaşă din 
flanel. Işi ţinea părul strâns la spate într-o coadă de cal ascunsă 
sub gulerul cămăşii. Era politicos, dar nu vorbăreţ. 

Lancaster n-a avut noroc la selecţia numerelor, dar a reuşit 
să treacă de primele două etape şi se afla la patru rânduri de 
scaune distanţă în momentul când juriul fusese ales în totalitate. 

Dosarul său a fost imediat închis. 

Acum fusese deschis din nou. De douăzeci şi patru de ore, se 
stabilise că David Lancaster dispăruse, pur şi simplu, din 
Allentown la o lună după încheierea procesului. Proprietarul 
coreean al apartamentului în care stătea nu ştia nimic. Şeful său 
de la magazin le spusese că într-o bună zi nu mai apăruse la 


lucru şi că nu-l mai văzuse de atunci. Nu fusese găsită nici o altă 
persoană din tot oraşul care să fi avut cunoştinţă de existenţa 
lui. Oamenii lui Fitch verificau fiecare amănunt, dar nu se 
aşteptau să găsească mare lucru. Era în continuare înregistrat la 
vot, dar listele aveau să rămână neschimbate încă cinci ani, 
după cum le spusese şeful arhivelor primăriei. 

Miercuri seara, Fitch era aproape sigur că David Lancaster 
era una şi aceeaşi persoană cu Nicholas Easter. 

Joi dimineaţă, Nussman găsi la birou două cutii mari, trimise 
de la sediul său din Chicago şi în care se găseau dosarele 
juraţilor de la procesul Glavine din Broken Arrow, Oklahoma. 
Glavine era un gură-mare diabolic, care intentase, cu doi ani în 
urmă, un proces împotriva companiei Trellco, proces al cărui 
verdict fusese aranjat de Fitch cu mult înainte ca avocaţii să-şi 
încheie disputa. Nussman nu dormise toată noaptea de joi, 
căutând prin dosarele procesului Glavine. 

La Broken Arrow se aflase şi un tânăr alb, pe nume Perry 
Hirsch, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani la vremea 
respectivă, născut, se pare, la St. Louis, la o dată care ulterior 
se dovedise a fi falsă. Spunea că lucrează într-o fabrică de lămpi 
şi că, în weekend, livrează pizza la domiciliu. Necăsătorit, 
catolic, retras de la colegiu, nu mai servise ca jurat; toate aceste 
date fuseseră notate într-un scurt chestionar dat avocaţilor 
înainte de proces. Perry se înregistrase la vot cu patru luni 
înainte de proces şi se presupunea că locuieşte împreună cu o 
mătuşă, într-o rulotă. Era unul dintre cei două sute care fuseseră 
solicitaţi să candideze ca juraţi. 

Existau două fotografii cu acest Hirsch. Una îl prezenta cu 
braţele încărcate de porţii de pizza, pe care le ducea spre 
maşina sa — un Pinto uzat; era îmbrăcat într-o cămaşă Rizzo în 
culori vii, roşu şi albastru, şi purta o şapcă asortată. Avea 
ochelari cu ramă de sârmă şi purta barbă. Cealaltă poză era un 
instantaneu care-l prinsese lângă rulota în care locuia, dar abia i 
se distingea figura. 

La un pas de intrarea în juriul procesului Glavine, Hirsch a 
fost refuzat de acuzare, pentru motive neclare la vremea aceea. 
Evident, părăsise oraşul la un moment dat, după proces. Fabrica 
în care spusese că lucrează avea un angajat pe nume Terry 
Hurtz, dar nici un Perry Hirsch. 

Fitch plătea un detectiv local pentru a face investigaţiile 


necesare. Mătuşa fără nume nu fusese găsită; în parcarea 
pentru rulote nu exista nici o urmă. Nimeni de la firma Rizzo 
nu-şi amintea de un anume Perry Hirsch. 

Împreună cu Pang şi Nussman, Fitch îşi petrecu toată 
după-amiaza zilei de vineri în întuneric, privind ecranul de pe 
perete. Fotografiile lui Hirsch, Lancaster şi Easter au fost mărite 
şi focalizate cât mai clar cu putinţă. Acum, bineînţeles, Easter se 
răsese. Era fotografiat la serviciu, aşa că nu purta nici şapcă, 
nici ochelari de soare. 

Cele trei feţe aparţineau unei singure persoane. 

Expertul grafolog angajat de Nussman sosi vineri, după 
prânz. Fusese adus cu un avion cu reacţie al firmei Pynex, 
tocmai din districtul Columbia. Nu-i trebuiră mai mult de treizeci 
de minute pentru a-şi forma o opinie. Singurele hârtii cu scrisul 
acelei persoane, pe care le aveau la îndemână, erau fişele 
informative din procesele Cimmino şi Wood, la care se adăuga 
scurtul chestionar de pe procesul Glavine. Erau mai mult decât 
suficiente. Expertul nu avea nici un dubiu că Perry Hirsch şi 
David Lancaster erau una şi aceeaşi persoană. Scrisul lui Easter 
era destul de diferit în comparaţie cu al lui Lancaster, dar făcuse 
o greşeală ascunzându-şi prima identitate. Scrisul îngrijit, cu 
litere de tipar, pe care îl folosea Easter avea, desigur, drept 
explicaţie dorinţa sa de a-şi ascunde urmele. Făcuse eforturi 
pentru a-şi crea un stil de scris cu totul nou, care să nu poată fi 
legat de trecut. Greşeala apăruse în partea de jos a fisei, în 
dreptul semnăturii lui Easter. Litera „t" avea linia trasată foarte 
jos şi coborâtă de la stânga spre dreapta, într-un stil foarte 
personal. Hirsch folosise un scris cursiv inegal, menit, fără 
îndoială, să descrie un om lipsit de educaţie. Litera „t" din St. 
Louis, pretinsul loc al naşterii sale, era însă identică cu aceea 
din numele de Easter, deşi pentru un ochi neexersat nu părea să 
existe nici o asemănare, cât de mică, între ele. 

Expertul anunţă, fără nici cel mai mic dubiu: 

— Hirsch şi Lancaster sunt una şi aceeaşi persoană. Hirsch şi 
Easter, la fel. Deci, Lancaster şi Easter trebuie să fie acelaşi om. 

— Toţi trei sunt aceeaşi persoană, şopti Fitch, înțelegând 
adevărul. 

— Exact. Şi e un om foarte mare, foarte inteligent. 

Expertul grafolog plecă. Fitch se întoarse la biroul său, unde 
se întâlni cu Pang şi Konrad, cu care rămase să discute toată 


după-amiaza şi seara de vineri. Avea oameni în Allentown şi 
Broken Arrow, care scormoneau peste tot, mituiau pe oricine şi 
sperau să descopere documente de angajare pierdute ori vreo 
amendă pe numele de Hirsch sau Lancaster. 

— Aţi mai întâlnit pe cineva care să vâneze un proces? 
întrebă Konrad. 

— Niciodată, mârâi Fitch. 


Regulamentul vizitelor conjugale era simplu. Între orele 
19:00 şi 21:00 din ziua de vineri, fiecare jurat îşi putea chema 
soţul, soţia sau prietena, sau pe oricine dorea, în camera sa. 
Musafirii puteau veni şi pleca în orice moment, dar mai întâi 
trebuiau înregistraţi de Lou Dell, care îi studia din cap până-n 
picioare, ca şi cum ea şi numai ea avea puterea de a aproba 
ceea ce se pregăteau să facă. 

Primul sosit, ajuns prompt la ora şapte, a fost Derrick 
Maples, frumosul prieten al lui Angel Weese. Lou Dell i-a notat 
numele, i-a arătat drumul şi i-a spus: Camera 55. 

Bărbatul nu a mai fost văzut până la ora nouă, când a ieşit 
să ia aer. 

Nicholas nu aştepta musafiri vineri seară. Nici Jerry 
Fernandez. Soţia lui se mutase într-un dormitor separat cu o 
lună în urmă şi nu avea de gând să-şi piardă timpul făcând vizite 
unui bărbat pe care îl dispreţuia. În plus, Jerry şi Pudelul îşi 
exersau drepturile conjugale în fiecare seară. Soţia colonelului 
Herrera era plecată din oraş. Soţia lui Lonnie Shaver nu găsise 
pe cineva să stea cu copiii. Aşa că toţi cei patru bărbaţi îl 
priveau pe John Wayne, în camera de petreceri, lamentându-se 
pentru starea jalnică a vieţii lor intime. Până şi Herman, bătrânul 
nevăzător, apuca şi el câte ceva, numai ei nu. 

Phillip Savelle avea un musafir, dar Lou Dell refuză să le 
divulge celorlalţi bărbaţi sexul, rasa, vârsta sau orice altceva 
despre persoana respectivă. Intâmplător, era o tânără foarte 
drăguță, care părea indiancă sau pakistaneză. 

Doamna Gladys Card urmărea programul de televiziune în 
camera ei, împreună cu domnul Nelson Card. Loreen Duke, care 
era divorțată, îşi primise cele două fiice adolescente. Rikki 
Coleman îşi exercită drepturile conjugale împreună cu soţul său, 
după care discutară despre copii în restul de o oră şi patruzeci şi 


cinci de minute. 

lar Hoppy Dupree îi aduse lui Millie un buchet de flori şi o 
cutie cu bomboane de ciocolată, pe care ea aproape că le 
termină în timp ce el, cuprins de entuziasm, ţopăia prin cameră, 
într-o asemenea stare cum ea nu-l mai văzuse niciodată. Copiii 
erau bine, toţi aveau câte o întâlnire, iar afacerile mergeau ca 
pe roate. De fapt, mergeau mai bine ca niciodată. Avea un 
secret, un secret imens, minunat şi foarte valoros, despre o 
afacere care-i ieşise în cale, dar încă nu-i putea spune nimic. 
Poate luni. Poate mai târziu. Dar acum nu putea. Rămase cu ea 
o oră şi se grăbi să se întoarcă la birou, să mai lucreze ceva. 

Domnul Nelson Card plecă la nouă, iar Gladys făcu greşeala 
să intre în camera de petreceri, unde băieţii beau bere şi 
mâncau floricele, privind, de această dată, nişte meciuri de box. 
Găsi o băutură răcoritoare şi se aşeză la masă. Jerry o privi cu 
suspiciune. 

— Drăcoaică mică, îi spuse el. Hai, povesteşte-ne! 

Ea rămase cu gura căscată şi sângele îi urcă în obraji, fiind 
incapabilă să scoată vreo vorbă. 

— Haide, Gladys. Noi n-am primit nimic. 

Ea îşi luă cutia de Coca Cola şi sări în picioare. 

— Poate că asta meritaţi, le-o trânti ea furioasă şi părăsi 
camera. Jerry reuşi să izbucnească în râs. Ceilalţi erau prea 
obosiţi şi descurajaţi ca să le mai pese. 


Maşina lui Marlee avea marca Lexus şi fusese închiriată 
printr-un intermediar din Biloxi pe trei ani, cu şase sute de dolari 
pe lună, în numele aşa-numitului Rochelle Group, o corporație 
nou-nouţă, despre care Fitch nu reuşise să afle nimic. Un 
transmiţător în greutate de aproape jumătate de kilogram 
fusese fixat magnetic sub rama cauciucului din stânga-spate, 
aşa că acum Marlee putea fi urmărită de Konrad, fără ca acesta 
să se mai deplaseze la biroul său. Joe Boy îl fixase acolo la 
câteva ore după ce fusese urmărită şi se aflase numărul de 
înmatriculare al maşinii. 

Apartamentul mare, nou în care locuia Marlee fusese 
închiriat de aceeaşi corporație. Costa aproape două mii de dolari 
pe lună. Avea un cuibuşor grozav, dar Fitch şi oamenii săi nu 
reuşiseră să descopere dacă lucrează undeva. 


Marlee l-a sunat târziu, vineri seara, la doar câteva minute 
după ce Fitch se dezbrăcase, rămânând doar în izmenele sale de 
măsură mare şi în şosetele negre; aşa se aruncase pe pat, 
întinzându-se ca o balenă eşuată la mal. Acum locuia în 
apartamentul prezidenţial de la hotelul Colonial din Biloxi, pe 
autostrada 90, la numai câteva sute de metri depărtare de golf. 
Dacă avea chef să se uite într-acolo, putea vedea plaja. Nimeni 
din afara cercului său nu ştia unde se află. 

Apelul venit din centrală anunţa un mesaj urgent pentru 
domnul Fitch, punându-l într-o situaţie dificilă pe funcţionarul 
din schimbul de noapte. Hotelul primea sume mari de bani 
pentru protejarea  intimităţii şi identităţii domnului Fitch. 
Funcţionarul nu putea recunoaşte că se afla acolo. Tânăra de la 
celălalt capăt al firului se gândise însă la toate. 

Când Marlee reveni, peste zece minute, primi imediat 
legătura, în conformitate cu ordinul domnului Fitch. Aceasta îşi 
trăsese izmenele până peste piept, dar tot atârnau peste carnea 
sa flască; era încruntat şi se întreba cum îl găsise. 

— Bună seara, îi spuse el. 

— Bună, Fitch. Îmi pare rău că te sun atât de târziu. 

Îi părea rău, pe naiba! Vorbea lungind vocalele, aşa cum 
făcea adesea. Marlee trebuia să facă un efort pentru a vorbi cu 
accentul din sud. Înregistrările tuturor celor opt convorbiri 
telefonice, oricât de scurte fuseseră ele, împreună cu 
înregistrarea discuţiei ce avusese loc între ei la New Orleans 
fuseseră studiate de experţi vocali şi dialectali de la New York. 
Marlee era din Midwest, de undeva din estul statului Kansas sau 
vestul statului Missouri, dintr-o zonă situată probabil la cel mult 
o sută de mile de Kansas City. 

— Nici o problemă, spuse el, verificând funcţionarea 
aparatului de înregistrare aflat pe masa pliantă de lângă pat. Ce 
mai face prietenul tău? 

— E singur. Azi a fost seara conjugală, ştiai? 

— Am auzit. S-a conjugat toată lumea? 

— Nu chiar. Zău că e păcat. Bărbaţii s-au uitat la filme cu 
John Wayne în timp ce femeile tricotau. 

— Nimeni n-a fost „făcut'? 

— Foarte puţini. Angel Weese, de exemplu, dar ea trăieşte o 
nouă aventură pasionantă. Rikki Coleman. Soţul lui Millie Dupree 
şi-a făcut apariţia, dar n-a stat prea mult. Soții Card au fost 


împreună. Nu ştiu nimic de Herman. Si Savelle a avut un 
musafir. 

— Ce gen de om să fie atras de Savelle? 

— Nu ştiu. Nu s-a arătat la faţă. 

Fitch îşi lăsă imensul şezut mai spre marginea patului şi îşi 
apucă baza nasului între degete. 

— Tu de ce nu ţi-ai vizitat prietenul? o întrebă el. 

— Cine a zis că suntem amanți? 

— Atunci, ce sunteţi? 

— Amici. Ghici cine sunt cei doi juraţi care se culcă 
împreună? 

— De unde naiba să ştiu eu asta? 

— Ghiceşte. 

Fitch zâmbi ca pentru sine în oglindă, mirându-se cât de 
norocos era. 

— Jerry Fernandez cu cineva. 

— Bravo! Jerry e pe cale să divorţeze, iar Sylvia e şi ea 
singură. Camerele lor se află faţă în faţă, pe acelaşi culoar şi, 
mă rog, nu sunt prea multe de făcut la motelul Siesta. 

— Nu-i aşa că dragostea e frumoasă? 

— Trebuie să-ţi spun, Fitch, că Krigler a făcut minuni pentru 
acuzare. 

— L-au ascultat, nu? 

— Cuvânt cu cuvânt. L-au ascultat şi l-au crezut. El i-a întors 
cu 180 de grade, Fitch. 

— Dă-mi o veste bună. 

— Rohr e îngrijorat. 

El se încordă dintr-o dată. 

— Care-i problema lui? întrebă el, privindu-şi în oglindă 
figura uimită. N-ar fi trebuit să-l surprindă că ea vorbea cu Rohr, 
aşa că de ce naiba era şocat să audă asta? Se simţi trădat. 

— Tu. Ştie că eşti liber să faci tot felul de aranjamente 
pentru a ajunge la juraţi. Tu n-ai fi îngrijorat, Fitch, dacă un tip 
ca tine s-ar chinui să facă jocul acuzării? 

— Aş fi îngrozit. 

— Rohr nu e îngrozit. E doar preocupat. 

— Cât de des vorbeşti cu el? 

— Des. E mai drăguţ decât tine, Fitch. E o plăcere să vorbeşti 
cu el, plus că el nu îmi înregistrează convorbirile şi nu trimite 
derbedei să mă urmărească cu maşina. Nici vorbă de aşa ceva. 


— Se pricepe să intre în grațiile femeilor, nu? 

— Mda. Dar e slab acolo unde n-ar trebui. 

— Unde anume? 

— La portofel. Nu se compară cu resursele tale. 

— Cât din resursele mele vrei tu? 

— Asta mai târziu, Fitch. Trebuie să plec. O maşină dubioasă 
s-a oprit pe cealaltă parte a drumului. O fi vreun bufon de-al tău, 
adăugă ea şi închise. 

Fitch făcu un duş şi încercă să adoarmă. La ora două 
dimineaţa, porni la volanul maşinii spre Lucky Luck, unde jucă 
„21" la cinci sute de dolari jocul şi bău Sprite până în zori, când 
plecă, având în buzunar un proaspăt câştig de aproape douăzeci 
de mii de dolari. 


20 


Prima sâmbătă din noiembrie sosi aducând cu ea 
temperaturi în jur de 15* C, neaşteptat de scăzute pentru clima 
semitropicală de coastă. Briza uşoară dinspre nord scutura 
crengile copacilor şi risipea frunzele pe străzi şi trotuare. De 
obicei, toamna sosea târziu şi dura până la începutul anului, 
când lăsa locul primăverii. Pe coastă nu se cunoştea adevărata 
iarnă. 

Câţiva amatori de jogging alergau pe stradă imediat după 
primii zori. Nimeni însă nu observă maşina neagră, obişnuită, un 
Chrysler care trase pe aleea unui mic bloc de cărămidă. Era 
prea devreme pentru ca vecinii să-i vadă pe cei doi bărbaţi în 
costume negre, potrivite cu culoarea maşinii, coborând, 
îndreptându-se spre uşa de la intrare, sunând şi aşteptând 
răbdători. Era prea devreme, dar în mai puţin de o oră, pe 
pajiştile din faţa caselor aveau să-şi facă apariţia maşinile de 
tuns iarba, iar trotuarele aveau să răsune de glasuri de copii. 

Hoppy tocmai turnase apa în filtrul de cafea când auzi 
soneria. Îşi strânse cordonul halatului vechi, dintr-un material 
flauşat, şi încercă să-şi aranjeze părul răvăşit cu degetele. La 
ora asta, puteau fi numai micii cercetaşi, veniţi să vândă alune. 
Doar nu erau iarăşi misionarii din partea Martorilor lui lehova! O 
să le arate el lor de data asta. Ce să zică, erau doar o sectă! 


Porni în grabă, căci la etaj se aflau câţiva adolescenţi morţi de 
oboseală. Şase cu totul. Cinci ai lui, plus încă unul, adus acasă 
de la colegiu. Ceva obişnuit pentru seara de vineri în familia 
Dupree. 

Deschise uşa de la intrare şi dădu cu ochii de doi tineri 
serioşi care, în acelaşi moment, duseră mâna la buzunar şi 
scoaseră de acolo două medalioane aurii fixate pe un suport de 
piele neagră. „FBI", auzi Hoppy de mai multe ori, în torentul de 
cuvinte care a urmat, şi simţi că leşină. 

— Domnul Dupree? întrebă agentul Nitchman. 

— Da, dar..., rosti Hoppy, cu vocea gâtuită. 

— Am dori să vă punem câteva întrebări, spuse agentul 
Napier, reuşind, cumva, să se apropie cu încă un pas. 

— Despre ce? întrebă Hoppy cu glasul spart. Incercă să 
privească printre ei, spre celălalt trotuar, de unde, fără îndoială, 
Mildred Yancy urmărea totul cu atenţie. 

Nitchman şi Napier schimbară o privire dură, conspirativă. 
Apoi, Napier spuse: 

— Putem să rămânem aici, sau să mergem în altă parte. 

— Întrebări despre Stillwater Bay, Jimmy Hull Moke şi aşa 
mai departe, îl lămuri Nitchman, iar Hoppy îşi încleştă palmele 
de tocul uşii. 

— Doamne, Dumnezeule, şopti el încremenit, simțind că nu 
mai are aer. 

— Putem intra? întrebă Napier. 

Hoppy lăsă capul în jos şi se frecă la ochi, de parcă ar fi fost 
gata să izbucnească în lacrimi. 

— Nu, vă rog, nu aici. 

Copiii! In mod normal dormeau până la nouă sau zece, ba 
chiar până la prânz, dacă-i lăsa Millie, dar dacă auzeau voci la 
parter, s-ar fi sculat într-o clipă. 

— La biroul meu, reuşi el să îngaime. 

— Vă aşteptăm aici, spuse Napier. 

— Grăbiţi-vă, spuse Nitchman. 

— Mulţumesc, rosti Hoppy şi închise grăbit uşa, apoi o încuie. 
Se lăsă pe canapeaua din antreu, cu ochii în tavan. Se învârtea 
casa cu el. Inima bătea să-i spargă pieptul şi, timp de aproape 
un minut, se rugă să moară chiar atunci. Moartea ar fi fost 
binevenită. Să-şi poată închide ochii şi să fie purtat departe şi, 
peste două-trei ore, primul copil care se va trezi să sune la 


poliţie. Avea cincizeci şi trei de ani şi, în familia lui, boala de 
inimă era ereditară, din partea mamei lui. Millie ar fi încasat o 
asigurare de o sută de mii. 

Când înţelese că inima lui era decisă să nu se dea bătută, se 
ridică încet în picioare. Încă ameţit, porni cu paşi nesiguri spre 
bucătărie şi îşi turnă o cană de cafea. Era şapte şi cinci, după 
cum arăta ceasul digital de la cuptorul cu microunde. A patra zi 
din noiembrie. Fără îndoială, una din cele mai nefaste din viaţa 
sa. Cum a putut să fie aşa de prost? 

Se gândi să-l sune pe Todd Ringwald, sau pe Miliard Putt, 
avocatul său. Se hotărî să mai aştepte. Brusc, intră în panică. 
Dorea să plece de acasă înainte de trezirea copiilor, şi dorea să 
scape de cei doi agenţi înainte ca vecinii să observe ceva. In 
plus, Miliard Putt se ocupa numai cu probleme de legislaţie 
mobiliară şi nici măcar nu era prea grozav. Aici era vorba de un 
delict. 

Un delict! Renunţă la duş şi se îmbrăcă în câteva secunde. 
Aproape terminase spălatul pe dinţi când, în sfârşit, se privi în 
oglindă. Faţa îl trăda, nu se putea ascunde. Nu putea minţi. El 
nu se pricepea să păcălească pe nimeni. Era doar Hoppy 
Dupree, un om onest cu o familie minunată, o bună reputaţie şi 
aşa mai departe. Nu înşelase niciodată pe nimeni, nici măcar 
fiscul! 

Şi atunci de ce, Hoppy, se aflau acolo doi agenţi federali care 
aşteptau să-l ducă în oraş — pentru moment, nu la închisoare, 
deşi avea toate şansele să i se întâmple şi asta — ci într-un loc 
retras, unde îl puteau mânca de viu, punându-l în faţa dovezilor 
incontestabile ale fraudei sale? Se hotări să nu se bărbierească. 
Poate că ar trebui să vorbească cu preotul său. Îşi perie părul 
ondulat şi se gândi la Millie, la ruşinea publică şi la copii. Ce-o să 
creadă lumea? 

Înainte de a ieşi din baie vomită. 

Afară, Napier insistă să vină cu el. Nitchman îi urmă în 
Chrysler-ul negru. Pe drum, nici unul dintre ei nu scoase o 
vorbă. 


Dupree — Proprietăţi Imobiliare nu era genul de 
întreprindere comercială care să atragă clienţi matinali. Asta era 
valabil şi sâmbăta, şi în restul săptămânii. Hoppy ştia că biroul 


va rămâne pustiu cel puţin până la nouă, poate chiar zece. 
Descuie uşa, aprinse lumina şi nu spuse nimic până când sosi 
momentul să le ofere o cafea. Amândoi îl refuzară, părând 
nerăbdători să înceapă masacrul. Se aşezară în faţa lui unul 
lângă celălalt, ca doi gemeni. El nu le putea susţine privirea. 

Nitchman deschise discuţia, întrebându-l: 

— Vă este cunoscut numele de Stillwater Bay? 

— Da. 

— V-aţi întâlnit cu un bărbat pe nume Todd Ringwald? 

— Da. 

— Aţi semnat vreun tip de contract cu el? 

— Nu. 

Napier şi Nitchman schimbară o privire, ca şi cum ar fi ştiut 
că nu era adevărat. 

— Uite ce este, domnule Dupree, spuse Napier, dându-şi 
importanţă, o să meargă mult mai uşor dacă îmi spuneţi 
adevărul. 

— Jur că vă spun adevărul. 

— Când l-aţi întâlnit prima dată pe Todd Ringwald? îl întrebă 
Nitchman, scoțând un blocnotes îngust din buzunar şi mâzgălind 
ceva. 

— Joi 

— Îl cunoaşteţi pe Jimmy Hull Moke? 

— Da. 

— Când l-aţi întâlnit prima dată? 

— leri. 

— Unde? 

— Chiar aici. 

— Care a fost scopul întâlnirii? 

— Discutarea proiectului pentru zona Stillwater Bay. Eu 
trebuie să reprezint o companie numită KLM-Proprietăţi 
Mobiliare. KLX doreşte să dezvolte zona Stillwater Bay, care se 
află în jurisdicția domnului Moke, în districtul Hancock. 

Napier şi Nitchman îl studiau atent, cântărind cele auzite; 
timpul părea că stă pe loc. Hoppy repetă în gând ceea ce 
spusese. Greşise cu ceva? Spusese ceva care să-i grăbească 
drumul spre închisoare? Poate că ar trebui să se oprească 
imediat şi să ceară ajutorul unui avocat. 

Napier îşi drese vocea. 

— De şase luni făceam cercetări asupra activității domnului 


Moke şi, cu două săptămâni în urmă, el a hotărât să accepte o 
înţelegere cu autorităţile, prin care urmează să primească o 
condamnare mai uşoară, în schimbul ajutorului său. 

Vorbăria asta avocăţească nu însemna mare lucru pentru 
Hoppy. Auzise, dar lucrurile nu erau prea clare pentru el, în acel 
moment. 

— l-aţi oferit bani domnului Moke? întrebă Napier. 

— Nu, spuse Hoppy, pentru că nu putea în nici un caz să 
spună altfel. Rosti cuvântul repede, fără forţă sau convingere, 
ca şi cum i-ar fi scăpat printre buze. Nu, repetă el. De fapt, nu-i 
oferise bani. Netezise drumul pentru clientul său, care urma să 
dea banii. Cel puţin, aşa interpreta el ceea ce făcuse. 

Nitchman duse încet mâna la buzunarul hainei, căutând şi 
găsind în cele din urmă ceea ce căuta; cu gesturi încete, scoase 
din buzunar un obiect subţire, pe care îl aşeză fără grabă în 
centrul mesei. 

— Sunteţi sigur? îl întrebă el, uşor ironic. 

— Bineânţeles că sunt sigur, spuse Hoppy, privind obiectul 
acela diabolic cu gura căscată. 

Nitchman apăsă uşor un buton. Hoppy îşi ţinu respiraţia şi 
strânse pumnii. Apoi îşi auzi vocea vorbind cu nervozitate 
despre politica locală, despre cazinouri şi pescuit şi fiind, din 
când în când, întrerupt de Moke. 

— Avea un microfon asupra lui! exclamă Hoppy cu un glas 
pierit, simțindu-se înfrânt definitiv. 

— Da, îi răspunse unul dintre cei doi, pe un ton grav. 

— Ah, nu! murmură Hoppy, incapabil să-şi ia ochii de la 
aparatul de înregistrare. 

Cuvintele fuseseră rostite şi înregistrate cu mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore înainte, exact acolo, la acelaşi birou, în 
timp ce mâncau sandviciuri cu carne de pui şi beau ceai de la 
gheaţă. Jimmy Hull şezuse pe scaunul pe care acum se afla 
Nitchman şi aranjase să primească o sută de mii drept mită şi 
făcuse toate astea având un microfon legat undeva, pe trupul 
său. 

Banda continua chinuitor; dezastrul se întâmplase, iar Hoppy 
şi Jimmy Hull îşi luau rămas-bun în grabă. 

— Vreţi să mai ascultăm o dată? îl întrebă Nitchman 
atingând un buton. 

— Nu, vă rog! spuse Hoppy, ducând mâna la frunte. Să 


vorbesc cu un avocat? întrebă el, fără să-şi ridice privirea. 

— N-ar fi o idee rea, răspunse Napier înţelegător. 

Când, în cele din urmă, îl privi, Hoppy avea ochii roşii şi 
umezi. Îi tremurau buzele, dar împinse bărbia înainte şi încercă 
să pară mai îndrăzneţ. 

— Deci, ce mă aşteaptă? întrebă el. 

Napier şi Nitchman se relaxară în acelaşi timp. Napier se 
ridică în picioare şi se îndreptă spre bibliotecă. 

— E greu de spus, comentă el, ca şi cum problema trebuia 
rezolvată de altcineva. Doisprezece supervizori şi-au făcut 
bagajele anul trecut. Judecătorii s-au cam săturat. Sentinţele 
sunt din ce în ce mai dure. 

— Eu nu sunt supervizor, spuse Hoppy. 

— Asta cam aşa e. Eu aş zice între trei şi cinci ani, într-o 
închisoare federală, nu statală. 

— Conspiraţie pentru mituirea unui demnitar guvernamental, 
adăugă Napier amabil, după care reveni pe scaun alături de 
Nitchman. Amândoi şedeau pe marginea scaunelor, ca şi cum ar 
fi fost gata în orice clipă să sară peste birou şi să-l biciuiască pe 
Hoppy pentru păcatele sale. 

Microfonul era de fapt capacul unui pix de unică folosinţă, 
stând nevinovat între alte creioane şi pixuri ieftine aşezate într-o 
fructieră, pe biroul lui Hoppy. Ringwald îl lăsase acolo vineri 
dimineaţă, când Hoppy se dusese la toaletă. Pixurile şi 
creioanele păreau să nu fi fost niciodată folosite, genul de 
colecţie care rămâne nemişcată luni de-a rândul, până se face 
curăţenie. În cazul în care Hoppy sau altcineva se hotăra să 
folosească pixul acela, albastru, se aranjase să nu mai aibă 
pastă, astfel încât să poată fi imediat aruncat la coş. Numai un 
tehnician putea să-l desfacă şi să descopere microfonul secret. 

De la birou, cuvintele treceau mai departe, printr-un 
transmiţător mic dar puternic, ascuns în spatele suportului de 
împrospătare a aerului aflat într-un dulăpior din baie, chiar 
lângă biroul lui Hoppy. Din transmiţător, schimbul de replici 
ajungea într-o camionetă fără marcaje, parcată de cealaltă parte 
a străzii, în faţa unui centru comercial. In camionetă, cuvintele 
erau înregistrate pe bandă şi trimise la biroul lui Fitch. 

Jimmy Hull nu avusese nici un microfon asupra sa, nu lucra 
cu agenţii federali şi, de fapt, făcuse doar ceea ce ştia mai bine 
— ceruse mită. 


Ringwald, Napier şi Nitchman erau foşti poliţişti, acum 
detectivi privaţi angajaţi de o firmă internaţională de securitate 
cu sediul în Bethesda. Fitch se folosea adeseori de această 
firmă. Cacealmaua cu Hoppy avea să coste fondul optzeci de mii 
de dolari. 

Un mărunţiş, nimic mai mult. 


Hoppy aminti din nou posibilitatea solicitării unui sprijin 
legal. Napier îl puse la zid, vorbindu-i îndelung despre eforturile 
FBl-ului pentru a stopa ascensiunea necontrolată a corupţiei în 
zona de coastă. El dădea toată vina pe industria jocurilor de 
noroc. 

Era esenţial să-l ţină pe Hoppy departe de orice avocat. Un 
avocat ar fi cerut nume şi numere de telefon, înregistrări şi 
documente. Napier şi Nitchman aveau destule recomandări 
false şi minciuni gata pregătite pentru a-l păcăli pe bietul 
Hoppy, dar un avocat bun i-ar fi obligat să se facă nevăzuţi. 

Ceea ce începuse sub forma unei verificări de rutină a lui 
Jimmy Hull şi a faunei locale se transformase într-o investigaţie 
mult mai amplă în lumea jocurilor de noroc şi — cuvinte magice 
— a crimei organizate, conform interminabilei poveşti spuse de 
Napier. Hoppy asculta cât putea de atent. Totuşi, era greu. 
Gândul îi zbura plin de îngrijorare la Millie şi la copii, la felul în 
care aveau să supravieţuiască cei trei sau cinci ani, cât el va fi 
absent. 

— Deci nu vă urmăream pe dumneavoastră, conchise 
Napier. 

— ŞI, ca să fim sinceri, nu auzisem niciodată de 
KLM-Proprietăţi Mobiliare, adăugă Nitchman. Am dat din 
întâmplare peste această informaţie. 

— Şi nu puteţi s-o ignoraţi, tot ca din întâmplare? întrebă 
Hoppy, reuşind chiar să le adreseze un zâmbet neajutorat, 
timid. 

— Poate că da, spuse intenţionat Napier, apoi privi spre 
Nitchman, ca şi cum ar fi avut de adus şi alte acuzaţii lui Hoppy, 
chiar mai dramatice. 

— Poate... ce? întrebă acesta. 

Ei se lăsară pe spate la unison, armonizându-şi gesturile 
perfect, ca şi cum le-ar fi exersat ore întregi sau ar fi făcut 


aceste lucruri de sute de ori. Amândoi îl priveau crunt şi Hoppy 
se pleoşti, lăsând ochii în jos. 

— Ştim că nu sunteţi necinstit, domnule Dupree, spuse 
Nitchman pe un ton blând. 

— Aţi greşit, nimic mai mult, adăugă Napier. 

— Sunteţi manevrat de nişte mafioţi foarte rafinaţi. Ei vin aici 
cu banii şi cu planurile lor grozave şi, ce să vă mai spun, noi ne 
confruntăm mereu cu astfel de lucruri în traficul de droguri. 

Droguri! Hoppy era şocat, dar nu spuse nimic. Se lăsă din 
nou tăcerea, în timp ce cei trei se măsurau din priviri. 

— Acceptaţi un aranjament de douăzeci şi patru de ore? 
întrebă Napier. 

— Cum aş putea să refuz? 

— Haideţi să păstrăm secretul asupra acestor lucruri timp de 
douăzeci şi patru de ore. Dumneavoastră nu vorbiţi cu nimeni, 
noi de asemenea. Nu-i spuneţi nimic avocatului dumneavoastră, 
iar noi nu vă mai urmărim. Timp de douăzeci şi patru de ore. 

— Nu înţeleg. 

— Nu vă putem explica totul chiar acum. Avem nevoie de 
timp pentru evaluarea situaţiei dumneavoastră. 

Nichman se aplecă din nou înainte, sprijinindu-se cu coatele 
de birou. 

— S-ar putea să existe o ieşire pentru dumneavoastră, 
domnule Dupree. 

Hoppy deveni dintr-o dată ceva mai atent. 

— Vă ascult. 

— Sunteţi un peştişor mic, lipsit de importanţă, prins într-o 
plasă mare, îi explică Napier. Se poate renunţa la 
dumneavoastră. 

Suna bine pentru Hoppy. 

— Ce se întâmplă după 24 de ore? 

— Ne întâlnim din nou aici. La ora nouă dimineaţa. 

— S-a făcut. 

— Un singur cuvânt lui Ringwald sau oricui altcuiva, chiar şi 
soţiei dumneavoastră, şi viitorul vă va fi în pericol. 

— Aveţi cuvântul meu. 


Autobuzul închiriat părăsi motelul Siesta la ora zece, 
avându-i la bord pe toţi cei paisprezece juraţi, alături de doamna 


Grimes, Lou Dell şi soţul ei, Benton, Willis şi soţia sa, Ruby, cinci 
ofiţeri angajaţi temporar, îmbrăcaţi în haine civile, Earl Hutto, 
şeriful districtului Harrison şi soţia sa, Claudelle, şi două ajutoare 
de grefier, din biroul Gloriei Lane. Cu totul, douăzeci şi opt de 
persoane, plus şoferul. Toţi aveau aprobarea judecătorului 
Harkin. Două ore mai târziu, autobuzul străbătea strada 
Canalului din New Orleans, oprindu-se la colţul centrului 
comercial, unde coborâră cu toţii. Pentru prânz le fusese 
rezervată o sală retrasă, într-un restaurant specializat în fructe 
de mare aflat pe Decatur, în cartierul francez, pe banii 
contribuabililor din districtul Harrison. 

Li s-a permis să se plimbe prin cartierul francez. Au făcut 
cumpărături în bazar; au străbătut printre turişti piaţa Jackson; 
au căscat gura la trupurile goale expuse în cârciumile ieftine din 
Bourbon; au cumpărat tricouri şi alte suveniruri. Unii s-au 
strecurat în câte un bar şi s-au oprit să privească meciurile de 
fotbal american. La ora patru s-au adunat lângă râu şi s-au 
îmbarcat pe un vapor cu zbaturi, pentru o călătorie de plăcere. 
La ora şase au luat cina într-o pizzerie de pe malul canalului. 

La ora zece erau din nou închişi în camerele lor din Pass 
Christian, obosiţi şi gata de culcare. Juraţii ocupați sunt nişte 
juraţi fericiţi. 


21 


Cum spectacolul regizat pentru Hoppy se desfăşura fără 
greşeală, sâmbătă seara, târziu, Fitch se hotărî să înceapă 
următorul atac asupra juriului: o lovitură lipsită de avantajul 
unei pregătiri minuţioase, care avea să fie pe atât de puternică, 
pe cât de inspirată fusese cacealmaua pregătită pentru Hoppy. 

Duminică,  dis-de-dimineaţă, Pang şi Dubaz, amândoi 
îmbrăcaţi în cămăşi bej purtând emblema unei firme de 
instalaţii, deschiseră uşa apartamentului lui Easter. Nu se 
declanşă alarma. Dubaz se îndreptă direct spre grătarul de 
ventilaţie de deasupra frigiderului, scoase capacul şi demontă 
camera video care îl surprinsese mai înainte pe Doyle. O puse 
într-o cutie mare de scule, pe care o adusese pentru a lua de 
aici câteva obiecte. 


Pang se îndreptă spre computer. Studiase cu atenţie cele 
câteva fotografii făcute de Doyle la prima sa vizită acolo şi 
făcuse exerciţii pe un exemplar identic, instalat în biroul de 
lângă cel al lui Fitch. Desfăcu şuruburile şi demontă capacul din 
spatele computerului. Hard-discul se afla exact acolo unde i se 
spusese. În mai puţin de un minut, îl scoase cu totul. Găsi două 
teancuri de dischete de 3,5 inci, în total şaisprezece bucăţi, 
aşezate într-un suport de lângă monitor. 

In timp ce Pang efectua operaţia delicată a demontării 
hard-discului din computer, Dubaz deschidea sertare şi răsturna 
mobilele mai mici, în căutarea altor dischete. Apartamentul era 
atât de mic şi avea atât de puţine ascunzători, încât sarcina lui 
era uşoară. Cercetă sertarele din bucătărie, dulapurile, nişele, 
cutiile de carton pe care Easter le folosea pentru şosete şi 
lenjerie intimă. Nu găsi nimic. Toate accesoriile pentru computer 
păreau adunate lângă acesta. 

— Să mergem, spuse Pang, desfăcând cablurile din 
computer, monitor şi imprimantă. 

Aruncară, pur şi simplu, întregul sistem pe canapeaua uzată, 
unde Dubaz trântise perne şi haine, apoi turnară deasupra 
benzină, dintr-o sticlă de plastic. Când canapeaua, scaunul, 
computerul, covoarele ieftine şi teancul de haine se îmbinară 
suficient, cei doi se îndreptară spre uşă, iar Dubaz aruncă în 
urmă un chibrit aprins. Focul se întinse repede, fără zgomot, cel 
puţin pentru cei care ar fi putut asculta de afară. Aşteptară până 
când flăcările atinseră tavanul şi un fum negru cuprinse întregul 
apartament, apoi ieşiră în grabă, închizând uşa în urma lor. 
Ajunşi la primul etaj traseră maneta alarmei de incendiu. Dubaz 
se repezi înapoi, pe scară, acolo unde fumul începea să iasă pe 
sub uşă şi începu să strige şi să bată cu pumnul în fiecare uşă. 
Urmară alte ţipete şi holul se umplu de lume speriată, în halate 
de baie sau treninguri. Sunetul ascuţit al alarmei vechi nu făcea 
decât să mărească isteria generală. 

— Să nu dea Sfântul să omorâţi pe cineva, îi avertizase Fitch. 
Dubaz bătea în uşi, iar fumul era din ce în ce mai gros. Se 
asigură că nu mai rămăsese nimeni în apartamentele vecine cu 
cel în care locuia Easter. Trăgea oamenii de braţ; întreba dacă a 
ieşit toată lumea; le arăta drumul spre ieşire. 

Când locatarii ieşiră în fugă spre parcare, Pang şi Dubaz se 
despărţiră şi se retraseră încet. Se auzeau sirene. Fumul izbucni 


afară prin două ferestre de la etaj — una de la apartamentul lui 
Easter, alta de la acel de alături. Alţi oameni ieşeau în fugă din 
bloc, unii înveliţi în pături, alţii strângând la piept copii şi 
bebeluşi. Cei doi se alăturară mulţimii, aşteptând cu nerăbdare 
sosirea pompierilor. 

Când aceştia îşi făcură apariţia, Pang şi Dubaz se retraseră 
mai mult, apoi se făcură nevăzuţi. 


Nimeni nu murise. Nimeni nu era rănit. Patru apartamente 
erau complet distruse, unsprezece serios avariate şi aproape 
treizeci de familii rămăseseră fără adăpost până la curăţarea şi 
renovarea blocului. 

Hard-discul lui Easter se dovedi impenetrabil. Folosise atâtea 
parole, coduri secrete şi sisteme de protecţie împotriva viruşilor 
şi intrării neautorizate în sistem, încât specialiştii lui Fitch erau 
năuciţi. Sosiseră sâmbătă, aduşi de Fitch de la Washington. Erau 
oameni cinstiţi, care nu aveau habar de unde proveneau 
computerul şi dischetele. Fitch îi închisese într-o cameră unde 
se afla un sistem identic cu acela provenit de la Easter şi le 
spusese ce doreşte. Majoritatea dischetelor erau protejate în 
acelaşi mod. Totuşi, cam pe la jumătatea teancului reuşiră să se 
destindă puţin descoperind parolele folosite de Easter pe o 
dischetă mai veche, pe care uitase să o asigure. Lista 
documentelor arăta şaisprezece intrări, cu nume care nu aveau 
nici o semnificaţie pentru ei. Fitch a fost anunţat atunci când 
primul document a început să fie tipărit. Era un sumar de şase 
pagini al ultimelor noutăţi despre industria tutunului, datate 11 
octombrie 1994, articole din ziarele Time, Wall Street Journal şi 
Forbes. Al doilea document era o relatare neclară de două 
pagini a unui film documentar despre litigiile cu privire la 
implanturile de silicon. Al treilea era un poem stupid despre 
râuri scris de Easter. Al patrulea era un alt grup de articole 
recente din ziare, despre procesele privitoare la cancerul 
pulmonar. 

Fitch şi Konrad citiră cu atenţie fiecare pagină. Stilul era clar 
şi direct, deşi era evident că Easter scrisese totul în grabă, din 
cauza imensei cantităţi de material studiat. Scria fără părtinire, 
ca un adevărat reporter. Era imposibil să-ţi dai seama dacă 
ţinea partea fumătorilor sau dacă era interesat doar de 


procesele civile din grup. 

Mai erau şi alte poezii îngrozitoare. O nuvelă penibilă. Şi, în 
sfârşit, răsplata. Documentul cu numărul 15 era o scrisoare de 
două pagini către mama sa, doamna Pamela Blanchard din 
Gardner, Texas, datată 20 aprilie 1995, care începea aşa: Dragă 
mamă, acum locuiesc în Biloxi, Mississippi, pe coasta Golfului. 
Urma o explicaţie în care spunea cât de mult iubeşte marea şi 
plaja şi că n-ar mai putea trăi într-o fermă de ţară. Se scuza pe 
larg pentru că nu putuse să-i scrie mai devreme şi îi promitea 
să-i scrie mai des. O întreba despre un anume Alex, cu care nu 
mai vorbise de trei luni şi nu-i venea să creadă că reuşise, în 
sfârşit, să ajungă în Alaska şi să-şi găsească o slujbă de ghid 
pescar. Alex părea să fie fratele lui. Nu se vorbea nimic despre 
un tată. Nici o referire la vreo fată şi cu atât mai puţin la una 
care să se numească Marlee. 

Mai spunea că găsise o slujbă la cazinou şi că, pentru 
moment, era amuzant, dar că nu avea mare viitor. Încă se mai 
gândea să devină avocat şi îi părea rău după facultate, dar se 
îndoia că se va mai întoarce. Mărturisea că este fericit să 
trăiască simplu, cu bani puţini şi responsabilităţi şi mai puţine. 
Ei, acum trebuia să se grăbească. Toată dragostea. Salutări 
mătuşii Sammie şi în curând va suna la telefon. 

Semna simplu, Jeff. Cu drag Jeff. Numele de familie nu 
apărea nicăieri în scrisoare. 

Dante şi Joe Boy plecară cu un avion particular la numai 
după o oră după prima citire a acestei scrisori. Fitch îi instrui să 
meargă în Garner şi să angajeze toţi detectivii particulari pe 
care îi găseau în oraş. 

Experții în computere reuşiră să deschidă încă o dischetă, 
penultima din teanc. Din nou, o complicată serie de indicii cu 
privire la parole îi ajută să treacă peste sistemul de protecţie. 
Erau foarte impresionați de priceperea lui Easter în manevrarea 
codurilor. 

Discul cuprindea o parte dintr-un singur document — lista 
persoanelor civile înregistrate la vot în districtul Harrison. De la 
litera A până la K, lista cuprindea peste şaisprezece mii de nume 
şi adrese. Fitch le verifica din când în când cu ajutorul listei sale 
personale cu toţi locuitorii din district înscrişi la vot. Nu era o 
listă secretă; de fapt puteai s-o cumperi de la Gloria Lane, cu 
treizeci şi cinci de dolari. Majoritatea candidaţilor politici o 


cumpărau în campania electorală. _ 

Două lucruri erau însă stranii în legătură cu lista lui Easter. În 
primul rând, era memorată pe dischetă, ceea ce însemna că 
reuşise, într-un fel sau altul, să sustragă aceste informaţii. In al 
doilea rând, la ce îi trebuia o asemenea listă unuia care era pe 
jumătate student, pe jumătate spărgător de coduri? 

Dacă Easter avea acces la computerul grefierului, atunci cu 
siguranţă că putea modifica şi lista, în aşa fel încât să-şi 
introducă propriul nume, ca posibil jurat pentru procesul Wood. 
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât totul părea mai logic. 


Hoppy avea ochii roşii şi umflaţi; era duminică dimineaţa, iar 
el stătea la birou bând o cafea tare şi aşteptând ora 9. Nu 
pusese nimic în gură de sâmbătă dimineaţă când, în timp ce îşi 
pregătea cafeaua în bucătărie, mâncase o banană, cu câteva 
minute înainte să sune soneria şi înainte ca Napier şi Nitchman 
să intre în viaţa lui. Stomacul său era făcut praf. Era cu nervii la 
pământ. Sâmbătă seară băuse prea multă vodcă, şi asta acasă, 
deşi Millie interzicea categoric acest lucru. 

Copiii dormiseră toată ziua, aşa că nu ştiau nimic. El nu 
vorbise cu nimeni şi, de fapt, nici nu se simţise tentat s-o facă. 
Sentimentul de umilinţă îl ajutase să păstreze oribilul secret. 

La nouă fix, Napier şi Nitchman intrară pe uşă, însoţiţi de 
încă o persoană, un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat tot în costum 
închis la culoare şi care îl privea cu gravitate, ca şi cum ar fi 
venit acolo special pentru a-l plesni şi biciui pe bietul Hoppy. 
Nitchman îl prezentă — era domnul George Cristano din 
Washington! Departamentul de Justiţie! 

Cristiano îi strânse mâna cu răceală, fără vorbe inutile. 

— la spune, Hoppy, te-ar deranja dacă am avea această 
discuţie în altă parte? îl întrebă Napier, privind dispreţuitor în 
jur. 

— Ar fi mai sigur, îl lămuri Nitchman. 

— Nu se ştie niciodată cum apar microfoanele, spuse 
Cristano. 

— De parcă n-aş şti! comentă Hoppy, dar nimeni nu păru să 
aprecieze gluma. Avea el dreptul să spună ceva? N-am nimic 
împotrivă, cedă el. 

Plecară într-un Lincoln strălucind de curăţenie; Nitchman şi 


Napier în faţă, Hoppy pe bancheta din spate, alături de Cristano 
care, pe un ton firesc, începu să-i explice că era un fel de 
asistent de rang înalt al procurorului general, responsabil cu 
problemele interne de justiţie. Cu cât ajungeau mai aproape de 
golf, cu atât mai odioasă devenea şi funcţia sa. Apoi, tăcu. 

— Eşti democrat sau republican, Hoppy? îl întrebă Cristano 
pe un ton scăzut, într-o pauză de conversaţie. 

Categoric, Hoppy nu dorea să jignească pe nimeni. 

— Ah, nu ştiu. Eu votez omul, înţelegeţi? Nu-mi place să mă 
simt legat de un partid, zău aşa. 

Cristano îşi întoarse privirea spre fereastră, ca şi cum ar fi 
fost nemulţumit de răspuns. 

— Speram că eşti un bun republican, spuse el, continuând să 
privească afară, spre mare. 

Din partea lui, Hoppy era gata să fie tot ce doreau băieţii 
aceştia. Chiar şi un comunist fanatic, holbat şi cu carneţelul la 
piept, dacă asta îi făcea plăcere domnului Cristano. 

— Am votat pentru Reagan şi Bush, anunţă el cu mândrie. Și 
pentru Nixon. Ba chiar şi pentru Goldwater. 

Cristano înclină imperceptibil capul, iar Hoppy reuşi să 
expire. 

În maşină se lăsă din nou tăcerea. Napier parcă în dreptul 
unui port din apropierea golfului St. Louise, la patruzeci de 
minute distanţă de Biloxi. Hoppy porni în urma lui Cristano; 
ajungând la capătul platformei, urcară într-o barcă de transport, 
pe nume Afternoon Delight — „Plăcerea după-amiezei". Erau 
singurii călători la acea oră. Napier şi Nitchman rămaseră lângă 
maşină, departe de raza vederii lor. 

— la loc, Hoppy, spuse Cristano, arătând spre bancheta cu 
pernă de plastic. Hoppy se aşeză. Barca se legăna uşor; apa era 
liniştită. Cristano se aşeză în faţa lui şi se aplecă spre el, 
aproape atingându-l. 

— Frumoasă barcă, spuse Hoppy, mângâind scaunul din 
imitație de piele. 

— Nu este a noastră. Uite, Hoppy, sper că nu ai vreun 
microfon ascuns, nu? 

Hoppy tresări instinctiv, şocat de această aluzie. 

— Bineânţeles că nu! 

— Îmi pare rău, dar se mai întâmplă şi lucruri din astea. Cred 
că ar fi mai bine să te percheziţionez. 


Cristano îl studie rapid, din cap până în picioare. Hoppy era 
îngrozit la ideea de a se lăsa pipăit de acest străin cu care se 
afla singur, într-o barcă. 

— Jur că nu am microfoane, e bine aşa? ripostă Hoppy atât 
de categoric, încât se simţi el însuşi mândru. Cristano se relaxă. 
Vreţi să mă controlati? insistă Hoppy, privind în jur, să vadă 
dacă e cineva prin preajmă. Arătau cam ciudat, nu? Doi bărbaţi 
maturi, pipăindu-se în plină zi, într-o barcă ancorată în port? 

— Dumneavoastră aveţi microfon? întrebă Hoppy. 

— Nu. 

— Puteţi să juraţi? 

— Jur. 

— Bine, spuse Hoppy liniştit, gata să-l creadă. Alternativa 
era de neimaginat. 

Cristano îi zâmbi şi apoi, brusc, se încruntă. Se înclină spre 
Hoppy; era timpul să treacă la discuţii serioase. 

— Am să fiu scurt, Hoppy. Vrem să-ţi propunem un 
aranjament, care îţi va permite să scapi de probleme fără nici o 
zgârietură. Nimic. Nici arestare, nici acuzare, procese sau 
închisoare. Fără poză în ziar. De fapt, Hoppy, nu va şti nimeni. 

Tăcu şi trase aer în piept, iar Hoppy profită pentru a spune şi 
el ceva. 

— Până aici e bine. Vă ascult. 

— E un aranjament ciudat, pe care nu l-am mai încercat 
până acum. Nu are nimic de-a face cu legea, justiţia şi pedeapsa 
— nimic din toate astea. E o afacere politică, Hoppy. Nu va 
exista nici un dosar la Washington. Nimeni nu va şti niciodată, 
cu excepţia mea, bineînţeles, a ta şi a celor doi tipi de la 
maşină, plus mai puţin de zece oameni de la Palatul de Justiţie. 
Noi facem afacerea, tu îţi joci rolul, şi totul se uită. 

— Sunt de acord. Spuneţi-mi numai ce trebuie să fac. 

— Te preocupă criminalitatea, drogurile, legea şi ordinea, 
Hoppy? 

— Bineânţeles. 

— Te-ai săturat de corupţie şi mită? 

Ciudată întrebare. În acel moment, Hoppy se simţea 
asemenea unui copil dintr-un afiş în campania împotriva 
corupţiei. 

— Da! 

— La Washington sunt tipi buni şi tipi răi, Hoppy. Sunt cei ca 


noi, de la Justiţie, care îşi dedică viaţa luptei împotriva crimei. 
Mă refer la delicte grave, Hoppy. Mă refer la banii murdari 
primiţi din traficul de droguri de judecători şi membri ai 
Congresului, care îşi iau bani de la inamicii din afară; aceste 
activităţi criminale pot pune în pericol democraţia noastră. 
Inţelegi ce vreau să spun? 

Chiar dacă Hoppy nu era sigur despre ce era vorba, se 
simţea solidar cu Cristano şi cu minunaţii săi prieteni de la 
Washington. 

— Da, da, răspunse el, agăţându-se de fiecare cuvânt. 

— Dar totul înseamnă politică în zilele noastre, Hoppy. Ne 
luptăm în permanenţă cu Congresul şi cu preşedintele. Ştii de ce 
avem noi nevoie la Washington, Hoppy? 

Orice ar fi vrut, Hoppy le dorea să obţină. 

Cristano nu-i dădu timp să răspundă. 

— Avem nevoie de mai mulţi republicani, mai mulţi 
republicani serioşi, conservatori care să ne dea bani şi să se dea 
la o parte din calea noastră. Democraţii se amestecă în 
permanenţă, ameninţă să facă reduceri din buget, restructurări, 
mereu preocupaţi de drepturile amărâţilor de delincvenţi pe 
care îi prindem noi. Acolo se duce un adevărat război, Hoppy. 
Un război de fiecare zi. 

II privi pe Hoppy ca şi cum acesta ar fi trebuit să-i dea un 
răspuns, dar Hoppy era preocupat; încerca să se adapteze la 
acel război. Incuviinţă cu un gest grav al capului, apoi îşi cobori 
privirile în pământ. 

— Trebuie să ne protejăm prietenii, Hoppy, iar aici ne poţi 
ajuta. 

— De acord. 

— ţi repet, e un aranjament ciudat. Dacă eşti de acord, 
banda care demonstrează că l-ai mituit pe domnul Moke va fi 
distrusă. 

— Sunt de acord. Numai spuneţi-mi despre ce este vorba. 

Cristano tăcu şi măsură portul, de la un capăt la celălalt. 
Câţiva pescari gălăgioşi se auzeau în depărtare. Se aplecă mai 
mult, punând mâna pe genunchiul lui Hoppy. 

— E vorba de soţia ta, spuse el în şoaptă, apoi se lăsă pe 
spate, aşteptând ca acele cuvinte să-şi facă efectul. 

— Soţia mea? 

— Da. Soţia ta. 


— Millie? 

— Chiar ea. 

— Ce dracu'... 

— Am să-ţi explic. 

— Millie? repetă Hoppy, uluit. Ce putea avea în comun 
scumpa de Millie cu toată nebunia asta? 

— E vorba de proces, Hoppy, spuse Cristano şi prima piesă a 
dominoului se aşeză în locul potrivit. 

— Ghici cine contribuie cel mai mult la susţinerea financiară 
a candidaţilor republicani pentru Congres? 

Hoppy era prea zăpăcit şi prea confuz pentru a da un 
răspuns inteligent. 

— Exact. Companiile de tutun. Ele toarnă milioane în 
campanie, pentru că se tem de Administraţia naţională pentru 
controlul alimentelor şi medicamentelor şi s-au săturat de 
regulamentele impuse de guvern. Ele cred că oamenii fumează, 
pentru că aşa doresc şi sunt îngreţoşaţi de guvern şi de avocaţii 
care încearcă să le ia pâinea. 

— E o problemă politică, spuse Hoppy, întorcându-şi privirea 
spre Golf şi nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Nimic altceva decât politică. Dacă industria tutunului 
pierde acest proces, va urma o avalanşă de litigii, cum n-a mai 
văzut ţara asta niciodată până acum. Companiile vor pierde 
miliarde, iar noi vom pierde milioane la Washington. Ne poţi 
ajuta, Hoppy? 

Trezit la realitate, Hoppy îngăimă: 

— ... Ce-aţi spus? 

— Ne poţi ajuta? 

— Sigur, cred că da, dar cum? 

— Prin Millie. Vorbeşte cu soţia ta, fii sigur că ea înţelege cât 
de absurd şi de periculos este acest caz. Trebuie să preia 
controlul printre juraţi, Hoppy. Ea trebuie să-şi menţină părerea, 
în faţa acelor liberali din juriu care ar putea să încerce să scoată 
un verdict pentru o sumă foarte mare. Poţi face acest lucru? 

— Sigur că pot. 

— Dar ai s-o faci, Hoppy? Noi nu vrem să folosim banda, ai 
înţeles? Ne ajuţi, iar banda dispare. 

Brusc, Hoppy îşi aminti de banda cu pricina. 

— Maa, s-a făcut. Mă văd cu ea în seara asta, de fapt. 

— Du-te şi fă-o să înţeleagă. E extrem de important — 


important pentru noi, cei de la Justiţie, pentru binele tării şi, 
bineînţeles, în felul acesta scapi de cinci ani de puşcărie. 

Cristano rosti ultimele cuvinte printre hohote de râs răguşit 
şi îl lovi cu palma peste genunchi. Hoppy râse şi el. 

Timp de o jumătate de oră, puseră la punct o strategie. Cu 
cât se prelungea mai mult şederea lor în barcă, cu atât mai 
multe întrebări avea Hoppy de pus. Dar dacă Millie vota în 
favoarea companiei de tutun, dar restul juriului nu era de acord 
şi dădea un verdict nefavorabil? Ce se întâmpla cu el în acest 
caz? 

Cristano îi promise să se ţină de cuvânt, indiferent de 
verdictul final, dacă Millie vota corect. 

Pe drumul înapoi, spre maşină, Hoppy simţea că pluteşte. 
Era un alt om când dădu din nou ochii cu Napier şi Nitchman. 


După ce reflectă timp de trei zile asupra deciziei sale, 
judecătorul Harkin se răzgândi, sâmbătă seara, târziu, şi hotărî 
că juraţii nu vor avea dreptul să participe la slujba de duminică. 
Era convins că toţi paisprezece vor deveni dintr-o dată uimitor 
de doritori să se împărtăşească din spiritul divin, iar simplul 
gând că s-ar fi putut risipi prin întreg comitatul era de 
neînchipuit. Discută cu confesorul său care, la rândul lui, dădu 
câteva telefoane şi, în cele din urmă, găsi un tânăr student la 
teologie. Se stabili că slujba va avea loc duminică dimineaţă, la 
ora 11 în „camera de petreceri" de la motelul Siesta. 

Judecătorul Harkin trimise o notă scrisă fiecărui jurat în 
parte. Acestea au fost strecurate pe sub uşi, sâmbătă seara, 
înainte de întoarcerea lor de la New Orleans. 

Şase persoane participară la slujba care se dovedi cam 
plicticoasă. Doamna Gladys Card era acolo, surprinzător de 
prost dispusă pentru un sabat. De şaisprezece ani nu mai lipsise 
de la şcoala de duminică a bisericii baptiste calviniste şi ultima 
ei absenţă se datorase morţii surorii ei din Baton Rouge. 
Şaisprezece ani bătuţi pe muchie şi nici o absenţă. Avea 
diplomele de participant model aşezate una lângă alta, pe bufet. 
Esther Knoblach, de la Uniunea Femeilor Misionare, avea 
douăzeci şi doi de ani de prezenţă, recordul curent al bisericii, 
dar femeia avea şaptezeci şi nouă de ani şi suferea de 
hipertensiune arterială. Gladys avea şaizeci şi trei de ani, era 


perfect sănătoasă şi, din acest motiv, considera că recordul lui 
Esther poate fi bătut. Nu recunoştea acest lucru faţă de nimeni, 
dar toţi enoriaşii îl bănuiau. 

Acum însă, ratase această şansă mulţumită judecătorului 
Harkin, un tip care îi displăcuse de la bun început şi pe care 
acum îl dispreţuia. În plus, nu-i plăcea nici studentul la teologie. 

Rikki Coleman sosi îmbrăcată în treningul de antrenament. 
Millie Dupree îşi aduse cu ea Biblia. Loreen Duke era o 
credincioasă devotată, mergea mereu la biserică, dar era şocată 
de faptul că slujba dura prea puţin. Incepuse la unsprezece şi se 
terminase la unsprezece şi jumătate, în stilul tipic grăbit al 
albilor. Mai auzise ea de prostiile astea, dar niciodată nu fusese 
obligată să suporte o asemenea slujbă. Pastorul ei nu cobora 
niciodată din amvon înainte de ora unu şi, adesea, rămânea 
acolo până la trei, când se făcea o pauză pentru prânz — care 
se servea în curtea bisericii, dacă era vreme bună — pentru ca, 
apoi, să revină înăuntru, pentru încă o repriză. Acum ronţăia 
dintr-un corn dulce şi suferea în tăcere. 

Domnul şi doamna Herman Grimes au participat la slujbă, iar 
asta nu dintr-o chemare interioară spre credinţă, ci pentru că 
pereţii camerei 58 deveneau apăsători. Herman, cel puţin, nu 
mai fusese de bunăvoie la biserică de când era copil. 

În acea dimineaţă se aflase că Phillip Savelle era înfuriat la 
ideea celebrării slujbei. Spusese cuiva că era ateu şi vestea se 
răspândise cu iuţeala fulgerului. In semn de protest, se aşezase 
pe pat, gol sau pe-aproape, cu picioarele şi braţele sale subţiri 
răsucite într-un exerciţiu yoga oarecare, strigând incantaţii cât îl 
ţinea gura, şi asta cu uşa deschisă. 

Zgomotul răzbătea vag până în camera de petreceri unde se 
ţinea slujba, constituind fără îndoială unul dintre motivele 
pentru care studentul în teologie a cam grăbit slujba şi 
binecuvântările. 

Lou Dell a fost prima care a venit să-l poftească pe Savelle 
să tacă din gură, dar s-a retras repede când i-a observat 
goliciunea. Willis a încercat şi el, dar Savelle ţinea ochii închişi şi 
gura deschisă şi îl ignora cu desăvârşire pe ofiţer. Willis nu s-a 
apropiat prea mult. 

Juraţii care nu participau la slujbă s-au baricadat în spatele 
uşilor închise, cu televizoarele date la maximum. 

La ora două, au început să sosească primele rude, care 


aduceau haine curate şi provizii pentru toată săptămâna. 
Nicholas Easter era singurul fără prieteni apropiaţi din afară. 
Judecătorul Harkin hotărâse ca Willis să-l ducă pe Easter până la 
apartamentul său, cu o maşină de poliţie. 

Focul fusese stins de câteva ore. Maşinile şi pompierii 
plecaseră de mult. Pajiştea micuță şi trotuarul din faţa blocului 
erau pline de resturi arse şi grămezi de haine ude. Zăpăciţi, 
vecinii se învârteau de colo-colo încercând să curețe locul. 

— Unde staţi? îl întrebă Willis, oprind maşina şi căscând gura 
la craterul negru din centrul clădirii. 

— Acolo, sus, spuse Nicholas, încercând să-i arate locul şi 
făcând un semn cu capul în acelaşi timp. | se muiară picioarele 
când cobori din maşină şi se îndreptă spre primul grup de 
oameni, o familie de vietnamezi care cercetau în tăcere o lampă 
de plastic ars. 

— Când s-a întâmplat? întrebă el. Aerul era greu de mirosul 
înţepător al lemnului proaspăt ars, de vopsea şi covoare 
scorojite. 

Ei nu-i răspunseră. 

— Azi-dimineaţă, pe la opt, răspunse o femeie care trecea pe 
lângă ei ţinând în braţe o cutie grea de carton. 

Nicholas se uită în jur, constatând că nu ştia pe nimeni pe 
nume. In holul micuţ, o bătrână ţinea în braţe un panou şi scria 
ceva, vorbind de zor la telefonul celular. Scara principală, până 
la al doilea nivel, era păzită de un gardian care, în acel moment, 
ajuta o femeie mai în vârstă să tragă un covor ud în jos pe scări. 

— Locuiţi aici? îl întrebă femeia cu telefonul, după ce termină 
conversaţia. 

— Da. Sunt Easter, de la 312. 

— Of! Apartamentul este total distrus. Probabil că de acolo a 
izbucnit focul. 

— Aş vrea să văd şi eu. 

Gardianul îi conduse pe Nicholas şi pe femeie până la etajul 
doi, unde distrugerile erau evidente. Se opriră în faţa benzii 
galbene care marca marginea focarului. Focul se întinsese în 
sus, prin tavanul de plastic şi bârnele ieftine, reuşind să lase în 
urmă două găuri negre în acoperiş, chiar deasupra locului unde 
fusese din câte îşi putea da el seama dormitorul. Se întinsese şi 
în jos, distrugând în mare parte apartamentul aflat chiar 
dedesubt. Din apartamentul 312 nu mai rămăsese nimic, cu 


excepţia peretelui din bucătărie, cu chiuvetă la un capăt, dar şi 
acela abia se mai ţinea. Nimic. Nu mai rămăsese nimic din 
mobila ieftină din camera mică, care, de fapt, dispăruse şi ea. 
Din dormitor rămăseseră doar pereţii înnegriţi de fum. 

Şi, spre groaza lui, nici urmă de calculator. 

Practic toţi pereţii, tavanul şi podeaua întregului apartament 
dispăruseră complet, lăsând în urmă doar o gaură neagră. 

— A fost rănit cineva? întrebă Nicholas în şoaptă. 

— Nu. Eraţi acasă? îl întrebă ea. 

— Nu. Dumneavoastră cine sunteţi? 

— Reprezint proprietarii acestei clădiri. Trebuie să completaţi 
un formular. 

S-au întors în hol, unde Nicholas a terminat repede cu 
hârtiile, şi a plecat însoţit de Willis. 


22 


Phillip Savelle a fost cel care i-a explicat judecătorului 
Harkin, în câteva fraze abia inteligibile, că termenul de 
„conjugal“ se referă, conform definiţiei de dicţionar, numai la 
soţi şi soţie, iar el protesta împotriva acelui termen. El nu avea 
soţie şi puţin îi păsa de instituţia căsătoriei. li sugeră 
judecătorului formula „interludii comune" şi apoi începu să se 
plângă împotriva serviciului divin ţinut în acea dimineaţă. Îi 
trimise judecătorului această scrisoare prin fax, iar Harkin o 
primi acasă, în al patrulea sfert al meciului celor de la Saints. 
Lou Dell trimisese faxul de la centrala motelului. Douăzeci de 
minute mai târziu, ea primi răspunsul de la onoratul judecător, 
care schimba „conjugal" cu „personal" şi modifica formula în 
„vizite personale". Harkin îi cerea să facă o copie pentru fiecare 
jurat. Fiind duminică, mări perioada permisă de la 6 la 10 seara, 
în loc de 9. În plus, o ruga să îl întrebe pe domnul Savelle ce mai 
dorea şi o întreba despre starea generală de spirit a juraţilor. 

Lou Dell nu îi putea spune că-l văzuse pe domnul Savelle 
gol-goluţ pe pat. Se gândea că judecătorul are şi-aşa destule 
probleme. Totul era în regulă, îl asigură ea. 

Hoppy a fost primul sosit dintre musafiri şi Lou Dell l-a trimis 
în grabă spre camera lui Millie unde el depuse din nou buchetul 


de flori şi bomboanele de ciocolată. S-au sărutat scurt, pe obraz 
— un gest departe de ceea ce s-ar fi putut numi „conjugal“ —, şi 
au zăbovit pe pat timp de „şaizeci de minute". Hoppy a adus cu 
grijă vorba despre proces, încercând să menţină acest curs al 
conversaţiei cât de mult se putea. 

— Mie nu mi se pare normal, mă-nţelegi, să intentezi un 
asemenea proces. Toată lumea ştie că ţigările produc 
dependenţă şi sunt periculoase, aşa că, de ce fumează? Îți 
aminteşti de Boyd Dogan? A fumat Salem timp de 25 de ani şi 
pe urmă s-a lăsat din senin, spuse el pocnind din degete. 

— Mda, s-a lăsat la cinci minute după ce doctorul i-a 
descoperit tumoarea pe limbă, îi aminti Millie, apoi, ironic, pocni 
şi ea din degete. 

— Da, dar mulţi se lasă de fumat. Rațiunea împotriva 
materiei. Nu e drept să continui să fumezi şi pe urmă să ceri 
milioane, după ce blestematele alea de ţigări te omoară. 

— Hoppy, ai grijă cum vorbeşti! 

— Scuză-mă. 

Hoppy o întrebă despre ceilalţi juraţi şi reacţia lor de până 
atunci faţă de cazul prezentat de reclamant. Domnul Cristiano 
era de părere că Millie trebuia să fie cumva câştigată de partea 
lor, fără s-o sperie cu adevărul. Vorbiseră despre asta la prânz. 
Hoppy se simţea un adevărat trădător, care complota împotriva 
soţiei sale, dar de fiecare dată când era cuprins de sentimentul 
vinovăţiei, îşi aducea aminte şi de cei cinci ani de puşcărie care 
îl aşteptau. 

Nicholas ieşise din camera lui în pauza meciului de sâmbătă 
seara. Pe hol nu era nici picior de juraţi sau paznici. Dinspre 
camera de petreceri se auzeau voci, mai ales masculine. Beau 
iarăşi bere şi se uitau la meci, în timp ce femeile profitau cel mai 
mult de pe urma vizitelor personale şi a interludiilor comune. 

Se strecură, fără zgomot, pe uşa dublă de la capătul holului, 
dădu repede colţul, trecu pe lângă automatul pentru băuturi 
răcoritoare şi urcă pe scări, până la etajul al doilea. Marlee îl 
aştepta într-o cameră pentru care plătise cu bani gheaţă, pe 
numele de Elsa Broome, unul dintre nenumăratele sale 
pseudonime. 

Se aruncară direct în pat, fără prea multe cuvinte şi 
preparative. Amândoi căzuseră de acord că, deşi nu era un 
record în materie, opt zile de despărţire erau nesănătos de 


multe. 


Marlee îl întâlnise pe Nicholas pe când amândoi purtau alte 
nume. Punctul de contact fusese un bar din Lawrence, statul 
Kansas, unde ea lucra pe post de chelneriţă iar el îşi petrecea 
nopţile, până târziu, cu amicii săi de la Facultatea de Drept. Ea 
îşi luase două diplome până să se stabilească în Lawrence şi, 
fiindcă nu se grăbea să-şi înceapă o carieră, se gândea să 
încerce şi la drept, un loc numai bun pentru absolvenţii care nu 
ştiau încotro s-o ia. Nu se grăbea. Mama ei murise cu câţiva ani 
mai înainte de a-l întâlni pe Nicholas, iar Marlee moştenise 
aproape două sute de mii de dolari. Servea băuturi pentru că 
locul era simpatic şi pentru că nu era plicticos ca altele. O 
menținea în formă. Avea un Jaguar model vechi, era grijulie cu 
banii şi se întâlnea numai cu studenţii de la drept. 

S-au observat unul pe altul cu mult înainte să-şi vorbească. 
El apăruse târziu, cu un grup mic, feţe cunoscute; se aşezaseră 
într-un colţ mai retras, dezbătând teorii legale abstracte şi 
incredibil de plicticoase. Ea le adusese câteva halbe de bere şi 
încercase să flirteze, cu mai mult sau mai puţin succes. In primul 
an de studii, el fusese îndrăgostit de legi şi nu dăduse prea mare 
atenţie fetelor. Ea se interesase şi aflase că e un student bun, 
între primii trei din clasă, dar nu strălucit. Supravieţuise anului 
întâi şi revenise, pentru cel de-al doilea. Ea se tunsese şi slăbise 
cinci kilograme, deşi nu era nevoie. 

El terminase colegiul şi îşi încercase norocul la treizeci de 
facultăţi. Unsprezece îi răspunseseră afirmativ, deşi nici una nu 
era dintre primele zece din ţară. El dăduse cu banul şi astfel 
alesese Lawrence, un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată. Işi 
găsise un apartament cu două camere, chiar în spatele casei pe 
jumătate dărâmate a unei fete bătrâne. Studia din greu şi nu 
avea prea mult timp pentru viaţa mondenă — sau cel puţin aşa 
se întâmplase în primele două semestre. 

În vara de după primul an s-a angajat curier într-o firmă 
importantă din Kansas City, unde căra corespondenţa, cu 
căruciorul, de la un etaj la altul. Firma ţinea trei sute de avocaţi 
sub acelaşi acoperiş şi uneori aveai impresia că toţi lucrează 
pentru un singur caz — apărarea firmei Smith Greer, într-un 
proces în care tutunul era făcut responsabil pentru apariţia 


cancerului la plămâni. Procesul avea loc în Jeplin; durase cinci 
săptămâni şi se încheiase cu un verdict în favoarea apărării. 
După aceea, firma organizase o petrecere la care participaseră 
o mie de oameni. Se zvonea că sărbătoarea costase firma Smith 
Greer optzeci de mii de dolari. Cui îi păsa? Vara aceea a fost o 
experienţă amară. 

El ura firma aceea importantă; pe la jumătatea anului doi de 
facultate ajunsese să urască legea, în general. Nici gând să-şi 
irosească cinci ani încuiat într-o cămăruţă, unde să scrie şi să 
rescrie aceleaşi informări, cu care să-i păcălească pe clienţii 
marilor corporaţii. 

Prima lor întâlnire a avut loc la o petrecere a studenţilor de 
la drept după un meci de fotbal american, la o bere. Muzica era 
dată la maximum, berea destulă, iar marijuana trecea de la unul 
la altul, precum bomboanele. Au plecat devreme, pentru că lui 
nu-i plăcea zgomotul, iar ei mirosul de cannabis. Au închiriat 
nişte casete video şi au gătit spaghetti în apartamentul ei, 
foarte spaţios şi cochet mobilat. El a dormit pe canapea. 

O lună mai târziu, el s-a mutat la ea şi i-a vorbit pentru 
prima dată despre intenţia de a renunţa la drept. Ea se gândea 
să se înscrie la cursuri. Pe măsură ce iubirea lor înflorea, 
interesul lui faţă de problemele academice începu să scadă 
într-atât, încât abia reuşi să-şi ia examenele din vară. Se iubeau 
nebuneşte şi nimic altceva nu mai conta. În plus, ea avea şi 
ceva bani, aşa că nu erau presaţi de greutăţi. Şi-au petrecut 
Crăciunul în Jamaica, în pauza dintre cele două semestre ale 
celui de-al doilea şi ultimul lui an de studenţie. 

Când el a renunţat la studenţie, ea împlinea trei ani de când 
se afla în Lawrence şi era gata să plece mai departe. El ar fi 
urmat-o oriunde. 


Marlee nu reuşise să afle prea multe despre incendiul de 
sâmbătă după-amiază. II bănuiau pe Fitch, dar nu înțelegeau ce 
motiv ar fi putut avea. Singurul obiect de valoare din casă era 
computerul, iar Nicholas era sigur că nimeni nu i-ar fi putut 
sparge sistemul de siguranţă. Dischetele importante erau 
ascunse în apartamentul lui Marlee, într-un seif. Ce putea 
câştiga Fitch dacă incendia un apartament prăpădit? Eventual, 
putea să-i intimideze, dar n-avea sens. Autorităţile începuseră o 


anchetă de rutină. Era improbabil să fie vorba de un incendiu 
premeditat. 

Dormiseră şi în locuri mai bune decât motelul Siesta, aşa 
cum dormiseră şi în locuri mai proaste. In patru ani stătuseră în 
patru oraşe, călătoriseră în şase ţări, văzuseră cea mai mare 
parte a Americii de Nord, străbătuseră Alaska şi Mexicul cu 
rucsacul în spate, traversaseră de două ori fluviul Colorado cu 
pluta şi o dată Amazonul. Merseseră pe urmele proceselor 
tutunului, iar acea călătorie îi forţase să-şi facă menajul prin tot 
felul de locuri — Broken Arrow, Allentown şi acum Biloxi. 
Împreună ştiau mai multe despre nivelul de nicotină, substanţe 
carcinogene, probabilităţi statistice de apariţie a cancerului la 
plămâni, selecţia juraţilor, tactica de proces şi Rankin Fitch, 
decât orice grup de experţi împuterniciţi. 

După o oră petrecută sub pătură, aprinseră veioza de pe 
noptieră şi Nicholas scoase capul afară, cu părul vâlvoi, 
căutându-şi hainele. Marlee se îmbrăcă şi privi de după jaluzele 
afară, spre parcare. 

În camera aflată chiar sub a lor, Hoppy încerca din toate 
puterile să minimalizeze scandaloasele dezvăluiri făcute de 
Lawrence Krigler, un martor care, după toate aparențele, o 
impresionase mult pe Millie. Hoppy scoase totul de la ea în doze 
mici, iar ea rămase mirată de dorinţa lui de a o contrazice. 

Ca să se amuze, Marlee îşi parcase maşina pe o străduţă 
aflată doar la câteva blocuri distanţă de birourile lui Wendall 
Rohr. Ea şi Nicholas presupuneau că Fitch le urmăreşte fiecare 
mişcare. Era amuzant să şi-l imagineze pe Fitch chinuit de 
gândul că ea se afla acolo, în biroul lui Rohr, întâlnindu-se faţă 
în faţă cu acesta şi căzând de acord în cine ştie ce problemă. 
Pentru vizita personală, ea închiriase o maşină — aşa cum 
făcuse adesea în ultima lună. 

Brusc, Nicholas simţi o lehamite faţă de această cameră, 
care era o replică exactă a celei în care era constrâns să 
locuiască şi el. Porniră la plimbare cu maşina, departe, de-a 
lungul coastei; ea conducea iar el sorbea câte o gură de bere. 
S-au plimbat pe un dig, deasupra golfului şi s-au sărutat pe 
fundalul valurilor care se legănau încet, dedesubt. Au vorbit 
foarte puţin despre proces. 

La zece şi jumătate, Marlee a coborât din maşină, la două 
blocuri distanţă de biroul lui Rohr. Se îndreptă grăbită spre 


maşină, urmată îndeaproape de Nicholas. Nici o altă maşină nu 
se mai afla prin preajmă. Joe Boy o zări urcându-se la volan şi îi 
transmise acest lucru lui Konrad, prin radio. După plecarea ei, 
Nicholas reveni grăbit la motel, în maşina închiriată. 

Rohr se afla în plin consiliu, obişnuita adunare a celor opt 
avocaţi pledanţi care puseseră la bătaie câte un milion. 
Duminică seara, problema pusă în discuţie era numărul 
martorilor pe care acuzarea urma să-i mai cheme la bară şi, ca 
de obicei, existau opt păreri diferite cu privire la ceea ce aveau 
de făcut. Două şcoli de gândire şi opt păreri foarte categorice şi 
complet diferite despre ce anume ar putea duce la un rezultat 
eficient. 

Cu tot cu cele trei zile necesare pentru alegerea juriului, 
trecuseră deja trei săptămâni de la începerea procesului. A doua 
zi începea săptămâna a patra şi acuzarea avea la dispoziţie 
suficient de mulţi experţi şi alţi martori pentru cel puţin încă 
două săptămâni. Cable avea şi el o armată de experţi, deşi, aşa 
cum se obişnuia în asemenea cazuri, urma să folosească 
jumătate din timpul acoperit de acuzare. Şase săptămâni 
reprezentau o prognoză rezonabilă, ceea ce însemna că juriul 
avea să rămână izolat timp de aproape patru săptămâni — un 
scenariu care îngrijora pe toată lumea. La un moment dat, juriul 
se putea revolta şi, cum acuzarea avea la dispoziţie cea mai 
mare parte a timpului din şedinţe, acuzarea avea să aibă cel 
mai mult de pierdut. Dar, pe de altă parte, din moment ce 
apărarea urma să-şi prezinte argumentele la sfârşit, iar juriul 
putea obosi până atunci, poate că veninul juraţilor se va abate 
asupra lui Cable şi a firmei Pynex. Această dispută nu încetă 
timp de o oră. 

Wood contra Pynex era un proces unic, deoarece era primul 
din seria proceselor împotriva firmelor producătoare de tutun în 
care juriul era izolat. De fapt era primul juriu izolat în timpul 
unui proces civil, în toată istoria statului. Rohr era de părere că 
juriul auzise destule. Dorea să mai cheme numai doi martori, să 
încheie prezentarea cazului până marţi la prânz şi apoi să se 
odihnească, în aşteptarea pledoariei lui Cable. De aceeaşi 
părere erau Scotty Mangrum din Dallas şi Andre Durond din New 
Orleans. Jonathan Kotlack din San Diego dorea încă trei martori. 

Părerea contrară era susţinută aprins de John Riley Milton din 
Denver şi Rayner Lovelady, din Savannah. Din moment ce 


cheltuiseră atâţia bani nenorociţi pentru prezentarea unei 
adevărate colecţii a celor mai mari experţi din lume în domeniu, 
de ce să se grăbească? argumentau ei. Mai erau şi câteva 
mărturii cruciale din partea unor martori extrem de importanţi. 
Juriul nu pleca nicăieri. Sigur că juraţii aveau să obosească, dar 
nu se întâmpla la fel în orice proces? Era mult mai sigur să 
menţină planul iniţial şi să trateze procesul cu toată seriozitatea, 
decât să renunţe la mijlocul drumului, numai pentru că unii 
dintre juraţi se plictiseau. 

Carney Morrison din Boston insista asupra rezumatelor 
săptămânale făcute de consultanţii în probleme de juriu. Aceşti 
juraţi nu erau convinşi! Conform legilor din Mississippi, era 
nevoie de nouă din doisprezece pentru a obţine un verdict. 
Morrison era sigur că nu au nouă de partea lor. Rohr nu era 
deloc atent la felul în care era comentat gestul lui Jerry 
Fernandez, care se frecase la ochi, sau la faptul că Loreen Duke 
îşi muta mereu greutatea de pe un picior pe altul, sau cum îşi 
sucea gâtul săracul Herman la depoziţia cine ştie cui. Zău aşa, 
Rohr era sătul de experţii ăştia şi, mai ales, era sătul de 
ruşinoasele sume de bani pe care le primeau. Una era să se 
bazeze pe ajutorul lor la cercetarea potenţialilor juraţi, dar era 
cu totul altceva să-i vezi fâţâindu-se peste tot în timpul 
procesului, mereu gata să facă un raport zilnic pentru avocaţi, 
prin care să le arate cum decurge procesul. Rohr se pricepea la 
juraţi cu mult mai bine decât orice consultant. 

Arnold Levine din Miami vorbi puţin, pentru că grupul său îi 
cunoştea părerea. Adusese o dată Compania General Motors în 
instanţă, într-un proces care durase unsprezece luni, aşa că, 
pentru el, şase săptămâni erau o nimica toată. 

Dacă votul era egal, nu se dădea cu banul. Se stabilise cu 
mult înainte de selectarea juriului că acesta era procesul lui 
Wendall Rohr, în oraşul său natal, iar lupta se dădea în propriul 
lui tribunal, în faţa judecătorului şi a juraţilor lui. Până la un 
punct, consiliul acuzării era un organism democratic, dar Rohr 
avea drept de veto şi acesta era hotărâtor. 

Luă o decizie sâmbătă seara, târziu, lăsând în urmă orgolii 
rănite. Erau prea multe în joc pentru ca altercaţiile sau ideile 
ulterioare să mai aibă vreun rost. 


23 


Primul punct pe ordinea de zi, luni dimineaţă, a fost o 
întâlnire confidențială între judecătorul Harkin şi Nicholas, în 
legătură cu incendiul şi starea sănătăţii sale. S-au întâlnit între 
patru ochi, în biroul judecătorului. Nicholas l-a asigurat că se 
simte bine şi că are suficiente haine la motel, pe care să le spele 
şi să le răspele. Era un simplu student, care nu avea nimic de 
pierdut, cu excepţia unui computer excelent şi a echipamentului 
costisitor de urmărire, nici unul dintre acestea nefiind, 
bineînţeles, asigurat. 

Subiectul incendiului a fost repede lăsat deoparte şi, cum în 
cameră se aflau numai ei doi, judecătorul Harkin îl întrebă: 

— Ei, şi cum se mai descurcă prietenii noştri? 

Discutarea, în acest mod, a procesului cu unul dintre juraţi 
nu era improprie, dar cu siguranţă că se regăsea într-o zonă mai 
întunecată a procedurii legale. Era mai normal să fie prezenţi şi 
avocaţii şi să poată înregistra fiecare cuvânt, cu ajutorul unui 
reporter al curţii. Dar Harkin nu dorea decât o bârfă de câteva 
minute. Se putea bizui pe acest băiat. 

— Totul e în regulă, spuse Nicholas. 

— Nimic deosebit? 

— Nu-mi vine nimic în minte. 

— Se vorbeşte despre proces? 

— Nu. De fapt, când suntem împreună, încercăm să evităm 
subiectul. 

— Bine. Ceva certuri sau dispute? 

— Deocamdată, nu. 

— Mâncarea e bună? 

— Minunată. 

— Vizitele personale sunt suficiente? 

— Cred că da. Nu am auzit pe nimeni să se plângă. 

Harkin ar fi fost fericit să afle dacă s-au făcut ceva cupluri 
printre juraţi, nu pentru că asta ar fi avut vreo semnificaţie 
legală. Însă avea o minte deocheată. 

— Bine. Să-mi spui dacă e vreo problemă. Şi sper că totul va 
rămâne între noi. 

— Bineânţeles, îi răspunse Nicholas. 

Îşi strânseră mâinile şi Nicholas plecă. 


Harkin îi întâmpină pe juraţi cu căldură, urându-le bun venit 
pentru încă o săptămână. Aceştia păreau nerăbdători să treacă 
la treabă şi să încheie acest chin. 

Rohr se ridică în picioare, chemându-l ca martor pe Leon 
Robilio şi cu aceasta jucătorii îşi ocupară din nou locurile. Leon a 
fost condus, printr-o uşă laterală, spre sala de şedinţe. Veni 
şchiopătând până în faţa boxei şi un ofiţer îl ajută să ia loc. Era 
bătrân şi palid, îmbrăcat cu un costum închis la culoare, cămaşă 
albă, fără cravată. Era operat la gât şi tăietura era acoperită cu 
o bucată de pansament alb, ascuns sub o bentiţă. La depunerea 
jurământului, vorbi cu ajutorul unui microfon subţire, fixat la 
gât. Cuvintele erau plate, monotone, lipsite de accent, mărturie 
a unei victime a cancerului la gât rămase fără laringe. 

Dar cuvintele erau clare şi inteligibile. Domnul Robilio ţinea 
microfonul lipit de gât şi vocea sa răsuna în sala de tribunal. Aşa 
vorbea el, la naiba, şi asta se întâmpla în fiecare zi din viata lui. 
Dorea să se facă înţeles. 

Rohr trecu repede la subiect. Domnul Robilio avea şaizeci şi 
patru de ani, supravieţuise unui cancer, pierzându-şi coardele 
vocale cu opt ani înainte; învățase să vorbească prin esofag. 
Fumase foarte mult, timp de aproape patruzeci de ani, şi acest 
obicei aproape îl ucisese. Acum, pe lângă efectele secundare ale 
cancerului, suferea de inimă şi emfizem pulmonar. Toate astea 
din cauza ţigărilor. 

Ascultătorii săi se obişnuiseră repede cu vocea amplificată, 
robotizată. Le cuceri definitiv atenţia când le spuse că, timp de 
două decenii, susţinuse industria tutunului. Renunţase la slujbă 
când se îmbolnăvise de cancer şi constatase că, nici chiar aşa, 
nu reuşea să renunţe la acel obicei. Era dependent, fizic şi 
psihic, de nicotină conținută de ţigări. Timp de doi ani după ce Îi 
fusese extirpat laringele şi chimioterapia îi distrusese trupul, 
continuase să fumeze. In cele din urmă, se lăsase de fumat, ca 
urmare a unui atac de cord aproape fatal. 

Deşi evident bolnav, continua să lucreze la Washington, dar 
acum se afla de cealaltă parte a baricadei. Avea reputaţia unui 
virulent activist împotriva fumatului. Un adevărat războinic, cum 
spuneau unii. 

In alte vremuri, fusese angajat al Consiliului de Susţinere a 
Tutunului. Ceea ce, după cum comentă el, cu dispreţ, nu era 
decât un diabolic grup de presiune, finanţat în totalitate de 


industria tutunului. Misiunea lor era de a asigura consultanţă cu 
privire la legislaţia în vigoare, şi de a încerca modificarea ei în 
beneficiul companiilor producătoare de tutun. Aveau un buget 
umflat, cu resurse nelimitate pentru manipularea politicienilor 
influenţi. jucau dur, învăţându-i şi pe ceilalţi apărători ai 
tutunului şmecheriile şi dedesubturile luptei politice. 

În cadrul consiliului, Robilio avea acces la nenumărate studii 
cu privire la ţigări şi industria tutunului. De fapt, una dintre 
menirile consiliului era aceea de a studia în detaliu toate 
cercetările, proiectele, experimentele la zi. Da, Robilio văzuse 
ruşinosul memoriu despre nicotină, pe care îl descrisese Krigler. 
Îl văzuse de multe ori, deşi nu păstrase nici o copie. În consiliu 
se ştia foarte bine că toate companiile producătoare de tutun 
mențineau un nivel ridicat de nicotină, pentru a garanta 
dependenţa. 

Dependenţa era un cuvânt repetat adesea de Robilio. 
Văzuse cu ochii lui studii plătite de companii, în care tot felul de 
animale ajungeau rapid la stadiul de dependenţă datorită 
nicotinei. Văzuse şi ajutase la conceperea unor studii care 
dovedeau, dincolo de orice dubiu, că tinerii, o dată subjugaţi, 
reuşeau foarte greu să se lase de acest obicei. Deveneau clienţi 
pe viaţă. 

Rohr prezentă o cutie de carton, plină de dosare groase, pe 
care Robilio fu invitat să le recunoască. Studiile au fost admise 
ca probe, ca şi cum juraţii şi-ar fi putut face timp să parcurgă 
zece mii de pagini de documente, înainte de a lua decizia finală. 

Robilio regreta multe dintre lucrurile pe care le făcuse ca 
membru al unui grup de presiune, dar cel mai mare păcat al 
său, cu care se lupta în fiecare zi, fusese conceperea unor 
dezminţiri redactate cu măiestrie, în care se pretindea că 
industria tutunului nu se adresa tinerilor prin reclamele sale. 

— Nicotină produce dependenţă. Dependenţa înseamnă 
profit. Supravieţuirea tutunului depinde de măsura în care 
fiecare generaţie preia acest obicei. Copiii recepționează mesaje 
divergente prin publicitate. Industria tutunului  cheltuieşte 
miliarde pentru prezentarea ţigărilor drept o distracţie plină de 
strălucire şi chiar inofensivă. Copiii sunt păcăliţi mai uşor şi 
rămân mai mult timp subjugaţi. Aşa că este esenţial ca tinerii să 
fie seduşi. 

Robilio reuşea să-şi transmită amărăciunea, în ciuda vocii cu 


inflexiuni mecanice. Şi reuşi chiar să îndrepte o privire plină de 
dispreţ spre masa apărării, urmată de una plină de căldură către 
juriu. 

— Am cheltuit milioane pentru studiul copiilor. Ştiam că ei 
pot oricând să numească trei dintre cele mai des prezentate 
mărci de ţigări. Ştiam că aproape nouăzeci la sută dintre copiii 
sub 18 ani care fumau preferau primele trei, dintre mărcile 
cărora li se făcea cea mai mare reclamă. Şi ce făceau 
companiile? Intensificau campaniile publicitare. 

— Ştiaţi câţi bani obțineau companiile producătoare de pe 
urma vânzării ţigărilor la copii? întrebă Rohr, sigur de răspuns. 

— Circa două sute de milioane pe an. Şi asta, numai din 
vânzarea la copii de 18 ani sau mai mici. Sigur că ştiam. 
Studiam aceste date anual; computerele noastre erau pline de 
ele. Ştiam totul. 

Făcu o pauză, arătând cu mâna dreaptă spre masa apărării 
şi privindu-i pe cei aşezaţi acolo îngreţoşat, de parcă ar fi fost 
nişte leproşi. 

— Ei ştiu şi acum. Ei ştiu că trei mii de copii se apucă de 
fumat în fiecare zi, şi vă pot oferi date concrete cu privire la 
mărcile de ţigări pe care le cumpără aceştia. Ştiu că, practic, toţi 
fumătorii adulţi au început în adolescenţă. Din nou, trebuie să 
cucerească noua generaţie. Ei ştiu că o treime din cei trei mii de 
copii care încep astăzi să fumeze vor muri, în cele din urmă, din 
cauza dependenţei lor. 

Juraţii erau captivaţi de Robilio. Rohr răsfoi câteva pagini, 
pentru ca drama să nu se sfârşească prea repede. Făcu doi paşi 
înapoi şi înainte, în spatele pupitrului, ca şi cum ar fi avut nevoie 
să-şi dezmorţească picioarele. Se scarpină pe obraz, privi în 
tavan, apoi întrebă: 

— Pe vremea când lucraţi în consiliu, cum aţi încercat să 
combateţi părerea că nicotina duce la dependenţă? 

— Companiile producătoare de tutun au o formulă proprie; 
eu am ajutat la conceperea ei. Sună cam aşa: fumătorii aleg 
acest obicei. Astfel, este o problemă de alegere proprie. Ţigările 
nu dau dependenţă, nimeni nu obligă pe cineva să fumeze. Este 
numai şi numai o problemă de alegere proprie. Pe vremuri, 
reuşeam să fiu convingător. lar astăzi, ei reuşesc să convingă în 
continuare. Numai că nu e adevărat. 

— De ce nu? 


— Pentru că problema în discuţie este dependenţa, iar cel 
care este dependent nu poate alege. lar copiii devin dependenţi 
mult mai repede decât adulţii. 

Rohr reuşi să evite imboldul natural, propriu oricărui avocat, 
de a insista până la exagerare. Robilio era eficient cu cuvintele, 
iar chinul de a vorbi clar şi de a se face auzit îl obosise după o 
oră şi jumătate. Rohr îl invită pe Cable pentru 
contrainterogatoriu, iar judecătorul Harkin, care simţea nevoia 
să bea o cafea, ceru retragerea juriului. 

Hoppy Dupree apăru pentru prima dată la proces luni 
dimineaţă, strecurându-se în sală cam la jumătatea mărturiei lui 
Robilio. Millie îi prinse privirea într-un moment de calm şi se 
entuziasmă de venirea lui. Totuşi, interesul soţului ei pentru 
proces era ciudat, aşa, dintr-o dată. Cu o seară înainte, timp de 
patru ore, nu vorbise despre nimic altceva. 

După o pauză de cafea de douăzeci şi nouă de minute, Cable 
se îndreptă spre pupitru şi îl atacă pe Robilio. Tonul său era 
strident, aproape meschin, ca şi cum l-ar fi considerat pe martor 
un trădător al cauzei, un renegat. Cable marcă imediat un punct 
favorabil, dezvăluind faptul că Robilio era plătit pentru a depune 
mărturie şi că el însuşi îi căutase pe avocaţii acuzării. Era, de 
asemenea, martor în alte două procese împotriva tutunului. 

— Da, sunt plătit pentru a mă afla aici, domnule Cable, la fel 
ca şi dumneavoastră, spuse Robilio, cu un răspuns tipic pentru 
un expert. Dar pata banului îi afectase imaginea. 

Cable îl făcu să mărturisească faptul că începuse să fumeze 
la aproape douăzeci şi cinci de ani, când era căsătorit, avea doi 
copii şi nu se mai putea spune că era un adolescent uşor de 
sedus de şmecheriile celor de pe bulevardul Madison. Robilio era 
iute la mânie, fapt dovedit în faţa tuturor avocaţilor, în timpul 
unei depoziţii-maraton făcute cu cinci luni mai înainte, iar Cable 
era hotărât să exploateze acest lucru. Întrebările lui erau 
tăioase, rapide şi menite să-l provoace. 

— Câţi copii aveţi? întrebă Cable. 

— Trei. 

— Este, cumva, vreunul dintre ei fumător? 

— Da. 

— Câţi? 

— Toţi trei. 

— Câţi ani aveau când au început să fumeze? 


— Depinde. 

— În medie? 

— Aproape optsprezece. 

— Ce reclame consideraţi că sunt vinovate de faptul că au 
început să fumeze? 

— Nu îmi amintesc exact. 

— Nu puteţi spune juriului ce reclame sunt responsabile de 
faptul că propriii dumneavoastră copii s-au apucat de fumat? 

— Erau atât de multe! Încă mai sunt. Ar fi imposibil să aleg 
una, două sau cinci care şi-au făcut efectul. 

— Deci, reclamele au fost cauza? ` 

— Sunt sigur că reclamele au avut efect. Incă mai au. 

— Deci, a fost vina altcuiva? 

— Eu nu i-am încurajat să fumeze. 

— Sunteţi sigur? Spuneţi acestui juriu că înşişi copiii 
dumneavoastră, copiii unui om a cărui muncă, timp de douăzeci 
de ani, a fost să-i încurajeze pe oameni să fumeze, au început să 
fumeze din cauza unor reclame bine gândite? 

— Sunt sigur că reclamele au contribuit la asta. Acesta era 
rolul lor. 

— Dumneavoastră fumaţi acasă, în faţa copiilor? 

— Da. 

— Dar soţia dumneavoastră? 

— Da. 

— Aţi interzis vreodată unui musafir să fumeze în casă? 

— Nu. În perioada aceea, nu. 

— Deci, se poate spune că mediul dumneavoastră familial 
era tolerant faţă de fumat? 

— Da. În perioada aceea. 

— Şi totuşi, copiii dumneavoastră au început să fumeze din 
cauza unor reclame tendenţioase? Asta vreţi să spuneţi juriului? 

Robilio trase adânc aer în piept, numără încet până la cinci şi 
răspunse: 

— Regret că n-am făcut multe lucruri în alt fel, domnule 
Cable. Regret că am fumat prima ţigară. 

— Copiii dumneavoastră s-au lăsat de fumat? 

— Doi dintre ei, da. Cu mare dificultate. Al treilea încearcă 
de zece ani să renunţe. 

Cable pusese această ultimă întrebare dintr-un simplu 
impuls şi, pentru o secundă, regretă acest lucru. Era momentul 


să meargă mai departe, aşa că schimbă subiectul. 

— Domnule Robilio, cunoaşteţi eforturile făcute de industria 
tutunului pentru reducerea fumatului în rândul tinerilor? 

Robilio chicoti, scoțând un sunet ca un gâlgâit, amplificat 
prin micul microfon de la gât. 

— Nu sunt eforturi serioase, spuse el. 

— Patruzeci de milioane numai anul trecut, vărsaţi în fondul 
pentru copiii nefumători? 

— Exact ceea ce mă aşteptam să facă. Îi pune într-o lumină 
favorabilă, de oameni cumsecade, nu? 

— Cunoaşteţi faptul că industria tutunului susţine oficial 
legislaţia menită să reducă numărul automatelor pentru 
vânzarea ţigărilor, în zonele unde se află mulţi copii? 

— Cred că am auzit ceva despre asta. Sună minunat, nu? 

— Cunoaşteţi faptul că, anul trecut, industria tutunului a 
donat zece milioane de dolari, în California, pentru un program 
statal realizat în grădiniţe, desemnat să avertizeze tinerii cu 
privire la pericolele fumatului la copii? 

— Nu. Dar fumatul la adulţi? Le-au spus celor mici că, după 
împlinirea vârstei de 18 ani, pot să fumeze liniştiţi? Probabil că 
da. 

Cable avea în mână o listă de control şi părea mulţumit că îşi 
putea prezenta întrebările, ignorând răspunsurile. 

— Cunoaşteţi faptul că industria tutunului susţine aprobarea 
unei legi, în statul Texas, pentru interzicerea fumatului în toate 
restaurantele pentru mâncăruri rapide, locuri frecventate de 
adolescenţi? 

— Mda, dar dumneavoastră ştiţi de ce fac asta? Vă spun eu 
de ce. Pentru a putea angaja oameni ca dumneavoastră, care să 
le spună juraţilor aceste lucruri. Acesta este singurul motiv — 
sună bine în tribunal. 

— Cunoaşteţi faptul că industria tutunului susţine oficial 
legislaţia care impune pedepse penale împotriva magazinelor de 
larg consum care vând produsele lor minorilor? 

— Mda, cred că am auzit-o şi pe asta. E numai o faţadă. 
Câţiva dolari colo, alţi câţiva dincolo, numai pentru a se pretinde 
serioşi şi a-şi cumpăra respectabilitatea. Fac toate astea pentru 
că ei cunosc adevărul, iar adevărul este că două miliarde 
cheltuite anual pentru reclame garantează dependenţa viitoarei 
generaţii. lar dumneata eşti un prost dacă nu crezi la fel! 


Judecătorul Harkin se aplecă peste masă. 

— Domnule Robilio, nu este cazul să vorbiţi aşa. Să nu se 
mai repete. Solicit ca aceste comentarii să nu fie înregistrate în 
procesul-verbal. 

— Îmi cer scuze, onorată instanţă. Îmi cer scuze şi faţă de 
dumneavoastră, domnule Cable. Vă faceţi numai datoria. 
Clientul dumneavoastră este cel pe care nu-l pot suporta. 

Cable rămase surprins. Îngăimă un „De ce?" şi regretă 
imediat că deschisese gura. 

— Pentru că producătorii de tutun sunt vicleni. Au oameni 
străluciți, inteligenţi, educați, nemiloşi, care te privesc în faţă şi 
îşi spun pe tonul cel mai sincer că ţigările nu produc 
dependenţă. Şi ştiu că e o minciună. 

— Nu mai am alte întrebări, spuse Cable, care se îndrepta 
deja spre masa apărării. 


Gardner era un oraş cu optsprezece mii de locuitori, aflat la 
o oră distanţă de Lubbock. Pamela Blanchard locuia în cartierul 
vechi al oraşului, la două rânduri de blocuri de strada principală, 
într-o casă construită la începutul secolului şi frumos renovată. 
Arţari roşii şi aurii acopereau pajiştea din faţa casei. Strada era 
plină de copii pe biciclete şi planşe cu roţile. 

Luni, la ora zece, Fitch ştia următoarele: femeia era măritată 
cu preşedintele unei bănci locale, om aflat la a doua căsătorie şi 
a cărui primă soţie murise cu zece ani înainte. El nu era tatăl lui 
Nicholas Easter, sau Jeff, sau cum naiba îl chema. Banca fusese 
la un pas de faliment în timpul crizei petrolului de la începutul 
anilor '80 şi mulţi localnici încă se mai temeau să apeleze la 
serviciile sale. Soţul Pamelei se născuse în acel oraş. Ea nu. Ea 
venea, probabil, din Lubbock, sau poate din Amarillo. Se căsăto- 
riseră în Mexic, cu opt ani înainte şi evenimentul fusese 
menţionat, în trecere, în presa locală. Fără poză, doar un scurt 
anunţ, lângă coloana anunţurilor mortuare. N. Forrest Blanchard 
junior se căsătorise cu Pamela Kerr. După o scurtă lună de miere 
în Cozumel, perechea urma să locuiască în Gardner. 

Cea mai bună sursă de informaţii din oraş era un detectiv 
privat pe nume Rafe, care fusese poliţist timp de douăzeci de 
ani şi pretindea că ştie pe toată lumea. După ce primise o sumă 
considerabilă, bani gheaţă, Rafe lucră nonstop toată noaptea de 


sâmbătă. Nu închise ochii, dar înghiţi o cantitate impresionantă 
de whisky, astfel încât, la venirea zorilor, duhnea ca naiba. 
Dante şi Joe Boy stătură cu el, în biroul său sordid de pe strada 
principală, refuzând de nenumărate ori invitaţia de a servi câte 
un pahar. 

Rafe discută cu toţi poliţiştii din Gardner şi, în cele din urmă, 
găsi unul care reuşi să vorbească cu o doamnă care locuia vizavi 
de soţii Blanchard. Bingo! Pamela avea doi fii dintr-o căsătorie 
anterioară, încheiată prin divorţ. Ea nu vorbea prea mult despre 
copii, dar unul se afla în Alaska, iar celălalt era avocat, sau 
studia pentru a deveni avocat. Ceva de genul ăsta. 

Cum nici unul dintre fii nu crescuse în Gardner, urma se răci 
foarte curând. Nimeni nu-i cunoştea. De fapt, Rafe nu reuşi să 
găsească pe nimeni care să-i fi văzut pe fiii Pamelei. Apoi, Rafe 
vorbi cu avocatul său, un prăpădit, specializat în divorţuri, care 
cunoştea o secretară de la banca domnului Blanchard. Secretara 
vorbi cu secretara personală a domnului Blanchard, care 
descoperi că Pamela nu era nici din Lubbock, nici din Amarillo, ci 
din Austin. Lucrase acolo pentru o asociaţie a bancherilor şi 
astfel îl cunoscuse pe domnul Blanchard. Secretara ştia despre 
căsătoria anterioară şi credea că divorţul avusese loc cu mulţi 
ani în urmă. Nu, nu-i văzuse niciodată pe fiii Pamelei. Domnul 
Blanchard nu discuta niciodată despre ei. Cuplul ducea o viaţă 
liniştită şi rareori primea musafiri. Fitch primea în fiecare oră 
câte un raport de la Dante şi Joe Boy. Luni, către prânz, sună un 
cunoscut din Austin, cu care lucrase, cu şase ani în urmă, la un 
proces împotriva tutunului, ce avusese loc în Marshall, Texas. 
Era o urgenţă, îi explică Fitch. În numai câteva minute, o duzină 
de detectivi cercetau deja cartea de telefoane şi sunau diferite 
persoane. Nu trecu mult până când ogarii descoperiră urma 
căutată. 

Pamela Kerr fusese secretar executiv la Asociaţia Bancherilor 
din Texas, cu sediul în Austin. De la un telefon la altul, reuşiră să 
localizeze un fost coleg, care lucra acum pe post de consilier al 
unei şcoli private. Pretextând că Pamela era pe lista posibililor 
juraţi într-un proces pentru omor cu premeditare din Lubbock, 
detectivul se prezentă drept asistent al procurorului districtual, 
care încerca să adune informaţii legale despre juraţi. Colegul se 
simţi obligat să răspundă la întrebări, deşi nu o mai văzuse şi 
nici nu mai vorbise cu Pamela de mulţi ani. 


Pamela avea doi fii, Jeff şi Alex. Alex era cu doi ani mai mare 
decât Jeff şi absolvise liceul din Austin, după care plecase în 
Oregon. Jeff absolvise şi el liceul din Austin, cu onoruri, apoi 
plecase la colegiu, în Rice. Tatăl băieţilor abandonase familia pe 
când copiii abia începuseră să meargă de-a buşilea, iar Pamela 
se descurcase remarcabil ca mamă singură. 

Dante, proaspăt coborât dintr-un avion privat, ajunse la 
liceu, însoţit de un investigator; acolo li se permise să 
scormonească prin vechile dosare din bibliotecă. Poza lui Jeff 
Kerr, făcută în 1985, când era în anul trei de liceu, era color — 
haină albastră, papion mare, albastru, părul scurt, figura unui 
om cinstit care privea drept spre aparat. Aceeaşi figură pe care 
Dante o studiase ore întregi, în Biloxi. Fără să evite, spuse: 
„Acesta e omul nostru" şi rupse pe furiş pagina din cartea 
anuală. Il sună imediat pe Fitch, pe telefonul mobil, chiar de 
acolo, dintre teancurile de cărţi. 

Trei telefoane la Rice au dezvăluit că Jeff Kerr absolvise 
colegiul acolo, în 1989, obţinând o diplomă în psihologie. 
Dându-se drept reprezentant al unei firme care intenţiona să-l 
angajeze, omul de la capătul firului găsi un fost profesor de 
ştiinţe politice de la Rice, care îşi mai amintea de Kerr, fostul 
său student. Le povesti că tânărul plecase să urmeze Facultatea 
de Drept în Kansas. 

Susţinându-şi cerinţele cu o serioasă sumă de bani, Fitch 
găsi, prin telefon, o firmă de detectivi care se arătă gata să lase 
orice altceva deoparte şi să întoarcă oraşul Lawrence pe dos, 
pentru a găsi orice urmă, cât de mică, a lui Jeff Kerr. 


Pentru un om atât de vorbăreţ în mod normal, Nicholas se 
arătă destul de rezervat în pauza de prânz. Nu rosti nici un 
cuvânt cât îşi savură cartoful umplut adus de la O'Reilly. Evită 
să privească pe cineva, arătând cât se poate de trist. 

Toţi juraţii treceau prin aceeaşi stare sufletească. Vocea lui 
Leon Robilio le rămăsese imprimată în auz, o voce de robot, 
înlocuind-o pe cea adevărată, pierdută din cauza tutunului, o 
voce de robot, care le dezvăluise oribila murdărie pe care, 
odată, încercase să o ascundă. Trei mii de copii pe zi, dintre 
care o treime aveau să moară din cauza dependenţei. Cuvintele 
încă le mai răsunau în urechi. Noua generaţie trebuie cucerită! 


Loreen Duke se plictisise de sandviciul cu pui, din care abia 
reuşea să ia câte o firimitură. Îl privi, peste masă, pe Jerry 
Fernandez şi spuse, rupând tăcerea grea: 

— Pot să te întreb ceva? 

— Sigur, îi răspunse el. 

— Câţi ani aveai când te-ai apucat de fumat? 

— Paisprezece. 

— De ce ai început? 

— Din cauza reclamei cu tipul de la Marlboro. Toţi puştii din 
jurul meu fumau Marlboro. Trăiam la ţară, ne plăceau caii şi 
întrecerile de rodeo. Reclama cu Marlboro era prea frumoasă ca 
să-i poţi rezista. 

În acel moment, toţi juraţii văzură în faţa ochilor imaginea 
panourilor imense de reclamă — figura bătută de soare, bărbia, 
pălăria, calul, pielea bătucită, poate chiar munţii cu puţină 
zăpadă, sentimentul de independenţă dat de faptul că îşi putea 
aprinde o ţigară, în timp ce toată lumea îl lăsa în pace. Cum să 
nu vrea un băiat de paisprezece ani să fie asemenea tipului din 
reclama Marlboro? 

— Eşti dependent? îl întrebă Rikki Coleman, jucându-se cu 
farfuria pe care se afla obişnuita ei porţie de mâncare dietetică 
— salată de lăptuci şi piept de curcan fiert. Cuvântul 
„dependent" îi scăpase de pe buze, ca şi cum ar fi vorbit despre 
heroină. 

Jerry reflectă o clipă şi constată că prietenii săi erau foarte 
atenţi. Doreau să afle ce forţă menținea dependenţa cuiva. 

— Nu ştiu, spuse el. Cred că m-aş putea lăsa. Am încercat de 
câteva ori. Sigur că ar fi frumos să mă las. E un obicei atât de 
periculos! 

— Nu-ţi place? îl întrebă Rikki. 

— A, sunt momente când o ţigară e binevenită, dar am ajuns 
la două pachete pe zi şi asta e prea mult. 

— Dar tu, Angel? o întrebă Loreen pe Angel Weese, care 
stătea chiar lângă ea şi, în general, vorbea cât mai puţin posibil. 
Câţi ani aveai când ai început? 

— Treisprezece, răspunse ruşinată Angel. 

— Eu aveam şaisprezece, recunoscu Sylvia Taylor-Tatum, 
înainte de a fi întrebată. 

— Eu am început să fumez la paisprezece ani, anunţă 


A 


Herman din capul mesei, în încercarea de a continua discuţia. 


M-am lăsat la patruzeci de ani. 

— Mai e cineva? întrebă Rikki, încheind acest moment al 
mărturisirilor. 

— Eu m-am apucat la şaptesprezece ani, spuse colonelul. 
Când am intrat în armată. Dar am renunţat la acest obicei acum 
treizeci de ani. 

Ca de obicei, era mândru de autodisciplina de care dădea 
dovadă. 

— Altcineva? întrebă Rikki din nou, după o lungă tăcere. 

— Eu. Am început la şaptesprezece ani şi m-am lăsat doi ani 
mai târziu, spuse Nicholas, deşi nu era adevărat. 

— E cineva aici care să fi început să fumeze după 
optsprezece ani? întrebă Loreen. 

Tăcere. 


Nitchman, îmbrăcat în civil, se întâlni cu Hoppy pentru a 
mânca împreună un sandvici. Hoppy se temea să fie văzut în 
public cu un agent FBI şi răsuflă uşurat când Nitchman apăru 
îmbrăcat în blugi şi o cămaşă în carouri. Nu se punea problema 
ca amicii şi cunoştinţele lui Hoppy din oraş să miroasă din prima 
clipă un agent federal, dar tot era nervos. În plus, Nitchman şi 
Napier făceau parte dintr-o unitate specială din Atlanta, aşa cum 
îi spuseseră lui Hoppy. 

El le relată ce auzise în dimineaţa aceea la tribunal, le spuse 
că Robilio, cel fără grai, făcuse o impresie puternică şi că părea 
să aibă juriul în buzunar. Nitchman se arătă, ca şi în alte dăţi, 
foarte puţin interesat de proces şi îi explică din nou că făcea 
doar ceea ce îi cereau şefii de la Washington. li dădu lui Hoppy o 
foaie de hârtie împăturită, plină de numere şi cuvinte scrise 
mărunt, spunându-i că tocmai sosise de la Cristano, de la 
Justiţie. Doreau să i-o arate lui Hoppy. 

In realitate, era vorba despre o creaţie aparţinând oamenilor 
lui Fitch, doi foşti agenţi CIA care îşi făceau de lucru pe la 
Washington, distrându-se pe seama nefericirii altora. 

Era o copie, trimisă prin facsimil, a unui raport îngrozitor cu 
privire la Leon Rubilio. Nu era menţionată nici sursa, nici data şi 
cuprindea numai patru paragrafe, sub ameninţătorul titlu de 
RAPORT CONFIDENŢIAL. Hoppy îl citi repede, ronţăind, din timp 
în timp, câte un cartof prăjit. Robilio primise o jumătate de 


milion de dolari pentru a depune mărturie. El fusese concediat 
din cadrul Consiliului pentru Studiul Tutunului, deoarece 
delapidase bani; fusese chiar pus sub acuzaţie, deşi aceasta 
fusese ulterior retrasă. Robilio avea de multă vreme probleme 
mentale. Hărţuise sexual două secretare de la consiliu. Cancerul 
său la gât fusese probabil provocat de alcoolism, şi nu de tutun. 
Robilio era un mincinos notoriu, care ura consiliul şi urmărea să 
se răzbune. 

— Vai de mine! şopti Hoppy, căscând gura plină de cartofi 
prăjiţi. 

— Domnul Cristano s-a gândit că n-ar strica să-i daţi acest 
document soţiei dumneavoastră, spuse Nitchman. Ea l-ar putea 
arăta mai departe, dar numai juraţilor în care are încredere. 

— În privinţa asta, aveţi dreptate, spuse Hoppy, împăturind 
repede foaia de hârtie şi băgând-o în buzunar. 

Privi în jur, spre mulţimea adunată în restaurant, ca şi cum 
se simţea vinovat de ceva. 


Din cărţile anuale şi dosarele restrânse pe care arhivarul 
Facultăţii de Drept a acceptat să le arate, s-a constatat că Jeff 
Kerr se înscrisese în primul an de studii în toamna lui 1989. 
Figura lui, foarte serioasă, apărea alături de colegii din anul doi, 
în 1991, iar după aceea nu se mai făceau alte referiri la el. Nu 
obținuse diploma în drept. 

În anul doi jucase în echipa de rugby a facultăţii. O fotografie 
de grup îl prezenta la braţ cu doi colegi — Michael Dale şi Tom 
Ratcliff —, amândoi absolvenţi ai facultăţii în anul următor. Dale 
lucra pe post de consilier în Des Moines. Ratcliff era asociat 
într-o firmă de avocatură din Wichita. Câte un detectiv a fost 
trimis în fiecare direcţie. 

Dante a ajuns în Lawrence şi a fost dus la facultate, unde a 
confirmat identitatea lui Kerr pe baza datelor din dosar. Şi-a 
petrecut o oră studiind figurile tuturor studenţilor trecuţi pe 
acolo între 1985 şi 1994 şi nu a găsit nici o fată care să semene 
cu cea pe care o cunoşteau sub numele de Marlee. Şi-a încercat 
şansa la întâmplare. Toate cărţile anuale se făceau în anul al 
doilea. Toţi erau nişte tineri serioşi. Toată munca lui Dante se 
baza pe căutarea acului în carul cu fân. 

Luni seara, detectivul pe nume Small l-a găsit pe Tom 


Ratcliff ocupat până peste cap cu treaba, în biroul său micuţ, 
fără ferestre, de la firma Wise and Watkins, una dintre cele mai 
importante din Wichita. Au convenit să se întâlnească la un bar, 
într-o oră. 

Small a vorbit cu Fitch, adunând cât mai multe amănunte cu 
putinţă sau, mai bine zis, atâtea câte dorea Fitch să-i ofere. 
Small era un fost poliţist, cu două foste neveste. Deţinea titlul 
de specialist în probleme de securitate, ceea ce, în Lawrence, 
însemna că face orice, de la pânda la motel şi până la examene 
poligrafice. Nu era prea deştept, iar Fitch îşi dăduse seama 
imediat de asta. 

Ratcliff întârzie la întâlnire şi fiecare comandă câte ceva de 
băut. Small făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru a face pe 
nebunul şi atoateştiutorul. Ratcliff era suspicios, îi spuse puţine 
lucruri la început, ceea ce era normal pentru cineva pe care un 
om cu totul străin îl întreabă, dintr-o dată, despre o cunoştinţă 
veche. 

— Nu l-am văzut de mulţi ani, spuse Ratcliff. 

— Aţi vorbit cu el? 

— Nu. Nici un cuvânt. A renunţat la facultate după al doilea 
an. 

— Eraţi apropiaţi? 

— L-am cunoscut bine în anul întâi, dar n-am fost chiar cei 
mai buni prieteni. După aceea, s-a retras. Are probleme? 

— Nu. Nici vorbă. 

— Poate că ar fi mai bine să-mi spuneţi de ce vă interesează. 

În termeni generali, Small îi spuse ceea ce-l învățase Fitch, 
reuşind să-şi amintească aproape totul şi apropiindu-se de 
adevăr. Jeff Kerr era pe lista posibililor juraţi într-un mare 
proces, undeva, iar el, Small, fusese angajat de una dintre părți 
pentru a-i cerceta dosarul. 

— Unde are loc procesul? întrebă Ratcliff. 

— Nu pot să vă spun. Dar vă asigur că nu e ceva ilegal. 
Sunteţi avocat. Inţelegeţi. 

Într-adevăr, Ratcliff înţelegea. Îşi petrecuse cea mai mare 
parte a scurtei sale cariere muncind din greu la ordinele unui 
partener, în cazuri de litigiu. Cercetările asupra juraţilor erau o 
corvoadă pe care învățase deja s-o urască. 

— Cum aş putea să verific acest lucru? întrebă el, ca un 
adevărat avocat. 


— Eu nu am autoritatea să divulg informaţii specifice despre 
proces. Hai să facem aşa: dacă vă pun o întrebare care, după 
părerea dumneavoastră, ar putea să-l afecteze pe Kerr, nu 
sunteţi obligat să-mi răspundeţi. Vi se pare corect? 

— Hai să încercăm, bine? Dar dacă nu-mi miroase bine, o 
întind de-aici, bine? 

— Mi se pare corect. De ce a renunţat la facultate? 

Ratcliff sorbi o gură de bere şi încercă să-şi amintească. 

— Era un student foarte bun, strălucit. Dar, după primul an, 
a început dintr-o dată să urască gândul că va deveni avocat. A 
lucrat într-o firmă de avocaţi în vara aceea, o firmă mare din 
Kansas, şi asta l-a dezgustat. In plus, s-a îndrăgostit. 

Fitch dorea cu disperare să afle dacă exista şi o fată. 

— Cine era fata? întrebă Small. 

— Claire. 

— Claire şi mai cum? 

Încă o înghiţitură. 

— Nu-mi amintesc în clipa asta. 

— O cunoşteaţi? 

— Ştiam cine este. Claire lucra la un bar, în centrul oraşului, 
un loc preferat printre studenţii de la drept. Cred că acolo l-a 
cunoscut pe Jeff. 

— Aţi putea să-mi spuneţi cum arăta? 

— De ce? Credeam că era vorba despre Jeff. 

— Mi s-a cerut să obţin o descriere a prietenei lui din 
facultate. Asta e tot ce ştiu, spuse Small, ridicând din umeri, ca 
şi cum n-avea ce-i face. 

Se cântăriră unul pe celălalt din priviri timp de câteva 
secunde. Ce naiba? îşi zise Ratcliff. La urma urmelor, n-o să mă 
mai întâlnesc niciodată cu ei. Jeff şi Claire erau, oricum, o 
amintire îndepărtată. 

— De înălţime mijlocie, cam 1,65. Părul negru, ochii căprui, 
frumuşică — tot tacâmul. 

— Era studentă? 

— Nu sunt sigur. Cred că fusese studentă, mai înainte. Poate 
era absolventă. 

— La Universitatea Kansas? 

— Nu ştiu. 

— Cum se numea localul? 

— Mulligan's. E în centru. 


Small ştia bine locul. Câteodată mergea pe acolo să-şi înece 
amarul şi să admire fetele de colegiu. 

— Am dat şi eu ceva pahare pe gât la Mulligan's, spuse el. 

— Mda, mi-e dor de el, spuse Ratcliff melancolic. 

— Ce-a făcut Kerr după ce a renunţat la facultate? 

— Nu ştiu sigur. Am auzit că a plecat din oraş, împreună cu 
Claire, dar n-am mai aflat nimic despre el de-atunci încoace. 

Small îi mulţumi şi îl întrebă dacă putea să-l sune la birou, 
dacă mai avea întrebări. Ratcliff îi răspunse că era foarte 
ocupat, dar să încerce. 

Şeful lui Small din Lawrence avea un prieten care îl cunoştea 
pe patronul din ultimii cincisprezece ani al localului Mulligan's. 
Era unul dintre avantajele traiului într-un oraş mic. Cărţile de 
muncă nu erau chiar confidenţiale, mai ales pentru proprietarul 
unui bar care raporta mai puţin de jumătate din veniturile sale 
în bani gheaţă. Numele ei era Claire Clement. 


Fitch începu să-şi frece vesel mâinile la aflarea veştii. Îi 
plăcea la nebunie această cursă. Acum, Marlee era Claire, 
femeie cu un trecut pe care se străduise din greu să-l ascundă. 

— Cunoaşte-ţi duşmanii, strigă el spre pereţi. Era prima 
regulă a unui război. 


24 


Răzbunătoare, cifrele reveniră în proces luni după-amiază. 
Mesagerul lor era un economist, educat să privească viaţa lui 
Jacob Wood prin prisma unei cifre concise, în dolari. Numele lui 
era doctor Art Kallison, profesor pensionar dintr-o şcoală privată 
din Oregon, de care nu auzise nimeni. Matematica nu era 
complicată şi doctorul Kallison dovedea că mai fusese şi altă 
dată într-o sală de tribunal. Ştia cum să depună mărturie, cum 
să simplifice lucrurile. Nota totul pe o tablă, cu creta, fără să-i 
tremure mâna. 

La moartea sa, survenită pe când avea cincizeci şi unu de 
ani, Jacob Wood avea un salariu de bază de 40.000 de dolari pe 
an, la care se adăuga fondul de pensie asigurat de firma unde 


lucra, plus alte beneficii. Considerând că ar fi trăit şi muncit 
până la şaizeci şi cinci de ani, Kallison socoti eventualul câştig 
pierdut la valoarea de 720.000 de dolari. Legea permitea şi 
calculul factorului de inflaţie, care ridica totalul la 1.180.000 de 
dolari. Apoi, legea prevedea ca acel total să fie redus la valoarea 
din prezent, ceea ce încurca puţin lucrurile. In acest punct, 
Kallison făcu o scurtă prezentare, cât se poate de amabilă, în 
beneficiul juraţilor. Suma ar fi valorat 1.180.000 de dolari dacă 
era obţinută peste cincisprezece ani, dar pentru acest proces 
trebuia să stabilească valoarea ei în prezent. Astfel, suma 
trebuia redusă. Noua cifră era de 835.000 de dolari. 

A reuşit perfect în încercarea de a convinge juriul că era 
vorba numai despre salariul pierdut. El era economist şi nu ştia 
să evalueze în bani viaţa unui om. Munca lui nu avea nimic de-a 
face cu durerea şi suferinţa îndurate de domnul Wood până la 
moarte; nu avea nimic de-a face cu pierderea suferită de familia 
acestuia. 

Un tânăr avocat al apărării, pe nume Felix Mason, vorbi 
pentru prima dată în proces. Era unul dintre partenerii lui Cable, 
specialist în previziuni economice şi, din nefericire pentru el, 
această unică apariţie avea să fie foarte scurtă. Incepu 
contrainterogatoriul domnului Kallison întrebându-l de câte ori 
pe an depunea mărturie în procese. 

— Numai asta fac în ultima vreme. Am renunţat la catedră, 
răspunse Kallison. Răspundea la această întrebare la fiecare 
proces. 

— Aţi fost plătit pentru a depune mărturie? îl întrebă Mason. 
Întrebarea era la fel de uzată ca şi răspunsul. 

— Da. Sunt plătit pentru a mă afla aici. La fel ca 
dumneavoastră. 

— Cu cât? 

— Cinci mii de dolari pentru consultanţă şi mărturie. Pentru 
avocaţi, nu încăpea îndoială că acest Kallison era de departe cel 
mai ieftin expert venit la proces. 

Mason nu era lămurit cu rata inflaţiei folosită de Kallison în 
calculele sale şi discutară în contradictoriu timp de 30 de 
minute, în legătură cu creşterea istorică a indexului preţurilor de 
la bunurile de consum. Dacă Mason reuşise, cumva, să 
marcheze vreun punct, nimeni nu observă acest lucru. Mason 
dorea să-l facă pe Kallison să recunoască faptul că 680.000 de 


dolari ar fi fost o sumă mai rezonabilă pentru salariul pierdut de 
domnul Wood. 

În realitate, nu era aşa de important. Rohr şi echipa lui de 
avocaţi pledanţi de calibru mare ar fi acceptat oricare cifră. 
Salariul pierdut era doar un punct de pornire. La aceasta, Rohr 
avea să adauge durerea şi suferinţa, pierderea bucuriei de a 
trăi, pierderea unui tovarăş de viaţă, plus alte elemente 
colaterale, cum erau costurile spitalizării domnului Wood şi 
cheltuielile de înmormântare. Apoi, Rohr avea să atace potul cel 
mare. Avea să le arate juraţilor ce disponibilităţi avea Pynex în 
bani gheaţă, rugându-i să solicite o porţie zdravănă, ca daune 
punitive. 

Cu o oră înainte de închiderea şedinţei, Rohr anunţă cu 
mândrie curtea că „apărarea îşi chema ultimul martor". Doamna 
Celeste Wood. 

Juraţii nu fuseseră avertizaţi că acuzarea se apropia de 
sfârşitul prezentării sale. Toţi se simţiră uşuraţi dintr-o dată. 
Plictiseala acelei după-amieze dispăru imediat. Câţiva juraţi 
nu-şi putură stăpâni un zâmbet. Alţi câţiva îşi descreţiră frunţile. 
Scaunele scârţâiau, anunțând trezirea lor la viaţă. 

Era a şaptesprezecea seară de izolare. Conform ultimei teorii 
prezentate de Nicholas, apărarea nu putea dura mai mult de trei 
zile. Acum calculau mental. Ar fi putut să se întoarcă acasă la 
sfârşitul săptămânii! 

În cele trei săptămâni cât stătuse liniştită la masă, cu zeci de 
avocaţi în jur, Celeste Wood de-abia dacă scosese câteva vorbe 
în şoaptă. Demonstrase un uimitor talent de a-i ignora pe 
avocaţi, de a ignora feţele juraţilor şi de a privi drept înainte, 
fără expresie, spre martori. Se îmbrăcase în toate variantele 
posibile de negru şi gri, mereu cu ciorapi şi pantofi negri. 

Jerry o poreclise „văduva Wood" din prima săptămână. 

Avea cincizeci şi cinci de ani, aceeaşi vârstă pe care ar fi 
avut-o şi soţul ei, dacă n-ar fi murit de cancer la plămâni. Era 
foarte slabă, pipernicită, cu părul încărunţit, tuns scurt. Lucra la 
biblioteca regională şi crescuse trei copii. Juriul a primit spre 
studiu câteva portrete de familie. 

Celeste făcuse depoziţia cu un an înainte şi o respectase sub 
îndrumarea profesioniştilor aduşi de Rohr. Se abţinea, avea 
emoţii, dar nu era speriată şi se hotărâse să nu-şi arate pe faţă 
sentimentele. La urma urmelor, soţul ei era mort de patru ani. 


Împreună cu Rohr, studiase planul în amănunt, pentru a nu 
lăsa loc nici unei greşeli. Vorbi despre viaţa ei cu Jacob, cât de 
fericiţi fuseseră, despre anii de început, despre copii, apoi 
despre nepoți şi visurile pentru anii pensionării. Trecuseră şi 
peste clipe mai grele, nimic serios, nimic până se îmbolnăvise 
el. Jacob dorise din tot sufletul să se lase de fumat şi încercase 
de multe ori s-o facă, dar fără prea mare succes. Dependenţa 
era prea puternică. 

Fără prea mult efort din partea ei, Celeste stârni simpatie 
auditoriului. Nu-i tremură vocea nici măcar o clipă. Rohr bănuise 
şi avusese dreptate că lacrimile false nu ar fi fost prea bine 
primite de către juriu. Oricum, ea nu plângea prea uşor. 

Cable trecu la contrainterogatoriu. Ce putea s-o întrebe? Se 
ridică în picioare şi, cu tristeţe şi cu un aer umil, spuse: 

— Onorată instanţă, nu avem întrebări pentru acest martor. 

Fitch avea o grămadă de întrebări pentru acel martor, dar nu 
le putea pune, deschis, în tribunal. După perioada cuvenită de 
doliu, de fapt, la peste un an de la înmormântare, Celeste 
începuse să se întâlnească cu un bărbat divorţat, cu şapte ani 
mai tânăr decât ea. Surse demne de încredere afirmau că 
plănuiau să se căsătorească, în linişte, imediat după încheierea 
procesului. Fitch ştia că Rohr însuşi o obligase să amâne 
căsătoria până după proces. 

Juriul nu va afla asta în tribunal, dar Fitch punea la punct un 
plan pentru a strecura această informaţie pe uşa din dos. 

— Acuzarea şi-a încheiat prezentarea, anunţă Rohr, după ce 
Celeste luă din nou loc la masă. Avocaţii ambelor părţi se 
grupaseră şi discutau aprins, dar cu voce scăzută. 

Judecătorul rămase cu privirea aţintită pe hârtiile adunate pe 
masa sa, apoi se întoarse spre juriul său obosit. 

— Doamnelor şi domnilor, am o veste bună şi una rea. 
Vestea bună este evidentă. Acuzarea şi-a încheiat expunerea şi 
ne aflăm dincolo de jumătatea procesului. Se aşteaptă ca 
acuzarea să prezinte mai puţini martori decât apărarea. Vestea 
proastă este că, în acest punct al procesului, trebuie să 
dezbatem o mulţime de moţiuni. Vom face acest lucru mâine, 
probabil pe tot parcursul zilei. Îmi pare rău, dar nu avem altă 
soluţie. 

Nicholas ridică mâna. Harkin îl privi câteva secunde, apoi 
reuşi să rostească: 


— Da, domnule Easter? 

— Vreţi să spuneţi că trebuie să stăm toată ziua de mâine la 
motel? 

— Mă tem că da. 

— Nu înţeleg de ce. 

Avocaţii îşi întrerupseră scurtele conferinţe şi se întoarseră 
uimiţi spre Easter. Se întâmpla foarte rar ca un jurat să 
vorbească în plină şedinţă. 

— Pentru că există o listă cu probleme care trebuie rezolvate 
în absenţa juriului. 

— A, am înţeles asta. Dar de ce trebuie să stăm degeaba? 

— Ce doriţi să faceţi? 

— Ar fi multe posibilităţi. Am putea închiria un vapor, pentru 
o croazieră în golf, la pescuit, de exemplu. 

— Nu le pot cere contribuabililor acestui district să plătească 
aşa ceva, domnule Easter. 

— Credeam că şi noi suntem contribuabili. 

— Răspunsul este nu. Imi pare rău. 

— Dă-i încolo de contribuabili! Sunt convins că avocaţii aici 
de faţă nu s-ar supăra să pună la bătaie nişte bani. Uitaţi ce zic 
eu, rugaţi fiecare parte să pună câte o mie de dolari. Am putea 
închiria o ambarcaţiune mai mare, să ne distrăm pe cinste. 

Deşi atât Cable, cât şi Rohr reacționară în aceeaşi clipă, Rohr 
reuşi să vorbească primul, sărind în picioare. 

— Am fi fericiţi să plătim jumătate din cost, onorată instanţă! 

— Este o idee minunată, domnule judecător! adăugă Cable 
îndată, cât putu de tare. 

Harkin ridică ambele braţe, cu palmele întoarse spre ei. 

— Staţi puţin! spuse el. 

Îşi frecă tâmplele şi încercă să-şi amintească un precedent. 
Bineânţeles, nu exista nici unul. Nici o lege nu interzicea aşa 
ceva. Nu existau conflicte de interese. 

Loreen Duke îl bătu pe Nicholas pe umăr şi îi şopti ceva la 
ureche. 

— Ei bine, sunt sigur că n-am mai auzit să se fi întâmplat 
vreodată aşa ceva, spuse judecătorul. Cred că această situaţie 
intră în categoria celor aflate la discreţia instanţei, nu-i aşa, 
domnule Rohr? 

— Nu se va întâmpla nimic, onorată instanţă. Fiecare parte 
plăteşte jumătate. Nici o problemă. 


— Domnule Cable? 

— Nu cunosc nici un statut sau regulă de procedură care să 
împiedice aşa ceva. Sunt de acord cu domnul Rohr. Dacă 
ambele părţi împart costurile, nu va exista nici un prejudiciu. 

Nicholas ridică din nou mâna. 

— lertaţi-mă, onorată instanţă. Mi s-a adus la cunoştinţă că 
unii dintre juraţi s-ar putea să prefere să meargă la cumpărături 
decât să se plimbe cu barca în golf. 

Din nou, Rohr se dovedi cu o fracțiune de secundă mai rapid 
în reacţii. 

— Vom fi fericiţi să împărţim costul autobuzului, onorată 
instanţă. Şi al mesei de prânz. 

— La fel şi din partea noastră, spuse Cable. Chiar şi cina. 

Gloria Lane se repezi spre banca juraţilor cu o foaie de 
hârtie. Nicholas, Jerry Fernandez, Lonnie Shaver, Rikki Coleman, 
Angel Weese şi colonelul Herrera optară pentru plimbarea cu 
vaporul. Ceilalţi aleseră cartierul francez. 


Luând în considerare şi caseta video cu mărturia lui Jacob 
Wood, Rohr şi ceilalţi avocaţi ai săi au prezentat zece martori în 
faţa juriului, acoperind treisprezece zile de audieri. Cazul era 
foarte temeinic susţinut; acum era rândul juraţilor să stabilească 
nu dacă ţigările sunt periculoase, ci dacă era timpul ca 
fabricanţii acestora să fie pedepsiţi. 

Dacă juriul n-ar fi fost izolat, Rohr ar fi chemat la bară cel 
puţin încă trei martori: unul, pentru a discuta psihologia 
reclamelor publicitare; unul, expert în probleme de dependenţă; 
unul, pregătit să descrie în detaliu captarea insecticidelor şi a 
pesticidelor de către frunzele de tutun. 

Dar juriul era cât se poate de izolat, iar Rohr ştia că e timpul 
să se oprească. Evident, acesta nu era un juriu obişnuit. Un 
nevăzător. Un ţicnit care făcea exerciţii de yoga în pauza de 
prânz. Cel puţin două greve până în acel moment. Liste de 
solicitări la fiecare pas. Porţelan şi argintărie la masă. Bere după 
lucru, plătită de contribuabili. Interludii comune şi vizite 
personale. Judecătorul Harkin reuşea din ce în ce mai greu să 
adoarmă. 

Cu siguranţă că nici pentru Fitch nu era un juriu obişnuit, iar 
Fitch sabotase mai multe jurii decât oricine în întreaga 


jurisprudenţă americană.  Folosise capcanele obişnuite şi 
adunase gunoaiele obişnuite. Acţiunile sale de dezinformare se 
desfăşurau fără greşeală. O singură explozie, până în acel 
moment. Nimeni nu-şi rupsese oasele. Dar fata asta, Marlee, 
schimbase totul. Prin ea putea cumpăra un verdict, o soluţie în 
favoarea apărării, cu efect de şoc, care l-ar fi umilit doar pe Rohr 
şi ar fi speriat legiunea de avocaţi pledanţi flămânzi, care 
pândeau ca vulturii, gata să-şi atace prada. 

In acest proces, cel mai important de până atunci dintre 
procesele intentate împotriva industriei tutunului, în care cei 
mai mari avocaţi ai acuzării puseseră milioane la bătaie, drăguţa 
de Marlee avea să-i aducă verdictul pe tavă. Fitch era convins 
de asta şi era frământat de gânduri. Se gândea la ea în fiecare 
clipă şi o revedea în somn. 

Dacă n-ar fi fost Marlee, Fitch n-ar fi dormit deloc. Era 
momentul potrivit, în care acuzarea putea să câştige procesul; 
tribunalul potrivit, starea de spirit potrivită. Experții prezentaţi 
erau de departe cei mai buni pe care Fitch îi întâlnise în cei nouă 
ani de când conducea apărarea. Nouă ani, opt procese, opt 
verdicte în favoarea apărării. Chiar dacă îl ura pe Rohr, nu putea 
să nu recunoască, dar numai faţă de sine însuşi, că acesta era 
avocatul potrivit pentru apărarea a pune la zid. 

O victorie asupra lui Rohr în Biloxi ar fi fost o puternică 
baricadă împotriva viitoarelor litigii în problema tutunului. Putea 
chiar să salveze întreaga industrie. 

Ori de câte ori Fitch socotea voturile juriului, începea cu Rikki 
Coleman, din cauza avortului ei. Avea votul ei în buzunar, doar 
că ea încă nu ştia acest lucru. Apoi, îl adăuga pe Lonnie Shaver. 
Apoi, pe colonelul Herrera. Millie Dupree avea să fie o pradă 
uşoară. Experții lui erau convinşi că Sylvia Taylor-Tatum era, 
practic, incapabilă de înţelegere; în plus, era fumătoare. Dar 
experţii săi nu ştiau că ea se culca cu Jerry Fernandez. Jerry şi 
Easter erau prieteni. Fitch prevedea că toţi trei — Sylvia, Jerry şi 
Nicholas — aveau să voteze la fel. Loreen Duke stătea lângă 
Nicholas şi cei doi erau adesea văzuţi şoptindu-şi câte ceva în 
timpul şedinţelor. Fitch se gândi că ea îl va urma pe Easter. lar 
dacă Loreen făcea acest lucru, la fel avea să se întâmple şi cu 
Angel Weese, singura femeie de culoare. Părerile lui Weese erau 
imposibil de descifrat. 

Nimeni nu se îndoia că Easter va domina deliberările. Acum, 


când Fitch ştia că Easter are doi ani de drept, era gata să 
parieze că băiatul le vorbise tuturor membrilor juriului despre 
acest lucru. 

Era imposibil de ghicit cum ar fi putut vota Herman Grimes. 
Dar Fitch nu conta pe el. Şi nici pe Philip Savelle. Cât despre 
doamna Gladys Card, Fitch era liniştit. Era bătrână şi 
conservatoare şi era foarte probabil să dea înapoi când Rohr va 
cere vreo douăzeci de milioane. 

Aşadar, Fitch avea patru juraţi în buzunar, cu posibilitatea de 
a trece alături şi numele doamnei Gladys Card. În privinţa lui 
Herman Grimes, putea da cu banul. Putea renunţa la Phillip 
Savelle, pe motiv că oricine care se armoniza atât de bine cu 
natura trebuia să dispreţuiască producătorii de tutun. Mai 
rămâneau Easter şi grupul lui de cinci persoane. Era nevoie de 
nouă voturi de oricare parte pentru obţinerea unui verdict. Un 
număr mai mic ar fi pus juriul în impas şi l-ar fi obligat pe 
judecătorul Harkin să anuleze procesul. Asta însemna 
rejudecare — ultimul lucru pe care Fitch şi l-ar fi dorit în acest 
caz. 

Hoarda de analişti legali şi somităţi care urmăreau 
îndeaproape procesul cădeau rareori de acord, dar toţi 
preziceau la unison că un verdict unanim în favoarea lui Pynex 
ar fi liniştit, dacă nu cumva ar fi îngheţat în totalitate, şansele 
oricărui litigiu pe tema tutunului în următorii zece ani. 

Fitch era hotărât să obţină acest verdict, oricât l-ar fi costat. 


Starea de spirit a celor prezenţi, luni seară, în biroul lui Rohr 
era mult mai calmă. Neavând alţi martori de prezentat în 
instanţă, acuzarea se putea relaxa pentru moment. În camera 
de conferinţe se turna whisky în pahare. Rohr bea un pahar de 
apă minerală şi ronţăia brânză şi biscuiţi. 

Mingea se afla acum în terenul lui Cable. Las' să-şi petreacă 
şi el, cu echipa lui cu tot, câteva zile pentru pregătirea 
martorilor şi catalogarea documentelor. Rohr nu trebuia decât 
să reacționeze, să contrainterogheze — şi, în plus, privise cu 
atenţie fiecare depoziţie imprimată pe casete video a fiecărui 
martor al apărării, de nenumărate ori. 

Jonathan Kotlack, avocatul însărcinat cu studiul juriului, bea 
la rândul său doar apă şi făcea speculaţii, împreună cu Rohr, în 


legătură cu Herman Grimes. Amândoi simțeau că e de-al lor. 
Aveau încredere în Millie Dupree şi Savelle, tipul acela ciudat. 
Herrera îi îngrijora. Toţi cei trei juraţi de culoare — Lonnie, Angel 
şi Loreen — erau fermi pe poziţie, de partea lor. La urma 
urmelor, era vorba despre un caz în care o persoană 
neînsemnată se ridica împotriva unei corporaţii puternice. Cu 
siguranţă că negrii îi vor sprijini. Întotdeauna se întâmpla aşa. 

Easter era cheia, pentru că el era liderul lor, după cum se 
convinsese toată lumea. Rikki va vota ca el. Jerry era prietenul 
lui. Sylvia Taylor-Tatum era pasivă şi avea să accepte decizia 
grupului. La fel şi doamna Gladys Card. 

Aveau nevoie de numai două voturi, iar Rohr era convins că 
le avea la dispoziţie. 


25 


Revenit în Lawrence, Small, detectivul, îşi studie lista de 
informaţii cu mare atenţie, dar nu ajunse la nici o concluzie. Luni 
seară se învârti prin localul lui Mulligan, cu paharul de alcool 
alături, deşi i se interzisese categoric acest lucru, vorbind din 
timp în timp cu chelneriţele şi cu studenţii de la drept, dar 
nereuşind nimic altceva decât să le trezească suspiciuni celor 
tineri. 

Marţi dimineaţă, devreme, făcu o nouă vizită. Numele femeii 
era Rebecca şi, cu câţiva ani în urmă, pe când era încă studentă 
la Universitatea Kansas, lucra la Mulligan's împreună cu Claire 
Clement. Erau prietene, după cum aflase şeful lui Small, dintr-o 
sursă sigură. Small o descoperi într-o bancă din centrul oraşului, 
unde lucra ca manager. 

El se prezentă cu dificultate şi femeia deveni îndată 
bănuitoare. 

— N-aţi lucrat cu Claire Clement, acum câţiva ani? o întrebă 
el, privindu-şi notițele; stătea la un capăt al biroului, pentru că 
ea rămăsese în picioare, de cealaltă parte. Nu-l invitase 
înăuntru, pentru că era ocupată. 

— Ştiţi unde se află acum? 

— Nu. De ce mă întrebaţi? 

Small repetă povestea învățată pe dinafară. Nu era în stare 


de mai mult. 

— Păi, vedeţi, se află pe lista martorilor potenţiali pentru un 
mare proces şi firma mea a fost angajată pentru a-i cerceta 
dosarul. 

— Unde are loc procesul? 

— Nu vă pot spune. Aţi lucrat împreună la Mulligan's, nu-i 
aşa? 

— Da. Asta a fost demult. 

— De unde era ea? 

— Ce importanţă are? 

— Păi, ca să fiu sincer, e una dintre întrebările de pe lista 
mea. Facem doar o verificare, înţelegeţi? Ştiţi de unde venea? 

— Nu. 

Aceasta era o întrebare importantă, pentru că urmele lui 
Claire începeau şi se sfârşeau în Lawrence. 

— Sunteţi sigură? 

Ea îşi lăsă capul într-o parte, privindu-l cu dispreţ pe 
caraghiosul din faţa sa. 

— Nu ştiu de unde venea. Când am întâlnit-o, lucra la 
Mulligan's. Ultima oară când am văzut-o, lucra la Mulligani's. 

— Aţi vorbit cu ea de curând? 

— În ultimii patru ani, nu. 

— L-aţi cunoscut pe Jeff Kerr? 

— Nu. 

— Cine erau prietenii lui Claire aici, în Lawrence? 

— Nu ştiu. Nu vă supăraţi, sunt foarte ocupată şi vă pierdeţi 
timpul. N-o cunoşteam chiar aşa de bine pe Claire. Era o fată 
drăguță şi aşa mai departe, dar n-am fost apropiate. Acum, vă 
rog, am de lucru. 

În timp ce vorbea, îi arătă uşa, iar Small părăsi, nemulţumit, 
biroul. 

După ce Small ieşi din clădirea băncii, Rebecca închise uşa 
biroului său şi formă numărul unui apartament din St. Louis. 
Vocea înregistrată de la celălalt capăt aparţinea prietenei ei, 
Claire. Vorbeau cel puţin o dată pe lună, deşi nu se văzuseră de 
un an întreg. Claire şi Jeff aveau o viaţă ciudată; erau mereu pe 
drum şi nu rămâneau niciodată prea mult într-un singur loc. Nu 
le plăcea să se ştie unde sunt. Numai apartamentul din St. Louis 
rămânea acelaşi. Claire o avertizase că s-ar putea să apară nişte 
tipi care să-i pună întrebări ciudate. Făcuse aluzie, de mai multe 


ori, la faptul că ea şi Jeff lucrau în secret pentru guvernul 
federal. 

La auzul semnalului sonor, Rebecca lăsă un scurt mesaj 
despre vizita lui Small. 


Marlee verifica robotul în fiecare dimineaţă, iar mesajul de la 
Lawrence îi îngheţă sângele în vine. Îşi şterse faţa cu un şerveţel 
parfumat şi încercă să se calmeze. 

O sună pe Rebecca şi reuşi să-şi păstreze calmul, deşi avea 
gura uscată şi îi bătea inima. Da, tipul acela, pe nume Small, 
întrebase direct de Claire Clement. Şi menţionase şi numele de 
Jeff Kerr. Cu puţin ajutor din partea lui Marlee, Rebecca reuşi 
să-şi amintească întreaga conversaţie. 

Rebecca ştia că e bine să nu pună prea multe întrebări, aşa 
că se limită la un simplu: 

— Sunteţi bine? 

— A, minunat, o asigură Marlee. Ne-am oprit la plajă pentru 
o vreme. 

Ar fi frumos să-mi spună şi care plajă, se gândi Rebecca, dar 
nu spuse nimic. Nimeni nu-şi permitea să fie prea insistent cu 
Claire. Îşi luară rămas-bun cu obişnuita promisiune de a păstra 
legătura. 

Nici ea şi nici Nicholas nu-şi închipuiseră că li se va găsi 
urma în Lawrence. Acum, că se întâmplase, se simţea copleşită 
de întrebări. Cine îi găsise? Care parte — Fitch sau Rohr? Mai 
degrabă Fitch, pur şi simplu pentru că avea mai mulţi bani şi era 
mai şmecher. Ce greşeală făcuseră? Cum fusese posibil să-i 
urmărească dincolo de Biloxi? Cât de multe lucruri ştiau? 

Şi până unde aveau să meargă? Trebuia neapărat să 
vorbească cu Nicholas dar, în acel moment, el se afla cu barca, 
pe undeva prin golf, în căutare de macrouri şi relaţii mai strânse 
cu colegii săi juraţi. 

Fitch, desigur, nu pescuia. De fapt, de trei luni nu-şi mai 
permisese nici măcar o zi de odihnă sau de plăceri. Se afla în 
biroul său, aranjând cu grijă teancurile de hârtii, când sună 
telefonul. 

— Bună, Marlee, rosti el în receptor, adresându-se fetei din 
visurile sale. 

— Ei, Fitch, ai mai pierdut unul! 


— Ce am pierdut? întrebă el, muşcându-şi limba ca să nu-i 
spună „Claire". 

— Un alt jurat. Loreen Duke s-a lăsat cucerită de domnul 
Robilio, aşa că acum susţine cauza reclamantei. 

— Dar încă nu a ascultat pledoaria apărării. 

— Adevărat. Acum aveţi patru fumători —  Weese, 
Fernandez, Taylor-Tatum şi Easter. Ghici câţi au început să 
fumeze după optsprezece ani? 

— Nu ştiu. 

— Nici unul. Toţi au început de copii. Herman şi Herrera au 
fumat, dar s-au lăsat. Ghici câţi ani aveau când au început? 

— Nu ştiu. 

— Paisprezece şi şaptesprezece. Ţine cont, Fitch, jumătate 
din juriu a început să fumeze în adolescenţă. 

— Şi eu ce trebuie să fac? 

— Să minţi mai departe, presupun. Uite, Fitch, ce şanse sunt 
să ne întâlnim şi să stăm de vorbă, între patru ochi, bineînţeles, 
fără gorilele tale ascunse pe după tufişuri? 

— Sunt şanse foarte mari. 

— Altă minciună. Uite ce-ţi propun eu. Hai să ne întâlnim şi 
să stăm de vorbă şi, dacă oamenii mei observă vreun om de-al 
tău prin apropiere, atunci va fi ultima noastră conversaţie. 

— Oamenii tăi? 

— Oricine poate angaja nişte gorile, Fitch. Ar trebui să ştii 
asta. 

— S-a făcut. 

— Ştii unde se află Casella's, localul acela mic, unde se 
mănâncă specialităţi marine, pe terasă, la capătul cheiului din 
Biloxi? 

— Pot să-l găsesc. 

— Acolo mă aflu acum. Deci, când vei veni spre mine, pe 
chei, te voi urmări. lar dacă văd pe cineva cât de cât dubios, 
înţelegerea cade. 

— Când? 

— Chiar acum. Te aştept. 


José încetini motorul în dreptul portului pentru ambarcaţiuni 
de agrement şi Fitch sări, pur şi simplu, din mersul maşinii. Jose 
plecă mai departe şi Fitch, singur şi lipsit de orice legătură prin 


radio, porni pe jos de-a lungul cheiului de lemn; planşeele grele, 
de lemn, se mişcau uşor, lovite de valurile fluxului. Marlee era 
aşezată la o masă de lemn cu umbreluţă de soare; stătea cu 
spatele spre golf, cu faţa spre chei. Mai era o oră până la prânz 
şi locul era pustiu. 

— Bună, Marlee, spuse Fitch, apropiindu-se; se opri şi se 
aşeză în faţa ei. Marlee era îmbrăcată în blugi şi o cămaşă bleu 
din bumbac; purta o beretă de pescar şi ochelari de soare. 

— Ce plăcere, Fitch, îi răspunse ea. 

— Totdeauna eşti aşa de îmbufnată? o întrebă el, 
aşezându-şi trupul masiv pe scaunul strâmt şi făcând tot 
posibilul să zâmbească şi să pară cât mai sociabil. 

— Ai microfoane, Fitch? 

— Nu. Bineânţeles că nu. 

Incet, ea scoase din poşeta umflată un aparat subţire, negru, 
ce părea un reportofon. Apăsă un buton şi îl aşeză pe masă, 
îndreptat spre pântecele imens al lui Fitch. 

— lartă-mă, Fitch, verificam doar dacă ai avut timp să-ţi pui 
câte un microfon, ici-colo. 

— Am spus că nu, ce naiba, ripostă Fitch, uşurat. Konrad îi 
propusese un minuscul microfon corporal, care să poată fi 
receptat dintr-un camion aflat în apropiere, dar Fitch, grăbit, 
fusese nevoit să-l refuze. 

Ea privi micul monitor digital de la capătul senzorului, apoi îl 
puse la loc în poşetă. Fitch zâmbi, dar numai pentru o clipă. 

— Am primit un telefon de la Lawrence în dimineaţa asta, 
spuse ea şi Fitch înghiţi cu greu. E clar că ai pe-acolo nişte 
prostănaci care bat pe la uşi şi calcă-n străchini. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Fitch cam nesigur şi 
destul de neconvingător. 

Fitch fusese! Ochii îl trădau; clipea şi privea în toate părțile, 
cu fereală. Totul se petrecu într-o fracțiune de secundă, dar era 
o dovadă suficientă că îl descoperise. O clipă, Fitch tresări şi 
respiră mai greu. Fusese prins în cursă. 

— Chiar aşa. Încă un telefon de la vechii mei prieteni şi n-ai 
să-mi mai auzi niciodată glasul. 

El îşi reveni destul de repede. 

— Ce e cu Lawrence? întrebă el, ca şi cum integritatea sa ar 
fi fost pusă la îndoială. 

— Las-o moartă, Fitch! Şi adună-ţi ogarii. El expiră greu, 


ridicând din umeri, uimit. 

— Bine. Cum vrei. Dar aş prefera să ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ştii foarte bine. Încă un telefon şi s-a terminat, da? 

— Da. Ce vrei tu. 

Deşi Fitch nu-i putea vedea ochii, îi simţea aţintiţi asupra lui 
din spatele lentilelor groase. Ea nu spuse nimic timp de câteva 
clipe. Un chelner îşi făcea de lucru la o masă din apropiere, dar 
nu făcea nici un efort să-i servească. 

În cele din urmă, Fitch se aplecă spre ea şi o întrebă: 

— Când o să terminăm cu jocurile astea? 

— Acum. 

— Minunat. Ce doreşti? 

— Bani. 

— Mi-am imaginat. Cât? . 

— Am să stabilesc prețul mai târziu. Ințeleg că eşti gata să 
închei afacerea. 

— Sunt întotdeauna gata să închei o afacere. Dar trebuie să 
ştiu ce primesc în schimb. _ 

— E foarte simplu, Fitch. Depinde de ceea ce doreşti. In ceea 
ce te priveşte, juriul are patru variante. Poate da un verdict în 
favoarea reclamantei. Opiniile pot fi împărţite, caz în care 
procesul ar fi suspendat şi juriul ar fi trimis acasă, dar tu ar 
trebui să revii aici peste un an, sau cam aşa ceva, ca să faci din 
nou acelaşi lucru. Rohr nu pleacă nicăieri. Decizia ar putea fi de 
nouă la trei pentru tine, adică o victorie răsunătoare. Şi mai 
poate fi de doisprezece la zero, situaţie în care clienţii tăi ar 
putea să stea liniştiţi câţiva ani. 

— Ştiu toate astea. 

— Sigur că ştii. Dacă lăsăm deoparte verdictul în favoarea 
reclamantei, atunci avem trei variante. 

— Ce îmi poţi oferi? 

— Tot ce vreau eu. Inclusiv un verdict în favoarea 
reclamantei. 

— Deci, cealaltă parte e gata să plătească. 

— Suntem în discuţii. Să lăsăm lucrurile în această fază. 

— Ce-i asta, o licitaţie? Verdictul tău ajunge la cel care dă 
mai mult? 

— Va fi aşa cum voi dori eu. 

— M-aş simţi mai bine dacă te-ai feri de Rohr. 

— Nu prea îmi pasă de sentimentele tale. 


Un alt chelner îşi făcu apariţia şi îi observă. Fără chef, îi 
întrebă dacă doresc să bea ceva. Fitch dorea ceai cu gheaţă. 
Marlee ceru o cutie de Cola dietetică. 

— Spune-mi cum e cu afacerea, insistă el după plecarea 
chelnerului. 

— E foarte simplu. Convenim asupra verdictului pe care îl 
doreşti, te uiţi pe meniu şi faci comanda. Apoi stabilim preţul. Tu 
pregăteşti banii. Aşteptăm până la sfârşit, până când avocaţii îşi 
susţin pledoaria finală şi juriul se retrage pentru deliberări. In 
acel moment, eu îţi dau instrucţiunile necesare, iar tu îmi 
transferi imediat banii, să zicem, într-o bancă din Elveţia. 
Imediat ce am confirmarea că banii au sosit, juriul se întoarce cu 
verdictul tău. 

Fitch îşi petrecuse ore întregi imaginându-şi un scenariu care 
semăna remarcabil de mult cu acesta, dar să-l audă de pe 
buzele lui Marlee, rostit cu atâta răceală şi precizie, era un şoc 
pentru el; simţi că-i bate inima mai tare şi îl luă ameţeala. Ar 
putea fi cel mai uşor verdict de până atunci! 

— N-o să meargă, spuse el îngâmfat, ca unul care negociase 
multe astfel de afaceri. 

— Ei, nu mai spune! Rohr crede că da. 

La naiba, ce repede se mişca fata asta! Ştia exact unde să-l 
lovească. 

— Dar nu există nici o garanţie, protestă el. 

Ea îşi aranjă ochelarii de soare şi se aplecă spre el, 
sprijinindu-se în coate. 

— Deci pui la îndoială cuvântul meu, Fitch? 

— Nu e vorba de asta. Imi ceri să transfer o sumă care va fi, 
probabil, foarte mare, sperând şi rugându-mă ca prietenul tău 
să controleze dezbaterile. Juriile sunt atât de imprevizibile. 

— Fitch, prietenul meu controlează deliberările chiar şi în 
această clipă. Va avea voturile asigurate cu mult timp înainte ca 
avocaţii să termine de vorbit. 

Fitch avea să plătească. Luase această hotărâre cu o 
săptămână mai devreme şi era gata să plătească oricât dorea 
ea, ştiind că în clipa în care banii părăseau fondul nu exista nici 
o garanţie. Nu-i păsa. Avea încredere în Marlee. Ea şi prietenul 
ei Easter, sau cum naiba îl mai chema, avuseseră răbdare şi se 
apropiaseră pas cu pas de Lumea Tutunului, până ajunseseră în 
acest punct. Pentru preţul potrivit, avea să-i aducă pe tavă 


verdictul. Trăiseră pentru acest moment. 

Ah, cât de multe erau întrebările pe care voia să i le pună! Ar 
fi dorit să înceapă cu ei doi, s-o întrebe a cui fusese ideea, 
planul acela atât de ingenios, de diabolic de a studia dosarul 
litigiilor precedente, apoi de a merge pe urmele proceselor, prin 
toată ţara, pentru ca, în sfârşit, să se strecoare în juriu, gata 
pentru negocierea unui verdict. Era un plan strălucit. Fitch ar fi 
putut s-o ţină pe jar ore întregi, poate chiar zile, interesându-se 
de fiecare amănunt, dar ştia că nu ar fi primit nici un răspuns. 

Ştia, de asemenea, că ea se va ţine de cuvânt. Muncise prea 
mult şi ajunsese prea departe pentru a rata planul. 

— Nu sunt chiar aşa de neputincios în treburile astea, dacă 
vrei să ştii, spuse el, încă menţinându-se pe poziţie. 

— Bineânţeles că nu, Fitch. Sunt sigură că ai pregătit destule 
curse pentru a-ţi asigura cel puţin patru juraţi. Să-i numesc? 

Băuturile sosiră şi Fitch sorbi din paharul său de ceai. Nu, nu 
dorea ca ea să-i numească. N-avea de gând să se joace de-a 
ghicitul cu cineva care se baza pe fapte. Când discuta cu Marlee 
avea sentimentul că discută cu preşedintele juriului şi, deşi era 
un moment plăcut, conversaţia devenea prea unidirecţională. 
Cum putea şti dacă Marlee blufa sau spunea adevărul? Pur şi 
simplu, nu era cinstit. 

— Simt că nu eşti convins de faptul că ţin totul sub control, 
spuse ea. 

— Eu nu sunt convins de nimic. 

— Dar dacă fac să fie respins un jurat? 

— Ai respins-o deja pe Stella Hulic, spuse Fitch, scoțând de 
la ea un prim şi unic zâmbet. 

— Pot s-o fac din nou. Dacă, de exemplu, hotărăsc să-l trimit 
acasă pe Lonnie Shaver? Ai fi impresionat? 

Fitch fu gata să se înece cu ceaiul. Işi şterse gura cu mâneca 
hainei şi spuse: 

— Sunt sigur că Lonnie va fi fericit. Probabil că e cel mai 
plictisit din toţi doisprezece. 

— Să scap de el? 

— Nu. E inofensiv. În plus, dacă lucrăm împreună, eu cred că 
ar trebui să-l păstrăm pe Lonnie. 

— El şi Nicholas stau adesea de vorbă, ştiai? 

— Nicholas stă de vorbă cu toată lumea? 

— Da, mai mult sau mai puţin. Dacă are timp. 


— Pari foarte încrezătoare. 

— Nu mă încred în abilitatea avocaţilor tăi. Dar am încredere 
în Nicholas şi asta e tot ce contează. 

Tăcură amândoi, aşteptând ca doi chelneri să aranjeze masa 
lângă ei. Prânzul începea să se servească la 11:30 şi cafeneaua 
începea să prindă viaţă. 

În sfârşit, după plecarea chelnerilor, Fitch spuse: 

— Nu pot să fac o afacere dacă nu cunosc condiţiile. 

— lar eu nu fac o afacere cât timp îmi scormoneşti trecutul, îi 
răspunse ea fără nici o ezitare. 

— Ai ceva de ascuns? 

— Nu. Dar am prieteni şi nu-mi place să primesc telefoane 
de la ei. Opreşte totul chiar acum şi această întâlnire va fi 
urmată de o alta. Încă un telefon şi n-am să mai vorbesc 
niciodată cu tine. 

— Nu spune asta. 

— Vorbesc serios, Fitch. Cheamă-ţi trepăduşii la ordine. 

— Nu sunt trepăduşii mei, jur. 

— Cheamă-i, în orice caz, sau am să-mi petrec mai mult timp 
cu Rohr. El ar putea fi de acord cu o înţelegere, iar un verdict în 
favoarea lui ar însemna că tu îţi pierzi pâinea, iar clienţii tăi 
pierd miliarde. Nu-ţi poţi permite aşa ceva, Fitch. 

În privinţa asta, avea mare dreptate. Orice i-ar fi cerut era 
foarte puţin în comparaţie cu costul ultim al unui verdict în 
favoarea reclamantei. 

— N-ar strica să ne mişcăm repede, spuse el. Procesul 
acesta nu va mai dura prea mult. 

— Cât de mult? îl întrebă ea. 

— Trei sau patru zile pentru apărare. 

— Fitch, mi-e foame. De ce nu pleci pe unde ai venit? Am să 
te sun peste vreo două zile. 

— Ce coincidenţă. Şi mie mi-e foame. 

— Nu, mulţumesc. Am să mănânc singură. În plus, vreau să 
pleci de aici. 

El se ridică în picioare. 

— Sigur, Marlee, îi spuse. Cum doreşti. Bună ziua. 

Ea privi în urma lui, văzându-l cum se îndreaptă la pas spre 
parcarea de lângă plajă, la capătul cheiului. Se opri acolo şi 
chemă pe cineva prin telefonul celular. 


După încercări repetate de a-l găsi pe Hoppy la telefon, 
Jimmy Hull Moke apăru neanunţat la sediul firmei Dupree marţi 
după-amiază şi fata de la recepţie, cam adormită, îi spuse că 
domnul Dupree e pe undeva prin spate. Plecă după aceasta şi, 
cincisprezece minute mai târziu, se întoarse scuzându-se, 
spunând că se înşelase, că domnul Dupree nu este la birou şi că, 
de fapt, plecase la o întâlnire importantă. 

— Dar maşina lui e acolo, afară, ripostă Jimmy Hull furios, 
arătând spre micul spaţiu de parcare din faţa uşii. Normal, 
breakul vechi al lui Hoppy se afla acolo. 

— A plecat cu altcineva, spuse ea, evident minţind. 

— Unde s-a dus? întrebă Jimmy Hull, ca şi cum ar fi avut de 
gând să se ducă după el. 

— Undeva în apropiere de Pass Christian. E tot ce ştiu. 

— De ce nu mi-a răspuns la telefoane? 

— Nu ştiu nimic. Domnul Dupree are un program foarte 
încărcat. 

Jimmy Hull îşi vâri mâinile adânc în buzunarele pantalonilor 
şi o privi cu răceală. 

— Să-i spui că am trecut pe aici, că eram foarte furios şi că 
ar face mai bine să mă sune. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Jimmy Hull ieşi din birou, urcă în camioneta sa marca Ford şi 
plecă. Fata aşteptă, asigurându-se că totul e în regulă, apoi 
alergă în spate, să-l elibereze pe Hoppy din debaraua pentru 
unelte, unde se ascunsese. 


Ambarcaţiunea de optsprezece metri lungime, cu căpitanul 
Helm la cârmă, pătrunse cam cincizeci de mile în interiorul 
golfului unde, sub un cer fără nori şi în adierea unei brize 
uşoare, jumătate din juriu se puse pe pescuit macrouri, sproturi 
şi roşioare. 

Angel Weese nu mai fusese niciodată cu barca, nu ştia să 
înoate şi i se făcea rău la numai două sute de metri de mal dar, 
cu ajutorul unui matelot încercat şi al unei sticle de săruri, îşi 
reveni şi reuşi chiar să prindă primul peşte. Rikki arăta grozav în 
şort, pantofi de sport Reebok şi toţi îi admirară picioarele 
bronzate. Colonelul şi căpitanul îşi descoperiseră, inevitabil, 


plăceri comune şi nu trecu mult până când Napoleon ajunse pe 
punte, discutând despre strategii navale şi împărtăşind din 
experienţa sa din timpul războiului. 

Doi marinari pregătiră un prânz grozav, din crevete fierte, 
sandviciuri cu scoici la grătar, picioare de crab şi o ciorbă din 
fructe de mare. Primul rând de bere se servi la prânz. Numai 
Rikki se abţinu şi bău apă. 

Berea continuă să curgă în valuri toată după-masa, partida 
de pescuit alternând între entuziasm şi plictiseală, sub 
mângâierea soarelui tot mai puternic. Barca era suficient de 
mare pentru cei care îşi căutau un loc mai retras. Nicholas şi 
Jerry făceau tot posibilul ca Lonnie Shaver să aibă mereu o bere 
rece la îndemână. Erau hotărâți să stea de vorbă cu el pentru 
prima dată. 

Lonnie avea un unchi care lucrase mulţi ani pe o barcă de 
pescuit crevete; într-o bună zi, barca se scufundase şi echipajul 
nu mai fusese găsit. Pe când era copil, Lonnie fusese la pescuit 
prin acele locuri, cu unchiul său şi, ca să fie sincer, se cam 
săturase. Ba chiar dispreţuia această îndeletnicire şi nu mai 
fusese la pescuit de mulţi ani. Totuşi, mersul cu barca suna ceva 
mai bine decât călătoria cu autobuzul la New Orleans. 

A fost nevoie de patru beri pentru a-l îmblânzi şi a-i dezlega 
limba. S-au aşezat într-o cabină mică de pe puntea superioară, 
deschisă pe toate laturile. Pe puntea de jos, Rikki şi Angel 
priveau cum doi marinari curăţau peştii prinşi. 

— Mă întreb câţi experţi ar putea chema apărarea, începu 
Nicholas, schimbând subiectul, căci se săturase vizibil de 
discuţiile pescăreşti. Jerry stătea întins pe un pat pliant, cu 
picioarele goale, cu ochii închişi şi cu o bere în mână. 

— Din partea mea, pot să nu cheme nici unul, spuse Lonnie, 
privind spre mare. 

— Te-ai săturat, nu? îl întrebă Nicholas. 

— E de-a dreptul ridicol, fir-ar să fie. Omul fumează treizeci 
şi cinci de ani şi pe urmă vrea milioane pentru starea de 
sănătate, după ce se omoară. 

— Vezi, ţi-am spus eu! comentă Jerry, fără să deschidă ochii. 

— Ce? întrebă Lonnie. 

— Jerry şi cu mine te-am bănuit că ţii cu apărarea, îi explică 
Nicholas. Totuşi, a fost dificil, pentru că nu eşti prea vorbăreţ. 

— Dar voi? se interesă Lonnie. 


— Eu încă nu m-am hotărât. Jerry înclină spre apărare, nu-i 
aşa, Jerry? 

— Eu nu am discutat despre caz cu nimeni. Nu am avut nici 
un contact neautorizat. Nu am luat mită. Sunt un jurat de care 
judecătorul Harkin poate fi mândru. 

— Inclină spre apărare, îl lămuri Nicholas pe Lonnie. Pentru 
că e dependent de nicotină, nu reuşeşte să renunţe la acest 
obicei, dar e convins că se poate opri când doreşte. Nu poate, 
pentru că e prea slab. Dar vrea să fie un bărbat adevărat, ca şi 
colonelul Herrera. 

— Cine n-ar vrea asta? întrebă Lonnie. 

— Jerry crede că, din moment ce el se poate lăsa de fumat, 
dacă vrea într-adevăr s-o facă, atunci oricine ar trebui să fie în 
stare să facă acest lucru pe care el nu-l poate face; în concluzie, 
Jacob Wood ar fi trebuit să renunţe la fumat cu mult timp înainte 
de a se îmbolnăvi de cancer. 

— Asta cam aşa este, spuse Jerry. Dar protestez împotriva 
ideii că aş fi slab. 

— Mi se pare logic, spuse Lonnie. Cum poţi să rămâi neutru? 

— Eee, nu ştiu. Poate pentru că nu am ascultat încă toate 
mărturiile. Mda, asta e. Legea spune că trebuie să mă feresc să 
dau un verdict înainte de prezentarea tuturor dovezilor. 
lartă-mă! 

— Te-am iertat, spuse Jerry. Acum e rândul tău să mai aduci 
un rând de băuturi. 

Nicholas vărsă restul de băutură din cutie şi cobori scara 
îngustă, îndreptându-se spre puntea principală. 

— Nu-ţi face griji pentru el, spuse Jerry. Va fi de partea 
noastră la vremea potrivită. 


26 


Ambarcaţiunea reveni la mal la câteva minute după ora 
cinci. Trupa de pescari inimoşi cobori clătinându-se de pe punte, 
oprindu-se pentru fotografii cu căpitanul Theo şi trofeele aduse, 
dintre care cel mai mare era un rechin de 45 de kilograme prins 
de Rikki şi adus la mal de un marinar. Doi ofiţeri i-au aşteptat şi 
i-au condus până la capătul cheiului; prada a fost lăsată în urmă, 


pentru că nu aveau ce face cu ea la motel. 

Autobuzul cu grupul plecat la cumpărături avea să sosească 
peste o oră. Sosirea lui, ca şi a vasului, a fost urmărită, 
înregistrată şi relatată lui Fitch, dar nimeni nu cunoştea motivul. 
Fitch dorea să ştie, nimic mai mult. Ei erau puşi să pândească. A 
fost o zi liniştită, în care n-au avut mare lucru de făcut, decât să 
stea şi să aştepte revenirea juriului. 

Fitch era încuiat în biroul său cu Swanson, care îşi petrecuse 
cea mai mare parte a după-amiezei vorbind la telefon. 
„Trepăduşii", cum îi numise Marlee, fuseseră retraşi. În locul lor, 
Fitch trimitea profesionişti de la aceeaşi firmă din Bethesda pe 
care o folosise pentru cacealmaua cu care îl păcăliseră pe 
Hoppy. Swanson lucrase şi el acolo pe vremuri şi mulţi dintre 
ageriţi proveneau fie din CIA, fie din FBI. 

Rezultatele erau garantate. Nu se putea spune că munca lor 
era incitantă — descoperirea trecutului unei tinere femei. 
Swanson urma să plece peste o oră, cu avionul, spre Kansas 
City, unde avea să organizeze acţiunea. 

Trebuia să garanteze că nimeni nu va fi prins. Fitch se afla la 
ananghie — trebuia s-o păstreze pe Marlee şi, în acelaşi timp, 
trebuia să afle cine era. Două lucruri îl împingeau să-şi continue 
căutările. In primul rând, pentru ea era foarte important ca el să 
întrerupă cercetările. Ascundea ceva esenţial. În al doilea rând, 
fata făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a-şi acoperi urmele. 

Marlee plecase din Lawrence, Kansas, cu patru ani în urmă, 
după ce locuise acolo timp de trei ani. Nu devenise Claire 
Clement decât atunci când ajunsese acolo şi încetase să se mai 
numească aşa după plecare. Intre timp, îl întâmpinase şi îl 
recrutase pe Jeff Kerr, care acum se numea Nicholas Easter şi 
naiba ştie ce făcea cu juriul. 


Angel Weese era îndrăgostită şi plănuia să se căsătorească 
cu Derrick Maples, un superb tânăr de douăzeci şi patru de ani, 
aflat între două meserii şi între două neveste. Îşi pierduse slujba 
de agent de vânzări pentru telefoane mobile, montate pe 
maşini, în momentul fuzionării companiei sale, iar acum era pe 
punctul de a scăpa de prima sa soţie, rezultatul unei aventuri 
romanţioase de adolescenţă încheiate prost. Aveau doi copii 
mici. Soţia sa împreună cu avocatul ei cereau o pensie 


alimentară de şase sute de dolari pe lună. Derrick şi avocatul lui 
le fluturau pe sub nas dovada de şomaj, ca pe un steag în 
flăcări. Negocierile se transformaseră în ceartă şi până la 
pronunţarea divorţului nu mai erau decât câteva luni. 

Angel era însărcinată în două luni, deşi nimeni în afară de 
Derrick nu ştia acest lucru. 

Fratele lui Derrick, Marvin, fusese cândva ajutor de şerif, iar 
acum era preot şi activist comunitar în timpul liber. Marvis a fost 
abordat de un tip pe nume Cleve, care i-a spus că doreşte să se 
întâlnească cu Derrick. S-au făcut prezentările. 

În lipsa unei descrieri mai potrivite, se putea spune că acest 
Cleve era un „pândar". Studia cazuri pentru Wendall Rohr. 
Sarcina lui era să descopere cazuri solide de moarte sau boală, 
pe care le făcea să ajungă la biroul lui Rohr. Munca lui era o artă 
şi, bineînţeles, Cleve era un „pândar" minunat, pentru că Rohr 
nu accepta decât ce era mai bun. Ca orice pândar bun, Cleve 
acţiona în umbră, pentru că ispitirea clienţilor continua să fie, 
tehnic vorbind, o practică imorală, cu toate că orice accident 
rutier serios atrăgea mai mulţi avocaţi decât personal medical. 
De fapt, pe cartea sa de vizită scria că este „investigator”. 

Cleve ducea hârtii pentru Rohr, trimitea citaţii, verifica 
martorii şi juraţii potenţiali şi îi spiona pe ceilalţi avocaţi — adică 
tot ceea ce face un „pândar'" atunci când nu stă la pândă. 
Pentru investigaţiile sale primea un salariu, iar Rohr îi oferea şi 
prime în bani gheaţă, atunci când găsea câte un caz deosebit de 
bun. 

Într-un local, cu câte o bere în faţă, Cleve a stat de vorbă cu 
Derrick şi a înţeles repede că tipul avea probleme financiare. 
Apoi a îndreptat conversaţia către Angel şi l-a întrebat dacă mai 
fusese contactat de altcineva înaintea lui. Nu, i-a răspuns 
Derrick, nimeni nu venise să-l întrebe despre proces. Dar Derrick 
locuia cu un frate de-al lui, se cam ascundea şi încerca să scape 
de avocatul soţiei sale lacome. 

Bine, i-a spus Cleve, pentru că el fusese angajat pe post de 
consultant de anumiţi avocaţi şi, mă rog, procesul era extrem de 
important. Cleve a comandat încă un rând de băuturi şi au mai 
vorbit o vreme despre cât de important era acest proces. 

Derrick era ager la minte, făcuse un an de colegiu şi dorea 
să scoată ceva bani, aşa că nu se lăsă prea mult rugat. 

— Ce-ar fi să spuneţi lucrurilor pe nume? întrebă el. 


Exact asta dorea şi Cleve. 

— Clientul meu este gata să cumpere influenţă. Contra cost. 
Fără nici un fel de urme. 

— Influență, repetă Derrick şi sorbi o gură zdravănă de bere. 
Zâmbetul de pe figura lui îl încurajă pe Cleve să insiste. 

— Cinci mii bani gheaţă, spuse el, aruncând o privire în jur. 

Jumătate acum, jumătate la terminarea procesului. Zâmbetul 
se lăţi şi mai mult. 

— Şi eu ce trebuie să fac? 

— Vorbiţi cu Angel când o vedeţi în timpul vizitelor personale 
şi convingeţi-vă că înţelege cât de important este acest caz 
pentru acuzare. Dar nu-i spuneţi nimic de bani sau despre mine 
sau despre acest aranjament. Nu acum. Poate mai târziu. 

— De ce nu? 

— Pentru că e al dracului de ilegal, aţi înţeles? Dacă 
judecătorul ajunge să afle că am vorbit cu dumneavoastră, că 
v-am oferit bani pentru a vorbi cu Angel, atunci amândoi 
ajungem la închisoare. Aţi înţeles? 

— Mda. 

— E important să vă daţi seama cât de periculos este. Dacă 
nu doriţi să continuaţi, atunci mai bine să-mi spuneţi chiar 
acum. 

— Zece mii. 

— Cum? 

— Zece. Cinci acum şi cinci după ce se termină procesul. 

Cleve mârâi, aparent dezgustat. Dacă ar fi ştiut Derrick cât 
se punea la bătaie... 

— In regulă. Zece. 

— Când pot să-i iau? 

— Mâine. 

Au comandat sandviciuri şi au mai vorbit încă o oră despre 
proces, despre verdict şi despre cum ar fi fost cel mai potrivit 
s-o convingă pe Angel. 


Corvoada de a-l împiedica pe D. Martin Jankle să bea atât de 
iubita lui vodcă a căzut pe umerii lui Durwood Cable. Fitch şi 
Jankle se certaseră zdravăn, dacă Jankle poate sau nu să bea 
marţi seară, adică în seara dinainte de a depune mărturie. Fitch, 
fostul alcoolic, îl acuză pe Jankle că nu se poate stăpâni. Jankle îl 


înjură pe Fitch cu sete pentru că îşi permitea să-i spună lui, 
directorului executiv al firmei Pynex — una dintre cele mai 
bogate 500 din lume — când, dacă şi cât putea să bea. 

Cable a fost atras în dispută de Fitch. Cable a insistat ca 
Jankle să rămână la birou toată noaptea, pentru a-şi pregăti 
depoziţia. Au imaginat o audiere, urmată de un 
contrainterogatoriu şi Jankle s-a comportat corespunzător. Nimic 
spectaculos. Cable îl invită să privească înregistrarea video, 
împreună cu un grup de experţi în probleme de juriu. 

Când a ajuns, în sfârşit, la hotel, după ora 10 seara, Jankle a 
constatat că Fitch luase toate băuturile alcoolice din minibar, 
înlocuindu-le cu băuturi răcoritoare şi sucuri de fructe. 

Jack Jankle înjură şi căută în trusa de toaletă, unde ţinea o 
sticluţă ascunsă într-un suport de piele. Nici urmă de ea. Fitch o 
găsise şi pe asta. 


La ora unu dimineaţa, Nicholas deschise fără zgomot uşa 
camerei sale şi privi de o parte şi de alta a holului. Paznicul 
dispăruse, adormit, probabil, în camera lui. 

Marlee îl aştepta într-o cameră de la etajul al doilea. S-au 
îmbrăţişat şi s-au sărutat, dar atât. La telefon ea făcuse aluzie la 
unele probleme, astfel încât îi spuse repede întreaga poveste, 
începând cu discuţia de dimineaţă, cu Rebecca din Lawrence. 
Nicholas reacţionă neaşteptat de bine. 

În afara pasiunii instinctive a celor doi amanți, relaţia lor 
trecea rareori prin momente de emoție. lar când aceasta ieşea 
la suprafaţă, ea venea aproape întotdeauna de la Nicholas, cel 
mai temperamental dintre ei doi — ceea ce cu greu se putea 
spune şi despre ea. El ridica vocea când era furios, dar asta nu 
se întâmpla aproape niciodată. 

Marlee nu era rece, ci doar calculată. El nu o văzuse 
niciodată plângând, singura excepţie fiind finalul unui film care 
lui nu-i plăcuse deloc. Certurile lor nu fuseseră niciodată prea 
grave, iar altercaţiile lor obişnuite se terminau repede, pentru că 
Marlee îl învățase să-şi muşte limba. Ea nu suporta manifestările 
sentimentale irosite, nu se bosumfla şi nu-i purta pică, nici 
măcar nu-i făcea jocul atunci când el încerca să forţeze acest 
lucru. 

Ea îi povesti, cuvânt cu cuvânt, conversaţia cu Rebecca şi 


apoi încercă să-şi amintească toate amănuntele întâlnirii cu 
Fitch. 

Constatarea că fuseseră parţial descoperiţi era un şoc. Erau 
siguri că fusese vorba de Fitch şi se întrebau cât de multe ştia. 
Erau convinşi, aşa cum fuseseră în permanenţă, că trebuia 
descoperit Jeff Kerr pentru a ajunge la Claire Clement. Jeff nu 
avea nimic de ascuns. Trecutul lui Claire trebuia protejat, altfel 
era mai bine să-şi ia zborul de pe acum. 

Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte. 


Derrick intră în camera lui Angel strecurându-se pe fereastra 
care se deschidea în afară. N-o văzuse de duminică, adică de 
aproape patruzeci şi opt de ore şi, pur şi simplu, nu mai putea 
aştepta până în seara următoare, pentru că o iubea la nebunie, 
îi era dor şi simţea nevoia să o ţină în braţe. Ea observă imediat 
că băuse. S-au prăvălit imediat peste pat, consumând în tăcere 
o vizită personală neautorizată. 

Derrick se întoarse pe cealaltă parte şi adormi imediat. 

Se treziră în zori şi Angel intră în panică, pentru că avea un 
bărbat în cameră şi asta, bineînţeles, era o încălcare a ordinelor 
judecătorului. Lui Derrick nici nu-i păsa. Spuse că va aştepta, 
pur şi simplu, ca ei să plece spre tribunal şi apoi se va strecura 
afară din cameră. Vorbele lui nu reuşiră s-o calmeze prea mult, 
aşa că Angel rămase multă vreme sub duş. 

Derrick acceptase planul lui Cleve şi îi adusese importante 
îmbunătăţiri. După ce plecaseră din local, cumpărase o navetă 
cu şase sticle de bere şi condusese ore întregi de-a lungul 
golfului. Încet, străbătând Autostrada 90 într-un sens, apoi în 
sensul opus, pe lângă hoteluri, cazinouri şi docuri, de la Pass 
Christian până la Pascagoula, stătuse la volan, sorbind câte o 
gură de bere şi dezvoltând planul. După câteva rânduri de 
băuturi, Cleve lăsase să-i scape că avocaţii reclamantei încercau 
să obţină milioane. Era nevoie de numai nouă juraţi din 
doisprezece pentru asigurarea verdictului, aşa că Derrick socoti 
că votul lui Angel valora infinit mai mult decât cele zece mii de 
dolari. 

Zece mii sunaseră grozav în barul acela, dar dacă ei erau 
gata să plătească atât şi fuseseră de acord atât de repede, 
atunci puteau plăti şi mai mult, dacă făceau presiuni asupra lor. 


Cu cât mergea mai mult, cu atât creştea valoarea votului ei. 
Acum ajunsese la cincizeci de mii şi creştea cu fiecare oră 
trecută. 

Derrick era intrigat de noţiunea de procentaj. Dar dacă 
verdictul era, de exemplu, de zece milioane? Un procent, doar 
un amărât de procent însemna o sută de mii. Un verdict de 
douăzeci de milioane? Două sute de mii de dolari. Dar dacă 
Derrick îi propunea lui Cleve un aranjament prin care acesta să-i 
dea o sumă la început şi un procentaj, la pronunţarea 
verdictului? Ar fi fost un motiv suficient de puternic pentru 
Derrick şi, bineînţeles, pentru prietena lui, ea urmând să facă 
presiuni în timpul deliberărilor în scopul obţinerii unui verdict cu 
valoare mai mare. Intraseră şi ei în joc. Era o şansă cu care 
puteau să nu se mai întâlnească niciodată. 

Angel se întoarse în dormitor şi îşi aprinse o ţigară. 


27 


Apărarea bunului renume al companiei Pynex începu jalnic 
miercuri dimineaţă, deşi nu din vina avocaţilor săi. Un analist pe 
nume Walter Barker, angajat al unui cunoscut săptămânal 
financiar cu titlul de Mogu/, scrisese că şansele erau de 2 la 1 ca 
juriul din Biloxi să dea un verdict împotriva lui Pynex, cerând o 
sumă foarte mare ca daune. Barker nu era un oarecare. De 
formaţie avocat, dobândise o reputaţie formidabilă pe Wall 
Street, de om al cărui cuvânt trebuie ascultat atunci când un 
litigiu afecta situaţia comercială. Specialitatea lui era urmărirea 
proceselor, apelurilor şi hotărârilor definitive şi obişnuia să 
prezică rezultatul înainte de încheierea lor. De obicei, avea 
dreptate şi, cu cercetările sale, făcuse avere. Rubrica lui era 
citită de toată lumea şi faptul că paria împotriva companiei 
Pynex a şocat toată lumea financiară de pe Wall Street. La 
deschiderea bursei, stocul de acţiuni Pynex se afla la şaptezeci 
şi şase de puncte, a căzut la şaptezeci şi trei şi, către prânz, 
atinsese deja şaptezeci şi unu şi jumătate. 

Miercuri, sala de şedinţe era mai plină decât de obicei. 
Agenţii de bursă de pe Wall Street reveniseră în forţă, căci 
fiecare dintre ei citise articolul din Mogul şi, brusc, toţi erau de 


acord cu Barker, cu toate că la micul dejun, cu o oră în urmă, 
consensul fusese că Pynex trecuse cu bine peste prezentarea 
martorilor acuzării şi că ar fi fost normal să încheie în forţă. 
Acum citeau articolul cu feţe îngrijorate şi îşi revizuiau 
rapoartele către şefi. De fapt, Barker fusese la proces, cu o 
săptămână înainte. Stătuse singur, în ultimul rând. Ce observase 
el şi lor le scăpase? 

Juraţii şi-au ocupat locurile la ora nouă fix, conduşi de Lou 
Dell care le ţinea mândră uşa, ca şi cum şi-ar fi adunat oile 
rătăcite pentru a le readuce acolo unde le era locul. Harkin îi 
întâmpină ca şi cum ar fi fost plecaţi o lună, făcu o glumă nu 
prea reuşită despre pescuit şi apoi reluă obişnuita listă de 
întrebări care începea cu „Aţi fost agresat?". Le promise juraţilor 
o încheiere rapidă a procesului. 

Jankle fu chemat ca martor şi apărarea îşi începu audierea. 
Scăpat de efectele alcoolului, Jankle era în formă şi dădea 
răspunsuri foarte precise. Zâmbea cu uşurinţă şi părea bucuros 
că are şansa să-şi apere compania. Cable trecu fără probleme 
peste întrebările preliminare. 

Pe al doilea rând de scaune se afla D. Y. Taunton, avocatul 
de culoare de pe Wall Street care se întâlnise cu Lonnie în 
Charlotte. Il asculta pe Jankle, aruncând câte o privire spre 
Lonnie. Nu trecu mult până când acesta îl observă. Lonnie se 
uită o dată, nu se putu stăpâni şi se mai uită încă o dată spre el 
şi, la a treia privire, reuşi să dea uşor din cap şi să zâmbească, 
deoarece i se părea lucrul cel mai normal. Mesajul era clar — 
Taunton era o persoană importantă, care făcuse tot drumul 
până la Biloxi pentru că era o zi importantă. Venise rândul 
apărării şi Lonnie trebuia să înţeleagă că era esenţial să asculte 
şi să creadă fiecare cuvânt rostit din boxa martorilor. Pentru 
Lonnie, nu era nici o problemă. 

Prima reacţie dură din partea lui Jankle, în apărarea 
companiei sale, s-a făcut remarcată în problema alegerii. A 
recunoscut că mulţi cred despre ţigări că produc dependenţă, 
dar numai pentru că atât el, cât şi Cable îşi dădeau seama că, 
orice altceva ar fi spus, ar fi sunat prosteşte. Dar poate că nu e 
vorba de dependenţă. Nimeni nu ştie exact, iar cercetătorii sunt 
la fel de nedumeriţi ca şi ceilalţi. Un studiu spune una, altul 
spune cu totul altceva, dar el nu văzuse niciodată dovezi clare 
că fumatul ar produce dependenţă. Personal, nu credea aşa 


ceva. Jankle fuma de douăzeci de ani, dar numai pentru că îi 
făcea plăcere. Fuma douăzeci de ţigări pe zi, după dorinţă, şi îşi 
alesese o marcă de ţigări cu un conţinut scăzut de nicotină. Nu, 
cu siguranţă că nu era dependent. Putea să se lase oricând 
dorea. Fuma pentru că îi plăcea. Juca tenis de patru ori pe 
săptămână şi controalele medicale anuale nu arătau nici un 
motiv de îngrijorare. 

În sală, cu un rând în spatele lui Taunton, se afla Derrick 
Maples, care îşi făcea apariţia pentru prima dată în tribunal. 
Plecase de la motel la numai câteva minute după autobuz şi îşi 
propusese să-şi petreacă ziua căutându-şi de lucru. Acum visa 
un câştig uşor. Angel îl zări, dar continuă să-l urmărească pe 
Jankle. Interesul brusc dovedit de Derrick pentru proces era 
surprinzător. De când juraţii fuseseră sechestraţi, nu făcuse 
decât să se plângă. 

Jankle descrise diferitele mărci de ţigări produse de 
compania sa. Cobori din boxă şi se opri în faţa unei planşe viu 
colorate, pe care fiecare dintre cele opt tipuri de ţigări apărea 
însoţit de nivelul specific de nicotină şi gudron. Explică de ce 
unele ţigări au filtru şi unele nu, de ce unele au un conţinut mai 
mare de nicotină şi gudron decât altele. Esenţa era posibilitatea 
alegerii. Jankle era mândru de linia sa de producţie. 

Aici era vorba despre un element esenţial şi Jankle îl marcă 
foarte bine. Prin gama largă de produse oferite de Pynex, 
compania permitea fiecărui consumator să decidă câtă nicotină 
şi cât gudron doreau. Alegere. Alegere. Alegere. Alegeţi nivelul 
de nicotină şi gudron. Alegeţi câte ţigări fumaţi în fiecare zi. 
Alegeţi dacă doriţi sau nu să inhalaţi fumul. Faceţi o alegere 
înţeleaptă pentru corpul dumneavoastră şi efectul ţigărilor 
asupra lui. 

Jankle arătă spre pachetul de Bristol, colorat cu un roşu 
aprins; era marca de ţigări cu al doilea procent, ca mărime, de 
nicotină şi gudron. Recunoscu faptul că, dacă se făcea „abuz", 
rezultatele puteau fi grave. 

Ţigările puteau fi ţinute sub control, dacă erau folosite 
într-un mod cumpătat. Ca multe alte produse — alcool, unt, 
zahăr sau arme, ca să numească numai câteva — puteau deveni 
periculoase dacă se făcea abuz. 

In sală se afla şi Hoppy, aşezat de cealaltă parte a culoarului, 
pe acelaşi rând cu Derrick; se oprise numai pentru câteva clipe, 


să vadă cum mai merg lucrurile. În plus, dorea s-o vadă pe Millie 
şi să-i adreseze un zâmbet; ea era încântată să-l vadă, dar se 
mira de această bruscă obsesie a soţului ei pentru proces. În 
seara aceea, juriul avea dreptul la vizite personale, iar Hoppy 
abia aştepta să-şi petreacă trei ore în camera lui Millie, deşi 
sexul era ultimul lucru la care se gândea. 

Când judecătorul Harkin anunţă pauza de prânz, Jankle îşi 
încheia gândurile despre publicitate. Sigur că Pynex cheltuia o 
mulţime de bani, dar suma era mult mai mică decât pentru 
campaniile de bere, automobile sau Coca-Cola. Reclama era 
crucială pentru supraviețuirea într-o lume a concurenţei 
diabolice, indiferent despre ce produs era vorba. Bineânţeles că 
şi copiii vedeau reclamele sale. Cum să proiectezi un panou 
publicitar şi copiii să nu-l vadă? Cum să-i împiedici pe copii să 
răsfoiască revistele la care sunt abonaţi părinţii lor? Era 
imposibil. Jankle recunoscu, fără ezitare, că văzuse statisticile 
care arătau că 85% dintre copiii fumători cumpără cele trei 
mărci de ţigări cărora li se face cel mai mult reclamă. Dar 
acelaşi lucru se întâmplă şi cu adulţii! Din nou, nu se pot 
proiecta o reclamă şi o campanie publicitară pentru adulţi, fără 
să-i afecteze pe copii. 


Fitch urmări întreaga audiere a lui Jankle de pe locul său din 
ultimul rând. In dreapta sa se afla Luther Vandermeer, director 
executiv al companiei Trellco, cea mai mare companie 
producătoare de ţigări din lume. Vandermeer era liderul 
neoficial al Celor Patru Mari şi singurul pe care Fitch îl suporta. 
În schimb, el surprindea prin talentul de a-l tolera pe Fitch. 

Au luat masa de prânz la Mary Mahoney's, aşezaţi la o masă 
din colţ. Succesul de până atunci al lui Jankle îi mai liniştise, dar 
momentele cele mai grele abia de acum începeau. Articolul lui 
Barker din Mogul le tăiase pofta de mâncare. 

— Câtă influenţă ai asupra juriului? întrebă Vandermeer, 
alegând mâncarea din farfurie. 

Fitch nu avea de gând să-i răspundă sincer. Nu asta se 
aştepta de la el. Afacerile lui murdare erau un secret pentru 
toată lumea, cu excepţia propriilor săi agenţi. 

— Ca de obicei, răspunse Fitch. 

— Poate că nu e suficient. 


— Ce vrei să spui? 

Vandermeer nu-i răspunse, ci măsură cu privirea picioarele 
unei chelneriţe care lua comanda la masa alăturată. 

— Facem tot posibilul, spuse Fitch cu o căldură neobişnuită 
pentru el. Dar Vandermeer era speriat, şi asta pe bună dreptate. 
Fitch ştia că presiunea era enormă. Un verdict pentru o sumă 
mare în favoarea reclamantei nu ar fi fost falimentar pentru 
Pynex sau Trellco, dar rezultatele ar fi fost teribile şi de lungă 
durată. Un studiu neoficial, făcut chiar de ei, prevedea o 
pierdere imediată de 20% din valoarea acţiunilor tuturor celor 
patru companii, iar acela ar fi fost doar începutul. In acelaşi 
studiu, un scenariu pentru cazul cel mai nefericit prevedea un 
milion de procese intentate de către cei bolnavi de cancer la 
plămâni, împotriva companiilor, în următorii cinci ani după un 
astfel de verdict, fiecare proces costând în medie un milion 
numai pentru plata avocaţilor. Studiul nu îndrăznea să estimeze 
costul unui milion de verdicte. Scenariul catastrofal prevedea o 
acţiune împotriva unei întregi clase sociale, aceea a tuturor 
celor care fumaseră vreodată şi se simțeau afectaţi din acest 
motiv. La acel nivel, se putea vorbi despre faliment. Şi era 
probabil ca în Congres să se facă eforturi pentru interzicerea 
producţiei de ţigări. 

— Ai bani destui? întrebă Vandermeer. 

— Cred că da, răspunse Fitch, întrebându-se, în sinea lui, 
pentru a suta oară, cam la ce sumă se gândea drăgălaşa de 
Marlee. 

— Cred că fondul este destul de solid. 

— Într-adevăr. 

Vandermeer ronţăia o bucăţică de pui la grătar. 

— De ce nu alegi nouă juraţi, să le dai câte un milion de 
dolari? întrebă el, chicotind, ca şi cum ar fi fost o simplă glumă. 

— Crede-mă, m-am gândit la asta. E mult prea riscant. 
Oamenii aceia ar putea ajunge la închisoare. 

— Ei, glumeam şi eu! 

— Avem noi metodele noastre. 

Vandermeer redeveni serios. 

— Trebuie să câştigăm, Rankin, înţelegi? Trebuie să 
câştigăm. Indiferent cât costă. 


De vreo săptămână, ca urmare a unei alte solicitări scrise 
din partea lui Nicholas Easter, judecătorul Harkin schimbase 
rutina prânzului stabilind că şi cei doi juraţi de rezervă puteau 
mânca alături de cei doisprezece. Nicholas argumentase că, din 
moment ce toţi paisprezece locuiau împreună, se uitau la filme 
împreună, mâncau dimineaţa şi seara împreună, era aproape 
ridicol să fie separați la prânz. 

Henry Vu fusese pilot pe un bombardier sud-vietnamez şi se 
prăbuşise cu avion cu tot în Marea Chinei, a doua zi după 
căderea Saigonului. Fusese salvat de un vas american şi tratat 
într-un spital din San Francisco. A durat un an până când a 
reuşit să-şi scoată soţia şi copii din ţară, prin Laos, Cambodgia şi 
Thailanda, iar de acolo spre San Francisco, unde întreaga familie 
locuise doi ani. Se stabiliseră în Biloxi în 1978. Vu a cumpărat o 
barcă de pescuit crevete, alăturându-se numeroşilor pescari 
vietnamezi care făceau o puternică concurenţă localnicilor. Cu 
un an în urmă, fiica lui fusese prima din anul al patrulea de liceu 
şi rostise discursul de absolvire. Primise o bursă completă la 
Harvard. Henry îşi cumpărase al patrulea vas de pescuit. 

Nu făcea nici un efort să evite obligaţia de jurat. Era patriot, 
ca şi ceilalţi, inclusiv colonelul. 

Nicholas, bineînţeles, se împrietenise imediat cu el. Era 
hotărât să facă în aşa fel încât Vu să fie printre cei doisprezece 
aleşi şi să fie prezent la începerea deliberărilor. 


Cu un juriu obosit de izolare, ultimul lucru pe care şi-l dorea 
Cable era să prelungească prezentarea cazului. Redusese lista 
martorilor săi la cinci şi îşi propusese să limiteze audierea lor la 
cel mult patru zile. 

Era momentul cel mai prost al zilei pentru o examinare 
directă — prima oră după prânz — când Jankle îşi luă locul în 
boxa martorilor şi audierea reâncepu. 

— Ce face compania dumneavoastră pentru combaterea 
fumatului în rândul minorilor? îl întrebă Cable şi Jankle vorbi o 
oră întreagă. Un milion colo, pentru cutare cauză nobilă, un alt 
milion colo, pentru cutare campanie publicitară. Unsprezece 
milioane numai în ultimul an. 

În anumite momente, Jankle aproape că părea să urască 
tutunul. 


După o pauză foarte lungă pentru cafea, la ora trei, Wendall 
Rohr şi-a încercat pentru prima dată puterile cu Jankle. A 
început cu o întrebare răutăcioasă şi lucrurile au început să 
meargă din ce în ce mai prost. 

— Este adevărat, domnule Jankle, că această companie 
cheltuieşte sute de milioane pentru a-i convinge pe oameni să 
fumeze, iar când aceştia se îmbolnăvesc din cauza ţigărilor 
dumneavoastră, compania nu plăteşte un ban pentru a-i ajuta? 

— Este o întrebare? 

— Sigur că da. Acum vă rog să răspundeţi! 

— Nu. Nu este adevărat. 

— Bun. Când a plătit Pynex ultima dată, o sumă cât de mică, 
pentru tratamentul unui fumător? 

Jankle ridică din umeri şi mormăi ceva. _ 

— Îmi pare rău, domnule Jankle. N-am auzit. Întrebarea era 
când a plătit... 

— Am auzit întrebarea. 

— Atunci, răspundeţi. Daţi-ne măcar un exemplu despre 
ajutorul acordat de Pynex pentru tratamentele medicale ale 
unei persoane care fuma ţigările produse de dumneavoastră? 

— Nu-mi amintesc. 

— Deci compania dumneavoastră refuză să-şi asume 
responsabilitatea pentru produsele sale? 

— Nu, nicidecum. 

— Bun. Daţi-ne măcar un exemplu pentru a demonstra că 
Pynex îşi asumă responsabilitatea pentru produsele sale. 

— Produsele noastre nu sunt vătămătoare. 

— Nu cauzează boala şi moartea? întrebă Rohr uimit, 
desfăcându-şi larg braţele. 

— Nu. Nici vorbă. 

— Cred că n-am înţeles bine. Afirmaţi în faţa juraţilor că 
ţigările dumneavoastră nu cauzează boala şi moartea? 

— Numai dacă se face abuz. 

Rohr izbucni în râs, repetând cu dispreţ cuvântul „abuz". 

— Ţigările dumneavoastră se aprind cu bricheta? 

— Bineânţeles. 

— Şi fumul produs de tutun şi hârtie trebuie tras în piept, 
prin capătul opus celui aprins? 

— Da. 

— lar acest fum trebuie să pătrundă în gură? 


— Da. 

— Şi să fie inhalat în aparatul respirator? 

— Depinde de alegerea fumătorului. 

— Dumneavoastră inhalaţi fumul, domnule Jankle? 

— Da. 

— Cunoaşteţi studiile care arată că 98% dintre fumători 
inhalează fumul? 

— Da. 

— Deci, ar fi corect să spunem că ştiţi că fumul va fi inhalat? 

— Cred că da. 

— Sunteţi de părere că persoanele care inhalează fumul 
abuzează, de fapt, de produsul în cauză? 

— Nu. 

— Atunci spuneţi-ne, domnule Jankle, ce înseamnă abuzul în 
cazul ţigărilor? 

— Fumatul în exces. 

— Cât de mult înseamnă acest „exces"? 

— Cred că depinde de fiecare individ. 

— Eu nu vorbesc cu fiecare fumător în parte, domnule 
Jankle. Eu vorbesc cu dumneavoastră, directorul executiv al 
companiei Pynex, una dintre cele mai mari producătoare de 
ţigări din lume. Şi vă întreb pe dumneavoastră cât de mult 
credeţi că înseamnă "în exces"? 

— Cred că mai mult de două pachete pe zi. 

— Mai mult de patruzeci de ţigări pe zi? 

— Da. 

— Înţeleg. Şi pe ce studiu vă bazaţi această părere? 

— Pe nici unul. Este doar părerea mea. 

— Sub patruzeci, fumatul nu este nesănătos. Peste 
patruzeci, se face abuz. Aceasta este depoziţia dumneavoastră? 

— Este părerea mea. 

Jankle începea să se foiască în scaun şi arunca priviri 
disperate spre Cable, care era furios şi se uita în altă parte. 
Teoria abuzului era ceva nou, o invenţie a lui Jankle. Insistase să 
o folosească. 

Rohr îşi cobori vocea şi îşi cercetă notițele. Nu se grăbea, 
pentru că nu dorea să-şi strice plăcerea de a-şi distruge prada. 

— Vreţi să comentaţi, pentru juraţi, măsurile luate de 
dumneavoastră, în calitate de director executiv, pentru a 
avertiza publicul că obiceiul de a fuma peste patruzeci de ţigări 


pe zi este periculos? 

Jankle fu gata să riposteze cu duritate, dar se stăpâni. 
Deschise gura şi rămase pe gânduri îndelung. Răul fusese făcut, 
aşa că se controlă şi răspunse: 

— Cred că m-aţi înţeles greşit. 

Rohr nu avea de gând să-l lase să explice. 

— Sunt convins. Nu cred că am văzut vreodată un 
avertisment scris pe produsele dumneavoastră, prin care să se 
arate că mai mult de două pachete pe zi înseamnă un abuz 
periculos. De ce nu? 

— Nu suntem obligaţi. 

— De către cine? 

— De către guvern. 

— Deci, dacă guvernul nu vă obligă să avertizaţi lumea că 
produsele dumneavoastră pot fi consumate abuziv, nu aveţi de 
gând să o faceţi din proprie iniţiativă, nu-i aşa? 

— Noi respectăm legea. 

— Legea obligă Pynex să cheltuiască patru sute de milioane 
de dolari pe publicitate, aşa cum s-a întâmplat anul trecut? 

— Nu. 

— Dar asta aţi făcut, nu-i aşa? 

— Cam aşa ceva. 

— lar dacă doreaţi să-i avertizaţi pe fumători de potenţialul 
pericol, aţi fi putut, fără îndoială, s-o faceţi, nu? 

— Presupun că da. 

Rohr schimbă brusc tonul, vorbind despre unt şi zahăr — 
două dintre produsele cu risc potenţial prin folosire abuzivă. Era 
fericit să poată scoate în evidenţă diferenţele dintre ele şi ţigări, 
făcându-l pe Jankle să pară un caraghios. . 

Lăsă la urmă asul din mânecă. Intr-o scurtă pauză, 
monitoarele video au fost din nou aduse în sală. La întoarcerea 
juriului, lumina a fost parţial stinsă şi — iată-l pe Jankle pe 
ecran, cu mâna dreaptă ridicată pentru a jura că va spune 
adevărul şi numai adevărul. Era vorba despre o audiere în faţa 
unui  subcomitet al Congresului. Lângă Jankle se aflau 
Vandermeer şi ceilalţi doi directori executivi ai Celor Patru Mari, 
citați, împotriva voinţei lor, pentru a depune mărturie în faţa 
unui grup de politicieni. Păreau patru mafioţi pe punctul de a 
declara în faţa Congresului că nu există crimă organizată. 
Interogatoriul era brutal. 


Banda era montată selectiv. Unul după altul, au fost întrebaţi 
de-a dreptul dacă nicotina produce dependenţă şi fiecare dintre 
ei a răspuns, categoric, că nu. Jankle a fost ultimul şi, până să 
apuce să-şi exprime, furios, negația, juriul, asemenea acelui 
subcomitet, înţelese că minţea. 


28 


În cursul unei discuţii tensionate avute cu Cable în biroul 
său, Fitch îi aruncă în faţă aproape tot ce îl deranja în legătură 
cu modul în care îşi pregătise apărarea, începu cu Jankle şi 
strălucitoarea sa modalitate cu totul nouă de a apăra industria 
tutunului, strategia abuzului de ţigări, o atitudine nebunească 
prin care riscau să piardă totul. Cable, care nu avea chef de 
cicăleală, mai ales când venea din partea unui nespecialist pe 
care, oricum, îl dispreţuia, îi repetă că îl rugaseră pe Jankle să 
nu aducă vorba despre asta. Dar Jankle fusese avocat pe 
vremuri şi îşi imagina că era un gânditor original, căruia i se 
oferea şansa unică de a salva Marea Industrie. Jankle se afla în 
acel moment la bordul unui avion, în drum spre New York. 

lar Fitch era de părere că juriul ar putea să se fi săturat de 
Cable. Rohr împărţise munca din tribunal cu banda lui de hoţi. 
De ce Cable nu permitea unui alt avocat, în afară de Felix 
Mason, să se ocupe de câţiva martori? Dumnezeu ştia că au 
destui avocaţi la dispoziţie. Era vorba de vanitate? 

Strigau unul la celălalt peste birou. 

Articolul din Mogu/ descătuşase nervii şi adăugase încă un 
surplus de tensiune la cea existentă deja. 

Cable îi aminti lui Fitch că el era avocatul şi că îşi petrecuse 
treizeci de ani străluciți în tribunal. Se pricepea mai bine să 
înţeleagă starea de spirit şi şansele unui proces. 

Fitch, la rândul său, îi aminti lui Cable că acesta era al 
nouălea proces împotriva industriei tutunului coordonat de el, ca 
să nu mai vorbească de cele două procese anulate datorită lui; 
categoric, văzuse destule pledoarii mult mai eficiente decât 
ceea ce îi oferea Cable. 

Când ţipetele şi înjurăturile au încetat şi amândoi au încercat 
din răsputeri să se calmeze, au căzut de acord că apărarea 


trebuie să fie scurtă. Cable prevedea încă trei zile, iar asta urma 
să includă şi contrainterogatoriul iniţiat de Rohr. Trei zile, nici o 
clipă mai mult, spuse Fitch. 

leşi din birou şi trânti uşa după el, luându-l pe Jose din hol. 
Împreună, trecură în goană prin birourile încă pline de avocaţi 
cu mânecile suflecate, asistenţi mâncând pizza şi secretare care 
se învârteau peste tot, încercând să-şi termine treaba, pentru a 
se întoarce acasă, la copii. 

În maşină, José îi dădu lui Fitch un teanc de faxuri pe care 
acesta le citi în grabă, în timp ce se îndreptau în cea mai mare 
viteză spre sediu. Primul era o listă a deplasărilor lui Marlee de 
la întâlnirea lor pe chei, întâmplată cu o zi înainte. Nimic 
neobişnuit. 

Următorul fax era recapitularea celor întâmplate în Kansas. 
O Claire Clement fusese descoperită în Topeka, dar era 
internată într-un azil. Cea din Des Moines răspunsese chiar la 
telefon, în magazinul de maşini de mâna a doua al cărei 
proprietar era soţul ei. Swanson spunea că urmăresc multe fire, 
dar raportul nu era prea bogat în detalii. Unul dintre amicii lui 
Kerr de la facultate fusese găsit în Kansas City şi se încerca 
organizarea unei întâlniri. 

Trecând pe lângă un magazin general, reclama unei cutii de 
bere luminate de neon îi atrase atenţia lui Fitch. Mirosul şi 
gustul unei beri reci îi umplu nările, făcându-l să-i lase gura apă. 
O singură bere. O singură bere dulce, rece ca gheaţa, într-o 
halbă înaltă. De când nu mai gustase? 

Dorinţa de a opri era teribilă. Putea să-l trimită pe Jose 
înăuntru, să cumpere doar o sticlă rece, una singură, şi cu asta, 
basta. Oare? Cu siguranţă că, după nouă ani de abstinenţă, se 
putea descurca acum cu o singură porţie. De ce să nu bea, 
numai una? 

Pentru că băuse un milion de beri. lar dacă Jose se oprea 
aici, avea să se oprească din nou, două rânduri de blocuri mai 
departe. Şi, când aveau să ajungă, în sfârşit, la birou, maşina ar 
fi fost plină de sticle goale, pe care Fitch le-ar fi aruncat spre 
maşinile din jur. Făcea foarte urât la băutură. 

Dar numai una, care să-i calmeze nervii, să-l ajute să uite 
această zi mizerabila... 

— Vă simţiţi bine, şefu'? îl întrebă José. 

Fitch mormăi ceva şi renunţă să se mai gândească la bere. 


Unde era Marlee şi de ce nu-l sunase astăzi? Procesul se apropia 
de sfârşit. Un aranjament cerea timp pentru negociere şi 
execuţie. 7 

Se gândi la articolul din Mogul şi şi-o dori pe Marlee. li 
răsună în urechi glasul idiotului de Jankle, expunând o teorie 
nou-nouță de apărare şi tânji după Marlee. Inchise ochii şi văzu 
feţele juraţilor, şi suspină după Marlee. 


Cum Derrick se considera acum un jucător important, alese 
un nou loc de întâlnire pentru miercuri seara. Un bar rău famat 
din cartierul negrilor din Biloxi, un loc în care, de fapt, Cleve mai 
fusese şi altă dată. Derrick îşi imagina că va dicta regulile jocului 
dacă se afla pe terenul său. Cleve insistă să se întâlnească mai 
întâi în parcare. 

Parcarea era aproape plină. Cleve întârzia. Derrick îl observă 
în clipa în care îşi parca maşina şi se îndreptă spre el. 

— Nu cred că e o idee prea bună, spuse Cleve, privind afară 
prin geamul abia crăpat al maşinii, spre clădirea întunecată, 
cenuşie, cu gratii la ferestre. 

— Nici o problemă, spuse Derrick, puţin îngrijorat la rândul 
său, dar nedorind să arate acest lucru. Locul e sigur. 

— Sigur? Trei tipi au fost înjunghiaţi aici luna trecută. Eu sunt 
singurul alb de pe aici şi tu îţi închipui că am să intru acolo cu 
cinci mii în buzunar, ca să ţi-i dau acolo. Ghici, care dintre noi va 
fi tăiat primul? Eu sau tu? 

Derrick înţelese, dar nu dori să cedeze aşa de uşor. Se 
aplecă şi mai mult pe geam, cercetă parcarea de jur împrejur şi, 
dintr-o dată, i se făcu frică. 

— Eu zic să intrăm, spuse el, cu tonul cel mai jovial de care 
era în stare. 

— Las-o baltă, spuse Cleve. Dacă vrei banii, ne întâlnim la 
Waffle House, pe Autostrada 90. 

Cleve porni motorul şi ridică geamul. Derrick privi în urma 
lui, gândindu-se că încă mai poate pune mâna pe cei cinci mii 
de dolari bani gheaţă şi porni în goană spre maşina sa. 


Au mâncat clătite şi au băut cafea la tejghea. Conversaţia 
trena, pentru că bucătarul pregătea o omletă cu cârnaţi la 


câţiva paşi mai încolo şi părea că se chinuie să prindă orice 
cuvânt. 

Derrick era nervos şi îi tremurau mâinile. „Pândarii" 
manevrau plăţi în bani gheaţă în fiecare zi. Afacerea avea o 
importanţă minoră pentru Cleve. 

— Aşa că mă gândesc că zece mii e cam puţin, înţelegi ce 
vreau să zic? spuse Derrick în cele din urmă, rostind replica pe 
care o repetase toată după-amiaza. 

— Credeam că ne-am înţeles, spuse Cleve deloc impresionat, 
mestecând o clătită. 

— Cred că încerci totuşi să mă păcăleşti. 

— Aşa crezi că se face o negociere? 

— Nu-mi oferi destul, omule. M-am gândit bine. Chiar am 
fost la tribunal în dimineaţa asta şi am ascultat o parte din 
proces. Acum ştiu ce se întâmplă. M-am lămurit. 

— Zău? 

— Mada. lar ai voştri nu joacă cinstit. 

— Nu mi s-a părut că ai avut ceva de reclamat aseară, când 
ne-am înţeles la zece mii. 

— Lucrurile s-au schimbat. Aseară m-ai luat pe nepregătite. 

Cleve îşi şterse gura cu un şerveţel de hârtie şi aşteptă până 
când bucătarul servi pe altcineva, la celălalt capăt al tejghelei. 

— Atunci, ce doreşti? întrebă el. 

— Mult mai mult. 

— Nu avem timp de joacă. Spune-mi ce vrei. 

Derrick înghiţi în sec şi privi peste umăr. 

— Cincizeci de mii, spuse el în şoaptă, plus un procent din 
suma obţinută prin verdict. 

— Ce procent? 

— Cred că zece la sută ar fi corect. 

— Aha, aşa deci, spuse Cleve, lăsând şerveţelul pe masă. Ai 
înnebunit, continuă el şi puse o bancnotă de cinci dolari lângă 
farfurie. Ne-am înţeles pentru zece. Asta e. Un ban în plus şi 
riscăm să fim prinşi. 

Cleve plecă grăbit. Derrick se căută în buzunare şi nu găsi 
decât câteva monede. Brusc, bucătarul apăru lângă el, urmărind 
căutarea sa disperată după bani. 

— Credeam că plăteşte el, spuse Derrick, verificându-şi 
buzunarul cămăşii. 

— Câţi bani aveţi? îl întrebă bucătarul, luând bancnota de 


cinci dolari de lângă farfuria lui Cleve. 

— Optzeci de cenți. 

— E destul. 

Derrick porni în goană spre parcare, unde îl găsi pe Cleve 
aşteptându-l cu motorul pornit şi geamul coborât. 

— Pun pariu că partea cealaltă ar plăti mai bine, îi strigă el, 
aplecându-se peste geam. 

— Atunci, n-ai decât să încerci. Du-te la ei mâine şi spune-le 
că vrei cincizeci de mii pentru un singur vot. 

— Plus zece la sută. 

— Eşti ţicnit, băiete, spuse Cleve oprind motorul şi coborând 
din maşină. Îşi aprinse o ţigară. Nu înţelegi nimic, reluă el. Un 
verdict în favoarea apărării înseamnă că nu iese nici un ban. 
Zero pentru reclamant înseamnă zero pentru apărare. Înseamnă 
că nu există procentaje pentru nimeni. Avocaţii acuzării primesc 
patruzeci la sută din nimic. E limpede? 

— Mda, mormăi Derrick deşi era evident că încă nu e 
lămurit. 

— Uite care e treaba, ceea ce-ţi ofer eu este al naibii de 
ilegal. Nu te lăcomi. Altfel, o să te prindă. 

— Zece mii mi se par o bagatelă pentru o treabă atât de 
importantă. 

— Nu, nu privi lucrurile aşa. Gândeşte-te că ea nu are 
dreptul la nimic, da? Zero. Îşi face datoria civică, primind 
cincisprezece dolari pe zi pentru că e un bun cetăţean. Cele 
zece mii înseamnă mită, un cadou murdar care trebuie uitat 
îndată ce va fi primit. 

— Dar dacă îmi oferi un procentaj, atunci voi avea motive să 
lucrez mai serios în camera juraţilor. 

Cleve trase cu sete din ţigară şi scoase fumul încet, 
clătinând din cap. 

— Pur şi simplu, nu înţelegi. Dacă verdictul este în favoarea 
acuzării, vor trece câţiva ani până când vor pune mâna pe bani. 
Uite ce e, Derrick, complici prea mult lucrurile. la banii. Vorbeşte 
cu Angel. Ajută-ne s-o scoatem la capăt. 

— Douăzeci şi cinci de mii. 

Încă un fum, apoi ţigara căzu pe asfalt, unde Cleve o strivi cu 
talpa cizmei. 

— Va trebui să vorbesc cu şeful meu. 

— Douăzeci şi cinci de mii pentru fiecare vot. 


— Pentru fiecare vot? 

— Mda. Angel poate aduce mai multe. 
— Pe cine? 

— Nu-ţi spun. 

— Lasă-mă să vorbesc cu şeful meu. 


În camera 54, Henry Vu citea scrisorile primite de la Harvard, 
de la fiica lui, în timp ce soţia lui, Qui, studia o nouă variantă de 
asigurare a flotei lor de bărci de pescuit. Cum Nicholas era la 
film, la celălalt capăt al holului, camera 48 era goală. În camera 
44, Lonnie şi soţia lui se strângeau în braţe sub pătură, pentru 
prima dată după aproape o lună, dar erau obligaţi să se 
grăbească, pentru că sora ei rămăsese cu copiii. In camera 58, 
doamna Grimes urmărea o comedie în serial, în vreme ce 
Herman încărca informaţiile despre proces în computerul său. 
Camera 50 era goală, pentru că, în acel moment, colonelul se 
afla în camera de petrecere, iar doamna Herrera era plecată în 
Texas, în vizită la o verişoară. lar 52 era de asemenea goală, 
pentru că Jerry bea o bere cu colonelul şi cu Nicholas, aşteptând 
ca, mai târziu, să se strecoare în camera Pudelului, de cealaltă 
parte a holului. În 56, Shine Royce, jurat de rezervă numărul doi, 
ungea cu unt grămada de chifle pe care le luase din sufragerie, 
se uita la televizor şi, încă o dată, mulțumea Domnului pentru 
norocul său. Royce avea cincizeci şi doi de ani, era şomer, locuia 
într-o rulotă închiriată cu o femeie mai tânără şi cei şase copii ai 
ei şi nu mai reuşise să câştige cincisprezece dolari pe zi de mulţi 
ani. Acum, nu trebuia decât să stea şi să asculte un proces, iar 
administraţia nu numai că îl plătea, dar îi şi dădea să mănânce. 
În camera 46, Phillip Savelle şi amica sa pakistaneză beau ceai 
de plante şi fumau marijuana cu ferestrele larg deschise. 

Vizavi, în camera 49, Sylvia Taylor-Tatum vorbea la telefon 
cu fiul ei. La 45, doamna Gladys Card juca gin rummy cu domnul 
Nelson Card, cel cu prostata. La 51, Rikki Coleman îl aştepta pe 
Rhea, care întârzia şi risca să nici nu ajungă, pentru că fata care 
avea grijă de copii nu-şi făcuse apariţia. In camera 53, Loreen 
Duke stătea pe pat, ronţăia un fursec şi asculta cu invidie cum 
se zgâlţâiau pereţii camerei de alături, unde se aflau Angel 
Weese şi prietenul ei. 

lar în camera 47, Hoppy şi Millie Dupree făceau dragoste ca 


niciodată până atunci. Hoppy sosise devreme, cu o pungă 
imensă, plină cu mâncare chinezească şi o sticlă de şampanie, 
cum nu mai băuseră de mult. În condiţii normale, Millie ar fi 
protestat împotriva alcoolului, dar acele zile erau departe de a fi 
normale. Sorbi o gură din acel lichid, dintr-un pahar de plastic 
de la motel, luându-şi o porţie zdravănă de porc cu sos 
dulce-amărui. Apoi, Hoppy porni la atac. 

La sfârşit, rămaseră întinşi pe întuneric, vorbind în şoaptă 
despre copii şi şcoală şi problemele casei, în general. Ea era 
deja obosită de acest chin şi nerăbdătoare să se întoarcă la 
familia ei. Hoppy vorbea cu tristeţe despre absenţa ei. Copiii 
erau nervoşi. Casa arăta jalnic. Tuturor le era dor de Millie. 

Hoppy se îmbrăcă şi aprinse televizorul. Millie îşi luă halatul 
de baie şi îşi mai turnă puţină şampanie. 

— N-o să-ţi vină să crezi, spuse Hoppy, căutând ceva cu 
înfrigurare în buzunarul de la haină şi scoțând de acolo o bucată 
de hârtie împăturită. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea, luând hârtia şi 
despăturind-o. Era o copie a falsului raport adus de Fitch, în care 
erau prezentate nenumăratele păcate ale lui Leon Rubilio. Ea îl 
citi fără grabă, apoi îşi privi soţul cu suspiciune. 

— De unde ai făcut rost de asta? îl întrebă ea. 

— A sosit ieri, prin fax, răspunse Hoppy sincer. Exersase 
acest răspuns, pentru că nu suporta ideea de a o minţi pe Millie. 
Se simţea jalnic, dar Napier şi Nitchman îl pândeau pe undeva, 
pe afară. 

— Cine l-a trimis? îl întrebă ea. 

— Nu ştiu. Pare să vină de la Washington. 

— De ce nu l-ai aruncat? 

— Nu ştiu. Eu... 

— Ştii că nu ai voie să-mi arăţi aşa ceva, Hoppy, protestă 
Millie, aruncând hârtia pe pat şi apropiindu-se de soţul ei, cu 
mâinile în şold. Ce încerci să faci? 

— Nimic. A venit la mine la birou, prin fax, atâta tot. 

— Ce coincidenţă! Cineva de la Washington s-a întâmplat 
să-ţi ştie numărul de fax, s-a întâmplat să ştie că soţia ta e în 
juriu, s-a întâmplat să ştie că Leon Rubilio a depus mărturie şi 
s-a întâmplat să-şi închipuie că, dacă îţi trimite ţie faxul ăsta, tu 
vei fi atât de prost încât să mi-l aduci aici şi să încerci să mă 
influenţezi. Vreau să ştiu ce se întâmplă! 


— Nimic. Îți jur, spuse Hoppy speriat. 

— Cum de ţi s-a trezit aşa, dintr-o dată, interesul pentru 
procesul acesta? 

— E fascinant. 

— E fascinant de trei săptămâni încoace, iar tu abia dacă 
vorbeai despre el. Ce se întâmplă, Hoppy? 

— Nimic. Calmează-te. 

— Eu ştiu când ai ceva pe suflet. 

— Revino-ţi, Millie. Uită-te la tine ce nervoasă eşti. Şi eu sunt 
nervos. Procesul ăsta ne-a înnebunit pe toţi. Imi pare rău că 
ţi-am adus hârtia asta. 

Millie îşi termină şampania şi se aşeză pe marginea patului. 
Hoppy se aşeză lângă ea. Domnul Cristano de la Justiţie îi ceruse 
foarte categoric să facă în aşa fel încât Millie să arate raportul 
tuturor prietenilor ei din juriu. Se îngrozea la gândul că trebuia 
să-i spună domnului Cristano că, probabil, acest lucru nu se va 
întâmplă. Dar, la urma urmelor, cum putea şti domnul Cristano 
cu exactitate ce se întâmplase cu nenorocita aceea de hârtie? 

Pe când Hoppy reflecta la toate aceste lucruri, Millie începu 
să plângă. 

— Vreau să plec acasă, spuse ea cu ochii roşii şi buzele 
tremurând. Hoppy o luă cu braţul de după umeri şi o strânse 
Uşor. 

— Îmi pare rău, spuse el, iar Millie începu să plângă şi mai 
tare. 

Hoppy era şi el gata să izbucnească în plâns. Întâlnirea asta 
fusese inutilă, chiar dacă făcuseră dragoste. După părerea 
domnului Cristano, procesul avea să se încheie în câteva zile. 
Era esenţial ca Millie să se convingă repede că singurul verdict 
normal trebuia să fie în favoarea apărării. Cum nu aveau prea 
mult timp la dispoziţie, Hoppy era obligat să-i spună crudul 
adevăr. Nu acum, nu în seara asta, dar neapărat în cursul 
următoarei vizite personale. 


29 


Obiceiurile colonelului nu se schimbau niciodată. Ca un bun 
soldat, se scula exact la cinci şi jumătate în fiecare zi şi făcea 


cincizeci de flotări şi genuflexiuni înainte de duşul scurt, rece. La 
şase se ducea în sufragerie, unde nici nu dorea să ştie ce s-ar fi 
putut întâmpla dacă nu găsea cafea proaspătă, şi o mulţime de 
ziare. Mânca pâine prăjită cu gem, fără unt, şi îşi saluta fiecare 
coleg în parte cu un entuziast salut din inimă, în timp ce ei 
intrau şi ieşeau pe uşă. Toţi aveau ochii cârpiţi de somn şi abia 
aşteptau să se întoarcă în camere, unde îşi puteau bea cafeaua 
şi studia ştirile în linişte. Era un mod grozav de a-ţi începe ziua, 
mai ales că erau obligaţi să-i întoarcă salutul şi să răspundă la 
peroraţiile sale. Cu cât erau sechestraţi acolo mai mult, cu atât 
devenea mai expansiv înainte de răsăritul soarelui. Câţiva dintre 
juraţi aşteptau să treacă ora opt, când se ştia că el se ridică 
prompt de la masă, pentru a se întoarce în camera sa. 

Joi dimineaţă, la şase şi un sfert, Nicholas îl salută pe colonel 
în timp ce îşi turna o ceaşcă de cafea şi suportă o scurtă discuţie 
despre vreme. Părăsi sufrageria improvizată şi străbătu fără 
zgomot holul pustiu, întunecat. Deja se auzeau televizoarele 
puse în priză. Cineva vorbea la telefon. Deschise uşa camerei 
sale şi puse repede ceaşca de cafea pe bufet, luă un teanc de 
ziare dintr-un sertar şi ieşi. 

Cu o cheie furată de la recepţie, Nicholas pătrunse în camera 
50, unde locuia colonelul. Se simţea mirosul greu de after-shave 
ieftin. Pantofii erau rânduiţi cu grijă, de-a lungul unui perete. 
Hainele din debara erau aşezate ordonat, fără nici o cută. 
Nicholas se lăsă în genunchi, ridică marginea cuverturii de pe 
pat şi ascunse ziarele şi revistele dedesubt. Unul dintre ele era 
un exemplar din Mogul, ediţia din ziua precedentă. 

leşi fără zgomot şi se întoarse în camera lui. O oră mai 
târziu, o sună pe Marlee. Ilmaginându-şi că Fitch îi înregistra 
toate convorbirile, spuse doar „Cu Darlene, vă rog" la care ea îi 
răspunse „Aţi greşit numărul" şi închiseră amândoi. Aşteptă 
cinci minute şi formă numărul unui telefon celular pe care 
Marlee îl ţinea ascuns într-o debara. Amândoi bănuiau că Fitch 
pusese microfoane în telefoane şi în apartamentul ei. 

— Livrarea a fost efectuată, spuse el. 

Treizeci de minute mai târziu, Marlee părăsi apartamentul în 
care locuia şi găsi un telefon public, într-un local cu servire la 
bordul maşinii. Îl sună pe Fitch şi aşteptă până când i se făcu 
legătura. 

— Bună dimineaţa, Marlee, îi spuse el. 


— Salut, Fitch. Uite, aş dori să pot sta la telefon, dar ştiu că 
înregistrezi tot ce spun. 

— Nu, nu e adevărat. Pe cuvânt. 

— În regulă. Există un magazin „Kroger", la intersecţia Străzii 
14 cu Beach Boulevard, la cinci minute distanţă de biroul tău. În 
apropiere de intrarea principală, pe dreapta, sunt trei telefoane 
publice. Du-te la cel din mijloc. Voi suna peste şapte minute. 
Grăbeşte-te, Fitch! adăugă ea şi închise. 

— Fir-ar a dracului! urlă Fitch trântind receptorul şi 
repezindu-se la uşă. Strigă după Jose şi, împreună, ieşiră în fugă 
pe uşa din spate şi săriră în maşină. 

Aşa cum se aştepta, când ajunse acolo, telefonul suna. 

— Salut, Fitch. Uite, Herrera, numărul şapte, a ajuns să-l 
calce pe Nicholas pe nervi. Cred că-l vom pierde astăzi. 

— Ceee? 

— M-ai auzit. 

— Nu face asta, Marlee! 

— Tipul e un încurcă-lume. Toată lumea s-a săturat de el. 

— Dar e de partea noastră! 

— Ah, Fitch. Toţi vor fi de partea noastră la sfârşit. Oricum, 
să fii acolo la nouă, pentru momentul de suspans. 

— Nu, ascultă, Herrera e esenţial pentru... 

Fitch fu întrerupt la mijlocul frazei de declicul venit de la 
celălalt capăt al firului. Legătura se întrerupsese. Strânse 
receptorul în pumn şi începu să tragă de el, de parcă ar fi vrut 
să-l rupă cu totul şi să-l arunce în parcare. În cele din urmă îi 
dădu drumul şi, fără să înjure sau să strige, se întoarse calm la 
maşină şi îi spuse lui Jose să-l ducă la birou. 

Îi va da tot ce va dori ea. Nu mai conta. 


Judecătorul Harkin locuia în Gulfport, la cincisprezece minute 
distanţă de tribunal. Din motive uşor de dedus, numărul său de 
telefon nu era trecut în carte. Cui îi trebuia să primească apeluri 
de la condamnaţii ajunşi la închisoare, în mijlocul nopţii? 

Tocmai îşi săruta soţia şi îşi pregătea cafeaua pentru drum, 
când telefonul din bucătărie începu să sune şi doamna Harkin 
ridică receptorul. 

— E pentru tine, dragule, spuse ea şi îi dădu receptorul; el 
lăsă cafeaua şi servieta pe masă şi îşi privi ceasul. 


— Alo? 

— Domnule judecător, îmi pare rău că vă deranjez acasă, în 
felul acesta, se auzi o voce nervoasă, vorbind aproape în şoaptă. 
Sunt Nicholas Easter şi, dacă vreţi să închid chiar acum, aşa voi 
face. 

— Încă nu. Ce s-a întâmplat? 

— Suntem încă la motel, ne pregătim de plecare şi, cum să 
spun, cred că trebuie să vorbesc cu dumneavoastră cât se poate 
de repede. 

— Ce s-a întâmplat, Nicholas? 

— Regret că a trebuit să vă sun, dar mă tem că alţi juraţi ar 
putea intra la bănuieli în legătură cu biletele şi discuţiile noastre 
din tribunal. 

— Poate că ai dreptate. 

— Aşa că m-am gândit să vă sun. În felul acesta, ei nu vor 
afla că am vorbit. 

— Să încercăm. Dacă eu consider că discuţia trebuie să 
înceteze, am să-ţi spun. 

Harkin dorea să întrebe cum era posibil ca un jurat izolat să-i 
afle numărul de telefon, dar se hotări să aştepte. 

— E vorba despre Herrera. Cred că e posibil să fi citit lucruri 
care nu se află pe lista aprobată. 

— De exemplu? 

— De exemplu, Mogul. Am intrat în sufragerie azi-dimineaţă, 
devreme. Era acolo, singur, şi a încercat să ascundă un 
exemplar din Mogu/, ca să nu-l observ. Asta nu e cumva un fel 
de revistă de afaceri? 


— Ba da. 
Harkin citise articolul lui Barker din ziua precedentă. Dacă 
Easter spunea adevărul — şi de ce s-ar fi îndoit? — atunci 


Herrera trebuia trimis imediat acasă. Citirea materialelor 
neautorizate era motiv pentru respingerea unui jurat, poate 
chiar pentru acuzarea sa de sfidare a curţii. Faptul că un jurat 
citise articolul din Mogu/ risca să constituie un motiv pentru 
anularea procesului. 

— Crezi că a discutat cu cineva despre asta? 

— Mă îndoiesc. Cum v-am spus, încerca să-l ascundă de 
mine. De asta am devenit bănuitor. Nu cred că ar discuta cu 
cineva. Dar am să ascult cu atenţie. 

— Aşa să faci. Eu am să-l chem la mine pe domnul Herrera, 


înainte de începerea şedinţei, şi am să-l interoghez. Probabil că-i 
vom percheziţiona camera. 

— Vă rog să nu-i spuneţi că eu l-am trădat. Mă simt groaznic 
pentru că a trebuit să fac aşa ceva. 

— Nici o problemă. 

— Dacă află ceilalţi juraţi că stăm de vorbă, nimeni n-o să se 
mai încreadă în mine. 

— Nu-ţi face griji. 

— Sunt doar îngrijorat, domnule judecător. Toţi suntem 
obosiţi şi abia aşteptăm să plecăm acasă. 

— Nu mai e mult, Nicholas. Eu îi presez pe avocaţi cât de 
mult pot. 

— Ştiu. Imi pare rău, domnule judecător. Să nu cumva să 
afle cineva că sunt pe post de „cârtiţă" aici. Nici nu-mi vine să 
cred că fac aşa ceva. 

— Faci exact ceea ce trebuie, Nicholas. Şi îţi mulţumesc. Ne 
vedem în câteva minute. 

Harkin îşi sărută soţia, mult mai rapid de această a doua 
oară, şi plecă. Prin telefonul din maşină, îl sună pe şerif şi îi ceru 
să meargă la motel şi să-l aştepte acolo. O sună pe Lou Dell, 
lucru pe care îl făcea aproape în fiecare dimineaţă, în drum spre 
tribunal, întrebând-o dacă revista Mogul se găsea de vânzare la 
motel. Nu, nu se găsea. Îşi sună grefierul, cu rugămintea de a-i 
căuta pe Rohr şi pe Cable şi de a le spune să-l aştepte în biroul 
său. Deschise radioul pe un post local şi se întrebă cum naiba 
era posibil ca un jurat izolat să facă rost de un exemplar dintr-o 
revistă financiară care nu putea fi găsită chiar pe orice stradă 
din Biloxi. 

Cable şi Rohr îl aşteptau în biroul grefierului când judecătorul 
Harkin intră în biroul său şi închise uşa. Işi scoase jacheta, se 
aşeză şi rezumă acuzaţiile aduse lui Herrera, fără să le divulge 
sursa de la care obținuse informaţia. Cable era îngrijorat, pentru 
că toţi ai săi prevedeau că Herrera va fi un puternic susţinător al 
apărării. Rohr era iritat, pentru că se pierdea încă un jurat şi 
exista riscul anulării procesului. 

Văzând că ambii avocaţi erau nefericiţi, judecătorul Harkin 
se simţi mult mai bine. Îşi trimise grefierul în camera juraţilor, 
pentru a-l aduce de acolo pe domnul Herrera, care îşi savura a 
nu-ştiu-câta ceaşcă de cafea decofeinizată, vorbind cu Herman 
despre computerul său în limbaj Braille. Frank se uită nedumerit 


în jur când Lou Dell îl strigă pe nume şi părăsi camera. Îl urmă 
pe Willis, ofiţerul, de-a lungul coridoarelor din spatele sălii de 
şedinţe. Se opriră în faţa unei uşi laterale şi Willis bătu, politicos, 
înainte de a intra. 

Colonelul a fost salutat cu căldură de judecător şi avocaţi, 
fiind invitat să ia loc pe un scaun din camera strâmtă; scaunul 
fusese înghesuit lângă un altul, ocupat de reporterul curţii, 
pregătit să stenodactilografieze totul. 

Judecătorul Harkin îi explică doar că avea de pus câteva 
întrebări, la care trebuia să răspundă sub jurământ şi, imediat, 
avocaţii îşi scoaseră blocnotesurile, începând să ia notițe. 
Imediat, Herrera se simţi ca un criminal. 

— Aţi citit materiale care nu au fost în mod expres autorizate 
de mine? îl întrebă judecătorul Harkin. 

În tăcerea care urmă, avocaţii îşi întoarseră privirile spre el. 
Grefierul, reporterul şi însuşi judecătorul îi pândeau răspunsul. 
Chiar şi Willis, rămas lângă uşă, era treaz şi remarcabil de atent. 

— Nu. Din câte ştiu eu, nu, răspunse colonelul, cu toată 
sinceritatea. 

— Mai exact, aţi citit o revistă de afaceri numită Mogul? 

— De când am fost izolaţi, nu. 

— În mod normal, citiţi Mogul? 

— O dată, poate de două ori pe lună. 

— În camera dumneavoastră de la motel există cumva 
materiale neautorizate de mine? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Sunteţi de acord cu o percheziţie? Frank se înroşi la faţă şi 
zvâcni din umeri. 

— Ce înseamnă asta? protestă el. 

— Am motive să cred că aţi citit materiale neautorizate şi că 
acest lucru s-a întâmplat la motel. Cred că o verificare rapidă a 
camerei dumneavoastră ar putea rezolva problema 

— Îmi puneţi la îndoială integritatea, spuse Herrera, jignit şi 
furios. Integritatea era pentru el un element fundamental. O 
singură privire spre ceilalţi îl făcu să înţeleagă că toţi erau 
convinşi că era vinovat de o cumplită încălcare a 
regulamentului. 

— Nu, domnule Herrera, sunt doar de părere că o verificare 
ne va permite să continuăm desfăşurarea acestui proces. 

Era doar o cameră de motel, nu o casă unde tot felul de 


lucruri personale pot fi ascunse uşor. În plus, Frank ştia al naibii 
de bine că în camera lui nu se afla nimic care să-l poată 
incrimina. 

— Atunci percheziţionaţi-o, rosti el printre dinţi. 

— Mulţumesc. 

Willis îl conduse pe Frank afară, în hol, iar judecătorul Harkin 
îl sună pe şerif, la motel. Directorul le deschise uşa camerei 50. 
Şeriful, împreună cu două ajutoare, conduse grijuliu cercetarea 
debaralei, sertarelor şi băii. Sub pat, au găsit un teanc de 
exemplare din Wall Street Journal şi revista Forbes, alături de 
ediţia din ziua precedentă a revistei Mogul. Şeriful îl sună pe 
judecătorul Harkin, îi relată ce găsiseră şi i se spuse să aducă 
materialele neautorizate la tribunal, fără întârziere. 

Nouă şi cincisprezece şi nici urmă de juriu. Fitch stătea 
nemişcat pe una dintre băncile din spatele sălii; numai ochii i se 
zăreau de după ziarul pe care îl ţinea deschis în faţă. Privea 
îngrijorat spre uşa aflată în apropierea băncii juraţilor, ştiind al 
naibii de bine că, atunci când vor sosi, juratul numărul şapte nu 
va mai fi Herrera, ci mai degrabă Henry Vu. Vu era destul de 
suportabil din punctul de vedere al apărării, pentru că era 
asiatic şi asiaticii nu se prea arătau generoşi când era vorba să 
se cheltuiască bani pentru procese civile. Dar Vu nu era Herrera 
şi experţii lui Fitch îi spuseseră de multă vreme că acest colonel 
era de partea sa şi că ar fi avut un cuvânt greu de spus în timpul 
deliberărilor. 

Dacă Marlee şi Nicholas puteau să-l scoată pe Herrera din 
juriu, bătând din palme, cine putea fi următorul? Dacă făceau 
toate astea numai pentru a capta atenţia lui Fitch, se putea 
spune că aveau deplin succes. 


Judecătorul şi avocaţii priveau uimiţi ziarele şi revistele 
aliniate cu grijă pe biroul lui Harkin. Şeriful dicta, pentru a fi 
consemnat într-un scurt proces-verbal, unde şi cum găsiseră 
materialele; după ce îşi încheie relatarea, plecă. 

— Domnilor, nu am altă soluţie decât să decid recuzarea 
domnului Herrera, spuse judecătorul, iar avocaţii nu făcură nici 
un comentariu. Herrera a fost rechemat în cameră şi invitat să 
ia loc pe acelaşi scaun. 

— Vă rog să consemnați, ceru judecătorul Harkin 


reporterului curţii. Domnule Herrera, care este numărul camerei 
dumneavoastră de la motelul Siesta? 

— 50. 

— Aceste materiale au fost găsite sub patul din camera 50 
exact acum câteva minute, rosti Harkin, fluturând periodicele. 
Toate sunt recente şi majoritatea au data de apariţie ulterioară 
datei de începere a perioadei de izolare. 

Herrera rămăsese fără grai. 

— Bineânţeles, toate sunt neautorizate, iar unele aduc 
prejudicii destul de grave. 

— Nu sunt ale mele, şopti Herrera, simțind cum se înfurie. 

— Înţeleg. 

— Cineva le-a pus acolo. 

— Cine putea face aşa ceva? 

— Nu ştiu. Poate că a fost aceeaşi persoană care v-a dat de 
ştire. 

Interesant, se gândi Harkin, dar nu era momentul să se 
ocupe de asta. Atât Cable, cât şi Rohr se întoarseră spre 
judecător ca pentru a-l întreba: bun, deci cine te-a anunţat? 

— Nu putem ignora faptul că acestea au fost descoperite în 
camera dumneavoastră, domnule Herrera. Din acest motiv, nu 
am altă soluţie decât să vă exclud din rândul juraţilor. 

Gândurile lui Frank erau din ce în ce mai limpezi şi erau 
multe întrebări pe care ar fi dorit să le pună. Dorea să ridice 
vocea şi să strige la Harkin, dar, dintr-o dată, înţelese că era pe 
punctul de a-şi redobândi libertatea. După patru săptămâni de 
proces şi nouă nopţi la motelul Siesta, putea pleca din tribunal 
pentru a se întoarce acasă. La ora prânzului avea să se afle pe 
terenul de golf. 

— Nu mi se pare drept, spuse el, cam Cu jumătate de gură, 
încercând să nu pară prea insistent. 

— Îmi pare foarte rău. Voi studia problema sfidării curţii mai 
târziu. Pentru moment, trebuie să continuăm procesul. 

— Cum doriţi, domnule judecător, spuse Frank. Diseară va 
cina la Vrazel's — fructe de mare şi o întreagă selecţie de vinuri. 
Mâine îşi va revedea nepotul. 

— Un ofiţer vă va conduce înapoi la motel, pentru a vă putea 
împacheta lucrurile. Vă avertizez să nu relataţi nimănui cele 
discutate aici — mai ales presei. Sunteţi sub consemnul tăcerii 
până la noi ordine. Inţelegeţi? 


— Da, domnule. 

Colonelul a fost escortat pe scara din dos, ieşind din tribunal 
pe uşa din spate, unde şeriful îl aştepta pentru o ultimă şi foarte 
scurtă călătorie la motelul Siesta. 

— În aceste condiţii, voi iniţia o moţiune pentru anularea 
procesului, rosti Cable, întorcându-se spre reporterul curţii. Pe 
baza presupunerii că juriul ar fi putut fi influenţat negativ de 
articolul apărut ieri în Mogu/. 

— Moţiunea este respinsă, spuse judecătorul. Altceva? 
Avocaţii îşi strânseră mâinile şi se ridicară în picioare. 


Cei unsprezece juraţi şi cele două rezerve îşi ocupară locurile 
la câteva minute după ora zece, sub privirile atente ale celor 
prezenţi în sală. Scaunul lui Frank, în rândul al doilea, în stânga, 
era gol, lucru observat imediat de toată lumea. Judecătorul îi 
întâmpină pe un ton solemn şi anunţă imediat despre ce era 
vorba. Ridică în mână un exemplar din revista Mogul apărută cu 
o zi înainte şi întrebă dacă o văzuse sau citise cineva sau dacă 
auziseră câte ceva despre ce conţinea. Nimeni nu se grăbi să 
răspundă. 

— Pentru motive care au fost făcute cunoscute în biroul meu 
şi consemnate în procesul-verbal, juratul numărul şapte, Frank 
Herrera, a fost recuzat şi din acest moment va fi înlocuit de 
următoarea rezervă, domnul Henry Vu. 

În acel moment, Willis îi şopti ceva lui Vu şi acesta se ridică 
de pe scaunul pliant, urcând cele patru trepte care duceau spre 
locul numărul şapte şi devenind astfel un membru oficial al 
juriului. Shine Royce rămase singurul jurat de rezervă. 

Dorind cu disperare să pună lucrurile în mişcare şi să abată 
atenţia publicului de la juriul său, judecătorul Harkin spuse: 

— Domnule Cable, vă rog să chemaţi martorul următor. 

Fitch lăsă ziarul cu două palme mai jos, până la piept, şi 
începu să studieze în rând cu ceilalţi noua alcătuire a juriului. 
Rămase cu gura căscată de uimire. Era speriat, pentru că 
Herrera dispăruse, dar era şi fericit, pentru că tipa lui, Marlee, 
făcuse numai un semn şi împlinise exact ceea ce promisese. 
Fitch nu putu să nu-l privească pe Easter, care păru să simtă 
acest lucru, pentru că se întoarse încet şi îi susţinu privirea. 
Timp de cinci sau şase secunde, care lui Fitch i se părură o 


eternitate, se cântăriră unul pe celălalt de la distanţă. Easter era 
mândru, părând să-i spună: „Uite ce pot să fac. Eşti 
impresionat?" în timp ce chipul lui Fitch părea să-i răspundă: 
„Da. Acum ce mai doreşti?" 

Inainte de începerea procesului, Cable alcătuise o listă cu 
douăzeci şi doi de martori posibili, toţi purtând titlul de doctor 
alături de numele lor şi toţi cu recomandări excelente. Trupa 
aceasta includea veterani recunoscuţi din alte procese, 
cercetători cu minţi strălucite, sponsorizaţi de marea industrie a 
tutunului şi nenumărați alţi susţinători întruniţi pentru a 
contraataca toate cele deja auzite de juriu. 

In ultimii doi ani, toţi cei douăzeci şi doi fuseseră audiaţi de 
Rohr şi ai săi. Nu existau surprize. 

Părerea generală era că lovitura cea mai puternică dată de 
acuzare venise din partea lui Leon Robilio, care pretindea că 
industria încearcă să-i prindă pe copii în cursă. Cable se gândi 
că acolo trebuia să-şi îndrepte primul atac. 

— Apărarea o cheamă pe doctorul Denise McQuade, anunţă 
el. 

Femeia intră în sală printr-o uşă laterală şi curtea, dominată 
de bărbaţi între două vârste, păru să încremenească în clipa în 
care ea păşi în faţa barei, îi zâmbi judecătorului care, fără nici 
un dubiu, îi răspunse la fel, şi în cele din urmă luă loc în boxa 
martorilor. Doctorul McQuade era o femeie frumoasă, înaltă şi 
subţire, îmbrăcată cu o rochie roşie scurtă până deasupra 
genunchilor; părul blond era pieptănat sever şi strâns la ceafă. 
Rosti jurământul cu un zâmbet binevoitor pe buze şi, în clipa în 
care îşi încrucişa picioarele, captă atenţia tuturor. Părea mult 
prea tânără şi mult prea drăguță pentru a fi implicată într-o 
dispută atât de dură. 

Cei şase bărbaţi din juriu, în special Jerry Fernandez şi Shine 
Royce, rezerva, stăteau cu ochii aţintiţi spre ea, urmărind cum 
îşi trage uşor microfonul mai aproape de gură. Ruj roşu. Unghii 
lungi, lăcuite în roşu. 

Dacă se aşteptau cumva să aibă în faţa lor o simplă femeie 
fatală, se înşelau amarnic. Cu o voce uşor voalată, îşi prezentă 
în detaliu pregătirea, nivelul profesional, specializarea şi 
domeniul în care era expertă. Era psiholog, expert în 
caracteristici de comportament şi avea propria sa firmă în 
Tacoma. Scrisese patru cărţi şi aproape patruzeci de articole, iar 


Wendall Rohr nu obiectă în nici un fel când Cable solicită 
confirmarea doctorului McQuade ca expert. 

Ea intră direct în subiect. Publicitatea pătrunde în toate 
domeniile culturii. Reclamele adresate unui anumit grup de 
vârstă sau unei clase sociale sunt, firesc, auzite şi văzute şi de 
cei care nu fac parte din grupul respectiv. Acest lucru nu poate 
fi împiedicat. Copiii văd reclamele pentru tutun pentru că ei văd 
ziare, reviste, panouri publicitare şi reclame luminoase în 
vitrinele magazinelor, dar asta nu înseamnă că tocmai copiii 
sunt ţinta acestora. Copiii văd şi reclame de bere la televizor, 
prezentate adesea de sportivii lor preferaţi. Asta înseamnă, 
cumva, că firmele producătoare de bere încearcă, pe ascuns, să 
prindă în cursă generaţia următoare? Bineânţeles că nu. Firmele 
nu încearcă decât să vândă mai multă bere pe piaţă. Copiii intră 
pe fir, dar nu se poate face nimic, decât să se interzică toate 
reclamele pentru produse agresive. Ţigări, bere, vin, alcool — ce 
să mai zicem de cafea, ceai şi prezervative, sau de unt? Oare 
reclamele societăţilor care oferă cărţi de credit încurajează 
lumea să cheltuiască mai mult şi să economisească mai puţin? 
Doctorul McQuade insistă asupra faptului că, într-o societate 
unde libertatea cuvântului este corect respectată, restricţiile cu 
privire la publicitate trebuie evaluate cu mare grijă. 

Reclamele pentru ţigări nu sunt diferite faţă de altele. Scopul 
lor este de a face lumea să-şi dorească tot mai mult să cumpere 
şi să folosească produsul respectiv. Reclamele bune stimulează 
răspunsul natural de a merge şi a cumpăra ceea ce se prezintă 
în imagine. Reclamele ineficiente nu reuşesc acest lucru şi, în 
mod normal, sunt retrase foarte repede. Dădu drept exemplu 
McDonald's, o companie pe care o studiase; ca din întâmplare, 
avea la ea un raport, în caz că juriul dorea să-l citească mai 
atent. Până la trei ani, un copil învaţă să murmure, să fluiere 
sau să cânte toate refrenele folosite de McDonald's. Prima 
experienţă a unui copil la McDonald's este de neuitat. Nu există 
greşeli. Corporaţia cheltuieşte miliarde pentru a-i atrage pe copii 
înaintea rivalilor săi. Copiii americani mănâncă mai multe 
grăsimi şi colesterol decât generaţia anterioară. Ei mănâncă mai 
multe chiftele cu brânză, cartofi prăjiţi şi pizza şi beau mai mult 
sifon şi băuturi răcoritoare din fructe. Să amendăm McDonald's 
sau Pizza Hut pentru şiretenia cu care îi atrag pe cei tineri? Să-i 
punem sub acuzaţie pentru că, din cauza lor, copiii noştri sunt 


mai graşi? 

Nu. Noi, consumatorii, alegem în cunoştinţă de cauză hrana 
pentru copiii noştri. Nimeni nu poate susţine că alegerea noastră 
este cea mai bună. 

La fel, noi, consumatorii, alegem în cunoştinţă de cauză dacă 
fumăm sau nu. Suntem bombardaţi cu reclame pentru mii de 
produse şi răspundem numai la acelea care ne susţin nevoile şi 
dorinţele. 

Îşi schimba mereu poziţia, punând câte un picior peste 
celălalt la fiecare douăzeci de minute şi fiecare mişcare era 
observată ca atare de şirurile de avocaţi de la ambele mese şi 
de către cei şase bărbaţi din juriu; chiar şi femeile erau atente. 

Doctorul McQuade era plăcut de privit şi uşor de crezut. 
Mărturia ei era perfect logică şi ea reuşi să-i convingă pe 
majoritatea juraţilor. 

La contrainterogatoriu, Rohr se duelă cu ea timp de o oră, 
fără să marcheze nici măcar un punct. 


30 


Conform spuselor lui Napier şi Nitchman, domnul Cristano de 
la Justiţie cerea insistent un raport cu privire la ceea ce se 
întâmplase cu o seară înainte, când Hoppy se întâlnise cu Millie 
pentru ultima vizită personală. „Totul?" întrebă Hoppy. Cei trei 
stăteau de vorbă, aplecaţi deasupra unei mese şchioape 
dintr-un local plin de fum, sorbind cafea fierbinte din pahare de 
hârtie şi aşteptând să li se aducă sandviciurile unsuroase cu 
caşcaval, la capac. 

— Fără detalii personale, spuse Napier, întrebându-se dacă 
exista şi aşa ceva. 

Dac-ar fi ştiut ei, se gândi Hoppy, încă mândru de sine. 

— Ei bine, i-am arătat lui Millie raportul despre Robilio, spuse 
el, neştiind cât de mult adevăr trebuie să le mărturisească. 


— Şi? 

— Ei, l-a citit. 

— Bineânţeles că l-a citit. Pe urmă ce-a făcut? întrebă 
Napier. 


— Care a fost reacţia ei? întrebă Nitchman. 


Sigur, ar fi putut să mintă şi să le spună că ea a fost uimită 
de raport, că a crezut tot ce scria acolo şi că abia aştepta să-l 
arate prietenilor ei din juriu. Asta doreau ei să audă. Dar Hoppy 
nu ştia ce să facă. Minciuna ar fi înrăutățit şi mai mult lucrurile. 

— N-a reacţionat prea bine, începu el, apoi le spuse tot 
adevărul. 

Când sosiră sandviciurile, Nitchman plecă să-l sune pe 
domnul Cristano. Hoppy şi Napier mâncară fără să se privească. 
Hoppy era ruşinat de eşec. Cu siguranţă că se afla cu un pas 
mai aproape de închisoare. 

— Când te mai vezi cu ea? îl întrebă Napier. 

— Nu sunt sigur. Judecătorul n-a spus încă nimic. S-ar putea 
ca procesul să se termine în acest sfârşit de săptămână. 

Nitchman se întoarse şi îşi reluă locul la masă. 

— Domnul Cristano a pornit încoace, rosti el, pe un ton grav 
şi Hoppy simţi un nod în stomac. Va ajunge diseară, târziu şi 
vrea să vă întâlniți mâine, dis-de-dimineaţă. 

— Sigur. 

— Nu e mulţumit. 

— Nici eu. 


Rohr îşi petrecu ora de pauză pentru prânz în biroul său, 
împreună cu Cleve, rezolvând treburile murdare care trebuiau 
să rămână secrete. Majoritatea avocaţilor se foloseau de 
„pândari" de tipul lui Cleve pentru a oferi bani şi a descoperi 
cazuri interesante şi pentru a face tot felul de treburi mărunte 
despre care nu se vorbea nimic la facultate, dar nici unul nu ar fi 
recunoscut aşa ceva. Avocaţii pledanţi ţin secretă activitatea 
pândarilor lor. 

Rohr avea mai multe variante. Putea să-i spună lui Cleve să-l 
dea naibii pe Derrick. Putea să-i plătească lui Derrick Maples 
douăzeci şi cinci de mii de dolari bani gheaţă şi îi putea promite 
câte douăzeci şi cinci de mii pentru fiecare vot în favoarea 
acuzării, la verdictul final, cu condiţia să fie cel puţin nouă. Asta 
l-ar fi costat cel mult două sute douăzeci şi cinci de mii — o 
sumă pe care Rohr era gata s-o plătească. Dar se îndoia foarte 
serios că Angel Weese i-ar fi putut aduce mai mult de două 
voturi — pe al său şi, eventual, pe cel al lui Loreen Duke. Ea nu 
era un lider. Rohr putea să-l convingă pe Derrick să ia legătura 


cu avocaţii apărării şi apoi să facă în aşa fel încât cei doi să fie 
prinşi împreună. 

Ca rezultat, Angel ar fi fost, probabil, exclusă din juriu, ceea 
ce nu era în favoarea lui Rohr. 

Rohr putea să fixeze un microfon pe corpul lui Cleve, să 
obţină afirmaţii compromiţătoare din partea lui Derrick şi apoi 
să-l amenințe pe băiat cu o acţiune în instanţă, dacă nu făcea 
presiuni asupra prietenei sale. Era o variantă riscantă, pentru că 
planul de mituire se înfiripase chiar în biroul lui Rohr. 


Au discutat fiecare scenariu în parte, spunându-şi părerea ca 
nişte oameni care mai făcuseră şi altă dată astfel de lucruri. O 
idee îşi făcu, în cele din urmă, loc. g 

— Uite ce-o să facem, spuse Rohr. li dăm cincisprezece mii 
acum, îi promitem încă zece după proces şi îl şi, înregistrăm. 
Vom marca o parte din bancnote, ca să-l putem prinde în cursă 
mai târziu. Îi promitem douăzeci şi cinci de mii pentru celelalte 
voturi şi, dacă obţinem verdictul, îl aranjăm când ne va cere 
restul. Va fi înregistrat pe bandă şi, dacă face gălăgie, îl 
ameninţăm că anunţăm FBI-ul. 

— Imi place, spuse Cleve. El ia banii, noi obţinem verdictul, 
el o încurcă. Mi se pare corect. 

— Prinde-ţi un microfon şi fă rost de bani. Trebuie să 
rezolvăm totul în această după-amiază. 


Dar Derrick avea alte planuri. S-au întâlnit în salonul de la 
Resort Casino, un bar întunecat şi trist, plin de ghinionişti care 
încercau să uite de banii pierduţi, dând pe gât băuturi ieftine, în 
vreme ce afară soarele strălucea şi temperatura se îndrepta 
spre douăzeci de grade. 

Derrick nu avea de gând să se lase păcălit după stabilirea 
verdictului. Voia cele douăzeci şi cinci de mii pentru Angel 
imediat, în bani gheaţă, pe faţă şi mai dorea un „depozit'", cum îl 
numea el, pentru fiecare dintre ceilalţi juraţi. Un acont înainte 
de pronunţarea verdictului. Tot în bani gheaţă, bineînţeles, o 
sumă corectă şi rezonabilă, de exemplu, cinci mii de fiecare 
jurat. Cleve făcu socoteala în minte şi greşi. Derrick îşi imagina 
un verdict în unanimitate, aşa că acontul de cinci mii pentru 


unsprezece juraţi urca la frumuşica sumă de cincizeci şi cinci de 
mii de dolari. La aceştia se adăugau banii pentru Angel, iar 
Derrick voia optzeci de mii pe loc. 

Cunoştea o fată care lucra la tribunal şi ea studiase dosarul. 

— Voi, băieţi, cereţi de la compania de tutun milioane, spuse 
el şi fiecare cuvânt era captat de microfonul corporal ascuns în 
buzunarul cămăşii lui Cleve. Optzeci de mii nu reprezintă decât 
o picătură într-un ocean. 

— Eşti nebun, spuse Cleve. 

— lar tu eşti necinstit. 

— Nici vorbă să-ţi plătim optzeci de mii în bani gheaţă. Aşa 
cum ţi-am mai spus, când e vorba de prea mulţi bani, riscăm să 
fim prinşi. 

— În regulă. Am să discut cu compania de tutun. 

— Aşa să faci. Am să citesc relatarea în ziare. 

Nu şi-au mai terminat băuturile. Cleve plecă din nou mai 
repede, dar de data aceasta Derrick nu mai veni după el. 


Parada frumuseţii continuă marţi după-amiază când Cable o 
chemă la bară pe doctorul Myra Sprawling-Goode, o negresă 
care deţinea funcţia de profesor şi cercetător la Rutgers şi care 
făcu să se întoarcă toate capetele după ea atunci când se 
prezentă pentru a depune mărturie. Avea aproape 1,80 înălţime, 
era zveltă şi şocantă şi la fel de bine îmbrăcată ca şi 
predecesoarea ei. Pielea ei măslinie se încreţea uşor când le 
zâmbea juraţilor, iar zâmbetul ei zăbovi ceva mai mult asupra 
lui Lonnie Shaver, care îi răspunse tot cu un zâmbet. 

Cable beneficiase de un buget nelimitat atunci când îşi 
începuse căutările după experţi, aşa că nu era obligat să 
folosească tipi duri şi rigizi, care nu se pricepeau să atragă 
oamenii obişnuiţi. O imprimase pe doctorul Sprawling-Good de 
două ori, pe bandă video, înainte de a o angaja, apoi încă o 
dată, în timpul depoziţiei făcute de ea în biroul lui Rohr. Ca toţi 
ceilalţi martori, îşi petrecuse două zile la „frigare", într-un 
tribunal simulat, cu o lună înainte de începerea procesului. 
Femeia se aşeză picior peste picior şi toţi cei prezenţi îşi ţinură 
răsuflarea. 

Femeia era profesor de marketing, avea două doctorate şi 
referinţe impresionante care nu mirau pe nimeni. Timp de opt 


ani lucrase în publicitate, pe Madison Avenue, imediat după 
terminarea facultăţii; după aceea se întorsese la studiu, acolo 
unde îi era locul. Era expert în publicitatea produselor de larg 
consum, subiect pe care îl preda la facultate şi continua să-l 
studieze. Scopul prezenţei sale în proces deveni curând foarte 
limpede. Un cinic ar fi putut spune că se afla acolo pentru a crea 
un efect estetic plăcut, pentru a realiza o legătură invizibilă cu 
Lonnie Shaver, Loreen Duke şi Angel Weese, pentru a-i face să 
se simtă mândri că un alt afro-american era perfect capabil să 
exprime păreri documentate în acest proces crucial. 

De fapt, se afla acolo datorită lui Fitch. Cu şase ani mai 
înainte, după spaima trasă în New Jersey, unde un juriu 
deliberase timp de trei zile înainte de a se întoarce în sală cu un 
verdict în favoarea apărării, Fitch pusese la punct un plan 
pentru a găsi o cercetătoare frumoasă, de preferat de la o 
universitate celebră, care să ia o grămadă de bani şi să studieze 
reclamele pentru ţigări şi efectele lor asupra adolescenților. 
Parametrii acestui proiect erau vag definiţi de sursa banilor şi 
Fitch spera că studiul i-ar putea fi util, într-o bună zi, într-un 
proces. 

Doctorul Sprawling-Goode nu auzise niciodată de Rankin 
Fitch. Primise o bursă de opt sute de mii de dolari de la Institutul 
de Cercetare a Produselor de Larg Consum, un rezervor de aur 
cenuşiu necunoscut până atunci, cu sediul în Ottawa şi care 
urmărea, după cum se spunea în prezentare, studiul tendinţelor 
de piaţă pentru mii de produse. Ea ştia foarte puţine lucruri 
despre Institutul de Cercetare a Produselor de Larg Consum. La 
fel şi Rohr. El şi detectivii săi făceau cercetări de doi ani. Era un 
institut privat, protejat într-o oarecare măsură de legile cana- 
diene şi susţinut material de companii producătoare de bunuri 
de larg consum, dintre care nici una nu părea să fabrice ţigări. 

Rezultatele cercetărilor ei erau cuprinse într-un raport 
frumos prezentat, legat, gros de două degete pe care Cable 
reuşise să-l impună ca probă în proces. El se alătură altor 
materiale, pe lista probelor oficiale. Proba numărul optzeci şi 
patru, mai exact, pe lângă cele circa douăzeci de mii de pagini 
luate deja în evidenţă şi pe care juriul trebuia să le parcurgă în 
timpul deliberărilor. 

Ca urmare a unei pregătiri serioase şi eficiente a terenului, 
cercetările ei au avut rezultate succinte şi deloc surprinzătoare. 


Cu câteva excepţii, definite clar, toate reclamele pentru produse 
de larg consum se adresează tinerilor adulţi. Maşini, pastă de 
dinţi, săpun, fulgi de cereale, bere, băuturi răcoritoare, aparate 
casnice, parfum — toate produsele cel mai des prezente în 
reclame se adresează cu precădere tinerilor adulţi. Acelaşi lucru 
este valabil şi pentru ţigări. Sigur, ele sunt prezentate drept 
produsele alese de tineri frumoşi şi zvelţi, activi şi lipsiţi de griji, 
bogaţi şi strălucitori. Dar la fel se întâmplă cu nenumărate alte 
produse. 

In continuare, doctorul Sprawling-Goode se referi la mai 
multe exemple concrete, începând cu automobilele. Când aţi 
văzut ultima dată la televizor o reclamă pentru o maşină sport, 
la al cărei volan să se afle un bărbat gras, de cincizeci de ani? 
Sau o minicamionetă condusă de o femeie casnică, grasă, cu 
şase copii şi un câine jigărit care să scoată capul pe geam? Aşa 
ceva nu se întâmplă niciodată. Bere? Zece tineri urmăresc la 
televizor supercupa la baseball. Majoritatea au părul bogat, 
maxilare puternice, blugi noi şi stomacul plat. Nu aceasta e 
realitatea, dar publicitatea are succesul garantat. 

Depoziţia ei deveni şi mai amuzantă în continuare. Pasta de 
dinţi? Aţi văzut vreodată o femeie urâtă, cu dinţii stricaţi, rânjind 
la dumneavoastră prin televizor? Bineânţeles că nu. Toţi au o 
dantură perfectă. Chiar şi reclamele pentru produse împotriva 
acneei folosesc adolescenţi cu două-trei coşuri, nu mai mult. 

Zâmbea cu uşurinţă şi chiar chicotea din timp în timp la 
propriile ei comentarii. Juraţii zâmbeau o dată cu ea. Făcea o 
impresie din ce în ce mai puternică asupra lor. 

Dacă reclama de succes depinde de atragerea tinerilor 
adulţi, de ce nu ar avea şi companiile producătoare de tutun 
dreptul să o folosească? 

Zâmbetul îi pieri când Cable o rugă să se refere la atragerea 
copiilor prin reclame. Femeia afirmă că nici ea, nici echipa ei nu 
descoperiseră dovezi în acest sens, deşi studiaseră mii de 
reclame pentru ţigări din ultimii patruzeci de ani. Priviseră, 
cercetaseră şi catalogaseră fiecare reclamă pentru ţigări folosită 
în epoca televiziunii. In paranteză fie spus, ea observase că 
fumatul înregistrase o creştere de când astfel de reclame 
fuseseră interzise la televiziune. Îşi petrecuse aproape doi ani 
căutând dovezi ale faptului că se încearcă atragerea copiilor, 
pentru că, la începutul cercetării, pornise cu această idee 


preconcepută. Dar, pur şi simplu, nu era adevărat. 

După părerea ei, singurul mod de a-i împiedica pe copii să 
fie influenţaţi de reclamele pentru ţigări era acela de a le 
interzice pe toate — panouri, afişe în autobuze, ziare, reviste, 
broşuri. lar, în opinia ei, asta nu ar face decât să încetinească 
vânzările. Nu ar avea nici un fel de impact asupra fumatului în 
rândurile minorilor. 

Cable îi mulţumi, ca şi cum ar fi venit acolo din propria ei 
iniţiativă. Femeia primise deja şaizeci de mii de dolari pentru a 
depune mărturie şi urma să mai încaseze încă cincisprezece mii. 
Rohr, care nu era nici pe departe un gentleman, cunoştea 
riscurile unui atac la adresa acestei frumoase femei în inima 
Sudului. In loc de asta, încercă să testeze terenul. Avea multe 
întrebări de pus cu privire la Institutul de Cercetare a Produselor 
de Larg Consum şi la cele opt sute de mii pe care îi plătise 
pentru acest studiu. Ea îi spuse tot ce ştia. Era o instituţie 
academică, menită să cerceteze tendinţe şi să formuleze politici 
economice. Era susţinută material de corporaţii industriale 
private. 

— Există printre ele şi companii producătoare de tutun? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Poate că unele filiale ale acestor companii? 

— Nu cred. 

Rohr o întrebă despre companiile legate de producătorii de 
tutun, de companiile înrudite, afiliate, de diviziuni şi 
conglomerate despre care ea nu ştia nimic. 

Nu ştia nimic, pentru că aşa plănuise Fitch. 


Urma lui Claire luă o întorsătură neaşteptată joi dimineaţă. 
Fostul prieten al unei prietene de-a lui Claire acceptă o mie de 
dolari bani gheaţă şi le spuse că fosta lui iubită lucra acum în 
Greenwich Village, ca ospătăriţă, sperând să se afirme în 
serialele de televiziune. Fosta lui iubită lucrase împreună cu 
Claire la Mulligan's şi se pare că erau bune prietene. Swanson 
luă avionul spre New York, ajunse joi după-amiază, târziu şi luă 
taxiul spre un mic hotel din SoHo, unde plăti cu bani gheaţă 
pentru o noapte şi începu să dea telefoane. O găsi pe Beverly la 
lucru, într-o pizzerie. Ea răspunse grăbită. 

— Beverly Monk? întrebă Swanson, imitând, cât putu de 


bine, vocea lui Nicholas Easter. O ascultase de nenumărate ori 
înregistrată. 

— Chiar ea. Cine întreabă? 

— Sunteţi Beverly Monk, cea care lucra la Mulligan's, în 
Lancaster? 

— Da, răspunse ea, după o pauză. Cine întreabă? 

— Sunt Jeff Kerr, Beverly. Nu ne-am mai auzit de mult. 

Swanson şi Fitch bănuiau că, după plecarea lui Claire şi Jeff 
din Lawrence, nu păstraseră legătura cu Beverly. 

— Cine? insistă ea şi Swanson se simţi uşurat. 

— Jeff Kerr. Ştii, eram prieten cu Claire. Eram student la 
drept. 

— A, da, spuse ea ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, dar nu era 
prea sigură. 

— Uite, sunt în oraş şi mă întrebam dacă nu cumva ai mai 
vorbit cu Claire de curând. 

— Nu înţeleg, spuse ea încet, încercând evident să lege 
numele de figuri şi să se lămurească despre cine era vorba şi de 
ce se afla acolo. 

— Mada, e o poveste lungă, dar eu şi Claire ne-am despărţit 
acum şase luni. Incerc să dau de ea. 

— N-am mai vorbit cu Claire de patru ani. 

— Aha, înţeleg. 

— Uite ce e, sunt ocupată. Poate vorbim altă dată. 

— Sigur că da. 

Swanson închise şi îl sună pe Fitch. Hotărâră că merita să 
rişte să se apropie de Beverly cu bani şi s-o întrebe de Claire. 
Dacă nu vorbiseră de patru ani, era imposibil s-o găsească 
imediat pe Marlee şi s-o anunţe că luaseră legătura cu ea. 
Swanson trebuia s-o urmărească şi să aştepte până a doua zi. 


Fiecare consultant în probleme de juriu avea obligaţia de a 
pregăti pentru Fitch câte un raport de o pagină, la sfârşitul 
fiecărei zile. O pagină, text bătut la maşină, la două rânduri, 
clar, fără cuvinte care să depăşească patru silabe şi care să 
expună limpede impresiile expertului despre martorii zilei şi 
modul în care depoziţia lor fusese primită de juriu. Fitch 
pretindea păreri oneste şi îşi critica experţii, ori de câte ori 
limbajul era prea blând. Insista pe pesimism. Rapoartele 


trebuiau să ajungă pe biroul lui exact la o oră după ce 
judecătorul Harkin anunţa retragerea curţii până a doua zi. 

Rapoartele de miercuri despre Jankle mergeau de la rău la 
foarte rău, dar rezumatele de joi, despre doctorul Denise 
McQuade şi doctorul Myra Sprawling-Good, nu se zgârceau cu 
laudele. Pe lângă înseninarea unui tribunal plin de bărbaţi 
plicticoşi, îmbrăcaţi în costume de culoare închisă, amândouă 
femeile se descurcaseră foarte bine la bară. Juraţii fuseseră 
atenţi şi păruseră să creadă ceea ce auzeau. Mai ales bărbaţii. 

Totuşi, Fitch nu era liniştit. Nu se mai simţise niciodată atât 
de rău în acest punct al unui proces. Apărarea pierduse unul 
dintre cei mai înfocaţi susţinători ai săi, o dată cu plecarea lui 
Herrera. Presa financiară din New York declarase imediat că 
apărarea era la ananghie şi că nu-şi ascundea îngrijorarea cu 
privire la un verdict în favoarea reclamantei. Articolul lui Barker 
din Mogul fusese punctul fierbinte al săptămânii. Luther 
Vandermeer, de la Trellco, cel mai viclean şi mai influent dintre 
cei patru directori executivi, îl sunase la prânz şi îi aruncase 
cuvinte grele. Juriul era izolat şi, cu cât se lungea procesul, cu 
atât mai înfuriaţi aveau să fie juraţii, aruncând vinovăția pe 
umerii părţii care îşi chema acum martorii. 


A zecea noapte de sechestrare trecu fără nici un incident. 
Nici un fel de amoruri interzise. Nici drumuri neautorizate până 
la cazinou. Nici exerciţii spontane de yoga, cu incantaţii strigate 
în gura mare. Nimeni nu plângea după Herrera. Işi făcuse 
bagajele în câteva minute şi plecase, spunându-i şerifului de 
zeci de ori că i se întinsese o cursă şi că jura să afle tot 
adevărul. 

Un turneu de şah fu organizat pe neaşteptate în sufragerie, 
după cină. Herman avea o tablă de şah marcată în Braille, cu 
spaţii numerotate şi, cu o seară înainte, îl bătuse pe Jerry în 
unsprezece partide consecutive. S-au provocat la joc unii pe 
alţii, iar soţia lui Herman a adus în sufragerie tabla de joc. 
Lumea s-a strâns imediat. În mai puţin de o oră, Herman îl 
învinse de trei ori la rând pe Nicholas, apoi pe Jerry de alte trei 
ori şi pe Vu în acelaşi fel, cu toate că Henry Vu nu mai jucase 
niciodată acest joc. Au urmat încă trei victorii în faţa lui Willis şi 
se pregătea să joace din nou cu Jerry, de această dată pentru o 


mică sumă de bani, când Loreen Duke intră în cameră după o 
nouă porţie de desert. jucase şi ea şah, pe când era copil, cu 
tatăl ei. Când îl bătu pe Herman, în prima partidă, nimeni nu 
simţi nici o părere de rău pentru sărmanul nevăzător. Au 
continuat să joace până la ora de culcare. 

Phillip Savelle se afla, ca de obicei, în camera lui. Vorbea rar, 
în timpul meselor de la motel şi al pauzelor de cafea din camera 
juriului, dar era foarte mulţumit să stea cu nasul într-o carte şi 
să ignore pe toată lumea. 

Nicholas încercase de două ori să se apropie de el, dar fără 
succes. Tipului nu-i plăcea bârfa şi nu dorea să se ştie nimic 
despre el. 


31 


După aproape douăzeci de ani de pescuit crevete, Henry Vu 
reuşea rareori să doarmă după ora patru şi jumătate dimineaţa. 
Îşi luă ceaiul devreme, vineri dimineaţă şi, cum colonelul 
plecase, rămase singur la masă, răsfoind un ziar. Nu după multă 
vreme sosi şi Nicholas. Aşa cum făcea adesea, Nicholas trecu 
repede peste obişnuitul schimb de amabilităţi şi îl întrebă pe Vu 
despre fiica sa, care studia la Harvard. Era un motiv de imensă 
mândrie şi ochii lui Henry sclipeau când îi vorbi despre ultima 
scrisoare primită de la ea. 

Ceilalţi veneau şi plecau. Conversaţia se întorcea spre 
Vietnam şi război. Pentru prima dată, Nicholas îi mărturisi lui 
Henry că tatăl lui fusese ucis acolo, în 1972. Nu era adevărat, 
dar Henry rămase foarte impresionat. După plecarea celorlalţi, 
Nicholas îl întrebă: 

— Deci, ce crezi despre procesul acesta? 

Henry sorbi pe îndelete din ceaiul în care pusese foarte mult 
lapte şi se linse pe buze. 

— Crezi că e bine să vorbim despre asta? 

— Bineânţeles. Suntem numai noi doi. Toată lumea vorbeşte, 
Henry. Aşa sunt juraţii. Toţi, în afară de Herman. 

— Ce cred ceilalţi? 

— Cred că majoritatea dintre noi suntem nepărtinitori. Lucrul 
cel mai important este să rămânem uniţi. E crucial ca acest juriu 


să dea un verdict, de preferinţă în unanimitate, dar măcar de 
nouă voturi la trei, indiferent în ce direcţie. Ar fi dezastruos să 
ne împotmolim. 

___ Henry îşi mai turnă o ceaşcă de ceai şi rămase pe gânduri. 
Inţelegea engleza perfect, vorbea foarte bine, deşi cu un uşor 
accent străin şi nu prea cunoştea legile. 

— De ce? întrebă el. Avea încredere în Nicholas, ca 
majoritatea juraţilor, de altfel, pentru că Nicholas fusese student 
la drept şi înţelegea incredibil de uşor faptele, problemele şi tot 
ceea ce le scăpa celorlalţi. 

— E foarte simplu. Acesta e cel mai mare dintre procesele 
împotriva tutunului, mai important decât cele de la Gettysburg, 
Iwo Jima, Armageddon. Aici, ambele tabere şi-au adus artileria 
grea. Trebuie să existe un câştigător şi trebuie să existe un 
învins. Clar şi hotărât. Aici trebuie să se decidă dacă trebuie sau 
nu să dăm vina pe companiile producătoare de tutun. Noi 
trebuie să luăm această decizie. Noi am fost aleşi şi de noi 
depinde verdictul. 

— Inţeleg, spuse Henry dând din cap, încă nelămurit. 

— Cel mai rău ar fi să ne împotmolim, să ne împărţim în 
două tabere şi să forţăm anularea procesului. 

— Ce ar fi aşa de rău în asta? 

— Frica de responsabilitate. Am lăsa juriul următor să scoată 
castanele din foc. Dacă ne împotmolim şi plecăm acasă, fiecare 
tabără va trebui să cheltuiască milioane, pentru că vor fi obligaţi 
să revină peste doi ani şi să o ia de la început. Acelaşi judecător, 
aceiaşi avocaţi, aceiaşi martori, totul va fi la fel, cu excepţia 
juriului. lar noi vom spune că n-am fost suficient de realişti 
pentru a lua o hotărâre, dar următorii juraţi din Harrison vor fi 
mai deştepţi. 

Henry se aplecă uşor în dreapta lui, spre Nicholas. 

— Tu ce vei face? îl întrebă el, exact în clipa în care Millie 
Dupree şi doamna Gladys Card intrară chicotind, îndreptându-se 
spre masa pe care se afla cafeaua. Schimbară câteva fraze cu 
bărbaţii, apoi plecară s-o vadă pe Katie în „Spectacolul zilei". O 
adorau pe Katie. 

— Ce vei face? şopti iarăşi Henry, cu ochii spre uşă. 

— Nu ştiu acum, dar nu contează. Important este să fim 
uniţi. Toţi. 

— Ai dreptate, spuse Henry. 


În cursul procesului, Fitch se obişnuise să-şi facă de lucru la 
birou, cu ochii pe telefon, până la încheierea fiecărei şedinţe. 
Rareori îl scăpa din ochi. Ştia că ea va suna vineri dimineaţă, 
deşi nu avea habar ce şmecherie sau plan îi mai pregătea. 

La opt fix, Konrad sună prin interfon şi îi întrerupse 
momentul de reflecţie, spunându-i doar atât: 

— E ea. 

Fitch se repezi la telefon. 

— Bună, îi spuse el, amabil. 

— Salut, Fitch. Fii atent, cine crezi că îl deranjează pe 
Nicholas acum? 

EI îşi înăbuşi un geamăt şi strânse pleoapele. 

— Nu ştiu, îi răspunse. 

— Vreau să spun că tipul ăsta îl calcă pe nervi pe Nicholas. 
S-ar putea să fim nevoiţi să-i facem vânt. 

— Cine? întrebă Fitch rugător. 

— Lonnie Shaver. 

— Ah! La naiba! Nu puteți face asta! 

— Vai de mine, Fitch! 

— N-o face, Marlee! Fir-ar să fie! 

Ea tăcu, lăsându-l pradă disperării. 

— Cred că eşti foarte ataşat de Lonnie, îi spuse după câteva 
clipe. 

— Trebuie să încetezi jocul ăsta, Marlee, ai înțeles? Aşa nu 
mai ajungem nicăieri! 

Fitch era conştient de tonul său disperat, dar nu se mai 
putea abţine. 

— Nicholas are nevoie de armonie în juriu. Asta e tot. Lonnie 
e ca un spin. 

— Nu face asta, te rog. Hai să discutăm. 

— Discutăm, Fitch, dar nu prea mult. 

Fitch respiră adânc o dată şi încă o dată. 

— Jocul e aproape de final, Marlee. Te-ai distrat cum ai vrut, 
acum ce mai vrei? 

— Ai ceva de scris? 

— Bineânţeles. 

— E o clădire pe strada Fulton, la numărul 120. Cărămidă 
albă, două etaje — o clădire veche, împărţită în birouri mici. Sus, 


la etaj, biroul numărul 16 este al meu, cel puţin pentru încă o 
lună. Nu e grozav, dar acolo ne vom întâlni. 

— Când? 

— Într-o oră. Numai noi doi. Te voi urmări când vii şi când 
pleci şi, dacă văd vreo gorilă de-a ta, nu voi mai vorbi niciodată. 

— Bineânţeles. Cum doreşti. 

— Şi am să mai verific dacă ai microfoane sau vrei să 
înregistrezi ceva. 

— Nu va fi cazul. 


Absolut toţi avocaţii din echipa lui Cable erau de părere că 
Rohr pierduse prea mult timp cu oamenii lui de ştiinţă; în total 
nouă zile întregi. Dar, în primele şapte, juriul putuse pleca acasă 
în fiecare seară. Starea de spirit era cu totul diferită acum. De 
aceea hotărâseră să aleagă numai doi experţi, cei mai buni, şi 
să termine cât mai repede. 

Hotărâseră de asemenea să ignore problema dependenţei 
create de nicotină, ceea ce însemna o schimbare radicală faţă 
de apărarea obişnuită în cazurile de acest fel. Cable şi echipa lui 
studiaseră cu atenţie fiecare dintre cele şaisprezece procese 
anterioare. Vorbiseră cu mai mulţi juraţi care dăduseră 
verdictele respective şi ei afirmaseră, nu o dată, că punctul slab 
al apărării era chemarea unor experţi care veneau cu tot felul 
de teorii fanteziste pentru a dovedi că, de fapt, nicotina nu 
produce dependenţă. Toată lumea ştia că nu era adevărat. Şi cu 
asta, basta. 

Nu încercaţi să-i convingeţi pe juraţi de contrariu. 

Decizia necesita aprobarea lui Fitch, pe care acesta le-o 
dădu în cele din urmă, deşi fără prea mult entuziasm. 

Primul martor de vineri dimineaţă a fost un şoarece de 
bibliotecă, cu părul vâlvoi, câteva fire de barbă roşie şi ochelari 
cu dioptrii mari. Concursul de frumuseţe luase sfârşit. Bărbatul 
era doctorul Gunther şi, după părerea sa, fumatul nu produce 
cancer. Numai 10% dintre fumători se îmbolnăvesc de cancer, 
deci, ce se întâmplă cu ceilalţi 90%? Deloc surprinzător, doctorul 
Gunther avea la îndemână un teanc de studii şi rapoarte şi abia 
aştepta să ia bagheta şi să se aşeze lângă trepied, în faţa 
juraţilor, pentru a le relata dintr-o suflare ultimele sale 
descoperiri. 


Gunther nu se afla acolo pentru a demonstra ceva. Treaba 
lui era să-i contrazică pe doctorul Hilo Kilvan şi pe doctorul 
Robert Bronsky, experţii acuzării, şi pentru a încâlci lucrurile, 
astfel încât juraţii să aibă mari dubii în legătură cu măsura în 
care fumatul reprezenta un pericol mortal. El nu putea dovedi că 
fumatul nu produce cancer la plămâni şi arătă că în acelaşi timp 
nici o cercetare nu dovedise în mod absolut că l-ar produce. 
„Sunt necesare alte cercetări", spunea el la fiecare zece minute. 


Pentru cazul că ea l-ar fi urmărit, Fitch străbătu pe jos ultimii 
metri până la numărul 120 de pe strada Fulton, o plimbare 
plăcută pe trotuarul umbros, printre frunzele care începeau să 
cadă. Clădirea se afla în cartierul vechi al oraşului, foarte 
aproape de golf, una dintr-un rând de case cu două etaje, 
văruite cu grijă şi părând să adăpostească, în cea mai mare 
parte, birouri. Jose primise ordin să-l aştepte trei străzi mai 
încolo. 

Nici vorbă de microfon sau sistem de înregistrare. Ea Îl 
dezvăţase de acest obicei la ultima lor întâlnire, pe chei. Fitch 
era singur, curat, fără aparate de fotografiat sau agenţi care să-l 
aştepte prin apropiere. Se simţea eliberat. 

Trebuia să supravieţuiască prin înţelepciune şi agerime, dar 
savura provocarea. 

Urcă scara veche, de lemn crăpat, şi se opri în faţa uşii 
biroului ei, pe care nu stătea scris nimic; constată că nici pe 
celelalte uşi de pe palierul strâmt nu exista nici o firmă şi bătu 
Uşor. 

— Cine e? se auzi vocea ei. 

— Rankin Fitch, răspunse el, suficient de tare pentru a fi 
auzit. 

Se auzi zăvorul tras şi Marlee îşi făcu apariţia într-un flanel 
gri şi o pereche de blugi; nu-i zâmbi şi nu-l salută în nici un fel. 
Închise uşa în urma lui Fitch, o încuie şi se îndreptă spre masa 
ieftină, pliantă, de închiriat. Fitch studie camera — o odăiţă fără 
ferestre, cu o singură uşă, cu vopseaua scorojită pe pereţi; 
singurele mobile erau trei scaune şi o masă. 

— Drăguţ loc, comentă el, observând petele de igrasie de pe 
tavan. 

— E curat, Fitch. Nu există telefoane pe care să le poţi pune 


sub urmărire, nici găuri de ventilare pentru videocamere 
ascunse, nici microfoane în pereţi. Am s-o verific în fiecare 
dimineaţă şi, dacă descopăr vreo dovadă că ai trecut pe aici, am 
să ies pe uşă şi n-am să mă mai întorc niciodată. 

— Ai o foarte proastă impresie despre mine. 

— Asta meriţi. 

Fitch îşi ridică din nou privirea spre tavan, apoi se uită spre 
podea. 

— Îmi place aici. 

— E un loc numai bun pentru ce-mi trebuie mie. 

— La ce-ţi trebuie? 

Poşeta ei era singurul obiect de pe masă. Ea scoase de acolo 
acelaşi senzor de data trecută şi îl controlă pe Fitch de sus până 
jos. 

— Zău aşa, Marlee, protestă el. Ţi-am promis. 

— Mda, ce să zic! Eşti curat. la loc, îi spuse, făcând un semn 
cu capul spre cele două scaune aşezate de o parte a mesei. 

Fitch apucă scaunul pliant şi îl scutură; era atât de fragil 
încât, pentru o clipă, se temu că nu va rezista sub greutatea lui. 
Se aşeză încet şi se aplecă puţin, sprijinindu-se cu coatele pe 
masă. Nici aceasta nu era prea stabilă, aşa că poziţia lui Fitch 
era complet nesigură. 

— Eşti pregătită să vorbim despre bani? o întrebă el cu un 
rânjet diabolic. 

— Da. E o afacere simplă, zău aşa, Fitch. Îmi transferi o 
grămadă de bani în cont, iar eu îţi promit să-ţi dau un verdict. 

— Cred că ar trebui să aşteptăm până la pronunţarea 
verdictului. 

— Ştii că nu sunt aşa de proastă. 

Masa pliantă avea un metru lăţime. Fitch se folosea adesea 
de statura sa masivă, de priviri şi de barbişonul sinistru pentru 
a-i intimida pe cei din jur, mai ales pe tinerii avocaţi de la 
firmele pe care le angaja. Marlee nu arăta prin nimic că s-ar fi 
simţit cât de cât intimidată. Fitch îi admira atitudinea. Fata îl 
privea drept în ochi, fără să clipească, şi asta complica lucrurile. 

— Atunci nu există garanţii, spuse el. Juraţii sunt 
imprevizibili. S-ar putea să-ţi dăm banii... 

— Las-o moartă, Fitch. Amândoi ştim că banii se vor plăti 
înainte de verdict. 

— Câţi bani? 


— Zece milioane. 

El şuieră scurt, ca şi cum ar fi înghiţit o minge de golf, şi 
începu să tuşească violent, ridicând coatele şi dându-şi ochii 
peste cap; tremura carnea pe el de uimire. 

— Cred că glumeşti, reuşi să-i răspundă răguşit, căutând în 
jur o cană de apă sau nişte pastile sau ceva care să-l ajute să 
treacă peste acest şoc teribil. 

Ea privi spectacolul cu calm, fără să clipească, fără să-l 
piardă din ochi. 

— Zece milioane, Fitch. E o nimica toată. Fără negocieri. 

El începu din nou să tuşească şi se înroşi la faţă. În cele din 
urmă, reuşi să se calmeze şi se gândi la un posibil răspuns. 
Bănuise că va fi vorba de milioane şi ştia că ar părea o prostie 
să încerce să negocieze o reducere a sumei, ca şi cum clientul 
său nu şi-ar fi putut permite atât de mult. Probabil că ea 
cunoştea ultimele cifre trimestriale de afaceri ale celor patru 
companii. 

— Cât aveţi în fond? întrebă ea şi, din instinct, Fitch miji 
ochii. Din câte observase, ea încă nu clipise. 

— Ce anume? întrebă el. 

Nimeni nu ştia despre existenţa fondului! 

— Fondul, Fitch. Nu te juca cu mine. Ştiu totul despre micuțul 
vostru fond dubios. Vreau zece milioane transferate din fond 
într-o bancă din Singapore. 

— Nu cred că pot face aşa ceva. 

— Poţi face tot ce vrei, Fitch. Lasă joaca. Hai să ne înţelegem 
acum şi să ne vedem de treburile noastre. 

— Dar dacă îţi transferăm cinci acum şi cinci după verdict? 

— Renunţă, Fitch. Zece milioane, acum. Nu-mi place ideea 
de a umbla după tine, ca să-mi recuperez ultima rată, după 
proces. Nu ştiu de ce, dar am impresia că ar fi o pierdere de 
vreme. 

— Când vrei să se facă transferul? 

— Nu-mi pasă. Ai numai grijă să primesc banii înainte ca 
juriul să ia o hotărâre. Altfel, aranjamentul cade. 

— Ce se întâmplă dacă aranjamentul cade? 

— Una din două. Ori Nicholas face în aşa fel încât juriul să nu 
poată lua o hotărâre unitară, ori aranjează nouă voturi la trei 
pentru acuzare. 

Masca de convenienţă se fisură în dreptul frunţii şi două cute 


adânci apărură pe faţa lui Fitch, care reflecta la aceste 
previziuni spuse cu atâta naturaleţe — Fitch nu se îndoi de ceea 
ce putea face Nicholas, pentru că nici Marlee nu se îndoia. Se 
frecă încet la ochi. Jocul luase sfârşit. Gata cu reacţiile 
exagerate la orice spunea ea. Gata cu uimirea prefăcută faţă de 
pretenţiile ei. Ea controla situaţia. 

— Ne-am înţeles, spuse el. Noi vom transfera banii conform 
instrucţiunilor tale. Totuşi, trebuie să te avertizez că 
transferarea telegrafică a banilor ar putea să dureze. 

— Eu ştiu mai multe decât tine despre cum se transferă banii 
telegrafic, Fitch. Am să-ţi explic cum trebuie să faci. Mai târziu. 

— Da, doamnă. 

— Deci, ne-am înţeles? 

— Da, spuse el întinzând mâna peste masă. Ea i-o strânse 
fără vlagă. Amândoi zâmbiră, gândindu-se la absurditatea 
situaţiei. Doi escroci îşi strângeau mâinile, pecetluind o 
înţelegere care nu putea fi aplicată prin tribunal, pentru că nici 
un tribunal nu avea să afle vreodată despre ea. 


Apartamentul lui Beverly Monk era o mansardă aflată la 
etajul al cincilea al unei magazii murdare din Village, pe care ea 
o împărțea cu alte patru actriţe fără slujbă. Swanson porni în 
urma ei spre cafeneaua de la colţul străzii şi aşteptă până când 
ea se aşeză la o masă de lângă geam, cu un espresso, un covrig 
dulce şi un ziar cu rubrică de anunţuri în faţă. Se apropie de ea 
şi, cu spatele la celelalte mese, o întrebă: 

— Scuzaţi-mă. Sunteţi Beverly Monk? 

Ea tresări, îşi ridică privirea şi îi răspunse: 

— Da. Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Un prieten al lui Claire Clement, răspunse el repede şi se 
strecură pe scaunul aflat în faţa ei. 

— Luaţi loc, spuse ea. Ce doriţi? 

Era nervoasă, dar localul era plin. Era în siguranţă, se gândi 
ea. lar bărbatul părea destul de drăguţ. 

— Informaţii. 

— Dumneavoastră m-aţi sunat ieri, nu-i aşa? 

— Da, aşa este. Am minţit, spunând că sunt Jeff Kerr. Nu era 
adevărat. 

— Atunci, cine sunteţi? 


— Mă numesc Jack Swanson. Lucrez pentru nişte avocaţi din 
Washington. 

— Claire are cumva probleme? 

— Nici vorbă de aşa ceva. 

— Atunci ce doriţi? 

Swanson îi prezentă o versiune prescurtată despre citarea lui 
Claire ca jurat într-un mare proces şi obligaţia lui de a afla câte 
ceva despre trecutul unor posibili juraţi. De această dată, vorbi 
despre un caz de contaminare chimică a unui teren din Houston, 
unde erau în joc milioane şi de aici şi faptul că scormoneau atât 
de adânc. 

Swanson şi Fitch riscau pe două planuri. In primul rând, 
Beverly îşi amintise cu greu de numele lui Jeff Kerr când vorbise 
cu ea la telefon, cu o zi înainte. Al doilea era că fata spusese că 
nu mai vorbise cu Claire de patru ani. Ei presupuneau că ambele 
afirmaţii erau adevărate. 

— Plătim orice informaţie, spuse Swanson. 

— Cât? 

— O mie de dolari bani gheaţă ca să-mi spuneţi tot ce ştiţi 
despre Claire Clement, anunţă Swanson şi scoase repede din 
buzunarul hainei un plic pe care îl puse pe masă. 

— Sunteţi sigur că nu are probleme? întrebă Beverly, cu 
ochii aţintiţi spre mina de aur din faţa ei. 

— Sunt sigur. Luaţi banii. Dacă n-aţi văzut-o de patru ani, ce 
vă pasă? 

Asta cam aşa e, se gândi Beverly. Apucă plicul şi îl înghesui 
în poşetă. 

— Nu sunt prea multe de spus. 

— Cât timp aţi lucrat împreună? 

— Şase luni. Eu eram deja chelneriţă la Mulligan's când s-a 
angajat. Am devenit prietene. Apoi, eu am plecat din oraş şi 
m-am îndreptat spre est. Am sunat-o o dată, pe când locuiam în 
New Jersey, apoi nu ştiu cum s-a făcut, dar am cam uitat una de 
cealaltă. 

— İl cunoşteaţi pe Jeff Kerr? 

— Nu. În vremea aceea nu se întâlnea cu el. Mi-a vorbit 
despre el mai târziu, după ce am plecat din oraş. 

— Avea alţi prieteni, bărbaţi şi femei? 

— Da, sigur că da. Nu-mi cereţi să le spun numele. Am 
plecat din Lawrence acum patru, poate cinci ani, nici nu mai ştiu 


când. 

— Nu puteţi să-mi spuneţi numele nici unui prieten? Beverly 
bău o gură de cafea espresso şi reflectă câteva clipe. Apoi rosti 
dintr-o suflare trei nume ale unor persoane care lucraseră cu 
Claire. Una fusese verificată, fără rezultate. Alteia i se căuta 
urma în acel moment. Una nu fusese găsită. 

— Unde a făcut Claire colegiul? 

— Undeva în Midwest. 

— Nu ştiţi numele şcolii? 

— Nu prea cred. Claire nu prea vorbea despre trecutul ei. 
Aveai impresia că se întâmplase ceva groaznic cândva, demult, 
şi ea nu voia să vorbească despre asta. M-am gândit că poate 
fusese vorba despre o iubire ratată, poate chiar o căsnicie sau 
necazuri cu familia, o copilărie nefericită sau cam aşa ceva. Dar 
n-am aflat niciodată. 

— A vorbit cu cineva despre asta? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Ştiţi din ce oraş venea? 

— Spunea că a călătorit mult. Repet, nu-i puneam prea 
multe întrebări. 

— Era din zona Kansas City? 

— Nu ştiu. 

— Sunteţi sigură că numele ei adevărat era Claire Clement? 

Beverly dădu înapoi şi se încruntă. 

— Credeţi că poate nu era aşa? 

— Avem motive să credem că se numea altfel înainte de a 
sosi în Lawrence, Kansas. Vă amintiţi ceva despre un alt nume? 

— Eu am presupus întotdeauna că o cheamă Claire. De ce 
să-şi fi schimbat numele? 

— Asta am vrea să ştim şi noi, răspunse Swanson şi scoase 
din buzunar un carneţel micut, verificând o listă cu câteva 
probleme. Beverly părea să fie încă un drum închis. 

— Aţi fost vreodată în apartamentul ei? 

— O dată sau de două ori. Găteam împreună şi ne uitam la 
filme. Ea nu prea dădea petreceri, dar m-a invitat o dată cu 
nişte prieteni. 

— Apartamentul ei avea ceva deosebit? 

— Mda. Era foarte drăguţ, un apartament de lux, modern, 
bine mobilat. Era evident că are bani din alte surse decât 
Mulligan's. Adică, vreau să spun că acolo primeam trei dolari pe 


oră, plus bacşişurile. 

— Deci avea bani? 

— Da. Mult mai mulţi decât noi, ceilalţi. Dar, repet, era foarte 
secretoasă. Claire era o bună amică şi o companie amuzantă. 
Dar nu era bine să pui prea multe întrebări. 

Swanson insistă asupra altor detalii şi nu obţinu nimic. Îi 
mulţumi fetei pentru ajutor, iar ea îi mulţumi pentru bani; când 
el se ridică să plece, Beverly se oferi să dea nişte telefoane. Era 
evident că vrea bani mai mulţi. Swanson acceptă, dar o avertiză 
să nu destăinuiască nimănui ceea ce făcea. 

— Nu vă faceţi griji, doar sunt actriţă, nu? E floare la ureche. 

El îi lăsă o carte de vizită cu numărul de la hotelul din Biloxi 
scris pe spate. 


Hoppy se gândea că domnul Cristano e puţin cam dur. Dar, 
în fond, situaţia era din ce în ce mai gravă, după spusele acelor 
misterioşi domni de la Washington cărora domnul Cristano 
trebuia să le dea socoteală. La Justiţie se discuta, nici mai mult, 
nici mai puţin, decât despre renunţarea la întregul plan şi 
trimiterea cazului lui Hoppy către tribunalul federal. 

Dacă Hoppy nu-şi putea convinge propria nevastă, cum 
naiba voia el să influenţeze un întreg juriu? 

Stăteau pe bancheta din spate a Chryslerului negru care 
mergea pe lângă Golf, fără o direcţie anume, menţinându-se 
totuşi în zona Mobile. Nitchman era la volan, iar Napier stătea la 
pândă şi amândoi reuşeau să ignore cu desăvârşire chinul prin 
care trecea Hoppy pe bancheta din spate a maşinii. 

— Când te mai vezi cu ea? îl întrebă Cristano. 

— Cred că în seara asta. 

— Hoppy, a venit timpul să-i spui adevărul. Spune-i ce ai 
făcut, spune-i totul. 

Hoppy simţi că i se umezesc ochii şi buzele începură să-i 
tremure; se întoarse spre geamul fumuriu şi revăzu ochii 
frumoşi ai soţiei lui gândindu-se cum îl va privi când îşi va 
deschide sufletul. Se blestemă pentru prostia pe care o făcuse. 
Dacă ar fi avut o armă, i-ar fi putut împuşca pe Todd Ringwald şi 
Jimmy Hull Moke dar, mai ales, şi-ar fi putut trage un glonţ în 
cap. Poate că ar fi fost de dorit să termine cu ăştia trei clovni 
mai întâi dar, nu încăpea îndoială, Hoppy şi-ar fi zburat creierii. 


— Cred că da, murmură el. 

_ — Soţia ta trebuie să pledeze în favoarea noastră, Hoppy. 
Inţelegi? Millie Dupree trebuie să devină o forţă în camera 
juraţilor. Cum n-ai fost în stare s-o convingi cu meritele tale, 
acum trebuie să-i dai drept motiv teama de a nu te vedea 
condamnat la cinci ani de închisoare. Nu ai de ales. 

In acel moment, Hoppy ar fi preferat închisoarea decât să 
recunoască adevărul faţă de Millie. Dar nu avea dreptul să 
aleagă. Dacă n-o convingea, ea avea să afle adevărul şi, în plus, 
el avea să înfunde puşcăria. _ 

Hoppy începu să plângă. Işi muşcă buza şi îşi acoperi ochii, 
încercând să oprească nenorocitele acelea de lacrimi, dar nu 
reuşi. In timp ce ei conduceau liniştiţi mai departe, pe 
autostradă, pe parcursul câtorva mile nu se mai auzi decât 
smiorcăitul jalnic al unui bărbat distrus. 

Numai Nitchman nu reuşi să-şi stăpânească un început de 
rânjet. 


32 


A doua întâlnire din biroul lui Marlee începu la o oră după 
încheierea celei dintâi. Fitch sosi din nou pe jos, cu o servietă şi 
o ceaşcă mare de cafea. Marlee verifică servieta, căutând orice 
dispozitiv ascuns, spre marele lui amuzament. 

Când termină, el închise servieta şi sorbi o gură de cafea. 

— Vreau să te întreb ceva, o anunţă el. 

— Ce? 

— Acum şase luni, nici tu, nici Easter nu locuiaţi în acest 
district, probabil nici în acest stat. V-aţi mutat aici ca să urmăriţi 
procesul? 

Cunoştea, bineînţeles, răspunsul, dar dorea să vadă cât era 
dispusă să recunoască, acum când erau parteneri de afaceri şi 
se presupunea că se află de aceeaşi parte a baricadei. 

— S-ar putea spune şi aşa, răspunse ea. 

Marlee şi Nicholas bănuiau că Fitch ajunsese pe urmele lor 
până la Lawrence şi asta nu era rău. Fitch nu putea să nu le 
admire abilitatea de a pune la punct un asemenea plan şi 
hotărârea de a-l duce la capăt. Viaţa lui Marlee dinainte de 


Lawrence era cea care le dădea bătăi de cap. 

— Amândoi folosiţi pseudonime, nu? întrebă el. 

— Nu. Folosim numele noastre legale. Gata cu întrebările 
despre noi, Fitch. Noi nu suntem importanţi. Timpul e scurt şi 
avem de lucru. 

— Poate că, pentru început, ar trebui să-mi spui cât de 
departe aţi ajuns cu tabăra cealaltă. Cât de mult ştie Rohr? 

— Rohr nu ştie nimic. L-am aţâţat şi l-am urmărit din umbră, 
dar n-am luat niciodată legătura cu el. 

— Te-ai fi înţeles cu el dacă eu nu eram de acord? 

— Da. Eu m-am implicat pentru bani, Fitch. Nicholas se află 
în juriul acela pentru că aşa am prevăzut noi. Am muncit pentru 
a ajunge aici. Planul va funcţiona, pentru că toţi actorii sunt 
corupți. Tu eşti corupt. Clienţii tăi sunt corupți. Eu şi partenerul 
meu suntem corupți. Corupţi, dar şmecheri. Poluăm sistemul în 
aşa fel încât să nu putem fi descoperiţi. 

— Dar Rohr? Va fi suspicios dacă pierde. De fapt, va bănui că 
v-aţi înţeles cu companiile de tutun. 

— Rohr nu mă cunoaşte. Nu ne-am întâlnit niciodată. 

— Hai să fim serioşi! 

— Îţi jur, Fitch. Te-am făcut să crezi că l-am întâlnit, dar asta 
nu s-a întâmplat niciodată. Aş fi făcut-o, totuşi, dacă nu ai fi 
acceptat să negociem. 

— Ştiai că am să fiu de acord. 

— Bineânţeles. Noi ştiam că vei fi mai mult decât nerăbdător 
să cumperi un verdict. 

Ah, Fitch avea atât de multe întrebări de pus! Cum aflaseră 
despre existenţa lui? Cum obţinuseră numerele lui de telefon? 
Cum se asiguraseră că Nicholas va fi chemat ca posibil jurat? 
Cum au aranjat ca el să intre în juriu? Şi cum naiba aflaseră 
despre fond? 

Avea să-i pună aceste întrebări într-o zi, după ce toate 
greutăţile vor rămâne în urmă şi tensiunea va dispărea. Ce 
frumos va fi să stea la taifas cu Marlee şi cu Nicholas, la cină, ca 
să primească răspuns la toate întrebările. Admiraţia pe care o 
simţea pentru ei creştea cu fiecare clipă. 

— Promite-mi că nu-i faci vânt lui Lonnie Shaver, spuse el. 

— Am să-ţi promit, Fitch, dacă-mi spui de ce ţi-e aşa de drag 
de Lonnie. 

— E de partea noastră. 


— De unde ştii? 

— Avem şi noi mijloacele noastre. 

— Uite ce e, Fitch, dacă lucrăm amândoi pentru acelaşi 
verdict, de ce nu putem fi cinstiţi unul cu celălalt? 

— Chiar aşa, ai dreptate. De ce l-aţi scos pe Herrera? 

— Ţi-am spus. Era o pacoste. Nu-l plăcea pe Nicholas, iar 
Nicholas nu-l plăcea pe el. In plus, Nicholas e amic cu Henry Vu. 
Aşa că n-am pierdut nimic. 

— De ce aţi scos-o pe Stella Hulic? 

— Ca să scăpăm de ea din camera juraţilor. Era cumplit de 
enervantă. Te scotea din sărite. 

— Cine urmează? 

— Nu ştiu. Mai avem o posibilitate. De cine să scăpăm? 

— Nu de Lonnie. 

— Atunci, spune-mi de ce. 

— Să zicem că Lonnie a fost cumpărat şi plătit. Şeful lui 
ascultă de noi. 

— Pe cine aţi mai cumpărat şi plătit? 

— Pe nimeni. 

— Haide, Fitch! Vrei să câştigi sau nu? 

— Bineânţeles că vreau. 

— Atunci, fii sincer. Eu sunt drumul cel mai scurt spre un 
verdict. 

— Şi cel mai scump. 

— Doar nu te-ai aşteptat să fie ieftin, nu? Ce câştigi dacă îmi 
ascunzi informaţii? 

— Ce câştig dacă ţi le spun? 

— Ar trebui să-ţi fie clar. Tu îmi spui mie. Eu îi spun lui 
Nicholas. El are o influenţă mai mare asupra voturilor. Ştie unde 
e cazul să insiste. Dar Gladys Card? 

— Ea face ce i se spune. N-avem nimic împotriva ei. Ce 
crede Nicholas? 

— Acelaşi lucru. Dar Angel Weese? 

— Fumează şi e negresă. Dăm cu banul. Alta care face cei 
se spune. Ce părere are Nicholas? 

— Că se va lua după Loreen Duke. 

— Dar Loreen Duke după cine se va lua? 

— După Nicholas. 

— Câţi adepţi a strâns până acum? Câţi membri numără 
mica lui sectă? 


— Jerry, pentru început. Cum Jerry e încurcat cu Sylvia, o 
putem număra şi pe ea. Plus Loreen şi, după ea, Angel. 

Fitch îşi tinu răsuflarea şi socoti rapid. 

— Asta înseamnă cinci. Numai atât? 

— Cu Henry Vu, înseamnă şase. Şase sunt asiguraţi. 
Ocupă-te tu de socoteli, Fitch. Şase şi mai urmează. Ce ştii 
despre Savelle? 

Fitch aruncă o privire spre notițele sale, ca şi cum nu era 
sigur. Tot ceea ce adusese în servietă fusese citit de zeci de ori. 

— Nimic. E prea ciudat, spuse el cu tristeţe, ca şi cum ar fi 
eşuat jalnic în încercarea de a găsi o modalitate să-l forţeze pe 
Savelle. 

— Ce secrete murdare are Herman? 

— Nici unul. Ce crede Nicholas? 

— Herman va fi ascultat, dar nu e obligatoriu ca părerea lui 
să fie urmată. Nu şi-a făcut prea mulţi prieteni, dar nici duşmani. 
Va vota, probabil, după cum va crede de cuviinţă. 

— Către cine înclină? 

— E cel mai greu de ghicit dintre juraţi, pentru că e hotărât 
să respecte ordinele judecătorului şi să nu discute despre caz. 

— Îţi vine să înnebuneşti! 

— Nicholas va avea nouă voturi înainte de încheierea 
dezbaterilor, poate chiar mai multe. Mai are nevoie doar de 
câteva clarificări cu unii dintre prietenii lui. 

— Cum ar fi? 

— Rikki Coleman. 

Fitch luă o gură de cafea fără să privească ceaşca. O puse 
pe masă şi se trase de mustăţi. Ea îi urmărea fiecare mişcare. 

— Păi, s-ar putea ca noi să avem ceva aici. 

— De ce te joci, Fitch? Sau ai, sau nu. Sau îmi spui, ca eu să-i 
pot spune lui Nicholas şi să-i forţăm votul, sau stai aici cu 
rapoartele tale ascunse, aşteptând ca ea să-ţi cadă în braţe. 

— Să zicem că e vorba despre un neplăcut secret personal 
pe care ar fi de preferat să nu-l afle soţul ei. 

— De ce să-l ţii secret şi faţă de mine, Fitch? se răsti Marlee, 
furioasă. Nu lucrăm împreună? 

— Ba da, dar nu ştiu dacă e cazul să-ţi spun despre ce e 
vorba acum. 

— Grozav, Fitch! Ceva din trecutul ei, nu? O legătură 
amoroasă, un avort, o amendă pentru conducere sub influenţa 


alcoolului? 

— Am să reflectez. 

— Aşa să faci, Fitch. Dacă mai joci necinstit, aşa voi face şi 
eu. Dar Millie? 

Fitch fierbea, deşi părea calm şi liniştit. Cât era bine să-i 
spună? Instinctul îi dictă să fie prudent. Se vor întâlni şi mâine, 
şi poimâine şi în zilele ce vor urma şi, dacă se hotăra, putea să-i 
povestească despre Rikki şi Millie şi poate chiar despre Lonnie. 
Nu te grăbi, îşi spuse în sinea lui. 

— N-am nimic despre Millie, îi răspunse el, privindu-şi ceasul 
şi gândindu-se că, exact în acel moment, sărmanul Hoppy era 
prizonier într-o limuzină neagră, cu trei agenţi FBI lângă el şi că, 
probabil, cedase nervos. 

— Eşti sigur, Fitch? 

Nicholas se întâlnise cu Hoppy pe holul motelului, chiar în 
faţa camerei sale, cu o săptămână în urmă, când Hoppy venea 
cu flori şi ciocolată pentru soţia lui. Stătuseră de vorbă câteva 
clipe. În ziua următoare, Nicholas îl văzuse pe Hoppy în sala de 
tribunal şi arăta cu totul altfel, uimit şi brusc interesat de ce se 
întâmpla acolo, după trei săptămâni de la începerea procesului. 

Cu Fitch în joc, Nicholas şi Marlee bănuiau că orice jurat era 
o ţintă posibilă pentru influenţe din afară. Aşa că Nicholas era 
atent la toată lumea. Uneori zăbovea pe hol atunci când soseau 
oaspeţii pentru vizitele personale şi alteori îşi făcea de lucru pe 
acolo când plecau. Trăgea cu urechea la bârfele din camera 
juraţilor. Asculta câte trei conversații o dată, în timpul 
plimbărilor zilnice prin oraş, după prânz. Işi lua notite despre 
fiecare persoană prezentă în tribunal, ba chiar le dăduse porecle 
şi nume de cod tuturor. 

Simţea că Fitch încerca s-o lucreze pe Millie prin Hoppy. Cei 
doi păreau o pereche de oameni simpatici, cumsecade; genul de 
oameni pe care Fitch i-ar fi putut trage cu uşurinţă în planurile 
sale viclene. 

— Bineânţeles că sunt sigur. Nu am nimic în privinţa lui 
Millie. 

— Se poartă cam ciudat, minţi Marlee. 

Minunat, se gândi Fitch. Păcăleala cu Hoppy funcţionase. 

— Ce crede Nicholas despre Royce, ultimul jurat de rezervă? 

— Un golan. N-are nici un pic de creier. Poate fi uşor 
manipulat. Genul de om căruia îi strecori în buzunar cinci mii şi 


e de-ajuns ca să-l cumperi. Acesta e un alt motiv pentru care 
Nicholas vrea să scape de Savelle. Îl obţinem pe Royce, iar cu el 
nu e nici o problemă. 

Tonul firesc cu care Marlee vorbea despre mită încălzi inima 
lui Fitch. De multe ori, în alte procese, visase să găsească un 
asemenea înger, un salvator cu mâinile lipicioase, gata să 
„lucreze" juriile pentru el. Era aproape de necrezut! 

— Cine ar mai putea să accepte bani? întrebă el, nerăbdător. 

— Jerry e falit, are o mulţime de datorii la joc, plus un divorţ 
urât în perspectivă. Va avea nevoie de vreo douăzeci de mii. 
Nicholas încă nu s-a înţeles cu el, dar asta se va întâmpla la 
sfârşitul săptămânii. 

— S-ar putea ca preţul să fie prea mare, comentă Fitch, 
încercând să pară serios. 

Marlee izbucni într-un râs zgomotos şi continuă să râdă până 
când Fitch fu obligat să pufnească şi el de gluma pe care o 
făcuse. Tocmai îi promisese zece milioane şi mai avea de 
cheltuit încă două pentru apărare. Clienţii săi valorau net 
aproape unsprezece miliarde. 

Momentul de amuzament trecu şi, pentru o vreme, se 
ignorară unul pe celălalt. În cele din urmă, Marlee îşi privi ceasul 
şi spuse: 

— Notează, Fitch. Acum e trei şi jumătate, ora coastei de est. 
Banii nu merg în Singapore. Vreau zece milioane transferate în 
Banca Hanwa din Antilele Olandeze, şi asta imediat. 

— Banca Hanwa? 

— Da. E coreeană. Banii nu vor fi depuşi în contul meu, ci în 
al tău. 

— Nu am cont acolo. 

— Îl vei deschide telegrafic, îi explică ea şi scoase din poşetă 
nişte foi de hârtie împăturite, pe care le aruncă pe masă. 
Acestea sunt formularele şi instrucţiunile. 

— E prea târziu să mai facem asta astăzi, spuse el, luând 
hârtiile. lar mâine e sâmbătă. 

— Taci din gură, Fitch! Citeşte instrucţiunile. Totul va merge 
ca pe roate dacă faci ce ţi se spune, nimic mai mult. Hanwa este 
tot timpul deschisă pentru clienţii importanţi. Vreau ca banii să 
ajungă acolo, în contul tău, în weekend. 

— Cum vei afla dacă au ajuns? 

— Ai să-mi arăţi o confirmare scrisă a transferului. Banii vor 


rămâne acolo până la retragerea juriului pentru dezbateri, apoi 
vor pleca din Hanwa spre contul meu. Asta ar trebui să se 
întâmple luni dimineaţă. 

— Dar dacă juriul dă verdictul mai devreme? 

— Fitch, te asigur, nu va exista nici un verdict până când 
banii nu vor ajunge în contul meu. Îţi promit. Şi dacă, din cine 
ştie ce motiv, încerci să mă păcăleşti, pot să-ţi mai promit că vei 
avea parte de un verdict de toată frumuseţea, în favoarea 
acuzării. Pentru o sumă piperată. 

— Să nu mai vorbim despre asta. 

— Nu, mai bine să nu vorbim. Totul a fost calculat perfect, 
Fitch. Nu încurca lucrurile. Fă cum ţi se spune. Acum, poţi să 
începi transmisia. 


Wendall Rohr se răsti la doctorul Gunther timp de o oră şi 
jumătate şi, când termină, toţi cei din sală aveau nervii 
zdruncinaţi. Rohr însuşi era, poate, cel mai calm, pentru că 
această hărţuială nu-l deranja câtuşi de puţin. Toţi ceilalţi erau 
îngreţoşaţi. Era vineri, aproape de ora cinci, şi o altă săptămână 
se sfârşise. Urma un alt weekend la motelul Siesta. 

Judecătorul Harkin era îngrijorat în privinţa juriului său. Juraţii 
erau plictisiţi şi enervaţi, sătui de captivitate şi de obligaţia de a 
asculta cuvinte care nu mai aveau asupra lor nici un efect. 

Avocaţii erau şi ei îngrijoraţi. Juraţii nu reacţionau conform 
aşteptărilor la prezentarea mărturiilor. Când nu se fâţâiau pe 
scaune, moţăiau; când nu priveau în jur cu ochii înceţoşaţi, se 
ciupeau ca să nu adoarmă. 

Dar Nicholas nu era deloc preocupat de starea colegilor săi. 
Dorea să-i ştie obosiţi şi gata de revoltă. Gloata are întotdeauna 
nevoie de un conducător. 

Într-una din pauzele de după-amiază, pregătise o scrisoare 
către judecătorul Harkin, în care îi solicita continuarea 
procesului în ziua de sâmbătă. Problema fusese dezbătută la 
prânz, dar dezbaterea nu durase decât câteva minute, pentru că 
el era autorul planului şi tot el avea şi răspunsurile. Ce rost avea 
să stea degeaba în camerele lor de la motel, când puteau 
rămâne pe banca juraţilor, încercând să încheie acest maraton? 

Ceilalţi doisprezece se arătaseră imediat de acord şi îşi 
adăugaseră semnăturile sub cea a lui Nicholas, aşa că Harkin nu 


mai avu ce să facă. Şedinţele de sâmbătă erau rare, dar nu 
imposibile, mai ales în procesele în care juraţii erau izolaţi. 

Judecătorul îl întrebă pe Cable la ce se puteau aştepta 
pentru a doua zi şi Cable îi răspunse, confidenţial, că era posibil 
ca apărarea să-şi încheie prezentarea cazului. Rohr anunţă că 
acuzarea nu are obiecţii. Continuarea procesului în ziua de 
duminică era exclusă. 

— Ar trebui ca acest proces să se încheie luni după-amiază, îi 
informă Harkin pe juraţi. Apărarea va încheia prezentarea mâine 
şi vor urma pledoariile finale, luni dimineaţă. După părerea mea, 
veţi primi datele finale ale cazului luni înainte de prânz. Mai mult 
decât atât nu pot face pentru voi, oameni buni. 

Brusc, pe feţele juraţilor apărură zâmbete de mulţumire. 
Acum, când sfârşitul era aproape, puteau suporta încă un 
weekend împreună. 

Pentru cină li se rezervaseră locuri într-un restaurant din 
Gulfport, celebru pentru grătarele sale; urmau patru ore de 
vizite personale în fiecare zi, până duminică. Acestea fiind zise, 
judecătorul se scuză şi închise şedinţa. 

După plecarea juraţilor, judecătorul Harkin îi convocă pe 
avocaţi pentru două ore de discuţii aprinse cu privire la o duzină 
de moţiuni. 


33 


Hoppy îşi făcu apariţia târziu, fără flori sau ciocolată, fără 
şampanie şi sărutări, nimic în afară de sufletul său chinuit pe 
care îl punea pe masă. O luă de mână şi o conduse spre pat, 
unde se aşeză pe margine şi încercă să spună ceva înainte de 
a-şi pierde glasul cu totul. 

— Ce s-a întâmplat, Hoppy? îl întrebă ea, îngrijorată şi 
convinsă că era pe punctul de a auzi o confesiune îngrozitoare. 
El nu fusese în apele lui în ultima vreme. Millie se aşeză lângă 
el, îl bătu uşor pe genunchi şi se pregăti să-l asculte. El începu 
prin a se plânge de cât de prost fusese. Repetă de mai multe ori 
că ea n-o să creadă când va auzi ce făcuse şi continuă să se 
lamenteze până când, în cele din urmă, ea îl întrebă, pe un ton 
ferm: 


— Ce-ai făcut? 

Brusc, el se enervă; era furios pentru încurcătura ridicolă în 
care intrase. Strânse din dinţi, strâmbă din buze, făcu o grimasă 
şi se lansă în povestea despre domnul Todd Ringwald şi Grupul 
de Proprietăţi KLX, Stillwater Bay şi Jimmy Hull Moke. Fusese o 
capcană! El îşi văzuse liniştit de treabă, ferindu-se de necazuri, 
ocupându-se, cu toată energia, de micile sale proprietăţi 
amărâte şi încercând să ajute noii căsătoriţi să-şi găsească 
primul lor cămin. Şi atunci a intrat în viaţa lui bărbatul acela; 
venea din Las Vegas, era bine îmbrăcat şi aducea cu el un teanc 
de proiecte arhitecturale care, o dată desfăcute deasupra 
biroului lui Hoppy, păreau o mină de aur. 

Ah, cum de fusese atât de prost? şi pierdu firea şi începu să 
plângă. 

Ajungând la momentul sosirii agenţilor FBI la ei acasă, Millie 
nu se mai putu stăpâni. 

— La noi acasă?! 

— Da, da. 

— Doamne, Dumnezeule! Unde erau copiii? 

Hoppy îi povesti ce se întâmplase, cum reuşise să-i scoată 
imediat din casă pe agenţii Napier şi Nitchman şi cum îi dusese 
la birou, unde ei îi arătaseră caseta. 

A fost îngrozitor, îşi aminti Hoppy şi îşi continuă povestea. 

Millie începu şi ea să plângă, iar Hoppy se simţi uşurat. Poate 
că nu-l va dojeni aşa de rău. Dar încă nu terminase. 

Ajunse la momentul în care domnul Cristano venise în oraş şi 
se întâlniseră pe barcă. Mulţi oameni din Washington, cei buni, 
desigur, erau îngrijoraţi de proces. Republicanii, şi aşa mai 
departe. Lupta împotriva crimei organizate. Ei, şi, mai pe scurt, 
ajunseseră la o înţelegere. 

Millie îşi şterse obrazul cu dosul palmei şi se opri brusc din 
plâns. 

— Dar nu ştiu dacă vreau să votez în favoarea companiei de 
tutun, spuse ea, zăpăcită. 

Hoppy uită şi el de lacrimi. 

— Ah, Millie, frumos din partea ta, n-am ce zice! Trimite-mă 
cinci ani la puşcărie, ca să poţi vota cum îţi cere conştiinţa! 
Trezeşte-te la realitate! 

— Dar nu e drept, spuse ea, privindu-se în oglinda agăţată 
pe perete, deasupra bufetului. 


— Sigur că nu e drept. Dar nu va fi, nici dacă banca ne pune 
casa sub sechestru, pentru că eu voi fi închis. Dar copiii, Millie? 
Gândeşte-te la copii. Avem trei la colegiu şi doi la liceu. Umilinţa 
va fi şi-aşa destul de mare, dar cine îi va educa pe copii? 

Hoppy profita, desigur, de pe urma orelor îndelungate în 
care se pregătise pentru acest moment. Sărmana Millie se 
simţea ca lovită de trăsnet. Nu reuşea să reflecteze suficient de 
repede pentru a pune întrebările potrivite. Într-o altă situaţie, lui 
Hoppy i-ar fi fost milă de ea. 

— Pur şi simplu, nu-mi vine să cred, spuse ea. 

— Îmi pare rău, Millie. Îmi pare foarte rău. Am făcut ceva 
groaznic şi nu e drept faţă de tine, şopti Hoppy, aplecându-se în 
faţă, cu coatele pe genunchi şi capul plecat, ca un învins. 

— Nu e drept faţă de cei implicaţi în acest proces. 

Lui Hoppy puţin îi păsa de alţii, dar îşi muşcă limba. 

— Ştiu, iubita mea. Ştiu. Am ratat totul. 

Ea îi apucă mâna şi i-o strânse în mâna ei. Hoppy hotărî să-i 
dea lovitura de graţie. 

— N-ar fi trebuit să-ţi spun, Millie, dar când agenţii FBI au 
venit la noi, m-am gândit să iau puşca şi să termin cu toate, 
chiar acolo. 

— Să-i împuşti? 

— Nu pe ei, pe mine. Să-mi zbor creierii. 

— Ah, Hoppy... 

— Vorbesc serios. M-am gândit de multe ori la asta în 
săptămâna care a trecut. Prefer să apăs pe trăgaci decât să-mi 
umilesc familia. 

— Nu fi prostuţ, îi spuse ea şi începu din nou să plângă. 


La început, Fitch se gândise să falsifice transferul bancar, 
dar după două telefoane şi două faxuri schimbate cu 
falsificatorii săi de la Washington, tot nu reuşi să se convingă că 
era metoda cea mai sigură. Ea părea să ştie totul despre 
transferurile telegrafice şi Fitch n-avea idee cât de mult ştia 
despre banca din Antilele Olandeze. Cu precizia ei, probabil că 
avea pe cineva acolo, care aştepta transmisia. De ce să rişte? 

După mai multe telefoane, Fitch reuşi să dea peste un fost 
funcţionar al Trezoreriei, care locuia în districtul Columbia şi îşi 
deschisese propria firmă de consultanţă. Era unul dintre cei care 


ştiau totul despre manevrarea rapidă a banilor. Fitch îi prezentă 
datele de bază, îl angajă prin fax şi apoi îi transmise o copie a 
instrucţiunilor de la Marlee. Era clar că ştie ce vrea, spuse omul 
acela despre Marlee, şi îl asigură pe Fitch că banii lui vor fi în 
siguranţă, cel puţin în prima parte a transferului. Noul cont urma 
să fie deschis pe numele lui Fitch; ea nu avea acces la bani. 
Marlee solicita o copie a confirmării, iar bărbatul îl avertiză pe 
Fitch să nu cumva să-i arate lui Marlee nici numărul de cont din 
banca originară, nici pe acela al băncii Hanwa din Caraibe. 

Fondul avea o balanţă de şase milioane şi jumătate la 
încheierea acordului dintre Fitch şi Marlee. In cursul zilei de 
vineri, Fitch discutase cu fiecare dintre cei patru directori 
executivi şi le ceruse să transfere câte două milioane 
suplimentare. Nu avea timp de răspuns la întrebări. Le va da 
toate explicaţiile mai târziu. 

Vineri, la ora cinci şi jumătate, banii părăsiră contul secret al 
fondului dintr-o bancă newyorkeză şi, după numai câteva 
secunde, ajunseră în banca Hanwa din Antilele Olandeze, unde 
erau aşteptaţi. Noul cont, cu parola numerică, a fost creat o 
dată cu sosirea banilor şi imediat a fost trimisă o confirmare la 
banca emitentă. 

Marlee a sunat la şase şi jumătate şi, după cum era de 
aşteptat, ştia că transferul fusese făcut. L-a instruit pe Fitch să 
şteargă numărul de cont de pe confirmare, lucru pe care el 
plănuia oricum să-l facă, şi să transmită actul respectiv prin fax, 
la recepţia motelului Siesta, exact la şapte şi cinci. 

— E cam riscant, nu? întrebă Fitch. 

— Fă ce ţi se spune, Fitch. Nicholas se va afla lângă aparat. 
Funcţionara îl simpatizează. 

La şapte şi un sfert, Marlee reveni cu un nou telefon, 
anunţându-l că Nicholas primise confirmarea şi că ea părea 
autentică. Îi ceru lui Fitch să fie la biroul ei la zece dimineaţa. 
Fitch acceptă bucuros. 

Deşi banii nu-şi schimbaseră proprietarul, Fitch era încântat 
de succesul său. Îl luă pe Jose cu el şi porniră împreună într-o 
scurtă plimbare pe jos, în tăcere — un lucru foarte rar pentru 
Fitch. Aerul tare îi înviora. Trotuarele erau pustii. 

Chiar în acel moment, un jurat izolat ţinea în mână o bucată 
de hârtie cu suma de zece milioane de dolari tipărită de două 
ori. Acel jurat şi juriul lui erau proprietatea lui Fitch. Acest 


proces se terminase. Cu siguranţă, nu va dormi şi va continua să 
asude până la pronunţarea verdictului, dar, practic, procesul se 
încheiase. Obţinuse încă o victorie, într-un moment în care era 
la un pas de eşec. Il costase mult mai mult de data aceasta, dar 
şi miza fusese mai mare. Va fi obligat să asculte răutăţile lui 
Jankle şi ale celorlalţi, cu privire la costul acestei operaţii, dar va 
fi o simplă formalitate. Era normal ca ei să se plângă de cât îi 
costa. Erau directori executivi ai unor corporaţii. 

Costul real era unul despre care nu se putea vorbi: preţul 
unui verdict în favoarea reclamantei, care putea, foarte bine, să 
depăşească zece milioane, plus costul incalculabil al unui potop 
de acţiuni legale. 

Merita acest rar moment de mulţumire, dar munca lui era 
departe de a se fi sfârşit. Nu se putea odihni până când nu avea 
să o cunoască pe adevărata Marlee: de unde venea, care erau 
motivele ei, cum şi de ce pregătise acest plan. Exista un secret 
pe care Fitch trebuia să-l afle şi se temea teribil de necunoscut. 
Dacă o va descoperi pe adevărata Marlee, atunci va avea 
răspuns la toate întrebările. Deocamdată, preţiosul său verdict 
nu era în siguranţă. 

După patru rânduri de blocuri de mers, Fitch redevenise 
omul furios, nemulţumit şi chinuit dintotdeauna. 


Derrick reuşi să ajungă în holul principal al clădirii şi băgă 
capul pe o uşă deschisă, când o tânără femeie îl rugă politicos 
să-i spună ce doreşte. Avea în braţe un teanc de dosare şi părea 
foarte ocupată. Era aproape ora opt, vineri seară şi firmele de 
avocatură lucrau din plin. 

Ceea ce-i trebuia lui era un avocat, unul dintre aceia pe care 
îi văzuse la tribunal şi care reprezentau compania producătoare 
de tutun; un tip cu care să se aşeze la o masă şi să ajungă la o 
înţelegere, în spatele uşilor închise. Işi pregătise intrarea şi 
învățase numele lui Durwood Cable şi ale câtorva dintre 
partenerii lui. Găsise acest loc şi aşteptase afară, în maşină, 
timp de două ore, repetându-şi replicile, calmându-şi nervii şi 
făcându-şi curaj pentru a cobori din maşină şi a pătrunde pe uşa 
de la intrare. 

Nu se mai zărea nici un alt negru prin preajmă. 

Nu erau oare toţi avocaţii nişte ticăloşi? Işi imagina că, dacă 


Rohr îi oferise bani gheaţă, era logic ca toţi avocaţii implicaţi în 
proces să facă la fel. Avea ceva de vânzare. Tipii aceştia erau 
bogaţi şi pregătiţi să cumpere. Era o şansă unică. 

Dar uită cuvintele potrivite când secretara rămase lângă el, 
măsurându-l din cap până în picioare şi uitându-se în jur, ca şi 
cum ar fi avut nevoie de ajutor pentru a controla situaţia. Cleve 
îi spusese de zeci de ori că făcea o ilegalitate, că va fi prins dacă 
se lăcomeşte prea mult şi, dintr-o dată, îl cuprinse frica. 

— Aăă, domnul Cable este cumva aici? întrebă el, foarte 
nesigur. 

— Domnul Gabie? se miră ea, ridicând din sprâncene. 

— Mda, el. 

— Nu există nici un domn Gabie aici. Cine sunteţi? 

Un grup de tineri asistenţi în cămăşi se apropiară încet de 
ea, studiindu-l pe Derrick din cap până în picioare şi lăsând clar 
să se înţeleagă că el nu-şi avea locul acolo. Derrick nu avea 
altceva de oferit. Era sigur că nimerise la firma căutată, dar 
greşise numele şi nu avea de gând să ajungă la puşcărie. 

— Cred că am greşit firma, spuse el iar fata îi zâmbi cu o 
amabilitate profesională. Sigur că ai greşit, părea să-i spună ea; 
acum, te rog să pleci. El se opri la masa din holul principal şi 
adună cinci cărţi de vizită dintr-o tăviţă mică de bronz. | le va 
arăta lui Cleve, ca dovadă a vizitei sale. 

Îi mulţumi fetei şi plecă grăbit. Angel îl aştepta. 


Millie plânse, se frământă şi se răsuci de pe o parte pe 
cealaltă până la miezul nopţii, când se schimbă, îmbrăcându-se 
cu ţinuta ei preferată, un taior roşu cam uzat, mărime mare, 
cadou de Crăciun de la unul dintre copii, primit cu mulţi ani în 
urmă, şi deschise uşa fără zgomot. Chuck, paznicul de la celălalt 
capăt al holului, o întrebă în şoaptă ce doreşte. Ea îi explică doar 
că dorea să mănânce ceva, apoi coborâ, pe scara slab luminată, 
până la camera de petrecere; de acolo se auzea un zgomot slab. 
lnăuntru, Nicholas era singur, aşezat pe o canapea şi mânca 
floricele de porumb făcute la cuptorul cu microunde, cu un 
pahar de apă gazoasă alături. Se uita la un meci de rugby 
transmis din Australia. Ora-limită de închidere a camerei de 
petrecere, stabilită de Harkin, fusese de multă vreme uitată. 

— Cum de eşti încă trează? o întrebă el, reducând sonorul 


aparatului cu ecran lat. Millie se aşeză pe un scaun din 
apropiere, cu spatele la uşă. Avea ochii roşii şi umflaţi. Părul ei 
scurt era răvăşit. Nu-i păsa. Millie locuia într-o casă mereu plină 
de adolescenţi. Veneau şi plecau, rămâneau peste noapte, 
dormeau, mâncau, se uitau la televizor, goleau frigiderul şi o 
vedeau mereu în tricourile ei roşii, la care nu ar fi renunţat 
pentru nimic în lume. Millie era mama tuturor. 

— Nu pot dormi. Dar tu? îl întrebă ea. 

— E greu de dormit aici. Vrei nişte floricele? 

— Nu, mulţumesc. 

— Hoppy a trecut pe-aici în seara asta? 

— Da. 

— Pare un tip cumsecade. 

— Aşa este, răspunse ea, după o pauză. 

Apoi nu mai adăugă nimic şi rămaseră amândoi tăcuţi, 
gândindu-se ce să mai spună. 

— Vrei să vezi un film? o întrebă el, în cele din urmă. 

— Nu. Pot să te întreb ceva? îndrăzni ea, pe un ton foarte 
serios şi Nicholas apăsă un buton de pe telecomandă, închizând 
televizorul. Camera era luminată slab de o singură lampă cu 
abajur, aşezată pe masă. 

— Sigur că da. Pari îngrijorată. 

— Sunt îngrijorată. E o problemă legală. 

— Am să încerc să-ţi răspund. 

— Bine. 

Millie respiră adânc şi îşi împreună mâinile. 

— Ce se întâmplă dacă un jurat ajunge la concluzia că nu 
poate lua o decizie dreaptă şi imparţială? Ce ar trebui să facă? 

El privi spre perete, spre tavan şi sorbi o gură de apă, apoi îi 
răspunse vorbind foarte rar: 

— Cred că depinde de motivele din spatele acestei decizii. 

— Nu înţeleg, Nicholas. 

Ce băiat drăguţ, şi cât de inteligent era! Fiul ei cel mai mic 
dorea să devină avocat, iar ea constatase că speră să-l vadă 
ajungând la fel de priceput ca şi Nicholas. 

— Ca să simplificăm lucrurile, hai să renunţăm la ipoteze, îi 
spuse el. Să zicem că juratul respectiv eşti tu, bine? 

— Bine. 

— Deci, s-a întâmplat ceva după începerea procesului şi acel 
lucru te împiedică să fii dreaptă şi imparţială? 


— Da, răspunse ea abia şoptit. 

El reflectă câteva clipe, apoi continuă: 

— Cred că depinde dacă e vorba de ceva auzit în sală sau 
întâmplat în afara tribunalului. Ca juraţi, e normal să devenim 
părtinitori, influenţaţi de cele auzite pe măsură ce procesul 
înaintează. Aşa ajungem la verdict. Nu-i nimic rău în asta. Face 
parte din procesul luării unei hotărâri. 

Ea îşi frecă ochiul stâng şi, încet, îl întrebă: 

— Dar dacă nu e asta? Dacă e vorba de ceva din afara 
tribunalului? 

— Oho! murmură el, părând şocat. Asta e mult mai serios. 

— Cât de serios? 

Pentru a mări efectul dramatic, Nicholas se ridică în picioare 
şi făcu câţiva paşi; trase un fotoliu mai aproape de Millie şi se 
aşeză, aproape atingând-o. 

— Ce s-a întâmplat, Millie? o întrebă el, cu blândeţe. 

— Am nevoie de ajutor şi n-am pe cine să rog să mă ajute. 
Sunt închisă în locul ăsta îngrozitor, departe de familie şi 
prieteni şi n-am încotro s-o apuc. Mă poţi ajuta, Nicholas? 

— Am să încerc. 

Ochii ei se umeziră pentru a nu ştiu câta oară în seara 
aceea. 

— Eşti un om tare drăguţ. Cunoşti legea şi aici e vorba deo 
problemă legală şi eu n-am cu cine să vorbesc, în afară de tine. 

Îi povesti totul. 


Fără motiv, Lou Dell se trezi la ora două dimineaţa şi făcu o 
scurtă trecere în revistă a holului, aşa cum era îmbrăcată, în 
cămaşa de noapte de bumbac. In camera de petrecere, îi găsi 
pe Millie şi pe Nicholas cu televizorul închis, adânciţi în 
conversaţie, cu un castron plin cu floricele de porumb între ei. 
Nicholas îi vorbi surprinzător de politicos, explicându-i că nu 
puteau să doarmă şi că vorbeau despre familiile lor, nimic mai 
mult. În rest, totul era perfect. Lou Dell plecă, clătinând din cap. 

Nicholas bănuia că e vorba de un tertip, dar nu dorea ca 
Millie să înţeleagă acest lucru. Când lacrimile lui Millie încetară, 
el o puse să-i povestească toate detaliile şi îşi luă câteva notițe. 
Ea îi promise să nu facă nimic până când nu vor sta din nou de 
vorbă. Îşi luară rămas-bun. 


El se duse în cameră, formă numărul lui Marlee şi închise 
imediat ce ea ridică receptorul, răspunzându-i cu o voce 
somnoroasă. Aşteptă două minute şi formă din nou acelaşi 
număr. Sună de şase ori în gol, apoi închise. După încă două 
minute formă numărul telefonului ei celular secret. 

li relată toată povestea lui Hoppy. Odihna ei din acea noapte 
se sfârşise. Avea multe de făcut, şi încă repede. 

Au hotărât să înceapă cu numele Napier, Nitchman şi 
Cristano. 


34 


Sala de tribunal nu se schimbă în nici un fel în ziua de 
sâmbătă. Aceiaşi funcţionari, îmbrăcaţi cu aceleaşi haine, îşi 
făceau de lucru cu aceleaşi hârtii. Roba judecătorului Harkin era 
la fel de neagră. Feţele avocaţilor erau la fel de preocupate cum 
erau de luni până vineri. Ofițerii erau la fel de plictisiţi, poate 
chiar mai mult. La câteva minute după ce Harkin îşi încheie 
întrebările, monotonia se reinstaură, aşa cum se întâmpla de 
luni până sâmbătă. 

După obositoarea performanţă de vineri a lui Gunther, Cable 
şi echipa lui se gândiră că era mai bine să înceapă cu puţină 
acţiune. Cable îl chemă la bară pe un anume doctor Olney, care 
fu apoi confirmat ca expert; era într-adevăr cercetător şi 
realizase lucruri uimitoare cu cobaii, în laborator. Avea un film 
video despre micii şi simpaticii subiecţi ai experienţelor sale, toţi 
vii şi aparent plini de energie — nicidecum bolnavi ori pe 
moarte. Erau închişi, în grupuri, în cuşti de sticlă şi Olney trebuia 
să le administreze zilnic doze diferite de fum de ţigară. Asta s-a 
întâmplat pe timp de mai mulţi ani. Expunerea prelungită la 
doze masive de fum nu a produs nici măcar un caz de cancer la 
plămâni. Incercase toate metodele posibile de sufocare, pentru 
a omori micile creaturi, dar pur şi simplu nu reuşise. Avea la 
îndemână toate faptele şi datele respective. Şi avea 
convingerea fermă că ţigările nu produc cancerul la plămâni nici 
la şoareci şi nici la oameni. 

Hoppy asculta dezbaterile, aşezat pe locul său obişnuit din 
sală. Promisese să treacă pe acolo, să-i facă lui Millie cu ochiul, 


să-i demonstreze că e alături de ea şi să-i spună din nou cât de 
mult regretă cele întâmplate. Măcar atât putea face şi el. Şi, la 
urma urmelor, era sâmbătă, o zi plină pentru agenţii imobiliari, 
dar firma Dupree avea rareori de lucru atât de devreme. De la 
dezastrul cu proiectul Stillwater Bay, Hoppy îşi pierduse 
entuziasmul cu totul. Gândul că şi-ar putea petrece câţiva ani la 
puşcărie îi măcina voinţa. 

Taunton îşi făcuse din nou apariţia, în primul rând de scaune 
din spatele lui Cable, cu acelaşi costum negru impecabil; lua 
notițe şi arunca, din când în când, câte o privire spre Lonnie 
care nu avea nevoie de această aducere-aminte. 

Derrick se afla mai în spate; privea ce se întâmplă şi făcea 
planuri. Soţul lui Rikki, Rhea, se afla în ultimul rând, cu copiii. 
Aceştia încercară să-i facă semn cu mâna mamei lor la sosirea 
juraţilor. Domnul Nelson Card stătea lângă doamna Herman 
Grimes. Erau prezente şi cele două fiice ale lui Loreen, aflate la 
vârsta adolescenţei. 

Familiile sosiseră pentru susţinerea juraţilor şi satisfacerea 
propriei lor curiozităţi. Auziseră destule pentru a-şi forma o 
părere despre subiecte, avocaţi, taberele aflate în dispută, 
experţi şi judecător. Doreau să asculte, pentru ca mai târziu să 
poată, eventual, să-şi împărtăşească unii altora părerile cu 
privire la ce ar fi de făcut. 


Beverly Monk ieşi cu greu din starea de comă, abia către 
prânz. Efectele ginului, drogurilor şi ale altor băuturi de care 
nu-şi mai amintea o năuceau. Lumina era orbitoare şi îşi duse 
mâna la ochi, constatând că era întinsă pe podea. Se înveli cu o 
pătură murdară, păşi peste un bărbat care sforăia şi pe care nu-l 
mai recunoştea şi îşi găsi ochelarii pe cutia de lemn pe care o 
folosea drept bufet. Cu ochelarii vedea mai bine. Mansarda 
arăta jalnic — trupuri întinse pe paturi şi podele, sticle goale 
peste tot, pe mobila ieftină. Cine erau aceşti oameni? Se târî 
până lângă fereastra micuță, trecând peste colegele de 
apartament şi trupuri de necunoscuţi. Ce făcuse în seara 
trecută? 

Geamul era îngheţat; bruma dimineţii se aşternea pe străzi 
şi apoi se topea. Trase pătura mai strâns peste trupul său 
emaciat şi se aşeză pe un sac de fasole de lângă geam, privind 


primii fulgi de nea şi întrebându-se cât mai avea din cei o mie 
de dolari. 

Trase adânc în piept aerul tare ce pătrundea prin rama 
ferestrei şi privirea începu să i se limpezească. O dureau 
tâmplele, dar ameţeala începea să-i treacă. Cu ani în urmă, 
înainte de a o întâlni pe Claire, fusese prietenă cu o studentă de 
la Universitatea Kansas, pe nume Phoebe, o fată subţirică, 
dependentă de droguri, care urmase o cură într-un spital 
special, dar era mereu pe punctul de a se apuca din nou. 
Phoebe lucrase puţin timp cu Claire şi Beverly, apoi plecase de 
acolo cu o tinichea de coadă. Phoebe era din Wichita. O dată îi 
spusese lui Beverly că ştia ceva despre trecutul lui Claire, ceva 
ce aflase de la un băiat care se întâlnea cu Claire. Nu era Jeff 
Kerr, ci un alt tip şi, dacă n-ar fi durut-o capul atât de tare, poate 
că şi-ar fi amintit mai multe amănunte. 

Se întâmplase demult. 

Cineva mormăi sub saltea, apoi se lăsă iarăşi tăcerea. 
Beverly îşi petrecuse weekendul cu Phoebe şi familia sa catolică, 
numeroasă, în Wichita. Tatăl ei era doctor acolo. Nu era greu de 
găsit. Dacă tipul acela simpatic, domnul Swanson, îi dăduse o 
mie de dolari pentru câteva răspunsuri fără importanţă, cât ar 
plăti pentru ceva serios în legătură cu trecutul lui Claire 
Clement? 

O va găsi pe Phoebe. Ultima oară când avusese veşti despre 
ea, se afla în Los Angeles făcând acelaşi lucru ca şi Beverly la 
New York. Îl va scutura pe Swanson cât va putea şi poate că 
după aceea îşi va găsi o altă locuinţă, un apartament mai mare 
şi prieteni mai simpatici, care să-i alunge necazurile. 

Unde era cartea de vizită de la Swanson? 


Fitch renunţă să mai urmărească audierile de dimineaţă, 
pentru a participa la una dintre rarele informări pe care le ura. 
Totuşi, musafirul său era unul important. Numele acelui bărbat 
era James Local, şeful companiei de detectivi particulari pentru 
care Fitch plătea o avere. Ascunsă în Bethesda, firma lui Local 
angaja mulţi foşti agenţi guvernamentali specializaţi în spionaj; 
într-o situaţie normală, o excursie în inima ţării, în căutarea unei 
femei americane fără cazier, era o treabă plicticoasă. 
Specialitatea lor era monitorizarea transporturilor ilegale de 


arme, descoperirea teroriştilor şi altele asemenea. 

Dar Fitch avea o grămadă de bani şi munca prezenta un risc 
minim de a se afla în bătaia focului. Nici nu prea avuseseră mult 
de lucru în ultima vreme şi chiar acesta era motivul pentru care 
Local se afla în Biloxi. 

Swanson şi Fitch îl ascultau pe Local care, fără cea mai mică 
scuză, le relată în detaliu eforturile ultimelor zile. Claire Clement 
nu existase înainte să-şi facă apariţia în Lawrence, în vara lui 
1988. Primul apartament în care locuise era unul de lux, cu două 
dormitoare, închiriat cu luna şi plătit în bani gheaţă. Plătea toate 
obligaţiile — apă, electricitate, gaz — pe numele ei. Nu exista 
nici o dovadă că ar fi solicitat schimbarea legală a numelui 
într-un tribunal din Kansas. Asemenea dosare se ţin sub cheie, 
dar ei reuşiseră să ajungă la ele. Nu era înregistrată pe listele de 
votare, nu cumpărase tichete pentru maşină, nu-şi cumpărase 
proprietăţi, dar avea un dosar social, de care se folosea pentru 
angajare în două locuri — la Mulligan's şi într-un butic de 
îmbrăcăminte, aflat chiar lângă campus. Cartela socială era 
relativ uşor de obţinut şi făcea viaţa mult mai uşoară 
posesorului ei, mai ales dacă fugea de autorităţi. Reuşiseră să 
facă rost de o copie a cererii sale, care nu dezvăluia nimic 
important. Fata nu solicitase paşaport. 

După părerea lui Local, ea îşi schimbase legal numele într-un 
alt stat, oricare dintre cele. patruzeci şi nouă rămase, şi apoi se 
mutase în Lawrence cu o identitate nou-nouţă. 

Aveau lista convorbirilor ei telefonice din cei trei ani în care 
locuise în Lawrence. Nu fusese înregistrat nici un fel de 
convorbiri interurbane. Repetă acest lucru de două ori, pentru a 
se face înţeles exact. Nici o convorbire interurbană în trei ani. Pe 
vremea aceea, companiile telefonice nu înregistrau şi 
convorbirile interurbane venite la numărul respectiv, astfel încât 
în dosar nu apăreau decât convorbirile locale. Erau numere de 
verificare. Ea folosea rar telefonul. 

— Cum poate trăi cineva fără să dea telefoane interurbane? 
Dar familia, vechii prieteni? întrebă Fitch, nevenindu-i să creadă. 

— Există şi alte posibilităţi, îi răspunse Local. Multe, ca să fiu 
mai clar. Poate că a folosit telefonul unui prieten. Poate că, o 
dată pe săptămână, mergea la un motel mai modest, unde te 
lăsa să vorbeşti direct din cameră şi să plăteşti convorbirile când 
îţi faci nota de plată, la plecare. Pe astea nu le poţi urmări. 


— De necrezut, murmură Fitch. 

— Trebuie să vă spun, domnule Fitch, că fata e profesionistă. 
După ştiinţa noastră, nu a făcut până acum nici o greşeală, 
comentă Local cu respect. O astfel de persoană îşi planifică 
fiecare mişcare în ideea că altcineva ar putea să facă cercetări 
mai târziu. 

— Seamănă cu Marlee, spuse Fitch, ca şi cum şi-ar fi 
exprimat admiraţia pentru propria sa fiică. 

Fata avea două cărţi de credit în Lawrence — o Visa şi o alta, 
emisă de Shell Gas. Lista operaţiunilor efectuate nu dezvăluise 
nimic util sau remarcabil. Evident, majoritatea cheltuielilor ei 
erau în bani gheaţă. Nu avea nici cartelă de telefon. N-ar fi 
riscat o asemenea greşeală. 

Cu Jeff Kerr era o altă poveste. Urmele lui de la Universitatea 
Kansas fuseseră uşor de descoperit, chiar dacă treaba fusese 
făcută, în cea mai mare parte, de agenţii operativi ai lui Fitch. 
Numai după ce o întâlnise pe Claire se îmbolnăvise şi el de 
secretomanie. 

Au părăsit Lawrence în vara lui 1991, după ce el terminase 
anul al doilea la drept, iar oamenii lui Local încă nu găsiseră pe 
nimeni care să ştie precis când plecaseră sau încotro. Claire 
plătise chiria pe luna iunie a acelui an cu bani gheaţă, apoi 
dispăruse. Verificaseră cam o duzină de oraşe, în căutarea unui 
semn al trecerii lui Claire Clement după luna mai 1991, dar până 
în acel moment nu descoperiseră nimic concret. Din motive 
evidente, era imposibil să verifice toate oraşele din ţară. 

— Bănuiesc că a renunţat la numele de Claire imediat după 
plecarea din oraş, devenind o altă persoană, spuse Local. 

Fitch ajunsese de mult la aceeaşi concluzie. 

— Azi e sâmbătă. Juriul primeşte cazul spre dezbatere luni. 
Să uităm ce s-a întâmplat după Lawrence şi să ne concentrăm 
eforturile pentru a descoperi cine este ea cu adevărat. 

— De asta ne ocupăm acum. 

— Trebuie să lucraţi mai intens. 

Fitch îşi privi ceasul şi spuse că trebuie să plece. 


Marlee îl aştepta peste câteva momente. Local plecă la 
bordul unui avion particular, pentru o scurtă călătorie spre 
Kansas City. 


Marlee se afla în micul său birou de la ora şase. Dormise 
foarte puţin de la trei, când o sunase Nicholas. Vorbiseră de 
patru ori înainte de plecarea lui spre tribunal. 

Păţania lui Hoppy purta marca lui Fitch — altfel, de ce l-ar fi 
ameninţat domnul Cristano pe Hoppy cu distrugerea totală, în 
caz că Millie nu vota cum trebuie? Marlee scrisese mai multe 
pagini de note şi tabele şi dăduse zeci de telefoane prin celular. 
Acum, soseau informaţiile. Singurul George Cristano cu telefonul 
înregistrat în zona districtului Columbia locuia în Alexandria. 
Marlee îl sunase pe la patru dimineaţa şi îi explicase că era 
funcţionară la Delta Airlines şi că un avion al companiei căzuse 
în apropiere de Tampa; o doamnă Cristano se afla la bord şi 
dorea să ştie dacă vorbea cu domnul George Cristano, de la 
Justiţie. Nu, el lucra în domeniul sănătăţii şi protecţiei sociale, 
slavă Domnului. Ea se scuză, închise şi pufni în râs, gândindu-se 
că săracul om se va repezi cu siguranţă la televizor, să vadă 
relatarea accidentului pe CNN. 

Zeci de alte telefoane de acelaşi gen o făcuseră să creadă că 
în Atlanta nu existau nici un fel de agenţi FBI pe nume Napier şi 
Nitchman. Nu existau nici în Biloxi, New Orleans, Mobile sau un 
alt oraş apropiat. La opt, intră în legătură cu un detectiv din 
Atlanta, care acum îi căuta pe Napier şi Nitchman. Marlee şi 
Nicholas erau aproape siguri că cei doi erau angajaţi pentru a 
juca un rol, dar lucrul trebuia confirmat. Marlee discută cu repor- 
teri, poliţişti, serviciul de urgenţă FBI şi biroul de informaţii 
guvernamentale. 

Când Fitch sosi, prompt, la ora zece, masa era curată şi 
telefonul fusese ascuns într-o debara micuță. Se salutară în 
grabă. Fitch se întreba cine fusese ea înainte să-şi ia numele 
Claire, iar ea continua să analizeze următoarea mişcare pentru 
dejucarea cursei în care căzuse Hoppy. 

— Ai face mai bine să te grăbeşti, Fitch. Juraţii s-au cam 
săturat. 

— Terminăm până după-masă, la ora cinci. E destul de 
repede? 

— Să sperăm. Nu-i uşurezi deloc sarcina lui Nicholas. 

— l-am spus lui Cable să se grăbească. E tot ce pot face. 

— Avem probleme cu Rikki Coleman. Nicholas a stat mult de 
vorbă cu ea şi se lasă greu. Vrea să fie respectată de toţi cei din 
juriu, bărbaţi şi femei deopotrivă, iar Nicholas zice că, puţin câte 


puţin, ea devine un jucător important. De fapt, a fost chiar 
surprins de asta. 

— Vrea să obţină o sumă mare prin verdict? 

— Aşa s-ar părea, deşi nu au discutat în amănunt. Nicholas 
bănuieşte că femeia e nemulțumită de faptul că industria de 
tutun împinge copiii la dependenţă. Nu pare să aibă prea multă 
înţelegere pentru familia Wood, mai degrabă ar vrea să 
pedepsească marea industrie pentru că atrage tânăra generaţie. 
Oricum, tu ai spus că s-ar putea să ai o surpriză pentru ea. 

Fără să facă vreun comentariu şi fără să se formalizeze, 
Fitch scoase o singură foaie de hârtie din servietă şi i-o întinse 
peste masă. Marlee o studie rapid. 

— Avort, nu? comentă ea, continuând să citească, deloc 
surprinsă. 

— Mda. 

— Eşti sigur că e vorba despre ea? 

— Categoric. Era în colegiu. 

— Cred că asta va fi de-ajuns. 

— Are Nicholas destul curaj ca să i-o arate? 

Marlee lăsă hârtia pe masă şi aţinti asupra lui Fitch o privire 
de gheaţă. 

— Tu n-ai face la fel, pentru zece milioane? 

— Bineânţeles. Şi de ce nu? Ea vede hârtia, votează cum 
trebuie, se uită totul şi micul ei secret murdar e în siguranţă. 
Dacă trage talerul în cealaltă parte, se fac ameninţări. O pradă 
uşoară. 

— Exact, spuse Marlee şi împături foaia de hârtie, luând-o de 
pe masă. Nu-ţi face griji despre curajul lui Nick, bine? Am plănuit 
de multă vreme toate astea. 

— De când? 

— Asta nu e important. Ai ceva despre Herman Grimes? 

— Absolut nimic. Nicholas va trebui să se întâlnească cu el în 
timpul deliberărilor. 

— Vai, mulţumesc! 

— Fir-ar să fie, e plătit pentru asta, nu crezi? Pentru zece 
milioane, ar trebui să obţină câteva voturi. 

— Are voturile, Fitch. În clipa asta sunt în buzunarul lui. Vrea 
unanimitate. Herman ar putea fi o problemă. 

— Atunci, scăpaţi de nemernic. Pare să fie un joc care vă 
face plăcere. 


— Chiar ne gândim la asta. 

Fitch clătină capul uimit. 

— Voi vă daţi seama câtă corupţie e aici? 

— Da, cred că da. 

— Imi place la nebunie. 

— Du-te şi bucură-te în altă parte, Fitch. Asta e tot pentru 
moment. Am de lucru. 

— Da, draga mea, spuse Fitch, sărind în picioare şi 
închizându-şi servieta. 


Sâmbătă după-amiază, devreme, Marlee găsi un agent FBI 
din Jackson, Mississippi care se afla, din întâmplare, la birou 
când sună telefonul. Ea îşi dădu un nume fals, spuse că era 
angajata unei firme imobiliare din Biloxi şi că bănuia că doi tipi 
se dau drept agenţi FBI fără să fie. Cei doi îi hărţuiseră şeful, 
făcând ameninţări la adresa lui, arătându-i insigne şi aşa mai 
departe. Ea credea că tipii au legătură cu cazinourile şi, pentru 
mai mult efect, aruncă în discuţie şi numele Jimmy Hull Moke. 
Omul îi dădu numărul de telefon de acasă al unui tânăr agent 
FBI din Biloxi, pe nume Madden. 

Madden era în pat, cu gripă, dar gata să stea de vorbă, în 
special când Marlee îl informă că ar putea avea câteva 
informaţii confidenţiale despre Jimmy Hull Moke. Madden nu 
auzise niciodată nici de Napier şi nici de Nitchman, ca să nu mai 
vorbească de Cristano. Habar nu avea de existenţa unei unităţi 
speciale de luptă împotriva crimei organizate, cu sediul în 
Atlanta şi care acum acţiona pe coastă; cu cât auzea mai mult, 
cu atât Madden se entuziasma mai mult. Dorea să investigheze 
puţin, iar ea îi promise să-l sune din nou peste o oră. 

Când reveni cu un nou telefon, el părea să se mai fi 
întremat. Nu exista nici un agent FBI pe nume Nitchman. Exista 
un Lance Napier în biroul din San Francisco, dar nu avea nici o 
treabă pe coastă. Numele Cristano era de asemenea fals. 
Madden discutase cu agentul însărcinat cu ancheta în cazul 
Jimmy Hull Moke şi acesta îi confirmase că Nitchman, Napier şi 
Cristano, oricine ar fi fost ei, nu erau nicidecum agenţi FBI. Tare 
i-ar mai plăcea să stea de vorbă cu aceşti băieţi, spuse el, iar 
Marlee îi promise că va încerca să aranjeze o întâlnire. 


Apărarea îşi încheia prezentarea la ora trei, sâmbătă 
după-amiază. Judecătorul Harkin anunță cu mândrie: 
„Doamnelor şi domnilor, aţi ascultat ultimul martor". Urmau 
câteva moţiuni de ultimă oră şi discuții cu participarea lui şi a 
avocaţilor, dar juraţii erau liberi să se retragă. Ca distracţie de 
sâmbătă seară, un autobuz era pregătit să-i ducă la un meci de 
fotbal american universitar, un altul având drept obiectiv un 
cinematograf local. După aceea erau permise vizite personale, 
până la miezul nopţii. A doua zi, fiecare jurat avea dreptul să 
părăsească motelul de la ora nouă la treisprezece, pentru a 
participa la slujba religioasă, nesupravegheaţi dacă promiteau 
să nu discute cu nimeni despre proces. Duminică seară erau 
programate vizite personale, de la şapte la zece. Luni dimineaţă 
vor asculta pledoariile finale şi vor primi cazul spre dezbatere 
înainte de prânz. 


35 


A-i explica regulile de fotbal lui Henry Vu era mult mai dificil 
decât îşi imaginase. Dar, la urma urmelor, toată lumea se 
pricepe la fotbal. Nicholas fusese şi el selectat în echipa de bază 
a liceului, în Texas, adică acolo unde sportul este aproape o 
religie. Jerry privea douăzeci de jocuri pe săptămână, de fapt 
participa la ele cu portofel cu tot şi astfel pretindea că ştie toate 
regulile pe de rost. Lonnie, aşezat în spatele lui Henry, jucase şi 
el în şcoală şi era gata să dea şi el o mână de ajutor. Pudelul, 
aşezată lângă Jerry, sub aceeaşi pătură, învățase jocul foarte 
bine, de la cei doi fii ai săi. Nici chiar Shine Royce nu ezita să 
mai adauge câte ceva. El nu jucase niciodată acest joc, dar se 
uita adesea la televizor. 

Stăteau aşezaţi în grup, în zona alocată suporterilor 
echipei-oaspete, pe scaune de aluminiu, departe de restul 
mulţimii şi urmăreau jocul dintre echipa unei şcoli de pe coastă 
şi o alta, din Jackson. Era o ambianţă perfectă pentru fotbal — 
vreme rece, o mulţime de susţinători ai echipei-gazdă, o 
orchestră zgomotoasă, şefi de galerie simpatici, un scor strâns. 

Henry punea numai întrebări nepotrivite. De ce au pantalonii 


aşa de strimţi? Ce îşi spun jucătorii când se grupează între faze 
şi de ce se ţin de mâini? De ce se îngrămădesc aşa? Henry 
afirma că e pentru prima dată când vede un meci de fotbal pe 
viu. 

De pe cealaltă parte a culoarului de trecere, Chuck şi un alt 
ofiţer urmăreau meciul în haine civile, ignorându-i pe cei şase 
juraţi din cel mai important proces civil din district. 


Era interzis categoric ca orice jurat să ia contact cu vizitatorii 
unui alt jurat. Interdicţia fusese transmisă în scris, de la 
începutul izolării, iar judecătorul Harkin bătuse adesea monedă 
pe această problemă. Dar un schimb de saluturi pe culoar era 
inevitabil şi Nicholas se hotărâse în mod special să încalce 
regula ori de câte ori era posibil. 

Pentru Millie, filmele nu prezentau interes, şi cu atât mai 
puţin fotbalul. Hoppy îşi făcu apariţia, aducând o pungă de 
clătite cu carne pe care le mâncară încet, fără să-şi spună nimic. 
După masă, încercară să urmărească un spectacol la televizor, 
dar renunţară, în cele din urmă, preferând să reia discuţia 
despre încurcătura în care intrase Hoppy. Alte lacrimi, alte 
scuze, ba chiar câteva dintre aluziile întâmplătoare la 
sinucidere, făcute de Hoppy, pe care Millie le găsi din cale-afară 
de teatrale. În cele din urmă, ea îi mărturisi că-i spusese totul lui 
Nicholas Easter, un tânăr minunat care cunoştea legile şi, 
implicit, era de încredere. La început, Hoppy se arătă şocat şi 
furios, dar apoi curiozitatea se dovedi mai puternică şi el dori să 
ştie ce credea cineva din afară despre situaţia lui. Mai ales 
cineva care studiase dreptul, aşa cum spunea Millie. Ea îşi 
exprimase de mai multe ori admiraţia pentru acel tânăr. 

Nicholas promisese să dea câteva telefoane şi asta îl 
îngrijora pe Hoppy. Ah, cum îl mai cicăliseră Nitchman, Napier şi 
Cristano, despre necesitatea de a păstra secretul! Nicholas era 
un om în care putea avea încredere, îi spuse Millie, iar Hoppy se 
mai linişti. 

Telefonul sună la zece şi jumătate; Nicholas revenise acasă 
de la meci, se afla în camera lui şi era nerăbdător să se 
întâlnească imediat cu soţii Dupree. Millie descuie uşa. Willis, 
aflat la capătul holului, îl zări, uimit, pe Nicholas strecurându-se 
în camera lui Millie. Oare soţul ei se mai afla acolo? Nu-şi 


amintea. Mulţi dintre musafiri fuseseră deja nevoiţi să plece, iar 
el aţipise, oricum. Doar nu era posibil ca Easter să aibă o 
aventură cu Millie! Willis îşi propuse să ţină minte acest lucru şi 
apoi adormi din nou. 

Hoppy şi Millie stăteau pe marginea patului, faţă în faţă cu 
Nicholas, care se sprijinise de bufet, lângă televizor, începu să le 
vorbească, cu blândeţe, despre cât de important era să nu 
spună nimănui nimic, ca şi cum Hoppy n-ar mai fi auzit aceste 
vorbe în ultima săptămână. Era suficient să-şi amintească de 
ordinele judecătorului, pe care le încălcau acum. 

Le anunţă prudent ceea ce aflase. Napier, Nitchman şi 
Cristano erau nişte actori minori într-o imensă cacealma, o 
conspirație orchestrată de compania producătoare de tutun, 
pentru a face presiuni asupra lui Millie. Ei nu erau agenţi 
guvernamentali. Numele lor erau false. Hoppy fusese păcălit. 

El suportă cu bine această lovitură. La început se simţi chiar 
mai penibil decât până atunci, dacă acest lucru era posibil, apoi 
simţi că începe să se învârtă pământul cu el de spaimă. Oare 
aceste veşti erau bune sau rele? Dar banda? Ce trebuia să facă 
acum? Dar dacă Nicholas se înşela? Sute de gânduri îi treceau 
prin minte, copleşindu-l şi Millie îi îmbrăţişă genunchii şi începu 
să plângă. 

— Eşti sigur? reuşi să îngaime Hoppy, gata să cedeze nervos. 

— Categoric. Ei nu au nici un fel de legătură cu FBI sau cu 
Departamentul de Justiţie. 

— Dar... dar aveau insigne şi... 

Nicholas ridică amândouă mâinile în aer, dădu din cap, 
înţelegător, şi spuse: 

— Ştiu, Hoppy. Crede-mă, asta a fost cel mai uşor. Nimic mai 
simplu decât să-şi aranjeze o acoperire. 

Hoppy se frecă pe frunte şi încercă să-şi pună gândurile în 
ordine. Nicholas continuă, spunându-i că Grupul de proprietăţi 
KXL din Las Vegas nici nu exista. Nu reuşiseră să-l găsească pe 
acel Todd Ringwald, al cărui nume era cu siguranţă un alt fals. 

— De unde ştii toate astea? îl întrebă Hoppy. 

— Bună întrebare. Am un prieten apropiat afară, specializat 
în căutarea informaţiilor. E demn de încredere. l-a luat vreo trei 
ore la telefon pentru a descoperi toate astea, ceea ce nu e prea 
rău, dacă ne gândim că e sâmbătă. 

Trei ore. Într-o sâmbătă. De ce nu dăduse Hoppy câteva 


telefoane? Avusese la dispoziţie o săptămână. Se chirci şi mai 
mult, sprijinindu-se cu coatele pe genunchi. Millie îşi ştergea 
obrajii cu un şerveţel. Trecu un minut fără ca vreunul dintre ei 
să mai scoată vreo vorbă. 

— Dar înregistrarea? întrebă Hoppy. 

— Cu convorbirea dintre tine şi Moke? 

— Da. Inregistrarea aceea. 

— Nu-mi fac griji pentru ea, spuse Nicholas pe un ton 
încrezător, ca şi cum ar fi devenit avocatul lui Hoppy. Din punct 
de vedere legal, sunt multe probleme. 

De parcă n-aş şti, se gândi Hoppy, dar nu spuse nimic. 

— A fost obţinută prin fals, continuă Nicholas. E un caz clar 
de înscenare. Se află în posesia unor oameni vinovaţi, la rândul 
lor, de violarea legii. Nu a fost obţinută prin procedură legală. 
Nu s-a emis un mandat pentru ridicarea ei şi nu a existat un 
ordin de la procuratură pentru înregistrarea cuvintelor tale. Nu 
te mai gândi la ea. 

Ce cuvinte minunate! Hoppy se îndreptă brusc de spate şi 
oftă uşurat. 

— Vorbeşti serios? 

— Da, Hoppy. Banda nu va mai fi pusă niciodată. Millie se 
aplecă şi-l strânse în braţe pe Hoppy, care o cuprinse şi el, fără 
să-i fie ruşine sau să se simtă jenat. Ea plângea, dar, de această 
dată, de bucurie. Hoppy sări în picioare şi începu să ţopăie prin 
cameră. 

— Deci, ce propui? întrebă el, pocnind din degete, gata de 
atac. 

— Trebuie să avem grijă. 

— Arată-mi ce să fac. Nenorociţii! 

— Hoppy! A 

— lartă-mă, draga mea. Imi vine să dau cuiva nişte şuturi în 
fund! 

— Ai grijă cum vorbeşti! 


Duminica a început cu un tort aniversar. Loreen Duke îi 
spusese doamnei Gladys Card că se apropia ziua în care avea să 
împlinească treizeci şi şase de ani. Doamna Card o sunase pe 
sora ei, aflată în lumea liberă din afară şi, duminică dimineaţă, 
aceasta i-a adus un tort caramel, cu glazură de ciocolată. Trei 


straturi, cu treizeci şi şase de luminări. Juraţii s-au întâlnit în 
sufragerie la ora nouă şi au mâncat tort la micul dejun. După 
aceea, cei mai mulţi au plecat în grabă spre patru ore de 
multaşteptată reculegere religioasă. Unii nu mai fuseseră de 
mulţi ani la biserică, dar simțeau chemarea Divinităţii. 

Unul dintre băieţii Pudelului veni după ea şi Jerry plecă în 
urma lor, spre o biserică cunoscută dar, îndată ce înţeleseră că 
nu-i urmărea nimeni, schimbară direcţia, ajungând într-un 
cazinou. Nicholas plecă însoţit de Marlee şi participă la slujbă. 
Doamna Gladys Card îşi făcu o intrare grandioasă la Biserica 
Baptistă. Millie plecă acasă, cu buna intenţie de a se schimba 
pentru biserică, dar fu copleşită de emoție la vederea copiilor. 
Nimeni nu stătea cu ochii pe ea, aşa că îşi petrecu timpul în 
bucătărie, gătind şi făcând curăţenie şi răsfăţându-şi proge- 
niturile. Philip Savelle rămase la motel. 

Hoppy plecă la birou la ora zece. Il sunase pe Napier la opt, 
duminică dimineaţă, spunându-i că avea lucruri importante de 
discutat despre desfăşurarea procesului; îi mai spusese că 
făcuse mari progrese cu soţia lui şi că ea începuse acţiunea de 
convingere a celorlalţi juraţi. Dorea să se întâlnească cu Napier 
şi Nitchman la biroul lui, pentru un raport complet şi pentru a 
primi noi instrucţiuni. 

Napier recepţionă apelul în apartamentul prăpădit de două 
camere pe care el şi Nitchman îl foloseau ca acoperire pentru 
acea operaţiune frauduloasă. Fuseseră instalate temporar două 
linii telefonice — una pe post de număr de birou, cealaltă ca 
rezidenţă pe durata aşa-zisei investigaţii dificile asupra corupţiei 
de pe coasta golfului. Napier vorbi cu Hoppy, apoi îl sună pe 
Cristano pentru ordine. Cristano locuia la motelul Holliday aflat 
în apropiere de plajă. La rândul lui, Cristano îl sună pe Fitch şi 
acesta se arătă încântat de veştile primite. În sfârşit, Millie se 
dezmorţise şi lucra pentru ei. Fitch începuse să se întrebe dacă 
meritase să facă acea investiţie. Aprobă întâlnirea de la biroul 
lui Hoppy. 

Cu aceleaşi costume de culoare închisă şi ochelari de soare 
întunecaţi, Napier şi Nitchman îşi făcură apariţia la birou la ora 
unsprezece; Hoppy, foarte bine dispus, pregătea cafeaua. Se 
aşezară în jurul biroului, aşteptând cafeaua. Millie era pe 
baricade, luptându-se din răsputeri să-şi salveze soţul, spuse 
Hoppy, adăugând că, după părerea ei, le convinsese deja pe 


doamna Gladys Card şi pe Rikki Coleman. Le arătase raportul 
despre Robilio şi ele fuseseră şocate de felul în care tipul le 
păcălise. 

Hoppy turnă cafeaua, în timp ce Napier şi Nitchman luau 
notițe cu toată seriozitatea. Un alt oaspete pătrunse neauzit în 
clădire, pe uşa principală, lăsată deschisă de Hoppy. El se 
strecură pe hol, pe lângă recepţie, păşind uşor pe covorul uzat şi 
ajunse în faţa unei uşi de lemn pe care scria "HOPPY DUPREE". 
Ascultă câteva clipe, apoi bătu în uşă cu putere. 

Inăuntru, Napier şi Nitchman lăsară cafeaua pe masă şi 
Hoppy se prefăcu surprins. 

— Cine e? se răsti el. 

Uşa se deschise brusc şi agentul special Alan Madden păşi în 
încăpere, strigă „FBI!" şi se îndreptă spre biroul lui Hoppy, 
rămânând cu privirea aţintită asupra celor trei. Hoppy îşi 
răsturnă scaunul şi sări în picioare, ca şi cum se aştepta să fie 
percheziţionat. 

Napier ar fi leşinat, dacă nu se afla în picioare. Nitchman 
rămase cu gura căscată. Amândoi păliră şi îngheţară pe loc. 

— Agent Alan Madden de la FBI, spuse nou-venitul, 
deschizând suportul pentru ca toţi să-i poată vedea insigna. 
Dumneavoastră sunteţi domnul Dupree? întrebă el, răstit. 

— Da. Dar FBl-ul se află deja aici, spuse Hoppy, privindu-l pe 
Madden şi întorcându-se spre cei doi, apoi din nou spre Madden. 

— Unde? întrebă acesta, strâmbându-se la Napier şi 
Nitchman. 

— Oamenii aceştia, spuse Hoppy, interpretându-şi perfect 
rolul. Era cea mai frumoasă clipă din viaţa lui. Acesta este 
agentul Napier, iar acesta, agentul Dean Nitchman. Nu vă 
cunoaşteţi? 

— Vă pot explica, începu Napier, dând încrezător din cap, ca 
şi cum ar fi putut, într-adevăr, să ofere o explicaţie 
satisfăcătoare. 

— FBI? se miră Madden. Arătaţi-mi legitimaţiile, le ceru el, 
întinzând mâna cu palma în sus. 

Ei ezitară şi Hoppy se repezi la ei. 

— Haideţi! Arătaţi-i insignele voastre! Aceleaşi pe care mi 
le-aţi arătat şi mie! 

— Vă rog să vă prezentaţi actele, insistă Madden, tot mai 
furios. 


Napier încercă să se ridice, dar Madden îl împinse la loc pe 
scaun. 

— Pot să vă explic, spuse Nitchman, vorbind mult mai 
piţigăiat decât de obicei. 

— Vă rog, spuse Madden. 

— Vedeţi, de fapt, noi nu suntem propriu-zis agenţi FBI, ci... 

— Ceee?! urlă Hoppy de peste birou, cu ochii scoşi din orbite 
şi gata să arunce în ei cu ce-i pica în mână. Mincinos nenorocit! 
De zece zile încoace mă baţi la cap că sunteţi agenţi FBI! 

— Adevărat? întrebă Madden. 

— Nu, nu tocmai, răspunse Nitchman. 

— Cum? urlă iarăşi Hoppy. 

— Potoliţi-vă! îl apostrofă Madden. Acum, continuaţi, i se 
adresă el lui Nitchman. 

Nitchman nu dorea să continue. Dorea să se repeadă pe uşă 
afară, să zică adio oraşului Biloxi şi să i se piardă urma. 

— Suntem detectivi particulari şi, mă rog... 

— Lucrăm pentru o firmă din districtul Columbia, adăugă 
Napier, venindu-i în ajutor. Era pe punctul de a mai adăuga ceva 
când Hoppy apucă un sertar al biroului, îl deschise cu un gest 
violent şi scoase de acolo două cărţi de vizită — una pentru 
Ralph Napier, una pentru Dean Nitchman, amândoi etichetaţi 
drept agenţi FBI de la unitatea regională de sud-est, din Atlanta. 
Madden studie cu atenţie cele două cărţi de vizită şi zări 
numerele locale mâzgălite pe spate. 

— Ce se petrece aici? întrebă Hoppy. 

— Cine e Nitchman? întrebă Madden. 

Nici un răspuns. 

— El e Nitchman! urlă Hoppy, arătând cu degetul spre acela. 

— Nu sunt eu, spuse Nitchman. 

— Ceee? zbieră Hoppy. 

Madden făcu doi paşi spre Hoppy şi îi arătă scaunul. 

— Vreau să vă aşezaţi şi să tăceţi din gură, da? Să nu mai 
aud un cuvânt până când nu vă cer eu părerea. 

Hoppy se lăsă să cadă pe scaun, privindu-l furios pe 
Nitchman. 

— Dumneata eşti Ralph Napier? întrebă Madden. 

— Nu, răspunse Napier, cu privirea plecată, ferindu-se de 
Hoppy. 

— Pui de căţea! mormăi Hoppy. 


— Atunci cine sunteţi? întrebă Madden, dar nu primi nici un 
răspuns. 

— Mi-au dat cele două cărţi de vizită, înţelegeţi? interveni 
Hoppy, care nu era deloc dispus să tacă. Am să mă adresez 
instanţei şi am să jur pe un teanc de Biblii că ei mi-au dat aceste 
cărţi de vizită. S-au dat drept agenţi FBI şi vreau să fie puşi sub 
acuzare. 

— Cine sunteţi? repetă Madden, adresându-se celui cunoscut 
până atunci drept Nitchman. 

Nici un răspuns. Madden scoase revolverul de serviciu, 
acţiune care îl impresionă puternic pe Hoppy şi îi obligă pe cei 
doi să se ridice în picioare şi să rămână nemişcaţi, cu picioarele 
depărtate şi sprijiniți de birou. O percheziţie rapidă nu se soldă 
cu nimic în afară de ceva mărunţiş, nişte chei şi câţiva dolari. 
Nici un portofel. Nici o insignă falsă de agent FBI. Nici un fel de 
act de identitate. Erau prea versaţi pentru a face o asemenea 
greşeală. 

Madden le puse cătuşele şi îi scoase afară din clădire; la 
intrare îi aştepta un alt agent FBI, sorbindu-şi cafeaua dintr-un 
pahar de hârtie. Împreună, îi împinseră pe cei doi pe bancheta 
din spate a unei maşini adevărate de la FBI. Madden îşi luă 
rămas-bun de la Hoppy, îi promise să-l sune mai târziu şi 
demară, cu cei doi pungaşi pe locurile din spate, stând pe mâini. 
Celălalt agent FBI îi urma cu pretinsa maşină FBI pe care o 
conducea de obicei Napier. 

Hoppy le făcu cu mâna. 

Madden asculta fără să scoată o vorbă. Mai târziu, cei doi 
aveau să-i spună lui Fitch că tipul nu părea să aibă habar de 
soţia lui Hoppy şi de responsabilităţile ei civice curente. Era un 
agent tânăr, evident amuzat de captură şi care nu ştia prea bine 
ce să facă cu ei. 

In ceea ce-l privea, Madden consideră cele întâmplate drept 
o ofensă minoră, nedemnă de o acţiune judecătorească şi, în 
mod sigur, nici de un efort suplimentar din partea lui. Şi-aşa 
avea destule cazuri pe cap. Ultimul lucru de care avea nevoie 
era să-şi piardă timpul cu acuzaţii împotriva unor mincinoşi de 
doi bani. Când trecură în statul Alabama, le ţinu o predică plină 
de gravitate, despre pedepsele prevăzute pentru falsa asumare 
a identităţii unui agent federal. Cei doi regretau sincer cele 
întâmplate. Nu se va mai întâmpla. 


Madden opri în dreptul unui popas, le scoase cătuşele, le 
dădu maşina şi îi sfătui să nu se mai apropie de Mississippi. Ei îi 
mulţumiră din suflet, îi promiseră să nu se mai întoarcă 
niciodată şi dispărură în zare. 


Fitch sparse o veioză cu pumnul când primi telefonul de la 
Napier. Cu degetele însângerate, mârâind şi blestemând, 
ascultă relatarea celor întâmplate, venită de undeva, dintr-o 
parcare de camioane din Alabama. Il trimise pe Pang după cei 
doi. 

La trei ore după ce li se puseseră cătuşe, Napier şi Nitchman 
se aflau într-o cameră de lângă biroul lui Fitch, în spatele 
magazinului de articole cu preţ redus. Era prezent şi Cristano. 

— Începeţi cu începutul, spuse Fitch. Vreau să aud fiecare 
cuvânt. 

Apăsă un buton şi porni înregistrarea. Cei doi se străduiră 
din greu să colaboreze la povestire, până când reuşiră, practic, 
să-şi amintească totul. 

Fitch le dădu liber şi îi trimise înapoi la Washington. 

Rămas singur, Fitch stinse lumina în birou şi se cufundă în 
întuneric. Diseară, Hoppy îi va povesti lui Millie ce se 
întâmplase. Millie era pierdută pentru apărare; de fapt, probabil 
că îşi va schimba poziţia atât de radical, încât va cere daune de 
miliarde pentru sărmana văduvă Wood. 

Marlee putea să-l salveze de la dezastru. Numai Marlee. 


36 


Ce lucru ciudat, spuse Phoebe încă de la începutul 
convorbirii-surpriză cu Beverly, deoarece chiar cu două zile 
înainte o sunase şi pe ea un tip, pretinzând că e Jeff Kerr şi că o 
caută pe Claire. Ea îşi dăduse imediat seama că tipul se 
prefăcea, dar îl dusese cu vorba, ca să afle ce vrea. Nu mai 
vorbise cu Claire de patru ani. 

Beverly şi Phoebe îşi comparară informaţiile despre discuţiile 
respective, deşi Beverly nu suflă nici o vorbă în legătură cu 
întâlnirea ei cu Swanson sau procesul pentru care făcea 


investigaţii. Îşi amintiră de zilele petrecute la colegiul din 
Lawrence, care păreau atât de îndepărtate. Se minţiră reciproc 
în legătură cu cariera actoricească şi viteza cu care fiecare 
dintre ele urca treptele succesului. Işi promiseseră să se 
întâlnească, cu prima ocazie. Apoi, îşi luară rămas-bun. 

Beverly sună din nou, o oră mai târziu, ca şi cum uitase 
ceva. Se gândise la Claire. Nu se despărţiseră în termeni prea 
buni şi asta o preocupa. Era o problemă fără importanţă, pe care 
nu o rezolvaseră niciodată. Dorea s-o vadă pe Claire, să 
liniştească lucrurile, măcar ca să scape de sentimentul de 
vinovăţie. Dar n-avea idee cum să dea de ea. Claire dispăruse 
aşa de repede şi fără urmă. 

În acest punct, Beverly se gândi să rişte. Din moment ce 
Swanson amintise de posibilitatea unui nume anterior, iar ea îşi 
amintea de misterul care înconjura trecutul lui Claire, se hotărî 
să arunce nada şi să vadă dacă Phoebe cade în cursă. 

— Ştii, de fapt nici nu se numea Claire, îi spuse ea, 
jucându-şi perfect rolul. 

— Mda, ştiu, răspunse Phoebe. 

— Mi l-a spus o dată, dar acum nu mi-l amintesc. 

Phoebe ezită. 

— Avea un nume foarte drăguţ, deşi nici Claire nu era rău. 

— Care? 

— Gabrielle. 

— Ah, da, Gabrielle. Şi numele de familie? 

— Brant. Gabrielle Brant. Era din Columbia, Missouri şi acolo 
a urmat şcoala şi universitatea. Ţi-a povestit? 

— Poate, dar nu-mi amintesc. 

— Avea un prieten brutal şi nebun. A încercat să-i dea 
papucii, iar el a început s-o terorizeze. De asta a plecat din oraş 
şi şi-a schimbat numele. 

— N-am ştiut. Cum se numeau părinţii ei? 

— Brant. Cred că tatăl ei a murit. Mama ei era profesoară de 
studii medievale la universitate. 

— Mai e şi acum acolo? 

— Habar n-am. 

— Am să încerc s-o găsesc prin mama ei. Mulţumesc, 
Phoebe. 

Îi trebui o oră ca să dea de Swanson la telefon. Beverly îl 
întrebă cât era dispus să plătească pentru informaţii. Swanson îl 


sună pe Fitch, care simţea nevoia unei veşti bune. El autoriză o 
sumă de maximum cinci mii de dolari, iar Swanson o sună pe 
Beverly, oferindu-i jumătate. Ea voia mai mult. Negociară timp 
de zece minute şi se înţeleseră pentru patru mii, pe care fata îi 
voia în bani gheaţă şi plătiţi înainte să scoată un cuvânt. 

Toţi cei patru directori executivi sosiseră în oraş pentru 
pledoariile finale şi prezentarea verdictului, aşa că Fitch avea la 
dispoziţie o minunată flotă de avioane rapide. Il trimise pe 
Swanson la New York cu avionul companiei Pynex. 

Swanson ajunse acolo în amurg şi îşi reţinu o cameră într-un 
hotel din apropiere de piaţa Washington. După spusele unei 
colege de cameră, Beverly nu se afla acolo, nu era la lucru, dar 
era posibil să fie la o petrecere. El sună la pizzeria unde lucra 
fata şi de acolo i se spuse că fusese concediată. O sună din nou 
pe colega ei de cameră, care îi trânti telefonul în nas când i se 
păru că pune prea multe întrebări. Cum naiba să găseşti pe 
cineva pe străzile din Greenwich Village? Parcurse pe jos cele 
câteva rânduri de blocuri până la apartamentul ei, prin ploaie, 
până îi îngheţară picioarele. Bău o cafea în localul unde o 
întâlnise prima dată şi rămase acolo până când i se uscară 
pantofii şi se mai încălzi puţin. Folosi o fisă de telefon pentru o 
altă discuţie inutilă cu aceeaşi colegă de cameră. 


Marlee dorea o ultimă întâlnire înainte de marea zi de luni. 
S-au întâlnit în biroul ei micuţ. Văzând-o, lui Fitch îi venea să-i 
sărute picioarele. 

Se hotărâse să-i spună totul despre Hoppy şi Millie şi despre 
eşuarea aranjamentului său. Nicholas trebuia să înceapă 
imediat să exercite presiuni asupra lui Millie, înainte ca ea să 
apuce să-şi convingă prietenii. La urma urmelor, Napier şi 
Nitchman aflaseră, duminică dimineaţă devreme, chiar din gura 
lui Hoppy, că Millie era deja un puternic susţinător al apărării, că 
le arăta celorlalţi copii ale raportului despre Robilio. Era 
adevărat? Dacă da, ce naiba avea să facă acum, după ce aflase 
adevărul despre Hoppy? Era normal să fie furioasă. Putea 
schimba  macazul imediat. Probabil că avea să le spună 
prietenilor ce oribil se purtase apărarea cu soţul ei în efortul de 
a-i influenţa votul. 

Fără îndoială că ar fi fost un dezastru. 


Marlee nu lăsă să i se citească nimic pe figură cât timp Fitch 
îi povesti întreaga istorie. Nu era şocată, ba chiar o amuza să-l 
vadă pe Fitch asudând. 

— Cred că ar trebui s-o scoatem din juriu, declară Fitch, la 
final. 

— Ai o copie a raportului despre Robilio? îl întrebă ea, deloc 
impresionată. 

El scoase o foaie de hârtie din servietă şi i-o dădu. 

— O lucrătură de-a ta? îl întrebă ea, după ce Îl citi. 

— Da. Totul e complet fals. 

Ea împături hârtia şi o puse sub scaun. 

— Ce murdărie, Fitch! 

— Mda. Totul a fost frumos, până ne-a prins cu minciuna. 

— Aşa faci la fiecare proces? 

— Incerc, cel puţin. 

— De ce l-ai ales pe domnul Dupree? 

— Noi l-am studiat cu atenţie şi am decis că va fi uşor de 
păcălit. Agent imobiliar de mâna a doua, abia îşi plăteşte notele 
de plată, cazinourile aduc mulţi bani şi prietenii fac avere. A 
căzut în plasă imediat. 

— Ai fost prins vreodată? 

— Am fost nevoiţi să renunţăm la câte un plan, dar n-am fost 
niciodată prinşi în flagrant delict. 

— Până astăzi. 

— Nu chiar. Hoppy şi Millie ar putea să bănuiască, să zicem, 
că în spatele acţiunii se afla cineva de la compania 
producătoare de tutun, dar nu ştiu cine. Aşa că, din acest punct 
de vedere, tot mai există un dubiu. 

— Care e diferenţa? 

— Nu e nici o diferenţă. 

— Relaxează-te, Fitch. Cred că soţul ei a exagerat puţin cu 
eficienţa ei. Nicholas şi Millie sunt destul de apropiaţi, iar ea nu 
a devenit un apărător al clientului tău. 

— Al clientului nostru. 

— Exact. Al clientului nostru. Nicholas nu a văzut raportul. 

— Crezi că Hoppy a minţit? 

— Te miră? Băieţii tăi au reuşit să-l convingă că va fi acuzat. 

Fitch îşi regăsi suflul şi aproape că zâmbi. 

— Nicholas trebuie neapărat să vorbească în seara asta cu 
Millie. Hoppy se va duce pe acolo peste vreo două ore şi îi va 


spune totul. Poate Nicholas să ajungă repede la ea? 

— Fitch, Millie va vota cum vrem noi. Relaxează-te. 

Fitch se relaxă. Îşi ridică din nou coatele pe masă şi încercă 
să zâmbească. 

— Aşa, din simplă curiozitate, câte voturi avem în clipa asta? 

— Nouă. 

— Cine sunt ceilalţi trei? 

— Herman, Rikki şi Lonnie. 

— Nu a vorbit cu Rikki despre trecutul ei? 

— Încă nu. 

— Asta înseamnă zece, spuse Fitch; ochii îi jucau în orbite şi 
îşi simţea degetele zvâcnind de nerăbdare. Putem ajunge la 
unsprezece, dacă reuşim să scoatem pe cineva şi să-l aducem în 
loc pe Shine Royce, nu? 

— Uite, Fitch, te îngrijorezi prea mult. Ai plătit banii, i-ai 
angajat pe cei mai buni să facă treaba, acum relaxează-te şi 
aşteaptă-ţi verdictul. E în mâini bune. 

— Unanim? întrebă vesel Fitch. 

— Nicholas e hotărât să scoată un verdict unanim. 

Fitch cobori treptele clădirii părăginite, simțind că pluteşte, 
şi străbătu în viteză aleea micuță, până când ajunse în stradă. 
Merse pe jos o bună bucată de drum, fluierând, gata să ţopăie, 
indiferent la răcoarea nopţii. Jose îi ieşi în întâmpinare, reuşind 
cu greu să ţină pasul cu el. Nu-şi văzuse niciodată şeful atât de 
bine dispus. 


Pe o latură a sălii de conferinţe erau aşezaţi şapte avocaţi; 
fiecare dintre ei plătise câte un milion de dolari pentru 
privilegiul de a împărtăşi acest moment. Nimeni altcineva nu se 
mai afla în cameră, cu excepţia lui Wendall Rohr care, de 
cealaltă parte a mesei lungi, măsura camera de la un capăt la 
altul, vorbind juriului său cu blândeţe şi cântărindu-şi fiecare 
cuvânt. Avea glasul profund şi vibrant, plin de compasiune într-o 
clipă, pentru ca, în clipa următoare, să adreseze cuvinte dure 
marii industrii a tutunului. Perora şi tachina. Era amuzant şi era 
furios. Le arăta fotografii şi scria cifre pe tablă. 

Îşi încheie prezentarea în cincizeci şi unu de minute, cel mai 
scurt timp de repetiţie de până atunci. Pledoaria finală trebuia 
să ţină o oră sau mai puţin, conform ordinelor lui Harkin. 


Comentariile prietenilor săi se succedau rapid, mai bune şi mai 
rele; primi complimente, dar mai ales sugestii pentru 
îmbunătăţirea prezentării. Alţi ascultători mai duri nu erau de 
găsit. Cei şapte se întâlniseră pentru sute de pledoarii finale, 
datorită cărora obţinuseră verdicte care, la un loc, valorau 
aproape o jumătate de miliard de dolari. Ştiau cum să scoată 
sume mari de bani de la jurii. 

Stabiliseră să lase vanitatea la o parte. Rohr suportă o nouă 
repriză de muştruluială, deşi accepta cu greu aşa ceva, şi se 
arătă de acord să facă o nouă încercare. 

Pledoaria trebuia să fie perfectă. Victoria era foarte aproape. 


Cable suporta aceleaşi chinuri. Audienţa lui era mult mai 
mare — o duzină de avocaţi, câţiva consultanţi pentru juriu, 
nenumărați asistenţi. Prezentarea lui era filmată, pentru ca el 
s-o poată studia personal. Era hotărât s-o termine în jumătate 
de oră. Juriul va aprecia acest lucru. Cu siguranţă că Rohr va 
vorbi mai mult. Contrastul era interesant — Cable, tehnicianul, 
adept al faptelor, împotriva lui Rohr, strălucitul orator care apela 
la emoţiile juraţilor. 

Îşi prezentă discursul şi apoi privi înregistrarea video. lar şi 
iar, în toată după-amiaza de duminică şi până spre miezul 
nopţii. 


Până să ajungă la casa de pe plajă, Fitch reuşise să revină la 
obişnuita lui stare de pesimist precaut. Cei patru directori 
executivi îl aşteptau după o masă copioasă. Jankle era beat şi 
stătea singur lângă cămin. Fitch îşi luă o cafea şi analiză 
eforturile de ultim moment făcute de echipa apărării. 

Intrebările se concentrară rapid spre problema transferurilor 
telegrafice solicitate de Fitch în ziua de vineri; câte două 
milioane din partea fiecăruia dintre cei patru. 

Până vineri, fondul avusese o rezervă de şase milioane şi 
jumătate, mai mult decât suficient pentru încheierea procesului. 
Pentru ce avusese nevoie de alte opt milioane? Şi câţi bani mai 
erau în acel moment în fond? 

Fitch le explică, în câteva cuvinte, că apărarea fusese 
nevoită să facă, pe neaşteptate, nişte cheltuieli foarte mari. 


— Lasă joaca, Fitch, spuse Luther Vandermeer de la Trellco. 
Ai reuşit, în sfârşit, să cumperi un verdict? 

Fitch încercă să nu-i mintă. La urma urmelor, aceşti patru 
oameni îl angajaseră. Nu le spusese niciodată adevărul complet 
Şi, de fapt, nici ei nu se aşteptau la aşa ceva. Dar, ca răspuns la 
o întrebare directă, mai ales de o asemenea importanţă, se 
simţi obligat să facă un efort de onestitate. 

— Cam aşa ceva, răspunse el. 

— Ai obţinut voturile, Fitch? îl întrebă un alt director 
executiv. 

Fitch tăcu câteva clipe, studiindu-i pe rând, inclusiv pe 
Jankle, care deveni dintr-o dată atent. 

— Cred că da, spuse el. 

Jankle sări în picioare şi clătinându-se, dar reuşind să-şi 
păstreze privirea destul de limpede, păşi spre centrul camerei. 

— Mai spune o dată, Fitch, îi ceru el. 

— Ai auzit bine, răspunse Fitch. Verdictul a fost cumpărat. 

Nu-şi putea ascunde mândria din glas. 

Ceilalţi trei se ridicară, la rândul lor, în picioare. Toţi patru se 
îndreptară spre Fitch, formând un semicerc în jurul lui. 

— Cum? întrebă cineva. 

— N-am să vă spun niciodată, răspunse Fitch cu răceală. 
Detaliile nu sunt importante. 

— Pretind să ştiu! sări Jankle. 

— Las-o baltă... O parte din munca mea constă în aranjarea 
treburilor murdare, pentru a vă proteja pe voi şi companiile 
voastre. Dacă vreţi să încheiem colaborarea, n-am nimic 
împotrivă. Dar nu veţi afla niciodată detaliile. 

Cei patru îl priviră lung, în tăcere. Cercul se strânse. Îşi 
sorbeau băutura din pahare fără să se grăbească şi îşi admirau 
eroul. De opt ori fuseseră la un pas de dezastru şi tot de opt ori 
Rankin Fitch îşi pusese în mişcare trucurile şi îi salvase. Acum o 
făcuse pentru a noua oară. Era invincibil. 

Până în acel moment, nu le promisese niciodată o victorie 
dinainte. Nu în acest mod. Ba chiar din contră. Întotdeauna 
ajungea la disperare înainte de pronunţarea verdictului, 
întotdeauna prevedea înfrângerea şi se bucura să-i vadă 
nefericiţi. De această dată se purta cu totul altfel decât îi era în 
fire. 

— Cât te-a costat? vru să afle Jankle. 


Fitch nu le putea ascunde acest amănunt. Din motive 
evidente, aceşti patru bărbaţi aveau dreptul să ştie unde se duc 
banii. Ei instituiseră un sistem primar de contabilitate pentru 
fond. Fiecare companie contribuia cu părţi egale, la cererea lui 
Fitch, şi fiecare director executiv avea dreptul să primească o 
listă lunară cu cheltuielile curente. 

— Zece milioane, spuse Fitch. 

Beţivul fu primul care începu să latre. 

— Ai dat zece milioane unui jurat! 

Ceilalţi trei erau la fel de şocaţi. 

— Nu. Nu unui jurat. Să zicem aşa. Am cumpărat verdictul 
pentru zece milioane de dolari, bine? Asta e tot ce vă voi spune. 
Şi nu am de gând să răspund la nici o întrebare despre modul în 
care am făcut plata. 

Poate că un săculeţ de mărunţiş dat pe sub mână avea o 
logică. Cinci, poate zece mii de dolari. Dar era imposibil să-ţi 
imaginezi că vreunul dintre aceşti mărunți provinciali din juriu 
avea destulă minte pentru a visa la zece milioane de dolari. Cu 
siguranţă că nu putea fi vorba despre o sigură persoană. 

Rămaseră lângă Fitch, uimiţi şi tăcuţi, dar gândindu-se la 
acelaşi lucru. Desigur că Fitch păcălise zece juraţi. Asta ar fi fost 
logic. Convinsese zece persoane şi oferise câte un milion 
fiecăruia. Aşa era cu mult mai logic. Zece proaspeţi milionari pe 
coasta golfului. Dar cum se pot ascunde asemenea sume de 
bani? 

Fitch savura momentul. 

— Bineânţeles, nimic nu e garantat, spuse el. Nu se ştie 
niciodată, până când juriul nu revine în sală. 

Păi, ar face foarte bine să fie garantat, când e vorba de zece 
milioane. Dar nu spuseră nimic. Luther Vandermeer fu primul 
care se retrase. Îşi turnă o porţie zdravănă de coniac şi se aşeză 
pe scaunul de la pian. Mai târziu, Fitch îi va povesti totul. Va 
aştepta o lună sau două, îl va aduce pe Fitch la New York, cu 
treburi, şi va scoate adevărul de la el. 

Fitch le spuse că are treabă. Dorea ca toţi patru să se afle în 
sală a doua zi, la prezentarea prelegerilor finale. Nu staţi toţi în 
acelaşi loc, îi instrui el. 


37 


Sentimentul general printre juraţi era acela că seara de 
duminică era şi ultima petrecută în izolare. Işi şopteau că, dacă 
primeau cazul pentru dezbatere luni la prânz, cu siguranţă că 
aveau să decidă verdictul până luni seara, ca să plece acasă. Nu 
se discuta deschis despre asta, pentru că, implicit, apăreau 
speculaţii în legătură cu verdictul, înăbuşite imediat de Herman. 

Totuşi, juraţii erau _liniştiţi şi mulţi dintre ei îşi făceau 
bagajele în tăcere sau făceau curat în camere. Doreau ca ultima 
lor vizită la motelul Siesta să fie rapidă — o scurtă raită de la 
tribunal până acolo, pentru a-şi lua bagajele deja pregătite şi 
periuţele de dinţi. 

Duminică a fost a treia seară consecutivă de vizite 
personale. Toţi se cam săturaseră de jumătăţile lor, mai ales cei 
căsătoriţi. Trei nopţi de intimitate la rând, în camera aceea 
mică, era prea mult pentru majoritatea căsniciilor. Chiar şi cei 
singuri aveau nevoie de o seară liberă. Prietena lui Savelle nu-şi 
făcu apariţia. Derrick îi spuse lui Angel că s-ar putea să treacă 
pe acolo mai târziu, dar că avea nişte lucruri importante de 
făcut înainte de asta. Loreen nu avea un prieten, dar se 
săturase de cât îşi văzuse fiicele adolescente într-un singur 
weekend. Jerry şi Pudelul se certau pentru prima dată. 

Duminică seară, la motel a fost linişte; nici fotbal, nici bere în 
camera de petrecere, nici turnee de şah. Marlee şi Nicholas 
mâncau pizza în camera lui. Trecură în revistă punctele 
importante şi stabiliră planul final. Amândoi erau nervoşi şi 
tensionaţi şi nici chiar relatarea ei despre trista întâmplare cu 
Hoppy, văzută prin prisma lui Fitch, nu reuşi să-i amuze decât 
foarte puţin. 

Marlee plecă la ora nouă, la volanul maşinii închiriate, şi se 
întoarse în apartamentul ei, pentru a termina de împachetat. 

Nicholas străbătu holul până în camera unde Hoppy şi Millie 
îl aşteptau, ca doi îndrăgostiţi în luna de miere. Nu ştiau cum 
să-i mai mulţumească. El fusese cel care dejucase oribila cursă, 
eliberându-i din nou. Era de necrezut la ce se pretau cei din 
industria tutunului, doar pentru a face presiuni asupra unui 
jurat. 

Millie îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu rămânerea ei în 
juriu. Discutase această problemă cu Hoppy şi ea nu era sigură 


dacă va mai putea fi corectă şi imparţială după ceea ce îi 
făcuseră soţului ei. Nicholas se aşteptase la asta; el avea nevoie 
de Millie. 

Mai era şi un alt motiv, mult mai important. Dacă Millie îi 
vorbea judecătorului Harkin despre cursa întinsă soţului ei, 
judecătorul putea anula procesul. lar asta ar fi fost o tragedie. 
Anularea procesului însemna că, peste un an sau doi, un alt juriu 
ar fi fost ales pentru a judeca acelaşi caz. Fiecare tabără ar fi 
cheltuit încă o avere, pentru a face exact ceea ce făceau acum. 

— De noi depinde, Millie. Noi am fost aleşi pentru a judeca 
acest caz şi e responsabilitatea noastră să dăm un verdict. 
Următorul juriu ar păţi la fel. 

— Sunt de acord, spuse Hoppy. Acest proces se va încheia 
mâine. Ar fi păcat să se decidă anularea lui chiar în ultimul 
moment. 

Astfel că Millie îşi muşcă buzele şi îşi recăpătă curajul. 
Prietenul ei Nicholas făcea ca totul să pară mai simplu. 


Cleve se întâlni cu Derrick în barul cazinoului Nugget 
duminică seară. Băură câte o bere, urmăriră un meci de fotbal 
american şi nu-şi vorbiră prea mult, pentru că Derrick era 
bosumflat şi încerca să pară furios, căci se simţea păcălit. Cele 
cincisprezece mii, bani gheaţă, se aflau într-un mic pachet 
maroniu pe care Cleve îl împinse peste masă şi pe care Derrick 
îl luă, băgându-l în buzunar fără să-i mulţumească. Conform 
ultimei înţelegeri dintre ei, celelalte zece mii urmau să-i fie 
plătite după verdict, dacă, bineînţeles, Angel vota în favoarea 
reclamantei. 

— Acum de ce nu pleci? mormăi Derrick la câteva minute 
după ce banii ajunseseră cu bine în buzunarul de la piept, lângă 
inimă. 

— Grozavă idee, spuse Cleve. Du-te să-ţi vezi iubita. Explică-i 
totul cu grijă. 

— Mă descurc eu cu ea. 

Cleve îi aruncă o privire plină de dispreţ şi se făcu nevăzut. 

Derrick îşi goli paharul de bere şi se repezi la toaletă; se 
încuie într-o cabină şi numără banii, o sută cincizeci de bancnote 
de câte o sută noi-nouţe, împachetate cu grijă. Strânse teancul, 
mirându-se ce mic era — nu mai mult de un deget grosime. 


Împărţi bancnotele şi băgă câte ceva în fiecare buzunar al 
perechii de blugi. _ 

Cazinoul era plin de lume. Invăţase să joace barbut de la un 
frate mai mare, care făcuse armata şi, ca atras de un magnet, 
se îndreptă spre masa de zaruri. Urmări jocurile câteva secunde, 
apoi se hotărî să reziste tentaţiei şi să se ducă la Angel. Se opri 
să bea o bere într-un bar micuţ, lângă masa de ruletă. La parter, 
de jur împrejur, se făceau şi se desfăceau averi. E nevoie de 
bani ca să faci alţi bani. Era seara lui norocoasă. 

Cumpără jetoane de o mie de dolari pentru masa de zaruri şi 
se bucură de atenţia cu care sunt înconjurați toţi cei care 
cheltuiesc mari sume de bani. Crupierul studie bancnotele 
nefolosite, apoi îi zâmbi. O chelneriţă blondă îşi făcu apariţia ca 
din pământ şi Derrick comandă încă o bere. 

Parie zdravăn, mai mult decât oricare dintre cei prezenţi la 
masă. Primul teanc de jetoane dispăru după cincisprezece 
minute, iar el schimbă altă mie de dolari fără să clipească. 

Nu mult după aceea, urmă o altă mie, apoi zarurile se 
încălziră şi Derrick câştigă o mie opt sute de dolari în cinci 
minute. Cumpără mai multe jetoane. Bău bere după bere. 
Blonda începu să flirteze cu el. Crupierul îl întrebă dacă doreşte 
să devină membru de onoare la Nugget. 

Pierdu şirul banilor. Scotea câte ceva din toate buzunarele, 
apoi punea o parte la loc. Cumpără alte jetoane. După o oră, 
pierduse şase mii de dolari şi dorea cu disperare să se oprească. 
Dar nu se putea să nu se schimbe norocul. Mai devreme, 
zarurile se încălziseră; se vor încălzi din nou. Hotări să parieze în 
continuare sume mari, pentru a recupera totul atunci când 
norocul său avea să se schimbe. Incă o bere şi apoi trecu pe 
whisky. 

După o mână neagră, se ridică de la masă şi se întoarse la 
toaletă, în aceeaşi cabină. Se încuie şi scoase bancnotele 
rămase prin buzunare. Nu mai avea decât şapte mii şi îi venea 
să plângă. Se hotărî să se întoarcă acolo şi să-şi ceară banii. Va 
încerca la o altă masă. Va paria altfel. Şi, orice s-ar fi întâmplat, 
se va da bătut şi va pleca mâncând pământul dacă, Doamne 
fereşte, va rămâne cu numai cinci mii de dolari. Nici vorbă să 
piardă şi ultimele cinci mii. 

Trecu pe lângă o masă de ruletă unde nu se afla nici un 
jucător şi, la noroc, puse jetoane de cinci sute de dolari pe roşu. 


Crupierul puse roata în mişcare, ieşi roşu şi Derrick câştigă cinci 
sute de dolari. Lăsă jetoanele pe roşu şi câştigă din nou. Fără 
nici o ezitare, lăsă cele două mii de dolari pe roşu şi câştigă 
pentru a treia oară la rând. Patru mii de dolari în mai puţin de 
cinci minute. Comandă o bere la bar şi se uită la un meci de 
box. Strigătele care se auzeau dinspre masa de zaruri îl 
avertizară să nu se apropie de acel loc. Se simţea norocos, cu 
aproape unsprezece mii de dolari în buzunare. 

Trecuse de ora de vizită la Angel, dar trebuia s-o vadă. Trecu 
intenţionat printre rândurile de jocuri mecanice, cât mai departe 
de masa de zaruri cu putinţă. Mergea repede, sperând să ajungă 
la uşă înainte să se răzgândească şi să se repeadă la zaruri. 
Reuşi. 

Porni maşina şi, la numai câteva minute după aceea, zări 
luminile albastre în spate. Era o maşină de poliţie din Biloxi, 
venind în mare viteză, cu farurile aprinse. Derrick nu avea nici 
bomboane, nici gumă de mestecat. Opri, ieşi din maşină şi 
aşteptă ordinele poliţistului, care se apropie şi simţi imediat 
mirosul de alcool. 

— Aţi băut? îl întrebă el. 

— Ah, ştiţi, vreo două beri la cazinou. 

Polițistul îndreptă lanterna spre Derrick orbindu-l, apoi îl 
obligă să meargă în linie dreaptă şi să-şi atingă nasul cu 
degetele. Evident, era foarte beat. Îi puse cătuşele la mâini şi îl 
duse la închisoare. Derrick acceptă să facă un test de 
alcoolemie, al cărui rezultat a fost de optsprezece la mie. 

| s-au pus multe întrebări despre banii găsiţi în buzunare. 
Explicaţia era logică — avusese o seară bună la cazinou. Dar nu 
avea slujbă. Locuia cu fratele lui. Nu avea cazier. Gardianul 
înregistră suma de bani găsită asupra lui, împreună cu tot ce 
mai avea prin buzunare şi încuie totul în seif. 

Derrick se aşeză pe patul de sus din celula pentru beţivi; doi 
admiratori ai vinului gemeau pe podea. Un telefon nu l-ar fi 
ajutat, pentru că nu putea s-o sune pe Angel direct. Şoferii găsiţi 
beţi erau obligaţi să stea cinci ore la închisoare. Trebuia să 
ajungă la Angel înainte de plecarea ei spre tribunal. 


Telefonul îl trezi pe Swanson la ora trei, în dimineaţa zilei de 
luni. Vocea de la celălalt capăt al firului era răguşită şi spartă ca 


după băutură; vorbele se legau greu, dar îi aparţineau evident 
lui Beverly Monk. 

— Bine aţi venit la Big Apple, strigă ea, izbucnind într-un râs 
isteric. 

— Unde sunteţi? o întrebă Swanson. Am banii. 

— Mai târziu, spuse ea şi Swanson auzi două voci de bărbaţi 
furioşi în fundal. Rezolvăm mai târziu. 

Cineva dădu drumul la radio. 

— Am nevoie de informaţii foarte repede. 

— lar eu am nevoie de bani. 

— Grozav. Spuneţi-mi unde şi când. 

— Ah, nu ştiu, răspunse ea şi strigă o obscenitate către 
cineva aflat în cameră. 

Swanson strânse mai tare receptorul în palmă. 

— Uite, Beverly, ascultă-mă. Îţi aminteşti de cafeneaua 
aceea micuță unde ne-am întâlnit data trecută? 

— Da, cred că da. 

— Pe strada 18, în apropiere de Balducci. 

— Ah, da. 

— Bine. Hai să ne întâlnim acolo cât mai repede. 

— Cât de repede? întrebă ea şi izbucni în râs. 

Swanson era răbdător. 

— Ce spuneţi de ora şapte? 

— Cât este ceasul acum? 

— Trei şi jumătate. 

— Oho! 

— Ce ziceţi dacă vin eu chiar acum la dumneavoastră? 
Spuneţi-mi unde sunteţi şi iau un taxi. 

— Noo, nu-i nevoie. Mă distrez şi eu puţin. 

— Sunteţi beată. 

— Şi ce dacă? 

— Şi, dacă vreţi aceste patru mii de dolari, mai bine 
rămâneţi îndeajuns de trează ca să putem sta de vorbă. 

— Am să vin la întâlnire, drăguţule. Cum ziceai că te 
cheamă? 

— Swanson. 

— În regulă, Swanson. Am să fiu acolo la şapte, sau cam 
pe-acolo. 

Izbucni în râs şi închise telefonul. 

Swanson nu se mai întoarse în pat. 


La cinci şi jumătate, Marvis Maples se prezentă în faţa 
gardianului închisorii şi întrebă dacă poate să-l ia de acolo pe 
fratele său, Derrick. Cele cinci ore trecuseră. Gardianul îl 

scoase pe Derrick din celula beţivilor, apoi scoase din seif o 
tăviţă de metal şi o puse pe tejghea. Derrick verifică lucrurile 
aflate acolo — unsprezece mii de dolari în bancnote, cheile de la 
maşină, un briceag de buzunar, unguent pentru buze — la 
acesta din urmă, fratele său rămase cu gura căscată. 

În parcare, Marvis îl întrebă de bani şi Derrick îi explică 
despre seara norocoasă petrecută la masa de zaruri. li dădu lui 
Marvis două sute de dolari şi îl întrebă dacă poate să-i 
împrumute maşina. Marvis luă banii şi acceptă să aştepte în faţa 
închisorii până când maşina lui Derrick avea să fie adusă înapoi 
de poliţie. 

Derrick porni în viteză spre Pass Christian şi parcă în spatele 
motelului Siesta chiar dacă soarele îşi făcu apariţia pe cer 
dinspre est. Se lăsă pe vine, să nu fie cumva zărit de vreun 
trecător, şi se strecură prin tufişuri până când ajunse în dreptul 
geamului de la camera lui Angel. Era închis, bineînţeles, şi el 
începu să bată uşor. Nu-i răspunse nimeni, aşa că luă o piatră şi 
bătu mai tare. Se luminase de ziuă şi Derrick intră în panică. 

— Nu mişca! auzi un strigăt în spatele lui. 

Derrick se răsuci pe călcâie şi dădu cu ochii de Chuck, 
ofiţerul în uniformă, care ţinea un pistol negru, cu ţeavă lungă, 
îndreptat spre fruntea sa. Polițistul îi făcu semn cu pistolul. 

— Pleacă de lângă fereastră! Mâinile sus! 

Derrick ridică braţele şi ieşi din tufiş. Următorul ordin a fost 
„La pământ!" aşa că Derrick s-a întins pe trotuar cu picioarele 
desfăcute, cu mâinile la spate. Chuck a cerut ajutor prin radio. 

Marvis se mai afla încă în preajma închisorii, aşteptând 
maşina lui Derrick, când fratele său reveni, pentru a doua 
arestare din acea noapte. 

În tot acest timp, Angel dormea, neavând habar de nimic. 


38 


Era păcat că juratul care fusese cel mai cinstit, care 
ascultase dezbaterile cu mai multă atenţie decât ceilalţi, care îşi 


amintea mai bine decât alţii ceea ce se spusese şi care 
respectase absolut toate regulile judecătorului Harkin avea să 
fie ultimul scos din juriu şi, astfel, împiedicat să afecteze 
verdictul. 

Punctuală ca un ceas, doamna Grimes sosi în sufragerie 
exact la şapte şi un sfert, luă o tavă şi începu să adune aceleaşi 
lucruri pentru micul dejun pe care le alesese în fiecare zi de 
până atunci. Fulgi de cereale integrale, lapte pasteurizat şi o 
banană pentru Herman. Fulgi de porumb, lapte cu 2% grăsime, 
o felie de şuncă şi suc de mere pentru ea. Aşa cum se întâmpla 
adesea, Nicholas se întâlni cu ea la bufet şi se oferi să o ajute. 
Nicholas continua să pregătească, în cursul zilei, cafeaua de la 
tribunal pentru Herman şi se simţea obligat să-l ajute şi 
dimineaţa. Două bucăţi de zahăr şi o linguriţă de frişcă pentru 
Herman. Cafea neagră pentru doamna Grimes. Au discutat puţin 
despre stadiul în care se găseau bagajele. Ea părea sincer 
entuziasmată la gândul că luni seară vor lua cina acasă. 

Atmosfera a rămas festivă toată dimineaţa, Nicholas şi 
Henry Vu rămânând în sufragerie şi întâmpinându-i pe colegii lor 
mai matinali. Plecau acasă! 

Doamna Grimes se întoarse după argintărie şi Nicholas 
strecură în grabă patru tablete în cafeaua lui Herman, vorbind 
ceva despre avocaţi în tot acest timp. Nu era ceva mortal. Era 
Methergine, un drog mai puţin cunoscut, folosit mai ales la 
reanimare în cazuri de comă. Herman avea să se simtă rău mai 
multe ore, după care avea să-şi revină. 

Ca şi în alte dăţi, Nicholas porni în urma doamnei Grimes pe 
culoar, până în dreptul camerei lor, ţinând tava şi vorbind fără 
încetare, despre subiecte fără importanţă. Ea îi mulţumi din 
suflet; ce tânăr cumsecade! 

Şocul veni treizeci de minute mai târziu şi Nicholas nu pierdu 
ocazia de a se afla pe aproape. Doamna Grimes ieşi pe hol şi îl 
strigă pe Chuck, care stătea la postul lui, bând cafea şi citind 
ziarul. Nicholas auzi strigătul femeii şi ieşi grăbit din camera lui. 
Herman nu se simţea bine! 

Lou Dell şi Willis îşi făcu apariţia, întrebând speriaţi ce se 
întâmplase; nu după multă vreme, toţi juraţii erau afară, în faţa 
camerei soţilor Grimes; uşa rămăsese deschisă şi înăuntru era o 
mulţime de lume. Herman era întins pe jos, în baie, ghemuit şi 
ţinându-se de stomacul cuprins de dureri teribile. Doamna 


Grimes şi Chuck erau aplecaţi deasupra lui. Lou Dell alergă la 
telefon şi formă numărul salvării. Nicholas îi spuse lui Rikki 
Coleman, pe un ton grav, că Grimes avea dureri în piept şi că 
putea fi vorba chiar de un atac de cord. Herman mai avusese 
unul, cu şase ani în urmă. 

În câteva minute, toţi ştiau că Herman făcuse o criză 
cardiacă. 

Apărură şi asistenții cu o targă, iar Chuck îi împinse pe 
ceilalţi juraţi la o parte. Starea lui Herman se stabilizase şi i se 
pusese masca de oxigen. Presiunea sângelui era doar cu puţin 
mai ridicată decât normal. Doamna Grimes repeta întruna că 
această întâmplare îi amintea de primul atac de cord al soţului 
ei. 

Herman a fost scos afară din cameră, pe hol. În zăpăceala 
creată, Nicholas a reuşit să verse ceaşca de cafea. 

Salvarea în care se afla Herman demară în viteză şi în sunet 
de sirene. Juraţii se retraseră în camerele lor, încercând să se 
calmeze. Lou Dell îl sună pe judecătorul Harkin pentru a-i 
povesti că Herman se îmbolnăvise grav. Părerea generală era că 
suferise un nou atac de cord. 

— Au început să cadă ca muştele, spuse ea şi apoi reflectă 
că, în cei optsprezece ani în slujba curţii, nu pierduse niciodată 
atâţia juraţi. 


Într-adevăr el nu se aştepta ca ea să ajungă chiar la ora 
şapte, pentru cafea şi bani. Cu câteva ore mai devreme era 
terminată şi nu părea să aibă intenţia de a se opri, aşa că era 
normal să nu ajungă la timp la întâlnire. Swanson mâncă 
pe-ndelete şi citi prima ediţie a mai multor ziare. Trecu şi ora 
opt. Se aşeză la o masă mai bună, lângă fereastră, de unde 
putea vedea trecătorii. 

La nouă, Swanson sună la apartament şi reuşi să se certe cu 
aceeaşi colegă de cameră. Nu, fata nu era acolo, nu fusese 
acasă toată noaptea şi poate că se mutase. 

Fata asta, care se mută de colo-colo, trăind de pe o zi pe 
alta, îşi spuse el, fata asta care umblă după mâncare şi destui 
bani pentru a rămâne în viaţă şi a-şi cumpăra o nouă doză de 
drog, are şi ea nişte părinţi. Oare ştiau ce face ea? 

Avea destul timp să se gândească la asta. La zece, comandă 


nişte pâine prăjită, deoarece chelnerul îl privea pieziş, iritat că 
Swanson se mai afla încă acolo. 


Impulsionate de zvonuri care păreau foarte bine 
fundamentate, acţiunile companiei Pynex îşi menţinură poziţia 
puternică la deschiderea bursei, luni dimineaţă. După ce, vineri, 
la închidere, valorau şaptezeci şi trei de puncte, crescură brusc 
la şaptezeci şi şase o dată cu clopoţelul de deschidere şi 
ajunseră la şaptezeci şi opt în doar câteva minute. Veşti bune 
soseau de la Biloxi, deşi nimeni nu părea să ştie sursa. Toate 
stocurile de acţiuni în industria tutunului crescuseră rapid la 
tranzacţiile de dimineaţă. 


Judecătorul Harkin nu-şi făcu apariţia până aproape de nouă 
şi jumătate şi, aşezându-se pe fotoliul său, constată, fără 
surprindere, că sala era plină până la refuz. Tocmai terminase o 
discuţie aprinsă cu Rohr şi Cable, ultimul dorind declararea 
anulării procesului pentru recuzarea altui jurat. Nu erau motive 
suficiente pentru anulare. Harkin îşi cunoştea bine lecţia. 
Descoperise chiar un caz mai vechi, în care se permisese 
judecarea de către unsprezece juraţi, într-un proces civil. Fusese 
nevoie de nouă voturi, dar verdictul juriului fusese susţinut de 
Curtea Supremă. 

Cum era de aşteptat, vestea atacului de cord suferit de 
Herman se răspândise rapid printre numeroşii spectatori ai 
procesului. Consultanţii pentru juriu ai apărării afirmau că era o 
victorie pentru tabăra lor, pentru că fusese evident că Herman 
ţinea partea acuzării. Consultanţii pentru juriu angajaţi de 
acuzare îi asigurară pe Rohr şi ai lui că îndepărtarea lui Herman 
era o lovitură puternică pentru apărare, pentru că Herman 
susţinea, desigur, industria tutunului. Toţi experţii în materie de 
juriu se pretindeau satisfăcuţi de includerea lui Shine Royce 
printre juraţi, deşi nu prea ştiau cum să-şi justifice această 
părere. 

Fitch era complet zăpăcit. Cum naiba se aranjează un atac 
de cord? Oare Marlee avea chiar atâta sânge rece încât să 
otrăvească un orb? Mulţumi Domnului că fata era de partea lui. 

Uşa se deschise. Juraţii intrară în sală. Toată lumea îşi 


întoarse privirile într-acolo, ca pentru a se asigura că Herman nu 
se afla printre ei. Locul lui era gol. 

Judecătorul Harkin vorbise cu un doctor la spital şi începu 
prin a anunţa juriul că Herman reacţionează bine la tratament şi 
că poate nu era ceva atât de grav, cum se crezuse la început. 
Juraţii, mai ales Nicholas, se liniştiră. Shine Royce deveni juratul 
numărul cinci şi ocupa locul lui Herman în rândul întâi, între 
Phillip Savelle şi Angel Weese. 

Shine nu mai putea de bucurie. 

După ce toată lumea se aşeză şi se lăsă tăcerea, îi ceru lui 
Wendall Rohr să-şi înceapă rezumatul final. Să nu depăşească o 
oră, îl avertiză el. Rohr, cu jacheta lui ţipătoare, dar cu o cămaşă 
scrobită şi un papion curat, începu pe un ton blând, cerându-şi 
scuze pentru durata procesului şi mulţumindu-le juraţilor pentru 
că fuseseră minunati. Lăsând observaţiile amabile la o parte, se 
lansă într-o violentă descriere a „... celui mai distrugător produs 
de larg consum fabricat vreodată. Ţigara. Ea ucide patru sute de 
mii de americani în fiecare an, de zece ori mai mult decât 
drogurile ilegale. Nici un alt produs nu are, nici pe departe, un 
efect asemănător". 

Reluă punctele principale ale depoziţiei doctorilor Fricke, 
Bronsky şi Kilvan, fără însă să amintească toate detaliile celor 
spuse de aceştia. Le aminti de Lawrence Krigler, omul care 
lucrase în această industrie şi îi cunoştea secretele murdare. 
Timp de zece minute vorbi pe un ton firesc despre Leon Robilio, 
omul rămas fără glas, care lucrase douăzeci de ani făcând 
publicitate tutunului şi care după aceea constatase cât de 
coruptă era această industrie. 

Rohr atinse punctul culminant atunci când începu să 
vorbească despre copii. Pentru ca marea industrie a tutunului să 
supravieţuiască, ea trebuie să-i atragă pe adolescenţi şi să se 
asigure că următoarea generaţie va cumpăra produsele sale. Ca 
şi cum ar fi tras cu urechea la cele discutate în camera juriului, 
Rohr îi rugă pe juraţi să-şi amintească ce vârstă aveau când au 
început să fumeze. 

Trei mii de copii cădeau pradă zilnic acestui viciu. O treime 
dintre ei aveau să moară din cauza lui. Ce mai era de spus? Nu 
era oare momentul de a forţa aceste bogate companii să-şi 
asume responsabilitatea pentru produsele lor? Nu era timpul să 
li se atragă atenţia? Să fie obligate să ne lase copiii în pace? Să 


plătească pentru răul cauzat de produsele lor? 

Tonul său deveni şi mai dur când vorbi despre nicotină şi 
încăpăţânarea cu care reprezentanţii acestei industrii încercau 
să convingă lumea că nu produce dependenţă. Foşti drogaţi 
depuseseră mărturie că era mai uşor să renunţi la marijuana şi 
cocaină decât la ţigări. Rohr se înfurie şi mai tare când aminti de 
Jankle şi teoria sa despre abuz. 

Apoi clipi o dată şi deveni un alt om. Vorbi despre clienta sa, 
doamna Celeste Wood, o femeie minunată, soţie, mamă, 
prietenă, o adevărată victimă a industriei tutunului. Vorbi 
despre soţul ei, domnul Jacob Wood, care fumase Bristol, marca 
principală de ţigări produse de Pynex, şi care încercase timp de 
treizeci de ani să renunţe la acest obicei. Lăsase în urmă copii şi 
nepoti. Murise la cincizeci şi unu de ani, pentru că folosise un 
produs fabricat legal, exact aşa cum trebuia să-l folosească. 

Se opri în dreptul unei table albe aşezate pe un trepied şi 
notă câteva cifre şi operaţiuni matematice simple. Valoarea 
financiară a vieţii lui Jacob Wood era, să zicem, de un milion de 
dolari. Adăugă alte câteva daune şi totalul deveni de două 
milioane. Acestea erau daunele reale, o sumă la care familia 
avea dreptul datorită morţii lui Jacob Wood. 

Dar cazul de faţă nu se referea la daunele materiale. Rohr 
tinu un scurt discurs despre daunele punitive şi rolul lor în 
pedepsirea corporațiilor americane. Cum să pedepseşti o 
companie care dispune de opt sute de milioane de dolari, în 
disponibilităţi? 

Atragi atenţia companiei. 

Rohr avu grijă să nu sugereze o cifră deşi, din punct de 
vedere legal, ar fi putut s-o facă. Lăsă însă cifra de 800.000.000 
dolari scrisă clar pe tablă şi se întoarse la pupitru pentru a-şi 
încheia prezentarea. Mulţumi din nou juriului şi se aşeză. Totul 
durase patruzeci şi opt de minute. 

Judecătorul anunţă o pauză de zece minute. 


Fata întârziase patru ore, dar lui Swanson îi venea să o ia în 
braţe. Nu făcu, totuşi, acest lucru, pentru că se temea de 
microbi şi pentru că era însoţită de un tânăr dubios, îmbrăcat în 
haine negre de piele din cap până în picioare, cu părul negru ca 
abanosul şi o bărbiţă vopsită la fel. Pe mijlocul frunţii îşi tatuase 


cuvântul JADE şi purta tot felul de cercei pe ambele părţi ale 
capului. 

Jade nu spuse nimic; îşi trase un scaun aproape de ei şi 
rămase de pază, ca un doberman credincios. 

Beverly arăta ca bătută. Buza de sus era tăiată şi umflată. 
Încercase să-şi ascundă vânătaia de pe obraz sub un strat gros 
de fard. Colţul ochiului drept era tumefiat. Mirosea a drog stătut 
şi a whisky ieftin şi părea să se grăbească. 

La cea mai mică provocare, Swanson era pregătit să-l 
plesnească pe Jade peste tatuaj şi să-i rupă cerceii, unul câte 
unul. 

— Ai banii? îl întrebă ea, aruncând o privire spre Jade, care îl 
privea pe Swanson cu ochi inexpresivi. Era limpede unde se 
duceau banii. 

— Da. Vorbeşte-mi despre Claire. 

— Vreau să văd banii. 

Swanson scoase un plic mic şi îl întredeschise pentru a-i 
arăta bancnotele, apoi îl puse pe masă, acoperindu-l cu ambele 
mâini. 

— Patru mii. Acum spune, repede, insistă el, privindu-l pe 
Jade cu dispreţ. 

Beverly se întoarse spre Jade, care încuviinţă ca un actor de 
cea mai proastă speţă şi îi spuse: 

— Dă-i drumul. 

— Numele ei adevărat este Gabrielle Brant. E din Columbia, 
Missouri. A urmat cursurile universităţii de acolo, unde mama ei 
preda studii medievale. Asta e tot ce ştiu. 

— Dar tatăl ei? 

— Cred că a murit. 

— Altceva? 

— Nu. Dă-mi banii. 

Swanson împinse plicul pe masă şi, imediat după aceea, sări 
în picioare. 

— Mulţumesc, îi spuse el şi se făcu nevăzut. 


Durwood Cable avu nevoie doar de o jumătate de oră pentru 
a demola cu îndemânare ideea de a oferi milioane familiei unui 
om care fumase din proprie voinţă timp de treizeci şi cinci de 
ani. Procesul nu era altceva decât o evidentă încercare de a 


pune mâna pe nişte bani. 

Ceea ce îi displăcea cel mai mult la acest caz, aşa cum 
fusese el prezentat de către acuzare, era faptul că se încerca 
deplasarea problemei de la Jacob Wood şi obiceiurile lui, pentru 
a se ajunge la o dezbatere despre fumatul în rândurile 
adolescenților. Ce-avea Jacob Wood de-a face cu obişnuitele 
reclame pentru ţigări? Nu exista nici cea mai mică dovadă că 
Jacob Wood fusese influenţat de această campanie. El începuse 
să fumeze pentru că aşa dorise. 

De ce să-i aducem pe copii în această luptă? Din motive 
sentimentale, bineînţeles. Răspundem cu furie atunci când copiii 
sunt loviți sau manipulaţi. Şi, pentru ca avocaţii acuzării să vă 
poată convinge pe dumneavoastră, juraţii, să le daţi pe mâini o 
avere, trebuie mai întâi să vă înfurie. 

Cable apelă rapid la corectitudinea lor. Decideţi verdictul pe 
baza faptelor, nu a emoţiilor. Când termină, Cable constată că 
reuşise să le capteze atenţia. 

Judecătorul îi mulţumi şi se adresă juriului. 

— Doamnelor şi domnilor, din acest moment, cazul vă 
aparţine. Vă propun să alegeţi un nou preşedinte care să ia locul 
domnului Grimes, despre care am aflat că se simte mult mai 
bine. Am vorbit cu soţia lui în timpul ultimei pauze şi mi-a spus 
că e încă bolnav, dar probabil că în curând îşi va reveni complet. 
Dacă, indiferent din ce motiv, doriţi să discutaţi cu mine, vă rog 
să o anunţaţi pe doamna grefier. Restul instrucţiunilor vă vor fi 
înmânate în camera juraţilor. Succes. 

In timp ce Harkin îşi lua rămas-bun de la ei, Nicholas se 
întoarse uşor spre public şi îl privi în ochi pe Rankin Fitch, ca 
pentru a confirma în ce stadiu se aflau lucrurile în acel moment. 
Fitch dădu uşor din cap şi Nicholas se ridică în picioare, 
împreună cu colegii săi. 

Era aproape ora prânzului. Curtea se retrăgea, cu 
posibilitatea rechemării la bară, ceea ce însemna că toţi cei care 
doreau puteau rămâne pe acolo până când juriul ajungea la un 
verdict. Hoarda de specialişti de pe Wall Street se repezi afară, 
pentru a telefona la birourile lor. Cei patru directori executivi ai 
companiilor de tutun se amestecară cu gloata timp de câteva 
minute, apoi îşi făcură loc spre ieşirea din sală. 

Fitch plecă imediat şi se îndreptă spre birou. Konrad stătea 
aplecat deasupra telefoanelor. 


— E ea, îi spuse el lui Fitch, îngrijorat. Ne sună de la un 
telefon public. 

Fitch porni şi mai grăbit spre biroul lui şi acolo ridică 
receptorul. 

— Alo! 

— Fitch, fii atent. Am instrucţiuni noi pentru transferarea 
banilor. Lasă-mă pe aşteptare şi du-te la facsimil. 

Fitch se întoarse spre aparat, care tocmai primea un mesaj. 

— E chiar aici, răspunse el. De ce sunt necesare instrucţiuni 
noi? 

— Taci din gură, Fitch. Fă ce-ţi spun, şi asta imediat. 

Fitch scoase faxul din maşină şi citi în grabă mesajul scris de 
mână. Banii urmau să pornească spre Panama. Ea îi dădea 
instrucţiunile de rută şi numerele de cont. 

— Ai la dispoziţie douăzeci de minute, Fitch. Juriul mănâncă 
de prânz. Dacă nu am confirmarea până la douăsprezece şi 
jumătate, înţelegerea noastră se anulează, iar Nicholas schimbă 
macazul. Are un telefon celular în buzunar şi aşteaptă apelul 
meu. 

— Sună-mă din nou la douăsprezece şi jumătate, spuse 
Fitch, închizând. Îi ceru lui Konrad să oprească toate celelalte 
apeluri. Fără excepţie. Transmise imediat mesajul către expertul 
său în transferuri din Washington şi acesta îi transmise înapoi 
autorizaţiile necesare pentru banca Hanwa din Antilele 
Olandeze. Păstraseră legătura cu Hanwa toată dimineaţa şi, 
după zece minute, banii părăsiră contul lui Fitch şi se îndreptară 
spre Caraibe, către banca din Panama City unde erau aşteptaţi. 
Hanwa trimise prin fax o confirmare către Fitch care, în acel 
moment, ar fi dorit din inimă s-o transmită mai departe, lui 
Marlee, numai că nu-i cunoştea numărul. 

La douăsprezece şi jumătate, Marlee îşi sună agentul bancar 
din Panama şi el îi confirmă primirea sumei de zece milioane de 
dolari. 

Marlee se afla într-un motel, la cinci mile depărtare şi lucra 
pe un fax portabil. Aşteptă cinci minute şi apoi îi trimise 
aceluiaşi agent instrucţiuni pentru a transfera banii într-o bancă 
din insulele Cayman; toată suma, iar la încheierea operaţiunii, 
trebuia să închidă contul din Banco Atlântico. 

Nicholas telefonă exact la douăsprezece şi jumătate. Se 
ascundea în toaleta pentru bărbaţi. Prânzul se terminase şi era 


timpul să înceapă deliberările. Marlee îi spuse că banii sunt în 
siguranţă şi că se pregătea de plecare. 

Fitch aşteptă până aproape de ora unu. Ea îl sună de la un 
alt telefon public. 

— Banii au ajuns cu bine, Fitch, îi spuse ea. 

— Grozav. Ce zici dacă te invit la prânz? 

— Poate mai târziu. 

— Deci, pe când ne putem aştepta la un verdict? 

— După-amiază, târziu. Sper că nu eşti îngrijorat, Fitch. 

— Eu? Niciodată. 

— Relaxează-te. Va fi cel mai plăcut moment din viaţa ta. 
Doisprezece la zero, Fitch. Cum îţi sună? 

— Dulce ca o muzică bună. De ce l-aţi scos pe sărmanul 
Herman? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Mda, sigur că da. Când vom putea sărbători? 

— Te sun eu mai târziu. 

Marlee demară în mare viteză, într-o maşină închiriată, 
pândind orice mişcare din urma ei. Cealaltă maşină rămăsese în 
faţa apartamentului, abandonată, căci nu-i mai păsa de ea. Pe 
bancheta din spate avea două valize pline cu haine, singurele 
obiecte personale pe care le putuse împacheta, împreună cu 
faxul portabil. Mobila din apartament avea să-i revină celui care 
îl va cumpăra la licitaţie. 

Intră pe un drum secundar, aşa cum exersase cu o zi înainte, 
în caz că o urmărea cineva. Băieţii lui Fitch nu erau nicăieri prin 
preajmă. Străbătu mai multe străzi în zigzag, până când ajunse 
la aeroportul municipal din Gulfport, unde o aştepta un mic 
avion cu reacţie de tip Lear. Luă valizele şi încuie cheile în 
maşină. 


Swanson sună o dată, dar nu reuşi să prindă firul liber. Îşi 
sună şeful din Kansas City şi acesta trimise imediat doi agenţi 
spre Columbia, oraş aflat la numai o oră distanţă. Alţi doi agenţi 
lucrau prin telefon, pentru a lua cât mai rapid legătura cu 
Universitatea din Missouri, cu catedra de studii medievale, într-o 
încercare disperată de a găsi pe cineva care ştie ceva şi e de 
acord să vorbească. Şase familii Brant erau înregistrate în 
cartea de telefon din Columbia. Au sunat la fiecare în parte de 


mai multe ori şi nu au găsit pe nimeni care să fi auzit de 
Gabrielle Brant. 

În cele din urmă, Swanson îl prinse pe Fitch la telefon, chiar 
după ora unu. Fitch stătea baricadat de o oră în biroul lui şi 
refuza să primească apelurile. Swanson se îndrepta spre 
Missouri. 


39 


După ce vesela a fost strânsă şi fumătorii s-au întors de la 
fumoar, au simţit cu toţii că venise timpul să facă acel lucru la 
care visau de o lună încoace. Se aşezară în jurul mesei, privind 
spre scaunul gol din capul mesei, cel pe care Herman fusese 
atât de mândru să-l ocupe. 

— Cred că ne trebuie un nou preşedinte, spuse Jerry. 

— lar eu cred că ar trebui să fie Nicholas, adăugă repede 
Millie. 

De fapt, nu prea existau dubii în legătură cu cel care ar fi 
putut prelua locul preşedintelui. Nimeni altcineva nu dorea acel 
post şi Nicholas părea să ştie la fel de multe despre proces ca şi 
avocaţii. A fost ales cu ovaţii. 

Rămase în picioare, lângă scaunul lui Herman, şi prezentă pe 
scurt lista de sugestii din partea judecătorului Harkin. 

— Judecătorul doreşte ca noi să cercetăm dovezile cu 
atenţie, le spuse el, inclusiv probele şi documentele, înainte de 
a începe să votăm. 

Nicholas se întoarse spre stânga lui, privind teancurile de 
rapoarte şi studii surprinzătoare, adunate pe masa dintr-un colţ, 
tot ceea ce adunaseră în ultimele patru săptămâni. 

— Eu nu am de gând să stau aici trei zile, spuse Lonnie, 
uitându-se, asemenea celorlalţi, spre masă. De fapt, eu sunt 
gata de vot chiar acum. 

— Nu te grăbi chiar aşa, îi răspunse Nicholas. Acesta este un 
caz complicat, foarte important şi ar fi o greşeală să grăbim 
lucrurile fără o deliberare profundă. 

— Eu zic să votăm, spuse Lonnie. 7 

— lar eu spun să facem ce zice judecătorul. II putem chema 
aici, pentru o discuție, dacă e necesar. 


— Doar n-o să citim tot ce e acolo, nu? întrebă Sylvia, 
Pudelul. Cititul nu făcea parte dintre pasiunile ei. 

— Am o idee, spuse Nicholas. Ce-ar fi să ia fiecare câte un 
raport, să-l răsfoiască şi apoi să facă un sumar pentru toată 
lumea? După aceea îi vom putea spune judecătorului Harkin cu 
toată sinceritatea că am revăzut toate probele şi documentele. 

— Chiar crezi că va dori să afle acest lucru? îl întrebă Rikki 
Coleman. 

— Probabil că da. Verdictul nostru trebuie să se bazeze pe 
dovezile aflate în faţa noastră — mărturiile ascultate şi probele 
pe care le-am primit. Trebuie măcar să facem un efort de a-i 
urma ordinele. 

— Sunt de acord, spuse Millie. Toţi vrem să mergem acasă, 
dar avem obligaţia de a cerceta cu atenţie ceea ce avem. 

Cu aceste cuvinte, celelalte proteste au fost înăbuşite în 
faşă. Millie şi Henry Vu luară în braţe rapoartele groase şi le 
aşezară în centrul mesei, de unde juraţii le împărţiră între ei, 
fără să se grăbească. 

Răsfoiţi-le, le spuse Nicholas, dăscălindu-i ca pe nişte şcolari. 
El însuşi îl apucă pe cel mai gros, un studiu realizat de doctorul 
Frike cu privire la efectele fumului de ţigară asupra aparatului 
respirator şi începu să-l citească, de parcă nu ar fi întâlnit 
niciodată o lucrare în proză atât de dinamică. 

În sala de şedinţe, câţiva curioşi zăboveau în speranţa că se 
va da un verdict rapid. Se întâmpla adesea — juriul se retrăgea, 
lua masa, vota şi gata verdictul. Juriul luase hotărârea încă 
înainte de apariţia primului martor. 

Nu însă şi în acest caz. 


La 41.000 de picioare înălţime şi cu o viteză de cinci sute de 
mile pe oră, avionul Lear străbătu distanţa dintre Biloxi şi 
George Town, în insula Grand Cayman, în nouăzeci de minute. 
Marlee trecu prim vamă cu un paşaport canadian nou-nouţ, pe 
numele Lane MacRonald, o tânără drăguță din Toronto, venită 
pentru o săptămână de distracţie, nu de afaceri. După cum 
cerea legea insulelor Cayman, avea asupra ei şi biletul de 
întoarcere, care demonstra că rezervase un loc spre Miami, 
peste şase zile, prin Compania Aeriană Delta. Localnicii erau 
încântați să primească turişti, dar aveau o cu totul altă părere 
despre noii cetăţeni. 


Paşaportul făcea parte dintr-un set perfect de documente 
noi, pe care Marlee le cumpărase de la un falsificator foarte 
cunoscut din Montreal. Paşaport, carnet de conducere auto, 
certificat de naştere, carte de alegător. Totul costase trei mii de 
dolari. 

Luă un taxi spre George Town şi îşi găsi banca, Royal Swiss 
Trust, într-o clădire veche, impunătoare, aflată la numai un rând 
de case depărtate de malul mării. Nu mai fusese niciodată în 
Cayman, deşi se simţea ca acasă. Studiase locul timp de două 
luni. Afacerile sale financiare de acolo fuseseră aranjate cu grijă 
prin fax. 

Aerul tropical era greu şi cald, dar abia dacă observa acest 
lucru. Nu venise acolo pentru soare şi plajă. Era ora trei în 
George Town şi New York şi două după-amiază în Mississippi. 

A fost întâmpinată de o recepţioneră, care a condus-o într-un 
mic birou, pentru a completa un alt formular care nu putea fi 
transmis prin facsimil. Peste numai câteva minute, un tânăr pe 
nume Marcus veni să se prezinte. 

Vorbiseră adeseori la telefon. Era un bărbat zvelt, manierat, 
bine îmbrăcat, cu purtare de european. Vorbea engleza perfect, 
dar cu un uşor accent. 

Banii sosiseră, o informă el şi Marlee reuşi să primească 
vestea fără să zâmbească. Era dificil. Documentele erau în 
regulă. Porni în urma tânărului spre biroul lui, aflat la etaj. 
Denumirea funcţiei lui Marcus era destul de vagă, aşa cum se 
întâmpla cu mulţi bancheri din insulele Cayman, dar era un fel 
de vicepreşedinte şi deţinea un portofoliu. 


O secretară aduse cafeaua şi Marlee comandă un sandvici. 

Pynex se afla la şaptezeci şi nouă de puncte şi îşi menţinuse 
o poziţie puternică în tranzacţii pe tot parcursul zilei, o informă 
Marcus verificând datele pe computer. Trellco urcase cu trei 
puncte şi trei sferturi, până la cincizeci şi şase. Smith Greer 
urcase la şaizeci şi patru şi jumătate. ConPack se menținea la un 
nivel constant, în jur de treizeci şi trei. 

Lucrând după notițe pe care, de altfel, le învățase pe de rost, 
Marlee făcu prima manevră comercială din viaţa ei, vânzând 
scurt cincizeci de mii de acţiuni Pynex la şaptezeci şi nouă 
bucata. Spera să le poată cumpăra din nou cât mai repede, la 


un preţ mult mai mic. Vânzarea în pachete mici era o manevră 
dificilă, folosită de obicei de investitorii cei mai pricepuţi. Dacă 
preţul stocului urma să scadă, regulamentul comercial permitea 
ca acesta să fie scos pe piaţă, mai întâi la un preţ mai mare, 
pentru a fi cumpărat ulterior la un preţ mai mic. 

Cu zece milioane în buzunar, Marlee avea dreptul să vândă 
acţiuni în valoare aproximativă de douăzeci de milioane. 

Marcus confirmă tranzacţia, lovind cu disperare tastele 
computerului, apoi se scuză o clipă, pentru a-şi pune căştile la 
urechi. A doua ei manevră a fost vânzarea unui stoc redus de 
acţiuni Trellco — treizeci de mii de acţiuni la cincizeci şi şase şi 
un sfert bucata. Marcus confirmă operaţiunea şi din acel 
moment începu nebunia. Ea vându patruzeci de mii de acţiuni 
Smith Greer la şaizeci şi patru şi jumătate; încă şaizeci de mii de 
acţiuni Pynex la şaptezeci şi nouă şi o optime; alte treizeci de 
mii de acţiuni Trellco la cincizeci şi şase şi o optime; cincizeci de 
mii de acţiuni Smith Greer la şaizeci şi patru şi trei optimi. 

Făcu o pauză şi îl instrui pe Marcus să urmărească foarte 
atent evoluţia acţiunilor Pynex. Tocmai reuşise să scape de o 
sută zece acţiuni din stocul acesteia şi era preocupată de 
răspunsul imediat al bursei din New York. Stocul rămase o 
vreme la şaptezeci şi nouă, scăzu la şaptezeci şi opt şi trei 
sferturi şi apoi reveni la şaptezeci şi nouă. 

— Cred că acum suntem pregătiţi, spuse Marcus, care 
studiase atent stocul timp de două săptămâni. 

— Vinde încă cincizeci de mii, îi spuse ea, fără nici o ezitare. 

Marcus îngheţă, apoi încuviinţă cu un semn al capului spre 
monitor şi încheie operaţiunea. 

Pynex căzu la şaptezeci şi opt şi jumătate, apoi cu încă un 
sfert. Ea sorbea câte o gură de cafea şi îşi verifica notițele, în 
timp ce Marcus urmărea reacţia de pe Wall Street. Marlee se 
gândi la Nicholas, întrebându-se ce făcea el în acel moment, dar 
nu era îngrijorată. De fapt, în acel moment era remarcabil de 
calmă. 

Marcus îşi scoase căştile de pe urechi. 

— Am ajuns la aproximativ douăzeci şi două milioane de 
dolari, domnişoară MacRonald. Cred că ar trebui să ne oprim. 
Pentru a continua ar trebui să obţin aprobare de la şeful meu. 

— E destul, spuse ea. 

— Piaţa se închide peste cincisprezece minute. Sunteţi 


binevenită, dacă doriţi să aşteptaţi în anticamera pentru clienţi. 

— Nu, mulţumesc. Voi merge la hotel, poate şi pe plajă. 
Marcus se ridică şi îşi încheie nasturii de la haină. 

— Incă o întrebare. Când credeţi că vor apărea schimbări cu 
aceste stocuri? 

— Mâine dis-de-diminaţă. 

— Schimbări semnificative? 

Marlee se ridică în picioare şi îşi verifică notițele. 

— Da. Dacă doriţi ca şi ceilalţi clienţi să vă considere un 
geniu, atunci vindeţi chiar acum acţiunile companiilor de tutun, 
în stocuri mici. 

El trimise după o maşină a companiei, un mic Mercedes, şi 
Marlee fu dusă până în faţa unui hotel de pe plaja Seven Mile, 
nu departe de centru şi de bancă. 


Dacă prezentul lui Marlee părea să fie ţinut sub control, 
trecutul o ajungea rapid din urmă. Un agent operativ care făcea 
cercetări în numele lui Fitch la Universitatea Missouri descoperi 
în bibliotecă mai multe catastife vechi cu numele membrilor săi. 
In anul 1986, o anume doctor Evelyn Y. Brant era menţionată şi 
prezentată pe scurt drept profesor de studii medievale, dar era 
absentă din anuarul pe 1987. 

Agentul sună imediat un asociat care verifica actele de la 
circa financiară a districtului Boone. Asociatul intră direct în 
biroul notarial şi, după numai câteva minute, găsi registrul de 
moşteniri şi testamente. Testamentul lui Evelyn Y. Brant fusese 
primit pentru confirmare în luna aprilie 1987. O funcţionară îl 
ajută să găsească dosarul. 

Era o porcărie, dar merita. Doamna Brant murise pe 2 martie 
1987 în Columbia, la vârsta de cincizeci şi şase de ani. Era 
văduvă şi lăsase ca moştenitor un singur copil, Gabrielle, în 
vârstă de douăzeci şi unu de ani; ea moştenea toată averea, în 
conformitate cu testamentul semnat de doctorul Brant cu trei 
luni înainte de moarte. 

Dosarul avea două degete grosime şi agentul îl răsfoi în 
mare viteză. Inventarul consta într-o casă, evaluată la 180.000 
de dolari, cu o ipotecă pentru jumătate din acea sumă, o 
maşină, o listă neinteresantă de mobile şi obiecte, un certificat 
de depozit la o bancă locală, în valoare de 32.000 de dolari, şi 


un portofoliu de acţiuni şi bonuri de valoare de 202.000 dolari. 
Nu fuseseră primite decât două solicitări de la creditori; era clar 
că doctorul Brant ştia că e pe moarte şi apelase la un consilier 
juridic. Cu aprobarea lui Gabrielle, casa fusese vândută, 
proprietatea fusese transformată în bani şi, după ce fuseseră 
plătite impozitele, taxele legale şi costul acţiunii judecătoreşti, 
suma de 191.000 de dolari fusese plasată într-un fond tutelar. 
Gabrielle era singura beneficiară. 

Proprietatea fusese vândută corect. Avocatul părea să fi fost 
prompt şi competent. La treisprezece luni după moartea 
doctorului Brant, acţiunea fusese încheiată. 

Agentul răsfoi dosarul mai departe, luându-şi notițe. Două 
pagini se lipiseră şi el le desfăcu cu grijă. Pagina de dedesubt 
era mai mică şi purta o ştampilă oficială. 

Era certificatul de deces. Doctorul Evelyn Brant murise de 
cancer la plămâni. 

Agentul ieşi pe hol şi îşi chemă şeful la telefon. 


Până când reuşiră să stabilească legătura cu Fitch, agenţii 
aflară mai multe amănunte. Unul dintre aceştia, care citise 
dosarul cu mai multă atenţie, căci era un fost agent FBI cu 
diplomă de avocat, descoperi o serie de donaţii către grupuri de 
genul Asociaţiei Americane a Bolnavilor de Plămâni, Coaliţiei 
pentru o Lume fără Tutun, Forţei de Luptă împotriva Tutunului, 
Campaniei pentru un Mediu Nepoluat, şi alte câteva, toate 
îndreptate împotriva fumatului. Una dintre cererile din partea 
creditorilor era o notă de plată de aproape douăzeci de mii de 
dolari, pentru ultima sa spitalizare. Soţul ei, doctorul Peter 
Brant, decedat, era menţionat pe o poliţă de asigurare. 
Verificând în registru, agentul descoperi că aceasta fusese 
deschisă în 1981. Dosarul se afla în cealaltă parte a biroului 
notarial. Domnul Brant murise în 1981, la vârsta de cincizeci şi 
doi de ani, lăsând în urmă o soţie iubită şi o fiică adorată, 
Gabrielle, pe atunci în vârstă de cincisprezece ani. Murise la 
domiciliul său, conform certificatului de deces semnat de acelaşi 
doctor care semnase şi certificatul lui Evelyn Brant. Un oncolog. 

Peter Brant căzuse şi el victimă ravagiilor cancerului 
pulmonar. 

Swanson formă numărul de telefon, dar numai după ce 


agenţii îl asigurară, în repetate rânduri, că faptele erau corecte. 


Fitch preluă apelul în biroul său, singur, cu uşa încuiată şi 
primi vestea foarte calm, pentru că era prea şocat pentru a mai 
reacţiona. Era aşezat la birou, fără haină, cu cravata desfăcută 
şi şireturile de la pantofi descheiate. Nu spuse prea multe. 

Amândoi părinţii lui Marlee muriseră de cancer la plămâni. 

Notă aceste cuvinte pe o bucăţică de hârtie, apoi le 
înconjură cu un cerc cu tot felul de ramificații, ca şi cum ar fi 
putut face o diagramă a acestei veşti, pentru a o fragmenta şi 
analiza; ca şi cum ar fi putut, cumva, să pună de acord vestea 
cu promisiunea ei de a-i oferi un verdict. 

— Eşti acolo, Rankin? întrebă Swanson. Stătea în frig, în faţa 
Tribunalului din Columbia, ţinând la ureche un telefon incredibil 
de mic. 

— Mda, răspunse Fitch, apoi tăcu din nou o vreme. Diagrama 
creştea, dar nu ducea nicăieri. 

— Unde e fata? îl întrebă Swanson. 

— Nu ştiu. Va trebui s-o găsim. 

Rosti aceste cuvinte fără convingere şi Swanson înţelese că 
fata plecase. 

Încă o pauză îndelungată. 

— Ce să fac? întrebă Swanson. 

— Cred că cel mai bine ar fi să te întorci aici, spuse Fitch şi 
trânti receptorul. Cifrele ceasului său digital se zăreau ca prin 
ceaţă şi Fitch închise ochii. Îşi masă tâmplele care pulsau de 
durere, lăsă bărbia în piept, se gândi o clipă ce-ar fi să 
izbucnească, să dea biroul de perete şi să smulgă telefoanele 
din prize, dar renunţă. Era nevoie de o minte limpede. 

Nu putea face nimic pentru a opri deliberările, poate doar să 
dea foc tribunalului sau să arunce grenade spre camera 
juraţilor. Ei erau acolo, toţi cei doisprezece rămaşi, cu ofiţerii de 
pază în faţa uşii. Poate că, dacă lucrau încet şi erau nevoiţi să se 
retragă pentru încă o noapte de izolare, Fitch reuşea să mai 
scoată un as din mânecă şi să obţină o anulare. 

Amenințarea cu o bombă ar fi fost o posibilitate. Juraţii ar fi 
fost evacuaţi, iarăşi izolaţi, conduşi într-un loc ascuns, în care 
să-şi poată continua treaba. 

Diagrama dispăru şi Fitch făcu o listă de posibilităţi — acţiuni 


revoltătoare, toate periculoase, ilegale şi destinate eşecului. 

Ceasul ticăia liniştit. 

Cei doisprezece aleşi — unsprezece discipoli şi maestrul lor. 

Se ridică încet în picioare şi apucă cu amândouă mâinile 
lampa ieftină de ceramică. Era un obiect pe care Konrad 
intenţionase să-l îndepărteze pentru că stătea pe biroul lui Fitch, 
loc predestinat haosului şi violenţei. 

Konrad şi Pang rămaseră pe hol, aşteptând instrucţiuni. 
Simţeau că se întâmplase ceva îngrozitor. Lampa se sparse cu 
zgomot de uşă. Fitch începu să urle. Pereţii de placaj se 
zguduiau. Un alt obiect se lovi şi se sparse în bucăţi; poate că 
era un telefon. Fitch strigă ceva despre „bani" şi, imediat după 
aceea, biroul fu zdrobit de perete. 

Cei doi se dădură la o parte, încremeniţi şi nedorind să se 
afle în apropierea uşii când aceasta avea să se deschidă. Bum! 
Bum! Bum! Parcă era un ciocan. Fitch lovea placajul cu pumnii. 

— Găsiţi-mi fata! urlă el cu disperare. 

Bum! Bum! 

— Găsiţi-mi fata! 


40 


După un chinuitor efort de concentrare, Nicholas simţi că era 
nevoie de nişte dezbateri. Hotări să înceapă chiar el şi prezentă 
pe scurt raportul doctorului Fricke în legătură cu starea 
plămânilor lui Jacob Wood. Le întinse colegilor săi fotografiile de 
la autopsie, care nu le atraseră prea mult atenţia. Era o cărare 
bătută şi auditoriul era plictisit. 

— In raportul doctorului Frike se spune că fumatul prelungit 
produce cancer la plămâni, spuse Nicholas cu seriozitate, ca şi 
cum acest lucru ar fi putut mira pe cineva. 

— Am o idee, spuse Rikki Coleman. Hai să vedem dacă 
suntem cu toţii de acord că ţigările produc cancer la plămâni. In 
felul acesta, nu mai pierdem timpul. 

Femeia aşteptase o ocazie favorabilă şi acum era gata de 
luptă. 

— Bună idee, spuse Lonnie. El era de departe cel mai agitat 
şi mai frustrat din tot grupul. 


Nicholas ridică din umeri, în semn de aprobare. El era 
preşedintele, dar oricum nu avea decât un vot. Juraţii puteau să 
facă tot ce doreau. 

— Eu sunt de acord, spuse el. Toată lumea este de părere că 
ţigările produc cancer la plămâni? Ridicaţi mâinile. 

Douăsprezece mâini se ridicară în grabă şi asta însemna un 
pas important în direcţia verdictului. 

— Să mergem mai departe şi să ne referim la dependenţă, 
spuse Rikki, privind în toate părţile. Cine crede că nicotina 
produce dependenţă? 

Un alt „da" unanim. 

Ea savură acest moment şi se pregăti pentru o nouă 
tentativă pe teritoriul nesigur al responsabilităţilor. 

— Hai să rămânem la unanimitate, oameni buni, spuse 
Nicholas. E foarte important să plecăm de aici uniţi. Dacă 
suntem divizați, vom eşua. 

Majoritatea dintre ei auziseră deja această scurtă prelegere. 
Motivele legale din spatele cererii lui pentru un verdict unanim 
nu erau prea clare, dar îl credeau, orice s-ar fi întâmplat. 

— Acum, hai să terminăm cu rapoartele astea. Cine e gata? 

Dosarul ales de Loreen Duke era o prezentare foarte 
colorată, pregătită de doctorul Myra Sprawling-Goode. Citise 
introducerea, în care se arăta că studiul era fundamentat pe 
tipurile de publicitate folosite în mod obişnuit de companiile de 
tutun, punând accentul mai ales pe modul în care aceste 
reclame puteau afecta copiii sub optsprezece ani; citise şi 
concluzia, care scutea industria respectivă de orice vină în 
atragerea fumătorilor minori. Majoritatea celor două sute de 
pagini rămăseseră neatinse. 

Ea făcu un sumar al sumarului. 

— Aici scrie că nu s-au putut descoperi probe care să 
dovedească intenţia companiilor de tutun de a atrage copiii prin 
publicitate. 

— Tu crezi asta? o întrebă Millie. 

— Nu. Am crezut că am stabilit deja că majoritatea 
fumătorilor încep să fumeze înainte de optsprezece ani. N-am 
supus la vot, chiar aici, într-una din zile? 

— Aşa este, răspunse Rikki. Şi toţi fumătorii de aici au 
început ca tineri adolescenţi. 

— lar majoritatea dintre ei au renunţat, din câte îmi 


amintesc, interveni Lonnie, cu acreală. 

— Să mergem mai departe, spuse Nicholas. Mai e cineva? 

Jerry încercă, nu prea convins, să le prezinte plicticoasele 
descoperiri ale doctorului  Kilvan, geniul statisticii care 
demonstrase că riscul de îmbolnăvire este mai mare la fumători. 
Rezumatul făcut de Jerry nu prezenta nici un interes, nu 
propunea nici o dezbatere şi el părăsi camera pentru a fuma o 
țigară în grabă. 

Se lăsă tăcerea şi juraţii continuară să parcurgă materialul 
tipărit. Veneau şi plecau după cum doreau — să fumeze o 
țigară, să se mai dezmorţească, să se ducă la toaletă. Lou Dell, 
Willis şi Chuck stăteau de pază în faţa uşii. 


Doamna Gladys Card predase, pe vremuri, biologia la clasa a 
noua. Se pricepea la ştiinţă. Reuşi de minune să disece raportul 
doctorului Robert Bronsky despre compoziţia fumului de ţigară 
— cu cele peste patru mii de compuşi, şaisprezece substanţe 
carcinogene cunoscute, paisprezece alcaline, materii iritante şi 
tot restul. Folosi cel mai bun ton profesoral de care era în stare, 
privindu-i pe ceilalţi drept în ochi. 

Majoritatea se strâmbau, ascultând acea peroraţie care nu 
se mai termina. 

La sfârşit, Nicholas, care reuşise să nu adoarmă cu totul, îi 
mulţumi călduros şi se ridică să-şi mai ia puţină cafea. 

— Deci, ce crezi despre toate astea? îl întrebă Lonnie. Stătea 
în faţa ferestrei, cu spatele spre cameră, mâncând alune şi 
ţinând în mână o sticlă de băutură răcoritoare. 

— După mine, demonstrează că fumul de ţigară este destul 
de dăunător, îi răspunse ea. 

Lonnie se întoarse şi o privi drept în ochi. 

— Exact. Credeam că am căzut deja de acord în privinţa 
asta. Se uită la Nicholas şi continuă: Eu zic să începem votul. 
Citim de aproape trei ore, iar când mă va întreba judecătorul 
dacă m-am uitat prin toate hârtiile alea, am să-i spun „Pe 
onoarea mea, da. Am citit fiecare cuvinţel". 

— Faci ce doreşti, Lonnie, ripostă Nicholas. 

— În regulă. Hai să votăm. 

— Ce să votăm? îl întrebă Nicholas. Cei doi se aflau acum la 
cele două capete ale mesei, în picioare, toţi ceilalţi juraţi fiind 


aşezaţi pe scaune între ei. _ 

— Să vedem cine cu cine ţine. Incep eu. 

— Incepe. Să auzim. 

Lonnie respiră adânc şi toţi se întoarseră cu privirea spre el. 

— Părerea mea este foarte simplă. Eu cred că ţigările sunt 
periculoase. Produc dependenţă. Sunt mortale. De asta nu 
m-am apucat de fumat. Toată lumea cunoaşte aceste lucruri, de 
fapt, chiar şi noi am căzut de acord. Eu cred că fiecare om are 
dreptul să aleagă. Nimeni nu te poate obliga să fumezi, dar dacă 
o faci, accepţi consecinţele. Nu e cazul să pufăi ca un nebun 
treizeci de ani şi pe urmă să vrei ca eu să te îmbogăţesc. 
Procesele astea absurde trebuie oprite. 

Ridicase vocea şi toţi deveniseră atenţi. 

— Ai terminat? îl întrebă Nicholas. 

— Mda. 

— Cine urmează? 

— Eu am o întrebare, spuse doamna Gladys Card. Câţi bani 
speră acuzarea să-i plătim? Domnul Rohr a cam lăsat problema 
în suspensie. 

— Solicită daune de două milioane. Daunele punitive sunt 
lăsate la latitudinea noastră, explică Nicholas. 

— Atunci de ce a lăsat cifra de 800.000.000 pe tablă? 

— Pentru că nu i-ar refuza, îi răspunse Lonnie. Ai de gând 
să-i dai? 

— Nu cred, spuse ea. Nici nu ştiam că există atâţia bani pe 
lume. Celeste Wood i-ar primi pe toţi? 

— Vezi toţi avocaţii aceia? o întrebă Lonnie, pe un ton 
sarcastic. Se poate considera norocoasă dacă primeşte ceva. 
Procesul ăsta se face pentru o gaşcă de avocaţi care se 
îmbogăţesc acţionând în judecată companiile de tutun. Suntem 
nişte proşti dacă ne lăsăm păcăliţi. 

— Tu ştii când m-am apucat eu de fumat? îl întrebă Angel 
Weese pe Lonnie, rămas încă în picioare. 

— Nu. Nu ştiu. 

— Îmi amintesc cu exactitate ziua aceea. Aveam trei- 
sprezece ani şi am văzut un panou publicitar pe strada Decatur, 
nu departe de casă, cu un tip bine făcut, de culoare, foarte 
frumos, cu blugii suflecaţi, împroşcând plaja cu apă, cu o ţigară 
într-o mână şi o fetişcană zveltă în spate. Amândoi numai 
zâmbet. Amândoi cu o dantură perfectă. Salem mentolat. Ce 


amuzant! Eu mi-am spus: lată care este viaţa adevărată! Mi-ar 
plăcea şi mie! aşa că m-am dus acasă, am căutat în sertar, 
mi-am luat banii, am ieşit în stradă şi mi-am cumpărat un 
pachet de Salem mentolat. Prietenii mei mă considerau grozavă, 
aşa că de atunci numai din astea fumez. 

Făcu o pauză şi o privi pe Loreen Duke, apoi se întoarse din 
nou spre Lonnie. 

— Să nu încerci să-mi spui că oricine poate renunţa la acest 
obicei. Sunt dependentă, asta e. Nu e chiar aşa de uşor. Am 
douăzeci de ani, fumez două pachete pe zi şi, dacă nu renunţ, 
nu mai apuc cincizeci de ani. Şi să nu-mi spui că nu se încearcă 
atragerea copiilor. Companiile se adresează negrilor, femeilor, 
copiilor, cowboy-ilor, pieilor-roşii, adică tuturor şi ştii şi tu foarte 
bine! 

Pentru o persoană care nu arătase nici un fel de emoție timp 
de patru săptămâni, de când erau împreună, furia din glasul lui 
Angel era o surpriză. Lonnie o privi cu dispreţ, dar nu spuse 
nimic. 

Loreen veni în ajutorul lui Angel. 

— Una dintre fetele mele, cea de cincisprezece ani, mi-a 
spus săptămâna trecută că a început să fumeze la şcoală, 
pentru că toţi prietenii ei fumează. Aceşti copii sunt prea mici 
pentru a înţelege ce înseamnă dependenţa şi, până când îşi dau 
seama, sunt prinşi. Am întrebat-o de unde ia ţigări. Ştiţi ce mi-a 
spus? 

Lonnie nu răspunse. 

— De la automate. E unul chiar lângă pasajul din centrul 
comercial, pe unde-şi fac copiii veacul. Vreo două restaurante cu 
gustări au automate. Şi vrei să spui că nu-i vizează pe copii? 
Mi-e silă! Abia aştept să ajung acasă şi s-o învăţ minte! 

— Şi ce ai să faci când o să înceapă să bea bere? o întrebă 
Jerry. Ai să-i dai în judecată pe cei de la Budweiser pentru zece 
milioane, pentru că toţi ceilalţi copii mai trag câte o bere? 

— Nu există dovezi că berea produce dependenţă, ripostă 
Rikki. 

— Aha, deci nu ucide? 

— E o diferenţă. 

— Te rog să ne explici, insistă Jerry. 

Dezbaterea se referea acum la două dintre viciile lui 
preferate. Oare aveau să urmeze pariurile şi flirtul? 


Rikki reflectă o clipă, apoi se lansă într-o apărare nefirească 
a alcoolului. 

— igara este singurul produs cu efecte mortale prin 
folosirea sa adecvată. Alcoolul trebuie consumat, desigur, dar în 
cantităţi nerezonabile. lar dacă e consumat rezonabil, atunci nu 
mai e periculos. Sigur, oamenii se îmbată şi se omoară în multe 
feluri, dar se poate argumenta că produsul nu este folosit 
adecvat în acele cazuri. 

— Deci, dacă cineva bea timp de cincizeci de ani, nu-şi 
grăbeşte singur moartea? 

— Nu şi dacă bea moderat. 

— Măi-măi, ce veste bună mi-ai dat! 

— Şi mai e ceva. Alcoolul are un sistem natural de 
avertizare. Simţi imediat efectele. Nu acelaşi lucru se întâmplă 
şi cu tutunul. E nevoie de mulţi ani de fumat până când îţi dai 
seama că îţi distruge trupul. Insă în clipa aceea eşti deja 
dependent şi nu te mai poţi lăsa. 

— Majoritatea oamenilor pot, spuse Lonnie de la fereastră, 
fără s-o privească pe Angel. 

— Şi de ce crezi tu că încearcă toţi să se lase de fumat? îl 
întrebă Rikki, foarte calmă. Pentru că le plac ţigările? Pentru că 
se simt tineri şi strălucitori? Nu, ei încearcă să se lase de fumat 
pentru a nu se îmbolnăvi de cancer la plămâni şi boli de inimă. 

— Deci, cum vei vota? o întrebă Lonnie. 

— Cred că e evident, îi răspunse ea. La începutul acestui 
proces am fost nepărtinitoare, dar am ajuns la concluzia că 
singurul mod de a obliga companiile producătoare de tutun să-şi 
asume responsabilitatea pentru produsele lor este să votăm 
împotriva lor. 

— Dar tu? îl întrebă Lonnie pe Jerry, sperând să găsească în 
el un prieten. 

— Încă nu m-am decis. Cred că voi asculta de ceilalţi. 

— Dar tu? o întrebă pe Sylvia Taylor-Tatum. 

— Mie mi-e foarte greu să înţeleg de ce trebuie să facem din 
această femeie o multimilionară. 

Lonnie înconjură masa, privind feţele colegilor săi, dar cei 
mai mulţi dintre ei îl evitau. Fără îndoială, era încântat de rolul 
său de lider rebel. 

— Dar dumneavoastră, domnule Savelle? Nu prea sunteţi 
vorbăreţ. 


Era un moment interesant. Nimeni din juriu nu avea habar ce 
gândea Savelle. 

— Eu cred în posibilitatea alegerii, spuse el. Alegerea 
absolută. Deplâng modul în care produsele acestor corporaţii 
afectează mediul. Le urăsc produsele. Dar fiecare om are 
puterea de a alege. 

— Domnule Vu? 

Henry îşi drese glasul, cumpăni lucrurile câteva clipe şi 
spuse: 

— Mă mai gândesc. 

Henry avea să-l asculte pe Nicholas, care, pentru moment, 
era uimitor de tăcut. 

— Dar dumneavoastră, domnule preşedinte? întrebă Lonnie. 

— Putem termina aceste rapoarte în treizeci de minute. Hai 
s-o facem şi apoi vom începe să votăm. 

După prima ceartă mai serioasă, toţi erau încântați de 
perspectiva de a mai citi timp de câteva minute. Momentul 
tirului final era aproape. 


La început simţi nevoia să gonească pe străzile oraşului cu 
maşina şi Jose la volan, de la un capăt la altul al Autostrăzii 90, 
fără ţintă şi fără nici o şansă de a o ajunge din urmă. Măcar 
ieşea şi făcea ceva, în speranţa că se vor întâlni întâmplător. 

Ştia că fata plecase. 

Aşa că se instală în birou, singur lângă telefon, rugându-se 
ca ea să mai sune încă o dată şi să-i spună că înţelegerea lor a 
căzut. Toată după-amiaza, Konrad intră şi ieşi, aducându-i 
veştile la care Fitch se aştepta: maşina ei se afla în faţa 
apartamentului şi nimeni nu umblase la ea de opt ore. Ea nu era 
de găsit nicăieri. Dispăruse. 

Ciudat, cu cât juriul zăbovea mai mult, cu atât Fitch spera 
mai mult. Dacă ea avusese de gând de la început să ia banii şi 
să dispară, făcându-l mat pe Fitch cu un verdict în favoarea 
acuzării, atunci unde era verdictul? Poate că nu era chiar aşa de 
uşor de obţinut. Poate că Nicholas avea dificultăţi în obţinerea 
voturilor. 

Fitch nu pierduse nici un astfel de proces şi îşi repeta că se 
mai aflase şi altă dată în situaţii grele, trecând prin chinurile 
iadului în timp ce juraţii se băteau pentru un verdict. 


La ora cinci fix, judecătorul Harkin rechemă curtea şi trimise 
după juriu. Avocaţii se grăbiră să-şi reia rolurile în sală. Cei mai 
mulţi dintre spectatori se întoarseră şi ei. 

Juraţii luară loc. Păreau obosiţi, dar toţi juraţii din lume 
arătau la fel în astfel de momente. 

— Am doar câteva întrebări pentru dumneavoastră, îi anunţă 
judecătorul. Aţi ales un nou preşedinte? 

Ei încuviinţară şi Nicholas ridică mâna. 

— Eu am această onoare, spuse el moale, fără cea mai mică 
urmă de mândrie în glas. 

— Bine. Vreau să ştiţi că am vorbit cu Herman Grimes acum 
circa o oră şi se simte bine. Se pare că nu a fost un atac de cord 
şi probabil va fi externat mâine. Vă trimite salutări. 

Majoritatea juraţilor reuşiră să simuleze un zâmbet amabil. 

— Acum, după cinci ore de discutare a cazului, aş dori să ştiu 
dacă faceţi progrese. 

Nicholas se ridică în picioare stingherit, înfundându-şi 
mâinile în buzunarele pantalonilor kaki. 

— Cred că da, onorată instanţă. 

— Bine. Fără să-mi daţi detalii despre cele discutate, credeţi 
că juriul va da un verdict, indiferent în favoarea cui? 

Nicholas îşi privi colegii pe rând şi spuse: 

— Cred că aşa va fi, onorată instanţă. Da, am convingerea 
că vom da un verdict. 

— Când credeţi că veţi stabili verdictul? Vreau să subliniez 
că nu trebuie să vă grăbiţi. Aveţi la dispoziţie cât timp este 
necesar. Nu vreau decât să pregătesc curtea, în caz că vom 
rămâne aici la noapte. 

— Vrem să ajungem acasă, onorată instanţă. Suntem 
hotărâți să ajungem la o concluzie şi să dăm verdictul în cursul 
acestei seri. 

— Minunat. Mulţumesc. Cina va sosi în curând. Eu sunt în 
biroul meu, dacă aveţi nevoie de mine. 


41 


Domnul O'Reilly reveni pentru ultima dată, servind cea din 
urmă masă şi luându-şi rămas-bun de la cei pe care acum îi 
considera prieteni. Împreună cu trei angajaţi, îi hrăni şi îi servi 
ca pe nişte regi. 

Cina luă sfârşit la şase şi jumătate; juraţii erau pregătiţi să 
plece acasă. Au stabilit să supună mai întâi la vot problema 
responsabilităţii civile. Nicholas prezentă subiectul în termeni 
simpli: sunteţi de acord ca Pynex să fie considerată responsabilă 
de moartea lui Jacob Wood? 

Rikki Coleman, Millie Dupree, Loreen Duke şi Angel Weese 
răspunseră cu un „da'" fără echivoc. Lonnie, Phillip Savelle şi 
doamna Gladys Card răspunseră „nu'", fără nici o îndoială. 
Restul se aflau undeva pe la mijloc. Pudelul era nesigură, dar 
înclina către „nu". Shine Royce, cel mai nou membru al juriului, 
nu scosese trei cuvinte toată ziua şi se dădea după cum bate 
vântul. Cu siguranţă că avea să aleagă soluţia cea mai uşoară, 
îndată ce avea să o descopere. Henry Vu se declară nedecis, dar 
de fapt aştepta să audă părerea lui Nicholas, în timp ce acesta 
din urmă aştepta să termine toţi ce aveau de spus. Era 
dezamăgit că juriul era atât de divizat. 

— Cred că e momentul să-ţi spui părerea, îi ceru Lonnie lui 
Nicholas, pregătit pentru o dispută. 

— Chiar, să auzim! spuse şi Rikki, gata la rândul ei de ceartă. 
Toţi ochii erau îndreptaţi spre preşedinte. 

— Bine, spuse el şi în cameră se lăsă o tăcere adâncă. _ 

După ce îşi făcuse planuri atâţia ani, ajunsese până aici. Işi 
alese cu grijă cuvintele, dar repetase acel discurs în gând de mii 
de ori. 

— Sunt convins că ţigările sunt periculoase şi au efect 
mortal; ele ucid patru sute de mii de oameni pe an; conţin o 
mare cantitate de nicotină şi companiile producătoare ştiu de 
multă vreme că ea produce dependenţă. Ţigările ar putea fi mai 
puţin periculoase dacă şi companiile ar dori acest lucru, dar 
dacă s-ar reduce conţinutul de nicotină, vânzările ar avea de 
suferit. Cred că ţigările au dus la moartea lui Jacob şi nici unul 
dintre voi nu va pune la îndoială acest lucru. Sunt convins că 
aceste companii mint, falsifică şi îşi acoperă faptele şi, în 
general, fac tot posibilul pentru a-i convinge pe copii să se 
apuce de fumat. Sunt nişte nemernici fără milă, iar eu zic să le 
dăm o lecţie. 


— Sunt de acord, spuse Henry Vu. 

Rikki şi Millie erau gata să-l aplaude. 

— Vreţi şi daune punitive? întrebă Jerry, uimit peste măsură. 

— Verdictul nu înseamnă nimic dacă nu e semnificativ, Jerry. 
Trebuie să fie masiv. Un verdict pentru daune civile înseamnă 
doar că nu avem curajul să pedepsim industria tutunului pentru 
păcatele sale. 

— Trebuie să-i doară, spuse Shine Royce, dar asta numai 
pentru că dorea să pară inteligent. Işi găsise tovarăşii potriviţi. 

Lonnie îi studie pe Shine şi pe Vu, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Numără în grabă — şapte voturi pentru acuzare. 

— Nu poţi vorbi de bani, pentru că încă nu ţi-ai adunat 
voturile. 

— Nu sunt voturile mele, spuse Nicholas. 

— Pe naiba! mârâi Lonnie. Asta e verdictul tău! 

Numărară din nou voturile — şapte pentru acuzare, trei 
pentru apărare; Jerry şi Pudelul erau la limită, dar îşi căutau un 
loc sigur de afirmare. Apoi doamna Gladys Card încurcă pe toată 
lumea, spunând: 

— Nu-mi place ideea de a vota pentru compania de tutun 
dar, în acelaşi timp, nu mi se pare normal să-i dăm lui Celeste 
Wood atâţia bani. 

— Câţi bani ai vrea să-i dai? o întrebă Nicholas. 

Femeia era nedumerită şi jenată. 

— Pur şi simplu nu ştiu. Am să votez pentru o sumă 
oarecare, dar nu ştiu exact cât. 

— La cât te gândeşti? îl întrebă Rikki Coleman pe preşedinte 
şi în cameră se lăsă din nou liniştea. Linişte şi pace. 

— Un miliard, spuse Nicholas cu o faţă complet imobilă. 
Cuvintele lui avură efectul unei bombe explodate în centrul 
mesei. Juraţii îl priveau cu gura căscată şi cu ochii scoşi din 
orbite. 

Înainte ca altcineva să apuce să spună vreo vorbă, Nicholas 
le explică. 

— Dacă vrem cu adevărat să transmitem mesajul nostru 
industriei tutunului, atunci trebuie să-i şocăm. Verdictul nostru 
trebuie să fie o piatră de hotar. Trebuie să fie celebru şi 
cunoscut de acum înainte drept momentul în care publicul 
american, prin intermediul sistemului său judiciar, s-a ridicat, în 
sfârşit, împotriva industriei tutunului spunând: destul! 


— Ţi-ai pierdut minţile, spuse Lonnie şi, în acea clipă, 
majoritatea juraţilor erau de aceeaşi părere. 

— Aşadar, vrei să devii celebru, spuse Jerry, pe un ton plin 
de sarcasm. 

— Nu eu, ci verdictul. Nimeni nu-şi va mai aminti numele 
noastre săptămâna viitoare, dar toţi îşi vor aminti de verdictul 
nostru. Dacă o facem, nu trebuie să umblăm cu jumătăţi de 
măsură. 

— Îmi place, îi ţinu isonul Shine Royce. Gândul de a dispune 
soarta unei asemenea sume de bani îl ameţea. Shine era 
singurul dintre juraţi care era gata să-şi mai petreacă încă o 
noapte la motel, ca să mănânce pe gratis şi să primească încă 
cincisprezece dolari a doua zi. 

— Spune-ne ce se va întâmpla, îl rugă Millie, încă uimită. 

— Se va face apel şi, într-o zi, probabil peste doi ani, o trupă 
de tapi bătrâni în robe negre vor reduce verdictul. II vor micşora, 
pentru a ajunge la o sumă mai rezonabilă. Vor spune că 
verdictul le-a scăpat de sub control, pentru că juriul le-a scăpat 
de sub control, şi vor aranja lucrurile. Sistemul funcţionează de 
cele mai multe ori. 

— Atunci, ce rost are? întrebă Loreen. 

— E o schimbare. Vom pune în funcţiune lungul proces prin 
care companiile producătoare de tutun vor fi acuzate de 
uciderea atâtor oameni. Ţineţi minte, nu au pierdut niciodată un 
astfel de proces. Ele se cred invincibile. Dacă dovedim 
contrariul, trebuie să o facem în aşa fel încât ceilalţi reclamanţi 
să nu se mai teamă să acuze industria. 

— Deci vrei să-i aduci la faliment, spuse Lonnie. 

— Nu m-ar deranja. Pynex valorează 1,2 miliarde şi practic 
toate profiturile sale sunt obţinute pe seama oamenilor care îi 
folosesc produsele, dar şi-ar dori să renunţe. Da, dacă stau să 
mă gândesc, lumea ar fi mult mai frumoasă fără Pynex. Cine ar 
plânge după ei dacă s-ar duce la fund? 

— Poate angajaţii săi, spuse Lonnie. 

— Bine zis. Dar am mai multă simpatie pentru miile de 
oameni dependenţi de produsele sale. 

— Cât îi va da curtea de apel lui Celeste Wood? întrebă 
doamna Gladys Card. Era îngrozită la ideea că una dintre 
vecinele sale, mai mult, o persoană pe care ea n-o cunoştea, 
urma să se îmbogăţească. Sigur, îşi pierduse soţul, dar domnul 


Card supravieţuise unui cancer la prostată, fără să se gândească 
să dea pe cineva în judecată. 

— N-am idee, spuse Nicholas. Şi nici nu ar trebui să ne 
preocupe. Se va întâmpla într-o altă zi, într-o altă sală de 
tribunal şi există reguli pentru reducerea verdictelor prea mari. 

— Un miliard de dolari, repetă Loreen ca pentru sine, dar 
suficient de tare pentru a fi auzită. Era la fel de uşor de spus ca 
şi „un milion". Majoritatea juraţilor coborâseră privirile şi 
repetau cuvântul „miliard". 

Nu era pentru prima dată când Nicholas se felicita pentru 
absenţa lui Herrera. Într-un astfel de moment, cu un miliard de 
dolari pe masă, Herrera ar fi făcut scandal şi probabil că ar fi 
stricat totul. Dar aşa, în încăpere era linişte. Lonnie era singurul 
avocat al apărării şi era foarte ocupat cu numărarea şi 
renumărarea voturilor. 

Absența lui Herman era importantă, probabil, în mai mare 
măsură decât cea a colonelului, pentru că lumea îl asculta pe 
Herman. Era profund şi calculat, nu se lăsa pradă emoţiilor şi cu 
siguranţă că nu s-ar fi lăsat păcălit de un verdict exagerat. 

Dar ei nu mai erau acolo. 

Nicholas reuşise să îndepărteze discuţia din zona 
responsabilităţii civile, îndreptând-o spre subiectul daunelor; era 
o schimbare crucială pe care nu o observă nimeni, în afară de el 
însuşi. Miliardul de dolari îi uimise şi îi obligase să se gândească 
la bani, nu la vinovăţie. 

Era hotărât să nu-i lase să se gândească decât la bani. 

— Nu e decât o idee, spuse el. E important să-i trezim la 
realitate. 

Îi făcu repede cu ochiul lui Jerry, care reacţionă la momentul 
potrivit. 

— Nu pot merge atât de departe, spuse el pe tonul 
profesional al unui bun intermediar de vânzări, cu care era 
obişnuit şi care îşi avu efectul dorit. Cum să spun, e revoltător! 
Sunt de acord cu ceva daune dar, fir-ar să fie, asta eo 
adevărată nebunie! 

— Nu e revoltător, protestă Nicholas. Compania are opt sute 
de milioane în cont. Afacerile le merg strună. Pentru companiile 
de tutun e valabilă zicala: Ban /a ban trage. 

Jerry deveni numărul opt şi Lonnie se retrase într-un colţ, 
începând să-şi taie unghiile. 


Cu Pudelul, erau nouă. 

— E revoltător şi nu pot face aşa ceva, spuse ea. Poate aş fi 
de acord cu o sumă mai mică, dar nu cu un miliard de dolari. 

— Atunci, cât? întrebă Rikki. 

Numai cinci sute de milioane. Numai o sută de milioane. Nu 
reuşeau să pronunţe acele cifre ridicole. 

— Nu ştiu, spuse Sylvia. Voi ce credeţi? 

— Îmi place ideea de a le pune cuțitul la gât acestor tipi, 
spuse Rikki. Dacă e vorba să transmitem un mesaj, atunci 
trebuie să avem curaj. 

— Un miliard? întrebă Silvia. 

— Mda, nu mă deranjează. 

— Nici pe mine, spuse Shine, simțindu-se mai bogat numai 
prin prezenţa sa acolo. 

Se lăsă o tăcere adâncă; nu se auzea decât hârşăitul 
unghierei folosite de Lonnie. 

În cele din urmă, Nicholas rupse tăcerea. 

— Cine nu poate vota pentru daune, indiferent de sumă? 

Savelle ridică mâna. Lonnie ignoră întrebarea, dar nici nu era 
nevoie să răspundă. 

— Raportul voturilor este de zece la două, anunţă Nicholas şi 
notă acest lucru. Aşadar, acest juriu a luat o decizie cu privire la 
responsabilitatea civilă. Acum, să discutăm problema daunelor. 
Noi, aceştia zece, putem cădea de acord că reclamanta Wood 
are dreptul la două milioane daune? 

Savelle îşi dădu scaunul mai în spate şi, ridicându-se, părăsi 
încăperea. Lonnie îşi turnă o ceaşcă de cafea şi rămase lângă 
fereastră, cu spatele la grup, dar ascultând fiecare cuvânt. 

Cele două milioane păreau bani de buzunar în lumina 
discuţiei anterioare şi cei zece căzură de acord. Nicholas notă 
rezultatul pe un formular aprobat de judecătorul Harkin. 

— În regulă. Acum, să trecem la valoarea daunelor punitive. 
Ce propuneţi? 

— Eu am o idee, spuse Jerry. Să scrie fiecare o sumă pe o 
bucată de hârtie; le împăturim, fără să anunţăm ce am scris, 
adunăm sumele şi împărţim totalul la zece. In felul acesta 
vedem care e media. 

— Şi va fi acceptată de toată lumea? întrebă Nicholas, 

— Nu, dar măcar vom şti cum stăm. 

Ideea unui vot secret era incitantă şi fiecare scrise în grabă o 


sumă oarecare, pe bucățele de hârtie. 

Nicholas desfăcu fiecare bilet în parte şi îi dictă sumele lui 
Millie, care le scrise pe o foaie de hârtie. Un miliard, un milion, 
cincizeci de milioane, zece milioane, un miliard, un milion, cinci 
milioane, cinci sute de milioane, un miliard, două milioane. 

Millie făcu calculul şi anunţă: 

— Totalul este de trei miliarde, cinci sute şaizeci şi nouă de 
milioane. Împărţit la zece înseamnă trei sute cincizeci şi şase de 
milioane, nouă sute de mii. 

Avură nevoie de câteva clipe pentru a conştientiza cifrele 
respective. Lonnie sări în picioare şi începu să se plimbe în jurul 
mesei. 

— Sunteţi nebuni, spuse el, suficient de tare încât să poată fi 
auzit de toată lumea şi ieşi afară, trântind uşa după el. 

— Nu pot face aşa ceva, spuse doamna Gladys Card, vizibil 
şocată. Eu trăiesc dintr-o pensie, aşa să ştiţi. E o pensie bună, 
dar nu pot concepe asemenea cifre. 

— Cifrele sunt reale, spuse Nicholas. Compania dispune de 
opt sute de milioane bani lichizi şi proprietăţi de peste un 
miliard. Anul trecut, ţara noastră a cheltuit şase miliarde numai 
pentru tratamentele medicale direct legate de fumat, iar 
această cifră creşte an de an. Cele patru principale companii 
producătoare de tutun au obţinut împreună, din vânzări, o sumă 
de aproape şaisprezece miliarde numai anul trecut. lar această 
cifră este în creştere. Trebuie să gândim în cifre mari, asta e. 
Tipii ăştia îşi râd în barbă la un verdict de cinci milioane. Nu vor 
schimba nimic, afacerile vor merge ca şi până acum. Aceleaşi 
reclame, adresate copiilor. Aceleaşi minciuni în Congres. Totul la 
fel, dacă noi nu-i trezim la realitate. 

Rikki se aplecă înainte, se sprijini în coate şi o privi pe 
doamna Card peste masă. 

— Dacă nu puteţi, mai bine plecaţi după ceilalţi. 

— Nu mă provoca! 

— Nu te provoc. E nevoie de curaj, înţelegi? Nicholas are 
dreptate. Dacă nu-i lovim în plin şi nu-i îngenunchem, nimic nu 
se va schimba. Sunt nişte oameni fără milă. 

Doamna Card era nervoasă, tremura şi era la un pas deo 
criză de nervi. 

— Îmi pare rău. Vreau să ajut, dar pur şi simplu nu pot face 
asta. 


— Nu-i nimic, doamnă Card, spuse Nicholas încercând s-o 
liniştească. Sărmana femeie era zăpăcită cu totul şi avea nevoie 
de un prieten. Sigur, totul era în regulă atâta timp cât existau 
alte nouă voturi. Işi putea permite s-o îmbărbăteze; dar nu îşi 
putea permite să mai piardă încă un vot. 

Se lăsă tăcerea şi toţi aşteptară să vadă dacă solidaritatea 
iniţială putea fi refăcută. Doamna Card respiră adânc, ridică 
fruntea şi găsi curajul interior de care avea nevoie. 

— Pot să pun o întrebare? vorbi Angel în direcţia lui Nicholas, 
ca şi cum el ar fi fost singura sursă de înţelepciune. 

— Sigur că da, răspunse el, ridicând din umeri. 

— Ce se va întâmpla cu industria tutunului dacă dăm un 
verdict cu o sumă foarte mare, de genul celei despre care am 
vorbit? 

— Din punct de vedere legal, economic sau politic? 

— Toate trei. 

El reflectă câteva clipe, dar era nerăbdător să-i răspundă. 

— Iniţial, o panică teribilă. Multe valuri de şoc. Mulţi directori 
executivi îngroziţi de ce se va întâmpla mai departe. Se vor da 
la fund şi vor aştepta să vadă dacă avocaţii pledanţi îi vor 
bombarda cu litigii. Vor fi obligaţi să-şi reexamineze strategiile 
publicitare. Nu vor da faliment, cel puţin nu în viitorul apropiat, 
pentru că au foarte mulţi bani. Vor alerga la Congres şi vor cere 
legi speciale, iar eu bănuiesc că Washingtonul le va fi din ce în 
ce mai puţin favorabil. Pe scurt, Angel, industria nu va mai fi 
niciodată aceeaşi dacă noi facem ceea ce trebuie să facem. 

— Să sperăm că într-o bună zi ţigările vor fi interzise, adăugă 
Rikki. 

— Sau asta, sau companiile nu vor mai avea capacitatea 
financiară de a le produce, spuse Nicholas. 

— Ce se va întâmpla cu noi? întrebă Angel. Adică, vom fi în 
pericol? Spuneai că am fost urmăriţi încă înainte de începerea 
procesului. 

— Nu, vom fi în siguranţă, spuse Nicholas. Nu ne pot face 
nimic. Cum am mai spus, săptămâna viitoare nici nu-şi vor mai 
aminti de numele noastre. Dar toată lumea îşi va aminti de 
verdictul nostru. 

Phillip Savelle se întoarse şi îşi reluă locul. 

— Deci ce au mai hotărât haiducii? întrebă el. 

Nicholas îl ignoră. 


— Trebuie să ne decidem asupra sumei, oameni buni, dacă 
vrem să plecăm acasă. 

— Credeam că am decis deja, spuse Rikki. 

— Avem cel puţin nouă voturi? întrebă Nicholas. 

— Pentru ce sumă, dacă îmi permiteţi să întreb? se interesă 
Savelle în batjocură. 

— Trei sute cincizeci de milioane, plus sau minus câteva, îi 
răspunse Rikki. 

— Ah, vechea teorie a distribuţiei valorii. Ciudat, dar nu 
semănaţi deloc cu nişte marxişti. 

— Am o idee, spuse Jerry. Hai să rotunjim suma la patru 
sute, adică jumătate din lichidităţile de care dispun ei. Asta nu-i 
va aduce la faliment. Pot să mai strângă cureaua, să mai bage 
un pic de nicotină, să mai păcălească nişte copii şi gata! Vor 
avea banii înapoi în doi-trei ani. 

— E cumva o licitaţie? întrebă Savelle şi nimeni nu-i 
răspunse. 

— Aşa vom face, spuse Rikki. 

— Număraţi voturile, le ceru Nicholas şi nouă mâini se 
ridicară în aer. El le confirmă pe rând, întrebându-i dacă votau 
pentru acordarea unui verdict de două milioane daune civile şi 
patru sute de milioane daune punitive. Fiecare dintre ei 
răspunse afirmativ. El completă formularul pentru verdict şi îi 
puse pe toţi să semneze. 

Lonnie se întoarse după o lungă absenţă. 

— Am ajuns la un verdict, Lonnie, îl anunţă Nicholas. 

— Ce surpriză. Cât de mult? 

— Patru sute două milioane de dolari, spuse Savelle. Plus 
sau minus câteva. 

Lonnie îl privi pe Savelle, apoi se întoarse spre Nicholas. 

— Glumeşti? întrebă el, abia auzit. 

— Nu, răspunse Nicholas. E adevărat, şi avem nouă voturi. 
Vrei să semnezi şi tu? 

— Pe naiba! 

— Incredibil, nu? spuse Savelle. Imaginează-ţi, vom fi cu toţii 
celebri. 

— N-am mai auzit aşa ceva, murmură Lonnie, sprijinindu-se 
de perete. 

— Nu e chiar aşa, replică Nicholas. Acum câţiva ani, Texaco 
a suportat un verdict de zece miliarde de dolari. 


— Aha, deci ăsta e un chilipir, nu? ripostă Lonnie. 

— Nu, spuse Nicholas ridicându-se în picioare. E justiţie. 

Se îndreptă spre uşă, o deschise şi o rugă pe Lou Dell să-l 
informeze pe judecătorul Harkin că juriul său era pregătit. 

În timp ce aşteptau intrarea în sală, Lonnie îl trase deoparte 
pe Nicholas şi, în şoaptă, îl întrebă: 

— Există vreo posibilitate pentru ca numele meu să nu apară 
sub acest verdict? 

Era mai degrabă nervos decât furios. 

— Sigur că da. Nu-ţi face griji. Judecătorul ne va cere să ne 
confirmăm votul şi ne va întreba pe rând. Când te întreabă, fă în 
aşa fel încât toată lumea să ştie că nu eşti în nici un fel 
responsabil. 

— Mulţumesc. 


42 


Lou Dell luă biletul, aşa cum făcuse şi cu celelalte de până 
atunci, şi i-l dădu lui Willis; acesta străbătu culoarul şi se făcu 
nevăzut. Îl înmână chiar el judecătorului Harkin care, în acel 
moment, vorbea la telefon, dar era nerăbdător să afle verdictul. 
Auzise multe verdicte la viaţa lui, dar intuia că acesta ar putea fi 
ceva mai special. Era sigur că într-o bună zi va prezida un 
proces civil grandios, deşi aşa ceva era greu de crezut în acel 
moment. 

În bilet se spunea: „Domnule judecător Harkin, puteţi să 
cereţi unui ofiţer să mă escorteze la plecarea din tribunal, după 
retragerea curţii? Sunt speriat. Vă voi explica mai târziu. 
Nicholas Easter”. 

Judecătorul dădu instrucţiuni unui ofiţer care aştepta în faţa 
biroului său, apoi porni hotărât spre sala de şedinţe: acolo, 
tensiunea plutea în aer. Avocaţii, care rămăseseră în preajma 
birourilor lor aflate în apropiere aşteptând chemarea lui, se 
strecurau acum pe culoarul dintre rândurile de scaune, 
grăbindu-se să-şi ocupe locurile, nervoşi şi holbaţi. Spectatorii 
reveneau şi ei în sală, trecând prin filtrul de la intrare. Era 
aproape ora opt. 

— Am fost informat că juriul a ajuns la un verdict, spuse 


Harkin la microfon şi constată că avocaţii începuseră să 
tremure. Vă rog să aduceţi juriul în sală. 

Cei doisprezece intrară cu feţe solemne, lucru normal pentru 
orice juriu. Indiferent cât de bune sunt veştile pentru o tabără 
sau alta, juraţii ţin întotdeauna privirea plecată, ceea ce face ca 
ambele tabere să înceapă, din instinct, să se teamă şi să-şi facă 
planuri pentru recurs. 

Lou Dell luă formularul de la Nicholas şi îl înmână 
judecătorului care reuşi să-l citească păstrându-şi o figură 
inexpresivă. Nu lăsă să se ghicească bomba pe care o ţinea în 
mâini. Verdictul îl uimea până la disperare dar, din punct de 
vedere procedural, nu putea face nimic. Din punct de vedere 
tehnic era în regulă. Aveau să urmeze moţiuni pentru reducerea 
sumei, dar acum era legat de mâini şi de picioare. Împături din 
nou formularul şi i-l înapoie lui Lou Dell, care se întoarse cu el la 
Nicholas. Acesta rămăsese în picioare, pregătit pentru 
anunţarea verdictului. 

— Domnule preşedinte, vă rog să citiţi verdictul. 

Nicholas despături propria sa capodoperă, îşi drese glasul, 
aruncă o privire rapidă în jur, pentru a vedea dacă Fitch se afla 
în sală şi, constatând că nu era acolo, citi: 

— Noi, membrii juriului, pronunţăm verdictul în favoarea 
reclamantei, Celeste Wood, stabilind daunele compensatorii în 
valoare de două milioane de dolari. 

Chiar şi până în acest punct, decizia nu avea precedent. 
Wendall Rohr şi trupa sa de avocaţi respirară uşuraţi. Tocmai 
intraseră în istorie. 

Dar juriul nu terminase. 

— Şi noi, membrii juriului, pronunţăm verdictul în favoarea 
reclamantei, stabilind daunele punitive la suma de patru sute de 
milioane de dolari. 

Din punctul de vedere al unui avocat, obţinerea unui verdict 
favorabil este aproape o formă de artă. Nu ai dreptul să clipeşti 
sau să tresari. Nu ai dreptul să priveşti în jur, pentru a găsi 
înţelegere sau pentru a jubila. Nu ai dreptul să-ţi îmbrăţişezi 
clientul de bucurie sau pentru mângâiere. Trebuie să rămâi 
perfect nemişcat, încruntându-te spre carnetul de notițe pe care 
scrii ceva la întâmplare, purtându-te ca şi cum ştiai exact care 
va fi verdictul. 

Forma de artă era acum compromisă. Cable sări în sus ca 


împuşcat în stomac. Colegii săi se holbau spre banca juraţilor, 
cu gurile căscate, cu respiraţia tăiată şi ochii mijiţi de uimire. Se 
auzi un „Doamne, Dumnezeule!" de undeva, din grupul 
avocaţilor din linia a doua a apărării, aflaţi în spatele lui Cable. 

Rohr era numai zâmbet; o cuprinse pe Celeste Wood cu 
braţul pe după umeri şi femeia începu să plângă. Ceilalţi avocaţi 
pledanţi se îmbrăţişau, în semn de felicitare tăcută. Ah, era 
fiorul victoriei şi perspectiva de a împărţi patruzeci la sută din 
această sumă! 

Nicholas se aşeză şi o bătu uşor pe Loreen Duke pe picior. Se 
terminase; în sfârşit, se terminase. 

Judecătorul Harkin căpătă brusc un aer preocupat, ca şi cum 
ar fi fost vorba de un verdict oarecare. 

— Acum, doamnelor şi domnilor, voi solicita confirmarea 
juriului. Aceasta înseamnă că vă voi întreba pe rând dacă aţi 
votat pentru acest verdict. Voi începe cu domnişoara Loreen 
Duke. Vă rog să spuneţi clar, pentru a se lua notă, dacă aţi votat 
sau nu pentru acest verdict. 

— Am votat, răspunse ea cu mândrie. 

Câţiva avocaţi îşi luau notițe. Alţii priveau, pur şi simplu, în 
gol. 

— Domnule Easter? Aţi votat în favoarea acestui verdict? 

— Da. 

— Doamna Dupree? 

— Da, domnule. Am votat. 

— Domnul Savelle? 

— Nu. 

— Domnul Royce? Aţi votat pentru? 

— Da. 

— Domnişoara Weese? 

— Da. 

— Domnul Vu? 

— Da. 

— Domnul Lonnie Shaver? 

Lonnie se ridică pe jumătate şi rosti cu glas apăsat, pentru 
ca întreaga lume să poată auzi: 

— Nu, domnule, onorată instanţă, eu nu am votat pentru 
acest verdict şi sunt total împotriva lui. 

— Mulţumesc. Doamna Rikki Coleman? Este şi verdictul 
dumneavoastră? 


— Da, domnule. 

— Doamna Gladys Card? 

— Nu, domnule. 

Pentru Cable, pentru Pynex şi Fitch şi pentru întreaga 
industrie a tutunului răsări o rază de speranţă. Trei juraţi 
respinseră verdictul. Încă unul şi juriul avea să fie transmis 
înapoi pentru alte deliberări. Orice judecător îşi amintea de 
situaţii în care verdictele juraţilor săreau în aer în momentul 
confirmării. Un verdict suna cu totul altfel în sala de şedinţe, sub 
privirile avocaţilor şi ale clienţilor, decât cu numai câteva minute 
mai înainte, în siguranţa camerei juraţilor. Dar ultima şansă, cât 
de redusă, de a asista la un miracol a fost anulată de Jerry şi de 
Pudel. Amândoi confirmară verdictul. 

— Aşadar, rezultatul este de nouă la trei, spuse judecătorul. 
În rest, totul pare să fie în regulă. Vreţi să adăugaţi ceva, 
domnule Rohr? 

Rohr clătină din cap. Nu putea mulţumi juriului acum, deşi 
i-ar fi plăcut să sară peste balustradă şi să le sărute picioarele. 
Rămase demn pe scaunul său, apăsând braţul peste umărul lui 
Celeste Wood. 

— Domnule Cable? 

— Nu, domnule judecător, reuşi să îngaime Cable. Ah, câte 
n-ar fi vrut el să le spună juraţilor, idioţii! 

Faptul că Fitch nu se afla în sală îl îngrijoră teribil pe 
Nicholas. Absența lui însemna că se află afară, undeva în umbră, 
pândind şi aşteptând. Cât de mult ştia Fitch în acel moment? 
Probabil că prea mult. Nicholas dorea să părăsească mai repede 
curtea şi să plece naibii din oraş. 

Harkin începu să vorbească,  exprimându-şi înflorit 
mulţumirile şi împănându-le cu o doză mereu crescândă de 
patriotism şi datorie civică, îi bombardă cu toate clişeele auzite 
până atunci din boxă, îi avertiză să nu cumva să discute despre 
deliberări şi verdict, adăugă că puteau fi acuzaţi de sfidarea 
curţii dacă suflau măcar o vorbă despre cele întâmplate în 
camera juraţilor şi îi trimise pentru ultima dată la motel, pentru 
a-şi lua lucrurile. 

Fitch văzu şi auzi totul din camera de vizionare aflată lângă 
biroul său. Era singur, căci consultanţii pentru juriu fuseseră 
concediaţi cu câteva ore mai devreme şi trimişi înapoi, la 
Chicago. 


L-ar fi putut prinde pe Easter şi subiectul fusese pe larg 
discutat cu Swanson, care aflase totul îndată ce sosise acolo. 
Dar ce rost mai avea? Easter nu ar fi vorbit, iar ei ar fi riscat o 
acuzaţie de răpire. Aveau şi-aşa destule probleme, fără să mai 
fie nevoiţi să ajungă la închisoarea din Biloxi. 

Se hotărâră să-l urmărească, în speranţa că-i va duce la fată. 
Aici, bineînţeles, apărea o altă dilemă: ce puteau face cu fata, 
dacă o găseau? Nu o puteau da pe mâna poliţiei. Ea luase 
splendida hotărâre de a fura bani murdari. Ce le-ar fi spus Fitch 
celor de la FBI în declaraţia dată sub jurământ? Că îi dăduse 
fetei zece milioane de dolari pentru a obţine un verdict într-un 
proces împotriva tutunului, şi că ea avusese curajul să-l trişeze? 
Acum, vă rog să o puneţi sub acuzare? 

Fitch o încurcase definitiv. 

Urmări imaginile filmate de lentila aparatului ascuns în 
servieta lui Oliver McAdoo. Juraţii se ridicară în picioare, 
înghesuindu-se spre ieşire, şi pe bancă nu mai rămase nimeni. 

Cei doisprezece se adunară în camera juraţilor, pentru a-şi 
lua cărţile, revistele şi lucrul de mână. Nicholas nu avea chef de 
vorbă. Se strecură pe uşă afară, acolo unde Chuck, devenit 
acum un vechi prieten, îl opri şi îi spuse că şeriful îl aştepta 
afară. 

Fără să mai stea de vorbă cu Lou Dell şi Willis, sau cu oricare 
dintre cei cu care îşi petrecuse ultimele patru săptămâni, 
Nicholas dispăru în grabă, în spatele lui Chuck. leşiră pe uşa din 
spate, unde şeriful îl aştepta la volanul maşinii sale — un Ford 
mare, maroniu. 

— Judecătorul mi-a spus că ai nevoie de ajutor, îl anunţă 
şeriful din spatele volanului. 

— Da. Mergeţi spre Autostrada 49, în nord. Vă arăt eu pe 
unde să o luaţi. Şi asiguraţi-vă că nu ne urmăreşte nimeni. 

— În regulă. Cine ar putea să te urmărească? 

— Băieţii cei răi. 

Chuck închise portiera în urma lui şi maşina demară în mare 
viteză. Nicholas aruncă o ultimă privire spre camera juraţilor, 
aflată la etajul al doilea. O văzu pe Millie de la brâu în sus, 
îmbrăţişându-se cu Rikki Coleman. 

— Nu aveţi lucruri la motel? îl întrebă şeriful. 

— Dă-le-ncolo de lucruri. Am să le iau mai târziu. 

Şeriful transmise prin radio instrucţiuni pentru ca două 


maşini de poliţie să pornească în urma lor şi să verifice dacă nu 
sunt urmăriţi. Douăzeci de minute mai târziu, când goneau spre 
Gulfport, Nicholas începu să-i explice pe unde să o ia şi, în cele 
din urmă, şeriful opri în dreptul terenului de tenis al unui 
complex de apartamente aflat în partea de nord a oraşului. 
Nicholas îi mulţumi şi cobori din maşină. 

— Eşti sigur că e totul în regulă? îl întrebă şeriful. 

— Sunt sigur. Rămân aici, cu nişte prieteni. Mulţumesc. 

— Sună-mă dacă ai nevoie de ajutor. 

— Bineânţeles. 

Nicholas dispăru în noapte şi pândi de după colţ plecarea 
patrulei de poliţie. Aşteptă lângă bazinul acoperit — un loc 
avantajos de unde putea vedea circulaţia din ambele sensuri. 
Nu se vedea nimic ciudat. 

Maşina cu care avea să scape de acolo era nouă şi fusese 
închiriată de Marlee cu două zile în urmă; era una dintre cele 
trei maşini abandonate în diferite parcări de la periferia oraşului 
Biloxi. Străbătu fără probleme drumul de nouăzeci de minute 
până la Hattiesburg, verificându-şi mereu spatele. 

Avionul tip Lear îl aştepta la aeroportul din Hattiesburg. 
Nicholas încuie cheile în maşină şi porni nonşalant spre clădirea 
micuță. 


Puțin după miezul nopţii trecu ca vântul prin vama din 
George Town cu acte noi, canadiene. Nu mai erau alți pasageri; 
aeroportul era pustiu. Marlee îl aştepta lângă banda rulantă 
pentru bagaje şi se îmbrăţişară cu disperare. 

— Ai auzit? o întrebă el. 

leşiră din aeroport şi pala de aer cald îi lovi peste obraji. 

— Cum să nu, la CNN numai despre asta se vorbeşte, îi 
răspunse ea. Numai atât ai putut face? îl întrebă şi izbucni în 
râs, apoi se sărutară din nou. 

Cu Marlee la volan, se îndreptară spre George Town, trecând 
pe străzi întortocheate, pustii, pe lângă clădiri moderne, sedii de 
bănci îngrămădite în apropierea cheiului. 

— Aceea este a noastră, îi spuse ea, arătând spre clădirea 
băncii Royal Swiss Trust. 

— Drăguţă. 

Mai târziu, se aşezară pe nisip la marginea mării, umezi de 


spuma risipită de valurile blânde care le mângâiau picioarele. 
Câteva nave palid luminate se zăreau la orizont. Hotelurile şi 
blocurile cu apartamente de lux din spatele lor erau cufundate 
în tăcere. Pentru moment, plaja era numai a lor. 

Şi ce moment minunat! Căutările din ultimii patru ani se 
încheiaseră. În cele din urmă planul funcţionase perfect. Era atât 
de mult timp de când visau la această noapte, încât fuseseră 
adesea convinşi că nu se va putea întâmpla niciodată. 

Orele treceau fără grabă. 


Stabiliră că cel mai bine era ca Marcus să nu dea deloc cu 
ochii de Nicholas. Exista şi posibilitatea ca autorităţile să pună 
întrebări, mai târziu, aşa că era mai bine ca Marcus să ştie cât 
mai puţin. Marlee îşi făcu apariţia în faţa recepţionerei de la 
Royal Swiss Trust exact la ora nouă şi fu însoţită până la etaj, 
unde Marcus o aştepta cu zeci de întrebări pe care nu i le putea 
pune. Îi oferi o cafea şi închise uşa în urma ei. 

— Vânzarea rapidă a acţiunilor Pynex pare să fi fost o 
afacere excelentă, îi spuse el zâmbind până la urechi, mândru 
de felul în care, cu modestie, rezumase lucrurile. 

— Aşa se pare, îi răspunse el ea. La cât sunt evaluate pentru 
deschidere? 

— Bună întrebare. Am vorbit la telefon cu cei de la New York 
şi acolo e un adevărat haos. Verdictul a uimit pe toată lumea. 
Cu excepţia dumneavoastră, bineînţeles. 

Marcus ar fi dorit să afle mai multe, dar ştia că nu va primi 
nici un răspuns. 

— E posibil să nici nu se deschidă. S-ar putea să îngheţe 
tranzacţiile pentru o zi sau două. 

Ea păru să înţeleagă perfect acest lucru. Sosi şi cafeaua, pe 
care o băură în timp ce verificau încă o dată valorile stabilite la 
închiderea bursei. Marcus îşi puse căştile pe urechi şi se 
concentră asupra celor două monitoare de pe biroul lateral. 

— S-a deschis piaţa, anunţă el, aşteptând. 

Marlee asculta, concentrată, încercând să pară foarte calmă. 
Şi ea, şi Nicholas doreau să dea lovitura rapid, dintr-o bucată, şi 
pe urmă să plece cu tot cu bani undeva departe, într-un loc pe 
care nu-l mai văzuseră niciodată. Ea trebuia să rezolve 
problema celor 160.000 de acţiuni Pynex, un stoc de care abia 


aştepta să scape. 

— E îngheţată, vorbi Marcus cu faţa spre computer şi ea 
tresări uşor. El începu să apese tastele aparatului şi luă legătura 
cu cineva de la New York. Mormăia cifre şi puncte şi, la un 
moment dat, îi spuse: 

— Se oferă acţiuni la cincizeci şi nu există cumpărători. Da 
sau nu? 

— Nu. 

Trecură două minute. El nu îşi dezlipea privirea de pe ecran. 

— A apărut pe tabel, la patruzeci şi cinci. Da sau nu? 

— Nu. Ce se întâmplă cu celelalte? 

Degetele lui dansau pe tastatură. 

— Oho! Trellco a căzut cu treisprezece puncte, la patruzeci şi 
trei. Smith Greer a scăzut cu unsprezece, până la douăzeci şi 
cinci. ConPack cu opt, până la douăzeci şi cinci. E o baie de 
sânge. Intreaga industrie sare în aer. 

— Verifică stocul Pynex. 

— Continuă să cadă. Patruzeci şi doi, cu câţiva cumpărători 
minori. 

— Cumpără douăzeci de mii de acţiuni la patruzeci şi doi, 
spuse ea, uitându-se pe notițele ei. 

Trecură câteva secunde până când el îi spuse: 

— Confirmat. A crescut la patruzeci şi trei. Au început să fie 
atenţi. Eu aş lua mai puţin de douăzeci de mii de acţiuni data 
viitoare. 

Fără comisioane, parteneriatul  Marlee/Nicholas tocmai 
câştigase 740.000 de dolari. 

— Se menţine la patruzeci şi unu, acum a mai crescut cu 
jumătate, anunţă el, ca un robot. Au văzut că se cumpără. 

— Mai cumpără cineva? 

— Încă nu. 

— Când vor începe s-o facă? 

— Cine ştie? Dar cred că în curând. Compania asta are prea 
mulţi bani ca să se scufunde. Valoarea nominală pentru o 
acţiune este cam de şaptezeci de dolari. La cincizeci, e un 
adevărat chilipir. Eu mi-aş sfătui toţi clienţii să se repeadă chiar 
acum. 

Ea cumpără alte douăzeci de mii de acţiuni la patruzeci şi 
unu bucata, apoi aşteptă o jumătate de oră pentru a cumpăra 
douăzeci de mii la patruzeci. Când Trellco scăzu până la 


patruzeci, cu şaisprezece dolari mai puţin, ea cumpără douăzeci 
de mii de acţiuni, realizând un profit de 320.000 dolari. 

Aceasta era lovitura distrugătoare. La zece şi jumătate, ea 
ceru un telefon şi îl sună pe Nicholas, care stătea lipit de 
televizor, privind desfăşurarea evenimentelor pe CNN. Aceştia 
îşi trimiseseră reporterii în Biloxi, încercând să obţină interviuri 
de la Rohr, de la Cable şi Harkin, de la Gloria Lane sau oricine 
altcineva care putea şti ce se întâmplă. Nimeni nu voia să 
vorbească cu ei. Nicholas urmărea şi cotaţiile bursei pe un canal 
financiar. 

Pynex ajunse la fundul sacului la o oră după deschiderea 
bursei. Se găsiră ceva cumpărători la treizeci şi opt de dolari 
bucata, moment în care Marlee aruncă pe piaţă restul de optzeci 
de mii de acţiuni. 

Când Trellco opuse rezistenţă la patruzeci şi unu de dolari, 
ea cumpără patruzeci de mii de acţiuni. Cu Trellco terminase. 
Odată încheiate majoritatea tranzacţiilor, şi încă într-un mod 
strălucit, Marlee nu mai avea chef să mai zăbovească şi să se 
lăcomească cu celelalte stocuri. Făcuse eforturi mari pentru a-şi 
păstra răbdarea. Repetase acest plan de multe ori şi ştia că nu 
va mai avea niciodată această ocazie. 

La câteva minute după prânz, pe când bursa era încă în 
stare de şoc, acoperi restul de acţiuni Smith Greer. Marcus îşi 
scoase căştile de pe urechi şi îşi şterse fruntea. 

— N-a fost o dimineaţă prea rea, domnişoară MacRoland. Aţi 
obţinut un câştig net de peste opt milioane, din care se scad 
comisioanele. 

Imprimanta zumzăia uşor pe birou, anunțând tipărirea 
confirmărilor. 

— Doresc să-mi transferați banii într-o bancă din Zurich. 

— Banca noastră? 

— Nu, răspunse ea şi îi înmână o foaie de hârtie cu 
instrucţiuni. 

— Cât? o întrebă el. 

— Toată suma, minus, bineînţeles, comisionul dum- 
neavoastră. 

— Bineânţeles. Presupun că doriţi un transfer prioritar. 

— Imediat, vă rog. 


Marlee făcu bagajele din mare viteză. El o privea, pentru că 
nu avea nimic de împachetat, cu excepţia celor două cămăşi de 
golf şi a perechii de blugi cumpărate de la magazinul sportiv al 
hotelului. Îşi promiseseră unul altuia să-şi înnoiască garderoba 
la următoarea destinaţie. Banii nu erau o problemă. 

Îşi cumpărară bilete de avion clasa întâi spre Miami, unde 
aşteptară două ore pentru a lua cursa spre Amsterdam. 
Buletinul de ştiri transmis în sectorul de clasa întâi al avionului 
nu prezenta decât CNN şi ştirile financiare. Priviră amuzaţi cum 
verdictul era doar sumar ilustrat în Biloxi, în vreme ce pe Wall 
Street ieşeau scântei. Experții îşi făceau apariţia peste tot. 
Profesorii de drept prevesteau, fără teamă, un mare viitor 
pentru litigiile pe tema tutunului. Analiştii bursieri ofereau 
nenumărate opinii, fiecare dintre acestea fiind total diferită de 
cea anterioară. Judecătorul Harkin nu avea nici un comentariu. 
Cable nu era de găsit. În cele din urmă, Rohr ieşi din biroul său 
şi îşi asumă integral meritele victoriei. Nimeni nu ştia de 
existenţa lui Rankin Fitch, ceea ce era un mare păcat, pentru că 
Marlee şi-ar fi dorit cu disperare să-i vadă figura suferindă. 

Reflectând la cele întâmplate, ajunse la concluzia că totul 
fusese cronometrat perfect. Bursa atinse punctul său minim la 
puţin timp după crah şi, spre sfârşitul zilei, valoarea acţiunilor 
Pynex se stabilizase la patruzeci şi cinci de dolari. 

De la Amsterdam au luat o altă cursă spre Geneva, unde au 
închiriat un apartament la hotel pentru o lună. 


43 


Fitch părăsi Biloxi la trei zile după pronunţarea verdictului. 
Se întoarse acasă, în Arlington, şi la munca sa de rutină din 
Washington. Deşi viitorul său ca director al fondului era 
compromis, micuța lui firmă anonimă avea suficient de multe 
procese fără nici o legătură cu tutunul, aşa că avea destul de 
lucru. Nimic însă de talia Fondului. 

La o săptămână după verdict, se întâlni cu Luther 
Vandermeer şi cu doctorul Martin Jankle la New York şi le 
mărturisi în cele mai mici amănunte aranjamentul cu Marlee. Nu 
a fost o întâlnire prea plăcută. 


S-a sfătuit cu diverşi avocaţi nemiloşi din New York, în 
legătură cu metoda cea mai bună de atac împotriva verdictului. 
Faptul că Easter dispăruse imediat trezea suspiciuni. Herman 
Grimes era de acord ca fişa sa medicală să fie făcută publică. Nu 
existau dovezi ale iminenţei unui atac de cord. Se simţise 
perfect până în acea dimineaţă. Işi amintea de gustul ciudat al 
cafelei, iar apoi se trezise pe podea. Colonelul în rezervă Frank 
Herrera dăduse deja o declaraţie sub jurământ, în care afirma 
categoric că nu el fusese acela care pusese materialele neauto- 
rizate sub pat. Nu avusese vizitatori. Revista Mogu/ nu se găsea 
nicăieri de vânzare în apropierea motelului. Misterul care 
înconjura verdictul se adâncea cu fiecare zi. 

Avocaţii din New York nu ştiau nimic despre aranjamentul cu 
Marlee şi nici nu aveau să afle vreodată. 

Cable se pregătise şi era aproape gata să depună o moţiune, 
prin care cerea permisiunea să discute cu juraţii, o idee ce 
părea să beneficieze de sprijinul judecătorului Harkin. Cum altfel 
se putea afla ce se întâmplase acolo? Lonnie Shaver era 
deosebit de doritor să vorbească. Obţinuse promovarea şi era 
gata să apere corporaţiile americane. 

Existau speranţe ca eforturile de după proces să fie 
încununate de succes. Recursul avea să fie lung şi laborios. 

Cât despre Rohr şi grupul de avocaţi pledanţi care puseseră 
la bătaie fondurile pentru proces, viitorul le surâdea din plin. O 
întreagă echipă de funcţionari au fost angajaţi pentru a se 
ocupa de sutele de telefoane de la alţi avocaţi şi victime 
potenţiale. Se vorbea despre opt sute de cazuri. Erau luate în 
calcul şi acţiunile judecătoreşti cu reprezentare de masă. 

Bursa avea mai multă înţelegere pentru Rohr decât pentru 
industria tutunului. In săptămânile care au urmat după 
pronunţarea  verdictului, acţiunile Pynex nu mai depăşiră 
valoarea de cincizeci, în timp ce acţiunile celorlalte companii 
scăzuseră cu cel puţin douăzeci la sută. Grupurile de luptă 
împotriva fumatului anunțau deschis falimentul şi dispariţia, în 
cele din urmă, a companiilor producătoare de tutun. 


La şase săptămâni după ce părăsise oraşul Biloxi, Fitch 
mânca singur, într-un mic restaurant indian din Washington, în 
apropiere de Dupont Circle. Işi savura castronul cu supă 


condimentată şi rămăsese îmbrăcat în pardesiu, pentru că afară 
ningea şi înăuntru era răcoare. 

Ea îşi făcu apariţia pe neaşteptate, ca un înger, exact aşa 
cum apăruse pe terasa hotelului St. Regis din New Orleans, cu 
două luni mai devreme. 

— Bună, Fitch, îi spuse ea şi Fitch scăpă lingura din mână. 

Se uită de jur împrejur prin restaurantul slab luminat şi nu 
zări decât mici grupuri de indieni aplecaţi deasupra castroanelor 
aburinde; nimeni nu vorbea englezeşte pe o rază de şase metri. 

— Ce faci aici? o întrebă el aproape fără să-şi mai mişte 
buzele. Marlee avea faţa acoperită de gulerul de blană al hainei. 
Fitch îşi amintea cât e de drăguță. Părul ei părea şi mai scurt 
decât înainte. 

— Am trecut doar ca să te salut. 

— M-ai salutat. 

— Şi să-ţi spun că banii îţi sunt returnaţi chiar în acest 
moment. Ţi-i transfer înapoi, în contul tău din banca Hanwa, în 
Antilele Olandeze. Toate cele zece milioane, Fitch. 

El nu găsi un răspuns potrivit. Se uita la figura frumoasă a 
singurei persoane care îl învinsese vreodată. Şi tot nu-i 
înţelegea jocul. 

— La început m-am gândit să-i dau, înţelegi ce vreau să 
spun; de exemplu, unora dintre acele grupuri de luptă împotriva 
fumatului. Dar ne-am hotărât să renunţăm. 

— „Noi"? Ce mai face Nicholas? 

— Sunt sigură că ţi-e dor de el. 

— Foarte mult. 

— E bine. 

— Deci, sunteţi împreună? 

— Bineânţeles. 

— Mă gândeam că ai luat banii şi ai fugit de toată lumea, 
inclusiv de el. 

— Să fim serioşi, Fitch. 

— N-am nevoie de bani. 

— Grozav. Dă-i Asociaţiei Americane a Bolnavilor de Plămâni. 

— Nu e genul meu de donaţie. De ce îmi dai banii înapoi? 

— Nu sunt ai mei. 

— Deci ai descoperit etica şi morala, poate chiar pe 
Dumnezeu. 

— Lasă prelegerile, Fitch. Sună jalnic când vin de la tine. Eu 


nu mi-am propus nici o clipă să-i păstrez. Am vrut doar să-i 
împrumut. 

— Dacă tot îţi place să minţi şi să înşeli, de ce n-ai fura? 

— Nu sunt o hoaţă. Am minţit şi am trişat pentru că e 
singurul limbaj pe care clientul tău îl înţelege. Spune-mi, Fitch, 
ai găsit-o pe Gabrielle? 

— Da, am găsit-o. 

— Şi pe părinţii ei? 

— Ştim unde sunt. 

— Acum înţelegi, Fitch? 

— Da, are mai multă logică. 

— Amândoi erau nişte oameni minunaţi. inteligenţi şi 
puternici, iubitori de viaţă. Amândoi au început să fumeze când 
erau la colegiu şi eu i-am văzut cum s-au luptat cu acest obicei, 
până la moarte. Urau faptul că fumează, dar n-au putut 
niciodată să renunţe. Au murit în chinuri groaznice, Fitch. l-am 
văzut cum suferă şi se chinuie să respire până când nu au mai 
avut aer. Eu am fost singurul lor copil, Fitch. Oamenii tăi au aflat 
toate astea? 

— Da. 

— Mama a murit acasă, pe canapeaua din hol, pentru că n-a 
mai ajuns în dormitor. Eram numai noi două, eu şi mama. 

Marlee tăcu şi se uită în jur. Fitch observă că ochii ei erau 
remarcabil de limpezi. Oricât de trist ar fi fost, nu reuşea să 
simtă nici o urmă de compasiune. 

— Când ai pus acest plan în mişcare? o întrebă el, luând, în 
sfârşit, o gură de supă. 

— La facultate. Am studiat finanţele, m-am gândit să dau la 
drept, apoi m-am împrietenit cu un avocat şi am auzit despre 
litigiile în domeniul tutunului. Ideea s-a conturat. 

— Grozav plan. 

— Mulţumesc, Fitch. Venit de la tine, este un adevărat 
compliment. 

Îşi trase mănuşile mai bine, ca şi cum ar fi fost gata de 
plecare. 

— Am vrut doar să te salut, Fitch. Şi să mă asigur că ştii de 
ce s-a întâmplat. 

— Ai terminat cu noi? 

— Nu. Vom urmări îndeaproape recursul şi, dacă avocaţii tăi 
exagerează cu atacarea verdictului, să ştii că am copii după 


transferurile telegrafice. Fii atent, Fitch. Noi suntem foarte 
mândri de verdictul acela şi vom fi mereu la pândă. 

Rămase în picioare lângă masă. 

— Şi aminteşte-ţi, Fitch, data viitoare când băieţii tăi vor 
ajunge la tribunal, vom fi şi noi acolo.