John Grisham — Testamentul

Vl Testamentul 


JOHN GRISHAM 


Testamentul 
The Testament 
1999 


1 


Am ajuns la ultima zi, la ultima oră chiar. Sunt un bătrân 
singur şi neiubit, bolnav, suferind şi sătul de viaţă. Sunt pregătit 
pentru viaţa de dincolo; trebuie să fie mai bună decât aceasta. 

Sunt proprietarul clădirii înalte din sticlă în care mă aflu şi a 
nouăzeci şi şapte la sută din compania din incinta ei, al terenului 
din jurul ei pe o rază de opt sute de metri în trei direcţii, cât şi al 
celor două mii de oameni care lucrează aici, şi al celorlalţi 
douăzeci de mii care nu lucrează aici, sunt proprietarul 
conductei de sub pământ, care transportă gazele până la clădire 
de pe câmpurile mele din Texas, sunt proprietarul companiilor 
de electricitate şi concesionez satelitul nevăzut care se află la 
mii de kilometri deasupra noastră prin care dădeam odată 
ordine imperiului meu risipit departe prin lume. Averea mea 
depăşeşte unsprezece miliarde de dolari. Am argint în Nevada, 
cupru în Montana, cafea în Kenya, cărbune în Angola, cauciuc în 
Malaezia, gaze naturale în Texas, petrol neprelucrat în Indonezia 
şi oţel în China. Compania mea deţine companii care produc 
electricitate, fac computere, construiesc baraje, tipăresc cărţi şi 
transmit semnale satelitului meu. Am filiale cu ramificații în mai 
multe ţări decât poate crede cineva. 

Am avut cândva toate jucăriile pe care le-am vrut - iahturi, 
avioane, blonde, case în Europa, ferme în Argentina, o insulă în 
Pacific, cai pur sânge, până şi o echipa de hochei. Dar sunt prea 
bătrân pentru jucării. 

Banii constituie sursa necazurilor mele. 

Am avut trei familii - trei foste soţii care au dat naştere la 
şapte copii, dintre care şase sunt încă în viaţă şi fac tot ce le stă 
în putinţă ca să mă chinuie. Din câte ştiu, eu i-am conceput pe 


toţi şapte şi am îngropat unul. Ar trebui să spun că mama lui l-a 
îngropat. Eu eram plecat din ţară. 

M-am îndepărtat de toate soțiile şi de toţi copiii. S-au adunat 
astăzi, aici, pentru că eu sunt pe moarte şi a venit vremea 
împărţirii banilor. 


Am plănuit de mult această zi. Clădirea mea cu paisprezece 
etaje are în spate o curte umbrită, unde organizam odată 
dejunuri în aer liber. Eu locuiesc şi lucrez la ultimul etaj - o mie 
de metri pătraţi de opulenţă care ar părea obscenă multora, dar 
acest lucru nu mă deranjează câtuşi de puţin. Fiecare bănuţ din 
averea mea l-am câştigat cu sudoare, inteligenţă şi noroc, deci 
cheltuirea ei este dreptul meu exclusiv. Şi împărţirea ei ar trebui 
să fie alegerea mea, dar sunt hăituit. 

De ce ar trebui să-mi pese cine primeşte banii? Am făcut cu 
ei tot ce îşi poate închipui cineva. Stând acum în scaunul meu cu 
rotile, singur şi aşteptând, nu-mi vine în minte absolut nici un 
lucru pe care să vreau să-l cumpăr sau să-l văd, nici un loc unde 
să vreau să merg, nici o altă aventură în care să vreau să 
pornesc. 

Le-am făcut pe toate şi sunt foarte obosit. 

Nu mă interesează cine primeşte banii, ci mai degrabă cine 
nu-i primeşte. 

Fiecare metru pătrat din această clădire a fost proiectat de 
mine, aşa că ştiu exact unde să-i aşez pe toţi pentru această 
mică ceremonie. Sunt cu toţii aici, aşteptând ore în şir, deşi nu îi 
deranjează. Ar fi în stare să stea în pielea goală în viscol pentru 
ceea ce sunt pe cale să fac. 

Prima familie este alcătuită din Lillian şi progeniturile ei - 
patru dintre copiii mei aduşi pe lume de o femeie care rareori m- 
a lăsat s-o ating. Ne-am căsătorit de tineri - eu aveam douăzeci 
şi patru de ani şi ea, optsprezece - aşa că şi Lillian e bătrână. N- 
am mai văzut-o de ani de zile şi nu o s-o văd nici astăzi. Precis 
că încă mai joacă rolul primei soţii, îndurerate şi abandonate, 
care a fost schimbată pe un trofeu. Nu s-a mai recăsătorit şi 
sunt sigur că n-a mai făcut sex de cincizeci de ani. Nici nu ştiu 
cum de ne-am reprodus. 

Troy Junior, cel mai mare fiu al ei, are patruzeci şi şapte de 
ani şi e un idiot care nu e bun de nimic, blestemat cu numele 


meu. În copilărie şi-a luat porecla de TJ, şi încă o mai preferă în 
locul numelui de Troy. Dintre cei şase copii adunaţi aici, acum, 
TJ este cel mai tâmpit, şi asta-i puţin spus. La nouăsprezece ani, 
a fost dat afară din colegiu pentru că vindea droguri. 

Ca şi celorlalţi, lui TJ i s-au dat cinci milioane de dolari când a 
împlinit douăzeci şi unu de ani. Şi, la fel ca celorlalţi, i s-au scurs 
printre degete ca apa. 

Nu suport să relatez poveştile îngrozitoare ale copiilor lui 
Lillian. Ajunge să spun că toţi sunt îngropaţi în datorii şi, practic, 
de neangajat, cu foarte puţine speranţe de schimbare, aşa că 
semnarea de câtre mine a acestui testament este cel mai 
important eveniment din viaţa lor. 

Să revin la fostele soţii. De la frigiditatea lui Lillian, am fugit 
la pasiunea entuziasmată a lui Janie, o tânără frumoasă, 
angajată ca secretară la Contabilitate, dar promovată rapid când 
am hotărât că aveam nevoie de ea în călătoriile de afaceri. Am 
divorţat de Lillian şi m-am însurat cu Janie, care era cu douăzeci 
şi doi de ani mai tânără decât mine şi hotărâtă să mă satisfacă. 
A făcut doi copii cât a putut de repede şi i-a folosit ca ancore ca 
să mă ţină aproape. Rocky, cel mai mic, a murit într-o maşină 
sport împreună cu alţi doi prieteni ai lui, într-un accident care m- 
a costat şase milioane ca să nu se ajungă la tribunal. 

Cu Tira m-am însurat la şaizeci şi patru de ani. Ea avea 
douăzeci şi trei şi era însărcinată cu un mic monstru pe care l-a 
botezat Ramble, dintr-un motiv care nu mi-a fost limpede nici- 
odată. Ramble are paisprezece ani acum şi a fost arestat deja o 
dată pentru furt din magazin şi o dată pentru posesie de mari- 
juana. Are părul lung şi uleios care i se lipeşte de ceafă şi poartă 
cercei în urechi, sprâncene şi nas. Am auzit că se duce la şcoală 
numai când are chef. 

Lui Ramble îi este ruşine că tatăl lui are aproape optzeci de 
ani şi tatălui său îi este ruşine că fiul lui are limba străpunsă de 
mărgele de argint. 

Şi el, împreună cu ceilalţi, se aşteaptă să-mi pun numele pe 
acest testament şi să-i fac viaţa mai bună. Oricât de mare e 
averea mea, la proştii ăştia nu va rezista mult. 

Un bătrân care e pe moarte n-ar trebui să urască, dar n-am 
încotro. Toţi sunt nişte nemernici. Mamele lor mă urăsc, aşa că 
şi copiii lor au fost învăţaţi să mă urască. 

Sunt nişte vulturi cu gheare la picioare, dinţi ascuţiţi şi ochi 


lacomi care se rotesc ameţiţi în aşteptarea unor sume de bani 
nelimitate. 


Acum se pune în discuţie sănătatea mea mintală. Ei cred că 
am o tumoare pentru că spun lucruri ciudate. Trăncănesc incoe- 
rent la şedinţe şi la telefon, iar asistenții mei şuşotesc, dau din 
cap prin spatele meu şi îşi spun în sinea lor "Aşa e. Tumoarea e 
de vină". 

Acum doi ani am făcut un testament în care am lăsat totul 
ultimei concubine, care, la vremea respectivă, se plimba prin 
apartament în chiloţi cu un imprimeu care imita blana de 
leopard şi fără nimic altceva şi, da, bănuiesc că sunt nebun 
după blondele de douăzeci de ani înzestrate cu tot ce le trebuie. 
Dar, mai târziu, i-am dat papucii. Şi testamentul a fost dat 
aparatului de tăiat hârtie. Am obosit, pur şi simplu. 

Acum trei ani am făcut un testament, doar de dragul de a-l 
face, şi am lăsat totul societăţilor de binefacere, peste o sută la 
număr. Într-o zi l-am înjurat pe TJ, el m-a înjurat pe mine, şi i-am 
spus de acel nou testament. El, mama lui şi ceilalţi fraţi ai lui au 
angajat o grămadă de avocaţi corupți şi au dat fuga la tribunal 
într-o încercare de a mă închide într-un sanatoriu pentru trata- 
ment şi evaluare. A fost o mişcare inteligentă din partea avo- 
caţilor, pentru că, dacă aş fi fost găsit incompetent din punct de 
vedere psihic, testamentul meu ar fi fost nul. 

Dar eu am mulţi avocaţi şi îi plătesc cu o mie de dolari pe 
oră ca să manipuleze sistemul juridic în favoarea mea. N-am 
fost internat, deşi, în perioada aceea, probabil că eram puţin 
cam într-o doagă. 

Şi am propriul meu aparat de tăiat hârtie, pe care l-am 
folosit pentru toate vechile testamente. Toate au dispărut 
înghiţite de micul aparat. 

Port halate lungi şi albe din mătase thailandeză, mă rad pe 
cap ca un călugăr şi mănânc puţin, aşa încât trupul meu e mic şi 
zbârcit. Ei cred că sunt budist, dar, în realitate, studiez zoroas- 
trismul. Ei nu cunosc însă diferenţa. Aproape că înţeleg de ce se 
crede că mi s-a diminuat capacitatea mintală. 

Lillian şi prima familie se află în sala de conferinţe, la etajul 
al treisprezecelea, chiar sub mine. E o încăpere spațioasă, din 
marmură şi lemn de mahon, cu covoare groase şi o masă lungă 


şi ovală în mijloc, iar acum e plină de oameni foarte nervoși. 
Deloc surprinzător, avocaţii sunt mai numeroşi decât membrii 
familiei. Lillian are un avocat, la fel ca fiecare dintre cei patru 
copii ai ei cu excepţia lui TJ, care a adus trei, ca să-şi dea impor- 
tanţă şi să fie sigur că toate scenariile sunt bine consiliate. TJ 
are mai multe probleme juridice decât majoritatea 
condamnaților la moarte. Într-un capăt al mesei se află un ecran 
digital mare care va transmite totul. 

Fratele lui TJ, Rex, în vârstă de patruzeci şi patru de ani, cel 
de-al doilea fiu al meu, este căsătorit în prezent cu o stripteuză. 
Numele ei e Amber şi e o făptură sărmană fără creier, dar cu un 
piept mare şi fals, şi am impresia că ea treia soţie a lui. A doua 
sau a treia, dar cine sunt eu să-l condamn? E şi ea aici, cu cele- 
lalte neveste actuale şi/sau concubine, foindu-se nervoasă în 
aşteptarea împărțirii celor unsprezece miliarde de dolari. 

Prima fiică a lui Lillian, cea mai mare dintre fiicele mele, este 
Libbigail, un copil pe care l-am iubit cu disperare până când a 
plecat la colegiu şi a uitat de mine. Pe urmă, s-a măritat cu un 
african şi i-am şters numele din testamentele mele. 

Mary Ross este ultimul copil născut de Lillian. E măritată cu 
un doctor care aspiră să fie super-bogat, dar sunt îngropaţi în 
datorii. 

Janie şi cea de a doua familie aşteaptă într-o încăpere la eta- 
jul zece. Janie a mai avut doi soţi de când am divorţat noi cu 
mulţi ani în urmă. Sunt aproape sigur că în acest moment 
locuieşte singură. Am angajat detectivi să mă ţină la curent, dar 
nici măcar FBl-ul n-ar putea să ţină evidenţa celor care trec prin 
patul ei. Aşa cum am mai spus, Rocky, fiul ei, a murit. Fiica ei, 
Geena, este aici împreună cu al doilea soţ al ei, un idiot cu un 
masterat în afaceri, care e suficient de periculos ca să ia o 
jumătate de miliard şi să-l piardă cu mare artă în trei ani. 

Apoi vine Ramble, care stă trântit pe un scaun la etajul cinci, 
lingându-şi inelul de aur din colţul buzei, trecându-şi degetele 
prin părul lipicios şi verzui şi uitându-se încruntat la mama lui, 
care a avut tupeul să vină astăzi cu un gigolo mic şi păros. 
Ramble se aşteaptă să se îmbogăţească astăzi, să-i pice în braţe 
o avere numai pentru că a fost zămislit de mine. Şi el are un 
avocat, un tip hippie radical pe care Tira l-a văzut la televizor şi 
l-a angajat imediat după ce s-a culcat cu el. Aşteaptă şi ei 
împreună cu ceilalţi. 


Îi cunosc pe aceşti oameni. Îi privesc. 


Snead apare din partea din spate a apartamentului meu. E 
servitorul meu de aproape treizeci de ani, un individ mărunt, 
plinuţ şi simplu, cu o haină scurtă, albă, umil şi modest, întot- 
deauna îndoit de la mijloc de parcă s-ar închina în faţa unui 
rege. Se opreşte în faţa mea, cu mâinile împreunate pe burtă, 
ca întotdeauna, cu capul înclinat şi cu un zâmbet umed şi mă 
întreabă „Ce mai faceţi, domnule?" cu un accent afectat pe care 
l-a dobândit cu mulţi ani în urmă, când trăiam în Irlanda. 

Eu nu spun nimic, pentru că nici nu se cere, nici nu se 
aşteaptă din partea mea să-i răspund lui Snead. 

- Doriţi o cafea, domnule? 

- Prânzul. 

Snead clipeşte din ambii ochi şi se înclină şi mai mult, după 
care iese din cameră măturând podeaua cu manşetele pan- 
talonilor. Şi el se aşteaptă să devină bogat după moartea mea şi 
bănuiesc că numără zilele, la fel ca toţi ceilalţi. 

Necazul, când ai bani, e că toată lumea vrea puţin din ei. O 
feliuţă, o fărâmă. Ce înseamnă un milion de dolari pentru cineva 
care are miliarde? Dă-mi un milion, bătrâne, şi nici n-o să simţi. 
Dă-mi un împrumut şi o să uităm amândoi de el. Strecoară-mi 
numele în testament, undeva; e destul loc. 

Snead e al naibii de băgăcios şi, cu ani în urmă, l-am sur- 
prins scotocind prin biroul meu, probabil după testamentul de 
atunci. Vrea să mor, pentru că se aşteaptă să-i las câteva 
milioane. 

Ce drept are să aştepte ceva? Ar fi trebuit să-l dau afară 
demult. 

Numele lui nu e trecut în noul meu testament. 

Îmi pune o tavă în faţă: o cutie nedeschisă de biscuiţi „Ritz", 
un borcănel de miere cu sigiliul de plastic în jurul capacului şi o 
conservă de trei sute şaizeci de grame de „Fresca'" la 
temperatura camerei. Orice schimbare şi Snead ar fi concediat 
pe loc. 

Il expediez şi înmoi biscuiţii în miere. Ultima masă. 


2 


Privesc prin pereții din sticlă fumurie. În zilele senine se 
poate vedea vârful Monumentului lui Washington, care se află la 
vreo zece kilometri depărtare, dar nu şi astăzi. Astăzi e 
umezeală şi frig, bate vântul şi e înnorat, deloc o zi proastă pen- 
tru a muri. Vântul smulge ultimele frunze de pe ramuri şi le 
împrăştie prin parcarea de jos. 

De ce îmi fac probleme din cauza durerii? Ce e rău în puţină 
suferinţă? Am provocat mai multă decât zece persoane la un 
loc. 

Apăs pe un buton şi apare Snead. Face o plecăciune şi îmi 
împinge căruciorul dincolo de uşa apartamentului, în holul de 
marmură, printr-o altă uşă. Ne apropiem din ce în ce, dar nu 
simt nici un fel de nelinişte. 

l-am făcut pe psihiatri să aştepte mai bine de două ore. 

Trecem pe lângă biroul meu şi îi fac un semn din cap lui 
Nicolette, ultima mea secretară, o tânără foarte drăguță la care 
ţin mult. Dacă ar mai fi timp, ar putea deveni numărul patru. 

Dar nu mai e timp. Mai sunt doar câteva minute. 

O mulţime de oameni aşteaptă - o grămadă de avocaţi şi 
câţiva psihiatri care vor decide dacă sunt în toate minţile. Sunt 
strânşi în jurul unei mese lungi în sala mea de conferinţe şi, 
când intru, tac imediat toţi şi se uită la mine. Snead îmi aşază 
căruciorul de o parte a mesei, lângă avocatul meu, Stafford. 

Sunt camere de luat vederi îndreptate în toate direcţiile, iar 
tehnicienii se agită să le regleze. Fiecare şoaptă, fiecare 
mişcare, fiecare răsuflare va fi înregistrată, pentru că e o avere 
în joc. 

În ultimul testament pe care l-am semnat am lăsat puţin 
copiilor. Josh Stafford l-a redactat, ca de fiecare dată. L-am tăiat 
azi-dimineaţă. 

Stau aici ca să dovedesc lumii că sunt destul de întreg la 
minte ca să fac un nou testament. O dată ce se va dovedi acest 
lucru, testamentul meu nu va putea fi pus la îndoială. 

Chiar în faţa mea stau trei psihiatri - câte unul angajat de 
fiecare familie. Pe cartoanele din faţa lor cineva le-a tipărit 
numele - Dr. Zadel, Dr. Flowe, Dr. Theishen. Le studiez ochii şi 
chipurile. Din moment ce trebuie să par în toate facultăţile 
mintale, trebuie să-i privesc în ochi. 


Se aşteaptă să fiu cam într-o ureche, dar o să-i fac praf. 

Stafford o să dirijeze spectacolul. După ce se aşază toată 
lumea şi camerele sunt pregătite, zice: 

- Numele meu este Josh Stafford şi sunt avocatul domnului 
Troy Phelan, care se află aici, în dreapta mea. 

li privesc pe psihiatri, pe rând, drept în ochi, la fel de 
duşmănos ca şi ei, până când fiecare clipeşte sau se uită în altă 
parte. Toţi trei sunt îmbrăcaţi în costume închise la culoare. 
Zadel şi Flowe au bărbi nepieptănate. Theishen are papion şi nu 
pare a avea mai mult de treizeci de ani. Familiile au avut dreptul 
să angajeze pe cine au vrut. 

Stafford vorbeşte. 

- Scopul acestei întâlniri este ca domnul Phelan să fie con- 
sultat de o comisie alcătuită din psihiatri pentru a se stabili 
capacitatea sa testamentară. In cazul în care comisia îl va găsi 
în toate facultăţile sale mintale, intenţionează să semneze un 
testament potrivit căruia bunurile sale vor fi împărţite după ce 
va muri. 

Stafford bate cu creionul într-un testament gros de doi cen- 
timetri şi jumătate care se află în faţa noastră. Sunt sigur că 
toate camerele iau un prim plan şi, de asemenea, că imaginea 
acelui document le dă fiori copiilor mei şi mamelor acestora 
împrăştiaţi prin toată clădirea mea. 

Ei nu au văzut testamentul şi nici nu au acest drept. Un tes- 
tament este un document personal ce trebuie arătat numai 
după moarte. Moştenitorii nu pot decât să facă speculaţii cu 
privire la ceea ce ar conţine, iar moştenitorii mei au primit aluzii, 
minciunele pe care le-am plasat cu grijă. 

Au fost făcuţi să creadă că grosul averii mele va fi oarecum 
împărţit în mod egal copiilor mei, cu daruri generoase pentru 
fostele soţii. Ei ştiu acest lucru; o simt. De săptămâni întregi, 
chiar luni, se roagă cu ardoare pentru asta. E o chestiune de 
viaţă şi de moarte pentru ei, fiindcă toţi au datorii. Testamentul 
care se află în faţa mea ar trebui să-i facă bogaţi şi să pună 
capăt certurilor. 

Stafford l-a pregătit şi, în discuţiile cu avocaţii lor, a dezvăluit 
cu permisiunea mea, în linii generale, presupusul conţinut al 
testamentului. Fiecare dintre copii va primi o sumă între trei 
sute şi cinci sute de milioane, alte cincizeci de milioane 
mergând la fiecare dintre cele trei foste soţii, care au primit des- 


tui bani la divorţ, dar acest lucru s-a uitat, bineînţeles. 

Daruri totale de aproximativ trei miliarde de dolari pentru 
familii. După ce guvernul va mai lua câteva miliarde, restul vor 
ajunge la societăţi de binefacere. 

Aşa că vedeţi de ce se află aici, dichisiţi, aranjaţi, sobri (în 
cea mai mare parte), uitându-se cu atenţie la monitoare, 
aşteptând şi sperând că bătrânul o să poată face faţă acestei 
încercări. Sunt sigur că fiecare i-a spus psihiatrului său: „Să nu 
fii prea dur cu bătrânul. Vrem să fie declarat în toate facultăţile 
mintale." 

Dacă toată lumea e atât de mulţumită, atunci de ce atâta 
agitaţie cu acest test psihiatric? Pentru că o să-mi bat joc de ei 
pentru ultima oară şi vreau s-o fac bine. 

Eu am fost cu ideea de a aduce psihiatrii, dar copiii mei şi 
avocaţii lor sunt prea grei de cap ca să-şi de seama. 

Zadel începe primul. 

- Domnule Phelan, ne puteţi spune data, ora şi locul? 

Mă simt ca un elev în clasa întâi. Las bărbia în piept ca un 
imbecil şi cântăresc întrebarea suficient de mult ca să-i fac să se 
tragă la marginea scaunelor şi să şoptească: 

- Haide, ticălos bătrân şi nebun. Sigur ştii în ce zi suntem. 

- Luni, spun eu încet. Luni, 9 decembrie 1996. Locul este în 
biroul meu. 

- Ora? 

- Vreo două şi jumătate ziua, zic eu, deşi nu port ceas. 

- Şi unde e biroul dumneavoastră? 

- În McLean, Virginia. 

Flowe se apleacă spre microfon. 

- Puteţi să spuneţi numele şi datele când s-au născut copiii 
dumneavoastră. 

- Nu. Numele, poate, dar nu şi datele. 

- Bine, spuneţi-ne numele. 

Nu mă grăbesc. E prea devreme să mă arăt ager. Vreau să 
asude. 

- Troy Phelan Jr., Rex, Libbigail, Mary Ross, Geena şi Ramble. 

Le rostesc ca şi cum ar fi îngrozitor de dureros chiar să mă 
gândesc la ele. 

Flowe are voie să mai pună o întrebare legată de acest 
subiect 

- A fost şi un al şaptelea copil, nu-i aşa? 


- Da. 

- Vă amintiţi numele lui? 

- Rocky. 

- Şi ce a păţit? 

- A murit într-un accident de maşină. 

Stau drept în scaunul meu cu rotile, cu capul sus, uitându- 
mă când la un psihiatru când la altul, dând, pentru camere, o 
impresie de deplinătate a facultăţilor mintale. Sunt sigur că toţi 
copiii mei şi fostele soţii sunt mândri de mine, privind la 
monitoare în micile lor grupuri, strângând mâinile actualilor 
parteneri şi zâmbindu-le avocaţilor lacomi pentru că bătrânul 
Troy s-a descurcat deocamdată. 

Poate că vocea mea e scăzută şi slabă şi oi arăta eu ca un 
nebun cu halatul meu alb de mătase, cu faţa mea zbârcită şi 
turbanul verde, dar le-am răspuns la întrebări. 

Haide, bătrâne, se roagă ei. 

- Care este starea sănătăţii dumneavoastră în prezent? 
întreabă Theishen. 

- M-am simţit şi mai bine. 

- Se zvoneşte că aţi avea o tumoare canceroasă. 

Direct la obiect, nu? 

- Credeam că este o examinare psihiatrică, spun eu 
aruncându-i o privire lui Stafford, care nu poate să-şi reprime un 
zâmbet. 

Dar regulile permit orice întrebare. Aceasta nu este o sala de 
judecată. 

- Aşa este, zice Theishen politicos. Dar fiecare întrebare este 
relevantă. 

- Înţeleg. 

- Vreţi să răspundeţi la întrebare? 

- In legătură cu ce? 

- În legătură cu tumoarea. 

- Sigur. E în capul meu, de mărimea unei mingi de golf, 
creşte pe zi ce trece, e inoperabilă şi doctorul meu spune că nu 
mai rezist trei luni. 

Aproape că aud cum pocnesc dopurile sticlelor de şampanie 
sub mine. Tumoarea a fost confirmată! 

- În clipa aceasta, vă aflaţi cumva sub influenţa medica- 
mentelor, drogurilor sau alcoolului? 

- Nu. 


- Aveţi în posesia dumneavoastră vreun medicament pentru 
alinarea durerii? 

- Încă nu. 

larăşi Zadel: 

- Domnule Phelan, acum trei luni, revista Forbes a publicat 
faptul că averea dumneavoastră s-ar ridica la opt miliarde de 
dolari. Este o cifră corectă? 

- De când e cunoscută revista Forbes pentru precizie? 

- Deci, nu e o cifră corectă? 

- Este între unsprezece şi unsprezece şi jumătate, în funcţie 
de pieţe, spun eu foarte încet, dar cuvintele sunt clare şi vocea 
autoritară. 

Nimeni nu pune la îndoială mărimea averii mele. 

Flowe se decide să continue pe tema banilor. 

- Domnule Phelan, puteţi descrie, în general, organizarea 
holdingului dumneavoastră? 

- Da, pot. 

- Vreţi s-o faceţi, vă rog? 

- Cred că da. 

Fac o pauza şi îi las să asude. Stafford m-a asigurat că nu 
sunt obligat să divulg nici o informaţie în acest sens. Oferă-le 
doar o imagine de ansamblu, a spus el. 

- „The Phelan Group" este o corporație particulară care 
deţine şaptezeci de companii diferite, dintre care câteva sunt 
publice. 

- Cât anume deţineţi din „The Phelan Group"? 

- Cam nouăzeci şi şapte la sută. Restul aparţine câtorva 
angajaţi. 

Theishen se alătură şi el. Nu i-a luat mult ca să se concen- 
treze asupra aurului. 

- Domnule Phelan, compania dumneavoastră deţine ceva din 
„Spin Computer"? 

- Da, zic eu rar, încercând să plasez „Spin Computer" în 
jungla corporațiilor mele. 

- Cât deţineţi din ea? 

- Optzeci la sută. 

- Şi „Spin Computer" este o companie publică? 

- Exact. 

Theishen răsfoieşte un teanc de documente cu aspect oficial 
şi pot să văd de aici că are raportul anual al companiei şi 


bilanţurile trimestriale, lucruri pe care orice student semi-culti- 
vat ar putea să le obţină. 

- Când aţi cumpărat compania „Spin"? mă întreabă el. 

- Acum vreo patru ani. 

- Cu cât? 

- Douăzeci de dolari acţiunea, un total de trei sute de mi- 
lioane. 

Aş vrea să răspund mai încet la aceste întrebări, dar nu mă 
pot abţine. Mă uit fix la Theishen, aşteptând nerăbdător urmă- 
toarea întrebare. 

- Şi cât valorează acum? întrebă el. 

- Păi, ieri la închidere, acţiunea era de patruzeci şi trei şi 
jumătate, cu un punct mai puţin. De când am cumpărat-o eu, s- 
au mai emis acţiuni de două ori, aşa că investiţia valorează 
acum vreo opt-cincizeci. 

- Opt sute cincizeci de milioane? 

- Exact. 

In acest moment, testul e practic încheiat. Dacă sunt în stare 
să înţeleg preţurile acţiunilor ieri la închidere, adversarii mei 
sunt, cu siguranţă, mulţumiţi. Aproape că le văd zâmbetele 
prosteşti. Aproape că le văd uralele mute. Bravo, Troy. Fă-i praf. 

Zadel vrea istorie. E greu să testezi limitele memoriei mele. 

- Unde v-aţi născut, domnule Phelan? 

- În Montclair, New Jersey. 

- Când? 

- 12 mai 1918. 

- Care a fost numele de fată al mamei dumneavoastră? 

- Shaw. 

- Când a murit? 

- Cu două zile înainte de atacul de la Pearl Harbor. 

- Şi tatăl dumneavoastră? 

- Ce-i cu el? 

- Când a murit? 

- Nu ştiu. A dispărut când eram mic. 

Zadel se uită la Flowe, care are nişte întrebări adunate pe 
carneţel. 

- Cum se numeşte cea mai mică fiică a dumneavoastră? 
întreabă Flowe. 

- Din care familie? 

- Aăă, prima. 


- Mary Ross. 

- Corect... 

- Bineînţeles că e corect. 

- Unde a fost la colegiu? 

- Tulane, în New Orleans. 

- Ce anume a studiat? 

- Ceva medieval. Pe urmă, a făcut o partidă proastă, la fel ca 
toţi ceilalţi. Bănuiesc că au moştenit de la mine talentul ăsta 

li văd cum devin rigizi şi se înfurie. Şi aproape că îi văd pe 
avocaţi şi pe actualii parteneri şi/sau amanți ascunzându-şi 
zâmbetele, pentru că nimeni nu poate nega faptul că, într- 
adevăr, am făcut nişte partide proaste. 

Şi am avut nişte progenituri şi mai groaznice. 

Flowe termină runda brusc. Theishen e amorezat de bani. Mă 
întreabă: 

- Deţineţi majoritatea în „MountainCom"? 

- Da, sunt sigur că scrie şi acolo, în muntele acela de hârtii. E 
o companie publică. 

- Cât aţi investit iniţial? 

- În jur de optsprezece pentru o acţiune, pentru zece mi- 
lioane de acţiuni. 

- Şi, acum, a... 

- leri, la închidere, o acţiune era douăzeci şi unu. O preluare 
şi o emisiune în ultimii şase ani şi holdingul valorează acum în 
jur de patru sute de milioane. V-am răspuns la întrebare? 

- Da, cred că da. Câte companii publice controlaţi? 

- Cinci. 

Flowe se uită la Zadel şi mă întreb cât o să mai dureze totul. 
Am obosit, deodată. 

- Mai aveţi întrebări? întreabă Stafford. 

Nu o să-i presăm, pentru că vrem să fie complet satisfăcuţi. 

- intenţionaţi să semnaţi un nou testament astăzi? mă 
întreabă Zadel. 

- Da, aceasta mi-e intenţia. 

- E vorba de testamentul care se află pe masă în faţa dum- 
neavoastră? 

- Da. 

- Sunteţi pregătit să semnaţi testamentul acum? 

- Da. 

Zadel pune stiloul pe masă cu grijă, îşi împreunează mâinile 


îngândurat şi se uită la Stafford. 

- După părerea mea, domnul Phelan are suficientă capaci- 
tate testamentară în acest moment pentru a-şi împărţi averea. 

Rosteşte aceste cuvinte cu mare greutate, de parcă perfor- 
manţa mea i-ar fi ţinut în suspans. 

Ceilalţi doi intervin repede. 

- Nu am nici o îndoială cu privire la sănătatea sa mintală, îi 
spune Flowe lui Stafford. Mi se pare incredibil de ager. 

- Nu aveţi nici o îndoială? îl întrebă Stafford. 

- Absolut nici una. 

- Domnule doctor Theishen? 

- Haideţi să nu ne amăgim singuri. Domnul Phelan ştie per- 
fect ce face. E mai ager la minte decât noi. 

Ah, mulţumesc. Asta înseamnă atât de mult pentru mine. 
Sunteţi o mână de psihiatri care vă chinuiţi să câştigaţi o sută 
de mii pe an. Eu am făcut miliarde şi, totuşi, voi mă mângâiaţi 
pe creştet şi îmi spuneţi cât de deştept sunt. 

- Deci, votul e unanim? întrebă Stafford. 

- Da. Categoric. 

Nu pot să încuviinţeze din cap suficient de repede. 

Stafford împinge testamentul spre mine şi îmi dă un stilou. 
Spun: 

- Acesta este ultimul testament al lui Troy L. Phelan, ce 
anulează toate testamentele şi codicilele precedente. 

Se întinde pe nouăzeci de pagini şi este întocmit de Stafford 
şi cineva de la firma acestuia. Inţeleg conceptul, dar redactarea 
mă depăşeşte. Nu l-am citit şi nici n-am s-o fac. Caut ultima 
pagină, mâzgălesc un nume pe care nimeni nu poate să-l 
citească, după care îmi aşez mâinile pe el, deocamdată. 

Nu va fi văzut niciodată de vulturi. 

- Întâlnirea a luat sfârşit, spune Stafford şi toţi îşi strâng 
lucrurile grăbiţi. 

Potrivit instrucţiunilor mele, cele trei familii sunt scoase 
repede din încăperile în care au stat şi sunt rugate să 
părăsească clădirea. 

O cameră rămâne aţintită asupra mea, imaginile înregistrate 
de ea ajungând numai la arhivă. Avocaţii şi psihiatrii pleacă 
repede. Eu îi spun lui Snead să ia loc la masă. Stafford şi unul 
dintre partenerii săi, Durban, rămân în sală, de asemenea, la 
masă. În clipa în care rămânem singuri, vâr mâna înăuntrul 


halatului şi scot un plic, pe care îl deschid. Din el scot trei pagini 
galbene şi le pun pe masă în faţa mea. 

Au mai rămas doar câteva secunde şi mă străbate un fior de 
teamă. Va fi nevoie de mai multă putere decât am adunat de-a 
lungul ultimelor săptămâni. 

Stafford, Durban şi Snead se uită uluiţi la foile de hârtie gal- 
benă. 

- Acesta e testamentul meu, zic eu luând un stilou. Un tes- 
tament olograf, fiecare cuvânt fiind scris de mine însumi cu 
numai câteva ore în urmă. Datat astăzi şi, acum, semnat astăzi. 

Imi măzgălesc iarăşi numele. Stafford e prea stupefiat ca să 
reacționeze. 

- Anulează toate testamentele precedente, inclusiv pe cel pe 
care l-am semnat cu mai puţin de cinci minute în urmă. 

Împăturesc hârtiile şi le pun în plic. 

Strâng din dinţi şi îmi amintesc cât de mult vreau să mor. 

Împing plicul spre Stafford şi, în aceeaşi clipă, mă ridic din 
scaunul cu rotile. Picioarele îmi tremură. Inima îmi bate cu pu- 
tere. Câteva secunde. Cu siguranţă o să mor înainte să ajung 
jos. 

- Hei! strigă cineva, Snead, cred. 

Dar mă îndepărtez de ei. 

Şchiopul trece aproape în fugă pe lângă şirul de scaune din 
piele, pe lângă unul din tablourile mele, unul nereuşit comandat 
de una dintre soţii, pe lângă tot, îndreptându-se spre uşile 
glisante, care sunt descuiate. Ştiu pentru că am repetat acest 
lucru cu numai câteva ore în urmă. 

- Stai pe loc! strigă cineva şi vin după mine. 

Nimeni nu m-a văzut mergând de un an de zile. Pun mâna pe 
clanţă şi deschid uşa. Aerul e foarte rece. Păşesc desculţ pe 
terasa îngustă a apartamentului meu. Fără să mă uit în jos, sar 
peste balustradă. 


3 


Snead era cu doi paşi în urma domnului Phelan şi, pentru o 
clipă, crezu că ar fi putut să-l prindă. Şocul de a-l vedea pe 
bătrân nu numai ridicându-se şi mergând, ci, practic, fugind 


spre uşă, îl făcuse pe Snead să încremenească. Domnul Phelan 
nu se mai mişcase atât de repede de ani de zile. 

Snead ajunse lângă balustradă la timp pentru a scoate un 
țipăt de groază şi, apoi, pentru a privi neputincios cum domnul 
Phelan cădea în tăcere, răsucindu-se şi devenind din ce în ce 
mai mic, până când ajunse jos. Snead îşi încleştă mâinile pe 
balustradă şi se uită fără să-i vină a crede, după care începu să 
plângă. 

Josh Stafford ajunse pe terasă cu un pas după Snead şi 
asistă la cea mai mare parte a căderii. Se întâmplase atât de 
repede, cel puţin săritura; căderea în sine păru să dureze o oră. 
Un bărbat care cântărea şaptezeci şi cinci de kilograme trebuia 
să cadă de la o înălţime de nouăzeci de metri în mai puţin de 
cinci secunde, dar Stafford le spuse mai târziu oamenilor că 
bătrânul plutise o veşnicie, ca un fulg pe aripile vântului. 

Tip Durban ajunse lângă balustradă imediat după Stafford şi 
nu văzu decât impactul trupului cu cărămizile care acopereau 
porţiunea dintre intrarea din faţă şi o alee circulară. Nu se ştie 
de ce, Durban ţinea plicul pe care îl apucase absent, în graba de 
a-l prinde pe bătrânul Troy. | se părea mult mai greu, aşa cum 
stătea în ger, uitându-se la o scenă dintr-un film de groază şi 
văzând cum primii curioşi se apropiau de victimă. 


Căderea lui Troy Phelan nu atinse nivelul dramatic ridicat pe 
care îl visase el. În loc să plutească spre pământ ca un înger, o 
cufundare perfectă de lebădă cu halatul de mătase fluturând în 
urmă, aterizând în moarte în faţa ochilor îngroziţi ai familiilor 
sale, care, îşi imaginase el, aveau să iasă din clădire chiar în 
clipa aceea, la căderea lui fu martor doar un funcţionar modest 
de la casierie, care trecea prin parcare după o masă de prânz 
foarte prelungită. Auzi o voce, ridică privirea spre ultimul etaj şi 
văzu îngrozit cum un trup gol şi alb se răsucea prin aer cu ceva 
ce semăna a cearşaf înfăşurat în jurul gâtului. Ateriză pe spate 
pe cărămidă, cu bufnitura surdă caracteristică unui asemenea 
impact. 

Funcţionarul dădu fuga spre locul respectiv exact în clipa în 
care un paznic observă că ceva nu era în regulă şi îşi părăsi 
repede locul din apropierea intrării în „Phelan Tower". Nici unul 
dintre cei doi angajaţi nu îl cunoscuse pe domnul Troy Phelan, 


aşa că nu ştiau în faţa rămăşiţelor cui se aflau. Trupul era 
însângerat, desculţ, răsucit şi gol puşcă, cu un cearşaf 
îngrămădit în jurul braţelor. Şi era mort de-a binelea. 

Încă treizeci de secunde şi dorinţa lui Troy s-ar fi îndeplinit. 
Datorită faptului că se aflaseră într-o încăpere la etajul cinci, 
Tira, Ramble, doctorul Theishen şi grupul lor de avocaţi părăsiră 
clădirea primii. Şi astfel fură primii care ajunseră la locul sinu- 
ciderii. Tira scoase un țipăt, nici de durere, nici de dragoste, nici 
din cauza pierderii, ci, pur şi simplu, din cauza şocului de a-l 
vedea pe bătrânul Troy întins pe cărămizi. Fu un țipăt 
pătrunzător, auzit foarte clar de Snead, Stafford şi Durban, cu 
paisprezece etaje mai sus. 

Lui Ramble i se păru că scena era chiar tare. Un copil care 
crescuse în preajma televizorului şi un pasionat al jocurilor 
video, găsi că imaginea aceea oribilă era extraordinară. Se 
îndepărtă de mama lui care ţipa şi îngenunche lângă tatăl său 
mort. Paznicul îi puse cu fermitate o mână pe umăr. 

- E Troy Phelan, spuse unul dintre avocaţi, apropiindu-se de 
cadavru. 

- Nu mai spune, zise paznicul. 

- Oh! exclamă funcţionarul. 

Mai multe persoane ieşiră în fugă din clădire. 

Janie, Geena, Cody cu doctorul Flowe, psihiatrul şi avocaţii 
lor fură următorii. Dar nu se ţipă, nu fu nici o cădere nervoasă. 
Rămaseră împreună, departe de Tira şi de grupul ei, holbându- 
se la fel ca toţi ceilalţi la sărmanul Troy. 

Radio-emiţătoarele pârâiră când un alt paznic sosi şi preluă 
controlul. Chemă imediat o ambulanţă. 

- La ce bun, întrebă funcţionarul care, în virtutea faptului că 
ajunsese primul la locul cu pricina, îşi asumă un rol mai impor- 
tant acum. 

- Vrei să-l duci cu maşina ta? întrebă paznicul. 

Ramble privi cum sângele umplea rosturile dintre cărămizi şi 
se scurgea în unghiuri perfecte pe o pantă lină spre o fântână 
îngheţată şi un catarg de steag din apropiere. 

În hol, liftul plin se opri şi uşile se deschiseră pentru a-i lăsa 
să iasă pe Lillian, prima familie şi grupul acestora. Datorită fap- 
tului că TJ şi Rex avuseseră voie odată să aibă birouri în clădire, 
parcaseră în spate. Toţi o luară în stânga spre o altă ieşire, când 
cineva din faţa clădirii strigă: 


- Domnul Phelan s-a aruncat de la etaj! 

Imediat schimbară direcţia şi ieşiră repede prin faţă, în 
curtea din preajma fântânii, unde îl găsiră. 

Până la urmă nu mai trebuiau să aştepte tumoarea. 


Lui Joshua Stafford îi trebui cam un minut ca să-şi revină de 
pe urma şocului şi să înceapă să gândească iarăşi ca un avocat. 
Aşteptă până când văzu şi ultima familie, după care îi rugă pe 
Snead şi pe Durban să intre în încăpere. 

Camera era încă în funcţiune. Snead se uită la ea, ridică 
mâna dreaptă şi jură să spună adevărul, după care, reţinându-şi 
lacrimile, spuse ceea ce tocmai văzuse. Stafford deschise plicul 
şi apropie de cameră foile de hârtie galbenă. 

- Da, l-am văzut semnând asta, spuse Snead. Acum câteva 
secunde. 

- Şi aceasta e semnătura lui? întrebă Stafford. 

- Da, da, e semnătura lui. 

- A declarat că acesta e ultimul său testament? 

- L-a numit testamentul lui. 

Stafford retrase hârtiile înainte ca Snead să apuce să 
citească ceva. Repetă aceeaşi mărturie cu Durban, după care se 
aşeză el însuşi în faţa camerei şi relată propria versiune. 
Camera fu închisă şi toţi trei coborâră să îi aducă omagii 
domnului Phelan. Liftul era plin cu angajaţii companiei, 
stupefiaţi, dar dornici să-l vadă pe bătrân pentru ultima oară, 
deşi îl văzuseră foarte rar. Clădirea se golea .Snead suspină 
înăbuşit într-un colţ. 

Paznicii împinseseră mulţimea, lăsându-l pe Troy singur într- 
o baltă de sânge. O sirenă se auzea din ce în ce mai aproape. 
Cineva făcu fotografii pentru a imortaliza momentul morţii lui, 
după care trupul îi fu acoperit cu o pătură neagră. 

In cazul familiilor, o durere uşoară luă locul şocului. Stăteau 
cu capetele plecate, cu privirile triste aţintite asupra păturii 
negre, gândindu-se la ceea ce avea să urmeze. Era imposibil să 
te uiţi la Troy şi să nu te gândeşti la bani. Durerea pentru o rudă 
de care te-ai înstrăinat, chiar dacă îţi este tată, nu poate sta în 
calea unei jumătăţi de miliard de dolari. 

Pentru angajaţi, şocul lăsă locul derutei. Se auzise că Troy 
locuia deasupra lor, dar foarte puţini îl văzuseră. Era excentric, 


nebun, bolnav - zvonurile acoperiseră totul. Nu îi plăceau 
oamenii. Existau în clădire vicepreşedinţi importanţi care îl 
vedeau o dată pe an. Dacă firma mergea atât de bine fără el, 
însemna că slujbele lor erau în siguranţă. 

Pentru psihiatri - Zadel, Flowe şi Theishen - momentul era 
plin de încordare. Îl declari pe individ în toate facultăţile mintale 
şi, peste câteva minute, se aruncă de la etaj. Totuşi până şi un 
om nebun poate avea un interval lucid - acesta era termenul 
legal pe care şi-l repetau în sinea lor, tremurând în mijlocul 
mulţimii. Nebun de legat, dar un interval lucid în toiul nebuniei 
şi o persoană poate face un testament valid. Ei aveau să 
rămână fermi pe poziţii. Slavă Domnului că totul era înregistrat. 
Bătrânul Troy era ager la minte. Şi lucid. 

Cât despre avocaţi, şocul trecu repede şi nu simțeau nici un 
fel de durere. Stăteau cu chipurile întunecate lângă clienţii lor şi 
se uitau la priveliştea aceea oribilă. Onorariile aveau să fie 
imense. 

Ambulanţa opri aproape de Troy. Stafford se strecură pe sub 
baricadă şi le şopti ceva paznicilor. 

Troy fu urcat repede pe o targă şi luat de acolo. 


Troy Phelan îşi mutase sediul corporației în nordul Virginiei 
cu douăzeci şi doi de ani în urmă pentru a fugi de sistemul de 
impozite din New York. A cheltuit patruzeci de milioane cu 
„Turnul“ său şi terenul dimprejur, bani pe care i-a recuperat de 
multe ori, stând în Virginia. 

L-a cunoscut pe Joshua Stafford, un avocat în afirmare din 
D.C., în toiul unui proces urât pe care Troy l-a pierdut şi Stafford 
l-a câştigat. Troy i-a admirat stilul şi tenacitatea, astfel că l-a 
angajat. În ultimii zece ani, Stafford îşi mărise firma şi se 
îmbogăţise de pe urma bătăliilor pe care le câştigase pentru 
Troy. 

Nimeni nu fusese mai aproape de domnul Phelan ca Josh 
Stafford în ultimii ani ai vieţii. El şi Durban se întoarseră în sala 
de conferinţe de la etajul paisprezece şi încuiară uşa. Snead fu- 
sese expediat cu instrucţiuni de a se odihni puţin. 

În timp ce camera funcţiona, Stafford deschise plicul şi 
scoase cele trei foi de hârtie galbenă. Prima era o scrisoare pen- 
tru el din partea lui Troy. Vorbi spre cameră: 


- Această scrisoare poartă data de astăzi, luni, 9 decembrie 
1996. Este scrisă de mâna lui Troy Phelan şi îmi este adresată 
mie. Conţine cinci paragrafe. Îi voi da citire în întregime: 

„Dragă Josh: eu sunt mort acum. Acestea sunt instrucţiunile 
mele şi vreau să le îndeplineşti întocmai. Ajungi chiar şi la 
tribunal, dacă e nevoie, dar vreau ca dorinţele mele să fie 
îndeplinite. 

În primul rând, vreau o autopsie rapidă, din motive care vor 
deveni foarte importante mai târziu. 

În al doilea rând, nu va avea loc nici o înmormântare, nici o 
slujbă de nici un fel. Vreau să fiu incinerat şi cenuşa mea să fie 
împrăştiată din aer peste ferma mea din Wyoming. 

În al treilea rând, vreau ca testamentul meu să fie ţinut con- 
fidenţial până în ziua de 15 ianuarie 1997. Legea nu te obligă să 
îi dai citire imediat. Ţine-l o lună. 

Adio, Troy." 

Stafford puse încet prima foaie pe masă, după care o luă cu 
grijă pe a doua. O studie o clipă, după care spuse pentru 
cameră: 

- Acesta este un document alcătuit dintr-o singură pagină, ce 
reprezintă ultimul testament al lui Troy Phelan. Îi voi da citire în 
întregime: 

„Ultimul testament al lui Troy L. Phelan. Eu, Troy L. Phelan, 
fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, anulez prin prezentul 
toate testamentele şi codicilele precedente întocmite de mine şi 
îmi împart averea după cum urmează: 

«Copiilor mei, Troy Phelan Jr., Rex Phelan, Libbigail Jeter, 
Mary Ross Jackman, Geena Strong şi Ramble Phelan, le las 
fiecăruia câte o sumă necesară achitării tuturor datoriilor pe 
care le au la data de astăzi. Nici o altă datorie făcută de azi 
încolo nu va fi acoperită de această sumă. Dacă vreunul dintre 
aceşti copii va încerca să atace prezentul testament, darul 
respectivului va fi anulat. 

Fostelor mele soţii, Lillian, Janie şi Tira, nu le las nimic. Am 
avut grijă de ele la divorţuri. 

Restul averii mele îl las fiicei mele Rachel Lane, născută la 2 
noiembrie 1954, la Spitalul Catolic din New Orleans, Louisiana, 
de către o femeie pe nume Evelyn Cunningham, în prezent 
decedată.»" 

Stafford nu auzise niciodată de acele persoane. Trebui să 


tragă aer în piept înainte să continue. 

„ÎI numesc executor testamentar pe avocatul meu de 
încredere, Joshua Stafford, şi îi acord puteri depline în adminis- 
trarea acestui testament. 

Acest document se vrea a fi un testament olograf. Fiecare 
cuvânt a fost scris de mâna mea şi, prin urmare, îl semnez. 

Semnat, 9 decembrie 1996, la ora trei p.m., de către Troy L. 
Phelan." 

Stafford puse foaia pe masă şi clipi în faţa camerei. Simţea 
nevoia să facă o plimbare în jurul clădirii, poate să ia o gură de 
aer rece, însă continuă, luând cea de-a treia foaie de hârtie, şi 
spuse: 

- Aceasta este o notă alcătuită dintr-un singur paragraf care 
îmi este adresată tot mie. li voi da citire: "Josh: Rachel Lane este 
misionară a «Triburilor Mondiale» la graniţa dintre Brazilia şi 
Bolivia. Lucrează într-un trib indian izolat într-o regiune cunos- 
cută sub denumirea de Pantanal. Cel mai apropiat oraş este 
Corumbâ. N-am putut s-o găsesc. N-am mai luat legătura cu ea 
în ultimii douăzeci de ani. Semnat, Troy Phelan." 

Durban închise camera şi dădu ocol mesei de două ori, în 
timp ce Stafford mai citi documentul de câteva ori. 

- Ştiai că are o fiică nelegitimă? 

Stafford se uită absent la perete. 

- Nu. Am redactat unsprezece testamente pentru Troy şi 
niciodată n-a pomenit de ea. 

- Bănuiesc că n-ar trebui să fim surprinşi. 

Stafford afirmase de multe ori că el nu mai putea fi surprins 
de Troy Phelan. Atât în afaceri, cât şi în particular, omul era 
capricios şi dezordonat. Stafford câştigase milioane alergând în 
urma clientului său, stingând focurile. 

Dar, în realitate, era stupefiat. Tocmai fusese martor la o si- 
nucidere dramatică, în timpul căreia un bărbat, care fusese imo- 
bilizat într-un scaun cu rotile, se ridicase deodată şi o rupsese la 
fugă. Acum, ţinea în mână un testament valid care, în câteva 
paragrafe scrise în grabă, transfera una dintre cele mai mari 
averi din lume în mâinile unei moştenitoare necunoscute, fără 
cea mai mică aluzie la vreun plan. Taxele de moştenire aveau să 
fie îngrozitoare. 

- Simt nevoia să beau ceva, Tip, spuse el. 

- E cam devreme. 


Se duseră alături, în biroul domnului Phelan, şi găsiră totul 
descuiat. Actuala secretară şi toţi ceilalţi care lucrau la etajul 
paisprezece erau încă jos. 

Incuiară uşa în urma lor şi scotociră repede prin sertarele 
biroului şi prin dulapuri. Troy se aşteptase ca ei să facă acest 
lucru. Altfel n-ar fi lăsat acele locuri personale descuiate. Ştia că 
Josh avea să intre acolo imediat. În sertarul din mijloc al biroului, 
găsiră un contract cu un crematoriu din Alexandria, datat cu 
cinci săptămâni în urmă. Dedesubt era un dosar despre 
„Misiunile Triburilor Mondiale". 

Luară ce puteau să ia, după care îl căutară pe Snead şi îl 
puseră să încuie biroul. 

- Ce e în ultimul testament? întrebă el. 

Era palid şi avea ochii umflaţi. Nu se putea ca domnul Phelan 
să moară fără să-i lase ceva, un mijloc de supravieţuire. Îi fusese 
servitor credincios timp de treizeci de ani. 

- Nu pot să spun, zise Stafford. O să vin mâine să inventariez 
totul. Să nu laşi pe nimeni să intre. 

- Bineînţeles că nu, şopti Snead şi începu să plângă din nou. 
Stafford şi Durban îşi petrecură o jumătate de oră cu un poliţist 
care venise într-o misiune de rutină. Îi arătară de unde se 
aruncase Troy, îi dădură numele martorilor şi descriseră fără lux 
de amănunte ultima scrisoare şi ultimul testament. Fusese o si- 
nucidere cât se poate de clară. Promiseră să-i trimită o copie 
după raportul autopsiei şi polițistul închise cazul înainte să iasă 
din clădire. 

Se duseră la biroul medicului legist şi făcură aranjamentele 
necesare în vederea efectuării autopsiei. 

- De ce o autopsie? întrebă Durban în şoaptă în timp ce 
aşteptau să se completeze hârtiile. 

- Pentru a dovedi că n-a fost vorba nici de droguri nici de 
alcool. De nimic care să-i fi tulburat minţile. S-a gândit la toate. 

Era aproape ora şase când ajunseră la un bar de la „Hotel 
Willard", în apropiere de Casa Albă, la două străzi distanţă de 
biroul lor. Şi, abia după o băutură tare, Stafford izbuti să 
zâmbească pentru prima oară. 

- S-a gândit la toate, nu? 

- Eun tip foarte crud, spuse Durban îngândurat. 

Şocul începea să treacă, dar realitatea îşi făcea simțită 
prezenţa. 


- A fost, vrei să spui. 

- Nu. E încă aici. Troy încă mai are putere. 

- Îţi închipui cât or să cheltuie proştii ăia într-o lună? 
- Mi se pare o crimă să nu le spunem. 

- Nu putem. Avem instrucţiunile noastre. 


Pentru avocaţii ai căror clienţi vorbeau rareori unii cu ceilalţi, 
întâlnirea era un moment rar de cooperare. Cel mai tare ieşea în 
evidenţă Hark Gettys, un avocat scandalagiu care îl reprezenta 
pe Rex Phelan de câţiva ani. Hark insistase asupra întâlnirii la 
puţin timp după ce se întorsese la biroul său de pe 
Massachusetts Avenue. Le şoptise ideea aceea şi avocaţilor lui 
T) şi Libbigail în timp ce priveau cum bătrânul era urcat în 
ambulanţă. 

Era o idee atât de bună încât ceilalţi avocaţi nu putură să se 
împotrivească. Ajunseră la biroul lui Gettys împreună cu Flowe, 
Zadel şi Theishen, după ora cinci. Un reporter juridic şi două 
camere video aşteptau. 

Din motive lesne de înţeles, sinuciderea îi făcea să fie 
nervoşi. Fiecare psihiatru fu luat în parte şi întrebat îndelung 
despre observaţiile sale legate de domnul Phelan chiar înainte 
ca acesta să se arunce de la etaj. 

Nici unul dintre ei nu avea nici o fărâmă de îndoială cu 
privire la faptul că domnul Phelan ştiuse exact ce făcea, că era 
în toate minţile şi că avea mai mult decât suficientă capacitate 
testamentară. Nu trebuie să fii nebun ca să te sinucizi, 
subliniară ei cu grijă. 

Când toţi cei treisprezece avocaţi obţinură toate opiniile 
posibile, Gettys puse capăt întrunirii. Era aproape opt seara. 


4 


Potrivit revistei Forbes, Troy Phelan era al zecelea pe lista 
celor mai bogaţi oameni din America. Moartea sa era un 
eveniment despre care nu se putea să nu se scrie în ziare; 
maniera aleasă de el o făcu să fie ceva de-a dreptul senzaţional. 

În faţa casei lui Lillian din Falls Church, un grup de reporteri 


aşteptau în stradă să iasă un purtător de cuvânt al familiei. 
Filmară prieteni şi vecini care veniră şi plecară, aruncând 
întrebări banale în legătură cu felul cum se simţea familia. 

Înăuntru, cei patru copii mai mari ai lui Phelan, împreună cu 
consoartele şi copiii lor, primeau condoleanţe. Atmosfera fu 
sobră cât timp erau oaspeţi de faţă. Când aceştia plecară, tonul 
se schimbă radical. Prezenţa nepoților lui Troy - unsprezece la 
număr - îi forţă pe TJ, Rex, Libbigail şi Mary Ross cel puţin să 
încerce să-şi reprime buna dispoziţie. Era foarte greu. Se serviră 
din belşug cu vin şi cu şampanie bună. Bătrânul Troy n-ar fi vrut 
ca ei să jelească, nu? Nepoţii mai mari beau mai mult decât 
părinţii lor. 

Televizorul din salon era fixat pe CNN şi, din jumătate în 
jumătate de oră, se adunau cu toţii pentru a asculta ultimele 
ştiri în legătură cu moartea dramatică a lui Troy. Un 
corespondent financiar prezentă un reportaj de zece minute 
despre vastitatea averii lui Phelan şi toţi zâmbiră. 

Lillian rămase serioasă şi interpretă bine rolul văduvei 
îndurerate. A doua zi avea să se ocupe de aranjamentele nece- 
sare. 

Hark Gettys sosi în jurul orei zece şi le spuse că vorbise cu 
Josh Stafford. Nu avea să fie nici o înmormântare, nici un fel de 
slujbă; doar autopsie, incinerare şi împrăştierea cenuşei. Acele 
lucruri fuseseră exprimate în scris şi Stafford era pregătit să se 
lupte în tribunal să apere dorinţele clientului său. 

Lui Lillian puţin îi păsa ce i se făcea lui Troy şi acelaşi lucru 
era valabil şi pentru copiii ei. Dar trebuiau să protesteze şi să se 
certe cu Gettys. Nu era drept să nu i se facă o slujbă. Libbigail 
izbuti chiar să verse o lacrimă mică şi să aibă o voce încărcată 
de emotie. 

- Eu nu m-aş împotrivi acestui lucru, îi sfătui Gettys cu o 
voce gravă. Domnul Phelan a scris totul chiar înainte să moară 
şi orice tribunal îi va respecta dorinţele. 

Acceptară repede. Nu avea nici un sens să piardă şi timp şi 
bani cu avocaţii. Nu avea rost să prelungească suferinţa. De ce 
să înrăutăţească lucrurile? Oricum, Troy obținuse întotdeauna 
ceea ce vrusese. Şi învăţaseră pe pielea lor să nu se pună cu 
Josh Stafford. 

- Îi vom respecta dorinţele, spuse Lillian şi ceilalţi patru 
încuviinţară cu tristeţe în spatele mamei lor. 


Nu se pomeni nimic de testament şi de ziua când aveau să-l 
vadă, deşi întrebarea era în mintea tuturor. Cel mai bine era să 
se arate trişti alte câteva ore, după care puteau să treacă la 
treabă. Din moment ce nu avea să fie nici un priveghi şi nici o 
înmormântare sau slujbă, poate că aveau să se întâlnească a 
doua zi chiar, să discute despre avere. 

- De ce să i se facă autopsie? întrebă Rex. 

- Habar n-am, spuse Gettys. Stafford a zis că aşa a citit, dar 
nici el nu ştie precis. 

Gettys plecă şi ei mai băură ceva. Oaspeţii încetară să mai 
vină, aşa că Lillian se duse la culcare. Libbigail şi Mary Ross 
plecară împreună cu familiile lor. TJ şi Rex se duseră în sala de 
biliard de la subsol, unde încuiară uşa şi trecură pe whisky. La 
miezul nopţii, dădeau bilele de colo-colo, beţi morţi, sărbătorind 
noua lor bogăţie fabuloasă. 


La opt, în dimineaţa următoare morţii domnului Phelan, Josh 
Stafford se adresă directorilor neliniştiţi ai corporației „The 
Phelan Group". Cu doi ani în urmă, domnul Phelan îl inclusese şi 
pe Josh în consiliul director, dar nu era un rol care acestuia să-i 
placă foarte mult. 

In ultimii şase ani, „The Phelan Group" funcţionase destul de 
profitabil fără prea mult sprijin din partea fondatorului său. 
Dintr-un anumit motiv, probabil din cauza deprimării, Troy îşi 
pierduse interesul pentru administrarea zilnică a imperiului său. 
Se mulțumea doar să monitorizeze bursele şi rapoartele 
câştigurilor. 

Actualul preşedinte al corporației era Pat Solomon, un om pe 
care Troy îl angajase cu aproape douăzeci de ani în urmă. Era la 
fel de nervos ca ceilalţi şapte când Stafford intră în încăpere. 

Erau suficiente motive de nelinişte. Se ştiau destule lucruri în 
legătură cu soțiile şi copiii lui Troy. Cea mai vagă aluzie la faptul 
că „The Phelan Group" ar fi putut să cadă în mâinile acelor 
oameni ar fi terorizat orice consiliu director. 

Josh începu prin a le împărtăşi dorinţa domnului Phelan 
privind funeraliile. 

- Nu va fi nici o înmormântare, spuse el sobru. Sincer, nu 
aveţi cum să-i aduceţi un ultim omagiu. 

Ei primiră vestea fără nici un comentariu. Dacă ar fi fost 


vorba de o persoană obişnuită, asemenea instrucţiuni ar fi părut 
bizare. Dar, fiind vorba de Troy, era greu să fii surprins. 

- A cui va fi compania? întrebă Solomon. 

- Nu pot să spun acum, răspunse Stafford, conştient de cât 
de evaziv şi de nesatisfăcător fusese răspunsul lui. Troy a sem- 
nat un testament cu câteva clipe înainte să se arunce şi mi-a 
cerut să nu îi dau citire o perioadă de timp. În actualele 
împrejurări, nu pot să-i dezvălui conţinutul. Cel puţin, nu acum. 

- Dar când? 

- Curând. Dar nu acum. 

- Deci, afacerile merg ca de obicei? 

- Exact. Acest consiliu director va rămâne neschimbat; toţi îşi 
păstrează slujbele. Compania va face mâine ce a făcut 
săptămâna trecută. 

Acest lucru suna bine, dar nimeni nu credea. Compania urma 
să-şi schimbe proprietarul. Troy nu fusese niciodată adeptul 
împărţirii acţiunilor „The Phelan Group". Îşi plătea bine oamenii, 
dar nu era de acord să îi lase să deţină o parte din companie. 
Cam trei la sută din acţiuni erau deţinute de câţiva angajaţi 
preferaţi de el. 

Timp de o oră dezbătură redactarea unei declaraţii de presă, 
după care stabiliră să se mai întrunească peste o lună. 

Stafford se întâlni cu Durban în holul de la intrare şi merseră 
împreună la biroul medicului legist din McLean. Autopsia se 
încheiase. 

Cauza morţii era limpede. Nu se descoperi nici urmă de 
alcool sau droguri. 

Şi nu era nici o tumoare. Nici urmă de cancer. În momentul 
morţii, Troy era sănătos din punct de vedere fizic, deşi puţin 
cam prost hrănit. 


Tip rupse tăcerea în timp ce traversau fluviul Potomac pe 
podul Roosevelt. 

- Ţi-a spus că avea o tumoare la creier? 

- Da, de câteva ori, spuse Stafford conducând, deşi era 
absent la străzi, poduri, maşini. 

Câte alte surprize mai rezervase Troy? 

- De ce a minţit? 

- Cine ştie? Încerci să analizezi un om care, pur şi simplu, s-a 


aruncat de pe o clădire. Tumoarea la creier a făcut ca totul să 
devină urgent. Toată lumea, inclusiv eu, a crezut că era pe 
moarte. Nebunia a făcut ca ideea echipei de psihiatri să pară 
grozavă. El a întins capcana, ei s-au repezit în ea şi acum pro- 
priii lor psihiatri jură că Troy era perfect sănătos la minte. În 
plus, avea nevoie de compătimire. 

- Dar era nebun, nu? În definitiv, s-a aruncat de la etaj. 

- Troy era ciudat în multe privinţe, dar ştia perfect ce face. 

- De ce s-a aruncat? 

- Din cauza stării depresive. Era un bătrân foarte singur. 

Se aflau pe Constitution Avenue, în mijlocul unui trafic 
intens, uitându-se amândoi fix la stopurile maşinii din faţă şi 
încercând să se gândească. _ 

- Mi se pare ceva necinstit, spuse Durban. li amăgeşte 
promiţându-le bani, le satisface psihiatrii şi apoi, în ultima clipă, 
semnează un testament în care nu le lasă nimic. 

- A fost necinstit, dar e vorba de un testament, nu de un con- 
tract. Un testament e un dar. Potrivit legilor din Virginia, nu eşti 
obligat să le laşi nici un ban copiilor. 

- Dar or să atace, nu? 

- Probabil. Au o mulţime de avocaţi. Sunt prea mulţi bani în 
joc. 

- De ce i-a urât atât de mult? 

- Îi considera nişte paraziți. Îl făceau să se simtă stânjenit. Se 
certau cu el. N-au câştigat niciodată un ban cinstit şi au cheltuit 
multe din milioanele lui. Troy n-a avut de gând niciodată să le 
lase ceva. Şi-a închipuit că, dacă sunt în stare să toace milioane, 
pot să facă acelaşi lucru şi cu miliardele. Şi a avut dreptate. 

- Cât a fost din vina lui? 

- Mult. Troy era un om greu de iubit. Mi-a spus odată că era 
un tată rău şi un soţ îngrozitor. Nu putea să-şi ţină mâinile 
departe de femei, mai ales de cele care lucrau pentru el. Se 
gândea că era stăpânul lor. 

- Îmi amintesc de nişte reclamaţii privind hărţuirea sexuală. 

- Le-am rezolvat în linişte. Şi pentru bani mulţi. Troy voia să 
evite situaţiile stânjenitoare. 

- E vreo şansă să mai existe şi alţi moştenitori necunoscuţi? 

- Mă îndoiesc. Dar ce ştiu eu? Niciodată nu mi-ar fi trecut 
prin cap că ar mai avea o moştenitoare şi ideea de a-i lăsa ei 
totul e ceva ce nu pot să pricep. Am petrecut ore întregi 


discutând cu el despre avere şi cum s-o împartă. 
- Cum o s-o găsim? 
- Nu ştiu. Incă nu m-am gândit la ea. 


Activitatea era febrilă la firma de avocatură „Stafford" când 
se întoarse Josh. Comparativ cu standardele din Washington, era 
considerată o firmă mică - şaizeci de avocaţi. Josh era fondatorul 
şi principalul partener. Tip Durban şi alţi patru erau numiţi 
parteneri, ceea ce însemna că Josh îi asculta din când în când şi 
împărțea cu ei o parte din profituri. Timp de treizeci de ani, fu- 
sese o firmă care se ocupase de tot felul de litigii, dar pe 
măsură ce Josh se apropia de şaizeci de ani, îşi petrecea tot mai 
puţin timp în sala de judecată şi mai mult la biroul său 
aglomerat Ar fi putut să aibă o sută de avocaţi, dacă ar fi vrut, 
foşti senatori, lobişti şi analişti, genul de oameni pe care îi 
întâlneai în mod obişnuit în D.C. Însă lui Josh îi plăceau foarte 
mult procesele şi sălile de judecată şi angaja numai asociaţi 
tineri care pledaseră în cel puţin zece procese. 

Cariera unui avocat pledant este în medie de douăzeci şi 
cinci de ani. Primul infarct îi potoleşte, de obicei, suficient de 
mult ca să-l întârzie pe al doilea. Josh evitase mistuirea, 
ocupându-se de mulţimea de probleme juridice ale domnului 
Phelan - obligaţiuni, antitrusturi, angajări, fuziuni şi zeci de 
chestiuni personale. 

Trei perechi de asociaţi aşteptau în anticamera biroului său. 
Două secretare îi întinseră carneţele şi mesaje telefonice în timp 
ce el îşi scotea paltonul şi se aşeză la birou. 

- Care e cel mai urgent? întrebă el. 

- Cred că acesta, zise una dintre secretare. 

Era de la Hark Gettys, un om cu care Josh vorbise de trei ori 
pe săptămână în ultima lună. Formă numărul şi Hark răspunse 
imediat. Trecură repede peste amabilităţi şi Hark atacă 
subiectul direct. 

- Ascultă, Josh, îţi închipui că rudele mă bat la cap tot timpul. 

- Sunt convins. 

- Vor să vadă afurisitul ăla de testament, Josh. Sau, cel puţin 
să ştie ce e În el. 

Următoarele câteva fraze aveau să fie cruciale şi Josh le for- 
mulă cu grijă. 


- Mai ai răbdare, Hark. 

Un moment de pauză, după care: 

- De ce? S-a întâmplat ceva? 

- Sinuciderea asta mă pune pe gânduri. 

- Cum! Ce vrei să spui? 

- Uite ce e, Hark, cum poate un om să fie în toate minţile cu 
câteva secunde înainte să sară de pe o clădire? 

Vocea încordată a lui Hark se ridică uşor şi cuvintele 
conţinură şi mai multă nelinişte. 

- Dar i-ai auzit pe psihiatrii noştri. La naiba, sunt şi înregis- 
traţi pe casetă. 

- Rămân la părerea lor, chiar şi în lumina sinuciderii? 

- Bineînţeles! 

- Poţi să dovedeşti asta? Am nevoie de ajutor aici, Hark. 

- Josh, aseară i-am chestionat iarăşi. l-am sucit pe toate 
părţile şi nu se clintesc deloc. Fiecare a semnat o declaraţie de 
opt pagini în care jură că domnul Phelan era în toate facultăţile 
mintale. 

- Aş putea să văd şi eu declaraţiile? 

- O să ţi le trimit chiar acum. 

- Te rog. 

După aceea, Josh închise şi zâmbi, nimănui în mod deosebit. 
Asociaţii fură poftiţi înăuntru, trei perechi de avocaţi tineri, 
inteligenţi şi curajoşi, care se aşezară în jurul unei mese din 
lemn de mahon dintr-un colţ al încăperii. 

Josh începu prin a le prezenta pe scurt conţinutul testamen- 
tului scris de mâna lui Troy Phelan şi problemele juridice pe care 
avea să le işte acesta, mai mult ca sigur. Prima echipă fu 
însărcinată cu chestiunea destul de grea a capacităţii 
testamentare. Josh era preocupat de timp, de spaţiul dintre 
luciditate şi nebunie. Voia o analiză a fiecărui caz în care era 
vorba chiar şi pe departe de semnarea unui testament de către 
o persoană considerată nebună. 

A doua echipă fu trimisă să facă cercetări în legătură cu tes- 
tamentele olografe; şi mai exact, cu cele mai bune metode de a 
le ataca şi de a le apăra. 

Când rămase singur cu cea de a treia echipă, se relaxă şi se 
aşeză. Ei erau cei mai norocoşi, pentru că nu trebuiau să-şi 
petreacă următoarele trei zile în bibliotecă. 

- Trebuie să găsiţi o persoană care, bănuiesc, nu vrea să fie 


găsită. 

După care le spuse ce ştia despre Rachel Lane. Ceea ce nu 
era prea mult. Dosarul din biroul lui Troy oferea puţine 
informaţii. 

- În primul rând, verificaţi „Misiunile Triburilor Mondiale". 
Cine sunt? Cum operează? Cum îşi aleg oamenii? Unde îi trimit? 
Tot. In al doilea rând, există nişte detectivi excelenți în D.C. De 
obicei, sunt foşti agenţi FBI şi tipi care au lucrat pentru guvern, 
specializaţi în găsirea persoanelor dispărute. Alegeţi doi dintre 
cei mai buni şi mâine vom lua o decizie. În al treilea rând, 
numele mamei lui Rachel era Evelyn Cunningham, în prezent 
decedată. Haideţi să vedem ce găsim în legătură cu ea. 
Presupunem că ea şi domnul Phelan au avut o aventură din care 
a rezultat un copil. 

- Presupunem? întrebă unul din asociaţi. 

- Da. Nu luăm nimic drept sigur. 

După aceea îi expedie şi se îndreptă spre o încăpere unde 
Tip Durban aranjase o conferinţă de presă restrânsă. Fără 
camere de televiziune, doar presa scrisă. Vreo zece reporteri 
curioşi stăteau în jurul unei mese, cu microfoanele şi 
casetofoanele împrăştiate. Erau de la nişte ziare mari şi 
publicaţii financiare bine cunoscute. 

Şirul întrebărilor începu. Da, era un testament de ultimă 
clipă, dar el nu îi va putea dezvălui conţinutul. Da, avusese loco 
autopsie, dar el nu putea să discute despre acest lucru. 
Compania avea să funcţioneze în continuare ca înainte. Nu 
putea să vorbească despre cine aveau să fie noii proprietari. 

Nimeni nu fu surprins de faptul că familiile îşi petrecuseră 
ziua sporovăind în particular cu reporterii. 

- Se zvoneşte că, în ultimul testament al domnului Phelan, 
averea acestuia e împărţită între cei şase copii ai săi. Puteţi să 
confirmaţi sau să negaţi acest lucru? 

- Nu pot. E doar un zvon. 

- Nu era pe moarte din cauza cancerului? 

- Acest lucru ţine de autopsie şi nu pot să fac nici un comen- 
tariu. 

- Am auzit ca l-a examinat o comisie de psihiatri cu puţin 
înaintea morţii şi l-a declarat în toate facultăţile mintale. Puteţi 
să confirmaţi acest lucru? 

- Da, este adevărat, spuse Stafford. 


Următoarele douăzeci de minute discutară despre testul psi- 
hiatric. Josh se menţinu pe poziţie, admițând doar că domnul 
Phelan „părea" să fie în toate facultăţile mintale. 

Reporterii financiari voiau cifre. Datorită faptului că „The 
Phelan Group" era o companie particulară, care nu putea 
divulga nimic, informaţiile fuseseră întotdeauna greu de obţinut. 
Aceea era o ocazie de a întredeschide uşa, sau, cel puţin, aşa îşi 
închipuiau. Insă Josh le oferi puţin. 

După o oră, se scuză şi se întoarse în biroul său, unde o 
secretară îl informă că sunaseră de la crematoriu. Rămăşiţele 
domnului Phelan puteau fi ridicate. 


5 


TJ suferi de mahmureală până la prânz, când bău o bere şi 
hotărî că era timpul să acţioneze. Işi sună avocatul principal 
pentru a vedea cum mai stăteau lucrurile şi acesta îl sfătui să 
aibă răbdare. 

- O să dureze puţin, TJ, îi spuse avocatul. 

- Poate că eu n-am chef să aştept, zise TJ cu o durere de cap 
cumplită. 

- Mai stai câteva zile. 

TJ trânti telefonul şi se duse în partea din spate a aparta- 
mentului său murdar, unde, din fericire, nu îşi găsi soţia. Se cer- 
taseră deja de trei ori şi nu era decât prânzul. Poate că se 
dusese la cumpărături, cheltuind puţin din noua lui avere. 
Cumpărăturile nu îl mai deranjau acum. 

- Bătrânul e mort, spuse el cu glas tare. 

Nu mai era nimeni în jur. 

Cei doi copii ai săi erau la colegiu, acesta fiind plătit de 
Lillian, care încă mai avea din banii pe care îi luase de la Troy la 
divorţ cu zeci de ani în urmă. Astfel că TJ locuia singur cu Biff, o 
femeie divorțată în vârstă de treizeci de ani, cei doi copii ai ei 
locuind cu tatăl lor. Biff avea o diplomă în domeniul afacerilor 
imobiliare şi vindea căsuțe drăguţe tinerilor căsătoriţi. 

Desfăcu altă bere şi se privi în oglinda mare din hol. 

- Troy Phelan Jr., zise el. Fiul lui Troy Phelan, al zecelea dintre 
cei mai bogaţi oameni din America, cu o avere în valoare netă 


de unsprezece miliarde, în prezent decedat, moştenit de 
iubitoarele lui soţii şi iubitorii lui copii, care îl vor iubi şi mai mult 
după validare. Da! 

În clipa aceea, hotărî că, începând chiar din acea zi, avea să 
renunţe la porecla de TJ şi să treacă prin viaţă ca Troy Phelan Jr. 
Numele acela era magic. 

În apartament era un anumit miros, pentru că Biff refuza să 
se ocupe de gospodărie. Era prea ocupată cu telefoanele ei 
celulare. Duşumelele erau acoperite cu aiureli, dar pereţii erau 
goi. Mobila era închiriată de la o companie care angajase 
avocaţi pentru a recupera totul. Lovi canapeaua cu piciorul şi 
strigă: 

- Veniţi să luaţi porcăriile astea! Peste puţin o să angajez 
decoratori de interioare. ă 

Aproape că îi venea să dea foc la casă. Incă o bere, două şi 
ar fi putut să înceapă să se joace cu chibriturile. 

Îşi puse cel mai bun costum, unul gri pe care îl purtase cu o 
zi în urmă, când Tăticul Scump apăruse în faţa psihiatrilor şi 
jucase atât de minunat. Din moment ce nu va avea loc nici o 
înmormântare, nu era nevoie să dea fuga să-şi cumpere unul 
negru. 

„Armani, ai grijă că sosesc", fluieră el vesel trăgând fer- 
moarul pantalonilor. 

Cel puţin avea un BMW. Putea să locuiască într-o ma- 
gherniţă, dar lumea nu avea să o vadă niciodată. Totuşi, lumea 
îi remarca maşina, astfel că se chinuia în fiecare lună să adune 
şase sute optzeci de dolari rata de leasing. Işi înjură apartamen- 
tul în timp ce dădea cu spatele ca să iasă din parcare. Era unul 
dintre cele optzeci noi ridicate în jurul unui mic lac într-o zonă 
supraaglomerată din Manassas. ă 

Fusese crescut în condiţii mai bune. In primii douăzeci de 
ani, viaţa fusese liniştită şi luxoasă, după care îşi primise 
moştenirea. Însă cele cinci milioane dispăruseră înainte să 
ajungă la treizeci de ani şi tatăl său îl dispreţuise pentru asta. 

Se certau cu furie şi regularitate. Juniorul lucrase în mai 
multe locuri în cadrul corporației „The Phelan Group" şi fiecare 
slujbă se încheiase dezastruos. Bătrânul îl concediase de nenu- 
mărate ori. Seniorul avea o idee în legătură cu o afacere, care, 
doi ani mai târziu, valora milioane. Ideile juniorului sfârşeau în 
faliment şi litigii. 


În ultimii ani, certurile aproape că încetaseră. Nici unul dintre 
ei nu se putea schimba, aşa că, pur şi simplu, se ignorau reci- 
proc. Dar, când se află despre tumoare, TJ apăru în scenă din 
nou. 

Ah, ce vilă avea să-şi construiască! Şi cunoştea şi arhitectul 
potrivit, o japoneză din Manhattan despre care citise într-o 
revistă. Într-un an, probabil că avea să se mute în Malibu, Aspen 
sau Palm Beach, unde putea să se afişeze şi să fie luat în serios. 

- Ce face un om cu jumătate de miliard de dolari? se întrebă 
el cu glas tare în timp ce înainta cu viteză pe şosea. Cinci sute 
de milioane scutiţi de impozite. 

Incepu să râdă. 

Un cunoscut conducea reprezentanța BMW -Porsche de unde 
luase în leasing maşina. Junior intră ca şi cum ar fi fost stăpânul 
lumii, mergând plin de sine şi zâmbind înfumurat .Putea să 
cumpere tot magazinul acela afurisit dacă voia. Pe biroul unui 
vânzător văzu ziarul de dimineaţă; un titlu frumos cu litere de o 
şchioapă despre moartea tatălui său. Nici un pic de durere. 

Directorul, Dickie, ieşi repede din birou, zicând: 

- TJ, îmi pare nespus de rău. 

- Mulţumesc, spuse Troy Junior uşor încruntat. E mai bine 
pentru el. 

- Condoleanţele mele, oricum. 

- Las-o baltă. 

Intrară în birou apoi şi închiseră uşa. 

- În ziar scrie că a semnat un testament chiar înainte să 
moară, spuse Dickie. Aşa e? 

Troy Junior se uita deja la broşurile frumoase pentru cele mai 
recente modele. 

- Da. Am fost acolo. Şi-a împărţit averea în şase, câte o parte 
pentru fiecare din noi, spuse el fără să ridice privirea, nonşalant, 
de parcă ar fi avut banii în mână deja şi aceştia deveniseră o 
povară. 

Dickie rămase cu gura puţin căscată şi se aşeză încet pe 
scaun. Oare se afla dintr-o dată în prezenţa unei bogatii imense? 
Acel individ care nu era bun de nimic, TJ Phelan, era acum mi- 
liardar? La fel ca toată lumea care îl cunoştea pe TJ, bănuise că 
bătrânul îl dezmoştenise pentru totdeauna. 

- Lui Biff i-ar plăcea un Porsche, spuse Troy Junior, 
continuând să se uite la fotografii. Un Carrera Turbo 911 roşu. 


- Când? 

Troy Junior îl privi sfidător. 

- Acum. 

- Sigur, TJ. Şi plata? 

- O să-l plătesc o dată cu cel negru al meu, de asemenea un 
911. Cât costă? 

- Cam nouăzeci de mii fiecare. 

- Nici o problemă. Când le poţi livra? 

- Întâi trebuie să le găsesc. O să dureze o zi, două. Bani 
gheaţă? 

- Bineînţeles. 

- Când o să primeşti banii? 

- Peste vreo lună. Dar vreau maşinile acum. 

Dickie îşi ţinu respiraţia şi se foi uşor. 

- Uite ce e, TJ, nu pot să livrez două maşini nou-nouţe fără să 
primesc nici un ban. 

- Bine. Atunci o să ne uităm la Jaguar. Biff şi-a dorit întot- 
deauna unul. 

- Haide, TJ. 

- Aş putea să cumpăr tot magazinul ăsta, să ştii. Aş putea să 
mă duc la orice bancă în clipa asta să cer zece milioane, sau 
douăzeci, sau cât e nevoie să cumpăr magazinul ăsta, şi ei mi i- 
ar da bucuroşi pentru şaizeci de zile. Înţelegi? 

Dickie dădu din cap afirmativ, îngustând ochii. Da, înţelegea. 

- Cât ţi-a lăsat? 

- Suficient ca să cumpăr şi banca. Îmi dai maşinile sau mă 
duc mai încolo? 

- Lasă-mă să le găsesc. 

- Eşti un tip inteligent, spuse TJ. Grăbeşte-te. O să mă-ntorc 
după-amiază. Pune mâna pe telefon, adăugă el, trântindu-i 
broşurile pe birou şi ieşind ţanţoş din încăpere. 


Pentru Ramble, doliul însemna să-şi petreacă ziua închis în 
sala de la subsol fumând marijuana, ascultând muzică rap şi 
ignorându-i pe cei care băteau în uşă sau îl strigau. Mama lui îi 
aranjase să lipsească de la şcoală din cauza tragediei; de fapt, îl 
scutise pentru tot restul săptămânii. Dacă l-ar fi cunoscut bine, 
ar fi ştiut că nu mai fusese la şcoală de o lună. 

Când plecaseră de la „Phelan Tower" cu o zi în urmă, avo- 


catul lui îi spusese că banii aveau să intre într-un fond până 
când el împlinea ori optsprezece, ori douăzeci şi unu de ani, în 
funcţie de termenii testamentului. Şi, deşi nu se putea atinge de 
bani acum, avea dreptul, cu siguranţă, la o alocaţie generoasă. 

Avea să alcătuiască o formaţie şi, cu banii lui, aveau să 
scoată albume. Avea prieteni în formaţii care nu ajungeau 
nicăieri, pentru că nu îşi puteau permite să închirieze un studio, 
dar pentru el avea să fie altfel. Hotări că formaţia lui avea să se 
numească Ramble, iar el avea să cânte la tobe şi vocal şi fetele 
aveau să alerge după el. Rock alternativ cu puternice influenţe 
rap, ceva nou. Ceva ce inventa deja. 

Cu două etaje mai sus, în biroul casei ei spaţioase, Tira, 
mama lui, îşi petrecea ziua vorbind la telefon cu prietenele care 
sunau ca să-i transmită, cu jumătate de inimă, condoleanţe. 
Majoritatea prietenelor ei sporovăiau suficient de mult ca să 
întrebe cât avea să primească ea, dar se temea să-şi dea cu 
presupusul. Se căsătorise cu Troy în 1982, la vârsta de douăzeci 
şi trei de ani şi înainte semnase un contract prenuptial prin care, 
în cazul unui divorţ, avea dreptul la numai zece milioane şi o 
casă. 

Se despărţiseră cu şase ani în urmă. Nu mai avea decât 
două milioane. 

Şi avea nevoi atât de mari. Prietenele ei aveau case pe plajă 
în Bahamas; ea stătea în hoteluri de lux. Ele îşi cumpărau 
toaletele de la designeri din New York; ea şi le lua din oraş. 
Copiii lor erau plecaţi la şcoli cu internate; Ramble era la subsol 
şi nu voia să mai iasă. 

Cu siguranţă că Troy îi lăsase vreo cincizeci de milioane. Unu 
la sută din avere însemna în jur de o sută de milioane. Un 
amărât de unu la sută. Făcu calculul pe un şerveţel de hârtie în 
timp ce vorbea la telefon cu avocatul ei. 


Geena Phelan Strong avea treizeci de ani şi supravieţuia 
unei căsnicii ce se dovedise a fi tumultuoasă, alături de Cody, 
soţul numărul doi. Familia lui era una înstărită din Est, dar, 
deocamdată, banii erau doar un zvon. Ea nu văzuse nimic din ei. 
Cody era excelent educat - Taft şi Dartmouth şi un masterat în 
afaceri obţinut la Columbia - şi se considera un vizionar în lumea 
comerţului. Nici o slujbă nu îl putea reţine. Talentele lui nu 


puteau fi ţinute în frâu de pereţii unui birou. Visele lui nu aveau 
să fie retezate de ordinele şi capriciile unor şefi. Cody avea să 
ajungă miliardar, prin propriile puteri, desigur, şi, probabil, cel 
mai tânăr din istorie. 

Dar, după şase ani împreună, Cody tot nu îşi găsise ocupaţia 
potrivită. De fapt, pierderile sale erau uluitoare. In 1992, făcuse 
o afacere proastă cu cupru, care înghiţise peste un milion din 
banii Geenei. Doi ani mai târziu, fu opărit când bursa de acţiuni 
scăzu dramatic. Geena îl părăsise timp de patru luni, dar se 
întorsese după câteva şedinţe la psihiatru. O idee pentru "Pui 
congelaţi" dădu greş, iar Cody scăpă cu o pierdere de numai o 
jumătate de milion. 

Cheltuiau mult. Terapeutul lor le recomanda călătoriile ca 
tratament, astfel că văzuseră lumea. Faptul că erau tineri şi 
bogaţi rezolva multe dintre problemele lor, dar banii deveneau 
din ce în ce mai puţini. Cele cinci milioane pe care i le dăduse 
Troy când împlinise douăzeci şi unu de ani se reduseseră la mai 
puţin de un milion şi datoriile creşteau. Presiunea asupra căsni- 
ciei lor ajunsese la apogeu când Troy se aruncase de pe terasă. 

Astfel că, în dimineaţa aceea, erau ocupați cu căutarea unei 
case în Swinks Mill, locul celor mai mari vise ale lor. Aceste vise 
creşteau pe măsură ce trecea ziua şi, până la prânz, ajunseră să 
se intereseze în legătură cu case în valoare de peste două mi- 
lioane. La ora două se întâlniră cu o agentă imobiliară plină de 
zel, pe nume Lee, cu părul tapat, inele de aur, două celulare şi 
un Cadillac strălucitor. Geena se prezentă drept „Geena 
Phelan", punând accent pe ultimul nume. Era limpede că Lee nu 
citea publicaţiile financiare, deoarece numele nu îi făcu nici o 
impresie şi, în timpul celei de a treia prezentări, Cody se văzu 
nevoit să o tragă deoparte şi să-i şoptească adevărul despre 
socrul lui. 

- Bogătaşul acela care a sărit de pe clădire? întrebă Lee 
ducând mâna la gură. 

Geena examină o toaletă cu o mică saună încorporată. 

Cody încuviinţă trist. 

Când se lăsă amurgul, ei vizitau o casă goală al cărei preţ 
era de patru milioane cinci sute de mii şi se gândeau în mod 
serios să facă o ofertă. Lee vedea rar nişte clienţi atât de bogaţi 
şi aceştia o umpluseră de frenezie. 


Rex, fratele lui TJ, în vârstă de patruzeci şi patru de ani, era, 
în momentul morţii lui Troy, singurul dintre copiii acestuia care 
era cercetat penal. Necazurile lui porneau de la o bancă ce 
dăduse faliment, cu diverse procese şi anchete care îşi aveau 
originea acolo. De trei ani, anchetatorii băncii şi FBl-ul făceau 
nişte investigaţii teribile. 

Pentru a-şi finanța apărarea şi stilul de viaţă costisitor, Rex 
achiziţionase de la un individ ucis într-un schimb de focuri un 
lanţ de baruri „topless" şi cluburi de striptease în zona Fort 
Lauderdale. Afacerile de acel gen erau profitabile; traficul era 
întotdeauna bun şi era uşor de luat din bani. Fără să fie 
exagerat de lacom, băgă în buzunar în jur de douăzeci şi patru 
de mii de dolari scutiţi de impozite, cam patru mii de la fiecare 
dintre cele şase cluburi ale sale. 

Cluburile erau pe numele lui Amber Rockwell, soţia lui, o 
fostă stripteuză pe care o observase prima oară sprijinindu-se 
beată de un bar, într-o seară. De fapt, toate bunurile lui erau 
trecute pe numele ei şi acest lucru îi provoca destulă nelinişte. 
Imbrăcată şi fără machiajul strident şi pantofii şocanţi, Amber 
era considerată o persoană respectabilă în cercurile lor de la 
Washington. Puţini erau cei care îi cunoşteau trecutul. Dar, în 
adâncul sufletului, era o stricată şi faptul că totul era pe numele 
ei îl făcea pe sărmanul Rex să nu doarmă nopţi întregi. 

In momentul morţii tatălui său, Rex avea o mulţime de 
sechestre şi sentinţe judecătoreşti în valoare de şapte milioane 
de dolari, din partea creditorilor, partenerilor de afaceri şi 
investitorilor de la bancă. Şi această sumă creştea în continuare. 
Totuşi sentinţele rămâneau neexecutate, deoarece creditorii nu 
aveau ce să îi ia. Rex nu poseda nici un fel de bunuri; nimic nu 
era al lui, nici măcar maşina. El şi Amber locuiau într-un 
apartament închiriat şi avea fiecare câte o maşină Corvette, 
toate actele fiind întocmite pe numele ei. Cluburile şi barurile 
erau deţinute de o corporație înfiinţată de ea, fără ca el să fie 
pomenit undeva. Deocamdată, Rex se dovedise prea greu de 
prins. 

Căsnicia era atât de stabilă cât era de aşteptat din partea a 
doi oameni cu un trecut caracterizat de instabilitate; mergeau la 
petreceri şi aveau prieteni aiuriţi, atraşi de numele de Phelan. 
Viaţa era amuzantă, în ciuda presiunilor financiare. Dar Rex îşi 


făcea griji ca un fanatic în legătură cu Amber şi cu bunurile ei. O 
ceartă mai urâtă şi acestea puteau să dispară. 

Grijile încetară o dată cu moartea lui Troy. Balanța se înclină 
şi el era deodată sus, numele său de familie valorând, în sfârşit, 
o avere. Avea să vândă barurile şi cluburile, avea să-şi plătească 
datoriile şi apoi să se joace cu banii. O mişcare greşită şi ea 
avea să danseze iarăşi pe mese cu bancnote transpirate vârâte 
în bikini. 

Rex îşi petrecu ziua cu Hark Gettys, avocatul său. Voia banii 
repede, cu disperare, şi făcea presiuni asupra lui Gettys ca să-l 
sune pe Josh Stafford şi să-i ceară să-l lase să arunce o privire 
asupra testamentului. Rex făcu planuri mari şi ambiţioase, pen- 
tru cum să folosească banii şi Hark urma să fie cu el tot timpul. 
Voia să deţină controlul asupra corporației „The Phelan Group". 
Acţiunile lui, indiferent care era procentul, împreună cu cele ale 
lui TJ şi ale celor două surori, aveau să le ofere, cu siguranţă, 
majoritatea necesară votului. Dar, oare, acţiunile erau plasate în 
depozite, împărţite direct sau blocate prin unul dintre 
nenumăratele moduri viclene care, cu siguranţă, l-ar fi făcut 
fericit pe Troy chiar şi în mormânt? 

- Trebuie să vedem testamentul ăla afurisit! strigă el la Hark 
pe tot parcursul zilei. 

Acesta îl calmă cu o masă prelungită şi un vin bun, după 
care după-amiaza devreme, trecură pe whisky. Amber îi găsi pe 
amândoi beţi, dar nu se supără. In nici un caz, Rex nu putea să 
o supere acum. Îl iubea mai mult ca oricând. 


6 


Călătoria spre vest avea să fie o evadare plăcută din haosul 
creat de săritura domnului Phelan. Ferma sa se afla în apropiere 
de Jackson Hole, din lanţul muntos Teton, unde se aşezase deja 
un strat de zăpadă de treizeci de centimetri şi se aştepta şi mai 
multă. Ce avea să spună domnişoara Manners despre 
împrăştierea cenuşii peste pământul acoperit de zăpadă? Ar fi 
trebuit să aştepte până ce se topea? Sau să o împrăştie, 
oricum? Lui Josh puţin îi păsa. Avea s-o împrăştie în ciuda 
oricărei calamităţi naturale. 


Era bătut la cap de avocaţii moştenitorilor Phelan. Comen- 
tariile prudente pe care le făcuse în discuţia cu Hark Gettys în 
legătură cu capacitatea testamentară a bătrânului trimiseseră 
unde de şoc prin membrii familiilor, care reacţionau cu o isterie 
previzibilă. Şi cu ameninţări. Călătoria avea să fie o scurtă 
vacanţă. El şi Durban puteau să analizeze rezultatele 
preliminare şi să facă planuri. 

Decolară de pe Aeroportul Naţional cu avionul Gulfstream IV 
al domnului Phelan, un avion cu care Josh avusese privilegiul de 
a zbura numai o dată. Era cel mai nou din flotă şi, la preţul de 
treizeci şi cinci de milioane fusese cea mai luxoasă jucărie a 
domnului Phelan. Cu o vară în urmă, zburaseră cu el până la 
Nisa, unde bătrânul se plimbase gol pe plajă holbându-se la 
tinerele franţuzoaice. Josh şi soţia sa rămăseseră îmbrăcaţi, la 
fel ca toţi ceilalţi americani, şi făcuseră plajă lângă piscină. 

O stewardesă le aduse micul dejun, după care dispăru în 
bucătăria din spate, iar ei îşi împrăştiară hârtiile pe masa 
rotundă. Zborul avea să dureze patru ore. 

Declaraţiile semnate de doctorii Flowe, Zadel şi Theishen 
erau lungi şi pline de vorbărie, încărcate de opinii şi cuvinte în 
plus, care se întindeau pe paragrafe întregi fără să lase nici o 
îndoială cu privire la faptul că Troy era sănătos din punct de 
vedere mintal şi că avea o memorie extraordinară. Fusese de-a 
dreptul strălucit şi, în clipele dinaintea morţii, ştiuse perfect ce 
făcea. 

Stafford şi Durban citiră declaraţiile, făcându-le plăcere 
umorul. Când noul testament avea să fie citit, cei trei experţi 
aveau să fie concediaţi, bineînţeles, şi aveau să fie aduşi alţii 
pentru a face tot felul de supoziţii întunecate şi murdare în 
legătură cu afecțiunile mintale ale sărmanului Troy. 

În ceea ce o privea pe Rachel Lane - nu se aflaseră prea 
multe în legătură cu cea mai bogată misionară din lume. 
Detectivii angajaţi de firmă investigau cu furie. 

Potrivit primelor informaţii culese de pe internet, organizaţia 
„Misiunile Triburilor Mondiale" îşi avea sediul la Houston, Texas. 
Înfiinţată în 1920, aceasta avea patru mii de misionari răspândiţi 
prin lume, care lucrau în exclusivitate cu băştinaşii. Unicul său 
ţel şi scop era acela de a propovădui religia creştină tuturor 
triburilor izolate din lume. Era evident că Rachel nu moştenise 
convingerile religioase de la tatăl ei. 


Nu mai puţin de douăzeci şi opt de triburi indiene din Brazilia 
erau, în prezent, ajutate de misionarii de la „Triburile Mondiale" 
şi, cel puţin, zece în Bolivia. Alte trei sute erau răspândite în 
restul lumii. Din cauza faptului că triburile de care trebuiau să se 
ocupe erau izolate şi rupte de civilizaţia modernă, misionarii 
beneficiau de o pregătire istovitoare pentru supravieţuire, viaţa 
în sălbăticie, limbi străine şi calificare medicală. 

Josh citi cu mare interes o poveste scrisă de un misionar 
care trăise şapte ani într-o colibă, în junglă, încercând să înveţe 
suficient din limbajul tribului pentru a comunica. Indienii 
avuseseră 

foarte puţin de-a face cu el. În definitiv, era un alb din 
Missouri care apăruse în tribul lor cu un limbaj limitat la „Salut" 
şi „Mulţumesc". Dacă avea nevoie de o masă, îşi făcea una. 
Dacă avea nevoie de hrană, vâna. Indienii începură să aibă 
încredere în el abia după cinci ani. Abia după şase ani, le 
spusese prima poveste din Biblie. Era învăţat să fie răbdător, să 
creeze relaţii, să înveţe limbajul şi elementele de cultură şi, 
încet, foarte încet, începu să propovăduiască Biblia. 

Tribul avea foarte puţine legături cu lumea exterioară. Viaţa 
nu prea se schimbase într-o mie de ani. 

Ce fel de persoană putea să aibă suficientă credinţă şi ho- 
tărâre ca să renunţe la societatea modernă şi să trăiască într-o 
lume de-a dreptul preistorică? Misionarul scria că indienii nu îl 
acceptaseră decât atunci când îşi dăduseră seama că el nu avea 
de gând să plece. Alesese să trăiască alături de ei, pentru 
totdeauna. li iubea şi dorea să fie de-al lor. 

Aşadar, Rachel trăia într-o colibă, dormea pe un pat făcut de 
mâna ei, gătea deasupra unui foc şi mânca lucruri pe care le 
cultiva, prindea sau ucidea cu mâna ei, le spunea povestioare 
din Biblie copiilor şi propovăduia Evanghelia adulţilor, fără să 
ştie nimic şi, cu siguranţă, fără să-i pese de evenimentele, grijile 
şi presiunile din lume. Era foarte mulţumită. Credinţa ei o 
susţinea. 

Părea aproape o cruzime să o deranjeze. 

Durban citi aceleaşi materiale şi spuse: 

- S-ar putea să n-o găsim niciodată. Nu telefoane, nu curent 
electric; la naiba, trebuie să urci pe munţi ca să ajungi la oame- 
nii ăia 

- N-avem încotro, spuse Josh. 


- Ai luat legătura cu „Triburile Mondiale"? 

- Mai târziu, astăzi. 

- Ce-o să le spui? 

- Nu ştiu. Dar n-o să mă apuc să le spun că o caut pe una din 
misionarele lor pentru că tocmai a moştenit unsprezece miliarde 
de dolari. 

- Unsprezece miliarde înainte de plătirea taxelor. 

- O să rămână o sumă frumuşică. 

- Aşadar, ce-o să le spui? 

- Că e o chestiune juridică urgentă şi că trebuie să vorbim cu 
Rachel personal. 


Unul din faxuri începu să funcţioneze. Primul era de la 
secretara lui Josh, cuprinzând o listă cu telefoanele din 
dimineaţa aceea - aproape toate de la avocaţii moştenitorilor 
Phelan. Două erau de la reporteri. 

Asociaţii începură să trimită şi ei faxuri, cu cercetările preli- 
minare asupra diverselor aspecte ale legilor din Virginia. Cu 
fiecare pagină pe care o citeau Josh şi Durban, testamentul 
mâzgălit în grabă de bătrânul Troy devenea din ce în ce mai 
puternic. 

Masa de prânz fu uşoară, constând din sandvişuri şi fructe, 
fiind servită din nou de stewardesa, care se retrase în partea din 
spate a încăperii şi apăru abia când ceştile lor de cafea erau 
goale. 

Aterizară în Jackson Hole pe o vreme bună, nămeţii de 
zăpadă fiind strânşi pe marginile pistei. Coborâră din avion, par- 
curseră vreo douăzeci şi cinci de metri şi urcară într-un Sikorsky 
S-76C, elicopterul preferat al lui Troy. Zece minute mai târziu, se 
aflau deasupra îndrăgitei sale ferme. Un vânt puternic clătină 
elicopterul şi Durban păli brusc. Josh deschise o uşă, încet şi 
cam temător, şi un vânt rece îl izbi deodată în faţă. 

Pilotul dădu roată la şase sute de metri altitudine, în timp ce 
Josh goli mica urnă neagră. Vântul împrăştie imediat cenuşa în 
toate direcţiile, astfel încât rămăşiţele lui Troy dispărură cu mult 
înainte să atingă zăpada. Când urna fu goală, Josh îşi trase 
mâna îngheţată şi închise uşa. 

Casa era, practic, o cabană de lemn, cu suficiente grinzi 
masive ca să dea impresia unei construcţii rustice. Dar, la trei 


mii trei sute de metri pătraţi, numai cabană nu era. Troy o 
cumpărase de la un actor a cărui carieră era în declin. 

Un valet în catifea reiată le luă bagajele şi o cameristă le 
făcu cafele. Durban admiră animalele împăiate de pe pereţi în 
timp ce Josh sună la birou. Focul ardea în cămin şi bucătarul îi 
întrebă ce doreau la cină. 


Asociatul se numea Montgomery şi domnul Stafford îl ale- 
sese cu patru ani în urmă ca să lucreze la firmă. Se rătăci de trei 
ori în Houston înainte să găsească sediul organizaţiei "Misiunile 
Triburilor Mondiale" undeva la parterul unei clădiri de cinci etaje. 
Îşi parcă maşina închiriată şi îşi îndreptă cravata. 

Vorbise cu domnul Trill de două ori la telefon şi, deşi 
întârziase o oră la întâlnire, acest lucru nu părea să aibă 
importanţă. Domnul Trill era politicos şi amabil, dar nu prea 
dornic să ajute. Făcură schimbul de amabilităţi necesar. 

- Bun, cu ce vă pot fi de folos? întrebă Trill apoi. 

- Am nevoie de o informaţie în legătură cu una din misio- 
narele dumneavoastră, spuse Montgomery. 

Trill încuviinţă, dar nu spuse nimic. 

- O anume Rachel Lane. 

Ochii lui Trill se mişcară ca şi cum încerca să îşi amintească 
de ea. 

- Numele nu-mi sună cunoscut. Dar avem patru mii de 
misionari. 

- Lucrează la frontiera dintre Brazilia şi Bolivia. 

- Ce ştiţi despre ea? 

- Nu prea mult. Dar trebuie neaparat s-o găsim. 

- In ce scop? 

- Este vorba de o chestiune juridică, spuse Montgomery 
ezitând suficient pentru a părea suspicios. 

Trill se încruntă şi îşi trase coatele aproape de piept. 
Zâmbetul său slab dispăru. 

- Probleme? întrebă el. 

- Nu, dar e vorba de ceva urgent. Trebuie neapărat s-o 
vedem. 

- Nu puteţi să trimiteţi o scrisoare sau un pachet? 

- Mă tem că nu. E nevoie de cooperarea şi de semnătura ei. 

- Presupun că e confidenţial. 


- Extrem. 

Ceva îi veni în minte lui Trill şi acesta se încruntă mai puţin. 

- Vă rog să mă scuzaţi o clipă, zise el şi ieşi din birou, lăsân- 
du-l pe Montgomery să examineze mobilierul spartan. Singurele 
ornamente erau fotografiile mărite ale unor copii indieni. 

Trill era cu totul alt om când se întoarse, rigid, fără zâmbet 
pe chip şi deloc cooperant. 

- Imi pare rău, domnule Montgomery, spuse el fără să se 
aşeze. Nu vom putea să vă ajutăm. 

- Se află în Brazilia? 

- Îmi pare rău. 

- În Bolivia? 

- Îmi pare rău. 

- Există măcar? 

- Nu pot să vă răspund la întrebări. 

- Nimic? 

- Nimic. 

- Aş putea să stau de vorbă cu şeful sau administratorul 
dumneavoastră? 

- Desigur. 

- Unde este? 

- În cer. 


După o cină ce constase în fripturi groase în sos de ciuperci, 
Josh Stafford şi Tip Durban se retraseră în salon, unde focul 
ardea vesel. Un alt majordom, mexican, îmbrăcat cu o haină 
albă şi blugi scrobiţi, îi servi cu un whisky foarte vechi din barul 
domnului Phelan. Se cerură trabucuri cubaneze. Pavarotti cânta 
melodii de Crăciun la un casetofon aflat undeva mai departe. 

- Am o idee, spuse Josh privind flăcările. Trebuie să trimitem 
pe cineva s-o găsească pe Rachel Lane, nu? 

Tip tocmai trăgea din trabuc, aşa că doar încuviinţă. 

- Şi nu putem să trimitem pe oricine. Trebuie să fie un avo- 
cat; cineva care să poată explica chestiunile juridice. Şi trebuie 
să fie de la firma noastră, din cauza confidenţialităţii. 

Cu gura plină de fum, Tip continuă să încuviinţeze. 

- Atunci pe cine trimitem? 

Tip elimină fumul uşor, şi pe gură şi pe nas, acesta 
învăluindu-i faţa şi înălțându-se spre tavan. 


- Cât o să dureze? întrebă el, în cele din urmă. 

- Nu ştiu, dar n-o să fie o călătorie scurtă. Brazilia e o ţară 
mare. Şi e vorba de jungle şi munţi. Oamenii ăia trăiesc atât de 
izolaţi, încât n-au văzut niciodată o maşină. 

- Nu mă duc. 

- Putem să angajăm călăuze, dar tot ar putea să dureze vreo 
săptămână. 

- N-au canibali acolo? 

- Nu. 

- Şerpi anaconda? 

- Linişteşte-te, Tip. N-o să te duci. 

- Mulţumesc. 

- Dar înţelegi care e problema, nu? Avem şaizeci de avocaţi, 
toţi ocupați până peste cap. Nici unul dintre noi nu poate să lase 
totul baltă deodată şi să pornească în căutarea acestei femei. 

- Trimite un asistent. 

Lui Josh nu-i plăcea ideea. Sorbi din whisky, pufăi din trabuc 
şi ascultă cum trosneau lemnele în cămin. 

- Trebuie să fie un avocat, spuse el aproape pentru sine. 
Majordomul se întoarse cu un nou rând de băuturi. Îi întrebă în 
legătură cu desertul şi cafeaua, dar oaspeţii aveau deja ce 
doreau. 

- Ce zici de Nate? întrebă Josh când rămaseră din nou sin- 
guri. 

Era limpede că se gândise tot timpul la Nate şi acest lucru îl 
irită uşor pe Tip. 

- Glumeşti? spuse el. 

- Nu. 


Se gândiră un timp la ideea de a-l trimite pe Nate, fiecare 
trecând peste obiecțiile şi temerile iniţiale. Nate O'Riley era un 
partener, care lucra pentru firmă de douăzeci şi trei de ani, dar 
care, în momentul acela, se afla într-un centru de reabilitare în 
Blue Ridge Mountains, la vest de D.C. În ultimii zece ani fusese 
un vizitator frecvent al clinicilor de reabilitare, de fiecare dată 
renunțând la băutură, lăsându-se de obiceiuri, apropiindu-se din 
ce în ce de o putere şi mai mare, bronzându-se, jucând tenis şi 
jurând să renunţe la toate viciile o dată pentru totdeauna. Şi, 
deşi jura că fiecare prăbuşire era ultima, coborârea finală spre 


abis, fiecare era urmată întotdeauna de o cădere şi mai grava. 
Acum, la patruzeci şi opt de ani, era falit, divorţat de două ori şi 
proaspăt acuzat de evaziune fiscală. Viitorul lui nu era deloc 
strălucitor. 

- Îi plăcea să-şi petreacă timpul în aer liber, nu? întrebă Tip. 

- Ah, da. Scufundări, escaladări de munţi, tot felul de nebunii 
din astea. Pe urmă, a început alunecarea şi n-a mai făcut 
altceva decât să muncească. 

Alunecarea începuse pe când el avea în jur de treizeci şi 
cinci de ani, cam în perioada în care obținuse un şir 
impresionant de verdicte mari împotriva medicilor neglijenţi. 
Nate O'Riley deveni un star în domeniul malpraxisului medical 
şi, de asemenea, începu să bea mult şi să se drogheze cu 
cocaină. Işi neglija familia şi deveni obsedat de viciile sale - 
verdicte mari, alcool şi droguri. Într-un fel le echilibra, dar, 
întotdeauna, se afla în pragul dezastrului. Apoi, pierdu un caz şi 
se prăbuşi pentru prima oară. Firma îl ascunse într-un sanatoriu 
de lux până când îşi reveni suficient şi îşi făcu o reapariţie 
impresionantă. Prima dintre multe altele. 

- Când trebuie să iasă? întrebă Tip, fără să mai fie surprins 
de idee şi plăcându-i din ce în ce mai mult. 

- În curând. 

Însă Nate devenise un rob al viciilor. Putea să se abţină luni 
de zile, chiar şi ani, dar întotdeauna ceda. Medicamentele îi dis- 
truseseră mintea şi organismul. Comportamentul său devenise 
cam bizar, iar zvonurile legate de nebunia sa pătrunseseră în 
firmă şi, în cele din urmă, se răspândiseră prin reţeaua de bârfe 
a avocaţilor. 

Cu vreo patru luni în urmă, se închisese într-o cameră de 
motel cu o sticlă de rom şi o pungă de pastile, ceea ce mulţi din- 
tre colegii săi considerau că era o tentativă de sinucidere. 

Josh îl internă pentru a patra oară în zece ani. 

- S-ar putea să-i prindă bine, spuse Tip. Mă înţelegi, să plece 
pentru un timp. 


7 


A treia zi după sinuciderea domnului Phelan, Hark Gettys 


sosi la birou în zori, deja obosit, dar nerăbdător să înceapă ziua. 
Luase cina târziu cu Rex Phelan, după care îşi petrecuseră vreo 
două ore într-un bar, unde discutaseră despre testament şi 
puseseră la cale o strategie. Astfel că ochii îi erau roşii şi capul îl 
durea, dar, cu toate acestea, se mişca repede în jurul cafetierei. 

Tarifele pe oră ale lui Hark variau. În ultimul an, se ocupase 
de un divorţ urât pentru numai două sute de dolari pe oră. 
Tuturor eventualilor clienţi le cerea trei sute cincizeci pe oră, 
ceea ce era cam puţin pentru un avocat atât de ambițios din 
D.C., dar, dacă punea mâna pe ei, obținea, până la urmă, ceea 
ce merita. O companie producătoare de ciment din Indonezia îi 
plătise patru sute cincizeci pe oră pentru o problemă de mică 
importanţă, după care încercase să-l omoare, când primise 
factura. Rezolvase cu bine cazul unei crime în care câştigase o 
treime din trei sute cincizeci de mii. Aşadar, nu avea un tarif fix. 

Hark era un avocat pledant la o firmă cu patruzeci de avocaţi 
cu un trecut plin de conflicte interne şi mâncătorii care îi 
împiedicaseră dezvoltarea şi tânjea să îşi deschidă propriul 
birou. Aproape jumătate din câştigurile sale anuale mergeau la 
cheltuieli, deşi, după părerea lui, banii ar fi trebuit să intre în 
buzunarul lui. 

La un moment dat, în cursul nopţii de nesomn, luase 
hotărârea de a-şi majora tariful la cinci sute pe oră retroactiv, 
începând din urmă cu o săptămână. În ultimele şase zile, nu 
lucrase la nimic altceva decât la problema legată de Phelan şi 
acum, că bătrânul murise, familia lui nebună era visul oricărui 
avocat. 

Hark îşi dorea cu disperare o contestare a testamentului - o 
luptă aprigă şi îndelungată în care o mulţime de avocaţi să com- 
pleteze grămezi de hârtii. Un proces ar fi fost minunat, o luptă 
de mari proporţii pentru una din cele mai mari averi din 
America, avându-l pe Hark în centru. Ar fi fost frumos să câştige, 
dar acest lucru nu era crucial. Ar fi câştigat mult şi ar fi devenit 
celebru, exact ceea ce urmărea avocatul modern. 

La cinci sute pe oră, şaizeci de ore pe săptămână, cincizeci 
de săptămâni pe an, venitul lui brut ar fi fost de un milion şi 
jumătate. Un birou nou - chirie, secretare, asistenţi - ar fi costat 
cel mult o jumătate de milion şi, astfel, Hark ar fi putut rămâne 
cu un milion de dolari, dacă ar fi plecat de la firma aceea 
mizerabilă şi şi-ar fi deschis alta. 


Gata. Îşi înghiţi cafeaua şi spuse în gând adio biroului său 
aglomerat Avea să dea lovitura cu cazul Phelan şi, poate, cu 
încă alte două cazuri. Avea să îşi ia secretara şi asistentul 
repede, înainte ca firma să aibă vreo pretenţie la vreuna din 
taxele Phelan. 

Se aşeză la birou, pulsul bătându-i nebuneşte la gândul noii 
lui afaceri, şi căută tot felul de modalităţi de a începe un război 
cu Josh Stafford. Existau motive de îngrijorare. Stafford nu 
vrusese să dezvăluie conţinutul noului testament. Îi pusese la 
îndoială validitatea, în lumina sinuciderii. Hark fusese uimit de 
schimbarea din tonul lui Stafford imediat după sinucidere. Şi, 
acum, Stafford plecase din oraş şi refuza să răspundă la telefon. 

Ah, cât de mult îşi dorea o răfuială. 

La ora nouă, se întâlni cu Libbigail Phelan Jeter şi cu Mary 
Ross Phelan Jackman, cele două fiice din prima căsătorie a lui 
Troy. Rex fixase întâlnirea, la insistența lui Hark. Deşi ambele 
aveau avocaţi în momentul acela, Hark le voia de cliente. Mai 
mulţi clienţi însemna mai multă putere la masa tratativelor şi în 
sala de judecată şi, de asemenea, putea să-l taxeze pe fiecare 
cu cinci sute pe oră pentru aceeaşi treabă. 

Intâlnirea decurse stângaci; nici una dintre femei nu avea 
încredere în Hark, pentru că nu aveau încredere în fratele lor, 
Rex. TJ avea trei avocaţi şi mama lor, altul. De ce să-şi unească 
forţele, când nimeni altcineva nu o mai făcea? Cu atâţia bani în 
joc, n-ar fi trebuit să-şi păstreze propriii avocaţi? 

Hark insistă, dar nu câştigă prea mult teren. Era dezamăgit, 
dar mai târziu, continuă cu planurile de a părăsi firma imediat. 
Simţea deja mirosul banilor. 


Libbigail Phelan Jeter fusese un copil rebel, care nu o plăcea 
pe Lillian, mama ei, şi tânjea după atenţia tatălui, care nu prea 
stătea pe acasă. Avea nouă ani când divorţaseră părinţii ei. 

Când avea paisprezece ani, Lillian o expediase la un internat. 
Troy nu era de acord cu internatele, de parcă ar fi avut vreo 
idee cu privire la creşterea copiilor şi, tot timpul cât ea urmase 
liceul, el făcuse un efort deloc caracteristic de a păstra legătura 
cu ea. li spunea adesea că era preferata lui. Era, cu siguranţă, 
cea mai deşteaptă. 

Dar îi rată absolvirea şi uită să-i trimită un cadou. În vara 


dinaintea colegiului, ea imaginase tot felul de moduri în care să-l 
rănească. Fugise la Berkeley, sub motiv că voia să studieze 
poezia irlandeză medievală, dar, în realitate, avea de gând să 
înveţe foarte puţin, chiar deloc. Lui Troy nu-i plăcea ideea de a 
urma un colegiu oriunde în California, mai ales într-un campus 
atât de radical. Războiul din Vietnam se apropia de sfârşit. 
Studenţii câştigaseră şi venise timpul sărbătoririi. 

Ea alunecă repede pe panta drogurilor şi a sexului 
întâmplător. Locuia într-o casă cu trei nivele cu un grup de 
studenţi de toate rasele, sexele şi preferinţele sexuale. 
Combinaţiile se schimbau săptămânal, ca şi numărul lor. işi 
spuneau „comunitate", dar nu exista nici o structură sau regulă. 
Banii nu constituiau o problemă, pentru că ei proveneau, în cea 
mai mare parte, din familii înstărite. Libbigail era cunoscută ca 
fiind o puştoaică bogată din Connecticut. Pe vremea aceea, Troy 
valora numai vreo sută de milioane. 

Posedând simţul aventurii, ea continuă pe drumul drogurilor, 
până când făcu o pasiune pentru heroină. Furnizorul ei era un 
baterist pe nume Tino dintr-o formaţie de jazz, care ajunsese 
într-un fel să facă parte din comunitate. Tino avea peste treizeci 
şi cinci de ani şi abandonase liceul în Memphis. Nimeni nu ştia 
cum sau când devenise membru al grupului. Nimănui nu-i păsa. 

Libbigail se aranjă suficient de bine ca să se ducă în Est, 
pentru sărbătorirea celor douăzeci şi unu de ani, o zi glorioasă 
pentru toţi copiii Phelan, pentru că, atunci le oferea bătrânul 
Darul. Troy nu credea în depozite bancare pentru copiii săi. 
Dacă nu erau pe picioarele lor până la douăzeci şi unu de ani, de 
ce să-i ţină legaţi? Depozitele presupuneau administratori, 
avocaţi şi certuri constante cu beneficiarii, cărora nu le plăcea 
ca banii să le fie împărţiţi de contabili. Dă-le banii, se gândise 
Troy, lasă-i să se scufunde sau să înoate. 

Majoritatea Phelanilor se înecaseră rapid. 

Troy sărise peste ziua ei. Era plecat undeva în Asia cu afa- 
ceri. Era căsătorit de câtva timp cu a doua soţie, cu Janie. Rocky 
şi Geena erau mici şi el îşi pierduse orice urmă de interes faţă 
de prima sa familie. 

Lui Libbigail nu îi era dor de el. Avocaţii se ocupaseră de 
aranjamentele pentru Dar şi ea stătuse cu Tino într-o cameră 
elegantă de hotel din Manhattan timp de o săptămână, drogată. 

Banii îi ajunseseră aproape cinci ani, o perioadă de timp care 


inclusese doi soţi, numeroşi amanți, două arestări, trei internări 
îndelungate în clinici de dezintoxicare şi un accident de maşină 
în urma căruia era cât pe ce să-şi piardă piciorul stâng. 

Actualul ei soţ era un fost motociclist pe care îl cunoscuse la 
dezintoxicare. Avea o sută cincizeci de kilograme şi o barbă 
creaţă şi încărunţită care îi ajungea până la piept. | se spunea 
Spike şi chiar se dovedea a fi un tip cinstit. Făcea dulapuri într- 
un atelier din spatele căsuţei lor modeste dintr-o suburbie a 
oraşului Baltimore, Lutherville. 

Avocatul lui Libbigail era un individ şifonat pe nume Wally 
Bright, iar ea se dusese direct la cabinetul lui după ce plecă de 
la Hark. Îi relată absolut tot ce spusese acesta. Wally era un 
avocat mărunt ce consilia divorţuri rapide pe banchetele 
autobuzelor în zona Bethesda. Se ocupase de unul din 
divorţurile lui Libbigail şi aşteptase un an până când primise 
banii. Dar fusese răbdător cu ea. La urma urmei, era o Phelan. 
Avea să fie biletul lui către tarifele grase de care nu putuse să 
se bucure niciodată. 

În prezenţa ei, Wally îl sună pe Hark Gettys şi începu un 
scandal teribil la telefon, care dură un sfert de oră. Se plimbă 
furios prin spatele biroului, strigând obscenităţi în receptor. 

- Sunt în stare să omor pentru clienta mea! strigă el la un 
moment dat şi Libbigail fu extrem de impresionată. 

Când termină, o conduse politicos până la uşă şi o sărută pe 
obraz. Apoi o mângâie uşor şi se agită în jurul ei. li dădea 
atenţia pe care ea şi-o dorise toata viaţa. Nu era o femeie urâtă; 
puţin cam plinuţă şi arătând efectele unei vieţi cam agitate, dar 
Wally văzuse femei care arătau cu mult mai rău. Chiar se 
culcase cu femei care arătau mult mai rău. Dacă avea să prindă 
momentul potrivit, poate că avea să facă o mişcare. 


8 


Muntele lui Nate era acoperit cu un strat proaspăt de zăpadă 
de vreo cincisprezece centimetri când el fu trezit de acordurile 
muzicii lui Chopin care răzbăteau prin pereţi. Cu o săptămână în 
urmă, fusese Mozart. Nu îşi mai amintea ce fusese săptămâna 
cealaltă. La un moment dat, fusese Vivaldi, dar atât de mult din 


trecutul său recent era ca în ceaţă. 

La fel cum făcea în fiecare dimineaţă de aproape patru luni, 
Nate se duse la fereastră şi privi spre Valea Shenandoah, care 
se întindea în faţa lui, la vreo mie de metri mai jos. Şi aceasta 
era învelită în alb, iar el îşi aminti că se apropia Crăciunul. 

Avea să iasă la timp pentru Crăciun. Ei - medicii şi Josh 
Stafford - îi promiseseră acest lucru. Se gândi la Crăciun şi se 
întristă. Fuseseră câteva plăcute într-un trecut nu prea 
îndepărtat, când copiii erau mici şi viaţa era stabilă. Însă copiii 
nu mai erau, fiind fie mari, fie luaţi de mamele lor, şi ultimul 
lucru pe care şi-l dorea acum Nate era un Crăciun petrecut într- 
un bar alături de alţi beţivi mizerabili cântând colinde şi 
prefăcându-se că totul este frumos. 

Valea era albă şi netulburată, câteva maşini mişcându-se ca 
nişte furnici în depărtare. 

Ar fi trebuit să mediteze timp de zece minute, fie rugându- 
se, fie făcând exerciţiile de yoga pe care le învățase la „Walnut 
Hill". În schimb, făcu câteva exerciţii stând pe spate cu 
picioarele întinse şi ridicându-şi doar torsul, după care se duse 
să înoate. 

Micul dejun era alcătuit din cafea neagră şi o brioşă, iar el îl 
luă cu Sergio, psihiatrul/ terapeutul/ gurul său. Şi, în ultimele 
patru luni, Sergio fusese, de asemenea cel mai bun prieten al 
lui. Ştia totul despre viaţa mizerabilă a lui Nate O'Riley. 

- Ai un oaspete astăzi, îi spuse Sergio. 

- Cine? 

- Domnul Stafford. 

- Minunat. 

Orice legătură cu lumea exterioară era bine venită, în primul 
rând pentru că existau atâtea restricţii. Josh îl vizitase o dată pe 
lună. Alţi doi prieteni de la firmă mai făcuseră drumul de trei ore 
de la D.C., dar aceştia erau ocupați şi Nate înţelegea. 

Televizorul era interzis la „Walnut Hill" din cauza reclamelor 
la bere şi a faptului că atâtea filme şi spectacole ridicau în slăvi 
băutura, chiar şi drogurile. Majoritatea revistelor mari erau 
excluse din aceleaşi motive. Pentru Nate nu avea importanţă. 
După patru luni, puţin îi păsa ce se întâmplă la Capitoliu, pe Wall 
Street sau în Orientul Mijlociu. 

- Când? întrebă el. 

- Mai târziu. 


- După exerciţii? 

- Bineînţeles. 

Nimic nu tulbura programul exerciţiilor, o orgie de două ore 
de sudoare, gemete şi strigăte cu un instructor personal sadic, o 
femeie într-o condiţie fizică excelentă pe care Nate o adora în 
taină. 

Se odihnea în camera lui, mâncând o portocală roşie şi 
privind din nou spre vale, când sosi Josh. 

- Arăţi grozav, spuse acesta. Cât ai slăbit? 

- Şapte kilograme, spuse Nate, bătându-se pe burta plată. 

- Foarte zvelt. Poate ar trebui să stau şi eu aici un timp. 

- Îţi recomand asta din toată inima. Mâncarea e total lipsită 
de grăsimi şi de gust, şi e preparată de un bucătar cu accent. 
Porţiile acoperă jumătate de farfurioară, aşa că din două 
înghiţituri ai terminat. Masa de prânz şi cina durează vreo şapte 
minute dacă mesteci încet. 

- Pentru o mie de dolari pe zi te-ai aştepta la o mâncare a- 
ntâia. 

- Mi-ai adus ceva prăjituri, Josh? Nişte „Chips Ahoy" sau 
„Oreos"? Sigur ai ascuns ceva în servietă. 

- Îmi pare rău, Nate. Sunt curat. 

- Nişte „Doritos" sau „M&M"? 

- Îmi pare rău. 

Nate muşcă din portocală. Stăteau unul lângă altul, 
admirând priveliştea. Trecură astfel câteva minute. 

- Ce mai faci? îl întrebă Josh. 

- Trebuie să ies de-aici, Josh. Am început să mă transform 
într-un robot. 

- Doctorul tău zice că mai durează vreo săptămână. 

- Grozav. Şi, pe urmă? 

- Mai vedem. 

- Ce vrea să-nsemne asta? 

- Înseamnă că mai vedem. 

- Haide, Josh. 

- O să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. 

- Pot să mă întorc la firmă, Josh? Spune-mi. 

- Nu atât de repede, Nate. Ai duşmani. 

- Cine nu are? Dar, la naiba, e firma ta. Tipii ăia or să 
accepte orice o să spui tu. 

- Ai vreo două probleme. 


- Am o mie de probleme. Dar nu se poate să mă dai afară. 

- Cu falimentul putem s-o rezolvăm. Cu punerea sub acuzare 
nu e prea uşor. 

Nu, nu era chiar atât de uşor şi Nate nu putea să ignore 
această problemă. Între 1992 şi 1995, nu anunţase un alt venit 
în valoare de vreo şaizeci de mii de dolari. 

Azvirli coaja de portocală în coşul de gunoi şi spuse: 

- Şi ce să fac? Să stau acasă toată ziua? 

- Dacă ai noroc. 

- Ce vrea să însemne asta? 

Josh trebuia să fie precaut. Prietenul lui ieşea dintr-o gaură 
neagră. Şocurile şi surprizele trebuiau evitate. 

- Crezi c-o să fac puşcărie? întrebă Nate. 

- A murit Troy Phelan, zise el. 

Nate îşi avea propria aripă în cadrul firmei. Se afla în capătul 
unui hol lung, la al şaselea etaj, iar el, împreună cu un alt avo- 
cat, trei asistenţi şi şase secretare, dădea în judecată doctori 
fără să le pese prea mult de restul firmei. Ştia, cu siguranţă, 
cine era Troy Phelan, dar niciodată nu se ocupase de problemele 
juridice ale acestuia. 

- Îmi pare rău, spuse el. 

- Aşadar, n-ai auzit? 

- Aici n-aud nimic. Când a murit? 

- Acum patru zile. S-a aruncat de la etaj. 

- Fără paraşută? 

- Bingo. 

- N-a putut să zboare. 

- Nu. Nici n-a încercat. Am văzut totul. A semnat două tes- 
tamente - primul pregătit de mine; al doilea, scris de mâna lui. 
După care, s-a ridicat brusc şi a sărit. 

- Ai văzut asta? 

- Da. 

- Dumnezeule! Trebuie să fi fost chiar nebun. 

Se simţi o uşoară notă de umor în glasul lui Nate. Cu 
aproape patru luni în urmă, o cameristă îl găsise într-o cameră 
de motel cu stomacul plin de pastile şi rom. 

- A lăsat totul unei fiice nelegitime de care n-am auzit în 
viaţa mea. 

- E căsătorită? Cum arată? 

- Vreau s-o găseşti. 


- Eu? 

- Da. 

- S-a pierdut? 

- Nu ştim unde e. 

- Cât a... 

- In jur de unsprezece miliarde, înainte de taxe. 

- Ea ştie? 

- Nu. Nu ştie nici măcar că el a murit. 

- Ştie că Troy a fost tatăl ei? 

- Habar n-am ce ştie. 

- Unde e? 

- Cred că în Brazilia. E misionară şi lucrează cu un trib 
îndepărtat de indieni. 

Nate se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere. 

- Am petrecut cândva o săptămână acolo, zise el. Eram la 
colegiu sau la facultatea de drept. Era Carnaval, fete goale 
dansau pe străzile din Rio, orchestre de samba, un milion de 
oameni care petreceau toată noaptea, spuse el şi vocea i se 
pierdu uşor când amintirea aceea frumoasă îi veni în minte şi 
dispăru repede. 

- Acum nu e nici un Carnaval. 

- Nu. Sunt convins. Vrei o cafea? 

- Da. Neagră. 

Nate apăsă pe un buton în perete şi dădu comanda în 
interfon. La o mie de dolari pe zi îşi putea permite şi room 
service. 

- Cât o să fiu plecat? întrebă el din nou, aşezându-se lângă 
fereastră. 

- Nu prea ştiu, dar cred că vreo zece zile. Nu-i nici o grabă şi 
s-ar putea ca ea să fie greu de găsit. 

- In care parte a ţării? 

- In vest, lângă Bolivia Organizaţia asta pentru care lucrează 
îşi trimite oamenii în jungle, unde aceştia se ocupă de indieni 
din epoca de piatră. Am făcut unele cercetări şi par să fie 
mândri de faptul că descoperă cei mai îndepărtați oameni de pe 
suprafaţa pământului. 

- Vrei ca, întâi, să găsesc jungla respectivă, apoi s-o străbat 
în căutarea tribului respectiv de indieni, după care să-i conving 
că sunt un avocat prietenos din State şi că ar trebui să mă ajute 
să găsesc o femeie care probabil nici nu vrea să fie găsită. 


- Cam aşa ceva. 

- Ar putea fi distractiv. 

- la-o ca pe o aventură. 

- In plus, o să mă ţină departe de birou, nu-i aşa, Josh? Asta 
e? O diversiune, în timp ce tu rezolvi lucrurile. 

- Cineva trebuie să se ducă, Nate. Un avocat de la firma 
noastră trebuie să se întâlnească cu femeia asta, să-i arate o 
copie a testamentului, să i-l explice şi să afle ce vrea să facă 
mai departe. Asta nu poate să facă un asistent sau un avocat 
brazilian. 

- De ce eu? 

- Pentru că toţi ceilalţi sunt ocupați. Ştii doar cum e. Ai trăit 
experienţa asta mai bine de douăzeci de ani. Viaţa la birou, 
masa în sala de judecată, somn în tren. În plus, ar putea să-ți 
prindă bine. 

- Incerci să mă ţii departe de străzi, Josh? Pentru că, dacă 
asta intenţionezi să faci, îţi pierzi vremea. Sunt curat. Curat şi 
treaz. Gata cu barurile, gata cu petrecerile, gata cu traficanţii. 
Sunt curat, Josh. Definitiv. 

Josh încuviinţă, pentru că acest lucru se aştepta cu siguranţă 
din partea lui. Dar mai auzise acele lucruri. 

- Te cred, spuse el, vrând foarte mult acest lucru. 

Ingrijitorul bătu la uşă şi le aduse cafelele pe o tavă de 
argint. 

După un timp, Nate întrebă: 

- Şi cu acuzaţia cum rămâne? N-am voie să plec din ţară 
până când nu se termină ancheta. 

- Am vorbit cu judecătorul, i-am spus că e vorba de o 
chestiune presantă. Vrea să te vadă peste nouăzeci de zile. 

- E de treabă? 

- Ca Moş Crăciun. 

- Atunci, dacă o să fiu condamnat, crezi c-o să fie indulgent? 

- Mai e un an până atunci. O să ne gândim la treaba asta mai 
târziu. 

Nate stătea la o măsuţă, aplecat asupra cafelei şi privea în 
ceaşcă, în timp ce se gândea la întrebări. Josh era în partea 
cealaltă, continuând să privească în depărtare. 

- Şi dacă spun nu? întrebă Nate. 

Josh ridică din umeri, ca şi cum n-ar fi avut importanţă. 

- Nici o problemă. O să găsim pe altcineva. la-o ca pe o 


vacanţă. Nu ţi-e frică de junglă, nu? 

- Bineînţeles că nu. 

- Atunci, du-te şi distrează-te puţin. 

- Când ar trebui să plec? 

- Peste-o săptămână. Brazilia cere viză şi, apoi, va trebui să 
tragem nişte sfori. Pe lângă asta, mai sunt câteva lucruri de 
rezolvat şi aici. 

Cei de la „Walnut Hill" cereau cel puţin o săptămână de 
PreEliberare, o perioadă de prelucrare înainte să-şi lase pacienţii 
din nou în gura lupilor. Aceştia fuseseră îngrijiţi, treziţi, li se 
spălaseră creierele şi fuseseră refăcuţi din punct de vedere 
emoţional, psihic şi fizic. PreEliberarea îi pregătea pentru 
revenirea în mijlocul societăţii. 

- O săptămână, repetă Nate pentru sine. 

- Cam aşa ceva, da. 

- Şi o să dureze zece zile. 

- E doar o presupunere. 

- Inseamnă că o să fiu acolo în timpul sărbătorilor. 

- Probabil. 

- E o idee grozavă. 

- Vrei să scapi de Crăciun? 

- Da 

- Şi copiii? 

Aceştia erau patru, câte doi de la fiecare soţie: unul la facul- 
tate, unul la colegiu şi doi la gimnaziu. 

Nate amestecă în cafea cu o linguriţă. 

- Nici un cuvânt, Josh. Sunt aici de aproape patru luni şi n-am 
primit nici un cuvânt de la nici unul din ei, spuse el îndurerat şi 
umerii i se lăsară. 

Un moment păru fragil. 

- Imi pare rău, zise Josh. 

Acesta comunicase cu familiile, bineînţeles. Ambele soţii 
aveau avocaţi care sunaseră pentru a se interesa de bani. Cel 
mai mare dintre copiii lui Nate era la facultate la Northwestern şi 
avea nevoie de bani pentru taxe. Îl sunase personal pe Josh, nu 
ca să întrebe cum se simte tatăl său sau unde se afla acesta, ci, 
mai important, despre partea tatălui său din profiturile firmei din 
acel an. Era înţepat şi nepoliticos şi, în cele din urmă, Josh îl 
înjurase. 

- Aş vrea să evit toate petrecerile şi veselia de sărbători, 


spuse Nate începând să se plimbe desculţ prin încăpere. 

- Aşadar, o să pleci? 

- E la Amazon? 

- Nu. Pantanal, cea mai mare regiune umedă din lume. 

- Peşti piranha, şerpi anaconda, aligatori? 

- Desigur. 

- Canibali? 

- Nu mai mulţi ca în D.C. 

- Vorbesc serios. 

- Nu cred. În unsprezece ani, n-au pierdut nici un misionar. 

- Dar un avocat? 

- Sunt sigur că le-ar plăcea să prepare unul file. Haide, Nate. 
Nu-i o treabă foarte grea. Dacă n-aş fi atât de ocupat, mi-ar face 
plăcere să plec. Pantanal e o rezervă ecologică extraordinară. 

- N-am auzit niciodată de ea. 

- Asta pentru că nu mai călătoreşti de mulţi ani. Ai intrat în 
birou şi n-ai mai ieşit. 

- Decât ca să vin la dezintoxicare. 

- la-ţi o vacanţă. Vezi o altă parte a lumii. 

Nate sorbi din cafea suficient de mult ca să schimbe direcţia 
discuţiei. 

- Ce-o să se întâmple când o să mă-ntorc? Pot să revin la 
birou? Încă mai sunt partener? 

- Asta vrei? 

- Bineînţeles, spuse Nate, dar cu o uşoară ezitare. 

- Eşti sigur? 

- Ce altceva aş putea să fac? 

- Nu ştiu, Nate, dar asta e a patra internare a ta la dezintoxi- 
care în ultimii zece ani. Căderile sunt din ce în ce mai grave. 
Dacă ai ieşi acum, te-ai duce direct la birou şi timp de şase luni 
ai fi cel mai bun avocat pledant al lumii în materie de malpraxis. 
Ai ignora vechii prieteni, vechile baruri, vechile locuri pe care le 
frecventai. Nimic altceva decât muncă, muncă şi iar muncă. Nu 
peste mult timp ai avea vreo două verdicte mari, procese mari, 
tensiune mare. Te-ai ridica puţin. După un an, s-ar întâmpla 
ceva. S-ar putea să te întâlneşti cu un vechi prieten. O iubită de 
altădată. Poate că un juriu prost îţi dă un verdict nefavorabil. Pot 
să-ţi urmăresc fiecare mişcare, dar nu ştiu niciodată când începe 
alunecarea. _ 

- Gata cu alunecările, Josh. iți jur. 


- Am mai auzit asta şi aş vrea să te cred. Dar, dacă demonii 
tăi or să apară din nou, Nate? Ultima oară ai fost la un pas dea 
te sinucide. 

- Gata cu căderile. 

- Cea următoare va fi ultima, Nate. O să facem o 
înmormântare, o să ne luăm adio şi o să privim cum te coboară 
în pământ. Nu vreau să se întâmple asta. 

- N-o să se întâmple, îţi jur. 

- Atunci uită de birou. E prea mare tensiunea acolo. 

Ceea ce nu putea să sufere Nate la clinicile de dezintoxicare 
erau perioadele lungi de tăcere, sau meditaţie, cum le numea 
Sergio. Pacienţii trebuiau să stea în genunchi ca nişte călugări, 
în semiîntuneric, să închidă ochii şi să-şi găsească pacea inte- 
rioară. Nate putea să stea în genunchi şi să facă toate celelalte 
lucruri, dar în dosul pleoapelor, revedea procese, se lupta cu fis- 
cul, complota împotriva fostelor sale soţii şi, cel mai important, 
îşi făcea griji în privinţa viitorului. Discuţia aceea cu Josh era una 
pe care o repetase în gând de multe ori. 

Dar observaţiile inteligente şi răspunsurile rapide nu îi 
veniseră în minte sub presiune. Cele aproape patru luni de sin- 
gurătate îi slăbiseră reflexele. Reuşea să pară demn de milă şi 
atât. 

- Haide, Josh. Nu se poate să mă dai afară, pur şi simplu. 

- Ai pledat mai bine de douăzeci de ani, Nate. Cam asta e 
media. A venit timpul să te apuci de altceva. 

- Atunci, o să devin un lobist şi o să pregătesc dejunuri 
împreună cu secretarele pentru o mie de congresmeni lipsiţi de 
importanţă. 

- O să găsim un loc pentru tine. Dar n-o să fie în sala de 
judecată. 

- Nu mă pricep să pregătesc dejunuri. Vreau să pledez. 

- Răspunsul e nu. Poţi să rămâi în cadrul firmei, să câştigi o 
grămadă de bani, să-ţi menţii sănătatea, să te apuci de golf şi 
viaţa o să fie frumoasă, presupunând că n-o să fii condamnat. 

Timp de câteva clipe plăcute, uitase de fisc. Acum îşi aminti 
şi se aşeză iarăşi. Işi puse puţină miere în cafeaua călduţă; 
lucruri precum zahărul şi îndulcitorii artificiali nu erau permise 
într-un loc atât de sănătos ca „Walnut Hill". 

- Două săptămâni în junglele braziliene nu sună rău, spuse 
el. 


- O să pleci, aşadar? 
- Da. 


Din moment ce Nate avea mult timp pentru lectură, Josh îi 
lăsă un dosar gros despre averea Phelan şi misterioasa lui 
moştenitoare. Şi, de asemenea, două cărţi despre indienii izolaţi 
din America de Sud. 

Nate citi continuu timp de opt ore, ignorând chiar şi cina. 
Deodată, ardea de nerăbdare să plece, să-şi înceapă aventura. 
Când Sergio veni să-l vadă la ora zece, el stătea ca un călugăr în 
mijlocul patului, cu hârtiile împrăştiate în jurul său, pierdut într-o 
altă lume. 

- A venit timpul să plec, zise Nate. 

- Aşa e, spuse Sergio. Mâine mă apuc să completez hârtiile. 


9 


Conflictele din familie se înrăutăţeau pe măsură ce 
moştenitorii Phelan îşi petreceau mai puţin timp stând de vorbă 
unii cu alţii şi mai mult în birourile avocaţilor. Trecu o 
săptămână fără să se citească nici un testament şi fără nici un 
plan de validare. Având averea în faţă, dar neputând să pună 
mâinile pe ea, moştenitorii deveniră din ce în ce mai agitaţi. 
Câţiva avocaţi fură concediaţi şi înlocuiţi cu alţii. 

Mary Ross Phelan Jackman îl concedie pe al ei pentru că nu 
cerea suficient de mult pe oră. Soţul ei era un chirurg ortoped 
de succes care avea de-a face cu avocaţi în fiecare zi. Cel nou 
era un bolid pe nume Grit, care îşi făcu o intrare gălăgioasă la 
şase sute pe oră. 

În timp ce aşteptau, moştenitorii făceau şi datorii imense. 
Semnară contracte pentru vile. Cumpărară maşini noi. Angajară 
consultanţi pentru diverse lucruri ca, de exemplu, proiectarea 
unor săli de biliard, găsirea avionului particular potrivit sau 
achiziţionarea unui cal pursânge. Dacă nu se certau, 
moştenitorii făceau cumpărături. Ramble făcea excepţie, dar 
numai pentru că era minor. Îşi pierdea timpul cu avocatul său, 
care făcea datorii în numele clientului. 


Marile procese încep adesea cu o fugă la tribunal. Din 
moment ce Josh Stafford refuza să dea citire testamentului şi, în 
acelaşi timp, făcea aluzii misterioase la lipsa capacităţii 
testamentare a lui Troy, avocaţii moştenitorilor Phelan intrară, în 
cele din urmă, în panică. 

La zece zile de la sinucidere, Hark Gettys se duse la 
Tribunalul Districtului Fairfax, Virginia, şi completă o Cerere 
pentru a Forţa Citirea Ultimului Testament al lui Troy L. Phelan. 
Cu toată subtilitatea unui avocat ambițios, îi vându un pont unui 
reporter de la Post. Discutară vreo oră după ce el completă 
hârtia respectivă, unele comentarii fiind neoficiale, altele oferite 
pentru gloria avocatului. Un fotograf făcu câteva poze. 

Ciudat, Hark completă cererea în numele tuturor moştenito- 
rilor Phelan. Şi le trecu numele şi adresele ca şi cum ar fi fost 
clienţii săi. Când se întoarse la birou, le trimise copii prin fax. În 
câteva minute, telefoanele lui începură să sune neîncetat. 

Articolul de a doua zi din Post era completat şi de o 
fotografie a lui Hark încruntat şi frecându-şi barba. Povestea 
ocupa mai mult spaţiu decât visase el. Citi articolul în zori într-o 
cafenea din Chevy Chase, după care se îndreptă repede spre 
noul său birou. 

Peste vreo două ore, imediat după nouă, biroul arhivarului 
de la Tribunalul Districtului Fairfax era înţesat de avocaţi, mai 
mult ca de obicei. Aceştia sosiră în grupuri mici, vorbeau încor- 
dat cu funcţionarii şi făceau eforturi teribile să se ignore unii pe 
alţii. Cererile lor erau variate, dar toţi voiau aceleaşi lucruri - 
recunoaşterea în problema Phelan şi să se arunce o privire pe 
testament. 

Cazurile de validare în Districtul Fairfax erau atribuite la 
întâmplare unuia dintr-un număr de doisprezece judecători. 
Cazul Phelan ajunsese pe biroul onorabilului F. Parr Wycliff, în 
vârstă de treizeci şi şase de ani, un jurist cu puţină experienţă, 
dar foarte multă ambiţie. Era încântat că i se dăduse un caz atât 
de important. 

Biroul lui Wycliff se afla în incinta Tribunalului Districtului 
Fairfax, şi toată dimineaţa, acesta urmări activitatea din biroul 
arhivarului. Secretara sa îi aduse cererile şi el le citi imediat. 

Când îşi formă o părere, îl chemă pe Josh Stafford să se pre- 
zinte. Discutară politicos timp de câteva minute, trecând prin 
preliminariile avocăţeşti obişnuite, rigizi şi precauţi, deoarece 


urmau chestiuni mai importante. Josh nu auzise în viaţa lui de 
judecătorul Wyciliff. 

- Există un testament? întrebă acesta, în cele din urmă. 

- Da, domnule judecător, există, spuse Josh, alegându-şi 
cuvintele cu grijă. 

În Virginia, era un delict să ascunzi un testament. Dacă 
judecătorul voia să ştie, atunci Josh avea să coopereze, cu 
siguranţă. 

- Unde e? 

- Aici, în biroul meu. 

- Cine e executorul? 

- Eu. 

- Când aveţi de gând să-l validaţi? 

- Clientul meu mi-a cerut să aştept până la cincisprezece 
ianuarie. 

- Hmmmm. Există vreun motiv anume? 

Exista un motiv foarte simplu. Troy voia ca lacomii săi 
urmaşi să se mai bucure de o ultimă campanie de cumpărături 
înainte să le tragă covorul de sub picioare. Era o răutate şi o 
cruzime din partea lui. 

- Nu ştiu, spuse Josh. Testamentul este olograf. Domnul 
Phelan l-a semnat cu câteva secunde înainte să sară. 

- Un testament olograf? 

- Da. 

- Nu eraţi cu el? 

- Ba da. E o poveste lungă. 

- Poate ar trebui s-o aud. 

- Poate ar trebui. 

Josh avea o zi plină. Wyciliff, nu, dar dădea impresia că 
fiecare minut era planificat. Stabiliră să se întâlnească la prânz, 
să mănânce câte un sandviş în biroul lui Wycliff. 


Lui Sergio nu-i plăcea ideea că Nate avea să facă o călătorie 
în America de Sud. După aproape patru luni petrecute într-un 
loc foarte bine structurat ca „Walnut Hill", unde uşile şi porţile 
erau încuiate şi un paznic înarmat şi invizibil supraveghea dru- 
mul pe o distanţă de un kilometru şi jumătate şi unde 
televizorul, filmele, jocurile, revistele şi telefoanele erau extrem 
de controlate, revenirea într-o societate familiară era adesea 


traumatizantă. Gândul unei reveniri via Brazilia era şi mai 
tulburător. 

Lui Nate nu-i păsa. Nu se afla la „Walnut Hill" printr-un ordin 
judecătoresc. Josh îl adusese acolo şi dacă Josh îl ruga să se 
joace de-a v-aţi ascunselea prin junglă, asta avea să facă. Sergio 
putea să mormăie şi să bombăne cât voia. 

PreEliberarea se transformă într-o săptămână infernală. 
Regimul se schimbă de la fără-grăsimi la puţine-grăsimi, cu 
ingrediente inevitabile precum sare, piper, brânză şi puţin unt 
ca să-i pregătească organismul pentru relele de afară. Stomacul 
lui Nate se răzvrăti şi el pierdu încă un kilogram şi jumătate. 

- O idee din ce te aşteaptă acolo, spuse Sergio plin de sine. 

Se certau în timpul terapiei, ceea ce era ceva obişnuit la 
„Walnut Hill". Pielea trebuia îngroşată, muchiile ascuţite. Sergio 
începu să se distanţeze de pacientul său. De obicei, era dificil 
să-ţi iei rămas-bun, iar Sergio scurtă şedinţele şi deveni distant. 

Cu gândul la plecare, Nate începu să numere orele. 


Judecătorul Wycliff se interesă de conţinutul testamentului, 
dar Josh refuză politicos să-i răspundă. Mâncau sandvişuri la o 
măsuţă în micul birou al judecătorului. Legea nu îl obliga pe Josh 
să dezvăluie ce era scris în testament, cel puţin nu atunci. Și 
Wycliff fu puţin deplasat întrebând, dar curiozitatea sa era de 
înţeles. 

- Simpatizez oarecum cu reclamanţii, spuse el. Au dreptul să 
ştie ce scrie în testament. De ce să amânăm acest moment? 

- Nu fac altceva decât să îndeplinesc dorinţele clientului 
meu, zise Josh. 

- Mai devreme sau mai târziu tot va trebui să validaţi 
testamentul. 

- Desigur. 

Wycliff trase spre el carnetul şi îl privi pe deasupra ochelari- 
lor de citit. 

- Astăzi e doisprezece decembrie. În nici un caz nu-i putem 
aduna pe toţi înainte de Crăciun. Vă convine data de douăzeci şi 
şapte decembrie? 

- La ce anume vă gândiţi? 

- La o citire a testamentului. 

Ideea îl şocă pe Josh şi fu cât pe ce să se înece cu un fir de 


mărar. Să fie strânşi toţi Phelanii, vechii şi noii lor prieteni şi 
cunoştinţele, plus avocaţii lor veseli, în sala de judecată a lui 
Wycliff. Cu siguranţă că presa va afla despre acest lucru. 
Muşcând încă o dată din murături şi uitându-se spre carneţelul 
său negru, abia se abţinu să nu zâmbească. Aproape că auzea 
icnetele şi gemetele, undele de şoc, totala stupefacţie şi, apoi, 
înjurăturile mormăite. Apoi, poate un suspin sau două, când 
Phelanii încercau să priceapă ce le făcuse iubitul lor tată. 

Avea să fie un moment răutăcios, glorios şi complet unic în 
istoria dreptului american şi, deodată, Josh nu mai avea răbdare. 

- Douăzeci şi şapte îmi convine de minune, spuse el. 

- Bun. O să înştiinţez părţile imediat cum îi voi identifica pe 
toţi. Sunt o mulţime de avocaţi. 

- O să vă fie de folos dacă vă veţi aminti că sunt şase copii şi 
trei foste soţii, aşadar, nouă seturi principale de avocaţi. 

- Sper că sala mea e destul de mare. 

Or să aibă loc numai în picioare, fu cât pe ce să spună Josh. 
O mulţime de oameni adunaţi la un loc, care nu scoteau nici un 
sunet în timp ce se deschidea plicul, se despăturea testamentul 
şi se citeau acele cuvinte incredibile. 

- Vă propun să citiţi dumneavoastră testamentul, spuse Josh. 

Wycliff chiar avea acea intenţie. Işi imagina aceeaşi scenă ca 
Josh. Avea să fie unul dintre cele mai grozave momente ale sale, 
să citească un testament prin care erau împărţite unsprezece 
miliarde de dolari. 

- Bănuiesc că testamentul va fi controversat, spuse 
judecătorul. 

- E răutăcios. 

Domnul judecător zâmbi chiar. 


10 


Înainte de ultima sa prăbuşire, Nate locuia într-un 
apartament vechi din Georgetown, pe care îl închiriase după 
ultimul său divorţ. Dar acesta dispăruse acum, o victimă a fali- 
mentului. Astfel că, practic, Nate nu avea unde să-şi petreacă 
prima noapte de libertate. 

Ca de obicei, Josh făcuse cu grijă planuri pentru eliberarea 


lui. Sosi la „Walnut Hill" în ziua respectivă cu un sac de voiaj plin 
cu bermude şi cămăşi noi, "J. Crew" frumos călcate, necesare 
pentru călătoria spre sud. Avea paşaportul cu viză, mulţi bani, o 
mulţime de îndrumări şi bilete, un plan de acţiune. Chiar şi o 
trusă de prim-ajutor. p 

Nate nu apucă să fie agitat. Işi luă rămas-bun de la câţiva 
angajați, dar cei mai mulți erau ocupați în alte părți, deoarece 
evitau despărţirile. leşi mândru pe uşa din față după o sută 
patruzeci de zile de minunată trezie; curat, bronzat, în formă, cu 
aproape nouă kilograme mai puţin, la optzeci şi şapte de kilo- 
grame, o greutate pe care nu o mai avusese de douăzeci de ani. 

Josh era la volan şi, în primele cinci minute, nu vorbiră nimic. 
Zăpada acoperea păşunile, dar stratul se subţie rapid după ce 
părăsiră Blue Ridge. Era 22 decembrie. La radio se auzeau încet 
colinde. 

- Poţi să-l închizi? spuse Nate, în cele din urmă. 

- Poftim? 

- Radioul. 

Josh apăsă pe un buton şi muzica pe care nici nu o auzea 
dispăru. 

- Cum te simţi? întrebă el apoi. 

- Poţi să opreşti la cel mai apropiat magazin? 

- Sigur. De ce? 

- Aş vrea să iau o ladă de şase. 

- Foarte amuzant. 

- Aş fi în stare să ucid pentru o Coca-Cola mare. 

Cumpărară băuturi răcoritoare şi alune de la un magazin de 
provincie. Femeia de la casă spuse veselă un „Crăciun fericit" şi 
Nate nu putu să răspundă. Întorcându-se la maşină, Josh porni 
spre Dulles, care se afla la două ore distanţă. 

- Avionul tău merge la São Paulo, unde o să aştepţi mai mult 
de trei ore ca să-l iei pe cel care o să te ducă într-un oraş numit 
Campo Grande. 

- Oamenii ăia vorbesc englezeşte? 

- Nu. Sunt brazilieni. Vorbesc portugheza. 

- Bineînţeles. 

- Dar, la aeroport, o să te poţi înţelege în englezeşte. 

- Cât de mare e Campo Grande? 

- Are vreo jumătate de milion de locuitori, dar nu asta e des- 
tinaţia ta. De acolo, o să iei un avion de navetă spre un loc 


numit Corumbá. Oraşele devin din ce în ce mai mici. 

- La fel şi avioanele. 

- Da, exact ca aici. 

- Dintr-un anumit motiv, ideea unui avion brazilian de navetă 
nu e deloc atrăgătoare. Ajută-mă aici, Josh. Sunt nervos. 

- Sau un drum de şase ore cu autobuzul. 

- Continuă. 

- În Corumbá, o să te întâlneşti cu un avocat pe nume Valdir 
Ruiz. Vorbeşte englezeşte. 

- Ai discutat cu el? 

- Da. 

- Ai înţeles ce spune? 

- Da, în cea mai mare parte. E un tip foarte simpatic. 
Lucrează pentru cincizeci de dolari pe oră, dacă-i vine să crezi. 

- Cât de mare e Corumbâ? 

- Nouăzeci de mii. 

- Deci, au apă, hrană şi un loc unde să dormi. 

- Da, Nate, o să ai o cameră. Ceea ce e mai mult decât aici. 

- Au! 

- Scuză-mă. Vrei să dai înapoi? 

- Da, dar n-o s-o fac. In momentul ăsta, scopul meu e să dis- 
par din ţara asta înainte să mai aud „Jingle Bells" încă o dată. Aş 
fi în stare să dorm în şanţ în următoarele două săptămâni numai 
ca să scap de "Frosty, omul de zăpadă". 

- Nici vorbă de şanţ. E un hotel bun. 

- Ce trebuie să fac cu Valdir? 

- Caută o călăuză care să te ducă în Pantanal. 

- Cum? Cu avionul? Cu elicopterul? 

- Cu barca, probabil. Din câte am înţeles, în regiunea aceea 
nu sunt decât mlaştini şi râuri. 

- Şi şerpi, aligatori şi piranha. 

- Ce fricos eşti. Credeam că vrei să te duci. 

- Vreau. Dă-i bătaie. 

- Linişteşte-te, spuse Josh arătând spre o servietă din spatele 
scaunului din dreapta. Deschide-o, zise el apoi. Va trebui să o ai 
în permanenţă cu tine. 

Nate trase de servietă şi scoase un geamăt. 

- Are o tonă. Ce e în ea? 

- Lucruri bune. 

Era din piele maro, nouă, dar făcută în aşa fel încât să pară 


folosită şi îndeajuns de încăpătoare pentru a conţine o mică bi- 
bliotecă juridică. Nate o puse pe genunchi şi o deschise. 

- Jucării, zise el. 

- Acel mic instrument gri este cea mai recentă apariţie în 
materie de telefoane digitale de înaltă tehnologie, spuse Josh, 
mândru de lucrurile pe care le adunase. Valdir o să ţi-l aranjeze 
pentru zona aceea când ajungi la Corumbá. 

- Deci, au telefoane în Brazilia. 

- O mulţime. De fapt, sistemul telecomunicaţiilor e în plină 
expansiune acolo. Toată lumea are celulare. 

- Oamenii ăia săraci! Asta ce e? 

- Un computer. 

- Pentru ce naiba? 

- E ultimul model. Vezi cât de mic e? 

- Nici măcar nu disting tastatura. 

- Poţi să-l conectezi la telefon şi îţi primeşti e-mail-ul. 

- Dumnezeule! Şi trebuie să fac asta în mijlocul unei mlaştini 
sub privirile şerpilor şi aligatorilor? 

- Cum vrei. 

- Josh, nici la birou nu folosesc e-mail. 

- Nu e pentru tine, ci pentru mine. Vreau să ştiu tot ce faci. 
Când o s-o găseşti, vreau să aflu imediat. 

- Asta ce e? 

- Cea mai bună jucărie din cutie. E un telefon prin satelit. 
Poţi să-l foloseşti în orice punct de pe suprafaţa pământului. Ai 
grijă să aibă bateriile încărcate şi mă poţi găsi oricând. 

- Tocmai ai spus că au un sistem telefonic nemaipomenit. 

- Nu şi în Pantanal. Sunt o sută cincizeci de mii de kilometri 
pătraţi de regiune umedă, fără oraşe şi cu foarte puţini oameni. 
Acest SatFone o să fie singurul tău mijloc de comunicare după 
ce vei pleca din Corumbá. 

Nate deschise cutia din plastic tare şi examină micul telefon 
lucios. 

- Cât te-a costat? întrebă el. 

- Pe mine, nici un ban. 

- Bun, cât ai cheltuit din averea Phelan? 

- Patru mii patru sute de dolari. Merită fiecare bănuţ. 

- Indienii mei au curent electric? întrebă Nate răsfoind ma- 
nualul de utilizare. 

- Bineînţeles că nu. 


- Atunci cum o să ţin bateriile încărcate? 

- Ai o baterie de rezervă. O să găseşti tu ceva. 

- Ce vacanţă liniştită! 

- O să fie foarte linişte. Când o să ajungi acolo, o să-mi 
mulţumeşti pentru jucăriile astea. 

- Aş putea să-ţi mulţumesc de acum? 

- Nu. 

- Îţi mulţumesc, Josh. Pentru tot. 

- Pentru puţin. 


În incinta aeroportului aglomerat, stăteau la o măsuţă vizavi 
de barul înţesat, sorbind cafea espresso şi citind ziarele. Josh 
era extrem de conştient de vecinătatea barului; Nate nu părea 
să fie. Reclama cu neon la "Heineken" era greu de ignorat. 

Un Moş Crăciun obosit şi slăbănog trecu agale pe lângă ei, 
uitându-se după copii cărora să le dea daruri ieftine din sac. 
Elvis cânta "Blue Christmas" la un tonomat de la bar. Era o 
circulaţie intensă, zgomotul deprimant, toată lumea zburând 
acasă pentru sărbători. 

- Te simţi bine? întrebă Josh. 

- Da, foarte bine. De ce nu pleci? Sunt sigur că ai alte lucruri 
mai bune de făcut. 

- Mai rămân. 

- Uite ce e, Josh, sunt bine. Dacă te gândeşti că aştept să 
pleci ca să dau fuga la bar şi să mă îndop cu votcă, te înşeli. N- 
am nici un chef să beau. Sunt curat şi mă mândresc foarte mult 
cu asta. 

Josh păru puţin spăşit, îndeosebi pentru că Nate îi ghicise 
gândurile. Beţiile lui Nate erau legendare. Dacă ceda, nu era 
suficientă băutura din aeroport pentru a-l satisface. 

- Nu-mi fac griji pentru asta, spuse el, minţind. 

- Atunci, pleacă. Sunt băiat mare. 

Îşi luară rămas-bun la poartă, o îmbrăţişare caldă şi promi- 
siuni de a suna aproape din oră în oră. Nate aştepta cu 
nerăbdare să-şi ocupe locul la clasa întâi. Josh avea o mie de 
lucruri de făcut la birou. î 

Josh luase în secret două mici măsuri de precauţie. In primul 
rând, rezervase două locuri alăturate. Nate avea să stea la 
fereastră, iar celălalt loc urma să rămână gol. Nu avea nici un 


sens ca un director însetat să stea lângă Nate, bând whisky şi 
vin. Locurile au costat fiecare peste şapte mii de dolari dus- 
întors, dar banii nu constituiau o problemă. 

În al doilea rând, Josh discutase îndelung cu o oficialitate a 
liniei aeriene în legătură cu reabilitarea lui Nate. Nu avea să-i fie 
servită nici un fel de băutură alcoolică, sub nici o formă. 

O scrisoare a lui Josh către linia aeriană se afla la bord, în 
cazul în care ar fi fost nevoie să-i fie arătată lui Nate pentru a-l 
convinge. 

O stewardesă îl servi cu suc de portocale şi cafea. El se 
înfăşură într-o pătură subţire şi privi cum Washington-ul 
dispărea dedesubt, în timp ce avionul Varig se înălța printre 
nori. 

Era bucuros că scăpa de „Walnut Hill" şi de Sergio, de oraş şi 
problemele sale, de necazurile din trecut cu ultima sa soţie şi 
falimentul şi de încurcătura actuală cu fiscul. La nouă mii de 
metri altitudine, Nate aproape că se hotărî să nu se mai întoarcă 
niciodată. 

Dar fiecare revenire îi provoca îngrijorare. Teama de o altă 
alunecare exista întotdeauna, foarte aproape de suprafaţă. 
Partea îngrozitoare era că fuseseră atâtea reveniri, încât el se 
simţea ca un veteran. Ca şi în cazul soțiilor şi al verdictelor mari, 
acum putea să le compare. Oare avea să existe întotdeauna o 
alta? 

În timpul cinei, îşi dădu seama că Josh lucrase din culise. Nu i 
se oferise vin nici măcar o dată. Mâncă foarte prudent, ca un om 
care îşi petrecuse aproape patru luni bucurându-se de cele mai 
delicioase salate din lume; până în urmă cu câteva zile, nu 
grăsimi, unt sau zahăr. Nu voia să-i fie rău de la stomac. 

Aţipi puţin, dar se săturase de dormit. Fiind un avocat ocupat 
şi un hoinar nocturn, învățase să doarmă puţin. In prima lună la 
„Walnut Hill" îl îndopaseră cu pastile şi dormise peste zece ore 
pe zi. Nu putea să li se împotrivească din moment ce era în 
comă. 

Îşi înşiră jucăriile pe scaunul gol de alături şi începu să 
citească manualele de utilizare. Telefonul prin satelit îl intriga, 
deşi era greu de crezut că avea să fie nevoit vreodată să-l 
folosească. 

Un alt telefon îi atrase atenţia Era cea mai recentă inovaţie 
în materie de tehnologie folosită în călătoriile cu avionul, un 


aparat micuţ, ascuns în peretele de lângă scaunul său. Puse 
mâna pe el şi îl sună pe Sergio acasă. Sergio lua masa târziu, 
dar fu încântat să-l audă. 

- Unde eşti? întrebă el. 

- Într-un bar, zise Nate încet, deoarece lumina din avion era 
foarte slabă. 

- Foarte amuzant. 

- Probabil că sunt peste Miami şi mai am vreo opt ore de 
zbor. Tocmai am descoperit telefonul ăsta la bord şi am vrut să 
văd cum funcţionează. 

- Aşadar, eşti bine. 

- Sunt bine. Ţi-e dor de mine? 

- Nu încă. Ţie? 

- Glumeşti? Sunt un om liber şi zbor spre junglă pentru o 
minunată aventură. O să-mi fie mai târziu, bine? 

- Bine. Să mă suni dacă ai necazuri. 

- Nici un fel de necazuri, Serge. Nu şi de data asta. 

- Bravo, Nate. 

- Îţi mulţumesc, Serge. 

- Pentru puţin. Doar sună-mă. 

Începu un film, dar nimeni nu îl urmărea. Stewardesa aduse 
iarăşi cafea. Secretara lui Nate era o femeie pe nume Alice, care 
curăța în urma lui de aproape zece ani. Locuia împreună cu sora 
ei într-o casă veche din Arlington. Pe ea o sună apoi. In ultimele 
patru luni, vorbiseră o singură dată. 

Conversaţia dură o jumătate de oră. Era încântată să-i audă 
vocea şi să afle că fusese externat. Nu ştia nimic despre 
călătoria lui în America de Sud, ceea ce era puţin ciudat, 
deoarece, în mod normal, ea ştia tot. Însă, la telefon, era 
rezervată, chiar prudentă. Nate, avocatul pledant, mirosi ceva şi 
atacă, de parcă s-ar fi aflat la tribunal. 

Ea încă mai lucra la acelaşi birou, făcând cam acelaşi lucru, 
dar pentru un alt avocat. 

- Cine e? întrebă Nate. 

Unul nou. Un avocat pledant nou. Cuvintele ei erau bine 
alese, şi Nate îşi dădu seama că fusese pusă în temă de către 
însuşi Josh. Bineînţeles că Nate avea s-o sune imediat ce era 
externat. 

În ce birou era noul avocat? Cine era asistentul lui? De unde 
venea? Câte procese de malpraxis medical avusese? Numirea ei 


pe lângă el era doar temporară? 

Alice era destul de evazivă. 

- Cine e în biroul meu? întrebă el. 

- Nimeni. Nici n-a fost atins. Încă mai sunt mici teancuri de 
dosare în fiecare colţ. 

- Ce face Kerry? 

- Işi face de lucru. Te aşteaptă. 

Kerry era asistenta preferată a lui Nate. 

Alice avea toate răspunsurile potrivite, dar, în acelaşi timp, 
dezvăluia foarte puţin. Era rezervată îndeosebi în legătură cu 
noul avocat. 

- Pregăteşte-te, spuse el când conversaţia se apropie de 
sfârşit. A venit timpul să mă întorc. 

- A fost monoton, Nate. 

El închise încet şi repetă în minte cuvintele ei. Ceva era 
schimbat. Josh îşi rearanja firma în linişte. Oare Nate avea să fie 
pierdut în cursul acelor modificări? Probabil că nu, dar zilele lui 
în sala de judecată se încheiaseră. 

Hotări însă să se gândească la acest lucru mai târziu. Erau 
atâţia oameni pe care ar fi trebuit să-i sune şi avea atâtea 
telefoane cu care ar fi putut să o facă. Cunoştea un judecător 
care se lăsase de băutură cu zece ani în urmă şi ar fi vrut să-i 
împărtăşească impresiile lui minunate de la clinică. Prima lui 
fostă soţie ar fi meritat un telefon usturător, dar nu avea chef de 
aşa ceva. Şi ar fi putut să-i sune pe toţi cei patru copii ai săi ca 
să-i întrebe de ce nu trecuseră pe la el sau nu-i scriseseră. 

În schimb, luă un dosar din servietă şi se apucă să citească 
despre domnul Troy Phelan şi despre chestiunea de care se 
ocupa în prezent. La miezul nopţii, undeva deasupra Caraibelor, 
Nate adormi. 


11 


Cu o oră înainte de ivirea zorilor, avionul îşi începu 
coborârea. Nate dormise în timpul micului dejun şi, când se 
trezi, o stewardesă îi aduse repede cafeaua. 

Oraşul Săo Paulo apăru în faţa ochilor, o întindere imensă 
care acoperea aproape o mie două sute de kilometri pătraţi. 


Nate privi marea de lumini de dedesubt şi se întrebă cum de era 
posibil ca un singur oraş să aibă douăzeci de milioane de 
locuitori. 

Pilotul spuse „bună dimineaţa" în portugheză, după care 
urmară câteva fraze de bun venit pe care Nate nu le înţelese 
deloc. Traducerea în engleză nu fu mult mai bună. Doar nu avea 
să străbată ţara comunicând prin semne. Bariera limbii îl făcu să 
cunoască un scurt moment de nelinişte, dar acesta se sfârşi 
când o frumoasă stewardesă braziliană îl rugă să-şi pună 
centura. _ 

In aeroport era foarte cald şi foarte aglomerat. Işi luă noul 
sac de voiaj, îl trecu prin vamă, unde nu îi aruncă nimeni nici o 
privire, după care îl trimise la bordul avionului Varig ce pornea 
spre Campo Grande. Apoi găsi o cafenea cu meniul afişat pe 
perete. Arătă spre „Espresso" şi casiera îi înregistră comanda. 
Femeia se încruntă când văzu banii săi americani, dar i-i 
schimbă oricum. Un real brazilian era echivalentul unui dolar 
american. Nate avea acum câţiva reais. 

Işi sorbi cafeaua stând umăr lângă umăr cu nişte turişti 
japonezi gălăgioşi. Alte limbi se auzeau în jurul lui; germana şi 
spaniola se amestecau cu portugheza care răzbătea prin difu- 
zoare. li păru rău că nu-şi luase un ghid de conversaţie 
portughez ca să înţeleagă măcar un cuvânt, două. _ 

Senzaţia de izolare se instală încetul cu încetul. În mijlocul 
acelei mulţimi de oameni, el era singur. Nu cunoştea absolut pe 
nimeni. Aproape nimeni nu ştia unde se afla în acel moment şi 
al naibii de puţini erau cei cărora le păsa. Fumul de ţigară de la 
turişti plutea în jurul lui şi el plecă repede, ducându-se în sala 
principală, unde văzu tavanul la două etaje mai sus şi parterul 
dedesubt. Incepu să se plimbe printre oameni, fără ţintă, ţinând 
în mână servieta grea şi înjurându-l pe Josh că o umpluse cu 
atâtea lucruri inutile. 

Auzi pe cineva vorbind tare englezeşte şi se îndreptă spre 
persoanele respective. Erau câţiva oameni de afaceri care 
aşteptau lângă ghişeul „United" şi el găsi un loc liber în preajma 
lor. In Detroit ningea şi ei ardeau de nerăbdare să ajungă acasă 
pentru a sărbători Crăciunul. Venirea lor în Brazilia avea 
legătură cu o conductă şi, nu după mult timp, Nate se sătură de 
trâncănelile lor. Îl vindecară de orice nostalgie ar fi simţit. 

li era dor de Sergio. După ultima şedinţă, cei de la clinică îl 


instalaseră, timp de o săptămână, într-un han aşezat la 
jumătatea drumului dintre două localităţi pentru a-i uşura 
revenirea în societate. Nu-i plăcuseră locul şi rutina zilnică, dar 
acum, gândindu-se mai bine, îşi dădu seama că ideea fusese 
bună. Era nevoie de câteva zile ca să te reorientezi. Poate că 
Sergio avusese dreptate. Îl sună de la un telefon public, 
trezindu-l. În São Paulo era şase şi jumătate, dar numai patru şi 
jumătate în Virginia. 
Sergio nu se supără însă. Aceasta îi era meseria. 


În avionul care zbura spre Campo Grande nu existau locuri la 
clasa întâi şi nici scaune libere. Nate fu plăcut surprins când 
văzu că toate chipurile erau ascunse în dosul ziarelor de 
dimineaţă, care erau extrem de variate. Presa era la fel de 
atrăgătoare şi modernă ca în State şi era citită de oameni care 
erau dornici de informaţii. Poate că Brazilia nu era chiar atât de 
înapoiată cum îşi închipuise el. Oamenii aceia ştiau să citească! 

Avionul, un 727, era curat şi recent remobilat. Pe căruciorul 
cu băuturi se aflau Coca-Cola şi Sprite; se simţea aproape ca 
acasă. 

Stând la fereastră, cam în rândul al douăzecilea, ignoră 
informaţiile legate de indieni pe care le avea pe genunchi, şi 
admiră peisajul de dedesubt. Era vast, luxuriant şi verde, cu 
dealuri presărate cu ferme de vite şi brăzdate de drumuri roşia- 
tice de ţară. Pământul era de un portocaliu-aprins, iar drumurile 
erau întâmplătoare, de la o mică aşezare la alta. Nu existau 
autostrăzi. 

Apăru o şosea pe care circulau maşini. Avionul cobori şi 
pilotul le ură bun venit la Campo Grande. Erau clădiri înalte, un 
centru aglomerat, terenul de fotbal obligatoriu, o mulţime de 
străzi şi maşini şi toate casele aveau acoperişuri din ţiglă roşie. 
Graţie eficienţei tipice a firmei, poseda un material, pregătit, 
fără îndoială, de cel mai tânăr asociat, care lucra cu trei sute pe 
oră, în care Campo Grande era analizat ca şi cum existenţa sa 
ar fi fost crucială pentru problema pe care o avea de rezolvat. 
Şase sute de mii de locuitori. Un centru pentru comerţul cu vite. 
Mulţi văcari. Dezvoltare rapidă. Confort modern. Bine de ştiut, 
dar de ce atâta osteneală? Nate nu avea să doarmă acolo. 

Aeroportul părea extrem de mic pentru un oraş de o aseme- 


nea mărime şi el îşi dădu seama că, tot timpul făcea comparaţie 
cu Statele Unite. Trebuia să înceteze. Când cobori din avion, fu 
izbit de un val de căldură sufocantă. Erau pe puţin patruzeci de 
grade. Mai erau două zile până la Crăciun şi, în emisfera sudică, 
era înăbuşitor de cald. Miji ochii în soarele orbitor şi cobori 
treptele cu o mână pe balustradă. 

Izbuti să comande prânzul la restaurantul aeroportului şi, 
când i se aduse la masă, fu încântat să vadă că era ceva ce 
putea să mănânce. Un sandviş cu pui la grătar într-o chiflă cum 
nu mai văzuse în viaţa lui, şi cartofi prăjiţi la fel de crocanţi ca 
cei din orice local „fast food" din State. Mâncă încet privind spre 
pistă în zare. Când ajunse la jumătatea prânzului, un avion cu 
două motoare al lui „Air Pantanal" ateriză şi înaintă pe pistă spre 
punctul terminus. Din el coborâră şase persoane. 

Se opri din mestecat, fiind deodată cuprins de teamă. Avioa- 
nele de navetă erau cele despre care citeai şi pe care le vedeai 
la CNN, numai că nimeni de acasă n-ar fi aflat despre acela, în 
cazul în care s-ar fi prăbuşit. 

Insă avionul părea solid şi curat, chiar modern oarecum, iar 
piloţii erau nişte profesionişti bine îmbrăcaţi. Nate continuă să 
mănânce. Fii optimist, îşi spuse el. 

Se plimbă prin incinta aeroportului o oră. Cumpără dintr-o 
librărie un ghid de conversaţie portughez şi începu să 
memoreze cuvinte. Citi reclamele turistice pentru aventuri în 
Pantanal -ecoturism, i se spunea în engleză. Exista şi un ghişeu 
pentru închiriat maşini, unul pentru schimb valutar, un bar cu 
reclame pentru bere şi sticle de whisky înşirate pe un raft. lar 
lângă intrarea principală se afla un brad de Crăciun firav şi 
artificial cu un singur şirag de beculete. Le privi cum licăreau în 
ritmul unui colind brazilian şi, în ciuda eforturilor sale de anuo 
face, îşi aminti de copiii săi. 

Era cu o zi înainte de Ajun. Nu chiar toate amintirile erau 
dureroase. 

Urcă în avion cu dinţii încleştaţi şi spatele rigid şi dormi 
aproape toată ora cât dură zborul spre Corumbá. Aerul din micul 
aeroport de acolo era umed şi o mulţime de bolivieni, încărcaţi 
de cutii şi bagaje pline cu cadouri de Crăciun, aşteptau un avion 
spre Santa Cruz. 

Găsi un taximetrist care nu ştia nici un cuvânt în engleză, 
dar acest lucru nu avu importanţă. Nate îi arătă cuvintele 


„Palace Hotel" pe itinerariul său, după care porniră cu viteză 
într-o Mazda veche şi murdară. 

Corumbă era un oraş cu nouăzeci de mii de locuitori, după 
cum îl informa alt material pregătit de angajaţii lui Josh. Situat 
pe malul râului Paraguay, la graniţa cu Bolivia, se declarase de 
multă vreme capitala regiunii Pantanal. Circulaţia şi comerţul pe 
râu dezvoltaseră oraşul şi îl mențineau în viaţă. 

Din căldura sufocantă a taxiului, Corumbá părea un orăşel 
leneş şi plăcut. Străzile erau pavate, largi şi străjuite de copaci. 
Negustorii stăteau în faţa magazinelor, la umbră, aşteptând 
clienţii şi sporovăind unii cu alţii. Adolescenţii se strecurau pe 
scutere printre maşini, iar copiii desculți mâncau îngheţată la 
mesele de pe trotuare. 

Când se apropiară de zona comercială, maşinile se 
îngrămădiră şi opriră în căldura înăbuşitoare. Şoferul mormăi 
ceva, dar nu păru deosebit de supărat. Acelaşi şofer în New York 
sau în D.C. s-ar fi aflat în pragul violenţei. 

Dar se afla în Brazilia şi Brazilia era în America de Sud. 
Ceasurile mergeau mai încet. Nimic nu era urgent. Timpul nu 
era atât de important .Scoate-ţi ceasul, îşi spuse Nate. În 
schimb, închise ochii şi respiră aerul sufocant. 

"Palace Hotel" se afla chiar în centru, pe o stradă ce cobora 
uşor spre râul Paraguay, care se zărea maiestuos în depărtare. li 
dădu şoferului o mână de reais şi aşteptă răbdător să i se dea 
restul. Îi mulţumi în portugheză, rostind un Obrigado stins. 
Şoferul zâmbi şi spuse ceva ce el nu înţelese. Uşile de la intrarea 
în hotel erau deschise, la fel ca toate uşile care dădeau spre tro- 
tuarele din Corumbă. 

Primele cuvinte pe care le auzi când intră erau strigate de 
cineva din Texas. Un grup de texani gălăgioşi se pregăteau de 
plecare. Băuseră şi erau cu chef, arzând de nerăbdare să ajungă 
acasă de sărbători. Nate se aşeză lângă televizor şi aşteptă ca ei 
să plece. 

Camera lui se afla la etajul opt .Pentru optsprezece dolari pe 
zi, primi o cameră doisprezece-pe-doisprezece cu un pat îngust 
foarte aproape de podea. Dacă avea o saltea, aceasta era foarte 
subţire. Nu se putea vorbi despre arcuri. Mai erau un birou cu un 
scaun, o instalaţie de aer condiţionat la fereastră, un frigider 
mic cu apă îmbuteliată, băuturi răcoritoare şi bere, o baie curată 
cu săpun şi câteva prosoape. Nu era rău, îşi spuse el. Era o 


adevărată aventură. Nu chiar ca la "Four Seasons", dar, cu 
siguranţă, locuibilă. 

Timp de o jumătate de oră încercă să-l sune pe Josh, dar 
bariera limbii îl împiedică. Recepţionera ştia suficientă engleză 
ca să găsească o centralistă de afară, dar, după aceea, se găsiră 
numai persoane care vorbeau portugheza. Işi încercă noul tele- 
fon celular, însă nu fusese conectat la serviciul local. 

Nate se întinse obosit pe patul îngust şi adormi imediat. 


Valdir Ruiz era un individ scund cu talia subţire, pielea de un 
maroniu-deschis şi capul mic şi lucios de pe care lipsea cea mai 
mare parte a părului, în afară de câteva şuviţe pe care le ungea 
tot timpul şi le dădea pe spate. Ochii îi erau negri şi înconjurați 
de riduri, rezultatul a treizeci de ani de fumat intens. Avea 
cincizeci şi doi de ani şi, la şaptesprezece, îşi petrecuse un an de 
zile cu o familie din lowa, făcând parte dintr-un sistem prin care 
se făcea schimb de elevi prin rotaţie. Era mândru de engleza sa, 
deşi nu o folosea prea mult în Corumbá. Se uita la CNN şi la 
posturile americane de televiziune aproape în fiecare seară într- 
un efort de a nu uita ce învățase. 

După anul petrecut în lowa, se dusese la colegiu în Campo 
Grande şi apoi la facultatea de drept din Rio. După aceea, s-a 
întors la Corumbă fără prea mult entuziasm pentru a lucra la 
mica firmă de avocatură a unchiului său şi a avea grijă de 
părinţii săi în vârstă. Timp de mulţi ani, Valdir suportase ritmul 
lent al avocaturii practicate în Corumbá, visând la ce ar fi putut 
să fie în marele oraş. 

Dar era un om plăcut, mulţumit de viaţă în felul în care 
majoritatea brazilienilor aveau tendinţa să fie. Lucra eficient în 
micul său birou, doar cu o secretară care răspundea la telefoane 
şi bătea la maşină. Lui Valdir îi plăceau afacerile imobiliare, do- 
cumentele, contractele şi alte lucruri de acest gen. Nu activa 
niciodată la tribunal, în principal pentru că tribunalele nu făceau 
parte integrantă din practicarea dreptului în Brazilia. Procesele 
erau rare. Stilul proceselor americane nu şi-a făcut drum spre 
sud, ci se limita doar la cele cincizeci de state. Valdir se minuna 
de lucrurile pe care le făceau şi le spuneau avocaţii la CNN. De 
ce căutau atât să iasă în evidenţă? se întreba el adesea. Avocaţi 
aranjând conferinţe de presă şi plimbându-se de la un talk-show 


la altul, sporovăind despre clienţii lor. În Brazilia, nu se auzise 
despre aşa ceva. 

Biroul său se afla la trei străzi de "Palace Hotel", pe un teren 
mare şi umbrit pe care unchiul său îl cumpărase cu câteva zeci 
de ani în urmă. Copaci cu coroane bogate umbreau acoperişul, 
astfel că, indiferent cât de cald era, Valdir ţinea ferestrele 
deschise. li plăcea zgomotul de pe stradă. La trei şi un sfert, 
văzu un bărbat pe care nu îl mai văzuse niciodată oprindu-se şi 
studiindu-i biroul. Era, evident, un străin, un american. Valdir 
ştiu că era domnul O'Riley. 

Secretara le aduse cafezinho, cafeaua tare, dulce şi neagră 
pe care o beau brazilienii din ceşcuţe tot timpul zilei şi pentru 
care Nate făcu imediat o pasiune. Stătea în biroul lui Valdir, 
vorbindu-şi amândoi deja pe numele mic, şi privea în jur: venti- 
latorul care scârţâia deasupra lor, ferestrele deschise prin care 
răzbăteau zgomotele înăbuşite ale străzii, şirurile ordonate de 
dosare prăfuite aşezate pe rafturi în spatele lui Valdir, 
duşumeaua uzată de sub picioarele lor. În birou era cald, dar nu 
insuportabil. Nate se afla într-un film, unul turnat cu cincizeci de 
ani în urmă. 

Valdir sună la D.C. şi luă legătura cu Josh. Vorbiră puţin, 
după care îi întinse receptorul peste birou. 

- Salut, Josh, spuse Nate. 

Era limpede că Josh se bucura să-i audă vocea. Nate îi 
povesti cum decursese călătoria până la Corumbá, punând 
accent pe faptul că se simţea bine, era încă treaz şi abia aştepta 
restul aventurii. 

Valdir îşi făcu de lucru cu un dosar într-un colţ, încercând să 
pară că nu îl interesează conversaţia, dar înregistrând fiecare 
cuvânt. De ce era Nate O'Riley atât de mândru de faptul că era 
treaz? 

Când convorbirea se încheie, Valdir scoase şi despături o 
hartă mare pentru navigaţie aeriană a statului Mato Grosso do 
Sul care era cam de mărimea Texasului, şi arătă spre Pantanal. 
Acesta acoperea întreaga parte de nord-vest a statului şi se 
întindea peste Mato Grosso la nord şi peste Bolivia la vest. Sute 
de râuri şi râuleţe străbăteau pământul mlăştinos asemeni unor 
vene. Pământul avea o culoare gălbuie şi nu existau oraşe sau 
localităţi în Pantanal. Nu erau nici drumuri nici şosele. O sută 
cincizeci de mii de kilometri pătraţi de mlaştini, îşi aminti Nate 


din nenumăratele materiale pe care i le pregătise Josh. 

Valdir îşi aprinse o ţigară în timp ce studiau harta. Se docu- 
mentase puţin. De-a lungul marginii dinspre vest a hărţii, 
aproape de Bolivia, se vedeau patru x-uri roşii. 

- Aici sunt triburi, spuse el arătând spre semnele roşii. Guat6 
şi Ipicas. 

- Cât sunt de mari? întrebă Nate, apropiindu-se mai mult, 
deoarece era prima oară când vedea locurile pe care trebuia să 
le străbată în căutarea lui Rachel Lane. 

- Nu ştim exact, spuse Valdir, rostind cuvintele foarte rar şi 
precis, încercând din răsputeri să-l impresioneze pe american cu 
engleza sa. Acum o sută de ani erau mai multe. Dar triburile se 
micşorează cu fiecare generaţie. 

- Au vreo legătură cu lumea exterioară? întrebă Nate. 

- Foarte puţin. Cultura lor nu s-a schimbat în ultimii o mie de 
ani. Fac comerţ cu bărcile, dar n-au nici o dorinţă de schimbare. 

- Ştim unde se află misionarii? 

- E greu de spus. Am discutat cu ministrul sănătăţii pentru 
statul Mato Grosso do Sul. Il cunosc personal, iar oamenii lui au 
o idee în general unde ar lucra misionarii. De asemenea, am 
vorbit şi cu un reprezentant de la FUNAI - Biroul pentru Afacerile 
Indienilor, spuse Valdir, după care arătă spre două din cele 
patru x-uri. Aceştia sunt Guat6. Probabil că sunt misionari pe 
acolo. 

- Le cunoşti numele? întrebă Nate, dar era o întrebare inutilă, 
deoarece, potrivit materialului pregătit de Josh, lui Valdir nu i se 
spusese numele lui Rachel Lane. | se spusese că femeia lucra 
pentru „Triburile Mondiale" şi atâta tot. 

Valdir zâmbi şi clătină din cap. 

- Ar fi prea uşor. Trebuie să înţelegi că, în Brazilia, există cel 
puţin douăzeci de organizaţii de misionari, americane şi 
canadiene. E uşor să intri în ţara noastră şi să te învârţi prin ea. 
Mai ales prin regiunile slab dezvoltate. Nimănui nu-i pasă cu 
adevărat cine-i acolo şi ce face. Ne închipuim că, dacă sunt 
misionari, sunt oameni cumsecade. 

Nate arătă spre Corumbá şi, apoi, spre cel mai apropiat x 
roşu. 

- Cât durează să ajungi de aici acolo? 

- Depinde. Cu avionul, vreo oră. Cu barca, între trei şi cinci 
zile. 


- Atunci, unde mi-e avionul? 

- Nu-i chiar atât de uşor, spuse Valdir luând altă hartă pe 
care o desfăşură şi o întinse deasupra celeilalte. Asta e o hartă 
topografică a regiunii Pantanal. Astea sunt fazendas. 

- Ce anume? 

- Fazendas. Ferme mari. 

- Credeam că sunt numai mlaştini. 

- Nu. Multe zone sunt destul de înalte pentru a se putea 
creşte vite. Fazendas au fost construite acum două sute de ani 
şi încă mai sunt lucrate de pantaneiros. Numai la câteva se 
poate ajunge cu barca, aşa că folosesc avioane mici. Terenurile 
de aterizare sunt marcate cu albastru. 

Nate observă că erau foarte puţine terenuri de aterizare în 
preajma aşezărilor indiene. 

- Chiar dacă ai zbura până acolo, tot ar trebui să foloseşti o 
barcă pentru a ajunge la indieni, continuă Valdir. 

- Cum sunt terenurile de aterizare? 

- Acoperite în întregime de iarbă. Uneori se tunde iarba, 
alteori, nu. Cea mai mare problemă o reprezintă vacile. 

- Vacile? 

- Da, vacilor le place iarba. Uneori, e greu să aterizezi, pen- 
tru că vacile mănâncă pista, spuse Valdir fără nici un pic de 
umor. 

- Nu pot să le dea la o parte? 

- Ba da, dacă ştiu că soseşti. Dar nu există telefoane. 

- Nu au telefoane la fazendas? 

- Nu. Sunt foarte izolate. 

- Deci, n-aş putea să zbor cu avionul până în Pantanal şi, 
apoi, să închiriez o barcă pentru a-i găsi pe indieni? 

- Nu. Bărcile sunt aici, în Corumbá. La fel şi călăuzele. 

Nate se uită la hartă, îndeosebi la râul Paraguay, care 
şerpuia spre nord în direcţia aşezărilor de indieni. Undeva, de-a 
lungul râului, poate chiar în vecinătatea acestuia, în mijlocul 
acelui vast ţinut umed, se afla o simplă slujitoare a lui 
Dumnezeu, care trăia fiecare zi în linişte şi pace, gândindu-se 
foarte puţin la viitor şi învăţându-şi oamenii ce însemna 
creştinismul. 

lar el trebuia să o găsească. 

- Aş vrea, cel puţin, să survolez regiunea, spuse Nate. 

Valdir făcu sul ultima hartă. 


- Pot să fac rost de un avion şi de un pilot. 

- Şi barca? 

- Mă ocup de treaba asta. E anotimpul ploilor şi majoritatea 
bărcilor sunt folosite. Râurile s-au umflat. În perioada asta e mai 
multă circulaţie pe râuri. 

Ce drăguţ din partea lui Troy să se sinucidă în sezonul 
ploilor. Potrivit informaţiilor furnizate de firmă, ploile începeau în 
noiembrie şi durau până în februarie, iar toate zonele mai joase 
şi multe dintre fazendas erau sub ape. 

- Totuşi, trebuie să te previn, spuse Valdir aprinzându-şi altă 
ţigară în timp ce rula prima hartă, nici călătoria cu avionul nu se 
face fără riscuri. Avioanele sunt mici, iar dacă există vreo pro- 
blemă la motor, ei bine... 

Glasul i se pierdu când dădu ochii peste cap şi ridică din 
umeri ca şi cum orice speranţă ar fi dispărut. 

- Ei bine, ce? 

- Nu există nici un loc pentru aterizare forţată, nici un loc 
unde să cobori cu avionul. Unul s-a prăbuşit acum o lună. L-au 
găsit pe malul unui râu înconjurat de aligatori. 

- Ce s-a întâmplat cu pasagerii? întrebă Nate, îngrozit de 
răspuns. 

- Întreabă-i pe aligatori. 

- Hai să schimbăm subiectul. 

- Mai vrei cafea? 

- Da, te rog. 

Valdir îşi strigă secretara. Se duseră la fereastră şi priviră 
traficul. 

- Cred că am găsit o călăuză, spuse el. 

- Bun. Vorbeşte engleza? 

- Da, foarte bine. E tânăr, abia ieşit din armată. Un băiat 
foarte bun. Tatăl lui a fost pilot fluvial. 

- Grozav. 

Valdir se duse la birou şi puse mâna pe telefon. Secretara îi 
mai aduse lui Nate o ceşcuţă de cafezinho, iar el sorbi din ea 
stând la fereastră. Vizavi era un mic bar cu trei mese pe trotuar 
sub o tendă. 

O firmă roşie făcea reclamă la berea „Antarctica". Doi 
bărbaţi în cămăşi şi cu cravate stăteau la o masă cu o sticlă 
mare de „Antarctica" între ei. Era un decor perfect - o zi 
călduroasă, bună dispoziţie, o băutură rece împărţită de doi 


prieteni la umbră. 

Deodată, îi veni ameţeală. Reclama la bere se văzu ca prin 
ceaţă, scena apăru, dispăru şi reapăru în timp ce inima îi bătea 
cu putere şi respiraţia i se tăie. Se tinu de pervaz. Mâinile îi 
tremurau, aşa că puse ceşcuţa pe o masă. Valdir era în spatele 
său, nebănuind nimic şi trăncănind în portugheză. 

Broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Parcă simţea gus- 
tul berii. Incepea alunecarea. O ciobitură în armură. O fisură în 
baraj. O cutremurare a muntelui de hotărâre pe care îl ridicase 
în ultimele patru luni împreună cu Sergio. Respiră adânc şi se 
adună. Momentul avea să treacă; ştia că acest lucru avea să se 
întâmple. Îl mai trăise de multe ori. 

Luă cafeaua şi sorbi furios în timp ce Valdir puse receptorul 
în furcă şi îl anunţă că pilotul nu prea voia să plece în Ajunul 
Crăciunului. Nate se întoarse la locul său, sub ventilatorul care 
scârţâia. 

- Oferă-i mai mulţi bani, spuse el. 

Valdir fusese informat de către domnul Stafford că banii nu 
reprezentau o problemă în timpul acelei misiuni. 

- O să mă sune din nou peste o oră, zise el. 

Nate era pregătit să plece. Scoase telefonul celular nou-nouţ 
şi Valdir îl ajută să găsească o centralistă AT&T care vorbea 
englezeşte. Pentru a-l testa, formă numărul lui Sergio, dar îi 
răspunse robotul. Apoi o sună pe Alice, secretara lui, şi îi ură un 
Crăciun fericit. 

Telefonul funcţiona bine; era mândru de el. Îi mulţumi lui 
Valdir şi ieşi din birou. Aveau să mai vorbească înainte de 
sfârşitul zilei. 

Porni spre râul care curgea la câteva străzi distanţă de biroul 
lui Valdir şi găsi un părculeţ unde câţiva lucrători aranjau nişte 
scaune pentru un concert. După-amiaza târzie era umedă; 
cămaşa îi era pătată de sudoare şi i se lipise de piept. Micul 
episod din biroul lui Valdir îl speria mai mult decât ar fi vrut să 
recunoască. 

Se aşeză pe marginea unei mese de picnic şi privi spre 
vastul Pantanal care se întindea în faţa lui. Un adolescent care 
arăta jalnic apăru din senin şi se oferi să-i vândă marijuana. 
Aceasta se afla în punguţe, într-o cutiuţă de lemn. Nate îi făcu 
semn că nu îl interesa. Poate într-o altă viaţă. 


Un muzicant începu să-şi acordeze chitara şi lumea începu 
să se strângă încet în timp ce soarele cobora dincolo de munţii 
Boliviei, nu foarte departe. 


12 


Banii dădură rezultate. Pilotul acceptă fără tragere de inimă 
să zboare, dar insistă să plece devreme ca să fie înapoi la 
Corumbă până la prânz. Avea copii mici, o soţie supărată şi, în 
definitiv, era Ajunul Crăciunului. Valdir făcu promisiuni şi îi dădu 
asigurări, plătindu-i o sumă frumuşică în bani gheaţa. 

De asemenea, bani primi şi Jevy, călăuza cu care Valdir 
negocia de o săptămână. Jevy era un halterofil de douăzeci şi 
patru de ani, cu braţe groase, necăsătorit, şi când intră în holul 
hotelului "Palace" purta pălărie, bermude de blugi, ghete negre 
de armată, un maieu şi un cuţit sclipitor vârât la brâu pentru 
cazul în care ar fi trebuit să jupoaie ceva. Îi zdrobi mâna lui Nate 
când i-o strânse. 

- Bom dia, spuse el zâmbind larg. 

- Bom dia, răspunse Nate strângând din dinţi când îi trosniră 
degetele. 

Cuţitul nu putea fi ignorat, deoarece avea o lamă lungă de 
douăzeci de centimetri. 

- Ştii portugheza? îl întrebă Jevy. 

- Nu. Doar engleză. 

- Nici o problemă, spuse el dându-i drumul mâinii, în sfârşit. 
Ştiu eu englezeşte. 

Accentul era puternic, dar deocamdată, Nate înţelesese 
fiecare cuvânt. 

- Am învăţat-o în armată, spuse Jevy mândru. 

Se făcu plăcut imediat. li luă servieta lui Nate şi îi spuse ceva 
fetei de la recepţie, care roşi şi vru mai mult. 

Camioneta lui era un Ford de trei tone şi un sfert, din 1978, 
cel mai mare autovehicul pe care îl văzuse Nate deocamdată în 
Corumbâ. Părea să fie pregătit pentru junglă, cu cauciucuri mari, 
o manivelă pe bara din faţă, grilaje groase peste faruri, vopsit 
într-un verde-închis, fără aripi. Şi fără aer condiţionat. 


Străbătură cu viteză străzile oraşului, încetinind numai puţin 
la semafoare, ignorând complet indicatoarele şi, în general, spe- 
riind maşinile şi motocicletele, toţi vrând să evite tancul lui Jevy. 
Fie din construcţie, fie din neglijenţă, toba de eşapament 
funcţiona prost. Motorul făcea un zgomot infernal şi Jevy se 
simţea obligat să vorbească în timp ce strângea volanul ca un 
pilot de curse. Nate nu auzea absolut nimic, ci doar zâmbea şi 
dădea din cap ca un idiot, păstrându-şi poziţia - picioarele înfipte 
bine în podea, cu o mână ţinându-se de rama geamului şi, cu 
cealaltă, ţinând servieta. Inima i se oprea în loc la fiecare inter- 
secţie. 

Era limpede că şoferii înțelegeau un trafic unde regulile de 
circulaţie, dacă existau, erau ignorate. Nu aveau loc accidente. 
Toţi, inclusiv Jevy, izbuteau să oprească, să cedeze sau să se fe- 
rească exact la timp. 

Aeroportul era pustiu. Parcară lângă mica sală şi se îndrep- 
tară spre capătul pistei, unde erau patru avioane mici. Unul era 
pregătit de pilot, un individ pe care Jevy nu îl cunoştea. 
Prezentările se făcură în portugheză. Numele pilotului aducea a 
"Milton". Acesta era destul de prietenos, dar se vedea clar că ar 
fi preferat să nu zboare sau să nu lucreze înainte de Crăciun. 

În timp ce cei doi brazilieni vorbeau, Nate examină avionul. 
Primul lucru pe care îl observă fu faptul că ar fi trebuit vopsit şi 
aceasta îl îngrijoră teribil. Dacă exteriorul se cojea, lucrurile ar fi 
putut să stea mai bine în interior? Roţile luceau. In jurul com- 
partimentului unde se afla motorul erau pete de ulei. Era un 
vechi Cessna 206, cu un singur motor. 

Alimentarea dură un sfert de oră, aşa că plecarea dis-de- 
dimineaţă se prelungi, apropiindu-se de ora zece. Nate scoase 
celularul din buzunarul bermudelor kaki şi îl sună pe Sergio. 

Acesta îşi bea cafeaua cu soţia sa, făcând planuri pentru 
nişte cumpăraturi de ultim moment, iar Nate se bucură iarăşi că 
era plecat din ţară, departe de frenezia sărbătorilor. Acasă era 
frig şi cădea lapoviţă. Nate îl asigură că era încă întreg; nu 
existau probleme. 

Împiedicase alunecarea, îşi spuse el. Se trezise cu forţe noi şi 
ferm hotărât; fusese doar un moment trecător de slăbiciune. 
Aşa că nu îi spusese nimic lui Sergio. Ar fi trebuit s-o facă, dar 
de ce să-l îngrijoreze acum? 

În timp ce vorbeau, soarele dispăru în spatele unui nor 


întunecat şi câteva picături de ploaie răzlețe căzură în jurul lui 
Nate. El nici nu observă însă. Închise telefonul după obişnuitul 
„Crăciun fericit". 

Pilotul anunţă că era gata. 

- Te simţi în siguranţă? îl întrebă Nate pe Jevy când urcară 
servieta şi un rucsac. 

Jevy râse, zicând: 

- Nici o problemă. Tipul are patru copii mici şi o nevastă 
drăguță, aşa a zis. De ce şi-ar risca viaţa? 

Cum Jevy voia să ia lecţii de zbor, propuse să stea pe 
scaunul de lângă Milton. Lui Nate îi convenea. El se aşeză în 
spatele lor pe un scaun mic şi înghesuit, fixându-şi centurile cât 
mai strâns. Motorul porni cu ceva şovăială, cu prea multă, după 
părerea lui Nate, iar în cabină fu ca într-un cuptor până când 
Milton deschise geamul. Curentul produs de elice îi ajută să 
respire. Străbătură pista până la capăt. Permisiunea de zbor nu 
constitui o problemă, deoarece nu erau alte avioane. Când se 
înălţară, cămaşa lui Nate era lipită de piept şi sudoarea îi şiroia 
pe ceafă. 

Imediat, Corumbă era sub ei. Orăşelul părea mai frumos de 
sus, cu şirurile sale de căsuțe pe străzi care păreau curate şi 
îngrijite. Centrul era aglomerat acum, cu maşini aşteptând în 
mijlocul traficului şi pietoni traversând străzile. Oraşul se afla pe 
o stâncă la poalele căreia curgea râul. Ei îi urmară cursul spre 
nord, înălțându-se încet, în timp ce Corumbá dispărea în spate. 
Erau câţiva nori răzleţi şi o uşoară turbulenţă. 

La o mie două sute de metri, când ieşiră dintr-un nor mare şi 
ameninţător, le apăru deodată întreaga măreție a Pantanalului. 
În părţile de est şi de nord, se întreţeseau vreo zece râuleţe, 
îndreptându-se în diverse direcţii, unind fiecare mlaştină de 
altele o sută. Datorită ploilor, râurile erau umflate şi, în multe 
locuri, curgeau împreună. Apele aveau diferite nuanţe. Mlaştinile 
stătătoare erau de un albastru-închis, aproape negru pe alocuri, 
unde vegetaţia era deasă. Cele mai adânci erau verzi. Afluenții 
mai mici purtau mâlul roşiatic, iar marele Paraguay era umflat şi 
maroniu ca ciocolata topită. La orizont, toate apele erau 
albastre şi tot pământul era verde. 

În timp ce Nate se uita spre est şi spre nord, cei doi tovarăşi 
de drum ai săi se uitau spre vest, spre munţii îndepărtați ai 
Boliviei. Jevy arătă ceva, atrăgându-i atenţia. In spatele 


munţilor, cerul era mai întunecat. 

La cincisprezece minute de la decolare, Nate văzu prima 
aşezare. Era o fermă situată pe malul râului Paraguay. Casa era 
mică şi frumoasă, cu obişnuitul acoperiş din ţiglă roşie. Vaci albe 
păşteau pe o păşune şi se adăpau la rău. În apropierea casei, 
rufele spălate în ziua aceea erau întinse pe o frânghie. Nu se 
vedea nici urmă de activitate umană - nu maşini, nu antenă TV, 
nu cabluri electrice. O grădină micuță împrejmuită de un gard se 
afla la scurtă distanţă de casă, pe un drum de ţară. Avionul 
trecu printr-un nor şi ferma dispăru. 

Mai mulţi nori. Aceştia erau mai denşi şi Milton cobori la 
nouă sute de metri ca să se menţină sub ei. Jevy îi spuse că era 
o misiune de recunoaştere, aşa că era bine să zboare cât mai 
jos cu putinţă. Prima aşezare, Guat6, se afla la o oră de 
Corumbă. 

Timp de câteva minute, se îndepărtară de rău şi trecură pe 
deasupra unei fazenda. Jevy despături harta, înconjură ceva şi i- 
o dădu lui Nate, în spate. 

- Fazenda da Prata, spuse el, arătând în jos. 

Pe hartă, toate fazendas aveau nume, ca şi cum ar fi fost 
mari domenii. La sol, Fazenda da Prata nu era mai mare decât 
prima fermă pe care o văzuse Nate. Erau mai multe vaci, vreo 
două clădiri mai mici, o casă puţin mai mare şi o fâşie de 
pământ lungă şi dreaptă care, îşi dădu seama Nate, era o pistă. 
În apropiere nu se vedea nici un rău şi, cu siguranţă, nici un 
drum. Accesul se realiza numai pe calea aerului. 

Milton era din ce în ce mai îngrijorat din cauza cerului 
întunecat din partea de vest. Norii se îndreptau spre est, ei spre 
nord, astfel că întâlnirea părea inevitabilă. Jevy se aplecă în 
spate şi strigă: 

- Nu-i place cum arată cerul acolo. 

Nici lui Nate nu-i plăcea, dar nu era el pilotul. Ridică din 
umeri, pentru că nu ştia ce să răspundă. 

- O să-l urmărim câteva minute, spuse Jevy. 

Milton voia să se întoarcă acasă. Nate voia măcar să vadă 
satele indiene. Încă mai nutrea vaga speranţă că putea să 
ajungă cumva cu avionul la Rachel şi, poate, să o ducă în 
Corumbă, unde ar fi putut să ia masa într-o cafenea plăcută şi 
să discute despre averea tatălui ei. Speranţe vagi care 
dispăreau rapid. 


Ideea unui elicopter nu era chiar imposibilă. Îşi puteau per- 
mite să facă rost de unul. Dacă Jevy reuşea să găsească satul cu 
pricina şi locul în care să aterizeze, Nate ar fi putut să închirieze 
imediat un elicopter. 

Visa. 

Altă fazenda mică, aceasta aflându-se la scurtă distanţă de 
râul Paraguay. Picături de ploaie începură să izbească geamurile 
avionului şi Milton cobori la şase sute de metri. În stânga, mult 
mai aproape, era un impresionant lanţ muntos, râul şerpuind 
prin pădurea deasă de la poalele lui. 

Furtuna se năpusti cu furie asupra lor de peste vârfurile 
munţilor. Cerul deveni dintr-o dată şi mai întunecat; vântul 
zdruncina avionul, care se înclină brusc, făcându-l pe Nate să 
dea cu capul de tavanul cabinei. Se îngrozi deodată. 

- Ne întoarcem, strigă Jevy cu o voce din care lipsea calmul 
pe care l-ar fi preferat Nate. 

Chipul lui Milton era împietrit, iar ochelarii de soare ai pilo- 
tului calm dispăruseră şi broboane de sudoare îi acopereau frun- 
tea. Avionul viră brusc spre dreapta, est şi sud-est, şi exact când 
îşi încheie întoarcerea spre sud, în faţa lui apăru o privelişte 
înspăimântătoare. Cerul înspre Corumbă era negru. 

Milton nu voia să se aventureze într-acolo. Intoarse repede 
spre est şi îi spuse ceva lui Jevy. 

- Nu putem să mergem la Corumbă, strigă acesta în spate. 
Vrea să ne uităm după o fazenda. O să aterizăm şi o să 
aşteptăm să treacă furtuna. Vocea îi era ridicată şi plină de 
nelinişte, iar accentul se simţea şi mai tare. 

Nate încuviinţă cât putu de bine. Capul îl durea de la cioc- 
nirea cu tavanul şi stomacul începea să i se revolte. 

Timp de câteva minute păru că întrecerea avea să fie 
câştigată de Cessna. Sigur că orice avion poate să întreacă o 
furtună, îşi spuse Nate. Îşi masă creştetul şi se hotărî să nu se 
uite în spate. Însă norii negri veneau acum din părţi. 

Ce fel de pilot idiot şi înapoiat decolează fără să verifice 
radarul? Pe de altă parte, radarul, dacă într-adevăr aveau unul, 
era vechi de douăzeci de ani, probabil, şi scos din funcţiune în 
perioada sărbătorilor. 

Ploaia răpăia în avion, iar vântul vuia în jurul lui. Norii tre- 
ceau clocotind pe lângă el. Furtuna îi prinse din urmă şi îi 
depăşi, micul avion fiind smucit, azvârilit în sus şi în jos şi împins 


dintr-o parte în alta. Timp de două minute care părură 
nesfârşite, Milton fu incapabil să-l piloteze din cauza turbulenței. 
Călărea un taur furios, nu pilota un avion. 

Nate se uita pe geam, dar nu vedea nimic, nici apă sau 
mlaştini, nici fazendas cu piste lungi. Se aplecă şi mai mult, 
încleştând dinţii şi jurând că nu avea să verse. 

Un gol de aer făcu avionul să coboare treizeci de metri în 
mai puţin de două secunde şi toţi trei strigară câte ceva. 
Cuvintele lui Nate fură „Oh, drace!" Tovarăşii săi brazilieni înju- 
rară în portugheză. Exclamaţiile erau gâtuite de spaimă. 

Un moment, aerul fu nemişcat. Milton împinse manşa în faţă 
şi începu să coboare în picaj. Nate se agăţă cu ambele mâini de 
spătarul scaunului lui Milton şi, pentru prima şi, spera, singura 
dată în viaţa lui, se simţi ca un pilot kamikaze. Inima îi bătea 
năvalnic şi stomacul i se ridică în gâtlej. Închise ochii şi se gândi 
la Sergio şi la instructorul de yoga de la „Walnut Hill" care îl 
învățase rugăciunea şi meditaţia. Încercă să mediteze şi să se 
roage, dar îi era imposibil să o facă în timp ce era captiv într-un 
avion care se prăbuşea. Moartea era la numai câteva secunde. 

Un tunet care bubui chiar deasupra avionului îi şoca, aseme- 
nea unei împuşcături într-o încăpere întunecoasă, şi îi sperie 
îngrozitor. Lui Nate îi explodară timpanele. 

Picajul încetă la o sută cincizeci de metri, când Milton, în 
lupta cu vântul, reuşi să redreseze avionul. 

- Uită-te după o fazenda! strigă Jevy din faţă şi, şovăitor, 
Nate se uită pe geam. 

Pământul era răvăşit de ploaie şi de vânt. Pomii se legănau 
şi, la suprafaţa iazurilor, erau valuri. Jevy se uită pe o hartă, dar 
erau complet rătăciţi. 

Ploaia cădea în rafale albicioase care reduceau vizibilitatea 
foarte mult. Uneori Nate abia întrezărea pământul. Erau încon- 
juraţi de torente de ploaie şi bătuţi de un vânt îngrozitor din 
toate părţile. Micul lor avion era parcă un zmeu de hârtie. Milton 
se lupta să îl stăpânească, în timp ce Jevy se uita disperat în 
toate direcţiile. Nu aveau să se prăbuşească fără să lupte. 

Dar Nate renunţă. Dacă nici măcar nu vedea pământul, cum 
puteau să se aştepte să aterizeze întregi? Partea cea mai 
groaznică a furtunii nu trecuse încă. Erau terminati. 

Nu avea să încheie nici o înţelegere cu Dumnezeu. Asta 
merita pentru viaţa pe care o dusese. Sute de oameni mureau în 


fiecare an în accidente aviatice; el nu era cu nimic mai bun. 

Zări un râu chiar sub ei şi, deodată îşi aminti de aligatori şi 
de anaconda. Il îngrozea gândul că ar fi putut să se prăbuşească 
într-o mlaştină. Se vedea grav rănit, dar nu mort, agăţându-se 
de viaţă, luptându-se să supravieţuiască, încercând să pună în 
funcţiune afurisitul de telefon prin satelit în timp ce se chinuia 
să ţină la distanţă reptilele înfometate. 

Alt tunet zgudui cabina şi Nate se hotărî să lupte totuşi. 
Scrută solul într-o încercare deznădăjduită de a găsi o fazenda. 
Un fulger îi orbi pentru o clipă. Motorul bolborosi şi aproape că 
se opri, dar îşi reveni şi funcţionă în continuare. Milton cobori la 
o sută douăzeci de metri, o altitudine bună în împrejurări 
normale. Cel puţin, în Pantanal nu existau dealuri sau munţi 
care să-i facă să se îngrijoreze. 

Nate îşi strânse şi mai tare hamul de umăr şi vomită. Nu 
simţi nici un pic de ruşine făcând acest lucru. Nu mai simţea 
nimic altceva decât groază. 

li învălui întunericul. Milton şi Jevy strigau pe rând încercând 
să stăpânească avionul. Umerii li se izbeau şi li se atingeau 
mereu. Harta rămăsese la picioarele lui Jevy, complet inutilă. 

Furtuna se dezlănţuia sub ei. Milton cobori la şaizeci de 
metri, înălţime la care solul se vedea sub forma unor petice. O 
rafală de vânt îi izbi dintr-o parte, practic maturând avionul, şi 
Nate îşi dădu seama cât de neputincioşi erau. Deodată, văzu un 
obiect alb jos şi strigă, arătând: 

- O vacă! O vacă! 

Jevy îi strigă traducerea lui Milton. 

Coborâră prin nori la vreo douăzeci şi cinci de metri, într-o 
ploaie torențială şi trecură chiar pe deasupra acoperişului unei 
case. Jevy urlă din nou şi arătă spre un punct în partea sa. Pista 
părea să aibă lungimea unei alei suburbane frumoase, pericu- 
loasă chiar şi pe vreme bună. Nu avea importanţă. Nu aveau 
încotro. Dacă se prăbuşeau, cel puţin existau oameni prin 
apropiere. 

Zăriseră pista prea târziu pentru a mai ateriza în direcţia 
vântului, aşa că Milton întoarse avionul pentru a ateriza contra 
furtunii. Vântul îl izbi, practic oprindu-l. Ploaia reduse vizibili- 
tatea aproape complet. Nate se aplecă pentru a se uita la pistă, 
dar nu văzu decât şuvoaiele de apă care scăldau parbrizul. 

La cincisprezece metri, Cessna fu izbit de o rafală de vânt 


care îl înclină puternic. Milton se chinui să-l redreseze. Jevy 
strigă: 

- Vaca! Vaca! 

Nate înţelese imediat ce înseamnă vaca. O şi văzu. Pe prima 
nu o loviră. 

In momentele dinaintea căderii, Nate văzu un băiat cu un 
băț fugind prin iarba înaltă, ud leoarcă şi înspăimântat. Şi mai 
văzu o vacă fugind de pe pistă. Îl văzu pe Jevy ţinându-se 
încordat şi privind fix prin parbriz, cu ochii mari şi cu gura 
deschisă, dar fără să scoată un cuvânt. 

Atinseră iarba, dar continuară să înainteze. Era o aterizare, 
nu o prăbuşire, şi, în acea fracțiune de secundă, Nate speră că 
nu aveau să moară. Altă rafală de vânt îi ridică trei metri în aer, 
după care căzură din nou. 

- Vaca! Vaca! 

Elicele sfâşiară o vacă mare şi curioasă, care stătea 
nemişcată. Avionul se zgudui puternic, toate geamurile explo- 
dară în afară şi cei trei bărbaţi îşi ţipară ultimele cuvinte. 

Nate se trezi pe diagonala avionului, plin de sânge, groaznic 
de înspăimântat, dar viu şi conştient totodată că mai continua 
să plouă. Vântul vâjâia prin avion. Milton şi Jevy erau unul peste 
altul, dar mişcau şi încercau să-şi desfacă centurile. 

Nate găsi o fereastră şi scoase capul. Avionul era prăbuşit pe 
o parte, cu o aripă ruptă şi îndoită sub cabină. Era sânge peste 
tot, dar de la vacă, nu de la pasageri. Ploaia, care încă mai 
cădea torențial, îl spăla repede. 

Băiatul cu băţul îi conduse la un mic grajd de lângă pistă. 
Scăpând de furtună, Milton căzu în genunchi şi murmură o 
rugăciune adresată Fecioarei Maria. Nate îl privi şi, într-un fel se 
rugă împreună cu el. 

__ Nu erau răni grave. Milton avea o tăietură uşoară pe frunte. 
Incheietura dreaptă a lui Jevy se umfla. Mai târziu avea să-l 
doară mai tare. 

Rămăseseră pe pământ mult timp, fără să spună nimic, 
privind ploaia, ascultând vântul şi gândindu-se la ce ar fi putut 
să se întâmple. 


13 


Proprietarul vacii apăru după vreo oră, când furtuna începu 
să se mai potolească şi ploaia se opri pentru câteva minute. Era 
descult, în bermude de blugi şi un tricou uzat cu Chicago Bulls. 
Se numea Marco şi nu era deloc pătruns de buna dispoziţie a 
sărbătorilor. 

Îl expedie pe băiat, după care începu o discuţie aprinsă cu 
Jevy şi Milton despre valoarea vacii. Milton era mai preocupat de 
starea avionului său, Jevy de încheietura sa umflată. Nate stătea 
lângă fereastră, întrebându-se cum de ajunsese să se afle în 
mijlocul sălbăticiei braziliene în Ajunul Crăciunului, într-o iesle 
urât mirositoare, plin de vânătăi, murdar de sângele unei vaci, 
ascultând trei bărbaţi care se certau într-o limbă străină şi noro- 
cos că se mai afla în viaţă. Nu avea răspunsuri clare. 

judecând după celelalte vaci care păşteau în apropiere, nu 
puteau să valoreze prea mult. 

- O s-o plătesc eu, îi spuse Nate lui Jevy. 

Acesta îl întrebă pe om cât costa şi spuse apoi: 

- O sută de reais. 

- Acceptă „American Express"? întrebă Nate, dar gluma sa 
nu fu gustată. O să plătesc. 

O sută de dolari. Avea să-i plătească numai ca să nu-l mai 
audă pe Marco vociferând. g 

Afacerea se încheie şi omul deveni gazda lor. li conduse în 
casă, unde masa de prânz era pregătită de o femeie scundă şi 
desculţă, care zâmbi şi îi primi încântată. Din motive evidente, 
în Pantanal nu veneau oaspeţi şi, când îşi dădură seama că Nate 
era din Statele Unite, îşi chemară copiii. Băiatul cu băţul avea 
doi fraţi, iar mama lor le spuse să-l studieze pe Nate pentru că 
era american. 

Luă cămăşile bărbaţilor şi le înmuie într-un lighean cu apă de 
ploaie şi săpun. Mâncară orez şi fasole neagră la o măsuţă, goi 
până la brâu, dar fără să se sinchisească de acest lucru. Nate 
era mândru de bicepşii săi în formă şi de burta sa plată. Jevy se 
vedea de la o poştă că era halterofil. Sărmanul Milton arăta 
semnele caracteristice apropierii de vârsta a doua, dar era 
evident că nu îi păsa. 

Cei trei bărbaţi vorbiră puţin în timpul mesei. Groaza 
prăbuşirii era încă proaspătă. Copiii stăteau pe jos lângă masă, 
mâncând pâine nedospită şi orez şi urmărindu-i toate mişcările 


lui Nate. 

La patru sute de metri mai încolo era un râuleţ, iar Marco 
avea o barcă cu motor. Râul Paraguay se afla la cinci ore 
distanţă. Poate că îi ajungea benzina, poate nu. Dar avea să fie 
imposibil să îi ia pe toţi trei în barcă. 

Când cerul se însenină, Nate se duse cu copiii la epava 
avionului şi îşi luă servieta. Pe drum îi învăţă să numere în 
engleză până la zece. Ei îl învăţară în portugheză. Erau nişte 
băieţi simpatici, teribil de timizi la început, dar se ataşau de 
Nate cu fiecare clipă. Era Ajunul Crăciunului, îşi aminti el. Oare 
Moş Crăciun venea în Pantanal? Nimeni nu părea să-l aştepte. 

Nate despachetă şi aranjă telefonul prin satelit pe un 
buştean neted din curte. Farfuria avea o jumătate de metru 
pătrat, iar telefonul în sine nu era mai mare decât un laptop 
compact. Cele două piese se conectau printr-un fir. Nate îl puse 
în funcţiune, introduse numerele ID şi PIN, după care răsuci 
farfuria încet, până când prinse semnalul transmis de Satelitul 
Astar-East, aflat la o sută şaizeci de kilometri deasupra 
Atlanticului, undeva cam în apropierea ecuatorului. Semnalul 
era puternic, lucru confirmat de un piuit constant, iar Marco şi 
restul familiei sale se strânseră şi mai aproape de Nate. Acesta 
se întrebă dacă văzuseră vreodată un telefon. 

Jevy strigă numărul de acasă a lui Milton. Nate apăsă tastele 
încet, după care îşi ţinu respiraţia şi aşteptă. Dacă nu reuşea să 
ia legătura, aveau să rămână cu Marco şi cu familia acestuia de 
Crăciun. Casa era mică; Nate bănuia că avea să doarmă în 
grajd. Perfect. 

Planul B era să-i trimită pe Jevy şi pe Marco cu barca. Era 
aproape unu după-amiaza. Ţinând cont de faptul că se făceau 
cinci ore până la Paraguay, aveau să ajungă chiar la lăsatul 
întunericului, presupunând că avea să aibă suficientă benzină. 
Odată ajunşi pe marele râu, aveau să caute ajutor, ceea ce ar fi 
putut să dureze ore întregi. Dacă nu aveau suficientă benzină, 
aveau să rămână în mijlocul Pantanalului. Jevy se declarase 
împotriva acelui plan de la început, dar nimeni nu insista. 

Mai erau şi alţi factori. Marco nu prea voia să plece atât de 
târziu. În mod normal, când se ducea la Paraguay pentru a face 
comerţ, pleca la răsăritul soarelui. Şi, deşi exista şansa de a găsi 
ceva benzină la un vecin, la vreo oră distanţă, acest lucru nu era 
cert. 


- Oi, se auzi o voce de femeie în telefon şi toţi zâmbiră. 

Nate îi dădu telefonul lui Milton, care îşi salută soţia, după 
care îi povesti ce se întâmplase. Jevy îi traducea în şoaptă lui 
Nate. Copiii se minunară de engleza lui. 

Conversaţia deveni încordată şi, la un moment dat, încetă 
brusc. 

- Caută un număr de telefon, explică Jevy. 

Numărul fu transmis; era al unui pilot pe care îl cunoştea 
Milton. Acesta promise să ajungă acasă la cină şi închise. 

Pilotul nu era acasă. Soţia lui spuse că era în Campo Grande 
cu afaceri şi că trebuia să se întoarcă până seara. Milton îi 
explică unde era şi ea îi dădu alte numere de telefon unde putea 
fi găsit soţul ei. 

- Roagă-l să vorbească repede, spuse Nate formând alt 
număr. Bateria asta n-o să dureze o veşnicie. 

Nu răspunse nimeni la următorul număr. La celălalt, pilotul 
veni la telefon şi tocmai spunea că avionul lui era la reparat, 
când se întrerupse semnalul. 

Norii erau negri. 

Nate se uită la cerul din ce în ce mai întunecat fără să-i vină 
a crede. Milton mai avea puţin şi începea să plângă. 


Fu o ploaie de scurtă durată şi rece în care copiii se jucară, 
în timp ce adulţii stăteau pe verandă şi îi priveau tăcuţi. 

Jevy avea alt plan. La marginea oraşului Corumbá, se afla o 
bază a armatei. El nu fusese repartizat acolo, dar ridica greutăţi 
împreună cu câţiva dintre ofiţeri. Când cerul se însenină din nou, 
se întoarseră la buştean şi se înghesuiră în jurul telefonului. Jevy 
îşi sună un prieten care găsi nişte numere de telefon. 

Armata avea elicoptere. La urma urmei, se prăbuşise un 
avion. Când al doilea ofiţer răspunse la telefon, Jevy îi explică 
repede ce se întâmplase şi îi ceru ajutorul. 

Era o tortură pentru Nate să-l privească pe Jevy în timpul 
convorbirii. Nu înţelegea nici un cuvânt, dar limbajul trupului 
spunea totul. Zâmbete şi încruntări, îndemnuri şi rugăminţi, 
pauze încordate şi apoi, repetarea unor lucruri spuse deja. 

Când termină, Jevy îi spuse lui Nate: 

- O să-l sune pe comandant. Vrea să-i mai dau un telefon 
peste o oră. 


O oră păru cât o săptămână. Soarele se ivi iarăşi dintre nori 
şi uscă iarba. Umiditatea era extrem de densă. Tot fără cămaşă, 
Nate începu să simtă usturimea unor arsuri. 

Se retraseră la umbra unui pom. Femeia verifică starea 
cămăşilor care fuseseră lăsate pe frânghie în timpul ultimei ploi, 
astfel că erau tot ude. 

Pielea lui Jevy şi a lui Milton era cu câteva nuanţe mai 
închisă ca a lui Nate şi ei nu îşi făceau probleme în privinţa 
soarelui. Acest lucru nu îl deranja nici pe Marco şi cei trei se 
duseră la avion să vadă ce se stricase. Nate rămase la umbra 
pomului, unde era mai sigur. Zăpuşeala după-amiezii era sufo- 
cantă. Pieptul şi umerii începeau să-l doară şi ideea unui pui de 
somn îi trecu prin minte. Însă băieţii aveau alte planuri. În 
sfârşit, el le învăţă numele - Luis era cel mai mare, cel care 
gonise vaca de pe pistă cu câteva secunde înainte ca ei să 
aterizeze, Oli era cel mijlociu şi cel mai mic era Tomas. Folosind 
ghidul de conversaţie pe care îl ţinea în servietă, Nate rupse 
încet bariera de limbaj. Salut. Ce faci? Cum te numeşti? Câţi ani 
ai? Bună ziua. Băieţii repetară expresiile în portugheză pentru 
ca Nate să înveţe pronunția, după care el îi puse să le rostească 
în engleză. 

Jevy se întoarse cu hărţi şi dădură telefonul. Părea să existe 
ceva interes din partea armatei. Milton arătă spre o hartă şi 
spuse: 

- Fazenda Esperança. 

Jevy repetă plin de entuziasm. Totuşi, acesta se mai diminuă 
după câteva secunde şi închise. 

- Nu-l găseşte pe comandant, spuse el în engleză, încercând 
să pară plin de speranţă. E Crăciunul, ştii doar. 

Crăciunul în Pantanal. Patruzeci şi ceva de grade cu o umidi- 
tate foarte ridicată. Un soare îngrozitor fără creme împotriva 
arsurilor. Gângănii şi insecte fără insecticide. Copii veseli fără 
nici o speranţă de a primi jucării. Nu muzică, pentru că nu era 
electricitate. Nu brad de Crăciun. Nu mâncare, sau vin, sau 
şampanie de Crăciun. 

E o aventură, îşi tot spunea el. Unde ţi-e simţul umorului? 

Puse telefonul la loc în cutie şi închise capacul cu fermitate. 
Milton şi Jevy se duseră la avion. Femeia intră în casă. Marco 
avea ceva de făcut în curtea din spate. Nate se duse din nou la 
umbră, gândindu-se cât de plăcut ar fi fost să audă măcar un 


vers din „White Christmas" şi să soarbă dintr-un pahar de 
şampanie. 

Luis apăru cu trei dintre cei mai slăbănogi cai pe care îi 
văzuse vreodată Nate. Unul avea o şa, confecţionată din piele şi 
lemn, care era aşezată pe ceva ce aducea cu un preş vechi de 
un portocaliu-aprins. Şaua era pentru Nate. Luis şi Oli săriră pe 
cai fără nici cel mai mic efort, perfect echilibraţi. 

Nate îşi studie calul. 

- Onde? întrebă el. Unde? 

Luis arătă spre o potecă. Din discuţiile din timpul prânzului şi 
de după aceea, Nate ştia că poteca ducea la râul unde îşi ţinea 
Marco barca. 

De ce nu? Doar era o aventură. Ce altceva avea de făcut în 
timp ce orele se scurgeau încet? Işi luă cămaşa de pe frânghie şi 
izbuti să încalece sărmanul cal fără să cadă sau să se lovească. 

La sfârşitul lui octombrie, Nate şi câţiva dintre ceilalţi inter- 
naţi la „Walnut Hill" petrecuseră o duminică plăcută în şa, călă- 
rind prin Blue Ridge şi admirând splendorile toamnei. Şezutul şi 
pulpele îl duruseră o săptămână, dar teama de cai fusese 
învinsă. Oarecum. 

Se chinui să îşi vâre picioarele în scări şi ţinu frâul atât de 
strâns, încât animalul nici nu vru să se urnească. Băieţii priviră 
amuzaţi, după care porniră în galop. Începu şi calul lui Nate să 
galopeze încet, făcând să-l doară locurile sensibile şi săltându-l 
când pe o fesă când pe alta. Preferând să meargă, pur şi simplu, 
trase de frâu şi calul încetini. Băieţii se întoarseră şi începură să 
meargă alături de el. 

Poteca străbătea o mică păşune şi făcea o cotitură, astfel 
încât casa dispăru în curând din raza vizuală. In faţă se vedea o 
apă - o mlaştină, exact ca cele pe care le văzuse Nate din avion. 
Acest lucru nu îi deranjă pe băieţi, pentru că poteca trecea prin 
mijlocul ei şi caii o traversaseră de multe ori. Nu încetiniră deloc. 
La început, apa avea doar câţiva centimetri, apoi treizeci, apoi 
ajunse până la scări. Bineînţeles că băieţii erau desculți şi aveau 
pielea tăbăcită, astfel că nu îşi făceau nici un fel de griji în 
privinţa apei şi a ceea ce ar fi putut să se afle în ea. Nate purta 
perechea sa preferată de adidaşi Nike, care se udară în scurt 
timp. 

Peştii piranha, acei peştişori oribili cu dinţi ascuţiţi, erau 
peste tot în Pantanal. 


Ar fi vrut să se întoarcă, dar habar nu avea cum să exprime 
acest lucru. 

- Luis, spuse el cu o voce care îi trăda temerile. 

Băieţii se uitară la el fără cea mai mică umbră de nelinişte. 

Când apa ajunse până la piepturile cailor, încetiniră puţin. 
Câţiva paşi şi Nate îşi văzu picioarele din nou. Caii ieşiră în 
partea cealaltă, unde reîncepea poteca. 

Trecură pe lângă rămăşiţele unui gard în stânga lor. Apoi, pe 
lângă o clădire dărăpănată. Poteca se lărgi încetul cu încetul, 
până când se transformă într-un drum vechi. Cu mulţi ani în 
urmă, 

fazenda fusese mai extinsă, fără îndoială, cu mai multe vite 
şi mai mulţi angajaţi. 

Nate aflase din materialele sale că regiunea Pantanal fusese 
colonizată cu peste două sute de ani în urmă şi se schimbase 
foarte puţin. Izolarea oamenilor era uluitoare. Nu se vedea nici 
urmă de vecini sau alţi copii şi Nate se tot gândea la şcoli şi la 
educaţie. Oare, când erau suficient de mari, copiii plecau la 
Corumbă ca să-şi găsească slujbe şi soţii? Sau se ocupau de 
micile ferme şi de creşterea următoarei generaţii de 
pantaneiros? Oare Marco şi soţia sa ştiau să citească şi să scrie 
şi, dacă da, îşi învățau şi copiii? 

Avea să-l întrebe pe Jevy. In faţă era şi mai multă apă, o 
mlaştină mai mare cu copaci putrezi îngrămădiţi de ambele 
părţi. Şi, bineînţeles, poteca trecea prin mijlocul ei. Era sezonul 
ploilor şi apa era adâncă peste tot. In lunile uscate, mlaştina era 
un petic de nămol şi un novice putea să străbată poteca fără să 
se teamă că avea să fie mâncat. Intoarce-te atunci, îşi spuse 
Nate. Nici o şansă. 

Caii înaintară ca nişte roboţi, fără să dea atenţie mlaştinii şi 
apei care le ajungea până la genunchi, plescăind. Băieţii erau pe 
jumătate adormiţi. Ritmul încetini puţin când apa deveni mai 
adâncă. Când genunchii lui Nate se udară şi el se pregătea să-i 
strige ceva disperat lui Luis, Oli arătă nonşalant spre dreapta, 
spre un punct unde două trunchiuri de copaci se înălţau trei 
metri în aer. Între ele, o reptilă mare şi neagră stătea nemişcată 
în apă. 

- Jacaré, spuse Oli peste umăr, ca şi cum Nate ar fi vrut să 
ştie. Aligator. 

Ochii ieşeau în relief peste restul trupului, iar Nate era sigur 


că pe el îl urmăreau. Inima începu să-i bată cu putere şi ar fi 
vrut să strige, să ţipe după ajutor. Atunci, Luis se întoarse şi 
zâmbi, pentru că ştia că oaspetele său era îngrozit. Oaspetele 
încercă să zâmbească, de parcă ar fi fost încântat să vadă, în 
sfârşit, unul de aproape. 

Caii înălţară capetele când apa deveni mai adâncă. Nate îi 
dădu pinteni sub apă, dar nu se întâmplă nimic. Aligatorul se 
cufundă încet, până când nu se mai văzură decât ochii, după 
care pomi în direcţia lor şi dispăru în apa întunecată. Nate îşi 
scoase picioarele din scări şi îşi trase genunchii la piept, astfel 
încât se clătină în şa. Băieţii spuseră ceva şi începură să 
chicotească, dar lui Nate nu îi păsa. 

După ce trecură de mijlocul mlaştinii, apa ajunse până la 
picioarele cailor şi, apoi, până la ale lor. Când atinse teafăr 
malul celalalt, Nate se relaxă. Apoi râse de sine însuşi. Ar fi 
putut să spună povestea aceea acasă. Avea prieteni care erau 
pasionaţi după vacanțe extreme - oameni care mergeau cu 
cortul, navigau pe ape înspumate şi repezi, căutau gorile, genul 
de safari prin care încercau întotdeauna să-i uluiască pe ceilalţi 
cu povestiri despre experienţe de viaţă şi de moarte trăită în 
partea opusă a lumii. Dacă mai pomenea şi de aspectul ecologic 
al Pantanalului, pentru zece mii de dolari, ar fi sărit bucuroşi pe 
un ponei şi ar fi străbătut mlaştini, fotografiind şerpii şi aligatorii 
din drumul lor. 

Dat fiind că nu se vedea nici un râu, Nate hotări că era tim- 
pul să se întoarcă. Arătă ceasul şi Luis îi conduse spre casă. 


Însuşi comandantul fu adus la telefon. Vorbi cu Jevy despre 
tot felul de lucruri legate de armată timp de cinci minute - locuri 
în care fuseseră repartizaţi, oameni pe care îi cunoşteau - în 
vreme ce indicatorul bateriei licărea mai repede, iar SatFone-ul 
rămânea încetul cu încetul fără energie. Nate îi arătă; Jevy 
răspunse explicându-i comandantului că aceea era ultima lor 
şansă. 

Nici o problemă. Un elicopter era pregătit; un echipaj era 
adunat chiar în clipa aceea. Cât de grave erau rănile? 

Interne, spuse Jevy uitându-se la Milton. 

Fazenda se afla la o distanţă de patruzeci de minute cu eli- 
copterul, potrivit piloților armatei. Daţi-ne o oră, spuse coman- 


dantul. Milton zâmbi pentru prima oară în ziua aceea. 

După ce trecu o oră, optimismul dispăru. Soarele cobora 
repede la apus; se apropia amurgul. O salvare pe întuneric ieşea 
din orice discuţie. 

Se duseră la avionul prăbuşit, unde Milton şi Jevy lucraseră 
toata după-amiaza. Aripa ruptă fusese dată la o parte, ca şi 
elicea. Aceasta se afla pe iarbă, lângă avion, încă mânjită de 
sânge. Trenul de aterizare din dreapta era îndoit, dar nu trebuia 
înlocuit. 

Vaca ucisă fusese tranşată de Marco şi de soţia lui, iar 
scheletul abia se mai vedea în tufişurile de lângă pistă. 

Jevy spunea că Milton avea de gând să vină cu o barcă ime- 
diat ce va găsi o aripă şi elice noi. Lui Nate, acest lucru i se 
părea practic imposibil. Cum ar fi putut să urce o aripă de avion 
într-o barcă suficient de mică pentru a naviga pe afluenții din 
Pantanal şi, apoi, să o care prin mlaştinile pe care Nate le 
văzuse din şaua calului? 

Aceea era problema lui însă. Nate avea alte griji. 

Femeia le aduse cafea caldă şi prăjiturele uscate, iar ei se 
aşezară pe iarbă lângă grajd şi sporovăiră. Cele trei umbre mici 
ale lui Nate stăteau lângă el, temându-se să nu îi părăsească. 
Mai trecu o oră. 

Tomas, cel mai mic, fu primul care auzi zgomotul. Spuse 
ceva şi se ridică, arătând într-o direcţie, şi toţi ceilalţi 
rămăseseră încremeniţi. Zgomotul se auzi din ce în ce mai tare, 
devenind zumzetul inconfundabil al unui elicopter. Alergară spre 
mijlocul pistei şi se uitară pe cer. 

Când elicopterul ateriză, patru soldaţi săriră din el şi alergară 
spre grup. Nate îngenunche în mijlocul băieţilor şi îi dădu 
fiecăruia câte zece reais. 

- Feliz Natal, spuse el. 

Crăciun fericit. După aceea, îi îmbrăţişă repede, îşi luă ser- 
vieta şi o rupse la fugă spre elicopter. 

Jevy şi Nate le făcură cu mâna membrilor acelei mici familii 
când elicopterul se ridică de la pământ. Milton era prea ocupat, 
mulţumindu-le piloților şi soldaţilor. La o sută cincizeci de metri, 
Pantanalul începu să se întindă spre orizont. La răsărit era 
întuneric. 

Şi era întuneric şi la Corumbá când zburară pe deasupra 
oraşului jumătate de oră mai târziu. Era o privelişte frumoasă - 


clădirile şi casele, luminile de Crăciun, traficul. Aterizară la baza 
armatei, la vest de oraş, situată pe o stâncă deasupra râului 
Paraguay. Comandantul îi întâmpină şi primi mulţumirile pline 
de entuziasm pe care le merita pe deplin. Fu surprins să vadă că 
nu erau răni serioase, dar, cu toate acestea, se bucură de 
succesul misiunii. li trimise cu un jeep deschis condus de un 
soldat tânăr. 

Când intrară în oraş, jeepul întoarse brusc şi opri în faţa unui 
mic magazin. Jevy intra şi reveni cu trei sticle de bere „Brahma'”. 
Îi dădu una lui Milton şi una lui Nate. 

După o uşoară ezitare, acesta o destupă şi bău. Era rece şi 
absolut delicioasă. Şi era Crăciunul, ce naiba. Putea să se des- 
curce. 

Stând pe bancheta din spate a jeepului în timp ce acesta 
străbătea străzile prăfuite, îşi aminti ce noroc avea că era în 
viaţă. 

Cu aproape patru luni în urmă, încercase să se sinucidă. Cu 
şapte ore în urmă, supravieţuise unei aterizări forţate. 

Dar nu realizase nimic. Nu se afla mai aproape de Rachel 
Lane decât în ziua precedentă. 

Prima oprire fu la hotel. Nate le ură tuturor un Crăciun fericit 
şi se duse în camera lui, unde se dezbrăcă şi stătu sub duş 
douăzeci de minute. 

In frigider, erau patru cutii de bere. Le bău pe toate într-o 
oră, spunându-şi cu fiecare din ele că nu era o alunecare. Nu 
aveau să ducă la o cădere. Lucrurile erau sub control. Păcălise 
moartea, aşa că de ce să nu sărbătorească puţin de Crăciun? Nu 
avea să afle nimeni. Se putea descurca. 

In plus, starea de trezie perfectă nu îi plăcuse niciodată. 
Avea să-şi dovedească sieşi că putea să se descurce cu puţin 
alcool. Nici o problemă. Câteva beri ici, colo. Ce era rău în asta? 


14 


ÎI trezi telefonul, dar dură ceva timp până când răspunse. 
Berea nu avea nici un efect întârziat în afară de vinovăţie, dar 
mica aventură din Cessna îşi spunea cuvântul. Gâtul, umerii şi 
mijlocul i se învineţiseră deja - urme clare de vânătăi în locurile 


unde centurile de siguranţă îl ţinuseră în momentul impactului 
cu solul. Avea cel puţin două cucuie, primul de la o izbitură de 
care îşi amintea, al doilea de la una de care nu îşi mai aducea 
aminte. Genunchii i se frecaseră de spătarele scaunelor celor 
doi piloţi - nişte răni uşoare, crezuse el la început, dar care se 
agravaseră în cursul nopţii. Braţele şi ceafa îi erau arse de 
soare. 

- Crăciun fericit, spuse vocea. 

Era Valdir şi era aproape ora nouă. 

- Mulţumesc, zise Nate. La fel şi ţie. 

- Da. Cum te simţi? 

- Bine. Mulţumesc. 

- Da, ei bine, Jevy m-a sunat aseară şi mi-a povestit ce aţi 
păţit cu avionul. Milton trebuie să fie nebun dacă a zburat pe 
furtună. N-o să mai apelez niciodată la el. 

- Nici eu. 

- Te simţi bine? 

- Da 

- Ai nevoie de doctor? 

- Nu. 

- Jevy zicea că speră că eşti bine. 

- Mă simt bine, mă cam dor toate, atâta tot. 

Urmă un moment de pauză în care Valdir schimbă vitezele. 

- Dăm o mică petrecere la mine acasă astăzi după-amiază. 
Doar familia mea şi câţiva prieteni. Vrei să vii şi tu? 

Invitaţia conţinea o anumită doză de rigiditate. Nate nu îşi 
dădea seama dacă Valdir încerca numai să fie politicos, sau 
dacă era o chestiune de limbă şi accent. 

- Eşti foarte amabil, spuse el. Dar am mult de citit. 

- Eşti sigur? 

- Da, mulţumesc. 

- Foarte bine. Am o veste bună. leri am închiriat, în sfârşit, o 
barcă. 

Nu îi trebuise mult ca să treacă de la petrecere la barcă. 

- Grozav. Când plec? 

- Poate mâine. O pregătesc. Jevy ştie barca. 

- Abia aştept să pornesc pe râu. Mai ales după ziua de ieri. 

Valdir se apucă să-i povestească apoi cum negociase cu pro- 
prietarul bărcii, un zgârcit notoriu care, iniţial ceruse o mie de 
reais pe săptămână. Se înţeleseseră la şase sute. Nate asculta, 


dar puţin îi păsa. Moştenirea lăsată de Phelan era destul de 
mare. 

Valdir îşi luă la revedere cu un alt „Crăciun fericit". 

Adidaşii îi erau încă uzi, dar şi-i puse oricum, împreună cu un 
şort şi un tricou. Avea să încerce să alerge puţin, dar, dacă 
trupul său nu avea să coopereze, avea să se plimbe, pur şi 
simplu. Simţea nevoia de aer curat şi de exerciţiu fizic. 
Plimbându-se încet prin cameră, văzu cutiile de bere goale din 
coşul de gunoi. 

Avea să se ocupe de problema asta mai târziu. Nu era o 
alunecare şi nu avea să ducă la o cădere. Cu o zi în urmă, viaţa i 
se perindase prin faţa ochilor şi asta schimbase lucrurile. Ar fi 
putut să moară. Acum, fiecare zi era un dar, fiecare moment tre- 
buia savurat. De ce să nu se bucure de câteva din plăcerile 
vieţii? Puţină bere, un pic de vin, nimic mai tare şi, cu siguranţă, 
nu droguri. 

Era un domeniu familiar; minciuni cu care se mai amăgise. 

Luă două pastile de Tylenol şi apoi îşi unse pielea expusă. În 
holul hotelului era un spectacol de Crăciun la televizor, dar 
nimeni nu îl urmărea, pentru că nu era nimeni. Tânăra de la 
recepţie îi zâmbi şi îi spuse bună dimineaţa. Căldura umedă 
pătrundea prin uşile de sticlă deschise. Nate zăbovi puţin ca să 
bea o cafea dulce. Termosul se afla pe tejghea, paharele de car- 
ton erau aşezate frumos alături, aşteptând ca cineva să se 
oprească şi să guste puţină cafezinho. 

Două păhărele şi asudă înainte să iasă din hol. Pe trotuar 
încercă să se întindă, dar muşchii îl dureau şi încheieturile îi 
erau înţepenite. Greu nu era să alerge, ci mai degrabă să 
meargă fără să şchiopăteze vizibil. 

Dar nimeni nu se uita la el. Magazinele erau închise şi 
străzile pustii, aşa cum se aşteptase. După două străzi, tricoul îi 
era deja lipit de spate. Făcea exerciţii într-o saună. 

Avenida Rondon era ultima stradă pavată de-a lungul stâncii 
situate deasupra râului. Merse pe trotuarul paralel cu ea mult 
timp, şchiopătând uşor, în vreme ce muşchii i se dezmorţeau 
încetul cu încetul şi încheieturile încetau să-i mai scârţâie. Găsi 
părculeţul în care se oprise cu două zile în urmă, pe douăzeci şi 
trei, când se adunaseră oamenii ca să asculte muzică şi colinde. 
Câteva scaune pliante mai erau încă acolo. Picioarele lui aveau 
nevoie de odihnă. Se aşeză pe aceeaşi masă de picnic şi se uită 


după adolescentul care încercase să-i vândă droguri. 

Dar nu se vedea nici picior de om. Îşi masă uşor genunchii şi 
se uită la marele Pantanal, care se întindea pe kilometri întregi, 
dispărând dincolo de orizont. O pustietate magnifică. Se gândi la 
băieţi - Luis, Oli şi Tomas - la micii lui tovarăşi care aveau câte 
zece reais în buzunare şi nici o modalitate de a-i cheltui. Pentru 
ei, Crăciunul nu însemna nimic; fiecare zi era la fel. 

Undeva, în regiunea aceea vastă brăzdată de ape din faţa 
lui, exista o anume Rachel Lane, acum doar o umilă slujitoare a 
Domnului, dar care era pe cale de a deveni una dintre cele mai 
bogate femei din lume. Dacă o găsea, cum avea să reacționeze, 
oare, la vestea moştenirii acelei averi imense? Cum avea să 
reacționeze când îl va cunoaşte pe el, un avocat american care 
reuşise să-i dea de urmă? 

Răspunsurile posibile îl făcură să nu se simtă prea bine. 
Pentru prima oară, îşi dădu seama că, până la urmă, Troy ar fi 
putut să fie nebun. Un om cu mintea întreagă şi lucid ar fi lăsat 
unsprezece miliarde de dolari unei persoane pe care nu o 
interesa deloc bogăţia? Unei persoane practic necunoscută de 
nimeni, nici chiar de cel care semnase acel testament scris de 
mână? Gestul părea nebunesc, mult mai mult acum, când Nate 
stătea deasupra Pantanalului, uitându-se la sălbăticia lui, la cinci 
mii de kilometri distanţă de casă. 

Se aflaseră puţine lucruri despre Rachel. Evelyn Cunnin- 
gham, mama ei, era dintr-un orăşel numit Delhi, din Louisiana. 
La vârsta de nouăsprezece ani, plecase la Baton Rouge şi se 
angajase ca secretară la o companie implicată în exploatarea 
gazelor naturale. Troy Phelan era proprietarul companiei şi, în 
timpul uneia dintre vizitele sale de rutină de la New York, a 
zărit-o pe Evelyn. Era limpede că fusese o femeie frumoasă şi 
naivă, crescută într-un orăşel de provincie. Intotdeauna acelaşi 
vultur, Troy a lovit imediat şi, peste câteva luni, Evelyn a 
descoperit că era însărcinată. Aceasta se întâmpla în primăvara 
lui 1954. 

În noiembrie, acelaşi an, oamenii lui Troy au aranjat ca 
Evelyn să fie primită la Spitalul Catolic din New Orleans, unde 
Rachel s-a născut în data de doi. Evelyn nu şi-a văzut niciodată 
copilul. 

Cu o mulţime de avocaţi şi multe presiuni, Troy a aranjat o 
adopţie rapidă şi secretă a lui Rachel de către un preot şi soţia 


acestuia din Kalispell, Montana. El cumpăra mine de cupru şi 
zinc din acel stat şi avea relaţii la companiile de acolo. Părinţii 
adoptivi n-au cunoscut niciodată identitatea părinţilor biologici. 

Evelyn nu a vrut nici copilul, nici să mai aibă de-a face cu 
Troy Phelan. A luat zece mii de dolari şi s-a întors la Delhi, unde 
în mod tipic o aşteptau zvonurile despre păcatele ei. S-a mutat 
cu părinţii şi au aşteptat răbdători să treacă furtuna. Aceasta 
însă nu a trecut. Cu cruzimea caracteristică oraşelor mici, 
Evelyn s-a trezit o paria în mijlocul oamenilor de care avea cel 
mai mult nevoie. Rareori ieşea din casă şi, cu timpul, s-a izolat şi 
mai mult, retrăgându-se în întunericul dormitorului ei. Acolo, în 
bezna micii ei lumi, a început să i se facă dor de fiica ei. 

l-a scris lui Troy, dar n-a primit nici un răspuns. O secretară 
ascundea scrisorile şi le îndosaria. La două săptămâni de la sinu- 
ciderea lui, unul dintre oamenii lui Josh le-a găsit în arhiva per- 
sonală din apartamentul lui Troy. 

Cu trecerea anilor, Evelyn s-a prăbuşit şi mai mult în propriul 
ei abis. Bârfele erau sporadice, dar nu se stingeau niciodată. 
Apariţia părinţilor ei la biserică sau la băcănie atrăgea întot- 
deauna priviri şi şuşoteli, astfel că, până la urmă, s-au retras şi 
ei. 

Evelyn s-a sinucis în ziua de 2 noiembrie 1959, când Rachel 
împlinea cinci ani. A condus maşina părinţilor ei până la mar- 
ginea oraşului şi s-a aruncat de pe un pod. 

Necrologul şi articolul din ziarul local despre moartea ei au 
ajuns la biroul lui Troy din New Jersey, unde, de asemenea au 
fost îndosariate şi ascunse. 


Despre copilăria lui Rachel se aflaseră foarte puţine lucruri. 
Reverendul şi doamna Lane s-au mutat de două ori, de la 
Kalispell la Butte şi de la Butte la Helena. El a murit de cancer 
când Rachel avea şaptesprezece ani. Era unicul lor copil. 

Din motive pe care nimeni în afară de Troy nu le putea 
explica, acesta s-a hotărât să reintre în viaţa ei când era pe cale 
de a termina liceul. Poate se simţea puţin vinovat. Poate era 
îngrijorat de posibilităţile pe care le avea fata de a urma 
colegiul. Rachel ştia că fusese adoptată, dar niciodată nu-şi 
exprimase dorinţa de a-şi cunoaşte părinţii. 

Amănuntele nu erau cunoscute, dar Troy a întâlnit-o în vara 


lui 1972. Patru ani mai târziu, ea absolvea Universitatea din 
Montana. După aceea, în povestea vieţii ei, au apărut spaţii 
goale uriaşe pe care nici o investigaţie nu reuşise să le umple. 

Nate bănuia că numai două persoane ştiau totul despre acea 
relaţie. Una murise; cealaltă trăia ca o indiancă undeva acolo, 
pe malul unuia dintre cele o mie de râuri. 

încercă să facă jogging pe distanţa dintre două străzi, dar 
renunţă din cauza durerii. Îi era destul de greu să şi meargă. 
Două maşini trecură pe lângă el, oamenii începeau să se 
trezească. Zgomotul se apropie rapid din spate şi ajunse lângă 
el înainte să apuce să reacționeze. Jevy apăsă pe frână lângă 
bordură. 

-Bom dia, strigă el pentru a acoperi zgomotul motorului. 

Nate dădu din cap. 

- Bom dia. 

Jevy opri motorul. 

- Cum te simţi? 

- Mă dor toate. Tu? 

- Nici o problemă. Fata de la recepţie mi-a zis că ai plecat să 
alergi. Hai să facem o plimbare. 

Nate prefera să facă jogging în pofida durerii decât să facă o 
plimbare cu Jevy cu maşina, dar nu era o circulaţie intensă şi 
străzile erau mai sigure. 

Trecură prin centru, şoferul continuând să ignore toate sem- 
nele şi regulile de circulaţie. Jevy nu se uita niciodată în jur când 
traversau intersecțiile cu viteză. 

- Vreau să vezi barca, spuse el la un moment dat. 

Dacă îl durea ceva în urma aterizării forţate, nu arăta. Nate 
încuviinţă doar. 

În capătul din partea de est a oraşului, la poalele stâncii, 
într-un golfuleţ unde apa era murdară de ulei, se afla un fel de 
şantier naval. Câteva ambarcaţiuni jalnice se legănau uşor pe 
apa râului - unele fuseseră dezmembrate cu zeci de ani în urmă, 
altele erau rareori folosite. Două erau, evident, vase de 
transport pentru vite, punţile lor fiind împărţite în ţarcuri de 
lemn murdare de noroi. 

- lat-o, spuse Jevy arătând spre râu. 

Parcară pe stradă şi porniră spre mal. Erau câteva bărci de 
pescuit mici şi joase, iar proprietarii lor veneau sau plecau. Nate 
nu îşi dădea seama. Jevy strigă ceva spre doi dintre ei şi aceştia 


răspunseră ceva amuzant. 

- Tatăl meu a fost căpitan de vas, explică Jevy. Veneam aici 
în fiecare zi. 

- Acum unde e? întrebă Nate. 

- S-a înecat în timpul unei furtuni. 

Minunat, îşi spuse Nate. Furtunile te doboară şi în aer şi pe 
apă. 

O scândură elastică ducea la barca lor. Se opriră pe mal, ca 
să admire vasul, Santa Loura. 

- Ce zici? întrebă Jevy. 

- Nu ştiu, zise Nate. 

Evident, arăta mai bine decât cele pentru vite. Cineva bătea 
cu ciocanul undeva în spate. 

Era mare nevoie de un strat nou de vopsea. Ambarcaţiunea 
avea cel puţin optsprezece metri lungime, două punți şi o 
covertă în capul scării. Era mai mare decât se aşteptase Nate. 

- Sunt numai eu, nu? întrebă el. 

- Exact. 

- Nici un alt pasager? 

- Nu. Doar tu, eu şi un marinar care o să şi gătească. 

- Cum se numeşte? 

- Welly. 

Scândura se îndoi, dar nu se rupse. Barca se înclină puţin 
când ei săriră la bord. Butoaiele de motorină şi apă erau înşirate 
la prova. Trecură pragul unei uşi şi coborâră două trepte, 
ajungând în cabină, unde erau patru paturi de campanie, fiecare 
cu aşternuturi albe şi un strat subţire de cauciuc spongios sub 
formă de saltea. Muşchii sensibili ai lui Nate se înfiorară la 
gândul de a petrece o săptămână într-unul din ele. Tavanul era 
jos, ferestrele închise şi prima mare problemă era faptul că nu 
exista aer condiţionat. In cabină era ca într-un cuptor. 

- O s-aducem un ventilator, spuse Jevy, ghicindu-i gândurile. 
Nu-i chiar atât de rău când barca e în mişcare. 

Acest lucru era imposibil de crezut. Străbătură o pasarelă 
îngustă, îndreptându-se spre partea din spate a bărcii şi trecură 
pe lângă o bucătărie cu o chiuvetă şi o maşină de gătit cu 
propan, sala motorului şi, în sfârşit, o mică baie. În sala 
motorului, un ins murdar şi fără cămaşă transpira abundent şi 
se uita la o cheie pe care o ţinea în mână ca şi cum aceasta l-ar 
fi jignit. 


Jevy îl cunoştea şi reuşi să spună ceva nepotrivit, deoarece 
nişte cuvinte aspre răsunară deodată în încăpere. Nate se 
retrase spre pasarela din spate, unde găsi o barcă mică din 
aluminiu legată de Santa Loura. Avea vâsle şi un motor exterior, 
iar Nate se văzu deodată împreună cu Jevy înaintând pe o apă 
nu prea adâncă, printre plante şi trunchiuri de copaci, ferindu-se 
de aligatori, îndreptându-se iarăşi spre o fundătură. Aventura 
căpăta amploare. 

Jevy râse şi atmosfera se mai degajă. Se duse în partea din 
spate şi spuse: 

- Are nevoie de o pompă de ulei şi astăzi e închis la magazin. 

- Şi mâine? întrebă Nate. 

- Nici o problemă. 

- Pentru ce e bărcuţa asta? 

- Pentru o mulţime de lucruri. 

Urcară treptele din grătar spre covertă, unde Jevy examina 
cârma şi comutatoarele. În spatele covertei era o mică încăpere 
deschisă, cu două paturi de campanie; Jevy şi marinarul aveau 
să doarmă acolo cu rândul. Şi, mai în spate, era o punte de vreo 
cinci metri pătraţi umbrită de o tendă de un verde-aprins. 
Atenţia lui Nate fu atrasă de un hamac întins pe punte. 

- Asta e al tău, spuse Jevy zâmbind. O să ai destul timp să 
citeşti şi să dormi. 

- Ce drăguţ, spuse Nate. 

- Barca asta e folosită uneori pentru turişti, de obicei ger- 
mani, care vor să vadă Pantanalul. 

- Ai fost căpitan pe barca asta? 

- Da, de vreo două ori. Acum câţiva ani. Proprietarul nu-i un 
tip agreabil. 

Nate se aşeză cu grijă în hamac şi îşi roti picioarele, care îl 
dureau, până când se aşeză comod. Jevy îl împinse o dată după 
care se duse să mai stea de vorbă cu mecanicul. 


15 


Visele lui Lillian Phelan pentru o cină plăcută de Crăciun fură 
distruse în clipa în care Troy Junior sosi târziu şi beat, certându- 
se urât cu Biff. Veniră separat, conducând două maşini Porsche 


de culori diferite. Vociferările se amplificară când Rex, care 
băuse şi el câteva pahare, îşi mustră fratele mai mare pentru 
faptul că strica masa de Crăciun a mamei lor. Casa era plină. Cei 
patru copii ai lui Lillian - Troy Junior, Rex, Libbigail şi Mary Ross - 
se aflau acolo, ca şi toţi cei unsprezece nepoți şi câţiva prieteni 
de-ai lor, dintre care majoritatea nu fuseseră invitaţi de Lillian. 

Nepoţii Phelan, ca şi părinţii lor, atrăseseră noi prieteni şi 
confidenţi după moartea lui Troy. 

Până la apariţia lui Troy Junior, se bucuraseră de Crăciun. 
Niciodată nu se împărţiseră atâtea cadouri fabuloase. Moşteni- 
torii Phelan şi le cumpăraseră reciproc, şi pentru Lillian, fără să 
ţină cont de preţuri - îmbrăcăminte confecţionată de designeri, 
aparate electronice, chiar şi obiecte de artă. Timp de câteva 
ore, banii scoseseră la iveală tot ce era mai bun în ei. 
Generozitatea lor nu cunoştea limite. 

Testamentul avea să fie citit peste numai două zile. 

Soţul lui Libbigail, Spike, fostul motociclist pe care îl 
cunoscuse la dezintoxicare, încercă să intervină între Troy Junior 
şi Rex şi se trezi înjurat de primul, care îi reaminti că era un 
„hippie gras al cărui creier fusese prăjit de LSD". Aceasta o jigni 
pe Libbigail, care o făcu stricată pe Biff. Lillian fugi în camera ei 
şi încuie uşa. Nepoţii şi prietenii lor se duseră la subsol, unde 
cineva adusese un răcitor de bere. 

Mary Ross, în mod incontestabil cea mai chibzuită şi, cu 
siguranţă, cea mai puţin nestatornică dintre cei patru, îşi con- 
vinse fraţii şi pe Libbigail să nu mai strige şi să stea separat .Se 
despărţiră în grupuri mici; unii în salon, alţii în //ving-room. Se 
instala, astfel, un armistițiu încordat. 

Avocaţii nu erau de mare ajutor. Acum lucrau în echipe, din 
moment ce reprezentau ceea ce ei susțineau a fi cele mai bune 
interese ale fiecărui moştenitor Phelan. Şi, de asemenea, îşi 
petreceau ore în şir născocind modalităţi de a pune mâna pe o 
bucată mai mare de plăcintă. Patru armate mici de avocaţi - 
şase, dacă se puneau la socoteală şi cel al Geenei şi cel al lui 
Ramble - lucrau febril. Cu cât îşi petreceau mai mult timp cu 
avocaţii lor, cu atât moştenitorii Phelan aveau mai puţină 
încredere unii în alţii. 

După o oră de linişte, Lillian ieşi şi cântări atmosfera. Fără să 
spună nimic, se duse la bucătărie şi termină de pregătit cina. 
Ideea unui bufet era foarte bună. Puteau să mănânce cu schim- 


bul, să vină în grupuri, să-şi umple farfuriile şi să se retragă în 
siguranţa colţurilor lor. 

Astfel, prima familie Phelan se bucură totuşi de o cină de 
Crăciun liniştită. Troy Junior mâncă singur şuncă şi cartofi dulci 
la barul din apropierea curţii din spate. Biff rămase în bucătărie 
cu Lillian. Rex şi soţia sa, Amber, fosta stripteuză, savurară 
curcanul în dormitor, uitându-se la un meci de fotbal. Libbigail, 
Mary Ross şi soţii lor mâncară pe tăvi în salon. 

lar nepoţii şi prietenii lor îşi luară pizza rece la subsol, unde 
berea curgea în valuri. 


Cea de-a doua familie nu petrecu în nici un fel Crăciunul, cel 
puţin nu împreună. Lui Janie nu îi plăcuse niciodată această 
sărbătoare în mod deosebit, astfel că plecă din ţară, la Klosters, 
în Elveţia, unde oamenii frumoşi ai Europei se adunau pentru a 
fi văzuţi şi pentru a schia. Luă cu ea un culturist pe nume Lance, 
care, la douăzeci şi opt de ani ai săi avea jumătatea vârstei ei, 
dar era încântat de călătorie. 

Fiica ei, Geena fu nevoită să petreacă sărbătorile de Crăciun 
cu socrii ei în Connecticut, în mod normal o perspectivă sumbră 
şi întunecată, însă lucrurile se schimbaseră vizibil. Pentru Cody, 
soţul Geenei, fu o sosire triumfală pe vechiul domeniu al familiei 
din apropiere de Waterbury. 

Familia Strong avusese pe vremuri o avere câştigată de pe 
urma afacerilor maritime, dar după secole de proastă adminis- 
trare şi căsătorii selective, banii secaseră. Numele şi originea 
încă mai garantau acceptarea la şcolile adecvate şi cluburile 
potrivite, şi o nuntă în sânul familiei Strong încă se mai bucura 
de un anunţ amplu. Insă troaca avusese o anumită lăţime şi o 
anumită lungime şi prea multe generaţii se hrăniseră din ea. 

Erau nişte indivizi aroganţi, mândri de numele, accentul şi 
obârşia lor, care, la suprafaţă, nu păreau îngrijoraţi de situaţia 
nu prea înfloritoare a familiei. Aveau cariere la New York şi 
Boston şi cheltuiau ceea ce câştigau, deoarece averea familiei 
fusese întotdeauna plasa lor de siguranţă. 

Ultimul membru al familiei Strong care avusese ceva cap 
întrezărise, în mod evident, sfârşitul şi înființase depozite 
băneşti pentru educaţie, depozite serioase întocmite de armate 
de avocaţi, impenetrabile şi solide pentru a rezista atacurilor 


disperate ale viitorilor Strongi. Atacurile veniră; depozitele însă 
se menţinuseră pe poziţie şi orice tânăr Strong încă avea 
garantată o bună educaţie. Cody studiase la Taft, fusese un 
student mediu la Dartmouth şi primise un MBA de la Columbia. 

Căsătoria sa cu Geena Phelan nu fusese bine primită de 
către familie, în primul rând pentru că ea mai fusese măritată o 
dată. Faptul că tatăl ei înstrăinat valora şase miliarde de dolari, 
la data nunţii, o ajută să intre în clan. Dar avea să fie privită 
întotdeauna de sus pentru că era divorțată şi cu o slabă 
educaţie, la şcoli care nu făceau parte din Ivy League şi, de 
asemenea, pentru că soţul ei, Cody, era un pic ciudat. 

Dar acum erau strânşi cu toţii pentru a o întâmpina în ziua 
de Crăciun. Nu mai văzuse niciodată atâtea zâmbete pe 
chipurile oamenilor pe care îi detesta; atâtea îmbrăţişări rigide, 
pupături stângace pe obraji şi bătăi pe umăr. li urî şi mai mult 
pentru falsitatea lor. 

După vreo două pahare, Cody începu să vorbească. Bărbaţii 
se adunară în jurul lui în salon şi, nu după mult timp, cineva 
întrebă: 

- Cât? 

El se încruntă, de parcă banii ar fi fost deja o povară. 

- Probabil vreo jumătate de miliard, spuse el reuşind o inter- 
pretare perfectă a replicii pe care o repetase în faţa oglinzii de 
la baie. 

Câţiva râmaseră cu gurile căscate. Alţii se strâmbară, fiindcă 
îl cunoşteau pe Cody şi erau cu toţii Strongi, ştiind, aşadar, că 
nu aveau să vadă un ban din acea sumă. Toţi spumegau de invi- 
die în tăcere. Vorba circulă repede şi, nu peste mult timp, 
femeile împrăştiate prin casă şuşoteau despre jumătatea de 
miliard. Mama lui Cody, o femeie scundă, înţepată şi smochinită, 
ale cărei riduri se accentuau când zâmbea, fu îngrozită de 
obscenitatea acelei cifre. 

- Sunt bani noi, îi spuse ea uneia dintre fiice. 

Bani noi câştigaţi de un bătrân scandalos cu trei neveste şi 
un şir de copii răi, dintre care nici unul nu studiase la vreo 
şcoală Ivy League. 

Noi sau vechi, banii erau foarte invidiaţi de femeile mai 
tinere. Parcă şi vedeau avioanele, casele de pe plajă, reuniunile 
de familie fabuloase pe insule îndepărtate, depozite bancare 
pentru nepoti şi nepoate şi, poate, chiar cadouri sub formă de 


bani gheaţă. 

Banii îi încălziră pe cei din familia Strong, îi umplură de o 
căldură pe care nu o arătaseră niciodată unui străin, îi încălziră 
până când ajunseră pe punctul de a se topi. li învăţară 
deschiderea şi dragostea, ceea ce dădu naştere unui Crăciun 
cald şi intim. 

După-amiază târziu, când familia se aşeză la masă pentru 
cina tradiţională, începu să ningă. Ce Crăciun perfect! spuseră 
toţi. Geena îi ura mai mult ca oricând. 


Ramble îşi petrecu sărbătorile cu avocatul său, la şase sute 
pe oră, deşi taxarea avea să fie ascunsă aşa cum numai avocaţii 
pot să ascundă asemenea lucruri. 

Şi Tira plecase din ţară cu un tânăr gigolo. Se afla undeva pe 
plajă, fără sutien şi, probabil, şi fără slip, fără să se întrebe ce 
făcea fiul ei în vârstă de paisprezece ani. 

Avocatul, Yancy, era necăsătorit, divorţat de două ori şi avea 
doi băieţi gemeni de unsprezece ani din cea de-a doua 
căsătorie. Erau excepţional de inteligenţi pentru vârsta lor; 
Ramble era dureros de lent pentru a lui, astfel că se distrau 
grozav, jucându-se pe video în dormitor, în timp ce Yancy 
urmărea singur un meci de fotbal. 

Clientul său trebuia să primească cele cinci milioane obliga- 
torii când împlinea douăzeci şi unu de ani şi, ţinând cont de 
nivelul de maturitate al clientului său, banii nu aveau să dureze 
nici măcar atât cât duraseră la ceilalţi copii Phelan. Pe Yancy nu 
îl interesau însă nişte amărâte de cinci milioane; la naiba, avea 
să câştige atâta numai din onorarii din partea lăsată lui Ramble 
în testament. 

Yancy avea alte griji. Tira angajase o altă firmă, una agresivă 
din apropiere de Capitoliu, una cu toate relaţiile adecvate. Ea nu 
era decât fostă soţie, nu un urmaş, iar partea ei avea să fie mai 
mică decât orice avea să primească Ramble. Noii avocaţi îşi 
dădeau desigur seama de acest lucru. O presau să scape de 
Yancy şi să-l dirijeze pe tânărul Ramble spre ei. Din fericire, 
mamei nu îi prea păsa de copil, iar Yancy se descurca de 
minune în planul său de a-l îndepărta pe copil de mamă. 

Râsetele copiilor erau ca o muzică pentru urechile lui. 


16 


După-amiază târziu, trecu pe la un mic magazin care se afla 
la câteva străzi distanţă de hotel. Se plimba pe trotuar, când 
văzu că magazinul era deschis şi intră cu speranţa că avea să 
găsească o bere. Nimic altceva decât o bere, poate două. Era 
singur în partea cealaltă a lumii. Era Crăciunul şi nu avea cu cine 
să-l sărbătorească. Un val de singurătate şi de deprimare se 
revărsă asupra lui şi începu să alunece. Autocompătimirea puse 
stăpânire pe el. 

Văzu şirurile de sticle de băutură, toate pline şi nedesfăcute, 
whisky, gin şi votcă, aşezate ca nişte soldăţei frumoşi în uni- 
forme viu colorate. Instantaneu, gura i se uscă îngrozitor. O 
deschise şi închise ochii. Se ţinu de tejghea ca să nu se clatine şi 
tot chipul i se schimonosi de durere când se gândi la Sergio, la 
„Walnut Hill", la Josh, la fostele sale soţii şi la cei pe care îi 
făcuse să sufere de atâtea ori când se prăbuşise. Gândurile îi 
treceau rapid prin minte şi tocmai era pe punctul de a leşina 
când omuleţul spuse ceva. Nate îi aruncă o privire furioasă, îşi 
muşcă buzele şi arătă spre votcă. Două sticle, opt rea;s. 

Fiecare prăbuşire fusese altfel. Unele se construiau încet, un 
pahar ici, o priză colo, o crăpătură în baraj urmată de altele. O 
dată se dusese singur la un centru de dezintoxicare. Altă dată, 
se trezise legat de un pat cu un furtun pentru perfuzii 
intravenoase în încheietura mâinii. Ultima oară, o cameristă îl 
găsise într-o cameră de motel ieftină, de treizeci de dolari pe zi, 
în comă. 

Strânse punga de hârtie şi porni hotărât spre hotel, ocolind 
un grup de băieţi transpiraţi care driblau cu o minge de fotbal 
pe trotuar. Ce norocoşi sunt copiii, îşi spuse el. Fără poveri, fără 
bagaje. Mâine e, pur şi simplu, alt joc. 

Într-o oră avea să se întunece şi Corumbá prindea viaţă înce- 
tul cu încetul. Cafenelele şi barurile de pe trotuare se 
deschideau, pe stradă treceau câteva maşini. In holul hotelului, 
se auzea, dinspre piscină, o muzică alertă, şi, o clipă, Nate fu 
tentat să stea la o masă să mai asculte un ultim cântec. 

Dar nu o făcu. Se duse în cameră, unde încuie uşa şi umplu 
cu gheaţă un pahar înalt din plastic. Puse sticlele una lângă alta, 


deschise una şi turnă încet votcă peste cuburile de gheaţă, 
jurând să nu se oprească până când nu aveau să fie goale 
amândouă. 


Jevy îl aştepta pe vânzătorul de piese, care sosi la ora opt. 
Soarele strălucea nestingherit. Trotuarele frigeau. 

Nu avea pompa de ulei, cel puţin nu pentru un motor ce 
funcţiona cu motorină. Vânzătorul dădu două telefoane şi Jevy 
pomi în viteză cu camioneta sa spre marginea oraşului, unde un 
negustor de bărci avea un teren plin de rămăşiţe de la zeci de 
ambarcaţiuni dezmembrate. In magazia cu piese pentru 
motoare, un băiat găsi o pompă de ulei foarte uzată, plină de 
ulei şi unsoare şi înfăşurată într-o cârpă murdară. Jevy îi dădu 
bucuros douăzeci de reais pentru ea. 

Apoi se duse la râu şi opri maşina la marginea apei. Santa 
Loura nu se clintise din loc. Fu încântat să vadă că Welly sosise. 
Welly era un marinar începător, care nu avea nici optsprezece 
ani, dar susţinea că ştie să gătească, să piloteze, să 
călăuzească, să deretice, să navigheze şi să facă tot felul de alte 
treburi de care era nevoie. Jevy ştia că minte, dar asemenea 
bravadă nu era ceva neobişnuit la băieţii care căutau de lucru 
pe rău. 

- L-ai văzut pe domnul O'Riley? îl întrebă Jevy. 

- Americanul? 

- Da, americanul. 

- Nu, nici urmă de el. 

Un pescar dintr-o barcă de lemn îi strigă ceva lui Jevy, dar el 
era preocupat de alte lucruri. Traversă scândura şi sări în barcă, 
unde se auziră din nou ciocănituri din spate. Acelaşi mecanic 
murdar se chinuia la motor. Stătea ghemuit asupra lui, gol până 
la brâu şi ud leoarcă de sudoare. În sala motorului era un aer 
sufocant. Jevy îi dădu pompa de ulei şi el o examină cu degete 
scurte şi groase. 

Era un motor diesel cu cinci cilindri în linie şi cu pompa la 
fundul carterului, chiar sub marginea grătarului. Mecanicul ridică 
din umeri ca şi cum achiziţia lui Jevy ar fi putut într-adevăr să 
funcţioneze, după care se strecură pe după rezervor, se lăsă 
încet în genunchi şi se aplecă mult, sprijinindu-şi creştetul 
capului de ţeava de evacuare. 


Mormăi ceva şi Jevy îi dădu o cheie. Pompa fu montată încet. 
Cămaşa lui Jevy se udă leoarcă în câteva minute. 

În timp ce cei doi bărbaţi lucrau înghesuiți în sala motorului, 
Welly se hotări să apară şi să întrebe dacă era nevoie de el. Nu, 
de fapt nu era. 

- Uită-te după american doar, spuse Jevy, ştergându-şi su- 
doarea de pe frunte. 

Mecanicul înjură şi schimbă chei timp de o jumătate de oră, 
după care declară pompa în stare de funcţionare. Porni motorul 
şi îşi petrecu câteva minute verificând presiunea uleiului. In cele 
din urmă, zâmbi şi îşi strânse sculele. 

Jevy se duse la hotel după Nate. 

Fata cea timidă de la recepţie nu îl văzuse pe domnul 
O'Riley. Sună în cameră, dar nu primi nici un răspuns. O 
cameristă care trecu pe acolo fu luată la întrebări. Nu, din câte 
ştia ea, el nu ieşise din cameră. Şovăitoare, fata îi dădu o cheie 
lui Jevy. 

Uşa era încuiată, dar nu şi cu lanţul, aşa că Jevy intră încet. 
Primul lucru ciudat pe care îl observă fu patul gol cu aşternutul 
răvăşit. Apoi văzu sticlele. Una era goală şi căzută pe jos; cea- 
laltă, pe jumătate plină. În cameră era răcoare, deoarece 
instalaţia de aer condiţionat funcţiona la putere maximă. Văzu 
un picior gol şi când se apropie mai mult, îl văzu pe Nate, gol 
puşcă, între 

pat şi perete cu un cearşaf înfăşurat în jurul genunchilor. 
Jevy îl înghionti uşor în laba piciorului şi piciorul tresari. 

Cel puţin nu era mort. 

Jevy îi vorbi şi îi împunse umărul, iar după câteva secunde, 
auzi un mormăit. Un sunet scăzut, de durere. Aşezându-se pe 
pat, Jevy îl apucă de sub cea mai apropiată subsuoară, şi îl trase 
de pe podea, de lângă perete, izbutind să-l rostogolească în pat, 
unde îi acoperi repede organele genitale cu un cearşaf. 

Alt geamăt de durere. Nate era întins pe spate, cu un picior 
atârnându-i din pat, cu ochii umflaţi şi încă închişi, cu părul 
răvăşit şi respirând încet şi anevoios. Jevy se aşeză la picioarele 
patului, uitându-se la el. 

Camerista şi fata de la recepţie apărură în deschizătura uşii, 
dar el le făcu semn să plece. Apoi încuie uşa şi luă sticla goală. 

- Trebuie să plecam, spuse el, dar nu primi nici un răspuns. 
Poate ar fi trebuit să-l sune pe Valdir, care, la rândul său, i-ar fi 


anunţat pe americanii care trimiseseră acel amărât de beţiv în 
Brazilia. Poate mai târziu. 

- Nate! spuse el ridicând vocea. Spune ceva! 

Nici un răspuns. Dacă nu îşi revenea curând, Jevy avea să 
cheme un doctor. O sticlă şi jumătate de votcă într-o noapte ar fi 
putut să ucidă un om. Poate că organismul lui era otrăvit şi tre- 
buia dus la spital. 

Udă un prosop cu apă rece, după care i-l înfăşură lui Nate în 
jurul gâtului. Acesta începu să se mişte şi deschise gura într-un 
efort de a vorbi. 

- Unde sunt? mormăi el cu limba îngroşată şi lipicioasă. 

- În Brazilia. În camera ta de hotel. 

- Trăiesc. 

- Mai mult sau mai puţin. 

Jevy îi şterse faţa şi ochii cu un colţ al prosopului. 

- Cum te simţi? întrebă el. 

Vreau să mor, zise Nate, întinzându-se după prosop şi îl 
n gură, începând să-l sugă. 

- iți aduc puţină apă, spuse Jevy deschizând frigiderul şi 
luând o sticlă cu apă. Poţi să ridici capul? 

- Nu, gemu Nate. 

Jevy îi picură apă pe buze şi pe limbă. O parte i se prelinse 
pe obraji şi pe prosop, însă lui Nate nu-i păsa. Capul îi pocnea şi 
se întreba cum naiba se trezise. 

Un ochi, cel drept, se deschise puţin. Pleoapele celui stâng 
erau încă lipite. O lumină îi pârjolea creierul şi un val de greață 
se ridică de la genunchi spre gâtlej. Cu o iuţeală uimitoare, se 
întoarse pe o parte, apoi se ridică în patru labe în timp ce vărsa. 

Jevy sări brusc şi aduse alt prosop. Zăbovi în baie, ascultând 
horcăielile şi accesele de tuse. Imaginea unui bărbat gol stând în 
patru labe în mijlocul unui pat şi vărsându-şi maţele era ceva de 
care se putea lipsi. Dădu drumul apei de la duş şi o potrivi. 

Inţelegerea lui cu Valdir era de o mie de reais pentru a-l 
duce pe domnul O'Riley în Pantanal, a găsi persoana pe care o 
căuta acesta şi a-l duce înapoi la Corumbá. Erau bani frumoşi, 
dar el nu era nici infirmieră, nici bonă. Barca era gata. Dacă 
Nate nu se descurca fără escortă, Jevy avea de gând să se 
apuce de altă treabă. 

Nate încetă să mai verse şi Jevy îl cără la baie, vârându-l sub 
duş, iar el se ghemui pe podeaua de plastic. 


AA 


vâri 


- Îmi pare rău, repeta el întruna. 

Jevy îl lăsă acolo, să se înece, din partea lui. După aceea, 
împături cearşafurile, încercă să curețe mizeria şi cobori să bea 
o cafea tare. 


Era aproape ora două când Welly îi auzi venind. Jevy parcă 
pe mal, camioneta sa mare împrăştiind pietre şi trezindu-i pe 
pescari când opri cu zgomot. Nu se vedea nici urmă de 
american. 

Apoi, un cap se ridică încet de undeva din cabină. Ochii îi 
erau acoperiţi de nişte ochelari de soare şi o şapcă era lăsată 
foarte mult pe frunte. Jevy deschise uşa din dreapta şi îl ajută pe 
domnul O'Riley să coboare. Welly se duse la camionetă şi luă 
sacul de voiaj şi servieta lui Nate din spate. Voia să-l cunoască 
pe domnul O'Riley, dar momentul nu era bun. 

Acesta se simţea foarte rău, faţa fiindu-i albă ca varul şi udă 
de sudoare, iar el era prea slăbit pentru a merge fără să fie aju- 
tat. Welly îi urmă până la marginea apei şi îi ajută să treacă 
peste scândura şubredă la bordul ambarcaţiunii. Jevy îl cără 
practic pe domnul O'Riley pe trepte spre covertă şi apoi pe 
pasarelă spre puntea mică, unde aştepta hamacul. Il împinse în 
el. 

Când se întoarseră pe punte, Jevy porni motorul şi Welly 
strânse frânghiile. 

- Ce-a păţit? întrebă el. 

- E beat. 

- Dar e abia ora două. 

- E beat de multă vreme. 

Barca Santa Loura se desprinse de țărm şi porni în susul 
râului, depăşind încet oraşul Corumbá. 


Nate privea oraşul care rămânea în urmă. Tenda de 
deasupra sa era groasă, verde şi uzată, întinsă pe un cadru 
metalic fixat de punte prin patru stâlpi. Doi dintre aceştia 
susțineau hamacul, care se legănase puţin imediat după ce 
porniseră. Senzaţia de vomă apăru din nou. Încercă să nu se 
mişte. Voia ca totul să fie perfect neclintit. Barca înainta încet în 
susul râului. Acesta era liniştit. Nu bătea deloc vântul, aşa că 


Nate reuşi să stea întins în hamac, să se uite la tenda de un 
verde-închis de deasupra capului şi să încerce să se gândească. 
Acest lucru era însă dificil, deoarece capul îl durea foarte tare şi 
era ameţit. Concentrarea era o provocare. 

II sunase pe Josh din cameră exact înainte să plece. Cu pungi 
de gheaţă pe ceafă şi un coş de gunoi lângă picioare, formase 
numărul şi încercase din răsputeri să pară normal. Jevy nu îi 
spusese lui Valdir. Valdir nu îi spusese lui Josh. Nu ştia nimeni în 
afară de Nate şi de Jevy şi se înţeleseseră ca lucrurile să rămână 
aşa. Nu exista nici un fel de alcool la bord, iar Nate promisese să 
stea treaz până la întoarcere. Cum avea să găsească ceva de 
băut în Pantanal? 

Dacă Josh era îngrijorat, vocea lui nu trăda acest lucru. Firma 
era încă închisă cu ocazia sărbătorilor de Crăciun etcetera, dar 
el era extrem de ocupat. Ca de obicei. 

Nate spuse că se descurcă foarte bine. Barca era bună şi, 
acum reparată. Abia aşteptau să pornească. După ce închise, 
vărsă din nou. Şi făcu iarăşi duş. Apoi, Jevy îl ajutase să ajungă 
la lift şi să traverseze holul de la intrare. 

Râul făcu o cotitură şi Corumbă dispăru. Traficul pe râu în 
preajma oraşului se rări pe măsură ce călătoria lor căpăta avânt. 
Poziţia lui Nate îi permitea să vadă dâra din spatele bărcii şi apa 
maronie. Râul Paraguay avea o lăţime de mai puţin de o sută de 
metri şi se îngusta repede la coturi. Trecură pe lângă o barcă 
şubredă încărcată cu banane verzi şi doi băieţei făcură cu mâna. 

Ţăcănitul constant al motorului nu încetă, aşa cum sperase 
Nate, dar se transformă într-un zumzet scăzut, o vibraţie con- 
stantă prin toată ambarcaţiunea. Nu putea decât să-l accepte. 
Incercă să se legene încet cu hamacul, în timp ce se simţea o 
briză uşoară. Senzaţia de greață dispăruse. 

Nu te gândi la Crăciun, acasă, la copii şi la amintiri neplăcute 
şi nu te gândi la viciile tale. Prăbuşirea s-a terminat, îşi spuse el. 
Barca era centrul lui de tratament. Jevy era consilierul lui. Welly 
era infirmiera. Avea să se trateze în Pantanal, după care nu 
avea să mai bea niciodată. 

De câte ori putea să se mintă? 

Aspirina pe care i-o dăduse Jevy îşi pierdea efectul şi capul îl 
durea iarăşi. Aţipi şi se trezi când Welly apăru cu o sticlă de apă 
şi cu un castronel cu orez. ll mâncă cu o lingură, dar mâinile îi 
tremurau atât de tare, încât vărsă orezul pe tricou şi în hamac. 


Era cald şi sărat şi mâncă tot. 

- Mais? întrebă Welly. 

Nate clătină din cap şi bău puţină apă. După aceea, se 
întinse din nou în hamac şi încercă să adoarmă. 


17 


În cele din urmă, diferenţa de fus orar, oboseala şi urmările 
alcoolului consumat îl doborâră. De ajutor fusese şi orezul, astfel 
că Nate adormi adânc. Welly îl controlă din oră în oră. 

- Sforăie, îi spuse el lui Jevy în timonerie. 

Somnul fu fără vise şi dură patru ore, în timp ce Santa Loura 
înainta încet spre nord, contra curentului şi a vântului. Nate se 
trezi auzind bătaia constantă a motorului, având senzaţia că nu 
se mai mişcau. Se ridică încet în hamac şi se uită peste bord la 
maluri pentru a vedea dacă înaintau. Vegetaţia era luxuriantă. 
Râul părea complet nepopulat. In urma bărcii se vedea o dâră şi, 
uitându-se fix la un copac, văzu că, da, într-adevăr înaintau, dar 
foarte încet. Apa era umflată din cauza ploilor, navigația era mai 
uşoară, dar în susul râului nu se putea face prea repede. 

Greaţa şi durerile de cap dispăruseră însă mişcările îi erau 
tot nesigure. Începu prin a se da jos din hamac, în primul rând 
pentru că voia să urineze. Reuşi să pună picioarele pe punte 
fără nici un incident şi, când făcu pauză o clipă, Welly apăru ca 
un şoarece şi îi dădu o ceaşcă de cafea. 

Nate luă ceaşca, o ţinu în mâini şi o adulmecă. Nimic nu 
mirosise vreodată mai bine. 

- Obrigado, spuse el. Mulţumesc. 

- Sim, zise Welly cu un zâmbet şi mai strălucitor. 

Nate sorbi din nepreţuita cafea dulce şi încercă să nu se uite 
la Welly, care îl privea fix. Puştiul era îmbrăcat în hainele stan- 
dard pentru navigația pe râu; un şort vechi, un tricou vechi şi 
sandale ieftine de cauciuc care îi protejau tălpile picioarelor 
pline de cicatrice şi bătătorite. La fel ca Jevy, Valdir şi 
majoritatea brazilienilor pe care îi cunoscuse până atunci, Welly 
avea părul negru şi ochii negri, trăsături semicaucaziene şi o 
nuanţă de maro a pielii care era mai deschisă decât a unora, 
mai închisă decât a altora, o nuanţă a lui proprie. 


Sunt în viaţă şi treaz, îşi spuse Nate sorbind din cafea. Am 
atins încă o dată marginea iadului pentru scurt timp şi am 
supravieţuit. M-am prăbuşit, m-am dus la fund, m-am uitat la 
imaginea înceţoşată a chipului meu şi am salutat moartea. Cu 
toate astea, sunt aici şi respir. În trei zile, am spus de două ori 
ultimele mele cuvinte. Poate că nu mi-a sunat ceasul încă. 

- Mais? întrebă Welly arătând spre ceaşcă. 

- Sim, spuse Nate dându-i-o şi, din doi paşi, băiatul dispăru. 

Amorţit după incidentul cu avionul şi tremurând din cauza 
alcoolului, Nate se ridică şi stătu neajutat în mijlocul punţii, 
nesigur şi cu genunchii îndoiţi. Dar putea să stea în picioare şi 
numai acest lucru însemna totul. Refacerea nu era decât o serie 
de paşi mici, victorii mărunte. Leagă-le unele de altele, fără să 
te împiedici şi fără înfrângeri şi eşti tratat. Niciodată vindecat, 
doar tratat, dezintoxicat sau curăţat pentru o vreme. Mai alcă- 
tuise acel puzzle; sărbătoreşte fiecare piesă mică. 

În clipa aceea, fundul plat al bărcii atinse un banc de nisip, 
se zgudui şi Nate căzu, izbindu-se de hamac. Acesta îl aruncă 
înapoi pe punte, unde se lovi cu capul de o scândură. Se ridică 
încet, ţinându-se de balustradă cu o mână şi frecându-şi capul 
cu cealaltă. Nu curgea sânge, era doar un cucui mic, încă o rană 
neînsemnată a cărnii. Însă izbitura aceea îl trezi şi, când i se 
limpezi privirea, porni încet de-a lungul balustradei spre covertă, 
unde Jevy stătea pe un scaun înalt cu o mână sprijinită pe 
cârmă. 

Zâmbetul brazilian instantaneu şi, apoi: 

- Cum te simţi? 

- Mult mai bine, spuse Nate aproape ruşinat. 

Dar ruşinea era o emoție la care Nate renunţase de mulţi 
ani. Alcoolicii nu ştiu ce-i aia ruşine. Te faci de râs de atâtea ori, 
încât devii imun la aşa ceva. 

Welly urcă treptele cu câte o ceaşcă de cafea în fiecare 
mână. Îi dădu una lui Nate şi pe cealaltă lui Jevy, după care se 
aşeză pe o bancă îngustă alături de căpitan. 

Soarele începea să coboare dincolo de munţii îndepărtați ai 
Boliviei şi, înspre nord chiar în faţa lor, se adunau nori. Aerul era 
mult mai răcoros. Jevy îşi puse tricoul. Nate se temea de o altă 
furtună, dar râul nu era lat. Cu siguranţă, ar fi putut să tragă 
afurisita de barcă la mal şi să o lege de un copac. 

Se apropiară de o căsuţă pătrată, prima locuinţă pe care o 


vedea Nate de când trecuseră de Corumbâ. Erau şi semne de 
viaţă: un cal, o vacă, rufe pe frânghie, o canoe lângă apă. Un 
bărbat cu o pălărie de pai, un adevărat pantaneiro, ieşi pe 
verandă şi le făcu leneş cu mâna. 

După ce trecură de casă, Welly arătă spre un punct unde ier- 
burile dense înaintau până în apă. 

- Jacares, spuse el. 

Jevy se uită, dar nu păru să-i pese. Văzuse un milion de ali- 
gatori. Nate văzuse numai unul, din şaua unui cal şi, uitându-se 
la reptilele acelea lucioase care îi priveau din nămol, observă că 
păreau mult mai mici de pe puntea unei bărci. Prefera distanţa. 

Totuşi, ceva îi spunea că, până la sfârşitul călătoriei, va mai 
avea ocazia să se afle prea aproape de ei ca să se simtă bine. 
Bărcuţa din urma lor avea să fie folosită în căutarea lui Rachel 
Lane. El şi Jevy urmau să navigheze pe râuleţe, să ocolească 
vegetaţia densă, să meargă prin ape întunecate şi pline de 
pălării. Cu siguranţă că vor mai fi jacarés şi alte feluri de reptile 
periculoase care aşteptau să ia masa. 

Dar, ciudat, în clipa aceea, lui Nate nu-i păsa. Deocamdată, 
în Brazilia, se dovedise a fi destul de rezistent. Era o aventură şi 
ghidul său părea să nu se teamă de nimic. 

Apucându-se de balustradă, reuşi să coboare treptele cu 
mare grijă, după care înaintă pe pasarela îngustă, trecând pe 
lângă cabină şi bucătărie, unde Welly pusese o oală pe maşina 
de gătit. Motorul se auzea vuind. Ultima oprire fu toaleta, o mică 
încăpere în care se aflau un WC, o chiuvetă murdară într-un colţ 
şi un duş şubred care se bălăngănea la câţiva centimetri 
deasupra capului. Se uşură studiind cordonul duşului. Se dădu 
înapoi şi trase de el. Apă caldă cu o uşoară tentă maronie ţâşni 
cu suficientă forţă. Era evident, apa din râu, luată dintr-o 
cantitate nelimitată şi, probabil, nefiltrată. Deasupra uşii, era un 
coş de plasă pentru un prosop şi un schimb de haine, astfel 
încât trebuia să te dezbraci şi, într-un fel, să încaleci WC-ul în 
timp ce trăgeai cordonul duşului cu o mână şi te spălai cu 
cealaltă. 

La naiba, îşi spuse el. Însemna că nu avea să facă prea 
multe duşuri. 

Se uită în oala de pe maşina de gătit şi văzu că era plină cu 
orez şi fasole neagră, ceea ce îl făcu să se întrebe dacă avea să 
fie la fel de fiecare dată. Dar nu prea îi păsa. Mâncarea era ceva 


ce nu îl interesa. La „Walnut Hill", te tratau în timp ce te 
înfometau încet. Pofta de mâncare i se diminuase cu multe luni 
în urmă. 

Se aşeză pe treptele covertei, cu spatele la căpitan şi la 
Welly, şi privi râul care se întuneca. În lumina amurgului, crea- 
turile sălbatice se pregăteau să iasă la iveală. Păsări zburau pe 
deasupra apei, din pom în pom, uitându-se după un ultim peşte 
pentru noaptea aceea. Se chemau una pe alta, glasurile şi 
tipetele lor auzindu-se în ciuda zgomotului făcut de motor. Apa 
era împroşcată pe maluri când se mişcau aligatorii. Poate erau 
şi şerpi, anaconda mari care stăteau pe fund, dar Nate preferă 
să nu se gândească la ei. Se simţea în destulă siguranţă la 
bordul lui Santa Loura. Briza era slabă şi mai caldă acum, 
suflând spre ei. Furtuna nu se materializase. 

Timpul se scurgea în altă parte, în Pantanal nefiind impor- 
tant. Nate se adapta încetul cu încetul. Se gândi la Rachel Lane. 
Oare ce îi vor face banii? Nimeni, indiferent de gradul de 
credinţă şi hotărâre, nu putea să rămână neschimbat. Oare avea 
să plece cu el în State ca să se ocupe de bunurile tatălui ei? Ar fi 
putut să se întoarcă oricând la indienii ei. Cum avea să 
primească vestea? Cum avea să reacționeze la vederea unui 
avocat american care îi dăduse de urmă? 

Welly atinse corzile unei chitare vechi şi Jevy contribui cu 
câteva cuvinte joase şi nerafinate. Duetul lor era plăcut, 
aproape mângâietor; cântecul unor oameni simpli care trăiau 
ziua, nu clipa. Oameni care nu prea se gândeau la ziua de mâine 
şi deloc la ce se putea întâmpla sau nu anul viitor. li invidia, cel 
puţin în timp ce cântau. 

Era o revenire plăcută pentru un om care, cu o zi în urmă, 
încercase să se omoare bând. Se bucura de clipele acelea, era 
fericit că trăia şi abia aştepta restul aventurii sale. Trecutul său 
făcea parte dintr-o altă lume, cu ani lumină în urmă, pe străzile 
reci şi ude ale Washingtonului. 

Acolo nu se putea întâmpla nimic bun. El dovedise cât se 
putea de clar că nu putea să stea curat în acel oraş, cunoscând 
aceiaşi oameni, făcând aceeaşi muncă, ignorând aceleaşi vechi 
obiceiuri până când se prăbuşea. Intotdeauna avea să se 
prăbuşească. 

Welly începu un solo care îl rupse pe Nate de trecut. Era o 
baladă lentă şi tristă, care dură până când întunericul se lăsă 


complet. Jevy aprinse două reflectoare, câte unul de fiecare 
parte a provei. Era uşor de navigat pe rău. Apa se umfla şi 
scădea în funcţie de anotimp şi niciodată nu era foarte adâncă. 
Ambarcaţiunile aveau fundurile plate şi construite în aşa fel 
încât să treacă peste bancurile de nisip care, uneori, le apăreau 
în cale. Jevy dădu peste unul imediat ce se lăsă întunericul şi 
Santa Loura se opri. El dădu înapoi, apoi înainte şi, după vreo 
cinci minute de astfel de manevre, porniră din nou. Barca nu se 
putea scufunda. 

Într-un colţ al cabinei, nu departe de cele patru paturi, Nate 
mânca singur la o masă ţintuită de podea. Welly îi dădu fasole şi 
orez, pui fiert şi o portocală. Bău apă rece dintr-o sticlă. Un bec 
atârnat de un fir electric se legăna deasupra mâncării. In cabină 
era îngrozitor de cald. Welly îi sugerase să doarmă în hamac. 

Jevy veni cu o hartă de navigaţie a Pantanalului. Voia să 
marcheze distanţa parcursă, dar deocamdată, nu prea avea ce. 
Înaintau încet în susul râului Parguay, între actuala lor poziţie şi 
Corumbă fiind doar un spaţiu mic. 

- Râul e umflat, explică Jevy. O să dureze mai puţin la 
întoarcere. 

- Nici o problemă, zise el. 

Jevy arătă în diverse direcţii şi mai făcu nişte calcule. 

- Primul sat de indieni se află în regiunea asta, spuse el 
arătând un punct care părea să se afle la săptămâni distanţă, 
ţinând cont de ritmul în care avansau. 

- Guat6? 

- Sim. Da. Cred că ar trebui să mergem acolo mai întâi. Dacă 
n-o s-o găsim, poate ştie cineva unde se află. 

- Când o să ajungem acolo? 

- În două, poate trei zile. 

Nate ridică din umeri. Timpul se oprise în loc. Ceasul lui era 
în buzunar, iar colecţia de orare zilnice, săptămânale, lunare era 
de mult uitată. Calendarul lui cu procese, marea hartă nepro- 
fanată a vieţii sale, fusese vârât în sertarul vreunei secretare. 
Păcălise moartea, aşa încât, acum, fiecare zi era un dar. 

- Am mult de citit, zise el. 

Jevy împături harta cu grijă. 

- Te simţi bine? îl întrebă el. 

- Da. Mi-e bine. 

Jevy ar fi trebuit să-l întrebe mai multe. Însă Nate nu era 


pregătit pentru confesiuni. 

- Mi-e bine, zise el din nou. Călătoria asta o să fie bună pen- 
tru mine. 

Citi la masă vreo oră, sub becul care se bălăngănea, până 
când îşi dădu seama că era leoarcă de sudoare. Luă de pe pat 
un tub de insecticid, o lanternă şi un teanc de materiale 
întocmite de Josh şi porni cu grijă spre prova, urcând la 
timonerie, unde Welly era la cârmă şi Jevy trăgea un pui de 
somn. Îşi dădu cu insecticid pe braţe şi pe picioare şi se urcă în 
hamac, mişcându-se şi aranjându-se până ce capul era mai sus 
decât fundul. Când lucrurile erau perfect echilibrate şi hamacul 
se legăna uşor în unduirea apei, Nate aprinse lanterna şi 
reîncepu să citească. 


18 


Era o simplă audiere, o citire a unui testament, dar detaliile 
erau cruciale. F. Parr Wycliff nu se gândise la nimic altceva de 
Crăciun. Fiecare loc din sală avea să fie ocupat, ba aveau să fie 
spectatori şi pe lângă pereţi. Se gândise atât de mult, încât a 
doua zi după Crăciun se plimbase prin sala goală, stabilind locul 
fiecăruia. 

Şi, tipic, presa era scăpată de sub control. Voiau camere de 
luat vederi înăuntru, dar el refuzase cu vehemenţă. Voiau 
camere pe culoar pentru a privi prin ferestrele mici şi pătrate ale 
uşilor, însă el spusese nu. Voiau poziţii preferenţiale; iarăşi, nu. 
Voiau interviuri cu el însă îi ţinu la distanţă deocamdată. 

Şi avocaţii creau probleme. Unii doreau ca întreaga audiere 
să fie cu uşile închise, alţii o doreau televizată, din motive evi- 
dente. Unii cereau ca dosarul să fie sigilat, alţii cereau copii ale 
testamentului trimise prin fax pentru ca ei să-l poată studia. Se 
făcuseră moţiuni pentru una şi pentru alta, se solicitaseră locuri 
ici şi colo, se puseseră întrebări cu privire la cine avea să fie 
lăsat în sală şi cine nu. Câţiva dintre avocaţi merseseră atât de 
departe încât sugeraseră să fie lăsaţi să deschidă testamentul. 
Acesta era gros, se ştia, şi s-ar fi putut să fie nevoiţi să explice 
unele dintre prevederile mai complicate din cuprinsul său pe 
parcursul lecturii. 


Wycliff ajunse devreme şi se întâlni cu poliţiştii pe care îi 
solicitase. Aceştia îl urmară, împreună cu secretara şi cu 
grefierul său în timp ce el repartiza locurile, verifica sonorul şi 
număra scaunele. Era foarte preocupat de detalii. Cineva spuse 
că o echipă de televiziune încerca să se instaleze pe culoar şi el 
trimise imediat un poliţist să facă ordine. 

O dată ce totul fu aranjat în sală, se retrase în biroul 
personal pentru a se ocupa de alte probleme. Îi era însă greu să 
se concentreze. Programul său zilnic nu avea să mai promită 
niciodată ceva atât de captivant. Destul de egoist, spera că 
testamentul lui Troy Phelan avea să fie scandalos de 
controversat; că nu dădea nimic unei familii şi dădea totul 
alteia. Sau, poate că nu lăsa nimic nici unuia dintre copiii săi 
nebuni, îmbogăţind pe altcineva. O contestare prelungită şi 
urâtă ar fi înviorat cu siguranţă cariera sa monotonă în domeniul 
validării testamentelor. Avea să se afle în mijlocul furtunii, care, 
fără îndoială, avea să dureze ani de zile, din moment ce erau în 
joc unsprezece miliarde. 

Era convins că aşa se va întâmpla. Singur, cu uşa încuiată, 
îşi petrecu un sfert de oră călcându-şi roba. 

Primul spectator fu un reporter care sosi imediat după ora 
opt şi, datorită faptului că era primul, beneficie de tratamentul 
complet al paznicilor tensionaţi care se aflau în faţa uşii. ÎI salu- 
tară scurt, îl rugară să prezinte un act de identitate cu fotografie 
şi să semneze pe o foaie de hârtie pentru ziarişti, carnetul de 
steno i se verifică de parcă ar fi fost o grenadă, după care îl tre- 
cură prin detectorul de metale, unde doi paznici solizi erau vădit 
dezamăgiţi când nu se auzi nici un piuit. El fu mulţumit că nu 
fusese dezbrăcat la piele. Odată ajuns înăuntru, fu condus pe 
culoarul din mijloc de către un alt poliţist la un loc care se afla 
pe rândul al doilea. Era încântat că avea un loc. Sala era goală. 

Audierea era fixată pentru ora zece şi, până la nouă, în faţa 
uşii se adunase o mulţime destul de mare. Paznicii verificau pe 
îndelete documentele şi percheziţionau oamenii. Pe culoar se 
formase o coadă. 

Unii dintre avocaţii moştenitorilor Phelan sosiră grăbiţi şi se 
enervară imediat că nu aveau voie să intre în sală. Avu loc un 
schimb violent de cuvinte; avocaţii şi poliţiştii se ameninţară 
reciproc. Cineva trimise după Wycliff, dar acesta îşi lustruia 
ghetele şi nu voia să fie deranjat. Şi asemeni unei mirese înainte 


de cununie, nu voia să fie văzut de oaspeţi. Li se acordară pri- 
oritate moştenitorilor şi avocaţilor şi acest lucru mai degajă 
atmosfera. 

Sala se umplu încetul cu încetul. Mesele erau aşezate în 
formă de U, banca judecătorului aflându-se în capătul deschis, 
aşa încât acesta să poată vedea pe toată lumea: avocaţi, moşte- 
nitori, spectatori. In stânga băncii, în faţa boxei juraţilor, era o 
masă lungă la care erau aşezaţi Phelanii. Troy Junior sosi primul, 
împreună cu Biff. Fură conduşi spre două locuri care se aflau cel 
mai aproape de judecător, unde se aşezară şi începură să 
discute cu trei avocaţi din echipa lor juridică, forţându-se să 
pară sobri şi, în acelaşi timp, să-i ignore pe toţi ceilalţi din sală. 
Biff era furioasă pentru că paznicii îi confiscaseră celularul, 
astfel că nu mai putea să-şi dea telefoanele. 

Ramble fu următorul. Pentru ocazia aceea, îşi neglijase 
părul, care încă mai păstra urme de un verde-ca-lămâia şi nu 
mai fusese spălat de două săptămâni. Cerceii i se vedeau în 
toată splendoarea lor - în ureche, nas, sprânceană. O vestă 
neagră de piele, tatuaje temporare pe braţele slăbănoage. Blugi 
zdrenţăroşi; ghete vechi. O atitudine morocănoasă. Când 
străbătu culoarul, le atrase atenţia ziariştilor. Era cocolit şi 
însoţit la tot pasul de Yancy, avocatul său hippie între două 
vârste, care reuşise cumva să-şi păstreze nepreţuitul client. 

Acesta aruncă o privire scurtă pe schema locurilor şi ceru să 
stea cât mai departe de Troy Junior. Polițistul îi satisfăcu dorinţa 
şi îl aşeză cu faţa spre judecător în capătul uneia dintre mesele 
aduse special pentru această ocazie. Ramble se trânti pe scaun, 
părul său verzui atârnându-i peste spătar. 

Spectatorii îl priveau îngroziţi - acel individ avea să moşte- 
nească jumătate de miliard de dolari? Posibilităţile de automuti- 
lare păreau să nu cunoască limite. 

Geena Phelan Strong sosi apoi împreună cu soţul ei, Cody, şi 
doi dintre avocaţii lor. Măsurară distanţa dintre Troy Junior şi 
Ramble şi se aşezară cât mai departe de amândoi. Cody era 
deosebit de îngândurat şi serios şi imediat se apucă să se uite 
peste nişte hârtii importante cu unul dintre avocaţii săi. Geena 
se holbă la Ramble, nevenindu-i să creadă că erau fraţi vitregi. 

Amber, stripteuza, îşi făcu o intrare grandioasă, îmbrăcată 
cu o fustă scurtă şi o bluză foarte decoltată care lăsa să i se 
vadă cea mai mare parte a sânilor scumpi. Poliţistului care o 


conducea la loc nu-i venea să creadă ce noroc avea. Sporovăi cu 
ea tot timpul, fără să-şi dezlipească ochii de la decolteu. Era 
urmată de Rex, îmbrăcat într-un costum negru şi ţinând o 
servietă voluminoasă, ca şi cum ar fi avut mult de lucru în ziua 
aceea. În spatele lui era Hark Gettys, tot cel mai gălăgios dintre 
toţi avocaţii. Hark era însoţit de doi dintre noii săi asociaţi; firma 
lui se mărea cu fiecare săptămână. Din moment ce Amber şi Biff 
nu îşi vorbeau, Rex interveni repede şi arătă spre locurile dintre 
Ramble şi Geena. 

Mesele se ocupau încetul cu încetul; spaţiile goale se 
umpleau. Nu peste mult timp, unii dintre Phelani aveau să stea 
foarte aproape. 

Mama lui Ramble, Tira, aduse doi tineri cam de aceeaşi 
vârstă. Unul într-o pereche de blugi strâmţi şi cu pieptul păros; 
celălalt, manierat şi într-un costum negru cu dunguliţe. Ea se 
culca cu gigoloul. Rândul avocatului avea să vină la sfârşitul 
acelei afaceri. Un alt gol se umplu. De partea cealaltă a cor- 
donului, sala era plină de zumzetele bârfelor şi speculațiilor. 

- Nu-i de mirare că bătrânul s-a aruncat, îi spuse un reporter 
altuia, studiindu-i pe Phelani. 

Nepoţii Phelan fură nevoiţi să ia loc alături de spectatori. Se 
aşezară cu micile lor grupuri de prieteni şi râdeau nervoşi spre 
destinul care era pe cale să se întoarcă spre ei. 

Libbigail Jeter sosi cu soţul ei, Spike, fostul motociclist de o 
sută cincizeci de kilograme, şi străbătură culoarul la fel de 
stingheri ca toată lumea, deşi îşi petrecuseră destul timp în 
sălile de judecată. Il urmau pe Wally Bright, avocatul lor din 
„pagini aurii". Wally purta un impermeabil pătat, care mătura 
podeaua, avea manşete uzate, şi o cravată din poliester veche 
de douăzeci de ani şi, dacă spectatorii ar fi votat în clipa aceea, 
el ar fi fost desemnat cu uşurinţă cel mai prost îmbrăcat avocat. 
Işi ţinea hârtiile într-un dosar extensibil, care fusese folosit la 
nenumărate divorţuri şi pentru alte probleme. Dintr-un anumit 
motiv, Bright nu îşi cumpărase niciodată servietă. Terminase al 
zecelea din clasa lui la seral. 

Se îndreptară direct spre cel mai mare spaţiu gol pe care-l 
putuseră găsi şi, în timp ce se aşezau ceilalţi, Bright începu zgo- 
motosul proces de scoatere a impermeabilului. Tivul tocit al 
acestuia atinse ceafa unuia dintre asociaţii lui Hark, un tânăr 
serios pe care deja îl deranja mirosul lui Bright. 


- Ai grijă! spuse el supărat, vrând să-l lovească pe Bright cu 
dosul palmei, dar nereuşind. 

Cuvintele se auziră foarte bine în atmosfera încărcată şi ten- 
sionată, aşa încât mulţi întoarseră capetele, uitând instantaneu 
de documentele importante. Toţi se urau. 

- Scuze! răspunse Bright sarcastic. 

Doi poliţişti înaintară, gata să intervină, dacă era nevoie. 
Însă impermeabilul îşi găsi loc sub masă, fără alte incidente, şi 
Bright reuşi să se aşeze, în sfârşit, lângă Libbigail, avându-l în 
partea cealaltă pe Spike, care îşi mângâia barba şi se uita la 
Troy Junior de parcă i-ar fi plăcut tare mult să-i tragă o palmă. 

Puţini din cei aflaţi în sală se aşteptau ca acel scurt incident 
să fie ultimul între Phelani. 

Mori cu unsprezece miliarde şi pe oameni îi interesează tes- 
tamentul tău. Mai ales, dacă exista posibilitatea ca una din cele 
mai mari averi din lume să fie pe cale de a fi împărţită vulturilor. 
În sală erau şi reporteri ai ziarelor de scandal, alături de pu- 
blicaţiile locale şi toate revistele financiare importante. Cele trei 
rânduri pe care Wycliff le rezervase pentru presă se ocupaseră 
până la nouă şi jumătate. Ziariştii erau încântați să-i privească 
pe Phelani cum se adunau în faţa lor. Trei artişti lucrau febril; 
priveliştea din faţa lor era plină de inspiraţie. Tipului cu părul 
verde i se făcură o mulţime de schiţe. 

Josh Stafford apăru la zece fără zece. Era însoţit de Tip 
Durban şi de alţi doi membri ai firmei, plus doi asistenţi, pentru 
a rotunji echipa. Gravi şi cu chipurile sobre, se aşezară la masa 
lor, una mare în comparaţie cu cea la care stăteau înghesuiți 
toţi Phelanii şi avocaţii lor. Josh puse un dosar gros în faţa lui şi 
toate privirile se aţintiră imediat asupra acestuia. lnăuntru era 
ceea ce părea a fi un document, gros de aproape cinci 
centimetri şi foarte asemănător cu cel pe care îl semnase 
bătrânul Troy în faţa camerelor video cu nouăsprezece zile în 
urmă. 

Nu puteau să nu se uite la el. Toţi, în afară de Ramble. Legile 
din Virginia permiteau moştenitorilor să primească anumite 
sume timpurii, în cazul în care averea era lichidă şi nu existau 
probleme în privinţa achitării datoriilor şi impozitelor. Potrivit 
calculelor estimative ale avocaţilor, datoriile variau între un 
minim de zece milioane per moştenitor până la cincizeci de mi- 
lioane cât propunea Bright. Bright nu văzuse în viaţa lui cincizeci 


de mii. 

La ora zece, poliţiştii încuiară uşile şi, la un semn nevăzut, 
judecătorul Wycliff intră pe o uşă din spatele scaunului său, iar 
în sală se făcu linişte. Se aşeză şi zâmbi. 

- Bună dimineaţa, spuse el la microfon. 

Zâmbiră cu toţii. Spre marea lui satisfacţie, sala era 
arhiplină. O numărătoare rapidă dezvălui opt poliţişti înarmaţi şi 
pe poziţii. Îi privi pe Phelani; nu rămăsese nici un loc gol. Unii 
din avocaţii acestora se atingeau, practic. 

- Sunt prezente toate părţile? întrebă el şi cei din jurul 
meselor dădură din capete. Trebuie să identific pe toată lumea, 
zise apoi, luând nişte hârtii. Prima cerere a fost făcută de Rex 
Phelan. 

Nici nu apucă bine să termine de vorbit, că Hark Gettys se şi 
ridică şi îşi drese glasul. 

- Domnule judecător, sunt Hark Gettys, spuse el tunător, şi îl 
reprezint pe domnul Rex Phelan. 

- Mulţumesc. Puteţi să luaţi loc. 

După aceea, strigă numele tuturor moştenitorilor şi avoca- 
ţilor. Tuturor avocaţilor. Reporterii le scriseră repede, pe măsură 
ce le citea judecătorul. Şase moştenitori, trei foste soţii. Toată 
lumea era prezentă. 

- Douăzeci şi doi de avocaţi, murmură Wycliff pentru sine. 
Aveţi testamentul, domnule Stafford? întrebă el apoi. 

Josh se ridică, ţinând în mână un alt dosar. 

- Da. 

- Poftiţi în boxa martorilor, vă rog. 

Josh ocoli mesele şi trecu pe lângă reporterul juridic, 
îndreptându-se spre boxă, unde ridică mâna dreaptă şi jură să 
spună adevărul. 

- Il reprezentaţi pe Troy Phelan? întrebă Wycliff. 

- L-am reprezentat mulţi ani. 

- Aţi întocmit un testament pentru el? 

- Mai multe. 

- Aţi întocmit şi ultimul său testament? 

Urmă un moment de pauză şi, pe măsură ce se prelungi, 
Phelanii se aplecară şi mai mult în scaune. 

- Nu, nu l-am întocmit eu, spuse Josh rar, uitându-se la 
vulturi. 

Cuvintele fuseseră rostite încet, dar răsunară în sală ca un 


tunet. Avocaţii Phelanilor reacționară mult mai rapid decât 
moştenitorii, dintre care câţiva nu prea ştiau ce să înţeleagă. 
Dar era ceva grav şi neaşteptat. Tensiunea spori în rândul celor 
de la mese. In sală se făcu şi mai multă linişte. 

- Cine a pregătit ultimul său testament? întrebă Wycliff ca un 
actor prost care citea un scenariu. 

- Domnul Phelan însuşi. 

Nu era aşa. Îl văzuseră pe bătrân stând la masă înconjurat 
de avocaţi şi de cei trei psihiatri - Zadel, Flowe şi Theishen. 
Fusese declarat sănătos din punct de vedere mintal şi, după 
câteva secunde, luase un testament gros pregătit de Stafford şi 
unul dintre asociaţii acestuia, declarase că îi aparţinea şi îl 
semnase. 

Aceste lucruri se petrecuseră fără urmă de îndoială. 

- Dumnezeule, spuse Hark Gettys încet, dar suficient de tare 
pentru a auzi toată lumea. 

- Când l-a semnat? întrebă Wycliff. 

- Cu câteva clipe înainte să sară. 

- Este scris de mână? 

- Da. 

- L-a semnat în prezenţa dumneavoastră? 

- Da. Au mai fost şi alţi martori. Şi momentul semnării a fost 
înregistrat pe casetă video. 

- Daţi-mi testamentul, vă rog. 

Cu mişcări deliberate, Josh scoase un singur plic din dosar şi 
i-l dădu judecătorului. Părea îngrozitor de mic. În nici un caz nu 
putea să conţină suficiente cuvinte pentru a le împărţi Phelanilor 
ceea ce era al lor de drept. 

- Ce naiba e asta? îl întrebă şuierător Troy Junior pe cel mai 
apropiat avocat însă acesta nu putu să-i dea nici un răspuns. 

In plic se afla o singură foaie de hârtie galbenă. Wycliff o 
scoase încet ca să o vadă toţi, o despături cu grijă şi o studie o 
clipă. 

Pe Phelani îi cuprinse panica însă nu puteau să facă absolut 
nimic. Oare bătrânul îi mai trăsese pe sfoară pentru o ultimă 
oară? Oare banii le dispăreau de sub nas? Poate se răzgândise şi 
le dăduse mai mult. Işi înghionteau şi îşi îmboldeau avocaţii, 
care rămâneau însă tăcuţi. 

Wycliff îşi drese glasul şi se aplecă puţin mai mult spre 
microfon. 


- Ţin în mână un document alcătuit dintr-o singură pagină 
care este un testament scris de mână de către Troy Phelan. Îi 
voi da citire în întregime: 

„Ultimul testament al lui Troy L. Phelan. Eu, Troy L. Phelan, 
fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, anulez prin prezentul 
toate testamentele şi codicilele precedente întocmite de mine şi 
îmi împart averea după cum urmează: 

Copiilor mei, Troy Phelan Jr., Rex Phelan, Libbigail Jeter, Mary 
Ross Jackman, Geena Strong şi Ramble Phelan, le las fiecăruia 
câte o sumă necesară achitării tuturor datoriilor pe care le au la 
data de astăzi. Nici o altă datorie făcută de azi încolo nu va fi 
acoperită de această sumă. Dacă vreunul dintre aceşti copii va 
încerca să atace prezentul testament, darul respectivului va fi 
anulat." 

Până şi Ramble auzi cuvintele şi le înţelese. Geena şi Cody 
începură să plângă uşor. Rex se aplecă în faţă, cu coatele spriji- 
nite pe masă, cu faţa ascunsă în mâini şi cu mintea amorţită. 
Libbigail se uită la Spike peste Bright şi spuse: 

- Ticălosul. 

Spike era perfect de acord. Mary Ross îşi acoperi ochii şi 
avocatul ei îi frecă un genunchi. Soţul ei i-l frecă pe celălalt. 

Numai Troy Junior izbuti să menţină o mină serioasă, dar nu 
pentru mult timp. 

Mai urmau şi alte lucruri. Wycliff nu terminase. 

- „Fostelor mele soţii, Lillian, Janie şi Tira, nu le las nimic. Am 
avut grijă de ele la divorţuri." 

In acel moment, Lillian, Janie şi Tira se întrebau ce naiba 
căutau în sală. Chiar se aşteptaseră să mai primească bani de la 
un bărbat pe care îl urau? Simţeau privirile aţintite asupra lor şi 
încercară să se ascundă printre avocaţi. 

Reporterii şi jurnaliştii erau de-a dreptul ameţiţi. Voiau să 
noteze, dar se temeau ca nu cumva să piardă vreun cuvânt. Unii 
nu putură să nu zâmbească. 

- "Restul averii mele îl las fiicei mele Rachel Lane, născută la 
2 noiembrie 1954, la Spitalul Catolic din New Orleans, Louisiana, 
de către o femeie pe nume Evelyn Cunningham, în prezent 
decedată." 

Wycliff făcu o pauză, deşi nu pentru un efect mai dramatic. 
Mai rămăseseră două paragrafe scurte, aşa că răul fusese 
produs. Cele unsprezece miliarde fuseseră lăsate unei fiice 


nelegitime despre care el nu citise nimic. Phelanii care se aflau 
în faţa lui fuseseră lăsaţi fără un ban. Nu putu să nu se uite la ei. 

„ÎI numesc executor testamentar pe avocatul meu de 
încredere, Joshua Stafford, şi îi acord puteri depline în adminis- 
trarea acestui testament." 

Pe moment, uitaseră de Josh, dar iată-l, stând în boxă ase- 
meni unui martor nevinovat la un accident de maşină, şi îl 
priviră cu toată ura posibilă. Cât de mult ştiuse? Oare era un 
conspirator? Fără îndoială că ar fi putut face ceva ca să 
împiedice acest lucru. 

Josh se chinuia să rămână serios. 

- „Acest document se vrea a fi un testament olograf. Fiecare 
cuvânt a fost scris de mâna mea şi, prin urmare, îl semnez." 

Wycliff lăsă hârtia în jos şi spuse: 

- Testamentul a fost semnat de Troy L. Phelan la ora trei în 
după-amiaza zilei de 9 decembrie 1996. 

Apoi o puse pe masă şi îşi plimbă privirile prin sală. 
Cutremurul se termina acum şi venise momentul replicilor. 

Phelanii se rezemară de spătarele scaunelor, unii frecându-şi 
ochii şi frunţile, alţii uitându-se şocaţi pe pereţi. Pentru o clipă, 
nici unul din cei douăzeci şi doi de avocaţi nu fu în stare să 
spună ceva. 

Şocul se abătu şi asupra şirurilor de spectatori, unde, ciudat, 
se puteau vedea câteva zâmbete. Ah, reporterii ardeau de 
nerăbdare, dintr-o dată, să iasă repede din sală şi să înceapă să 
dea raportul. ` 

Amber suspină zgomotos, dar se opri brusc. Il întâlnise pe 
Troy o singură dată şi el îi făcuse avansuri grosolane. Durerea ei 
nu era pentru pierderea cuiva drag. Geena plângea în linişte, ca 
şi Mary Ross. În schimb, Libbigail şi Spike preferau să înjure. 

- Nu vă faceţi griji, spuse Bright gesticulând ca şi cum ar fi 
putut îndrepta acea nedreptate numai în câteva zile. 

Biff se uită furioasă la Troy Junior, seminţele divorţului erau 
plantate. De când avusese loc sinuciderea, el fusese deosebit de 
arogant şi superior faţă de ea. Tolerase acest lucru din motive 
evidente, dar acum nu mai avea de gând să o facă. Aştepta cu 
nerăbdare prima ceartă, care avea să înceapă, fără îndoială, la 
câţiva paşi doar de uşile sălii de judecată. 

Se mai plantară şi alte seminţe, deoarece avocaţii cu pielea 
groasă înregistrară surpriza şi apoi se scuturară de ea instinctiv, 


ca rața de apă. Erau pe cale de a se îmbogăţi. Clienţii lor erau 
îngropaţi în datorii, aşadar, nu puteau decât să atace 
testamentul. Litigiul avea să dureze ani de zile. 

- Când vă gândiţi să validaţi testamentul? îl întrebă Wycliff 
pe Josh. 

- Într-o săptămână. 

- Foarte bine. Puteţi cobori. 

Josh se întoarse la locul lui, triumfător, în timp ce avocaţii 
începură să foşnească hârtii, dând impresia că totul era în 
regulă. 

- Şedinţa s-a încheiat. 


19 


După şedinţă, avură loc trei incidente pe culoar. Din fericire, 
nici unul între Phelani. Acestea aveau să urmeze mai târziu. 

O mulţime de reporteri aşteptau dincolo de uşile sălii, în timp 
ce Phelanii erau consolaţi înăuntru de către avocaţii lor. Troy 
Junior ieşi primul şi fu înconjurat imediat de o haită de lupi, 
dintre care câţiva ţineau microfoanele în poziţie de atac. In 
primul rând, el era mahmur, şi acum, că era mai sărac cu jumă- 
tate de miliard de dolari, nu avea nici un chef să vorbească 
despre tatăl său. 

- Sunteţi surprins? întrebă un idiot din spatele unui microfon. 

- Bineînţeles, zise el încercând să treacă printre ei. 

- Cine este Rachel Lane? întrebă un altul. 

- Bănuiesc că este sora mea, se răsti el. 

Un băieţandru slăbănog cu ochi prostuţi şi un ten îngrozitor 
se opri chiar în faţa lui, îi vâri un casetofon sub nas şi întrebă: 

- Câţi copii nelegitimi a avut tatăl dumneavoastră? 

Troy Junior împinse instinctiv casetofonul, care îl lovi pe 
tânăr chiar deasupra nasului şi, când respectivul se dădu în 
spate, Troy Junior îi trase o stângă în ureche, doborându-l la 
pământ. In haosul care se crea, un poliţist îl împinse pe Troy 
Junior în altă direcţie şi o zbughiră repede. 

Ramble scuipă un alt reporter, care trebui ţinut de un coleg 
ce îi aminti că era vorba de un minor. 

Al treilea incident avu loc când Libbigail şi Spike ieşiră din 


sală în urma lui Wally Bright. 

- Nu avem nici un comentariu! strigă Bright mulţimii de 
reporteri care se strânseră în jurul lor. Nici un comentariu! Vă 
rog să vă daţi la o parte! 

Libbigail, care plângea, se împiedică de un cablu de televi- 
ziune şi căzu peste un reporter, trântindu-l la pământ. Urmară 
strigăte şi înjurături şi, când reporterul era în patru labe, 
încercând să se ridice, Spike îi trase un picior în coaste. Omul 
scoase un țipăt şi căzu la loc, dar, în timp ce se chinuia să se 
ridice, laba piciorului i se agăţă în tivul rochiei lui Libbigail şi 
aceasta îi trase o palmă. Spike tocmai se pregătea să-l 
măcelărească în clipa în care interveni un poliţist. 

Poliţiştii puseră capăt fiecărui incident, ţinând întotdeauna 
cu Phelanii împotriva reporterilor. Îi ajutară pe moştenitorii 
atacați şi pe avocaţii lor să coboare scările, să străbată holul de 
la intrare şi să iasă din clădire. 

Avocatul Grit, care o reprezenta pe Mary Ross Phelan 
Jackman, fu copleşit la vederea atâtor reporteri. Incepură să-l 
bântuie prevederile Primului Amendament, în felul rudimentar în 
care le înţelegea el, şi se simţi dator să vorbească liber. 
Ţinându-şi clienta îndurerată după umeri, vorbi grav despre 
reacţia lor la citirea testamentului-surpriză. 

Era, evident, opera unui om nebun. Cum altfel s-ar fi putut 
explica lăsarea unei asemenea averi unei moştenitoare 
necunoscute? Clienta lui îşi adora tatăl, îl iubea din tot sufletul, îl 
venera şi, în timp ce Grit continua să trăncănească despre 
incredibila dragoste dintre tată şi fiică, Mary Ross pricepu, în 
sfârşit, aluzia şi începu să plângă. Grit însuşi părea gata să verse 
lacrimi. Da, aveau să lupte. Aveau să conteste acea gravă 
nedreptate în faţa Curţii Superioare a Statelor Unite. De ce? 
Pentru că nu era opera acelui Troy Phelan pe care îl cunoşteau 
ei. Binecuvântat să-i fie sufletul. El îşi iubea copiii şi aceştia îl 
iubeau, la rândul lor. Legătura dintre ei era una incredibilă, 
întărită de tragedii şi 

greutăţile vieţii. Aveau să lupte, pentru că iubitul lor tată nu 
era el însuşi în clipele în care mâăzgălise acel document 
îngrozitor. 

Josh Stafford nu se grăbea să plece. Stătea de vorbă încet cu 
Hark Gettys şi câţiva dintre avocaţii de la celelalte mese, 
promiţându-le să le trimită copii ale oribilului testament. La 


început, atmosfera fu cordială, dar ostilitatea creştea cu fiecare 
clipă. Un reporter de la Post, pe care îl cunoştea, aştepta pe 
culoar şi Josh îşi petrecu zece minute cu el fără să-i spună nimic. 
Un interes deosebit suscită Rachel Lane; povestea ei şi locul 
unde se afla. Se puseră o mulţime de întrebări, dar Josh nu avea 
nici un răspuns. 

Cu siguranţă că Nate avea să o găsească înaintea altcuiva. 


Povestea luă amploare. leşi din tribunal pe undele celor mai 
recente descoperiri în domeniul telecomunicaţiilor şi al înaltei 
tehnologii. Reporterii manevrau celulare, laptopuri şi pagere, 
vorbind fără să se gândească. 

Principalele agenţii de presă începură să transmită ştirea la 
douăzeci de minute de la încheierea şedinţei şi, la o oră după 
aceea, avu loc prima transmisie dintr-un lung şir, a unei 
reportere aflate în faţa unei camere de luat vederi în apropierea 
tribunalului. „O ştire uluitoare..." începu ea, după care relată 
povestea, în cea mai mare parte, corect. 

In partea din spate a sălii era Pat Solomon, ultimul ales de 
Troy pentru a conduce „The Phelan Group". Era director general 
de şase ani, şase ani complet lipsiţi de evenimente şi foarte 
profitabili. 

Părăsi tribunalul fără să fie recunoscut de nici un reporter. În 
timp ce se îndepărta cu limuzina sa, Solomon încercă să anali- 
zeze ultima bombă aruncată de Troy. Nu era şocat. După ce 
lucrase cu Troy douăzeci de ani, nimic nu îl mai surprindea. 
Reacţia copiilor săi idioţi şi a avocaţilor acestora era liniştitoare. 
Odată, i se dăduse sarcina imposibilă de a găsi în cadrul com- 
paniei o slujbă pe care Troy Junior să o poată păstra fără să pro- 
ducă pierderi trimestriale. Fusese un coşmar. Răsfăţat, imatur, 
prost educat şi fără să posede nici cele mai elementare 
cunoştinţe de management, Troy Junior distrusese un întreg 
departament de la „Minerale“ înainte ca lui Solomon să i se 
permită de sus să-l dea afară. 

După câţiva ani, într-un episod similar fusese implicat Rex, 
care tânjea după aprobarea şi banii tatălui său. În cele din urmă, 
Rex se dusese la Troy într-un efort de a-l înlătura pe Solomon. 

Soţiile şi ceilalţi copii se amestecaseră ani de zile, dar Troy 
se menținea pe poziţie. Viaţa sa personală era un fiasco, dar 


nimic nu îi stânjenea iubita companie. 

Solomon şi Troy nu fuseseră apropiaţi niciodată. De fapt, 
nimeni, poate cu excepţia lui Josh Stafford, nu reuşise vreodată 
să-i devină confident. Mulțimea de blonde împărţiseră cu el evi- 
dentele intimităţi, dar Troy nu avusese prieteni. Şi, când el se 
retrăsese şi slăbise atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, 
cei care conduceau compania şuşotiseră uneori despre cine 
avea să fie proprietarul acesteia. Cu siguranţă că Troy nu avea 
să o lase copiilor săi. 

Nu o făcuse, cel puţin nu obişnuiţilor suspecți. 

Membrii consiliului director aşteptau la etajul paisprezece, în 
aceeaşi sală de conferinţe în care Troy îşi scosese la iveală tes- 
tamentul, după care sărise. Solomon descrise scena de la 
tribunal şi relatarea sa colorată deveni plină de umor. Gândul că 
moştenitorii aveau să deţină controlul îi tulburase foarte mult pe 
membri. Troy Junior dăduse de înţeles că el şi fraţii săi aveau 
numărul de voturi necesar pentru o majoritate şi că avea de 
gând să facă acolo curăţenie şi să aducă nişte profituri reale. 

Ceilalţi voiau să ştie de Janie, soţia numărul doi. Aceasta 
lucrase ca secretară în cadrul companiei până când fusese pro- 
movată în funcţia de amantă şi, apoi, de soţie, după care 
devenise extrem de abuzivă faţă de mulţi dintre angajaţi. Troy îi 
interzisese să mai calce în sediu. 

- Plângea când a plecat, spuse Solomon încântat. 

- Şi Rex? întrebă un director al departamentului de finanţe 
care, odată, fusese concediat de Rex în lift. 

- N-a fost încântat. Doar ştiţi că e în anchetă. 

Discutară despre majoritatea copiilor şi despre toate soțiile 
şi atmosfera deveni festivă. 

- Am numărat douăzeci şi doi avocaţi, spuse Solomon 
zâmbind. O adunătură jalnică. 

Din moment ce era o şedinţă neoficială, absenţa lui Josh nu 
avea nici o importanţă. Şeful departamentului juridic spuse că 
testamentul era, până la urmă, un mare noroc. Trebuiau să-şi 
facă griji în privinţa unei singure moştenitoare necunoscute, nu 
a şase idioţi. 

- Ai vreo idee în legătură cu femeia asta? 

- Nu, spuse Solomon. Poate că Josh ştie ceva. 


După-amiază târziu, Josh fusese nevoit să plece din biroul 
său şi se retrăsese într-o mică bibliotecă de la subsolul clădirii. 
Secretara sa încetă să mai numere mesajele telefonice când 
ajunse la al o sută douăzecilea. Holul de la intrare era înţesat de 
reporteri încă din cursul dimineţii. Îşi instruise secretarele să nu 
îl deranjeze nimeni timp de o oră, astfel că bătaia din uşă fu 
extrem de supărătoare. 

- Cine e? se răsti el. 

- Este vorba de o urgenţă, domnule, spuse o secretară. 

- Intră. 

Ea vâri capul pe uşă doar cât să-l privească şi spuse: 

- Este domnul O'Riley. 

Josh încetă să-şi mai maseze tâmplele şi chiar zâmbi. Aruncă 
o privire prin încăpere şi îşi aminti că acolo nu exista nici un 
telefon. Ea făcu doi paşi şi îi puse unul portabil pe masă, după 
care dispăru. 

- Nate, spuse el în receptor. 

- Tu eşti, Josh? se auzi răspunsul. 

Volumul era foarte bun, dar cuvintele se auzeau cu puţini 
paraziți. Legătura era mai bună decât în cazul celor mai multe 
telefoane auto. 

- Da, mă auzi, Nate? 

- Da. 

- Unde eşti? 

- Vorbesc la telefonul prin satelit, stând în partea din spate a 
micului meu iaht şi plutind pe râul Paraguay. Mă auzi? 

- Da, foarte bine. Cum te simţi, Nate? 

- Minunat, mă distrez de minune, numai că avem o mică 
problemă cu barca. 

- Ce fel de problemă? 

- Păi, elicea a agăţat o frânghie veche şi s-a blocat motorul. 
Echipajul meu încearcă să desfacă frânghia. Eu supraveghez 
treaba. 

- Se pare că te simţi grozav. 

- E o aventură, nu-i aşa, Josh? 

- Bineînţeles. Vreo urmă de fată? 

- Nici vorbă. Suntem la o distanţă de vreo două zile, în cel 
mai bun caz şi acum plutim înapoi. Nu prea cred c-o să ajungem 
vreodată acolo. 

- Trebuie să ajungi, Nate. Azi-dimineaţă, am citit testamentul 


la tribunal şi, în curând, toată lumea va porni în căutarea lui 
Rachel Lane. 

- Eu nu mi-aş face griji în privinţa asta. E în siguranţă. 

- Aş vrea să fi fost şi eu cu tine. 

Marginea unui nor luă din semnal. 

- Ce-ai spus? întrebă Nate mai tare. 

- Nimic. Aşadar, o s-o vezi peste vreo două zile. 

- Dacă avem noroc. Barca merge tot timpul, dar navigam în 
susul râului şi e sezonul ploilor, aşa că râurile sunt umflate şi 
curenţii puternici. În plus, nu prea ştim încotro să ne îndreptăm. 
Două zile e o presupunere foarte optimistă, cu condiţia să 
reparăm afurisita aia de elice. 

- Aşadar, vremea e proastă, spuse Josh aproape la 
întâmplare. 

Nu erau prea multe lucruri de discutat. Nate era în viaţă şi 
bine, deplasându-se în direcţia generală a țintei. g 

- E al naibii de cald şi plouă de cinci ori pe zi. In afară de 
asta, e minunat. 

- Sunt şerpi? 

- Am văzut vreo doi anaconda mai lungi decât barca. O 
mulţime de aligatori. Şobolani cât câinii. Pe-aici li se spune capi- 
varas. Trăiesc la marginea nurilor printre aligatori şi, când li se 
face suficientă foame, oamenii îi omoară şi-i mănâncă. 

- Dar ai destulă mâncare? 

- Ah, da. Proviziile noastre constau din fasole neagră şi orez. 
Welly mi le găteşte de trei ori pe zi. 

Vocea lui Nate era clară şi plină de aventură. 

- Cine e Welly? 

- Marinarul meu. În clipa asta, e pe sub barcă, într-o apă 
adâncă de patru metri, ţinându-şi respiraţia şi tăind frânghia 
încurcată pe elice. Aşa cum am mai spus, eu supraveghez 
lucrările. 

- Să nu intri în apă, Nate. 

- Glumeşti? Sunt pe puntea superioară. Uite ce e, trebuie să 
închid. Consum bateria şi încă n-am găsit o modalitate de a o 
reîncărca. 

- Când mă mai suni? 

- O să-ncerc să aştept până când o s-o găsesc pe Rachel 
Lane. 

- Bună idee. Dar să mă suni dacă ai necazuri. 


- Necazuri? De ce să te sun, Josh? N-ai putea să faci absolut 
nimic. 
- Aşa e. Nu mă suna. 


20 


Furtuna izbucni în amurg, când Welly fierbea orezul în 
bucătărie şi Jevy privea cum se lăsa întunericul asupra râului. 
Vântul îl trezi pe Nate, o rafală subită şi şuierătoare, care zgudui 
hamacul şi îl făcu să sară imediat în picioare. Îndată urmară 
tunete şi fulgere. Se duse lângă Jevy şi privi spre nord, într-un 
întuneric vast. 

- O furtună mare, spuse Jevy în aparenţă indiferent. 

Oare n-ar trebui să tragem pe dreapta? se întrebă Nate. Cel 
puţin, să găsim un loc unde apa e mai puţin adâncă? Jevy nu 
părea îngrijorat: nonşalanţa lui era oarecum liniştitoare. Când 
începu ploaia, Nate cobori să-şi mănânce orezul şi fasolea. 
Mâncă în tăcere, în timp ce Welly stătea într-un colţ al cabinei. 
Becul de deasupra lor se bălăngănea puternic, deoarece vântul 
zguduia barca. Picături mari de ploaie răpăiau în geamuri. 

Pe covertă, Jevy îşi puse un poncho galben pătat de grăsime 
şi se lupta cu ploaia care îl izbea în faţă. Mica timonerie nu avea 
ferestre. Cele două felinare încercau să lumineze drumul, însă 
nu  dezvăluiau decât vreo cincisprezece metri de apă 
clocotitoare în faţa lor. Jevy cunoştea bine râul şi trecuse prin 
multe furtuni mai rele. 

Îi era greu să citească, din moment ce barca se tot mişca. 
După câteva minute de tangaj puternic, lui Nate i se făcu rău. În 
sacul său de voiaj găsi un poncho cu glugă, lung până la 
genunchi. Josh se gândise la toate. Ţinându-se de balustradă, se 
îndreptă cu greu spre scările unde Welly stătea ghemuit lângă 
timonerie, ud leoarcă. 

Râul cotea spre est, spre inima Pantanalului, şi când 
întoarseră vântul îi izbi dintr-o parte. Barca se clătină, azvâr- 
lindu-i pe Nate şi pe Welly cu putere în parapet. Jevy se prinse 
de uşa timoneriei, forţa sa ajutându-l să se menţină pe poziţie şi 
să nu piardă controlul. 

Rafalele deveniră neîntrerupte, una după alta, la un interval 


de numai câteva secunde, iar Santa Loura încetă să mai 
înainteze. Furtuna o împinse spre mal. Picăturile de ploaie erau 
puternice şi reci acum, revărsându-se asupra lor în şuvoaie. Jevy 
găsi o lanternă lungă într-o cutie de lângă timonă şi i-o dădu lui 
Welly. 

- Găseşte malul! îi strigă el, chinuindu-se să se facă auzit pe 
deasupra vântului care vâjâia şi a ploii torențiale. 

Nate înaintă cu greu de-a lungul parapetului până când 
ajunse lângă Welly, pentru că şi el voia să vadă încotro ar fi 
putut să se îndrepte. Însă raza lanternei nu surprindea nimic 
altceva decât ploaie, atât de deasă încât părea o perdea de 
ceaţă care se învolbura deasupra apei. 

Fulgerul le veni în ajutor. Imediat văzură vegetaţia întu- 
necată de pe mal, nu prea departe. Vântul îi împingea într-acolo. 
Welly strigă şi Jevy îi răspunse ceva tot strigând, exact în clipa în 
care o altă rafală de vânt lovi barca, înclinând-o puternic spre 
tribord. Zguduitura bruscă îi azvârli lui Jevy lanterna din mână şi 
se uitară cum dispăru înghițită de apă. 

Stând ghemuit pe pasarelă, agăţat de balustradă, ud leoarcă 
şi tremurând, Nate îşi dădu seama că urma să se întâmple unul 
din două lucruri. Şi nici unul din ele nu putea fi controlat de ei. In 
primul rând, barca avea să se răstoarne. Dacă nu, aveau să fie 
azvârliţi spre unul din maluri, în nămolul unde trăiau reptilele. 
Fu numai puţin speriat până când se gândi la hârtii. 

În nici un caz, acestea nu trebuiau pierdute. Se ridică brusc, 
exact când barca se înclină din nou, şi fu cât pe ce să cadă 
peste bord. 

- Trebuie să cobor! îi strigă el lui Jevy, care ţinea cârma cu 
toată puterea. 

Şi căpitanului îi era frică. 

Cu vântul în spate, Nate cobori încet treptele. Puntea era 
alunecoasă din cauza motorinei. Un bidon se răsturnase şi 
lichidul se scurgea din el. Încercă să-l ridice, dar era nevoie de 
doi bărbaţi. Intră în cabină, îşi aruncă ponchoul într-un colţ şi se 
repezi să scoată servieta de sub pat. Vântul izbi barca din nou. 
Aceasta se înclină, surprinzându-l pe Nate fără să se ţină de 
nimic. Ateriză în perete, cu picioarele deasupra capului. 

Hotări în sinea lui că nu trebuia să piardă două lucruri: 
hârtiile şi SatFone-ul. Toate acestea se aflau în servietă, care 
era nouă şi frumoasă, dar, cu siguranţă, nu impermeabilă. O 


strânse la piept şi se întinse pe pat, în timp ce Santa Loura se 
lupta cu furtuna. 

Bătăile încetară. Spera că Jevy oprise motorul dintr-un 
comutator. Le auzi paşii chiar deasupra lui. Suntem pe cale să 
ne izbim de mal, îşi spuse el, şi e mai bine ca motorul să nu fie 
în funcţiune. Sigur nu se defectase nimic. 

Luminile se stinseră. Era un întuneric deplin. 

Stând acolo, în beznă, legănându-se pe valuri şi aşteptând 
ca Santa Loura să se lovească de mal, Nate se gândi la ceva 
îngrozitor. Dacă ea refuza să semneze înştiinţarea şi/sau 
notificarea de competenţă jurisdicţională, era nevoie de încă o 
călătorie acolo. Luni întregi sau poate ani, cineva, probabil chiar 
el, avea să fie nevoit să străbată râul Paraguay pentru a o 
informa pe cea mai bogată misionară din lume că lucrurile erau 
finalizate şi banii îi aparţineau. 

Citise că misionarii îşi luau concedii - pauze lungi în activi- 
tatea lor, când se întorceau în State şi îşi reîncărcau bateriile. 
De ce nu putea şi Rachel să-şi ia un concediu, poate chiar să 
meargă acasă împreună cu el şi să rămână până când se 
lămureau problemele? Pentru unsprezece miliarde, părea un 
lucru minim pe care ar fi putut să-l facă. Avea să i-l sugereze, 
dacă apuca să o vadă vreodată. 

Se simţi o zguduitură şi Nate fu azvârlit pe jos. Erau în 
hăţişuri. 


Santa Loura era construită cu fundul plat, ca toate 
ambarcaţiunile din Pantanal, pentru a nu avea de suferit din 
cauza mizeriilor din apa râului. După furtună, Jevy porni motorul 
şi, timp de o jumătate de oră manevră barca înainte şi înapoi, 
scoţând-o încet, încet din nisip şi nămol. Când se eliberă, Welly 
şi Nate curăţară puntea de crengi şi de frunze. Făcură un 
control, dar nu găsiră nici un nou pasager, şerpi sau jacarés. In 
timpul unei pauze de cafea, Jevy le povesti despre un anaconda 
care ajunsese la bord cu ani în urmă şi atacase un marinar 
adormit. 

Nate spuse că nu se omora după poveşti cu şerpi. Controlul 
lui fu încet şi foarte atent. 

Norii se risipiră şi o frumoasă semilună apăru deasupra 
râului. Welly pregăti un ibric de cafea. După violenţa furtunii, 


Pantanalul părea hotărât să rămână perfect nemişcat. Râul era 
neted precum cristalul. Luna îi călăuzi, dispărând când râul 
cotea, dar fiind vizibilă întotdeauna când se îndreptau din nou 
spre nord. 

Datorită faptului că Nate era acum pe jumătate brazilian, nu 
purta ceas la mână. Timpul nu mai conta. Era târziu, probabil 
miezul nopţii. Ploaia îi atacase timp de patru ore. 


Nate dormi câteva ore în hamac şi se trezi imediat după 
ivirea zorilor. Îl găsi pe Jevy sforăind în patul său, în cabina din 
spatele timoneriei. Welly se afla la cârmă pe jumătate adormit. 
Nate îl trimise după cafea şi trecu el la cârmă. 

Norii reveniră, dar nu părea că va ploua. În urma furtunii, 
râul era presărat cu crengi şi frunze. Era lat şi nu se mai vedea 
nici o altă ambarcaţiune, aşa că Nate, căpitanul, îl trimise pe 
Welly să tragă un pui de somn în hamac, iar el preluă comanda 
vasului. 

Era mai grozav decât într-o sală de judecată. Fără cămaşă, 
descult, sorbind din cafeaua dulce, în timp ce conducea o 
expediţie în inima celei mai mari mlaştini din lume. În zilele lui 
de glorie, ar fi dat fuga la un proces undeva, jonglând cu zece 
lucruri deodată, cu telefoane în fiecare buzunar. Nu prea îi era 
dor de aşa ceva; nici unui avocat întreg la minte nu i-ar putea fi 
dor de sala de judecată, dar n-ar recunoaşte niciodată acest 
lucru. 

Barca mergea practic singură. Cu binocilul lui Jevy, se uita pe 
maluri după jacarés, şerpi şi capivaras. Şi numără tuiuius, 
pasărea înaltă, albă, cu gâtul lung şi capul roşu, care devenise 
simbolul Pantanalului. Erau douăsprezece într-un stol pe un 
banc de nisip. Rămaseră nemişcate şi priviră în urma bărcii. 

Căpitanul şi echipajul său adormit înaintau spre nord, în timp 
ce cerul deveni portocaliu şi se făcu ziuă. Se afundau din ce în 
ce mai mult în inima Pantanalului, fără să ştie unde avea să-i 
ducă acea călătorie. 


21 


Coordonatorul Misiunilor Sud-Americane era o femeie pe 
nume Neva Collier. Se născuse într-un iglu din Terra Nova, unde 
părinţii ei lucraseră douăzeci de ani printre indigenii inuiţi. Ea 
însăşi lucrase unsprezece ani în munţii Noii Guinee, astfel că nu 
era deloc străină de greutăţile şi necazurile celor aproximativ 
nouă sute de oameni ale căror activităţi le coordona. 

Şi ea era singura persoană care ştia că Rachel Porter fusese 
odată Rachel Lane, fiica nelegitimă a lui Troy Phelan. După ce 
absolvise facultatea de medicină, Rachel îşi schimbase numele 
într-un efort de a şterge cât putea de mult din trecutul ei. Nu 
avea rude; ambii părinţi adoptivi muriseră. Nu avea fraţi sau 
surori. Nu mătuşi, unchi sau veri. Cel puţin, nici unii pe care să-i 
cunoască ea. Nu îl avea decât pe Troy şi dorea cu disperare să-l 
îndepărteze din viaţa ei. După ce terminase seminarul 
„Triburilor Mondiale", Rachel îi împărtăşise secretele ei Nevei 
Collier. 

Mai-marii de la „Triburile Mondiale" ştiau că Rachel avea 
secrete, dar nu era ceva care să o împiedice în dorinţa ei de a-l 
sluji pe Dumnezeu. Era doctoriţă, absolvise seminarul lor şi era o 
slujitoare devotată şi umilă a lui Hristos, nerăbdătoare să îşi 
înceapă misiunea. Promiseră să nu divulge nimic despre ea, 
inclusiv locul exact din America de Sud unde se afla. 

Stând în micul ei birou din Houston, Neva citi senzaţionalul 
articol despre testamentul lăsat de domnul Phelan. Urmărise 
evoluţia lucrurilor începând din momentul sinuciderii. 

Comunicarea cu Rachel era un proces lent. Îşi scriau de două 
ori pe an, în martie şi în august, iar Rachel suna de obicei o dată 
pe an de la un telefon public din Corumbă, când se ducea acolo 
după provizii. Neva vorbise cu ea cu un an în urmă. Ultimul 
concediu îl avusese în 1992. După şase săptămâni, renunţase şi 
se întorsese în Pantanal. Îi mărturisise Nevei că nu avea nici un 
interes în Statele Unite. Nu acolo îi era locul, ci alături de 
oamenii ei. 

Judecând după comentariile avocaţilor din articol, chestiunea 
era departe de a fi lămurită. Neva puse dosarul deoparte şi se 
hotări să aştepte. La momentul potrivit, oricând ar fi fost acesta, 
avea să-i informeze pe membrii consiliului ei de conducere în 
legătură cu vechea identitate a lui Rachel. 

Spera însă că acel moment nu avea să vină niciodată. Dar 
cum puteai să ascunzi unsprezece miliarde de dolari? 


Nimeni nu se aştepta cu adevărat ca avocaţii să cadă de 
acord asupra locului întâlnirii. Fiecare firmă insista să-l aleagă. 
Faptul că acceptaseră totuşi să se întâlnească, într-un timp atât 
de scurt, era extraordinar. 

Astfel că se întâlniră la un hotel, "Ritz" din Tysons Corner, 
într-un salon pentru banchete, unde mesele se aşezară în grabă 
într-un pătrat perfect. Când uşa se închise, în sfârşit, în încăpere 
erau aproape cincizeci de persoane, deoarece fiecare firmă se 
simţise obligată să aducă asociaţi, asistenţi şi chiar secretare 
pentru a impresiona. 

Tensiunea era aproape vizibilă. Nici un Phelan nu era 
prezent, acolo aflându-se numai echipele lor juridice. 

Hark Gettys ceru să se facă linişte şi, lucru înţelept, spuse o 
glumă foarte amuzantă. Ca într-o sală de judecată, unde 
oamenii sunt tensionaţi şi nu se aşteaptă la comedie, râsetele 
fură zgomotoase şi sănătoase. Sugeră să fie lăsat câte unul din 
avocaţii fiecărui moştenitor Phelan să-şi spună punctul de 
vedere. El avea să fie ultimul. 

Se ridică o obiecţie. 

- Care sunt moştenitorii, mai exact? 

- Cei şase copii Phelan, spuse Hark. 

- Şi cele trei foste soţii? 

- Nu sunt moştenitoare, ci foste soţii. 

Acest lucru îi deranjă pe avocaţii soțiilor care, după câteva 
discuţii aprinse, ameninţară să plece. Cineva sugeră să fie lăsaţi 
să vorbească, oricum, şi asta rezolvă problema. 

Grit, fidelul avocat angajat de Mary Ross Phelan Jackman şi 
de soţul acesteia, se ridică şi pledă pentru război. 

- Nu putem face altceva decât să atacăm testamentul, zise 
el. Nu a existat nici o influenţă nepotrivită, aşa că va trebui să 
dovedim că bătrânul era într-o ureche. La naiba, doar s-a arun- 
cat de la etaj. Şi a lăsat una din cele mai mari averi din lume 
unei moştenitoare necunoscute. Mie mi se pare o nebunie. 
Putem găsi psihiatri care să depună mărturie în acest sens. 

- Cum rămâne cu cei trei care l-au examinat exact înainte să 
sară? întrebă cineva din partea cealaltă a mesei. 

- A fost o prostie, se răsti Grit. A fost un aranjament şi voi aţi 
crezut totul. 


Acest lucru îi supără pe Hank şi pe ceilalţi avocaţi care fuse- 
seră de acord cu examenul medical. 

- După război, mulţi viteji se arată, spuse Yancy, reducându-l 
la tăcere pe Grit pentru moment. 

Echipa Geenei şi a lui Cody Strong era condusă de o femeie 
cu numele de Langhorne, înaltă, solidă şi care purta o rochie 
Armani. Pe vremuri, fusese profesoară la Facultatea de Drept 
din Georgetown şi când se adresă grupului o făcu cu aerul unei 
persoane care le ştia pe toate. Punctul unu: existau doar două 
temeiuri în baza cărora se putea ataca un testament în Virginia - 
influențare neadecvată şi lipsa capacităţii mintale. Din moment 
ce nimeni nu o cunoştea pe Rachel Lane, cel mai bine era să se 
presupună că aceasta avusese puţine legături cu Troy sau chiar 
deloc. Aşadar, ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, să se 
dovedească faptul că îl influenţase în vreun fel când el îşi făcuse 
ultimul testament. Punctul doi: lipsa capacităţii testamentare 
era singura lor speranţă. Punctul trei: să se uite de fraudă. Sigur 
că îi făcuse să accepte examenul medical sub motive false, dar 
un testament nu poate fi atacat pe temeiul fraudei. Un contract, 
da, un testament nu. Se documentase deja şi avea cazurile 
respective, dacă cineva era interesat. 

Avea în faţă un dosar şi era pregătită impecabil. Şase alţi 
angajaţi de la firma ei o susţinură. 

Punctul patru: examenul medical avea să fie foarte greu de 
demolat. Văzuse caseta video. Probabil că aveau să piardă 
războiul, dar puteau fi plătiţi pentru luptă. Concluzia ei: să atace 
testamentul cu înverşunare şi să spere că aveau să obţină o 
soluţionare profitabilă fără proces. 

Pledoaria ei dură zece minute şi acoperi puţin teren 
necunoscut. Nu fu întreruptă pentru că era femeie, dar antipatia 
era aproape vizibilă. 

Wally Bright, cel care studiase la seral, fu următorul şi, în 
contrast puternic cu doamna Langhorne, tună şi fulgeră la 
adresa nedreptăţii, în general. Nimic nu era pregătit - nu dosar, 
nu însemnări, nu gânduri în legătură cu ce avea să spună mai 
departe, doar trăncăneală goală în stilul unui scandalagiu care 
sărea întruna de pe scaun. 

Doi dintre avocaţii lui Lillian se ridicară în acelaşi timp, 
părând să fie nedezlipiţi. Amândoi purtau costume negre şi 
aveau feţele palide ale unor avocaţi care vedeau foarte rar 


soarele. Unul începea o frază, celălalt o încheia. Unul punea o 
întrebare retorică, celălalt avea răspunsul. Unul pomenea un 
dosar, celălalt îl scotea din servietă. Echipa fu eficientă şi repetă 
într-un mod succint ceea ce se mai spusese deja. 

Un consens începea să capete contur rapid. Trebuiau să 
lupte pentru că (a) nu aveau multe de pierdut, (b) nu aveau ce 
altceva să facă, şi, (c) era singura modalitate prin care se putea 
forţa o soluţionare. Pentru a nu mai vorbi de (d), aveau să fie 
bine plătiţi cu ora pentru acel război. 

Yancy fu deosebit de hotărât în susţinerea ideii unui litigiu. Şi 
pe bună dreptate. Ramble era singurul minor dintre moştenitori 
şi nu avea datorii. Tutela care avea să-i asigure cinci milioane 
când împlinea douăzeci şi unu de ani fusese înfiinţată cu zeci de 
ani în urmă şi nu putea fi revocată. Cu cinci milioane garantate, 
Ramble era într-o situaţie financiară mult mai bună decât 
oricare dintre fraţii săi. Din moment ce nu avea nimic de 
pierdut, de ce să nu se certe pentru mai mult? 

Trecu o oră până când cineva pomeni de clauza din 
testament privind o eventuală atacare. Moştenitorii, mai puţin 
Ramble, riscau să piardă şi puţinul pe care i-l lăsase Troy, dacă 
atacau testamentul. Avocaţii acordară puţină atenţie acestei 
chestiuni. Hotărâseră deja să lupte şi ştiau că lacomii lor clienţi 
aveau să le asculte sfatul. 

Multe lucruri nu se discutară. În primul rând, litigiul avea să 
fie îngreunat. Cea mai înţeleaptă soluţie, şi mai eficientă din 
punct de vedere financiar, avea să fie alegerea unei firme cu 
experienţă care să acţioneze ca reprezentant principal. Ceilalţi 
puteau să se dea cu un pas înapoi, să continue să-şi apere 
clienţii şi să fie ţinuţi la curent cu fiecare mişcare. O asemenea 
strategie ar fi necesitat două lucruri: (1) cooperare şi (2) 
diminuarea voluntară a majorităţii orgoliilor din încăpere. 

Despre acest lucru nu se pomeni în timpul întâlnirii de trei 
ore. 

Avocaţii reuşiseră să-i despartă pe moştenitori în aşa fel 
încât să nu fie doi care să apeleze la aceeaşi firmă, dar nu o 
făcură cu ajutorul unei scheme, deoarece schemele 
presupuneau cooperare. Printr-o manipulare pricepută care nu 
se învaţă la facultatea de drept, ci este dobândită ulterior, 
avocaţii îşi convinseseră clienţii să-şi petreacă mai mult timp 
stând de vorbă cu ei decât cu ceilalţi moştenitori. Increderea nu 


era o virtute cunoscută Phelanilor, dar nici avocaţilor acestora. 

Se contura un proces lung şi haotic. 

Nici o voce curajoasă nu sugeră ca testamentul să nu fie 
contestat. Nu exista nici cel mai mic interes pentru respectarea 
dorințelor celui care, de fapt, făcuse averea pentru împărţirea 
căreia conspirau acum. 

În timpul celui de al treilea sau al patrulea tur al mesei, se 
făcu un efort pentru determinarea datoriei fiecăruia dintre cei 
şase moştenitori în momentul morţii domnului Phelan. Insă efor- 
tul se încheie cu un eşec sub un baraj de chiţibuşuri juridice. 

- Sunt incluse şi datoriile soţilor sau soțiilor? întrebă Hark, 
fiind avocatul lui Rex, a cărui soţie, Amber, stripteuza, era pro- 
prietara cluburilor şi majoritatea datoriilor erau pe numele ei. 

- Cum rămâne cu obligaţiile faţă de fisc? întrebă avocatul lui 
Troy Junior, care avea probleme cu impozitele de cincisprezece 
ani. 

- Clienţii mei nu m-au autorizat să divulg informaţii finan- 
ciare, spuse Langhorne, îngheţând discuţiile cu acea declaraţie 
formală. 

Reticenţa confirmă ceea ce ştiau cu toţii - moştenitorii 
Phelan erau îngropaţi până la gât în împrumuturi şi ipoteci. 

Fiind avocaţi, pe toţi îi îngrijora publicitatea şi felul cum avea 
să fie prezentată lupta lor de către mass-media „clienţii lor nu 
erau numai o grămadă de copii răsfăţaţi şi lacomi care fuseseră 
dezmoşteniţi de tatăl lor. Dar se temeau că presa avea să-i 
prezinte astfel. Impresiile erau cruciale. 

- Propun să angajăm o agenţie de publicitate, spuse Hark. 
Era o idee minunată, pe care câţiva şi-o însuşiră imediat. Să 
angajeze o firmă care să-i prezinte pe moştenitorii Phelan ca pe 
nişte copii îndureraţi, care iubiseră un om ce nu prea avusese 
timp pentru ei. Un excentric, fustangiu, pe jumătate nebun... 
Da! Asta era! Să-l înfăţişeze pe Troy ca pe un personaj negativ. 
Şi să facă din clienţii lor nişte victime! 

Ideea înflori şi imaginaţia se aprinse rapid în jurul meselor, 
până când cineva întrebă exact cum aveau să plătească 
asemenea servicii. 

- Sunt îngrozitor de scumpe, spuse un avocat care se 
întâmpla să ceară şase sute pe oră pentru sine şi patru sute pe 
oră pentru fiecare dintre cei trei asociaţi inutili ai săi. 

Ideea îşi pierdu repede din atracţie, până când Hark sugeră 


slab ca fiecare firmă să dea o anumită sumă. Toţi deveniră 
incredibil de tăcuţi. Cei care avuseseră atâtea de spus despre 
toate erau captivaţi acum de limbajul magic al dosarelor şi 
cazurilor vechi. 

- Putem să discutăm despre asta mai târziu, zise Hark atunci, 
încercând să-şi salveze obrazul. 

Fără îndoială că acea idee nu avea să mai fie pomenită nici- 
odată. 

După aceea, discutară despre Rachel şi unde ar fi putut să 
fie aceasta. Oare era cazul să apeleze la serviciile unei agenţii 
foarte bune de detectivi pentru a o găsi? Aproape fiecare avocat 
cunoştea una. Ideea era destul de atrăgătoare şi se bucura de 
mai multă atenţie decât ar fi trebuit. Ce avocat n-ar fi vrut să o 
reprezinte pe moştenitoarea aleasă? 

Hotărâră însă să nu o caute pe Rachel, în primul rând pentru 
că nu puteau să decidă ce aveau să facă dacă o găseau. Avea 
să apară destul de curând, fără îndoială, înconjurată de propriul 
grup de avocaţi. 

Întâlnirea se încheie într-o notă plăcută. Avocaţii îşi oferiră 
rezultatul pe care îl doreau. Plecară cu planuri de a-şi suna ime- 
diat clienţii şi de a le raporta mândri ce progrese făcuseră. 
Puteau să afirme fără echivoc că înţelepciunea combinată a 
tuturor avocaţilor Phelan concurase la concluzia că testamentul 
trebuia atacat cu înverşunare. 


22 


Nivelul apei crescu tot timpul zilei, râul ieşind uşor din matcă 
pe alocuri, acoperind bancuri de nisip, pătrunzând în desişuri, 
inundând micile curţi noroioase ale caselor pe lângă care 
treceau la câte trei ore o dată. Apa purta şi mai multe murdarii - 
buruieni, iarbă, crengi şi puieţi. Pe măsură ce râul se lăţea, 
devenea şi mai puternic, iar curenţii încetineau şi mai mult 
înaintarea bărcii. 

Dar nimeni nu se uita la ceas. Nate fusese înlăturat politicos 
din funcţia de căpitan după ce Santa Loura fu lovită de un 
trunchi de copac în derivă pe care el nu îl văzuse. Nu se defec- 
tase nimic, dar zguduitura îi făcuse pe Jevy şi pe Welly să vină în 


fugă din timonerie. Se întoarse pe mica lui punte, în mijlocul 
căreia era întins hamacul, şi acolo îşi petrecu dimineaţa citind şi 
uitându-se la vieţuitoarele sălbatice. 

Jevy veni lângă el să bea cafeaua. 

- Ce părere ai despre Pantanal? îl întrebă el. 

Stăteau amândoi pe o bancă, având braţele petrecute pe 
după balustradă şi picioarele goale li se legănau peste marginea 
bărcii. 

- E magnific. 

- Cunoşti Colorado? 

- Am fost acolo, da. 

- În sezonul ploios, râurile din Pantanal ies din matcă. Zona 
inundată e de mărimea statului Colorado. 

- Ai fost în Colorado? 

- Da. Am un văr acolo. 

- Unde ai mai fost în altă parte? 

- Acum trei ani, vărul meu şi cu mine am călătorit cu auto- 
carul, un Greyhound, prin toată ţara. Am văzut toate statele, în 
afară de şase. 

jevy era un tânăr brazilian sărac în vârstă de douăzeci şi 
patru de ani. Nate avea dublul vârstei lui şi mai tot timpul avu- 
sese mulţi bani. Totuşi, Jevy văzuse mai multe din Statele Unite 
decât el. 

Insă când situaţia lui financiară fusese bună, Nate călătorise 
întotdeauna în Europa. Restaurantele lui preferate erau la Roma 
şi la Paris. 

- Când ploile se opresc, continuă Jevy, vine sezonul uscat. 
Păşuni, mlaştini, mai multe lagune şi mlaştini decât poate să 
numere cineva. Ciclul - ploile şi sezonul uscat - dă naştere mai 
multor vietăţi sălbatice decât în orice parte a lumii. Avem şase 
sute cincizeci de specii de păsări, mai multe decât în Canada şi 
în Statele Unite la un loc. Cel puţin două sute şaizeci de specii 
de peşti. Şerpi, caimani, aligatori, chiar şi vidre uriaşe trăiesc în 
apă. 

Ca pentru a-şi întări spusele, arătă spre un desiş de la mar- 
ginea unei păduri. 

- Uite o căprioară, spuse el. Sunt o mulţime. Şi mulţi jaguari, 
furnicari uriaşi, capivaras, tapiri şi papagali ara. Pantanalul e 
plin de vietăţi sălbatice. 

- Aici te-ai născut? 


- Am văzut lumina zilei într-un spital din Corumbá, dar m-am 
născut pe râurile astea. Aici e casa mea. 

- Mi-ai spus că tatăl tău a fost căpitan de vas. 

- Da. Am început să merg cu el de când eram mic. Dimineaţa 
devreme, când toată lumea dormea, mă lăsa să stau la cârmă. 
La zece ani, cunoşteam toate râurile principale. 

- Şi a murit pe râu. 

- Nu pe ăsta, pe Taquiri, spre est. Conducea un vas cu turişti 
germani când i-a lovit o furtună. Singurul supravieţuitor a fost 
un marinar. 

- Când s-a-ntâmplat asta? 

- Acum cinci ani. 

Veşnic avocat pledant, Nate ar fi vrut să-i pună o mulţime de 
întrebări în legătură cu accidentul. Voia detalii - detaliile 
câştigau procesele. Insă nu spuse decât „îmi pare rău", şi tăcu. 

- Vor să distrugă Pantanalul, spuse Jevy. 

- Cine? 

- O mulţime de oameni. Companii mari care deţin ferme 
mari. In părţile de nord şi de est ale Pantanalului, se defrişează 
suprafeţe întinse pentru a construi ferme. Principala cultură e 
soia. Vor s-o exporte. Cu cât defrişează mai multe păduri, cu 
atât se strâng mai multe deşeuri în Pantanal. Stratul de 
sedimente în râurile noastre creşte cu fiecare an. Solul fermelor 
nu e bun pentru agricultură, aşa că folosesc o mulţime de 
sprayuri şi îngrăşăminte. Chimicalele ajung la noi. Multe din 
fermele mari ridică baraje ca să creeze noi păşuni. Asta tulbură 
ciclul inundaţiilor, iar mercurul ne omoară peştii. 

- Cum ajunge mercurul aici? 

- Din cauza mineritului. In nord, scot aur cu ajutorul mercu- 
rului. Acesta ajunge în râuri care, în cele din urmă, se varsă în 
Pantanal. Peştii noştri îl înghit şi mor. Totul se aruncă în 
Pantanal. Cuiabă e un oraş în partea de est, cu un milion de 
locuitori. Nu are un sistem de tratare a deşeurilor. Ghici încotro 
e dirijată canalizarea. 

- Guvernul nu ajută cu nimic? 

Jevy izbuti să râdă cu amărăciune. 

- Ai auzit de Hidrovia? 

- Nu. 

- E un şanţ mare care trebuie să treacă prin Pantanal. Ideea 
e să lege Brazilia, Bolivia, Paraguay, Argentina şi Uruguay. Ca să 


salveze America de Sud. Dar va seca Pantanalul. Şi guvernul 
nostru sprijină acest proiect. 

Nate fu cât pe ce să spună ceva despre responsabilitatea 
pentru mediul înconjurător, dar îşi aminti că poporul lui era cel 
mai mare consumator de energie pe care îl văzuse lumea 
vreodată. 

- Incă e frumos, spuse el. 

- Aşa e, zise Jevy, terminându-şi cafeaua. Uneori mă gândesc 
că e prea mare pentru ca ei să-l poată distruge. 

Trecură pe lângă o gură de vărsare îngustă prin care şi mai 
multă apă ajungea în Paraguay. O mică turmă de căprioare tre- 
cea prin apă, ciugulind din lujerele verzi, ignorând zgomotul de 
pe râu. Şapte căprioare, dintre care doi erau căpriori tineri 
pătaţi. 

- La câteva ore distanţă e un mic punct comercial, spuse 
Jevy, ridicându-se. Ar trebui să ajungem acolo până se întunecă. 

- Ce cumpărăm? 

- Cred că nimic. Proprietar e Fernando, un tip care ştie tot ce 
se întâmplă pe râu. Poate ştie ceva şi despre misionari. 

Jevy îşi goli ceaşca în rău şi îşi întinse braţele. 

- Uneori are şi bere. Cerveja. 

Nate rămase cu privirea aţintită asupra râului. 

- Cred că n-ar trebui să cumpărăm, mai zise Jevy şi se 
îndepărtă. _ 

„Sunt perfect de acord", îşi spuse Nate. Işi goli ceaşca, 
sugând zaţul şi granulele de zahăr. 

O sticlă maronie rece, poate „Antarctica" sau „Brahma'", cele 
două tipuri pe care le gustase deja în Brazilia. Excelentă bere. 
Un loc preferat al lui fusese un bar de lângă Georgetown cu o 
sută douăzeci de mărci de bere străină în meniu. Le încercase 
pe toate. Îţi dădeau alune prăjite la coşuleţ şi aveai voie să 
arunci cojile pe jos. Când foştii lui colegi de facultate se aflau în 
oraş, se întâlneau întotdeauna la bar pentru a depăna amintiri. 
Berea era rece ca gheaţa, alunele fierbinţi şi sărate, podeaua 
trosnea când călcai pe coji şi fetele erau tinere şi fără 
prejudecăţi. Barul existase acolo dintotdeauna şi în timpul 
fiecărei călătorii la dezalcoolizare şi, apoi, în perioada de 
abstinenţă, acesta îi lipsea cel mai mult lui Nate. 

Începu să transpire, deşi soarele era ascuns şi se simţea o 
briză răcoroasă. Se afundă în hamac şi se rugă să adoarmă, să 


intre într-o comă care să-l facă să treacă în inconştienţă pe 
lângă micul lor magazin şi, apoi, în noapte. Dar asudă din ce în 
ce mai mult, până când cămaşa i se udă leoarcă. Incepu o carte 
despre dispariţia indienilor brazilieni şi încercă iarăşi să 
adoarmă. 

Era perfect treaz când motorul fu oprit şi barca se apropie de 
mal. Se auziră glasuri şi, apoi, urmă o zgâlţâitură uşoară când 
opriră în faţa magazinului. Nate se dădu jos din hamac încet şi 
se aşeză din nou pe bancă. 

Era un fel de magazin de provincie, construit pe stâlpi înalţi - 
o clădire micuță din scânduri nevopsite, cu un acoperiş de tablă 
şi o verandă îngustă, unde, deloc surprinzător, doi localnici 
stăteau tolăniţi, fumând şi bând ceai. Prin spatele lui trecea un 
râuleţ care dispărea în Pantanal. Un rezervor mare de 
combustibil era fixat într-o parte a clădirii. 

Un ponton şubred înainta în apă pentru ca ambarcaţiunile să 
poată opri. Jevy şi Welly coborâră pe ponton, cu grijă, deoarece 
curenţii erau puternici. Sporovăiră cu pantaneiros de pe 
verandă, după care trecură pragul uşii deschise. 

Nate jurase să rămână la bord. Se duse în partea cealaltă a 
punţii, se aşeză pe bancă, îşi vâri braţele şi picioarele pe după 
balustradă şi privi râul cum curgea pe lângă el. Avea să stea 
acolo sus, pe bancă, şi cu braţele şi picioarele imobilizate de 
balustradă. Nici cea mai rece bere din lume n-ar fi putut să-l ia. 

Aşa cum învățase, în Brazilia nu existau vizite scurte. Mai 
ales pe râu, unde vizitele erau rare. Jevy cumpără treizeci de 
galoane de motorină pentru a înlocui ceea ce se pierduse în tim- 
pul furtunii. Motorul porni. 

- Fernando zice că e o misionară. Lucrează cu indienii, spuse 
Jevy, dându-i o sticlă cu apă rece. 

Se mişcau din nou. 

- Unde? 

- Nu ştie sigur. Sunt câteva aşezări spre nord, în apropiere 
de Bolivia. Dar, cum indienii nu circulă pe rău, nu prea ştie 
multe despre ei. 

- Cât e până la cea mai apropiată aşezare? 

- Ar trebui să ne apropiem până dimineaţă. Dar nu putem să 
luăm barca asta. Va trebui s-o folosim pe cea mică. 

- Sună interesant. 

- ÎI mai ţii minte pe Marco, fermierul a cărui vacă a fost 


omorâtă de avionul nostru? 

- Bineînţeles. Avea trei băieţi. 

- Da. A fost pe-acolo ieri, spuse Jevy arătând spre magazinul 
care dispărea pe după un cot. Vine o dată pe lună. 

- Erau şi băieţii cu el? 

- Nu. E prea periculos. 

Ce mică era lumea. Nate spera că băieţii cheltuiseră banii pe 
care li-i dăduse el de Crăciun. Privi magazinul până când acesta 
dispăru complet din raza vizuală. 

Poate că la întoarcere avea să se simtă suficient de bine ca 
să poată bea o bere rece. Sau două, pentru a sărbători reuşita 
călătoriei. Se întoarse în adăpostul hamacului său şi se înjură 
pentru slăbiciune. În sălbăticia unei mlaştini gigantice trecuse 
foarte aproape de alcool şi, timp de ore întregi, nu se mai gândi 
la altceva. Anticipația, teama, sudoarea şi ticluirea unor moduri 
în care să pună mâna pe ceva de băut. Apoi, apropierea de 
dezastru, de care nu scăpase prin propriile puteri şi acum 
fantezia reînnoirii relaţiei cu alcoolul. Câteva înghiţituri nu aveau 
cum să-i facă rău, pentru că se putea opri. Aceea era minciuna 
lui preferată. 

Nu era decât un alcoolic. Chiar dacă fusese la o clinică de o 
mie de dolari pe zi, tot asta rămăsese. Chiar dacă fusese la 
întâlnirile AA din subsolul unei biserici marţi seara, tot asta 
rămăsese. 

Viciul puse stăpânire pe el şi începu să-l cuprindă disperarea. 
Plătea pentru afurisita aceea de barcă; Jevy lucra pentru el. 
Dacă ar insista să se întoarcă la magazin, ei ar face-o. Ar putea 
să cumpere toată berea pe care o avea Fernando, ar pune-o la 
gheaţă sub punte şi ar bea "Brahma" până în Bolivia. Şi nimeni 
n-ar putea să facă nimic. 

Ca un miraj, Welly apăru zâmbitor cu o ceaşcă de cafea 
proaspătă. 

- Vou cozinhar, spuse el. Mă duc să fac de mâncare. 

Mâncarea avea să-l ajute, îşi spuse Nate. Chiar şi o altă far- 
furie cu fasole, orez şi pui fiert. Mâncarea avea să-i satisfacă 
simţurile, sau, cel puţin, să-i distragă atenţia de la alte dorinţe. 

Mânca încet, pe puntea superioară, singur în întuneric, 
gonind tântarii mari care îi dădeau târcoale feţei. Când termină, 
îşi dădu cu insecticid de la gât până la picioarele goale. Criza 
trecuse, fiind străbătut doar de câteva efecte secundare uşoare. 


Nu mai simţea gustul berii sau mirosul alunelor din barul lui 
preferat. 

Se retrase în sanctuarul lui. Ploua din nou, o ploaie linişti- 
toare, fără vânt sau tunete. Josh îi dăduse patru romane pentru 
a le citi de plăcere. Toate materialele fuseseră citite şi răscitite. 
Nu îi mai rămăsese altceva decât cărţile. Citise deja jumătate 
din cea mai subţire. 

Se afundă în hamac şi continuă lectura tristă despre 
indigenii brazilieni. 


Când exploratorul portughez Pedro Alvarez Cabral păşise 
pentru prima oară pe pământ brazilian, pe coasta Bahiei, în 
aprilie 1500, în ţară erau cinci milioane de indieni, răspândiţi în 
nouă sute de triburi. Vorbeau 1175 de limbi şi, exceptând 
obişnuitele conflicte tribale, erau oameni paşnici. 

După cinci secole în care fusese „civilizată'" de către 
europeni, populaţia indiană fusese decimată. Nu mai supra- 
vieţuiseră decât 270 000, în 206 triburi, vorbind 170 de limbi. 
Războaiele, crimele, sclavia, pierderile teritoriale, bolile - nici o 
metodă de exterminare a indienilor nu fusese neglijată de către 
cei din ţările civilizate. 

Era o poveste îngrozitoare şi violentă. Dacă indienii erau 
paşnici şi încercau să coopereze cu coloniştii, sucombau de pe 
urma unor boli ciudate - vărsat de vânt, pojar, febră galbenă, 
gripă, tuberculoză - pentru care nu aveau imunitate. Dacă nu 
cooperau, erau măcelăriți de oameni care foloseau arme mult 
mai sofisticate decât săgețile şi suliţele otrăvite. Când 
ripostaseră şi îi uciseseră pe atacatori, fuseseră catalogaţi ca 
sălbatici. 

Fuseseră folosiţi ca sclavi de către mineri, fermieri şi 
magnații cauciucului. Fuseseră alungaţi din locurile unde 
trăiseră întotdeauna de orice grup cu suficiente arme. Fuseseră 
arşi de preoţi pe rug, vânaţi de armate şi de bandiți, femeile 
violate după bunul plac de orice bărbat întreg din punct de 
vedere fizic care avea dorinţă, şi măcelăriți fără ca cineva să fie 
pedepsit pentru asta. In orice moment din istorie, indiferent 
dacă fusese crucial sau lipsit de importanţă, când interesele 
indigenilor brazilieni intraseră în conflict cu cele ale albilor, 
indienii pierduseră. 


Când pierzi timp de cinci sute de ani, nu mai aştepţi multe 
de la viaţă. Cea mai mare problemă cu care se confruntau unele 
triburi în perioada modernă era numărul mare de sinucideri în 
rândul tinerilor. 

După secole de genocid, guvernul brazilian hotărâse, în 
sfârşit, că era timpul să îşi protejeze „nobilii sălbatici". 
Masacrele din perioada modernă atrăseseră dezaprobarea 
internaţională, astfel că se stabiliră responsabilităţi şi se dădură 
legi. Cu multă fanfaronadă, unele pământuri tribale fuseseră 
returnate indigenilor şi pe hărţile guvernamentale se traseră 
linii, declarându-le zone de siguranţă. _ 

Dar guvernul era în acelaşi timp şi duşman. In 1967, o 
investigaţie efectuată de agenţia care se ocupa de problema 
indienilor îi şocă pe majoritatea brazilienilor. Raportul dezvăluia 
faptul că agenţi, speculanţi funciari şi fermieri - ticăloşi care, fie 
lucrau pentru agenţie, fie aveau agenţia în subordinea lor - folo- 
siseră în mod sistematic arme chimice şi bacteriologice pentru 
a-i extermina pe indieni. Le dădeau articole de îmbrăcăminte 
infestate cu germeni de vărsat şi tuberculoză. Din avioane şi eli- 
coptere, bombardau satele indiene şi infestau solul cu bacterii 
aducătoare de moarte. 

lar în Bazinul Amazonului şi la alte frontiere, fermierii şi 
minerii nu dădeau nici o atenţie liniilor trasate pe hărţi. 

În 1986, un fermier din Rondonia folosise pulverizatoare 
agricole pentru a stropi pământul indian din apropiere cu chi- 
micale ucigătoare. Voia să lucreze pământul, dar, mai întâi, tre- 
buia să-i elimine pe cei care îl locuiau. Muriseră treizeci de 
indieni şi fermierul fusese condamnat. În 1986, un fermier din 
Mato Grosso oferise recompense unor indivizi pentru urechile 
indienilor ucişi. În 1993, lucrătorii din minele de aur din Manaus 
atacaseră un trib paşnic, pentru că indienii nu voiau să-şi pără- 
sească pământul. Fuseseră ucişi treisprezece indieni şi nimeni 
nu fusese arestat. 

În anii '90, guvernul căutase cu agresivitate să deschidă 
Bazinul Amazonului, o regiune de vaste resurse naturale din 
nordul Pantanalului. Dar indienii continuau să le stea în cale. 
Majoritatea celor care supravieţuiseră trăiau în Bazin; de fapt, se 
estima că vreo cincizeci de triburi avuseseră suficient noroc ca 
să scape de contactul cu civilizaţia. 

Acum, civilizaţia pornise din nou la atac. Abuzurile deve- 


niseră din ce în ce mai numeroase pe măsură ce minerii, 
tăietorii de lemne şi fermierii pătrundeau mai adânc în regiunea 
Amazonului, cu sprijinul guvernului. 

Povestea era fascinantă, deşi deprimantă în acelaşi timp. 
Nate citi timp de patru ore continuu, până termină cartea. După 
aceea se duse în timonerie şi bău cafeaua cu Jevy. Ploaia se 
oprise. 

- O să ajungem până dimineaţă? întrebă el. 

- Cred că da. 

Felinarele se legănau uşor din cauza curentului. Parcă nici nu 
se mişcau. 

- Ai vreun pic de sânge indian? îl întrebă Nate după o uşoară 
ezitare. 

Era o chestiune personală, un lucru pe care, în Statele Unite, 
nimeni nu îndrăznea să-l întrebe. 

Jevy zâmbi fără să-şi ia ochii de la râu. 

- Toţi avem sânge indian. De ce întrebi? 

- Tocmai am citit povestea indienilor din Brazilia. 

- Şi, ce părere ai? 

- E foarte tragic. 

- Aşa e. Crezi că indienii au fost trataţi rău aici? 

- Bineînţeles. 

- Dar în ţara ta? 

Dintr-un anumit motiv, Nate se gândi imediat la generalul 
Custer. Cel puţin, indienii câştigaseră ceva. Şi noi nu i-am ars pe 
rug, nu i-am stropit cu chimicale şi nu i-am vândut ca sclavi. 
Oare? Dar toate acele rezervaţii? Pământ peste tot. 

- Mă tem că nu suntem cu mult mai buni, spuse el înfrânt. 

Nu era o discuţie pe care să vrea să o continue. 

După o lungă perioadă de linişte, Nate cobori la toaletă. 
Când îşi termină treaba, trase de lanţ şi ieşi din mica încăpere. 
O apă uşor maronie curse în WC, trimițând mizeria printr-o con- 
ductă direct în râu. 


23 


-Era încă întuneric când motorul se opri, trezindu-l pe Nate. 
Işi pipăi încheietura mâinii stângi şi îşi aduse aminte că nu purta 


ceas. Îi auzi pe Welly şi pe Jevy mişcându-se dedesubt. Erau în 
spatele bărcii şi vorbeau încet. 

Era mândru de sine că se trezise din nou curat şi avea o altă 
zi la dispoziţie pentru cărţi. Cu şase luni în urmă, de fiecare dată 
când se trezea, avea ochii umflaţi şi vedea ca prin ceaţă, 
gândurile îi erau împăienjenite, gura arsă, limba uscată, 
respiraţia oribil mirositoare şi îl chinuia marea întrebare zilnică: 
„De ce am făcut-o?" Adesea voma sub duş, uneori forţându-se, 
ca să termine mai repede. După duş, exista întotdeauna dilema 
în legătură cu ce să mănânce la micul dejun. Ceva cald şi gras 
ca să-i potolească stomacul sau un „bloody Mary" ca să-i poto- 
lească nervii? După aceea pleca la serviciu, ajungând 
întotdeauna la birou la ora opt pentru a începe o altă zi în 
calitatea sa de avocat pledant. i 

În fiecare dimineață. Fără excepție. În ultimele zile ale 
ultimei sale căderi trăise săptămâni întregi fără o dimineață 
limpede. Cuprins de disperare, se dusese la psihiatru şi, când 
acesta îl întrebase dacă îşi mai amintea ultima zi când fusese 
treaz, el recunoscuse că nu îşi amintea. 

Îi era dor de băutură, dar nu şi de starea de mahmureală. 
Welly trase bărcuţa la babord şi o legă. Tocmai o încărcau, când 
Nate cobori treptele încet .Aventura intra într-o nouă fază. Nate 
era pregătit pentru o schimbare de peisaj. 

Era înnorat şi stătea să plouă iarăşi. In cele din urmă, soarele 
se arătă pe la şase. Nate ştia ora, pentru că îşi pusese ceasul 
din nou. 

Un cocoş se auzi cântând. Opriseră lângă o mică fermă şi 
barca era legată de un căprior care, altădată, susţinuse un pon- 
ton. În partea de vest, în stânga lor, un râu mult mai mic se 
vărsa în Paraguay. 

Problema era că bărcuţa trebuia încărcată fără să fie îngre- 
unată foarte mult. Afluenții mai mici pe care urmau să-i 
întâlnească erau ieşiţi din mătci; malurile nu aveau să se vadă 
întotdeauna. Dacă barca era prea lăsată, ar fi putut să se împot- 
molească sau, şi mai rău, să i se defecteze motorul exterior. Nu 
exista decât unul singur, nimic ajutător, în afară de două vâsle 
pe care Nate le studie de pe punte în timp ce îşi bea cafeaua. 
Văâslele aveau să fie de folos, hotărî în sinea lui, mai ales dacă 
erau urmăriţi de indieni răuvoitori sau de animale înfometate. 

Trei butoaie de benzină de câte cinci galoane fură aşezate 


cu grijă în mijlocul bărcii. 

- Astea ar trebui să ne ajungă pentru cincisprezece ore, îi 
explică Jevy. 

- Mult. 

- Prefer să fiu prevăzător. 

- Cât de departe e aşezarea? 

- Nu ştiu sigur, spuse el arătând spre casă. Fermierul de aici 
zice că la vreo patru ore. 

- Îi cunoaşte pe indieni? 

- Nu. Nu-i plac. Zice că nu-i vede niciodată pe râu. 

Jevy împachetă un cort mic, două pături, două plase împo- 
triva ţânţarilor, un înveliş impermeabil pentru cort, două găleți 
pentru a scoate apa de ploaie şi poncho-ul său. Welly puse o 
cutie de mâncare şi una cu apă îmbuteliată. 

Stând pe patul său din cabină, Nate luă copia după 
testament, înştiinţarea şi actul de notificare din servietă, le 
împături pe toate la un loc şi le vâră într-un plic de mărimea 
unei scrisori. Un plic 

cu antetul firmei „Stafford Law Firm". Din moment ce, la 
bord, nu existau pungi Ziploc sau saci de gunoi din plastic, înveli 
plicul într-o bucată pe care o taie din poalele poncho-ului. O lipi 
cu bandă adezivă şi, după ce îşi examină opera, hotărî că 
pachetul era impermeabil. Apoi îl lipi de tricou, peste piept, şi îl 
acoperi cu o geacă de blugi. 

In servietă, erau copii după documente, pe care avea să le 
lase acolo. Şi, din moment ce Santa Loura părea mult mai sigură 
decât bărcuţa, se hotărî să lase şi SatFone-ul. Mai verifică o dată 
hârtiile şi telefonul, după care încuie servieta şi o lăsă pe pat. 
Ziua aceea putea fi cea a reuşitei, îşi spuse el. Gândul că, în 
sfârşit, ar fi putut să o întâlnească pe Rachel Lane îi provocă o 
emoție amestecată cu nervozitate. 

Micul dejun constă dintr-o chiflă cu unt pe care o mâncă 
stând în picioare în barca cea mică şi privind norii. Patru ore 
însemnau şase sau opt ore în Brazilia şi Nate ardea de 
nerăbdare să pornească. Ultimul obiect pe care îl puse Jevy în 
barcă era un cuţit sclipitor în formă de sabie cu un mâner lung. 

- Asta e pentru şerpi anaconda, spuse el râzând şi Nate 
încercă să-i ignore cuvintele. 

li făcu cu mâna lui Welly, după care se aplecă asupra ultimei 
sale ceşti de cafea în timp ce pluteau pe rău, până când Jevy 


porni motorul. 

Ceaţa se lăsa chiar la suprafaţa apei şi era răcoare. De când 
plecaseră din Corumbă, Nate privise râul din siguranţa oferită de 
puntea superioară; acum, chiar stătea pe el. Aruncă o privire în 
jur şi nu văzu nici o vestă de salvare. Apa izbea laturile bărcii. 
Jevy privea încordat ceața, fiind atent la obiectele care s-ar fi 
putut afla pe apă; un trunchi de copac gros şi frumos, cu un 
capăt colţuros şi barca ar fi fost de domeniul trecutului. 

Navigară contra curentului până când ajunseră la gura de 
vărsare a afluentului ce urma să-i ducă la indieni. Acolo, apa era 
mult mai liniştită. Motorul zbârnăi şi lăsară în urmă o dâră clo- 
cotitoare. Râul Paraguay dispăru repede. 

Pe harta lui Jevy, afluentul era numit oficial Cabixa. Jevy nu 
mai navigase niciodată pe el, pentru că nu avusese nevoie. 
Şerpuia asemenea unui arc ieşind din Brazilia şi intrând în 
Bolivia, părând să nu ducă nicăieri. La gură avea o lăţime de cel 
mult douăzeci şi patru de metri, dar, pe parcurs, se îngusta 
până pe la vreo cincisprezece. În unele locuri, ieşise din matcă; 
în altele, vegetaţia de pe maluri era mai deasă decât pe 
marginea Paraguayului. 

După vreo cincisprezece minute, Nate se uită la ceas. Avea 
să cronometreze totul. Jevy încetini când se apropiară de prima 
răspântie, prima dintr-o mie. Un rău cam de aceeaşi mărime 
pornea spre stânga şi căpitanul trebui să decidă ce rută avea 
să-i menţină pe Cabixa. O luară în dreapta, dar oarecum mai 
încet şi, în scurt timp, dădură într-un lac. Jevy opri motorul. 

- Stai puţin, spuse el şi, urcându-se în picioare pe bidoanele 
de benzină, se uită la apele din jurul lor. 

Barca era perfect nemişcată. Un şir neregulat de pomi pitici 
îi atrase atenţia. Arătă într-acolo şi spuse ceva pentru sine. 

Nate nu îşi dădu seama de câtă incertitudine era vorba. Jevy 
studiase hărţile şi trăise pe râurile acelea. Toate duceau înapoi 
la Paraguay. Dacă apucau greşit şi se rătăceau, curenţii aveau 
să-i ducă, sigur, înapoi la Welly. 

Înaintară pe lângă pomi şi desişurile inundate, care, în 
sezonul uscat, alcătuiau malul şi, în curând, ajunseră în mijlocul 
unui curs de apă deloc adâncă şi cu crengi de copaci deasupra 
capetelor. Nu semăna cu Cabixa, dar pe chipul căpitanului nu se 
vedea nimic altceva decât încredere. 

După o oră de navigare, se apropiară de prima aşezare - o 


colibă murdară de nămol cu un acoperiş din ţiglă roşie. Vreo 
nouăzeci de centimetri din ea se aflau sub apă şi nu se vedea 
nici urmă de oameni sau animale. Jevy încetini ca să poată 
vorbi. 

- În sezonul ploilor, mulţi locuitori din Pantanal se mută pe 
suprafeţe mai ridicate. Îşi încarcă vacile şi copiii şi pleacă pentru 
trei luni. 

- N-am văzut nici o suprafaţă mai ridicată. 

- Nu sunt prea multe. Dar fiecare pantaneiro are un loc unde 
să se retragă în această perioadă a anului. 

- Şi indienii? 

- Şi ei se mută. 

- Minunat. Nu ştim unde se află şi le place să se şi mute. 

Jevy râse şi spuse: 

- O să-i găsim. 

Trecură pe lângă colibă. Aceasta nu avea nici uşi, nici fe- 
restre. Nu prea aveai la ce să te întorci. 

Nouăzeci de minute şi Nate uitase complet de pericolul de a 
fi mâncat, când, deodată, urmară un cot şi se apropiară de un 
grup de aligatori care dormeau grămadă într-o apă de 
cincisprezece centimetri. Barca le tulbură somnul. Cozile 
plescăiră şi împroşcară apa. Nate se uită la cuţit, pentru orice 
eventualitate, după care râse de propria-i prostie. 

Reptilele nu atacară. Se uitară la barca ce trecea pe lângă ei. 

Nici un animal în următoarele douăzeci de minute. Râul se 
îngustă din nou. Malurile erau atât de apropiate, încât copacii se 
atingeau deasupra apei. Se făcu întuneric deodată. Pluteau 
printr-un tunel. Nate se uită la ceas. Santa Loura se afla la o dis- 
tanţă de două ore. 

Navigând în zigzag printre mlaştini, zăreau, din când în când, 
orizontul. Munţii Boliviei păreau mai aproape. Râul se lăţi, 
copacii se depărtară şi intrară într-un lac mare în care se vărsau 
mai mult de o duzină de râuleţe. li dădură roată încet prima 
oară şi, apoi, încă o dată, şi mai încet. Toţi afluenții arătau la fel. 
Cabixa era unul din mai mult de zece şi căpitanul habar nu avea 
care ar fi putut să fie. 

Jevy se ridică în picioare pe bidoane, uitându-se în jur, în 
timp ce Nate stătea nemişcat. Un pescar stătea printre ierburi 
pe partea cealaltă a lacului. Întâlnirea lui ar fi putut fi singurul 
lor noroc în ziua aceea. 


Omul stătea răbdător într-o canoe mică, lucrată de mână 
dintr-un trunchi de copac cu foarte mult timp în urmă. Pe cap 
avea o pălărie de pai zdrenţuită care îi ascundea cea mai mare 
parte a feţei. Când ajunseră la numai câţiva paşi de el, suficient 
de aproape pentru a-l examina, Nate observă că pescuia fără 
ajutorul vreunui băț sau a vreunei prăjini. Firul îi era înfăşurat pe 
mână. 

Jevy spuse tot ce trebuia în portugheză şi îi dădu o sticlă de 
apă. Nate zâmbea doar, ascultând sunetele acelei limbi ciudate. 
Era mai înceată decât spaniola, aproape la fel de nazală ca 
franceza. 

Dacă pescarul era bucuros să vadă alţi oameni în mijlocul 
acelei pustietăţi, cu siguranţă nu o arăta. Unde putea să 
locuiască sărmanul om? 

Apoi începură să arate spre munţi, deşi, până când 
terminară, omuleţul cuprinse întregul lac cu împrejurimile sale. 
Mai sporovăiră puţin şi Nate avu impresia că Jevy smulgea cât 
putea de multe informaţii. Ar fi putut să treacă multe ore până 
când întâlneau altă fiinţă omenească. Din moment ce mlaștinile 
şi râurile erau umflate, navigația se dovedea a fi dificilă. 
Plecaseră de două ore şi jumătate şi se rătăciseră deja. 

Un roi de țânțari mici şi negri se abătu asupra lor şi Nate 
scoase repede insecticidul. Pescarul îl privi curios. 

După aceea îşi luară rămas-bun şi se îndepărtară vâslind, 
ajutaţi de o briză uşoară. 

- Mama lui a fost indiancă, spuse Jevy. 

- Frumos, zise Nate, omorând țânțari. 

- E o aşezare la câteva ore de-aici. 

- Câteva ore? 

- Poate vreo trei. 

Aveau combustibil pentru cincisprezece ore şi Nate avea de 
gând să cronometreze fiecare minut. Cabixa reîncepu din apro- 
pierea unei guri de vărsare prin care un alt râu foarte 
asemănător ieşea din lac. Se lărgi şi atunci porniră motorul. 

Nate găsi un loc pe fundul bărcii, între cutia cu mâncare şi 
găleți, unde se aşeză cu spatele rezemat de bancă. Acolo nu 
mai putea fi stropit .Tocmai se gândea să tragă un pui de somn, 
când deodată motorul se înecă. Barca se clătină şi încetini. El 
rămase cu privirea aţintită asupra râului, temându-se să se 
întoarcă şi să se uite la Jevy. 


Încă nu se gândise la lucruri precum o defecţiune la motor. 
Călătoria lor fusese presărată deja cu destule pericole mărunte. 
Ar fi durat zile întregi să se întoarcă la Welly vâslind. Ar fi fost 
nevoiţi să doarmă în barcă, să mănânce ceea ce luaseră cu ei, 
până când se terminau proviziile, să scoată apa cu găleţile când 
ploua şi să spere din tot sufletul să-l găsească pe prietenul lor, 
pescarul, pentru a le arăta drumul spre siguranţă. 

Deodată, Nate fu înspăimântat. 

Apoi porniră din nou, motorul huruind ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat. Deveni o rutină: cam la fiecare douăzeci de 
minute, exact când Nate era pe cale de a adormi, motorul se 
oprea. Prova se lăsa în apă. Nate se uita repede spre maluri 
după animale. Jevy înjura în portugheză, manevra şocul şi 
acceleraţia, după care lucrurile funcționau bine pentru 
aproximativ alte douăzeci de minute. 

Luară masa - brânză, arahide sărate şi biscuiţi - lângă un 
copac într-o mică răscruce, în timp ce ploaia cădea în jurul lor. 

- Pescarul ăla, zise Nate. li cunoaşte pe indieni? 

- Da. Cam o dată pe lună se duc pe Paraguay cu o barcă 
pentru a face comerţ. Îi vede. 

- L-ai întrebat dacă a văzut vreodată o misionară? 

- Da. N-a văzut. Eşti primul american pe care l-a văzut în 
viaţa lui. 

- Norocosul. 


Primul semn al unei aşezări apăru după aproape şapte ore. 
Nate văzu un firicel de fum albăstrui înălțându-se deasupra 
copacilor, în apropiere de poalele unui deal. Jevy era convins că 
se aflau în Bolivia. Terenul era mai ridicat şi munţii se vedeau 
mai aproape. Zonele inundate rămăseseră în spatele lor. 

Ajunseră în dreptul unui spaţiu gol între copaci şi, într-un 
luminiş, erau două canoe. Jevy manevră barca într-acolo. Nate 
sări repede pe mal, dornic să-şi dezmorţească picioarele şi să 
simtă pământul. 

- Nu te îndepărta, îl avertiză Jevy, schimbând locurile 
bidoanelor. 

Nate se uită la el şi Jevy îi arătă din cap spre copaci. 

Un indian îi urmărea. Avea pielea maronie, era gol până la 
brâu, cu un fel de fustă din paie, fără nici o armă vizibilă. Faptul 


că nu era înarmat ajută foarte mult, pentru că, la început, Nate 
fu îngrozit de el. Indianul avea părul lung şi negru şi nişte dungi 
roşii pe frunte şi, dacă ar fi ţinut o săgeată în mână, Nate s-ar fi 
predat fără nici un cuvânt. 

- E prietenos? întrebă el fără să-şi ia ochii de la indian. 

- Cred că da. 

- Vorbeşte portugheza? 

- Nu ştiu. 

- De ce nu te duci să afli? 

- Linişteşte-te. 

Jevy sări din barcă. 

- Arată ca un canibal, şopti el, dar încercarea de a face o 
glumă dădu greş. 

Făcură câţiva paşi spre indian şi el spre ei. Toţi trei se opriră 
lăsând un spaţiu între ei. Nate fu tentat să ridice mâna cu palma 
în sus şi să spună: „Salutare". 

- Fala portugues? întrebă Jevy cu un zâmbet plăcut pe chip. 

Indianul se gândi mult şi deveni dureros de evident că nu 
ştia portugheza. Părea tânăr, probabil că nu avea nici douăzeci 
de ani încă, şi se întâmplase să se afle în preajma râului când le 
auzise motorul. 

Se examinară reciproc de la vreo douăzeci de metri, în timp 
ce Jevy se gândea ce alternative aveau. Tufişurile se mişcară în 
spatele indianului şi alţi trei indieni ieşiră la iveală, din fericire, 
tot neînarmaţi. Dat fiind că ei erau mai puţini şi le încălcaseră 
teritoriul, Nate era gata să o rupă la fugă. Nu erau deosebit de 
solizi, dar aveau avantajul de a se afla pe terenul lor. Şi nu 
păreau prietenoşi, nu zâmbete, nu saluturi. 

Deodată o tânără apăru dintre copaci şi se opri lângă primul 
indian. Şi ea era cu bustul gol şi Nate încercă să nu se holbeze. 

- Falo, spuse ea. 

Vorbind rar, Jevy îi explică ce voiau şi ceru să fie duşi la 
căpetenia tribului lor. Ea le traduse bărbaţilor, care se adunară 
într-un loc şi vorbiră încruntaţi între ei. 

- Unii vor să ne mănânce acum, şopti Jevy printre dinţi. Alţii 
vor să aştepte până mâine. 

- Foarte amuzant. 

Când terminară deliberările, bărbaţii i se adresară tinerei 
care le spuse străinilor că trebuiau să aştepte lângă râu, în timp 
ce căpeteniile aveau să fie informate în legătură cu sosirea lor. 


Acest lucru îi convenea de minune lui Nate, dar Jevy era puţin 
tulburat. O întrebă dacă alături de ei nu trăia cumva o 
misionară. 

- Trebuie să aşteptaţi, spuse ea. 

Indienii se făcură nevăzuţi în adâncul pădurii. 

- Ce părere ai? îl întrebă Nate după aceea. 

Nici el, nici Jevy nu se clintiseră. Stăteau în iarbă până la 
glezne şi se uitau la copacii groşi din jur, de unde Nate era con- 
vins că erau ţinuţi sub observaţie. 

- lau boli de la străini, îi explică Jevy. De aceea sunt prudenţi. 

- N-o să ating pe nimeni. 

Se retraseră la barcă, unde Jevy îşi făcu de lucru, curăţând 
bujiile. Nate îşi scoase cămaşa şi geaca şi examină pachetul 
impermeabil improvizat. Hârtiile erau tot uscate. 

- Hârtiile alea sunt pentru femeie? întrebă Jevy. 

- Da. 

- De ce? Ce i s-a-ntâmplat? 

Regulamentul rigid privind confidenţialitatea păru mai puţin 
constrângător în clipa aceea. Era o chestiune de viaţă şi de 
moarte în practica avocaturii, dar, stând într-o barcă în inima 
Pantanalului, fără nici un alt american în preajmă, regulile 
puteau fi încălcate. Şi de ce nu? Cui ar fi putut să-i spună Jevy? 
Ce rău ar fi putut să iasă din puţină bârfă? 

Potrivit instrucţiunilor stricte primite de Valdir de la Josh, lui 
Jevy i se spusese doar că era vorba de o chestiune juridică 
importantă care necesita găsirea lui Rachel Lane. 

- Tatăl ei a murit acum câteva săptămâni. l-a lăsat o 
grămadă de bani. 

- Cât? 

- Câteva miliarde. 

- Miliarde? 

- Exact. 

- Înseamnă că era foarte bogat. 

- Da, era. 

- Mai avea şi alţi copii? 

- Am impresia că vreo şase. 

- Le-a lăsat şi lor câteva miliarde? 

- Nu. Lor le-a lăsat foarte puţin. 

- De ce i-a lăsat ei atât de mult? 

- Nimeni nu ştie. A fost o surpriză. 


- Nu ştie că taică-său a murit? 

- Nu. 

- Îşi iubea tatăl? 

- Mă-ndoiesc. Era nelegitimă. Se pare că a încercat să fugă 
de el şi de orice altceva. Ce zici? întrebă el arătând spre 
Pantanal. 

- Da. E un loc foarte bun pentru a te ascunde. Când a murit, 
el ştia unde se află ea? 

- Nu tocmai. Ştia că e misionară şi lucrează cu indienii pe 
undeva pe-aici. 

Jevy uită de bujia pe care o ţinea în mână, gândindu-se la 
lucrurile pe care le auzise. Avea multe întrebări. Incălcarea con- 
fidenţialităţii lua amploare din ce în ce. 

- De ce o fi lăsat o asemenea avere unui copil care nu-l 
iubea? 

- Poate că era nebun. S-a aruncat de la etaj. 

Pentru Jevy era prea mult dintr-o dată. Miji ochii şi se uită la 
râu, îngândurat. 


24 


Indienii erau Guat6, se aflau în acele locuri de foarte multă 
vreme, trăiau ca strămoşii lor şi preferau să nu aibă contact cu 
străinii. Îşi cultivau legumele pe porţiuni mici, pescuiau în râuri 
şi vânau cu arcuri şi săgeți. 

Evident, era un popor chibzuit. După o oră, Jevy simţi miros 
de fum. Se căţără într-un copac de lângă barcă şi, când ajunse 
la o înălţime de doisprezece metri, văzu acoperişurile colibelor. 
Îi spuse lui Nate să urce şi el. 

Nate nu se mai căţărase într-un pom de patruzeci de ani, dar 
în clipa aceea, nu avea nimic altceva de făcut. Urcă mai încet 
decât Jevy şi, în cele din urmă, se opri pe o creangă fragilă. Se 
ţinea cu un braţ de trunchiul copacului. 

Văzură acoperişurile a trei colibe - straturi groase de paie 
aşezate în şiruri ordonate. Fumul albăstrui se ridica între două 
colibe, dintr-un punct pe care nu îl vedeau. 

Să fi fost atât de aproape de Rachel Lane? Oare ea era acolo 
acum, ascultându-şi oamenii şi hotărându-se ce să facă? Oare 


avea să trimită un războinic după ei, sau avea să apară, pur şi 
simplu, din pădure, salutându-i? 

- E o aşezare mică, spuse Nate, încercând să nu se mişte. 

- Ar putea să mai fie şi alte colibe. 

- Ce crezi că fac? 

- Vorbesc. Atâta tot. 

- Ei bine, îmi pare rău să-ţi spun asta, dar ar trebui să facem 
ceva. Am plecat de pe barcă acum opt ore şi jumătate. Aş vrea 
să-l văd pe Welly înainte să se întunece. _ 

- Nici o problemă. La întoarcere o să fim duşi de curent. În 
plus, cunosc drumul. O să ajungem mai repede. 

- Nu eşti îngrijorat? 

Jevy clătină din cap, ca şi cum nu şi-ar fi făcut nici o pro- 
blemă în legătură cu navigarea pe râul Cabixa pe întuneric. Nate 
îşi făcea, cu siguranţă. Cel mai mult în preocupau cele două 
lacuri mari pe care le întâlniseră, în fiecare vărsându-se mai 
mulţi afluenţi, toţi părând identici la lumina zilei. 

Planul lui era doar de a o saluta pe domnişoara Lane, de a-i 
povesti totul în linii mari, a-i explica aspectele juridice, a-i arăta 
hârtiile, a-i pune întrebările cele mai importante, a-i obţine 
semnătura, a-i mulţumi şi a termina totul cât mai repede cu 
putinţă. Era îngrijorat în legătură cu ora, cu motorul care făcea 
probleme şi cu călătoria înapoi spre Santa Loura. Probabil că ea 
ar vrea să stea de vorbă, sau poate că nu. Poate avea să vor- 
bească foarte puţin, vrând ca ei să plece şi să nu se mai 
întoarcă niciodată. 

Coborând din nou pe pământ, tocmai se instala în barcă pen- 
tru a trage un pui de somn, când Jevy îi văzu pe indieni. Spuse 
ceva şi arătă, iar Nate se uită spre pădure. 

Se apropiau încet de rău, urmându-şi în şir şeful, acesta fiind 
cel mai bătrân dintre cei pe care îi văzuseră până atunci. Era 
scund, cu o burtă mare, şi ţinea în mână un fel de băț lung, care 
nu părea ascuţit sau periculos. Avea nişte pene frumoase 
aproape de vârf şi Nate bănui că era, probabil, doar o suliță de 
ceremonie. 

Şeful îi cântări repede din priviri pe cei doi intruşi şi i se 
adresă lui Jevy. 

- De ce vă aflaţi aici? îl întrebă el în portugheză. Chipul nu îi 
era prietenos, dar atitudinea lui nu era agresivă. Nate studie 
sulița. 


- Căutăm o misionară americancă, îi explică Jevy. 

- De unde eşti? Şeful puse acea întrebare uitându-se la Nate. 

- Corumbá. 

- Şi el? Toate privirile se aţintiră asupra lui Nate. 

- E american. Trebuie neapărat s-o găsească pe femeie. 

- De ce trebuie neapărat s-o găsească? 

Era primul indiciu că indienii ar fi putut să o cunoască pe 
Rachel Lane. Oare se ascundea pe-acolo pe undeva, în sat sau 
poate în pădure, ascultând? 

Jevy începu să-i explice cum străbătuse Nate distanţe foarte 
mari şi fusese la un pas de a-şi pierde viaţa. Era o problemă 
importantă între americani, ceva ce nici el, nici Jevy, nici indienii 
n-ar fi înţeles vreodată. 

- E în pericol? 

- Nu. Deloc. 

- Nu e aici. 

- Zice că nu-i aici, îi spuse Jevy lui Nate. 

- Spune-i că sunt de părere că e un ticălos mincinos, zise 
Nate încet. 

- Nu cred. 

- Ai văzut vreo misionară pe-aici? întrebă Jevy. 

Şeful clătină din cap. Nu. 

- Ai auzit de vreuna? 

La început, nu veni nici un răspuns. Ochii lui se îngustară 
când se uită la Jevy, măsurându-l, ca şi cum ar fi spus „Se poate 
avea încredere în acest om?" Apoi dădu din cap uşor. 

- Unde e? întrebă Jevy. 

- Într-un alt trib. 

- Unde? 

Spuse că nu era sigur, dar începu să arate, oricum. Undeva, 
spre nord şi vest, spuse el, agitându-şi sulița peste jumătate din 
Pantanal. 

- Guat6? întrebă Jevy. 

El se încruntă şi clătină din cap, ca şi cum ea ar fi trăit 
printre indezirabili. 

- Ipica, spuse el dispreţuitor. 

- Cât de departe? 

- O zi. 

Jevy încercă să-l facă să-i spună cam câte ore, dar, în 
curând, îşi dădu seama că orele nu însemnau nimic pentru 


indieni. O zi nu însemna douăzeci şi patru de ore şi nici 
douăsprezece. Era 

pur şi simplu o zi. Încercă să-i explice conceptul de jumătate 
de zi şi făcu progrese. 

- Între douăsprezece şi cincisprezece ore, îi spuse el lui Nate. 

- Dar asta cu una din canoele alea mici, nu? şopti Nate. 

- Da. 

- Deci, cât de repede putem să ajungem? 

- În trei, patru ore. Dacă o să găsim locul. 

jevy scoase apoi două hărţi şi le întinse pe iarbă. Indienii 
erau foarte curioşi şi se apropiară şi mai mult de căpetenia lor. 

Pentru a afla încotro să se îndrepte, trebuiau mai întâi să îşi 
dea seama unde se aflau. Şi acest lucru luă o întorsătură foarte 
urâtă când căpetenia îl informă pe Jevy că râul pe care se aflau 
ei nu era, de fapt, Cabixa. Cotiseră greşit la un moment dat, 
după întâlnirea cu pescarul, şi dăduseră peste indienii Guat6. 
Jevy nu primi deloc bine acea veste şi îi şopti lui Nate. 

Acesta o primi chiar mai rău. îi încredinţase lui Jevy propria 
lui viaţă. 

Hărțile acelea colorate însemnau foarte puţin pentru indieni. 
În curând, fură ignorate, căci Jevy desena o alta. Începu cu râul 
fără nume care curgea prin faţa lor şi, sporovăind tot timpul cu 
şeful, îşi croi drum încet spre nord. Şeful primi ajutor de la doi 
tineri care, după cum îi explică el lui Jevy, erau nişte pescari 
excelenți şi navigau din când în când pe Paraguay. 

- Angajează-i, şopti Nate. 

Jevy încercă, dar, în timpul negocierilor, află că cei doi nu îi 
văzuseră niciodată pe indienii lpica, nu doreau în mod deosebit 
să o facă, nu ştiau exact unde se aflau aceştia şi nu înțelegeau 
conceptul de a lucra şi a fi plătiţi pentru asta. In plus, şeful nu 
voia ca ei să plece. 

Ruta trecea de la un râu la următorul, şerpuind spre nord, 
până când şeful şi pescarii săi nu mai ştiură încotro să se 
îndrepte din acel punct. Jevy compară desenul cu hărţile. 

- Am găsit-o, îi spuse el lui Nate. 

- Unde? 

- E o aşezare de indieni lpica aici, spuse el arătând spre o 
harta. La sud de Porto Indio, la poalele munţilor. Indicaţiile lor ne 
duc până aproape de ea. 

Nate se aplecă mai mult şi se uită la marcaje. 


- Cum ajungem acolo? 

- Cred că ar trebui să ne întoarcem la barcă şi să mergem 
spre nord o jumătate de zi pe Paraguay. Ca să ajungem la satul 
respectiv, o să folosim din nou barca mică. 

Râul Paraguay curgea relativ aproape de ţinta lor şi ideea de 
a călători la bordul lui Santa Loura i se părea grozavă lui Nate. 

- Câte ore cu barca mică? întrebă el. 

- Patru, aproximativ. 

„Aproximativ" se folosea pentru a exprima orice în Brazilia 
Totuşi, distanţa părea mai mică decât cea pe care o 
străbătuseră de dimineaţă. 

- Atunci, ce mai aşteptăm? întrebă el, îndreptându-se şi 
zâmbindu-le indienilor. 

Jevy începu să le mulţumească gazdelor, în timp ce strângea 
hărţile. Acum, că ei se pregăteau să plece, indienii se mai 
liniştiseră şi doreau să fie ospitalieri. Le oferiră mâncare, dar 
Jevy refuză, explicându-le că deodată, se grăbeau, deoarece 
aveau de gând să se întoarcă pe râul cel mare înainte să se 
întunece. 

Nate le zâmbi, mergând cu spatele spre rău. Ei voiau să 
vadă barca. Rămaseră la marginea apei, privind foarte curioşi 
cum se pregătea Jevy să pornească motorul şi, în clipa în care 
acesta începu să huruie, ei făcură un pas în spate. 

Râul, indiferent cum se numea, arăta cu totul altfel acum 
când navigau în direcţia opusă. Când se apropiară de primul cot, 
Nate aruncă o privire peste umăr şi văzu că indienii încă se mai 
aflau în apă. 

Era aproape patru după-amiază. Cu puţin noroc, puteau să 
treacă de marile lacuri înainte să se întunece şi, apoi, să navi- 
gheze pe Cabixa. Welly îi aştepta cu fasole şi orez. In timp ce 
făcea acele calcule, Nate simţi primele picături de ploaie. 


Defecţiunea de la motor nu se datora bujiilor murdare. 
Acesta se opri complet la cincizeci de minute după ce porniseră 
înapoi. În timp ce barca plutea purtată de curent, Jevy dădu la o 
parte capacul şi începu să lucreze la carburator cu o şurubelniţă. 
Nate întrebă dacă putea să-l ajute cu ceva şi fu informat repede 
că nu avea cu ce. Cel puţin nu în privinţa motorului. Dar putea 
să ia o găleată şi să înceapă să arunce apa de ploaie din barcă. 
Şi mai putea să pună mâna pe o vâslă şi să menţină barca în 


mijlocul râului, oricare ar fi fost numele acestuia. 

Le făcu pe amândouă. Curentul îi ajuta să înainteze în con- 
tinuare, deşi mult mai încet decât ar fi preferat Nate. Ploua 
intermitent. Apa deveni mai puţin adâncă în momentul în care 
se apropiară de un cot strâns însă Jevy era prea ocupat ca să 
observe. Barca prinse viteză şi curenţii o împinseră spre un 
punct cu vegetaţie foarte deasă. 

- Am nevoie de ajutor aici, spuse Nate. 

Jevy înşfăcă o vâslă şi întoarse barca în aşa fel încât să nu se 
răstoarne în momentul impactului. 

- Ţine-te bine! spuse el când se izbiră de tufe. 

Liane şi crengi zburară în jurul lui Nate, care se apără de ele 
cu vâsla. 

Un şarpe mic căzu în barcă peste umărul lui, dar el nu îl 
văzu. Jevy îl luă cu vâsla şi îl aruncă în râu. Era mai bine să nu 
pomenească nimic despre incident. 

Se luptară cu curentul timp de câteva minute şi, totodată, 
unul cu celălalt. Nate reuşea cumva să împingă apa numai în 
direcţii greşite. Entuziasmul lui pentru vâslit aducea barca peri- 
culos de aproape de punctul de a se răsturna. 

Când se eliberară din nou şi erau departe de desiş şi de 
vieţuitoarele sălbatice, Jevy confiscă ambele vâsle şi găsi o altă 
treabă pentru Nate. Îi spuse să stea deasupra motorului cu 
poncho-ul larg desfăcut ca să nu cadă ploaia pe carburator. 
Astfel că Nate se aşeză, într-un fel ca un înger cu aripile 
desfăcute, cu un picior pe un bidon de benzină şi cu celălalt pe 
marginea bărcii, încremenit de spaimă. 

Trecură încet douăzeci de minute, timp în care ei plutiră în 
derivă pe râul îngust. Din banii lui Phelan s-ar fi putut cumpăra 
orice barcă cu motor nouă şi strălucitoare din Brazilia, dar Nate 
stătea acum şi se uita la un mecanic amator care încerca să 
cârpească una mai bătrână decât el. 

Jevy puse capacul la loc, după care lucră o veşnicie la 
acceleraţie. Trase de funia starterului şi Nate se trezi rostind o 
rugăciune. Când trase a patra oară, se întâmplă minunea. 
Motorul hurui, deşi nu la fel de uniform ca înainte. Se mai 
poticnea, se mai îneca, şi Jevy umblă la cablurile acceleratorului 
fără prea mult noroc. 

- Va trebui să mergem mai încet, spuse el fără să se uite la 
Nate. 


- În regulă. Atâta timp cât ştim unde ne aflăm. 

- Nici o problemă. 

Furtuna trecu peste munţii Boliviei, vuind peste Pantanal, 
fiind foarte asemănătoare cu cea care aproape că îi ucisese în 
avion. Nate stătea cuibărit pe fundul bărcii, sub adăpostul 
poncho-ului, privind râul spre răsărit pentru a vedea dacă 
zăreşte ceva familiar, când simţi prima rafală de vânt. Şi, 
deodată, ploaia crescu în intensitate. Se întoarse încet şi se uită 
în spate. Jevy văzuse deja, dar nu spuse nimic. 

Cerul era aproape negru. Norii clocoteau atât de jos, încât 
munţii nici nu se mai vedeau. Ploaia îi udă repede până la piele. 
Nate se simţea complet expus şi neputincios. 

Nu aveau unde să se ascundă, nu exista nici un loc sigur 
unde să oprească până când trecea furtuna. În jurul lor nu era 
nimic altceva decât apă, kilometri întregi de apă în toate direc- 
tiile. Se aflau în mijlocul unui şuvoi, în care numai vârfurile 
tufelor şi câţiva copaci îi ghidau printre râuri şi mlaştini. Aveau 
să rămână în barcă, pentru că nu aveau încotro. 

O pală puternică de vânt îi împinse înainte şi ploaia le cădea 
răpăind pe spate. Cerul se întunecă. Nate ar fi vrut să se ghe- 
muiască sub banca de aluminiu, să strângă în braţe perna gon- 
flabilă şi să se ascundă cât putea de mult sub poncho. Dar apa 
se strângea în jurul picioarelor sale, iar proviziile începeau să se 
ude. Aşa că luă găleata şi se apucă să arunce apa peste bord. 

Ajunseră la o răspântie pe care Nate era sigur că nu o 
întâlniseră mai devreme, apoi la o întretăiere de râuri pe care 
abia o văzură prin perdeaua de ploaie. Jevy încetini pentru a 
scruta apele, după care acceleră din nou şi o luă hotărât la 
dreapta, ca şi cum ar fi ştiut precis unde mergea. Nate era 
convins că se rătăciseră. 

După câteva minute, râul dispăru într-o grămadă de copaci 
putrezi - o privelişte memorabilă pe care nu o mai văzuseră 
înainte. Jevy întoarse barca repede. Cerul era negru. Apa clo- 
cotea făcând valuri înspumate. 

Când ajunseră din nou la răscruce, vorbiră un moment, 
strigând prin vânt şi ploaie, după care aleseră alt râu. 

Cu puţin timp înainte să se întunece, trecură printr-o câmpie 
întinsă inundată, un lac temporar care semăna vag cu locul 
unde îl văzuseră pe pescar. Acesta nu mai era. 

Jevy alese un afluent, dintre cele câteva, şi continuă ca şi 


cum ar fi navigat prin acel colţ al Pantanalului în fiecare zi. 
Deodată fulgeră şi aproape că văzură pe unde mergeau. Ploaia 
mai scăzu în intensitate. Furtuna trecea încet, încet. 

Jevy opri motorul şi scrută malurile. 

- La ce te gândeşti? îl întrebă Nate. 

Vorbiseră foarte puţin în timpul furtunii. Se rătăciseră, asta 
era cert. Insă Nate nu avea să-l forţeze pe Jevy să recunoască. 

- Ar trebui să poposim, spuse Jevy, sunând mai mult a su- 
gestie decât a plan. 

- De ce? 

- Pentru că trebuie să dormim undeva. 

- Putem să dormim cu rândul în barcă, spuse Nate. E mai 
sigur, adăugă el cu încrederea unui ghid cu experienţă. 

- Poate. Dar cred că ar trebui să ne oprim aici. S-ar putea să 
ne rătăcim dacă mai continuăm să navigăm pe întuneric. 

Ne-am rătăcit de vreo trei ore, ar fi vrut Nate să spună. 

Jevy dirijă barca spre un mal cu ceva vegetaţie. Plutiră în 
josul râului, ţinându-se aproape de mal şi studiind apa cu 
ajutorul lanternelor. Două punctişoare roşii ce străluceau la 
suprafaţa apei însemnau că un aligator privea la rândul lui, dar, 
din fericire, nu văzură aşa ceva. Ancorară legând o frânghie de o 
cracă la vreo trei metri de mal. 

Cina constă din arahide semiuscate, o conservă de peşte din 
care Nate nu mâncase niciodată, banane şi brânză. 

Când se opri vântul, apărură ţânţarii. Îşi trecură insecticidul 
de la unul la altul. Nate îşi dădu pe gât şi pe faţă, chiar şi pe 
pleoape şi prin păr. Micuţele insecte erau rapide şi cumplite şi 
zburau în roiuri mici şi negre de la un capăt la celălalt al bărcii. 
Deşi ploaia se oprise, nici unul din ei nu îşi scoase poncho-ul. 
Ţânţarii încercară cu înverşunare, dar nu reuşiră să străpungă 
plasticul. 

Pe la unsprezece seara, cerul se mai limpezi oarecum, dar 
nu se vedea luna. Curentul legăna uşor barca. Jevy se oferi să 
stea primul de veghe şi Nate făcu tot posibilul să se instaleze 
suficient de comod ca să aţipească. Îşi propti capul de cort şi 
întinse picioarele. O porţiune a poncho-ului se desfăcu şi o 
duzină de țânțari năvăliră, atacându-i mijlocul. Se auzi un 
plescăit, probabil o reptilă. Barca de aluminiu nu era construită 
pentru a sta întins în ea. 


25 


Flowe, Zadel şi Theishen, cei trei psihiatri care îl 
examinaseră pe Troy Phelan cu numai câteva săptămâni în 
urmă şi îşi exprimaseră părerea unanimă, atât pe video cât şi 
mai târziu, în declaraţii lungi, în sensul că el era întreg la minte, 
fura concediaţi. Şi, pe lângă acest lucru, avocaţii Phelanilor îi 
făcură nebuni, chiar ţicniţi. 

Se găsiră alţi psihiatri. Hark îl angajă pe primul, cu trei sute 
de dolari pe oră. Il găsi într-o revistă pentru avocaţii pledanţi, 
printre anunţurile care variau de la reparatori după accidente 
până la analişti de radiografii. Era doctorul Sabo, un pensionar 
care era dispus să-şi vândă mărturia. După o scurtă privire 
aruncată asupra comportamentului domnului Phelan, îşi spuse 
prima părere, şi anume că, în mod evident, omul nu avea 
capacitate testamentară. Un om lucid şi cu capul pe umeri nu se 
aruncă de la etaj. lar faptul că lăsase o avere de unsprezece 
miliarde de dolari unei moştenitoare necunoscute dovedea că 
era o persoană profund deranjată. 

Lui Sabo îi plăcea ideea de a lucra la cazul Phelan. Anularea 
opiniilor înaintate de primii trei psihiatri avea să fie o provocare. 
Publicitatea era atrăgătoare - nu avusese niciodată un caz cele- 
bru. lar banii aveau să-i plătească o excursie în Orient. 

Toţi avocaţii Phelanilor se chinuiau să demonteze mărturiile 
lui Flowe, Zadel şi Theishen. Singura modalitate prin care 
puteau să-i discrediteze era de a găsi noi experţi cu noi opinii. 

Tarifele ridicate produseră combinaţii. Moştenitorii nu puteau 
plăti onorariile lunare astronomice, aşa că avocaţii lor căzură de 
acord să simplifice lucrurile acceptând procente. Acestea variau 
uluitor, deşi nici o firmă n-ar fi divulgat vreodată cifra exactă. 
Hark voia patruzeci la sută, dar Rex îi făcu scandal pentru 
lăcomia lui şi, în cele din urmă, se înţeleseră la douăzeci şi cinci 
la sută. Grit izbuti să scoată douăzeci şi cinci la sută de la Mary 
Ross Phelan Jackman. 

Învingătorul evident era Wally Bright, luptătorul de stradă, 
care insistă asupra unei înţelegeri echitabile cu Libbigail şi 
Spike. Avea să primească jumătate din cât obțineau ei. 

În haosul dinaintea înaintării reclamaţiilor, nici măcar un 


moştenitor Phelan nu întrebă dacă făceau bine ce făceau. Aveau 
încredere în avocaţii lor şi, în plus, ceilalţi atacau testamentul. 
Nimeni nu îşi putea permite să rămână pe dinafară. Era atât de 
mult în joc! 


Din cauza faptului că Hark fusese cel mai gălăgios dintre 
avocaţii Phelanilor, acesta îi atrase atenţia lui Snead, fostul 
servitor al lui Troy. Nimeni nu îl observase pe Snead în 
momentele ulterioare sinuciderii. Fusese uitat în goana spre 
tribunal. Serviciul lui se încheiase. Şi, când se dădu citire 
testamentului, Snead se afla în sală, cu ochelari de soare şi 
pălărie, nefiind recunoscut de nimeni. Plecase plângând. 

Îi ura pe copiii Phelan pentru că Troy îi urâse. De-a lungul 
anilor, Snead fusese nevoit să facă tot felul de lucruri neplăcute 
pentru a-l apăra pe Troy de familiile sale. Snead aranjase avor- 
turi şi mituise poliţişti când băieţii erau prinşi cu droguri. Le 
minţise pe soţii pentru a proteja amantele, iar când amantele 
deveneau soţii, sărmanul Snead le minţea şi pe ele, pentru a 
proteja iubitele. 

În schimbul serviciilor lui, copiii şi soțiile îl numiseră 
homosexual. 

Şi, drept mulţumire pentru o slujire credincioasă, domnul 
Phelan nu-i lăsase nimic. Nici un ban. De-a lungul anilor, fusese 
bine plătit şi avea ceva bani puşi deoparte, însă nu suficient 
pentru a supravieţui. Sacrificase totul pentru slujbă şi stăpân. 
Nu avusese o viaţă normală, pentru că domnul Phelan se 
aşteptase să fie la ordin în orice moment al zilei. Nici nu putuse 
fi vorba de o familie. Nu avea nici un prieten în adevăratul sens 
al cuvântului. 

Domnul Phelan îi fusese prieten şi confident, singura per- 
soană în care Snead avea încredere. 

De-a lungul anilor, bătrânul îi promisese de multe ori că avea 
să aibă grijă de el. Ştia chiar că fusese menţionat într-un 
testament. Văzuse documentul cu ochii lui. La moartea 
domnului Phelan urma să moştenească un milion de dolari. Pe 
vremea aceea, Troy avea trei miliarde şi Snead îşi aminti că se 
gândise cât de mic părea un milion. Pe măsură ce bătrânul se 
îmbogăţise, Snead îşi închipuise că suma rezervată lui creştea 
cu fiecare testament 


Din când în când, punea câte o întrebare subtilă, la momen- 
tul potrivit, crezuse el. Însă domnul Phelan îl înjurase şi amenin- 
tase să-l excludă complet din testament. 

- Eşti la fel de oribil ca toţi copiii mei, spusese el, dărâ- 
mându-l pe sărmanul Snead. 

Într-un fel, ajunsese de la un milion la zero şi era extrem de 
supărat din această cauză. Era nevoit să li se alăture duşmanilor 
numai pentru că nu avea încotro. 

Găsi noul sediu al firmei "Hark Gettys & Associates" lângă 
Dupont Circle. Secretara îi spuse însă că domnul Gettys era 
foarte ocupat. 

- Şi eu la fel, spuse Snead nepoliticos. 

Datorită faptului că fusese apropiat de Troy, îşi petrecuse o 
mare parte din viaţă în preajma avocaţilor. Aceştia erau veşnic 
ocupați. 

- Daţi-i asta, spuse el, întinzându-i un plic. E foarte urgent. 
Aştept zece minute, după care o să mă duc la următorul birou 
de avocatură. 

Se aşeză şi îşi aţinti privirea asupra covorului. Un covor nou 
şi ieftin. Secretara ezită o clipă, după care dispăru pe o uşă. In 
plic se afla un bilet pe care scria de mână: „Am lucrat pentru 
Troy Phelan timp de treizeci de ani. Ştiu tot. Malcolm Snead." 

Hark apăru într-o clipă, ţinând biletul în mână şi zâmbind, ca 
şi cum aerul prietenos l-ar fi impresionat pe Snead. Străbătură, 
alergând, coridorul care ducea într-un birou spaţios, urmaţi de 
secretară. Nu, Snead nu voia cafea, ceai, apă sau Cola. Hark 
trânti uşa şi o încuie. 

Biroul mirosea a zugrăveală proaspătă. Biroul şi rafturile 
erau noi şi lemnul nu se asorta. Cutii cu dosare şi tot felul de 
lucruri erau înşirate pe lângă pereţi. Snead examină detaliile 
fără să se grăbească. 

- V-aţi mutat de curând? întrebă el. 

- De vreo două săptămâni. 

Lui Snead nu-i plăcea locul şi nu era sigur nici în privinţa 
avocatului. Acesta purta un costum ieftin de lână, mult mai 
ieftin decât cel al lui Snead. 

- Treizeci de ani, eh? întrebă Hark, continuând să ţină biletul. 

- Exact. 

- Aţi fost cu el când a sărit? 

- Nu. A sărit singur. 


Un râs fals, după care zâmbetul reapăru. 

- Vreau să spun, aţi fost în încăpere? 

- Da. Am fost gata să-l prind. 

- Trebuie să fi fost îngrozitor. 

- A fost. Încă mai este. 

- Aţi văzut când a semnat ultimul testament? 

- Da. 

- Aţi văzut când a scris afurisitul acela de testament? 

Snead era absolut pregătit să mintă. Adevărul nu mai 
însemna nimic, pentru că bătrânul îl minţise. Ce avea de 
pierdut? 

- Am văzut multe lucruri, spuse el. Şi ştiu şi mai multe. Am 
venit aici numai pentru bani. Domnul Phelan a promis c-o să 
aibă grijă de mine în testamentul său. A făcut multe promisiuni 
în acest sens şi pe toate le-a încălcat 

- Aşadar, vă aflaţi în aceeaşi situaţie cu clientul meu, zise 
Hark. 

- Sper că nu. Îl dispreţuiesc pe clientul dumitale şi pe fraţii 
săi mizerabili. Să clarificăm acest lucru de la început. 

- Cred că este clar. 

- Nimeni n-a fost mai apropiat de Troy Phelan ca mine. Am 
văzut şi am auzit lucruri despre care nu ştie nimeni altcineva. 

- Vreţi să apăreţi ca martor, deci? 

- Sunt un martor, un expert. Şi sunt foarte costisitor. 

Privirile li se întâlniră o clipă. Mesajul fu transmis şi 
recepționat. 

- Legea spune că nespecialiştii nu pot să aprecieze capaci- 
tatea mintală a unei persoane care a făcut un testament, dar, cu 
siguranţă, veţi putea depune mărturie în legătură cu gesturi şi 
fapte care dovedesc o minte nesănătoasă. 

- Ştiu toate astea, spuse Snead nepoliticos. 

- Era nebun? 

- Era sau nu era. N-are importanţă pentru mine. Pot să declar 
ori un lucru, ori altul. 

Hark trebui să se gândească. Îşi scărpină faţa şi se uită la 
perete. 

Snead se hotări să-l ajute. 

- Eu văd lucrurile în felul următor. Clientul dumitale a fost 
păcălit, împreună cu fratele şi surorile lui. Fiecare din ei a primit 
câte cinci milioane de dolari când a împlinit douăzeci şi unu de 


ani şi ştim ce au făcut cu banii. Din moment ce toţi sunt 
îngropaţi în datorii, nu pot face altceva decât să atace 
testamentul. Însă nici unui juriu n-o să-i pară rău pentru ei. Sunt 
nişte rataţi lacomi. O să fie un caz greu de câştigat. Dar 
dumneata şi alţi vulturi din tagma dumitale veţi ataca 
testamentul şi veţi intenta o acţiune imensă care va apărea 
rapid în ziarele de scandal, pentru că sunt unsprezece miliarde 
în joc. Din moment ce nu prea aveţi temeiuri solide, speraţi într- 
o înţelegere înainte să se ajungă la tribunal. 

- Prinzi repede. 

- Nu. Am stat în compania domnului Phelan timp de treizeci 
de ani. Oricum, dacă şi cât de mult vă veţi înţelege, depinde de 
mine. Dacă memoria mea e limpede şi detaliată, atunci, poate 
că fostul meu stăpân nu avea capacitatea testamentară când a 
scris testamentul. 

- Aşadar, memoria îţi apare şi îţi dispare. 

- Memoria mea e cum vreau eu să fie. Nu există nici o 
îndoială în privinţa asta. 

- Ce vrei? 

- Bani. 

- Câţi? 

- Cinci milioane. 

- Foarte mulţi. 

- E o nimica toată. O să-i primesc de-aici sau din partea 
cealaltă. N-are nici o importanţă. 

- De unde să-ţi dau cinci milioane? 

- Nu ştiu. Nu sunt avocat .Presupun că dumneata şi semenii 
dumitale sunteţi în stare să alcătuiți un mic plan murdar. 

Urmă un moment îndelungat de pauză, când Hark începu să 
pună la cale planul. Avea o mulţime de întrebări, dar bănuia că 
nu avea să primească prea multe răspunsuri. Cel puţin, 
deocamdată. 

- Mai există şi alţi martori? întrebă el. 

- Una singură. Numele ei este Nicolette. A fost ultima se- 
cretară a domnului Phelan. 

- Cât de mult ştie? 

- Depinde. Poate fi cumpărată. 

- Ai vorbit deja cu ea. 

- În fiecare zi. Suntem împreună în treaba asta. 

- Cât pentru ea? 


- Va intra în cele cinci milioane. 

- Un adevărat chilipir. Mai e şi altcineva? 

- Nimeni important. 

Hark închise ochii, masându-şi tâmplele. 

- N-am nimic împotriva celor cinci milioane, spuse el 
ciupindu-şi nasul. Numai că nu ştiu cum o să ţi-i putem da. 

- Sunt sigur că vei găsi dumneata o cale. 

- Mai lasă-mi puţin timp, da? Trebuie să mă gândesc. 

- Nu mă grăbesc. Îţi dau o săptămână. Dacă refuzi, mă duc 
în partea cealaltă. 

- Nu există nici o cealaltă parte. 

- Nu fi atât de sigur. 

- Ştii ceva despre Rachel Lane? 

- Ştiu tot, spuse Snead, după care ieşi din birou. 


26 


Primii zori nu aduseră nici o surpriză. Erau legaţi de un pom 
aproape de malul unui rău care arăta la fel ca toate celelalte pe 
care le văzuseră. Nori grei se adunaseră iarăşi pe cer; lumina 
zilei apărea încet. 

Micul dejun consta dintr-o cutiuţă cu biscuiţi, ultima din 
proviziile împachetate de Welly. Nate mâncă încet, întrebându- 
se cu fiecare înghiţitură când avea să mai mănânce. 

Curentul era puternic, astfel că se lăsară purtaţi de el în timp 
ce soarele se înălța pe cer. Singurul zgomot era cel al apei care 
curgea. Economiseau combustibilul, amânând clipa în care Jevy 
era nevoit să încerce să pornească motorul. 

Ajunseră într-o regiune inundată, unde se întâlneau trei râuri 
şi, timp de câteva momente, rămaseră nemişcaţi. 

- Presupun că ne-am rătăcit, nu-i aşa? întrebă Nate. 

- Ştiu exact unde ne aflăm. 

- Unde? 

- În Pantanal. Şi toate râurile se varsă în Paraguay. 

- În cele din urmă. 

- Da, în cele din urmă, spuse Jevy, dând la o parte capacul 
motorului şi ştergând umezeala de pe carburator. 

Reglă acceleraţia, verifică uleiul şi încercă să pornească 


motorul. Când trase a cincea oară, acesta pufni şi se opri. 

Aici o să mor, îşi spuse Nate. O să mă înec, o să mor de 
foame sau o să fiu mâncat, dar aici, în mlaştina asta imensă, o 
să-mi dau ultima suflare. 

Spre surprinderea lor, auziră un strigăt. Vocea era subţire, ca 
cea a unei fetiţe. Zgomotul motorului atrăsese atenţia altei fiinţe 
omeneşti. Vocea se auzise din stufărişul de pe lângă malul unui 
alt râu din apropiere. Jevy strigă şi, după câteva secunde, vocea 
se auzi din nou. 

Un puşti care nu avea mai mult de cincisprezece ani apăru 
din stufăriş într-o canoe micuță, cioplită de mână dintr-un 
trunchi de copac. Cu o vâslă spinteca apa cu o uşurinţă şi o 
viteză uluitoare. 

- Bom dia, spuse el zâmbind larg. 

Faţa îi era maronie şi pătrată şi, poate, cea mai frumoasă pe 
care o văzuse Nate în ultimii ani. Le aruncă o frânghie şi cele 
două bărci fură legate una de alta. 

Urmă o conversaţie prelungită şi leneşă şi, după un timp, 
Nate începu să se agite. 

- Ce zice? îl întrebă el furios pe Jevy. 

Puştiul se uită la Nate şi Jevy spuse: 

- Americano. 

- Zice că suntem departe de râul Cabixa, îi spuse Jevy lui 
Nate. 

- Şi eu aş fi putut să-ţi spun asta. 

- Zice că Paraguay e la jumătate de zi spre răsărit. 

- Cu o canoe, nu? 

- Nu, cu avionul. 

- Amuzant. Cât o să facem până acolo? 

- Patru ore, aproximativ. 

„Cinci, poate şase ore. Şi asta cu condiţia ca motorul să 
funcţioneze cum trebuie. Ar fi durat o săptămână, dacă am fi 
fost nevoiţi să vâslim." 

Conversaţia în portugheză reîncepu, fără nici o grabă. Micuța 
canoe era goală, cu excepţia unei cutii de tablă pe care era 
înfăşurată guta şi a unui borcan cu nămol în care Nate bănuia că 
se aflau viermi sau alt gen de momeală. Ce ştia el despre pes- 
cuit? Se scărpină în locurile unde îl ciupiseră tântarii. 

Cu un an în urmă, fusese la schi în Utah cu băieţii. Băutura la 
modă fusese un fel de tequila pe care Nate, tipic, o consumase 


cu plăcere până când îşi pierduse cunoştinţa. Mahmureala 
durase două zile. 

Conversaţia se învioră şi, deodată, cei doi începură să ges- 
ticuleze. Jevy se uită la el când vorbea. 

- Ce e? întrebă Nate. 

- Indienii nu sunt departe. 

- Cât de departe? 

- O oră, două. 

- Poate să ne ducă până acolo? 

- Cunosc drumul. 

- Sunt convins. Dar m-aş simţi mai bine dacă arveni şi el. 

Era un uşor afront adus mândriei lui Jevy, dar, ţinând cont de 
împrejurări, acesta nu putu să-l contrazică. 

- S-ar putea să vrea bani. 

- Nici o problemă. 

Dacă ar fi ştiut băiatul. Averea Phelan într-un capăt al mesei 
şi acel mic pantaneiro slăbănog în celălalt capăt. Nate zâmbi 
când îşi închipui scena. Ce-ai zice de o flotă întreagă de canoe, 
cu undiţe şi lansete şi măsurător de adâncime? Spune ce vrei, 
fiule, şi o să ai. 

- Zece reais, spuse Jevy după o scurtă negociere. 

- În regulă. 

În schimbul a zece dolari, aveau să fie duşi la Rachel Lane. 

Se alcătui un plan. Jevy înclină motorul exterior al bărcii în 
aşa fel încât elicea să nu stea în apă şi începură să vâslească. ÎI 
urmară pe băiat timp de douăzeci de minute, până când intrară 
pe un râuleţ puţin adânc cu curenţi rapizi. Nate scoase vâsla din 
apă, îşi trase sufletul şi îşi şterse sudoarea de pe faţă. Inima îi 
bătea cu putere şi muşchii îi obosiseră deja. Norii începuseră să 
se risipească, astfel că soarele strălucea nestingherit. 

Jevy se apucă să lucreze la motor. Din fericire, acesta porni 
şi continuă să funcţioneze, iar ei îl urmară pe băiat, a cărui 
canoe îi întrecea cu uşurinţă. 


Era aproape ora unu când dădură de terenul mai ridicat. 
Suprafaţa de apă se diminuă treptat, astfel că râurile erau 
mărginite de vegetaţie densă şi de copaci. Băiatul era serios şi, 
ciudat, îngrijorat de poziţia soarelui. 

Acolo, îi spuse el lui Jevy. Imediat după cotul râului. Părea să 


se teamă să meargă mai departe. Eu mă opresc aici, spuse el. 
Trebuie să mă întorc acasă. 

Nate îi dădu banii şi îi mulţumiră amândoi. După aceea, el se 
îndepărtă, dispărând repede împins de curent. Ei îşi continuară 
drumul, cu motorul când oprindu-se, când chinuindu-se la 
jumătate din viteza normală, dar, până la urmă, ajungând la 
destinaţie. 

Râul pătrundea într-o pădure, unde crengile copacilor 
atârnau aproape de suprafaţa apei, aşa încât se contopeau, 
alcătuind un tunel care nu lăsa să pătrundă lumina. Era 
întuneric şi zumzetul inegal al motorului lor reverbera dinspre 
maluri. Nate avea senzaţia ciudată că erau urmăriţi. Aproape că 
simţea săgețile îndreptate spre el. Se pregăti pentru un atac de 
săgeți otrăvite trimise de sălbatici vopsiți în culorile războiului şi 
antrenați să omoare orice alb. 

Dar văzură întâi copii, câteva trupuri maronii şi fericite care 
se bălăceau în apă. Tunelul se sfârşea în apropierea unei 
aşezări. 

Şi mamele făceau baie, la fel de goale ca şi copiii lor, şi nu se 
jenau deloc. La început, când văzură barca, se retraseră spre 
mal. Jevy opri motorul şi începu să vorbească şi să zâmbească în 
timp ce se apropiau plutind. O fată mai mare o rupse la fugă în 
direcţia satului. 

- Fala português? întrebă Jevy grupul alcătuit din patru femei 
şi şapte copii, dar aceştia se uitau la ei doar. 

Cei mai mici se ascunseră în spatele mamelor. Femeile erau 
scunde şi îndesate, cu sâni mici. 

- Sunt prietenoşi? întrebă Nate. 

- Or să ne spună bărbaţii. 

Aceştia sosiră în câteva minute, trei la număr, de asemenea 
scunzi şi îndesaţi, dar musculoşi. Din fericire, organele genitale 
le erau acoperite de nişte săculeţe din piele. 

Cel mai în vârstă dintre ei susţinu că vorbea limba lui Jevy, 
dar portugheza lui era rudimentară, în cel mai bun caz. Nate 
rămase în barcă, unde părea să se afle în siguranţă, în timp ce 
Jevy se rezemă de un copac din preajma apei şi încercă să se 
facă înţeles. Indienii se strânseră în jurul lui Jevy, care era cu 
vreo treizeci de centimetri mai înalt decât bărbaţii. 

După câteva minute de repetiţii şi gesticulări, Nate spuse: 

- Traducerea, te rog. Indienii se uitară la el. 


- Americano, le explică Jevy şi conversaţia continuă. 

- Ce ai aflat în legătură cu femeia? întrebă Nate. 

- Incă n-am ajuns atât de departe. Tot mai încerc să-i 
conving să nu te ardă de viu. 

- Mai încearcă. 

Sosiră alţi indieni. Colibele lor se zăreau la vreo sută de 
metri distanţă, lângă liziera unei păduri. În susul râului, o 
jumătate de duzină de canoe erau legate de mal. Copiii începură 
să se plictisească şi se îndepărtară încet, ducându-se să exami- 
neze barca. Erau intrigaţi şi de bărbatul cu faţa albă. Nate zâmbi 
şi le făcu cu ochiul şi, nu după mult timp, obţinu un zâmbet. 
Dacă Welly n-ar fi fost atât de al naibii de zgârcit cu biscuiţii, 
acum ar fi avut ce să le dea. 

Conversaţia continuă. Indianul care vorbea se întorcea din 
când în când către semenii săi şi le traducea. În mod inevitabil, 
cuvintele lui îi îngrijorară mult. Limba lor era alcătuită din serii 
de mormăieli şi onomatopee, toate rostite mişcând buzele cât 
mai puţin cu putinţă. 

- Ce zice? mormăi Nate. 

- Nu ştiu, spuse Jevy. 

Un băieţel puse mâna pe marginea bărcii şi îl studie pe Nate 
cu nişte pupile negre şi mari cât monedele de douăzeci şi cinci 
de cenți. 

- Salut, spuse el foarte încet şi Nate ştiu că se aflau unde 
trebuia. 

Nimeni nu îl auzi în afară de Nate, care se aplecă şi spuse la 
fel de încet: 

- Salut. 

- La revedere, spuse băiatul fără să se mişte. 

Rachel îl învățase cel puţin două cuvinte în engleză. 

- Cum te cheamă? îl întrebă Nate în şoaptă. 

- Salut, repetă el însă. 

Lângă copac, traducerea făcea ceva progrese. Bărbaţii indi- 
eni se strânseră la un loc şi vorbeau plini de însufleţire, în timp 
ce femeile nu spuneau nimic. 

- Ce-i cu femeia? repetă Nate. 

- l-am întrebat, dar n-au nici un răspuns. 

- Ce înseamnă asta? 

- Nu sunt sigur. Cred că e aici, dar ei sunt şovăitori dintr-un 
anumit motiv. 


- De ce ar fi şovăitori? 

Jevy se încruntă şi se uită în altă parte. De unde era să ştie 
el? 

Indienii mai vorbiră puţin, după care plecară cu toţii - întâi 
bărbaţii, apoi femeile şi, la urmă, copiii. Se îndreptară într-un 
singur şir spre sat, dispărând din raza vizuală. 

- l-ai supărat? 

- Nu. Vor să facă un fel de şedinţă. 

- Crezi că ea e aici? 

- Cred că da, spuse Jevy, aşezându-se în barcă şi pregătindu- 
se să tragă un pui de somn. 

Era aproape ora unu, indiferent în ce zonă orară se aflau. 
Prânzul trecuse fără ca ei să mănânce nici măcar o arahidă 
umedă. 


Excursia începu în jurul orei trei. Erau conduşi de un mic 
grup de bărbaţi tineri şi merseră pe poteca ce ducea spre sat, 
trecură printre colibele unde toată lumea stătea nemişcată şi se 
uita, după care continuară pe o altă potecă prin pădure. 

E un marş al morţii, se gândi Nate. Ne duc în junglă pentru 
vreun ritual al sângelui din epoca de piatră. Îl urmă pe Jevy, care 
înainta încrezător. 

- Unde naiba mergem? întrebă el şuierător, ca un prizonier 
de război care se temea să nu-i supere pe cei care îi 
capturaseră. 

- Linişteşte-te. 

Ajunseră într-un luminiş şi se aflau iarăşi pe malul râului. 
Conducătorul se opri brusc şi arătă ceva cu mâna. La marginea 
apei, un anaconda stătea întins la soare. Era negru cu semne 
galbene pe partea de dedesubt. Avea o circumferință de cel 
puţin treizeci de centimetri. 

- Cât e de lung? întrebă Nate. 

- Şase, şapte metri. In sfârşit, vezi şi tu un anaconda, spuse 
Jevy. 

Lui Nate i se înmuiară genunchii şi gura i se usca. Glumise în 
legătură cu şerpii. Imaginea unuia adevărat, lung şi gros, era 
uluitoare. 

- Unii indieni venerează şerpii, zise Jevy. 

Atunci, misionarii noştri ce fac? se gândi Nate. Avea s-o 


întrebe pe Rachel. 

Ţânţarii păreau să-l supere numai pe el. Indienii erau imuni. 
jevy nu dădea niciodată din mâini. Nate se plesnea şi se 
scărpina până când îi dădea sângele. Insecticidul se afla în 
barcă, împreună cu cortul, cuțitul şi toate celelalte lucruri pe 
care le poseda în acel moment şi erau fără îndoială examinate 
de copii. 

Excursia fu interesantă în prima jumătate de oră, după care 
căldura şi ţânţarii făcură ca lucrurile să devină monotone. 

- Cât de departe mergem? întrebă Nate, fără să se aştepte la 
un răspuns precis. 

Jevy îl întrebă pe cel din faţa lui. 

- Nu prea departe, veni răspunsul. 

Ajunseră la o altă potecă şi, apoi, la una mai lată. În zonă 
mai erau oameni. In curând, văzură prima colibă şi simţiră miros 
de fum. 

Când mai aveau vreo două sute de metri, şeful arătă spre un 
spaţiu umbrit din apropierea râului. Nate şi Jevy fură conduşi la 
o bancă din tulpini goale de trestie legate unele de altele cu 
sfoară. Fură lăsaţi acolo cu doi paznici şi ceilalţi porniră înapoi 
spre sat. 

Cu timpul, cei doi paznici se plictisiră şi se hotărâră să tragă 
un pui de somn. Se rezemară de trunchiul unui copac şi, în scurt 
timp, adormiră. 

- Cred că am putea să fugim, spuse Nate. 

- Unde? 

- Ţi-e foame? 

- Oarecum. Tie? 

- Nu, eu sunt sătul, zise Nate. Am mâncat şapte biscuiţi 
subţiri acum două ore. Să-mi aduci aminte să-l iau la palme pe 
Welly când o să-l văd. 

- Sper că e teafăr. 

- De ce n-ar fi? Se leagănă în hamacul meu, bând cafea 
proaspătă, în siguranţă, uscat şi bine hrănit. 

Nu i-ar fi adus atât de departe dacă Rachel nu s-ar fi aflat în 
apropiere. Stând pe bancă şi uitându-se la vârfurile colibelor din 
depărtare, Nate îşi puse multe întrebări în legătură cu ea. Era 
curios cum arată - se presupunea că mama ei fusese frumoasă. 
Troy Phelan avusese gusturi bune în ceea ce privea femeile. Ce 
fel de haine purta, oare? Indienii lpica de care se ocupa erau goi 


puşcă. De când nu mai fusese în lumea civilizată? Oare el era 
primul american care vizita satul? 

Cum avea să reacționeze faţă de prezenţa lui? Şi faţă de 
bani? 

Nate devenea din ce în ce mai neliniştit în legătură cu 
întâlnirea cu ea. 


Paznicii dormeau când se auzi mişcare dinspre sat. Jevy 
aruncă o pietricică în ei şi fluieră uşor. Amândoi săriră în 
picioare şi îşi reluară poziţiile. 

lerburile de pe marginile potecii erau până la genunchi şi, în 
depărtare, văzură câţiva indieni venind spre ei. Rachel era în 
mijlocul lor; venea. Se vedea o cămaşă de un galben-deschis 
între piepturile maronii şi o faţă mai deschisă la culoare sub o 
pălărie de pai. Nate o văzu de la o sută de metri. 

- Ne-am găsit fata, spuse el. 

- Da, aşa s-ar părea. 

Nu se grăbeau. Trei bărbaţi erau în faţă şi trei în spatele ei. 
Era puţin mai înaltă decât indienii şi mergea cu o eleganţă 
uşoară. Parcă ar fi ieşit să se plimbe printre flori. Nu era nici o 
grabă. 

Nate îi urmărea fiecare pas. Era foarte subţire, cu umeri laţi 
şi osoşi. Ea începu să se uite în direcţia lor când se mai apropie. 
Nate şi Jevy se ridicară în întâmpinarea ei. 

Indienii se opriră la marginea zonei de umbră, dar Rachel 
continuă să meargă. Îşi scoase pălăria. Părul ei era şaten, pe 
jumătate cărunt şi foarte scurt. Se opri la câţiva paşi de Jevy şi 
Nate. 

- Boa tarde, senhor, îi spuse ea lui Jevy, după care se uită la 
Nate. 

Ochii îi erau de un albastru-închis, aproape indigo. Fără 
riduri, nefardată. Avea patruzeci şi doi de ani şi îmbătrânea 
foarte frumos, având strălucirea caracteristică celor care nu 
cunoşteau stresul. 

-Boa tarde. 

Nu le întinse mâna şi nici nu se prezentă. Ei trebuiau să facă 
următoarea mişcare. 

- Mă numesc Nate O'Riley şi sunt avocat la Washington. 

- Şi dumneata? îl întrebă ea pe Jevy. 


- Sunt Jevy Cardozo, din Corumbá. Sunt călăuza lui. 

Ea îi măsură din cap până-n picioare cu un zâmbet stins pe 
buze. Momentul acela nu era deloc neplăcut. Era încântată de 
întâlnire. 

- Ce vă aduce aici? întrebă apoi într-o engleză americană 
fără nici un accent, nici de Louisiana, nici de Montana, doar acea 
engleză simplă, precisă, lipsită de orice inflexiune care se vor- 
bea în Sacramento sau St. Louis. 

- Am auzit că se pescuieşte grozav aici, spuse Nate. 

Nici un răspuns. 

- Face glume proaste, spuse Jevy, cerându-şi scuze. 

- Scuze. O caut pe Rachel Lane. Am motive să cred că 
dumneata şi cu ea sunteţi una şi aceeaşi persoană. 

Ea ascultă fără ca expresia de pe chip să i se schimbe. 

- De ce vrei s-o găseşti pe Rachel Lane? 

- Pentru că sunt avocat şi firma la care lucrez are o problemă 
juridică importantă cu Rachel Lane. 

- Ce fel de problemă juridică? 

- Nu pot să-i spun decât personal. 

- Nu sunt Rachel Lane. Îmi pare rău. 

Jevy oftă şi umerii lui Nate se pleoştiră. Ea văzu fiecare 
mişcare, fiecare reacţie, fiecare tresărire. 

- Vă e foame? îi întrebă apoi. 

Amândoi dădură din cap. Ea îi strigă pe indieni şi le dădu 
instrucţiuni. 

- Jevy, du-te cu aceşti oameni în sat, spuse ea apoi. Or să-ţi 
dea să mănânci şi să aduci suficientă mâncare pentru domnul 
O'Riley. 

Se aşezară pe bancă, în umbra care se întuneca din ce în ce, 
privind tăcuţi cum indienii îl duceau pe Jevy în sat. Acesta se 
întoarse o dată, doar ca să se asigure că totul era în regulă cu 
Nate. 


27 


Nu mai părea atât de înaltă când nu se afla lângă indieni. Şi 
evitase alimentele care le făceau pe femei să se îngraşe. 
Picioarele îi erau lungi şi subţiri. Purta sandale de piele, lucru 


care părea ciudat într-o cultură unde nimeni nu purta pantofi. 
De unde le luase, oare? Şi de unde luase cămaşa aceea galbenă 
cu mâneci scurte şi pantalonii scurţi kaki? Ah, ce întrebări îşi 
punea. 

Imbrăcămintea ei era simplă şi bine purtată. Dacă nu era 
Rachel Lane, cu siguranţă trebuia să ştie unde era aceasta. 

Genunchii aproape că li se atingeau. 

- Rachel Lane a încetat să mai existe cu mulţi ani în urmă, 
spuse ea, uitându-se spre sat, în depărtare. Am păstrat numele 
de Rachel, dar am renunţat la Lane. Trebuie să fie vorba de 
ceva serios, dacă ai venit până aici, spuse ea încet şi rar, fără să 
sară peste nici o silabă şi fiecare fiind cântărită cu grijă. 

- Troy a murit .S-a sinucis acum trei săptămâni. 

Ea lăsă capul în jos uşor, închise ochii şi păru să se roage. Fu 
o rugăciune scurtă, urmată de un moment îndelungat de tăcere. 
Liniştea nu o deranja. 

- L-ai cunoscut? îl întrebă ea, în cele din urmă. 

- L-am întâlnit o dată, cu ani în urmă. Firma noastră are mulţi 
avocaţi şi eu nu m-am ocupat niciodată personal de problemele 
lui Troy. Nu, nu l-am cunoscut. 

- Nici eu. A fost tatăl meu natural şi mi-am petrecut multe 
ore rugându-mă pentru el, dar a fost întotdeauna un străin. 

- Când l-ai văzut ultima oară? o întrebă el la fel de încet şi de 
rar. 

Ea avea un efect liniştitor. 

- Cu mulţi ani în urmă. Înainte să plec la colegiu... Ce ştii 
despre mine? 

- Nu prea multe. Nu prea laşi urme. 

- Atunci, cum m-ai găsit? 

- Troy a fost de ajutor. A încercat să te găsească înainte să 
moară, dar n-a reuşit. Ştia că eşti misionară în cadrul 
organizaţiei „Triburile Mondiale" şi că te afli în partea asta de 
lume. Restul a depins de mine. 

- Cum putea să ştie asta? 

- Avea foarte mulţi bani. 

- De aceea te afli aici. 

- Da, de aceea mă aflu aici. Avem multe de discutat. 

- Troy trebuie să-mi fi lăsat ceva în testament. 

- Cam aşa ceva. 

- Nu vreau să discutăm despre afaceri. Vreau să sporovăim. 


Ştii cât de rar aud limba engleză? 

- Rareori, bănuiesc. 

- Mă duc la Corumbă o dată pe an după provizii. Sun la sediu 
şi, timp de zece minute, vorbesc englezeşte. E înspăimântător 
de fiecare dată. 


- De ce? _ 
- Mă cuprinde un fel de nervozitate. Imi tremură mâinile 
când ţin receptorul. li cunosc pe cei cu care vorbesc, dar mă 


tem să nu folosesc cuvinte greşite. Uneori chiar mă bâlbâi. Zece 
minute pe an. 

- Acum te descurci foarte bine. 

- Sunt foarte emoţionată. 

- Linişteşte-te. Sunt un tip nemaipomenit. 

- Dar m-ai găsit. Tocmai examinam un pacient acum vreo 
oră, când au venit băieţii şi mi-au spus că e un american aici. 
Am dat fuga în coliba mea şi am început să mă rog. Dumnezeu 
mi-a dat putere. 

- Vin cu pace pentru toată omenirea. 

- Pari un om de treabă. 

Dacă ai şti numai, se gândi Nate. 

- Mulţumesc. Aăă, spuneai că erai cu un pacient. 

- Da. 

- Credeam că eşti misionară. 

- Sunt. Dar sunt şi doctoriţă. 

Şi specialitatea lui Nate era să dea în judecată doctori. Nu 
era nici timpul, nici locul pentru o discuţie despre malpraxis în 
medicină. 

- Asta n-a figurat în documentaţia mea. 

- Mi-am schimbat numele după ce am terminat colegiul şi 
seminarul. Probabil că acolo mi s-a pierdut urma. 

- Exact. De ce ţi-ai schimbat numele? 

- E complicat, cel puţin aşa a fost atunci. Acum nu mai pare 
important. 

Dinspre râu se simţi o briză uşoară. Era aproape ora cinci. 
Norii care se adunaseră deasupra pădurii erau negri şi pluteau 
foarte jos. Ea îl văzu uitându-se la ceas. 

- Băieţii îţi aduc cortul aici. E un loc bun de dormit în noaptea 
asta. 

- Mulţumesc, presupun. O să fim în siguranţă, nu-i aşa? 

- Da. Dumnezeu o să vă apere. Să-ţi spui rugăciunile. 


În clipa aceea, Nate intenţionă să se roage ca un predicator. 
Faptul că râul era aproape îl îngrijora în mod deosebit. Dacă 
închidea ochii, vedea şarpele anaconda târându-se spre cortul 
lui. 

- Te rogi, nu-i aşa, domnule O'Riley? 

- Te rog să-mi spui Nate. Da, mă rog. 

- Eşti irlandez? 

- Sunt o corcitură. Mai mult german decât orice altceva. 
Tatăl meu avea strămoşi irlandezi. Nu m-a interesat niciodată 
trecutul familiei. 

- Ce biserică frecventezi? 

- Episcopală. 

Catolică, luterană, episcopală, n-avea nici o importanţă. Nate 
nu mai văzuse interiorul unei biserici de la a doua căsătorie a 
sa. 

Viaţa lui spirituală era un subiect pe care prefera să-l evite. 
Teologia nu era punctul lui forte şi nu voia să discute despre aşa 
ceva cu o misionară. Ea făcu o pauză, ca de obicei, şi el schimbă 
subiectul. 

- Indienii aceştia sunt paşnici? 

- Mai tot timpul. Indienii Ilpica nu sunt războinici, dar n-au 
încredere în albi. 

- În tine au? 

- Eu sunt aici de unsprezece ani. M-au acceptat. 

- Cât le-a trebuit? 

- Am avut noroc, pentru că, înaintea mea, au fost doi soţi 
misionari. Învăţaseră limba şi au tradus Noul Testament. Şi sunt 
doctoriţă. Mi-am făcut repede prieteni după ce am ajutat 
femeile să nască. 

- Vorbeşti portugheza destul de bine. 

- Fluent .Vorbesc spaniola, ipica şi machiguenga. 

- Ce-i asta? 

- Machiguenga sunt indigenii care trăiesc în munţii din Peru. 
Am fost acolo şase ani. Tocmai începusem să cunosc limba 
destul de bine, când m-au evacuat. 

- De ce? 

- Gherilele. 

Ca şi cum şerpii, aligatorii, bolile şi inundaţiile n-ar fi fost de- 
ajuns. 

- Au răpit doi misionari dintr-un sat care nu se afla prea 


departe de mine. Dar Dumnezeu i-a salvat. Au fost eliberaţi 
teferi după patru ani. 

- Pe aici sunt gherile? 

- Nu. Aici suntem în Brazilia. Oamenii sunt foarte paşnici. 
Sunt câţiva traficanţi de droguri, dar nimeni nu ajunge atât de 
adânc în inima Pantanalului. 

- Ceea ce mă face să mă gândesc la un lucru interesant. Cât 
de departe e râul Paraguay? 

- În perioada asta a anului, la vreo opt ore. 

- Ore braziliene? 

Ea zâmbi. 7 

- Ai învăţat că timpul trece mai încet aici. Intre opt şi zece 
ore americane. 

- Cu o canoe? 

- Aşa călătorim noi. Am avut o barcă cu motor. Dar era veche 
şi, în cele din urmă, s-a stricat. 

- Cât durează dacă ai o barcă cu motor? 

- Cinci ore, aproximativ. E sezonul ploilor şi e uşor să te 
rătăceşti. 

- Am văzut. 

- Râurile se contopesc unele cu altele. Va trebui să luaţi unul 
din pescari cu voi când plecaţi. N-o să găsiţi Paraguavul fără o 
călăuză. 

- Şi tu te duci acolo o dată pe an? 

- Da, dar în sezonul uscat, în august. Atunci e mai răcoare şi 
nu sunt atât de mulţi țânțari. 

- Te duci singură? 

- Nu. Îl iau pe Lako, prietenul meu indian, până la Paraguay. 
Drumul durează vreo şase ore cu o canoe, când apele nurilor 
scad. Apoi aştept o barcă şi merg până la Corumbá. Stau acolo 
câteva zile, îmi rezolv treburile şi mă urc în altă barcă la 
întoarcere. 

Nate se gândi cât de puţine bărci văzuse pe Paraguay. 

- Orice barcă? 

- De obicei, una care transportă vite. Căpitanii sunt de acord 
să ia pasageri. 

Călătoreşte cu o canoe, pentru că barca ei veche s-a 
stricat .Se urcă la bordul bărcilor pentru vite pentru a se duce la 
Corumbá, singurul ei contact cu civilizaţia. Cum aveau să o 
schimbe banii? se întrebă Nate. Însă i se părea imposibil să 


răspundă la acea întrebare. 

Avea să-i spună mâine, când ziua era proaspătă, când era 
odihnit şi hrănit şi aveau destule ore la dispoziţie pentru a dis- 
cuta pe îndelete. Câteva siluete apărură la marginea satului - 
bărbaţi care veneau în direcţia lor. 

- lată-i, spuse ea. Mâncăm exact înainte să se întunece şi 
apoi ne culcăm. 

- Bănuiesc că nu e nimic de făcut după aceea. 

- Nimic ce am putea discuta, spuse ea repede şi fu amuzant. 
Jevy apăru cu un grup de indieni, dintre care unul îi dădu lui 
Rachel un coşuleţ pătrat. Ea i-l dădu lui Nate, care scoase o 
bucăţică de pâine tare. 

- E lipie din făină de manioc, spuse ea. Principalul nostru 
aliment. 

Şi, evident, singurul, cel puţin la masa aceea. Nate tocmai 
mânca a doua bucată de pâine, când li se alăturară indienii din 
primul sat, care aduseră cortul, plasa de țânțari, păturile şi apa 
îmbuteliată din barcă. 

- Rămânem aici în noaptea asta, îi spuse Nate lui Jevy. 

- Cine a zis? 

- E cel mai bun loc, spuse Rachel. V-aş oferi unul în sat, dar 
şeful trebuie să aprobe întâi vizita unor albi. 

- Adică a mea, spuse Nate. 

- Da. 

- Şi pentru el nu e valabil? întrebă apoi arătând spre Jevy. 

- El s-a dus să mănânce, nu să doarmă. Regulile sunt com- 
plicate. 

Acest lucru i se păru ciudat lui Nate - nişte indigeni primitivi, 
care nu descoperiseră încă nici articolele de îmbrăcăminte, 
respectau un sistem de reguli complicat. 

- Aş vrea să plecăm până mâine la prânz, îi spuse el. 

- Asta va depinde de şef. 

- Vrei să spui că nu putem să plecăm când vrem? 

- Veţi pleca atunci când va spune el că puteţi. Nu-ţi face griji. 

- Tu şi şeful sunteţi apropiaţi? 

- Ne înţelegem. 

Ea îi trimise pe indieni înapoi în sat. Soarele dispăruse din- 
colo de munţi. Umbrele pădurii îi învăluiau. 

Timp de câteva minute, Rachel se uită la Jevy şi Nate cum se 
chinuiau să instaleze cortul. Părea destul de mic aşa cum era 


împachetat în cutia lui şi nu se mări prea mult când îl prinseră 
de pari. Nate nu era sigur că Jevy avea să aibă loc înăuntru, cu 
atât mai puţin amândoi. Complet înălţat, ajungea până la brâu şi 
era îngrozitor de mic pentru doi bărbaţi în toată firea. 

- Am plecat, anunţă ea. O să vă fie foarte bine aici. 

- Promiţi? o întrebă Nate cu sinceritate. 

- Pot să pun doi băieţi să stea de pază, dacă vreţi. 

- Nu e nevoie, spuse Jevy. 

- La ce oră vă treziţi pe-aici? întrebă Nate. 

- Cu o oră înainte să răsară soarele. 

- Sunt sigur c-o să fim treji, spuse Nate, uitându-se la cort. 
Am putea să ne întâlnim devreme? Avem foarte multe de discu- 
tat. 

- Da. O să vă trimit ceva de mâncare în zori. Pe urmă, o să 
putem sta de vorbă. 

- E foarte bine. 

- Spune-ţi rugăciunile, domnule O'Riley. 

- O să le spun. 

Apoi ea păşi în întuneric şi dispăru. Pentru o clipă, Nate îi 
văzu silueta îndepărtându-se pe cărare, după care, nimic. Satul 
era invizibil în întunericul nopţii. 


Statură ore întregi pe bancă, aşteptând să se răcorească 
aerul, fiindu-le groază de clipa în care aveau să fie nevoiţi să se 
înghesuie în cort şi să doarmă spate în spate, amândoi 
transpiraţi şi mirosind urât. Nu aveau încotro. Cortul, aşa şubred 
cum era, avea să-i apere de țânțari şi de alte insecte. De 
asemenea, avea să ţină la distanţă şi târâtoarele. 

Vorbiră despre sat. Jevy spuse poveşti cu indieni, toate 
sfârşindu-se cu moartea cuiva. In cele din urmă, întrebă: 

- l-ai spus de bani? 

- Nu. O să-i spun mâine. 

- Acum ai văzut-o. Ce părere crezi c-o să aibă? 

- Habar n-am. E fericită aici. Mi se pare o cruzime să-i tulbur 
viaţa. 

- Atunci, dă-mi mie banii. Mie n-or să-mi tulbure viaţa. 

După aceea, continuară să se tachineze. Nate se strecură 
primul în cort. Noaptea precedentă şi-o petrecuse privind cerul 
de pe fundul bărcii, aşa că oboseala îl dobori repede. 


Când el sforăia, Jevy trase încet fermoarul cortului şi se stre- 
cură înăuntru, foindu-se până când îşi găsi o poziţie comodă. 
Tovarăşul lui dormea dus. 


28 


După nouă ore de somn, indienii lpica se trezeau înainte de 
ivirea zorilor pentru a-şi începe ziua. Femeile făceau focuri în 
faţa colibelor pentru a găti, după care plecau cu copiii la râu ca 
să ia apă şi să se spele. De regulă, aşteptau până apăreau 
primele raze de lumină pentru a pomi pe cărări. Era bine să 
vadă ce se afla în faţa lor. 

În portugheză, şarpelui i se spune urutu. Indienii îi spuneau 
bima. Nu era ceva neobişnuit în preajma apelor din sudul 
Braziliei şi, adesea, muşcătura sa era mortală. Numele fetei era 
Ayesh, avea şapte ani şi fusese adusă pe lume cu ajutorul misio- 
narei albe. Ayesh mergea în faţa mamei ei, nu în spate, cum era 
obiceiul, şi simţi bima mişcându-se sub piciorul ei desculţ. 

O muşcă de sub gleznă şi ea scoase un țipăt. Până când 
ajunse tatăl ei, ea era în stare de şoc şi laba piciorului drept se 
umflase încă pe-atât. Un băiat de cincisprezece ani, cel mai 
rapid alergător al tribului, fu trimis după Rachel. 

Patru sătuleţe de indieni lpica se aflau pe malurile a două 
râuri care se întâlneau la o răscruce nu prea departe de locul 
unde se opriseră Jevy şi Nate. Intre răscruce şi ultima colibă 
lpica nu erau mai mult de opt kilometri. Satele erau nişte mici 
triburi distincte şi independente, dar toţi erau lpica, vorbeau 
aceeaşi limbă şi aveau aceleaşi origini şi obiceiuri. Se întâlneau 
unii cu alţii şi se căsătoreau între ei. 

Ayesh trăia în al treilea sat de la răscruce. Rachel era în cel 
de-al doilea, cel mai mare. Băiatul o găsi citind din Scriptură în 
coliba ei, unde trăia de unsprezece ani. Ea îşi verifică repede 
proviziile şi îşi umplu mica trusă. 

În regiunea lor, existau patru specii de şerpi veninoşi şi, une- 
ori, Rachel avea un antidot .Nu şi de data aceasta însă. Băiatul îi 
spuse că şarpele fusese un bima. Antidotul pentru acea specie 
era fabricat de o companie braziliană, dar ea nu îl găsise când 
fusese ultima oară în Corumbá. Farmaciile de acolo aveau mai 


puţin de jumătate din medicamentele care îi trebuiau ei. 

Işi puse ghetele din piele şi plecă. Lako şi încă doi băieţi din 
sat o însoţiră, alergând alături de ea printre ierburile înalte şi 
prin pădure. 

Conform statisticilor lui Rachel, în cele patru sate, erau 
optzeci şi şase de femei adulte, optzeci şi unu de bărbaţi adulţi 
şi şaptezeci şi doi de copii, în total 239 de indieni lpica. Când 
începuse să lucreze cu ei, cu unsprezece ani în urmă, fuseseră 
280. Malaria îi dobora pe cei mai slabi la câţiva ani o dată. O 
epidemie de holeră ucisese douăzeci de inşi într-un sat în 1991. 
Dacă Rachel n-ar fi insistat asupra carantinei, majoritatea indie- 
nilor Ipica ar fi dispărut de pe faţa pământului. 

Cu  meticulozitatea unui antropolog, ţinea evidența 
naşterilor, deceselor, căsătoriilor, arborilor genealogici, bolilor şi 
tratamentelor. De cele mai multe ori, ştia cine avea o relaţie 
extraconjugală şi cu cine. Cunoştea toate numele din fiecare 
sat. li botezase pe părinţii lui Ayesh în râul în care se spălau. 

Ayesh era micuță şi slabă şi, probabil, avea să moară, pentru 
că ea nu avea antidotul. Acesta se găsea în Statele Unite şi în 
oraşele braziliene mai mari şi nu era foarte scump. Micul ei 
buget de la „Triburile Mondiale" i-ar fi permis să-l cumpere. Trei 
injecții la şase ore şi moartea ar fi fost alungată. Fără el, copilul 
avea să verse foarte mult, apoi avea să facă febră, să intre în 
comă şi să moară. 

Indienii Ipica nu mai văzuseră de trei ani pe cineva murind 
din cauza unei muşcături de şarpe. Şi, pentru prima oară în doi 
ani, Rachel nu avea antidot .Părinţii lui Ayesh erau creştini, noi 
sfinţi care se luptau cu o religie nouă. Cam o treime dintre 
indienii lpica fuseseră convertiți. Datorită muncii lui Rachel şi a 
predecesorilor ei, jumătate din ei ştiau să citească şi să scrie. 

Se ruga în timp ce alerga în urma băieţilor. Era subţire şi 
rezistentă. Mergea câţiva kilometri pe zi şi mânca puţin. Indienii 
îi admirau robusteţea. 


Jevy se spălă în râu când Nate trase fermoarul cortului şi se 
strecură afară. Incă mai avea vânătăi în urma aterizării forţate. 
Dormitul în barcă şi pe pământ nu ajutase la alinarea durerilor. 
Işi dezmorţi spatele şi picioarele, simțind cum îl durea tot corpul 
şi fu conştient de fiecare din cei patruzeci şi opt de ani pe care îi 


avea. Îl văzu pe Jevy stând până la brâu în apa care părea mult 
mai limpede decât în restul Pantanalului. 

Sunt pierdut, îşi spuse Nate. Mi-e foame. N-am hârtie 
igienică. Îşi atinse uşor degetele de la picioare în timp ce făcea 
acel inventar trist. 

Era o aventură, fir-ar să fie! Era perioada în care toţi avocaţii 
intrau în noul an hotărâți să taxeze mai multe ore, să câştige 
verdicte mai mari, să reducă mai mult din cheltuieli, să ducă 
acasă mai mulţi bani. El îşi propusese acele lucruri mulţi ani şi 
acum i se păreau nişte prostii. 

Cu puţin noroc, în noaptea aceea avea să doarmă în 
hamacul lui, legănându-se în briza uşoară şi bând cafea. Din 
câte îşi aducea aminte, niciodată nu i se făcuse dor de fasole 
neagră şi orez. 

Jevy se întoarse când un grup de indieni sosi din sat. Şeful 
dorea să-i vadă. 

- Vrea pâine, spuse Jevy când porniră. 

- Pâinea e foarte bună. Întreabă dacă au costiţă şi ouă. 

- Mănâncă multă carne de maimuţă. 

Nu părea să glumească. La marginea satului, câţiva copii 
aşteptau să le arunce o privire străinilor. Nate le oferi un zâmbet 
crispat. În viaţa lui nu se simţise atât de alb şi voia să placă. 
Câteva mame goale se holbau din prima colibă. Când el şi Jevy 
intrară în zona comună, toată lumea se opri şi se uită la ei. 

Focurile mici se stingeau: micul dejun era gata. Fumul plutea 
asemenea ceţei deasupra acoperişurilor şi făcea ca aerul umed 
să fie şi mai lipicios. Era doar cu câteva minute trecut de şapte 
şi, deja, era zăpuşeală. 

Arhitectul satului făcuse o treabă bună. Fiecare locuinţă era 
perfect pătrată, cu un acoperiş din stuf, ascuţit, care ajungea 
până aproape de pământ. Unele erau mai mari decât altele, dar 
stilul nu varia niciodată. Erau construite în jurul unui spaţiu oval, 
toate cu faţa spre o zonă mare şi liberă - piaţa oraşului. In 
mijlocul acesteia, se aflau patru structuri mari - două circulare şi 
două dreptunghiulare - toate având aceleaşi acoperişuri groase 
din stuf. 

Şeful îi aştepta. Deloc surprinzător, coliba lui era cea mai 
mare din sat. lar el era cel mai solid dintre indieni. Era tânăr şi 
nu avea ridurile de pe frunte şi burta cu care se mândreau cei 
bătrâni. Se ridică şi îi aruncă lui Nate o privire care l-ar fi îngrozit 


pe John Wayne. Un războinic bătrân fu interpretul şi, după 
câteva minute, Nate şi Jevy fură poftiţi să ia loc lângă foc, unde 
soţia goală a şefului pregătea micul dejun. 

Când se aplecă, sânii i se legănară şi sărmanul Nate nu putu 
să nu se holbeze, chiar şi numai pentru o secundă prelungită. 
Nu era nimic deosebit de sexy la femeia aceea goală sau la sânii 
ei. Pur şi simplu, era uluitor faptul că putea să umble atât de 
goală şi să nu se simtă deloc stânjenită. 

Unde îi era aparatul de fotografiat? Băieţii de la birou nu 
aveau să creadă niciodată aşa ceva, dacă el nu avea dovezi. 

Ea îi dădu o farfurie de lemn plină cu ceva ce aducea a 
cartofi fierţi. El îi aruncă o privire lui Jevy, care dădu scurt din 
cap, de parcă ar fi cunoscut foarte bine bucătăria indiană. Ea îl 
servi ultimul pe şef şi, când acesta începu să mănânce cu 
degetele la fel făcu şi Nate. Era ceva între nap şi cartof cu coajă 
roşie, şi nu prea avea gust. 

Jevy vorbi în timp ce mânca şi şefului îi plăcea conversaţia. 
După câteva fraze, Jevy traducea în engleză. 

Satul nu era inundat niciodată. Trăiau acolo de mai bine de 
douăzeci de ani. Solul era bun. Preferau să nu se mute, dar, 
uneori, solul îi forţa să o facă. Şi tatăl lui fusese şef. Şeful, după 
spusele şefului, era cel mai înţelept, cel mai deştept şi cel mai 
drept dintre toţi şi nu putea să întreţină relaţii extraconjugale. 
Majoritatea celorlalţi bărbaţi făceau acest lucru, dar nu şi şeful. 

Nate bănuia că nu prea era altceva de făcut în afară de sex. 

Şeful nu văzuse niciodată râul Paraguay. Prefera vânătoarea 
în locul pescuitului, astfel petrecându-şi mai mult timp în pădure 
decât pe râuri. lInvăţase elementele de bază ale limbii 
portugheze de la tatăl său şi de la misionarii albi. 

Nate mânca, asculta şi se uita în jur după Rachel. 

Aceasta nu era acolo, explică şeful. Era în satul alăturat, 
îngrijind un copil care fusese muşcat de un şarpe. Nu ştia sigur 
când avea să se întoarcă. 

Minunat, îşi spuse Nate. 

- Vrea să rămânem aici în noaptea asta, spuse Jevy, în timp 
ce soţia le umplea farfuriile din nou. 

- Nu ştiam că rămânem, zise Nate. 

- El zice că da. 

- Spune-i că mă mai gândesc. 

- Spune-i tu. 


Nate se mustră pentru că nu adusese SatFone-ul. Cu sigu- 
ranţă că Josh se plimba agitat prin birou chiar în clipa aceea, 
extrem de îngrijorat. Nu vorbiseră de aproape o săptămână. 

Jevy spuse un lucru uşor amuzant care, în traducere, deveni 
de-a dreptul caraghios. Şeful râdea în hohote şi, în curând, toţi 
începură să râdă. Inclusiv Nate, care râdea de sine pentru că 
râdea cu indienii. 

Refuzară o invitaţie de a merge la vânătoare. Un grup de 
tineri îi conduseră înapoi în primul sat, la barca lor. Jevy voia să 
curețe bujiile din nou şi să umble la carburator. Nate nu avea 
nimic altceva de făcut. 


Avocatul Valdir primi un telefon dimineaţă devreme de la 
domnul Stafford. Amabilităţile durară doar câteva secunde. 

- N-am mai primit nici o veste de la Nate O'Riley de câteva 
zile, spuse Stafford. 

- Dar are unul din telefoanele acelea, zise Valdir defensiv, de 
parcă ar fi fost datoria lui să-l protejeze pe domnul O'Riley. 

- Da, are. Tocmai de asta sunt îngrijorat. Poate să sune 
oricând, de oriunde. 

- Poate să folosească telefonul şi pe vreme proastă? 

- Nu. Cred că nu. 

- Am avut multe furtuni aici. În definitiv, e sezonul ploilor. 

- N-ai primit nici o veste de la omul dumitale? 

- Nu. Sunt împreună. Călăuza e foarte bună. Barca e foarte 
bună. Sunt sigur că n-au păţit nimic. 

- Atunci, de ce n-a sunat? 

- Asta nu ştiu. Dar cerul nu s-a înseninat. Poate că îi e 
imposibil să folosească telefonul. 

Căzură de acord ca Valdir să sune imediat cum afla ceva de 
pe barcă. Valdir se duse apoi lângă fereastra deschisă şi privi 
străzile aglomerate ale oraşului Corumbâ. Râul Paraguay curgea 
chiar la poalele colinei. Se ştia că o mulţime de oameni care 
pătrunseseră în Pantanal nu se mai întorseseră niciodată. Făcea 
parte din legendă, şi din farmec. 

Tatăl lui Jevy pilotase ambarcaţiuni pe râurile acelea timp de 
treizeci de ani şi cadavrul său nu fusese găsit. 


Welly găsi biroul de avocatură o oră mai târziu. Nu Îl 
cunoscuse pe domnul Valdir, dar ştia de la Jevy că acesta plătea 
pentru expediţie. 

- E foarte important, îi spuse el secretarei. E urgent. 

Valdir auzi agitația şi ieşi din birou. 

- Cine eşti? întrebă el. 

- Mă numesc Welly. Jevy m-a angajat ca marinar pe Santa 
Loura. 

- Santa Loura! 

- Da. 

- Unde-i Jevy? 

- E încă în Pantanal. 

- Şi barca? 

- S-a scufundat. 

Valdir observă că băiatul era obosit şi speriat. 

- la loc, îi spuse el şi secretara dădu fuga să aducă puţină 
apă. Povesteşte-mi tot . 

Welly strânse braţele scaunului şi vorbi repede. 

- Au plecat cu barca cea mică să-i caute pe indieni, Jevy şi 
domnul O'Riley. 

- Când? 

- Nu mai ştiu. Acum câteva zile. Eu trebuia să rămân pe 
Santa Loura. La un moment dat, a izbucnit o furtună, cea mai 
cumplită pe care am văzut-o vreodată. In toiul nopţii, a smuls 
barca din locul unde era legată şi aceasta s-a răsturnat. Eu am 
căzut în apă şi am fost cules mai târziu de un vas care 
transporta vite. 

- Când ai ajuns aici? 

- Abia acum o jumătate de oră. 

Secretara aduse un pahar cu apă. Welly îi mulţumi şi îi ceru 
o cafea. Valdir se sprijini de biroul ei, uitându-se la sărmanul 
băiat. Era murdar şi mirosea a balegă de vacă. 

- Aşadar, barca s-a dus? îl întrebă el. 

- Da. Îmi pare rău. N-am putut să fac absolut nimic. În viaţa 
mea n-am văzut o asemenea furtună. 

- Unde era Jevy în timpul furtunii? 

- Undeva, pe râul Cabixa. Mi-e teamă pentru el. 

Valdir se întoarse în biroul său, după care închise uşa şi se 
duse din nou la fereastră. Domnul Stafford se afla la aproape 
cinci mii de kilometri distanţă. Jevy putea supravieţui într-o 


barcă mică. Nu avea nici un rost să se tragă concluzii pripite. 
Se hotărî să nu sune câteva zile. Să-i dea timp lui Jevy şi, cu 
siguranţă, acesta avea să se întoarcă în Corumbá. 


Indianul stătea în picioare în barcă şi îşi ţinea echilibrul 
sprijinindu-se de umărul lui Nate. Nu se vedea nici o 
îmbunătăţire în modul de funcţionare al motorului. Acesta 
continua să se înece şi să se oprească şi, când se apăsa la 
maximum pe accelerator, avea mai puţin de jumătate din 
puterea pe care o avusese când plecaseră de pe Santa Loura. 

Trecură de primul sat, iar râul făcu o cotitură şi aproape că 
formă un cerc complet, când, deodată, apăru o răscruce şi 
indianul arătă cu mâna. După douăzeci de minute, văzură micul 
lor cort. Opriră în locul unde Jevy se spălase mai devreme în 
dimineaţa aceea. Strânseră cortul şi se duseră în sat, unde îi 
voia şeful. 

Rachel nu se întorsese. 

Din cauza faptului că nu era de-a lor, coliba ei nu se afla în 
oval, ci la o sută de metri mai încolo, aproape de liziera pădurii, 
singură. Părea mai mică decât a celorlalţi şi, când Jevy întrebă 
de ce, indianul care le fusese repartizat spuse că era aşa pentru 
că ea nu avea familie. Toţi trei - Nate, Jevy şi indianul lor - 
statură două ore lângă un copac la marginea satului, privind 
rutina zilnică şi aşteptând-o pe Rachel. 

Indianul învățase portugheza de la soţii Cooper, cuplul de 
misionari care fuseseră acolo înaintea lui Rachel. Şi ştia şi 
câteva cuvinte în engleză pe care le încerca din când în când cu 
Nate. Soții Cooper fuseseră primii albi pe care îi văzuse vreodată 
un indian lpica. Doamna Cooper murise de malarie şi domnul 
Cooper se întorsese de unde venise. 

Bărbaţii vânau şi pescuiau, le explică el oaspeţilor săi, iar cei 
mai tineri se furişau, fără îndoială, ca să-şi vadă iubitele. 
Femeile munceau cel mai mult - găteau, coceau, făceau 
curăţenie, supravegheau copiii. Dar totul se făcea într-un ritm 
lent. Dacă timpul se scurgea mai încet la sud de ecuator, 
indienii Ipica nu ştiau pentru că nu aveau ceasuri. 

Uşile colibelor stăteau deschise în permanenţă, iar copiii 
alergau de la una la alta. Tinerele fete îşi împleteau părul la 
umbra, în timp ce mamele lor trebăluiau pe lângă focuri. 


Curăţenia era o obsesie. Pământul din spaţiile comune era 
măturat cu mături de paie. Exterioarele colibelor erau curate şi 
îngrijite. Femeile şi copiii se spălau la rău de trei ori pe zi; 
bărbaţii de două ori pe zi şi niciodată împreună cu femeile. Toţi 
umblau goi puşcă, dar unele lucruri erau intime. 

Mai târziu, după-amiază, bărbaţii se adunară în faţa casei 
bărbaţilor, cea mai mare dintre cele două structuri dreptunghiu- 
lare din mijloc. Se ocupară un timp de podoabele capilare - 
tăindu-şi părul şi curăţându-l - după care începură să se ia la 
trântă. Echipele erau formate din câte doi luptători, stând 
fiecare cu degetele de la picioare lipite de ale celuilalt, țelul fiind 
acela de a-şi pune adversarul la pământ. Era un joc dur însă cu 
reguli stricte şi zâmbete în final. Şeful lămurea orice dispută. 
Femeile priveau din pragurile colibelor, fără prea mult interes, 
ca şi cum ar fi fost obligate să o facă. Băieţii mai mici îşi imitau 
taţii. 

lar Nate stătea pe o bucată de lemn, lângă un pom, 
urmărind o dramă dintr-o altă epocă şi întrebându-se, nu pentru 
prima oară, unde se afla. 


29 


Puţini dintre indienii din jurul lui Nate ştiau că numele fetiţei 
era Ayesh. Era singură la părinţi şi trăia într-un alt sat. Toţi ştiau 
însă că fusese muşcată o fetiţă. Vorbiseră despre acest lucru 
toată ziua, ţinându-şi copiii pe-aproape. 

În timpul cinei, se auzi că fetiţa murise. Un mesager veni în 
fugă şi îi dădu vestea şefului, pentru ca, numai în câteva 
minute, să se audă în toate colibele. Mamele îşi ţinură şi mai 
aproape copilaşii mai mici. 

Cina continuă până când se văzu o mişcare pe cărarea prin- 
cipală. Rachel se întorcea cu Lako şi ceilalţi bărbaţi care 
fuseseră cu ea toată ziua. Când ea intră în sat, toţi se opriră din 
mâncat şi tăcură, ridicându-se în picioare şi holbându-se. Lăsară 
capetele în jos când trecu pe lângă colibele lor. Ea le zâmbi 
unora, le şopti ceva altora, zăbovi suficient de mult pentru a-i 
spune ceva şefului, după care îşi continuă drumul spre coliba ei, 
urmată de Lako, al cărui şchiopătat se agravase şi mai mult. 


Trecu pe lângă pomul unde Nate, Jevy şi indianul lor îşi 
petrecuseră cea mai mare parte a după-amiezii, însă nu-i văzu. 
Nu se uită la ei. Era obosită şi îndurerată şi părea nerăbdătoare 
să ajungă acasă. 

- Acum ce facem? îl întrebă Nate pe Jevy, care transmise 
întrebarea mai departe în portugheză. 

- Aşteptăm, sosi răspunsul. 

- Surpriză, surpriză. 

Lako îi găsi când soarele cobora dincolo de munţi. Jevy şi 
indianul se duseră să mănânce resturi. Nate îl urmă pe băiat 
spre coliba lui Rachel. Aceasta stătea în cadrul uşii, ştergându-şi 
faţa cu un prosop. Părul îi era ud şi îşi schimbase hainele. 

- Bună seara, domnule O'Riley, spuse ea pe acelaşi ton 
scăzut care nu trăda nimic. 

- Bună, Rachel. Spune-mi Nate, te rog. 

- la loc, Nate, spuse ea arătând spre un butuc scund şi 
pătrat, foarte asemănător cu cel pe care stătuse el în ultimele 
şase ore. 

Acesta se afla în faţa colibei, lângă un cerc de pietre, unde 
făcea ea focul de obicei. El se aşeză, şezutul fiindu-i încă 
amorţit. 

- Imi pare rău pentru fetiţă, spuse Nate. 

- E la Domnul acum. 

- Sărmanii ei părinţi nu sunt însă. 

- Nu. Ei suferă. E foarte trist. 

Stătea în prag, cu braţele încrucişate peste genunchi şi 
privea în gol. Băiatul stătea de pază lângă un copac din 
apropiere, aproape invizibil în întuneric. 

- Te-aş invita în casă, spuse ea. Dar nu se cuvine. 

- Nici o problemă. 

- Numai oamenii căsătoriţi pot să stea singuri înăuntru la ora 
asta .Aşa e obiceiul. 

- Când te afli la Roma, te porţi ca romanii. 

- Roma e foarte departe. 

- Totul e foarte departe. 

- Aşa e. Ţi-e foame? 

- Ţie? 

- Nu. Dar eu nu mănânc mult. 

- E-n regulă. Trebuie să vorbim. 

- Imi pare rău pentru ziua de azi. Sunt sigură că înţelegi. 


- Bineînţeles. 

- Am nişte lipie de manioc şi nişte suc, dacă vrei. 

- Nu, serios, nu e nevoie. 

- Ce-aţi făcut astăzi? 

- Ah, ne-am întâlnit cu şeful, am luat micul dejun la masa lui, 
ne-am dus până la primul sat, am luat barca, am lucrat la ea, 
ne-am instalat cortul în spatele colibei şefului şi te-am aşteptat. 

- Şeful te-a plăcut? 

- Fireşte. Vrea să rămânem. 

- Ce părere ai despre poporul meu? 

- Toţi sunt goi. 

- Intotdeauna au fost aşa. 

- Cât a durat până te-ai obişnuit? 

- Nu ştiu. Vreo doi ani. Încetul cu încetul, te înveţi cu asta, la 
fel ca şi cu orice altceva. Timp ce trei ani, mi-a fost dor de casă 
şi sunt momente şi acum, când mi-ar plăcea să conduc o 
maşină, să mănânc o pizza şi să văd un film bun. Dar te 
obişnuieşti. 

- Nici nu pot să încep să-mi imaginez. 

- E o chestiune de chemare. Am devenit creştină la pai- 
sprezece ani şi atunci am ştiut că Dumnezeu vrea să fiu 
misionară. Nu ştiam exact unde, dar m-am încrezut în el. 

- Al naibii loc a ales. 

- Îmi place engleza ta, dar nu înjura, te rog. 

- lartă-mă. Putem să vorbim despre Troy? 

Întunericul se lăsa repede. Se aflau la vreo trei metri 
distanţă unul de altul şi încă se mai puteau vedea, dar, în scurt 
timp, bezna avea să-i despartă. 

- Cum vrei, zise ea cu un aer de resemnare. 

- Troy a avut trei neveste şi şase copii, şase de care ştim noi. 
Tu, bineînţeles, ai fost o surpriză. Ceilalţi şase nu i-au plăcut, 
dar, evident, a ţinut destul de mult la tine. Lor nu le-a lăsat, 
practic, nimic, doar suficient pentru a-şi achita datoriile. Tot 
restul averii l-a lăsat lui Rachel Lane, născută din flori, în 2 
noiembrie 1954, la Spitalul Catolic din New Orleans, de către o 
femeie pe nume Evelyn Cunningham, în prezent decedată. Acea 
Rachel eşti tu. 

Cuvintele căzură grele în aerul sufocant; nu se mai auzea 
nici un alt sunet. Silueta ei le absorbi şi, ca de obicei, se gândi 
înainte să vorbească. 


- Troy n-a ţinut la mine. Nu ne văzusem de douăzeci de ani. 

- Asta nu e important. [ie ţi-a lăsat averea lui. Nimeni n-a 
apucat să-l întrebe de ce, pentru că a sărit de la etaj imediat 
după ce a semnat ultimul testament. Ţi-am adus o copie. 

- Nu vreau să-l văd. 

- Şi mai am şi alte hârtii pe care aş vrea să le semnezi, poate 
mâine dimineaţă, când se poate vedea ceva. Pe urmă, o să plec. 

- Ce fel de hârtii? 

- Chestii juridice, toate în folosul tău. 

- Nu te interesează ce mi-e de folos, spuse ea mai repede şi 
cu mai multă asprime şi Nate fu uluit de mustrarea ei. 

- Nu-i adevărat, zise el cu un glas stins. 

- Ba sigur că e. Habar n-ai ce vreau eu, ce îmi trebuie, ce îmi 
place sau nu. Nu mă cunoşti, Nate. Cum ai putea să ştii ce e în 
folosul meu şi ce nu e? 

- Bine, ai dreptate. Eu nu te cunosc, tu nu mă cunoşti. Mă 
aflu aici pentru averea tatălui tău. Şi acum mi-e foarte greu să 
cred că stau aici, în întuneric, în faţa unei colibe, într-un sat 
indian primitiv, pierdut într-o mlaştină cât statul Colorado, într-o 
ţară a lumii a treia în care n-am mai fost niciodată, discutând cu 
o misionară foarte frumoasă care se întâmplă să fie cea mai 
bogată femeie din lume. Da, ai dreptate, nu ştiu ce e în folosul 
tău. Dar este foarte important să vezi aceste hârtii şi să le sem- 
nezi. 

- Nu semnez nimic. 

- Ah, haide. 

- Hârtiile tale nu mă interesează absolut deloc. 

- Încă nici nu le-ai văzut. 

- Povesteşte-mi despre ele. 

- Sunt nişte formalităţi. Firma mea trebuie să valideze testa- 
mentul tatălui tău. Toţi moştenitorii menţionaţi în acest 
testament vor trebui să informeze tribunalul, fie personal, fie în 
scris, că au fost înştiinţaţi în legătură cu procedura şi că li s-a 
oferit posibilitatea să participe. Aşa cere legea. 

- Şi dacă refuz? 

- Sincer, nu m-am gândit la asta. De obicei toată lumea 
cooperează. 

- Aşadar, trebuie să mă prezint la tribunalul din...? 

- Virginia. Secţia care se ocupă de testamente şi succesiuni 
are jurisdicție asupra ta, chiar dacă eşti absentă. 


- Nu cred că-mi place ideea. 

- Bine, atunci sari în barcă şi o să mergem la Washington. 

- Nu plec. 

Şi, după acele cuvinte, urmară câteva momente de linişte 
intensificată de întunericul care îi învăluia acum. Băiatul stătea 
complet nemişcat lângă pom. Indienii se culcau în colibele lor şi 
nu se auzea nici un zgomot în afară de plânsul unui copil. 

- Aduc nişte suc, aproape că şopti ea şi se duse în casă. 

Nate se ridică şi se întinse, omorând câţiva țânțari. 
Insecticidul era în cort. 

Se văzu o luminiţă pâlpâind prin casă şi Rachel ieşi cu un vas 
de pământ în mijlocul căruia ardea o flacără. 

- Astea sunt frunze din copacul de colo, îi explică ea punând 
vasul pe pământ lângă uşă. Le ardem ca să gonim tântarii. Stai 
aici, aproape de ele. 

Nate o ascultă. Ea se întoarse apoi cu două ceşti pline cu un 
lichid pe care el nu putea să-l vadă. 

- E macajuno, seamănă cu sucul de portocale. 

Stăteau amândoi pe pământ, aproape atingându-se, cu 
spatele lipit de colibă şi cu vasul aprins nu departe de picioarele 
lor. 

- Să vorbeşti încet, îi spuse ea. Vocile se aud mai tare în 
întuneric şi indienii încearcă să doarmă. De asemenea, sunt 
foarte curioşi în legătură cu noi. 

- Nu pot să înţeleagă nimic. 

- Da, dar or să asculte oricum. 

Trupul lui nu mai văzuse săpunul de zile întregi şi, deodată, 
fu preocupat de igiena sa. Sorbi o dată, apoi încă o dată. 

- Ai familie? îl întrebă ea. 

- Două. Două căsătorii, două divorţuri, patru copii. Acum 
locuiesc singur. 

- Divorțul e atât de uşor, nu? 

Nate sorbi foarte puţin din lichidul cald. Deocamdată, reuşise 
să scape de diareea care îi afecta pe atâţia străini. Cu siguranţă 
că acel lichid era inofensiv. 

Doi americani singuri în sălbăticie. Erau atâtea lucruri de dis- 
cutat, de ce nu puteau să evite subiectul divorţului? 

- De fapt, au fost destul de neplăcute. 

- Dar mergem mai departe. Ne căsătorim, divorţam. Găsim 
pe altcineva, ne căsătorim, divorţăm. Găsim pe altcineva. 


- Noi? 

- Folosesc pluralul referindu-mă la noi, oamenii civilizaţi. 
Oamenii educați, complicaţi. Indienii nu divorţează niciodată. 

- Dar nici n-au văzut-o pe prima mea soţie. 

- Era nesuferită? 

Nate oftă şi luă încă o înghiţitură. Fă-i plăcerea, îşi spuse el. 
E disperată să converseze cu un semen de-al ei. 

- Îmi pare rău, zise ea. N-am vrut să fiu indiscretă. Nu e 
important. 

- Nu era o femeie rea, nu în primii ani. Eu munceam mult, 
beam şi mai mult. Când nu eram la birou, eram într-un bar. Ea a 
devenit morocănoasă, apoi răutăcioasă şi, în final, plină de cru- 
zime. Lucrurile au scăpat de sub control şi am ajuns să ne urâm 
reciproc. 

Scurta confesiune se încheie rapid şi fu suficient pentru 
amândoi. Dezastrul lui conjugal părea atât de irelevant atunci şi 
acolo. 

- Nu te-ai căsătorit niciodată? o întrebă el. 

- Nu, zise ea şi sorbi din ceaşcă. 

Era stângace şi, când duse ceaşca la gura, cotul ei îl atinse 
pe al lui Nate. 

- Pavel nu s-a căsătorit niciodată, ştii doar. 

- Care Pavel? 

- Apostolul Pavel. 

- Ah, acela. 

- Citeşti Biblia? 

- Nu. 

- Am crezut odată că sunt îndrăgostită, în timpul colegiului. 
Am vrut să mă mărit cu el, dar Domnul m-a îndepărtat. 

- De ce? 

- Pentru că voia să vin aici. Băiatul pe care-l iubeam era un 
bun creştin, dar slab din punct de vedere fizic. N-ar fi supra- 
vieţuit ca misionar într-un astfel de loc. 

- Cât o să rămâi aici? 

- N-am de gând să plec. 

- Aşadar, indienii or să te îngroape? 

- Presupun că da. Nu m-am gândit la asta. 

- Majoritatea misionarilor din „Triburile Mondiale" mor în 
locurile unde se află? 

- Nu. Majoritatea se retrag şi se duc acasă. Dar ei au familii 


care să-i îngroape. 

- Ai avea o mulţime de rude şi de prieteni dacă ai veni acasă 
acum. Ai fi celebră. 

- Asta e un alt motiv bun ca să rămân aici. Aici sunt acasă. 
Nu vreau banii. 

- Nu vorbi prostii. 

- Nu vorbesc prostii. Banii nu înseamnă nimic pentru mine. 
Ar trebui să-ţi dai seama şi singur. 

- Nici măcar nu ştii câţi sunt. 

- N-am întrebat. Astăzi mi-am văzut de treabă, fără să mă 
gândesc nici măcar o clipă la bani. La fel o să fac şi mâine şi 
poimâine. 

- Sunt aproximativ unsprezece miliarde. 

- Asta ar trebui să mă impresioneze? 

- Mie mi-a atras atenţia. 

- Dar tu venerezi banii, Nate. Faci parte dintr-o cultură în 
care totul se măsoară prin bani. E o religie. 

- Adevărat. Dar şi sexul e destul de important. 

- Bine, bani şi sex. Ce altceva? 

- Celebritatea. Toată lumea vrea să fie celebră. 

- E o cultură tristă. Oamenii trăiesc frenetic. Muncesc tot 
timpul ca să câştige bani pentru a cumpăra lucruri cu care să-i 
impresioneze pe alţii. Sunt judecaţi după lucrurile pe care le 
poseda. 

- Sunt şi eu inclus? 

- Eşti? 

- Presupun că da. 

- Atunci, înseamnă că trăieşti fără Dumnezeu. Eşti un om 
foarte singur, Nate, simt asta. Nu-l cunoşti pe Dumnezeu. 

El se foi uşor şi se gândi la o apărare scurtă, dar adevărul îl 
dezarma. Nu avea arme şi nici o fundaţie pe care să stea. 

- Cred în Dumnezeu, spuse el, sincer, dar cu un glas stins. 

- E uşor de spus, zise ea la fel de încet. Şi te cred. Daruna e 
să spui, alta să trăieşti. Băiatul ăla bolnav de lângă pom e Lako. 
Are şaptesprezece ani, e mic pentru vârsta lui şi întotdeauna a 
fost bolnav. Mama lui mi-a spus că s-a născut prea devreme. 
Lako e primul care ia orice boală care apare pe-aici. Mă îndoiesc 
c-o să apuce vârsta de treizeci de ani. Dar lui nu-i pasă. Lako s-a 
creştinat acum câţiva ani şi are sufletul cel mai bun dintre toţi 
de-aici. Vorbeşte cu Dumnezeu toată ziua; de fapt, probabil că şi 


în clipa asta se roagă. Nu are griji, nu are temeri. Dacă are o 
problemă, se duce direct la Dumnezeu şi o lasă acolo. 

Nate se uită în întuneric spre locul unde se ruga Lako, dar nu 
văzu Nimic. 

- Acest mic indian nu are nimic pe pământul ăsta, dar îşi 
strânge avuţii în rai, continuă ea. Ştie că, atunci când va muri, 
îşi va petrece eternitatea în rai cu creatorul lui. Lako e un băiat 
bogat. 

- Şi Troy? 

- Mă îndoiesc că Troy credea în Hristos când a murit. Dacă 
nu, în clipa asta arde în flăcările iadului. 

- Nu se poate să crezi asta. 

- ladul e un loc foarte real, Nate. Citeşte Biblia. Chiar în 
momentul ăsta, Troy şi-ar da cele unsprezece miliarde pentru o 
înghiţitură de apă rece. 

Nate nu era bine echipat pentru a se contrazice pe teme teo- 
logice cu o misionară şi o ştia. Nu spuse nimic un timp şi ea îi 
urmă exemplul. Trecură câteva minute şi până şi ultimul 
bebeluş adormi în sat. Noaptea era complet neagră şi 
nemişcată, fără lună sau stele, singura lumină venind de la 
flăcăruia ce ardea lângă picioarele lor. 

Ea îl atinse foarte uşor. Îl bătu de trei ori pe braţ şi zise: 

- lartă-mă. N-ar fi trebuit să spun că eşti singur. Cum aş 
putea să ştiu eu? 

- Nu-i nimic. 

Ea rămase cu degetele pe braţul lui, ca şi cum ar fi dorit cu 
disperare să atingă ceva. 

- Eşti un om bun, nu-i aşa, Nate? 

- Nu, de fapt, nu sunt un om bun. Fac o mulţime de lucruri 
rele, sunt slab şi sensibil şi nu vreau să discut despre asta. N-am 
venit aici să-l găsesc pe Dumnezeu. Mi-a fost destul de greu să 
te găsesc şi pe tine. Legea mă obligă să-ţi dau hârtiile astea. 

- Nu semnez hârtiile şi nu vreau banii. 

- Te rog... 

- Şi eu te rog să nu mă implori. Hotărârea mea e definitivă. 
Hai să nu mai vorbim despre bani. 

- Dar ăsta e singurul motiv pentru care mă aflu aici. 

Ea îşi retrase degetele atunci, dar izbuti să se încline puţin 
spre el, astfel încât genunchii li se atingeau. 

- Îmi pare rău c-ai venit. Ai făcut călătoria degeaba. 


Altă pauză în conversaţie. El simţea nevoia să se uşureze, 
dar gândul de a face câţiva metri în orice direcţie îl umplea de 
groază. 

Lako spuse ceva, speriindu-l. Se afla la mai puţin de trei 
metri distanţă şi tot nu se vedea. 

- Trebuie să meargă la coliba lui, spuse ea ridicându-se. Du- 
te cu el. 

Nate se ridică încet, încheieturile şi muşchii dezmorţindu-i-se 
încetul cu încetul. 

- Aş vrea să plec mâine. 

- Bine. O să vorbesc cu şeful. 

- N-o să fie nici o problemă, nu? 

- Probabil că nu. 

- Îmi trebuie jumătate de oră din timpul tău, măcar să te uiţi 
puţin pe hârtii şi să-ţi arăt o copie a testamentului. 

- O să vorbim. Noapte bună. 

Aproape că respira în ceafa lui Lako când străbătură cărarea 
şi intrară în sat. 

- Aici, şopti Jevy în întuneric. 

Reuşise, într-un fel, să pună mâna pe două hamacuri pe 
mica verandă a clădirii bărbaţilor. Nate îl întrebă cum. Jevy îi 
promise să-i explice dimineaţă. 

Lako dispăru în noapte. 


30 


F. Parr Wycliff se afla în sala sa de judecată, lungindu-se cu 
câteva audieri plictisitoare de reclamaţii. Josh aştepta în biroul 
judecătorului cu caseta video. Se plimba agitat prin încăperea 
aglomerată, strângând celularul în mână, cu mintea în altă 
emisferă. Tot nu aflase nimic despre Nate. 

Asigurările lui Valdir păreau bine repetate - Pantanal e o 
regiune vastă, ghidul e foarte bun, barca e mare, indienii se 
muta, indienii nu vor să fie găsiţi, totul e în regulă. Avea să sune 
imediat cum primea vreo veste de la Nate. 

Lui Josh îi trecuse prin cap ideea unei expediţii de salvare. 
Dar părea destul de complicat să ajungi la Corumbă: să pătrunzi 
în Pantanal ca să cauţi un avocat dispărut părea imposibil. 


Totuşi ar fi putut să se ducă acolo şi să stea cu Valdir până când 
aflau ceva. 

Lucra douăsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână şi 
cazul Phelan era pe cale de a exploda. Josh abia avea timp să 
mănânce, cu atât mai puţin putea fi vorba de o călătorie în 
Brazilia. 

Incercă să-l sune pe Valdir de pe celular, dar linia era ocu- 
pată. 

Wycliff intră în birou, scuzându-se şi scoţându-şi roba în 
acelaşi timp. Voia să impresioneze un avocat de talia lui Stafford 
cu importanţa proceselor sale. 

Nu erau decât ei doi. Urmăriră prima parte a casetei fără să 
facă vreun comentariu. Aceasta începu cu bătrânul Troy în 
scaunul său cu rotile, Josh aranjându-i microfonul în faţă şi cei 
trei psihiatri cu paginile de întrebări. Examinarea dură douăzeci 
şi unu de minute şi se încheie cu părerile unanime referitoare la 
faptul că domnul Phelan ştia exact ce face. Wycliff nu îşi putu 
reţine un zâmbet. 

Incăperea se goli. Camera care se afla chiar în faţa lui Troy 
rămase în funcţiune. Bătrânul scoase testamentul olograf şi îl 
semnă la patru minute după ce se încheia examenul medical. 

- Aici o să sară, spuse Josh. 

Camera nu se mişcă. Îl surprinse pe Troy când se îndepărtă 
brusc de masă şi se ridică din scaun. Apoi dispăru de pe ecran, 
în timp ce Josh, Snead şi Tip Durban priviră stupefiaţi o secundă, 
după care o luară la fugă după el. Imaginile acelea erau chiar 
dramatice. 

Trecură cinci minute şi jumătate, timp în care camera nu 
înregistrase decât scaune goale şi glasuri. Apoi, sărmanul Snead 
se aşeză pe locul pe care îl ocupase Troy. E vizibil zguduit şi 
gata să izbucnească în plâns, dar reuşeşte să povestească în 
faţa camerei scena la care tocmai asistase. Josh şi Tip Durban 
fac acelaşi lucru, după aceea. 

Treizeci şi nouă de minute de casetă. 

- Cum or să demonteze asta? întrebă Wycliff când se ter- 
mină. 

Era o întrebare fără nici un răspuns. Doi dintre moştenitori - 
Rex şi Libbigail - înaintaseră deja hârtiile necesare pentru 
atacarea testamentului. Avocaţii lor - Hark Gettys şi, respectiv, 
Wally Bright - izbutiseră să atragă atenţia destul de mult, să 


acorde interviuri şi să fie fotografiaţi de ziarişti. 

Ceilalţi aveau să le urmeze exemplul repede. Josh vorbise cu 
majoritatea avocaţilor şi drumul spre tribunal era în plină 
desfăşurare. 

- Orice psihiatru discreditat din ţară o să vrea să ia parte la 
aşa ceva, spuse Josh. Or să fie o mulţime de opinii. 

- Sinuciderea te pune pe gânduri? 

- Desigur. Dar a plănuit totul atât de atent, până şi propria-i 
moarte. A ştiut exact cum şi când voia să moară. 

- Dar celălalt testament? Cel gros pe care l-a semnat înainte? 

- Nu l-a semnat. 

- Dar l-am văzut cu ochii mei. E pe casetă. 

- Nu. A mâzgălit numele de Mickey Mouse. 

Wycliff, care îşi nota într-un carneţel, se opri în mijlocul 
frazei. 

- Mickey Mouse? repetă el. 

- Uitaţi cum stau lucrurile, domnule judecător. Din 1982 până 
în 1996, am pregătit unsprezece testamente pentru domnul 
Phelan. Unele erau groase, altele subţiri, şi împărțeau averea în 
mai multe feluri decât vă puteţi închipui. Legea spune că, în 
momentul în care apare un nou testament, cel vechi trebuie dis- 
trus. Aşa că eu îi aduceam noul testament la birou, petreceam 
două ore discutând pe marginea lui, după care el îl semna. 
Ţineam testamentele la mine la birou şi întotdeauna îl aduceam 
pe ultimul cu mine. După ce-l semna pe cel nou, domnul Phelan 
şi cu mine îl treceam pe cel vechi prin aparatul de tăiat hârtie pe 
care îl ţinea lângă birou. Era un ceremonial care îi plăcea la ne- 
bunie. Era fericit câteva luni, după care unul din copii îl înfuria şi 
el începea să vorbească despre schimbarea testamentului. Dacă 
moştenitorii pot dovedi că n-a avut suficientă capacitate mintală 
în clipa în care a scris acest testament, altul nu există. Toate au 
fost distruse. 

- În acest caz, a murit fără să lase un testament, adăugă 
Wycliff. 

- Da, şi, aşa cum ştiţi foarte bine, potrivit legilor din Virginia, 
averea se împarte între copii. 

- Şapte copii. Unsprezece miliarde de dolari. 

- Şapte de care ştim noi. Unsprezece miliarde pare o cifră 
destul de corectă. Dumneavoastră n-aţi ataca testamentul? 

Un litigiu urât şi prelungit era exact ce îşi dorea Wycliff. Şi 


ştia că avocaţii, inclusiv Josh Stafford, aveau să se îmbogăţească 
şi mai mult de pe urma războiului. 

Dar într-o bătălie, trebuiau să fie două tabere şi, până acum, 
apăruse numai una. Cineva trebuia să apere ultimul testament 
al domnului Phelan. 

- Ai aflat ceva despre Rachel Lane? întrebă el. 

- Nu, dar căutăm. 

- Unde e? 

- Credem că e misionară undeva în America de Sud. Dar încă 
n-am găsit-o. Am trimis pe cineva acolo. 

Josh îşi dădu seama că folosea cuvântul „cineva" destul de 
degajat. 

Wycliff privea în tavan, îngândurat. 

- De ce-o fi lăsat unsprezece miliarde unei fiice nelegitime 
care e misionară? 

- N-aş putea să vă răspund, domnule judecător. M-a surprins 
de atâtea ori, încât am devenit imun. 

- Sună puţin a nebunie, nu? 

- E o ciudăţenie. 

- Ştiai de ea? 

- Nu. 

- Ar putea să mai existe şi alţi moştenitori? 

- Orice e posibil. 

- Crezi că era dezechilibrat? 

- Nu. Straniu, excentric, capricios, al naibii de rău. Dar ştia ce 
face. 

- Găseşte-o pe fată, Josh. 

- Încercăm. 


La întrevedere luau parte numai şeful şi Rachel. Din locul 
unde stătea Nate, pe verandă, sub hamacul său, le vedea 
chipurile şi le auzea glasurile. Şeful era tulburat de ceva ce se 
afla în nori. Vorbi, apoi o ascultă pe Rachel, după care ridică 
privirea încet, de parcă ar fi anticipat sosirea morţii din cer. Nate 
văzu foarte clar că şeful nu numai că o asculta pe Rachel, dar îi 
şi cerea sfatul. 

În jurul lor, indienii lpica se pregăteau pentru o nouă zi. 
Vânătorii se adunară în grupuri mici la casa bărbaţilor pentru a- 
şi ascuţi săgețile şi a-şi pregăti arcurile. Pescarii îşi întinseră 


năvoadele şi undiţele. Tinerele femei începură activitatea care 
dura pe tot parcursul zilei, de a menţine curăţenia în jurul coli- 
belor. Mamele lor plecau spre grădinile şi lanurile din apropierea 
pădurii. 

- Crede c-o să vină furtuna, îi explică Rachel lui Nate când 
întrevederea se încheie. Zice că puteţi pleca, dar el nu vă dă nici 
o călăuză. E prea periculos. 

- O să reuşim fără călăuză? întrebă Nate. 

- Da, zise Jevy şi Nate îi aruncă o privire ce transmitea multe 
lucruri. 

- N-ar fi înţelept, spuse ea. Râurile se contopesc şi vă puteţi 
rătăci uşor. Chiar şi unii pescari s-au rătăcit în sezonul ploios. 

- Când o să se termine furtuna? întrebă Nate. 

- Va trebui să aşteptăm. A 

Nate oftă adânc şi umerii i se pleoştiră. II durea tot corpul şi 
era obosit, era plin de ciupituri de țânțari, îi era foame, se 
săturase de acea mică aventură şi era îngrijorat pentru faptul că 
Josh îşi făcea griji. Deocamdată, misiunea lui fusese un eşec. Nu 
îi era dor de casă, pentru că acolo nu îl aştepta nimic. Dar ar fi 
vrut să revadă oraşul Corumbá, cu cafenelele sale micuţe şi 
intime, cu hotelurile drăguţe şi străzile leneşe. Voia o altă ocazie 
de a fi singur, curat şi treaz, fără să se teamă că ar fi putut să 
bea până îşi dădea sufletul. 

- Imi pare rău, spuse ea. 

- Trebuie neapărat să mă-ntorc. Sunt oameni care aşteaptă 
veşti de la mine. Deja a durat mai mult decât ne-am aşteptat. 

Ea asculta, dar nu îi păsa. Câţiva oameni de la o firmă de 
avocatură din D.C. care erau îngrijoraţi nu o interesau atât de 
mult. 

- Putem să stăm de vorbă? o întrebă el. 

- Trebuie să mă duc în satul de alături la înmormântarea 
fetiţei. Ce-ar fi să mergi şi tu cu mine? O să avem destul timp să 
vorbim. 

Lako o luă înainte, cu piciorul drept răsucit spre interior, aşa 
încât, la fiecare pas, se înclina spre stânga, după care se trăgea 
singur spre dreapta. Era dureros de privit. Rachel mergea în 
spatele lui şi apoi venea Nate, cu un sac de pânză pe care Îl 
luase ea. Jevy păstra o distanţă mare faţă de ei, temându-se să 
nu le audă conversaţia. 

Dincolo de ovalul colibelor, trecură pe lângă mici parcele de 


teren arabil, acum abandonat şi năpădit de buruieni. 

- Indienii Ipica îşi cultivă hrana pe parcele mici pe care le iau 
din junglă, explică ea. 

Nate era aproape de ea, încercând să ţină pasul. Picioarele 
ei rezistente făceau paşi mari. Un drum de trei kilometri prin 
pădure era o joacă de copil. 

- Sunt duri cu solul şi, după câţiva ani, acesta încetează să 
mai producă. Ei îl abandonează, natura îl revendică şi indienii se 
afundă mai departe în junglă. Până la urmă, solul revine la 
normal şi se ia totul de la capăt. Pământul e totul pentru indieni. 
E viaţa lor. Cea mai mare parte le-a fost luată de către oamenii 
civilizaţi. 

- Imi sună cunoscut. 

- Da, aşa e. Noi îi decimăm cu vărsări de sânge şi boli şi le 
luăm pământurile. După aceea, îi băgăm în rezervaţii şi nu pri- 
cepem de ce nu sunt încântați. 

Salută două femei goale care lucrau pământul lângă potecă. 

- Femeile fac treburile mai grele, remarcă Nate. 

- Da. Dar munca e uşoară în comparaţie cu naşterea. 

- Prefer să le văd muncind. 

Aerul era umed, însă dispăruse fumul care plutea în perma- 
nenţă deasupra satului. Când intrară în pădure, Nate era 
transpirat deja. 

- Povesteşte-mi despre tine, Nate, îi zise ea peste umăr. 
Unde te-ai născut? 

- S-ar putea să dureze ceva. 

- Doar punctele mai importante. 

- Sunt mai multe cele deloc importante. 

- Haide, Nate. Ai vrut să vorbim, hai să vorbim. Drumul o să 
dureze o jumătate de oră. 

- M-am născut în Baltimore, am un frate mai mic, părinţii au 
divorţat când aveam cincisprezece ani, am făcut liceul la St 
Paul, colegiul la Hopkins, facultatea de drept la Georgetown şi, 
pe urmă, n-am mai părăsit D.C.-ul. 

- Ai avut o copilărie fericită? 

- Presupun că da. Am făcut mult sport. Tatăl meu a lucrat 
pentru „National Brewery" treizeci de ani şi întotdeauna avea 
bilete la meciurile lui „Colts" şi „Orioles". Baltimore e un oraş 
grozav. O să vorbim şi despre copilăria ta? 

- Dacă vrei. N-a fost foarte fericită. 


Ce surpriză, se gândi Nate. Această sărmană femeie n-a avut 
niciodată şansa să fie fericită. 

- Când erai mic îţi doreai să ajungi avocat? 

- Bineînţeles că nu. Nici un copil întreg la minte nu vrea să 
ajungă avocat. Voiam să joc pentru „Colts" sau „Orioles", poate 
la ambele. 

- Mergeai la biserică? 

- Sigur. În fiecare an de Crăciun şi de Paşti. 

Cărarea aproape că nici nu se mai vedea printre ierburile 
înalte şi aspre. Nate mergea uitându-se la ghetele ei şi, când nu 
le mai văzu, întrebă: 

- Ce fel de şarpe era cel care a muşcat-o pe fetiţă? 

- | se spune bima, dar nu-ţi face griji. 

- De ce n-ar trebui să-mi fac griji? 

- Pentru că porţi ghete. E un şarpe mic care muşcă sub 
gleznă. 

- Pe mine o să mă găsească unul mare. 

- Linişteşte-te. 

- Dar Lako? El nu poartă încălţăminte niciodată. 

- Da, dar vede tot. 

- Înţeleg că bima e veninos. 

- Poate fi, dar există un antidot. L-am avut şi eu odată şi, 
dacă l-aş fi avut ieri, fetiţa n-ar fi murit. 

- Atunci, dacă ai avea mulţi bani, ai putea să cumperi o 
mulţime de antidoturi. Ai putea să-ţi umpli rafturile cu toate 
medicamentele de care ai avea nevoie. Ai putea să-ţi cumperi o 
barcă nouă cu motor cu care să te duci până la Corumbă şi 
înapoi. Ai putea să construieşti o clinică şi o şcoală şi să predici 
Sfânta Scriptură pretutindeni în Pantanal. 

Ea se opri şi se întoarse brusc. Se aflau faţă în faţă. 

- N-am făcut nimic ca să câştig banii ăştia şi nu l-am cunos- 
cut pe cel care i-a câştigat. Te rog să nu-mi mai vorbeşti despre 
asta niciodată. 

Cuvintele îi erau categorice, dar pe chipul ei nu se vedea nici 
urmă de frustrare. 

- Dăruieşte-i. Dă-i societăţilor de binefacere. 

- Nu sunt ai mei ca să-i dau. 

- Vor fi împrăştiaţi. Milioane vor ajunge în buzunarele 
avocaţilor şi ce va rămâne se va împărţi între ceilalţi fraţi ai tăi. 
Şi, te rog să mă crezi, n-ai vrea să se întâmple asta. N-ai idee 


câtă nenorocire şi suferinţă vor provoca acei oameni dacă vor 
pune mâna pe bani. Ceea ce n-or să cheltuiască or să le dea 
copiilor şi banii Phelan vor polua generaţia viitoare. 

Ea îl apucă de încheietura mâinii şi i-o strânse. 

- Nu-mi pasă, spuse ea rar. O să mă rog pentru ei. 

După aceea, se întoarse şi îşi continuă drumul. Lako se 
îndepărtase mult. Jevy abia se vedea în urma lor. Străbătură 
tăcuţi un câmp din apropierea unui râuleţ, după care ajunseră în 
mijlocul unui pâlc de copaci înalţi şi groşi. Ramurile erau 
împletite în aşa fel încât alcătuiau o boltă întunecată. Aerul se 
răci deodată. 

- Hai să ne oprim puţin, zise ea. 

Râuleţul şerpuia prin pădure şi cărarea îl traversa sub forma 
unor pietre albăstrui şi portocalii. Ea îngenunche pe mal şi se 
spălă pe faţă. 

- Poţi să bei din ea, zise ea. Vine din munţi. 

Nate se lăsă pe vine lângă ea şi vârâ mâna în apă. Era rece 
şi cristalină. 

- Asta e locul meu preferat, spuse ea. Vin aici aproape în 
fiecare zi să mă spăl, să mă rog, să meditez. 

- E greu de crezut că suntem în Pantanal. E mult prea 
răcoare. 

- Suntem la marginea lui. Munţii Boliviei nu sunt prea 
departe. Pantanalul începe de undeva de pe-aici şi se întinde 
spre est la nesfârşit. 

- Ştiu. Am zburat pe deasupra lui, încercând să te găsim. 

- Ah, da? 

- Da, a fost un zbor scurt, dar am avut o imagine bună a 
Pantanalului. 

- Şi nu m-ai găsit? 

- Nu. Am intrat într-o furtună şi am fost nevoiţi să aterizăm 
forţat. Am avut noroc şi am scăpat cu viaţă. N-o să mă maiurc 
niciodată într-un avion mic. 

- Pe-aici n-ai unde să aterizezi. 

Îşi scoaseră ciorapii şi ghetele şi îşi vârâră picioarele în apă. 
Stătură pe pietre şi ascultară apa şipotind. Erau singuri; nici 
Lako, nici Jevy nu se zăreau. 

- Când eram mică, locuiam într-un orăşel în Montana unde 
tatăl meu, tatăl adoptiv, era preot. Nu departe de marginea 
oraşului era un râuleţ cam ca ăsta. Şi era un loc, lângă nişte 


copaci înalţi asemănători cu aceştia, unde mă duceam şi 
stăteam ore în şir cu picioarele în apă. 

- Te ascundeai? 

- Uneori. 

- Acum te ascunzi? 

- Nu. 

- Ba eu cred că da. 

- Ba nu, te înşeli. Sunt cât se poate de liniştită, Nate. Mi-am 
dăruit voinţa lui Hristos cu mulţi ani în urmă şi merg oriunde mă 
conduce El. Tu crezi că sunt singură - te înşeli. El e cu mine 
absolut tot timpul. Îmi cunoaşte gândurile, nevoile şi îmi alungă 
temerile şi grijile. Sunt perfect liniştită în această lume. 

- N-am mai auzit asta până acum. 

- Ai spus aseară că eşti slab şi sensibil. Ce înseamnă asta? 

Confesarea face bine sufletului, îi spusese Sergio în timpul 
unei şedinţe. Dacă ea voia să ştie, atunci avea să încerce să o 
şocheze, spunându-i adevărul. 

- Sunt alcoolic, spuse el aproape cu mândrie, aşa cum fusese 
învăţat să recunoască la dezalcoolizare. In ultimii zece ani, am 
avut patru căderi şi am ieşit de la dezintoxicare ca să fac 
călătoria asta. Nu pot să spun sigur că n-o să mai beau 
niciodată. Am căzut pradă cocainei de trei ori şi cred, deşi nu 
sunt sigur, că n-o să mă mai ating de aşa ceva niciodată. Acum 
patru luni am dat faliment, în timp ce mă aflam la clinică. In 
prezent, sunt cercetat pentru evaziune fiscală şi am foarte 
multe şanse să ajung la închisoare şi să-mi pierd dreptul de a 
mai practica avocatura. Ştii de cele două divorţuri. Ambele 
femei mă dispreţuiesc şi mi-au otrăvit şi copiii. Am reuşit să-mi 
ratez viaţa cu brio. 

Nu simţi nici un fel de plăcere sau uşurare după ce îşi dezveli 
sufletul. 

Ea ascultă totul fără nici o tresărire. 

- Altceva? întrebă apoi. 

- Ah, da. Am încercat să mă sinucid de cel puţin două ori - de 
două îmi aduc aminte. O dată în august anul trecut, când am 
ajuns la dezalcoolizare. Şi apoi, acum câteva zile în Corumbă. 
Cred că era seara de Crăciun. 

- În Corumbâ? 

- Da, în camera de hotel. M-am îmbătat cu votcă ieftină până 
era să mor. 


- Sărmanul de tine. 

- Sunt bolnav, bine. Am recunoscut asta de atâtea ori în faţa 
multor psihiatri. 

- Te-ai confesat vreodată Domnului? 

- Sunt sigur că ştie. 

- Sunt convinsă că ştie. Dar nu te ajută decât dacă i-o ceri. 
Este omnipotent, dar trebuie să te duci la El, rugându-te, şi să-i 
ceri iertarea. 

- Ce se va întâmpla atunci? 

- Păcatele îţi vor fi iertate. Totul se va şterge. Viciile îţi vor fi 
luate. Domnul îţi va ierta toate greşelile şi tu vei crede în 
Hristos. 

- Şi fiscul? 

- Asta n-o să dispară, dar vei avea puterea să faci faţă aces- 
tei probleme. Prin rugăciuni poţi depăşi orice necaz. 

Lui Nate i se mai ţinuseră predici. Cedase în faţa unor Forțe 
Superioare de atâtea ori, încât aproape că era în stare să ţină 
predici la rândul lui. Fusese consiliat de tot felul de preoţi, tera- 
peuţi, guru şi psihiatri. Odată, în timpul unei perioade de trei ani 
de abstinenţă, chiar lucrase pentru AA pe post de consilier, 
predând planul de recuperare alcătuit din douăsprezece puncte 
altor alcoolici în subsolul unei vechi biserici din Alexandria. Apoi 
se prăbuşise. 

De ce să nu încerce şi ea să-l salveze? Nu era misiunea ei în 
viaţa aceea de a-i converti pe cei rătăciţi? 

- Nu ştiu să mă rog, spuse el. 

Atunci ea îi luă mâna şi i-o strânse cu fermitate. 

- Inchide ochii, Nate, şi repetă după mine: Dragă Doamne, 
lartă-mi păcatele şi ajută-mă să îi iert pe cei care au păcătuit 
împotriva mea. 

Nate murmură acele cuvinte şi îi strânse mâna şi mai tare. 
Aducea vag cu „Tatăl nostru”. 

- Dă-mi putere să înving ispitele, viciile şi greutăţile ce mă 
aşteaptă, continuă să murmure el, repetând cuvintele ei, însă 
micul ritual era derutant. 

Lui Rachel îi era uşor să se roage, pentru că o făcea de 
atâtea ori. Pentru el însă era ceva ciudat. 

- Amin, zise ea 

Deschiseră ochii, dar continuară să îşi ţină mâinile. Ascultară 
apa cum curgea cu repeziciune peste pietre. Nate avu senzaţia 


ciudată că poverile care îl apăsau începură să se ridice; umerii îi 
păreau mai uşori, capul mai limpede, sufletul mai puţin tulburat. 
Dar el avea atât de multe bagaje, încât nu ştia sigur care dintre 
ele îi fuseseră luate şi care rămăseseră. 

Încă era înspăimântat de lumea reală. Îi era uşor să fie cura- 
jos în inima Pantanalului, unde tentaţiile erau puţine, dar ştia ce 
îl aşteaptă acasă. 

- Păcatele îţi sunt iertate, Nate, spuse ea. 

- Care dintre ele? Sunt atât de multe. 

- Toate. 

- E prea simplu. Sunt multe dezastre acolo. 

- O să ne mai rugăm şi diseară. 

- Pentru mine va fi nevoie de mai mult decât pentru majori- 
tatea oamenilor. 

- Ai încredere în mine, Nate. Şi ai încredere în Dumnezeu. El 
a văzut şi lucruri mai rele. 

- În tine am încredere. Dumnezeu e cel care mă îngrijorează. 

Ea îi strânse mâna şi mai tare şi, o vreme, priviră bulboanele 
de apă din jurul lor. 

- Trebuie să mergem, spuse ea, în cele din urmă, dar nu se 
mişcară. 

- M-am gândit la această înmormântare, la fetiţa asta, spuse 
Nate. 

- Ce-i cu ea? 

- O să vedem trupul? 

- Bănuiesc că da. Va fi greu să nu-l vezi. 

- Atunci, prefer să nu merg. Jevy şi cu mine o să ne 
întoarcem în sat şi o să aşteptam. 

- Eşti sigur, Nate? Am putea să vorbim ore întregi. 

- Nu vreau să văd un copil mort. 

- Foarte bine. Înţeleg. 

El o ajută să se ridice apoi, deşi, cu siguranţă, ea nu avea 
nevoie de ajutor, şi se ţinură de mâini până când ea îşi luă 
ghetele. Ca de obicei, Lako apăru din senin şi plecară amândoi, 
fiind înghiţiţi de pădure în scurt timp. 

El îl găsi pe Jevy dormind la umbra unui copac. Porniră pe 
potecă, uitându-se după şerpi la fiecare pas, şi se întoarseră 
încet în sat. 


31 


Şeful nu era un bun meteorolog. Furtuna nu izbucni, până la 
urmă. Plouă de două ori în timpul zilei, când Nate şi Jevy se 
luptau cu plictiseala, dormind în hamacurile împrumutate. 
Reprizele de ploaie fură scurte şi, după fiecare dintre ele, 
soarele apăru pentru a coace pământul umed şi a creşte gradul 
de umiditate. Chiar şi la umbră, mişcându-se doar când era 
necesar, cei doi bărbați se sufocau de căldură. 

Se uitau la indieni ori de câte ori era activitate, dar munca şi 
jocurile creşteau şi scădeau în intensitate în funcţie de căldură. 
Când soarele ardea cu putere, indienii se retrăgeau în colibele 
lor sau la umbra copacilor din spatele acestora. În timpul 
reprizelor scurte de ploaie, copiii se jucau afară. Când soarele 
era acoperit de nori, femeile ieşeau să-şi vadă de treburi şi se 
duceau la râu. 

După o săptămână în Pantanal, Nate era amorţit de acel ritm 
de viaţă lent. Fiecare zi părea să fie copia fidelă a celei prece- 
dente. Nimic nu se schimbase de secole. 

Rachel se întoarse pe la jumătatea după-amiezei. Ea şi Lako 
se duseră direct la şef şi îi aduseră la cunoştinţă evenimentele 
din celălalt sat. Apoi vorbi cu Nate şi cu Jevy. Era obosită şi voia 
să doarmă puţin înainte să discute despre afaceri. 

Ce mai înseamnă o oră de pierdut? îşi spuse Nate privind în 
urma ei. Era zveltă şi rezistentă şi, probabil, ar fi putut să alerge 
la maraton. 

- La ce te uiţi? îl întrebă Jevy, zâmbind. 

- La nimic. 

- Câţi ani are? 

- Patruzeci şi doi. 

- Şi tu? 

- Patruzeci şi opt. 

- A fost măritată? 

- Nu. 

- Crezi c-a fost vreodată cu un bărbat? 

- De ce n-o întrebi? 

- Crezi? 

- Nu mă interesează. 

Adormiră din nou, pentru că nu aveau altceva de făcut. 


Peste vreo două ore, aveau să înceapă luptele, apoi urma cina, 
apoi întunericul. Nate visă barca Santa Loura, un vas modest, în 
cel mai bun caz, dar care, cu fiecare oră care trecea, devenea şi 
mai grozav. In visele lui, devenea rapid un iaht luxos şi elegant. 

Când bărbaţii începură să-şi aranjeze părul şi să se pregă- 
tească pentru jocuri, Nate şi Jevy se îndepărtară discret. Un 
indian mai solid le strigă ceva, dezvelindu-şi dinţii albi, ceea ce 
părea a fi o invitaţie la luptă. Nate se îndepărtă şi mai repede. 
Se şi văzu deodată azvârlit în partea cealaltă a satului de către 
un războinic mic şi îndesat, cu organele genitale fluturând în 
toate părţile. Nici Jevy nu voia să ia parte la acţiune. Rachel îi 
salvă. 

Ea şi Nate se îndepărtară de colibe, pornind spre râu, spre 
locul lor obişnuit pe banca îngustă de la umbra copacilor. 
Stăteau aproape unul de celălalt, genunchii atingându-li-se 
iarăşi. 

- Ai făcut bine că n-ai venit, spuse ea cu o voce obosită. 
Somnul nu reuşise să o revigoreze. 

- De ce? 

- Fiecare sat are un doctor. | se spune sha/yun şi îşi prepară 
remediile din ierburi şi rădăcini. De asemenea, invocă spiritele 
ca să-l ajute în tot soiul de probleme. 

- Ah, vechiul vraci. 

- Cam aşa ceva. Mai degrabă un doctor vrăjitor. În lumea 
indiană există multe spirite şi se presupune că shal/yun le diri- 
jează circulaţia. Oricum, aceşti sha/lyun sunt duşmanii mei 
naturali. Eu reprezint un pericol pentru religia lor. Sunt veşnic 
gata de atac. Îi persecută pe credincioşii creştini. Îi vânează pe 
noii convertiți. Vor să plec şi tot timpul îi sfătuiesc pe şefi să mă 
alunge. E o luptă zilnică. În ultimul sat din josul râului, am avut o 
şcoală mică unde îi învăţam să scrie şi să citească. Era pentru 
credincioşi, dar putea să vină oricine. Acum un an, a izbucnit o 
epidemie de malarie şi trei oameni au murit Sha/yun-ul local l-a 
convins pe şeful de acolo că epidemia a fost o pedeapsă arun- 
cată asupra satului din cauza şcolii mele. Acum e închisă. 

Nate asculta. Curajul ei, deja admirabil, atingea noi culmi. 
Căldura şi apatia vieţii de acolo îl făcuseră să creadă că totul era 
în regulă printre indienii Ipica. Nici un vizitator nu putea bănui 
că un război le tulbura sufletele. 

- Părinţii lui Ayesh, fetiţa care a murit, sunt creştini, nişte 


oameni cu o credinţă foarte puternică. Sha/yun a răspândit 
zvonul că el ar fi putut să o salveze pe fetiţă, dar părinţii nu l-au 
chemat. Ei au vrut s-o tratez eu, bineînţeles. Şarpele bima e 
întâlnit aici dintotdeauna şi există remedii preparate de sha/yun. 
N-am văzut nici unul care să dea rezultate. După ce a murit ea 
ieri şi după ce am plecat eu, sha/yun a invocat nişte spirite şi a 
ţinut o ceremonie în mijlocul satului. A dat vina pe mine pentru 
moartea ei. Şi pe Dumnezeu. 

Cuvintele ei veneau mai repede ca de obicei, de parcă ar fi 
vrut să se grăbească şi să-şi mai folosească engleza încă o dată. 

- Astăzi, în timpul înmormântării, sha/yun împreună cu câţiva 
scandalagii au început să cânte şi să danseze în apropiere. 
Sărmanii părinţi erau copleşiţi de durere şi de ruşine. N-am 
putut să termin slujba, zise ea şi vocea i se frânse uşor. 

Işi muşcă buzele. 

Nate o bătu pe braţ. 

- E în regulă. S-a terminat. 

Nu putea să plângă în faţa indienilor. Trebuia să fie puternică 
şi fermă, plină de credinţă şi curaj în orice împrejurare. Dar în 
faţa lui Nate putea să plângă, pentru că el înţelegea. El se 
aştepta la aşa ceva. 

Ea se şterse la ochi, apoi îşi reveni încet, încet. 

- lartă-mă. 

- E în regulă, spuse el din nou, dornic să o ajute. 

Lacrimile unei femei îi topeau faţada de calm, indiferent 
dacă el se afla într-un bar sau pe malul unui râu. 

În sat se auzeau strigăte. Luptele începuseră. Nate se gândi 
o clipă la Jevy. Cu siguranţă, nu cedase tentaţiei de a lua parte 
la jocul lor. 

- Cred că ar trebui să plecaţi acum, spuse ea brusc, rupând 
tăcerea. 

Emoţiile îi erau sub control, vocea îi revenise la normal. 

- Poftim? 

- Da, acum. Foarte curând. 

- Şi eu sunt nerăbdător să plec, dar de ce atâta grabă? Peste 
trei ore se întunecă. 

- Există un motiv de îngrijorare. 

- Ascult. 

- Am impresia că am văzut un caz de malarie astăzi în satul 
celălalt. Ţânţarii o transmit şi se împrăştie rapid. 


Nate începu să se scarpine şi tocmai se pregătea să sară în 
barcă, dar îşi aminti de pastile. 

- Sunt în siguranţa. lau cloro-nu-mai-ştiu-cum. 

- Clorochinină? 

- Exact. 

- Când ai început? 

- Cu două zile înainte să plec din Statele Unite. 

- Unde sunt pastilele acum? 

- Le-am lăsat pe barca cea mare. 

Ea clătină din cap dezaprobator. 

- Ar trebui să le iei înaintea, în timpul şi ulterior călătoriei, 
spuse ea pe un ton medical autoritar, ca şi cum moartea ar fi 
fost iminentă. 

- Şi Jevy? întrebă ea. Şi el ia pastilele? 

- El a fost în armată. Sunt sigur că nu e în pericol. 

- N-am de gând să mă cert cu tine, Nate. Am vorbit cu şeful 
deja. A trimis doi pescari în recunoaştere azi-dimineaţă, înainte 
de răsăritul soarelui. Apele umflate sunt înşelătoare în primele 
două ore, după care navigația devine familiară. O să vă dea trei 
călăuze în două canoe şi eu o să-l trimit pe Lako pentru a vă 
putea înţelege unii cu alţii. Imediat cum ajungeţi pe râul Xeco, o 
ţineţi drept până la Paraguay. 

- Cât e până acolo? 

- Xeco e la vreo patru ore distanţă. Paraguay, la şase. Şi o să 
mergeţi cu curentul. 

- Mă rog. Se pare că ai aranjat totul. 

- Ai încredere în mine, Nate. Eu am avut malarie de două ori 
şi n-ai vrea să ştii cum e. A doua oară am fost la un pas de 
moarte. 

Lui Nate nu îi trecuse prin minte că ea ar fi putut să moară. 
Problema testamentului lui Phelan avea să fie destul de haotică 
din cauza faptului că Rachel se ascundea în junglă şi refuza să 
semneze hârtiile. Dacă ar fi murit, ar fi durat ani de zile până 
când s-ar fi rezolvat totul. 

Şi o admira foarte mult. Era tot ce nu era el - puternică şi 
curajoasă, extrem de credincioasă, fericită în simplitate, sigură 
de locul ei pe pământ şi în viaţa de apoi. 

- Să nu mori, Rachel, zise el. 

- Nu mă tem de moarte. Pentru un creştin, moartea eo 
recompensă. Dar roagă-te pentru mine, Nate. 


- O să mă rog mai mult, îţi promit. 

- Eşti un om bun. Ai un suflet bun şi o minte bună. Ai nevoie 
doar de puţin ajutor. 

- Ştiu. Nu sunt foarte puternic. 

El avea hârtiile într-un plic îndoit în buzunar. Le scoase. 

- Putem măcar să discutam despre asta? 

- Da, dar numai ca o favoare faţă de tine. Mă gândesc că, 
dacă tot ai ajuns până aici, putem măcar să discutăm. 

- Mulţumesc, zise el şi îi dădu prima foaie de hârtie, o copie a 
testamentului de o pagină a lui Troy. 

Ea citi încet, chinuindu-se din loc în loc să înţeleagă scrisul. 
În final, întrebă: 

- E un testament legal? 

- Da. 

- Dar e atât de primitiv. _ 

- Testamentele scrise de mână sunt valide. Imi pare rău, aşa 
spune legea. 

Ea îl citi din nou. Nate observă umbrele care cădeau de-a 
lungul lizierei. Începuse să se teamă de întuneric, atât pe 
pământ, cât şi pe apă. Era nerăbdător să plece. 

- Troy n-a prea ţinut la ceilalţi copii ai săi, nu? spuse ea 
amuzată. 

- Nici tu n-ai face-o. Dar mă-ndoiesc că a fost un tată exem- 
plar. 

- Îmi aduc aminte de ziua în care mama mi-a povestit despre 
el. Aveam şaptesprezece ani. Era spre sfârşitul verii. Tatăl meu 
tocmai murise de cancer şi viaţa era destul de sumbră. Intr-un 
fel, Troy reuşise să mă găsească şi se tot ruga de mama să-i 
dea voie să-mi facă o vizită. Ea mi-a spus adevărul în legătură 
cu părinţii mei biologici, dar asta n-a însemnat nimic pentru 
mine. Nu-mi păsa de oamenii aceia. Nu-i cunoscusem niciodată 
şi nu aveam nici un chef să-i văd. Mai târziu, am aflat că mama 
mea naturală s-a sinucis. Ce părere ai despre asta, Nate? Ambii 
mei părinţi naturali s-au sinucis. O fi ceva în genele mele? 

- Nu. Eşti mult mai puternică decât ei. 

- Dar întâmpin moartea cu braţele deschise. 

- Nu mai spune asta. Când l-ai cunoscut pe Troy? 

- A trecut un an. El şi mama vorbeau tot timpul la telefon. Ea 
a devenit convinsă de faptul că motivele lui erau bune, astfel că, 
într-o zi, el a venit acasă. Am mâncat cozonac, am băut ceai şi 


apoi a plecat. A trimis bani pentru colegiu. A început să mă 
preseze să mă angajez la una din companiile lui. A început să se 
poarte ca un tată, iar eu am început să-l antipatizez. Apoi, 
mama a murit şi totul s-a prăbuşit în jurul meu. Mi-am schimbat 
numele şi m-am înscris la medicină. M-am rugat pentru Troy de- 
a lungul anilor, la fel cum mă rog pentru toţi oamenii rătăciţi pe 
care-i cunosc. Bănuiam că m-a uitat. 

- Se pare că nu, zise Nate. 

Un ţânţar negru se aşeză pe pulpa lui şi el se plesni cu 
destulă putere pentru a crăpa o scândură. Dacă era purtător de 
malarie, nu avea să o ducă mai departe. Conturul roşu al unei 
mâini îi apăru pe piele. 

El îi dădu, apoi, actul de notificare şi înştiinţarea. Ea le citi cu 
atenţie şi zise: 

- Nu semnez nimic. Nu vreau banii. 

- Bine, păstrează-le doar. Roagă-te asupra lor. 

- Râzi de mine? 

- Nu. Numai că nu ştiu ce să fac mai departe. 

- N-am cum să te ajut. Dar o să te rog ceva. 

- Sigur. Orice. 

- Nu spune nimănui unde sunt. Te implor, Nate. Protejează- 
mi intimitatea, te rog. 

- Îţi promit. Dar trebuie să fii realistă. 

- Ce vrei să spui? 

- Povestea e irezistibilă. Dacă accepţi banii, eşti, probabil, 
cea mai bogată femeie din lume. Dacă nu, atunci povestea e şi 
mai captivantă. 

- Cui îi pasă? 

- Binecuvântat să-ţi fie sufletul. Eşti scutită de ziarişti. Acum 
avem ştiri non-stop, douăzeci şi patru de ore de informaţii în 
legătură cu orice. Ore întregi de buletine de ştiri, de magazine 
informative, de interviuri televizate, de ştiri de ultimă oră. O 
aiureală. Nici o ştire nu e prea puţin importantă pentru a nu fi 
cercetată şi transformată în ceva senzaţional. 

- Dar cum pot să mă găsească? 

- O întrebare bună. Noi am avut noroc că Troy îţi dăduse de 
urmă. Din câte ştim noi însă n-a spus nimănui. 

- Atunci, sunt în siguranţă, nu? Tu nu poţi să spui. Avocaţii de 
la firma ta nu pot să spună. 

- Foarte adevărat. 


- Şi te-ai rătăcit când ai venit încoace, nu? 

- Foarte mult. 

- Trebuie să mă protejezi, Nate. Asta e casa mea. Aceştia 
sunt semenii mei. Nu vreau să fug iarăşi. 


MODESTĂ MISIONARĂ DIN JUNGLĂ REFUZĂ O AVERE DE 
UNSPREZECE MILIARDE DE DOLARI 


Ce mai titlu! Vulturii aveau să invadeze Pantanalul cu eli- 
coptere şi echipaje de amfibii ca să scrie marele articol. Lui Nate 
i se făcu milă de ea. 

- O să fac tot ce pot, zise el. 

- Îmi dai cuvântul tău? 

- Da, îţi promit. 

Grupul care îi petrecu era condus de şeful însuşi, urmat de 
soţia sa şi de o duzină de oameni, după care veneau Jevy şi încă 
vreo zece bărbaţi. Mergeau pe cărare spre râu. 

- A venit timpul să pleci, spuse ea. 

- Bănuiesc că da. Eşti sigură că o să ne descurcăm pe 
întuneric? 

- Da. Şeful îi trimite pe cei mai buni pescari ai săi. Domnul o 
să vă apere. Să-ţi spui rugăciunile. 

- Aşa o să fac. 

- O să mă rog pentru tine în fiecare zi, Nate. Eşti un om bun, 
cu un suflet bun. Meriţi să fii salvat. 

- Îţi mulţumesc. Nu vrei să te măriţi? 

- Nu pot. 

- Ba sigur că poţi. Eu o să mă ocup de bani, tu de indieni. O 
să ne facem o colibă mai mare şi o să ne aruncăm hainele. 

Râseră amândoi şi încă mai zâmbeau când şeful veni lângă 
ei. Nate se ridică pentru a spune salut, la revedere sau ceva de 
acest gen şi, pentru o clipă, privirea i se împăienjeni. Un val de 
ameţeală îl cuprinse de la piept spre cap. Se agăţă de ceva, îşi 
limpezi vederea şi se uită la Rachel ca să vadă dacă observase. 

Nu observase. Pleoapele începură să-l doară. Încheieturile 
coatelor îi zvâcneau. 

Urmară câteva mormăieli în limba ipică şi toţi porniră spre 
mal. Mâncarea fu pusă în barca lui Jevy şi în cele două canoe 
înguste pe care aveau să le folosească Lako şi călăuzele. Nate îi 
mulţumi lui Rachel, care, la rândul ei, îi mulţumi şefului, şi, după 


ce toate cuvintele de rămas-bun se rostiră, veni momentul 
plecării. Stând în apă până la glezne, Nate o îmbrăţişă uşor, 
bătând-o pe spate. 

- ţi mulţumesc. 

- Pentru ce? 

- Ah, nu ştiu. Îţi mulţumesc pentru faptul că vei îmbogăţi o 
mulţime de avocaţi. 

- Îmi placi, Nate, spuse ea zâmbind, dar nu-mi pasă deloc de 
bani şi de avocaţi. 

- Şi tu îmi placi mie. 

- Te rog să nu te mai întorci. 

- Nu-ţi face griji. 

Toată lumea aştepta. Pescarii erau deja pe rău. Jevy pusese 
mâna pe vâslă, nerăbdător să pornească la drum. 

Nate puse un picior în barcă şi zise: 

- Am putea să ne petrecem luna de miere în Corumbă. 

- Adio, Nate. Spune-le oamenilor tăi că nu m-ai găsit. 

- Aşa o să fac. Adio, spuse el, după care se trânti în barcă, 
venindu-i iarăşi ameţeală. 

În timp ce se îndepărtau, le făcu semne cu mâna lui Rachel 
şi indienilor, dar siluetele lor se vedeau ca prin ceața. 

Împinse de curent, cancele lunecau pe apă, indienii vâslind 
într-un tandem perfect. Nu iroseau nici un pic de energie şi de 
timp. Se grăbeau. Motorul porni la a treia încercare şi, în curând, 
cei doi ajunseră canoele din urmă. Când Jevy reduse din viteză, 
motorul dădu rateuri, dar nu se opri. La primul cot al râului, Nate 
aruncă o privire peste umăr. Rachel şi indienii nu se mişcaseră. 

El transpira. Deşi soarele era ascuns după nori şi o briză 
plăcută îi mângâia faţa, Nate îşi dădu seama că asuda. Braţele 
şi picioarele îi erau ude. Îşi frecă ceafa şi fruntea şi se uită la 
umezeala de pe degete. In loc să se roage, aşa cum promisese, 
mormăi: 

- Oh, drace, sunt bolnav. 

Febra era scăzută, dar creştea rapid. Briza îl făcu să îngheţe 
de frig. Se ghemui pe bancă şi se uită după ceva cu ce ar fi 
putut să se mai îmbrace. Jevy îl observă şi, după câteva minute, 
îl întrebă: 

- Nate, te simţi bine? 

El clătină din cap şi durerea îl săgetă de la ochi până la şira 
spinării. Îşi şterse nasul. 


După două cotituri, copacii se răriră şi terenul era mai jos. 
Râul se lăţea şi apoi se vărsa într-un lac inundat, în mijlocul 
căruia se vedeau trei copaci putreziţi. Nate ştiu că, la venire, nu 
trecuseră pe lângă ei. Se întorceau pe altă rută. Fără curent, 
canoele încetiniră puţin, dar tot spintecau apa cu o repeziciune 
uluitoare. Călăuzele nu studiau locul. Ştiau exact unde mergeau. 

- Jevy, cred că am malarie, spuse Nate cu o voce răguşită şi 
gâtul îl durea deja. 

- De unde ştii? îl întrebă Jevy, micşorând viteza pentru o 
clipă. 

- Rachel m-a avertizat. A văzut un caz ieri în satul celălalt. 
De aceea am plecat când am plecat. 

- Ai febră? 

- Da, şi nu văd prea bine. 

Jevy opri barca şi îi strigă pe indieni, care aproape că nici nu 
se mai vedeau. Mută bidoanele de benzină goale şi resturile 
proviziilor, după care desfăcu repede cortul. 

- O să ai friguri, spuse el în timp ce făcea totul, clătinând 
barca zdravăn. 

- Ai avut malarie? 

- Nu. Dar majoritatea prietenilor mei au murit din cauza ei. 

- Poftim! 

- O glumă proastă. Nu omoară mulţi oameni, dar o să-ţi fie 
foarte rău. 

Mişcându-se încet şi ţinându-şi capul cât putea de fix, Nate 
se târă în spatele băncii şi se întinse în mijlocul bărcii. Un sac de 
dormit îi servea drept pernă. Jevy întinse cortul subţire deasupra 
lui, ancorându-l cu două bidoane goale. 

Indienii erau lângă ei, curioşi să afle ce se întâmplase. Lako 
întrebă în portugheză. Nate îl auzi pe Jevy rostind cuvântul 
malarie, care îi făcu pe indieni să mormăie. După aceea plecară. 

Barca părea să înainteze mai repede. Poate pentru că Nate 
era întins pe fundul ei şi o simţea cum spinteca apa. Din când în 
când, câte o cracă sau o ramură pe care Jevy nu o văzuse îl 
zgâlţâia pe Nate, însă lui nu-i păsa. Capul îl durea şi îi zvâcnea 
aşa cum nu se întâmplase niciodată când fusese mahmur. 
Muşchii şi încheieturile îl dureau prea tare ca să se mai mişte. Şi 
îi era din ce în ce mai frig. Începuseră frigurile. 

În depărtare se auzi un bubuit înfundat. Lui Nate i se păru că 
era un tunet. Minunat, îşi spuse el. Asta ne mai lipsea acum. 


Ploile îi ocoliră. Râul cotea o dată spre vest şi Jevy văzu 
urmele portocalii şi gălbui ale unui apus de soare. Apoi cotea din 
nou spre est, spre întunericul care se pregătea să se lase asupra 

Pantanalului. Canoele încetiniră de două ori, când indienii se 
sfătuiră pe unde să o ia. Jevy se menținea la vreo sută de metri 
în spatele lor, dar, când se lăsă întunericul, se apropie mai 
mult .Nu îl vedea pe Nate sub cort, dar ştia că prietenul său 
suferea. Jevy chiar cunoştea pe cineva care murise din cauza 
malariei. 

La două ore de la plecare, călăuzele îi conduseră printr-o 
serie de râuleţe înguste şi lagune liniştite, iar când intrară pe un 
râu mai lat, cele două canoe încetiniră un moment. Indienii tre- 
buiau să se odihnească. Lako îl strigă pe Jevy şi îi spuse că acum 
erau în siguranţă, că tocmai ieşiseră din zona dificilă şi restul 
drumului avea să fie uşor. Râul Xeco se afla la vreo două ore 
distanţă şi acesta ducea direct la Paraguay. 

O să reuşim singuri? întrebă Jevy. Nu, sosi răspunsul. Mai 
erau câteva răscruci şi, în plus, indienii ştiau un punct de pe 
Xeco care nu avea să fie inundat. Acolo aveau să doarmă. 

Cum se mai simte americanul? întrebă Lako. Nu e bine, zise 
Jevy. 

Americanul auzea glasuri şi ştia că barca nu se mişca. Frigea 
din cap până în picioare. Pielea şi hainele îi erau ude leoarcă şi 
chiar şi aluminiul de sub el era ud. Nu mai putea deschide ochii 
de umflaţi ce erau, iar gura îi era atât de uscată, încât îl durea 
dacă încerca să o deschidă. Il auzi pe Jevy întrebându-l ceva în 
engleză, dar nu putu să-i răspundă. Îşi pierdea cunoştinţa din 
când în când. 

Pe întuneric, canoele înaintau mai încet. Jevy se ţinea 
aproape de ele, câteodată folosindu-şi lanterna pentru a ajuta 
călăuzele să studieze răscrucile şi afluenții. Înaintând cu 
jumătate din viteza normală, motorul său nesigur scotea un 
zumzet constant. Opriră doar o dată, ca să mănânce o bucată 
de pâine şi să bea suc şi pentru a se uşura. Legară cele trei 
ambarcaţiuni între ele şi plutiră timp de zece minute. 

Lako era îngrijorat pentru american. Ce o să-i spună misio- 
narei despre el? îl întrebă el pe Jevy. Spune-i că e bolnav de 
malarie. 


Fulgerele care spintecau cerul în zare puseră capăt cinei lor 
scurte şi odihnei. Indienii porniră din nou, vâslind cu aceeaşi 
putere ca înainte. Nu mai văzuseră pământ de ore întregi. Nu 
era nici un loc unde să oprească pentru a aştepta să treacă 
furtuna. 

In cele din urmă, motorul se opri. Jevy trecu la ultimul bidon 
plin şi îl porni din nou. Mergând la jumătate din putere, com- 
bustibilul avea să-i ajungă şase ore, suficient pentru a găsi 
Paraguayul. Acolo avea să mai întâlnească bărci, case şi, la un 
moment dat, vasul Santa Loura. Ştia exact punctul în care Xeco 
se vărsa în Paraguay. Dacă îşi continuau drumul în josul râului, 
aveau să-l găsească pe Welly până în zori. 

Se mai văzură şi alte fulgere, dar nu îi atinseră. Fiecare din 
acestea îi făcea pe indieni să vâslească şi mai tare. Însă înce- 
puseră să obosească. La un moment dat, Lako se agăţă deo 
parte a bărcii, un alt indian de cealaltă, Jevy tinu lanterna 
deasupra capului şi înaintară asemeni unei barje. 

Copacii şi tufişurile se îndesiră şi râul se lăţi. Se vedea 
pământ de ambele părţi. Indienii sporovăiau mai mult, iar când 
intrară pe Xeco, încetară să mai vâslească. Erau epuizați şi gata 
să se oprească. Au depăşit cu trei ore timpul lor de culcare, îşi 
spuse Jevy. Găsiră un loc şi traseră la mal. 

Lako îi spuse că o ajuta pe misionară de mulţi ani. Văzuse 
multe cazuri de malarie; chiar el fusese bolnav de trei ori. Dădu 
cortul la o parte de pe capul şi pieptul lui Nate şi îi atinse frun- 
tea. O febră foarte mare, îi spuse el lui Jevy, care ţinea lanterna, 
stând în nămol şi nerăbdător să urce iarăşi în barcă. 

N-ai ce să-i faci, spuse băiatul încheindu-şi consultaţia. Febra 
o să treacă şi, apoi, va reveni în patruzeci şi opt de ore. Era 
îngrijorat din cauza ochilor umflaţi, ceva ce nu mai văzuse la 
bolnavii de malarie. 

Cel mai bătrân dintre indieni începu să-i vorbească lui Lako 
arătând spre râul întunecat. Băiatul îi traduse lui Jevy că 
trebuiau să se menţină pe mijloc, să ignore micile ramificații, 
mai ales pe cele spre stânga, şi în două ore, aveau să găsească 
râul Paraguay. Jevy le mulţumi din suflet şi plecă. 

Febra nu trecu. O oră mai târziu, Jevy îl examină pe Nate şi 
faţa acestuia încă mai ardea. Stătea în poziţie de făt, pe 
jumătate conştient şi murmurând incoerent. Jevy îl forţă să 
înghită puţină apă, după care îi turnă restul pe faţă. 


Râul Xeco era lat şi uşor de navigat. Trecură pe lângă o casă, 
prima pe care o vedeau după o lună, aşa i se păru. Asemeni 
unui far ce ghida o navă rătăcită, luna apăru dintre nori şi 
lumină apa în jurul lor. 

- Mă auzi, Nate? întrebă Jevy, deşi nu suficient de tare pentru 
a fi auzit. Norocul nostru se schimbă. 

Se lăsă ghidat de lună în drumul său spre Paraguay. 


32 


Barca era o chalana, o cutie de pantofi plutitoare, lungă de 
nouă metri, lată de doi şi jumătate, cu fundul plat, şi era folosită 
pentru a transporta mărfuri prin Pantanal. Jevy fusese căpitan 
pe multe ambarcaţiuni de acel gen. Văzu lumina când coti, iar 
când auzi bătaia motorului, ştiu exact ce fel de barcă era. 

Şi îl cunoştea pe căpitan, care dormea când marinarul opri 
barca. Era aproape trei dimineaţa. Jevy îşi legă barca de prova 
celeilalte şi sări la bord. Îi dădură să mănânce două banane, în 
timp ce el le povesti pe scurt ce făcea. Marinarul aduse cafea 
dulce. Se îndreptau spre Porto Indio, pentru a le vinde câte ceva 
soldaţilor de la baza de acolo. Puteau să se lipsească de cinci 
galoane de combustibil. Jevy le promise că avea să le plătească 
în Corumbá. Nici o problemă. Toată lumea se ajuta pe râu. 

Altă cafea şi câteva napolitane. Apoi întrebă de Santa Loura 
şi de Welly. 

- Se află la gura râului Cabixa, le spuse Jevy, ancorată în 
locul unde a fost vechiul ponton. 

Ei clătinară din capete însă. 

- Nu era acolo, spuse căpitanul. 

Marinarul confirmă acest lucru. Cunoşteau vasul Santa Loura 
şi nu îl văzuseră. Ar fi fost imposibil să treacă pe lângă el fără 
să-l zărească. 

- Dar trebuie să fie acolo, zise Jevy. 

- Nu. Am traversat Cabixa ieri la prânz. Nu era nici urmă de 
Santa Loura. 

Poate că Welly făcuse câţiva kilometri pe Cabixa în căutarea 
lor. Trebuia să fie teribil de îngrijorat. Jevy avea să-l ierte pentru 
faptul că mutase vasul din loc, dar nu înainte să-l certe zdravăn. 


Vasul avea să fie acolo, era sigur. Mai bău puţină cafea şi le 
povesti despre Nate şi malarie. În Corumbă circulau noi zvonuri 
în legătură cu izbucnirea unei epidemii în Pantanal. Jevy le 
auzise toată viaţa. 

Umplură o canistră dintr-un bidon de la bordul ambarcaţiunii. 
De regulă, în sezonul ploios, în josul râului se naviga de trei ori 
mai repede decât în sus. O barcă cu un motor bun ar fi trebuit 
să ajungă la Cabixa în patru ore, la punctul comercial în zece şi 
la Corumbă, în optsprezece. Cu Santa Loura, în caz că o găseau, 
avea să dureze mai mult, dar, cel puţin, aveau să aibă hamacuri 
şi mâncare. 

Planul lui Jevy era să se odihnească puţin pe Santa Loura. 
Voia să-l urce pe Nate într-un pat şi avea să folosească SatFone- 
ul pentru a suna la Corumbá şi a vorbi cu Valdir. Acesta, la 
rândul lui, avea să găsească un doctor bun care ştia ce să facă. 

Căpitanul îi mai dădu o cutie de napolitane şi un pahar cu 
cafea. Jevy le promise să-i caute în Corumbá săptămâna 
următoare. Apoi le mulţumi şi îşi dezlegă barca. Nate era în 
viaţă, dar nemişcat. Febra nu îi scăzuse. 

Cafeaua îi înteţi pulsul lui Jevy, ţinându-l treaz. Se jucă cu 
acceleraţia, mărind-o până când motorul începu să dea rateuri, 
apoi micşorând-o înainte să se oprească. Când se apropiară 
zorile, o ceaţă densă se lăsă asupra râului. 

Ajunse la gura râului Cabixa la o oră după ivirea zorilor. 

Santa Loura nu era acolo. Jevy acostă lângă vechiul ponton 
şi se duse să-l caute pe proprietarul singurei case din apropiere. 
Acesta se afla în grajd, mulgând vaca. Îşi aminti de Jevy şi îi 
povesti despre furtuna care scufundase barca. Cea mai 
groaznică furtună care fusese vreodată. Izbucnise în toiul nopţii, 
aşa că nu văzuse prea mult. Vântul era atât de puternic, încât el 
se ascunsese sub pat împreună cu soţia şi copilul. 

- Unde s-a scufundat? întrebă Jevy. 

- Nu ştiu. 

- Şi băiatul? 

- Welly? Nu ştiu. 

- N-ai mai vorbit cu nimeni altcineva? Nu l-a văzut nimeni pe 
băiat? 

Nimeni. El nu vorbise cu nimeni de pe râu de când Welly 
dispăruse în timpul furtunii. Era foarte trist în legătură cu toate 
astea şi, ca să fie mai sigur, avansă ideea că Welly murise, 


probabil. 

Nate însă era în viaţă. Febra scăzuse destul de mult şi, când 
se trezi, îi era frig şi sete. Îşi deschise ochii cu degetele şi văzu 
numai apă în jur, vegetaţia de pe mal şi ferma. 

- Jevy, zise el răguşit şi cu un glas stins. 

Se ridică în capul oaselor şi îşi frecă ochii câteva minute. Nu 
văzu nimic clar. Jevy nu îi răspunse. Fiecare părticică din trup îl 
durea - muşchii, articulațiile, sângele care îi iriga creierul. Pe gât 
şi pe piept avea o iritaţie şi se scărpină până când îşi jupui 
pielea îi era scârbă de propriul miros. 

Fermierul şi soţia acestuia îl însoţiră pe Jevy până la barcă. 
Nu aveau nici un strop de benzină şi acest lucru îl supără pe 
vizitatorul lor. 

- Cum te mai simţi, Nate? întrebă el urcând în barcă. 

- Mor, zise el ca într-o ultimă suflare. 

Jevy îi atinse fruntea şi, apoi, îi pipăi uşor pielea iritată. 

- Febra a scăzut. 

- Unde suntem? 

- Pe Cabixa. Welly nu-i aici. Vasul s-a scufundat în timpul 
furtunii. 

- Norocul nostru continuă, spuse Nate şi se strâmbă când 
simţi o durere sfredelindu-i capul. Unde e Welly? 

- Nu ştiu. Rezişti până la Corumbâ? 

- Prefer să mor. 

- Întinde-te, Nate. 

Se desprinseră de mal, lăsându-i pe fermier şi pe soţia 
acestuia în nămol până la glezne, făcându-le cu mâna, dar fiind 
ignoraţi. 

Nate stătu un timp în capul oaselor. Vântul care îi mângâia 
faţa îi dădea o senzaţie plăcută. Nu după mult timp însă i se 
făcu frig iarăşi şi se întinse uşor sub cort. Incercă să se roage 
pentru Welly, dar gândurile îi durară numai câteva secunde. Pur 
şi simplu, nu-i venea să creadă că se îmbolnăvise de malarie. 


Hark plănui masa în detaliu. Era servită într-un salon privat 
la „Hay-Adams Hotel". Erau stridii şi ouă, caviar şi somon, 
şampanie şi mimoze. La unsprezece, erau cu toţii acolo, 
îmbrăcaţi lejer şi bând mimoze. 

Îi asigurase că întâlnirea era extrem de importantă şi trebuia 


să fie confidențială. Găsise martorul care avea să-i ajute să 
câştige lupta. 

Erau invitaţi numai avocaţii copiilor Phelan. Soţiile Phelan 
încă nu atacaseră testamentul şi nu arătau prea mult 
entuziasm. Poziţia lor legală era foarte slabă. Judecătorul Wycliff 
îi dăduse de înţeles unuia dintre avocaţii lor că nu era adeptul 
unor procese frivole intentate de fostele soţii. 

Cu sau fără temei, cei şase copii nu stătuseră deloc pe 
gânduri în a ataca testamentul. Toţi şase dăduseră năvală, 
având acelaşi argument, în general - că Troy Phelan nu avusese 
capacitatea mintală necesară când semnase acel ultim 
testament. 

La întâlnire nu se permise prezenţa decât a câte doi avocaţi 
din partea fiecărui moştenitor, de preferat, unul, dacă se putea. 
Hark era singur, reprezentându-l pe Rex. Wally Bright era sin- 
gur, reprezentând-o pe Libbigail. Yancy era singurul avocat pe 
care îl cunoştea Ramble. Grit era acolo pentru Mary Ross. 
Doamna Langhorne, fosta profesoară de drept, se afla acolo 
pentru Geena şi Cody. Troy Junior angajase şi concediase trei 
firme de avocaţi de la moartea tatălui său. Cei mai recenți 
lucrau la o firmă cu patru sute de angajaţi. Numele lor erau 
Hemba şi Hamilton şi se prezentară acelei adunări colorate. 

Hark închise uşa şi se adresă grupului. Le oferi o scurtă 
biografie a lui Malcolm Snead, un om cu care se întâlnea 
aproape în fiecare zi. 

- A fost alături de domnul Phelan treizeci de ani, spuse el 
grav. Poate că l-a ajutat să-şi scrie ultimul testament. Poate că e 
pregătit să spună că bătrânul era ţicnit în momentul acela. 

Avocaţii fură surprinşi de veste. Hark le privi chipurile 
încântate pentru o clipă, după care spuse: 

- Sau, poate e pregătit să spună că n-a ştiut nimic despre 
testamentul scris de mână şi că domnul Phelan era perfect lucid 
în ziua în care a murit. 

- Cât vrea? întrebă Wally Bright, trecând direct la subiect. 

- Cinci milioane de dolari. Zece la sută acum şi restul la 
sfârşit .Suma cerută de Snead nu îi uimi pe avocaţi. Erau atâtea 
în joc. De fapt, lăcomia lui păru chiar modestă. 

- Clienţii noştri, desigur, nu au aceşti bani, spuse Hark. Aşa 
că, dacă vrem să punem mâna pe mărturia lui, totul depinde de 
noi. În schimbul a aproximativ optzeci şi cinci de mii de 


moştenitor, putem să semnăm un contract cu domnul Snead. 
Sunt convins că va depune o mărturie care, fie ne va ajuta să 
câştigăm procesul, fie va forţa o înţelegere. 

Starea financiară a celor din încăpere era foarte variată. 
Contul biroului lui Wally Bright era depăşit. Acesta era în urmă 
cu plata unor impozite. La celălalt capăt al spectrului, se afla 
firma la care lucrau Hemba şi Hamilton, ai cărei parteneri 
câştigau peste un milion de dolari pe an. 

- Sugeraţi să plătim un martor mincinos? întrebă Hamilton. 

- Nu ştim dacă minte sau nu, zise Hark, care anticipa fiecare 
întrebare. Nimeni nu ştie. Era singur cu domnul Phelan. Nu 
există martori. Adevărul va fi cel care va vrea domnul Snead. 

- Pare cam dubios, adăugă Hemba. 

- Aveţi o idee mai bună? mârâi Grit, care era la a patra 
mimoză. 

Hemba şi Hamilton erau avocaţi de mare firmă, nefiind 
obişnuiţi cu murdăriile şi mizeriile de pe străzi. Nu că ei sau 
colegii lor ar fi fost mai presus de corupţie, însă clienţii lor erau 
mari corporaţii care foloseau lobişti pentru mituiri legale ca să 
pună mâna pe contracte guvernamentale grase şi ascundeau 
banii în conturi din Elveţia pentru despoţi străini, totul cu 
ajutorul avocaţilor lor de încredere. Dar, pentru că erau avocaţi 
de firmă, priveau de sus genul de comportament deloc moral 
sugerat de Hark şi aprobat de Grit, Bright şi ceilalţi amărâţi. 

- Nu sunt sigur că clientul nostru va fi de acord cu asta, zise 
Hamilton. 

- Clientul vostru va sări în sus de bucurie la auzul veştii, 
spuse Hark. 

Era aproape caraghios să asociezi morala cu TJ Phelan. 

- ÎI cunoaştem mai bine ca voi. Întrebarea e dacă voi vreţi să 
participaţi. 

- Sugerezi ca noi, avocaţii, să punem primele cinci sute de 
mii? întrebă Hemba pe un ton dispreţuitor. 

- Exact, spuse Hark. 

- Firma noastră n-ar fi de acord niciodată cu o astfel de 
schemă. 

- În cazul ăsta, se va renunţa la serviciile firmei voastre, 
interveni Grit. Nu uitaţi, e a patra la care s-a apelat într-o lună. 

De fapt, Troy Junior ameninţase deja să-i concedieze. Aşa că 
tăcură şi ascultară. Hark avea cuvântul. 


- Pentru a evita stânjeneala de a ruga pe fiecare să scoată 
banii, am găsit o bancă dispusă să ne împrumute cinci sute de 
mii de dolari pentru un an. Nu avem nevoie decât de şase 
semnături pe contract. Eu am semnat deja. 

- O să semnez şi eu aiureala asta, zise Bright cu un exces de 
bărbăţie. 

Nu se temea, pentru că nu avea nimic de pierdut. 

- Să văd dacă am înţeles bine, zise Yancy. Întâi îi dăm banii 
lui Snead şi apoi el o să vorbească. Aşa e? 

- Exact. 

- N-ar trebui să-i auzim întâi varianta? 

- Trebuie lucrat puţin la ea. Tocmai ăsta e farmecul afacerii. 
O dată ce-l plătim, e al nostru. Trebuie să-i aranjăm mărturia în 
aşa fel încât să fie în avantajul nostru. Nu uitaţi, nu mai există 
alţi martori, poate cu excepţia unei secretare. 

- Ea cât mai costă? întrebă Grit. 

- E gratis. E inclusă în pachetul lui Snead. 

De câte ori ai ocazia într-o carieră să tragi un procent din 
cea de-a zecea dintre cele mai mari averi din ţară? Avocaţii 
făcură un calcul. Puțin risc aici, o mină de aur mai târziu. 

Doamna Langhorne îi surprinse spunând: 

- Voi recomanda firmei mele să facem afacerea. Dar trebuie 
să păstrăm o tăcere mormântală în legătură cu asta. 

- Mormântală, repetă Yancy. Am putea fi excluşi din barou, 
probabil chiar condamnaţi. E un delict să plăteşti un martor 
mincinos. 

- iți scapă ceva, zise Grit. Poate că n-o să fie o mărturie min- 
cinoasă. Adevărul e definit numai de Snead. Dacă el zice că a 
ajutat la scrierea testamentului şi că, în momentul respectiv, 
bătrânul era într-o ureche, cine poate să-l contrazică? E o 
afacere grozavă. Semnez. 

- Deci, suntem patru, spuse Hark. 

- Semnez şi eu, zise Yancy. Hemba şi Hamilton ezitau. 

- Va trebui să discutăm cu firma noastră, spuse Hamilton. 

- Trebuie să vă amintim că totul e confidenţial, băieţi? zise 
Bright. 

Era comic; luptătorul de stradă care învățase la seral îi mus- 
tra pe marii avocaţi pe teme de morală. 

- Nu, spuse Hemba. Nu-i nevoie să ne amintiţi. 

Hark l-ar fi sunat pe Rex, i-ar fi povestit despre afacere şi 


Rex l-ar fi sunat apoi pe fratele său TJ şi i-ar fi spus că noii lui 
avocaţi stricau totul. Hemba şi Hamilton ar fi fost de domeniul 
trecutului în patruzeci şi opt de ore. 

- Mişcaţi-vă repede, îi preveni Hark. Domnul Snead susţine 
că n-are nici un ban şi este la fel de dispus să ajungă lao 
înţelegere cu partea adversă. 

- Fiindcă veni vorba, se ştie ceva în plus în legătură cu 
partea adversă? întrebă Langhorne. Toţi atacăm testamentul. 
Cineva trebuie să fie apărătorul său. Unde e Rachel Lane? 

- E clar că se ascunde, spuse Hark. Josh m-a asigurat că ei 
ştiu unde se află, că sunt în contact cu ea şi că ea va angaja 
avocaţi care să-i apere interesele. 

- Cred şi eu, pentru unsprezece miliarde, adăugă Grit. 

Se gândiră un moment la cele unsprezece miliarde, fiecare 
din ei împărțind suma la şase şi apoi aplicându-şi propriile 
comisioane. Cinci milioane pentru Snead părea o sumă atât de 
rezonabilă. 


Jevy şi Nate se apropiară cu chiu cu vai de magazin după-a- 
miază devreme. Motorul mergea greu şi nu prea mai aveau 
combustibil. Fernando, proprietarul magazinului, era întins în 
hamac pe verandă, încercând să se ascundă de soarele arzător. 
Era bătrân, un veteran călit al râului care îl cunoscuse pe tatăl 
lui Jevy. 

Amândoi îl ajutară pe Nate să coboare din barcă. Acesta 
frigea din nou. Picioarele îi erau amorţite şi fără vlagă şi cei trei 
înaintară foarte încet şi cu grijă pe pontonul îngust, urcând apoi 
pe verandă. După ce îl aşezară în hamac, Jevy povesti repede ce 
se întâmplase în săptămâna care trecuse. Lui Fernando nu-i 
scăpa nimic din ce se petrecea pe râu. 

Santa Loura s-a scufundat, zise el. A fost o furtună 
îngrozitoare. 

- L-ai văzut pe Welly? întrebă Jevy. 

- Da. A fost scos din apă de oamenii de pe un vas de vite. Au 
oprit aici. El mi-a povestit. Sunt sigur că e în Corumbá. 

Jevy răsuflă uşurat când auzi că Welly trăia. Totuşi, pierderea 
vasului era ceva tragic. Santa Loura era una din cele mai bune 
bărci din Pantanal. Se scufundase în timp ce se afla sub 
comanda lui. 


Fernando îl examină pe Nate în timp ce vorbeau. Acesta abia 
îi auzea. Cu siguranţă, nu înţelegea nimic. Dar nici nu-l interesa. 

- Nu e malarie, spuse Fernando apoi, atingând iritaţia de pe 
gâtul lui Nate. 

Jevy se apropie de hamac şi se uită la prietenul său. Părul îi 
era încâlcit şi ud, iar ochii atât de umflaţi că nu-i putea 
deschide. 

- Dar ce e? întrebă el. 

- Malaria nu produce o astfel de spuzeală. E dengue. 

- Febra dengue? 

- Da. E asemănătoare cu malaria - febră, friguri, dureri de 
muşchi şi de articulaţii, transmisă de țânțari. Dar spuzeala 
indică faptul că e vorba de dengue. 

- Tata a avut o dată. l-a fost foarte rău. 

- Trebuie să-l duci la Corumbă cât mai repede cu putinţă. 

- Îmi împrumuţi motorul tău? 

Barca era ancorată sub clădirea şubredă. Motorul nu era la 
fel de ruginit ca al bărcii lui Jevy şi avea cinci cai putere în plus. 
Se apucară repede de treabă, schimbând motoarele şi umplând 
bidoanele şi, după o oră de comă, petrecută în hamac, sărmanul 
Nate fu transportat din nou pe ponton şi întins în barcă sub cort. 
Îi era prea rău ca să realizeze ce se petrecea. 

Era aproape două şi jumătate. Corumbá se afla la o distanţă 
de nouă, zece ore. Jevy îi lăsă lui Fernando numărul de telefon al 
lui Valdir. Rareori se întâmpla ca o barcă ce naviga pe Paraguay 
să aibă staţie radio. În cazul în care Fernando întâlnea una, Jevy 
îl rugă să-i transmită vestea lui Valdir. 

Porni cu toată viteza, foarte mândru că avea din nou o barcă 
ce spinteca apa cu repeziciune. În urma lui se vedea o dâră 
înspumată. 

Febra dengue putea fi fatală. Tatăl lui fusese îngrozitor de 
bolnav o săptămână, cu dureri de cap orbitoare şi febră foarte 
mare. Ochii îl dureau atât de tare, încât mama lui îl ţinuse zile 
întregi într-o cameră întunecată. Era un om al râului, călit, 
obişnuit cu durerile şi, când îl auzise gemând ca un copil, Jevy 
ştiuse că era pe moarte. Doctorul îl vizita la două zile şi, în cele 
din urmă, febra se oprise. 

Îi vedea picioarele lui Nate ieşind din cort, atât. Cu siguranţă, 
nu avea să moară. 


33 


Se trezi o dată, dar nu văzu nimic. Se trezi din nou şi era 
întuneric. Încerca să-i spună lui Jevy ceva de apă, doar o 
înghiţitură mică şi o bucăţică de pâine, poate. Dar glasul îi 
dispăruse. Vorbitul necesita efort şi mişcare, mai ales când 
încercai să strigi ca să acoperi zgomotul motorului. Articulațiile îl 
făceau să se îndoaie de durere. Era țintuit de fundul din 
aluminiu al bărcii. 

Rachel era lângă el, sub cortul urât mirositor, cu genunchii 
strânşi şi atingându-i foarte uşor pe ai lui, la fel ca atunci când 
stătuseră pe pământ în faţa colibei ei şi, mai târziu, pe banca de 
la umbra copacului de pe mal. Un contact prudent din partea 
unei femei dornice de atingerea inocentă a pielii. Trăise 
unsprezece ani printre indienii lpica şi goliciunea lor impusese 
distanţa între ei şi orice persoană civilizată. O simplă 
îmbrăţişare era complicată. De unde îl ţineai pe omul respectiv? 
Unde îl atingeai? Cât de mult îl strângeai? Cu siguranţă, ea nu 
atinsese pe nici unul dintre bărbaţi. 

Ar fi vrut să o sărute, chiar şi numai pe obraz, pentru că era 
evident că trecuseră mulţi ani de când nu mai cunoscuse o 
asemenea afecţiune. 

- Când ai fost sărutată ultima oară, Rachel? ar fi vrut el să o 
întrebe. Ai fost îndrăgostită. Cât de mult te-ai implicat fizic? 

Dar ţinu întrebările pentru el şi vorbiră, în schimb, despre 
oameni pe care nu îi cunoştea. Ea avusese un profesor de pian a 
cărui respiraţie mirosea atât de urât încât clapele albe se 
îngălbeniseră. El avusese un antrenor de /acrosse care era 
paralizat de la brâu în jos, pentru că îşi rupsese şira spinării în 
timpul unui meci. O fată de la biserica ei rămăsese însărcinată şi 
tatăl ei o condamna din amvon. La o săptămână după aceea, ea 
s-a sinucis. El a pierdut un frate răpus de leucemie. 

Îi mângâie genunchii şi ei păru să-i placă. Dar nu avea să 
meargă mai departe. Nu se cuvenea să fie obraznic cu o 
misionară. 

Ea se afla acolo pentru a-l împiedica să moară. Luptase 
împotriva malariei de două ori ea însăşi. Febra creştea şi 
scădea, frigurile îţi îngheţau burta şi, pe urmă, dispăreau. 


Greaţa venea în valuri. Apoi, ore întregi, nu mai era nimic. Ea îl 
bătu pe braţ şi îi promise că nu avea să moară. Tuturor li se 
spune aşa, se gândi el. Moartea avea să fie bine venită. 

Atingerile încetară. El deschise ochii şi întinse mâna după 
Rachel, dar aceasta dispăruse. 

Jevy îl auzi delirând de două ori. De fiecare dată opri barca şi 
dădu cortul la o parte de pe Nate. |! forţă să bea apă şi, apoi, i-o 
turnă uşor prin părul ud de sudoare. 

- Aproape c-am ajuns, spunea el iar şi iar. Aproape. 

Primele lumini ale oraşului Corumbá îi umplură ochii de 
lacrimi. Le văzuse de multe ori când se întorsese din excursiile 
în nordul Pantanalului, dar niciodată nu se bucurase atât de 
mult. 

Licăreau pe deal în zare. Le numără până când se contopiră 
una în alta. 

Era aproape unsprezece seara când sări în apa mică şi îşi 
legă barca. Docul era pustiu. O rupse la fugă spre un telefon 
public. 

Valdir se uita la televizor în pijama, fumându-şi ultima ţigară 
din seara aceea şi ignorându-şi soţia îmbufnată, când sună tele- 
fonul. Răspunse fără să se ridice, dar imediat sări în picioare. 

- Ce e? întrebă ea când el intră în fugă în dormitor. 

- S-a întors Jevy, îi spuse el peste umăr. 

- Cine-i Jevy? 

Trecând pe lângă ea în drum spre uşă, îi spuse: 

- Mă duc la râu. 

Ei însă puţin îi păsa. 

Traversând oraşul, îşi sună un prieten doctor, care abia se 
culcase şi îl convinse să vină la spital. 

Jevy se plimba de colo-colo pe docuri. Americanul stătea pe 
o piatră, cu capul pe genunchi. Fără să scoată un cuvânt, îl 
urcară cu grijă pe bancheta din spate şi porniră cu viteză, 
împroşcând pietricele în urma lor. 

Valdir avea atâtea întrebări, că nici nu ştia de unde să 
înceapă. Mustrările trebuiau să mai aştepte. 

- Când s-a îmbolnăvit? întrebă el în portugheză. 

Jevy stătea lângă el, frecându-şi ochii şi încercând să nu 
adoarmă. Ultima oară dormise în satul indienilor. 

- Nu ştiu, zise el. Toatele zilele sunt la fel. E febră dengue. 
Spuzeala apare în a patra sau a cincea zi şi cred c-o are de vreo 


două zile. Nu ştiu. 

Goneau prin oraş, ignorând semafoarele şi indicatoarele. 
Cafenelele de pe trotuare tocmai închideau. Nu erau multe 
maşini pe străzi. 

- Aţi găsit-o? 

- Da. 

- Unde? 

- E aproape de munţi. Cred că e în Bolivia. O zi la sud de 
Porto Indio. 

- E pe hartă? 

- Nu. 

- Atunci, cum aţi găsit-o? 

Nici un brazilian n-ar fi recunoscut că se rătăcise, cu atât mai 
puţin unul experimentat ca Jevy. l-ar fi rănit orgoliul şi, poate, i- 
ar fi afectat şi afacerile. 

- Eram într-o zonă inundată, unde hărţile nu înseamnă nimic. 
Am întâlnit un pescar care ne-a ajutat. Ce face Welly? 

- Welly e bine. Barca s-a dus, spuse Valdir, care era mai 
îngrijorat din cauza bărcii decât pentru marinar. 

- În viaţa mea n-am văzut asemenea furtuni. Am avut parte 
de trei. 

- Ce-a zis femeia? 

- Nu ştiu. Eu n-am prea vorbit cu ea. 

- A fost surprinsă când v-a văzut? 

- N-a părut. Era destul de calmă. Am impresia că l-a plăcut 
pe prietenul nostru. 

- Cum a decurs întâlnirea lor? 

- Întreabă-l. 

Nate stătea ghemuit pe bancheta din spate şi nu auzea 
nimic. Şi probabil că Jevy nu ştia nimic, aşa că Valdir nu insistă. 
Avocaţii urmau să stea de vorbă mai târziu, imediat cum Nate 
avea să fie în stare. 

Un scaun cu rotile îi aştepta lângă bordură când ajunseră la 
spital. Îl puseră pe Nate în el şi îl urmară pe infirmier pe trotuar. 
Aerul era cald şi umed, încă foarte zăpuşitor. Pe treptele de la 
intrare, o duzină de îngrijitoare şi asistente îmbrăcate în 
uniforme albe fumau şi vorbeau în linişte. Spitalul nu avea aer 
condiţionat. 

Prietenul doctor era repezit şi pus pe treabă. Hârtiile aveau 
să fie completate dimineaţă. Îl împinse pe Nate prin holul pustiu, 


unde îl preluă o soră somnoroasă. În timp ce Jevy şi Valdir 
stăteau într-un colţ şi priveau, doctorul şi sora îl dezbrăcară 
complet pe pacient. Sora îl spălă cu alcool şi cârpe albe. 
Doctorul examină spuzeala, care începea de la bărbie şi se 
oprea la brâu. Era plin de înţepături de țânțari dintre care multe 
fuseseră scărpinate până când se transformaseră în mici răni. Îi 
luară temperatura, tensiunea, pulsul. 

- Pare să fie febră dengue, spuse doctorul după zece minute, 
apoi îi dădu surorii o listă cu detalii, însă ea nu prea asculta, 
pentru că mai făcuse acele lucruri. 

Se apucă să-l spele pe Nate pe cap. 

El mormăi ceva, dar nu avea nici o legătură cu cineva din cei 
prezenţi. Ochii îi erau tot umflaţi şi închişi; nu se bărbierise de o 
săptămână. Ai fi zis că stătuse într-un şanţ în faţa unui bar, 
acasă. 

- Febra e foarte mare, spuse doctorul. Delirează. O să 
începem să-i administrăm intravenos antibiotice şi calmante, 
multă apă, poate şi puţină mâncare mai târziu. 

Sora îi puse pe ochi un bandaj dintr-un strat gros de tifon, 
după care i-l fixă cu leucoplast de la o ureche la alta. Găsi o 
venă şi începu injecţiile intravenoase. După aceea, scoase dintr- 
un sertar o cămaşă de noapte galbenă şi îl îmbrăcă. 

Doctorul îi luă temperatura din nou. 

- In curând ar trebui să scadă, îi spuse el surorii. Dacă nu, 
sună-mă acasă, zise el şi se uită la ceas. 

- iți mulţumesc, spuse Valdir. 

- O să vin mâine dimineaţă să-l văd, mai spuse doctorul, 
după care plecă, lăsându-i acolo. 

Jevy locuia la marginea oraşului, unde casele erau mici şi 
străzile nepavate. Adormi de două ori în timp ce Valdir îl ducea 
acasă. 


Doamna Stafford era plecată după antichităţi la Londra. 
Telefonul sună de o duzină de ori până când răspunse Josh. 
Ceasul arăta ora 2:20 noaptea. 

- Sunt Valdir, spuse vocea. 

- Ah, da, Valdir, spuse Josh trecându-şi mâna prin păr şi 
clipind de câteva ori. Sper că ai un motiv întemeiat. 

- S-a întors omul dumitale. 


- Slavă Domnului! 

- Dar e foarte rău bolnav. 

- Poftim! Ce-a păţit? 

- Are febră dengue, ceva asemănător cu malaria. Ţânţarii 
sunt purtători. Nu e ceva neobişnuit pe-aici. 

- Credeam că are vaccinuri pentru orice, spuse Josh 
ridicându-se şi trecându-şi mâna prin păr. 

- Pentru dengue nu există vaccin. 

- N-o să moară, nu? 

- Ah, nu. E la spital. Am un bun prieten doctor care se ocupă 
de el. Zice că o să se facă bine. 

- Când o să pot vorbi cu el? 

- Poate mâine. Are febră mare şi e inconştient. 

- A găsit-o pe femeie? 

- Da. 

Bravo, îşi spuse Josh răsuflând uşurat şi aşezându-se pe pat. 
Deci ea e acolo, într-adevăr. 

- Spune-mi numărul salonului. 

- Păi, nu există telefon în saloane. 

- Dar e un salon privat, nu? Haide, Valdir, banii nu sunt o 
problemă. Spune-mi că i se dau toate îngrijirile necesare. 

- E pe mâini bune. Dar spitalul e puţin diferit de cele de la 
voi. 

- E nevoie să vin acolo? 

- Dacă doreşti. Dar nu e nevoie. N-ai cum să-l muţi la alt 
spital. Are un doctor bun. 

- Cât o să rămână acolo? 

- Câteva zile. Mâine dimineaţă o să ştim mai multe. 

- Să mă suni devreme, Valdir. Vorbesc serios. Trebuie să 
vorbesc cu el cât mai repede. 

- Da, o să te sun devreme. 

Josh se duse apoi la bucătărie să bea nişte apă rece. După 
aceea, începu să se plimbe prin salon. La ora trei se dădu bătut, 
făcu o cafea tare şi se duse în biroul său de la subsol. 


Datorită faptului că era un american bogat, nu se zgârciră la 
nimic. | se pompară în vene cele mai bune medicamente exis- 
tente în farmacii. Febra scăzu puţin şi încetă să mai transpire. 
Durerea dispăru, alungată de cele mai grozave medicamente de 


fabricaţie americană. Sforăia zgomotos când sora şi un infirmier 
îl duseră în salonul lui la două ore de la sosire. 

În noaptea aceea, avea să împartă salonul cu încă cinci bol- 
navi. Din fericire, era legat la ochi şi inconştient. Nu putea să 
vadă plăgile deschise, tremuratul incontrolabil al bătrânului de 
lângă el, făptura zbârcită şi fără viaţă din partea cealaltă a 
încăperii. Nu simţi nici mirosurile oribile. 


34 


Deşi nu avea nimic pe numele său şi totdeauna avusese 
probleme financiare, Rex Phelan se pricepea la cifre. Era unul 
dintre puţinele lucruri pe care le moştenise de la tatăl său. Era 
singurul dintre moştenitorii Phelan care avea atât aptitudinile, 
cât şi puterea de a citi toate cele şase reclamaţii prin care se 
ataca testamentul lui Troy. Când termină, îşi dădu seama că 
fiecare dintre cele şase firme de avocatură copia, practic, 
munca alteia. De fapt, unele expresii sunau ca şi cum ar fi fost 
împrumutate din reclamaţia precedentă sau din cea următoare. 

Şase firme care duceau aceeaşi luptă, fiecare dintre ele 
urmărind să pună mâna pe o bucată exorbitantă din plăcintă. 
Era timpul pentru puţină armonie în familie. Se hotărî să înceapă 
cu fratele său TJ, care era cea mai uşoară ţintă, dat fiind că 
avocaţii lui se agăţau de morală. 

Cei doi fraţi stabiliră să se întâlnească în secret; soțiile lor nu 
se puteau suferi şi discordia putea fi evitată dacă femeile, pur şi 
simplu, nu ştiau. Rex îi spuse lui Troy Junior la telefon că venise 
timpul să facă pace. Economia o cerea. 

Se întâlniră să ia micul dejun într-un local suburban unde se 
făceau clătite şi, după câteva minute de mâncare şi comentarii 
despre fotbal, se mai relaxară. Rex trecu direct la afaceri, 
spunându-i de Snead. 

- E extraordinar, spuse el entuziasmat. Ar putea să ne ajute 
sau să ne distrugă. 

Apoi detalie povestea, ajungând încetul cu încetul la 
obligaţia contractuală pe care avocaţii voiau să o semneze, toţi 
cu excepţia celor ai lui Troy Junior. 

- Avocaţii tăi strică afacerea, spuse el încruntat şi aruncă 


priviri în jur ca şi cum s-ar fi temut să nu fie ceva spioni. 

- Ticălosul vrea cinci milioane? întrebă Troy Junior încă 
nevenindu-i să creadă ce făcea Snead. 

- E o nimica toată. Uite ce e, e dispus să spună că era singur 
cu tata când a scris testamentul. Facem orice e nevoie ca să 
câştigăm. Acum nu vrea decât jumătate de milion. Putem să-l 
păcălim mai târziu şi să nu i-i mai dăm pe ceilalţi. 

Acest lucru îi plăcu lui Troy Junior. Şi schimbarea firmelor de 
avocaţi, cu siguranţă, nu era ceva nou pentru el. Dacă ar fi fost 
sincer, ar fi recunoscut că firma la care lucrau Hemba şi 
Hamilton îl intimida. Patru sute de avocaţi. Holuri din marmură. 
Opere de artă pe pereţi. Cineva plătea pentru bunul lor gust. 

Rex schimbă subiectul. 

- Ai citit cele şase reclamaţii? îl întrebă el. 

Troy Junior mesteca o căpşună şi clătină din cap. Nu o citise 
nici măcar pe cea depusă în numele lui. Hemba şi Hamilton o 
discutaseră cu el şi el o semnase, dar era groasă şi Biff aştepta 
în maşină. 

- Ei bine, eu le-am citit, încet şi cu atenţie, şi toate sunt iden- 
tice. Avem şase firme de avocaţi care fac aceeaşi treabă, toate 
atacând acelaşi testament. E absurd. 

- M-am gândit şi eu la asta, zise Troy Junior. 

- Şi toate şase se aşteaptă să se îmbogăţească în final. Cât 
ti-au cerut băieţii tăi? 

- Ţie cât ţi-a cerut Hark Gettys? 

- Douăzeci şi cinci la sută. 

- Ai mei au vrut treizeci. Am căzut de acord la douăzeci, zise 
Troy Junior cu un licăr de mândrie în ochi, pentru că făcuse o 
afacere mai bună ca Rex. 

- Hai să ne jucăm puţin cu cifrele, continuă Rex. Teoretic, să 
zicem că îl plătim pe Snead, el zice tot ce trebuie, noi ne 
aducem psihiatrii, începe aiureala şi se vrea să se ajungă lao 
înţelegere. Să zicem că fiecare obţine, nu ştiu, să zicem 
douăzeci de milioane. Asta înseamnă patruzeci între noi doi. 
Cinci se duc la Hark. Patru, la băieţii tăi. Deci, nouă, iar noi 
rămânem cu treizeci şi unu. 

- Îi iau. 

- Şi eu. Dar dacă băieţii tăi ar dispărea din cadru şi ne-am 
uni forţele, atunci Hark şi-ar reduce onorariul. N-avem nevoie de 
toţi aceşti avocaţi, TJ. Se folosesc unii de alţii şi abia aşteaptă să 


ne jupoaie de bani. 

- Nu pot să-l sufăr pe Hark Gettys. 

- Bine. Lasă-mă pe mine să discut cu el. Nu-ţi cer să-i fii 
prieten. 

- De ce nu vrei să renunţi la Hark şi să-i accepţi pe băieţii 
mei? 

- Pentru că Hark l-a găsit pe Snead. Pentru că Hark a găsit 
banca de unde împrumutăm banii ca să-l cumpărăm pe Snead. 
Pentru că Hark e gata să semneze hârtiile şi băieţii tăi sunt prea 
moralişti. Asta e o afacere urâtă, TJ. Hark o înţelege. 

- Am impresia că e un bandit. 

- Da! Şi e banditul nostru. Dacă ne unim forţele, procentajul 
lui o să coboare de la douăzeci şi cinci la douăzeci la sută. Dacă 
o aducem şi pe Mary Ross, atunci o să-l reducă la şaptesprezece 
virgulă cinci. Libbigail, cincisprezece. 

- Pe Libbigail n-o s-o convingem niciodată. 

- Întotdeauna există o şansă. Dacă o să fim uniţi toţi trei, s-ar 
putea să asculte şi ea. 

- Şi matahala aia cu care s-a măritat? întrebă Troy Junior cu 
deplină sinceritate. 

Vorbea cu fratele său, care era căsătorit cu o stripteuză. 

- O să-i luăm pe rând. Hai să rezolvăm întâi noi şi, pe urmă, 
mergem la Mary Ross. Avocatul ei e acel Grit, care nu-mi dă 
impresia că e prea isteţ. 

- N-are sens să ne certăm, spuse Troy Junior cu tristeţe. 

- O să ne coste o afurisită de avere. E timpul să facem pace. 

- Mama o să fie mândră. 


Regiunile mai ridicate de pe malurile râului Xeco erau 
folosite de indieni de zeci de ani. Acolo făceau popas pescarii 
când rămâneau noaptea şi cei care circulau pe râu. Rachel, Lako 
şi un alt indian pe nume Ten, stăteau adăpostiţi sub un acoperiş 
de stuf şi aşteptau să treacă furtuna. Apa se scurgea de pe 
acoperiş, iar vântul le arunca picăturile de ploaie în faţă. La 
picioarele lor se afla o canoe, pe care o trăseseră de pe apă 
după ce se luptaseră cu furtuna timp de o oră îngrozitoare. 
Hainele lui Rachel erau ude leoarcă, dar, cel puţin, ploaia era 
caldă. Indienii nu purtau nici un fel de haine, doar un şnur în 
jurul mijlocului şi o bucată de piele care le acoperea organele 


genitale. 

Ea avusese odată o barcă din lemn cu un motor vechi, care 
fusese a soţilor Cooper, predecesorii ei. Când avea benzină, o 
folosea pe râurile dintre cele patru sate Ipica. Ar fi dus-o până la 
Corumbă în două zile foarte lungi şi patru la întoarcere. 

In cele din urmă, motorul se stricase şi nu erau bani pentru 
unul nou. În fiecare an, când îşi prezenta modestul buget în faţa 
celor de la „Triburile Mondiale", îi implora să-i dea un motor nou 
sau, cel puţin, unul uzat, dar bun. Găsise unul în Corumbă cu 
trei sute de dolari. Insă bugetele erau restrânse în toată lumea. 
Banii acordaţi ei se cheltuiau pe medicamente şi literatură reli- 
gioasă. Continuă să te rogi, i se spunea. Poate la anul. 

Ea accepta fără să crâcnească. Dacă Dumnezeu voia ca ea 
să aibă un motor nou, avea să-l aibă. Numai El ştia dacă şi când. 
Aceste întrebări nu trebuia să şi le pună ea. 

Neavând barcă, străbătea distanţele dintre sate pe jos, 
aproape întotdeauna cu Lako şchiopătând alături. Şi, o dată, în 
luna august a fiecărui an, îl convingea pe şef să-i împrumute o 
canoe şi o călăuză pentru călătoria până la Paraguay. Acolo, 
aştepta un vas pentru vite sau o chalana care se îndrepta spre 
sud. Cu doi ani în urmă, aşteptase trei zile, dormind în grajdul 
unei mici fazenda de pe malul râului. În trei zile, ajunsese dintr-o 
străină, o prietenă şi, apoi, o misionară, iar fermierul şi soţia 
acestuia deveniseră creştini datorită învățăturilor şi rugăciunilor 
ei. 

A doua zi, avea să stea la ei să aştepte o barcă pentru a 
merge la Corumbá. 

Vântul vâjâia prin adăpost. Ea îl ţinea pe Lako de mână şi se 
ruga, nu pentru siguranţa lor, ci pentru sănătatea prietenului lor, 
Nate. 


Domnului Stafford i se aduse micul dejun la birou - cereale şi 
fructe. El refuză să părăsească încăperea şi, când spuse că, de 
fapt, avea să rămână acolo toată ziua, cele două secretare ale 
sale se grăbiră să rearanjeze nu mai puţin de şase întâlniri. Un 
pateu cu brânză la ora zece, tot la birou. Îl sună pe Valdir şi i se 
spuse că nu era acolo, ci la o şedinţă, undeva, în partea cealaltă 
a oraşului. Valdir avea un celular. De ce nu sunase? 

Un asociat îi aduse un material de două pagini despre febra 


dengue, luat de pe Internet. Asociatul spuse că trebuia să plece 
la tribunal şi întrebă dacă domnul Stafford voia să mai facă şi 
alte studii pe teme medicale. Domnul Stafford nu gustă gluma. 

Josh citi materialul în timp ce mânca pateul. Era scris la două 
rânduri, cu un spaţiu de doi centimetri şi jumătate în fiecare 
parte, deci, se întindea, de fapt, pe o pagină şi jumătate. Un 
Material Stafford. Febra dengue este o boală tropicală 
infecțioasă răspândită de un ţânţar numit "Aedes", care preferă 
să ciupească ziua. Primul semn este oboseala, urmată repede 
de o durere de cap îngrozitoare în spatele ochilor şi apoi de o 
febră uşoară care se transformă curând într-una foarte mare şi e 
însoţită de transpiraţii, greață şi vomă. Pe măsură ce febra 
creşte, muşchii gambelor şi spatelui încep să doară. Febra mai 
este cunoscută şi sub denumirea de „friguri de oase" din cauza 
durerilor cumplite ale muşchilor şi articulaţiilor. O spuzeală 
apare după toate celelalte simptome. Febra poate să scadă 
pentru o zi, două, dar, de obicei, revine cu şi mai mare 
intensitate. După vreo săptămână, infecția începe să dispară şi 
la fel şi pericolul. Nu există nici un tratament şi nici un vaccin. 
După aceea, e nevoie de o lună de odihnă şi lichide pentru 
revenirea la normal. 

Şi acesta e un caz uşor. Dengue poate să degenereze în 
febră dengue cu hemoragie sau sindromul dengue şoc, ambele 
fiind, uneori, fatale, mai ales la copii. 

Josh era pregătit să trimită avionul domnului Phelan la 
Corumbă pentru a-l lua pe Nate. La bord ar fi fost un doctor şi o 
soră şi orice altceva ar fi avut nevoie. 

- Domnul Valdir, spuse o secretară în interfon. 

Nici un alt apel nu era luat. 

Era la spital. 

- Tocmai am fost la domnul O'Riley, spuse el rar şi precis. E 
bine. Dar nu e foarte conştient. 

- Poate să vorbească? întrebă Josh. 

- Nu. Nu acum. li dau calmante. 

- Are un doctor bun? 

- Cel mai bun. Un prieten de-al meu. Doctorul e la el, acum. 

- Intreabă-l când o să poată să vină acasă domnul O'Riley. O 
să trimit un avion personal şi un doctor la Corumbă. 

Pe fundal se auzeau glasuri. 

- Nu prea curând, spuse Valdir. Când va ieşi din spital, va 


avea nevoie de odihnă. 

- Şi când va ieşi din spital? 

Alte conversații. 

- Nu poate spune acum. 

Josh clătină din cap şi azvârli în coşul de gunoi ce mai 
rămăsese din pateu. 

- l-ai spus ceva domnului O'Riley? mârâi el la Valdir. 

- Nu. Cred că doarme. 

- Ascultă, domnule Valdir, e foarte important să stau de 
vorbă cu el cât mai curând cu putinţă, bine? 

- Inţeleg. Dar trebuie să ai răbdare. 

- Nu sunt un om răbdător. 

- inţeleg. Dar trebuie să încerci. 

- Sună-mă după-amiază. 

Josh trânti receptorul şi începu să se plimbe agitat. Nu 
făcuse bine trimiţându-l în mijlocul pericolelor tropicale pe Nate, 
aşa fragil şi instabil cum era. Fusese o alegere convenabilă, 
acela era motivul. Să-l îndepărteze vreo două săptămâni, să-i 
dea de lucru în altă parte, în timp ce firma rezolva încurcătura 
aceea. Mai erau patru parteneri în cadrul firmei, în afară de 
Nate, oameni pe care Josh îi alesese cu mâna lui, îi angajase, îi 
pregătise şi pe care îi asculta când era vorba de unele chestiuni 
de management. Tip era unul din ei şi era singura voce care îl 
susţinea pe Nate. Ceilalţi trei voiau ca acesta să dispară. 

Secretara lui fusese dată altcuiva. Un asociat în ascensiune îi 
împrumutase biroul în ultima vreme şi i se spusese că avea să 
rămână acolo. 

Dacă febra dengue nu îl răpunea pe sărmanul Nate, fiscul 
aştepta. 


Punga de perfuzie se goli pe la jumătatea zilei, deşi nimeni 
nu se osteni să o verifice. Câteva ore mai târziu, Nate se trezi. 
Era ametit, dar liniştit şi nu mai avea febră. Era amorţit, însă nu 
mai asuda. Îşi pipăi bandajul de pe ochi şi leucoplastul care îl 
ţinea acolo şi, după ce se gândi puţin, se hotărî să arunce o 
privire. In braţul stâng avea perfuzia, aşa că începu să 
dezlipească  leucoplastul cu degetele mâinii drepte. Era 
conştient de nişte glasuri dintr-o altă încăpere şi de nişte paşi pe 
o podea .Se auzea agitaţie pe coridor. Mai aproape, cineva 


gemea cu un glas scăzut şi încărcat de durere. 

Işi desprinse uşor leucoplastul de pe piele şi păr, înjurând 
persoana care i-l lipise aşa. Dădu bandajul într-o parte şi acesta 
îi atârnă peste urechea stângă. Prima imagine pe care o văzu fu 
cea a unei tencuieli cojite de un galben-decolorat pe perete 
chiar deasupra lui. Luminile erau stinse şi razele soarelui 
pătrundeau printr-o fereastră. Şi tencuiala de pe tavan era 
căzută, lăsând să se vadă spaţii mari şi negre astupate de pânze 
de păianjen şi praf. Un ventilator şubred atârna din tavan şi se 
bălăngănea când se învârtea. 

Două picioare îi atraseră atenţia, două picioare bătrâne, 
noduroase şi pline de cicatrice, răni şi bătături, şi, ridicând capul 
puţin, văzu că erau ale unui bătrân sfrijit şi zbârcit al cărui pat 
aproape că se atingea de al său. Părea mort. 

Gemetele se auzeau de lângă fereastră. Sărmanul om era la 
fel de mic şi de zbârcit. Era întins în mijlocul patului, înfăşurat în 
cearşaf şi făcut ghem, suferind în comă. 

Mirosurile de urină veche, fecale şi dezinfectant se com- 
binau, generând unul îngrozitor de greu. Nişte surori râdeau pe 
coridor. Tencuiala se cojea de pe toţi pereţii. În afară de patul lui 
Nate, mai erau cinci, toate ambulatorii, aşezate aiurea, fără nici 
o ordine. 

Al treilea tovarăş de salon se afla lângă uşă. Era gol cu 
excepţia unui scutec ud, iar trupul îi era plin de răni roşii, 
deschise. Şi el părea mort şi Nate spera să fie aşa. Pentru binele 
lui. 

Nu existau butoane pe care să se apese, nici cordoane de 
urgenţă sau interfon, nici o modalitate de a cere ajutor decât 
prin strigăte, ceea ce ar fi putut să trezească şi morţii. Creaturile 
acelea ar fi putut să se ridice şi să-l viziteze. 

Ar fi vrut să fugă, să se dea jos din pat, să-şi smulgă perfuzia 
din braţ şi să o rupă la fugă spre libertate. Şi-ar fi încercat 
norocul pe străzi. Cu siguranţă, nu puteau să existe atâţia 
bolnavi afară. Oriunde ar fi fost mai bine decât în acel salon de 
leproşi. 

Dar picioarele îi erau ca nişte cărămizi. Încercă din toate 
puterile să le ridice, pe rând, dar abia putea să le mişte. 

Işi afundă capul în pernă, închise ochii şi se gândi să plângă. 
Mă aflu într-un spital dintr-o ţară din lumea a treia, îşi repeta el 
iar şi iar. Am părăsit „Walnut Hill", de o mie de dolari pe zi, cu 


buton pentru orice, mochetă, duşuri, terapeuţi care îmi stăteau 
la dispoziţie. 

Cel cu răni gemu şi Nate se afundă şi mai mult în pernă. Apoi 
luă bandajul şi şi-l puse la loc pe ochi, lipindu-l exact aşa cum 
fusese, dar mai strâns de data aceasta. 


35 


Snead sosi la întâlnire cu un contract propriu, pe care îl 
pregătise fără ajutorul unui avocat. Hark îl citi şi trebui să 
admită că nu era întocmit rău. Era intitulat „Contract pentru 
Serviciile unui Martor Expert". Experții ofereau opinii. Snead 
avea să ofere, în principal, fapte concrete, însă lui Hark nu-i 
păsa ce spunea contractul. II semnă şi îi dădu un cec de 
jumătate de milion. Snead îl luă cu delicateţe, examina fiecare 
cuvânt, după care îl împături şi îl vâri în buzunarul hainei. 

- Cu ce încep? întrebă el zâmbind. 

Erau atâtea lucruri de discutat. Ceilalţi avocaţi voiau să fie şi 
ei prezenţi. Hark avea timp doar să-l pună în temă. 

- În general, care era starea psihică a bătrânului în dimineaţa 
zilei în care a murit? 

Snead se foi uşor şi se încruntă, ca şi cum s-ar fi concentrat. 
Voia cu adevărat să spună lucrurile care trebuiau. Avea senzaţia 
că patru milioane şi jumătate veneau spre el chiar în clipa 
aceea. 

- Nu era lucid, spuse el şi cuvintele plutiră în aer în timp ce 
aştepta aprobarea. 

Hark încuviinţă. Până acum era bine. 

- Era ceva neobişnuit? 

- Nu. În ultimele zile, rareori avea momente de luciditate. 

- Cât timp îţi petreceai cu el? 

- Douăzeci şi patru de ore pe zi, cu întreruperi. 

- Unde dormeai? 

- Camera mea era în capătul coridorului, dar avea o sonerie 
pentru mine. Eram chemat în orice moment al zilei şi al nopţii. 
Uneori se trezea în toiul nopţii şi voia suc sau o pastilă. Pur şi 
simplu, apăsa pe un buton, soneria suna la mine şi eu îi duceam 
orice avea nevoie. 


- Cine mai locuia cu el? 

- Nimeni. 

- Cu cine îşi mai petrecea timpul? 

- Poate cu tânăra Nicolette, secretara. O plăcea. 

- Intreţinea relaţii sexuale cu ea? 

- Ar ajuta cazul? 

- Da. 

- Atunci, se regulau ca iepurii. 

Hark nu putu să nu zâmbească. Insinuarea că Troy se ţinea 
după ultima lui secretară n-ar fi surprins pe nimeni. 

Nu le trebui mult să găsească aceeaşi partitură după care să 
cânte. 

- Uite ce e, domnule Snead, asta vrem. Ne trebuie mici 
ciudăţenii, întâmplări şocante, lucruri stranii pe care le-a spus 
sau le-a făcut, care, la un loc, să convingă pe oricine că nu era 
în toate minţile. Ai destul timp. Stai jos şi apucă-te de scris. 
Pune totul pe hârtie. Vorbeşte cu Nicolette, asigură-te că făceau 
sex, ascultă ce zice şi ea. 

- O să zică orice e nevoie. 

- Bun. Pe urmă, repetaţi şi aveţi grijă să nu existe puncte 
slabe pe care să le găsească alţi avocaţi. Mărturiile voastre tre- 
buie să fie rezistente. 

- N-are cine să le contrazică. 

- Nimeni? Nici un şofer de limuzină, nici o cameristă, fostă 
iubită sau, poate, altă secretară? 

- Avea şi din aceştia, bineînţeles. Dar nimeni nu locuia la 
etajul paisprezece în afară de mine şi de domnul Phelan. Era un 
om foarte singuratic. Şi într-o ureche. 

- Atunci, cum s-a purtat aşa de bine în faţa psihiatrilor? 

Snead se gândi câteva clipe. Imaginaţia îl părăsi. 

- Ce părere ai? întrebă el. 

- AŞ zice că domnul Phelan ştia că examinarea avea să fie 
dificilă, pentru că ştia că nu putea pune bază pe propria-i minte, 
aşa că ţi-a cerut să pregăteşti liste cu întrebări pe care le antici- 
pai, cum ar fi data naşterii, pentru că o tot uita, numele copiilor, 
pe care, practic le uitase, colegiile la care studiaseră, cu cine 
erau căsătoriţi etcetera, după care aţi trecut la întrebările legate 
de starea sănătăţii. Bănuiesc că, după ce aţi recapitulat aceste 
lucruri de bază, ţi-ai petrecut cel puţin două ore punându-i 
întrebări despre corporație, structura acesteia, companiile pe 


care le deţinea, achiziţiile pe care le făcuse, cotaţiile la închidere 
ale anumitor acţiuni. Se baza pe dumneata din ce în ce mai mult 
pentru a-l ţine la curent cu ştirile financiare, astfel că ţi-a fost 
uşor. Pentru el era plictisitor, dar dumneata erai hotărât să-l 
mentii în formă chiar cu puţin înainte să-l duci în sală. Ţi se pare 
cunoscut? 

Lui Snead îi plăcea foarte mult. Era uluit de capacitatea avo- 
catului de a născoci minciuni pe moment. 

- Da, da, exact! Aşa i-a îmbrobodit domnul Phelan pe 
psihiatri. 

- Atunci, pune-te pe treabă, domnule Snead. Cu cât o să 
lucrezi mai mult la povestiri, cu atât o să fii un martor mai bun. 
Avocaţii din tabăra adversă or să-ţi atace mărturia, or să te facă 
mincinos, aşa că trebuie să fii pregătit. Pune totul pe hârtie, ca 
să ai tot timpul o evidenţă a povestirilor. 

- Imi place ideea. 

- Date, ore, locuri, incidente, ciudăţenii. Totul, domnule 
Snead. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Nicolette. Pune-o şi pe ea 
să scrie. 

- Nu prea se pricepe la scris. 

- Ajut-o. Totul depinde de dumneata, domnule Snead. Dacă 
vrei restul banilor, câştigă-i. 

- Cât timp am la dispoziţie? 

- Noi, ceilalţi avocaţi şi cu mine, am vrea să te înregistrăm 
pe video peste câteva zile. O să-ţi ascultăm povestirile, o să-ţi 
punem o mulţime de întrebări şi, pe urmă, o să vizionăm caseta. 
Sunt sigur că o să vrem să schimbăm câte ceva. O să te 
îndrumăm, poate o să înregistrăm şi alte casete. Când lucrurile 
or să fie perfecte, o să fii pregătit pentru depoziţie. 

Snead plecă în grabă. Voia să depună banii la bancă şi să-şi 
cumpere o maşină nouă. Şi Nicolette avea nevoie de una. 


În timp ce îşi făcea rondul, un infirmier de noapte observă că 
punga era goală. Potrivit instrucţiunilor scrise de mână pe 
spatele ei, fluidele nu trebuiau întrerupte. O duse la farmacie, 
unde o studentă care lucra câteva ore ca soră alcătui compoziţia 
necesară şi îi dădu punga înapoi infirmierului. Prin tot spitalul 
circulau zvonuri despre bogatul pacient american. 

În somn, Nate era alimentat cu medicamente de care nu 


avea nevoie. 

Când se duse Jevy, înainte de micul dejun, el era pe 
jumătate treaz, cu ochii încă acoperiţi, pentru că prefera 
întunericul. 

- A venit Welly, îi şopti Jevy. 

Sora îl ajută pe Jevy să scoată patul din salon, să străbată 
coridorul şi să iasă în curtea cea mică, unde era soare. Sora 
răsuci o manivelă şi jumătate de pat se înclină. Apoi îi scoase 
bandajul şi Nate nici măcar nu tresări. Deschise ochii încet şi 
încercă să-şi focalizeze privirea. Jevy, care se afla la câţiva cen- 
timetri distanţă doar, zise: 

- S-au mai dezumflat. 

- Salut, Nate, spuse Welly, care se afla în partea cealaltă a 
lui. Sora îi lăsă singuri. 

- Salut, Welly, zise Nate rar şi răguşit. 

Era ameţit, dar fericit. Cât de bine cunoştea senzaţia de a fi 
drogat. 

Jevy îi atinse fruntea. 

- Şi febra a scăzut. 

Cei doi brazilieni îşi zâmbiră, bucuroşi că nu îl omorâseră pe 
american în excursia lor în Pantanal. 

- Ce-ai păţit? îl întrebă Nate pe Welly, încercând să scurteze 
cuvintele şi să nu sune ca ale unui om beat. 

Jevy transmise întrebarea mai departe în portugheză şi Welly 
se însufleţi imediat, începând să povestească despre furtună şi 
cum se scufundase Santa Loura. jevy îl oprea din când în când 
ca să traducă. Nate asculta, încercând să ţină ochii deschişi, dar 
erau momente când aţipea. 

Acolo îi găsi Valdir. Îl salută pe Nate cu căldură, fiind încântat 
că oaspetele lor stătea în capul oaselor şi arăta mai bine. Apoi 
scoase un celular şi, apăsând pe butoane, zise: 

- Trebuie să vorbeşti cu domnul Stafford. E foarte 
nerăbdător. 

- Nu sunt sigur că..., zise Nate, dar nu termină fraza, pentru 
că aţipi iar. 

- Haide, trezeşte-te şi vorbeşte cu domnul Stafford, spuse 
Valdir dându-i telefonul şi înfoindu-i perna. 

Nate luă telefonul şi zise: 

- Alo. 

- Nate! Tu eşti? 


- Josh. 

- Nate, spune-mi că n-o să mori. Spune-mi, te rog. 

- Nu sunt sigur, spuse Nate şi Valdir îi apropie telefonul mai 
mult de ureche, ţinându-l. 

- Vorbeşte mai tare, îi şopti el. 

Jevy şi Welly se îndepărtară. 

- Nate, ai găsit-o pe Rachel Lane? strigă Josh în telefon. 

Nate nu spuse nimic o clipă, încruntându-se şi încercând să 
se concentreze. 

- Nu, zise el apoi. 

- Poftim? 

- Nu se numeşte Rachel Lane. 

- Dar cum naiba? 

Nate se gândi o secundă, după care îl cuprinse oboseala. Se 
lăsă pe spate puţin, tot căutând să-şi amintească numele ei. 
Poate că nici nu-i spusese celălalt nume. 

- Nu ştiu, murmură el abia mişcând buzele. 

Valdir îi lipi şi mai mult telefonul de cap. 

- Nate, vorbeşte-mi! Ai găsit-o pe femeia care trebuia? 

- Ah, da. Totul e-n regulă, Josh. Linişteşte-te. 

- Şi femeia? 

- E minunată. 

Josh ezită o clipă, dar nu putea să piardă timpul. 

- Asta e foarte bine, Nate. A semnat hârtiile? 

- Nu-mi aduc aminte numele. 

- A semnat hârtiile? 

Urmă un moment îndelungat de pauză, timp în care Nate 
lăsă bărbia în piept şi păru să doarmă. Valdir îl înghionti în braţ 
şi încercă să-i mişte capul cu telefonul. 

- Mi-a plăcut de ea, zise Nate deodată. Mult. 

- Eşti ametit, nu-i aşa, Nate? Te îndoapă cu calmante, nu? 

- Da. 

- Uite ce e, Nate, sună-mă când ai capul limpede, bine? 

- N-am telefon. 

- Foloseşte-l pe al lui Valdir. Te rog să mă suni, Nate. 

El dădu din cap şi închise ochii. 

- Am cerut-o de nevastă, spuse el în telefon, după care 
bărbia îi căzu în piept şi adormi. 

Valdir luă telefonul şi se duse într-un colţ, încercând să 
descrie starea lui Nate. 


- E nevoie să vin acolo? strigă Josh pentru a treia sau a patra 
oară. 

- Nu e nevoie. Ai răbdare, te rog. 

- M-am săturat să-mi tot spui asta. 

- Inţeleg. 

- Pune-l pe picioare, Valdir. 

- E bine. 

- Ba nu e. Sună-mă mai târziu. 


Tip Durban îl găsi pe Josh la fereastra biroului său, uitându- 
se la grămada de clădiri care alcătuiau priveliştea. Inchise uşa, 
se aşeză şi întrebă: 

- Ce-a spus? 

Josh continuă să se uite pe geam. 

- A zis c-a găsit-o, că e minunată şi că a cerut-o de nevastă. 

Nu se simţea nici urmă de umor în glasul lui. 

Lui Tip i se păru, totuşi, amuzant. Când era vorba de femei, 
Nate nu aştepta prea mult, mai ales între divorţuri. 

- Cum se simte? 

- Nu simte nici o durere, e îndopat cu calmante şi e semi- 
conştient. Valdir a zis că nu mai are febră şi că arată mult mai 
bine. 

- Deci n-o să moară? 

- Se pare că nu. 

Durban începu să râdă uşor. 

- Asta e Nate al nostru. N-a întâlnit femeie care să nu-i placă. 
Când se întoarse, Josh păru amuzat. 

- E minunat, zise el. Nate e falit. Ea n-are decât patruzeci şi 
doi de ani şi probabil că n-a văzut bărbat alb de ani de zile. 

- Lui Nate nu i-ar păsa nici dacă ar fi urâtă ca naiba. Din 
întâmplare, e cea mai bogată femeie din lume. 

- Acum, când mă gândesc mai bine, nu mă miră. Credeam 
că-i fac o favoare trimiţându-l într-o aventură. Nici o clipă nu mi- 
a trecut prin cap că ar încerca să seducă o misionară. 

- Crezi că s-a dat la ea? 

- Cine ştie ce-au făcut în junglă. g 

- Mă îndoiesc, adăugă Tip, gândindu-se mai bine. Il 
cunoaştem pe Nate, dar n-o cunoaştem pe ea. Trebuie să fie 
doi. 


Josh se aşeză pe marginea biroului, încă amuzat, şi se uită în 
pământ zâmbind. 

- Ai dreptate. Nu sunt sigur că l-ar plăcea pe Nate. Are prea 
multe probleme. 

- A semnat hârtiile? 

- N-am apucat să vorbim despre asta. Sunt sigur că da, altfel 
n-ar fi plecat. 

- Când vine acasă? 

- Imediat ce-o să poată călători. 

- Nu fi atât de sigur. Pentru unsprezece miliarde, eu aş mai 
sta un timp. 


36 


Doctorul îşi găsi pacientul sforăind în curte la umbră, tot în 
capul oaselor, cu gura deschisă, fără bandaj şi cu capul căzut 
într-o parte. Prietenul lui de pe râu moţăia pe pământ în 
apropiere. Se uită la punga de perfuzie şi opri fluidul. Îi atinse 
fruntea lui Nate şi văzu că nu mai avea febră. 

- Senhor O'Riley, spuse el tare, bătându-l pe umăr. 

Jevy sări în picioare. Doctorul nu ştia engleza. 

Voia ca Nate să se întoarcă în salon, dar, când Jevy îi traduse 
acest lucru, pacientul nu se bucură deloc. Nate se rugă de Jevy 
şi acesta îl imploră pe doctor. Jevy îi văzuse pe ceilalţi pacienţi, 
rănile deschise, tremurăturile şi muribunzii şi îi promise doc- 
torului că avea să rămână acolo, la umbră, cu prietenul lui, până 
se întuneca. Doctorul se mai înmuie. De fapt, nu-i păsa. 

Mai departe era un spaţiu separat cu gratii negre şi groase 
înfipte în ciment. Pacienţii ieşeau din când în când ca să se uite 
în curte printre gratii. Nu puteau să fugă. Un nebun apăru mai 
târziu, în cursul dimineţii, şi se enervă când îi văzu pe Nate şi pe 
Jevy. Avea pielea pătată şi părul pestriţ şi părea exact la fel de 
nebun cum era. Se agăţă de două gratii, îşi vâri faţa printre ele 
şi începu să strige. Vocea lui piţigăiată îşi găsi ecoul în curte şi 
pe coridoare. 

- Ce zice? întrebă Nate. 

Strigătele nebunului îl speriară, ajutând la limpezirea minţii 
sale. 


- Nu înţeleg nimic. E nebun. 

- Mă ţin la un loc cu nebunii? 

- Da. Îmi pare rău. E un oraş mic. 

Strigătele se intensificară. O soră apăru în clipa aceea şi îi 
strigă să tacă, dar el se răsti la ea într-un mod care o puse pe 
fugă. După aceea, îşi concentră din nou atenţia asupra lui Nate 
şi a lui Jevy. Strânse gratiile până când i se albiră încheieturile 
degetelor şi, în timp ce ţipa, începu să ţopăie. 

- Bietul de el, zise Nate. 

Ţipetele se transformară în urlete şi, după câteva minute de 
vacarm, un asistent apăru în spatele individului şi încercă să îl ia 
de acolo. El nu vru să plece, astfel că urmă o scurtă încăierare. 
Dat fiind că erau martori, asistentul era ferm, dar prudent. Cu 
toate acestea, mâinile nebunului rămaseră încleştate pe gratii şi 
nu putu fi desprins de acolo. Urletele deveniră ţipete stridente 
când asistentul îl trase din spate. 

In cele din urmă, acesta renunţă şi plecă. Nebunul îşi dădu 
pantalonii jos şi începu să urineze printre gratii, râzând zgomo- 
tos şi ţintind în direcţia lui Nate şi a lui Jevy, care erau departe 
însă. În acele momente, când nu se mai ţinea de gratii, 
asistentul atacă brusc din spate, apucându-l şi trăgându-l. 
Imediat ce nebunul dispăru din raza vizuală, strigătele încetară. 

Când drama aceea cotidiană se încheie şi în curte era linişte 
din nou, Nate spuse: 

- Scoate-mă de-aici, Jevy. 

- Cum adică? 

- Scoate-mă de-aici. Mă simt bine. Nu mai am febră şi încep 
să-mi recapăt puterile. Hai să plecăm. 

- Nu putem pleca până când nu-ți dă drumul doctorul. Şi mai 
ai şi asta, zise el arătând spre perfuzie. 

- Asta nu-i nimic, spuse Nate scoţându-şi repede acul din 
braţ şi eliberându-se. Găseşte-mi nişte haine, Jevy. Plec. 

- Nu ştii cum e febra dengue. Tatăl meu a avut-o. 

- S-a terminat. O simt. 

- Nu, nu s-a terminat. Febra o să revină şi o să fie şi mai rău. 
Mult mai rău. 

- Nu cred. Du-mă la un hotel, Jevy, te rog. O să fie bine acolo. 
O să plătesc să stai cu mine şi, dacă febra o să revină, o să-mi 
dai medicamente. Te rog, Jevy. 

Jevy stătea la picioarele patului. Se uită în jur, de parcă 


cineva ar fi putut să înţeleagă engleza. 

- Nu ştiu, spuse el şovăind. 

Nu era o idee chiar atât de rea. 

- iți dau două sute de dolari ca să-mi faci rost de nişte haine 
şi să mă duci la un hotel. Şi îţi mai dau cincizeci de dolari pe zi 
ca să stai cu mine până când o să mă refac. 

- Nu e vorba de bani, Nate. Sunt prietenul tău. 

- Şi eu sunt prietenul tău, Jevy. Şi prietenii se ajută între ei. 
Nu pot să mă mai întorc în salonul ăla. l-ai văzut pe nenorociţii 
de-acolo. Putrezesc, mor şi fac pe ei. Miroase oribil. Surorilor 
puţin le pasă. Doctorii nu vin să te vadă. Balamucul e alături. Te 
rog, Jevy, scoate-mă de-aici. O să-ţi dau bani frumoşi. 

- Banii tăi s-au dus naibii o dată cu Santa Loura. 

Acele cuvinte îl făcură să încremenească. Nici măcar nu se 
gândise la Santa Loura şi la lucrurile lui - hainele, banii, paşapor- 
tul şi servieta cu toate aparatele şi hârtiile pe care i le dăduse 
Josh. Avusese câteva momente de luciditate după ce se 
despărţise de Rachel, doar câteva clipe limpezi în care se 
gândise la viaţă şi la moarte. Niciodată la lucruri sau bunuri. 

- Pot să fac rost de mulţi bani, Jevy. O să cer să mi se trimită 
din Statele Unite. Ajută-mă, te rog. 

Jevy ştia că febra dengue era rareori fatală. Starea lui Nate 
părea sub control, deşi febra avea să revină, cu siguranţă. 
Nimeni n-ar fi putut să-l condamne pentru faptul că voia să 
plece din spital. 

- Bine, spuse el aruncând încă o privire în jur, dar nu era 
nimeni în preajma lor. Mă întorc în câteva minute. 

Nate închise ochii şi se gândi la faptul că nu mai avea 
paşaport. Şi nu mai avea nici un ban. Nici haine, nici periuţă de 
dinţi. Nici SatFone, nici celular, nici cartele de telefon. Şi 
lucrurile nu stăteau mai bine nici acasă. Din ruinele falimentului 
său personal, se putea aştepta să păstreze maşina cumpărată în 
rate, hainele, mobilierul modest şi banii depuşi în fondul de 
pensii. Nimic altceva .Contractul de închiriere a micului aparta- 
ment din Georgetown fusese reziliat în timp ce el se afla la 
dezalcoolizare. Nu avea unde să se întoarcă. Nu avea pe nimeni. 
Cei doi copii mai mari ai săi erau distanţi şi dezinteresaţi. Ceilalţi 
doi din a doua căsătorie fuseseră luaţi de mama lor. Nu îi mai 
văzuse de şase luni şi se gândise foarte puţin la ei de Crăciun. 

Când împlinise patruzeci de ani, Nate câştigase un verdict de 


zece milioane împotriva unui doctor care nu recunoscuse un caz 
de cancer. Era cel mai mare verdict din cariera lui şi, când 
apelurile se încheiaseră, la doi ani după aceea, firma strânsese 
peste patru milioane din onorarii. Prima lui Nate în acel an fu- 
sese de un milion şi jumătate. Fusese milionar pentru câteva 
luni, până când cumpărase casa cea nouă. Urmaseră blănuri şi 
diamante, maşini şi călătorii, câteva investiţii proaste. Apoi 
începuse o relaţie cu o studentă de la colegiu care era 
îndrăgostită de cocaină şi zidul se fisurase. Se prăbuşise rău de 
tot şi stătuse internat două luni. A doua soţie a sa plecase cu 
banii, după care se întorsese pentru scurt timp, fără ei. 

Fusese milionar şi acum îşi închipuia cum trebuie să arate 
din afară - bolnav, singur, fără nici un ban, pus sub acuzare, 
temându-se să se întoarcă acasă şi îngrozit de tentaţiile de 
acolo. 

Călătoria aceea, care avusese ca scop găsirea lui Rachel, îl 
ţinuse în alertă. Căutarea fusese captivantă. Acum, că se termi- 
nase şi el nu mai avea nimic de făcut, se gândi la Sergio, la cen- 
trul de dezalcoolizare, la vicii şi la necazurile care îl aşteptau. 
Întunericul se întrezărea din nou. 

Nu putea să-şi petreacă tot restul vieţii plimbându-se cu cha- 
lanas în susul şi în josul Paraguayului cu Jevy şi cu Welly, 
departe de alcool, droguri şi femei, ignorându-şi problemele pe 
care le avea cu legea. Trebuia să se întoarcă. Trebuia să le 
înfrunte încă o dată. 

Un țipăt asurzitor puse capăt viselor sale cu ochii deschişi. 
Nebunul cu părul roşu se întorsese. 


Jevy împinse patul sub o verandă şi, apoi, pe un coridor spre 
partea din faţă a spitalului. Se opri lângă vestiarul unui îngrijitor 
şi ajută pacientul să se dea jos din pat. Nate era slăbit şi nesigur 
pe picioare, dar hotărât să plece de acolo. In vestiar, îşi scoase 
halatul şi îşi puse o pereche de pantaloni scurţi şi largi, un tricou 
roşu, sandalele de cauciuc obligatorii, o şapcă de blugi şi o 
pereche de ochelari de soare din plastic. Deşi arăta ca un brazi- 
lian, nu se simţea câtuşi de puţin aşa. Jevy cheltuise puţin pe 
hainele acelea. In clipa în care îşi aranja şapca, leșină. 

Jevy îl auzi lovindu-se de uşă. O deschise repede şi îl găsi pe 
Nate prăbuşit printre găleți şi cârpe. Il apucă de subsuori şi îl 


trase înapoi spre pat, rostogolindu-l în el şi acoperindu-l cu 
cearşaful. 

Nate deschise ochii şi întrebă: 

- Ce s-a-ntâmplat? 

- Ai leşinat, sosi răspunsul. 

Patul se mişca; Jevy era în spatele lui. Trecură pe lângă două 
surori care nu păreau să-i observe. 

- Nu-i o idee bună, spuse Jevy. 

- Mergi mai departe. 

Se opriră lângă holul de la intrare. Nate se dădu jos din pat, 
simţi că îi vine să leşine din nou şi începu să meargă. Jevy îl luă 
de după umeri şi îl strânse. p 

- Uşurel, repetă Jevy întruna. Incet şi frumos. 

Nu le aruncară nici o privire nici angajaților de la internări, 
nici bolnavilor care încercau să se interneze. Nici o privire din 
partea surorilor şi infirmierelor care fumau pe treptele de la 
intrare. Soarele îl izbi cu putere pe Nate şi el se sprijini de Jevy. 
Traversară strada spre locul unde era parcat Fordul masiv al 
acestuia. 

Scăpară de moarte ca prin urechile acului la prima inter- 
secţie. 

- Condu mai încet, te rog, se răsti Nate, care transpira şi al 
cărui stomac se întorcea pe dos. 

- lartă-mă, zise Jevy, încetinind considerabil. 

Cu farmec şi promisiuni de bani, Jevy obţinu o cameră cu 
două paturi de la tânăra recepţioneră de la „Palace Hotel". 

- Prietenul meu e bolnav, îi şopti Jevy arătând spre Nate, 
care, cu siguranţă, nu arăta deloc bine. 

Jevy nu voia ca fata să-şi facă o impresie greşită. Nu aveau 
bagaje. 

Când ajunseră în cameră, Nate se prăbuşi în pat. Mica 
escapadă îl obosise îngrozitor. Jevy găsi reluarea unui meci de 
fotbal la televizor, dar, după cinci minute, se plictisi. Cobori să 
mai flirteze puţin. 

Nate încercă de două ori să găsească o centralistă 
internaţională. Işi amintea vag că auzise vocea lui Josh la telefon 
şi bănuia că ar fi trebuit să-l mai sune. A doua oară, auzi o 
mulţime de cuvinte în portugheză. Când încercă în engleza, i se 
păru că aude cuvintele „cartelă telefonică". Închise şi se culcă. 

Doctorul îl sună pe Valdir. Acesta găsi camioneta lui Jevy 


parcată în faţa hotelului şi pe acesta în piscină, bând o bere. 

Valdir se lăsă pe vine la marginea piscinei. 

- Unde e domnul O'Riley? îl întrebă el vădit iritat. 

- Sus, în camera lui, spuse Jevy, după care mai luă o 
înghiţitură de bere. 

- De ce se află aici? 

- Pentru că a vrut să plece din spital. Îl condamni? 

Valdir suportase o singură operaţie în Campo Grande, la 
patru ore distanţă. Nici o persoană cu bani nu se ducea de 
bunăvoie la spitalul din Corumbă. 

- Cum se simte? 

- Cred că bine. 

- Stai cu el. 

- Nu mai lucrez pentru dumneata, domnule Valdir. 

- Aşa e, dar mai e problema bărcii. 

- N-am ce să fac. N-am scufundat-o eu, ci o furtună. Ce vrei 
să fac? 

- Să-l supraveghezi pe domnul O'Riley. 

- Are nevoie de bani. Poţi să spui să i se trimită? 

- Presupun că da. 

- Şi îi trebuie un paşaport A pierdut totul. 

- Ai grijă de el. O să mă ocup eu de detalii. 

Febra reveni încet, încet în timpul nopţii, încălzindu-i faţa în 
somn, pregătind fără să se grăbească dezastrul care avea să 
urmeze. Ceea ce o trăda era un şir de broboane mici de sudoare 
de-a lungul sprâncenelor şi, apoi, în părul răsfirat pe pernă. 
Clocoti mocnit în timp ce el dormea, pregătindu-se să erupă. 
Trimise tremurături, mici valuri de friguri prin trupul lui, însă el 
era obosit şi organismul mai păstra încă din calmantele absor- 
bite, aşa încât continuă să doarmă. Creă o presiune în spatele 
ochilor, pentru ca, atunci când avea să-i deschidă, să-i vină să 
ţipe. Îi secă lichidele din gură. 

Nate gemu, în sfârşit. Simţea nişte zvâcnituri îngrozitoare 
între tâmple. Când deschise ochii, moartea îl aştepta. Era într-o 
baltă de transpiraţie, faţa îi ardea, iar genunchii şi coatele i se 
îndoiau de durere. 

- Jevy, şopti el. Jevy! 

Jevy aprinse veioza dintre ei şi Nate gemu şi mai tare. 

- Stinge-o! zise el şi Jevy dădu fuga la baie, găsind o sursă 
indirectă de lumină. 


Pentru acel coşmar, cumpărase apă îmbuteliată, gheaţă, 
aspirină, calmante şi un termometru. Credea că e pregătit. 

Trecu o oră şi Jevy cronometră fiecare minut. Febra urcă la 
treizeci şi nouă; frigurile veneau în valuri atât de violente, încât 
micul pat se zguduia. Când Nate nu tremura, Jevy îi îndesa 
pastile în gură şi îl îndopa cu apă. li punea prosoape ude pe faţă. 
Nate suferea în tăcere, strângând cu curaj din dinţi, aşa încât 
durerea era mută. Era decis să suporte accesele de febră în 
luxul relativ al camerei de hotel. De fiecare dată când îi venea 
să ţipe, îşi amintea de pereţii cojiţi şi de mirosurile din spital. 

La patru dimineaţa febra crescu la patruzeci şi unu şi Nate 
începu să-şi piardă cunoştinţa. Genunchii aproape că îi atingeau 
bărbia. Braţele îi înconjurau gambele. Se ţinea strâns. Apoi, îl 
cuprinse un val de frig şi trupul i se cutremură. 

Ultima gradaţie a termometrului era la patruzeci şi trei şi 
Jevy ştia că, la un moment dat, prietenul lui avea să intre în 
stare de şoc. În cele din urmă, intră în panică, nu din cauza 
temperaturii, ci a transpiraţiei care picura pe jos din cearşafuri. 
Prietenul lui suferise destul. La spital erau medicamente mai 
bune. 

Găsi un îngrijitor care dormea la etajul al treilea şi, 
împreună, îl traseră pe Nate până la lift, prin holul pustiu şi apoi 
la camionetă. La şase dimineaţa îl sună pe Valdir, trezindu-l. 

Când se sătură să-l înjure pe Jevy, Valdir acceptă să-l sune 
pe doctor. 


37 


Tratamentul fu dictat de doctor prin telefon. Să se umple 
punga de perfuzie cu toate bunătăţile, să i se înfigă acul în braţ, 
să se încerce găsirea unul salon mai bun. Saloanele erau pline, 
aşa că, pur şi simplu, îl lăsară pe hol, lângă un birou dezordonat 
care se numea biroul surorilor. Cel puţin, nu aveau să-l ignore. 
Lui Jevy i se ceru să plece. Nu putea face nimic altceva decât să 
aştepte. 

La un moment dat, dimineaţă, în timpul unei scăderi a inten- 
sităţii celorlalte activităţi, un infirmier apăru cu o foarfecă. Tăie 
pantalonii scurţi şi tricoul roşu şi le înlocui cu o altă cămaşă de 


noapte galbenă. În timpul acestei operaţiuni, Nate stătu gol 
puşcă cinci minute în văzul tuturor celor care treceau pe acolo. 
Nimeni nu observă; lui Nate, cu siguranţă, nu-i păsa. 
Cearşafurile se schimbară pentru că erau ude leoarcă. Zdrenţele 
care fuseseră pantalonii scurţi şi tricoul fura aruncate şi, din 
nou, Nate O'Riley nu avea haine. 

Dacă tremura prea mult sau gemea prea tare, cine se afla 
mai aproape, un doctor, o soră sau un infirmier, deschidea puţin 
perfuzia. lar când sforăia prea tare, cineva o închidea puţin. 

Moartea unui bolnav de cancer însemna un loc liber. Nate fu 
dus în salonul cel mai apropiat, unde fu aşezat între un muncitor 
care îşi pierduse un picior şi un om care murea din cauza unei 
insuficiențe renale. Doctorul îl vizită de două ori în timpul zilei. 
Febra oscila între 40 şi 42. Valdir trecu pe acolo după-amiază 
târziu pentru a vorbi cu Nate, dar acesta nu era treaz. li raportă 
întâmplările zilei domnului Stafford, care nu fu deloc încântat. 

- Doctorul zice că e normal, spuse Valdir vorbind la celular 
pe hol. Domnul O'Riley o să se facă bine. 

- Nu-l lăsa să moară, Valdir, mârâi Josh din America. 

Se trimiseră bani şi se lucra la paşaport. 


Punga perfuziei se goli din nou şi nimeni nu observă. Trecură 
câteva ore şi, treptat, calmantele îşi pierdură efectul. Era 
întuneric beznă, în toiul nopţii, şi nu se auzea nici o mişcare din 
celelalte trei paturi când Nate se scutură, în sfârşit, de pânzele 
de păianjen ale stării sale de comă şi dădu semne de viaţă. Abia 
îşi vedea colegii de salon. Uşa era deschisă şi pe hol era o 
lumină slabă. Nici glasuri, nici paşi. 

Îşi pipăi cămaşa de noapte - udă leoarcă de transpiraţie - şi 
îşi dădu seama că era complet gol pe dedesubt. Işi frecă ochii 
umflaţi şi încercă să-şi îndrepte picioarele amorţite. Fruntea îi 
era foarte fierbinte. Îi era sete şi nici nu îşi mai amintea când 
mâncase ultima oară. Încercă să nu se mişte ca să nu-i 
trezească pe cei din jur. Cu siguranţă că o soră avea să treacă 
pe acolo în curând. 

Aşternuturile erau ude, astfel încât atunci când frigurile îl 
cuprinseră din nou, nu avu cum să se încălzească. Tremura şi îşi 
freca braţele şi picioarele, în timp ce dinţii îi clănţăneau. Când 
frigurile încetară, încercă să adoarmă şi reuşi să aţipească de 


câteva ori în timpul nopţii, dar, la un moment dat, febra crescu 
iarăşi. Tâmplele îi zvâcneau atât de tare, încât Nate începu să 
plângă. Îşi înfăşură perna în jurul capului şi strânse cât putu de 
tare. 

În întunericul încăperii, o siluetă intră şi trecu de la un pat la 
altul, oprindu-se, în cele din urmă, lângă cel al lui Nate. Ea îl 
privi cum se chinuia şi lupta în aşternut, gemetele fiindu-i 
înăbuşite de pernă. Îi atinse uşor braţul. 

- Nate, şopti ea. 

În împrejurări normale, el s-ar fi speriat. Dar halucinaţiile 
deveniseră ceva obişnuit. Lăsă perna pe piept şi încercă să dis- 
tingă figura. 

- Sunt eu, Rachel, şopti ea 

- Rachel? şopti el, respirând greu şi încercând să se ridice în 
capul oaselor, după care vru să-şi deschidă ochii cu degetele. 
Rachel? 

- Sunt aici, Nate. Dumnezeu m-a trimis să te protejez. 

El întinse mâna spre faţa ei şi ea i-o luă, sărutându-i palma. 

- N-o să mori, Nate, spuse ea apoi. Dumnezeu are planuri 
pentru tine. 

El nu putu să spună nimic. Încetul cu încetul, privirea i se 
obişnui cu întunericul şi o văzu. 

- Tu eşti, zise el. 

Sau era tot un vis? 

Se lăsă din nou pe spate, punând capul pe pernă, relaxându- 
se când muşchii şi articulațiile i se destinseră. Închise ochii, dar 
continuă să-i ţină mâna. Zvâcniturile din dosul ochilor slăbiră 
treptat. Fierbinţeala îi părăsi fruntea şi faţa. Febra îl sleise de 
puteri, astfel că adormi din nou, căzând pradă unui somn 
provocat nu de medicamente, ci de pura epuizare. 

Visă îngeri - fecioare înveşmântate în alb care pluteau 
printre nori deasupra lui, aflându-se acolo pentru a-l proteja, 
fredonând imnuri pe care nu le auzise niciodată, dar care, într- 
un fel, i se păreau familiare. 


Părăsi spitalul a doua zi la prânz, înarmat cu ordinele doc- 
torului şi însoţit de Jevy şi de Valdir. Nu mai era nici urmă de 
febră sau de spuzeală, ci numai o durere uşoară a articulaţiilor 
şi a muşchilor. El insistase să plece şi doctorul acceptase 


imediat .Se bucura să scape de el. 

Prima oprire fu la un restaurant unde mâncă un castron cu 
orez şi o farfurie de cartofi fierţi. Evită fripturile şi cotletele. Jevy, 
nu. Amândurora le era încă foame după aventura lor. Valdir bău 
cafea, fumă şi se uită la ei cum mâncau. 

Nimeni nu o văzuse pe Rachel venind şi plecând din spital. 
Nate îi şoptise secretul lui Jevy, care le întrebase pe surori şi pe 
femeile de serviciu. După prânz, Jevy îi lăsă şi începu să colinde 
oraşul pe jos, în căutarea ei. Se duse la râu, unde vorbi cu mari- 
narii de pe ultimul vas de vite care sosise în oraş. Ea nu 
călătorise cu ei. Pescarii nu o văzuseră. Nimeni nu părea să ştie 
nimic despre sosirea unei femei albe din Pantanal. 

Stând singur în biroul lui Valdir, Nate formă numărul firmei 
lui Stafford, un număr pe care îi fu greu să şi-l amintească. Josh 
fu scos dintr-o şedinţă. 

- la spune-mi, Nate, cum te simţi? 

- Febra a dispărut, zise el legănându-se în scaunul lui Valdir. 
Mă simt bine. Mă doare puţin tot corpul şi sunt obosit, dar mă 
simt bine. 

- Vorbeşti grozav. Vreau să vii acasă. 

- Mai lasă-mă două zile. 

- Trimit un avion, Nate. Va pleca în seara asta. 

- Nu. Nu face asta, Josh. Nu-i o idee prea bună. O să vin când 
o să vreau. 

- Bine. Povesteşte-mi despre femeie, Nate. 

- Am găsit-o. Este fiica nelegitimă a lui Troy Phelan şi n-o 
interesează banii. 

- Atunci, cum ai convins-o să-i accepte? 

- Josh, pe femeia asta n-o convingi să facă nimic. Am încer- 
cat, dar n-am ajuns nicăieri, aşa că am renunţat. 

- Haide, Nate. Nimeni nu întoarce spatele unei asemenea 
sume. Cu siguranţa că ai făcut-o să priceapă. 

- Nici pe departe, Josh. Este cea mai fericită fiinţă pe care am 
văzut-o vreodată, perfect mulţumită să-şi trăiască restul vieţii 
printre oamenii ei. Acolo o vrea Dumnezeu. 

- Totuşi, a semnat hârtiile? 

- Nu. 

Urmă un moment îndelungat de tăcere, timp în care Josh 
receptă vestea. 

- Cred că glumeşti, spuse el, în cele din urmă, şi abia fu auzit 


în Brazilia. 

- Nu. Îmi pare rău, şefule. Am făcut tot posibilul s-o conving 
măcar să semneze hârtiile, dar nici n-a vrut s-audă. N-o să le 
semneze niciodată. 

- A citit testamentul? 

- Da. 

- Şi i-ai spus că e vorba de unsprezece miliarde de dolari? 

- Da. Trăieşte singură într-o colibă cu un acoperiş de stuf, 
fără apă, fără lumină, cu mâncare şi haine simple, fără telefoane 
şi faxuri şi fără să se gândească la lucrurile pe care le pierde. E 
în epoca de piatră, Josh, exact acolo unde vrea să fie, şi banii ar 
schimba asta. 

- E de neînțeles. 

- Şi eu am gândit la fel şi am fost acolo. 

- E deşteaptă? 

- E doctoriţă, Josh, are doctoratul în medicină. Şi absolventă 
a seminarului. Cunoaşte cinci limbi. 

- Doctoriţă? 

- Da, dar n-am vorbit despre malpraxis în medicină. 

- Ai zis că e minunată. 

- Aşa am zis? 

- Da, acum două zile la telefon. Cred că erai ameţit de 
calmante. 

- Eram şi este. 

- Aşadar, ţi-a plăcut? 

- Ne-am împrietenit. 

Nu avea nici un sens să-i spună lui Josh că ea se afla în 
Corumbâ. Spera să o găsească repede şi, în timp ce se aflau în 
mijlocul civilizaţiei, să încerce să discute despre averea lui Troy. 

- A fost o adevărată aventură, spuse Nate. Ca să nu zic mai 
mult. 

- N-am dormit nopţile din cauza ta. 

- Linişteşte-te. Încă sunt întreg. 

- Ţi-am trimis cinci mii de dolari. l-a primit Valdir. 

- Îţi mulţumesc, şefule. 

- Sună-mă mâine. 

Valdir îl invită la cină, dar el refuză. Îşi luă banii şi porni pe 
jos, liber din nou pe străzile din Corumbă. Prima dată se opri la 
un magazin de îmbrăcăminte, de unde îşi cumpără lenjerie 
intimă, pantaloni scurţi safari, tricouri albe şi ghete. 


Când ajunse la hotel cu noua lui garderobă, era epuizat. 
Dormi două ore. 


Jevy nu găsi nici urmă de Rachel. Se uită la oamenii care 
mergeau pe străzile aglomerate. Vorbi cu oamenii de pe râu pe 
care îi cunoştea atât de bine, dar aceştia nu auziseră nimic 
despre sosirea ei. Intră în holurile hotelurilor din centru şi flirtă 
cu recepţionerele. Nimeni nu văzuse o americancă de patruzeci 
şi doi de ani care călătorea singură. 

Cu trecerea orelor, Jevy începu să se îndoiască de povestea 
prietenului său. Febra dengue te face să vezi tot felul de lucruri, 
să auzi voci, să crezi în fantome, mai ales noaptea. Dar continuă 
să caute. 

Şi Nate porni prin oraş, după ce dormi puţin şi mâncă iarăşi. 
Mergea încet, încercând să se ţină la umbră şi având tot timpul 
o sticlă cu apă în mână. Se opri pe stânca de deasupra râului, 
maiestuosul Pantanal întinzându-se în faţa ochilor lui pe o 
suprafaţă de sute de kilometri. 

Oboseala îl lovi cu putere şi se întoarse la hotel şchiopătând, 
ca să se odihnească din nou. Dormi iarăşi şi, când se trezi, Jevy 
bătea la uşă. Işi promiseseră să se întâlnească la şapte să ia 
cina împreună. Era trecut de opt şi, când intră în cameră, Jevy 
se uită imediat după sticle goale. Nu era nici una. 

Mâncară pui fript la o cafenea pe trotuar. Seara vibra de 
muzică şi de oameni care se plimbau. Perechi cu copii mici 
cumpărau îngheţată şi porneau încet spre casă. Adolescenţii 
umblau în grupuri, fără nici o destinaţie aparentă. Barurile se 
revărsau afară, până la marginea trotuarelor. Tineri şi tinere se 
plimbau de la un bar la altul. Străzile erau calde şi sigure; 
nimeni nu părea să se teamă că ar fi putut fi împuşcat sau jefuit. 

La o masă din apropiere, un bărbat bea bere Brahma rece 
dintr-o sticlă maronie şi Nate îi urmărea fiecare înghiţitură. 

După desert, îşi spuseră la revedere şi promiseră să se 
întâlnească devreme pentru încă o zi de căutări. Jevy porni într- 
o direcţie, Nate în alta. Era odihnit şi sătul de paturi. 

La două străzi distanţă de râu, era mai multă linişte. 
Magazinele erau închise; ferestrele caselor erau întunecate; 
traficul era mai puţin intens. În faţă, văzu luminile unei mici 
capele. Aici trebuia să fie, îşi spuse el aproape cu glas tare. 


Uşa de la intrare era larg deschisă, aşa încât Nate văzu de 
pe trotuar şirurile de bănci de lemn, amvonul pustiu, pictura 
murală care îl înfăţişa pe Hristos pe cruce şi spatele câtorva 
credincioşi rugându-se şi meditând. Muzica de orgă se auzea 
încet şi îl ademeni înăuntru. Se opri imediat lângă uşă şi numără 
cinci persoane răspândite printre rânduri; nici una nu semăna cu 
Rachel. Sub pictură, banca din faţa orgii era goală. Muzica se 
auzea printr-un difuzor. 

Putea să aştepte. Avea timp; ea ar fi putut să apară. Se 
aşeză în ultimul rând, unde era singur. Studie crucifixul, cuiele 
care îi străpungeau mâinile, sabia îndreptată spre coastă, 
agonia de pe chipul Lui. Oare chiar îl omorâseră într-un mod 
atât de groaznic? La un moment dat, în timpul vieţii sale 
mizerabile, Nate citise sau auzise povestirile fundamentale: 
naştere de către Fecioară, deci Crăciunul; mersul pe apă; poate 
un miracol, doua; El fusese înghiţit de balenă sau altcineva? ŞI, 
apoi, trădarea lui luda; judecata înaintea lui Pilat; crucificarea, 
adică Paştele şi, în sfârşit, Inălţarea la cer. 

Da, Nate cunoştea lucrurile de bază. Poate că i le spusese 
mama lui. Nici una dintre soţii nu mergea la biserică, deşi 
numărul doi era catolică şi în fiecare an de Crăciun asistau la 
slujba de la miezul nopţii. 

Alte trei persoane intrară de pe stradă. Un tânăr cu o chitară 
apăru pe o uşă laterală şi se duse spre amvon. Era exact nouă şi 
jumătate. Atinse câteva corzi şi începu să cânte, chipul 
luminându-i-se când rostea cuvintele de credinţă şi slavă. O 
femeie mărunţică de pe rândul din faţa lui bătu din palme şi 
cântă alături de el. 

Poate că muzica avea să o atragă pe Rachel. Trebuia să-i fie 
dor să se roage într-o biserică adevărată cu podele de lemn şi 
vitralii, cu oameni îmbrăcaţi, care citeau din Biblie într-o limbă 
modernă. Cu siguranţă că vizita bisericile când se afla în 
Corumbă. 

Când se termină cântecul, tânărul citi puţin din Scriptură şi 
începu să propovăduiască. Portugheza lui era cea mai lentă din 
câte auzise Nate în mica lui aventura. Nate era fascinat de acele 
sunete calde şi de cadenţa deloc grăbită. Deşi nu înţelegea 
nimic, încercă să repete frazele. Apoi, gândurile i-o luară razna. 

Trupul său se curăţase de febră şi de medicamente. Era bine 
hrănit, alert, odihnit. Era din nou cel de altădată şi acest lucru îl 


deprimă dintr-o dată. Prezentul reveni, mână în mână cu 
viitorul. Poverile pe care i le lăsase lui Rachel îl găsiseră din nou, 
atunci şi acolo, în capelă. Avea nevoie de ea să stea cu el, să-l 
ţină de mână şi să-l ajute să se roage. 

Nu putea să-şi sufere slăbiciunile. Le numi una câte una şi 
lista aceea îl întrista. Demonii îl aşteptau acasă - prietenii buni şi 
cei răi, locurile frecventate şi obiceiurile, presiunile pe care nu le 
mai suporta. Viaţa nu putea fi trăită alături de cei ca Sergio la o 
mie de dolari pe zi. Şi nici liber pe străzi. 

Tânărul se rugă, ţinând ochii strâns închişi şi înălţând braţele 
uşor. Închise ochii şi Nate şi rosti numele Domnului. Dumnezeu 
aştepta. 

Se agăţă cu ambele mâini de spătarul rândului din faţă şi 
repetă lista, murmurând încet fiecare slăbiciune, defect, viciu şi 
rău care îl chinuia. Le mărturisi pe toate. Într-o lungă 
recunoaştere a eşecului, se descoperi în faţa lui Dumnezeu. Nu 
omise nimic. Descărcă destule poveri pentru a strivi trei oameni 
şi, când termină, în sfârşit, avea lacrimi în ochi. 

- lartă-mă, îi şopti el lui Dumnezeu. Ajută-mă, Te rog. 

La fel de repede cum îi părăsise trupul febra, simţi cum i se 
uşurează sufletul de poveri. Cu o mişcare uşoară a mâinii, 
tăbliţa lui fusese ştearsă complet. Scoase un oftat imens de 
uşurare, dar pulsul i se înteţise. 

Auzi chitara din nou. Deschise ochii şi îşi şterse obrajii. În loc 
să-l vadă pe tânărul din amvon, Nate văzu chipul lui Hristos, 
cuprins de agonie şi de durere, murind pe cruce. Murind pentru 
el. 

O voce îl chema pe Nate, o voce din interior, o voce care îl 
conducea pe culoar. Insă invitaţia îl deruta. Simţea multe emoţii 
contradictorii. Ochii i se uscară deodată. 

De ce plâng într-o biserică micuță, ascultând muzică pe care 
nu o înţeleg, într-un oraş în care n-o să mai vin niciodată? 
Intrebările continuară şuvoi, răspunsurile scăpându-i însă. 

Una era ca Dumnezeu să-i ierte şirul uluitor de păcate şi 
Nate avea, într-adevăr, senzaţia că numărul poverilor sale 
scăzuse, dar era mult mai dificil să se aştepte cineva ca el să 
devină un discipol. 

Ascultând muzica, rămase uluit. Nu se putea ca Dumnezeu 
să-l strige. El era Nate O'Riley - beţiv, drogat, afemeiat, tată 
absent, soţ îngrozitor, avocat lacom, evazionist. Acea listă tristă 


putea să continue la nesfârşit. 

Era ameţit. Muzica se opri şi tânărul se pregăti pentru un alt 
cântec. Nate ieşi repede din capelă. Dând un colţ, aruncă o 
privire în spate, sperând să o vadă pe Rachel, dar şi să se 
asigure că Dumnezeu nu trimisese pe cineva să-l urmărească. 

Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Ştia că ea se află în 
Corumbá şi jură să o găsească. 


38 


Despachante e o parte integrantă a vieţii braziliene. Nici o 
afacere, bancă, firmă de avocatură, grup medical sau persoană 
cu bani nu poate opera fără serviciile unui despachante. Acesta 
este un înlesnitor extraordinar. Într-o ţară unde birocraţia este 
răspândită şi cu tradiţie, despachante este individul care 
cunoaşte arhivarii, toată funcţionărimea tribunalelor, birocraţii, 
vameşii. El cunoaşte sistemul şi modalitatea de a-l unge. Nici o 
hârtie oficială sau document nu se obţine în Brazilia fără să se 
stea la cozi lungi, iar despachante este cel care stă acolo pentru 
tine. În schimbul unei taxe mici, el va aştepta opt ore pentru 
reînnoirea reviziei tehnice a maşinii tale, după care ţi-o va pune 
pe parbriz în timp ce tu eşti ocupat la birou. El votează pentru 
tine, se duce la bancă, la poştă - lista e nesfârşită. 

Nici un obstacol birocratic nu îl intimidează. 

Firmele de despachantes îşi afişează numele în vitrine la fel 
ca avocaţii şi doctorii, se află în „pagini aurii". Slujba nu pre- 
supune o anumită pregătire. Nu e nevoie decât ca persoana 
respectivă să fie bună de gură şi să aibă răbdare şi mult tupeu. 

Valdir avea un despachante în Corumbă care cunoştea un 
altul în Săo Paulo, unul influent cu relaţii sus-puse, şi pentru o 
taxă de două mii de dolari avea să facă un paşaport nou. 


Jevy îşi petrecu următoarele dimineţi la râu, ajutându-şi un 
prieten să repare o chalana. Urmărea totul şi asculta bârfele. 
Nici un cuvânt despre femeie. Până vineri la prânz, era convins 
că nu venise la Corumbă, cel puţin nu în ultimele două 
săptămâni. Jevy cunoştea toţi pescarii, căpitanii şi marinarii. Și 


acestora le plăcea tare mult să trâăncănească. Dacă o 
americancă ce trăia printre indieni apărea deodată în oraş, ei 
aflau. 

Nate căută până la sfârşitul săptămânii. Colindă străzile, 
scrută mulțimile de oameni, se uită în holurile hotelurilor şi prin 
cafenelele de pe trotuare, dar nu văzu pe nimeni care să aducă 
măcar de departe cu Rachel. 

La ora unu, în ultima zi, trecu pe la biroul lui Valdir şi îşi luă 
paşaportul. Işi luară la revedere ca doi vechi prieteni şi îşi 
promiseră să se revadă în curând. Amândoi ştiau că acest lucru 
nu avea să se întâmple niciodată. La două, Jevy îl duse la aero- 
port. Stătură în sala de aşteptare jumătate de oră, privind cum 
singurul avion îşi descărca pasagerii, pregătindu-se apoi pentru 
reluarea zborului. Jevy ar fi vrut să-şi petreacă ceva timp în 
Statele Unite şi avea nevoie de ajutorul lui Nate. 

- Am nevoie de o slujbă, zise el. 

Nate îl ascultă înţelegător, nefiind sigur că el însuşi mai era 
angajat. 

- O să văd ce pot face. 

Vorbiră despre Colorado, despre vest şi alte locuri unde Nate 
nu fusese niciodată. Jevy era îndrăgostit de munţi şi, după două 
săptămâni petrecute în Pantanal, Nate înţelegea acest lucru. 
Când veni timpul să se despartă, se îmbrăţişară cu căldură şi îşi 
luară rămas-bun. Nate traversă pavajul încins spre avion, 
cărându-şi puţinele lucruri într-o geantă mică. 

Avionul cu douăzeci de locuri ateriză de două ori înainte să 
ajungă la Campo Grande, unde pasagerii se îmbarcară într-un 
alt avion care zbura spre Săo Paulo. Doamna de lângă el ceru o 
bere. Nate se uită la cutia care se afla la mai puţin de douăzeci 
şi cinci de centimetri de el. Gata, îşi spuse el. Închise ochii şi se 
rugă la Dumnezeu să-i dea putere. Ceru o cafea. 

Cursa spre Dulles decolă la miezul nopţii. Avea să ajungă la 
D.C. a doua zi dimineaţă la nouă. Căutarea lui Rachel îl ţinuse 
departe de ţară aproape trei săptămâni. Nu ştia sigur unde îi era 
maşina. Nu avea unde să stea şi nici cu ce să facă rost deo 
locuinţă. Dar nu trebuia să-şi facă griji. Josh avea să se ocupe de 
detalii. 


Avionul cobori printre nori la trei sute de metri. Nate era 


treaz, sorbind din cafea şi gândindu-se cu groază la străzile de 
acasă, care erau reci şi albe. Pământul era acoperit cu un strat 
gros de zăpadă. Fu minunat timp de câteva minute când se 
apropiară de Dulles, după care Nate îşi aminti cât de nesuferită 
îi era iarna. Purta o pereche de pantaloni subţiri, fără ciorapi, 
adidaşi ieftini şi o cămaşă Polo „pirat" pentru care plătise şase 
dolari la aeroportul din São Paulo. Nu avea palton. 

În noaptea aceea avea să doarmă undeva, probabil la un 
hotel, nesupravegheat, în D.C., pentru prima oară din seara de 4 
august, când intrase clătinându-se pe picioare într-o cameră de 
motel. Acest lucru se întâmplase la capătul unei lungi şi patetice 
prăbuşiri. Muncise mult ca să uite. 

Dar acela era vechiul Nate, iar acum era unul nou. Avea 
patruzeci şi opt de ani, aflându-se la treisprezece luni distanţă 
de cincizeci, şi era pregătit pentru o cu totul altă viaţă. 
Dumnezeu îi dăduse putere şi îi întărise hotărârea. Mai avea 
treizeci de ani de viaţă. Nu avea să şi-i petreacă ţinându-se de 
sticle goale. Şi nici nu avea să fugă veşnic. 

Văzu pluguri de zăpadă gonind în jur când lunecară pe pistă. 
Acestea erau ude şi încă mai cădeau fulgi de zăpadă. Când 
cobori din avion în tunel, iarna îl izbi în faţă şi se gândi la străzile 
şi aerul umed din Corumbá. Josh îl aştepta lângă banda rulantă 
pentru bagaje şi, bineînţeles, avea un palton în plus. 

- Arâţi groaznic, fură primele lui cuvinte. 

- Mersi, zise Nate, luând repede paltonul şi îmbrăcându-l. 

- Eşti slab ca un țâr. 

- Dacă vrei să slăbeşti şapte kilograme, găseşte ţânţarul 
potrivit. 

Merseră împreună cu mulţimea spre ieşire, trupuri îmbul- 
zindu-se, înghiontindu-se şi împingându-se şi mai mult ca să 
aibă loc să iasă pe uşi. Bun venit acasă, îşi spuse el. 

- N-ai mult bagaj, zise Josh arătând spre geantă. 

- Tot ce am pe lumea asta. 

Neavând nici ciorapi, nici mănuşi, Nate îngheţă lângă bor- 
dură până când Josh aduse maşina. Ninsoarea din timpul nopţii 
se transformase în viscol şi, pe lângă clădiri, stratul de zăpadă 
era de şaizeci de centimetri. 

- leri au fost treizeci şi şapte de grade în Corumbă, zise Nate 
când ieşiră din aeroport. 

- Să nu spui că ţi-e dor. 


- Ba da. Deodată, mi s-a făcut dor. 

- Uite ce e, Gayle e la Londra. Mă gândeam că ai putea să 
stai la noi vreo două zile. 

In casa lui Josh puteau să doarmă cincisprezece persoane. 

- Sigur, mulţumesc. Unde mi-e maşina? 

- La mine în garaj. 

Bineînţeles. Era un Jaguar luat în leasing şi, fără îndoială, 
fusese îngrijit cum trebuia, spălat şi ceruit, iar ratele lunare fu- 
seseră plătite la zi. 

- iți mulţumesc, Josh. 

- Ţi-am dus mobila la un mini-depozit. Hainele şi lucrurile 
personale sunt în maşină. 

- Mulţumesc, spuse Nate, nefiind deloc surprins. 

- Cum te simţi? 

- Bine. 

- Uite ce e, Nate, am citit despre febra dengue. E nevoie deo 
lună ca să te refaci. Fii sincer. 

O lună. Era introducerea discuţiei legată de viitorul lui Nate 
la firmă. Mai stai o lună, bătrâne. Poate eşti prea bolnav ca să 
lucrezi. Nate ar fi putut să scrie scenariul. 

Dar nu avea să fie nici o discuţie. 

- Sunt puţin slăbit, atâta tot .Dorm mult şi beau multe 
lichide. 

- Ce fel de lichide? 

- Direct la subiect, nu? 

- Ca întotdeauna. 

- Sunt curat, Josh. Linişteşte-te. Fără prostii. 

Josh auzise asta de multe ori. Schimbul de cuvinte fusese 
mai aspru decât vruseseră amândoi, aşa că, un timp, rămaseră 
tăcuţi. Se circula încet. Râul Potomac era pe jumătate îngheţat 
şi sloiuri mari de gheaţă pluteau încet la suprafaţa lui spre 
Georgetown. In timp ce aşteptau, blocaţi, pe Podul Chain, Nate 
spuse dintr-o dată: 

- Nu mă întorc la birou, Josh. Zilele alea s-au terminat. 

Josh nu avu nici o reacţie vizibilă. Ar fi putut să fie dezamăgit 
că un vechi prieten şi un foarte bun avocat renunţa. Ar fi putut 
să fie încântat pentru că o mare durere de cap părăsea firma în 
linişte. Ar fi putut să fie indiferent, pentru că plecarea lui Nate 
era, probabil, inevitabilă. Problema cu evaziunea fiscală l-ar fi 
costat licenţa, oricum. 


Aşa că întrebă doar: 

- De ce? 

- Din mai multe motive, Josh. Să zicem doar că sunt obosit. 

- Majoritatea avocaţilor pledanţi îşi întrerup activitatea după 
douăzeci de ani. 

- Am auzit. 

Destul cu discuţia despre retragere. Nate era decis şi Josh nu 
voia să-l facă să se răzgândească. Mai erau două săptămâni 
până la „Super Bowl" şi „Redskins" nu se calificaseră. Începură 
să vorbească despre fotbal, aşa cum fac bărbaţii de obicei când 
trebuie să întreţină conversaţia în mijlocul unor subiecte 
delicate. 

Chiar şi sub un strat gros de zăpadă, străzile i se păreau 
urâte lui Nate. 


Soții Stafford aveau o casă spațioasă în Wesley Heights, în 
partea de nord-vest a oraşului. De asemenea, mai aveau o 
căsuţă pe Chesapeake şi o cabană în Maine. Cei patru copii erau 
mari şi se  împrăştiaseră. Doamna Stafford prefera să 
călătorească, în timp ce soţul ei prefera să lucreze. 

Nate îşi luă câteva haine groase din portbagajul maşinii, 
după care făcu un duş fierbinte în apartamentul oaspeţilor. 
Presiunea apei era mai slabă în Brazilia. Duşul de la hotel nu era 
niciodată fierbinte şi nici rece. Săpunurile erau mai mici. 
Compara lucrurile din jurul său. Fu amuzat când îşi aminti de 
duşul de pe Santa Loura, un cordon deasupra WC-ului care, 
atunci când trăgeai de el, făcea să curgă o apă de râu călduţă. 
Era mai rezistent decât credea; acea aventură îl învățase măcar 
atâta. 

Se bărbieri şi, apoi, începu să se spele pe dinţi, reluându-şi 
obiceiurile cu multă cumpătare. În multe privinţe, era plăcut să 
se afle din nou acasă. 

Biroul de la subsol al lui Josh era mai mare decât cel din cen- 
tru şi la fel de aglomerat. Acolo se întâlniră să îşi bea cafeaua. 
Era timpul raportului. Nate începu cu efortul, care se sfârşise 
neplăcut, de a o găsi pe Rachel pe calea aerului, aterizarea 
forţată, vaca omorâtă, cei trei băieţi, tristeţea Crăciunului în 
Pantanal. li povesti cu lux de amănunte plimbarea sa călare şi 
întâlnirea în mlaştină cu curiosul aligator. Apoi despre cum fu- 


seseră salvaţi cu elicopterul. Nu spuse nimic despre cheful din 
seara de Crăciun; nu ar fi servit la nimic şi îi era îngrozitor de 
ruşine. Îi descrise pe Jevy şi pe Welly, vasul Santa Loura şi 
călătoria spre nord. Când el şi Jevy se rătăciseră cu barca cea 
mică, îşi aminti că fusese înspăimântat, dar prea ocupat ca să 
fie stăpânit de teamă. Acum, în siguranţa civilizaţiei, aventura 
lor părea înfricoşătoare. 

Josh era uluit. Ar fi vrut să-şi ceară scuze pentru faptul că îl 
trimisese într-un loc atât de înşelător, însă călătoria fusese 
captivantă, în mod evident. Aligatorii crescură pe măsură ce 
povestirile continuară. Şarpele anaconda, care stătea la soare 
pe malul râului, fu însoţit de un altul care înotase aproape de 
barca lor. 

Nate îi descrise pe indieni, goliciunea lor, alimentele fără nici 
un gust, viaţa monotonă, şeful şi refuzul lui de a-i lăsa să plece. 

Şi Rachel. În acel moment, Josh îşi luă carneţelul şi începu să 
ia notițe. Nate o descrise în amănunt, de la vocea ei caldă şi 
înceată la sandalele şi ghetele ei. Coliba ei şi trusa medicală, 
Lako şi şchiopătatul lui, felul cum o priveau indienii când trecea 
pe lângă ei. Îi povesti despre fetiţa care murise din cauza unei 
muşcături de şarpe, atât cât îi dezvăluise ea. 

Cu precizia unui veteran al sălilor de judecată, Nate relată 
tot ce putuse să afle despre Rachel în cursul vizitei lui. Folosi 
propriile ei cuvinte când vorbi despre bani şi hârtii. Işi aminti ce 
spusese ea despre cât de primitiv părea testamentul scris de 
mână al lui Troy. 

Nate povesti apoi cât îşi amintea în legătură cu întoarcerea 
din Pantanal. Şi diminuă ororile febrei dengue. Supravieţuise şi 
acest lucru, în sine, îl uimea. 

O cameristă le aduse supă şi ceai fierbinte pentru masa de 
prânz. 

- Uite cum stă treaba, zise Josh după ce luă câteva linguri de 
supă. Dacă ea refuză darul lăsat în testamentul lui Troy, banii 
rămân în patrimoniul lui. Totuşi, dacă se decide că, dintr-un 
motiv oarecare, testamentul nu este valid, înseamnă că nu 
există nici un testament. 

- Cum ar putea să nu fie valid? Nişte psihiatri au vorbit cu el 
cu câteva minute înainte să sară. 

- Acum sunt mai mulţi psihiatri, bine plătiţi şi cu alte opinii. O 
să iasă urât. Toate testamentele sale anterioare au fost distruse. 


Dacă se hotărăşte că a murit fără să aibă un testament valid, 
averea se va împărţi în mod egal tuturor celor şapte copii ai săi. 
Din moment ce Rachel nu vrea nimic, partea ei se va împărţi 
între ceilalţi şase. 

- Idioţii ăia or să pună mâna pe miliarde. 

- Cam aşa ceva. 

- Ce şanse sunt să câştige? 

- Nu prea sunt. Prefer cazul nostru decât al lor, dar lucrurile 
se pot schimba. 

Nate se plimba prin cameră, făcându-şi de lucru cu o arahidă 
şi gândindu-se. 

- De ce lupţi pentru validitatea testamentului, dacă Rachel 
nu vrea nimic? 

- Din trei motive, spuse Josh repede. 

Ca de obicei, analiză lucrurile din toate unghiurile posibile. 
Era un plan grozav şi avea să-i fie dezvăluit lui Nate în 
întregime. 

- Primul, şi cel mai important, clientul meu a făcut un testa- 
ment valid. Şi-a împărţit bunurile exact aşa cum a dorit. Eu, ca 
avocat al lui, nu pot decât să lupt pentru a apăra integritatea 
testamentului. Al doilea, ştiu ce simţea domnul Phelan pentru 
copiii săi. li era groază să nu cumva să pună mâna pe banii lui. 
Şi eu am aceleaşi sentimente pentru ei şi mă cutremur când mă 
gândesc 

ce s-ar întâmpla dacă ar avea fiecare câte un miliard. Al 
treilea, exista întotdeauna şansa ca Rachel să se răzgândească. 

- Nu conta pe asta. 

- Uite ce e, Nate, şi ea e tot om. Are hârtiile la ea. O să 
aştepte câteva zile şi o să înceapă să se gândească la ele. Poate 
că nu i-a trecut niciodată prin cap că ar putea fi bogată, dar, la 
un moment dat, trebuie să se gândească la toate lucrurile bune 
pe care le-ar putea face cu banii. l-ai vorbit despre depozite şi 
societăţi de binefacere? 

- Abia dacă ştiu eu însumi ce sunt astea, Josh. Eram avocat 
pledant, ai uitat? 

- O să luptăm ca să apărăm testamentul domnului Phelan, 
Nate. Problema e că cel mai important loc de la masă e gol. 
Rachel are nevoie de reprezentare. 

- Ba nu are. Nu o interesează nimic. 

- Litigiul nu poate continua până când ea nu are un avocat. 


Nate nu se putea pune cu maestrul în ale strategiei. Gaura 
neagră se căsca din senin şi el cădea deja în ea. Închise ochii şi 
zise: 

- Glumeşti. 

- Nu. Şi nu mai putem amâna mult timp. Troy a murit acum o 
lună. Judecătorul Wycliff vrea neapărat să ştie unde se află 
Rachel Lane. S-au intentat şase acţiuni de contestare a testa- 
mentului şi se fac presiuni serioase. Totul apare în ziare. Dacă 
scăpăm ceva în sensul că Rachel intenţionează să refuze totul, 
pierdem controlul. Moştenitorii Phelan şi avocaţii lor îşi pierd 
minţile. Judecătorul îşi pierde deodată interesul în susţinerea 
testamentului lui Troy. 

- Aşadar, eu sunt avocatul ei? 

- Nu există altă soluţie, Nate. Dacă vrei să te retragi, foarte 
bine, dar va mai trebui să accepţi un ultim caz. Să stai la masă 
şi să-i aperi interesele. Noi o să facem toată munca grea. 

- Dar e un conflict. Sunt partener la firma ta. 

- E unul minor, pentru că interesele noastre sunt aceleaşi. 
Noi - patrimoniul şi Rachel - avem acelaşi ţel, de a apăra testa- 
mentul. Stăm la aceeaşi masă. Şi, teoretic, putem susţine că ai 
părăsit firma în august anul trecut. 

- Ceea ce e destul de adevărat. 

Amândoi admiseră acel adevăr trist. Josh sorbi din ceai, fără 
să-şi ia ochii de la Nate. 

- La un moment dat, o să mergem la Wycliff să-i spunem că 
ai găsit-o pe Rachel şi că nu vrea să apară acum, că nu ştie ce 
să facă, dar că vrea ca tu să-i aperi interesele. 

- Înseamnă că o să-l minţim pe judecător. 

- E o minciună măruntă, Nate, pentru care ea o să ne mulţu- 
mească mai târziu. Wycliff e nerăbdător să înceapă treaba, dar 
nu poate să facă nimic până când nu află ceva în legătură cu 
Rachel. Dacă tu eşti avocatul ei, războiul poate să înceapă. O să 
mint eu. 

- Aşadar, sunt un birou cu un singur angajat cu care lucrez la 
ultimul meu caz. 

- Exact. 

- Plec din oraş, Josh. Nu rămân aici, zise Nate, după care 
izbucni în râs. Unde să stau? 

- Şi unde te duci? 

- Nu ştiu. Nu m-am gândit atât de departe. 


- Am o idee. 

- Sunt convins. 

- Stai în căsuţa mea de lângă Chesapeake Bay. N-o folosim 
iarna. E la St. Michaels, la doua ore distanţă. Poţi să vii cu 
maşina când e nevoie de tine şi să stai acolo. Îţi repet, Nate, o 
să facem noi toată treaba. 

Nate studie un timp rafturile de cărţi. Cu douăzeci şi patru de 
ore în urmă, mâncase un sandviş pe bancă într-un parc din 
Corumbá, privind trecătorii şi aşteptând să apară Rachel. Jurase 
să nu mai intre niciodată de bunăvoie într-o sală de judecată. 

Dar fu nevoit să admită că planul îşi avea punctele sale 
forte. Cu siguranţă nu îşi putea închipui un client mai bun. Nu 
aveau să ajungă niciodată la proces. Şi, cu banii care erau în joc, 
avea, cel puţin, să-şi câştige existenţa pentru câteva luni. 

Josh îşi termină supa şi trecu la următorul punct de pe listă. 

- Propun un onorariu de zece mii de dolari pe lună. 

- Eşti generos, Josh. 

- Cred că putem să-i scoatem din averea bătrânului. Fără 
cheltuieli suplimentare, or să te pună iarăşi pe picioare. 

- Până când... 

- Exact până când o să rezolvăm problema cu fiscul. 

- Vreo veste de la judecător? 

- ÎI sun din când în când. Am luat masa împreună săptămâna 
trecută. 

- Sunteţi amici? 

- Ne cunoaştem de mult timp. Nu te mai gândi la închisoare, 
Nate. Guvernul se va mulţumi cu o amendă mare şi cu sus- 
pendarea licenţei pe o perioadă de cinci ani. 

- Pot să-mi ia licenţa. 

- Nu încă. Mai avem nevoie de ea pentru un ultim caz. 

- Cât o să aştepte guvernul? 

- Un an. Nu e o prioritate. 

- Îţi mulţumesc, Josh. 

Nate era obosit din nou. Zborul care durase toată noaptea, 
ravagiile junglei, discuţiile cu Josh. Voia un pat cald şi moale 
într-o cameră întunecoasă. 


39 


Duminică dimineaţă la şase, Nate termină un alt duş 
fierbinte, al treilea în douăzeci şi patru de ore, şi începu să-şi 
facă planuri pentru o plecare cât mai grabnică. O seară în oraş 
şi ardea de nerăbdare să plece. Căsuţa din apropierea golfului îl 
chema. D.C.-ul îi fusese cămin timp de douăzeci şi şase de ani 
şi, de când luase hotărârea să plece, era nerăbdător să o facă. . 

Neavând nici o casă a lui, îi era uşor să circule de colo-colo. Il 
găsi pe Josh la subsol, la biroul său, vorbind la telefon cu un 
client din Thailanda. Ascultând o jumătate din conversaţia 
legată de zăcăminte de gaze naturale, era bucuros că renunţa la 
a mai practica dreptul. Josh era cu doisprezece ani mai mare 
decât el, un om foarte bogat, şi, pentru el, distracţie însemna să 
fie la birou duminică dimineaţa la ora şase şi jumătate. N-o să 
las să mi se întâmple aşa ceva, îşi spuse Nate, dar ştia că nu era 
aşa. Dacă se ducea înapoi la birou, avea să reintre în normal. 

Patru internări la dezalcoolizare însemna că o a cincea era 
pe undeva pe drum. El nu era la fel de puternic ca Josh. In zece 
ani, avea să moară. 

Era ceva captivant în retragerea aceea. A da în judecată doc- 
tori era o treabă urâtă, de care putea să se lipsească. Nu avea 
să-i lipsească nici stresul unui birou important. Avusese o 
carieră, triumfuri. Succesul nu-i adusese nimic altceva decât 
amărăciune, nu-i făcuse faţă. Succesul îl împinsese în şanţ. 

Acum, că spectrul oribil al închisorii dispăruse, putea să se 
bucure de o nouă viaţă. 

Plecă cu un portbagaj de haine, lăsând totul într-o cutie în 
garajul lui Josh. Ninsoarea se oprise, dar plugurile încă mai 
funcționau. Străzile erau alunecoase şi, după două străzi, Nate 
îşi dădu seama că nu mai ţinuse volanul în mână de peste cinci 
luni. Totuşi nu erau multe maşini şi merse pe Wisconsin, intrând 
pe Chevy Chase şi, apoi, pe Beltway, unde gheaţa şi zăpada 
fuseseră curățate. 

Singur, în propria lui maşină, începu să se simtă din nou ca 
un american. Se gândi la Jevy în camioneta lui Ford zgomotoasă 
şi periculoasă, şi se întrebă cât ar fi rezistat pe Beltway. Apoi se 
gândi la Welly, un copil atât de sărac, încât familia lui nu avea 
nici o maşină. Nate intenţiona să scrie câteva scrisori în zilele 
care urmau şi avea să le trimită una prietenilor lui din Corumbá. 

Telefonul îi atrase atenţia. Îl ridică; părea să funcţioneze. 


Bineînţeles că Josh avusese grijă ca facturile să fie plătite. ÎI 
sună pe Sergio acasă şi vorbiră douăzeci de minute. Fu certat 
pentru că nu sunase mai devreme. Sergio fusese îngrijorat. Îi 
explică situaţia cu serviciile telefonice din Pantanal. Lucrurile 
mergeau într-o altă direcţie, erau câteva necunoscute, dar 
aventura lui continua. Renunţa la profesie şi scăpa de 
închisoare. 

Sergio nu îl întrebă nimic de alcool. Nate părea curat şi pu- 
ternic. li dădu numărul de telefon al casei unde avea să 
locuiască şi îşi promiseră să ia masa împreună curând. 

Îl sună pe fiul său cel mai mare la Nortwestern, în Evanston, 
şi îi lăsă un mesaj pe robot. Unde putea să fie un student de 
douăzeci şi trei de ani la ora şapte într-o duminică dimineaţă? În 
nici un caz la o slujbă matinală. Nate nu voia să ştie. Indiferent 
ce ar fi făcut fiul său, nu avea să-şi bată joc de viaţă atât de rău 
cum făcuse tatăl lui. Fiica lui avea douăzeci şi unu de ani şi, din 
când în când, era studentă la Pitt. Ultima lor conversaţie fusese 
despre taxe, cu o zi înainte ca Nate să intre în camera de motel 
cu o sticlă de rom şi o pungă plină de pastile. 

Nu îi găsi numărul de telefon. 

Mama lor se recăsătorise de două ori de când îl părăsise pe 
Nate. Era o persoană nesuferită pe care nu o suna decât dacă 
era absolut necesar. Avea să aştepte vreo două zile, după care 
avea să-i ceară numărul de telefon al fiicei lor. 

Era hotărât să facă dureroasa călătorie spre vest, în Oregon, 
ca să-şi vadă, cel puţin, cei doi copii mai mici. Şi mama lor se 
recăsătorise, culmea, tot cu un avocat, dar unul care, evident, 
ducea o viaţă curată. Avea să le ceară iertare şi să încerce să 
restabilească legăturile fragile. Nu ştia cum avea să facă acest 
lucru, dar promisese să încerce. 

In Annapolis, opri la o cafenea şi luă micul dejun. Ascultă 
previziunile meteorologice de la un grup de clienţi gălăgioşi 
dintr-un separeu şi se uită absent pe Post. După titlurile mari şi 
articolele de ultimă oră, Nate nu văzu nimic care să-l intereseze 
câtuşi de puţin. Ştirile nu se schimbau niciodată: probleme în 
Orientul Mijlociu, probleme în Irlanda; scandaluri în Congres; 
cotaţiile la bursă creşteau, apoi scădeau; o scurgere de petrol; 
alt medicament contra SIDA; gherilele ucideau ţărani în America 
Latină; tulburări în Rusia. 

Hainele îi erau largi, aşa că mâncă trei ouă cu costiţă şi bis- 


cuiţi. Cei din separeu ajunseră la concluzia că avea să mai 
ningă. 

Traversă Chesapeake pe Bay Bridge. Autostrăzile de pe 
coasta de est nu fuseseră curățate bine. Jaguarul derapă de 
două ori, aşa că reduse viteza. Maşina era veche de un an şi nu 
mai ţinea minte când expira contractul de leasing. Secretara lui 
se ocupa de hârtii. El alesese culoarea. Hotări să scape de 
maşină cât mai curând cu putinţă şi să găsească o maşină de 
teren. Maşina aceea luxoasă de reprezentare păruse odată atât 
de importantă. Acum nu mai avea nevoie de ea. 

La Easton, intră pe State Route 33, un drum încă acoperit de 
un strat de zăpadă de vreo cinci centimetri. Nate merse pe 
urmele altor autovehicule şi, în curând, trecea prin localităţi mici 
şi somnoroase cu porturi pline de ambarcaţiuni. Malurile golfului 
Chesapeake erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, iar apele 
sale erau de un albastru-închis. 

St. Michaels avea o populaţie de o mie trei sute de locuitori. 
Route 33 deveni strada principală pe o distanţă de câteva inter- 
secţii, cât trecea prin orăşel. Pe ambele părţi ale sale erau 
magazine şi prăvălii şi clădiri vechi una lângă alta, toate bine 
întreţinute şi gata pentru a apărea în ilustrate. 

Nate auzise de St. Michaels de când se ştia. Acolo erau un 
muzeu maritim, un festival al stridiilor, un port activ, duzini de 
mici pensiuni ciudate care atrăgeau orăşenii pentru weekenduri 
prelungite. Trecu pe lângă poştă şi pe lângă o mică biserica, 
unde pastorul curăța zăpada de pe trepte cu o lopata. 

Casa se afla pe Green Street, la două străzi distanţă de 
strada principală, cu vedere spre port. Era în stil victorian, cu 
frontoane gemene şi cu o verandă lungă ce cuprindea şi laturile. 
Zugrăvită într-un albastru-ca-ardezia, cu ornamente albe şi 
galbene, casa era înconjurată de ţurţuri. Peluza din faţă era 
mică şi aleea se afla sub un strat de zăpadă de vreo şaizeci de 
centimetri. Nate opri maşina lângă bordură şi îşi făcu drum cu 
greu până la verandă. Aprinse luminile din interior şi se duse în 
spate. Într-o magazie de lângă uşa din dos, găsi o lopată din 
plastic. 

Îşi petrecu o oră minunată, curăţând veranda şi aleea, după 
care se întoarse la maşină. 

Deloc surprinzător, casa era decorată cu obiecte de epocă şi 
era curată şi îngrijită. Josh spusese că în fiecare miercuri venea 


o femeie să facă ordine şi să şteargă praful. Doamna Stafford 
locuia acolo două săptămâni primăvara şi una toamna. Josh 
dormise acolo trei nopţi în ultimele optsprezece luni. Erau patru 
dormitoare şi patru băi. Ce mai căsuţă! 

Însă nu găsi nici un pic de cafea şi aceasta reprezenta prima 
urgenţă a zilei. Încuie uşile şi porni spre oraş. Trotuarele erau 
curățate şi ude de la zăpada care se topea. Potrivit termometru- 
lui din vitrina frizeriei, erau două grade. Nate studie vitrinele din 
mers. La biserica din faţă începură să bată clopotele. 


Conform broşurii pe care i-o dădu bătrânul îngrijitor, pastor 
era părintele Phil Lancaster, un bărbat scund şi slab, cu ochelari 
cu lentile groase şi rame de baga, cu părul creţ, roşcat şi 
încărunţit. Ar fi putut, la fel de bine, să aibă treizeci şi cinci sau 
cincizeci de ani. Cei care veniră la slujbă de la ora unsprezece 
erau bătrâni şi puţini, fără îndoială, din cauza vremii. Nate 
numără douăzeci şi una de persoane în micul sanctuar, inclusiv 
Phil şi organistul. Erau multe capete cărunte. 

Biserica era frumoasă, cu tavanul boltit, bănci şi podele din 
lemn închis la culoare şi patru vitralii. Când îngrijitorul se aşeză 
în ultimul rând, Phil, înveşmântat în anteriul său negru, se ridică 
şi le ură bun venit la Biserica Trinity, unde toată lumea se afla 
acasă. Vocea sa era răsunătoare şi nazală şi nu avea nevoie de 
microfon. În rugăciunile lui, îi mulţumi Domnului pentru zăpadă 
şi iarnă, pentru anotimpurile dăruite pentru a le aminti că El 
deţinea controlul întotdeauna. 

Cântară imnuri şi rugăciuni. În timp ce predica, părintele Phil 
îl remarcă pe Nate, singurul străin de oraş, care stătea în penul- 
timul rând. Îşi zâmbiră unul altuia şi, pentru un moment 
înspăimântător, Nate se temu că avea să-l prezinte celorlalţi. 

Predica sa era despre entuziasm, o alegere ciudată, ţinând 
cont de vârsta medie a enoriaşilor săi. Nate făcu eforturi să fie 
atent, dar gândurile începură să-i rătăcească. Se întoarse în 
capela din Corumbá, cu uşile şi ferestrele sale deschise, astfel 
încât căldura pătrundea înăuntru, cu imaginea lui Hristos murind 
pe cruce, cu tânărul chitarist. 

Având grijă să nu-l jignească pe Phil, reuşi să-şi ţină privirea 
aţintită asupra unui bec de pe perete, în spatele şi deasupra 
amvonului. Dată fiind grosimea lentilelor preotului, se gândi că 


dezinteresul lui avea să treacă neobservat. 

Stând în mica biserică, în sfârşit, ferit de incertitudinile marii 
sale aventuri, la adăpost de febră şi furtuni, de primejdiile din 
D.C., de viciile sale, de distrugerea spirituală, Nate îşi dădu 
seama că, pentru prima oară de când se ştia, se bucura de 
linişte sufletească. Nu se temea de nimic. Dumnezeu îl atrăgea 
într-o anumită direcţie. Nu ştia exact unde, dar nici nu se temea. 
Ai răbdare, îşi spuse el. 

Apoi rosti o rugăciune. li mulţumi lui Dumnezeu că îi cruţase 
viaţa şi se rugă pentru Rachel, fiindcă ştia că aceasta se ruga 
pentru el. 

Seninătatea îl făcu să zâmbească. Când rugăciunea se sfârşi, 
deschise ochii şi văzu că Phil îi zâmbea. 

După binecuvântare, toţi trecură pe lângă Phil, care stătea la 
uşă, fiecare felicitându-l pentru predică şi dându-i câte o scurtă 
informaţie. Oamenii înaintau încet; era un ritual. 

- Ce-ţi face mătuşa? întrebă Phil pe cineva, după care ascultă 
cu atenţie, în timp ce i se descria cea mai recentă problemă de 
sănătate a mătuşii. Cum îţi mai e şoldul? întrebă el pe un altul. 
Cum a fost în Germania? 

Le ţinea mâinile într-ale sale şi se apleca pentru a auzi 
fiecare cuvânt. Ştia ce era în mintea lor. 

Nate aşteptă răbdător la urmă. Nu se grăbea, pentru că nu 
avea nimic altceva de făcut 

- Bine ai venit, spuse părintele Phil, apucându-l de mână şi 
de braţ. Bine ai venit la Trinity, zise el, apoi strânse atât de tare, 
încât Nate se întrebă dacă era cumva primul oaspete care 
venea după ani de zile. 

- Sunt Nate O'Riley, spuse el, după care adaugă: De la 
Washington. 

De parcă acest lucru ar fi ajutat la definirea lui. 

- Mă bucur că te-am avut printre noi în dimineaţa asta, zise 
Phil şi ochii mari îi licăriră în dosul ochelarilor. 

De aproape, ridurile dezvăluiau faptul că avea pe puţin cinci- 
zeci de ani. lar părul lui avea mai mulţi cârlionţi albi decât roşii. 

- Stau în casa familiei Stafford pentru câteva zile, spuse 
Nate. 

- Da, da, o casă superbă. Când ai sosit? 

- Azi-dimineaţă. 

- Eşti singur? 


- Da. 

- Ei bine, atunci trebuie să vii la noi la masă. 

Acea ospitalitate agresivă îl făcu pe Nate să râdă. 

- Aăă, mulţumesc, dar... 

Chipul lui Phil era numai zâmbet. 

- Nu, insist. Soţia mea găteşte friptură de miel la cuptor de 
fiecare dată când ninge. Chiar acum e în cuptor. Avem atât de 
puţini oaspeţi iarna. Te rog, casa parohială e chiar în spatele 
bisericii. 

Nate era în mâinile unui om care, duminica, luase masa 
alături de sute de oameni. 

- Zău, am trecut doar şi... 

- Plăcerea e de partea noastră, spuse Phil, trăgându-l deja de 
braţ înapoi spre amvon. Cu ce te ocupi la Washington? 

- Sunt avocat, zise Nate. 

Un răspuns complet ar fi fost complicat. 

- Ce te aduce aici? 

- E o poveste lungă. 

- Ah, minunat! Laurei şi mie ne plac la nebunie poveştile 
lungi. Hai să stăm la masă mult şi să povestim. O să ne simţim 
grozav. 

Entuziasmul său era irezistibil. Sărmanul om era dornic de 
conversaţie proaspătă? De ce nu? se gândi el. Acasă nu era 
oricum nimic de mâncare. Toate magazinele păreau închise. 

Trecură pe lângă amvon şi intrară pe o uşă care dădea în 
partea din spate a bisericii. Laura stingea luminile. 

- Dânsul e domnul O'Riley, de la Washington, îi spuse Phil 
soţiei sale. A acceptat să ia masa cu noi. 

Laura zâmbi şi îi strânse mâna lui Nate. Avea părul scurt şi 
cărunt şi părea cu cel puţin zece ani mai în vârstă decât soţul ei. 
Dacă un oaspete neaşteptat la masă o surprindea, acest lucru 
nu se văzu. Nate avu impresia că era ceva obişnuit. 

- Vă rog să-mi spuneţi Nate, zise el. 

- Aşa o să facem, spuse Phil, scoţându-şi anteriul. 

Casa parohială se afla lângă terenul bisericii, cu faţa spre o 
stradă laterală. Mergeau cu grijă prin zăpadă. 

- Cum a fost predica? o întrebă Phil când păşiră pe verandă. 

- Excelentă, dragul meu, zise ea fără urmă de entuziasm. 

Nate ascultă şi zâmbi, convins că, de ani de zile, în fiecare 
duminică, Phil pusese aceeaşi întrebare, în acelaşi loc şi 


moment, şi primise acelaşi răspuns. 

Orice ezitare în legătură cu rămânerea la masă dispăru în 
clipa în care intră în casă. Aroma delicioasă a fripturii de miel 
ajungea până în salon. Phil zgândări cu vătraiul cărbunii încinşi 
din cămin, în timp ce Laura pregătea mâncarea. 

În sufrageria îngustă dintre bucătărie şi salon, fusese aran- 
jată o masă pentru patru persoane. Nate era încântat că le 
acceptase invitaţia, deşi nu avusese nici o şansă să o refuze. 

- Ne bucurăm atât de mult că eşti aici, spuse Phil când se 
aşezară. Presimţeam că o să avem un oaspete astăzi. 

- Pentru cine e locul ăsta? întrebă Nate arătând spre scaunul 
gol. 

- Întotdeauna punem patru tacâmuri duminica, spuse Laura, 
după care nu mai adăugă nimic. 

Se ţinură de mâini când Phil îi mulţumi încă o dată lui 
Dumnezeu pentru zăpadă şi anotimpuri şi pentru mâncare. 
Încheie cu cuvintele: 

- Şi fă-ne mereu atenţi la nevoile şi dorinţele celorlalţi. 

Acele cuvinte îi aduseră aminte lui Nate de ceva. Le mai 
auzise, cu mulţi, mulţi ani în urmă. 

În timp ce se serveau, vorbeau despre dimineaţa aceea. De 
obicei, la slujba de la unsprezece, veneau în jur de patruzeci de 
persoane. Într-adevăr, zăpada îi împiedicase pe oameni să se 
ducă la biserică. Şi era şi o epidemie de gripă. Nate îl felicită 
pentru frumuseţea simplă a sanctuarului. Se aflau de şase ani în 
St. Michaels. Nu mult după ce începură să mănânce, Laura 
spuse: 

- Eşti frumos bronzat pentru luna ianuarie. Nu cred că ai 
obţinut bronzul în Washington, nu? 

- Nu. Abia m-am întors din Brazilia. 

Amândoi se opriră din mâncat şi se aplecară mai mult. 
Aventura reîncepea. Nate luă o înghiţitură zdravănă de friptură, 
care era groasă şi delicioasă, şi începu să povestească. 

- Mănâncă, te rog, spunea Laura cam la fiecare cinci minute. 

Nate lua o înghiţitură, mesteca încet şi, apoi, continua. Se 
referi la Rachel doar ca fiind „fiica unui client". Furtunile 
deveniră mai aprige, şerpii mai lungi, barca mai mică, indienii 
mai puţin prietenoşi. Ochii lui Phil licăreau de uimire în timp ce 
Nate trecea de la un capitol la altul. 

Era a doua oară de când se întorsese că povestea totul. Cu 


excepţia câtorva exagerări uşoare, totul rămase neschimbat. ŞI 
îl uimi până şi pe el. Era o povestire remarcabilă şi gazdelor lui li 
se oferi o versiune lungă şi îmbogăţită. Strecurară întrebări ori 
de câte ori puteau. 

Când Laura strânse masa şi servi negrese la desert, Nate şi 
Jevy tocmai ajunseseră la primul sat de indieni lpica. 

- A fost surprinsă când te-a văzut? întrebă Phil, când Nate 
descrise scena cu grupul de indieni care o însoțeau pe femeie 
afară din sat pentru a se întâlni cu ei. 

- Nu chiar, zise el. Părea să ştie că urma să venim. 

Nate îşi dădu toată silinţa să-i descrie pe indieni cu stilul lor 
de viaţă ca în epoca de piatră, dar cuvintele nu izbutiră să 
descrie imaginile aşa cum ar fi trebuit. Mâncă două negrese, 
golind farfuria din două înghiţituri mari în timpul unor pauze 
scurte în povestire. 

Dădură farfuriile la o parte apoi şi băură cafea. Masa de 
prânz duminica însemna, pentru Phil şi Laura, mai multă con- 
versaţie decât mâncare. Nate se întrebă cine fusese ultimul 
oaspete suficient de norocos, invitat ca să povestească şi să 
mănânce. 

li fu greu să diminueze ororile febrei dengue, dar Nate 
încercă totuşi. Vreo două zile în spital, câteva medicamente, şi 
se pusese iarăşi pe picioare. Când termină, începură întrebările. 
Phil voia să ştie totul în legătură cu misionara - numele ei, 
credinţa, munca ei cu indienii. Sora Laurei trăise în China 
cincisprezece ani, lucrând în spitalul unei biserici, lucru care 
devenise sursa multor povestiri. 

Era aproape ora trei când Nate se îndreptă spre uşa. Gazdele 
lui ar fi stat cu plăcere la masă sau în salon şi ar fi vorbit până 
se întuneca, dar Nate simţea nevoia să se plimbe puţin. Le 
mulţumi pentru ospitalitate şi, când îi lăsă făcând cu mâinile pe 
verandă, avu senzaţia că îi cunoştea de ani de zile. 

Plimbarea prin St. Michaels dură o oră. Străzile erau înguste, 
având de ambele părţi case vechi de o sută de ani. Nimic nu era 
nelalocul lui, nici câini vagabonzi, nici locuri virane, nici clădiri 
abandonate. Până şi zăpada era dată cu grijă la o parte, astfel 
încât străzile şi trotuarele erau curate, fără ca nici un vecin să 
fie supărat. Nate se opri la docuri şi admiră bărcile cu pânze. 
Niciodată nu pusese piciorul pe una. 

Hotări că nu avea să plece din St. Michaels decât atunci 


când avea să fie nevoit. Avea să locuiască în căsuţă până când 
Josh avea să-l dea afară politicos. Avea să-şi ţină banii şi, când 
cazul Phelan avea să se încheie, avea să găsească o modalitate 
de a se descurca. 

In apropierea portului, dădu peste o mică băcănie care se 
pregătea să închidă. Cumpără cafea, supă la cutie, arahide şi 
fulgi de ovăz pentru micul dejun. Lângă tejghea erau expuse o 
mulţime de sticle de bere. Zâmbi privindu-le, bucuros că acele 
zile se aflau în urma lui. 


40 


Grit se trezi concediat prin fax şi e-mail, lucru care se 
întâmpla pentru prima oară la firma lui. Mary Ross i-o făcu luni 
dimineaţă devreme, după ce petrecuse un weekend tensionat 
cu fraţii ei. 

Grit nu renunţă în linişte. Îi trimise şi el un fax cu o factură 
pentru serviciile sale până în ziua respectivă - o sută patruzeci şi 
opt de ore a câte şase sute de dolari, deci un total de optzeci şi 
opt de mii opt sute de dolari. Suma aceea avea să fie plătită în 
locul procentajului pe care ar fi urmat să-l primească la înche- 
ierea înţelegerii sau în cazul altui rezultat favorabil. Grit nu voia 
şase sute pe oră, ci o bucată din plăcintă, o parte serioasă din 
ceea ce primea clienta sa, cei douăzeci şi cinci la sută pe care îi 
negociase. Grit voia milioane şi, stând în biroul său, uitându-se 
ţintă la fax, nu-i venea să creadă că averea îi zburase de sub 
nas. Credea sincer că, după câteva luni de răfuieli, averea 
Phelan avea să se împartă între copii. Chiar dacă i s-ar fi aruncat 
fiecăruia câte douăzeci de milioane şi ei s-ar fi năpustit asupra 
banilor asemeni unor câini înfometați, tot nu s-ar fi simţit nici 
cea mai mică gaură în averea Phelan. Douăzeci de milioane 
clientei sale însemnau cinci milioane pentru el şi Grit trebuia să 
admită că se gândise deja la câteva modalităţi de a-i cheltui. 

Il sună pe Hark la birou ca să-l înjure, dar i se spuse că dom- 
nul Gettys era prea ocupat în momentul acela. 

Domnul Gettys avea acum trei din cei patru moştenitori din 
prima familie. Procentajul său scăzuse de la douăzeci şi cinci la 
douăzeci şi, acum, la şaptesprezece virgulă cinci. Însă posi- 


bilităţile sale de câştig erau imense. 

Domnul Gettys intră în sala de conferinţe la zece şi câteva 
minute şi îi salută pe avocaţii care mai rămăseseră şi care erau 
adunaţi acolo pentru o şedinţă importantă. 

- Am un anunţ de făcut, zise el vesel. Domnul Grit nu mai 
este implicat în acest caz. Fosta sa clientă, Mary Ross Phelan 
Jackman, m-a rugat să o reprezint eu şi, după ce m-am gândit 
mult, am acceptat. 

Cuvintele sale căzură asemenea unor mici bombe în jurul 
mesei de conferinţe. Yancy îşi frecă barba dezordonată, 
întrebându-se ce metodă de constrângere se folosise pentru a o 
smulge pe femeie din tentaculele lui Grit. Totuşi el se simţea 
oarecum în siguranţă. Mama lui Ramble folosise toate mijloacele 
posibile pentru a-şi îndruma fiul spre un alt avocat. Însă puştiul 
nu îşi putea suferi mama. 

Doamna Langhorne fu surprinsă, mai ales că Hark tocmai îl 
luase pe Troy Junior de client. Dar, după scurtul moment de şoc, 
se simţi în siguranţă. Clienta ei, Geena Phelan Strong, îşi detesta 
fraţii vitregi mai mari. Cu siguranţă, n-ar fi apelat la serviciile 
avocatului lor. Cu toate acestea, se impunea un dejun de control 
al puterii. Avea să îi sune pe Geena şi pe Cody imediat cum se 
termina şedinţa. 

Apoi, aveau să ia masa la „Promenade'" în vecinătatea 
Capitoliului şi, poate, avea să atragă atenţia vreunui vicepre- 
şedinte de comisie influent. 

Ceafa lui Wally Bright se înroşi când acesta auzi vestea. Hark 
pornise la vânătoare de clienţi. Din prima familie nu rămăsese 
decât Libbigail, şi Wally Bright era în stare să-l omoare pe Hark 
dacă încerca să i-o fure. 

- Să nu te apropii de clienta mea, auzi? spuse el tare şi 
înverşunat şi toţi încremeniră. 

- Linişteşte-te. 

- Să mă liniştesc pe naiba. Cum putem să ne liniştim când tu 
ne furi clienţii? 

- Nu eu am furat-o pe doamna Jackman. Ea m-a sunat pe 
mine, nu eu pe ea. 

- Ştim ce fel de joc faci, Hark. Nu suntem proşti, zise Wally, 
uitându-se la ceilalţi avocaţi. 

Aceştia, cu siguranţă, nu se considerau proşti, dar nu erau 
chiar atât de siguri în privinţa lui Wally. Adevărul era că nimeni 


nu avea încredere în nimeni. Pur şi simplu, erau prea mulţi bani 
la mijloc ca să fii sigur că avocatul de lângă tine nu avea să 
scoată cuțitul. 

Il aduseră pe Snead înăuntru şi acest lucru schimbă subiec- 
tul discuţiei. Hark îl prezentă celorlalţi. Sărmanul Snead arăta ca 
un om adus în faţa plutonului de execuţie. Se aşeză în capătul 
mesei, cu două camere video aţintite asupra lui. 

- Nu-i decât o repetiţie, îl asigură Hank. Linişteşte-te. 

Avocaţii îşi scoaseră carnetele pline de întrebări şi se 
apropiară mai mult de el. 

Hark se duse în spatele lui, îl bătu pe umăr şi spuse: 

- Când o să depui mărturia, domnule Snead, avocaţii părţii 
adverse îţi vor pune întrebări întâi. Aşa că, vreo oră, trebuie să 
consideri că suntem duşmanii. Bine? 

Sigur că, pentru Snead, nu era deloc bine, dar le luase banii. 
Trebuia să joace cum îi cântau. 

Hark îşi luă carneţelul şi începu să-i pună întrebări simple 
legate de naştere, origine, familie, şcoală, lucruri uşoare menite 
să-l facă să se relaxeze. Apoi, despre primii ani când lucrase 
pentru domnul Phelan şi o mie de alte întrebări care păreau 
complet irelevante. 

După o scurtă pauză, doamna Langhorne preluă ştafeta şi îi 
puse o mulţime de întrebări despre familiile Phelan, soţii, copii, 
divorţuri şi amante. Snead se gândi că era foarte multă mizerie 
inutilă, dar avocaţilor părea să le placă. 

- Ai ştiut de Rachel Lane? întrebă Langhorne. 

Snead se gândi un moment la acest lucru, după care spuse: 

- Nu m-am gândit la asta. Cu alte cuvinte, ajutaţi-mă cu 
răspunsul. Care e părerea dumitale, îl întrebă el pe domnul 
Gettys. 

Hark îi sări repede în ajutor. 

- Bănuiesc că ştiai totul despre domnul Phelan, mai ales 
despre iubitele lui şi copiii acestora. Nimic nu ţi-a scăpat. 
Bâtlanul ţi-a destăinuit totul, inclusiv existenţa fiicei sale nele- 
gitime. Avea zece, unsprezece ani când ai început dumneata să 
lucrezi pentru domnul Phelan. Acesta a încercat să ia legătura 
cu ea de-a lungul anilor, dar ea n-a vrut să aibă de-a face cu el. 
Bănuiesc că asta l-a durut foarte tare, că era un om care obținea 
tot ce îşi dorea şi, când Rachel l-a respins, durerea i s-a transfor- 
mat în furie. Mai presupun că a antipatizat-o imediat. Aşa că, 


faptul că i-a lăsat ei totul a fost un act de pură nebunie. 

Snead se minună iarăşi de abilitatea lui Hark de a născoci 
minciuni pe moment. Şi ceilalţi avocaţi fură impresionati. 

- Ce ziceţi? îi întrebă Hark. 

Ei dădură din capete aprobator. 

- Cel mai bine ar fi să-i dăm tot ce ştim despre Rachel Lane, 
spuse Bright. 

Snead repetă apoi în faţa camerelor povestea pe care 
tocmai o spusese Hark şi, astfel, arătă o îndemânare acceptabilă 
de a dezvolta o temă. Când termină, avocaţii nu putură să-şi 
ascundă încântarea. Ticălosul avea să spună orice. Şi nu era 
nimeni care să-l contrazică. 

Când i se punea o întrebare unde avea nevoie de ajutor, 
Snead spunea: 

- Păi, nu m-am gândit la asta. 

Şi avocaţii îi săreau în ajutor. Hark, care părea să anticipeze 
punctele slabe ale lui Snead, avea, de obicei, o povestire 
pregătită. Adesea însă contribuiau şi ceilalţi avocaţi cu mici 
improvizații, dornici să-şi arate priceperea în a minţi. 

Se fabrică strat cu strat şi se aranjă totul în aşa fel încât să 
ofere certitudinea că domnul Phelan nu fusese în toate minţile în 
dimineaţa zilei când scrisese acel ultim testament. Snead fu 
pregătit de avocaţi şi se dovedi uşor de manipulat. De fapt, era 
atât de antrenabil încât se temeau să nu spună prea mult. Nu 
trebuia să i se pună la îndoială credibilitatea. Nu trebuiau să 
existe goluri în depoziţia lui. 

Timp de trei ore îi clădiră mărturia, după care, în altele două, 
încercară să i-o spulbere cu un şir nesfârşit de întrebări ca din 
partea avocaţilor adverşi. Nu îi dădură să mănânce la prânz, îl 
luară în batjocură şi îl numiră mincinos. La un moment dat, 
Langhorne îl aduse aproape în pragul lacrimilor. Când fu epuizat 
şi gata să se prăbuşească, îl trimiseră acasă cu casetele video şi 
cu instrucţiuni de a le studia în amănunt. 

Nu era pregătit pentru a depune mărturie, îi spuseseră. 
Povestirile lui nu erau etanşe. Sărmanul Snead porni spre casă 
în noul său Range Rover, obosit şi uluit, dar şi hotărât să-şi 
exerseze minciunile până când avocaţii aveau să-l aplaude. 


Judecătorului Wycliff îi plăcea să ia masa de prânz în linişte 


în biroul său. Ca de obicei, Josh îşi luă sandvişuri de la un bufet 
grecesc din apropiere de Dupont Circle. Le despachetă pe 
măsuţa din colţ împreună cu un ceai cu gheaţă şi murături. 
Stăteau aplecaţi asupra mâncării, vorbind la început despre cât 
de ocupați erau şi, apoi, trecând repede la cazul Phelan. Ceva se 
întâmplase, altfel Josh n-ar fi sunat. 

- Am găsit-o pe Rachel Lane, spuse el. 

- Minunat. Unde? întrebă Wycliff pe al cărui chip se putea citi 
uşurarea. 

- Ne-a pus să promitem că nu vom spune. Cel puţin, nu 
acum. 

- E în ţară? întrebă judecătorul, uitând de carnea de vacă la 
conservă. 

- Nu. E într-un colţ foarte îndepărtat de lume şi foarte mul- 
tumită să rămână acolo. 

- Cum aţi găsit-o? 

- Avocatul ei a găsit-o. 

- Cine e avocatul ei? 

- Un tip care a lucrat la mine la firmă. Numele lui e Nate 
O'Riley şi e un fost partener. Ne-a părăsit în august anul trecut. 

Wycliff făcu ochii mici şi se gândi. 

- Ce coincidenţă. Angajează un fost partener al firmei de 
avocatură ale cărei servicii le-a folosit tatăl ei. 

- Nu e nici o coincidenţă. Ca avocat al patrimoniului, trebuia 
s-o găsesc. L-am trimis pe Nate O'Riley. A găsit-o şi ea l-a 
angajat. E foarte simplu, de fapt. 

- Când o să-şi facă apariţia? 

- Mă-ndoiesc c-o să vină personal. 

- Şi înştiinţarea şi actul de notificare? 

- Or să vină. E foarte meticuloasă şi, sincer să fiu, nu prea 
ştiu care-i sunt planurile. 

- Avem o atacare de testament, Josh. Războiul a izbucnit 
deja. Nu mai putem aştepta. Acest tribunal trebuie să aibă com- 
petenţă jurisdicţională asupra ei. 

- Domnule judecător, este reprezentată de un avocat. Intere- 
sele ei vor fi apărate. Haideţi să pornim la luptă. O să începem 
expunerea şi o să vedem ce are partea adversă. 

- Pot să vorbesc cu ea? 

- E imposibil. 

- Haide, Josh. 


- Vă jur. Este misionară într-un loc foarte îndepărtat, într-o 
altă emisferă. Asta e tot ce vă pot spune. 

- Vreau să-l văd pe domnul O'Riley. 

- Când? 

Wycliff se duse la birou şi puse mâna pe cea mai apropiată 
agendă. Era atât de ocupat. Viaţa îi era aranjată după un 
calendar al rolurilor, unul al proceselor şi unul al moţiunilor. 
Secretara lui ţinea un calendar de birou. 

- Ce zici de miercurea asta? 

- În regulă. La prânz? Numai noi trei, neoficial. 

- Desigur. 


Avocatul O'Riley îşi pusese în gând să citească şi să scrie 
toată dimineaţa. Planurile îi fură date peste cap însă de un tele- 
fon al pastorului. 

- Eşti ocupat? îl întrebă părintele Phil, vocea sa puternică 
tunând în receptor. 

- Păi, nu chiar, zise Nate, care stătea într-un fotoliu de piele 
adânc, sub o pătură, lângă foc, bând cafea şi citind Mark Twain. 

- Eşti sigur? 

- Bineînţeles că sunt sigur. 

- Ei bine, eu sunt la biserică, lucrez la subsol şi aş avea 
nevoie de ceva ajutor. Mă gândeam că s-ar putea să te 
plictiseşti, din moment ce nu prea e nimic de făcut aici, cel puţin 
nu iarna. S-ar putea să ningă şi astăzi. 

Lui Nate îi fugi gândul la friptura de miel. Mai rămăsese 
destulă. 

- Sunt acolo în zece minute. 

Subsolul se afla chiar sub sanctuar. Nate auzi bătăi de ciocan 
când cobori cu grijă treptele şubrede. Era o încăpere spațioasă, 
lungă şi lată, cu un plafon jos. Un proiect de modificare era pus 
în practică de mult timp, însă nu se întrevedea nici un moment 
final. Planul general consta, în aparenţă, dintr-o serie de încăperi 
micuţe pe pereţii dinspre exterior, cu un spaţiu gol în centru. 
Phil stătea între două capre de tăiat lemne, cu centimetrul în 
mână şi cu rumeguş pe umeri. Purta o cămaşă de flanel, blugi, 
ghete şi ar fi putut fi luat cu uşurinţă drept dulgher. 

- Îţi mulţumesc că ai venit, spuse el cu un zâmbet larg. 

- Cu plăcere. Mă plictiseam, zise Nate. 


- Pun plăci de fibră, spuse el arătând în direcţia construcţiei. 
E mai uşor dacă sunt două persoane. Mă ajuta domnul Fuqua, 
dar acum are optzeci de ani şi spatele lui nu mai e cum a fost. 

- Ce construieşti? 

- Şase clase pentru studiul Bibliei. Zona asta din centru va fi 
sala de adunări. Am început lucrul acum doi ani. Bugetul nu ne 
permite să facem prea multe în materie de noi proiecte, aşa că 
o fac eu însumi. Mă ţine în formă. 

Părintele Phil nu mai era în formă de ani de zile. 

- Arată-mi ce să fac, spuse Nate. Şi nu uita că sunt avocat. 

- N-ai prea muncit fizic, nu? 

- Nu. 

Apucară fiecare de câte un capăt al plăcii şi o duseră în clasa 
în curs de construcţie. Placa avea un metru douăzeci pe unu 
optzeci şi, când o ridicară, Nate îşi dădu seama că, într-adevăr, 
era o treabă pentru două persoane. Phil se opinti, se încruntă şi 
îşi muşcă limba, iar când placa fu pusă, zise: 

- Acum ţine-o aşa puţin. 

Nate o ţinu lipită, în timp ce Phil o ţintui repede cu nişte cuie 
mari. După aceea, mai bătu şase cuie şi îşi admiră opera. Apoi, 
scoase centimetrul şi începu să măsoare următorul spaţiu gol. 

- Unde ai învăţat să fii dulgher? îl întrebă Nate privind cu 
interes. 

- Am treaba asta în sânge. losif a fost dulgher. 

- Cine? 

- Tatăl lui lisus. 

- Ah, acel losif. 

- Citeşti Biblia, Nate? 

- Nu prea mult 

- Ar trebui s-o faci. 

- Mi-ar plăcea să încep. 

- Aş putea să te ajut, dacă vrei. 

- Mulţumesc. 

Phil măzgăli dimensiuni pe placa pe care tocmai o puseseră. 
Măsură cu atenţie, după care mai măsură o dată. În curând, 
Nate îşi dădu seama de ce dura atât de mult proiectul. Phil nu se 
grăbea şi era pentru un regim care consta în multe pauze de 
cafea. 

După vreo oră, urcară în biroul pastorului, unde era cu zece 
grade mai cald decât la subsol. Phil puse un ibric cu cafea tare 


pe un ochi mic. După aceea, turnă în ceşti şi se apucă să 
examineze şirurile de cărţi de pe rafturi. 

- Ăsta e un minunat ghid de rugăciuni zilnice, una din cărţile 
mele preferate, spuse el luând cartea şi ştergând-o ca şi cum ar 
fi fost plină de praf, după care i-o dădu lui Nate. 

Avea coperte cartonate, iar învelitoarea era intactă. Phil 
ţinea foarte mult la cărţile lui. 

Apoi alese alta şi i-o dădu lui Nate. 

- Ăsta e un studiu de Biblie pentru oamenii ocupați. E foarte 
bun. 

- Ce te face să crezi că sunt ocupat? 

- Doar eşti avocat la Washington, nu? 

- Teoretic, dar zilele alea se apropie de sfârşit. 

Phil îşi lovi degetele unele de altele şi se uită la Nate aşa 
cum numai un preot poate să o facă. Ochii lui spuseră: 
„Continuă. Mai spune-mi. Sunt aici ca să te ajut". 

Astfel că Nate îşi descarcă o parte din probleme, atât din tre- 
cut, cât şi din prezent, punând accent pe confruntarea iminentă 
cu fiscul şi cu la fel de iminenta pierdere a licenţei. Avea să 
scape de închisoare, dar i se cerea să plătească o amendă pe 
care nu şi-o putea permite. 

Cu toate acestea, nu era nefericit în privinţa viitorului. Ba 
chiar era bucuros că nu avea să mai profeseze. 

- Şi ce-o să faci? îl întrebă Phil. 

- Habar n-am. 

- Crezi în Dumnezeu? 

- Da, cred că da. 

- Atunci, linişteşte-te. El o să-ţi arate calea. 


Vorbiră suficient de mult cât să prelungească dimineaţa 
până la ora prânzului, când se duseră şi se delectară iarăşi cu 
friptura de miel. Laura li se alătură târziu. Era educatoare la 
grădiniţă şi nu avea pauză decât jumătate de oră. 

Pe la două, se întoarseră la subsol, unde se apucară din nou 
de treabă fără prea mult chef. Privindu-l pe Phil cum lucra, Nate 
deveni convins că proiectul nu avea să fie terminat în viaţa 
aceea. losif o fi fost un dulgher bun, dar locul părintelui Phil era 
în amvon. Fiecare spaţiu gol de pe perete trebuia măsurat, 
remăsurat, gândit, examinat din diverse unghiuri şi apoi 


măsurat din nou. Placa ce urma să acopere spaţiul respectiv 
trecea prin acelaşi procedeu. În cele din urmă, după suficiente 
marcaje cu creionul ca să deruteze şi un arhitect, Phil lua 
ferăstrăul electric, cu multă emoție, şi tăia placa. Apoi o ducea 
în locul unde trebuia pusă şi o băteau în cuie. Dimensiunile erau 
întotdeauna perfecte şi, cu fiecare din ele, Phil părea sincer 
uşurat. 

Două clase păreau terminate şi gata pentru a fi vopsite. 
După-amiază târziu, Nate hotări că, a doua zi, avea să devină 
vopsitor. 


41 


După două zile de muncă plăcută în subsolul rece al bisericii 
Trinity, nu progresară prea mult. În schimb, se consumă multă 
cafea, friptura de miel fu terminată, în sfârşit, se puseră câteva 
plăci de fibră, se vopsi câte ceva şi se puseră bazele unei 
prietenii. 

Nate tocmai îşi curăța vopseaua de pe unghii marţi seara, 
când sună telefonul. Era Josh, care îl chema înapoi la realitate. 

- judecătorul Wyciliff vrea să te vadă mâine, zise el. Am sunat 
şi mai devreme. 

- Ce vrea? întrebă Nate cu o voce plină de groază. 

- Sunt sigur că-ţi va pune câteva întrebări în legătură cu 
noua ta clientă. 

- Sunt foarte ocupat, Josh. M-am apucat de re-împărţit, vop- 
sit, bătut cuie şi alte chestii din astea. 

- Nu mai spune. 

- Da, lucrez la subsolul unei biserici. Timpul e foarte 
important. 

- Nu ştiam că ai asemenea talente. 

- Trebuie neapărat să vin, Josh? 

- Cred că da, prietene. Ai acceptat să te ocupi de cazul ăsta. 
l-am spus deja judecătorului. E nevoie de tine, bătrâne. 

- Când şi unde? 

- Vino la mine la birou la unsprezece. O să mergem 
împreună. 

- Nu vreau să văd biroul, Josh. Am numai amintiri neplăcute. 


Ne întâlnim la tribunal. 

- Bine. Să fii acolo la prânz. În biroul judecătorului Wycliff. 

Nate puse un lemn pe foc şi privi fulgii de zăpadă cum 
dansau pe verandă. Putea să-şi pună un costum şi o cravată şi 
să se plimbe cu o servietă în mână. Putea să arate şi să se 
poarte ca un avocat. Putea să spună „Domnule judecător" şi 
„Dacă binevoieşte curtea", putea să strige „Obiectez" şi să pună 
întrebări încuietoare martorilor. Putea să facă toate lucrurile pe 
care le făceau un milion de alţi avocaţi, dar nu se mai considera 
unul dintre ei. Zilele acelea se sfârşiseră, slavă Domnului. 

_ Mai putea să o facă o dată, dar numai o singură dată. 
Incercă să-şi spună că o făcea pentru clienta lui, pentru Rachel, 
dar ştia că ei nu-i păsa. 

Incă nu-i scrisese, deşi intenţionase de multe ori să o facă. 
Pentru scrisoarea lui Jevy, care se întindea pe o pagină şi 
jumătate, avusese nevoie de două ore de muncă grea. 

După trei zile în zăpadă, îi era dor de aerul umed de pe 
străzile din Corumbá, cu oamenii care se plimbau agale, de 
cafenelele în aer liber, de acel ritm al vieţii care spunea că totul 
putea să aştepte până mâine. Ningea din ce în ce mai tare. 
Poate o să fie iarăşi viscol, îşi spuse el, drumurile or să fie 
blocate şi n-o să fiu nevoit să mă duc, până la urmă. 


Alte sandvişuri de la bufetul grecesc, iarăşi murături şi ceai. 
Josh pregăti masa, în timp ce îl aşteptau pe judecătorul Wycliff. 

- Asta e dosarul întocmit de tribunal, spuse el dându-i un 
dosar gros şi roşu. Şi ăsta e răspunsul tău, adăugă el apoi, 
dându-i un dosar plic. Trebuie să-l citeşti şi să-l semnezi cât mai 
curând. 

- Patrimoniul a formulat un răspuns? 

- Mâine. Răspunsul lui Rachel Lane e acolo, pregătit deja, 
aşteptând doar semnătura ta. 

- E ceva greşit aici, Josh. Formulez un răspuns la o con- 
testare de testament în numele unei cliente care nu ştie nimic. 

- Trimite-i o copie. 

- Unde? 

- La singura ei adresă cunoscută, aceea a organizaţiei 
„Triburile Mondiale" din Houston, Texas. Totul e în dosar. 

Nate clătină din cap neputincios în faţa pregătirilor lui Josh. 


Se simţea ca un pion pe o tablă de joc. „Răspunsul pârâtei, 
Rachel Lane" se întindea pe patru pagini şi nega, atât în 
general, cât şi în particular, afirmaţiile făcute în cele şase 
reclamaţii care atacau testamentul. Nate le citi pe acestea din 
urmă, în timp ce Josh vorbea la celular. 

După ce se eliminau toţi termenii juridici, cazul era simplu: A 
ştiut Troy Phelan ce face atunci când a scris ultimul testament 
sau nu? Totuşi, procesul avea să fie un adevărat circ, din 
moment ce avocaţii aveau să aducă tot soiul de psihiatri. 
Angajaţi, foşti angajaţi, foste iubite, îngrijitori, cameriste, şoferi, 
piloţi, gărzi personale, doctori, prostituate, orice persoană care 
îşi petrecuse cinci minute în compania bătrânului, avea să fie 
adusă pentru a depune mărturie. 

Nate nu avea chef de aşa ceva .Dosarul devenea din ce în ce 
mai greu pe măsură ce citea. Se va umple o cameră până când 
războiul avea să se sfârşească, în cele din urmă. 

Judecătorul Wycliff îşi făcu obişnuita apariţie agitată la 
douăsprezece şi jumătate, scuzându-se în timp ce îşi scotea 
roba. 

- Trebuie să fii Nate O'Riley, zise el întinzând o mână. 

- Da, domnule judecător, mă bucur să vă cunosc. 

Josh izbuti să se desprindă de celular. Se aşezară în jurul 
măsuţei şi începură să mănânce. 

- Josh mi-a spus că ai găsit-o pe cea mai bogată femeie din 
lume, zise Wycliff printre plescăituri. 

- Aşa e. Acum vreo două săptămâni. 

- Şi nu poţi să-mi spui unde e? 

- M-a implorat să n-o fac. Am promis. 

- O să vină să depună mărturie la momentul cuvenit? 

- Nu va fi nevoie, explică Josh, care bineînţeles că avea în 
servietă un material legat de problema prezenţei ei în timpul 
procedurilor. Dacă nu ştie nimic despre starea psihică a 
domnului Phelan, nu poate fi citată ca martoră. 

- Dar e parte, spuse Wycliff. 

- Aşa e. Dar prezenţa ei poate fi scuzată. Ne putem judeca şi 
fără ea. 

- Scuzată de cine? 

- De dumneavoastră, domnule judecător. Am de gând să 
înaintez o cerere la momentul potrivit, în care să rog Curtea să 
aprobe judecarea cauzei fără ca ea să fie prezentă, spuse Nate. 


Josh îi zâmbi peste masă. Bravo, Nate. 

- Cred că o să mai vorbim despre asta mai târziu, spuse 
Wycliff. Mă interesează mai mult expunerea. Inutil să mai spun 
că toţi contestatarii sunt nerăbdători să ne apucăm de treabă. 

- Patrimoniul îşi va înainta răspunsul mâine, spuse Josh. 
Suntem gata de luptă. 

- Şi pârâta? 

- Lucrez la răspunsul ei, zise Nate sobru, de parcă ar fi 
muncit zile întregi la acel lucru. Dar o să-l pot înainta mâine. 

- Eşti pregătit pentru expunere? 

- Da, domnule. 

- Când putem aştepta înştiinţarea şi notificarea clientei 
dumitale? 

- Nu ştiu sigur. 

- Teoretic, nu am competenţa jurisdicţională asupra ei până 
când nu le primesc. 

- Da, înţeleg. Sunt sigur că vor fi aici în curând. Corespon- 
denţa ei ajunge foarte greu. 

Josh îi zâmbi protejatului său. 

- Chiar ai găsit-o, i-ai arătat copia testamentului, i-ai explicat 
ce e cu actul de notificare a competenţei jurisdicţionale şi cu 
înştiinţarea şi ai acceptat să o reprezinţi? 

- Da, domnule, spuse Nate, dar numai pentru că era nevoit. 

- Vrei să scrii asta într-o declaraţie pentru dosar? 

- E puţin cam neobişnuit, nu? întrebă Josh. 

- Poate, dar dacă începem expunerea fără actul de notificare 
şi fără înştiinţare, vreau ceva la dosar care să arate că a fost 
contactată şi că ştie ce facem. 

- Bună idee, domnule judecător, spuse Josh, ca şi cum ideea 
i-ar fi aparţinut de la bun început. Nate o să semneze declaraţia. 

Nate încuviinţă şi muşcă din sandviş, sperând că aveau să-l 
lase să mănânce fără să-l forţeze să mai spună şi alte minciuni. 

- Era apropiată de Troy? întreba Wycliff. 

Nate prelungi mestecatul destul de mult înainte să răspundă. 

- Întâlnirea nu e oficială, nu? 

- Nu. Sunt numai nişte bârfe. 

Da, şi bârfele duc la câştigarea sau pierderea unui proces. 

- Nu cred că erau prea apropiaţi. Nu îl mai văzuse de ani de 
zile. 

- Cum a reacţionat când a citit testamentul? 


Tonul lui Wycliff era, într-adevăr, de bârfă şi sporovăială şi 
Nate ştia că judecătorul voia toate detaliile. 

- A fost cel puţin surprinsă, zise el sec. 

- Sunt convins. A întrebat cât? 

- Într-un târziu. Cred că a fost copleşită, aşa cum ar fi oricine. 

- E căsătorită? 

- Nu. 

Josh îşi dădu seama că întrebările legate de Rachel ar fi 
putut continua la nesfârşit. Şi întrebările erau periculoase. 
Wycliff nu putea să afle, cel puţin nu în momentul acela, că pe 
Rachel nu o interesau banii. Dacă tot continua să întrebe şi dacă 
Nate continua să spună adevărul, ceva tot avea să-i scape. 

- Nu e un caz complicat, domnule judecător, spuse el, 
îndreptând discuţia într-o altă direcţie. Expunerea n-o să dureze 
o veşnicie. Ei sunt nerăbdători. Noi suntem nerăbdători. Pe 
masă sunt o grămadă de bani pe care îi vrea toată lumea. Ce-ar 
fi să ne grăbim expunerea şi să fixăm o dată pentru proces? 

Grăbirea procedurilor într-un caz de validare era ceva ne- 
maiauzit. Avocaţii erau plătiţi cu ora. De ce să se grăbească? 

- Interesant, spuse Wycliff. La ce te gândeşti? 

- Să fixăm o şedinţă de expunere cât mai curând. Să aducem 
toţi avocaţii într-o încăpere şi să le cerem să prezinte o listă cu 
potenţialii martori şi documentele pe care le au. Acordăm 
treizeci de zile pentru toate depoziţiile şi fixam data procesului 
pentru nouăzeci de zile. 

- E îngrozitor de rapid. 

- La tribunalul federal o facem adesea. Şi dă rezultate. 
Partea cealaltă o să fie de acord imediat, deoarece clienţii lor 
sunt faliţi cu toţii. 

- Şi dumneata, domnule O'Riley? Clienta dumitale e nerăb- 
dătoare să primească banii? 

- Dumneavoastră n-aţi fi, domnule judecător? întrebă Nate. 
Şi râseră toţi trei. 


Când Grit reuşi, în sfârşit, să străpungă linia apărării telefo- 
nice a lui Hark, primele lui cuvinte fură: 

- Mă gândesc să mă duc la judecător. 

Hark apăsă pe butonul de înregistrare al telefonului său şi 
zise: 


- Bună ziua şi ţie, Grit. 

- AŞ putea să-i spun adevărul judecătorului, că Snead şi-a 
vândut mărturia pentru cinci milioane de dolari şi că nimic din 
ce spune nu este adevărat. 

Hark râse suficient de tare cât să-l audă Grit. 

- Nu poţi să faci asta, Grit. 

- Ba sigur că pot. 

- Nu eşti foarte inteligent, se vede treaba. Ascultă-mă, Grit, 
şi ascultă-mă cu atenţie. În primul rând, ai semnat hârtia alături 
de noi toţi, aşa că eşti implicat în orice ilegalitate pe care o 
susţii. In al doilea rând, şi cel mai important, ştii de Snead 
pentru că ai fost implicat în caz ca avocat al lui Mary Ross. Asta 
înseamnă o relaţie de confidenţialitate. Dacă divulgi orice 
informaţie aflată în timpul cât ai fost avocatul ei, încalci legea 
confidenţialităţii. Dacă faci vreo prostie, ea va depune o 
reclamaţie la barou şi eu o să fac în aşa fel încât să fii exclus. Iți 
iau licenţa, înţelegi, Grit? 

- Eşti un gunoi, Gettys. Mi-ai furat clienta. 

- Dacă clienta ta era mulţumită, de ce căuta un alt avocat? 

- N-am terminat cu tine. 

- Să nu faci vreo prostie. 

Grit trânti telefonul. Hark savură momentul, după care se 
apucă din nou de treabă. 

Nate porni singur cu maşina prin oraş, peste râul Potomac, 
pe lângă Lincoln Memorial, deplasându-se împreună cu celelalte 
maşini fără să se grăbească. Fulgii de zăpadă îi loveau parbrizul, 
dar viscolul nu se materializase. La un semafor pe Pennsylvania, 
se uită în oglinda retrovizoare şi văzu clădirea, înghesuită între 
multe altele, unde îşi petrecuse cea mai mare parte din ultimii 
douăzeci şi trei de ani. Fereastra biroului său era la etajul şase. 
Abia o zărea. 

Pe M Street, în Georgetown, văzu locurile frecventate - 
vechile baruri şi localuri unde îşi petrecuse ore îndelungate şi 
întunecoase cu oameni pe care nu şi-i mai amintea. Totuşi mai 
ţinea minte numele barmanilor. Fiecare local avea o poveste. Pe 
vremea când obişnuia să bea, o zi grea la birou sau la tribunal 
trebuia îndulcită cu câteva ore de alcool. Nu putea să se ducă 
acasă fără el. O luă spre nord pe Wisconsin şi văzu un bar unde 
se bătuse odată cu un student de colegiu, un puşti mai beat ca 
el. O studentă generase scandalul. Barmanul îi trimisese să se 


bată afară. A doua zi, la tribunal, Nate purtase un leucoplast. 

Şi acolo era o cafenea micuță de unde cumpărase atâta 
cocaină, încât fusese cât pe ce să moară. Cei de la narcotice 
făcuseră o vizită acolo în timp ce el se afla la dezintoxicare. Doi 
amici erau la închisoare. 

Pe străzile acelea îşi petrecuse zilele de glorie, în timp ce 
soțiile aşteptau şi copiii lui creşteau fără el. li era ruşine de 
suferinţa pe care o provocase. leşind din Georgetown, jură să nu 
se mai întoarcă niciodată. 

Acasă la Stafford, îşi mai luă haine şi alte lucruri personale şi 
plecă în grabă. 

In buzunar, avea un cec de zece mii de dolari, salariul pe 
prima lună. Fiscul voia şaizeci de mii, reprezentând impozite din 
urmă. Amenda avea să fie cel puţin încă pe atât. Celei de-a 
doua soţii îi datora vreo treizeci de mii pentru pensia de 
întreţinere a copiilor, obligaţii lunare care se adunaseră în timp 
ce el se tratase cu Sergio. 

Falimentul nu îl scutea de acele datorii. Admise că viitorul lui 
financiar era, într-adevăr, sumbru. Pentru fiecare dintre copiii 
mai mici trebuia să plătească trei mii pe lună. Cei doi mai mari îl 
costau aproape la fel de mult cu taxele de colegiu şi celelalte 
cheltuieli, de cazare şi masă. Putea trăi din banii Phelan câteva 
luni, dar, după felul cum vorbeau Josh şi Wycliff, procesul avea 
să se ţină probabil mai curând decât mai târziu. Când totul avea 
să se termine, Nate urma să apară în faţa unui judecător 
federal, să se declare vinovat de evaziune fiscală şi să-şi predea 
licenţa. 

Părintele Phil îl învăţă să nu îşi facă griji pentru viitor. 
Dumnezeu avea să aibă grijă de el. 

Nate se întrebă din nou dacă nu cumva Dumnezeu obținea 
mai mult decât se aşteptase. 


Din moment ce nu putea să scrie pe altceva decât pe un 
carneţel juridic, cu rândurile sale late şi spaţiile mari la margini, 
Nate luă unul şi încercă să înceapă o scrisoare pentru Rachel. 
Trebuia să pună adresa organizaţiei „Triburile Mondiale" din 
Houston. Avea să scrie pe plic „Personal şi confidenţial", să 
treacă numele de Rachel Lane şi să ataşeze un bilet explicativ: 
„Pentru cine se ocupă de asta". 


Cineva de la „Triburile Mondiale" ştia cine şi unde era ea. 
Poate cineva ştia că Troy era tatăl ei. Poate că acel cineva 
adunase doi cu doi şi acum ştia că Rachel a lor era beneficiara. 

Nate mai presupunea şi că Rachel avea să ia legătura cu 
organizaţia, dacă nu o şi făcuse deja. Fusese în Corumbă şi se 
aflase în spital. Era logic să creadă că sunase la Houston şi spu- 
sese cuiva de vizita lui. 

Pomenise de bugetul ei anual de la „Triburile Mondiale". 
Trebuia să existe o metodă de a comunica prin scrisori. Dacă 
scrisoarea lui ajungea în mâinile cui trebuia în Houston, atunci 
poate avea să găsească locul potrivit şi în Corumbá. 

Scrise data şi apoi „Dragă Rachel". 

Trecu o oră, timp în care privi flăcările şi încercă să găsească 
nişte cuvinte care să sune inteligent. În cele din urmă, începu 
scrisoarea cu un paragraf despre zăpadă. li era dor de ea din 
copilărie? Cum era în Montana? În faţa ferestrei lui era un strat 
de treizeci de centimetri. 

Se simţi obligat să-i scrie că acţiona ca avocat al ei şi, o dată 
ce intră în acel subiect, nu se mai putu opri. Îi explică în termeni 
cât mai simpli ce se întâmpla cu acţiunea intentată. 

Îi povesti despre părintele Phil, biserică şi subsolul acesteia. 
Studia Biblia şi îi plăcea. Se ruga pentru ea. 

Când termină, scrisoarea se întindea pe trei pagini şi era 
foarte mândru de sine. O reciti de două ori şi consideră că 
merită expediată. Dacă izbutea să ajungă într-un fel la coliba ei, 
ştia că avea să o citească iar şi iar, fără să dea nici cea mai mică 
atenţie eventualelor greşeli de stil. 

Nate îşi dorea tare mult să o revadă. 


42 


Un motiv pentru care lucrările progresau încet la subsolul 
bisericii era acela că părintelui Phil îi plăcea să doarmă mai mult 
dimineaţa. Laura spunea că pleca de acasă în fiecare dimineaţă 
la opt, la grădiniţă, şi cel mai adesea, pastorul era ascuns sub 
pături. Apărându-se, el spunea că se culca târziu, pentru că îi 
plăcea să se uite la filmele vechi, alb-negru, care se difuzau 
după miezul nopţii. 


Astfel că Nate fu oarecum surprins când îl auzi la telefon 
vineri dimineaţă la şapte şi jumătate. 

- Ai văzut ziarul Post? îl întrebă el. 

- Nu citesc ziarele, zise Nate. 

Renunţase la acel obicei în timpul tratamentului de la centru. 
Pe de altă parte, Phil citea cinci pe zi. li ofereau numeroase 
subiecte pentru predici. 

- Poate ar trebui s-o faci, spuse el. 

- De ce? 

- E un articol despre tine. 

Nate îşi puse ghetele şi se duse la o cafenea de pe strada 
principală. Pe prima pagină din Metro era un articol despre 
găsirea moştenitoarei dispărute a lui Troy Phelan. Cu o zi în 
urmă, se înaintaseră hârtiile necesare la Tribunalul Districtului 
Fairfax, în care ea, acţionând prin intermediul avocatului, un 
anume Nate O'Riley, respingea afirmaţiile celor care contestau 
testamentul răposatului ei tată. Deoarece nu erau multe de spus 
despre ea, în articol se scria în continuare despre avocatul ei. 
Potrivit declaraţiei acestuia, de asemenea depusă la dosar, el o 
găsise pe Rachel Lane, îi arătase o copie a testamentului scris 
de mână, discutase cu ea diversele aspecte juridice şi reuşise 
cumva să devină avocatul ei. Nu se pomenea nimic despre locul 
unde se afla doamna Lane. 

Domnul O'Riley era un fost partener al firmei „Stafford Law 
Firm"; pe vremuri fusese un avocat pledant foarte bun; părăsise 
firma în luna august; în octombrie, declarase faliment; în 
noiembrie, fusese pus sub acuzaţie; şi, în prezent, era cercetat 
pentru evaziune fiscală. Cei de la fisc susțineau că îi păgubise 
de şaizeci de mii de dolari. Redactorul mai pomeni şi faptul inutil 
că divorțase de două ori. Pentru a face ca umilirea să fie com- 
pletă, era publicată şi o fotografie nereuşită, în care Nate apărea 
cu un pahar în mână la o recepţie organizată într-un bar din D.C. 
cu câţiva ani în urmă. Studie imaginea aceea neclară a sa, cu 
ochii strălucitori, obrajii îmbujoraţi de alcool şi cu zâmbetul care 
dădea impresia că se afla printre oameni pe care îi plăcea. Era 
stânjenitor, dar era o altă viaţă. 

Bineînţeles că nici un articol nu putea fi complet fără o 
scurtă trecere în revistă a vieţii şi morţii lui Troy - trei soţii, 
şapte copii cunoscuţi, o avere de aproximativ unsprezece 
miliarde şi ultimul său zbor de la etajul paisprezece. 


Domnul O'Riley nu putea fi găsit pentru comentarii. Domnul 
Stafford nu avea nimic de spus. Avocaţii moştenitorilor Phelan 
spuseseră, evident, atâtea lucruri deja, încât nu mai erau 
întrebaţi nimic. 

Nate împături ziarul şi se întoarse acasă. Era opt şi jumătate. 
Mai avea o oră şi jumătate până când trebuia să înceapă din nou 
lucrul la subsol. 

Acum, câinii îi ştiau numele, dar avea să fie greu să-i adul- 
mece urma. Josh aranjase ca scrisorile să-i fie expediate la o 
căsuţă poştală din D.C. Avea un număr nou la birou, unul pentru 
Nathan O'Riley, avocat. La telefoane răspundea întotdeauna o 
secretară din biroul lui Josh, care strângea mesajele. 

In St. Michaels, numai pastorul şi soţia acestuia ştiau cine 
este. Circula zvonul că ar fi fost un avocat bogat din Baltimore 
care scria o carte. 

Era plăcut să te ascunzi. Poate de aceea o făcea şi Rachel 
Lane. 


Copii după răspunsul lui Rachel Lane fură trimise tuturor 
avocaţilor Phelan care, ca grup, fură electrizaţi. Trăia, într- 
adevăr, şi era dispusă să lupte, deşi alegerea avocatului era 
oarecum uluitoare. Reputația lui O'Riley era cunoscută - un 
avocat pledant foarte bun cu momente de strălucire, care nu 
rezista la presiuni. Insă avocaţii, ca şi judecătorul Wycliff, 
bănuiau că Josh Stafford trăgea sforile. El îl scosese pe O'Riley 
de la dezalcoolizare, îl aranjase, îi pusese dosarul în braţe şi îi 
dăduse drumul spre tribunal. 

Avocaţii Phelan se întâlniră vineri dimineaţă la biroul doam- 
nei Langhorne, o clădire modernă de pe Pennsylvania Avenue, 
în cartierul comercial. Firma ei era în ascensiune - cu patruzeci 
de avocaţi nu era suficient de mare pentru a atrage clienţi 
importanţi, însă şefa era foarte ambițioasă. Mobilierul era 
elegant şi pretenţios, caracteristic avocaţilor care doreau cu 
disperare să dea lovitura. 

Hotărâseră să se întâlnească o dată pe săptămână, în fiecare 
vineri la ora opt, timp de cel mult două ore, pentru a discuta 
despre cazul Phelan şi a pune la punct o strategie. Ideea fusese 
a lui Langhorne. Aceasta îşi dăduse seama că avea să fie 
nevoită să fie împăciuitoarea. Bărbaţii erau ocupați cu 


împăunarea şi înţepăturile. Şi, la mijloc, erau prea mulţi bani 
pentru a fi pierduţi într-un proces unde contestatarii, toţi aflaţi 
într-o parte a încăperii, se înjunghiau unii pe alţii pe la spate. 

| se părea că schimbarea avocaţilor încetase. Clienţii ei, 
Geena şi Cody, rămâneau la decizia lor. Yancy părea să-l fi prins 
pe Ramble bine în gheare. Wally Bright, practic, locuia cu 
Libbigail şi Spike. Hark îi avea pe ceilalţi trei - Troy Junior, Rex şi 
Mary Ross - şi părea mulţumit. Praful începea să se aşeze în 
jurul moştenitorilor. Relaţiile deveneau familiare. Problemele 
fuseseră definite. Avocaţii ştiau că era mai bine să lucreze în 
echipă, altfel pierdeau cazul. A 

Numărul unu era Snead. Işi petrecuseră multe ceasuri 
vizionând casetele cu primul său efort şi fiecare îşi notase 
modalităţi de îmbunătăţire a prestaţiei lui. Născocirile erau 
neruşinate. Yancy, care fusese un scenarist aspirant cu ani în 
urmă, scrisese chiar un scenariu de cinci pagini pentru Snead, 
plin cu atâtea afirmaţii îngrozitoare, încât îl făceau pe sărmanul 
Troy să pară complet lipsit de creier. 

Numărul doi era Nicolette, secretara. Aveau să o înregistreze 
pe video peste câteva zile şi erau anumite lucruri pe care 
trebuia să le spună. Lui Bright îi veni ideea că, poate, bătrânul 
făcuse un infarct în timp ce făcea sex cu ea cu câteva ore 
înainte să apară în faţa celor trei psihiatri, ceva ce puteau să 
declare şi Nicolette şi Snead. Un infarct însemna diminuarea 
capacităţii mintale. Era o idee destul de bună, acceptată, în 
general, care generă o discuţie îndelungată despre autopsie. 
Incă nu văzuseră o copie a raportului. Sărmanul individ era 
zdrobit pe cărămizi, cu o rană îngrozitoare la cap, aşa cum era şi 
de aşteptat. Oare, la autopsie, avea să se descopere infarctul? 

Chestiunea numărul trei era cea a propriilor experţi. 
Psihiatrul lui Grit dispăruse repede, o dată cu acesta, aşa încât 
nu mai rămăseseră decât patru, câte unu de firmă. Patru nu era 
o cifră prea mică la proces, de fapt, patru puteau fi convingători, 
mai ales dacă ajungeau la aceleaşi concluzii, dar pe căi diferite. 
Căzură de acord că trebuiau să facă repetiţii şi cu mărturiile psi- 
hiatrilor, punându-le tot soiul de întrebări şi încercând să-i facă 
să cedeze sub presiune. 

Punctul numărul patru era reprezentat de alţi martori. 
Trebuiau să mai găsească şi alte persoane care se aflaseră în 
preajma bătrânului în ultimele lui zile. Snead putea să-i ajute în 


acea privinţă. 

Ultimul punct era apariţia lui Rachel Lane şi a avocatului ei. 

- La dosar nu este nimic semnat de această femeie, spuse 
Hark. E retrasă. Nimeni nu ştie unde se află, în afară de avocatul 
ei şi el nu vrea să spună. l-a trebuit o lună ca s-o găsească. N-a 
semnat nimic. Teoretic, tribunalul nu are jurisdicție. Mie mi se 
pare foarte clar că această femeie nu prea vrea să se arate. 

- Aşa sunt şi unii câştigători la loterie, zise Bright. Vor să 
păstreze tăcerea, pentru că, altfel, orice nenorocit s-ar apuca să 
le bată la uşă. 

- Şi dacă nu vrea banii? întrebă Hark, iar ceilalţi rămaseră 
stupefiaţi. 

- E o nebunie, spuse Bright instinctiv, dar se gândi la acel 
lucru imposibil. 

În timp ce ei se scărpinau în cap, Hark continuă. 

- E doar o idee, dar una la care ar trebui să ne gândim. 
Potrivit legilor din Virginia, se poate renunţa la ceva lăsat prin 
testament. Darul respectiv rămâne în cadrul patrimoniului. Dacă 
acest testament este considerat nul şi dacă nu mai există altul, 
atunci, cei şapte copii ai lui Troy Phelan primesc totul. Din 
moment ce Rachel Lane nu vrea nimic, averea se va împărţi 
între clienţii noştri. 

Toţi începură să facă nişte calcule ameţitoare. Unsprezece 
miliarde, minus impozitele, împărţite la şase. După aceea, se 
aplica procentajul cuvenit şi rămânea o avere serioasă. 
Onorariile din şapte cifre se transformau în onorarii din opt cifre. 

- E puţin cam absurd, spuse Langhorne rar, mintea încă 
vuindu-i de calcule. 

- Nu sunt chiar atât de sigur, spuse Hark, care, evident, ştia 
mai mult decât ceilalţi. O notificare este un document foarte 
simplu de întocmit. Ar trebui să credem că domnul O'Riley a 
călătorit până în Brazilia, a găsit-o pe Rachel Lane, i-a povestit 
despre Troy, a fost angajat, dar n-a obţinut o simplă semnătură 
pe un document scurt care ar oferi competenţă jurisdicţională 
tribunalului? Ceva se petrece aici. 

Yancy fu primul care întrebă: 

- Brazilia? 

- Da. Tocmai s-a întors din Brazilia. 

- De unde ştii? 

Hark scoase încet nişte hârtii din dosar. 


- Am un detectiv foarte bun, spuse el şi, în jur, se făcu o 
linişte mormântală. leri, după ce am primit răspunsul ei şi 
declaraţia lui O'Riley, la fel ca şi voi, l-am sunat pe detectiv. In 
trei ore a aflat următoarele: In ziua de douăzeci şi doi 
decembrie, Nate O'Riley a plecat de pe aeroportul Dulles cu un 
avion Varig, zborul 882, până la Săo Paulo, de unde s-a îmbarcat 
în zborul 146 spre Campo Grande şi, apoi, a luat un avion de 
navetă "Air Pantanal", aterizând într-un orăşel numit Corumbá, 
în ziua de douăzeci şi trei. A stat aproape trei săptămâni, după 
care s-a întors la Dulles. 

- Poate a fost într-o vacanţă, murmură Bright, la fel de uluit 
ca toţi ceilalţi. 

- Poate, dar mă-ndoiesc. Domnul O'Riley şi-a petrecut 
toamna într-o clinică de dezalcoolizare, nu pentru prima oară. 
Acolo era când s-a sinucis Troy. | s-a dat drumul în ziua de 
douăzeci şi doi, aceeaşi zi în care a plecat spre Brazilia. 
Călătoria lui a avut un singur scop, acela de a o găsi pe Rachel 
Lane. 

- De unde ştii toate astea? întrebă Yancy. 

- De fapt, nu e chiar atât de greu de aflat. Mai ales infor- 
maţiile despre zboruri. Orice detectiv bun le poate obţine. 

- De unde ştii c-a fost la dezalcoolizare? 

- Am spioni. 

Urmă un moment îndelungat de tăcere, timp în care digerară 
toate acele lucruri. Îl dispreţuiau pe Hark şi, în acelaşi timp, îl 
admirau. Părea să aibă întotdeauna informaţii pe care ei nu le 
aveau şi totuşi acum era de partea lor. Alcătuiau o echipă. 

- E doar o chestiune de influenţă, zise el. Mergem cu toată 
viteza înainte cu expunerea. Atacăm testamentul cu 
înverşunare. Nu spunem nimic despre lipsa jurisdicției asupra lui 
Rachel Lane. Dacă nu apare nici în persoană, nici nu semnează 
notificarea, e limpede că nu vrea banii. 

- N-o să cred asta niciodată, zise Bright. 

- Pentru că eşti avocat. 

- Dar tu ce eşti? 

- La fel, dar nu atât de lacom. Poţi să crezi sau nu, Wally, dar 
există oameni în lume care nu sunt motivaţi de bani. 

- Sunt vreo douăzeci, spuse Yancy. Şi toţi sunt clienţii mei. 

Râsetele slabe mai alungară din tensiune. 

Înainte să se despartă, se forţară iarăşi unii pe alţii să fie de 


acord cu ideea că tot ce vorbeau era confidenţial. Fiecare dintre 
ei o spunea în mod serios, dar nici unul nu avea totală încredere 
în celălalt. Informaţiile legate de Brazilia erau deosebit de 
delicate. 


43 


Plicul era maro şi puţin mai mare decât cele juridice. Pe 
lângă adresa din Houston a organizaţiei „Triburile Mondiale", 
mai erau scrise cu negru cuvintele: Pentru Rachel Lane, 
misionară în America de Sud, Personal şi Confidenţial. 

Fu primit de angajatul care se ocupa de corespondenţă, fu 
examinat câteva clipe şi, apoi, trimis sus la un supraveghetor. 
Călătoria sa continuă toată dimineaţa, până când ateriza, tot 
nedesfăcut, pe biroul Nevei Collier, coordonator al misiunilor din 
America de Sud. Aceasta îl privi cu gura căscată, deoarece 
nimeni nu ştia că Rachel Lane era o misionară a organizaţiei 
„Triburile Mondiale". Nimeni în afară de ea. 

Evident, cei care îl trimiseseră dintr-o parte în alta, nu 
făcuseră legătura între numele de pe plic şi cel vehiculat în şti- 
rile cele mai recente. Era luni dimineaţă, aşa că activitatea era 
lentă şi calmă. 

Neva încuie uşa. În plic era o scrisoare pe care scria: „Pentru 
cine se ocupă de asta" şi un plic mai mic, sigilat. Citi scrisoarea 
cu glas tare, uluită de faptul că cineva cunoştea chiar şi parţial 
identitatea lui Rachel Lane. 


„Pentru cei interesaţi: 

Alăturat este o scrisoare pentru Rachel Lane, una din 
misionarele dumneavoastră din Brazilia. Vă rog să i-o trimiteţi, 
nedeschisă. 

Am cunoscut-o pe Rachel acum vreo două săptămâni. Am 
găsit-o în Pantanal, trăind în mijlocul indienilor lpica, unde este, 
aşa cum ştiţi foarte bine, de unsprezece ani. Scopul vizitei mele 
a fost legat de o chestiune juridică. 

Pentru informarea dumneavoastră, se simte bine. l-am 
promis că, sub nici o formă, nu o să spun nimănui unde se află. 
Nu doreşte să mai fie deranjată cu alte probleme juridice şi eu 


am fost de acord cu ea. 

Are nevoie de bani pentru o barcă nouă cu motor şi, de 
asemenea, de fonduri suplimentare pentru medicamente. Voi 
trimite bucuros un cec organizaţiei dumneavoastră pentru 
aceste cheltuieli; spuneţi-mi doar cum să procedez. 

Intenţionez să-i mai scriu lui Rachel, deşi habar nu am cum 
îşi primeşte corespondenţa. Puteţi să-mi scrieţi ca să ştiu că 
această scrisoare a fost primită şi că i-a fost expediată? 
Mulţumesc". 


Era semnată Nate O'Riley. Mai jos, era un număr de telefon 
din St. Michaels, Maryland, şi adresa unei firme de avocatură din 
Washington. 

Era foarte simplu să se corespondeze cu Rachel. De două ori 
pe an, în zilele de 1 martie şi 1 august, organizaţia trimitea 
pachete la Oficiul Poştal din Corumbá. Acestea conţineau 
medicamente, literatură creştină şi orice altceva mai avea 
nevoie sau voia. Cei de la Oficiul poştal erau de acord să ţină 
pachetele din august timp de treizeci de zile şi, dacă nu erau 
ridicate, erau expediate înapoi la Houston. Acest lucru nu se 
întâmplase niciodată. In fiecare an, în luna august, Rachel făcea 
călătoria anuală la Corumbá, şi tot atunci, suna la sediu şi îşi 
folosea engleza pentru zece minute. Apoi, îşi ridica pachetele şi 
se întorcea în mijlocul indienilor. În martie, după sezonul ploios, 
pachetele erau trimise pe râu cu o chalana şi lăsate la o fazenda 
la gura râului Xeco. Lako le lua, la un moment dat. Pachetele din 
martie erau întotdeauna mai mici decât cele din august. 

In unsprezece ani, Rachel nu primise nici o scrisoare per- 
sonală, cel puţin nu prin intermediul organizaţiei. 

Neva copie numărul de telefon şi adresa pe un carneţel, 
după care ascunse scrisoarea într-un sertar. Avea să o 
expedieze peste vreo lună, împreună cu pachetul obişnuit din 
luna martie. 


Lucrară aproape o oră tăind plăci pentru următoarea clasă. 
Podeaua era plină de rumeguş. Phil avea şi în păr. Scârţăitul 
ferăstrăului încă le mai răsuna în urechi. Era momentul să bea o 
cafea. Se aşezară pe jos, rezemaţi de perete, lângă un calorifer 
portabil. Phil turnă cafeaua tare din termos. 


- Ai pierdut o predică nemaipomenită ieri, spuse el zâmbind. 

- Unde? 

- Cum adică, unde? Aici, bineînţeles. 

- Care a fost tema? 

- Adulterul. 

- Pentru sau împotrivă? 

- Împotrivă, ca întotdeauna. 

- Nu cred că asta e o problemă în rândul enoriaşilor tăi. 

- Ţin predica asta o dată pe an. 

- Aceeaşi predică? 

- Da, dar mereu reactualizată. 

- Când s-a întâmplat ultima dată ca vreunul din enoriaşii tăi 
să aibă o problemă de adulter? 

- Acum vreo doi ani. Una din enoriaşele mai tinere credea că 
soţul ei avea o amantă în Baltimore. El se ducea cu afaceri acolo 
o dată pe săptămână şi ea a observat că, la întoarcere, era cu 
totul alt om. Avea mai multă energie, era mai entuziasmat faţă 
de viaţă. Asta dura două, trei zile, după care era iarăşi ţâfnos, ca 
de obicei. Femeia era convinsă că el se îndrăgostise. 

- Mai scurt. 

- Se ducea la un bioterapeut, spuse Phil şi izbucni într-un 
hohot de râs ciudat, care era molipsitor şi, de obicei, mai 
amuzant decât poanta. 

După ce trecu momentul de umor, amândoi sorbiră din 
cafea. 

- In cealaltă viaţă a ta, ai avut vreodată probleme cu adul- 
terul, Nate? îl întrebă Phil apoi. 

- Nici una. Nu era o problemă, ci un mod de viaţă. Vânam 
orice mergea. Orice femeie semiatrăgătoare nu era altceva 
decât o posibilă aventură scurtă. Eram însurat, dar nu mă 
gândeam că, de fapt, comiteam adulter. Nu era un păcat, ci un 
joc. Eram un căţel bolnav, Phil. 

- N-ar fi trebuit să te întreb. 

- Ba da, confesarea e bună pentru suflet. Mi-e ruşine de cum 
eram. Femei, alcool, droguri, baruri, bătăi, divorţuri, copii 
neglijaţi - am fost îngrozitor. Aş vrea să dau timpul înapoi, dar 
acum e important să ţin minte cât de departe am ajuns. 

- Ţi-au mai rămas mulţi ani, Nate. 

- Sper. Numai că nu prea ştiu ce să fac. 

- Ai răbdare. Domnul te va îndruma. 


- Bine, în ritmul ăsta, s-ar putea să am o carieră foarte 
îndelungată chiar aici. 

Phil zâmbi, dar nu izbucni în râs. 

- Studiază Biblia, Nate, şi roagă-te. Dumnezeu are nevoie de 
oameni ca tine. 

- Bănuiesc. 

- Crede-mă. Mie mi-au trebuit zece ani ca să aflu dorinţa 
Domnului. Am alergat o vreme, dar, pe urmă, m-am oprit şi am 
ascultat. Incet, încet, m-a făcut să mă îndrept spre preoţie. 

- Câţi ani aveai? 

- Aveam treizeci şi şase de ani când am intrat la seminar. 

- Erai cel mai bătrân? 

- Nu. Nu e ceva neobişnuit să vezi oameni de patruzeci şi 
ceva de ani la seminar. Se întâmplă tot timpul. 

- Cât durează? 

- Patru ani. 

- Mai rău decât la drept. 

- N-a fost deloc rău. De fapt, a fost chiar plăcut. 

- Nu pot spune acelaşi lucru despre facultatea de drept. Mai 
lucrară încă o oră, după care veni timpul să meargă la masă. 
Zăpada se topise toată, în sfârşit, şi, în Tilghman, era un 
restaurant, unde se mâncau crabi, care îi plăcea foarte mult lui 
Phil. Nate dorea să facă cinste. 

- Frumoasă maşină, spuse Phil punându-şi centura. Fărâme 
de rumeguş îi căzură de pe umeri, pe scaunul imaculat din piele 
al Jaguarului. Lui Nate însă puţin îi păsa. 

- E o maşină de avocat, luată în leasing, bineînţeles, pentru 
că nu-mi puteam permite s-o cumpăr. Opt sute de dolari pe 
lună. 

- Scuză-mă. 

- Mi-ar plăcea să scap de ea şi să-mi cumpăr un Blazer micut 
şi frumos sau altceva în genul ăsta. 

Route 33 se îngustă când ieşiră din oraş şi, în curând, 
mergeau de-a lungul golfului. 


Era în pat când sună telefonul, dar nu dormea. Somnul era la 
distanţă de o oră. Era abia zece, dar organismul lui era obişnuit 
cu programul de la „Walnut Hill", în ciuda călătoriei în sud. Şi, 
uneori, mai simţea o oboseală ca urmare a febrei dengue. 


Era greu de crezut că, aproape tot timpul cât profesase, 
lucrase adesea până la nouă, zece seara, după care mânca şi 
bea într-un bar până la unu. Obosea numai gândindu-se la acest 
lucru. 

Din moment ce telefonul suna foarte rar, răspunse repede, 
convins că erau probleme. 

- Cu Nate O'Riley, vă rog, spuse o voce de femeie. 

- La telefon. 

- Bună seara. Numele meu este Neva Collier şi am primit o 
scrisoare de la dumneata pentru prietena noastră din Brazilia. 

Pătura zbură imediat când Nate sări din pat. 

- Da! Aţi primit scrisoarea? 

- Da. Am citit-o azi-dimineaţă şi o s-o expediez pe cea pentru 
Rachel. 

- Minunat. Cum îşi primeşte corespondenţa? 

- Eu i-o trimit la Corumbá în anumite perioade ale anului. 

- Mulţumesc. Aş vrea să-i mai scriu şi altă dată. 

- E în regulă, dar te rog să nu-i pui numele pe plicuri. 

Nate îşi dădu seama că, la Houston, era ora nouă. Ea suna 
de acasă şi acest lucru părea mai mult decât ciudat. Vocea era 
suficient de plăcută, dar şovăitoare. 

- S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

- Nu, doar că nimeni de aici nu ştie cine e. Nimeni în afară de 
mine. Acum sunt două persoane în lumea asta care ştiu unde şi 
cine e. 

- M-a pus să jur că n-o să spun nimănui. 

- Ai găsit-o greu? 

- Cam aşa ceva. Nu m-aş teme că ar putea s-o mai găsească 
şi altcineva. 

- Dar cum ai reuşit? 

- Tatăl ei i-a dat de urmă. Ştii de Troy Phelan? 

- Da. Decupez articole din ziare. 

- Înainte să plece din lumea asta, a dat de urma ei în 
Pantanal. Habar n-am cum a făcut. 

- Avea mijloacele necesare. 

- Aşa e. Ştiam în general locul unde se află, aşa că m-am dus 
acolo, am angajat o călăuză, ne-am rătăcit şi am găsit-o. O 
cunoşti bine? 

- Nu cred că există cineva care o cunoaşte bine pe Rachel. 
Vorbesc cu ea o dată pe an, în august, când mă sună din 


Corumbá. A încercat să-şi ia concediu acum cinci ani şi am luat 
masa cu ea într-o zi. Dar nu, nu o cunosc atât de bine. 

- Ai vorbit cu ea de curând? 

- Nu. 

Rachel fusese în Corumbá cu două săptămâni în urmă. El 
ştia acest lucru, pentru că îl vizitase la spital. li vorbise, îl atin- 
sese, după care dispăruse împreună cu febra lui. Dar nu sunase 
la sediul organizaţiei? Ce ciudat. 

- Se simte bine, spuse el. Foarte acasă printre indienii ei. 

- De ce ai căutat-o? 

- Cineva trebuia s-o facă. Înţelegi ce-a făcut tatăl ei? 

- Încerc. 

- Cineva trebuia s-o înştiinţeze pe Rachel şi acel cineva tre- 
buia să fie un avocat. S-a întâmplat să fiu singurul de la firmă 
care nu avea altceva mai bun de făcut. 

- Şi acum o reprezinţi? 

- Nu-ţi scapă nimic, nu? 

- S-ar putea să avem un interes mai mult decât trecător. E 
una de-a noastră şi e, să zicem, mai deosebită. 

- Asta e un lucru cât se poate de adevărat. 

- Ce intenţionează să facă în privinţa averii tatălui ei? 

Nate se frecă la ochi şi făcu o pauză pentru a mai frâna con- 
versaţia. Doamna cea drăguță de la capătul firului depăşea li- 
mitele, dar el se îndoia că îşi dădea seama. 

- Nu vreau să fiu nepoliticos, doamnă Collier, dar nu pot să 
discut cu dumneata despre lucrurile pe care le-am vorbit cu 
Rachel în legătură cu averea tatălui ei. 

- Bineînţeles că nu. Nu încercam să fiu indiscretă. Doar că nu 
ştiu ce ar trebui să facă organizaţia în momentul ăsta. 

- Nimic. Nu vă implicaţi dacă nu v-o cere Rachel. 

- Înţeleg. Aşadar, trebuie să urmăresc evenimentele în ziare. 

- Sunt convins că totul va fi descris cu lux de amănunte. 

- Ai pomenit de anumite lucruri de care ar avea nevoie acolo. 

Nate îi povesti atunci despre fetiţa care murise din cauza 
faptului că Rachel nu avusese antidotul necesar. 

- Nu găseşte suficiente medicamente la Corumbá. Aş vrea 
să-i trimit tot ce-i trebuie. 

- Îţi mulţumesc. Trimite banii pe numele meu la „Triburile 
Mondiale" şi eu o să am grijă să primească lucrurile respective. 
Avem patru mii de oameni ca Rachel în toată lumea şi bugetele 


noastre devin din ce în ce mai mici. 

- Şi ceilalţi sunt la fel de remarcabili ca Rachel? 

- Da. Sunt aleşi de Dumnezeu. 

Stabiliră să ţină legătura. Nate putea să trimită câte scrisori 
voia, iar Neva avea să le expedieze cu vaporul spre Corumbă. 
Dacă vreunul din ei primea vreo veste de la Rachel, trebuia să-l 
sune pe celălalt. 

Urcându-se din nou în pat, Nate recapitulă toată acea 
convorbire telefonică. Lucrurile care nu se spuneau erau 
uluitoare. Rachel tocmai aflase de la el că tatăl ei murise şi îi 
lăsase una din cele mai mari averi din lume. Apoi se furişase în 
Corumbá, pentru că ştia de la Lako că Nate era foarte bolnav. 
După aceea plecase, fără să sune pe nimeni de la „Triburile 
Mondiale" să le spună de bani. 

Când se despărţise de ea pe mal, era convins că nu o intere- 
sau banii. Acum, era şi mai convins. 


44 


Lanţul depoziţiilor începu luni, 17 februarie, într-o sală lungă 
şi goală din Tribunalul Districtului Fairfax. Era o sală a 
martorilor, dar judecătorul Wycliff trăsese nişte sfori şi o rezer- 
vase pentru ultimele două săptămâni ale lunii. Cel puţin cinci- 
sprezece persoane erau programate să depună mărturie şi 
avocaţii nu reuşiseră să cadă de acord asupra locurilor şi orelor. 
Wycliff intervenise. Mărturiile aveau să se depună în ordine, 
martor după martor, oră după oră, zi după zi, până când 
terminau. Un asemenea maraton era rar întâlnit, dar şi suma 
care era în joc era la fel. 

Avocaţii arătaseră o abilitate uluitoare în a-şi face timp pen- 
tru faza expunerii în cazul Phelan. Fuseseră amânate procese; 
termene importante fuseseră amânate din nou; dosare date 
altor parteneri; vacanţele fuseseră lăsate pe vară. Asociaţii 
fuseseră trimişi să se ocupe de treburi mai mărunte. Nimic nu 
era mai important decât cazul Phelan. 

Pentru Nate, gândul de a petrece două săptămâni într-o 
încăpere plină de avocaţi, interogând martori, era un coşmar ce 
nu putea fi întrecut decât de ideea iadului. 


Dacă Rachel nu voia banii, de ce trebuia să-i pese lui cine îi 
obținea? 

Atitudinea i se schimbă oarecum când îi cunoscu pe moşteni- 
torii Phelan. 

Primul care depunea mărturie era domnul Troy Phelan Jr. 
jură să spună adevărul, dar, cu ochii lui nesinceri şi obrajii 
rumeni, îşi pierdu credibilitatea la câteva secunde după ce luă 
loc în capul mesei. O cameră video din celălalt capăt se aţinti 
asupra feţei lui. 

Oamenii lui Josh pregătiseră sute de întrebări cu care să-l 
bombardeze Nate. Munca şi documentarea fuseseră făcute de 
şase asociaţi, oameni pe care Nate nu avea să-i cunoască nici- 
odată. Dar s-ar fi descurcat şi singur, fără nici o pregătire prea- 
labilă. Nu era decât o depoziţie, o expediţie de tatonare, şi Nate 
mai făcuse acest lucru de o mie de ori. 

| se prezentă lui Troy Junior, care îi aruncă un zâmbet nervos 
foarte asemănător cu cel pe care îl aruncă un condamnat 
călăului său. N-o să doară, nu? păru să întrebe. 

- Vă aflaţi în prezent sub influenţa drogurilor, medicamen- 
telor sau alcoolului? începu Nate pe un ton plăcut, ceea ce îi 
enervă pe avocaţii Phelan din partea cealaltă a mesei. 

Numai Hark înţelegea. Luase aproape tot atâtea depoziţii ca 
Nate O'Riley. 

Zâmbetul pieri. 

- Nu, se răsti Troy Junior. 

Capul îi zvâcnea din cauza unei mahmureli, dar, în clipa 
aceea, era treaz. 

- Inţelegeţi că aţi jurat să spuneţi adevărul? 

- Da. 

- Inţelegeţi ce este sperjurul? 

- Desigur. 

- Care este avocatul dumneavoastră? întrebă Nate arătând 
spre cei de vizavi. 

- Hark Gettys. 

Aroganţa domnului O'Riley îi enervă iarăşi pe avocaţi şi, de 
data aceasta, şi pe Hark. Nate nu se ostenise nici măcar să afle 
ce avocat avea fiecare client. Dispreţul lui faţă de întregul grup 
era jignitor. 

În primele două minute, Nate imprimase un ton neplăcut 
pentru ziua aceea. Nu exista nici o îndoială cu privire la faptul că 


nu avea deloc încredere în Troy Junior şi că, probabil, acesta 
băuse ceva. Era un vechi truc. 

- Câte soţii aţi avut? 

- Dumneata câte ai avut? se răsti Junior şi se uită la avocatul 
său pentru aprobare. 

Hark însă studia o foaie de hârtie. 

Nate îşi păstră calmul. Cine ştia ce vorbiseră avocaţii Phelan 
în spatele lui? Nu-i păsa. 

- Dă-mi voie să-ţi explic ceva, domnule Phelan, zise el fără 
cea mai mică notă de iritare. O să-ţi spun foarte rar, aşa că as- 
cultă cu mare atenţie. Eu sunt avocatul, dumneata eşti martorul. 
Ai înţeles până acum? 

Troy Junior încuviinţă încet. 

- Eu pun întrebările, dumneata răspunzi. Pricepi? 

Martorul încuviinţă iarăşi. 

- Dumneata nu pui întrebări, iar eu nu răspund. Înţelegi? 

- Da 

- Acum, nu cred că vei avea probleme cu răspunsurile, dacă 
vei fi atent la întrebări. Bine? 

Junior încuviinţă din nou. 

- Mai eşti nedumerit? 

- Nu. 

- Bun. Dacă vei mai fi nedumerit, te rog să te simţi liber să te 
consulţi cu avocatul dumitale. M-am făcut înţeles? 

- Da. 

- Excelent. Hai să mai încercăm o dată. Câte soţii ai avut? 

- Două. 

O oră mai târziu, terminară cu căsătoriile, copiii şi divorţul 
lui. Junior era transpirat şi se întrebă cât avea să mai dureze 
depoziţia lui. Avocaţii Phelan se uitau fix la foile de hârtie, 
punându-şi aceeaşi întrebare. Cu toate acestea însă Nate nici nu 
se uitase încă pe paginile cu întrebări pregătite pentru el. Putea 
să jupoaie orice martor numai privindu-l în ochi şi folosind o 
întrebare ca să ajungă la alta. Nici un amănunt nu era prea lipsit 
de importanţă pentru el. Unde a făcut prima soţie liceul, 
colegiul, care a fost prima ei slujbă? A fost prima ei căsătorie? 
Spune-ne unde a lucrat până acum. Hai să vorbim despre divorţ. 
Cât a fost pensia de întreţinere a copilului? Ai plătit-o în 
întregime? 

In cea mai mare parte, erau lucruri inutile, aduse în discuţie 


nu de dragul informaţiei, ci pentru a manevra martorul şi a-i da 
de înţeles că puteau fi scoase la iveală tot soiul de lucruri. El 
intentase acţiunea. Trebuia să suporte acel chin. 

Înşiruirea locurilor lui de muncă îi aduse în pragul prânzului. 
Se poticni rău când Nate îl întrebă în legătură cu diversele slujbe 
pe care le avusese în cadrul companiilor tatălui său. Erau duzini 
de martori care ar fi putut fi chemaţi pentru a-i respinge 
versiunea potrivit căreia fusese extrem de util. Cu fiecare slujbă, 
Nate ceru numele tuturor colegilor şi şefilor săi. Capcana era 
întinsă. Hark o văzu venind şi ceru să se facă pauză. leşi pe cori- 
dor cu clientul său şi îl instrui în legătură cu spunerea 
adevărului. 

Sesiunea de după-amiază fu brutală. Nate întrebă de cele 
cinci milioane de dolari pe care îi primise la împlinirea vârstei de 
douăzeci şi unu de ani şi toţi avocaţii Phelan părură să îngheţe. 

- Asta a fost demult, spuse Troy Junior cu un aer de 
resemnare. 

După patru ore cu Nate O'Riley, ştia că următoarea rundă 
avea să fie dureroasă. 

- Ei bine, hai să încercăm să ne amintim, spuse Nate 
zâmbind. 

Nu dădea nici un semn de oboseală. De fapt, făcuse acel 
lucru de atâtea ori, încât părea chiar nerăbdător să treacă prin 
detalii. 

Jocul lui era superb. Nu îi plăcea faptul că se afla acolo, 
chinuind oameni pe care spera să nu-i mai vadă niciodată. Cu 
cât punea mai multe întrebări, cu atât era mai decis să înceapă 
o nouă carieră. 

- Cum ţi s-au dat banii? întrebă el. 

- La început, au fost depuşi într-un cont în bancă. 

- Aveai acces la cont? 

- Da. 

- Mai avea şi altcineva acces? 

- Nu. Doareu. 

- Cum ai scos banii din cont? 

- Completând cecuri. 

Şi ce de cecuri completase! Primul lucru pe care îl cum- 
părase fusese un Maserati albastru-închis, nou-nouţ. Vorbiră un 
sfert de oră despre afurisita aceea de maşină. 

Troy Junior nu se mai întorsese la colegiu după ce primise 


banii, nu că vreuna din şcolile pe care le frecventase ar fi ţinut 
morţiş să-l primească înapoi. Pur şi simplu, se distrase, deşi 
acest lucru nu fu dezvăluit sub forma unei mărturisiri. Nate îi 
puse o sumedenie de întrebări despre activitatea lui între 
douăzeci şi unu şi treizeci de ani şi, încetul cu încetul, scoase la 
iveală suficiente fapte pentru a arăta că Troy Junior nu muncise 
deloc în acei nouă ani. jucase golf şi rugby, schimbase cu 
pasiune maşini, îşi petrecuse un an în Bahamas şi unul în Vail, 
trăise cu o mulţime de femei înainte să se însoare, în final, cu 
numărul unu la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, trăind pe 
picior mare până când se terminaseră banii. 

Apoi, fiul risipitor se dusese în genunchi la tatăl său şi îi 
ceruse o slujbă. 

Pe măsură ce după-amiaza trecea, Nate începu să prezinte 
dezastrul pe care l-ar fi putut provoca acel martor asupra sa şi a 
celor din jurul său dacă îşi punea mâinile lipicioase pe averea 
Phelan. S-ar fi sinucis cu banii. 

La ora patru, Troy Junior ceru să fie scuzat pentru ziua 
aceea. Nate însă refuză. În timpul pauzei care urmă, i se trimise 
un bilet judecătorului Wycliff. Aşteptând, Nate se uită pentru 
prima oară pe întrebările lui Josh. 

Răspunsul fu că şedinţa trebuia să continue. 

La o săptămână după sinuciderea lui Troy, Josh apelase la o 
firmă de securitate pentru a-i cerceta pe moştenitorii Phelan. 
Investigația era mai mult financiară decât personală. Nate trecu 
peste momentele cele mai importante, în timp ce martorul clo- 
cotea de furie pe coridor. 

- Ce fel de maşină conduci acum? întrebă Nate când 
reîncepură şi examinarea luă o altă direcţie. 

- Un Porsche. 

- Când ai cumpărat-o? 

- O am de câtva timp. 

- Încearcă să răspunzi la întrebare. Când ai cumpărat-o? 

- Acum vreo două luni. 

- Inainte sau după moartea tatălui dumitale? 

- Nu mai ştiu. Cred că înainte. 

Nate ridică o foaie de hârtie. 

- În ce zi a murit tatăl dumitale? 

- Să mă gândesc. A fost într-o luni, ăăă, nouă decembrie, 
parcă. 


- Ai cumpărat Porsche-ul înainte sau după ziua de nouă 
decembrie? 

- Aşa cum am mai spus, cred că a fost înainte. 

- Nu, greşeşti din nou. Marţi, zece decembrie, te-ai dus la 
„Irving Motors" din Arlington şi ai cumpărat un Porsche Carrera 
Turbo 911 negru în valoare de nouăzeci de mii de dolari, aproxi- 
mativ? întrebă Nate citind de pe foaie. 

Troy Junior se foi pe scaun, şovăind din nou. Apoi se uită la 
Hark, care ridică din umeri ca pentru a spune „Răspunde la 
întrebare. Are documente." 

- Da. 

- Ai mai cumpărat şi alte maşini în ziua aceea? 

- Da. 

- Câte? 

- Două, în total. 

- Două Porsche-uri? 

- Da. 

- Pentru un total de aproape o sută optzeci de mii de dolari? 

- Cam aşa ceva. 

- Cum le-ai plătit? 

- Nu le-am plătit. 

- Aşadar, maşinile ţi-au fost făcute cadou de la cei de la 
„Irving Motors" ? 

- Nu chiar. Le-am cumpărat pe credit. 

- Te calificai pentru un credit? 

- Da, cel puţin la „Irving Motors". 

- Ei îşi vor banii? 

- Da, aşa s-ar spune. 

Nate luă alte hârtii. 

- De fapt, au intentat o acţiune pentru recuperarea fie a 
banilor, fie a maşinilor, nu-i aşa? 

- Da. 

- Ai venit cu Porsche-ul astăzi la tribunal? 

- Da. Este în parcare. 

- Să recapitulăm. În zece decembrie, a doua zi după moartea 
tatălui dumitale, te-ai dus la "Irving Motors" şi ai cumpărat două 
maşini scumpe, pe un anumit fel de credit şi, acum, două luni 
mai târziu, n-ai achitat nici un ban şi eşti dat în judecată. 
Corect? 

Martorul încuviinţă. 


- Aceasta nu este singura acţiune intentată, nu-i aşa? 

- Nu, spuse Troy Junior înfrânt şi lui Nate aproape că i se făcu 
milă de el. 

O companie de asigurări îl dăduse în judecată pentru nea- 
chitarea unor rate pentru mobilă. „American Express" voia peste 
cincisprezece mii. O bancă îl dăduse în judecată pe Troy Junior 
la o săptămână după citirea testamentului tatălui său. Junior îi 
convinsese să-i acorde un împrumut de douăzeci şi cinci de mii 
de dolari, fără nici o garanţie în afară de numele său. Nate avea 
copii după documentele respective şi vorbiră în detaliu despre 
fiecare dintre acestea. 

La ora cinci, se iscă altă discuţie. Un alt bilet îi fu trimis lui 
Wycliff. Judecătorul veni personal şi întrebă de progresele 
făcute. 

- Când crezi că o să termini cu acest martor? îl întrebă el pe 
Nate. 

- Nu prea curând, zise acesta uitându-se la Junior, care era în 
transă şi tânjea după ceva de băut. 

- Atunci, lucrează până la şase, zise Wycliff. 

- Putem începe la opt mâine dimineaţă? întrebă Nate, ca şi 
cum ar fi mers la plajă. 

- Opt şi jumătate, hotărî judecătorul, după care plecă. 

In ultima oră, Nate îl bombardă pe Junior cu întrebări la 
întâmplare în legătură cu multe subiecte. Deponentul habar nu 
avea unde voia să ajungă anchetatorul său şi Junior era intero- 
gat de un maestru. Exact când rămâneau mai mult pe un 
subiect şi începea să se simtă bine, Nate schimba cursul şi îl 
lovea cu ceva nou. 

Câţi bani cheltuise din 9 decembrie până în 27 decembrie, 
ziua în care fusese citit testamentul? Ce îi cumpărase soţiei sale 
de Crăciun şi cum plătise cadourile? Ce le cumpărase copiilor? 
Revenind la cele cinci milioane, pusese ceva din bani în acţiuni 
sau obligaţiuni? Câţi bani câştigase Biff în ultimul an? De ce 
obținuse primul ei soţ custodia copiilor ei? Câţi avocaţi angajase 
şi concediase el de când murise tatăl lui? Şi aşa mai departe. 

Fix la ora şase, Hark se ridică şi anunţă că şedinţa de 
depunere a mărturiilor era amânată. Zece minute mai târziu, 
Troy Junior se afla în barul unui hotel, la trei kilometri distanţă. 

Nate dormi în camera de oaspeţi a familiei Stafford. Doamna 
Stafford era pe undeva prin casă, dar el nu o văzu. Josh se afla 


la New York cu afaceri. 


A doua zi a depoziţiilor începu la timp. Aceleaşi persoane 
erau de faţă, deşi avocaţii erau îmbrăcaţi mult mai lejer. Junior 
purta un pulover roşu din bumbac. 

Nate recunoscu faţa unui beţiv - ochii roşii şi umflaţi, obrajii 
şi nasul roşii, broboanele de sudoare de deasupra sprâncenelor. 
Aceeaşi faţă o avusese şi el ani de zile. Tratarea mahmurelii 
făcea parte din rutina de dimineaţă ca şi duşul şi aţa pentru 
dinţi. Înghiţi nişte pastile şi bău multă apă şi cafea tare. Dacă e 
să fii prost, trebuie să fii tare. 

- Realizezi că te afli încă sub jurământ, nu-i aşa, domnule 
Phelan? începu el. 

- Da. 

- Te afli cumva sub influenţa vreunui drog sau a alcoolului? 

- Nu, domnule. 

- Bun. Hai să ne întoarcem la ziua de nouă decembrie, când 
a murit tatăl dumitale. Unde te aflai când el era examinat de 
psihiatri? 

- În clădire, într-o sală de conferinţe împreună cu familia 
mea. 

- Şi ai urmărit întreaga examinare, nu-i aşa? 

- Da. 

- În încăpere erau două monitoare color, aşa este? Fiecare 
din ele avea o lăţime de şaizeci şi cinci de centimetri? 

- Dacă spui dumneata. Eu nu le-am măsurat. 

- Dar le vedeai, cu siguranţă, nu-i aşa? 

- Da. 

- Nimic nu te împiedica să vezi bine? 

- Vedeam foarte bine. 

- Şi aveai un motiv cât se poate de întemeiat să-ţi urmăreşti 
tatăl cu atenţie, nu? 

- Da. 

- Ţi-a fost cumva greu să-l auzi? 

- Nu. 

Avocaţii ştiau unde voia Nate să ajungă. Era un aspect 
neplăcut al cazului lor, dar unul care nu putea fi evitat. Fiecare 
dintre cei şase moştenitori avea să treacă prin acea fază. 

- Aşadar, ai văzut şi ai auzit întreaga examinare? 


- Da. 

- Nu ţi-a scăpat nimic? 

- Nu mi-a scăpat nimic. 

- Dintre cei trei psihiatri, doctorul Zadel fusese angajat de 
familia dumitale, corect? 

- Corect. 

- Cine l-a găsit? 

- Avocaţii. 

- V-aţi încrezut în avocaţi să angajeze psihiatrul? 

- Da. 

Timp de zece minute, Nate îl întrebă mai exact cum 
ajunseseră să-l aleagă pe doctorul Zadel pentru un examen atât 
de important şi, astfel, obţinu ceea ce voia. Zadel fusese angajat 
pentru că avea referinţe excelente şi avea foarte multă expe- 
rienţă. 

- Ai fost mulţumit de felul cum s-a descurcat? întrebă Nate. 

- Bănuiesc că da. 

- A fost ceva ce nuţi-a plăcut la prestaţia doctorului Zadel? 

- Nu-mi amintesc să fi fost ceva. 

Călătoria spre marginea stâncii continua, Troy Junior 
recunoscând că era mulţumit de examen şi de Zadel, încântat 
de concluziile la care ajunseseră cei trei doctori şi că părăsise 
clădirea convins că tatăl său ştia ce face. 

- După examen, când ai avut prima oară îndoieli cu privire la 
sănătatea mintală a tatălui dumitale? 

- Când a sărit. 

- In nouă decembrie? 

- Exact 

- Deci, ai avut îndoieli imediat. 

- Da. 

- Ce ţi-a spus doctorul Zadel când ţi-ai exprimat aceste 
îndoieli? 

- N-am vorbit cu doctorul Zadel. 

- Nu? 

- Nu. 

- Intre nouă decembrie şi douăzeci şi şapte decembrie, ziua 
în care s-a dat citire testamentului, de câte ori ai vorbit cu doc- 
torul Zadel? 

- Nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată. 

- L-ai văzut? 


- Nu. 

- L-ai sunat la birou? 

- Nu. 

- L-ai mai văzut după ziua de nouă decembrie? 

- Nu. 

După ce îl adusese la marginea prăpastiei, venise momentul 
să-l împingă. 

- De ce l-ai concediat pe doctorul Zadel? 

Junior fusese oarecum pregătit. 

- Va trebui să-l întrebi pe avocatul meu, spuse el, sperând că 
Nate avea să-l lase în pace un timp. 

- Nu i-au depoziţia avocatului dumitale, domnule Phelan. Pe 
dumneata te întreb de ce a fost concediat doctorul Zadel? 

- Pe avocaţi va trebui să-i întrebi. Face parte din strategia 
noastră. 

- Avocaţii au discutat cu dumneavoastră înainte ca doctorul 
Zadel să fie concediat? 

- Nu ştiu sigur. Nu-mi amintesc. 

- Eşti mulţumit că doctorul Zadel nu mai lucrează pentru 
dumneata? 

- Bineînţeles că sunt. 

- De ce? 

- Pentru că s-a înşelat. Uite ce e, tatăl meu era un maestru în 
înşelătorii, bine? A suportat examenul cu aceeaşi viclenie cu 
care a făcut totul în viaţă, după care s-a aruncat de la etaj. l-a 
îmbrobodit pe Zadel şi pe ceilalţi psihiatri. Toţi s-au lăsat păcăliţi 
de jocul lui. E clar că nu era întreg la minte. 

- Pentru că s-a aruncat de la etaj? 

- Da, pentru că s-a aruncat, pentru că şi-a lăsat banii unei 
moştenitoare necunoscute, pentru că n-a făcut nici un efort ca 
să-şi apere averea de impozite, pentru că era ţicnit de mult 
timp. De ce crezi că am organizat examenul medical de la bun 
început? Dacă n-ar fi fost sărit de pe fix, am mai fi avut nevoie 
de trei psihiatri ca să-l examineze înainte să semneze testa- 
mentul? 

- Dar cei trei psihiatri au spus că era sănătos. 

- Da, şi s-au înşelat teribil. El s-a aruncat de la etaj. Oamenii 
sănătoşi la minte nu sar de la etaj. 

- Dacă tatăl dumitale ar fi semnat testamentul cel gros şi nu 
pe cel scris de mână, şi apoi s-ar fi aruncat, ar mai fi fost nebun? 


- Nu ne-am fi aflat aici. 

Era singura dată în cele două zile de chin când Troy Junior 
riposta. Nate ştiu că trebuia să continue şi să revină asupra 
acelei chestiuni mai târziu. 

- Hai să vorbim despre "Rooster Inns", zise el şi umerii lui 
Junior se lăsară în jos cu câţiva centimetri. 

Era încă una din afacerile lui nereuşite. Dar Nate trebuia să 
deţină toate detaliile. Un eşec ducea la altul. Fiecare din ele ge- 
nera întrebări despre alte afaceri eşuate. 

Junior avusese o viaţă tristă. Deşi îi era greu să-l compă- 
timească, Nate îşi dădu seama că sărmanul de el nu avusese 
tată niciodată. Tânjise după aprobarea lui Troy şi nu o primise 
niciodată. Josh îi spusese că Troy fusese extrem de încântat 
când afacerile copiilor săi dădeau greş. 

Avocatul îi dădu drumul martorului la cinci şi jumătate, în 
ziua a doua. Urma Rex, care aşteptase toată ziua pe coridor şi 
era extrem de îngrijorat să nu fie amânat din nou. 

Josh se întoarse de la New York şi Nate se întâlni cu el pentru 
a lua cina mai devreme. 


45 


Rex Phelan îşi petrecuse cea mai mare parte a zilei 
precedente vorbind la celular pe coridor, în timp ce fratele său 
era torturat de Nate O'Riley. Rex avusese parte de destule pro- 
cese pentru a şti că litigiile însemnau aşteptare: aşteptai 
avocaţii, judecătorii, martorii, experţii, termene pentru procese 
şi apeluri, aşteptai pe coridoare să-ţi vină rândul să depui 
mărturie. Când ridică mâna şi jură să spună adevărul, îl 
dispreţuia deja pe Nate. 

Atât Hark cât şi Troy Junior îl avertizaseră în legătură cu ce 
avea să urmeze. Avocatul acela putea să-ţi pătrundă sub piele şi 
să coacă acolo asemeni unui furuncul. 

Nate începu din nou cu întrebări enervante şi, în zece 
minute, atmosfera era extrem de încărcată. Timp de trei ani, 
Rex fusese ţinta unei investigaţii a FBl-ului. O bancă dăduse 
faliment în 1990; Rex fusese investitor şi director. Deponenţii îşi 
pierduseră banii. Cei care împrumutaseră îşi pierduseră 


creditele. Scandalul dura de ani de zile şi nu se întrezărea nici 
un sfârşit. Preşedintele băncii se afla la închisoare şi cei din 
preajma epicentrului erau de părere că urma Rex. Existau 
suficiente mizerii pentru ca Nate să aibă de lucru ore în şir. 

Ca să se amuze, îi amintea lui Rex în permanenţă că se afla 
sub jurământ. Exista şansa ca FBl-ul să-i citească depoziţia. 

Era jumătatea după-amiezei când Nate îşi croi drum spre 
barurile de striptease. Rex avea şase din acestea - pe numele 
soţiei - în zona Fort Lauderdale. Le cumpărase de la un individ 
ucis în timpul unui schimb de focuri. Pur şi simplu, era un 
subiect de discuţie irezistibil. Nate le luă unul câte unul - "Lady 
Luck", „Lolita' s", „Club Tiffany" etcetera - şi puse o sumedenie 
de întrebări. În legătură cu fetele, stripteuzele, de unde veneau, 
cât câştigau, dacă foloseau droguri, ce fel, dacă atingeau clienţii 
şi aşa mai departe. Puse o mulţime de întrebări despre 
economia unei asemenea afaceri. După trei ore în care alcătuise 
cu grijă un portret al celei mai murdare afaceri din lume, Nate 
întrebă: 

- Nu-i aşa că actuala dumitale soţie a lucrat într-unul din 
baruri? 

Răspunsul era da, însă Rex nu putea să-l rostească aşa, pur 
şi simplu. Gâtul şi ceafa i se înroşiră şi, pentru o clipă, păru gata 
să se năpustească peste masă. 

- Ţinea registrele, spuse el cu maxilarul încleştat. 

- A dansat vreodată pe mese? 

Alt moment de pauză şi Rex strânse masa cu putere. 

- Bineînţeles că nu. 

Era o minciună şi toată lumea din sală ştia acel lucru. 

Nate răsfoi prin nişte hârtii căutând adevărul. Îl priviră cu 
atenţie, aproape aşteptându-se să scoată la iveală o fotografie a 
lui Amber goală şi cu tocuri înalte. 

La ora şase amânară iarăşi şedinţa, cu promisiuni de mai 
mult pentru a doua zi. Când camera video se închise şi rapor- 
toarea îşi strângea lucrurile, Rex se opri în uşă şi, îndreptând 
degetul spre Nate, zise: 

- Fără alte întrebări despre soţia mea, bine? 

- Imposibil, Rex. Toate bunurile sunt pe numele ei, spuse 
Nate fluturându-i nişte hârtii, ca şi cum ar fi deţinut toate 
probele. 

Hark îşi împinse clientul afară din sală. 


Nate stătu singur o oră, uitându-se pe însemnări, răsfoind 
pagini şi dorindu-şi să fie în St. Michaels, pe veranda căsuţei cu 
vedere spre golf. Simţea nevoia să-l sune pe Phil. 

Este ultimul tău caz, îşi tot spunea el. Şi o faci pentru Rachel. 

Până a doua zi la prânz, avocaţii Phelan se întrebau dacă 
depoziţia lui Rex avea să dureze trei sau patru zile. Existau 
hotărâri pentru sechestrarea unor bunuri ale sale în valoare de 
peste şapte milioane de dolari, dar creditorii nu puteau să le 
execute, deoarece toate bunurile se aflau pe numele soţiei lui, 
Amber, fosta stripteuză. Nate luă fiecare hotărâre, o puse pe 
masă şi o examină din toate punctele şi unghiurile posibile, 
după care o vâri înapoi în dosar, unde ar fi putut să rămână sau 
nu. Acea tărăgănare enervă pe toată lumea în afară de Nate, 
care, într-un fel, îşi păstră calmul în timp ce continua. 

Pentru sesiunea de după-amiază, alese subiectul saltului lui 
Troy şi evenimentele care conduseseră la acest lucru. Folosi 
aceeaşi tactică pe care o utilizase cu Junior şi fu evident că Hark 
îl pregătise pe Rex. Răspunsurile lui la întrebările legate de doc- 
torul Zadel erau repetate, dar potrivite. Rex susţinu acelaşi lucru 
- că cei trei psihiatri se înşelaseră, pur şi simplu, pentru că, 
numai după câteva minute, Troy se aruncase de la etaj. 

Un teritoriu mai familiar fu acoperit când Nate îi puse 
întrebări despre jalnica sa carieră din cadrul corporației „The 
Phelan Group". Apoi petrecură două ore de chin discutând 
despre cele cinci milioane pe care Rex le primise ca moştenire. 

La cinci şi jumătate, Nate spuse brusc că terminase şi ieşi 
din sală. 

Doi martori în patru zile. Doi bărbaţi dezveliţi complet pe 
casete şi nu era o privelişte plăcută. Avocaţii Phelan se îndrep- 
tară fiecare spre maşina lui şi plecară. Poate că ceea ce era cel 
mai rău trecuse, poate nu. 

Clienţii lor fuseseră răsfăţaţi în copilărie, ignoraţi de tatăl lor, 
azvârliţi în lume cu nişte conturi grase la o vârstă la care nu 
erau bine pregătiţi pentru a se descurca cu banii şi se aşteptase 
din partea lor să prospere. Făcuseră alegeri proaste, dar, în 
final, toată vina cădea pe umerii lui Troy. Aşa considerau 
avocaţii Phelan. 

Libbigail fu invitată în sală vineri dimineaţă devreme şi fu 
poftită să se aşeze pe scaunul de onoare. Părul îi era tuns foarte 
scurt, aproape ras în părţi şi cu un smoc cenuşiu de vreo doi 


centimetri în creştet .Bijuterii ieftine îi atârnau la gât şi la 
încheieturi, astfel încât atunci când ridică mâna să depună 
jurământul, se strânseră grămadă la cotul ei. 

Se uită la Nate îngrozită. Fraţii ei îi spuseseră tot ce era mai 
rău. 

Dar era vineri şi Nate voia să plece din oraş mai mult decât 
voia să mănânce când îi era foame. Îi zâmbi şi începu cu 
întrebări uşoare. Copii, slujbe, căsătorii. Timp de treizeci de 
minute, fu plăcut. Apoi, începu să intre în trecutul ei. La un 
moment dat, o întrebă: 

- De câte ori ai fost internată la dezalcoolizare şi dezintoxi- 
care? 

Întrebarea o şocă atât de mult, încât Nate spuse: 

- Eu unul am fost de patru ori, aşa că nu te ruşina. 

Sinceritatea lui o dezarmă. 

- Nu-mi mai amintesc, spuse ea. Dar de şase ani sunt curată. 

- Minunat, spuse Nate, ca un dependent către alt dependent. 
Bravo. 

Din clipa aceea, vorbiră ca şi cum ar fi fost singuri în sală. Lui 
Nate nu-i plăcea să fie indiscret şi îşi ceru scuze. O întrebă de 
cele cinci milioane şi, cu destul umor, ea povesti despre droguri 
bune şi bărbaţi îngrozitori. Spre deosebire de fraţii ei, Libbigail 
îşi găsise stabilitatea. Numele lui era Spike, fostul motociclist 
care, de asemenea, renunţase la dependenţă în urma 
tratamentelor. Locuiau într-o căsuţă dintr-o suburbie a oraşului 
Baltimore. 

- Ce ai face dacă ai primi o şesime din averea tatălui dumi- 
tale? o întrebă Nate. 

- Aş cumpăra o mulţime de lucruri, zise ea. La fel ca dum- 
neata. La fel ca oricine altcineva. Dar, de data asta, aş fi 
deşteaptă cu banii. Foarte deşteaptă. 

- Care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra? 

- Cea mai mare motocicletă Harley din lume, pentru Spike. 
După aceea, o casă mai frumoasă, dar nu o vilă, spuse ea şi 
ochii îi licăreau în timp ce cheltuia imaginar banii. 

Depoziţia ei dură mai puţin de două ore. Urmă sora ei, Mary 
Ross Phelan Jackman, care, de asemenea, se uită la Nate ca şi 
cum acesta ar fi avut colţi. Dintre cei cinci moştenitori Phelan 
adulţi, Mary Ross era singura care mai era căsătorită cu primul 
soţ, deşi acesta mai fusese însurat o dată. Era medic ortoped. 


Ea era îmbrăcată cu gust şi avea bijuterii frumoase. 

Primele întrebări acoperiră obişnuita perioadă prelungită a 
colegiului, dar fără arestări, dependențe sau eliminări. Işi luase 
banii şi trăise în Toscana timp de trei ani şi la Nisa, doi. La 
douăzeci şi opt de ani, se căsătorise cu doctorul. Avea două 
fiice, una de şapte ani şi cealaltă de cinci. Nu se ştia exact cât 
mai rămăsese din cele cinci milioane. Doctorul se ocupa de 
investiţiile lor, aşa că Nate îşi închipui că erau, practic, faliţi. 
Înstăriţi, dar cu foarte multe datorii. Studiul lui Josh despre Mary 
Ross dezvăluia o casă foarte mare cu maşini străine parcate pe 
alee, un apartament în Florida şi un venit anual estimativ al doc- 
torului de 750 000 de dolari pe an. Plătea 20 000 de dolari pe 
lună unei bănci, pentru un parteneriat eşuat într-o afacere cu o 
spălătorie auto în nordul Virginiei. 

Doctorul mai avea şi un apartament în Alexandria, unde îşi 
ţinea amanta. Mary Ross şi soţul ei erau foarte rar văzuţi 
împreună. Nate hotărî să nu discute acele probleme. Se grăbea, 
deodată, dar avu grijă să nu se vadă. 

Ramble intră în sală după pauza de prânz, cu avocatul său 
agitându-se în jurul lui, evident îngrozit la gândul că puştiul era 
nevoit să poarte o conversaţie inteligentă. Părul lui era acum de 
un roşu aprins. Nici o porţiune a feţei sale nu scăpase 
nemutilată - inele şi diamante micuţe îi străpungeau pielea. 
Gulerul gecii negre de piele era ridicat, stil james Dean, aşa 
încât atingea cerceii care îi atârnau din lobii urechilor. 

După câteva întrebări, fu evident că puştiul era la fel de 
prost cum părea. Din moment ce încă nu avusese prilejul să-şi 
risipească banii, Nate îl lăsă în pace. Stabiliră că se ducea la 
şcoală foarte rar, că locuia singur la subsol, că nu avusese 
niciodată o slujbă pentru care să fie plătit, că îi plăcea să cânte 
la chitară şi că intenţiona să devină foarte curând un mare star 
al muzicii rock. Noul lui grup se numea foarte adecvat „Demon 
Monkeys", maimuţele diabolice, dar nu era sigur că aveau să 
scoată vreun album sub acea denumire. Nu făcea nici un sport, 
nu intrase niciodată într-o biserică, vorbea cu mama lui cât mai 
puţin cu putinţă şi prefera să se uite la MTV ori de câte ori era 
treaz şi nu cânta propria-i muzică. 

Ar fi nevoie de un miliard de dolari pentru îndreptarea aces- 
tui sărman copil prin tratament, îşi spuse Nate. Termină cu el în 
mai puţin de o oră. 


Geena era ultimul martor al săptămânii. La patru zile după 
moartea tatălui său, ea şi soţul ei, Cody, semnaseră un contract 
pentru cumpărarea unei case în valoare de trei milioane opt 
sute de mii de dolari. Când Nate o asaltă cu acea informaţie 
imediat după depunerea jurământului, ea începu să se bâlbâie şi 
se uită la avocata ei, doamna Langhorne, care era la fel de 
surprinsă. Clienta ei nu-i spusese de contract. 

- Cum aveati de gând să achitaţi casa? întrebă Nate. 

Răspunsul era evident, dar ea nu putea să mărturisească. 

- Avem bani, zise ea defensiv, fapt ce deschise o uşă prin 
care Nate dădu buzna. 

- Hai să vorbim despre bani, spuse el zâmbind. Ai treizeci de 
ani. Acum nouă ani ai primit cinci milioane de dolari, nu-i aşa? 

- Da. 

- Cât a mai rămas din ei? 

Ea se chinui mult cu răspunsul, care nu era chiar atât de 
simplu. Cody câştigase mulţi bani. Investiseră o parte, chel- 
tuiseră foarte mulţi, totul era atât de încâlcit, încât nu puteai să 
te uiţi pe bilanţul lor şi să spui că, din cele cinci milioane, 
rămăsese suma x. Nate îi dădu frânghia şi ea se spânzura încet. 

- Câţi bani aveţi amândoi în cont astăzi? întrebă el. 

- Trebuie să verific. 

- Spune-mi o sumă estimativă, te rog. 

- Şaizeci de mii de dolari. 

- Câte bunuri imobiliare aveţi? 

- Doar casa. 

- Ce valoare are? 

- Ar trebui să cer o evaluare. 

- Spune o cifră aproximativă. 

- Trei sute de mii. 

- Şi ce ipotecă aveţi? 

- De două sute de mii. 

- Care e valoarea aproximativă a biletelor dumneavoastră de 
bancă? 

Ea măzgăli ceva pe o hârtie şi închise ochii. 

- Aproximativ două sute de mii de dolari. 

- Mai aveţi şi alte bunuri semnificative? 

- Nu. 

Nate îşi făcu propriile calcule. 

- Aşadar, în nouă ani, din cele cinci milioane a rămas o sumă 


între trei sute şi patru sute de mii de dolari. Corect? 

- Sigur că nu. Adică, pare atât de puţin. 

- Atunci, spune-ne din nou cum aveaţi de gând să achitaţi 
această nouă casă? 

- Din munca lui Cody. 

- Dar din averea tatălui dumitale decedat? Te-ai gândit la 
asta? 

- Poate, puţin. 

- Acum aţi fost daţi în judecată de persoana care a vândut 
casa, nu-i aşa? 

- Da, şi noi l-am dat în judecată la rândul nostru. Sunt mai 
multe probleme. 

Era vicleană şi nesinceră, oferind jumătăţi de adevăr. Nate 
se gândi că, până în momentul acela, ar fi putut fi cea mai pe- 
riculoasă dintre moştenitorii Phelan. Discutară despre afacerile 
lui Cody şi, în curând, se descoperi unde dispăruseră banii. El 
pierduse un milion, jucând la bursa cuprului în 1992. Băgase 
jumătate de milion în „Snow-Packed Chickens" şi pierduse tot. O 
fermă de viermi de mătase din Georgia înghiţise şase sute de 
mii de dolari când un val de căldură îi distrusese pe toţi. 

Erau doi copii imaturi care trăiau o viaţă în puf cu banii 
altcuiva, visând la marea lovitură. 

Către sfârşitul depoziţiei, când Nate continua să-i dea toată 
frânghia de care avea nevoie, ea mărturisi foarte serioasă că 
implicarea ei în atacarea testamentului nu avea nici o legătură 
cu banii. Îşi iubise tatăl foarte mult, şi el o iubise pe ea, şi, dacă 
ar fi fost întreg la minte, ar fi avut grijă de copiii lui în 
testament. 

Faptul că lăsase totul unei străine era o dovadă categorică a 
bolii. Ea se afla acolo pentru a lupta să apere reputaţia tatălui 
ei. 

Era un discurs mult repetat care nu convinse însă pe nimeni. 
Nate nu mai continuă. Era ora cinci, vineri după-amiază, şi se 
săturase să mai lupte. 

leşind din oraş şi luptându-se cu traficul aglomerat de pe 
Interstate 95 spre Baltimore, gândurile i se îndreptară spre 
moştenitorii Phelan. Le iscodise vieţile stânjenitor de mult. li 
compătimea pentru felul în care fuseseră crescuţi, pentru valo- 
rile pe care nu le învăţaseră de la nimeni, pentru faptul că exis- 
tenţa lor superficială se învârtea numai în jurul banilor. 


Dar Nate era convins că Troy fusese perfect lucid când îşi 
scrisese testamentul. Nişte sume foarte mari de bani în mâinile 
copiilor săi ar fi stârnit haos şi o amărăciune de nedescris. li 
lăsase averea lui Rachel, pe care nu o interesa. li exclusese pe 
ceilalţi, ale căror vieţi erau mistuite de acest lucru. 

Nate era hotărât să susţină validitatea ultimului testament al 
lui Troy. Dar era şi extrem de conştient de faptul că împărţirea 
finală a averii nu avea să fie decisă de nimeni din emisfera 
nordică. 

Ajunsese târziu în St. Michaels şi, trecând pe lângă biserica 
Trinity, vru să oprească, să intre, să îngenuncheze şi să se roage 
lui Dumnezeu să îl ierte pentru păcatele din săptămâna aceea. 
O spovedanie şi o baie fierbinte erau necesare după cinci zile de 
depoziţii. 


46 


Ca om de carieră dintr-un mare oraş, Nate nu cunoscuse 
niciodată adevăratul sens al verbului „a sta". Pe de altă parte, 
Phil era un profesionist desăvârşit în acel sens. Când un enoriaş 
era bolnav, trebuia să se ducă să stea cu familia acestuia. Dacă 
murea cineva, stătea cu văduva. Dacă un vecin trecea pe la ei, 
indiferent de oră, el şi Laura stăteau cu persoana respectivă şi 
sporovăiau. Uneori, exersau acest lucru şi singuri, stând în 
balansoar pe verandă. Doi domni în vârstă dintre enoriaşii lui se 
aşteptau ca Phil să treacă pe la ei o dată pe săptămână şi, pur şi 
simplu, să stea o oră în timp ce moţăiau lângă foc. Conversaţia 
era plăcută, dar nu obligatorie. Era în regulă dacă stăteau numai 
şi se bucurau de linişte. 

Dar Nate învăţă repede. Stătea cu Phil pe treptele de la 
intrare ale casei Stafford, amândoi purtând pulovere groase şi 
mănuşi şi bând cacao fierbinte pregătită de Nate la cuptorul cu 
microunde. Se uitau la golful din faţa lor, la port şi la valurile de 
la suprafaţa apei. Din când în când, mai vorbeau, dar era multă 
linişte. Phil ştia că prietenul său avusese o săptămână grea. 
Nate îi povestise deja multe despre aiureala Phelan. Relaţia lor 
era confidențială. 

- Intenţionez să fac o călătorie cu maşina, spuse Nate încet. 


Vrei să vii şi tu? 

- Unde? 

- Trebuie să-mi văd copiii. Am doi mai mici, Austin şi Angela, 
în Salem, Oregon. Probabil că acolo o să mă duc întâi. Fiul meu 
cel mai mare e student la Northwestern în Evanston şi am o fiică 
în Pittsburgh. O să fie o plimbare plăcută. 

- Cât o să dureze? 

- Nu-i nici o grabă. Vreo două săptămâni. Conduc eu. 

- Când i-ai văzut ultima oară? 

- A trecut mai mult de un an de când nu i-am mai văzut pe 
Daniel şi Kaitlin, cei doi copii din prima căsătorie. Pe cei doi mai 
mici i-am dus la un meci al echipei „Orioles" în iulie anul trecut. 
M-am îmbătat şi nu mi-am mai amintit cum am ajuns înapoi la 
Arlington. 

- Ţi-e dor de ei? 

- Sigur, aşa cred. Adevărul e că niciodată n-am petrecut prea 
mult timp cu ei. Ştiu atât de puţine lucruri despre ei. 

- Munceai mult. _ 

- Da, şi beam şi mai mult. Nu eram niciodată acasă. In rarele 
ocazii când eram liber, mă duceam la Vegas cu băieţii, sau 
jucam golf sau pescuiam în ape adânci în Bahamas. N-am luat 
niciodată copiii. 

- Nu poţi să schimbi nimic din toate astea. 

- Nu, nu pot. Ce-ar fi să vii cu mine? Am putea să stăm de 
vorbă ore întregi. 

- Îţi mulţumesc, dar nu pot să plec. Tocmai am început să fac 
ceva progrese la subsol. Mi-ar părea rău să pierd din elan. 

Nate văzuse subsolul mai devreme în ziua aceea. Se vedeau, 
într-adevăr, semne de progres. 

Singurul copil al lui Phil avea douăzeci şi ceva de ani şi 
abandonase colegiul pentru a pleca pe Coasta de Vest. Laura 
lăsase să-i scape faptul că habar nu aveau de el. Nu sunase 
acasă de mai bine de un an. 

- Te aştepţi ca această călătorie să fie reuşită? îl întrebă Phil. 

- Nu ştiu la ce să mă aştept. Aş vrea să-mi îmbrăţişez copiii şi 
să le cer iertare pentru faptul că am fost un tată atât de mize- 
rabil, dar nu ştiu cum i-ar mai ajuta asta acum. 

- Eu n-aş face asta. Ei ştiu că ai fost un tată mizerabil. N-o să 
ajute cu nimic dacă te autoînvinuieşti. Dar e important să fii 
acolo, să faci primul pas în legarea unor noi relaţii. 


- Am fost un ratat nenorocit pentru copiii mei. 

- Nu poţi să te baţi singur, Nate. Ai voie să uiţi trecutul. 
Dumnezeu a făcut-o, cu siguranţă. Pavel a omorât creştini 
înainte să devină el însuşi creştin şi nu s-a luat la bătaie pentru 
ce fusese înainte. Totul se iartă. Arată-le copiilor tăi ce eşti 
acum. 

O barcă mică de pescuit ieşi cu spatele din port şi întoarse în 
apele golfului. Era singurul lucru care se mişca în peisaj şi ei o 
priviră fascinaţi. Nate se gândi la Jevy şi la Welly, care acum se 
întorseseră pe râu, conducând o chalana încărcată cu tot soiul 
de mărfuri, bătaia constantă a motorului împingându-i în inima 
Pantanalului. Jevy stătea la cârmă, Welly cânta la chitară. Totul 
era liniştit. 

Mai târziu, mult după ce Phil plecase acasă, Nate se ghemui 
lângă foc şi începu o altă scrisoare pentru Rachel. A treia. Scrise 
data, sâmbătă, 22 februarie. „Dragă Rachel", începu, „Tocmai 
am petrecut o săptămână extrem de neplăcută cu fraţii şi 
surorile tale." 

Vorbi despre ei, începând cu Troy Junior şi sfârşind, trei 
pagini mai târziu, cu Ramble. Fu sincer în legătură cu defectele 
lor şi cu dezastrul pe care l-ar fi creat în propriile vieţi şi în ale 
altora, dacă ar fi primit banii. Şi fu şi compătimitor. 

Avea să trimită un cec de cinci mii de dolari organizaţiei 
„Triburile Mondiale" pentru o barcă, un motor şi medicamente. 
Mai rămâneau destui bani, în caz că ar fi avut nevoie. Dobinda 
la averea ei era de vreo două milioane pe zi, o informă el, aşa că 
multe lucruri bune puteau fi făcute cu acei bani. 


Hark Gettys şi colegii săi făcuseră o greşeală imensă când 
renunţaseră la serviciile doctorilor Flowe, Zadel şi Theishen. 
Avocaţii îi certaseră pe aceştia şi îi jigniseră, producând un rău 
ireparabil. 

Noul grup de psihiatri aveau avantajul că puteau să-şi for- 
muleze opiniile pe baza recent createi mărturii a lui Snead. 
Flowe, Zadel şi Theishen nu avuseseră aşa ceva. Când le luă 
depoziţiile luni, Nate folosi acelaşi scenariu cu toţi trei. Începu 
cu Zadel şi îi arătă caseta cu examenul medical al domnului 
Phelan. Il întrebă dacă avea vreun motiv să-şi modifice părerea. 
Aşa cum era de aşteptat, Zadel spuse nu. Caseta fusese înregis- 


trată înainte de sinucidere. Declaraţia de opt pagini fusese 
pregătită la numai câteva ore după aceea, la insistenţele lui 
Hark şi ale celorlalţi avocaţi Phelan. Zadel fu rugat să citească 
declaraţia raportoarei. 

- Aveţi vreun motiv să vă schimbaţi vreuna din opiniile 
exprimate în această declaraţie? întrebă Nate. 

- Nu, spuse Zadel, uitându-se la Hark. 

- Astăzi suntem în douăzeci şi patru februarie, la mai mult de 
două luni după ce l-aţi examinat medical pe domnul Phelan. 
Sunteţi de părere că a avut suficientă capacitate mintală pentru 
a scrie un testament valid? 

- Da, spuse Zadel, zâmbindu-i lui Hark. 

Şi Flowe şi Theishen zâmbiră, fiecare din ei fiind sincer 
încântat să se răzbune pe avocaţii care îi angajaseră şi îi conce- 
diaseră. Nate îi arătă fiecăruia din ei caseta, le puse aceleaşi 
întrebări şi primi aceleaşi răspunsuri. Fiecare dintre ei îşi citi 
declaraţia pentru a fi înregistrată. Terminară la patru în după-a- 
miaza zilei de luni. 

Marţi dimineaţă la opt şi jumătate fix, Snead fu condus în 
sală şi poftit să ia loc pe scaunul de onoare. Purta un costum 
negru cu un papion care îi dădea un aer inteligent nemeritat. 
Avocaţii îi aleseseră garderoba cu grijă. Il pregătiseră săptămâni 
întregi şi sărmanul om se îndoia că ar fi putut să mai scoată un 
cuvânt spontan sau sincer. Fiecare silabă trebuia să fie corectă. 
Trebuia să emane un aer încrezător şi, totuşi, să evite până şi 
cea mai vagă notă de aroganță. El şi numai el definea realitatea 
şi era crucial ca povestirile lui să fie credibile. 

Josh îl cunoştea pe Snead de mulţi ani. Era un servitor de 
care domnul Phelan spunea adesea că ar fi vrut să scape. Dintre 
cele unsprezece testamente pe care Josh le pregătise pentru 
Troy Phelan, numai în unul era menţionat numele lui Malcolm 
Snead. Un dar de un milion de dolari îi fusese rezervat, dar 
revocat la câteva luni după aceea, o dată cu apariţia altui 
testament. Domnul 

Phelan ştersese numele lui Snead tocmai pentru că acesta 
întrebase la cât ar fi putut să se aştepte. 

Snead fusese prea preocupat de bani pentru a fi pe placul 
stăpânului său. Numele lui pe lista martorilor din partea contes- 
tatarilor nu însemna decât un singur lucru - bani. Era plătit ca să 
depună mărturie şi Josh ştia. Două săptămâni de simplă 


supraveghere scoseseră la iveală un Range Rover nou, un 
apartament recent închiriat într-o clădire unde preţurile porneau 
de la o mie opt sute de dolari pe lună, şi o excursie la Roma, cu 
clasa întâi. 

Snead se uită la cameră, simțindu-se oarecum comod, ca şi 
cum ar fi făcut acest lucru un an întreg. Îşi petrecuse toată ziua 
de sâmbătă şi jumătate din cea de duminică în biroul lui Hark, 
supunându-se iarăşi întrebărilor. Vizionase ore în şir casetele 
înregistrate. Scrisese zeci de pagini de ficţiune despre ultimele 
zile ale lui Troy Phelan. Repetase cu Nicolette-păpuşica. 

Snead era pregătit. Avocaţii anticipaseră întrebările legate 
de bani. In cazul în care era întrebat dacă fusese plătit să 
depună mărturie, Snead fusese pregătit să mintă. Era foarte 
simplu. Nu avea altă soluţie. Snead trebuia să mintă în legătură 
cu cei cinci sute de mii de dolari pe care îi primise deja şi 
trebuia să mintă în legătură cu cele patru milioane şi jumătate 
de dolari promise la încheierea unei înţelegeri sau în cazul unui 
alt rezultat favorabil. Trebuia să mintă în legătură cu existenţa 
unui contract între el şi avocaţi. Din moment ce minţea despre 
domnul Phelan, putea să mintă şi în legătură cu banii. 

Nate se prezentă şi apoi îl întrebă destul de tare: 

- Domnule Snead, cu cât aţi fost plătit ca să depuneţi 
mărturie în acest caz? 

Avocaţii lui Snead se gândiseră că întrebarea avea să fie: 
„Sunteţi plătit?" nu, „Cu cât?" Răspunsul pe care îl repetase 
Snead era un simplu „Nu, sigur că nu sunt!" Dar, la întrebarea 
care încă mai răsuna în sală, nu avea nici un răspuns pregătit. 
Ezitarea îl incrimină. Păru să rămână cu gura căscată şi se uită 
speriat la Hark, a cărui şiră a spinării deveni rigidă şi a cărui 
privire era îngheţată ca cea a unei căprioare. 

Snead fusese prevenit că domnul O'Riley se pregătise şi 
părea că ştie totul înainte să pună întrebările. În secundele lungi 
şi chinuitoare care urmară, domnul O'Riley se încruntă la el, 
înclină capul într-o parte şi luă nişte hârtii. 

- Haide, domnule Snead, ştiu că eşti plătit Cu cât? 

Snead îşi trosni degetele atât de tare, încât ai fi zis că se 
rupseră. Broboane de sudoare îi apărură pe ridurile de pe frunte. 

- Păi, ăăă, nu... 

- Haide, domnule Snead. Ai cumpărat sau nu un Range Rover 
nou luna trecută? 


- Păi, da, de fapt... 

- Şi ai închiriat un apartament cu două camere la Palm 
Court? 

- Da. 

- Şi tocmai te-ai întors dintr-o excursie de zece zile la Roma, 
nu-i aşa? 

- Da. 

Ştia totul! Avocaţii Phelan se făcură mici pe scaunele lor, 
fiecare lăsându-se şi mai jos şi ferindu-şi capetele pentru ca 
gloanţele care ricoşau să nu-i atingă. 

- Aşadar, cu cât ai fost plătit? întrebă Nate furios. Nu uita că 
te afli sub jurământ! 

- Cu cinci sute de mii de dolari, zise Snead repede. 

Nate se uită la el nevenindu-i să creadă, rămânând puţin cu 
gura căscată. Chiar şi raportoarea îngheţă. 

Vreo doi dintre avocaţii Phelan izbutiră să elimine aerul uşor. 
Oricât de oribil ar fi fost acel moment, ar fi putut fi şi mai 
groaznic. Dacă Snead intra în panică şi mai mult şi mărturisea 
toate cele cinci milioane? 

Dar era foarte puţin liniştitor. În clipa aceea, faptul că 
plătiseră un martor cu o jumătate de milion părea fatal cauzei 
lor. 

Nate răsfoi printre hârtii, ca şi cum ar fi căutat un anumit 
document .Cuvintele încă mai răsunau în toate urechile celor din 
sală. 

- Presupun că ai primit deja aceşti bani, nu? întrebă el. 

Neştiind dacă trebuia să mintă sau să spună adevărul, Snead 
zise simplu: 

- Da. 

Nate întrebă dintr-un impuls: 

- jumătate de milion acum, cât mai târziu? 

Nerăbdător să înceapă să mintă, Snead spuse: 

- Nimic. 

Era o negare obişnuită, ce părea credibilă. Ceilalţi doi 
avocaţi Phelan putură să respire. 

- Eşti sigur? întrebă Nate la întâmplare. 

Dacă ar fi vrut, ar fi putut să întrebe şi dacă fusese con- 
damnat pentru jefuire de morminte. 

Era un joc cu miză foarte mare şi Snead se menținea pe 
poziţie. 


- Bineînţeles că sunt sigur, spuse el cu suficientă indignare 
ca să pară plauzibil. 

- Cine ţi-a dat aceşti bani? 

- Avocaţii moştenitorilor Phelan. 

- Cine a semnat cecul? 

- A venit de la o bancă, garantat. 

- Dumneata ai insistat să te plătească pentru mărturie? 

- Cred că aşa s-ar spune. 

- Dumneata te-ai dus la ei sau ei te-au căutat? 

- Eu m-am dus la ei. 

- De ce? _ 

În sfârşit, păreau să se apropie de un teritoriu cunoscut. În 
partea cealaltă a mesei se simţi o relaxare generală. Avocaţii 
începură să ia notițe. 

Snead îşi încrucişă picioarele sub masă şi se încruntă cu un 
aer inteligent la cameră. 

- Pentru că am fost cu domnul Phelan înainte să moară şi 
ştiam că sărmanul de el nu era în toate minţile. 

- Cât timp a fost aşa? 

- Toată ziua. 

- Când s-a trezit, era nebun? 

- Când i-am dus micul dejun, nu mai ştia cum mă cheamă. 

- Cum ţi s-a adresat? 

- În nici un fel, a mormăit la mine doar. 

Nate se sprijini în coate şi ignoră hârtiile din jurul său. Era un 
duel şi chiar îi făcea plăcere. El ştia încotro se îndrepta, dar 
sărmanul Snead habar nu avea. 

- L-ai văzut sărind? 

- Da. 

- Şi căzând? 

- Da. 

- Şi lovindu-se de caldarâm? 

- Da. 

- Stăteai lângă el când a fost examinat de psihiatri? 

- Da. 

- Şi asta s-a întâmplat pe la două şi jumătate după-amiaza, 
nu-i aşa? 

- Da, din câte-mi amintesc. 

- Şi fusese nebun toată ziua, nu? 

- Mă tem că da. 


- Cât timp ai lucrat pentru domnul Phelan? 

- Treizeci de ani. 

- Şi ştiai totul în legătură cu el, nu-i aşa? 

- Atât cât poate şti cineva despre altcineva. 

- Aşadar, îl cunoşteai şi pe avocatul său, pe domnul Stafford? 

- Cred că da. 

- Credeam că ştii totul. 

- Sunt sigur că avea încredere în domnul Stafford. 

- Domnul Stafford a stat lângă el în timpul examenului 
medical? 

- Da. 

- Care a fost starea psihică a domnului Phelan în timpul 
examinării, după părerea dumitale? 

- Deloc bună, neştiind unde se afla şi ce făcea. 

- Eşti sigur? 

- Da. 

- Cui i-ai spus? 

- Nu era treaba mea să spun. 

- De ce nu? 

- Aş fi fost concediat. O parte din sarcina mea era să-mi ţin 
gura. Acest lucru se numeşte discreţie. 

- Ştiai că domnul Phelan avea să semneze un testament în 
care îşi împărțea averea. În clipele acelea, nu era lucid şi, totuşi, 
nu i-ai spus avocatului său, un om în care avea încredere. 

- Nu era treaba mea. 

- Domnul Phelan te-ar fi concediat? 

- Imediat. 

- Dar după ce a sărit? Cui i-ai spus atunci? 

- Nimănui. 

- De ce? 

Snead oftă şi îşi încrucişă picioarele din nou. Se descurcă 
bine, se gândi el. 

- Era o chestiune de intimitate, spuse el grav. Consideram că 
relaţia mea cu domnul Phelan era confidențială. 

- Până acum. Până când ţi s-a oferit jumătate de milion de 
dolari, nu-i aşa? 

Lui Snead nu-i veni în minte nici un răspuns rapid şi Nate nu 
prea îi dădu şanse. 

- Vinzi nu numai mărturia dumitale, dar şi relaţia confi- 
denţială cu domnul Phelan, nu-i aşa, domnule Snead? 


- Încerc să repar o nedreptate. 

- Ce nobil. Ai fi reparat-o şi dacă nu te-ar fi plătit? 

Snead izbuti un „Da" tremurător şi Nate izbucni în râs. Râse 
zgomotos şi îndelung, uitându-se la chipurile grave şi parţial 
ascunse ale avocaţilor Phelan. Râse direct în faţa lui Snead. Se 
ridică şi începu să se plimbe de-a lungul mesei, râzând uşor. 

- Ce proces, spuse el apoi şi se aşeză din nou. 

Se uită pe nişte însemnări, după care continuă: 

- Domnul Phelan a murit în ziua de nouă decembrie. 
Testamentul său a fost citit în ziua de douăzeci şi şapte decem- 
brie, în acest interval ai spus cuiva că nu fusese întreg la minte 
atunci când semnase testamentul? 

- Nu. 

- Bineînţeles că nu. Ai aşteptat până când s-a citit testamen- 
tul, după care, dându-ţi seama că ai fost exclus, te-ai hotărât să 
te duci la avocaţi şi să cădeţi la o înţelegere, nu-i aşa, domnule 
Snead? 

- Nu, spuse martorul, dar Nate îl ignoră. 

- Domnul Phelan era bolnav mintal? 

- Nu sunt expert în acest domeniu. 

- Ai spus că nu era în toate minţile. Aceasta era o stare per- 
manentă? 

- Se întâmpla din când în când. 

- De când? 

- De mulţi ani. 

- De câţi? 

- De vreo zece ani, poate. E doar o aproximare. 

- În ultimii paisprezece ani ai vieţii sale, domnul Phelan a 
făcut unsprezece testamente, într-unul din acestea lăsându-ţi un 
milion de dolari. Te-ai gândit vreodată să spui cuiva atunci că nu 
era întreg la minte? 

- Nu era treaba mea să spun. 

- S-a dus vreodată la psihiatru? 

- Din câte ştiu eu, nu. 

- A fost vreodată la un specialist în boli mintale? 

- Din câte ştiu eu, nu. 

- l-ai sugerat vreodată să caute ajutor în acest sens? 

- Nu era treaba mea să sugerez un asemenea lucru. 

- Dacă l-ai fi găsit căzut pe jos din cauza unei crize, ai fi 
sugerat cuiva că ar fi putut avea nevoie de ajutor? 


- Bineînţeles că da. 

- Dacă l-ai fi găsit tuşind cu sânge, ai fi spus cuiva? 

- Da. 

Nate avea un material gros de cinci centimetri despre com- 
paniile domnului Phelan. Îl deschise la întâmplare şi îl întrebă pe 
Snead dacă ştia ceva despre „Xion Drilling". Snead se chinui să 
îşi amintească, dar mintea sa era atât de încărcată cu noi 
informaţii, încât nu izbuti. „Delstar Communications"? Iarăşi. 
Snead se strâmbă, dar nu reuşi să facă legătura. 

Cea de a cincea companie numită de Nate îi sună cunoscută 
şi îl informă cu mândrie pe avocat că ştia de ea. Domnul Phelan 
o avea de câtva timp. Nate îi puse întrebări despre vânzări, pro- 
duse,  holdinguri, venituri, o listă nesfârşită de statistici 
financiare. Snead nu răspunse corect la nici una. 

- Cât de mult ştiai despre holdingurile domnului Phelan? îl 
întrebă Nate în mod repetat, după care îi puse întrebări despre 
structura corporației „The Phelan Group". 

Snead memorase lucrurile de bază, însă detaliile îi scăpau. 
Nu putu să numească nici un director de nivel mediu. Nu 
cunoştea numele contabililor companiei. 

Nate îl întreba necontenit despre lucrurile pe care nu le ştia. 
După-amiază târziu, când Snead era epuizat şi ameţit, Nate îl 
întrebă deodată, în toiul unui milion de întrebări despre situaţia 
financiară: 

- Ai semnat un contract cu avocaţii când ai primit jumătatea 
de milion? 

Un simplu „Nu" ar fi fost suficient, dar Snead fusese luat prin 
surprindere. Ezită, se uită la Hark şi apoi la Nate, care răsfoia 
iarăşi prin hârtii, ca şi cum ar fi avut o copie a acelui contract. 
Snead nu mai minţise de două ore şi nu era pe fază. 

- Aăă, bineînţeles că nu, bâigui el, dar nu convinse pe 
nimeni. 

Nate văzu neadevărul, dar îl lăsă deocamdată. Existau alte 
modalităţi de a obţine o copie după contract. 


Avocaţii Phelan se întâlniră într-un bar întunecos pentru a-şi 
linge rănile. Prestaţia îngrozitoare a lui Snead păru şi mai dezas- 
truoasă după două rânduri de băuturi tari. Ar fi putut fi îndreptat 
puţin pentru proces, dar faptul că fusese plătit cu atâţia bani i-ar 


fi pătat mărturia definitiv. 

De unde ştia O'Riley? Era atât de sigur că Snead fusese 
plătit. 

- Grit a fost, zise Hark. 

Grit, îşi repetară cu toţii în gând. Cu siguranţă, Grit trecuse 
de partea cealaltă. 

- Asta pentru că i-ai furat clienta, spuse Wally Bright după o 
tăcere îndelungată. 

- Mai taci, spuse doamna Langhorne. . 

Hark era prea obosit ca să se certe. Işi goli paharul şi ceru 
altul. În viitoarea mărturiei, ceilalţi avocaţi Phelan uitaseră de 
Rachel. Încă nu exista nici o înregistrare oficială a ei la dosar. 


47 


Depoziţia lui Nicolette, secretara, dură opt minute. Îşi spuse 
numele, adresa şi câteva cuvinte despre locurile în care lucrase, 
iar avocaţii Phelan se instalară mai bine în scaune, aşteptând 
detalii despre escapadele ei sexuale cu domnul Phelan. Avea 
douăzeci şi trei de ani şi foarte puţine calităţi în afara trupului 
subţire, pieptului frumos şi chipului drăguţ încadrat de un păr de 
culoarea nisipului. Abia aşteptau s-o asculte câteva ore vorbind 
despre sex. 

Trecând direct la subiect, Nate o întrebă: 

- Ai făcut sex cu domnul Phelan? 

Ea încercă să pară stânjenită de întrebare, dar spuse da, 
până la urmă. 

- De câte ori? 

- Nu le-am numărat. 

- Cât timp? 

- De obicei, zece minute. _ 

- Nu, m-am referit la o perioadă de timp. Incepând din ce 
lună şi terminând când? 

- Ah, am lucrat acolo doar cinci luni. 

- Aproximativ douăzeci de săptămâni. In medie, de câte ori 
pe săptămână ai făcut sex cu domnul Phelan? 

- De două ori, bănuiesc. 

- Deci, de vreo patruzeci de ori? 


- Cred că da. Pare mult, nu? 

- Mie, nu. Domnul Phelan se dezbrăca atunci când o făceaţi? 

- Desigur. Amândoi ne dezbrăcam. 

- Aşadar, era complet gol? 

- Da. 

- Avea vreun semn din naştere vizibil pe corp? 

Când martorii născocesc minciuni, adesea trec cu vederea 
peste lucrurile evidente. La fel fac şi avocaţii. Devin atât de 
absorbiți de ficţiunea lor, încât le scapă un lucru, două. Hark şi 
ceilalţi băieţi aveau acces la soțiile Phelan - Lillian, Janie şi Ttra - 
şi oricare dintre ele ar fi putut să le spună că Troy avea un semn 
din naştere rotund, de culoare purpurie, cam de mărimea unui 
dolar de argint, foarte sus pe piciorul drept, aproape de şold, 
puţin mai jos de mijloc. 

- Din câte îmi amintesc, nu, spuse Nicolette. 

Răspunsul îl surprinse pe Nate, dar, în acelaşi timp, nu Îl 
miră. Ar fi putut să creadă foarte uşor că Troy avea relaţii sexu- 
ale cu secretara lui, ceva ce făcuse timp de zeci de ani. Şi, la fel 
de uşor ar fi putut să creadă că Nicolette minţea. 

- Nici un semn vizibil? întrebă el din nou. 

- Nici unul. 

Avocaţii Phelan erau paralizaţi de teamă. Oare încă un mar- 
tor cheie se topea sub ochii lor? 

- Nu mai am întrebări, spuse Nate şi ieşi din sală pentru a lua 
o cafea. 

Nicolette se uită la avocaţi. Aceştia se holbau la masă, 
întrebându-se unde o fi fost semnul. 

După ce plecă ea, Nate le împinse pe masă adversarilor săi 
uluiţi o fotografie de la autopsie. Nu scoase nici un cuvânt, nu 
era nevoie. Bătrânul Troy era întins pe placă, nevăzându-se 
nimic altceva decât pielea zbârcită şi învineţită cu semnul cât se 
putea de vizibil. 


Îşi petrecură restul zilei de miercuri şi întreaga zi de joi cu 
cei patru psihiatri noi care fuseseră angajaţi să spună că ceilalţi 
trei, de fapt, n-au ştiut ce fac. Mărturia lor era previzibilă şi 
repetitivă - oamenii întregi la minte nu săreau de la etaj. 

Ca grup, erau mai puţin distinşi decât Flowe, Zadel şi 
Theisen. Doi erau la pensie şi mai câştigau de ici, de colo, ca 


martori profesionişti. Unul preda la un colegiu de comunitate. Şi 
unul îşi câştiga existenţa într-un mic birou de suburbie. 

Dar nu erau plătiţi să facă impresie; de fapt, țelul lor era, pur 
şi simplu, acela de a murdări apele. Era un fapt bine cunoscut că 
Troy Phelan era aiurit şi excentric. Patru experţi spuneau că nu 
avea capacitatea mintală necesară pentru a face un testament. 
Trei spuneau că avea. Trebuiau să menţină iţele încurcate şi să 
spere că, într-o bună zi, cei care susțineau testamentul aveau să 
se plictisească şi să ajungă la o înţelegere. Dacă nu, avea să fie 
sarcina unui juriu alcătuit din neprofesionişti să asculte jargonul 
medical şi să scoată ceva din acele opinii contradictorii. 

Noii experţi erau plătiţi bine ca să-şi menţină părerile şi Nate 
nu încercă să-i facă să se răzgândească. Luase depoziţiile 
multor doctori şi ştia că nu trebuia să se contrazică pe teme de 
medicină cu ei. În schimb, insistă asupra referinţelor şi a 
experienţei lor. Îi puse să vizioneze caseta şi să-i critice pe 
primii trei psihiatri. 

Când terminară joi după-amiază, aveau cincisprezece 
depoziţii luate. O altă rundă fu programată la sfârşitul lui martie. 
Wycliff se gândea să fixeze data procesului la mijlocul lui iulie. 
Aceiaşi martori aveau să depună mărturie din nou, dar, de data 
aceasta, cu spectatori de faţă şi în prezenţa unor juraţi care 
aveau să le cântărească fiecare cuvânt. 


Nate fugi din oraş. Porni spre vest prin Virginia şi apoi spre 
sud, prin Valea Shenandoah. Mintea îi era amorţită după nouă 
zile de iscodit vieţile intime ale altora. Într-un anumit moment 
nedefinit din viaţă, forţat de profesia şi de viciile lui, îşi pierduse 
bunul-simţ şi ruşinea. Învăţase să mintă, să înşele, să 
amăgească, să ascundă, să bată la cap şi să atace martori 
nevinovaţi fără să aibă nici cea mai mică remuşcare. 

Dar, în liniştea maşinii lui şi în întunericul serii, lui Nate îi era 
ruşine. Îi era milă de moştenitorii Phelan. Îi era milă de Snead, 
un omuleţ trist care nu încerca decât să supravieţuiască. Ar fi 
vrut să nu-i atace pe noii experţi cu atâta înverşunare. 

Îşi recăpătase sentimentul de ruşine şi acest lucru îl bucura. 
Era mândru de sine pentru că se simţea atât de ruşinat. La urma 
urmei, era om. 

La miezul nopţii, opri la un motel ieftin din apropiere de 


Knoxville. Era multă zăpadă în Vestul Mijlociu, în Kansas şi lowa. 
Stând în pat cu atlasul său, schiţă un itinerarul prin sud-vest 

A doua noapte dormi în Shawnee, Oklahoma; a treia, în 
Kingman, Arizona; a patra, în Redding, California. 


Copiii rezultați din cea de a doua căsătorie a lui erau Austin 
şi Angela, de doisprezece şi, respectiv, unsprezece ani, în 
clasele a şaptea şi a şasea. Ultima oară îi văzuse în iulie, cu trei 
săptămâni înainte de ultima prăbuşire, când îi dusese la meciul 
cu „Orioles". Acea ieşire plăcută se transformase mai târziu într- 
o altă scenă urâtă. Nate băuse şase beri la meci - copiii 
număraseră pentru că mama lor le spusese să o facă - şi 
condusese apoi două ore de la Baltimore la Arlington, sub 
influenţa alcoolului. 

In perioada aceea, urmau să se mute în Oregon cu mama 
lor, Christi, şi cu al doilea soţ al ei, Theo. Meciul urma să fie 
ultima vizită pe care le-o făcea Nate pentru un timp mai 
îndelungat şi, în loc să-şi ia rămas-bun aşa cum trebuia, el se 
îmbătase. Se certase cu fosta lui soţie pe alee în faţa copiilor, 
care erau prea familiarizați cu asemenea scene. Theo îl 
ameninţase cu o coadă de mătură. Nate se trezise în maşină, în 
parcarea pentru handicapaţi de la un „McDonald's", cu o ladă de 
şase beri goală pe scaun. 

Când se cunoscuseră cu paisprezece ani în urmă, Christi era 
directoarea unei şcoli particulare din Potomac. Făcea parte 
dintr-un juriu. Nate era unul dintre avocaţi. În cea de-a doua zi a 
procesului, care era şi ultima, ea purtase o fustă scurtă şi 
neagră. Era ultima zi a procesului. Prima lor întâlnire avusese 
loc la o săptămână după aceea. Timp de trei ani, Nate stătuse 
curat, suficient pentru a se recăsători şi a avea cei doi copii. 
Când barajul începuse să se crape, Christi se speriase şi voise să 
fugă. Când explodase, ea fugise cu copiii şi nu se întorsese timp 
de un an de zile. Căsnicia durase zece ani haotici. 

Ea lucra la o şcoală din Salem. Theo, la o mică firmă de avo- 
catură din oraş. Nate se gândise întotdeauna că el îi gonise din 
Washington. Nu putea să dea vina pe ei pentru faptul că 
fugiseră pe coasta cealaltă. 

Sună la şcoală din maşină, în apropiere de Medford, la patru 
ore distanţă, şi i se spuse să aştepte cinci minute; timp în care, 


era sigur, ea încuie uşa şi îşi adună gândurile. 

- Alo, spuse ea în sfârşit. 

- Christi, sunt eu, Nate, spuse el simțindu-se penibil să-şi 
identifice vocea pentru o femeie cu care trăise zece ani. 

- Unde eşti? întrebă ea, ca şi cum un atac ar fi fost iminent. 

- Lângă Medford. 

- În Oregon? 

- Da, aş vrea să văd copiii. 

- Păi, când? 

- Diseară, mâine, nu mă grăbesc. Sunt pe drum de câteva 
zile, mă plimb prin ţară. N-am nici un itinerariu. 

- Sigur, Nate. Presupun că putem aranja ceva. Dar copiii sunt 
foarte ocupați, şcoală, balet, fotbal. 

- Ce fac? 

- Sunt foarte bine. Îţi mulţumesc de întrebare. 

- Şi tu? Cum mai e viaţa ta? 

- Sunt bine. Ne place foarte mult în Oregon. 

- Şi eu sunt bine. Îţi mulţumesc de întrebare. Sunt curat şi 
treaz, Christi, sincer. În sfârşit, am renunţat la băutură şi droguri 
pentru totdeauna. Se pare că nu voi mai practica dreptul, dar 
mă simt foarte bine. 

Ea mai auzise acele lucruri. 

- Asta e bine, Nate, zise ea cu prudenţă, formulând două 
fraze în avans. 

Stabiliră să ia cina seara următoare, având suficient timp 
pentru a pregăti copiii, a pune casa la punct şi a-i permite lui 
Theo să decidă care avea să fie rolul lui. Suficient timp ca să 
repete şi să plănuiască ieşiri. 

- N-o să vă încurc, promise Nate înainte să închidă. 


Theo hotărî să stea până mai târziu la serviciu şi să nu asiste 
la întâlnire. Nate o strânse în braţe pe Angela. Austin doar dădu 
mâna cu el. Hotărâse să nu facă mult caz de cât crescuseră. 
Christi 

zăbovi în camera ei o oră, lăsându-i timp tatălui să se 
obişnuiască din nou cu copiii lui. 

Nici nu avea să-i împovăreze cerându-şi scuze pentru lucruri 
pe care nu le mai putea schimba. Stăteau pe podea în salon şi 
vorbeau despre şcoală, balet şi fotbal. Salem era un oraş 


frumos, mult mai mic decât D.C., şi copiii se adaptaseră foarte 
bine, având mulţi prieteni, o şcoală bună şi profesori simpatici. 

Cina era alcătuită din spaghete şi salată şi dură o oră. Nate 
le povesti despre jungla braziliană, luându-i în călătoria lui în 
căutarea clientei dispărute. Christi nu prea citise ziarele, pentru 
că nu ştia nimic de cazul Phelan. 

La şapte fix, el spuse că trebuia să plece. Copiii aveau teme 
de făcut şi, a doua zi dimineaţă, trebuiau să se ducă la şcoală 
devreme. 

- Am meci de fotbal mâine, tată, spuse Austin şi lui Nate 
aproape că i se opri inima în loc. 

Nici nu mai ţinea minte de când nu i se mai spusese „tată". 

- E la şcoală, zise Angela. Poţi să vii? 

Mica fostă familie trăi un moment stânjenitor, privindu-se 
unul pe altul. Nate habar nu avea ce să spună. 

Christi salvă situaţia, spunând: 

- O să vin şi eu. Am putea să stăm de vorbă. 

- Bineînţeles c-o să vin, spuse el. 

Copiii îl îmbrăţişară la plecare. Îndepărtându-se cu maşina, 
Nate bănui că fosta lui soţie voia să-l vadă două zile la rând ca 
să-i examineze ochii. Cunoştea semnele. 

Nate rămase în Salem trei zile. Urmări meciul de fotbal şi fu 
extrem de mândru de fiul său. Fu invitat din nou la cină, dar 
acceptă să se ducă numai dacă avea să fie şi Theo acasă. Luă 
masa de prânz cu Angela şi prietenii ei la şcoală. 

După trei zile, veni timpul să plece. Copiii trebuiau să-şi reia 
programul normal, fără complicațiile pe care le aducea Nate. 
Christi se săturase să mai pretindă că nu se întâmplase 
niciodată nimic între ei. lar Nate începuse să se ataşeze de copiii 
săi. Le promise să-i sune, să comunice cu ei prin e-mail şi să-i 
revadă în curând. 

Părăsi oraşul Salem cu inima frântă. Cât de jos putea să 
decadă un om ca să piardă o asemenea familie minunată? Nu îşi 
amintea aproape nimic despre copii când fuseseră mici - piese 
de teatru montate la şcoală, costume de Halloween, dimineţi de 
Crăciun, drumuri la magazine. Acum erau mari şi îi creştea un 
alt bărbat. 

O luă spre est şi se lăsă furat de trafic. 


În timp ce Nate trecea prin Montana gândindu-se la Rachel, 
Hark Gettys înaintă o cerere de anulare a răspunsului ei la 
acţiunea de contestare a testamentului. Motivele lui erau clare 
şi evidente şi îşi susţinea atacul cu o expunere de douăzeci de 
pagini la care lucrase timp de o lună. Era 7 martie, trecuseră 
aproape trei luni de la moartea domnului Phelan, aproape două 
de la intrarea lui Nate O'Riley în scenă, aproape trei săptămâni 
de la începutul depoziţiilor, mai erau patru luni până la proces şi 
tribunalul tot nu avea competenţă jurisdicţională asupra lui 
Rachel Lane. În ciuda afirmațiilor avocatului ei, nu se vedea nici 
urmă de ea. La dosar nu exista nici un document oficial pe care 
să fie semnătura ei. 

Hark o numea „partea fantomă". El şi ceilalţi contestatari 
luptau împotriva unei umbre. Femeia urma să moştenească 
unsprezece miliarde de dolari. Cel puţin, putea să semneze o 
notificare şi să respecte legea. Dacă se ostenise să angajeze un 
avocat, cu siguranţă putea să se supună jurisdicției tribunalului. 

Trecerea timpului le convenea de minune moştenitorilor, 
deşi le era foarte greu să aibă răbdare când se gândeau la 
asemenea bogăţie. Fiecare săptămână ce trecea fără un cuvânt 
din partea lui Rachel era o dovadă în plus că pe aceasta nu o 
interesa acel lucru. La întâlnirile de vineri dimineaţa, avocaţii 
Phelan revizuiau depoziţiile, discutau despre clienţii lor şi îşi 
puneau la punct strategia de la proces. Dar îşi petreceau cea 
mai mare parte a timpului făcând speculaţii cu privire la motivul 
pentru care Rachel nu îşi făcuse apariţia. Erau fascinaţi de 
posibilitatea ridicolă că n-ar fi interesat-o banii. Era absurd şi 
totuşi, într-un fel, acel subiect reuşea să apară în discuţie în 
fiecare vineri dimineaţa. 

Săptămânile se transformară în luni. Câştigătoarea loteriei 
nu îşi revendica premiul. 

Mai exista un motiv important pentru presarea celor care 
apărau testamentul lui Troy. Numele lui era Snead. Hark, Yancy, 
Bright şi Langhorne vizionaseră caseta cu depoziţia martorului 
lor principal până când o învăţaseră pe de rost şi nu îl credeau 
capabil să-i convingă pe juraţi. Nate O'Riley îl făcuse de râs şi 
asta numai la o depoziţie. Işi închipuiau cât de ascuţite aveau să 
fie pumnalele la proces, în faţa unui juriu alcătuit îndeosebi din 
oameni de clasă mijlocie, care făceau eforturi să-şi achite fac- 
turile lunare. Snead băgase în buzunar jumătate de milion ca să- 


şi spună povestea. Ar fi fost foarte greu. 

Problema cu Snead era evidentă. Minţea şi mincinoşii erau, 
de obicei, daţi în vileag la proces. După ce Snead se încurcase 
atât de rău la depoziţie, avocaţilor le era groază să-l aducă în 
faţa unor juraţi. Încă o minciună sau două dezvăluite lumii şi 
cazul lor s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 

Semnul din naştere făcuse ca Nicolette să fie inutilă ca mar- 
toră. 

Nici propriii lor clienţi nu erau deosebit de simpatici. Cu 
excepţia lui Ramble, care era cel mai înspăimântător dintre toţi, 
fiecare primise câte cinci milioane cu care să pornească în viaţă. 
Nici un jurat nu avea să câştige atâta într-o viaţă. Copiii lui Troy 
puteau să se vaite că avuseseră un tată absent, dar jumătate 
din juraţi aveau să provină din familii dezbinate. 

Lupta dintre psihiatri era partea care îi îngrijora cel mai tare. 
Nate O'Riley făcuse praf doctori în săli de judecată mai bine de 
douăzeci de ani. Cei patru înlocuitori nu ar fi rezistat atacurilor 
lui brutale. 

Pentru a evita un proces, trebuiau să ajungă la o înţelegere. 
Pentru aceasta, trebuiau să găsească un punct slab. Aparenta 
lipsă de interes a lui Rachel Lane era mai mult decât suficientă 
Şi, cu siguranţă, cea mai bună şansă a lor. A 

Josh reciti „Cererea de Anulare" cu admiraţie. li plăceau la 
nebunie manevrele juridice, trucurile şi tacticile, şi când cineva, 
chiar şi un adversar, o făcea bine, el aplauda în tăcere. Totul la 

mişcarea lui Hark era perfect - momentul, argumentarea, 
expunerea excelentă. 

Contestatarii aveau un caz slab, dar problemele lor erau 
mărunte în comparaţie cu cea a lui Nate. Acesta nu avea clientă. 
El şi Josh izbutiseră să ascundă acest lucru timp de două luni, 
dar acum se terminase cu vicleşugurile. 


48 


Daniel, cel mai mare dintre copiii săi, insistă să se 
întâlnească într-un bar. Nate găsi locul după lăsarea întunericu- 
lui, la două străzi distanţă de campus, pe o stradă plină de 
baruri şi cluburi. Muzica, reclamele luminoase la bere, 


studentele care strigau de peste drum - totul era prea familiar. 
Era Georgetown cu numai câteva luni în urmă şi nimic din toate 
acestea nu îl atrăgea. Cu un an în urmă, ar fi strigat şi el, le-ar fi 
însoţit dintr-un bar în altul, crezând că mai avea douăzeci de ani 
şi putea să o ţină aşa toată noaptea. 

Daniel aştepta într-un separeu mic, împreună cu o fată. 
Amândoi fumau. Fiecare avea în faţă câte o sticlă de bere. Tatăl 
şi fiul îşi strânseră mâinile, pentru că orice alt gest de afecţiune 
l-ar fi făcut pe tânăr să se simtă jenat. 

- Ea e Stef, zise Daniel, prezentându-i fata. E manechin, 
adăugă apoi repede, arătându-i tatălui său că umbla cu femei 
de calitate. 

Dintr-un anumit motiv, Nate sperase să stea câteva ore 
numai cu fiul său. Dar acest lucru nu avea să se întâmple. 

Primul lucru pe care îl remarcă la Stef fu rujul ei gri, aplicat 
din belşug pe buzele groase, care abia se mişcară când îi aruncă 
semizâmbetul obligatoriu. Era, cu siguranţă, destul de ştearsă şi 
de slabă pentru a fi manechin. Braţele ei semănau cu nişte cozi 
de mătură. Deşi Nate nu putea să le vadă, ştia că picioarele 
slăbănoage îi ajungeau până la subsuori şi, fără îndoială, avea 
cel puţin două tatuaje în jurul gleznelor. 

Nate nu o plăcu din prima clipă şi avu impresia că senti- 
mentul era reciproc. Cine putea să ştie ce îi spusese Daniel. 

Daniel absolvise colegiul la Grinnell cu un an în urmă şi îşi 
petrecuse vara în India. Nate nu îl mai văzuse de un an şi o lună. 
Nu se dusese la înmânarea diplomei de absolvire, nu îi trimisese 
nici o felicitare sau cadou şi nici nu se ostenise să-l sune ca să-l 
felicite. La masă era o atmosferă suficient de încordată şi fără 
ca manechinul să pufăie din ţigară şi să se uite la Nate complet 
indiferentă. 

- Vrei o bere? îl întrebă Daniel când se apropie un chelner. 

Era o întrebare plină de cruzime, o mică săgeată menită să 
provoace durere. 

- Nu, doar apă, spuse Nate şi Daniel îi strigă chelnerului, 
după care întrebă: Tot treaz, hm? 

- Intotdeauna, spuse Nate, zâmbind şi încercând să pareze 
loviturile. 

- Ai mai dat-o-n bară de vara trecută? 

- Nu. Hai să vorbim despre altceva. 

- Dan mi-a spus că ai fost la dezalcoolizare, zise Stef scoțând 


fumul pe nări. 

Pe Nate îl surprinse faptul că era în stare să ducă o frază 
până la capăt. Cuvintele îi erau rare şi vocea la fel de goală ca 
orbitele. 

- Da, de câteva ori. Ce altceva ţi-a mai spus? 

- Şi eu am fost, spuse ea. Dar numai o dată. 

Părea mandră de realizarea ei şi totuşi întristată de faptul că 
nu avea experienţă. Cele două sticle de bere din faţa ei erau 
goale. 

- Frumos, zise Nate, ignorând-o apoi. 

Nu se putea preface că o plăcea şi, peste o lună, două, ea 
avea să aibă o altă iubire serioasă. 

- Cum merge şcoala? îl întrebă el pe Daniel. 

- Care şcoală? 

- Facultatea. 

- Am abandonat-o, spuse tânărul cu o voce încordată. 

Nate avea un rol în acea abandonare, dar nu ştia exact cum 
şi de ce. | se aduse apa. 

- Aţi mâncat? îi întrebă el atunci. 

Stef se ferea să mănânce, iar lui Daniel nu îi era foame. Nate 
era lihnit, dar nu putea să mănânce singur. Se uită în jur. 
Undeva se fuma marijuana. Era o bombă zgomotoasă şi 
murdară, genul de loc care îi plăcuse nu cu prea mult timp în 
urmă. 

Daniel aprinse altă ţigară, un Camel fără filtru, cea mai pu- 
ternică otravă de pe piaţă, şi suflă un nor de fum spre cande- 
labrul ieftin de deasupra lor. Era furios şi tensionat. 

Fata se afla acolo din două motive. Ca să prevină un schimb 
aspru de cuvinte şi, poate, chiar o bătaie. Nate bănuia că fiul lui 
nu avea nici un ban, că ar fi vrut să-şi verse năduful asupra 
tatălui său pentru lipsa de sprijin, dar se temea să o facă, 
deoarece bătrânul era fragil şi fusese predispus sinuciderii. Stef 
trebuia să-i stăpânească furia şi limbajul. 

Al doilea motiv era pentru ca întâlnirea să dureze cât mai 
puţin. 

Îi trebuiră cincisprezece minute ca să realizeze aceste 
lucruri. 

- Ce mai face mama ta? întrebă el. 

Daniel încercă să zâmbească. 

- E bine. Am văzut-o de Crăciun. Tu ai fost plecat. 


- Am fost în Brazilia. 

O studentă îmbrăcată cu nişte blugi foarte strâmţi trecu pe 
lângă ei. Stef o examină din cap până-n picioare şi în ochii ei 
apăru, în sfârşit, un semn de viaţă. Fata era şi mai slabă decât 
Stef. Când devenise atât de modern să fii slăbănog? 

- Ce e în Brazilia? întrebă Daniel. 

- O clientă, zise Nate sătul să tot povestească despre aven- 
tura lui. 

- Mama zice că ai nişte necazuri cu fiscul. 

- Sunt convins că asta îi face mare plăcere mamei tale. 

- Cred că da. Nu părea îngrijorată. O să faci închisoare? 

- Nu. Am putea să vorbim despre altceva? 

- Tocmai asta e problema, tată, nu e nimic altceva în afară 
de trecut şi acolo nu ne putem întoarce. 

Stef, arbitrul, se uită la Daniel dând ochii peste cap ca pen- 
tru a spune: "Ajunge". 

- De ce ai abandonat şcoala? întrebă Nate, dorind să termine 
mai repede. 

- Din mai multe motive. Începusem să mă plictisesc. 

- A rămas fără bani, zise Stef, sărindu-i în ajutor şi 
aruncându-i lui Nate cea mai inexpresivă privire a ei. 

- E adevărat? îl întrebă Nate. 

- Asta e unul din motive. 

Primul impuls al lui Nate fu să scoată carnetul de cecuri şi să 
rezolve problemele copiilor. Aşa făcuse întotdeauna. A fi părinte 
însemnase, pentru el, un lung drum la cumpărături. Dacă nu 
poţi să fii acolo, trimite bani. Dar Daniel avea acum douăzeci şi 
trei de ani, era absolvent de colegiu, umbla cu fete gen 
domnişoara Bulimia care se afla în faţa lui şi venise timpul ca el 
să se înece sau să înoate de unul singur. 

Şi carnetul de cecuri nu mai era ceea ce fusese odată. 

- E bine pentru tine, spuse Nate. Munceşte un timp. Asta o să 
te facă să apreciezi şcoala. 

Stef nu era de acord. Avea două prietene care abandonaseră 
şcoala şi dispăruseră de pe faţa pământului. În timp ce ea con- 
tinua să trăncănească, Daniel se retrase într-un colţ al separeu- 
lui. Goli şi cea de a treia sticlă. Nate avea o mulţime de 
discursuri despre alcool, dar ştia cât de ridicol ar fi sunat. 

După patru beri, Stef era beată şi Nate nu mai avea nimic de 
spus. Scrise numărul de telefon din St. Michaels pe un şerveţel 


şi i-l dădu lui Daniel. 

- Aici o să fiu în următoarele două luni aproximativ. Sună-mă 
dacă o să ai nevoie de mine. 

- La revedere, tată, zise Daniel. 

- Ai grijă de tine. 

Nate ieşi apoi în aerul rece şi porni pe jos spre lacul 
Michigan. 


Două zile mai târziu se afla în Pittsburgh pentru a treia şi 
ultima întâlnire, care însă nu avea să aibă loc. Vorbise de două 
ori cu Kaitlin, fiica lui din prima căsătorie, şi detaliile erau clare. 
Urmau să se întâlnească pentru cină la şapte şi jumătate în faţa 
restaurantului din holul hotelului unde stătea el. Apartamentul ei 
se afla la douăzeci de minute distanţă. II chemă la opt şi 
jumătate prin pager pentru a-i spune că o prietenă avusese un 
accident de maşină şi se afla la spital, unde lucrurile nu arătau 
deloc bine. 

Nate îi sugeră să ia masa împreună a doua zi la prânz. Kaitlin 
spuse însă că nu putea, deoarece prietena ei se lovise la cap, 
era între viaţă şi moarte şi ea avea de gând să nu o părăsească 
până când starea ei nu se stabiliza. Dat fiind că fiica lui bătea în 
retragere, Nate întrebă unde era spitalul. La început, ea nu ştiu, 
apoi nu fu sigură şi, în final, gândindu-se mai bine, ideea unei 
vizite nu era prea bună, pentru că nu putea să plece de la 
căpătâiul prietenei. 

El mâncă în cameră, la o măsuţă aşezată lângă fereastră, cu 
vedere spre centrul oraşului. Ciuguli din mâncare şi se gândi la 
toate motivele posibile pentru care fiica lui nu voia să-l vadă. Un 
inel în nas? Un tatuaj pe frunte? Oare intrase în vreun cult şi se 
răsese în cap? Se îngrăşase cu cincizeci de kilograme sau 
slăbise douăzeci şi cinci? Era însărcinată? 

încerca să dea vina pe ea, ca să nu fie nevoit să înfrunte 
realitatea. Oare îl ura chiar atât de mult? 

În singurătatea camerei sale de hotel, într-un oraş unde nu 
cunoştea pe nimeni, era uşor să-şi plângă de milă şi să sufere 
din nou din cauza greşelilor din trecut. 

Puse mâna pe telefon şi îşi făcu de lucru. Îl sună pe părintele 
Phil pentru a vedea cum mai stăteau lucrurile în St. Michaels. 
Phil avusese gripă şi, din moment ce la subsolul bisericii era 


foarte frig, Laura nu îl lăsase să lucreze acolo. Minunat, îşi spuse 
Nate. Deşi existau multe incertitudini în viitorul său, singurul 
lucru cert, cel puţin pentru viitorul apropiat, avea să fie promi- 
siunea unei activităţi constante în subsolul bisericii Trinity. 

Îl sună pe Sergio pentru conversaţia săptămânală. Demonii 
erau ţinuţi sub control şi el se simţea surprinzător de stăpân pe 
sine. In cameră era un mini-bar, dar nici nu se apropiase de el. 

Sună la Salem şi purtă o conversaţie plăcută cu Angela şi 
Austin. Ciudat cum copiii mai mici voiau să vorbească, în timp 
ce cei mai mari, nu. 

Îl sună pe Josh, care se afla în biroul său de la subsol şi se 
gândea la încurcăturile cazului Phelan. 

- Trebuie să vii acasă, Nate, spuse el. Am un plan. 


49 


Nate fu invitat la prima rundă a convorbirilor de pace. Erau 
vreo două motive pentru absenţa sa. În primul rând, Josh 
organiza întâlnirea la nivel înalt, astfel că se ţinu pe terenul său. 
Deocamdată, Nate evitase să meargă la vechiul birou şi voia să 
facă acest lucru şi în continuare. În al doilea rând, avocaţii 
Phelan îi considerau pe Josh şi pe Nate aliaţi, pe bună dreptate. 
Josh voia să deţină rolul de împăciuitor, de intermediar. Pentru a 
căpăta încrederea unei părţi, trebuia s-o ignore pe cealaltă, 
chiar şi numai pentru scurt timp. Planul lui era de a se întâlni cu 
Hark şi cu ceilalţi, apoi cu Nate, şi tot aşa timp de câteva zile, 
dacă era nevoie, până când ajungeau la o înţelegere. 

După un îndelung schimb de amabilităţi şi alte discuţii 
mărunte, Josh le solicită atenţia. Aveau multe lucruri de vorbit 
Avocaţii Phelan ardeau de nerăbdare să înceapă. 

La o înţelegere se poate ajunge în câteva secunde, într-o 
pauză în timpul unui proces înflăcărat, când un martor se potic- 
neşte sau când un proaspăt preşedinte de companie vrea să o ia 
de la început şi să scape de litigiile supărătoare. Dar se poate 
ajunge şi după luni de zile, când se apropie termenul procesului. 
In general, avocaţii Phelan visau să se termine repede totul şi 
întâlnirea de la biroul lui Josh era primul pas. Credeau, într-a- 
devăr, că erau pe cale de a deveni milionari. 


Josh începu prin a-şi exprima cu diplomaţie părerea că aveau 
un caz cam subţire. Nu ştiuse nimic de planurile clientului său 
de a scoate la iveală un testament olograf şi de a crea haos, dar 
cu toate acestea, era un testament valid. In ziua precedentă, îşi 
petrecuse două ore cu domnul Phelan la încheierea celuilalt tes- 
tament şi era dispus să depună mărturie că ştiuse exact ce 
făcea. De asemenea, avea să depună mărturie, dacă era nevoie, 
că Snead nu se vedea nicăieri când se întâlniseră. 

Cei trei psihiatri care îl examinaseră pe domnul Phelan fuse- 
seră aleşi cu grijă de copiii şi fostele soţii Phelan şi avocaţii aces- 
tora, având referinţe impecabile. Cei patru angajaţi acum erau 
uşor de învins. Autobiografiile lor erau subţiri. Lupta între experţi 
ar fi fost câştigată de primii trei, după părerea lui. 

Wally Bright era îmbrăcat cu cel mai bun costum al său, 
ceea ce nu spunea multe. Acceptă critica strângând din dinţi şi 
muşcându-şi buza de jos ca să nu spună vreo prostie şi luă 
notițe inutile, pentru că asta făceau şi ceilalţi. Nu îi stătea în fire 
să accepte asemenea jigniri, nici chiar din partea unui avocat 
renumit ca Josh Stafford. Dar avea să facă orice pentru bani. Cu 
o lună în urmă, în februarie, micul lui birou câştigase două mii 
şase sute de dolari şi avusese cheltuieli de patru mii, ca de 
obicei. Wally nu se dusese acasă cu nimic. Bineînţeles, mai tot 
timpul şi-l pierduse cu cazul Phelan. 

Josh patina pe un strat subţire de gheaţă când vorbi de 
mărturiile clienţilor lor. 

- Am vizionat casetele cu depoziţiile lor, zise el cu tristeţe. 
Ca să fiu sincer, cu excepţia lui Mary Ross, cred că ar fi nişte 
martori îngrozitori la proces. 

Avocaţii lor nici nu crâcniră. Era o întâlnire de înţelegere, nu 
un proces. 

El nu mai continuă însă să vorbească despre moştenitori. Cu 
cât spunea mai puţin, cu atât era mai bine. Avocaţii lor ştiau că 
ar fi fost distruşi în cazul unui juriu. 

- Aşa ajungem la Snead, zise el. Am vizionat şi depoziţia lui 
şi, sincer, dacă îl chemaţi ca martor la proces, ar fi o greşeală 
extraordinară. De fapt, după părerea mea, ar fi aproape un mal- 
praxis. 

Bright, Hark, Langhorne şi Yancy se aplecară şi mai mult 
asupra carnetelor. Snead era un cuvânt urât pentru ei. Se 
certaseră pentru a stabili cine fusese de vină pentru faptul că 


dăduseră greş în asemenea hal. Nu adormiseră făcându-şi griji 
din cauza acelui individ. Pierduseră jumătate de milion şi el nu 
putea să fie folosit ca martor. 

- II cunosc pe Snead de aproape douăzeci de ani, spuse Josh, 
după care, timp de un sfert de oră, îl caracteriză ca fiind un 
majordom cu puţine talente, un om bun la toate pe care nu se 
putea pune bază tot timpul, un servitor despre care domnul 
Phelan spunea adesea că ar fi vrut să-l concedieze. 

Ei crezură fiecare cuvânt. 

Gata cu Snead. Josh izbuti să le spulbere martorul principal 
fără ca măcar să pomenească de faptul că fusese mituit cu cinci 
sute de mii de dolari pentru a depune mărturie. 

Şi gata şi cu Nicolette, care minţea împreună cu amicul ei 
Snead. 

Nu reuşiseră să găsească alţi martori. Existau câţiva angajaţi 
nemulţumiţi, dar aceştia nu voiau să apară la un proces. 
Oricum, mărturia lor era viciată. Mai erau doi rivali din lumea 
afacerilor care fuseseră  spulberaţi când încercaseră să 
concureze cu Troy. Dar aceştia nu ştiau nimic despre 
capacitatea lui mintală. Cazul lor nu era prea solid, încheie Josh. 
Dar totul era riscant când era vorba de un juriu. 

Apoi vorbi despre Rachel Lane ca şi cum ar fi cunoscut-o de 
mulţi ani. Nu dădu prea multe amănunte, dar oferi suficiente 
generalităţi pentru a da impresia că o cunoştea bine. Era o 
doamnă minunată care ducea o viaţă foarte simplă, într-o altă 
ţară, şi era genul de persoană care nu înţelegea litigiile. Nu 
suporta controversele. Dispreţuia confruntările. Şi fusese mai 
apropiată de bătrânul Troy decât ştiau majoritatea oamenilor. 

Hark ar fi vrut să-l întrebe dacă o cunoscuse vreodată. O 
văzuse vreodată? li mai auzise numele înainte să se citească 
testamentul? Dar nu era nici timpul, nici locul pentru 
neînţelegeri. Banii erau pe cale de a fi puşi pe masă şi 
procentajul lui Hark era de şaptesprezece virgulă cinci. 

Doamna Langhorne investigase oraşul Corumbá şi se întrebă 
din nou ce putea să facă o americancă de patruzeci şi doi de ani 
într-un asemenea loc. Ea şi Hark deveniseră confidenţi pe 
ascuns, în spatele lui Bright şi a lui Yancy. Discutaseră îndelung 
fără să dezvăluie anumitor reporteri locul unde se afla Rachel 
Lane. Presa avea să o găsească în Corumbá, cu siguranţă. 
Aveau să o facă să iasă la iveală şi, între timp, să afle ce planuri 


avea în privinţa banilor. Dacă, aşa cum sperau şi visau ei, nu îi 
voia, atunci clienţii lor puteau să ceară toţi banii. 

Era un risc şi încă mai discutau. 

- Ce intenţionează Rachel Lane să facă cu toţi aceşti bani? 
întrebă Yancy. 

- Nu sunt sigur, spuse Josh, ca şi cum ar fi discutat cu Rachel 
în fiecare zi. Probabil că o să păstreze o anumită sumă şi o să 
dea cea mai mare parte societăţilor de binefacere. După 
părerea mea, acesta e motivul pentru care Troy a procedat aşa. 
Şi-a închipuit că, dacă banii vor ajunge în mâinile clienţilor 
dumneavoastră, s-ar risipi în nouăzeci de zile. Lăsându-i-i lui 
Rachel, a ştiut că vor ajunge la cei care au nevoie. 

Urmă un moment îndelungat de tăcere. Visele se destrămară 
încet. Rachel Lane exista cu adevărat şi nu avea să refuze banii. 

- De ce nu apare? întrebă Hark, în cele din urmă. 

- Ei bine, ar trebui să o cunoaşteţi ca să aveţi răspunsul la 
această întrebare. Banii nu înseamnă nimic pentru ea. Nu s-a 
aşteptat să fie trecută în testamentul tatălui ei. Apoi, dintr-o 
dată, află că a moştenit miliarde. E încă şocată. 

Alt moment îndelungat de tăcere, în timp ce avocaţii 
mâzgăleau pe carneţele. 

- Suntem pregătiţi să ajungem la Curtea Supremă, dacă e 
nevoie, spuse Langhorne. Îşi dă seama că ar putea să dureze ani 
de zile? 

- Da, spuse Josh. Şi acesta e un motiv pentru care ar vrea să 
cerceteze posibilităţile unei înţelegeri. 

Acum progresau. 

- De unde începem? întrebă Wally Bright. 

Era o întrebare dificilă. Într-o parte a mesei era un vas cu aur 
ce valora aproximativ unsprezece miliarde. Impozitele aveau să 
ia mai mult de jumătate, lăsând cinci. In partea cealaltă erau 
moştenitorii Phelan, dintre care toţi erau faliţi, în afară de 
Ramble. Cine avea să rostească prima cifră? Cât avea să fie? 
Zece milioane de moştenitor? Sau o sută? 

Josh se gândise la toate. 

- Să începem cu testamentul, zise el. Presupunând că e 
valid, în el este o clauză foarte clară cu privire la anularea 
darului pentru oricare dintre moştenitorii care l-ar ataca. Acest 
lucru e valabil pentru clienţii dumneavoastră. Prin urmare, 
porniţi de la zero. Apoi, potrivit testamentului, fiecare dintre 


clienţii dumneavoastră primeşte o sumă de bani egală cu 
datoriile pe care le aveau în ziua morţii domnului Phelan. 

Josh ridică o altă foaie de hârtie pe care o studie o clipă. 

- Din câte am descoperit până acum, Ramble Phelan nu are 
nici o datorie, încă. Geena Phelan Strong avea datorii de patru 
sute douăzeci de mii în luna decembrie. Libbigail şi Spike aveau 
datorii de aproximativ optzeci de mii. Mary Ross şi soţul ei, doc- 
toral, aveau datorii de nouă sute de mii. Troy Junior a scăpat de 
cea mai mare parte a lor într-un faliment sau altul, dar tot mai 
datora o sută treizeci de mii. Aşa cum ştim foarte bine, Rex 
deţine recordul. El şi frumoasa lui soţie, Amber, datorau în ziua 
de nouă decembrie, un total de şapte virgulă şase milioane de 
dolari. Aveţi ceva de menţionat în legătură cu aceste cifre? 

Nu. Cifrele erau corecte. Următoarea cifră îi preocupa pe ei. 

- Nate O'Riley a luat legătura cu clienta sa. Pentru a pune 
capăt acestei probleme, ea oferă fiecăruia din cei şase moşteni- 
tori câte zece milioane de dolari. 

Avocaţii nu calculaseră şi nu scriseseră niciodată atât de 
repede. Hark avea trei clienţi; şaptesprezece procente şi 
jumătate însemna un onorariu de cinci milioane două sute 
cincizeci de mii de dolari. Geena şi Cody se înţeleseră cu 
doamna Langhorne la douăzeci la sută, astfel încât firma 
acesteia ar fi încasat două milioane de dolari. Aceeaşi cifră era 
valabilă şi pentru Yancy, care trebuia să ceară aprobarea 
tribunalului, deoarece Ramble era încă minor. lar Wally Bright, 
un luptător de stradă, care se chinuia să-şi câştige existenţa 
oferind sfaturi scurte pentru divorţuri pe băncile autobuzelor, ar 
fi luat jumătate din cele zece milioane, conform contractului său 
cu Libbigail şi Spike. 

Wally reacţionă primul. Deşi inima îi încremenise şi gâtlejul i 
se uscase, izbuti să spună, cu o anumită doză de tupeu: 

- În nici un caz clienta mea nu se va mulţumi cu mai puţin de 
cincizeci de milioane. 

Ceilalţi clătinară şi ei din capete. Se încruntară şi încercară 
să pară dezgustaţi de suma derizorie care li se oferea, în timp 
ce, în realitate, cheltuiau banii deja. 

Wally Bright nici nu era în stare să scrie cincizeci de milioane 
corect. Dar izbuti să arunce suma ca un jucător la Las Vegas. 

Înainte de întâlnire se înţeleseseră că, dacă avea să se 
discute despre bani, să nu accepte mai puţin de cincizeci de 


milioane de moştenitor. Sunase bine, înainte de întâlnire. Acum, 
cele zece milioane de pe masă arătau extrem de bine. 

- Asta înseamnă cam unu la sută din avere, spuse Hark. 

- Poţi s-o iei şi aşa, spuse Josh. De fapt, există multe feluri în 
care poţi să priveşti lucrurile. Dar eu prefer să pornesc de la 
zero, adică din punctul în care vă aflaţi acum, în sus, decât să 
mă uit la toată averea şi s-o iau în jos. 

Dar Josh voia să le câştige şi încrederea. Se mai jucară cu 
cifrele puţin, după care el zise: 

- Nu, eu unul, dacă l-aş reprezenta pe unul din moştenitori, 
n-aş accepta zece milioane. 

Toţi încremeniră şi ascultară cu atenţie. 

- Nu e o femeie lacomă. Cred că Nate O'Riley ar putea s-o 
convingă să ofere câte douăzeci de milioane fiecărui moştenitor. 

Onorariile se dublară - peste zece milioane pentru Hark. Câte 
patru milioane pentru Langhorne şi Yancy. Sărmanul Wally, 
ajungând la zece acum, fu lovit deodată de diaree şi ceru permi- 
siunea să iasă din încăpere. 


Nate era fericit şi ocupat cu vopsitul uşii când sună celularul. 
Josh îl obligase să ţină afurisitul de obiect la îndemână. 

- Dacă e pentru mine, spune-i să-ţi lase numărul, zise părin- 
tele Phil, care măsura un colţ complicat pentru următoarea 
placă. 

Era Josh. 

- Nici n-ar fi putut să meargă mai bine, îl anunţă el. M-am 
oprit la douăzeci de milioane, ei vor cincizeci. 

- Cincizeci? întrebă Nate, nevenindu-i să creadă. 

- Da, dar deja cheltuiesc banii. Pun pariu că cel puţin doi 
dintre ei sunt la agentul de Mercedesuri chiar în clipa asta. 

- Cine o să-i cheltuiască cel mai repede? Avocaţii sau clienţii? 

- Eu aş paria pe avocaţi. Uite ce e, tocmai am vorbit cu 
Wycliff. Întâlnirea s-a fixat pentru miercuri la trei, în biroul său. 
Atunci, ar trebui să încheiem afacerea. 

- Abia aştept, spuse Nate, închizând telefonul. 

Era timpul pentru o pauză de cafea. Se aşezară pe jos, 
rezemaţi de perete şi sorbiră din ceştile calde de tablă. 

- Voiau cincizeci? întrebă Phil, care ştia detaliile de până 
acum. 


Singuri la subsol, cei doi păstraseră puţine secrete în timp ce 
lucraseră. Conversaţia era mai importantă decât progresarea 
Phil era cleric. Nate era avocat. Tot ce spuneau era acoperit de 
un fel de confidenţialitate. 

- E un punct bun de pornire, spuse Nate. Dar o să accepte 
mult mai puţin. 

- Te aştepţi să se termine totul? 

- Sigur. Miercuri ne întâlnim cu judecătorul. El o să preseze şi 
mai mult. Până atunci, avocaţii şi clienţii lor îşi vor număra banii. 

- Şi când pleci? 

- Cred că vineri. Vrei să vii? 

- Nu-mi pot permite. 

- Ba sigur că poţi. Clienta mea va suporta cheltuielile. Poţi să 
fii consilierul meu spiritual pe parcursul călătoriei. Banii nu sunt 
o problemă. 

- N-ar fi corect 

- Haide, Phil. O să-ţi arăt Pantanalul. O să-i cunoşti pe pri- 
etenii mei Jevy şi Welly. O să ne plimbăm cu barca. 

- Când ai povestit, n-ai făcut să pară prea plăcut. 

- Nu e periculos. Mulţi turişti călătoresc în Pantanal. E o mare 
rezervaţie naturală ecologică. Serios, Phil, dacă vrei, pot să 
rezolv totul. 

- N-am paşaport, spuse el, sorbind din cafea. Şi, în plus, am 
atâta treabă aici. 

Nate avea să fie plecat o săptămână şi, într-un fel, îi plăcea 
faptul că subsolul avea să arate la fel când avea să se întoarcă 
el. 

- Doamna Sinclair poate să moară din zi în zi, spuse Phil 
încet. Nu pot să plec. 

Biserica aştepta de cel puţin o lună ca doamna Sinclair să 
moară. Phil se temea să plece şi până la Baltimore. Nate ştia că 
n-ar fi plecat niciodată din ţară. 

- Deci o s-o revezi, spuse Phil. 

- Da. 

- Ai emoţii? 

- Nu ştiu. Abia aştept s-o văd, dar nu sunt sigur că ea vrea să 
mă vadă. E foarte fericită şi nu vrea nimic din lumea asta. O să 
se supere dacă mă duc iarăşi cu probleme juridice. 

- Atunci, de ce o faci? 

- Pentru că n-avem nimic de pierdut. Dacă refuză banii din 


nou, suntem în aceeaşi situaţie ca acum. Partea cealaltă 
primeşte totul. 

- Ceea ce ar fi un dezastru. 

- Da. Ar fi greu de găsit nişte oameni mai puţin pregătiţi 
decât moştenitorii Phelan ca să folosească o sumă mare de 
bani. Or să se omoare cu ei. 

- Nu poţi să-i explici asta lui Rachel? 

- Am încercat. Nici nu vrea să audă. 

- Aşadar, n-o să se răzgândească? 

- Nu. Niciodată. 

- Şi călătoria până acolo e o pierdere de timp? 

- Mă tem că da. Dar, cel puţin, o să încercăm. 


50 


Cu excepţia lui Ramble, toţi moştenitorii insistaseră să se 
afle ori în incinta tribunalului, ori în preajmă, în timpul şedinţei. 
Fiecare avea un celular, la fel ca fiecare dintre avocaţii din biroul 
lui Wycliff. 

Nici clienţii, nici avocaţii lor nu prea adormiseră. 

De câte ori devine omul milionar din senin? Cel puţin de 
două ori, în cazul moştenitorilor Phelan, care îşi promiseră să fie 
mult mai înţelepţi de data aceasta. Pentru că nu avea să li se 
ofere altă şansă. 

Se plimbau pe coridoarele tribunalului, aşteptând. Fumau 
afară lângă uşile de la intrare. Se încălzeau în maşinile lor, în 
parcare, agitându-se. Se uitau la ceasuri, încercând să citească 
ziare, sporovăiau plini de nervozitate când se ciocneau unii de 
alţii. 

Nate şi Josh stăteau într-o parte a încăperii. Josh, bineînţeles, 
purta un costum negru, scump. Nate purta o cămaşă de blugi cu 
pete de vopsea albă pe guler. Nu avea cravată. O pereche de 
blugi şi nişte bocanci îi completau ţinuta. 

Wycliff se adresă întâi avocaţilor Phelan, pe care îi informă 
că nu era dispus să anuleze răspunsul lui Rachel Lane, cel puţin 
nu în momentul acela. Erau prea multe în joc pentru a o elimina. 
Domnul O'Riley făcea o treabă foarte bună în a-i reprezenta 
interesele; aşadar, totul avea să decurgă aşa cum fusese 


stabilit. 

Scopul acelei întâlniri era de a examina posibilităţile unei 
înţelegeri, ceva ce orice judecător îşi dorea pentru fiecare caz. 
Wycliff încă mai visa la un proces de senzaţie, urât şi prelungit, 
dar n-ar fi recunoscut niciodată. Era datoria lui să îndemne şi să 
convingă părţile să ajungă la o înţelegere. 

Nu avea să fie nevoie de îndemnuri şi muncă de convingere. 

Domnul judecător citise din nou toate cererile şi docu- 
mentele şi vizionase fiecare minut din fiecare depoziţie. 
Recapitulă probele şi le spuse cu gravitate lui Hark, Bright, 
Langhorne şi Yancy că, după părerea lui, nu aveau un caz solid. 

Ei primiră bine vestea, nefiind deloc surprinşi. Banii erau pe 
masă şi ei erau nerăbdători să-i ia. Insultă-ne cât vrei, îşi 
spuseră ei, dar hai să ajungem mai repede la bani. 

Pe de altă parte, spunea Wycliff, nu se ştie niciodată ce ar 
putea face un juriu. Vorbea ca şi cum ar fi alcătuit câte un juriu 
în fiecare săptămână, ceea ce nu era cazul. Şi avocaţii ştiau 
acest lucru. 

Îi ceru lui Josh să prezinte pe scurt ce se discutase la şedinţa 
de luni, cu două zile în urmă. 

- Vreau să ştim exact cum stăm, spuse el. 

Josh fu scurt. Concluzia era simplă. Moştenitorii voiau câte 
cincizeci de milioane de fiecare. Rachel, singura beneficiară 
majoră, oferea numai douăzeci de milioane pentru o înţelegere, 
fără să admită faptul că cealaltă parte ar fi avut dreptate. 

- E o diferenţă substanţială, remarcă Wycliff. 

Nate era plictisit, dar încerca să pară atent. Erau nişte 
negocieri importante privind împărţirea uneia din cele mai mari 
averi din lume create prin propriile puteri. Josh îl certase pentru 
felul cum venise îmbrăcat, însă lui nu-i păsa. Se menținea 
interesat urmărind chipurile avocaţilor. Aceştia erau nervoşi, nu 
neliniştiţi sau îngrijoraţi, ci în vervă şi disperaţi să afle cât aveau 
să primească. Ochii le erau ageri şi pătrunzători, iar mişcările 
mâinilor, impulsive. 

Mult mai amuzant ar fi fost dacă s-ar fi ridicat deodată, ar fi 
anunţat că Rachel nu oferea nici un ban pentru înţelegere şi ar fi 
ieşit ca o vijelie din încăpere. Ar fi rămas şocaţi câteva secunde, 
după care ar fi luat-o la fugă după el ca nişte câini înfometați. 

Când termină Josh, Hark vorbi în numele grupului. Avea 
însemnări şi se gândise mult timp la ce avea să spună. Le captă 


atenţia, recunoscând că acel caz nu urmase cursul pe care îl 
doriseră ei. Clienţii lor nu erau nişte martori buni. Actualii psi- 
hiatri nu erau la fel de buni ca primii trei. Snead nu era de bază. 
Recunoscu toate acele lucruri şi sinceritatea sa fu admirabilă. 

În loc să discute despre teorii juridice, Hark vorbi despre 
oameni, despre clienţii lor, copiii Phelan şi admise că, la 
suprafaţă, nu erau deloc nişte persoane simpatice. Dar, o dată 
ce treceai dincolo de suprafaţă şi ajungeai să-i cunoşti atât de 
bine ca avocaţii lor, îţi dădeai seama că, pur şi simplu, nu 
avuseseră încotro. In copilărie, fuseseră bogaţi şi răsfăţaţi, 
crescuţi în puf de doici care veneau şi plecau, complet ignorati 
de tatăl lor, care era ori în Asia pentru a cumpăra fabrici, ori la 
birou, trăind cu ultima secretară. Hark nu voia să-l denigreze pe 
decedat, dar domnul Phelan fusese ceea ce fusese. Mamele lor 
erau, de asemenea, ciudate, dar şi ele trăiseră o viaţă de 
coşmar alături de Troy. 

Copiii Phelan nu crescuseră în familii normale. Nu fuseseră 
învăţaţi lucrurile pe care majoritatea copiilor le învaţă de la 
părinţii lor. Tatăl lor fusese un mare om de afaceri după a cărui 
aprobare tânjiseră, dar pe care nu o obţinuseră niciodată. 
Mamele lor îşi făcuseră de lucru pe la cluburi, cu diverse cauze 
şi cu arta cumpărăturilor. Pentru tatăl lor, a le oferi copiilor 
posibilitatea de a porni cum trebuia în viaţă însemna, pur şi 
simplu, să îi dăruiască fiecăruia câte cinci milioane de dolari 
când împlinea douăzeci şi unu de ani. Fusese mult prea târziu şi 
mult prea devreme. Banii nu puteau oferi înţelepciunea, 
îndrumarea şi dragostea de care avuseseră nevoie în copilărie. 
Şi dovediseră foarte clar că nu fuseseră pregătiţi pentru 
responsabilităţile pe care le presupunea bogăţia. 

Darurile fuseseră dezastruoase şi, totuşi, îi făcuseră să se şi 
maturizeze. Acum, când înaintaseră în vârstă, copiii Phelan reali- 
zau greşelile făcute. Se ruşinau de cât de nesăbuiţi fuseseră cu 
banii. Închipuieşte-ţi cum ar fi să te trezeşti într-o bună zi ca fiul 
rătăcitor, aşa cum păţise Rex o dată, la treizeci şi doi de ani - 
divorţat, falit şi stând în faţa unui judecător care vrea să te bage 
în închisoare pentru că n-ai plătit pensia alimentară a copilului. 
Închipuieşte-ţi cum ar fi să stai la închisoare unsprezece zile, în 
timp ce fratele tău, de asemenea falit şi divorţat, încearcă să-ţi 
convingă mama să te scoată pe cauţiune. Rex spunea că îşi 
petrecuse timpul în spatele gratiilor încercând să îşi dea seama 


unde se duseseră banii. 

Viaţa fusese grea pentru copiii Phelan. Multe din rănile lor şi 
le făcuseră singuri, dar multe fuseseră inevitabile din cauza 
tatălui lor. 

Supremul gest de neglijare al tatălui lor fusese acel 
testament scris de mână. Nu avea să înţeleagă niciodată 
răutatea acelui om care îi respinsese, copii fiind, îi pedepsise ca 
adulţi şi îi exclusese ca moştenitori. 

Hark încheie, spunând: 

- Sunt Phelani, sânge din sângele lui Troy, la bine şi la rău şi, 
cu siguranţă, merită o parte dreaptă din averea tatălui lor. 

După ce termină, Hark se aşeză şi în jur se făcu linişte. Era 
un apel din inimă, iar Nate, Josh şi chiar şi Wycliff fură mişcaţi. 
N-ar fi avut nici o şansă în faţa unui juriu, pentru că n-ar fi putut 
să recunoască în mod deschis că nu aveau nici un caz. Dar pen- 
tru acel moment şi acel loc, micul discurs al lui Hark era perfect. 

Se presupunea că Nate ţinea banii, cel puţin acela era rolul 
lui în jocul respectiv. Ar fi putut să se tocmească, să-i ţină în şah 
şi să blufeze o oră, după care să scoată câteva milioane din 
avere. Dar, pur şi simplu, nu avea chef. Dacă Hark putea să 
treacă direct la subiect, şi el putea. Oricum, totul era un truc. 

- Care e limita voastră? îl întrebă el pe Hark, privirile 
întâlnindu-li-se asemeni radarului. 

- Nu ştiu dacă avem o limită, dar cred că suma de cincizeci 
de milioane de moştenitor este rezonabilă. Ştiu că pare mult şi 
chiar este, dar gândiţi-vă la mărimea averii. După achitarea 
impozitelor, tot mai vorbim de numai vreo cinci la sută din bani. 

- Cinci la sută nu e foarte mult, spuse Nate şi lăsă cuvintele 
să plutească între ei. 

Hark se uită la el, dar ceilalţi, nu. Erau aplecaţi asupra 
carneţelelor, cu stilourile pregătite, pentru următoarea rundă de 
calcule. 

- Chiar nu este, spuse Hark. 

- Clienta mea va fi de acord cu cincizeci de milioane, spuse 
Nate. 

În clipa aceea, clienta lui probabil îi învăţa cântece din Biblie 
pe copii la umbra unui copac pe malul râului. 

Wally Bright tocmai câştigase un onorariu de douăzeci şi 
cinci de milioane de dolari şi primul său impuls fu de a da fuga 
în partea cealaltă a încăperii şi a-i săruta picioarele lui Nate. În 


schimb, se încruntă inteligent şi notă nişte lucruri cu grijă, 
lucruri pe care nu putea să le citească. 

Josh ştia că aşa avea să se întâmple, bineînţeles, pentru că 
oamenii lui făcuseră calculele, dar Wycliff nu se aşteptase. 
Tocmai se ajunsese la o înţelegere, deci nu avea să aibă loc nici 
un proces. Trebuia să pară încântat. 

- Ei bine, aţi ajuns la o înţelegere? întrebă el. 

Din obişnuinţă, avocaţii se adunară în jurul lui Hark şi încer- 
cară să şuşotească, dar nu găseau cuvinte. 

- Ne-am înţeles, anunţă Hark, mai bogat cu douăzeci şi şase 
de milioane de dolari. 

Se întâmpla ca Josh să aibă la el un formular tip pentru 
încheierea unui acord. Tocmai se apucaseră să-l completeze, 
când, deodată, avocaţii Phelan îşi aduseră aminte de clienţii lor. 
Cerură să fie scuzaţi şi dădură fuga pe coridor, câte un celular 
apărând din fiecare buzunar. Troy Junior şi Rex aşteptau lângă 
un automat de băuturi răcoritoare de la primul etaj. Geena şi 
Cody citeau ziarele într-o sală de şedinţe goală. Spike şi Libbigail 
stăteau în vechea lor maşină parcată pe stradă. Mary Ross se 
afla în Cadillacul ei în parcare. Ramble era acasă, la subsol, cu 
uşa încuiată şi cu căştile la urechi, într-o altă lume. 

Înțelegerea nu avea să fie perfectată decât atunci când era 
semnată şi aprobată de Rachel Lane. Avocaţii Phelan voiau ca 
totul să fie strict confidenţial. Wycliff acceptă să sigileze dosarul. 

După o oră, acordul fu încheiat. Îl semnară toţi moştenitorii 
Phelan şi avocaţii lor. Îl semnă şi Nate. 

Nu mai trebuia decât o semnătură. Nate îl informă că avea 
nevoie de câteva zile pentru a o obţine. 

Dacă ar fi ştiut ei, se gândi el când ieşi din tribunal. 


Vineri după-amiază, Nate şi pastorul plecară din St. Michaels 
cu maşina avocatului. Conducea pastorul pentru a se obişnui cu 
ea, în timp ce Nate trăgea un pui de somn pe scaunul din 
dreapta. Când traversară Bay Bridge, se trezi şi îi citi lui Phil 
acordul final, deoarece acesta voia toate amănuntele. 

Avionul Gulfstream IV al corporației „The Phelan Group" 
aştepta la aeroportul Baltimore - Washington. Era elegant şi 
strălucitor, suficient de mare pentru a transporta douăzeci de 
persoane în orice colţ al lumii. Phil vru să-l vadă de aproape, aşa 


că îi rugară pe piloţi să facă un tur. Nici o problemă. Orice dorea 
domnul O'Riley. Cabina era numai din piele şi lemn, cu 
canapele, fotolii rabatabile, o masă de conferinţe şi câteva tele- 
vizoare. Nate ar fi vrut să călătorească la fel ca o persoană de 
rând, dar Josh insistase. 

Privi în urma lui Phil, care se îndepărta cu maşina, după care 
urcă iarăşi în avion. In nouă ore avea să fie la Corumbá. 

Acordul era intenţionat subţire, conţinând cât mai puţine 
cuvinte cu putinţă şi cele mai scurte şi mai simple pe care le 
puteau inventa creatorii acestor documente imposibile. Josh îi 
pusese să îl rescrie de nenumărate ori. Dacă Rachel avea cea 
mai mică înclinaţie să-l semneze, era absolut necesar ca ea să 
înţeleagă despre ce era vorba. Nate avea să fie acolo pentru a-i 
oferi explicaţiile necesare, dar acesta ştia că ea nu avea prea 
multă răbdare în asemenea chestiuni. 

Bunurile pe care le moştenea conform ultimului testament al 
tatălui ei aveau să fie incluse într-o societate numită „Rachel 
Trust", din lipsa unei denumiri mai cu imaginaţie. Capitalul de 
bază avea să rămână intact timp de zece ani, numai dobânzile 
şi profiturile putând să fie oferite societăţilor de binefacere. 
După zece ani, cinci la sută din capitalul fix pe an, pe lângă 
dobânzi şi profituri, puteau fi cheltuiţi cum găseau de cuviinţă 
administratorii. Plăţile anuale urmau să fie administrate în 
diverse scopuri caritabile, cu accent pe activitatea organizaţiei 
„Triburile Mondiale". Însă limbajul era atât de imprecis, încât 
administratorii puteau folosi banii pentru orice acţiune de 
binefacere. Administratorul principal era Neva Collier, de la 
„Triburile Mondiale", care avea autoritatea de a numi până la 
doisprezece alţi administratori pentru a o ajuta. Aceştia se 
conduceau singuri şi îi raportau lui Rachel, dacă aceasta voia. 

De asemenea, dacă aceea îi era dorinţa, Rachel nu avea să 
vadă sau să se atingă de bani niciodată. Societatea avea să fie 
înfiinţată cu ajutorul avocaţilor aleşi de organizaţia „Triburile 
Mondiale". 

Era o soluţie atât de simplă. 

Nu era nevoie decât de o semnătură, un scurt Rachel Lane, 
sau indiferent care era ultimul nume. O semnătură pe actul de 
înfiinţare, una pe acord şi cazul Phelan avea să fie închis fără 
alte probleme. Nate putea să meargă mai departe, să-şi înfrunte 
problemele, să-şi ia medicamentele şi să înceapă să-şi refacă 


viaţa. Era nerăbdător să înceapă. 

Dacă ea refuza să semneze actul de înfiinţare şi acordul, 
Nate avea nevoie de semnătura ei pe un document de 
renunțare. Putea să refuze moştenirea, dar trebuia să înştiinţeze 
tribunalul. 

O renunțare ar fi făcut ca testamentul lui Troy să fie lipsit de 
valoare. Rămânea valid, dar nu era operabil. Bunurile nu aveau 
unde să treacă. Era ca şi cum el ar fi murit fără să aibă un 
testament. Legea ar fi împărţit averea în şase, pentru fiecare 
moştenitor. 

Cum avea să reacționeze ea? l-ar fi plăcut să creadă că va fi 
încântată să-l vadă, dar nu era convins de acest lucru. Îşi aminti 
cum îi făcuse cu mâna în timp ce el se îndepărta pe râu, cu 
puţin înainte să fie răpus de febra dengue. Stătea în mijlocul 
oamenilor ei, făcându-i cu mâna, spunându-i adio pentru 
totdeauna. Nu voia să fie deranjată cu lucruri mondene. 


51 


Valdir aştepta la aeroportul din Corumbá când avionul 
Gulfstream lunecă pe pistă spre clădire. Era unu noaptea; 
aeroportul era pustiu, numai câteva avioane mici aflându-se în 
capătul îndepărtat al pistei. Nate se uită la ele şi se întrebă dacă 
cel al lui Milton mai fusese adus din Pantanal. 

Se salutară ca nişte prieteni vechi. Valdir fu impresionat de 
cât de sănătos părea Nate. Când se văzuseră ultima oară, Nate 
se clătina pe picioare din cauza febrei dengue şi arăta ca un 
schelet. 

Plecară cu Fiatul lui Valdir, cu geamurile deschise, aerul cald 
şi sufocant mângâindu-i faţa lui Nate. Piloții îi urmau cu un taxi. 
Străzile prăfuite erau pustii. Nu se vedea picior de om. Când 
ajunseră în centru, opriră în faţă la „Palace Hotel" şi Valdir îi 
dădu o cheie. 

- Camera două sute doisprezece, spuse el. Ne vedem la 
şase. 

Nate dormi patru ore şi aştepta pe trotuar când soarele. Îşi 
făcu apariţia dintre clădiri. Cerul era senin şi acesta fu unul din 
primele lucruri pe care le remarcă. Sezonul ploios se sfârşise cu 


o lună în urmă. Vremea mai răcoroasă se apropia, deşi la 
Corumbá, temperatura maximă din cursul zilei rareori scădea 
sub treizeci şi cinci de grade. 

În sacul greu de voiaj avea documentele, un aparat de 
fotografiat, un nou SatFone, un nou celular, un pager, un sfert 
de galon din cel mai puternic insecticid cunoscut de chimia 
modernă, un mic dar pentru Rachel şi două schimburi de haine. 
Membrele îi erau acoperite în întregime; pantaloni groşi kaki 
peste picioare, mâneci lungi peste braţe. Probabil că avea să 
transpire puţin, dar nici o insectă nu avea să-i penetreze 
armura. 

Valdir sosi fix la şase şi porniră în viteză spre aeroport. 
Oraşul prindea viaţă încet, încet. 

Valdir închiriase un elicopter de la o companie din Campo 
Grande cu o mie de dolari ora. Putea să transporte patru pasa- 
geri, avea doi piloţi şi o rază de vreo cinci sute de kilometri. 

Valdir şi piloţii studiaseră hărţile pe care le făcuse Jevy după 
râul Xeco şi după afluenții care îl umpleau. Dar fiind că nivelul 
apelor nu mai era ridicat, era mult mai uşor de navigat prin 
Pantanal, atât pe apă cât şi pe calea aerului. Fiecare râu era în 
matca lui. Lacurile erau la fel. Fazendas se aflau deasupra 
apelor şi puteau fi găsite pe hărţi. 

Urcându-şi bagajul în elicopter, Nate încercă să nu se 
gândească la ultimul lui zbor pe deasupra Pantanalului. În nici 
un caz nu putea să se prăbuşească de fiecare dată când zbura. 

Valdir prefera să rămână la sol, aproape de un telefon. Nu îi 
plăcea să zboare, mai ales cu un elicopter, şi mai ales deasupra 
Pantanalului. Cerul era senin şi fără nici un nor când decolară. 
Nate avea centură de siguranţă, ham şi cască. Zburară 
deasupra râului Paraguay. Pescarii le făcură cu mâinile. Băieţii 
care se aflau în apă până la genunchi se opriră şi priviră în sus. 
Zburară peste o chalana încărcată cu banane care se îndrepta 
spre nord, în aceeaşi direcţie ca ei. Apoi, o altă cha/ana şubredă 
se îndrepta spre sud. 

Nate se obişnui cu zgomotul şi vibraţiile elicopterului. li 
asculta în căşti pe cei doi piloţi vorbind în portugheză. Işi aminti 
de Santa Loura şi de starea de mahmureală în care fusese 
ultima oară când plecase din Corumbă spre nord. 

Se ridicară la şase sute de metri şi se menţinură la acea alti- 
tudine. La treizeci de minute după decolare, Nate văzu maga- 


zinul lui Fernando. 

Rămase uimit când văzu cât de diferit era Pantanalul de la 
un sezon la altul. Erau în continuare o mulţime de mlaştini, 
lagune şi râuri care şerpuiau în toate direcţiile, dar era mult mai 
verde acum, că apele se retrăseseră. 

Se menţinură deasupra râului Paraguay. Cerul rămase senin 
şi albastru sub privirea atentă a lui Nate. Îşi aminti de aterizarea 
forţată cu avionul lui Milton în Ajunul Crăciunului. Furtuna 
izbucnise din senin. 

Coborând la trei sute de metri şi dând roată, piloţii începură 
să arate spre un anumit punct, ca şi cum ar fi găsit ţinta. Nate 
auzi cuvântul Xeco şi văzu un afluent vărsându-se în Paraguay. 
El nu îşi amintea nimic în legătură cu râul Xeco. În timpul primei 
întâlniri cu acesta, stătuse ghemuit sub cort, pe fundul bărcii, 
dorindu-şi să moară. Cotiră spre vest şi se îndepărtară de râul 
principal, urmând cursul lui Xeco şi îndreptându-se spre munţii 
Boliviei. Piloții deveniseră mai preocupaţi de lucrurile de la sol. 
Se uitau după o chalana albastru cu galben. 

Jos, Jevy auzi zumzetul îndepărtat al elicopterului şi aprinse 
repede o rachetă de semnalizare. Welly făcu la fel. Rachetele 
arseră lăsând în urmă o dâră de fum albăstrui şi argintiu. În 
câteva minute, elicopterul apăru în raza vizuală şi se roti încet. 

Jevy şi Welly defrişaseră, la cincizeci de metri de marginea 
râului, o porţiune de pământ care se aflase sub apă cu numai o 
lună în urmă. Elicopterul se clătină şi se legănă când se lăsă la 
sol. 

După ce se opriră elicele, Nate sări afară şi îşi îmbrăţişă 
vechii prieteni. Nu îi mai văzuse de peste două luni şi faptul că 
el se afla acolo era o surpriză pentru toţi trei. 

Timpul era preţios. Nate se temea de furtuni, de întuneric, 
de inundaţii şi de țânțari şi voia să se mişte cât mai repede cu 
putinţă. Merseră până la chalana. Lângă aceasta era o barcă 
lungă şi curată, care părea să aştepte să pornească în prima ei 
călătorie. Ataşat de ea era un motor nou-nouţ, din partea 
proprietăţii Phelan. Nate şi Jevy urcară repede în ea, îşi luară la 
revedere de la Welly şi de la piloţi şi porniră cu viteză. 

Satele se aflau la două ore distanţă, îi explică Jevy, strigând 
ca să se facă auzit peste zgomotul motorului. El şi Welly 
sosiseră în după-amiaza zilei precedente cu chalana. Râul 
devenise prea mic chiar şi pentru aceasta, aşa că acostaseră 


lângă un teren suficient de plat pentru a permite aterizarea 
elicopterului. După aceea, porniseră cu barca cea mică, 
apropiindu-se în cele din urmă de primul sat. Recunoscuse zona, 
dar întoarseră înainte să-i audă indienii. 

Două ore, poate trei. Nate spera să nu fie cinci. În nici un caz 
nu avea să doarmă pe pământ, într-un cort sau într-un hamac. 
Nici un centimetru de piele nu avea să fie expus primejdiilor jun- 
glei. Ororile febrei dengue erau prea proaspete. 

Dacă nu reuşeau să o găsească pe Rachel el avea să se 
întoarcă la Corumbă cu elicopterul, avea să cineze frumos cu 
Valdir, să doarmă într-un pat şi să încerce din nou a doua zi. 
Proprietatea putea să cumpere afurisitul acela de elicopter, 
dacă era nevoie. 

Însă Jevy părea încrezător, ceea ce nu era ceva neobişnuit. 
Spintecau apa, prova săltând uşor din cauza vitezei. Ce plăcut 
era să ai un motor care vuia neîntrerupt şi eficient. Erau 
invincibili. 

Nate fu fascinat din nou de Pantanal; aligatorii care dădeau 
din cozi în apa mică, păsările care zburau jos pe deasupra 
râului, acea izolare magnifică. Erau prea departe ca să vadă 
fazendas. Căutau oameni care trăiau acolo de secole. 

Cu douăzeci şi patru de ore în urmă, stătuse pe veranda 
căsuţei, sub o pătură, bând cafea, privind bărcile cum intrau în 
apele golfului şi aşteptând ca părintele Phil să sune şi să spună 
că se pregătea să se apuce de lucru la subsol. li trebui o oră ca 
să se adapteze complet locului unde se afla. 

Râul nu-i era familiar. Ultima oară când îi găsiseră pe indienii 
lpica se rătăciseră râu de tot, erau speriaţi, uzi, înfometați şi se 
bazau pe un tânăr pescar. Râurile erau umflate şi punctele de 
reper ale solului ascunse privirilor. 

Nate se uită pe cer, ca şi cum s-ar fi aşteptat să cadă 
bombe. La prima umbră de nor negru, avea să pornească 
imediat înapoi. 

Apoi, un cot al râului păru vag cunoscut, poate erau pe 
aproape. Oare avea să-l întâmpine cu un zâmbet şi o 
îmbrăţişare, vrând să stea la umbră şi să sporovăiască? Oare 
exista vreo şansă să-i fi fost dor de el sau măcar să se fi gândit 
la el? Primise, oare, scrisorile lui? Era jumătatea lui martie, 
pachetele ar fi trebuit să ajungă. Oare avea o barcă nouă şi 
toate medicamentele necesare? 


Sau avea să fugă? Avea să se ducă la şef să-l roage s-o 
apere, să scape de american pentru ultima oară? Oare Nate 
avea să aibă ocazia măcar să o vadă? 

Trebuia să fie ferm, mult mai categoric decât data trecută. 
Nu era vina lui că Troy făcuse un testament atât de ridicol şi nici 
nu avea ce să facă în privinţa faptului că ea era fiica lui 
nelegitimă. Nici ea nu putea să schimbe lucrurile şi nu-i cerea 
prea mult dacă o ruga să coopereze puţin. Ori semna actul de 
înfiinţare, ori pe cel de renuntare la moştenire. Nu avea să plece 
fără semnătura ei. 

Putea să întoarcă spatele lumii, dar avea să fie întotdeauna 
fiica lui Troy Phelan. Acest lucru în sine presupunea o mică doză 
de cooperare. Nate îşi repetă argumentele cu voce tare. Jevy nu- 
| auzea, oricum. 

Avea să-i povestească despre fraţii ei. Avea să-i descrie o 
imagine îngrozitoare a ceea ce s-ar întâmpla dacă ei ar primi 
întreaga avere. Avea să enumere lucrurile bune pe care ar 
putea să le facă dacă, pur şi simplu, ar semna actul de 
înfiinţare. Repetă iar şi iar. 

Copacii se  îndesiră pe ambele maluri, aplecându-se 
deasupra râului, unde se atingeau. Nate recunoscu tunelul. 

- Acolo, spuse Jevy, arătându-i în faţă pe partea dreaptă, 
spre locul unde văzuseră prima oară copiii înotând în râu. 

Reduse viteza şi trecură pe lângă prima aşezare fără să vadă 
nici măcar un singur indian. Când colibele dispărură din raza 
vizuală, râul se bifurca şi braţele deveniră şi mai mici. 

Era un teritoriu familiar. Navigară în zigzag, afundându-se 
mai mult în pădure şi munţii se zăreau din când în când printre 
coroanele copacilor. Când ajunseră la a doua aşezare, se opriră 
lângă un copac masiv, unde adormiseră prima noapte, când 
fuseseră acolo în ianuarie. Păşiră pe mal în acelaşi loc unde 
stătuse Rachel când le făcuse cu mâna, exact când febra 
dengue punea stăpânire pe el. Banca era acolo, cu beţele de 
trestie legate strâns între ele. 

Nate privea spre sat, în timp ce Jevy lega barca. Un tânăr 
indian alerga pe potecă spre ei. Motorul bărcii lor fusese auzit . 
Nu vorbea deloc portugheza, dar, prin mârâieli şi semne, le 
dădu de înţeles că trebuiau să rămână acolo, pe malul râului, 
până la noi ordine. Dacă îi recunoscuse, nu arăta. Părea speriat. 

Astfel că se aşezară pe bancă şi aşteptară. Era aproape 


unsprezece dimineaţa. Aveau multe de vorbit Jevy fusese ocu- 
pat, conducând cha/anas cu mărfuri şi produse în Pantanal. Din 
când în când, condusese şi câte un vas de turişti, unde cîştiga 
mai bine. 

Vorbiră despre ultima vizită a lui Nate, cum goniseră cu 
motorul împrumutat de la Fernando, ororile spitalului, eforturile 
lor de a o găsi pe Rachel în Corumbă. 

- Îţi spun eu, am tras mult cu urechea pe râu şi femeia n-a 
venit, spuse Jevy. N-a fost la spital. Ai visat, prietene. 

Nate nu avea de gând să-l contrazică. Nici el nu mai era 
sigur. 

Proprietarul vasului Santa Loura îl ponegrise pe Jevy în oraş. 
Se scufundase sub comanda lui, dar toată lumea ştia că furtuna 
fusese de vină. Respectivul era un prost, oricum. 

Aşa cum se aşteptase Nate, în curând, ajunseră să 
vorbească despre viitorul lui Jevy în Statele Unite. Jevy ceruse 
viza, dar avea nevoie de un sponsor şi de o slujbă. Nate dădu 
din cap şi strecură suficiente afirmaţii pentru a-şi menţine 
prietenul derutat. Nu îşi putea face curaj să îi spună că, în 
curând, şi el avea să fie nevoit să îşi caute de lucru. 

- O să văd ce pot face, zise el. 

Jevy avea un văr în Colorado, care, de asemenea, îi căuta o 
slujbă. 

Un ţânţar se învârtea în jurul mâinii lui Nate. Primul său 
impuls fu să-l zdrobească, dar vru să vadă eficacitatea superin- 
secticidului său. Când se sătură să tot dea roată țintei, ţânţarul 
se repezi brusc spre dosul mâinii lui drepte. Insă, la vreo cinci 
centimetri distanţă, se opri deodată şi apoi, se făcu nevăzut. 
Nate zâmbi. Urechile, gâtul şi faţa îi erau unse cu acel ulei. 

Al doilea atac al febrei dengue provoacă, de obicei, hemo- 
ragie. E mult mai rău decât primul şi, adesea, fatal. Nate O'Riley 
nu avea să fie o victimă. Stăteau cu feţele spre sat în timp ce 
vorbeau, astfel că Nate urmărea fiecare mişcare. Se aştepta să 
o vadă pe Rachel mergând cu eleganţă printre colibe şi venind 
pe potecă spre ei. Până acum, trebuia să fi aflat că bărbatul cel 
alb se întorsese. 

Dar ştia, oare, că era vorba de Nate? Dacă indianul lpica nu 
îi recunoscuse şi Rachel era îngrozită că o găsise altcineva? 

Apoi îl văzură pe şef venind încet spre ei. Ţinea în mână o 
suliță de ceremonie lungă şi era urmat de un indian pe care 


Nate îl recunoscu. Se opriră la marginea potecii, la vreo 
cincisprezece metri de bancă. Nu zâmbeau; de fapt, şeful arăta 
deosebit de nemulţumit. 

- Ce vreţi? întrebă el în portugheză. 

- Spune-i că vrem să o vedem pe misionară, zise Nate şi Jevy 
traduse. 

- De ce? sosi răspunsul. 

Jevy îi spuse că americanul parcursese o distanţă foarte 
mare până acolo şi că era foarte important să o vadă. Şeful 
întrebă din nou: 

- De ce? 

Pentru că aveau de discutat despre probleme importante pe 
care nici Jevy, nici şeful nu le-ar fi înţeles. Era ceva foarte impor- 
tant, altfel americanul nu s-ar fi aflat acolo. 

Nate şi-l amintea pe şef ca pe un individ gălăgios, cu 
zâmbetul până la urechi şi foarte temperamental. Acum, pe faţa 
lui nu se vedea nici o expresie. De la cincisprezece metri, ochii 
păreau reci. Odată insistase ca el să stea lângă focul lui şi să ia 
împreună micul dejun. Acum stătea cât mai departe cu putinţă. 
Ceva nu era în regulă. Ceva se schimbase. 

Le spuse să aştepte, după care plecă din nou, întorcându-se 
încet în sat. Trecu o jumătate de oră. Până acum, Rachel aflase 
despre cine era vorba, şeful trebuia să-i fi spus. Şi nu venea în 
întâmpinarea lor. 

Un nor trecu prin dreptul soarelui şi Nate îl privi cu atenţie. 
Era pufos şi alb, câtuşi de puţin ameninţător, însă tot îl sperie. 
Dacă auzea un tunet cât de slab, pleca imediat. Mâncară nişte 
napolitane cu brânză în barcă. 

Şeful îi fluieră întrerupându-le masa. Venea singur dinspre 
sat. Se întâlniră la jumătatea drumului şi îl urmară vreo treizeci 
de metri, după care schimbară direcţia şi merseră prin spatele 
colibelor pe altă potecă. Nate văzu zona comună din sat care, 
acum, era pustie. Nu se zărea nici un indian. Nu se vedeau copiii 
jucându-se. Femeile nu făceau curăţenie în jurul colibelor. Nu 
găteau. Nu se auzea nici un zgomot .Singurul lucru care se 
mişca era fumul care se înălța de la focurile lor. 

Văzură chipuri la ferestre, capete mici de după uşi. Erau 
urmăriţi. Şeful îi conducea cât mai departe de colibe, ca şi cum 
ar fi fost purtătorii vreunei boli. Apoi o luă pe altă potecă, ce tre- 
cea, pentru câteva minute, prin pădure. Când ajunseră la un 


luminiş, se treziră în faţa colibei lui Rachel. 

Nu se vedea nici urmă de ea. Şeful îi conduse pe lângă uşă, 
într-o parte a colibei, unde, în umbra deasă a unor copaci, 
văzură mormintele. 


52 


Cele două cruci albe asemănătoare erau din lemn şi fuseseră 
tăiate şi lustruite cu grijă de indieni, după care fuseseră legate 
cu sfoară. Erau mici, având mai puţin de treizeci de centimetri 
înălţime, şi fuseseră înfipte în pământul reavăn la capătul 
fiecărui mormânt. Nu scria nimic pe ele, nimic care să indice 
cine murise sau când. 

La umbra copacilor era întuneric. Nate îşi puse sacul de voiaj 
pe pământ între morminte şi se aşeză pe el. Şeful începu să 
vorbească încet şi grăbit. 

- Femeia e în stânga. Lako e în dreapta. Au murit în aceeaşi 
zi, acum vreo două săptămâni, traduse Jevy. 

Mai multe cuvinte ale şefului şi, apoi: 

- Malaria a omorât zece oameni de când am plecat noi, zise 
Jevy. 

Şeful începu apoi să povestească fără să se mai oprească 
pentru traducere. Nate auzea cuvintele şi totuşi nu auzea nimic. 
Se uită la movila din stânga, o grămadă netedă de pământ 
negru perfect dreptunghiulară, îngrădită cu grijă cu crengi 
groase de vreo cinci centimetri. Acolo era îngropată Rachel 
Lane, cea mai curajoasă persoană pe care el o cunoscuse 
vreodată, pentru că nu îi fusese nici un pic frică de moarte. O 
primise cu braţele deschise. Era împăcată, sufletul ei ajungând, 
în sfârşit, la Domnul, în timp ce trupul ei avea să zacă veşnic în 
mijlocul oamenilor pe care îi iubea. 

Sfântul Lako era cu ea, trupul lui fiind acum complet 
vindecat 

Şocul veni şi dispăru. Moartea ei era tragică, dar, în acelaşi 
timp, nu era. Nu era o tânără mamă şi soţie care lasă o familie 
în urmă. Nu avea un cerc mare de prieteni, care să vină repede 
să-i plângă trecerea în neființă. Numai o mână de oameni din 
oraşul în care se născuse avea să ştie că murise. Era o 


ciudăţenie printre cei care o îngropaseră. 

O cunoştea destul de bine ca să ştie că n-ar fi vrut ca cineva 
să o jelească. N-ar fi aprobat lacrimile şi Nate nu putu să verse 
nici una. Timp de câteva clipe, se uită la mormântul ei fără să-i 
vină a crede, dar realitatea îşi făcu loc în curând. Nu era o veche 
prietenă alături de care trăise numeroase momente. Abia o 
cunoscuse. Motivele pentru care o căutase fuseseră pur egoiste. 
Îi invadase intimitatea şi ea îl rugase să nu se mai întoarcă. 

Totuşi îl durea inima. Se gândise la ea în fiecare zi de când 
plecase din Pantanal. O visase, îi simţise atingerea, îi auzise 
glasul, îşi amintise vorbele ei înțelepte. Ea îl învățase să se 
roage şi îi dăduse speranţă. Era prima persoană după zeci de 
ani care văzuse ceva bun în el. 

Nu mai cunoscuse niciodată o femeie ca Rachel Lane şi îi 
lipsea enorm. 

Şeful tăcea. 

- Zice că nu putem să rămânem prea mult, spuse Jevy. 

- De ce? întrebă Nate, continuând să privească fix 
mormântul. 

- Spiritele dau vina pe noi pentru malarie. A izbucnit când am 
venit noi prima oară. Nu sunt încântați să ne vadă. 

- Spune-i că spiritele nu sunt decât nişte măscărici. 

- Are ceva să-ţi arate. 

Nate se ridică încet şi se uită la şef. După aceea intrară în 
coliba ei, aplecându-se. Podeaua era din pământ. Erau două 
încăperi. În camera din faţă era un mobilier atât de primitiv, 
încât nu-ţi venea să crezi: un scaun din bețe de trestie legate cu 
sfori, o canapea cu cioturi în loc de picioare şi paie în loc de 
perne, încăperea din spate era dormitor şi bucătărie. Dormea în 
hamac, precum indienii. Sub hamac, pe o măsuţă era o cutie de 
plastic în care se aflaseră odată medicamente. Şeful arătă spre 
cutie şi începu să vorbească. 

- Înăuntru sunt nişte lucruri pe care trebuie să le vezi, îi 
traduse Jevy. 

- Pentru mine? 

- Da. Ştia că o să moară. L-a rugat pe Şef să aibă grijă de 
colibă. Dacă venea un american trebuia să-i arate cutia. 

Lui Nate îi era teamă să o atingă. Şeful o luă şi i-o dădu. 
După aceea, el ieşi cu spatele din încăpere şi se aşeză pe cana- 
pea. Şeful şi Jevy ieşiră din colibă. 


Scrisorile nu ajunseseră, cel puţin nu se aflau în cutie. Era o 
insignă de identificare braziliană, pe care trebuia să o aibă orice 
non-indian din ţară. Erau trei scrisori de la „Triburile Mondiale". 
Nate nu le citi. Pentru că la fundul cutiei văzu testamentul ei. 

Era într-un plic alb şi avea un nume brazilian tipărit în locul 
adresei expeditorului. Pe plic, ea scrisese clar: Ultimul 
testament al lui Rachel Lane Porter. 

Nate se uita la el uluit. Mâinile îi tremurară când îl deschise 
cu grijă. Înăuntru erau două foi de hârtie albă, capsate şi împă- 
turite. Pe prima din ele scria din nou cu litere mari "Ultimul tes- 
tament al lui Rachel Lane Porter". 

Scria: 


Eu, Rachel Lane Porter, copil al Domnului, locuitor al Lumii 
lui, cetățean al Statelor Unite, fiind în deplinătatea facultăților 
mintale, las acest document ca fiind ultimul meu testament. 

I. Nu am testamente anterioare pe care să le anulez. Acesta 
este primul şi ultimul. Fiecare cuvânt este scris de mâna mea. 
Este un testament olograf. 

2. Am în posesia mea o copie a ultimului testament al tatălui 
meu, Troy Phelan, datat în nouă decembrie 1996, în care îmi 
lasă mie cea mai mare parte a averii sale. Incerc să formulez 
acest testament după al său. 

3. Nu resping şi nici nu refuz acea parte a averii sale care îmi 
revine. Nici nu vreau să o primesc. Oricare ar fi darul lui pentru 
mine, doresc înființarea unei societăți. 

4. Profiturile de pe urma societății vor fi utilizate în urmă- 
toarele scopuri: a) pentru continuarea activității misionarilor 
organizaţiei „Triburile Mondiale" din toată lumea, b) pentru 
propovăduirea Evangheliei lui Hristos, c) pentru apărarea drep- 
turilor popoarelor indigene din Brazilia şi din America de Sud, d) 
pentru hrănirea celor înfometați, vindecarea celor bolnavi, 
adăpostirea celor fără locuinţe şi salvarea copiilor. 

5. Îl numesc pe prietenul meu Nate O'Riley administrator al 
societății şi îi acord puteri depline. De asemenea, îl numesc 
executor al acestui testament. 

Semnat în ziua a şasea a lunii ianuarie 1997, în Corumbă 
Brazilia. 


RACHEL LANE PORTER 


Îl citi de mai multe ori. A doua foaie de hârtie era dactilo- 
grafiată în portugheză. Avea să mai aştepte pentru moment. 

Îşi aţinti privirea asupra pământului dintre tălpile sale. Aerul 
era lipicios şi perfect nemişcat. Lumea amuţise, din sat nu 
răzbătea nici un zgomot Indienii Ipica încă se mai ascundeau de 
bărbatul cel alb şi bolile lui. 

Oare pământul se mătură? Ca să-l faci să fie curat? Ce se 
întâmplă când plouă şi apa picură prin acoperişul de paie? Se 
fac bălți şi se transformă în noroi? Pe peretele din faţa lui erau 
nişte rafturi făcute de mână pline cu cărţi - Biblii, cărţi de 
rugăciuni, studii de teologie. Rafturile erau puţin strâmbe, 
înclinate cu câţiva centimetri spre dreapta. 

Aceea fusese casa ei timp de unsprezece ani. 

Îl citi din nou. Şase ianuarie era ziua când el părăsise spitalul 
din Corumbâ. Deci nu fusese un vis. Îl atinsese şi îi spusese că 
nu avea să moară. Apoi îşi scrisese testamentul. 

Paiele foşniră sub el când se mişcă. Era ca în transă când 
Jevy îşi vâri capul pe uşă şi zise: 

- Şeful vrea să plecăm. 

- Citeşte asta, spuse Nate, dându-i cele două foi de hârtie, cu 
cea de-a doua deasupra. 

jevy se duse în lumina care pătrundea pe uşă. Citi încet, 
după care spuse: 

- Sunt două persoane. Primul e un avocat, care zice că a 
văzut-o pe Rachel Lane Porter semănându-şi testamentul în 
biroul lui în Corumbâ. Era sănătoasă mintal. Şi ştia ce face. 
Semnătura lui e legalizată de un, cum îi zice... 

- Un notar. 

- Da, un notar. lar a doua persoană, aici, în josul paginii, e 
secretara avocatului, care se pare că spune aceleaşi lucruri. ŞI 
notarul a legalizat şi semnătura ei. Ce înseamnă asta? 

- Îţi explic mai târziu. 

leşiră la soare. Şeful stătea cu braţele încrucişate pe piept - 
răbdarea îi ajunsese aproape la limită. Nate îşi scoase aparatul 
de fotografiat şi începu să fotografieze coliba şi mormintele. Il 
puse pe Jevy să ţină testamentul, în timp ce el se aşeză pe vine 
lângă mormântul ei. Apoi, îl ţinu Nate şi Jevy făcu fotografii. 
Şeful nu vru să fie fotografiat cu Nate. Se ţinea cât putea de 
departe de el. Mormăi şi Jevy se temea că avea să explodeze. 


Găsiră poteca şi se îndreptară spre pădure, ocolind satul 
iarăşi. Când copacii se îndesiră, Nate se opri şi mai aruncă o 
ultimă privire colibei. Ar fi vrut s-o ia cu el, să o ridice cumva şi 
să o transporte în Statele Unite, s-o păstreze ca pe un monu- 
ment, în aşa fel încât milioanele de oameni pe care îi ajuta ea să 
aibă un loc unde s-o viziteze şi să-i mulţumească. Şi mormântul 
la fel. Merita o raclă. 

Acela ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi dorit Jevy şi şeful 
nu se mai vedeau aşa că Nate grăbi pasul. 

Ajunseră la râu fără să îmbolnăvească pe nimeni. Şeful îi 
mormăi ceva lui Jevy când urcară în barcă. 

- Zice să nu ne mai întoarcem, spuse Jevy apoi. 

- Spune-i să nu-şi facă griji. 

Jevy nu spuse nimic, dar porni motorul şi se îndepărtă de 
mal. 

Şeful pornise deja înapoi spre sat. Nate se întrebă dacă îi era 
dor de Rachel. Doar trăise acolo unsprezece ani. Părea să fi avut 
o influenţă considerabilă asupra lui, însă nu reuşise să-l 
convertească. Oare îi plângea moartea sau era bucuros că, 
acum, zeii şi spiritele lui aveau deplină libertate de acţiune? Ce 
avea să se întâmple cu indienii creştinaţi acum, când ea nu mai 
era? 

Îşi aminti de shal/yuni, doctorii vrăjitori care o alungau. 
Aceştia îi sărbătoreau moartea. Şi îi luau cu asalt pe convertiți. 
Ea dăduse o luptă bună, acum se odihnea în pace. 

Jevy opri motorul şi dirijă barca folosind o vislă. Curentul era 
slab, apa lină. Nate deschise SatFone-ul cu grijă şi îl aşeză pe 
bancă. Cerul era senin, semnalul puternic şi, în două minute, 
secretara lui Josh se duse repede să îşi aducă şeful. 

- Spune-mi că a semnat afurisitul ăla de act de înfiinţare, 
Nate, fură primele lui cuvinte, strigând în telefon. 

- Nu-i nevoie să strigi, Josh. Te aud foarte bine. 

- lartă-mă. Spune-mi c-a semnat. 

- A semnat un act de înfiinţare, dar nu pe-al nostru. A murit, 
Josh. 

- Nu! 

- Ba da. A murit acum două săptămîni. De malarie. A lăsat un 
testament olograf, exact ca tatăl ei. 

- Îl ai? 

- Da. E în siguranţă. Totul intră într-un fond. Eu sunt admi- 


nistratorul şi executorul. 

- E valid? 

- Aşa cred. E scris în întregime de mâna ei, semnat, datat, în 
prezenţa unui avocat din Corumbă şi a secretarei acestuia. 

- Îmi pare valid. 

- Şi acum ce-o să se întâmple? întrebă Nate. 

Parcă îl vedea pe Josh stând la birou, cu ochii închişi, 
concentrându-se, cu o mână ţinând telefonul şi cu cealaltă 
netezindu-şi părul. Aproape că îl auzea făcând planuri prin 
telefon. 

- N-o să se întâmple nimic. Testamentul lui e valid. Dorinţele 
îi sunt îndeplinite. 

- Dar ea a murit. 

- Averea lui i se transferă ei. Astfel de lucruri se întâmplă 
adesea în cazul accidentelor de maşină când unul din soţi moare 
într-o zi şi celălalt în ziua următoare. Lucrurile trec din proprie- 
tatea unuia în proprietatea celuilalt. 

- Şi ceilalţi moştenitori? 

- Acordul rămâne în picioare. Ei îşi primesc banii sau ce-o să 
mai rămână din ei după ce avocaţii îşi vor lua procentele care li 
se cuvin. Moştenitorii sunt cei mai fericiţi oameni de pe faţa 
pământului, poate cu excepţia avocaţilor lor. N-au ce să atace. 
Tu ai două testamente valide. Se pare că tocmai ai devenit 
administrator de carieră. 

- Am puteri depline. 

- Ai mult mai mult. Citeşte-mi-l. 

Nate îl găsi la fundul sacului său de voiaj şi i-l citi foarte rar, 
cuvânt cu cuvânt. 

- Vino repede acasă, spuse Josh. 

Şi Jevy absorbi fiecare cuvânt, deşi părea atent la râu. Când 
Nate închise şi puse telefonul la loc, el îl întrebă: 

- Banii sunt ai tăi? 

- Nu. Se va înfiinţa o societate. 

- Ce-i aia o societate? 

- În cazul nostru, consider-o un cont mare în bancă. Stă 
acolo, protejat, câştigând dobânzi. Administratorul hotărăşte 
unde merge dobânda. 

Jevy tot nu era convins. Avea multe întrebări şi Nate îi sesiză 
nedumerirea. Nu era momentul potrivit despre un curs de testa- 
mente, proprietăţi şi fonduri. 


- Hai să mergem, spuse Nate apoi. 
Motorul porni din nou şi ei zburară pe apă, vuind la curbe şi 
lăsând în urmă o dâră înspumată. 


Găsiră chalana după-amiază târziu. Welly pescuia. Piloții 
jucau cărţi în spatele bărcii. Nate îl sună pe Josh din nou şi îi 
spuse să cheme avionul din Corumbâ. Nu avea să aibă nevoie 
de el. Nu se grăbea să se întoarcă acasă. 

Josh obiectă, dar altceva nu putu să facă. Agitaţia din jurul 
cazului Phelan se potolise. Nu era nici o grabă, de fapt. 

Nate le spuse piloților să ia legătura cu Valdir la întoarcere, 
după care îi expedie. 

Echipajul de pe chalana privi elicopterul cum dispare ca o 
insectă, după care porniră. Jevy era la cârmă. Welly stătea 
dedesubt, în partea din faţă a bărcii, cu picioarele atârnând la 
câţiva centimetri deasupra apei. Nate găsi un pat şi încercă să 
doarmă puţin. Dar motorul se afla alături şi bătaia lui constantă 
îl împiedică. 

Vasul era cât o treime din Santa Loura, până şi paturile erau 
mai scurte. Se întinse pe o parte şi privi cum lunecau pe lângă 
maluri. 

Într-un fel, ea ştiuse că el nu mai era un beţiv, că viciile îi 
dispăruseră, că demonii care îi stăpâniseră viaţa fuseseră goniţi 
definitiv. Văzuse ceva bun în el. Într-un fel, ea ştia că el căuta. 
Ea îi descoperise chemarea. Dumnezeu îi spusese. 

Jevy îl trezi după lăsarea întunericului. 

- A răsărit luna, spuse el. 

Se aşezară în partea din faţă a bărcii, Welly stând la cârmă, 
chiar în spatele lor, urmând dâra de lumină a lunii pline pe râul 
Xeco ce şerpuia spre Paraguay. 

- Barca înaintează încet, spuse Jevy. Facem două zile până la 
Corumbă. 

Nate zâmbi. Nu îi păsa nici dacă făceau o lună. 


NOTA AUTORULUI 

Regiunea Pantanal din Brazilia, în statele Mato Grosso şi 
Mato Grosso do Sul, este o zonă de o imensă frumuseţe naturală 
şi un loc fascinant de vizitat. Sper că nu am descris-o ca pe o 
mlaştină mare, plină de pericole. Pentru că nu este aşa. Este o 


bijuterie ecologică ce atrage numeroşi turişti, dintre care majori- 
tatea supraviețuiesc. Am fost acolo de două ori şi abia aştept să 
mă duc iarăşi. 

Carl King, prietenul meu, misionar baptist în Campo Grande, 
m-a dus în inima Pantanalului. Nu ştiu cât anume din 
informațiile lui au fost corecte, dar ne-am simţit minunat timp 
de patru zile, pe o barcă nu prea mare, numărând aligatori, 
fotografiind vietuitoare sălbatice,  uitându-ne după şerpi 
anaconda, mâncând fasole neagră cu orez şi povestind. Multe 
mulțumiri lui Carl pentru această aventură. 

De asemenea, le mulțumesc şi lui Rick Carter, Gene McDade, 
Penny Pynkala, Jonathan Hamilton, Fernando Catta-Preta, Bruce 
Sanford, Marc Smirnoff şi Estelle Laurence. Şi îi mulțumesc, ca 
întotdeauna, lui David Gernert pentru că s-a uitat pe manuscris, 
făcând cartea mai bună.