John Grisham — Fratia

ti Sa, AM 


i | ia a 
am i a | d . ' d j pi es 
i Y 
r 


Cel mai citit autor al acestui deceniu 


JOHN GRISHAM s-a născut în 8 februarie 1955 la 
Jonesboro, Arkansas. A studiat dreptul la Mississippi State 
University şi a profesat timp de zece ani avocatura la 
Oxford, Mississippi, pledând - cum îi place lui însuşi să 
sublinieze - „pentru oameni, nu pentru cine ştie ce 
corporaţii”. 

Ar fi putut urma o carieră juridică şi politică plină de 
succes dacă n-ar fi avut, ca majoritatea americanilor, un 
hobby, şi anume, în cazul lui Grisham, scrisul. 

În 1987 a publicat primul său roman... Și vreme e ca să 
ucizi, urmat în martie 1991 de Firma. De atunci, din 1991, 
când Firma a cucerit America şi apoi lumea întreagă, un 
nou roman semnat John Grisham devine, în fiecare 
primăvară, cartea numărul 1, tipărită în milioane de 
exemplare şi tradusă, cel mai adesea, simultan în 
nenumărate limbi. 

În prezent, Grisham trăieşte destul de retras, împreuna 
cu familia sa la Charlottesville, Virginia. Pasionat de 
baseball - copil fiind a vrut să devină jucător profesionist - 
a construit câteva terenuri pentru a sprijini echipele din 
Little League. De asemenea, călătoreşte în Brazilia, unde 
participă la construirea de spitale şi capele pentru 
credincioşii din zonă. Dar principala sa ocupaţie rămâne, 
desigur, scrisul, cărţile sale fiind de fiecare dată aşteptate 
cu nerăbdare şi îndelung mediatizate. Palmaresul său 
cuprinde unsprezece romane şi şase adaptări pentru film, 
dar şi editarea unei reviste de istorie literară, The Oxford 
American. 

Relaţia cu familia (soţia Renée şi cei doi copii - un băiat 
şi o fată), cariera de succes, baseball-ul, biserica, operele 
de caritate reprezintă mai mult decât întruchiparea 
virtuţilor americane. Acestea sunt cheia pentru înţelegerea 


2 


fenomenului Grisham. Pentru că, de fapt, viaţa sa 
reprezintă o poveste clasică de succes american. 


JOHN 
GRISHAM 


FRĂŢIA 


The Brethren O 2000 Belfry Holdings, Inc. 


Traducere din limba engleză RADU PARASCHIVESCU 
Ediţia | 


Editura RAO Bucureşti 
2001 


Versiune electronică 1.0 


st st 00 00 00 00 O N N O N st Aa O M a 9 O O PR st N O st O N 
A N M st DD O PF O O 9 O H A NMM st O O MN 9 0 O O 
ei z 3 = e e e i ci a a 0 a i i ON. EN 


SANO ST 0 0 ei N ist m 48 
d NM ot In OR OO0 O a HA HA HA AA A NNNNNNANN 


De on aie ba a 0 ct 0 ti ra aaa a Ra d aa 235 
DO nu a a aa at ta E a a a 0 e tai 245 
3 0) iceage tate te lot rana da dea aer az aa a aa ai 0 255 
Îl pai a ora tă m at ti a alt tt Rt ae a a pda da 260 
57 AR E 0 PRICE MR SE REDA se o SEE PP E a e a Rat 266 
a a a a ada 0 ea dt la i A nl A a alt a 276 
IA tt tea it al aa Cca a dai lata ata da fe da 283 
3 Dopor a a i i al 2 a i a i Suta 291 
Lo MR DRE N ae T ERORI SRR e MORE S SE E eta Pra RE SMR îi 298 
B na n a Na mit na nt n aa 0 ac ta 303 
ie coada a ara pac ti tz la arata la oaia 213 
3O oona a at a a E d ta ada a a 319 


Pentru procesele aflate pe rol în săptămâna aceea, 
aprodul era îmbrăcat ca de obicei cu o pijama uzată şi 
decolorată şi o pereche de papuci de baie din pluş, de 
culoarea levănţicii, fără şosete. Nu era singurul deţinut care 
stătea toată ziua în pijama, dar nu mai îndrăznea nimeni să 
se încalţe cu asemenea papuci. Il chema T. Karl, iar pe 
vremuri fusese proprietarul câtorva bănci din Boston. 

Cu toate acestea, pijamaua şi papucii erau incomparabil 
mai puţin şocanţi decât peruca. Aceasta avea cărare pe 
mijloc, îi acoperea urechile, lăsându-şi cârlionţii să se 
răsucească în trei direcţii diferite, şi îi cădea masiv pe 
umeri. Era de un gri-deschis, aproape alb, şi imita perucile 
pe care le purtaseră magistraţii din Anglia de altădată, cu 
multe secole în urmă. Un prieten aflat în libertate o găsise 
într-un magazin de șolduri din Manhattan, undeva în 
Village. 

T. Karl o purta plin de mândrie în instanţă şi, oricât de 
ciudat părea, cu timpul ajunsese să facă parte din 
spectacol. Ceilalţi deţinuţi aveau grijă oricum să se ţină 
departe de el, indiferent dacă avea sau nu perucă pe cap. 

Se ridică de la mica masă pliantă din sala de mese a 
închisorii, bătu cu un ciocănel de plastic menit să-i ţină 
locul celui din sala de judecată, îşi drese vocea gâjâită şi 
anunţă pe un ton de maxima demnitate: 

— Atenţiune. Atenţiune. Curtea Federală Inferioară din 
North Florida s-a întrunit pentru şedinţă. Vă rog să vă 
ridicaţi. 

Nimeni nu se clinti, sau cel puţin nu făcu vreun efort să 
se scoale. Treizeci de deţinuţi stăteau tolăniţi în scaunele 
de plastic din sala de mese în cele mai diverse poziţii, unii 
uitându-se la aprod, alţii sporovăind _liniştiţi şi făcând 
abstracţie de prezenţa lui. 


— Toţi cei care vă căutaţi dreptatea, daţi-vă-ncoace şi 
luaţi-o-n freză. 

Nu râse nimeni. Poanta fusese bună cu luni în urmă, când 
T. Karl o lansase în premieră. Acum era un alt element al 
spectacolului şi atât. Se aşeză atent, asigurându-se că 
lanţurile de bucle care îi săltau pe umeri puteau fi văzute 
de toată lumea, după care deschise un cărţoi legat în piele 
roşie care servea drept document oficial al curţii. T. Karl îşi 
lua munca foarte în serios. 

Trei bărbaţi intrară în încăpere dinspre bucătărie. Doi 
dintre ei purtau pantofi. Unul ronţăia un biscuit sărat. Cel 
fără pantofi avea pantaloni scurţi până la genunchi, aşa 
încât pe sub robă se vedeau picioarele subţiri ca nişte fuse. 
Pielea lor era catifelată, fără păr şi ciocolatie din cauza 
soarelui. Pe gamba stângă fusese aplicat un tatuaj mare. 
Bărbatul era din California. 

Tustrei purtau vechi anterie provenite din corul aceleiaşi 
biserici, de un verde-deschis şi cu broderii din fir de aur. 
Fuseseră descoperite în magazinul de unde fusese adusă 
peruca lui T. Karl, iar acesta le făcuse cadou de Crăciun. În 
felul ăsta îşi păstrase postul de aprod oficial al curţii. 

Spectatorii fluierară şi aclamară sporadic, în timp ce 
judecătorii străbăteau pardoseala din gresie înveşmântaţi 
cum se cuvenea şi cu anteriele fluturând. Îşi ocupară 
locurile la o masă pliantă lungă şi îşi fixară din priviri 
auditoriul săptămânal. Cel scund şi dolofan şedea la mijloc. 
II chema Joe Roy Spicer şi interpreta rolul unui judecător de 
la Curtea Supremă. Pe vremuri Spicer fusese judecător de 
pace în Mississippi, ales pe bună dreptate de oamenii din 
micul lui ţinut şi dat afară după ce agenţii federali îl 
prinseseră şparlind o parte din profiturile de la bingo ale 
unui club Shriners. 

— Luaţi loc, vă rog, spuse el, chit că nu stătea nimeni în 
picioare. 

Judecătorii îşi potriviră scaunele pliante şi îşi aranjară 
robele până când căzură în jurul lor aşa cum trebuia. 
Ajutorul paznicului-şef rămase undeva într-o parte, ignorat 


8 


de deţinuţi. Era însoţit de un alt paznic, care purta 
uniformă. 

Frăția se întrunea săptămânal cu aprobarea conducerii 
închisorii. Membrii ei audiau cazuri, mediau conflicte, reglau 
micile dispute ale băieţilor şi în general se dovedeau un 
factor de stabilitate în rândul deţinuţilor. 

Spicer se uită la procesele de pe rol consemnate pe o 
foaie de hârtie pregătită de T. Karl şi rosti: 

— Curtea îşi începe lucrările. 

La dreapta lui se afla onorabilul Finn Yarber, californianul 
în vârstă de şaizeci de ani, care avea de ispăşit o pedeapsă 
de doi plus cinci ani pentru evaziune fiscală. Era o 
răzbunare, continuă el să se plângă oricui l-ar fi ascultat. O 
cruciadă dirijată de un guvernator republican care izbutise 
să-i strângă pe alegători la un miting de protest, în scopul 
de a-l debarca pe judecătorul Yarber de la preşedinţia Curţii 
Supreme din California. Motivul fusese faptul că Yarber se 
opunea pedepsei capitale şi amâna cu obrăznicie toate 
execuțiile. Lumea voia sânge, Yarber nu era de acord, 
republicanii stârniseră o mulţime de patimi, iar mitingul de 
protest se dovedise un mare succes. Yarber fusese aruncat 
în stradă, unde orbecăise o vreme, până când cei de la Fisc 
începuseră să pună întrebări. Educat la Stanford, inculpat la 
Sacramento şi condamnat la San Francisco, Yarber îşi 
ispăşea pedeapsa într-o închisoare federală din Florida. 

Aflat deja la răcoare de doi ani, Finn tot nu reuşise să-şi 
digere amărăciunea. Credea în continuare că era nevinovat 
şi încă visa să-şi înfrângă duşmanii. Numai că visele 
acestea erau din ce în ce mai vagi. Yarber petrecea mult 
timp singur pe pista de jogging, bronzându-se şi gândindu- 
se la o altă viaţă. 

— Primul caz e Schneiter contra Magruder, anunţa 
Spicer, de parcă cine ştie ce mare proces antitrust tocmai 
ar fi stat să înceapă. 

— Schneiter nu-i aici, spuse Beech. 

— Unde e? 


— La infirmerie. Are iar piatră la vezică. Adineauri am 
fost acolo. 

Hatlee Beech era cel de-al treilea membru al tribunalului. 
Stătea cea mai mare parte a timpului la infirmerie din 
cauza hemoroizilor, a durerilor de cap sau a inflamaţiilor 
glandulare. Avea cincizeci şi şase de ani şi, deşi era cel mai 
tânăr dintre cei trei, era convins că avea să moară în 
puşcărie, fiindcă mai trebuia să stea acolo nouă ani. 
Conservator cu mână de fier, fusese judecător federal în 
East Texas, unde în cadrul proceselor îi plăcea să citeze din 
Scripturile pe care le cunoştea la perfecţie. Avusese ambiţii 
politice, o familie reuşită şi bani suficienţi de la trustul 
petrolier deţinut de familia soţiei. Pe lângă astea, avusese 
însă şi probleme cu băutul, de care nu aflase nimeni până 
nu călcase cu maşina doi autostopişti în Yellowstone, 
omorându-i. Maşina la volanul căreia se aflase aparţinea 
unei tinere femei care nu-i era soţie. Aceasta fusese găsită 
goală pe locul mortului, prea beată ca să se poată ţine pe 
picioare. 

Fusese condamnat la doisprezece ani. 

Joe Roy Spicer, Finn Yarber, Hatlee Beech. Curtea 
Inferioară din North Florida, mai cunoscută sub numele de 
Frăția la Trumble, o închisoare federală de securitate 
minimă, fără garduri, turnuri de pază sau sârmă ghimpată. 
Dacă tot erai închis, cel mai bine era să ai parte de 
legislaţia federală şi să ajungi într-un loc ca Trumble. 

— Judecăm în lipsă? îl întrebă Spicer pe Beech. 

— Nu, amânăm pe săptămâna viitoare. 

— In regulă. Doar n-o să plece nicăieri. 

— Mă opun amânării, interveni Magruder din mulţime. 

— Regrete eterne, zise Spicer. Se amână pe săptămâna 
viitoare. 

Magruder se ridică în picioare. 

— E a treia oară că se-amână. De reclamat, eu l-am 
reclamat. Eu l-am dat în judecată. lar el o şterge bine mersi 
la infirmerie la fiecare termen. 

— Care-i obiectul disputei? întreba Spicer. 


10 


— Şapteşpe dolari şi două reviste, îi sări în ajutor T. Karl. 

— Mult al naibii, nu? făcu Spicer. 

Pentru şaptesprezece dolari te trezeai citat invariabil în 
instanţă la Trumble. 

Finn Yarber se plictisise deja. Cu o mână îşi mângâia 
barba sură şi hirsută, iar cu unghiile lungi ale celeilalte 
bătea darabana pe masă. Pe urmă îşi pocni cu zgomot 
degetele de la picioare, proptindu-şi-le în podea în cadrul 
unui exerciţiu eficient, care îi călca pe nervi pe toţi. În 
decursul vieţii anterioare, pe vremea când avea titluri - 
Domnul Preşedinte al Curţii Supreme din California - 
prezida adeseori încălţat în saboţi şi fără ciorapi, ca să-şi 
poată efectua exerciţiul în timpul agasantelor dueluri 
verbale din instanţă. 

— Amânaţi, rosti el. 

— Amânarea înseamnă refuzul justiţiei, spuse solemn 
Magruder. 

— Original, n-am ce zice, constată Beech. Încă un 
termen, după aia judecăm în lipsa lui Schneiter. 

— S-a consemnat, conchise ultimativ Spicer. 

T. Karl notă decizia în procesul-verbal. Magruder se aşeză 
enervat.  Depusese plângere la Curtea Inferioară, 
înmânându-i lui T. Karl un rezumat de o pagină în care se 
aflau toate acuzaţiile împotriva lui Schneiter. O pagină, 
atâta tot. Frăției îi displăcea hârţogăraia. Umpleai o pagină 
şi erai citat în instanţă. Schneiter ripostase prin şase pagini 
ticsite de invective şi sintetizate fără milă de T. Karl. 

Regulile erau simple. Pledoarii scurte. Fără expuneri ale 
faptelor. O justiţie rapidă. Decizii luate pe loc, pe care 
părţile erau obligate să le respecte din moment ce 
recunoşteau autoritatea curţii. Fără apeluri; nici nu se 
putea recurge la aşa ceva. Martorii nu erau puşi să jure că 
vor spune adevărul. Minciunile erau cât se poate de 
normale. In fond, erau la puşcărie. 

— Ce urmează? se interesa Spicer. 

T. Karl ezită preţ de o clipă, după care spuse: 

— Cazul Whiz. 


11 


În aer pluti brusc o linişte grea, iar apoi scaunele din 
plastic ale sălii de mese fură aduse în faţa cu un hârşâit 
ofensiv. Deţinuţii se agitară şi îşi căutară locurile până când 
T. Karl anunţă: 

— Gata, ajunge! 

Erau la vreo şase metri de masa judecătorilor. 

— Să nu ne-abatem de la regulile bunei-cuviinţe! 
îndemnă el. De câteva luni bune cazul Whiz era pe buzele şi 
în mintea tuturor celor de la Trumble. Whiz era un tânăr 
escroc de pe Wall Street care trăsese pe sfoară câţiva 
clienţi bogaţi. Patru milioane de dolari nu ieşiseră la 
socoteală, iar legenda spunea că Whiz îi pitise undeva 
peste hotare şi-i administra de la Trumble. Mai avea de stat 
la închisoare şase ani, ceea ce însemna că la momentul 
eliberării condiţionate urma să aibă aproape patruzeci de 
ani. Mai toată lumea presupunea că îşi ispăşea cuminte 
pedeapsa în aşteptarea măreţei zile a eliberării, când avea 
să plece de la Trumble în floarea vârstei şi să zboare cu 
avionul personal până pe plaja unde îl aşteptau banii. 

Între zidurile închisorii, legenda creştea necontenit şi 
pentru că Whiz era un tip retras, care îşi petrecea zilnic 
câteva ore studiind diagrame tehnico-financiare şi citind 
publicaţii economice de nepătruns. Până şi paznicul 
încercase să-l convingă să-i vândă nişte ponturi legate de 
piaţa de capital. 

Un fost avocat cunoscut sub numele de Rook ajunsese 
cumva în intimitatea lui Whiz şi chiar îl convinsese să se 
ocupe de consilierea unui cerc de învestitori care se 
strângeau o dată pe săptămână în capela închisorii. In 
numele acelui cerc, Rook îl dăduse apoi în judecată pe Whiz 
şi îl acuzase de fraudă. 

Acum fostul avocat se aşeză pe scaunul rezervat 
martorilor şi îşi începu relatarea. Curtea renunţa la 
obişnuitele reguli procedurale, pentru ca adevărul să iasă 
mai repede la iveală, indiferent de forma pe care avea s-o 
îmbrace. 


12 


— Aşa să m-am dus la Whiz şi l-am întrebat ce crede 
despre ValueNow, o firmă on-line nouă de care citisem în 
Forbes, explică Rook. Era pe punctul de-a ieşi în faţă şi-mi 
plăcea ideea care stătuse la baza înfiinţării ei. Whiz mi-a zis 
c-o să se intereseze pentru mine, dar n-am mai primit nicio 
veste. Atunci l-am abordat înc-o dată şi i-am spus: „Hei, 
Whiz, care-i treaba cu ValueNow?” La care el mi-a zis că din 
punctul lui de vedere era o firmă solidă, iar acţiunile aveau 
să crească pân’ la Dumnezeu. 

— N-am zis asta, interveni rapid Whiz. 

Stătea singur în partea cealaltă a camerei, cu braţele 
încrucişate pe spătarul scaunului din faţă. 

— Ba ai zis. 

— Banu. 

— Oricum, m-am întors la cercul de învestitori şi le-am 
spus că Whiz crede că firma aia e pe cai mari, iar pe urmă 
ne-am hotărât să cumpărăm acţiuni la ValueNow. Numai că 
băieţii n-au mai putut să cumpere, fiindcă oferta era cu 
circuit închis. M-am dus iar la Whiz şi i-am spus: „Ascultă, 
Whiz, crezi că poţi să vorbeşti cu amicii tăi de pe Wall 
Street ca să facem rost de ceva acţiuni la ValueNow?” Mi-a 
răspuns că poate. 

— Asta-i o minciună, spuse Whiz. 

— Linişte, rosti judecătorul Spicer. Vorbeşti când îţi vine 
rândul. 

— Dar minte, insista Whiz, ca şi cum ar fi existat o regulă 
care să interzică minciunile. 

Nimeni nu ştia - şi cu atât mai puţin cei din închisoare - 
dacă Whiz avea bani. În celula lui de doi metri şi jumătate 
pe patru se găseau doar teancuri de publicaţii financiare. 
Nu există niciunul dintre obiectele pe care le aveau 
aproape toţi ceilalţi: radiocasetofon stereo, ventilator, cărţi 
sau ţigări. Acest fapt nu făcea decât să sporească legenda. 
Whiz era considerat un avar, un omuleţ ciudat, care 
strângea bănuţ cu bănuţ şi ascundea fără îndoială toată 
agoniseala undeva peste graniţă. 


13 


— În orice caz, continuă Rook, ne-am hotărât să riscăm şi 
să cumpărăm masiv de la ValueNow. Strategia noastră era 
să ne lichidăm economiile şi să ne unim. 

— Să vă uniţi? întrebă judecătorul Beech. 

Rook vorbea ca un director financiar care manevra 
miliarde. 

— Exact, să ne unim. Am împrumutat cât am putut de la 
prieteni şi de-acasă şi am strâns cam o mie de dolari. 

— O mie de dolari, repetă judecătorul Spicer, zicându-şi 
că nu era rău pentru o operaţiune efectuată la răcoare. ŞI 
dup-aceea ce s-a întâmplat? 

— l-am zis lui Whiz aici de faţă că eram gata să începem 
şi l-am întrebat dacă putea să ne facă rost de acţiuni. Asta 
a fost într-o marţi, iar oferta era programată pentru vineri. 
Whiz a spus că nicio problemă. Cică avea un prieten la 
Goldman Sux sau aşa ceva şi putea să se ocupe şi de noi. 

— Tromboane, arunca Whiz din partea cealaltă a 
camerei. 

— Oricum, miercuri l-am văzut pe Whiz în aripa de est a 
curţii şi l-am întrebat de acţiuni. Mi-a zis că nicio grijă. 

— Tromboane. 

— Am un martor. 

— Pe cine? întrebă judecătorul Spicer. 

— Pe Picasso. 

Picasso stătea în spatele lui Rook, ca şi ceilalţi şase 
membri ai cercului de învestitori. Ridică mâna şi făcu un 
gest fără tragere de inimă. 

— E adevărat? întreba Spicer. 

— Da, răspunse Picasso. Rook a întrebat de acţiuni. Whiz 
a zis că face rost. Fără probleme. 

Picasso depunea mărturie într-o mulţime de cazuri şi 
fusese prins cu minciuna mai mult decât ceilalţi deţinuţi. 

— Continuă, spuse Spicer. 

— Mă rog, marţi n-am mai putut să dau de Whiz. S-a 
ascuns de mine. 

— Nu m-am ascuns. 


14 


— Vineri s-a făcut oferta prin strigare publica. S-au oferit 
douăzeci de dolari pentru o acţiune, adică exact preţul la 
care am fi putut să cumpărăm şi noi dacă domnu' Wall 
Street aici de faţă s-ar fi ţinut de cuvânt. Deschiderea s-a 
făcut la şaizeci, a urcat la optzeci pentru cea mai mare 
parte a zilei şi a coborât la şaptezeci, care a fost preţul de 
închidere. Planul nostru era să vindem cât mai repede. Am 
fi putut să cumpăram cincizeci de acţiuni a câte douăzeci 
bucata, să le vindem cu optzeci şi să avem un profit de trei 
mii de dolari. 

Actele de violenţă erau foarte rare la Trumble. Pentru trei 
mii de dolari nu ţi se lua gâtul, dar cu niscai oase frânte tot 
te alegeai. Deocamdată Whiz avusese noroc. Nu se pusese 
nimic la cale. 

— Şi credeţi că Whiz v-a rămas dator pentru profiturile 
astea ratate? întreba fostul preşedinte al Curţii Supreme 
Finn Yarber, care începuse între timp să-şi ciupească 
sprâncenele. 

— Cred şi eu că ne-a rămas. lar partea cu adevărat 
puturoasă a afacerii e că Whiz a cumpărat el însuşi la 
ValueNow. 

— Asta-i o minciună, dar-ar dracii, spuse Whiz. 

— Controlează-ţi cuvintele, te rog, îl dojeni judecătorul 
federal Beech. 

Dacă voiai să pierzi un caz în faţa Frăției, era suficient să- 
| jigneşti pe Beech prin limbajul folosit. 

Zvonurile potrivit cărora Whiz ar fi cumpărat toate 
acţiunile de unul singur fuseseră lansate de Rook şi banda 
lui. Nu existau dovezi, dar povestea se arătase a fi 
irezistibilă şi fusese repetată atât de des de majoritatea 
deţinuţilor, încât ajunsese să fie considerată reală. Şi se 
potrivea de minune. 

— Asta-i tot? îl întreba Spicer pe Rook. 

Rook mai avea câteva lucruri asupra cărora ar fi vrut să 
insiste, dar Frăția nu avea răbdare cu împricinaţii care o 
luau de la facerea lumii, îndeosebi dacă aceştia erau foşti 
avocaţi care îşi retrăiau zilele de glorie. La Trumble erau cel 


15 


puţin cinci asemenea inşi, care păreau să aibă întotdeauna 
un proces pe rol. 

— Cred că da, spuse Rock. 

— Ce ai de spus? îl întrebă Spicer pe Whiz. 

Whiz se ridică şi făcu vreo câţiva paşi spre masa 
judecătorilor, îşi aţinti privirile asupra acuzatorilor: Rook şi 
adunătura lui de rataţi. Apoi se adresă curții. 

— Care-i sarcina probei în cazul ăsta? 

Judecătorul Spicer îşi cobori imediat ochii şi aştepta 
ajutor. Ca judecător de pace, nu avusese parte de pregătire 
juridică. Intrase la liceu, dar nu-l terminase iar după aceea 
lucrase douăzeci de ani în magazinul tatălui său. De acolo 
veneau voturile. Spicer se baza pe bunul-simţ, care de 
multe ori intra în contradicţie cu legea. Toate chestiunile de 
teoria dreptului treceau în sarcina celor doi colegi 
judecători. 

—E aia pe care-o stabilim noi, răspunse Beech, 
delectându-se cu o dispută pe probleme procedurale în 
compania unui agent de bursă. 

— Probe limpezi şi convingătoare? întrebă Whiz. 

— Posibil, dar nu în cazul ăsta. 

— Prezumţie de nevinovăție? 

— Probabil că nu. 

— Preponderenţa probei? 

— Incepi să te-apropii. 

— Păi, înseamnă că n-au nicio dovadă, spuse Whiz, 
gesticulând ca un actor prost într-un serial de mâna a 
şaptea. 

— Ce-ar fi să auzim povestea şi din punctul tău de 
vedere? întrebă Beech. 

— Cu cea mai mare plăcere. ValueNow era o ofertă on- 
line cum scrie la carte, cu multă reclamă şi cu posibilităţi 
interesante. E adevărat că Rook a vorbit cu mine, dar în 
clipa când am putut să iau legătura cu oamenii mei, lista 
ofertanţilor se închisese. L-am sunat pe-un prieten care mi- 
a zis că era imposibil să te apropii de acţiuni. Nici măcar 
mahării mari n-au primit undă verde. 


16 


— Şi, mă rog, cum se poate una ca asta? întrebă 
judecătorul Yarber. 

În încăpere se aşternu liniştea. Whiz vorbea despre bani, 
motiv pentru care ciuliseră cu toţii urechile. 

— Se-ntâmplă mereu în OPl-uri. Adică oferte publice 
iniţiale. 

— Ştim ce-nseamnă OPI, spuse Beech. 

Spicer nu ştia în mod sigur. Nu prea avusese parte de aşa 
ceva în satele din Mississippi. 

Whiz se destinse abia perceptibil. Putea să-i aburească 
pe moment, să câştige aiureala asta de caz, iar pe urmă să 
se întoarcă la el în peşteră şi să nu-i mai bage în seamă. 

— OPl-ul ValueNow a fost administrat de firma de 
învestiţii bancare Bakin-Kline, o mică organizaţie din San 
Francisco. S-au oferit cinci milioane de acţiuni. De fapt, 
Bakin-Kline a prevândut totalul acţiunilor unor clienţi 
preferaţi şi unor prieteni, aşa încât majoritatea firmelor 
mari de învestiţii nici n-au putut să se apropie. Se-ntâmplă 
la tot pasul. 

Judecătorii şi deţinuţii, ba chiar şi aprodul, sorbeau 
fiecare cuvânt. 

— E o prostie să crezi că un avocăţel exclus din barou, 
care stă la răcoare şi citeşte din Forbes, poate să cumpere 
acţiuni la ValueNow de o mie de dolari, continua Whiz. 

La drept vorbind, în clipa aceea un asemenea lucru părea 
efectiv o enormitate. Rook spumegă, pe când membrii 
cercului de învestitori începeau să-l arate cu degetul în 
tăcere. 

— Ai cumpărat ceva? întrebă Beech. _ 

— Nici vorbă. N-am putut să mă apropii. In plus, mai 
toate firmele on-line cu tehnică avansată sunt înfiinţate cu 
bani dubioşi. Nu mă bag în chestii de-astea. 

— Şi ce preferi? se interesa rapid Beech, incapabil să-şi 
cenzureze curiozitatea. 

— Valoarea. Investiţia pe termen lung. Nu mă grăbesc. 
Ascultaţi ce vă spun, cazul ăsta e o bazaconie scornită de 
nişte băieţi care vor să câştige un ban nemuncit. 


17 


Whiz gesticula în direcţia lui Rook, care începuse să se 
lase în scaun. Părea cât se poate de credibil şi legitim. 

Cazul lui Rook se întemeia pe zvonuri, pe speculaţii şi pe 
mărturia lui Picasso, un mincinos notoriu. 

— Ai vreun martor? întrebă Spicer. 

— N-am nevoie, răspunse Whiz şi se aşeză la loc. Fiecare 
dintre cei trei judecători măzgăli ceva pe un petic de hârtie. 
Deliberările durară foarte puţin, ajungându-se imediat la 
verdict. Yarber şi Beech îi întinseră hârtiuţele lui Spicer, 
care anunţă: 

— Cu două voturi contra unu, decidem că pârâtul are 
dreptate. Cazul este rezolvat. Cine urmează? 

De fapt, cei trei votaseră în unanimitate, dar oficial 
fiecare verdict era dat cu două voturi la unu. Asta îi dădea 
fiecăruia un oarecare spaţiu de manevră dacă era luat la 
întrebări mai târziu. 

Numai că Frăția era bine privită la Trumble. Deciziile 
membrilor ei erau rapide şi pe cât posibil corecte. Ţinând 
cont de cât de şubrede erau unele dintre mărturiile auzite, 
chiar s-ar fi putut spune că trioul de judecători dovedea o 
acuratețe de invidiat. Spicer prezidase ani de zile cazuri de 
mică însemnătate, în spatele magazinului pe care-l avea 
familia lui. li dibuia pe mincinoşi de la o poştă. Beech şi 
Yarber făcuseră cariera în sălile de judecată şi nu tolerau 
vorbăria şi amânările la care apelau atâţia oameni. 

— Asta-i tot pentru azi, raportă T. Karl. Nu mai e nimic pe 
rol. 

— Foarte bine. Curtea suspendă şedinţa până săptămâna 
viitoare. 

T. Karl ţâşni în picioare, cu buclele zbenguindu-i-se pe 
umeri, şi declară: 

— Curtea suspendă şedinţa. Ridicaţi-vă. 

Nimeni nu se ridică şi nu făcu vreo mişcare când membrii 
Frăției părăsiră încăperea. Rook şi banda lui se făcură mici, 
punând la cale fără îndoială următorul proces. Whiz ieşi 
rapid. 


18 


Supraveghetorul-adjunct şi paznicul plecară fără să fie 
văzuţi. Şedinţa săptămânală de judecată era unul dintre 
cele mai bune spectacole de la Trumble. 


2 


Deşi făcuse parte din Congres paisprezece ani, Aaron 
Lake mergea singur cu maşina prin Washington. Nu avea 
nevoie de şoferi, asistenţi sau bodiguarzi şi nici nu şi-i 
dorea. Uneori avea parte de compania unui angajat care 
lua notite însă de obicei îi plăcea să se bucure singur de 
liniştea traficului din D.C. şi să asculte muzică la chitară 
clasică la instalaţia stereo. Mulţi dintre prietenii lui, mai cu 
seamă cei care dobândiseră statutul de preşedinte sau de 
vicepreşedinte, dispuneau de maşini mai mari şi de şoferi. 
Unii aveau chiar limuzine. 

Nu şi Lake. Pentru el asta însemna o pierdere de timp, de 
bani şi de intimitate. Chiar dacă ar fi vizat un post mai bun, 
tot nu şi-ar fi dorit să se trezească şi cu un şofer în preţul 
biletului. Pe lângă asta, îi plăcea să fie singur. Biroul lui era 
o casă de nebuni. Avea cincisprezece oameni care zburau 
dintr-o parte în alta, răspundeau la telefon, deschideau 
dosare şi-i slujeau pe oamenii din Arizona care-l făcuseră să 
ajungă la Washington. Alţi doi nu făceau altceva decât să 
strângă fonduri. Trei angajaţi reuşeau să-i aglomereze şi 
mai mult coridoarele care erau oricum înguste şi să 
consume mai mult timp decât meritau. 

Era văduv, trăia singur şi avea în Georgetown o căsuţă 
care-i plăcea foarte mult. Ducea o viaţă retrasă, păşind 
destul de rar pe scena mondenă care-i atrăsese în primii 
ani atât pe el, cât şi pe soţia lui. 

Se încadră pe şoseaua de centură, în mijlocul unui trafic 
lent şi precaut din cauza unei ninsori slabe. Trecu repede 
prin punctul de control al CIA aflat la sediul de la Langley şi 


19 


observă mulţumit că locul preferat de parcare îl aştepta, 
supravegheat de doi agenţi din serviciul de pază îmbrăcaţi 
în civil. 

— Domnul Maynard aşteaptă, spuse grav unul dintre ei, 
deschizând uşa, pe când celălalt îi lua servieta. 

Avea şi puterea privilegiile ei. 

Lake nu se întâlnise niciodată cu directorul CIA la 
Langley. Discutaseră de două ori pe Capitol Hill mai demult, 
pe vremea când nenorocitul se deplasa pe picioarele lui. În 
prezent Teddy Maynard era imobilizat într-un scaun cu 
rotile şi avea dureri necontenite, aşa încât chiar şi senatorii 
se deplasau la Langley când avea nevoie de ei. Maynard îl 
convocase pe Lake de şase ori în paisprezece ani, dar era 
un om ocupat. De obicei problemele de interes secundar 
erau rezolvate de asociaţi. 

Barierele de securitate se  prăbuşiră în jurul 
congresmanului, în timp ce îşi croia drum împreuna cu 
însoțitorii lui în inima cartierului general al CIA. Când ajunse 
la apartamentul domnului Maynard, Lake mergea un pic 
mai semeţ, cu o uşoară urmă de fudulie. Nu se putea 
abţine. Sentimentul puterii era îmbătător. 

Teddy Maynard trimisese după el. 


Înăuntrul camerei spaţioase, pătrate şi fără ferestre 
căreia neoficial se spunea „buncărul”, directorul era singur 
şi se uita fără o expresie anume la un ecran lat pe care 
apăruse figura congresmanului Aaron Lake. Era o fotografie 
recentă, făcută la un dineu caritabil care avusese loc cu trei 
luni în urmă, când Lake băuse o jumătate de pahar de vin, 
mâncase doar nişte pui la cuptor, fără desert, se dusese 
acasă cu maşina personală şi se culcase înainte de ora 
unsprezece. Fotografia era atrăgătoare pentru că şi Lake 
era - avea un păr blond-roşcat, nevopsit şi fără fire albe, 
ochi albaştri, o bărbie pătrată şi dinţi extrem de frumoşi. 
Avea cincizeci şi trei de ani şi îmbătrânea minunat. Trăgea 
de vâsle câte o jumătate de oră pe zi la un simulator şi 
avea colesterolul 160. Nu se găsise niciun obicei prost. Îi 


20 


plăcea compania femeilor, îndeosebi când era important să 
te afişezi cu câte una. Relaţia lui stabilă era o văduvă de 
şaizeci de ani din Bethesda, al cărei fost soţ făcuse avere 
ca lobbyist. 

Ambii lui părinţi muriseră. Singurul său copil era învăţător 
în Santa Fe. Cea care-i fusese soţie timp de douăzeci şi 
nouă de ani murise în 1996 din cauza unui cancer ovarian. 
După doar un an îi murise şi prepelicarul de treisprezece 
ani, iar din clipa aceea congresmanul Aaron Lake rămăsese 
cu adevărat singur. Era catolic, chiar dacă asta nu prea mai 
conta, şi asista la liturghie cel puţin o dată pe săptămână. 
Teddy apăsă pe buton şi chipul de pe ecran dispăru. 

Lake nu era cunoscut dincolo de Beltway, în primul rând 
fiindcă nu-i plăcea să se umfle în pene. Dacă avea aspirații 
legate de un post mai bun, şi le păzea cu grijă. La un 
moment dat se pomenise numele ca posibil candidat la 
funcţia de guvernator al Arizonei însă ţinea prea mult la 
Washington. Se dădea în vânt după furnicarul, anonimatul 
şi viaţa citadină din Georgetown, precum şi după 
restaurantele bune, librăriile aglomerate şi puzderia de 
cafenele. Îi plăceau teatrul şi muzica, iar alături de răposata 
lui soţie nu scăpase niciunul dintre evenimentele de la 
Kennedy Center. 

La Capitol Hill, Lake era cunoscut ca un congresman 
inteligent şi sârguincios, care ştie ce spune, era cinstit şi 
loial până la fanatism şi manifesta o conştiinciozitate 
extremă. Dat fiind că printre alegătorii lui se numărau patru 
contractori importanţi din domeniul apărării, devenise 
expert în materie de tehnică militară. Era preşedinte al 
Comisiei Senatoriale pentru Serviciile Armate, aceasta fiind 
de fapt calitatea în care ajunsese să-l cunoască pe Teddy 
Maynard. 

Teddy apăsă din nou pe buton, făcând să reapară figura 
lui Lake. Erau foarte rare cazurile când avea un gol în 
stomac, din moment ce era un veteran cu o experienţă de 
cincizeci de ani în domeniul războaielor dintre serviciile 
secrete. Se ferise din calea gloanţelor, se ascunsese sub 


21 


poduri, îngheţase în munţi, otrăvise doi spioni cehi, 
împuşcase un trădător la Bonn, învățase şapte limbi, 
luptase în Războiul Rece, încercase să împiedice 
declanşarea următorului şi trecuse prin mai multe aventuri 
decât alţi zece agenţi la un loc, dar tot se pusese un nod în 
gât când se uitase la chipul nevinovat al congresmanului 
Aaron Lake. 

În numele CIA-ului, era pe punctul de a face un lucru pe 
care agenţia nu-l mai îndrăznise până atunci. 

Începuseră cu o sută de senatori, cincizeci de guvernatori 
şi patru sute treizeci şi cinci de congresmeni - cu toţii pe 
lista suspecţilor posibili - şi rămăseseră cu unul singur. 
Aaron Lake, reprezentantul statului Arizona. 

Teddy apăsă pe buton şi imaginea de pe perete dispăru. 
Avea picioarele acoperite cu o cuvertură. Purta aceleaşi 
haine zi de zi - un pulover en coeur al marinei, o cămaşă 
albă şi un papion discret, îşi manevra scaunul cu rotile până 
în apropierea uşii şi se pregăti să-şi întâmpine candidatul. 


În timpul celor opt minute de aşteptare, Lake fu servit cu 
o cafea şi nişte fursecuri pe care le refuză. Avea un metru 
optzeci, ţinea foarte mult la aspectul personal, iar Teddy s- 
ar fi minunat din cale-afară dacă l-ar fi surprins mâncând 
fursecuri. Din ce se ştia la CIA, Lake nu se atingea de zahăr. 
Absolut deloc. 

În schimb, cafeaua era tare şi, pe măsura ce sorbea din 
ea, îşi revăzu în treacăt cercetările efectuate. Scopul 
întâlnirii era o discuţie despre fluxul alarmant al artileriei de 
pe piaţa neagră, a cărei destinaţie era zona Balcanilor. 
Avea la el două rapoarte care însumau optzeci de pagini la 
două rânduri, pline de date asupra cărora zăbovise până la 
două noaptea. Nu era sigur de ce-l chema domnul Maynard 
la Langley ca să vorbească despre aşa ceva, dar ţinea 
neapărat să fie în temă. 

Se auzi zbârnâitul discret al unei sonerii, uşa se deschise, 
iar directorul CIA se ivi în scaunul cu rotile, învelit în 
cuvertură şi arătându-şi din plin cei şaptezeci şi patru de 


22 


ani. Cu toate acestea, avea o strângere de mână fermă, 
poate şi din cauza faptului că trebuia să-şi împingă în 
permanenţă căruciorul. Lake intră după el în cameră, 
lăsându-i pe cei doi dulăi absolvenţi de colegiu să păzească 
uşa. 

Se aşezară faţă în faţă, de o parte şi de alta a unei mese 
foarte lungi, care se întindea până la acel capăt al încăperii 
unde peretele mare şi alb servea drept ecran. După câteva 
scurte preliminării, Teddy apăsă pe un buton, făcând să 
apară o nouă figură. Următoarea apăsare pe buton cufundă 
camera în semiîntuneric. Lui Lake îi plăcea sistemul ăsta - 
apăsai pe nişte butonaşe şi te trezeai imediat cu o serie de 
imagini de mare fidelitate. Fără îndoială că în încăpere 
existau suficiente dispozitive electronice pentru 
monitorizarea pulsului de la zece metri. 

— Îl recunoşti? întrebă Teddy. 

— Posibil. Cred că i-am mai văzut mutra pe-undeva. 

— E Natali Cenkov. Fost general, la ora actuală membru 
în ce-a mai rămas din parlamentul rus. 

— Alias Natty, spuse Lake cu mândrie. 

— În carne şi oase. Comunist convins, are legături 
strânse cu armata, o minte brici şi o personalitate care dă 
pe-afară, e foarte ambițios, nu ştie ce-i aia milă, iar în clipa 
asta e cel mai periculos om de pe pământ. 

— Nu ştiam. 

O nouă apăsare pe buton făcu să apară o altă faţă, de 
data asta un chip de piatră, sub un chipiu de paradă. 

— lar el e luri Golţin, al doilea om din ce-a mai rămas din 
armata rusă. Cenkov şi Golţin au planuri mari. 

Imaginea următoare prezenta harta unei părţi a Rusiei, 
situată la nord de Moscova. 

— S-au pus pe strâns arme în regiunea asta, spuse 
Teddy. De fapt se fură singuri, fiindcă pradă armata rusă, 
dar chestia cu adevărat importantă e că le cumpără de pe 
piaţa neagră. 

— De unde vin banii? 


23 


— De peste tot. Dau petrol la schimb pentru instalaţii 
radar israeliene. Trafichează droguri şi fac rost de tancuri 
fabricate de chinezi prin Pakistan. Cenkov are relaţii strânse 
cu nişte mafioţi, dintre care unul a cumpărat nu de mult o 
fabrică în Malaiezia unde nu se fac decât arme de asalt. Eo 
chestie cu multe ramificații. Cenkov e foc de isteţ, are un 
coeficient de inteligenţă foarte mare. Probabil că e genial. 

Teddy Maynard însuşi era un geniu, iar dacă acorda acest 
titlu altcuiva, congresmanul Lake îl credea fără rezerve. 

— Şi cine-o să fie atacat? 

Teddy nu dădu atenţie întrebării fiindcă nu era pregătit 
să răspundă. 

— Uită-te la oraşul Vologda. E cam la şapte sute de 
kilometri est de Moscova. Săptămâna trecută am observat 
şaizeci de Vetrov-uri care au ajuns într-un depozit de-acolo. 
După cum ştii, Vetrov-ul e... 

— Echivalentul rachetelor noastre Tomahawk Cruise, dar 
cu juma' de metru mai lung. 

— Exact. Dacă tragem linie, doar în ultimele nouăzeci de 
zile au adus trei sute de bucăţi. lată şi oraşul Râbinsk, la 
sud-vest de Vologda şi nu foarte departe. 

— Cunoscut pentru resursele de plutoniu. 

— Da, cu tonă. Destul ca să asigure producerea a zece 
mii de focoase nucleare. Cenkov, Golţin şi oamenii lor 
controlează întreaga regiune. 

— Controlează? 

— Da, printr-o reţea de gangsteri de prin partea locului şi 
o serie de unităţi militare. Cenkov şi-a instalat oamenii. 

— Pentru ce şi i-a instalat? 

Teddy apăsă pe un alt buton şi imaginea de pe perete 
dispăru. Dar lumină rămase slabă, aşa încât atunci când 
vorbi din cealaltă parte a mesei o făcu aproape din 
întuneric. 

— Puciul pândeşte după colţ, domnule Lake. Ni se 
adeveresc cele mai rele temeri. Societatea şi cultura rusă 
se duc de râpă. Democraţia e o glumă, iar capitalismul un 
coşmar. Am crezut că putem coloniza toată ţara asta 


24 


blestemată cu McDonald's-uri şi-a ieşit un dezastru. 
Muncitorii nu sunt plătiţi, dar au noroc fiindcă şi-au păstrat 
locurile de muncă. Rata şomajului e de douăzeci la sută. 
Copiii mor fiindcă nu au medicamente. La fel ca o mulţime 
de adulţi. Zece la sută din populaţie n-are unde să stea. 
Douăzeci la sută face foamea. Lucrurile se înrăutăţesc de la 
o zi la alta. Ţara a fost spoliată de mafioţi. Credem c-au fost 
furaţi şi scoşi din ţară cel puţin cinci sute de miliarde de 
dolari. Nu se întrevede nimic bun. E momentul ideal pentru 
o mână forte, un nou dictator care să le promită oamenilor 
c-o să le readucă stabilitatea pierdută. Ţara plânge după un 
conducător, iar domnul Cenkov a decis că frâiele se află în 
mâna lui. 

— Plus că are armata la degetul mic. 

— Şi nici nu-i trebuie altceva. Puciul o să aibă loc fără 
vărsare de sânge, fiindcă oamenii sunt pregătiţi şi-l 
aşteaptă. O să-l poarte pe braţe pe Cenkov, care la rândul 
lui o să conducă paradă din Piaţa Roşie, sfidând Statele 
Unite şi invitându-le să-i stea în cale dacă le dă mâna. 
Oamenii or să se uite iar la noi ca la nişte ticăloşi. 

— Ceea ce-nseamnă că ne întoarcem la războiul rece, 
spuse Lake, rostind ultimele cuvinte cu jumătate de gură. 

— N-o să mai aibă nimic rece. Cenkov vrea să se extindă, 
să recâştige fosta Uniune Sovietică. Are o nevoie disperată 
de bani, aşa c-o să-i ia sub formă de pământuri, fabrici, 
petrol sau recolte. O să provoace mici războaie în regiune, 
pe care o să le câştige în doi timpi şi trei mişcări. 

Pe perete apăru o nouă hartă. Lake se văzu pus în faţa 
Fazei Întâi a noii ordini mondiale. Teddy îşi continua 
explicaţiile netulburat. 

— Bănuiesc c-o să dea iama prin ţările baltice şi-o să 
răstoarne guvernele din Estonia, Letonia şi Lituania. Pe 
urmă o să se-ndrepte spre fostul bloc estic şi-o să cadă la- 
nvoială cu o parte din comuniştii de-acolo. 

Congresmanul urmări extinderea Rusiei fără să scoată o 
vorbă. Previziunile lui Teddy erau cât se poate de sigure şi 
limpezi. 


25 


— Şi chinezii? întrebă Lake. 

Numai că Teddy nu terminase cu Europa de Est. Apăsă 
pe buton, iar harta se schimbă. 

— Aici o să ne vedem prinşi în joc. 

— În Polonia? 

— Da. Aşa se întâmplă mereu. La ora asta, naiba ştie de 
ce, Polonia e membră NATO. la gândeşte-te. Polonia 
semnează documentele prin care se obligă să ajute la 
protejarea noastră şi a Europei. Cenkov reconstituie Rusia 
de altădată şi se uită cu jind spre vest. La fel că Hitler, 
numai că asta s-a uitat spre est. 

— Şi de ce să vrea Polonia? 

— Hitler de ce-a vrut-o? Era între el şi Rusia. Îi ura pe 
polonezi şi era gata să declanşeze un război. Pe Cenkov îl 
doare undeva de Polonia, nu vrea decât s-o controleze. Și 
să distrugă NATO. 

— E dispus să rişte un al treilea război mondial? 

După apăsarea mai multor butoane, ecranul redeveni un 
simplu perete şi se aprinseră din nou luminile. 
Demonstrația audio-vizuală luase sfârşit şi era momentul 
pentru o discuţie şi mai serioasă. Durerea îi săgeta 
picioarele lui Teddy, care nu se putu abţine şi se încruntă. 

— La asta nu pot să răspund, spuse el. Ştim o mulţime de 
lucruri, dar nu şi ce gândeşte individul. Se mişcă pe tăcute, 
îşi plasează oamenii şi organizează totul. Să ştii că nu e 
ceva complet neaşteptat. 

— Bineînţeles că nu e. De opt ani ni se tot flutură 
scenariile astea, dar am sperat mereu că n-o să se întâmple 
nimic. 

— Se întâmplă, domnule congresman. Cenkov şi Golţin îşi 
elimină opozanţii chiar în timp ce stăm de vorbă. 

— Cum arată treaba asta în timp? 

Teddy se mişcă din nou sub cuvertură şi încercă o poziţie 
nouă ca să-şi calmeze durerile. 

— E greu de spus. Dacă e deştept - şi e, fără discuţie - o 
să aştepte pân-o să iasă lumea-n stradă. Cred că peste un 
an, Natty Cenkov o să fie cel mai cunoscut om din lume. 


26 


— Un an, rosti Lake ca pentru sine, de parcă tocmai s-ar 
fi rostit condamnarea la moarte. 

Urmă o pauză lungă, în timpul căreia congresmanul 
contempla sfârşitul lumii. lar Teddy nu-şi propuse să-l 
întrerupă. Acum golul pe care-l avea în stomac era 
considerabil mai mic. Îi plăcea foarte mult de Lake. Era într- 
adevăr foarte arătos, articulat şi inteligent. Se opriseră 
asupra cui trebuia. 

Era candidatul ideal. 


După o cafea şi un telefon la care Teddy trebui să 
răspundă - era vicepreşedintele - cei doi se reîntâlniră şi 
continuară discuţia. Congresmanului îi părea bine că Teddy 
avea atât de mult timp pentru el. Deşi ruşii se pregăteau de 
atac, dădea impresia unui calm desăvârșit. 

— Nu mai trebuie să-ţi spun cât de nepregătită e armata 
noastră, zise el. 

— Nepregătită pentru ce? Pentru război? 

— Eventual. Dacă suntem nepregătiţi, se prea poate să 
avem parte de război. Dacă suntem puternici, îl evităm. La 
ora asta Pentagonul nu poate face lucrurile care i-au mers 
în 1991, în Războiul din Golf. 

— Suntem la şaptezeci la sută din capacitate, spuse Lake 
sigur pe sine, dat fiind că se simţea pe un teren familiar. 

— Şaptezeci la sută din capacitate înseamnă război, 
domnule Lake. Un război pe care n-avem cum să-l 
câştigăm. Cenkov cheltuieşte toţi banii furaţi pe tehnica 
militară nouă. Noi reducem bugetele şi sărăcim armata. 
Vrem doar să apăsam pe butoane şi să lansăm bombe 
inteligente, ca să nu curgă niciun strop de sânge american. 
Pe când Cenkov o să aibă două milioane de soldaţi 
flămânzi, nerăbdători să lupte şi la nevoie să moară. 

Preţ de o clipă Lake se simţi mândru. Avusese curajul să 
voteze împotriva ultimului proiect de buget tocmai fiindcă 
prevedea reducerea cheltuielilor militare. Alegătorilor care 
îi dăduseră votul nu prea le convenise atitudinea lui. 


27 


— Nu puteţi să-l daţi în vileag pe Cenkov chiar acum? 
întrebă el. 

— Nu. Nici în ruptul capului. Avem informaţii extrem de 
valoroase. Dacă reacţionăm la ce face în clipa asta, o să 
ştie că suntem la curent. Asta e şahul între spioni, domnule 
Lake. E prea devreme ca să-l transformăm în monstru. 

— La ce plan v-aţi gândit? întrebă Lake cu îndrăzneală. 
Era o mică impertinenţă să-l întrebi pe Teddy de planuri. 

întrevederea îşi atinsese scopul. Încă un congresman 
avusese parte de un instructaj suficient. Lui Lake se putea 
cere să plece dintr-o clipă în alta, pentru ca în locul lui să-şi 
facă apariţia cine ştie ce alt congresman şi preşedinte de 
comisie. 

Insă Teddy avea planuri mari şi abia aştepta să le 
împărtăşească. 

— Mai sunt două săptămâni până la desemnarea 
candidatului pentru New Hampshire. Avem patru 
republicani şi trei democrați care spun cu toţii acelaşi lucru. 
Niciun candidat nu e de acord cu sporirea cheltuielilor 
pentru apărare. Ne-am trezit cu un excedent bugetar - 
minunea minunilor - şi fiecare are câte-o sută de idei 
despre cum să-l cheltuiască. O grămadă de imbecili. Acum 
câţiva ani am avut un deficit bugetar uriaş, iar Congresul 
cheltuia banii mai repede decât puteau fi tipăriţi. Acum 
avem surplus şi gândul lor e doar la ciolan. 

Congresmanul Lake îşi feri privirea o secundă, după care 
se decise să lase de la el. 

— Imi pare rău, spuse Teddy, dându-şi seama că făcuse o 
gafă. Congresul în ansamblu e iresponsabil, dar avem mulţi 
congresmeni de ispravă. 

— Nu trebuie să-mi spuneţi. 

— Oricum, au apărut o mulţime de clone. Acum două 
săptămâni aveam alţi finalişti. Cei de-acum aruncă amândoi 
cu noroi şi se înjunghie unul pe altul, chipurile în folosul 
statului ăstuia care e al şaselea din coadă ca mărime. Eo 
prostie. 


28 


Teddy se opri câteva clipe, făcu o grimasă şi încercă să-şi 
mişte cumva picioarele care nu-i mai erau de niciun folos. 

— Avem nevoie de-un om nou, domnule Lake, şi credem 
că dumneata eşti acela. 

Prima reacţie a lui Lake fu să-şi reprime râsul, lucru pe 
care îl făcu zâmbind şi apoi tuşind. incerca să se cenzureze 
şi rosti: 

— Vă arde de glume. 

— Ştii bine că nu glumesc, domnule Lake, spuse Teddy 
pe un ton grav, făcându-l pe Aaron Lake să-şi dea seama că 
de fapt căzuse într-o cursă bine întinsă. 

Lake îşi drese vocea şi reuşi în cele din urmă să-şi ia o 
expresie serioasă. 

— In regulă, ascult. 

— E foarte simplu. Ba chiar aş spune că e o simplitate 
care conferă frumuseţe. Ai ajuns prea târziu ca să te mai 
înscrii în cursa pentru New Hampshire şi oricum nu 
contează. Lasă-i pe ceilalţi să se ia la harţă. Aşteaptă până 
se termină, iar după aceea uluieşte-i pe toţi anunţându-ţi 
candidatura la preşedinţie. Mulţi or să se-ntrebe: „Cine 
dracu-i Aaron Lake?” Foarte bine. Asta şi vrem. Or să afle 
nu peste multă vreme. La început, platforma ta o să aibă un 
singur punct forţe. Totul o să se lege de cheltuielile 
militare. O să fii un fel de mesager al sorții şi-o să faci 
previziuni sumbre despre felul cum slăbeşte armata 
noastră. O să atragi atenţia tuturor când o să propui 
dublarea cheltuielilor militare. 

— Dublarea? 

— Ai văzut c-a mers? Te-am făcut atent. Dublarea pe 
durata mandatului de patru ani. 

— Dar de ce? Trebuie să cheltuim mai mult pentru 
armată, dar o creştere cu sută la sută e exagerată. 

— Nu şi dacă ne aflam în faţa unui alt război, domnule 
Lake. Un război în care apăsam pe butoane, lansăm mii de 
rachete Tomahawk şi fiecare atac costă un milion de dolari. 
Ce naiba, anu' trecut în porcăria aia de Balcani a fost cât 
pe-aci să rămânem în pană. Nu mai avem de unde să 


29 


scoatem soldaţi, marinari şi piloţi, domnule Lake. O ştii 
foarte bine. Armata are nevoie de bani ca să recruteze 
tineri. Stăm prost la toate capitolele - soldaţi, proiectile, 
tancuri, avioane şi portavioane. La ora asta Cenkov 
acumulează, iar noi nu. Reducem în continuare cheltuielile 
şi dac-o s-o ţinem aşa încă o administraţie, suntem morţi. 

Teddy ridică vocea, gata să se înfurie, iar când rosti 
„suntem morţi”, Aaron Lake aproape că simţi pământul 
cutremurându-i-se sub picioare din cauza 
bombardamentelor. 

— De unde vin banii? întreba el. 

— Pentru ce? 

— Pentru armată. 

Teddy pufni dezgustat, iar apoi spuse: 

— De unde vin întotdeauna. E cazul să-ţi aduc aminte că 
avem excedent bugetar, domnule? 

— Nu ştim cum să-l cheltuim mai repede. 

— Bineînţeles. Uite ce-i, domnule Lake, nu te nelinişti din 
cauza banilor. Imediat după ce-o să faci anunţul, o să 
tragem o sperietură grozavă poporului american. La 
început lumea o să creadă că nu eşti în toate minţile şi că 
eşti un ţicnit din Arizona care vrea să producă şi mai multe 
bombe. Dar o să-i facem să sară din scaune. O să creăm o 
criză la celălalt capăt al lumii şi dintr-odată Aaron Lake o să 
fie privit ca un vizionar. Totul e o problemă de sincronizare. 
Ţii un discurs despre cât de slabă e poziţia noastră în Asia 
şi nu te ascultă aproape nimeni. Producem acolo nişte 
evenimente care ţin lumea cu sufletul la gură şi intri brusc 
în centrul atenţiei. Aşa or să se petreacă lucrurile până la 
sfârşitul campaniei. Aici o să ne ocupăm de acumularea 
tensiunii. O să dăm publicităţii rapoarte, o să creăm situaţii, 
o să manipulăm mass-media şi o să-ţi punem adversarii în 
situaţii jenante. Sincer să fiu, domnule Lake, nu cred că o 
să fie din cale-afară de greu. 

— Vorbiţi de parcă aţi mai făcut asemenea lucruri. 

— Nu. Ce-i drept, ne-am ocupat de nişte chestii 
neobişnuite, fireşte, ca să apărăm ţara. Dar n-am încercat 


30 


niciodată să schimbăm rezultatele unor alegeri 
prezidenţiale, mărturisi Teddy cu o umbră de regret. 

Lake îşi împinse încet scaunul, se ridică, îşi dezmorţi 
braţele şi picioarele şi se plimbă de-a lungul mesei până în 
capătul încăperii. Işi simţea picioarele mai grele. Avea 
pulsul accelerat. Căzuse în capcana care-i fusese pregătită. 

Se întoarse la locul lui. 

— N-am destui bani, încercă el să se eschiveze, ştiind 
însă că se adresa cuiva care se gândise deja şi la asta. 

Teddy surâse, dădu din cap şi se prefăcu adâncit în 
gânduri. Casa din Georgetown a lui Lake valora patru sute 
de mii de dolari. Congresmanul avea cam jumătate din 
această sumă depusă în fonduri mutuale şi încă o sută de 
mii în obligaţiuni. Nu existau datorii importante. În contul 
de realegere avea patruzeci de mii de dolari. 

— Un candidat bogat n-ar fi atrăgător, spuse Teddy şi 
apăsă pe un alt buton. 

Pe perete apărură alte imagini, de data asta foarte clare 
şi în culori. 

— Banii n-or să fie o problemă, domnule Lake, declară el 
mult mai degajat. O să-i punem la plată pe contractorii din 
industria de apărare. Uită-te aici, continuă el, agitându-şi 
mâna dreaptă, ca şi cum Lake n-ar fi fost sigur unde anume 
trebuia să privească. Anul trecut industria aerospațială şi 
de apărare a câştigat aproape două sute de miliarde. O să 
luăm doar o mică parte. 

— Cât de mică? 

— Atâta cât ne trebuie. La modul realist, putem strânge 
de la ei o sută de milioane. 

— Dar nu-i puteţi ascunde. 

— Nu fi foarte sigur, domnule Lake. Şi oricum, nu-ţi face 
griji. Banii sunt treaba noastră. Dumneata ţine discursuri, 
fă-te cunoscut şi desfăşoară campania. Or să vină şi banii. 
La începutul lui noiembrie, alegătorii americani or să fie 
atât de îngroziţi de Armaghedon, că n-o să-i mai intereseze 
cât ai cheltuit. O să fie o victorie zdrobitoare. 


31 


Prin urmare, Teddy Maynard îi oferea un succes de 
proporţii. Lake tăcu, buimac şi uluit, holbându-se la cifrele 
afişate pe perete - o sută nouăzeci şi patru de miliarde, de 
la apărare şi industria aerospațială. Bugetul armatei pentru 
anul trecut fusese de două sute şaptezeci de miliarde. 
Dublarea sumei însemna cinci sute patruzeci de miliarde 
după patru ani, moment în care contractorii ar fi reînceput 
să se îmbogăţească. Plus muncitorii! Creşteri salariale 
spectaculoase! Locuri de muncă pentru toţi! 

Candidatul Lake avea să fie susţinut cu bani de directori 
şi cu voturi de sindicate. Şocul iniţial începu să se 
diminueze, iar simplitatea planului lui Teddy ieşi la iveală. 
Strânge bani de la cei care au de câştigat. Sperie-i pe 
alegători şi fă-i să se îmbulzească la urne. Câştigă detaşat. 
Şi în felul ăsta salvează lumea. 

Teddy îl lăsă să mediteze câteva clipe, după care spuse: 

— Cele mai multe lucruri o să le facem prin CAPl-uri. 
Sindicate, producători, directori, grupuri ale oamenilor de 
afaceri - la capitolul grupurilor politice dornice de acţiune 
stăm bine. Şi putem să înfiinţăm altele noi. 

Lake le înfiinţa deja în gând. Sute de CAP-uri, capabile să 
aducă mai mulţi bani decât la orice alte alegeri de până 
atunci. Şocul dispăruse cu totul, înlocuit de farmecul şi 
emoția unei asemenea idei. Prin minte îi treceau o puzderie 
de întrebări: Cine-o să fie vicepreşedinte? Cine o să se 
ocupe de organizarea campaniei? Cine o să fie şeful staff- 
ului de campanie? Unde să-mi anunţ candidatura? 

— S-ar putea să meargă, rosti el cu o voce stăpânită. 

— A, o să meargă precis, domnule Lake. Ai încredere în 
mine. E ceva vreme de când punem la cale povestea asta. 

— Câţi oameni sunt la curent? 

— Foarte puţini. Ai fost ales cu mare grijă, domnule Lake. 
Am examinat o sumedenie de candidaţi potenţiali, iar 
numele dumitale a ieşit mereu în faţă. Ti-am verificat 
trecutul. 

— Plictiseală mare, nu? 


1 Comitete de acţiune politică (n. Tr.). 
32 


— Cam aşa ceva. Chit că relaţia pe care-o ai cu 
domnişoara Valotti mă preocupă. A divorţat de două ori şi-i 
place să ia calmante. 

— Nu ştiam că am o relaţie cu domnişoara Valotti. 

— Ai fost văzut recent cu ea. 

— Sunteţi cu ochii-n patru, aşa-i? 

— Nu te aşteptai? 

— Ba da. 

— Ai dus-o la o chestie simandicoasă în sprijinul femeilor 
oprimate din Afganistan. Hai să fim serioşi. 

Dintr-odată, cuvintele lui Teddy părură reci şi încărcate 
de sarcasm. 

— N-am vrut să merg. 

— Păi atunci nu te duce. Nu te băga în porcării de-astea. 
Lasă-le pentru ăia de la Hollywood. Valotti nu-i bună decât 
să te vâre-n buclucuri. 

— Altcineva? întrebă Lake, adoptând o poziţie pronunţat 
defensivă. 

Viaţa lui personală fusese destul de insipidă de când 
rămăsese văduv. Deodată, descoperirile făcute îi produseră 
un sentiment de mândrie. 

— Nu cine ştie ce, spuse Teddy. Domnişoara Benchley 
pare o persoană stabilă şi e o companie foarte plăcută. 

— A, mersi frumos. 

— O să te piseze cu avorturile, dar n-o să fii primul. 

— E o problemă care-a ajuns să sâcâie, decretă Lake. 

Pe el, unul, îl săcâia oricum. Se declarase ba în favoarea, 
ba împotriva avorturilor, ba că susţinător al drepturilor 
reproducerii, ba că adversar al lor, ba în sprijinul opțiunii 
libere, ba în sprijinul copilului, ba împotriva femeilor, ba 
simpatizantul lor neabătut. În paisprezece ani petrecuţi la 
Capitol Hill fusese hăituit pe întregul teren minat al 
avorturilor şi se umpluse de sânge la fiecare nouă mişcare 
strategică. 

Avorturile nu îl mai speriau, sau cel puţin nu la ora aceea. 
Îi îngrijora incomparabil mai mult felul în care îi scormoneau 
trecutul cei de la CIA. 


33 


— Despre Green Tree nimic? întrebă el. 

Teddy făcu un gest de lehamite cu mâna dreaptă. 

— Au trecut douăzeci şi doi de ani. N-a fost condamnat 
nimeni. Partenerul dumitale a dat faliment şi a fost inculpat, 
dar juriul l-a lăsat să scape. Or să iasă la iveală şi astea, 
nimic nu rămâne ascuns o veşnicie. Dar sincer vorbind, 
domnule Lake, o să avem grijă ca lumea să fie atentă la 
altceva. Intrarea în cursă în ultima clipă are un mare 
avantaj. Presa n-o să aibă mult timp să scormonească prin 
rahat. 

— Trăiesc singur. Până acum a existat doar un preşedinte 
necăsătorit. 

— Eşti văduv şi ai fost soţul unei doamne foarte drăguţe, 
care s-a bucurat de un mare respect şi aici, şi în teritoriu. N- 
o să fie o problemă. Ai încredere. 

— Dar ce anume vă îngrijorează? 

— Nimic, domnule Lake. Absolut nimic. Eşti un candidat 
solid, cu şanse foarte mari de a fi ales. În ce ne priveşte, o 
să creăm probleme şi temeri şi o să facem rost de bani. 

Lake se ridică din nou şi mai făcu un tur de cameră, 
trecându-şi mâinile prin păr, scărpinându-și bărbia şi 
încercând să-şi pună ordine în gânduri. 

— Am multe întrebări, spuse el. 

— Poate că reuşesc să răspund la o parte din ele. Hai să 
ne vedem şi mâine, tot aici şi la aceeaşi oră. Până atunci, 
gândeşte-te, domnule Lake. Ne presează timpul, dar e 
normal să-i acorzi omului douăzeci şi patru de ore înainte 
să ia o asemenea hotărâre. 

Faţa lui Teddy se destinse într-un zâmbet la rostirea 
ultimelor cuvinte. 

— E o idee minunată. Daţi-mi voie să mă gândesc. Mâine 
vă dau răspunsul. 

— Nu ştie nimeni c-am stat de vorbă. 

— Fireşte. 


34 


3 


Ca spaţiu, biblioteca de drept ocupa exact un sfert din 
suprafaţa întregii biblioteci de la Trumble. Se găsea într-un 
colţ şi era despărțită de un perete din cărămidă roşie şi 
sticlă, ridicat cu meşteşug din banii contribuabilului. În 
interiorul bibliotecii de drept, rafturile cu cărţi îndelung 
folosite se aflau foarte aproape unul de celălalt, aşa încât 
deţinuţii se strecurau cu mare greutate printre ele. Lângă 
pereţi fuseseră amplasate mese pe care se găseau maşini 
de scris, computere şi suficiente instrumente de lucru ca să 
ai impresia că ai intrat în biblioteca unei companii 
importante. 

Biblioteca de drept era administrată de Frăţie. Toţi 
deţinuţii aveau voie s-o folosească, bineînţeles, dar una 
dintre legile nescrise ale locului era că trebuia să ceri voie 
ca să rămâi acolo o durată anume. Poate că nu era vorba 
chiar de permisiune, dar în orice caz erai obligat să anunţi. 

Judecătorul Joe Roy Spicer din Mississippi câştiga 
patruzeci de cenți pe oră fiindcă mătura pe jos şi îndrepta 
mesele şi rafturile. Tot el arunca gunoiul şi în general era 
considerat un porc când venea vorba de felul cum se ocupa 
de munca de jos. Judecătorul Hatlee Beech, bibliotecarul, 
era cel mai bine plătit, câştigând cincizeci de cenți pe oră. 
Făcea mare caz de „volumele lui” şi se împungea frecvent 
cu Spicer din cauza felului cum trebuiau îngrijite. 
Judecătorul Finn Yarber, fost preşedinte al Curţii Supreme 
din California, era plătit cu douăzeci de cenți pe oră ca 
informatician. Salariul lui era cel mai mic fiindcă Yarber ştia 
foarte puţin despre computere. 

De obicei, cei trei petreceau între şase şi opt ore în 
biblioteca de drept. Dacă unul dintre deţinuţii de la Trumble 
avea o problemă juridică, fixa pur şi simplu o întâlnire cu 
unul dintre membrii Frăției şi le făcea o vizită în cămăruţă. 
Hatlee Beech era expertul în materie de sentinţe şi apeluri. 


35 


Finn Yarber se ocupa de falimente, de divorţuri şi de 
neplata pensiei alimentare. Joe Roy Spicer nu avea o 
pregătire de specialitate şi prin urmare nu-i fusese atribuit 
un domeniu anume. Şi de fapt nici nu şi-ar fi dorit. In grija 
lui intrau şmecheriile. 

Regulamentul strict interzicea Frăției să încaseze onorarii 
pentru activităţile juridice însă aceste reguli contau foarte 
puţin, în fond, erau cu toţii nişte delincvenţi condamnaţi, iar 
dacă puteau să facă rost discret de nişte bani de afară, nu 
aveau de ce să existe nemulțumiri. Sentinţele erau o sursă 
de câştig sigură. Cam un sfert din deţinuţii de la Trumble 
primiseră sentinţe mai mari decât ar fi trebuit. Beech era în 
stare să cerceteze cazurile peste noapte şi să depisteze 
fisurile. Cu o lună în urmă, anulase patru ani din sentinţa 
unui tânăr căruia se dăduseră cincisprezece. Familia 
acceptase să plătească, iar Frăția câştigase cinci mii de 
dolari, cel mai mare onorariu primit până în prezent. Spicer 
aranjase depunerea banilor într-un cont secret cu ajutorul 
avocatului lor din Neptune Beach. 

In spatele bibliotecii de drept, dincolo de rafturi şi practic 
imposibil de văzut din încăperea principală, fusese 
amenajata o mică sală de conferinţe. Uşa ei avea o 
fereastră mare, dar nimeni nu-şi dădea osteneala să arunce 
vreo privire înăuntru. Frăția se retrăgea acolo pentru 
treburile ei discrete. Incăperii se spunea simplu „camera”. 

Spicer tocmai se întâlnise cu avocatul lor, care le 
adusese corespondenţa, câteva scrisori extrem de 
interesante. Inchise uşa şi scoase un plic din dosar, 
agitându-l ca să-i facă atenţi pe Beech şi Yarber. 

— E galben, spuse el. Drăguţ, nu? E pentru Ricky. 

— De la cine? întrebă Yarber. 

— Curtis din Dallas. 

— Bancherul? făcu Beech stârnit. 

— Nu, Curtis e ăla cu magazinele de bijuterii. la ascultați. 
Spicer despături scrisoarea, trimisă tot pe o hârtie galbenă 
şi de calitate. Zâmbi, îşi drese vocea şi începu să citească: 


36 


— „Dragă Ricky, scrisoarea ta din opt ianuarie m-a făcut 
să plâng. Am citit-o de trei ori înainte s-o las din mână. 
Bietul de tine. De ce te ţin acolo?” 

— Unde e? se interesa Yarber. 

— Ricky e închis într-un centru  dichisit pentru 
recuperarea toxicomanilor, iar omul cu banii e unchiul lui 
bogat. Stă acolo de-un an şi şi-a revenit, dar bestiile care 
conduc centrul nu vor să-i dea drumul până-n aprilie fiindcă 
au strâns douăzeci de miare pe lună de la unchiul cel avut, 
care ţine să-l ştie închis acolo şi nu-i trimite niciun ban de 
buzunar. Ţi-ai adus aminte cât de cât? 

— Acum da. 

— M-ai ajutat la scenariu. Pot să merg mai departe? 

— Te rog. 

Spicer citi în continuare: 

— „Imi vine să mă sui în avion şi să mă iau personal de 
piept cu nenorociţii ăia. Cât despre unchiu-tău, ce jigodie! 
Aştia plini de parale ca el îşi fac socoteala că e de-ajuns 
dacă trimit bani, ca să nu fie nevoie să se implice. Cum îţi 
spuneam, taică-meu a fost şi el bogat, dar n-am văzut în 
viaţa mea om mai jalnic. Imi cumpăra o mulţime de lucruri, 
asta da, obiecte de care aveai nevoie câteva zile şi care nu- 
ţi mai spuneau nimic după aceea. Dar n-a avut niciodată 
timp de mine. Era bolnav, exact ca unchiu-tău. Îţi trimit 
alăturat un cec de o mie de dolari, ca să-i ungi pe cei de la 
aprovizionare dacă ai nevoie de ceva. Abia aştept să te văd 
în aprilie, Ricky. Deja i-am spus nevesti-mii că în luna aceea 
se organizează o expoziţie internaţională de diamante în 
Orlando şi văd că n-o interesează să vină cu mine.” 

— Aprilie? întreba Beech. 

— Da. Ricky e sigur c-o să se dea drumul în aprilie. 

— Ce frumos, spuse Yarber cu un zâmbet. lar Curtis are 
nevastă şi copii? 

— Curtis are cincizeci şi opt de ani, trei copii adulţi şi doi 
nepoti. 

— Unde-i cecul? întrebă Beech. 


37 


Spicer răsfoi cele câteva pagini şi se opri la cea de-a 
doua. 

— „Trebuie să fim siguri că poţi să vii în Orlando, citi el. 
Eşti convins c-o să scapi în sfârşit în aprilie? Te rog, spune- 
mi că da. Mă gândesc la tine ceas de ceas. Am ascuns poza 
ta într-un sertar al biroului şi de câte ori te privesc în ochi, 
îmi dau seama c-ar trebui să fim împreună.” 

— Să-ţi vină să verşi şi mai multe nu, zise Beech, 
continuând să surâdă. Şi e din Texas. 

— Sunt sigur că exista o mulţime de băieţei drăguţi în 
Texas, spuse Yarber. 

— Şi niciunul în California? 

— Restul e liru-liru, aprecie Spicer, citind în grabă. 

Aveau timp berechet s-o parcurgă pe îndelete mai târziu. 
Luă cecul de o mie de dolari şi îl arătă celorlalţi doi. La 
momentul oportun, acesta urma să încapă pe mâinile 
avocatului lor, care avea să-l depună în contul lor secret. 

— Când îl ardem? întrebă Yarber. 

— Stai să-şi mai trimită nişte scrisori. Ricky trebuie să-şi 
mai împărtăşească niţel nefericirea. 

— Ce-ar fi să-l bată unul dintre paznici, sau ceva de genul 
ăsta? propuse Beech. 

— Acolo n-au paznici, replică Spicer. Ai uitat că e un 
centru-pilot de recuperare? Au consilieri. 

— Dar tot centru de instituţionalizare e, nu? Asta 
înseamnă porţi, garduri şi mai mult ca sigur vreo câţiva 
paznici. Dar dacă Ricky ar fi atacat la duş sau la vestiar de 
un caraghios căruia i-a căzut cu tronc cum arată? 

— N-avem voie s-o dăm pe agresiune sexuală, se opuse 
Yarber. Dacă se sperie Curtis? Ar putea să creadă că Ricky 
s-a ales cu vreo boală sau mai ştiu eu ce. 

Scenariul prinse contur pe durata minutelor următoare, 
când cei trei născociră noi motive de nefericire pentru 
bietul Ricky. Fotografia lui fusese luată de la un alt deţinut, 
copiată rapid de avocatul lor şi trimisă la vreo cincisprezece 
prieteni prin corespondenţa din America de Nord. Ea 
prezenta un absolvent de colegiu care zâmbea, un tânăr 


38 


foarte arătos, îmbrăcat cu toca şi roba de ceremonie şi 
ţinând în mâini o diplomă. 

Se decise că Beech să se ocupe de noua turnură a 
evenimentelor timp de câteva zile, iar apoi să scrie ciorna 
următoarei scrisori adresate lui Curtis. Beech juca rolul lui 
Ricky, iar în clipa aceea tinerelul fictiv şi suferind îşi 
povestea nefericirea pentru opt suflete caritabile diferite. 
Judecătorul Yarber era Percy, un alt tânăr închis pentru 
droguri, recuperat, aflat în apropierea eliberării şi dornic să 
găsească un bărbat mai în vârstă, alături de care să 
petreacă nişte clipe pline de tâlc. Percy aruncase cinci 
momeli şi începuse să umble încet la toate mulinetele. 

Joe Roy Spicer nu prea se pricepea la scris. El coordona 
şmecheria, contribuia la compunerea scenariului, avea grijă 
că poveştile să fie coerente şi se întâlnea cu avocatul care 
aducea corespondenţa. In plus, se ocupa de bani. 

Dădu la iveală o altă scrisoare şi anunţă: 

— Asta, onorate instanţe, e de la Quince. 

Totul se opri în loc, iar Beech şi Yarber îşi aţintiră privirile 
asupra scrisorii. Quince era un bancher avut dintr-un orăşel 
din lowa, conform celor şase scrisori pe care le schimbase 
cu Ricky. Ca şi în cazul celorlalţi, cei trei îl găsiseră prin 
intermediul unei reviste pentru homosexuali care fusese 
ascunsă între timp în biblioteca de drept. Fusese al doilea 
care muşcase momeală, după ce primul devenise bănuitor 
şi dispăruse. Fotografia lui Quince fusese făcută pe malul 
unui lac, când individul - înconjurat de toată familia - îşi 
dăduse jos cămaşa şi lăsase să se vadă burtă mare şi 
braţele slăbănoage care, împreună cu începutul de chelie, 
completau tabloul. Era o poză nereuşită, aleasă fără 
îndoială de Quince pentru a face identificarea cât mai 
anevoioasă, dacă i-ar fi venit cuiva o asemenea idee. 

— Vrei s-o citeşti, Ricky, puiule? întreba Spicer, 
întinzându-i scrisoarea lui Beech, care o luă şi se uita la 
plic. 

Acesta era alb şi nu avea adresa expeditorului, ci doar pe 
cea a destinatarului, bătută la maşină. 


39 


— Tu ai citit-o? întreba Beech. 

— Nu. Bagă mare. 

Beech scoase încet din plic scrisoarea care era de fapt o 
pagină de hârtie albă obişnuită, bătuta la o maşină veche, 
la un rând şi cu o serie de paragrafe distincte. Îşi drese 
glasul şi citi: 

— „Dragă Ricky, s-a aranjat. Nu-mi vine să cred că am 
făcut-o, dar am reuşit. Am folosit un telefon public şi un 
ordin de plată, ca să nu mi se poată da de urmă - cred că 
n-am nicio „codiţă”. Firmă din New York de care mi-ai vorbit 
a fost excelentă, foarte discretă şi plină de solicitudine. 
Sincer să fiu, Ricky, mi-au tremurat chiloţii de frică. Nici n- 
am visat vreodată să rezerv locuri pentru o croazieră a 
homosexualilor. Dar ştii ceva? A fost minunat şi sunt tare 
mândru de mine. Avem o cabină cu două camere care 
comunică, de o mie de dolari pe noapte, şi abia aştept.” 

Beech se opri şi privi pe deasupra ochelarilor rămaşi 
undeva la jumătatea nasului. Ambii lui colegi zâmbeau, 
savurând fiecare cuvinţel. 

— „Ridicăm ancora pe zece martie şi mi-a venit o idee 
grozavă, continuă Beech. Eu o să ajung în Miami pe nouă, 
aşa că n-o să avem timp să ne întâlnim şi să ne cunoaştem. 
Hai să ne vedem direct la bord, în cabină. Sosesc acolo 
primul, iau cheia, pun şampania la rece şi te aştept. N-o să 
ne distrăm, Ricky? O să avem trei zile doar pentru noi. Eu 
zic să nici nu plecăm din cameră.” 

Beech nu îşi putu reprima un zâmbet, clătinând în acelaşi 
timp din cap în semn de dezgust. 

— „Sunt foarte emoţionat la gândul călătoriei noastre 
împreună, citi el mai departe. M-am decis până la urmă să 
descopăr cine sunt de fapt, iar tu mi-ai dat curajul să fac 
primul pas. Deşi nu ne-am întâlnit, Ricky, n-o să pot 
niciodată să-ţi mulţumesc îndeajuns. Te rog să-mi răspunzi 
imediat la scrisoare şi să confirmi. Ai grijă, dragul meu 
Ricky. Cu drag, Quince.” 

— Cred c-o să vărs, spuse Spicer, însă fără a fi prea 
convingător. Erau foarte multe de făcut. 


40 


— Hai să-l pârlim, propuse Beech, iar ceilalţi acceptară 
imediat. 

— Cât? întreba Yarber. 

— Cel puţin o sută de mii, spuse Spicer. Familia lui are 
bănci de două generaţii. Ştim că taică-său e încă activ în 
domeniu, ceea ce înseamnă că o s-o ia pe mirişte dacă 
poama de fiu-său ajunge-n gura lumii. Pe de altă parte, 
Quince nu-şi poate permite să fie scos de la porţie, aşa că o 
să plătească oricât. E o situaţie perfectă. 

Beech începuse deja să ia notițe, ca şi Yarber, de altfel. 
Spicer se învârtea prin cămăruţă ca ursul plecat în 
urmărirea prăzii. Ideile, limbajul adecvat, părerile şi 
strategiile, toate ieşiră treptat la iveală, iar nu peste mult 
timp scrisoarea prinse contur. Beech dădu citire ciornei: 

— „Dragă Quince, mă bucur tare mult că am primit 
scrisoarea ta din paisprezece ianuarie. Imi pare foarte bine 
c-ai făcut rezervarea pentru croaziera homosexualilor. Pare 
nemaipomenit. Totuşi, ar fi o problemă. N-o să fiu în stare 
să ajung, şi asta din câteva motive. Unul este că o să mi se 
dea drumul abia peste câţiva ani. Nu sunt într-un centru de 
tratament pentru toxicomani, ci la închisoare. Şi nici 
homosexual nu sunt, ferească sfântul. Am nevastă şi doi 
copii care la ora asta sunt cumplit de strâmtoraţi fiindcă eu 
fac puşcărie şi n-am cum să-i întreţin. lar aici intri tu în 
scenă, Quince. Am nevoie de nişte bani de-ai tăi. Vreau o 
sută de mii de dolari. Putem să-i spunem şi mită, dacă vrei. 
li trimiţi, uit pe loc de chestia cu Ricky şi de croazieră, iar 
oamenii din Bakers, lowa, n-or să afle nimic. Soţia, copiii, 
taică-tău şi restul familiei tale bogate n-or să ştie de Ricky. 
Nu-i trimiţi, îţi umplu orăşelul de copii ale scrisorilor 
noastre. Asta se numeşte extorcare, Quince, iar tu ai intrat 
în horă. E ceva crud, josnic şi criminal, dar nu-mi pasă. Eu 
am nevoie de bani, tu eşti garnisit.” 

Beech se opri şi îşi plimbă ochii în jur, cerând aprobarea 
celorlalţi. 

— E frumos, spuse Spicer, care se gândea deja cum să 
cheltuiască prada. 


41 


— E afurisit, opina Yarber. Dacă se sinucide? 

— Şansele sunt foarte mici, zise Beech. 

Citiră scrisoarea încă o dată şi se gândiră dacă îşi 
aleseseră bine momentul. Nu pomeniră nimic de caracterul 
ilegal al şmecheriei, nici de pedeapsa care-i aştepta dacă 
erau prinşi. Discuţiile de genul ăsta fuseseră abandonate cu 
destule luni în urmă, când Joe Roy Spicer îi convinsese pe 
ceilalţi doi să se alăture. Riscurile erau nesemnificative în 
comparaţie cu veniturile potenţiale. Era puţin probabil că 
oamenii de genul lui Quince care cădeau în capcana să se 
ducă la poliţie şi să se plângă de extorcare. 

Însă deocamdată nu jumuliseră pe nimeni. Corespondau 
cu  douăsprezece-cincisprezece victime potenţiale, fără 
excepţie bărbaţi între două vârste care făcuseră greşeala 
să răspundă următorului anunţ cât se poate de simplu: 


Tânăr sub treizeci, caut domn amabil şi 
discret între 40 şi 60 pentru corespondenţă. 


Anunţul cu un corp de literă mic din ultimele pagini ale 
unei reviste pentru homosexuali produsese şaizeci de 
răspunsuri, iar Spicer trebuise să se ocupe de corvoadă 
parcurgerii lor şi de identificarea țintelor bogate. La început 
activitatea se păruse dezgustătoare, însă după aceea 
începuse să-l amuze. Acum ea devenise o afacere, fiindcă 
erau pe punctul de-a extorca o sută de mii de dolari de la 
un om cu desăvârşire nevinovat. 

Avocatul avea să încaseze o treime - un procentaj 
obişnuit, dar supărător de mare. Atâta doar că nu aveau de 
ales. Era un element cheie al potlogăriilor pe care le 
comiteau. 

Lucrară o oră la scrisoarea pentru Quince, după care 
conveniră să se mai gândească şi să redacteze versiunea 
finală a doua zi. Mai primiseră o scrisoare, de la un bărbat 
care folosea pseudonimul Hoover. Era de fapt a doua, scrisă 
pentru Percy, în care expeditorul bătea câmpii pe patru 
paragrafe despre contemplarea păsărilor. Yarber era nevoit 


42 


să studieze câteva zburătoare înainte de a răspunde la 
scrisoare, semnând „Percy” şi declarându-se foarte 
interesat de acest subiect. Era limpede că Hoover se temea 
şi de propria umbră. Nu dezvăluise nimic personal şi nu 
adusese vorba de bani. 

Să-i mai dăm loc de întors, decise Frăția. Aveau să 
vorbească despre păsări, iar pe urmă aveau să încerce să-i 
strecoare nişte aluzii legate de apropierea fizică. Dacă 
Hoover nu se prindea şi nu producea nicio informaţie 
despre cât de bine stătea la capitolul bani, aveau să-l 
abandoneze. 


La nivelul Direcţiei Penitenciarelor, Trumble figura oficial 
drept tabără. O asemenea titulatură însemna că nu existau 
garduri înconjurătoare, baraje de sârmă ghimpată, turnuri 
de pază sau santinele gata să-i ciuruiască pe evadați. 
Tabăra reclamă un minimum de securitate, aşa încât orice 
deţinut putea să plece dacă voia. La Trumble erau câteva 
mii, dar plecau foarte puţini. 

Era mai frumos decât în majoritatea şcolilor de stat. 
Dormitoare cu aer condiţionat, cantine curate, unde se 
serveau trei mese pe zi, sală de forţa, biliard, cărţi de joc, 
racquetball, baschet, volei, pista de jogging, capelă cu 
preoţi la orice oră din zi şi din noapte, bibliotecă, ofiţeri de 
caz, consilieri şi program de vizite nelimitat. 

Trumble era cum nu se poate mai convenabil pentru acei 
prizonieri care aveau, fără excepţie, un grad mic de risc. 
Optzeci la sută dintre ei erau acolo pentru delicte legate de 
droguri. Cam patruzeci de inşi spărseseră bănci, fără să 
rănească sau măcar să sperie pe cineva. Restul erau 
deţinuţi cu studii, ale căror fărădelegi începeau de la micile 
găinarii şi culminau cu isprăvile doctorului Floyd, un chirurg 
al cărui cabinet mulsese şase milioane de dolari de la 
sistemul de asistenţă medicală privată pe durata a două 
decenii. 

Violenţa nu era tolerată la Trumble. Ameninţările erau 
rare. Existau o mulţime de reguli, iar conducerii îi venea 


43 


foarte uşor să le aplice. Dacă o zbârceai, erai trimis la o 
închisoare cu nivel mediu de securitate, unde erau şi baraje 
de sârmă ghimpată, şi santinele care nu ştiau de glumă. 

Prizonierii de la Trumble se mulţumeau să se poarte 
frumos şi să numere zilele până la eliberare, conformându- 
se regulamentului federal. 

Comiterea unor delicte grave în interiorul așezământului 
fusese un lucru nemaiîntălnit până la sosirea lui Joe Roy 
Spicer. Inainte de căderea în dizgrație, acesta auzise tot 
felul de poveşti despre clenciul Angola, numit astfel după 
infama închisoare de stat omonimă din Louisiana. Câţiva 
dintre deținuții de acolo perfecţionaseră schema de 
extorcare a homosexualilor, iar înainte de a fi prinşi 
apucaseră să-şi mulgă victimele de şapte sute de mii de 
dolari. 

Spicer provenea dintr-o zonă rurală apropiată de graniţa 
cu Louisiana, motiv pentru care clenciul Angola era o 
afacere de notorietate în acea parte a statului. Nici nu-i 
trecuse prin cap s-o copieze. Dar se trezise într-o dimineaţă 
într-o închisoare federală şi se hotărâse să le-o coacă 
tuturor celor de care s-ar fi putut apropia. 

leşea la plimbare în fiecare zi la ora unu, de obicei singur 
şi având întotdeauna la el un pachet de Marllboro. Se 
lăsase de fumat cu zece ani înainte de-a fi închis; acum 
ajunsese la două pachete pe zi. Aşa că făcea mişcare ca să 
atenueze efectul distrugător al ţigărilor asupra plămânilor. 
In treizeci şi patru de luni parcursese 1713 kilometri. Şi 
slăbise zece kilograme, deşi probabil că nu ca urmare a 
mersului pe jos, cum îi plăcea să se laude. Elementul 
decisiv al pierderii de greutate fusese interzicerea 
consumului de bere. 

Trecuseră treizeci şi patru de luni în care fumase şi 
mersese pe jos; mai avea douăzeci şi una. 

Nouăzeci de mii de dolari furaţi de la bingo erau îngropaţi 
la propriu la aproape un kilometru de casa lui, în apropierea 
unui şopron - ascunşi într-o boltă betonată de care soţia lui 
nu avea habar. Ea îl ajutase să cheltuiască restul prăzii 


44 


(care se ridica în total la o sută optzeci de mii de dolari), 
deşi agenții federali  recuperaseră doar jumătate. 
Cumpăraseră Cadillacuri, merseseră la Las Vegas cu 
avionul la clasa întâi, făcuseră plimbări cu limuzinele 
cazinourilor şi se cazaseră în apartamente de lux în 
hoteluri. 

Dacă Spicer mai avea vreun vis, acela era să ajungă un 
as al jocurilor de noroc, cu domiciliul lângă Las Vegas, dar 
cunoscut şi temut de cazinourile de pretutindeni. Jocul lui 
preferat era blackjack-ul, şi chiar dacă pierduse bani cu 
nemiluita, tot era convins că putea să dea lovitura oriunde 
în lume. In Caraibe existau cazinouri pe care nici nu le 
văzuse. Asia venea tare din urmă. Avea să străbată lumea 
la clasa întâi, cu sau fără soţie, să stea în apartamente 
luxoase, să ceară serviciu la cameră şi să-i terorizeze pe 
toţi dealerii de la mesele de blackjack suficient de naivi ca 
să-i împartă cărţi. 

Avea să dezgroape cei nouăzeci de mii de dolari, să-i 
adauge la partea cuvenită din clenciul Angola şi să se mute 
în Las Vegas. Cu sau fără ea. Nu mai dăduse pe la Trumble 
de patru luni, cu toate că la început venise o dată la trei 
săptămâni. Avea coşmaruri în care şi-o imagina scormonind 
pământul în căutarea comorii lui îngropate. Era aproape 
convins că nu ştia de bani, dar tot rămânea loc pentru 
îndoieli. Băuse cam mult cu două zile înainte de a fi 
expediat la închisoare şi pomenise ceva de cei nouăzeci de 
mii de dolari. Nu-şi mai amintea exact cuvintele. Oricât s-ar 
fi chinuit, îi era imposibil să-şi aducă aminte ce anume îi 
spusese. 

Mai aprinse un Marllboro după primul kilometru şi 
jumătate parcurs. Poate că acum avea un prieten. Rita 
Spicer era o femeie atrăgătoare, niţeluş cam dolofană, dar 
cu nouăzeci de mii de dolari se puteau ascunde multe. Dar 
dacă ea şi cu noul ei mascul găsiseră deja banii şi se 
apucaseră să-i cheltuiască? Unul dintre coşmarurile 
obsesive ale lui Joe Roy era o scenă dintr-un film de mâna a 
doua - Rita şi cine ştie ce necunoscut, amândoi săpând cu 


45 


nişte lopeţi în ploaie că idioţii. De ce în ploaie, nu ştia. Dar 
se întâmpla întotdeauna noaptea, în toiul unei furtuni, când 
fulgerele brăzdau cerul, iar el îi vedea săpând întruna şi 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de şopron. 

Intr-unul dintre vise, noul iubit misterios se afla la volanul 
unui buldozer şi împingea ditamai mormanele de pământ 
pe întreaga suprafaţă a fermei lui Spicer, în timp ce Rita 
stătea în apropiere, arătând încoace şi încolo cu lopata. 

Joe Roy tânjea cu patimă după bani. Parcă-i simţea în 
podul palmei. Avea să fure şi să extorcheze cât putea pe 
durata şederii la Trumble, iar apoi avea să-şi salveze 
comoara îngropată şi să se îndrepte spre Las Vegas. Nimeni 
de la el din oraş n-o să aibă plăcerea de a-l arăta cu degetul 
şi de a şopti: „Uite-l pe bătrânul Joe Roy. Cred că tocmai a 
ieşit de la răcoare”. Sub nicio formă. 

Avea să trăiască pe picior mare. Cu sau fără Rita. 


4 


Teddy se uita la flacoanele cu pilule înşirate pe marginea 
mesei ca la tot atâţia călăi miniaturali, gata să-l scape de 
necazuri. York era aşezat vizavi de el şi citea din însemnări. 

— A stat călare pe telefon până la trei noaptea şi-a vorbit 
cu prietenii lui din Arizona, raportă el. 

— Cu cine? 

— Bobby Lander, Jim Gallison, Richard Hassel, trupa 
obişnuită. Sursele lui de bani. 

— Dale Winer? 

— Şi el, spuse York, uimit de memoria lui Maynard. 

Intre timp, Teddy închisese ochii şi începuse să-şi maseze 
tâmplele. Undeva, într-un cotlon al nunţii sale, se găseau 
numele prietenilor lui Lake, ale cotizanţilor politici, ale 
confidenţilor, ale agenţilor electorali şi ale foştilor profesori 


46 


din liceu. Toate datele fuseseră stocate atent, gata să fie 
folosite la nevoie. 

— Ceva neobişnuit? 

— Nu prea. Întrebările tipice ale cuiva care se gândeşte 
la o mişcare atât de neaşteptată. Prietenii lui au fost 
surprinşi, ba chiar şocaţi şi întrucâtva mefienţi, dar o să le 
treacă. 

— S-au interesat de bani? 

— Sigur. A scăldat-o, dar le-a zis că n-o să fie o problemă. 
Sunt sceptici, oricum. 

— A păstrat secretul? 

— Absolut. 

— Şi-a făcut griji că tragem cu urechea? 

— Nu cred. A vorbit de unşpe ori de la birou şi de opt ori 
de acasă. Nimic pe celular. 

— Faxuri? E-mail-uri? 

— Zero. A petrecut două ore cu Schiara, care e... 

— Şeful de cabinet. 

— Exact. De fapt, ei doi au plănuit campania. Schiara 
vrea s-o conducă. Le place Nance din Michigan ca 
vicepreşedinte. 

— Nu-i o alegere proastă. 

— Are o imagine bună. Am început deja să-l verificăm. A 
divorţat la douăzeci şi trei de ani, dar au trecut treizeci de 
atunci. 

— Fără probleme. Lake e pregătit să se implice? 

— Normal. Doar e politician, nu? | s-au promis cheile 
împărăției. S-a şi apucat de scris discursuri. 

Teddy scoase o pastilă dintr-un flacon şi o înghiţi fără 
ajutorul nici unui lichid. Se încrunta ca şi cum ar fi dat peste 
ceva amar. Încreţiturile frunţii se accentuară când zise: 

— York, spune-mi că nu ne-a scăpat nimic despre 
individul ăsta. Că n-are secrete. 

— N-are, şefule. De şase luni îi tot umblăm prin rufele 
murdare. N-are ce să ne facă rău. 

— Sper că n-o să se-nsoare cu vreo tâmpită, nu? 

— Nu. lese cu două-trei femei, dar nu e nimic serios. 


47 


— Sex cu angajatele? 

— AŞ, e curat. 

Cei doi repetau un dialog pe care-l mai purtaseră de 
multe ori. O dată în plus nu avea ce să strice. 

— Nicio afacere dubioasă dintr-o altă viaţă? 

— Asta-i singură viaţă, şefule. Altceva nimic. 

— Pileală, droguri, medicamente, jocuri pe Internet? 

— Nici vorbă. E fără pată, serios, vertical, isteţ. 
Remarcabil, ce mai. 

— Hai să-l luăm la discuţii. 


Aaron Lake fu condus din nou în camera din inima 
sediului de la Langley, bucurându-se de data asta de 
compania a trei tineri prezentabili, de parcă pericolul ar fi 
pândit la fiecare pas. Mergea chiar mai repede decât cu o zi 
în urmă, ţinea capul mai drept, iar spinarea nu-i era câtuşi 
de puţin îndoita. Creştea în importanţa văzând cu ochii. 

Îl salută încă o dată pe Terry, îi strânse mâna cu bătături, 
iar pe urmă se ţinu după scaunul cu rotile acoperit cu o 
cuvertură până în buncăr şi se aşeză în cealaltă parte a 
mesei. Se schimbară câteva amabilităţi. York privea scena 
dintr-o altă cameră, unde trei monitoare conectate la nişte 
videocamere ascunse prezentau fiecare cuvânt şi fiecare 
mişcare. Lângă York se găseau doi băieţi care îşi petreceau 
timpul uitându-se la înregistrări de genul ăsta, studiind 
vorbirea, respiraţia şi mişcările celor în cauză şi încercând 
să descifreze ce se ascundea de fapt în spatele cuvintelor 
rostite. 

— Ai dormit mult azi-noapte? întreba Teddy, reuşind să 
articuleze un zâmbet. 

— Da, zdravăn, minţi Lake. 

— Bine. Înţeleg că vrei să-ncheiem târgul. 

— Târgul? Nu ştiam că e vorba de-un târg. 

— Ba da, domnule Lake, e un târg cum scrie la carte. Noi 
îţi promitem c-o să fii ales, dumneata ne promiţi c-o să 
dublezi cheltuielile în domeniul apărării şi c-o să te 
pregăteşti pentru ruşi. 


48 


— În cazul ăsta, am încheiat târgul. 

— Bravo, domnule Lake. Mă bucur nespus. O să fii un 
candidat excelent şi un preşedinte pe cinste. 

Lake auzi aceste cuvinte răsunându-i în urechi şi nu-i 
veni să creadă. Preşedintele Lake. Preşedintele Aaron Lake. 
Se plimbase prin cameră până la cinci dimineaţa, încercând 
să se convingă de faptul că se oferise Casa Albă. Se păruse 
prea uşor. 

Şi oricât s-ar fi străduit, nu putea face abstracţie de 
ingredientele funcţiei. Biroul Oval. Avioanele cu reacţie şi 
elicopterele. O lume întreagă de colindat. O sută de 
asistenţi la dispoziţie zi şi noapte. Dineuri oficiale în 
compania celor mai puternici oameni de pe pământ. 

lar mai presus de orice, un loc în istorie. 

Merita să bată palma cu Teddy, nici vorbă. 

— Hai să vorbim despre campanie, spuse Teddy. Cred c- 
ar trebui să-ţi anunţi candidatura la două zile după New 
Hampshire. Lasă să se aşeze lucrurile. Dă-le voie 
învingătorilor să-şi savureze succesul, iar perdanţilor să mai 
împroaşte cu noroi, şi abia după aceea fă anunţul. 

— E repede, nu glumă, observă Lake. 

— Nu prea avem timp. Sărim peste New Hampshire şi ne 
pregătim pentru Arizona şi Michigan, care sunt pe 22 
februarie. E vital să câştigi în statele astea două. In caz de 
victorie, se cheamă c-ai devenit un candidat serios şi poţi 
să-ţi faci planuri pentru martie. 

— Mă gândeam să-mi anunţ candidatura la mine în stat, 
undeva în Phoenix. 

— E mai bine în Michigan. E un stat mai mare. Are 
cincizeci şi opt de delegaţi, faţă de douăzeci şi patru, câţi 
numără Arizona. În statul tău ai oricum şansele cele mai 
mari de victorie. Dacă în aceeaşi zi câştigi şi-n Michigan, 
eşti un candidat de care trebuie să se ţină cont. Anunţă-ţi 
candidatura mai întâi în Michigan, iar după câteva ore fă-o 
încă o dată şi la tine-n stat. 

— Excelentă idee. 


49 


— La Flint exista o fabrică de elicoptere, D-L Trilling. E o 
întreprindere mare, cu patru mii de muncitori. Directorul 
administrativ e un om cu care pot să stau de vorbă. 

— Dă-i bătaie, spuse Lake, convins că Teddy discutase 
deja cu directorul. 

— Poţi  să-ncepi filmarea clipurilor electorale de 
poimâine? 

— Pot să fac orice, afirmă Lake, instalându-se în scaunul 
de lângă şofer şi dându-şi seama foarte bine cine conducea 
autobuzul. 

— Dacă ţii neapărat, o să angajăm un grup de consultanţi 
pentru clipurile şi spoturile de campanie. Dar avem oameni 
mai buni aici şi n-or să te coste nimic. Chit că banii nu sunt 
o problemă. 

— Cred că o sută de milioane acoperă toate cheltuielile. 

— Aşa ar fi normal. Oricum, de azi începem să ne 
ocupăm de clipurile TV. Cred că or să-ţi placă. Produc ceea 
ce se cheamă o „umbră sumbră” - starea jalnică a armatei, 
droaia de ameninţări din afară. Armaghedon, chestii de 
genul ăsta. Or să-i sperie pe oameni de n-or să mai ştie de 
ei. lar pe urma intrăm cu numele şi faţa ta, plus câteva 
cuvinte bine ţintite, şi-o să fii cel mai cunoscut politician din 
ţară cât ai zice peşte. 

— Numai cu faima nu câştigi alegerile. 

— Dar le câştigi cu bani. Cine are buzunarul plin cumpără 
televiziunea şi sondajele, iar dacă le ai pe astea, ai totul. 

— Mie, unul, îmi place să cred că şi mesajul contează. 

— Contează în mod sigur, domnule Lake, iar mesajul 
nostru e mult mai important decât reducerea impozitelor, 
afirmarea personalităţii, avorturile, încrederea, valorile 
familiale şi toate celelalte prostii pe care le auzim întruna. E 
un mesaj de viaţă şi de moarte. Un mesaj care o să 
schimbe lumea şi-o să ne apere bogăţiile. Fiindcă de fapt 
asta ne interesează cel mai mult. 

Lake  încuviinţă din cap de câteva ori. Protejează 
economia, menţine pacea şi alegătorii americani or să te 
voteze, indiferent cine eşti. 


50 


— Am un om de nădejde pentru conducerea campaniei, 
spuse el, dornic să ofere ceva. 

— Pe cine? 

— Pe Mike Schiara, şeful meu de cabinet. E cel mai 
apropiat consilier pe care-l am şi pot să mă bazez pe el. 

— Are ceva experienţă la nivel naţional? întrebă Teddy, 
ştiind prea bine că nici nu putea fi vorba de aşa ceva. 

— Nu, dar e foarte capabil. 

— Perfect. In fond e campania ta. 

Lake surâse şi dădu din cap concomitent îi plăcuseră 
cuvintele acelea. Chiar era curios. 

— Şi pentru vicepreşedinte? se interesă Teddy. 

— Am două nume. Senatorul Nance din Michigan îmi e 
prieten bun. Şi ar mai fi guvernatorul Guyce din Texas. 

Teddy chibzui atent când auzi cele două nume. Opțiunile 
nu erau rele, deşi Guyce nu avea cum să dea rezultate. Era 
un tip plin de bani, care în colegiu făcuse hochei, până la 
patruzeci de ani jucase golf, iar după aceea cheltuise o 
avere din fondurile tatălui său ca să cumpere funcţia de 
guvernator pe durata a patru ani. In plus, nu aveau de ce 
să-şi facă griji pentru rezultatele din Texas. 

— Îmi place Nance, declara Teddy. 

Atunci Nance să fie, fu cât pe-aci să spună Lake. 

Discutară o oră despre bani, despre primul val adus de 
CAP-uri şi despre cum să accepte milioanele apărute peste 
noapte fără să stârnească prea multe bănuieli. Al doilea val 
era cel produs de contractorii din industria apărării, în timp 
ce al treilea şi cele de după el nu puteau fi identificate. 

Avea să urmeze şi un al patrulea val, de care Lake nu 
avea să afle vreodată. În funcţie de intenţiile de vot, Teddy 
Maynard şi organizaţia lui erau pregătiţi să aducă efectiv 
lăzi cu bani în primării, în bisericile frecventate de negri şi 
în societăţile veteranilor albi care luptaseră peste graniţă, 
din Chicago, Detroit, Memphis şi din sudul extrem. In 
colaborare cu nişte agenţi locali pe care începuseră deja să- 
i identifice, aveau să fie gata să cumpere cât mai multe 
voturi posibile. 


il, 


Cu cât Teddy chibzuia mai adânc pe marginea acestui 
plan, cu atât era mai convins că alegerile aveau să fie 
câştigate de domnul Aaron Lake. 


Micul birou de avocatură al lui Trevor se afla în Neptune 
Beach, la câteva cvartale de Atlantic Beach, deşi nimeni nu- 
şi dădea seama unde se termina o plajă şi începea cealaltă. 
Jacksonville se găsea la vreo zece kilometri vest şi se lăţea 
spre ocean cu fiecare minut. Biroul era o casă de vacanţă 
reamenajată, iar de pe terasa cam dărăpănată din spate 
Trevor vedea plaja şi apa şi auzea pescăruşii. Era greu de 
crezut că trecuseră doisprezece ani de când închiriase 
locuinţa. La început îi plăcuse să se ascundă pe terasă, 
departe de telefon şi de clienţi, cu ochii aţintiţi ore întregi 
asupra apelor blânde ale Atlanticului de care îl despărţeau 
câteva zeci de metri. 

Era din Scranton şi, ca toţi dependenţii de cocaină, până 
la urmă se săturase să se uite la apă, să cutreiere plajele 
desculţ şi să le arunce firimituri păsărilor. Acum prefera să- 
şi piardă timpul încuiat în birou. 

Pe Trevor îl îngrozeau sălile de judecată şi judecătorii. 
Neobişnuit, ba chiar onorabil într-o anumită măsură, acest 
lucru presupunea un alt stil de a practica avocatura. In felul 
ăsta, Trevor se vedea retrogradat la hârţoage legate de 
tranzacţii imobiliare, testamente, închirieri şi parcelări ale 
terenurilor - aspectele banale, mediocre şi de mâna a doua 
ale unor situaţii despre care nu învățase nimic la Facultatea 
de Drept. Uneori se ocupa de câte o afacere cu droguri, cu 
condiţia să nu se ajungă la proces, iar unul dintre clienţii lui 
ghinionişti de la Trumble îl pusese în legătură cu onorabilul 
Joe Roy Spicer. După puţin timp devenise avocatul oficial al 
trioului compus din Spicer, Beech şi Yarber. Frăția, după 
cum ajunsese să-i numească până şi Trevor. 

Era un simplu curier şi nimic mai mult. Le aducea scrisori 
care treceau drept documente juridice oficiale, fiind astfel 
protejate de confidenţialitatea relaţiei dintre client şi 
avocat. In acelaşi timp, le scotea pe furiş scrisorile compuse 


52 


la Trumble. Nu le oferea sfaturi şi nici ei nu cereau. Le 
administra contul bancar din străinătate şi se ocupa de 
apelurile telefonice de la familiile celor pe care şi-i făcuseră 
clienţi la Trumble. Le acoperea micile potlogării, evitând în 
acest mod instanţele de judecată, judecătorii şi pe ceilalţi 
avocaţi, fapt care-i convenea de minune. 

De asemenea, făcea parte din conspirația celor trei şi ar 
fi putut fi inculpat foarte uşor dacă ar fi fost dat în vileag, 
fără ca asta să-l sperie prea mult. Clenciul Angola era 
sclipitor fiindcă victimele nu puteau să se plângă. Pentru un 
onorariu decent şi nişte recompense potenţiale, era dispus 
să-şi lege soarta de cea a Frăției. 

leşi din birou fără să-l vadă secretara, după care o luă din 
loc pe furiş la volanul unui Volkswagen Beetle din 1970 
refăcut, dar fără aer condiţionat. O luă pe First Street şi se 
îndrepta spre Atlantic Boulevard, în timp ce oceanul se 
vedea printre case, cabane şi locuinţele de închiriat. Purta 
nişte pantaloni kaki vechi, o cămaşă albă de bumbac, un 
papion galben şi o jachetă albastră cu dungi, toate boţite în 
ultimul hal. Trecu pe lângă Pete's Bar and Grill, cel mai 
vechi local de pe cele două plaje şi cârciuma lui preferată, 
deşi fusese descoperită şi de elevii de la colegiu. 

Avea o datorie serioasă de 361 de dolari, cheltuiţi cel mai 
mult pe pachete de ţigări Coors lungi şi pe daiquiri-uri cu 
lămâie, şi n-ar fi stricat dacă şi-ar fi reglat conturile cât mai 
repede. 

Făcu stânga pe Atlantic Boulevard şi începu să-şi croiască 
drum prin traficul intens spre Jacksonville. Injură mersul 
bară la bară, congestionările şi maşinile cu numere de 
înmatriculare canadiene. Pe urmă se încadră pe drumul de 
centură, trecu pe lângă aeroportul situat în zona de nord şi 
nu după mult se trezi în plină câmpie a Floridei. 

După cincizeci de minute, îşi parcă maşina la Trumble. N- 
aveai cum să nu te dai în vânt după sistemul federal, îşi 
zise el din nou. O mulţime de locuri de parcare lângă 
intrarea principală, nişte împrejurimi bine întreţinute de cei 
aflaţi acolo şi o serie de clădiri modeme şi curate. 


53 


Îi spuse „Salut, Mackey” paznicului alb de la uşă şi 
„Salut, Vince” celui de culoare. La biroul din faţă Rufus îi 
verifica servieta cu ajutorul razelor X, în timp ce Nadine îi 
pregătea actele pentru vizită. 

— Cum stăm cu bibanii? îl întreba el pe Rufus. 

— Nu trag, răspunse Rufus. 

In scurta istorie a centrului de detenţie Trumble, niciun 
avocat nu efectuase atât de multe vizite ca Trevor. li făcură 
o nouă fotografie, îi mânjiră dosul palmei cu cerneală 
simpatică şi îl conduseră pe un hol scurt, după ce 
deschiseră două uşi. 

— Salut, Link, îi spuse el următorului paznic. 

Link se ocupa de zona vizitatorilor, un spaţiu întins, cu o 
mulţime de scaune capitonate şi automate de dulciuri şi 
răcoritoare lipite de un perete, un loc de joacă pentru copii 
şi o curte interioară mică, unde doi oameni puteau să stea 
la o măsuţă şi să se bucure de câteva clipe de intimitate. 
Totul era curat, strălucitor şi complet pustiu. Era mijlocul 
săptămânii. Traficul se intensifica sâmbăta şi duminica, însă 
în rest Link ţinea sub observaţie un loc depopulat. 

Se îndreptară spre camera avocaţilor, una dintre cele 
câteva cămăruţe cu uşi care se închideau şi ferestre pe 
care Link putea să se uite în exerciţiul funcţiunii dacă i se 
năzărea. Joe Roy Spicer aştepta, citind pagina de sport a 
unui ziar, ca să vadă dacă nimerise rezultatele din 
campionatul universitar de baschet. Trevor şi Link intrară în 
cămăruţă, după care cel dintâi scoase repede două 
bancnote de douăzeci de dolari şi le dădu paznicului. 
Videocamerele cu circuit închis nu aveau cum să-i vadă 
dacă operau în încăpere, lângă uşă. Ca de obicei, Spicer se 
făcu şi de data asta că nu vede tranzacţia. 

După aceea fu deschisă valiza, iar Link simulă un control 
pe care îl efectuă fără să atingă nimic. Trevor scoase un 
plic de plastic sigilat, pe care scria cu litere îngroşate 
„Documente juridice”. Link puse mâna pe el şi îl strânse, ca 
să vadă dacă nu conţinea vreun pistol sau un flacon de 


54 


pastile, după care îl înapoie. Făcuseră mişcarea asta de zeci 
de ori. 

Regulamentul de la Trumble stipula prezenţa obligatorie 
a unui paznic în cameră la scoaterea actelor din unitate şi 
la deschiderea  plicurilor. Stimulat însă de cele două 
bancnote de douăzeci de dolari, Link ieşi din încăpere şi se 
postă în faţa uşii, pentru simplul motiv că nu avea nimic 
altceva de supravegheat în clipa aceea. Ştia că înăuntru se 
făceau tot felul de schimburi de scrisori, dar nu-l interesa. 
Atâta timp cât Trevor nu introducea droguri sau arme, nu 
avea de gând să se bage. Unitatea avea oricum o 
sumedenie de reguli tâmpite. Se sprijini cu spatele de uşă 
şi nu după mult timp aţipi ca în armată, iepureşte, cu un 
picior drept şi celălalt îndoit din genunchi. 

În camera avocaţilor se petreceau foarte puţine lucruri cu 
caracter juridic. Spicer era în continuare cufundat în 
verificarea  pronosticurilor. Majoritatea deținuților își 
primeau musafirii cu brațele deschise. Spicer nu făcea 
decât să-l tolereze pe al lui. 

— Aseară m-a sunat fratele lui Jeff Daggett, spuse Trevor. 
Puştiul de la Coral Gables. 

— İl ştiu, rosti Spicer, coborând în fine ziarul din faţa 
ochilor, fiindcă la orizont se profilau noi câştiguri. S-a ales 
cu doişpe ani pentru o chestiune de droguri. 

— Da. Frate-său spune că există un fost judecător federal 
la Trumble care-a văzut dosarul şi crede că poa’ să taie 
câțiva ani. Judecătorul are onorariul lui, aşa că Daggett l-a 
sunat pe frate-său, care m-a sunat pe mine. 

Trevor Îşi scoase jacheta albastră şifonată şi o aruncă pe 
un scaun. Spicer nu putea să-i sufere papionul. 

— Cât poate să plătească? 

— Aţi fixat un onorariu? întrebă Trevor. 

— Poate Beech, habar n-am. Încercăm să facem rost de 
cinci miare pentru o reducere între doi şi cinci ani. 

Spicer rosti aceste cuvinte ca şi cum de ani de zile tot s- 
ar fi ocupat de dosare penale în instanţele federale. În 


55 


realitate, singura dată când văzuse un tribunal federal pe 
dinăuntru fusese ziua când îşi primise condamnarea. 

— Ştiu, spuse Trevor. Nu sunt sigur că au de unde să 
plătească cinci mii. Puştiul a avut deja un avocat din oficiu. 

— Atunci stoarce cât poţi, dar ai grijă să-ţi dea cel puţin o 
mie în avans. Puştiul nu-i băiat rău. 

— Te-ai mai înmuiat, Joe Roy. 

— Nu, m-am făcut mai jigodie. 

Lucru perfect adevărat. Joe Roy era inteligenţa 
administrativă a Frăției. Yarber şi Beech aveau talent şi 
pregătire, dar fuseseră prea umiliţi de prăbuşirea suferită 
ca să mai aibă ambiţii. Neinstruit şi fără mari calităţi native, 
Spicer se pricepea suficient de bine la manipulări ca să nu- 
şi lase colegii să se abată de la ţintă. In timp ce aceştia se 
abandonaseră melancoliei, el visa la ziua revenirii. 

Deschise un dosar şi scoase un cec. 

— Uite o mie de dolari ca să-i depui. Au venit de la un 
prieten prin corespondenţa din Texas. Îl cheamă Curtis. 

— Ce potenţial are? 

— Foarte bun, aşa cred. Suntem gata să-l frigem pe 
Quince din lowa. 

Joe Roy puse mâna pe un plic bleu elegant, sigilat cu 
grijă şi adresat lui Quince Yarber din Bakers, lowa. 

— Cât? 

— O sută de mii. 

— Măiculiţă! 

— Îi are şi-o să-i dea. l-am transmis şi instrucţiunile de 
lucru. Anunţă banca. 

În douăzeci şi trei de ani de avocatură, Trevor nu 
încasase niciodată un onorariu care să se apropie cât de cât 
de 33.000 de dolari. Deodată îi văzu cu ochii minţii, îi atinse 
în gând şi, oricât ar fi încercat să se abţină, începu să-i 
cheltuiască - treizeci şi trei de miare doar fiindcă ducea 
nişte scrisori de colo-colo. 

— Chiar crezi c-o să meargă? întreba el, achitând în 
minte datoria de la Pete's Bar şi spunându-le celor de la 
Mastercard să ia nota de plată şi să şi-o vâre undeva. 


56 


Avea să-şi păstreze Volkswagenul Beetle la care ţinea 
atât de mult, dar nu era deloc exclus să-l doteze cu aer 
condiţionat. 

— Sigur c-o să meargă, spuse Spicer fără umbră de 
îndoială. Mai avea două scrisori, ambele compuse de 
judecătorul Yarber, care se dădea drept tânărul Percy aflat 
în centrul de recuperare. Trevor le luă, anticipând noi 
onorarii. 

— Arkansas joacă la Kentucky diseară, îl informa Spicer, 
întorcându-se la ziar. Sunt cotaţi la paişpe la sută şanse în 
plus faţa de adversar. Ce zici? 

— Cred c-o să fie mult mai strâns. Kentucky e foarte tare 
acasă. 

— Te bagi? 

— Dar tu? 

Trevor avea un agent de pariuri la Pete's Bar şi, chiar 
dacă juca foarte puţin, se învățase să valorifice ponturile 
vândute de judecătorul Spicer. 

— Pun o sută pe Arkansas, spuse acesta. 

— Cred că şi eu la fel. 

Jucară blackjack vreo jumătate de oră, timp în care Link 
se uita în camera de câteva ori şi se încruntă dezaprobator. 
Jocurile de cărţi erau interzise pe durata vizitelor, dar cui îi 
păsa? Joe Roy era un jucător îndărjit, fiindcă se pregătea 
pentru viitoarea carieră. Jocurile preferate în zonă erau 
pocherul şi gin rummy-ul, aşa că de multe ori avea bătăi de 
cap până găsea un adversar pentru blackjack. 

Trevor nu era nemaipomenit, dar era disponibil oricând. 
Din punctul de vedere al lui Spicer, era singura calitate care 
îl reabilita ca om. 


57 


5 


Ceremonia de anunţare a candidaturii avea aerul festiv al 
unei petreceri de sărbătoare a succesului, cu bannere şi 
pânze de steag în roşu, alb şi albastru, care atârnau din 
tavan, precum şi cu muzică de paradă care te asurzea din 
toate difuzoarele amplasate în hangar. Fiecăruia dintre cei 
patru mii de angajaţi de la D-L Trilling se ceruse să fie 
prezent, iar ca stimulent li se promisese o zi de concediu în 
plus. Era vorba de opt ore plătite, la un salariu mediu de 
22,40 dolari, dar administraţiei nu-i păsa, întrucât îşi găsise 
omul. Scena ridicată în grabă era la rândul ei acoperită de 
bannere şi ticsită de şefi şi directori, cu toţii zâmbind cu 
gura până la urechi şi aplaudând zgomotos în ritmul muzicii 
care crea o stare de frenezie generală în rândul mulţimii. 
Cu trei zile în urmă nu auzise nimeni de Aaron Lake. Acum 
era salvatorul lor. 

Cu siguranţă că avea ţinută de candidat, cu o tunsoare 
nouă şi ceva mai sobră, sugerată de un consilier, şi un 
costum maro-închis, propus de un altul. Doar Reagan 
fusese în stare să poarte costume maro şi câştigase de 
două ori cu o majoritate zdrobitoare. 

Când în cele din urmă Lake apăru şi se îndreptă cu un 
mers hotărât spre scenă, strângând vârtos mâinile acelor 
şefi pe care nu avea să-i mai vadă vreodată, muncitorii îşi 
dădură frâu liber. Muzica fu dată ceva mai tare de un 
inginer de sunet care făcea parte din echipa de sonorizare 
aleasă de oamenii lui Lake în schimbul a douăzeci şi patru 
de mii de dolari pentru întregul eveniment. Costurile nu 
reprezentau o problemă. 

Baloanele căzură de sus ca o mană. O parte fură sparte 
de câţiva muncitori cărora li se dăduseră indicaţii în acest 
sens, aşa încât timp de câteva secunde peisajul sonor din 
hangar sugeră primul val al unei ofensive terestre. Fiţi gata. 
Pregătiţi-vă de război. Nu cădeţi din Lake în puț. 


58 


Directorul administrativ de la Trilling îl strânse în braţe pe 
candidat de parcă ar fi fost membrii aceleiaşi confrerii, deşi 
în realitate se cunoscuseră abia cu două ore în urmă. După 
aceea se pregăti să ia cuvântul şi aşteptă să se potolească 
hărmălaia. Studiind nişte notițe primite prin fax în ziua 
precedentă, se lansă într-o prezentare îndelungată şi 
generoasă a lui Aaron Lake, viitorul preşedinte. La 
semnalele cuvenite, aplauzele asistenţei îl întrerupseră de 
cinci ori înainte de a termina. 

Lake îşi flutură mâinile ca un erou cuceritor şi aşteptă 
undeva în spatele microfonului, iar la momentul oportun, cu 
o sincronizare perfectă, făcu doi-trei paşi în faţă şi spuse: 

— Mă numesc Aaron Lake şi m-am decis să candidez la 
funcţia de preşedinte. 

Alte aplauze furtunoase. Alte acorduri puternice ale 
muzicii de paradă. Alte zeci de baloane coborând încet din 
tavan. 

După ce lăsă să treacă timpul necesar, Lake îşi începu 
discursul. Tema, platforma-program şi de fapt singurul 
motiv pentru care candida erau legate de siguranţa 
naţională, aşa că îşi bombardă auditoriul cu date 
zguduitoare, care demonstrau felul în care actuala 
administraţie  sărăcise armata americană. Nicio altă 
problemă nu putea fi la fel de importantă, decise el scurt. 
Târâţi-ne într-un război pe care n-avem cum să-l câștigăm 
şi-o să lăsăm baltă vechile şi plictisitoarele discuţii despre 
avorturi, rasism, arme, afirmarea personalităţii şi impozite. 
Cum rămâne cu valorile familiale? Pierdeţi-vă fiii şi fiicele în 
luptă şi-o să vedeţi atunci cum arată nişte familii care au 
într-adevăr probleme. 

Lake era foarte bun. Discursul fusese scris chiar de el, 
redactat de consultanţi, cizelat de alţi câţiva specialişti în 
domeniu şi trimis seara trecută lui Teddy Maynard, care îl 
aşteptase de unul singur în inima cartierului general de la 
Langley. Teddy îl aprobase, efectuând câteva schimbări 
minore. 


59 


Teddy îşi trăsese cuvertura peste picioare şi privea 
spectacolul, mândru nevoie mare. York se găsea lângă el, 
tăcut ca de obicei. Cei doi stăteau de multe ori singuri, 
uitându-se la tot felul de ecrane şi constatând că lumea 
devenea din ce în ce mai periculoasă. 

— E bun, observă încet York la un moment dat. Teddy 
încuviinţă din cap, reuşind chiar să surâdă uşor. 

La jumătatea discursului, Lake deveni încântător de 
supărat pe chinezi. 

— În douăzeci de ani, le-am dat voie să ne fure patruzeci 
la sută din secretele nucleare! spuse el, iar muncitorii 
fluierară. Patruzeci la sută! strigă el. 

Procentajul real era mai apropiat de cincizeci la sută, dar 
Teddy preferase să coboare puţin ştacheta. CIA-ul fusese 
beştelit serios pentru hoţiile chinezilor. 

Timp de cinci minute Aaron Lake îi acuză vehement pe 
chinezi, jaful căruia se dedau şi acumulările lor militare fără 
precedent. Strategia îi aparţinea lui Teddy. Foloseşte-i pe 
chinezi, nu pe ruşi, ca să-i sperii pe alegătorii americani. Nu 
le sugera nimic altceva. Protejează ameninţarea reală 
pentru mai târziu în cursul campaniei. 

Sincronizarea lui Lake se dovedi aproape perfectă, iar 
concluzia lui făcu să se cutremure zidurile. În clipa când 
promise dublarea bugetului pentru apărare în primii patru 
ani de mandat, angajaţii de la D-L Trilling care fabricau 
elicoptere militare izbucniră în ovaţii frenetice. 

Teddy se uită în tăcere, foarte mândru de ceea ce 
crease. Reuşiseră să compromită spectacolul din New 
Hampshire pur şi simplu privindu-l de sus. Numele lui Lake 
nu figurase pe buletinele de vot, iar congresmanul fusese 
primul candidat din ultimele decenii care se declarase 
mândru de acest fapt. „Cine are nevoie de New Hampshire? 
ar fi declarat el. O să câştige în restul ţării.” 

Lake îşi încheie discursul în mijlocul unor aplauze 
furtunoase şi strânse încă o dată mâinile tuturor celor de pe 
scenă. Reporterii de la CNN se întoarseră în studioul 


60 


central, unde comentatorii aveau să petreacă un sfert de 
oră spunându-le telespectatorilor la ce asistaseră. 

Aşezat la masă, Teddy apăsă pe nişte butoane şi 
imaginea de pe ecran se schimbă. 

— Uite şi produsul finit, spuse el. Prima tranşă. 

Era un clip televizat pentru candidatul Lake, care începu 
cu imaginea unui şir de generali chinezi cu figuri sumbre, 
aflaţi la o paradă militară şi uitându-se la utilajele de război 
ce le defilau pe sub ochi. „Credeţi că lumea a devenit mai 
sigură?” întrebă o voce profundă şi amenințătoare din off. 
Urmară instantanee cu o serie din marii demenţi ai lumii, 
asistând cu toţii la parade militare - Hussein, Gaddafi, 
Miloşevici şi Kim din Coreea de Nord. Până şi amărâtul de 
Castro, cu rămăşiţele armatei lui de drojdieri plimbându-se 
prin Havana, se alese cu câteva fracțiuni de secundă de 
apariţie televizată. „Armata noastră nu ar mai fi în stare să 
facă acum ce a făcut în 1991, în timpul Războiului din Golf, 
spuse vocea cu o gravitate atât de mare, de parcă tocmai 
s-ar fi declanşat un alt conflict. După aceea ecranul găzdui 
o explozie şi o ciupercă atomică, urmate de imaginea a mii 
de indieni ieşiţi să danseze pe străzi. O a doua explozie fu 
continuată de data asta de dânsul la fel de bucuros al 
vecinilor pakistanezi. 

„China vrea să invadeze Taiwanul, urmă vocea, în timp 
ce pe ecran un milion de soldaţi chinezi mărşăluiau într-o 
cadență perfectă. Coreea de Nord vrea Coreea de Sud, 
adăugă ea, pe când tancurile străbăteau zona 
demilitarizată. lar Statele Unite sunt de fiecare dată o ţintă 
la îndemână.” 

Glasul de până atunci fu înlocuit rapid de un altul mai 
strident, iar clipul prezenta o dezbatere din cadrul 
Congresului, în care un general cu pieptul plin de medalii se 
adresă pe un ton critic unei subcomisii oarecare. 
„Dumneavoastră, cei din Congres - spunea el - cheltuiţi în 
fiecare an mai puţin pentru armată. Bugetul apărării din 
anul ăsta e mai mic decât cel de acum cincisprezece ani. 
Vreţi să fim gata de război în Coreea, în Orientul Mijlociu, 


61 


iar mai nou în Europa de Est, dar continuaţi să ne micşoraţi 
bugetul. Situaţia e foarte gravă.” Ecranul deveni negru, fără 
nicio imagine, după care prima voce spuse: „Cu 
doisprezece ani în urmă existau două supraputeri. Acum nu 
mai există niciuna.” În clipa următoare pe ecran se ivi 
chipul frumos al lui Aaron Lake, iar în încheierea clipului 
glasul rosti: „Nu cădeţi din Lake în puț”. 

— Nu prea-mi place, spuse York după o pauză. 

— De ce? 

— E prea negativ. 

— Splendid. Te face să simţi că te strâng pantofii, nu? 

— Foarte tare. 

— Perfect. O să apărem la televizor până la loc comanda 
o săptămână, şi bănuiesc că uşurinţa pe care-o are deja 
Lake o să crească. Clipurile or să-i facă pe oameni să se 
foiască şi să nu le placă defel ceea ce văd. 

York ştia care avea să fie rezultatul. Oamenii aveau să se 
foiască sub impactul puternic al clipurilor, după care aveau 
să se sperie de moarte, iar Lake avea să devină brusc 
vizionar. Teddy miza masiv pe teroare. 


La Trumble existau câte două camere cu televizor în 
fiecare aripă; erau două încăperi mici şi nemobilate, unde 
puteai să fumezi şi să te uiţi la ce voiau paznicii. Aparatele 
nu aveau telecomandă - încercaseră la început şi cu ea, dar 
provocase prea multe probleme. Cele mai mari neplăceri 
aveau loc când băieţii nu cădeau de acord la ce să se uite. 
Aşa că alegerea fusese lăsată în seama paznicilor. 

Regulamentul le interzicea deţinuţilor să aibă propriile lor 
televizoare. 

Întâmplător, paznicului de serviciu îi plăcea baschetul. Pe 
ESPN se transmitea un meci din campionatul universitar, iar 
camera era ticsită cu deţinuţi. Hatlee Beech nu putea să 
sufere sportul, aşa că stătea singur în cealaltă încăpere cu 
televizor şi se uita în neştire la seriale. Pe vremea când 
prezidase şi lucrase câte douăsprezece ore pe zi, nu 
deschisese niciodată televizorul. Cine avea timp? Infiinţase 


62 


cabinetul de lucru la el acasă, unde dictase opinii până 
noaptea târziu, pe când ceilalţi erau cu ochii lipiţi de ecran 
şi nu ratau niciunul dintre programele cu audienţă mare. 
Acum, uitându-se la aiurelile alea idioate, îşi dădu seama ce 
noroc avusese. Din foarte multe puncte de vedere. 

Îşi aprinse o ţigară. Nu mai fumase din colegiu, iar în 
primele două luni petrecute la Trumble rezistase tentaţiei. 
În prezent îl ajută să-şi învingă plictiseala, dar nu fuma mai 
mult de un pachet pe zi. Avea probleme cu tensiunea, iar 
bolile de inimă erau o moştenire de familie. Dat fiind că 
avea cincizeci şi şase de ani şi mai trebuia să stea acolo 
încă nouă, era sigur că avea să plece în pardesiu de 
scânduri. 

Trecuseră trei ani, o lună şi o săptămână, iar Beech încă 
număra zilele scurse şi pe cele pe care trebuia să le mai 
petreacă acolo. Cu doar patru ani în urmă îşi clădise 
reputaţia unui tânăr judecător federal care nu ştia de glumă 
şi căruia îi plăcea să se ducă dintr-un loc în altul. Patru ani 
afurisiţi. Când se deplasa dintr-o judecătorie din East Texas 
în alta, avea la dispoziţie un şofer, o secretară, un grefier şi 
un şef al poliţiei. Ori de câte ori intra într-o sală de 
judecată, oamenii se ridicau din respect. Avocaţii îl apreciau 
la superlativ pentru corectitudine şi pentru cât de mult 
muncea. Soţia lui fusese o femeie antipatică, dar izbutise să 
trăiască în pace alături de ea, fie şi la gândul trustului 
petrolier al familiei. Fusese o căsnicie stabilă şi nu foarte 
afectuoasă, dar aveau trei copii care ajunseseră la colegiu 
şi erau tot atâtea motive de mândrie. Trecuseră împreună 
prin câteva momente grele şi erau hotărâți să 
îmbătrânească unul lângă altul. Ea avea bani, el - o poziţie 
respectabilă. Puseseră împreună bazele unei familii. Unde 
să te mai duci? 

În niciun caz la închisoare. 

Patru ani afurisiţi. 

Problema băutului apăruse din senin. Poate că din cauza 
stresului de la serviciu, sau ca să scape de cicălelile soţiei. 
Ani de zile după ce terminase dreptul, băuse doar câte un 


63 


pahar sau două la ocazii, fără să întreacă măsura. Şi în 
orice caz, nu făcuse din asta un obicei. Odată, pe când 
copiii erau mici, soţia lui îi dusese în Italia două săptămâni. 
Beech rămăsese singur, lucru care-i convenise de minune. 
Dintr-un motiv pe care nu putea nici să-l determine, nici să 
şi-l amintească, o dăduse pe whisky. Începuse să bea 
zdravăn şi nu se mai oprise. Whisky-ul devenise important. 
Işi păstra câte o sticlă în birou şi o scotea pe furiş noaptea 
târziu. El şi soţia lui dormeau în paturi separate, aşa că se 
întâmplase foarte rar să fie prins. 

Drumul la Yellowstone fusese ocazionat de o conferinţă 
de trei zile pe probleme judiciare. Pe tânără o întâlnise într- 
un bar din Jackson Hole. După ore întregi de băut, luaseră 
trista decizie a unei plimbări cu maşina. În timp ce Hatlee 
se afla la volan, ea se dezbrăcase pentru simplul motiv că 
aşa i se năzărise. Nu se pusese problema unui raport 
sexual, iar în starea în care se afla atunci, judecătorul era 
complet inofensiv. 

Cei doi autostopişti erau nişte elevi de colegiu din D.C., 
care se întorceau din vacanţă. Amândoi muriseră pe loc, 
făcuţi zob într-o curbă a unui drum îngust de un şofer beat, 
care nu apucase să-i vadă. Maşina tinerei fusese găsită într- 
un şanţ, cu Beech incapabil să-şi descleşteze mâinile de pe 
volan. Fata era goală puşcă şi îşi pierduse cunoştinţa. 

Beech nu-şi mai amintise nimic. Câteva ore mai târziu, 
după ce se trezise, văzuse pentru prima dată cum arăta o 
celulă pe dinăuntru. „Ar fi bine să te-obişnuieşti”, îi spusese 
şeriful cu un rânjet. 

Ceruse ajutor şi trăsese toate sforile din lume, dar fără 
succes. Muriseră doi tineri, iar el fusese surprins cu o 
femeie dezbrăcată. Banii de pe urma petrolului îi avea 
nevastă-sa, aşa că prietenii lui fugiseră ca potârnichile. În 
cele din urmă, nimeni nu se ridicase în apărarea 
onorabilului Hatlee Beech. 

Avusese noroc că primise doar doisprezece ani. O 
mulţime de mame şi de reprezentanţi ai ligilor studenţeşti 


64 


protestaseră în faţa judecătoriei cu ocazia primei lui apariţii 
oficiale. Ar fi vrut cu toţii o condamnare pe viaţă. Pe viaţă! 

lată-l, aşadar, pe el însuşi, onorabilul Hatlee Beech, 
acuzat de două ori de ucidere din culpă şi fără un apărător 
de nădejde, în organism se găsise suficient alcool pentru 
deschiderea unei distilerii. Un martor declarase că depăşise 
limita de viteză şi circulase pe contrasens. 

Privind acum în urmă, îşi dădea seama că avusese noroc 
intrând sub jurisdicţia federală. Altminteri ar fi fost expediat 
în cine ştie ce închisoare a unui stat anume, unde lucrurile 
stăteau mult mai prost. Orice s-ar zice, federalii ştiau cum 
să administreze o închisoare. 

Fuma de unul singur în semiîntuneric, uitându-se la nişte 
seriale comice difuzate la ore de vârf, scrise de copii de 
doisprezece ani şi urmate - în acest caz - de unul dintre 
numeroasele clipuri electorale ale momentului. Era unul pe 
care Beech nu-l mai văzuse până atunci - un material scurt, 
cu o voce sumbră, care prevestea lucruri cumplite dacă 
ţara nu se grăbea să producă mai multe bombe. Clipul era 
bine închegat, dura un minut şi jumătate, costa o avere şi 
transmitea un mesaj pe care nu voia nimeni să-l asculte. Nu 
cădeţi din Lake în puț. 

Cine dracu' era Aaron Lake? 

Beech se pricepea la politică. Pe vremuri fusese pasiunea 
lui, iar la Trumble era cunoscut drept un om care stătea cu 
ochii pe Washington. Era unul dintre puţinii deţinuţi cărora 
le păsa ce se întâmpla acolo. 

Aaron Lake? Beech îl ratase. Ce strategie ciudată, să intri 
în cursă ca necunoscut imediat după New Hampshire. 
Întotdeauna se găseau destui clovni care se trezeau că vor 
să fie preşedinţi. 

Soţia îl dăduse afară din casă pe Beech înainte ca el să-şi 
recunoască vina pentru cele două cazuri de ucidere din 
culpă. În mod firesc, femeia goală din maşină o supărase 
mai mult decât autostopiştii morţi. Copiii se situaseră de 
partea ei, fiindcă avea bani şi fiindcă tatăl lor o dăduse în 
bară atât de rău. Din punctul lor de vedere, fusese o decizie 


65 


simplă. Divorțul fusese oficializat la o săptămână după 
sosirea lui la Trumble. 

Băiatul lui mai mic îl vizitase de două ori în cei trei ani, o 
lună şi o săptămână. Ambele vizite avuseseră loc pe şest, 
că nu cumva să afle mama, care le interzisese copiilor să se 
ducă la Trumble. 

Pe urmă fusese dat în judecată de cele două familii ale 
căror copii îşi pierduseră viaţa din cauza lui. Neavând niciun 
prieten dispus să-l ajute, încercase să se apere singur din 
închisoare. Dar nu prea era mare lucru de apărat. Instanţa 
de judecată îl condamnase la despăgubiri în valoare de 
cinci milioane de dolari. Făcuse apel de la Trumble, îl 
pierduse, iar apoi făcuse recurs. 

Pe scaunul de alături, lângă ţigări, se afla un plic adus 
mai devreme de Trevor, avocatul. Se respinsese şi recursul. 
Hotărârea era bătută în cuie. 

Asta nu avea mare importanţă, fiindcă Beech îşi 
declarase totodată intrarea în faliment. Dactilografiase el 
însuşi actele în biblioteca de drept, anexând o declaraţie de 
pauperitate şi trimițând totul pe adresa judecătoriei din 
East Texas unde pe vremuri fusese privit ca un zeu. 

Condamnat, divorţat, exclus din barou, închis, dat din 
nou în judecată, falit. 

Majoritatea rataţilor de la Trumble se acomodaseră acolo 
fiindcă nu avuseseră mare lucru de pierdut. Cei mai mulţi 
erau recidivişti cărora li se mai dăduse o şansă, dar o 
irosiseră. lar locul ăla afurisit le plăcea, fiindcă era mai bun 
decât toate închisorile prin care trecuseră. 

Însă Beech pierduse enorm şi căzuse de sus de tot. Cu 
doar patru ani în urmă avusese o soţie cu milioane de dolari 
în cont, trei copii care îl iubeau şi o ditamai casă într-un 
orăşel. Era judecător federal, fusese numit pe viaţă de 
preşedinte şi câştiga 140 000 de dolari pe an, ceea ce nu 
era un salariu rău, chiar dacă se situa mult sub dobânzile 
încasate de nevastă-sa de pe urma petrolului. Era chemat 
de două ori pe an pentru întâlnirile oficiale de la 
Departamentul Justiţiei. Ce mai, fusese un tip important. 


66 


Un vechi prieten avocat trecuse pe la el de două ori în 
drum spre Miami, unde locuiau copiii lui, şi îşi făcuse timp 
ca să-l pună la curent cu ultimele bârfe. Cele mai multe 
erau neimportante, dar existau zvonuri insistente cum că 
fosta doamnă Beech îşi găsise pe altcineva. Cu nişte 
milioane de dolari şi o pereche de şolduri unduitoare, era 
doar o chestiune de timp. 

Incă un clip. Nu cădeţi din Lake în puț, pentru a doua 
oară. De data asta, pe o peliculă granulată apărură mai 
mulţi bărbaţi croindu-şi drum prin deşert, unde efectuau 
diverse manevre, trăgeau şi parcurgeau un fel de program 
de instrucţie. Apoi în locul lor se ivi chipul sinistru al unui 
terorist (păr şi ochi negri, piele măslinie, evident un islamist 
fanatic) care transmise în arabă următorul mesaj subtitrat 
în engleză: „O să-i ucidem pe americani oriunde o să dăm 
de ei. Suntem gata să murim în războiul nostru sfânt 
împotriva marelui Satan”. După aceea pe ecran defilară în 
grabă câteva imagini cu o serie de clădiri incendiate, 
ambasade bombardate, un autobuz plin cu turişti aruncat în 
aer şi rămăşiţele unui avion împrăştiate pe un câmp. 

Pe urmă îşi făcu apariţia o figură atrăgătoare: domnul 
Aaron Lake în persoană. Acesta se uită ţintă la Hatlee 
Beech şi spuse: „Sunt Aaron Lake şi probabil că nu mă 
cunoaşteţi. Candidez la preşedinţie fiindcă sunt speriat. 
Speriat de China, de Europa de Est şi de Orientul Mijlociu. 
Speriat de lumea aceasta primejdioasă. Speriat de ceea ce 
s-a întâmplat cu armata noastră. Anul trecut guvernul 
federal a înregistrat un excedent uriaş, dar a cheltuit mai 
puţin decât cu cincisprezece ani în urmă pe apărare. Ne 
complăcem fiindcă avem o economie puternică, numai că 
lumea din ziua de azi e mult mai periculoasă decât credem. 
Duşmanii noştri au făcut front comun şi nu ne putem apăra. 
Dacă o să fiu ales, o să dublez cheltuielile pentru apărare 
pe durata mandatului.” 

Nu tu zâmbete, nu tu afecţiune. Doar un mesaj simplu 
din partea unui om care vorbea cum nu se poate mai 
serios. O voce din off repetă: „Nu cădeţi din Lake în puț”. 


67 


Nu-i rău, îşi zise Beech. 

Işi mai aprinse o ţigară, ultima din seara aceea, şi se uită 
la plicul de pe scaunul gol de alături: despăgubiri în valoare 
de cinci milioane de dolari, solicitate de cele două familii. 
Dacă ar fi putut, efectiv ar fi plătit. Nu-i văzuse în viaţa lui 
pe tinerii pe care-i omorâse. În ziarul apărut în prima zi de 
după accident le privise fotografiile zâmbitoare - un băiat şi 
o fată. Doi elevi la colegiu, care se bucurau de frumuseţea 
verii. 

Îi lipsea whisky-ul. 

Putea să evite jumătate din despăgubiri în virtutea 
falimentului, însă cealaltă jumătate consta în daune 
punitive, de care nu avea cum să scape. Asta însemna că 
aveau să-l urmărească oriunde s-ar fi dus, chit că pierduse 
speranţa că ar mai fi putut ajunge undeva. La ispăşirea 
pedepsei urma să aibă şaizeci şi cinci de ani, dar era 
convins că nu avea să-i mai apuce. Aveau să-l scoată de la 
Trumble într-un sicriu şi să-l trimită acasă în Texas, unde 
avea să fie îngropat în spatele bisericuţei în care fusese 
botezat. Poate că unul dintre copii avea să se îndure şi să-i 
pună o piatră de mormânt. 

Beech ieşi din cameră fără să stingă televizorul. Era 
aproape zece, ora când se dădea stingerea. Colegul lui de 
celulă era Robbie, un tinerel din Kentucky care spărsese 
două sute patruzeci de case înainte de-a fi prins. Acesta 
vânduse pistoalele, cuptoarele cu microunde şi 
casetofoanele pe care le furase ca să-şi cumpere cocaina. 
După patru ani de stat la Trumble era veteran, iar 
vechimea îi dăduse dreptul să-şi aleagă patul de jos. Beech 
se furişă în cel de deasupra, spuse „Noapte bună, Robbie” 
şi stinse lumina. 

— "te bună, Hatlee, răspunse şoptit puştiul. 

Uneori stăteau de vorbă pe întuneric. Pereţii erau din 
beton scoriat, iar uşa de metal, aşa că niciunul dintre 
cuvintele rostite nu se auzea în afara încăperii micuţe. 
Robbie avea douăzeci şi cinci de ani, iar în momentul 
plecării de la Trumble urma să facă patruzeci şi cinci. O 


68 


condamnare de douăzeci şi patru de ani - câte unul pentru 
fiecare zece case sparte. 

Perioada dintre vâărâtul în pat şi adormit era cea mai rea 
dintre toate. Trecutul te copleșea prin prezenţă - greşelile, 
nefericirea, tot ce-ai fi putut sau ar fi trebuit să faci. Oricât 
s-ar fi chinuit, Hatlee nu putea să închidă ochii şi să 
adoarmă. Mai întâi trebuia să se autopedepsească. Avea o 
nepoată pe care nici măcar nu apucase s-o vadă şi de 
fiecare dată începea cu ea. Urmau cei trei copii. Pe soţie 
putea s-o sară. Dar se gândea întotdeauna la banii ei. Şi la 
prieteni. Ah, prietenii. Pe unde-or fi umblând? 

Stătea aici de trei ani, fără viitor şi având drept singură 
zestre trecutul. Până şi amărâtul de Robbie care dormea 
dedesubt visa la un nou început la patruzeci şi cinci de ani. 
În cazul lui Beech, nici nu se punea problema. Uneori 
aproape că tânjea după pământul cald din Texas, 
îngrămădit cu lopata deasupra lui, în spatele bisericuţei. 

Era imposibil să nu-i pună cineva o piatră de mormânt. 


6 


Pentru Quince Garbe, 3 februarie avea să fie cea mai 
urâtă zi din viaţă. Nu lipsise mult să fie şi ultima, ba chiar ar 
fi fost dacă medicul personal n-ar fi fost plecat din oraş. Nu 
avea reţetă pentru somnifere şi nici destul curaj ca să-şi 
pună pistolul la tâmplă. 

Ziua începu destul de plăcut, cu un mic dejun compus 
dintr-o farfurie de cereale pe care le mâncă târziu şi de unul 
singur. Soţia lui în vârstă de douăzeci şi şase de ani plecase 
deja în oraş, gata de o nouă zi de evenimente de binefacere 
şi accese febrile de voluntarism provincial, care o făceau să 
fie mereu ocupată şi departe de el. 

În clipa când Quince plecă din spaţioasa lui reşedinţă de 
bancher de la marginea orăşelului Bakers, lowa, ca să 


69 


meargă timp de zece minute la volanul Mercedesului 
personal lung, negru şi vechi de unsprezece ani, până la 
serviciu, începuse să ningă. Era una dintre figurile 
importante ale oraşului, un Garbe, un om venit dintr-o 
familie printre ale cărei proprietăţi se numărase generaţii la 
rând şi banca. Parcă în locul rezervat din spatele clădirii 
băncii, aflate cu faţa la strada principală, şi făcu un ocol 
scurt pe la poştă, aşa cum obişnuia de două ori pe 
săptămână. De ani buni îşi închiriase o căsuţă poştală 
privată, departe de ochii soţiei şi îndeosebi de cei ai 
secretarei. 

Din cauză că era unul dintre foarte puţinii oameni bogaţi 
din Bakers, lowa, se întâmpla foarte rar să stea de vorbă cu 
lumea pe stradă. Nu-l interesa ce credeau ceilalţi. ÎI 
venerau cu toţii pe taică-său, iar acest lucru era suficient 
pentru bunul mers al afacerii. 

Oare avea să fie obligat să-şi schimbe felul de a fi după 
moartea bătrânului? Avea să fie nevoit să împartă zâmbete 
pe trotuarele din Bakers şi să se înscrie la clubul Rotary 
înfiinţat de propriul lui bunic? 

Quince se săturase ca siguranţa lui să depindă de 
mofturile publicului. Se plictisise să se bazeze pe taică-său 
pentru deplina satisfacţie a clienţilor, se făcuse lehamite 
atât de zăpadă, cât şi de nevastă-sa, iar lucrul pe care şi-l 
dorea cel mai mult în dimineaţa aceea de februarie era o 
scrisoare de la dragul lui Ricky. Un bileţel prin care să se 
confirme întâlnirea. 

Dorinţa pătimaşă a lui Quince era să petreacă trei zile 
pline de căldură alături de Ricky, într-o croazieră romantică. 
Poate că nici nu avea să se mai întoarcă. 

In Bakers trăiau optsprezece mii de locuitori, aşa că 
poşta centrală de pe strada principală era de obicei 
aglomerată. Şi de fiecare dată la ghişeu se afla un alt 
funcţionar. De fapt, aşa închinase căsuţa poştală - 
aşteptase intrarea în schimb a unui nou angajat. Chiriaşul 
oficial era CMT Investments. Se îndreptă direct spre cutia 


70 


aflată după un colţ, alături de alte câteva sute, lipite de 
unul dintre pereţii clădirii. 

Înăuntru se găseau trei scrisori, iar în secunda când puse 
mâna pe ele ca să le vâre în buzunarul paltonului, se făcu 
inima cât un purice, observând că una era de la Ricky. 
Merse cu un pas vioi pe strada principală şi după câteva 
minute, la zece fix, intră în sediul băncii. Tatăl lui era deja 
acolo de patru ore, dar cei doi încetaseră de mult să se 
ciorovăiască în legătură cu programul de lucru al lui 
Quince. Ca de fiecare dată, se opri la biroul secretarei ca 
să-şi scoată grăbit mănuşile, ca şi cum l-ar fi aşteptat nişte 
chestiuni de mare importanţă. Secretara îi înmână 
corespondenţa şi cele două mesaje telefonice, amintindu-i 
că peste două ore trebuia să ia prânzul cu un agent 
imobiliar din oraş. 

Se încuie în biroul personal, îşi aruncă mănuşile într-o 
parte şi paltonul în cealaltă, iar apoi deschise scrisoarea de 
la Ricky. Se aşeză pe canapea şi îşi puse ochelarii, 
răsuflând din greu nu din cauza mersului pe jos, ci a 
presimţirilor. Când începu să citească, era pe punctul de-a 
fi stârnit. 

Cuvintele îl loviră ca nişte gloanţe. După cel de-al doilea 
paragraf, Quince scoase un vaiet chinuit şi prelung, urmat 
de un „O, Doamne”, repetat de câteva ori şi în cele din 
urmă de un şuierat cu glasul coborât: „Ticălosule”. 

Taci, îşi spuse el, secretara trage mereu cu urechea. 
Prima citire îl şocă, a doua îl făcu să nu-şi creadă ochilor. 
Realitatea începu să se contureze o dată cu a treia 
parcurgere a scrisorii, iar lui Quince prinse să-i tremure una 
din buze. Nu plânge, fir-ar a dracului, îşi impuse el. 

Aruncă scrisoarea pe jos şi se învârti de câteva ori în jurul 
mesei de lucru, străduindu-se să nu se uite la chipurile 
vesele ale soţiei şi copiilor. Fotografiile de la şcoală şi 
portretele de familie care se întindeau pe durata a douăzeci 
de ani se găseau aliniate pe bufet, chiar sub fereastră. Işi 
aruncă ochii pe geam şi văzu zăpada care începuse să 
acopere trotuarele. Dumnezeule, ce boală avea pe Bakers, 


71 


lowa. Crezuse că putea să plece şi să-şi piardă urma pe o 
plajă unde să-şi facă mendrele cu un tinerel arătos şi de 
unde eventual să nu se mai întoarcă niciodată. 

Acum însă era nevoit s-o ia din loc în cu totul alte 
împrejurări. 

E o glumă, o farsă, îşi spuse el, dar îşi dădu seama 
imediat că nu avea rost să se amăgească. Şmecheria 
fusese pusă la cale cu o mână de maestru, iar ideea de 
bază a mesajului fusese exprimată perfect. Căzuse în 
capcana unui profesionist. 

Toată viaţa luptase împotriva propriilor dorinţe. Până la 
urmă îşi luase inima în dinţi şi prinsese taurul de coarne, 
dar iată că tocmai acum era împuşcat între ochi de cineva 
băgat la zdup. Ce prostie făcuse! Cum să iasă dintr-un 
asemenea bucluc? 

Îi trecură prin cap tot felul de gânduri, în timp ce privea 
ninsoarea. Sinuciderea era o soluţie simplă, însă medicul lui 
plecase din oraş şi, de fapt, nu voia să moară. Cel puţin nu 
încă. Nu ştia de unde să facă rost de o sută de mii pe care 
să-i trimită fără să provoace suspiciuni. Nemernicul bătrân 
de alături îi dădea doar o alocaţie şi era atent la fiecare 
bănuţ. Nevastă-sa insistase să aibă cecuri comune. Mai 
existau nişte bani în fondurile mutuale, dar nu avea cum să 
umble la ei fără să afle şi ea. Viaţa unui bancher bogat din 
Bakers, lowa, însemna un titlu, un Mercedes un căsoi 
ipotecat şi o soţie implicată în munca de binefacere. Ce 
mult îşi dorea să scape! 

O să plece oricum în Florida, o să descopere de unde 
provenea scrisoarea, o să-l înfunde pe puşcăriaşul ăsta, o 
să-i dea în vileag tentativa de extorcare şi o să se facă 
dreptate. El, Quince Garbe, nu făcuse nimic rău. Pe când 
aici era vorba în mod sigur de un delict. Poate că reuşea să 
angajeze un detectiv, eventual şi un avocat, care să-l 
apere. Împreună or să dea de capăt ticăloşiei. 

Chiar dacă făcea rost de bani şi-i expedia conform 
instrucţiunilor, se crea un precedent, iar Ricky, cine dracu' 


72 


o mai fi şi ăsta, putea să mai ceară şi alţii. Ce l-ar fi putut 
opri să extorcheze la nesfârşit? 

Dacă ar fi avut curaj, ar fi plecat oricum, s-ar fi oprit în 
Key West sau în alt loc unde nu ningea niciodată, ar fi trăit 
aşa cum îşi dorea şi i-ar fi lăsat pe amanţii ăştia din Bakers, 
lowa, să-l bârfească o jumătate de secol de-acum încolo. 
Insă Quince nu avea curaj şi tocmai de aceea era atât de 
trist. 

Copiii se uitau la el, cu feţele lor pistruiate şi cu nişte 
zâmbete nemodificate de aparatele pentru îndreptarea 
dinţilor. Simţi un gol în inimă şi înţelese că avea să facă rost 
de bani şi să-i trimită exact aşa cum se spusese. Trebuia 
să-i apere. Nu aveau nicio vină. 

Capitalul actual al băncii era de aproximativ zece 
milioane de dolari, controlaţi strict de bătrânul care în clipa 
aceea urla ceva pe hol. Moşul avea optzeci şi unu de ani şi, 
chiar dacă era sănătos-voinic, vârsta era vârsta. După 
moartea lui, Quince trebuia să împartă moştenirea cu o 
soră din Chicago însă banca avea să-i rămână lui. O să 
vândă toată blestemăţia asta cât mai repede şi o să plece 
din Bakers cu câteva milioane în buzunar. Totuşi, până 
atunci era obligat să facă exact ce făcuse dintotdeauna: să 
aibă grijă să nu-l supere pe bătrân. 

Faptul că avea să fie dat de gol de un puşcăriaş avea să-l 
distrugă pe taică-său, rezolvând totodată în bună măsură şi 
problema capitalului. Pe care, atâta cât o să rămână, o să-l 
primească sora lui din Chicago. 

După ce urletele de afară se domoliră, ieşi pe uşă şi trecu 
prin dreptul secretarei, dorind să-şi ia o ceaşca de cafea. N- 
o băgă în seamă nici când se întoarse, iar apoi încuie uşa, 
citi scrisoarea pentru a patra oară şi îşi puse ordine în 
gânduri. O să facă rost de bani, o să-i expedieze conform 
instrucţiunilor şi o să se roage din suflet ca Ricky să 
dispară. Dacă nu, dacă mai cerea şi altă dată, Quince o să- 
şi sune medicul şi o să-şi procure nişte pastile. 

Agentul imobiliar în compania căruia trebuia să ia prânzul 
era un tip căruia îi plăcea să rişte şi să eludeze legea, 


73 


probabil un escroc. Quince începu să facă planuri. O să 
aranjeze împreună câteva împrumuturi dubioase, o să 
supravegheze nişte terenuri, o să dea bani cu dobânda, o 
să vândă unui om de paie şi aşa mai departe. Ştia cum 
trebuia procedat. 

Avea să facă rost de bani. 


Clipurile cu iz apocaliptic ale campaniei lui Lake avură un 
impact extrem de puternic, cel puţin asupra opiniei publice. 
Sondajele masive din prima săptămână arătară o creştere 
spectaculoasă a gradului de recunoaştere a numelui, de la 
2 la 20 la sută, deşi materialele video displăcură tuturor. 
Erau înspăimântătoare, iar oamenii nu aveau chef să se 
gândească la războaie, la terorism şi la tot felul de bombe 
nucleare transportate dincolo de munţi pe întuneric. Ei 
văzuseră clipurile (era imposibil să le ratezi) şi auziseră 
mesajul, însă majoritatea alegătorilor pur şi simplu nu mai 
voiau să fie bătuţi la cap. Erau prea ocupați să câştige şi să 
cheltuiască. Când asemenea probleme se iveau pe fundalul 
unei economii prospere, preferau să se limiteze la vechile 
discuţii despre valorile familiale şi despre reducerea 
impozitelor. 

Primii reporteri care-i luară interviuri candidatului Lake îl 
tratară ca pe un veleitar oarecare până când congresmanul 
anunţă în direct că primise peste unsprezece milioane de 
dolari în mai puţin de o săptămână ca sprijin pentru 
campanie. 

— Ne aşteptam ca peste două săptămâni să avem 
douăzeci de milioane, spuse el fără să se laude, după care 
începu să fie vânat de emisiunile de ştiri. 

Teddy Maynard îl asigurase că banii aveau să fie vărsaţi 
conform declarațiilor. Douăzeci de milioane în două 
săptămâni nu se mai strânseseră niciodată, iar la sfârşitul 
zilei Washington-ul fierbea deja sub impresia acestei 
informaţii. Frenezia ajunse la paroxism când Lake acordă 
interviuri - din nou în direct - pentru două dintre cele trei 
emisiuni dedicate ştirilor de seară. Arăta excelent: un 


74 


zâmbet larg, cuvinte bine alese, un costum elegant, părul 
îngrijit. Individul avea şanse mari. 

Confirmarea finală a faptului că Aaron Lake era un 
candidat serios sosi în ultima parte a zilei, când unul dintre 
adversari se luă de el. Senatorul Britt din Maryland îşi 
depusese candidatura de un an şi terminase al doilea în 
New Hampshire, la distanţă de locul trei. Strânsese nouă 
milioane, cheltuise considerabil mai mult şi fusese nevoit să 
irosească jumătate din timpul disponibil cerând bani în loc 
să facă efectiv campanie. Se săturase să cerşească, să-şi 
reducă personalul şi să-şi facă griji pentru clipurile de la 
televiziune, iar când un reporter îl întrebă de Lake şi de cele 
douăzeci de milioane, Britt izbucni: 

— Sunt bani murdari. Niciun candidat cinstit nu poate 
strânge atât de mult într-un timp atât de scurt. 

În momentul declaraţiei, Britt dădea mâna cu un număr 
de posibili alegători şi stătea în ploaie la intrarea într-o 
uzină chimică din Michigan. 

Comentariul despre banii murdari fu repetat cu încântare 
de presă şi ajunse în curând pe buzele tuturor. 

Aaron Lake îşi făcuse apariţia. 


Senatorul Britt din Maryland avea şi alte probleme, deşi 
încercase să le dea uitării. 

Cu nouă ani în urmă, efectuase un turneu documentar în 
Asia de Sud-Est. Ca de obicei, el şi colegii lui din Congres 
avuseseră bilet de avion la clasa întâi, stătuse în hoteluri 
selecte şi mâncase homari, cu scopul de a studia sărăcia 
din regiune şi de a da de capăt scandalului violent pe care-l 
stârnise firma Nike prin felul cum folosea mână ieftină de 
lucru din alte ţări. La începutul călătoriei, Britt cunoscuse o 
fată la Bangkok şi, pretextând o boală, se hotărâse să 
rămână pe loc, în timp ce amicii lui îşi continuaseră 
călătoria de documentare în Laos şi Vietnam. 

O chema Payka şi nu era prostituată. Avea douăzeci de 
ani, lucra ca secretară în cadrul Ambasadei americane din 
Bangkok şi fiindcă era în serviciul ţării lui, Britt încercase un 


75 


vag sentiment de proprietate. Era departe de Maryland, de 
soţie, de cei cinci copii şi de alegători. La rândul ei, Payka 
era frumoasă, bine făcută şi foarte dornică să studieze în 
Statele Unite. 

Ceea ce începuse ca o toană se transformase rapid în 
idilă, iar senatorul Britt trebuise să facă eforturi serioase că 
să se întoarcă la Washington. După două luni se înapoiase 
la Bangkok, spunându-i soţiei că avea nişte treburi urgente 
şi totodată secrete. 

În nouă luni efectuase patru călătorii în Thailanda, toate 
la clasa întâi şi pe banii contribuabilului, ceea ce-i făcuse 
până şi pe globe-trotterii din Senat să şuşotească. Britt 
trăsese nişte sfori pe la Departamentul de Stat şi se părea 
că Payka avea undă verde spre State. 

Dar nu mai ajunsese. În timpul celei de-a patra întâlniri 
(şi ultima), ea mărturisise că era gravidă. Fiind catolică, 
avortul ieşea din discuţie. Britt o îmbărbătase, îi spusese că 
avea nevoie de un timp de gândire şi o ştersese din 
Bangkok în puterea nopţii. Documentarea luase sfârşit. 

La începutul carierei lui în Senat, Britt, care era mână 
forte în domeniul fiscal, atrăsese de câteva ori atenţia 
mass-media criticând risipa pe care-o făcea CIA. Teddy 
Maryland nu scosese un cuvânt, dar bineînţeles că 
urecheala primită nu-i plăcuse câtuşi de puţin. Dosarul 
destul de subţire al senatorului Britt fusese scos de la 
naftalină şi transformat într-o prioritate, iar cu ocazia 
proximei lui deplasări la Bangkok CIA îl însoţise. Fireşte că 
Britt nu fusese la curent, dar agenţii stătuseră lângă el, tot 
la clasa întâi, fiind înlocuiţi apoi de alţi agenţi care se 
găseau deja la Bangkok. Aceştia ţinuseră sub supraveghere 
hotelul în care cei doi porumbei petrecuseră trei zile, îi 
fotografiaseră pe când luau masa în restaurante scumpe şi 
văzuseră tot Britt era neglijent şi prostovan. 

Mai târziu, după naşterea copilului, CIA intrase în posesia 
registrelor de la spital, iar apoi a foii de observaţie prin care 
se puteau sesiza legăturile de sânge şi ADN. Payka îşi 


76 


păstrase postul de la ambasadă, aşa că fusese uşor de 
găsit. 

Când copilul împlinise un an, fusese fotografiat stând pe 
genunchii Paykei într-un parc din centru. Urmaseră şi alte 
poze, iar la patru ani băieţelului începuse deja să i se facă 
dor de senatorul Dan Britt din Maryland. 

Tăticul lui plecase de mult. Zelul lui Britt pentru 
călătoriile de documentare din Asia de Sud-Est scăzuse 
vertiginos, făcându-l să-şi îndrepte atenţia spre alte regiuni 
importante ale lumii. Nu după multă vreme fusese cuprins 
de ambiţii prezidenţiale, vechea boală senatorială care, mai 
devreme sau mai târziu, îi lovea pe toţi. Nu mai primise 
nicio veste de la Payka, iar coşmarul respectiv fusese uşor 
dat uitării. 

Britt avea cinci copii legitimi şi o soţie cu gura mare. 
Senatorul şi doamna Britt formau o echipă, fiind înhămaţi 
amândoi la atelajul valorilor familiale şi acţionând sub 
deviza „Trebuie să ne salvăm copiii!” Scriseseră împreună o 
carte despre creşterea copiilor într-o cultură americană 
pervertită, deşi odrasla lor cea mai mare avea doar 
treisprezece ani. Când preşedintele fusese pus într-o 
situaţie jenantă din cauza scandalurilor sexuale, senatorul 
Britt devenise cel mai mare flăcău din Washington. 

Împreună cu soţia lui atinsese un punct dureros, iar banii 
începuseră să curgă din partea conservatorilor. Făcuse o 
figură frumoasă în lowa, se situase al doilea în New 
Hampshire, unde nu lipsise mult să câştige, dar după aceea 
intrase în criza de fonduri şi începuse să scadă în sondaje. 

Scăderea avea să se accentueze. După o zi de campanie 
obositoare, apropiații lui se instalară într-un motel din 
Dearborn, Michigan, pentru un somn de câteva ore. Tot 
acolo senatorul fu pus în fine faţa în faţă cu al şaselea său 
copil, deşi nu în carne şi oase. 

Pe agent îl chema McCord şi îl urmărea pe Britt de o 
săptămână, cu o acreditare de presă contrafăcută. Spusese 
că lucra pentru un ziar din Tallahassee însă în realitate era 


71 


agent CIA de unsprezece ani. În jurul lui Britt roiau atâţia 
reporteri, încât nu-i trecuse nimănui prin cap să verifice. 

McCord se împrieteni cu unul dintre asistenții principali ai 
senatorului, iar seara târziu, pe când beau ceva împreuna 
la barul hotelului Holiday Inn, îi mărturisi că avea asupra lui 
ceva de natură să-l distrugă pe candidatul Britt. Mai spuse 
că acel ceva îi fusese înmânat de una din taberele rivale, şi 
anume cea a guvernatorului Tarry. Era un caiet care 
cuprindea câte o bombă pe fiecare pagină: o declaraţie 
scrisă în care Payka explica în linii mari cum decursese 
relaţia cu Britt, două fotografii ale copilului, dintre care una 
fusese făcută când micuțul împlinise şapte ani şi semăna 
din ce în ce mai mult cu tatăl lui, analiza sângelui şi a ADN- 
ului, care stabileau o legătură incontestabilă între tată şi 
fiu, precum şi documentele de călătorie care arătau negru 
pe alb că senatorul irosise 38 600 de dolari din banii 
contribuabilului pentru o aventură amoroasă la celălalt 
capăt al lumii. 

Târgul era simplu şi fără ocolişuri: Britt se retrăgea 
imediat din cursă, iar povestea rămânea un secret. Ziaristul 
McCord era un tip moral şi nu-i plăceau porcăriile de soiul 
ăsta. Guvernatorul Tarry avea să tacă dacă Britt accepta să 
iasă din cursă. Abandonă acum şi nici măcar doamna Britt 
nu avea să afle. 

Puțin după ora unu, la Washington, Teddy Maynard 
prelua apelul lui McCord. Marfa fusese livrată. Britt 
convocase o conferinţă de presă pentru a doua zi la prânz. 

Teddy avea lucruri compromiţătoare despre sute de 
politicieni de ieri şi de azi. Ca grup, erau uşor de prins în 
cursă. Le scoteai în cale o femeie frumoasă şi în general 
strângeai ceva pentru dosar. Dacă femeile mai dădeau greş 
uneori, banii erau infailibili. Nu trebuia decât să-i priveşti 
călătorind, culcându-se cu angajatele, linguşindu-se pe 
lângă guvernele străine suficient de inteligente ca să 
trimită munţi de bani la Washington, lansându-şi campaniile 
şi înființând comitete pentru strângerea de fonduri. Îi 


78 


priveai şi dosarele se îngroşau de la sine. Teddy şi-ar fi dorit 
să fie la fel de uşor şi cu ruşii. 

Deşi îi dispreţuia pe politicieni ca grup, pe câţiva îi 
respecta. Aaron Lake era unul dintre ei. Nu alergase 
niciodată după femei, nu se îmbătase, nu deprinsese 
obiceiuri urâte, nu păruse ahtiat după bani şi nu se dăduse 
mare. Cu cât îl studia mai mult pe Lake, cu atât mai mult îi 
plăcea. 

Işi luă ultimul medicament de seară şi îşi dirijă scaunul cu 
rotile spre pat. Aşadar, Britt ieşise din cursă. Să-i fie de 
bine. Totuşi, păcat că nu putuse să dea publicităţii 
povestea. lpocritul ăla cucernic merita o chelfăneală. Nu-i 
nimic, păstreaz-o şi foloseşte-o mai târziu, îşi spuse el. 
Poate că într-o bună zi preşedintele Lake o să aibă nevoie 
de Britt, iar atunci s-ar putea ca băieţelul din Thailanda să-i 
fie de ajutor. 


7 


Picasso îl dădea în judecată pe Sherlock şi pe alţi pârâţi 
necunoscuţi pentru uşurare în locuri interzise, încercând să- 
i facă să nu mai urineze pe trandafirii lui. Niţică urină care 
greşise adresa nu avea cum să modifice echilibrul vieţii de 
la Trumble, dar Picasso voia şi daune în valoare de cinci 
sute de dolari. lar o asemenea sumă era o chestiune 
serioasă. 

Conflictul mocnea din vara trecută, când Picasso îl 
surprinsese pe Sherlock în flagrant, iar adjunctul 
supraveghetorului-şef sfârşise prin a interveni. Picasso se 
adresase Frăției, cerându-i să soluţioneze cazul. Procesul 
fusese trecut pe rol, după care Sherlock angajase un fost 
avocat pe nume Ratliff, un alt evazionist de anvergură, ca 
să tergiverseze, să obţină amânări, să bată pasul pe loc şi 
să reclame vicii de procedura - lucruri obişnuite pentru cei 


79 


care practicau avocatura dincolo de zidurile închisorii, însă 
tactica lui Ratliff nu fusese privită cu ochi buni de Frăţie, 
aşa că nici Sherlock şi nici avocatul lui nu se bucuraseră de 
stimă şi respectul instanţei. 

Grădina de trandafiri a lui Picasso era un mic lot de 
pământ îngrijit cu drag şi aflat lângă sala de sport. Picasso 
avusese nevoie de trei ani de războaie birocratice pentru a 
convinge un conţopist oarecare din Washington că un 
asemenea hobby era şi fusese dintotdeauna terapeutic, dat 
fiind că deţinutul suferea de câteva tulburări. După ce 
sosise autorizația de amenajare, supraveghetorul-şef 
contrasemnase rapid, iar Picasso se pusese pe săpat cu 
amândouă mâinile. Trandafirii şi-i procurase de la un 
furnizor din Jacksonville, ceea ce reclamase o altă grămadă 
de hârţoage. 

Ocupaţia lui adevărată consta în spălatul vaselor la 
cantină şi-i aducea un venit de treizeci de cenți pe oră. 
Supraveghetorul-şef îi refuzase cererea de încadrare ca 
grădinar, aşa că îngrijirea trandafirilor rămăsese la stadiul 
de hobby. |n sezon, Picasso putea fi văzut dimineaţa 
devreme şi seara târziu pe peticul lui de pământ, în patru 
labe, plivind, săpând şi stropind. Ajunsese chiar să stea de 
vorbă cu florile. 

Trandafirii în discuţie erau din soiul Belinda's Dream, de 
un roz discret, nu extraordinar de frumoşi, dar iubiţi cu 
patimă de Picasso. Când îi aduse furnizorul, prinse de veste 
toată lumea de la Trumble. Picasso îi plantă cu drag în 
partea din faţă şi în centrul grădinii. 

Sherlock începuse să urineze pe ei fără un motiv anume. 
Nu prea îl avea la inimă pe Picasso fiindcă era un mincinos 
fără pereche, iar pisatul pe trandafiri se păruse un gest 
oportun. Exemplul lui fusese urmat şi de alţii. Sherlock îi 
încurajase, asigurându-i că de fapt îi ajutau să crească 
printr-un spor de îngrăşământ. 

Trandafirii Belinda îşi pierduseră nuanţa rozalie şi 
începuseră să se ofilească, fapt care-l îngrozise pe Picasso. 
Un informator îi strecurase un bileţel pe sub uşă, iar 


80 


secretul ieşise la iveală. Mult-iubita lui grădină se 
transformase în pisoar. Două zile mai târziu îl pândise pe 
Sherlock, îl prinsese în flagrant, iar cei doi albi solizi şi între 
două vârste se încleştaseră într-o luptă dizgraţioasă pe 
bordura grădinii. 

Plantele se coloraseră într-un galben mat, iar Picasso 
depusese plângere. 

Când în cele din urmă se ajunsese la proces, după luni 
întregi în care Ratliff tergiversase, membrii Frăției erau deja 
sastisiţi. li atribuiseră cazul judecătorului Finn Yarber, a 
cărui mamă cultivase cândva trandafiri, iar după câteva ore 
de cercetări acesta îi informase pe ceilalţi doi că de fapt 
urina nu producea nicio schimbare de colorit al plantelor. 
Aşa stând lucrurile, cu două zile înainte de audiere, decizia 
trioului era luată: aveau să emită un ordin de restricţie, 
pentru ca Sherlock şi ceilalţi porci să nu-i mai stropească 
trandafirii lui Picasso, dar nu aveau să aprobe plata 
daunelor. 

Timp de trei ore îi ascultară pe aceşti oameni în toată 
firea cum se ciondăneau ca să descopere cine, unde, când 
şi cât de des se pişase. Din când în când Picasso, care se 
autoreprezenta în instanţă, era la un pas de-a izbucni în 
plâns, pe când îşi implora martorii să-şi toarne prietenii. 
Ratliff, avocatul apărării, era crud, abraziv şi redundant, iar 
după o oră judecătorii se lămuriră că meritase să fie exclus 
din barou, indiferent ce delicte comisese. 

Judecătorul Spicer îşi petrecea timpul studiind 
pronosticurile pentru meciurile din campionatul universitar 
de baschet. Când nu putea să ia legătura cu Trevor, se 
mulțumea cu nişte pariuri virtuale pentru fiecare partidă. Pe 
hârtie, câştigase deja trei mii şase sute de dolari în două 
luni. Parcă era în transă: câştiga la cărţi, câştiga la pariurile 
sportive şi adormea cu greu în fiecare noapte, visându-se 
apoi într-o viaţă viitoare, în Las Vegas sau în Bahamas şi 
făcând acelaşi lucru, dar ca profesionist. Cu sau fără 
nevastă-sa. 


81 


Judecătorul Beech se încrunta ca în faţa unei decizii 
îndelung chibzuite şi dădea impresia că lua vârtos notițe, 
când de fapt compunea o altă scrisoare pentru numitul 
Curtis din Dallas. Frăția decisese să-i mai arunce o dată 
momeala. Semnându-se Ricky, Beech îi povesti că un 
paznic rău de la centrul de recuperare îl ameninţa cu tot 
felul de agresiuni dacă nu-i oferea o „taxă de protecţie”. 
Avea nevoie de cinci mii de dolari ca să-şi asigure 
integritatea în faţa animalului ăluia. Oare nu putea Curtis să 
i-i împrumute? 

— Ce-ar fi să mergem mai departe? spuse Beech cu voce 
tare, întrerupându-l din nou pe fostul avocat Ratliff. 

Pe când era judecător de-adevăratelea, deprinsese 
obiceiul de a citi reviste şi în acelaşi timp de a-i asculta pe 
jumătate pe avocaţii care turuiau în faţa juraţilor. O punere 
la punct sonoră, efectuată la momentul oportun, avea darul 
să-i ţină pe toţi în priză. 

Pe urma continua să scrie: „Pe-aici se practică nişte 
jocuri foarte urâte. Ajungem făcuţi zob. Treptat, cei din 
centru ne curăța, ne usucă şi ne asamblează la loc, bucată 
cu bucată. Ne limpezesc gândurile, ne învăța să fim 
disciplinaţi şi să avem încredere, şi ne pregătesc pentru 
întoarcerea în societate. Fac o treabă foarte bună, dar le 
dau voie să ne amenințe zdrahonilor ăstora cu rumeguş în 
loc de creier care ne păzesc, aşa fragili cum suntem, şi în 
felul ăsta distrug tocmai ce ne-am chinuit atât de mult să 
realizăm. Individul ăsta mă îngrozeşte. În loc să mă bronzez 
şi să fac haltere, mă ascund la mine în cameră. Nu mai pot 
să dorm. Tânjesc după nişte pileală şi ceva droguri ca să 
ştiu c-am scăpat. Te rog, Curtis, împrumută-mi alea cinci 
miare pentru mituirea paznicului, ca să pot să-mi termin 
recuperarea şi să plec întreg de aici. Vreau să fiu sănătos şi 
în formă când o să ne întâlnim.” 

Ce-ar crede prietenii lui? Onorabilul Hatlee Beech, 
judecător federal, scriind ca un poponar şi extorcând bani 
de la oameni nevinovaţi. 


82 


Însă nu mai avea nici prieteni, nici reguli. Tocmai legea 
pe care o adorase pe vremuri îl adusese unde era acum, 
adică în sala de mese a unei închisori, îmbrăcat cu un 
anteriu verde-spălăcit luat de la corul unei biserici pentru 
negri şi uitându-se cum se certau nişte condamnaţi furioși 
din cauza urinei. 

— Ai mai pus întrebarea asta de opt ori, se răsti el la 
Ratliff, care era clar că se uitase la prea multe filme cu 
avocaţi nepricepuţi. 

Din moment ce cazul îi fusese încredinţat judecătorului 
Yarber acesta ar fi trebuit cel puţin să dea impresia că era 
atent. Dar nu era, iar aparențele nu-l interesau câtuşi de 
puţin. Ca de obicei, era gol pe sub robă şi stătea picior 
peste picior, curăţându-şi unghiile lungi de la picioare cu o 
furculiţă de plastic. 

— Crezi că dacă m-aş căca pe ei s-ar face maro? urla 
Sherlock la Picasso, producând hohote de râs în sala de 
mese. 

— Ai grijă cum vorbeşti, te rog, îl dojeni judecătorul 
Beech. 

— Linişte în sală, spuse T. Karl, aprodul, de sub peruca lui 
sură. 

Nu-i intra în atribuţii să ceară să fie linişte, dar se 
pricepea s-o facă, iar Frăția nu se opuse. T. Karl bătu cu 
ciocănelul în masă şi rosti: 

— Linişte şi disciplină, domnilor. 

Beech scrise mai departe: „Te rog, ajută-mă, Curtis. Nu 
am la cine să apelez. Simt c-o să cedez încă o dată. Mi-e 
frică de o nouă prăbuşire. Mă tem că n-o să mai plec 
niciodată de aici. Grăbeşte-te.” 

Spicer parie o sută de dolari pe Indiana contra Purdue, 
Duke contra Clemson, Alabama contra Vandy şi Wisconsin 
contra Illinois. Ce ştia despre baschetul din Wisconsin? se 
întrebă el. Nu conta. Era jucător profesionist şi, pe 
deasupra, al naibii de bun. in cazul în care cei nouăzeci de 
mii de dolari mai erau îngropaţi în spatele şopronului, într- 
un an o să-i transforme într-un milion. 


83 


— Ajunge, spuse Beech, ridicând mâinile. 

— Şi eu am auzit destul, întări Yarber, renunțând să-şi 
curețe unghiile şi sprijinindu-se de masă. 

Membrii Frăției se strânseră unul în altul şi deliberară ca 
şi cum rezultatul ar fi putut crea un precedent important 
sau măcar ar fi avut un impact puternic asupra viitorului 
jurisprudenţei americane. Se încruntară, se scărpinară în 
cap şi chiar părură să discute diferitele aspecte-cheie ale 
cazului. In acest timp, Picasso stătea de unul singur, gata 
să plângă şi demolat de tactica lui Ratliff. 

Judecătorul Yarber îşi drese vocea şi spuse: 

— Am stabilit decizia, cu două voturi la unu. Li se 
interzice tuturor deţinuţilor să urineze pe trandafirii ăia 
blestemaţi. Cei surprinşi în flagrant or să fie amendaţi cu 
cincizeci de dolari. In cazul de faţă nu se plătesc daune. 

Cu o sincronizare perfectă, T. Karl izbi cu ciocănelul în 
masă şi strigă: 

— Curtea îşi suspendă şedinţa până la proxima ocazie! 
Ridicaţi-vă! 

Bineînţeles, nu se mişca nimeni. 

— Vreau să fac apel! urlă Picasso. 

— Şi eu, spuse Sherlock. 

— inseamnă că-i o decizie bună, zise Yarber, strângându- 
şi roba şi ridicându-se. l-am nemulţumit pe amândoi. 

Beech şi Spicer se ridicară şi ei, iar Frăția ieşi maiestuos 
din sala de mese. Un paznic se opri în mijlocul litiganţilor şi 
al martorilor şi spuse: R 

— Şedinţa s-a terminat, băieţi. Inapoi la muncă. 


Directorul executiv de la Hummand, o firmă din Seattle 
care fabrica proiectile şi dispozitive de bruiere a radarelor, 
fusese cândva un congresman care întreţinuse relaţii destul 
de apropiate cu CIA. Teddy Maynard îl cunoştea bine. Când 
acest director anunţă în cadrul unei conferinţe de presă că 
firma lui strânsese cinci milioane de dolari pentru campania 
lui Lake, CNN întrerupse o emisiune despre liposucţie ca să 
transmită intervenţia în direct! Cinci mii de salariaţi de la 


84 


Hummand completaseră cecuri de câte o mie de dolari, 
maximumul admis de legislaţia federală. Directorul ţinu 
cecurile într-o cutie pe care o arătă camerelor de luat 
vederi, după care o luă cu el la bordul unui avion cu 
destinaţia Washington, unde o duse la sediul de campanie 
al lui Lake. 

Cine are bani câştigă. De la anunţul lui Lake, peste 
unsprezece mii de angajaţi din industria aerospațială şi a 
apărării din treizeci de state contribuiseră cu opt milioane şi 
ceva. Poşta le aducea cecurile în cutii mari. Sindicatele 
trimiseseră aproape la fel de mult şi promiseseră încă două 
milioane. Stafful de campanie al lui Lake angajă o firmă de 
contabilitate doar pentru preluarea şi numărarea banilor. 

Directorul executiv de la Hummand sosi la Washington 
cu surle şi trâmbiţe. Candidatul Lake se afla la bordul unui 
alt avion privat, un Challenger care tocmai fusese închiriat 
cu patru sute de mii de dolari pe lună. Când ateriză la 
Detroit, fu aşteptat de două limuzine Suburban negre, nou- 
nouţe şi închiriate pentru o mie de dolari pe lună fiecare. 
Lake avea acum o escortă, un grup de oameni care se 
mişcau la unison cu el oriunde mergea, şi deşi 
congresmanul era convins că avea să se obişnuiască în 
scurt timp, la început lucrul acesta avusese darul să-l 
sperie. Era în permanenţă înconjurat de străini. Tineri cu 
mutre grave, îmbrăcaţi în costume închise, cu microfoane 
abia vizibile şi pistoale la şold. Doi agenţi ai Serviciului 
Secret urcaseră la bord cu el, alţi trei aşteptau lângă 
limuzinele Suburban. 

Pe lângă ei, mai era şi Floyd, de la biroul lui de 
congresman. Acesta era un tânăr nu foarte isteţ, provenit 
dintr-o familie celebră din Arizona, şi care putea fi folosit 
doar la activităţi de ocazie. Acum făcea pe şoferul. Se afla 
la volanul uneia dintre limuzine, avându-l alături pe Lake, 
iar pe bancheta din spate doi agenţi şi un secretar. Doi 
asistenţi şi trei agenţi se îngrămădiră în cealaltă maşină, iar 
alaiul se puse în mişcare, îndreptându-se spre centrul 


85 


Detroit-ului, unde aşteptau reporterii de la cele mai 
serioase posturi TV locale. 

Lake nu avea timp să cutreiere prin cartiere, să mănânce 
scrumbii sau să stea în ploaie în faţa unor fabrici unde se 
muncea de zor. Nu putea să se facă văzut cu orice preţ la 
televizor, să organizeze întâlniri cu alegătorii sau să rămână 
printre dărăpănăturile din ghetouri şi să critice gafele 
administraţiei. Nu avea destul timp pentru toate lucrurile pe 
care le făceau de obicei candidaţii. Intrase în cursă târziu, 
fără pregătiri prealabile, fără o reţea în teritoriu şi fără 
niciun sprijin la nivel local. Avea un chip atrăgător, o voce 
plăcută, costume elegante, un mesaj urgent şi bani cu 
duiumul. 

În cazul în care cumpărarea televiziunii însemna 
câştigarea alegerilor, Aaron Lake era pe punctul să-şi 
găsească o nouă slujbă. 

Sună la Washington, vorbi cu contabilul şi află de anunţul 
legat de cele cinci milioane. Nu auzise în viaţa lui de 
Hummand. „E o întreprindere de stat?” întreba el. Nu, se 
răspunse. Cât se poate de privată. Vânzări anuale de 
aproape un miliard. O deschizătoare de drumuri în bruierea 
radarelor. Ar putea câştiga miliarde dacă armata ar încăpea 
pe mâna cuiva care să reînceapă să cheltuiască în folosul 
ei. 

În prezent avea în mână nouăsprezece milioane - un 
record, fireşte. In plus, erau nevoiţi să-şi revizuiască 
previziunile. Campania lui Lake avea să strângă treizeci de 
milioane în primele două săptămâni. j 

Nici nu puteai să-i cheltuiești atât de repede. inchise 
telefonul celular şi i-l înapoie lui Floyd, care lăsa impresia 
că se rătăcise prin oraş. 

— De-acum încolo mergem cu elicopterul, rosti el peste 
umăr în direcţia secretarului, care îşi notă imediat: De găsit 
elicoptere. 

Lake se ascunse în spatele ochelarilor de soare şi încercă 
să analizeze cele treizeci de milioane de dolari. Trecerea de 
la conservatorismul fiscal la atitudinea de candidat 


86 


nonconformist era anevoioasă, dar banii trebuiau cheltuiţi. 
Nu erau storşi de la contribuabili, ci oferiţi de bunăvoie. 
Acum îşi putea permite să azvârle cu ei în stânga şi în 
dreapta. Odată ales, avea să-şi continue lupta în folosul 
salariaţilor. 

Se gândi din nou la Teddy Maynard, aflat în cine ştie ce 
cameră întunecoasă de la Langley, cu picioarele acoperite 
de cuvertură şi cu faţa schimonosită de durere, trăgând 
sfori ca nimeni altul şi scoțând bani din pământ, din piatră 
seacă. Lake nu avea să ştie niciodată ce făcea Teddy în 
numele lui, şi nici nu-şi dorea să afle. 


Directorul secţiei operative pentru Orientul Mijlociu era 
un tip pe nume Lufkin, care ocupa postul de douăzeci de 
ani şi în care Teddy avea mare încredere. Cu paisprezece 
ore în urmă acesta fusese la Tel Aviv. Acum se găsea în 
centrul de comandă al lui Teddy, reuşind să pară odihnit şi 
atent. Mesajul lui trebuia transmis personal şi prin viu grai, 
fără lungimi de undă, frecvenţe sau sateliți. lar ceea ce se 
discuta acolo nu transpira nici în ruptul capului. Era o 
convenţie care dura de ani buni. 

— La ora asta, atacul asupra ambasadei noastre din 
Cairo e iminent, spuse Lufkin. 

Teddy nu reacţionă în niciun fel. Nu se încruntă, nu se 
arătă mirat, nu îşi miji ochii. Nimic. Primise zeci de veşti de 
felul ăsta în carieră. 

— Yidal? 

— Da. Mâna lui dreaptă a fost văzută săptămâna trecută 
în Cairo. 

— De cine? : 

— De israelieni. In plus, au urmărit două camioane cu 
explozibil de la Tripoli. Totul pare să fie pregătit. 

— Când? 

— E iminent. 

— Cât de iminent? 

— Maximum o săptămână, aşa cred. 


87 


Teddy se ciupi de lobul unei urechi şi închise ochii. Lufkin 
încerca să nu se holbeze şi îşi dădu seama că nu era 
momentul să pună întrebări. O să plece în scurt timp şi o să 
se întoarcă în Orientul Mijlociu. lar acolo o să aştepte. 
Atacul asupra ambasadei se putea produce fără niciun fel 
de avertisment. Or să fie ucişi sau răniţi grav câteva zeci de 
oameni. Craterul mare din centrul oraşului o să fumege 
cam o săptămână, timp în care la Washington or să se 
lanseze acuzaţii pătimaşe. Tot CIA-ul o să fie de vină şi de 
data asta. 

Nimic din toate acestea nu era de natură să-l tulbure pe 
Teddy Maynard. După cum aflase Lufkin, uneori Teddy avea 
nevoie de teroare ca să realizeze ceea ce-şi propunea. 

Sau poate ambasada o să scape, iar atacul o să fie 
zădărnicit de comandourile egiptene în colaborare cu 
americanii. În acest caz, CIA o să primească laude pentru 
excelentul său serviciu de spionaj. Dar nici asta nu avea 
cum să-l surprindă pe Teddy. 

— Eşti sigur? întrebă el. 

— Atâta cât poţi fi în asemenea situaţii. 

Bineînţeles, Lufkin habar nu avea că directorul lui punea 
la cale alegerea unui preşedinte. De fapt, nici nu auzise de 
Aaron Lake. La drept vorbind, puţin îi păsa cine câştiga 
alegerile. Stătuse suficient în Orientul Mijlociu ca să 
priceapă că nu prea conta cine anume decidea politica 
americană din regiune. 

Avea să plece peste trei ore, la bordul unui Concord cu 
destinaţia Paris, unde avea să rămână o zi înainte de a 
porni spre lerusalim. 

— Du-te la Cairo, spuse Teddy fără să deschidă ochii. 

— Bine. Şi ce fac acolo? 

— Aştepţi. 

— Ce aştept? 

— Să se cutremure pământul. Nu te apropia de 
ambasadă. 


York avu o reacţie iniţială de oroare. 
88 


— Nu poţi să dai drumul clipului ăstuia, Teddy, spuse el. 
E barbar. N-am văzut în viaţa mea atâta sânge. 

— Îmi place ideea, răspunse Teddy, apăsând pe un buton 
al telecomenzii. Un clip de campanie barbar. Nu s-a mai 
făcut pân-acum. 

ÎI priviră din nou. La început se auzi explozia unei bombe, 
urmată de imagini dintr-o unitate de puşcaşi marini din 
Beirut: fum, moloz şi haos, câţiva puşcaşi scoşi dintre 
dărâmături, corpuri mutilate, mai mulţi puşcaşi morţi şi 
întinşi unul lângă altul. Preşedintele Reagan adresându-se 
presei şi promițând răzbunare, însă ameninţarea părea 
lipsită de conţinut. Apoi fotografia unui soldat american 
încadrat de doi pistolari mascaţi şi o voce apăsată, 
amenințătoare, care rosti: „Din 1980 încoace, sute de 
americani au fost asasinați de terorişti din întreaga lume”. 
Explozia unei alte bombe, şi mai mult sânge, câţiva 
supraviețuitori buimăciţi, şi din nou fum şi o confuzie 
generală., Promitem întotdeauna răzbunare. Ameninţăm 
mereu că-i vom găsi şi pedepsi pe vinovaţi.” Câteva imagini 
rapide cu preşedintele Bush vorbind în două rânduri şi 
făgăduind represalii cu o voce furioasă — încă un atac, alte 
cadavre. Apoi imagini cu un terorist aflat în uşa unui avion 
şi târând afară corpul neînsufleţit al unui soldat american. 
Preşedintele Clinton, gata să plângă, controlându-se cu 
greu şi vorbind cu o voce sugrumată: „N-o să ne găsim 
liniştea până n-o să punem mâna pe făptaşi”. Imediat după 
aceea, chipul frumos şi sobru al lui Aaron Lake, fixând 
camera de luat vederi cu o expresie sinceră, intrând în 
casele oamenilor şi declarând: „Adevărul este că nu 
răspundem niciodată la fel. Reacţionăm prin cuvinte, 
ameninţări şi proteste, dar de fapt nu facem decât să ne 
îngropăm morţii şi să nu ne mai gândim la ei. Teroriştii au 
câştigat războiul fiindcă n-am avut curaj să ripostăm. Când 
voi fi preşedinte, voi folosi armată nouă de care vom 
dispune ca să combat terorismul oriunde îl voi întâlni. Nu va 
exista ucidere a unui american la care să nu răspundem pe 
măsură. V-o promit. Nu ne vom lăsa umiliţi de nişte 


89 


lepădături îmbrăcate în uniformă care se ascund în munţi. 
Le vom distruge.” 

Clipul dura exact şaizeci de secunde, costase foarte puţin 
fiindcă Teddy avea deja imaginile filmate şi avea să fie 
difuzat la orele de maximă audienţă cu începere de peste 
două zile. 

— Nu ştiu, Teddy, spuse York. E oribil. 

— Trăim într-o lume oribilă. 

Lui Teddy îi plăcea clipul, iar acesta era singurul lucru 
care conta. Lake se opusese excesului de sânge, dar 
revenise rapid la sentimente mai bune. Procentajul 
personal de recunoaştere urcase la 30 la sută, deşi clipurile 
lui continuau să producă o impresie neplăcută. 

Aşteaptă, îşi repeta Teddy în gând. Aşteaptă să se mai 
adune nişte cadavre. 


8 


Trevor tocmai sorbea dintr-un /atte dublu pe care-l luase 
de la Beach Java, gândindu-se dacă n-ar fi fost bine să 
adauge o doză zdravănă de Amaretto ca să-şi învingă 
mahmureala, când sună telefonul. În locuinţa lui înghesuită 
nu exista intercom şi nici nu era nevoie. Jan putea să urle 
toate mesajele prin vestibul, iar el n-avea decât să 
folosească aceeaşi metodă. Avocatul şi secretara lui 
actuală lătrau unul la altul de opt ani. 

— E o bancă din Bahamas! anunţă ea, iar Trevor fu cât 
pe-aci să verse cafeaua când se repezi la telefon. 

Era un englez al cărui accent fusese îndulcit de şederea 
pe insulă. Fusese transferată o sumă substanţială de la o 
bancă din lowa. 

Cât de substanţială, vru să ştie Trevor, acoperindu-şi 
gura cu palma ca să nu-l audă Jan. O sută de mii de dolari. 


90 


Trevor închise, adăugă trei măsuri de Amaretto şi sorbi 
din băutura minunată, uitându-se la pereţi şi zâmbind 
prosteşte. În toată cariera nici nu visase la un onorariu de 
treizeci şi trei de mii de dolari. Odată se ocupase de un 
accident de maşina unde pagubele se ridicau la douăzeci şi 
cinci de mii, încasase şapte mii cinci sute şi după nici două 
luni îi cheltuise pe toţi. 

Jan nu ştia nimic de contul de peste hotare şi de 
escrocheria aducătoare de bani, aşa că Trevor trebui să 
aştepte o oră, să dea o grămadă de telefoane inutile şi să 
se prefacă ocupat înainte de-a o anunţa că trebuia să se 
ocupe de nişte probleme cruciale în zona centrală din 
Jacksonville, după care era aşteptat la Trumble. Secretarei 
nu-i păsa. Trevor dispărea mereu, iar ea avea ce citi ca să 
treacă timpul mai repede. 

Goni până la aeroport, fu la un pas de-a pierde avionul şi 
dădu pe gât două beri în cele treizeci de minute cât dură 
zborul până la Fort Lauderdale, repetând figura până la 
Nassau. După aterizare, se aruncă pe bancheta din spate a 
unui taxi - un Cadillac din 1974 vopsit în galben, fără aer 
condiţionat şi cu un şofer care băuse la rândul lui. Aerul era 
fierbinte şi umed, iar lui Trevor se lipise cămaşa de spate 
când maşina opri în centru, în faţa clădirii care adăpostea 
Geneva Trust Bank. 

Înăuntru, domnul Brayshears îşi făcu apariţia într-un 
târziu şi-l conduse pe Trevor în biroul lui nu foarte spaţios. 
Aici îi arătă o foaie de hârtie pe care se aflau datele simple: 
un transfer bancar în valoare de o sută de mii de dolari de 
la First lowa Bank din Des Moines, emitentul fiind o entitate 
pe nume CMT Investments. Beneficiarul era o altă entitate 
generică, Boomer Realty, Ltd. Boomer era numele 
prepelicarului preferat al lui Joe Roy Spicer. 

Trevor semnă formularele pentru transferul a douăzeci şi 
cinci de mii de dolari în contul personal pe care-l 
deschisese la Geneva Trust, aceştia fiind bani de care nu 
ştia nici secretara, nici Fiscul. Restul de opt mii îi primi în 
numerar într-un plic gros. ŞI-l îndesă în buzunarul 


91 


pantalonilor kaki, îi strânse mâna mică şi moale a lui 
Brayshears şi o zbughi afară din clădire. Îl tenta nespus să 
rămână acolo câteva zile, să găsească o cameră lângă 
plajă, să-şi tragă un şezlong pe marginea piscinei şi să bea 
rom până când le termina stocul. Tentaţia deveni atât de 
puternică, încât aproape că se întoarse de la poarta de 
acces a aeroportului ca să se arunce într-un alt taxi. Dar se 
controla în ultima clipă, hotărât ca de data asta să nu-şi 
mai risipească banii. 

Două ore mai târziu se afla în aeroportul din Jacksonville, 
bând cafea tare, fără alcool, şi făcându-şi planuri. Merse cu 
maşina la Trumble, sosi la patru şi jumătate şi îl aştepta pe 
Spicer aproape treizeci de minute. 

— O surpriză plăcută, rosti sec Spicer, intrând în sala de 
conferinţe a avocaţilor. 

Trevor nu avea de prezentat nicio servietă la control, aşa 
că paznicul îi pipăi buzunarele şi ieşi. Banii gheaţa fuseseră 
ascunşi sub  covoraşul de cauciuc din interiorul 
Volkswagenului Beetle. 

— Ni s-au trimis o sută de mii de dolari din lowa, spuse 
Trevor, uitându-se la uşă. 

Deodată, Spicer se bucură de prezenţa avocatului. Îi 
displăceau atât folosirea pluralului, cât şi sumă frumuşică 
pe care Trevor o încasase ca onorariu. Dar şmecheria nu 
putea să funcţioneze fără ajutor extern şi, ca de obicei, 
avocatul era un rău necesar. Deocamdată, Trevor fusese de 
încredere. 

— Sunt în Bahams? 

— Da. l-am lăsat acolo. Sunt puşi la păstrare. Şaizeci şi 
şapte de mii. 

Spicer respiră adânc şi îşi savura succesul. O treime din 
pradă însemna douăzeci şi două de miare şi ceva mărunţiş. 
Era momentul să mai compună nişte scrisori! 

Vâri mâna în buzunarul cămăşii de deţinut de culoare oliv 
şi scoase un petic de ziar. Işi dezmorţi braţele câteva clipe, 
despături hârtia şi spuse: 


92 


— Duke joacă diseară la Tech. La pariuri diferenţa e de 
unşpe puncte. Pune cinci mii pentru Tech. 

— Cinci mii? 

— Îhî. 

— N-am mai pariat niciodată cinci mii la un singur meci. 

— Ce agent ai? 

— Mărunt. 

— Fii atent, dacă-i agent adevărat, se pricepe la cifre. 
Sună-l cât de repede poţi. Poate c-o să trebuiască să dea şi 
el câteva telefoane, dar o să rezolve. 

— Bine, bine. 

— Poţi să te-ntorci mâine? 

— Cred că da. 

— Câţi clienţi ţi-au mai plătit treizeci şi trei de mii de 
dolari? 

— Niciunul. 

— Păi atunci, fă bine şi fii aici mâine la patru. O să am 
ceva corespondenţă pentru mătăluţă. 

Spicer îl lăsă singur şi părăsi grăbit clădirea 
administraţiei, mulţumindu-se să dea din cap înspre un 
paznic aflat la fereastră. Străbătu hotărât gazonul bine 
îngrijit, fiindcă soarele Floridei încălzea asfaltul chiar şi în 
februarie. Colegii lui erau cufundaţi în activităţile lor tihnite 
din minibibliotecă, singuri ca de obicei, aşa că nu ezită să le 
spună: 

— Am primit o sută de mii de la moş Quince din lowa! 

Lui Beech îi îngheţară mâinile pe tastatură. Se uită pe 
deasupra ochelarilor, simțind că-i cade faţa, şi reuşi să 
îngaime: 

— Îţi baţi joc de noi. 

— Nţ. Adineauri am vorbit cu Trevor. Banii au fost trimişi 
conform instrucţiunilor şi au ajuns în Bahamas azi- 
dimineaţă. Mititelul de Quince a sărit la cap. 

— Să-l mai atacăm o dată, propuse Yarber, luându-le-o 
înainte celorlalţi. 

— Pe Quince? 


93 


— Sigur. La prima sută de mii a mers uşor, hai să-l mai 
stoarcem o dată. Ce-avem de pierdut? 

— Absolut nimic, spuse Spicer cu un zâmbet, dorindu-şi 
să fi vorbit el primul. 

— Cât cerem? întreba Beech. 

— Să-ncercăm cu cincizeci, spuse Yarber, jonglând cu 
cifrele ca şi cum nimic nu ar fi fost imposibil. 

Ceilalţi doi dădură din cap şi se gândiră la următoarele 
cincizeci de mii, după care Spicer prelua iniţiativa. 

— Hai să vedem cum stăm la ora asta, spuse el. Cred că 
şi Curtis din Dallas merită o abordare. O să-l mai atacăm o 
dată pe Quince. Treaba merge şi cred c-ar trebui să 
schimbăm viteza, să fim mai agresivi, pricepeţi? Să-i luăm 
pe toţi prietenii prin corespondenţă, să-i analizăm pe rând 
şi să creştem presiunea. 

Beech îşi închise computerul şi se întinse după un dosar. 
Yarber îşi degajă măsuţa. Clenciul Angola tocmai primise o 
infuzie de capital, iar mirosul banilor câştigaţi ilicit li se 
urcase la cap. 

Începură să citească toate scrisorile vechi şi să compună 
altele noi. Era nevoie de mai multe victime, deciseră ei 
rapid. Aveau să trimită un număr mai mare de anunţuri 
pentru ultimele pagini ale revistelor ălora. 


Trevor se opri la Pete's Bar and Grill, sosind la timp 
pentru ora liniştită, care la Pete's începea la cinci după- 
masă şi dura până la prima încăierare. Il găsi pe Prep, un 
student în anul doi la North Florida în vârstă de treizeci şi 
doi de ani, care juca biliard pe douăzeci de dolari partida. 
Conform prevederilor legate de fondul tutelar din ce în ce 
mai mic al lui Prep, avocatul familiei era obligat să-i 
plătească două mii de dolari pe lună pe întreaga durată a 
studiilor. Tânărul era în anul doi de unsprezece ani. 

De asemenea, era cel mai ocupat agent de pariuri de la 
Pete's, iar când Trevor îi vorbi că avea de plasat banii 
frumoşi pentru meciul dintre Duke şi Tech, îl întrebă: 

— Cât? 


94 


— Cinşpe mii, spuse Trevor, trăgând o duşcă zdravănă 
din sticla de bere. 

— Vorbeşti serios? făcu Prep, frecându-şi tacul cu pudră 
de talc şi uitându-se la masa înecată în fum. 

Trevor nu pariase niciodată mai mult de o sută de dolari, 
indiferent de meci. 

— Da. 

Trevor mai trase câteva înghiţituri de bere. Se simţea 
norocos. Dacă Spicer avea curajul să pună cinci mii pe 
meciul ăla, ei bine, el o să dubleze miza. Tocmai câştigase 
treizeci şi trei de mii de dolari neimpozabili. Ce dacă 
pierdea zece? Atâta ar fi trebuit să dea Fiscului. 

— Trebuie să sun pe cineva, spuse Prep, scoţându-şi 
telefonul mobil. 

— Grăbește-te. Peste juma’ de oră începe meciul. 

Barmanul era de prin partea locului şi nu plecase 
niciodată din Florida însă făcuse - nu se ştie cum - o mare 
pasiune pentru fotbalul australian. Chiar atunci se 
transmitea un meci de la antipozi, iar Trevor trebui să-l 
mituiască pe individ cu douăzeci de dolari ca să comute pe 
canalul care dădea meciuri din campionatul universitar de 
baschet al Americii. 

Deşi fuseseră pariaţi cincisprezece mii de dolari pe 
Georgia Tech, în prima repriză cei de la Duke aproape că nu 
ratară nicio aruncare. Trevor mâncă o groază de cartofi 
prăjiţi, bău sticlă după sticlă şi încercă să nu-l bage în 
seamă pe Prep, care stătea într-un colţ întunecos, lângă o 
altă masă de biliard, şi se uita la el. 

În cea de-a doua repriză, Trevor fu la un pas de a-l mitui 
pe barman ca să dea înapoi pe meciul din Australia. Era tot 
mai beat, iar cu zece minute înainte de final îl înjura în gura 
mare pe Joe Spicer în faţa oricui ar fi stat să-l asculte. Ce 
ştia ţărănoiul ăla despre campionatul universitar de baschet 
din America? Cu nouă minute înainte de ultimul fluier, Duke 
avea un avans confortabil, când interul dreapta de la Tech 
se ambiţiona brusc şi înscrise patru coşuri consecutive de 


95 


câte trei puncte. Tech era în faţă, iar Trevor intra din nou în 
cărţi. 

Chiar şi în ultimul minut scorul continuă să fie strâns, 
însă lui Trevor nu-i mai păsa. Câştigase. Işi achită datoria, îi 
dădu încă un bacşiş de o sută de dolari barmanului şi-l 
salută şmechereşte pe Prep în timp ce se îndrepta spre uşă. 
Agentul de pariuri făcu un gest obscen în direcţia 
avocatului. 

În întunericul răcoros, Trevor o luă pe Atlantic Boulevard, 
departe de zonele luminate, pe lângă aglomerările de 
locuinţe de vară ieftine, prin dreptul elegantelor căsuțe de 
vacanţă proaspăt zugrăvite şi cu peluze îngrijite, şi în jos pe 
treptele de lemn care duceau pe nisip, unde îşi scoase 
pantofii şi se plimbă pe malul apei. Temperatura era de 
cincisprezece grade, ceea ce nu era un lucru neobişnuit 
pentru Jacksonville în februarie, şi nu după mult timp îşi 
simţi picioarele reci şi ude. 

Dar asta nici nu mai conta - câştigase patruzeci şi trei de 
mii de dolari într-o singură zi, neimpozabili şi ascunşi de 
ochii guvernului. Anul trecut, după plată hangaralelor, 
rămăsese cu douăzeci şi opt de mii, iar asta lucrând pe 
brânci - negociind cu clienţi prea săraci sau prea meschini 
ca să plătească, evitând judecătoriile, având de-a face cu 
agenţi imobiliari sau bancheri de doi bani, ciondănindu-se 
cu secretara şi neplătindu-şi toate impozitele. 

Ce bine era să câştigi pe loc. La început se îndoise de 
şmecheria Frăției, dar acum se părea absolut sclipitoare. Să 
storci bani de la cei care nu pot să protesteze. Genială idee! 

Şi cum lucrurile mergeau atât de bine, Trevor era convins 
că Spicer avea să se-ncingă. Corespondenţa o să fie mai 
voluminoasă, iar vizitele la Trumble mai frecvente. La 
naiba, la nevoie o să se ducă zi de zi, ca să scoată sau să 
introducă scrisori şi să-i mituiască pe paznici. 

Se plimbă cu picioarele prin apă, în timp ce vântul bătea 
mai tare, iar urletele valurilor creşteau la rându-i. 

Mai isteţ decât asta nu putea fi decât să furi de la 
extorcatori - niște escroci dovediţi, care în mod sigur nu se 


96 


puteau plânge. Era un gând urât, de care aproape că-i fu 
ruşine, dar totodată interesant. Era bine să existe cât mai 
multe opţiuni. Cine spunea că hoţii trebuiau să fie loiali? 

Avea nevoie de un milion de dolari, nici mai mult, nici 
mai puţin. Făcuse calculul de foarte multe ori, mergând cu 
maşina la Trumble, bând la Pete's Bar sau stând la masa de 
lucru cu uşa încuiată. Un afurisit de milion şi putea să 
închidă biroul ăla amărât, să renunţe la permisul de liberă 
practică, să cumpere o ambarcaţiune cu pânze şi să-şi 
petreacă toată viaţa lăsându-se în voia vânturilor din 
Caraibe. 

lar o şansă mai mare ca asta nu avea să se mai ivească. 


Judecătorul Spicer se întoarse din nou în patul de jos. 
Somnul îl prindea foarte greu într-o cămăruţă atât de 
strâmtă, într-un pat atât de mic şi avându-l drept coleg pe 
un tip puturos pe nume Alvin, care acum sforăâia deasupra 
lui. Zeci de ani Alvin străbătuse America de Nord în lung şi 
în lat ca un om fără căpătâi, dar în ultima parte a vieţii 
obosise şi începuse să-i fie tot mai foame. Delictul lui 
fusese jefuirea unui tren poştal de undeva din Oklahoma. 
Prinderea făptaşului fusese facilitată considerabil când 
Alvin însuşi intrase în sediul FBI din Tulsa şi declarase: „Eu 
am făcut-o”. FBl-ul se chinuise şase ore ca să descopere 
infracţiunea. Chiar şi judecătorul ştia că Alvin plănuise totul. 

Voia să aibă parte de un pat dintr-o închisoare federală, 
nu la nivel de stat. 

Somnul venea mai greu ca de obicei fiindcă Spicer îşi 
făcea griji din cauza avocatului. Dat fiind că şmecheria 
luase amploare, începeau să se învârtă bani frumoşi. lar 
viitorul promitea şi mai mult. Cu cât Boomer Realty 
strângea mai mult în Bahamas, cu atât mai mare avea să 
fie tentaţia pentru Trevor. Era singurul care putea să le 
umfle câştigurile ilicite şi să dispară cu ele. 

Dar  şmecheria funcţiona doar cu ajutorul unui 
conspirator extern. Cineva trebuia să ducă sau să aducă 
scrisori şi să strângă bani. 


977 


Era imposibil să nu existe o modalitate de a-l ocoli pe 
avocat, iar Joe Roy era hotărât s-o descopere. Chiar dacă 
pentru asta ar fi fost nevoit să nu mai doarmă o lună de 
zile. Nu se născuse încă avocatul care să le ia o treime din 
pradă ca onorariu şi după aceea să fure restul. 


9 


DEFENSEPAC, sau D-PAC, cum avea să fie cunoscut în 
scurt timp, îşi făcu o intrare zgomotoasă pe scena 
dezordonată şi mohorâtă a finanţelor politice. Niciun 
comitet pentru acţiune politică din istoria recentă nu oferise 
un sprijin atât de masiv unei asemenea iniţiative. 

Primii săi bani veniră din partea unui bancher din Chicago 
pe nume Mitzger, un american care îşi păstrase şi cetăţenia 
israeliană. Acesta contribui la început cu un milion de 
dolari, care fură cheltuiţi într-o săptămână. Alţi bogătani 
evrei intrară imediat în acţiune, deşi identitățile lor erau 
protejate de corporaţii şi conturi aflate peste hotare. Teddy 
Maynard ştia prea bine ce pericole comporta susţinerea pe 
faţă şi organizată a campaniei lui Lake de către un grup de 
evrei cu mulţi bani. Se baza pe vechii lui prieteni din Tel 
Aviv pentru strângerea şi gospodărirea fondurilor din New 
York. 

În materie de politică Mitzger era liberal, dar nicio altă 
problemă nu se părea mai importantă ca siguranţa 
Israelului. Lake era mult prea moderat la capitolul social, 
dar se arăta cât se poate de serios în legătura cu crearea 
unei armate noi. Stabilitatea din Orientul Mijlociu depindea, 
cel puţin din punctul de vedere al lui Mitzger, de existenţa 
unei Americi puternice. 

Într-o bună zi se mută într-un apartament la Willard, în 
D.C., iar în ziua următoare la prânz avea deja închiriat un 
etaj întreg dintr-un bloc de birouri de lângă Dulles. Oamenii 


98 


lui din Chicago lucrară non-stop şi reuşiră să doteze 
treisprezece mii de metri pătraţi cu o tehnologie ultimul 
răcnet într-un timp record. La şase dimineaţa luă micul 
dejun cu Elaine Tyner, avocat şi lobbyist la o firmă mamut 
din Washington, pe care o pusese pe picioare cu o voinţă 
de fier şi o clientelă numeroasă din sfera petrolieră. Tyner 
avea şaizeci de ani şi avea reputaţia celui mai bun lobbyist 
al momentului. La nişte covrigei şi un suc, ea acceptă să 
reprezinte D-PAC pentru un onorariu iniţial de cinci sute de 
mii de dolari. Firma ei avea să trimită imediat douăzeci de 
asociaţi şi tot atâţia angajaţi la noile birouri ale D-PAC, unde 
unul dintre partenerii ei avea să preia controlul 
operaţiunilor. O secţie avea să se ocupe exclusiv de 
strângerea fondurilor. O alta avea să analizeze sprijinul de 
care se bucura Lake în Congres şi să declanşeze - discret, 
într-o primă fază - procesul delicat de asigurare a susţinerii 
senatorilor, membrilor din Camera Reprezentanţilor şi chiar 
a guvernatorilor. O a treia secţie avea să facă doar 
cercetare - despre instalaţiile militare, costuri, noile apariţii 
pe piaţă, armele viitorului, inovațiile ruşilor şi ale chinezilor 
- oferindu-i lui Lake toate informaţiile posibile şi utile în 
domeniu. 

Cât despre Tyner, ea avea să strângă fonduri din partea 
guvernelor străine - una dintre specialităţile ei. Era foarte 
apropiată de sud-coreeni, cărora le reprezentase interesele 
la Washington în deceniul precedent. Îi cunoştea pe 
diplomaţi, pe oamenii de afaceri, pe marii mahări. Coreea 
de Sud era printre primele ţări care aveau să adoarmă mai 
uşor în cazul în care Statele Unite îşi consolidau armata. 

— Sunt sigură că or să sară cu cinci milioane în orice caz, 
spuse ea încrezătoare. Asta pentru început. 

Alcătui în gând o listă cu douăzeci de firme franceze şi 
engleze care îşi vindeau cel puţin un sfert din producţia 
anuală Pentagonului. Avea să se ocupe imediat de 
abordarea lor. 

Tyner era ca atâţia alţi avocaţi din Washington din acea 
perioadă. Nu mai intrase într-un tribunal de cincisprezece 


99 


ani, iar toate evenimentele importante la nivel mondial îşi 
aveau originea dincoace de Beltway şi o afectau direct. 

In faţa ei stătea o provocare fără precedent - alegerea 
unui candidat necunoscut, intrat în cursă în ceasul al 
doisprezecelea, care la momentul respectiv era ştiut de 30 
la sută din electorat şi apreciat pozitiv de 12 la sută. Totuşi, 
diferenţa dintre el şi ceilalţi candidaţi-surpriză care 
pigmentau derby-ul prezidenţial era existenţa unor resurse 
financiare aparent nelimitate. Elaine Tyner fusese bine 
plătită pentru alegerea sau înfrângerea a zeci de politicieni 
şi ajunsese să fie ferm convinsă că victoria era întotdeauna 
a celui cu buzunarul plin. Dacă se dădeau destui bani, 
putea să asigure succesul oricui şi să bată pe oricine. 


Pe durata primei săptămâni de existenţă, D-PAC degajă o 
energie nestăvilită. Birourile rămaseră deschise permanent, 
în timp ce oamenii lui Tyner îşi instalau cartierul general şi 
treceau la atac. Cei care strângeau bani redactară pe 
computer o listă exhaustivă cu 310 000 de angajaţi cu ora 
din industria apărării şi din ramurile conexe, cărora le 
trimiseră apoi o scrisoare bine compusă, prin care le cereau 
sprijin financiar. Pe o altă listă se găseau numele a 
douăzeci şi opt de mii de salariaţi cu studii din sfera 
apărării, care câştigau peste cincizeci de mii de dolari pe 
an. Pe adresa acestora sosi un alt tip de solicitare. 

Consultanţii D-PAC care căutau sprijin politic identificară 
cincizeci de membri al Congresului printre ai căror alegători 
se aflau cei mai mulţi angajaţi din industria apărării. 
Treizeci şi şapte dintre ei candidau pentru un al doilea 
mandat, ceea ce urma să facă munca de convingere mai 
uşoară. D-PAC avea să meargă la nivelul inferior al simplilor 
muncitori din domeniul apărării şi al şefilor lor, ca să 
organizeze o campanie telefonică masivă în sprijinul lui 
Aaron Lake şi al creşterii cheltuielilor pentru armată. Şase 
senatori din tot atâtea state unde accentul pe apărare era 
privit cu ochi buni aveau parte de o opoziţie redutabilă în 


100 


vederea scrutinului din noiembrie, iar Elaine Tyner îşi 
propuse să ia prânzul cu fiecare în parte. 

La Washington resursele nelimitate nu puteau trece mult 
timp neobservate. Un tânăr congresman din Kentucky, unul 
dintre cei mai modeşti din totalul celor 435, avea o nevoie 
disperată de bani ca să-şi susțină campania aflată într-o 
evidentă pierdere de viteză la el în teritoriu. Nimeni nu 
auzise de el. In primii doi ani de mandat nu deschisese 
gura, iar acum adversarii din Kentucky îi găsiseră un 
adversar cu mari şanse de reuşită. Pe când el unul nu 
primea bani de la nimeni. Dar într-o bună zi îi ajunseră la 
ureche nişte zvonuri, o găsi pe Elaine Tyner, iar discuţia 
dintre ei se desfăşură cam în felul următor: 

— De câţi bani ai nevoie? întrebă ea. 

— O sută de mii de dolari. 

Congresmanul se foi în scaun, Elaine rămase nemişcată. 

— Poţi să-l sprijini pe Aaron Lake în cursa pentru 
preşedinţie? 

— Pentru un preţ bun, sprijin pe oricine. 

— In regulă. O să-ţi dăm două sute de mii şi o să-ți 
organizăm campania. 

— S-a făcut. 

Lucrurile nu stătură la fel de uşor peste tot însă D-PAC 
izbuti să cumpere sprijinul a opt politicieni în primele zece 
zile de existenţă. Cu toţii erau congresmeni neînsemnaţi, 
care lucraseră pentru Lake şi aveau o impresie bună despre 
el. Ideea era aducerea lor în faţa camerelor de luat vederi 
cu o săptămână sau două înainte de marea zi de marţi, 7 
martie. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. 

Totuşi, cei mai mulţi îşi declaraseră deja sprijinul pentru 
alţi candidaţi. 

Tyner acţiona în viteză, mâncând câteodată trei mese 
zdravene pe zi, toate pe spezele D-PAC. Obiectivul ei era să 
dea de veste în tot oraşul că noul ei client ieşise în faţă, 
avea bani berechet, iar în curând avea să producă marea 
surpriză. Într-un loc unde vorbitul era o meserie de sine 
stătătoare, nu-i veni deloc greu să-şi difuzeze mesajul. 


101 


Soţia lui Finn Yarber sosi neanunţată la Trumble, făcând 
prima vizită după zece luni. Purta nişte sandale vechi de 
piele, o fustă de blugi pătată, o bluză lălâie, împodobită cu 
mărgele şi pene, precum şi o mulţime de zorzoane de pe 
vremea generaţiei hippie la gât, la încheieturi şi pe cap. 
Încărunţise, avea păr la subsuori şi arăta ca o refugiată 
obosită şi speriată din anii şaizeci, ceea ce de fapt şi era. 
Finn nu se arăta încântat când se dădu de ştire că îl aştepta 
în salonul de la intrare. 

O chema Carmen Topolski-Yocoby şi se folosise de acest 
nume ca de o armă încă din primii ani de maturitate. Era 
avocat în Oakland, avea convingeri feministe radicale şi se 
specializase în reprezentarea lesbienelor care îşi dădeau în 
judecată colegii sau şefii pentru hărţuire la locul de muncă. 
Aşa stând lucrurile, clientela ei consta exclusiv în femei 
furioase, care se luptau cu nişte patroni aflaţi în aceeaşi 
stare de spirit. Uneori serviciul îţi făcea viaţa al naibii de 
amară. 

Era măritată cu Finn de treizeci de ani, dar nu trăiseră 
împreună în tot acest timp. In viaţa lui existaseră alte 
femei, în a ei - alţi bărbaţi. Odată, la scurt timp după ce se 
căsătoriseră, trăiseră în devălmăşie cu toţi partenerii, 
încercând combinații diferite în fiecare săptămână. 
Amândoi plecaseră de acasă şi se întorseseră. Timp de şase 
ani avuseseră parte de o monogamie haotică şi făcuseră 
doi copii, fără să se aleagă ceva de vreunul. 

Se întâlniseră pe câmpurile de luptă din Berkeley în 
1965, ambii protestând împotriva războiului şi a celorlalte 
rele, ambii studenţi la drept, ambii animați de înaltele 
temeiuri etice ale schimburilor sociale. Munciseră din greu 
ca să strângă voturi. Luptaseră pentru demnitatea 
muncitorilor emigranţi. Fuseseră arestaţi în timpul atacului 
de la Tet. Se prinseseră cu lanţuri de arborii sequoia. li 
combătuseră pe socialiştii creştini din şcoli. Dăduseră statul 
în judecată pentru dispariţia balenelor. Mărșăluiseră pe 
străzile din San Francisco la diverse parade, susţinând tot 
felul de cauze. 


102 


În plus, băuseră vârtos, merseseră cu mare entuziasm la 
petreceri şi trecuseră prin experienţa drogurilor; plecaseră 
de acasă, se cuplaseră cu mai mulţi parteneri şi nu li se 
păruse nimic deplasat, fiindcă în felul acesta îşi definiseră 
moralitatea. Doar luptau pentru mexicani şi pentru arborii 
sequoia, ce naiba! Fără îndoială că erau oameni de ispravă! 

Insă acum obosiseră. 

Femeia era jenată de faptul că soţul ei, un om strălucit, 
care până la urmă ajunsese la Curtea Supremă din 
California, era deţinut într-o închisoare federală. Finn se 
bucura că se afla în Florida şi nu în California; altminteri 
vizitele ei ar fi putut fi mai dese. La început fusese trimis 
undeva lângă Bakersfield, dar reuşise să obţină transferul. 

Nu îşi scriseseră şi nu vorbiseră la telefon. Acum ea se 
oprise în trecere, fiindcă mergea la sora ei din Miami. 

— Te-ai bronzat frumos, observă ea. Arăţi bine. 

lar tu te zbârceşti ca o prună căzută din pom, îi zise el în 
gând. Drace, parcă ar fi fost o băbătie fără vlagă. 

— Cum îţi merge? întreba el, fără să-l intereseze câtuşi 
de puţin. 

— Sunt ocupată. Muncesc prea mult. 

— Asta-i bine. 

Nu era deloc rău că muncea şi îşi câştiga existenţa, lucru 
pe care îl făcea de foarte mulţi ani, dar cu intermitente. 
Finn mai avea de stat cinci ani înainte de a-şi lua picioarele 
goale şi strâmbe la spinare şi de a pleca de la Trumble. Nu 
avea de gând să se întoarcă nici la nevastă, nici în 
California. Dacă supravieţuia, lucru de care se îndoia în 
fiecare zi, avea să iasă la şaizeci şi cinci de ani, iar visul lui 
era să găsească un locşor care să iasă de sub jurisdicţia 
IRS?-ului, a FBl-ului şi a celorlalţi escroci guvernamentali 
pitulaţi în spatele atâtor acronime. Finn îşi detesta atât de 
profund guvernul, încât plănuia să renunţe la cetăţenia 
americană şi să adopte o naţionalitate de împrumut. 

— Tot mai bei? o întrebă el. 


2 Internal Revenue Service - Fiscul (n. Tr.). 


103 


Finn se lăsase, fireşte, deşi din când în când mai făcea 
rost de puţină marijuana de la unul dintre paznici. 

— Încă sunt trează, mersi de-ntrebare. 

Fiecare întrebare era o împunsătură, din fiecare răspuns 
săreau scântei. Finn se întrebă sincer ce o făcuse să treacă 
pe acolo. Şi află imediat. 

— M-am hotărât să divorţez, îl anunţă ea. 

Yarber dădu din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună „La 
ce bun?”, după care se trezi rostind: 

— Probabil că nu-i o idee rea. 

— Am găsit pe altcineva, zise ea. 

— Bărbat sau femeie? se interesă el din pură curiozitate, 
ştiind bine că nu-l mai putea surprinde nimic. 

— Un bărbat mai tânăr. 

Finn ridica din umeri încă o dată şi fu cât pe-aci să spună 
„Dă-i bătaie, băbuţo”. 

— Nu e primul, observă el în schimb. 

— Hai să nu-ncepem, spuse ea. 

Finn nu avea nimic împotrivă. Îi admirase dintotdeauna 
sexualitatea exuberantă şi curajul, dar îi venea greu să şi-o 
închipuie pe femeia asta bătrâioară abandonându-se cu 
regularitate deliciilor amoroase. 

— Arată-mi actele ca să le semnez, zise el. 

— Or să-ţi parvină peste o săptămână. Fără tam-tam, mai 
ales că la ora asta nici nu prea mai avem mare lucru. 

În perioada lui de glorie, judecătorul Yarber o convinsese 
pe domnişoara Topolski-Yocoby şi solicitaseră împreuna 
ipotecarea unei case din zona portuară din San Francisco. 
Lipsită de orice urmă de şovinism sau de discriminare pe 
criterii de rasă, gen sau vârstă şi redactată atent de nişte 
avocaţi californieni îngroziţi la gândul că ar fi putut fi daţi în 
judecată de oricine s-ar fi simţit ofensat, cererea dădu la 
iveală un decalaj între active şi pasive de aproape un milion 
de dolari. 

Suma în sine nu contase prea mult pentru niciunul dintre 
ei. Erau prea ocupați să combată exporturile de cherestea 


104 


şi ticăloşiile fermierilor. Ba chiar se mândriseră cu 
puţinătatea activelor. 

California era un stat al proprietăţii în comun, ceea ce în 
linii mari însemna o împărţeală frăţească. Documentele de 
divorţ erau uşor de semnat din mai multe motive. 

În plus, exista un motiv de care Finn avea grijă să nu 
pomenească. Clenciul Angola producea bani murdari, 
ascunşi şi inaccesibili pentru toţi nesătuii care ar fi dorit să 
se înfrupte. lar asta însemna că donşoara Carmen nu avea 
voie sub nicio formă să prindă de veste. 

Finn nu era sigur cum ar fi putut tentaculele proprietăţii 
în comun să ajungă la un cont bancar secret din Bahamas 
şi nici nu-şi propunea. | se aduceau actele de divorţ, le 
semna şi pace. 

Reuşiră să discute câteva minute despre foştii lor 
prieteni, iar conversaţia dură foarte puţin întrucât cei mai 
mulţi dintre ei muriseră. Apoi îşi luară rămas-bun, fără 
tristeţe şi fără remuşcări. Căsnicia lor îşi dăduse obştescul 
sfârşit cu mult timp în urmă, fapt care se dovedi o uşurare 
pentru amândoi. 

Finn îi dori toate cele bune fără măcar s-o îmbrăţişeze, 
după care se îndreptă spre pista de jogging, rămase în şort 
şi merse o oră în bătaia soarelui. 


10 


Lufkin îşi încheia cea de-a doua zi la Cairo cu o cină luată 
la una dintre terasele de pe Shari' el-Corniche, în inima 
regiunii comerciale a oraşului. Sorbea din cafeaua neagră şi 
tare şi se uita la negustorii care îşi închideau prăvăliile - 
vânzători de covoare, vase de alamă, genţi de piele şi 
țesături din Pakistan, toate pentru turişti. La vreo şase- 
şapte metri de el, un comerciant bătrân îşi strânse 
meticulos cortul şi plecă fără să lase nicio urmă. 


105 


Lufkin arăta ca un arab modern. Avea pantaloni albi, o 
jachetă kaki şi o pălărie de pâslă cu borurile până aproape 
de ochi. Privea lumea din spatele unei perechi de ochelari 
de soare. Faţa şi mâinile îi erau bronzate şi îşi tunsese părul 
negru foarte scurt. Stăpânea araba la perfecţie şi se 
deplasa fără probleme prin Beirut, Damasc şi Cairo. 

Avea o cameră la hotelul EI-Nil, pe malul fluviului uriaş, la 
câteva străzi de locul unde lua masa, iar în timp ce se 
plimba prin oraş se trezi deodată în compania unui străin 
înalt şi slab, care vorbea o engleză acceptabilă. Cei doi se 
cunoşteau suficient de bine ca să aibă încredere unul în 
altul, aşa că îşi continuară plimbarea. 

— Credem că în seara asta o să se-ntâmple, spuse omul 
de legătură, ferindu-şi la rândul lui privirile. 

— Mai departe. 

— Se dă o recepţie la ambasadă. 

— Ştiu. 

— Locul e bine ales. Trec o grămada de maşini. Bomba o 
să fie într-o furgonetă. 

— Ce fel de furgoneta? 

— Nu ştim. 

— Altceva? 

— Nimic, spuse omul de legătura şi se pierdu în furnicarul 
uman al oraşului. 

Lufkin bău singur un pepsi în barul hotelului şi se gândi 
să-l sune pe Teddy. Dar trecuseră patru zile de când se 
întâlniseră la Langley, iar Teddy nu dăduse niciun semn de 
viaţă. Nu era ceva nou. Teddy nu avea să intervină. La ora 
aceea Cairo era un oraş periculos pentru occidentali şi 
nimeni nu putea să acuze efectiv CIA-ul că nu a zădărnicit 
atentatul. Avea să se rostească obişnuitele reproşuri şi 
critici, dar teroarea avea să fie împinsă rapid în ungherele 
îndepărtate ale memoriei naţionale, iar apoi uitată. 
Campania electorală era în plină desfăşurare şi oricum 
lumea se mişca extrem de repede. Existau atâtea atacuri şi 
acte gratuite de violenţă în ţară şi în afara ei, încât poporul 
american reuşise să se oţelească. Ştirile soseau pe telexuri 


106 


douăzeci şi patru de ore pe zi, şi întotdeauna trebuia să 
existe undeva o criză. Imagini în direct, corespondențe de 
la faţa locului, tot felul de întâmplări şocante ici şi colo, aşa 
că nu după multă vreme oamenii nu mai puteau să tină 
pasul cu mersul evenimentelor. 

Lufkin ieşi din bar şi urcă la el în cameră. De la fereastra 
aflată la etajul patru vedea o bună parte din oraşul 
construit  alandala de-a lungul secolelor. Acoperişul 
Ambasadei se găsea chiar în dreptul lui, la un kilometru şi 
jumătate de hotel. 

Deschise un roman broşat de Louis L'Amour şi aşteptă 
artificiile. 


Vehiculul era o furgonetă Volvo de două tone, în care 
fuseseră amplasate o mie cinci sute de kilograme de 
explozibili produşi în România. Textul de pe uşă făcea 
reclamă unei cunoscute firme de catering din oraş, care era 
solicitată frecvent de majoritatea ambasadelor occidentale. 
Furgoneta fu parcată în garajul subteran din apropierea 
intrării de serviciu. 

Şoferul vehiculului fusese un egiptean mătăhălos şi jovial 
căruia soldaţii din trupele speciale care păzeau ambasada îi 
spuneau Shake. Acesta trecuse de multe ori printre ei, 
ducând tăvi cu mâncare şi alte produse pentru diverse 
evenimente mondene sau debarasând după consumarea 
lor. La ora aceea Shake era întins pe podeaua limuzinei, cu 
un glonţ în cap. 

La zece şi douăzeci bomba fu detonată printr-o 
telecomandă acționată de un terorist ascuns pe cealaltă 
parte a străzii. De îndată ce apăsă pe butoanele cuvenite, 
acesta se piti în spatele unei maşini, temându-se să se uite. 

Explozia distruse stâlpii de susţinere de la subsol, aşa că 
ambasada se prăbuşi într-o parte. Ţăndările împroșcară 
aerul la distanţă de câteva străzi. Structura de rezistenţă a 
majorităţii clădirilor din apropiere fu afectată. Nu rămase 
niciun geam întreg pe o rază de peste o jumătate de 
kilometru. 


107 


Lufkin moţăia pe un scaun când se produse bubuitură. 
Sări în picioare, ieşi pe balconul mic şi se uită la norul de 
praf. După câteva minute ţâşniră primele flăcări şi începu 
vaietul interminabil al sirenelor. Işi propti scaunul de 
balustrada balconului şi îşi ocupă postul de observaţie. Nu 
avea să mai doarmă nimeni. La şase minute după explozie, 
curentul electric din Garden City se întrerupse, iar Cairo fu 
cufundat în beznă, cu excepţia vâlvătăii portocalii de pe 
locul Ambasadei americane. 

II sună pe Teddy. 

După ce tehnicianul de încredere al acestuia îl asigură pe 
Lufkin că linia era neinteroperabilă, vocea bătrânului se 
auzi atât de limpede, încât parcă ar fi fost o convorbire 
între New York şi Boston. 

— Da, sunt Maynard. 

— Sunt la Cairo, Teddy. Mă uit cum fumegă ambasada 
noastră. 

— Când s-a întâmplat? 

— N-au trecut zece minute. 

— Cât de mari... 

— E greu de spus. Sunt la un kilometru jumate, într-un 
hotel. Dar cred că sunt pierderi masive. 

— Sună-mă peste o oră. In noaptea asta rămân la birou. 

— S-a marcat. 


Teddy se apropie cu scaunul pe rotile de un computer, 
apăsă pe câteva taste şi după câteva clipe îl reperă pe 
Aaron Lake. Candidatul călătorea de la Philadelphia la 
Atlanta, la bordul unui avion nou şi excelent întreţinut. In 
buzunarul lui se găsea un telefon celular de maximă 
siguranţă, de dimensiunile unei brichete. 

Teddy mai apăsă pe câteva butoane, făcu să sune 
telefonul candidatului şi abia după aceea vorbi. 

— Domnule Lake, sunt Teddy Maynard. 

Cine altul? îşi zise Lake. Era singurul care avea acces la 
telefonul acela. 

— Eşti singur? întrebă Teddy. 


108 


— Stai puţin. 

Teddy aşteptă, iar după câteva clipe vocea candidatului 
se auzi din nou. 

— Acum sunt în bucătărie, spuse Lake. 

— Ai bucătărie la bord? 

— Da, una mică. E un avion foarte dichisit, domnule 
Maynard. 

— Bravo. Uite ce-i, îmi pare rău că te deranjez, dar am 
ceva pentru tine. Acum un sfert de oră Ambasada 
americană din Cairo a fost bombardată. 

— Cine-a fost? 

— Nu mă-ntreba asta. 

— lartă-mă. 

— Presa o să se-nghesuie pentru declaraţii. Fă-ţi timp şi 
pregăteşte un punct de vedere. O să fie cel mai bun 
moment ca să-ţi exprimi compasiunea pentru victime şi 
familiile lor. Nu da conotaţii politice, dar nici nu renunţa la 
fermitate. La ora asta clipurile tale au devenit profetice, aşa 
că o să-ţi auzi cuvintele repetate de multe ori. 

— Mă ocup chiar acum. 

— Sună-mă când ajungi la Atlanta. 

— Te sun. 


Patruzeci de minute mai târziu, Lake şi grupul lui de 
însoțitori aterizară la Atlanta. Presa prinsese de veste, aşa 
că nici nu se aşezase praful după explozia de la Cairo şi 
mulţimea de ziarişti aştepta pe aeroport. Incă nu fuseseră 
difuzate imagini în direct de la ambasadă, dar câteva 
agenţii anunţaseră deja că numărul celor ucişi era de 
„câteva sute”. 

În incinta micului terminal pentru avioanele particulare, 
Lake se opri în faţa unui grup de reporteri nerăbdători, unii 
cu videocamere şi microfoane, alţii cu reportofoane mici, 
iar alţii cu nişte blocnotesuri simple. Li se adresă solemn, 
fără să apeleze la notițe: 

— În clipa asta, ar trebui să ne rugăm pentru cei care au 
fost răniţi sau au murit în urma acestui act de război. 


109 


Gândurile şi compasiunea noastră se îndreaptă spre ei, spre 
familiile lor şi spre membrii echipelor de salvare. Nu vreau 
să politizez evenimentul, dar trebuie să spun că e absurd ca 
ţara asta să sufere din nou din cauza teroriştilor. Când o să 
fiu preşedinte, nicio crimă împotriva unui cetăţean 
american n-o să rămână nepedepsită. O să folosesc armata 
nouă pe care o s-o avem pentru reperarea şi anihilarea 
tuturor grupurilor teroriste care-i fac să sufere pe 
americanii nevinovaţi. Atâta am avut de spus. 

Apoi se îndepărtă, fără să ţină seama de strigătele şi 
întrebările grupului de reporteri frenetici. 

Sclipitor, îşi zise Teddy, urmărind imaginile în direct de la 
el din buncăr. Concis şi plin de compasiune, dar în acelaşi 
timp extrem de dur. Superb! Se felicită din nou fiindcă se 
oprise asupra unui candidat atât de bun. 

Când Lufkin sună din nou, la Cairo trecuse de miezul 
nopţii. Incendiul fusese stins, iar cadavrele erau scoase din 
clădire cât mai repede cu putinţă. Multe erau îngropate sub 
grămezile de moloz. Lufkin se găsea la o stradă distanţă, în 
spatele unei baricade a armatei, uitându-se alături de alte 
câteva mii de oameni, în zona ambasadei era un haos de 
nedescris, iar atmosfera era dominată de un fum înecăcios 
şi de praf. Lufkin mai văzuse destule locuri după explozii, 
dar raporta că atentatul de la Cairo era foarte grav. 

Teddy se deplasă prin cameră cu scaunul cu rotile şi îşi 
mai turnă o cafea decofeinizată. Clipurile violente ale lui 
Lake aveau să înceapă la o oră de maximă audienţă. Chiar 
în seara asta stafful de campanie avea să cheltuiască trei 
milioane de dolari pentru un val de teroare şi de frică pe 
întreg cuprinsul ţării. A doua zi aveau să retragă clipurile, 
având grijă să facă un anunţ în acest sens. Din respect 
pentru morţi şi familiile lor, campania lui Lake avea să-şi 
suspende temporar micile profeţii. lar a doua zi la prânz 
aveau să efectueze nişte sondaje masive de opinie. 

Era momentul ca aprecierile pozitive la adresa 
candidatului Lake să înregistreze o creştere bruscă. 


110 


Rămăsese mai puţin de o săptămână până la primul scrutin 
din Arizona şi Michigan. 

Primele imagini din Cairo fură cele ale unui reporter 
agitat, aflat cu spatele la o baricadă a armatei şi privit cu 
duşmănie de nişte soldaţi care parcă ar fi vrut să-i sugereze 
că aveau să-l împuşte dacă mai încerca să pătrundă unde 
nu avea voie. Sirenele se auzeau pretutindeni, iar luminile 
lor luceau intermitent. Insă reporterul aflase foarte puţine 
lucruri. O bombă puternică explodase în subsolul 
ambasadei la zece şi douăzeci, pe când invitaţii de la 
recepţie se pregăteau de plecare. Nu ştia exact care era 
numărul morţilor, dar - îşi asigură el telespectatorii - erau 
destui. Zona fusese delimitată printr-un cordon de soldaţi, 
iar ca măsură suplimentară fusese introdusă interdicţia de 
survol, aşa că nu se puteau transmite imagini din elicopter. 
Deocamdată nu revendicase nimeni atentatul, dar - fiindcă 
aşa se proceda - reporterul rosti numele a trei grupări 
radicale, care erau suspectate aproape după fiecare 
incident. 

— Ar putea fi unul dintre ele, ar putea fi şi altceva, 
conchise el pe post de lămurire. 

Neputând imortaliza măcelul, operatorul trebui să-l 
filmeze în continuare pe reporter, şi cum acesta nu mai 
avea nimic nou, bătu câmpii despre cât de periculos 
devenise Orientul Mijlociu, ca şi cum ar fi descoperit cea 
mai mare bombă a secolului şi ar fi difuzat-o în premieră 
absolută! 

Lufkin sună la opt seara, ora Washingtonului, ca să-i 
spună lui Teddy că ambasadorul Statelor Unite în Egipt nu 
putea fi găsit şi că existau deja temeri că ar fi putut fi 
îngropat sub dărâmături. Cel puţin asta se zvonea atunci. În 
timp ce vorbea la telefon cu Lufkin, Teddy îl privi pe 
reporterul căruia îi tăiase sonorul. Pe un alt ecran apăru 
unul dintre clipurile lui Lake în care se vorbea despre 
teroare. Acesta prezenta ruinele, măcelul, cadavrele şi 
consecinţele altor atacuri, insistând apoi pe vocea potolită, 
dar sinceră a lui Aaron Lake, care promitea răzbunare. 


111 


Un asistent îl trezi la miezul nopţii cu un ceai cu lămâie, 
lăsându-i şi un sandviş cu legume. Ca de atâtea ori, aţipise 
în scaunul cu rotile, lăsând peretele de ecrane TV cu 
imagine, dar fără sunet. După plecarea asistentului, apăsă 
pe un buton şi ascultă. 

La Cairo era deja ziuă. Ambasadorul nu fusese găsit, 
ceea ce-i făcea pe toţi să presupună că rămăsese sub 
dărâmături. 

Teddy nu se întâlnise niciodată cu diplomatul trimis în 
Egipt, care era oricum un ilustru anonim, idolatrizat acum 
de liotă de reporteri fiindcă fusese un bun american. 
Moartea lui nu-l tulbură peste măsură pe Teddy, deşi 
criticile la adresa CIA aveau să se înteţească. In acelaşi 
timp, atentatul avea să devină şi mai grav, lucru care îi 
convenea lui Aaron Lake. 

Deocamdată fuseseră recuperate şaizeci şi unu de 
cadavre. Autorităţile egiptene îl arătau cu degetul pe Yidal, 
suspectul cel mai probabil, fiindcă mica lui armată 
bombardase trei ambasade occidentale în ultimii 
şaisprezece ani şi fiindcă se pronunţa pentru un război pe 
faţă împotriva Statelor Unite. Din informaţiile CIA, Yidal 
avea treizeci de soldaţi şi un buget anual de aproximativ 
cinci milioane de dolari, proveniţi aproape în totalitate din 
Libia şi din Arabia Saudită. Însă scurgerile internaţionale de 
date în beneficiul presei sugerau o armată de o mie de 
oameni şi fonduri nelimitate cu care americanii nevinovaţi 
să poată fi ţinuţi sub teroare. 

Israelienii ştiau ce mâncase Yidal la micul dejun şi la ce 
masă stătuse. Ar fi putut să-l suprime de câteva zeci de ori 
însă deocamdată acesta nu-i inclusese în războiul pe care-l 
purta. lar atâta timp cât ucidea americani şi occidentali, pe 
israelieni nu-i interesa. Ura ţărilor din Vest pentru 
fundamentaliştii islamici era în avantajul lor. 

Teddy mâncă încet, după care mai moţăi puţin. Lufkin 
sună înainte de ora prânzului de la Cairo ca să-i dea de 
veste că fuseseră găsite cadavrele ambasadorului american 
şi al soţiei sale. 


112 


Numărul total al celor ucişi era de optzeci şi patru. Doar 
unsprezece dintre ei nu erau americani. 

Camerele de luat vederi îl surprinseră pe Aaron Lake la 
intrarea într-o fabrică din Marietta, Georgia, dând mâna cu 
muncitorii la ieşirea din schimb şi declarând următoarele 
când se ceru părerea despre evenimentele din Cairo: 

— Acum şaisprezece luni, aceiaşi criminali au bombardat 
alte două ambasade de-ale noastre şi au ucis treizeci de 
americani, iar noi n-am făcut nimic să-i oprim. Îşi văd 
liniştiţi de treabă fiindcă nu suntem dispuşi să luptăm. Când 
o să ajung preşedinte, o să declar război acestor terorişti şi 
o să pun capăt crimelor. 

Limbajul belicos era molipsitor, iar la primele ore ale 
dimineţii, după ce aflară de cumplita tragedie de la Cairo, 
americanilor li se oferi un festival de ameninţări şi 
ultimaturi şi din partea celorlalţi şapte candidaţi. Până şi cel 
mai pasiv dintre ei împrumuta ceva din atitudinea unui 
pistolar de meserie. 


11 


În lowa ningea din nou, iar zăpada care cădea necontenit 
în bătaia vântului se transforma în zloată pe străzi şi îl 
făcea pe Quince Garbe să tânjească şi mai abitir după o 
plajă însorită. Aflat pe strada principală, acesta îşi acoperi 
faţa cu mâinile ca pentru a se proteja, dar adevărul era că 
nu voia să stea de vorbă cu nimeni. Şi nu avea chef să fie 
văzut intrând valvârtej încă o dată în clădirea oficiului 
poştal. _ 

În cutie se afla o noua scrisoare din acelea. Îi căzu faţa şi 
îi îngheţară mâinile când dădu cu ochii de ea, stând alături 
de câteva pucuri oarecare, ca un bileţel de la un vechi 
prieten. Se uită peste umăr şi în stânga, şi în dreapta - ca 


113 


un hoţ apăsat de vină - după care smulse plicul din cutia 
poştală şi-l vâări în palton. 

Soţia lui era la spital, unde organiza un spectacol pentru 
copiii cu handicap fizic, aşa că în casa rămăsese doar o 
servitoare care îşi petrecea toată ziua moţăind în camera 
unde se spălau rufele. Nu-i mai mărise leafa de opt ani. 
Merse cu o viteză mică până acasă, luptându-se cu zăpada 
şi vârtejurile, înjurându-l pe escrocul care îi dăduse buzna 
în viaţă sub pretextul iubirii şi anticipând conţinutul scrisorii 
din buzunarul de la piept, care se părea din ce în ce mai 
grea de la un minut la altul. 

Nu o văzu pe servitoare când deschise uşa din faţă a 
casei, făcând cât mai mult zgomot cu putinţă. Urcă la el în 
dormitor, unde încuie uşa. Sub salteaua patului se afla un 
pistol. Işi arunca paltonul şi mănuşile pe un fotoliu, făcu 
acelaşi lucru cu sacoul, iar apoi se aşeză pe marginea 
patului şi cercetă plicul. Aceeaşi hârtie de culoarea 
levănţicii, aceeaşi caligrafie, aceeaşi ştampilă a poştei din 
Jacksonville, veche de două zile. Deschise plicul şi scoase o 
singură pagină. 


Dragă Quince, îți multumesc tare mult pentru bani. Ca să 
nu mă crezi o jigodie de ultimă speță, e bine să ştii că i-am 
trimis soției şi copiilor, care sunt foarte chinuiti. Din cauză 
că am fost închis, nu mai au de nici unele. Nevastă-mea a 
făcut o depresie gravă şi nu mai poate să lucreze, iar cei 
patru copii primesc de mâncare prin mila celorlalți. 

(Suta asta de mii o să-i îngraşe, nu glumă, îşi zise 
Quince.) 

Trăiesc ca vai de ei într-un adăpost social şi nu-şi pot 
plăti transportul. Încă o dată, mulțumesc pentru ajutor. Alte 
cincizeci de mii i-ar face să scape de toate datoriile şi le-ar 
ajunge şi pentru colegiu, când o veni vremea. 

Aceleaşi reguli, aceleaşi instrucțiuni de transfer şi 
aceeaşi promisiune că o să-ţi fac publică viața secretă dacă 
nu primesc banii repede. Pune-te pe treabă chiar acum, 
Quince, şi îţi jur că o să fie ultima mea scrisoare. 


114 


Mii de mulțumiri. 
Cu drag, Ricky 


Se duse în baie, deschise dulăpiorul cu medicamente şi 
găsi flaconul cu valium al nevesti-sii. Înghiţi două pastile, 
dar se gândi să le dea pe gât pe toate. Vru să se întindă 
însă nu putea s-o facă pe pat fiindcă l-ar fi mototolit şi ar fi 
ridicat semne de întrebare. Aşa că se întinse pe jos, pe 
covorul uzat, dar curăţel, şi aştepta că pastilele să-şi facă 
efectul. 

Se milogise, se căciulise şi chiar spusese câteva minciuni 
ca să împrumute prima tranşa pentru Ricky. Nu avea cum 
să mai facă rost de alte cincizeci de mii dintr-un cont 
personal şi aşa destul de şubred şi confruntat cu spectrul 
insolvabilităţii. Casa lui mare şi frumoasă avea de suportat 
o ipotecă administrată chiar de taică-său. Tot el semnă şi 
cecurile. Maşinile din garajul personal erau spaţioase şi de 
import, dar aveau milioane de kilometri la bord şi nu mai 
valorau foarte mult. Cine-ar fi vrut să cumpere un Mercedes 
vechi de unsprezece ani în Bakers, lowa? 

Dar dacă reuşea să fure banii? Borfaşul care se semna 
Ricky i-ar mai fi mulţumit o dată şi i-ar fi cerut alţii. 

Până aici. 

Era momentul să pună mâna pe flaconul cu pilule. Şi pe 
pistol. Zbârnâitul telefonului îl făcu să tresară. Fără să stea 
pe gânduri, se ridica în picioare şi ridică receptorul. 

— Alo? mormăi el. 

— Unde dracu' eşti? 

Era taică-său, adresându-i-se pe un ton pe care îl 
cunoştea atât de bine. 

— Aaa... mă simt cam rău, reuşi să îngaime Quince, 
privindu-şi ceasul şi amintindu-şi abia în clipa aceea de 
întâlnirea de la zece şi jumătate cu un inspector foarte 
important de la FDIC:. 


3 Federal Deposit Insurance Corporation - Compania de Asigurări 
Federale (n. tr). 


115 


— Mă doare undeva de cum te simţi. Domnul Colthurst 
de la FDIC aşteaptă la mine-n birou de-un sfert de oră. 

— Îmi vine să vărs, tati, spuse el şi se strâmbă, dându-şi 
seama că la cincizeci şi unu de ani se adresă bătrânului cu 
acelaşi apelativ din copilărie. 

— Minti. De ce n-ai dat telefon dacă eşti bolnav? Gladys 
mi-a spus că te-a văzut la zece fără câteva minute şi că te 
duceai la poştă. Ce mama dracului se petrece aici? 

— lartă-mă. Trebuie să merg la toaletă. Te sun mai 
târziu, zise Quince şi închise telefonul. 

Valiumul îl făcu să se simtă înconjurat de un abur plăcut, 
aşa că se aşeză pe marginea patului şi se uită la hârtiile de 
culoarea levănţicii risipite pe podea. Ideile îi veneau greu, 
stânjenite de efectul pastilelor. 

Putea să ascundă scrisorile şi după aceea să se sinucidă. 
Biletul de adio avea să-l transforme în vinovat principal pe 
taică-său. Perspectiva morţii nici măcar nu era atât de 
neplăcută: scăpa de căsătorie, de bancă, de taică-său, de 
Bakers, lowa, şi de toate secretele. 

Dar i-ar fi fost dor de copii şi de nepoți. 

Şi dacă monstrul ăsta de Ricky n-ar fi aflat de sinucidere, 
ar fi trimis încă o scrisoare care ar fi fost găsită şi în felul 
ăsta lumea ar fi aflat ce hram purta Quince, fie şi la mult 
timp după înmormântare? 

A doua idee urâtă presupunea o conspirație cu secretară, 
o femeie în care nici măcar nu avea mare încredere. Avea 
să-i spună adevărul şi s-o roage să-i scrie o scrisoare lui 
Ricky, dându-i vestea sinuciderii lui Quince Garbe. Puteau 
să elaboreze împreună scenariul unei sinucideri, luând cu 
această ocazie şi câteva măsuri vindicative împotriva lui 
Ricky. 

Însă ar fi preferat să moară decât să-i spună secretarei. 

A treia idee îi veni după ce valiumul pusese totală 
stăpânire pe el, făcându-l să surâdă. Ce-ar fi să încerce să 
fie cinstit? Să-i scrie lui Ricky şi să-i spună că sărăcise. Să-i 
mai ofere zece mii şi să-l anunţe că erau ultimii. lar dacă 
Ricky era hotărât să-l distrugă, atunci el, Quince, nu avea 


116 


de ales şi trebuia să i-o coacă. Avea să anunţe FBl-ul, 
dându-le ocazia să vadă de unde erau trimise scrisorile şi 
cum se făcea transferul banilor, după care aveau s-o 
păţească amândoi. 

Dormi pe jos o jumătate de oră, iar apoi îşi strânse 
sacoul, mănuşile şi paltonul. leşi din casă fără s-o vadă pe 
servitoare. În timp ce mergea cu maşina spre centru, 
animat de dorinţa de a da cărţile pe faţă, admise că banii 
erau singurii care contau. Taică-său avea optzeci şi unu de 
ani, iar capitalul curent al băncii se ridica la aproximativ 
zece milioane de dolari. Într-o bună zi aveau să-i aparţină. 
Trebuia să meargă pe burtă până punea mâna pe ei, iar 
după aceea putea să trăiască după bunul plac. 

Erau prea mulţi bani ca să le dea cu piciorul. 


Coleman Lee avea un mic local unde servea taco, la 
marginea orăşelului Gary din Indiana, într-o zonă controlată 
la ora aceea de mexicani. Coleman avea patruzeci şi opt de 
ani, divorțase de două ori cu tărăboi în tinereţe şi - slavă 
Domnului - nu avea copii. Din cauză că se îndopa cu taco, 
era gras şi lent în mişcări, având o burtă dizgraţioasă şi 
obraji bucălaţi. Nu era un bărbat atrăgător, însă era extrem 
de singur. 

Majoritatea angajaţilor lui erau mexicani foarte tineri, 
care intraseră ilegal în ţară şi pe care, mai devreme sau 
mai târziu, încerca să-i molesteze, să-i seducă şi să le facă 
tot felul de avansuri, în ciuda stângăciei lui manifeste. Se 
întâmpla foarte rar să aibă succes. Nici afacerile nu-i 
mergeau nemaipomenit, fiindcă lumea vorbea, iar Coleman 
nu era privit cu ochi buni. Cine-ar fi cumpărat taco de la un 
stricat? 

Închiriase două căsuțe poştale la oficiul aflat la celălalt 
capăt al promenadei - una pentru afaceri, cealaltă pentru 
plăcerea personală.  Făcea colecție de materiale 
pornografice pe care le ridica aproape zilnic de la poştă. 
Factorul care-i aducea corespondenţa obişnuită era cam 


117 


curios din fire şi era bine ca unele lucruri să rămână cât mai 
puţin cunoscute cu putinţă. 

Merse pe trotuarul murdar de la marginea parcării, pe 
lângă magazinele de încălţăminte şi cosmetice cu reducere, 
pe lângă un centru de închiriat casete porno din care fusese 
dat afară şi prin dreptul unui birou de asistenţă socială 
înfiinţat la marginea aceea de oraş de un politician 
disperat, care nu mai ştia cum să facă rost de voturi. 
Clădirea poştei era plină de mexicani care nu se grăbeau 
defel să iasă, fiindcă afară era frig. 

Recolta din ziua aceea consta în două reviste porno 
trimise în plicuri simple de hârtie maro şi o scrisoare care 
se păru vag familiară. Plicul era galben, pătrat, nu avea 
expeditor şi purta ştampila poştei din Atlantic Beach, 
Florida. A, da, îşi aduse aminte Coleman, ţinându-l în mână. 
Percy, tânărul acela din centrul de recuperare. 

Intors în încăperea mică şi înghesuită dintre bucătărie şi 
cămară, răsfoi în grabă revistele, nu văzu nimic nou şi le 
puse peste celelalte sute de numere adunate în câteva 
teancuri. Apoi deschise scrisoarea de la Percy. La fel ca 
precedentele două, era scrisă de mână şi adresată lui Walt, 
numele folosit de Coleman ca să-şi ridice toate materialele 
porno. Walt Lee. 


Dragă Walt, 

Ultima ta scrisoare m-a bucurat din cale-afară. Am citit-o 
de multe ori. Ai un stil foarte frumos. Cum ti-am spus deja, 
sunt aici de aproape un an şi jumătate, iar la un moment 
dat te copleşeşte singurătatea. Iti ţin scrisorile sub saltea şi 
când mă simt foarte singur. Le citesc de mai multe ori la 
rând. Unde-ai învățat să scrii aşa? Te rog să-mi mai trimiti 
una cât de repede poti. 

Cu puțin noroc, o să mi se dea drumul în aprilie. Habar n- 
am unde-o să mă duc sau ce-o să fac. Mă sperie gândul că 
o să ies de aici după aproape doi ani şi n-o să am pe 
nimeni. Sper să corespondăm în continuare şi atunci. 


118 


Voiam să te întreb, chit că îmi displace profund şi n-aş ñ 
vrut s-o fac, dar cum n-am încotro, o să-mi iau oricum inima 
în dinți, şi poti să refuzi liniştit, doar n-o să stricăm prietenia 
din atâta lucru, dacă n-ai putea să-mi imprumuţi o mie de 
dolari? Aici la centrul de recuperare au un fel de magazin 
de unde poți să cumperi CD-uri şi cărți pe credit, iar eu sunt 
aici de atâta vreme, că am o datorie destul de mare. 

Dacă ai putea să mă împrumuți, ar fi grozav. Dacă nu, e 
de înțeles. 

Oricum, îti mulțumesc că exişti, Walt. Te rog să-mi scrii 
repede. Abia aştept un rând de la tine. 

Cu drag, Percy 


O mie de dolari? Ce era porcăria asta? Coleman îşi dădu 
seama că era ceva dubios. Rupse scrisoarea în mai multe 
bucăţi pe care le aruncă la gunoi. 

—O mie de dolari, murmură el ca pentru sine, 
întinzându-se din nou după reviste. 


Curtis nu era numele adevărat al bijutierului din Dallas. 
Era un pseudonim bun pentru corespondenţa cu tânărul 
Ricky din centrul de recuperare, dar numele lui real era 
Vann Gates. 

Domnul Gates avea cincizeci şi opt de ani, părea să se 
bucure de o căsnicie fericită, avea trei copii şi doi nepoți şi 
deţinea împreună cu soţia sa şase magazine de bijuterii în 
Dallas, situate fără excepţie în incinta unor mari centre 
comerciale. Pe hârtie aveau două milioane de dolari pe care 
îi câștigaseră singuri, îşi cumpăraseră o casă nouă şi 
frumoasă în Highland Park, cu dormitoare separate, fiecare 
în câte un capăt. Işi beau cafeaua în bucătărie, ducându-se 
în salonaş ca să se uite la televizor sau să se joace cu 
nepoţii. 

Domnul Gates începuse să calce pe alături din când în 
când, de fiecare dată cu mare atenţie. Nimeni nu bănuia 
nimic. Corespondenta lui cu Ricky era prima încercare de a 
găsi dragostea prin intermediul anunţurilor din reviste, iar 


119 


deocamdată rezultatele îl bucuraseră peste măsură. 
Inchinase o căsuţă poştală la unul dintre oficiile învecinate 
cu un centru comercial şi recursese la numele de Curtis V. 
Gates. 

Acesta era şi numele de pe plicul de culoarea levănţicii, 
iar când destinatarul se aşeză la loc în maşina şi îl deschise 
cu grijă, nu-şi dădu seama de la bun început că era ceva în 
neregulă. Era doar o nouă scrisoare de la dragul lui Ricky. 
Cu toate acestea, primele cuvinte avură efectul unui 
trăsnet: 


Dragă Vann Gates, 

Ne-am jucat destul, amice. Nici pe mine nu mă cheamă 
Ricky, nici tu nu eşti Curtis. Nu sunt defel un june 
homosexual pornit să-şi caute iubirea. Atâta doar că 
mătăluță ai un secret urât foc, pe care tii mortis să nu-l afle 
nimeni. Hai să-ți dau o mână de ajutor. 

Uite cum facem: transferă o sută de mii de dolari la 
Geneva Trust Bank, Nassau, Bahamas, în contul 144-DXN- 
9593 pentru Boomer Realty Ltd., număr de transfer392844- 
22. 

Nu sta pe gânduri! Nu e nicio glumă. E o escrocherie şi ai 
căzut în plasă. Dacă banii nu ajung în zece zile, soția ta, 
doamna Glenda Gates, o să primească un pachețel doldora 
de scrisori, fotografii şi toate cele. 

Dacă trimiti banii, mă fac nevăzut cât ai clipi din ochi. 

Cu drag, Ricky 


După câtva timp, Vann se încadra pe 1-635, drumul de 
ieşire din Dallas, iar apoi ocoli Fort Worth prin 1-820 şi se 
întoarse în Dallas, mergând pe banda întâi, cu optzeci de 
kilometri pe oră, fără să-i pese de convoiul de maşini 
strânse în spatele lui. Dacă i-ar fi prins bine să plângă, cu 
siguranţă că ar fi izbucnit în nişte hohote zdravene. Nu îl 
deranja plânsul în sine, îndeosebi în intimitatea Jaguarului 
proprietate personală. 


120 


Dar era prea furios că să plângă, prea îndârijit ca să-şi 
lângă rănile şi prea speriat ca să mai piardă timp tânjind 
după cineva care nu exista. Trebuia acţionat - rapid, 
hotărât şi în secret. 

Cu toate acestea, tristeţea îl copleşi, făcându-l în cele din 
urmă să tragă pe dreapta şi să parcheze cu motorul 
mergând. Atâtea vise frumoase legate de Ricky, atâtea ore 
cu ochii aţintiţi asupra chipului său frumos şi a zâmbetului 
ştrengăresc, atâtea scrisori triste, amuzante, deznădăjduite 
sau pline de speranţă. Cum puteau fi transmise atâtea 
emoţii prin cuvântul scris? Practic, învățase pe de rost toate 
rândurile primite. 

lar el era un băiat - tânăr şi viril, dar singur şi tânjind 
după un prieten matur. Acel Ricky pe care ajunsese să-l 
iubească avea nevoie de îmbrăţişările drăgăstoase ale unui 
bărbat mai mare ca el, iar Curtis alias Vann făcuse o 
mulţime de planuri în acest sens pe durata ultimelor luni. 
De pildă, inventase expoziţia de diamante din Orlando, 
exact în perioada când soţia avea să plece în vizită la sora 
ei din El Passo. Se îngrijise de toate amănuntele şi nu 
lăsase nicio urmă. 

In cele din urmă, bietul Vann izbucni în plâns, vărsând 
lacrimi amare, fără niciun fel de reţinere sau jenă. Nu-l 
vedea nimeni; maşinile zburau pe lângă el cu o sută treizeci 
pe oră. 

Promise să se răzbune, ca toţi iubiții trădaţi. Avea să-i 
dea de urma monstrului ăstuia care se dăduse drept Ricky 
şi-i frânsese inima. 

Când furtuna din suflet se mai potoli, se gândi la soţie şi 
la familie, iar asta îl ajută mult să-şi usuce lacrimile. Ei 
aveau să-i rămână toate magazinele, cele două milioane şi 
casa nouă cu dormitoare separate, în timp ce el avea să se 
aleagă doar cu disprețul şi bârfelile unui oraş care abia 
aştepta să aibă subiecte de discuţie. Copiii aveau să-l 
aleagă pe părintele cu bani, iar nepoților aveau să le ajungă 
la urechi fel de fel de lucruri urâte despre bunicul lor până 
la sfârşitul vieţii. 


121 


Se încadră din nou pe banda întâi, merse tot cu optzeci 
de kilometri pe oră şi trecu a doua oară prin Mesquite, 
găsindu-şi apoi timp să mai citească o dată scrisoarea, în 
timp ce Jeep-urile goneau pe lângă el. 

Nu avea niciun suflet caritabil căruia să-i dea telefon, 
niciun bancher de încredere căruia să-i ceară să verifice 
contul din Bahamas, niciun avocat căruia să-i solicite sfatul 
şi niciun prieten gata să-i asculte necazurile. 

Pentru un om care dusese o viaţă dublă şi îşi luase multe 
măsuri de precauţie, problema banilor nu era 
insurmontabilă. Nevastă-sa ţinea fiecare bănuţ sub control, 
atât acasă, cât şi în magazine, motiv pentru care Vann 
învățase de mult să ascundă o parte din câştiguri. Făcea 
acest lucru cu pietre preţioase, rubine, perle şi uneori mici 
diamante pe care le punea deoparte şi le vindea mai târziu 
altor bijutieri pe bani gheaţă. Era un procedeu frecvent în 
breaslă. Avea cutii întregi pline cu bani - cutii de pantofi 
stivuite frumos într-un seif protejat împotriva incendiilor, 
amplasat într-un minidepozit din Plano. Le spunea bani 
postdivorţ. Lichidităţi pentru o viaţă nouă în care el şi Ricky 
aveau să străbată lumea în lung şi în lat, cheltuind totul 
într-o călătorie fără sfârşit. 

— Ticălosule! spuse el printre dinţi, repetând cuvântul de 
câteva ori. 

Dar de ce să nu-i răspundă nemernicului la scrisoare, 
anunţându-l că nu avea bani? Sau să-l amenințe cu darea în 
vileag a escrocheriei? De ce să nu riposteze? 

Fiindcă jigodia ştia foarte bine ce făcea. li urmărise 
suficient de mult ca să-i afle numele adevărat şi să se 
intereseze cum o chema pe nevastă-sa. Totodată, aflase că 
avea bani. 

Intră pe aleea din dreptul casei şi o văzu pe Glenda, care 
mătura trotuarul. 

— Unde-ai fost, iubitule? îl întrebă ea cu o voce blândă. 

— Am făcut nişte curse, răspunse el cu un zâmbet. 

— Ţi-a luat ceva timp, observa ea, continuând să măture. 


122 


Se săturase până peste cap. Îi cronometra! De treizeci de 
ani îl ţinea sub papuc şi stătea cu cronometrul în mână. 

O săruta uşor pe obraz în virtutea obişnuinţei, iar pe 
urmă cobori în pivnita, unde încuie uşa şi reîncepu să 
plângă. Casa în care locuia era închisoarea (cu o ipoteca de 
7 800 de dolari pe lună, nici nu era greu să creadă aşa ceva 
despre ea), iar nevastă-sa era paznicul, omul care avea 
toate cheile. Singura lui modalitate de a evada fusese 
distrusă cu puţin timp în urmă şi înlocuită de prezenţa unui 
extorcator cu sânge-rece. 


12 


Pentru optzeci de sicrie era nevoie de mult spaţiu. 
Fuseseră aliniate perfect şi învelite în roşu, alb şi albastru, 
având toate aceeaşi lungime şi lăţime. Ajunseseră cu 
treizeci de minute în urmă la bordul unui avion de marfă al 
aviaţiei şi fuseseră coborâte în cadrul unei ceremonii 
solemne. Aproape o mie de prieteni şi rude stăteau pe 
scaunele pliante aşezate pe cimentul din hangar şi se uitau 
şocaţi la marea de drapele aranjate în faţa lor. Doar ziariştii 
îi depăşeau numeric, opriţi în spatele unor baricade ridicate 
de poliţia militară. 

Chiar şi pentru o ţară obişnuită cu avatarurile politicii 
externe, numărul victimelor era impresionant. Optzeci de 
americani, opt englezi şi opt nemți - niciun francez, fiindcă 
Franţa boicota evenimentele diplomatice occidentale din 
Cairo. Ce căutau optzeci de americani în clădirea 
ambasadei, deşi trecuse de ora zece seara? Aceasta era 
întrebarea aflată pe buzele tuturor, dar deocamdată nimeni 
nu ştia ce să răspundă. Explicaţia cea mai plauzibilă la 
Washington era că firma de catering întârziase, ca de altfel 
şi miniorchestra care asigura fondul muzical. 


123 


Însă teroriştii dovediseră cu vârf şi îndesat că puteau lovi 
la orice oră, iar atunci ce importanţă avea până când ţinuse 
recepţia la care participaseră ambasadorul, soţia lui, 
angajaţii ambasadei, colegii şi invitaţii? 

A doua mare întrebare a momentului era de ce anume se 
aflau optzeci de americani în incinta ambasadei de la 
Cairo? 

Departamentul de Stat nu avusese timp să se gândească 
la un răspuns. 

După câteva marşuri funebre interpretate de o fanfară a 
aviaţiei, luă cuvântul preşedintele. Acesta vorbi cu o voce 
gâtuită şi chiar vărsă o lacrimă sau două, dar, după opt ani 
de întrebuințare, trucurile de acest gen începuseră să nu 
mai impresioneze. Promisese deja răzbunare de multe ori, 
aşa că de data asta insistă asupra puterii de sacrificiu şi 
asupra unei vieţi de apoi mai bune decât cea pământeană. 

Secretarul de Stat rosti numele celor morţi într-o 
enumerare funestă, menită să surprindă şi mai bine 
gravitatea momentului. Plânsetele se intensificară, urmate 
de o nouă cortina muzicală. Discursul cel mai lung îi 
aparţinu vicepreşedintelui, care se afla în plină campanie şi 
tocmai se hotărâse să se implice în lupta de ştergere a 
terorismului de pe faţa pământului. Deşi nu purtase în viaţa 
lui vreo uniformă militară, părea nerăbdător să înceapă să 
arunce grenade. 

Lake îi pusese pe jar pe toţi. 


Lake privi ceremonia funerară în timp ce zbura de la 
Tucson la Detroit, pentru o nouă serie de întrevederi la care 
întârziase. La bord se afla şi specialistul lui în sondaje, un 
magician recent încadrat în echipă, care îl însoțea în toate 
deplasările. Pe când Lake şi oamenii lui se uitau la ştiri, 
acesta lucra de zor la o masă de conferinţe pe care se 
găseau două laptopuri, trei telefoane şi o mulţime de 
materiale tipărite. 

Până la primul scrutin din Arizona şi Michigan rămăseseră 
trei zile, iar procentele lui Lake creşteau, îndeosebi în statul 


124 


de provenienţă, unde se găsea într-o cursă pe viaţă şi pe 
moarte cu un candidat stabilit de mult, guvernatorul Tarry 
din Indiana. In Michigan Lake mai avea de recuperat zece 
procente, dar lumea începuse să-l trateze cu tot mai mare 
atenţie. Dezastrul de la Cairo îi servea de minune. 

La un moment dat, guvernatorul Tarry se trezi într-o criză 
de fonduri pentru campanie. Pentru Aaron Lake banii nu 
erau o problemă. Nici nu avea timp să-i cheltuiască pe toţi. 

După ce vicepreşedintele se îndură să-şi termine 
discursul, Lake plecă din faţa ecranului, se instală la loc în 
fotoliul lui pivotant din piele şi puse mâna pe un ziar. Un 
membru al ştaifului îi aduse o cafea din care sorbi, în timp 
ce privea câmpiile din Kansas aflate la treisprezece 
kilometri sub el. Un alt angajat pentru campanie îi înmână 
un mesaj - unul în urma căruia candidatul trebuia să pună 
repede mâna pe telefon. Lake aruncă o privire prin avion şi 
numără treisprezece oameni, fără să pună la socoteală 
piloţii. 

Pentru un om discret din fire şi căruia încă îi era dor de 
soţie, nu se adaptase acestei lipse totale de intimitate. Se 
mişca în cadrul unui grup, nu trecea o jumătate de oră fără 
o discuţie între patru ochi, fiecare acţiune îi era coordonată 
de un comitet, iar fiecare interviu precedat de exerciţii de 
anticipare a întrebărilor şi de formulare a răspunsurilor. Era 
singur doar şase ore pe noapte, în camera de hotel, dar şi 
acolo cei din Serviciul Secret ar fi vrut să doarmă pe jos, cu 
el în încăpere, dacă i-ar fi lăsat. Din cauza oboselii, dormea 
ca un prunc. Singurele lui minute în care putea să mediteze 
nestingherit erau cele din baie, când făcea duş sau avea 
nevoie de closet. 

Insă rămăsese realist. El, Aaron Lake, congresmanul 
liniştit din Arizona, devenise peste noapte o senzaţie. Atacă 
din plin, în timp ce restul băteau pasul pe loc. Avea la 
dispoziţie bani cu ghiotura. Ziarele îi luaseră urma ca nişte 
câini de vânătoare. Cuvintele lui erau reproduse sub formă 
de citate. Avea prieteni foarte puternici şi, pe măsură ce 


125 


lucrurile intrau în matcă, candidatura lui părea cât se poate 
de serioasă. Cu o lună în urmă nici n-ar fi visat la aşa ceva. 

Lake savura momentul. Campania era o nebunie, dar 
avea resurse să dicteze ritmul de lucru. Reagan avusese un 
program obişnuit, de la nouă la cinci, şi fusese mult mai 
eficient decât Carter, care devenise dependent de muncitul 
pe brânci. Totul era să ajungă la Casa Albă, îşi repetă el 
întruna, să-i suporte pe toţi prostovanii ăia, să depăşească 
primul tur de scrutin, să reziste zâmbind şi făcând o glumă, 
iar într-o bună zi o să ajungă în Biroul Oval, unde o să stea 
singur, cu toată lumea la picioare. 

Şi o să aibă intimitatea după care tânjea atât de mult. 


Teddy stătea cu York la el în buncăr şi se uitau amândoi 
la transmisiunea în direct de la Baza Andrews a Aviației. 
Când se întâmplau lucruri urâte, prefera compania lui York. 
Acuzaţiile fuseseră extrem de dure. Era nevoie de tapi 
ispăşitori, iar mulţi dintre idioţii care îi luau la goană pe 
operatori şi cameramani dădeau vina pe CIA fiindcă asta 
făceau de fiecare dată. Dacă ar fi ştiut! 

In cele din urmă Teddy îi spusese lui York de 
avertismentul primit de la Lufkin, iar York pricepuse tot. Din 
păcate, mai avuseseră asemenea situaţii. Când eşti 
jandarmul lumii pierzi o mulţime de oameni, iar Teddy şi 
York trăiseră împreună numeroase momente triste în care 
se uitaseră la sicriele învelite în drapelul american şi 
coborâte de la bordul aparatelor C-130, semn că undeva în 
lume mai avusese loc o nenorocire. Campania lui Lake avea 
să fie ultimul efort al lui Teddy de a salva vieţile cetăţenilor 
americani. 

Eşecul părea foarte puţin probabil. D-PAC strânsese peste 
douăzeci de milioane în două săptămâni şi era pe punctul 
să pună banii în circulaţie pentru Washington. Douăzeci şi 
unu de congresmeni fuseseră aleşi pentru susţinerea 
oficială a lui Lake, operaţiune care costase în total şase 
milioane. Insă deocamdată cel mai preţios trofeu era 
senatorul Britt, fostul candidat şi tăticul unui băieţel 


126 


thailandez. În momentul ieşirii din cursă pentru Casa Alba 
acesta avea o datorie de aproape patru milioane, fără a 
dispune de un plan de acoperire a deficitului. De obicei, 
banii nu se lipesc de cei care îşi fac bagajele şi pleacă 
acasă. Elaine Tyner, avocatul care conducea D-PAC, avu o 
întrevedere cu senatorul Britt şi în mai puţin de o oră 
ajunse la un acord cu el. D-PAC se angaja să-i plătească 
toate datoriile acumulate în campanie, într-un interval de 
trei ani, în schimbul unei susţineri ferme şi răspicate a 
candidaturii lui Aaron Lake. 

— Avem vreo proiecţie a victimelor? întrebă York. 

— Nu, răspunse Teddy după câteva clipe. 

Discuţiile dintre ei nu se desfăşurau niciodată în grabă. 

— De ce-au fost atât de multe? 

— S-a băut vârtos. E o chestiune care se-ntâmplă mereu 
în ţările arabe. Alte valori, altă cultură, viaţa e monotonă, 
iar când vreunul dintre diplomaţii noştri oferă câte-o 
recepţie, lumea profită. Mulţi dintre cei morţi erau beţi 
criţă. 

Mai trecură câteva minute. 

— Unde-i Yidal? întrebă York. 

— La ora asta, în Irak. leri era în Tunisia. 

— Zău c-ar fi cazul să-l oprim. 

— Anul viitor. O să fie un moment de referinţă pentru 
preşedintele Lake. 


Doisprezece dintre cei şaisprezece congresmeni care ÎI 
sprijineau pe Lake aveau cămăşi albastre, lucru care nu-i 
scăpă lui Elaine Tyner. Avea grijă să ţină minte acest gen 
de amănunte. Când un politician american se apropia de o 
cameră de luat vederi, îşi punea de obicei cea mai bună 
cămaşă albastră de bumbac. Ceilalţi patru aveau cămâăşi 
albe. 

Îi aranjă în faţa reporterilor într-una dintre sălile de 
festivități ale hotelului Willard. Politicianul cu vechimea cea 
mai mare, reprezentantul Thurman din Florida, rosti 
cuvântul de deschidere şi adresă un bun venit presei la 


127 


acest eveniment foarte important. Uitându-se pe nişte 
însemnări, el îşi exprima punctul de vedere despre 
contextul internaţional actual, comentă incidentul de la 
Cairo, precum şi evoluţiile din China şi Rusia şi spuse că 
lumea era mult mai periculoasă decât părea. După citirea 
câtorva statistici legate de reducerea cheltuielilor militare, 
Thurman se lansă într-un lung solilocviu dedicat bunului său 
prieten Aaron Lake, în serviciul căruia se aflase peste zece 
ani şi pe care îl cunoştea mai bine decât aproape toţi 
ceilalţi. Lake avea un mesaj precis şi, chiar dacă oamenii nu 
prea voiau să-l audă, mesajul era extrem de important. 

Thurman declară că se delimita de poziţia guvernatorului 
Tarry şi că, în ciuda mustrărilor de conştiinţa şi a riscului că 
ar fi putut fi privit ca un trădător, se convinsese în forul său 
lăuntric că Aaron Lake era omul de care era nevoie pentru 
siguranţa naţiunii. Ceea ce nu spuse el reieşi dintr-un 
sondaj de opinie recent, în urma căruia Lake crescuse 
spectaculos în Tampa-St. Pete. 

După Thurman luă cuvântul un congresman din 
California. Acesta nu aduse nimic nou în discuţie, dar avu 
grijă să bată apa în piuă timp de zece minute. In 
circumscripţia lui, la nord de San Diego, existau patruzeci şi 
cinci de mii de angajaţi în industria aerospațială şi de 
apărare şi se părea că toţi trimiseseră mesaje scrise sau 
telefonice de sprijin. El unul fusese uşor de convins; ca să 
meargă pe drumul cel bun fusese nevoie de presiunile din 
teritoriu şi de două sute cincizeci de mii de dolari de la 
doamna Tyner şi D-PAC. 

Când începură întrebările, cei şaisprezece se strânseră 
unul în altul, nerăbdători să-şi dea cu părerea şi temându- 
se să nu rămână din greşeală în afara obiectivelor 
camerelor de luat vederi. 

Deşi nu avea în componenţă preşedinţi de comisii, grupul 
reuşi să impresioneze. Mesajul membrilor lui era că Aaron 
Lake era un candidat legitim, un om pe care-l cunoşteau şi 
în care aveau încredere. Un om de care națiunea avea 
nevoie. Un om cu şanse reale de a fi ales. 


128 


Evenimentul se bucură de o organizare şi de o 
mediatizare bună, transformându-se imediat într-o ştire 
importantă. Elaine Tyner avea să mai pregătească cinci 
apariţii pentru ziua următoare, păstrându-l pe senatorul 
Britt pentru ultima linie dreaptă, cu douăzeci şi patru de ore 
înainte de Marţea cea Mare. 


Scrisoarea din torpedoul maşinii lui Ned era de la Percy, 
tânărul din centrul de recuperare, care îşi primea 
corespondenţa prin Laurel Ridge, căsuţa poştală 4585, 
Atlantic Beach, FI 32233. 

Ned se afla în Atlantic Beach, unde stătuse două zile, 
având scrisoarea la el şi hotărându-se să-l găsească pe 
acest Percy, fiindcă se părea ceva suspect. Nu prea avea 
nimic de făcut la ora aceea. Se pensionase, strânsese 
destui bani, nu avea familie şi, în plus, în Cincinnati ningea. 
Plătise o cameră la Sea Turtle Inn, aflat chiar pe plajă, iar 
seara pleca să cutreiere barurile de pe Atlantic Boulevard. 
Găsise două restaurante excelente şi care, deşi aglomerate, 
erau ticsite cu băieţi şi fete drăguţe. Descoperise Pete's Bar 
and Grill la o stradă distanţă, iar în ultimele două nopţi 
ieşise de acolo turtit de berile reci date pe gât una după 
alta. Șea Turtle se afla chiar după colţ. 

Ziua Ned supraveghea oficiul poştal, o clădire modernă 
din cărămidă şi sticlă, situată pe First Street, o arteră 
paralelă cu plaja. Cutia poştală 4585, aflată la jumătatea 
distanţei dintre podea şi tavan, se afla pe un perete, la un 
loc cu alte optzeci, într-o zonă cu trafic mediu. Ned 
cercetase căsuţa poştală, încercase s-o deschidă cu nişte 
chei şi o sârmă şi chiar pusese câteva întrebări la ghişeul 
de informaţii. Lucrătorii din oficiu fuseseră foarte amabili. 
Tot în prima zi, înainte de-a pleca, ascunsese un fir de aţă 
neagră de cinci centimetri înăuntrul căsuţei. Era 
imperceptibilă chiar şi pentru un ochi versat, dar în felul 
ăsta Ned avea să ştie dacă venea cineva să se intereseze 
de corespondenţă. 


129 


Avea şi el o scrisoare acolo, într-un plic de un roşu-aprins, 
pe care o expediase din Cincinnati cu trei zile în urmă, 
înainte de a se îndrepta spre sud. Prin intermediul ei îi 
trimisese lui Percy un cec de o mie de dolari, bani de care 
băiatul avea nevoie ca să-şi cumpere cele trebuincioase 
unui artist plastic. Într-o scrisoare anterioară, Ned îi 
spusese că fusese la un moment dat proprietarul unei 
galerii de artă modernă din Greenwich Village. Era o 
minciună, fireşte, dar şi el se îndoise de tot ceea ce aflase 
de la Percy. 

Ned fusese bănuitor din capul locului. Înainte de a 
răspunde solicitării, încercase o verificare a clinicii Laurel 
Ridge, exclusivistul centru de dezintoxicare unde era, 
chipurile, internat Percy. Exista un telefon, pe care însă Ned 
nu reuşi să-l afle nici din cartea de telefon şi nici de la 
informaţii. Adresa stradală lipsea cu desăvârşire. Percy 
explicase în prima scrisoare că locul era ţinut în mare 
secret, fiindcă mulţi pacienţi erau directori ai unor firme 
importante sau înalte oficialități guvernamentale care 
cedaseră, într-un fel sau altul, tentaţiei stupefiantelor. Ned 
păruse convins. Percy avea condei. 

Şi un chip foarte atrăgător. Asta îl făcuse pe Ned să scrie 
mai departe. Se uita la fotografia lui în fiecare zi. 

Rugămintea de a-i trimite bani îl luase prin surprindere şi, 
cum se plictisea înfiorător, se decisese să se suie în maşina 
şi să se ducă la Jacksonville. 

Din locul pe care-l avea în parcare, ascuns pe jumătate în 
spatele volanului şi cu spatele la First Street, vedea întregul 
perete de căsuțe poştale, precum şi pe clienţii care veneau 
şi plecau. Şansele erau mici, dar merita făcuta o încercare. 
Folosea un binoclu pliabil şi de câteva ori se alese cu priviri 
fixe din partea unor trecători. După două zile, misiunea se 
păru monotonă, dar pe măsura trecerii timpului se 
convingea din ce în ce mai mult că tot avea să vină cineva 
să-i ridice scrisoarea. Era imposibil să nu fie verificată 
căsuţa poştală, măcar o dată la trei zile. Un centru de 
recuperare cu asemenea pacienţi primea multă 


130 


corespondenţă, nu? Sau era doar o faţadă pentru un escroc 
care venea o dată pe săptămână ca să vadă cine muşcase? 

Escrocul îşi făcu apariţia spre sfârşitul după-amiezei celei 
de-a treia zi. Işi parcă Volkswagenul Beetle lângă Ned, după 
care intra în oficiul poştal. Purta nişte pantaloni kaki boţiţi, 
o cămaşa albă, o pălărie de pai şi papion, având aerul 
neîngrijit al boemilor cărora le plăcea să-şi facă veacul pe 
plajă. 

Trevor petrecuse o pauză de prânz îndelungată la Pete's, 
după care moţăise o oră la serviciu ca să scape de efectele 
băuturii, iar acum tocmai se dezmorţea şi făcea drumurile 
obişnuite.  Descuie căsuţa poştală 4585 şi scoase 
corespondenţa compusă în principal din reclame şi pliante 
pe care le aruncă, uitându-se apoi prin scrisori în drum spre 
ieşire. 

Ned îi supraveghea toate mişcările. După trei zile de 
plictiseală, era mulţumit că pânda dăduse rezultate. Se luă 
după Volkswagenul Beetle, iar când acesta opri din nou şi 
proprietarul lui intra într-un birou de avocatură mic şi 
înghesuit, se îndepărtă pe gânduri, scărpinându-se în cap şi 
repetând cu voce tare: 

— Un avocat? 

Işi continuă drumul pe autostrada AIA, de-a lungul 
țărmului, departe de Jacksonville, iar apoi coti spre sud, 
trecu prin Vilano Beach, Crescent Beach, Beverly Beach şi 
Flagler Beach, şi în cele din urmă ajunse la un Holiday Inn 
aflat la ieşirea din Port Orange. Inainte de a urca în cameră, 
trecu pe la bar. 

Nu era prima escrocherie care îl tentase. La drept 
vorbind, mai existase una. O mirosise şi pe aceea înainte să 
fie fraierit. Sorbind din al treilea pahar de martini, îşi jură că 
aceasta avea să fie ultima. 


131 


13 


Cu o zi înainte de primul scrutin din Arizona şi Michigan, 
campania lui Lake dezlănţui un război mediatic fără 
precedent în politica prezidenţială. Timp de optsprezece 
ore, cele două state fură bombardate cu o avalanşă de 
clipuri. Unele durau cincisprezece secunde, erau moderate 
şi prezentau doar chipul frumos al candidatului, însoţit de 
promisiunile unei conduceri ferme şi ale unei lumi mai 
sigure. Altele erau documentare de câte un minut şi 
vorbeau despre pericolele ulterioare războiului rece. 
Existau şi câteva cu ameninţări hotărâte la adresa 
teroriştilor lumii - continuaţi să omorâţi oameni doar fiindcă 
sunt americani şi o să plătiţi scump. Episodul Cairo era încă 
foarte recent, iar săgețile ajunseră drept la ţintă. 

Clipurile erau îndrăznețe şi fuseseră opera unor 
consultanţi de clasă; singurul lor neajuns era 
suprasaturaţia. Însă Lake era o figură prea nouă ca să 
plictisească pe cineva, cel puţin deocamdată. Stafful lui de 
campanie cheltui zece milioane de dolari pentru apariţiile 
televizate din cele două state, ceea ce reprezenta o sumă 
halucinantă. 

Aceleaşi clipuri avură o frecvenţă de apariţie mai mică în 
timpul votării propriu-zise din ziua de marţi, 22 februarie, 
iar la închiderea urnelor analiştii pronosticară că Lake avea 
să câştige în statul de provenienţă, clasându-se al doilea - 
la mică distanţa de principalul contracandidat - în Michigan. 
La urma urmelor, guvernatorul Tarry era din Indiana, tot un 
stat din Midwest, iar în ultimele trei luni petrecuse câteva 
săptămâni bune în Michigan. 

Însă era limpede că nu stătuse destul. Alegătorii din 
Arizona optară pentru candidatul ridicat din rândurile lor, 
iar oamenii din Michigan începură şi ei să-l vadă cu ochi 
buni pe noul-venit. Lake obţinu 60 la sută acasă şi 55 la 
sută în Michigan, unde guvernatorul Tarry abia se alese cu 


132 


un amărât de 31 la sută. Candidaţii ieşiţi din cursă votară în 
procente sensibil egale pentru cei doi. 

Guvernatorul Tarry suferi o înfrângere usturătoare cu 
doar două săptămâni înainte de Marţea cea Mare şi cu trei 
săptămâni înainte de cea mică. 


Lake urmări numărătoarea voturilor de la bordul 
avionului personal, întorcându-se din Phoenix, unde se 
autovotase. La diferenţa de o oră de Washington, CNN îl 
declară  câştigătorul-surpriză din Michigan, iar stafful 
destupă şampania. Lake savura momentul şi chiar îşi 
permise să bea două pahare. 

Era la curent cu datele istorice. Nimeni nu intrase în 
cursă atât de târziu şi nici nu ajunsese atât de departe într- 
un timp atât de scurt. In cabină unde se făcuse întuneric, îi 
priviră cu toţii pe analişti pe patru ecrane şi constatară că 
experţii se minunau în faţa acestui Lake şi a ceea ce 
reuşise să întreprindă. Guvernatorul Tarry fu politicos, dar 
îşi exprima îngrijorarea în legătură cu sumele uriaşe pe 
care le cheltuia adversarul lui necunoscut până mai ieri. 

Lake discută politicos cu micul grup de reporteri care îl 
aşteptaseră la Reagan Naţional Airport, după care se urcă 
într-o altă limuzina Suburban neagră şi se îndrepta spre 
sediul campaniei naţionale, unde le mulţumi angajaţilor 
excelent plătiţi şi le spuse să se ducă acasă şi să se culce. 

Era aproape de miezul nopţii când ajunse în Georgetown, 
la căsuţa tip pe care-o avea pe Thirty-fourth, aproape de 
Wisconsin. Doi agenţi ai Serviciului Secret coborâră din 
maşina în urma lui, în timp ce alţi doi îl aşteptau pe treptele 
din faţa. Lake refuzase categoric o solicitare oficială de a 
permite instalarea unor gărzi în incinta casei. 

— Nu vreau să vă văd cum staţi la pândă, le spuse el cu 
asprime în faţa uşii de la intrare. 

Prezenţa lor îi agasa, nu ştia cum îi cheamă şi nu-i păsa 
dacă le devenise antipatic. Din punctul lui de vedere, nu 
aveau nume. Erau eventual „voi, ăștia”, o formulă rostită cu 
cât mai mult dispreţ cu putinţă. 


133 


Odată pătruns în casă, încuie, urcă în dormitor şi îşi 
schimbă hainele. Stinse luminile, ca şi cum s-ar fi culcat, 
aştepta un sfert de oră, cobori tiptil, se opri în casa scărilor 
ca să vadă dacă se uită cineva înăuntru, iar apoi mai cobori 
câteva trepte, ajungând într-o pivniţă mică. leşi pe o 
fereastră şi se trezi în aerul rece al nopţii, în apropierea 
micii curţi interioare. Se opri, ascultă, nu auzi nimic, 
deschise încet o poartă de lemn şi o zbughi printre cele 
două clădiri aflate în spatele casei lui. Pe urmă îşi făcu 
apariţia singur pe Thirty-fifth, protejat de întuneric, 
îmbrăcat pentru jogging şi cu o şapcă trasă pe ochi. După 
trei minute ajunse pe M Street şi se pierdu în mulţime. Găsi 
un taxi, urcă şi dispăru în noapte. 


Teddy Maynard se culcase mulţumit de primele două 
victorii ale candidatului său, dar fu trezit ca să se spună că 
era ceva în neregulă. La şase şi zece dimineaţa, când intră 
cu scaunul cu rotile în buncăr, era mai mult înfricoşat decât 
furios, cu toate marile emoţii prin care trecuse. York îl 
aştepta, însoţit de un supraveghetor pe nume Deville, un 
omuleţ agitat, care de câteva ore nu-şi mai găsea locul. 

— S-auzim, mârâi Teddy, continuând să se deplaseze cu 
scaunul şi căutând cafetiera. 

Deville începu să vorbească. 

— Azi-noapte la douăsprezece şi două minute le-a spus la 
revedere celor din Serviciul Secret şi a intrat în casă. La 
douăsprezece şi şaptesprezece a ieşit printr-o ferestruică 
de la nivelul subsolului. Am pus, bineînţeles, microfoane la 
toate uşile şi geamurile. Am închiriat o casă vizavi şi eram 
oricum cu ochii-n patru. 

Deville dădu la iveală o pastilă de mărimea unei aspirine. 

— Asta e un dispozitiv miniatural căruia se zice T-Dec. 
Am plantat câte unul în tălpile tuturor pantofilor pe care-i 
poartă, inclusiv al celor de jogging. Aşa că, dacă nu e 
descult, ştim întotdeauna unde se află. O dată cu presiunea 
piciorului, microfonul emite un semnal care e perceput la 
aproape două sute de metri fără transmiţător. Chiar dacă 


134 


presiunea scade, semnalul continuă să fie difuzat timp de 
cincisprezece minute. Ne-am orientat şi l-am reperat pe M 
Street. Era îmbrăcat în trening şi avea o şapcă trasa pe 
ochi. Am trimis două maşini pe urmele lui şi l-am văzut că 
se suie într-un taxi. Ne-am ţinut după el până în Chevy 
Chase, la un centru comercial de la ieşirea din oraş. l-a 
spus taximetristului să aştepte şi a intrat într-un loc căruia 
îi zice Mailbox America, o chestie nouă de unde poţi să 
trimiţi şi să primeşti mesaje altfel decât prin serviciile de 
poştă obişnuite. Unele oficii, printre care şi ăsta, sunt 
deschise non-stop pentru ridicarea corespondenţei. A stat 
mai puţin de-un minut, cât să deschidă o căsuţă poştală cu 
o cheie, să ia câteva plicuri, să le arunce şi să se întoarcă la 
taxi. Una dintre maşinile noastre l-a urmărit înapoi pe M 
Street, unde s-a dat jos şi s-a întors pe furiş acasă. Cealaltă 
maşina a rămas la oficiul poştal. Am scotocit prin coşul de 
gunoi de lângă uşă şi am găsit şase plicuri cu pliante, 
evident ale lui. Adresa e Al Konyers, căsuţa poştală 455, 
Mailbox America, 39380 Western Avenue, Chevy Chase. 

— Asta înseamnă că n-a găsit ce căuta? întreba Teddy. 

— Se pare c-a aruncat la coş tot ce-a luat din căsuţa 
poştală. Uitaţi şi videocaseta. 

Un ecran fu coborât din tavan, iar luminile se stinseră. 
Camera video înregistra imagini dintr-o parcare, ocoli taxiul 
şi se opri asupra siluetei lui Aaron Lake tocmai în clipa când 
bărbatul îmbrăcat cu pantaloni largi dispăru după un colţ şi 
intră la Mailbox America. După câteva clipe ieşi, cercetând 
scrisorile şi hârtiile pe care le ţinea în mâna dreaptă. Se 
opri puţin lângă uşă, iar apoi aruncă totul într-un coş înalt. 

— Ce mama dracului caută? mormăi Teddy ca pentru 
sine. Lake ieşi din clădire şi se sui repede în taxi. 
Înregistrarea luă sfârşit, iar luminile se aprinseră la loc. 
Deville îşi continuă relatarea. 

— Suntem siguri că alea erau hârtiile pe care le-am 
căutat la gunoi. Am ajuns la câteva secunde după el şi, cât 
timp l-am aşteptat, n-a mai intrat nimeni în clădire. După o 
oră am mai intrat o dată şi am făcut un mulaj după 


135 


încuietoarea de la căsuţa poştală 455, aşa c-o să avem 
acces la ea la orice oră. 

— Controlaţi-o în fiecare zi, spuse Teddy. Inventariaţi 
toată corespondenţa. Nu vă ocupați de pliante şi reclame, 
dar dacă apare ceva serios, vreau să ştiu imediat. 

— În regulă. Domnul Lake a intrat în casă tot pe fereastra 
de la subsol la unu şi douăzeci şi două şi a rămas la 
domiciliu pe tot restul nopţii. Şi-acum e tot acolo. 

— Asta-i tot, zise Teddy, iar Deville părăsi încăperea. 
Trecu un minut în care Maynard mestecă în cafea. 

— Câte adrese are? 

York ar fi putut să jure că avea să se pună această 
întrebare. Se uită la câteva însemnări. 

— Cea mai mare pare a corespondenţei personale o 
primeşte la locuinţa din Georgetown. Mai are cel puţin două 
adrese la Capitol Hill, una la birou, cealaltă la Comisia 
pentru Serviciile Armate. În Arizona are trei sedii. Astea 
sunt cele şase de care avem cunoştinţă. 

— La ce i-o mai trebui a şaptea? 

— Nu ştiu care e motivul, dar bun nu poate fi. Un om care 
nu are nimic de ascuns nu foloseşte pseudonime sau 
adrese secrete. 

— Când a închiriat căsuţa poştală? 

— Încă n-am aflat. 

— Poate c-a închiriat-o după ce s-a hotărât să candideze. 
A văzut că gândeşte CIA-ul în locul lui şi probabil că şi-a 
închipuit că suntem cu ochii pe el. Are nevoie de puţină 
intimitate, aşa că îşi închiriază o căsuţă poştală. O fi vreo 
iubită care ne-a scăpat. Poate că-i plac revistele sau 
casetele porcoase, alea care se trimit prin poştă. 

După o pauză lungă, York zise: 

— Posibil. Şi dacă a închiriat căsuţa cu câteva luni în 
urmă, cu mult înainte de-a intra în cursă? 

— Atunci nu se-ascunde de noi. Se ascunde de toată 
lumea, iar asta înseamnă că are un secret cu adevărat 
îngrozitor. 


136 


Meditară în tăcere la cât de neplăcut ar fi putut fi secretul 
lui Lake, nevrând niciunul să încerce să-l ghicească. 
Deciseră să intensifice supravegherea şi să controleze 
căsuţa poştală de două ori pe zi. Lake avea să plece peste 
câteva ore să-şi continue bătălia pentru primul scrutin, iar 
căsuţa poştală avea să le rămână la dispoziţie. 

Asta dacă nu există cineva care o verifica în contul lui. 


Aaron Lake era omul momentului la Washington. Din 
biroul personal de la Capitol Hill dădea interviuri în direct 
pentru emisiunile de ştiri ale dimineţii. Primea senatori şi 
alţi membri ai Congresului, prieteni şi foşti inamici 
deopotrivă, bucurându-se de felicitările tuturor. Lua prânzul 
cu ştaiful de campanie şi-l continua cu discuţii prelungite 
despre strategiile electorale. După o cină rapidă în 
compania lui Elaine Tyner, care îl anunţă că D-PAC reuşise 
să strângă noi munţi de bani, plecă din oraş şi luă avionul 
până la Syracuse, ca să pregătească primul scrutin din New 
York. 

Fu întâmpinat de o mare de oameni. În fond, la 
momentul respectiv era candidatul cel mai bine plasat în 
sondaje. 


14 


Mahmurelile începuseră să fie tot mai dese, iar când 
Trevor deschise ochii într-o dimineaţă, îşi spuse că trebuia 
să se abţină prin orice mijloace. Nu poţi să stai la Pete's 
noapte de noapte, să dai pe gât lăzi de bere cu studenţii şi 
să te uiţi la nişte meciuri de baschet fără noimă doar fiindcă 
ai pariat o mie de dolari. Noaptea trecută Logan State 
jucase cu o echipă îmbrăcată în verde, căreia îi uitase 
numele. Pe cine dracu' interesa Logan State? 

Cum pe cine? Pe Joe Roy Spicer. Judecătorul mizase cinci 
sute de dolari, Trevor adăugase o mie, iar Logan State le 

137 


vârâse banii în buzunar. În ultima săptămână, Spicer 
ghicise zece echipe câştigătoare din douăsprezece. 
Câştigase trei mii de dolari, iar Trevor, care se ţinuse după 
el ca o umbră, se alesese la rândul lui cu cinci mii cinci 
sute. Pariurile se dovedeau a fi mult mai rentabile ca 
avocatură. Şi când te gândeşti că învingătorii erau aleşi de 
altcineva! 

Se duse la baie şi îşi dădu cu apă pe faţa fără să se uite 
în oglindă. Closetul era înfundat de ieri şi, în timp ce se 
agită prin locuinţa mică şi neîngrijită în căutarea unei 
pompe, auzi zbârnăâitul telefonului. Era o soţie dintr-o altă 
viaţă, o femeie pe care o detesta şi de care era detestat, iar 
în clipa când îi auzi vocea ştiu că avea nevoie de bani. O 
refuză pe un ton înfuriat şi intră sub duş. 

Lucrurile mergeau tot mai prost şi la birou. Un bărbat şi o 
femeie care divorţau sosiseră fiecare cu maşina lui ca să 
termine negocierile pentru ceea ce le aparținuse până 
atunci amândurora. Bunurile pe care şi le disputau erau 
lucruri care nu ar fi interesat pe nimeni altcineva - oale, 
cratiţe, un prăjitor de pâine - dar cum nu aveau nimic, era 
normal să se certe pentru ceva. Luptele cele mai penibile 
erau cele pentru mize mici. 

Avocatul lor întârziase o oră, aşa că amândoi folosiseră 
răgazul ca să fiarbă şi să dea în clocot, până când fuseseră 
despărțiți în cele din urmă de Jan. Când Trevor intră 
valvârtej pe uşa din spate, o găsi pe femeie la el în birou. 

— Unde dracu' ai fost? întrebă ea suficient de tare ca s-o 
audă şi soţul. 

Acesta străbătu în goană vestibulul, trecu pe lângă Jan, 
care nu se sinchisi să-l urmărească, şi dădu buzna în biroul 
lui Trevor. 

— De-o oră aşteptăm, anunţă el. 

— Tăceţi din gură amândoi! se zborşi Trevor, iar Jan ieşi 
din clădire. 

Pe clienţi îi buimăci virulenţa tonului. 

— Staţi jos! se răsti Trevor încă o dată, făcându-i pe cei 
doi să se prăbuşească în singurele scaune goale din 


138 


încăpere. Plătiţi cinci sutare pentru un divorţ prăpădit şi 
credeţi că toată lumea e a voastră! 

Soții îi cercetară ochii roşii şi figură stacojie şi deciseră că 
nu era bine să-şi pună mintea cu el. Telefonul începu să 
sune, dar nu ridică nimeni receptorul. Trevor simţi din nou 
cum îl îneacă greata, ţâşni din birou şi dădu fuga la baie, 
unde vomită, încercând să nu se facă auzit. Vru să tragă 
apa, dar trase degeaba de lanţul metalic, semn că instalaţia 
era în continuare defectă. 

Telefonul sună în continuare. Se împletici în vestibul ca s- 
o concedieze pe Jan, iar când văzu că n-o găseşte, plecă şi 
el din clădire. Se duse pe plajă, îşi scoase pantofii şi 
şosetele şi merse cu picioarele prin apa rece şi sărată. 


Două ore mai târziu, Trevor stătea nemişcat la el în birou, 
cu uşa încuiată ca să nu intre niciun client şi cu picioarele 
goale pe masă, uitându-se la firicelele de nisip care-i 
rămăseseră între degete. Avea nevoie atât de un somn, cât 
şi de o băutură, motiv pentru care îşi aţinti privirea în 
tavan, încercând să-şi stabilească nişte priorităţi. Telefonul 
sună din nou, dar de data asta Jan, care nu fusese 
concediată, răspunse cuminte, deşi începuse să studieze pe 
furiş paginile cu oferte de angajare. Era Brayshears din 
Bahamas. 

— Avem un transfer, domnule, spuse el. Trevor sări 
imediat în picioare. 

— Cât? 

— O sută de mii, domnule. 

Avocatul se uită la ceas. Avea la dispoziţie cam o oră ca 
să prindă avionul. 

— Ne putem vedea la trei şi jumătate? întrebă el. 

— Desigur, domnule. 

Puse receptorul în furcă şi urlă în direcţia vestibulului: 

— Contramandează toate întâlnirile de azi şi de mâine! 
Plec din oraş! 

— N-ai nicio întâlnire! îi răspunse Jan pe acelaşi ton. 
Pierzi bani mai repede ca niciodată! 


139 


Trevor nu avea timp de certuri. Trânti uşa din spate, se 
urcă la volan şi o luă din loc. 

Zborul cu destinaţia Nassau avu o escală la Fort 
Lauderdale, deşi Trevor nu-şi dădu seama. După două beri 
consumate rapid, adormi buştean. Mai bău două deasupra 
Atlanticului şi fu nevoie de un însoțitor de bord ca să-l 
trezească după aterizare, când avionul se golise. 

Transferul fusese efectuat de Curtis din Dallas, conform 
aşteptărilor. Banii erau remişi de o bancă din Texas şi 
plătibili către Boomer Realty, prin intermediul Geneva Trust 
Bank din Nassau. Trevor îşi însuşi treimea cuvenită, 
ascunzând din nou douăzeci şi cinci de mii de dolari în 
contul personal secret şi încasând opt mii în numerar. li 
mulţumi domnului Brayshears, îi spuse că spera să-l revadă 
curând şi ieşi împleticindu-se din clădire. 

Nici nu-i trecu prin cap să se ducă acasă. Se îndrepta 
spre zonă comercială, unde o mulţime de turişti americani 
mătăhăloși ocupaseră trotuarele. Avea nevoie de pantaloni 
scurţi, o pălărie de pai şi o sticlă de loţiune de plajă. 

Într-un târziu ajunse pe plajă, unde găsi o cameră într-un 
hotel dichisit. Costa două sute de dolari pe noapte, dar ce 
mai conta? Se unse cu loţiune şi se întinse lângă piscină, la 
o distanţa convenabilă de bar. O ospătăriţă într-un thong îi 
aduse de băut. 

Se trezi după apusul soarelui, suficient de încins, însă nu 
ars. Un angajat al serviciului de pază îl conduse la el în 
cameră, unde se prăbuşi pe pat şi reintră în comă. Când se 
mişcă pentru prima oară, soarele era deja sus pe cer. 

După o odihnă atât de îndelungată, Trevor se trezi cu un 
cap surprinzător de limpede şi cu o foame de lup. Mâncă 
nişte fructe şi se duse să caute un magazin unde se 
vindeau bărci cu pânze, fără a dori neapărat să cumpere 
una, dar foarte atent la detalii. Una de zece metri ar fi fost 
ideală - suficient de mare ca să nu intre în criză de spaţiu şi 
suficient de mică pentru a fi îngrijită de un singur om. Nu 
aveau să existe pasageri, ci doar căpitanul singuratic, 
plimbându-se de la o insulă la alta. Cea mai ieftină pe care 


140 


o găsi costa nouăzeci de mii de dolari şi avea nevoie de 
îmbunătăţiri. 

Prânzul îl găsi din nou lângă piscină, vorbind la un telefon 
mobil şi încercând să îmbuneze câţiva clienţi, deşi nu avea 
niciun chef. Aceeaşi ospătăriţă îi mai aduse ceva de băut. 
După ce închise telefonul, Trevor se ascunse în spatele 
ochelarilor de soare şi încercă să-şi propună să fie mai 
cumpătat. Dar se simţea cu mintea uşoară şi pe cai mari. 

În ultima lună câştigase cam optzeci de mii de dolari 
neimpozabili. Putea să continue în acelaşi ritm? Dacă da, 
peste un an putea să strângă milionul mult visat, să închidă 
biroul, să abandoneze ce-i mai rămăsese din carieră, să 
cumpere bărcuța şi să ia oceanul în piept. 

Pentru prima dată în viaţa, visul se păru realizabil. Parcă 
se vedea la cârmă, fără cămaşă şi pantofi, cu berea rece la 
îndemână, despicând apele între St. Barts şi St. Kitts, de la 
Nevis la St. Lucia şi de la o insulă la alte o mie, cu vântul 
umflându-i pânzele şi fără să mai aibă nicio grijă. Inchise 
ochii şi îşi dori şi mai intens să scape. 

Fu trezit de propriul sforăit. Ospătăriţa în thong era pe- 
aproape. Comandă nişte rom şi se uită la ceas. 


După două zile, Trevor ajunse în fine la Trumble, unde 
sosi mânat de sentimente contradictorii. Pe de o parte, era 
nerăbdător să ridice corespondenţa şi să faciliteze 
escrocheria, contribuind mai departe la extorcări şi la 
acumularea banilor. Pe de alta întârziase, iar judecătorului 
Spicer chestia asta probabil că îi displăcea profund. 

— Pe unde dracu’ umbli? mărâi Spicer de îndată ce 
paznicul ieşi din sala de conferinţe, rostind ceea ce lui 
Trevor se părea întrebarea standard a săptămânii. Am ratat 
meciuri din cauza ta şi ghicisem câştigătorul la toate. 

— În Bahamas. Am primit o sută de mii de la Curtis din 
Dallas. 

Dispoziţia lui Spicer se modifica spectaculos. 

— i-au trebuit trei zile să verifici un transfer din 
Bahamas? întrebă el. 


141 


— Am avut nevoie de-o mică perioadă de odihnă. N-am 
ştiut că trebuie să vin aici în fiecare zi. 

Spicer se îmblânzea de la o clipă la alta. Tocmai 
câştigase încă douăzeci şi două de mii. Aceştia erau ascunşi 
la un loc cu ceilalţi, într-un loc pe care nu avea să-l 
găsească nimeni, iar în timp ce-i înmâna avocatului un nou 
teanc de plicuri elegante, se gândea deja pe ce să-i 
cheltuiască. 

— Oho, ocupați mai suntem, comenta Trevor, luând 
scrisorile. 

— Ai vreo reclamaţie? Câştigi mai mult ca noi. 

— Am mai mult de pierdut. Spicer îi dădu o foaie de 
hârtie. 

— Ai aici zece meciuri. Câte cinci sute pe fiecare. Grozav, 
îşi spuse Trevor. Încă un weekend interminabil la Pete's, 
pentru o altă serie de meciuri unul după altul. Ce-i drept, se 
putea şi mai rău. Jucară blackjack pe un dolar mâna până 
când paznicul puse capăt întrevederii. 

Vizitele tot mai frecvente ale lui Trevor fuseseră 
discutate de supraveghetorul-şef şi de superiorii ierarhici 
din cadrul Administraţiei Penitenciarelor de la Washington. 
Exista chiar şi o documentaţie referitoare la acest caz. 
Decidenţii de gândiseră iniţial la nişte restricţii, dar pe urmă 
renunţaseră. Vizitele erau oricum inutile, iar în plus 
supraveghetorul-şef nu voia să-i indispună pe membrii 
Frăției. Ce rost avea să se ia la ceartă? 

Avocatul era absolut inofensiv. După câteva telefoane 
prin Jacksonville, se ajunse la concluzia că Trevor era 
practic un anonim care probabil că nu avea altceva mai bun 
de făcut decât să piardă vremea în sala de conferinţe a 
unei închisori. 


Banii erau nouă rațiune de a fi pentru Beech şi Yarber. Ca 
să-i cheltuiască erau nevoiţi să ajungă la ei, ceea ce 
însemna că într-o bună zi aveau să plece de acolo ca 
oameni liberi, care puteau dispune după bunul plac de 
averile lor din ce în ce mai mari. 


142 


Având deja vreo cincizeci de mii de dolari în bancă, 
Yarber începuse să se gândească la un portofoliu de 
învestiţii. Nu avea rost să-i lase acolo cu o dobândă de doar 
cinci la sută pe an, chiar dacă erau neimpozabili. Nu era 
foarte departe ziua când avea să-i transforme într-o serie 
de fonduri de creştere agresive, cu accent pe Orientul 
îndepărtat. Asia avea să înflorească din nou, iar banii lui 
murdari nu aveau să rateze ocazia de a se înmulţi. Mai 
avea de stat cinci ani şi dacă până la eliberare obținea o 
dobândă de 12-15%, cei cincizeci de mii aveau să se 
dubleze înainte de plecarea de la Trumble. Ceea ce nu era 
un început rău pentru un om care atunci urma să aibă 
şaizeci şi cinci de ani, cu condiţia să nu apară probleme de 
sănătate. 

Dar dacă putea în continuare (la fel că Percy şi Ricky) să- 
şi sporească zestrea iniţială, la momentul eliberării avea să 
fie cu adevărat un om bogat. Cinci ani nefericiţi - luni şi 
săptămâni de care îi fusese groază. Acum se întreba dintr- 
odată dacă avea destul timp să extorcheze cât îi trebuia. 
Sub semnătura lui Percy, trimitea scrisori unui număr de 
peste douăzeci de prieteni prin corespondenţa din întreaga 
Americă de Nord. Nu existau doi din acelaşi oraş. Spicer era 
cel care avea grijă ca victimele să se afle la distanţă una de 
alta. Se foloseau până şi hărţile din biblioteca de drept 
pentru ca nici Percy, nici Ricky să nu corespondeze cu 
bărbaţi care păreau să locuiască la mică distanţă unul de 
altul. 

Când nu scria scrisori, Yarber se surprindea gândindu-se 
la bani. Din fericire, primise şi semnase actele de divorţ 
trimise de soţia lui. Peste câteva luni avea să fie necăsătorit 
oficial, iar la vremea eliberării condiţionate fosta lui 
jumătate va fi uitat de mult de el. Nu trebuia să împartă 
absolut nimic. Avea să fie liber ca pasărea cerului, fără nicio 
obligaţie. 

Cinci ani, şi mai avea atâtea de făcut. Avea să renunţe 
complet la zahăr şi să meargă pe jos aproape un kilometru 
în plus pe zi. 


143 


În bezna patului de sus, pe durata nopţilor fără somn, 
Hatlee Beech făcuse exact calculele pe care le efectuaseră 
şi colegii lui. Cincizeci de mii de dolari în mână, un profit 
sănătos dintr-o altă sursă, mulgerea de bani a cât mai 
multor victime cu putinţă, iar într-o bună zi adunarea unei 
veritabile averi. Beech mai avea nouă ani, care la un 
moment dat se păruseră o veşnicie. Acum însă exista un 
dram de speranţă. Condamnarea la moarte de care 
avusese parte se transformă treptat într-o vreme a 
recoltelor. În linii mari, dacă escrocheria îi aducea doar o 
sută de mii anual pe durata următorilor nouă ani, plus o 
dobândă bună, atunci la momentul când avea să iasă pe 
poarta închisorii - tot la şaizeci şi cinci de ani - avea să fie 
multimilionar. 

Nu era deloc exclus să strângă două, trei sau patru 
milioane. 

Ştia exact ce avea să facă. Fiindcă îi plăcea atât de mult 
în Texas, avea să se ducă la Galveston, să cumpere una 
dintre vechile case victoriene de pe malul oceanului şi să 
invite prieteni de demult care să vadă cât era de bogat. 
Legea putea să aştepte; avea să lucreze douăsprezece ore 
pe zi ca să înmulțească într-un fel cât avea deja, aşa încât 
la şaptezeci de ani să aibă mai mult decât fosta lui soţie. 

Pentru prima dată după mulţi ani, Hatlee Beech se 
gândea că putea să trăiască şaizeci şi cinci de ani, poate 
chiar şaptezeci. 

Renunţă la rândul lui la zahăr şi unt, reducând ţigările la 
jumătate, cu scopul de a se lăsa în scurt timp şi de droguri. 
Nu era bântuit de vinovăţie, singurătate sau umilinţă, după 
cum nu era deprimat de condiţia nedemnă de puşcăriaş. Nu 
făcea decât să numere banii, să calculeze dobânzile şi să-şi 
contabilizeze  împlinirile financiare. Mai avea de stat 
douăzeci şi una de luni la Trumble, dar avea deja o imagine 
a viitorului. 

Frumoasa lui soţie Rita trecuse pe acolo cu o săptămână 
în urmă şi petrecuse patru ore în două zile alături de ea. Se 
tunsese, se lăsase de băut, slăbise nouă kilograme şi îi 


144 


promisese că avea să fie şi mai suplă peste doi ani, când 
avea să-l aştepte la intrarea principală a închisorii. După 
patru ore în compania ei, Joe Roy se convinsese că nu se 
atinsese nimeni de cei nouăzeci de mii de dolari îngropaţi în 
spatele şopronului. 

Aveau să se mute în Las Vegas, să cumpere un 
apartament nou şi să dea dracului restul lumii. 

Insă în condiţiile în care şmecheria cu Percy şi Ricky 
mergea atât de bine, Spicer descoperise un nou motiv de 
îngrijorare. Avea să plece primul de la Trumble, fericit, 
uşurat şi fără să se uite înapoi. Dar ce se alegea de banii 
câştigaţi după ieşirea lui din închisoare? Dacă escrocheria 
avea să producă bani în continuare, ce avea să se întâmple 
cu partea lui din câştigurile viitoare, care se cuvenea fără 
discuţie? La urma urmei, fusese ideea lui, deşi o preluase 
de la închisoarea din Louisiana. Intr-o primă fază Beech şi 
Yarber fuseseră doar nişte conspiratori mefienţi. 

Avea timp să pună la punct o strategie în condiţii de 
libertate, la fel cum avea timp să găsească o modalitate de 
a scăpa de avocat. Dar asta însemna că avea să doarmă şi 
mai puţin. 


Scrisoarea de la Quince Garbe din lowa fu citită de 
Beech: 

— „Dragă Ricky (sau cine dracu’ eşti), nu mai am bani. 
Prima sută de mii de dolari a fost împrumutată de la o 
bancă printr-un extras de cont fictiv. Nu ştiu cum o s-o pun 
la loc. Tatăl meu deține şi banca, şi banii. Ce-ar fi să-i scrii 
lui direct, banditule?! S-ar putea să mai strâng zece mii, dar 
asta doar dacă pui punct chiar acum extorcărilor. Sunt la un 
pas de sinucidere, aşa că nu întinde coarda. Eşti o jigodie, o 
ştii foarte bine. Sper c-o să fii prins. Cu sinceritate, Quince 
Garbe.” 

— Pare disperat, spuse Yarber, ridicându-şi ochii din 
corespondența personală. 

— Anunţă-l că ne mulţumim cu douăzeci şi cinci de mii, 
zise Spicer, cu o scobitoare atârnându-i în colțul gurii. 


145 


— Îi scriu şi-i spun să ni-i transfere, accepta Beech, 
deschizând un alt plic adresat lui Ricky. 


15 


În timpul prânzului, când observase că era mai multă 
lume la Mailbox America, un agent intră nonşalant în 
clădire în spatele altor doi clienţi şi - pentru a doua oară în 
aceeaşi zi - descuie căsuţa poştală 455. Deasupra a trei 
pliante (unul de la o pizzerie cu livrare la domiciliu, al doilea 
de la o spălătorie auto şi al treilea de la Compania 
Americană a Serviciilor Poştale), observă ceva nou. Era un 
plic portocaliu-deschis, de doisprezece pe douăzeci. Cu o 
pensetă pe care o ţinea lângă chei, agentul prinse capătul 
plicului, îl scoase repede din căsuţa poştală şi îi dădu 
drumul într-o servietă de piele. Pliantele rămaseră neatinse. 

La Langley, experţii deschiseră cu mare atenţie plicul din 
care scoaseră două pagini pe care le fotocopiară imediat. 

După o oră, Deville intră în buncărul lui Teddy cu un 
dosar în mână. Fusese însărcinat cu această afacere care 
ajunsese să fie numită de şefii cei mari de la Langley 
„scandalul Lake”. Le înmână lui Teddy şi York copii ale 
scrisorilor, iar apoi o scană pe un ecran mare, pe care cei 
doi începură prin a-l privi fix. Autorul recursese la litere 
mari, îngroşate şi uşor de citit, dând impresia că s-ar fi 
chinuit mult la fiecare cuvânt. Conţinutul era următorul: 


Dragă Al, 

Unde ai fost? Ai primit ultima mea scrisoare? Ti-am scris 
acum trei săptămâni şi n-am primit niciun răspuns. Probabil 
că eşti foarte ocupat, dar te rog să nu mă uiţi. Sunt foarte 
singur aici, iar scrisorile tale m-au ajutat întotdeauna să 
merg mai departe, îmi dau putere şi speranță, fiindcă îmi 
dau seama că există cineva căruia îi pasă. Te rog, nu mă 
abandona, Al. 

146 


Consilierul mi-a spus că s-ar putea să scap peste două 
luni. Au găsit un fel de pensiune în Baltimore, la o distanţă 
destul de mică de locul unde m-am născut, iar cei din 
centru Încearcă să mă cazeze acolo. Asta doar nouăzeci de 
zile, timp berechet să fac rost de-o slujbă, să leg nişte 
prietenii, mă rog, să revin în societate. E un loc care se 
încuie peste noapte, dar în timpul zilei sunt liber. 

Nu prea mai am amintiri frumoase, Al. Toţi cei care m-au 
iubit au murit, iar unchiul meu, cel care imi plăteşte 
şederea la centrul de recuperare, e putred de bogat, dar 
foarte crud. 

Am o nevoie disperată de prieteni, Al. 

A propo, am mai slăbit două kilograme jumate şi sunt şi 
mai zvelt. Fotografia pe care ţi-am trimis-o începe să nu 
mai corespundă. Oricum nu-mi plăcea cum arătam la față, 
aveam obrajii prea dolofani. 

Am o siluetă mult mai frumoasă şi m-am bronzat. Pe timp 
frumos, ne lasă să stăm la soare chiar şi două ore pe zi. 
Suntem în Florida, dar uneori e destul de răcoare. O să-ți 
mai trimit o poză, eventual una de la piept în sus. Trag de 
haltere ca un apucat. Cred că o să-ți placă noua fotografie. 

Ai zis c-o să-mi trimiţi şi tu una. Aştept în continuare. Te 
rog să nu mă uiţi, Al. Am nevoie să-mi scrii din nou. 

Cu drag, Ricky 


Dat fiind că-i revenise răspunderea de a cerceta toate 
aspectele vieţii lui Lake, York se simţi obligat să încerce să 
vorbească primul. Însă nu ştia ce să spună. Citiră cu toţii 
scrisoarea încă de câteva ori. 

În cele din urmă Deville sparse gheaţa. 

— Uitaţi şi plicul, spuse el. 

Pe ecranul de pe perete apăru dreptunghiul portocaliu pe 
care se găsea destinatarul, în persoana domnului Al 
Konyers, prin intermediul Mailbox America. Adresa 
expeditorului era: Ricky, Aladdin North, CP. 44683, Neptune 
Beach, FI 32233. 


147 


— E vrăjeală, zise Deville. Aladdin North nici nu există. E 
doar un număr de telefon la care răspunde robotul. Am 
sunat de zeci de ori ca să punem întrebări, dar centralistele 
nu ştiu nimic. Am vorbit cu toate centrele de recuperare şi 
tratament din North Florida şi n-a auzit nimeni de locul 
asta. 

Teddy nu scoase o vorbă, rămânând cu ochii fixaţi asupra 
ecranului. 

— Unde se află Neptune Beach? mârâi York. 

— În Jacksonville. 

Deville fu poftit afară din cameră, dar se spuse să stea pe 
aproape. Teddy începu să facă însemnări într-o agendă 
verde. 

— Mai există şi alte scrisori şi cel puţin o fotografie, rosti 
el, ca şi cum problema ivită ar fi fost ceva de zi cu zi. 

Teddy Maynard nu intrase în viaţa lui în panică. 

— Trebuie să le găsim, zise el. 

— l-am scotocit atent casa de două ori, raportă York. 

— Mai scotoceşte o dată. Mă îndoiesc că păstrează 
asemenea chestii la birou. 

— Când... 

— Acum. Lake se află în California, la vânătoare de 
voturi. Nu avem timp, York. Poate că mai sunt şi alte căsuțe 
poştale. Alţi indivizi care-i trimit scrisori şi se laudă c-au 
slăbit şi că s-au bronzat. 

— Îl iei la întrebări? 

— Încă nu. 


Din moment ce nu exista nimic scris de mână de domnul 
Konyers, Deville veni cu o sugestie care în cele din urmă îi 
plăcu şi lui Teddy. Aveau să recurgă la o şmecherie şi să 
folosească un laptop nou, dotat cu imprimantă. Prima 
ciornă fu compusă de Deville şi York, iar o oră mai târziu tot 
ei produseră şi a patra versiune, care avea următorul 
conţinut: 


Dragă Ricky, 
148 


Am primit scrisoarea ta din douăzeci şi doi. lartă-mă că 
nu ţi-am scris mai devreme. Am fost mai mult pe drumuri în 
ultima vreme şi am multe restanţe. De fapt, îți scriu de la 
peste zece mii de metri înălțime, de undeva de deasupra 
Golfului, în drum spre Tampa. Şi folosesc un laptop nou, 
atât de mic încât aproape că pot să-l țin în buzunar. O 
tehnologie ultimul răcnet. Totuşi, imprimanta lasă de dorit. 
Sper că poți să citeşti. 

Mi-ai dat o veste minunată despre eliberare şi despre 
pensiunea din Baltimore. Am nişte afaceri acolo şi sunt 
sigur că pot să te ajut să-ți găseşti o slujbă. 

Fruntea sus, mai ai doar două luni. Ai devenit mult mai 
puternic şi eşti gata să-ţi trăieşti viața din plin. Nu-ti pierde 
curajul. 

O să te ajut cum o să pot mai bine. După ce ajungi la 
Baltimore o să petrec cu dragă inimă mai mult timp cu tine, 
ca să-ți arăt oraşul, ştii tu. 

Îți promit că o să scriu mai repede. Abia aştept veşti de la 
tine. 

Cu drag, Al 


Cei doi hotărâră că Al se grăbea, aşa că nu-i imitară 
semnătura. Scrisoarea fu citită, revizuită, reformulată şi 
analizată mai atent decât un tratat. Versiunea finală fu 
scrisă pe o hârtie cu antet a hotelului Royal Sonesta din 
New Orleans şi introdusă într-un plic simplu, de culoare 
maro, cu un microcablu optic ascuns la marginea inferioară. 
In colţul din dreapta jos, într-un loc unde plicul părea 
deteriorat şi recondiționat în grabă, fu instalat un 
transmiţător cât o gămălie de ac, care, activat, avea să 
transmită un semnal la aproape o sută de metri, timp de 
trei zile. 

Dat fiind că Al se afla în drum spre Tampa, pe plic fu lipit 
un timbru din Tampa, datat în ziua respectivă. Toate 
acestea se desfăşurară în mai puţin de o jumătate de oră, 
fiind opera unei echipe de oameni foarte ciudaţi, care îşi 
aveau sediul în secţia de Documente de la etajul doi. 


149 


La patru după-masă, o furgonetă verde cu mulţi kilometri 
la bord opri la bordura din faţa casei lui Aaron Lake, lângă 
unul dintre numeroşii copaci umbroşi de pe Thirty-fourth, 
într-o porţiune foarte frumoasă din Georgetown. Pe una 
dintre uşi fusese imprimată emblema unei firme 
prestatoare de servicii. Patru instalatori coborâră şi 
începură să scoată diverse scule şi echipamente. 

După câteva minute, singura vecină care observase 
mişcarea se plictisi şi se întoarse în faţa televizorului. Dacă 
Lake era în California, cei din Serviciul Secret îl însoțeau, iar 
locuinţa lui nu era (deocamdată, cel puţin) supravegheată 
douăzeci şi patru ore pe zi, în orice caz nu de către 
lucrătorii din Serviciul Secret. Însă nu mai era mult până la 
scrutin. 

Falsa reparaţie viza un canal de lângă mica peluză din 
faţă şi nu necesită accesul în casă. Era o treabă de exterior, 
care nu avea să-i scoată din sărite pe cei din Serviciul 
Secret în cazul că treceau întâmplător pe acolo. 

Însă doi instalatori intrară în casă cu chei potrivite. O altă 
furgonetă opri pentru ca ocupanţii să vadă cum se 
desfăşurau lucrările şi să lase nişte unelte. Doi instalatori 
din această a doua furgonetă se amestecară cu cei aflaţi 
deja înăuntru, punând astfel bazele unei echipe de 
intervenţie cum scrie la carte. 

În interiorul casei, patru dintre agenţi începură 
anevoioasa operaţiune de căutare a dosarelor ascunse. 
Trecură dintr-o cameră în alta, cercetând tot ce era la 
vedere şi încercând să descopere secretele. 

A doua furgonetă plecă, iar o a treia veni dintr-o altă 
direcţie şi parcă suindu-se cu roţile pe trotuar, cum aveau 
obiceiul prestatorii de servicii. Încă patru instalatori se 
ocupară de curăţarea canalului de scurgere, dintre care doi 
pătrunseră până la urmă înăuntru. După lăsarea 
întunericului, un proiector fu amplasat în curtea din faţă şi 
orientat spre casă, în aşa fel încât luminile din interior să nu 
fie observate. Cei patru lucrători rămaşi afară beau cafea, 


130 


spuneau bancuri şi încercau să se încălzească. Vecinii 
treceau în grabă prin dreptul lor. 

După şase ore canalul de scurgere era la fel de curat ca 
locuinţa însăşi. Nu fusese găsit nimic neobişnuit, niciun 
dosar ascuns care să cuprindă corespondenţa cu numitul 
Ricky din centrul de recuperare. De asemenea, nicio 
fotografie. Instalatorii stinseră luminile, îşi strânseră sculele 
şi dispărură fără urmă. 


A doua zi dimineaţă la opt şi jumătate, când oficiul poştal 
din Neptune Beach îşi deschise porţile, un agent pe nume 
Barr dădu buzna înăuntru ca şi cum ar fi întârziat la o 
întâlnire. Barr era specialist în chei şi lacăte, iar cu o zi în 
urmă petrecuse cinci ore la Langley, studiind diversele 
căsuțe poştale folosite în localitate. Avea patru şperacle şi 
era sigur că unul dintre ele avea să-l ajute să deschidă 
căsuţa poştală 44683. În caz contrar, ar fi trebuit să forţeze 
uşa, ceea ce ar fi putut dura cam un minut şi ar fi atras 
atenţia. Cel de-al treilea şperaclu se potrivi, iar Barr 
strecură înăuntru plicul maro marcat cu o zi în urmă cu un 
timbru din Tampa, adresat lui Ricky şi atât, şi trimis prin 
Aladdin North. În căsuţa poştală se mai aflau două scrisori. 
Pentru mai multă autenticitate, scoase un pliant, iar apoi 
închise uşa căsuţei poştale, făcu pliantul ghem şi-l aruncă 
la coş. 

Împreuna cu alţi doi agenţi, Barr aşteptă răbdător într-o 
furgonetă din parcare, bând cafea şi înregistrându-i pe 
video pe toţi clienţii oficiului poştal. Cei trei se aflau la 
şaizeci de metri de căsuţa 44683. Receptorul lor de mână 
primea semnalele nu foarte puternice emise dinăuntrul 
plicului. Printre clienţi se amestecaseră tot felul de oameni 
- o negresă cu o rochie cafenie scurtă, un alb bărbos cu 
haină de piele, o femeie albă în trening şi gata de jogging, 
un negru în blugi - care erau cu toţii agenţi CIA şi aveau 
misiunea de a fi cu ochii pe căsuţa poştală, fără să ştie cine 
compusese scrisoarea sau ce destinaţie avea. Rolul lor era 
să găsească persoana care închiriase căsuţa poştală. 


151 


Reuşiră acest lucru după prânz. 


Trevor îşi petrecu ora prânzului la Pete's, dar numai ca să 
bea două beri. Două halbe reci şi nişte alune sărate la 
farfurie consumate în timp ce pierdea cincizeci de dolari la 
o cursă de sănii trase de câini din Calgary. Intors la birou, 
dormi o oră şi sforăi atât de tare, încât mult încercata lui 
secretară trebui în cele din urmă să-i închidă uşa. De fapt, o 
trânti de-a binelea, dar nu suficient de tare ca să-l 
trezească. 

Pe urmă, cu gândul la bărcile cu pânze, se duse la poştă, 
preferând de data asta să meargă pe jos fiindcă era o zi 
frumoasă, nu avea nimic mai bun de făcut şi trebuia să-şi 
limpezească niţel capul. Constată cu încântare că în căsuţa 
poştală închiriată prin Aladdin North îl aşteptau patru dintre 
micile lui comori. Le vâri cu grijă în buzunarul sacoului uzat 
din bumbac indian, îşi îndreptă papionul şi o luă din loc, 
convins că mai avea foarte puţin până la proxima plată. 

Nu-l tentase niciodată să citească scrisorile. Să facă bine 
Frăția să se ocupe de toate porcăriile. Era preferabil să nu 
se mânjească, limitându-se la aducerea corespondenţei şi 
la încasarea treimii care se cuvenea. În plus, Spincer l-ar fi 
omorât dacă şi-ar fi dat seama că umblase la plicuri înainte 
de livrare. 

Şapte agenţi îl priviră întorcându-se la birou. 


Când Deville intră în încăpere, Teddy moţăia în scaunul 
cu rotile. York plecase acasă, dat fiind că trecuse de zece 
seara. Spre deosebire de Teddy, era căsătorit. 

Deville îşi spuse poezia, consultându-şi însemnările 
făcute în grabă: 

— Scrisoarea a fost scoasă din căsuţa poştală la 
treisprezece şi cincizeci de minute de către un avocat de 
prin partea locului, pe nume Trevor Carson. L-am urmărit 
până la biroul din Neptune Beach, unde a stat optzeci de 
minute. E un birou individual, cu o secretară şi fără prea 
mulţi clienţi. Carson stă mai mult pe plajă şi se ocupă de 


152 


divorţuri, de chichiţe imobiliare şi în general de mărunţişuri. 
Are patruzeci şi opt de ani, a divorţat de cel puţin două ori, 
s-a născut în Pennsylvania, a făcut colegiul la Furman şi 
dreptul la Florida State. S-a retras permisul de liberă 
practică acum unsprezece ani pentru că a băgat mâna în 
nişte fonduri ale unor clienţi, dar i-a fost restituit. 

— Mă rog, mă rog, spuse Teddy. 

— La trei jumate a plecat de la birou şi a mers cu maşina 
timp de o oră până la închisoarea federală Trumble din 
Florida. A luat şi scrisorile. Ne-am ţinut după el, dar am 
pierdut semnalul când a intrat în închisoare. De atunci, am 
strâns ceva informaţii despre Trumble. E o închisoare cu 
grad minim de securitate, privită de fapt ca un centru de 
detenţie. Fără ziduri, fără sârmă ghimpată şi cu deţinuţi 
nepericuloşi, o mie la număr. Conform unei surse din 
Direcţia Penitenciarelor de la Washington, Carson vine 
mereu în vizită. Niciun alt avocat, şi de fapt nimeni 
altcineva nu apare atât de des. Până în urmă cu o lună 
venea săptămânal, pe când acum vine de cel puţin trei ori 
pe săptămână. Uneori chiar de patru. Toate vizitele sunt 
convorbiri oficiale între client şi avocat. 

— Cine-i clientul? 

— Nu e Ricky. Îi reprezintă oficial pe trei judecători. 

— Trei judecători? 

— Da. 

— Trei judecători în închisoare? 

— Exact. Îşi spun Frăția. 

Teddy închise ochii şi îşi masă tâmplele. Deville îl lăsă 
câteva clipe să asimileze informaţiile şi continuă: 

— Carson a stat înăuntru cincizeci şi patru de minute, iar 
la ieşire n-am mai recepționat semnalul din interiorul 
pucului. La momentul respectiv, parcaserăm chiar lângă 
maşina lui. S-a apropiat la un metru şi ceva de receptorul 
nostru şi suntem siguri că nu mai avea scrisoarea. Ne-am 
luat după el până la Jacksonville, în zona plajelor. A oprit la 
un local căruia-i zice Pete's Bar and Grill, unde a stat trei 
ore. l-am percheziţionat maşina, am găsit servieta, iar când 


153 


am deschis-o am dat peste opt scrisori adresate mai multor 
oameni din toată ţara. Toate scrisorile erau expediate din 
închisoare. Fără excepţie. Evident, Carson aduce şi preia 
corespondenţa în folosul clienţilor. Acum treizeci de minute 
era tot la bar, unde se făcea criţă şi paria la meciurile din 
liga universitară de baschet. 

— Un ratat. 

— Fără pereche. 


Ratatul ieşi împleticindu-se de la Pete's după a doua 
repriză de prelungiri a unui meci din Conferinţa Vestică. 
Spicer ghicise trei învingători din patru. Trevor îi speculase 
conştiincios inspiraţia şi se alesese cu o mie de dolari doar 
în seara aceea. 

Deşi era beat, avu prezenţa de spirit să nu se urce la 
volan. Avea încă în minte experienţa neplăcută din urmă cu 
trei ani, când se suspendase permisul, iar pe lângă asta era 
plin de poliţişti. Restaurantele şi barurile de lângă Sea 
Turtle Inn îi atrăgeau pe cei tineri şi neliniştiţi, iar ca urmare 
şi pe poliţişti. 

Cu toate acestea, mersul pe jos se dovedi o provocare în 
toată regula. Se descurcă onorabil până la birou, având de 
mers drept spre sud, pe lângă căsuţele de vacanţă şi 
locuinţele estivale de închiriat care se pregăteau de culcare 
şi în care nu se mai vedeau lumini aprinse. In mână ţinea 
servieta cu scrisorile de la Trumble. 

Merse mai departe, căutându-şi casa. Trecu strada fără 
un motiv anume, iar după câteva zeci de metri traversă la 
loc. Traficul era inexistent. Când începu să se învârtă în 
cerc, se apropie la cincisprezece metri de un agent care se 
pitise în spatele unei maşini. Mică armată îl privea tăcută, 
temându-se brusc că nu cumva zăpăcitul ăsta beat să dea 
din greşeală peste unul din ei. 

La un moment dat renunţă şi izbuti să-şi repereze din 
nou biroul. Zăngăni nişte chei pe treptele de la intrare, 
dădu drumul servietei, o lăsă acolo, iar după mai puţin de 


154 


un minut era deja prăbuşit pe scaunul mobil, dormind 
buştean, cu uşa din faţă întredeschisă. 

Intrarea din spate rămăsese descuiată pe tot timpul 
nopţii. Conform ordinelor primite de la Langley, Barr şi 
ceilalţi intraseră în birou şi montaseră microfoane peste tot. 
Nu existau sisteme de alarmă, dispozitive de blocare a 
ferestrelor sau bunuri de preţ care să-i atragă pe hoţi. 
Instalarea microfoanelor în pereţi şi în telefoane fusese o 
treabă simplă, facilitată de faptul că de afară nu se vedea 
nimic din ce se întâmpla înăuntrul biroului de avocatură al 
lui L. Trevor Carson, avocat şi consilier. 

Servieta fu golită, iar conţinutul inventariat şi catalogat 
aşa cum se ordonase la Langley. Şefii de acolo voiau să 
vadă exact cum arătau scrisorile scoase de avocat de la 
Trumble. După ce totul fu cercetat şi fotografiat, servieta fu 
aşezată în vestibul, lângă biroul lui Trevor, al cărui sforăit fu 
impresionant şi neîntrerupt. 

Cu puţin înainte de două noaptea, Barr reuşi să 
pornească Volkswagenul Beetle parcat în faţă la Pete's. 
Merse cu el pe stradă pustie şi îl lăsă lângă bordura din faţa 
biroului de avocatură, în aşa fel încât, peste câteva ore, 
beţivul să se frece la ochi şi să se felicite pentru cât de bine 
condusese. Sau poate că avea să-l apuce groaza la gândul 
că se urcase din nou la volan în stare de ebrietate. Agenţii 
aveau să fie cu urechile pâlnie oricum. 


16 


Cu treizeci şi şapte de ore înainte de deschiderea urnelor 
din Virginia şi Washington, preşedintele apăru în direct pe 
postul naţional de televiziune că să anunţe că ordonase 
efectuarea unui atac aerian asupra oraşului tunisian Talan 
şi a împrejurimilor. Se credea că organizaţia teroristă a lui 


155 


Yidal avea o tabăra de instrucţie într-o unitate militară bine 
dotată, situată la marginea oraşului. 

In acest fel, ţara fu conectată la un nou minirăzboi, care 
constă în apăsarea pe nişte butoane, trimiterea de bombe 
inteligente şi intervievarea pe CNN a mai multor generali în 
rezervă, capabili să vorbească la nesfârşit despre una sau 
alta dintre strategii, în Tunisia era noapte şi prin urmare nu 
se puteau transmite imagini în direct. Generalii în rezervă şi 
reporterii care nu ştiau exact care era situaţia se mulţumiră 
să facă o mulţime de presupuneri. Şi să aştepte. Aşteptau 
să se facă ziuă, pentru că națiunea surmenată să aibă parte 
de spectacolul televizat al fumului şi al molozului. 

Numai că Yidal avea sursele lui, care mai mult ca sigur că 
erau israeliene. Când bombele inteligente se abătură din 
senin asupra oraşului, tabăra de instrucţie era pustie. 
Proiectilele îşi atinseră ţintele, făcură să se cutremure 
deşertul şi distruseră unitatea militară, dar nu uciseră nici 
măcar un terorist. Totuşi, două dintre bombe greşiră 
adresa. Una nimeri în centrul Talahului, unde lovi un spital. 
Cealaltă căzu pe o casă în care dormeau şapte oameni. Din 
fericire, nu apucară să-şi dea seama ce se întâmplă. 

Televiziunea tunisiană transmise imediat imagini de la 
spitalul în flăcări, iar când se crăpă de ziuă, americanii de 
pe Coasta de Est aflară că bombele acelea nu erau chiar 
atât de inteligente cum se spunea. Fuseseră descoperite 
cincizeci de cadavre, toate ale unor civili complet 
nevinovaţi. 

Tot în prima parte a dimineţii, preşedintele fu cuprins de 
o bruscă şi neobişnuita aversiune faţă de reporteri şi nimeni 
nu reuşi să-i smulgă vreun comentariu. Vicepreşedintele, 
care vorbise foarte mult la începutul atacului, îşi băgase 
asistenții în şedinţa undeva la Washington şi nu se putea 
ajunge la el. 

Numărul cadavrelor crescu, camerele de luat vederi 
continuară să filmeze, iar pe la jumătatea dimineţii 
comunitatea internaţională avu o reacţie rapidă, dură şi 
unanimă. Chinezii ameninţară cu declanşarea unui război. 


156 


Francezii părură înclinați să li se alăture. Chiar şi englezii 
declarară că americanilor le plăcea să stea cu degetul pe 
trăgaci. 

Dat fiind că victimele erau simpli ţărani tunisieni şi 
nicidecum americani, politicienii se grăbiră să politizeze 
dezastrul. La Washington, obişnuitele arătări cu degetul, 
predici şi solicitări de înfiinţare a unor comisii de anchetă 
avură loc înainte de ora amiezii. In campania electorală, 
candidaţii rămaşi în cursă îşi rezervară câteva minute ca să 
comenteze cât de neinspirată fusese această iniţiativă. 
Niciunul dintre ei nu ar fi recurs la represalii atât de 
ultimative înainte de a avea grijă să se informeze mai bine. 
Niciunul, cu excepţia vicepreşedintelui, care nu ieşise din 
izolarea  autoimpusă. Pe măsură ce numărătoarea 
cadavrelor continua, nu se găsi niciun candidat care să 
susţină că atacul meritase riscul. Toţi îl condamnară pe 
preşedinte. 

Însă cel care atrase cel mai mult atenţia fu Aaron Lake. 
Congresmanului îi veni greu să se mişte fără să se 
împiedice la tot pasul de cameramani. In cadrul unei 
declaraţii atent formulate, el spuse, fără să se uite pe 
însemnări: 

— Suntem nepricepuţi. Suntem neputincioşi. Suntem 
slabi. Ar trebui să ne fie ruşine că nu putem să punem cu 
botul pe labe o parodie de armată care are mai puţin de 
cincizeci de laşi. N-avem voie să apăsam pe butoane şi pe 
urmă să ne-ascundem. Pentru ofensivele terestre e nevoie 
de curaj. lar eu am aşa ceva. Când o să fiu preşedinte, 
niciun terorist care a vărsat sânge american n-o să se simtă 
în siguranţă. E un lucru pe care vi-l promit solemn. 

În furia şi haosul dimineţii, cuvintele lui Lake avură ecou. 
lată în fine un om care nu glumea şi care ştia precis ce 
trebuia făcut. Nimeni n-ar masacra civili nevinovaţi dacă 
deciziile ar fi luate de un om curajos. lar acest om era Lake. 


În buncăr, Teddy tocmai stârnea o nouă furtună. La 
fiecare dezastru, de vină erau informaţiile 


157 


necorespunzătoare. Dacă raidurile aveau succes, meritul 
era al piloților, al băieţilor de ispravă de la sol, al 
comandanților şi al politicienilor care îi aruncaseră în luptă. 
Când ele eşuau (lucru care se întâmpla frecvent), 
răspunderea o purta CIA. 

El unul se împotrivise de la bun început atacului. 
Israelienii încheiaseră un acord nescris şi foarte secret cu 
Yidal - nu ne ucizi oamenii, nu te ucidem nici noi. Atâta 
timp cât ţintele erau americane şi din când în când 
europene, israelienii nu se implicau. Teddy ştia acest lucru, 
dar nu-l mai spusese nimănui. Cu douăzeci şi patru de ore 
înaintea atacului, îi transmisese în scris preşedintelui că se 
îndoia că teroriştii aveau să mai fie în tabăra de instrucţie 
în momentul căderii bombelor. Şi că, dată fiind distanţa 
mică dintre ţintă şi Talah, pagubele colaterale erau mai 
mult decât probabile. 


Hatlee Beech deschise plicul maro fără să observe că 
fusese puţin boţit şi deteriorat în colţul din dreapta jos. 
Trecea printr-o perioadă când deschidea atâtea plicuri 
adresate personal, încât se uita pe spate doar ca să vadă 
cine era şi de unde îi scria. Nu sesiză nici timbrul din 
Tampa. 

Trecuseră câteva săptămâni de când nu mai primise 
veşti de la Al Konyers. Citi scrisoarea fără să se oprească şi 
nu-l interesă mai deloc că adresantul avea un laptop nou. 
Era perfect normal ca prietenul prin corespondenţa al lui 
Ricky să folosească hârtie cu antet de la hotelul Royal 
Sonesta din New Orleans şi să scrie la peste zece mii de 
metri altitudine. 

O fi zburând la clasa întâi? se întrebă el. Probabil că da. 
Era singura clasă unde aveau prize pentru laptopuri, nu? Al 
fusese la New Orleans pentru nişte afaceri, stătuse la un 
hotel foarte bun şi îşi luase bilet de avion la clasa întâi 
pentru destinaţia următoare. Frăția era interesată de 
situaţia financiară a tuturor prietenilor prin corespondenţă. 
Era singurul lucru care conta. 


158 


După ce termină de citit scrisoarea, i-o dădu lui Finn 
Yarber, care tocmai compunea un nou text, ipostaziindu-se 
în bietul Percy. Lucrau în mica sală de conferinţe a 
bibliotecii de drept, iar masa lor era ticsită de dosare, 
scrisori şi o sumedenie de cărţi de vizită în culori pastelate. 
Spicer era afară, la masa lui, unde păzea uşa şi studia 
pariurile. 

— Cine-i Konyers? întrebă Finn. 

Beech umblă prin câteva dosare. Aveau câte o mapă 
pentru fiecare prieten prin corespondenţă, în care se 
găseau scrisorile primite şi copii ale tuturor celor trimise de 
ei înşişi de la Trumble. 

— Nu ştiu mare lucru, spuse Beech. Locuieşte la 
Washington sau undeva pe-aproape şi sunt sigur că-l 
cheamă altfel. Foloseşte o căsuţă poştală. E a treia 
scrisoare, aşa cred. 

Beech scoase primele două scrisori din dosarul Konyers. 
Prima era datată 11 decembrie şi avea următorul conţinut: 


Dragă Ricky, 

Salut. Mă cheamă Al Konyers. Am în jur de cincizeci de 
ani. Preferințele mele sunt jazzul, filmele vechi, Humphrey 
Bogart şi biografiile romanţate. Nu fumez şi nu-mi plac 
fumătorii. ideea mea de distracţie inseamnă mâncare 
chinezească, un pahar de vin şi un western în alb şi negru 
în compania unui prieten bun. Dă-mi un semn. 

Al Konyers 


Scrisorile fuseseră trimise pe o hârtie albă şi simplă, ca 
majoritatea celor de început. Printre rânduri se citea frica - 
frica de a fi prins sau de a începe o relaţie de la distanţă cu 
un străin. Scrisorile nu fuseseră scrise de mână, iar 
expeditorul nu îndrăznise nici măcar să se iscălească. 

Primul răspuns al lui Ricky era scrisoarea-tip pe care 
Beech o transcrisese deja de o sută de ori: Ricky avea 
douăzeci şi opt de ani, era internat într-un centru de 
recuperare, provenea dintr-o familie dezbinată, avea un 


159 


unchi pervers şi tot aşa. Plus zeci de întrebări entuziaste, ca 
de fiecare dată: Cu ce te ocupi? Şi familia? iți place să 
călătoreşti? Dacă Ricky era capabil să-şi lase sufletul să fie 
citit ca o carte deschisă, aştepta ceva în schimb. Două 
pagini de mizerii, în genul celor pe care Beech le umplea de 
cinci luni de zile. Ar fi vrut cu disperare să tragă la xerox 
toate porcăriile alea. Dar nu putea. Era obligat să dea o 
notă personală fiecărei scrisori şi s-o transcrie pe hârtie de 
calitate. De asemenea, îi trimisese lui Al aceeaşi fotografie 
pe care o expediase şi pe adresă celorlalţi. Aceasta era 
momeala care-i făcea să muşte pe aproape toţi. 

Trecuseră trei săptămâni. Pe 9 ianuarie, Trevor le 
adusese o a doua scrisoare de la Al Konyers. Era la fel de 
aseptică şi sterilă ca prima, şi probabil că fusese compusă 
cu mâinile protejate de mănuşi chirurgicale. 


Dragă Ricky, 

Scrisoarea ta m-a bucurat foarte mult. Trebuie să 
recunosc că la început mi-a părut rău pentru tine, dar se 
pare că te-ai acomodat cu centrul de recuperare şi ştii pe 
ce drum să mergi. N-am avut niciodată probleme cu 
drogurile şi băutura, aşa că imi vine destul de greu să 
înțeleg. văd că te bucuri de cel mai bun tratament din câte 
există. N-ar trebui să-l judeci atât de aspru pe unchiul tău. 
Gândeşte-te ce s-ar fi ales de tine dacă n-ar fi fost el. 

Mi-ai pus multe întrebări despre mine. Încă nu sunt 
pregătit să discut atâtea chestiuni personale, dar îti înțeleg 
curiozitatea. Am fost căsătorit treizeci de ani, iar în prezent 
sunt singur. Locuiesc în D.C. Şi lucrez la guvern. Am o 
slujbă incitantă şi sunt împlinit profesional. 

Trăiesc pe cont propriu. Am puțini prieteni apropiați şi 
prefer să fie aşa. Când călătoresc, o fac de obicei în Asia. 
Îmi place la nebunie Tokio. 

O să te păstrez în gând de-acum încolo. 

Al Konyers 


160 


Deasupra numelui tipărit se iscălise - „Al” - cu un pix 
negru. p 

Scrisoarea nu era cine ştie ce din trei motive. In primul 
rând, Konyers nu era căsătorit, sau cel puţin aşa spunea. 
lar soţia era un element cheie al extorcării. Cum amenințai 
că iei legătura cu soţia şi-i trimiți copii după toate scrisorile 
de la prietenul prin corespondenţă homosexual, cum 
începea să plouă cu bani. 

În al doilea rând, Al lucra la guvern, asta însemnând, 
probabil, că nu avea mulţi bani. 

În al treilea rând, era mult prea speriat ca să merite să 
pierzi timpul cu el. Obţinerea de informaţii semăna cu 
extracţiile dentare. Cei de-alde Quince Garbe şi Curtis erau 
mult mai interesanţi, fiindcă trăiseră pe ascuns toată viaţa, 
iar acum abia aşteptau să scape. Scrisorile lor erau lungi, 
întortocheate şi pline de amănuntele infamante de care 
aveau nevoie extorcatorii. În cazul lui Al, lucrurile stăteau 
cu totul altfel. Al era plictisitor. Şi nu era sigur ce anume 
dorea. 

Aşa că Ricky mărise miză în cea de-a doua scrisoare, o 
altă înşiruire de evenimente în a căror descriere Beech se 
perfecţionase cu timpul. Ricky tocmai aflase că avea să se 
dea drumul peste câteva luni! Şi era din Baltimore. Ce 
coincidenţă! Dar era posibil să aibă nevoie de ajutor ca să- 
şi găsească de lucru. Unchiul lui bogat refuza să-l asiste în 
continuare, iar el pe de o parte se temea de viaţa din afara 
centrului fără sprijinul prietenilor, pe de alta nu mai putea 
să aibă încredere în ei, fiindcă tot nu scăpaseră de droguri 
etc, etc. 

Scrisoarea rămăsese fără răspuns, iar Beech dedusese că 
lui Al Konyers se făcuse frică. Ricky era în drum spre 
Baltimore, la doar o oră de Washington, ceea ce era prea 
aproape de el. 

În timp ce se aştepta un răspuns de la Al, apăruseră banii 
de la Quince Garbe, urmaţi de transferul bancar din partea 
lui Curtis din Dallas, iar Frăția găsise şi mai multă energie 


161 


pentru continuarea escrocheriei. Ricky îi trimisese lui Al a 
treia scrisoare, cea interceptată şi analizată la Langley. 

Acum, dintr-o dată, cea de-a treia scrisoare a lui Al avea 
un ton cu totul diferit. Finn o parcurse de două ori, după 
care reciti cea de-a doua scrisoare primită la Trumble. 

— Parcă-i alt om, nu? întrebă el. 

— Exact, răspunse Beech, uitându-se la ambele scrisori. 
Cred că în sfârşit a început să-i surâdă ideea întâlnirii cu 
tânărul Ricky. 

— Parcă lucra la guvern. 

— Aşa zice. 

— Păi atunci ce-i povestea asta cu afacerile din 
Baltimore? 

— Noi n-am fost angajaţi la stat? 

— Ba da. 

— Cât ai câştigat cel mai mult ca judecător? 

— Când am fost preşedinte, am avut o sută cincizeci de 
mii pe an. 

— Eu am avut o sută patruzeci. O parte din conţopiştii de 
sus de tot au chiar mai mult. In plus, nu-i însurat. 

— Asta e o problemă. 

— O fi, dar hai să insistăm. Are un post baban, iar asta 
înseamnă un şef pe măsură şi o droaie de colegi, cum au 
atâţia filfizoni din Washington. Tot o să găsim un punct 
slab. 

— Ce mama naibii, spuse Finn. 

Într-adevăr, ce mama naibii. Ce aveau de pierdut? Ce 
dacă îşi fortau norocul, iar musiu Al se speria sau sărea de 
pe fix şi se hotăra să arunce scrisorile? Nu poţi să pierzi 
ceea ce nu ai. 

În locul acela se câştigau bani serioşi. Nu era timp pentru 
timiditate. Tactica lor agresivă dădea rezultate 
spectaculoase. Corespondenţa era din ce în ce mai mare, 
ca şi contul din străinătate. Puseseră la cale o şmecherie 
infailibilă, fiindcă prietenii lor prin corespondenţă duceau 
vieţi duble. Erau victime care nu aveau cui să se plângă. 


162 


Negocierile se încheiară repede, fiindcă oferta de pe 
piaţă era foarte generoasă. In Jacksonville iarna încă nu 
plecase, şi fiindcă nopţile erau friguroase, iar apa oceanului 
prea rece pentru înotat, mai trebuia să treacă o lună până 
la popularea masivă a localităţii. Lângă Neptune Beach şi 
Atlantic Beach erau sute de locuinţe de închiriat, printre 
care şi una situată aproape vizavi de Trevor. Un bărbat din 
Boston oferi şase sute de dolari pentru două luni, iar 
agentul imobiliar nu stătu deloc pe gânduri. Locuinţa fu 
mobilată cu tot felul de lucruri care nu mai puteau fi găsite 
nici măcar la piaţa de vechituri. Covorul de când lumea era 
foarte uzat şi mirosea a mucegai. Era perfect. 

Ocupaţia de căpătâi a chiriaşului era statul la geam. Trei 
dintre ferestre dădeau spre stradă, oferind o vizibilitate 
bună a biroului lui Trevor de vizavi, iar în timpul primelor 
ore de supraveghere se văzu limpede cât de puţini clienţi 
veneau şi plecau. Activitatea era jalnic de slabă! Când 
exista ceva de lucru, cea care se ocupa de rezolvarea 
problemelor era Jan, secretară, care în plus citea o mulţime 
de reviste. 

Apărură discret şi alţi chiriaşi, bărbaţi şi femei cu 
geamantane vechi şi sacoşe mari, pline cu dispozitive 
electronice pretenţioase. Mobilierul fragil se văzu mutat în 
camerele din spate, iar cele din faţă se umplură imediat de 
ecrane, monitoare şi diverse sisteme de ascultare la 
distanţă. 

Trevor însuşi ar fi constituit un studiu de caz interesant 
pentru studenţii la drept din anul trei. Ajungea la birou pe la 
nouă şi îşi petrecea prima oră citind ziare. Clientul de 
dimineaţa părea să vină întotdeauna la zece şi jumătate, iar 
după o epuizantă discuţie de o jumătate de oră era gata de 
prânzul pe care îl lua invariabil la Pete's Bar and Grill. Îşi lua 
telefonul mobil ca să-şi dea importanţă în faţa barmanilor şi 
de obicei efectua două-trei apeluri inutile, vorbind cu alţi 
avocaţi. In schimb, îşi sună agentul de pariuri foarte mult. 

Pe urmă se întorcea la birou, prin faţa locuinţei închiriate 
din care CIA-ul îi monitoriza cel mai mic pas, şi se aşeza la 


163 


masa de lucru, unde adormea într-un timp record. Se 
trezea pe la trei şi trăgea tare două ore. Când termină, îi 
crăpa din nou buza după o bere la Pete's. 

Când agenţii îl urmăriră pentru a doua oară până la 
Trumble, Trevor plecă de la închisoare după o oră şi se 
întoarse la birou pe la şase după-masă. În timp ce mânca 
singur într-un restaurant pescăresc de pe Atlantic 
Boulevard, un agent intră la el în birou şi îi găsi servieta 
veche. În ea se aflau cinci scrisori de la Percy şi Ricky. 

Comandantul armatei tăcute din Neptune Beach şi din 
împrejurimi era un bărbat pe nume Klockner, cel mai bun 
pe care-l avea Teddy în materie de filaj stradal. Lui Klockner 
se dăduse dispoziţie să intercepteze toată corespondenţa 
care ajungea la (sau pleca din) biroul de avocatură. 

In timp ce Trevor ieşea din restaurantul pescăresc şi se 
ducea direct acasă, cele cinci scrisori ajunseră în locuinţa 
închiriată de vizavi, unde fură deschise, xeroxate, lipite din 
nou şi puse la loc în servieta avocatului. Niciuna dintre ele 
nu era pentru Al Konyers. 

La Langley, Deville le parcurse pe toate după ce-i 
parveniră prin fax. Apoi fură examinate de doi experţi în 
grafologie care conveniră că Percy şi Ricky nu erau unul şi 
acelaşi. Folosindu-se eşantioane extrase din dosarele lor 
penale, se stabili fără mari eforturi că Percy era de fapt 
fostul judecător Finn Yarber şi că Ricky era fostul judecător 
federal Hatlee Beach. 

Adresa lui Ricky era o căsuţă poştală rezervată prin 
intermediul Aladdin North la oficiul poştal din Neptune 
Beach. Spre surpriza generală, Percy se folosea de o căsuţă 
poştală din Atlantic Beach, închiriată de către o organizaţie 
intitulată Laurel Ridge. 


164 


17 


Pentru următoarea lui vizită la Langley, prima după trei 
săptămâni, candidatul sosi cu un alai de limuzine negre şi 
strălucitoare, care circulau prea repede, însă fără să se 
plângă nimeni. După controlul de rigoare, li se făcu semn să 
înainteze spre centrul complexului, până când opriră la 
unison şi cu zgomot în apropierea unei uşi în faţa căreia 
aşteptau tot felul de tineri cu umeri laţi şi expresii sumbre. 
Lake intră primul în clădire, presărându-și gărzile de corp 
pe drum, până când în cele din urmă ajunse nu în buncărul 
obişnuit, ci în biroul oficial al domnului Maynard, care 
dădea spre o pădurice. Toţi ceilalţi rămaseră la uşă. Singuri, 
cei doi oameni importanţi îşi strânseră mâinile călduros şi 
părură bucuroşi de revedere. Lucrurile la ordinea zilei avură 
întâietate. 

— Felicitări pentru Virginia, spuse Teddy. 

Lake ridică din umeri, ca şi cum n-ar fi fost sigur. 

— Iti mulţumesc din suflet. 

— E o victorie cu totul impresionantă, domnule Lake, 
continuă Teddy. Guvernatorul Tarry a tras din greu în statul 
ăsta un an de zile. Acum două luni se bucura de încredere 
în toate circumscripțiile. Părea de nebătut. La ora asta, cred 
că pierde teren masiv. De multe ori e un dezavantaj să fii 
favorit în prima parte a cursei. 

— Elanul e un animal ciudat în politică, observă Lake cu 
înţelepciune. 

— Banul e şi mai ciudat. Chiar în clipa asta, guvernatorul 
Tarry nu mai are de unde să facă rost, fiindcă totul e la 
tine-n buzunar. Banii se iau după elan. 

— Sunt sigur c-o să spun lucrul ăsta de multe ori, 
domnule Maynard, dar, mă rog, îţi mulţumesc. Mi-ai dat o 
ocazie la care nici nu visasem. 

— Măcar te-ai distrat? 


165 


— Încă nu. În caz de victorie, distracţia o să vină mai 
târziu. 

— Distracţia începe martea viitoare, domnule Lake, adică 
de Marţea cea Mare. New York, California, Massachusetts, 
Ohio, Georgia, Missouri, Maryland, Maine, Connecticut, 
toate într-o zi. Aproape şase sute de delegaţi. 

Lui Teddy îi jucau ochii în cap, de parcă ar fi putut 
număra deja voturile. 

— Şi conduci aproape în toate statele, domnule Lake. Îţi 
vine să crezi? 

— Nu, nu-mi vine. 

— E adevărat. Eşti la egalitate în Maine, cine ştie din ce 
cauză, iar în California ai un handicap foarte mic, dar 
martea viitoare o să câştigi în stil mare. 

— Dacă te iei după sondaje, spuse Lake, ca şi cum n-ar fi 
avut deloc încredere în ele. 

In realitate însă, ca toţi candidaţii, şi el era dependent de 
sondaje. lar acestea spuneau că de fapt conducea şi în 
California, un stat cu o sută patruzeci de mii de angajaţi în 
industria apărării. 

— O, cum să nu mă iau. Şi cred că se profilează o victorie 
zdrobitoare în super martea preliminară. Eşti foarte iubit în 
sud, domnule Lake. Oamenii de acolo se dau în vânt după 
arme şi după discursurile hotărâte, iar la ora asta marea lor 
iubire e Aaron Lake. O să ne distrăm şi marţea viitoare, dar 
abia în cealaltă o să vină marele succes. 

Teddy Maynard pronostica o victorie de proporţii, iar 
Lake nu se putu abţine şi zâmbi. Şi sondajele lui arătau 
aceeaşi evoluţie, însă parcă era mai bine s-o audă din gura 
lui Teddy. 

Luă o foaie de hârtie şi citi ultimele rezultate ale 
sondajelor din ţară. Lake avea un avans de minimum cinci 
procente în fiecare stat. 

Se bucurară câteva minute de această ascensiune, după 
care Teddy deveni serios. 

— S-a întâmplat un lucru pe care ar fi bine să-l ştii, spuse 
el, iar zâmbetul îi dispăru de pe chip. 


166 


Dădu o pagină din agenda şi se uită peste nişte 
însemnări. 

— Cu două nopţi în urmă, în trecătoarea Kibel din munţii 
Afganistanului, o rachetă cu rază mare de acţiune de-a 
ruşilor, care avea instalate focoase nucleare, a fost trecută 
cu un trailer în Pakistan. Acum e în drum spre lran, unde 
Dumnezeu ştie la ce-o să fie folosită. Racheta are o rază de 
acţiune de patru mii şase sute de kilometri şi poate lansa 
patru bombe nucleare. A costat cam treizeci de milioane de 
dolari americani, plătiţi în avans de iranieni printr-o bancă 
lui Luxemburg. Dolarii sunt tot acolo, într-un cont despre 
care se crede că e controlat de oamenii lui Natty Cenkov. 

— Parcă acumula arme, nu le vindea. 

— Are nevoie de bani gheaţă şi uite că face rost. De fapt, 
probabil că e singurul om pe care-l ştim şi care strânge 
fonduri mai repede ca tine. 

Teddy nu prea avea simţul umorului, dar Lake râse din 
politeţe. 

— Racheta e în stare de funcţionare? întrebă el. 

— Aşa credem. Provine dintr-unul din depozitele de lângă 
Kiev şi, din cât ne-am dat seama, e un model recent, 
fabricat nu cu mult timp în urmă. Dacă tot exista atâtea, ce 
sens ar avea ca iranienii să cumpere una veche? E bine să 
credem că e perfect funcţională. 

— E prima? 

— Au mai existat nişte componente şi câteva livrări de 
plutoniu către Iran, Irak, India şi încă două-trei ţări, dar am 
impresia că e prima rachetă complet asamblată şi gata de 
lansare. 

— Sunt nerăbdători s-o folosească? 

— Nu cred. Se pare că tranzacţia a fost iniţiată de 
Cenkov. Are nevoie de bani ca să cumpere alte tipuri de 
arme. Aşa că face curăţenie prin depozite şi vinde ce nu-i 
trebuie. 

— Israelienii ştiu? 


167 


— Nu. Nu încă. Trebuie să fim atenţi cu ei. Totul e pe 
bază de târg. Intr-o bună zi, dacă o s-avem nevoie să ne 
dea ceva, poate c-o să le spunem de tranzacţie. 

Preţ de o clipă, Lake tânji să fie preşedinte, şi asta pe loc. 
Voia să ştie tot ce ştia Teddy, dar îşi dădu seama că era 
foarte puţin probabil. În fond, exista şi atunci un preşedinte 
în exerciţiu, chit că era slab şi fricos, iar Teddy nu stătea de 
vorbă cu el despre Cenkov şi rachetele lui. 

— Ce cred ruşii despre campania mea? întrebă el. 

— La început nu i-a interesat. Acum te urmăresc cu 
atenţie. Dar trebuie să ţii cont că la ei nu mai există 
unanimitate de mult. Cei care sunt pentru piaţa liberă 
vorbesc frumos de tine fiindcă le e frică de comunişti. Pe 
durii din vechea gardă i-ai speriat. E foarte complex. 

— Şi Cenkov? 

— Spre ruşinea mea, încă nu ne-am apropiat atât de mult 
de el. Dar suntem pe drumul cel bun. În curând ar trebui să 
avem niscai urechi ciulite în preajma lui. 

Teddy aruncă agenda cu însemnări pe masă şi îşi 
manevră scaunul cu rotile mai aproape de Lake. Cutele de 
pe frunte se adunară şi mai aproape una de alta. 
Sprâncenele stufoase păreau că-i acoperă de tot ochii trişti. 

— Ascultă-mă bine, domnule Lake, rosti el pe un ton mult 
mai sumbru. Ai câştigat povestea asta. Or să existe două- 
trei poticneli, lucruri pe care nu le putem prevedea şi pe 
care, chiar dacă le-am anticipa, tot n-am şti cum să le 
împiedicăm. O să răzbim împreună. Pagubele or să fie mici. 
Eşti o figură nou-nouţă şi lumea te place. Faci o treabă 
excelentă şi ştii să comunici. Limitează-te în continuare la 
un mesaj simplu - securitatea naţională e în pericol, iar 
lumea nu e chiar atât de sigură cum pare. Eu o să am grijă 
de bani şi, fireşte, o să mă asigur că populaţia e înfricoşată. 
Cât despre racheta aia din trecătoarea Kiber, am fi putut s- 
o detonăm. Ar fi murit cinci mii de oameni. Pakistanezi. 
Bombe nucleare care explodează în munţi. Crezi că a doua 
zi ar mai fi influenţat cotaţiile de la bursă? Nici vorbă. În 


168 


concluzie, eu o să mă ocup de frică, domnule Lake. 
Dumneata ţine drumul drept şi fugi cât poţi de repede. 

— Mai repede de-atât nu sunt în stare. 

— Fugi mai repede şi fără surprize, bine? 

— Normal. 

Lake nu ştia la ce se referise Teddy când vorbise de 
surprize, dar lăsă de la el. Poate că fusese doar o mostră de 
înţelepciune bătrânească. 

Teddy se îndepărtă din nou în scaunul cu rotile. Ajunse 
lângă butoane şi un ecran cobori imediat din tavan. Cei doi 
petrecură douăzeci de minute uitându-se la imaginile 
nemontate ale următoarelor clipuri electorale ale lui Lake, 
după care îşi spuseră la revedere. 

Lake plecă în goană de la Langley, precedat de două 
limuzine şi urmat de o a treia, grăbindu-se să ajungă la 
Reagan Naţional Airport, unde avionul aştepta pregătit. Işi 
dorea o noapte liniştită în Georgetown, acasă, unde restul 
lumii rămânea afară, unde putea să citească o carte în 
linişte, fără să-l privească sau să-l asculte nimeni. li era dor 
de anonimatul străzilor, de chipurile fără nume, de brutarul 
arab de pe M Street care făcea nişte covrigei excelenți, de 
anticarul din Wisconsin şi de magazinul unde se prăjeau 
boabe de cafea din Africa. Va mai putea vreodată să se 
plimbe iarăşi pe străzi, ca orice om normal, şi să facă ce 
voia? Ceva îi spunea că nu şi că zilele acelea dispăruseră, 
probabil pentru totdeauna. 


După ce avionul lui Lake decola, Deville intra în buncăr 
şi-l anunţă pe Teddy că noul favorit în sondaje venise şi 
plecase fără să încerce să-şi verifice corespondenţa. Era 
momentul şedinţei zilnice pe marginea scandalului Lake. 
Teddy petrecea deja mai mult timp decât îşi planificase 
făcându-şi griji în legătură cu viitoarea mişcare a 
candidatului său. 

Cele cinci scrisori pe care le interceptaseră Klockner şi ai 
lui de la Trevor fuseseră analizate cu mare atenţie. Două 
fuseseră scrise de Yarber, alias Percy, celelalte trei de 


169 


Beech, alias Ricky. Cvintetul de prieteni prin corespondenţă 
era împrăştiat în mai multe state. Patru dintre ei foloseau 
nume fictive, unul singur fiind suficient de curajos pentru a 
nu se ascunde în spatele unui pseudonim. In esenţă, 
scrisorile aveau acelaşi conţinut: Percy şi Ricky erau nişte 
tineri cu probleme, internaţi într-un centru de recuperare, 
care încercau cu disperare să-şi refacă viaţa, fiind amândoi 
talentaţi şi capabili în continuare să nutrească vise 
frumoase, dar având nevoie de sprijinul moral şi concret al 
unor prieteni noi, întrucât cei vechi erau periculoşi. Cei doi 
îşi dezvăluiau fără oprelişte păcatele şi slăbiciunile, 
defectele şi neîmplinirile. Povesteau despre viaţa din 
centrul de recuperare, despre speranţele şi iluziile pe care 
voiau să le transforme în realităţi. Erau mândri de propria 
musculatură şi de felul cum se bronzaseră, părând 
nerăbdători să le arate şi prietenilor lor ce bine arătau. 
Intr-o singură scrisoare se cereau bani. Ricky solicita un 
împrumutul de o mie de dolari de la un oarecare Peter din 
Spokane, Washington. Sumă era necesară, chipurile, pentru 
anumite cheltuieli de care unchiul lui refuzase să se ocupe. 
Teddy citise scrisorile de câteva ori. Cererea de bani era 
importantă, fiindcă spunea câte ceva despre ceea ce 
pusese la cale Frăția. Poate că era doar o găinărie învățată 
de la vreun fost condamnat care îşi ispăşise pedeapsa la 
Trumble, iar în prezent era în libertate şi fura din nou. 
Numai că problema nu o reprezenta mărimea sumelor. 
Jocul avea destule componente trupeşti - talii trase prin 
inel, corpuri bronzate, bicepşi solizi - iar candidatul lui 
fusese târât în viitoare. 
Mai existau destule întrebări însă Teddy avea răbdare. 
Aveau să fie cu ochii pe corespondenţă. Mai devreme sau 
mai târziu, avea să se lămurească totul. 


În timp ce Spicer păzea uşa de la intrarea în sala de 
conferinţe, nelăsând pe nimeni să folosească biblioteca de 
drept, Beech şi Yarber compuneau în continuare scrisori. 
Beech îi scrise lui Al Konyers: 


170 


Dragă Al, 

Îţi mulțumesc pentru ultima scrisoare. Mi-a prins tare 
bine că mi-ai mai dat un semn de viață. Simt că de luni de 
zile trăiesc ca într-o cuşcă şi încet-încet încep să văd lumina 
Zilei. Scrisorile tale mă ajută să deschid uşa spre libertate. 
Te rog să-mi mai scrii. 

Îmi pare rău dacă te-am plictisit cu atâtea lucruri 
personale, iţi respect intimitatea şi sper că n-am pus prea 
multe întrebări. Dai impresia unui om foarte sensibil, căruia 
îi place să fie singur şi-i plac de asemenea lucrurile alese 
ale vieţii. M-am gândit la tine aseară când m-am uitat la 
Key Largo, filmul acela de demult cu Bogart şi Bacall. 
Aproape că am simţit gustul mâncării chinezeşti. Mâncarea 
de aici e rezonabilă, dar la bucătărie chinezească nu se 
pricepe nimeni. 

Mi-a venit o idee trăsnet. Peste două luni, când scap de- 
aici, hai să închiriem Casablanca şi Regina africană, să 
cumpărăm nişte mâncare chinezească şi o sticlă de vin 
dezalcoolizat, şi să petrecem o seară liniştită pe canapea. 
Dumnezeule, nu-mi mai încap în piele doar gândindu-mă la 
viață de afară şi la toate lucrurile acelea frumoase. 

lartă-mă dacă m-a luat valul, Al. Dar m-am lipsit de o 
mulțime de chestii aici, şi nu e vorba de băutură şi mâncare 
bună. Te-ai prins? 

Pensiunea din Baltimore e gata să mă primească dacă 
îmi găsesc ceva de lucru cu jumătate de normă. Ziceai că ai 
treburi pe-acolo. Știu că-ți cer foarte mult, mai ales că nici 
nu mă cunoşti, dar ai putea să mă ajuţi? O să-ți fiu veşnic 
recunoscător. 

Te rog să-mi scrii imediat, Al. Scrisorile tale, speranțele şi 
visul c-o să ies de aici peste două luni şi c-o să am o slujbă 
mă ajută când îmi e mai greu. 

Îți mulțumesc, prietene. 

Cu drag, Ricky 


171 


Scrisoarea pentru Quince Garbe avea un ton cu totul 
diferit. Beech şi Yarber lucraseră câteva zile la varianta 
finală, care arăta în felul următor. 


Dragă Quince, 

Taică-tu are o bancă, iar tu vii şi-mi spui că poti să mai 
faci rost doar de zece mii. Cred că minţi, Quince, iar chestia 
asta mă enervează teribil. Tare mă tentează să-ți trimit 
dosarul şi lui taică-tău, şi nevesti-tii. 

Accept însă douăzeci şi cinci de mii imediat, în aceleaşi 
conditii de transfer. 

Și nu mai ameninţa că te sinucizi. Puțin îmi pasă ce-o să 
faci. N-o să ne întâlnim niciodată şi oricum cred că nu eşti 
întreg la minte. 

Trimite naibii banii, Quince, şi mişcă-te! 

Cu drag, Ricky 


Klockner se temea că nu cumva într-o bună zi Trevor să 
ajungă la Trumble înainte de prânz, iar apoi să lase 
corespondenţa înainte de a se întoarce la birou sau acasă. 
Nu aveau cum s-o intercepteze pe drum. Era obligatoriu s-o 
ia cu el şi s-o lase undeva peste noapte, ca să poată pune 
mâna pe ea. 

Era îngrijorat, dar pe de altă parte Trevor dovedea că nu 
era câtuşi de puţin matinal. In plus, dădea foarte puţine 
semne de viaţă după somnul de la două. 

Aşa stând lucrurile, în clipa când îşi anunţă secretara că 
urma să plece la Trumble la unsprezece, oamenii care 
închiriaseră locuinţa de vizavi intrară urgent în acţiune. 
Telefonul de la biroul lui Trevor sună imediat, iar la celălalt 
capăt al firului o femeie între două vârste, care se prezentă 
drept doamnă Beltrone, îi explică lui Jan că ea şi soţul ei 
bogat voiau să divorţeze cât se poate de repede. Secretara 
îi spuse să rămână pe fir şi îi urlă lui Trevor să aştepte o 
clipă. Avocatul tocmai îşi strângea hârtiile de pe masa de 
lucru şi le vâra în servietă. Camera instalată deasupra lui în 


172 


tavan îi surprinse enervarea manifestată din cauză că 
fusese întrerupt de un client nou. 

— Cică are bani grămadă! strigă Jan, moment în care 
căutătura încruntată a lui Trevor dispăru, iar avocatul se 
aşeză la birou şi aşteptă. 

Doamna Beltrone îi povesti totul secretarei. Era cea de-a 
treia soţie, bărbatul ei era mult mai în vârstă şi, deşi aveau 
o casă în Jacksonville, îşi petreceau cea mai mare parte a 
timpului în reşedinţa din Bermude. Mai aveau o locuinţă şi 
în Cail. Se gândeau de ceva vreme la divorţ, stabiliseră 
toate amănuntele, ajunseseră la o soluţie amiabilă, fără 
puncte tensionate, şi mai aveau nevoie doar de un avocat 
priceput, care să se ocupe de acte. Domnul Carson le 
fusese recomandat călduros, dar erau nevoiţi să se 
grăbească, dintr-un motiv pe care preferau să-l treacă sub 
tăcere. 

Trevor prelua calm apelul şi avu parte de aceeaşi 
relatare. Doamna Beltrone locuia de fapt în casa închiriată 
vizavi de biroul avocatului, iar scenariul pe care-l interpreta 
fusese elaborat special pentru această întâlnire de către 
echipa de agenţi din care făcea parte. 

— Trebuie neapărat să vă văd, spuse ea după 
cincisprezece minute în care îşi pusese sufletul pe tavă. 

— Mă rog, sunt extrem de ocupat, rosti Trevor, dând 
nişte pagini, ca şi cum ar fi căutat un loc liber în câteva 
agende de lucru. 

Doamna Beltrone îl urmărea pe monitor. Stătea cu 
picioarele pe birou, cu ochii închişi şi papionul într-o parte. 
Cam aşa arăta viaţa unui avocat extrem de ocupat. 

— Vă rog, îl imploră ea. Suntem obligaţi să-i dăm zor. 
Trebuie să ne vedem azi. 

— Soţul dumneavoastră unde-i? 

— E în Franţa, dar vine mâine. 

— Păi... să vedem, murmură Trevor, jucându-se cu 
papionul. 

— Care-i onorariul? întrebă doamna Beltrone, iar în 
aceeaşi clipă avocatul deschise ochii. 


173 


— Mă rog, e clar că e mai complicat decât un divorţ din 
vina ambelor părţi. O să trebuiască să vă cer zece mii de 
dolari. 

Se strâmbă când rosti cifra, aşteptând răspunsul cu 
răsuflarea tăiată. 

— li aduc azi, spuse ea. Ne putem vedea la unu? Trevor 
sări în picioare, învârtindu-se în jurul telefonului. 

— Nu se poate la unu jumate? reuşi el să întrebe. 

— O să fiu acolo. 

— Ştiţi unde am biroul? 

— Îl găseşte şoferul. Mulţumesc, domnule Carson. 
Spuneţi-mi Trevor, fu cât pe-aci să zică avocatul. Insă 
femeia închisese. 

Agenţii îl priviră frecându-şi mâinile, strângând pumnii, 
încleştându-şi maxilarele şi spunând scurt „Asta e!”, semn 
că dăduse lovitura. 

Jan apăru din vestibul. 

— Ei, bine? făcu ea. 

— Vine la unu jumate. Pune mâna şi fă niţică ordine. 

— Nu sunt femeie de serviciu. Nu poate să-ţi dea un 
avans? Trebuie să plătesc hangaralele. 

— Facem rost de bani, fii pe pace. 

Trevor se repezi în direcţia bibliotecii, îndreptând volume 
pe care nu le mai atinsese de ani de zile, ştergând rafturile 
de praf cu nişte şerveţele de hârtie şi vârând dosarele în 
sertare. Când vru să facă ordine pe masa de lucru, pe Jan 
începu în fine s-o mustre conştiinţa, aşa că se apucă să dea 
cu aspiratorul în prima cameră. 

Munciră din greu până dincolo de ora prânzului, spre 
marea distracţie a privitorilor din locuinţa de peste drum. 
La unu şi jumătate, nici urmă de doamna Beltrone. 

— Unde dracu' e? urlă Trevor în vestibul puţin după ora 
două. 

— Poate c-a mai strâns ceva referinţe şi de-aia întârzie, 
sugeră Jan. 

— Ce-ai zis? răcni el. 

— Nimic, şefu'. 


174 


— Sun-o, îi ceru Trevor la două şi jumătate. 

— N-a lăsat niciun număr. 

— N-ai luat niciun număr? 

— N-am spus asta. Am spus că n-a lăsat niciun număr. 

La trei şi jumătate, Trevor ieşi valvârtej pe uşă, încercând 
cu disperare să aibă ultimul cuvânt într-o ceartă cu o 
femeie pe care o concediase de minimum zece ori în ultimii 
opt ani. 

Agenţii îl urmăriră până la Trumble. Trevor petrecu 
cincizeci şi trei de minute înăuntru şi ieşi după cinci, când 
era prea târziu să lase corespondenţa în Neptune Beach 
sau în Atlantic Beach. Se întoarse la birou şi îşi lasă servieta 
pe masă. Pe urmă, conform previziunilor se duse la Pete's 
ca să mănânce şi să bea. 


18 


Echipajul de la Langley zbură la Des Moines, unde agenţii 
închiriară două maşini şi o furgonetă, după care merseră 
patruzeci de kilometri până la Bakers, lowa. Sosiră în 
orăşelul cuminte şi înzăpezit cu două zile înaintea scrisorii. 
Când Quince o luă de la poştă, ştiau deja numele 
dirigintelui, al primarului, al şefului poliţiei şi al bucătarului 
de la patiseria de lângă feronerie. Pe ei însă nu-i cunoştea 
nimeni din Bakers. 

II urmăriră pe Quince, care plecă de la poştă şi se grăbi 
să ajungă la bancă. După treizeci de minute, doi agenţi pe 
nume Chap şi Wes găsiră biroul din bancă al domnului 
Garbe junior şi se prezentară secretarei ca inspectori de la 
Federal Reserve?. Ce-i drept, aveau o ţinută foarte oficială - 
costume închise, pantofi negri, părul tuns scurt, paltoane 


4 Sistem care cuprinde douăsprezece bănci federale de rezervă (n. 
Tr.). 


175 


lungi, un fel de-a vorbi rapid şi sec, precum şi un minimum 
de gesturi. 

Quince se încuiase în birou, iar într-o primă fază nu păru 
dispus să-şi facă apariţia. Cei doi îi explicară secretarei că 
prezenţa lor acolo se lega de o problemă urgentă şi după 
aproape patruzeci de minute uşa se întredeschise uşor. 
Domnul Garbe dădea impresia că plânsese. Era palid, 
nesigur şi deloc atras de perspectiva de a sta de vorbă cu 
cineva. Totuşi, îi pofti înăuntru, prea speriat ca să le ceară 
vreun act de identitate. Nici măcar nu le reţinu numele. 

Se aşeză la masa de lucru masivă şi se uită la gemenii 
postați în faţa lui. 

— Ce putem face pentru dumneavoastră? întrebă el, cu o 
urmă foarte vagă de zâmbet. 

— Uşa e încuiată? se interesă Chap. 

— Da, sigur. 

Gemenilor li se păru că domnul Garbe îşi petrecea cea 
mai mare parte a timpului în spatele unor uşi încuiate. 

— Poate să ne audă cineva? întreba Wes. 

— Nu, răspunse Quince, părând dintr-o dată şi mai 
neliniştit. 

— Nu suntem de la Federal Reserve, spuse Chap. Am 
minţit. Quince nu-şi dădu seama dacă trebuia să fie furios, 
uşurat sau şi mai îngrozit, aşa că rămase câteva clipe cu 
gura căscată, nemişcat şi aşteptând un glonţ în frunte. 

— E o poveste lungă, rosti Wes. 

— Aveţi cinci minute. 

— Ba cred că putem sta exact câte avem nevoie. 

— E biroul meu. leşiţi afară. 

— Uşurel. Am aflat nişte chestii. 

— Chem paza. 

— N-aş crede. 

— Am văzut scrisoarea, spuse Chap. Aia pe care ai luat-o 
nu de mult de la poştă. 

— Au fost mai multe. 

— Dar numai una de la Ricky. 


176 


Quince închise ochii încet, gârbovindu-se ca sub o povară 
uriaşă. Apoi îi redeschise şi îşi privi torţionarii, 
recunoscându-se cu desăvârșire învins. 

— Cine sunteţi? îngăimă el. 

— Nu-ţi suntem duşmani. 

— Lucraţi pentru el, aşa-i? 

— Pentru el? 

— Pentru Ricky sau cum dracu’ l-o fi chemând. 

— Nu, spuse Wes. E şi duşmanul nostru. Să zicem că 
avem un client care se află - mai mult sau mai puţin - în 
aceeaşi bărcuță cu tine. Am fost angajaţi ca să-l apărăm. 

Chap scoase un plic burduşit din buzunarul paltonului şi-l 
aruncă pe masa de lucru. 

— Ai aici douăzeci şi cinci de mii, bani gheaţă. Trimite-i 
lui Ricky. 

Quince se holbă la plic, cu gura deschisă. Prin minte îi 
treceau atât de multe gânduri, încât simţi că-l ia cu 
ameţeală. Aşa că închise ochii din nou şi strânse puternic 
din pleoape, străduindu-se zadarnic să pună ordine în 
lucruri? De ce îi ofereau bani? Şi cât de mult aflaseră? 

Era limpede că nu putea să aibă încredere în ei. 

— Banii sunt ai tăi, zise Wes. În schimb, avem nevoie de 
nişte informaţii. 

— Cine e Ricky? întreba Quince, parcă temându-se să 
deschidă ochii. 

— Ce ştii despre el? vru să afle Chap. 

— Că nu-l cheamă Ricky. 

— Corect. 

— Că e la închisoare. 

— Corect, repetă Chap. 

— Spune că are nevastă şi copii. 

— Parţial corect. Soţia e de fapt fosta soţie. Copiii sunt 
încă ai lui. 

— Mai spune că sunt săraci lipici şi că de mila lor trage 
lumea pe sfoară. 

— Nu-i chiar aşa. Soţia e destul de bogată, iar copiii s-au 
orientat în funcţie de portofel. Nu suntem siguri de ce-i 


177 


tapează pe oameni. Dar am vrea să-l oprim, adaugă Chap. 
Şi avem nevoie de ajutorul dumitale. 

Quince îşi dădu seama dintr-o dată că, pentru prima dată 
în cei cincizeci şi unu de ani de viaţă, se afla în prezenţa a 
doi oameni în carne şi oase care ştiau că era homosexual. 
Conştiinţa acestui fapt îl îngrozi. Pentru o clipă vru să nege 
totul şi să inventeze o poveste despre cum ajunsese să-l 
cunoască pe Ricky, dar se dădu bătut. Era prea speriat ca 
să mai aibă inspiraţie. 

Pe urmă realiză că, indiferent cine erau, cei doi puteau 
să-l distrugă. Îi aflaseră secretul şi le stătea în putere să-şi 
bată joc de viaţa lui. 

Şi cu toate astea, îi ofereau douăzeci şi cinci de mii de 
dolari? 

Bietul Quince îşi frecă ochii cu degetele şi întrebă: 

— Ce doriţi? 

Chap şi Wes crezură că avea să înceapă să plângă. Nu că 
i-ar fi interesat, dar nu era nevoie. 

— Facem următorul târg, domnule Garbe, zise Chap. lei 
bănetul de colo de pe masă şi ne spui tot ce ştii despre 
Ricky. Ne arăţi scrisorile şi tot ce mai ai. Dacă există vreun 
dosar, o cutie sau un loc secret unde-ai ascuns totul, vrem 
să-l vedem. lar după ce strângem tot ce ne interesează, ne 
facem nevăzuţi. Dispărem la fel de repede cum am apărut, 
fără să afli vreodată cine suntem sau pe cine protejăm. 

— Şi o să păstraţi secretul? 

— Absolut. 

— Nu avem de ce să povestim cuiva despre dumneata, 
completă Wes. 

— Puteţi să-l faceţi să se oprească? întrebă Quince, 
privindu-i ţintă. 

Chap şi Wes se întrerupseră şi se uitară unul la altul. 
Până atunci, reacţiile lor fuseseră perfecte, însă la 
întrebarea asta nu exista un răspuns foarte sigur. 

— Nu putem promite, domnule Garbe, spuse Wes. Dar o 
să încercăm să facem tot posibilul şi să-l scoatem din joc pe 


178 


Ricky ăsta. Cum am mai zis, îi creează probleme şi 
clientului nostru. 

— Trebuie să mă protejaţi şi pe mine. 

— Facem tot ce depinde de noi. 

Deodată Quince se ridica în picioare şi se sprijini cu 
palmele de masa de lucru. 

— Înseamnă că n-am încotro, murmură el. 

Nu se atinse de bani, îndreptându-se în schimb spre o 
bibliotecă veche de când lumea, cu rafturile protejate de 
geamuri, în care se găseau o sumedenie de volume ale 
căror coperte începuseră să se scorojească. Cu o cheie 
descuie vitrină, iar cu o alta deschise un seif mic, ascuns pe 
al doilea raft de jos. Scoase cu grijă o mapă subţire, de 
dimensiunile unei scrisori, pe care o aşeză atent lângă 
plicul cu bani. 

Chiar când deschidea mapa, auzi în interfon o voce 
agresivă şi piţigăiată. 

— Domnule Garbe, tatăl dumneavoastră vrea să vă vadă 
imediat. 

Quince tresări îngrozit, pălind subit şi schimonosindu-se 
din cauza panicii. 

— Aa, spune-i că stau de vorbă cu cineva, zise el, 
încercând să pară sigur pe sine, dar dând impresia unui 
mincinos incorigibil. 

— Spuneţi-i personal, rosti secretara, făcând să se audă 
un declic în intercom. 

— Scuzaţi-mă, zise el, încercând din răsputeri să 
zâmbească. Ridică receptorul, formă un număr din trei cifre 
şi se întoarse cu spatele la Wes şi Chap, sperând să nu-l 
poată auzi. 

— Eu sunt, tati. Ce s-a întâmplat? întrebă el, ţinându-şi 
capul plecat. 

Urmă o pauză lungă, timp în care bătrânul vorbi 
neîntrerupt. Apoi Quince zise: 

— Nu, nu, nu sunt de la Federal Reserve. Sunt, hm, doi 
avocaţi din Des Moines. Reprezintă familia unui fost prieten 
din colegiu, atâta tot. 


179 


De data asta pauza fu ceva mai scurtă. 

— Ăă... Franklin Delaney, nu-l mai ţii minte. A murit acum 
patru luni şi n-a lăsat niciun testament, e o încurcătura 
întreagă. Nu, tati, n-are nicio legătura cu banca. 

Pe urmă închise telefonul. Nu fusese rea minciuna. lar 
uşa biroului era încuiată. Lucrul ăsta conta cel mai mult. 

Wes şi Chap se ridicară ca la un semn şi se apropiară de 
marginea mesei de lucru, unde se aplecară în faţă, pe când 
Quince deschidea mapa. Primul lucru pe care-l observară fu 
fotografia prinsă cu o agrafă de birou de coperta interioară. 
Wes o desprinse încet şi spuse: 

— Ăsta ar fi Ricky? 

— El e, răspunse Quince, ruşinat, dar hotărât să suporte 
până la capăt. 

— Un tinerel arătos, spuse Chap, ca şi cum s-ar fi uitat la 
paginile de mijloc din Playboy. 

Cu toţii încercară imediat un sentiment de jenă. 

— Ştiţi cine-i Ricky, aşa e? întrebă Quince. 

— Da. 

— Atunci spuneţi-mi şi mie. 

— Nu, nu face parte din târg. 

— De ce nu puteţi să-mi spuneţi? Vă ofer absolut tot ce 
ştiu. 

— Nu aşa ne-am înţeles. 

— Vreau să-l ucid pe ticălos. 

— Calmează-te, domnule Garbe. Am căzut la învoială. 
Dumneata iei banii, noi luăm dosarul şi n-o păţeşte nimeni. 

— Hai s-o luăm de la capăt, propuse Chap, coborându-şi 
privirea spre omuleţul fragil şi amărât din scaunul prea 
mare pentru el. Cum a început totul? 

Quince umblă la câteva foi din dosar şi dădu la iveală o 
revistă subţire. 

— Am cumpărat-o dintr-o librărie din Chicago, explică el, 
împingând-o pe masa de lucru, ca s-o poată citi şi ceilalţi. 

Revista se intitula Out and About şi se autoprezenta 
drept o publicaţie pentru bărbaţii maturi cu stiluri de viaţă 
alternative. Quince îi lăsă să studieze copertă, după care 


180 


dădu la ultimele pagini. Wes şi Chap nu încercară s-o 
atingă, dar ochii lor reţinură cât mai mult cu putinţa. Foarte 
puţine imagini, multe texte cu un corp de literă meschin. 
Nu era deloc ceva pornografic. 

La pagina patruzeci şi şase se găsea o secţiune mică de 
anunţuri personale. Unul dintre ele fusese încercuit cu un 
pix roşu şi avea următorul conţinut: 


Tânăr sub treizeci de ani, 
caut domn amabil şi discret, între 40 şi 60 
pentru corespondenţă. 


Wes şi Chap se aplecară să citească anunţul, după care 
se îndreptară simultan. 

— Şi ai răspuns la chestia asta? întrebă Chap. 

— Da. Am trimis un bileţel, iar după două săptămâni am 
primit un semn de viaţa de la Ricky. 

— Ai o copie a bileţelului? 

— Nu, nu mi-am făcut copii pentru nicio scrisoare. Mi-a 
fost frică să le xeroxez aici. 

Wes şi Chap se încruntară, cuprinşi mai întâi de 
neîncredere, iar apoi de o dezamăgire şi mai mare. Oare 
individul acela din faţa lor era chiar atât de bou? 

— Imi pare rău, spuse Quince, tentat să pună mâna pe 
bani înainte că musafirii lui să se răzgândească. 

Umblând iar în mapă, scoase prima scrisoare de la Ricky 
şi le-o întinse. 

— Pune-o pe masă, zise Wes, aplecându-se apoi încă o 
dată, ca şi Chap, şi cercetând fără să atingă. 

Quince observă că parcurgeau scrisoarea foarte încet şi 
cu o concentrare incredibilă. Mintea începu să se 
limpezească, iar la un moment dat îşi făcu loc o rază de 
speranţă. Ce bine era să ai banii şi să nu-ţi mai faci griji 
pentru un alt împrumut fals şi alte minciuni ca să nu ţi se 
dea de urmă. În plus, acum avea aliaţi pe Wes, pe Chap şi 
Dumnezeu ştie pe cine altcineva, care era tot inamicul lui 
Ricky. Inima îşi mai domoli bătăile, iar respiraţia încetă să 
fie gâfâită şi întretăiată. 

181 


— Următoarea scrisoare, te rog, spuse Chap. 

Quince le înşiră pe toate, una lângă alta - trei de 
culoarea levănţicii, una bleu şi o alta galbenă, toate având 
acelaşi scris cu majuscule al cuiva căruia îi prisosea timpul. 
După ce terminau o pagină, Chap o aranja atent pe 
următoarea cu ajutorul unei pensete. Degetele celor doi nu 
atingeau nimic. 

Partea ciudată a scrisorilor, aşa cum aveau să-şi 
şoptească Chap şi Wes unul altuia mult după aceea, era 
totala lor credibilitate. Ricky era rănit, torturat şi avea o 
nevoie disperată să stea de vorbă cu cineva. Inspira, dar şi 
oferea compasiune. Pe lângă asta, putea să spere, fiindcă 
răul cel mare trecuse şi în scurt timp avea să fie în stare să 
închege noi prietenii. Modul în care fuseseră formulate 
scrisorile era superb! 

După o tăcere asurzitoare, Quince spuse: 

— Trebuie să dau un telefon. 

— Cui? 

— E o problemă de afaceri. 

Wes şi Chap se priviră nesiguri, după care încuviinţară 
din cap. Quince se apropie cu telefonul în mână de o 
măsuţă ornamentală şi se uită în jos spre Main Street cât 
timp vorbi cu un alt bancher. 

La un moment dat, Wes începu să-şi noteze ceva, 
pregătindu-se fără îndoială de interogatoriul încrucişat care 
avea să urmeze. Quince se plimbă prin dreptul bibliotecii, 
încercând să citească un ziar şi străduindu-se să facă 
abstracţie de însemnările agentului. Se calmase, începuse 
să gândească limpede şi deja îşi plănuia următoarea 
mutare, pe care avea s-o efectueze imediat după plecarea 
celor doi caraghioşi. 

— Ai trimis un cec de o sută de mii de dolari? întreba 
Chap. 

— Da. 

Wes, cel mai mohorât dintre cei doi, îi arunca o privire 
dispreţuitoare, de parcă ar fi vrut să spună: „Mare tâmpit”. 


182 


Continuară să citească, îşi mai notară câte ceva şi 
schimbară impresii şoptite sau mormăite. 

— Cât a trimis clientul vostru? întrebă Quince, de dragul 
conversaţiei. 

Wes se mohori şi mai rău. 

— Nu putem să spunem, zise el. 

Quince nu se miră deloc. Băieţii stăteau prost cu simţul 
umorului. 

Cei doi se aşezară după o oră, iar gazda lor se instală în 
scaunul de bancher. 

— Încă două-trei întrebări, spuse Chap, iar Quince îşi 
dădu seama că aveau să mai vorbească o oră. Cum ai făcut 
rezervarea pentru homocroazieră? 

— E-n scrisoare şi chestia asta. Banditul mi-a dat numele 
şi numărul de telefon al unei agenţii de voiaj din New York. 
Am sunat şi pe urmă am trimis un ordin de plată. A fost 
simplu. 

— Simplu? Ai mai făcut-o şi altă dată? 

— Ce facem, vorbim despre viaţa mea sexuală? 

— Nu. 

— Păi atunci, hai să revenim la subiect, spuse Quince, 
simțindu-se bine fiindcă putuse să facă puţin pe nebunul. 

Bancherul din el se trezi la viaţă preţ de câteva clipe. 
După aceea îi veni în minte o idee căreia efectiv nu-i putu 
rezista. Cu o expresie serioasă, îi întreba pe gemeni: 

— Croazieră e plătită în continuare. Vreţi să profitaţi? 

Din fericire, cei doi râseră. Făcură puţin haz, după care se 
întoarseră la ceea ce-i interesa. 

— Nu te-ai gândit să foloseşti un pseudonim? întrebă 
Chap. 

— Ba da, bineînţeles. Aşa trebuia să fac, am fost un 
prost. Dar nu mă mai băgasem în aşa ceva până atunci. Am 
crezut că individul este cum trebuie. El din Florida, eu din 
Podunk, lowa. Nu mi-a trecut prin cap că aveam de-a face 
cu un escroc. 

— O să avem nevoie de copii după toate astea, spuse 
Web. 


183 


— Asta s-ar putea să fie o problemă. 

— De ce? 

— Unde aveţi de gând să le xeroxaţi? 

— Banca n-are copiator? 

— Ba are, dar n-o să xeroxaţi dosarul ăsta aici la bancă. 

— Atunci o să-l ducem undeva pentru copiere rapidă. 

— Aici e Bakers. N-avem aşa ceva. 

— Dar vreun magazin de birotică aveţi? 

— Da, şi proprietarul are-o datorie de optzeci de mii de 
dolari la mine la bancă. La întrunirile Clubului Rotary stă 
lângă mine. N-o să duceţi dosarul nici acolo. Nu vreau să fiu 
văzut cu el. 

Chap şi Wes se uitară unul la altul, iar după aceea la 
Quince. 

— Bine, uite cum facem, zise Wes. Eu stau aici cu 
dumneata, iar Chap ia dosarul şi găseşte un copiator. 

— Unde? 

— La minimarket, spuse Wes. 

— Aţi găsit minimarketul? 

— Sigur, am avut nevoie de nişte pensete. 

— Copiatorul de acolo are douăzeci de ani. 

— Nu, au adus altul nou. 

— S-aveţi mare grijă, bine? Vânzătorul e văr de-al doilea 
cu secretara mea. Trăim într-un oraş mic de tot. 

Chap luă dosarul şi se apropie de uşă. Se auzi un declic 
sonor când o deschie, iar imediat după ce ieşi din birou 
deveni ţinta tuturor privirilor. Secretariatul era plin de femei 
în vârstă, care se aflau cu treabă pe acolo şi care, la 
vederea lui Chap, încremeniră şi începură să se holbeze. 
Bătrânul domn Garbe, aflat în apropiere, se prefăcea 
ocupat cu studierea unui registru, dar era şi el devorat de 
curiozitate. Chap dădu din cap spre toţi în drum spre ieşire, 
trecând practic pe lângă toţi angajaţii băncii. 

Declicul uşii se auzi din nou când Quince o încuie înainte 
să apuce cineva să dea buzna înăuntru. Schimba nişte 
banalităţi cu Wes timp de câteva minute, iar discuţia lor 
lâncezi de câteva ori din cauza lipsei unor subiecte de 


184 


interes comun. Lucrul care-i făcuse să se întâlnească era 
sexul interzis, temă pe care n-o puteau aborda. 

Viaţa din Bakers era searbădă. Quince avu grijă să nu 
întrebe nimic despre ocupaţia lui Wes. 

— Ce-ar trebui să spun în scrisoarea către Ricky? cuteză 
el în cele din urmă. 

Wes se însufleţi imediat. 

— Mă rog, cred c-ar fi bine că mai întâi să aştepţi. Stai 
cuminte o lună. Lasă-l să intre la idei. Dacă te grăbeşti să-i 
răspunzi şi să-i trimiţi banii, ar putea să creadă că e 
ultrasimplu. 

— Şi dacă îşi iese din fire? 

— N-o să-şi iasă. Are timp destul şi vrea banii. 

— li citiţi toată corespondenţa? 

— Credem că avem acces la cea mai mare parte. 

Quince deborda de curiozitate. Dat fiind că se afla în 
prezenţa unui om care îi descoperise taina vieţii, simţi că 
putea să insiste. 

— Cum o să-l opriţi? 

La care Wes, dintr-un impuls pe care nu avea să şi-l 
poată explica vreodată, răspunse simplu: 

— Probabil că o să-l lichidăm. 

In ochii lui Quince Garbe se citi deodată o pace radioasă, 
un licăr cald şi mângâietor, care îi schimbă trăsăturile 
schimonosite. Faţa plină de riduri se destinse. Pe buzele 
subţiri înflori un surâs vag. Una peste alta, moştenirea îi 
rămânea intactă, aşa că după moartea bătrânului, când 
banii aveau să fie ai lui, putea să-şi trăiască viaţa aşa cum 
voia. 

— Ce frumos, spuse el încet. Minunat. 


Chap duse dosarul într-o cameră de motel unde un 
copiator color închiriat aştepta alături de alţi câţiva membri 
ai echipajului. Se făcură trei seturi de copii, iar după treizeci 
de minute agentul se întoarse la sediul băncii. Quince 
cercetă originalele şi constată că totul era în ordine. Încuie 
atent dosarul la locul lui, iar apoi le spuse musafirilor: 


185 


— Cred c-ar fi bine să nu mai staţi. 

Agenţii plecară fără să-i strângă mâna şi fără să-şi ia 
rămas-bun. Ce rost ar fi avut? 

Un avion privat îi aştepta pe aeroportul din localitate, a 
cărui pistă avea o lungime sub limita regulamentară. La trei 
ore după despărţirea de Quince, Chap şi Wes se prezentară 
la Langley. Misiunea lor fu apreciată drept un succes de 
răsunet. 


Extrasul de cont de la Geneva Trust Bank fu procurat prin 
mituirea cu patruzeci de mii de dolari a unui funcţionar din 
Bahamas la care apelaseră şi cu alte ocazii. Boomer Realty 
avea în cont 189 000 de dolari. Avocatul firmei dispunea de 
68 000 într-un cont separat. Extrasul cuprindea toate 
operaţiunile efectuate, depuneri şi retrageri deopotrivă. 
Oamenii lui Deville încercau cu disperare să-i depisteze pe 
cei care iniţiaseră transferurile. Ştiau de banca remitentă 
din Des Moines a domnului Garbe şi aflaseră că un alt 
transfer de o sută de mii de dolari fusese realizat de la o 
bancă din Dallas. Totuşi, nu reuşiră să descopere cine 
fusese la originea operaţiunii. 

Agenţii lucrau pe mai multe fronturi când Teddy îl 
convocă pe Deville în buncăr. York era şi el acolo. Masa era 
acoperită de copii ale filelor din dosarul lui Garbe şi ale 
extraselor de cont. 

Deville nu îşi văzuse niciodată şeful atât de decepţionat. 
Nici York nu prea avea ce să spună. Se părea că Lake o 
zbârcise din cauza lui, deşi Teddy se învinovăţea pe sine. 

— Ultimele noutăţi, rosti Teddy aproape şoptit. 

Deville nu se aşeza niciodată cât timp se afla în buncăr. 

— Incă ne străduim să dăm de urma banilor. Am luat 
legătura cu publicaţia Out and About. Apare la New Haven, 
are un sediu minuscul şi nu sunt sigur c-o să putem 
penetra. Omul de legătura din Bahamas e pe fază şi-o să 
ştim dacă şi când se efectuează alte transferuri. Avem o 
unitate gata să percheziţioneze birourile lui Lake de la 


186 


Capitol Hill, dar slabă speranţă. Nu sunt optimist. Am 
detaşat douăzeci de oameni la Jacksonville. 

— Câţi dintre ai noştri îl filează pe Lake? 

— Am mărit efectivele de la treizeci la cincizeci. 

— Trebuie supravegheat. N-avem voie să ne facem că nu 
vedem. Nu e aşa cum am crezut, iar dacă-l scăpăm din ochi 
o oră, ne trezim că mai pune o scrisoare la poşta sau 
cumpără altă revistă. 

— Ştim. Facem tot ce putem. 

— E principala noastră prioritate internă. 

— Ştiu. 

— Ce-ar fi să infiltrăm pe cineva în închisoare? întrebă 
Teddy. 

Era o idee nouă, care-i venise lui York în urmă cu mai 
puţin de o oră. 

Deville se frecă la ochi şi îşi roase unghiile câteva 
secunde, iar apoi zise: 

— Mă pun imediat pe treabă. O să trebuiască să tragem 
sfori cum n-am mai tras niciodată pân-acum. 

— Câţi prizonieri exista în sistemul federal? întrebă York. 

— Cam o sută treizeci şi cinci de mii, spuse Deville. 

— Am putea să mai strecurăm unul, nu? 

— Avem pe cineva la Direcţia Penitenciarelor? 

— E un teritoriu nou, dar o să găsim o soluţie. Ne folosim 
de un prieten vechi de la Justiţie. Aici eu unul sunt optimist. 

Deville îi lăsă singuri câtva timp. Oricum urma să fie 
chemat din nou peste o oră, când York şi Teddy aveau să-i 
prezinte o nouă listă de idei şi de sarcini de care trebuia să 
se ocupe. 

— Ca idee, parcă nu i-aş scotoci prin biroul de la Capitol 
Hill, spuse York. E prea riscant. Pe lângă asta, ne-ar trebui o 
săptămână. Indivizii ăştia au câte-un milion de dosare. 

— De acord cu tine, rosti încet Teddy. 

— Hai să-i punem pe băieţii noştri de la Documente să 
compună o scrisoare ca de la Ricky pentru Lake. Punem un 
microfon cât gămălia în plic, îi luăm urma şi poate-n felul 
ăsta ajungem şi la dosarul lui. 


187 


— Excelentă idee. Spune-i lui Deville. 

York scrise ceva într-un blocnotes plin cu o mulţime de 
însemnări, majoritatea tăiate cu o linie. Măzgăli mai 
departe ca să tragă de timp, înainte de a pune întrebarea 
pe care o păstrase pentru la urmă. 

— Îi arăţi c-ai aflat? 

— Încă nu. 

— Când o s-o faci? 

— Poate că niciodată. Să strângem informaţii şi să aflăm 
cât putem mai mult. Pare foarte discret în legătură cu viaţa 
asta paralelă. O fi intrat în horă după ce i-a murit nevasta. 
Mai ştii? Poate că n-o să facă valuri. 

— Dar trebuie să afle că eşti la curent. Altfel, poate c-o 
să-şi mai încerce o dată norocul. Dacă ştie că suntem cu 
ochii pe el, o să stea cuminte. Poate. 

— Între timp, lumea se duce de râpă. Armele nucleare se 
cumpără, se fură şi sunt trecute pe furiş dintr-o ţară în alta. 
Monitorizăm şapte conflicte regionale, iar alte trei mocnesc 
şi stau să izbucnească. Numai luna trecută au apărut peste 
zece grupări teroriste noi. Demenţii ăia din Orientul Mijlociu 
îşi măresc armatele şi strâng petrol în neştire. lar noi stăm 
cu târtiţele pe scaun ore-n şir şi ne gândim ce să facem ca 
să găbjim trei judecători pungaşi care probabil că-n clipa 
ăsta joacă gin rummy. 

— Nu sunt proşti, spuse York. 

— Nu, dar au dat-o în bară. Au prins în cursă pe cine nu 
trebuia. 

— Cred că noi nu ne-am orientat bine. 

— Nu noi, ei. 


19 


Nota informativă sosi prin fax de la Centrul Regional de 
Supraveghere din cadrul Direcţiei Generale a 


188 


Penitenciarelor din Washington. Îi era adresată domnului 
Emmitt Broon, guvernatorul de la Trumble. Intr-un limbaj 
obişnuit, dar foarte ferm, directorul Centrului de 
supraveghere afirma că verificase registrele de prezenţă 
ale închisorii şi fusese neplăcut impresionat de numărul de 
vizite efectuate de un anume domn Trevor Carson, care era 
avocatul a trei dintre deţinuţii de acolo. Avocatul Carson 
începuse să vină la Trumble aproape zilnic. 

Cu toate că fiecare deţinut avea dreptul constituţional de 
a-şi consulta avocatul, închisoarea putea la rândul ei să 
reglementeze frecvenţa întâlnirilor. Din clipa aceea, vizitele 
urmau să se desfăşoare doar martea, joia şi sâmbăta, între 
orele 15 şi 18. Aveau să se facă şi excepţii, bineînţeles, dar 
numai dacă existau motive întemeiate. 

Noua politică urma să fie pusă în aplicare pe o perioadă 
de nouăzeci de zile, după care avea să fie reanalizată. 

Guvernatorului îi convenea. Şi el începuse să intre la 
bănuieli în legătură cu apariţiile aproape zilnice ale lui 
Trevor, întrebase la recepţie şi în rândul paznicilor, 
străduindu-se zadarnic să descopere în ce constau de fapt 
toate acele demersuri juridice. Link, paznicul care îl 
conducea de obicei pe Trevor în sala de conferinţe, băgând 
în buzunar câte patruzeci de dolari la fiecare vizită, îi 
spusese guvernatorului că avocatul şi domnul Spicer 
discutau despre cazuri, apeluri şi alte alea. 

— Chichiţe avocăţeşti, conchise el. 

— L-ai căutat de fiecare dată în servietă? întrebase 
guvernatorul. 

— De fiecare dată, îl asigurase Link. 

Din respect, guvernatorul formă numărul domnului 
Trevor Carson din Neptune Beach. La celălalt capăt al firului 
se auzi vocea unei femei care rosti sec: 

— Biroul de avocatură. 

— Cu domnul Trevor Carson, vă rog. 

— Cine-ntreabă? 

— Emmitt Broon. 

— Ei bine, domnule Broon, la ora asta doarme. 


189 


— Am înţeles. N-aţi putea să-l treziţi? Sunt guvernatorul 
închisorii federale Trumble şi trebuie să stau de vorbă cu 
dânsul. 

— Staţi puţin. 

Broon aştepta destul de mult, dar când reveni la telefon, 
secretara îi spuse: 

— Imi pare rău, n-am reuşit să-l scol. Să vă sune el? 

— Nu, mulţumesc. O să-i trimit un fax. 


Ideea unei contraşmecherii îi veni lui York într-o 
duminică, în timp ce juca golf, şi pe măsură ce îşi 
îmbunătăţea loviturile, mai mult printre copaci şi pe nisip 
decât pe iarbă, planul se părea din ce în ce mai bun, ba 
chiar sclipitor. Işi abandonă prietenii după a paisprezecea 
rundă şi-l sună pe Teddy. 

Aveau să afle care era tactica adversarilor. lar în felul 
ăsta puteau să-l scoată pe Al Konyers din centrul atenţiei. 
Nu aveau nimic de pierdut. 

Scrisoarea fu compusă de York şi lăsată în grijă unuia 
dintre cei mai buni falsificatori de la Documente. Prietenul 
prin corespondenţa primi numele de Brant White, iar prima 
scrisoare fu de fapt o carte poştală albă şi simplă, dar 
scumpă. 


Dragă. Ricky, 

Ți-am văzut anunțul şi mi-a plăcut. Am cincizeci şi cinci 
de ani, sunt într-o formă grozavă şi caut ceva mai mult 
decât un simplu prieten prin corespondență. Nevastă-mea 
şi cu mine am cumpărat nu de mult o casă în Palm Valley, 
nu departe de Neptune Beach. O să ajungem acolo cam 
peste trei săptămâni şi avem de gând să stăm două luni. 

Dacă te interesează, trimite-mi o fotografie. În caz că mă 
interesează ce văd, o să-ți spun mai multe. 

Brant 


Adresa expeditorului era Brant, C.P. 88645, Upper Darby, 
PA 19082. 


190 


Ca să câştige două-trei zile, băieţii de la Documente lipiră 
un timbru de Philadelphia, iar scrisoarea fu expediată par 
avion la Jacksonville, unde agentul Klockner o introduse 
personal în căsuţa poştală închiriată prin Aladdin North la 
oficiul din Neptune Beach. Livrarea avu loc într-o zi de luni. 

A doua zi, după somnul obligatoriu, Trevor strânse 
corespondenţa şi se îndreptă spre vest, ieşind din 
Jacksonville şi străbătând drumul familiar până la Trumble. 
Fu întâmpinat de aceiaşi doi paznici, Mackey şi Vince, la 
intrarea principală şi semnă în acelaşi registru al 
vizitatorilor pe care i-l împinse sub ochi Rufus. Se ţinu după 
Link şi ajunse într-un colţ al spaţiului rezervat vizitatorilor, 
unde Spicer aştepta într-unul dintre mini-vorbitoare. 

— Mi se fac nasoale, spuse Link după ce intrară în 
încăpere. Spicer nu-şi ridică privirile. Trevor îi pasă două 
bancnote de douăzeci lui Link, care le luă imediat. 

— De către cine? întrebă Trevor, deschizându-și servieta, 
în timp ce Spicer citea un ziar. 

— De către guvernator. 

— Drace, şi mie mi-a tăiat din vizite. Ce mai vrea? 

— Nu pricepi? făcu Spicer, fără să coboare ziarul. Amicul 
nostru Link e supărat fiindcă nu-i intră destul ta buzunar. 
Aşa e, Link? 

— Te-ai prins. Habar n-am ce şmecherii puneţi la cale, 
dar dacă strâng niţel şurubu' aţi rupt-o-n fericire, nu? 

— Eşti plătit bine, spuse Trevor. 

— Asta crezi tu. 

— Cât vrei? întrebă Spicer, fixându-l de data asta cu 
privirea. 

— O mie pe lună, bani gheaţă, răspunse paznicul, 
uitându-se la Trevor. Şi să-i ridic de la tine de la birou. 

— O mie şi nu controlează nimeni corespondenţa, zise 
Spicer. 

— Da. 

— Şi nu sufli o vorbă nimănui. 

— Da. 

— S-a făcut. Acum cară-te. 


191 


Link le zâmbi amândurora şi ieşi din încăpere. Se postă în 
faţa uşii şi, ştiind că putea fi privit prin camerele cu circuit 
închis, mai aruncă din când în când un ochi pe geam. 

Inăuntru, lucrurile se petrecură la fel ca de obicei. Mai 
întâi avu loc schimbul de corespondenţă, care nu dură mai 
mult de o secundă. Dintr-un plic de plastic uzat, care era 
acelaşi de fiecare dată, Joe Roy Spicer scoase scrisorile care 
trebuiau expediate şi le dădu lui Trevor, care umblă în 
servietă, de unde dădu la iveală plicurile primite între timp, 
pe care le dădu clientului. f 

Trebuiau trimise şase scrisori. In unele zile se ajungea la 
zece, pe când sub cinci se cobora foarte rar. Deşi nu avea 
evidențe, copii sau documente îndosariate care să 
demonstreze că era legat în vreun fel de escrocheria 
Frăției, Trevor ştia că numărul victimelor potențiale era de 
douăzeci-treizeci. Chiar recunoscuse unele nume şi adrese. 

Conform datelor precise ale lui Spicer, aceşti oameni 
erau douăzeci şi unu la număr. Douăzeci şi una de ţinte 
serioase, plus alte optsprezece unde şansele de succes 
erau mai mici. In total, aproape patruzeci de prieteni prin 
corespondenţă şi tot atâtea secrete. Unii erau îngroziţi de 
propria umbră, alţii deveneau mai îndrăzneţi cu fiecare 
săptămână, iar câţiva erau gata să dărâme uşa şi s-o 
zbughească la întâlnirea cu Percy sau Ricky. 

Cel mai greu era să nu-ți pierzi răbdarea. Şmecheria 
funcţiona, banii treceau dintr-o mână în alta şi era foarte 
uşor să vrei totul dintr-o dată. Beech şi Yarber trăgeau ca 
nişte cai de povară, lucrând la scrisori câteva ore bune pe 
zi, în timp ce Spicer conducea operaţiunile. Era nevoie de 
disciplină ca să agaţe un corespondent nou (şi bogat), iar 
apoi să-i adreseze suficiente cuvinte bine ticluite ca să-i 
câştige încrederea. 

— N-ar trebui să-ncasăm ceva? întrebă Trevor. Spicer 
tocmai trecea în revista noile scrisori. 

— Să nu-mi spui că eşti lefter, zise el. Câştigi mai mult ca 
noi. 


192 


— Am pus banii deoparte, la fel ca voi. Atâta doar c-aş 
vrea să am mai mulţi. 

— Şi eu aş vrea, spuse Spicer, uitându-se la plicul primit 
de la Brant din Upper Darby. Aha, unul nou, mormăi el ca 
pentru sine, după care deschise scrisoarea. 

O citi repede şi fu surprins de tonul ei. Fără teamă, fără 
cuvinte de prisos, fără căutături speriate pe după colţ. 
Individul era gata de acţiune. 

— Unde-i Palm Valley? întrebă el. 

— La vreo cinşpe kilometri sud de seria de plaje. De ce? 

— Ce fel de loc e? 

— E un cartier închis, plin de oameni cu parale, mari 
amatori de golf, pensionaţi şi veniţi aproape cu toţii din 
nord. 

— Cam cât costă casele? 

— N-am avut cum să-mi dau seama. Poarta de la intrare 
în cartier e încuiată şi e plin de paznici, de parc-ar intra 
cineva să le fure cărucioarele de golf, dar... 

— Cât costă casele? 

— Minimum un milion. Am văzut şi câteva de vânzare a 
câte trei milioane. 

— Nu pleca, zise Spicer, strângându-şi dosarul şi 
îndreptându-se spre uşă. 

— Unde te duci? îl întrebă Trevor. 

— La bibliotecă. Mă-ntorc în juma’ de oră. 

— Am şi eu treburile mele. 

— Ai pe naiba. Pune mâna şi citeşte ziarul. 

Spicer îi spuse ceva lui Link, care îl conduse prin cameră 
destinată vizitatorilor, ieşind apoi cu el din clădirea 
administraţiei. Străbătură în grabă terenurile bine îngrijite. 
Soarele începuse să încălzească, iar grădinarii îşi câştigau 
cei cincizeci de cenți pe oră. 

Acelaşi lucru îl făceau şi custozii bibliotecii de drept. 
Beech şi Yarber se ascunseseră în cămăruţă, ca să facă o 
pauză de scrisori şi să joace şah, când Spicer intră 
valvârtej, arborând un surâs cu totul neobişnuit. 


193 


— Băieți, în sfârşit am dat lovitura, spuse el, aruncând pe 
masă scrisoarea lui Brant, pe care Beech o citi cu voce tare. 
Palm Valley e unul dintre cartierele mahărilor ahtiaţi după 
golf, explică Spicer cu mândrie. O casă acolo costă cam trei 
milioane. Băiatul e plin de bani şi nu prea are treabă cu 
scrisorile. 

— Chiar că pare pus pe jar, observă Yarber. 

— Trebuie să ne mişcăm repede, zise Spicer. Individul 
vrea să ajungă aici în trei săptămâni. 

— Care-i potenţialul de dezvoltare? întreba Beech, 
îndrăgostit de jargonul celor care învesteau milioane. 

— Cel puţin o juma' de milion. Hai s-așternem scrisoarea 
pe loc. Trevor aşteaptă. 

Beech deschise unul dintre numeroasele lui dosare şi îşi 
studie marfa: o mulţime de foi de hârtie în culori pastelate. 

— Cred c-o s-o-ncerc pe asta de culoare piersicii, decise 
el. 

— Sigur că da, spuse Spicer. E cea mai indicată. 

Ricky formulă o variantă prescurtată a scrisorii iniţiale de 
contact. Douăzeci şi opt de ani, absolvent de colegiu, 
internat într-un centru de recuperare, dar la un pas (adică 
zece zile) de eliberare, foarte singur, în căutarea unui 
bărbat matur cu care să închege o relaţie. Ce bine că Brant 
locuia în apropiere, fiindcă Ricky avea o soră în Jacksonville 
şi avea să stea la ea. Nu existau niciun fel de obstacole. 
Avea să fie pregătit pentru Brant când acesta avea să vină 
în sud. Dar mai întâi ar dori o fotografie. Brant chiar era 
însurat? Soţia avea să locuiască tot în Palm Valley? Sau 
avea să rămână în Pennsylvania? Nu era minunat dacă 
rămânea acolo? 

Cei trei adăugară aceeaşi fotografie color pe care o mai 
folosiseră de o sută de ori. Se dovedise irezistibilă. 

Spicer luă plicul de culoarea piersicii şi îl duse la vorbitor, 
unde Trevor moţăia. 

— Pe asta trimite-o imediat, ordonă el scurt. 


194 


Mai discutară zece minute despre pariurile pentru 
meciurile de baschet, iar pe urmă se despărţiră fără să-şi 
dea mâna. 

În timp ce se întorcea la Jacksonville, Trevor îşi sună noul 
agent de pariuri, un tip cu care intrase în relaţii de când 
devenise jucător în toată firea. Linia digitală era într-adevăr 
mai sigură, nu însă şi aparatul. Agentul Klockner şi oamenii 
lui erau pe recepţie că de obicei şi monitorizau pariurile 
avocatului. Se descurca bine de tot, câştigase patru mii 
cinci sute doar în ultimele două săptămâni. Prin contrast, 
încasările oficiale ale biroului de avocatură din aceeaşi 
perioadă se cifraseră la opt sute de dolari. 

Pe lângă cel din telefon, în Beetle se mai găseau patru 
microfoane, nu foarte costisitoare, dar funcţionale. In plus, 
sub fiecare bară de protecţie fusese instalat un 
transmiţător conectat la sistemul electric al maşinii şi 
verificat în fiecare noapte, când Trevor bea sau dormea. In 
locuinţa închiriată se afla un receptor care lua urma Beetle- 
ului oriunde s-ar fi dus. Pe când străbătea autostrada, 
vorbind la telefon ca un mare barosan, azvârlind cu bani în 
stânga şi în dreapta ca un jucător profesionist din Las 
Vegas şi sorbind din cafeaua fierbinte cumpărată într-o 
parcare, Trevor emitea mai multe semnale decât 
majoritatea avioanelor personale. 


7 martie. Super Marţea cea Mare. Aaron Lake îşi făcu 
apariţia pe scena unei uriaşe săli de recepții a hotelului 
Manhattan, în timp ce câteva mii de oameni aclamau, 
muzica bubuia, iar baloanele cădeau cu nemiluita de 
undeva de sus. Obţinuse victoria în New York cu 43 la sută 
din voturi. Guvernatorul Tarry adunase doar 29 la sută, 
restul fiind împărţit între ceilalţi candidaţi. Lake se 
îmbrăţişa cu oameni pe care nu-i mai văzuse până atunci, 
le făcu semn altora pe care nu avea să-i mai vadă vreodată 
şi rosti - fără însemnări - un discurs victorios, care inflamă 
asistenţa. 


195 


Apoi se retrase şi plecă la Los Angeles, pentru 
sărbătorirea unui nou triumf. Vreme de patru ore, la bordul 
Boeingului cu o sută de locuri, care fusese închiriat cu un 
milion de dolari pe lună şi zbura cu opt sute de kilometri pe 
oră, verifică împreună cu stafful de campanie rezultatele 
venite din cele douăsprezece state participante la super 
Marţea cea Mare. Pe Coasta de Est, unde urnele se 
închiseseră deja, Lake câştigă la mustață în Maine şi 
Connecticut, având însă un avans confortabil în New York, 
Massachusetts, Maryland şi Georgia. Pierduse în Rhode 
Island la o distanţă de opt sute de voturi, însă ieşi victorios 
în Vermont cu o mie. În timp ce survola statul Missouri, fu 
declarat de către CNN drept câştigător şi acolo, la patru 
procente de guvernatorul Tarry. Situaţia se repetă în Ohio. 

Când Lake ajunse în California, numărătoarea voturilor se 
încheiase. Dintr-un total de 591 de delegaţi, îl preferaseră 
390. In acelaşi timp, avusese loc o consolidare a poziţiei 
câştigate. lar lucrul cel mai important era că Aaron Lake 
avea bani. Guvernatorul Tarry se sufoca într-un ritm 
accelerat, iar lumea miza masiv pe contracandidatul lui. 


20 


La şase ore după succesul din California, Lake avu parte 
de o dimineaţă frenetică, plină de interviuri în direct. 
Susţinu optsprezece asemenea dialoguri în două ore, după 
care zbură la Washington. 

Se duse glonţ la noul sediu de campanie, aflat la parterul 
unui bloc masiv pentru birouri de pe H Street, la o 
aruncătură de băț de Casa Albă. Le mulţumi angajaţilor, 
dintre care aproape nimeni nu era voluntar. Li se adresă 
tuturor,  strângându-le mâinile şi  întrebându-se în 
permanenţă: „De unde or fi venit toţi oamenii ăştia?” 


196 


_ Vom învinge, repeta el obsesiv, şi toată lumea îl credea. 
In fond, de ce nu? 

Apoi avu o întrevedere de o oră cu principalii membri ai 
ştaffului de campanie. Avea şaizeci şi cinci de milioane şi 
niciun fel de datorii. Tarry dispunea de mai puţin de un 
milion şi încă nu reuşise să numere toţi banii pe care-i 
datora. Mai mult, campania guvernatorului nu onorase o 
scadenţă federală, fiindcă în registrele contabile era o 
vraişte totală. Lichidităţile dispăruseră, iar contribuţiile 
încetaseră să apară. Toţi banii coteau spre Lake. 

Numele a trei vicepreşedinţi potenţiali fură dezbătute cu 
mare entuziasm. Era o activitate însufleţitoare, asta 
însemnând că numirea în funcţie era ca şi asigurată. Prima 
opţiune a lui Lake, senatorul Nance din Michigan, nu se 
bucura de încrederea generală, fiindcă în trecut fusese 
implicat în nişte afaceri necurate. Partenerii lui fuseseră de 
origine italiană şi locuiseră în Detroit, iar Lake îşi şi vedea 
favoritul intrând în gura presei şi fiind jupuit de viu. Fu 
înfiinţată o comisie care să cerceteze problema în amănunt. 

O altă comisie se ocupă de pregătirile în vederea 
participării lui Lake la convenţia din Denver. Candidatul 
avea nevoie de altcineva care să-i scrie discursurile şi care 
să se concentreze acum asupra alocuţiunii de acceptare. 

Se minună în secret de cuantumul cheltuielilor. Şeful de 
campanie primea 150 000 de dolari pe an, asta 
neînsemnând douăsprezece luni, ci până la Crăciun. Mai 
existau şi alţi şefi, în funcţie de domenii: finanţe, politică, 
relaţii cu media, operaţiuni şi planificare strategică. Cu toţii 
aveau contracte de câte 120 000 de dolari pentru 
aproximativ zece luni de muncă. Fiecare dintre ei beneficia 
de doi sau trei asistenţi principali, pe care Lake nici nu-i 
cunoştea şi care câştigau 90 000 de căciulă. Urmau așa- 
numiții AC, asistenții de campanie, care nu erau voluntari, 
aşa cum se întâmpla la majoritatea candidaţilor, ci salariaţi 
plătiţi cu câte 50 000 şi gata să moară pe mesele de lucru. 
Numărul lor era de câteva zeci, aproximativ egal cu cel al 


197 


personalului auxiliar şi al secretarelor, şi ce să vezi! Nimeni 
nu cobora sub 40 000 de dolari. 

Pe lângă toată risipa asta, îşi repetă întruna Lake, dacă 
ajung la Casa Albă, trebuie să-i angajez acolo. Pe toţi, până 
la unul. Puştii care acum se aflau în treabă şi aveau insigne 
cu Lake la butonieră aveau să se aştepte să aibă permis de 
intrare în Aripa Vestică şi să câştige câte 80 000 pe an. 

Dar asta e o linguriţă dintr-un ocean, îşi aminti el. Nu te 
crampona de mărunţişuri când miza e atât de mare. 

Aspectele negative fură împinse spre sfârşitul 
întrevederii şi nu avură parte de o discuţie amănunţită. Un 
reporter de la Post făcuse cercetări legate de începuturile 
carierei de om de afaceri a lui Lake. Fără prea multe 
eforturi, ziaristul descoperise scandalul Green Tree, un 
proiect de dezvoltare funciară care eşuase şi care avusese 
loc cu douăzeci şi doi de ani în urmă. Lake şi încă un 
partener provocaseră falimentul lui Green Tree şi păcăliseră 
creditorii cu 800 000 de dolari, făcând-o însă cu acte în 
regulă. Partenerul fusese inculpat pentru fraudă, dar juraţii 
nu-l condamnaseră. De Lake nu se atinsese nimeni. Mai 
mult, după episodul respectiv, electoratul din Arizona îl 
alesese de şapte ori în Congres. 

— O să răspund la toate întrebările despre Green Tree, 
spuse Lake. A fost o afacere proastă şi-atâta tot. 

— Presa e pe punctul să schimbe foaia, îl informă şeful 
sectorului de relaţii cu media. Eşti nou şi încă n-ai fost luat 
la puricat destul. A venit momentul să dezgroape securea. 

— Au dezgropat-o deja, observă Lake. N-am niciun fel de 
secrete. 

După şedinţă se duse să ia cina la Mortimor's, locul cel 
mai la modă printre politicieni, lângă Pennsylvania Avenue, 
unde se întâlni cu Elaine Tyner, avocatul care conducea D- 
PAC. La un platou de fructe şi brânzeturi, aceasta îl puse la 
curent cu ultimele rezultate financiare ale comitetelor 
pentru acţiune politică. Banii disponibili în urma activităţii 
lor se ridicau la douăzeci şi nouă de milioane, nu existau 
datorii semnificative, iar moara continua să macine, 


198 


întrucât veneau în permanenţă contribuţii de peste tot, din 
ţară şi din lume. 

Problema era să poată fi cheltuite toate fondurile. Dat 
fiind că în acest caz era vorba de bani care nu puteau fi 
folosiţi în mod direct în campania lui Lake, trebuia să li se 
găsească o altă întrebuințare. Tyner avea câteva ţinte. 
Prima era o serie de clipuri asemănătoare celor apocaliptice 
pe care le produsese Teddy. D-PAC achiziţiona deja timp de 
antenă la orele de maximă audienţă pentru la toamnă. A 
doua ţintă, de departe mai savuroasă, o reprezentau 
cursele pentru obţinerea unui loc în Congres şi structurile 
Senatului. 

— Să-i vezi cum vin, ca nişte furnicuţe, spuse ea, 
distrându-se nemaipomenit. E uimitor cât de multe poţi să 
faci cu nişte milioane de dolari. 

Apoi îi povesti despre bătălia pentru Camera de undeva 
din nordul Californiei, unde titularul, un veteran aflat pe 
scena politică de douăzeci de ani, pe care Lake îl cunoştea 
şi-l dispreţuia, începuse anul cu un avans covârșitor faţă de 
un candidat necunoscut. Acesta din urmă ajunsese la D- 
PAC şi se lăsase în voia lui Aaron Lake. 

— De fapt, am preluat controlul campaniei, raportă Elaine 
Tyner. li scriem discursurile, facem sondaje, ne ocupăm de 
toate clipurile şi afişele electorale, ba chiar i-am angajat un 
staff nou. Deocamdată am cheltuit un milion şi jumătate, 
iar băiatul a remontat din handicap de la patruzeci de 
procente la zece, în condiţiile în care mai avem la dispoziţie 
şapte luni. 

În total, Tyner şi D-PAC se implicau în treizeci de curse 
electorale pentru Camera Reprezentanţilor şi în zece pentru 
Senat. Mizau pe strângerea a şaizeci de milioane şi îşi 
propuneau să-i cheltuiască pe toţi până în noiembrie. 

A treia „zonă-focus” a avocatei era pulsul tării. D-PAC 
făcea sondaje non-stop, lucrând doar la acest capitol câte 
cincisprezece ore pe zi. Dacă sindicatele din vestul 
Pennsylvaniei aveau o problemă, D-PAC era la curent. Dacă 
femeilor din Chicago le plăcea sau le displăcea unul dintre 


199 


clipurile lui Lake, D-PAC descoperea imediat procentele pro 
şi contra. 

— Ştim totul, se lăudă ea. Suntem ca Fratele cel Mare, 
mereu cu ochii în patru. 

Sondajele costau şaizeci de mii pe zi, ceea ce era un 
chilipir. lar aici influenţele externe ieşeau din discuţie. Cât 
despre lucrurile foarte importante, Lake era cu nouă 
procente în faţa lui Tarry în Texas, ba chiar şi în Florida, un 
stat pe care Lake încă nu-l vizitase, având în schimb un 
handicap minor în Indiana, statul de provenienţă al lui 
Tarry. 

— Tarry a obosit, spuse ea. E cu moralul la pământ din 
clipa când a câştigat în New Hampshire, iar banii au început 
să curgă. Imediat după aceea ai apărut tu - o figură nouă, 
fără trecut, un mesaj inedit, primele victorii şi dintr-o dată 
banii trec în buzunarul tău. Tarry nu mai poate să strângă 
nici măcar cincizeci de dolari pe la acţiunile caritabile din 
biserici. Pierde oameni-cheie fiindcă nu-i poate plăti şi 
fiindcă la rândul lor l-au mirosit pe noul câştigător. 

Lake ronţăi o bucăţica de ananas şi savură fiecare cuvânt 
pe care îl auzise. Nu era nimic nou, şi oamenii lui îi 
spuseseră cam acelaşi lucru. Insă venind din partea unui 
om versat că Elaine Tyner, liniştea pe care i-o confereau 
era şi mai mare. 

— Care-i punctajul vicepreşedintelui? întreba el. 

Deţinea el însuşi anumite informaţii, dar parcă avea mai 
multă încredere în ale ei. 

— Cum-necum, o să se strecoare, spuse ea, fără să 
aducă nimic nou. Însă o să fie greu de tot la convenţie. La 
ora asta, eşti cu doar câteva procente în urma lui la marea 
întrebare: pentru cine votaţi în noiembrie? 

— Mai e pân-atunci. 

— Da şi nu. 

— Se pot schimba multe, zise Lake, gândindu-se la Teddy 
şi întrebându-se ce fel de criză crease ca să-i sperie pe 
americani. 


200 


Cina fu de fapt o gustare, iar de la Mortimer's Lake 
ajunse cu maşina la un restaurant discret al hotelului Hay- 
Adams. Acolo fusese programat un dineu decalat cu nişte 
vechi prieteni, adică peste douăzeci de colegi din Cameră. 
Puţini se grăbiseră să-l sprijine la momentul intrării în cursă, 
însă în prezent erau suporterii lui înfocaţi. Cei mai mulţi 
efectuau sondaje pe cont propriu. Era limpede în ce direcţie 
bătea vântul. 

Lake nu-şi mai văzuse niciodată vechii prieteni atât de 
bucuroşi de prezenţa lui. 


Scrisoarea fu pregătită în secţia de Documente de o 
femeie pe nume Bruce, unul dintre cei mai buni trei 
falsificatori ai Agenţiei. Pe un panou de plută aflat deasupra 
mesei de lucru din minilaboratorul ei fuseseră prinse 
scrisorile de la Ricky. Erau nişte mostre excelente şi nici nu 
avea nevoie de atât de multe. Nu ştia cine era Ricky însă 
era limpede că scrisul lui fusese bine pus la punct. Era 
consecvent sub aspect stilistic, iar mostrele de dată recentă 
arătau o dezinvoltură care era evident rezultatul rutinei. 
Vocabularul nu era remarcabil, dar bănuiala lui Bruce era 
că autorul făcea eforturi să se exprime relativ modest. 
Greşelile de sintaxă erau puţine. Agenta presupuse că 
Ricky avea între patruzeci şi şaizeci de ani şi urmase în 
orice caz un colegiu. 

Insă nu era treaba ei să facă asemenea deducţii, cel 
puţin nu în acest caz. Folosind acelaşi pix şi aceeaşi hârtie 
ca Ricky, ea îi trimise câteva rânduri lui Al. Textul fusese 
pregătit de altcineva, iar pe Bruce nu o interesa câtuşi de 
puţin cine era respectivul. 

Mesajul era următorul: „Hei, Al, pe unde umbli? De ce nu 
mi-ai scris? Nu mă uita.” O scrisorică simplă, dar cu o 
surpriză plăcută. Cum nu avea acces la telefon, Ricky îi 
trimitea lui Al o casetă audio cu două vorbe din interiorul 
centrului de recuperare. 


201 


Bruce transcrise textul pe o pagină simplă, după care 
lucră cam o oră la plic. Ştampila poştei pe care o aplică era 
din Neptune Beach, Florida. 

Nu lipi plicul. Micul ei proiect fu cercetat, iar apoi dus la 
un alt laborator. Caseta fu înregistrată de un tânăr agent 
care studiase artă dramatică la Northwestern. Cu o voce 
blândă şi fără accent, acesta spuse: „Salut, Al, sunt Ricky. 
Sper că ţi-am făcut o surpriză. Aici nu ne lasă să vorbim la 
telefon, habar n-am de ce, dar putem în schimb să trimitem 
casete înregistrate. Abia aştept să plec din locul ăsta.” 
Urmară cinci minute de bătut câmpii despre recuperare şi 
despre cât de mult îşi ura unchiul, ca şi pe indivizii de la 
Aladdin North. Insă admise că reuşiseră să-l vindece de 
dependenţă. Era convins că avea să privească în urmă fără 
să-i judece prea aspru pe cei din centru. 

Vorbitorul dăduse din gură fără să spună nimic concret. 
Nu exista niciun plan legat de ce avea să se întâmple după 
eliberare, nicio aluzie la ce avea să facă sau unde avea să 
se ducă şi doar speranţa exprimată vag de a se putea 
întâlni cu Al într-o bună zi. 

Agenţii încă nu erau gata să-i arunce momeala lui Al 
Konyers. Singurul scop al casetei era ascunderea înăuntrul 
ei a unui emiţător suficient de puternic ca să-i ducă la 
dosarul ascuns al lui Lake. Un microfon minuscul pus în plic 
ar fi fost prea riscant. Al era inteligent şi ar fi putut să-l 
descopere. 

La Mailbox America din Chevy Chase, CIA-ul avea în 
prezent opt căsuțe poştale, închiriate pe un an de tot atâţia 
oameni care aveau acelaşi acces permanent de care 
dispunea şi domnul Konyers. Aceştia veneau şi plecau la 
cele mai diverse ore, verificându-şi căsuţele poştale, 
ridicând plicuri pe care tot ei le trimiseseră şi din când în 
când - dacă nu era nimeni prin preajmă - aruncând o 
privire în căsuţa lui Al. 

Dat fiind că-i ştiau programul mai bine decât şi-l 
cunoştea el însuşi, aşteptară răbdători că omul să treacă pe 
acolo. Erau siguri că avea să apară ca şi până atunci, în 


202 


ţinută de jogging, aşa că într-una dintre seri ţinură plicul în 
care se afla caseta până aproape de zece. Abia după aceea 
o introduseră în căsuţa poştală. 

Patru ore mai târziu, în timp ce doisprezece agenţi îi 
urmăreau toate mişcările, joggerul Lake sări dintr-un taxi în 
faţă la Mailbox America, o zbughi înăuntru, cu faţa ascunsă 
de cozorocul lung al unei şepcuţe, se duse la căsuţa 
poştală, scoase corespondenţa şi se întoarse în goană la 
taxi. 

După alte şase ore pleca din Georgetown pentru un mic 
dejun caritabil la Hilton, iar agenţii se puseră mai departe 
pe aşteptat. La nouă, Lake se adresă unei asociaţii a şefilor 
poliţiei, iar la unsprezece unui auditoriu compus din o mie 
de directori de liceu. Apoi luă prânzul cu preşedintele 
Camerei Reprezentanţilor, înregistră un interviu stresant cu 
o serie de analişti politici la ora trei, după care se întoarse 
acasă ca să-şi facă bagajele. Conform itinerarului stabilit, 
trebuia să plece de la Reagan Naţional la opt şi să zboare 
spre Dallas. 

Agenţii îl urmăriră până la aeroport, asistară la decolarea 
Boeingului 707 şi pe urmă sunară la Langley. Când cei doi 
lucrători din Serviciul Secret sosiră ca să controleze casa lui 
Lake şi împrejurimile, CIA-ul era deja înăuntru. 

Căutările se încheiară în bucătărie la zece minute de la 
începere. Un minireceptor surprinse semnalul emis de 
casetă audio. O găsiră în coşul de gunoi, la un loc cu o cutie 
de lapte goală, două ambalaje de cereale, câteva şerveţele 
de hârtie murdare şi ediţia de dimineaţă din Washington 
Post. Femeia care făcea curăţenie venea de două ori pe 
săptămână. Lake îi lăsase pur şi simplu şi grija gunoiului. 

Nu-i găsiră dosarul fiindcă nu avea aşa ceva. Era un om 
deştept şi avea grijă să scape de toate probele. 

Teddy se simţi aproape uşurat când se dădu de veste. 
Echipa se afla încă în casă, ascunzându-se şi aşteptând 
plecarea lucrătorilor din Serviciul Secret. Indiferent ce făcea 
Lake în viaţa personală, se străduia din greu să nu lase 
urme. 


203 


Caseta îl sperie pe Aaron Lake. Citirea scrisorilor lui Ricky 
şi privirea feţei lui frumoase îi provocaseră o emoție 
încărcată de o oarecare nelinişte. Tânărul se găsea departe, 
iar probabilitatea unei întâlniri viitoare era aproape nulă. 
Puteau să fie prieteni prin corespondenţă, să păstreze 
distanţa şi să se mişte foarte încet, cel puţin asta îşi 
propusese Lake din capul locului. 

Însă faptul că auzise vocea lui Ricky micşorase distanţa, 
provocându-i o spaimă neprefăcută. Ceea ce începuse cu 
luni în urmă sub forma unui joc mai neobişnuit deschidea 
acum perspective dintre cele mai neplăcute. Era mult prea 
riscant. Lake începu să tremure la gândul că putea fi prins. 

Totuşi, părea în continuare imposibil. Se ascunsese bine 
sub masca lui Al Konyers. lar Ricky nu ştia nimic. Pe casetă 
îi spusese tot „Al”. Căsuţa poştală era scutul care îi oferea 
adăpost. 

Dar trebuia să pună punct. Cel puţin pentru o perioadă. 

În Boeing se aflau mulţi dintre oamenii bine plătiţi ai lui 
Lake. Încă nu se construise un avion suficient de mare ca 
să încapă toţi cei aflaţi în anturajul său. Dacă închiria un 
747, în două zile avea să fie ticsit de asistenţi de campanie, 
consilieri consultanţi, experţi în sondaje şi alţii, fără a mai 
pune la socoteală armată personală (din ce în ce mai 
numeroasă) de lucrători din Serviciul Secret. 

Cu cât câştiga mai mult în primul scrutin, cu atât sporea 
sarcina avionului. Poate că n-ar fi fost rău să piardă în 
câteva state, ca să aibă loc pentru o parte din bagaje. 

În întunericul din avion, Lake sorbi dintr-un pahar cu suc 
de roşii şi se hotărî să-i trimită o scrisoare de adio lui Ricky. 
Al avea să-i dorească tot binele din lume şi să încheie 
frumuşel schimbul de scrisori. Ce putea face băiatul? 

Se simţi tentat să compună scrisoarea chiar atunci, în 
timp ce stătea în fotoliul înclinat, cu picioarele în sus. 
Numai că era posibil să apară cine ştie ce asistent care să-i 
raporteze grăbit o statistică sau nişte informaţii de mare 
importanţă. Nu avea niciun strop de intimitate. Nu mai 
putea să cadă pe gânduri sau să viseze cu ochii deschişi. 


204 


Fiecare reverie era întreruptă de un nou sondaj, de o 
întâmplare care tocmai avusese loc sau de nevoia urgentă 
de a lua o decizie. 

Bine măcar că va putea să se ascundă la Casa Albă. Mai 
trăiseră acolo şi alţi singuratici. 


21 


Cazul telefonului celular furat îi fascinase pe deţinuţii de 
la Trumble în ultima lună. Domnul T-Bone, un şmecher 
vânos din Miami care ispăşea o sentinţă de douăzeci de ani 
pentru trafic de droguri, pusese iniţial stăpânire pe aparat 
prin mijloace neelucidate până în prezent. Telefoanele 
celulare erau strict interzise la Trumble, iar metoda prin 
care băiatul îşi procurase unul iscase mai multe zvonuri 
decât viaţa sexuală a lui T. Karl. Puţinii care văzuseră 
instrumentul îl descriseseră - nu în instanţă, ci pe la colţuri 
- ca fiind de dimensiunile unui cronometru. Domnul T-Bone 
fusese observat pândind pe întuneric, aplecat din şale, cu 
bărbia în piept, cu spatele la lume şi mormăind ceva în 
telefon. Fără îndoială că dirija în continuare operaţiunile de 
pe străzile din Miami. 

Pe urmă dispăru. Domnul T-Bone anunţa că avea să-l 
ucidă pe cel care-l subtilizase. După care, văzând că 
amenințările cu violenţa nu dădeau rezultate, oferi o 
recompensă de o mie de dolari bani gheaţă. Bănuielile 
căzură în scurt timp asupra unui alt tânăr narcotraficant pe 
nume Zorro, provenit dintr-un cartier al Atlantei la fel de 
dubios ca al lui T-Bone. Nefiind exclus să se ajungă la 
crimă, paznicii şi supraveghetorii interveniră şi-i convinseră 
pe cei doi că, dacă lucrurile scăpau de sub control, aveau 
să fie mutaţi de acolo. Violenţa nu era tolerată la Trumble. 
Pedeapsa era transferul la o închisoare cu nivel de 


205 


securitate mediu, populată de oameni pricepuţi în ale 
violenţei. 

Cineva îi spuse domnului T-Bone despre şedinţele de 
judecată săptămânale ale Frăției, iar la scurt timp după 
aceea păgubitul îl găsi pe T. Karl şi depuse o plângere 
penală. Pretenţiile lui erau recuperarea telefonului şi un 
milion de dolari despăgubiri. 

La momentul primei înfăţişări, un supraveghetor de rang 
inferior apăru în sala de mese ca să asiste la proces, motiv 
pentru care Frăția amână rapid cauza. Cu puţin înainte de a 
doua înfăţişare se întâmplă exact acelaşi lucru. Afirmațiile 
legate de posesia unui telefon celular (lucru interzis prin 
regulament) nu aveau voie să fie auzite de nimeni din 
aparatul administrativ. Paznicii care erau prezenţi la fiecare 
şedinţă de judecată nu aveau să sufle o vorbă. 

Judecătorul Spicer îl convinse în cele din urmă pe un 
consilier angajat la Trumble că băieţii aveau de reglat nişte 
conturi personale, fără amestecul nimănui din cadrul 
personalului închisorii. 

— Incercăm să rezolvăm o problemă delicată, şopti el. Şi 
trebuie s-o facem cât mai discret. 

Cererea fu supusă atenţiei conducerii, iar la a treia 
înfăţişare sala de mese era plină ochi de spectatori, dintre 
care cei mai mulţi sperau să vadă sânge. Singurul 
reprezentant al oficialităților era un paznic care stătea 
undeva în spate, pe jumătate adormit. 

Niciunul dintre litiganţi nu apărea în premieră în faţa unei 
instanţe, aşa că nu miră pe nimeni absenţa avocaţilor, atât 
domnul T-Bone, cât şi Zorro preferând să se autoreprezinte. 
Judecătorul Beech se chinui în cea mai mare parte a primei 
ore să asigure folosirea unui limbaj cât de cât civilizat. Într- 
un târziu depuse armele. Reclamantul dădu drumul unui 
şuvoi nestăvilit de acuzaţii care n-ar fi putut fi probate nici 
cu ajutorul a o mie de agenţi FBI. Negările pâărâtului se 
dovediră la fel de pitoreşti şi vociferante. Domnul T-Bone 
puncta decisiv prin două bilete de mână semnate de tot 
atâţia deţinuţi ale căror nume fură dezvăluite doar Frăției, 


206 


şi în care existau relatări despre Zorro, care fusese surprins 
vorbind la un telefon foarte mic şi încercând să se ascundă. 

Răspunsul furios al lui Zorro descrise biletele de mână 
într-un limbaj pe care Frăția nu-l mai întâlnise până atunci. 

Lovitura de graţie se abătu din senin. Printr-o mişcare pe 
care şi cel mai hârşit avocat ar fi admirat-o, domnul T-Bone 
dădu la iveală o serie de documente. Lista de convorbiri de 
pe telefonul respectiv fusese introdusă ilegal la Trumble, iar 
reclamantul arătă curţii negru pe alb că fuseseră efectuate 
nu mai puţin de cincizeci şi patru de apeluri la diverse 
numere din zona de sud-est a Atlantei. Susţinătorii lui, aflaţi 
în evidentă superioritate numerică, dar gata să-şi 
redirecţioneze loialitatea într-o clipită, chiuiră şi urlară până 
când T. Karl izbi cu ciocănelul de plastic în masă şi-i 
cuminţi. 

Lui Zorro îi veni greu să se adune, iar ezitările îl dădură 
gata. Se ordona ca în interval de douăzeci şi patru de ore 
să înmâneze telefonul Frăției şi să-i plătească domnului T- 
Bone suma de patru sute cincizeci de dolari, reprezentând 
contravaloarea convorbirilor interurbane. Dacă telefonul nu 
apărea după douăzeci şi patru de ore, situaţia urma să fie 
adusă la cunoştinţa supraveghetorului-şef, împreună cu o 
declaraţie prin care membrii Frăției semnalau în mod oficial 
că Zorro poseda într-adevăr un telefon celular. 

Frăția decise de asemenea ca litiganţii să păstreze o 
distanţă minimă de şaptesprezece metri unul de altul, 
inclusiv pe durata meselor. 

T. Karl mai lovi o dată cu ciocănelul, iar auditoriul 
gălăgios începu să iasă. Apoi anunţă următorul caz, tot o 
miză măruntă, provocată de data asta de un joc de cărţi, şi 
aştepta ca spectatorii să plece. 

— Linişte! strigă el, însă tărăboiul se înteţi. 

Membrii Frăției se concentrară din nou asupra ziarelor şi 
revistelor. 

— Linişte! latră T. Karl încă o dată, dând cu ciocănelul în 
masă. 


207 


— Mai tacă-ţi fleanca! se răsti Spicer la el. Faci mai multă 
gălăgie decât ei. 

— Asta-i meseria, i-o-ntoarse T. Karl enervat, cu buclele 
perucii mişcându-i-se în toate direcţiile. 

Cantină se goli şi înăuntru mai rămase un singur deţinut. 
T. Karl se uita în jur şi în cele din urmă îl întrebă: 

— Eşti cumva domnul Hooten? 

— Nu, domnule, răspunse tânărul. 

— Dar domnul Jenkins? 

— Nu, domnule. 

— Aşa ziceam şi eu. Procesul Hooten contra Jenkins se 
amână din lipsa litiganţilor, anunţa T. Karl şi îşi notă decizia 
cu gesturi teatrale în procesul verbal. 

— Cine eşti? îl întreba Spicer pe tânărul care stătea 
singur şi privea în jur, ca şi cum n-ar fi ştiut dacă era bine 
venit. 

Acum cei trei bărbaţi în robe vernil se uitau la el, ca de 
altfel şi clovnul cu perucă, pijama cafenie şi papuci de baie 
fără ciorapi. Cine Dumnezeu erau oamenii ăştia? 

Se ridică încet şi se apropie foarte temător, oprindu-se la 
un moment dat în faţa celor trei. 

— Am nevoie de ajutor, spuse el, aproape fiindu-i frică să 
vorbească. 

— Ai înaintat o plângere curţii? mârâi T. Karl din lateral. 

— Nu, domnule. 

— Atunci o să trebuiască să... 

— Gura! se răţoi Spicer. Curtea îşi întrerupe lucrările. 
Cară-te. T. Karl închise cu zgomot registrul de procese 
verbale, lovi cu piciorul scaunul pliant şi ieşi ca o furtună 
din încăpere, cu papucii de baie alunecându-i pe gresie şi 
cârlionţii perucii săltând în stânga şi în dreapta. 

Tânărul părea pe punctul de a izbucni în plâns. 

— Ce putem face pentru tine? întrebă Yarber. 

Deţinutul avea o cutie de carton, iar membrii Frăției 
ştiură din experienţă că era plină cu actele care-l aduseseră 
la Trumble. 


208 


— Am nevoie de ajutor, repetă el. Am ajuns aici 
săptămâna trecută şi colegul de cameră mi-a zis că puteţi 
să mă ajutaţi cu apelurile. 

— N-ai avocat? se interesă Beech. 

— Am avut. N-a fost grozav. E unul din motivele pentru 
care am fost adus aici. 

— De ce-ai fost închis? îl descusu Spicer. 

— Nu ştiu. Efectiv habar n-am. 

— Ai avut parte de un proces? 

— Da. Unul lung al naibii. 

— Şi ai fost găsit vinovat de juraţi? 

— Da. Eu şi alţi câţiva. Au zis c-am făcut parte dintr-o 
conspirație. 

— In ce scop? 

— Import de cocaină. 

Încă un drogat. Cei trei deveniră brusc nerăbdători să se 
apuce din nou de compus scrisori. 

— Ce sentinţă ti-au dat? întreba Yarber. 

— Patruzeci şi opt de ani. 

— Patruzeci şi opt! Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi trei. 

Membrii Frăției uitară momentan de scrisori. Cercetară 
figura tristă a tânărului şi încercară să şi-o imagineze după 
cincizeci de ani. Avea să se dea drumul la şaptezeci şi unu; 
era de necrezut. Fiecare dintre cei trei avea să plece de la 
Trumble la o vârstă mai mică decât urma să aibă puştiul la 
eliberare. 

— Trage-ţi un scaun, spuse Yarber, iar tânărul se 
conformă, puse mâna pe scaunul cel mai apropiat şi îl 
aşeză în faţa mesei, făcându-l până şi pe Spicer să simtă o 
oarecare compasiune pentru el. Cum te cheamă? 

— Mi se zice Buster. 

— la spune-ne, Buster, ce-ai făcut de te-ai căptuşit cu 
patruzeci şi opt de ani? 

Cuvintele începură să ţâşnească din gura băiatului că un 
şuvoi. Ţinându-şi cutia de carton pe genunchi şi uitându-se 
în podea, spuse din capul locului că nici el, nici tatăl lui nu 


209 


fuseseră vreodată certaţi cu legea. Cei doi aveau un mic 
debarcader în Pensacola. Pescuiau, ieşeau în larg, iubeau 
oceanul iar administrarea debarcaderului li se potrivea ca o 
mănuşa. Vânduseră o barcă de pescuit de şaptesprezece 
metri unui bărbat din Fort Lauderdale, un american care le 
plătise nouăzeci şi cinci de mii de dolari în numerar. Banii 
fuseseră depuşi la bancă, sau cel puţin aşa credea Buster. 
După câteva luni bărbatul revenise ca să mai cumpere o 
ambarcaţiune, una de aproape treisprezece metri, pentru 
care achitase optzeci de mii de dolari. Plată cu bani gheaţă 
nu era ceva neobişnuit în Florida. Urmaseră a treia şi a 
patra barcă. Buster şi tatăl lui ştiau unde să găsească 
ambarcaţiuni de pescuit uzate, dar bune, pe care le 
remorcau la debarcader şi le recondiţionau. Le plăcea să 
facă singuri toată munca. După cea de-a cincea barcă, 
apăruseră cei de la crima organizată. Aceştia puseseră 
întrebări, rostiseră nişte ameninţări vagi şi doriseră să se 
uite prin registre. Iniţial tatăl lui Buster refuzase să-i lase, 
după care angajase un avocat care-i sfătuise pe amândoi să 
nu colaboreze cu autorităţile. Timp de câteva luni nu se mai 
întâmplase nimic. 

Buster şi tatăl lui fuseseră arestaţi într-o duminică la trei 
noaptea de nişte caraghioşi care purtau veste antiglonţ şi 
aveau destul armament ca să ia prizonieră toată Pensacola. 
Fuseseră luaţi pe sus, pe jumătate dezbrăcaţi, din căsuţa 
lor de pe malul golfului, în timp ce girofarurile poliţiei 
luminau toată zona. Rechizitoriul era gros de un deget, 
avea o sută şaizeci de pagini şi conţinea optzeci şi unu de 
capete de acuzare, toate referitoare la o conspirație în 
scopul introducerii ilegale a unor cantităţi de cocaină în 
ţară. Avea şi el o copie în cutie. Buster şi tatăl lui aproape 
că nici nu apăreau în rechizitoriu, dar fuseseră inculpaţi şi 
puşi la un loc cu individul căruia îi vânduseră bărcile şi cu 
alţi douăzeci şi cinci de oameni de care nu auziseră în viaţa 
lor. Unsprezece dintre ei erau columbieni. Trei erau avocaţi. 
Ceilalţi proveneau din sudul Floridei. 


210 


Procurorul le propusese un târg - câte doi ani pentru 
fiecare, în schimbul recunoaşterii vinovăţiei şi al colaborării 
cu autorităţile împotriva coinculpaţilor. Ce vinovăţie să-şi 
recunoască? Doar nu făcuseră nimic rău. Îl ştiau pe unul 
singur dintre cei douăzeci şi şase de conspiratori. lar de 
cocaină nici măcar nu dăduseră cu ochii. 

Tatăl lui Buster reipotecase casă ca să strângă douăzeci 
de mii de dolari pentru un avocat, dar avuseseră mână 
proastă. La proces, constataseră îngrijoraţi că fuseseră 
aşezaţi la aceeaşi masă cu columbienii şi cu adevărații 
traficanţi de droguri. Toţi conspiratorii se găseau într-una 
dintre părţile laterale ale sălii de judecată, grupaţi laolaltă 
ca şi cum pe vremuri ar fi constituit un mecanism perfect 
de plasare a stupefiantelor. In partea opusă, lângă jurati, se 
aflau reprezentanţii statului, un grup de avocaţi preţioşi, 
îmbrăcaţi în costume închise, care luau notițe şi se uitau la 
inculpaţi ca la nişte pedofili. Aceeaşi antipatie răzbătea şi 
din privirile juraţilor. 

Pe durata celor şapte săptămâni de proces, Buster şi 
tatăl lui fuseseră ignoraţi aproape total, pomenindu-li-se 
numele doar de trei ori. Principala acuzaţie împotriva lor 
era aceea de conspirație, pentru că procuraseră şi 
reconstruiseră bărci de pescuit cu motoare îmbunătăţite 
pentru transportarea drogurilor din Mexic la diverse puncte 
de desfacere de-a lungul coastei Floridei. Avocatul lor, care 
se plângea că nu era destul de bine plătit ca să se ocupe de 
un proces de şapte săptămâni, nu reuşise să demonteze 
aceste acuzaţii nedrepte. Totuşi procurorul nu-i distrusese, 
fiind mai preocupat de dovedirea columbienilor. 

Dar nici aici nu trebuise să facă mari eforturi. Juraţii 
fuseseră aleşi pe sprânceană. După opt zile de deliberări, 
obosiţi şi enervaţi, aceştia îi găsiseră pe toţi conspiratorii 
vinovaţi de toate acuzaţiile. La o lună după pronunţarea 
sentinţei, tatăl lui Buster se sinucisese. 

Incheindu-şi povestirea, puştiul păru din nou gata să 
plângă. Însă îşi încleşta maxilarele, strânse din dinţi şi 
spuse: 


211 


— N-am făcut nimic rău. 

Bineînţeles, nu era primul deţinut de la Trumble care se 
consideră nevinovat. Beech îl privi, îl ascultă şi îşi aminti de 
un tânăr pe care-l condamnase la patruzeci de ani pentru 
trafic de droguri pe vremea când trăia în Texas. Inculpatul 
avusese o copilărie mizerabilă, nu fusese la şcoală, 
acumulase un cazier bogat ca delincvent juvenil, iar viaţa 
nu-i rezervase o perspectivă prea frumoasă. Beech îl 
seminarizase din scaunul lui de judecător, afişând un aer 
superior şi autoritar, şi fusese mulţumit că pronunţase o 
sentinţă atât de grea. Străzile trebuiau curățate de afurisiţii 
ăştia de traficanţi! 

Liberalul este un conservator care a fost arestat. După 
trei ani de închisoare, Hatlee Beech ajunsese să aibă 
remușcări faţă de mulţi oameni cărora le aplicase litera 
legii. Indivizi mult mai vinovaţi decât acest Buster, sau pur 
şi simplu puştani care aveau nevoie de un respiro. 

Finn Yarber privi, ascultă şi simţi o milă nesfârșită pentru 
tânăr. Fiecare dintre cei de la Trumble avea câte o poveste 
tristă, iar după ce le ascultase timp de o lună, ajunsese să 
nu mai creadă aproape nimic. Dar Buster era credibil. Pe 
durata următorilor patruzeci şi opt de ani, avea să 
îmbătrânească şi să decadă întruna, pe banii 
contribuabilului. Trei mese pe zi şi un pat cald noaptea - 
ultima estimare a costurilor suportate de guvern pe cap de 
deţinut era de 31 000 de dolari. O risipă enormă. Jumătate 
dintre deţinuţii de la Trumble nu aveau ce să caute acolo. 
Erau oameni paşnici, iar pedeapsa lor ar fi trebuit să fie o 
amendă zdravănă şi câteva zile de muncă în folosul 
comunităţii. 

Joe Roy Spicer ascultă relatarea palpitantă a lui Buster şi- 
| evaluă pe povestitor pentru eventuale întrebuinţări 
ulterioare. Existau două posibilităţi. In primul rând, după 
părerea judecătorului, telefoanele nu erau folosite 
corespunzător în clenciul Angola. Membrii Frăției erau 
oameni bătrâni, care compuneau scrisori ca şi cum ar fi fost 
tineri. Ar fi fost prea riscant să-l sune pe Quince Garbe din 


212 


lowa, de pildă, şi să se dea drept Ricky, un june robust de 
douăzeci şi opt de ani. Insă dacă-l determinau pe un puşti 
ca Buster să lucreze pentru ei, puteau convinge orice 
victimă potenţială. La Trumble existau mulţi tineri, iar 
Spicer chiar se gândise la câţiva. Insă erau delincvenţi şi nu 
avea încredere în ei. Buster tocmai fusese luat de pe 
stradă, părea nevinovat şi le cerea ajutor. Băiatul putea fi 
manipulat. 

Cea de-a doua posibilitate derivă din prima. Dacă se 
alătura conspirației, Buster putea să-i ia locul lui Joe Roy 
după eliberarea acestuia. Escrocheria se dovedea prea 
lucrativă pentru a fi abandonată. Beech şi Yarber erau 
excelenți în materie de scrisori, însă nu aveau nas pentru 
afaceri. Poate că Spicer reuşea să-l instruiască pe Buster ca 
să-l înlocuiască şi să-i expedieze partea cuvenită în 
libertate. 

Era o idee, atâta tot. 

— Ai ceva bani? întreba Spicer. 

— Nu, domnule. Am pierdut tot. 

— Şi familia? Ceva unchi, mătuşi, verişoare sau măcar 
nişte prieteni care să te-ajute să plăteşti onorariile? 

— Nimic, domnule. Ce onorarii? 

— De obicei percepem anumite sume pentru reanalizarea 
cazurilor şi consilierea pentru apeluri. 

— Sunt lefter, domnule. 

— Cred că te putem ajuta, interveni Beech. 

Spicer nu se ocupa de apeluri. Nici măcar nu terminase 
liceul. 

— Te gândeşti la un fel de reprezentare pro bono? îl 
întrebă Yarber pe Beech. 

— Pro cum? făcu Spicer. 

— Pro bono. 

— Ce-i aia? 

— Asistenţă juridică pe gratis, explică Beech. 

— Asistenţă juridică pe gratis? Oferită de către cine? 


213 


— De avocaţi, zise Yarber. Fiecare avocat trebuie să-şi 
ocupe câteva ore ajutându-i pe oamenii care nu-şi pot 
permite să-l angajeze. 

— Conform dreptului comun din Vechea Anglie, adăugă 
Beech, vârându-l şi mai adânc în ceaţă pe Spicer. 

— Pe-aici n-a prins cine ştie ce, nu? întreba acesta din 
urmă. 

— O să-ţi reanalizăm cazul, îi spuse Yarber lui Buster, dar 
te rog să nu fii optimist. 

— Vă mulţumesc. 

Părăsiră cantina împreună - trei foşti judecători 
înveșmântaţi în robe vernil luate dintr-o biserică, urmaţi de 
un deţinut tânăr şi speriat. Ba chiar înfricoşat, dar totodată 
curios. 


22 


Răspunsul lui Brant din Upper Darby, Pa., dădea impresia 
că fusese scris cu sufletul la gură: 


Draga Ricky, 

Măiculiță, ce poză! Ştii ceva, o să vin mai repede. O să 
ajung pe 20 aprilie. Eşti liber? Dacă da, o să avem toată 
casa la dispoziţie, fiindcă nevastă-mea o să mai stea aici 
două săptămâni, amărâta. Suntem căsătoriți de douăzeci şi 
doi de ani şi habar n-are. 

Uite şi o poză cu mine. În spate se vede Learjet-ul 
personal, una dintre jucăriile mele preferate. Dacă vrei, 
facem o tură cu el. 

Te rog să-mi scrii imediat. 

Cu sinceritate, Brant 


Nici de data asta nu există vreun nume de familie, dar 
asta nu era o problemă. Membrii Frăției aveau să-l afle nu 
peste multă vreme. 


214 


Spicer se uită la ştampila poştei şi o fracțiune de secundă 
se gândi la cât de repede circula corespondenţa între 
Jacksonville şi Philadelphia. Însă lucrul care-i atrase atenţia 
fu fotografia. Era o poză tip, de zece pe şaisprezece, foarte 
asemănătoare reclamelor care li se făceau sistemelor de 
îmbogăţire rapidă, unde câștigătorul lozului norocos era 
imortalizat cu un zâmbet mândru şi înconjurat de avionul 
privat, automobilul Roll-Royce şi eventual ultima soţie. 
Brant se găsea lângă un avion, surâdea, era îmbrăcat cu 
pantaloni scurţi de tenis şi o bluză, fără să aibă vreun Rolls 
în apropiere, dar stând alături de o femeie atrăgătoare, 
între două vârste. 

În colecţia tot mai mare a Frăției, aceasta era prima poză 
în care un prieten prin corespondenţă îşi indusese soţia. 
Ciudat, îşi zise Spicer, care însă îşi aminti imediat că Brant 
pomenise de ea în ambele scrisori. Nu-l mai surprindea 
nimic. Escrocheria avea să dea mereu rezultate, fiindcă 
exista un izvor nesecat de victime potenţiale, dispuse să nu 
ţină cont de riscuri. 

Cât despre Brant, era musculos, bronzat, avea un păr 
negru în care îşi făcuseră loc câteva fire albe, era tuns scurt 
şi purta mustață. Nu era din cale-afară de arătos, dar ce-i 
păsa lui Spicer? 

Ce-l făcea pe un om care avea atât de mult să fie atât de 
neglijent? Faptul că riscase întotdeauna şi nu fusese prins 
niciodată. lar ăsta ajunsese să fie un mod de viaţă. După 
ce-l storceau bine şi-i luau banii, probabil că Brant avea să 
se calmeze o vreme, evitând anunţurile personale şi iubiții 
anonimi, însă mai mult ca sigur că un tip agresiv ca el avea 
să revină în scurt timp la vechile obiceiuri. 

Spicer îşi imagină cât de palpitant era să descopere că 
partenerii ocazionali nesocoteau riscurile. Lucrul care-l 
deranja în schimb era că zi de zi trebuia să încerce să-şi 
asume tiparele de gândire ale homosexualilor. i 

Beech şi Yarber citiră scrisoarea şi studiară fotografia. In 
cămăruţa înghesuită se lăsă o linişte deplină. Să fi fost într- 
adevăr marea lovitură? 


215 


— Mă gândesc cât costă avionul ăla, spuse Spicer şi 
râseră cu toţii. 

Era un râs agitat, de parcă nici unuia dintre cei trei nu i- 
ar fi venit să creadă. 

— Cam două milioane, evalua Beech. 

Dat fiind că era din Texas şi fusese însurat cu o femeie 
bogată, ceilalţi doi presupuseră că ştia mai mult decât ei 
despre avioane. 

— E un Lear mic. 

Spicer s-ar fi mulţumit şi cu un Cessna mic, dacă era 
capabil să-l înalțe de la sol şi să-l ducă undeva departe. 
Yarber nu-şi dorea avion. Voia bilete la clasa întâi, unde ţi 
se aduceau două meniuri plus şampanie şi puteai să alegi 
la ce filme să te uiţi. Cu clasa întâi peste ocean, la o 
distanţă cât mai mare de ţara aceea. 

— Hai să-l ardem, sugeră Yarber. 

— Cât cerem? întrebă Beech, continuând să se uite la 
fotografie. 

— Cel puţin o jumătate de milion, spuse Spicer. lar dacă-i 
primim, data viitoare ridicăm ştacheta. 

Tăcură cu toţii şi fiecare se gândi cum avea să-şi 
întrebuinţeze partea care se cuvenea dintr-o jumătate de 
milion de dolari. Ceea ce li se păru că le stătea în cale fu 
dintr-o dată cota parte a lui Trevor. Avocatul se alegea 
frumuşel cu 167 000 de dolari, lăsându-le lor câte 111 000. 
Pentru nişte prizonieri, nu era deloc rău, dar ar fi trebuit să 
fie considerabil mai mult. De ce câştiga avocatul atâta 
bănet? 

— Trebuie să-i reducem partea lui Trevor, anunţă Spicer. 
De mult mă gândesc la asta De-acum încolo, banii or să fie 
împărţiţi în patru părţi egale. lar el o să ia cât fiecare dintre 
noi. 

— N-o să vrea, spuse Yarber. 

— N-are de ales. 

— Aşa-i corect, insista Beech. Ne stoarcem creierii, iar el 
ia mai mult ca fiecare dintre noi. Eu zic să-i reducem 
partea. 


216 


— Îl anunţ joi. 


Două zile mai târziu, Trevor ajunse la Trumble imediat 
după patru, cu o mahmureală cumplită, de care nu-l 
scăpase nici prânzul de două ceasuri, nici somnul de după 
masă. p 

Joe Roy părea neobişnuit de ţâfnos. li înmână avocatului 
corespondenţa care trebuia expediată, dar insistă asupra 
unui plic mare şi roşiatic. 

— Pe individul ăsta suntem gata să-l frigem, spuse el, 
bătând cu muchia plicului în masă. 

— Cine e? 

— Brant nu-ştiu-cum, de lângă Philadelphia. Se ascunde 
în spatele unei căsuțe poştale, aşa că trebuie să-l scoţi din 
bârlog. 

— Cât? 

— O jumătate de milion de dolari. 

Trevor îşi miji ochii şi rămase cu gura căscată. Apoi făcu 
un calcul rapid - îi intrau în buzunar 167 000 de dolari. 
Cariera lui nautică era dintr-o dată mult mai aproape. Poate 
că nu-i trebuia un milion ca să închidă biroul şi să plece în 
Caraibe. Poate că ajungea o jumătate. lar acum era extrem 
de aproape. 

— Îţi arde de glume, rosti el, ştiind că se înşela. 

Spicer nu avea umor în general şi cu atât mai puţin când 
era vorba de bani. 

— Nu. Şi-ţi schimbăm procentul. 

— Al naibii să fiu dac-accept. Înţelegerea-i înţelegere. 

— Înţelegerile se pot modifica. Din clipa asta iei la fel ca 
noi. Un sfert. 

— Nici poveste. 

— Atunci eşti concediat. 

— Nu poţi să mă concediezi. 

— Tocmai am făcut-o. Crezi că nu găsim alt avocat 
corupt care să ne pună scrisorile la poştă? 

— Ştiu prea multe, spuse Trevor, îmbujorându-se şi 
simțind brusc nisip în gură. 


217 


— Nu te umfla în pene, nu eşti chiar atât de preţios. 

— Ba sunt. Ştiu tot ce se-ntâmplă aici. 

— Şi noi la fel, puiule. Atâta doar că noi suntem deja la 
răcoare. Tu ai de pierdut cel mai mult. Dacă-ţi arde să faci 
pe duru' cu mine, poate prinzi vreo celulă pe-aici. 

Trevor simţi nişte săgeți dureroase străpungându-i 
fruntea şi închise ochii. Nu era în stare să combată. De ce 
stătuse atât de mult la Pete's azi-noapte? Când se întâlnea 
cu Spicer, trebuia să fie treaz şi vigilent. In loc de asta, era 
obosit şi pe jumătate beat. 

Se învârtea camera cu el cu tot şi îşi spuse că avea să 
verse din nou. După aceea mai socoti o dată. Scăderea în 
cauză era de la 167 000 la 125 000 de dolari. La drept 
vorbind, lui Trevor îi convenea oricare dintre cele două 
sume. Nu putea risca să fie concediat din cauză că se 
certase cu puţinii clienţi pe care îi avea. La birou petrecea 
din ce în ce mai puţin timp şi nici măcar nu-i mai suna pe 
cei care dădeau telefon şi nu-l găseau. Găsise o sursă de 
venit incomparabil mai bună, aşa că mersul pe jos de-a 
lungul plajelor pentru cauze mărunte putea să se ducă 
dracului. 

În plus, Spicer era prea tare pentru el. Individul nu avea 
conştiinţă. Era meschin, perfid şi ahtiat după bani. 

— Beech şi Yarber sunt de acord? întrebă el, ştiind prea 
bine că erau şi că, admițând că n-ar fi fost, tot nu avea de 
unde să afle. 

— Cred şi eu. Ei doi fac toată munca. De ce să câştigi tu 
mai mult? 

Din această perspectivă, se comitea într-adevăr o 
nedreptate. 

— Bine, în regulă, spuse Trevor, simțindu-se rău din nou. 
N-ai ajuns degeaba la-nchisoare, e clar. 

— Nu cumva bei prea mult? 

— Nu! Ce-ţi veni să mă-ntrebi? 

— Am văzut destui beţivi la viaţa mea. Chiar prea mulţi. 
Arăţi ca naiba. 

— Mersi. Hai să ne vedem fiecare de-ale lui. 


218 


— S-a făcut. Dar nimănui nu-i place să aibă un avocat 
betiv. Te ocupi de toţi banii noştri, iar ceea ce facem e cât 
se poate de ilegal. Ajunge să-ţi dai niţel drumul la gură şi te 
trezeşti că-ncepe să plouă cu întrebări. 

— Pot să mă controlez. 

— Bun. Păzeşte-ţi pielea. Tapăm nişte oameni de bani şi-i 
facem să sufere. Eu unul, dacă aş fi în tabăra ailaltă, aş fi 
tentat să dau o fugă până aici şi să-ncerc să capăt nişte 
răspunsuri înainte să sar cu banii. 

— Sunt prea speriaţi. 

— Oricum, fii cu ochii-n patru. E important să fii treaz şi 
pe fază. 

— Mulţumesc foarte mult. Altceva? 

— Da. Am nişte meciuri pentru tine. 

Trecură imediat la lucruri serioase. Spicer deschise un 
ziar şi cei doi începură să facă pariuri împreună. 

Trevor cumpăra nişte bere de la magazinul de lângă 
Trumble şi o bău pe îndelete, în timp ce se întorcea la 
Jacksonville, încercă din răsputeri să nu se gândească la 
bani, dar nu reuşi să se abţină. Pe lângă contul lui şi cel al 
lor, mai exista peste un sfert de milion de dolari aflaţi 
undeva în străinătate - bani pe care putea să pună mâna 
când voia. lar dacă la ăştia adăuga o jumătate de milion, 
asta însemna - nu rezistă tentaţiei de-a face adunarea - 
750 000 de dolari! 

Partea frumoasă a poveştii era că, dacă fura bani 
murdari, nu putea să-l prindă nimeni. Victimele Frăției nu se 
plângeau fiindcă le era prea ruşine. Nu încălcau nicio lege, 
pur şi simplu se speriaseră. Frăția, pe de altă parte, 
comitea delicte. lar dacă membrilor ei le dispăreau banii, 
unde puteau să dea fugă? 

Trebuia să nu se mai gândească sub nicio formă la aşa 
ceva. 

Totuşi, cum ar fi putut să-l prindă Frăția? Avea să se urce 
la bordul unei bărci cu pânze şi să se plimbe printre insule 
de care cei trei nu auziseră în viaţa lor. Ar mai fi avut oare 
energie, bani şi voinţă ca să-i ia urma după ce li se va fi dat 


219 


într-un târziu drumul? Nici vorbă. Erau oameni bătrâni. 
Probabil că Beech avea să moară la Trumble. 

— Termină! îşi reproşa el cu voce tare. 

Se duse pe jos la Beach Java pentru un /atte îmbunătăţit 
şi apoi se întoarse la birou, hotărât să nu mai piardă timpul. 
Făcu nişte cercetări şi găsi numele câtorva detectivi 
particulari din Philadelphia. Când începu să dea telefoane 
era aproape şase. La primele două răspunse robotul. 

La a treia firmă, cea a lui Ed Pagnozzi, vorbi chiar cu 
detectivul. Trevor îi spuse că era avocat în Florida şi trebuia 
să rezolve repede o problemă în Upper Darby. 

— În regulă. Ce problemă? 

— Incerc să dau de urma unor scrisori, spuse Trevor cu 
aerul firesc al celui care făcuse de atâtea ori aşa ceva, încât 
nu mai era o noutate. E vorba de un divorţ baban. O 
reprezint pe soţie şi am motive să cred că soţul doseşte 
bani. Mă rog, am nevoie de cineva care să mă ajute să aflu 
cine anume a închiriat o anumită căsuţă poştală. 

— Ai chef de bancuri. 

— Deloc, vorbesc foarte serios. 

— Vrei să stau la pândă lângă un oficiu poştal? 

— Păi, e muncă de detectiv. 

— Uite ce-i, amice, nu-mi văd capul de treburi. Caută pe 
altcineva. 

Pagnozzi închise, constrâns de alte lucruri mai 
importante. Trevor îl înjură în barbă şi formă numărul 
următor. Mai încerca în două locuri şi puse receptorul în 
furcă, văzând că de fiecare dată îi răspunsese robotul. Avea 
să mai sune şi a doua zi. 


Vizavi, agentul Klockner mai ascultă o dată scurtă 
convorbire cu Pagnozzi, după care sună la Langley. Fusese 
pusă la loc şi ultima piesă a jocului, iar domnul Deville 
trebuia anunţat cât mai repede. 

Deşi depindea de vorbe meşteşugite, scrisori bine aduse 
din condei şi fotografii cu vino-ncoace, şmecheria funcţiona 
pe nişte principii foarte simple. Ea specula dorinţele 


220 


omeneşti şi făcea apel la teroare. Dinamica ei fusese 
descifrată de dosarul domnului Garbe, de contraescrocheria 
lui Brant White şi de celelalte scrisori interceptate. 

O singură întrebare rămăsese fără răspuns: Când erau 
folosite pseudonime pentru închirierea căsuţelor poştale, 
cum află Frăția numele reale ale victimelor? Telefoanele din 
Philadelphia lămuriseră şi acest aspect. Trevor angaja pur şi 
simplu un detectiv particular, unul nu atât de ocupat ca 
domnul Pagnozzi, evident. 

Când Deville primi în sfârşit permisiunea de a-l vedea pe 
Teddy era aproape zece. Nord-coreenii mai împuşcaseră un 
soldat american în Zona Demilitarizată, iar de la ora 
prânzului Maynard nu se mai ocupase de altceva. Când 
Deville intră în buncăr, tocmai mânca nişte biscuiţi cu 
brânză şi bea o Coca Cola fără zahăr. 

După o scurtă punere în temă, Teddy spuse: 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. 

Avea nişte instincte cu totul speciale şi o intuiţie de-a 
dreptul ieşită din comun. 

— Asta înseamnă, bineînţeles, că avocatul ar putea să 
angajeze şi aici pe cineva care să descopere cine e de fapt 
Al Konyers, spuse Deville. 

— Cum anume? 

— Exista câteva metode. Prima e finalul. Exact cum am 
procedat noi când l-am surprins pe Lake că se furişează la 
poştă. Ceea ce înseamnă că trebuie să fim cu ochii pe 
oficiul poştal. E destul de riscant, fiindcă poţi fi observat 
relativ uşor. A doua metodă e mituirea. Cinci sute de dolari 
pot convinge mulţi funcţionari de la poştă. A treia metodă e 
evidenţa computerizată. Nu este vorba de informaţii strict 
secrete. Unul din băieţii noştri a reuşit să pătrundă în baza 
de date a poştei centrale din Evansville, Indiana, şi a făcut 
rost de lista închirierilor de căsuțe poştale. A fost o testare 
aleatorie şi a avut nevoie cam de o oră. Asta dacă vrem să 
apelăm la tehnica de vârf. Dacă nu, forţam bine mersi uşa 
în toiul nopţii şi aruncăm o privire. 

— Cât plăteşte pentru chestia asta? 


221 


— Nu ştim, dar o să aflăm imediat după ce-o să angajeze 
un detectiv. 

— Trebuie neutralizat. 

— Eliminat? 

— Încă nu. Mai întâi aş vrea să-l cumpăr. E calea noastră 
de acces. Dacă lucrează pentru noi, atunci ştim tot şi-l 
ţinem departe de Konyers. Elaborează un plan. 

— Cum rămâne cu scoaterea lui din joc? 

— Pune-o la cale, dar ţine cont că nu ne grăbim. Cel 
puţin, nu încă. 


23 


Sudului îi plăcu într-adevăr de Aaron Lake, cu dragostea 
lui pentru arme şi bombe, dublată de un discurs ferm şi de 
preocuparea pentru înzestrarea superioară a armatei. 
Candidatul umplu Florida, Mississippi-ul, Tennessee-ul, 
Oklahoma şi Texasul cu o serie de clipuri şi mai îndrăzneţe 
decât primele. În paralel, oamenii lui Teddy făcură să intre 
în statele respective cele mai mari sume de bani manevrate 
vreodată cu o noapte înainte de alegeri. 

Rezultatul fu un nou galop, în care Lake obţinu voturile a 
260 din cei 312 delegaţi care îşi exprimară opţiunea cu 
ocazia acelei zile intitulate Super Marţea mică. După 
numărătoarea voturilor efectuată pe 14 martie, 1301 de 
delegaţi din totalul de 2066 se deciseseră. Lake avea un 
avans liniştitor faţă de guvernatorul Tarry, pe care-l 
conducea cu 801 voturi la 390. 

Dacă nu intervenea o catastrofă sau ceva neprevăzut, 
cursa era gata. 


Prima îndeletnicire a lui Buster la Trumble se legă de 
utilizarea unei plivitori automate, pentru care obţinu un 
salariu iniţial de douăzeci de cenți pe oră. Ar mai fi putut 
alege spălatul pe jos în sala de mese. Opta pentru 

222 


plivitoare fiindcă îi plăcea soarele şi îşi promisese să nu-şi 
lase pielea să se albească atât de mult ca la unii dintre 
deţinuţi. Şi nici nu avea să se îngraşe, cum făcuseră alţii. 
Doar sunt la închisoare, cum au putut să pună atâta pe ei? 
se întreba el în gând. 

Buster muncea din greu în bătaia soarelui, îşi păstra 
bronzul, îşi făgăduia să nu facă burtă şi se străduia să 
respecte disciplina din închisoare. Insă după zece zile îşi 
dădu seama că nu avea cum să reziste patruzeci şi opt de 
ani. 

Patruzeci şi opt de ani! Nici măcar nu era în stare să aibă 
imaginea corectă a unei asemenea sentinţe. Cine ar fi 
putut? 

Abia trecuseră patruzeci şi opt de ore şi-l apucase 
plânsul. 

Cu treisprezece luni în urmă, se ocupa de debarcader 
împreună cu tatăl lui, meşterind la bărci şi pescuind de 
două ori pe săptămână în Golf. 

Se plimbă agale pe bordura de beton a terenului de 
baschet unde tocmai avea loc un meci în care jucătorii se 
strigau în gura mare. Apoi se îndreptă spre peticul de nisip 
unde se mai încingea din când în când câte un volei. In 
depărtare, o siluetă singuratică mergea pe pista de jogging 
- un bătrân cu părul lung şi cărunt prins într-o coadă de cal 
şi fără cămaşa. Bărbatul părea vag cunoscut. Buster 
continua să se ocupe de buruienile de lângă trotuar, 
îndreptându-se spre pistă. 

Plimbăreţul însingurat era Finn Yarber, unul dintre 
judecătorii care încercau să-l ajute. Dădea ocol pistei ovale 
în acelaşi ritm, cu capul sus, spatele drept şi umerii traşi, 
fără să arate ca un simbol al olimpismului, dar făcând o 
figură frumoasă pentru cei şaizeci de ani pe care-i avea. Era 
desculţ, avea spatele gol, iar sudoarea se prelingea pe 
pielea catifelată. 

Buster închise plivitoarea şi o puse jos. Când se apropie, 
Yarber îl văzu şi spuse: 

— Salut, Buster. Cum îţi merge? 


223 


— Sunt tot aici, răspunse puştiul. Vă supăraţi dacă fac şi 
eu câţiva paşi? 

— Nici vorbă, rosti Finn, fără să-şi modifice viteza de 
deplasare. 

Merseră vreo două sute de metri şi abia după aceea 
Buster îşi luă inima în dinţi şi întrebă: 

— Mai ştiţi ceva de apelurile mele? 

— Le studiază domnul judecător Beech. Sentința pare să 
fie corectă, ceea ce nu-i o veste bună. Mulţi vin aici cu 
sentinţe incorect pronunţate, iar de obicei introducem nişte 
moţiuni şi mai bărbierim nişte ani. La tine nu-i cazul. Imi 
pare rău. 

— Lăsaţi. Ce mai contează câţiva ani când ai de stat aici 
patruzeci şi opt? Mai are vreo importanţă că scapi cu 
douăzeci şi opt sau treizeci şi opt? 

— Incă ai o şansă cu apelurile. Teoretic, există şanse de 
anulare a sentinţei. 

— Foarte slabe. 

— N-ai voie să-ţi pierzi speranţa, Buster, spuse Yarber, 
fără urmă de convingere. 

Păstrarea unei doze cât mai mici de speranţa înseamnă o 
oarecare încredere în sistem. În mod sigur, Yarber nu mai 
avea aşa ceva. Fusese sacrificat şi găbjit în virtutea 
aceloraşi legi pe care cândva le apărase. 

Dar cel puţin Yarber avea duşmani şi aproape că 
înţelegea de ce-i luaseră urma. 

Tinerelul ăsta amărât nu făcuse nimic. Yarber îi studiase 
dosarul suficient de mult ca să creadă că era absolut 
nevinovat şi că fusese victima unui procuror care făcuse 
exces de zel. 

Se părea (asta reieşea din dosar) că tatăl puştiului ar fi 
putut fi vinovat de dispariţia unor bani, dar fără să fie ceva 
grav. În orice caz, nu atât de grav încât să justifice un 
rechizitoriu de o sută şaizeci de pagini şi o inculpare pentru 
complicitate. 

Speranţa. Yarber se socoti un ipocrit pentru simplul fapt 
că se gândise la acest cuvânt. La ora actuală curţile de apel 


224 


erau pline de indivizi de dreapta a căror deviză era lege şi 
ordine, iar toxicomanii cărora li se modifica sentinţa erau 
extrem de puţini. Indivizii aveau să arunce la coş apelul 
puştiului, felicitându-se pentru că măreau gradul de 
siguranţă de pe străzi. 

Cel mai laş fusese judecătorul. De la procurori era de 
aşteptat să ceară pedepse pentru toată galaxia, însă 
judecătorii erau cei care vedeau care dintre pârâţi erau 
periculoşi şi care nu. Buster şi tatăl lui ar fi trebuit despărțiți 
de columbieni şi de găştile lor, iar apoi trimişi acasă înainte 
de începerea procesului. 

Acum unul murise, iar celălalt era distrus. Şi nimeni din 
sistemul federal de justiţie nu dădea două cepe degerate. 
Era doar unul dintre atât de multele cazuri de trafic de 
droguri. 

La prima turnantă a ovalului Yarber încetini şi apoi se 
opri. Işi pironi privirile undeva departe, dincolo de un câmp 
cu iarbă înaltă, la marginea unei păduri. Buster se uită în 
aceeaşi direcţie. De zece zile studiase închisoarea Trumble, 
descoperind îndeosebi ce nu avea - ziduri, sârmă ghimpată 
şi turnuri de pază. 

— Ultimul care-a şters-o de-aici a plecat printre copacii 
ăia, spuse Yarber, fără să privească undeva anume. Sunt 
câţiva kilometri de pădure deasă, după care dai într-un 
drum de ţară. 

— Cine-a fost? 

— Un tip pe care-l chema Tommy Adkins. Era bancher în 
Carolina de Nord şi a fost prins la caşcaval. 

— Ce-a păţit? 

— S-a ţăcănit şi într-o bună zi a tuns-o. Au trecut şase ore 
până să se prindă cineva. După o lună l-au găsit într-o 
cameră de motel de pe Cocoa Beach. Nu poliţiştii, femeile 
de serviciu. Era ghemuit pe podea în poziţia fătului, îşi 
sugea degetul şi era pe altă lume. L-au internat într-un azil. 

— Şase ore, ziceaţi? 

— Mda, avem câte-o chestie de asta pe an. Cineva se 
satură şi pleacă. După aia se ia legătura cu poliţia de la tine 


225 


din oraş, ţi se caută numele în reţeaua naţională de 
computere, tacâmul obişnuit. 

— Câţi sunt prinşi? 

— Aproape toţi. 

— Aproape. 

— Da, dar sunt prinşi fiindcă fac prostii. Se îmbată prin 
baruri. Conduc pe întuneric cu farurile stinse. Se duc să-şi 
vadă iubitele. 

— Adică, dacă nu eşti bătut în cap, poţi să scapi? 

— Sigur. Un plan bun, niscai bani şi e simplu. Reîncepură 
să meargă, ceva mai încet. 

— Spuneţi-mi ceva, domnule Yarber, zise Buster. Dacă aţi 
avea de stat patruzeci şi opt de ani, v-aţi căra? 

— Da. 

— Dar n-am un chior. 

— Am eu. 

— Inseamnă c-o să mă ajutaţi. 

— Mai vedem. Aşteaptă puţin, acomodează-te bine. 
Acum paznicii stau cu ochii pe tine mai mult fiindcă eşti 
nou, dar cu timpul n-or să mai aibă grijă ta. 

Buster îşi îngădui un zâmbet. Tocmai primise o reducere 
spectaculoasă a sentinţei. 

— Ştii ce se-ntâmplă dacă eşti prins? întrebă Yarber. 

— Mda, îţi mai adaugă nişte ani. Mare brânză. O să mi se 
dea cincizeci şi opt. S-o creadă ei. Sunt prins, îmi zbor 
creierii. 

— Asta aş face şi eu. Trebuie să fii pregătit să pleci din 
ţară. 

— Şi unde să mă duc? 

— Undeva unde să semeni cu localnicii şi să nu fii 
extrădat în State. 

— Vă gândiţi la o ţară anume? 

— Argentina sau Chile. O rupi pe spaniolă? 

— Nu. 

— Pune-te pe învăţat. Se fac cursuri şi aici. Predau câţiva 
băieţi din Miami. 


226 


Parcurseră o tură în linişte, în timp ce Buster îşi regândea 
viitorul. Işi simţea picioarele mai uşoare şi umerii mai 
drepţi, şi în acelaşi timp pe figură se întipărise un zâmbet 
de care nu mai putea să scape. 

— De ce mă ajutaţi? întrebă el. 

— Fiindcă ai douăzeci şi trei de ani. Prea tânăr şi prea 
nevinovat. Sistemul şi-a bătut joc de tine, Buster. Ai dreptul 
să ripostezi cum îţi place şi cum poţi. Ai o prietenă? 

— Intr-un fel. 

— Poţi s-o uiţi. N-o să-ţi aducă decât necazuri. Pe lângă 
asta crezi c-o să te-aştepte patruzeci şi opt de ani? 

— Aşa a zis. 

— Ţi-a pus bărbi. La ora asta fii sigur că e cu ochii după 
altul. Las-o-n plata Domnului, dacă nu vrei să fii prins. 

Da, probabil că are dreptate, îşi zise Buster. Aştepta şi 
acum prima scrisoare de la ea şi, deşi ar fi făcut doar patru 
ore pe drum, nu-l vizitase niciodată la Trumble. Vorbiseră 
de două ori la telefon, iar singura ei preocupare părea să fie 
dacă fusese sau nu atacat de vreun alt deţinut. 

— Ceva copii? întreba Yarber. 

— Nu. Sau cel puţin nu ştiu să existe. 

— Şi maică-ta? 

— A murit când eram mic. M-a crescut taică-meu. Am 
fost doar noi doi şi nimeni altcineva. 

— Păi atunci eşti evadatul ideal. 

— Mi-ar plăcea s-o-ntind chiar acum. 

— Ai răbdare. Hai să facem un plan atent. 

După încă o tură, Buster îşi dori s-o ia la goană. Nu-i 
venea în minte absolut nimic din Pensacola după care să-i 
pară rău. La liceu avusese note mari la spaniolă şi îşi 
amintea că nu avusese probleme cu învățatul, chit că acum 
nu mai ştia o iotă. Avea să prindă repede. Avea să ia lecţii 
şi să stea mai mult prin preajma hispanicilor. 

Cu cât mergea mai mult, cu atât îşi dorea mai intens 
confirmarea sentinţei. Şi cu cât mai repede, cu atât mai 
bine. Dacă se invalida sentinţa, era nevoie de un nou 
proces şi nu avea încredere într-un alt grup de jurati. 


227 


Ar fi vrut s-o ia la fugă, să străbată câmpul cu ierburi 
înalte, să ajungă la lizieră, să zboare ca o săgeată prin 
pădure şi să ajungă la drumul acela de ţară de unde, ce-i 
drept, nu mai ştia ce să facă. Dar dacă un bancher zărghit 
era în stare s-o şteargă şi să meargă până la Cocoa Beach, 
atunci putea şi el. 

— Dumneavoastră de ce n-aţi plecat? îl întrebă el pe 
Yarber. 

— Mi-a trecut prin cap. Numai că peste cinci ani or să-mi 
dea drumul. Pot să mai rezist. O să am şaizeci şi cinci de 
ani, o să fiu sănătos şi o să am o speranţă de viaţa de 
şaisprezece ani. De asta trăiesc, Buster, de dragul ultimilor 
şaişpe ani. Nu vreau să mă uit înapoi. 

— Unde-o să vă duceţi? 

— Încă nu ştiu. Poate că într-un sătuc italian. Eventual în 
munţii din Peru. Am o lume întreagă din care pot să aleg şi 
numai la asta visez, ceas de ceas şi zi de zi. 

— Inseamnă că aveţi bani cu duiumu', nu? 

— Nu, dar o să am. 

Aceste cuvinte provocară o serie întreagă de întrebări, 
dar Buster nu insistă. Începuse deja să afle că la închisoare 
era preferabil să-ţi păstrezi majoritatea nelămuririlor pentru 
tine. 

Când oboseala îi veni de hac, tânărul se opri lângă 
privitoarea mecanică. 

— Mulţumesc, domnule Yarber, spuse el. 

— Cu plăcere. Dar ai grijă şi nu mai bate toba. 

— Sigur. Sunt gata oricând ziceţi. 

Finn se îndepărtă şi începu o nouă tură, cu pantalonii 
scurţi plini de sudoare şi cu părul în coadă de cal ud de 
parcă ar fi ieşit de sub duş. Buster îl urmări cu privirea, 
după care se uită preţ de o clipă la liziera aflată dincolo de 
Câmp. 

In clipa aceea, bătea cu ochii minţii până în America de 
Sud. 


228 


24 


Pe durata a două luni lungi şi solicitante, Aaron Lake şi 
guvernatorul Tarry merseseră cap la cap şi umăr la umăr, 
vizitând douăzeci şi şase de state în care îşi exprimaseră 
voturile aproape douăzeci şi cinci de milioane de alegători. 
Cei doi îşi impuseseră zile de lucru de câte optsprezece ore, 
un program infernal, călătorii interminabile şi toate celelalte 
ingrediente tipice nebuniei curselor prezidenţiale. 

Totuşi, ambii se străduiseră din răsputeri să evite o 
dezbatere faţă în faţă. Tarry nu avea chef de aşa ceva 
fiindcă la începutul primului scrutin pornise din postura de 
candidat principal. Avea structură organizatorică, bani şi 
sondaje favorabile. Ce rost ar fi avut să ofere legitimitate 
opoziţiei? Pe Lake ideea confruntării directe nu îl atrăgea 
fiindcă era un nou-venit pe scena naţională, un novice în 
domeniul campaniilor de anvergură, şi pe lângă asta era 
mult mai uşor să te ascunzi în spatele unui text scris şi al 
unei camere de luat vederi care avea grijă să te surprindă 
în ipostaze favorabile, lansând clipuri electorale de câte ori 
era nevoie. Riscurile unei dezbateri în direct erau efectiv 
prea mari. 

Perspectiva nu-l încânta nici pe Teddy. 

Însă campaniile se schimbă. Favoriţii pierd teren, micile 
probleme devin priorităţi, iar presa poate crea o criză din 
pură plictiseală. 

Tarry decise că avea nevoie de o dezbatere fiindcă nu 
mai avea fonduri şi suferea din ce în ce mai multe 
înfrângeri în primul scrutin. 

— Aaron Lake încearcă să cumpere alegerile, declară el 
în repetate rânduri. Vreau să discut cu el în direct, ca între 
bărbaţi. 

Declaraţia sună bine, iar presa bătu monedă pe ea până 
la saturație. 


229 


— Se fereşte de dezbateri, opina Tarry, şi fu din nou citat 
masiv de către ziarişti. 

— Guvernatorul evită dezbaterile de la scrutinul din 
Michigan, fu răspunsul standard al lui Lake. 

In acest fel, timp de trei săptămâni, candidaţii se jucară 
de-a v-aţi ascunselea electorală, până când stafful lor de 
campanie puse la punct toate amănuntele. 

Lake era reticent, dar avea nevoie de o discuţie în 
contradictoriu. Deşi câştiga în continuare, nu făcea decât să 
devanseze un adversar care intrase de mai multă vreme 
într-un con de umbră. Sondajele personale, ca şi cele 
efectuate de D-PAC, arătau o intenţie de vot favorabilă, dar 
asta în primul rând fiindcă era nou, arătos şi interesant. 

Chiar dacă acest lucru era cunoscut doar într-un cerc 
restrâns, sondajele arătau şi câteva puncte vulnerabile. 
Primul dintre ele era acela că toată campania lui Lake se 
concentrase în jurul unei singure chestiuni. Cheltuielile 
pentru apărare nu puteau ţine trează atenţia alegătorilor la 
nesfârşit, iar sondajele relevau că existau nedumeriri 
despre poziția  congresmanului în legătură cu alte 
probleme. 

In al doilea rând, Lake avea în continuare un handicap de 
cinci procente faţă de vicepreşedinte, în confruntarea lor 
ipotetica din noiembrie. Alegătorii se plictisiseră de 
vicepreşedinte, dar cel puţin ştiau cine era. Lake rămăsese 
un mister pentru mulţi dintre ei. De asemenea, cei doi 
aveau să se mai întâlnească în dezbateri de câteva ori 
înainte de noiembrie. Deşi avea mandatul în buzunar, 
congresmanului îi prindea bine experienţa. 

Tarry turna gaz peste foc, întrebându-se constant: „Cine 
e Aaron Lake?” Cu ajutorul fondurilor sale din ce în ce mai 
puţine, el decise tipărirea unor abţibilduri pe care se 
regăsea celebra întrebare - CINE E AARON LAKE? 

(La rândul lui, şi Teddy se întreba acelaşi lucru aproape 
oră de oră, dar din motive diferite.) 

Locul dezbaterii fu fixat în Pennsylvania, în incinta unui 
mic colegiu luteran cu o sală nu foarte mare, o acustică 


230 


bună şi un public rezonabil ca dimensiuni şi uşor de 
controlat. Cele două tabere se târguiră până şi pentru cele 
mai neînsemnate detalii, dar până la urmă căzură de acord, 
fiindcă ambii candidaţi ajunseseră la concluzia că era bine 
ca dezbaterea să aibă loc. Fusese cât pe-aci să se ajungă la 
încăierări, dar, după rezolvarea neînțelegerilor, fiecare 
tabăra se simţi în câştig. Presa trimise trei reporteri pe 
scenă ca să pună întrebări direct în timpul uneia dintre 
secţiuni. Spectatorilor le reveneau douăzeci de minute în 
care aveau libertatea să-i descoasă pe candidaţi cu privire 
la orice. Avocat de meserie, Tarry dorea cinci minute 
pentru cuvântul introductiv şi de două ori mai mult pentru 
declaraţiile finale. Lake voia treizeci de minute pentru o 
dezbatere unu contra unu cu Tarry, fără interdicții, fără 
arbitraj şi fără reguli precise. Dorinţa lui îngrozise tabăra 
guvernatorului şi fusese la un pas de anularea înţelegerii. 

Moderatorul era vedeta unui post local de radio, iar în 
clipa când spuse: „Bună seara şi bine v-am găsit la prima şi 
ultima confruntare directă dintre guvernatorul Wendell 
Tarry şi congresmanul Aaron Lake”, estimările arătară că în 
faţa televizoarelor se aflau aproximativ optsprezece 
milioane de oameni. 

Tarry purta un costum închis ales personal de soţia lui, cu 
obişnuita cămaşa albastră şi tradiționala cravată roş- 
albastră. Lake era îmbrăcat cu un costum maro-deschis, o 
cămaşă albă cu guler lat şi o cravată cu nuanţe de roşu, 
cafeniu şi încă şase culori. Întreaga costumaţie fusese 
elaborată de un consultant vestimentar şi se asorta cu 
toate culorile din platou. Lake se vopsise puţin, îşi curăţase 
dinţii cu înălbitor şi petrecuse patru ore într-o şedinţa de 
bronzare artificială. Arăta suplu, odihnit şi nerăbdător să 
urce pe scenă. _ 

Nici guvernatorul Tarry nu era un bărbat urât. Insă chiar 
dacă era cu doar patru ani mai în vârstă decât Lake, 
eforturile campaniei începuseră să-şi spună cuvântul. Avea 
ochii roşii şi obosiţi. Se îngrăşase două-trei kilograme, iar 
obrajii se buhăiseră uşor. Când îşi rosti cuvântul de 


231 


deschidere, pe frunte îi apărură broboane de sudoare care 
luciră în luminile reflectoarelor. 

Analiştii susțineau că Tarry avea mai mult de pierdut 
tocmai fiindcă pierduse deja masiv. La începutul lui 
ianuarie, prezicătorii din redacţia revistei Time declaraseră 
că avea asigurată nominalizarea. Işi începuse campania cu 
trei ani în urmă, clădindu-şi-o pe sprijin popular şi pe o 
imagine bună în rândul electoratului mediu. Băuse câte o 
cafea cu fiecare preşedinte de circumscripție electorală şi 
realizator de sondaje din lowa şi New Hampshire. Sub 
aspect organizatoric, avusese o prestație impecabilă. 

Pe urmă apăruse Lake, cu clipurile lui şocante şi minunile 
făcute pedalând pe o singură problemă. 

La ora actuală Tarry avea nevoie fie de o evoluţie 
excepţională, fie de o gafă de proporţii din partea lui Lake. 

Nu avu parte de niciuna. Conform tragerii la sorţi, fu 
desemnat să vorbească primul. Se poticni destul de urât 
chiar de la cuvântul introductiv, în timp ce se deplasa băţos 
pe scenă, încercând cu disperare să pară degajat, dar 
uitând ce-şi notase în însemnări. Fusese avocat, ce-i drept, 
dar specialitatea lui o constituiseră recuperarea bonurilor 
de tezaur. Dându-şi seama că uită aproape tot din ceea ce- 
şi propusese să dezvolte, reveni la principalul lui cal de 
bătaie - domnul Lake, aici de faţă, încerca să cumpere 
alegătorii fiindcă nu avea niciun mesaj. Tonul lui deveni 
repede arţăgos. Lake arboră un zâmbet estetic, arătând că 
nu era câtuşi de puţin deranjat. 

Inceputul şovăielnic al lui Tarry îi dădu curaj şi încredere 
şi îl convinse că era mai bine să rămână la pupitru, unde 
era în siguranţă şi putea să se uite pe notițe. Declară din 
capul locului că nu venise ca să azvârle cu noroi şi că îl 
aprecia pe guvernatorul Tarry, dar că, în cele cinci minute 
şi unsprezece secunde în care vorbise, acesta nu făcuse 
nicio remarcă pozitivă. 

In continuare Lake îşi ignoră adversarul şi dezbătu 
succint cele trei chestiuni asupra cărora trebuia insistat. 


232 


Relaxarea impozitelor, reforma în domeniul asistenţei 
sociale şi deficitul comercial. Niciun cuvânt despre apărare. 

Prima întrebare din partea presei îi fu adresată lui Lake şi 
viză excedentul bugetar. Cum ar fi trebuit cheltuiţi banii? 
Era o minge uşoară, ridicată la fileu de un reporter amabil, 
iar Lake o valorifică prompt. Pentru îmbunătăţirea 
asigurărilor sociale, răspunse el, lansându-se apoi într-o 
analiză financiară impresionantă, în care descrise cu 
precizie unde era nevoie de alocări. Oferi cifre, procente şi 
proiecţii, recurgând doar la memorie. 

Guvernatorul Tarry răspunse simplu că trebuiau reduse 
impozitele. Se cuvenea ca banii să le fie restituiţi celor care 
îi câștigaseră. 

Cu ocazia întrebărilor nu se repurtară mari succese 
personale, fiindcă ambii candidaţi erau bine pregătiţi. 
Surpriza era că Lake, omul care voia să pună stăpânire pe 
Pentagon, era atât de versat în toate celelalte domenii. 

Apoi dezbaterea îşi urmă cursul firesc. Intrebările din 
public se dovediră cât se poate de previzibile. Adevăratul 
spectacol începu când candidaţilor li se dădu voie să-şi 
adreseze întrebări unul celuilalt. Tarry avu lovitura de 
începere şi, conform aşteptărilor, îl întrebă pe Lake dacă 
voia să cumpere alegerile. 

— Nu vă interesau banii pe vremea când aveaţi mai mult 
ca toţi ceilalţi, ripostă Lake, iar auditoriul se trezi la viaţă. 

— N-am avut cincizeci de milioane, spuse Tarry. 

— Nici eu n-am, rosti Lake. De fapt, mă apropii de şaizeci 
de milioane, care ne intră în conturi mai repede decât 
putem să-i numărăm. Ne vin de la muncitori şi de la oameni 
cu venituri medii. Optzeci şi unu la sută dintre cei care 
contribuie la campania noastră sunt cetăţeni care câştiga 
sub patruzeci de mii de dolari pe an. Credeţi că e ceva în 
neregulă cu toţi oamenii ăştia, domnule guvernator Tarry? 

— Ar trebui să existe un prag financiar pe care să nu-l 
poată depăşi niciun candidat. 


233 


— De acord. Eu însumi am votat pentru asemenea 
praguri de opt ori în Congres. Dumneavoastră, în schimb, n- 
aţi pomenit nimic de ele până n-aţi rămas fără bani. 

Guvernatorul Tarry se uită la camera de luat vederi ă la 
Dan Quayle, având căutătura imobilă a unei căprioare 
surprinse în bătaia farurilor. Câţiva dintre oamenii lui Lake 
risipiţi în sală râseră suficient de tare ca să fie auziţi. 

Broboanele de sudoare  reapărură pe fruntea 
guvernatorului, în timp ce acesta îşi răsfoia însemnările 
excesiv de încărcate. De fapt, la momentul respectiv nu 
mai exercita funcţia de guvernator, dar îi plăcea apelativul. 
Trecuseră nouă ani de când alegătorii din Indiana îl 
trimiseseră la plimbare, după doar un mandat în exerciţiu. 
Lake ştia acest lucru, dar îşi păstra muniţia pentru mai 
târziu. 

Pe urmă Tarry îl întreba pe Lake de ce votase în favoarea 
a cincizeci şi patru de noi taxe şi impozite pe durata celor 
paisprezece ani petrecuţi în Congres. 

— Nu ţin minte să fi fost cincizeci şi patru, răspunse Lake, 
însă multe dintre ele se aplicau tutunului, băuturilor 
alcoolice şi jocurilor de noroc. În acelaşi timp am votat 
împotriva creşterii impozitelor individuale pe venit, precum 
şi a celor corporatiste, federale şi a celor aplicate 
asigurărilor sociale. Nu mi-e ruşine de acest palmares. Şi 
fiindcă tot vorbim de impozite, domnule guvernator, cum 
vă explicaţi că, în timpul celor patru ani de mandat, în 
Indiana rata de creştere a impozitelor individuale a fost de 
şase la sută pe an? 

Dat fiind că nu primi un răspuns imediat, Lake îi dădu 
înainte. 

— Vreţi să reduceţi cheltuielile federale, dar în cei patru 
ani ai dumneavoastră cheltuielile de stat din Indiana au 
crescut cu optsprezece la sută. Vreţi să micşoraţi 
impozitele corporatiste, dar în aceiaşi patru ani impozitele 
respective au crescut în Indiana cu trei al sută. Vreţi să 
puneţi capăt actualelor sisteme de asistenţă socială, dar în 
perioada când aţi fost guvernator, pe listele cu ajutoare de 


234 


şomaj din Indiana au fost adăugaţi patruzeci de mii de 
oameni. Cum vă explicaţi acest lucru? 

Fiecare referire la realităţile din Indiana lăsă urme 
serioase, iar Tarry se simţi în corzi. 

— Nu sunt de acord cu cifrele dumneavoastră, domnule, 
reuşi el să spună. Am creat locuri de muncă în Indiana. 

— Chiar aşa? întreba sardonic Lake. 

Luă de pe pupitru o foaie de hârtie pe care o flutură ca 
pe o inculpare oficială a guvernatorului. 

— Se prea poate, dar în cei patru ani de mandat aproape 
şaizeci de mii de salariaţi au rămas fără serviciu, rosti el, 
fără să se mai uite pe foaie. 

Fireşte că Tarry avusese multe eşecuri în cei patru ani de 
guvernorat, însă de vină fusese starea generală a 
economiei. Explicase deja toate lucrurile astea şi ar face-o 
din nou cu dragă inimă, dar din păcate avea la dispoziţie 
doar câteva minutele pe postul naţional de televiziune. 
Doar nu era să le consume despicând firul în patru pe 
marginea trecutului. 

— In cursa asta nu vorbim de Indiana, zise el, reuşind să 
surâdă. Vorbim de toate cele cincizeci de state. Vorbim de 
oamenii muncii de pretutindeni care ar trebui să plătească 
impozite mai mari ca să vă finanţeze marile proiecte din 
domeniul apărării, domnule Lake. Cred că n-aţi vorbit serios 
când v-aţi referit la dublarea bugetului pentru Pentagon. 

Lake îşi privi ţintă adversarul. 

— Am vorbit foarte serios. lar dacă v-ar interesa să aveţi 
o armată puternică, aţi vorbi şi dumneavoastră la fel de 
serios. 

Pe urmă oferi o sumedenie de date statistice legate între 
ele. Acestea dovedeau incontestabil că forţele armate ale 
ţării erau nepregătite şi că, la momentul actual, ar avea 
mari probleme dacă li s-ar cere să invadeze Bermudele. 

Insă Tarry era gata să demonstreze contrariul, apelând la 
un studiu voluminos, întocmit de un comitet consultativ 
condus de câţiva foşti amirali. Guvernatorul agită studiul în 
faţa camerelor de luat vederi şi susţinu că aceste acumulări 


235 


militare nu erau necesare. Lumea trăia paşnic, cu excepţia 
câtorva războaie civile şi zonale în care nu trebuia 
intervenit, iar Statele Unite rămăseseră singura 
supraputere din lume. Războiul Rece era de domeniul 
trecutului. Chinezii mai aveau zeci de ani până să ajungă la 
nişte realizări care să-i pună cât de cât pe picior de 
egalitate cu americanii. Ce rost avea să-i împovărezi pe 
contribuabili cu alte impozite de zeci de miliarde pentru 
modernizarea armamentului greu? 

Cei doi se contraziseră câtva timp pe marginea felului 
cum trebuia plătit efortul militar, iar Tarry obținu câteva 
succese nesemnificative. Însă erau pe terenul lui Lake, şi pe 
măsură ce discuția avansa, era din ce în ce mai clar că Lake 
ştia incomparabil mai mult decât guvernatorul. 

Congresmanul îşi păstră lovitura de graţie pentru final. În 
timpul celor zece minute consacrate ultimelor declaraţii, el 
reveni la Indiana şi continuă să treacă în revista eşecurile 
înregistrate acolo de Tarry pe durata singurului său 
mandat. Deducţia era simplă şi foarte eficientă: Dacă omul 
nu se descurcase în Indiana, cum putea să conducă 
întreaga ţară? 

— N-am de gând să-i critic pe oamenii din Indiana, spuse 
el la un moment dat. De fapt, ei au avut înţelepciunea de a- 
i da voie domnului Tarry să-şi vadă de viaţa personală după 
un singur mandat. Şi-au dat seama că prestaţia lui a fost 
lamentabilă. De aceea, când guvernatorul şi-a exprimat 
dorinţa de a fi reales, a primit doar treizeci şi opt la sută din 
voturi. Treizeci şi opt la sută! Ar trebui să avem încredere în 
oamenii din Indiana. Îl cunosc bine pe acest om şi au văzut 
cât poate ca guvernator. Au comis o greşeală, dar au 
reparat-o cu prima ocazie. Ar fi trist dacă şi restul ţării ar 
face acum aceeaşi greşeală. 

Sondajele efectuate imediat după emisiune îl creditară 
pe Lake cu o puternică ascensiune. D-PAC chestionă o mie 
de alegători la puţine minute după încheierea dezbaterii. 
Aproape şaptezeci la sută dintre ei spuseră că îl preferau 
pe Lake. 


236 


În timpul unui zbor la o oră târzie de la Pittsburgh la 
Wichita, la bordul lui Air Lake se destupară câteva sticle de 
şampanie şi se încinse o mică petrecere. Rezultatele de la 
sondajele ulterioare emisiunii continuau să sosească, 
fiecare mai bun decât precedentul, iar starea de spirit era 
euforică. 

Lake nu interzisese alcoolul la bordul avionului său, dar 
avusese grijă să descurajeze consumul susţinut. Dacă se 
întâmpla ca un membru al staffului să bea un pahar, o 
făcea repede şi pe furiş. Insă existau ocazii pe care trebuia 
să le sărbătoreşti. Congresmanul însuşi savura două pahare 
de şampanie. Erau de faţă doar oamenii cei mai apropiaţi. 
Lake le mulţumi, îi felicită şi apoi, ca să se mai distreze 
niţel, se uită împreuna cu ei la o reluare a momentelor 
principale ale dezbaterii, în timp ce se mai deschidea o 
sticlă. Efectuară câte un stop-cadru de fiecare dată când 
guvernatorul Tarry avea o expresie buimacă, iar râsetele 
crescură din ce în ce mai mult. 

Însă petrecerea nu ţinu mult, din cauza oboselii care îi 
cuprinse pe toţi. De săptămâni bune, oamenii aceia 
dormeau doar câte cinci ore pe noapte. Majoritatea nu 
apucaseră nici atât în noaptea de dinaintea dezbaterii. Lake 
însuşi era frânt. Termină al treilea pahar, fiind pentru prima 
oară în mulţi ani că băuse atât, şi se instală mai bine în 
fotoliul înclinat şi acoperit cu o cuvertură grea. Ceilalţi se 
tolăniseră peste tot în întunericul cabinei. 

Nu reuşi să adoarmă, aşa cum se întâmpla de obicei când 
zbura. Avea o mulţime de probleme pe cap şi o mulţime de 
griji. Dar totodată îi fu imposibil să nu savureze victoria 
repurtată cu ocazia dezbaterii şi, în timp ce se agita sub 
cuvertură, îşi repeta cele mai bune replici ale serii. Fusese 
strălucit, lucru pe care nu era dispus să-l recunoască în 
faţa nimănui. 

Nominalizarea era ca şi a lui. Avea să fie prezentat în 
cadrul convenției, iar apoi, timp de patru luni, avea să-l 
înfrunte pe vicepreşedinte în cea mai autentică tradiţie 
americană. 


237 


Aprinse mica lumină pentru citit de deasupra capului. Mai 
există cineva care făcuse acelaşi lucru, ceva mai în faţă, 
lângă cabina piloților. Încă un insomniac care se decisese 
să aprindă lumina. Ceilalţi sforăiau deja sub pături, 
încercând să recupereze la înălţime restanţele de somn 
acumulate la sol. 

Lake îşi deschise servieta şi scoase o mapă subţire din 
piele în care se aflau cărţile poştale personalizate pentru 
corespondenţă. Erau de formatul zece pe şaisprezece, 
foarte deschise la culoare şi având scris „Aaron Lake” în 
partea de sus, cu un tip de literă veche şi de un gri-închis. 
Cu ajutorul unui stilou Mont Blanc vechi şi cu peniţa groasă, 
îi trimise un mesaj scurt fostului său coleg de cameră din 
anii colegiului, actualmente profesor de latină la un mic 
colegiu din Texas. Apoi mulţumi moderatorului dezbaterii şi 
coordonatorului de campanie din Oregon. Lui Lake îi 
plăceau romanele lui Clancy. Tocmai îl terminase pe cel mai 
recent (şi cel mai gros deocamdată), aşa că îi adresă 
felicitări autorului. 

Uneori mesajele lui erau mai lungi, iar din acest motiv 
aveau şi cărţi poştale simple, de aceeaşi dimensiune şi 
culoare, dar fără numele expeditorului. Se uită în jur ca să 
se asigure că dormea toată lumea, după care scrise 
repede: 


Dragă Ricky, 

Cred că e mai bine să punem punct corespondenţei 
noastre, iţi doresc să-ți meargă bine în centrul de 
recuperare. 

Cu sinceritate, Al 


Trecu destinatarul pe un plic nemarcat. Adresa de la 
Aladdin North îi veni din memorie. Pe urmă se întoarse la 
cărţile poştale personalizate şi scrise o serie de mesaje de 
mulţumire pentru cei care cotizaseră masiv pentru 
campanie. Compuse douăzeci de asemenea mesaje înainte 
să simtă efectiv oboseala. Lăsând cărţile poştale în faţa lui 


238 


şi lumina pentru citit aprinsă, cedă într-un târziu şi după 
câteva minute adormi. 

Somnul dură mai puţin de o oră, după care câteva voci 
panicate îl treziră. Luminile erau aprinse, oamenii se agitau 
în jurul lui, iar întreaga porţiune a avionului fusese învăluită 
în fum. Din cabina piloților se auzea întruna o sonerie 
stridentă şi, după ce-şi reveni, Lake îşi dădu seama că botul 
avionului era îndreptat în jos. In clipa când măştile de 
oxigen coborâră de undeva de sus, toată lumea intră în 
panică. După atâţia ani în care stewardesele efectuaseră 
demonstraţii standard înainte de decolare, iată că în sfârşit 
aveau să folosească blestemâţiile alea. Lake şi-o puse pe 
cea din dreptul lui şi inspiră puternic. 

Pilotul anunţa efectuarea unei aterizări forţate în St. 
Louis. Luminile pâlpâiră, iar cineva scoase un țipăt. Lake ar 
fi vrut să se plimbe printre oameni şi să-i liniştească, însă 
nu putea din cauza măştii. In secţiunea din spate se găseau 
vreo douăzeci şi cinci de reporteri şi tot atâţia lucrători din 
Serviciul Secret. 

Poate că acolo în spate măştile de oxigen nu au fost 
coborâte, îşi zise el, simțindu-se vinovat. 

Fumul se îngroşă, iar luminile se micşorară. După 
instalarea panicii, Lake reuşi să nu-şi piardă cumpătul şi să 
rămână cu capul pe umeri, fie şi pentru câteva clipe. Işi 
strânse rapid cărţile poştale şi plicurile. Cea adresată lui 
Ricky îi atrase atenţia suficient de mult ca s-o vâre în plicul 
cu destinaţia Aladdin North. ÎI lipi şi apoi puse mapa de 
piele la loc în servietă. Luminile mai pâlpâiră o dată, după 
care se stinseră definitiv. 

Fumul le ardea ochii şi le încălzea chipurile. Avionul 
cobora cu viteză. Din cabina de zbor se auzea vaietul 
strident al semnalelor de alarmă. 

Nu-i adevărat, îşi zise Lake, încleştându-şi mâinile pe 
braţele fotoliului. Tocmai când sunt pe punctul de-a fi ales 
preşedinte al Statelor Unite. Se gândi la Rocky Marciano, 
Buddy Holly, Otis Redding, Thurman Munson, la senatorul 


239 


Tower din Texas şi la Mickey Leland, un prieten din 
Houston. Mai nou, la JFK jr. şi la Ron Brown. 

Deodată aerul se răci, iar fumul se împrăştie cu mare 
viteză. Coborâseră sub trei mii trei sute de metri, iar pilotul 
reuşise să asigure aerisirea interiorului. Avionul reveni la 
orizontală şi de la geamuri pasagerii văzură luminile de la 
sol. 

— Vă rog să nu vă daţi jos măştile de oxigen, li se adresa 
pilotul pe întuneric. O să aterizăm peste câteva minute. În 
mod normal, n-ar trebui să avem evenimente neplăcute. 

N-ar trebui? li arde de bancuri, îşi zise Lake. Abia aştepta 
să meargă la toaletă. 

Pasagerii răsuflară uşuraţi, dar îşi reveniră anevoie. Cu 
puţin înainte de contactul cu pistă, Lake văzu girofarurile a 
o sută de vehicule deplasate urgent la faţa locului. Avionul 
sări uşor în momentul contactului, ca la mai toate 
aterizările, iar când opri la capătul pistei, ieşirile în caz de 
forţa majoră se deschiseră imediat. 

Lumea se strădui să nu se calce în picioare şi după 
câteva minute toţi pasagerii intrară în grija echipelor de 
intervenţie care îi conduseră repede la ambulanţe. 
Incendiul produs în magazia de bagaje a Boeingului 
continua să se extindă chiar şi în clipa aterizării. In timp ce 
Lake se îndepărta în fugă de avion, brigăzile de pompieri se 
apropiară în cea mai mare viteză. Fumul ieşea de undeva 
de sub aripi. 

Încă vreo câteva minute şi muream cu toţii, constată 
Lake în gând. 

— N-a lipsit mult, domnule, îi spuse un medic de la 
ambulanţă care începuse să alerge cot la cot cu el. 

Lake îşi strânse la piept servietă în care se aflau scrisorile 
şi abia atunci îl apucă groaza. 


Pericolul prin care trecuse Lake şi obligatoriul baraj 
mediatic de după aceea nu-i sporiră spectaculos 
popularitatea. Dar, fireşte puţină reclamă nu avea cum să 
strice. Congresmanul apăru la toate programele de ştiri ale 


240 


dimineţii, ba comentând victoria decisivă obţinută în faţa 
guvernatorului Tarry, ba oferind amănunte despre ceea ce 
ar fi putut fi ultimul lui zbor. 

— Cred c-o să merg cu autobuzul câtva timp de-acum 
încolo, spuse el râzând. 

Făcu apel la tot umorul de care era în stare şi privi 
lucrurile cu detaşare, ca şi cum n-ar fi cine ştie ce. Membrii 
ştaifului avură o altă versiune, cu măşti de oxigen din care 
se inhala pe întuneric, în timp ce fumul era din ce în ce mai 
dens şi mai încins. La rândul lor, reporterii de la bord se 
dovediră a fi nişte surse de informaţii nerăbdătoare şi 
descriseră în amănunt teroarea care cuprinsese avionul. 

Teddy Maynard privi totul de la el din buncăr. Trei dintre 
oamenii lui urcaseră la bord, iar unul îl sunase de la spitalul 
din St. Louis. 

Era un eveniment cât se poate de ciudat. Pe de o parte, 
Teddy credea în continuare în importanţa unui mandat 
prezidenţial al lui Aaron Lake. De el depindea siguranţa 
întregii naţiuni. 

Pe de altă parte, prăbuşirea avionului n-ar fi fost o 
catastrofă. Lake şi viaţa lui dublă ar fi dispărut, iar în felul 
ăsta s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Guvernatorul Tarry 
constatase pe propria piele care era puterea unor fonduri 
nelimitate. Teddy ar fi putut să încheie o înţelegere cu el, 
dându-i timp să câştige în noiembrie. 

Dar iată că Lake supravieţuise şi era pe cai mai mari ca 
niciodată. Chipul lui bronzat apărea pe prima pagină a 
tuturor ziarelor şi în prim-plan la toate posturile de 
televiziune. Campania lui evoluase mult mai rapid decât 
visase Teddy. 

Dar atunci de unde şi până unde o asemenea îngrijorare 
între pereţii buncărului? De ce nu sărbătoarea şi Teddy 
succesul? 

Fiindcă îi rămăsese de rezolvat misterul Frăției. Şi nu 
putea să înceapă să ucidă oameni din senin. 


241 


25 


Cei de la Documente folosiră acelaşi laptop la care 
compuseseră ultima scrisoare pentru Ricky. Cea de acum fu 
concepută de Deville personal şi aprobată de domnul 
Maynard. În ea se scriau următoarele: 


Dragă Ricky, 

Am veşti bune în legătură cu detaşarea ta la pensiunea 
din Baltimore. Dă-mi câteva zile şi cred că o să pot să-ţi fac 
rost de o slujbă. E ceva cu studii medii, nu ies prea mulţi 
bani, dar e un început bun. 

Îți sugerez s-o luăm ceva mai încet decât doreşti. 
Eventual un prânz în doi la început, ca să vedem exact cum 
stăm. Nu sunt genul care dă buzna. 

Sper că te descurci. O să-ți scriu săptămâna viitoare că 
să-ți spun mai multe despre post. Mai rezistă. 

Gânduri bune, Al 


Singurul cu vânt scris de mână era „Al”. Pe plic fu aplicat 
un timbru din D.C., iar scrisoarea plecă par avion şi îi fu 
înmânată personal lui Klockner în Neptune Beach. 

Întâmplător, Trevor se afla la Fort Lauderdale, unde - în 
mod ciudat - se ocupa de nişte probleme juridice, aşa că 
scrisoarea rămase două zile în căsuţa poştală închiriată prin 
Aladdin North. După ce se întoarse, rupt de oboseală, se 
opri la birou atâta cât să se ia la ceartă cu Jan, ieşi 
valvârtej, se urca din nou în maşină şi se duse direct la 
poştă. Spre încântarea lui, căsuţa poştala era plină. Aruncă 
pliantele, iar pe urmă merse aproape un kilometru până la 
oficiul din Atlantic Beach şi controla căsuţa poştală 
tachinată prin Laurel Ridge, selectul centru de recuperare 
în care fusese internat Percy. 

După ce fu strânsă toată corespondenţa (şi spre marea 
nemulţumire a lui Klockner), Trevor plecă la Trumble. Işi 
sună agentul de pariuri de pe drum. In trei zile pierduse 


242 


două mii cinci sute de dolari la hochei, un sport despre care 
Spicer nu ştia nimic şi pe care refuzase să parieze. Trevor 
fusese obligat să-şi aleagă singur favoriţii, iar rezultatele 
fuseseră uşor de prevăzut. 

Spicer nu era disponibil în clipa aceea la Trumble, aşa că 
în locul lui la vorbitor îşi făcu apariţia Beech. Cei doi 
realizară obişnuitul schimb de scrisori - opt ieşiri şi 
paisprezece intrări. 

— Cum rămâne cu Brant din Upper Darby? întrebă 
Beech, uitându-se la plicuri. 

— Păi cum să rămână? 

— Cine e? Vrem să-l ardem. 

— Încerc să aflu ta continuare. Am lipsit din oraş câteva 
zile. 

— Rezolvă cât mai repede, bine? S-ar putea să fie cel mai 
mare tun de până acum. 

— Mâine asta fac. 

Beech nu nutrea niciun fel de gânduri legate de Las 
Vegas şi nu voia să joace cărţi. Trevor plecă după douăzeci 
de minute. 


Cu mult după ce ar fi trebuit să ia cina şi după ora de 
închidere a bibliotecii, membrii Frăției rămaseră închişi la ei 
în cămăruţă, vorbind puţin, evitând să se uite unul la altul, 
stând cu ochii pironiţi pe pereţi şi cufundaţi în gânduri. 

Pe masă se găseau trei scrisori. Una fusese compusă pe 
laptopul lui Al şi timbrată cu două zile în urmă în D.C. A 
doua era biletul de mână trimis de Al, în care se punea 
punct corespondenţei cu Ricky şi care avea un timbru pus 
cu trei zile ta urmă în St. Louis. Cele două se contraziceau 
flagrant şi era limpede că nu fuseseră scrise de acelaşi om. 
Cineva începuse să le umble prin corespondenţa. 

Cea de-a treia scrisoare îi blocase definitiv. O citiseră de 
câteva ori - pe rând, împreună, în linişte şi în cor. Îi 
pipăiseră colţurile, o ţinuseră în lumină şi chiar o 
mirosiseră. Avea un iz vag de fum, la fel ca plicul şi biletul 
de la Al pentru Ricky. 


243 


Fusese scrisă cu cerneală, datată 18 aprilie, ora 1.20 
noaptea, şi adresată unei femei pe nume Carol. 


Dragă Carol, 

Ce seară minunată! Dezbaterea a mers cum nu se poate 
mai bine, în parte datorită ţie şi voluntarilor din 
Pennsylvania. Mii de mulțumiri! Hai să mai fortăm un pic şi 
să câștigăm. Am luat deja avans în Pennsylvania, totul e să 
ni-l păstrăm. Ne vedem săptămâna viitoare. 


Semnatarul era Aaron Lake. Cartea poştală avea trecut 
numele lui în partea de sus. Scrisul era acelaşi de pe 
bileţelul sec pe care i-l trimisese Al lui Ricky. 

Plicul îi era adresat lui Ricky de la Aladdin North, iar când 
îl deschise, Beech nu observă a doua carte poştală lipită de 
prima. Apoi însă căzu pe masă şi, ridicând-o, văzu numele 
„Aaron Lake” gravat cu negru. 

Asta se întâmplase pe la patru după-masa, la puţin timp 
după plecarea lui Trevor. Vreme de aproape cinci ore cei 
trei studiaseră corespondenţa, iar acum erau aproape siguri 
că: a) scrisoarea compusă pe laptop era un fals şi 
semnătura lui „Al” aparţinea cuiva care se pricepea la 
asemenea făcături; b) semnătura falsificată a lui „Al” era 
practic aceeaşi cu originalul, ceea ce însemna că la un 
moment dat falsificatorul avusese acces la corespondenţa 
lui Ricky cu Al; e) mesajele către Ricky şi Carol fuseseră 
scrise de mână de către Aaron Lake şi d) biletul adresat lui 
Carol le parvenise evident din greşeală. 

Mai presus de orice însă, Al Konyers şi Aaron Lake erau 
unul şi acelaşi. 

Mica lor escrocherie îl prinsese în cursă pe cel mai 
cunoscut politician din ţară. 

Existau şi alte probe, mai puţin relevante, care confirmau 
identitatea lui Lake. Punctul lui de contact era o căsuţă 
poştală din zona D.C.ului, locul unde congresmanul îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului. Dat fiind că era o 
figură proeminentă, care depindea în permanenta de 


244 


preferinţele şi capriciile alegătorilor, era foarte probabil să 
se ascundă în spatele unui pseudonim. Mai mult, folosise o 
maşină cu imprimantă ca să nu-şi divulge scrisul de mână. 
Şi nu trimisese nicio poză, un alt semn că avea multe de 
ascuns. 

Se uitaseră prin ultimele ziare din bibliotecă pentru a se 
lămuri în privinţa datelor. Mesajele scrise de mână fuseseră 
trimise din St. Louis la o zi după dezbatere, când Lake 
ajunsese acolo fiindcă avionul personal luase foc. 

Părea momentul ideal pentru întreruperea schimbului de 
scrisori. Incepuse corespondenţa înainte de a intra în cursă. 
În trei luni trecuse ca o furtună prin toată ţara şi devenise 
celebru. lar în momentul de faţă avea extrem de mult de 
pierdut. 

Încet, fără să-i intereseze cât timp pierdeau, cei trei se 
pregătiră să-l abordeze pe Aaron Lake. lar când varianta de 
atac li se păru fără fisuri, încercară s-o demonteze. Cel mai 
puternic contraargument îi aparţinu lui Finn Yarber. 

Şi dacă există cineva din stafful lui Lake care avea acces 
la hârtia lui de scris? presupuse el. Nu era o întrebare rea, 
aşa că fu nevoie de aproape o oră de discuţii. N-ar face Al 
Konyers un asemenea lucru ca să se ascundă? Dacă locuia 
în apropiere de D.C. şi lucra pentru Lake? Nu era exclus ca 
politicianul, un om foarte ocupat, să aibă destulă încredere 
într-un asistent şi să-i lase în grija scrierea mesajelor 
personale. Yarber nu ţinea minte să fi conferit o asemenea 
autoritate vreunui asistent pe vremea când fusese 
judecător la Curtea Supremă. Beech nu lăsase pe nimeni 
să-i compună mesajele şi scrisorile. Spicer nu glumise în 
viaţa lui cu lucrurile astea. De aceea fusese inventat 
telefonul. 

Dar Yarber şi Beech nu avuseseră parte de stresul şi 
consumul nervos al vreunei activităţi care să semene cât de 
cât cu o campanie prezidenţială. Fuseseră oameni ocupați 
la vremea lor, constatară ei cu tristeţe, dar nu se comparau 
cu Lake. 


245 


Se putea pleca de la ideea că era un asistent al 
congresmanului. Deocamdată era perfect acoperit, fiindcă 
nu le spusese aproape nimic. Nicio fotografie. Doar câteva 
detalii vagi despre cariera şi familie. li plăceau filmele vechi 
şi mâncarea chinezească, cam atât reuşiseră să scoată de 
la el. Konyers se afla pe lista de corespondenţi la care cei 
trei aveau de gând să renunţe în scurt timp fiindcă era prea 
timid. Dar atunci de ce să vrea el însuşi să pună punct 
relaţiei în clipa aceea? 

Nu aveau niciun răspuns la îndemână. 

Şi oricum, era o ipoteză subţire. Beech şi Yarber 
conchiseră că niciun om aflat în situaţia lui Lake, cu şanse 
mari de a ajunge preşedintele Statelor Unite, nu i-ar fi 
permis cuiva să-i scrie şi să-i semneze mesajele personale. 
Lake avea o sută de angajaţi care se puteau ocupa de 
rapoarte şi scrisori, urmând ca el să le semneze după o 
parcurgere rapidă. 

Spicer pusese o întrebare şi mai serioasă. De ce să-şi fi 
asumat Lake riscurile unui mesaj scris de mână? Scrisorile 
lui de până atunci fuseseră tipărite pe hârtie albă simplă şi 
vârâte în plicuri de aceeaşi culoare şi calitate. Cei trei îi 
miroseau pe laşi după papetăria folosită, iar Lake se 
dovedise la fel de slab de înger că toţi cei care 
răspunseseră la anunţul lor din revistă. Dat fiind că ducea o 
campanie costisitoare, existau fără îndoiala o mulţime de 
procesoare de cuvinte, maşini de scris şi laptopuri din 
ultima generaţie. 

Ca să afle răspunsul, membrii Frăției se întoarseră la 
puţinele probe de care dispuneau. Mesajul pentru Carol 
fusese scris la 1.20 noaptea. Conform unuia dintre ziare, 
aterizarea forțată avusese loc în jur de 2.15, la mai puţin de 
o oră. 

— L-a scris în avion, spuse Yarber. Era târziu, la bord se 
găseau mulţi oameni, ziarul zice că vreo şaizeci, erau 
obosiţi cu toţii şi poate că n-a avut de unde să facă rost de- 
un computer. 


246 


— Atunci de ce n-a aşteptat? interveni Spicer, dovedindu- 
se excelent în materie de întrebări la care nimeni (şi în 
primul rând el) nu putea răspunde. 

— A greşit. Şi-a zis că a fost deştept, şi chiar a fost. Dar s- 
a întâmplat să încurce borcanele. 

— Priviţi lucrurile în ansamblu, zise Beech. Are numirea în 
buzunar. Tocmai şi-a desfiinţat adversarul în direct pe 
postul naţional şi s-a convins în fine că o să-şi vadă numele 
pe buletinele de vot în noiembrie. Numai că are un secret. Îl 
are pe Ricky, iar de câteva săptămâni încoace se tot 
gândeşte cum să procedeze cu el. Băiatul o să fie eliberat, 
vrea să aibă o întâlnire şi-aşa mai departe. Lake simte 
presiunea din ambele părţi - dinspre Ricky şi dinspre forul 
lui lăuntric, care îi spune că se prea poate să ajungă 
preşedinte. Aşa că se hotărăşte să renunţe la Ricky. Îi scrie 
un bileţel care are o şansă la un miliard să ajungă în altă 
parte, dar pe urma avionul ia foc. Face o greşeală măruntă, 
care se transforma în cea mai mare boacănă a vieţii. 

— Şi habar n-are, adăugă Yarber. Deocamdată. 

Teoria lui Beech fu asimilată încet de membrii Frăției în 
tăcerea grea din cămăruţă. Gravitatea descoperirii făcute 
se simţea în spatele fiecărui cuvânt şi gest. Trecură câteva 
ore înainte ca situaţia să fie percepută la adevărata ei 
dimensiune. 

Următorul lucru nedumeritor care se cerea discutat era 
existenţa cuiva care îşi vârâse nasul în corespondenţă. Cine 
era? Şi ce motiv avea? Cum fuseseră interceptate 
scrisorile? Enigma părea irezolvabilă. 

Porniră din nou de la ideea că făptaşul era cineva din 
imediata apropiere a lui Lake, poate un asistent care avea 
acces la diverse documente şi care dăduse peste scrisori 
din nimereală. Şi poate că încerca să-l apere pe Lake de 
Ricky, intervenind în corespondenţă şi sperând să 
reuşească într-o bună zi să pună capăt relaţiei. 

Insă existau prea multe necunoscute şi mai aveau nevoie 
de probe. Cei trei se scărpinară în cap, îşi roaseră unghiile 
şi în cele din urmă recunoscură că noaptea ar fi putut fi un 


247 


sfetnic bun. Deocamdată nu puteau pune la cale 
următoarea mutare fiindcă la momentul respectiv existau 
mai multe ghicitori decât răspunsuri. 


Dormiră puţin, iar la şase şi câteva minute, când se 
întâlniră din nou, ţinând în mână pahare de plastic pline cu 
cafea neagră, erau neraşi şi aveau ochii roşii. Incuiară uşa, 
scoaseră scrisorile le dispuseră pe masa exact aşa cum 
fuseseră înainte de a merge la culcare şi căzură pe gânduri. 

— Cred că trebuie să verificăm căsuţa poştală din Chevy 
Chase, spuse Spicer. E o chestie uşoară, sigură şi de obicei 
rapidă. Trevor a fost în stare s-o facă aproape peste tot. 
Dacă ştim cine o închiriază, primim răspunsuri la o mulţime 
de întrebări. 

— E greu de crezut că un om ca Aaron Lake ar putea 
închiria o căsuţă poştală ca să ascundă asemenea scrisori, 
fu de părere Beech. 

— Nu mai e acelaşi Aaron Lake, zise Yarber. Când a 
închiriat căsuţa poştală şi a început să-i scrie lui Ricky, era 
un simplu congresman, unul din patru sute treizeci şi cinci. 
Nu auzise nimeni de el. Acum lucrurile s-au schimbat cu o 
sută optzeci de grade. 

— Şi tocmai de asta încearcă să pună capăt relaţiei, 
explică Spicer. La ora asta, situaţia e cu totul alta. Are 
infinit mai mult de pierdut. 

Primul pas era să-l pună pe Trevor să facă nişte cercetări 
legate de căsuţa poştală din Chevy Chase. 

Al doilea pas nu era la fel de precis. Cei trei erau 
îngrijoraţi de posibilitatea ca Lake - presupuseseră că Lake 
era Al şi invers - să îşi fi dat seama c-o zbârcise cu 
scrisorile. Avea zeci de milioane de dolari (lucru pe care 
Frăția nu-l trecuse cu vederea) şi putea foarte uşor să pună 
la bătaie o parte din ei ca să-i dea de urmă lui Ricky. Dată 
fiind miza uriaşă, Lake ar fi fost în stare de aproape orice ca 
să-l neutralizeze pe Ricky, în condiţiile în care ar fi sesizat 
greşeala comisă. 


248 


Aşa stând lucrurile, membrii Frăției se gândiră dacă nu 
era mai bine să compună o scrisoare în care Ricky să-l 
implore pe Al să nu-i trântească uşa în nas. Amărâtul avea 
nevoie de prietenie, atâta tot. Scopul unui asemenea mesaj 
era să dea impresia că totul era în regulă şi că nu se 
întâmplase nimic neobişnuit. Cei trei sperau ca Lake să-l 
citească, să se scarpine în cap şi să se întrebe unde 
Dumnezeu ajunsese bileţelul ăla pentru Carol. 

Până la urmă, deciseră că ar fi fost o prostie, fiindcă mai 
există cineva care le citea scrisorile. Până când aflau cine, 
nu puteau să mai rişte să ia legătura cu Al. 

Îşi terminară cafelele şi se îndreptară spre sala de mese. 
Mâncară singuri nişte cereale, fructe şi iaurt - alimente 
sănătoase, fiindcă peste puţin timp aveau să trăiască din 
nou în libertate. Făcură patru ture de pistă în aerul curat al 
dimineţii, într-un ritm convenabil, după care se întoarseră în 
cămăruţa şi se adânciră din nou în gânduri. 

Bietul Lake. Colinda dintr-un stat în altul, însoţit în 
permanenţă de cincizeci de oameni, întârziind la trei 
întâlniri odată, şi având doisprezece asistenţi care-i şopteau 
mereu ceva la ureche. Nu avea timp să gândească singur. 

Pe când Frăția avea toată ziua la dispoziţie - ore întregi 
în care să pună la punct tot felul de planuri şi combinaţii. 
Era o competiţie inegală. 


26 


La Trumble existau două tipuri de telefoane: sigure şi 
nesigure. Teoretic, toate apelurile efectuate pe liniile 
nesigure erau înregistrate şi studiate de nişte spiriduşi pitiţi 
undeva într-o cabină, care nu făceau decât să asculte un 
milion de ore de pălăvrăgeală fără noimă. In realitate, doar 
o jumătate din apeluri erau trase efectiv pe bandă, în mod 
aleatoriu, şi numai cinci la sută ajungeau cu adevărat la 


249 


urechile vreunuia dintre angajaţii închisorii. Nici chiar 
guvernul federal nu era în stare să angajeze un număr 
suficient de mare de spiriduşi care să acopere toate 
convorbirile. 

Despre narcotraficanţi se ştia că îşi dirijau bandele 
vorbind pe linii nesigure. Şefii mafioţi aveau reputaţia că 
ordonau lichidarea rivalilor folosindu-se de acelaşi mijloc de 
comunicare. Probabilitatea surprinderii lor era extrem de 
redusă. 

Liniile sigure erau mai puţine la număr, iar legea spunea 
că erau scutite de filaj. La ele aveau acces doar avocaţii şi 
numai în prezenţa unui paznic postat în apropiere. 

Când în cele din urmă îi veni şi lui Spicer rândul să 
vorbească pe o linie sigură, paznicul avusese grijă să se 
îndepărteze. 

— Biroul de avocatură, răsună formula de întâmpinare 
din lumea liberă. 

— Sunt Joe Roy Spicer, sun de la Trumble şi aş dori să 
vorbesc cu Trevor. 

— Doarme. 

Era unu şi jumătate ziua. 

— Atunci fă bine şi trezește-l pe ticălos, mârâi Spicer. 

— Staţi puţin. 

— Vrei să te grăbeşti? Vorbesc de la telefonul închisorii. 
Joe Roy se uită în jur şi se întreba, nu pentru prima oară, 
peste ce fel de avocat nimeriseră. 

— De ce-ai sunat? fură primele cuvinte ale lui Trevor. 

— N-are-a face. Scoală-te din somn şi pune-te pe treabă. 
Vrem să faci ceva pentru noi, dar repede. 

În clipa aceea, în locuinţa închiriata vizavi de biroul lui 
Trevor lumea se pusese deja în mişcare. Era primul apel de 
la Trumble. 

— Ce anume? 

— Trebuie verificată o căsuţa poştală. Urgent. Şi vrem să 
te duci şi să n-o scapi din ochi. Nu pleca de-acolo până nu 
rezolvi. 

— De ce tocmai eu? 


250 


— Treci la treabă, dar-ar dracii, ai înţeles? S-ar putea să 
fie tunul cel mare. 

— Unde e? 

— Chevy Chase, Maryland. Notează-ţi. Al Konyers, C.P. 
455, Mailbox America, 39380 Western Avenue, Chevy 
Chase. Grijă mare, s-ar putea ca tipul să aibă ceva prieteni 
şi nu m-aş mira să fie deja cineva cu ochii pe căsuţă. la 
bani la tine şi angajează doi detectivi de nădejde. 

— Am foarte mult de lucru. 

— Ştiu şi-mi pare rău că te-am trezit. Fă-o acum, Trevor. 
Pleacă azi. Şi nu te-ntoarce până nu afli cine-a închiriat 
căsuţa. 

— Bine, în regulă. 

Spicer închise, după care Trevor îşi puse picioarele la loc 
pe masă şi păru hotărât să adoarmă din nou. Însă de fapt 
medita asupra situaţiei. După o clipă îi strigă lui Jan să se 
intereseze de zborurile cu destinaţia Washington. 


În paisprezece ani de filaj, Klockner nu mai văzuse atât 
de mulţi oameni supraveghind un individ care făcea atât de 
puţin, îl sună repede pe Deville la Langley, iar apoi falşii 
chiriaşi intrară în acţiune. Era momentul spectacolului cu 
Wes şi Chap. 

Wes trecu strada şi intră pe uşa neunsă şi scorojită a 
biroului domnului L. Trevor Carson, avocat şi consilier. Era 
îmbrăcat cu pantaloni kaki, un jerseu croşetat de mână şi 
tenişi fără şosete, iar când îi adresă obişnuitul simulacru de 
zâmbet, Jan nu-şi dădu seama dacă avea în faţă un localnic 
sau un turist. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă ea. 

— Trebuie neapărat să-l văd pe domnul Carson, spuse 
Wes cu o undă de disperare în glas. 

— Aveţi programare? se interesă ea, ca şi cum şeful 
direct ar fi fost atât de ocupat, încât nici chiar ea nu-i mai 
putea ţine evidenţa întâlnirilor. 

— Aă... nu, e ceva urgent. 


251 


— Este foarte prins, zise secretară, iar Wes aproape că 
auzi hohotele din locuinţa închiriată de peste drum. 

— Vă rog, trebuie să stau de vorbă cu dânsul. Jan îşi dădu 
ochii peste cap şi nu se clinti. 

— In ce problemă? 

— Tocmai mi-am înmormântat soţia, spuse el, cât pe-aci 
să izbucnească în plâns, iar Jan dădu în sfârşit primul semn 
de îmblânzire. 

— Îmi pare rău, zise ea, adăugând în gând: Amărâtul. 

— A murit într-un accident de maşină pe l-95, cum ieşi 
din Jacksonville spre nord. 

Între timp, Jan se ridicase, iar acum chiar regreta că nu 
avea cafea proaspătă. 

— Îmi pare tare rău, repetă ea. Când s-a întâmplat? 

— Acum douăsprezece zile. Un prieten mi l-a recomandat 
pe domnul Carson. 

Halal prieten, fu cât pe-aci să spună Jan. 

— Vreţi o cafea? întreba ea, închizând flaconul cu ojă. 
Acum douăşpe zile, îşi zise apoi în gând. Ca toate 
secretarele de ispravă ale avocaţilor, citea ziarele foarte 
atentă la accidente. Nu se ştia cine putea să intre pe uşa. 

Atâta doar că uşa lui Trevor rămăsese închisă. Până azi. 

— Nu, mulţumesc, spuse Wes. A fost lovită de un camion 
Texaco. Şoferul era beat. 

— Dumnezeule! exclamă Jan, ducându-şi mâna la gură. 

Până şi Trevor s-ar fi putut ocupa de aşa ceva. Chiar aici, 
în secretariat, se iveau posibilităţi serioase de câștig, iar 
tâmpitul ăla stătea la el în cameră şi trăgea la aghioase, cu 
burta plină după prânz. 

— Şeful se ocupă de o depoziţie, zise ea. Să văd dacă pot 
să intru peste el. Staţi jos, vă rog. 

Îi veni să încuie uşa de la intrare, ca să nu aibă pe unde 
să fugă. 

— Mă cheamă Yates. Yates Newman, rosti el, încercând 
s-o ajute. 

— A, da, spuse ea, ieşind grăbită în vestibul. Bătu 
politicos la uşa lui Trevor, iar apoi intră. 


252 


— Scoală-te, boule! şuieră ea printre dinţi, suficient de 
tare ca s-o audă şi Wes de dincolo. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Trevor, ridicându-se şi gata 
să se ia la bătaie. 

De fapt, nu dormea. Tocmai terminase de citit un număr 
vechi din People. 

— Surpriza secolului! Te caută un client. 

— Cine e? 

— Un tip a cărui nevastă a fost câlcată de un camion 
Texaco acum douăşpe zile. Vrea să te vadă imediat. 

— E aici? 

— Da. Greu de crezut, nu? Sunt trei mii de avocaţi în 
Jacksonville, iar nenorocitul dă taman peste tine. Cică te-a 
recomandat un prieten. 

— Ce i-ai zis? 

— Că e cazul să-şi găsească nişte prieteni mai de 
Doamne-ajută. 

— Vorbesc serios, ce i-ai zis? 

— Că te ocupi de o depoziţie. 

— N-am mai avut aşa ceva de opt ani. Du-l cu preşul. 

— Nu te-agita. li fac o cafeluţă, iar tu prefă-te că termini 
ceva foarte important. Ce-ar fi să aranjezi niţel pe-aici? 

— Ai grijă să nu plece. 

— Şoferul de la Texaco era beat, îi spuse Jan, deschizând 
uşa. Măcar de data asta n-o da în bară. 

Trevor înlemni, făcu ochii mari, căsca gura şi mintea 
amorţită se trezi brusc la viaţă. Era vorba de o treime din 
două, patru sau chiar zece milioane, dacă individul fusese 
într-adevăr beat şi se accepta plata despăgubirilor. Ar fi 
vrut să facă măcar puţină ordine pe masa de lucru, dar îi fu 
imposibil să se mişte. 

Wes se uita pe fereastra de la camera din faţă, căutându- 
şi amicii cu privirea. Stătea cu spatele la vestibulul din 
direcţia căruia îi ajungea la urechi dialogul celor doi şi se 
chinuia să rămână serios. Auzi un zgomot de paşi, după 
care Jan îl anunţă: 

— Domnul Carson vă primeşte imediat. 


253 


— Mulţumesc, spuse el încet, fără să se întoarcă. 

Bietul de el, e distrus, îşi zise Jan, intrând apoi în 
bucătăria murdară ca să pună de cafea. 

Depoziţia luă sfârşit cât ai clipi din ochi, iar ceilalţi 
participanţi la discuţie dispărură ca prin minune, fără să 
lase nicio urmă. Wes se lasă condus de secretară la biroul 
înghesuit al lui Trevor, după care se făcură prezentările. Jan 
aduse cafea proaspătă, iar după plecarea ei Wes formulă o 
cerere neobişnuită. 

— Aveţi pe-aici vreun loc unde se poate comanda un 
latte mai tare? 

— Sigur, cum să nu, răspunse Trevor, dând impresia că 
vrea să rostească toate cuvintele simultan. Există un local 
căruia-i zice Beach Java la două străzi de-aici. 

— Aţi putea s-o trimiteţi pe secretară să-mi aducă unul? 
Bineînţeles. Orice! 

— Fireşte. Normal sau mare? 

— Normal. 

Trevor o zbughi din birou, iar după câteva secunde Jan 
dădu buzna pe uşa de la intrare şi o luă la fugă pe stradă. 
După ce dispăru din vedere, Chap ieşi din locuinţa 
închiriată şi se apropie de biroul lui Trevor. Uşa de la intrare 
era încuiată şi îi veni de hac cu o cheie pe care-o avea la el. 
După ce intră puse zăvorul, în aşa fel încât biata Jan să urce 
şi să nu poată intra, opărindu-se cu /atte-ul fierbinte. 

Chap străbătu vestibulul pe furiş şi intră pe neaşteptate 
în biroul avocatului. 

— Pardon, vă rog, spuse Trevor. 

— E-n regulă, e cu mine, rosti Wes. 

Chap închise şi încuie uşa, după care scoase un pistol de 
calibrul 0,9 din haină şi aproape că-l îndreptă spre bietul 
Trevor, căruia îi ieşiră ochii din cap şi îi îngheţă inima în 
piept. 

— Ce... reuşi să îngaime avocatul cu o voce sugrumată 
de frică. 

— Taci din gură, bine? spuse Chap, întinzându-i pistolul 
lui Wes, care stătea jos. 


254 


Ochii speriaţi ai lui Trevor urmăriră arma care fu pasată 
de la unul la altul, după care dispăru. Ce-am făcut? se 
întrebă el. Cine-s hănarălăii ăştia? Mi-am plătit toate 
datoriile la pariuri. 

Se mulţumi să-şi ţină gura, ştiind că trebuia să le facă pe 
plac celor doi. 

Chap se sprijini de perete, foarte aproape de Trevor, de 
parcă ar fi fost gata să-i sară la beregată dintr-o clipă în 
alta. 

— Avem un client, începu el. Un om bogat, care s-a trezit 
vârât în şmecheria pusă la cale de tine şi de Ricky. 

— Dumnezeule, murmura avocatul, pradă celui mai urât 
dintre coşmaruri. 

— Ideea e grozavă, aprecie Wes. Să-i tapezi pe diverşi 
homosexuali bogaţi, care au un secret numai al lor. Şi să 
ştii precis că n-au cum să se plângă. Ricky e oricum în 
închisoare, ce-ar mai avea de pierdut? 

— E aproape perfect, spuse Chap. Până când agăţi pe 
cine nu trebuie, exact aşa cum ai făcut mătăluță. 

— Nu e şmecheria mea, rosti Trevor, cu o voce aflată cu 
două octave peste normal şi cu ochii căutând în continuare 
pistolul. 

— Aşa e, dar n-ar avea cum să funcţioneze fără tine, nu? 
întrebă Wes. Trebuie să existe un avocat corupt care să 
ducă şi să aducă scrisorile. lar Ricky are nevoie de cineva 
care să depună banii unde trebuie şi să facă diverse 
investigații. 

— Nu sunteţi poliţişti, aşa e? întrebă Trevor. 

— Nu, lucrăm pentru cineva, răspunse Chap. 

— Fiindcă dacă sunteţi poliţişti, n-aş mai scoate o vorbă 
de-acum încolo. 

— Linişteşte-te, nu suntem. 

Între timp Trevor reîncepuse să respire şi să gândească, 
şi deşi prima dintre aceste activităţi se desfăşura mai 
repede, pregătirea profesională îi veni în ajutor. 

— Cred c-o să vă înregistrez, spuse el. În caz că totuşi 
sunteţi poliţişti. 


255 


— Am zis că nu suntem. 

— N-am încredere în poliţie şi-n special în FBI. Ştiu că 
agenţii ăştia au obiceiul să dea buzna aşa că voi, să agite 
un pistol şi să jure că nu sunt agenţi. Şi cum nu-mi plac 
poliţiştii, ceva îmi spune c-o să vă înregistrez. 

Fii pe pace, prietene, le veni să spună celor doi. Totul era 
înregistrat pe o peliculă color ultimul tip, cu ajutorul unei 
video-camere miniaturale din tavan, aflată la un metru şi 
ceva de locul unde se găseau cei trei. In plus, peste tot în 
biroul lui Trevor fuseseră montate microfoane, aşa că ori de 
câte ori sforăia, râgâia sau îşi pocnea degetele, cineva de 
vizavi îl auzea. 

Pistolul apăru din nou. Wes îl ţinu cu ambele mâini şi-l 
studie cu grijă. 

— Nu înregistrezi nimic, zise Chap. Cum ţi-am spus deja, 
lucrăm în interes personal. lar la ora asta dictăm regulile. 

Se mai apropie cu un pas de perete. Trevor îl privi cu un 
ochi, urmărindu-l pe Wes, cu celălalt. 

— Adevărul e c-am venit în bună pace, rosti Chap. 

— Şi ţi-am adus nişte bani, completa Wes, lăsând din nou 
afurisitul ăla de pistol din mână. 

— Bani pentru ce? întreba Trevor. 

— Vrem să treci de partea noastră. Să apelăm la 
serviciile tale. 

— De ce? 

— Ca să ne ajuţi să ne protejăm clientul, îl lămuri Chap. 
Uite cum vedem noi lucrurile. Eşti complice la o escrocherie 
coordonată dintr-o închisoare federală, iar noi te-am 
descoperit. Putem să vorbim cu FBl-ul ca să te-nhaţe şi pe 
tine, şi pe clientul tău, după care ai avea de stat la zdup 
vreo treizeci de luni, poate chiar la Trumble, unde te-ai 
potrivi de minune. Ai fi exclus automat din barou, ceea ce 
înseamnă că ai pierde tot ce se află aici, continua Chap, 
îmbrăţişând cu un gest degajat talmeş-balmeşul, praful şi 
teancurile de dosare neatinse de ani de zile care se aflau în 
birou. 

Wes preluă ştafeta la momentul oportun. 


256 


— Suntem gata să mergem la FBI chiar în clipa asta şi 
probabil c-am reuşi să oprim corespondenţa să plece de la 
Trumble. lar clientul nostru n-ar mai fi pus în situaţii 
neplăcute. Dar există un risc pe care ne-a spus că nu vrea 
să şi-l asume. Dacă Ricky mai are pe cineva tot la Trumble 
sau în libertate, cineva de care încă n-am reuşit să dăm şi 
prin care îl dă în vileag pe client drept răzbunare? 

Chap începuse deja să clatine din cap. 

— E prea riscant. Mai bine lucrăm cu tine, Trevor. Mai 
bine te cumpărăm şi punem cruce escrocheriei chiar din 
biroul ăsta. 

— Nu pot fi cumpărat, spuse Trevor, nu foarte 
convingător. 

— Atunci te închiriem pentru o perioadă, ce zici? făcu 
Wes. Nu sunt toţi avocaţii închiriaţi cu ora? 

— Aşa o fi, dar îmi cereţi să-mi trădez un client. 

— Clientul tău e un borfaş dintr-o închisoare federală 
care comite delict după delict. lar tu eşti la fel de vinovat ca 
el. Hai să nu mai facem pe incoruptibilii. 

— Când eşti delincvent, rosti Chap pe un ton grav, pierzi 
privilegiile care li se cuvin celor cinstiţi. Nu ne mai ţine 
predici. Ştim că singurul lucru care contează e mărimea 
sumei. 

Preţ de o clipă, Trevor nu se mai gândi nici la pistol, nici 
la permisul de liberă practică atârnat puţin cam strâmb pe 
peretele din spatele lui. Aşa cum se obişnuise să facă ori de 
câte ori avea de înfruntat o nouă neplăcere provocată de 
propria meserie, închise ochii şi visă la goeletă de 
treisprezece metri, ancorată în apa caldă şi lină a unui golf 
izolat, la fetele care făceau plajă fără sutien la nicio sută de 
metri de el şi la paharul din care sorbea tihnit pe punte, 
îmbrăcat la rândul lui sumar. Se păru că simte apa sărată şi 
briza mângâietoare, având pe buze gustul romului, iar în 
urechi chicotelile fetelor. 

Deschise ochii şi încerca să-şi fixeze privirea asupra lui 
Wes, aflat de partea cealaltă a mesei de lucru. 

— Cine-i clientul vostru? întrebă el. 


257 


— Nu aşa repede, spuse Chap. Întâi hai să facem târgul. 

— Ce târg? 

— Noi îţi dăm bani, iar tu începi să lucrezi ca agent dublu. 
Vrem să avem acces la toate. |ţi punem un microfon mic 
când te duci să-l vezi pe Ricky. Cercetăm toată 
corespondenţa. lar tu nu faci nicio mişcare fără să discuţi 
mai întâi cu noi. 

— De ce nu plătiţi suma extorcată? întrebă Trevor. Ar fi 
mult mai uşor. 

— Ne-am gândit şi la asta, zise Wes. Dar Ricky nu-i 
cinstit. Dacă îi dăm banii, cere mai mult. Şi tot aşa. 

— Nu, n-ar face-o. 

— Zău? Şi cu Quince Garbe din Bakers, lowa, cum 
rămâne? O, Doamne, îşi zise Trevor, fiind pe punctul de-a 
se văicări cu voce tare. Cât de mult ştiau? Oricât se strădui, 
izbuti doar să îngaime: 

— Asta cine mai e? 

— Haida-de, Trevor, spuse Chap. Ştim unde anume în 
Bahamas sunt ascunşi banii. Am aflat de Boomer Realty şi 
de contul tău modest, care la ora asta are aproape şapte 
sute de mii de dolari. 

— Am săpat cât ne-au ţinut cazmalele, Trevor, interveni 
Wes exact când trebuia. 

Avocatul era obligat să-şi mişte capul în permanenţă, ca 
la un meci de tenis. 

— Numai că acum am dat peste ceva foarte tare. De-aia 
avem nevoie de tine. 

La drept vorbind, lui Trevor nu-i plăcuse niciodată de 
Spicer. Era un omuleţ cu un sloi în loc de inimă, dat naibii şi 
antipatic, care avusese tupeu să-i micşoreze procentul. 
Beech şi Yarber erau de treabă, dar nu aveau încotro. 
Existau foarte puţine opţiuni. 

— Cât? întreba el. 

— Clientul nostru e gata să plătească o sută de mii de 
dolari bani gheaţă, spuse Chap. 

— Cred şi eu că bani gheaţă, ripostă Trevor. Dar o sută 
de mii sună a glumă proastă. Atâta e prima tranşă a lui 


258 


Ricky. Prestigiul meu merită mult mai mult decât o sută de 
mii. 

— Două sute de mii, oferi Wes. 

— Uite cum facem, zise Trevor, încercând din răsputeri 
să-şi domolească bătăile inimii. Cât valorează îngroparea 
definitivă a secretului pentru clientul vostru? 

— Eşti dispus să-l îngropi definitiv? întrebă Wes. 

— Da. 

— Stai puţin, spuse Chap, scoțând un telefon mic din 
buzunar. Apăsă pe nişte taste în timp ce deschidea uşa şi 
intră în vestibul, după care îngâna câteva propoziţii pe care 
Trevor nu reuşi să le audă. Wes se uita la un perete, pe 
când pistolul stătea cuminte lângă scaunul lui. Avocatul nu 
izbuti să-l vadă, cu toate că se strădui. 

Chap se întoarse şi se uită fix la Wes, ca şi cum 
sprâncenele şi ridurile lui ar fi putut transmite un mesaj 
crucial. Trevor profită de acea scurtă ezitare şi se băgă în 
vorbă. 

— Cred că merită un milion de dolari, estimă el. S-ar 
putea să fie ultimul meu caz. Îmi cereţi să divulg informaţii 
confidenţiale despre un client, ceea ce pentru un avocat e 
nebunie curată. Dacă se află, sunt exclus din barou cât ai 
zice peşte. 

Excluderea ar fi fost un pas înainte pentru bătrânul 
Trevor, însă Wes şi Chap se abţinură de la comentarii. O 
discuţie despre cât de valoros era permisul de liberă 
practică al avocatului nu putea duce la nimic bun. 

— Clientul nostru o să plătească un milion de dolari, 
anunţă Chap. 

lar pe Trevor îl apucă râsul. Nu se putu abţine. Chicoti ca 
şi cum ar fi auzit poanta anului, iar chiriaşii de vizavi 
hohotiră şi ei la auzul râsetelor lui. 

Pe urmă reuşi să se controleze. Se opri din chicotit, dar 
nu-şi putu şterge zâmbetul de pe chip. Un milion de dolari. 
Bani gheaţă. Neimpozabili. Ascunşi afară, într-o altă bancă, 
bineînţeles, departe de mâna lungă a Fiscului şi a celorlalte 
agenţii ale guvernului. 


239 


Apoi izbuti să-şi compună o încruntătură avocăţească, 
vag ruşinat de felul neprofesionist în care reacţionase. 
Tocmai era pe punctul de a spune ceva important, când din 
faţă se auziră trei bătăi puternice în geamul de la uşă. 

— A, da, făcu el. Asta cred că-i cafeaua. 

— Trebuie să plece, spuse Chap. 

— O trimit acasă, acceptă Trevor, ridicându-se pentru 
prima oară şi simțind o uşoară ameţeală. 

— Nu aşa. Definitiv. Dă-o afară din birou. 

— Cât de mult ştie? se interesa Wes. 

— E proastă ghem, spuse Trevor radiind. 

— Face parte din înţelegere, decise Chap. Zboară chiar în 
clipa asta. Avem multe de vorbit şi numai de ea nu ne arde. 

Bătăile în uşă se înteţiră. Jan descuiase uşa, dar nu putea 
s-o deschidă din cauza lanţului de siguranţă. 

— Trevor! Eu sunt! strigă ea prin crăpătura de şase-şapte 
centimetri. 

Avocatul străbătu agale vestibulul, scărpinându-se în cap 
şi alegându-şi cuvintele. Se opri în faţa ei, cu o expresie 
derutată, sesizabilă şi de dincolo de geam. 

— Deschide mai repede, mârâi Jan. Cafeaua e fierbinte. 

— Vreau să te duci acasă, spuse el. 

— De ce? 

— De ce? 

— Da, de ce? 

— Păi fiindcă... aa... 

Preţ de o clipă nu ştiu ce să-i spună, dar apoi gândul îi 
fugi la bani. Plecarea ei era una dintre condiţiile înţelegerii. 

— Fiindcă te-am dat afară, zise el. 

— Ce?! 

— Am spus că te-am dat afară! urlă Trevor destul de tare 
ca să-l audă şi prietenul lui din spate. 

— Nu poţi să mă dai afară! Imi eşti dator o groază de 
bani. 

— Nu-ţi sunt dator cu nimic! 

— Şi cu mia de dolari restanţă de la salariu cum rămâne? 
La ferestrele locuinţei închiriate apărură mai multe chipuri 


260 


protejate de jaluzelele rărite uşor. Vocile celor doi se 
auzeau şi pe stradă. 

— Eşti nebună! se stropşi Trevor. Nu-ţi datorez nici cât 
negru sub unghie! 

— O mie patruzeci de dolari, mai precis! 

— Nu eşti întreagă la minte. 

— Ticălosule ce eşti! Stau aici de opt ani pe salariul 
minim, iar acum când în sfârşit faci rost de-un caz baban, 
mă dai afară. Asta faci, Trevor? 

— Cam aşa ceva. Acum cară-te! 

— Deschide uşa, laşule! 

— Pleacă, Jan! 

— Mai întâi să-mi iau lucrurile! 

— Vino mâine. Acum am treabă cu domnul Newman. 
Rostind aceste cuvinte, Trevor făcu un pas înapoi. Văzând 
că nu voia să deschidă, secretara cedă nervos. 

— Jigodie împuţită! zbieră ea din rărunchi, după care 
aruncă paharul de /atte în mijlocul uşii. 

Geamul rezistă, deşi zăngăni serios, şi fu acoperit 
instantaneu de un lichid maroniu şi vâscos. 

Aflat în siguranţă înăuntru, Trevor tresări şi asistă îngrozit 
la felul în care femeia aceea pe care o cunoştea atât de 
bine îşi pierdea minţile. leşi ca o vijelie, roşie la faţa şi 
înjurând, şi făcu vreo câţiva paşi, până când o piatră îi 
atrase atenţia. Era o rămăşiţă a unui proiect de 
înfrumusețare cu bani puţini, o iniţiativă pe care avocatul o 
aprobase la insistenţele ei. Puse mâna pe ea, strânse din 
dinţi, mai slobozi nişte înjurături şi abia după aceea o 
azvârli în direcţia uşii. 

Până atunci Wes şi Chap reuşiseră de minune să rămână 
sobri, dar când pietroiul zbură prin geamul uşii îi apucă 
râsul pe amândoi. 

— Demento! urmă Trevor. 

Cei doi agenţi râseră din nou şi se feriră să se uite unul la 
altul, străduindu-se să redevină serioşi. 

Apoi se lăsă liniştea. In camera unde se afla secretariatul 
se instală pacea. 


261 


Trevor îşi făcu apariţia în pragul biroului, nevătămat şi 
fără contuzii vizibile. 

— Îmi pare rău, spuse el încet şi se apropie de scaun. 

— Ai păţit ceva? 

— Nu, nicio problemă. Ce zici de-o cafea simplă? îl 
întrebă el pe Wes. 

— Las-o baltă. 

Detaliile fură puse la punct în timpul prânzului pe care 
Trevor insista să-l ia împreună la Pete's. Găsiră o masă în 
spate, lângă jocurile electronice. Wes şi Chap ţineau enorm 
la intimitate, dar îşi dădură seama în scurt timp că nu-i 
ascultă nimeni, fiindcă oamenii nu veneau la Pete's ca să 
facă afaceri. 

Trevor dădu pe gât trei beri la cartofii prăjiţi. Ceilalţi doi 
băură sucuri şi mâncară chiftele. 

Avocatul voia toţi banii în mână înainte de a-şi trăda 
clientul. Conveniră să-i aducă o sută de mii bani gheaţă 
după-amiază şi să înceapă imediat transferarea restului în 
cont. Trevor ceru o altă bancă, însă cei doi insistară să 
rămână la Geneva Trust din Nassau. li asigurară că accesul 
lor se limita la studierea contului şi că nu puteau să umble 
la depuneri. In plus, banii aveau să fie transferați spre 
seară. Dacă treceau la altă bancă, putea să dureze o zi sau 
două. Ambele părţi erau nerăbdătoare să bată palma. Wes 
şi Chap doreau protecţie deplină şi imediata pentru clientul 
pe care-l reprezentau. Trevor ţinea să-şi capete averea. 
După trei beri, începu deja s-o cheltuiască. 

Chap plecă mai devreme ca să aducă banii. Avocatul mai 
comandă o bere pentru drum, iar apoi se sui în maşina lui 
Wes pentru o plimbare în jurul oraşului. Plănuiseră să-l 
repereze pe Chap într-un loc stabilit de comun acord şi să 
intre în posesia banilor. In timp ce mergeau spre sud pe 
autostrada AIA, de-a lungul plajei, Trevor se trezi vorbind. 

— E uimitor, spuse el, cu ochii feriţi de o pereche de 
ochelari de soare ieftini şi cu capul sprijinit de tetieră. 

— Ce anume? 


262 


— La ce riscuri sunt dispuşi să se expună oamenii. 
Clientul tău, de pildă. Un tip bogat. Ar fi putut să-i plătească 
pe toţi tinerii pe care şi i-ar fi dorit, dar a răspuns la un 
anunţ dintr-o revistă pentru homosexuali şi a început să-i 
scrie cuiva pe care nu-l cunoştea deloc. 

— Nu pricep, recunoscu Wes, şi pentru câteva secunde 
cei doi bărbaţi cu obiceiuri sexuale normale se simţiră 
legaţi de aceleaşi sentimente. Dar nu-i treaba mea să pun 
întrebări. 

— Probabil că necunoscutul tentează mai mult, zise 
Trevor şi mai luă o gură de bere. 

— Te pomeneşti. Cine-i Ricky? 

— Îţi spun după ce mă văd cu banii. Care dintre ei e 
clientul vostru? 

— Care dintre ei? De câte victime vă ocupați la ora asta? 

— Ricky a fost foarte prins în ultima vreme. Cred că a 
băgat în probe cam douăzeci. 

— Pe câţi i-aţi jupuit deja? 

— Doi sau trei. E o treabă destul de tâmpită. 

— Cum de te-ai lăsat târât? 

— Sunt avocatul lui Ricky. E pe cât de isteţ, pe atât de 
plictisit, şi i-a venit ideea să-i strângă cu uşa pe 
homosexualii care se feresc de lume. Contrar propriei 
voințe, am intrat şi eu în horă. 

— E homosexual? întreba Wes. 

Agentul ştia numele nepoților lui Beech, grupă sangvină 
a lui Yarber şi identitatea fostului partener din Mississippi al 
soţiei lui Spicer. 

— Nu, răspunse Trevor. 

— Atunci e sonat. 

— Nu, e un tip cumsecade. la zi, cine-i clientul vostru? 

— Al Konyers. 

Trevor dădu din cap şi încercă să-şi aducă aminte câte 
scrisori intermediase între Ricky şi Al. 

— Ce coincidenţă. Tocmai aveam de gând să mă duc la 
Washington şi să văd cum stă treaba cu domnul Konyers. 
Nu e numele lui adevărat, bineînţeles. 


263 


— A, sigur. 

— Ştii cum îl cheamă de fapt? 

— Nu. Am fost angajaţi de nişte oameni de-ai lui. 

— Ce interesant. Ilnseamnă că niciunul dintre noi nu-l 
cunoaşte pe adevăratul Al Konyers? 

— Exact. Şi sunt sigur că aşa o să fie şi de-acum încolo. 
Trevor arătă cu degetul un magazin cu diverse şi spuse: 

— Opreşte acolo. Trebuie să-mi iau o bere. 

Wes aşteptă lângă pompa de benzină. Se stabilise că 
agenţii nu aveau să spună nimic despre excesul de băutură 
până când avocatul nu îşi încasa banii şi nu le dezvăluia tot. 
Aveau să închege nişte raporturi bazate pe încredere, şi 
abia după aceea aveau să încerce cu duhul blândeții să-l 
facă să stea mai mult treaz. Ultimul lucru de care aveau 
nevoie era ca Trevor să semneze condica zilnic la Pete's, să 
bea până nu mai putea şi să-şi dea drumul la gură. 


Chap aştepta într-o maşină închiriată care semăna cu a 
lor, în faţa unei curăţătorii chimice situate la opt kilometri 
sud de Ponte Vedra Beach. Îi înmână o servietă ieftină şi nu 
foarte voluminoasă lui Trevor şi zise: 

— Sunt toţi. O sută de mii. Ne-ntâlnim la birou. 

Trevor nu-l auzi. Deschise servieta şi începu să numere 
banii. Wes întoarse maşina şi o îndreptă cu faţa spre nord. 
În servietă se găseau zece teancuri a câte zece mii de 
dolari, în bancnote de o sută. 

Avocatul închise servieta şi se instală pe locul lui din 
maşina. 


27 


Prima sarcină a lui Chap ca nou asistent al lui Trevor fu 
să organizeze camera din faţă şi să înlăture orice urmă a 
prezenţei feminine de până atunci. Puse lucrurile lui Jan 
într-o cutie de carton, îngrămădind laolaltă rujuri, pile de 

264 


unghii, bomboane cu alune şi câteva romane de mâna a 
şaptea. Dădu peste un plic în care se găseau optzeci de 
dolari şi ceva mărunţiş, pe care îi luă şeful, care spuse că 
oricum nu era cine ştie ce sumă. 

Chap înveli fotografiile secretarei în nişte pagini vechi de 
ziar şi le aşeză cu grijă într-o altă cutie, la un loc cu 
flecuşteţele casabile care se găsesc pe mai toate birourile. 
li copie agenda cu programări, ca să ştie cine trebuia să-şi 
facă apariţia pe viitor. Constată, fără să se mire, că afluenţa 
de clienţi era extrem de redusă. La orizont nu se profila 
nicio prezentare în instanţă. Două întâlniri la birou pentru 
săptămâna în curs, alte două săptămâni viitoare şi gata. In 
timp ce studia calendarul, Chap îşi dădu seama repede că 
Trevor o lăsase mai moale cam de când începuseră să vină 
banii de la Quince Garbe. 

Agenţii ştiau că în ultimele săptămâni avocatul pariase 
(şi probabil băuse) din ce în ce mai mult. In câteva rânduri 
Jan le spusese la telefon unor prieteni că şeful ei stătea mai 
mult la Pete's decât la birou. 

Pe când Chap îşi făcea de lucru în camera din faţă, 
împachetând lucrurile secretarei, rearanjându-i masa de 
lucru, ştergând praful, dând cu aspiratorul şi aruncând 
revistele vechi, telefonul mai suna din când în când. 
Conform fişei postului, trebuia să se ocupe şi de el, aşa că 
ţinea aproape. Majoritatea apelurilor erau pentru Jan, iar el 
le explica politicos că secretara nu mai lucra acolo. 
Sentimentul general al celor care sunau părea concentrat în 
două cuvinte: „Bravo ei”. 

Un agent îmbrăcat în hainele de lucru ale unui tâmplar 
veni încă din primele zile ca să înlocuiască uşa de la intrare. 
Trevor se minuna în faţa eficienţei lui Chap. 

— Cum de-ai găsit pe cineva atât de repede? întrebă el. 

— Trebuie doar să te uiţi în Pagini Aurii, răspunse Chap. 
Un alt agent, de data asta în rol de lăcătuş, apăru după 
tâmplar şi schimbă toate încuietorile din clădire. 

Înțelegerea dintre ei prevedea printre altele ca Trevor să 
nu se vadă cu niciun client nou cel puţin pe durata 


265 


următoarelor treizeci de zile. Avocatul se împotrivise din 
răsputeri, de parcă ar fi avut de păstrat o reputaţie stelară. 
Îi invocase pe toţi cei care ar fi putut avea nevoie de 
ajutorul lui. Insă agenţii ştiau cât de puţin avusese de lucru 
în ultima lună, aşa că insistaseră până izbutiseră să-l 
convingă. Voiau să nu fie deranjaţi. Chap îi sună pe clienţii 
deja programaţi şi-i informă că domnul Carson era în 
instanţă în ziua când ar fi trebuit să se prezinte la dânsul la 
birou. Nu putea să facă reprogramări, adaugă el, 
promiţându-le în schimb că avea să-i sune la primul răgaz. 

— N-am ştiut că mai pledează, spuse unul dintre ei. 

— Cum să nu, zise Chap. E un caz foarte important. După 
cercetarea atentă a listei, rămase un singur caz în care 
vizita la birou nu putea fi evitată. Era o problemă legată de 
neplata pensiei alimentare, iar Trevor o reprezentase pe 
femeia în cauză timp de trei ani. Nu putea să-i facă vânt 
fără explicaţii. 

La rândul ei, Jan trecu pe acolo ca să facă scandal şi veni 
însoţită de un soi de prieten. Era un tânăr aţos, cu ţăcălie, 
pantaloni de poliester, cămaşă albă şi cravată, iar Chap 
presupuse că vindea maşini la mâna a doua. Fără îndoială 
că i-ar fi uşor să-l snopească pe avocat, dar nu voia să aibă 
de-a face cu Chap. 

— Aş dori să vorbesc cu Trevor, spuse Jan, trecând în 
revistă schimbările de pe fosta ei masă de lucru. 

— Îmi pare rău. Are o întâlnire. 

— Tu cine dracu' eşti? 

— Asistentul. 

— Aha. Ai grijă şi spune-i să-ţi dea banii înainte. 

— Mulţumesc. Aveţi toate lucrurile în cutiile alea două 
de-acolo, rosti Chap, arătându-le cu degetul. 

Jan observă că pe rafturile unde stăteau revistele se 
făcuse ordine, coşul fusese golit, iar mobila lustruită. 
Mirosea a dezinfectant, ca şi cum locul pe care-l ocupase 
cândva tocmai ieşise din carantină. Nu mai era dorită. 

— Spune-i lui Trevor că mai are să-mi plătească o mie de 
dolari restanţe din salarii, zise ea. 


266 


— O să-i spun, promise Chap. Altceva? 

— Da, clientul ăla de ieri, Yates Newman. Anunţă-l pe 
Trevor că m-am uitat în ziare. În ultimele două săptămâni 
n-a existat niciun accident mortal pe 1-95. Şi nimic în 
evidenţele poliţiei despre o femeie pe care s-o cheme 
Newman şi care să fi fost ucisă. E ceva în neregulă. 

— Vă mulţumesc. O să-l anunţ. 

Jan se mai uită în jur pentru ultima dată şi pufni când 
dădu cu ochii de uşa schimbată. Prietenul ei se uita fioros la 
Chap, de parcă ar fi vrut să-l facă bucăţi, dar avu grijă să se 
îndrepte prevăzător spre ieşire. Cei doi plecară fără să 
spargă nimic şi ajunseră pe trotuar, fiecare cu o cutie în 
braţe. 

Chap îi urmări cu privirea, după care începu să se 
pregătească pentru marea provocare a prânzului. 


Cu o seară înainte, luaseră cina în apropiere, la un 
restaurant pescăresc deschis recent şi aflat la două 
cvartale de Sea Turtle Inn. Date fiind dimensiunile porţiilor, 
preţurile erau extraordinare, motiv pentru care Trevor, cel 
mai nou milionar din Jacksonville, insistase să ia masa 
acolo. Bineînţeles că făcea cinste şi într-adevăr nu se uită la 
bani. Se îmbăta după primul martini şi nu mai ţinu minte ce 
voia să mănânce. Wes şi Chap îi explicară că aveau un 
client care nu le dădea voie să bea. Rămaseră la apă plată, 
dar avură grijă să-i umple mereu paharul avocatului. 

— Eu unul mi-aş găsi alt client, spuse acesta, râzând de 
propria glumă. Păi înseamnă că trebuie să beau eu pentru 
toţi, constată el la jumătatea mesei şi uni vorba cu fapta. 

Spre marea lor uşurare, agenţii descoperiră că era un 
betiv docil. Îi turnară întruna în pahar, ca să vadă cât putea 
să ducă. Trevor deveni tot mai tăcut şi se lăsă din ce în ce 
mai jos în scaun, iar după desert îi lăsa ospătarului un 
bacşiş de trei sute de dolari. Ceilalţi doi îl ajutară să se suie 
în maşina şi-l duseră acasă. 

Avocatul adormi strângându-şi noua servietă la piept. 
Când Wes stinse lumina, stătea pe pat îmbrăcat cu 


267 


pantalonii şifonaţi şi cămaşa albă de bumbac, cu papionul 
desfăcut şi cu pantofii în picioare, sforăind de mama focului 
şi cu braţele încleştate pe servietă. 

Transferul se produsese la cinci fără câteva minute, iar 
banii erau la locul lor. Klockner le spusese să-l îmbete, să 
vadă cum se comporta, iar dimineaţa să se apuce de lucru. 

La şapte şi jumătate cei doi se întoarseră la el acasă, 
descuiară uşa cu o cheie care era a lor şi-l găsiră cam la fel 
cum îl lăsaseră. Un pantof era pe podea, iar el era culcat 
într-o parte, ţinând servieta lângă corp ca pe o minge de 
fotbal. 

— Hai! Să mergem! strigă Chap, în timp ce Wes aprindea 
lumina, trăgea jaluzelele şi făcea cât mai mult zgomot cu 
putinţă. 

Spre cinstea lui, Trevor se ridică anevoie din pat, dădu 
fuga la baie, făcu un duş rapid şi după douăzeci de minute 
intră în camera cu alt papion şi ca scos din cutie. Avea ochii 
puţin umflaţi, dar zâmbea şi era hotărât să ia viaţa în piept. 

Milionul de dolari îi fu de mare folos. Niciodată în viaţă nu 
se trezise atât de repede din mahmureală. 

Mâncară pe fugă o brioşă şi băură o cafea tare la Beach 
Java, iar apoi trecură viguros la treabă în birouaş. Pe când 
Chap se ocupa de partea din faţa, Wes îl tinu pe Trevor la 
masa de lucru. 

Anumite lucruri se lămuriseră încă din timpul cinei. 
Numele membrilor Frăției fuseseră divulgate într-un târziu 
de Trevor, iar Wes şi Chap mimaseră surpriza cum nu se 
poate mai autentic. 

— Trei judecători? repetaseră ei la unison, dând impresia 
că nu le venea să creadă. 

Trevor zâmbise şi dăduse din cap cu mândrie, ca şi cum 
el şi numai el ar fi fost arhitectul unei urzeli concepute cu 
atâta artă. Voia să-i facă să creadă că fusese suficient de 
isteţ şi de abil ca să convingă trei foşti judecători să piardă 
o groază de timp trimițând scrisori unor homosexuali 
singuratici, în aşa fel încât el, Trevor, să capete automat o 
treime din câştiguri. Era un geniu, ce mai. 


268 


Alte câteva lucruri rămăseseră neclare, iar Wes era 
hotărât să-l ţină pe avocat sub cheie până primea toate 
răspunsurile. 

— Hai să vorbim despre Quince Garbe, spuse el. Căsuţa 
lui poştală a fost închiriată pe numele unei firme-fantomă. 
Cum ai reuşit să-i afli identitatea reală? 

— A fost simplu, răspunse Trevor, mândru nevoie mare. 
Nu era doar genial, ci şi foarte bogat. leri dimineaţă se 
trezise cu dureri de cap şi rămăsese o jumătate de oră în 
pat, făcându-şi griji pentru banii pierduţi la pariuri, pentru 
contactul tot mai slab pe care-l avea cu meseria de avocat 
şi pentru dependenţa sporită de membrii Frăției şi de 
şmecheria pe care-o puseseră la cale. După douăzeci şi 
patru de ore, durerea de cap se accentuase, dar milionul de 
dolari i-l alinase pe loc. 

Era euforic, ameţit de beţia succesului şi nerăbdător să 
termine ce avea de făcut, ca să-şi vadă de viaţa lui. 

— Am găsit un detectiv particular în Des Moines, zise el, 
bând cafea şi stând cu picioarele pe masă, unde le era 
locul. l-am trimis un cec de o mie de dolari. A stat două zile 
la Bakers... ai fost vreodată acolo? 

— Da. 

— Mi-a fost teamă să nu trebuiască să mă duc eu. 
Şmecheria merge mai bine dacă-ţi pică un barosan plin de 
parale. Plăteşte oricât, numai să-ţi ţii gura. Oricum, 
detectivul ăsta a găsit o lucrătoare de la poştă căreia i-ar fi 
prins bine nişte bani. Divorţată, o droaie de copii, o rablă de 
maşină, un apartament puchinos, ceva de genul ăsta. A 
sunat-o seara şi i-a spus că-i dă cinci sute de dolari bani 
gheaţă la schimb cu numele celui care a închiriat căsuţa 
poştală 788 pe numele CMT Investments. A doua zi 
dimineaţă i-a telefonat la poştă. S-au întâlnit într-o parcare 
când femeia a ieşit în pauza de masă. l-a păsat o hârtie cu 
numele lui Quince Garbe, iar el i-a dat în schimb un plic cu 
cinci bancnote de câte o sută. Nici n-a vrut să ştie cine e. 

— Asta-i metoda standard? 


269 


— În cazul lui Garbe a mers. La Curtis Gates, tipul din 
Dallas, al doilea pe care l-am tras în piept, a fost ceva mai 
greu. Detectivul pe care l-am angajat n-a găsit pe niciun 
angajat dispus să vorbească, aşa c-a trebuit să facă de 
planton trei zile lângă oficiul poştal. A trebuit să scot o mie 
opt sute de dolari, dar până la urmă l-a văzut şi i-a luat 
numărul de la maşină. 

— Cine urmează? 

— Probabil că individul ăsta din Upper Darby, 
Pennsylvania, îşi zice Brant White şi pare putred de bogat. 

— Ai citit vreodată scrisorile? 

— Niciodată. Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu ce scrie în 
ele. Când băieţii sunt gata să atace pe cineva, îmi spun să 
stau cu ochii pe căsuţa poştală şi să le fac rost de numele 
adevărat al respectivului. Asta dacă prietenul prin 
corespondenţă are un nume fals, aşa ca domnul Konyers, 
clientul tău. Te-ar apuca durerea de cap dac-ai şti câţi îşi 
dau numele pe bune. De necrezut. 

— Ştii când trimit scrisorile de extorcare? 

— Sigur. Mă anunţă, ca să vorbesc cu cei de la banca din 
Bahamas şi să le spun că e posibil să aibă de operat un 
transfer. Banca ia legătura cu mine imediat după ce intră 
banii-n cont. 

— Povesteşte-mi despre Brant White ăsta din Upper 
Darby, ceru Wes. 

Umplu pagină după pagină de însemnări, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu-i scape ceva. În casa de vizavi, fiecare cuvânt 
fu înregistrat pe patru aparate diferite. 

— Sunt gata să-l ardă, atâta ştiu. Individul pare să aibă 
ardei sub coadă, fiindcă n-au apucat să schimbe mai mult 
de două scrisori. La alţii e chinul de pe lume, dacă te uiţi la 
numărul de plicuri. 

— Dar n-ai o evidenţă a scrisorilor? 

— N-am registre de intrări sau alte alea. Mi-a fost să nu 
mă trezesc cu mai ştiu eu ce agenţi federali cu mandat de 
percheziţie, aşa c-am ţinut să nu existe nimic care să arate 
c-aş fi avut vreun amestec. 


270 


— Isteţ, foarte isteţ. 

Trevor surâse şi îşi savură şiretenia. 

— Mda, m-am ocupat destul de mult de dreptul penal. 
După o vreme începi să gândeşti ca un borfaş. Oricum, n- 
am reuşit să găsesc un detectiv ca lumea în Philadelphia. 
Dar n-am renunţat, caut mai departe. 

Brant White fusese creat la Langley. Trevor putea să-i 
angajeze pe toţi detectivii din regiune şi tot n-avea cum să 
găsească un om în carne şi oase care să fi închiriat căsuţa 
aceea poştală. 

— De fapt, continuă el, voiam să mă duc personal acolo, 
dar m-a sunat Spicer şi mi-a zis să plec la Washington şi să- 
| dibui pe Al Konyers. Pe urmă aţi apărut voi şi... mă rog, 
restul nu mai contează. 

Se întrerupse şi gândul îi fugi din nou la bani. Era o 
simplă coincidenţă că Wes şi Chap intraseră în viaţa lui la 
doar câteva ore după ce ar fi trebuit să plece în căutarea 
clientului pe care-l reprezentau. Însă nu-i păsa. Auzea deja 
pescăruşii şi simţea nisipul fierbinte. In urechi îi pulsau 
ritmurile de reggae tipice formațiilor din Caraibe, iar vântul 
îi umfla pânzele şi-i împingea barca înainte. 

— Mai există vreun om de legătură afară? întrebă Wes. 

— Nu, nici pomeneală, se mândri avocatul. N-am nevoie 
de ajutor. Cu cât sunt implicaţi mai puţini oameni, cu atât 
merge mai bine treaba. 

— Foarte inteligent. 

Trevor se lăsă şi mai adânc în scaun. Tavanul spre care îi 
fugiră ochii era crăpat, scorojit şi trebuia zugrăvit cât mai 
repede. Cu două-trei zile în urma asta l-ar fi pus pe gânduri. 
Acum însă fu sigur că nu avea să mai suporte nicio 
reparaţie, în orice caz nu pe banii lui. Işi propunea să nu 
mai facă mulţi purici pe acolo şi avea de gând să plece 
imediat după ce Wes şi Chap vor fi terminat cu Frăția. O să 
piardă o zi sau două strângându-şi dosarele fără vreun 
motiv special şi o să dea cui s-o nimeri toate cărţile alea de 
drept uzate şi anacronice. Pe urmă o să găsească un tânăr 
absolvent dornic să vadă cum arată o judecătorie pe 


271 


dinăuntru şi o să-i vândă mobila şi computerul la un preţ 
convenabil. lar după ce o să aibă grijă de toate aceste 
lucruri, avocatul şi consilierul L. Trevor Carson o să iasă pe 
uşa biroului şi n-o să se mai uite înapoi. 

Aştepta ziua aceea minunată. 

Chap  întrerupse visatul cu ochii deschişi căruia se 
abandonase avocatul, aducând o pungă de taco şi câteva 
sucuri. Cei trei nu pomeniseră nimic despre prânz, dar 
Trevor începuse deja să se uite la ceas, aşteptând o nouă 
masă prelungită la Pete's. Luă un taco fără tragere de 
inimă şi preţ de o clipă dădu să se revolte, îi ardea buza 
după ceva de băut. 

— Cred că nu-i rău să laşi paharul când mănânci de 
prânz, spuse Chap, în timp ce se înghesuiau toţi trei în jurul 
mesei lui Trevor, încercând să nu dea pe jos fasolea 
mexicană şi carnea tocată de vită. 

— Faci cum vrei, zise Trevor. 

— De tine vorbeam, preciză Chap. Măcar treizeci de zile 
de-acum încolo. 

— Nu făcea parte din învoială. 

— Face acum. Trebuie să fii treaz şi cu mintea limpede. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Aşa vrea clientul nostru. Şi te plăteşte cu un milion de 
dolari. 

— Nu vrea şi să mă spăl pe dinţi de două ori şi să 
mănânc spanac? 

— O să-l întreb. 

— Dacă tot îţi baţi gura, spune-i să mă pupe-n fund. 

— Nu te-aprinde, Trevor, interveni Wes. Lasă-te de băut 
câteva zile şi gata. Îţi faci un bine. 

Dacă banii îl făcuseră pe avocat să se simtă liber, cei doi 
îi stăteau ca un ghimpe în coastă. Incepuseră să rămână pe 
capul lui douăzeci şi patru de ore pe zi şi nu dădeau semne 
c-ar fi avut de gând să plece. De fapt, se întâmpla exact pe 
dos. Se mutau la el. 

Chap plecă devreme ca să ridice corespondenţa. Cei doi 
îl convinseseră pe Trevor că fusese foarte neglijent şi că 


272 


aşa reuşiseră să-i dea de urmă atât de uşor. Dacă dădea 
peste alte victime care voiau să pună mâna pe el? Nu-i 
fusese greu să le descopere numele adevărate. De ce nu le- 
ar fi la fel de uşor şi victimelor să descopere cine se 
ascundea după Aladdin North şi Laurel Ridge? Din clipa 
aceea, el şi Chap aveau să ridice corespondenţa pe rând. 
Aveau să-şi pună eventualii urmăritori pe piste false, să 
meargă la poştă la ore diferite, să se deghizeze, mă rog, 
mai ceva ca-n filme. 

In cele din urmă Trevor acceptă. Cei doi păreau să ştie 
care era mersul lucrurilor. 

Patru scrisori pentru Ricky aşteptau în oficiul poştal din 
Neptune Beach, iar alte două pentru Percy se găseau în cel 
din Atlantic Beach. Chap trecu rapid pe la amândouă, 
însoţit de la distanţă de o echipă care avea rolul să-i 
depisteze pe curioşi. Scrisorile fură duse la locuinţa 
închiriată, deschise în grabă, trase la xerox şi puse înapoi în 
plicuri. 

Copiile fură citite şi analizate de mai mulţi agenţi care 
ardeau de nerăbdare să facă în sfârşit ceva. Le parcurse şi 
Klockner. Cinci dintre cele şase nume le erau cunoscute. Cu 
toţii erau singuratici între două vârste, care încercau să-şi 
ia inima în dinţi şi să facă pasul următor în relaţia cu Percy 
sau Ricky. Niciunul nu părea foarte agresiv. 

Unul dintre pereţii dormitorului din locuinţa închiriată 
fusese zugrăvit în alb, iar pe el fusese apoi trasată o hartă 
mare a celor cincizeci de state. Piunezele roşii îi 
reprezentau pe prietenii prin corespondenţa ai lui Ricky, 
cele verzi pe ai lui Percy. Numele şi adresele 
corespondenţilor erau scrise cu negru dedesubtul 
piunezelor. 

Rețelele erau din ce în ce mai mari. Ricky avea douăzeci 
şi trei de bărbaţi care-i scriau în mod curent, Percy 
optsprezece. Erau reprezentate în total treizeci de state. 
Membrii Frăției îşi perfecţionau escrocheria de la o 
săptămână la alta. Aveau anunţuri în trei reviste, din câte 
îşi dădea seama Klockner. Rămăseseră consecvenţi 


273 


profilului căutat şi de obicei după a treia scrisoare îşi 
dădeau seama dacă nou-veniţii aveau bani. Sau neveste. 

Era fascinant să priveşti un asemenea joc, iar acum că 
aveau acces total la ceea ce manevra Trevor, chiriaşii n-ar 
fi ratat o scrisoare pentru nimic în lume. 

Corespondenţa din ziua în curs fu rezumată pe două 
pagini şi înmânată unui agent care o duse la Langley. La 
ora şapte seara se afla deja în posesia lui Deville. 


Primul apel al după-amiezei avu loc la trei şi jumătate, 
când Chap spăla geamurile. Wes se afla în continuare în 
biroul lui Trevor, pe care-l bombarda cu întrebări. Avocatul 
se săturase. Nu dormise după masă şi avea nevoie deo 
băutură ca de aer. 

— Biroul de avocatură, răspunse Chap. 

— E biroul lui Trevor? întrebă cel care sunase. 

— Da. Cine sunteţi? 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Chap, noul asistent. 

— Ce s-a-ntâmplat cu fata? 

— Nu mai lucrează aici. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Mă numesc Joe Roy Spicer. Sunt clientul lui Trevor şi 
sun de la Trumble. 

— De unde? 

— De la Trumble. E o închisoare federală. Trevor e-acolo? 

— Nu, domnule. A plecat la Washington, dar ar trebui să 
apară cam peste două ore. 

— În regulă. Spune-i că mai sun o dată la cinci. 

— Da, domnule. 

Chap închise telefonul şi inspiră adânc, la fel cum făcu şi 
Klockner vizavi. CIA-ul tocmai intrase pentru prima oară în 
legătura directă cu unul dintre membrii Frăției. 


Al doilea apel avu loc la cinci fix. Chap răspunse la 
telefon şi recunoscu vocea. Trevor aştepta la el în birou. 

— Alo? 

— Trevor, sunt Joe Roy Spicer. 


274 


— Bună ziua, domnule judecător. 

— Ce-ai găsit la Washington? 

— Încă n-am terminat cercetările. E greu al naibii, dar tot 
o să dăm peste el. 

Urmă o pauză, ca şi cum judecătorul nu ar fi fost deloc 
încântat de cele auzite şi n-ar fi ştiut cât de mult să 
vorbească. 

— Vii mâine? 

— O să fiu acolo la trei. 

— Adu cinci mii de dolari bani gheaţă. 

— Cinci mii de dolari? 

— Asta am zis. Fă rost de bani şi adu-i aici. În bancnote 
de douăzeci şi cincizeci. 

— Ce-ai de gând să... 

— Nu pune întrebări tâmpite, Trevor. Adu afurisiţii ăia de 
bani. Pune-i într-un plic şi vâră-l printre celelalte. Doar ai 
mai făcut-o. 

— În regulă. 

Spicer închise fără să mai spună nimic. Pe durata orei 
următoare Trevor explică structura economică de la 
Trumble. Banii peşin erau interzişi. Fiecare deţinut avea o 
slujbă pentru care primea un salariu în cont. Cheltuielile, ca 
de pildă convorbirile interurbane, timbrele, xeroxurile şi 
contribuţiile pentru popotă, se scădeau automat însă banii 
gheaţa erau prezenţi, deşi foarte rar se întâmpla să-i vadă 
cineva. Erau introduşi ilegal, ascunşi şi folosiţi pentru plata 
datoriilor de la jocurile de cărţi şi pentru mituirea paznicilor 
în schimbul unor mici favoruri. Trevor se temea de aceste 
combinaţii. Dacă el ca avocat era prins aducându-i pe şest, 
programul lui privilegiat de vizite avea să dispară definitiv. 
Mai făcuse lucrul ăsta de două ori, aducând de fiecare dată 
câte cinci sute de dolari în bancnote de zece şi douăzeci. 

Nu îşi imagina pentru ce le trebuiau cinci mii. 


275 


28 


După trei zile în care se tot împiedicase de Wes şi Chap, 
Trevor îşi dorea să fie lăsat în pace. Agenţii doreau să ia 
micul dejun, prânzul şi cina în trei. Voiau să-l ducă acasă cu 
maşina şi înapoi la lucru dis-de-dimineaţă. Se ocupau 
împreună de ce mai rămăsese din cabinetul de avocatură - 
Chap ca asistent, Wes ca şef de birou, ambii zăpăcindu-l cu 
întrebări, fiindcă activitatea de profil era practic 
inexistentă. 

Prin urmare, li se păru normal să-l anunţe că aveau să-l 
conducă la Trumble. Avocatul le spuse că nu avea nevoie 
de şofer. Făcuse drumul acela de multe ori, în micul lui 
Volkswagen Beetle în care avea atâta încredere, aşa că 
voia să se ducă singur şi de data asta. Cei doi se supărară 
şi ameninţară să-şi sune clientul pentru indicaţii. 

— N-aveţi decât să-l sunaţi, dar-ar dracii! urlă Trevor la 
ei, dându-le ocazia să-i răspundă cu aceeaşi monedă. N-o 
să-mi spună clientul vostru cum să trăiesc. 

Însă clientul exact asta făcea, şi o ştiau cu toţii. Banii 
erau singurul lucru care conta la ora aceea. Trevor 
devenise deja robul celor treizeci de arginţi. 

Pleca singur din Neptune Beach, la volanul 
Volkswagenului Beetle, urmărit de Wes şi Chap, aflați la 
bordul unei maşini închiriate în spatele căreia se găsea o 
furgonetă albă, ocupată de nişte oameni pe care Trevor nu 
avea să-i vadă niciodată. Nu că şi-ar fi dorit-o. Ca să se 
distreze, coti brusc în parcarea unui magazin ca să-şi ia 
şase cutii de bere şi râse când restul alaiului călca frânele şi 
reuşi în ultima clipă să evite coliziunea. După ce ieşi din 
oraş merse înnebunitor de încet, trăgând câte-o gură de 
bere, bucurându-se de intimitatea maşinii şi spunându-şi că 
putea să suporte orice pe durata următoarelor treizeci de 
zile. Pentru un milion de dolari, era gata să îndure tot ce se 
cerea. 


276 


Pe când se apropia de orăşelul Trumble, încercă primele 
crampe de vinovăţie. Era în stare să se descurce? Se 
pregătea de întâlnirea cu Spicer, un client care avea 
încredere în el, un prizonier care avea nevoie de serviciile 
lui şi totodată un tovarăş de nelegiuiri. Putea să-şi păstreze 
expresia obişnuită şi să se comporte normal, ştiind că 
fiecare cuvânt era captat de un microfon de înaltă 
frecvenţă care-i fusese montat în servietă? Era capabil să 
facă schimbul de scrisori cu Spicer ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, dar totodată conştient de monitorizarea 
corespondenţei? Pe lângă asta, îşi arunca la coş cariera 
avocăţească pentru care trudise în facultate şi de care 
fusese extrem de mândru cu ani în urmă. 

Îşi vindea principiile, standardele şi chiar fibra morală 
pentru bani. Merita sufletul lui un milion de dolari? Acum 
era prea târziu. Suma intrase deja în bancă. Luă o 
înghiţitură de bere şi încercă să scape de mustrările de 
conştiinţă. 

Spicer era un escroc, Beech şi Yarber de asemenea, iar 
el, Trevor Carson, era la fel de vinovat ca ei. Nu exista 
onoare printre hoţi, continuă el să-şi repete în gând. 

Link simţi izul de bere pe care-l răspândea musafirul în 
timp ce-l conducea spre vorbitor. In dreptul camerei 
avocaţilor, Trevor se uită înăuntru. Îl văzu pe Spicer ascuns 
parţial de un ziar şi dintr-o dată se nelinişti. Cât de ticălos 
trebuia să fie un avocat care să introducă un dispozitiv 
electronic de ascultare în camera unde urma să aibă o 
întrevedere confidențială cu un client? Sentimentul de 
vinovăţie îl izbi pe Trevor ca un pumn de oţel, dar nu mai 
avea ce să facă. 

Microfonul era aproape cât o minge de golf şi fusese 
instalat cu mare grijă de Wes pe fundul servietei uzate din 
piele neagră a avocatului. Era extrem de puternic şi putea 
să transmită cu uşurinţa totul în folosul băieţilor invizibili 
din furgoneta albă. 

Wes şi Chap erau tot acolo, aveau căştile pe urechi şi 
abia aşteptau să audă totul. 


277 


— Ziua bună, Joe Roy, spuse Trevor. 

— Şi ţie, răspunse Spicer. 

— Să văd servieta, rosti Link, aruncând apoi o privire 
superficială şi conchizând: E-n regulă. 

Trevor îi avertizase pe Wes şi Chap că uneori Link se uita 
în servietă. Microfonul era acoperit de un teanc de hârtii. 

— Uite scrisorile, zise Trevor. 

— Câte? întreba Link. 

— Opt. 

— Voi aveţi vreuna? îl descusu Link pe Spicer. 

— Nu, astăzi nu, răspunse judecătorul. 

— Aştept afară, spuse Link. 

Uşa se închise, se auzi un zgomot de paşi şi apoi se lăsă 
liniştea. O linişte foarte lungă. Nimic. Niciun schimb de 
cuvânt între avocat şi client. Agenţii aşteptară o veşnicie în 
furgoneta albă, până când îşi dădură seama că se 
întâmplase ceva. 


În timp ce Link ieşea din cămăruţă, Trevor plasă cu un 
gest rapid servieta afară, lângă uşă, lăsând-o să stea 
cuminte pe podea cât timp mai dură discuţia cu clientul. 
Paznicul observa mişcarea, dar nu avu nicio reacţie. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă Spicer. 

— E goală, spuse Trevor, ridicând din umeri. Să se vadă 
pe circuitul închis. N-avem nimic de ascuns. 

Avocatul avusese un scurt şi ultim puseu etic. Poate că 
avea să înregistreze următoarea discuţie, dar pe asta nu. 
Lui Wes şi Chap avea să le spună că le luase paznicul 
servieta, lucru care se mai întâmpla din când în când. 

— Mă rog, zise Spicer, cercetând corespondenţa până 
ajunse la cele două plicuri care erau ceva mai groase. 

— Ăştia-s banii? 

— Da. A trebuit să pun şi câteva bancnote de-o sută. 

— De ce? Am spus foarte clar: de douăzeci şi de 
cincizeci. 

— E tot ce-am putut să strâng. Nu mi-a dat prin cap c-o 
să fie nevoie de atât de mulţi bani gheaţă. 


278 


Joe Roy studie adresele de pe celelalte plicuri. Pe urmă 
întrebă, pe un ton relativ caustic: 

— Şi ce zici că s-a-ntâmplat la Washington? 

— E greu de tot. E o căsuţa poştală undeva la marginea 
oraşului, deschisă non-stop, inclusiv duminică, se face de 
serviciu în trei schimburi şi se circulă mult. Măsurile de 
pază sunt severe. Mă rog, o să găsim o soluţie. 

— La cine-ai apelat? 

— La o firmă din Chevy Chase. 

— Dă-mi un nume. 

— Cum adică, să-ţi dau un nume? 

— Dă-mi numele detectivului din Chevy Chase. 

Trevor rămase în pană de inspiraţie şi nu ştia ce să zică. 
Spicer aflase ceva, iar ochii lui negri aveau un licăr mai 
intens ca de obicei. 

— Nu-mi aduc aminte, spuse Trevor. 

— Unde-ai stat? 

— Ce-i asta, Joe Roy? 

— Spune-mi numele hotelului. 

— De ce? 

— Am dreptul să ştiu. Sunt clientul tău şi-ţi plătesc 
cheltuielile. Unde-ai stat? 

— La Ritz-Carlton. 

— La care dintre ele? 

— Habar n-am. La Ritz-Carlton. 

— Sunt două. La care? 

— Nu ştiu. Nu la ăla din centru. 

— Cu ce avion ai plecat? 

— Hai, Joe Roy, ce-i asta? 

— Ce companie? 

— Delta. 

— Numărul zborului? 

— Nu mai țin minte. 

— Te-ai întors ieri. N-au trecut douăzeci şi patru de ore. 
Care-a fost numărul zborului? 

— Nu-mi amintesc. 

— Eşti sigur c-ai fost la Washington? 


279 


— Bineînţeles c-am fost, rosti Trevor, însă vocea îi trăda 
lipsa de sinceritate. 

Nu îşi ticluise minciunile din timp şi erau demontate 
imediat după ce le rostea. 

— Nu ştii numărul zborului, nici hotelul la care-ai stat şi 
nici numele detectivului cu care ai petrecut ultimele două 
zile. Înseamnă că mă crezi idiot. 

Trevor nu răspunse. Se gândea doar la microfonul din 
servietă şi la inspiraţia pe care-o avusese lăsând-o la 
intrare. Prefera ca Wes şi Chap să nu audă papara pe care 
o primea de la judecător. 

— Ai băut, nu? întrebă Spicer, ieşind la atac. 

— Da, răspunse Trevor, oprindu-se pentru scurt timp din 
minţit. Am oprit şi-am luat o bere. 

— Sau două. 

— Da, două. 

Spicer îşi sprijini faţa în coate şi se aplecă puţin deasupra 
mesei. 

— Am o veste proastă, Trevor. Eşti concediat. 

— Ce? 

— Disponibilizat. Pus pe liber. Dat afară. 

— Nu poţi să mă dai afară. 

— Uite c-am făcut-o. Începând din clipa asta. Prin votul 
unanim al membrilor Frăției. Îl anunţăm şi pe directorul 
închisorii, ca să te taie de pe lista avocaţilor. De data asta 
pleci şi nu te mai întorci. 

— De ce? 

— Minciuni, alcoolism, neglijenţa în serviciu şi o lipsă 
generală de încredere din partea clienţilor. 

Cele spuse de Spicer păreau autentice şi totuşi Trevor 
primi lovitura din plin. Nu-şi imaginase că ar fi putut să se 
dispenseze de el. Strânse din dinţi şi întrebă: 

— Şi cu afacerea noastră cum rămâne? 

— Ne despărţim fără probleme. Îţi păstrezi banii, noi la 
fel. 

— Cine-o să se ocupe din afară? 


280 


— Ne priveşte. Eşti liber să începi o viaţă cinstită, dacă 
ştii cum. 

— Ce ştii tu despre cum se trăieşte cinstit? 

— Ce-ar fi să pleci, Trevor? Scoală-te frumuşel în 
picioare, închide uşa după tine şi mersi pentru atenţie. 

— Sigur, mormăi avocatul. 

Dintre toate gândurile care se învălmăşeau în minte, 
două prinseră contur. In primul rând, Spicer nu adusese 
nicio scrisoare, lucru care nu se mai întâmplase de câteva 
luni. In al doilea rând, banii gheaţă. De ce aveau nevoie de 
cinci miare? Probabil ca să-l mituiască pe noul avocat. Îşi 
plănuiseră atent mişcarea, fiind avantajaţi - ca întotdeauna 
- de faptul că aveau extrem de mult timp la dispoziţie. Trei 
oameni foarte isteţi, care nu aveau ce face cu timpul. Nu 
era corect. , 

Mândria îl făcu să se ridice în picioare. Intinse mâna şi 
spuse: 

— Imi pare rău c-a ieşit aşa. 

Spicer îi strânse mâna fără chef. Pleacă şi lasă-mă în 
pace, ar fi vrut să-i zică. 

Când se priviră în ochi pentru ultima oară, Trevor rosti 
aproape şoptit: 

— Miza e pe Konyers. Plin de bani. Foarte puternic. Şi a 
aflat de voi. _ 

Spicer sări ca o pisică. Işi apropie faţa la câţiva centimetri 
de a avocatului şi întreba, tot în şoaptă: 

— E cu ochii pe tine? 

Trevor dădu din cap şi-i făcu cu ochiul, după care 
deschise uşa. Işi luă servieta de jos fără să stea la discuţii 
cu Link. Ce-ar fi putut să-i spună? Nu mare lucru. Eventual 
ceva de genul: Regret, bătrâne, dar s-a zis cu mia de 
marafeţi pe lună. Te-ai supărat? Atunci întreabă-l pe 
domnul judecător Spicer care-i problema. 

Dar se abţinu. Avea o ameţeală destul de puternică, 
provocată în parte de alcool. Ce avea să le spună lui Wes şi 
Chap? Asta era întrebarea. In mod sigur aveau să-l ia la 
încins de îndată ce puneau mâna pe el. 


281 


Îşi luă rămas-bun de la Link, Vince, Mackey şi Rufus, 
paznicul de la intrare, având grijă să se poarte ca de obicei, 
dar ştiind că nu avea să-i mai vadă, iar apoi ieşi în bătaia 
soarelui. 

Între maşina lui şi cea a lui Wes şi Chap mai fuseseră 
parcate alte trei. Agenţilor le-ar fi plăcut să discute chiar 
atunci însă deciseră să nu rişte. Trevor nu-i băgă în seamă, 
aruncându-şi servieta pe locul de lângă şofer şi suindu-se la 
volanul Volkswagenului Beetle. Miniconvoiul îl urmări din 
clipa când părăsi curtea închisorii şi se ţinu încet după el pe 
autostrada care ducea spre Jacksonville. 


Hotărârea de a se debarasa de Trevor fusese luată după 
îndelungi dezbateri. Membrii Frăției petrecuseră ore întregi 
ascunşi la ei în cămăruţă, studiind dosarul Konyers până 
reuşiseră să înveţe pe dinafară conţinutul tuturor scrisorilor. 
Făcuseră multe tururi de pistă neînsoţiţi şi cântăriseră 
scenariile existente. Mâncaseră şi jucaseră cărţi toţi trei, 
elaborând în şoaptă noi teorii legate de identitatea celui 
care le supraveghea corespondenţa. 

Trevor era vinovatul cel mai apropiat şi singurul pe care-l 
puteau controla. Dacă victimele călcau pe alături, nu aveau 
ce să facă. Dar dacă avocatul nu fusese atent, trebuia dat 
afară. În primul rând, nici nu era genul de om în care să poţi 
avea o încredere fără margini. Câţi avocaţi buni şi ocupați 
şi-ar fi riscat cariera pentru o escrocherie prin care li se 
luau bani din buzunar câtorva homosexuali? 

Ezitaseră să scape de Trevor doar fiindcă nu ştiau ce ar fi 
putut face acesta cu banii lor. Sincer vorbind, se aşteptau la 
un furt masiv şi nu aveau cum să-l oprească. Insă erau 
dispuşi să-şi asume riscul în schimbul unor profituri şi mai 
mari de pe urma domnului Aaron Lake. lar ca să ajungă la 
acesta din urmă, simțeau că Trevor trebuia eliminat. 

Spicer le furnizase amănuntele discuţiei, cuvânt cu 
cuvânt. Mesajul şoptit de la final îi ului. Konyers era cu ochii 
pe Trevor şi aflase de Frăția. Să fi însemnat asta că ştia şi 
Lake? Cine era de fapt Konyers la momentul acela? De ce 


282 


şoptise Trevor aceste cuvinte şi de ce îşi lăsase servieta 
lângă uşă? 

Intrebările continuară să curgă într-o cavalcadă pe care 
doar o echipă de judecători plictisiţi ar fi putut s-o producă. 
Pe urmă veni rândul strategiilor. 


Trevor făcea cafea în bucătăria curățată de curând când 
Wes şi Chap intrară pe neauzite şi veniră glonţ la el. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreba Wes. 

Cei doi se încruntau, dând impresia că stătuseră ca pe 
ghimpi o bună bucată de vreme. 

— Cum adică? făcu Trevor, ca şi cum totul ar fi mers 
strună. 

— Ce s-a întâmplat cu microfonul? 

— A, da. Ne-a luat paznicul servieta şi-a ţinut-o afară. 
Agenţii se încruntară şi mai mult unul la altul. Trevor turnă 
apă în ibric. Faptul că era aproape cinci şi avocatul făcea 
cafea fu observat fără comentarii de către cei doi. 

— Ce l-a apucat? 

— Se întâmpla. Cam o dată pe lună paznicul ţine servieta 
la el în timpul vizitei. 

— S-a uitat înăuntru? 

Trevor fu atent la cafea. Nu se întâmplase nimic 
neobişnuit. 

— A cercetat-o rapid, chestie pe care cred că poate s-o 
facă şi cu ochii închişi. A scos scrisorile pe care le-am adus, 
iar pe urmă a luat-o. Microfonul a fost în siguranţă. 

— A observat plicurile mai groase? 

— Da de unde. Calmaţi-vă. 

— Întâlnirea a decurs normal? 

— Cam ca de fiecare dată. Atâta doar că Spicer n-a mai 
adus corespondenţa de trimis, ceea ce m-a surprins puţin, 
chit că s-au mai văzut cazuri. O să mă-ntorc peste două 
zile, o să-mi dea un teanc de scrisori, iar paznicul nici n-o să 
se uite la servietă. O să auziţi totul, până la ultimul cuvinţel. 
Vreţi cafea? 

Se destinseră cu toţii. 


283 


— Mersi, dar cred că trebuie s-o luăm din loc, spuse 
Chap. Aveau de întocmit câteva rapoarte şi de răspuns la o 
serie de întrebări. Se îndreptară spre uşa, dar Trevor îi făcu 
să se oprească. 

— Uite ce-i băieţi, rosti el cât putu de politicos. Sunt în 
stare să mă-mbrac singur şi să mănânc nişte cereale fără 
ajutor, aşa cum fac de-atâţia ani. Dat fiind că-i biroul meu, 
o să deschidem la nouă, nicio secundă mai devreme. La ora 
aia spurcată puteţi veni, la fără un minut, nu. Nu vă 
apropiaţi de casa mea şi nici de birou până la nouă. Clar? 

— Sigur, aprobă unul dintre ei, după care plecară 
amândoi. 

Pentru ei oricum nu conta. Puseseră o mulţime de 
microfoane în birou, la el acasă, în maşină, chiar şi în 
servietă. Ştiau şi de unde îşi cumpăra pasta de dinţi. 

Trevor bău tot ibricul de cafea şi se trezi. Apoi intră în 
acţiune, având toate mişcările bine întipărite în minte. 
incepuse să plănuiască totul din clipa când plecase de la 
Trumble. Presupusese că însoțitorii lui erau numai ochi şi 
urechi, la un loc cu băieţii din furgoneta albă. Aveau o 
groază de scule şi de microfoane, iar Wes şi Chap erau 
versaţi în folosirea lor. Banii nu intrau în discuţie. Îşi 
impusese să creadă că urmăritorii lui ştiau tot, îi auzeau 
fiecare cuvânt, se ţineau după el în permanenţă şi puteau 
să spună în orice moment unde se afla şi ce făcea. 

Cu cât devenea mai paranoic, cu atât îi creşteau şansele 
de salvare. 

Merse cu maşina până la un complex comercial situat la 
vreo douăzeci şi cinci de kilometri distanţă, lângă Orange 
Park, în zona de sud a Jacksonville-ului. Hoinări câtva timp, 
se uită la vitrinele magazinelor şi mâncă o pizză într-un 
local aproape pustiu. li fu greu să nu se ascundă după 
umeraşele cu haine dintr-un magazin şi să aştepte acolo 
trecerea celor care-l urmăreau. Insă rezistă. Intră într-un 
raion de aparatură electronică şi cumpără un telefon 
celular. O dată cu el primi un abonament gratuit pe o lună, 
rezolvându-şi o problemă importantă. 


284 


Se întoarse acasă după nouă, convins că urmăritorii lui îl 
priveau. Deschise televizorul, îl dădu la maximum şi-şi mai 
făcu nişte cafea. Apoi se duse în baie şi îşi umplu 
buzunarele cu bani. 

La miezul nopţii, pe când casa era cufundată în beznă şi 
linişte, dând impresia că ocupantul ei dormea dus, Trevor 
se furişă pe uşa din spate şi se pierdu în noapte. Aerul era 
rece, luna plină lumină cerul, iar el se strădui să arate ca şi 
cum s-ar fi dus să facă o plimbare pe plajă. Purta nişte 
pantaloni largi, cu buzunare foarte adânci, două cămăşi de 
blugi şi un hanorac mare, în a cărui căptuşeală ascunsese 
alţi bani. În total, avea la el optzeci de mii de dolari în timp 
ce mergea agale spre sud, pe malul apei, ca atâţia 
îngrijitori ai plajelor ieşiţi la o raită nocturnă. 

După un kilometru şi jumătate grăbi pasul. După aproape 
cinci, era stors, dar mai grăbit ca niciodată. Somnul şi 
recuperarea aveau să aştepte. 

leşi de pe plajă şi ajunse în holul jegos al unui motel 
părăginit. Traficul de pe autostrada AIA era inexistent, iar 
singurele locuri deschise erau motelul şi un magazin aflat la 
o distanţă destul de mare. 

Uşa scârţâi suficient de tare ca să-l trezească pe 
recepţioner. De undeva din spate se auzea un televizor. Un 
bărbat corpolent, care nu avea mai mult de douăzeci de 
ani, îşi făcu apariţia şi spuse: 

— Bună seara. O cameră? 

— Nu, maestre, spuse Trevor, scoțând încet o mână din 
buzunar şi dând la iveală un teanc gros de bani. 

Scoase câteva bancnote şi le puse tacticos pe tejghea, 
una lângă alta. 

— Vreau să-mi faci un serviciu. 

Recepţionerul se holbă la bani, iar pe urmă dădu ochii 
peste cap. Veneau tot felul de zevzeci de pe plajă. 

— Camerele nu costă atât, spuse el. 

— Cum te cheamă? întreba Trevor. 

— Păi, ştiu eu? Să zicem că Sammy Sosa. 


285 


— În regulă, Sammy. Uite o mie de dolari. Sunt ai tăi 
dacă mă duci cu maşina la Daytona Beach. lţi ia cam o oră 
jumate. 

— Imi ia trei, dus-întors. 

— Mă rog. Asta înseamnă peste trei sute de dolari pe oră. 
Când ai câştigat ultima dată atâta bănet? 

— Oho, a fost odată. Numai că nu pot. Sunt de noapte. 
Trebuie să stau aici de la zece seara la opt dimineaţa. 

— Cine-i şeful? 

— E în Atlanta. 

— Când a trecut ultima dată pe-aici? 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

— Te cred. Tu ai trece dacă mizeria asta ar fi a ta? 

— Nu-i aşa rău. Avem televizor color în preţul camerei şi 
merg aproape toate instalaţiile de aer condiţionat. 

— E o cloacă, Sammy. Poţi să-ncui, s-o iei din loc şi să te 
întorci după trei ore. N-o să observe nimeni. 

Sammy mai trimise o ocheadă banilor. 

— Ai călcat pe bec şi fugi de poliţie? 

— Nu. Şi n-am nicio armă. Dar mă grăbesc al naibii. 

— Care-i buba? 

— Un divorţ nasol, Sammy. Am strâns ceva bani la viaţa 
mea. Nevastă-mea îi vrea pe toţi şi şi-a angajat nişte 
avocaţi chitiţi să mă jupoaie. Trebuie s-o şterg din oraş. 

— Ai bani şi n-ai maşina? 

— Uite ce-i, Sammy. Batem palma sau nu? Nu vrei, mă 
duc la magazin şi găsesc acolo pe cineva care nu se supără 
pe bani. 

— Două mii. 

— Facem târgul pentru două mii? 

— Da. 

Maşina era mai rea decât se aşteptase Trevor. Era o 
Honda veche, pe care nici Sammy, nici ultimii cinci 
proprietari nu-şi dăduseră osteneala s-o curețe. Dar 
autostrada era pustie, iar călătoria până la Daytona Beeach 
dură nouăzeci şi opt de minute cu ochii pe ceas. 


286 


La 3.20 noaptea, Honda opri în faţa unui bar de noapte, 
iar Trevor se dădu jos. li mulţumi lui Sammy, îi spuse la 
revedere şi îl însoţi câtva timp cu privirea. Înăuntru bău o 
cafea şi sporovăi suficient de mult cu barmaniţa ca s-o 
convingă să-i aducă o carte de telefon a regiunii. Comandă 
nişte clătite şi se folosi de telefonul celular cumpărat nu de 
mult ca să se orienteze în oraş. 

Aeroportul cel mai apropiat era Daytona Beach 
Internaţional. La patru şi câteva minute, taxiul în care se 
urcase opri lângă terminalul principal. Zeci de avioane mici 
stăteau aliniate frumos pe asfalt. Se uită la ele, în timp ce 
taxiul se îndepărta. Era imposibil să nu găsească unul de 
închiriat. lar dacă avea de ales, prefera un bimotor. 


29 


Dormitorul din spate al locuinţei închiriate fusese 
transformat în sală de şedinţe, iar ocupanţii lipiseră patru 
mese pliante una de alta ca să formeze una mai mare. 
Aceasta era acoperită cu ziare, reviste şi cutii de gogoşi. In 
fiecare dimineaţa la şapte şi jumătate, Klockner şi echipa 
lui se întâlneau la cafea şi nişte fursecuri ca să recapituleze 
ce se întâmplase în cursul nopţii şi să facă planul de bătaie 
pentru ziua în curs. Wes şi Chap erau întotdeauna prezenţi, 
însoţiţi de alţi şase-şapte oameni, în funcţie de cine venea 
de la Langley în ziua respectivă. Uneori participau şi 
tehnicienii instalaţi în camera din faţa, deşi Klockner nu 
avea nevoie de prezenţa lor. Acum că Trevor trecuse de 
partea lor, putea fi supravegheat de un număr mai mic de 
lucrători. 

Cel puţin aşa credeau. Filajul nu observa nicio mişcare în 
casa avocatului înainte de şapte şi jumătate, lucru relativ 
normal pentru cineva care se culca adeseori beat criţă şi se 
trezea târziu. La opt, pe când Klockner conducea în 


287 


continuare şedinţa din spate, un tehnician dădu un telefon 
de control, având de gând să pretindă că formase un alt 
număr. După trei apeluri se cuplă robotul, iar Trevor anunţă 
că nu era acasă şi că apelantul era rugat să lase un mesaj. 
Asta se întâmpla uneori când încerca să doarmă mai mult 
însă de obicei zbârnâitul telefonului reuşea să-l urnească 
din pat. 

La opt şi jumătate, Klockner fu anunţat că în casă nu se 
auzea nimic. Nici duşul, nici radioul, nici televizorul, nici 
casetofonul - în general, niciunul dintre sunetele care 
compuneau atmosfera obişnuită a locuinţei. 

Era foarte posibil să se fi îmbătat de unul singur pe 
undeva prin apropiere, dar agenţii ştiau că nu petrecuse 
seara precedentă la Pete's. Se dusese la un centru 
comercial şi se întorsese acasă aparent treaz. 

— Poate doarme, spuse Klockner netulburat. Maşina lui 
unde-i? 

— Pe aleea din faţa casei. 

La nouă, Wes şi Chap bătură la uşa lui Trevor şi, văzând 
că nu răspunde nimeni, o deschiseră singuri. Ocupanţii 
locuinţei închiriate săriră ca arşi când li se raportă că 
avocatul nu se găsea în casă şi că maşina era parcată în 
locul unde fusese şi la ultimul control. Fără să intre în 
panică, Klockner îşi trimise oamenii pe plajă, la cafenelele 
de lângă Șea Turtle şi chiar şi la Pete's, unde încă nu se 
deschisese. Cercetară - pe jos şi cu maşina - zona din jurul 
casei şi biroului lui Trevor, dar nu văzură nimic. 

La zece, Klockner îl sună pe Deville la Langley, lăsând un 
mesaj laconic: avocatul dispăruse. 

Fură controlate toate zborurile spre Nassau însă fără 
rezultat: nici urmă de vreun Trevor Carson. Omul de 
legătură al lui Deville din cadrul autorităţilor vamale 
bahameze fu de negăsit, ca de altfel şi inspectorul bancar 
pe care îl mituiau de o bună bucată de vreme. 

Teddy Maynard se afla în toiul unui instructaj despre 
mişcările de trupe ale nord-coreenilor când fu întrerupt de 


288 


mesajul urgent că Trevor Carson, avocatul beţiv din 
Neptune Beach Florida, dispăruse de acasă. 

— Cum aţi putut să scăpaţi din ochi un tăntălău ca ăsta? 
mârâi Teddy la Deville, într-un rar acces de furie. 

— Nu ştiu. 

— Nu-mi vine să cred! 

— Îmi pare rău, Teddy. 

Teddy se mişcă în scaunul cu rotile şi se strâmbă de 
durere. 

— Găsiţi-l dracului mai repede! şuiera el. 


Avionul era un Beech Baron, un bimotor aflat în 
proprietatea unor medici şi închiriat prin intermediul lui 
Eddie, pilotul pe care Trevor îl făcuse să se dea jos din pat 
la şase dimineaţa, promiţându-i nişte bani frumoşi pe loc şi 
alţii mai târziu, fără chitanţă şi neimpozabili. Traficul oficial 
era de 2 200 de dolari pentru un zbor între Daytona Beach 
şi Nassau - două ore dus, alte două întors, câte 400 de 
dolari pe oră, plus o serie de adaosuri legate de autorizaţia 
de aterizare, imigrare şi sporul de urgenţă al pilotului. 
Trevor mai adăuga două mii pentru buzunarul lui Eddie 
dacă decola imediat. 

Geneva Trust Bank din centrul oraşului Nassau se 
deschidea la nouă, ora de pe Coasta de Est, iar când uşile 
ei se dădură în lături, Trevor era colo. Dădu buzna în biroul 
domnului Brayshears şi solicită asistenţă de urgenţă. Avea 
aproape un milion de dolari în contul personal - 900 000 de 
la domnul Al Konyers, prin intermediul lui Wes şi Chap, plus 
68 000 din afacerile lui cu Frăția. 

Cu un ochi la uşă, insistă pe lângă Brayshears să-l ajute 
să transfere banii cât mai repede cu putinţa. Sumă era 
deţinută de un singur titular, respectiv Trevor Carson. 
Brayshears nu avu încotro. Exista o bancă în Bermude 
condusă de un prieten, lucru care-i conveni lui Trevor. Nu 
avea încredere în Brayshears şi plănuia să tot mute banii 
dintr-un loc în altul până se simţea în siguranţă. 


289 


Preţ de o clipă, aruncă o privire plină de jind contului 
Boomer Realty, în care existau la ora aceea peste 189 000 
de dolari. În clipele acelea, îi stătea în putere să ia şi banii 
celor trei membri ai Frăției. In fond era vorba de nişte 
pungaşi. Asta erau şi Beech, şi Yarber şi scârba aia de 
Spicer - trei escroci. Unde mai pui că avuseseră 
impertinenţa să-l dea afară. Il siliseră să fugă. Incerca să-i 
urască suficient de mult ca să le ia banii, dar în timp ce se 
gândea ce să facă, încerca un fel de milă pentru ei. Trei 
bătrâni care putrezeau în închisoare. 

Ajungea un milion. In plus, se grăbea. Nu s-ar fi mirat 
deloc dacă s-ar fi trezit cu Wes şi Chap apărând pe nepusă 
masă, cu pistolul în mână. li mulţumi lui Brayshears şi ieşi 
în goană din clădire. 

Când avionul Beech Baron decola de pe pista de la 
Nassau Internaţional, Trevor nu se putu abţine şi începu să 
râdă. Râse cu gândul la escrocheria comisă, la felul cum 
scăpase, la norocul avut, la Wes, Chap şi clientul lor bogat 
care slăbise un milion în greutate, şi la micul lui birou de 
avocatură în care, din fericire, nu mai avea ce să caute. 
Râse la gândul propriului trecut şi la cel a viitorului măreț 
care-l aştepta. 

La o mie de metri înălţime, se uită în jos la apele albastre 
şi liniştite ale Caraibelor. O ambarcaţiune singuratică 
despica oglinda mării, având la cârmă un bărbat alături de 
care se găsea o femeie îmbrăcată sumar. Exact aşa avea să 
ajungă şi el peste câteva zile. 

Găsi o cutie de bere într-o geantă frigorifică. O bău şi 
adormi buştean. Aterizară pe insula Eleuthera, într-un loc 
pe care avocatul îl văzuse într-o revistă turistică pe care o 
cumpărase în seara precedentă. Insula avea de toate: o 
serie de plaje, hoteluri şi toate sporturile acvatice din lume. 
Îi plăti lui Eddie cu bani gheaţă, după care rămase în 
aeroport şi aşteptă o oră apariţia unui taxi. 

Îşi cumpăra haine dintr-un magazin pentru turişti din 
Governor's Harbour, după care merse pe jos până la un 
hotel aflat pe plajă. Se distra în sinea lui, văzând cât de 


290 


repede renunţase să se uite în urmă ca să vadă cine-l 
urmărea. Chiar dacă domnul Konyers întorcea banii cu 
lopata, tot nu şi-ar fi permis să întreţină o armată secretă 
atât de mare, încât să găsească pe cineva în Bahamas. 
Viitorul se arăta plin de plăceri şi delicii ale vieţii. Doar nu 
avea să-l umbrească apucându-se să privească peste umăr. 

Bău rom pe marginea piscinei, dând pe gât pahar după 
pahar. La patruzeci şi opt de ani, Trevor Carson se pregătea 
să-şi întâmpine noua viaţa cam în aceeaşi stare bahică în 
care se despărţise de cea de până atunci. 


Biroul de avocatură al lui Trevor Carson se deschise la 
timp, iar lucrurile îşi urmară cursul obişnuit, ca şi cum nu s- 
ar fi întâmplat nimic. Proprietarul se făcuse nevăzut, dar 
asistentul şi şeful de birou erau prezenţi la datorie, gata să 
se ocupe de eventualele solicitări. Ciuliră urechile şi 
ascultară tot ce trebuia, fără a auzi nimic. Telefonul sună de 
două ori înainte de prânz, dar se dovediră a fi tot atâtea 
persoane care apelaseră la firma lor după ce se uitaseră în 
Pagini Aurii. Niciun client nu avea nevoie de Trevor. Niciun 
prieten nu suna ca să-l întrebe de sănătate. Wes şi Chap îşi 
făcură de lucru scotocind prin puţinele sertare pe care nu 
avuseseră timp să le cerceteze. Nu găsiră nimic important. 

O altă echipă inspectă cu maximă atenţie casa 
avocatului, căutând în primul rând banii gheaţă cu care 
fusese plătit. Deloc de mirare, nimeni nu reuşi să-i 
descopere. Servieta ieftină se găsea într-un colţ, însă era 
goală. Trevor nu lăsase nicio urmă. Luase banii şi se făcuse 
nevăzut. 

Inspectorul bancar din Bahamas fu găsit la New York, 
unde efectua o vizită oficială la invitaţia guvernului. Nu-i 
veni să se implice de la o distanţă atât de mare însă în cele 
din urmă acceptă să dea câteva telefoane. La ora 
treisprezece primi confirmarea că banii fuseseră transferați. 
Posesorul lor se ocupase personal de acest lucru, iar 
inspectorul bancar nu era dispus să divulge mai mult. 


291 


Ce direcţie luaseră banii? Fuseseră transferați în urma 
unei dispoziţii radiotelegrafice, doar atât putea să-i spună 
lui Deville. Reputația bancară a ţării lui depindea de 
confidenţialitate, aşa că nu avea cum să dezvăluie mai 
mult. Era el corupt, dar până la un punct. 

Serviciul vamal american coopera după reticenţa de la 
început. Paşaportul lui Trevor fusese verificat la Nassau 
Internațional foarte de dimineaţă, iar deocamdată avocatul 
nu plecase din Bahamas, sau cel puţin nu oficial. li 
marcaseră paşaportul şi, dacă intră în altă ţară, vameşii 
americani aflau în mai puţin de două ore. 

Pentru a patra oară în ziua aceea, Deville le raportă rapid 
lui Teddy şi York, după care aştepta noi instrucţiuni. 

— Tot o să facă o greşeală, spuse York. O să-şi folosească 
paşaportul şi o să-l prindem. Nu ştie cine i-a luat urma. 

Teddy spumega în sinea lui, dar nu zise nimic. Agenţia lui 
răsturnase guverne şi ucisese regi. Totuşi, nu înceta să-l 
stupefieze felul cum o zbârceau oamenii săi la lucrurile 
simple. Un avocat pârlit şi beţiv din Neptune Beach le 
scăpase printre degete, deşi doisprezece oameni stătuseră 
permanent cu ochii pe el. Crezuse că nu-l mai putea 
surprinde nimic. 

Avocatul urma să fie omul lor de legătură, prin care să 
controleze ce se întâmpla la Trumble. Işi făcuseră socoteala 
că puteau avea încredere în el pentru un milion de dolari. 
Nu întocmiseră niciun plan alternativ în eventualitatea că ar 
fi dispărut pe nepusă masă. Acum erau nevoiţi să elaboreze 
unul urgent. 

— Avem nevoie de cineva în închisoare, spuse Teddy. 

— Nu mai avem mult, răspunse Deville. Colaborăm cu 
Departamentul Justiţiei şi cu Direcţia Penitenciarelor. 

— Ce înseamnă nu mai avem mult? 

— Păi, ţinând cont de ce s-a-ntâmplat azi, cred că putem 
infiltra pe cineva la Trumble în maximum patruzeci şi opt 
de ore. 

— Pe cine? 


292 


— Îl cheamă Argrow. Treizeci şi nouă de ani, de 
unsprezece ani în Agenţie, referinţe excelente. 

— Scenariul? 

— O să se transfere la Trumble de la o închisoare 
federală din Insulele Virgine. Actele or să-i fie avizate de 
Biroul din Washington pentru ca directorul de acolo să nu 
pună întrebări. E un simplu prizonier federal care-a cerut să 
fie transferat. 

— Şi e gata să intre-n pâine? 

— In patruzeci şi opt de ore. 

— Trimite-l acum. 

Deville plecă, apăsat de povara încă unei sarcini dificile, 
care trebuia îndeplinită peste noapte. 

— Trebuie să aflăm cât de mult ştiu aia de-acolo, mormăi 
Teddy. 

— Da, dar n-avem motive să credem c-au mirosit ceva, 
spuse York. Le-am citit toată corespondenţa. Nimic nu arată 
c-ar fi fost băgaţi în priză de Konyers. E o victimă potenţială 
ca atâtea altele. L-am cumpărat pe avocat ca să nu mai 
dea târcoale căsuţei poştale a lui Konyers. Acum e-n 
Bahamas şi-şi bea banii, aşa că nu reprezintă o ameninţare. 

— Dar tot trebuie să scăpăm de el, rosti Teddy, fără ca 
asta să fie o întrebare. 

— Normal. 

— O să mă simt mai bine când o să-l ştiu scos din circuit, 
spuse Teddy. 


Un paznic în uniformă, dar fără armă, intră în biblioteca 
de drept pe la jumătatea după-amiezei. Primul peste care 
dădu acolo fu Joe Roy Spicer, aflat lângă uşa cămăruţei. 

— Directorul vrea să vă vadă, zise paznicul. Pe tine, pe 
Yarber şi pe Beech. 

— Ce vrea de la noi? întrebă Spicer, care citea un 
exemplar vechi din Field & Stream. 

— Nu-i treaba mea. Vrea să mergeţi la el. Imediat. 

— Spune-i că suntem ocupați. 

— Nu-i spun nimic. Să mergem. 


293 


Cei trei îl urmară pe paznic în clădirea administraţiei, 
atrăgând şi alţi oameni de ordine pe parcurs, aşa că atunci 
din lift ieşi un veritabil alai care se postă în faţa secretarei 
directorului. Ea singură izbuti într-un fel să-i conducă pe 
membrii Frăției în biroul încăpător unde aştepta Emmitt 
Broon. După plecarea ei, directorul spuse fără altă 
introducere: 

— Mi-a zis FBl-ul că v-a dispărut avocatul. 

Cei trei nu răspunseră, dar fiecare se gândi chiar în clipa 
aceea la banii ascunşi peste graniţă. 

— S-a făcut nevăzut în dimineaţa asta, continua 
directorul, şi lipsesc nişte bani. Nu am amănunte. 

Banii cui? Ar fi vrut să întrebe Frăția. Nu ştia nimeni de 
fondurile lor ascunse. Furase oare Trevor de la altcineva? 

— De ce ne-aţi spus chestia asta? întrebă Beech. 

Motivul real era că Departamentul Justiţiei de la 
Washington îi ceruse lui Boom să le furnizeze ultimele 
informaţii celor trei. Însă lor nu putu să le spună decât: 

— M-am gândit că-i bine să ştiţi, în caz că aveţi nevoie de 
el. Membrii Frăției îl concediaseră pe Trevor cu o zi în urmă, 
dar încă nu informaseră administraţia că nu mai era 
avocatul lor oficial. 

— Cum facem rost de alt avocat? întreba Spicer, de parcă 
viaţa ar fi fost de neconceput fără el. 

— Vă priveşte. Sincer să fiu, din punctul meu de vedere 
aţi primit suficientă asistenţă juridică să vă ajungă mulţi ani 
de-acum încolo. 

— Şi dacă ne caută el? se interesă Yarber, ştiind precis că 
nu avea să mai primească vreun semn de viaţă de la 
Trevor. 

— Mă anunţaţi imediat. 

Cei trei acceptară. Facă-se voia directorului. Boom le 
spuse că întrevederea a luat sfârşit. 


Evadarea lui Buster fu mai simplă decât un mers până la 
magazinul din colţ. Aşteptară până a doua zi dimineaţă, 
când deţinuţii luaseră micul dejun şi începuseră să presteze 


294 


diverse munci. Yarber şi Beech se aflau pe pista de alergări 
şi mergeau la două sute de metri distanţă unul de altul, în 
aşa fel încât unul să ţină sub observaţie închisoarea, iar 
celălalt pădurea din depărtare. Spicer se învârtea pe lângă 
terenul de baschet şi era atent la mişcările paznicilor. 

Dat fiind că nu existau garduri, miradoare sau măsuri 
severe de securitate, prezenţa paznicilor nu era vitală la 
Trumble. Spicer nu văzu niciunul. 

Buster era atent la zgomotul plivitorii mecanice, 
îndreptându-se încet cu ea spre pistă. Se opri ca să se 
şteargă pe faţă şi să se uite în jur. Aflat la vreo patruzeci de 
metri, Spicer sesiză că se oprise motorul. Se întoarse şi 
făcu imediat un gest cu degetul mare în sus, dându-i de 
veste că trebuia să acţioneze rapid. Buster păşi pe pistă, îl 
ajunse din urmă pe Yarber, iar cei doi făcură câţiva paşi 
împreună. 

— Eşti sigur că vrei s-o faci? întrebă Yarber. 

— Absolut, răspunse puştiul, părând calm şi pregătit. 

— Atunci fă-o acum. Calculează-ţi paşii. Şi nu te pierde cu 
firea. 

— Mulţumesc, Finn. 

— Ai grijă să nu te laşi prins, băiete. 

— Nici în ruptul capului. 

La cotitură, Buster continuă să meargă drept, ieşi de pe 
pistă, străbătu iarbă proaspăt tunsă, mai făcu o sută de 
metri până în dreptul unor tufe şi apoi dispăru. Beech şi 
Yarber îl urmăriră cu privirea, după care se întoarseră să se 
uite la clădirea închisorii. Spicer se apropia calm de ei. Nu 
se vedea nicio mişcare neobişnuită în curte, în secţiunea 
dormitoarelor sau în celelalte clădiri de pe teritoriul 
închisorii. Şi niciun paznic. 

Cei trei merseră împreună peste patru kilometri şi 
jumătate, într-un ritm relaxat, iar după ce se saturară se 
retraseră în răcoarea cămăruţei lor ca să se odihnească şi 
să vadă dacă îşi dădea cineva seama că unul dintre deţinuţi 
evadase. Aveau de aşteptat câteva ore până să se afle. 


295 


Buster se deplasa într-un ritm mult mai rapid. După ce 
ajunse în pădure, începu să alerge fără să se mai uite 
înapoi. Pădurea nu era deasă, iar subarboretul era destul de 
rar şi nu-i stânjenea mişcările. Trecu pe sub un punct de 
observare a căprioarelor, aflat la şase-şapte metri înălţime 
într-un stejar, iar nu după mult timp găsi o cărare care 
ducea spre sud-vest. 

În buzunarul stâng din faţă al pantalonilor avea două mii 
de dolari bani gheaţă, primiţi de la Finn Yarber. In celălalt 
buzunar din faţă ţinea o hartă pe care i-o desenase Beech. 
În fine, în buzunarul din spate pusese un plic galben 
adresat unui bărbat pe nume Al Konyers din Chevy Chase, 
Maryland. Toate aceste lucruri erau importante, dar plicul 
se bucurase de cea mai mare atenţie din partea Frăției. 

După o oră, se opri să se odihnească şi să tragă cu 
urechea. Primul lui reper era drumul naţional 30. Acesta 
străbătea ţinutul de la est la vest, iar Beech anticipase că 
avea să-l găsească după două ore. Nu auzi nimic şi îşi reluă 
alergarea. 

Nu avea voie să se piardă cu firea. Era posibil că absenţa 
lui să fie sesizată după prânz, când se întâmpla uneori ca 
paznicii să facă o tură prin închisoare, într-un fel de 
inspecţie neprotocolară. Dacă îi trecea vreunuia prin cap 
să-l caute pe Buster, erau de aşteptat şi alte întrebări. Insă 
după două săptămâni în care îi studiaseră pe paznici, nici 
Buster şi nici membrii Frăției nu dăduseră mare atenţie 
unei asemenea posibilităţi. 

Asta însemna că avea la dispoziţie minimum patru ore. 
Probabil mult mai mult, fiindcă ziua lui de lucru se încheia 
la cinci, când trebuia să predea plivitoarea. Dacă nu 
apărea, paznicii aveau să înceapă căutările în apropierea 
închisorii. După două ore, aveau să anunţe secţiile de 
poliţie din zonă că mai plecase cineva de la Trumble. 
Evadaţii nu erau niciodată înarmaţi şi periculoşi, aşa că nu 
intra nimeni în panică. Nu se organizau potere şi nu se 
foloseau câini de vânătoare. Nu existau elicoptere care să 
survoleze pădurea. Şeful poliţiei şi ajutoarele lui aveau să 


296 


patruleze pe drumurile principale şi să-i avertizeze pe 
cetăţeni să-şi încuie uşile. 

Numele evadatului era introdus în reţeaua naţională de 
computere a autorităţilor. În acelaşi timp, poliţiştii îi 
supravegheau locuinţa, îi filau prietenii şi aşteptau să facă 
vreo prostie. 

După nouăzeci de minute de libertate, Buster se opri 
câteva clipe şi auzi zgomotul unui Tir aflat undeva în 
apropiere. Pădurea se termină brusc în dreptul unui şanţ 
dincolo de care se întindea drumul naţional. Conform hărţii 
lui Beech, cel mai apropiat oraş se găsea la câţiva kilometri 
vest. Planul prevedea ca Buster să meargă de-a lungul 
drumului naţional, ferindu-se de trafic prin folosirea 
şanţurilor şi a podurilor, până când ajungea la o formă de 
civilizaţie. 

Purta echipamentul standard al deţinuţilor de la Trumble: 
pantaloni kaki şi o cămaşă oliv cu mânecă scurtă, care se 
închiseră la culoare din cauza transpiraţiei. Localnicii ştiau 
cum erau echipați prizonierii şi dacă îi vedeau mergând pe 
jos pe marginea drumului naţional 30, se găsea cineva să-l 
anunţe pe şeful poliţiei. Du-te în primul oraş şi ia-ţi alte 
haine, îi spuseseră Beech şi Spicer. Pe urmă ia-ţi un bilet de 
autobuz şi nu te mai opri. 

Avu nevoie de trei ore în care se ascunse pe după copaci 
şi sări peste şanţuri înainte să dea cu ochii de drumul 
naţional şi o luă pe scurtătura printr-o fâneaţă. Un câine îl 
mâărâi în clipa când ajunse pe o stradă pe care se găseau 
mai multe rulote. In spatele uneia dintre ele observa o 
sfoară de rufe pe care câteva haine aşteptau să se usuce în 
aerul în care nu adia nici urmă de vânt. Luă un pulover roşu 
cu alb şi se descotorosi de cămaşa oliv. 

Centrul orăşelului însemna două blocuri cu magazine, 
câteva staţii de benzină şi un oficiu poştal. Buster cumpără 
nişte pantaloni scurţi din material de blugi, un tricou şi o 
pereche de ghete de la un magazin de șolduri şi se schimbă 
în toaleta personalului din magazin. Apoi se duse la oficiul 
poştal de lângă primărie. 


297 


Surâse şi le mulţumi în gând prietenilor de la Trumble, 
vărând valorosul lor plic în cutia rezervată corespondenţei 
pentru alte localităţi. 

După aceea merse cu un autobuz până la Gainesville şi 
cumpăra un abonament de 480 de dolari, care îi permitea 
să se suie în toate autobuzele de pe teritoriul american 
timp de şaizeci de zile. Se hotărî s-o ia spre vest. Voia să 
ajungă în Mexic şi să se piardă urma. 


30 


Primul scrutin din Pennsylvania de pe 25 aprilie avea să 
fie ultimul efort susţinut al guvernatorului Tarry. Nederanjat 
de prestaţia slabă din cadrul dezbaterii care avusese loc cu 
două săptămâni în urmă, acesta îşi continua campania cu 
mult entuziasm, dar cu bani puţini. „Toţi sunt la Lake”, 
declara el la fiecare apariţie în mijlocul electoratului, 
afişându-şi sărăcia cu o mândrie prefăcuta. Rămase în 
statul respectiv timp de unsprezece zile. Nevoit să 
călătorească într-un Winnebago mare de vacanţă, lua masa 
la susţinători acasă, rămânea peste noapte în moteluri 
ieftine şi petrecea ore în şir strângând mâini şi plimbându- 
se pe jos prin diverse cartiere. 

— Haideţi să vorbim despre problemele importante, nu 
despre bani, insista el de fiecare dată. 

La rândul lui, şi Lake muncea din greu în Pennsylvania. 
Avionul lui mergea de zece ori mai repede decât maşina lui 
Tarry. Congresmanul strânse mai multe mâini, rosti mai 
multe discursuri şi în mod sigur cheltui mai mulţi bani. 

Rezultatul fu previzibil. Lake primi şaptezeci şi unu la 
sută din voturi şi îşi surclasă adversarul, aducându-l în 
situaţia jenantă de a evoca făţiş ideea retragerii din cursă. 
Insă îşi impuse să mai reziste cel puţin o săptămână, până 
la primul scrutin din Indiana. Stafful de campanie îl 


298 


abandonase. Avea o datorie de unsprezece milioane de 
dolari. Fusese evacuat din sediul de campanie din 
Arlington. 

Totuşi voia ca oamenii de ispravă din Indiana să aibă 
ocazia să-i vadă numele pe buletinele de vot. 

Şi cine ştie, poate că noul şi luxosul avion al lui Lake lua 
foc aşa cum mai păţise cu cel de dinainte. 

Tarry îşi linse rănile destul de adânci, iar în prima zi după 
noul scrutin îşi promise să nu se dea bătut. 

Lui Lake aproape că-i păru rău pentru el şi într-un fel îi 
admiră hotărârea de a rezista până la convenţie. Insă că şi 
ceilalţi, congresmanul îşi făcu un calcul simplu. Mai avea 
nevoie doar de voturile a patruzeci de delegaţi ca să-şi 
asigure nominalizarea, dintr-un total de aproape cinci sute 
care nu îşi exprimaseră opţiunile. Cursa luase sfârşit. 

După scrutinul din Pennsylvania, ziarele din toată ţara 
confirmară nominalizarea lui Lake. Chipul lui atrăgător şi 
fericit se află pretutindeni, exprimând un veritabil miracol 
politic. Mulţi îl considerară un simbol a ceea ce asigură 
buna funcţionare a sistemului - un necunoscut venit de 
nicăieri, înarmat cu un mesaj şi capabil să capteze atenţia 
oamenilor. Campania lui conferi speranţe tuturor celor care 
visau să candideze la funcţia de preşedinte. Lake nu 
avusese nevoie de luni de deplasări pe drumurile din lowa. 
Ba chiar îşi permisese să sară peste New Hampshire, care 
era oricum un stat mic. 

În acelaşi timp, se trezi condamnat fiindcă îşi cumpărase 
nominalizarea. Înainte de Pennsylvania, totalul cheltuielilor 
lui fusese estimat la patruzeci de milioane. Era greu de 
oferit o sumă mai precisă, întrucât banii erau direcţionaţi pe 
mai multe fronturi. Alte douăzeci de milioane fuseseră 
cheltuite de D-PAC şi alte grupuri de lobby puternice, aflate 
fără excepţie în serviciul lui Lake. 

Niciun alt candidat din lume nu cheltuise atât. 

Criticile îl atinseră pe Lake, urmărindu-l zi şi noapte. Dar 
prefera să aibă banii şi nominalizarea decât să afle pe 
propria piele care era alternativa. 


299 


Nu era greu să ajungi la cei cu bani mulţi. Patronii 
companiilor de computere câştigau miliarde. Culmea, până 
şi guvernul federal anunţase un excedent bugetar! Mai 
toată lumea avea un loc de muncă, o rată la casă 
rezonabilă şi două maşini. Sondajele non-stop îl făcură pe 
Lake să creadă că banii încă nu reprezentau o problemă 
spinoasă în ochii electoratului. În perspectiva întâlnirii din 
noiembrie cu vicepreşedintele, congresmanul aproape că-l 
ajunsese din urmă. 

Se întoarse încă o dată la Washington din războaiele din 
vest în postura eroului triumfător. Aaron Lake, fostul 
politician obscur din Arizona, era acum omul zilei. 


În timpul unui mic dejun tăcut şi foarte lung, membrii 
Frăției citiră ziarul de dimineaţă din Jacksonville, singurul 
admis la Trumble. Se bucurau foarte mult pentru Aaron 
Lake. Nominalizarea lui îi încântase. În prezent se numărau 
printre simpatizanţii lui cei mai înfocaţi. Tot aşa, Aaron. 

Faptul că Buster alesese libertatea nu făcuse vâlvă. 
Bravo lui, spuseseră majoritatea deţinuţilor. Era doar un 
puşti şi ar fi trebuit să stea acolo o veşnicie. Tot aşa, 
Buster. 

În ziarul de dimineaţă nu se pomenea nimic despre 
evadare. Cei trei şi-l trecură unul altuia, citind tot, în afara 
anunţurilor publicitare şi a necrologurilor. Acum începea 
aşteptarea. Nu mai aveau de trimis nicio scrisoare; nu mai 
aveau nimic de primit, fiindcă rămăseseră fără curier. Mica 
lor escrocherie făcea o pauză până la primul semn de viaţă 
de la domnul Lake. 


Wilson Argrow sosi la Trumble într-o dubă verde fără 
însemne, cu cătuşe la mâini şi cu doi poliţişti care-l 
încadrau şi-l ţineau din scurt. Venise cu avionul de la Miami 
la Jacksonville, pe cheltuiala contribuabilului, fireşte. 

Conform documentelor de însoţire, ispăşise patru luni 
dintr-o sentinţă de şaizeci pentru fraudă bancară. Ceruse 
transferul din motive nu foarte limpezi, dar care nu 


300 


interesau pe nimeni la Trumble. Era vorba de un simplu 
deţinut cu grad mic de risc din sistemul federal. Cei 
asemenea lui se mutau destul de des dintr-un loc în altul. 

Avea treizeci şi nouă de ani, absolvise colegiul, divorțase, 
iar domiciliul personal, aşa cum reieşea din scripte, se 
găsea în Coral Gables, Florida. In realitate, îl chema Kenny 
Sands, lucra în cadrul CIA de unsprezece ani şi, deşi nu 
văzuse niciodată cum arăta o închisoare pe dinăuntru, 
avusese parte de misiuni mult mai dure decât cea de la 
Trumble. Avea să stea acolo o lună sau două, după care 
avea să solicite un nou transfer. 

Argrow îşi luase o expresie de puşcăriaş vechi, dar 
simţea un gol în stomac. Primise asigurări că violenţa nu 
era tolerată la Trumble şi oricum era în stare să-şi poarte 
singur de grijă. Dar închisoarea era închisoare. Unul dintre 
supraveghetori îi tinu un curs orientativ de o oră, după care 
îl luă ca să-i arate rapid ce trebuia văzut. Când văzu cu 
ochii lui cum arată Trumble, începu să se destindă. Paznicii 
nu aveau arme, iar majoritatea deţinuţilor păreau 
inofensivi. 

Colegul lui de celulă era un bătrân cu o barbă pătată, un 
delincvent de meserie care văzuse multe închisori şi căruia 
îi plăcea la Trumble. Acesta îi mărturisi lui Argrow că avea 
de gând să moară acolo. Apoi îl duse la prânz şi-i vorbi 
despre capriciile meniurilor. După aceea îi arată sala de 
jocuri, unde mai mulţi oameni masivi se strânseseră la nişte 
mese pliante şi îşi studiau cărţile, având fiecare câte o 
ţigară în colţul gurii. 

— Jocurile de noroc sunt interzise, rosti el, făcându-i cu 
ochiul. 

Se apropiară de zona de întreţinere în aer liber, unde 
deţinuţii mai tineri asudau în bătaia soarelui, desăvârșindu- 
și bronzul şi întărindu-și muşchii. Bătrânul îi arăta pista de 
alergări din depărtare şi zise: 

— Guvernu' ăsta federal e-o comoară, nu alta. 


301 


După aceea îl duse pe Argrow la bibliotecă, un loc unde 
nu fusese în viaţa lui, şi îi prezentă un colţ despre care 
declară: 

— Aia-i biblioteca de drept. 

— Cine-o foloseşte? întreba Argrow. 

— De obicei avem şi ceva avocaţi pe-aici. La ora asta 
sunt şi nişte judecători. 

— Judecători? 

— Trei la număr. 

Pe bătrân nu-l interesa biblioteca. Argrow se ţinu după el 
până la capelă, după care ieşiră din nou în aer liber. 

Noul-venit îi mulţumi veteranului pentru plimbare, după 
care îşi ceru scuze şi se întoarse la bibliotecă în care se 
găsea doar un deţinut care spăla pe jos. Se îndreptă spre 
colţ şi deschise uşa care dădea în biblioteca de drept. 

Joe Roy Spicer îşi ridică privirea din revistă şi dădu cu 
ochii de un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci. 

— Cauţi pe cineva? întrebă el, fără să facă vreun efort de 
amabilitate. 

Argrow îi recunoscu figura din dosar. Un fost judecător de 
pace, prins în timp ce fura din câştigurile de la bingo. Ce 
târâtură. 

— Sunt nou pe-aici, spuse el, silindu-se să zâmbească. 
Adineauri m-au adus. Asta e biblioteca de drept? 

— Da. 

— Bănuiesc că poate s-o folosească oricine, nu? 

— Bănuiesc şi eu, zise Spicer. Eşti avocat? 

— Nu, bancher. 

Cu vreo câteva luni în urmă, Spicer l-ar fi constrâns să 
apeleze la nişte servicii juridice; fără să se ştie, bineînţeles. 
Insă nu mai era cazul. Cei trei încetaseră să umble după 
ciupeli. Argrow se uită în jur, dar nu-i văzu pe Beech şi 
Yarber. Işi luă la revedere şi se întoarse la el în celulă. 

Contactul fusese efectuat. 


Planul lui Lake de a se debarasa de amintirea lui Ricky şi 
a nefastei lor corespondențe depindea de altcineva. El unul 


302 


era pur şi simplu prea speriat şi prea cunoscut ca să se 
furişeze din nou în toiul nopţii, deghizat şi pitit pe bancheta 
din spate a unui taxi care să-l ducă în goană la marginea 
oraşului, la un oficiu poştal deschis non-stop. Riscurile erau 
prea mari. În plus, avea mari îndoieli că ar mai fi putut 
scăpa o dată din marcajul Serviciului Secret. li era imposibil 
să-i numere pe agenţii care-l păzeau. De fapt, nu putea nici 
măcar să-i vadă. 

Pe tânăra o chema Jayne. Se implicase în campania din 
Wisconsin şi îşi croise drum repede în cercul lui restrâns. La 
început fusese angajată pe bază de voluntariat. Acum 
câştiga 55 000 de dolari pe an ca asistentă personală a 
domnului Lake, care îi arăta o încredere deplină. Pleca 
foarte rar de lângă el şi discutaseră deja de două ori despre 
viitoarea ei însărcinare la Casa Albă. 

La momentul oportun, Lake avea să-i dea lui Jayne cheia 
de la căsuţa poştală închiriată de domnul Al Konyers, 
urmând ca ea să ridice corespondenţa, să renunţe la chiria 
pentru căsuţa poştală şi să nu lase nicio adresă de contact. 
Avea să-i spună că o închiriase când încercase să 
monitorizeze vânzarea contractelor strict secrete din 
industria de apărare, pe vremea când era convins că 
iranienii cumpărau informaţii la care n-ar fi trebuit să aibă 
acces. Sau ceva de genul ăsta. Jayne avea să-l creadă 
fiindcă exact asta îşi propusese. 

În cazul unui noroc chior, nu trebuia să fie nicio scrisoare 
de la Ricky. Căsuţa poştală urma să fie definitiv închisă. lar 
dacă Jayne găsea totuşi o scrisoare şi dacă era cât de cât 
curioasă, ei bine, avea să-i spună pur şi simplu că nu ştia 
cine era persoana respectivă. lar ea nu avea să mai pună 
alte întrebări. Punctul ei forte era loialitatea oarbă. 

Lake aşteptă momentul potrivit. Şi aştepta prea mult. 


303 


31 


Plicul sosi în siguranţă, la un loc cu un milion de alte 
scrisori care împreună însemnau tonele de hârţoage 
transportate în capitală pentru a ajuta guvernul să apuce 
ziua de mâine. Toate fură împărţite în funcţie de codul 
poştal şi de cel al străzilor. La trei zile după ce Buster o 
pusese la cutie, ultima scrisoare a lui Ricky pentru Al 
Konyers ajunse în Chevy Chase. O echipă de filaj efectua un 
control de rutină la Mailbox America şi dădu peste ea. Plicul 
fu examinat sumar, iar apoi dus la Langley. 

Teddy se afla între două şedinţe şi era singur în birou 
când Deville dădu buzna înăuntru, cu un dosar subţire în 
mână. 

— Am primit chestia asta acum o jumătate de oră, spuse 
el, întinzându-i celuilalt trei foi de hârtie. Ai aici copia. 
Originalul e în dosar. 

Directorul îşi potrivi ochelarii şi se uită la copii înainte de- 
a începe să citească. Observă timbrul din Florida, acelaşi 
dintotdeauna. Scrisul era extrem de bine cunoscut. Incă 
înainte de a citi, Teddy simţi că aveau necazuri mari. 


Dragă Al, 

În ultima ta scrisoare ai încercat să pui punct 
corespondenţei dintre noi. Regret, n-o să fie chiar aşa 
simplu. Trec la subiect fără alte ocolișuri. Nu sunt Ricky, 
după cum nici tu nu eşti Al. Mă aflu la închisoare, nu într-o 
Clinică de recuperare cu circuit închis. 

Știu cine eşti, domnule Lake. Mai ştiu că ai parte de un 
an formidabil, că tocmai ai obținut nominalizarea şi că înoți 
în bani. Primim şi noi ziare la Trumble şi suntem mândri de 
toate succesele pe care le-ai repurtat. 

Acum că ştiu exact cine este Al Konyers, sunt convins că 
ti-ai dori să păstrez secretul. Sunt gata să tac chitic, dar o 
să te coste, nu glumă. 


304 


Am nevoie de bani şi vreau să ies din închisoare. Ştiu să 
păstrez un secret şi mă pricep să negociez. 

Banii reprezintă partea uşoară, fiindcă ai cu nemiluita. 
Eliberarea mea o să fie ceva mai complicată, dar ai început 
să ai tot felul de prieteni puternici. Sunt sigur că o să-ți vină 
o idee. 

Nu am nimic de pierdut şi sunt dispus să te ruinez dacă 
nu eşti de acord să negociem. 

Mă numesc Joe Roy Spicer. Sunt unul dintre deținuții de 
la închisoarea Federală Trumble. Nu-ţi rămâne decât să 
găseşti o modalitate de-a lua legătura cu mine şi asta 
repede. 

Nu plec nicăieri. 

Cu sinceritate, Joe Roy Spicer 


Următoarea şedinţa fu anulată. Deville îl găsi pe York, iar 
după zece minute se încuiară cu toţii în buncăr. 

Uciderea celor trei fu prima opţiune luată în discuţie. 
Argrow era în stare să rezolve aşa cum trebuia, cu pastile, 
otrăvuri şi aşa mai departe. Yarber ar fi putut muri în somn. 
Spicer putea să cadă lat pe pista de alergări. lpohondrului 
de Beech s-ar fi putut greşi reţeta la farmacia închisorii. Nu 
erau din cale-afară de solizi şi de sănătoşi, şi oricum nu se 
comparau cu Argrow. O căzătură urâtă, gâtul rupt. Existau 
atâtea feluri de a simula o moarte din cauze naturale sau în 
urma unui accident. 

Trebuia procedat repede, cât încă aşteptau răspunsul lui 
Lake. 

Atâta doar că avea să fie ceva urât şi prea complicat. Trei 
cadavre dintr-o dată, într-o închisoare inofensivă ca 
Trumble. Pe lângă asta, cei trei erau prieteni buni, îşi 
petreceau cea mai mare parte a timpului împreună şi 
fiecare avea să moară altfel, într-un interval de timp foarte 
scurt. Aveau să apară nenumărate bănuieli. Dacă Argrow 
devenea suspect? Din capul locului, trebuia ţinut cont că 
nu-i cunoşteau identitatea reală. 


305 


Un alt element care îi înfricoşa era Trevor. Indiferent 
unde s-ar fi aflat, acesta ar fi putut afla de moartea lor. 
Vestea l-ar fi putut speria şi mai tare, dar n-ar fi fost de 
mirare să-l transforme într-o persoană imprevizibilă. Exista 
posibilitatea să ştie mai mult decât credeau ei. 

Deville era dispus să pună la cale eliberarea lor, însă 
Teddy era foarte reticent. Nu avea remuşcări în legătura cu 
uciderea lor, numai că nu era convins că o asemenea 
măsura avea să-l protejeze pe Lake. 

Dar dacă Frăția spusese şi altcuiva? 

Existau prea multe întrebări. Deville primi dispoziţie să 
întocmească planurile de lichidare, dar acestea aveau să fie 
folosite doar după epuizarea tuturor celorlalte variante. 

Toate scenariile se aflau pe masă. York sugeră, mai mult 
ca să testeze o variantă, că scrisoarea să fie pusă înapoi în 
căsuţa poştală, ca s-o găsească Lake. La urma urmei, 
fusese tâmpenia lui. 

— N-ar şti ce să facă, spuse Teddy. 

— Noi ştim? 

— Încă nu. 

Ideea unui Aaron Lake care să reacționeze în faţa acestei 
manevre şi să încerce să le închidă cumva gura membrilor 
Frăției era aproape amuzantă, dar avea în fond o conotaţie 
justiţiară foarte puternică. Lake şi nimeni altul stârnise 
toată mizeria asta; să facă bine s-o scoată singur la capăt. 

— De fapt, mizeria a fost provocată de noi, aşa că tot noi 
o să-i punem capăt, decise Teddy. 

Nu aveau cum să prevadă - şi prin urmare nici să 
controleze - cum avea să procedeze Lake. Zăpăcitul făcuse 
ce făcuse şi le scăpase din laţ suficient de mult ca să 
gafeze când îi scrisese lui Ricky. Şi fusese atât de prost, 
încât Frăția îi descoperise identitatea. 

Ăsta pe lângă starea de fapt: Lake era genul de om care 
schimba scrisori cu un prieten prin corespondenţă 
homosexual. Avea o viaţă dublă şi nu merita prea multă 
încredere. 


306 


Se vorbi puţin şi despre ideea de a-l aborda frontal pe 
Lake. York fusese adeptul acestei variante din clipa primirii 
celei dintâi scrisori de la Trumble, dar Teddy nu era convins 
că era un lucru bun. Toate insomniile provocate de Lake 
fuseseră pline de gânduri şi speranţe legate de oprirea 
schimbului de scrisori cât mai repede cu putinţă. Prefera să 
rezolve problema discret şi abia după aceea să aibă o 
discuţie cu candidatul. 

Ce-i drept, tare i-ar fi plăcut să-i trântească totul în faţă. 
l-ar fi făcut mare plăcere să-i spună să ia loc pe un scaun şi 
să-i proiecteze copii ale tuturor scrisorilor ălora afurisite pe 
un ecran. Plus o copie a anunţului din Out and About. l-ar fi 
povestit despre domnul Quince Garbe din Bakers, lowa, un 
alt dobitoc care căzuse în plasa escrocilor, şi despre Curtis 
Vann Gates din Dallas. „Cum ai putut să fii atât de idiot?” ar 
fi vrut să strige la Aaron Lake. 

Însă avea în vedere situaţia în ansamblu. Problemele pe 
care le crease Lake erau fleacuri prin comparaţie cu 
priorităţile apărării naţionale. Ruşii se apropiau 
ameninţător, iar dacă Natty Cenkov şi noul regim preluau 
puterea, lumea se schimba definitiv. 

Teddy neutralizase oameni mult mai puternici decât 
aceşti trei judecători borfaşi care putrezeau într-o 
închisoare federală. Punctul lui forte era planificarea 
minuțioasă. O muncă tenace şi totodată anostă. 

întrevederea fu întreruptă de un mesaj de la biroul lui 
Deville. Paşaportul lui Trevor Carson fusese controlat la un 
ghişeu de control al aeroportului Hamilton din Bermude. 
Avocatul se îmbarcase la bordul unui avion cu destinaţia 
San Juan, Porto Rico, care trebuia să aterizeze peste 
aproximativ cincizeci de minute. 

— Ştiam c-a ajuns în Bermude? întrebă York. 

— Nu, răspunse Deville. E clar c-a intrat fără să-şi 
folosească paşaportul. 

— Poate că nu-i atât de beat cum credeam. 

— Avem pe cineva în Porto Rico? se interesa Teddy, cu o 
imperceptibilă nuanţă de agitaţie în voce. 


307 


— Bineînţeles, zise York. 

— Hai să-i luăm urma. 

— S-au schimbat planurile pentru bătrânul Trevor? 
întrebă Deville. 

— Nu, deloc, spuse Teddy. Câtuşi de puţin. 

Deville ieşi ca să se ocupe de cea mai recentă criză 
provocată de avocat. Teddy chemă un asistent şi comandă 
un ceai de mentă. York se apucase să recitească 
scrisoarea. După ce rămaseră singuri, întrebă: 

— Şi dacă-i despărţim? 

— Da, m-am gândit şi eu la asta. Şi repede, ca să nu aibă 
timp să stea de vorbă. Să-i trimitem la trei închisori aflate la 
distanţă mare una de alta, să-i izolăm complet pentru un 
timp şi să ne asigurăm că nu au posibilitatea să dea telefon 
sau să corespondeze. Şi pe urmă? Tot cunosc secretul. 
Teoretic, oricare dintre ei ar putea să-l distrugă pe Lake. 

— Nu sunt sigur c-o să putem discuta cu băieţii de la 
Direcţia Generală a Penitenciarelor. 

— Se aranjează. La nevoie, o să stau de vorbă cu 
procurorul-general. 

— Când te-ai împrietenit cu procurorul-general? 

— E o chestiune de siguranţă naţională. 

— Trei judecători escroci care stau într-o închisoare 
federală pot afecta siguranţa naţională? Mi-ar plăcea să fiu 
de faţă la discuţii. 

Teddy bău din ceai cu ochii închişi şi cu toate degetele 
adunate în jurul ceştii. 

— E prea riscant, şopti el. Dacă-i înfuriem, chiar că n-o să 
le mai putem ghici intenţiile. N-avem voie să riscăm în felul 
asta. 

— Să zicem că Argrow le găseşte dosarele, spuse York. la 
gândeşte-te, sunt nişte borfaşi care-au fost condamnaţi 
penal. N-o să creadă nimeni povestea asta despre Lake 
dacă n-or să aibă dovezi. lar asta înseamnă documente, foi 
de hârtie, originale şi copii ale corespondenţei. Probele 
astea există undeva. Le găsim, îi uşurăm de ele şi vreau să 
văd cine-o să mai stea să-i asculte. 


308 


Teddy mai sorbi o dată din ceai cu ochii închişi, după 
care lasă să treacă alte câteva clipe. Înainte de a vorbi, îşi 
schimba poziţia în scaunul cu rotile şi se strâmba de 
durere. 

— Aşa e, spuse el încet. Dar mi-e să nu existe cineva 
care nu e-n închisoare şi despre care nu ştim nimic. Indivizii 
ăştia sunt mereu cu un pas înaintea noastră şi-or să fie şi 
de-acum încolo, încercăm să ne dăm seama cât anume ştiu 
şi de când. Nu sunt foarte convins c-o să-i prindem 
vreodată din urmă. Poate că s-au gândit să-şi facă pierdute 
dosarele. Sunt sigur că regulamentul închisorii nu le dă voie 
să aibă hârţoage din astea, aşa că nu m-aş mira să fi 
început să le pitească. Scrisorile schimbate cu Lake sunt 
prea preţioase ca să nu le recopieze şi să nu le trimită 
undeva afară. 

— L-au avut curier pe Trevor. Am văzut toate scrisorile pe 
care le-a scos de la Trumble în ultima lună. 

— Asta credem, dar nu suntem siguri. 

— Cine altcineva ar putea fi? 

— Spicer e-nsurat. Nevastă-sa a trecut pe la el. Yarber 
divorţează, ce-i drept, dar cine ştie ce pun la cale acolo. ŞI 
ea a venit în vizită în ultimele trei luni. Sau poate că-i 
mituiesc pe paznici ca să se ocupe ei de livrarea 
corespondenţei. Avem de-a face cu oameni plictisiţi, foarte 
inteligenţi şi foarte inventivi. Nu putem să presupunem că 
suntem la curent cu tot ce au de gând. lar dacă facem vreo 
greşeală şi exageram cu presupunerile, atunci secretul 
domnului Aaron Lake o să fie dat în vileag. 

— In ce fel? Cum vor să procedeze? 

— Probabil c-or să ia legătura cu un reporter şi o să-i dea 
câte o scrisoare până când or să-l convingă. Nu m-ar mira 
să dea rezultate. 

— Ar înnebuni toată presa. 

— N-are voie să se întâmple una ca asta, York. Trebuie să 
facem ceva. 

Deville se întoarse în grabă. Vameşii americani fuseseră 
contactaţi de autorităţile din Bermude la zece minute după 


309 


ce avionul plecase spre San Juan. Trevor avea să aterizeze 
peste optsprezece minute. 


Trevor nu făcea altceva decât să ia urma banilor. Îşi 
însuşise rapid principalele elemente ale transferurilor 
bancare, iar acum se perfecționa. In Bermude trimisese 
jumătate din bani într-un cont din Elveţia, iar cealaltă unei 
bănci din Grand Cayman. Apoi căzuse pe gânduri: spre est 
sau spre vest? Asta fusese marea întrebare. Primul zbor din 
Bermude avea destinaţia Londra, dar ideea de a se furişa 
prin Heathrow îl speriase. Nu se pusese niciun premiu pe 
capul lui şi nu era căutat de autorităţi. Nu fusese acuzat de 
nimic. Atâta doar că englezii erau al naibii de eficienţi la 
vamă. Avea să se îndrepte spre vest şi să-şi încerce norocul 
în Caraibe. 

Ateriză la Sân Juan şi intră glonţ într-un bar unde 
comanda o bere la halbă şi studie tabelul zborurilor. Nu se 
grăbea, nu simţea niciun fel de presiune şi avea buzunarele 
pline. Putea să meargă unde voia, să facă orice şi să nu se 
grăbească deloc. Mai bău o bere şi se decise să stea câteva 
zile în Grand Cayman şi să se pună pe cheltuit. Se duse la 
ghişeul Air Jamaica ca să-şi cumpere bilet, după care se 
întoarse la bar, fiindcă încă nu era ora cinci şi mai avea 
treizeci de minute până la urcarea în avion. 

Biletul era la clasa întâi, fireşte. Trevor se îmbarcă 
devreme, ca să mai aibă timp de o băutură, şi în timp ce se 
uita la ceilalţi pasageri care treceau pe lângă el, dădu cu 
ochii de o figură pe care se păru c-o mai văzuse. 

Unde anume? Cu doar câteva minute în urmă, în incinta 
aeroportului. Un chip lung şi slab, cu o ţăcălie înspicată şi 
doi ochi mici, oblici, în spatele unor ochelari cu rame 
pătrate. Individul îi aruncase o privire fixă, iar apoi se uitase 
în altă parte a avionului, ca şi cum n-ar fi observat nimic 
interesant. 

Parcă la tejghea se mai întâlnise cu el, pe când făcea 
cale întoarsă spre bar după ce îşi cumpărase biletul. Ochii 


310 


respectivului îl priveau. Individul se postase în apropiere şi 
se uita la tabelul plecărilor. 

Când vrei să scapi, privirile celorlalţi - întâmplătoare, 
insistente sau vagi - ţi se par dintr-o dată suspecte. Vezi un 
chip oarecare şi nu-l bagi în seamă. Il mai vezi o dată după 
o jumătate de oră şi eşti convins că ţi se urmăresc toate 
mişcările. 

Nu mai bea, îşi impuse Trevor. Imediat după decolare 
ceru o cafea pe care o dădu pe gât rapid. După aterizarea 
pe aeroportul din Kingston cobori primul şi străbătu cu pas 
hotărât terminalul, trecând prin dreptul ghişeului pentru 
imigrări. Omul din spatele lui se făcuse nevăzut. 

Trevor îşi luă cele două valize mici şi se îndreptă spre 
parcarea unde se aflau taxiurile. 


32 


Ziarul local din Jacksonville ajungea la Trumble în fiecare 
dimineaţă la şapte. Patru exemplare erau duse în sala de 
jocuri unde aveau să fie citite şi lăsate acolo pentru toţi 
deţinuţii interesaţi de ceea ce se întâmpla în libertate. In 
cea mai mare parte a timpului Joe Roy Spicer era singurul 
care aştepta presa la ora aceea, şi de obicei lua un 
exemplar pentru el, fiindcă voia să studieze listele de 
câştigători din cazinourile din Las Vegas până la sfârşitul 
zilei. Tabloul era în general acelaşi: Spicer ţinea în mână un 
pahar de plastic plin cu cafea şi stătea cu picioarele pe una 
dintre mesele de joc, aşteptându-l pe Roderick, paznicul, să 
vină cu ziarele. 

Prin urmare, el văzu primul articolul plasat în partea de 
jos a primei pagini. Era vorba de Trevor Carson, un avocat 
din localitate, care dispăruse din motive necunoscute şi al 
cărui cadavru fusese găsit lângă un hotel din Kingston, în 
Jamaica. Avocatul fusese împuşcat în cap de două ori, după 


311 


lăsarea întunericului. Fotografia lui Trevor nu fusese 
publicată, observă Spicer. De unde şi până unde să-l aibă 
ziarul în banca de date? Pe cine ar fi interesat moartea lui? 

Conform autorităţilor jamaicane, Carson era un turist 
care se părea că fusese jefuit. O sursă care ţinuse să-şi 
păstreze anonimatul informase poliţia cu privire la 
identitatea defunctului, al cărui portofel lipsea de la locul 
crimei. Sursa cu pricina părea deosebit de bine informată. 

Paragraful referitor la cariera juridică a lui Trevor era 
foarte scurt. Fosta secretară a victimei, Jan nu-ştiu-cum, nu 
dorise să facă niciun comentariu. Articolul fusese scris şi 
publicat pe prima pagină doar fiindcă persoana ucisă era 
avocat. 

Finn se găsea la capătul îndepărtat al pistei şi se 
pregătea să intre pe turnantă, mergând cu un pas vioi în 
aerul umed al dimineţii după ce îşi dăduse deja cămaşa jos. 
Spicer îl aşteptă la ultima linie dreaptă şi-i dădu ziarul fără 
un cuvânt. 

Cei doi îl găsiseră pe Beech la coadă la cantină, finind în 
mână tava de plastic şi uitându-se îngândurat la micul 
dejun compus în dimineaţa aceea din ouă şi jumări. Se 
aşezară într-un colţ, departe de toată lumea, ciugulind fără 
chef din mâncare şi vorbind în şoaptă. 

— Dacă fugea, de cine dracu’ fugea? 

— l-o fi luat Lake urma, mai ştii? 

— N-avea de unde să ştie că era Lake. Nu deţinea niciun 
indiciu, nu? 

— Bine, atunci fugea de Konyers. Când a venit aici ultima 
dată, ne-a spus că ăsta era peştele cel mare. Konyers 
aflase de noi, asta ne-a zis. lar a doua zi a dispărut. 

— Poate că s-a speriat şi atâta tot. Konyers a dat cărţile 
pe faţa, l-a ameninţat că spune tot ce ştie despre rolul lui în 
şmecheria noastră, iar Trevor, care era destul de slab de 
înger, s-a hotărât să fure cât poate de mult şi să se facă 
nevăzut. 

— Eu unul aş vrea să ştiu ai cui erau banii lipsă. 


312 


— De banii noştri nu ştie nimeni. De unde şi până unde 
să lipsească? 

— Probabil că Trevor a furat de pe unde-a apucat şi după 
aceea s-a pierdut în ceaţă. Se-ntâmplă mereu. O grămadă 
de avocaţi dau de bucluc şi cedează nervos. Bagă mâna 
până la cot în fondurile clienţilor şi-o iau din loc. 

— Vorbeşti serios? întrebă Spicer. 

Lui Beech îi veniră în minte trei cazuri, la care adăugă şi 
Yarber vreo două, pentru o mai bună exemplificare. 

— Şi-atunci cine l-a ucis? 

— E foarte posibil să fi nimerit în zona dubioasă a 
oraşului. 

— Lângă hotelul Sheraton? N-aş crede. 

— Bun, şi dacă i-a venit de hac Konyers? 

— Se prea poate. L-a prins în cursă pe Trevor şi-a aflat că 
era omul de legătură al lui Ricky. L-a strâns cu uşa, a 
ameninţat că-l bagă la zdup sau mai ştiu eu ce, iar Trevor a 
şters-o în Caraibe. Fără să ştie că Al Konyers şi Aaron Lake 
sunt unul şi acelaşi. 

— lar Lake are destui bani şi putere ca să-i dea de urmă 
unui avocat beţiv. 

— Şi noi? La ora asta, Lake ştie că Ricky nu există, că 
adevăratul lui nume e Joe Roy şi că mai are nişte prieteni 
închişi la un loc cu el. 

— Întrebarea e, poate s-ajungă la noi? 

— Cred că eu o să fiu primul care-o să afle, spuse Spicer, 
cu un râs neliniştit. 

— Oricum, e posibil şi ca Trevor să fi nimerit unde n-avea 
ce să caute. Poate c-a ajuns într-o zonă periculoasă, s-a 
îmbătat, a încercat să agaţe o femeie şi-a fost împuşcat. 

Aici toţi trei fură de acord. Trevor era în stare s-o caute 
cu lumânarea. Şi s-o găsească. 

Odihnească-se în pare. Cu condiţia să nu le fi furat banii. 

Se despărţiră pentru o oră şi ceva. Beech se duse pe 
pista de alergări, ca să meargă de unul singur şi să 
chibzuiască. Yarber îşi câştiga salariul de douăzeci de cenți 
pe oră, străduindu-se să repare un computer din biroul 


313 


capelanului. Spicer intră în bibliotecă, unde dădu peste 
domnul Argrow, care citea nişte cărţi de drept. 

Biblioteca de drept era deschisă şi accesul se făcea fără 
programare, dar legea nescrisă de la Trumble spunea că 
trebuia cerută măcar permisiunea unuia dintre membrii 
Frăției pentru consultarea volumelor de acolo. Argrow abia 
venise şi era clar că nu avusese când să se informeze. 
Spicer decise să nu se ia de viaţa lui. 

Cei doi se salutară dând din cap, după care Spicer îşi făcu 
de lucru aranjând nişte cărţi şi făcând ordine pe mesele de 
studiu. 

— Zice lumea că le-aveţi cu legile, spuse Argrow din 
celălalt capăt al încăperii, profitând de faptul că erau 
singuri. 

— Se-aud tot felul de zvonuri pe-aici. 

— Am făcut apel. 

— Ce s-a-ntâmplat la proces? 

— Juriul m-a condamnat pentru trei capete de acuzare 
legate de nişte bani ascunşi undeva în Bahamas. Cică 
frauda bancară. Judecătorul mi-a dat cinci ani. Am făcut 
patru luni. Nu cred că mai rezist încă cincizeci şi şase. Am 
nevoie de ajutor pentru apel. 

— La ce tribunal? 

— Din Insulele Virgine. Am lucrat la o bancă babană din 
Miami. O grămadă de bani ieşiţi din droguri. 

Argrow vorbea foarte repede şi mult, lucru care-l enervă 
pe Spicer, dar nu foarte tare. Când auzi de Bahamas, 
deveni şi mai atent. 

— Am făcut-o, asta e. A-nceput să-mi placă spălarea de 
bani. Îmi treceau prin mână zeci de milioane pe zi, cum să 
nu ţi se suie la cap? Puteam să transfer bani murdari mai 
repede decât toţi bancherii din South Florida. Mai pot şi- 
acum. Dar nu m-am uitat cu cine mă împrietenesc şi n-am 
ales cum trebuie. 

— Recunoşti că eşti vinovat? 

— Sigur. 

— Eşti una dintre rarităţile de pe-aici. 


314 


— Nu, am călcat pe bec, dar cred că sentinţa a fost prea 
mare. Mi-a zis cineva că ştiţi cum să mai bărbieriţi din anii 
de stat la răcoare. 

Spicer îşi pierduse deja interesul faţă de mesele în 
dezordine şi de cărţile nepuse la loc. Işi trase un scaun şi 
deveni disponibil. 

— Putem să aruncăm un ochi peste dosar, spuse el, de 
parcă ar fi avut de rezolvat o mie de apeluri. 

Boule, ar fi vrut să-i spună Argrow. Intr-a zecea te-ai lăsat 
de şcoală, iar la nouășpe ani ai furat o maşina. A trebuit să 
tragă taică-tău sfori ca să nu fii inculpat. Ai ajuns judecător 
de pace prin voturile morţilor şi-ale absenţilor, iar acum ai 
nimerit într-o închisoare federală şi încerci să te dai mare. 

Pe lângă asta, fu de acord Argrow în gând, iată că poţi 
să-l distrugi pe viitorul preşedinte al Statelor Unite, 
domnule Spicer. 

— Cât o să coste? întrebă el cu voce tare. 

— Cât ai? se interesa Spicer, ca un avocat în toată firea. 

— Nu prea mult. 

— Parcă ziceai că te pricepi s-ascunzi bani în străinătate. 

— Mă pricep, crede-mă. La un moment dat strânsesem o 
sumă frumuşică, dar am lăsat-o să-mi scape printre degete. 

— Şi nu poţi să plăteşti nimic? 

— Nu cine ştie. Poate o mie, două. 

— Şi avocatul tău? 

— Din cauza lui am ajuns aici. Şi n-am bani să angajez 
altul. _ 

Timp de câteva secunde, Spicer analiză situaţia. Işi dădu 
seama că îi lipsea Trevor. Lucrurile fuseseră mult mai 
simple când se ocupase el de strângerea banilor de afară. 

— Mai ai relaţii în Bahamas? 

— Peste tot în Caraibe. De ce? 

— Fiindcă aici e pe bază de virament. N-avem voie cu 
bani gheaţă. 

— Vrei să virez două mii de dolari? 

— Nu, vreau să virezi cinci mii. Asta e onorariul nostru 
minim. 

315 


— Unde ai banca? 

— În Bahamas. 

Argrow îşi miji ochii. Sprâncenele se împreunară, semn 
că medita profund, ca de altfel şi Spicer. Cele două minţi 
erau pe punctul de a se întâlni la mijloc. 

— De ce în Bahamas? întrebă Argrow. 

— Din acelaşi motiv pentru care te-ai dus şi tu acolo. 

Mai multe gânduri se învălmășiră în minţile celor doi. 

— Să te-ntreb ceva, zise Spicer. Ai spus că transferi bani 
murdari mai repede ca oricine. 

— Fără probleme, confirma Argrow, dând din cap. 

— Mai poţi s-o faci? 

— Cum adică, de-aici? 

— Da, de-aici. 

Argrow râse şi dădu din umeri, ca şi cum nimic n-ar fi fost 
mai simplu. 

— Sigur. Mai am ceva prieteni. 

— Hai să ne-ntâlnim peste o oră. S-ar putea să-ţi propun 
o afacere. 


După o oră, Argrow se întoarse la biblioteca de drept şi-i 
găsi pe cei trei judecători într-o atitudine oficială, aşezaţi la 
o masă pe care se aflau tot felul de acte şi hârtii, ca şi cum 
ar fi fost vorba de o şedinţă de judecată a Curţii Supreme 
din Florida. Spicer îl prezentă pe noul-venit lui Beech şi 
Yarber, invitându-l apoi să se aşeze în faţa lor. Nu mai era 
nimeni altcineva de faţă. 

Vorbiră puţin despre apelul lui Argrow, care se dovedi 
destul de vag în privinţa detaliilor. Dosarul lui încă nu 
ajunsese de la precedentul loc de detenţie, iar fără el 
judecătorii nu puteau face mare lucru. 

Apelul nu fu altceva decât un element introductiv al 
discuţiei, lucru ştiut şi de o parte, şi de alta. 

— Domnul Spicer ne-a zis că eşti expert în materie de 
transfer al banilor murdari, rosti Beech. 

— Am fost până m-au prins, spuse Argrow cu modestie, 
înţeleg că aveţi aşa ceva asupra voastră. 


316 


— Avem un mic cont afară, bani câştigaţi din chestii 
juridice şi alte câteva lucruri despre care nu prea putem 
vorbi. După cum ştii, nu putem percepe onorarii pentru 
consultaţiile juridice. 

— Totuşi, le acordăm, completă Yarber. Şi suntem plătiţi. 

— Cât de mare e contul? întrebă Argrow, deşi ştia suma 
de bani aflată în cont până la ultimul bănuţ. 

— Vorbim mai încolo de asta, spuse Spicer. E posibil ca 
banii să fi dispărut. 

Argrow tăcu preţ de câteva secunde, izbutind apoi să 
mimeze deruta. 

— Poftim? făcu el. 

— Am avut un avocat, zise Beech încet, măsurându-şi 
fiecare cuvânt. S-a cărăbănit şi n-ar fi exclus să ne fi luat şi 
banii. 

— Am priceput. lar contul ăsta se află într-o bancă din 
Bahamas? 

— A fost la un moment dat. Nu ştim dacă mai e. 

— Ne îndoim că banii mai sunt acolo, adăuga Yarber. 

— Dar am vrea să ştim precis, întregi Beech. 

— La ce bancă? întrebă Argrow. 

— Geneva Trust din Nassau, răspunse Spicer, privindu-şi 
colegii. 

Argrow dădu din cap cu tâlc, ca şi cum ar fi ştiut felul de 
secrete dubioase despre instituţia respectivă. 

— O cunoşti? întreba Beech. 

— Sigur, răspunse el, perpelindu-i niţel pe ceilalţi. 

— Şi? făcu Spicer. 

Argrow deborda de suficiența celui care avea acces la 
informaţii confidenţiale, aşa că se ridica de pe scaun cu un 
aer teatral şi se plimba câteva clipe prin bibliotecă, adâncit 
în gânduri, după care se apropie din nou de masă. 

— Ce-ar fi să-mi spuneţi direct ce vreţi de la mine? Hai să 
n-o mai dăm cotită. 

Cei trei se uitară la el, se priviră unul pe altul şi îşi dădură 
seama că nutreau două mari nelămuriri: a) câtă încredere 


317 


aveau în acest om pe care abia de apucaseră să-l vadă şi b) 
ce doreau de fapt de la el. 

Dar se gândiră că banii dispăruseră oricum, aşa că nu 
mai aveau ce pierde. 

— Nu suntem prea pricepuţi când e vorba de transferat 
bani murdari, zise Yarber. Am fost pregătiţi să facem 
altceva în viaţă, îţi dai seama. lartă-ne ignoranţa, dar există 
vreo metodă prin care să vedem dacă banii mai sunt unde 
au fost odată? 

— Nu suntem siguri că i-a furat avocatul, adăugă Beech. 

— Vreţi să verific conţinutul unui cont secret? întrebă 
Argow. 

— Exact, răspunse Yarber. 

— Ne-am gândit că poate mai ai ceva prieteni care 
lucrează în domeniu, tatonă Spicer. Şi vrem să ştim dacă 
exista vreo modalitate de control. 

— Aveţi noroc, spuse Argrow, dând timp cuvintelor să-şi 
facă efectul. 

— Cum adică? întrebă Beech. 

— Fiindcă aţi ales Bahamas. 

— De fapt, a fost alegerea avocatului, zise Spicer. 

— Oricum, băncile de-acolo sunt destul de libere. les la 
iveală tot felul de secrete. Mulţi funcţionari iau mită. Cei 
mai mulţi dintre spălătorii serioşi de bani nu fac purici în 
Bahamas. La ora asta bătaia peştelui e-n Panama şi, 
bineînţeles, în Grand Cayman ca şi pân-acum. 

— Sigur, sigur, aprobară din cap cei trei. Străinătatea era 
străinătate, nu? Încă un exemplu despre ce însemna să te 
încrezi într-un idiot ca Trevor. 

Argrow le studie chipurile nedumerite şi îşi zise că erau 
într-adevăr căzuţi din lună. Păreau teribil de naivi, pentru 
trei oameni care aveau puterea să compromită întregul 
proces electoral din America. 

— Nu ne-ai răspuns la întrebare, observă Spicer. 

— În Bahamas totul e posibil. 

— Şi-atunci poţi s-o faci? 

— Pot să-ncerc. Nu garantez. 


318 


— Uite cum facem, zise Spicer. Ne verifici contul şi-ţi 
rezolvăm apelul pe gratis. 

— Nu-i rău, aprecie Argrow. 

— Nici n-am zis c-ar fi. De acord? 

— De acord. 

Trecură câteva clipe jenante, în care cei patru se uitară 
unii la alţii, mulţumiţi de târgul încheiat, dar neştiind cine 
trebuia să facă următoarea mutare. Intr-un târziu, Argrow 
spuse: 

— O să-mi trebuiască nişte date despre cont. 

— Ca de pildă? întreba Beech. 

— Un nume sau un număr. 

— Numele contului e Boomer Realty, Ltd. Numărul este 
144-DXN-9593. 

Argrow mâzgăli ceva pe o foaie de hârtie. 

— De curiozitate, rosti Spicer, pe când ceilalţi îl priveau 
atent. Cum ai de gând să comunici cu oamenii tăi de 
legătură de-afară? 

— Prin telefon, răspunse Argrow, fără să-şi ridice privirea. 

— Dar nu prin astea de-aici, zise Beech. 

— Nu sunt sigure, completa Yarber. 

— N-ai cum să le foloseşti, insistă Spicer cu un glas ceva 
mai tăios. 

Argrow surâse, semn că le înţelegea îngrijorarea, după 
care se uită peste umăr şi scoase din buzunarul 
pantalonilor un fel de instrument cât un briceag. Il ţinu între 
degetul mare şi arătător şi spuse: 

— Şi acesta e tot un telefon, domnilor. 

Cei trei se uitară şi nu le veni să creadă, însă îl urmăriră 
mai departe pe Argrow, care deplie aparatul, mărindu-i 
întrucâtva dimensiunile, deşi chiar şi aşa părea mult prea 
mic pentru o convorbire serioasă. 

— E digital, explică el. Cât se poate de sigur. 

— Şi cine-achită factura lunară? se interesa Beech. 

— Am un frate în Boca Raton. Mi-a făcut cadou şi 
telefonul, şi abonamentul. 


519 


Închise aparatul cu mişcări sigure şi-l făcu să le dispară 
din faţa ochilor. Apoi arătă spre mica sală de conferinţe din 
spate - cămăruţa unde se strângeau cei trei la sfat de 
taină. 

— Ce-i acolo? întreba el. 

— O sală de conferinţe, spuse Spicer. 

— N-are ferestre, nu? 

— Doar aia mică din cadrul uşii. 

— În regulă. Ce-ar fi să intru niţel, să scot telefonul şi să 
mă pun pe treabă? Voi trei staţi aici şi fiţi cu ochii în patru. 
Dacă intră cineva în bibliotecă, bateţi-mi imediat în uşă. 

Membrii Frăției acceptară imediat, deşi nu-l vedeau pe 
Argrow scoţând-o la capăt. 


Apelul fu recepționat la interiorul furgonetei albe care 
fusese parcată la peste doi kilometri de Trumble, pe un 
drum neasfaltat, de care primăria se ocupa destul de rar. 
Acesta se afla lângă o fâneaţă îngrijită de un om peste care 
încă nu dăduseră. Linia de delimitare a proprietăţii 
guvernului federal fusese trasată la vreo patru sute de 
metri însă din locul unde se găsea furgoneta nu se vedea 
nici urmă de închisoare. 

În vehicul se aflau doi bărbaţi, dintre care unul dormea 
buştean pe unul dintre locurile din faţă, iar celălalt moţăia 
pe bancheta din spate, având însă căștile pe urechi. Când 
Argrow apăsa pe butonul de emisie, în furgoneta avu loc 
activarea automată a unui receptor, iar cei doi se înviorară 
imediat. 

— Salut, spuse el. Sunt Argrow. 

— Da, Argrow, aici Chevy One, te-ascultam, rosti 
tehnicianul din spate. 

— Sunt lângă cei trei piţigoi, m-am vârât pe sub pielea 
lor, iar acum chipurile sun nişte prieteni de afară ca să le 
verific contul de peste graniţă. Deocamdată merge mai 
repede decât credeam. 

— Aşa s-ar zice. 

— Recepţionat. Mai sun o dată ceva mai încolo. 


320 


Apăsă pe butonul de închidere, dar ţinu în continuare 
telefonul la ureche şi păru adâncit în discuţie. Se aşeză pe 
colţul mesei, apoi se mai plimbă puţin prin cămăruţă şi din 
când în când se uită fie la membrii Frăției, fie într-un punct 
aflat undeva departe. 

Spicer nu se putu abţine şi aruncă o privire pe fereastra 
din cadrul uşii. 

— Dă telefoane, spuse el aţâţat. 

— Păi ce-ai vrea să facă? întrebă Yarber, care citea 
câteva dintre ultimele decizii ale curţii. 

— Calmează-te, Joe Roy, zise Beech. Banii au dispărut o 
dată cu Trevor. 

Trecură douăzeci de minute, iar lucrurile intrară în 
monotonia obişnuită. În timp ce Argrow dădea telefoane, 
judecătorii pierdură vremea mai întâi aşteptând, iar pe 
urmă întorcându-se la nişte probleme mai presante. Se 
împliniseră şase zile de când Buster plecase cu scrisoarea 
lor. Faptul că nu primiseră niciun semn de viaţă de la el 
însemna că scăpase, pusese la poştă mesajul pentru 
domnul Konyers şi îşi pierduse urma undeva departe. Cei 
trei adăugară trei zile, cât făcea scrisoarea până la Chavy 
Chase, şi socotiră că în clipa aceea domnul Aron Lake 
tocmai îşi storcea creierii ca să vadă cum să trateze cu ei. 

La închisoare învăţaseră lecţia răbdării. Singurul lucru 
care-i îngrijora era termenul scadent. Lake obținuse 
nominalizarea, ceea ce însemna că era vulnerabil în faţa 
şantajului lor până în noiembrie. În cazul unei victorii, mai 
aveau patru ani în care să-l chinuiască. Insă un eşec l-ar fi 
trimis rapid pe tobogan, ca pe toţi perdanţii. „A mai auzit 
cineva de Dukakis?” întrebase Beech. 

Nu plănuiseră să aştepte până în noiembrie. Una era 
răbdarea, cu totul alta eliberarea din detenţie. Lake era 
singura lor şansă (nu foarte îndelungată) de a scăpa şi de a 
avea destui bani până închideau ochii. 

Aveau de gând să mai stea o săptămână, iar apoi să 
compună o nouă scrisoare pentru domnul Al Konyers din 
Chevy Chase. Nu prea ştiau cum s-o scoată din închisoare, 


321 


dar găseau ei ceva până la urmă. Prima opţiune era chiar 
Link, paznicul pe care Trevor îl mituise luni de zile. 

O altă variantă se lega de telefonul lui Argrow. 

— Dacă ne lasă să-l folosim, spuse Spicer, atunci sunăm 
la Lake acasă, la sediul de campanie, la biroul de 
congresman, la toate numerele pe care le găsim în cartea 
de telefon, şi lăsăm mesajul că tânărul Ricky din centrul de 
recuperare trebuie neapărat să stea de vorbă cu domnul 
Lake. O să se sperie urât de tot. 

— Dar Argrow sau, mă rog, frate-său o să aibă o evidenţă 
a apelurilor, zise Yarber. 

— Şi ce dacă? li plătim convorbirile. Ce mare scofală că 
încercăm să-l sunăm pe Aaron Lake. La ora asta, o jumătate 
din populaţia ţării face acelaşi lucru. Argrow n-o să aibă 
habar ce facem. 

Era o idee strălucită, la care se gândiră mult timp. Ricky 
de la recuperare putea să sune şi să lase mesaje. Spicer de 
la Trumble era în stare să-i urmeze exemplul. Săracul Lake 
n-o să mai ştie pe ce lume se află. 

Săracul Lake. Avea la bani că nici nu putea să-i numere. 

După o oră Argrow ieşi din cămăruţă şi anunţă că făcea 
progrese. 

— Trebuie să aştept o oră şi să mai dau câteva telefoane, 
anunţă el. Ce-aţi zice să mâncăm de prânz? 

Cei trei abia aşteptau să continue discuţia, lucru pe care 
îl făcură înfruptându-se din nişte sandvişuri cu friptură de 
vită şi o salată de legume cu maioneză. 


33 


Respectând instrucţiunile precise ale domnului Lake, 
Jayne luă maşina şi merse singură până în Chevy Chase. 
Găsi centrul comercial de pe Western Avenue şi parcă în 
faţă la Mailbox Avenue. Având la ea cheia domnului Lake, 


322 


deschise căsuţa poştală, scoase opt pliante şi le puse într-o 
mapă. Scrisori adresate personal nu existau. Jayne se duse 
la ghişeu şi o informă pe funcţionara din spatele lui că voia 
să procedeze la închiderea căsuţei poştale în numele 
şefului ei, domnul Al Konyers. 

Funcţionara apăsă pe câteva taste de calculator. 
Evidenţele arătau că un bărbat pe nume Aaron Lake 
închiriase căsuţa poştală pe numele Al Konyers în urmă cu 
şapte luni. Chiria fusese plătită pe un an, aşa că nu existau 
restanţe. 

— Tipu’ care candidează la preşedinţie? întrebă angajată, 
împingând un formular pe tejghea. 

— Da, răspunse Jayne, semnând în locul indicat. 

— Nicio adresă de contact? 

— Nu. 

Plecă ducând în mână mapa, coti spre sud şi se întoarse 
în oraş. Nu se apucase să suspecteze povestea lui Lake 
despre închirierea  căsuţei poştale într-o tentativă 
clandestină de divulgare a unei fraude masive la Pentagon. 
Pentru ea lucrurile astea nu contau, şi oricum nu avea timp 
să pună multe întrebări. Lake îşi fugărea angajaţii câte 
optsprezece ore pe zi, iar ea una avea lucruri mult mai 
importante de rezolvat. 

Congresmanul aştepta în biroul de campanie şi 
momentan era singur. In birourile şi pe holurile din jur 
forfoteau tot felul de asistenţi care nu stăteau o clipă 
locului, ca şi cum războiul ar fi stat să înceapă. Însă lui Lake 
îi prindea bine pauza aceea. Jayne îi înmână mapa şi plecă. 

Lake numără opt hârtii fără valoare - livrări de taco, 
servicii interurbane, o spălătorie auto şi o serie de cupoane. 
Nimic de la Ricky. Cutia fusese închisă şi nu există nicio 
adresă de contact. Bietul băiat trebuia să găsească pe 
altcineva care să-l ajute să-şi refacă viaţa. Lake introduse 
pliantele şi actul de închiriere într-un mic tocător de hârtie 
amplasat sub masă de lucru, iar apoi căzu pe gânduri 
câteva clipe. Trecea prin viaţă fără să care multe lucruri 
după el şi făcuse puţine greşeli. Faptul că-i scrisese lui 


323 


Ricky fusese o mare prostie, dar uite că scăpase 
nevătămat. Ce om norocos! 

Zâmbi şi aproape că scoase un chicot ca pentru sine, 
după care sări de pe scaun, îşi puse haina şi îşi adună 
oamenii de încredere. Era un candidat care trebuia să 
participe la câteva întâlniri şi apoi să ia prânzul în compania 
unor contractori din industria de apărare. 

Ce noroc chior! 


Revenit în colţul bibliotecii de drept şi păzit de noul lui 
trio de prieteni care semăna cu nişte santinele somnoroase, 
Argrow umblă la telefonul lui minuscul suficient de mult ca 
să-i facă să creadă că îşi pusese în alertă toate relaţiile din 
lumea suspectă şi neclară a transferurilor bancare în 
străinătate. Petrecu două ore măsurând cămăruţa cu 
piciorul, mormăind şi ţinând aparatul la ureche ca un agent 
de bursă pişcat de streche, după care ieşi în fine din 
încăpere. 

— Veşti bune, domnilor, spuse el cu un surâs ostenit. 

Cei trei se strânseră în jurul lui, nerăbdători să audă 
rezultatul. 

— Sunt tot acolo, rosti el. 

Abia atunci urmă marea întrebare, cea la care se 
gândiseră de atâta timp, cea care avea să le demonstreze 
dacă Argrow era un şarlatan sau un tip care avea într- 
adevăr contacte valoroase. 

— Ce sumă? se interesa Spicer. 

— O sută nouăzeci de mii şi ceva mărunţiş, răspunse 
Argrow făcându-i pe cei trei să răsufle uşuraţi. 

Spicer zâmbi. Beech îşi întoarse privirea. Yarber se uită la 
Argrow, iar pe frunte îi apăru o cută mirată, de parcă ar fi 
fost plăcut surprins. După calculele lor, în cont se găseau 
189 000 de dolari, plus dobândă amărâtă pe care o plătea 
banca. 

— Nu i-a furat, murmură Beech, iar membrii Frăției îl 
evocară cu plăcere pe defunctul lor avocat, care dintr-o 


324 


dată nu mai avu nimic din fiinţa diabolică pe care o 
încondeiaseră până atunci. 

— Mă întreb de ce nu, se minună Spicer, mai mult pentru 
sine. 

— Ei bine, sunt tot acolo, conchise Argrow. Trebuie să vă 
puneţi pe treabă pentru apelul meu. 

Lucru perfect adevărat, dar cum nici unuia dintre cei trei 
nu-i veni o minciună pe loc, se abţinură să dea un răspuns. 

— Sugestia mea e să-i luaţi de-acolo, dacă-mi permiteti, 
continuă Argrow. Banca asta e celebră pentru scurgerile de 
fonduri. 

— Şi unde să-i depunem? întrebă Beech. 

— Dac-ar fi ai mei, i-aş transfera imediat în Panama. 

Era o problemă nouă, un lucru la care nu se gândiseră 
fiindcă fuseseră obsedaţi de Trevor şi de hoţia lui. Oricum, 
o analizară atent, ca şi cum nu s-ar fi aflat la prima discuţie. 

— De ce i-ai lua de-acolo? întrebă Beech. Sunt în 
siguranţă, nu? 

— Aşa cred, răspunse repede Argrow, care ştia foarte 
bine despre ce vorbea, spre deosebire de ei. Dar să ştiţi că 
e greu de păstrat confidenţialitatea. La ora asta eu unul n- 
aş apela la băncile din Bahamas, şi în niciun caz la Geneva 
Trust. 

— Şi nici nu ştim dacă Trevor a mai povestit cuiva, 
adăugă Spicer, dornic să arunce cu noroi în avocat. 

— Dacă vreţi ca banii să fie protejaţi, luaţi-i de-acolo, îi 
sfătui Argrow. Durează mai puţin de-o zi şi după aia nu mai 
aveţi grija lor. Pe lângă asta, puneţi-i să producă. 
Deocamdată stau bine mersi în cont, cu o dobândă ca vai 
de ea. Numiţi un administrator delegat şi câştigaţi 
cincisprezece sau douăzeci la sută. Doar n-o să vă apucaţi 
să-i folosiţi imediat. 

Asta crezi tu, amice, îşi ziseră cei trei în gând. Pe de altă 
parte, ceea ce spusese era cât se poate de logic. 

— Să-nţeleg că poţi să-i transferi? întrebă Yarber. 

— Bineînţeles. Mai are cineva vreo îndoială? Membrii 
Frăției clătinară din cap. Nici cea mai mică. 


325 


— Cunosc nişte oameni de bază în Panama. Gândiţi-vă. 
Argrow se uită la ceas, ca şi cum contul din Bahamas nu l- 
ar mai fi interesat şi ar fi avut o sută de probleme în alte 
părţi. Momentul deciziei era aproape, însă nu voia să dea 
Zor. 

— Ne-am gândit, spuse Spicer. Hai să-i depunem în altă 
parte. Argrow se uită la ei, întâlnind trei perechi de ochi 
ațintiți asupră-i. 

— Exista şi un comision, zise el, cu aerul unui ins versat 
în spălarea banilor. 

— Ce fel de comision? întreba Spicer. 

— Zece la sută, pentru transfer. 

— Şi cine-i încasează? 

— Eu. 

— E cam mult, aprecie Beech. 

— E un procent variabil. Tot ce nu depăşeşte un milion 
înseamnă zece la sută. Tot ce trece de un milion înseamnă 
unu la sută. Aşa se procedează în lumea afacerilor, şi 
tocmai de-aia am pe mine o cămaşă oliv de puşcăriaş în loc 
de-un costum de o mie de dolari. 

— E cam cusută cu aţă albă, spuse Spicer, care şterpelise 
din câştigurile de la bingo organizate în scop de binefacere. 

— Hai să lăsăm predicile, bine? E vorba de-o sumă mică 
dintr-un cont care e oricum dubios şi aici, şi acolo. Vă place, 
bine. Nu, la revedere. 

Argrow avea vocea detaşată şi arogantă a unui veteran 
care încheiase afaceri mult mai serioase. 

Erau doar 19 000 de dolari, dintr-o sumă pe care oricum 
o consideraseră pierdută. Chiar şi după comisionul de zece 
la sută, tot le rămâneau 170 000 de dolari, adică aproape 
şaizeci de mii de căciulă. Ar fi fost mai mult dacă trădătorul 
ăla de Trevor nu s-ar fi înfipt la o treime. In plus, ştiau toţi 
trei că adevărata avere avea să fie la îndemână într-un 
viitor foarte apropiat. Ce se strânsese în Bahamas era un 
mizilic. 

— S-a făcut, spuse Spicer, căutând din priviri aprobarea 
celorlalţi. 


326 


Ambii dădură încet din cap. Cei trei se gândeau acum la 
acelaşi lucra. Dacă extorcarea lui Aaron Lake decurgea 
conform graficului, nu peste multă vreme aveau să fie cu 
adevărat plini de bani. Dar în acest caz erau obligaţi să 
găsească un loc unde să-i ascundă, eventual şi pe cineva 
care să le dea o mână de ajutor, îşi doreau să aibă 
încredere în acest nou-venit. Ce-ar fi să-i dea o şansă? 

— În plus, îmi rezolvaţi apelurile, spuse Argrow. 

— Le rezolvăm. Argrow zâmbi şi spuse: 

— Nu-i rău. Staţi să mai dau nişte telefoane. 

— Mai trebuie să ştii un lucru, zise Beech. 

— Ascult. 

— Pe avocat îl chema Trevor Carson. El e cel care-a 
înfiinţat contul, a dirijat depunerile, de fapt a făcut cam tot. 
Şi a fost ucis alaltăieri noaptea în Kingston, Jamaica. 

Argrow îi privi atent, căutând eventuale mesaje 
subînţelese. Yarber îi dădu un ziar pe care îl citi pe îndelete. 
— De ce a dispărut? întreba el după o linişte prelungită. 

— Nu ştim, răspunse Beech. A plecat din oraş şi am aflat 
de la FBI că era de negăsit. Am presupus că ne-a furat şi 
banii. 

Argrow îi înapoie ziarul lui Yarber şi îşi încrucişa braţele. 
Îşi înclină capul într-o parte, îşi îngustă ochii şi reuşi să pară 
bănuitor. Nu le strica să-şi mai facă niscai griji. 

— Cât de murdari sunt de fapt banii ăştia? întrebă el, ca 
şi cum, dacă se gândea bine, nu prea îl mai tenta să se 
amestece în toată povestea. 

— Nu provin din droguri, spuse repede Spicer, adoptând 
un ton defensiv, de parcă toţi ceilalţi bani ar fi fost curaţi. 

— Nu putem spune mai mult, interveni Beech. 

— Ţi-am propus un târg, rosti Yarber. lţi place, bine. Nu, 
la revedere. 

Isteaţă mutare, bătrâne, îl felicită Argrow în gând. 

— E băgat şi FBl-ul? se interesă el. 

— Numai în ce priveşte dispariţia avocatului, răspunse 
Beech. Agenţii federali nu ştiu nimic despre contul din 
străinătate. 


327 


— Staţi să ne lămurim. V-aţi pricopsit cu un avocat mort, 
cu FBl-ul pe cap şi cu un cont afară în care sunt ascunşi 
bani murdari, da? Ce Dumnezeu aţi pus la cale? 

— Mai bine să nu ştii, spuse Beech. 

— Cred că ai dreptate. 

— Nu te obligă nimeni să te amesteci, preciza Yarber. 

Prin urmare, trebuia luată o decizie. Pentru Argrow 
stegulețele roşii fuseseră ridicate, iar câmpul minat marcat 
cum se cuvine. Dacă marşa, o făcea prevenit că noii lui 
prieteni puteau fi periculoşi. Fireşte, din punctul lui de 
vedere asta nu însemna mare lucru. Insă pentru Beech, 
Spicer şi Yarber, aceasta lărgire a cercului lor restrâns, 
oricât de mică, era totuna cu includerea unui nou 
conspirator. Nu aveau să-i spună despre escrocheria pusă 
la cale sau - ferească Dumnezeu! — despre Aaron Lake şi 
nici nu aveau să împartă prada cu el, în afara sumelor 
încasate pentru faptele de vitejie din domeniul 
transferurilor bancare. Insă ştia deja mai mult decât s-ar fi 
cuvenit. Nu aveau încotro. 

Disperarea juca un rol important în decizia care se cerea 
luată. Cu Trevor avuseseră acces la lumea de afară, lucru 
care părea atunci firesc. Acum că avocatul dispăruse, 
universul lor se micşorase considerabil. 

Erau nevoiţi să admită că făcuseră o greşeală 
concediindu-l. Dacă ar fi judecat corect, ar fi trebuit să-l 
prevină şi să-i spună totul despre Aaron Lake şi despre 
corespondenţa în care îşi vârâse cineva nasul. Trevor nu 
fusese nici pe departe perfect, dar iată că acum cei trei 
aveau nevoie de tot ajutorul din lume. 

Poate că l-ar fi reangajat după o zi sau două, dar nu 
avuseseră ocazia. Trevor o luase imediat din loc, iar acum 
era în lumea drepţilor. 

Argrow avea relaţii. Dispunea de telefon şi de mulţi 
prieteni. Era curajos şi ştia cum să ducă la capăt ce îşi 
propunea. Era posibil să aibă nevoie de el, dar aveau să-l ia 
cu binişorul. 


328 


Noul-venit se scarpină în cap şi se încruntă, ca şi cum l-ar 
fi pândit o migrenă. 

— Nu-mi mai spuneţi nimic, zise el. Nu vreau să ştiu. 

Se întoarse în sala de conferinţe şi închise uşa după el, 
după care se cocoţă pe marginea mesei şi dădu încă o dată 
impresia că telefona peste tot prin Caraibe. 

Cei trei îl auziră râzând de două ori, făcând probabil o 
glumă cu un vechi prieten mirat să-l audă. O dată îl 
surprinseră înjurând, dar nu îşi dădură seama pe cine sau 
din ce cauză. Vocea lui urca şi cobora, iar membrii Frăției 
nu reuşiră să facă abstracţie de zgomotele din cămăruţă, 
oricât ar fi încercat să citească deciziile luate în instanţă, să 
şteargă de praf cărţile vechi sau să studieze pariurile din 
Las Vegas. 

Argrow oferi un spectacol total, iar după o oră de 
sporovăieli simulate ieşi din cameră şi spuse: 

— Cred c-o să termin mâine, dar avem nevoie de un bon 
de mână semnat de unul din voi, în care declaraţi că sunteţi 
singurii titulari ai contului Boomer Realty. 

— Cine-o să vadă bonul de mână? vru să ştie Beech. 

— Doar banca din Bahamas. Le-a ajuns sub ochi 
povestea domnului Carson şi vor să controleze cine este 
titularul de cont. 

Ideea semnării unui document în care cei trei 
recunoşteau că aveau de-a face cu nişte bani murdari îi 
îngrozi. Dar era o solicitare logică. 

— Aveţi vreun fax pe-aici? întrebă Argrow. 

— Nu, n-avem acces, răspunse Beech. 

— Sunt sigur că e unul la direcţie, zise Spicer. Du-te 
frumos la el şi spune-i că trebuie să trimiţi un document 
băncii tale din străinătate. 

Sarcasmul se dovedi inutil. Argrow îi arunca o privire 
duşmănoasă, dar se hotări să nu zică nimic. 

— Bun, spuneţi-mi cum trimit bonul de aici în Bahamas. 
Poşta cum vine? 

— Poştaşul nostru era avocatul, explică Yarber. Altfel, 
totul e controlat. 


329 


— Cât de atent examinează corespondenţa juridică? 

— Se uită la ea, spuse Spicer. Insă n-au voie s-o 
deschidă. 

Argrow se mai plimba puţin prin cameră, meditând 
profund. Apoi, de dragul publicului, se ascunse între două 
rafturi cu cărţi, în aşa fel încât să nu poată fi văzut din afara 
bibliotecii de drept. Deplie telefonul cu mişcări sigure, 
apăsă pe nişte taste şi duse aparatul la ureche. 

— Alo, da, sunt Argrow Wilson. Jack a venit? Da, spuneţi-i 
că-i important, zise el şi aşteptă. 

— Cine dracu-i Jack? întrebă Spicer din celălalt capăt al 
camerei. 

Beech şi Yarber trăgeau la rândul lor cu urechea, dar 
totodată erau atenţi la cine trecea prin dreptul uşii. 

— Fratele meu din Boca, spuse Argrow. E avocat 
specializat în proprietăţi imobiliare. Vine mâine să mă vadă. 

Dintr-o dată începu să vorbească la telefon: 

— Salut, Jack, eu sunt? Vii mâine? Bravo, poţi s-ajungi 
dimineaţă? Aşa. Pe la zece. O să am ceva plicuri de trimis. 
Bine. Ce face mami? În regulă. Ne vedem mâine. 

Perspectiva reluării corespondenţei se păru demnă de 
interes Frăției. Argrow avea un frate avocat. Plus un 
telefon, o minte bine organizată şi mult curaj. 

Noul-venit îşi vâri telefonul miniatural în buzunar şi ieşi 
dintre rafturi. 

— O să-i dau bonul de mână lui frate-meu de dimineaţă. 
O să-l trimită prin fax la bancă. A doua zi la prânz, banii or 
să fie în Panama, în deplină siguranţă şi gata să aducă 
cincisprezece la sută profit. Floare la ureche. 

— Pornim de la ideea că putem avea încredere în fratele 
tău? întreba Yarber. 

— Sută la sută, răspunse Argrow, îndreptându-se spre 
uşă şi părând aproape jignit de întrebare. Ne vedem mai 
târziu. Trebuie să iau o gură de aer. 


330 


34 


Mama lui Trevor sosi de la Scranton însoţită de sora ei, 
mătuşa Helen, aşa cum îi spunea avocatul. Amândouă erau 
trecute de şaptezeci de ani şi stăteau relativ bine cu 
sănătatea. Se rătăciră de patru ori între aeroport şi 
Neptune Beach, după care cotiră pe tot felul de străzi timp 
de o oră, înainte de-a ajunge la casa lui Trevor, pe care 
mama lui nu o mai văzuse de şase ani, spre deosebire de 
fiul ei, pe care nu-l mai avusese în preajma de doi ani. Cât 
despre mătuşa Helen, aceasta îşi întâlnise ultima dată 
nepotul cu zece ani în urmă, dar nu părea să-i fie din cale- 
afară de dor de el. 

Mama lui Trevor îşi parcă maşina închiriată în spatele 
Volkswagenului Beetle şi trase un plâns zdravăn înainte de- 
a cobori. 

Ce aiureală, îşi spuse mătuşa Helen. 

Uşa din faţă era deschisă. Locul fusese abandonat, dar cu 
mult înainte de plecarea proprietarului vasele se 
strânseseră în chiuvetă, gunoiul nu mai fusese aruncat, iar 
aspiratorul rămăsese în debara. 

Mirosul o scoase din casă pe mătuşa Helen, urmată la 
scurt timp de mama lui Trevor. Nu ştiau ce să facă. Corpul 
neînsufleţit al avocatului se afla în continuare într-o morgă 
aglomerată din Jamaica, iar potrivit tânărului necooperant 
căruia se adresase la Departamentul de Stat, repatrierea lui 
ar fi costat şase sute de dolari. Companiile aeriene erau 
dispuse să coopereze însă formalităţile birocratice se 
împotmoliseră la Kingston. 

Abia după o jumătate de oră de condus haotic prin oraş, 
cele două bătrâne ajunseră la biroul lui, moment în care 
agenţii erau cu toţii la curent. Chap, asistentul, stătea în 
sala de aşteptare, încercând să pară trist şi totodată 
ocupat. Wes, administratorul biroului, se afla într-o cameră 
din spate, ascultând şi observând. Telefonul sunase în mod 


331 


constant în ziua când se aflase de moartea avocatului, dar 
după condoleanţele câtorva colegi şi ale unui client sau doi, 
redevenise un obiect de decor. 

Pe uşa de la intrare se găsea o cunună ieftină, plătită de 
CIA. 

Altă aiureală, îşi spuse mătuşa Helen. 

Chap le ieşi în întâmpinare şi se prezentă drept asistentul 
lui Trevor. Era în plin proces de închidere a biroului, o 
operaţiune foarte anevoioasă. 

— Unde-i fata? întreba mama avocatului, cu ochii roşii de 
plâns. 

— A plecat mai de mult. Trevor a prins-o furând. 

— O, Doamne. 

— Vreţi o cafea? întrebă Chap. 

— Da, te rog. 

Femeile se aşezară pe canapeaua prăfuită şi deşelată, pe 
când Chap aducea trei cafele care tocmai fuseseră făcute. 
Se aşeză în faţa lor pe un scaun instabil din răchită. Mama 
lui Trevor era nedumerită. Mătuşa lui se dovedi curioasă, 
plimbându-şi ochii peste tot prin birou, în căutarea unui 
semn cât de mic de prosperitate. Nu erau sărace, dar la 
vârsta lor problema belşugului nu se mai punea. 

— Îmi pare foarte rău pentru Trevor, spuse Chap. 

— E îngrozitor, rosti doamna Carson, abia stăpânindu-şi 
tremurul buzelor. 

Îi veni greu să ţină ceaşca fără s-o mişte şi îşi vărsă 
puţina cafea pe rochie însă nu-şi dădu seama. 

— Avea mulţi clienţi? întreba mătuşa Helen. 

— Da, era foarte ocupat. Un avocat de toată ispravă. 
Unul dintre cei mai buni cu care am lucrat. 

— Şi dumneata eşti secretarul? vru să ştie doamna 
Carson. 

— Nu, asistentul. Fac dreptul la seral. 

— Te ocupi de afacerile lui? îl descusu mătuşa Helen. 

— Nu tocmai, spuse Chap. Speram că pentru asta aţi 
venit. 

— A, suntem prea bătrâne, zise mama lui Trevor. 


332 


— Câţi bani a lăsat? întreba mătuşa. 

Chap deveni ceva mai distant. Căţeaua asta bătrână 
venise cu un scop precis. 

— N-am idee. Nu eu m-am ocupat de bani. 

— Dar cine? 

— Contabila, presupun. 

— Cine-i contabila asta? 

— Nu ştiu. Trevor era foarte discret în foarte multe 
privinţe. 

— Aşa este, spuse mama lui întristată. De mic copil a fost 
aşa. Mai vărsă puţină cafea, de data asta pe canapea. 

— Dumneata plăteşti toate hangaralele pe-aici, nu? 
întreba mătuşa. 

— Nu. Trevor avea grijă singur de bani. 

— Uite ce-i, tinere, ni se cer şase sute de dolari ca să-l 
trimită cu avionul din Jamaica. 

— De ce s-a dus acolo? o întrerupse doamna Carson. 

— Un mic concediu, spuse Chap. 

— lar biata maică-sa n-are şase sute de dolari, îşi încheie 
Helen ideea. 

— Ba am. 

— A, sunt aici nişte bani, spuse Chap, iar mătuşa Helen 
păru mulţumită. 

— Cât? întreba ea. 

— Nouă sute şi ceva de dolari. Lui Trevor îi plăcea să aibă 
mărunţiş în casă. 

— Dă-i încoace, îi ceru mătuşa Helen. 

— Crezi că procedăm bine? întreba mama lui Trevor. 

— E mai bine să-i luaţi, zise Chap cu o voce gravă. Dacă 
nu, intră în proprietatea lui şi ajung toţi în buzunarul 
Fiscului. 

— Ce-o să mai intre în proprietatea lui? întreba mătuşa. 

— Toate astea, spuse Chap, îmbrăţişând biroul dintr-un 
gest, în timp ce se îndrepta spre masa de lucru. 

Scoase un plic mototolit în care se aflau bancnote de 
toate valorile, aduse nu de mult din locuinţa închiriată de 
vizavi. li dădu plicul lui Helen, care se puse pe numărat. 


333 


— Nouă sute douăzeci şi ceva mărunţiş, zise Chap. 

— La ce bancă îşi făcea depunerile? întreba Helen. 

— Nu ştiu. Cum v-am spus, era foarte discret în materie 
de bani. 

Dintr-un punct de vedere, Chap spunea adevărul. Trevor 
transferase cei 900 000 de dolari din Bahamas în Bermude, 
iar de acolo li se pierduse urma. La ora aceea suma era 
ascunsă într-o bancă, într-un cont numeric la care singurul 
care avea acces era Trevor Carson însuşi. Agenţii ştiau că 
avocatul avusese de gând să ajungă în Grand Cayman, 
numai că bancherii de acolo erau de o secretoşenie 
legendară. După două zile de cercetări febrile, colegii lui 
Chap nu obţinuseră niciun rezultat. Omul care-l împuşcase 
pe Trevor îi luase portofelul şi cheia de la hotel, căutându-i 
prin camera chiar în timp ce poliţia examina locul crimei. 
Fuseseră găsiţi cam opt mii de dolari ascunşi într-un sertar 
şi cam atât. Niciun indiciu despre locul unde fusese depus 
grosul banilor. 

Ideea vehiculată la Langley era că Trevor îşi dăduse 
seama cine ştie cum că era urmărit îndeaproape. Cea mai 
mare parte a banilor lipsea, deşi ar fi putut fi depuşi la o 
bancă din Bermude. Camera de hotel fusese obţinută fără 
rezervare - avocatul apăruse frumuşel de pe stradă şi 
plătise cu bani gheaţă pentru o noapte. 

Un om care fugea de alţii şi avea de gând să transfere 
900 000 de dolari de pe o insulă pe alta ar fi trebuit să aibă 
- asupra lui sau în bagaj - nişte documente bancare 
specifice. Trevor nu avusese nimic. 

In timp ce mătuşa Helen număra suma care avea să fie în 
mod sigur tot ce era de încasat de pe urma proprietăţii, 
Wes se gândea la toată averea aceea pierduta undeva în 
Caraibe. 

— Şi-acum ce facem? întreba mama lui Trevor. Chap 
ridică din umeri. 

— Păi cred că trebuie să-l înmormântați. 

— Poţi să ne ajuţi? 

— Vedeţi, eu nu mă ocup de asemenea lucruri. Am... 


334 


— Să-l ducem înapoi la Scranton? întreba Helen. 

— Cum doriţi. 

— Cât ar costa? vru ea să ştie. 

— Nu am idee. N-am mai făcut aşa ceva. 

— Dar toţi prietenii lui sunt aici, spuse doamna Carson, 
ştergându-se la ochi cu o batistă. 

— A plecat de mult din Scranton, adaugă Helen, cu ochii 
în patru, ca şi cum în spatele acestei desprinderi de oraşul 
natal ar fi stat destule lucruri dubioase. 

Aşa o fi, îşi zise Chap. 

— Sunt sigură că prietenii de-aici or să vrea să-i facă o 
slujbă de pomenire, spuse doamna Carson. 

— S-a organizat deja una, o informă Chap. 

— O, ce frumos! făcu ea emoţionată. 

— Da, se ţine mâine la patru. 

— Unde? 

— Într-un loc căruia îi zice Pete's, la câteva străzi de-aici. 

— Pete's? întrebă Helen. 

— E... mă rog, un fel de restaurant. 

— Restaurant? De ce nu la biserică? 

— Când era mic mergea tot timpul, se replie doamna 
Carson, în amintirea lui Trevor, servirea băuturilor gratuite 
avea să înceapă la patru în loc de cinci, urmând să ţină 
până la miezul nopţii. Aveau să se dea pahare de câte o 
jumătate de dolar, preferatele lui Trevor. 

— Trebuie să mergem şi noi? întreba Helen, anticipând 
pericolul. 

— N-aş zice. 

— De ce? întrebă doamna Carson. 

— Clientela e destul de greu de suportat. O grămada de 
avocaţi şi judecători strânşi laolaltă, vă imaginati. 

Chap se încruntă în direcţia lui Helen, care pricepu aluzia. 

Bătrânele întrebară de saloanele de pompe funebre şi 
locurile de veci, iar Chap se simţi târât din ce în ce mai mult 
în problemele lor. Trevor fusese ucis de CIA. Ar fi trebuit să- 
i organizeze şi înmormântarea? 

Klockner fu de părere că nu. 


335 


După plecarea celor două femei, Wes şi Chap terminară 
de scos camerele de luat vederi, cablurile, microfoanele şi 
miniemiţătoarele. Aranjară totul în urma lor, iar când 
închiseră uşa pentru ultima oară, biroul lui Trevor arata mai 
îngrijit decât fusese vreodată. 

Jumătate din echipa lui Klockner plecase deja din oraş. 
Ceilalţi îl monitorizau pe Argrow Wilson la Trumble. Şi 
aşteptau. 


Când falsificatorii de la Langley terminară dosarul penal 
al lui Argrow, acesta fu pus într-o cutie de carton şi 
expediat la Jacksonville la bordul unui avion mic, în care se 
mai aflau şi trei agenţi. Printre multe altele, dosarul 
conţinea un rechizitoriu de cincizeci şi una de pagini, cu 
semnăturile unor juraţi din Dade County, o mapă de 
corespondenţă plină cu scrisori de la avocatul apărării şi de 
la biroul procurorului-general, un teanc gros de motiuni şi 
alte manevre anterioare procesului, rapoarte de cercetare, 
o listă a martorilor şi rezumate ale mărturiilor acestora, un 
minidosar al procesului, analiza juraţilor, rezumatul 
procesului, rapoartele de dinaintea condamnării şi sentinţa 
propriu-zisă. Dosarul era destul de bine organizat, dar nu 
fără cusur, tocmai ca să nu dea de bănuit. Unele pagini 
erau pătate, altele lipseau, câteva agrafe de birou fuseseră 
prinse strâmb. Toate acestea dădeau impresia de lucru 
autentic pe care cei de la Documente o creaseră cu atâtea 
strădanii. Nouăzeci la sută din ceea ce făcuseră era inutil 
pentru Beech şi Yarber, dar volumul de informaţii era 
suficient de mare ca să producă o impresie bună. Până şi 
cutia de carton era veche şi refolosită. 

Această cutie fu adusă la Trumble de Jack Argrow, un 
avocat din Boca Raton, Florida, specializat în proprietăţi 
imobiliare şi frate al deţinutului. Decizia de primire în barou 
a lui Argrow fusese trimisă prin fax funcţionarului de la 
Trumble care se ocupa de asemenea formalităţi, iar numele 
lui apăru pe lista aprobată a avocaţilor cu drept de vizită. 


336 


Jack Argrow era de fapt Roger Lyter, lucrător de 
treisprezece ani în cadrul Agenţiei şi absolvise facultatea de 
drept în Texas. Nu-l văzuse în viaţa lui pe Kenny Sands, 
care îl interpreta pe Wilson Argrow. Cei doi se salutară şi îşi 
strânseră mâinile, în timp ce Link se uita bănuitor la cutia 
de carton pusă pe masă. 

— Ce-ai acolo? întreba el. 

— Dosarul penal, spuse Wilson. 

— Hârţoage, atâta tot, completa Jack... 

Link vâri mâna în cutie, mişca nişte hârtii şi după câteva 
secunde termină percheziţia, ieşind apoi din cameră. 
Wilson puse o foaie de hârtie pe masă şi spuse: 

— Asta-i bonul de mână. Transferă banii la banca din 
Panama şi adu-mi confirmarea scrisă, ca să am ce să le 
arăt. 

— Minus zece la sută. 

— Da, asta i-am făcut să creadă. 

Nu luase nimeni legătura cu Geneva Trust Bank. Ar fi fost 
inutil şi riscant. Nicio bancă nu ar fi eliberat numerar în 
condiţiile imaginate de Argrow. O asemenea încercare n-ar 
fi făcut decât să provoace o serie de întrebări. 

Banii care aveau să fie transferați în Panama erau cu 
totul alţii. 

— Lumea de la Langley e nerăbdătoare, spuse avocatul. 

— Sunt în grafic, ba chiar am avans, răspunse bancherul. 

Cutia fu golită pe o masă din biblioteca de drept. Beech 
şi Yarber se apucară să-i cerceteze conţinutul, în timp ce 
Argrow, noul lor client, îi privea cu un interes simulat. 
Spicer avea altceva mai bun de făcut. Era în toiul partidei 
săptămânale de pocher. 

— Unde-o fi procesul-verbal al sentinţei? întrebă Beech, 
căutând de zor printre hârtii. 

— Vreau să văd rechizitoriul, mormăi Yarber ca pentru 
sine. Găsiră amândoi ce doreau şi se aşezară mai comod pe 
scaune, pregătindu-se de o după-amiază de lectură. 
Materialul ales de Beech era destul de plictisitor. Cel al lui 
Yarber, dimpotrivă. 


337 


Rechizitoriul semăna cu nu roman poliţist. Argrow 
împreună cu alţi şapte bancheri, cinci contabili, cinci agenţi 
de brokeraj, doi avocaţi, unsprezece bărbaţi identificaţi ca 
traficanţi de droguri şi şase domni din Columbia 
organizaseră o inginerie foarte complexă, menită să 
transforme banii gheaţă proveniţi din traficul de stupefiante 
în depuneri absolut respectabile. Fuseseră spălaţi aproape 
patru sute de milioane de dolari înainte de infiltrarea reţelei 
şi se părea că omul lor, Argrow, avusese un rol esenţial în 
toată afacerea. Yarber începu să-l admire. Dacă acuzaţiile 
acelea erau adevărate, noul lor coleg era un finanţist foarte 
inteligent şi talentat. 

Liniştea din cameră îl plictisi pe Argrow, care ieşi la o 
plimbare în jurul închisorii. După ce termină de parcurs 
interogatoriul, Yarber îl întrerupse pe Beech şi-l convinse 
să-l citească şi el. La final, Beech avu aceeaşi reacţie. 

— E imposibil să nu fi dosit o parte din pradă undeva, 
spuse el. 

— Te cred, aprobă Yarber. Patru sute de milioane, iar 
asta e doar ce s-a găsit. Cum stăm cu apelul? 

— Prost. Judecătorul a procedat cum scrie la carte. N-am 
găsit nicio abatere. 

— Amărâtul. 

— Amărât pe dracu’. O să iasă cu patru ani înaintea mea. 

— Nu prea cred, domnule Beech. Viitorul Crăciun n-o să 
ne mai prindă la închisoare. 

— Chiar crezi? întreba Hatlee. 

— Cum mă vezi şi cum te văd. 

Beech puse rechizitoriul la loc pe masă, după care se 
ridică, se întinse şi se plimbă puţin prin cameră. 

— Ar fi trebuit să primim un semn de viaţă, spuse el 
foarte încet, deşi erau singuri. 

— Răbdare. _ 

— Dar primul scrutin e aproape gata. In cea mai mare 
parte a timpului stă din nou la Washington. S-a făcut o 
săptămână de când a primit scrisoarea. 


338 


— N-are cum să nu ţină cont de ea, Hatlee. Încearcă să 
vadă ce-i de făcut. Asta-i tot. 


Ultima decizie a Direcţiei Generale a Penitenciarelor de la 
Washington îl zăpăci pe directorul de la Trumble. Care 
dracu' era dobitocul care nu avea nimic mai bun de făcut 
decât să se uite la sistemul de închisori federale şi să vadă 
unde avea chef să-şi vâre nasul în ziua aceea? Fratele lui 
câştiga 150 000 de dolari pe an vânzând maşini la mâna a 
doua, iar el unul se alegea cu de două ori mai puţin 
conducând o închisoare şi citind rapoarte imbecile, scrise 
de conţopişti cu salarii de 100 000 pe an stând la umbra 
tocului. Se săturase până peste cap. 


CU PRIVIRE LA: 

Orele de vizita ale avocaţilor 

la închisoarea Federală Trumble 

Se anulează prin prezenta ordinul de limitare a orelor de 
vizită ale avocaţilor între 15.00-18.00 în zilele de marţi, joi 
şi sâmbătă. 

Avocaţilor li se permite vizitarea clienţilor în toate zilele 
săptămânii, între 9.00-17.00. 

— A trebuit să moară un avocat ca să se schimbe 
regulile, bombăni directorul. 


35 


Într-un garaj construit la subsol, Teddy Maynard fu ajutat 
să urce în limuzină cu tot cu scaunul cu rotile, după care se 
închiseră uşile. York şi Deville îi ţineau companie. Limuzina 
avea şofer şi paznic, fiind dotată cu televizor, casetofon 
stereo şi un minibar cu apă plată şi minerală, însă fără a-l 
tenta câtuşi de puţin pe Teddy. Acesta era posac şi se 
gândea cu groază la următoarea oră. Se săturase - de 
muncă, de luptă şi de felul în care îşi impunea mereu să 


339 


mai reziste o zi. Mai stai şase luni, îşi spusese de atâtea ori, 
iar pe urmă lasă pe altcineva să-şi facă griji şi să salveze 
lumea. Avea de gând să se retragă discret la ferma lui din 
West Virginia, să stea pe marginea iazului, să se uite cum 
cad frunzele în apă şi să aştepte sfârşitul. Durerea îl 
obosise peste măsură. 

În faţă se deplasa o maşină neagră, în spate o alta gri, iar 
micul convoi ocoli şoseaua de centură, după care făcu 
dreapta pe Roosevelt Bridge şi mai departe pe Constitution 
Avenue. 

Teddy tăcea, aşa că York şi Deville îi urmară exemplul. 
Ştiau cât îi displăcea ceea ce era pe punctul să facă. 

Vorbea cu preşedintele o dată pe săptămână, de obicei 
miercuri dimineaţă şi la telefon, dacă se dădea prilejul să 
aleagă. Ultima dată se văzuseră cu nouă luni în urmă, când 
Teddy fusese internat în spital, iar preşedintele avusese 
nevoie urgentă de o punere în temă. 

De obicei, favorurile se făceau pe bază de reciprocitate, 
dar lui Teddy nu-i plăcea deloc să aibă acelaşi tip de relaţie 
cu toţi preşedinţii. Obţinea ceea ce dorea, numai că se 
simţea umilit fiindcă trebuia să ceară. 

În treizeci de ani lucrase cu şase preşedinţi, iar arma lui 
secretă o reprezentaseră dintotdeauna favorurile. Adună 
toate informaţiile, le punea bine, nu-i spunea totul 
preşedintelui şi din când în când scotea la iveală o mică 
minune pe care o ambala frumos şi o livra la Casa Albă. 

Preşedintelui nu-i trecuse supărarea provocată de 
înfrângerea umilitoare în cazul unui tratat de interzicere a 
testelor nucleare la a cărui sabotare contribuise şi Teddy. 
Cu o zi înainte de refuzul Senatului de a-l aproba, CIA 
lăsase cu bună ştiinţă să transpire date dintr-un raport 
strict secret, în care se formulau preocupări îndreptăţite cu 
privire la tratat, iar preşedintele încasase o nouă lovitură 
puternică. Dar se afla la sfârşit de mandat şi îl interesau 
mai mult aspectele vieţii personale decât problemele 
urgente ale ţării. 


340 


Teddy mai avusese de-a face cu preşedinţi la final de 
mandat şi ştia că erau imposibili. Din moment ce nu se mai 
prezentau în faţa alegătorilor, insistau asupra propriei 
imagini de ansamblu. In ultima parte a vieţii lor la Casa 
Albă, le plăcea să călătorească în compania multor prieteni 
şi să viziteze alte ţări, unde participau la întâlniri la vârf cu 
alţi preşedinţi în aceeaşi situaţie. Işi făceau griji pentru 
biblioteca prezidenţială. Pentru portrete. Şi pentru biografii, 
motiv pentru care petreceau mult timp alături de diverşi 
istorici. Cu timpul deveneau mai înţelepţi, îmbrăţişau o 
atitudine filosofică, iar discursurile lor începeau să aibă 
anvergură. Vorbeau despre viitor, despre provocări şi 
despre cum trebuiau să arate lucrurile, uitând că prin 
minune că avuseseră la dispoziţie opt ani în care ar fi putut 
face tot ce era nevoie. 

Nimic nu era mai rău decât un preşedinte la final de 
mandat. Şi Lake avea să fie la fel de rău dacă (şi când) se 
ivea ocazia. 

Lake. Motivul pentru care Teddy se deplasa la Casa Albă, 
cu pălăria în mână, gata să se ploconească. 

Li se dădu voie să intre în Aripa de Vest, unde Teddy 
trecu prin nedemna experienţă a controlării scaunului cu 
rotile de către un lucrător din Serviciul Secret. Apoi fu 
condus într-un birou mic de lângă sala de consiliu. O 
secretară aferată îi explică fără să prezinte scuze că 
preşedintele mai întârzia. Teddy zâmbi, îi făcu semn să 
plece şi bombăni că preşedintele ăsta nu fusese punctual în 
viaţa lui. Mai avusese de-a face cu şase secretare la fel de 
nesuferite şi care ocupaseră exact acelaşi post, şi despre 
care nu mai ştia nimeni de mult. Femeia îi conduse pe York, 
Deville şi ceilalţi în sala de mese, unde aveau să mănânce 
singuri. 

Teddy aşteptă, aşa cum bănuise din capul locului. Citi un 
raport voluminos, dând impresia că nu se grăbea. Trecură 
zece minute, iar la un moment dat se aduse o cafea. Cu doi 
ani în urmă preşedintele fusese la Langley, iar Teddy îl 
lăsase să aştepte douăzeci şi unu de minute. Preşedintele 


341 


venise atunci să ceară să se facă un hatâr legat de 
muşamalizarea unei chestiuni delicate. 

Singurul avantaj al invalidităţii lui Teddy era că nu ţâşnea 
în picioare când intra preşedintele în cameră. Acesta sosi 
într-un târziu, grăbit şi înconjurat de asistenţi, ca şi cum 
asta l-ar fi impresionat pe Teddy Maynard. Cei doi îşi 
strânseră mâinile şi se salutară, în timp ce asistenții se 
făceau nevăzuţi. Un ospătar îşi făcu apariţia şi le puse în 
faţă nişte farfurioare cu salată verde. 

— Îmi pare bine că te văd, spuse preşedintele cu o voce 
blândă şi un zâmbet mieros. 

Păstrează-le pentru televiziune, îşi zise Teddy, incapabil 
să-i returneze minciuna. 

— Arătaţi bine, declară el, lucru care în parte era 
adevărat. Preşedintele se cănise puţin şi părea mai tânăr. 
Îşi mâncară salatele, iar în jurul lor se lăsă liniştea. Niciunul 
nu avea chef de un prânz prelungit. 

— Francezii s-au apucat iar să le vândă jucării nord- 
coreenilor, spuse Teddy, oferind câteva firimituri. 

— Ce fel de jucării? întrebă preşedintele, deşi ştia totul 
despre trafic, iar Teddy îşi dădu seama că fusese pus la 
curent. 

— Un radar invizibil în versiune proprie, ceea ce-i o 
tâmpenie, fiindcă n-au avut când să-l perfecţioneze. Dar 
nord-coreenii sunt şi mai fraieri: bagă mâna-n buzunar şi 
plătesc. Sunt gata să cumpere orice de la francezi, mai ales 
dacă ăştia încearcă să ascundă jucăriile. Merg la cacealma, 
bineînţeles, dar inventează tot felul de scenarii, iar coreenii 
plătesc cu bani grei. 

Preşedintele apăsă pe un buton, iar ospătarul veni şi le 
luă farfurioarele. Un altul aduse nişte pui şi paste 
italieneşti. 

— Cum stai cu sănătatea? întrebă preşedintele. 

— Cam tot aşa. Probabil c-o să plec o dată cu 
dumneavoastră. Fiecăruia dintre cei doi îi plăcea să-l ştie pe 
celălalt înlocuit în funcţie. Fără un motiv anume, 
preşedintele se lansă apoi într-o relatare sinuoasă despre 


342 


vicepreşedintele lui, fiind de părere că ar face o treabă 
minunată în Biroul Oval. Interesul pentru prânz îi dispăru de 
tot, iar el declară cu toată sinceritatea că mâna lui dreaptă 
pe perioada mandatului era un om ales, un gânditor 
strălucit şi un lider capabil. Teddy îşi făcu de lucru cu puiul 
din farfurie. 

— Cum vezi cursa? îl descusu preşedintele. 

— Zău dacă mă interesează, răspunse Teddy, minţind din 
nou. Cum v-am zis, plec din Washington o dată cu 
dumneavoastră, domnule preşedinte. Mă retrag la mine la 
fermă, unde n-am televizor sau ziare, ci doar o undiţă şi 
timp din belşug ca să mă odihnesc. Sunt obosit. 

— Aaron Lake mă sperie, spuse preşedintele. 

Dac-ai şti măcar jumate, îşi zise Teddy. 

— De ce? rosti el apoi cu voce tare, hotărându-se să 
mănânce şi să-l lase pe celălalt să vorbească. 

— Ştie una şi bună. Apărare şi nimic altceva. Cum dai 
Pentagonului resurse nelimitate, cum te trezeşti că face o 
risipă cu care s-ar fi putut hrăni toată lumea a treia. Mă 
îngrozeşte că are atâţia bani. 

E prima dată că te preocupă banii, ar fi vrut să-i spună 
Teddy, însă ultimul lucru de care avea nevoie era o discuţie 
lungă şi inutilă despre politică. Pierdere de vreme. Abia 
aştepta să termine repede ce avea de făcut şi să se 
întoarcă la Langley, unde se simţea în siguranţa. 

— Am venit să vă cer o favoare, spuse el încet. 

— Da, ştiu. Cum pot să te-ajut? 

Preşedintele zâmbea şi mesteca, savurând atât carnea 
de pui, cât şi faptul (extrem de rar) că era stăpân pe 
situaţie în faţa lui Maynard. 

— E ceva puţin cam neobişnuit. Aş dori clemenţă pentru 
trei prizonieri federali. 

Preşedintele se opri din mestecat şi din zâmbit, dar nu 
din cauza vreunui şoc, ci a derutei. De obicei clemenţa era 
o problemă simplă, dacă nu era vorba de terorişti sau de 
politicieni care comiseseră delicte grave. 

— Spioni? întreba el. 


343 


— Nu. Judecători. Unul din California, altul din Texas şi al 
treilea din Mississippi. Işi ispăşesc pedeapsa împreună într- 
o închisoare federală din Florida. 

— Judecători? 

— Da, domnule preşedinte. 

— li cunosc? 

— Mă îndoiesc. Cel din California a fost cândva 
preşedinte al Curţii Supreme din statul respectiv. A fost 
revocat, iar după aceea a avut ceva necazuri cu Fiscul. 

— Parcă-mi aduc aminte. 

— A fost acuzat de evaziune fiscală şi condamnat la 
şapte ani. A efectuat doi. Cel din Texas era judecător de 
instanţă, numit pe vremea lui Reagan. S-a îmbătat şi a 
călcat cu maşina doi autostopişti în Yellowstone. 

— Şi de asta îmi amintesc, dar foarte vag. 

— S-a întâmplat acum câţiva ani. Cel din Mississippi era 
judecător de pace şi-a fost prins furând din încasările de la 
bingo. 

— Pe asta cred c-am ratat-o. 

Urmă o pauză lungă, în timp ce se studiau diverse 
aspecte. Preşedintele era perplex şi voia să vadă de unde 
să înceapă. Teddy nu ştia cum avea să continue 
întrevederea. Ambii terminară de mâncat în linişte şi 
niciunul nu dori desert. 

Cererea era foarte simplă, cel puţin pentru preşedinte. 
Făptaşii erau practic necunoscuţi, ca de altfel şi victimele. 
Eventualele consecinţe ar fi fost rapide şi neînsemnate, 
îndeosebi pentru cineva a cărui carieră politică nu avea să 
mai dureze decât şapte luni. Fusese rugat să acorde 
graţieri în situaţii mult mai grele. Ruşii aveau mereu câţiva 
spioni pentru a căror eliberare făceau eforturi insistente. 
Existau de asemenea doi oameni de afaceri mexicani care 
fuseseră închişi în Idaho pentru trafic de droguri, şi ori de 
câte ori se pregătea semnarea unui tratat, una dintre 
problemele divergente era graţierea lor. Mai era şi un evreu 
canadian condamnat pe viaţă pentru spionaj, pe care 
israelienii erau hotărâți să-l scape. 


344 


Trei judecători anonimi? Preşedintele putea să se 
iscălească de trei ori şi totul se rezolva. Teddy i-ar fi rămas 
dator. N-ar fi fost mare lucru, dar asta nu însemna că 
trebuia să-i facă viaţa uşoară lui Teddy. 

— Sunt convins că există motive întemeiate pentru 
cererea asta, spuse el. 

— Bineînţeles. 

— O chestiune importantă pentru siguranţa naţională? 

— Nu tocmai. Un hatâr pentru nişte prieteni vechi. 

— Prieteni vechi? Îi cunoşti pe oamenii ăştia? 

— Nu, dar le ştiu prietenii. 

Minciuna era atât de evidentă, încât preşedintele fu cât 
pe-aci să cadă în cursă. Cum putea Teddy să-i cunoască pe 
prietenii a trei judecători care ajunseseră întâmplător în 
aceeaşi închisoare? 

Nu s-ar fi ales cu nimic, în afară de o criză de nervi, dacă 
l-ar fi luat la întrebări pe Teddy Maynard. lar preşedintele 
nu era dispus să se preteze la aşa ceva. Nu avea de gând 
să cerşească informaţii despre care ştia că nu avea să le 
primească niciodată. Indiferent ce motive avea, Teddy le-ar 
fi luat cu el în mormânt. 

— E destul de derutant, zise preşedintele, ridicând din 
umeri. 

— Ştiu. Haideţi s-o lăsăm aşa. 

— Care-s efectele negative? 

— Destul de mici. S-ar putea să protesteze familiile celor 
doi copii omorâţi din Yellowstone, şi nu i-aş condamna. 

— Când s-a întâmplat? 

— Acum trei ani şi jumătate. 

— Vrei să graţiez un judecător federal republican? 

— Nu mai e republican, domnule preşedinte. După ce 
sunt instalaţi în funcţie, trebuie să jure că renunţă la 
apartenenţa politică. Dat fiind c-a fost condamnat, nu mai 
are nici drept de vot. Sunt sigur că, dacă i-aţi acorda 
clemenţa, v-ar susţine cu dârzenie. 

— Sunt convins. 


345 


— Dacă e mai simplu aşa, aceşti domni or să fie de acord 
să plece din ţară minimum doi ani. 

— De ce? 

— Dacă se întorc direct acasă, se pot crea anumite 
tensiuni. Lumea o să ştie c-au ieşit mai devreme. Putem 
proceda cu cea mai mare discreţie. 

— Judecătorul din California şi-a plătit impozitele de care 
a încercat să scape? 

— Da. 

— Cel din Mississippi a pus la loc cât a furat? 

— A pus, domnule. 

Toate întrebările erau superficiale, dar preşedintele 
trebuia să spună ceva. 

Ultima favoare în direcţie inversă fusese legată de 
spionajul nuclear. CIA întocmise un raport despre infiltrarea 
masivă a spionilor chinezi la toate nivelurile programului 
american de înarmare nucleară. Preşedintele aflase de 
raport cu câteva zile înainte de a pleca în China pentru o 
întâlnire la vârf deosebit de importantă. Îl invitase pe Teddy 
la prânz şi, având pe masă acelaşi meniu, îi ceruse să mai 
aştepte câteva săptămâni. Teddy acceptase. După aceea 
solicitase modificarea raportului, în aşa fel încât să aibă şi 
administraţia precedentă o parte din vină. Teddy îl 
rescrisese cu mâna lui. Când în cele din urmă fusese dat 
publicităţii, documentul îi dăduse posibilitatea preşedintelui 
să-i arate cu degetul pe alţii. 

Spionajul chinez şi siguranţa naţională pe un taler al 
balanței, trei foşti judecători obscuri pe celălalt. Teddy ştia 
că avea să obţină graţierea. 

— Dacă pleacă din ţara, unde-or să se ducă? întrebă 
preşedintele. 

— Incă nu ştim precis. 

Ospătarul le aduse cafeaua. După plecarea lui, 
preşedintele spuse: 

— Povestea asta o să-i dăuneze în vreun fel 
vicepreşedintelui? 

Cu aceeaşi expresie imobilă, Teddy răspunse: 


346 


— Nu. Cum s-ar putea? 

— Aştept să-mi spui tu. Habar n-am ce pui la cale. 

— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, domnule preşedinte. 
Vă cer o favoare neînsemnată. Cu puţin noroc, n-o să afle 
aproape nimeni. 

Cei doi băură din cafea, vrând la fel de mult să plece. Pe 
preşedinte îl aştepta o după-amiază plină de lucruri mai 
plăcute. Teddy voia neapărat să doarmă. Şeful statului se 
simţi uşurat văzând că fusese vorba de un serviciu atât de 
mic. Dacă ai şti, îşi zise Teddy în gând. 

— Dă-mi timp de gândire câteva zile, spuse preşedintele. 
După cum poate că-ţi dai seama, am o grămada de cereri 
de analizat. Acum că zilele îmi sunt numărate, toată lumea 
vrea ceva. 

— Ultima lună pe care-o s-o petreceţi aici o să fie şi cea 
mai fericită, zise Teddy cu unul dintre rarele lui zâmbete. 
Credeţi-mă, am văzut destui preşedinţi şi pot să-mi dau 
seama. 

După patruzeci de minute împreună, cei doi îşi strânseră 
mâinile şi promiseră să stea de vorbă din nou peste câteva 
zile. 


La Trumble se găseau cinci foşti avocaţi, iar cel mai nou 
se afla la bibliotecă în momentul intrării lui Argrow. 
Amărâtul era înconjurat de dosare, tratate şi documente, 
lucrând de zor şi încercând probabil să obţină câştig de 
cauză într-un apel cu şanse mici de reuşită. 

Spicer rearanja nişte cărţi de drept, reuşind să pară 
suficient de ocupat. Beech se găsea în cămăruţă şi scria 
ceva. Yarber lipsea. 

Argrow scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită şi 
i-o dădu lui Spicer. 

— Mi-am văzut avocatul, şopti el. 

— Ce-i asta? întreba Spicer, luând hârtia. 

— Confirmarea transferului. Banii voştri sunt în Panama. 
Spicer se uita la avocatul aflat în cealaltă parte a camerei, 


347 


însă acesta nu mai vedea nimic în afară de agenda 
legislativă pe care o studia. 

— Mulţumesc, răspunse el tot în şoaptă. 

Argrow ieşi din cameră, iar Spicer îi duse hârtia lui Beech, 
care o examina atent. 

La ora aceea, prada lor se găsea în deplină siguranţă la 
First Coast Bank of Panama. 


36 


Joe Roy mai slăbise patru kilograme, ajunsese la doar 
zece ţigări pe zi şi parcurgea aproape patruzeci de kilometri 
pe săptămână cu un mers susţinut. Argrow îl găsi pe pistă, 
mărşăluind în căldura sfârşitului de după-amiază. 

— Domnule Spicer, trebuie să stăm de vorbă, spuse el. 

— Mai am două ture, răspunse Spicer, fără să 
încetinească. Argrow îl privi câteva clipe, după care alergă 
patruzeci de metri până îl prinse din urmă. 

— Se poate? întrebă el. 

— Te rog. 

Intrară umăr la umăr în prima turnantă. 

— M-am mai întâlnit o dată cu avocatul, zise Argrow. 

— Frate-tău? întreba Spicer, gâfâind. Când mergea, nu 
avea nici pe departe eleganța lui Argrow, care era cu 
douăzeci de ani mai tânăr. 

— Da. A discutat cu Aaron Lake. A 

Spicer se opri ca şi cum ar fi intrat într-un zid. li fixă cu 
privirea pe Argrow, după care se uită la ceva în depărtare. 

— Cum ziceam, trebuie să stăm de vorbă. 

— Aşa se pare, confirma Spicer. 

— Ne vedem în biblioteca de drept peste o jumătate de 
oră, spuse Argrow şi se îndepărtă. 

Spicer îl urmări cu privirea până când nu-l mai văzu. 


348 


În Paginile Aurii din Boca Raton nu exista niciun avocat 
Jack Argrow, iar într-o primă fază acest lucru provoca 
îngrijorare. Finn Yarber înroşi firele liniei telefonice 
interceptabile, căutând informaţii pretutindeni în South 
Florida. Când se interesă de Pompano Beach centralista îi 
spuse: „O clipă, vă rog”, iar pe chipul lui Finn apăru un 
zâmbet. Îşi notă repede numărul, iar apoi îl formă. Îi 
răspunse robotul: „Aţi sunat la biroul de avocatură al 
domnului Jack Argrow. Domnul Argrow este prezent la birou 
doar în funcţie de programări, aşa că vă rugăm să vă lăsaţi 
numele, numărul de telefon şi o scurtă prezentare a 
proprietăţii care vă interesează, urmând să vă sunăm.” Finn 
închise, străbătu repede peluza şi intră în biblioteca de 
drept, unde colegii lui aşteptau. Argrow întârziase deja zece 
minute. 

Cu câteva secunde înainte de sosirea lui, acelaşi fost 
avocat intră în cameră cu un dosar voluminos în braţe, gata 
să mai piardă câteva ore străduindu-se să se salveze. Dacă 
membrii Frăției i-ar fi cerut să plece, s-ar fi lăsat cu scandal 
şi s-ar fi iscat bănuieli, cu atât mai mult cu cât individul nu 
părea să aibă vreo urmă de respect pentru judecători. Se 
duseră pe rând în mica sală de conferinţe, unde ajunse şi 
Argrow. Cămăruţa era mică şi când îi adăpostea doar pe 
Beech şi Yarber, pe vremea când îşi compuneau scrisorile. 
Cu Argrow lângă ei şi în condiţiile presiunii susţinute pe 
care o producea simpla lui prezenţă, cei trei se simțeau mai 
înghesuiți ca niciodată. Se aşezară în jurul unei măsuţe, 
practic cot la cot şi umăr la umăr. 

— Ştiu doar ce mi s-a spus, începu Argrow. Frate-meu e 
avocat în Boca Raton. Are destui bani, iar de patru ani se 
implica în lumea politică republicană din South Florida. leri 
a fost abordat de nişte oameni care lucrează pentru Aaron 
Lake. Ăştia au făcut săpături şi au aflat că sunt fratele lui şi 
c-am fost dus la Trumble, lângă domnul Spicer. l-au promis 
mai ştiu eu ce chestii, iar el a jurat să păstreze secretul şi 
m-a pus şi pe mine să jur. Acum că totul e limpede şi 
confidenţial, cred că puteţi să puneţi lucrurile cap la cap. 


349 


Spicer nu făcuse duş. Era încă ud pe faţă şi pe cămaşă, 
dar începuse să respire mai încet. Beech şi Yarber nu 
scoaseră niciun sunet. Frăția intrase într-o transă colectivă. 
Mai departe, păreau să spună din priviri membrii ei. 

Argrow se uită la feţele lor şi continuă. Vâri mâna în 
buzunar şi scoase o foaie de hârtie pe care o despături şi 
le-o puse sub ochi. Era o copie a ultimei lor scrisori către Al 
Konyers, care cuprindea de fapt formula de extorcare, 
semnată de Joe Roy Spicer, care îşi dăduse adresa curentă 
de la închisoarea Federală Trumble. Îi ştiau conţinutul pe 
dinafară, aşa că nu mai trebuiră s-o citească din nou. 
Recunoscură scrisul bietului Ricky şi îşi dădură seama că 
venise vremea să se închidă cercul. De la Frăţie la domnul 
Lake, de la domnul Lake la fratele lui Argrow şi de la fratele 
lui Argrow înapoi la Trumble, iar asta în doar treisprezece 
zile. 

Spicer luă într-un târziu hârtia şi aruncă o privire 
cuvintelor de pe ea. 

— Bănuiesc că ştii cam tot, nu? întrebă el. 

— Habar n-am cât ştiu de fapt. 

— Spune-ne ce ţi s-a povestit. 

— Voi trei aţi orchestrat o escrocherie. Daţi anunţuri în 
revistele pentru homosexuali,  începeţi relaţii prin 
corespondenţa cu oameni între două vârste, aflaţi cumva 
cine sunt în realitate şi pe urmă îi tapaţi de bani. 

— Ai prins cam tot ce trebuia, spuse Beech. 

— lar domnul Lake a făcut greşeala să răspundă unuia 
dintre anunţuri. Nu ştiu când a făcut-o şi nici cum v-aţi dat 
seama cine este. In ce mă priveşte, există câteva spaţii 
albe. 

— E mai bine să rămână aşa, zise Yarber. 

— Corect. Nu m-am băgat de bunăvoie. 

— Ce-ţi iese de-aici? întreba Spicer. 

— Scap mai devreme. Mai stau aici câteva luni, iar pe 
urmă o să mă mai mut o dată. La sfârşitul anului o să ies, şi 
dacă domnul Lake câştiga, mă graţiază cu mâna lui. Nu-i 


350 


rău. Plus că frate-meu o să se bucure de nişte favoruri 
babane din partea noului preşedinte. 

— Deci tu eşti negociatorul? spuse Beech. 

— Nu, eu sunt mesagerul. 

— Păi atunci nu începem? 

— Voi mutaţi primii. 

— Ai scrisoarea. Vrem nişte bani şi să scăpăm de-aici. 

— Câţi bani? 

— Două milioane de căciulă, zise Spicer, lăsând să se 
vadă că problema fusese dezbătută de multe ori. 

Cei trei îl fixară cu privirea pe Argrow, pândind o 
tresărire, o încruntare, o reflectare a şocului. Însă nu există 
nicio reacţie, ci doar o pauză în timpul căreia noul-venit se 
uită la rândul lui la cei trei. 

— N-am nicio autoritate la capitolul ăsta. Nu pot să spun 
nici da, nici nu. Pot doar să vorbesc cu frate-meu şi să-i 
prezint toate detaliile. 

— Citim ziarul în fiecare zi, spuse Beech. Domnul Lake 
are la bani de nici nu poate să-i cheltuiască. Şase milioane 
înseamnă o linguriţa într-un ocean. 

— Dispune de şaptezeci şi opt de milioane şi n-are niciun 
fel de datorii, adăuga Yarber. 

— Mă rog, aşa o fi, zise Argrow. Eu sunt doar curierul, 
poştaşul. Un fel de Trevor. 

Cei trei înlemniră din nou când li se pomeni de avocatul 
lor care murise. Se uitară la Argrow, care începuse să-şi 
roadă unghiile cu un aer foarte concentrat, şi se întrebară 
dacă trimiterea la Trevor fusese de fapt un avertisment. Cât 
de periculos devenise jocul lor? Pe toţi îi ameţise gândul 
banilor şi al libertăţii, dar mai erau oare în siguranţă? Şi 
cum avea să arate viitorul? Aveau să ştie întotdeauna 
secretul lui Lake. 

— Şi condiţiile de plată? întrebă Argrow. 

— Simplu, spuse Spicer. Toţi odată şi transferați într-un 
locşor lipsit de griji, ca de pildă Panama. 

— Bun. Trecem la eliberarea voastră, continuă Argrow. 

— Ce-i cu ea? întrebă Beech. 


351 


— Aveţi vreo sugestie? 

— Nu. Ne-am zis că se ocupă domnul Lake. La ora asta 
are o grămada de prieteni. 

— Da, dar încă n-a ajuns preşedinte. Deocamdată n-are 
cum să facă apel la cine trebuie. 

— Nu aşteptam până în ianuarie, la discursul de 
inaugurare, declară Yarber. De fapt, n-aveam de gând nici 
măcar să vedem dac-o să câştige în noiembrie. 

— Adică vreţi să ieşiţi acum? 

— Cât mai repejor, întări Spicer. 

— Are vreo importanţă cum vi se dă drumul? 

Cei trei se gândiră câteva clipe, iar apoi Beech spuse: 

— Stai să ne lămurim. Nu vrem să fugim tot restul vieţii. 
N-avem chef să ne uităm peste umăr până închidem ochii. 

— Plecaţi împreuna? 

— Da, spuse Yarber. Şi avem nişte idei precise despre 
cum vrem să procedăm. Dar mai întâi trebuie să cădem de 
acord cu privire la lucrurile importante - banii şi când 
anume ieşim de-aici. 

— Mi se pare rezonabil. Din perspectiva celeilalte părţi, 
pot să vă spun c-o să vi se ceară dosarele cu toate 
scrisorile, bileţelele şi evidenţele escrocheriei. Domnul Lake 
vrea, bineînţeles, să primească asigurări că toate secretele 
or să fie îngropate. 

— Dacă obţinem ce vrem, n-are de ce să-şi facă 
probleme, promise Beech. O să uităm cu dragă inima până 
şi numele lui Aaron Lake. Dar trebuie să te prevenim, ca să 
poţi să faci la fel cu domnul Lake, că dacă păţim ceva, iese 
totul la iveală. 

— Avem un om afară, preciză Yarber. 

— E ceva cu efect întârziat, adăuga Spicer, străduindu-se 
să explice inexplicabilul. Dacă ni se întâmpla ceva, cum s-a 
întâmplat lui Trevor, de exemplu, mai trec câteva zile şi 
explodăm bomba. lar domnul Lake cade de pe soclu 
oricum. 

— N-o să se întâmple aşa ceva, zise Argrow. 


352 


— Tu eşti doar mesagerul. N-ai cum să ştii ce-o să se 
întâmple şi ce nu, îl puse Beech la punct. E vorba de aceiaşi 
oameni care l-au lichidat pe Trevor. 

— Nu sunteţi siguri de asta. 

— Nu, dar putem avea păreri. 

— Haideţi să nu ne certăm pentru ce nu se poate dovedi, 
domnilor, spuse Argrow, punând capăt discuţiei. Mă văd cu 
frate-meu la nouă dimineaţa. Hai să ne întâlnim aici la zece. 

Plecă din cămăruţă şi-i lăsă pe cei trei ca în transă, 
cufundaţi în gânduri şi numărându-și banii, dar temându-se 
să-i cheltuiască. 

Se îndreptă spre pista de alergări, dar se întoarse când 
dădu cu ochii de un grup de deţinuţi care făceau jogging. 
Se plimbă până găsi un loc retras în spatele cantinei, iar pe 
urmă îl sună pe Klockner. 

In mai puţin de o oră, totul ajunse la urechile lui Teddy. 


37 


Soneria de la şase dimineaţa spintecă liniştea de la 
Trumble, răsunând pe coridoarele spre care dădeau 
camerele, pe cele câteva peluze, în jurul clădirilor şi chiar şi 
în pădurea din apropiere. Ţărâitul dura exact treizeci şi 
cinci de secunde, aşa cum ştiau majoritatea deţinuţilor, iar 
când încetă nu mai dormea nimeni. Toţi erau treziţi la viaţă, 
ca şi cum i-ar fi aşteptat lucruri importante, pentru care 
erau nevoiţi să se pregătească în viteza cea mai mare. De 
fapt, singura chestiune presantă era micul dejun. 

Soneria îi sculă pe Beech, Spicer şi Yarber, dar nu-i trezi 
cu desăvârşire. Cei trei adormiseră greu, din motive lesne 
de înţeles. Stăteau în pavilioane diferite, dar se întâlniră la 
coadă la cafea, la şase şi zece. Luându-şi paharele înalte şi 
fără să scoată o vorbă, se apropiară de terenul de baschet 
unde se aşezară pe o bancă şi sorbiră din cafea în aerul 


353 


dimineţii. Se uitară la terenurile din jurul închisorii; pista de 
alergări se găsea în spatele lor. 

Câte zile mai aveau de petrecut în cămăşile acelea oliv, 
suportând soarele Floridei, fiind plătiţi cu câţiva penny pe 
lună ca să nu facă nimic, aşteptând, visând şi bând litri 
după litri de cafea? O lună? Două? Dar dacă mai 
rămăseseră doar câteva zile? Toate aceste calcule îi 
făcuseră să nu poată adormi. 

— Exista doar două posibilităţi, spuse Beech. 

Dat fiind că fusese judecător federal, ceilalţi îl ascultară 
cu atenţie, deşi la aşa ceva se pricepeau şi ei. 

— Prima e revenirea la sentinţa anterioară şi depunerea 
unei moţiuni de reducere a pedepsei. In foarte puţine 
situaţii, judecătorul are puterea să elibereze un deţinut. 
Oricum, sunt foarte rare cazurile. 

— Tu ai făcut-o vreodată? întrebă Spicer. 

— Nu. 

— Căcănarule. 

— Pe ce temei? se interesa Yarber. 

— Doar dacă deţinutul oferă noi informaţii despre 
delictele comise. In caz că furnizează un ajutor substanţial 
autorităţilor, poate primi o reducere de câţiva ani a 
pedepsei. 

— Nu-i foarte încurajator, aprecie Yarber. 

— Care-i a doua posibilitate? întrebă Spicer. 

— Să fim trimişi la un internat. La unul cumsecade, unde 
nu trebuie să trăieşti după buchea cărţii. Doar Direcţia 
Penitenciarelor e abilitată să-i detaşeze pe deţinuţi. Dacă 
noii noştri prieteni de la Washington ştiu să strângă 
şurubul, Direcţia poate să ne transfere şi până la urmă să 
ne facă uitaţi. 

— Dar nu trebuie să rămâi acolo? se interesa Spicer. 

— Ba da, în majoritatea cazurilor. Dar internatele astea 
nu seamănă între ele. Unele încuie porţile peste noapte şi 
au reguli stricte. In altele te simţi ca acasă. Poţi să dai 
telefon o dată pe zi sau o dată pe săptămână. Depinde de 
cei de la Direcţie. 


354 


— Dar tot condamnaţi se cheamă să suntem, spuse 
Spicer. 

— Mă doare-n cot, răspunse Yarber. Oricum n-o să mai 
votez vreodată. - 

— Am o idee, rosti Beech. Azi-noapte mi-a venit. In cadrul 
negocierilor, îl facem pe Lake să ne garanteze grațierea 
dac-o să fie ales. 

— M-am gândit şi eu la asta, mărturisi Spicer. 

— Şi eu la fel, adaugă Yarber. Cui îi pasă c-o să avem 
cazier? Totul e să ieşim odată. 

— Nu strică să-ntrebi, replică Beech, după care toţi trei 
se concentrară asupra cafelelor timp de câteva minute. 

— Argrow ăsta mă pune pe gânduri, declară Finn într-un 
târziu. 

— Cum adică? 

— Păi, ne trezim cu el aici pe nepusă masă şi dintr-o dată 
ajunge prietenul nostru cel mai bun. Ne ia banii, face o 
şmecherie şi-i transferă imediat la o bancă mai sigură. 
Acum uite-l băgat şi în afacerea cu Aaron Lake. In plus, 
ţineţi cont că cineva începuse să ne citească scrisorile. Nu 
Lake, altcineva. 

— Pe mine unul nu mă deranjează, spuse Spicer. Lake a 
fost obligat să găsească pe cineva care să stea de vorbă cu 
noi. A tras niscai sfori, a făcut săpături şi a aflat că Argrow 
se găseşte aici şi că are un frate care poate fi abordat. 

— Extraordinar de oportun, nu? făcu Beech. 

— Şi tu te-ai gândit tot la asta? 

— Mi-o fi dat prin cap. Finn are dreptate. Ştim precis că s- 
a mai băgat cineva în povestea asta. 

— Cine? 

— Asta-i marea întrebare, zise Finn. Din cauza ei nu dorm 
de-o săptămână. A mai intrat cineva pe fir. 

— Şi chiar trebuie să ne pese? întrebă Spicer. Dacă Lake 
e-n stare să ne scoată de-aici, bine. Dacă nu poate el, dar 
poate altcineva, care-i problema? 

— Nu uita de Trevor, spuse Beech. Două gloanţe-n ceafă. 


355 


— S-ar putea ca locul ăsta să fie mai sigur decât 
bănuiam. 

Spicer nu păru convins. Mai luă o gură de cafea şi zise: 

— Chiar crezi că Aaron Lake, un om care urmează să fie 
ales preşedinte al Statelor Unite, ar fi putut comanda 
lichidarea unui avocat de doi bani ca Trevor? 

— Nu, răspunse Yarber. N-ar fi făcut-o. Ar fi fost prea 
riscant. Şi nici pe noi nu ne-ar ucide. Ar face-o în schimb 
personajul ăsta necunoscut. Individul care i-a venit de hac 
lui Trevor e unul şi acelaşi cu cel care ne-a citit scrisorile. 

— Nu bag mâna-n foc. 


Rămăseseră împreună în biblioteca de drept, aşa cum 
mizase Argrow, părând să aştepte ceva. Deţinutul intră 
grăbit şi, după ce se convinse că nu mai era nimeni în 
cameră, spuse: 

— M-am întâlnit înc-o dată cu frate-meu. Trebuie să stăm 
de vorbă. 

Se furişară cu toţii în mica sală de conferinţe, închiseră 
uşa şi se strânseră în jurul mesei. 

— Lucrurile se precipită, rosti Argrow agitat. Lake e 
dispus să plătească. O să trimită banii unde ziceţi. Dacă 
vreţi, pot să vă ajut. Dacă nu, faceţi cum vă taie capul. 

Spicer îşi drese vocea. 

— Adică două milioane de căciulă? 

— Atât aţi cerut. Nu-l cunosc pe domnul Lake, dar e clar 
că se mişcă repede. 

Argrow se uită la ceas, după care arunca o privire peste 
umăr spre uşă. 

— Au venit doi tipi de la Washington care vor să vă vadă. 
Mahări mari. 

Scoase nişte hârtii din buzunar, le despături şi puse câte 
una sub ochii fiecăruia dintre cei trei. 

— Sunt graţierile semnate ieri de preşedinte. 

Extrem de precauţi, membrii Frăției se aplecară în faţă, 
luară documentele şi încercară să le citească. Aveau un 
aspect cât se poate de oficial. Cei trei se uitară atent la 


356 


literele îngroşate ale antetului, la textul stufos şi bombastic 
şi la semnătura compactă a preşedintelui Statelor Unite, 
incapabili să scoată o vorbă. Rămăseseră cu gura căscată. 

— Am fost graţiaţi? izbuti să îngaime Yarber în cele din 
urmă, cu o voce gâtuită. 

— Da. De către preşedintele ţării. 

Cei trei mai citiră o dată textul. Se foiau în scaune, îşi 
muşcau buzele, îşi încleştau maxilarele şi se străduiau să-şi 
camufleze şocul. 

— Or să vină să vă ducă în biroul directorului, unde ştabii 
de la Washington or să vă dea vestea cea mare. Luaţi-vă 
nişte mutre mirate, bine? 

— Nicio problemă. 

— N-o să ne fie greu. 

— Cum ai făcut rost de copiile astea? întrebă Yarber. 

— Le-a primit frate-meu. N-am idee cum. Lake are 
prieteni puternici. Oricum, treaba stă în felul următor: o să 
vi se dea drumul peste o jumătate de oră. O să fiţi duşi cu o 
furgonetă la Jacksonville, la un hotel unde-o să vă-ntâlniţi 
cu fratele meu. O să aşteptaţi acolo până se confirma 
transferul banilor, iar după aia o să predaţi toate dosarele 
cu mizerii pe care le-aveţi. Absolut toate. Priceput? 

Cei trei aprobară din cap la unison. Pentru două milioane 
de dolari, n-aveau decât să le ia pe toate. 

— O să acceptaţi să plecaţi imediat din ţară şi să nu vă 
întoarceţi minimum doi ani. 

— Cum să plecăm? întrebă Yarber. N-avem nici 
paşapoarte, nici alte acte. 

— Sunt la frate-meu toate. O să primiţi o identitate nouă, 
plus toate actele, inclusiv cărţi de credit. Vă aşteaptă. 

— Doi ani? întrebă Spicer, iar Yarber se uită la el de parcă 
ar fi bănuit că îşi pierduse minţile. 

— Exact. Doi ani. Face parte din învoială. De acord? 

— Nu ştiu, zise Spicer cu un glas tremurător, explicabil 
prin aceea că nu părăsise niciodată Statele Unite. 


357 


— Nu fi tâmpit, se răsti Yarber la el. O grațiere deplină şi 
câte un milion pe an ca să stai doi ani undeva afară. De 
acord, cum mama naibii să nu fim de acord? 

O bătaie neaşteptată în uşă avu darul să-i sperie. Erau 
doi paznici care se uitau la ce se petrecea înăuntru. Argrow 
luă copiile graţierilor şi le vâri în buzunar. 

— Ne-am înţeles, domnilor? 

Cei trei dădură din cap şi-i strânseră mâna. 

— Perfect, spuse el. Nu uitaţi, prefaceţi-vă surprinşi. 

Îi urmară pe paznici până în biroul guvernatorului, unde 
făcură cunoştinţă cu doi bărbaţi cu figuri severe de la 
Washington - unul de la Departamentul Justiţiei, celălalt de 
la Direcţia Penitenciarelor. Guvernatorul încheie 
prezentările fără să încurce numele, iar apoi îi înmână 
fiecăruia dintre cei trei deţinuţi un document legal. Erau 
originalele ale căror copii le fuseseră arătate de Argrow. 

— Domnilor, anunţa guvernatorul cu o atitudine din cale- 
afară de teatrală, aţi fost graţiaţi de preşedintele Statelor 
Unite. 

Arboră un zâmbet cald, ca şi cum vestea bună s-ar fi 
datorat personal şi exclusiv. 

Deţinuţii se  holbară la documentele de grațiere, 
continuând să fie şocaţi şi bântuiţi de o mie de întrebări, 
dintre care cea mai intensă era: Cum Dumnezeu reuşise 
Argrow să-l fenteze pe guvernator şi să le arate actele 
înaintea lui? 

— Nu ştiu ce să zic, izbuti să îngaime Spicer, după care 
ceilalţi doi spuseră la rândul lor câte ceva. 

— Preşedintele v-a analizat situaţia şi a decis că aţi stat 
închişi suficient, spuse reprezentantul Departamentului 
Justiţiei. E ferm convins că mai aveţi multe de oferit 
concetăţenilor şi comunităţilor din care faceţi parte din 
clipa când o să reîncepeţi să produceţi. 

Cei trei îl fixară cu priviri lipsite de expresie. Dobitocul 
chiar nu ştia că aveau să primească identități noi şi să 
plece din ţara cel puţin doi ani? Cine de partea cui era în 
toată şarada? 


358 


Şi de ce le oferea preşedintele clemenţa tocmai când 
aveau la îndemână destule mizerii ca să-l distrugă pe Aaron 
Lake, omul cu şansele cele mai mari de a-l învinge pe 
actualul vicepreşedinte? Parcă Lake voia să le închidă gura, 
nu preşedintele. 

Cum ar fi putut Lake să-l convingă pe preşedinte să-i 
graţieze? 

Cum ar fi putut să-l determine să facă un gest cât de mic 
în faza actuală a campaniei? 

Îşi încleştară mâinile pe documentele de grațiere şi 
rămaseră pe loc, fără grai şi cu feţele încordate, în vreme 
ce întrebările continuau să li se învârtă în minte. 

— Ar trebui să vă simţiţi onoraţi, zise bărbatul de la 
Direcţia Penitenciarelor. Actele de clemenţă sunt foarte 
rare. 

Yarber reuşi să dea din cap la auzul acestor cuvinte însă 
chiar şi el se întrebă în gând: Oare cine-o să ne-aştepte 
afară? 

— Cred că suntem în stare de şoc, declară Beech. 

Pentru Trumble era o premieră faptul că adăpostise nişte 
deţinuţi atât de importanţi, încât preşedintele decisese să-i 
graţieze. Guvernatorul era mândru de-a binelea de cei trei, 
dar nu ştia cum ar fi trebuit sărbătorit evenimentul. 

— Când vreţi să plecaţi? întrebă el, de parcă membrii 
Frăției ar fi dorit să mai rămână pentru o petrecere. 

— Imediat, spuse Spicer. 

— Foarte bine. O să vă ducem la Jacksonville. 

— Nu, mulţumim. O să vină cineva să ne ia. 

— În regulă. Mai există nişte formalităţi. 

— Bagă cărbuni, sugeră Spicer. 

Fiecare dintre cei trei primi câte un sac de umăr în care 
să-şi strângă lucrurile. Pe când se întorceau cu pas vioi, 
ţinând aproape, mergând în cadență şi fiind urmaţi de un 
paznic, Beech întreba printre dinţi: 

— Cine mă-sa ne-a făcut rost de graţieri? 

— N-a fost Lake, răspunse Yarber cu o voce abia auzită. 


359 


— Bineînţeles că n-a fost, întări Beech. Preşedintelui nici 
prin cap nu i-ar trece să facă vreun lucru la cererea lui 
Lake. 

Deţinuţii grăbiră pasul. 

— Ce importanţă are? întrebă Spicer. 

— E ilogic, constată Yarber. 

— Şi ce-o să faci, Finn? spuse Spicer fără să se uite la 
celălalt. Mai stai câteva zile aici şi vezi cum stă treaba? 
Eventual renunti la grațiere dac-ajungi la concluzia că nu-ţi 
convine cine ţi-a făcut rost de ea? Să fim sobri. 

— In spatele chestiei ăsteia e altcineva, zise Beech. 

— Îi iubesc, oricine-ar fi, declara Spicer. Şi n-am de gând 
să mai stau aici şi să mă iau singur la întrebări. 

Îşi goliră camerele în viteza cea mai mare şi nu se 
osteniră să-şi ia rămas-bun de la cineva. Oricum, 
majoritatea prietenilor lor erau pe afară şi luau aer. 

Erau nevoiţi să dea zor, că nu cumva să se destrame 
visul său să se răzgândească preşedintele. 


La unsprezece şi un sfert ieşiră pe uşa din faţă a clădirii 
administraţiei, aceeaşi pe care intraseră cu ani în urmă, şi 
aşteptară un mijloc de transport pe trotuarul încins. 
Niciunul nu se uită înapoi. 

În furgoneta se găseau Wes şi Chap, care însă îşi luaseră 
alte nume. La câte folosiseră până atunci, unul în plus nu 
mai conta. 

Joe Roy Spicer se întinse pe bancheta din spate şi îşi 
acoperi ochii cu braţul, nevrând să mai vadă nimic până 
când nu se vor fi îndepărtat suficient. li venea să plângă şi 
să urle însă îşi dădu seama că fusese cuprins de amorţeala 
produsă de o euforie pură, netrucată şi intensă. Işi feri 
privirile şi zâmbi şmechereşte. Avea chef de o bere şi de o 
femeie, preferabil nevastă-sa. Avea s-o sune cu prima 
ocazie. Între timp, furgoneta începuse să prindă viteză. 

Felul brusc în care fuseseră eliberaţi îi zdruncinase pe cei 
trei. Majoritatea deţinuţilor numără zilele, iar în acest fel 


360 


ştiu destul de bine când vine momentul mult aşteptat. În 
plus, au idee unde se duc şi cine-i aşteaptă. 

Pe când membrii Frăției ştiau extrem de puţin. Şi de fapt 
nu credeau nici măcar în acele câteva lucruri pe care le 
cunoşteau.  Graţierile fuseseră nişte farse. Banii 
reprezentau o momeală şi nimic mai mult. Urma să fie 
lichidaţi, la fel ca amantul de Trevor. Furgoneta putea să se 
oprească în orice clipă, iar apoi cei doi găligani din faţă nu 
aveau decât să le umble prin bagaje, să găsească dosarele 
compromiţătoare, să-i curețe şi să-i arunce într-un şanţ de 
la marginea drumului. 

Posibil. Numai că, la momentul respectiv, nu le lipsea 
câtuşi de puţin siguranţa de la Trumble. 

Finn Yarber stătea în spatele şoferului şi se uita la drumul 
care se așternea în faţă. Ţinea graţierea în mână, gata s-o 
arate oricui i-ar fi oprit ca să le spună că visul luase sfârşit. 
Lângă el se afla Hatlee Beech, care la câteva minute de la 
plecare începuse să plângă discret, fără să facă zgomot, cu 
ochii închişi şi cu buzele tremurându-i. 

Avea toate motivele s-o facă. Dat fiind că mai avea de 
stat opt ani şi jumătate la Trumble, clemenţa însemna 
incomparabil mai mult pentru el decât pentru ceilalţi doi la 
un loc. 

Între Trumble şi Jacksonville nu se rosti niciun cuvânt. Pe 
măsura ce se apropiau de oraş, drumurile se lăţeau, traficul 
devenea mai intens, iar cei trei se uitau în jur cu o 
curiozitate sporită. Oamenii conduceau maşini şi se 
deplasau dintr-un loc în altul. Avioanele survolau ţinutul. 
Bărcile pluteau pe apele râului. Lucrurile reintraseră în 
normal. 

Îşi croiră drum pe Atlantic Boulevard, savurând din plin 
aglomeraţia rutieră. Vremea era caldă, turiştii ieşiseră din 
hoteluri iar femeile îşi expuneau picioarele bronzate. 
Văzură restaurantele pescăreşti şi barurile care ofereau 
bere rece şi stridii la preţuri mici. Unde se termina strada 
începea plaja, iar furgoneta opri lângă Sea Turtle. Cei trei 
străbătură holul în urma unuia dintre însoțitori şi atraseră 


361 


câteva priviri din cauză că erau îmbrăcaţi la fel. Urcară la 
etajul cinci şi abia după ce ieşiră din lift Chap spuse, 
arătând undeva în direcţia holului: 

— Astea trei de-aici sunt camerele voastre. Domnul 
Argrow vrea să vă vadă cât mai repede. 

— Unde e? întrebă Spicer. Chap gesticula din nou. 

— Acolo, în apartamentul de la ultima uşă. Aşteaptă. 

— Să mergem, zise Spicer, iar cei trei se luară după 
Chap, ţinându-şi pe umăr bagajele care se loveau unul de 
altul. 

Jack Argrow nu semăna deloc cu fratele lui. Era mult mai 
scund şi avea părul blond şi ondulat, în loc de negru şi 
drept. Chiar dacă era o simplă observaţie, cei trei o ţinură 
minte pentru a-i da glas mai târziu. Dădu mâna cu ei în 
grabă, ca să respecte uzanţele. Era destul de agitat şi 
vorbea foarte repede. 

— Ce face frate-meu? întrebă el. 

— Bine, răspunse Beech. 

— L-am văzut de dimineaţă, adăugă Yarber. 

— Vreau să iasă de la răcoare, se răsti Jack, de parcă ei 
trei l-ar fi închis. Cu asta mă aleg din toată afacerea. Îl scot 
pe frate-meu de la puşcărie. 

Urmă un schimb îndelungat de priviri. Nu se putea spune 
nimic. 

— Staţi jos, îi invită Argrow. Uite ce-i, habar n-am cum şi 
de ce m-am trezit amestecat în chestia asta. Şi nu mi-e 
deloc uşor. Am venit aici în numele domnului Aaron Lake, 
despre care cred c-o să iasă preşedinte şi-o să facă o figură 
foarte frumoasă. Presupun că pot să-mi scot fratele din 
închisoare. Oricum însă nu m-am întâlnit niciodată cu 
domnul Lake personal. Câţiva oameni de-ai lui m-au 
abordat cam acum o săptămână şi m-au rugat să mă implic 
într-o chestiune foarte secretă şi delicată. De-aia am venit. 
E vorba de o favoare, da? Nu ştiu nimic altceva, înţelegeţi? 

Propoziţiile lui erau scurte şi aproape răstite. Vorbea atât 
cu buzele, cât şi cu mâinile şi îi era imposibil să stea locului. 


362 


Membrii Frăției nu avură ce să răspundă. De fapt, nici nu 
li se cerea aşa ceva. 

Două camere ascunse imortalizară scena şi o trimiseră 
imediat la Langley, unde Teddy, York şi Deville o priviră pe 
ecranul mare din buncăr. Foştii judecători, deveniți între 
timp foşti deţinuţi, semănau cu nişte prizonieri de război 
eliberaţi recent, uluiţi şi supuşi, îmbrăcaţi mai departe în 
uniformă şi pradă în continuare neîncrederii. Se aşezaseră 
unul lângă altul şi-l urmăreau pe agentul Lyter, care oferea 
un spectacol de toată frumuseţea. 

După ce încercaseră să-i contracareze timp de trei luni, 
vederea celor trei era ceva fascinant pentru toţi agenţii CIA. 
Teddy le studie feţele şi nu putu să-şi reprime o mică doză 
de admiraţie. Fuseseră suficient de isteţi şi norocoşi ca să 
pună mâna pe victima ideală; acum erau liberi şi pe cale să 
fie recompensaţi din plin pentru ingeniozitatea arătată. 

— Bun, staţi puţin, întâi şi-ntâi, rosti scurt Argrow. Două 
milioane pentru fiecare. Unde-i vreţi? 

Era o întrebare la care cei trei nu prea avuseseră ocazia 
să răspundă. 

— Ce opţiuni avem? vru să ştie Spicer. 

— Trebuie să-i transferați undeva, răspunse  răstit 
Argrow. 

— Ce-aţi zice de Londra? propuse Yarber. 

— Londra? 

— Am vrea ca toţi banii, şase milioane, să fie transferați 
într-o singură tranşă şi în acelaşi cont la o bancă din 
Londra, spuse Yarber. 

— Putem să-i transferăm oriunde. La care bancă? 

— Poţi să ne dai o mână de ajutor în ce priveşte detaliile? 
întreba Yarber. 

— Mi s-a spus că putem să vă satisfacem toate 
pretenţiile. O să trebuiască să dau câteva telefoane. Intre 
timp puteţi să vă duceţi în camere, să faceţi un duş şi să vă 
schimbaţi. Daţi-mi un sfert de oră. 

— N-avem haine, spuse Beech. 

— Găsiţi câte ceva în camere. 


363 


Chap îi conduse pe hol şi le dădu cheile. 

Spicer se întinse pe patul uriaş şi îşi pironi ochii în tavan. 
Beech rămase în dreptul ferestrei de la camera lui şi se uită 
spre nord, îmbrăţişând cu privirea kilometrii de plajă şi apa 
albastră ale cărei valuri mici scăldau nisipul alb. Copiii se 
jucau lângă mamele lor. Perechile se plimbau şi se ţineau 
de mână. O barcă de pescuit apăru undeva la orizont. |n 
sfârşit, liber, îşi zise el. Liber ca pasărea cerului. 

Yarber făcu un duş lung şi fierbinte, având parte de tot 
timpul din lume, de discreţie absolută, de săpun şi de 
prosoape groase. Cineva pusese pe policioara toate cele 
necesare - un deodorant, o cremă de ras, lame, pastă de 
dinţi, o periuţă şi o sticluţă cu apă de gură. Se ferchezui pe 
îndelete, după care îşi puse o pereche de bermude, sandale 
şi un tricou alb. Avea să plece primul şi trebuia să găsească 
un magazin de unde să poată cumpăra haine. 

Douăzeci de minute mai târziu se reîntâlniră în 
apartamentul lui Argrow şi aduseră colecţia de dosare 
învelite grijuliu într-o faţă de pernă. Argrow era la fel de 
neliniştit că înainte. 

— Există o bancă mare în Londra, pe nume Metropolitan 
Trust. Putem să transferăm banii acolo, iar pe urmă faceţi 
ce vreţi cu ei. 

— În regulă, spuse Yarber. Contul o să fie deschis doar pe 
numele meu. 

Argrow se uită la Beech şi Spicer, care aprobară din cap. 

— Perfect. Bănuiesc că v-aţi făcut nişte planuri. 

— Aşa e, confirmă Spicer. Domnul Yarber o să plece chiar 
în după-amiaza asta la Londra, unde o să meargă direct la 
bancă şi-o să se ocupe de bani. Dacă totul merge bine, 
plecăm imediat după aceea. 

— Vă asigur că lucrurile or să meargă bine. 

— Te credem. Suntem atenţi, atâta tot. Argrow îi înmână 
două foi de hărtie lui Finn. 

— Imi trebuie semnătura dumitale ca să efectuez 
transferul şi să deschid contul. 

Yarber îşi măzgăli numele. 


364 


— Aţi mâncat de prânz? întrebă el. 

Ceilalţi clătinară din cap. Se gândiseră şi ei la masa de 
prânz, dar nu ştiau cum să procedeze. 

— Acum sunteţi oameni liberi. Găsiţi câteva restaurante 
bune nu departe de-aici. Mergeţi şi simţiţi-vă bine. Lăsați- 
mi o oră ca să mă ocup de transfer. Hai să ne-ntâlnim tot 
aici la două jumate. 

Spicer ţinea faţa de pernă. O agita în direcţia lui Argrow 
şi spuse: 

— Dosarele sunt aici. 

— Bine. Aruncă-le pe canapeaua de-acolo. 


38 


Plecară de la hotel pe jos, fără escortă şi fără restricţii, 
dar având ordinele de grațiere în buzunar, pentru orice 
eventualitate. Şi chiar dacă soarele ardea mai tare lângă 
plajă, aerul era cu siguranţă mai curat. Cerul se înseninase. 
Lumea redevenise simpatică, iar speranţa se făcea simțită 
tot mai des. Cei trei zâmbeau şi râdeau la aproape orice, 
plimbându-se agale pe Ocean Boulevard şi amestecându-se 
fără probleme cu turiştii. 

La prânz mâncară friptură şi băură bere la o terasă, sub 
umbrelă, dornici să urmărească forfota trecătorilor. Vorbiră 
puţin pe durata mesei. Dar văzură tot, şi mai ales femeile 
tinere cu pantaloni scurţi şi bluze decoltate. Inchisoarea îi 
îmbătrânise. Acum simțeau din nou dorinţa de-a se distra. 

Îndeosebi Hatlee Beech. Acesta avusese bani, poziţie 
socială şi ambiţii, iar ca judecător federal se bucurase de un 
avantaj aproape imposibil de pierdut - o numire în funcţie 
pe viaţă. Căzuse de la înălţime, rămăsese fără nimic şi în 
primii doi ani petrecuţi la Trumble fusese victima unei 
depresii neîntrerupte. Se obişnuise cu gândul că avea să 
moară acolo şi cochetase în destule rânduri cu ideea 


365 


sinuciderii. Acum, la cincizeci şi şase de ani, ieşea din 
întuneric într-o formă de zile mari. Slăbise aproape opt 
kilograme, se bronzase, îşi îngrijise sănătatea, divorțase de 
o femeie care avea bani, dar în rest nu putea să ofere mare 
lucru, şi se pregătea să intre în posesia unei averi. Pentru 
un bărbat între două vârste nici măcar nu-i rău, îşi zise el. Îi 
era dor de copii, dar aceştia aleseseră banii şi uitaseră 
complet de existenţa lui. 

Hatlee Beech abia aştepta să se simtă bine. 

Şi Spicer voia să se distreze, preferabil la un cazino. Soţia 
lui nu avea paşaport, aşa că s-ar fi putut întâlni cu ea la 
Londra sau unde îşi propunea să se ducă abia după câteva 
săptămâni. Oare în Europa existau cazinouri? Lui Beech se 
părea normal să existe. Yarber nu avea idee şi puţin îi păsa. 

Finn era cel mai rezervat dintre cei trei. Bea sifon în loc 
de bere şi se arăta mai puţin interesat de frumuseţile 
apetisante care treceau pe lângă el. Din punctul lui de 
vedere, se afla deja în Europa. Nu avea de gând să se 
întoarcă vreodată pe meleagurile natale. Implinise şaizeci 
de ani, se simţea în puteri, avea bani cu ghiotura, iar în 
următorii zece ani îşi propunea să hoinărească prin Italia şi 
Grecia. 

Vizavi găsise o librărie mică de unde cumpărară câteva 
ghiduri turistice. Într-un magazin cu articole de plajă 
descoperiseră exact ochelarii de soare pe care-i căutau. Pe 
urmă văzură că se apropia data întrevederii cu Jack Argrow, 
când aveau să bată palma. 


Klockner şi ceilalţi îi zăriră întorcându-se fără grabă la 
Sea Turtle. Atât el, cât şi restul agenţilor se săturaseră de 
Neptune Beach, de Pete's, de Sea Turtle şi de locuinţa 
închiriată. Şase lucrători, printre care Chap şi Wes, se aflau 
încă acolo, din cale afară de nerăbdători să primească o 
nouă misiune. Unitatea îi descoperise pe membrii Frăției, îi 
scosese de la Trumble, îi adusese pe plajă, iar acum nu mai 
dorea decât să-i vadă plecaţi din ţară. 


366 


Jack Argrow nu se atinsese de dosare, sau cel puţin aşa 
dădea impresia. Documentele rămăseseră învelite în faţa 
de pernă care se găsea pe canapea, exact în poziţia în care 
o lăsase Spicer. 

— Transferul e în curs de efectuare, spuse Argrow, pe 
când ceilalţi îşi găseau câte un loc în apartamentul lui. . 

Teddy continua să urmărească totul de la Langley. Intre 
timp, cei trei se îmbrăcaseră în ţinuta de plajă. Yarber avea 
o pălărie de pescar cu boruri largi, Spicer alesese o pălărie 
de pai şi un tricou galben, pe când Beech, republicanul, 
optase pentru un şort kaki, un jerseu şi o şapcă de golf. 

Pe masă întinsă se aflau trei plicuri mari. Argrow înmână 
câte unul fiecărui membru al Frăției. 

— înăuntru vă găsiţi noile identități. Certificate de 
naştere, cărţi de credit şi carnete de sănătate. 

— Şi paşapoartele? întreba Yarber. 

— Avem un aparat de fotografiat în camera de alături. 
Pentru paşapoarte şi permisele de conducere e nevoie de 
poze. Durează o jumătate de oră. In plicurile mici de acolo 
aveţi şi cinci mii de dolari bani gheaţă. 

— Eu sunt Harvey Moss? întrebă Spicer, cercetându-şi 
certificatul de naştere. 

— Da. Nu-ţi place Harvey? 

— Acum cred că-mi place. 

— Chiar arăţi a Harvey, spuse Beech. 

— Tu cine eşti? 

— James Nunley. 

— Imi pare bine de cunoştinţă, James. 

Argrow se abţinu să zâmbească şi rămase la fel de 
încordat ca şi până atunci. 

— Trebuie să aflu unde aveţi de gând să plecaţi. Oamenii 
de la Washington ţin morţiş să vă ştie dincolo de graniţă. 

— Vreau să văd lista zborurilor spre Londra, zise Yarber. 

— Am avut noi grijă. Peste două ore pleacă din 
Jacksonville un avion cu destinaţia Atlanta. Diseară la şapte 
şi zece exista un zbor din Atlanta care aterizează la Londra, 
pe Heathrow, mâine la prima oră. 


367 


— Poţi să-mi rezervi un loc? 

— Am şi făcut-o. La clasa întâi. 

Finn închise ochii şi surâse. 

— Voi ce faceţi? întrebă Argrow, uitându-se la ceilalţi doi. 

— Mie îmi place aici, declară Spicer. 

— Regret. Nu aşa ne-am înţeles. 

— O să plecăm cu acelaşi avion mâine după-amiază, 
spuse Beech. Asta dacă totul merge bine în ce-l priveşte pe 
domnul Yarber. 

— Să ne ocupăm tot noi de rezervări? 

— Te rog. 

Chap intră în cameră fără să fie auzit şi luă faţa de pernă 
de pe canapea, cu tot cu dosare. 

— Hai să rezolvăm cu pozele, zise Argrow. 


Finn Yarber, care devenise între timp domnul William 
McCoy din San Jose, California, zbură la Atlanta fără niciun 
incident. Preţ de o oră se plimbă pe coridoarele 
aeroportului, călători cu metroul care-i prelua pe pasageri şi 
se bucură din plin de frenezia şi haosul provocate de un 
milion de oameni care se grăbeau. 

Locul de la clasa întâi era un fotoliu de piele care se 
putea întinde în vederea somnului. După două pahare de 
şampanie, Finn începu să aţipească şi chiar să viseze. Se 
temea să adoarmă în special din cauza momentului trezirii. 
Era sigur că avea să se regăsească în patul de sus al 
celulei, uitându-se la tavan şi bifând încă o zi petrecută la 
Trumble. 


De la un telefon public de lângă Beach Java, Joe Roy reuşi 
în fine să-şi găsească soţia. La început această crezu că era 
vorba de o farsă şi refuza convorbirea cu taxă inversă. 

— Cine e? întreba ea. 

— Eu sunt, draga mea. Am ieşit de la închisoare. 

— Joe Roy? 

— Da. Acum ascultă. Am ieşit de la Trumble. Mă 
urmăreşti? 


368 


— Cred că da. Unde eşti? 

— Stau la un hotel undeva lângă Jacksonville, Florida. Mi 
s-a dat drumul azi-dimineaţă. 

— Ţi s-a dat drumul? Dar cum... 

— Nu mă-ntreba, te rog. O să-ţi explic mai târziu. Mâine 
plec la Londra. Vreau să te duci la poştă dimineaţă la prima 
oră şi să depui o cerere pentru paşaport. 

— Londra? Ai zis Londra? 

— Da. 

— În Anglia? 

— Păi unde? Trebuie să stau acolo ceva vreme. Aşa ne- 
am înţeles. 

— Cât timp? 

— Doi ani. Uite ce-i, ştiu că e greu de crezut, dar sunt 
liber şi doi ani de-acum încolo o să trăim în străinătate. 

— Ce înţelegere a fost asta? Ce-ai făcut, Joe Roy, ai 
evadat? Ziceai că nu e greu să scapi de-acolo. 

— Nu. Am fost eliberat. 

— Dar mai aveai de stat peste douăzeci de luni. 

— Nu mai e cazul. Ascultă, depune cererea pentru 
paşaport şi fă exact ce-ţi spun. 

— Ce nevoie am de paşaport? 

— Ca să ne putem întâlni în Europa. 

— Doi ani? 

— Exact. 

— Dar mama e bolnavă. Nu pot s-o iau din loc şi s-o las 
singură. 

Lui Spicer îi trecură prin cap o mulţime de vorbe urâte la 
adresa soacrei lui, dar se abţinu. Inspiră adânc şi se uită pe 
stradă. 

— O să plec, spuse el. N-am încotro. 

— Vino frumuşel acasă. 

— Nu pot. O să-ţi explic mai târziu. 

— Chiar mi-ar plăcea să-ţi aud explicaţiile. 

— Te sun mâine. 

Se întâlni cu Beech şi mâncară împreuna fructe de mare 
într-un restaurant plin de oameni mai tineri ca ei. Apoi 


369 


hoinăriră pe trotuare şi în cele din urmă îşi croiră drum la 
Pete's Bar and Grill, unde ascultară recitalul celor de la The 
Bravessi şi savurară gălăgia. 

Intre timp, Finn luase urma banilor şi se află undeva 
deasupra Atlanticului. 


Vameşul de la Heathrow aproape că nici nu se uită la 
paşaportul lui Finn, care era un fals ireproşabil. Era uzat şi-l 
însoţise pe domnul William McCoy pretutindeni în lume. 
Aaron Lake avea într-adevăr prieteni foarte puternici. 

Finn luă un taxi până la hotelul din Basil Street, în 
Knightsbridge, şi plăti cu bani gheaţă camera cea mai mică 
dintre cele disponibile. El şi Bech aleseseră hotelul la 
întâmplare, după ce se uitaseră într-un ghid turistic. Era un 
stabiliment de modă veche, plin de antichităţi şi având un 
farmec aparte. La restaurantul mic de la etaj Finn luă un 
mic dejun compus din cafea, ouă şi cârnaţi, iar după aceea 
ieşi la o plimbare. La ora zece, taxiul în care se găsea opri 
în City, în faţă la Metropolitan Trust. Funcţionarei de la 
recepţie nu-i plăcu defel ţinuta lui - ginşi şi un pulover -, 
dar când îşi dădu seama că era american ridică din umeri şi 
păru să devină mai tolerantă. 

Cei de acolo îl făcură să aştepte o oră, lucru care nu-l 
deranja câtuşi de puţin. Era neliniştit însă nu se trăda. Era 
dispus să aştepte zile, săptămâni şi chiar luni de zile ca să 
încaseze banii, învățase bine lecţia răbdării. Domnul 
MacGregor, funcţionarul care se ocupă de transferuri, se 
prezentă în cele din urmă în faţa lui. Îl anunţă că banii 
tocmai fuseseră viraţi şi îşi ceru scuze pentru întârziere. 
Cele şase milioane de dolari traversaseră în siguranţă 
Atlanticul, iar la ora aceea ajunseseră pe pământ britanic. 

— Unde însă să-i transfer în Elveţia, spuse Finn, cu doza 
cuvenită de încredere şi experienţă. 


În aceeaşi după-amiază, Beech şi Spicer zburară la rândul 
lor la Atlanta. La fel ca Yarber, aşteptară cursa de Londra 
plimbându-se în voie prin tot aeroportul. Se instalară 


370 


împreună la clasa întâi, mâncară şi băură câteva ore, se 
uitară la filme şi încercară să doarmă în timp ce survolau 
oceanul. 

Spre marea lor surpriză, Yarber îi aştepta la ieşirea din 
vama de la Heathrow ca să le dea vestea minunată că banii 
sosiseră şi fuseseră deja mutaţi. Ascunşi în Elveţia. Apoi îi 
mai surprinse o dată, propunându-le să plece imediat. 

— Ştiu şi ei că suntem aici, le spuse el la o cafea băută în 
barul aeroportului. Hai să-i facem să ne piardă urma. 

— Crezi că ne urmăresc? întreba Beech. 

— Să presupunem că da. 

— Dar de ce? făcu Spicer. 

Cei trei discutară jumătate de oră, după care începură să 
studieze zborurile. Cursa Alitalia spre Roma le atrase 
atenţia tuturor. La clasa întâi, bineînţeles. 

— S-o vorbi ceva engleză prin Roma? se interesă Spicer, 
în timp ce se urcau în avion. 

— Din câte ştiu, se vorbeşte italiană, răspunse Yarber. 

— Crezi c-o să fim primiţi de papă? 

— Probabil că e ocupat. 


39 


Buster merse spre vest câteva zile şi în cele din urmă se 
dădu jos din autobuz la San Diego. Oceanul îl atrăgea, fiind 
prima întindere de apă pe care o vedea după multe luni de 
zile. Işi făcu veacul prin port, căutând de lucru cu ziua şi 
stând la taclale cu cei de prin partea locului. Un căpitan de 
navă îi oferi un angajament, dar în dreptul localităţii Los 
Cabos din Mexic, la sud de Baja, tânărul se făcu nevăzut. 
Portul de acolo era plin de ambarcaţiuni de pescuit 
costisitoare, mult mai bune decât cele la care meşterise pe 
vremuri cu tatăl lui. Stătu de vorbă cu mai muţi căpitani şi 
după două zile primi un post de muncitor necalificat. Clienţii 


371 


erau americani bogaţi din Texas şi California, care preferau 
să bea decât să pescuiască. Buster nu avea salariu, 
muncind doar pentru bacşişurile care creşteau în funcţie de 
cât consumau băutorii. Intr-o zi modestă câştiga două sute 
de dolari, într-una bună cinci sute şi totul se plătea cu bani 
gheaţă. Avea o cameră la un motel ieftin, iar după câteva 
zile încetă să se uite peste umăr. Los Cabos deveni rapid 
noua lui casă. 


Wilson Argrow fu transferat pe nepusă masă de la 
Trumble şi trimis la un semiinternat din Milwaukee, unde 
rămase doar o noapte înainte de-a o lua din loc. Din 
moment ce nu exista, nu putea fi găsit. Jack Argrow îl 
aştepta la aeroport cu biletele, iar cei doi zburară împreună 
la Washington. La nouă zile după plecarea din Florida, falşii 
fraţi Argrow, Kenny Sands şi Roger Lyte, se prezentară la 
Langley în vederea următoarei misiuni. 


Cu trei zile înainte de-a pleca din Washington ca să 
participe la convenţia de la Denver, Aaron Lake sosi la 
Langley ca să ia prânzul cu directorul. Urma să fie o 
întrevedere veselă, în care candidatul câştigător avea să-i 
mulţumească din nou geniului care îi ceruse să intre în 
cursă. Discursul de acceptare fusese scris cu o lună în urmă 
însă Teddy avea câteva sugestii pe care voia să le discute. 

Lake fu condus în biroul directorului, unde bătrânul îl 
aştepta cu picioarele acoperite de cuvertură, ca de obicei. 
Lake observă că era foarte palid şi obosit. Asistenţii lui 
plecară, uşa se închise şi candidatul văzu abia atunci că nu 
fusese pusă masa. Se aşezară la o oarecare distanţă de 
birou, faţă în faţă, foarte aproape unul de altul. 

Lui Teddy îi plăcu discursul şi avu doar câteva 
comentarii. 

— Ai nişte luări de cuvânt tot mai lungi, zise el încet. 
Explicabil. Era o perioadă în care Lake avea foarte multe de 
spus. 

— Le mai pieptănam, rosti el. 


372 


— Ai victoria în buzunar, domnule Lake, spuse Teddy cu o 
voce slăbită. 

— Mă simt în formă, dar o să fie o luptă acerbă. 

— O să câştigi cu cincisprezece procente. Lake nu mai 
zâmbi şi deveni brusc foarte atent. 

— E o marjă semnificativă. 

— Ai crescut uşor în sondaje. Luna viitoare o să crească 
vicepreşedintele. O să fiţi cap la cap până pe la jumătatea 
lui octombrie. Pe urmă o să izbucnească o criză nucleară 
care-o să înspăimânte lumea. lar dumneata, domnule Lake, 
o să te transformi în Mesia. 

Perspectiva îl sperie până şi pe mântuitor. 

— Un război? întreba el încet. 

— Nu. Or să existe victime, dar nu dintre americani. De 
vină o să fie Natty Cenkov, iar alegătorii conştiincioşi ai ţării 
or să se îmbulzească la urne. S-ar putea să câştigi şi cu 
douăzeci de procente. 

Lake inspiră adânc. Ar fi vrut să pună mai multe întrebări, 
eventual să obiecteze împotriva vărsării de sânge. Însă ştia 
că ar fi fost inutil. Indiferent de actul terorist planificat de 
Teddy pentru octombrie, lucrurile fuseseră deja puse în 
mişcare. Lake nu putea să le oprească nici cu vorba, nici cu 
fapta. 

— Continuă cu acelaşi refren, domnule Lake. Şi cu acelaşi 
mesaj. Lumea e pe punctul să devină mult mai nebună şi 
trebuie să fim puternici ca să ne apărăm modul de viaţă. 

— Până acum mesajul a dat rezultate. 

— Pe adversarul dumitale o să-l apuce disperarea. O să 
te critice fiindcă te gândeşti la un singur lucru şi-o să se 
lege de bani. O să puncteze de câteva ori. Nu intra în 
panică. In octombrie lumea o să se cutremure din temelii, 
crede-mă. 

— Te cred. 

— Ai câştigat deja, domnule Lake. Continuă cu acelaşi 
mesaj. 

— Sigur, nicio grijă. 

— Bine, spuse Teddy. 

373 


Închise ochii preţ de o clipă, ca şi cum ar fi vrut să tragă 
un pui de somn. Apoi îi deschise la loc şi spuse: 

— În cu totul altă ordine de idei, sunt curios ce planuri ai 
după ce ajungi la Casa Albă. 

Lake fu nedumerit şi acest lucru se citi pe figură. Teddy 
îşi continuă învăluirea. 

— Ai nevoie de un partener de viaţă, domnule Lake, de o 
Primă Doamnă, de cineva care să înnobileze Casa Albă cu 
prezenţa ei. Cineva care să ştie să primească oaspeţi şi să 
ofere diplome. O femeie drăguță şi suficient de tânără ca să 
aibă copii. A trecut destul de mult de când n-au mai existat 
copii la Casa Albă, domnule Lake. 

— ţi arde de glume, zise Lake stupefiat. 

— Îmi place femeia asta din stafful de campanie, Jayne 
Cordell. Are treizeci şi opt de ani, e isteaţă, ştie ce vrea şi 
arată bine, chit c-ar trebui să dea jos şapte-opt kile. A 
divorţat acum doisprezece ani, iar lumea a uitat. Cred c-ar 
fi o Primă Doamnă pe cinste. 

Lake îşi înclină capul într-o parte şi se enervă brusc. Ar fi 
vrut să-l ia la rost pe Teddy, dar deocamdată îi venea greu 
să-şi aleagă cuvintele. Reuşi doar să îngaime: 

— Nu eşti în toate minţile? 

— Ştim de Ricky, spuse Teddy cu o voce albă, 
sfredelindu-l cu privirea pe Lake. 

Candidatul simţi că nu mai are aer şi bâigui stins: 

— Dumnezeule mare. 

Îşi pironi ochii în pământ timp de câteva clipe, împietrit 
din cauza şocului. 

Ca să fie tacâmul complet, Teddy dădu la iveală o foaie 
de hârtie. Lake puse mâna pe ea şi recunoscu imediat copia 
ultimului bileţel adresat lui Ricky: 


Dragă Ricky, 

Cred că e mai bine să punem punct corespondenţei 
noastre. iți doresc să-ţi meargă bine în centrul de 
recuperare. 

Cu sinceritate, Al 


374 


Lake fu cât pe-aci să spună că putea să explice totul şi că 
în realitate lucrurile nu stăteau chiar aşa. Dar se hotărî să 
nu scoată o vorbă, cel puţin pentru moment. Întrebările îi 
năvăliră în minte - Cât de mult ştiau? Cum dracu' 
interceptaseră corespondenţa? Cine mai era la curent? 

Teddy îl lăsa să sufere în tăcere. Nu era nicio grabă. 

După ce îşi limpezi întrucâtva gândurile, Lake reacţiona 
ca un politician. Teddy îi oferea o soluţie. Nu făcea decât 
să-i spună: „Dansează după cum îţi cânt, băiete, şi-o să fie 
totul bine. Mergi pe mâna mea.” 

Prin urmare, înghiţi în sec şi declară: 

— Chiar îmi place de ea. 

— Cred şi eu. E ideală pentru rolul ăsta. 

— Da. E foarte loială. 

— Te-ai culcat cu ea? 

— Nu. Nu încă. 

— Dă-i zor. Ţine-o de mână în timpul convenției. Fă să 
înceapă bârfele şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul. lar cu o 
săptămână înainte de alegeri, anunţă c-o să faceţi nunta de 
Crăciun. 

— Nuntă mare sau discretă? 

— Ceva nemaipomenit. Evenimentul monden al anului la 
Washington. 

— Îmi place. 

— Las-o gravidă repede. Şi chiar înainte de inaugurare 
anunţă că Prima Doamnă aşteaptă un copil. O să fie o 
poveste minunată, în plus, lumea o să se bucure când o să 
vadă din nou copii la Casa Albă. 

Lake dădu din cap şi zâmbi, părând încântat de idee, dar 
apoi se încruntă brusc. 

— O să afle cineva vreodată de Ricky? întrebă el. 

— Nu. A fost neutralizat. 

— Neutralizat? 

— N-o să mai scrie scrisori, domnule Lake. Cât despre 
dumneata, o să fii atât de prins de copilaşi, că n-o să ai 
timp să te gândeşti la oameni de soiul lui Ricky. 

— Care Ricky? 


375 


— Aşa te vreau, Lake. Aşa te vreau. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Maynard. Foarte rău. N-o 
să se mai întâmple. 

— Sigur că nu. Dosarul e la mine, domnule Lake. Nu uita 
lucrul ăsta. 

Teddy începu să se îndepărteze cu căruciorul de invalid, 
ca şi cum întrevederea s-ar fi terminat. 

— A fost un moment izolat de rătăcire, spuse Lake. 

— Nu contează, Lake. Ai grijă de Jayne. Schimbă-i 
garderoba. Munceşte prea mult şi e obosită. Mai las-o să 
respire. O să fie o Primă Doamnă de toată frumuseţea. 

— Am înţeles. 

Între timp, Teddy ajunsese în dreptul uşii. 

— Gata cu surprizele, Lake. 

— Gata. 

Teddy deschise uşa şi ieşi din cameră. 


La sfârşitul lui noiembrie erau deja stabiliţi la Monte 
Carlo, în primul rând datorită frumuseţii oraşului şi a 
timpului frumos, dar şi fiindcă se vorbea foarte mult în 
engleză. În plus, existau o sumedenie de cazinouri - o 
condiţie de bază pentru Spicer. Nici Beech şi nici Yarber nu 
îşi dădeau seama dacă pierdea sau câştiga, dar în orice caz 
se distra pe cinste. Soţia lui îşi îngrijea în continuare mama 
care se încăpăţâna să nu moară. Lucrurile erau destul de 
încordate, fiindcă Joe Roy nu se putea întoarce acasă, iar ea 
nu voia să plece din Mississippi. 

Locuiau în acelaşi hotel mic, dar elegant de la marginea 
oraşului şi de obicei luau micul dejun împreună de două ori 
pe săptămână înainte să îşi vadă fiecare de-ale lui. Cu 
trecerea timpului şi pe măsură ce se adaptau la noua lor 
viaţă, se vedeau din ce în ce mai rar. Aveau preocupări 
diferite. Spicer voia să joace la cazino, să bea şi să agate 
femei. Beech prefera marea şi-i plăcea să pescuiască. 
Yarber călătorea şi studia istoria sudului Franţei şi a 
nordului Italiei. 


376 


Însă fiecare ştia în permanenţă unde se aflau ceilalţi. 
Dacă dispărea vreunul ceilalţi doi voiau să afle imediat. 

Nu citiseră nimic despre graţieri. Beech şi Yarber 
petrecuseră ore întregi într-o bibliotecă din Roma şi citiseră 
ziarele americane apărute imediat după plecarea lor. Nu se 
spunea o vorbă despre ei. La rândul lor, cei trei nu mai 
ținuseră legătura cu nimeni de acasă. Soţia lui Spicer 
susţinea că nu spusese nimănui despre ieşirea lui din 
închisoare. Credea în continuare că evadase. 

De Ziua Recunoștinței, Finn Yarber savura un espresso la 
una dintre terasele din centru. Era cald şi senin, iar fostul 
deţinut era doar vag conştient de importanţa acestei 
sărbători la el în ţară. Nu îl interesa, fiindcă nu avea de 
gând să se mai întoarcă. Beech dormea la el în cameră. 
Spicer se găsea într-un cazino aflat la trei străzi distanţă. 

O figură oarecum cunoscută îşi făcu apariţia de nicăieri. 
lute ca gândul, bărbatul se aşeză în faţa lui Yarber şi spuse: 

— Salut, Finn. Mă mai ţii minte? 

__Yarber bău calm o gură de cafea şi studie chipul celuilalt. 
Il văzuse ultima oară la Trumble. 

— Wilson Argrow, de la închisoare, rosti bărbatul, iar 
Yarber puse ceaşca pe masă înainte s-o scape din mână. 

— Bună dimineaţa, domnule Argrow, zise el încet şi 
potolit, deşi ar fi vrut să-i spună o mulţime de alte lucruri. 

— Bănuiesc că te miră faptul că mă vezi. 

— Sincer să fiu, da. 

— N-a fost extraordinar că Aaron Lake a câştigat cu un 
avans atât de mare? 

— Aşa cred. Ce pot face pentru dumneata? 

— Vreau doar să ştii că suntem întotdeauna pe-aproape, 
în caz că ai nevoie de noi. 

Finn chicoti, după care spuse: 

— Puțin probabil. 

Trecuseră cinci luni de când li se dăduse drumul. 
Plecaseră dintr-o ţară în alta, din Grecia în Suedia şi din 
Polonia în Portugalia, îndreptându-se încet spre sud pe 


377 


măsură ce se schimba vremea. Cum Dumnezeu reuşise 
Argrow să dea de ei? 

Era cu neputinţă. 

Argrow scoase o revista din buzunarul interior al hainei. 

— Fii atent peste ce-am dat săptămâna trecută, spuse el, 
întinzându-i-o celuilalt. 

Revista era deschisă la una dintre ultimele pagini, unde 
un anunţ personal fusese încercuit cu un marker roşu: 


Tânăr sub treizeci de ani, caut american 
amabil şi discret între 40 şi 60 în vederea 
corespondenţei. 


Yarber îl mai văzuse în mod sigur şi până atunci, dar 
dădu din umeri, ca şi cum ar fi fost picat din lună. 

— Parc-am mai văzut filmul ăsta, nu? întreba Argrow. 

— Pentru mine toate sunt la fel, spuse Finn. 

Pe urmă aruncă revista pe masă. Era ediţia americană 
din Out and About. 

— Am identificat şi adresa. E a oficiului poştal de-aici, din 
Monte Carlo. O căsuţă poştală închiriată pe termen lung, un 
nume fals, tot tacâmul. Ce coincidenţă. 

— Uite ce-i, habar n-am pentru cine lucrezi, dar tare am 
impresia că nu trebuie să-ţi dăm socoteală. N-am încălcat 
nicio lege. Ce-ar fi să te duci învârtindu-te? 

— Cum să nu, Finn, dar nu-ţi ajung două milioane de 
dolari? 

Yarber surâse şi aruncă o privire în jur, studiind localul 
elegant. Mai sorbi o înghiţitură de cafea şi spuse: 

— Trebuie să-ţi ocupi timpul cumva. 

— Ne mai vedem, zise Argrow, care pe urmă se ridică 
repede şi dispăru. 

Yarber îşi termină cafeaua, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Cercetă din priviri strada şi traficul câtăva vreme, 
apoi plecă să-şi caute colegii. 


378