William Faulkner — [Snopes] 03 Casa cu coloane

WILLIAM FAULKNER 
CASA CU COLOANE 


Biblioteca WILLIAM FAULKNER 


William Faulkner 


Casa cu coloane 


Traducere din limba engleză 
EUGEN BARBU 
ANDREI ION DELEANU 


Prefaţă, tabel cronologic şi note 
ANCA PEIU 


= 


a 
A 
í 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
FAULKNER, WILLIAM 

Casa cu coloane / William Faulkner; 

trad.: Eugen Barbu, Andrei Ion Deleanu 

pref., note şi tabel cronologic: Anca Peiu 

Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2005 


ISBN 973-576-646-9 


I. Barbu, Eugen (trad.) 
II. Deleanu, Andrei Ion (trad.) 
III. Peiu, Anca (pref., ed. şt.) 


821.111(73)-31-135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO E 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, ROMANIA 


WILLIAM FAULKNER 
The Mansion 
© Copyright 1955, 1959 by William Faulkner 
This translation published by arrangement with Random House, 
an imprint of Random House Publishing Group, a division of 
Random House, Inc. 


© RAO International Publishing Company, 2003 
pentru versiunea în limba română 


2005 


Varianta V1.0 
stelus 
mai, 2016 


Varianta V2.0 
Bolano 
Decembrie, 2019 


OSTINATO: 
Casa întunecată a lui 
William Faulkner 


În Yoknapatawpha, labirintica lume  romanescă 
faulkneriană, casa întunecată este un motiv tematic reluat 
cu obstinaţie, tot aşa cum, într-o simfonie, un motiv melodic 
sau ritmic, revenind stăruitor, se afirmă ca un ostinato. 
Nucleu obsedant şi fatal al întregii construcții diegetice, 
întunecata casă faulkneriană îşi păstrează nedezminţită 
sorgintea romantică: imaginea palimpsestică a Casei Usher 
din nuvela fantastică a lui Edgar Allan Poe, în primul rând; 
dar şi ecouri ale aceluiaşi secol XIX literar, de dincoace de 
ocean: Casa întunericului (Bleak House), romanul de 
maturitate al victorianului Charles Dickens, sau chiar 
Amintiri din casa mortilor, cartea de inspiraţie 
autobiografică a lui Feodor Mihailovici Dostoievski, ale cărui 
portrete de ocnaşi ruşi prefigurează galeria faulkneriană a 
puşcăriaşilor de la Parchman, Mississippi. Casa întunecată 
nu e doar acasă: tribunalul şi închisoarea reprezintă 
convingătoare variaţiuni pe acelaşi tipar metaforic şi tematic 
dominant, un terifiant ostinato fără scăpare. 

Până în 1959, către amurgul vieţii lui William Faulkner, 
când Casa cu coloane (The Mansion) - volumul final al 
Trilogiei Snopeşilor - vedea lumina tiparului, scriitorul 
renunţase, de două ori deja, la un titlu de roman gravitând în 
jurul acestei viziuni tenebroase. Lumină de august (Light in 
August), publicat în 1932, fusese provizoriu intitulat Casă 
întunecată (Dark House), pe parcursul elaborării. Apoi, O 
casă întunecată (A Dark House) reprezintă versiunea iniţială, 
nicicând „oficială”, a titlului romanului Absalom, Absalom! 
publicat în 1936. Cu talentul său „suplimentar” pentru 
desen, romancierul oferă spre publicare cartea prevăzută cu 
faimoasa hartă a oraşului Jefferson, din comitatul 


5 


Yoknapatawpha, statul Mississippi. E o hartă fictivă, desigur, 
dar dinamică, mereu în mişcare, ca şi cum poveştile tuturor 
acelor familii (mari şi mici), ale tuturor acelor singuratici 
(mari şi mici) s-ar putea (s)pune pe hartă. E o hartă înţesată 
de case întunecate, năzuind spre lumină, dar blestemate 
(doomed) să se năruie în întuneric. Fiindcă pământul 
lucrează, cum spune Mink Snopes. Mai devreme sau mai 
târziu, îşi recuperează locatarii. 

Pe această hartă, ea însăşi revenind ca un ostinato în 
acest diegesis baroc, casa întunecată se înfăţişează - cel mai 
adesea - într-o dublă ipostază: „Locuinţa pastorului 
Hightower, unde a fost ucis Christmas”, „Casa domnişoarei 
Joanna Burden, unde Christmas a ucis-o şi unde s-a născut 
copilul Lenei Grove”, „Suta lui Sutpen - 12 mile”. Casele 
acestea au fost ridicate şi locuite - cel puţin, în primele două 
cazuri - de cei în căutarea păcii şi a împăcării cu sine şi cu 
lumea. Datul lor de case întunecate le va schimba menirea. 
Dualitatea ironică a destinului marchează tragic casa 
întunecată. lar „Suta lui Sutpen”, plănuită să afirme 
cucerirea respectabilităţii stăpânului ei, se va incăpățâna (în 
manieră ostinato) să-i refuze lui Thomas Sutpen confirmarea 
victoriei lui asupra sorții. 

Nici în Casa cu coloane jocul narativ nu se simplifică. 
Titlul însuşi este ambiguu, enigmatic; el trimite la două case 
cu coloane: atât la bătrânul conac al familiei De Spain, din 
oraşul Jefferson, de unde Flem Snopes, tânjind, în felul său, 
după aceeaşi respectabilitate, râvnită şi de Thomas Sutpen 
din Absalom, Absalom! (la care tocmai ne refeream), îl 
alungă pe Manfred de Spain, adevăratul proprietar şi 
moştenitor al casei, cât şi la Conacul Franţuzului (Old 
Frenchman Place), marea casă părăsită din cătunul Moşia 
Franţuzului (Frenchman's Bend), unde Mink Snopes se 
ascunde o vreme, după ce l-a ucis pe Flem!. Întrucât acest 


1 Citat de către eseul academic Diane Roberts, (Eula, Linda, and the Death of 
Nature) Eula, Linda şi moartea naturii, publicat în vol. redactat de Donald M. 
Kartiganer şi Ann J. Abadie, intitulat (Faulkner and the Natural World), 
Faulkner şi lumea naturi; Jackson, University Press of Mississippi, 1999, 

6 


punct terminus al Trilogiei Snopeşilor nu este precizat, 
cititorul poate să-l identifice (mai curând, să-l bănuiască) 
numai însoţindu-i pe Gavin Stevens, procurorul districtual 
din Yoknapatawpha, şi pe vechiul său prieten, V.K. Ratliff, 
negustor itinerant de maşini de cusut şi, mai nou, de aparate 
de radio, în căutarea lui Mink Snopes. Misiunea lor este să-l 
avertizeze pe acesta de iminenta sosire a şerifului 
districtual, să-i predea banii din partea Lindei Snopes, şi să-l 
determine să părăsească, pentru totdeauna, ţinutul 
blestemat. Este secţiunea finală a romanului ultim din 
Trilogia Snopeşilor, intitulată „Flem”. Cercul s-a închis: de la 
secţiunea de început a primului volum, intitulată tot „Flem”, 
până aici, am parcurs drumul unei poveşti complicate, cu 
multe suişuri şi coborâşuri. Construcţia ei, cu toate 
virtuozităţile stilistice moderne şi postmoderne, rămâne 
clasică şi nobilă. Ca a unei case vechi şi cu atât mai 
misterioase. Ca a unei case la care cititorul se întoarce 
mereu, asemenea criminalului fascinat de ascunzătoarea-i 
iluzorie şi trădătoare. Ostinato. 


Pistolul cu care Mink îl împuşcă mortal pe Flem pare 
caricatura unei arme de foc: arată „ca o broască ţestoasă 
fosilizată”, cum spun toţi cei care apucă să-l vadă. Totuşi, 
pistolul „a funcţionat”, cum remarcă Gavin Stevens laconic, 
în dimineaţa următoare crimei, pe care se străduise din 
răsputeri să o împiedice. Pe lângă acest pistol, ca o jucărie 
de bâlci, puşca ruginită cu care Mink îl omorâse pe Jack 
Houston, cu treizeci şi opt de ani înainte de a ajunge la 
cumplita închisoare Parchman, unde îşi ispăşeau pedepsele 


pp. 159-178, Noel Polk, autorul volumului (Children of the Dark House) Copii 
ai casei întunecate, Jackson, University Press of Mississippi, 1996, susţine 
că vechiul Conac al Franţuzului este singura ascunzătoare posibilă 
pentru Mink Snopes, întrucît era singura casă din cătun, destul de 
mare ca să aibă şi o pivniţă. De asemenea, aşa cum Diane Roberts 
subliniază, Noel Polk este partizanul ideii că talentul lui William 
Faulkner s-a menţinut nediminuat pînă la sfîrşitul vieţii marelui 
scriitor american. 
7 


„vieţarii” Sudului, puşca greoaie din tinereţea lui Mink poate 
fi apreciată ca o armă respectabilă - ca să folosim unul 
dintre  cuvintele-cheie ale  Trilogiei  Snopeşilor. Dacă 
odinioară, pentru gloanţe, Mink avusese de făcut un drum 
până la oraş, la Jefferson, de data aceasta, el face - ieşind de 
la Parchman - un ocol până la Memphis, de unde îşi procură 
şi arma, şi gloanţele, dintr-o obscură prăvălie de obiecte 
amanetate. Mink este un personaj rural; ocaziile cu care se 
vede nevoit să meargă până la (cel mai apropiat) oraş sunt 
puţine şi presante: fie la bordel, la Memphis - de unde şi 
exactitatea reperării magazinului de obiecte amanetate, ce 
se găsea pe acelaşi loc, la fel ca în urmă cu mai bine de 
patruzeci de ani, când Mink era flăcău -, fie la târguit ceva 
de împuşcat. Nu contează ce anume - nicio armă nu e prea 
modestă, niciun cartuş nu e prea umil, nici ultimul glonţ de 
pe ţeava pistolului „de jucărie” (de care va muri Flem) - 
pentru Mink Snopes. El se descurcă oricum, cu orice: dacă 
aici avem un exemplu a ceea ce americanii numesc self- 
reliance (încredere în forţele proprii) sau wilipower (puterea 
voinţei), sau pragmatism, atunci, de bună seamă, este un 
exemplu foarte convingător, nu numai pentru toate acestea, 
ci chiar şi pentru obsedantul American Dream (visul 
american), promovând o morală a ambiţiei fără limite. 

Totuşi, Mink are mândria lui de criminal cinstit, de 
profesionist: se simte lezat când se vede jefuit, în drum spre 
Memphis, de cei zece dolari, singurii lui bani, ţinuţi pentru 
pistol, cu atât mai mult cu cât, ispitit de o puşcă de mare 
calibru, nu se poate hotări să o fure: doar nu e hoţ! Nu este 
decât unul dintre momentele de o deconcertantă ironie, în 
care William Faulkner excelează. 

Asemenea lui Joe Christmas din Lumină de august, Mink 
Snopes vrea să-i facă pe ceilalți conştienţi de existenţa sa. În 
mintea lui obsedată (ostinato), toți ceilalţi formează un front 
comun împotriva lui. Tot ce are el de făcut este să 
demonstreze că e cineva, să se afirme. Astfel portretizat, 
Mink nu se prezintă deloc uşor de catalogat: nici drept „o 
minte bolnavă”, nici pur şi simplu un „personaj negativ” - 

8 


sau, cum ar spune americanii, the bad guy. Faulkner îl 
construieşte pe Mink asemenea unui personaj absolut 
plauzibil, just the man in the street, cum s-ar spune. Nu 
numai că nu e chiar aşa de nebun, nici măcar nu e chiar aşa 
de rău, după ce îl cunoaştem mai bine. Mink este atât de 
veridic realizat de scriitor, încât pare un om obişnuit. Şi de- 
abia de aici putem simţi un fior de teamă: Mink poate fi 
oriunde, oricine. Este de neoprit, de neînfrânt; nu ca un 
erou, dimpotrivă: ca unul care „trece neobservat”, cum 
spune Gavin Stevens. Victimele unui asasin ca Mink nu au 
cum şi nu au unde să se ascundă de el. Ca un veritabil 
Snopes, Mink este scund, mereu comparat cu un copil, ca 
dimensiuni fizice, atât la douăzeci şi cinci, cât şi la şaizeci şi 
trei de ani, când i se dă drumul de la Parchman. Se poate 
strecura uşor, oriunde. Prezenţa lui, perfect umană, prea 
ignorabilă, chiar plină de umor (deşi involuntar), chiar 
stârnind compasiune (nu pentru că e condamnat pe viaţă la 
Parchman, ci pentru că se agaţă de speranţă, atât cât mai e 
viu), rămâne letală. i 

La Parchman, Mink Snopes învață să rabde. li trebuie 
această şcoală a răbdării ca să compenseze graba cu care l-a 
ucis pe Jack Houston. În mintea lui, nu omorul săvârşit de el 
reprezintă cauza detenţiei sale pe viață, ci refuzul lui Flem 
Snopes de a-şi ajuta, la nevoie, ruda săracă şi „mai puțin 
norocoasă”, cum spune el mereu, cu obidă. Ironia destinului 
său vrea ca Flem să moară de mâna rubedeniei ignorate, 
tocmai el, care e - de-a lungul a trei volume - campionul 
nepotismului. O lege nescrisă îi cerea să abuzeze de justiţie, 
de dragul neamului său. Nerespectarea ei l-a dezamăgit pe 
vărul Mink într-atât, încât îndură treizeci şi opt de ani de 
detenţie grea numai în speranţa că va mai apuca ziua 
răzbunării. Mink face o disociere sensibilă între justiție şi 
dreptate. El nu o vrea decât pe aceasta din urmă. 

Mink nici măcar nu e un cinic. Dimpotrivă, pasajele 
redând ardoarea, disperarea cu care se agaţă de nădejdea că 
va supravieţui - mai întâi, celor douăzeci de ani de 
închisoare, apoi dublării pedepsei, în urma unei tentative de 

9 


evadare eşuate, în care fusese momit tot de Flem - sunt 
pline de lirism. Dorinţa lui fierbinte are o ţintă tot dubiă, 
cum o cere structura polarizată a cărţii întregi: nu e suficient 
ca el să fie în viaţă când pedeapsa va fi fost ispăşită. Trebuie 
să se roage şi pentru Flem însuşi, să nu moară până atunci. 
Să-l aştepte pe el. Patima cu care Mink îşi visează momentul 
răzbunării este demnă de o cauză mai bună, poate chiar de 
aceea a unui îndrăgostit. Dar, din umbra cortinei, 
povestitorul omniscient - căruia îi mai ţin locul, din când în 
când, vechile noastre cunoştinţe din Orașul: V.K. Ratliff, 
Gavin Stevens, Charles Mallison, maturizat, fără voie, de 
experienţa unui lagăr nazist de prizonieri de război, ca şi de 
înaltele studii la Harvard; ba chiar şi Montgomery Ward 
Snopes, trimis de unchiul Flem tot la Parchman, aparent în 
urma scandalului cu ilustratele pornografice, dar, de fapt, în 
misiune pe lângă Mink, să-l ispitească să fugă - pare să ne 
întrebe printre rânduri: cine suntem noi să judecăm? 

In economia trilogiei, Mink este cel puţin la fel de 
important ca Flem. Speranţa lui încrâncenată că-şi va împlini 
- nu Visul în viziunea lui, ci datoria de a-l extermina pe vărul 
său, care l-a neglijat cândva - îl face să se agaţe de un 
Dumnezeu propriu (vorba unui cântec, un fel de personal 
Jesus), altul decât Cel slăvit în biserică. Un Dumnezeu care 
„nu are nevoie să-i scrii scrisori”, cum îi explică el 
gardianului perplex. Ştie El foarte bine deja ce-ţi doreşti şi 
ce are de făcut. Atât de bine, încât poate chiar să dărâme o 
biserică părăsită peste evadatul de la Parchman, care se 
adăpostea în ea, ameninţându-l pe Mink, prin cartoline de 
Crăciun şi de Valentine's Day, că n-o să-i priască libertatea. 

Aşadar, iată cum ideea că, dacă îţi doreşti ceva din 
străfundul sufletului, întreg universul va conspira la 
împlinirea visului tău nu e tocmai nouă, deşi e la modă azi, 
din nou, ca multe alte variaţiuni pe o temă faustică. 
Afinitatea dintre William Faulkner şi scriitorii 
latinoamericani contemporani se atestă încă o dată. 
Alchimistul brazilianului Paulo Coelho comunică - într-o 
limbă enigmatică, dar inteligibilă - cu fantome ale 

10 


personajelor faulkneriene, trezite la viaţă de aceleaşi refrene 
ostinato. 


„Oameni ca el nu posedaseră vreodată, nici măcar 
temporar, pământul pe care credeau că-l închiriaseră între 
un ajun de An Nou şi următorul. Pământul însuşi era cel care 
îi poseda, şi nu numai de la însâmânţțare la recoltă, ci pe 
vecie”. Nostalgia libertăţii pierdute se confundă, la Mink 
Snopes, cu aceea a unui timp în care tot în slujba cuiva 
muncea, tot el era obiectul posedat, dar, cel puţin, era o 
servitute liber consimţită. La Parchman trebuie să lucreze pe 
plantațiile de bumbac ale deltei fluviului Mississippi, dar ca 
puşcăriaş. Chiar şi aici se va face remarcat prin hărnicie, 
străduindu-se să respecte programul comportamental pe 
care şi-l impusese de la bun început, în speranţa că va ieşi 
mai repede. Celelalte reguli de comportament prevedeau: 
evitarea oricăror conflicte, mai ales cu angajaţii închisorii, 
dar, mai cu seamă, renunţarea la orice tentativă de evadare. 
După ce cade în capcana întinsă de Flem, care îşi asigura 
astfel încă douăzeci de ani de viaţă, cu vărul ţinut după 
gratii, Mink devine un veritabil model de conduită. Astfel 
obţine o mult dorită grațiere, recăpătându-şi libertatea după 
treizeci şi opt de ani, în loc de patruzeci. Principala 
semnatară a petiţiei de grațiere este Linda Snopes Kohl, fiica 
sinucigaşei Eula Varner Snopes. 

William Faulkner al anilor cincizeci târzii nu ne mai 
propune cascadorii stilistice, vizând, în special, tratarea 
acronologică a secvențelor narative, ca în romanele 
experimentale ale tinereții şi maturității sale (vezi Zgomotul 
şi furia sau Absalom, Absalom!). Cu toate acestea, fiecare 
dintre romanele Trilogiei Snopeşilor este astfel construit, 
încât nu ordinea cronologică reprezintă liantul dintre ele. 
Deşi formează o saga, cărţile - atât separat, cât şi împreună 
- se citesc altfel decât clasicele romane de familie ale 
secolului al nouăsprezecelea, din a căror tradiţie provin, de 
fapt. Altfel - în sensul că volumul final nu reprezintă, 
propriu-zis, o continuare a „acţiunii” din al doilea volum şi 

11 


nicio „concluzie” a trilogiei. Cel mai complex din punct de 
vedere narativ este, într-adevăr, Casa cu coloane, în care 
sunt prezente nu numai precedentele două volume, ci şi alte 
cărţi ale comitatului Yoknapatawpha, cum ar fi Zgomotul şi 
furia sau Sanctuar. 

Miss Reba Rivers, patroana bordelului din Memphis, unde 
Popeye o duce pe Temple Drake, din Sanctuar, are un rol 
destul de important, de data aceasta, în păcălirea lui Mink 
de către Montgomery Ward Snopes. Stabilimentul ei este 
frecventat - cu o oarecare asiduitate, la un moment dat - şi 
de senatorul Clarence Egglestone Snopes, fratele după tată 
al lui Montgomery Ward, amândoi fii ai grotescului I.O. 
Snopes. 

În ce priveşte familia Compson din Zgomotul şi furia, 
dintre toţi membrii ei nu a mai rămas decât Jason, care este 
şi singurul capabil să formeze un duet al escrocilor cu Flem 
Snopes. Minţile lor diabolice se duelează în stratageme de 
minciună şi înşelătorie, în genul „care pe care”. Senatorul 
Clarence Egglestone Snopes reprezintă clasa politică de tip 
Snopes, prin incompetenţă şi crasă ignoranță, impostură, 
oportunism, lipsă de scrupule, lăcomie, voiajând dintr-un 
partid într-altul (cum vedem prin ziare că se practică şi 
astăzi, deşi nu trăim în Yoknapatawpha!), dintr-o organizaţie 
într-alta (vezi Ku Klux Klan), trădându-şi şi calomniindu-şi 
foştii aliaţi, pe fiecare în parte, până când moş Billy Varner 
se plictiseşte de atâtea gafe şi-i retrage protecţia şi banii. 
Prin simetrie, tot atât de bine reprezentată rămâne şi clasa 
oamenilor de afaceri de tip Snopes, prin Flem în persoană, 
care îşi găseşte un „partener” pe măsură în Jason Compson. 
Calitățile de businessmen ale amândurora ies la o lumină la 
fel de crudă ca aceea proiectată pe „politician”. Dar Jason 
Compson este depăşit în faţa lui Flem Snopes, care îşi 
menţine rangul, ieşind câştigător din orice artificiu de 
inginerie financiară. 

Mai presus de toate virtuțile ei estetice şi filozofice - 
pentru că, deşi naraţiunea este vioaie, nuanţată, plină de 
acţiune, Faulkner rămâne un scriitor meditativ, formându-şi 

12 


cititorii în consecinţă - Casa cu coloane trebuie (re) citită 
pentru că frapează prin contemporaneitatea mesajului ei. 
Tonica ironie faulkneriană animă situaţii şi personaje care, 
dacă nu ar fi fost „puse în carte” acum aproape o jumătate 
de veac, ar putea fi suspectate azi de „orice asemănare cu 
realitatea” noastră autohtonă. Şi în universalitatea operei 
literare se poate descifra un fel de ostinato. 


În 1959, William Faulkner avea şaizeci şi doi de ani: abia 
scăpat de la Parchman, Mink Snopes are şaizeci şi trei. Prin 
Casa cu coloane (1959), scriitorul se întorcea - ostinato - 
după treizeci şi patru de ani, la lumea romanescă din 
Cătunul (început, de fapt, prin 1925): după treizeci şi opt de 
ani, Mink este iarăşi un om (periculos) liber. Până şi fizic, 
romancierul are ceva din propriul personaj - sau trebuie să 
schimbăm ordinea, să spunem că Mink seamănă cu 
născocitorul său? „Emma Bovary sunt eu”, mărturisea 
Gustave Flaubert, unul dintre maeştrii recunoscuţi ai 
scriitorului american autodidact, el însuşi un cititor vorace şi 
neobosit. 

Dacă în Cătunul se face aluzie la povestirea lui 
Washington Irving, (The Legend of the Sleepy Hollow), 
Legenda Văii Adormite, şi la protagonistul ei, Ichabod Crane, 
în Casa cu coloane se simte puternic fundalul cărţii (The 
Legend of Rip Van Winkle) Legenda lui Rip Van Winkle, 
aparţinând aceluiaşi scriitor, un preclasic al prozei literare 
americane. Rip Van Winkle se trezeşte, după douăzeci de ani 
de somn adânc, în munţii Kaatskill şi se întoarce - ostinato - 
în sătucul său. Lumea pe care o găseşte aici este atât de 
diferită de aceea pe care o cunoscuse el cândva, încât, acum, 
realitatea îi pare vis. „Nu ştiu cine sunt”, spune Rip 
visătorul, buimac. În timpul straniei lui absențe (asemenea 
unui halucinant episod de Life-in-Death, cum e blestemul 
bătrânului marinar al lui S.T. Coleridge), ţinutul său trecuse 
prin transformări istorice, reale: Războiul Revoluționar de 
Independenţă, din care au rezultat primele treisprezece 
State Unite ale Americii. 

13 


După treizeci şi opt de ani (din 1908 până în 1946) la 
Parchman, Mink se întoarce - ostinato - într-o lume devenită 
tot mai mică în urma unei duble experienţe traumatice - de 
război mondial. Yoknapatawpha nu e mai provincială acum 
decât întregul stat Mississippi, decât Statele Unite, care 
trebuie să treacă prin haosul postbelic, la fel ca restul lumii 
răvăşite. Pe de altă parte, rutina şi decorul vieţii cotidiene s- 
au schimbat în bine - deşi ironia povestitorului nu doarme - 
şi, conform principiului tradiţional american (vezi H.D. 
Thoreau: Simplify, simplify!), toate se fac mai repede acum. 

Fatala eliberare a lui Mink Snopes are loc pe 26 
septembrie - William Faulkner s-a născut pe 25 septembrie. 
Şocul regăsirii lumii libere, dureroasa - şi obstinata - 
(re)adaptare la o viaţă de care își aminteşte cu înverşunare, 
dar din care i-a mai rămas doar o prea slabă legătură cu 
realitatea, sunt, de fapt, simptome ale vârstei biologice 
necruțătoare. Atât detenția (ca şi somnul greu al lui Rip Van 
Winkle), cât şi întoarcerea într-o lume (aproape) străină se 
citesc într-un cod metaforic: un vis (fie el frumos, fie 
coşmar), o clipă de Life-in-Deatk, un moment de absenţă-în- 
prezenţă: mai contează definițiile simbolice ale poeţilor? 
„Life is premature” („Viaţa e prematură”, cum spune, 
elegiac, Gavin Stevens în volumul doi al trilogiei: nici nu 
contează cronologic, adevărul revelaţiei sale rămâne acelaşi 
şi în volumul trei). Faulkner insistă asupra semnelor 
infinitezimale ale zilelor de toamnă: descrie cerul zodiacal al 
Balanţei, pământul. Care aşteaptă. Aşteptarea pe care Mink 
a invățat-o la Parchman - savantă parodie faulkneriană a 
tiparului clasic de Bildungsroman - e doar o părticică din 
marea aşteptare cu care ne deprinde pe toţi Mama Geea. 
Ticăloşi învederaţi - ca Flem Snopes şi Mink Snopes - sau 
idealişti, incurabili cavaleri ai Binelui şi ai Dreptăţii în luptă 
cu Snopesismul - precum V.K. Ratliff şi Gavin Stevens - îşi 
consumă cu toţii ambițiile, speranţele, spaimele, până când 
pământul îi elibereză de tot. 


Dacă, în Oraşul, Gavin Stevens se făcea apărătorul 
14 


onoarei doamnei Eula Varner Snopes, asemenea unui 
cavaler medieval care îşi însoţeşte stăpâna cu iubirea lui 
tăcută şi devotată, sacrificându-se fără ezitare, de dragul ei, 
aici, în Casa cu coloane, imboldurile lui de Don Quijote se 
adresează fiicei defunctei Eula, Linda Snopes Kohl, a cărei 
minte de adolescentă avocatul o hrănea, odinioară, cu lecturi 
clasice. Dacă pretendenta faulkneriană la rolul Dulcineei 
poartă o mască dublă: de mamă şi de fiică, rolul scutierului 
Sancho Panza, lucid, inteligent, irezistibil de simpatic, îi 
revine - indisputabil - lui V.K. Ratliff. Acesta poate să 
echilibreze balanţa amicilor de o viaţă şi ca Dr. Watson faţă 
de Sherlock Holmes, în investigaţiile celor doi, al căror 
suspans de clasică intrigă polițistă se savurează pe tot 
parcursul celor trei volume, pline de dovezi ale 
inepuizabilelor resurse de turpitudine zăcând în firea 
omenească. Povestind mai degrabă ca Huckleberry Finn, 
Ratliff adaugă doza de umor necesară înviorării spiritului 
grav, justiţiar şi responsabil al prietenului său, slujitorul 
legii. „Omul nu e aşa de rău, spune Ratliff, doar că nu prea 
are minte.” Dar, după cum vedem, Snopeşilor nu mintea le 
lipseşte (dimpotrivă: au o zestre diabolică); ceea ce 
înseamnă că, de fapt, din gentileţe, Ratliff pozează în 
optimistul trilogiei, iar omul este chiar aşa de rău. 
Snopesismul este o boală de largă răspândire, care a trecut 
demult graniţele imaginare ale comitatului Yoknapatawpha. 
Excepţie fac numai aceia ca Ratliff şi Stevens. (Cititorul e 
liber să spună câţi.) 

Poate că episodul cel mai memorabil - cu Ratliff ca 
protagonist - din Casa cu coloane este acela în care cei doi 
prieteni pleacă la New York, să ia parte la ceremonia 
căsătoriei Lindei Snopes cu Barton Kohl, un talentat sculptor 
evreu, cu simpatii comuniste, care o va lăsa văduvă la scurtă 
vreme după acest eveniment. El moare ca un erou într-un 
avion al Rezistenței, doborât de nazişti. Linda 
supravieţuieşte, dar cu timpanele sparte. Aşa se va întoarce 
la Jefferson, complet surdă, văduvă la treizeci de ani, 
consacrându-se unor cauze umanitare cu o mare doză de 

15 


idealism şi, pentru acel moment, cu prea mărunte şanse de 
realizare (de exemplu, emanciparea negrilor, dar şi a întregii 
comunităţi din oraş, conform viziunii comuniste, slujite de ea 
în memoria soţului dispărut). 

Fiica naturală a lui Hoake McCarron (pe care, atent, Gavin 
Stevens îl invită la nunta ei, dar fără prezentări), Linda este 
considerată de către unii critici literari de azi un personaj 
atipic pentru William Faulkner?, deşi i se recunosc afinităţile 
cu Drusilla Hawk, mireasa lui John Sartoris din romanul 
Neiînfrânţii (The  Unvanquished), o eroină devotată a 
Vechiului Sud din timpul Războiului Civil. Spre deosebire de 
Drusilla, Linda nu renunţă la sexualitatea ei, dimpotrivă, 
Diane Roberts o prezintă ca pe o „temme fatale într-un film 
noir”. Personalitate accentuată, Linda îi pare lui Gavin 
sortită „să iubească o singură dată în viaţă, şi apoi să-şi 
plângă iubirea pierdută”. Dimpotrivă, lui Ratliff, ea îi apare 
ca o femeie calculată, pătimaşă, în niciun caz inofensivă. Nu 
putem îmbrăţişa niciunul din cele două puncte de vedere: 
cititorul are dreptul la propria alegere. Cert este că Linda îşi 
joacă rolul de rebelă neînţeleasă, un rol specific femeii 
(prea) puternice din literatura americană (cel puţin de la 
Hester Prynne încoace). Ca şi Hester (protagonista lui 
Nathaniel Hawthorne din clasicul său romance, The Scarlet 
Letter - Litera stacojie -, publicat în 1850), Linda rămâne o 
solitară, după scurta ei poveste de dragoste cu Barton Kohl. 
Pe Gavin susţine că-l iubeşte (mărturisindu-i-o obstinat şi 
strident, cu vocea ei mutilată de surzenie), de aceea îl 
încurajează să se însoare - nu cu ea, ci cu o mai veche şi mai 
puţin tulburătoare simpatie de-a lui: Melisandre Backus (cu 
care, după cum ne amintim din Oraşul, însăşi Maggie, sora 
geamănă a lui Gavin, îl vedea consolidând un mariaj decent 
şi mulţumitor). 

Considerăm că totuşi cea mai apropiată de structura 


2 Aşa, cel puţin, o vede Diane Roberts în articolul ei citat anterior 


(ibid). 
A se consulta Tabelul cronologic 
k Op. cit., p. 169 
16 


personajului Linda Snopes Kohl ar fi Judith Sutpen, 
logodnica lui Charles Bon, ucis de Henry Sutpen, fratele 
gelos (al amândurora!) din capodopera  faulkneriană 
Absalom, Absalom” Deşi Diane Roberts o preferă pe Eula 
Varner ca descendentă a lui Judith, tocmai firea ei 
inadaptabilă şi chiar  neîncadrarea ei într-un tipar 
convenţional de frumuseţe feminină - să ne amintim că, spre 
deosebire de mama ei, este prea înaltă, ceea ce-l face pe 
junele Charles Mallison, nepotul de soră al lui Gavin 
Stevens, să o „vizualizeze”, cu efort şi curiozitate, în 
presupuse ipostaze erotice - o califică pe Linda drept 
„urmaşa” lui Judith, în locul Eulei. Afinitatea dintre Judith 
Sutpen şi Linda Snopes este pecetluită de relaţia lor cu 
personalitatea paternă (the father figure). Numai o Judith 
putea să aibă un tată ca Thomas Sutpen, numai o Linda 
putea să se întoarcă în casa lui Flem Snopes, fosta casă De 
Spain: o emblemă a respectabilității uzurpate, o tradiţională 
casă întunecată, în care nimeni - cu excepţia Lindei - nu mai 
pătrunde, câtă vreme Flem stă acolo. Ambiţia deşartă a 
tatălui îşi pune amprenta pe destinul fiicei, a cărei 
personalitate se va dezvolta în replică la teribila influenţă 
paternă şi, fatal, împotriva acesteia. De aceea, tipul ei de 
feminitate preia ceva din forţa masculină. Last but not least, 
argumentul decisiv cel mai elocvent pentru discuţia noastră 
de acum, în favoarea corespondenţei dintre Judith Sutpen şi 
Linda Snopes, rămâne casa întunecată, casa părintească, 
unde fiecare din cele două trebuie să reziste, pretinzând că e 
acasă. 

Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, Linda - care, 
prin menirea ei de new woman, îşi asumă o persona când de 
sophisticated lady, când de no laay at all - munceşte la 
Pascagoula ca nituitoare pe un şantier de vapoare pentru 
Uniunea Sovietică. După război, revine - ostinato - în 
Jefferson să locuiască iar alături de Flem Snopes, soţul şi 


5 A se consulta Tabelul cronologic 
6 Op.cit, p. 171 
17 


ucigaşul moral al mamei ei, în casa iîntunecată/casa cu 
coloane, în care bancherul îmbogăţit peste noapte, prin 
uzurpare (conform visului american), se instalase abuziv, 
alungându-l pe Manfred de Spain, proprietarul de drept şi 
amantul Eulei. 

Interesant e că, în tot acest timp, Charles Mallison îl 
provoacă mereu pe Ratliff în legătură cu presupusa relaţie 
amoroasă dintre unchiul său Gavin şi Linda. Când Gavin se 
însoară cu Melisandre, naivul Charles răsuflă uşurat şi-i 
spune lui Ratliff că pericolul a trecut. De data aceasta, Ratliff 
„optimistul” îl avertizează pe tânăr că „va fi mai rău” decât 
dacă Gavin ar fi luat-o pe Linda în căsătorie. 

Ratliff pare să nu se fi înşelat nici de data aceasta, ca un 
fin cunoscător al naturii umane. Linda nu s-a întors degeaba 
la Jefferson. Când nu mai are nici negri de emancipat (contra 
albilor), nici exploataţi (contra exploatatorilor), fiindcă 
Statele Unite au câştigat războiul şi poporul se bucură în 
voie de binefacerile capitalismului, înmulţindu-se, spre 
profitul bancherului Flem Snopes, Linda îşi găseşte o nouă 
menire. Nu ne vom da seama despre ce anume poate fi 
vorba, decât aflând că ea este iniţiatoarea şi prima 
semnatară a petiţiei de eliberare a lui Mink Snopes de la 
Parchman, pe considerente de comportament ireproşabil. 
Conform sumbrelor prevestiri ale lui Ratliff, Linda îl 
convinge pe Gavin să o sprijine în adunarea restului de 
semnături necesare, făcându-l să o creadă absolut 
dezinteresată şi străină de orice bănuială legată de Mink. 
Până la sfârşitul cărţii, Gavin refuză să accepte adevărul, 
chiar demonstrat cu probe de către Ratliff: Linda trebuie să 
fi intuit că Mink nu mai avea vreun ţel mai scump pe lume, 
decât să-l ucidă pe Flem. 

Nici măcar Mink nu înţelege că Linda se situează de 
partea lui, temându-se de ea, cu ani de zile înainte de a fi 
eliberat, când află întâmplător de întoarcerea ei la aşa-zisa 
casă părintească: o grăitoare mostră de casă întunecată. În 
infinita lui dexteritate stilistică, Faulkner jonglează şi de 
data acesta cu elementul-surmpriză: după ce Flem este 

18 


împuşcat mortal - spre cinstea lui: fără a schiţa nici cea mai 
vagă intenţie de a se feri - Linda îi arată lui Mink pe unde să 
iasă şi îi înapoiază pistolul. Nu degeaba Diane Roberts vede 
în Linda Snopes Kohl o variantă de secol douăzeci a lui Lady 
Macbeth”, părăsind, în fine, oraşul Jefferson, într-un Jaguar 
britanic  nou-nouţ, comandat din vreme. Aşadar, spre 
deznădejdea lui Gavin, Ratliff a avut dreptate: Linda ştia ce 
face. Trebuise doar să aştepte şi ea, ca şi Mink, momentul 
propice. Şi să revină - de câte ori fusese necesar - la casa 
întunecată. Linda nu iese din scenă până nu se asigură - fără 
să apeleze la asistenţa profesională a lui Gavin - că 
blestemata casă întunecată reintră în posesia proprietarilor 
de drept, singurii membri ai familiei De Spain pe care îi mai 
găseşte înainte de a părăsi Yoknapatawpha for ever. 
Ostinato. 


Spuneam că un moment la care cititorul poate reveni cu 
plăcere este escapada lui Ratliff la New York, însoţindu-l pe 
Gavin Stevens la nunta Lindei. 

Ratliff are un înduioşător cult al prieteniei: ştie să onoreze 
cum se cuvine un eveniment deosebit. De aceea, pornind la 
drum cu el, Gavin suportă cu greu şocul de a-l vedea pe 
Ratliff cu cravată. Ca să-i corecteze acestuia o presupusă 
gafă estetică, Stevens îl prezintă, la New York, Myrei 
Allanovna, proprietara unui celebru magazin de cravate de 
lux. Ratliff se alege cu o superbă cravată aurie, lăsând 
comanda pentru încă una, roşie cu un motiv decorativ de 
floarea-soarelui, stilizată şi multiplicată în miniatură, cu 
petale galbene şi având centrul minuscul al florii - albastru, 
întocmai ca ochii lui. Myra Allanovna este vrăjită de noul ei 
client din statul Mississippi, mai ales că ambii împărtăşesc 
originea rusă. (This is America.) 

Tot farmecul situaţiei se spulberă când Ratliff află preţul 
mărfii: veritabilele cravate Allanovna costă şaptezeci şi cinci 
de dolari bucata. Dacă V.K. Ratliff nu ar fi negustor el însuşi, 


7 Ibid., p. 169 
19 


poate ar trece mai uşor peste acest amănunt. Dar el nu 
numai că lucrează în branşă: chiar are un respect deosebit 
pentru bani, ceea ce, dacă ne amintim bine, îl apropie cumva 
de Flem Snopes, cum am văzut pe la începutul discuţiei 
noastre despre Trilogia Snopeşilor. 

„Banii înseamnă atâtea necazuri şi durere, prin care 
cineva a trebuit cândva să treacă” - spune Vladimir Kirilici 
Ratliff, încât el nu are încotro, va plăti cinstit pentru ambele 
cravate, dar le va şi înapoia proprietarei afacerii de lux, 
pentru ca lumea de acasă, „din Missippi”, cum zice el, să nu- 
şi strice impresia despre el. Conversaţia aceasta are loc în 
distinsul magazin newyorkez, a doua zi după petrecerea 
Lindei, unde Ratliff cucerise admiraţia unanimă cu eleganta 
lui cravată aurie: o Allanovna originală. Myra Allanovna 
refuză - cu obstinaţie - să accepte propunerea acestui deal 
dându-i lui Ratliff replica pe măsură: îi sugerează clientului 
îndărătnic să dea banii cuiva „din Missippi”, care „cu mulţi 
ani în urmă, a renunţat, nu la visul, ci la speranța” de a-şi 
cumpăra ceva nefolositor, necomestibil, dar care să-i aducă 
puţină frumuseţe în viaţă. 

Bineînţeles că niciunul din cei doi parteneri de dialog nu 
va ceda - doar sunt ruşi americani -, astfel încât Ratliff va 
achita marfa şi-şi va lua cravatele acasă, „în Missippi”, unde 
mai mult ca sigur că nu le va mai purta vreodată (sau cine 
ştie?). Pe cea aurie, de nuanţa piersicii pufoase, ce abia 
prinde culoare, o păstrează sub un clopot de sticlă, pe o 
masă din casa lui de burlac, ca pe un obiect nepreţuit. 
Cealaltă nici măcar nu e la vedere - în orice caz, Charles 
Mallison nu are privilegiul să o vadă decât pe prima. Cu atât 
trebuie să se mulţumească tânărul său prieten - şi cu 
mărturisirea lui Ratliff că a dat, cândva, o sută cincizeci de 
dolari pe două cravate Allanovna veritabile. 

Se poate spune că trilogia Snopeşilor este o carte mare 
despre obstinaţie şi despre diversele ei varietăţi. Multe 
personaje - dacă nu chiar toate - intră într-o competiţie a 
încăpăţânării oarbe, dovedind cumva că a lor e lumea de la 
zero: Yoknapatawpha. 

20 


21 


Anca Peiu 


Tabel cronologic 


1897 William Cuthbert Faulkner se naşte pe 25 
septembrie, la New Albany, Mississippi, primul născut 
dintre cei patru fii ai soţilor Murry Cuthbert Faulkner şi 
Maud Butler Faulkner. Tatăl, Murry C. Faulkner, este 
administrator la calea ferată locală, al cărei proprietar 
este John Wesley Faulkner, bunicul scriitorului. 
Străbunicul lui, William Clark Faulkner, născut în 1825, 
în Tennessee, se stabilise în statul Mississippi în 
adolescenţă, devenind avocat, proprietar de plantație şi 
de sclavi negri, şi - nu în ultimul rând - colonel în 
armata confederată. Acest formidabil străbunic patern, 
cunoscut drept „Bătrânul colonel”, este autorul câtorva 
cărţi, dintre care cea mai importantă rămâne The White 
Rose of Memphis (Trandafirul alb din Memphis); a 
construit scurta linie de cale ferată locală, a fost achitat 
de două ori pentru omucidere - pe motiv de 
autoapărare - şi a fost ales în fruntea statului. A murit 
în 1889, nu de moarte bună, ci împuşcat de un fost 
partener de afaceri. Bunicul, John Wesley Thompson 
Faulkner, avocat şi politician, a moştenit segmentul de 
cale ferată. Tatăl, Murry Cuthbert Faulkner, a început 
să lucreze la calea ferată în 1888 şi s-a căsătorit cu 
Maud Butler în 1896, la scurtă vreme după ce devenise 
agent principal pentru transportul de pasageri în New 
Albany, iar, mai apoi, în 1898, trezorier al căii ferate. 
Henry James (1843-1916) publică romanul What Maisie 
Knew (Ce ştia Maisie). 

1900 Theodore Dreiser (1871-1945) publică romanul 
Sister Carrie (Sora Carrie). 
Joseph Conrad (1857-1924) publică romanul Lord Jim. 

1901 Thomas Mann (1875-1955) publică romanul Die 
Buddenbrooks (Casa Buddenbrook). 

1902 Bunicul John Wesley Thompson Faulkner - model al 
bătrânului colonel Sartoris şi proprietar al băncii din 


22 


Oxford - vinde calea ferată, iar familia scriitorului se 
mută la Oxford, comitatul Lafayette, statul Mississippi. 
Această adresă devine sursa de inspiraţie pentru 
Jefferson, Yoknapatawpha Co., Mississippi, cu o hartă 
diegetică proprie, ataşată la finalul romanului Absalom, 
Absalom! (1936) şi desemnându-l pe William Faulkner 
drept „sole owner and proprietor” („singur stăpân şi 
proprietar”) al imaginarului său domeniu. Henry James 
publică romanul The Wings of the Dove (Aripile 
porumbiţei). 
Joseph Conrad publică Heart of Darkness (Inima 
întunericului) şi Typhoon (Taifun). 
Benedetto Croce (1866-1952) publică Estetica, un 
studiu cu o influenţă decisivă asupra dezvoltării 
literaturii secolului al XX-lea. 
Maxim Gorki (1868-1936) publică piesa de teatru Azilul 
de noapte. 

1903 Henry James publică romanul The Ambassadors 
(Ambasadorii). 
Gertrude Stein (1874-1946) se hotărăşte să rămână la 
Paris. „Nu am fost niciodată considerată o expatriată - 
şi acesta este lucrul de care sunt cu adevărat mândră” 
- spune ea, confruntându-se, în scurt timp, cu o 
„generaţie pierdută” („a lost generation”), căreia 
William Faulkner - ca şi Wallace Stevens (1879-1955), 
unul dintre marii poeţi americani ai vremii - nu se va 
simţi obligat să i se alăture. 
Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1916) publică 
nuvela Hagi Tudose. 

1906 John Galsworthy (1867-1933) publică romanul The 
Forsyte Saga (Istoria familiei Forsyte). 

Ioan Slavici (1848-1925) publică romanul Mara. 

1907 William James (1842-1910) publică eseul Pragmatism 
(Pragmatismul), reprezentativ pentru gândirea 
americană şi având un puternic impact asupra evoluţiei 
literaturii moderne. 

1908 Ezra Pound (1885-1972) publică la Veneţia volumul 

23 


de versuri A Lume Spento, considerat de mulţi critici a 
fi semnalul de inaugurare a modernismului de pe 
ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic. 

La Londra se pun bazele cenaclului Poets” Club, condus 
de poetul şi criticul T.E. Hulme, şi care va găzdui 
întâlniri ale poeţilor imagiști. 

La Paris ia fiinţă gruparea cubistă, autodenumindu-se 
astfel sub influenţa unei expresii a pictorului Henri 
Matisse. 

1913 Marcel Proust (1871-1922) începe să publice romanul 
A la recherche du temps perdu (Ín căutarea timpului 
pierdut). 

1914 Absolvind zece clase, fără să-şi termine liceul, tânărul 
William Faulkner - care îşi va ortografia numele de 
familie cu „u” abia din 1919 - se angajează funcţionar 
la banca din Oxford a bunicului patern. De acum 
datează prietenia lui de o viaţă cu Phil Stone, care, fiind 
cu patru ani mai mare decât el, studiază dreptul, şi sub 
a cărui îndrumare Faulkner îşi formează o solidă 
cultură de autodidact, citindu-i avid pe marii scriitori, 
atât clasici cât şi contemporani. Model al personajului 
Gavin Stevens - un idealist avocat din Jefferson, devotat 
în amiciţia lui pentru V.K. Ratliff-Phil Stone şi-a sprijinit 
prietenul la publicarea primelor cărţi şi l-a încurajat să 
devină scriitor. 

James Joyce (1882-1941) publică volumul de povestiri 
Dubliners (Oameni din Dublin). 

1915 D.H. Lawrence (1885-1930) publică romanul The 
Rainbow (Curcubeul). 

1916 William Faulkner începe să scrie versuri - se va 
considera, până târziu, un poet printre romancieri - şi 
să le trimită, împreună cu desene proprii, revistei 
Universităţii din Mississippi (poreclită Ole Miss). 

James Joyce publică romanul A Portrait of the Artist as 
a Young Man (Portret al artistului din tinereţe). 

1918 Deşi Estelle Oldham, vechea lui amică, pe care o 

cunoştea din 1903, se pare, îi declară că „e gata să fugă 
24 


cu el”, familia fetei îl consideră pe William Faulkner un 
pretendent necorespunzător, preferându-l pe Cornell 
Franklin, un absolvent al Facultăţii de Drept a 
Universităţii din Mississippi, cu care Estelle se va 
mărita şi va avea doi copii. 

Atras de mirajul Primului Război Mondial, tânărul 
Faulkner e decis să lupte de partea forţelor armate 
britanice, fiind acceptat de Royal Air Force în luna 
iunie. 

Este lăsat la vatră în decembrie, fără să fi părăsit 
vreodată teritoriul canadian al şcolii militare, fiind 
respins din cauza înălţimii necorespunzătoare. Aceasta 
nu-l împiedică să-şi procure o uniformă de ofiţer al 
Forţelor Aeriene Regale (Royal Flying Corps), cu care 
va poza drept erou de război, acasă, în orăşelul Oxford, 
Mississippi. 

Ernest Hemingway (1899-1963) va trăi însă pe viu 
experienţa războiului, ca şofer de ambulanţă în Italia, 
alegându-se cu răni serioase şi cu o bogată sursă de 
inspiraţie pentru viitoare romane de succes. 

1919-1920 William Faulkner se înscrie ca student special la 
Universitatea din Mississippi, frecventând cursuri de 
franceză şi spaniolă, plus un curs Shakespeare. Scrie 
versuri influenţat de Keats, Swinburne, A.E. Housman, 
T.S. Eliot. Reuşeşte să publice L'Apres-Midi d'un Faune 
- un poem de 40 de rânduri, în revista The New 
Republic. Îşi scrie primul volum de versuri, al cărui 
titlu, The Marble Faun, poartă ecoul unuia dintre 
ultimele volume de proză ale lui Nathaniel Hawthorne. 
Scrie Marionettes piesă experimentală în versuri, 
ilustrând-o cu desene în stil Aubrey Beardsley 
(ilustratorul celor mai multe dintre piesele de teatru şi 
povestirile lui Oscar Wilde). 

1920 D.H. Lawrence publică romanul Women in Love 
(Femei îndrăgostite). 

1921 Îi oferă Estellei Franklin, în vizită la părinţii ei, un 
volum de versuri dactilografiat, intitulat Vision in 

25 


Spring. Petrece toamna la New York City. La 
întoarcerea în Oxford, Mississippi, preia slujba de 
poştaş al Universităţii din Mississippi, fără entuziasm şi 
fără să reziste prea mult. Citeşte şi scrie literatură 
intens în timpul orelor de serviciu. Publică, în revista 
The Mississippian, articole elogioase la adresa 
scriitorilor Edna St. Vincent Millay şi Eugene O'Neill. 

1922 James Joyce publică romanul Ulysses, la Paris. 

T.S. Eliot (1888-1965) publică poemul The Waste Land 
(Tara pustie), la New York. 

Liviu Rebreanu publică romanul Pădurea spânzuraților, 
poate cel mai impresionant şi mai reuşit roman 
românesc despre tragedia Primului Război Mondial. 

1923 Faulkner este concediat din funcţia de poştaş al 
Universităţii din Mississippi. Va lucra pentru un timp 
într-o librărie din New York City, administrată de 
Elizabeth Prall, viitoarea soţie a lui Sherwood Anderson 
(1876-1941), scriitor care va contribui decisiv la 
formarea lui William Faulkner ca prozator. 

D.H. Lawrence publică volumul Studies in Classic 
American Literature (Studii de literatură americană 
clasică). 

William Butler Yeats (1865-1939) devine laureat al 
Premiului Nobel pentru Literatură. 

Wallace Stevens (1879-1955) publică Harmonium 
(Armoniu), primul său volum de versuri. 

Rainer Maria Rilke (1875-1926) publică volumele de 
versuri Flegiile duineze şi Sonetele către Orfeu. 

1924 Faulkner îşi publică volumul de versuri The Marble 
Faun (Faunul de marmură) în decembrie. Este volumul 
său de debut. Titlul îl evocă pe acela al unui volum de 
proză inspirată de experienţa italiană a lui Nathaniel 
Hawthorne (1804-1864). 

Thomas Mann publică romanul Der Zauberberg 
(Muntele vrăjit). 

1925 Călătorind la New Orleans, Faulkner îl cunoaşte, în 

sfârşit, pe Sherwood Anderson. Se hotărăşte să se 
26 


dedice unei cariere de prozator. Primul rezultat concret 
al acestei decizii este romanul Soldier'ss Pay (Plata 
soldatului). 

John Dos Passos (1896-1970) publică romanul 
Manhattan Transfer. 

Theodore Dreiser publică romanul An American 
Tragedy (O tragedie americană). 

F. Scott Fitzgerald (1896-1940) publică romanul The 
Great Gatsby (Marele Gatsby). 

Andre Gide (1869-1951) publică Les Faux-monnayeurs 
(Falsificatorii de bani), primul său roman. 

Franz Kafka publică romanul Der Prozess (Procesul). 
Virginia Woolf (1882-1941) publică romanul Mers. 
Dalloway. 

1926 Faulkner publică Soldier's Pay, despre dezamăgirile 
unui aviator rănit în Primul Război Mondial, primul său 
roman. Începe lucrul la două romane ale ținutului 
Yoknapatawpha: Flags in the Dust (Steaguri în țărână) 
şi Father Abraham (Taica Abraham). Concentrându-se 
asupra celui dintâi, Faulkner va amâna cel de-al doilea 
proiect, părând chiar să renunţe la el; este vorba 
despre istoria unei familii pe nume Snopes, ai cărei 
membri - parveniţi avari şi fără scrupule - invadează 
Yoknapatawpha, ca un sarcastic simbol al lumii noi 
cucerind Vechiul Sud. Personajele vor rezista până în 
1940, când se vor înfăţişa publicului cititor în romanul 
The Hamlet (Cătunul), compus din povestiri despre 
neamul Snopes, unele publicate deja - de-a lungul 
vremii - în reviste literare, toate provenind însă din 
proiectul Father Abraham. 

D.H. Lawrence publică romanul The Plumed Serpent 
(Șarpele cu pene). 

Ernest Hemingway publică romanul The Sun Also Rises 
(Fiesta), considerat de mulţi critici drept cea mai 
remarcabilă carte a lui - din punct de vedere stilistic. 

1927 Faulkner îşi publică al doilea roman, Mosquitoes 
(Țânţarii), inspirat din atmosfera de  snobism, 

27 


mondenitate şi semidoctism a cercurilor cu veleităţi 
culturale din New Orleans. 

1928 Flags in the Dust (Steaguri în țărână), cel de-al 
treilea roman scris de William Faulkner, 
inaugurează eposul Yoknapatawpha, dar nu va 
vedea lumina tiparului în forma lui originală 
decât în 1973. Deocamdată, este acceptat 
pentru publicare numai la dimensiuni drastic reduse 
- cam a şasea parte ajunge să fie un roman, intitulat 
Sartoris (Sartoris). 

Din primăvară până în toamnă, lucrează la cel mai 
ambițios proiect al său: romanul The Sound and the 
Fury (Zgomotul şi furia). 

D.H. Lawrence publică romanul Lady Chatterley's 
Lover (Amantul doamnei Chatterley). _ 

1929 Este un an memorabil în destinul scriitorului. În 
ianuarie publică romanul Sartoris, în care îşi fac 
apariţia, deopotrivă, familia Sartoris şi neamul Snopes, 
simbolizând aristocrația apusă a Vechiului Sud şi 
parveniţii fără oprelişti, care invadează Yoknapatawpha 
cu şi mai mult aplomb, după ravagiile Primului Război 
Mondial. 

Romanul The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia), 
cu un titlu străbătut de ecouri shakespeariene, cu o 
structură narativă sfidând convenienţele cronologiei, 
cel mai îndrăzneţ dintre experimentele prozei 
faulkneriene, contând pe punctul de vedere narativ 
multiplu şi tehnica narativă de stream-ofr-consciousness, 
manevrate cu virtuozitate, este publicat în octombrie. 
Romanul este bine primit de critică, dar publicul cititor 
încă nu-l apreciază. 

Divorțul lui Estelle Oldham Franklin finalizându-se în 
aprilie, William Faulkner o ia în căsătorie în iunie. 
Faulkner începe lucrul la romanul Sanctuary 
(Sanctuar), o altă carte despre Yoknapatawpha, aparent 
mizând pe elementul de şoc şi pe imagini de violență 

28 


sexuală exclusiv în scopuri comerciale, dar purtând 
marca unei complexităţi stilistice şi a unei profunzimi 
inconfundabile pentru geniul romancierului. 
Luându-şi de lucru în schimbul de noapte la centrala 
termică a Universităţii din Mississippi, el îşi va 
definitiva romanul As I Lay Dying (Pe patul de moarte) 
în prima sa formă pentru redactare, în mai puţin de 
şapte săptămâni. 
Ernest Hemingway publică romanul A Farewell to Arms 
(Adio, arme!), inspirat din experienţa Primului Război 
Mondial, trăită de scriitor în Italia. 
În URSS, Mihail M. Bahtin (1895-1975), un critic literar 
desprins din Şcoala Formalismului Rus, publică studiul 
Probleme ale artei lui Dostoievsky reintitulat, în 1963, 
Probleme ale poeticii lut Dostoievski şi tradus în 
engleză, cucerind astfel lumea teoreticienilor şi a 
criticilor literari occidentali din cea de-a doua jumătate 
a secolului al XX-lea. Conform viziunii babhtiniene, 
trăsătura specifică romanului  dostoievskian este 
polifonia, adică o multitudine de voci narative, care 
conduc destinul cărții, independent de voința şi 
planurile autorului. Având în vedere profunda şi 
evidenta înrâurire pe care Dostoievski a avut-o asupra 
conceperii unui diegesis faulknerian, publicarea acestui 
esenţial volum bahtinian exact în acelaşi an cu apariţia 
romanului The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia) 
poate fi considerată mai mult decât o simplă 
coincidenţă de istorie literară. 
Thomas Mann devine laureat al Premiului Nobel pentru 
Literatură. 

1930 Faulkner publică romanul As I Lay Dying (Pe patul de 
moarte) în octombrie. 
Tragi-comedia familiei Bundren - un neam de albi 
săraci (poor white trash), pornit la drum spre Jefferson, 
să-şi îngroape mama, pe Addie, se desfăşoară polifonic, 
pe 15 voci, în 59 de monologuri. Acesta este volumul în 
care se pomeneşte, pentru prima dată, numele ținutului 

29 


Yoknapatawpha, inspirat dintr-un vechi cuvânt al 
indienilor Chickasaw, însemnând water runs slow 
through flat land  („apa-curge-agale-prin-câmpia- 
întinsă”). Aşa îşi botează Faulkner „ţinutul apocrif” (my 
apocryphal country). 

Scriitorul cumpără proprietatea Rowan Oak - o casă 
veche tipic sudistă, pe care o va moderniza şi în care va 
locui, împreună cu Estelle şi copiii, până la sfârşitul 
vieţii. 

Hart Crane (1899-1932) publică poemul The Bridge 
(Podul). Mihail Sadoveanu publică romanul Baltagul. 
Camil Petrescu publică romanul Ultima noapte de 
dragoste, întâia noapte de război, inspirat din realitatea 
devastatoare a Primului Război Mondial. 

1931 Faulkner publică romanul Sanctuary (Sanctuar), cu 
care, în sfârşit, se impune publicului cititor al vremii. 
Editura Gallimard câştigă dreptul de publicare în limba 
franceză a romanelor As I Lay Dying (Pe patul de 
moarte) şi Sanctuary (Sanctuar). Astfel începe cariera 
franceză a lui William Faulkner - ca alţi mari scriitori 
americani, cum ar fi Edgar Allan Poe, mai bine primit 
de cititorii din Franţa decât de compatrioți. 

În ianuarie i se naşte prematur prima fiică, Alabama, 
care va muri după nouă zile. 

În septembrie vede lumina tiparului primul volum de 
povestiri de William Faulkner, intitulat These Thirteen 
(Aceştia treisprezece), schiţând portrete de un umor 
tăios ale unor localnici din Yoknapatawpha. 

1932 Faulkner publică romanul Light in August (Lumină de 
august). Este o carte despre căutarea tragică a 
identităţii, despre singurătate şi despre lipsa de 
comunicare. Pe fundalul Sudului transfigurat în 
Yoknapatawpha, toate acestea se amplifică în lumina şi 
umbrele problemei rasiale. Deşi punctul de vedere 
narativ - omniscienţa selectivă - nu are nimic 
spectaculos, romanul se înscrie în paradigma 
modernismului prin urmărirea a doi protagonişti, Joe 

30 


Christmas şi Lena Grove, absolut străini unul faţă de 
celălalt, dar pe care soarta îi aduce în acelaşi loc, fără 
ca poveştile lor să se întretaie. 
T. S. Eliot publică volumul Selected Essays (Eseuri 
alese). 
Liviu Rebreanu publică romanul Răscoala. 
George Călinescu publică amplul studiu biografic Viața 
lui Mihai Eminescu. 
1933 William Faulkner îşi publică al doilea volum de 
versuri, A Green Bough (Ram verde), în aprilie. 
În iunie se naşte Jill Faulkner, unica fiică a lui William 
şi Estelle Faulkner. 
Se lansează filmul The Story of Temple Drake (Povestea 
lui Temple Drake), inspirat de romanul faulknerian de 
succes Sanctuary (Sanctuar) 
Andre Malraux publică romanul La condition humaine 
(Condiţia umană), distins cu Premiul Goncourt. 
Camil Petrescu publică romanul Patul lui Procust. 
1934-1935 Faulkner publică Doctor Martino and Other 
Storm (Doctor Martino şi alte povestiri), un volum de 
proză scurtă polițistă, în aprilie 1934. Lucrează intens 
la romanul Absalom, Absalom!, iniţial intitulat A Dark 
House (O casă întunecată), cel mai ambițios proiect al 
lui din dubla perspectivă a eposului Yoknapatawpha şi a 
virtuozităţii tehnice moderniste. 
Îşi întrerupe munca la Absalom, Absalom! pentru a 
definitiva romanul Pylon, care va vedea lumina tiparului 
în martie 1935. Este una dintre puţinele cărţi 
faulkneriene de dincolo de harta Yoknapatawpha, 
vorbind despre viaţa năucitoare a unor piloţi cascadori. 
Se va întoarce la Absalom, Absalom! după moartea - în 
accident de pilotaj - a lui Dean, mezinul fraţilor 
Faulkner, pe care el însuşi îl încurajase să înveţe să 
zboare. Sentimentul de vinovăţie îl va răscoli tot restul 
vieţii. 
În 1934, Henry Miller publică, la Paris, romanul The 
Tropic of Cancer (Tropicul cancerului), care va provoca 
31 


indignarea unui anumit segment al publicului cititor, 
prea puritan pentru asemenea cărţi sortite să-şi 
înceapă cariera cu câte un scandal. Romanul lui Henry 
Miller va aştepta până în 1961, ca să vadă lumina 
tiparului în Statele Unite. Astfel, putem spune că el 
aparţine unei adevărate tradiții a cărților secolului al 
XX-lea, respinse de cititorul ipocrit. Numai dintre 
cărţile enumerate în acest sumar tabel cronologic s-ar 
putea alege, deja, destule titluri pentru un posibil club 
al cărţilor greşit înţelese din secolul al XX-lea. Printre 
acestea s-ar număra: Ulysses de James Joyce, toate 
romanele lui D.H. Lawrence pomenite aici, Lolita de 
Vladimir Nabokov. Nu în ultimul rând, tot aici este locul 
unor opere faulkneriene care au mizat pe efectul de şoc 
pentru a putea spune adevărul. Sanctuary nu rămâne - 
după cum se vede - un caz singular. 

1936 Faulkner publică, în octombrie, romanul Absalom, 
Absalom!, la Random House, unde va apărea, de acum, 
întreaga sa operă. 

Absalom, Absalom! este un roman polifonic în cel mai 
autentic sens bahtinian. Important, în această carte, 
este însuşi actul narativ: fiecare povestitor îşi aduce 
contribuţia la ţeserea unei istorii imposibile - imposibil 
de crezut, dar, mai cu seamă, imposibil de povestit, de 
epuizat ca naraţiune. Thomas Sutpen - ca protagonist 
al cărţii cu un baroc subiect multiplu, dar şi ca 
povestitor el însuşi - oferă un pretext generos pentru 
această copleşitoare desfăşurare de forţe narative. 
Provocările acestui joc epic multistratificat şi ironic 
depăşesc graniţele convenţionale dintre epoci şi mode 
literare. Nici Tabelul cronologic, nici Genealogia, nici 
Harta - anexate la finele cărţii, nu aduc vreo consolare 
cititorului naiv. Într-adevăr, „singurul stăpân şi 
proprietar” aici este William Faulkner, care îşi 
formează cititorul, tot aşa cum îşi născoceşte şi 
personajele. 

Margaret Mitchell (1900-1949) îşi publică unicul 

32 


roman, la care lucrase din 1926, un best-seller autentic, 
Gone with the Wind (Pe aripile vântului). 

Din nou, ironia istoriei literare a vrut ca, în acelaşi an, 
să vadă lumina tiparului două cărţi despre Vechiul Sud, 
tematic, aparent, atât de apropiate, dar atât de 
îndepărtate în esenţa lor narativă. Poate că aşa se 
explică şi dublul succes la public - atât ca text cât şi ca 
film clasic de Hollywood - al cărţii lui Margaret 
Mitchell. 

În octombrie, la Editura Alfred A. Knopf, Wallace 
Stevens publică volumul de versuri intitulat /deas of 
Order (Idei despre ordine) care îl consacră drept unul 
dintre poeţii americani de prim rang. 

Eugene O'Neill (1888-1953) devine laureat al Premiului 
Nobel pentru Literatură. 

Jorge Luis Borges (1899-1986) publică volumul de 
proză scurtă, Istoria universală a infamiei. Este primul 
dintre cele patru volume de proză scurtă ale scriitorului 
argentinian, care a fost, de asemenea, un distins poet şi 
eseist, şi a cărui influenţă asupra literaturii latino- 
americane din secolul al XX-lea - ca şi influenţa lui 
William Faulkner însuşi asupra aceleiaşi literaturi - 
rămâne de netăgăduit. 

1938 Faulkner publică volumul The Unvanquished 
(Neiînfrânţii), conţinând povestiri despre Războiul Civil 
(1861-1865). Scrie The Wild Palms (Palmierii sălbatici), 
un roman a cărui acţiune se petrece în afara zonei 
Yoknapatawpha. 

Işi cumpără o fermă dincolo de Oxford. 

Robert Penn Warren şi Cleanth Brooks publică volumul 
Understanding Poetry (Înțelegerea poeziei), constând 
în mostre de analiză pe text în spiritul Şcolii cunoscute 
sub numele de New Criticism (Noua critică), pentru 
care textul literar este suveran în atenţia criticului, 
detaliile de istorie literară şi biografie rămânând 
irelevante. 

1939 Faulkner publică romanul The Wild Palms (Palmierii 

33 


sălbatici) în ianuarie. 

Este ales membru al National] Institute of Arts and 
Letters (Institutul naţional de arte şi litere). Deşi 
salutat ca scriitor reprezentativ pentru literatura 
modernă de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, de 
către personalităţi culturale ca Malraux, Sartre, 
romancierul american abia acum începe să se bucure 
atât de aprecierea criticii din patria sa cât şi de 
prestigiul cuvenit acasă. 

John Steinbeck publică romanul The Grapes of Wrath 
(Fructele mâniei). 

T.S. Eliot publică piesa de teatru în versuri The Family 
Reunion (Reuniunea de familie). 

James Joyce publică volumul Finnegan's Wake (Veghea 
lui Finnegan). 

1940 Faulkner publică, în aprilie, romanul The Hamlet 
(Cătunul), primul volum al Trilogiei neamului Snopes, 
ingredientul social cel mai dubios al lumii pestriţe care 
populează ţinutul Yoknapatawpha. 

Carson McCullers (1916-1967), o scriitoare a Sudului 
cultivând o imagine şi mai sumbră a lumii 
contemporane decât aceea întâlnită în opera 
faulkneriană, publică romanul The Heart Is a Lonely 
Hunter (inima-i un vânător singuratic). 

Ernest Hemingway publică romanul For Whom the Bell 
Tolls (Pentru cine bat clopotele), inspirat din experienţa 
Războiului Civil spaniol. 

1942 Faulkner publică, în mai, volumul de povestiri 
intitulat Go Down, Moses and Other Stories (Pogoară- 
te, Moise, şi alte povestiri), considerat a fi tabloul cel 
mai complex în care scriitorul american a zugrăvit 
relaţiile interrasiale din Vechiul Sud. Colecţia include 
nuvela The Bear (Ursul). 

Albert Camus (1913-1960) publică romanul L'Etranger 
(Străinul). 

1946 Malcolm Cowley publică în mai, la Editura Viking 

Press, volumul intitulat The Portable Faulkner 
34 


(Faulkner - Ediția de buzunar). Având în vedere că 
niciunul dintre romanele lui Faulkner nu se mai afla sub 
tipar, cu excepţia romanului Sanctuar, lui Cowley i se 
datorează redescoperirea textului faulknerian de către 
marele public cititor, la un preţ accesibil. 

William Carlos Williams (1883-1963) publică Cartea I 
din amplul poem Paterson (Paterson). 

Wallace Stevens a fost nominalizat pentru Premiul 
Nobel pentru Literatură în 1946, dar a pierdut în 
favoarea prozatorului Hermann Hesse (1877-1962), 
autorul romanului Das Glassperlenspiel (Jocul cu 
mărgelele de sticlă), publicat în 1943. 

1948 Faulkner publică, în septembrie, romanul Intruder in 
the Dust (Nechemat în ţârână), în continuarea 
povestirii lui Lucas Beauchamp din volumul Pogoară-te, 
Moise. Tema relaţiilor interrasiale din Vechiul Sud 
atrage publicul cititor, aceasta devenind, alături de 
Sanctuar, cartea cea mai vândută dintre toate cele 
scrise de Faulkner în timpul vieţii. 

Este ales membru al Academiei Americane de Arte şi 
Litere. T.S. Eliot devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură. 

1949 Faulkner publică, în noiembrie, volumul Knight's 
Gambit (Gambitul calului), o colecţie de povestiri 
polițiste. 

1950 Publică, în august, volumul Collected Stories. 

William Faulkner devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură, susţinându-şi, la Stockholm, pe 10 
decembrie, celebrul discurs. Face călătoria însoţit de 
fiica lui, Jill. Wallace Stevens publică volumul de versuri 
The Auroras of Autumn (Aurorile toamnei). 

1951 Volumului Collected Stories i se decernează premiul 
The National Book Award. 

În septembrie, Faulkner publică volumul Reguiem for a 

Nun (Recviem pentru o călugăriţă) - o carte continuând 

povestirea lui Temple Drake din romanul best-seller 

Sanctuar, sub forma unui roman combinat cu elemente 
35 


dramatice. 

Franţa îi conferă Legiunea de onoare lui William 
Faulkner. De acum, opera lui se va bucura de tot 
prestigiul meritat şi va fi recunoscută ca demnă de 
canonul literar. 

Exprimându-şi liber părerile proprii în chestiunea 
ciocnirilor pe teme rasiale, Faulkner îşi atrage 
dezaprobarea şi chiar ostilitatea cercurilor de ambele 
orientări: atât ale concetăţenilor săi din Vechiul Sud cât 
şi ale liberalilor zilei. Totuşi, de acum se poate spune că 
scriitorul poate conta pe o stare de „confort financiar*, 
ce s-a lăsat aşteptată mai mult de trei sferturi din 
existenţa sa. 

În mod paradoxal, Faulkner îşi petrece o mare parte din 
ultimul său deceniu de viaţă călătorind în străinătate, 
fiind abil folosit de State Department (Ministerul 
American al Afacerilor Externe) pe postul - neoficial - 
al unui (fel de) ambasador cultural, exploatându-i-se, 
astfel, printr-o subtilă ironie a sorții, popularitatea şi 
aprecierea profesională, atât de târziu dobândite. 
Ernest Hemingway publică nuvela The Old Man and the 
Sea (Bătrânul şi marea), ce va fi menţionată ca 
argument special al juriului, când i se va decerna 
Premiul Nobel pentru Literatură. 

1954 Faulkner publică, în august, romanul A Fable (O 
parabolă), o povestire a Primului Război Mondial, 
transpusă în termenii legendei creştine. Este răsplătit 
cu Premiul Pulitzer. 

Ernest Hemingway devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură. 

1955 Faulkner publică volumul de povestiri intitulat Big 
Woods (Păduri adânci). 

1956 Piesa de teatru Long Day's Journey into Night 
(Lungul drum al zilei către noapte) de Eugene O'Neill, 
puternic marcată de elemente autobiografice, este 
publicată, conform dorinţei dramaturgului, abia după 
moartea acestuia, survenită în 1953. 

36 


1957 Faulkner publică, în mai, romanul The Town (Oraşul), 
al doilea volum al Trilogiei neamului Snopes. [ine 
cursuri la Universitatea din Virginia, ca scriitor 
rezident, făcând naveta între Charlottesville şi Oxford 
pentru tot restul zilelor sale. 

Jack Kerouac (1922-1969) publică romanul On the Road 
(Pe drum), emblematic pentru spiritul generaţiei beat. 

1958 Vladimir Nabokov (1899-1977) publică Lolita, roman 
postmodern reprezentativ, omagiind forţa nesecată a 
artei narative. Cartea apare în Statele Unite abia la trei 
ani după ce fusese deja publicată de către o obscură 
editură franceză. 

1959 Faulkner publică, în noiembrie, romanul The Mansion 
(Conacul), volumul ce încheie Trilogia neamului 
Snopes. 

1961 Ernest Hemingway se sinucide pe 2 iulie. 

1962 În luna iunie, Faulkner publică The Reivers (Tâlharii), 
un ultim roman despre o Yoknapatawpha înseninată. 

Se stinge din viaţă pe 6 iulie, în urma unei crize 
cardiace. 

1963 Romanul The Reivers (Tâlharii) este distins cu 
Premiul Pulitzer. 


37 


Lui Phil Stone 
Treizeci de ani de zile a râs împreună cu mine. 


38 


Casa cu coloane 


Cartea aceasta este capitolul final, este suma unei lucrări 
concepute şi începute în 1925. Cum autorului îi place să 
creadă, să spere că această operă de-o viaţă-ntreagă e parte 
dintr-o literatură vie, şi cum „viaţa” e mişcare şi „mişcare” e 
schimbare, modificare, şi deci unica alternativă a mişcării e 
ne-mişcarea, e stagnarea, moartea, se vor întâlni în cei 
treizeci şi patru de ani ai acestei anume cronici antinomii şi 
contradicții; nota de faţă are simplul scop de a-i semnala 
cititorului că autorul a descoperit mai multe antinomii şi 
contradicții decât va găsi (speră el) cititorul - contradicții şi 
antinomii datorate faptului că autorul a învăţat sau crede că 
a învăţat despre inima omenească şi despre dilemele ei mai 
mult decât ştia acum treizeci şi patru de ani; şi e convins că, 
trăind alături de ele atâta vreme, cunoaşte personajele din 
această cronică mai bine decât atunci. 


W. F. 


39 


MINK 
Unu 


Juriul a zis: „Vinovat”, şi judecătorul a zis: „Pe viaţă”, dar 
el nu i-a auzit. N-asculta. De fapt, nu fusese-n stare s-asculte 
de-atunci, din prima zi de când judecătorul a tot bocănit cu 
ciocănaşul lui de lemn în pupitrul înalt, până ce el, Mink, şi- 
a-ntors ochii din fund de la uşa sălii de şedinţă ca să vadă ce 
Doamne iartă-mă voia omul ăsta, şi el, judecătorul, s-a 
aplecat peste pupitru strigând: „Hei, Snopes! L-ai omorât pe 
Jack Houston sau nu l-ai omorât?” şi el, Mink, a zis: „Nu-mi 
bate capu-acuma! Nu vezi c'am treabă?”, şi iar şi-a-ntors 
capu-ncolo, în fund, spre uşa sălii de şedinţă strigând şi el 
acum spre, în, prin zidul de feţe mici şi palide care-l 
împresura: „Snopes! Flem Snopes! Hei, careva de-aici să se 
ducă să-l cheme pe Flem Snopes! Plătesc... Plăteşte Flem!” 

Pentru că n-avusese timp s-asculte. De fapt tot adusul ăsta 
aici prima oară, legat cu cătuşe de mâna poliţistului, din 
celula lui de la-nchisoare pân’ la tribunal, n-a fost decât o- 
ncurcătură fără absolut niciun rost, o prostie revoltătoare şi, 
ca şi fiecare adus şi mutat cu cătuşe la mână de dup-aceea, o 
piedică-n soluţionarea problemelor amândurora - şi-a lui, şi- 
a blestematei ăleia de legi; de-ar fi aşteptat măcar puţin, să-l 
fi lăsat în pace: să pândească prin golurile sinistre din 
fereastra de la stradă, printre gratiile de care-şi încleşta 
mâinile lui murdare - unica şi imperioasa lui nevoie-n tot 
timpul lunilor ălora lungi dintre întemniţare şi deschiderea 
procesului. 

La-nceput, în timpul primelor câteva zile, după gratiile 
ferestrei, fusese doar iritat de nerăbdarea sa şi - da, 
recunoştea - de stupiditatea sa. Cu mult înainte de-a fi venit 
momentu-n care să ia puşca şi să ochească, şi să tragă, ştia 
că văr-su Flem, singurul din clan având şi putere, şi motive 
sau în orice caz de la care putea să s-aştepte să-l scape de 


40 


belea n-o să fie-acolo s-o poată face. Ba ştia chiar şi de ce- 
avea să lipsească Flem cel puţin un an de zile, Moşia 
Franţuzului prea era mică: oricine ştia orice despre oricine; 
şi-ar fi dat toţi seama ce s-ascunde sub voiajul ăla-n Texas 
chiar şi fără tărăboiul şi fierberea ce se iscaseră de când fata 
lui Varner (sau cine-altu' o fi fost) descoperise primul fir de 
păr că-i crescuse pe nu-ştiu-unde, ca să nu mai vorbim de 
primăvara şi de vara trecută când afurisitu' ăla de băiat al 
lui McCarron îi deschisese capu' la câte toate şi-i ciomăgise 
pe toţi de parc-ar fi fost o haită de câini. 

Aşa că-nainte încă de-a se fi-nsurat Flem cu ea, el, Mink, 
şi-oricine altu’ pân’ la zece mile-n jur ştia că moş Will Varner 
trebuia să-şi mărite fata cu cineva, şi-ncă repede, dacă nu 
voia să vadă când o da iarba că-i răsare şi lui un plod în 
curtea din dos. Şi când în cele din urmă ăl' care s-a-nsurat 
cu ea a fost Flem, el, Mink, n-a fost surprins. Asta-i Flem cu 
bafta lui, ca de-obicei. Mă rog, mai mult decât simplă baftă: 
singurul om din sat în stare să se ridice şi să-i ţină piept lu' 
moş Will Varner; omul care mai mult sau mai puţin îl 
înlăturase din prăvălie pe Jody, feciorul lui moş Will, şi s- 
aranja acum, ca ginere, să pună mâna şi pe jumate din tot 
restul. Însurându-se cu ea tocmai la timp ca să nu fie copilul 
din flori, Flem nu numai că devenea bărbatul legitim al 
blestematei ăsteia de fete care de când avea cinşpe ani îi 
punea pe jăratic pe toţi bărbaţii din sat sub obzeci numai 
când o vedeau trecând, da' mai era şi plătit pentru asta, 
plătit cu vârf şi-ndesat: nu numai cu dreptul să-i bage mâna 
pe sub fustă de câte ori avea chef, treabă-n stare să-l 
înnebunească pe-un om numai la gândul c-o face altu’, da-i 
mai dăduse pe deasupra şi locu' şi casa a' mare a 
Franţuzului, a Bătrânului, pentru c-o făcea. 

Aşa că ştiuse că Flem n-o să fie-acolo când o să aibă 
nevoie de el, pentru că ştia că Flem şi tânăra lui nevastă or 
să trebuiască să stea departe de Moşia Franţuzului atâta 
vreme cât să poată spune la-ntoarcere că tot ce-au adus cu 
ei a-mplinit o lună şi toţi ăi care l-or vedea să nu se 
prăpădească de râs. Numai că, atunci când în fine venise 

41 


momentul, când clipa hotărâtoare-n care nu mai putea s- 
amâne ochitul cu puşca şi-apăsatul pe trăgaci sosise, uitase 
de asta. Nu, mint. Nu uitase. Pur şi simplu nu mai putuse s- 
aştepte: chiar Houston nu-l lăsa să mai aştepte - şi asta era 
înc-o jignire pe care i-o aducea Jack Houston, prin însuşi 
faptul că murea: îl silea pe el, pe Mink, să-l omoare-ntr-un 
moment când unica persoană care-ar fi putut să-l scape şi-ar 
fi trebuit să-l scape fie c-ar fi vrut, fie că nu, în baza legii 
străvechi şi imuabile a rubedeniei de sânge, se afla la o mie 
de mile de-acolo; şi de data asta era o jignire ireparabilă 
pentru că, prin însăşi făptuirea ei, Houston scăpa pentru 
totdeauna de ispăşire. 

Nu uitase că văr-su n-o să fie-acolo. Pur şi simplu nu mai 
putuse s-aştepte. Trebuia, n-avea-ncotro, să se-ncreadă-n âia 
- ăia erau cei care făgăduiseră că şi-o vrabie n-ar fi putut să 
pice făr' de ştirea lor. Prin äia nu-nţelegea pe cine-o fi fost 
ăl' de i se zice Al de Sus. Nu credea în niciun Al de Sus. Prea 
văzuse multe-n viaţa lui şi, dac-ar fi existat un Al de Sus cu-o 
privire-atât de pătrunzătoare şi cu-o putere-atât de mare cât 
se pretindea, ar fi făcut El ceva. Şi-afară de asta, el, Mink, 
nu era credincios. Nu mai călcase pe la biserică de când 
avea cinşpe ani şi nici n-avea de gând să mai calce - loc 
unde-un om cu matele goale şi cu mâncărime-ntre picioare, 
pe care nu şi-o putea sătura acasă, obişnuia zicându-şi 
predicatorul Domnului s-adune femei cât mai multe pe care 
să le poată ispiti cu răsplata unuia pentru treaba ăluilalt - 
treaba era să-şi umple lui burta drept plată că le umplea lor 
gaura îndată ce pleca bărbatul la câmp şi ea putea s-o 
şteargă-n tufişu-n care-o aştepta predicatoru'; nevestele 
veneau la biserică pentru că era locul cel mai potrivit pe 
care-l ştiau unde să dea o reţetă de pui fript pe una de 
budincă de cartofi; şi bărbaţii veneau nu ca să-mpiedice 
negustoreala pentru că bărbatul ştia că nici n-o poate 
împiedica, nici nu-i poate face faţă; venea ca să-ncerce cel 
puţin să afle dacă numele neveste-sii era-n capu’ listei celor 
care-şi aşteptau rându' sau dacă poa' să-şi termine partida 
pân’ să trebuiască s-o lege de stâlpu' patului şi să s-ascundă 

42 


după uşă să pândească; iar tinerii, perechi, nici nu se mai 
osteneau să treacă pe la biserică: alergau de-a dreptu' la 
tufişu' cel mai la-ndemână, să fie ăi dintâi. 

Voia să spună doar atât, că âia-ei- aia, cine-or fi fost sau 
ce-or fi fost, sau cum ai fi vrut să-i zici, era ceva care 
reprezenta o justiţie şi-o dreptate simplă şi fundamentală în 
treburile dintre oameni, pentru c-altminteri mai bine te lăsai 
pentru că, la urma urmei, ăia, ei, aia, zi-le cum le-i zice, nu 
voiau, nu puteau să-l urmărească şi să-l hărţuiască, şi să-l 
chinuiască p-un om în vecii vecilor şi să nu-l lase cândva într- 
o bună zi, la un moment dat, să-şi facă singur dreptate şi să 
plătească aşa cum i s-a plătit. Puteau să-l frece şi să-l 
chinuiască sau puteau să stea jos şi să se uite cum toate-i 
merg împotrivă, tot timpul, făr-un pic de cruţare, parc-ar fi 
fost dup-un tipic; să stea jos şi să privească, şi (all right, de 
ce nu? - era bărbat - nu-i păsa, câtă vreme era om şi exista o 
dreptate) să le facă şi plăcere chiar; poate că de fapt îl 
puneau la-ncercare chiar, să vadă de era bărbat sau nu, de 
era destul de bărbat ca să poa’ să rabde-un pic de hărţuială 
şi de frecuş, aşa ca să merite să le-o-ntoarcă, atunci când i-o 
veni şi lui vremea, ălora care i-o făcuseră. Dar cel puţin avea 
să vină, momentul ăsta, momentu-n care o să fie rândul lui, 
când îşi va fi câştigat şi el dreptul de-a plăti exact cât i se 
plătise, întocmai cum şi Ei îşi câştigaseră dreptul să-l pună 
pe el la-ncercare şi chiar să s-amuze de-ncercare; momentu- 
n care ei vor avea să-i demonstreze că erau şi Ei tot atât de 
bărbaţi cât le dovedise el lor că era; în care el nu numai că 
va trebui să se bizuie pe Ei, da-n care-şi va fi câştigat dreptul 
să se bizuie pe Ei şi să constate că-i sunt fideli; şi că Ei n-au 
îndrăznit şi n-o să-ndrăznească să-i tragă chiulul pentru c- 
atunci le va fi tot atât de greu să trăiască-ntre ei cum 
ajunsese-n cele din urmă să-i fie lui să trăiască cu sine însuşi 
şi să continue să suporte toate câte le suportase de la Jack 
Houston. 

Aşa că-n dimineaţa aia ştia că Flem n-o să vină. Numai că 
nu mai putea s-aştepte, pur şi simplu; venise momentu-n 
care el şi Jack Houston nu mai puteau, nu mai trebuiau, pur 

43 


şi simplu, să respire-acelaşi aer. Şi-aşa că, lipsind văr-su, a 
trebuit să se mulţumească cu dreptul de-a se bizui pe ei 
drept pe care şi-l câştigase prin faptul că pân-atunci nu le 
ceruse niciodată nimic toată viaţa lui. 

Incepuse-n primăvară. Nu, toamna trecută-ncepuse. Nu, 
începuse cu multă vreme-nainte. IÎncepuse chiar din clipa-n 
care se născuse Houston, croit de pe-atunci pentru-aroganţă 
şi intoleranţă, şi trufie. Nu din clipa-n care amândoi, adică şi 
el, Mink Snopes, au început să respire-acelaşi aer de 
Mississippi de nord, pentru că el, Mink, nu era om certăreţ. 
Niciodată nu fusese. Era doar din pricina ghinionului care-l 
urmărise şi-l chinuise, şi-l împinsese toată viaţa într-o 
neîntreruptă şi neînduplecată necesitate de a-şi apăra 
drepturile elementare. 

Dar de-abia-n vara dinainte de toamna asta de care 
vorbim, destinul lui Houston l-a-ncălcat efectiv şi hotărâtor 
pe-al lui, soarta însăşi a lui Mink - ceea ce era o altă faţetă a 
aceleiaşi jigniri: că nimic, nici măcar âia, ăia mai puţin decât 
oricine, nu-i făcuseră vreun semn, să-l avertizeze de felu-n 
care se va sfârşi această primă întâlnire. Asta era după ce 
tânăra nevastă a lui Houston intrase-n grajdu' armăsarului 
să caute ouă-n cuibar şi-o omorâse calu’ şi orice om de 
treabă şi-ar fi zis că orice bărbat cumsecade nu şi-ar mai lua 
alt armăsar în casa aia câte zile-o mai avea. Dar nu Houston. 
Houston nu numai că era destul de bogat ca să poa' să aibă- 
un armăsar de rasă-n stare să-i omoare nevasta, da' şi destul 
de arogant şi de ne-nduplecat ca să desfidă orice cuviinţă şi, 
după ce-mpuşcase calu' care-o omorâse, să se ducă să-şi 
cumpere altu’ întocmai, poate pentru cazu’ că s-ar mai fi- 
nsurat o dată; să facă-n aşa hal pe-ndureratu' de moartea 
neveste-sii, că nici măcar vecinii nu mai îndrăzneau să-i bată 
la uşă, şi cu toate astea, de două-trei ori pe săptămână să 
gonească dus şi-ntors pe drum, călare pe noul lui cal asasin 
cu câinele ăla-al lui, Bluetick, alergând ca un ogar sau tot ca 
un cal alături de el pân’ la Varner la prăvălie, şi nici măcar 
să nu descalece: aşteptau toţi trei acolo-n drum - bărbatul 
arogant şi ne-nduplecat şi calul cu privirea rea, şi câinele 

44 


care rânjea şi se zbârlea de câte ori trecea careva pe lângă 
ei - în timp ce Houston poruncea oricui se-ntâmpla să fie-n 
faţă pe galerie să intre să-i aducă ce se-ntâmpla să-i 
trebuiască şi după care venise, parc-ar fi fost nişte negri. 

Până-ntr-o dimineaţă, când el, Mink, se ducea la prăvălie 
(n-avea cal să meargă călare când îi trebuia o cutie de tutun 
sau un flacon de chinină, sau o bucată de carne); tocmai 
trecuse de coama unui deal mărunt, când auzi din urmă calul 
venind în goană şi i-ar fi lăsat lui Houston tot latul drumului 
dac-ar fi avut timp, da' pân' s-apuce el să-şi dea seama calul 
era gata să-l doboare de nu-l smucea Houston turbat într-o 
parte gonind înainte şi-afurisitul de câine rânjindu-i chiar în 
nas şi măturându-i pieptul cu blana lui lăţoasă, şi Houston a- 
ntors calul şi l-a proptit jucând şi zvârlind în faţa lui, şi 
răcnind: 

— De ce dracu' n-ai sărit în lături când m-ai auzit venind? 
Dă-te din drum! Vrei să-ţi aduni creierii de pe jos pân’ să-l 
pot domoli? 

Deh, poate că pe limba lui asta-nsemna să-ţi plângi 
nevasta pe care poate că n-o omorâseşi chiar tu cu mâna ta, 
chiar dac-ai ucis pe urmă calu' care-o omorâse. Destul de 
trufaş totuşi şi destul de bogat ca să-şi permită să cumpere- 
un altu' întocmai ca ăl' de-o omorâse. Da' treaba lui, puţin îi 
păsa lui Mink, mai ales că tot ce-avea de făcut, şi el, şi- 
oricine, era s-aştepte până ce, mai curând sau mai târziu, 
putoarea asta de cal o să-l omoare şi pe Houston; până când 
s-a-ntâmplat altceva, ceva la care nu s-aşteptase, ceva ce nu 
pusese la cale, nici măcar nu prevăzuse. 

A fost vaca lui de lapte, unica lui vacă, pentru că nu era un 
om bogat ca Houston, ci doar un om independent, necerând 
nimănuia niciun hatâr, mărginindu-se la ce-avea. Ea - vaca - 
nu ştiu cum se făcu, da’ rămăsese stearpă, n-avea vițel; şi 
asta era, nu numai că trecuse-o iarnă fără lapte şi c-acuma-l 
aştepta un an întreg tot fără lapte, da’ rămăsese şi făr' de 
vițel, pentru care plătise cinj’ de cenți taxă de taur, pen’ că 
singurul taur din partea locului la care putea s-o ducă pe mai 
puţin de-un dolar era un prăpădit de taur al unui negru care 

45 


cerea banii-nainte, când o lăsa pe poartă. 

Aşa că toată iarna aia ţinuse vaca pe nutreţ aşteptând să-i 
vină viţelu' care nu exista. Pe urmă-a trebuit să ducă vaca 
trei mile pân’ la casa negrului ăluia, nu ca să-i ceară-napoi ăi 
cinj’ de cenți, ci ca să-i ceară s-o mai dea o dată la taur, ceea 
ce negrul n-a vrut fără alţi cinj’ de cenți, banii-nainte, el, 
Mink, în picioare-n curte înjurându-l pe negru pân’ ce negrul 
a intrat în casă şi-a-nchis uşa, Mink rămânând mai departe 
în curtea pustie înjurându-l pe negru şi pe tot neamul lui din 
casa ferecată, până ce se istovi de tot şi-şi luă vaca, tot 
stearpă, şi porni-napoi cele trei mile pân’ acasă. 

Şi-a trebuit să-şi ţină vaca stearpă şi inutilă închisă-n ţarc, 
păscând toată sărăcia ce-o mai putea paşte şi-apoi a trebuit 
să-i dea şi nutreţ din puţinul ce-l avea pus deoparte tot restul 
verii şi toamna, pentru că aşa era regula pe-acolo, ca vitele 
sa fie ţinute-nchise câtă vreme mai era recoltă nestrânsă. 
Ceea ce-nsemna c-o să vină noiembrie pân’ să poată să-i dea 
drumu’ pe câmp pentru iarnă. Şi chiar şi-atunci o să 
trebuiască să mai rupă câte ceva din puţinul păstrat pentru 
iarnă la porci, ca să nu-şi piardă deprinderea de-a se-ntoarce 
mai mult sau mai puţin regulat seara acasă; până ce-a fost 
lipsă trei-patru zile-n şir şi a dat de urma ei pe păşunea lui 
Houston, la el în cireadă. 

De fapt, el o şi apucase pe potecă spre casa lui Houston cu 
priponul făcut colac în mână, când, fără să-şi dea măcar 
seama şi fără măcar să se-oprească sau să se-ntrerupă din 
mers, făcuse stânga-mprejur, îndreptându-se-napoi spre 
casă, vârându-şi repede funia-n cămaşă, să nu se vadă, nu ca 
să se-ntoarcă-n coliba lui nevopsită şi necârpită, de arendaş 
amărât, în care stătea, ci doar ca să-şi găsească un pic de 
răgaz şi singurătate să poată gândi, şi chiar se opri pe-un 
buştean din marginea drumului, ca să-şi poată da mai bine 
seama de tot cuprinsul celor ce-i dăduseră chiar atunci prin 
minte. 

Dacă nu-şi cerea încă-napoi vaca lui inutilă, nu numai c-o 
să ierneze, o să ierneze de două ori - de zece ori - mai bine 
decât la el. Nu numai c-o s-o lase la iernat la Houston 

46 


(Houston, nu numai om destul de bogat ca să poată creşte 
vite cornute, da' destul de bogat ca să poată ţine şi-un negru 
pentru ele care să n-aibă nimic de făcut decât să le dea 
nutreţ şi să vadă de ele - un negru căruia Houston îi dădea o 
casă mai bună decât avea el, Mink, un alb cu nevastă şi două 
fete) şi când o să se ducă să-şi ceară vaca, la primăvară, o să 
fie iar grea, de-atâta stat pe lângă taurul din cireada lui 
Houston, o să aibă iar vițel, aşa că nu numai c-o să dea lapte, 
da’ o să dea şi vițel de rasă, pe câtă vreme, cu prăpăditul de 
taur al negrului, n-ar fi valorat aproape nimic. 

Fireşte, o să trebuiască să fie gata să răspundă la atâtea 
întrebări inevitabile; prea-i mică Moşia Franţuzului, prea-i 
afurisit de mică să poată omu' să fie lăsat puţin în pace, cu 
ce face şi cu ce are, şi cu ce n-are. Nici patru zile n-a ţinut. 
Era la Varner la prăvălie, pe unde trecea în fiecare zi când 
se ducea şi se-ntorcea de la răscruce, dându-le prilej să- 
nceapă cu-ntrebatu' şi să termine-odată. Pân' la urmă s-a 
găsit unu' care să zică - nu-şi mai aducea aminte cine; nici n- 
avea importanţă: 

— Ei, ce-i cu vaca, ţi-ai găsit-o? 

— Ce vacă? a zis el. Şi ăl'lalt: 

— Jack Houston, cic-a zis să te duci să-ţi iei mortăciunea 
de pe păşunea lui, că s-a săturat de când o tot hrăneşte. 

— Aa, aia, făcu el. Nu mai e a mea. Am vândut-o astă-vară 
unuia din băieţii lui Gowrie de la Capela Caledonia. 

— Cu-atât mai bine, zise ăl'lalt. Pentru că, dac-aş fi în locul 
dumitale şi dacă vaca mea ar fi pe păşunea lui Jack Houston, 
aş pune mâna pe funie şi m-aş duce să mi-o iau pân' să nu 
bag nici eu de seamă, darămite Jack Houston. Şi nu cred că 
m-aş opri nici măcar să-i zic mulţumesc. Pentru că-l ştiau toţi 
la Moşia Franţuzului pe Houston: morocănos şi ţâfnos, sta 
singur în toată casa de-acu patru ani de zile, de când îi 
omorâse-armăsaru' nevasta. Parcă pân’ la el nu-i mai murise 
nimănui nevasta, chiar dacă, pentru cine ştie ce motive de 
ne-nţeles, bărbatu' să nu fi vrut să scape de ea. Morocănos şi 
ţăfnos, singur în toată casa aia mare, cu-o pereche de 
servitori negri, bărbatul şi femeia care vedea de bucătărie, şi 

47 


armăsaru', şi dulău', Bluetick, tot atât de mofturos şi de 
neînduplecat, şi de ursuz ca şi Houston - o blestemată de 
putoare morocănoasă şi ţâfnoasă care nici măcar nu-şi dădea 
seama ce noroc avea; era bogat, bogat nu numai destul ca 
să-şi poată lua o nevastă să i se miorlăie şi să-l cicălească, şi 
să-i scotocească prin buzunare, să-i ia şi ultimul dolar pe 
care-l strângea, da' destul de bogat ca să se poată descurca 
şi fără nevastă dacă voia: destul de bogat ca să fie-n stare să- 
şi plăteasc-o femeie să-i facă de mâncare în loc să trebuiască 
să se-nsoare cu ea. Destul de bogat ca să mai plătească şi-un 
negru care să se scoale-n locu’ lui dimineaţa când e frig şi să 
iasă-n umezeală şi-n ceaţă să dea nutreţ nu numai la 
cornutele de tăiere pe care le vindea la preţuri mari şi grase, 
pentru că-şi putea permite să le ţină pân’ atunci, da’ şi 
blestematului de-armăsar şi chiar şi-afurisitului ăluia de 
dulău care-i alerga pe-alături de duduia drumu' pe-unde 
treceau, c-ajunsese omu' care n-avusese niciodată decât ăle' 
două picioare-ale lui cu care s-ajungă dintr-un loc într-altu' 
să trebuiască să sară din drum în tufiş, că de nu îl omora 
putoarea de cal cu copitele lui potcovite, şi l-ar fi lăsat acolo 
să zacă-n şanţ, să-l mănânce putoarea de câine, pân' să 
catadicsească Houston să se ducă să dea de veste. 

Mă rog, dacă Houston prea era mare şi tare, prea se ţinea 
măreț, ca să-i poată zice omu’ mulţumesc, el, unu’, Mink, n-o 
să dea peste el, nepoftit. Nu că n-ar fi avut şi el de spus 
cuiva, undeva, un mulţumesc. Asta fusese peste-o 
săptămână, pe urmă s-a făcut o lună, pe urmă a trecut şi 
Crăciunul, şi s-aşternuse o iarnă grea şi umedă, în fiecare 
după-masă, cu mantaua de ploaie legată la brâu cu sârmă şi 
cârpită cu petice de cameră de-automobil, singura lui haină 
de iarnă pe care-o avea de pus peste salopeta peticită de 
bumbac, pornea pe drumul noroios în cenuşiul trist al după- 
meselor să se uite la cireada de vite de rasă a lui Houston şi 
la vita lui amărâtă printre ele, îndreptându-se fără măcar să 
se grăbească şi intrând în grajdul mai încălzit şi mai ferit de 
vreme rea decât casa-n care sta el, să fie hrănite de lefegiul 
negru, care purta haine mai călduroase decât purta el şi 

48 


familia lui, înjurând în abureala propriei  respiraţii, 
înjurându-l pe negru pentru pielea lui neagră de sub hainele 
mai călduroase decât ale lui, ale unui alb, blestemând hrana 
dată mai din belşug vitelor decât oamenilor, chiar dacă se- 
mpărtăşea şi vita lui din el, blestemându-l, mai presus de 
toate, pe albul care habar n-avea, pentru că prin bogăţia lui, 
sau din pricina ei, se putea ajunge la o asemenea stare de 
lucruri, blestemând faptul că însăşi revanşa şi răzbunarea lui 
- dreptate elementară, drept inalienabil după credinţa lui - 
n-o putea înfăptui dintr-o singură lovitură, ci trebuia, 
dimpotrivă, s-aştepte ca nutreţul cu-ncetul, să sporească, s- 
ajungă carne, s-aştepte să-i vină vacii poftă de dragoste, dac- 
o să-i vină şi când, şi-apoi şi cele nouă luni următoare de 
gestare; blestemându-şi halu-n care-ajunsese, că singura 
dreptate pe care şi-o putea face era aşteptarea asta 
neputincioasă şi fără sfârşit. 

Asta era. Aşteptarea fără sfârşit. Nu numai chinul 
speranţei care se tot prelungea, nici chiar nedreptatea că- 
ntârzia dreptatea, ci faptul că-şi dădea seama că până şi- 
atunci când o să-l trăsnească pe Houston lovitura, pe el, pe 
Mink, tot o să-l coste opt dolari bani gheaţă - ăi opt dolari pe 
care-o să trebuiască să spună că-i primise pe vacă de la 
cumpărătorul imaginar, ca s-acopere minciuna c-o vânduse, 
şi pe care la primăvară când o să-i ceară lui Houston vaca- 
napoi o să trebuiască să i-i dea lui Houston, ca dovadă că 
până-n clipa aia el crezuse-ntr-adevăr că vânduse vaca - sau 
că măcar atâta hotărâseră că face - şi când o să se ducă la 
Houston să-i spună cum că de-abia atunci în dimineaţa aia a 
venit la el cumpărătorul ca să-i spună că vaca fugise din 
cireadă chiar în seara-n care-o cumpărase şi-o ducea acasă, 
şi că i-a cerut înapoi ăi opt dolari daţi pe ea, lăsând astfel să 
se-nţeleagă, nu numai pentru Houston cu disprețul lui trufaş, 
ci şi pentru toţi ăilalţi de la Moşia Franţuzului, roşi de 
curiozitate, că pe el, pe Mink, îl costa acum şaişpe dolari ca 
să-şi ia vaca înapoi. 

Asta-l durea: ăi opt dolari. Că n-ar fi putut să-şi scoată 
vaca din iarnă cu opt dolari, necum să pună carne pe ea, s-o- 

49 


ngraşe cum o vedea acuma cu ochii lui, nu conta. Ce conta 
era că el o să trebuiască să i-i dea lui Houston, care n-avea 
nevoie de ei şi la care nici nu se simţea nutreţul pe care-l 
mâncase vaca, ăi opt dolari cu care el, Mink, de Crăciun, şi- 
ar fi putut cumpăra patru kile de whiskey, plus de-un dolar- 
doi zorzoane după care tot miorlăiau nevastă-sa şi ăle două 
fete. 

Da' n-aveai ce-i face. Şi chiar şi-aşa, mândria lui era că nu 
ceda. Nu el era omu' ăla moale, zăbavnic, bicisnic s-accepte 
ca un bleg ceva, numai pentru că nu vedea cum s-o scoată la 
cap altfel. Ba mai mult - şi asta nu făcea decât să-i întărâte 
mânia şi furia-mpotriva nedreptăţii: când s-o duce să-şi ia 
vaca o să trebuiască să mai facă şi pe linguşitoru', să se şi 
gudure niţel; o să trebuiască să mintă de pomană pentru 
cinstea de a-i da opt dolari de care el avea nevoie şi-şi 
rupsese de la gură ca să-i strângă, să-i dea unui om care nici 
măcar n-avea nevoie de ei, care nici n-ar simţi dacă i-ar lipsi, 
care nici nu ştia măcar c-o să-i capete. Veni în cele din urmă 
şi clipa, ziua de la sfârşitul iernii când, după obiceiul locului, 
vitele care de cu toamnă umblaseră slobode pe câmpurile de 
coceni sfrijiţi de păpuşoi trebuiau adunate de stăpânii lor şi 
închise în ţarcuri, pentru ca pământul să poată fi arat şi 
semănat din nou; într-o după-masă, într-o seară mai bine-zis, 
aşteptând mai întâi ca vaca lui să-şi fi primit şi ultima raţie 
de nutreţ împreună cu cireada lui Houston şi numai după 
aceea apropiindu-se de ţarc cu funia veche şi roasă făcută 
colac pe braţ şi cu ghemotocul pirpiriu de dolari mototoliţi şi 
de piese de douăşcinci şi de zece şi de cinci în fundul 
buzunarului  salopetei, fără s-aibă nevoie încă să se 
linguşească şi să se gudure pentru că-n ţarc n-avea să fie- 
acum decât negrul cu furca, bogătanul fiind în casă, în 
bucătăria călduroasă şi c-un grog cald în mână, făcut nu din 
rachiu împuţit, scârbos, de casă, din care şi-ar fi cumpărat 
el, Mink, cu partea lui din ăi opt dolari dacă i-ar fi putut 
păstra, ci din whiskey bun, rumen, garantat, comandat de la 
Memphis. Fără s-aibă nevoie încă să se linguşească şi să se 
gudure: doar spunând, de la egal la egal, el, un alb, unui 

50 


negru oprit în uşa şopronului cu nutreţ şi cu privirea 
întoarsă spre el: 

— Noroc. Văd că vaca mea-i la voi. Pune-i funia asta de 
gât, să v-o iau din drum, şi negrul, mai zăbovind o clipă cu 
ochii la el, dispăru prin şopron spre casă; nu venise să ia 
funia, lucru la care el, Mink, nici nu se aşteptase de altfel, ci 
se dusese-ntâi să-i spună albului, să ştie ce-are de făcut. 
Adică exact ceea ce el, Mink, se-aşteptase, rezemându-şi 
mâinile, încheieturile asprite de ger, învineţite de ger, pe 
care nu le mai acopereau nici măcar mânecile roase ale 
mantalei de ploaie, de şipca de sus a gardului spoit cu var. 
Ei da, desigur, Houston cu grogul cald de whiskey bun, 
rumen, în mână şi probabil descălţat, în ciorapi, cu 
picioarele-n cuptorul maşinii de gătit la care se-ncălzea 
mâncarea pentru cină şi care-acuma, înjurând, o să 
trebuiască să-şi scoată picioarele din cuptor şi să-şi încalţe 
din nou cizmele de cauciuc reci şi ude, şi pline de noroi, şi să 
vină din nou în ţarc. 

Ceea ce Houston chiar făcu: însuşi trântitul uşii de la 
bucătărie şi plescăitul, şi fleşcăitul cizmelor de cauciuc în 
curtea din dos şi-n ţarc sunau a iritare, a scandalizare. Apoi 
apăru şi el, tot prin şopron, cu negrul la vreo zece paşi în 
urmă. i 

— Noroc, Jack, făcu Mink. Imi pare rău că te-am scos iar 
în frig şi-n zloată. E-o treabă pe care putea s-o descurce şi 
negru' ăsta. De-abia azi am aflat că vaca mea a iernat la tine. 
Dacă negru' tău îi pune funia asta de gât, vă curăț locu’ de 
ea. 

— Gândeam că-i vânduseşi vaca lu’ Nub Gowrie, făcu 
Houston. 

— I-o şi vândusem, zise Mink. Numa’ că Nub a apărut az’ 
dimineaţă călare p-un catâr şi mi-a zis că-i fugise vaca din 
cireadă încă-n seara-n care-o dusese acasă şi că de atunci n- 
a mai dat cu ochii de ea, şi-a trebuit să-i dau îndărăt ăi opt 
dolari pe care mi-i plătise pe ea, umblând în buzunar după 
ghemotocul pirpiriu de bancnote şi de piese, şi apucându-le- 
n mână. Aşa că, dacă preţu' vacii-i opt dolari, socot că banii 

51 


ăştia ţi se cuvin pentru iernat. Adic-acuma-i o vacă de şaişpe 
dolari, nu-i aşa, şi dacă-şi dă ea seama, şi dacă nu. Aşa că, 
na! la-ţi banii şi spune-i negrului să-i pună funia asta de gât 
şi-am s-o... 

— Vaca asta as’ toamnă nu făcea opt dolari, zise Houston. 
Da’ acuma, acuma face mult mai mult. Numai nutreţu' pe 
care mi l-a mâncat face mai mult de şaişpe dolari. Ca să nu 
mai pun la socoteală şi tauru' meu ăl tânăr, care-a călărit-o 
săptămâna trecută. Săptămâna trecut-a fost, Henry, nu? zise 
către negru. 

— Da, domnu”, făcu negrul. Marţea trecută. Am însemnat 
şi-n carnet. 

— De mi-ai fi trimis vorbă mai din timp, ţi-aş fi scutit de 
osteneală şi tauru', şi pe negru ăsta cu furca lui, zise Mink. 
Şi către negru: Na! Ia funia asta... 

— Stai-stai, făcu Houston; scotocea şi el acum cu mâna 
prin buzunar. Ziceai că vaca face opt dolari. Al right. Ţi-o 
cumpăr. 

— Şi ziceai că de fapt face mult mai mult, răspunse Mink. 
Tocma' mă pregăteam să-ţi dau restu’ pân’ la şaişpe pe ea. 

Aşa că fireşte că n-am să primesc nici chiar şaişpe, necum 
opt. Aşa că ia-ţi banii. Şi dacă negru’ ţi-i prea obosit ca să-i 
pună funia de gât, intru şi-o pun eu. 

Şi chiar dădu să se caţere pe gard. 

— Stai-stai, făcu Houston din nou. Şi către negru: Cât zici 
c-ar face-acum? 

— Iei treizeci pe ea, zise negrul. Poate că şi treiişcinci. 

— Auzi? făcu Houston. 

— Nu, zise Mink, căţărându-se pe gard. La negri n-ascult: 
le poruncesc. Dacă nu vrea să pună funia de gâtu' vacii, zi-i 
să se dea din drum. 

— Să nu sari gardu', Snopes! făcu Houston. 

— Măi, măi, făcu Mink c-un picior peste stinghia de sus a 
gardului şi cu colacul de frânghie bălăngănindu-i-se pe 
braţul înăsprit şi-nvineţit. N-ai să-mi spui acuma că-ţi iei 
pistolu' la tine ori de câte ori te duci să-ţi cumperi o vacă. 
Poate că-l iei şi când te duci să pui bumbacu' sau poate şi 

52 


porumbu'? Era ceva de văzut: Mink c-un picior peste 
stinghia de sus a gardului, Houston după gard cu pistolul în 
mână atârnându-i pe lângă coapsă, negrul, încremenit şi el, 
privind în gol, zărindu-i-se puţin albul ochilor: Dacă mi-ai fi 
trimis vorbă, poate că-mi luam şi eu pistolu'. 

— All right, făcu Houston. Aşeză cu grijă pistolul sus pe 
stâlpul gardului de lângă el. Lasă frânghia aia jos. Treci 
peste gard acolo la stâlpu' la care eşti. Eu mă dau c-un stâlp 
îndărăt şi tu numeri pân’ la trei, şi vedem noi cin’ s-apucă- 
ntâi de tocmeală cu el. 

— Sau poa’ să numere negru’, făcu Mink. Poa’ să zică trei 
de la-nceput. Pen' că eu nici negru n-am cu mine. Că, vezi 
bine, ca să se târguiască cineva cu dumneata pentru nişte 
vite îi trebuie; şi-un negru dresat, şi-un pistol. Îşi trase 
picioru-napoi peste gard şi sări jos pe pământ. Aşa că zic că-i 
mai bine să mă duc pân’ la prăvălie să stau de vorbă cu moş 
Billy şi cu poliţistu'. Poate că era mai bine dacă făceam asta 
de la-nceput, că mă scutea de-o plimbare pe ger pân-aici. 
Ziceam să fi lăsat frânghia asta p-aici p-undeva, să n-o mai 
car o dată, da' mi-e că-mi ceri p-ormă şi pe ea treiişicinci de 
dolari, ca să mi-o dai înapoi, pen' că se pare că ăsta-i ăl mai 
mic preţ pe care-l iei pe lucrurile care ţi-au căzut în mână, 
da’ nu-s ale dumitale. O luă din loc. Atunci, noroc bun! Şi 
vezi, dacă te-apuci să mai faci negoţ cu vite de-opt dolari 
bucata, bagă de seamă să nu te tragă ăia pe sfoară. 

Se depărtă cu pas destul de sigur, dar turba de furie-n aşa 
hal, că o bucată de vreme nici să vadă măcar nu putea, şi 
urechile-i vâjâiau de parc-ar fi tras cineva cu puşca de 
vânătoare chiar lângă capul lui. De fapt, se aşteptase la furia 
asta, desigur, şi momentul cel mai potrivit s-o lase să se 
epuizeze acuma era, în singurătate, în taină. Pentru că-şi 
dădea seama, acuma, că parcă presimţise el ceva de felul 
celor întâmplate, şi-o să aibă nevoie de-o minte limpede. Îşi 
dăduse seama din instinct că bafta lui nenorocită o să-i mai 
scornească totuşi ceva, aşa că nici chiar faptul de a se duce 
la Varner, judecătorul de pace, să-i ceară o hârtie pentru 
poliţist să-l someze pe Houston să-i dea vaca-napoi şi să-l 

53 


coste doi dolari jumate n-a fost chiar o surpriză: tot Aia erau, 
iar îl puneau la-ncercare, să vadă până unde, cât poate să- 
ndure, să rabde. 

Aşa că-ntr-un fel n-a fost realmente surprins nici de cele 
ce-au urmat. Era, întru câtva, din vina lui: îi subestimase pe 
Aia, atâta tot: toată chestia cu ăi opt dolari de dat lui 
Houston şi cu pusul funiei de gâtul vacii, şi luatul ei acasă li 
se păruse Alora prea simplă, prea copilăroasă ca să-şi mai 
bată capul cu ea. Dar se-nşelase dacă-şi închipuise că 
isprăvise cu Fi. Varner nici măcar să emită hârtia n-a vrut; 
drept care, două zile mai târziu, erau cu totul şapte dacă-l 
numărai şi pe negru printre ei - el, Houston, Varner, 
polițistul şi doi negustori de vite profesionişti - adunaţi la 
gardul fâneţei lui Houston în timp ce negrul aducea vaca, s-o 
examineze ăi doi experţi. 

— Ei? făcu în cele din urmă Varner. 

— Aş da treiişcinci, zise primul negustor. 

— Dacă zici că-i călărită de-un taur cu certificat, poate c- 
aş merge pân’ la treiişapte jumate, zise al doilea. 

— La patruzeci nu mergi? făcu Varner. 

— Nu, zise al doilea. Se poa' să nu fi prins. 

— D-asta n-am vrut să urc pân’ la treiişapte jumate, făcu 
primul. 

— All right, zise Varner - un bărbat înalt, sfrijit, îngust în 
şolduri, cu mustaţa mare, stufoasă, un tip care arăta a ce 
fusese tată-său: unul din cavaleriştii lui Forrest. Să zicem 
treiişapte jumate, împărţim atunci pe din două. Acuma cu 
ochii la Mink: Când ai să-i dai lu' Houston opşpe dolari şi 
şapteşcinci îţi iei vaca. Numa' că tu n-ai opşe dolari şi 
şapteşcinci; îi ai? 

Sta nemişcat cu încheieturile înăsprite şi-nvineţite pe care 
nu le mai acopereau nici mânecile mantalei de ploaie, aşezat 
liniştit pe stinghia de sus a gardului, iarăşi, cu ochii orbiţi de 
furie, iarăşi cu urechile vuindu-i de parc-ar fi tras careva 
tocmai atunci lângă capul lui cu-o puşcă de vânătoare şi pe 
faţă cu expresia aia ştearsă, blândă, ca un zâmbet aproape. 

— Nu, zise el. 

54 


— N-ar putea să-i împrumute văr-su Flem? întrebă al 
doilea negustor. Nimeni nu-şi dădu osteneala să-i răspundă 
măcar, necum să-i explice că Flem e-n luna de miere în 
Texas, unde se dusese cu nevastă-sa de când se-nsurase, 
anv’ trecut în august. 

— Atunci o să trebuiască să muncească pentru ei, zise 
Varner. Şi-acuma către Houston: Ai ceva să poa’ să-ţi facă? 

— Vreau să-mprejmuiesc înc-o fâneaţă, zise Houston. li 
dau cincizeci de cenți pe zi. Poa’ să lucreze treiişapte de zile 
pline şi-a treiişopta pân’ la prânz, să sape gropi pentru stâlpi 
şi să-ntindă sârma. Şi cu vaca ce facem? O ţin eu sau o ia 
Quick? (Quick era polițistul.) 

— Vrei s-o ia Quick? făcu Varner. 

— Nu, zise Houston. E de-atâta vreme-aicea că mi-e c-o să 
tânjească dac-o ia. Şi-afară de-asta, dacă Snopes o vede-n 
fiecare zi, vede pe ce lucrează şi-şi mai ţine firea. 

— All right, all right, făcu Varner repede. Ne-am înţeles, 
atunci. Să nu mai aud de chestia asta. 

Vasăzică, asta-i ce-avea de făcut. Şi mândria lui era că n-o 
să se moaie, că n-o să se-mpace niciodată cu treaba asta. 
Nici măcar de-ar fi să-şi piardă vaca, să dispară vita cu totul 
din afacerea asta şi să-l lase, ca să zicem aşa, în pace. Dacă-i 
vorba, treaba asta - să renunţe la vacă - ar fi putut s-o facă 
şi singur. Ba mai mult: ar fi putut să ia şi opşpe dolari şi 
şapteşcinci de cenți pe deasupra, şi cu ăi opt dolari pe care 
Houston n-a vrut să-i ia ar fi făcut de fapt douăşapte de 
dolari, şi nici nu mai ţinea minte de când nu mai văzuse 
atâţia bani grămadă la el în mână, pen’ că şi as’ toamnă la 
vândutul bumbacului, un bal sau două cât fusese, după ce-şi 
scăzuse Varner partea lui, dijma pe pământ, plus contu' de la 
prăvălie, de-abia dacă rămăsese-n mână cu ăi opt dolari sau 
zece cu care-şi închipuise-n van c-o să-şi răscumpere vaca. 

De fapt, a venit şi i-a propus-o chiar Houston. Era a doua 
zi sau a treia de când săpa gropi şi înfigea în ele stâlpii grei 
de salcâm sălbatic; Houston a apărut călare pe armăsar şi s- 
a oprit uitându-se la el. Nici n-a stat din lucru măcar, necum 
să-şi fi ridicat privirea. 

55 


— Ascultă, făcu Houston. Ascultă-ncoa. Atunci şi-a ridicat 
ochii, fără să se oprească din lucru. Houston sta cu mâna- 
ntinsă; şi el, Mink, vedea banii-n ea: Varner a zis opşpe 
dolari şi şapteşcinci. All right, uite-i! Ţineţi-i şi du-te-acasă, 
şi dă-o-ncolo de vacă! Acuma nici măcar nu se mai uita: 
ridică pe umăr un stâlp care-n orice caz arăta mai greu şi 
mai masiv decât arăta el şi-i dădu drumu-n groapă 
împingând ţărâna la loc cu dosul lopeţii aşa că doar ce-a 
auzit armăsarul întorcându-se şi plecând. Apoi, în ziua a 
patra, la fel, n-a avut nevoie decât s-audă armăsarul venind 
şi oprindu-se, şi nici privirea nu şi-o mai ridică măcar când 
Houston zise: 

— Snopes, şi-nc-o dată, Snopes, şi-apoi Mink, şi el - Mink - 
nici ochii nu şi i-a ridicat, necum să se oprească din lucru. 
Zise: 

— Te-aud. 

— Lasă chestia asta acuma. Trebuie să-ţi ari pământu', să 
semeni. Trebuie să-ţi scoţi o pâine. Du-te-acasă şi ară, şi 
seamănă, şi te-ntorci după aia. 

— N-am timp de scos o pâine, zise, fără măcar să se 
oprească. Trebuie să-mi iau vaca-napoi. 

A doua zi dimineaţă n-a mai venit Houston pe armăsar, a 
venit Varner în persoană, cu căruţa. Cu toate că el, Mink, 
nu-şi dăduse încă seama că era Varner, care prinsese 
deodată frică, frică pentru pacea şi pentru liniştea satului pe 
care-l stăpânea cu mâna lui de fier, de cămătar, şi-o-ntărea, 
şi-o proptea cu stâlpii ipotecilor şi amaneturilor închise-n 
casa lui mare de bani de la prăvălie. Şi de data asta el, Mink, 
îşi ridică privirea şi văzu banii-n pumnul lui Varner sprijinit 
pe genunchi. 

— ȚŢi-i trec în socoteală pe anu' ăsta, zise Varner. Am fost 
chiar acum pe locu’ tău. Nu ţi-ai tras încă nicio brazdă. 
Strânge-ţi sculele astea de-aici şi ia banii, şi dă-i-i lu’ Jack, şi 
du-ţi afurisita aia de vacă acasă, şi-apucă-te de arat. 

Dar era Varner, aşa c-acuma putea să se oprească din 
lucru şi chiar să se şi rezeme de cazma. 

— Ai auzit să mă fi plâns cumva de judecata dumitale-n 

56 


chestia vacii? 

— Nu, făcu Varner. 

— Atunci dă-te din drum şi vezi-ţi de treaba dumitale cum 
îmi văd eu de-a mea, zise el. Varner sări din căruţă - bărbat 
destul de bătrân ca să-i zică datornicii moş Billy când voiau 
să-l linguşească, dar destul de sprinten încă: destul de 
sprinten ca să sară din căruţă dintr-o singură mişcare cu 
hăţurile-ntr-o mână şi cu biciul în cealaltă. 

— Bătu-te-ar Dumnezeu! făcu el. Ia-ţi sculele de-aici şi du- 
te-acasă! Pe seară mă-ntorc şi, dacă pân-atunci nu găsesc 
brazde trase, îţi zvârlu-n drum toate nenorocitele tale de 
boarfe şi mâine dimineaţă-nchiriez casa altuia. 

Şi el, Mink, privindu-l cu mutra lui ştearsă şi blândă, 
aproape ca un zâmbet: 

— Nu zic că n-ai fi-n stare. N 

— Şi bine faci, zise Varner. Hai! Ia-o din loc! Acum! In 
minutu’ ăsta! 

— Mă rog, mă rog, făcu Mink. Dac-aşa zice judecata-n 
chestia asta, mă supun, că omv’ temător de lege totdeauna 
se supune judecății. Şi se-ntoarse. 

— Hei, făcu Varner. Ia-ţi banii! 

— Vezi-ţi de treabă, zise şi-şi urmă drumul. 

Până către sfârşitul după-amiezii răsturnase mai bine de-o 
juma” de pogon. Întorcând plugul la capătul brazdei, văzu 
venind căruţa lui Varner. Erau doi în ea de data asta, Varner 
şi Quick, polițistul, şi mergea ca melcul, pentru că de osia 
din spate era legată cu-o funie vaca lui. Nu s-a grăbit; a 
isprăvit de tras brazda, a deshămat catârul şi l-a legat de 
gard, şi numai dup-aceea s-a dus acolo unde erau cei doi 
şezând în căruţă şi aşteptându-l. 

— l-am plătit lui Houston ăi opşpe dolari şi uite-ţi vaca, 
zise Varner. Şi dacă mai aud vreodată că tu sau vreo vită de- 
a ta a călcat pe pământu' lu’ Houston, te bag în puşcărie. 

— Şi ăi şapteşcinci de cenți? făcu el. S-au evaporat? Pe 
vaca asta a fost proces. Nu pot s-o primesc decât aşa cum a 
zis judecata. 

— Lon, făcu Varner către Quick cu glas scăzut şi-aproape 

57 


blând, du vaca asta până colo după gard, i-ai funia şi urcă-te 
dracului în căruţă! 

— Lon, zise Mink cu glas tot atât de blând şi de scăzut, 
dacă bagi vaca pe locu’ meu, iau puşca şi-o-mpuşc. 

Nici nu s-a mai uitat la ei. S-a-ntors la catâr şi l-a dezlegat, 
şi l-a-nhămat la loc, şi-a-nceput să tragă altă brazdă, cu 
spatele la casă şi la drum acuma, aşa că de-abia la capul 
brazdei a zărit o clipă căruţa târându-se ca melcul, să ţină 
pasul cu vaca. Ară întruna până se-ntunecă, pân’ la cina lui 
de slănină aţoasă şi de melasă ieftină, şi de făină probabil 
plină de gărgăriţe, care, şi după ce-o va fi mâncat, tot a lui 
Will Varner avea să fie pân' ce el, Mink, îşi va fi egrenat şi-şi 
va fi vândut, la toamnă, bumbacul pe care încă nici nu-l 
semănase. 

Un ceas mai târziu, cu un felinar cu gaz care să-i lumineze 
slab cazmaua săltându-se-ncet şi-azvârlind pământul, era- 
napoi la gardul lui Houston. De dimineaţă din zori nu se- 
ntinsese-o clipă să se-odihnească, nici măcar nu se oprise, se 
mişcase-ntruna, muncise-ntruna; când se luminase de ziuă, 
el nu dormise de douăzeci şi patru de ore; când se ridică 
soarele şi-l lumină, era-napoi pe ogorul lui, cu catârul şi cu 
plugul, oprindu-se numai la amiază, să prânzească, şi-apoi 
din nou pe-ogor, din nou arând - sau închipuindu-şi că ară, 
până ce se trezi zăcând lungit chiar pe brazda pe care-o 
trăsese, sub coarnele răsturnate-ale plugului încremenit în 
pământ, cu catârul prins în ham şi cu soarele tocmai 
asfinţind. 

Apoi iarăşi cina, la fel ca aceea de-aseară, la fel ca- 
mbucătura de azi-dimineaţă, trecând din nou prin fâneaţa lui 
Houston cu felinarul aprins în mână spre locul unde-şi lăsase 
cazmaua cu coadă lungă, de săpat gropi de stâlpi. Nici nu-l 
văzu măcar pe Houston şezând pe stiva de stâlpi ce-aşteptau 
să fie înfipţi, pân’ ce Houston nu se ridică-n picioare, cu 
puşca de vânătoare rezemată pe braţul stâng. 

— Pleacă de-aici! zise Houston. Să nu mai calci niciodată 
pe pământu' meu după apusu' soarelui. Dacă ai de gând să 
te-omori, treaba ta, da' nu aici. Acuma pleacă! N-oi fi având 

58 


eu dreptu' să te-opresc să munceşti pentru vaca aia pe 
lumină, da' pe-ntuneric am. 

A putut-o răbda şi p-asta. Pentru că prinsese şmecheria. 
O-nvăţase pe spinarea lui; singur, de nevoie-nvăţase: că un 
om poate răbda orice, dacă refuză calm şi clar să accepte, să 
se resemneze, să se-mpace cu soarta lui. Acuma putea chiar 
să şi doarmă noaptea. Nu atât c-avea timp, cât c-avea un fel 
de linişte, că nu-l mai grăbea, nu-l mai zorea nimic. Ară şi 
restul de ogor, apoi, cât era vreme bună, mărunţea brazda 
şi-n zile de vreme rea lucra la gardul lui Houston, trecând pe 
răboj fiecare zi mai puţin, care-nsemna cinzeci de cenți mai 
puţin din răscumpăratul vacii. Dar acuma fără zor, fără 
pripeală; când în fine veni primăvara şi pământul se-ncălzi 
destul să-i priască seminţei şi-şi dădu seama c-o bună bucată 
de vreme n-o să poată lucra la gard că era silit să-şi vadă de 
însămânţat, rămase calm, îşi luă sămânţa de porumb şi de 
bumbac de la Varner de la prăvălie şi semăna lucrând mai cu 
spor decât oricând pentru c-acuma tot ce-avea de făcut era 
să termine cu semănatul ca să se poată-ntoarce la gard să 
dizolve-n sudoarea frunţii jumătăţile de dolar. Pentru c- 
acuma răbdatul era mândria lui: să nu se resemneze 
niciodată, pentru că-n felul ăsta-i putea învinge: or fi Aia mai 
tari decât el un timp, da' nimeni, nici om, nici nimic, nu va 
putea s-aştepte mai mult decât putea s-aştepte el când altă 
soluţie nu era decât s-aştepţi, când numai aşteptatucţi 
rezolva, îţi slujea. 

Veni în fine şi ziua-n care, la apusul soarelui, odată cu 
cazmaua şi cu lopata, şi cu cleştele de-ntins, şi cu ce sârmă 
va mai fi rămas, putu arunca şi răbdarea. Houston ştia şi el 
de bună seamă că-i ultima zi. Probabil că Houston stătuse 
toată ziua aşteptându-l s-apară-n drum în trap săltat să-şi ia 
vaca de cum va fi pierit soarele pe după copacii din asfintit; 
probabil că Houston stătuse toată ziua, de cum răsărise 
soarele, la bucătărie-n fereastră, să-l vadă pe el, pe Mink, 
ivindu-se să-şi facă ultima zi de muncă, gata pregătit cu 
colacul de funie pe braţ să aibă cu ce-şi duce vaca acasă. De 
fapt, în toată ziua asta din urmă, în timp ce săpa ultimele 

59 


gropi şi bătea nu ultimul stâlp, ci ultima jignire-a Ălora, cea 
la care-l folosiseră pe Varner drept instrument, ca să-l pună 
la-ncercare, să vadă cât poate-ndura, el şi-l imaginase pe 
Houston adulmecând zadarnic pe drum în sus şi-n jos, 
cătând prin fiecare tufiş şi-n fiecare colţişor să afle unde-şi 
ascunsese funia. 

Şi funia asta, nici măcar n-o adusese încă, lucrând fără- 
ncetare până ce soarele apuse de tot, aşa ca să nu existe om 
să poată spune că nu se-mplinise o zi-ntreagă, şi numai dup- 
aceea îşi adună cazmaua şi lopata, şi cleştele de-ntins, să le 
ducă-napoi, să le-aşeze frumuşel, cu grijă, la colţul gardului 
spre grajd, aşa ca negrul sau Houston, sau cine-o fi care-o 
vrea să se uite, să n-aibă-ncotro şi să trebuiască să le vadă şi 
el, nicio privire măcar n-aruncând, o dată măcar, la casa lui 
Houston sau măcar la vacă, despre care nu era om acuma să 
mai poată spune că nu-i a lui, şi numai după aia luă drumul 
înapoi spre casă, două mile. 

Mâncă ce-avea pentru cină, tihnit, fără grabă, fără măcar 
să tragă cu urechea la vacă şi la ăla, care-o fi fiind, care-o să 
vină să i-o aducă de data asta. S-ar putea să fie chiar 
Houston. Cu toate că, dacă sta şi se gândea mai bine, 
Houston îi semăna; nici pe el nu-l speriai uşor. Bătrânul Will 
Varner, el o să se-ngrijoreze, el o să-l trimită pe poliţist să 
ducă vaca-napoi, acuma că sentinţa era executată până la 
ultimul gologan, şi el, Mink, îşi mesteca slănina şi pesmetele, 
şi-şi bea cafeaua cu-aceeaşi expresie blândă, aproape 
zâmbet, închipuindu-şi-l pe Quick înjurând şi împiedicându- 
se pe drum cu funia-n mână când ar fi preferat să fi stat 
acasă, descălţat, să-şi vadă de cină; Mink îşi repeta în gând, 
îşi rostuia cuvintele pe care să i le spună: „Am executat 
opşpe zile jumate. Fiece zi ţine din zori şi până-n zori, aşa că 
a' de az’ nu se isprăveşte decât mâine când s-o lumina de 
ziuă. Du vaca-napoi acuma unde-aţi băgat-o tu şi cu Varner 
acu opşpe zile jumate şi mâine dimineaţă am să vin eu s-o 
iau. Da' să-i zici negrului ăluia să-i dea de mâncare devreme, 
să n-am de-aşteptat”. 

Numai că nu s-auzea nimic. Şi de-abia atunci şi-a dat 

60 


seama că-n realitate el așteptase vaca şi că se bazase, ca să 
zicem aşa, pe întoarcerea ei. Il cuprinse deodată, îl 
cutremură o spaimă, o teroare, scurtă, iute, descoperind 
acum cât de deşartă-i fusese liniştea-n care crezuse că 
trăieşte de-atunci, din noaptea-n care se certase cu Houston, 
acum vreo două luni, lângă gard, când Houston era cu puşca 
de vânătoare pe braţ; atât de puţină bază putea să pună pe 
ceea ce gândise el că-i pace, c-acuma trebuia să fie veşnic cu 
ochii-n patru, pentru că, după cum s-arăta, şi din nimic se 
putea pomeni “ntors în clipa-n care Will Varner îi spusese c-o 
să aibă de plătit în muncă opşpe dolari şi şapteşcinci de 
cenți la cinj’ de cenți ziua ca să-şi poată lua-napoi vaca, vaca 
lui. Acuma o să trebuiască să se ducă până la câmp să vadă 
de nu-i lăsase cumva Quick vaca acolo, pe nesimţite, şi-apoi 
s-o fi şters, să fi fugit; o să trebuiască să-şi aprindă un felinar 
şi să iasă-n beznă să cate ce ştia bine că n-o să găsească. Şi, 
ca şi cum atât n-ar fi fost de-ajuns, o să trebuiască să-i 
explice şi neveste-sii unde se ducea cu felinarul. Fireşte c-a 
trebuit, şi-ncă c-o vorbă rea, tăioasă, scurtă, grosolană, când 
ea a zis: 

— Un” te duci? Gândeam că ţi-a spus Houston să nu-ţi... şi- 
a adăugat, nu de dragul grosolăniei, da’ pentru că nici ea nu- 
l lăsa dracului în pace: 

— Afară doar dacă nu vrei să faci tu treaba asta-n locu’ 
meu. 

— Ticălosule! strigă ea. Cum poa’ să-ţi iasă pe gură vorbe 
d-astea-n faţa fetelor? 

— Ei, ba nu, făcu el. Sau poate le trimeţi pe ele. Poate c- 
amândouă la un loc să facă cât un om întreg. Că, dac-ar fi 
după cât mănâncă, oricare din ele-ar fi de-ajuns şi prea-de- 
ajuns. 

Se duse la grajd. Natural, vaca nu era, precum ştiuse, îi 
părea chiar bine că nu era. Toată chestia asta - îşi dădea 
seama că şi dacă vreunul dintre ei i-ar fi adus vaca-acasă, tot 
ar fi trebuit să se ducă pân’ la grajd să vadă - îi făcuse bine, 
îi fusese-nvăţătură, făr' să se fi-ntâmplat încă nimica rău; 
vedea cam ce-aveau Ăia de gând: să-l doboare, să-l 

61 


zdruncine, să-l ia pe negândite, să-l facă să-şi piardă 
cumpătul şi-aşa să-l nenorocească: altfel, nu l-ar fi putut 
înfrânge, n-ar fi putut cu niciun chip: nu puteau cu bani şi nu 
puteau cu lipsă de bani, nu puteau s-aştepte cât putea el; nu 
puteau să-l înfrângă decât prinzându-l în clipa-n care-şi 
pierduse cumpătul şi să-l dea peste cap, să-l prindă-ntr-o 
stare de furie oarbă şi surdă-n care să-şi fi pierdut minţile. 

Dar acuma era all right. De fapt, câştigase partida; mâine- 
dimineaţă, când o să-şi ia funia şi-o să se ducă să-şi aducă 
vaca, n-o să mai fie Quick, o să fie Houston în persoană care- 
o să-i spună: „De ce n-ai venit aseară? Ale opşpe zile jumate 
s-au isprăvit aseară la apusu' soarelui”, şi-acuma el lui 
Houston personal o să-i răspundă: „O zi ţine din zori şi până- 
n zori. Şi-ale opşpe zile jumate se isprăvesc az’ dimineaţă - 
dacă pirpiriul a avut grijă să-i dea de mâncare”. 

S-a culcat şi a dormit. Şi şi-a luat gustarea de dimineaţă; 
răsăritul soarelui l-a prins în drum spre curtea lui Houston 
cu funia făcută colac pe braţ, şi-şi rezemase braţele-ndoite 
din cot pe şipca de sus a gardului, cu colacul de frânghie 
bălăngănindu-se-n voie, uitându-se la negrul care trebăluia 
cu furca şi la Houston răstimp de vreun minut pân’ să dea ei 
cu ochii de el. Zise: 

— 'Neaţa, Jack. Am trecut p-aici să iau vaca pe care-a fost 
procesu', dacă vrei să fii aşa de bun să-l pui pe negru' ăla să 
fie-atât de bun să-i treacă funia asta, şi rămase-locului 
rezemat de gard, în timp ce Houston traversă curtea şi se 
opri la vreo zece paşi distanţă. 

— N-ai isprăvit încă. Mai datorezi două zile. 

— Mă rog, mă rog, făcu el calm, domol, blând aproape. Zic 
că omu' care are curtea plină de tauri şi de vaci de soi, ca să 
nu mai pomenim de-o juma de milă de gard nou la fâneaţă pă 
de pomană, poa’ să se-ncurce la un mărunţiş de v-o câţiva 
dolari, mai ales când îi vorba că nu-s decât opşpe dolari şi 
şapteşcinci. Da' eu n-am decât o vacă de opt dolari sau, mă 
rog, una care-am crezut c-atâta face, opt dolari. Nu-s destul 
de bogat să fiu în stare să număr pân’ la opşpe şapteşcinci. 

— Eu n-am zis opşpe dolari, făcu Houston. Eu... 

62 


— Şi şapteşcinci, zise Mink. 

— ... am zis nouăşpe dolari. Îmi mai datorezi un dolar în 
plus. 

Nu s-a mişcat; pe faţa lui nicio schimbare; doar a zis: 

— Care dolar în plus? 

— Îndemnizaţia, făcu Houston. Legea zice c-atunci când 
cineva trebuie să ia-napoi o vită de pripas şi nu vine s-o ia 
“nainte de-apusu' soarelui-n ziua-n care trebuie, omu care-a 
tinut-o are dreptu' la un dolar îndemnizaţie. 

Rămase nemişcat; nici măcar nu i se crispa mâna pe 
colacul de frânghie: 

— Vasăzică, d-aia te-ai grăbit atunci seara să-l scuteşti pe 
Lon de osteneală, s-o ducă la el acasă, zise Mink. Să-mi iei 
dolaru' ăsta supliment. 

— Dă-l dracului de dolar supliment, zise Houston. Dă-l 
dracului şi pe Quick. N-avea decât s-o ia. Am tinut-o ca să te 
scutesc pe tine să faci tot drumu’ pân’ la el acasă ca să ţi-o 
iei. Şi unde mai pui că ţi-am şi hrănit-o-n fiecare zi tot 
timpu”, şi Quick n-ar fi făcut-o. Cazmaua şi lopata, şi cleştele- 
s acolo-n colţ, lângă gard, unde le-ai lăsat aseară. Când 
vrei... 

Dar el se şi răsucise-n călcâie, o luase din loc, calm şi 
hotărât, cu colacul de frânghie pe braţ; o apucase-napoi pe 
potecă spre şosea, nu îndărăt spre casă, o apucase-n partea 
cealaltă, spre prăvălia lui Varner, la patru mile de-acolo. 
Mergea în dimineaţa blândă, strălucitoare, de vară 
proaspătă, pe lângă pâlcuri de copaci dăduţi în mugur şi-n 
care lemnul câinesc şi socul, şi prunul sălbatic de mult 
înfloriseră şi se scuturaseră, pe lângă ogoare semănate-n 
care porumbul şi bumbacul răsăriseră des, unele aproape tot 
atât de frumoase ca şi peticul lui (semn că oamenii care le 
semănaseră n-avuseseră tihna şi răgazul, şi liniştea pe care 
gândea el atunci c-o are, când semănase); călcând liniştit pe 
pământul gras primăvăratic clocotind de viaţă - fulgerele şi 
sclipirile, şi ciripitul frenetic al păsărelelor, un iepure 
sărindu-i aproape printre picioare, atât de tânăr şi de 


63 


puţintel, de parcă n-avea decât două dimensiuni, a treia fiind 
poate iuţeala - îndreptându-se spre prăvălia lui Varner. 

Galeria tocită de lemn la care urcau treptele de lemn 
tocite trebuie să fie pustie acum. Oamenii în salopetă care, 
după ce trăgeau un pui de somn după-masă, şedeau restul 
zilei acolo, lăsaţi pe călcâie sau rezemaţi de perete, sau 
chiar în prăvălie, ar trebui şi ei să fie la câmp astăzi, 
desfundând şanţurile sau reparând gardurile, sau trecând 
pentru prima dată cu grapa sau cu prăşitoarea, sau cu 
cultivatorul printre coceni. De fapt, era goală şi prăvălia. Îşi 
zise: De-ar fi Flem aici - pentru că Flem nu era acolo; şi dacă 
era cineva care să ştie că luna asta de miere va trebui să 
țină până ce-or să se poată-ntoarce-acasă şi să spună-n sat 
că plodul cu care se-ntoarceau nu se născuse-n cel mai bun 
caz înainte de mai anul trecut, era el, Mink. Dar dacă n-ar fi 
fost asta, ar fi fost altceva; absenţa vărului său tocmai când 
avea nevoie de el nu era decât doar înc-o-ncercare, înc-o 
tracasare, înc-o frământare-n plus la care-l supuneau Aia, nu 
ca să vadă dac-o să-i supravieţuiască, pentru că Ei n-aveau 
pe chestia asta nicio îndoială, ci pur şi simplu din plăcerea 
de a-l vedea făcând ceva în plus, ceva pentru care nu exista 
absolut niciun motiv să-l facă. 

Numai că nu era nici Varner acolo. La asta, Mink nu se 
aşteptase. Mersese la sigur, că Aia cu siguranţă că n-or să 
lase să le scape ocazia: că toată prăvălia o să fie plină de 
lume, care-ar fi trebuit să-şi vadă de treabă la câmp - 
trântori cu urechile ciulite, să prindă, să afle ce venise el să-i 
spună lui Varner. Dar până şi Varner era plecat; nu mai era 
nimeni în prăvălie decât Jody Varner şi Lump Snopes, 
vânzătorul pe care Flem şi-l adusese-n loc când plecase vara 
trecută să se-nsoare. 

— Dacă s-a dus la oraş, nu se-ntoarce pân' deseară, zise 
Mink. 

— Nu s-a dus la oraş, zise Jody. S-a dus pân’ la Punkin 
Creek, să vadă o moară. Zicea c-o să fie-napoi pân’ la masă. 

— Nu se-ntoarce el pân' deseară, zise Mink. 

— Cum crezi, făcu Jody. N-ai decât să te duci acasă şi să 

64 


vii mâine. 

N-avea-ncotro. Ar fi putut, dac-ar fi avut chef de-o 
plimbare, să facă ăle cinci mile pân’ acasă şi alte cinci înapoi 
pân’ la prăvălie fără grabă şi s-ajungă tocmai la timp, chiar 
la prânz. Sau ar fi putut să stea pe-undeva pe-aproape de 
prăvălie până la prânz, s-aştepte-acolo pân' ce-o s-apară-n 
fine moş Varner, exact la timpul mesei, şi chiar aşa va face 
pentru că, fireşte, n-or să scape Aia o ocazie ca asta să-l facă 
să-şi piardă o zi-ntreagă. Ceea ce-nsemna c-o să trebuiască 
să stea o juma de noapte la săpat gropi de stâlpi pentru 
Houston pentru că ăle două zile trebuiau isprăvite până 
răspoimâine la prânz, ca să-şi poată termina ce mai avea de 
făcut pentru el, să se ducă el însuşi la oraş. 

Sau ar fi putut să se ducă acasă să mănânce de prânz şi să 
vină după aia-napoi, pentru că şi aşa tot avea să piardă o zi- 
ntreagă. Dar cu siguranţă că Aia n-or să lase să le scape o 
ocazie ca asta: cum s-o depărta niţel o s-apară brişca de la 
Punkin Creek şi din ea o să coboare Varner. Aşa c-a aşteptat 
până la prânz când, îndată după ce-a plecat Jody acasă să 
mănânce, Lump a tăiat o bucată de brânză şi-a scos din butoi 
o mână de pesmeţi. 

— Nu vrei să mănânci? zise Lump. N-are cum să bage de 
seamă, Will. 

— Nu, zise Mink. 

— Ți le trec în cont, dacă ţi-e atât de milă de gologanii lui 
Varner, zise Lump. 

— Nu mi-e foame, zise. 

Dar de făcut avea ce face, în timpul cât trebuia s-aştepte; 
avea de pregătit ceva, şi nu era departe. Aşa că s-a dus pân’ 
acolo, pân’ la locul pe care şi-l alesese, şi făcu ce-avea de 
făcut, pentru că ştia dinainte ce-o să-i spună Varner, şi se- 
ntoarse la prăvălie şi chiar aşa a şi fost, exact la mijlocul 
după-mesei, exact în momentu-n care chiar că nu se mai 
putea apuca de vreo treabă-n ziua aia apăru şi brişca, şi 
Varner cobori şi legă hăţurile de stâlpul galeriei de care le 
lega-ntotdeauna, şi Mink se apropie de el. 

— All right, făcu Varner. Acuma ce mai vrei? 

65 


— O mică lămurire pe chestia legii, zise. Pe chestia cu 
îndemnizaţia aia. 

— Ce? făcu Varner. 

— Întocmai, zise el calm, domol, cu faţa senină parc-ar fi 
zâmbit. Gândeam că isprăvisem cu muncitu' ălor treiişapte 
de zile jumate p-o juma’ de dolar ziua aseară la apusu' 
soarelui. Numa’ că s-ar părea că nu-i chiar aşa, pen’ că az’ 
dimineaţă, când m-am dus să-mi iau vaca, a ieşit că-i mai 
sunt dator cu două zile, pe îndemnizaţie. 

— Ei drăcia dracului, făcu Varner, înjurând de la-nălţime 
peste capul lui Mink, care era mărunt. Aşa ţi-a spus 
Houston? 

— Întocmai. 

— Ei drăcia dracului, făcu Vamer din nou. Scoase din 
buzunarul de la şold un portofel de piele mare şi ros, încins 
cu o curea, ca un geamantan, şi scoase o hârtie de un dolar. 
Uite, zise. 

— Vas'zică, după lege trebuie să-i mai plătesc un dolar, ca 
să-mi pot lua vaca. 

— Da, zise Varner. Dacă vrea Houston să-l pretindă. Ia 
dolarul ăsta... 

— N-am nevoie, zise el, dând să plece. Eu şi cu Houston 
nu ne socotim în bani, ne socotim în gropi de stâlpi. Voiam 
numai să ştiu ce zice legea. Şi dac-aşa-i legea, un om 
temător de lege, cum îs eu, n-are ce face decât să se plece. 
Pentru că, dacă oamenii n-ascultă de legi, la ce bun toată 
tevatura şi cheltuiala cu făcutu' lor? 

— Stai, zise Varner. Să nu te duci p-acolo. Să nu mai dai 
pe la Houston p-acasă. Du-te la tine-acasă şi-aşteaptă. Iți 
aduc eu vaca, cum oi pune mâna pe Quick. 

— E-n regulă, zise el. Poate că n-oi fi-n stare să săp atâtea 
gropi câţi dolari are Houston, da’ zic că pentru două zile tot 
mai sunt. 

— Mink! făcu Varner. Mink! Vino-ncoa! 

Plecase. Dar nu mai era niciun zor acuma; ziua tot şi-o 
pierduse; şi-a doua zi dimineaţă era la fâneaţa nouă a lui 
Houston, unde-a stat până seara. De data asta a ascuns 

66 


sculele sub un tufiş, cum făcea-ntotdeauna când se-ntorcea 
să lucreze a doua zi, şi se duse acasă şi-şi mâncă bucata de 
carne de porc sărată şi terciul de făină, şi pesmeţii nu destul 
de copţi; avea un ceasornic, un deşteptător de tinichea; l-a 
pus să sune la unsprezece noaptea, şi se sculă; îşi lăsase 
cafea în ibric şi puţină carne rece sleită pe fundul tigăii, şi 
doi pesmeţi, aşa că era aproape exact miezul nopţii când 
lătratul furios al lui Bluetick îl scoase pe negru-n uşă şi el, 
Mink, zise: 

— Sunt eu, domnu' Snopes. Am venit la lucru, să mă 
pontezi. E exact miezu' nopţii, pontează-mă. Pentru că 
trebuia să facă aşa, ca să poată pleca la prânz. Şi Aia - 
Houston - au stat cu ochii pe el, pentru c-atunci când 
soarele-arăta de-amiază şi el a dus sculele-napoi la colţul 
gardului, a găsit vaca acolo, legată c-un căpăstru pe carei l- 
a scos şi-a legat-o cu funia lui pe după coarne şi de data asta 
n-a mai tras-o, ci, alergând, o gonea în faţa lui lovind-o peste 
picioare cu capătul funiei. 

Pentru că de-abia avea timp acum s-o ducă-ndărăt acasă şi 
s-o lase să pască. Prânzul n-o să aibă timp să-l mănânce nici 
azi, cu ăle cinci mile pe care le mai avea de făcut chiar dac- 
ar fi luat-o de-a dreptul peste câmp, să prindă căruţa de 
poştă la Varner la prăvălie înainte de două, când pleca la 
Jefferson, pentru că Varner nu ţine cartuşe calibru zece cu 
alice mari. Dar nevastă-sa şi fetele erau la masă, aşa că 
măcar scăpa de gâlceavă, de nevoia de a le-njura să le facă 
să tacă sau chiar de-a-i trage una neveste-sii, de-a o cârpi cu- 
adevărat, ca să poată s-ajungă la vatră să scoată cărămida 
dislocată şi să ia din cutia de tutun de după ea singura hârtie 
de cinci dolari pe care izbutiseră s-o ţină prin toate zilele 
grele prin care trecuseră, ca un proprietar de corabie care-şi 
vinde sau îşi amanetează, sau îşi pierde tot avutul, dar mai 
ţine cu dinţii de-un brâu de plută sau de-un colac de salvare. 
Pentru c-avea, avea cinci cartuşe la puşca lui veche calibru 
zece, de la număru' doi pentru curcani şi gâşte, până la 
ploaie. Dar le-avea de ani de zile, nici nu mai ţinea minte de 


67 


când, şi-afară de asta, chiar dacă erau garantate c-or să ia 
foc, Houston merita ceva mai bun. 

Aşa că-mpături cu grijă hârtia şi-o băgă în buzunarul de la 
centură, şi prinse căruţa de poştă şi-n după-masa aia, pe la 
patru, apăru şi Jeffersonul de partea cealaltă a ultimei văi, şi 
ca simplă precauţiune, simplu gest instinctiv pregătitor, îşi 
vâri degetele-n buzunarul de la centură, apoi deodată scotoci 
desperat, fără să i se citească absolut nimic pe faţă, în 
buzunarul acum gol în care ştia foarte bine că-mpăturise şi 
băgase hârtia, şi-apoi rămase nemişcat lângă poştaş, în timp 
ce căruţa începea să coboare-n vale. De făcut tot trebuie s-o 
fac, îşi zise el în gând, așa că mai bine chiar acum şi-apoi 
rosti calm, cu voce tare: 

— All right, zic că-i vremea să-mi dai hârtia aia-napoi. 

— Cee?! făcu poştaşul. 

— Hârtia aia de cinci dolari pe care-o aveam în buzunar 
când m-am urcat în căruţă, de vale la Varner. 

— Măă, nenorocit de pui de curvă, făcu poştaşul. Trase 
căruţa la marginea drumului, înfăşură hăţurile pe coada 
biciului, cobori, ocoli căruţa şi veni de partea cealaltă, în 
dreptul lui Mink: Dă-te jos! 

Acuma trebuie să mă bat cu el, îşi zise Mink, şi n-am 
cuțitu' la mine şi cu siguranţă că, pân’ să pun mâna p-un băț, 
îmi arde câteva. Aşa că mai bine să isprăvim, şi cobori, şi 
poştaşul îi lăsă timp să-şi ridice mâinile slabe şi 
neputincioase-n apărare. Apoi o lovitură zdravănă pe care 
Mink nici n-o simţi cine-ştie-ce, mai curând simţi cât era 
pământul, glia, de tare de neîndurat cu spinarea lui zăcând 
acolo-ntins, aproape liniştit, privind la poştaş urcându-se-n 
căruţă şi pornind. 

Apoi se ridică. Îşi zise: Nu numai că mă scuteam de-un 
drum da’ mai aveam şi-ăi cinci dolari. Da’ asta o clipă doar; o 
şi pornise din loc, cu mersul hotărât, spre oraş, ca şi cum ar 
fi ştiut ce-avea de gând să facă. Precum şi era, că-şi adusese 
aminte: erau doi-trei ani de-atunci, nu mai ştiu cine fusese, 
Solon Quick sau Vernon Tull, sau careva altul, cică văzuseră- 


68 


un urs, cel din urmă urs de prin partea locului, trecând peste 
zăgazul de la moara lui Varner şi intrând în desiş, şi că 
fusese-organizată o vânătoare, s-a dus cineva călare pân’ la 
Jefferson să dea de Ike McCaslin şi de Walter Ewell, cei mai 
buni vânători din ţinut, şi-au venit, cu cartuşe de-ale lor, de 
vânat mare, şi cu câini de urs şi de cerb, şi au pus pândari, şi 
au făcut bătaie acolo unde fusese văzut ursu’, da’ pân’ să 
vină ei ursu’ plecase. Aşa că ştia ce să facă sau cel puţin un’ 
să-ncerce, până ce traversă piaţa şi intră în magazinul de 
fierărie, unde McCaslin era tovarăş (pe mai puţin de jumate), 
şi-i văzu privirea. Işi zise, calm: P-ăsta nu-l duc. Prea-i trăit 
în pădure cu cerbi şi cu urşi, şi cu pantere şi nu ştie multe: 
cu el ori e albă, ori e neagră, nu merge pe-ncercate. Asta nu- 
i în stare să creadă-o minciună chiar dac-aş şti eu cum s-o 
spun. Da’ de-ncercat, trebuie să-ncerce. 

— Ce vrei să faci cu două cartuşe de vânat mare? zise 
McCaslin. 

— Un negru, azi-dimineaţă, a trecut şi zicea că văzuse 
urmă de urs în noroi, la Blackwater la mlaştină. 

— Lasă astea, zise McCaslin. Ce vrei să faci cu cartuşe de 
vânat mare? 

— Ți le plătesc cum oi egrena bumbacu', făcu Mink. 

— Lasă astea, zise McCaslin. Nu-ţi dau. N-aveţi nimic 
acolo, la voi, la Moşia Franţuzului, să-ţi trebuiască cartuşe d- 
astea. 

Nu că-i era tare foame, cu toate că nu mâncase de la 
miezul nopţii: era doar pentru că trebuia să-şi treacă timpu- 
ntr-un fel până mâine-dimineaţă, când o să-şi dea seama 
dacă poştaşu' o să vrea să-l mai ducă-napoi pân’ la prăvălia 
lui Varner sau nu. Ştia el un birt mic şi nenorocit pe-o stradă 
dosnică, al unuia Ratliff, unu’ care vinde maşini de cusut şi-l 
ştiau toţi la Moşia Franţuzului, şi-acolo, dac-ar fi avut juma’ 
de dolar sau chiar patruj’ de centi, ar fi putut mânca două 
chiftele şi de cinci cenți banane, şi tot i-ar mai fi rămas 
douăşcinci de cenți. Pe banii ăştia ar fi putut să capete-un 
pat la Hotel Comercial (o clădire cu etaj, de grinzi nevopsite, 
tot pe-o stradă dosnică; peste doi ani avea să fie-a lui văr-su 

69 


Flem, da' fireşte, Mink n-avea cum să ştie asta acum. De 
fapt, nici n-apucase măcar să se gândească la văr-su Flem, 
nici măcar o dată nu se gândise afară de-atunci, de ieri 
dimineaţă, în clipa-n care intrase-n prăvălie la Varner, unde, 
pân' să fi plecat el şi nevastă-sa-n Texas, anu' trecut, în 
august, primul lucru de care-ar fi dat cu ochii intrând ar fi 
fost Flem), dar tot ce-avea de făcut era să-şi piardă vremea 
până mâine dimineaţă la opt şi, dacă pierdutu' vremii ar fi 
costat bani, de ani de zile-ar fi fost la azil. 

Era seară acum, în jurul pieţei s-aprinseseră luminile; de 
la drugstore cădeau pe trotuar pete de lumină palidă roz şi 
verde de la borcanele din vitrină umplute cu lichid roşu şi 
verde; vedea tejgheaua cu aparatul de limonadă şi mult 
tineret, băieţi şi fetişcane, îmbrăcaţi ca pentru plimbare, 
mâncând şi bând combinaţiile alea dulci şi colorate, şi-i văzu 
apoi, perechile, băieţi şi fetişcane, şi oameni mai în vârstă şi 
copii, pornind toţi în aceeaşi direcţie. Auzi muzică, un pian, 
zgomotos. Se luă după ei şi, pe-un teren viran, era un gard 
înalt de scânduri cu-o intrare-ntr-o parte, unde se afla un 
ghişeu luminat: îi zicea La Bolta Cerului; o mai văzuse şi-altă 
dată, ziua, pe dinafară, când venise sâmbătă la oraş, şi de 
trei ori şi seara, luminată ca acum. Dar niciodată pe 
dinăuntru, pentru că, de cele trei dăţi când fusese la 
Jefferson către seară, venise călare de la Mogşia Franţuzului, 
pe catâr, cu alţii de seama lui, de-aceeaşi vârstă, tot bărbaţi 
şi ei, să ia primul tren să se ducă la Memphis, la bordel, cu 
câţiva prăpădiţi de dolari în buzunar, rupti de la gură şi ăia 
cu chiu, cu vai, şi-avea să se spetească muncind, ca s- 
acopere cele două zile pe care le pierdea nelucrând, pentru 
că-i clocotea atunci sângele de-o nevoie mult mai aprigă şi 
mai arzătoare decât să meargă la cinematograf. 

Cu toate că de data asta ar fi avut de unde rupe ăi zece 
cenți cât ar fi costat. Dar se ţinu puţin mai deoparte, în timp 
ce şirul de clienţi se târa încet pe lângă ghişeul de bilete, 
până ce intră şi cel din urmă. Apoi strălucirea de dincolo de 
gard păli şi-ajunse-un fel de pâlpâire rece; apropiindu-se de 
gard, îşi lipi ochiul de-o crăpătură şi prin intervalul lung şi 

70 


vertical putu să vadă un fragment, o felie - şirul întunecat de 
capete nemişcate deasupra cărora ţâşnea tremurând conul 
de lumină bâzâitoare, bucățele de atitudini pasionate şi 
pieritoare, în care pluteau pâlpâind visuri şi speranţe 
efemere, chinuitoare şi inconsecvente pentru că el nu vedea 
decât fâşia lui verticală îngustă, până ce o voce de la ghişeu 
spuse în spatele lui: p 

— Plăteşte zece centi şi intră. Inăuntru vezi bine. 

— Nu, mulţumesc, zise. Şi plecă. 

Acum piaţa era goală până-n clipa-n care se va ieşi de la 
spectacol, şi-atunci din nou tineretul, băieţi şi fetişcane, vor 
veni să bea şi să mănânce lucruri pe care el, de altminteri, 
nu le gustase-n viaţa lui, şi dup-aceea vor porni agale spre 
casă. Sperase să vadă un automobil, erau două-acum în 
Jefferson; maşina roşie de curse a maiorului, a domnului de 
Spain, şi Nava Albă, a preşedintelui băncii vechi, Banca 
Jefferson (colonelul Sartoris, celălalt bogătaş preşedinte de 
bancă, preşedintele băncii noi, nu numai că nu voia să aibă 
automobil, dar făcuse chiar o lege, acum trei ani, că niciun 
vehicul acţionat cu motor n-avea voie să fie pus în mişcare 
pe străzile Jeffersonului pentru că un automobil construit de 
unu’ pe care-l chema Buffaloe şi care-l meşterise cu mâna 
lui, după capul lui, la el în curte, îi speriase caii lui frumoşi, 
de la trăsură). Dar nu l-a văzut nici pe unul, nici pe celălalt; 
când a trecut prin piaţă, tot goală era. Mai încolo era 
hotelul, Holston House, cu voiajorii comerciali şezând pe 
scaune de piele afară, pe trotuar, în aerul plăcut al serii; una 
din trăsurile de piaţă era trasă-n faţă şi portarul negru urca 
în ea valizele şi cutiile cu mostre ale celor care luau trenul 
de sud. 

Mai bine s-ar duce şi el, s-ajungă la timp să-l vadă, cu 
toate că toate cele patru cadrane luminate ale ceasului din 
foişorul tribunalului arătau numai opt şi zece, şi el ştia din 
proprie experienţă că trenul de New Orleans, care vine 
dinspre Memphis, nu trece prin Jefferson decât la nouă fără 
două minute. Dar mai ştia că trenuri de marfă pot trece 
aproape la orice oră, fără să mai pui la socoteală celălalt 

71 


tren de persoane, care mergea spre nord şi care trecea la 
patru jumate - lucru pe care-l ştia tot din experienţă proprie. 
Aşa că, petrecându-şi noaptea acolo, fără măcar să se mişte 
din loc, cu siguranţă că până-n zori o să vadă două trenuri şi 
poate chiar cinci sau şase. 

leşise din piaţă, trecea pe lângă casele întunecate unde 
oamenii mai bătrâni, care nici ei nu se duseseră la 
cinematograf, şedeau în balansoare aproape invizibile, în 
întunericul răcoros al curților, apoi pe lângă un cartier în 
care locuiau numai negri, dar şi ei cu lumină electrică, 
liniştiţi, fără griji, fără s-aibă nevoie să lupte, să se zbată de 
unul singur, nu să-şi cucerească dreptul şi dreptatea, pentru 
că erau de mult pierdute, doar să le apere de dragul 
principiului, de dragul dreptului lui la ele, dar în schimb ar fi 
putut sta puţin de vorbă cu ei, şi-apoi chiar să intre în vreo 
casă de negru şi să se-ntindă, şi să doarmă, în loc să ia tot 
drumul pân' la gară ca să aibă la ce se uita până ce-o să 
plece mâine la opt blestematul ăla de poştaş. Apoi ajunse la 
gară: ochii verzi şi roşii ai semafoarelor, omnibuzul 
hotelului,  birjele, automobilul de piaţă al lui Lucius 
Hogganbeck, peronul lung luminat electric, plin de pe-acum 
de bărbaţi şi de băieţi veniţi să vadă trenul trecând, care 
fuseseră şi de cele trei dăţi când coborâse el din tren şi care 
priviseră de parc-ar fi venit hăt de departe, de cine ştie 
unde, nu de la un bordel din Memphis. 

Apoi şi trenul: cele patru fluierături la încrucişarea de la 
nord, apoi proiectorul, duduitul, locomotiva zdrăngănind, 
mecanicul şi fochistul căţăraţi sus, ca în ceaţă prin aburul 
fâşâind, încetinind, vagonul de bagaje, vagoanele de călători, 
vagonul-restaurant, vagoanele transformabile în vagoane cu 
paturi. Se opri, un negru mai îngâmfat chiar decât negrul lui 
Houston coborând, aşezând scăriţa mobilă, după el 
conductorul şi bogătanii, bărbaţi şi femei, urcându-se veseli 
în vagoane unde alţi bogătani dormeau duşi, urmaţi de 
negru cu scăriţa lui mobilă şi de conductor, lăsându-se puţin 
pe spate ca să facă semn locomotivei, locomotiva 
răspunzându-i conductorului şi tuturor cu primele pufăituri 

72 


scurte şi profunde ale pornirii. 

Apoi luminile rubinii îngemănate ale ultimului vagon 
micşorându-se, dispărând împreună la curbă ca dintr-un 
bobârnac, cele patru fluierături răzbind estompate de la 
încrucişarea de sud şi gândul depărtării, gândul la New 
Orleans unde nu fusese niciodată şi probabil că nici n-o s- 
apuce vreodată să se ducă, gândul la depărtările de dincolo 
de New Orleans şi printre ele, undeva, şi Texasul; şi-acuma 
pentru prima oară că începea într-adevăr să se gândească la 
absenţa lui văr-su: unicul Snopes dintre toţi câţi erau care 
răzbise, care se descătuşase, care-avusese din naştere sau 
prinsese de-undeva, sau învățase singur meşteşugul de-a le 
tine piept, de-a le rezista îndărătnic, de-a şti cum să umble 
cu Ei, cu Ăia, treburi la care el, Mink, pare-se că n-avea nici 
meşteşug, nici noroc. Poate c-ar fi trebuit s-aştept până se- 
ntoarce, îşi zise revenind în fine la peronul acum gol, pustiu, 
dându-şi de-abia acuma seama că-şi zisese nu că trebuie să-l 
aştepte pe Flem, c-ar fi trebuit şi că, fireşte, acum era prea 
târziu. 

Sala de aşteptare era goală, cu băncile ei tari de lemn şi 
cu soba de tuci, rece, numai pete de scuipat. Ştia că sunt 
prin gări tăblițe că n-ai voie să scuipi, da’ n-auzise niciodată 
de vreuna că omu' fără bilet n-are voie să şadă. Cum-necum, 
o să afle el - biet om prăpădit, sfrijit, nedormit şi mai mult 
sau mai puţin nemâncat de aproape douăj'două de ceasuri, 
arătând, în încăperea asta goală luminată de-un singur bec 
spânzurat fără abajur, tot atât de părăsit şi de neajutorat ca 
un copil, cu-o salopetă decolorată şi peticită, şi-o cămaşă, cu 
picioarele goale în nişte bocanci vechi şi grei, şi tari ca 
fierul, şi-o pălărie neagră pătată de sudoare şi de grăsime. 
De dincolo de ghişeul de bilete auzea răpăitul intermitent al 
telegrafului şi două voci, că impiegatul de noapte vorbea 
când şi când cu cineva, până ce vocile amuţiră şi impiegatul 
cu cozorocul verde de celuloid, care ferea ochii de lumină, se 
uită la el de la ghişeu. 

— Doreşti ceva? făcu el. 

— Nu, mulţumesc, zise Mink. Când mai trece-un tren? 

73 


— La patru treij'doi, zise impiegatul. P-ăla-l aştepţi? 

— Egzact, făcu Mink. 

— Mai sunt şase ceasuri pân-atunci. Poţi să te duci acasă 
să te culci şi să te-ntorci. 

— Stau la Moşia Franţuzului. 

— Aha, făcu impiegatul. Apoi îşi trase capu-ndărăt şi Mink 
se aşeză din nou. Era linişte-acum şi chiar şi el începu să 
prindă, s-audă, de dincolo de şine, din copacii-n beznă 
lăcustele bâzâind şi ţârâind prin toate părţile, parc-ar fi fost 
însuşi glasul, tic-tacul minutelor, secundelor calme ale nopţii 
calme de vară. Apoi toată încăperea se cutremură, se zgudui, 
se umplu de vuiet; trecea trenul de marfă şi parcă nici chiar 
acum nu se putu trezi ca lumea, să iasă la timp. Mai şedea 
încă amortit şi îngheţat pe banca tare când luminile rubinii 
ale vagonului din coadă clipiră-n goană prin ferestre şi prin 
uşa deschisă sorbind vuietu-n urma lor; cele patru fluierături 
de la încrucişare răzbiră-apoi şi se stinseră. De data asta 
impiegatul era în sala de aşteptare şi becul spânzurat de 
tavan era stins. 

— Adormiseşi, făcu. 

— Egzact, zise Mink. L-am scăpat şi p-ăsta. 

— De ce nu te-ntinzi pe bancă să stai mai ca lumea? 

— N-aveţi vreun regulament că nu-i voie? 

— Nu, zise impiegatul. Am să-ţi spun eu când îl anunţă pe 
număru' opt. 

— Foarte mulţumesc, zise Mink şi se-ntinse pe spate. 

Impiegatul intră la el unde telegraful începuse din nou să 
ţăcăne. Da, îşi zise el calm, dacă Flem ar fi fost aici putea s- 
oprească toate astea din prima zi, încă-nainte de-a fi-nceput. 
Că de lucrat lucrează pentru Varner şi-i bine şi cu Houston, 
şi cu Quick, şi cu toţi. O făcea el ş-acuma dac-aş fi putut s- 
aştept. Numai că nu-s eu ăla care n-am putut s-aştept. 
Houston în persoană n-a vrut să-mi dea răgaz. Apoi şi-a dat 
imediat seama că n-avea dreptate, că, indiferent cât ar fi 
aşteptat, Aia tot nu l-ar fi lăsat pe Flem să se-ntoarcă la 
timp. Trebuia să bea pân’ la fund şi paharu' ăsta: trebuia să- 
nfrunte, s-accepte pân' la urmă şi-acest ultim risc inutil şi 

74 


absurd, şi pe deasupra şi primejdios, numai pentru ca s- 
arate cât e-n stare el să-ndure pân’ să-l lase Aia pe văr-su să 
se-ntoarcă să-l poată scăpa. In paharu' ăsta era şi viaţa lui 
Houston, dar la Houston nu se mai gândea. Într-un fel, nu se 
mai gândise la Houston de când îi spusese Varner c-o să 
trebuiască să-i plătească şi dolaru’ de îndemnizaţie. „Al 
right, îşi zise el calm, dar cu glas tare de data asta, dacă 
asta-i ce vor Ăia, zic c-o s-o-ndur şi p-asta.” 

La şapte jumate stătea pe maidanul din dosul oficiului 
unde erau înşirate căruțele Distribuţiei poştale rurale, până 
ce apăreau pe uşa din dos poştaşii cu saci de mesagerii de 
poştă. O şi descoperise pe aceea care mergea la Moşia 
Franţuzului şi aşteptă calm, nu prea aproape: doar undeva 
aşa ca poştaşul să n-aibă-ncotro şi să trebuiască să dea cu 
ochii de el, şi omv’ care-l doborâse ieri dintr-un pumn ieşi şi- 
l văzu, îl recunoscu dintr-o privire scurtă, îşi potrivi sacii-n 
căruţă, Mink tot nemişcat, stând doar locului, aşteptând să 
vadă dacă-l ia sau nu-l ia, până ce poştaşul se urcă şi dezlegă 
hăţurile de la coada biciului, şi zise: 

— All right. Ar cam trebui să te duci acasă să-ţi vezi de 
câmp. Urcă, şi Mink se apropie şi se urcă. 

Trecuse de unsprezece când se dădu jos, la Varner la 
prăvălie, şi zise: „Foarte mulţumesc”, şi porni spre casă, 
cinci mile bune de mers pe jos. Aşa c-ajunse la timp pentru 
masa de prânz, mâncă cumsecade, calm, în timp ce nevastă- 
sa-l cicălea şi se văicărea (cu siguranţă că nu băgase de 
seamă cărămida mişcată din loc) că pe-unde umblase-o 
noapte-ntreagă şi că ce-nvârtise, până ce isprăvi el de 
mâncat şi-şi sorbi şi ultima picătură de cafea, şi se ridică de 
la masă şi-ncepu să-njure urât, murdar, porcos, de le scoase 
din casă pe toate trei, pe nevastă-sa şi pe-ăle două fete, 
zicându-le să ia trei sape şi să se ducă la câmp să rărească 
bumbacu' iar el se-ntinse pe duşumea în curentul răcoros 
din săliţa vraişte şi dormi toată după-masa. 

A doua zi dimineaţă luă din colţul de după uşă puşcoiul de 
vânătoare calibru zece cu două ţevi, care fusese-a' lui 
bunică-su, cu cocoşii mari cât două urechi de iepure. 

75 


— Şi-asta ce mai e? zise, strigă nevastă-sa. Pe-unde ai de 
gând să te duci cu ea? 

— După iepuri, zise el. Mi s-a acrit de-atâta slănină, şi-şi 
luă din nenorocita lui de rezervă două cartuşe cu-o- 
ncărcătură mare de alice grele, numai număru' doi şi cinci, 
şi opt, şi-o apucă nu pe drumuri dosnice sau pe poteci, o 
apucă pe după tufişuri şi pe după crânguri, prin râpe, pe- 
oriunde n-ar fi putut să-l vadă nimeni pân’ s-ajungă unde-şi 
pregătise locul de pândă acum două zile, când îl aştepta pe 
Varner să se-ntoarcă, acolo unde drumul de la Houston la 
prăvălia lui Varner trece pe podeţul de peste gârlă - în 
desişul de lângă drum, cu o buturugă pe care să şadă şi 
câteva rămurele rupte prin care-şi făcuse un fel de 
deschizătură, să ochească, şi blănile podeţului la vreo 
cincizeci de paşi în susul drumului să-i fie semnal când or 
trece copitele-armăsarului dac-ar fi s-aţipească. 

Pentru că se-ntâmpla câteodată să treacă şi-o săptămână 
şi Houston să nu dea pe la prăvălie. Da' mai curând sau mai 
târziu tot avea să treacă. Şi dacă tot ce-i trebuia lui, lui 
Mink, ca să-i înfrângă pe Ăia era numai aşteptatul, Aia ar fi 
putut foarte bine să renunţe de-acu' trei luni şi s-ar fi scutit 
şi pe ei, şi-ar fi scutit şi pe alţii de-atâta bătaie de cap. Aşa că 
şi-n prima zi, şi-n a doua s-a dus acasă fără iepure şi şi-a 
mâncat cina într-o muţenie calmă îndărătnică, nevastă-sa tot 
bodogănindu-l şi văicărindu-se că se-ntorsese cu mâna goală, 
până ce-şi dădea deoparte farfuria goală şi-i închidea gura 
cu-njurături câinoase rostite c-un glas rece, otova. 

Şi poate că n-a fost nici în a treia zi. De fapt, nu-şi mai 
aducea aminte-n a câta zi a fost când auzi în fine deodată 
duduitul copitelor armăsarului pe podeţ şi-apoi îl şi văzu: 
armăsarul gonind, puţin în spume, smucindu-şi capul lui 
semeţ şi rău, muşcând şi zăbala, şi struna cu care-ncăleca 
Houston, dulăul mare şi slab sărind pe lângă el. Armă 
amândoi cocoşii şi-mpinse puşca prin deschizătură, şi, chiar 
când potrivea cătarea-n pieptu' lui Houston, puţintel mai la 
stânga, simțind în deget ţăcănitul trăgaciului din faţă, îşi 
zise: Nici acum măcar. Tot nu-s mulțumiți, când capsa pocni 

76 


surd fără să ia foc, degetul mergând mai departe, la al doilea 
trăgaci, zicându-şi; Nici măcar acum, în timp ce acum trosni 
şi bubui, zicându-şi ce-ar fi fost să fi avut timp, loc, între 
bubuitura puştii şi izbitura cartuşului, să-i spună lui Houston 
şi Houston să fi avut timp s-audă: „Nu te-mpuşc pentru alea 
treiişapte de zile jumate a juma’ de dolar pe zi. Aia era-n 
regulă. Alea le-am făcut de mult şi le-am uitat, şi le-am 
iertat. Pesemne că Will Varner n-a putut altfel, că, şi el 
bogătan, şi voi ăştia toţi, bogătanii, trebuie să ţineţi unii cu 
alţii, că de nu, s-ar putea-ntâmpla-ntr-o zi ca ălora care nu-s 
bogaţi să le dea prin cap să se ridice şi să vă curețe. Nu de 
asta te-am împuşcat. Te-am omorât pentru dolaru' ăla de- 
indemnizaţie”. 


77 


Doi 


Aşa că juraţii au zis: „Vinovat”, şi judecătorul a zis: „Pe 
viaţă”, dar el nici n-asculta măcar. Pentru că se-ntâmplase 
ceva cu el. Chiar când îl aducea şeriful la oraş, atunci în 
prima zi, şi cu toate că ştia că văr-su era încă-n Texas, la 
fiecare piatră kilometrică s-aştepta ca Flem sau un mesager 
de-al lui să-i ajungă din urmă sau le iasă-nainte, să-i 
oprească cu bani sau cu-o vorbă: sau cu ceva cu ce-o fi care 
să facă să dispară toată chestia asta, s-o dizolve, s-o spulbere 
ca-n vis. 

Şi-n săptămânile alea lungi cât aşteptase-n închisoare 
judecata stătea la fereastra celulei cu mâinile lui jegoase- 
ncleştate pe gratii, cu gâtul lungit să-şi lipească faţa de bare, 
să vadă-o frântură de stradă-n faţa-nchisorii şi-o frântură din 
piaţa pe care văr-su o să trebuiască s-o străbată ca să poată 
veni la-nchisoare să spulbere visul urât, să-l scoată de-acolo, 
să-i dea drumul. „Asta-i tot ce vreau, îşi zicea el. Să mă 
scoată de-aici, să mă pot duce-acasă să-mi văd de pământ. 
Nu mi se pare că cer cine ştie ce.” 

Şi nopţile la fel, tot acolo stătea; nu i se vedea faţa, doar 
mâinile palide, aproape albe, aproape curate în golurile 
sumbre, pe bezna celulei, privind la oamenii liberi, bărbaţi şi 
femei, şi tineri, care n-aveau de făcut decât să-şi vadă de 
treburi fără importanţă sau să se plimbe-n răcoarea serii, 
trecând prin piaţă spre cinematograf, sau ca să ia câte-o- 
ngheţată la drugstore, sau poate doar să hoinărească-n 
linişte şi liberi, pentru că erau liberi, şi el începuse să strige- 
n jos la ei, întâi cu sfială, apoi mai tare, din ce în ce mai tare, 
din ce în ce mai insistent, că se opreau oamenii, surprinşi 
aproape, să privească-n sus la fereastra lui şi-apoi să plece, 
parcă-n grabă, parcă-ncercând s-ajungă dincolo, unde el nu-i 
mai putea vedea; pân' la urmă începu să le ofere, să le 
promită bani. 


78 


— Hei! Dom'le! Cucoană! Măi, Cutare! Cine vrea să-i 
trimeată vorbă lu' Flem Snopes la Varner la prăvălie? 
Plăteşte! Zece dolari! Douăj' de dolari! 

Şi chiar şi când veni în fine ziua-n care l-au dus, cu cătuşe 
la mâini, în încăperea-n care-avea să dea ochii cu soarta lui 
în primejdie, nici măcar o dată n-a-ntors ochii să se uite la 
tribunal, la estrada care putea s-ajungă să-i fie Golgotă, ci o 
căta cu ochii ficşi printre feţele palide, anonime, identice ale 
mulţimii pe cea a lui văr-su sau măcar a vreunui trimis de-al 
lui; până-n clipa-n care judele-n persoană a trebuit să se 
plece peste pupitrul înalt şi să-i spună: 

— Ascultă, Snopes! Priveşte-ncoa' la mine! L-ai omorât pe 
Houston sau nu l-ai omorât? Şi el răspunse: 

— Nu-mi bate capu'! Nu vezi c-am treabă? 

Şi-a doua zi la fel. In timp ce avocaţii strigau şi se 
invectivau, şi băteau apa-n piuă, el nici n-asculta măcar, 
nimic şi pe nimeni, chiar dac-ar fi priceput ce-ar fi auzit, cu 
ochii tot la uşa din fundul sălii pe unde-ar fi trebuit să între 
văr-su sau trimisul lui; şi-napoi în drum spre celulă, tot cu 
cătuşe la mâini, privirea lui neobosită care la-nceput fusese 
numai neliniştită şi nerăbdătoare dar care acuma începea să 
fie îngrijorată, puţin perplexă, destul de lucidă, lunecând 
repede, scurt, cercetător, peste fiecare chip ce-i trecea pe 
dinainte, sau pe dinaintea căruia trecea el, şi iarăşi la 
fereastra celulei cu mâinile nespălate-ncleştate de gratiile 
jegoşite, cu gâtu-ntins şi faţa lipită de ele, să vadă cât mai 
mult din strada şi din piaţa de jos de sub el, pe unde-ar fi 
trebuit să treacă văr-su sau trimisul lui. 

Aşa c-a treia zi când, legat din nou cu cătuşe de mâna 
temnicerului, şi-a dat seama că trecuse prin piaţă, fără ca o 
dată măcar să se fi uitat la vreuna din mutrele care se 
holbau la el şi intrase-n tribunal, şi se-aşezase la locul lui 
obişnuit din boxă tot fără ca să se uite măcar o dată pe 
deasupra capetelor grămădite spre uşa din fund, tot n-a 
cutezat încă s-admită că ştia de ce. Doar şedea acolo, 
arătând tot atât de prăpădit şi de firav, şi de inofensiv ca un 
copil murdar; în timpul ăsta avocaţii-au perorat şi-au 

79 


vociferat pân’ ce s-a sfârşit ziua şi juriul a zis: „Vinovat”, şi 
judele a zis: „Pe viaţă”, şi el a fost dus înapoi, cu cătuşe la 
mâini în celula lui şi uşa s-a trântit şi-acuma, tăcut, 
nemişcat, liniştit şedea pe patul de fier fără saltea, de data 
asta numai uitându-se la fereastra mică cu gratii la care luni 
de zile stătuse câte şaisprezece şi optsprezece ore pe zi într- 
o aşteptare şi-o speranţă de nepotolit. 

De-abia atunci şi-a zis, a gândit, a prins cheag în mintea 
lui: N-o să vină. Cu siguranţă c-a fost tot timpu-n sat. Cu 
siguranţă c-a auzit de chestia cu vaca chiar acolo-n Texas şi- 
a aşteptat până i s-a trimis vorbă că-s pus bine la popreală, 
la-nchisoare şi de-abia atunci sa-ntors, să fie sigur că Aia or 
să facă tot ce-s în stare, acuma că m-au adus la neputinţă. Se 
prea poate să fi şi stat ascuns tot timpu', aici în fundu’ sălii, 
să vadă cu ochii lui că n-au uitat nimic şi c-o să scape pân’ la 
urmă de mine de-a binelea şi pentru totdeauna. 

Aşa c-acuma se liniştise. Crezuse că se liniştise şi-atunci, 
îndată ce-şi dăduse seama ce-avea de făcut pe chestia lu’ 
Houston, şi că Houston însuşi era ăla care nu-l lăsa s-aştepte 
să se-ntoarcă Flem. Da' se-nşelase. Aia n-a fost linişte, 
atunci; prea era plină de prea multe nesiguranţe: de pildă, 
dac-o să-i trimită cineva vorbă lui Flem că-i la ananghie, şi 
mai ales dac-o să-i trimită la timp. Sau chiar dacă-i trimitea 
vorbă la timp, dac-o s-ajungă la timp la Flem. Şi chiar dacă 
Flem o să primească vestea la timp, poate să fie-o inundație 
sau o deraiere şi să nu se poată-ntoarce la timp. 

Da' acuma se isprăvise cu toate astea. Nu mai avea deloc 
de ce să-şi bată capu' şi să se necăjească pentru că d-acu- 
nainte tot ce-avea de făcut era s-aştepte, şi-şi dovedise lui 
însuşi că asta ştia s-o facă. S-aştepte, atât: asta-i tot ce-i 
trebuia; n-a avut nevoie nici măcar să-i spună temnicerului 
să trimită vorbă, pentru că avocatul singur îi spusese c-o să 
treacă să-l vadă după cină. 

Aşa că-şi mâncă şi el cina când i-o aduseră - aceeaşi 
slănină şi-aceeaşi melasă şi-aceiaşi pesmeţi nu-nde-ajuns de 
copti, pe care i-ar fi mâncat şi-acasă; aici totuşi parcă puţin 
mai bună pentru că slănina avea mai multă carne decât îşi 

80 


putea permite acasă. Numai c-a lui, acasă, fusese o cină de 
om liber, o mânca în libertate. Da’ pân’ la urmă putea răbda 
şi asta, dacă asta-i ce-i cereau ăia acum. Apoi auzi paşi pe 
scară, uşa se deschise cu zgomot să intre avocatul şi se 
trânti la loc închizându-i pe-amândoi - avocatul tânăr şi 
nerăbdător, de-abia ieşit din facultate i se spusese, şi 
judecătorul însuşi i-l alesese - sau mai curând îl numise din 
oficiu pentru că până şi el, Mink, ocupat cum era în 
momentele alea, putea spune că omul realmente nu se 
sinchisea de treburile şi de necazurile lui - pe-atunci habar 
n-avea de ce, pentru c-atunci el tot mai credea că tot ce-avea 
de făcut judecătorul sau oricare altul, ca să isprăveasc-o 
dată cu afacerea asta, era să trimită pe cineva la Mogşia 
Franţuzului, să-l aducă pe văr-su. 

Prea tânăr şi prea nerăbdător de fapt, şi ăsta era şi 
motivul pentru care el - avocatul - încurcase-n aşa hal 
lucrurile. Da' acuma nici asta nu mai avea nicio importanţă, 
acuma chestia era să vadă ce-o să vină după. Aşa că n-a stat 
să piardă timpul. 

— All right, zise. Cât o să am de stat acolo? 

— E vorba de Parchman - de penitenciar, zise avocatul. 
Nu-nţelegi? 

— All right, făcu el din nou. Cât o să am de stat acolo? 

— Ţi-a dat închisoare pe viaţă, zise avocatul. Nu l-ai auzit? 
Tot restul vieţii. Până mori. 

— All right, făcu el pentru a treia oară, cu răbdarea lui 
calmă, aproape compătimitoare. Şi cât o să stau? 

De data asta pricepu chiar şi avocatul. 

— Oh, asta depinde de dumneata şi de prietenii dumitale - 
dacă ai prieteni. S-ar putea să fie şi toată viaţa, cum a zis 
judele Brummage. Dar în douăzeci, douăşcinci de ani intri-n 
prevederile legii şi poţi cere graţierea sau eliberarea 
condiţionată - dacă ai prieteni cu greutate care să-ţi susţină 
cererea şi dacă fişa dumitale de-acolo, de la Parchman, n-o 
să cuprindă nimic defavorabil. 

— Să zicem că n-am prieteni. 

— Da, oamenii care s-ascund în hăţişuri şi-mpuşcă pe alţii 

81 


când trec călare, fără să strige-ntâi: „Hei!” sau măcar să 
fluiere, n-au prieteni, zise avocatul. Aşa că n-o să ai pe 
nimeni să te scoată decât pe dumneata. 

— All right, zise el cu infinita lui răbdare nezdruncinată, 
de-asta tot încercam să te-opresc din pălăvrăgeală, ca să ai 
timp să-mi spui. Ce trebuie să fac ca să scap cu douăzeci- 
douăşcinci de ani? 

— Să nu-ncerci să evadezi sau să te-amesteci în vreo 
combinaţie s-ajuţi pe alţii să evadeze. Să nu te baţi cu alţi 
deţinuţi sau cu vreun gardian. Să faci la timp tot ce ţi se cere 
să faci şi fără murmure sau proteste, să nu vorbeşti până nu 
eşti întrebat. Cu alte cuvinte, să-ncepi să faci chiar din 
momentul ăsta toate lucrurile pe care, dacă le-ai fi făcut din 
timp, de-atunci, din ziua de-astă toamnă, când te-ai hotărât 
să-l pui pe Mr Houston să-ţi ţină vaca la iernat pe de 
pomană, n-ai fi fost acum aici în celula asta încercănd să afli 
de la alţii cum să scapi. Dar, în special, să nu-ncerci să 
evadezi. 

— Să evadez? 

— Să fugi. Să-ncerci s-o ştergi. 

— Să-ncerc? 

— Pentru că n-ai să poţi, zise avocatul cu un fel de 
răbdare-n care clocotea furia. Pentru că n-ai să poţi să 
evadezi. Nu se poate. Niciodată. Nu poţi face-un plan de 
evadare fără să prindă şi alţii de veste, şi totdeauna vor şi ei 
să-ncerce să evadeze odată cu tine, aşa că vă prind pe toţi. 
Şi chiar dacă nu vor să fugă cu tine, te pârăsc gardianului şi 
tot te prind. Şi chiar dacă reuşeşti să nu afle nimeni şi să 
fugi singur, te-mpuşcă-un gardian încă-nainte de-a sări 
gardul. Şi-atunci, dacă n-ajungi la morgă sau la spital, tot la 
puşcărie  te-ntorci, cu douăşcinci de ani în plus la 
condamnare. Acuma ai priceput? 

— Vasăzică, asta-i tot ce am de făcut ca să scap în 
douăzeci-douăşcinci de ani. Să nu-ncerc să fug. Să nu mă bat 
cu nimeni. Să fac orice-mi zic să fac, câtă vreme-mi zic să 
fac. Da-n special să nu-ncerc să fug. Asta-i tot ce-am de făcut 
ca să scap în douăzeci-douăşcinci de ani. 

82 


— Da, zise avocatul. 

— All right, făcu el. Acuma du-te şi-ntreabă-l pe judecător 
dacă aşa-i şi dacă zice că-i aşa să-mi trimeată scris pe-o 
bucată de hârtie. 

— Vasăzică, n-ai încredere-n mine, zise avocatul. 

— N-am încredere-n nimeni, făcu Mink. N-am timp să 
pierd douăzeci-douăşcinci de ani să văd dacă ştii ce vorbeşti 
sau nu. Când oi ieşi o să am ceva de făcut. Aşa că vreau să 
ştiu. Vreau scris pe hârtie de la judecător. 

— Atunci poate că n-ai avut niciodată-ncredere-n mine, 
zise avocatul. Poate crezi că din cauza mea ai pierdut. Poate 
crezi că, dac-ar fi fost altu-n locul meu, n-ai fi acum aici. Aşa- 
i? Şi el, Mink, cu-aceeaşi răbdare calmă şi nezdruncinată: 

— Ai făcut tot ce-ai putut. Numai că nu erai omul potrivit 
pentru chestia asta. Eşti tânăr şi focos, da' eu nu de-asta 
aveam nevoie. Eu aveam nevoie de-un om de afaceri, de-un 
om de afaceri versat, care ştie cum se face-o trampă. 
Dumneata nu eşti bun de-aşa ceva. Acuma du-te şi scoate-mi 
hârtia aia de la judecător. 

Acuma el, avocatul, încercă chiar să şi râdă. 

— Nici nu mă gândesc, zise el. Tribunalul consideră că 
mandatul meu în cazul dumitale a-ncetat azi după-masă la 
pronunţarea sentinţei. Am intrat aici doar în trecere, să-mi 
iau rămas-bun şi să te-ntreb dacă-ţi pot fi de folos cu ceva. 
Dar evident, oamenii care n-au prieteni, n-au nevoie nici de 
binevoitori. 

— Dar eu nu socot că mandatul dumitale a-ncetat, zise 
Mink ridicându-se acum fără grabă; şi avocatul fu-n picioare 
dintr-o săritură, dintr-un salt, la uşa zăvorâtă, cu ochii la 
făptura măruntă care se-ndrepta spre el, arătând puţintică şi 
firavă, şi inofensivă, ca un copil, dar primejdioasă ca o viperă 
- ca un şarpe cu ochelari necrescut, ca o cobra, ca o aspidă. 
Şi avocatul începu să ţipe, să urle, chiar şi când paşii 
alergând ai temnicerului se auzeau pe scară şi uşa se 
deschise, şi temnicerul se ivi în prag cu pistolul în mână. 

— Ce s-a-ntâmplat? zise temnicerul. Ce-a vrut să facă? 

— Nimic, nimic, zise avocatul. E-n regulă. Am terminat. 

83 


Dă-mi drumul să ies. 

Numai că nu terminase; ar fi vrut el să fi terminat, dar nu 
terminase. Nici măcar n-a aşteptat până dimineaţă. Un sfert 
de oră după aceea era la hotel în camera judecătorului 
itinerant care prezidase procesul şi pronunţase sentinţa, el, 
avocatul, suflând încă greu, nevenindu-i să creadă încă prin 
ce primejdie trecuse, încă uluit că scăpase. 

— E nebun, ascultați ce vă spun! zicea. E primejdios! Cum 
să-l trimiteţi la Parchman, unde peste douăzeci sau 
douăşcinci de ani o să aibă dreptul la grațiere sau la 
eliberare condiţionată ca să nu mai vorbim de cazu-n care 
vreunul din neamurile lui - şi slavă Domnului, are destule! - 
sau careva cu cine ştie ce interes, sau poate-un simplu- 
ncurcă-lume slab de înger şi trecere la guvernator să-i sufle- 
o vorbă la ureche şi să-l scoată mai devreme! Trebuie trimis 
la Jackson, la azil, pe viaţă, şi-acolo o să fie-n siguranţă. 
Adică nu: noi o să fim în siguranţa! 

Şi zece minute mai târziu intra şi procurorul care făcuse 
rechizitoriul în proces zicându-i (avocatului): 

— Vasăzică, vrei suspendarea executării ca să introduci o 
cerere de revizuire. De ce n-ai făcut-o pân' acum? 

— L-ai văzut şi dumneata, zise, strigă aproape avocatul. Ai 
fost şi dumneata cu el în sala de şedinţe trei zile-ntregi, de 
dimineaţa până seara. 

— Exact, zise procurorul. Şi tocmai de-aceea te-ntreb: de 
ce acum? 

— Pentru că dumneata nu l-ai văzut de-atunci încoace! 
zise avocatul. Vino cu mine până sus la el în celulă, să-l vezi. 
Cum am făcut eu acu’ juma’ de oră! 

Dar judele era om bătrân, n-a vrut să se deplaseze atunci, 
aşa că a doua zi dimineaţă temnicerul a descuiat uşa şi le-a 
dat la toţi trei drumu-n celula-n care silueta măruntă, firavă, 
descărnată, cu salopeta şi cămaşa decolorate şi peticite, cu 
picioarele desculţe-n bocancii tari ca fierul, cobori de pe pat. 
Îl bărbieriseră-n dimineaţa aia şi-l pieptănaseră, cu cărare, şi 
părul îi fusese netezit cu apă, să stea lipit pe scăfârlie. 

— Poftiţi, dom'lor, zise el. N-am scaune, da’ desigur că n- 

84 


aveţi de gând să staţi atât cât s-aveţi nevoie de scaun. Ei, 
dom'le judecător, văd că nu numai că mi-ai adus hârtia, da c- 
ai adus şi doi martori, să vadă când mi-o dai. 

— Stati puţin, zise avocatul către judecător. Lăsaţi-mă pe 
mine. Şi-apoi către Mink: Nu mai e nevoie de hârtie. O să te 
judece - domnul judecător te va judeca din nou. 

Mink încremeni. Privi la avocat. 

— De ce? făcu el. M-au mai judecat o dată şi mare lucru 
tot n-am priceput. 

— Pentru că de data aia n-a fost judecata bună, zise 
avocatul. Şi-am venit să-ţi spunem. 

— Dac-atunci n-a fost judecata bună, ce rost are să se mai 
piardă timp şi bani cu-o alta? N-ai decât să-i zici amicului de 
colo să-mi aducă pălăria şi să deschidă uşa să mă duc acasă 
să-mi văd de recoltă, dac-o mai fi rămas ceva de ea. 

— Nu, stai puţin, zise avocatul. Judecata n-a fost bună 
pentru că te-a trimis la Parchman. Acuma n-o să te mai duci 
la Parchman, unde-ar fi trebuit să munceşti în arşiţă cât îi 
ziua de lungă, pentr-o recoltă care nici măcar nu-i a 
dumitale. Acum ochii cenuşii spălăciţi îl urmăreau arătând 
nu numai parcă n-ar fi fost în stare să clipească, da' parcă de 
când se născuse nu simţise vreodată nevoia să clipească, 
avocatul continuând să trăncănească fără să se poată măcar 
opri: Nu la Parchman, ci la Jackson, unde-ai să ai o odaie 
frumoasă, să stai singur... toată ziua n-o să ai nimic de făcut, 
doar să te-odihneşti... o să ai doctori... şi-aici se opri nu că se 
oprise el din trăncăneală; îl opriseră ochii care-l pironeau, 
spălăciţi, fără să clipească. 

— Doctori, făcu Mink. Jackson. Îl sfredeli cu privirea pe 
avocat. Asta-i unde-i bagă pe nebuni. 

— N-ai prefera... începu procurorul. Atâta apucase să 
spună. În şcoală făcuse atletism şi se menținea şi-acum în 
formă. Cu toate astea nu reuşi să imobilizeze fiara mică şi 
dezlănţuită decât după ce-l zvârlise pe-avocat pe jos şi se 
tăvăliseră amândoi pe duşumea. Şi chiar şi-atunci fusese 
nevoie de-amândoi, de el şi de temnicer, ca să-l poată ridica 
şi târi deoparte, să-l ţină, furibund, numai spume, zbătându- 

85 


se ca o mâţă, gâfâind. 

— Nebun, eu, ai? Nebun, eu? Nu l-a făcut încă curva de 
mă-sa pe ăla care să-mi zică mie nebun, cât o fi el de grozav 
şi câţi or fi ca el. 

— Ai dreptate, smintitule, făcu procurorul. La Parchman 
cu tine! Acolo-s doctorii care-ţi trebuie. 

Aşa că s-a dus la Parchman, prins cu cătuşe de mâna 
ajutorului de şerif, schimbând amândoi vagon de fumători 
după vagon de fumători, de la un tren local la altul, ăl' din 
urmă lăsând colinele-ntre care trăise de când se ştia şi 
intrând în delta pe care n-o văzuse niciodată pân’ atunci - 
câmpie aluvionară, mlăştinoasă, întinsă la nesfârşit şi- 
acoperită de chiparoşi şi eucalipţi, şi mărăcinişuri, şi 
crânguri mişunând de urşi şi cerbi, şi pantere, şi şerpi, în 
care omul izbind sălbatic, violent cu securea mai desţelenea 
petice de pământ gras unde lujerii bumbacului creşteau 
exuberant, mai înalţi decât omu' călare şi el, Mink, sta cu 
faţa lipită de fereastra vagonului, ca un copil. 

— I numai mlaştină pe-aici, zise. N-arată sănătos. 

— Nici nu-i, făcu ajutorul. Nici nu-i nevoie să fie. Asta-i 
penitenciar. După mine, nici nu există loc mai nesănătos în 
care să poţi băga un om şi să-l închizi dup-un gard de sârmă 
ghimpată pentru douăj' de ani sau douăşcinci. Da' pentru 
dumneata, un loc nesănătos ca ăsta-i tocmai ce-ţi trebuie; n- 
o să ai de stat multă vreme. 

Vasăzică, aşa arăta Parchman, penitenciarul, destinaţia şi 
destinul lui, pe viaţă, cum zisese judecătorul; pentru restul 
vieţii lui, cât o mai avea de trăit. Da' avocatu-i zisese altfel, 
cu toate că nu putea avea nici în el încredere cu-adevărat: 
numai douăşcinci de ani, poate numai douăzeci, şi chiar şi 
pe-un avocat în care omu' nu se poate-ncrede, tot poţi măcar 
atâta să-l crezi: că-şi ştie meseria, pentru c-a mers la o 
şcoală de legi şi le-a-nvăţat, pe când un judecător, tot ce-are 
de făcut ca s-ajungă judecător e să iasă-ntâiu-n alegeri. Şi 
chiar dacă judecătorul n-a iscălit hârtia pe care să stea scris 
c-are de făcut numa’ douăzeci sau numa’ douăşcinci de ani, 
nici asta n-avea nicio importanţă pentru că judecătorul era 

86 


de partea cealaltă şi natural c-avea să-l mintă pe omu' contra 
căruia era, pe câtă vreme un avocat, mai ales avocatu' tău, 
nu poate. Ba mai mult: avocatu' lui nu putea să-l mintă chiar 
pe el pentru că-i spusese cineva că era un fel de regulă că, 
dacă clientu' nu-l minte pe avocat, Legea nu-i dă voie nici 
avocatului să-l mintă pe client. 

Şi chiar de n-ar fi fost aşa, tot n-avea nicio importanţă, 
pentru că el tot nu putea sta la Parchman toată viaţa, n-avea 
timp, trebuia să iasă-nainte. Şi uitându-se la gardul înalt de 
sârmă cu-o unică poartă păzită zi şi noapte de oameni cu 
puşti şi după gard la clădirile scunde sinistre cu gratii la 
ferestre, îi trecu prin gând, încercă să-şi aduc-aminte, c-un 
fel de uluială, de timpu' când unicul motiv pentru care voia 
să scape era ca să se duc-acasă să-şi vadă de lucratu' 
pământului, amintindu-şi asta numai o clipă şi-atât, pentru c- 
acuma trebuia să scape. 

Trebuia să iasă. l-au schimbat salopeta albastră 
decolorată şi peticită, şi cămaşa cu care venise de-acasă, cu- 
o salopetă şi-o haină de postav alb, cu dungi negre de-a latu’, 
care, de-ar fi după judecător, îi era sortit să le poarte toată 
viaţa până la moarte, dacă n-ar fi ştiut avocatul ce ştia. 
Acuma muncea - munceau o mulţime - pe câmpiile grase de 
bumbac şi oameni călare cu puşti la oblânc îi păzeau, şi 
făcea singurul lucru pe care ştia să-l facă, pe care-l făcuse 
toată viaţa, pentr-o recoltă care n-o să fie niciodată-a lui, 
câte zile-o mai avea, dac-o ieşi p-a judecătorului, şi-şi zicea: 
Bine şi-aşa. Ba chiar mai bine. Dacă unu’ vrea să facă o 
treabă, poa’ s-o facă, da’ poa’ şi să n-o facă. Da dacă 
TREBUIE s-o facă, n-are ce-l opri. 

Şi noaptea, pe patul de scânduri, fără cearşaf, cu-o pătură 
ieftină şi scorţoasă, şi drept pernă hainele făcute sul, îşi 
zicea, îşi vâra-n cap, pentru că trebuia acuma să-şi schimbe 
peste noapte şi pentru totdeauna pe douăzeci sau pe 
douăşcinci de ani toată firea şi tot caracterul, şi toată 
făptura lui: Să fac orice-mi zic ăştia să fac. Să nu-ntorc vorba 
nimănui. Să nu m-amestec unde-i bătaie. Asta-i tot ce trebuie 
să fac douăşcinci de ani sau poate chiar numai douăzeci. Da’ 

87 


mai ales să nu-ncerc să evadez. 

Nici măcar nu ţinea socoteala anilor care se-mplineau. Îi 
lăsa să treacă, să se-nfunde-n uitare, îi îndesa sub bocancii 
grei în răzor, în urma catârului care trăgea plugul, şi mai 
târziu boroana, apoi cu săpăliga la plivit şi la rărit, şi la urmă 
cu sacul lung târâş în care culegea bumbacul. N-avea nevoie 
să-i numere; acuma era-n mâna Legii şi, câtă vreme se ţinea 
de ale patru reguli pe care Legea le pusese pe seama lui, o s- 
o ţie şi Legea pe-aia una pe care şi-o pusese pe seama ei, ăi 
douăşcinci de ani sau poate chiar numai douăzeci. 

Nu ştia câţi ani trecuseră când veni o scrisoare; să fi fost 
doi sau trei, şi stătea în biroul directorului sucind şi răsucind 
în mână plicul cu mărci şi cu ştampile, şi-adresa scrisă cu 
creionul, în timp ce directorul îl observa. 

— Nu ştii să citeşti? zise directorul. 

— Ştiu să citesc de tipar, da’ de mână nu ştiu bine. 

— Vrei să-ţi deschid eu? zise directorul. 

— All right, făcu el. Aşa că directorul o deschise. 

— E de la nevasta dumitale. Te-ntreabă când vrei să vie şi 
dacă s-aducă şi fetele. 

Iar ţinea scrisoarea-n mână acum, o foaie de hârtie dintr- 
un caiet de şcolar, scrisă cu creionul, parc-ar fi fost picioare 
de păianjen sau hieroglife, dar asta nu-nsemna c-ar fi fost 
mai uşor de citit pentru el decât araba sau sanscrita. 

— Yettie nu ştie nici măcar să citească de tipar, darămite 
să scrie de mână, zise el. Trebuie că i-a scris-o madam Tull. 

— Ei, făcu directorul. Ce să-i scriu? 

— Scrie-i că n-are niciun rost să facă atâta drum pân’ aici, 
pen’ că tot am să mă-ntorc acasă curând. 

— Oh, făcu directorul. Ai să ieşi în curând, eh? Privi la 
făptura măruntă şi firavă, nu mai mare decât un băiat de 
cincisprezece ani, care de trei ani era-n seama lui şi pe care 
nu reuşise-n timpul ăsta s-o catalogheze, s-o rânduiască-ntr- 
una din categoriile alcătuind contextura închisorii. Nu era o 
enigmă, nu era un mister: nu era nimic, absolut nimic; la fişa 
lui nici conflict, nici mustrare, nici observaţie de la vreun 
gardian sau custode, sau funcţionar, niciodată niciun fel de 

88 


incident cu vreun alt deţinut. Un ucigaş, condamnat pe viaţă, 
intra după experienţa directorului, totdeauna, într-una din 
două categorii: sau un incorigibil, care nu mai avea nimic de 
pierdut, o veşnică problemă şi bătaie de cap, şi pentru 
gardieni, şi pentru ceilalţi deţinuţi; sau o periuţă, lingând 
cizmele oricăruia dintre superiori, ca să-şi facă viaţa mai 
uşoară. Dar ăsta, nimic: îşi primea porţia de treabă-n fiecare 
dimineaţă şi muncea la bumbac, dârz şi neostenit, ca şi cum 
ar fi muncit la al lui, ca şi cum pentru el ar fi scos rod. Ba 
mai mult: lucra mai aprig pentru recolta asta, din care n- 
avea să tragă niciun gologan profit, decât lucrau - după 
experienţa directorului - oamenii de teapa lui pentru ei 
înşişi: Şi cum ai să ieşi? 

Mink i-a spus. În trei ani de zile asta ajunsese la el ceva 
automat; n-avea decât să deschidă gura, că ieşea ca 
răsuflarea: 

— Făcând ce-mi zic ei să fac. Nu-ntorc vorba şi nu mă bat. 
Şi nu-ncerc să evadez. Mai ales asta: nu-ncerc să evadez. 

— Aşa că după şapteşpe sau douăj'doi de ani ai să pleci 
acasă, zise directorul. Că trei s-au şi făcut, de când eşti aici. 

— S-au făcut? N-am ţinut socoteala. Nu, zise el. N-am să 
mă duc de-a dreptul acasă. Am mai întâi ceva de făcut. 

— Ce? zise directorul. 

— O chestie de-a mea. După aia, mă duc acasă. Scrie-i aşa. 
Da, dom'le, îşi spuse el. Ai zice c-a trebuit să fac tot drumu’ 
pân' la Parchman numai ca de-aici s-o pornesc înapoi acasă 
să-l omor pe Flem. 


89 


Trei 
V.K. RATLIFF 


Ce n-a putut probabil să-i intre-n cap lui Montgomery 
Ward, nici la-nceput, nici în următoarele două-trei zile, era 
de ce-a vrut Flem neapărat ca el să fie trimis în mod special 
la Parchman. De ce să nu fi fost bun şi alt loc, la fel de sigur 
şi de izolat, de pildă Atlanta sau Leavenworth, sau poate 
chiar Alcatraz, tocmai la două mii de mile, în California, 
unde judecătorul Long l-ar fi trimis cu primul tren, încă de 
pe când el se mai uita la prima poză obscenă; asta voia să 
ştie: de ce anume nu-i convenea lui Flem niciun alt loc şi 
ţinea ca el, Montgomery Ward, să fie trimis numai şi numai 
la Parchman, în Missippi.& 

Pentru că nici chiar în agitația primului moment 
Montgomery Ward nu se-ndoise o clipă măcar de cele cei 
se-ntâmplau în realitate. De cum au intrat pe uşă avocatul şi 
cu Hub, el şi-a dat seama că-n fine s-a-ntâmplat ceva, ceva la 
care s-aşteptase chiar din momentu', când va fi fost ăla, când 
Flem descoperise, sau bănuise, că, orice-o fi fost aia ce se- 
ntâmpla acolo pe străduţă, era ceva din care se putea 
scoate-un ban. Ce-l lăsa puţin perplex era de ce complica şi- 
ncurca Flem atâta lucrurile, numai ca să-i sufle-afacerea asta 
cu poze de femei goale. Era ca anecdota cu tipu' din pom 
care, când îl vede pe unv’ de jos ţintind cu puşca la el, îl 
întreabă cum îl cheamă şi, când ăl' de jos îi spune, face: „Ei 
drăcie, dumneata eşti ăla? Ce-ai nevoie-atunci să mai pierzi 
timp şi să strici cartuşu' pe mine? Dă-te de-o parte, să 
cobor!” 

Ce să mai vorbim de nesocotinţă! Că Flem Snopes îi sufla 
afacerea, era all right. Se-aşteptase la asta: se-aşteptase ca 
mai curând sau mai târziu să-i vină şi lui rândul, având pe 
3 Forma Missippi reproduce pronunția regională şi populară a 


cuvîntului Mississippi. 
90 


chestia asta exact acelaşi risc ca oricare altul din 
Yoknapatawpha care-avea o afacere suficient de rentabilă ca 
Flem să considere că i-ar conveni. Dar, ca să-i pui să confişte 
pozele alea tocmai pe procuror şi pe şerif, singurii doi 
oameni din câţi puteai găsi în toată Yoknapatawpha, despre 
care nici chiar Grover Winbush n-ar fi fost atât de naiv să-şi 
închipuie-n vis măcar c-or să le lase vreodată să le scape din 
mână - procurorul Stevens, cel care se consacrase atât de 
mult reformelor civice şi progresului moral al poporului, 
încât, din cel mai pur sentiment al datoriei, îi silea pe băieţii 
de doisprezece ani s-alerge-n concursuri de cinci mile, când 
ei tot ce-şi doreau era să-i lase-n pace să stea acasă şi să dea 
foc grajdului; şi Hub Hampton, carnivorul ăla cu mutră de 
diacon baptist care, când te prindea o dată-n colții lui, nu-i 
mai scăpai şi care n-avea plăcere mai mare şi mai pură decât 
să ţină socoteala oamenilor despre care ştia personal c-or să 
nimerească direct în iad. 

La urma urmei, de ce trebuia neapărat ca Montgomery 
Ward să fie băgat la-nchisoare, când tot ce voia unchi-su sau 
văr'su era să-i sufle afacerea, decât doar poate ca să 
lipsească-o săptămână sau poate o lună, sau două, să dea 
lumii timp să uite de pozele alea de femei goale sau, în orice 
caz, să uite că cineva pe care-l chema Snopes avea vreo 
legătură cu ele. Pentru că Flem era acum bancher şi s-ocupa 
nu numai cu cămătăria, s-ocupa şi cu respectabilitatea. 

Nu, ceea ce în fond ar fi trebuit să-l lase pe Montgomery 
Ward perplex, pe el îl încânta şi-l minuna: cum de reuşise el 
s-o lungească atât. N-ar fi fost nevoie nici de lege şi nici de 
Flem Snopes ca să-i închidă atelierul, să-i tragă obloanele 
(sau mai curând să i le ridice) şi să lichideze pentru 
totdeauna industria asta de fotografii obscene din Jefferson, 
Missippi. O şi făcuse foarte bine Grover Winbush, când îl 
prinsese cineva ieşind atunci la două noaptea din fundătură, 
cine dracu' o fi fost. Nu: Grover Winbush nenorocise, 
distrusese afacerea încă din clipa-n care descoperise că-ntr- 
o fundătură din Jefferson există o uşă laterală şi că-n dosul ei 
e ceva ce s-ar putea numi un bordel, dar fără dame. Ba nu: 

91 


afacerea asta fusese pierdută pentru Jefferson din clipa-n 
care Grover Winbush fusese numit poliţist de noapte, pentru 
că Grover avea exact atâta minte câtă să-i ajungă unui 
poliţist de noapte, cu condiţia ca oraşul să nu fie mai mare 
ca Jeffersonul şi nici lumea să nu se culce niciodată mai 
târziu ca-n Jefferson, Missippi, pentru că asta era unica 
slujbă dintre toate slujbele trudnice plătite de pe lumea asta 
- să stea toată noaptea rezemat de-un stâlp de felinar şi să 
privească la piaţa pustie - pe care-ai fi zis că-i şi el în stare s- 
o facă oricâtă vreme, cu condiţia ca ăl' care i-a dat-o sau i-a 
obținut-o să rămână tot atâta vreme la putere şi cu condiţia 
ca el, Grover, să nu pice cumva peste ceva cu care să-şi 
poată face rău lui sau slujbei, sau vreunui trecător 
nevinovat, sau poate chiar la toţi trei deodată; aşa că natural 
c-avea să fie prins de cineva, de oricine, a doua sau a treia 
oară când avea să caute să se strecoare din fundătură. 

Ceea ce, în fond, nu era decât un simplu risc profesional 
inevitabil când învârteai o afacere ca asta în acelaşi oraş în 
care Grover Winbush era poliţist de noapte, şi Montgomery 
Ward ştia asta tot atât de bine ca oricine altul care-l 
cunoştea pe Grover. Şi, cum afacerea de mai bine de un an 
de zile mergea fără nici o-ncurcătură, Montgomery Ward şi- 
a-nchipuit că cine-o fi fost ăl' de-l prinsese pe Grover intrând 
sau ieşind din fundătură pe furiş după miezul nopţii, o dată 
pe lună de nouă sau zece luni încoace, fusese poate vreun 
cunoscut de afaceri, pe care Grover şi-l făcuse prinzându-l 
jucând pe bani la vreo razie sau cu vreo juma’ de whiskey de 
contrabandă în buzunarul de la spate. Sau cine ştie? Poate 
că însuşi Flem în persoană închisese fiecăruia gura la timp, 
protejându-şi nu atât propriile interese viitoare şi investiţii 
pe care le-avea-n gând, pentru că, la vremea aia, poate că 
încă nu descoperise c-avea de gând să pună mâna pe atelie 
(aşa-i zicea Montgomery Ward, pe franţuzeşte, şi pe vitrină 
pusese să-i scrie: Atelier Monty), ci doar ca să protejeze şi să 
apere însăşi rentabilitatea şi profiturile rezonabile, şi asta nu 
chiar din lealitate familială faţă de un alt Snopes, ci pur şi 
simplu din principiu, cu toate c-ajunsese bancher şi natural 

92 


că trebuia, într-o anumită măsură cel puţin, să stabilească 
un compromis între profit şi onorabilitate, pentru că orice 
rentabilitate este în fond de interes general, cu condiţia să 
nu fie prinsă, şi chiar şi onorabilitatea poate merge mână-n 
mână cu interesul general, cu condiţia ca interesul general 
să aibă destul bun-simţ ca să lucreze pe-ntuneric şi să nu 
facă prea mult zgomot. 

Şi când procurorul şi cu şeriful au intrat la el atunci 
dimineaţa, să-l aresteze, Montgomery Ward a crezut, 
normal, că-n fine destinul lui apuca pe drumul firesc şi 
singurul lucru care-l nedumerea era felul absolut nesocotit, 
ca să nu-i zicem nesăbuit, în care Flem Snopes spera să 
tragă foloase de pe urma destinului. Vreau să zic: 
amestecându-i pe procurorul Stevens şi pe şeriful Hampton, 
dându-le posibilitatea s-adulmece, s-apuce să vadă cu coada 
ochiului măcar pozele alea de femei goale. Pentru că, aşa 
cum  evoluase afacerea, puteai spune că-ntr-un fel 
Montgomery Ward lucra-n schimbul de noapte şi niciodată 
nu era văzut în piaţă înainte de ora prânzului. Aşa că, pân’ 
să-i spună procurorul şi Hub, el n-avusese încă timp să afle 
despre ăi doi tipi, care spărseseră dulapul cu droguri al lui 
moş Willy Christian noaptea trecută, şi că nimeni dintre ăi 
care-i zăriseră pe hoţi prin vitrină nu putuseră da de urma 
lui Grover Winbush ca să-i spună, şi, când, în cele din urmă, 
Grover ieşi furişându-se din fundătura lui Montgomery 
Ward, chiar şi hoţii, nu numai ăi care-i văzuseră, se 
duseseră-acasă. 

N-am de gând să susţin că pe Montgomery Ward l-a 
surprins faptul că procurorul şi cu Hub erau cei dintâi. Era 
firesc să fi fost ei, când, în fine, afacerea atelierului 
izbucnise, indiferent de motivul izbucnirii. S-ar fi aşteptat să- 
i vadă primii, chiar dacă-n Yoknapatawpha nici nu s-ar fi 
pomenit vreodată de numele lui Flem Snopes - ipocritul ăsta 
de procuror viclean, cu mutră de zevzec învăţat pe la 
Harvard şi prin Europa, şi care n-ar fi avut nevoie nici măcar 
de scuza că asta-i slujba lui pentru care-i plătit ca să-şi vâre 
nasu' peste tot unde nu-i fierbea oala şi unde n-avea ce 

93 


pierde; şi borţosul ăla bătrân de Hampton, pe care-l puteai 
chema să caşte gura la orice, chiar şi la o crimă, dacă-ți 
aduceai aminte că-i şerif şi-i spuneai despre ce-i vorba şi 
unde. Nu. Ce-l uluia pe Montgomery Ward era ce paştele 
mă-sii de aberaţie-l trăsnise pe Flem Snopes ca să fie el în 
stare să creadă că se putea folosi de procurorul Stevens şi 
de Hub Hampton, ca să pună mâna pe pozele alea şi să-şi 
mai închipuie-n vis măcar c-o să le mai scoată vreodată din 
mâna lor. 

Aşa c-ai fi putut zice că, pentru o clipă, credinţa, 
încrederea lui în Flem Snopes şovăise, se cam clătinase. A 
fost un moment oribil, în care crezuse că Flem Snopes a 
putut fi victima unei pure coincidenţe manevrate de Grover 
Winbush, ca un simplu muritor de rând. Dar numai un 
moment. Dacă afurisitul ăla de copil, care-i văzuse pe hoţi la 
dulapul de droguri al lui moş Willy, trebuise să-şi aleagă, ca 
să se ducă la cinematograf, la a doua reprezentaţie, din 
toată săptămâna, exact aceeaşi seară pe care şi-o alesese şi 
Grover Winbush ca să se mai strecoare-o dată-n odaia din 
dos a lui Montgomery Ward, din fundătură, şi dacă şi Flem 
Snopes putea fi victima aceluiaşi ghinion şi-al aceleiaşi 
coincidenţe scandaloase ca şi oricare altul, atunci puteam 
foarte bine să ne facem valizele şi să ne cărăm. 

Aşa că, şi după ce procurorul şi cu Hub i-au povestit 
despre ăi doi hoţi de la moş Willy din prăvălie şi despre 
băiatul căruia tat-su ar fi trebuit să-i dea pantalonii jos că nu 
fusese-acasă-n pat cu două ceasuri mai devreme, 
Montgomery Ward tot n-a avut o clipă măcar de-ndoială că 
era vorba de-o lovitură montată de Flem de la un cap la altul 
- de Flem în persoană cu nasul lui de copoi care simte 
gologanu' cum simte popa păcatu' şi puiu' fript, descoperind 
imediat că trebuia să fie de câştigat din gros cu ce se- 
ntâmpla noaptea-n dosu' uşii ăleia din fundătură, în orice caz 
destul ca să-i facă pe oamenii din trei reşedinţe de comitat 
să intre şi să iasă pe furiş de-acolo din fundătură noaptea pe 
la două şi pe la trei. 

Aşa c-acuma, tot ce mai avea Flem nevoie era să afle exact 

94 


ce anume se petrecea acolo-n fundătură, care să fie-atât de 
misterios şi-atât de bănos; şi şi-a plasat probabil spionii lui - 
nu c-ar fi nevoie, ca să-l prindă pe Grover Winbush, de spioni 
calificaţi cu respectul meseriei şi cu mândrie profesională, 
pentru că orice copil, dacă-l cinsteai c-un cornet de 
îngheţată, ar fi putut s-o facă - să pândească de după colţ pe 
cine vine şi pe cine pleacă; mai curând sau mai târziu, şi 
probabil mai mult curând decât târziu, avea să se ivească 
vreunul care să fie la cheremul lui Flem. Foarte probabil că 
mai mult curând decât târziu; chiar aşa, împrăştiată peste 
patru comitate, cum era afacerea asta, nu puteau fi mulţi din 
ăi de teapa din care-şi trăgea Montgomery Ward clientela, 
care să nu fi-ncercat să-şi pună iscălitura pe-o bucată de 
hârtie de-a lui Flem cu patruzeci sau cincizeci la sută pentr- 
un împrumut de trei sau patru dolari, aşa ca Flem să nu-i 
poată spune: 

— Ştii, pe chestia fleacului ăluia de chitanţă-a dumitale, aş 
fi vrut să-mpiedic banca să te urmărească, da' eu nu-s decât 
vicepreşedinte, şi cu Manfred de Spain nu-i nimic de făcut. 

Sau poate chiar Flem să-l fi prins pe Grover, să-l fi prins 
pur şi simplu asupra faptului, atunci a doua sau a treia oară, 
număr care pentru Grover însemna maximul absolut al 
posibilităţilor lui de a se furişa din fundătură fără să-l prindă 
cineva, asta, de fapt, cu mult înainte ca ăi doi tipi să fi spart 
prăvălia lui moş Willy Christian şi să-l fi dat de gol, 
şterpelind medicamentele din dulăpior în văzul a jumate din 
Jefferson, care era ştiut că la ora aia se-ntorcea acasă de la 
reprezentaţia de seară de la cinematograf, şi când l-au 
căutat pe Grover peste tot ca să-i spună, n-au putut da de el. 
Cum-necum, Flem a dat peste unu' pe care să-l poată stoarce 
destul, ca să scoată de la el exact ce-i trebuia: ce marfă 
vinde Montgomery Ward după uşa aia. Aşa c-acuma tot ce- 
avea Flem de făcut era să intre şi el în combinaţie, să-l 
scoată p-orm-afară pe Montgomery Ward sau să-i tragă 
preşu' de sub picioare, cum făcuse ca să-i pice-n palmă tot 
ce exista-n Jefferson, din care se putea scoate-un ban, de 
când ne suflase şi nouă, mie şi lui Grover Winbush, birtu’, 

95 


care credeam că-i al nostru, pe vremea când nici eu n-aveam 
mai multă minte decât să-mi închipui că-i puteam ţine piept 
lui Flem. 

Numai că, ajuns bancher, vicepreşedinte, ca să nu mai 
pomenim că-n fiecare duminică dimineaţa era totdeauna al 
treilea la biserica baptistă - primul fiind negrul care- 
aprindea focu-n sobă şi-al doilea pastorul în persoană - şi tot 
restul carierei lui la Jefferson era condamnat la 
respectabilitate, ca unu-n haine de sărbătoare, care-ncearcă 
s-alerge pe-un câmp de scaieţi şi de clocotici, bineînţeles c- 
acuma Flem nu numai că nu putea s-apară-n chestia asta, nu 
putea nici măcar s-o lase să aibă cât de cât vreo legătură cu 
numele de Snopes. Aşa că-n ce privea Jeffersonul se 
terminase cu Atelierul Monty, avea să fie-nchis, curăţat, 
şters din registrul comerţului pentru vecii vecilor şi-afacerea 
mutată-n altă fundătură, undeva unde nu răzbise nici zvon 
măcar despre ea pân-atunci, şi sub o direcţie care, dac-ar fi 
posibil, să nu ştie nici să silabisească măcar cuvântul 
Snopes. Sau mai bine, dacă Flem avea un pic de judecată, s- 
o mute cu totul în alt oraş, undeva în fostul district al lui 
Montgomery Ward, unde Grover Winbush să n-aibă cum da 
de ea, cel puţin până-n vara viitoare, când o să-şi ia ăle două 
săptămâni de concediu. 

Aşa că, deocamdată, tot ce-avea Montgomery Ward de 
făcut, de fapt, tot ce putea face era s-aştepte pân’ ce-o socoti 
Flem că-i momentu' potrivit să-l dea afară din atelie sau să i- 
l sufle, în fine, cum o hotărî el că-i vine mai la-ndemână. E 
destul de probabil ca Montgomery Ward să fi avut un 
moment-două de amărăciune la gândul că afacerea lui nu 
era una s-o poţi lichida la repezeală, cum s-ar zice ca la foc, 
să n-aibă Flem cum prinde de veste. Dar fondul lui de comerţ 
era o cantitate atât de nebuloasă, că n-avusese niciodată 
niciun fel de existenţă concretă, decât doar în clipa-n care 
clientul plătea şi-o consuma pe loc, şi singurul lucru pe care 
l-ar fi putut vinde era investiţia capitală, şi-aşa ceva nu 
numai c-ar fi fost contrar tuturor legilor economice, dar l-ar 
fi lăsat şi fără fondul lui nebulos de comerţ, aşa că n-ar mai fi 

96 


avut ce vinde-n timpu' care i-ar mai fi rămas pân' să-l dea 
Flem afară, care putea să-nsemne câteva săptămâni sau 
poate chiar câteva luni. Aşa că tot ce-i mai rămânea de făcut 
era s-aplice orice metode şi mijloace de accelerare şi de 
sporire a deverului care-i puteau da prin cap până la prima 
mişcare a lui Flem, încercând, natural, să prevadă la ce 
metodă va recurge-n cele din urmă Flem - fie că găsise, 
Flem, ceva, vreun fel de manetă, de pârghie, ceva în trecutul 
lui, (al lui Montgomery Ward), cu care să-l manevreze, fie 
poate la gestul grosolan şi banal, de a-i oferi pur şi simplu 
bani. 

Aşa că s-aşteptase la Flem. Da’ la Hub şi la procuroru' 
Stevens nu s-aşteptase deloc. Aşa că-n ce-ai putea numi o 
străfulgerare, două, când Hub şi procuroru' năvăliseră la el 
atunci dimineaţa, Montgomery Ward şi-a făcut socoteala c-o 
fi şi asta o chestie cu onorabilitatea aia nouă-n care se 
băgase Flem; o onorabilitate atât de gingaşă şi-atât de 
mofturoasă, că nimic nu-i mai convenea şi c-acuma lucrurile 
trebuiau s-arate ca şi cum Legea-n persoană se deplasase să 
facă curăţenie, să măture din Jefferson şi ateli€, şi tot, aşa că 
Flem se servise de procuroru' Stevens şi de Hub Hampton 
doar ca să scoată cu ei castanele din foc. Fireşte, o clipă de 
s-ar mai fi gândit şi-ar fi dat seama imediat că odată ce-un 
tip care şi-a consacrat viaţa reformelor civice şi progresului 
moral al tineretului, cum era procuroru' Stevens, şi-un 
împieliţat de carnivor de diacon baptist, ca Hub Hampton, ar 
fi pus mâna pe fotografiile alea de femei goale, nu i-ar mai fi 
rămas lui Flem ca să-şi mute atelieru-n altă parte decât 
intenţia. Dar, cu ochii ăia mici, duri, spălăciţi fixându-l de 
peste burtoiul lui Hub Hampton, era greu să aibă timp de- 
orice fel de meditaţie şi gândire, de-o fi fost omu' gânditor 
din fire sau nu. De fapt, dacă-i vorba, Montgomery Ward era- 
n momentul ăla atât de departe de reflectat şi de gândit sub 
orice formă, că n-ar fi deloc de mirare ca-n acelaşi moment 
de străfulgerare, el să fi lăsat să cadă, pe văr-su Flem, 
oribila bănuială că se lăsase tras pe sfoară de procuroru' 
Stevens şi de Hub Hampton; că Flem, tot ce-avusese de gând 

97 


era să-l scoată pe el, pe Montgomery Ward, să-l lase pe 
dinafară, dar era destul de naiv dacă-şi închipuia c-o să mai 
poată smulge din mâinile lui Hub Hampton pozele alea de 
femei goale, după ce Hub apuca o dată să le vadă, şi că-n 
realitate p-ăl de scosese cu mâna lui castanele din foc îl 
chema Flem Snopes. 

Cu toate că, şi în situaţia asta desperată, Montgomery 
Ward avea totuşi prea mult bun-simţ şi judecată, ca să nu 
mai vorbim de mândrie familială şi de lealitate, ca să poată 
crede că zece mii de procurori Stevens şi de Hubi Hamptoni, 
ce să mai zicem de numai câte unul din fiecare, ar putea să-l 
tragă pe sfoară pe Flem Snopes. De fapt, în loc de bănuiala 
aia ordinară, ar fi mai curând de crezut că Flem Snopes a 
avut şi el ghinion, întocmai ca orice altă făptură omenească - 
nu ghinionul de-a se fi-nşelat asupra personajului Grover 
Winbush şi a-şi fi închipuit că Grover ar putea să intre şi să 
iasă pe furiş din fundătura aia, de două-trei ori pe 
săptămână, şapte-opt luni în şir, fără ca să-l prindă, o dată 
măcar, oricine-ar fi vrut din Yoknapatawpha, ci ghinionul de- 
a nu fi fost în stare să prevadă că ăi doi hoţi o să-şi aleagă să 
intre să fure la moş Willy Christian la drugstore, tocmai în 
noaptea-n care puştiul ăla de Rouncewell avea să se lase s- 
alunece pe burlan, ca să se ducă la cinematograf, la 
reprezentaţia a doua. 

Aşa c-acuma tot ce-avea Montgomery Ward de făcut era 
să stea-n celula-nchisorii-n care-l băgase Hub şi s-aştepte, cu 
ceea ce s-ar putea numi degajare şi interes profesional, să 
vadă cum o să scoată Flem pozele alea de la Hub. O să 
dureze, natural; cu toată veneraţia lui pentru Flem Snopes şi 
cu tot orgoliul familial, îşi dădea seama că, nici chiar pentru 
Flem, chestia asta nu era chiar simplă, ca şi cum şi-ar fi ales 
o pălărie sau o umbrelă. Aşa că, dacă trecu şi restul zilei şi 
nu se-ntâmplă nimic nou, era exact ce s-aşteptase. Ce-i 
drept, cam cochetase cu gândul că Flem, luat şi el prin 
surprindere, ar fi putut să vină la el, la Montgomery Ward, 
să mai culeagă cine ştie ce fărâme izolate de informaţii utile, 
fără să ştie că n-avea ce. Dar când Flem nici nu apăru, nici 

98 


nu trimise vorbă, s-ar putea zice că admiraţia şi veneraţia lui 
pentru Flem crescură şi mai mult, pentru că asta era o 
dovadă concretă că Flem n-avea nevoie nici măcar de bruma 
aia de informaţii câtă ar fi putut Montgomery Ward să i-o 
dea şi nici, ca să zicem aşa, de încurajarea sau de sprijinul 
lui moral. 

Şi toată noaptea, până-n zori, în ceea ce s-ar putea numi 
intimitatea fraternă a ploşniţelor comitatului 
Yoknapatawpha, a stat şi a făcut fel de fel de presupuneri, şi 
dimineaţa la fel. Aşa că vă puteţi închipui mirarea şi 
interesul - nu nelinişte încă, nici uluire: doar interes şi 
curiozitate - când nu-ştiu-care cunoscut grijuliu (e vorba de 
Euphus Tubbs, temnicerul; era şi el parte interesată, ce să 
mai vorbim că toată viaţa lui din mirare-n mirare-o dusese) 
apăru după-masa şi-i povesti cum Hub Hampton se dusese 
din nou dimineaţa la atelier să vadă dacă nu cumva le 
scăpase, şi lui, şi procurorului Stevens, vreo probă şi că 
descoperise-n sticlele de revelator cinci galoane de whiskey 
de contrabandă pe raftul pe care Montgomery Ward ştia 
foarte bine că nu ţinea niciodată decât revelator. 

— Acuma mergi la Parchman, nu mai mergi la Atlanta, 
zisese Euphus. N-ai să mai fii aşa de departe. Unde mai pui 
că rămâi în Missippi, aşa că dacă-ţi umflă-un temnicer banii 
tăi de întreţinere, măcar să fie unu' de-ai noştri, nu cum fac 
afurisiţii ăştia de judecători, că trimit băieţi de la noi, din 
Missippi, tocmai la mama dracului, la nişte oameni de care 
n-ai auzit de când eşti, ca să-ţi umfle ăia banii. 

Nici îngrijorare, nici uimire: simplă curiozitate şi mirare, 
dar mai ales curiozitate. Pentru că Montgomery Ward ştia 
foarte bine că ieri-dimineaţă, când ieşise din atelier cu Hub 
şi cu procurorul, în sticlele alea nu era şi nu fusese niciodată 
nimic decât revelator şi-şi dădea seama că şi Hub Hampton 
şi procurorul Stevens ştiau amândoi foarte bine că asta 
fusese-n ele, şi nu altceva, şi mai ştia că, pentru-un tip care 
tine-o afacere cu fotografii de femei goale-n Jefferson, 
Missippi, să-şi complice existenţa vânzând whiskey cu 
paharu-n local însemna să-şi caute beleaua cu lumânarea, ca 

99 


şi-un proprietar de ruletă sau de mese de joc de cărţi, căruia 
i-ar fi dat prin cap să-şi facă o presă de tipărit bani falşi în 
aceeaşi pivniţă. 

Pentru că n-avusese nicio clipă de-ndoială că Flem pusese 
alcoolul şi-încă-n aşa fel ca Hub Hampton să dea peste el 
vrând-nevrând; şi de data asta admiraţia şi veneraţia 
atinseră culmea culmilor, pentru că el îşi dădea seama că 
Flem, ajuns bancher şi trebuind să fie tot atât de gingaş pe 
chestie de onorabilitate ca o fată mare care se pomeneşte 
deodată singură-ntr-un congres de voiajori comerciali, nu 
numai că nu-şi putea permite să aibă de-a face cu 
contrabandişti locali de alcool, şi că fusese astfel obligat să 
se ducă personal până la Mogşia Franţuzului, sau poate chiar 
să ia drumu” până-n Sectoru' Nouă la Nub Gowrie, ca să facă 
rost de el, trebuind chiar pe deasupra să mai şi plătească 
douăşcinci sau treij'de dolari bani gheaţă din buzunar. Şi 
desigur, fără să vrea, o frântură de secundă se poate să i se 
fi ivit gândul că-n fond ăşti douăşcinci sau treij'de dolari 
dezvăluiau că-n ultimă analiza Flem nu era nici el imun la 
chemarea puternică şi elementară a rudeniei de sânge. Dar 
asta n-a fost decât o frântură de secundă, dac-a fost măcar 
şi-atât, deoarece, chiar dacă Flem ar putea fi şi el la un 
moment dat victima slăbiciunii şi-a rătăcirii, tot n-ar da 
nicicând douăj' de dolari pe-un Snopes. 

Nu, ăi douăşcinci sau treij'de dolari nu-nsemnau decât c- 
afacerea avea să fie ceva mai grea decât ş-aşteptase sau 
calculase Flem. Dar faptul că n-a ezitat nici douăşpatru de 
ore ca să plătească 'nsemna că-n orice caz Flem n-a avut 
niciun moment de-ndoială în ce priveşte rezultatul. Aşa că, 
fireşte, nici Montgomery Ward n-avea nici el, nemaiavând 
nevoie nici să-şi închipuie măcar, să prevadă, ci doar s- 
aştepte, pentru că, la ora aia, jumate din Jefferson asta 
făcea, presupunea şi-şi închipuia în locul lui, şi cealaltă 
jumate aştepta, ca să nu zicem că sta cu ochii pe el. Pân' a 
doua zi, când îl văzurăm pe Flem traversând piaţa şi 
apucând spre închisoare şi intrând, şi după juma' de oră 
ieşind. Şi-n ziua următoare Montgomery Ward ieşi şi el cu 

100 


cauţiunea depusă de Flem. Şi-n ziua de după asta sosi în 
oraş Clarence Snopes - azi senatorul Clarence Egglestone 
Snopes din adunarea legislativă a statului, care pe vremuri 
fusese polițistul Snopes din sat, de la Moşia Franţuzului, 
până ce făcuse greşeala să-l bată-n numele legii cu patul 
pistolului pe unu' destul de ranchiunos şi de răzbunător ca 
să protesteze c-a fost bătut cu patul pistolului, numai pentru 
că ăl care bătea era mai voinic decât ăl bătut şi purta şi-o 
insignă. Aşa că moş Willy Varner a trebuit să facă totuşi ceva 
cu Clarence şi-atunci a pus mâna pe Flem şi-amândoi au pus 
mâna la bancă pe Manfred de Spain, şi toţi trei la un loc au 
pus mâna pe destui alţii, ca să-l scoată pe Clarence ales în 
adunarea legislativă din Jackson, unde n-ar fi ştiut să facă 
absolut nimic, dacă n-ar fi fost unu-n care aveau moş Billy şi 
Manfred de Spain încredere şi care-i spunea unde să-şi pună 
iscălitura şi când să ridice mâna. 

Numai că, precum zicea şi procurorul Stevens, pare-se că 
el îşi descoperise adevărata vocaţie încă dinainte: se mutase 
în fine într-o bună zi de la Moşia Franţuzului la oraş şi 
descoperise că ţara se-ntinde chiar şi dincolo de Jefferson, 
departe-n spre nord-vest şi-ajungea chiar până pe străzile 
Mulberry şi Gayoso şi Pontotoc din Memphis în Tennessee, 
şi când, trei zile mai târziu, se-ntorsese-acasă, părul măciucă 
şi, ochii holbaţi păreau să zică: „Ei drăcia-dracului, ei drăcia 
dracului, de ce nu mi-aţi spus despre chestia asta mai 
devreme? De când or fi mergând lucrurile-aşa?” Dar 
recupera repede timpul pierdut. S-ar putea chiar zice de fapt 
că-l recâştigase, pentru c-acuma ori de câte ori se ducea de 
la Mogşia Franţuzului la Jackson, sau se-ntorcea şi trecea prin 
Jefferson, trecea şi prin Memphis, aşa c-ajunsese ceea ce 
procurorul Stevens numea nunțiul apostolic venerian al 
străzii Gayoso, pe lângă toate mahalalele din nordul 
Mississippiului. 

Aşa că-n a patra zi de dimineaţă când Montgomery Ward 
şi cu Clarence luară trenul Număru' Şase, care merge spre 
nord, ştiam toţi că Clarence va trece prin Memphis în drum 
spre Jackson, sau spre Moşia Franţuzului. Dar, în legătură 

101 


cu Montgomery Ward, tot ce gândeam noi era ce dracu-o fi 
avut el acolo-n atelieru' ăla-al lui, că nici Hub nu fusese-n 
stare să descopere, şi care să facă pentru Flem Snopes ăi 
două mii de dolari cauţiune depuşi ca să-l expedieze-n Mexic 
sau undeva, cine ştie unde, unde-o să nimerească 
Montgomery Ward? Aşa că pentru noi nu era numai mirare 
plină de curiozitate: curiozitate da, desigur, dar şi uimire şi 
chiar şi-un pic de cugetare, penibilă şi rapidă două zile mai 
târziu, când Clarence şi cu Montgomery Ward au coborât 
amândoi din Număru' Cinci, care merge spre sud, şi 
Clarence i l-a trimes pe Montgomery Ward lui Flem, şi a 
plecat mai departe la Jackson sau la Moşia Franţuzului, sau 
unde-o fi avut de mers, ca să aibă de unde se-ntoarce la 
Memphis, pe strada Gayoso, şi Flem l-a trimis pe 
Montgomery Ward la Euphus Tubbs ca să-l bage-n celula lui 
la-nchisoare, cauţiunea de două mii de dolari daţi de Flem 
fiind revocată sau poate retrasă pe timp nedeterminat, aşa 
cum îţi pui pălăria neagră de sărbătoare-n cui pân’ la nunta 
sau la înmormântarea viitoare, când s-ar putea să-ți 
trebuiască. 

Care - vreau să zic Euphus - pare-se că la rândul său l-a 
predat pe Montgomery Ward mai departe neveste-sii, 
madam Tubbs. Am auzit cum că ea i-ar fi atârnat şi un stor 
vechi la fereastra celulei, să nu-l trezească soarele dimineaţa 
chiar aşa de devreme. Şi acum, de câte ori procurorul 
Stevens sau Hub Hampton sau în fine oricare din oamenii 
ăştia ai legii aveau ceva de vorbit cu Montgomery Ward, 
unde-l găseau mai repede era la madam Tubbs în bucătărie 
încins c-un şorţ de-al ei curăţind mazăre sau ştiuleţi de 
porumb pentru copt, şi noi - mă rog, eu, dac-aşa vreţi - mă 
făceam că trec ca din întâmplare pe aleea din faţa-nchisorii, 
şi Montgomery Ward acolo era, în grădină, şi el, şi madam 
Tubbs, Montgomery Ward prăşind straturile de legume: nu 
că făcea mare lucru, da' oricum tot mai dădea cu sapa când 
îi arăta madam Tubbs unde. 

— Poate c-o fi-ncercând să mai afle câte ceva despre 
pozele alea, făcu Homer Bookwright. 

102 


— Cum? sării eu. Madam Tubbs? 

— Fireşte că vrea şi ea să ştie, zise Homer. Nu-i şi ea om? 
Ce-i dacă-i femeie? 

Şi după trei săptămâni Montgomery Ward a apărut în faţa 
judelui Long, în sala tribunalului, şi judele Long i-a dat doi 
ani la penitenciarul de stat din Parchman pentru deținerea 
unui recipient de revelator conţinând un galon de whiskey 
de contrabandă, corpul delict prezentat în instanţă. 

Vasăzică, se-nşelase toată lumea. Flem Snopes nu dăduse 
două mii de dolari ca să curețe Statele Unite ale Americii de 
Montgomery Ward şi nu cheltuise douăşcinci sau treijde 
dolari pe nişte poşircă de whiskey de contrabandă, ca să 
ferească Atlanta, în Georgia, de-unu' cu numele de familie 
Snopes. El, ce făcuse, era să cheltuiască douăşcinci sau 
treizeci de dolari ca să-l trimită pe Montgomery Ward la 
Parchman, când guvernul l-ar fi trimis în Georgia gratis. 
Ceea ce nu era numai surprinzător, era chiar foarte-foarte 
curios şi pe deasupra şi foarte-foarte interesant. Aşa c-a 
doua zi de dimineaţă se-ntâmpla să fiu pe peronul gării când 
trebuia să sosească Număru' Unşpe care merge spre sud şi 
bineînţeles că era şi Montgomery Ward cu Hunter Killegrew, 
ajutorul de şerif, şi i-am zis lui Hunter: 

— Pleci la drum lung; n-ai cumva nevoie să te duci la 
toaletă? Am eu grijă de Montgomery Ward în locul dumitale. 
Şi-afară de-asta, unv’ care n-a fugit acu’ trei săptămâni, cu-o 
cauţiune de două mii de dolari, probabil că n-o să-ncerce nici 
acuma, când n-are decât nişte cătuşe. 

Aşa că Hunter mi-a întins mie una din cătuşe şi s-a dat 
ceva mai încolo, şi i-am zis lui Montgomery Ward: 

— Vasăzică-n loc de-Atlanta te duci la Parchman. E mult 
mai bine. Nu numai că n-ai să lipseşti pe-un furnizor de-al 
nostru, de-aici, din Missippi, de câştigul lui firesc şi legal de 
pe urma unui deţinut de-al nostru, de-aici, din Missippi, pe 
mâncarea scoasă de-aici, de la noi, din Missippi, dar nici n-ai 
să fii singur, c-ai să mai ai cu tine-un văr sau un unchi de- 
aici, de la noi, din Missippi, să-ţi treci timpul cu el, când n-ai 
să fii la câmp, la muncă, sau în altă parte. Cum îi zice? Mink 

103 


Snopes, unchi-tu sau văr-tu, ăla care-a avut acu câtăva 
vreme încurcătura aia pen’ că l-a împuşcat pe Jack Houston 
şi-a tot aşteptat să se-ntoarcă Flem din Texas, la timp, să-l 
scape, numai că Flem avea altă treabă, aşa că Mink a 
acţionat cam pripit. Ce ţi-e, văr sau unchi? 

— Ce? făcu Montgomery Ward. 

— Ce ţi-e? 

— Ce mi-e, ce? 

— Ţi-e unchi sau ţi-e văr? 

— Ce? făcu Montgomery Ward. 


104 


Patru 
MONIGOMERY WARD SNOPES 


— Vasăzică, te-a prostit, puiu’ ăla de curvă, i-am zis. 
Credeai c-o să-l spânzure, da’ a scăpat cu-nchisoare pe viaţă. 

N-a răspuns. Şedea pe scaunul de bucătărie - singur şi-l 
adusese, din bucătăria lui Tubbs. Eu n-aveam în celulă decât 
patul - adică eu şi ploşniţele. Şedea cu umbra gratiilor 
zăbrelindu-i cămaşa aia a lui albă şi blestemata aia de 
cravată de zece cenți, cu nodul gata făcut; ziceau că-i tot aia 
pe care-o purta de şaişpe ani, de când venise de la Moşia 
Franţuzului. Ba nu. Ziceau că nu-i tot aia pe care-o luase din 
raft de la Varner din prăvălie şi şi-o pusese-n ziua-n care 
plecase de la ferma luată-n dijmă şi intrase vânzător la 
Varner, şi se-nsurase cu curva lui de fată, şi-o purtase şi-n 
Texas când aşteptau să se nască copilul din flori, şi-o purtase 
şi după ce s-a-ntors; asta era pe când purta o şapcă gri de 
stofă, bună pentru-un băiat de paisprezece ani. Şi de pălăria 
neagră, că-i zisese unu' c-aşa poartă bancherii, şi că şapca 
gri n-a aruncat-o, a vândut-o unui băieţaş de negru pe zece 
cenți, adică băiatu' i-a muncit pe banii ăştia, şi prima oară şi- 
a pus pălăria acum trei ani şi se zice că de-atunci n-a mai 
scos-o niciodată, nici chiar în casă, afară doar în biserică, şi 
tot ca nouă-arată. Nu, arată parcă n-ar fi fost a nimănui, nici 
măcar pătată de sudoare, chiar după ce-o purtase zi şi 
noapte, trei ani de zile, cu timpu-n care se culca cu nevastă- 
sa cu tot, fără nicio supărare pentru ea, pen’ c-aşa cum se 
culca ea cu bărbaţii-i de prinsă şi cu de-ăi care nici măcar 
mănuşile nu-şi scot, darămite pălăriile şi ghetele, şi 
paltoanele. 

Şi mesteca. Ziceau că la-nceput, când a venit la Moşia 
Franţuzului, vânzător la Varner, mesteca tutun. Pe-urmă-a 
descoperit chestia cu banii. Ei, desigur, auzise de bani şi- 
nainte şi chiar şi văzuse câţiva, când şi când. Dar acuma 


105 


descoperise pentru prima oară că poţi s-aduni zi de zi mai 
mult decât ai putea mânca zi de zi, chiar dac-ai mânca de 
două ori atâta friptură de porc la grătar şi de două ori atâta 
sos alb. Şi nu numai asta, dar că banul era ceva solid, mai 
tare ca osu' şi mai greu ca piatra, şi că, dacă puteai pune 
mâna pe ceva bani, nu era putere pe lume să te poată face 
să dai drumu” la mai mult decât erai dator, aşa că descoperi 
că nu-şi mai putea permite să mestece tutun de zece cenți pe 
săptămână pentru că-ntre timp descoperise că de cinci centi 
chewing gum ţinea cinci săptămâni, adică-n fiecare duminică 
un baton. Apoi s-a mutat la Jefferson şi-aici într-adevăr c-a 
văzut ce-i aia bani, vreau să zic c-a văzut bani cu duiumul, 
deodată, şi pe-urmă-a descoperit că singura limită la 
cantitatea de bani pe care să poţi pune mâna ca să-i ţii să 
nu-ţi mai scape era exact banii pe care puteai pune mâna, cu 
condiţia să ai un loc bun, în siguranţă, unde să-i laşi din 
mână ca să ţi-o poţi umple din nou. Şi-atunci a fost când a 
descoperit el că nu-şi poate permite să mestece nici măcar 
de-un cent pe săptămână. Când n-avea nimic îşi putea 
permite să mestece tutun; când avea doar puţin şi-a putut 
permite chewing gum; când a descoperit că s-ar putea- 
mbogăţi dacă nu moare-nainte, nu şi-a mai putut permite să 
mestece nimic, ci doar sta acolo pe scaunul de bucătărie cu 
umbra gratiilor celulei zăbrelindu-l mestecând în gol fără să 
se uite nici la mine, nici la nimic. 

— Pe viaţă, am zis. Asta, după cum calculează ei, 
înseamnă douăj' de ani, afară doar dacă nu se-ntâmplă-ntre 
timp ceva. De când e-acolo? Din nouăs'te opt, nu? De când 
stătea toată ziua poate tot aici, în celula asta, spânzurat de 
gratii, cu ochii pe stradă să te vadă-ntorcându-te din Texas 
să-l scapi, pen’ că erai singurul Snopes, aşa-şi închipuia el, 
care-avea destui bani şi destulă trecere ca să-l ajute, 
strigând la oricine trecea să trimeată vorbă la Varner la 
prăvălie să vii să-l scapi, şi pe-urmă acolo-n sala tribunalului 
în picioare-n ultima zi, mai dându-ţi o ultimă şansă, şi tot n- 
ai venit. Nouăs'te opt, până-n nouăs'te douăştrei, din douăj' 
de ani nu mai e mult şi iese. Ei drăcia dracului, nu mai ai 

106 


decât cinci ani de trăit, nu-i aşa? AlI right. Ce vrei să fac? mi- 
a spus. 

— All right, am zis. Şi ce-mi dai? Mi-a spus şi asta. Am stat 
un timp rezemat de perete, râzându-i în nas. Pe-urmă i-am 
spus cât cer. Nici nu s-a clintit. Numai ce s-a oprit din 
mestecat atât cât să zică: 

— Zece mii de dolari. 

— Vasăzică-i mult, am făcut. Pentru tine, tot cât face viaţa 
ta-i cam cins'te de dolari, şi-ăia mai mult marfă-n rate. Sta 
acolo-n umbra aia de gratii mestecând cu gura goală 
uitându-se la mine, în orice caz spre mine. Chiar dacă iese 
bine, maximum ce poţi face e să-i dubleze pedeapsa, să mai 
ia douăj' de ani. Asta-nseamnă că-n nouăs'te patruştrei o să 
trebuie s-o iei de la-nceput cu gânditu' că mai ai numai cinci 
ani de trăit. Lasă-te de-adulmecat chilipiruri! Cumpără de-a- 
ntâia, că ai de unde. Scoate zece miare şi pune să-l omoare. 
Din câte-am auzit eu, pentru zece miare dă năvală tot 
Chicagoul. Sau dă-i dracului de zece mii de dolari şi dă-l 
dracului şi de Chicago; cu-o singură mie poţi să stai liniştit 
aici, în Mississippi, şi să ai zece oameni de-ai tăi acolo, la 
Parchman, să tragă la sorţi care să-l împuște pe la spate. 

De data asta nici măcar nu s-a oprit din mestecat. 

— Mă rog, mă rog, am făcut eu. Vasăzică, e câte ceva pe 
care nici chiar un Snopes nu face. Nu, nu-i aşa. Pare-se că 
lui moş Mink nu i-a fost greu deloc să s-aranjeze cu Jack 
Houston atunci cu puşca-n mână, când i-a venit la-ndemână. 
Poate că ce vreau eu să spun e că la fiecare din Snopeşi 
găseşti câte-o figură pe care nu ţi-ar face-o - cu condiţia să 
poţi s-o descoperi care-i aia până n-apucă el să te curețe şi 
să te dea de râpă. Să-i zicem cinci atunci. N-am să mă 
tocmesc. Ce dracu’, doar suntem neamuri, veri sau ce 
suntem? 

De data asta s-a oprit din mestecat atât cât să poată zice: 

— Cinci mii de dolari. 

— O.K., ştiu că n-ai cinci miare-n buzunar bani gheaţă, am 
zis. Nici n-am nevoie. Zicea procuroru' ăla că e timp doi ani 
să-i strângi, s-amanetezi sau să vinzi, sau să furi ce-i fi având 

107 


de-amanetat sau de vândut, sau de furat. 

Asta i-a intrat în cap - sau cel puţin mie atunci aşa mi s-a 
părut. Sunt şi eu destul de greu de cap câteodată, de fapt 
cam des în vremea din urmă. Pentru c-a zis el ceva: 

— N-ai să ai nevoie să stai doi ani. Pot să te scot. 

— Când? am zis. După ce-o să-ţi fac treaba? După ce-o să-l 
nenorocesc pe restul vieţii, cu încă douăj' de ani? Nu. Vezi 
de altu'! Pentru că n-am chef să ies. N-am chef nici de ăle 
cinci miare; te-am dus. Uite cum o să facem. Mă duc acolo 
şi-l aranjez, îl fac să ia tot cât s-o putea, cât o permite starea 
de lucruri de-acolo, dinăuntru. Numai că eu n-am să ies 
atunci. O să-mi împlinesc mai întâi ăi doi ani ai mei; să-ţi dau 
un pic de răgaz, să ai timp să rumegi situaţia. P-ormă am să 
ies şi-am să mă-ntorc acasă. Ştii formula: să-ncep o viaţă 
nouă, să las să se potolească, să s-aştearnă uitarea peste 
trecutul deocheat. Fireşte că slujbă n-am să-mi iau şi nici în 
vreo afacere n-am să intru, pentru că, la urma urmei, îl am 
pe văru' bun al tatei, care zi de zi se face tot mai mare şi mai 
tare, şi la bancă, şi la biserică, şi ca onorabilitate, şi-n ochii 
lumii, şi ce dracu', sângele apă nu se face, chiar dacă omu' a 
stat la Parchman pentru contrabandă de alcool, ca să nu mai 
tot pomenim la fiecare pas că-şi are şi el mândria lui, şi că s- 
ar putea să nu vrea să primească de pomană, nici chiar de la 
văr-su bancheru', ruda lui de sânge, şi s-ar putea hotări să-şi 
deschidă iar negustoria lui aia veche, cam deocheată ea, ce-i 
drept, da' a dracului de bănoasă. Pentru că marfă de-aia 
găsesc berechet şi amatori la fel, numai gura să deschid şi să 
le spun unde-i, şi poate că, de data asta, n-o să se mai 
nimerească recipiente de revelator pline cu whiskey lasăte-n 
voia-ntâmplării. Şi chiar dacă; ei şi? Mai fac doi ani şi iar mă- 
ntorc, şi iar o iau de la-nceput, mai întorc o foaie... 

A dus mâna la buzunarul de la piept şi n-a spus „Mda” cu 
tonul lui obişnuit, pentru că nu-l ştia, nu-l învățase încă, da’, 
dacă l-ar fi ştiut, aşa ar fi spus. Aşa c-a zis: 

— Mda, aşa gândeam şi eu. Şi a scos un plic. Bineînţeles, 
l-am recunoscut imediat. Era de-al meu, cu Atelier Monty, 
Jefferson, Miss., sus în stânga-n colţ, cu mărci poştale şi cu 

108 


ştampilă, clară de parcă-ar fi fost gravată, şi-adresat lui G.C. 
Winbush, Loco, aşa că ştiam şi ce era-năuntru încă-nainte 
de-a fi scos-o: fotografia pe care Winbush insistase s-o 
cumpere pe cinci dolari pentru colecţia lui personală, cum s- 
ar zice, şi pe care nu vrusesem să i-o dau, pentru că, orice-ai 
fi făcut cu el, orice combinaţie, era riscant. Da’, la urma 
urmei, ce dracu', doar era Legea-n persoană sau, în fine, ce-i 
ţinea locu’ la noi în fundătură, pe la două-trei noaptea. Şi, 
da, desigur, trecuse pe la poştă, cu toate că ştiam că n-o 
pusesem niciodată la cutie şi mai departe de blestemata aia 
de maşină de francat din oficiul poştal din Jefferson nu 
trecuse. Şi după beleaua-n care intrase Winbush că fusese la 
mine-n odaia din dos în loc, cum zicea el, să se fi dus să-i 
împrăştie creierii-n drum hoţii de la moş Will Christian, 
mâncătoru' ăla de morfină, n-aveai nevoie de niciun Simon 
Legree ca să descoperi c-avea fotografia şi pe urmă să i-o 
sufli, şi n-aveai nevoie de nimic după aia ca să-l faci să jure, 
drept sau strâmb, tot ce vrei pe chestia asta. Pentru c-avea 
nevastă şi nu trebuia să faci decât atât: să-l laşi pe Winbush 
să creadă că ai de gând să i-o arăţi ei, că era felul de nevastă 
de nicio putere din lume nu i-ar fi scos din cap că fata din 
fotografie - întâmplarea făcuse să fie singură-n asta, şi să nu 
facă nimic, doar că era goală cum o făcuse mă-sa - nu numai 
că era amanta lui, da’ că el probabil că de-abia-n ultimul 
moment reuşise să sară de lângă ea fără pantalonii pe el. Şi 
nici Sherlok Holmes nu era nevoie să fii ca să-ţi dai seama 
ce-ar fi făcut putoarea aia de fălcos bătrân şi ipocrit de la 
tribunalul federal când ar fi dat cu ochii de plicul ştampilat. 
Aşa c-am zis: 

— Văd că atuurile-s la tine. Nu merg, zic pas, n-am 
încotro. Vasăzică, mă duc acolo, îl aranjez şi mă scoţi. P- 
ormă? 

— Un bilet de tren până unde vrei şi-o sută de dolari. 

— Zi-i cinci, fac eu. Pe-urmă: All right. Să nu mă tocmesc. 
Zi-i două jumate. Şi nici el nu s-a tocmit. 

— O sută de dolari, a zis. 

— Da’ vezi că oalele sparte eu le plătesc, am zis. O să am 

109 


de stat cel puţin un an de zile-nchis în cine ştie ce nenorocită 
de fermă de bumbac... Nu s-a tocmit, ce-i drept. 

— M-am gândit şi la asta, a zis. E totul aranjat. Mâine-ai 
să ieşi pe cauţiune. Vine Clarence să te ia, că trece prin oraş 
în drum spre Memphis. Ai să ai două zile. Să fiu al dracului, 
se gândise chiar şi la asta. Clarence o să aibă banii. O să 
aibă de ajuns. 

Dacă tot ce numea el „de ajuns’ era totuna cu ce numeam 
eu de ajuns. Aşa că, nu-i mai râdea nimeni nimănui în nas 
acum. Doar stam şi mă uitam în jos la el cum şedea pe 
scaunul de bucătărie, mestecând, fără să se uite la ceva şi 
fără să mestece ceva, omul ăsta, despre care toţi de-l ştiau 
ziceau că nu pusese-n viaţa lui strop de băutură-n gură şi 
care-acuma nu ezitase să dea pe whiskey treizeci sau patruj’ 
de dolari, ca să mă bage pe mine la Parchman, să-l pot da de 
râpă pe Mink, şi evident că era gata să cheltuiască înc-o sută 
(sau mult mai probabil încă două, dac-avea de gând să-l 
plătească şi pe Clarence) ca să mă-mbuneze, să stau la 
Parchman atât cât trebuia ca să-l pot nenoroci pe Mink, să 
nu iasă-n cinci ani de zile, şi deodată mi-am dat seama ce 
fusese, ce mă tot tracasase pe chestia lui, de când mă 
făcusem destul de mare ca să-mi dau seama de lucrurile de 
felul ăsta şi poate să trag chiar şi-o concluzie. 

— Vasăzică, eşti fată mare, i-am zis. Nu te-ai culcat cu o 
femeie de când eşti, nu-i aşa? Ba ai şi aşteptat ca să te-nsori, 
să dai peste una nu numai gata-nsărcinată, da' care nici să-i 
bagi mâna pe sub fustă să nu te lase. Şi vrei să trăieşti, nu? 
Da', pentru Dumnezeu, de ce? Tot nimic nu zicea: doar ce 
şedea şi mesteca-n gol. De ce-i mai fi cheltuind bani şi pe 
Clarence? Chiar dacă merge la case de negri, unde nu-i mai 
mult de-un dolar, Clarence ca-nsoţitor tot o să te coste. Dă- 
mi mie toţi banii şi lasă-mă să mă duc singur. Dar când mi-au 
ieşit vorbele din gură, le şi ştiam răspunsul. Nu putea risca 
nici măcar o milă să mă lase să ies din Jefferson fără om 
lângă mine, s-aibă grijă să mă-ntorc, chiar cu plicul ştampilat 
la el în buzunar. Avea el experienţă, da’ nu putea să rişte să 
vadă  dac-are dreptate. Nu-ndrăznea. Nu-ndrăznea să 

110 


descopere că tot ce-ţi trebuie ca să manevrezi nouă oameni 
din zece e să ai încredere-n ei. 

Tubbs ştia de cauţiune, aşa că era gata să-mi dea drumu' 
chiar atunci seara, ca să bage-n buzunar banii pe cina mea, 
sperând ca-n învălmăşală n-o să se bage de seamă, da' i-am 
zis: 

— Foarte mulţumesc. l-am zis: Nu face pe grozavu' cu 
mine. Am fost în armata americană (sau cât p-aci, mă rog); 
dacă-ţi închipui c-azilu' ăsta de noapte-i împuţit trebuia să fi 
văzut pe-unde dormeam atunci, şi Tubbs încremenise-n uşa 
celulei deschise cu şiragul de chei într-o mână şi cu cealaltă 
scărpinându-se-n cap. Da' ce poţi să faci pentru mine e să 
dai o fugă să-mi aduci ceva mai ca lumea de mâncare; o să-ţi 
plătească Mr Snopes; neamurile mele bogate m-au iertat. Şi 
dacă tot cobori, adu-mi şi ziaru' din Memphis. Şi-a pornit, 
da’ de data asta a trebuit să strig după el: Intoarce-te şi- 
ncuie uşa! N-am poftă să-mi intre-aici tot Jeffersonu”. 
Ajunge-un pui de curvă într-un coteţ ca ăsta. 

Aşa c-a doua zi dimineaţă a apărut şi Clarence, şi Flem i-a 
dat banii, şi seara eram la Memphis, la Teaberry. Adică tu. 
Că Clarence ştia de-un lupanar infect, unde era de-al casei, 
client vechi, stătea cu ziua, c-un dolar pe zi chiar şi când nu 
era pe banii lui. Pe banii lui Flem, şi oricare altu' pe care-l 
chema Snopes, s-ar fi culcat şi pe pământu' gol, numai să-i 
stoarcă lui Flem de două ori mai mult decât ar fi costat 
oriunde. 

— Ei şi ce? făcu Clarence. Rostit, cum s-ar zice, cu emfază. 
Ştia el foarte bine despre ce-i vorba sau, oricum, aşa credea. 
Totu-i fusese scris şi prescris. Da' un lucru-avea bun 
Clarence: nu te lăsa baltă. Nu era-n stare; oricine-l cunoştea 
ştia că trebuie să fie-o putoare, pen’ că mi-era frate vitreg. 

Anul trecut, Virgil (exact, Snopes. Aţi ghicit: băiatu' ăl mai 
mic a’ lu’ unchiu Wesley - animatorul de muzică corală, pe 
care l-au prins atunci după slujba de duminică cu-o fată de 
paişpe ani, într-o magazie de bumbac goală, şi l-au uns cu 
smoală pe pielea goală, şi l-au tăvălit prin pene, şi l-au gonit 
până-n Texas sau în fine undeva-n afară de Yoknapatawpha; 

111 


talentul lui Virgil era moştenit) şi cu Fonzo Winbush, care 
cred că-i nepot lui Winbush al meu apăruseră la Memphis ca 
să intre la o şcoală de bărbieri. Cineva - trebuie să fi fost 
Mrs Winbush; nu era o Snopes - le-a spus, desigur, să aibă 
grijă să nu-nchirieze odaie decât dacă proprietăreasa-i 
femeie-n toată firea şi creştină cu frica lu’ Dumnezeu, şi, mai 
presus de toate, maternă. 

Aşa că probabil că ei se tot învârteau în cercuri 
concentrice în cartierul din jurul gării, cu valizele încă la ei, 
când au trecut pe lângă Reba Revers, la vremea când ea 
ieşea, în fiecare după-amiază, în faţa casei, să-şi plimbe 
afurisiţii ăia doi de căţei albi scârboşi şi murdari, şi pe care-i 
botezase Miss Reba şi Mister Binford, după Lucius Binford, 
care fusese fantele ei, codoşul, până ce-au îmbătrânit 
amândoi şi s-au domolit, s-au aşezat, şi toţi vecinii - polițistul 
şi băiatul cu laptele care-aducea şi gazetele, şi oamenii cu 
furgoneta spălătoriei - îi ziceau patronul până-n ziua când în 
cele din urmă a murit. 

Arăta femeie matură, desigur, matură-n de toate, ca să nu 
mai vorbim de capoatele subţirele pe care le purta pe-atunci 
după-amiezile, şi probabil c-avea şi-un aer destul de 
creştinesc, chiar dacă n-o fi fost bisericoasă cine ştie ce, şi 
asta pentru oricine se nimerea destul de aproape ca s-audă 
ce le spunea căţeilor ălora, când dăduse pe gât ceva gin în 
plus; şi presupun că oricine-atârnă o sută de kilograme-ntr- 
un capot subţirel prins în ace de siguranţă are-un aer 
matern, chiar dacă-n clipa aia dă afară un beţivan, mai ales 
pentru doi băieţi de optsrezece ani din Jefferson, Mississippi. 

Poate c-o fi fost şi maternă, şi că Virgil şi Fonzo în 
inocenţa lor pură de puşti vedeau ceea ce nouă, simpli 
clienţi vechi şi prieteni, ne scăpa. Sau poate că ei treceau 
impermeabilizaţi de inocenţa aia pură, juvenilă, de ţărani din 
Yoknapatawpha, pe-acolo pe unde chiar şi-un înger şi-ar fi 
lăsat întâi portofelul afară în păstrare. Oricum, au întrebat 
dacă nu cumva are o cameră goală şi ea le-a închiriat una; 
probabil că îşi şi despachetaseră valizele lor de carton presat 
până să-şi dea ea seama că ei habar n-aveau că nimeriseră la 

112 


un bordel. 

Cum-necum, asta era, ea avea chiria de plătit şi şperţul 
poliţiştilor, şi contul la omul cu berea, şi rufele de la 
spălătorie, şi servitoarei, lui Minnie trebuia să-i dea şi ei 
ceva duminică seara, ca să nu mai vorbim de diamantele 
alea mari, galbene, care trebuiau şi ele frecate să lucească, 
să nu semene prea mult a cioburi de sticlă de bere spartă; şi 
nevinovaţii ăia puri din Yoknapatawpha, picaţi chiar în 
mijlocul fetelor, care toată vremea tot într-o fugă o ţineau, 
între baie şi odaie, în cămăşuţe de noapte sau neglijeuri sau 
poate nici măcar atât, şi clienţii plecând şi venind, şi Minnie 
alergând în sus pe scări cu teancuri de prosoape şi cu carafe 
de gin, şi femeile ţipând şi bătându-se, şi păruindu-se pentru 
amanţii lor de inimă, sau pentru clienţi, sau pentru bani, şi 
Reba-n persoană-n mijlocul holului înjurându-l pe câte unu' 
beat turtă pe când încercau să-l dea afară pân’ să n-apuce să 
vină poliţia, da-n mai puţin de-o săptămână făcuse de 
domnea-n casă o linişte şi-o cuminţenie ca de pensionat de 
domnişoare până-i trimitea pe Virgil şi pe Fonzo sus la ei în 
odaie să se culce şi, spera ea, să şi adoarmă. 

Fireşte că nu putea să dureze. Mai întâi de toate era 
şcoala aia de bărbieri, unde trebuiau s-asculte bărbierii 
trăncănind toată ziua, când te saturi de ei ascultându-i 
numai jumatea aia de oră cât trebuie să stai să te tundă. Să 
te-ntorci p-ormă acolo şi să dai de-o scânteiere de picior sau 
de cămăşuţă, sau chiar de-un fund întreg de femeie gol-goluţ 
dispărând p-o uşă nu era ceva să nu-ți dea cu timpul idei, 
chiar dacă Virgil şi Fonzo tot mai credeau că erau, toate, 
nepoate sau pupile de-ale Rebei, sau, în fine, ceva, venite, 
cine ştie, şi ele la oraş, ca să meargă la vreun echivalent 
feminin de şcoală de bărbieri. Ca să nu mai pomenim de 
instinctul elementar pe care Virgil şi Fonzo (nu mai ştiu, v- 
am spus că ăsta era nepotul lui Grover Winbush?) îl 
moşteniseră direct de la sursă. 

N-a durat mai mult de-a doua lună. Şi cum la Memphis 
cartierul cu felinare roşii nu-i deloc mare, a fost numai 
chestie de timp ca să se-ntâlnească cu Clarence, să se- 

113 


ntâmple toţi în acelaşi moment în acelaşi loc, mai ales că 
Virgil şi cu Fonzo, obligaţi încă să-şi consacre cea mai mare 
parte din timp cu-nvăţatu', şi nu cu câştigatu', trebuiau să 
umble după chilipiruri. Şi-n chestia asta, Virgil şi-a dovedit 
din capul locului un talent într-adevăr excepţional - era-n 
stare să mulţumească două fete una după alta până ce 
strigau: „Ajunge, e destul pe doi dolari”, şi-n entuziasmul lui 
juvenil şi-n naivitatea lui nu numai c-o făcea de plăcere, da' 
mai şi plătea, pân’ ce-a dat Clarence peste el şi i-a arătat 
cum să scoată bani. 

El - Clarence - umbla din tripou în tripou şi prin holurile 
hotelurilor proaste pe care le frecventa, până ce dădea 
peste-un fraier care nu voia să creadă fanfaronadele lui pe 
chestia - cum să-i zic - pe chestia isprăvilor protejatului său 
şi-atunci Clarence îi propunea să parieze. De obicei, la- 
nceput victima-i dădea un avantaj la puncte. Bineînţeles că 
se-ntâmpla câteodată ca Virgil să nu poată şi-atunci... 

— Şi-atunci plătea jumate din pariu... 

— Ce? sărise Clarence. Să-l penalizez pe băiat, când el 
face tot ce poate? Şi-afară de asta, se-ntâmplă rar, nici 
măcar o dată din zece, şi cu timpu' o să se şi amelioreze... 
Are-un viitor pramatia asta... numai curve de doi dolari să fie 
destule. 

În orice caz, deseară asta urma să facem. 

— Foarte mulţumesc, am zis. N-ai decât; eu am de făcut o 
vizită-ntr-o familie şi p-ormă viu acasă să mă culc. Dă-mi 
douăşcinci - nu, dă-mi treij' de dolari din banii ăia. 

— Flem mi-a dat o sută. 

— Mi-ajung treizeci, am zis. 

— Du-te dracului, făcu el. Ia jumate. N-am poftă să te- 
ntorci la Jefferson şi să-i îndrugi lui Flem cine ştie ce 
minciuni pe spinarea mea. Uite-i! 

Am luat banii. 

— Ne-ntâlnim mâine la gară la ora trenului. 

— Ce? făcu el. 

— Mâine mă-ntorc acasă. Tu n-ai nevoie, dacă nu vrei. 

— l-am promis lui Flem că mă ţin de tine şi că te-aduc 

114 


îndărăt. 

— Ce-i nevoie? am zis. Nu ţi-ai luat ăi cinj’ de dolari partea 
ta? _ 

— Asta-i, vezi? făcu el. Il bag în mă-sa p-ăla care nu se ţine 
de vorbă după ce-a luat banii p-o treabă. 

De obicei, miercuri seara e-aproape-ntotdeauna linişte, 
afară doar dacă nu se nimereşte să fie vreun congres în oraş, 
poate şi pentru că veneau şi-atâtea femei (veneau şi clienţi, 
desigur) de prin orăşelele din Tennessee şi Arkansas, şi 
Mississippi, şi familii de baptişti şi de metodişti, că instaurau 
prin taverne şi cârciumi, şi chiar şi-n bordeie ceva analog... 
cum să zic, ceva ca un ritm de seară de rugăciune-n comun 
de miercuri. Mi-a deschis Minnie când am sunat. Era cu 
pălăria pe cap. Vreau să zic c-arăta ca un fotbalist cu casca 
pusă. 

— 'Năseara, Minnie, zic. leşi în oraş? 

— Nu dom'le, a zis. Aţi fost plecat? Nu v-am văzut de mult. 

— Nu, am avut treabă, i-am răspuns. La fel m-a-ntrebat şi 
Reba. Era linişte: în sufragerie, numai Reba cu o fată nouă şi 
cu un client beau bere; Reba, cu toate diamantele alea 
galbene, mari, ale ei, dar în capot în loc de rochie de seară, 
cum ar fi purtat, dac-ar fi fost sâmbătă. Capot nou, dar tot cu 
ace de siguranţă prins. I-am răspuns şi ei acelaşi lucru: Nu, 
am avut treabă. 

— Aş vrea să pot spune-acelaşi lucru, făcu ea. Aici parcă-i 
şcoală de catehism. lţi prezint pe căpitanu' Strutterbuck, 
zise ea. Era înalt, destul de gras, cu o mutră de hamal, adică- 
ncerca să-şi ia aere de cuţitar, da’ nu era sigur de el, nu-şi 
dădea seama cum o să reacţionezi, şi-avea nişte ochi duri 
spălăciţi şi-o privire destul de tăioasă, numai că nu putea 
niciodată să se uite cu-amândoi deodată-n acelaşi loc. Să fi 
avut vreo cinzeci de ani. 

— Căpitanu' Strutterbuck a fost în amândouă războaiele, 
făcu Reba. Şi-n ăla cu spaniolii, acu vr'o douăşcinci de ani, 
şi-n äs’ din urmă. Tocmai îmi povestea de ăsta. Să-ţi prezint 
pe Thelma. E la noi de săptămâna trecută. 

— Îmi pare bine, făcu Strutterbuck. Ai fost şi dumneata pe 

115 


front? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— În ce unitate? făcu el. 

— Escadrila Lafayette. RI 

— Espadrilă? Cum espadrilă? Aa, escadrilă. La Fayette. În 
aviaţie, vasăzică. Eu, de aviaţie, habar n-am. În Cuba, în 
nouăşopt, am fost la cavalerie, şi-n nouăs'te şaişpe am lucrat 
pe frontieră, fără grad, la drept vorbind nu eram chiar în 
armată: de fapt, un fel de misiune specială din partea lui 
Pershing, pentru că ştiam bine locurile. Aşa c-atunci când au 
hotărât să-l trimeată-n Franţa să-l facă şef acolo, mi-a zis că, 
dac-oi trece şi eu dincolo cumva, să-l caut, să-ncerce să-mi 
facă vreun rost. Şi-atunci când am auzit că Rick - Eddie 
Rickenbacker, asul, făcu el către Reba şi fata a' nouă, şoferul 
generalului - când am auzit că Rick a plecat, c-a intrat în 
aviaţie, mi-am zis că mi-a venit şi mie vremea şi-am trecut 
dincolo, da-şi luase alt şofer, un sergent, un nea Cutare, nu 
mai ştiu cum îl chema. Aşa că m-am pomenit fără niciun rost 
p-acolo, da’ tot am apucat să văd câte ceva, de pe scaunu' 
din spate cum s-ar zice, Argonne, Şaumont, creasta de la 
Vimy, Şato-Tiory; cu siguranţă c-ai văzut şi dumneata iaduri 
d-astea. Unde-ai avut cantonamentul? 

— La Y.M.C.A., am zis. 

— Cum? făcu el. Începu să se ridice, încet. Era înalt, 
destul de gras, probabil că nu era prima oară că nu putea să 
se uite cu-amândoi ochii-n acelaşi loc deodată. Probabil că 
pe asta se şi baza. Da-ntre timp se ridicase şi Reba. 

— Te duci cu Thelma sus sau nu? Dacă n-ai de gând, şi de- 
obicei nu prea ai, spune-i. 

— Nu ştiu dacă-am să mă duc sau nu, zise el. Deocamdată 
mă gândesc că... 

— Aici oamenii nu vin să se gândească. Vin pentru altă 
treabă şi p-ormă pleacă. Ai de gând să faci ceva sau n-ai? 

— O.K., O.K., zise. Hai să mergem, făcu el către Thelma. 
Poate ne mai vedem, zise către mine. _ 

— Poate; după alt război, am zis. A ieşit cu Thelma. Il laşi 
să se ducă sus fără să dea banii? am zis. 

116 


— Capătă pensie pentru războiu' cu spaniolii, a zis Reba. I- 
a sosit azi. Am văzut eu. M-am uitat cum iscăleşte numele, 
pe dos, ca să pot s-o-ncasez eu. 

— Cât? 

— Pe faţa-ailaltă nu m-am uitat. Am vrut doar să văd bine 
că iscăleşte cu numele lui acolo unde trebuie semnat. Era un 
mandat poştal de la guvernul Statelor Unite. Cu guvernul 
Statelor Unite nu te joci. 

— Un mandat poştal poa’ să fie şi de-un cent, dacă plăteşti 
taxa, am zis. Ea se uită la mine. Şi-a scris numele pe o 
bucată de hârtie-albastră şi-a băgat-o-n buzunar. Desigur că 
şi tocu' l-a-mprumutat de la dumneata. Aşa-i? 

— All right, all right, zise ea. Ce vrei să fac acuma, să mă 
duc să m-aplec peste capu' patului şi să-i zic: Ascultă şefule, 
ia stai un moment...? Intră Minnie cu o sticlă cu bere. Era 
pentru mine. 

— N-am comandat-o, am zis. Poate c-ar fi trebuit să-ţi 
spun din capu' locului că astă-seară n-am venit să cheltuiesc. 

— Nu-i nimic, fac eu cinste. De ce-ai venit atunci, doar 
aşa, să stârneşti pe-unu' la bătaie? 

— "N orice caz nu p-ăsta. Ăsta şi numele şi l-a luat dintr-o 
carte. Nu mai ştiu din ce carte, da’ tot era mai bună decât 
aia din care-a scos povestea cu războiu'. 

— All right, all right. De ce dracu’ te-ai apucat să-i spui 
unde stai? Şi la urma urmei, dacă mă gândesc bine, de ce 
stai acolo? 

— De ce stau, unde? 

— La Y.M.C.A.. Am câţiva mucoşi care vin p-aici câteodată 
şi care-ar trebui să fie de la Y.M.C.A., chiar dacă nu-s. Da’ nu 
l-am auzit pe nici unu' să-şi fi făcut fală din asta pân-acuma. 

— Eu stau la Teaberry. La Y.M.CA. am stat în timpu’ 
războiului. 

— La Y.M.C.A.? În timpu' războiului? Ce, şi de mine vrei 
să-ţi baţi joc acuma? Ăia nu luptă! 

— Ştiu. Tocmai d-aia. Să ştii că nu mint, la ei am fost. Poţi 
să-l întrebi şi pe Gavin Stevens, un avocat de la noi din 
Jefferson, c-o să-ţi spună. Când o veni p-aici, întreabă-l. 

117 


Minnie apăru în uşă cu-o tavă cu două pahare de gin. N-a 
zis nimic: sta-n uşă aşa ca s-o vadă Reba. Tot cu pălăria pe 
cap era. 

— All right, făcu Reba. Dar atât. Altceva nimic. Nici berea 
aia n-a plătit-o încă. Ei, Miss Thelma de-abia-i venită-n 
Memphis, vreau să se simtă bine la noi. Minnie dispăru. 
Vasăzică, astă-seară n-ai de gând să laşi ceva gologani p-aici. 

— Am venit să te rog un lucru, am zis. 

Dar ea nici nu m-asculta măcar. 

— Mult n-ai cheltuit niciodată. Ce-i drept, la bere şi la 
băuturi nu te zgârceai. Da' chef, aşa, n-ai făcut, niciodată. 
Nu cu fete de-ale mele'-n orice caz. Se uita la mine. Şi nici 
cu mine. Am trecut de vârstă. Ne-am putea înţelege. Se uita 
la mine. Am auzit de-afacerea aia măruntă a dumitale, acolo 
la ţară. Unora, multora, de-aici din branşă, nu le prea place. 
Îşi închipuie că li te-amesteci în afaceri într-un fel im... im... 
Cum se zice? Avocaţii şi doctorii te tot pisează cu vorba asta. 

— Imoral, i-am zis. Înseamnă regim uscat. 

— Regim uscat? făcu ea. 

— Întocmai. S-ar putea zice că ce fac eu e-o sucursală a 
afacerii voastre, o sucursală uscată, stearpă, impermeabilă, 
un avanpost în pustiu. 

— Da, desigur, înţeleg ce vrei să spui. Aşa-i. Asta le şi 
ziceam: numai uitatu' la poze-i în regulă-acolo la ţară, unde 
n-ai altceva la-ndemână să te descarci, da' mai curând sau 
mai târziu tot o să se-ncingă omu' destul, ca să-l facă s- 
alerge la izvorul cel mai aproape dup-o gălea' de apă să se 
răcorească şi poate că izvoru' ăla cel mai aproape eu să fiu. 
Se uita la mine. Vinde tot şi vino-ncoace. 

— Îmi propui o afacere? făcui. 

— All right. Vino-ncoa' la noi şi fii patron. Berea şi 
băuturile le-avem în casă şi-altceva mare lucru n-are ce să-ţi 
trebuie-n afară de ţigări şi de haine, şi de ceva gologani de 
zornăit în buzunar, şi asta pot să-mi permit şi aici n-o să am 
nevoie să fiu tot timpu” cu ochii pe dumneata, ştii, cu fetele, 
că nici cu domnu' Binford nu eram, că şi-n el aveam 
încredere, to'deauna... Se uita la mine. Era în ochii ei ceva 

118 


sau poate nu în ochi, altundeva, ceva ce nu mai văzusem 
niciodată pân’ atunci sau nu m-aşteptasem să văd, dacă-i 
vorba: Am nevo... Un bărbat poa' să facă lucruri... pe care-o 
femeie nu poate. Ştii: să lichidezi cu peştii fetelor, să dai 
afară beţivanii din local, să verifici notele de plată ale 
pezevenghilor ălora de comisionari, de la care luăm bere şi 
whiskey, că-ţi urcă preţu' de la o zi la alta şi dacă nu eşti ca 
uliu’ cu ochii pe ei zi şi noapte, te fură la numărătoare de te 
sting. Şedea şi se uita la mine şi-n mâna grasă c-un diamant 
cât o piatră de prund ţinea un pahar de bere: N-am... Eu 
nu... nu mai am nevoie de făcut dragoste; mi-a trecut 
vremea, de mult, de mult, de mult. Sunt... uite, ‘s trei ani de 
când s-a prăpădit şi nici acuma nu-mi vine să cred. Merita 
altceva: faţa aia buhăită şi sulemenită, şi corpul, istovite 
amândouă de muncă brută, amară, de curvă, care din asta 
trăieşte, ca un boxer profesionist bătrân sau un jucător de 
fotbal, sau mai bine poate ca un cal bătrân, de nu mai arăta 
nici a om, nici a femeie cu tot rujul ieftin pe care-l dădea cu 
nemiluita şi cu toate diamantele alea mari care arătau 
aproape veritabile, cu toate că, după culoare, nu-ți prea 
venea să crezi, şi ochii ăia, în care licărea ceva sau licărea 
ceva de dincolo de ei, ceva ce n-ar fi trebuit să vezi în ei, 
ceva, cum zice-o vorbă, ce nici unui câine nu i-ai dori. Minnie 
trecu prin dreptul uşii întorcându-se-n hol. Tava era goală 
acum: Paisprezece ani de zile am trăit ca doi hulubei. Se uita 
la mine. Da, nici măcar unui câine: Ca doi hulubei, gemu ea 
şi ridică paharul de bere, apoi îl trânti cu putere de masă 
strigând: Minnie! Minnie se-ntoarse-n uşă. Adu gin! zise 
Reba. 

— Don'şoară Reba, vă rog, iar vreţi să-ncepeţi ca data 
trecută? făcu Minnie. Nu v-aduceţi aminte, ultima oară când 
v-aţi întristat pentru domnu' Binford, c-a venit poliţia şi n-a 
mai plecat pân’ la patru dimineaţa? Beţi-vă berea şi lăsaţi-l 
încolo de gin! 

— Da, bine, făcu Reba. Şi chiar sorbi o-nghiţitură de bere. 
Apoi puse paharul jos: Ziceai că vrei să mă rogi ceva. De 
bani nu poa' să fie vorba - nu că n-ai avea atâta tupeu: vreau 

119 


să zic c-ai destulă judecată. Aşa c-ar putea să fie ceva 
interesant... 

— Închipuieşte-ţi că tocmai de bani e vorba, zic eu. Am 
scos ăi cinzeci de dolari şi am luat o hârtie de zece şi-am 
împins-o-n faţa ei: Eu plec pe vro doi ani de zile. Ăştia-s ca 
să-ţi aduci aminte de mine. Nu-i atinse. Nici măcar nu se uită 
la ei; se uita Minnie în schimb. Ea la mine se uita. Poate că şi 
Minnie să poa’ să fie de-ajutor, zic. Vreau să dau ăşti 
patruj'de dolari ălui mai nenorocit nemernic care există. 
Care-i ăl mai nenorocit nemernic de pe lume-n momentu' de 
faţă de care ştiţi voi două, dumneata şi Minnie? 

Se uitau amândouă la mine, Minnie pe sub pălărie. 

— Ce vrei să spui cu asta, nenorocit? făcu Reba. 

— Adică-a intrat în bucluc sau în puşcărie, sau în ceva şi n- 
a fost el de vină. 

— Bărbatu' lu' Minnie-i un nemernic clasa-ntâi şi-i şi-n 
puşcărie, zise Reba. Da' n-aş crede că-i un nenorocit. Tu ce 
zici, Minnie? 

— Nu-i, coniţă, făcu Minnie. 

— Da' măcar acuma nu mai are cum s-aibă de-a face cu 
femei, o buca’ de vreme, făcu Reba către Minnie. Asta ar 
trebui să te consoleze puţin. 

— Nu-l ştiţi pe Ludus, zise Minnie. Aş vrea să văd şi eu 
care-i locu’ ăla, cu lanţuri sau făr-de, unde Ludus să nu dea 
peste-o smintită de femeie să se-ncreadă-n vorbele lui. 

— Ce-a făcut? zic. 

— Astă-iarnă s-a lăsat de slujbă şi s-a pripăşit p-aici; 
mânca jos în bucătărie, de la mine, şi-i fura lu' Minnie banii 
din buzunar noaptea când dormea pân’ ce-odată l-a prins de- 
adevărat cum dădea banii alteia şi, când a-ncercat să-i zică 
să isprăvească cu d-astea, i-a smuls fieru' de călcat din mână 
şi era cât p-aci să-i facă zob urechea cu el. D-asta trebuie ea 
să poarte pălărie, chiar şi-n casă. Aşa c-aş zice că, dacă e 
cineva care să merite banii, atunci e Minnie... 

De sus de pe scară începu să ţipe-o femeie. Minnie şi cu 
Reba dădură fuga. Mi-am adunat banii şi m-am dus şi eu. 
Femeia care ţipa şi-njura era fata aia nouă, Thelma, în 

120 


picioare-n capu' scării într-un kimono străveziu, sau ce mai 
rămăsese din el. Căpitanul Strutterbuck era la jumătatea 
scării, coborând, cu pălăria pe cap, cu-o mână ţinându-şi 
haina şi cu cealaltă-ncercând să se-ncheie la pantaloni. 
Minnie era jos lângă scară. Nu striga mai tare decât Thelma, 
nici măcar n-o făcea să tacă: doar că Minnie avea volum şi 
poate c-avea şi experienţă. 

— Sigur, ăsta niciodată n-a avut parale. Niciodată n-a avut 
mai mult de doi dolari grămadă, de când îl ştiu că vine p-aici. 
De ce i-aţi dat drumu-n odaie fără banii jos, nu pricep. Pariez 
că nici pantalonii nu şi i-a scos măcar. C-un bărbat care nu-şi 
scoate pantalonii să nu te duci niciodată, pen’ că, orice i-ar 
trăncăni gura, el tot pe chiul e pus. 

— All right, făcu Reba către Minnie. Ajunge. Minnie se 
dădu deoparte; chiar şi Thelma tăcu; mă zărise pe mine sau 
ceva, că-şi trase kimonoul la piept. Strutterbuck cobori 
treptele tot moşmondind cu mâna la prohabu' pantalonilor; 
poate că-n momentul ăla, cel din urmă lucru pe care şi-l 
dorea era să vadă-n acelaşi timp acelaşi lucru cu-amândoi 
ochii. Nu ştiu; dac-ar fi după cum spunea Minnie, n-ar fi avut 
de ce să-i fie mai frică lui decât acrobatului care merge pe 
sârmă. Îngrijorat, da, fireşte, şi atent, al dracului de-atent, 
da’ ca să-i fie chiar frică, nu, şi mai puţin de-orice n-avea de 
ce să fie surprins. Ajunse jos. Asta nu-nsemna că scăpase. 
Pân' la uşa din faţă mai avea vreo opt-zece paşi. 

Da’ Reba era o-adevărată doamnă. Întinse mâna şi-o ţinu 
întinsă, pân’ ce isprăvi el de moşmondit la prohab şi scoase 
mandatul împăturit din care dracu' buzunar va fi fost şi i-l 
întinse. O-adevărată doamnă. N-a ridicat un moment mâna la 
el. O dată măcar nu l-a-njurat. Doar ce s-a dus la uşa din faţă 
şi a pus mâna pe clanţă, şi-a-ntors-o, şi-a zis: 

— Încheie-te! Nu există bărbat să iasă noaptea la unşpe 
din casa mea ne-ncheiat la pantaloni. Inchise uşa după el şi-o 
încuie. Apoi despături mandatul poştal. Minnie avusese 
dreptate. Era de doi dolari, expediat de la Lonoke, Arkansas. 
La Numele Expeditorului scria Q'Milla Strutterbuck: Cine 
zici că e, soră-sa sau fiică-sa? făcu Reba. 

121 


Minnie se uită şi ea. 

— I nevastă-sa, zise ea. Soră-sa sau mă-sa, sau bunică-sa i- 
ar fi trimis cinci. Amanta i-ar fi trimis cinzeci - dac-avea şi 
dacă-i ardea de trimis. Fiică-sa i-ar fi trimis cinj'de centi. 
Numai o nevastă-i în stare să trimeată doi dolari, altcineva 
nimeni. 

A mai adus încă două sticle de bere şi le-a pus pe masa din 
sufragerie. 

— All right, zise Reba. Voiai să mă rogi ceva. Ce să mă 
rogi? 

Am scos din nou banii şi i-am împins p-ăi zece până-n faţa 
ei, restul de patruzeci ţinându-i încă-n faţa mea. 

— Ăştia-s pentru dumneata şi pentru Minnie să v-aduceţi 
aminte de mine până mă-ntorc, peste doi ani. P-ăilalţi să-i 
trimiţi lu’ unchiu-meu la penitenciar la Parchman în 
Mississippi. 

— Peste doi ani te-ntorci? 

— Da, zic. Puteţi să m-aşteptaţi. Peste doi ani. Omu’ 
pentru care mă duc să lucrez zice că mă scoate-ntr-un an, 
da’ nu-l cred. 

— All right. Şi cu ăi patruzeci ce fac? 

— Îi trimiţi lu’ unchi-meu Mink Snopes la Parchman. 

— De ce-a intrat? 

— A omorât pe unu' Jack Houston, p-ân 1908. 

— Houston ăla merita să-l omori? 

— Nu ştiu. Da' din câte-am auzit, singur şi-a făcut-o. 

— Nenorocitu’! Şi unchiu' dumitale, pe cât e băgat? 

— Pe viaţă. 

— All right. Şi când iese? 

— P’ în 1948, dac-o trăi şi nu i s-o-ntâmpla cine ştie ce. 

— All right. Şi cum să fac? I-am spus, şi adresă, şi tot. 

— Poţi să pui: De la un alt deţinut. 

— Asta nu, zise ea. N-am fost în puşcărie. Nici n-am de 
gând. 

— Atunci: De la un prieten. 

— All right, zise. Luă banii şi-i pături frumos. Nenorocitu’, 
făcu ea. 

122 


— De care vorbeşti acuma? 

— De-amândoi, zise ea. De noi toţi. De fiecare din noi. 
Nişte nenorociti. 

Nu m-aşteptam să-l văd pe Clarence decât a doua zi de 
dimineaţă. Dar m-aştepta el, c-un pumn de bani mototoliţi 
împrăştiaţi pe bufet ca la barbut, şi el, dezbrăcat pân’ la 
brâu, sta şi se uita la ei căscând şi scărpinându-se-n părul de 
pe piept. De data asta ei - Clarence adică - dăduseră peste- 
un jucător, nu glumă, tip de speluncă, care, după ce Virgil 
aranjase, ca de obicei, cu succes două fete, una după alta, 
paria că n-o să poată şi p-a treia la rând, şi de data asta a 
pus o sumă mare, şi Clarence a ţinut, cu ăilalţi cinzeci ai lu’ 
Flem, pen' că de data asta chiar că era un risc; povestea 
chiar cum îi dăduse lui Virgil şi-o şansă să renunţe, să nu 
ţină: 

— Suntem în avantaj, ştii; ai arătat ce poţi. Şi ce crezi, 
puştiul nici n-a clipit măcar: Hai, trimite-o-ncoa, a zis. Şi mă 
mustră şi-acuma conştiinţa, făcu el căscând. Erau banii lu' 
Flem. Conştiinţa-mi zice să nu-i suflu-o vorbă de toată 
chestia asta: banii s-au dus cam aşa cum a crezut şi el. Da' 
dă-o-ncolo de treabă, omv’ nu trebuie să fie porc. 

Aşa că ne-am întors acasă. 

— De ce vrei să te duci la-nchisoare? Mai ai timp trei 
săptămâni, zicea Flem. 

— Să zicem că de-antrenament, făcui. Să-i zicem un galop 
de-ncercare cu conştiinţa mea. Aşa c-acuma aveam un rând 
de gratii între mine şi lume. Pe-o buca' de vreme eram în 
siguranţă, la adăpost de lumea Snopeşilor liberi, în care 
Flem îşi punea nevasta la bătaie pe-o prezidenţie de bancă şi 
Clarence încasa diurna de senator, făcând naveta-ntre 
Jackson şi strada Gayoso punându-l pe Virgil să-şi dea 
pantalonii jos de câte ori se găsea vreun tip din Arkansas 
care să nu creadă ce vedea cu ochii, şi Byron în Mexic sau 
unde-o fi fost, cu ce i-o mai fi rămas din banii băncii şi-ai lui 
taică-meu, şi-ai lui Clarence, 1.O., şi unchiu' Wesley şi-ai lui 
dirijând cu-o mână coru' şi cu-ailaltă umblând pe sub fusta 
vreunei fetiţe de unşpe ani; nu-l pun la socoteală pe 

123 


Wallstreet şi pe Admiral Dewey, şi pe tatăl lor Eck, pen’ că 
ăştia nu-s de-ai noştri: ăştia ne fac neamu' de râs. 

Ca să nu mai pomenesc de nea Mink-ucigaşu' după vreo 
şase-şapte săptămâni (a trebuit s-aştept puţin, înţelegeţi, să 
nu-l iau prea repede, să-l sperii). 

— Flem? a zis el. N-aş fi crezut că Flem vrea să ies. 
Credeam că el e ăla care vrea să stau aici cât mai mult. 

— S-o fi schimbat omu' zic. Stătea acolo-n salopeta 
tărcată, clipind puţin - un nenorocit de avorton istovit şi 
sfrijit, nici măcar cât un băiat de paişpe ani. Că te şi minunai 
cum dracu-ncăpuse-ntr-atâta omuleţ pirpiriu şi slăbănog 
atâta ură dementă, ce să mai zic cum de fusese-n stare să 
țină şi să ochească cu-o puşcă de zece ca aia, s-omoare pe 
cineva. 

— li foarte mulţumesc, zise. Numai că, dacă-mi dă mâine 
drumu', se prea poa' să nu mă fi schimbat. E-o buca' de 
vreme de când îs aici. Mare lucru n-am făcut, tot timpu' ăsta, 
decât numai să muncesc şi să mă gândesc. Mă-ntreb dacă-şi 
dă seama ce riscă. Omu' trebuie să spună adevăru-n faţă, 
vezi dumneata. 

— Îşi dă seama, zic. Nu s-aşteaptă să te fi schimbat aici 
pen’ că ştie c-aici nu se poate. S-aşteaptă să te schimbi când 
ieşi. Pen’ că ştie că-ndată ce te-o adia aeru' curat şi te-o bate 
iar soarele, n-o să ai încotro, o să fii alt om fără să vrei. 

— Da' dacă nu... N-a mai adăugat: „Mă schimb la timp”, 
pentru că s-a oprit singur. 

— Îşi ia riscu' ăsta, zic. Trebuie. Adică n-are-ncotro. N-ar fi 
putut să-i împiedice să te trimeată-aici. Dar ştie că dumneata 
crezi că n-a-ncercat. Trebuie să te-ajute să ieşi de-aici nu 
numai ca să-ţi dovedească că nu el te-a băgat, da' ca să ştie, 
să fie el liniştit că nici dumneata n-o să mai trebuie să crezi 
şi să-ţi aduci aminte de-aşa ceva. Înţelegi? 

Stătea nemişcat, doar clipind puţin, cu mâinile atârnând 
goale păstrând şi-acuma-n palme săpată urma coarnelor de 
plug şi chiar şi gâtul întins puţin, ca şi cum ar mai fi avut 
încă petrecute pe după el hăţurile. 

— Nu mai am decât cinci ani, şi ies singur. Şi-atunci n-o să 

124 


mai aibă nimeni niciun drept să s-aştepte la ceva de la mine. 
N-am să-i datorez nimănui nimic, pe niciun ajutor. 

— Asta aşa-i, zic. Încă cinci ani bătuţi pe muchie. Ca şi 
nimic pentru unu' care-a făcut deja cinşpe c-un om cu puşca 
păzindu-l cum pune bumbacu' care nu-i al lui şi dacă are-n 
ziua aia poftă de pus bumbac, şi dacă nu, şi-un altu' cu puşca 
stându-i în ceafă cât îşi înghite-mbucătura şi dac-o-nghite, şi 
dacă nu, şi dac-are poftă de mâncat şi dacă nu, şi-un altu' cu 
puşca încuindu-l peste noapte ca să poa' să doarmă dacă-are 
chef sau să nu doarmă dacă n-are. Numai cinci ani încă şi p- 
ormă ieşi, în aer curat, un' te bate soarele fără nimeni după 
tine să ţi-l întunece cu umbra puştii. Pen’ c-ai să fii liber. 

— Liber, zise el, nu tare: uite-aşa: Liber. Asta a fost tot. 
Nu mai greu decât se vede. Fireşte, gardianul tras pe sfoară 
m-a-njurat; dar m-aşteptam: eram o ţară liberă; fiecare 
condamnat are dreptu' să-ncerce să fugă tot aşa cum fiecare 
gardian şi fiecare custode are dreptu' să tragă pe la spate 
dacă nu se-opreşte la prima somaţie. Da' nicio scârbă de 
ciripitor n-are dreptu' să-l toarne gardienilor dinainte. 

Trebuia să am grijă tot eu şi de asta. Figura pe nota de 
plată: achitarea poliţei pe dreptu’ de-a respira-ntr-o lume cu 
Snopeşi. Voiam să-ntorc capu’ sau măcar să-nchid ochii. Da’ 
acuma, tot ce-mi rămăsese asta era: să refuz să închid ochii, 
adică mai nimic: ăl din urmă nenorocit de gologan păduchios 
şi fără valoare - amărâta de stârpitură arătând ca o fetiţă 
jucându-se de-a mămica în rochie de stambă şi cu bonetă de 
soare crezând că era ideea lui Flem (fusese greu; în capul lui 
tot mai stăruia credinţa că unui bărbat trebuie să i se dea 
şansa să-şi încerce soarta, chiar dacă-nsemna pierzanie, 
decent şi demn, adică-n pantaloni; am avut de furcă până să- 
l pot convinge că un jupon şi-o bonetă femeiască de soare 
era tot ce putuse Flem să facă rost). Să meargă; insistasem: 
să n-alerge, să meargă; abandonat şi solitar, şi şubred, şi 
straniu în incinta pustie a penitenciarului, ca o jucărie de 
hârtie, purtată de vânt tocmai între valţurile unui laminor; 
mai mergea chiar şi după ce trecuse de punctul pe unde nu 
mai exista întoarcere şi-şi dădea seama; mai mergea încă şi 

125 


după ce-şi dăduse seama că fusese vândut şi c-ar fi trebuit 
să-şi dea seama din capul locului c-o să fie vândut, şi nu- 
nvinuia pe nimeni că-l vânduse sau că trebuise să-l vândă, 
pentru că nu iscălise - nu ştia să citească, dar ştia să 
iscălească - poliţa aia care-ţi dădea dreptu’ să respiri un pic, 
pen’ că şi pe el tot Snopes îl chema. 

Aşa c-alerga încă-nainte de-a fi nevoie. A alergat drept în 
braţele lor, încă-nainte de a-i fi văzut şi eu, înainte de-a fi 
ieşit ei din ascunzătoare. Eram mândru, nu numai că mă- 
nrudeam cu el, ci mândru că eram şi eu unu' din ăia despre 
care Reba zicea că-s nişte nenorocite de putori. Pentru c-a 
fost nevoie de cinci de-ai lor să dea-n el, să-l snopească cu 
patul puştilor, să-i dea-n cap şi-n cele din urmă să trebuiască 
să tragă şi cu vâna de bou ca să-l răzbească, să-l doboare. 

Directorul a trimis după mine. 

— Să taci din gură, mi-a zis. Aş prefera să nu fi ştiut nici 
măcar atât cât bănuiesc. De fapt, dac-ar fi după mine, v-aş 
închide pe-amândoi în aceeaşi celulă şi v-aş lăsa acolo, pe 
dumneata de preferinţă cu cătuşe la mâini. Dar am şi eu 
responsabilităţile mele, aşa c-am să te trimit pe vreo 
săptămână la izolare, pentru propria dumitale protecţie. Dar 
nu de el te apăr. 

— Nu face pe grozavu' şi nu-ţi fie frică, i-am zis. La urma 
urmei, şi dumneata ai trebuit să semnezi. 

— Cum? Ce-ai zis? 

— Am zis că nu-i nevoie să-ţi faci griji pe chestia asta. N- 
are nimic contra mea. Dacă nu mă crezi, trimite să-l cheme. 

Aşa că l-au adus. Rănile şi vânătăile făcute cu patul 
puştilor şi cu lama cătărilor începuseră să se vindece. Vâna 
de bou, fireşte, nu lăsase urme. 

— Noroc, zise el. Către mine: Socot c-ai să-l vezi pe Flem 
înaintea mea, acuma. 

— Da, zic. 

— Să-i spui că nu trebuia să-mi fi dat rochia aia. Da’ n-are- 
a face. Dac-aş fi scăpat poate că-mi schimbam gându'. Da’ 
acuma socot că n-o să mai mi-l schimb. Socot c-am s-aştept. 

Vasăzică, Flem ar fi făcut mai bine să mă fi ascultat în 

126 


chestia cu-ăle zece bătrâne. Ar mai fi timp şi-acuma. Aş 
putea să-i scriu cam aşa: Nu-i mare lucru să faci rost de zece 
miare. E de ajuns s-o treci pe nevastă-ta lu' Manfred de 
Spain. Nu: n-ar merge să-ncerci să-i dai lu' Manfred de 
Spain pe Eula Varner, e ca şi cum ai vrea să-i vinzi un cal 
ăluia care-l hrăneşte şi-l călăreşte de zece-doişpe ani de zile. 
Da’ e fata aia, Linda. N-are decât unşpe-doişpe ani, da' pune- 
i nişte ochelari negri şi-o pereche de tocuri înalte, şi-aruncă- 
i-o repede-n braţe, şi poate că Manfred de Spain nici măcar 
nu bagă de seamă. 

Numai că n-aveam să-i scriu. Da' nu asta mă-ntrista. Mă- 
ntrista că-mi dădeam seama că n-aveam să-i scriu, că-mi 
dădeam seama că lăsasem toată afacerea asta baltă - vreau 
să zic comisionul meu la ăle zece bătrâne pe combinaţia cu 
sindicatul din Chicago în numele lui. Nu-mi mai aduc bine 
aminte când a fost, probabil că eram încă destul de tânăr. 
Mi-am dat atunci seama că mă trăgeam din ce s-ar putea 
numi o familie, un trib, o rasă, o specie de absolute putori 
nenorocite. Şi-aşa că mi-am zis: O.K., O.K., dac-aşa stau 
lucrurile, le-arătăm noi lor! Alui mai bun avocat i se zice 
avocatu' avocaților şi-ălui mai bun actor, actoru” actorilor, şi- 
ălui mai bun atlet, atletu’ atleților. All right, asta o să facem 
şi noi: fiecare Snopes o să-şi pună-n gând ca ideal personal şi 
particular să facă lumea-ntreagă să vadă-n el putoarea 
putorilor. 

Da' n-am reuşit. Niciodată n-o să reuşim. Tot ce puteam 
reuşi era s-ajungem o simplă putoare de Snopes. Fiecare 
dintre noi şi noi toţi la un loc - Flem şi moş Ab, de care nici 
măcar nu ştiu exact ce fel de neam e cu mine, şi unchiu' 
Wes, şi taică-meu, şi-al lui Clarence, I.O., şi p-ormă-n şir: 
Clarence şi cu mine prin ceva căreia i s-ar putea zice 
bigamie simultană, şi Virgil, şi Vardaman, şi Bilbo, şi Byron, 
şi Mink. De Eck şi de Wallstreet, şi de Admiral Dewey nici nu 
pomenesc măcar, pentru că ei nu-s de-ai noştri. 
Dinto'deauna-am fost convins că mama lu' Eck a lucrat vreo 
noapte-n afară de program cândva, cu vreo nouă luni înainte 
de naşterea lui. Aşa că singura şi veritabila putoare din 

127 


neamul nostru n-a fost curvă deloc, a fost o sfântă şi-o 
martiră, şi unica putoare tehniceşte perfectă şi pură, şi 
originară, şi imaculată, şi indiscutabilă, produsă vreodată de 
noi, nici măcar nu era un Snopes. 


128 


Cinci 


După ce ieşise nepotul, directorul zise: 
— Şezi. Se aşeză. Ai ajuns la gazetă, zise directorul. 
Ziarul, îndoit, era pe birou în faţa lui: 


UN PUŞCĂRIAŞ ÎNCEARCĂ SĂ EVADEZE 
DEGHIZAT ÎN FEMEIE 


Parchman, Miss., 8 septembrie 1923. - M.C. „Mink” 
Snopes, executând o sentinţă de închisoare pe viaţă 
pentru omor săvârşit în comitatul Yoknapatawpha... 


— Ce-nseamnă inițiala C la numele dumitale? zise 
directorul. Glasul era aproape blând. Noi credeam că numele 
dumitale-i Mink Snopes. Aşa ne-ai spus, nu? 

— Aşa şi e, zise. Mink Snopes. 

— Atunci ce-nseamnă C? Aici în ziar văd că-ți zice M.C. 
Snopes. 

— Eh, făcu el. Nimic. Am zis doar aşa, M.C. Snopes, cum 
zici căile ferate I.C. În loc de Illinois Central. A fost atunci 
când au venit băieţii ăia de la ziare la spital. Mă tot întrebau; 
cum mă cheamă şi-am zis că Mink Snopes şi ei au zis că ce-i 
aia Mink, Mink nu-i nume, e poreclă. Să le zic cum mă 
cheamă de-adevărat. Şi-atunci am zis că M.C. Snopes. 

— Aha, făcu directorul. Vasăzică, nu te cheamă decât 
Mink. 

— Egzact. Mink Snopes. 

— Mama cum îţi zicea? 

— Nu ştiu. A murit. De când mă ştiu aşa m-a chemat, 
Mink. Se ridică în picioare. Mai bine să mă duc. Pesemne ca 
m-aşteaptă. 

— Stai puţin, zise directorul. Nu ţi-ai dat seama că n-o să- 
ti meargă? Că n-ai să poţi s-o ştergi? 


129 


— Mi-au zis. M-au avertizat. Stătea în picioare nemişcat, 
relaxat, mărunt şi firav, cu capul puţin plecat, pe gânduri, 
calm, aproape schiţând un zâmbet: Nu trebuia să mă 
prostească-n halu' ăsta, s-ajung să fiu prins cu fustă şi cu 
boneta aia de femeie, zise el. Eu n-aş fi fost în stare să-i fac 
lui una ca asta. 

— Cui? zise directorul. Nu ăstuia... nepotului... sau ce-ţie? 

— Montgomery Ward? E nepotu' lu' unchi-meu. Nu. Nu 
lui. Aşteptă o clipă. Apoi făcu din nou: Păi, eu zic că-i mai 
bine... 

— Peste cinci ani ai fi ieşit, zise directorul... Ştii c-acuma 
ar putea să-ţi mai dea încă douăzeci? 

— Mi s-a spus şi asta. 

— All right. Poţi să pleci. 

De data asta el a fost cel care, nehotărât, s-a oprit. 

— Mi se pare că tot n-aţi aflat încă cine mi-a trimes ăi 
patruj' de dolari. 

— Cum vrei să aflu? zise directorul. Ţi-am spus şi-atunci. 
Tot ce scria era: „De la un prieten”. Din Memphis. 

— Flem a fost. 

— Cine? făcu directorul. Vărul despre care spuneai că n-a 
vrut să te-ajute după ce l-ai omorât pe omul ăla? Care ziceai 
c-ar fi putut să te scape, dar n-a vrut? De ce să-ţi fi trimis 
acum patruzeci de dolari, după cincisprezece ani? 

— Flem a fost. El are de unde. Şi-afară de asta, noi n-am 
avut niciodată discuţii pe chestie de bani. Pe vremea aia, el 
încerca să pună gheara pe Will Varner şi poate că şi-a făcut 
socoteala că nu-i convine să rişte s-aibă de-a face c-un omor, 
chiar dacă ăl lovit era rudă de sânge cu el. Numai c-ar fi fost 
mai bine dacă nu mă punea să mă-mbrac în fusta aia şi cu 
bonetă. N-ar fi trebuit să-mi facă una ca asta. 

Acuma erau la culesul bumbacului; toate comitatele din 
Mississippi în care se cultiva bumbac îşi antrenau şi-şi 
pregăteau campionii cei mai iuți să concureze cu cei mai 
buni din Arkansas şi din Missouri pentru desemnarea 
culegătorului campion de pe toată valea Mississippiului. Dar 
el nu. De la ei n-o să fie niciodată niciun campion de niciun 

130 


fel, pentru că la ei nu erau decât rataţi: rataţii crimei şi-ai 
hoţiei, şi-ai minciunii. Îşi aducea aminte cum la-nceput îşi 
blestemase ghinionul că se lăsase prins, da' acuma avea 
experienţă: ştia că nu există ghinion sau baftă: campion sau 
te naşti, sau nu te naşti, şi dacă s-ar fi născut el campion, 
Houston nu numai că n-ar fi putut, da' nici n-ar fi cutezat 
măcar să-şi bată joc de el pe chestia cu vaca şi să-l aducă-n 
aşa hal, încât să trebuiască să-l omoare; ştia că sunt oameni 
care s-au născut să fie totdeauna nişte rataţi şi să fie prinşi, 
că sunt oameni care s-au născut să fie minţiţi şi să creadă 
minciunile, şi că el era unu' din ăştia. 

Recolta fusese frumoasă, una din cele mai bogate din câte- 
şi aducea aminte, de parcă merseseră toate cum nu se poate 
mai bine: vremea: şi vânt, şi soare, şi ploaie s-o facă să- 
ncolţească, arşiţă lungă şi aprigă vara să crească şi să se 
coacă. De parcă încă de-atunci din primăvară pământul, el 
de la sine, zisese: Al] right, hai, de data asta să nu ne mai 
vrăjmășim, să lucrăm mână-n mână - pământul, tarina, 
despre care orice fermier şi orice dijmaş ştia că-i este inamic 
jurat, duşman de moarte - pământul tare şi implacabil care-i 
mâncase tinereţea şi-i tocise uneltele, şi pân’ la urmă-i 
istovise chiar şi trupul. Şi nu numai trupul lui, da’ şi pe-acela 
catifelat şi plin de taine pe care-l mângâiase prima dată cu 
stupefacţie şi pietate, şi-o incredibilă emoție în noaptea 
nunţii sale, istovit acum şi el şi-ajuns o piele-atât de aspră 
că, jumătate din timp (şi lui i se pare că totuşi cea mai mare 
parte din timp) era, fizic, prea epuizat ca să-şi mai dea 
seama că-i trup de femeie şi nu numai trupurile lor, ci şi-ale 
copiilor lor, ale celor două fete pe care le vedea crescând şi- 
n stare-acum să vadă ce-avea să s-aleagă din frageda lor 
inocenţă de spiriduşi: mai era o minune atunci că omul se 
uita la peticul acela vrăjmaş şi neînduplecat de ţărână, de 
care era legat şi-ncătuşat pentru restul zilelor sale şi-i 
spunea: Ai pus mâna pe mine, ai să mă macini pân' n-o mai 
râmânea nimic, pentru că eşti mai tare decât mine, pentru 
că eu nu-s decât carne şi os. Nu te pot lăsa, când n-am 
altceva din ce trăi, şi ştii asta foarte bine. Eu şi ea, care-a 

131 


fost pasiunea şi emoția tinereţii mele pân’ ce mi-ai mâncat tu 
tinereţea şi eu mi-am uitat pasiunea, tot aici vom fi şi la anu’ 
cu copiii pasiunii noastre, să-i macini şi pe ei, să ne-apropii şi 
mai mult de mormânt, şi ştii asta foarte bine; şi vom fi şi-n 
anul cel'lalt, şi-n răscel'lalt, şi ştii şi asta foarte bine. Și nu 
numai eu, toți de felul meu, arendaşi şi dijmaşi care şi-au 
jertfit tinereţea şi speranţele pe câte treizeci sau patruzeci, 
sau cincizeci de pogoane de ţărână pe care nimeni nu vrea 
să le lucreze decât numai unu' de-alde mine, pentru că asta- 
avem, altceva n-avem. Da’ putem să-ţi dăm foc, să te 
pârjolim. La fiecare sfârşit de februarie sau început de 
martie iţi dăm foc şi cât vezi cu ochii-i numai scrum şi 
negreală, şi la asta, fir-ai tu al dracului, n-ai ce-i face. Poţi tu 
să ne istoveşti trupurile, să ne-ntuneci visurile, să ne strici 
stomacurile cu-atâta slănină şi mălai, şi melasă că altceva nu 
ne dă mâna să mâncăm, da-n fiecare primăvară noi putem 
să-ţi dăm foc, şi şi-asta o ştii tu foarte bine. 

Acuma altfel stăteau lucrurile. Pământul nu era al lui; 
adică nu era nici partea de recoltă care i-ar fi rămas după 
ce-ar fi dat arenda sau dijma. Acuma, tot ce scotea sau ce nu 
scotea - c-o fi fost belşug sau c-o fi fost prăpăd, potop sau 
secetă, bumbacu' la zece cenți livra sau la un dolar balotu’ - 
pentru viaţa pe care-o ducea tot aia era. Pentru c-acuma 
(anii trecuseră, trecuse şi ăl în care s-ar fi eliberat de nu s-ar 
fi lăsat târât de nepotu-său în nebunia aia de care oricine-ar 
fi putut să-şi dea seama - chiar şi zevzecu' ăla de-avocat 
tinerel pe care-l făcuseră să-l ia atunci la proces când el, 
Mink, s-ar fi putut apăra singur mult mai bine, şi care n- 
avusese pic de judecată-n cap, da' măcar atâta lucru ştiuse 
şi-i şi explicase chiar, ba-i spusese şi ce s-ar putea-ntâmpla 
p'ormă - nu numai că n-o să-i meargă, da' că nici nu fusese 
pusă la cale ca să-i meargă, toate astea trecuseră-acum) 
descoperise dintr-odată ceva. Oamenii de teapa lui n-au 
stăpânit niciodată pământul pe care credeau că-l arendaseră 
de la un an nou la ăl'lalt. Pământu-i stăpânea pe ei, şi nu 
numai de la semănat pân’ la secerat, îi stăpânea pe veci; nu 
proprietarul, nu moşierul îi evacuase-n noiembrie de pe-un 

132 


petic arendat şi sterp, şi-i aruncase-n drum să-şi caute cu 
desperare altul la fel de sterp la două mile de-acolo sau la 
zece, sau la două comitate, sau la zece pân’ să se facă timp 
de semănat pentru recolta următoare-n martie; pământu', 
ţăr'na însăşi îi alungase făcându-i să-şi mute din fermă-n 
fermă sărăcia şi nevoile la care-i osândise soarta lor de robi, 
aşa cum o familie sau un trib îşi târâie după el vreun 
nenorocit de văr calic de-a zecea spiţă. 

Trecuse şi-asta. Nu mai era al pământului, nici chiar aşa 
sterp. Era al guvernului, al statului Mississippi. Putea an 
după an să stârnească praful printre brazdele de bumbac şi, 
dacă nu răsărea nimic în urma lui, n-avea pentru el nicio 
importanţă. Nu mai avea nevoie-acuma să se ducă-n fiecare 
sâmbătă dimineaţa la băcănie să se lupte cu proprietarul 
pentru fiecare dram de carne ieftină şi proastă, şi de mălai, 
şi de melasă, şi pentr-un degetar de tutun de prizat care 
erau toată risipa, luată? orgia ce-şi puteau îngădui şi el, şi 
nevastă-sa. Nu mai avea de ce să se certe cu proprietarul 
pentru fiecare nenorocit de sac de-ngrăşământ după care să 
culeagă-o amărâtă de recoltă calică şi ea pentru că-ngrăşase 
pământu-n calicie şi p-ormă să trebuiască să se lupte cu 
proprietarul pentru că n-avea destul. Tot ce-avea de făcut 
acum era să mişte; chiar şi omu' cu puşca, paznicu' din 
spinarea lui, nici nu ştia, nici nu se sinchisea dacă răsărea 
ceva-n urma lui sau nu; să mişte din loc, atât, de rest nu-i 
păsa. La-nceput îi era ruşine, ruşine şi groază c-ăilalţi ar 
putea să descopere ce simţea el; da-ntr-o bună zi şi-a dat 
seama (n-ar fi putut spune cum) că şi ăilalţi simțeau la fel; 
că, dacă-i lăsai omului timp îndeajuns, Parchman îi făcea pe 
toţi la fel; îşi zicea în gând, într-un fel de meditare uluită: Da” 
dom'le, se poate-nvăţa omu’ cu orice, chiar cu statu’ la 
Parchman, numai răgaz să-i dai. 

Dar Parchman îi schimba omului numai felu' de-a privi la 
cele ce vedea după ce-ajungea la Parchman. Nu-i schimba 
ce-adusese cu el. Doar că-l făcea să-şi aducă-aminte mai uşor 


? Cred ca, e de fapt, toată (notă corector - bolano) 


133 


pentru că la Parchman te-nvăţau cum s-aştepţi. Îşi aducea 
aminte de-atunci din ziua când judecătoru-i zisese: „Pe 
viaţă”, şi el tot mai credea c-o să vină Flem să-l scape pân' 
ce şi-a dat, în cele din urmă, seama că Flem n-avea, n- 
avusese niciun moment de gând să vină şi cum fusese cât p- 
aci să le zică cu glas tare: Lăsaţi-mă numa atât cât să dau o 
fugă pân’ la Moşia Franţuzului sau unde-o fi el şi doar zece 
minute să stau şi p-ormă mă-ntorc singur şi n-aveţi decât să 
mă şi spânzurați dacă asta aveţi de gând. Sau şi-atunci, câţi 
ani? Trei sau cinci, sau opt, sau câţi or fi când Flem îl pusese 
pe nepotu-său ăla - cum dracu-l chema? Montgomery Ward - 
să-l păcălească, să-l facă să-ncerce să evadeze-n fustă şi-n 
bonetă de femeie, şi-i dăduseră încă douăzeci, egzact cum 
spusese dobitocu' ăla de avocat c-o să facă, încă de la- 
nceputu-nceputului, cum chiar şi când se mai lupta cu ăi 
cinci temniceri mai zicea încă acelaşi lucru: Daţi-mi drumu” 
doar atât cât s-ajung pân’ la Jefferson şi să stau zece minute, 
şi p-ormă vin îndărăt singur, şi n-aveţi decât să mă şi 
spânzurați. 

Acuma nu se mai gândea la lucruri de-astea, pentru că se- 
nvăţase s-aştepte. Şi aşteptând, descoperise că şi asculta, 
auzea; că ascultând, auzind, se ţinea la curent cu ce se- 
ntâmpla mult mai bine decât dac-ar fi fost chiar în mijlocul 
Jeffersonului, pentru că-n felul ăsta doar observa şi- 
nregistra, n-avea nevoie să-şi mai bată capul cu ei. Nevastă- 
sa se-ntorsese la ai ei, aşa se vorbea, şi murise-acolo, şi 
fetele plecaseră şi ele, se făcuseră mari acuma; desigur că s- 
o fi găsind cineva pe la Moşia Franţuzului care să ştie-ncotro 
plecaseră. Flem ajunsese om bogat, preşedinte de bancă, 
stătea-ntr-o casă pe care şi-o refăcuse, mare cât gara Union 
din Memphis; stătea cu fiică-sa, copilul din flori al fetei lui 
moş Will Varner, care crescuse şi ea acum, plecase şi se 
măritase, şi se dusese, şi ea, şi bărbat-su, într-un război care 
fusese prin Spania şi-un obuz sau o bombă explodase şi pe 
bărbat-su-l omorâse, şi pe ea o lăsase surdă de tot. Se- 
ntorsese-acasă acuma, văduvă, şedea cu Flem, numai ei doi 
în toată casa aia mare şi ziceau că şi dacă tuna tot n-auzea 

134 


nimic, da' că lumea din Jefferson nu se prea uita la ea, 
pentru că era amestecată într-o chestie cu-o şcoală de 
duminică pentru negri, şi mai ziceau că-i amestecată şi-n 
ceva care se chema comunişti, că bărbat-su asta fusese, 
comunist, şi că de fapt ei în Spania de partea comuniştilor 
luptaseră. 

Flem îmbătrânise. Amândoi îmbătrâniseră. Când o să iasă, 
în 1948, şi el, şi Flem o să fie amândoi oameni bătrâni. Poate 
că Flem nici n-o să mai trăiască-n 1948, când o să iasă el, şi 
poate că nici el n-o să trăiască să poa’ să iasă-n 1948, şi-şi 
aducea aminte c-a fost o vreme când şi asta-l înnebunise: că 
s-ar putea să moară Flem, de moarte bună, desigur, sau 
poate că de data asta să se găsească altu, să nu fie 
ghinionist şi neisprăvit, sortit să dea greş şi să fie prins, şi-şi 
aducea aminte cum i se părea că una ca asta n-ar putea-o 
suporta: el care nu ceruse dreptate pentru că dreptatea era 
numai pentru ăi mari şi tari, pentru campioni, da' măcar o 
şansă s-aibă şi el, că orice om are dreptu' măcar la o şansă. 
Trecuse şi asta, o-nghiţise aşteptatu', o acoperise; în 1948, şi 
el, şi Flem o să fie doi oameni bătrâni, şi chiar murmură: „Ce 
păcat că noi, doi oameni bătrâni, nu putem sta liniştiţi unu’ 
lângă altu', la soare sau la umbră, s-aşteptăm amândoi să 
vină moartea să ne culeagă şi să nu ne mai gândim la nimic, 
nici la jigniri, nici la răutăţi, nici la chinuri, nici la 
răzbunare” - doi bătrâni care să nu fie-n stare nu numai să 
facă rău cuiva, da’ care să nu fie-n stare nici măcar aminte 
să-şi aducă de răutăţi şi de răzbunare, ca şi cum nişte bani 
cu care Flem nu mai are ce face şi-n curând n-o să-i mai 
trebuiască deloc şi-n vecii vecilor ar fi putut fi buni la şters 
sau la uitat, sau la anulat ăi patruj’ de ani de care-acuma el, 
Mink, nu mai avea el nevoie şi-n curând nici n-o să mai aibă 
cum le simţi lipsa. Da” cred că nu se poate, îşi zicea el. Nu 
mai putem face nimic, nici eu, nici el. Nu mai putem 
întoarce-napoi nimic, nici unu’ din noi. 

Aşa c-acuma iar ajunsese s-aibă cinci ani de făcut pân’ să 
scape. Da’ de data asta-nvăţase bine lecţia pe care-ncercase 
să i-o vâre-n cap zevzecu' ăla de-avocăţel acu  treiişcinci de 

135 


ani. Erau unsprezece care munceau şi mâncau, şi dormeau 
laolaltă, o echipă, într-un fel de baracă din reţea de sârmă şi 
scânduri (era vară); încătuşaţi la acelaşi lanţ, se duceau să 
mănânce-n sala de mese, apoi la câmp să muncească şi din 
nou încătuşaţi înapoi la baracă, să se culce. Aşa c-atunci 
când s-a pus la cale-o evadare, ăilalţi zece trebuiau să-l ia şi 
pe el în combinaţie, ca nu cumva să-i dea de gol fără să vrea. 
Nu voiau să-l ia; doi dintre ei n-au acceptat niciun moment. 
Pentru că, încă de-atunci, de la-ncercarea lui avortată de-acu 
opşpe sau douăj' de ani, îl ştiau toţi ca p-un fel de preot 
hirotonisit cu de la sine putere care propovăduia dogma 
antievazionistă. 

Aşa c-atunci când, în cele din urmă, i-au spus pentru că n- 
aveau încotro, că trebuia să ştie ca nu cumva să-i trădeze, fie 
că intra în combinaţie, fie că nu, din clipa-n care zisese, 
strigase: 

— Nu! Ascultaţi! Staţi puţin! Nu vă daţi seama: dacă unu’ 
măcar încearcă să fugă, ăştia tabără pe noi toţi şi nu mai 
scapă nimeni niciodată, nici după ăi patruj’ de ani! îşi dădu 
seama că vorbise prea mult. Aşa c-atunci când îşi zise-n 
gând: Acuma trebuie să scap din lanţ şi să mă dau deoparte; 
nu voia să spună: Pentru că de m-apucă noaptea singur cu 
ăştia-n baracă şi fără paznic la-ndemână nu mai apuc eu 
lumina zilei, ci doar: Trebuie s-ajung la timp la director, pân’ 
nu-ncearcă ăştia ceva, poate chiar la noapte, şi ne prăpădim 
cu toții. 

Da’ şi el trebuia s-aştepte chiar acelaşi întuneric de care-i 
era frică; să se stingă-ntâi luminile şi toţi să se fi culcat, sau 
măcar să se fi prefăcut că s-au culcat, ca să poată să-nceapă 
ucigaşii lui mişcarea, pentru că numai în timpul sau din 
cauza zarvei stârnite de atacul împotriva lui putea el spera 
să transmită avertismentul, mesajul şi să fie crezut. Asta- 
nsemna că luptă perfidie cu perfidie: să stea-ncremenit pe 
patu’ lui pân’ ce-or să-ncerce ei să-l amăgească prefăcându- 
se că sforăie, el însă-ncordat şi nemişcat, ţinându-şi 
răsuflarea să prindă-ntre sforăieli orice zgomot ar putea 
vesti cuţitu' de-njunghiat (sau bâta, sau ce-o fi), la timp ca să 

136 


se rostogolească, să se zvârle din pat să se vâre dedesubt, 
când oamenii - nu putea spune câţi, pentru că sforăiala 
prefăcută se-ntărise dacă puteai spune - s-ar năpusti pe 
golul în care cu-o fărâmă de secundă-nainte zăcuse el. 

— Pă el! şuieră, gâfâi unv’. La cine-i cuţitu? Şi altu’: 

— Cuţitu-i la mine. Da’ el unde dracu-i? Pentru că el - 
Mink - nu se oprise; înc-o răsuceală smucită şi ieşise-n patru 
labe de sub pat printre picioarele-nvălmăşite, târându-se şi 
strecurându-se s-ajungă cât putea mai departe de pat. In 
toată odaia era acum un fel de zarvă în sotto-voce: 

— Ne trebuie o lumină, mormăi un glas. Măcar o secundă 
de lumină. 

Deodată se simţi liber, nimeni lângă el; se putu ridica-n 
picioare. Ţipă, strigă: nu vorbe, țipăt: un urlet omenesc din 
toate puterile; imediat glasul şopti, gâfâind: 

— Uite-l. Pune mâna pe el. Dar el sărise, un adevărat 
carambol din trup în trup pe nevăzute, răcnind, urlând fără- 
ntrerupere chiar după ce-şi dăduse seama că vede, că 
văzduhul de dincolo de peretele de pânză de cort era plin de 
proiectoare şi de urletul sirenei, el însă-nconjurat, prins, 
asediat de mutrele furibunde, care părea că săgetează ca 
peştii, când îi tăia lumina la-nălţimea umerilor, pe deasupra 
pereţilor de scânduri, prin reţeaua de sârmă; zări chiar şi 
cuțitul scânteind o dată deasupra lui şi plonjă, se zvârli-ntre 
picioarele tălăzuite-n vălmăşeală încercând să se vâre din 
nou sub un pat, sub orice pat, sub orice-ar fi fost care să 
pună ceva între el şi cuţit. Dar era prea târziu. Il puteau 
vedea şi ei acum. Dispăru printre picioarele tuturor. Dar era 
prea târziu şi pentru ei: lumina orbitoare-a proiectoarelor 
scotocind peste tot, chiar şi urletul sirenei părând să se 
concentreze pe boxa şubredă şi străvezie plină de oameni 
înjurând. Apoi ajunseră şi paznicii, pocnindu-i în cap cu 
revolverele şi cu paturile puştilor, târându-i afară unul câte 
unul până ce rămase numai el, zăcând, descoperit, iarăşi 
ciomăgit şi-nsângerat, dar de data asta conştient încă. 
Reuşise chiar un ultim salt, o smucire-n lături şi-o răsucire 
scurtă şi cuțitul care-ar fi trebuit să-l ţintuiască vibra încă-n 

137 


podea lângă, beregata lui. 

— Era cât p-aci, făcu el către paznic. Da' după cum s- 
arată, cred că i-am dat gata. 

Nu chiar cine ştie ce. Era din nou în infirmerie şi n-a aflat 
decât dup-aceea că doi dintre ei - Stillwell, un cartofor care 
tăiase beregata unei prostituate la Vicksburg (ăl cu cuțitul), 
şi-un altul, tocmai ăi de se-mpotriviseră la primirea lui în 
combinaţie şi susţinuseră-n schimb să-l omoare imediat - 
încercaseră totuşi, dar numai Stillwell evadase, ăluilalt îi 
zburase creierii un gardian cu puşca. 

Era din nou în biroul directorului. De data asta bandajat 
foarte puţin şi puncte de sutură chiar deloc; n-avuseseră 
timp şi nici arme altele decât pumnii şi picioarele, afară de 
cuțitul lui Stillwell. 

— Stillwell a fost cu cuţitu', nu-i aşa? zise directorul. 

N-ar fi putut spune de ce n-a recunoscut. 

— N-am văzut la cine era, a răspuns. Prea a mers totu’ 
repede. 

— Cam aşa pare să creadă şi Stillwell, zise directorul. Luă 
de pe birou un plic deschis şi o foaie de hârtie ordinară 
ieftină liniată, împăturită o dată sau de două ori. Asta a sosit 
azi-dimineaţă. Dar stai: nu ştii să citeşti de mână, nu? 

— Nu, zise el. Directorul desfăcu foaia. 

— A fost expediată ieri din Texarkana. Zice: „O să 
trebuiască să dea socoteală de ce s-a-ntâmplat cu Jake 
Barron (ăsta era celălalt puşcăriaş pe care-l omorâse 
paznicul) aşa că păziţi-l bine. Păziţi-l bine-n orice caz, că mai 
sunt de-ai noştri-năuntru”. Directorul împături scrisoarea şi- 
o puse la loc în plic şi puse plicu-n sertar şi-ncuie sertarul: 
Vasăzică, aşa stau lucrurile. Nu pot să te las să umbli cum îţi 
place p-aici, că oricare din ei te poate-agăţa. Nu mai ai decât 
cinci ani; chiar dacă nu i-ai putut împiedica pe toţi, probabil 
că-n baza unei recomandaţii din partea mea, guvernatorul ți- 
ar da drumul chiar mâine. Dar nu pot face asta, pentru că te 
omoară Stillwell. 

— Dacă dom’ şef Jabbo (ăsta era gardianul care trăsese) îl 
împuşca şi pe Stillwell puteam să plec mâine-acasă? zise el. 

138 


Nu puteţi s-aflaţi după scrisoare unde-i şi să-l trimiteţi pe 
dom’ şef Jabbo acolo, unde-o fi? 

— Vrei să-l omoare pe Stillwell tot ăla care l-a-mpiedicat 
pe Stillwell să te-omoare pe dumneata acum două zile? 

— Atunci trimiteţi pe-altu'. Zic că nu-i drept ca el să fie 
liber când eu trebuie să mai stau cinci ani. Apoi zise: Mă rog, 
e-n regulă. Poate că la urma-urmii avem acuma şi noi un 
campion aici. 

— Un campion? făcu directorul. Ce s-avem aici? Dar n-a 
mai răspuns. Şi-acuma, pentru prima oară începu să ţină 
socoteala zilelor şi lunilor. Niciodată nu mai făcuse asta pân- 
acum, nici cu ăi dintâi douăj' de ani pe care i-i dăduseră 
atunci la-nceput la Jefferson şi nici cu ăilalţi douăj” de ani pe 
care i i-au dat în plus după ce se lăsase convins de 
Montgomery Ward să se-mbrace-n fusta aia de ţaţă şi cu 
boneta pe cap. Pentru că nimeni altul nu era de vină decât 
el; când se gândea la Flem şi la chestia asta, avea parc-un fel 
de admiraţie-nciudată, aproape-o mândrie, că erau de- 
acelaşi sânge; îşi zicea-n gând, zicea chiar cu glas tare şi 
chiar fără invidie: „Flem Snopes ăsta. Nu-l taie nimeni. Nu 
ezistă om, nici în Missippi, nici în Statele Unite, şi nici în 
toată America la un loc, care să-l taie pe Flem Snopes”. 

Da’ acuma era altă chestie. El încercase să evadeze şi nu 
reuşise, şi acceptase pedeapsa de încă douăj' de ani fără să 
protesteze. Cinsprezece dintre ei îi petrecuse nu numai fără 
să mai încerce să evadeze, dar riscându-şi viaţa ca să- 
mpiedice pe alţi zece care-şi puseseră-n gând: drept răsplată 
ar fi fost eliberat de-a doua zi, numai că un paznic cu 
experienţă şi cu-o puşcă-n mână a lăsat să scape pe-unu' din 
ăi zece. Aşa că ăştia cinci ani din urmă nu mai erau deloc ai 
lui. El s-achitase de ăi patruzeci ai lui pe bună-credinţă, nu 
era vina lui dacă-n realitate ei n-au ajuns cu socotitu' decât 
la treiişcinci; şi ăştia cinci din urmă îi fuseseră impuşi dintr-o 
eroare absolut gratuită, brutală şi chiar grosolană. 

De Crăciunul ăsta (pentru prima dată), pedeapsa lui 
începu să-i fie jalonată. O felicitare cu marca din Mexic, 
adresată lui prin intermediul directorului care i-o citi; ştiau 

139 


amândoi de la cine-i: „Încă patru ani. Nu-i atât de mult cât îţi 
închipui”. La 14 februarie, de Sfântu' Valentin, alta, 
fabricaţie proprie: hârtie groasă liniată, urâtă, pe care era 
desenată, pare-se c-un creion de dulgher sau de tăietor de 
pădure, o inimă făcută cam stângaci şi-un revolver care 
trăgea-n ea. 

— Vezi? zise directorul. Chiar dacă s-ar împlini ăi cinci 
ani... 

— Nuss cinci, zise. Sunt patru ani şi şase luni, şi nouăjpe 
zile. Adică nici atunci n-o să-mi daţi drumu’? 

— Ca să te-omoare-nainte de-a ajunge acasă? 

— Trimiteţi să-l prindă. 

— Să trimit, da' unde? făcu directorul. Să zicem c-ai fugi 
dumneata şi că n-ai vrea să te mai întorci, şi că ştii că eu 
vreau să te prind. Unde-ar trebui să trimit să te prindă? 

— Da, zise el. Vasăzică, chiar că nu-i nimic de făcut. 

— Da, zise directorul. Dă-i răgaz. Cu siguranţă c-o să mai 
facă vreo boacănă şi-o să dea pe-undeva poliţia peste el. 

— Răgaz, făcu el. Să zicem că n-are omu' timp de dat 
răgaz. 

— Măcar ai patru ani şi şase luni, şi nouăsprezece zile, 
până să trebuiască să-ncepi să-ţi faci griji. 

— Da, făcu el. Şi tot atâta timp pentru el să facă vreo 
boacănă. 

Şi iar Crăciunul, şi altă carte poştală cu marcă mexicană: 
„Încă trei ani. Nu-i chiar atât de mult cât crezi". Stătea 
acolo nemişcat, mărunt şi firav, şi rezistent, cu salopeta 
vărgată, cu capul puţin plecat, calm. 

— Tot Mexic, după cum văd, zise. Poate că-l ucide Alde 
Sus p-acolo. 

— Cum? făcu directorul. Ce-ai zis? 

Nu răspunse. Stătea locului, calm, gânditor, senin Apoi 
zise: 

— Înainte de necazu' ăla pe care l-am avut cu vaca, cu 
Jack Houston, când eram încă băiat, mergeam la biserică-n 
fiecare duminică şi miercuri seara la rugăciune, cu cucoana 
care m-a crescut până ce... 

140 


— Cine erau? zise directorul. Ziceai că mama dumitale-a 
murit. 

— El era o putoare. Da' ea nu era rudă deloc. Nu era decât 
nevastă-sa... în fiecare duminică, până ce... 

— Îl chema Snopes? zise directorul. 

— Era taică-meu - pân’ ce m-am făcut destul de mare să 
m-ardic contra lu’ Dumnezeu, cum faci când crezi c-ai ajuns 
destul de mare şi că nu mai ai nevoie de nimeni şi de nimic, 
şi când mi-aţi zis că, dacă i-am oprit pe nouă din ăi zece să n- 
o şteargă, tot nu mi se scad ăi cinci ani, mi-am zis că nu vreţi 
să-mi daţi drumu' deloc şi m-am întors. 

— Te-ai întors, ce? făcu directorul. De unde te-ai întors? 

— De la Dumnezeu. 

— Vrei să zici că ai fost în sânul bisericii până atunci, 
noaptea aia de-acu' doi ani? Nu-i adevărat. Nu ţi-a călcat 
picioru-n capelă de când ai intrat aici, din 1908. Ceea ce era 
adevărat. Cu toate că actualul director, ca şi predecesorul 
său, nu era deloc surprins de faptul ăsta. Ei s-aşteptaseră 
mai curând să-l vadă gravitând în jurul vreuneia din sectele 
alea mici şi agresive, şi intransigente, şi nonconformiste 
anti-tot şi anti-toate care mişunau probabil prin toate 
penitenciarele din Sud - mici grupuri şi grupuleţe furibunde 
(ăsta de-aici îşi zicea Acţionarii lui Jehova) păstoriţi de câte- 
un şef, care singur se unsese şi care-ajunseseră-n puşcărie 
dup-un tipic ciudat şi stereotip: condamnaţi pentru crime 
specifice clasei burgheze, respectabile, avându-şi mobilul în 
conflicte de familie sau sexuale; bigamie, delapidarea 
fondurilor sectei pentru o femeie: a lui sau a altuia, şi numai 
într-un singur caz, desperat, pentru o prostituată. 

— N-am nevoie de nicio biserică, zise el. E pe-ncredere. 

— Pe-ncredere? făcu directorul. 

— Da, zise el, aproape enervat. Lu' Dumnezeu n-ai nevoie 
să-l scrii scrisori. El te ştie de mult ce zace-n tine, făr' s- 
apuce s-o mai citească. Pen' că cu timpu-i vine omului 
mintea la cap şi-afară. Da’ aici 'năuntru-i vine mai repede. Şi 
dac-o Judecată-de-sus destul de tare ca să poa' să te-ajute 
vrea să te-ajute şi tu tot ce trebuie să faci e să te-ntorci şi să 

141 


primeşti, trebuie să fii prost să n-o faci. 

— Vasăzică, să-l aranjeze Ăl de Sus pe Stillwell, de dragul 
dumitale? 

— De ce nu? Ce poa’ să aibă El contra mea? 

— Să nu ucizi. 

— De ce nu i-a spus El asta lu' Houston? Nu m-apucam eu 
să fac tot drumu' pân’ la Jefferson şi să dorm p-o bancă-n 
gară să cumpăr cartuşele alea dacă nu mă silea Houston. 

— Al dracului să fiu dacă mai pricep ceva, zise directorul. 
Peste trei ani de zile ieşi de-aici în orice caz, da' dac-ar fi 
după mine, uite-acuma ai ieşi, astăzi, pân’ să n-apuce să-ţi 
dea cine ştie ce dracu’ p'ân cap să-ncepi să te uiţi chiorâş la 
mine. N-am chef nici măcar prin gând să-mi treacă cât oi mai 
avea de trăit că e cineva care-şi face pe seama mea gânduri 
cum îţi faci dumneata pe-a ălor care ţi-au stat în cale. Gata! 
Du-te la muncă! 

Aşa c-atunci în octombrie, când nu era nici Sfântu’ 
Valentin, nici vremea felicitărilor de Crăciun şi directorul a 
trimis după el, nici măcar nu s-a mirat. Directorul a stat şi s- 
a uitat la el cam cât o jumate de minut cu ceva-n privire care 
nu era chiar stupefacţie, dar aproape un fel de respect, apoi 
zise: 

— Al dracului să fiu dacă înţeleg. De data asta era o 
telegramă. E de la şeful poliţiei din San Diego, California. 
Era în cartierul mexican o biserică. Nu se mai slujea în ea. 
Se făcuse una nouă sau în fine ceva. În orice caz sfinţită nu 
mai era, şi ce se petrecea-năuntru-acolo nici poliţia n-a 
descurcat încă. Săptămâna trecută s-a năruit. De ce, nu se 
ştie; destul ca s-a năruit aşa-deodată. Şi-au găsit acolo 
dedesubt un om - adică ce-a mai rămas din el. Uite ce zice 
telegrama: „Identificare conf. amprente digitale F.B.I. 
rezultă omul dv. matricol 08213 Shuford Stillwell. Directorul 
împături telegrama şi o puse la loc în plic şi plicul în sertar 
înapoi: la spune-mi povestea aia cu biserica la care ziceai că 
te duceai înainte de-a te fi făcut Houston să-l omori. 

N-a răspuns deloc. Doar ce-a tras adânc aer în piept şi- 
apoi l-a şuierat afară. 

142 


— Acuma pot să plec, zise. Acuma-s liber. 

— Nu chiar acum în minutu' ăsta. O să mai treacă o lună- 
două. Trebuie făcută o petiție şi trimisă guvernatorului. El o 
să-mi ceară un referat, o propunere. După aia o să-ți 
semneze graţierea. 

— Petiţie? făcu el. 

— Ai intrat aici în baza legii, zise directorul. Tot în baza 
legii trebuie să ieşi. 

— O petiție, făcu el. 

— Pe care familia dumitale trebuie să pună-un avocat s-o 
redacteze şi să ceară guvernatorului să te graţieze. Soţia 
dumitale - ai dreptate - a murit. Atunci una din fete. 

— Cu siguranţă că s-or fi măritat pân-acum, amândouă. 

— All right, făcu directorul. Apoi zise: Ei drăcie, măi 
omule, eşti ca şi ieşit. Văru' dumitale sau ce-ai zis că-ţi e, ăla 
de la Jackson care-i acuma-n senat - Egglestone Snopes, ăla 
de-a căzut acu' doi ani la alegerile pentru Congres. 

Nu făcu nicio mişcare; capul i se plecă puţin; zise: 

— După cum s-arată, cred c-am să rămân aici. Pentru că, 
cum putea el spune unui străin: Clarence, nepotul bun al 
fratelui meu mai mare, face politică şi-atârnă de voturi. Când 
o să ies d-aici, n-o să am niciun drept de vot. Cu ce să pot 
plăti iscălitura lui Clarence Snopes pe hârtia mea? Aşa că nu 
rămânea decât băiatu' lu’ Eck, Wallstreet, care pân’ acuma 
nu făcuse niciodată decât cum îl tăiase capu”. 

— Cred c-am să stau aici la dumneavoastră şi-ăilalţi trei 
ani, zise el. 

— Scrie-i şerifului dumitale. Îţi fac eu scrisoarea. 

— Hub Hampton, care m-a băgat aici, a murit. , 

— Trebuie să fie-un şerif acolo, nu? Ce-i cu dumneata? Ai 
patruj'de ani pe care i-ai stat aici te-au speriat atât de rău de 
aer curat şi de soare? 

— Treiişopt la vara viitoare. 

— All right. Treiişopt. Câţi ani ai? 

— M-am născut în obzeştrei. 

— Vasăzică, eşti aici de la douăşcinci de ani. 

— Nu ştiu. N-am socotit niciodată. 

143 


— All right, zise directorul. Pleacă-acum. Când te-i hotărî, 
îi scriu şerifului. 

— Socot c-am să rămân, zise el. Dar se-nşela. Cinci luni 
mai târziu petiția era pe biroul directorului. 

— Cine-i Linda Snopes-Kohl? zise directorul. 

Rămase o bună bucată de vreme nemişcat. 

— Tat-su-i un bancher bogat din Jefferson. Ta'-su mare şi 
cu-al meu au făcut copiii cam deodată. 

— Ea a semnat petiția familiei dumitale către guvernator 
ca să-ţi dea drumu. 

— Adic-a trimis şerifu' s-o cheme şi-a pus-o să iscălească? 

— Nu, că n-avea cum. Nu ştii că nu m-ai lăsat să-i scriu 
şerifului? 

— Da, zise el. Privi la hârtia pe care nu ştia s-o citească. 
Cum privea el, o vedea cu capu-n jos. Arătaţi-mi unde-au 
iscălit ăia ca să nu ies. 

— Ce? făcu directorul. 

— Aia care vor ca să nu ies. 

— O, vrei să spui familia lui Houston. Nu. Ălelalte 
semnături sunt a procurorului regional care te-a trimis aici, 
a şerifului Hub Hampton junior şi a lui V.K. Ratliff. Asta-i 
neam cu Houston? 

— Nu, zise el. Trase din nou adânc aer în piept. Vasăzică-s 
liber. 

— Ba mai mult încă, zise directorul. Nu numai că ai noroc, 
ai de două ori noroc. Dar lăsă chestiunea pe-a doua zi 
dimineaţă după ce-i dădură o pereche de ghete, o cămaşă, o 
salopetă, o flanelă şi o pălărie toate nou-nouţe, şi-o hârtie de 
zece dolari plus ăi trei dolari şi optzeci şi cinci de cenți care-i 
mai rămăseseră încă din ăi patruzeci de dolari trimişi de 
Flem acum optsprezece ani, şi directorul îi zise: E-aici un 
ajutor de şerif din Greenville venit c-un deţinut. Pleacă la 
noapte. Dă-i un dolar şi te lasă la pod la Arkansas, dacă-ntr- 
acolo ţi-e drumul. 

— Foarte mulţumesc, zise el. Mă duc întâi la Memphis. Am 
acolo puţină treabă. 

Probabil c-o să trebuiască să dea toţi ăi treişpe dolari şi 

144 


obzeşcinci de cenți ca să-şi poată cumpăra un pistol la 
Memphis, chiar şi la o prăvălie care vinde amaneturi. Îşi 
făcuse socoteala s-ajungă pân' la Memphis cu vreun tren de 
marfă pe sub vagoane sau pe tampoane, cum mai făcuse o 
dată sau de două ori pe când era tânăr, băieţandru. Da’ cum 
ieşi pe poartă, îşi dădu seama că-i e frică. Prea fusese multă 
vreme-nchis, uitase cum e; muşchii-şi pierduseră din supleţe, 
din reflexe, nu mai avea cutezanţa aia simplă nesocotită 
care-ţi trebuie când e vorba de un risc fizic. Apoi se gândi să 
pândească-o ocazie şi să-ncerce să se caţere-ntr-un vagon 
gol, şi constată că nici asta nu-ndrăznea, că în cei treiişopt 
de ani uitase pesemne convențiile tacite ale francmasoneriei 
infracţiunilor mărunte pe care nu ştii că le-ai făcut decât 
când e prea târziu. 

Aşa că sta la marginea şoselei pavate, care, acum treiişopt 
de ani, când pusese ultima oară piciorul pe ea, nici măcar 
prundiş n-avea împrăştiat deasupra, era un simplu drum de 
pământ plin de urme de copite de catâri şi de şine de roţi, şi- 
acuma şi la vedere, şi la pipăit era netedă şi tare ca o 
duşumea, când aveai timp să te uiţi la ea sau s-o pipăi de 
frica maşinilor şi a camioanelor care treceau în goană. În 
zilele de demult, orice căruţă-ar fi trecut, ar fi oprit, numai 
semn cu mâna să-i fi făcut. Dar astea nu erau căruţe, aşa că 
nici care-ar putea fi regulamentele lor noi nu ştia. De fapt, 
de-ar fi ştiut, ce altceva ar putea face, ar fi făcut-o de mult, 
în loc să stea acolo firav şi neajutorat, şi nu mult mai mare 
decât un copil, în salopeta şi flanela nouă, pe care se mai 
vedeau cutele de pe urma statului în raft şi cu ghete noi şi 
pălărie, până ce un camion încetini văzându-l şi opri, şi 
şoferul zise: 

— Incotro, taică? 

— La Memphis. 

— Merg la Clarksdale. De-acolo poţi s-agăţi p-un altu’. Mai 
uşor ca de-aici, în orice caz. 

Era toamnă, s-apropia octombrie şi el descoperi că mai 
era ceva uitat în ăi treiişopt de ani de puşcărie: 
anotimpurile. 

145 


Veneau ele şi se duceau şi la-nchisoare, da’, treiişopt de 
ani de zile, singurul lui drept la anotimpuri a fost ăl' de-a 
suferi de pe urma lor; de arşiţa şi de soarele verii, şi dac- 
avea chef de lucru-n dogoarea zilei, şi dacă nu, şi de ploaie, 
şi de noroiul rece ca gheaţa al iernii, şi dac-avea chef să 
stea-n noroi, şi dacă nu. Da' acum erau iar ale lui: înc-o 
săptămână şi venea octombrie, şi n-avea mare lucru ce să 
vadă în ţinutul ăsta neted şi-ntins pe deltă, care nu-i plăcuse 
de prima dată când dăduse cu ochii de el, pe fereastra 
trenului, acu' treiişopt de ani, numai tulpini uscate de 
bumbac şi ace de chiparos. Da' acasă-ntre dealuri, tot 
câmpu-o să fie numai aur şi purpură, cu nuci şi eucalipţi, şi 
stejari, şi arţari, şi-ogoarele de mult îmbujorate de salvie şi 
pătate de-oţetari roşii; uitase de toate astea, în treiişopt de 
ani de zile. 

Când deodată, undeva în adâncul memoriei, un copac, un 
singur copac. Maică-sa murise; nu-şi aducea aminte de ea, 
nici câţi ani avea când tat-su se-nsurase din nou. Aşa că 
femeia nici neam măcar nu era cu el şi-avea grijă să-l facă să 
nu uite asta niciodată: că-l creştea nu c-ar fi ţinut cumva la 
el, sau c-ar fi avut vreo obligaţie, şi nu pentru că era mic şi 
slab, şi neajutorat, o biată făptură omenească; îl creştea 
pentru că era o creştină adevărată. Da' nu era numai atât. 
Şi-a dat el seama imediat - o sfrijită de femeie şleampătă, pe 
care şi-o amintea-ntotdeauna fie c-un ochi învineţit, fie cu 
vreo zdreanţă murdară unde-i sângera încă rana de pe urma 
loviturii lu’ barbat-su. Pentru că totdeauna s-a putut bizui pe 
ea, nu să facă ceva pentru el, pentru că n-apuca niciodată să 
facă, da’ pe statornicia ei, pentru că totdeauna era acolo la- 
ndemână şi totdeauna-l făcea să simtă că-i cu gându' la el, 
acoperindu-l c-un fel de scut, chiar dacă-n realitate nu-l 
apăra şi nu-l ferea de nimic, ci, dimpotrivă, parcă-ndemna la 
mai multă durere şi tristeţe. Dar era acolo lângă el, plânsă, 
chinuită, statornică. 

Sta încă-n pat, târziu dimineaţa; ar fi trebuit de ceasuri 
întregi să se fi jertfit în truda nesfârşită care-i umplea zilele. 
Nu era niciodată bolnavă, aşa că bărbat-su trebuie c-o 

146 


bătuse de data asta mai rău decât ştia el c-o bate, şi zăcea-n 
pat vorbind despre mâncare - slănină, făină necernută, 
melasă, din câte ştia el numai asta mânca lumea, afară doar 
dacă putea prinde sau vâna ceva; se vedea bine că bărbat-su 
o izbise-n burtă pe-undeva. „Nu mai pot, mi s-a acrit de 
mâncarea asta, scâncea ea. Simt nevoie de altceva. Poate de- 
o veveriţă.“ Şi-acuma-şi dădea el seama. Ăsta era copacul. A 
trebuit să ia puşca pe furiş: l-ar fi omorât tat-su-n bătaie 
dacă-l prindea - să târască după el puşcoiu' ăla greoi, mai 
lung decât el, până-n pădure, pân’ la copacu' ăla, la nuc, să 
stea la pândă sub el, ghemuit, aşteptând în splendoarea 
moleşitoare a după-amiezii de-octombrie, pân' ce se ivi 
vietatea. Şi-l apucase-un tremur (n-avea decât un singur 
cartuş), şi-şi aducea aminte şi de asta: efortul teribil de-a 
ridica puşca grea şi-a o ţine-n sus cât timp trebuia, sprijinit 
de trunchi, gâfâind: „Doamne-ajută-mă, Doamne-ajută-mă”, 
şi şocul reculului, şi mirosul de pulbere neagră pân’ ce putu 
să lase puşca jos şi s-alerge să ridice trupşoru' îmblănit şi 
cald încă, cu mâinile tremurându-i, cutremurându-se că de- 
abia putea să-l ţină. Tremurau şi mâinile ei când mângâie 
vietatea moartă... „O curăţăm şi-o gătim chiar acum, zise ea. 
O mâncăm amândoi, chiar acum.” Nucul, natural, dispăruse 
de ani de zile, tăiat, făcut bucăţi, lemne de foc sau spiţe de 
roţi, sau stâlpi; poate că locu' pe care fusese era acum 
arătură - sau poate c-aşa credeau ăi de-l tăiaseră şi-l 
distruseseră. Dar el, el ştia bine că nu-i aşa: nedoborât acum 
şi-n veci nedoborât o să fie, inviolabil şi imun în aurul şi-n 
splendoarea de octombrie. Păi da, desigur, îşi zise el, omu’ 
vrea să se-ntoarcă nu într-un loc, de loc n-are nevoie, poate 
nici să nu mai egziste. Omu”, la ce vrea să se-ntoarcă-i la ce- 
şi aduce aminte. 

Deodată-şi lungi gâtul pe fereastră-afară. 

— Aici parcă-ar fi... şi se opri. Da' acuma era liber; n-avea 
decât să ştie lumea-ntreagă unde-a stat el treiişopt de ani de 
zile... la Parchman, zise. 

— Îhiî, făcu şoferul. E-o tabără de P.R. 

— E-o ce? 

147 


— Prizonieri de război. 

— De război? 

— Tăicuţule, pă ce lume-ai fost în ăşti cinci ani din urmă? 
zise şoferul. Ori ai dormit? 

— Am fost departe, zise el. Eu ştiu de-un război cu 
spaniolii, pe când eram copil, şi-a mai fost unu' după aia, cu 
nemţii. Acuma cu cine s-au bătut? 

— Cu toţi. Şoferul înjura. Cu nemţii, cu japonejii, s-au 
bătut şi cu Congresu'. P-ormă s-au oprit. Dacă ne-ar fi lăsat 
să-i batem şi pe ruşi, poate c-ar fi fost în regulă. Da' i-au 
bătut pe nemti şi pe japoneji, şi p-orm-au hotărât p-ăilalţi să-i 
facă praf pe toţi cu bani. 

Îşi zise-n gând: Bani. Şi tare: 

— Dac-ai avea douăşcinci de dolari şi-ai mai găsi treiişopt, 
câţi ai avea? 

— Ce? Treiişopt de dolari? Nici măcar să-i ridic de jos nu 
m-aş opri. Ce dracu' de-ntrebare-i asta? Vrei să zici că ai 
şaiştrei de dolari şi n-ai ce face cu ei? 

Șaiiştrei, îşi zise-n gând. Vasăzică, atâţia ani am. Gândea 
calm: Nu dreptate; dreptate n-am cerut niciodată; da' măcar 
un pic de cinste, atâta tot. Atâta tot; nu să ai ceva de partea 
ta: doar să n-ai nimic împotriva ta. Asta-i tot ce dorea şi fără 
vorbă c-acuma aşa era. 


148 


LINDA 
Sase 
V.K. RATLIFF 


— Nici măcar la gară s-o primeşti nu te duci? zise Chick. 
Avocatul nici nu-şi ridică ochii, nimic, şezând la birou cu 
privirile (cu nasu-n orice caz) în hârtiile din faţa lui, ca şi 
cum n-ar mai fi fost altcineva-n odaie. Nu-i vorba doar de-o 
nou-venită, zise Chick, e vorba de-o femeie rănită-n război, 
de-un veteran. Da, poate nu nou-venită. Poate că n-am ales 
bine cuvântul. De fapt, poate că din capul locului cuvântul 
„nou” nu-i bine ales. Ea nu-i o nou-venită-n Jefferson pentru 
că aici s-a născut şi-aici a crescut. Şi chiar dac-ar fi fost 
odată nou-venită-n Jefferson sau nou-venită oriunde, asta ar 
fi fost doar o singură dată pentru că, indiferent cât de nou- 
venit ai putea fi undeva o dată, multă vreme n-ai putea fi, 
când eşti unu' care-ai plecat în Spania c-un poet din 
Greenwich Village să lupti contra lui Hitler. Adică-n orice 
caz nu, după ce poetul ăla din Greenwich Village vă face să 
v-arunce pe-amândoi în aer un obuz. Vreau să zic, cu 
condiţia să fie vorba de-o fată. Atunci să zicem aşa: nu numai 
o fată-n toată firea, care-a fost odată-o nou-venită şi care se- 
ntoarce la Jefferson, da' prima fată, în toată firea sau nu, 
nou-venită sau nu, care i-a fost dat Jeffersonului să i se- 
ntoarcă acasă rănită din război. 

Bărbaţi da, fireşte că da. Da' asta-i prima fată, prima 
femeie-soldat pe care-am avut-o de când suntem, ce să mai 
vorbim că şi rănită de inamic. Desigur, fără să socotim şi 
violurile, pentru bunul motiv că nu de violuri e vorba acum. 
Unchiu-său tot nu se mişcase încă. Credeam c-ai s-aduni tot 
oraşul la gară s-o primească. Din pură curiozitate şi 
simpatie, dacă nu din compătimire: o fată care s-a apucat să 


149 


se ducă tocmai în Spania la război, şi cu ce s-a ales a fost că 
şi-a pierdut bărbatul şi că un obuz i-a spart amândouă 
timpanele. Cu asta s-a ales, doamna Cole, zise el. 

Avocatul nici măcar acum nu-şi înălţă capul. 

— Kohl, zise. 

— Aşa am zis şi eu, făcu Chick. Doamna Cole. 

De data asta avocatul silabisi: 

— K-o-h-l, făcu el. Dar chiar înainte de a-l silabisi, în gura 
lui sunase altfel decât în a lui Chick: Sculptor a fost, nu poet. 
Nu l-a omorât un obuz. Un aeroplan. 

— Eh, păi da, nici nu-i de mirare, dac-a fost sculptor, zise 
Chick. Normal ca un sculptor să n-aibă jocul de picioare al 
unui poet, ca să se poată feri de gloanţele de mitralieră. 
Sculptorul trebuie să stea prea mult locului. Şi-afară de asta, 
poate că n-o fi fost sâmbătă şi-atunci nici nu stătea cu 
pălăria pe cap. 

— Era într-un aeroplan, zise avocatul. A fost doborât. A 
căzut şi a ars. 

— Cum? făcu Chick. Un sculptor din Greenwich Village, 
pre nume K-o-h-l s-a urcat realmente-ntr-un avion din care 
putea fi doborât de inamic? Privea la unchiu-său oarecum de 
sus, îi vedea creştetul capului. Nu Cole, adăugă: K-o-h-l. Mă- 
ntreb de ce nu şi l-o fi schimbat. De obicei şi-l schimbă, nu? 

Atunci avocatul îşi strânse fără grabă hârtiile şi le aşeză 
pe birou, şi-mpinse scaunul pivotant îndărăt, şi se rezemă de 
spetează, şi-şi împreună mâinile la ceafă. Părul începuse să-i 
încărunţească încă de când se-ntorsese din război, din 
Franţa, în 1919. Acuma era alb de tot, şi-aşa cum şedea 
relaxat şi comod în scaun cu coama colilie şi cu cheiţa de aur 
primită la Harvard prinsă de lanţul ceasului, şi cu una din 
pipele lui de cocean de păpuşoi vârâtă cu gura-n jos în 
buzunarul cămăşii, ca un creion sau ca o scobitoare, se uită 
la Chick aproape o jumătate de minut. 

— Nu la Harvard ai putut învăţa aşa ceva, zise el. 
Credeam că, întors în Mississippi după doi ani de 
Cambridge, să ţi se fi şters complet din minte. 

— All right, făcu Chick. Imi pare rău. Dar avocatul şedea 

150 


comod în scaun privindu-l. Dă-o-n colo, făcu Chick. Ţi-am 
spus că-mi pare rău. 

— Numai că încă nu-ţi pare rău, zise avocatul. Ţi-e doar 
ruşine. 

— Şi nu-i acelaşi lucru? 

— Nu, zise avocatul. Când nu ţi-e decât ruşine de ceva, nu 
deteşti acel ceva. Deteşti faptul c-ai fost prins. 

— Mă rog, m-ai prins, zise Chick. Mi-e ruşine. Ce mai vrei? 
Numai că avocatul nici nu mai avu nevoie să răspundă. Poate 
că încă n-am încotro, chiar şi după doi ani de Harvard, zise 
Chick. Poate că prea am trăit mult între ceea ce noi, ăştia 
din Mississippi, numim albi, până să mă fi dus acolo. Nu se 
poate să-ţi fie ruşine de mine, pentru ceva ce n-am putut 
învăţa la timp, nu? 

— Nu mi-e deloc ruşine de tine, zise avocatul. 

— All right. Atunci îţi pare rău. 

— Nici rău nu-mi pare, zise avocatul. 

— Atunci despre ce dracu' vorbim? zise Chick. 

Aşa că un străin care n-ar fi stat de zece-doisprezece ani 
încoace-n Jefferson sau în ţinutul Yoknapatawpha ar fi putut 
crede că partea interesată era Chick. Nu numai destul de 
interesată ca să fie gelos pe unchiu-său, dar destul de 
interesată ca să fie gelos chiar când subiectul, mărul 
discordiei, nu numai că nu se-ntorsese încă-acasă, dar, de 
zece ani nici nu-l văzuse măcar. Ceea ce ar fi însemnat să fie 
gelos pe-o fată pe care nu numai că n-o văzuse de zece ani 
de zile, da’, când o văzuse atunci, ultima dată, el n-avea 
decât doişpe-treişpe ani şi ea, nouăşpe, femeie-n toată firea- 
insurmontabila barieră a diferenţei de vârstă, care tot 
barieră-ar rămâne, chiar dac-ai adăuga fiecăruia câte trei- 
patru ani, cu condiţia, desigur, ca fata să fie aceea cu 
numărul mai mare de ani. De fapt, ai zice că un băiat de 
numai doişpe sau treişpe ani n-ar putea fi gelos încă, nu 
gelozie de bărbat; n-ar avea încă suficient combustibil s- 
alimenteze focul unei gelozii şi să-l ţină multă vreme arzând 
(chiar deloc poate) pentr-o fată de nouăşpe ani sau, dacă-i 
vorba aşa, de-orice vârstă între opt şi optzeci, da atunci cât 

151 


de tânăr trebuie să fii ca să poţi cuteza să rişti să n-ai 
combustibil în stare să ia foc şi să ardă? Cât trebuie să fii de 
tânăr, ca, măcar înc-un răstimp, să fii la adăpost de-a te 
pomeni cu inima sugrumată, cum zice poetul, de-o şuviţă de 
păr de-al lui Lilith, la fel ca orice alt bărbat? Sau cât de 
bătrân, dacă-i vorba p-aşa? Şi-afară de asta, când vine- 
acuma-napoi, cu toate că ea o să fie cu-aceeaşi şase-şapte 
ani mai mare, de data asta va fi cu şase-şapte ani mai mare 
decât douăjdoi sau douăştrei, în loc de cu şase-şapte ani mai 
mare decât doişpe-treişpe, şi asta numai barieră nu mai e. 
De data asta el n-o să mai fie victima imberbă, asistând 
inocent cum e prins în laţ, pentru că, de data asta, o să fie şi 
el în vâltoare, luptând pentru dreptul şi favoarea de-a fi 
prins în laţ; luptând nu numai pentru dreptul şi favoarea de- 
a fi sugrumat şi el, ci de-a fi sugrumat primul. 

Ceea ce era exact ce lăsa impresia că-ncearcă: îl 
împungea şi-l stârnea pe unchiu-su, cătând în jur să-i pice-n 
mână vr'un băț sau baston, sau cloţ de cărămidă parc-ar fi 
fost şi-acum de doişpe-treişpe ani sau chiar mai mic, 
agăţându-se de pildă de chestia că bărbatul Lindei fusese 
ovrei, deoarece, chiar la numai doişpe ani, dac-ar fi judecat 
un pic, şi-ar fi dat seama că un argument ca ăsta nu era mai 
tare decât un fir de pai în faţa unui adversar sau a unui rival 
ca acesta de-acum. 

Poate că asta - faptul că-i dădea lui unchi-su peste nas 
cum că avocatul - fusese instrumentul principal şi singurul 
în a o împinge pe Linda să plece acolo, la New York, unde nu 
mai erau oameni de-acasă să aibă grijă de ea, şi desigur că 
din cauza asta s-a apucat ea să se mărite c-un ovrei - l-a 
trădat pe Chick. Pentru că, deocamdată, el nici n-o revăzuse 
măcar; n-avea cum să-şi dea seama de tot restul poveştii. 
Vreau să zic că, şi la numai doişpe ani, el avusese toată 
gelozia de care-avea să aibă nevoie la douăjdoi sau şi la 
obzeşdoi. Trebuia s-o revadă activmente!" ca să constate c- 
10 În textul original, în loc de actually (e de fapt, în realitate, realmente), 


V.K. Ratliff spune actively - folosind astfel un cuvînt numai al lui, o 
152 


avea exact tot atâta drept ca şi orice alt bărbat ca să moară 
sugrumat de fata asta nou-venită-n oraş, şi că nu există 
bărbat cu păr pe cap, care să i se pună-n cale şi să-l scape. 
Când se gândea acuma la ea, trebuia să-şi aducă-aminte de 
ce văzuse băiatul de doişpe-treişpe ani: nu o fată, ci o 
femeie-n toată firea, cam de-aceeaşi statură şi cu-aceeaşi 
siluetă ca şi mama lui, făcând parte din şi evoluând în 
aceeaşi rasă umană străină, din care făcea parte tot restul 
lumii, cu excepţia băieţilor de doişpe ani. Şi, dacă n-ar fi fost 
unchi-su, care ajunsese să se uite tot timpul la ea, şi-ai putea 
zice că-l luase pe Chick de ceafă, ca pe-un căţel, ca să-i 
atragă atenţia asupra ei, mâncându-i jumate din timpul lui 
liber, trimiţându-l să-i ducă şi să-i aducă bileţele prin care 
avocatul şi ea începuseră să-şi fixeze întâlniri după şcoală, la 
cofetărie, la îngheţată, n-ar fi fost nici pe departe atât de 
interesantă. 

Aşa c-acuma, când îşi aducea aminte de ea, vedea tot ce 
văzuse la doişpe-treişpe ani: Fi drăcie, da-i aproape tot aşa 
de mare ca mămica. Va trebui să se uite la ea activmente cu 
alţi ochi ca să vadă ce-ar vedea unu’ de douăjdoi sau 
douăştrei de ani: Ei drăcie, să zicem chiar c-ar fi c-un an, doi 
mai mare ca mine, da' la urma urmei tot eu-s bărbatu' din 
noi doi. Aşa că şi dumneata, şi străinul acela veţi fi gândit că 
trebuia poate să fie-un băiat de doişpe-treişpe ani sau că 
numai un băiat de doişpe-treişpe ani e-n stare de-o gelozie 
pură şi imaculată, de ceva care s-ar putea numi o gelozie 
virginală, gelozie pe-un bărbat de treizeci pentr-o fată de 
nouăşpe - sau de-orice vârstă-ntre opt şi obzeci dacă-i vorba 
d-asta, întocmai cum trebuie să fii băiat de doişpe-treişpe ani 
ca să simţi cu-adevărat tortura şi pasiunea, şi speranţa, şi 
desperarea dragostei; dumneata şi străinul acela veţi fi 
gândit amândoi că absolut până-n acel ultim moment când 
Chick singur se trădase şi de pomană, şi ridicase chestia 
despre bărbatul Lindei, că fusese nu numai poet da' că mai 


invenţie lexicală proprie, ce funcţionează bine în jocul de cuvinte 


implicit, dar pune probleme de traducere. 
153 


fusese şi ovrei ca să lovească-n unchi-său cu ea. Dar pe urmă 
chiar şi-un străin ar fi-nţeles că Chick nu dădea deloc în 
Linda: dădea în unchi-su, că nu era gelos pe unchi-su din 
cauza Lindei Snopes: era gelos pe Linda Snopes din cauza 
lui unchiu-su. Şi atunci chiar şi străinul acela ar fi fost 
obligat să-i zică-n gând lui Chick: Poate că nu m-ai fi putut 
convinge să fiu de partea ta la-nceput, da’ acuma fără vorbă 
că-s de-acord. 

Asta măcar dacă străinul acela ar fi stat puţin de vorbă cu 
mine. Pentru că-mi aduceam bine aminte, observasem 
activmente, atunci, demult, când începuse-avocatul să s- 
amestece-n viitorul fetei, vorba ăluia. Vreau să zic: nu 
vremea când avocatul credea că viitorul ei s-amesteca cu-al 
lui, nici când el a crezut pentru prima dată c-a observat-o 
realmente. Pentru c-atunci avea şi ea vreo doişpe-treişpe 
ani, aşa că avocatu-o cunoscuse-n orice caz toată viaţa ei, 
pentru că ea n-avea decât un an sau doi, sau cât o fi avut, 
când ai ei au început s-o plimbe pe stradă, într-un cărucior 
de copil sau în braţe, la o vreme, adică, la care bagi de 
seamă pentru prima dată că-ncepe să semene nu numai a 
făptură omenească, da’ că-ncepe să semene şi cu o anume 
familie sau cu oameni pe care-i cunoşti. Şi-ntr-un orăşel ca 
Jeffersonul, unde nu numai că fiecare, cunoaşte pe fiecare, 
da’ unde fiecare trebuie să-şi vadă pe fiecare cel puţin o 
dată-n douăşpatru de ore, şi de vrea, şi de nu vrea, dacă 
scădem timpu' cât a fost în război, probabil că avocatu-a 
trebuit s-o vadă cel puţin o dată pe săptămână. Ca să nu mai 
pomenesc că trebuia să ştie încă-nainte de-a o recunoaşte ca 
să-şi aduc-aminte că-i fata Eulei Varner şi toţi din Jefferson şi 
din toată Yoknapatawpha care-o văzuseră vreodată-ntâi pe 
Eula Varner nu se puteau împiedica de-a se uita c-un fel de 
stupefacţie la copilul Eulei Varner ca la un fel de monstru în 
miniatură, pentru că oricine, orice bărbat în orice caz, care-o 
privise măcar o singură dată pe Eula n-avea-ncotro, trebuia 
să creadă c-atâta feminitate într-un simplu trup de 
dimensiuni normale n-ar fi fost cu putinţă să fie fecundată de 
ceva atât de firav, de pirpiriu, cum arăta, prin comparaţie, 

154 


un bărbat singur; c-ar fi fost nevoie de esenţa concentrată a 
unei generaţii întregi de bărbaţi tineri casă-nsămânţeze, 
cum ar zice poetul, acele splendide - nu: ar zice magnifice - 
coapse. 

Şi nu vorbesc de vremea când avocatul şi-a ieşit cu bună 
ştiinţă dintr-ale lui şi şi-a consacrat câţiva ani din viaţă 
viitorului Lindei, sau, cel puţin, credea c-aşa face. Ce vreau 
eu să spun e c-atunci când Eula Varner şi-a aruncat prima 
din privirile alea-ale ei pe avocat - sau l-a lăsat pe el s-o vadă 
pentru prima oară, luaţi-o cum vreţi - a integrat tot restul 
vieţii lui în cea a primului ei copil pe care s-a întâmplat să-l 
aibă, cu condiţia, desigur, să fie-o fată. Ca şi-atunci când 
întâlneşti, în fine, femeia care-ar fi trebuit să fie-a ta pe 
viaţă, da-i prea târziu. Femeia care-ar fi trebuit s-aibă acuma 
şaisprezece ani poate, şi tu nu mai mult de nouăsprezece, 
(cum de altfel chiar se-ntâmplase activmente să fie cazul cu 
el când a văzut-o pentru prima dată pe Eula; ea era aceea 
care ieşea din obiectiv pentru că, din capul locului, avea c-un 
an mai mult decât el), şi te uiţi la ea, atunci, acea primă 
dată, şi-n clipa următoare-i zici: „Eşti frumoasă. Te iubesc. 
Fii a mea pentru totdeauna”, şi ea zice: „Da, desigur” 
parcă n-ar zice decât: „Desigur că-s frumoasă. Desigur că 
mă iubeşti. Desigur că pentru totdeauna”. Numai că-i prea 
târziu. Ea-i deja măritată cu altul. Dar nu era prea târziu. 
Prea târziu nu-i şi n-o să fie niciodată, cu condiţia ca, orice 
vârstă-ai avea, să fii tot băiatul de nouăsprezece ani, care-i 
spusese fetei de şaisprezece-ntr-acea clipă unică din toate 
clipele din lume, şi despre care-ai putea spune că-i a ta. 
Deoarece, cum ar putea fi vreodată prea târziu pentru 
băiatul ăla de nouăsprezece ani şi cum ar putea fi ea violată 
vreodată, fata aia de şaisprezece, căreia trebuia el să-i 
spună, indiferent de numărul bărbaţilor pe care i-ar avea ea 
între timp, dacă ea-i aceea care ţi-a răspuns ţie, activ şi 
imediat: „Desigur”? Şi chiar când ea-şi plimba-n pântece 
dovada activă a violului, sau chiar şi-n plină lumină, la 
vedere, în braţe, sau agăţată de fustă, jertfindu-se cu 
pruncul deodată şi regăsindu-şi astfel virginitatea, n-ar 

155 


însemna niciun fel de scamatorie pentru băiatul ăla de 
nouăsprezece ani, pentru că nu-i decât firesc ca fata de 
şaisprezece să nu fi putut fi fecundată de nimeni altul decât 
de el, puţin îmi pasă mie cine-ar veni să se fălească, aşadar, 
c-ar fi el instrumentul real. 

Numai că avocatul nu pricepea toate astea. Mai ales 
pentru că era prea ocupat. Vreau să zic în ziua-n care Eula a 
trecut pentru prima dată prin piaţa din Jefferson, unde-avea 
s-o vadă nu numai avocatul, ci tot Jeffersonul. Era pe vremea 
când Flem îl jecmănise-n fine şi pe moş Billy Varner, şi toată 
Mogşia Franţuzului, aşa că trebuia să se mute undeva, şi- 
atunci Jeffersonul era un loc la fel de bun ca oricare altul 
pentru că, vorba ăluia, orice spiţă, mai curând sau mai 
târziu, tot la obadă duce. Or, de fapt, poate că, pentru 
moment, Jeffersonul era inevitabil, pentru că Flem mă 
curăţase de jumatea mea de restaurant, pe care-l aveam în 
tovărăşie cu Grover Winbush, şi, cum nu exista niciun fel de 
mijloc ca să-l trimită şi repede, şi lesne pe Grover la Moşia 
Franţuzului, Flem era obligat să facă o escală la Jefferson, 
măcar pân’ să-l poată da afară pe Grover din jumatea lui. 

În orice caz, a văzut-o-n fine şi avocatul. Şi iată-l intrând 
nu numai cu mâinile goale, intrând ca şi-n pielea goală în 
această luptă-n care nu-şi putea permite altceva decât să 
piardă, avocatul - un burlac crescut la oraş, care-o să aibă 
nevoie de-o licenţă de la Harvard şi de-un doctorat în 
filozofie de la Heidelberg ca să-l întărească puţin şi să-l facă 
să fie-n stare să ţină piept oamenilor simpli şi normali din 
Yoknapatawpha, care nu voiau niciodată nimic decât doar să 
calce câteva legi exasperante, de care se-mpiedicau întruna, 
şi să ciupească şi ceva parale din punga statului; şi Eula 
Varner, care n-avusese niciodată nevoie să-nveţe nicăieri 
nimic pentru că, de fapt, ce-i dăduse Dumnezeu: să se ridice- 
n picioare şi să respire, şi să facă din când în când câţiva 
paşi, însemna şi-aşa destulă bătaie de cap şi primejdie 
pentru orice bărbat din raza ei vizuală. Pentru avocat, să 
câştige lupta asta ar fi fost ca la păianjenii ăia, la care luna 
de miere se sfârşeşte când ea termină de mestecat ultimul 

156 


lui picioruş. Ceea ce foarte probabil că ştia şi avocatul, care- 
avea nouăşpe ani şi şi-un an la Harvard. Cu toate că, şi fără 
Harvard, un băiat de nouăşpe ani ar trebui, din instinct 
măcar, să ştie atâta lucru despre femei, cum ştie-un copil 
sau un animal, că focu-i fierbinte, fără s-aibă nevoie să-şi 
vâre şi mâna-n el, sau laba. Chiar când un băiat de nouăşpe 
ani spune: „Eşti frumoasă şi te iubesc”, ar trebui să ştie ce-i 
aia care-i răspunde: „Desigur” - o fată de şaişpe sau o 
tigroaică? 

Cum-necum, asta era, avocatul s-aruncase cu capu-nainte- 
ntr-o luptă, din care nu numai că tot ce putea aştepta şi 
spera, dar şi tot ce-şi putea dori era să piardă, pentru că, 
pierzând, nu-şi lăsa decât, ici şi colo, câte-o bucăţică de 
piele. Repezindu-se fără să aibă-n mână nimic cu ce lupta, 
afară doar de aptitudinea de-a rămâne toată viaţa ca un 
băiat de nouăsprezece ani, repezindu-se să se măsoare cu 
junele McCarron, care-l încornorase nu numai dinainte de a 
fi apucat măcar s-o vadă pe Eula, dar avea să-l mai 
încornoreze şi de-aci-nainte, sub un nume sau altul, sub o 
formă sau alta, chiar şi după ce el va fi renunţat. Pentru că s- 
ar putea ca Flem să nu fi avut niciodată un motiv s-aleagă 
Jeffersonul şi să se stabilească aici; poate că, pentru el, o 
spiţă era perfect egală cu alta, pentru că el, tot ce voia era 
obada. Sau poate că doar nu ştia că are vreun motiv pentru 
Jefferson. Sau poate că bărbaţii-nsuraţi nici n-au nevoie de 
motive, dat fiind că au neveste. Sau poate că femeile n-au 
nevoie de motive, pentru simplul motiv că-n viaţa lor ele n-au 
auzit de motive şi nici nu le-ar recunoaşte, chiar dac-ar fi 
puse faţă-n faţă, pentru că ele nu funcţionează pe bază de 
motive, ele funcţionează pe bază de necesităţi, aşa că-n orice 
caz, tot n-ar putea să le fie nimeni de folos, şi-n al doilea 
rând, nimeni, afară doar de-un nebun, n-ar încerca să le fie 
de folos, şi ăla pentru că nu se pricepe; nu femeile, bărbaţii-s 
ăia care iau ignoranţa-n serios şi intră-n panică pe câte-o 
chestie, pentru simplul motiv că nu ştiu despre ce-i vorba. 

Aşa că nu Grover Winbush, şi ceea ce-aţi putea numi 
momeala ăleilalte jumătăţi din birtul meu şi-al lui, a adus-o 

157 


pe madam Flem Snopes la Jefferson, ca să poată să 
traverseze piaţa-n ce după-masă o fi fost, în care-a trebuit s- 
o vadă avocatul. Nici chiar Eula însăşi. A fost băiatul ăla, 
McCarron. Şi-n parte-am văzut cu ochii mei, şi restul l-am 
auzit. Pen’ că-n primăvara aia, lumea, pân’ la cinci mile-n jur 
de prăvălia lu’ Varner, de asta vorbea. inta, punctul de miră 
unic şi necontestat s-ar putea zice, care-a polarizat tot 
tinutu’ din juru’ Mogşiei Franţuzului de cândva prin martie şi 
pân’ la deznodământ, la meleul final care-a fost imediat 
dincolo de podul de peste gârlă, din dosul casei lui Varner, 
într-o noapte atunci în iulie, când băiatul ăla, McCarron, a 
apărut la Moşia Franţuzului aşa-deodată, făr' să strige: 
„Păzea!” ca lupu-n stână printre Bookwright-ii şi Binford-ii, 
şi Quick-ii, şi Tull-ii, care, de mai bine de-un an de zile-şi 
legau cabrioletele şi catârii de călărie la gardu’ lu’ Will 
Varner. Ca un cerb sălbatic din pădure-a trecut, dintr-o 
săritură, gardu-n grădina de zarzavat, călcând în picioare 
bieţii morcovi şi bostani, şi pătlăgele vinete îmblânzite şi 
inofensive, care, până-n clipa aia, credeau, sau cel puţin 
sperau, că feciorelnica citadelă a Eulei era cea ameninţată şi 
primejduită, pân' s-apuce măcar să pălească de groază, 
necum să-şi pună capetele la adăpost. Probabil - de fapt ei 
se cam făliseră prin sat - că-şi ziceau că-s nişte ne-nfricaţi, 
pân’ ce-a venit ziua aia c-a picat ca din cer, într-adevăr ca un 
cerb sălbatic din pădure, parc-ar fi simţit-o pe Eula de la 
distanţă de kilometri, de zile chiar, prin aerul tare, care nu- 
nşală şi venise-ntins acolo unde ea sta şi aştepta, nu pe el 
anume aşteptându-l, da'-n orice caz un cerb sălbatic şi 
puternic care să fie destul de sălbatic şi de puternic ca s-o 
merite şi să se poată măsura cu ea. 

Da, dom'le, cum zice poetu’, cerbu’ ăl mare: cerbu’ ăl 
mare, direct din creieru' munţilor, cu coada sculată şi cu 
ochii scăpărând. Pentru că erau şi Bookwright-ii, şi Quick-ii, 
şi Tull-ii cerbi destul de frumoşi, da' frumoşi pentru locurile 
astea-ale noastre de pe la Moşia Franţuzului, pentr-un 
domeniu de vânătoare-ai putea zice, şi cu condiţia ca hotaru' 
să-i fie-nsemnat cu stâlpi şi cu tăblițe, şi să nu-l calce străini 

158 


d-ăştia ne-nfricaţi, hoinari, nechemaţi. De fapt, erau destul 
de buni la tras câte una cu picioru' şi la şmechereli, şi nu 
ştiau de lovituri interzise, da' nici nu se supărau după aia, 
toate se petreceau prieteneşte şi camaradereşte, nu numai 
între ei: erau la fel de amicali şi de săritori şi la dat, şi la- 
ncasat, la nevoie aliindu-se şi dându-i vreunuia o lecţie, 
vreunui străin de pe la patru sau cinci, sau şase mile de- 
acolo, care-ar fi trebuit să stea acasă şi n-ar fi avut ce să 
caute pe la ei şi de care nici nevoie n-aveau, nici plăcere nu 
le făcea, da' care se-ntâmplase s-o fi văzut pe Eula undeva 
vr'odată sau numai să fi auzit de ea, de la unu' de se- 
ntâmplase s-o vadă trecând pe la zece-cinşpe paşi. Aşa c-a 
trebuit să vină să-şi lege şi el în grămadă cabrioleta, sau 
catârul, de gardul de şipci al lui Varner, într-o duminică pe 
seară, şi p-ormă, când bietul om se-ntorcea nevinovat pe 
lângă desişul de eucalipţi şi chiparoşi, pe-unde drumul trece 
podul peste gârlă, cu capul încă plin de fata lu' Varner, 
banda constituită ieşea ca unul din desişul de unde stătuse 
la pândă şi-l dădeau jos, şi-l udau cu apă de gârlă, şi-l urcau 
la loc în cabrioletă sau pe catâr, şi-nfăşurau hăţurile pe 
coada biciului sau de ciocul şeii, şi-i dădeau drumu-nspre 
unde-o fi fost la el acasă şi de unde, dac-ar fi avut un dram 
de minte, n-ar fi plecat din capul locului sau, în orice caz, nu 
încoace. 

Da' ăsta de-acuma, ăsta nou' era altă dihanie. Pentru că ei 
- cu voluntarii ocazionali cu tot - erau cerbi după şablonul 
general, sau poate chiar universal, de la Moşia Franţuzului, 
pe când McCarron nu era după şablonul nimănui. Nu răbda 
frâul nu pentru că-i era frică de zăbală, ci pur şi simplu 
pentru că deocamdată-i plăcea fără. Aşa că nu numai că nu 
era unu-ntre ei care să-i ţină piept singur, da’ toţi grămadă şi 
constituiți în bandă, ei care nu şovăiau niciodată să s- 
ascundă-n desiş şi s-atace-apoi pe vreun intrus care venise s- 
adulmece pe la gardul lui Varner, n-au avut niciodată curajul 
să se dea la el, decât când era de mult prea târziu. Ocazii, 
oh, da, desigur c-au avut! Ocazii au avut berechet. De fapt, 
el le-a dat atâtea ocazii, că pe la sfârşitul lui mai nici nu mai 

159 


treceau pe drum prin sat după ce se-ntuneca, nici chiar pe- 
aproape de casele lor, decât dacă erau cel puţin trei la un 
loc. Pentru că ăsta era alt fel de cerb, venea de-a dreptu' din 
creieru' munţilor, fără să zică măcar: „Păzea”, şi proceda la 
ceea ce avocatu-ar fi numit uzurparea-n folos propriu a ceea 
ce constituise punctul de miră ginecologic al unui întreg 
district din Mississippi de Nord, de vreun an sau doi încoace. 
Nu răpind-o pe Eula: nu apărând călare pe cal, smulgând-o 
de jos şi urcând-o în şa, şi dispărând în galop, ci pur şi 
simplu venind el şi deposedându-i pe ei; nici măcar 
izgonindu-i, ci chiar păstrându-i la-ndemână, ca pe-un cor ai 
fi zis, sau poate ca pe nişte condimente, cum ţii la-ndemână 
cinci-şase solniţe în timp ce-ţi mănânci un harbuz, până ce-a 
fost prea târziu, până ce probabil că şi ei, şi tot satu’ ştiau că 
Eula rămăsese grea cu Linda. 

Numai că eu nu cred că lucrurile s-au petrecut chiar aşa. 
Nu cred, dac-ar fi după mine, c-aşa să fi fost. Mi-ar fi plăcut 
să se fi-ntâmplat totul dintr-odată. Nu, nici aşa nu-i bine. 
Cred că tot ce-aş fi vrut eu să fie e ca ăi cinci armăsari 
localnici şi fricoşi să fi provocat ei activmente exact lucru’ pe 
care-n desperarea lor şi-au luat în cele din urmă inima-n 
dinţi şi-au încercat să-l împiedice. Erau toţi acolo, în 
echilibru, cum s-ar zice, pe muchia încă intactă a citadelei 
ăleia virginale, toţi şapte: Eula şi McCarron, şi ăi cinci: 
Bookwright şi Tull, şi Turpin, şi Binford, şi Quick. Pen’ că tot 
ce Tull-ii şi Quick-ii-ar numi catastrofa, nu se-ntâmplase 
încă. Adică nu catastrofă-n ce priveşte castitatea Eulei, nici 
onoarea călcată-n picioare a casei lui moş Billy Varner, ci-n 
ce privea ăi doi ani investiţi în cabriolete şi catâri legaţi la 
gardul lui Varner, când toate astea, plus ăi cinci care-i 
legaseră-acolo şi-i ţineau legaţi până după miezul nopţii, ar fi 
trebuit toţi să fi fost acasă, să se fi odihnit puţin înainte de-a 
porni-n zori la câmp la arat, în loc de-a fi siliţi să trăiască- 
ntr-o conspirație veşnic schimbătoare-n care intrau oricare 
patru din ei cinci care se-ntâmplau să creadă c-al cincilea 
era-n cap în cursa asta de obstacole, ca să nu mai pomenim 
de nevoia pe care-o simțeau toţi cinci de-a fi gata oricând, la 

160 


moment, şi-n orice moment poate, să sară pe vreun intrus 
vagabondând, care-ar fi apărut pe negândite, şi el cu capul 
plin de idei de gard de şipci. 

Aşa că prefer să cred că încă nu se-ntâmplase. Nu ştiu ce- 
aşteptau, Eula şi McCarron. Vreau să zic, nu ştiu ce-aştepta 
McCarron. Eula n-aştepta niciodată nimic. Foarte probabil 
că ea n-a ştiut niciodată ce-nseamnă cuvântul ăsta, cum nu 
ştie pământul, ţăr'na, solul, sau ce-o fi aia care face sămânţa, 
să-ncolţească-atunci când trebuie, ce-nseamnă aşteptatu', şi 
nici n-are nevoie să ştie. Pen' că, dacă vrei să ştii ce- 
nseamnă s-aştepţi, trebuie să fii destul de speriat sau de 
slab, sau de-ndoit de tine, ca să simţi ce-i aia nerăbdare sau 
grabă, şi Eula n-avea niciodată nevoie de-aşa ceva, cum n- 
avea nici pământu'. Ea, tot ce-avea nevoie era să existe, ca 
pământu' ogoarelor, până venea vremea potrivită, veneau 
vântul, soarele şi ploaia; pân’ ce unicul cerb făr' de pereche 
venind de-a dreptu' din codru' des sau din creierii munţilor, 
sau din “naltu' cerului, să sară gardul inofensiv al grădinii 
răzbind în cele din urmă şi rămânând înfipt acolo, printre 
berbeci, cu capul sus, mândru. Aşa că McCarron a fost ăl de- 
a amânat atât ceea ce s-ar putea numi inevitabilul. Poate că 
tocmai d-asta: că trebuise să stea o vreme ca măgaru-ntre oi. 
Poate că tocmai d-asta: poate că s-amuzase teribil la-nceput, 
jucându-se cu berbecii de Bookwright şi de Quick, 
torturându-i poate numai ca să vadă cât îs în stare să-ndure 
pân’ să uite că-s berbeci, sau să-şi aduc-aminte-n cele din 
urmă că-s berbeci, da' că-s măcar cinci, şi-n fine-au riscat şi 
l-au atacat într-adevăr, ca şi cum n-ar fi fost nici el decât tot 
unul din întâmplătoarele incidente locale naturale, pe care 
Eula-i obişnuise de mult să le rezolve. 

Aşa că poate că vă puteţi închipui ce-aşteptau ei. Erau 
oameni bisericoşi. Vreau să zic că se duceau la biserică o 
mulţime de duminici şi se duceau şi miercurile seara la 
rugăciune, dacă nu se ivea ceva mai de soi. Pentru că 
biserica era un loc la fel de bun ca şi oricare altul ca să- 
nchei o săptămână şi să-ncepi alta, mai ales că duminica 
dimineaţa n-aveai unde merge-n altă parte, afară doar de 

161 


vreun joc de noroc pe bani, devale dincolo de izvor, cât timp 
ăi de la biserică-şi vedeau de cântatu' şi de rugatu', şi de- 
ascultatu’ lor şi, cine ştie, aproape-n fiecare miercuri seara 
puteai pune mâna pe câte-o fetişcană care se lăsa convinsă 
să vină-n tufiş şi, pân' să prindă de veste taică-său sau 
maică-sa c-o ştersese, era-napoi. Sau poate că nici nevoie n- 
au avut să fi auzit vreodată ceva, pen' că foarte probabil că 
nu Samson şi Dalila au fost ăi dintâi să fi inventat 
eufemismu' căruia i se zice tăiatu' părului. Aşa că toată 
ideea asta ar putea fi ceea ce s-ar numi un fel de ultim şi 
desperat expedient instinctiv şi ereditar, la-ndemâna 
oricărui tânăr (sau şi bătrân), care-a dat peste neplăceri de 
vreun fel oarecare cu iubita lui. Aşa că măcar vă daţi seama 
ce-aşteptau. Normal, c-ar fi preferat să fi putut păstra 
bastionul ăsta al fecioriei fetei lui Varner, atâta timp cât să fi 
apucat unu' din ei, ajutat de noroc sau de şmecherii, să 
scape de-ăilalţi patru măcar pân’ să-l poată lua cu asalt. Da’ 
acuma, c-apăruse clopotaru' ăsta nechemat şi năruise totul 
la pământ, cel puţin puteau să se folosească de violu’ şi 
raptu' făptuit nu ca să se răzbune numai, da' ca să-l şi 
izgonească pentru totdeauna de prin partea locului. 
Bineînţeles, nu ascunzându-se cu laşitate ca să-i sară-n 
spate-ntr-un moment în care-ar fi fost obosit, istovit de 
plăcere şi de triumf - nu erau chiar în halu' ăsta. Da' dacă 
nu-i puteau împiedica victoria, măcar să-l prindă-ntr-un 
moment când nu era atent, când mintea-i plutea încă-ntr-o 
tandră tulburare şi se-mpărţea între ce-ai putea numi beţia 
trecutului recent, care-nsemna noaptea de ieri, şi aspiraţiile 
către viitorul imediat, care-avea să fie peste câteva minute, 
îndată ce cabrioleta o s-ajungă-ntr-un locşor unde s-aibă de 
ce lega calul. Exact ce-au făcut şi ei - o ambuscadă. De bună 
seamă, n-aveau dreptate: nu se-ntâmplase încă nimic. Vreau 
să zic că prefer să cred că citadela era încă virgină-n 
momentul ăla. Nu: altfel: nu vreau nimic decât simplul 
adevăr dramatic, şi-anume că totu' s-a-n-tâmplat chiar atunci 
noaptea, chiar acolo, pe negândite; că şi tânărul ăla, 
McCarron, care-n comparaţie cu ceilalţi cinci era un cerb 
162 


sălbatic înconjurat de-o bandă de cinci ţapi - că, singur, nici 
el n-ar fi fost de-ajuns, şi c-ar fi fost nevoie de toţi şase ca să 
dea gata citadela, ce să mai vorbim de-nsămânţat nişte 
coapse ca alea c-un copil: noaptea aia de iulie şi cabrioleta 
coborând colina, până ce s-auzeau copitele calului ieşind de 
pe podul de peste gârlă, şi ăi cinci, toţi, luându-şi în fine 
inima-n dinţi pentru-această ultimă şi desperată lovitură de 
gambit, grămădindu-se-n desişu' de unde şi pân-atunci 
organizaseră ambuscade şi-i aranjaseră atât de simplu şi de 
uşor p-ăilalţi berbeci ce-ncălcaseră hotarul, că nici mâinile 
de praf n-avuseseră nevoie să-şi scuture după aia. 

De bună seamă că nu şi-au adus spectatori cu ei, niciun fel 
de spectatori şi, după primul minut sau dup-al doilea, sau al 
treilea, nu mai rămăseseră nici măcar martori, de niciun fel, 
pentru că unu' zăcea lungit în şanţ, dat gata. Aşa că 
presupunerea mea face exact cât face şi-a voastră, poate 
chiar mai mult, pentru că eu sunt parte interesată având, 
cum zice amicu’, o teoremă de demonstrat. De fapt, poa’ să 
nu fi avut nevoie nici de trei minute ca unu' dintre ei să sară 
s-apuce calu’ de dârlogi şi-ăilalţi patru să se repeadă să-l dea 
jos pe McCarron din cabrioletă, cu condiţia, desigur, ca el să 
mai fi fost în cabrioletă-n momentu' ăla, şi nu croindu-şi 
drum prin tufişurile din susu' gârlei, după ce făcuse prompt 
alegerea-ntre discreţie şi eroism, fără să se sinchisească nici 
de doi bani că-l vedea cineva, cum se mai întâmplase cel 
puţin cu unu' dintre invadatorii ăştia, care fusese-al dracului 
de iute de picior. 

Ceea ce, după spusele ălora care s-au dus a doua zi să 
vadă urmele de călcături, n-a fost cazul cu McCarron, chiar 
dacă nu pentru consideraţiunile expuse mai sus. Şi nici n-au 
putut explica, urmele alea, ce căuta acolo spiţa de roată de 
căruţă, nici braţul rupt al lui McCarron: numai că McCarron 
stătuse-n drum cu-o spiţă de roată-n mâna sănătoasă şi Eula- 
n picioare-n cabrioletă, ţinând biciul de-a-ndaratelea cu 
amândouă mâinile şi croind cu el, parc-ar fi fost sapă sau 
topor, izbind cu mânerul plin de plumb, în ce căpăţână-i 
venea-n cale. 

163 


Nu mai mult de trei minute. De mai mult nici n-ar fi avut 
nevoie. N-ar fi avut la ce: totul a fost foarte simplu şi foarte 
firesc - o-ntâmplare firească pur şi simplu, atât de simplă şi- 
atât de firească şi de nepătimaşă ca un val sau ca o răpăială 
de ploaie care vine şi curăţă dintr-odată - tropăieli şi 
gâfâieli, şi-njuraturi berechet, şi nu mare lucru de văzut 
decât o-ncleştare de umbre-nvălmăşite-n juru' calului (Nici 
nu s-a clintit. Da-şi petrecuse-o bună parte din viaţă vara-n 
mijlocu' curţii la gateru' lu’ moş Will şi tot în mijlocu' curţii 
stătuse tot timpu'-atunci când moş Will l-a dat afară din casă 
pe Ab Snopes, pen’ că nu plătise chiria de doi ani de zile, 
lucru’ cel mai grozav pomenit la Moşia Franţuzului, afară de- 
un ciclon; ziceau oamenii că moş Will putea să-l mâne drept 
la gară şi să coboare din cabrioletă şi să-l lase, nici măcar 
să-l lege când trecea trenu', şi-abia în vara viitoare aveau să- 
l lege, tot la poarta fâneţei ăleia-n care băgaseră caii 
sălbatici, aduşi de Flem Snopes din Texas şi care-au rupt-o 
cu balamale cu tot când au fugit şi s-au împrăştiat prin toate 
părţile) şi-al cabrioletei şi lucitu' spiţei de roată din lemn de 
nuc, printre loviturile-nfundate, altoite de coada de bici 
plumbuită, în scăfârliile ălora de la Moşia Franţuzului. 

Şi p-ormă doar cabrioleta goală şi calu' stând în drum, ca 
un copac sau ca o stâncă, sau ca o şură, sau ce-o fi fost aia, 
peste care trecuse valu’ sau uraganu’, de măturase-n 
vârteju' lui firesc şi nepătimaş, şi se dusese lăsând o unică 
dovadă - Theron Quick; pen’ că şi dup-o săptămână şi încă i 
se mai vedea pe ţeastă-n ceafă urma cozii ăleia de bici 
plumbuit-al cabrioletei, şi nu era prima oară că zicându-i-se 
pe nume, Quick, care trebuia să-nsemne „cel iute”, s-arăta 
să fie, cum s-ar zice, doar o aluzie ironică - zăcând în 
buruieni la marginea drumului. Şi cred c-atunci s-a- 
ntâmplat. Nici măcar nu insist, nu discut. Refuz pur şi simplu 
să admit că s-ar fi putut întâmpla într-alt fel decât într-ăsta, 
pentru că nu există gradaţii admisibile între ce trebuie să fie 
adevărat şi ce poate. 

Aşa că nici măcar nu s-a oprit. Vreau să zic mişcarea, 
acţiunea. A fost o unică şi continuă vâjâială firească, din 

164 


clipa-n care ăi cinci au năvălit din tufiş şi-au apucat calu' de 
dârlogi, şi p-ormă-njuratu' şi tropăitu', şi gâfâitu', şi-n fine 
goana prin tufişuri şi zgomotu' ultimilor paşi fugind, 
stingându-se, pentru că probabil c-ăilalţi patru-au crezut că 
Theron e mort; apoi doar linişte şi pace, şi drumu-n 
întuneric, şi calul stând liniştit la cabrioletă-n mijlocu' 
drumului, şi Theron Quick zăcând leşinat în buruieni. Şi- 
atunci a fost când cred eu că s-a-ntâmplat: nu numai că n-a 
fost nicio întrerupere, nici măcar o pauză n-a fost: nu numai 
că bastionul fecioriei a capitulat şi-a fost invadat, da şi 
coapsele alea atunci au fost însămânţate, copilu’, fata aia, 
Linda atunci a prins viaţă, chiar acolo-n drum, Eula 
ajutându-l probabil să-şi proptească mâna ruptă, şi calu' 
printre stele deasupra lor, ca un trofeu de-alea de vânătoare- 
mpăiat, înfipt în pereţi în salon sau în bibliotecă, sau (mi se 
pare c-aşa i se zice-acuma) în fumoar. De fapt, poate c-aşa a 
şi fost. 

Aşa că pân' să zică peşte, Will Varner se pomenise cu-o 
fată şi-nsărcinată, şi nemăritată. Adică se pomenise tot satu’, 
pen'că şi pe vremea aia, când ziceai Moşia Franţuzului, îi 
zâmbeai în gând lu' moş Billy Varner şi invers. Pen' că, dacă 
era Eula Varner un fenomen natural ca un ciclon sau o 
maree, moş Billy era şi el unu' la fel, chiar dacă n-avea încă 
peste patruj'de ani p-atunci: el care jupuise cămătărind şi 
luase ipoteci cu sechestru, şi strânsese teancuri poliţele pe 
marfă dată pe datorie, şi-şi evacuase dijmaşii, c-ajunsese 
satu' c-aşa mergea cum îl mâna Will Varner, aşa se dăduse 
pe brazdă, şi oamenii fără vorbă că mai bine făceau că se 
lăsau mânaţi, afară doar de n-ar fi vrut să trebuiască să 
plece să s-aşeze pe-un pământ pustiu, la douăjdouă de mile 
la sud-est de Jefferson. 

Tânăru' McCarron era, de bună seamă, omu' să repare 
onoarea familiei Varner acolo, pe loc. După prima emoție, 
toată lumea credea chiar c-aşa avea de gând să facă. Era 
copil unic al unei văduve cu stare de-undeva, de prin 
Tennessee, pân' ce se-ntâmplase să nimerească nu-ştiu- 
unde-o fi fost de-i aranjase soarta lui să dea cu ochii de Eula 

165 


Varner, cum aveau s-o păţească c-un an mai târziu avocatu' 
Stevens şi Manfred de Spain. Şi, fiind copil unic la mamă 
văduvă şi-nstărită, şi crescut la pension elegant pentru tineri 
de familie, te-ai fi putut aştepta, desigur, s-o şteargă fără 
măcar să stea să-i lege braţu' rupt, necum s-aştepte să- 
ntindă Will Varner mâna după puşcă. 

Numai c-aţi greşi. Pentru că, din mijlocu' unei catastrofe-a 
naturii, nu numai că n-o ştergi - da' te-ai putea pomeni 
zvârlit de ea prin forţă centrifugă sau, dac-ai avea un dram 
de minte, ai încerca s-o eviţi. Da’ nu-ţi schimbi gându' şi 
planurile-n mijlocu' ei. Sau poate că-n cazu' ăsta al lui, să fi 
şi vrut să rămână-n mijlocu' ăsteia anume, pân’ să-i rupă şi 
mâinile, şi picioarele de-i mai rămăseseră, treabă la care-un 
număr de Quick-i şi de Tull-i, şi de Boockwright-i ar fi fost 
bucuroşi să-l ajute. Ca să nu mai vorbim că statul lui, chiar 
timpul ăla puţin cât l-a stat, la şcoala aia selectă, i-a vârât şi 
lui sub piele, chiar şi-aşa prin simplu contact, câte ceva din 
înaltele principii academice de onoare şi cavalerism. În orice 
caz, nu el a fost ăl' care-a lăsat baltă onoarea pătată-acum 
de muşte a familiei Varner. Eula-n persoană a fost aia care-a 
făcut-o. Aşa c-acuma, tot ce puteţi face e să staţi şi să- 
ncercaţi să vă imaginaţi. Cine ştie, poate că, la urma urmei, 
tot McCarron să fi fost de vină. Foarte posibil ca forţa aia 
centrifugă, care-ntâi nu l-a atins decât puţin, să fi-nceput p- 
ormă să-l cam turtească. Fenomenul ăsta pur natural, Eula, 
poate că nu s-aştepta să dea peste-un alt fenomen chiar tot 
atât de natural, da' cel puţin s-aştepta, sau măcar spera la 
ceva oricum destul de rezistent ca să riposteze fără să-şi 
rupă o mână sau un picior de la prima lovitură. Pen' c-a doua 
oară-ar fi putut să fie capu”, şi asta-ar fi-nsemnat c-odată cu 
el şi viaţa, şi-atunci toată forţa şi clocotul, şi ne-nfricarea, şi 
cutezanţa făr-de margini de-a da şi-a lua, şi-a suporta 
urmările pe care le implică faptul de-a fi un fenomen natural 
feminin în momentul lui de minunăţie, s-ar fi irosit în zadar, 
aruncate-n vânt. Pen' că nu de dragoste vorbesc. 
Fenomenele naturale n-au idee de ce-i aia dragoste, cum n- 
au idee nici de ce-i aia nelinişte şi nici de-ndoiala şi de 

166 


neputinţa de care trebuie să fii capabil ca să-ţi poţi da seama 
ce-nseamnă aia aşteptare. Când ea şi-a zis, şi probabil că şi-a 
zis: De s-o mai întâmpla vreodată-o chestie ca asta de la 
podu’ de peste gârilă, îl curăţă de tot, nu la soarta lu’ 
McCarron se gândea ea. 

Oricum, a doua zi de dimineaţă el nu mai era în sat. 
Presupun că Eula fusese a' care pusese-n lăcaş ce mai 
rămăsese din biciu' cabrioletei şi mânase cabrioleta-napoi 
până sus în deal. În orice caz, l-au trezit pe Will, şi Will, în 
cămaşă de noapte, (nici vorbă de puşcă: o să fie cândva, 
peste vreo douăşopt de zile, câteva-n plus sau în minus, nu 
mai ştiu, pân’ să descopere el c-avea nevoie de puşcă; acuma 
n-avea decât instrumentele lui de veterinar), i-a legat braţu' 
să ţină măcar pân' s-ajungă-acasă sau undeva unde să vadă 
de el cineva mai de soi decât un doctor de vaci şi de catâri. 
Da' el s-a-ntors la Jefferson, o dată-n orice caz s-a-ntors, 
peste vreo lună, cam pe vremea când Eula probabil că 
descoperise că, dacă nu s-apucă ea să-şi schimbe repede 
condiţia, se schimbă condiţia singură. El chiar i-a dat 
poştaşului ceva bani să-i ducă un bilet scris special şi 
confidenţial pentru Eula. Da’ n-a ieşit nici din asta nimic, aşa 
că-n cele din urmă-a plecat. Şi da, desigur, la vreo saiişcinci 
sau şaptej' de zile după noaptea aia de pomină, când cu 
scoaterea din luptă de-la podu’ de peste gârlă - şi dacă v-aţi 
fi aşteptat să răzbată, din casa Varnerilor sau de p-aproape, 
vreun tărăboi oarecare v-aţi fi-nşelat şi pe chestia asta: doar 
că s-a anunţat la repezeală căsătoria, şi-asta atât de târziu, 
c-aproape să-i ia căsătoria-naintea anunţatului - Herman 
Bookwright şi cu Theron Quick au şters-o şi ei peste noapte 
pe nepusă masă din sat, cu toate că sunt convins că ei nu 
numai că se lăudau, da’ şi doreau să fi fost socotiți ei 
vinovaţii, şi Eula şi cu Flem s-au căsătorit; şi, după înc-o 
săptămână, cât i-a trebuit lu' Will să-l tragă pe sfoară pe 
Flem - cel puţin aşa credea el - şi să-l facă să se socotească 
achitat de zestrea Eulei cu conacu' părăsit al bătrânului 
Franţuz, Eula şi cu Flem au plecat în Texas, adică destul de 
departe pentru ca, atunci când s-or întoarce, puiu' ăla nou 

167 


de Snopes să aibă măcar un aer cât de cât legitim sau poate 
că, tot ce vreau eu să spun, e după canoane. Fără să mai 
punem la socoteală că Texasul fiind locu' unde era de 
presupus că el, plodu’, petrecuse cea mai mare parte din 
viaţa sa prenatală, nimeni n-avea să aibă de ce să se mire că- 
i dăduseră dinţii la trei luni. Şi dacă, peste vreun an, când s- 
au întors la Moşia Franţuzului, s-ar fi găsit vro gură-rea să-şi 
vâre nasu' şi să se mire cum de izbutise fetiţa s-ajungă-atât 
de voinicuţă-n numa-n alea trei luni câte fuseseră cu totu’, n- 
avea decât să-şi aduc-aminte că şi alea trei luni tot în Texas 
le petrecuseră. 

Se făcuseră exact paisprezece luni de când tânăru' nostru 
McCarron începuse să umble pe sub fustă atunci, la prima 
întâlnire. Da' asta n-avea să ţină mult. Nu la un fenomen al 
naturii ca Eula. Ea pur şi simplu exista, respira, şedea cu 
copilaşu-n balansoar pe galeria din faţă a Varnerilor, în timp 
ce Flem cumpăra cu bani buni şaij de dolari de-argint şi-i 
îngropa-n grădina de trandafiri de pe locu' conacului vechi, 
egzact acolo unde eu şi cu Henry Armstid, şi cu Odum 
Bookwright trebuia, fără să vrem, să dăm peste ei. Şi tot aşa, 
pur şi simplu existând şi respirând, şi şezând cu copilaşu-n 
căruţă-n ziua-n care s-au mutat la Jefferson ca să poată Flem 
să s-ocupe-activ de datu'-afară a' lu' Grover Winbush din 
ailaltă jumate de birt care fusese al meu şi-al lui Grover. Şi 
tot aşa, doar exista şi respira, da’ acuma nu mai şedea pen’ 
că probabil că şi-o maree până să nu se sinchisească dacă e 
pe calea cea bună şi-ncotro trebuie s-apuce, şi ea, şi cu 
Flem, şi cu copilu’ şedeau acuma-ntr-un cort în dosu’ birtului 
între două plimbări prin piaţă, pân' ce-n fine, Manfred de 
Spain, McCarron-ul care nici n-a tresărit, nici n-a dat înapoi 
când s-au ciocnit, când a ridicat privirea şi-a văzut-o. El care 
n-avusese niciunul din avantajele de-a fi copil unic de mamă 
văduvă şi bogată, trăind prin hotelurile Floridei şi 
frecventând trecător şcoli selecte prin Est, ci trebuise-n 
schimb să se mulţumească să fie fiu de fost ofiţer de 
cavalerie confederat şi să-şi ia singur galoane la West Point 
în ceea ce tat-su ar fi numit armata yankee şi să se ducă-n 

168 


Cuba ca locotenent şi să se-ntoarcă cu obrazu’ ciopârţit pân’ 
la bărbie de-o cicatrice de care oamenii - ăia de voiau să-l 
bată-n alegerile pentru primărie - lansau zvonu' că nu fusese 
deloc făcută de-o baionetă spaniolă, ci de-un sergent din 
Missouri, cu-o secure, la joc de cărţi pe bani: lucru care, de-o 
fi fost adevărat sau nu, nu l-a-mpiedicat cine ştie ce nici să s- 
aleagă primar la Jefferson, nici s-ajungă preşedinte la banca 
lui Sartoris, colonelu', când s-a ivit ocazia, ca să nu mai 
pomenim de ce s-a-ntâmplat între el şi Eula Varner Snopes 
când s-a ivit şi-aici ocazia. 

De-avocat nici nu mai pomenesc. Nu ghinionu' l-a adus în 
drumu' ei, pen’ că mareele nu ştiu nici ce-i aia ghinion, nici 
noroc. L-a adus soarta. A fost strivit din pură coincidenţă 
cum ar păţi o furnică de s-ar întâmpla pe-un drum pe care-un 
elefant ar socoti că-i vine mai bine sau mai la-ndemână să 
treacă. Nu c-ar fi fost născut prea devreme sau prea târziu, 
sau unde nu-i era locu’. S-a născut egzact la timp, numai că- 
nvelişu' n-a fost ăl' de-i trebuia. Soarta şi blestemu' lui să nu 
fie născut şi el într-unu' din învelişurile alea speciale de 
McCarron în loc de-unu' d-astea fragile, ai putea zice dintr- 
un văl virginal, ţesut din nestăvilite şi irealizabile năzuinţe, 
aşa cum îi hărăzise Äl de Sus. 

Vasăzică, asta era; se repezise cu capu-nainte-ntr-o bătălie 
din care tot ce putea spera mai bun era s-o piardă repede, 
pen’ că orice aparenţă sau iluzie, cât de mică, de izbândă l- 
ar fi distrus ca o lovitură de trăsnet, şi-n timpu’ ăsta Flem 
Snopes păştea calm pe păşunile astea noi ale Jeffersonului, 
locuind mai departe şi el, şi nevastă-sa, şi fetiţa în cortu' din 
dosu' birtului, Flem prăjind personal cârnaţii acum după ce 
Grover Winbush descoperise-ntr-o bună zi pe neaşteptate că 
jumatea lui de birt nu mai era a lui; p-ormă Rouncewell-ii, 
care credeau că tot ce madam Rouncewell numea Hotel 
Comercial când tot restu' lumii din Yoknapatawpha-i zicea 
pensiunea Rouncewell, descoperiră şi ei că făceau o greşeală 
şi c-acolo stătea acum Flem Snopes cu toţi ai lui, că stătea 
de vreo lună de zile, cât îi trebuise să-i dea pe Rouncewell-i 
afară, şi-n cortu' din dosu' birtului importase-acum, de la 

169 


Moşia Franţuzului, alţi Snopeşi, care prăjeau cârnaţii, pen’ 
că Flem personal era administrator, acuma, la uzina 
electrică; Manfred de Spain nu numai c-o văzuse pe Eula, da' 
o văzuse când era primar. 

Şi-avocatu-i tot dădea-nainte, chiar şi când trebuia cel 
puţin o dată pe zi să-şi vadă rivalu' de moarte victorios şi 
cuceritor intrând şi ieşind din biroul primăriei, sau trecând 
încoace şi-ncolo, prin piaţă, cu EMFE-ul lui roşu, de două 
locuri şi plin de-alămuri lucitoare cum nu se mai pomenise-n 
tot Missippi de nord, necum în Yoknapatawpha; până când 
cu chestia aia din aleea din dosu' clubului de dans la balu' de 
Crăciun când a-ncercat să se bată cu Manfred cu pumnii goi 
de l-a ridicat bărbatu' soră-sii din rigolă şi l-a ţinut cât să 
aibă timp Manfred să se care şi p-ormă l-a dus acasă-n baie 
să se spele şi i-a spus: „Ce dracu ţi-a venit? Nu ştii că nu eşti 
în stare să te baţi?” Şi-avocatu', plecat peste chiuvetă şi- 
ncercând să-şi oprească sângele din nas cu şerveţele de 
hârtie zicând: „Fireşte că ştiu. Da’ ai putea să-mi dai o idee, 
un mijloc mai bun de-nvăţat?” 

Şi tot aşa mai departe, pân' la lovitura aia desperată, 
atunci de mult, cu-afacerea cu-alama de la uzina electrică. 
Vreau să zic grămada aia de piese de-alamă uzate, robinete 
şi supape, şi bucăţi de ţeavă, şi cuzineţi, şi de-alde astea, 
care s-adunaseră-n uzină pân' ce-au dispărut odată toate, în 
al doilea an de domnie-a' lu' Flem ca administrator, cu toate 
că n-a existat nicio dovadă certă-mpotriva nimănui, nici chiar 
după ce-au dispărut şi supapele de siguranţă de-alamă de la 
amândouă cazanele şi s-a descoperit că-n locu' lor fuseseră- 
nşurubate nişte buloane de oţel; pân' la urmă revizorii 
contabili de la primărie au trebuit să se ducă la 
administrator şi să-l prevină, cu toate menajamentele, că 
alama dispăruse, şi Flem s-a oprit din mestecat cât să- 
ntrebe: „Cât face?” şi-a plătit, şi p-ormă, anul viitor, au 
verificat registrele din nou şi-au văzut că anu' trecut 
calculaseră greşit, şi iar s-au dus la el şi i-au dat să-nţeleagă 
că data trecută făcuseră o greşeală, şi Flem iar s-a oprit atât 
cât să-ntrebe: „Cât face?” şi iar a plătit. 

170 


Reluând (vorbesc de avocat) lucrurile astea de mult 
trecute, după ce Flem nu numai că demisionase şi nu mai 
era de mult administrator, da' chiar cumpărase două supape 
de siguranţă noi, din buzunaru' lui, ca dar cetăţenesc făcut 
comunei; scoțând toate astea din nou la suprafaţă, sprijinit 
pe dovezi, a deschis acţiune ca să-l scoată pe Manfred din 
locu' de primar, da' judele Dukinfield s-a recuzat şi l-a numit 
pe judele Stevens, tatăl avocatului, să statueze el asupra 
cazului. Numai că noi n-am mai aflat nimic ce s-a-ntâmplat 
pentru că judele Stevens a evacuat sala şi a judecat, cum zic 
ei, pe cale de refere, numai avocatu' şi Manfred, şi el, judele. 
Şi asta a fost tot; n-a ţinut mult deloc; Manfred a ieşit 
aproape imediat şi s-a dus înapoi la biroul lui de primar, şi 
zice povestea, legenda, cronica, sau cum vreţi să-i spuneţi, 
că avocatu' stătea acolo-n faţa lu’ tat-su, cu capu’ puţin 
plecat, şi zicea: „Acuma ce să fac, tată? Ce pot să fac?” 

Da’ era destul de bine dispus a doua zi de dimineaţă, când 
l-am condus la gară, că-şi luase o licenţă la Harvard şi făcuse 
şi Facultatea de Drept la Universitate la Oxford, şi-acuma 
pleca-ntr-un oraş din Germania tot ca să-nveţe. Da, dom'le, 
vioi şi bine dispus cât pofteşti. 

— Iată-te, a zis. Uite, am ceva cu dumneata înainte de 
plecare: îţi trec făclia-n mâna dumitale personal. De-acu' o 
să trebuiască să aperi singur reduta. O să trebuiască să duci 
singur sarcina-n spinare. 

— Ce redută? fac eu. Ce sarcină? 

— Jeffersonul, a zis. Snopeşii. Crezi c-ai să le poţi ţine 
piept singur doi ani de zile? Aşa gândea el atunci: că-i 
trecuse; că-n fine scăpase pentru to'deauna de vraja Elenei, 
aşa c-acuma, tot ce trebuia să-l mai preocupe era ce-ar mai 
putea unelti-n lipsa lui Menelausii-Snopeşi în 
Yoknapatawpha-Argos. Ceea ce nu era rău deloc; asta o să-l 
liniştească puţin. O să aibă timp berechet, după ce s-o- 
ntoarce, să descopere că, până-n ziua de azi, nu s-a aflat om 
să-şi fi pierdut Elena, pen’ că tot restu’ vieţii, nu numai al ei, 
da” şi-al lui, ea n-o să-l lase să-i scape. Probabil, pentru că nu 
vrea. 

171 


Numai că n-a fost pe doi ani. A fost p-aproape cinci. Asta 
se petrecea pe la-nceputu' primăverii lui 1914 şi-n vară-a 
venit războiu', şi poate că el asta căuta - un război. Nu că 
spera, necum că s-aştepta să vină un război numai aşa, că i- 
ar fi convenit lui, pen’ că şi el, ca şi mulţi de la noi din ţară, 
nu credea c-avea sa vină un război. Da' căuta ceva, 
indiferent ce, şi fără discuţie că un război i-ar fi venit la fel 
de bine ca şi orice altceva pentru că, indiferent ce i-ar fi 
putut spune raţiunea, acuma că-ntre el şi Eula Snopes era un 
ocean întreg de apă, probabil că până şi instinctu’ îi spunea 
că doi ani de zile nici pe departe n-ar fi fost de-ajuns, nici 
pentru el şi nici pentru Elena, ca să se poată-ncrede cât de 
cât în risipitu' vrăjii. Aşadar, chiar dacă el n-ar fi putut ghici 
c-o să vie-un război să-l scape, undeva în fundu' gândurilor 
lui tot mai credea că providenţa o să scoată să-i ofere ceva 
pen’ că, vorba lui, Dumnezeu oricum e om de-onoare, n-o să-l 
ardă pe-acelaşi individ de două ori, cu-aceeaşi şmecherie, şi, 
mai ales, în acelaşi ambalaj original. 

Aşa că şi-a avut războiu' pe care l-a vrut. Numai c-o să vă- 
ntrebaţi - eu cel puţin m-am întrebat - de ce n-a intrat de 
partea nemților. Nu pen’ că era-n Germania şi că-i avea pe 
nemti acolo la-ndemână-n juru' lui, da’ pen’ că-mi spusese şi- 
altădată că, deşi ce-i mânase pe oameni peste ocean, până-n 
depărtările astea, să vină să-ntemeieze America, era cultura 
engleză, acuma-n momentu' de faţă cultura germană era a' 
care-avea legăturile cele mai strânse cu ramificaţiile 
moderne virile ale spiţei nordice a bătrânei rase ariene. Pen’ 
că, zicea el, legătura asta-i mistică, nu-i ce vezi, e ce-auzi, şi- 
arianu' din ziua de azi, cel puţin în America, n-a avut 
niciodată niciun pic de-ncredere-n ce vede, da' dimpotrivă 
crede to'deauna tot ce-aude şi nu poate dovedi; şi mai zicea 
că, după revoluțiile din 1848, cultura germană modernă nu 
numai că nu s-a ocupat, da’ ai putea spune c-a arătat chiar şi 
puţin dispreţ pentru tot ce se petrece-n exterioru' omului, 
ce-i ajunge pe calea ochiului sau a pipăitului, ca de pildă 
sculptura şi pictura, şi legile sociale care-i vin în ajutor; s-a 
ocupat doar cu cele ce-i ajung pe calea urechilor, ca muzica 

172 


şi filozofia, şi tulburarea din mintea lui, haosul lăuntric. Ăsta 
era, zicea el, motivu' pentru care germana-i o limbă atât de 
urâtă, nu muzicală ca italiana şi spaniola, şi n-are nici, cum 
spunea el, precizia ambigenă a limbii franceze, ci e iritantă 
şi urâtă, ca să nu mai spun că-i şi plină de scuipat (cum zicea 
poetu’: bărbaţilor le vorbeşti italieneşte, femeilor franţuzeşte 
şi nemţeşte le vorbeşti cailor), n-are nimic care să intervină, 
să-ţi distragă spiritu’ de la ce-aud nervii şi glandele: ideile 
mistice, muzica încântătoare - zicea avocatu': muzica cea 
mai bună, de la inevitabilitatea matematică a lui Mozart, 
prin pasiunea dumnezeiască a lui Beethoven şi Bach, pân” la 
vacarmu' lui Wagner, tărăboi de lupanar combinat cu 
carnaval - care merg drept la inima arianului nordic modern 
şi viril, fără să-l silească să-şi pună mintea la contribuţie. 

Numai că n-a intrat în armata germană. Nu ştiu ce 
minciuni le-o fi-ndrugat nemților să poa’ să iasă din 
Germania şi să se ducă la duşmanii cu care luptau, nici ce 
minciuni o fi scornit pentru englezi şi francezi, ca să le 
explice cum se face că un student care vine de la o 
universitate germană nu prezintă niciun risc dacă se- 
nvârteşte prin locuri pe-unde-ar putea afla ce surprize li se 
pregătesc. Da' a făcut-o. Şi nu în armata engleză a intrat. A 
intrat în a' franceză: a oamenilor care, dacă te luai după el, 
toată vremea nu făceau decât să vorbească cucoanelor de 
amănunte echivoce. Şi nu mi-am dat seama de ce nici chiar 
patru ani mai târziu, când, în fine, l-am întrebat: 

— După toate câte-ai spus despre-nrudirea cu cultura 
germană şi când aveai armata germană chiar acolo-n 
mijlocu' dumitale sau, în orice caz, erai dumneata în mijlocu' 
ei, şi tot te-ai simţit obligat să-i minţi sau să-i şmechereşti, 
ca să poţi să intri-n a’ franceză. Pen’ că tot ce mi-a răspuns a 
fost: 

— Greşisem. Şi nu trecuse-un an de la asta când i-am zis. 
Chiar şi cu toată muzica aia superbă şi-ncântătoare, şi cu 
toate ideile alea mistice superbe, şi el n-a zis decât: 

— Încântătoare-i şi-acuma şi superbă-i şi-acuma. Cuvântu' 
mistic, în el e greşeala. Şi muzica, şi ideile vin din 

173 


obscuritate, din întuneric. Nu din umbră: din beznă, din 
tenebre. Omul are nevoie de lumină. Trebuie să trăiască cu 
strălucirea permanentă, deplină, violentă a luminii, în care 
umbra este delimitată, clară, unică şi personală: umbra 
unică a propriei rectitudini sau josnicii. Toate relele 
omeneşti trebuie să-i vină din obscuritate, din întuneric, 
unde nu-i nimic care să-l urmărească fără-ncetare cu forma 
propriei diformităţi. 

De fapt, de-abia după alţi doi sau trei ani s-a-ntors acasă; 
s-a stabilit, şi Eula tot fără să aibă nimic alt' de făcut decât 
doar să respire, dispusese în ce-l privea pe el de tot restul 
vieţii lui atât cât o să-i fie necesară, integrând-o-n viitoru' 
fetiţei ăleia de unşpe-doişpe ani, şi eu i-am zis: 

— Elena mergea în lumină. Şi el mi-a zis: 

— Elena era însăşi lumina. De asta o mai putem vedea şi- 
acuma, neschimbată, nici măcar mai estompată, de la cinci 
mii de ani distanţă. Şi eu i-am zis: 

— Şi cu-ălelalte de care vorbeai, ce-i cu ele? Ce-i cu toate 
Semiramidele şi Judithele, şi Lilithele, şi Franciscele, şi 
Isoldele? Şi el: 

— Sunt cu totul altceva. Nu-s ca Elena. N-au strălucirea ei, 
n-au luminozitatea, n-au persistenţa ei. Asta din cauza că 
toate celelalte vorbeau. Ele se estompează pe zi ce trece în 
obscuritatea propriei  oralităţi, înlăuntrul căreia s-au 
desfăşurat pasiunile şi tragediile lor. Elena-i altceva. Ştii 
dumneata că nu există un singur cuvânt rămas de la ea, în 
niciun moment din viaţa ei, în afară de-acel probabil „Da” pe 
care trebuie să i-l fi spus, atunci, lui Paris? 

Vasăzică, aşa stăteau lucrurile. Fata aia de treişpe şi de 
paişpe, şi de cinşpe ani, care nu-ncerca să nu facă nimic, da- 
ncerca să scape de-a trebui să meargă la şcoală ducându-se 
la timp şi ştiind lecţia ca să poată trece clasa, care probabil 
că nu s-ar fi uitat la el nici măcar atât cât să ţină minte că l-a 
văzut, descoperise deodată că pentru nu'ş-ce motiv omul 
ăsta-ncerca să cuprindă-n viaţa lui ceva din viaţa ei, sau să 
facă viaţa ei să cuprind-o bună parte din viaţa lui de toate 
zilele, luaţi-o cum vreţi. Şi-avocatu' burlac, de două ori mai 

174 


în vârstă decât ea, cunoscut mai mult sau mai puţin de toată 
lumea pentru că era şi procuror regional, ca să nu mai 
vorbim că-ntr-un orăşel ca Jefferson, de câte ori te duceai la 
bărbier să te tunzi, pân’ la ora mesei te ştiau toţi cei cu 
drept de vot din ţinut. Aşa că tot ce găsiseră ei mai bun de 
făcut era să stea o dată sau de două ori pe săptămână, după- 
masă, când ieşea de la şcoală, câte-un sfert de ceas, în 
fereastră la drugstore, la moş Willy Christian şi ea, la 
mescioară-n faţa lui mânca o îngheţată sau o banană cu 
frişcă, în timp ce lui i se topea gheaţa-n paharu’ cu Coca- 
Cola neatins. Nu chiar cel mai bun, da' singuru' lucru pe 
care-l puteau face, şi nu doar de dragu’ ei, al reputației ei, 
da’ şi de-al voturilor, pen’ că, de-acuma-n doi ani, s-ar putea 
ca unii să fie de părere că a cumpăra îngheţată fetiţelor de 
paişpe ani nu-i un titlu tocmai potrivit pentru postu' de 
procuror regional. 

O-ntâlnea cam de două ori pe săptămână, aşa ca dintr-o- 
ntâmplare absolut neprevăzută, care arăta egzact atât de 
neprevăzută cât vă-nchipuiţi şi dumneavoastră: avocatu' 
pândind pe fereastră, de la el, de sus, din birou, de peste 
drum, până-ncepeau s-apară ieşind elevii din clasele mai 
mici, ăi de la kindergarten şi din clasa-ntâi, şi p-ormă, tot 
atât de-ntâmplător şi de neprevăzut se nimerea să fie-n colţ 
şi să-i taie drumu' exact în momentu-n care treceau ăi din a 
şaptea sau a opta, sau a noua şi s-o ia deoparte şi la-nceput, 
o dată sau de două ori, ea a tresărit, a arătat puţin 
surprinsă; nu tulburată: doar puţin surprinsă, întrebându-se, 
poate, la-nceput, puţin, ce-o fi vrând. Da' nu multă vreme; a 
trecut şi-asta, şi, destul de curând, avocatu' se-ntâmpla să şi 
bea un deget sau două de Coca-Cola, dac-apuca să nu se- 
ncălzească prea tare. Până ce într-o zi i-am spus: 

— Te invidiez, şi el s-a uitat la mine, şi i-am zis: Pentru 
norocu' dumitale, şi el face: 

— Norocu' meu care? Şi eu zic: 

— Dumneata, douăşpa' de ore pe zi eşti absolut cufundat 
în treburi. Majoritatea oamenilor nu-s. Aproape nimeni nu-i. 
Da' dumneata eşti. Faci singuru' lucru de pe lume pe care 

175 


trebuie să-l faci, da-i şi singuru’ lucru de pe lume pe care ţii 
cel mai mult să-l faci. Şi, ca şi cum n-ar fi fost şi-aşa de- 
ajuns, sunt în afacerea asta tot atâtea sau poate mai multe 
complicaţii tehnice interesante decât dacă le-ai fi inventat 
dumneata pe ele, în loc să te fi inventat ele pe dumneata. De 
dragu’ reputației ei, dumneata trebuie să faci totu’ la lumina 
zilei, în ochii aceluiaşi public, care-ar compromite-o definitiv 
dac-ar găsi şi-ndată ce-ar găsi vreodată vreo ocazie, da' care 
probabil că nici n-ar fi bănuit că ştiţi unu’ cum îi zice ăluilalt 
dac-aţi fi ţinut-o secret. Nu se cheamă asta să te afli-n 
treabă? 

Pen’ c-acuma vraja se rupsese, înţelegeţi, scăpase-n fine, 
se liberase de serafimu' prăvălit în infern. Eula însăşi îi 
dăduse-un balsam, o alifie de leac pentru degetu-ăl mare şi- 
amar despre care zic poeţii c-orice bărbat o dată-n viaţă tot 
trebuie să muşte: fata asta de treişpe şi p-ormă de paişpe, şi 
p-ormă de cinşpe ani, şezând cu el la o masă în drugstore la 
Christian, poate de două ori pe săptămnă-n intervalele dintre 
alea două-trei săptămâni pe an, în care madam Flem Snopes 
şi cu fiică-sa plecau întâmplător undeva-n vilegiatură, egzact 
în acelaşi timp în care-ntâmplător Manfred de Spain era şi el 
plecat într-a lui - nu Primaru' de Spain, ci Bancheru' de 
Spain acuma, pen’ că colonelu' Sartoris abandonase 
prezidenţia băncii pe care-o-ntemeiase el şi cu tatăl lui De 
Spain, şi cu Will Varner într-o dimineaţă, când intrase nepot- 
su cu automobilu-n şanţ, venind la oraş, şi-acuma Manfred 
de Spain era preşedintele băncii lăsând birou' de primar şi 
luându-l p-ăl de preşedinte chiar în momentu-n care, mai 
mult sau mai puţin întâmplător, Flem Snopes înceta de-a mai 
fi fostul administrator la uzina electrică şi-ncepea să fie 
vicepreşedintele băncii, schimbând în acelaşi timp şăpcuţa 
de stofă cu care venise la Jefferson (doar schimbând-o, nu 
abandonând-o, pen' că legenda zice c-a vândut-o unui băiat 
de negru, cu zece cenți. N-ar fi fost o afacere proastă, pen’ 
că cine ştie dacă nu cumva ceva din perspicacitatea lui 
financiară nu transpirase-n ea.) cu o pălărie de pâslă cum 
purtau plantatorii, potrivită cu noua sa situaţie şi ocupaţie. 

176 


Oh, da, desigur, vraja se rupsese, avocatu' scăpase, se- 
ntâmpla acum să şadă chiar şi singur în fereastră la 
Christian şi gheaţa să i se topească-n paharu' de Coca-Cola 
până să se-ntoarcă ele, poate ca să fie gata antrenat când or 
trece ăle două coincidenţe simultane şi-o să se deschidă iar 
şcoala, un alt an, proaspăt, de câte două după-mese pe 
săptămână - cu condiţia, fireşte, ca fetişcana de şaişpe şi de 
şapteşpe ani să nu dea între timp peste-un Hoake McCarron 
sau un Manfred de Spain pentru uzu’ propriu şi-atunci 
avocatu' să poată zice ca ăla din carte: Ce vezi dumneata nu- 
s lacrimi. Ţi se pare dumitale că sunt, da” nu-s. 

Şaişpe ani, şapteşpe, mergând pe opşpe-acuma, şi- 
avocatu” tot îi mai împrumuta cărţi şi-o-ndopa de două ori pe 
săptămână cu îngheţată de fructe şi banane cu frişcă, aşa că- 
n orice caz Jeffersonul îşi închipuia că ştie după ce umblă 
avocatu”, fie că el recunoştea sau nu. Şi Eula bineînţeles că 
ştia, de cinci-şase ani de zile ştia foarte bine ce urmărea. 
Cum se-ntâmplă când e vorba de-un câine, poate că nu chiar 
un câine cine-ştie-ce, da-n orice caz un câine zdravăn şi 
sănătos, cum s-ar zice-un câine adevărat, care arată să fie 
fără stăpân şi s-ar părea că manifestă un fel de preferinţă 
pentru tovărăşia dumitale, şi dumneata nici după cinci-şase 
ani de zile nu eşti cu totul convins că n-ai să dai niciodată 
peste-un alt câine şi chiar în ăi cinci-şase ani care-au trecut 
şi chiar şi după alţi cinci-şase ani care-or să treacă n-ai avut 
şi n-o să ai personal nevoie de câinele ăsta-anume şi totuşi n- 
are niciun rost să-l goneşti şi să te lipseşti de foloasele şi de 
calităţile lui, de ce-are bun în el, chiar dacă n-ar fi decât 
fidelitatea şi devotamentu', sau să laşi să pună altu’ mâna pe 
el. Sau să zicem că ai o fată, şi fata creşte; cu cât trec anii şi 
se face mai mare, cu-atât o să ai mai multă bătaie de cap de 
pe urma ei, o să-ţi ia din timp şi-o să te-ncurce-n treburi: şi-n 
cazu' ăsta, nu numai că s-ar putea ca fidelitatea şi 
devotamentu' să se-ntâmple să-ţi vină bine şi de folos, da’ 
chiar şi câinele-ar putea să-ţi fie, pen’ că şi el e-n stare de 
fidelitate şi devotament, chiar şi multă vreme după ce-a 
pierdut orice speranţă să mai capete vr'un os. 

177 


Asta-i ce-şi închipuia lumea la Jefferson. Da' nu eu. Cine 
ştie, cu toate că se descotorosise de Hoake McCarron chiar 
după ce-şi dăduse seama că-i însărcinată, poate că sunt 
totuşi momente când chiar şi femei care-s adevărate 
fenomene-ale naturii sunt în primul rând femei, fie că vor 
sau nu. Aşa că eu cred că femeile nu-s mult mai altfel decât 
bărbaţii: că, dacă unui bărbat nici nu-i vine greu, nici nu-l 
sperie să se recunoască drept tatăl primului copil al femeii 
pe care-a iubit-o şi pe care-a pierdut-o, şi nici pân-acum nu 
şi-o poate şterge din minte, indiferent de câţi alţi bărbaţi au 
ajutat-o să-l facă, n-o să-i vină greu nici femeii ăleia să pună 
copiii făcuţi cu-o duzină de bărbaţi în spinarea aceluiaşi tată 
care-a pierdut-o şi care nu i-a pretins niciodată nimic decât 
să-i accepte devotamentu'. 

Şi cum tot femeie era şi ea, probabil că Linda, când a 
ajuns la treişpe sau paişpe ani, sau poate chiar îndată ce i-a 
trecut acea primă tresărire, care probabil c-a fost pe la a 
doua sau a treia îngheţată, o fi socotit de la sine-nţeles că-şi 
dă şi ea seama încotro ţinteşte el. Şi-ar fi greşit. Nu era 
omu'. S-o formeze şi p-ormă să se-nsoare cu ea, nu era 
avocatu' om de-aşa ceva. Pentru-aşa ceva, nu de ea ar fi avut 
el nevoie - vreau să zic că pentru viaţa simplă şi firească, şi 
normală, de necontenite conflicte conjugale şi sexuale, dusă 
până la divorţ, ar fi fost bună orice femelă culeasă din 
grămada ălora care ieşeau de la şcoală sau se rezemau de 
barul lui Christian. Numai că n-ar fi fost la valoarea efortului 
lui. El trebuia să fie singurul şi unicul specimen de gen 
masculin din tot mediul ei ambiant posibil, care nu numai să- 
şi dea seama că ea avea încă un suflet apt de-a mai fi salvat 
de la ceea ce el numea Snopesism: o forţă şi-o putere-atât 
de-ndărătnică şi de-afurisită, încât să fie-n stare să se pună-n 
joc ca s-o smulgă din credinţa ei de doişpe-treişpe ani c-ar fi 
rudă de sânge, când ea în realitate nu era rudă deloc, şi asta 
n-o putea face nimeni altu’ din câţi ştiuţi şi cunoscuţi decât 
numai el - bula subţire de sticlă suflată, undeva-nlăuntru' ei, 
ca o minge de-alea, colorată şi lucioasă-n echilibru pe-un nas 
de focă, fragilă şi totuşi imună, mereu la aceeaşi fragilă 

178 


distanţă de două degete deasupra gunoaielor şi murdăriei 
Snopeşilor, cât nu se-mpiedica foca sau n-aluneca, sau nu 
era neatentă. 

Aşa că tot ce-ncerca el să facă era s-o scoată din Jefferson 
sau, şi mai bine, şi mai sigur, s-o scoată de tot din Missippi, 
începând cu cele nouă luni ale anului şcolar pân’ o să dea 
cineva peste ea, s-o ia de nevastă şi să plece de-a binelea - 
un optimist pur şi simplu, şi imaculat cum nu s-a mai 
pomenit pe lume, pentru că nu era om să nu ştie că motivu’ 
pentru care Flem Snopes era vicepreşedinte la banca lui De 
Spain era exact motivu’ pentru care fusese administrator la 
uzina electrică: în primul caz, oamenii care voiau să-i 
zâmbească Eulei Varner trebuiau să fie în stare măcar să 
rostească numele lui Flem Snopes şi-n al doilea, De Spain 
trebuia să se plimbe cu el, cu Flem Snopes, ca să cunoască 
zestrea electorală a lu' Will Varner să se poată el alege 
preşedinte. Şi singuru' motiv pentru care Will Varner nu s-a 
folosit niciodată de posibilităţile de a-i plăti lu’ Flem pe 
chestia cu Conacu' Franţuzului, pe care Will îl crezuse că nu 
face doi bani până nu mi l-a vândut Flem mie şi lu' Odum 
Bookwright, şi lu’ Henry Armstid, pe juma’ din birtu’ meu şi- 
a' lu' Grover Winbush, şi pe banii gheaţă a' lu' Odum 
Bookwright şi pe ipoteca de douăs'te de dolari pe pământu' 
lu' Henry Armstid minus ăi cinci sau şase dolari, sau câţi vor 
fi fost pe care nevasta lu' Henry-ncercase să-i ferească de el 
şi-i îngropase lângă magazie, era chiar motivu' pentru care 
Eula nu-l lăsa pe Flem pentru ca să se mărite cu De Spain: 
că, rămânând măritată cu Flem, păstra pentru fată un cămin 
şi-un nume, pe care altminteri le-ar fi pierdut. Aşa că, dacă 
fata ar fi apucat să se mărite sau, în orice caz, să se 
stabilească definitiv în altă parte decât la Jefferson, n-ar mai 
fi avut nevoie nici de numele lu' Flem şi nici de casa lui, aşa 
că Flem n-ar mai fi avut priză asupra ei, a Eulei, şi el însuşi 
ar fi rămas pe dinafară, şi asta Flem o ştia foane bine. 

Numai avocatu' n-o ştia. El până-n ultimu’ moment a 
crezut că Flem o să-l lase s-o scoată pe Linda din Jefferson, 
s-o lase să plece undeva, unde primul tânăr necunoscut ivit 

179 


în cale să se poată-nsura cu ea, şi-atunci Eula să-l lase şi să 
se termine cu el. El - adică avocatu' - îi dăduse cărţi să 
citească încă de când avea paişpe ani şi, chipurile, făcea cu 
ea un fel de examen cât i se topea gheaţa-n Coca-Cola. Da’ 
ajunsese să meargă pe şapteşpe, la primăvară avea să iasă 
absolventă şi el începuse să-i comande prospecte de la şcoli 
ultraselecte de pe lângă Harvard. 

Şi-acuma vine partea pe care n-o ştie nimeni decât 
avocatu', care natural că n-a spus niciodată nimănui nimic. 
Aşa că trebuie, cum ar zice el, să faceţi supoziţii plecând de 
la fapte concrete: nu numai cărţile pentru formarea 
spiritului şi prospectele de şcoli grămădite-n teancuri 
prăfuite la el în birou, ci şi şedinţele de îngheţată sunt acum 
de domeniul trecutului. Pen’ c-acuma ea se ducea şi se- 
ntorcea de la şcoală pe străzi lăturalnice. Până când, în cele 
din urmă, poate că-ntr-o săptămână, şi-a dat şi avocatu' 
seama că fata-l evită. Şi şcoala se termina în mai puţin de 
două luni, nu era timp de pierdut. Aşa că-n dimineaţa aia 
avocatu' s-a dus personal să discute cu mama ei şi nici asta 
n-a spus-o niciodată nimănui, aşa c-acuma trebuie să 
presupunem ceva mai mult decât ne-ajută dovezile. Pen’ că 
şi eu tot p'ân locuri ca Moşia Franţuzului am copilărit şi cu- 
acelaşi decor şi-acelaşi mediu din care s-a ridicat Flem 
Snopes, trăgându-se singur de urechi în sus, neajutat de 
nimeni, dacă nu-l puneţi la socoteală pe Hoake McCarron. 
Aşa că tot ce-aveam de făcut era să-mi închipui că mă 
cheamă Flem Snopes şi că unica priză pe care-o aveam pe 
banii lu' Will Varner o aveam prin fiică-sa şi, dacă pierdeam 
şi bruma de priză pe care-o aveam, pe nepoată-sa, fiică-sa-mi 
scăpa de tot din mână. Da' uite c-apăruse-un blestemat de- 
ncurcă lume, un outsider cu-o serie-ntreagă de planuri gata 
făcute ca s-o mute pe nepoata asta undeva de unde, dacă ea 
ar fi avut un dram de minte măcar, n-o mai vedeam 
niciodată. Şi, cum fata mă răbdase, uite se făceau opşpe ani, 
normal, numai de dragu' nepoatei, răspunsu' era simplu: tot 
ce trebuia să fac era să mă duc la ea şi să-i zic: „Dacă-i dai 
voie fetei să plece la şcoală, dau în stambă toată daravera cu 

180 


De Spain şi n-o să mai aibă casă nici de un' să plece, necum 
un’ să se-ntoarcă de Crăciun şi-n vacanţă”. 

Şi, cum, în primii ei opşpe ani, Eula a respirat şi ea-n 
acelaşi decor şi-n acelaşi mediu de la Moşia Franţuzului, 
poate că tot ce am de făcut e să-mi închipui că mă cheamă 
Eula Varner şi-atunci am să pot să-mi dau seama ce i-a 
răspuns ea avocatului: „Nu. Să plece la şcoală nu se poate, 
da’ poţi să te-nsori cu ea. Asta o să rezolve totul”. Pricepeţi? 
Pen' c-o fidelitate şi-un devotament de felu' ăsta, care te 
ţine-atâta vreme fidel şi devotat fără măcar să te mai aştepţi 
la vr'un os, nu numai că era prea de preţ ca să-l laşi să-ţi 
scape, merită chiar să fie răsplătit. Pen' că poate că 
sentimentu' total de satisfacţie şi de plenitudine de-a fi Elena 
era mai mare decât puteau împlini o mie de Paris-i şi de 
McCarron-i, şi de De Spain-i. Vreau să zic nu doar o 
inepuizabilă capacitate de pasiune, ci de putere: puterea nu 
numai de-a atrage şi de-a fermeca, şi de-a consuma, ci 
puterea şi capacitatea de-a dărui şi de-a răsplăti; puterea de- 
a atrage la tine nu mai mult decât poţi cuprinde, pentru că 
vorbele „nu pot cuprinde” şi „Elena” nici măcar nu sunt din 
aceeaşi limbă, ci de-a atrage la tine atât de mult, mai mult 
decât ar fi posibil să poţi avea nevoie, încât să-ţi poţi chiar 
permite să dai încolo ce-ţi prisoseşte, să fii risipitor - numai 
că eşti Elena şi nu poţi da nimic încolo din ce-a fost vreodată 
al tău: tot ce poţi face e să-mparţi şi să răsplăteşti fidelitatea 
şi poate chiar pentr-o clipă să-l domoleşti şi să-i alini 
durerea. Şi să fii şi crudă, prodigă şi-n cruzime, pentru că 
eşti Elena şi-ţi poţi permite; trebuie să fii Elena ca să fii atât 
de crudă şi-atât de darnică-n cruzime, şi să rămâi totuşi 
nevătămată şi imună, zicându-i probabil pe numele mic şi 
asta tot pentru prima oară: „la-o de nevastă, Gavin”. 

Şi s-a văzut pe faţa lui nu doar o tresărire şi-un pic de 
mirare, cum văzuse el atunci pe-a Lindei, ci teroare, spaimă, 
nu c-o să trebuiască-atât de repede să spună „Nu” şi nici 
măcar că-i ceruse una ca asta, pentru că el credea că făcuse 
el sujestia asta şi-o şi rezolvase pentru to'deauna cu multă- 
multă vreme-nainte. Ci pentru că tocmai ea venise să-i facă o 

181 


asemenea su-jestie, ca şi cum de-atunci de când nu mai era-n 
stare să mai aibă nicio speranţă, de-atunci din momentu-n 
care-nţelesese că şi Manfred de Spain dăduse cu ochii de ea, 
de-atunci descoperise cum se poate trăi fără să fii în război 
cu speranţa, pen’ că el era unicul om pe lume care să ştie că 
n-avusese niciodată niciun fel de speranţă. Da' acuma, când 
ea-i spunea drept în faţă şi cu glas tare, era ca şi cum ar fi 
spus în gura mare că el n-ar fi trebuit să fi avut niciodată 
vreo speranţă, chiar dacă Manfred de Spain n-ar fi dat 
niciodată cu ochii de ea. Şi, dac-ar fi putut măcar să fi spus 
„Nu”-ul ăsta destul de repede, atunci poate c-ar părea că 
activmente ea n-a zis ce zisese, şi el n-ar fi încă pierdut. 

Cel puţin nu era nimeni pe-acolo, niciun outsider s-audă, 
aşa că poate că pân' să vină ianuarie el o să fie-n stare să 
creadă că toate astea nici măcar n-au fost rostite; ca un 
miracol; ce nu crezi, nu vezi. Minune, curată minune-n orice 
caz, cât de puţin îi trebuie omului ca să poată răbda, să 
poată trece peste aproape-orice. Şi chiar aşa s-a şi-ntâmplat 
- o minune-adică - în ianuarie: Linda absolvise-n primăvară 
şcoala secundară şi-n toamna următoare intrase la un 
pensionat de domnişoare, de unde se-ntorcea acasă-n fiecare 
seară, şi tot acasă stătea şi sâmbetele după-masă şi 
duminicile toată ziua, aşa că Flem putea să n-o scape din 
mână. P-ormă, imediat după Crăciun, s-a aflat cum că ea s-ar 
retrage de la pensionat şi c-o să se ducă la Oxford să intre la 
universitate. Da, dom'le, la cincizeci de mile de Flem, şi ziua, 
şi noaptea drept în mijlocu' unui viespar de vreo cinci sau 
şase sute de burlaci sub douăşcinci de ani, şi-oricare din ei s- 
ar fi putut însura cu ea, numai să fi avut doi dolari în 
buzunar, pentru taxă. Curată minune, în special după ce m- 
am întâlnit într-o zi cu Eula pe stradă şi i-am zis: 

— Cum ai făcut de-ai reuşit? Şi ea face: 

— Reuşit, ce? Şi eu zic: 

— Să-l convingi pe Flem s-o lase să se ducă la universitate, 
şi ea face: 

— N-am reuşit nimic. A fost ideea lui. El i-a dat voie, fără 
nici măcar să mă-ntrebe pe mine. Nici nu ştiam c-are de 

182 


gând s-o lase. Numai c-ar fi fost de-ajuns cât stătusem la 
Mogşia Franţuzului, făr' să fi fost nevoie şi de ăi şaişpe sau 
şap'şpe ani în ambianta de la Jefferson ca să văd ce putea să 
vadă până ş-un orb: că Flem Snopes nu făcea negoţ de 
minuni: că el prefera bani gheaţă sau măcar o buca' de 
hârtie iscălită cu degetu' p-un X. Aşa c-atunci când totu-a 
fost gata şi terminat, Eula moartă şi De Spain plecat şi el din 
Jefferson pentru to'deauna şi Flem acuma preşedinte la 
bancă şi chiar locuind în casa strămoşească-a lu' De Spain 
renovată şi Linda plecată cu newyorkezu' ei de bărbat să 
lupte-n Spania şi când în fine avocatu' mi-a spus puţinu' pe 
care  activmente-l ştia, am avut proba că tot ce 
presupusesem eu, aia fusese. Pen' că fireşte, toţi copiii 
Elenei trebuiau să moştenească puţină generozitate, chiar 
dacă nu puteau moşteni mai mult de-a milioana parte din cât 
dăruise mama lor, ca s-aibă din ce fi generoşi. Şi să nu mai 
pomenim de băiatu' ăla, de McCarron, care dacă n-a fost 
făcut să reziste la mai mult decât la chestia aia de la podu’ 
de peste gârlă, a fost măcar destul de brav sau destul de 
nesăbuit ca să-ncerce. Aşa că probabil că Flem ştia dinainte 
că n-o să trebuiască să se târguiască cu ea, să dea ceva în 
schimb. Tot ce trebuia era doar să facă tot ce probabil c-a şi 
făcut: s-o prindă după ce ea renunţase şi se resemnase-n 
alea trei luni la gându' că renunţase şi p-ormă să-i zică: „Hai 
să ne-mpăcăm. Renunţă la şcolile alea din Est şi-atunci poate 
c-ai putea să te duci la universitate la Oxford”. Pricepeţi? 
Oferindu-i ceva care-n toţi ăi paişpe sau cinşpe ani de când 
îşi putea ea aduce aminte că-l ştia, nici nu visase măcar 
vreodată c-o s-o facă. 

Şi pe urmă ziua aia din aprilie; ea era la universitate 
acolo, la Oxford, se dusese-ndată după Anu' Nou. Eu tocmai 
plecam la Rockyford, să-i livrez lu' madam Ledbetter maşina 
de cusut nouă, când m-a oprit Flem în piaţă şi mi-a oferit 
juma’ de dolar să-l duc un minut pân’ la Varner la prăvălie. 
Era destul de important, dacă-mi dădea mie o juma' de dolar 
când poştaşu' l-ar fi dus gratis; destul de secret să nu rişte 
un vehicul de piaţă: poştaşu' l-ar fi dus şi-adus gratis, da’ ar 

183 


fi durat toată ziua şi, dac-ar fi luat un automobil l-ar fi lăsat 
la Varner în poartă-n mai puţin de-un ceas. 

Destul de secret şi destul de important ca să-l facă pe Will 
Varner să dea năvală-n casa fie-sii şi-a lu’ gineri-su, la 
Jefferson, a doua zi pân' să nu răsară soarele şi cu destul 
tărăboi ca să-i trezească pe toţi vecinii pân' ce l-a potolit 
cineva (Eula, fireşte). Aşa că trebuie să facem iar supoziţii 
pornind ca şi-altădată de la câteva fapte: de la conacu' ăla 
vechi al Franţuzului, pe care Will îl făcuse donaţie lu’ Flem, 
crezând că n-are nicio valoare, pân’ ce mi l-a vândut Flem 
mie şi lu’ Odum Bookwright şi lu’ Henry Armstid (scăzând, 
desigur, ăi şaij'de dolari de-argint veritabil, pe care Flem a 
trebuit să-i investească-n fosta grădină de trandafiri cu 
lopata şi-unde noi - sau oricare-alţi Ratliff şi Bookwright, şi 
Armstid întâmplaţi la-ndemână p-acolo - să dăm peste ei). Şi 
de la scaunu' ăla de preşedinte de bancă, pe care noi acuma 
ne dădeam seama că Flem pusese ochii încă de pe când îl 
luase Manfred de Spain de la colonelu' Sartoris. Şi de la fata 
aia care-apucase să moştenească generozitate de la maică-sa 
şi se pomenise pe negândite că-i mai pică-o porţie, pe care 
nu numai că nici prin cap nu-i trecuse s-o aştepte, da' 
probabil că nici măcar nu-şi dăduse vreodată seama cât de 
mult urma să-aibă nevoie de ea până-n ziua când a căpătat-o 
pe nimic. 

Ce-a dus Flem atunci în ziua aia la Moşia Franţuzului a 
fost un testament. Poate că Linda, după ce-i trecuse-n cele 
din urmă emoția când văzuse că-i dă voie să se ducă la 
şcoală, după ce, de-atâta vreme, renunţase la orice speranţă, 
chiar dacă nu mergea mai departe de Oxford, poate c-atunci 
când şi-a aruncat ochii-n jur şi şi-a dat seama de la cine-i 
vine voia asta, pur şi simplu n-a mai putut suporta să-i fie 
obligată. Numai că eu nici asta nu cred. Nu era nici măcar 
picul ăla de mărinimie şi de generozitate, adică tot ce-ar 
putea moşteni un copil de Elenă, de la ea pentru că până şi- 
ntr-un copil de Elenă jumate tot e alterat, e zămislit cu ceva 
sub valoarea Elenei, pen' că, nu-i aşa, nici chiar Elena nu 
putea să facă singură copii. Linda simţea nevoia nu numai să 

184 


dea. Simţea nevoia să fie necesară: nu numai să fie iubită şi 
dorită: să fie necesară; şi poate c-acuma era prima oară-n 
viaţa ei c-avea ceva pe care cineva nu numai că-l dorea, da' 
că-i şi trebuia. 

Era un testament; fireşte, Eula i-a spus avocatului. Poate 
că Flem însuşi să-i fi sugerat Lindei ideea; greu n-ar fi fost. 
Da' nici asta nu cred. N-a avut nevoie; o cunoştea destul de 
bine ca să meargă la sigur, tot aşa cum şi ea îl cunoştea 
destul de bine ca să meargă la sigur. Linda a ajuns ea 
singură la ideea asta, când şi-a dat seama c-atâta vreme cât 
el trăia şi respira, şi-l chema Flem Snopes, n-o să-i dea 
niciodată voie să plece din Jefferson pentru niciun motiv. Şi 
ea se-ntreba neputincioasă şi desperată: Dar de ce? De ce? 
pân’ ce-n fine a găsit răspunsu' - un răspuns care poate că 
nu sta cine-ştie-ce în picioare, da' ea n-avea decât şaişpe sau 
şapteşpe ani atunci, în care şaişpe sau şapteşpe ani 
descoperise că unicu' lucru care-i era lui drag erau banii. 
Probabil că ea ştia câte ceva şi despre Manfred de Spain. 
Jeffersonu' nu-i chiar atât de mare, dacă de fapt există vreun 
oraş care să fie mare. Ca să nu mai pomenim de alea două 
sau trei săptămâni de vacanţă vara la mare sau la munte, 
sau unde-o fi fost când aşa, deodată, cine altu' apărea decât 
vecinu' nostru din Jefferson, întâmplându-se-aşa nu-ştiu-cum 
să se fi nimerit să-şi ia şi el concediu de la bancă tocmai în 
acelaşi timp şi-n acelaşi loc. Şi-atunci, ce altceva putea ea 
să-şi zică? Banii lu” bunicu-s ce vrea el şi unica, şi singura 
lui şansă să pună mâna pe ei e prin mama şi prin mine, aşa 
că el işi închipuie că eu odată plecată de la el, priza lui 
asupra noastră a amândurora dispare şi mama o să-l lase şi o 
să se mărite cu Manfred, şi-atunci orice speranţă la banii lu’ 
bunicu-i pierdută pentru to'deauna. 

Da' pe de altă parte omu' ăsta care de şaişpe sau de 
şapteşpe ani arătase că nu ţinea la nimic decât la bani şi c-ar 
fi în stare să facă orice i-ai su-jera ca să mai scoat-un dolar, 
omu' ăsta vine la ea de la sine şi fără niciun fel de presiune 
de la nimeni, şi fără să ceară ceva în schimb, şi zice: Poţi să 
pleci la şcoală dacă tot mai ţii; numai că, măcar acum la- 

185 


nceput, rămâi mai aproape de casă, la Oxford; în realitate 
spunând: Am greşit. Nu mai vreau să stau de-a curmezişu- 
ntre tine şi viaţa ta, cu toate că-s convins că trebuie să 
renunţ la orice speranţă de-a mai pune mâna pe banii lu’ 
bpunică-tu. 

Aşadar, ce altceva putea ea să facă decât ce făcuse, de 
fapt răspunzându-i în gând: Dacă de-abia acuma-ai priceput 
că banii lu’ bunicu' nu fac cât face viaţa mea, asta ţi-aş fi 
putut spune din capu’ locului; dacă mi-ai fi spus de-acu' doi 
ani că toată chestia nu era făcută decât de frică, te-aş fi 
liniştit de-atunci... şi (mi-a spus asta chiar avocatu' nostru) 
imediat ce s-a-nscris la universitate, s-a dus acolo la un 
avocat din Oxford şi a redactat un testament, în care orice 
parte i-ar veni cândva, din averea lu' bunică-su sau a maică- 
sii, i-o lăsa tatălui ei, Flem Snopes. Fireşte, nu stă-n picioare 
cine-ştie-ce nici asta, da' ea n-avea decât opşpe ani şi asta 
era tot ce credea c-avea de dat, că putea fi dorit de cineva 
sau să-i trebuiască cuiva; şi-afară de asta, cât stătea-n 
picioare şi cât nu avea să s-arate după ce-o să poată stoarce 
Flem de la moş Will Varner, când o să i-l arate. 

Aşa c-atunci, dimineaţa, la zece şi ceva, am oprit nu la 
prăvălie, unde-ar fi fost Will la ora aia, am oprit la el acasă, 
la poarta din faţă, doar atât cât să aibă Flem timp să 
coboare, să se ducă până-n casă şi să se-ntâlnească (cred că 
cu madam Varner), şi doar cât să se fi răsucit pe călcâie şi-a 
şi ieşit din casă, şi s-a-ntors, şi s-a urcat în furgonetă, şi, 
după cât se pare dimineaţa la breakfast, care la ei se lua cu 
toată familia pe la două noaptea, madam Varner şi-a adus 
aminte sau s-a hotărât, sau în fine, oricum, i-a dat lui Will 
hârtia pe care gineri-su i-o lăsase cu-o zi-nainte s-o vadă. Şi 
la răsăritu' soarelui Will sculase din somn toată strada 
Snopeşilor cu răcnetele lui la Flem în casă, pân’ ce l-a făcut 
Eula să tacă. Şi pe la vremea când la noi, la Jefferson, se 
socoteşte că-i timpu’ normal pentru breakfast, Manfred de 
Spain era şi el acolo. Şi-atunci s-a-ncurcat. Flem îl mai 
trăsese-odată pe sfoară pe Will Varner, când îi luase pe 
nimic conacu' vechi şi locu’ Franţuzului, p-ormă schimbase 

186 


politica şi se folosise din nou de el ca să se-aleagă pe sine 
vicepreşedinte şi pe Manfred de Spain preşedinte la banca 
lu’ Sartoris, colonelu', şi-acuma a treia oară, o trăsese pe 
sfoară pe nepoată-sa, făcând-o să-i dea un act de renunțare 
la jumate din averea lui în numerar, de care pân’ acum nici 
chiar Flem nu reuşise să s-atingă. Şi Flem, care nu voia 
decât să demisioneze Manfred de Spain de la bancă, ca să 
poa' s-ajungă el preşedinte, ar fi fost foarte bucuros dacă 
treaba asta s-ar fi făcut pe tăcute şi discret, şi-n tot secretu’, 
în familie cum s-ar zice, Will Varner su-jerându-i simplu şi 
amical lui Manfred de Spain să demisioneze de la bancă în 
schimbu' hârtiei semnate de Linda, lucru care-ar fi mers cu 
oricine şi-o să mai şi meargă cu-oricine, da' nu cu Manfred; 
probabil că Eula i-ar fi putut manevra pe toţi, pe oricare, 
numai pe el nu. Cicatricea aia-n obraz o fi fost pen' că- 
nfipsese-un drapel pe-un vârf de deal în Cuba sau pern’ că 
năvălise cu el peste-un tun sau o redută, sau poate că i-o 
făcuse toporişca atunci la jocu' de cărţi cum pretindea 
zvonu' lansat de fostu' primar când cu-alegerile. Da' cel 
puţin o avea pe faţă, şi nu la spate, aşa că s-ar fi putut, dacă- 
i dădea unv’ cu-o ţeavă de plumb în cap, să-i fure portofelu' 
cât zăcea lungit pa jos, da' nu exista nici Snopes, nici nimeni 
să i-l ia doar ameninţându-l cu ceva care-n ochii ăluia-ar fi 
trebuit să fie-un pistol. Şi Eula-n mijlocu' lor, ea care 
probabil c-ar fi putut manevra pe-oricine numai pe Manfred 
nu, ea care-i închisese gura şi lui Will nu putea să i-o-nchidă 
lui Manfred. Ea care-şi cheltuise nouăşpe ani din viaţă făr' 
de-o singură săptămână, doar ca să ţină laolaltă-un cămin în 
care să crească Linda şi-n care să trăiască-aşa ca să n-aibă 
niciodată nevoie să zică: Alţi copii au ce n-am avut eu 
niciodată; şi iată că Eula trebuia s-aleagă ea, acolo, atunci, 
pe loc: Dac-aş fi o fată de opşpe ani, ce-aş prefera: să se 
trâmbițeze-n tot oraşu' că mama s-a sinucis sau să fie 
condamnată de lumea-ntreagă drept curvă? Şi pân’ a doua zi 
la prânz tot Jeffersonul ştia cum că-n după-masa din ajun 
ieşise-n oraş şi se dusese la un salon de înfrumusețare, ea 
care-n viaţa ei nu călcase pragu' vreunuia pentru că n- 
187 


avusese niciodată nevoie, şi-şi ondulase păru' şi-şi dăduse 
unghiile cu lac, şi se-ntorsese-acasă, şi mâncase după cât se 
pare sau în orice caz stătuse la masă pentru că de-abia pe la 
unsprezece a luat pistolu' şi i-a scos piedica. Şi a doua zi de 
dimineaţă avocatu' şi cu soră-sa s-au dus cu maşina la 
Oxford şi-au adus-o pe Linda; o nenorocită de pură 
coincidenţă că toate astea au trebuit să se-ntâmple exact cu- 
o săptămână-nainte de-a împlini ea nouăşpe ani. Da' Flem, 
îndată ce-a avut în mână testamentu’, normal că şi-a- 
nchipuit că Will Varner o să vrea să-l vadă cât mai repede, 
fiind parte interesată; da' Will n-a avut niciodată niciun fel 
de motiv s-aleagă tocmai ziua aia anume ca să vină-n oraş, la 
două ceasuri după ce-a dat cu ochii de hârtie. Putea foarte 
bine să fi aşteptat două săptămâni, sau chiar şi-o lună, şi p- 
ormă să vină, pen’ că nu-l zorea nimeni; Flem cu siguranţă c- 
ar fi aşteptat cât i-ar fi convenit. 

Şi de rest tot avocatu' s-a ocupat: a aranjat cu 
înmormântarea şi a trimis la Moşia Franţuzului după madam 
Varner şi după bătrânu' predicator metodist care-o botezase 
pe Eula, şi-apoi s-a ocupat de mormânt. Pentru că fireşte că 
nu puteai să-i ceri îndureratului soţ să-şi întrerupă durerea 
ca să vadă de treburi mărunte. Ce să mai vorbim că dup-un 
interval cât de cât decent trebuia să fie gata să preia banca, 
pentru că, de fapt, Manfred de Spain îşi făcuse bagajele şi 
plecase din Jefferson imediat după-nmormântare. Şi-apoi, 
dup-un alt interval de cuviinţă, de data asta ceva mai lung 
pen' c-o bancă nu-i ca o simplă casă, o bancă lucrează 
activmente cu bani gheaţă şi-asta n-aşteaptă, a fost gata să 
se mute şi-n casa lu’ De Spain, pen’ că De Spain lăsase din 
capu' locului să se vadă limpede că n-avea de gând să se mai 
întoarcă vr'odată la Jefferson după, s-ar putea zice, ăl din 
urmă voiaj la Varneri, şi n-avea niciun rost să laşi o casă 
sănătoasă şi frumos aşezată să stea goală şi nelocuită. Intra 
- casa lu' De Spain - probabil şi ea în schimbul şi tocmeala 
dintre Flem şi Will Varner, în care mai intrau şi voturile pe 
pachetu' de acţiuni ale băncii şi rondoul sau feeria aia 
financiară, ca Visul unei Nopti de Vară, pe care Linda şi cu- 

188 


avocatu' ăla de la Oxford au compus-o-ntre ei şi sub care 
Linda-şi aşternuse iscălitura. Fără să mai punem la socoteală 
că bătrânu' Will l-a numit pe-avocatu' nostru curator pe 
averea Lindei pen' c-acuma-n fine era la adăpost de Flem 
până ce-o scorni el ceva în care să creadă chiar şi-avocatu'. 
Will îl numise pe-avocat pentru motivu' foarte probabil că 
nu-l putuse ocoli, avocatu' fiind nu numai în miezu' crizei 
ăşteia financiare şi funerare, ci vârât în toate şi peste tot ca 
o ploşniţă d-alea de apă, care-alunecă parc-ar patina-n toate 
părţile, imună şi impermeabilă pe suprafaţa mlaştinilor 
stătute. 

Ce vreau să zic e c-acuma avocatu' s-afla-n treabă cu 
piatra funerară la care se hotărâse Flem. Pen’ că trebuia să 
fie făcută-n Italia şi asta-nsemna c-o să dureze, aşa c-avea să 
ceară din partea avocatului toate eforturile posibile pân’ să 
poată Linda să-şi facă bagajele şi să plece şi ea din Jefferson, 
pen' c-aşa cum şi Flem avea sentimentu', aceeaşi cuviinţă 
filială pretindea ca Linda s-aştepte cu plecatu' pân’ ce piatra 
funerară a maică-sii va fi aşezată şi terminată. Numai că, 
atunci când zic piatră funerară vreau să zic monument: 
avocatu'  scormonise nu numai Jeffersonu' şi  Moşia 
Franţuzului, da’ aproape toată Yoknapatawpha după 
fotografii de-ale Eulei şi le lua şi le trimitea-n Italia să poată 
ăia să sculpteze chipul Eulei în piatră să-l aşeze pe 
monument. Atunci a fost când înc-o dată-am remarcat cum 
nimeni nu-i atât de-aventuros cât poate fi un om altminteri 
timid când descoperă că nivelu' lui moral şi principiile lui îi 
pretind acuma să facă un lucru pe care, dac-ar fi pentru 
propria mulţumire şi curiozitate, n-ar fi avut niciodată 
obrazu’ să-l facă, pătrunzând acum în orice casă-n care nu 
numai că poate-ar fi putut s-o fi cunoscut cineva pe Eula, da' 
şi dac-aveau măcar un Kodak de buzunar, şi răsfoind prin 
albume, printre fotografii intime de familie, amabil şi 
politicos, nimic de zis, da’ tipu’ de om care se vedea bine că 
n-ar fi admis cu niciun preţ să-i fi spus: Nu, necum: Vă rog 
nu umblați la ele. 

Putea să se afle-n treabă acuma. Pen' c-acuma era 

189 


satisfăcut, era fericit, înţelegeţi? Nu mai exista absolut nimic 
să-l frământe. Cu Eula se isprăvise şi-acuma era pentru vecii 
vecilor scutit să mai trebuiască vreodată să-şi muşte poetic 
degetele-alea amare întrebându-se-ntruna cum o să-l cheme 
pe viitoru' McCarron sau viitoru' De Spain. Şi Linda acuma 
nu numai că era definitiv la adăpost de Flem, el, avocatu' 
având chiar toată răspunderea şi controlu' asupra banilor ei 
de la maică-sa şi de la bunică-su, da' acuma putea să se şi 
ducă unde-i place - cu condiţia, fireşte, ca el să-i poată pisa 
şi freca pe ăi' de peste ocean să fie gata cu sculptatu' înainte 
de-mplinirea veacurilor şi de judecata de apoi, adunând tot 
ce găsea din fotografiile Eulei şi trimiţându-le-n Italia, şi-apoi 
aşteptând până ce-i venea un desen sau o fotografie despre 
cum mergea lucrarea ca să constate că mergea prost, şi-mi 
trimitea vorbă să fiu la el la birou la ora cutare, la 
conferinţă, cu cea mai recentă şi mai proaspătă schiţă sau 
fotografie întinsă pe birou sub lumină specială şi el zicând: 

— Vezi, urechea sau linia fălcii, sau gura - uite-aici: 
înţelegi ce vreau să spun? Şi eu ziceam: 

— Mie-mi place. Găsesc c-arată foarte frumos. Şi el: 

— Nu. Nu-i bine. Uite-aici. Dă-mi un creion. Da' el avea 
creionu-n mână, şi de desenat nu ştia să deseneze, aşa că 
trebuia să şteargă şi iar să-ncerce. Numai că timpu” trecea şi 
trebuia s-o trimită-napoi; şi Flem şi cu Linda stăteau acuma- 
n casa lu' De Spain şi Flem îşi cumpărase-un automobil pe 
care nu ştia să-l conducă, da' oricum avea o fată care ştia, 
cel puţin din când în când; până ce-n fine trecu chiar şi asta. 
Era-n octombrie şi avocatu-mi trimisese vorbă că dezvelirea-i 
după-masă, la cimitir. Da’ eu îi şi trimisesem vorbă lu’ Chick, 
pen' că, după cât arăta avocatu' de liniştit şi de satisfăcut pe 
vremea aia, poate c-avea să fie nevoie de noi amândoi. Aşa c- 
atunci după-masă Chick a lipsit de la şcoală şi ne-am dus la 
cimitir toţi trei cu maşina avocatului. Erau acolo şi Linda, şi 
Flem în maşina lu' Flem cu şoferu' negru care-avea s-o ducă 
pe ea până la Memphis să ia trenu’ de New York, cu valizele 
gata făcute-n maşină şi Flem rezemat de scaun cu pălăria aia 
a lui neagră pe cap care chiar şi după cinci ani de zile tot n- 

190 


arăta c-ar fi activmente a lui, mestecând, şi Linda lângă el, în 
costumul de voiaj, închis la culoare, şi cu pălărie pe cap, şi 
capu' puţin plecat într-o parte, şi mănuşile alea mici albe- 
ncleştate-n pumni în poală. Şi iată-l: monumentu' alb şi pe 
faţa lui chipu' care chiar cioplit în piatră moartă rămăsese- 
acelaşi chip făcând pe orice tânăr, oricât ar fi-mbătrânit el, 
să nu renunţe niciodată la speranţa, la credinţa c-o s-apuce 
şi el cândva-nainte de-a muri o zi-n care să fie-n fine demn 
de-a fi zdrobit şi nimicit, şi poate chiar distrus de el, 
deasupra inscripţiei alese de Flem personal: 


O soţie virtuoasă este o coroană pentru soţul ei. 
Copiii cresc şi-o numesc Preafericita. 


Până când, în cele din urmă, Flem se plecă pe fereastră- 
afară şi scuipă, şi se rezemă la loc în maşină, şi-i zise: 

— All right. Acuma poţi să-i dai drumu”. 

Da dom'le, era liber acuma, avocatu'. Nu mai avea nimic 
să-l frământe: el şi cu Chick, şi cu mine ne-am întors cu 
maşina la birou şi el vorbea despre jocul de rugby, cum ar 
putea fi modernizat să ţină pasu’ cu vremea şi cu progresu’ 
dându-i-se fiecăruia o minge să poată juca toată lumea sau, 
şi mai bine, păstrându-se o singură minge, da'-n schimb să 
se desființeze limitele terenului aşa că un băiat deştept, de 
exemplu, să poa’ s-ascundă mingea sub poala cămăşii şi s-o 
şteargă printre tufişuri, şi să ocolească oraşu'”, şi să se- 
ntoarcă prin străduţa din dos, şi să bage-un gol încă-nainte 
de-a fi prins cineva de veste că plecase; şi tot aşa pân’ am 
ajuns la birou şi s-a aşezat la locu' lui, şi a luat una din 
lulelele lui de cocean de păpuşoi, şi trei chibrite-a aprins 
până să i-o ia Chick din mână; şi i-a umplut-o din borcanu' cu 
tutun şi i-a întins-o, şi avocatu' a zis: 

— Foarte mulţumesc. Şi-a lăsat-o să cadă în coşu' de 
hârtii, şi şi-a împreunat mâinile pe birou vorbind întruna, şi- 
atunci i-am zis lu' Chick: 

— Ai grijă de el. N-o să-ntârzii mult, şi m-am dus după colţ 
pe străduţă; timp n-aveam cine ştie ce, aşa că sticluţa de 
jumate era destul de proastă, da' măcar avea-n ea ceva care 


191 


pentru moment, oricum, o să aibă gust de-alcool. Şi-am luat 
zaharniţa şi-un pahar, şi-o linguriţă din dulap, şi i-am făcut 
un grog, şi i l-am pus pe birou, şi el face: 

— Foarte mulţumesc, fără măcar să s-atingă de el, doar 
şezând cu mâinile-mpreunate-n faţa lui clipind repede, 
mereu, parc-ar fi avut nisip în ochi, zicând: Noi toţi, oamenii 
civilizaţi, socotim că civilizaţia noastră începe de la 
descoperirea principiului distilării. Şi chiar dacă restul lumii 
sau cel puţin o parte din Statele Unite ne consideră pe noi, 
cei din Mississippi, pe treapta cea mai de jos a culturii, care- 
i omv’ care să nege că, chiar dacă lucrurile stau atât de rău 
cât cred eu c-or sta, să nege, zic, că năzuim şi noi, toţi, către 
stele? De ce-a făcut-o, V.K? Astea - toate - astea-n care ea 
trăia şi umbla, şi respira - astea-i erau doar împrumutate; nu 
erau ale ei, să le distrugă, să le zvârle. Prea erau ale 
multora. Erau ale noastre ale tuturor. De ce, V.K? De ce? 

— Poate că-i era lehamite, am zis, şi el: 

— Lehamite. Da, lehamite. Şi-atunci a fost când a-nceput 
să plângă: lubea, era-n stare să iubească, să dea şi să 
primească. Numai că, de două ori a-ncercat şi de două ori a 
eşuat, nu numai în a găsi pe cineva destul de tare ca s-o 
merite, da’ măcar destul de brav ca să accepte. Da, făcu el 
şezând ţeapăn, doar lacrimile curgându-i pe faţă, liniştit 
acum, şi nimic, nicăieri pe lume, ceva să-l mai chinuie, să-l 
mai doară. Fireşte că-i era lehamite. 


192 


Sapte 
V.K. RATLIFF 


Aşa că era liber. Nu numai că se debarasase de sirenă, se 
debarasase şi de paznicu’ pe care i-l lăsase ea moştenire. 
Pen’ că i-am zis: 

— Grinnich Village? Şi el face: 

— Da. O localitate micuță, fără hotare concrete, situată, în 
ce-o priveşte pe Linda, în New York City şi unde tinerii de 
toate vârstele până la nouăj' de ani se duc în căutarea 
viselor. Numai că eu i-am zis: 

— Doar că ea n-avea de ce să plece din Missippi şi să s- 
apuce să caute localitatea aia. Şi p-ormă i-am zis ceea ce 
trebuie să-i fi spus, ce trebuie să-i fi spus şi Eula: De ce nu 
te-ai însurat cu ea? 

— Pentru că n-avea decât nouăsprezece ani, a zis el. 

— Şi dumneata ai treiişcinci, atâta tot, nu? Am zis eu. 
Când jurnalele-s pline de fetite cu păpuşa-n mână care se 
mărită cu oameni de şaizeci şi de şaptej' de ani, cu condiţia, 
desigur, ca să aibă ceva parale. 

— Vreau să zic că i-a mai rămas prea mult timp în care să 
poată da peste-o chestie-n care să aibă nevoie de mine. Câte 
jurnale-s pline de oameni care se căsătoresc pentru că-ntr-o 
zi unul dintre ei s-ar putea s-aibă nevoie de cel'lalt? 

— Oh, am zis. Vasăzică, acuma, tot ce-ţi rămâne de făcut e 
să stai pe-aproape, să poţi auzi când sună telefonu’ 
interurban sau să te găsească băiatu' cu telegramele. Pen' 
că, bineînţeles, sper că nu te-aştepţi să vină ea până-n 
Missippi. Sau poată că da? 

— Fireşte că nu. La ce-ar veni? 

— Slavă Domnului, am zis. N-a răspuns. Pen’ că, cine ştie, 
am zis, poate c-o fi şi dat peste el, peste visu' ăla, în aste... 
câte sunt... două zile, nu?... trei? Poate că el era acolo, gata 
aşteptând, când a ajuns ea. Tot ce se poate, una ca asta, la 
Grinnich Village. Nu? 


193 


Şi-atunci făcu şi el: 

— Da, slavă Domnului. Vasăzică, era liber. Şi de fapt, când 
aveai puţin răgaz să-ţi arunci ochii-n jur, nu avea niciodată 
nimic de făcut, decât doar să se-odihnească-n linişte şi pace, 
şi mulţumire. Pentru că nu numai el, tot Jeffersonu' scăpase 
de Snopeşi; pentru prima dată după, uite, douăj de ani 
aproape, şi Jeffersonu', şi toată Yoknapatawpha erau, s-ar 
putea zice, într-un fel de marasm snopesian. Pen' că-n fine 
chiar şi Flem părea să fie satisfăcut: că-n fine şedea şi el pe- 
acelaşi scaun, la Banca Comercianţilor şi Fermierilor, pe 
care şezuseră preşedinţii încă de la-nceput, de când primul, 
colonelu' Sartoris, o deschisese, acum vreo douăj' de ani, şi 
locuia activmente-n chiar casa-n care se născuse-al doilea 
dintre ei, aşa că şi el, acuma, tot ce mai avea de făcut după 
ce-şi încuia seara banii şi se ducea acasă era să trăiască-ntr- 
o linişte şi pace, şi mulţumire solitară, scăpat nu numai de 
fata care-l ţinuse-ntruna şi ne-ntrerupt ani de zile pe jăratic 
păzind-o de frică să nu-i fugă la un moment dat, s-o şteargă 
undeva unde să nu poată pune mâna pe ea şi să se mărite cu 
primu' mascul ieşit în cale, aşa ca el să-şi piardă partea ei 
din banii lu' Will Varner, da' scăpase şi de nevastă, care, 
dac-ar fi fost prinsă cumva cândva cu Manfred de Spain şi-ar 
fi aflat şi lumea, l-ar fi costat şi restu' banilor lui Varner, şi 
voturile la bancă pe pachetu' lui de-acţiuni. 

De fapt, pentru moment, Flem era singuru' Snopes 
veritabil care mai rămăsese activmente-n Jefferson. Bătrânu' 
Ab, de-acolo de unde se dusese prin 1910 cu crescătoria lui 
de cai, nu venea niciodată mai aproape de movila aia, la vreo 
două mile, de unde de-abia vedeai castelu' de apă. Şi-acu' 
patru ani Flem îl exoflisise pe I.O., îl expediase înapoi la 
Moşia Franţuzului, şi-ncă pentru to'deauna. Şi-naintea 
ăstuia-l eliminase pe Montgomery Ward, îl băgase-n 
penitenciaru' de la Parchman, unde era şi Mink (de 
altminteri, Mink, în orice caz, nu locuise niciodată-n 
Jefferson, afară de-alea câteva luni de zile, la-nchisoare, 
aşteptând să i se pronunţe sentinţa pe viaţă). Şi luna trecută 
pe ăi patru, jumate Snopeşi, jumate indieni, pe care Byron, 

194 


funcţionar la banca lu' Sartoris, care demisionase, servindu- 
se de expedientu' simplu şi practic, de-a şterpeli toţi banii pe 
care putuse pune mâna şi ştergând-o peste cel mai apropiat 
punct de frontieră, îi trimisese pachet din Mexico pân’ ce s-a 
putut apropia careva de-ajuns de ei să le lipească recipisa de 
retur-plătit pân’ să n-apuce ăl' dintre ei care-avea cuţitu' să-l 
poată scoate. Cât despre băieţii lu’ Eck, Wallstreet Panic şi 
Admiral Dewey, ăştia din capu’ locului nu fuseseră Snopeşi, 
pen’ că, după câte se putea vedea, tot ce voia Wallstreet 
Panic să facă era să ţină o băcănie angro după o metodă 
scandalos de ne-snopesiană: să-i vândă oricui exact ce voia 
ăla să cumpere, pe exact cât credea ăla că face marfa. 

Sau aproape satisfăcut, să zicem. Vorbesc de Flem şi de 
casa lui nouă. Era o casă ca toate casele: cu etaj, cu o 
verandă, unde şezuse maioru' de Spain, tatăl lu’ Manfred, 
când nu era la pescuit sau la vânătoare, sau să-şi vadă de 
procese, şi tocmai ce-i trebuise ăluia de-al doilea preşedinte 
al Băncii Comercianţilor şi Fermierilor, mai ales că-n ea se 
născuse. Da' ăsta de-acuma era altfel de preşedinte. Drumu' 
lui la scaunu' ăsta şi la casa asta fusese mai lung decât al 
ălorlalţi doi. Probabil că el îşi dădea seama că prea de 
departe trebuise să pornească până s-ajungă unde-ajunsese 
şi că tare-i fusese greu s-o facă-n timpu-n care-o făcuse. Pen' 
că colonelu' Sartoris se născuse-n avere şi-n respectabilitate 
şi Manfred de Spain se născuse măcar în respectabilitate, 
chiar dacă de-atunci făcuse-o grămadă de parale. Da' el, 
Flem Snopes, a trebuit să şi le câştige pe-amândouă, s-apuce 
şi să smulgă, şi să sfâşie cu dinţii şi cu ghearele, din stâncă 
seacă şi dură, şi rezistentă - ai putea zice, şi nu cu mâinile 
goale, ci cu-o singură mână goală, pen’ că cu-ailaltă mână 
goală trebuia să se apere-n timpu-n care apuca şi smulgea, şi 
sfâşia cu prima. Aşa că o casă-n care oamenii ai cărora erau 
banii-l vedeau pe Manfred de Spain intrând în fiecare seară 
după ce-ncuia banii şi se ducea acasă nu era destul de bună 
pentru Flem Snopes. Casa-n care aveau să-l vadă pe el 
intrând în fiecare seară pân’ se făcea timpu”, a doua zi 
dimineaţă, să descuie banii trebuia să fie simbolu' material 

195 


al tuturor generaţiilor de respectabilitate şi de aristocrație, 
care nu numai c-ar fi fost prea mândre ca să se preteze la 
malversaţiuni cu banii altora, da’ nici n-ar fi avut vreodată 
nevoie s-o facă. 

Aşa că apăruse înc-un Snopes la Jefferson. Nu transferat 
de la Moşia Franţuzului: doar importat temporar. Era Wat 
Snopes, dulgheru', pe numele lui întreg Watkins Products 
Snopes, aşa cum era pictat pe amândouă laturile şi pe 
spatele camionetei cu produse farmaceutice a doctorului 
Meek; era vădit că de-undeva apărea, când şi când, câte-un 
Snopes care să ştie să citească litere de tipar, fie că ştia să 
citească litere de mână sau nu. Aşa că-n următoarele nouă 
luni sau zece oricine care-avea ocazia, sau şi-o căuta, putea 
să treacă pe stradă şi să se uite la Wat şi la echipa lui de 
rubedenii de sânge şi prin alianţă, dărâmând galeria din faţă 
a maiorului de Spain şi dând la rindea spatele casei, şi 
construind, şi montând coloanele alea care-ajungeau de la 
pământ până sus la acoperişu' etajului şi care, desigur, chiar 
după ce s-o termina cu vopsitu', tot n-o să fie-aşa de mari ca 
alea de la Mount Vernon, da' vezi că şi Mount Vernon era la 
o mie de mile distanţă, aşa că nu exista nicio şansă ca 
invidioşii şi veninoşii să le poată pune-alături să le compare. 

Aşa c-atunci când încuia banca şi venea seara acasă putea 
intra şi-nchide uşa la o casă de care stăpânii banilor pe care 
el îi păzea şi-i mânuia puteau, unii, să fie puţin geloşi, da' 
toţi, chiar şi ăi geloşi, erau mândri şi erau de-acord, şi se 
culcau, şi dormeau netulburaţi cu banii lor atât de imaculaţi 
şi-atât de ireproşabili, şi-atât de imuni. Era, vorba ăluia, 
complet de tot, c-un bucătar negru şi-un argat în curte care 
ştia să conducă şi automobilu' din când în când pen’ c-acuma 
nu mai avea o fiică unică să-l plimbe ea poate o dată pe lună 
să nu se epuizeze bateria, cum îi zisese omu' ăla, dacă nu 
voia să trebuiască să cumpere una nouă. 

Da' numai casa se schimbase şi se metamorfozase, şi se 
făcuse simbol: el nu. Casa-n care dispărea-n fiecare zi pe la 
patru p.m. pân’ a doua zi pe la opt a.m., o fi fost ea un simbol 
aristocratic ancestral solid, de Alexander Hamilton şi de 

196 


Aaron Burr, şi de Aston, şi de Morgan, şi de Harriman, şi de 
Hill, şi de-oricare alţi apărători ai aurului şi-ai drepturilor 
câştigate cu trudă şi iniţiativă, da' omu' pe care stăpânii 
banilor ăstora daţi în pază-l vedeau intrând şi ieşind din ea 
era tot ăla cu care se deprinseseră de douăj' de ani de zile: 
aceeaşi cravată cu nodu' gata-făcut, cu care coborâse din 
căruţa cu catâri, cu care venise de la Moşia Franţuzului, şi 
doar pălăria cea nouă, alta, şi chiar şi şapca veche, de 
postav, care poate c-ar mai fi fost destul de bună încă pentru 
vânzătoru' lu' Varner, da' nu şi când era vorba s-o vezi 
intrând şi ieşind dintr-o bancă din Jefferson, pe capu' unui 
vicepreşedinte - nici măcar şapca nu fusese zvârlită sau 
măcar dată de pomană; fusese vândută, chiar dacă numai pe 
zece cenți, pen’ că zece cenți sunt bani şi ei la o bancă, aşa 
că toţi stăpânii banilor la care el ajunsese vicepăzitor puteau 
să se uite-acum la pălărie şi să constate că, indiferent cât de 
puţin ar fi plătit ei pe-una la fel, a lui îl costase totuşi cu zece 
cenți mai puţin. Nu că s-ar fi revoltat la gându' să-l schimbe 
pe Flem Snopes: era la el un calcul deliberat, pen’ că omu-n 
care ai încredere nu-i nevoie să fie unu' care n-a făcut 
niciodată-n viaţa lui un lucru nedemn de-ncredere: e ăla pe 
care l-ai văzut din experienţă că ştie când rentează să fii 
nedemn de-ncredere şi când nu. 

Şi asta era casa, aşa cum arăta ea pe dinafară doar, până- 
n clipa-n care intra el şi-nchidea uşa din faţă-n urma lui pân’ 
a doua zi la opt dimineaţa. Şi nu invitase niciodată pe nimeni 
înăuntru şi pân' acuma nimeni nu fusese încă-n stare să 
inventeze ceva ca să intre, aşa că singurii oameni care-o 
văzuseră pe dinăuntru erau bucătaru' şi argatu”, aşa c- 
argatu-a fost ăla care mi-a povestit: că toate odăile alea mari 
îs mobilate-aşa cum le-a lăsat De Spain plus toate 
ornamentele alea de interior pe care expertu' de la Memphis 
o sfătuise pe Eula că trebuia să le aibă, dacă bărbat-su era 
vicepreşedinte de bancă; că Flem niciodată nici măcar nu 
intra în ele, decât în sufragerie ca să mănânce şi-n odaia din 
fund, unde, dacă nu se culca şi dormea, şedea-ntr-un scaun 
pivotant, la fel cu ăl' de la bancă, cu picioarele proptite de 

197 


latura căminului: nu citea, nu făcea nimic: doar şedea cu 
pălăria pe cap, mestecând dumicatu' ăla de aer gol, pe care-l 
mesteca de când se lăsase de mestecat tutun atunci când se 
mutase la Jefferson şi-auzise de chewing gum, şi p-ormă se 
lăsase şi de gumă, când auzise că lumea socotea că un 
vicepreşedinte de bancă-i destul de bogat ca să n-aibă nevoie 
să mestece nimic. Şi cum Wat Snopes găsise-ntr-o revistă o 
poză-n care se arăta cum să protejezi toate căminele-n stil 
colonial cu coloane şi cu cornişe, şi la-nceput Flem stătea cu 
picioarele proptite pe vopseaua albă, zgâriind-o zi de zi câte 
puţin cu cuiele din tocuri. Pân-ntr-o zi, când casa era 
terminată cam de vreun an. Wat Snopes fusese şi el la cină, 
şi după plecarea lui, argatu' mi-a spus cum că se dusese-n 
odaie şi ce-a văzut: nu era sfidare, nu o simplă evocare a 
lumii din care venea, ci mai curând, vorba ăluia, o 
reafirmare a propriului eu şi poate şi-un avertisment către 
sine însuşi: un pervaz mic de lemn, nici vopsit măcar, bătut 
în cuie pe marginea căminului în stil Mount Vernon sculptat 
de mână şi pictat de mână, exact la înălţimea la care trebuia 
pentru ca să-şi poată propti Flem picioarele-n el. 

Şi fusese-o vreme când primul preşedinte al băncii, 
colonelu' Sartoris, venea cele patru mile dintre simbolu’ lui 
ancestral şi bancă într-o cabrioletă cu doi cai mânaţi de-un 
vizitiu negru, într-un halat de doc şi c-un joben vechi de-al 
colonelului; şi-a fost altă vreme, în care preşedintele al 
doilea venea şi pleca c-un automobil de curse EMF, de 
culoarea pompierilor, pân' ce şi-a cumpărat un Packard 
negru şi-un negru la el, care să-l conducă, da' ăsta cu haină 
albă şi şapcă de şofer. Preşedintele ăl nou, al treilea, avea şi 
el un automobil negru, chiar dacă nu era un Packard, şi avea 
şi-un negru să-l conducă, chiar dacă fără haină albă şi şapcă 
de şofer, şi chiar dacă preşedintele nu se ducea şi se-ntorcea 
de la bancă pe sus sau nu încă. Äi doi preşedinţi precedenţi, 
către seară după ce-nchideau banca şi duminicile porneau 
prin ţinut în cabrioleta aia cu perechea de cai frumoşi sau în 
Packardu' negru să vadă de fermele de bumbac ipotecate la 
ei, da' preşedintele ăl nou nici asta nu-ncepuse încă s-o facă. 

198 


Şi nu pentru că nu-i venea încă să creadă că reprezenta 
activmente ipotecile. Nu se-ndoise nicio clipă. Nu-l speria să 
creadă-aşa ceva şi nici moale sau şovăielnic nu era pe 
chestia asta. Era din cauză că încă observa, învăţa. Nu era 
din cauza că-nvăţase două lecţii în timp ce credea că nu- 
nvaţă decât una, şi-anume c-o să aibă nevoie de consideraţie, 
pen’ c-a doua lecţie o adusese cu el de la Moşia Franţuzului. 
Era umilinţa, singuru' fel de umilinţă care-i bun la ceva: 
umilinţa de a-ţi da seama că există o grămadă de lucruri pe 
care nu le ştii încă, da' dacă ai destulă răbdare să fii umil şi 
atent atâta timp cât trebuie, şi mai ales să fii cu ochii şi la 
drumu” pe care l-ai străbătut, ai să-nveţi. Aşa c-acuma serile 
şi duminicile rămânea-n casa-n care nu era nimeni invitat să- 
| vadă şezând în scaunul pivotant din unica odaie pe care-o 
folosea, cu pălăria pe cap, mestecând în gol, fără-ncetare, şi 
cu picioarele proptite pe bucata aia de pervaz suplimentar, 
ca un paradox, de lemn nevopsit, bătut în cuie pe bordura 
sculptată şi pictată a căminului, ca unul din acele dictoane 
pe care le-atârni pe pereţii unde lucrezi sau cugeţi: Omule, 
nu uita că eşti muritor sau Trăieşte cu zâmbetul pe buze sau 
Munca e brățară de aur sau Dumnezeu este iubirea să-ţi 
amintească nu numai ţie, da' şi străinilor care le văd că din 
auzite măcar, da' tot ştii c-ar fi posibil să fi fost nevoie de 
ceva mai mult decât numai de tine singur ca s-ajungi unde-ai 
ajuns. 

Da' astea toate, pervazu' şi toate cele, aveau să vină mai 
târziu. Pentru moment, avocatu' era liber. Şi dup-aceea - nu 
la trei zile după ce-a ajuns Linda la New York, da! nici la trei 
sute - devenise, vorba ăluia, liber de-a binelea. Era rezemat 
de ghişeu, la poştă, în hol, cu scrisoarea gata deschisă-n 
mână când am intrat; şi nu el era de vină dacă-n momentu’ 
ăla holu' era gol. 

— Îi zice Barton Kohl, face el. 

— În regulă. Da’ cui îi zice-aşa? 

— Visului. 

— Cole, fac eu. 

— Nu, zice el. Dumneata îl pronunţi Cole. Se scrie K-o-h-l. 

199 


— Oh, fac eu. Kohl. După ureche, nu-mi sună prea 
american. 

— Vladimir Kirilici îţi sună mai american? 

Da' holu' era gol. Cum am spus, nu din vina lui. 

— Să fie-a dracului de treabă, fac eu. De-o sută cinzeci de 
ani în cap de când blestematu' vostru de Congres yankeu ne- 
a exilat în munţii din Virginia, în fiecare generaţie, un Ratliff 
a trebuit să-şi piard-o juma’ de viaţă-ncercând să facă să se 
uite numele lui mic pân’ să n-apuce cineva să-l spună tare şi 
să-l audă lumea. Eula ţi-a spus. 

— All right, face el. Am să te-ajut să-ţi îngropi ruşinea 
familiei. Da, face el. E ovrei. E sculptor, probabil că unu’ 
grozav de bun. 

— Pen’ că-i ovrei? 

— Probabil. Da’ nu numai de-asta. Din cauza ei. 

— L-a făcut Linda sculptor bun indiferent ce-ar fi fost 
înainte numai pen’ că s-a măritat cu el? 

— Nu. Trebuia să fi fost cel mai bun, orice ar fi fost, ca să-l 
aleagă ea. 

— Vasăzică, s-a măritat, zic. 

— Da' de unde! face el. Nu. L-a cunoscut. Atâta tot. 

— Vasăzică, încă nu eşti... Era să zic în siguranţă, da' m- 
am oprit la timp. Vreau să zic, nu s-a hotărât încă. 

— Eu ce dracu' tot vorbesc? Nu-ţi aduci aminte ce ziceam 
astă-toamnă? C-o să iubească-o singură dată şi pentru 
to'deauna. 

— Decât că ziceai că-i „condamnată să iubească”. 

— All right. 

— Condamnată la fidelitate şi la suferinţă, ai zis. Să 
iubească o dată şi repede, şi să-l piardă, repede, şi tot restu' 
vieţii să-i rămână credincioasă şi să-l plângă. Da' cel puţin 
pân-acuma încă nu l-a pierdut. De fapt, nici măcar nu l-a luat 
încă. Aşa-i, nu? 

— Am zis all right. N-am zis? 

Asta a fost cam prin primele şase luni. După vreun an, 
pervazu' ăla mic de lemn pentru picioare era la locu' lui pe 
bordura căminului stil Mount Vernon, pictat de mână - 

200 


scândurica aia negeluită parc-ar fi fost scoasă dintr-un 
morman de deşeuri, bătută-n cuie de-un dulgher de la ţară 
pe ce s-ar putea numi  Matterhornul virgin al 
respectabilităţii, care să permită unui alpinist să se 
cramponeze gâfâind, să răsufle-o clipă pentru-acea ultimă 
avântare pe viaţă şi pe moarte spre-a degrada-n cele din 
urmă culmea, apogeul, cununa, cu inițialele sale 
triumfătoare. Da’ nu era căzu’ cu el: aici din nou era vorba 
de umilinţa aia a lui: nu în public, unde-ar fi fost o insultă 
pentru fiecare şi pentru toţi ăi' care purtau venerație 
ascensiunilor alpine ale Băncii Comercianţilor şi Fermierilor, 
ci în particular, ca-ntr-o capelă secretă sau într-un altar: nu 
să te-agăţi de el gâfâind, desperat şi ne'nfricat, ci să-ţi 
propteşti picioarele, când vrei să stai comod să te-odihneşti. 

De data asta treceam pe lângă scara biroului, când 
avocatu' apăru pe după colţ ca de-obicei în goană, cu-o 
mulţime de hârtii juridice de-ale lui ieşindu-i pe jumătate din 
buzunarele hainei, da' şi cu câteva încă-n mână tot ca de- 
obicei. Ce vreau să zic e c-avea două feluri de mers: fie 
aproape că stătea locului mai mult sau mai puţin liniştit, fie 
alerga de parcă-i ardea ceva pe la coada surtucului. 

— Dă fuga-acasă şi ia-ţi valiza, zice. Plecăm deseară la 
Memphis să luăm trenu’ de New York. 

Aşa c-am urcat scara, şi-ndată ce-am ajuns şi-a schimbat 
mersu', ca de-obicei. Şi-a aruncat hârtiile pe birou şi a luat o 
pipă de cocean de păpuşoi de pe tavă, şi s-a aşezat pe scaun, 
şi numai când a-nceput să se scotocească prin buzunare, 
după chibrituri sau tutun, sau ce-o fi fost a descoperit şi- 
ălelalte hârtii şi le-a aruncat pe birou, şi s-a lăsat pe spate-n 
scaun de parc-ar fi avut timp cât lumea şi nu s-ar mai fi putut 
petrece nimic de-acu-ntr-o sută de ani. 

— La târnositu' noii locuinţe, făcu el. 

— Vrei să zici recepţie, nu? Nu se zice-aşa la ce vine după 
ce preotu' şi-a luat ăi doi dolari? 

N-a răspuns nimic, doar şedea şi-şi vedea de-aprinsu' 
lulelei, ca un giuvaergiu care-ar topi de pildă exact o 
picătură de platină-ntr-un ceasornic, să zicem. 

201 


— Vas’ zică, nu se căsătoresc. Fac un fel de alianţă. Am 
mai auzit eu de-aşa ceva: de-aia se zice visuri de probă de la 
Grinnich Village: poţi să te trezeşti fără să trebuiască să sari 
din pat şi s-alergi ca nebunu' la primu' avocat din cale. 

Nu se mişcase. Doar se zburlise, da' atât de prompt, de 
repede, că n-a avut timp să-şi schimbe poziţia. Şedea acolo 
zburlit ca un arici, fără să se mişte, normal: doar spunând 
rece şi calm, pentru că şi-un arici chiar, odată ce s-a aranjat 
şi şi-a scos toţi ţepii-afară, îşi poate permite şi el să aibă o 
voce rece şi calmă, şi stăpânită: 

— All right. Am să le lipesc eticheta „căsătoriţi” atunci. 
Protestezi? Conteşti? Ai cumva ceva mai bun de propus? 

— Pentru că nu mai au destul timp, a zis el. 

— Nu mai au destul? Nu mai au deloc. Tinerilor de azi nu 
le-a mai rămas, pentru că numai imbecilii sub douăşcinci de 
ani pot să mai creadă, necum să mai spere c-a mai rămas... 
pentru oricare dintre noi, pentru oricine-i în viaţă... 

— Nu-i nevoie de cine ştie cât timp ca să spună amândoi 
un „Da” în faţa preotului şi să-i daţi p-ormă cât socotiți voi 
trei că face. 

— De-abia ţi-am spus că nu mai e timp nici măcar de atât, 
când n-ai mai mult de douăşcinci-treizeci de ani... 

— Vasăzică, asta-i vârsta lui, fac eu. Adineauri te opriseşi 
la douăşcinci. 

Acuma nu s-a mai oprit la nimic. 

— De-abia un deceniu dac-a trecut de când taţii şi unchii, 
şi fraţii lor l-au terminat pe cel care trebuia să scape pentru 
to'deauna de paraziți fenomenul guvernării - de proprietarii 
ereditari şi de concesionarii generali ai problemei umane, 
care doar ce-au terminat de omorât opt milioane de făpturi 
omeneşti şi de devastat, pe tot mijlocul Europei apusene, o 
fâşie lată de patruzeci de mile. Şi, cu toate astea, la nici 
măcar doisprezece ani de-atunci, aceiaşi vechi gheşeftari 
cinici, fără să-şi dea osteneala să-şi schimbe măcar numele 
sau mutra, atribuindu-şi doar o serie de noi titluri scoase din 
doctrinele  desuete ale  lexiconului democratic şi din 
mitologie, s-au coalizat din mers spre a distruge unica şi 

202 


ultima speranţă deznădăjduită... Acuma iar o să-nceapă cu 
ăia care i-au zdrobit inima lu’ Wilson şi-au ucis Liga 
Naţiunilor, mi-am zis eu, da' de data asta ăl care nu s-a 
întrerupt din mers el a fost: Aşa-i ăl din Italia, aşa-i şi-ăl'lalt, 
din Germania, teribil de periculos, pentru că Mussolini n-are 
decât italieni cu care să lucreze în timp ce ăstălalt are nemti. 
Şi-ăl din Spania, care n-are nevoie decât să mai fie lăsat 
puţin în pace de noi ăştia toţi, care mai credeam că, dacă 
ţinem ochii-nchişi înc-o buca’ de vreme, o să dispară. Ca să 
nu mai pomenesc de... 

— De ăl din Rusia, fac eu. 

— ...de ăi de la noi de-acasă: organizaţii cu nume 
frumoase,  toate-adunate-n numele Domnului contra 
impurilor în morală şi-n politică, şi-a ălora care n-au 
culoarea pielii şi originea etnică, şi religia care trebuie: Ku- 
Klux-Klan şi Cămăşile Argintii, ca să nu-i mai pun la 
socoteală şi pe diverşii campioni locali, cum e Long în 
Louisiana sau Bilbo al nostru din Mississippi, ce să mai 
vorbim de Clarence Egglestone Snope, senatorul, chiar aici 
la noi în Yoknapatawpha... 

— Ce să mai vorbim de ăl din Rusia, fac eu. 

— Ce? 

— Vasăzică, asta-i, zic. Nu-i numai sculptor. E şi comunist. 

— Ce? făcu avocatu'. 

— Barton Kohl. Motivu' pentru care nu se căsătoresc întâi 
e că Barton Kohl e comunist. Nu poa' să creadă-n biserici şi- 
n căsătorie. Nu-l lasă. 

— El a fost pentru căsătorie, a zis avocatu'. Linda-i cea 
care n-a vrut. Acuma eu eram ăla care făcea „Ce?” şi el ăla 
care şedea aprig şi intuşabil ca un arici. 

— Nu crezi? 

— Ba da, cred, am zis. 

— De ce să vrea să se căsătorească? Ce putea ea să fi 
văzut în cea-n care privise nouăşpe ani de zile care s-o- 
ndemne să se mărite? 

— All right, zic. All right. Numai că nu cred. O cred p-a 
dintâi, p-aia cu timpu”, că nu le-a mai rămas destul. C-atunci 

203 


când eşti destul de tânăr, poţi să crezi. C-atunci când eşti 
destul de tânăr, da’ şi destul de brav poţi să urăşti 
intoleranţa şi să crezi în speranţă, şi dacă-într-adevăr eşti 
destul de brav, să treci şi la fapte. Se mai uita încă la mine. 
Aş fi vrut să fi fost şi eu aşa, am zis. 

— Nu ca să te-nsori cu cineva anume, să te-nsori cu 
oricine, doar aşa, ca să fii-nsurat. Să nu fie adulter. Chiar 
dumneata. 

— Nu, nu asta. Aş fi vrut să fi fost unu' dintre ei, oricare. 
Să cred în intoleranţă şi-n speranţă, şi să trec la fapte. Cu 
orice preţ. Chiar de-ar trebui să fiu din nou, ca ea, sub 
douăşcinci de ani, ca s-o pot face. Chiar sculptor de treij' de 
ani la Grinnich Village, cum este el. 

— Vasăzică, refuzi să crezi că tot ce vrea ea e să se 
cocolească, să se strângă-n braţe amândoi şi să fie, ce 
numeşte ea, fericită. 

— Ba da, zic. Şi eu vreau. Aşa că de data asta nu m-am dus 
cu el, nici chiar după ce-a zis: 

— Fleacuri. Hai, vino! Pe-urmă trecem pe la Saratoga, să 
vedem şanţul sau colina, sau ce-o fi fost, unde primul vostru 
strămoş imigrant, Vladimir Kirilici Ratliff, a pus piciorul pe 
pământul dumitale natal. 

— Nu era niciun Ratliff pe vremea aia, am zis. Nu ştiu ce 
nume de familie-o fi purtat. Probabil că Nelly Ratliff nu ştia 
nici măcar să-l silabisească, necum să-l şi pronunţe. De fapt, 
poate că nici el nu ştia. Şi-afară de asta, nici măcar nu era 
Ratliff atunci. Era Ratcliffe. Nu, am zis, dumneata singur ai 
să fii de-ajuns. O să-ţi iasă mai ieftin coroborarea decât dac- 
ar trebui să mai plăteşti nu numai înc-un bilet circular, da’ şi 
trei mese pe zi. 

— Coroborare, cu ce? 

— În acest moment grav al vieţii ei, când se hotărăşte să s- 
asocieze oficial sau cel puţin formal, sau să se-nhăiteze c-un 
amic, cum zice poetu', de sex opus, motivu' voiajului, nu-i 
aşa, e ca să-i spui, în fine, şi ei, şi lui cine-i ea sau cel puţin 
cine nu-i. Şi p-orm-am zis: Fireşte. Ştie. Şi el face: 

— Ce-i ea de vină? Cum ar fi putut să trăiască nouăşpe ani 

204 


în aceeaşi casă cu Flem şi tot să mai creadă c-ar fi posibil să- 
i fie el tată, chiar dac-ar fi avut dovada incontestabilă? 

— Şi dumneata nu i-ai spus niciodată, fac eu. Şi p-orm-am 
zis: Ba mai rău. Dacă i s-ar întâmpla s-o tulbure chestia asta 
şi să stea s-o rumege puţin, şi-ar veni la dumneata şi ti-ar 
zice poate: „Spune-mi adevăru'. Nu-i tatăl meu”. Ea poa' să 
se bizuie to'deauna pe dumneata c-ai să-i zici: „Le-nşeli. 
Este”. Asta-i bizuiala şi nevoia de care vorbeai? Acuma nu se 
mai uita la mine. Ce te-ai face dac-o-ntoarce pe dos şi-ţi zice 
„Cine-i tatăl meu?” Nu, nu se uita la mine. 

— Ai dreptate. Nu poa’ să te-ntrebe una ca asta. Socot că-l 
cunoaşte şi ea destul de bine pe Gavin Stevens, în orice caz 
atât cât să ştie că sunt unele minciuni cărora nici chiar el n- 
ar vrea să trebuiască să le facă faţă. Nu se uita la mine 
deloc: Aşa că bizuiala aia, şi ea tot pe-un bilet circular stă, 
am zis eu. 

După zece zile era-napoi. Şi mă gândeam cum ar fi dacă 
sculptoru' ăla ar putea s-o ia aşa, prin surprindere, poate pe 
jumate-adormită, s-o amăgească, s-o ia din pat şi s-o ducă 
drept la altar, sau măcar la un judecător de pace, pân’ să n- 
apuce ea să-şi dea seama unde e, şi-atunci poate că el - 
avocatu' - ar fi liber. Pe-urmă mi-am dat seama că nu era 
nici măcar un gând amăgitor, un vis cu ochii deschişi, pen’ 
că-n toată ideea asta nu era nimic care să se poată numi 
gând. Pen' că-ndată ce m-am descotorosit de păienjenişu' 
ăsta de iluzii am constatat c-ar fi trebuit de ani de zile să 
înţeleg că Eula-şi dăduse seama din clipa-n care-a dat cu 
ochii de el: că-n viaţa lui n-o să mai fie vreodată liber pen’ 
că-n viaţa lui n-o să mai vrea să fie vreodată liber pen’ că 
asta era viaţa lui şi, dac-ar pierde-o cândva, n-o să-i mai 
rămâie nimic. Vreau să zic dreptu’ şi privilegiu”, şi prileju' de 
a-şi dedica, pentru vecie, capacitatea lui de a-şi asuma 
răspunderea pentru ceva fără sfârşit faţă de apetitu' lui, şi 
care n-o să-l amenințe niciodată cu-o recompensă, nici 
măcar c-un os de ros. Şi mi-am adus aminte ce mi-a răspuns 
atunci de mult despre ea, cum că era condamnată la 
fidelitate şi la monogamie - să iubească-o singură dată şi să-l 

205 


piardă, şi-apoi să-l plângă, şi cum eu am zis că recunosc, c- 
aşa-i, că să fii fiica Elenei din Troia era într-un fel parc-ai fi 
fost ex-papa de la Roma sau ex-împăratu' Japoniei: n-aveai 
cine ştie ce viitor. Şi-mi dădeam seama acuma că el aproape 
c-avea dreptate, doar că nu pusese cuvântu' „condamnată” 
chiar unde trebuia: că nu ea era cea condamnată, ea 
probabil c-o să se descurce; condamnat era cel care primea 
fidelitatea ei şi monogamia, şi dragostea, şi cel care-şi asuma 
răspunderea şi care nu voia nici os de ros, necum că-l 
aştepta, ăsta era condamnatu'; şi cum între ăştia doi 
norocoşi poate că era ăl căruia-i cădea acoperişu-n cap, în 
timp ce se urca în pat sau se dădea jos. 

Aşa că, dacă i-aş fi spus toate astea, natural că s-ar fi făcut 
loc, şi-ncă cum, aşa că normal că bunul meu simţ mi-a zis să- 
mi văd de treabă. Aşa că-n bună parte evitându-l, da' mai 
ales luptând ca un demon, ca Iacob cu îngeru' lui, pân’ la 
urmă-am reuşit activmente să rezist ispitei de a-i spune - 
poate ispita cea mai mare ce-i poate ieşi omului în cale, 
adică de-a renunţa cu bună ştiinţă la ocazia de-a spune după 
aia: „[i-am zis eu”. Şi-aşa trecea timpu’. Pervazu' ăla mic, 
suplimentar, la cămin, pentru proptit picioarele, pe care nu-l 
văzuse încă nimeni decât argatu' negru, era montat acum - 
ajunsese legendă la Jefferson după ce-argatu-mi povestise 
mie şi-amândoi, şi el (probabil), şi eu, am mai spus-o câte- 
unui prieten intim: devenise parte integrantă din legenda 
Snopesilor, un alt monument Snopes, din seria care-ncepuse 
cu rezervoru' ăla de apă, despre care n-am aflat nici până 
astăzi încă dac-au găsit acolo toată alama aia lipsă de pe 
vremea când la uzina electrică domnea Flem Snopes, şi pe 
care-o aruncaseră-năuntru ăi doi fochişti negri de frică. 

Apoi veni şi 1936 şi timp rămânea din ce în ce mai puţin: 
Mussolini în Italia şi Hitler în Germania, şi, fireşte, cum 
zicea avocatu', şi-ăla din Spania; avocatu' mi-a zis: 

— Fă-ţi valiza! Luăm avionu’ de la Memphis mâine- 
dimineaţă. Nu, nu, zice, n-are ce să-ţi fie frică de molipsire 
prin contact de data asta. Se căsătoresc. Pleacă-n Spania să 
se-nroleze-n armata republicană şi probabil că el atâta a 

206 


bătut-o la cap şi-a cicălit-o, că pân’ la urmă ea probabil c-a 
zis: „Of, Doamne, fie cum vrei tu”. 

— Vasăzică, la urma urmei, el nu-i un artist liberal şi 
emancipat, şi cu idei avansate, zic. Nu-i decât un om ca toţi 
oamenii, care crede că, dac-o fată merită să te culci cu ea, 
merită s-aibă şi-un acoperiş deasupra capului şi ceva de 
mâncare. Şi-un ban de buzunar pe restu” vieţii. 

— All right, face el. All right. 

— Numai că o să mergem cu trenu', zic eu. Nu că mi-ar fi 
frică să merg cu-aeroplanu': da’ când trecem prin Virginia să 
pot să văd şi eu ce-a mai rămas din locu' pe-unde şi-a făcut 
drum în Statele Unite primu' imigrant Vladimir Kirilici. Aşa 
că eram gata în colţ cu valiza-n mână când a apărut şi-a 
oprit, şi-a deschis uşa, şi s-a uitat la mine, şi p-urmă, cum se 
zice-n cinematografie, a luat un prim-plan şi-a zis: 

— Ei, drăcia dracului! 

— E-a mea, zic. Am cumpărat-o. 

— Dumneata, face el, dumneata cu cravată. Dumneata, 
care nici măcar n-ai purtat vreuna-n viaţa dumitale, necum 
să fi cumpărat. 

— Ai zis că-i cununie. 

— Scoate-o, zice el. 

— Nu, zic. 

— Nu merg cu dumneata aşa. Nu vreau să fiu văzut cu 
dumneata aşa. 

— Nu, n-o scot, zic. Poate că nu-i numai cununia. Mă duc 
să dau pentru prima oară cu ochii de toţi V.K. Ratliffiii 
începuturilor. Poate că lor vreau să le semăn. Sau măcar să 
nu-i fac de râs. Aşa c-am luat atunci seara trenu' de la 
Memphis şi-a doua zi eram în Virginia - Bristol, p-ormă 
Roanoke şi Lynchburg, şi-am apucat-o spre nord-est de-a 
lungu’ munţilor albaştri şi undeva-naintea noastră, nu ştiam 
bine unde, cel dintâi Vladimir din neamul Kirilici îşi găsise-n 
cele din urmă un locşor unde să poa' să s-oprească acela 
căruia nu-i mai ştim numele de familie, sau poate că nici n- 
avea pân’ ce nu l-a găsit Nelly Ratliff care-atunci se scria 
Ratcliffe, cum nu ştim nici ce căuta-ntr-unu' din regimentele 

207 


alea de mercenari nemți din armata generalului Burgoyne, 
care-a mâncat bătaie la Saratoga, da' Congresu' n-a vrut să 
admită condiţiile capitulării şi i-a surghiunit pe toţi, cu 
catrafuse cu tot pe şase ani în Virginia, să se zbată cum or 
şti, fără mâncare şi fără bani, şi unii, cum era şi Vladimir 
Kirilici ăsta, şi fără să ştie măcar limba. Da' nu i-a trebuit 
niciuna din astea trei ca să fugă şi să nimerească nu numai 
exact în satu’ cel mai potrivit, da’ şi exact în şura cea mai 
potrivită-n care Nelly Ratliff, care căuta cuibarele de ouă sau 
aşa ceva, a dat peste el. Şi nici nevoie să ştie limba n-a avut 
ca să mănânce mâncarea pe care i-o aducea; şi poate că 
niciodată habar n-avusese de lucratu' pământului până-n 
ziua-n care ea, în fine, l-a scos la lumină să-l vadă ai ei: şi 
nici măcar de limbă-n care să ştie să vorbească n-avusese 
vreodată nevoie ca să urmeze ce-a urmat când cineva - 
maică-sa sau taică-su, sau fraţii, sau cine-or fi fost, poate 
doar un vecin - a băgat de seamă ce burtă făcuse; aşa că s- 
au căsătorit şi V.K. a căpătat activmente-un nume real şi 
legal, numele de Ratcliffe, şi ăl de după el s-a dus în 
Tennessee şi ăl de după el s-a mutat în Missippi, numai că-n 
timpu' ăsta a ajuns să se scrie Ratliff şi primul băiat e 
to'deauna botezat Vladimir Kirilici şi-şi pierde-acuma juma' 
din viaţă încercănd să nu-l afle lumea. 

A doua zi de dimineaţă eram la New York. Devreme; nici 
măcar şapte. Prea devreme. 

— Probabil că nici n-au isprăvit cu breakfastu', zic. 

— Pe dracu' breakfast, zice avocatu'. Nici măcar nu s-au 
dus încă să se culce. Aici e New York, nu-i Yoknapatawpha. 

Aşa că ne-am dus la hotel, unde avocatu' oprise dinainte-o 
odaie. Numai că nu era o odaie, erau trei: un salon şi două 
dormitoare. 

— Putem mânca aici sus, zice el. 

— Breakfastu'? Zic eu. 

— NI-I trimit aici sus. 

— Aici e New York, zic. Breakfast în dormitor sau în 
bucătărie, sau în dos pe verandă pot să mănânc şi-acasă-n 
Yoknapatawpha. Aşa că ne-am dus jos în restaurantu’ 

208 


hotelului. P-ormă-am zis: Când iau ăştia breakfastu'? Când 
se-ntunecă? Sau când li se năzare să se scoale? 

— Lasă asta, zice. Avem de făcut întâi un drum. Nu, zice 
iar avem două drumuri de făcut. Se uita iarăşi la ea, cu toate 
că trebuie să recunosc că nu mai deschisese vorba de-atunci 
de când mi-a zis prima oară, la Jefferson, când m-am urcat în 
maşină. Şi-mi aduc aminte cum îmi povestise-odată despre 
clima de la New York, că poate că nu-i nicăieri pe lume-o 
climă ca asta, parc-ar fi făcută anume pentru New York. În 
cazu' ăsta, chiar c-aveam o probă: o zi de-alea senine de- 
nceput de toamnă când ceru' pare-o ceaţă albăstruie 
odihnindu-se pe pământ, clădirile-nalte străpungându-l şi 
retezându-se, şi muchiile ascuţite estompându-se, ca şi cum 
lumina soarelui n-ar străluci pe el, ar fredona cum susură 
firele de telegraf. Şi-atunci am văzut-o: o prăvălie cu o 
vitrină, o vitrină-ntreagă şi-n ea o singură cravată. 

— Stai puţin, zic. 

— Nu, zice. Mergea, câtă vreme nu te vedeau decât 
conductorii de tren, da’ nu poţi să te-arăţi aşa în faţa unui 
pastor. 

— Nu, zic, stai puţin. Pentru c-auzisem eu de prăvălii d- 
astea de pe străduţe laterale. Dacă le trebuie-o vitrină- 
ntreagă ca să pună-n ea o singură cravată cu siguranţă c-or 
să vrea pe ea trei sau patru dolari. 

— N-avem încotro acuma, face. Aici e New York. Hai! 

Şi-năuntru tot nimic decât câteva scaune aurite şi două 
cucoane în rochii negre, şi un bărbat îmbrăcat ca un senator, 
sau cel puţin ca un pastor, şi care ştia cum îl cheamă pe- 
avocat pe numele lui adevărat. Pe-urmă, un birou cu o masă 
şi cu un vas cu flori, şi-o cucoană scurtă şi-ndesată, şi 
negricioasă, îmbrăcată-ntr-o rochie care n-ar fi venit bine pe 
nimeni, cu păru-ncărunţit pieptănat cu cărare şi cu cei mai 
frumoşi ochi negri pe care mi-a fost dat să-i văd vreodată, cu 
toate că erau puţin bulbucaţi, şi care l-a sărutat pe avocat, şi 
pe-urmă el i-a zis: 

— Myra Allanovna, dă-mi voie să-ţi prezint pe Vladimir 
Kirilici. Şi ea s-a uitat la mine şi-a zis ceva; da, ştiu, era pe 

209 


ruseşte, şi-avocatu', care zice: 

— Uită-te la cravata lui. Măcar o dată, dacă poţi suporta. 
Şi eu zic: 

— Ei lasă, că n-o fi chiar aşa. Desigur c-aş fi preferat să fi 
fost cu galben şi cu roşu, în loc de roz şi verde. Da' oricum... 
Şi ea zice: 

— Vă place galben şi roşu? 

— Da, doamnă, zic. P-ormă zic: De fapt... Şi pân’ s-apuc să 
mă opresc ea zice: 

— Da, spuneţi vă rog. Şi eu zic: 

— Nu, nimic. Mă gândeam aşa că, dacă ţi-ai putea imagina 
o cravată şi p-ormă s-o iei şi să ţi-o pui la gât, mi-aş imagina 
una făcută din roşu cu un buchet sau poate cu-o singură 
floarea-soarelui în mijloc. Şi ea zice: 

— Floarea-soarelui? Şi-avocatu' face: 

—  Heliantă. P-ormă zice: Nu, am greşit. Turnesol. 
Sonnenblume. Şi ea zice: 

— Staţi puţin. Şi-a şi ieşit, şi-atunci mi-am zis şi eu: Stai 
puțin. 

— Nici chiar la cinci dolari cravata nu-şi acoperă ei 
scaunele astea aurite. 

— Acuma-i prea târziu, face avocatu'. Scoate-ţi-o. Decât c- 
atunci când s-a-ntors nu numai că n-avea nicio floarea- 
soarelui, da' nici măcar roşie nu era. Era ca prăfuită. Nu, 
greşesc, între timp mă uitasem la ea mai bine. Arăta ca un 
obraz de piersică şi-ţi dădeai seama că-ntr-o clipă, dacă te 
puteai abţine să nu clipeşti, o să-nceapă să se facă piersică 
de-adevărat. Numai că nu s-a făcut. E şi-acuma tot aşa, 
prăfuită cu aur ca o spinare de fată bronzată la soare. 

— Da, face avocatu', trimite-l undeva să-şi ia o cămaşă 
albă. Nici cămaşă albă n-a purtat vreodată pân-acuma. 

— Niciodată, nu? face ea. Totdeauna numai albastră, nu? 
Şi totdeauna acelaşi albastru? Albastrul ochilor 
dumneavoastră? 

— Exact, zic. 

— Dar cum faceţi? zice ea. Le decoloraţi? Numai prin 
spălat? 

210 


— Exact, zic. Le spăl. 

— Vreţi să spuneţi că le spălaţi dumneavoastră personal? 

— Le şi coase personal, zice avocatu'. 

— Exact, zic. Eu vând maşini de cusut. Primu' lucru pe 
care trebuie să-l ştiu e să umblu cu ele. 

— Natural, zice ea. Pentru moment, luaţi-o pe asta. Mâine, 
pe cealaltă, roşie cu o Sonnenblume. Şi iată-ne din nou în 
stradă. Tot încercam să-i zic: Stai puțin. 

— Acuma o să trebuiască să cumpăr două, zic. Încerc să 
fiu serios. Vreau să zic: te rog să mă crezi c-acuma-s tot atât 
de serios ca oricine din câţi cunoşti. Spune-mi exact cât crezi 
că costă cravata aia din vitrină? 

Şi-avocatu', fără măcar să se oprească din mers, vorbind 
peste umăr în mijlocu' lumii care te-mpingea în toate părţile: 

— Nu ştiu. Cravatele ei se urcă până la o sută cincizeci. Să 
zicem că vreo şapteşcinci de dolari... Era exact parcă m-ar fi 
pocnit unu’ cu putere, cu tăişu' palmei, în ceafă, şi când mi- 
am revenit eram rezemat de zid mai departe de forfota 
mulţimii, zgâlţâit de-un tremurat, şi avocatu' mai mult sau 
mai puţin mă sprijinea. 

— Ţi-e mai bine? face el. 

— Nu, nu mi-e. Şapteşcinci de dolari pe-o cravată? Nu pot! 
Nu vreau! 

— Ai patruj’ de ani, zice el. Ar fi trebuit să-ţi cumperi 
cravate, cel puţin câte una pe an, de când te-ai amorezat 
pentru prima oară. Când a fost? La unşpe ani? La doişpe? La 
treişpe? Sau la opt ori nouă când ai început să mergi la 
şcoală - cu condiţia ca să fi avut profesoară, desigur. Da' hai 
să zicem la douăzeci. Asta-nseamnă douăzeci a un dolar 
cravata pe an. Face douăj' de dolari. Cum nu eşti însurat şi 
nici n-ai să fii vreodată, şi nici neamuri prea apropiate, ca să- 
ţi scoată sufletu' cu-grijitu” şi să te istovească-n speranţa c-o 
să le rămână ceva de pe urma dumitale, poţi să mai trăieşti 
foarte bine încă patruşcinci. Asta face şaiişcinci de dolari. 
Adică o să ai o cravată Allanovna pe zece dolari. Nimeni altu’ 
pe lume n-a luat o cravată Allanovna pe zece dolari. 

— N-am nevoie! zic. N-am nevoie! 

211 


— All right. Ţi-o fac cadou. 

— Nu. Nu pot să primesc, zic. 

— All right. Vrei să te duci la ea şi să-i spui că nu mai iei 
cravata? 

— Da’ nu-nţelegi că nu pot să fac una ca asta? 

— All right, zice. Hai, c-am şi întârziat puţin. Aşa c-atunci 
când am ajuns la hotel ne-am dus de-a dreptu' la bar. 

— Aproape că-ncepe, zic. Nu vrei să-mi spui de cine-i 
vorba? 

— Nu, face el... Aici e New York. Vreau să m-amuz şi eu 
niţel, să-mi fac gusturile. 

Şi peste-o clipă, când mi-am dat seama că avocatu' nu-l 
văzuse-n viaţa lui, am înţeles c-ar fi trebuit să-mi închipui de 
ce insistase el atâta ca să vin şi eu. Numai că de-abia după 
asta mi-am adus aminte cum, în cazu' ăsta, avocatu' n-ar fi 
avut nevoie de niciun fel de ajutor, pen’ că neapărat trebuie 
să ai un fel de afinitate sau, oricum, de repugnanţă, pentru 
omu’ care douăşcinci de ani a fost ca şi-o parte, şi-ncă o 
parte mare din chinu' tău simplu şi normal, şi firesc de-a 
trebui să te trezeşti din nou a doua zi, cum de altfel trebuise 
şi omu” ăsta. Aşa c-am zis: 

— Ei, comedie! Ce faci, Hoake? Pen’ că el era. Puțin 
încărunţit pe la tâmple, cu-aspect nu doar de om bronzat în 
aer liber, cu-aspect de om bogat bronzat în aer liber care n- 
avea niciun fel de nevoie de-un costum de haine de la croitor 
mare, şi de culoare-nchisă, şi mai puţin încă de doi chelneri 
care să-i ţopăie-mprejur ca să ţi-o dovedească, şi care se- 
aşezase-acolo unde-l adusese avocatu' de cine-ştie-unde 
dăduse de urma lui, undeva prin vest, tot aşa cum m- 
adusese-n mod special şi pe mine pentru ziua asta. Nu, nu 
avocatu' ne-adusese pe McCarron şi pe mine de la o mie şi 
de la două mii de mile distanţă, ca să ne-ntâlnim toţi trei 
într-un bar din New York: fata ne-adusese - fata asta care-n 
viaţa ei nu-l văzuse pe unu' (din noi trei şi după câte ştiu eu 
activmente aş putea spune cu jurământ că nici ălorlalţi doi 
nu le spusese mare lucru altceva decât bună-ziua - fata asta 
care nu numai că nu ştia, da' nici nu se sinchisea că 

212 


moştenise destinu’ maică-sii de-a prinde patru bărbaţi în 
pânza asta de păianjen, c-un unic fir de păr care te 
strangula; ne-adusese pe toţi patru fără să mişte măcar un 
deget - pe bărbat-su, pe taică-su, pe-omu' care tot mai 
încerca să-şi dea viaţa pentru maică-sa, dac-ar găsi pe cineva 
s-aibă ce face cu ea, şi pe-ăla pe care l-aţi putea numi un 
prieten al familiei gata să fie de-ajutor - să facem pe 
figuranţii-n reprezentanţia-n care ea va zice: „Da”, din 
noianul de spectacole matrimoniale, produs în serie la 
primărie, înainte de-a se-mbarca pe-un vapor să plece-n 
Europa, să facă ce-şi închipuia ea c-are de făcut în război. 
Aşa că eu am fost ăl' de-a zis: 

— Hoake, îţi prezint pe-avocatu' Stevens, şi-acuma erau 
trei chelneri care s-aflau în treabă să ne-ajute să ne aşezăm 
(sărea-n ochi cât era de bogat). 

— Ce luaţi? zise el către avocat. Ce ia V.K. ştiu - un 
Bushmill, făcu el către chelner. Adu sticla. Ai să te simţi ca 
acasă, îmi zise el. Are exact acelaşi gust ca şi drăcia pe care- 
o făcea Calvin Bookwright - îţi mai aduci aminte? Acuma se 
uita şi el la ea. E-o Allanovna, nu? face el. Te-ai săltat ceva 
de când ai plecat de la Moşia Franţuzului. Acuma se uita la 
avocat. Dădu peste cap paharu' dintr-odată şi chelneru' era 
gata cu sticla să-l umple la loc pân’ s-aibă el timp să facă 
vreun semn. N-avea nicio grijă, zice el. Mi-am dat cuvântu'. 
Mi-l ţin. 

— N-aibi nici dumneata nicio grijă, zic eu. Avocatu' are 
trecere la Linda. Ea o să-l creadă-ntâi pe el, indiferent de ce- 
a uitat unu' şi ce-o să-ncerce să-ndruge altu'. Şi-am fi putut 
mânca şi-acolo, da’ avocatu' face: 

— Aici e New York. Ca la moş Cal Bookwright în gheţărie, 
putem mânca când ne-om întoarce-acasă. Aşa că ne-am dus 
în restaurant. Era şi timpu'. La primărie ne-am dus cu 
taximetru. În timp ce coboram, a venit un alt taximetru şi-au 
coborât ei. El nu era voinic, da’ arăta, arăta ca un jucător de 
fotbal. Ba nu: arăta ca un boxer profesionist. N-avea un aer 
chiar dur şi nici implacabil n-ar fi fost cuvântu' potrivit. Ai fi 
zis c-ar fi-n stare să te bată sau poate că l-ai bate, da' că 

213 


probabil că n-ai putea sau c-ar putea să te ucidă, sau l-ai 
ucide, cu toate că probabil că n-ai putea. Da' niciodată n-ar 
sta să se tocmească cu tine, şi-avea nişte ochi spălăciţi, ca ai 
lu’ Hub Hampton, da’ nu duri: doar că te priveau simplu, 
liniştit de-a-ntregu', nu-i scăpa nimic şi parc-ar fi ştiut foarte 
bine dinainte ce-o să vadă. 

Am intrat. Era un hol mare, un coridor, un şir de oameni, 
doi câte doi, în care-am fi fost ultimii dacă şiru-ar fi avut 
sfârşit, da' n-avea: to'deauna mai era o pereche după tine; 
noroc că nu ţinea mult: ajungeai la o uşă pe care sta scris 
OFIȚERUL STĂRII CIVILE şi intrai. Nici aici nu ţinea mult, 
taximetrele alea două mai aşteptau încă. 

— Vasăzică, ăsta-i Grinnich Village, fac eu. Intrai de-a 
dreptu” din stradă, în dos c-un peticuţ de pământ cât o poală 
de cămaşă; i-ai fi zis curticică, da’ târgoveţii ăştia-i ziceau 
grădină: avea şi-un pom chiar, cu vreo trei drăcii pe el, care- 
n primăvară şi-n vară fuseseră desigur frunze. Da' -năuntru 
era frumos: plin de lume, normal, cu doi chelneri 
strecurându-se-ncoace  şi-ncolo, cu tăvi cu pahare de 
şampanie, şi trei-patru invitaţi ajutând şi ei, şi mai erau şi ăi 
care preluau apartamentu’ pe timpu’ cât Linda şi cu 
proaspătu' ei soţ aveau să fie plecaţi în Spania la război - o 
pereche tânără, cam de-aceeaşi vârstă cu ei. E şi el tot 
sculptor? l-am întrebat pe-avocat. 

— Nu. E ziarist. 

— Oh, zic. Atunci probabil că-s căsătoriţi de multă vreme. 

Era frumos la ei: O odaie cu-o mulţime de ferestre şi 
lumină din belşug. Plină cu lucruri, da' aveau aeru' că-s 
folosite - un perete-ntreg plin cu cărţi şi un pian, şi mi-am 
închipuit că trebuie să fie tablouri, pentru că erau agăţate pe 
pereţi, şi-alte lucruri mi-am închipuit că erau sculpturi, da' 
restu’ nu ştiam ce sunt, erau făcute din bucăţi de lemn sau 
de fier, sau din fâşii de tinichea şi sârmă. Numai că ăsta era, 
nu puteam să-ntreb din cauza atâtor poeţi şi pictori, şi 
sculptori, şi muzicieni, pentru că trebuia totuşi să facă pe 
gazda până ce - el şi cu Linda, şi cu-avocatu', şi cu mine - 
ne-om putea strecura să ne ducem jos, unde era vaporu'; 

214 


fără-ndoială c-o grămadă de oameni îşi vedeau visu' cu ochii 
la Grinnich Village, da' fără-ndoială că o nuntă era un 
eveniment chiar şi-acolo. Şi unu' dintre ei nu era nici poet, 
nici pictor, nici sculptor, nici muzician, şi nici măcar un 
gazetar obişnuit; cu siguranţă că lucra-n galanterie şi-şi 
avusese-n-seara aia sâmbăta lui liberă. Pen' că de-abia 
intrase-n odaie, că nu numai că se uita la cravată, da’ o şi 
pipăia-ntre două degete. 

— Allanovna, face el. 

— Exact, zic. 

— Oklahoma? Petrol? 

— Mă rog? 

— Aha, Texas. Comerţ de vite. În Texas îţi alegi din ce să 
faci milioane: sau din petrol, sau din vite: este? 

— Nu, dom'le, zic. Missippi. Vând maşini de cusut. 

Aşa c-a mai trecut puţin timp pân' să poată Kohl să vină-n 
cele din urmă să-mi umple din nou paharu'. 

— Din câte-nţeleg, ai copilărit cu mama Lindei, zice. 

— Exact. Dumneata ai făcut astea? 

— Astea, care? 

— De-aici din odaie. 

— Oh, face el. Vrei să mai vezi şi altele? De ce? 

— Nu ştiu încă, zic. Are vreo importanţă? Aşa că ne-am 
făcut loc cu coatele prin înghesuială - începuse să trebuiască 
să-ţi faci loc cu coatele - şi-am trecut prin hol, şi-am urcat 
câteva trepte. Şi aici era mai frumos ca peste tot: un pod, cu- 
o parte-ntreagă din acoperiş numai ferestre, o odaie nu în 
care să locuieşti, da-n care să vii să fii singur şi să lucrezi. Şi 
el sta puţin în urma mea şi-ntr-o parte, şi-mi lăsa şi timp, şi 
loc să privesc. Până ce, dup-un timp, zice: 

— Scandalizat? Înnebunit? Şi, dup-un timp, zic: 

— Trebuie neapărat să fiu scandalizat sau înnebunit de 
ceva, numai pentru că n-am mai văzut pân-acuma? 

— La vârsta dumitale, da, zice. Numai copiii pot rezista 
surprizelor de dragu' surprizei. Oamenii mari nu suportă 
surprize decât dacă li se făgăduieşte dinainte c-or să vrea s-o 
cumpere. 

215 


— Poate că eu n-am avut încă timp destul, zic. 

— Priveşte cât pofteşti. Aşa că se rezemă de perete cu 
braţele încrucişate ca un jucător de fotbal şi zgomotu' 
petrecerii la care se presupunea că el e încă gazdă se ridica 
pe scară până la noi, în timp ce eu îmi luam tot răgazu' să 
privesc: unele, pricepeam ce sunt, altele, aproape că le 
pricepeam, şi poate că, dac-aş mai fi avut timp, le-aş fi şi 
priceput, şi altele-mi dădeam seama că n-o să le-nţeleg 
niciodată de-a binelea, până când m-am luminat deodată că 
nici asta n-are nicio importanţă, nu numai pentru el, da’ nici 
pentru mine. Pen' că oricine poa' să vadă şi s-audă, şi să 
miroasă, şi să pipăie, şi să guste ce s-aşteaptă s-audă şi să 
vadă, şi să miroasă, şi să pipăie, şi să guste, şi nici n-o să 
bage de seamă mare lucru dacă eşti acolo, nici n-o să-i pese 
dacă nu eşti. Aşa că, cine ştie, dacă poţi să vezi şi să simţi, şi 
să miroşi, şi s-auzi, şi să guşti ce-n viaţa ta nu te-ai aşteptat 
şi nici măcar nu ţi-ai putut închipui pân’ atunci, poate că de- 
aia te-a ales Äl de Sus să fii cel care trăieşte cu-adevărat. 

Aşa c-acuma venise şi momentu-ntâlnirii. Vreau să zic 
întâlnirea pe care-o aranjase avocatu' cu Hoake, cu Hoake 
care zicea: 

— Păi ce pot eu să-i spun ei... bărbatului ei... prietenilor? 
Şi avocatu': 

— De ce să trebuiască să-i spui cuiva ceva? Am avut eu 
grijă de asta. Îndată după ce-or ciocni toţi în sănătatea ei, ia- 
o de braţ şi ştergeţi-o. Numai să nu uiţi să fiţi la unşpe 
jumate la vapor. Decât că Hoake, când erau amândoi în uşă 
gata să plece, Hoake în costumu' lui de la croitor mare şi de 
culoare-nchisă, şi cu pălăria melon în mână, şi Linda, într-un 
fel de rochie de seară sub mantou, tot mai încerca. Şi nu că 
semănau, pentru că nu semănau. Ea, pentru o femeie era 
înaltă, destul de înaltă ca să n-aibă cine ştie ce siluetă (vreau 
să zic genul ca să fluiere oamenii a admiraţie-n urma ei) şi el 
nu era deloc înalt pentr-un bărbat şi de fapt puţin cam 
îndesat. Da’ ochii erau exact aceiaşi. În orice caz, eu aveam 
impresia că oricine s-ar fi uitat la ei, fără să vrea şi tot şi-ar fi 
dat seama că-s rude. Aşa că el tot mai încerca: 

216 


— Un vechi prieten al familiei mamei ei. Bunicul ei şi cu 
tatăl meu pare să fi fost rude-ndepărtate... Şi-avocatu' 
retezându-i-o: 

— All right, all right, las-o baltă! Nu uita să fiţi la timp. 

Şi Hoake: 

— Da-da. O să luăm masa la Twenty-One şi de-acolo ne 
ducem la Stork Club, dac-o fi nevoie să ne telefonezi. Şi-au 
plecat şi ceilalţi au plecat şi ei, afară de trei bărbaţi care-am 
aflat că erau tot ziarişti, corespondenţi străini; şi Kohl i-a 
ajutat nevestei noului locatar să gătească nişte spaghete şi- 
am mâncat, şi-am mai băut puţin vin, de data asta roşu, şi 
vorbeau despre război, despre Spania şi Etiopia, cum că asta 
era numai începutu': c-aveau să se stingă luminile-n Europa 
toată şi că-n curând poate că şi la noi în ţară; până ce s-a 
făcut timpu’ să mergem la vapor. Şi-acolo-n cabină am mai 
băut nişte şampanie, da' avocatu' de-abia destupase prima 
sticlă, când au apărut şi Linda cu Hoake. 

— V-aţi şi întors? făcu avocatu'. Credeam c-o să mai staţi, 
cel puţin înc-un ceas. 

— Ea... noi am decis să nu mai trecem pe la club, zise 
Hoake. În schimb, am luat o trăsură şi ne-am plimbat prin 
parc. Şi-acuma... făcu el. Nici nu-şi lăsase pălăria din mână. 

— Rămâi să mai iei un pahar de şampanie, zise-avocatu”, şi 
Kohl a spus şi el ceva. Da' Linda-i şi întinsese mâna. 

— Good bye, domnule McCarron! lţi mulţumesc pentru 
seara asta şi pentru c-ai venit la căsătoria mea. 

— Nu vrei să-mi zici Hoake acuma? făcu el. 

— Good bye, Hoake! zise ea. 

— Aşteaptă-ne-n taximetru, atunci, zise avocatul. Venim 
într-o clipă. 

— Nu, zise Hoake. Iau alt taximetru şi-l las pe ăsta pentru 
voi. Şi a plecat. Ea a-nchis uşa după el şi s-a apropiat de 
avocat scoțând ceva din buzunar. 

— Uite, zise ea. Era o brichetă de aur. Ştiu că n-ai s-o- 
ntrebuinţezi niciodată, pentru că zici că simţi gustu’ 
lichidului când îţi aprinzi pipa. 

— Nu, face avocatu'. Ce-am zis eu e că pot să-l miros. 

217 


— All right, zice ea. la-o-n orice caz. Aşa că avocatu' a 
luat-o. Are inițialele dumitale gravate pe ea, vezi? 

— GLS, face avocatu'. Astea nu-s inițialele mele. Eu n-am 
decât două: GS. 

— Ştiu. Dar gravorul mi-a zis că o monogramă trebuie să 
aibă trei litere, aşa că ţi-am împrumutat una de-a mea. Apoi 
a rămas în faţa lui, înaltă aproape cât el, privindu-l. Ăsta era 
tatăl meu, zice ea. 

— Nu, face avocatu'. 

— Ba da. 

— N-ai să pretinzi acuma că el ţi-a zis una ca asta. 

— Ştii foarte bine că nu. L-ai pus să jure. 

— Nu. 

— Atunci jură dumneata. 

— All right, face avocatu'. Jur. 

— Mi-eşti drag, zice ea. Ştii de ce? 

— Spune-mi. 

— Pentru că, de câte ori îmi spui o minciună, sunt sigură 
c-ai s-o ţii aşa pân’ la sfârşit. 

A urmat al doilea pelerinaj sentimental. Nu, mai întâi a 
fost altceva. A doua zi după-masă. 

— Să mergem acuma să luăm cravata, a zis avocatu'. 

— Nu, fac eu. 

— Vrei să zici că te duci singur? 

— Exact, zic eu. Aşa că eram singur, în acelaşi birou mic, 
şi ea în aceeaşi rochie care n-ar fi venit bine nimănui, cu 
ochii la guleru' meu gol încă-nainte de-a fi apucat eu să pun 
pe masă cravata şi-o sută cincizeci de dolari, alături de-aia 
nouă, pe care nici n-o atinsesem, că mi-era frică. Era roşie, 
numai puţintel mai deschisă decât o frunză de eucalipt 
toamna, şi nu cu o singură floarea-soarelui, nici măcar c-un 
buchet: cu o mulţime de floarea-soarelui mici, galbene, 
fiecare-ntr-un fel de romb ca o faţetă de briliant şi-n fiecare 
floare un punct mic albastru, aproape-exact albastru’ pe 
care-l iau cămăşile mele dup-un timp. N-am îndrăznit s-o 
ating. 

— Îmi pare rău, zic. Da’ vedeţi şi dumneavoastră că pur şi 

218 


simplu nu pot. Eu vând maşini de cusut în Missippi. Nu-mi 
pot permite să se afle-acolo c-am cumpărat cravate cu 
şapteşcinci de dolari bucata. Da’ tot aşa cum eu vând maşini 
de cusut în Missippi, dumneavoastră vindeţi cravate la New 
York şi nu vă puteţi permite să vină nişte smintiţi să vă 
poarte şi să vă comande cravatele, şi să nu le plătească. Aşa 
că, poftim, zic. Şi vă rog să fiţi atât de bună şi să mă 
scuzaţi... 

Da’ ea nici măcar nu s-a uitat la bani. 

— De ce ţi-a zis Vladimir Kirilici? face ea. l-am spus: 

— Numai c-acuma trăim în Missippi şi trebuie să las toate 
astea să se uite, zic. Aşa că vă rog înc-o dată să mă scu... 

— la-le de pe birou, zice ea. Cravatele astea ţi le-am 
dăruit. N-ai nimic de plătit pentru ele. 

— Nu-nţelegeţi că nici eu nu pot să le primesc? fac eu. Tot 
aşa cum n-aş putea permite cuiva să-mi comande-o maşină 
de cusut şi p-ormă să vină să-mi spună că s-a răzgândit, 
după ce eu i-o livrasem. 

— Aşa că dumneata nu poţi accepta cravatele şi eu nu pot 
accepta banii. Buun. O să facem aşa... Avea pe birou o drăcie 
care semăna a borcan de cremă şi când l-a deschis era o 
brichetă. O să-i ardem, jumătate pentru dumneata, jumătate 
pentru mine... Şi-am sărit: 

— Staţi puţin! Staţi puţin! Şi s-a oprit. Nu, fac eu, nu! Să 
nu ardeţi banii! Şi ea face: 

— De ce nu? Şi ne uitam unv’ la altu’, ea cu bricheta-ntr-o 
mână şi fiecare cu-o mână pe bani. 

— Pentru că-s bani, zic. Cineva, undeva, cândva a suferit... 
a-ndurat... vreau să zic că banii reprezintă prea multă durere 
şi suferinţă undeva, pentru cineva, mai mult decât fac banii- 
n sine, adică... nu asta-i ce vreau să spun... Şi ea face: 

— Înţeleg perfect ce vrei să spui. Numai neîndemânaticii 
şi-analfabeţii, şi fricoşii, şi oamenii fără trecut distrug banii. 
Aşa c-ai să-i păstrezi. Ai să-i duci înapoi acolo - cum ziceai? 

— Missippi, zic. 

— Missippi. Şi trebuie să fie-acolo cineva care, nu să aibă 
nevoie - cine se mai preocupă azi de ceva atât de meschin ca 

219 


nevoia? Cineva care-şi doreşte ceva ce costă o sută cinzeci 
de dolari - o pălărie, un tablou, o carte, cercei, dar ceva 
absolut deloc, deloc de mâncare - ceva ce crede el - sau ea - 
că n-o să poată niciodată să aibă, ceva la care-a renunţat de 
mult, nu la vis, la speranţă. De data asta, mă-nţelegi ce 
vreau să spun? 

— Înţeleg perfect ce vreţi să spuneţi pentru c-aţi spus-o, 
ZiC. 

— Atunci sărută-mă, zice ea. Şi-n seara aia eu şi cu 
avocatu' am plecat la Saratoga. 

— l-ai spus lui Hoake să nu-ncerce cumva să-i dea bani 
sau a avut el singur atâta minte? zic eu. 

— Da, face avocatu'. 

— Da, ce? 

— Poate c-amândouă. Şi după-masă ne-am dus să vedem 
caii şi-a doua zi dimineaţă ne-am dus la Remis Heights şi la 
Freeman's Farm. Numai că, bineînţeles, nu era niciun 
monument, pentru niciun mercenar hessan, care poate că 
nici măcar nemţeşte nu ştia, necum  englezeasca 
americanilor şi normal că nu era acolo nici colină, nici şanţ, 
nici copac retezat, nici stâncă să-ţi strige-n gura mare: „Aici, 
pe locu” ăsta, primu' dumitale strămoş V.K. a renegat Europa 
pentru to'deauna şi-a intrat în Statele Unite”. Şi peste două 
zile eram înapoi acasă, străbătând în două zile o distanţă 
pentru care primilor V.K. le-au trebuit patru generaţii, şi- 
acuma priveam cum se stingeau luminile-n Spania şi-n 
Etiopia, şi-ntunericu' se strecura-nspre răsărit prin toată 
Europa şi prin Asia, până ce umbra avea să se-ntindă şi 
peste insulele din Pacific şi s-ajungă chiar până-n America. 
Da' pân' la asta mai era o bucată de vreme, atunci când 
avocatu' mi-a zis: 

— Vino sus la birou, şi p-ormă mi-a zis: Barton Kohl a 
murit. Aeroplanul - era un avion civil de transport, vechi, 
înarmat cu mitraliere de infanterie 1918, din care echipaju' 
de amatori arunca cu mâna bombe făcute-n casă, prin 
deschideri amenajate de ei cu mâna; cu asta combăteau ei 
Luftwaffe-a lu’ Hitler - a fost doborât în flăcări, aşa că ea 

220 


probabil că nici n-ar fi putut să-l identifice dac-ar fi putut s- 
ajungă pân' la locul prăbuşirii. Nu spune ce-are de gând 
acuma. 

— O să se-ntoarc-aici, acasă. 

— Aici? face el. Aici? P-ormă face: De ce dracu' să nu se- 
ntoarcă? Doar e-acasă. 

— Exact, zic. E condamnată. 

— Ce? Ce-ai zis? 

— Nimic. Am zis c-aşa cred şi eu. 


221 


Opt 
CHARLES MALLISON 


Linda Kohl (adică Snopes, cum ar spune Thackeray. Dar şi 
Kohl, pentru că el murise) nu era primul erou rănit în război, 
care să nimerească-n cele din urmă-napoi la Jefferson. Era 
numai prima pentru care unchiul meu îşi dădea osteneala să 
se ducă s-o aştepte la gară. Vreau să spun, nu la gara 
feroviară; în 1937 se-mplinea anul sau aproape, de când nu 
mai trecuse prin Jefferson vreun tren din care să fi coborât 
vreun călător cu bilet plătit. Şi nici la autogară, pentru că 
nici măcar nu-i vorba de Jefferson. Ne-am dus s-o primim la 
aeroport la Memphis, unchiul meu descoperind pare-se-n 
ultimul moment, atunci, dimineaţa, că nu era în stare să facă 
singur cu maşina lui un voiaj de optzeci de mile dus şi 
optzeci întors. 

Nu era nici măcar prima femeie erou. Prin 1919 fusese la 
noi o infirmieră, o veritabilă femeie-locotenent - desigur, nu 
localnică, nu din Jefferson, poate doar puţin rudă cu vreo 
familie din Jefferson (sau poate doar având vreun interes 
pentru cineva dintr-o familie), care făcuse parte din 
personalul unui spital de zonă interioară în Franţa şi - zicea 
ea - fusese realmente două zile la un post de evacuare de 
răniţi, undeva, dincolo de Montdidier, de unde se-auzeau şi 
tunurile. 

De fapt, prin 1919 chiar şi jeffersonienii de cinci ani, câţi 
aveam eu atunci, erau puţin cam blazaţi pe chestia eroilor 
din război, nu numai a celor scăpaţi făr' de-o zgârietură, dar 
chiar şi a celor răniţi care coborau din tren la gara de triaj 
de la Memphis sau New Orleans. Nu c-aş vrea să spun că şi 
cei care n-aveau măcar o zgârietură îşi ziceau eroi sau 
măcar gândiseră c-ar fi, sau că măcar gândiseră, cât de cât, 
ceva pe chestia asta, până ce-ajunseseră-acasă şi se 
pomeniseră cu epitetul ăsta trâmbiţându-li-se din toate 


222 


părţile, încât unii dintre ei, câţiva dintre ei, începuseră să 
creadă că poate chiar sunt. Vreau să zic, trâmbiţându-li-se 
de către cei care organizaseră şi coordonaseră trâmbiţatul - 
cei care nu fuseseră-n război, aşa că erau gata şi la-ndemână 
la faţa locului ca să organizeze parade mari în porturile de 
debarcare şi parade mai mici prin capitalele districtuale, cu 
berbeci la frigare şi bere, ei, care-n ăsta nu fuseseră, şi nici 
în cel viitor n-aveau de gând să se ducă, şi nici în cel de după 
cel viitor, câtă vreme tot ce-aveau de făcut era să cumpere 
obligaţii scutite de impozit şi să organizeze parade întru 
trâmbiţarea eroilor, aşa ca viitoarea recoltă de masculi de 
opt şi nouă, şi zece ani să poată vedea epoleţi divizionari şi 
insigne de rănit şi de ani de campanie, şi barete de decoraţii. 

Până ce, nu ştiu cum, dar unii dintre ei începură să creadă 
că, dac-atâtea glasuri trâmbiţau, pesemne c-aveau dreptate 
şi că erau eroi. Pentru că, după cum spunea unchiu' Gavin, 
care-n felul lui fusese şi el soldat (în Serviciul American de 
Campanie pe lângă armata franceză, în '16 şi '17, până ce- 
am intrat şi noi în război, şi dup-aceea tot în Franţa, la 
Y.M.C.A., ca secretar sau cum i-o fi zis), nu le mai rămăsese 
nimic altceva: bărbaţi tineri sau chiar băieţi, cei mai mulţi cu 
idei foarte vagi şi complet eronate despre ce-nsemna Europa 
şi unde era, şi cu niciun fel de idei despre ce-nsemna 
armata, ce să mai vorbim despre ce-nsemna războiul, traşi la 
sorţi din grămadă peste noapte şi-nregimentaţi într-un corp 
expediționar ca să-ncerce să scape cu viaţă (dac-or putea) 
înainte de-a-mplini douăzeci şi cinci de ani, din ceea ce ei 
nici măcar nu-şi dădeau seama-n momentul acela că era cea 
mai deosebită încercare din viaţa lor. Pentru ca apoi să se 
vadă, vrând-nevrând, vărsaţi peste noapte înapoi, în ceea ce 
ei crezuseră c-o să fie lumea lor, lumea cu care fuseseră 
obişnuiţi şi pe care li se spusese s-o apere cu preţul vieţii, cu 
riscul de-a fi mutilaţi şi omorâţi, numai ca s-o poată regăsi 
intactă când s-or întoarce, ca să constate-apoi că n-o mai 
găseau deloc. Aşa că fanfarele şi paradele cu berbeci la 
frigare şi tot restul trâmbiţatului în cinstea eroilor nu numai 
că-ncepuse să se potolească încă-nainte de-a fi-nceput ei să 

223 


se deprindă cu ele, da-ncepuseră să se stingă încă-nainte ca 
ultimii întârziaţi să fi apucat s-ajungă acasă: începuse de pe- 
acum să li se spună la o friptură sleită şi-o bere trezită, în 
timp ce ultimele note ale alămurilor impaciente se stingeau: 
„All right, băieţi; mâncaţi-vă friptura şi salata de cartofi şi 
beţi-vă berea, şi nu ne mai staţi în drum, c-am intrat până 
peste cap în lumea asta nouă, a cărei unică şi principală 
treabă e pacea asta, care nu numai că-i productivă, da-i de-o 
rentabilitate nebună”. 

Aşa că, după cum spunea Gavin, ei trebuiau să creadă că-s 
eroi, cu toate că nu-şi puteau aminti cum anume şi-n ce loc, 
şi prin ce anume gest ajunseseră, pătrunseseră pentru o 
clipă, o secundă-n situaţia asta de eroi. Pentru că altceva nu 
le mai rămăsese: de-abia dacă-şi trăiseră o treime din viaţă 
şi trebuiau să constate că, de fapt, cea mai mare încercare 
din viaţa lor trecuse, şi să descopere acuma că lumea pentru 
care-nduraseră atâta şi  riscaseră-atâta ajunsese de 
nerecunoscut, fusese schimbată-n lipsa lor de cei care 
stătuseră frumuşel acasă, la adăpost, încât pentru ei nu mai 
rămăsese loc. Aşa că trebuiau să creadă că, dacă nu tot, 
măcar o părticică, oricât de mică, din ce li se spusese, 
fusese-adevărat. Acesta era (după Gavin) de ce-ul atâtor 
cluburi şi legiuni de veterani: unicul sanctuar în care, măcar 
o dată pe săptămână, îşi puteau găsi refugiu între alţi trădaţi 
şi deposedaţi, reafirmându-şi unul altuia că, dintre toate câte 
li se spuseseră, măcar această ultimă şi infinitezimală 
fărâmă fusese-adevărată. 

De fapt, (la Jefferson în orice caz), chiar cei care se- 
ntorseseră fără o mână sau făr-un picior se-ntorseseră exact 
aşa cum plecaseră: doar că subliniaţi, cu cursive. De pildă, 
Tug Nightingale. Tatăl lui era cizmar, avea o chiţimie de 
atelier în piaţă, după colţ - un om mărunţel, sfrijit, care n-ar 
fi cântărit cinzeci de kile nici cu toate calapoadele şi sculele- 
n poală, şi cu-o mustață fioroasă, care-i acoperea şi aproape 
toată bărbia, şi nişte ochi aprigi neînfricaţi şi ne-nduplecaţi - 
baptist îndărătnic, care n-avea nevoie să mai creadă, ştia: că 
pământu-i întins ca o farfurie şi că Lee trădase la 

224 


Appomattox când se predase. Era văduv. Tug era singurul 
copil care-i mai rămăsese. Aproape c-ajunsese-n clasa a 
patra când directorul personal i-a spus domnului Nightingale 
c-ar fi mai bine pentru băiat să se lase de şcoală. Ceea ce 
Tug a şi făcut, şi acuma-şi putea petrece tot timpul dând 
târcoale câmpului de licitaţie din spatele grajdului de trăsuri 
de piaţă al lui Dilazuck unde-şi făcea de altminteri şi-nainte 
veacul si-unde-acuma îşi găsise şi de lucru: dăduse-ntâi 
peste Lonzo Hait, geambaşul nostru local, negustorul de cai 
şi catâri, şi mai apoi peste Pat Samper în persoană, care-n 
cercurile de geambaşi nu numai din Yoknapatawpha sau din 
Mississippi de nord, ci din aproape toată Alabama şi 
Tennessee, şi Arkansas era faţă de Lonzo Hait ce-i Fritz 
Kreisler faţă de scripcarul de la serbarea câmpenească, şi-a 
simţit de la prima vedere c-are de-a face c-un geniu. Pentru 
că Tug n-avea niciun pic de afinitate, de niciun fel, cu catârii: 
era însă un homme fatal pentru ei, orice catâr, cal sau iapă, 
indiferent, erau precum ceara în mâna lui, putea face orice 
din ei, numai să-i vândă sau să-i cumpere cu ceva câştig, nu. 
Şi ăsta-i motivul pentru care nu s-a ridicat niciodată mai sus 
de grăjdar sau argat, aşa că-n cele din urmă a trebuit să se 
facă zugrav ca să-şi câştige-o pâine: nu zugrav de mâna-ntâi, 
dar cel puţin ştia s-amestece vopseaua şi s-o-ntindă pe zid 
sau pe gard, după ce-i arătase cineva până unde. 

Asta era situaţia lui până prin 1916, când avea vreo 
treizeci de ani, poate chiar mai mult, şi când începu să se 
întâmple ceva cu el. Sau poate că se şi întâmplase şi că noi - 
Jeffersonul - de-abia atunci băgasem de seamă. Pân-acuma 
fusese ceea ce s-ar putea numi un zugrav de case tipic de 
oraş de provincie: burlac, locuind cu tatăl său într-o căsuţă 
la marginea oraşului, făcând baie o dată pe săptămână 
sâmbătă seara la bărbier, şi după asta, îmbătându-se puţin - 
nu cine ştie ce: numai la doi-trei ani o dată se trezea 
duminică dimineaţa la-nchisoare şi-i dădeau drumul pe 
cauţiune personală; asta nu pentru că se-mbătase prea tare, 
ci pentru că se bătuse, cu toate că bătaia o stârnise 
whiskeyul, starea aceea lăuntrică pe care ţi-o dă când 

225 


inevitabilul colţos (niciodată acelaşi: nu era nevoie) punea la- 
ndoială justeţea ideii lui fixe moştenite de la taică-su că 
generalul Lee fusese-un laş şi-un trădător, şi că pământul 
era întins ca farfuria, cu marginile ca  streşinile 
acoperişurilor pe care le vopsea el - apoi se-apuca de jucat 
zaruri în şanţul cel mare din dosul cimitirului şi până 
duminică după-masă se trezea de-a binelea să se-ntoarcă 
luni dimineaţa la vopselile lui; şi poate că de vreo patru ori 
pe an se ducea la Memphis la bordel. 

Şi pe-atunci a fost când s-a-ntâmplat. Tot aşa sâmbătă 
seara făcea baie la bărbier şi bea puţintel, cu toate că, după 
câte se ştia la Jefferson, nu destul ca să mai fie nevoie să 
sară la bătaie pentru generalul Lee şi Ptolemeu, şi Isaac 
Newton, aşa că nu numai închisoarea, dar nici polițistul de 
noapte tracasat, care pe la două-nspre dimineaţă bătea-n uşa 
zăvorâtă a frizeriei sau a sălii comune zicând: „Măi băieţi, 
ce-ar fi să mai lăsaţi gălăgia şi să vă duceţi acasă?” nu mai 
aveau de-a face cu el. Şi nici jocul cu zaruri din şanţul din 
dosul cimitirului: acuma duminică dimineaţa îl vedeai 
plimbându-se cu sfrijitul lui de tată-n miniatură, cu mustaţa 
fioroasă, îndreptându-se spre strada dosnică unde era 
bisericuţa  îndărătnicilor, şi-n după-masa aceleiaşi zile 
şezând pe veranda minusculă a căsuţei lor ca de păpuşi, 
cufundat (el care primele trei clase le trecuse târâş-grăpiş şi- 
a patra n-o trecuse deloc) în citirea ziarelor şi a revistelor, 
din care aflam tot ce ştiam despre războiul din Europa. 

Se schimbase. Nici chiar noi (Jeffersonul. Eu n-aveam 
decât trei ani atunci.) nu ne dădusem seama cât de mult 
până-n aprilie următor în 1917, după Lusitania şi declaraţia 
preşedintelui, când căpitanul (deocamdată domnul, până ce 
l-au ales căpitan) McLendon a organizat compania Jefferson, 
cunoscută sub numele de Puşcaşii Sartoris, în cinstea 
primului colonel Sartoris (fără niciun Sartoris în companie, 
pentru că Bayard şi fratele lui geamăn, John, erau în Anglia 
să facă instrucţie în Royal Flying Corps), şi mai târziu am 
aflat restul: cum Tug Nightingale, trecut de treizeci de ani 
acum aşa că, şi dac-ar fi venit recrutarea obligatorie, 

226 


probabil că tot ar fi scăpat, a fost unul dintre cei dintâi să se- 
nroleze, şi am descoperit - au descoperit - dilema lui: îi era 
frică să nu afle tat-su c-avea de gând să intre-n armata 
yankeilor, pentru că, dac-ar fi aflat, l-ar fi dezmoştenit şi l-ar 
fi dat afară din casă. Aşa că n-a fost numai căpitanul 
McLendon care să zică: „Ce? Ce-ai spus?” Şi după aia şi 
McLendon şi încă cineva - cel care mai târziu a fost ales 
aghiotantul companiei - s-au dus cu Tug la el acasă şi 
viitorul aghiotant povestea: 

— Parcă ne-ar fi închis într-o cabină în care era un 
ferăstrău circular, care sărise de pe axă în plină viteză, sau 
parc-ar fi fost un pachet de cartuşe de dinamită cu fitilul 
aprins, ţopăind pe duşumea, ca un şarpe, de care nu numai 
că nu te poţi apropia să-l striveşti cu călcâiul, dar nici nu 
vrei; tot ce vrei e să scapi de-acolo, şi Mack care zicea: „Stai 
puţin, dom'le Nightingale, nu-i vorba aici de nicio armată 
yankee, e vorba de armata Statelor Unite; a ţării dumitale”, 
şi-afurisitul ăla de smintit care tremura şi clocotea de parcă-i 
ardea şi mustaţa, răcnind: „Impuşcaţi-i, mama lor de pui de 
curve! Impuşcaţi-i! ÎImpuşcaţi-i!” şi pe urmă încercând chiar 
Tug: „Tată, tată, căpitanul McLendon şi cu Crack au intrat şi 
ei, amândoi”, şi bătrânul Nightingale răcnind: „Atunci 
împuşcă-i şi pe ei. Împuşcă toate putorile astea de mate- 
pestriţe”, şi pe urmă Tug care mai încerca o dată: „Tată, 
tată, dacă nu mă-nrolez acuma, când vine recrutarea 
obligatorie tot mă ia”, şi maniacul ăla care răcnea întruna: 
„Vă-mpuşc pe toţi! Vă-mpuşc pe toţi! Feciori de curvă!” Da, 
dom'le. Probabil că, dacă Tug s-ar fi-nrolat în armata 
germană sau poate chiar franceză sau engleză, i-ar fi dat 
binecuvântarea. Dar nu în cea cu care l-a trădat generalul 
Lee atunci, în ziua aia din 1865. Aşa că l-a dat afară pe Tug. 
Am ieşit toţi trei din casă cât de repede am putut, dar nici n- 
ajunseserăm încă pe trotuar, că el şi intrase-n odaia lui Tug. 
N-a stat nici măcar să deschidă uşa: a spart şi geamul, şi 
tăblia, şi tot, şi-a-nceput s-arunce-n curte lucrurile lui Tug. 

Aşa că Tug îşi trecuse Rubiconul şi-ar fi trebuit să fie 
liniştit acum. Vreau să zic că McLendon l-a luat la el. Erau - 

227 


MclLendon-ii - o familie cu mulţi fraţi şi-aveau o casă mare, 
cu o mamă imensă, cântărind pe-aproape de-o sută de 
kilograme şi-i plăcea să gătească, dar să şi mănânce, aşa că 
unu-n plus nu mai conta; poate că nici nu băgase de seamă 
că mai era şi Tug. Aşa c-ar fi trebuit să fie liniştit acum, când 
compania aştepta ordinul de plecare. Dar nu-i dădeau pace 
ceilalţi; prea era nemaipomenită metoda lui de a se înrola 
sub drapel, ca să nu mai vorbim de latura melodramatică; 
totdeauna se găsea câte unul care să zică: 

— Tug, e chiar adevărat că generalul Lee n-avea nevoie să 
se predea atunci când s-a predat? Şi Tug care răspundea: 

— Aşa zice tata. El a fost acolo şi-a văzut, chiar dacă n- 
avea decât şaptesprezece ani, şi celălalt care zicea: 

— Aşa c-a trebuit să te ridici contra lui, contra propriului 
tată ca să poţi să te-nrolezi la puşcaşi? Şi Tug, care acuma 
şedea foarte calm, îşi strângea între genunchi mâinile, ce n-o 
să fie niciodată-n stare să vopsească altceva decât pereţii cei 
mai ordinari şi gardurile cele mai simple, dar cu catârul cel 
mai îndărătnic şi cel mai nărăvaş ar fi făcut lucruri pe care 
puţini alţii ar fi-ndrăznit, pentru că acuma ştia ce-avea să 
vină. Şi celălalt - ceilalţi toţi adică, din jur - pândindu-l pe 
Tug cu-o juma' de ochi, pentru că restul de trei jumătăţi îl 
prindeau pe căpitanul McLendon în cealaltă parte a camerei; 
de fapt, ei aşteptau de obicei până ce ieşea căpitanul, până 
pleca de-a binelea. 

— Exact, zicea Tug. Şi-atunci celălalt: 

— Ce nevoie-aveai, Tug? Eşti trecut de treizeci de ani, de 
recrutare n-avea ce să-ţi pese şi taică-tu e om bătrân, singur, 
cu nimeni s-aibă grijă de el. 

— Nu-i putem lăsa pe nemți să se poarte cu lumea aşa 
cum se poartă. Trebuie să fie cineva să le dea un picior... 

— Vasăzică, a trebuit să te ridici contra lui taică-tu ca să 
intri-n armată şi să le dai nemților un picior. Şi-acuma o să 
trebuiască să te ridici iar contra lui, ca să mergi în jurul 
pământului, s-ajungi în cealaltă parte a lumii, ca s-ajungi la 
ei. 

— Plec în Franţa, zicea Tug. 

228 


— Asta ziceam şi eu: ocoleşti juma’ de pământ. Pe unde-ai 
s-o iei, pe la răsărit sau pe la apus? Poţi s-o iei şi pe-o parte 
şi pe-ailaltă, că tot acolo ajungi. Sau mai bine: pun şi 
prinsoare. la-o spre răsărit, mergi spre răsărit până dai de 
război, fă-le nemților ce-ai de gând să le faci şi pe urmă 
mergi tot aşa mai departe şi uite, mă prind pe-o sută de 
dolari la unu' c-atunci când ai să dai din nou de Jefferson, ai 
să te uiţi la el exact cu faţa la cutia de scrisori de la Miss 
Joanna Burden din poartă, la o milă distanţă spre apus de 
tribunal. Dar în timpul ăsta căpitanul McLendon se-ntorsese; 
probabil că se dusese cineva să-l cheme. O fi adevărat c-a 
fost un comandant de companie atât de prost, încât au 
trebuit să-l scoată cu mult înainte de-a fi apucat să vadă 
frontul, şi câţiva ani mai târziu avea să conducă, aici la 
Jefferson, ceva de care-mi părea mai bine să nu-mi aduc 
aminte pe-ntuneric, seara, când voiam s-adorm. Dar cel 
puţin a ţinut compania-n mână (şi asta nu graţie galoanelor 
de pe umăr, că, dacă nu le-ar fi avut decât pe ele, un singur 
om nu i-ar mai fi rămas măcar după prima sâmbătă seara, ci 
prin simplă omenie instinctivă, din care chiar şi el pare-se c- 
avea ceva, şi-a avut chiar şi-n mijlocul afacerii ăleia în care-a 
fost amestecat mai târziu) până ce a venit s-o preia un alt 
căpitan, mai bun. Lucra în afaceri de bumbac, era achizitor 
pentru una din firmele exportatoare din Memphis, şi cea mai 
mare parte din comisioane o pierdea jucând la cursul 
bumbacului pe piaţă, dar n-a arătat niciodată a fermier până 
nu şi-a pus uniforma. 

— Ce dracu' faceţi aici? zise el. Ce dracu’ vă-nchipuiţi voi 
că-i Tug? O nenorocită de furnică să umble-mprejuru' unei 
nenorocite de portocale sau aşa ceva? Nu umblă-mprejur pe 
nimic, umblă drept înainte şi-o să treacă peste-ocean în 
Franţa să lupte pentru ţara lui, şi, când n-o să mai aibă 
nevoie de el în Franţa, o să vină-napoi peste-acelaşi ocean, 
înapoi aici la Jefferson, tot pe-acolo pe unde-a plecat, ca noi 
toţi, şi-o să ne pară-al dracului de bine să ne-ntoarcem. Aşa 
că să nu mai prind pe careva cu (căcaturi: pe onoarea mea, 
aşa a zis) d-astea. 

229 


Dacă Tug avea să mai aibă nevoie sau nu de căpitanul 
McLendon nu ştiu, fapt e că n-a mai avut multă vreme parte 
de el. În aceeaşi săptămână compania a fost adunată şi 
trimisă în Texas la instrucţie; după care, Tug fiind calificat la 
vopsitul oricăror suprafeţe plane cu condiţia ca să fie destul 
de simple şi cu margini concrete, nu cu delimitări abstracte, 
şi cum avea şi darul acela de-a şti cum să umble cu caii şi cu 
catârii, şi pe care expertul Pat Stamper îl recunoscuse dintr- 
o ochire ca făcând parte din acea inexplicabilă calitate ce se 
numeşte geniu, normal că armata l-a făcut bucătar şi l-a 
expediat chiar în aceeaşi zi, aşa că nu numai c-a fost primul 
soldat din Yoknapatawpha (băieţii Sartoris nu contau pentru 
că, oficial, ei erau în armata britanică) care să treacă 
oceanul, dar a fost şi printre ultimele trupe americane care 
să se-ntoarcă-n ţară, ceea ce s-a-ntâmplat târziu în 1919, 
pentru că, normal, acelaşi militar care l-a decretat bucătar 
nu mai ştia unde-l trimisese (nu-l pierduse; propria 
experienţă între '942 şi '945 m-a convins că militarii nu 
pierd niciodată nimic: doar îngroapă). 

Aşa c-acuma era din nou înapoi acasă, trăind singur 
(bătrânul Mr Nightingale murise-n aceeaşi vară din 1917, 
murise, zicea unchiu' Gavin, din pură intransigenţă, 
ridicându-se intratabil şi dispreţuitor împotriva tăvălugului 
istoriei şi-al ştiinţei, atunci, în ziua aia din aprilie 1865, şi 
neclintit rămânând de-atunci totdeauna), din nou vopsitor de 
magazii şi garduri, din nou baia lui de sâmbătă seara, la 
bărbier, şi din nou băutul şi jucatul la noroc după mijloacele 
lui, numai c-acuma-i vedeai pe faţă, cum zicea V.K. Ratliff, 
aerul unuia care toată viaţa lui fusese-nvăţat şi crezuse că a 
patra dimensiune-i invizibilă, şi el, deodată, o văzuse. Şi nici 
pe căpitanul McLendon nu-l mai avea acuma. Adică 
McLendon se-ntorsese şi el, dar nu mai erau în raporturi de 
comandant şi subaltern. Sau poate că nici chiar omenia 
naturală a căpitanului McLendon (din care el trebuie că 
primise o porţie frumuşică, pentru că pare-se că nu-i mai 
rămăsese nimic căpitanului pentru el, când a fost cu 
următoarea lui criză de omenie, după cea în care-l ferise pe 

230 


Tug de realităţile dure ale cosmologiei) nu i-ar mai fi fost de- 
ajuns acum. 

Asta s-a-ntâmplat tot la bărbier (nu, n-am fost de faţă; încă 
nu eram destul de mare ca să am voie să intru la bărbier 
sâmbătă seara la zece, chiar dac-aş fi putut s-o şterg de 
lângă mama; ştiu din auzite de la Ratliff, care i-a povestit lui 
unchiu' Gavin care mi-a povestit mie). De data asta, 
comperul era Skeets McGowan, care servea la tejghea, la 
moş Willy Christian, la drugstore - un tânăr spilcuit şi 
fanfaron care mirosea mai mult a apă de colonie decât a apă 
curată, cu o teribilă trecere la fetişcanele de paişpe-cinşpe 
ani, grămădite la tejgheaua lui moş Willy şi care, ne-am dat 
seama mai târziu, era binişor mai în vârstă decât credeam 
noi toţi, şi, cum zicea Ratliff, ăsta nici peste zece ani n-o să 
ştie cât îşi închipuia el - Skeets - că uitase de-acum zece ani; 
tocmai se bărbierise şi se parfumase, şi Tug îşi terminase 
baia şi şedea destul de liniştit, în timp ce prima duşcă sau a 
doua începeau să-şi facă efectul. 

— Vasăzică, atunci când ai plecat din Texas ai pornit spre 
nord, a zis Skeets. 

— Exact, a zis Tug. 

— Hai, a zis Skeets. Povesteşte-ne cum a fost. Ai plecat 
din Texas şi-ai mers drept spre nord, spre New York. Pe 
urmă te-ai urcat pe vapor şi vaporu' a ţinut-o tot aşa, drept 
spre nord. 

— Exact. 

— Da’ dacă te-au păcălit? Da’ dacă după ce-au pornit au 
întors vaporu' spre est sau spre vest, sau poate chiar spre 
sud? 

— Dă-o dracului, a zis Tug. Ce-ţi închipui, că nu ştiu unde-i 
nordu'? Poţi să mă scoli din somn în mijlocu' nopţii, şi-ţi arăt 
cu degetu' unde-i nordu', fără măcar s-aprind lumina. 

— Pe cât pariezi? Pe cinci dolari? Pe zece? 

— Pariez zece dolari la unu’, numai că, dac-ai fi avut 
vreodată un dolar, l-ai fi dat pe shampoon şi pe cămăşi de 
mătase. 

— All right, all right, a zis Skeets. Vasăzică, vaporu' a 

231 


mers drept spre nord, spre Franţa. Şi ai stat în Franţa doi 
ani de zile şi p-ormă te-ai urcat pe alt vapor şi-ai pornit tot 
drept spre nord. Pe urmă, te-ai dat jos de pe vapor şi te-ai 
urcat în tren şi trenu.'... 

— Tacă-ţi fleanca, a zis Tug. 

— ...a mers şi el drept spre nord. Şi când te-ai dat jos din 
tren erai înapoi la Jefferson. 

— Tacă-ţi fleanca, dobitocule! 

— Păi, tu nu vezi ce-nseamnă asta? Din două una: ori s-a 
mutat Jeffersonu' din loc... Acuma Tug era-n picioare, cu 
toate că Skeets părea să nu-şi dea seama: ...ceea ce toată 
lumea care-a rămas aici şi n-a fost la război îţi poate spune 
că nu-i aşa. Ori tu ai plecat din Jefferson drept spre nord 
trecând prin Texas şi te-ai întors la Jefferson mergând tot 
drept spre nord, fără să mai treci prin Texas... Au trebuit să 
sară toţi frizerii şi clienţii, şi chibiţii, şi pân’ la urmă şi 
polițistul de noapte-n persoană ca să-l imobilizeze pe Tug. 
Cu toate că-n momentul acela Skeets era în ambulanţă, în 
drum spre spital. 

Şi mai era Bayard Sartoris. S-a-ntors în primăvara lui '919 
şi şi-a cumpărat cel mai rapid automobil pe care l-a găsit, şi 
spinteca ţinutu-n lung şi-n lat, sau drumul dus şi-ntors, la 
Memphis, până ce (aşa credeam noi toţi), mătuşă-sa, Mrs Du 
Pre, şi-a aruncat ochii prin Jefferson şi a ales-o pe Narcissa 
Benbow, şi pe urmă, între două drumuri, a pus mâna pe 
Bayard şi l-a ţinut locului atât cât a fost nevoie ca să-i 
cunune, sperând să salveze-n felul ăsta gâtul lui Bayard 
pentru c-acuma el era ultimul mohican Sartoris (John 
reuşise-n fine să fie doborât în iulie 1918), dar pare-se că n-a 
mers. Vreau să zic că imediat ce-a lăsat-o grea pe Narcissa, 
lucru ce trebuie să se fi-ntâmplat destul de repede, a luat-o 
de la-nceput cu maşina, numai că de data asta s-a urcat pe 
baricadă colonelul Sartoris în persoană, el, care nu putea să 
sufere maşinile, a renunţat la trăsură şi la cai ca să-l ducă 
Bayard de-acasă la bancă şi-napoi cu maşina, pentru ca 
măcar în timpul şi pe distanţa asta să nu meargă prea 
repede. Chestia e că Sartoris, colonelul, suferea de inimă, 

232 


aşa c-atunci când a venit accidentul, el a fost ăla care-a 
murit şi Bayard a ieşit de sub maşină teafăr şi a dispărut, a 
lăsat şi  nevastă-nsărcinată şi tot, până-n primăvara 
următoare când tot mai încerca să-şi uite plictiseala căutând 
să vadă cum putea face-un obiect să se deplaseze mai 
repede decât răstimpu-n care să-i inventeze-o destinaţie; de 
data asta, un aeroplan, un tip nou, experimental, la 
aerodromul de încercări de la Dayton: numai că ăsta i-a tras 
chiulul: şi-a semănat în vânt toate patru aripile. 

Aşa-i: plictiseala, zicea unchiu' Gavin - războiul ăsta era 
singura situaţie în lumea civilizată care oferea câmp de 
manifestare ticăloşiei înnăscute zăcând în om, şi nu numai c- 
o tolerează şi-o acceptă, o şi răsplăteşte, şi Bayard se 
plictisea: n-o să le-o ierte niciodată nemților nu c-au început 
războiul, n-o să le-o ierte că l-au oprit, că l-au isprăvit. Dar 
mama zicea că nu-i aşa. Zicea că lui Bayard îi era frică şi 
ruşine: nu-i era ruşine pentru că-i era frică, dar se-ngrozise 
când descoperise că era în stare să-i fie ruşine, că era 
vulnerabil la ruşine. Zicea că Sartorişii nu erau la fel cu 
ceilalţi oameni. Că totuşi cei mai mulţi oameni, că aproape 
toţi oamenii se iubeau în primul rând pe ei, numai că-şi 
dădeau seama de asta-n ascuns sau poate chiar c-o admiteau 
în ascuns; aşa că n-aveau de ce să le fie ruşine - sau dacă le 
era ruşine n-aveau de ce să le fie teamă că le era ruşine. Dar 
că Sartorişii nici măcar nu-şi dădeau seama că se iubeau în 
primul rând pe ei; cu excepţia lui Bayard. Ceea ce era-n 
regulă, şi nu i-a fost ruşine de asta până ce n-a ajuns cu 
fratele lui geamăn în Anglia şi-au început antrenamentul de 
zbor fără paraşută, în aeroplane făcute cu clei şi cu sârmă de 
balot, sau poate că nici măcar după ce-au ajuns pe front, 
unde chiar şi pentru cei care supravieţuiseră pân-acolo, 
sorții erau aproape egali cu zero faţă de piloţii de 
recunoaştere care supravieţuiau până la trei săptămâni de 
serviciu activ. Când Bayard şi-a dat deodată seama că era 
unicul în escadrilă şi, după câte ştia, unicul în tot R.F.C. sau 
poate că-n toate forţele aeriene militare din lume: nu era 
deloc o făptură individuală unică, erau doi de-alde el, pentru 

233 


că fratele lui geamăn avea exact aceleaşi riscuri şi-aceleaşi 
şanse. Aşa că, în realitate, el singur din toată lumea 
zburătoare în războiul ăsta avea o dublă asigurare împotriva 
riscului (natural, şi invers, pentru că fratele lui geamăn se 
putea prevala de-aceeaşi asigurare, în sens opus) - şi-n 
secunda următoare descoperea, cu un fel de groază, că-i era 
ruşine de ideea, de faptul că-şi dăduse seama, că fusese-n 
stare să-i treacă prin cap un asemenea gând. 

Asta zicea mama că era frământarea lui - motivul, pare-se, 
pentru care se-ntorsese la Jefferson cu singurul scop de-a 
încerca în felul ăsta mohorât şi searbăd de a descoperi în 
câte feluri putea să-ncerce să-şi rupă gâtul, astfel încât să- 
nspăimânte sau să tulbure, sau măcar să-i indispună pe cât 
mai mulţi: această aptitudine ne-sartoricească pentru ruşine, 
cu care nu putea nici să trăiască şi nici să moară; nu putea 
să trăiască tolerând-o şi nici nu putea s-o repudieze prin 
propriul gest. De-aci riscatul, mersul la noroc, fatalismul. 
Evident  c-aceeaşi idee - dubla asigurare împotriva 
doborâtului, constituită de faptul de-a fi gemeni - trebuia să- 
i fi venit în acelaşi moment şi celuilalt geamăn, că erau 
gemeni. Dar probabil că pe John asta nu-l preocupase, cum 
nu-l preocupase nimic din ce făcuse el în războiul ăsta 
(unchiu' Gavin zicea - şi peste vreo cinci ani de zile aveam să 
am ocazia să-mi dau seama pe pielea mea - că n-a fost om să 
se fi dus vreodată la război, chiar şi cu Y.M.C.A., şi să nu se- 
ntoarcă cu ceva ce-ar fi preferat să nu fi făcut sau, în orice 
caz, să vrea să nu-şi mai aducă aminte) pe colonelul Sartoris, 
bătrânul acela original care le fusese străbunic; numai că, 
din tot neamul lor, numai el, Bayard, era cel atât de slab, 
atât de ne-Sartoris. 

Aşa c-acuma (dacă avusese dreptate mama) el ducea o 
povară dublă. Una, chinul că-şi dădea seama la cât de 
josnică profunzime a imaginaţiei şi a speranţei egoiste 
coborâse, şi nu era atât în stare să-i fie ruşine, cât îi era 
sortit să-i fie; cealaltă, faptul că dacă această dublă 
asigurare îngemănată ar funcţiona în favoarea lui şi John ar 
fi primul care să cadă, el - Bayard - oricât i-ar supravieţui, 

234 


tot va trebui într-o zi să dea ochii cu fratele lui geamăn 
acolo-n  omniştiinţa nemuririi reciproce, purtând pata 
murdară indelebilă a slăbiciunii sale, imposibil de ascuns, 
acuma. Pata murdară fiind nu ideea, pentru că aceeaşi idee 
trebuia să-i fi venit şi fratelui său geamăn în aceeaşi clipă-n 
care-i venise şi lui, cu toate că ei erau acuma la escadrile 
diferite, ci faptul că, din ei doi, lui John nu i-ar fi fost ruşine 
de ea. Ideea fiind pur şi simplu asta: John, pân’ s-apuce să fie 
doborât, reuşise să doboare el trei teutoni (probabil că era 
ţintaş mai bun decât Bayard sau poate că şeful de escadrilă 
îl simpatiza şi-i indica obiectivele) şi Bayard înscrisese şi el 
destule noimi şi şaisprezecimi după metoda britanică de 
calculat punctele (afară doar când apărea, incredibil 
aproape, câte unul care să spună: „Ah, nu! Nu mie! M- 
apucase-o afurisită de frică, de-am uitat şi să mai apăs pe 
trăgaci!”) ca să mai adauge unul sau două, şi poate şi ceva 
pe deasupra; dar acuma, că John se prăpădise şi nu mai avea 
nevoie de-ale lui, ce-ar fi, zic numai aşa, o presupunere, ce- 
ar fi dacă s-ar învârti într-un fel, ar şperţui, ar falsifica, ar 
măslui tabelele şi pe cine-o fi ăla care le ţine, ca să treacă 
toate rahaturile Sartoris pe-un singur nume, aşa c-acel unu' 
dintre ei să se poată-ntoarce-acasă as - idee în sine deloc 
josnică, pentru că nu numai că-i dăduse şi lui John prin cap, 
dar, dac-ar fi trăit John şi-ar fi murit Bayard, ar fi făcut el ce- 
ar fi făcut şi-ar fi realizat-o; devenise josnică numai după ce 
el, Bayard, o-njosise şi-o murdărise fiindu-i ruşine de ea. Şi 
nu putea să se descotorosească de ea prin propria voinţă, 
pentru c-atunci când fatalmente va da, într-o bună zi, peste 
spiritul lui John, John o să aibă un aer amuzat şi dispreţuitor; 
pe când, dac-ar încerca să scape de ea, punându-şi singur 
ţeava pistolului în gură, spiritul acela n-ar mai fi amuzat şi 
dispreţuitor, ar fi pentru totdeauna neîmpăcat şi 
ireconciliabil. 

Dar Linda Snopes - pardon: Snopes-kKohl - era primul 
nostru erou-femeie. Aşa că v-aţi fi zis că tot oraşul o să-i iasă- 
nainte, sau, cel puţin, o să fie reprezentat prin delegaţi: din 
partea asociaţiilor cetăţeneşti şi a congregaţiilor religioase, 

235 


ca să nu mai vorbim de Legiunea Americană şi de Veteranii 
Războaielor din Străinătate, cum s-ar fi-ntâmplat dacă, în loc 
de-a fi fost doborâtă de suflul unui obuz de-al lui Franco sau 
o mină, sau, în fine, ce-a fost ce-a explodat în, sau lângă, 
ambulanţa pe care-o conducea şi-o lăsase surdă-tun, ar fi 
fost aleasă Miss America. Aşa că mi-am zis: „Ce nevoie-avea 
să se-ntoarcă? N-are pe nimeni aici de care să se lipească. 
Ce să caute ea în Asociaţia de Binefacere a Doamnelor, să 
vândă la tombolă dulceaţă făcută-n casă şi abajururi? Dacă 
măcar ar şti să facă dulceaţă, pentru că, evident, gătitul ar fi 
fost cel din urmă lucru pe care un sculptor l-ar fi cerut 
iubitei lui. El, care altceva nu făcea decât să se ducă de lao 
întrunire comunistă la alta, până să-nceapă cineva un război 
fascist ca să aibă unde lupta. Ce să mai pomenim de toate 
chestiile ne-cuşer pe care trebuise să le-nveţe la Jefferson, 
Mississippi. Mai ales dacă-nvăţase să gătească la birtul 
Lingura Soioasă, pe care taică-su i-l suflase lui Ratliff, atunci 
când venise la-nceput, la oraş”. Dar mă-nşelam. Nu era 
municipală: era particulară: doar trei persoane, care numai 
din întâmplare erau din Jefferson, pentru că tot ce le-aducea 
era trecutul mamei ei: unchiu-meu, tatăl ei şi Ratliff. Pe 
urmă am văzut că n-aveau să fie decât două. Ratliff nici în 
maşină n-a vrut să se urce măcar. 

— Hai, a zis unchiu' Gavin. Vino cu noi. 

— Aştept aici, a zis Ratliff. Am să fac pe comitetul de 
recepţie. Rămâne pentru data viitoare, adăugă el către mine. 

— Ce? făcu unchiu' Gavin. 

— Nimic. O glumă pe care mi-a povestit-o Chick şi-i 
aduceam aminte. 

Pe urmă-am văzut că n-aveau să fie nici măcar doi din 
trecutul maică-sii. Nici nu treceam măcar pe la bancă, 
necum să ne fi oprit. Am zis: 

— De ce dracu' să-şi piardă Mr Snopes cel puţin şase 
ceasuri de cămătărie-n lege ca să facă tot drumul pân' la 
Memphis, să-şi primească fata, după ce-a cheltuit atâtea 
parale ca s-o facă să plece din Jefferson - nu numai 
masacrând casa lui De Spain, dar şi toată marmura aia 

236 


italienească, importată, pe mormântul maică-sii ca să-i ofere 
ceva să aibă pentru ce pleca sau, mă rog, pentru ce să nu se- 
ntoarcă, dacă preferaţi? 

Am zis: 

— Aşa că-i vina mea că nu m-am născut destul de devreme 
ca să apăr fie Das Democracy în războiul tău, fie Das Kapital 
într-al ei. Vreau să zic cu asta că timp mai am destul. Sau 
poate că tot ce vrei tu să zici e că Hitler şi cu Mussolini, şi cu 
Franco, operând toţi trei la un loc, nu pot crea unui membru 
autentic şi incontestabil, şi cu cotizaţia plătită, al Corpului 
de Instrucție pentru Ofiţeri de Rezervă al Universităţii 
Harvard, neplăceri militare cine ştie ce grave. Pentru că 
probabil că nici Porcellian n-am să fiu; nici Roosevelt n-a 
fost. 

Am zis: 

— De-asta. De-asta ai insistat azi-dimineaţă să vin şi eu: cu 
toate c-acuma ea nu mai are timpane şi n-o să te mai poat- 
auzi spunând: „Nu” sau: „Te rog, nu”, sau: „Pentru numele 
lui Dumnezeu, nu”, şi cel puţin n-o să se poată mărita cu 
tine până s-ajungem la Jefferson, dacă sunt şi eu acolo-n 
maşină, cu voi. Dar rămâne restul după-amiezii, când puteţi 
să mă expediaţi, ca să nu mai vorbim de cele opt ore de 
noapte, când mamei îi convine să creadă că sunt sus şi dorm. 
Fără să mai punem la socoteală că luna viitoare trebuie să 
mă-ntorc la Cambridge - afară doar dacă crezi că... - ce-i, 
virginitate sau doar celibatul tău? - merită chiar şi-un 
asemenea sacrificiu. Şi-atunci, de ce nu, pentru c-a fost 
ideea ta să mă trimeată tocmai la Cambridge în 
Massachussetts, pentru ceea ce numim noi, în derâdere, 
învăţătură. Fapt fiind, cum zice mama, că ea te-a iubit de 
când s-a născut, numai că era prea mică să-şi dea seama şi 
tu prea gentleman să-i spui. Şi mama ştie realmente 
totdeauna mai bine decât toţi. 

Între timp ajunseserăm la aeroport: vreau să zic la 
Memphis. Unchiu' Gavin a zis: 

— Parchează maşina şi hai să bem o cafea. Mai avem 
probabil de-aşteptat cel puţin o juma’ de oră. Am băut 

237 


cafeaua la restaurant. Mă-ntreb de ce nu i-o fi zicând şi-aici 
Barul Celest. Poate că Memphis e încă-n altă categorie. 
Ratliff zicea că, mai curând sau mai târziu, ea tot trebuie să 
se mărite cu cineva, şi, cu fiecare zi ce trece, se făcea cu- 
atât mai curând. 

Nu, n-a zis aşa: a zis că el - unchiu' Gavin - n-o să poată să 
scape pe vecie, că s-apropie ziua când o să se găsească o 
femeie care să constate că-i destul de matur şi că-n fine, 
destul de demn de-ncredere pentru o chestie permanentă în 
locul mărunţişurilor de ocazie de pe-o zi pe alta şi, cu cât s- 
o-ntâmpla treaba asta mai repede, cu-atât mai bine, pentru 
că numai atunci o să fie-n siguranţă. Am zis: 

— Cum adică-n siguranţă? Mie mi se pare că-i e foarte 
bine aşa cum e; n-am văzut de când sunt pe cineva mai 
teafăr şi mai nevătămat. 

— Nu-i vorba de el, zice Ratliff. E vorba de noi, de 
Yoknapatawpha; c-o să fim poate mai în siguranţă cu el 
atunci, pentru că n-o să mai aibă timp să se-amestece atâta-n 
treburile altora. 

În care caz, a ne pune pe noi în siguranţă n-o să fie treabă 
tocmai uşoară. Pentru că el - Gavin - avea în firea lui un 
defect care-l salva întotdeauna, indiferent care era riscul 
pentru noi, ceilalţi. Vreau să zic, faptul că oamenii 
îmbătrânesc, în special fetele tinere de cinsprezece- 
şaisprezece ani, care par c-au crescut dintr-odată, în şase 
luni sau într-un an cât cresc alţii-n zece. Vreau să zic că el 
totdeauna alegea copii de gen feminin sau poate doar că era 
el vulnerabil numai la copiii de gen feminin şi că ei erau cei 
care-l alegeau, cum vreţi s-o luaţi. Că adică alesul sau 
căzutul victimă se petrecea la o vârstă la care jurământul de 
fidelitate eternă înceta de a mai exista aproape odată cu 
suflul rostirii. Mă gândesc la Melisandra Backus acuma, 
natural, care-a fost înainte de epoca încă şi-a Lindei Snopes. 
Vreau să zic că Melisandra avea doisprezece şi treisprezece, 
şi paisprezece ani cu câţiva ani încă înainte de-a fi lăsat locul 
liber ca Linda să-l ocupe la rândul ei, şi Gavin îi alegea şi-i 
comanda cărţile de poezii pe care Melisandra să le citească 

238 


sau în orice caz îi dirija şi-i controla lecturile, ceea ce poate 
că era o manieră de test, cu încercări şi erori, de a-şi da 
seama cum să amelioreze spiritul şi caracterul Lindei când îi 
va veni rândul sau, în orice caz, să le modifice. 

Cu toate că, destul de repede, Melisandra comise 
iremediabila eroare de-a se face cu un an mai mare şi-n felul 
ăsta de a abandona lumea celestă şi efemeră a lui Spenser şi 
şi-a tinereţii lui Milion pentru cea a oamenilor, în care chiar 
şi-o fată de felul celor pe care le alegea el, sau îl alegeau ele 
pe el, când un bărbat îi vorbea despre fidelitate şi despre 
dragoste, era în stare să-i zică: sau să facă, sau să tacă, 
adică sau o cere-n căsătorie, sau să-şi ţină gura. In orice caz, 
de data aceea scăpase. Cu toate că eu nu fusesem de faţă 
atunci, să-mi pot aduce aminte cum s-au succedat lucrurile: 
dacă întâi a plecat Gavin la Harvard, sau dac-a fost între 
Harvard şi Heidelberg, sau dacă nu cumva s-a măritat ea 
întâi. În orice caz, când s-a întors din războiul lui, ea era 
măritată. Cu un grangur din lumea interlopă din New 
Orleans, pe care-l chema Harriss cu doi s. Şi cum dracu' sau 
unde dracu' a putut să dea peste el - ea, o fată timidă, 
orfană de mamă, copil unic, locuind pe ceea ce era atunci 
una din cele mai mari dintre plantațiile noastre de bumbac, 
la patru-cinci kilometri de oraş, dar care de ani de zile 
mergea progresiv la ruină, cu tatăl ei rămas văduv, care-şi 
pierdea tot timpul pe galeria din faţă vara şi-n bibliotecă 
iarna cu o sticlă de whiskey şi-un volum din Horaţiu. Ea 
(Melisandra) care, după câte ştiam noi, nu plecase-n viaţa ei 
de-acasă decât ca să se ducă-n fiecare zi cu landoul vechi şi- 
un vizitiu negru, întâi la şcoala primară şi pe urmă la liceu, 
şi pe urmă la pensionul de domnişoare. Şi c-un bărbat, 
despre care tot ce ştiam era ce spusese el: că-l chema 
Harriss cu doi de s, ceea ce poate că era adevărat, şi că era 
importator la New Orleans. Lucru care ştiam că era, pentru 
că (asta se-ntâmpla la-nceputul lui 1919, când unchiu' Gavin 
nu se-ntorsese încă) chiar şi Jeffersonul îşi dădea seama 
când vedea omul într-un Cadillac blindat, care-avea nevoie 
de doi şoferi, amândoi cu haine cu pieptul dublu şi puţin 

239 


umflate la subsuoara stângă. 

Ca să nu mai vorbim de parale. Mr Backus cam pe vremea 
aia a murit şi fireşte c-au fost unii să susţină că de inimă rea 
că unicul lui copil se măritase c-un rege-al gangsterilor. Cu 
toate că, pare-se, el aşteptase destul ca să se convingă că 
ginere-su era realmente un rege sau că-n orice caz imperiul 
lui era un imperiu prosper şi solvabil, pentru că banii cam 
începuseră să s-arate încă-nainte de-a muri el - acoperişul 
reparat şi galeriile consolidate, chiar dacă, evident, Mr 
Backus se cam codea deocamdată să se vopsească toată 
casa, şi pe alee s-a aşternut pietriş, aşa c-atunci când a venit 
să-şi petreacă primul Crăciun acasă, ea şi guvernanta, şi 
prinţul moştenitor au putut să se plimbe-n toate părţile prin 
oraş şi-napoi cu automobilul, în loc de landoul vechi tras de- 
o pereche de cai de plug. Apoi Mr Backus a murit şi au 
vopsit şi casa, şi acareturile. Şi-acum Harriss cu doi s a- 
nceput s-apară prin Jefferson, făcându-şi cu timpul chiar şi 
prieteni, deşi cei mai mulţi din Yoknapatawpha nu se 
vânduseră încă, erau încă neutri, ducându-se pân-acolo cu 
Fordurile lor cu mustăţi sau pe cai sau pe catâri, să se- 
oprească de-a lungul drumului şi să se uite cum, dintr-o 
simplă plantație obişnuită de bumbac, din Mississippi de 
nord, cu conturi numai debitoare, se transformase într-o 
crescătorie de cai, ca-n Virginia sau ca-n Long Island, cu 
kilometri-ntregi de gard de scânduri vopsit cu alb, când noi, 
ceilalţi, nu-ncăpeam în piele de mândrie cu ce numeam noi 
sârmă ghimpată, întinsă pe stâlpi din puieti, şi grajduri albe 
cu lumină electrică şi cu încălzire centrală, şi cu apă curentă 
şi majordom, şi lachei la cai, când cei mai mulţi dintre noi, 
ceilalţi, tot cu lampă cu gaz ne luminam, şi nevestele noastre 
cărau lemne de foc de la parcela de pădure cea mai 
apropiată, şi apă de la izvor sau de la put. 

Pe-urmă au fost doi copii, moştenitorul şi-o prinţesă, şi 
Harriss a murit, cu ăi doi s ai lui, la bărbier pe scaun, la New 
Orleans, de boala lui profesională, calibru treizeciopt. După 
care caii şi valeţii au fost vânduți şi casa, închisă, şi n-a 
rămas decât un îngrijitor, lipsită acum de Mrs Harriss cu doi 

240 


s ai ei, şi cei doi copii, şi cinci servitoare, şi curieri şi doici, şi 
secretare, şi-acuma mama şi celelalte fete care fuseseră 
colege cu ea la pension primeau scrisori şi cărţi poştale din 
oraşe europene la modă, în care spunea cum la-nceput clima 
şi pe urmă şi clima, şi şcolile erau mai potrivite acolo pentru 
copii şi (numai mamei, natural) că spera că Gavin e bine şi 
poate chiar că s-a-nsurat. 

— Aşa că măcar dinspre partea asta e-n siguranţă, i-am 
spus lui Ratliff, care a zis: 

— În siguranţă? 

— De ce dracu' să nu fie? Acuma ea nu numai că-i prea 
mare pentru-o poveste cu zâne, da' are şi doi copii, şi are şi 
atâtea parale: ce dracu' nevoie să mai aibă ea să se mărite 
cu cineva? Şi-n orice caz, nu cu Gavin; el nu vrea bani; tot ce 
vrea el e să s-amestece unde nu-i fierbe oala şi să-ncurce. De 
ce dracu' să nu fie-n siguranţă? 

— Just, făcu Ratliff. După cum s-arată, aproape c-ar trebui 
să fie, nu-i aşa? Cel puţin până data viitoare. O glumă. Dar 
destul de bună ca s-o repete acum două ceasuri, când a 
refuzat să vină cu noi. Şi Gavin, care şedea şi bea dintr-o 
ceaşcă ceva, căreia cel care ţinea restaurantul aeroportului 
îi zicea cafea, cu un aer suficient şi arogant, şi nepătruns, şi 
imun, ca un păduche pe un cur de regină. Pentru că poate c- 
avea şi Linda Kohl (iertare: Snopes-Kohl) parale berechet, nu 
numai ce trebuie să-i fi lăsat maică-sa, dar şi ce reuşea 
unchiu' Gavin, în calitate de tutore, să stoarcă de la bătrânul 
Varner. De la tat-su nu trebuia să stoarcă, pentru că 
bătrânul Snopes era bucuros să achite câte ceva, dacă nu de 
alta, măcar ca să poată suporta privirile a ceea ce Gavin şi 
Ratliff numeau cinstea lui ireproşabilă şi imaculată. Dar ea 
n-avea doi copii, aşa că tot pe ce ne puteam bizui, în ce ne 
puteam încrede noi, Ratliff şi cu mine, de data asta era acea 
stare ancestrală primară de simplă evanescenţă, de facultate 
de a uita, era faptul că-ntotdeauna venea un moment în care 
ele deveneau c-un moment mai mari, că trebuia, pentru ca el 
să le remarce, să fie vii, şi ca să fie vii trebuiau să fie-n 
mişcare, şi unicul moment de mişcare care-i reţinea lui 

241 


atenţia, privirea, era acela în care ele intrau în pubertate cu 
o-nvolburare de fustă sau o unduire, o linie de gambă când 
trece pe-o uşă, luată de obiectiv cu încetinitorul, un truc - 
dar totuşi mişcare, totuşi o clipă irevocabilă. 

Şi asta era realmente ceea ce-l salva de fiecare dată: 
momentul trebuia să fie mişcare. Ele nu se puteau opri în 
uşă, şi-odată uşa trecută nu se opreau nici atunci; uneori, 
nici măcar s-o închidă după ele nu stăteau, înainte de-a porni 
spre următoarea şi de-a trece, de-a intra şi pe ea, adică pe-a 
matrimoniului - de la maturizare la maternitate, într-o 
singură lecţie s-ar putea zice, şi încă uşoară. Ceea ce era-n 
regulă. La uşa următoare n-aveau să dea peste unchiu' 
Gavin. El mai era cu ochii la prima încă. Şi cum viaţa nu-i 
chiar atât mişcare, cât repetare stereotipă de mişcare, n- 
avea mult de aşteptat la acea primă uşă ca s-apară o altă- 
nvolburare, o altă gambă adolescentă, crudă încă, şi să 
dispară. Aşa c-ar fi trebuit să mă fi gândit să-i spun lui Ratliff 
că, în timpul cât eram la Memphis, ajutându-i lui Gavin să-şi 
ia rămas-bun de la asta, el să-şi fi aruncat ochii prin piaţă, să 
vadă care-o să fie următoarea, pentru că Linda probabil c-o- 
nlocuise pe Melisandra Backus încă înainte ca Melisandra să 
fi băgat de seamă că fusese deposedată. Dar în clipa 
următoare mi-am dat seama că nu era necesar: evident că 
unchiu' Gavin făcuse alegerea, şi asta era explicaţia că 
stătea aici atât de placid şi de stăpân pe sine, bând cafea şi 
aşteptând să fie anunţat avionul. 

Şi-n cele din urmă chiar a fost. Am ieşit să ne ducem la 
pista de aterizare. Eu m-am oprit la grilaj. 

— V-aştept aici, am zis. O să vreţi şi voi un pic de 
intimitate, cât o să se mai poată, chiar dacă-n anonimat, nu 
în solitudine. i-ai pregătit o tăbliță sau poate că şi-a 
prevăzut ea una, gata montată pe manşetă, sau legată de 
picior poate, cum îşi ţin aviatorii hărţile? Dar el nu se oprise. 
Apoi avionul, unul din DC3-urile astea noi, se apropie rulând 
şi se opri, şi imediat apăru şi ea. De la distanţa asta nu-i 
puteam vedea culoarea ochilor, dar nici nu era vorba de ei, 
urechile i le spărsese bomba sau obuzul, sau mina, sau ce-o 

242 


fi fost - aceeaşi fată înaltă, prea înaltă ca să se cheme că-i 
bine făcută, dar e ceva, nu ştiu: femei ca asta, şi când le 
dezbraci, sunt o minune, chiar la douăzeci şi nouă de ani, 
câţi avea ea acuma. Pe urmă i-am putut vedea ochii, un 
albastru atât de profund, că la început am crezut că-s negri. 
Şi eu, unul, nu mi-am putut niciodată da seama cum şi de 
unde i-a luat, şi nici părul negru, pentru că bătrânul Snopes 
avea ochi de culoarea apei de baltă stătute şi părul n-avea 
nicio culoare de niciun fel, şi maică-sa avusese ochi albaştri 
şi ea, dar părul blond - de aia, când încercam să mi-o 
reamintesc, totdeauna parcă atunci era smulsă dintr-un 
bordel, dintr-o Valhalla scandinavă şi poliţiştii de-abia 
apucaseră s-arunce o rochie pe ea şi s-o zvârle-n dubă. 
Straşnici ochi şi-ai ei, şi probabil că, dac-ai fi fost cel căruia-i 
fusese-n cele din urmă dat s-o dezbrace, ai fi zis că-s superbi. 
Şi-avea un carneţel şi-un creion în mână când l-a sărutat pe 
Gavin. Da, aşa am zis, l-a sărutat. Cu toate că, evident, el o 
să aibă nevoie de ceva timp ca să-nveţe să se folosească sau 
să se bizuie pe carnet, pentru că i-a zis, cum ar fi vorbit cu 
oricine: „Uite-l pe Chick”, şi ea şi-a adus aminte de mine; era 
înaltă cât Gavin, şi să fiu al dracului dacă nu era aproape cât 
mine, şi-şi rodea şi ea unghiile cu dinţii, dar poate că asta-i 
venise după bombă, sau după moartea lui bărbat-su. Şi când 
dădea mâna cu tine vedeai că-ntr-adevăr condusese o 
ambulanţă, şi cu siguranţă că schimbase şi cauciucurile la 
ea, şi vorbea nu tare, dar cu o voce aspră, dogită, cum se- 
nvaţă surzii să vorbească, şi m-a-ntrebat chiar de mama şi 
tata, ca şi cum realmente o interesa, ca orice cucoană din 
Jefferson care-n viaţa ei nu visase să plece la război şi să dea 
bomba peste ea. Cu toate c-acuma unchiu' Gavin nu mai uita 
sau în orice caz învățase repede să ia carnetul şi creionul, şi 
să mâzgălească ceva pe el, despre bagaje probabil, pentru că 
ea a zis: „Oh, da”, ca şi cum ar fi auzit, şi a scos recipisele 
din poşetă. 

În timp ce descurcau bagajele, am tras maşina. Vasăzică, 
ea trăise cu tipul ăla ani de zile şi de-abia pe urmă s-a 
măritat cu el, dar când te uitai la ea n-arăta. Şi se dusese-n 

243 


Spania, la război, şi-o lovise o bombă pe front, şi nici asta n- 
arăta. 

— De ce n-o laşi pe ea să conducă? Poate c-atunci n-o să 
mai fie-aşa nervoasă că nu poate vorbi cu tine, am zis. 

— Atunci poate c-ar fi mai bine să conduci tu, a zis el. 
Ceea ce am şi făcut, şi am dus eroul acasă, ei doi în spate. 
Se poate să fi zis careva: „De ce nu stăm toţi trei în faţă? E 
loc destul”. Cu toate că eu nu-mi aduc aminte să fi auzit. Sau 
poate că nici n-a zis nimeni nimic. În orice caz, pân’ la urmă 
s-au aşezat amândoi în spate. Aşa că nici de asta nu-mi aduc 
aminte; doar că unchiu' Gavin mi-a zis: 

— Poţi să te linişteşti. Eşti în siguranţă. O ţin de mână. 

Şi chiar se ţineau, ea cu mâna lui într-amândouă ale ei la 
ea în poală, şi cam la fiecare kilometru zicea, cu vocea ei de 
rață: „Gavin” şi dup-un alt kilometru iar: „Gavin”. Şi evident 
că nici ea n-avea carnetul şi creionul de prea multă vreme, 
ca să se fi putut deprinde cu ele, sau poate c-atunci când îţi 
pierzi auzul şi intri-n tăcerea adevărată uiţi că nu totul se 
petrece în intimitatea şi solitudinea ei. Sau poate c-atunci 
când el îi lua creionul din mână ca să-i răspundă pe carnet, 
ea n-avea răbdare s-aştepte să ia creionu-napoi, aşa c-ar fi 
trebuit să aibă amândoi câte un bloc: „Ba da. Simt undeva în 
cap sau în cerul gurii. E-un sunet oribil, nu-i aşa?” Evident 
că Gavin învățase, pentru că tot glasul de rață zicea: „Ba da, 
este. Simt, mă-nţelegi?” Şi iarăşi glasul de rață: „Dar cum? 
Chiar dacă-ncerc să exersez, de unde să ştiu când e bine?” 
Şi-mi ziceam: dac-ai să-ncepi să-ţi rupi din timpul tău de 
jurist şi de procuror regional ca s-o ajuţi pe iubita ta surdă 
să-şi regăsească pierduta dulceaţă virginală a glasului, să 
vedem cum ai s-o scoţi la capăt. Dar ce noroc pentr-un soţ: 
să-şi înveţe nevasta surdă-tun că tot ce are de făcut, ca să 
capete-un timbru agreabil, e să nu deschidă gura. Sau poate 
că unchiu' Gavin începuse pur şi simplu să-i scrie ceva din 
Jonson (sau din Donne, sau din Herrick, sau poate doar din 
Suckling - fiecare separat şi toţi laolaltă adnotaţi pentru- 
acea unică ureche - acuma pentru ochi - de bătrânul 
Stevens): Nu abandona cu vorbe goale buzele astea ca 

244 


cireaşa, /Ci dă-le să soarbă tandrul tău Da. Sau poate că tot 
ce scria el era ceva mult mai simplu: Taci din gură până 
ajungem acasă. Nu-i locul să-ţi refaci glasul. Şi-apoi, copilul 
ăsta pleacă luna viitoare la Cambridge şi-o s-avem destul 
timp, destulă intimitate. 

Şi-aşa, duceam eroul acasă. Se vedea Jeffersonul acum, 
orologiul de la tribunal, ce să mai vorbim de rezervorul de 
apă al tatălui ei, şi-acuma glasul de rață pomenea de Ratliff. 

— Lui Bart îi era drag. Zicea că nu şi-ar fi închipuit c-o să-i 
placă vreodată cineva din Mississippi, dar că greşise. Ce i-a 
scris Gavin pe carnet de data asta era evident pentru că 
glasul zise: Nu, nici chiar dumneata. M-a pus să-i promit - 
vreau să zic care din noi va rămâne, să-i dea lui Ratliff ceva 
din lucrările lui. Ţi-aduci aminte de băieţelul de italian care 
n-ai ştiut ce e, dumneata care mai văzuseşi sculptură şi 
înainte, pe când Ratliff, care nu văzuse nici băieţaş de italian 
măcar, nici nimic, afară de monumentul Confederaţilor din 
faţa tribunalului, a ştiut din primul moment, şi-a ştiut chiar 
şi ce făcea? Şi tare-aş fi vrut să pun şi eu mâna pe carnet 
atât cât să scriu: Ce făcea băiețaşul de italian? Numai c- 
ajunsese acasă acuma, eroul, şi Gavin zise: 

— Opreşte-ntâi la bancă. Trebuie să-l prevenim; simpla 
cuviinţă porunceşte-aşa. De n-a fost cumva prevenit de alţii 
şi să fi plecat pentr-un timp din oraş, să-şi pregătească 
sufletul pentru clipa căreia trebuie să-i facă faţă. 
Presupunând, fireşte, că până şi el şi-a dat în cele din urmă 
seama că nu poate s-o excludă pur şi simplu din viaţa lui, ca 
pe-o ipotecă sau ca pe-o poliţă. 

— Şi să dăm loc la o scenă de recepţie aici în public, în 
mijlocul străzii, fără să poată să s-aranjeze şi să se fardeze 
puţin? am zis eu. 

— Linişteşte-te, a zis el din nou. Când ai să fii ceva mai 
mare, ai să-ţi dai seama că oamenii sunt mult mai amabili şi 
mai atenţi, şi mai buni decât vrei tu să crezi în momentul de 
faţă. 

Am oprit la bancă. Dac-aş fi fost în locul ei, nici n-aş mai fi 
apucat creionul şi, cu glas de rață sau ne-raţă, aş fi zis: „Ce 

245 


dracu' faci? Du-mă acasă”. Dar ea n-a zis. Şedea ţinându-i 
mâna-ntr-ale ei, nu chiar în poală-acum, ci lipite de burtă, 
uitându-se-n jur prin piaţă şi zicând: 

— Gavin. Gavin. Pe urmă: Uite-l pe moş Willy, se-ntoarce 
de la masă. Numai că nu era bătrânul Christian; murise de 
mult. Dar nici nu mai avea vreo importanţă dacă scria cineva 
asta pe carnet sau nu. Şi Gavin avusese dreptate. Nimeni nu 
s-a oprit. M-am uitat la doi care-o recunoscuseră. Adică nu, 
altceva recunoscuseră: maşina lui Gavin Stevens, trasă la 
trotuar în faţa băncii, la unu' douăjdouă după-amiază, cu 
mine la volan şi cu Gavin şi-o femeie-n spate. Care-auziseră 
toţi de Linda Kohl, vreau să zic Snopes-Kohl, în orice caz, că 
era femeie şi că era din Jefferson, şi că se dusese undeva 
într-un război, destul ca să-i spargă timpanele. Pentru c-avea 
dreptate, Gavin: oamenii sunt buni şi amabili, şi atenţi. Asta 
nu pentru că nu te-aşteptai să fie, ci pentru c-aveai 
prejudecata că nu-s, aşa că te surprindea, te deruta. Nici 
măcar nu s-au oprit. Doar unul dintre ei i-a zis lui Gavin: „Ce 
mai faci?” şi a trecut mai departe. 

Am coborât şi am intrat la bancă. Pentru că eu, eu ce-aş 
face dac-aş avea o fată, unicul meu copil, şi bunică-su cu-o 
mulţime de parale, şi eu cu destule ca să-mi pot permite s-o 
tin undeva la şcoală? Numai că n-am făcut-o, şi nimeni n-a 
ştiut de ce n-am făcut-o până-ntr-o zi când, aşa, deodată, am 
lăsat-o să se ducă, dar numai la universitate, adică la 
cincizeci de mile de-aici; şi n-a ştiut nimeni nici asta de ce: 
numai că eu aveam de gând să devin preşedintele băncii şi 
preşedintele ei de acuma era omul despre care toată lumea 
credea că trăieşte cu nevastă-mea încă de când venisem la 
oraş. Adică nimeni n-a ştiut de ce decât, după trei luni de 
zile, când nevastă-mea s-a dus la salonul de înfrumusețare 
pentru prima oară-n viaţa ei şi-n seara aia şi-a tras un glonţ 
în tâmplă aşa ca să nu-şi deranjeze permanentul, şi când, în 
fine, lucrurile s-au mai potolit, desigur, curvarul de 
preşedinte al băncii fugise din oraş şi-acuma nu numai că eu 
eram preşedintele băncii lui, dar şi locuiam în casa lui, şi-aţi 
fi gândit că nu mai aveam nevoie de nicio fiică, şi că putea să 

246 


se ducă dracului unde-i plăcea, numai la Jefferson, 
Mississippi, să nu-i mai calce vreodată piciorul. Dar nu 
voiam s-o las să facă treaba asta până nu ne-am fi dus 
amândoi cu maşina să ne uităm la monumentui de pe 
mormântul maică-sii, s-o văd neputincioasă-n faţa chipului ei 
sculptat în piatră şi-a inscripţiei pline de sarcasm: 


O soţie virtuoasă este o coroană pentru soţul ei. 
Copiii cresc şi-o numesc Preafericita. 


Şi pe-urmă-am zis: 

— All right. Acuma poţi să pleci. Şi-am ieşit, şi m-am întors 
la maşină. 

— Mr Snopes nu vine astăzi după-masă la birou, am zis. S- 
a dus acasă s-o aştepte pe fiică-sa. Aşa că ne-am dus acolo, 
la monstruozitatea aia în stil colonial, al doilea gest de 
sarcasm. Avea acum trei monumente în Jefferson: castelul de 
apă, piatra funerară şi casa cu coloane. Şi cine ştie la care 
dintre ferestre pândea ascunzându-se sau se ascundea 
pândind - cum preferaţi. Poate c-ar trebui să intru şi eu, am 
Zis. 

— Poate c-ar trebui s-avem fiecare un carnet şi-un creion, 
a zis unchiu' Gavin. Atunci ar auzi toată lumea. Eram 
aşteptaţi. Aproape imediat a apărut la uşa din faţă argatul 
negru, care făcea şi pe şoferul. Am scos bagajul pe trotuar, 
în timp ce ei încremeniseră locului, ea înaltă cât el şi 
strângându-l pe Gavin în braţe, şi el strângând-o la fel pe ea, 
sărutându-se acolo-n stradă-n miezul zilei, şi glasul de rață 
făcând: „Gavin, Gavin”, nu ca şi cum nu i-ar fi venit să 
creadă că-n fine era el, cât ca şi cum încă nu s-ar fi deprins 
cu noul timbru, pe care era convinsă că-l avea acum glasul 
ei. Pe urmă ea i-a dat drumul şi el a zis: „Hai să mergem”, şi 
ne-am urcat în maşină, şi asta a fost tot. Eroul ajunsese 
acasă. Am cotit fără să-ntorc capul. Mi-ar fi plăcut să pot 
spune dac-ar fi fost adevărat: argatul se grăbea încă pe alee 
cu bagajele şi ea mai stătea încă acolo uitându-se după noi, 


247 


puţin cam prea înaltă după gustul meu, claustrată, neatinsă 
în tăcere, invulnerabilă, senină. 

Asta era: tăcere. De n-ar exista zgomot. De s-ar petrece 
totul în tăcere, niciunul din relele inventate de om n-ar putea 
să-i facă realmente rău: explozii, trădări, glasul omenesc. 

Asta era: surzenia. Pe Ratliff şi pe mine ne depăşea. 
Celelalte fete, celelalte  dăţi,  învolburaseră-o fustă, 
legănaseră, ondulaseră-o gambă-n pubertate; dincolo de 
asta, imediat, era cealaltă uşă, şi imediat după ea altarul şi-o 
frânghie lungă cu scutece la uscat: împlinirea, finalul. Dar ea 
fusese mai tare. N-a continuat mişcarea pe uşă, a imobilizat- 
o-n tăcere, o lovitură de trăsnet, şi-a rămas ea cea imobilă şi 
uşa, şi zidurile s-au deschis şi-au zburat prin faţa ei, ea, nu 
copilul unei clipe, ci imaculata mireasă a tăcerii, inviolabilă 
în virginitatea ei, fixată, salvată pentru totdeauna de 
schimbări şi alterări. În cele din urmă, am pus mâna pe 
Ratliff; trei zile-ntregi mi-au trebuit. 

— Bărbatul ei îţi trimite un cadou, i-am zis. E sculptura aia 
care-ţi plăcea: băieţelul ăla de italian, care nu ştiu ce făcea, 
şi Gavin, care nu numai că văzuse şi pân-atunci băieţi de 
italieni, da’ poate că văzuse şi-unul făcând ce făcea şi ăsta, 
n-a ştiut la-nceput care-i fundul şi care-i capul. Dar n-are-a 
face. Dumneata n-ai o femeie de nevastă şi nici copii fete 
nevinovate. Aşa că poate c-o să poţi s-o ţii chiar în casă. Eao 
să-l ia de bărbat, am zis. 

— De ce nu? a zis el. Cred că poate suporta. Şi-afară de 
asta, dacă-l ia una de bărbat, poate că noi, cei care 
rămânem, să fim în siguranţă. 

— Ceilalţi care rămân, vrei să zici? 

— Vreau să zic exact ce-am zis, a răspuns el. Vreau să zic, 
noi toţi, cei care rămânem. 


248 


Nouă 
CHARLES MALLISON 


Gavin avusese dreptate. Asta se-ntâmplase către sfârşitul 
lui august. Trei săptămâni mai târziu, eu eram din nou înapoi 
la Cambridge, sperând, vreau să zic încercând sau poate că 
tot ce vreau să zic e că făceam parte din clasa care trebuia, 
sau, în orice caz, ar fi trebuit să-şi ia absolvirea în iunie 
viitor. Dar fusesem trei săptămâni la Jefferson, destul timp 
pentru ca, dac-ar fi ţinut, să se fi putut face strigările: lucru 
absolut inutil, de altfel, pentru o văduvă, care nu numai că 
era văduvă, dar mai era şi erou rănit în război. Aşa că m-am 
gândit c-aşteaptă poate până ce-or să scape de mine. Ştiţi: 
vechea melodramă a trupelor ambulante, dar de data asta 
inversat sexul: copilul înnebunit agăţându-se de pulpana 
ginerelui în perspectivă şi strigând: „Tată, tată, tată (în cazul 
ăsta: „Unchiule, unchiule, unchiule"), te rog să nu ne-nsurăm 
cu Mrs Smith”. 

Pe urmă m-am gândit (era ultima joie din noiembrie, 
sărbătoarea noastră naţională!!; nu mai era mult şi-aveam să 
mă duc acasă de Crăciun): Normal că n-o să-i dea nici unuia 
dintre ei prin cap să-mi comunice tocmai aici în 
Massachussets. 

Aşa că mă gândeam chiar să scriu ca să-ntreb, nu pe 
mama, normal, şi desigur nici pe unchiu' Gavin, pentru că, 
dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost prea ocupat ca să-mi poată 
răspunde, şi dacă nu, tot ar fi avut de lucru până peste cap, 
încercând să scape cu viaţă, dacă el era cel ce mai spunea 
încă „Nu” sau încercănd s-o înveţe pe ea să vorbească, 
măcar atât cât să poată spune „Te rog” dacă el era cel care 
spunea „Da”. Ci lui Ratliff, care-ar fi fost un martor 
interesat, chiar dacă nu puteai numi curiozitate amestecul 
lui în treburile altora, pe care-l exercita de altfel într-un mod 


11 


Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day) 
249 


cu totul inocent - poate chiar să-i telegrafiez: Se culcă 
acuma împreună în mod oficial sau nu? Vreau să zic este pe 
faţă sau mai e încă secret, presupunând că dumneata 
presupui la fel, cum ne-nvaţă pe noi aici la Harvard să 
presupunem că, dacă apuci să dezbraci una din femeile 
astea înalte făcute mai mult pe verticală, constaţi că nu-s 
deloc pe verticală. 

Pe urmă a venit Crăciunul şi mi-am zis: Poate c-am fost 
nedrept cu ei. Poate că au aşteptat tot timpul ăsta ca să nu- 
mi întrerupă studiile chemându-mă urgent şi-au aşteptat 
perioada de pace şi-ntre oameni bună-nvoire, când să fiu în 
măsură să le ofer un inel sau un buchet, sau ceva, în fine. 
Dar pe ea nici n-am văzut-o măcar. Unchiu' Gavin şi cu mine 
am petrecut aproape o zi întreagă împreună. Eu mă duceam 
la Sartoris, la prepeliţe, cu Benbow (n-avea decât 
şaisprezece ani, dar era socotit unul dintre cei mai buni 
vânători de păsări din ţinut, primul după Luther Biglin, unu’ 
jumate fermier, jumate dresor de câini, şi jumate vânzător 
de vânat, care trăgea cu stânga şi nu era mult mai mare 
decât Benbow, de fapt era cam de vârsta mea, şi care stătea 
pe-aproape de Old Wyottsport pe malul râului) şi unchiu' 
Gavin s-a invitat singur. El - Gavin - nu era cine ştie ce 
vânător, nici chiar când se-ntâmpla să tacă din gură, dar din 
când în când venea cu mine. Şi toată ziua nimic; pân’ la 
urmă a trebuit să-ncep eu: 

— Cum merge cu lecţiile de dicţiune? 

— Cu Mrs Kohl? Destul de bine. De altfel, tu cum ai 
urechea nedeprinsă, poţi fi cel mai bun arbitru. Şi eu am zis: 

— Când? Şi el: 

— Oricând ai să fii destul de-aproape ca să poţi s-auzi. Şi 
iarăşi, în ziua de Crăciun tot eu am început. De obicei, Ratliff 
lua masa de Crăciun cu noi, invitat de unchiu' Gavin, cu 
toate că şi mama ţinea la el foarte mult, poate pentru că era 
soră geamănă cu unchiu' Gavin, dar poate că şi făr' de asta. 
Sau câteodată mânca unchiu' Gavin la Ratliff, şi-atunci mă 
lua şi pe mine, pentru că Ratliff era dat dracului de bun 
bucătar; stătea singur în cea mai curată căsuţă din lume, îşi 

250 


făcea singur toată gospodăria, şi chiar şi cămăşile lui 
albastre tot singur şi le făcea. Şi de data asta tot eu am 
început. 

— Ce-ar fi s-o invităm pe Mrs Kohl la masă? i-am zis 
mamei. Şi unchiu' Gavin a sărit: 

— Ei Doamne, ai făcut tot drumul de la Cambridge pân- 
aici ca să-ţi petreci Crăciunul cu ochii la putoarea aia 
bătrână de... Şi s-a oprit la timp zicând: Scuză-mă, Maggie. 
Şi mama a zis: 

— Sigur că-n prima zi de Crăciun, ea trebuie să ia masa cu 
tatăl ei. A doua zi eu am plecat. Spoade - tat-su fusese la 
Harvard cu unchiu' Gavin, prin 1909 - mă invitase la 
Charleston să văd de-adevărat ce-i aia un bal de Sfânta 
Cecilia, patroana muzicanţilor. Pentru că aşa era, de Crăciun 
noi de obicei ne împrăştiam; a doua zi tata se ducea 
totdeauna pentru o săptămână la Miami, să vadă cai, şi 
mama se ducea şi ea, nu c-o interesau cursele de cai, din 
contră: din convingerea că prezenţa ei sau în orice caz 
vecinătatea, sau, în fine, proximitatea îl va reţine pe el de la 
a cumpăra unul. 

Pe urmă a venit 1938 şi m-am întors la Cambridge. Pe 
urmă a venit septembrie 1938 şi eram tot la Cambridge sau 
în orice caz din nou acolo, de data asta la Facultatea de 
Drept. Munchenul fusese analizat sau sărbătorit, sau 
binecuvântat, care cum îi venise, şi unchiu' Gavin zicea: 

— Nu mai e mult. Dar la fel spusese şi-n primăvară. Aşa c- 
am zis: 

— Atunci ce rost are să mai pierd doi-trei ani să mă fac 
avocat, dacă ai dreptate când zici că n-o să mai aibă cine să 
facă procese şi c-atunci eu n-o să am nici pe cine apăra, nici 
pentru cine să fiu parte civilă? Şi el a zis: 

— Pentru că, după ce-o trece şi ăsta, tot ce-o să-i mai 
rămână omenirii şi justiţiei o să fie legea. Şi eu am zis: 

— Şi-acuma nu-i tot aşa? 

— Astea-s timpuri bune, timpuri senine de prosperitate; 
ce-ţi mai trebuie justiţie când îţi merge bine? Azi legea-i 
ultima instanţă la care recurgi ca să bagi mâna-n buzunarul 

251 


care pân-acuma ţi-a rezistat sau te-a lezat. 

Asta a fost primăvara trecută, în iunie, când el şi cu mama 
(pe tata îl pierduseră la Saratoga, cu toate că el promisese 
să fie la Cambridge la timp pentru depunerea jurământului) 
veniseră să asiste la examenul meu de licenţă. Şi i-am zis: 

— Ce s-aude? Ce-i cu nunta? Şi el a zis: 

— În orice caz pentru mine nimic. Şi eu am zis: 

— Cum merge cu lecţiile de dicţiune? Haide, i-am zis, m- 
am făcut şi eu băiat mare acuma, sunt şi eu licenţiat în litere 
de la Harvard, chiar dacă n-am să fiu şi de la Heidelberg. 
Spune-mi! Asta-i tot ce faceţi voi doi când sunteţi singurei? 
Exerciţii de dicţiune? Şi el zice: 

— Tu taci din gură şi lasă-mă pe mine să vorbesc! Ai să 
pleci în Europa, în vara asta. E-un cadou pe care ţi-l fac eu. 

Am luat bilete, ţi-am făcut cerere de paşaport; tot ce mai 
ai de făcut e să te duci la un fotograf oficial să te tragi în 
poză. 

— Da' de ce-n Europa? Şi de ce acuma? Şi-afară de asta: 
da’ dacă nu vreau să mă duc? Şi el zice: 

— Pentru că la anu’ poate să n-o mai găseşti. Aşa că 
trebuie să te duci acuma. Du-te şi vezi-o; poate că tot acolo o 
să trebuiască să şi mori. 

— Atunci de ce să n-aştept pân-atunci? 

— Pentru c-atunci ai să te duci ca soldat. Vara asta mai 
poţi fi încă musafir. Eram trei; cu ceva alergătură şi trăgând 
nişte sfori, am reuşit; am apucat chiar toţi acelaşi vapor. Şi-n 
vara aia noi - adică eu, ceilalţi doi constatând în ultimul 
moment că nu-s în stare să se mai dezlipească de Paris - am 
văzut câte ceva din Europa, pe bicicletă. Vreau să zic, partea 
încă disponibilă: acel presupus coridor al ei, în care s-ar 
putea să-i îndeplinesc profeția unchiului Gavin: Anglia, 
Franţa, Italia - Europa despre care unchiu' Gavin zicea că n- 
o să mai existe pentru că aceia care vor supravieţui, după ce 
se vor descotorosi de Hitler şi de Mussolini, şi de Franco, vor 
fi prea istoviţi, iar cei care vor supravieţui ăstora n-o să se 
mai sinchisească-n orice caz. 

Aşa c-am încercat s-o văd, s-o-nţeleg, Europa asta, pentru 

252 


că şi la douăzeci şi patru de ani pare-se că eu credeam în ce 
spunea el, cum crezusem la paisprezece şi (presupun: de 
amintit nu pot să-mi amintesc) la patru. De fapt, Europa de 
care-şi aducea el aminte sau credea că-şi aduce aminte 
dispăruse. Ce vedeam eu era un fel de isterie calmă, 
stăpânită, o vacanţă-n frenezie, în care toată lumea, localnic 
şi venetic, făcea pe turistul. Erau prea mulţi soldaţi. Vreau 
să zic: prea multă lume îmbrăcată ca atare şi pentru moment 
comportându-se ca atare, armată, ca şi cum, pentru simple 
consideraţiuni de poliţie sau de utilitate temporară, trebuiau 
să se deghizeze şi să lungească Linia Maginot (păreau că zic 
- francezii-n orice caz: „Fiţi oameni de treabă, nu vă mai 
bateţi joc de noi. Că noi tot nu credem”.) şi asta exact în 
mijlocul luptelor pentru săptămâna de treizeci şi nouă de 
ore; conclavurile parlamentare gălăgioase pentru a se stabili 
pe care trotuare din Picadilly sau de pe Champs Elysées o să 
le stea mai bine sacilor de nisip, parc-ar fi fost vorba pe care 
perete dintr-o odaie s-aşeze un tablou; figura superbă, 
strălucitoare, a lui Gamelin, ştergându-şi încă mustăţile de 
supă şi zicând: „Fiţi liniştiţi. Sunt şi eu aici...” ca şi cum 
toată Europa (oh, da, şi noi, şi noi - era plin de-americani pe- 
acolo) ar fi zis: „Dacă Răul nu e numai de rigueur, dar mai e 
şi victorios, hai şi noi cu Răul ca să-l facem Bine”. 

Pe urmă m-am întors şi eu la Paris, pentru ultimele două 
săptămâni, să văd dacă Parisul lui Hemingway şi Parisul lui 
Scott Fitzgerald (nu erau aceleaşi Parisuri; doar că ei 
locuiseră-n aceeaşi odaie) dispăruse complet sau nu chiar; 
apoi din nou la Cambridge, cu-o singură zi întârziere; şi 
toate astea sau nimic din toate astea n-are nicio legătură cu 
nimic, numai ca să-mi explic mie de ce a trebuit să treacă 
aproape un an şi jumătate până s-o văd din nou. Şi pe urmă a 
venit Munchenul: moment de tăcere şi de respect, şi pe 
urmă iar ne-am văzut de treburile noastre: şi a sosit 
scrisoarea de la unchiu' Gavin în care zicea: „Nu mai e 
mult”. Numai că pentru mine era probabil prea târziu. Când 
a trebuit să plec - nu, nu asta vreau să zic: când a venit 
vremea să plec şi eu - am vrut să mă fac pilot de vânătoare. 

253 


Dar aveam douăzeci şi patru de ani, peste şase ani urma să 
am treizeci şi poate că şi-acuma era prea târziu; Bayard şi cu 
John Sartoris aveau douăzeci în nouăsuteşaişpe când au 
plecat în Anglia, şi unchiu' Gavin mi-a povestit despre un 
copil din R.F.C. (azi îi zice R.A.F.) care-ajunsese căpitan, cu 
o listă de succese aşa de mare, că guvernul britanic l-a 
trimis acasă şi l-a oprit definitiv de la zbor, ca să poată 
măcar să fie de faţă la majorat. Aşa că probabil c-o s-ajung 
navigator sau mecanic, sau pilot pe un bombardier, sau 
poate că la treizeci de ani nici n-o să ma mai lase să zbor. 

Dar despre căsătorie încă nimic. Poate că din cauza 
glasului. Spionii mei - mi-ajungea unul, desigur: mama - îmi 
raportau că lecţiile particulare continuă, aşa că probabil c- 
avea încă sentimentul, ea, că „Da”-ul ei nu-i încă destul de 
suav ca să fie legal. Asupra cărui lucru - legalitatea - ea 
fireşte că va insista, pentru că o-ncercase coabitarea, prima 
dată, au naturel ai putea zice, şi i-a explodat în nas. Nu, nu-i 
bine. Coabitarea nu i-a explodat în nas decât numai după ce 
devenise legală, numai după ce unul din ei, care-o fi fost, a 
zis în cele din urmă: „Dă-o dracului, scoate o autorizaţie şi 
ad-un popă, dar te rog, pentru numele cui vrei, isprăveşte- 
odată!” Aşa c-acuma trebuie să-i fie frică de popă sau de 
judecător de pace ca de dracu', sau de călău, pentru că a se 
înfăţişa înaintea unuia dintre ei în compania cuiva de sex 
opus ar echivala cu a cere un mandat de execuţie. Ceea ce 
cu siguranţă că ea nu-i dorea unchiului Gavin pentru că nu 
numai că „Da”-ul ei va fi destul de tandru ca s-o fi făcut să ia 
tot drumu-napoi pân' la Jefferson ca să-l rostească, dar el 
nici n-o să-i lase destule parale ca să merite să rămâi văduva 
lui în cazu-n care „Da”-ul n-ar fi chiar atât de tandru. 

Nu, nici aşa nu-i bine. Dacă ea a putut să trăiască cinci ani 
de zile c-un bărbat până s-accepte el să se-nsoare cu ea, 
vreau să zic cu un sculptor cu idei atât de avansate şi de 
liberale, încât nici chiar unchiu' Gavin să nu poată să- 
nţeleagă ce sculpta, ce făcea, el trebuie să fi fost destul de 
avansat şi-n liberalism. Şi dacă a trebuit să lase o situaţie 
atât de sigură şi de agreabilă ca aceea de a fi sculptor la 

254 


Greenvich Village şi a trăi cu o fată care-şi putea permite şi 
voia să plătească ea chiria şi mâncarea, fie că se-nsura cu 
ea, fie că nu - dac-a trebuit să lase toate astea şi să se ducă 
să lupte-n Spania alături de cei despre care oricine i-ar fi 
putut spune c-o să piardă partida, trebuie că era avansat 
până dincolo de liberalism. Şi dacă ea-l iubea destul ca s- 
aştepte cinci ani până să-i zică el: „All right, dă-o dracului de 
treabă şi cheamă-l pe popă” şi pe-urmă să plece-n Spania ca 
să sară-n aer şi ea cu el numai şi numai ca să fie-alături, 
trebuie că era şi ea la fel cu el pentru că s-ar părea că-n 
materie de comunism nu poţi să fii moderat: sau eşti 
categoric pentru, sau eşti categoric contra. L-am întrebat; 
vorbesc de unchiu' Gavin, natural. 

— S-admitem că e, face el. 

— All right, zic eu. 

— Şi dacă e, ce-i? Ce te priveşte? face el. 

— All right, all right, zic eu. 

— Ce dracu' ai tu cu chestia asta ca să te-amesteci? face 
el. 

— All right, all right, all right, am zis eu. Şi numai faptul c- 
a sărit în aer cu el odată n-a vindecat-o. Aşa că n-o s-avem 
niciun fel de clopot care să bată la nuntă; data trecută nu 
fusese decât o deviaţie datorită tinereţii; n-o să se mai 
repete; ea n-a fost decât o clipă un duşman al poporului şi 
repede-a plătit-o. 

Aşa că n-o să fie nici popă. O să pună-n aplicare 
democraţia populară, în care toată lumea-i egală, indiferent 
cum arăţi după ce-ţi scoate el rochia, chiar şi-aici în 
Jefferson. Aşa că tot ce mai rămânea să-ţi imaginezi era cum, 
Doamne, iartă-mă! o să se descurce ei într-un oraş care nu 
era nici mai mare, nici mai egalitar decât Jeffersonul. Adică 
nu ei: el, Gavin vreau să zic, c-a lui o să fie şi frământarea, şi 
căutarea, şi poate şi nevoia. Nu a ei. Ea era liberă, 
dispensată de orice mondenitate; cine ştie, cine-i castrat de 
sunet, circumcis de auz, poate-i şi de nevoie. Căci a ei era 
tăcerea: trăsnetul ăla de-o clipă care-a fixat-o pe vecie 
imaculată-n solitudine, în taină; restul lumii n-avea decât să 

255 


bâjbâie cu vârful piciorului în toate direcţiile sonore 
încercând să-şi afle-un punct de sprijin pe marginea 
prăpastiei ca-ntr-unul din filmele vechi ale lui Chaplin. 

Căile şi mijloacele tot el va trebui să le găsească; tot 
aportul ei nu va fi decât aptitudinea la achiesare şi ceea ce ai 
putea numi antecedente familiale. Cu deosebirea că ea nu 
era maică-sa, ca să nu mai vorbim că Gavin nu era Manfred 
de Spain. Vreau să zic - n-aveam decât treisprezece ani 
atunci, în noaptea când s-a sinucis Mrs Snopes, aşa că nici 
acuma nu-mi dau bine seama cât am văzut şi-mi aduc 
aminte, şi cât mi-a băgat în cap unchiu' Gavin, fapt fiind, aşa 
cum se exprima Ratliff, că îmi petrecusem primii unsprezece 
sau doisprezece ani din viaţa mea în sânul unchiului Gavin, 
gândind ce gândea el şi văzând ce vedea el, şi asta nu pentru 
c-aşa mă-nvăţa el, ci pentru că mă lăsa, îmi permitea. Vreau 
să zic că Linda şi unchiu' Gavin n-aveau avantajul acela 
natural şi incomparabil, pe care-l avuseseră maică-sa şi 
Manfred de Spain, constând din aureola, din nimbul, din 
graţia divină, alegeţi ce cuvânt vreţi, în care Mrs Snopes nu 
că exista, trăia, respira, ci le crea în jurul ei prin simplul fapt 
că exista, că trăia, că respira. Nu ştiu ce cuvânt s-aleg: o 
aureolă, nu de licenţă, de impuritate, pentru că (asta poate 
că-i tot de la Ratliff; nu-mi aduc aminte-acuma) măruntele, 
meschinele considerații morale asupra continenţei şi 
purității nu mai au niciun fel de conexiune cu o femeie ca 
Mrs Snopes - sau mai curând o femeie ca ea nu mai are 
niciun fel de preocupare pentru aşa ceva, nici măcar atenţie 
nu le acordă -, aşa cum nici convențiile asupra forţelor pe 
care le utilizezi şi când le utilizezi, şi cum, şi unde n-au de-a 
face cu războaiele sau cu cicloanele. Vreau să zic c-atunci 
când o comunitate  lescoperă, deodată, că este unica 
deţinătoare a Venerei pentr-un timp oarecare, cât ar fi ea 
Venera, nu poate, nu trebuie să fie o soţie virtuoasă sau 
măcar o amantă fidelă, fie că-n fond e sau nu, fie că 
realmente vrea să fie sau nu. Aşa ceva nu numai c-ar fi 
intolerabil, ar fi efectiv o degradare criminală; iar pentru 
comunitatea onorată-n felul ăsta, numai a trece cu vederea, 

256 


necum a încuraja castitatea, abstinenţa, ar constitui un 
veritabil afront la adresa donatorilor şi ai merita divina lor 
răzbunare. Ca şi cum tot ce are miraculos şi neasemuit 
anotimpul - vânt, soare, ploaie, dogoare şi ger - s-ar fi- 
nmănuncheat într-o unică şi miraculoasă clipită deasupra 
întregului nostru ţinut, şi noi atunci ne-am fi găsit să ne- 
arogăm dreptul meschin de-a culege şi-a alege, şi-a 
selecţiona, în loc ca fiecare bărbat şi femeie, şi copil în stare 
să se ţină pe picioare să iasă la câmp şi să-nsămânţeze cât 
poate, pân’ la ultima boabă de sămânță pe care-o mai poate- 
nghiţi pământul. Aşa că noi - vreau să zic şi bărbaţii, şi 
femeile - nici măcar n-am fi cerut să scăpăm de chinul şi de 
răzmeriţa pe care le-ar provoca ea respirând şi existând 
printre noi, şi de gelozia de care ne dădeam seama că n-am 
fi fost demni, decât dacă s-ar fi găsit printre noi măcar unul 
care să-i facă faţă, să-i ţină piept, la luptă dreaptă, şi să 
devină astfel campionul şi mândria noastră, cum ar fi când 
am avea noi - ţinutul - cel mai iute cal din ţară. Am fi fost 
toţi de partea ei şi-a lui De Spain; le-am fi aranjat chiar şi 
întâlnirile amoroase şi le-am fi ocrotit; ar fi duşmănit-o 
numai popii, că le-ar fi fost frică de ea, pentru că dumnezeul 
pe care-l reprezintă ea fără măcar să vrea, acela care face ca 
bărbaţii să gâfâie cu limba scoasă după ea, şi chiar şi femeile 
să fie mândre că-n fine una din sexul lor era ambasadorul lui 
pe pământ, e mai tare decât firavul şi desperatul galilean, 
care era tot ce-aveau ei să-i opună. 

Pentru că, aptitudinea asta, Linda n-o avea, nefiind 
transmisibilă. Aşa că tot ce le mai rămânea, ei şi lui Gavin, 
era abstinenţa. Ca să spunem verde: morala. Pentru că unde 
s-ar fi putut ei duce. Nu la ea acasă, pentru că, dintre ea şi 
tat-su, surd era ăl' care nu trebuia. Şi nu la el; casa-n care 
locuia el nu era a lui, era a mamei, şi unul dintre primele 
principii pe care mi le-a băgat în cap (fireşte, când a venit 
vremea) a fost că un gentleman nu-şi aduce iubita în casă: în 
ordinea asta: nevesti-sii, maică-sii, soră-sii, amantei sale. Şi 
nu puteau să facă voiajuri coincidente spre locuri accesibile, 
precum Memphis sau New Orleans, sau poate chiar St. Louis 

257 


şi Chicago, cum făcuseră (presupuneam noi) maică-sa şi 
Manfred de Spain, pentru că însăşi morala polițistă, ca să nu 
mai vorbim de lumea semi-interlopă, la care ar fi fost obligaţi 
să recurgă, s-ar fi revoltat la ideea de a seduce şi smulge o 
femeie surdă-tun din securitatea şi seninătatea căminului ei 
provincial pentru asemenea scopuri. Aşa că nu mai rămânea 
decât automobilul lui, ascuns cu frenetică desperare dup-un 
tufiş - Gavin Stevens, în vârstă de cincizeci de ani, licenţiat 
în litere de la Harvard, doctor în filozofie de la Heidelberg, 
licenţiat în drept de la Mississippi, veteran al Corpului 
Expediţionar American şi al Y.M.C.A., 1915-1918 în Franţa, 
procuror regional; şi Linda Kohl, în vârstă de treizeci de ani, 
văduvă, rănită în campanie în rândurile forţelor comuniste 
din Spania, pipăindu-se şi gâfâind într-un automobil în 
staţionare, parc-ar fi avut şaptesprezece ani. 

În special când poliţia ar fi constatat (vreau să zic, fireşte, 
dacă s-ar fi dus cineva să le spună) că ea era comunistă. Sau 
şi Jeffersonul, dacă-i vorba de asta. Erau la noi doi 
finlandezi, care-n 1917 abia reuşiseră să scape din Rusia şi-n 
1919 din Europa, şi care pe la-nceputul anilor ‘20 apăruseră- 
n Jefferson; nu ştia nimeni cum şi ce fel - unul era cizmar şi 
preluase dugheana lui Mr Nightingale, cel'lalt, tinichigiu - 
care nici nu erau comunişti şi nici nu susțineau c-ar fi, şi mai 
vorbeau încă foarte prost englezeşte, pe vremea când 
N.R.A.-ul domnului Roosevelt şi sindicatele făcuseră din 
„comunist” un cuvânt de ruşine care se referea mai mult la 
C.I.O. a lui John L. Lewis. De fapt, nu era şi nici nu simțeau 
nevoia să susţină c-ar fi sau chiar să fie. Ei pur şi simplu 
considerau ca un lucru de la sine înţeles că-n Jefferson exista 
un proletariat, tot atât de caracteristic şi de vizibil, şi de 
uşor de recunoscut ca vremea de-afară, şi că-ndată ce-o să- 
nveţe englezeşte o să dea de el şi, fiind cu toţii grămadă 
proletari, o să fie cu toţii grămadă şi comunişti, pentru că nu 
numai că ăsta era dreptul şi datoria lor, dar altfel nici nu se 
putea. Asta se-ntâmpla acum cinsprezece ani, deşi cel mare, 
cizmarul, mai greoi la-nvăţat englezeşte, era încă perplex, 
uluit, închipuindu-şi că obstacolul era bariera pusă de limbă, 

258 


şi nu condiţia: proletariatul din Jefferson, care refuza nu 
numai să accepte că-i proletariat, dar se socotea mulţumit să 
fie burghezie, fiind în schimb convins că şi asta nu era decât 
o stare interimară, de provizorat, o etapă în drumul spre 
posesiunea băncii domnului Snopes sau a seriei de magazine 
de băcănie de angro a lui Wallstreet Snopes, şi (cine ştie?) în 
drumul spre rezidența guvernatorului de la Jackson, sau 
chiar Casa Albă de la Washington. 

Cel mic, tinichigiul, era mai ager. Poate pentru că, spre 
deosebire de meseria sedentară şi mai contemplativă a 
cizmarului, circula mai mult. În orice caz, el de la o vreme îşi 
dăduse seama că oricare-ar fi fost proletariatu-n care-ar fi 
vrut să intre, trebuia mai întâi să şi-l fabrice. Aşa că s-a pus 
pe treabă. Singurul mijloc era să recruteze, să convertească 
la comunism, şi unicul material disponibil erau negrii. 
Pentru că printre noi, masculii albi din Jefferson, toţi, de la 
cei care sâmbătă stăteau la marginea trotuarului şi vindeau 
alune şi floricele, şi de la băcanii cu dughene prin străduţe şi 
fundături, până la proprietarii de lanţuri de magazine 
universale şi de reprezentanţe de automobile şi de produse 
petrolifere, era un concert unanim, nu mai puţin puternic şi 
chiar mai zgomotos la bază, împotriva tuturor celor cărora 
acum li se zicea comunişti - Harry Hopkins, Hugh Johnson şi 
oricine avea vreo legătură cu N.R.A., cu Eugene Debs, cu 
I.W.W., cu C.L.O. - împotriva fiecăruia şi-a tuturor care 
păreau că pun la-ndoială dreptul nostru de jeffersonieni 
autohtoni de-a cumpăra sau cultiva, sau căuta, sau găsi orice 
cât mai ieftin, prin linguşeală sau şmecherie, sau 
ameninţare, sau forţă şi pe urmă de-a vinde cât de scump îţi 
permitea nevoia sau  ignoranţa, sau timiditatea 
cumpărătorului. Şi asta-i ce-avea Linda, tot ce-avea ea în 
deşertul nostru capitalist, atât de străin ei şi-atât de 
îndepărtat de căminul ei politic, dacă-ntr-adevăr ea era 
comunistă şi dacă-ntr-adevăr comunismul era nu doar o 
ideologie politică, ci o religie, pe care, ca să rămâi în viaţă 
trebuie s-o practici - doi imigranţi de la Cercul Polar: unul 
literalmente lipsit de grai omenesc, un troglodit, celălalt o 

259 


viespe mică şi afurisită, şi neînduplecată din cauza căruia 
amândoi erau la drept vorbind scoşi dintre hotarele 
Jeffersonului, nu pentru c-ar fi fost comunişti recunoscuţi 
(nimeni nu s-ar fi sinchisit cât de comunist era ăl' mic, atâta 
vreme cât nu s-amesteca în chestia haremurilor locale de 
salarii, cum ar fi putut foarte bine să fie şi republicani, câtă 
vreme nu s-amestecau în treburile democrate ale alegerilor 
comunale şi regionale, sau şi catolici, câtă vreme nu postau 
pichete-n faţa bisericilor sau nu împiedicau şedinţele de 
rugăciune în comun), ci pentru că erau pro-negri: îi 
frecventau, fraternizau politiceşte cu negrii. Nu-i frecventau 
socialmente: n-am fi suportat nici chiar asta din partea lor, şi 
ăl' mic ştia în orice caz destulă englezească jeffersoniană ca 
să-şi dea seama. Dar orice frecventare, de orice natură, 
întrecea măsura; poliţia locală se şi uita chiorâş la ei, cu 
toate că noi, în fond, nu credeam că un străin ar putea 
realmente să pună la cale ceva rău cu loialii noştri oameni 
de culoare. 

Aşa că, vedeţi dumneavoastră, tot ce le rămânea acuma - 
lui Gavin şi Lindei - era căsătoria. Pe urmă a venit Crăciunul 
lui 1938, ultimul pân’ a nu începe stingerea luminilor, şi în 
vacanţă am venit acasă, şi într-o seară, ea a fost la noi la 
masă. Nu la masa de Crăciun. Cu asta nu ştiu ce s-a- 
ntâmplat: dacă mama şi cu Gavin nu şi-au zis că ar fi mai 
delicat s-o invite şi s-o lase pe ea să refuze, sau să n-o invite 
deloc. Nu, greşesc. Pun capul că mama i-a invitat pe- 
amândoi - şi pe ea, şi pe bătrânul Snopes. Pentru că femeile 
astea sunt uluitoare. Ele evoluează senine, cu un calm 
perfect, într-o chestiune în care de ani de zile bărbaţii îşi 
sparg regulat capetele; după care constaţi că problema nu 
numai că nu era importantă: pur şi simplu nu exista deloc. I- 
a invitat pe-amândoi, exact ca şi cum ar fi făcut treaba asta 
ori de câte ori îi dădea prin minte, sau cel puţin o dată pe 
lună în ultima sută de ani, de câte ori socotea că le face o 
mică plăcere invitându-i la masă, sau de câte ori socotea că- 
şi face ei o plăcere avându-i la masă, fie că lor le făcea 
plăcere sau nu; şi Linda a refuzat pentru amândoi exact în 

260 


acelaşi fel. 

Aşa că vă puteţi imagina cina de Crăciun în casa aceea, pe 
care nimeni dintre cunoscuţi n-o ştia cum arată pe 
dinăuntru, în afară de mama (oh, da, desigur, ea trebuie c-o 
văzuse, acuma că Linda se-ntorsese) şi de unchiu' Gavin: 
sufrageria - masa, scaunele, bufetul, scrinul, candelabrele şi 
tot - arătând exact cum arătase-n magazin la decoratorul de 
interioare de la Memphis când el - Snopes - se dusese să 
dea în schimbul ei mobila rămasă de la mama maiorului de 
Spain; el şezând la un capăt al mesei şi Linda la celălalt, şi 
argatul în haină albă servindu-i - bătrânul ăla de porc de 
câine cu sânge de peşte şi cu un vocabular de două cuvinte 
din care unul era „Nu” şi ăl'lalt „Sechestru”, şi mireasa 
tăcerii, mai imaculată-n castitatea ei decât însăşi nevasta 
Cezarului, pentru că şi ea era invulnerabilă, în siguranţă pe 
vecie, în această castitate etern pură, şi care n-ar fi putut să- 
l audă, chiar dacă el ar fi avut ceva de spus, cum n-ar fi 
auzit-o nici el pe ea, pentru că n-ar fi putut să descifreze 
limbajul în care vorbea ea. Şezând amândoi acolo, faţă-n 
faţă, de-a lungul întreg ritualului ăstuia atroce, impus în 
această anume zi dintre toate zilele anului; şi nimeni care să 
ştie de ce o făceau, de ce o îndurau, de ce îndura, de ce 
suferea ea asta, ce ritual slujea sau ce constrângere ispăşea 
- sau, cine ştie? Prevestirea cărei nenorociri îşi propunea ea 
să i-o ţină lui vie-n faţă. Poate că de asta. Vreau să zic, poate 
că de asta se-ntorsese la Jefferson. În orice caz, nu ca să se 
mărite cu Gavin Stevens. Sau, cel puţin, nu încă. 

Aşa c-a fost o cină absolut obişnuită, cu toate că mama 
trebuie să fi spus (şi, neapărat, să fi şi crezut) că era în 
cinstea mea, pentru că eram iar acasă. Şi nu ziceam eu că 
femeile sunt extraordinare? Ea - Linda: un cadou de la Ghici 
Cine? - avea un carneţel cu foiţe subţiri, de fildeş, cu 
colţurile aurite, mari doar cât să-ncapă trei vorbe pe una, 
prinse cu inele mici, de aur, pe care să se-ntoarcă foile, şi cu 
un creionaş de aur asortat, ca să poţi scrie, şi pe urmă să 
ştergi cu batista, sau cu un şerveţel, sau, mai expeditiv şi 
mai bărbăteşte, c-un pic de scuipat pe degetul mare, şi pe 

261 


urmă să-l foloseşti iar (desigur, s-ar putea să i-l fi dat în 
schimbul brichetei cu inițialele GLS gravate pe ea, când el n- 
avea iniţială L la mijloc pentru că, de fapt, n-avea nicio 
iniţială la mijloc, pe care i-o dăduse acum cinci ani, şi pe 
care n-o folosise niciodată, pentru că era imposibil să-i 
scoată cineva din cap că simţea în luleaua lui de cocean de 
păpuşoi mirosul de benzină). Şi, cu toate că şi mama folosea 
carneţelul, ca şi noi ceilalţi, ea făcea asta absolut din 
întâmplare, ca orice alt gest cu mâna, în timp ce vorbea. 
Pentru că nici nu se uita la mână atunci când vorbea, se uita 
la ea, la Linda, aşa că n-ar fi putut descifra semnele pe care 
le făcea, chiar în ipoteza c-ar fi făcut semne, ci pur şi simplu 
vorbea cu Linda cum vorbea cu noi ceilalţi. Şi, al dracului să 
fiu, dacă Linda nu părea c-o-nţelege; flecăreau şi gângureau 
fără-ncetare, amândouă, ca femeile, aşa că se prea poate că 
nicio femeie n-ascultă vreodată ce spune cealaltă, pentru că 
n-are de ce, ele comunicându-şi ce era de comunicat încă 
înainte de-a fi început să vorbească. 

Pentru că, pe-atunci, Linda vorbea. Oh, da, lecţiile de 
dicţiune ale lui Gavin îi făcuseră bine, trebuie să-i fi făcut, 
pentru că prea fuseseră multe, sau, în orice caz, destule, 
presupunând c-a consacrat ceva din timpul cât erau 
împreună, încercând să-i îndulcească vocea. Dar tot voce de 
raţă-avea: seacă, fără viaţă, moartă. Asta-i: moartă. Fără 
pasiune, fără căldură; şi, ce era mai rău, fără speranţă. Ce 
vreau să spun: în pat, împreună, în întuneric, şi când ai mai 
multă dragoste şi pasiune, şi extaz, decât încape-n tine, 
trebuie s-o-mpărtăşeşti, s-o murmuri, şi ca s-o murmuri, s-o 
şopteşti, să n-ai decât măcăitul ăsta sec şi fără viaţă. De data 
asta (au mai fost şi alte mese în vara care a urmat, dar asta 
era prima la care-am participat şi eu) a-nceput să vorbească 
despre Spania. Nu despre război. Vreau să zic: războiul 
pierdut. Era ciudat. Îl pomenea când şi când, nu cu aerul că 
nu s-ar fi întâmplat niciodată, dar parcă nu ai lor ar fi 
mâncat bătaie. Unii dintre ei, ca de pildă Kohl, fuseseră ucişi 
şi altora, o mulţime, le zburaseră matele sau timpanele, ca 
ei, sau mâinile, sau picioarele, iar câţi mai rămăseseră se 

262 


risipiseră (şi-acuşi o să-nceapă să fie proscrişi şi cercetaţi de 
F.B.I., ca să nu mai vorbesc de „amatorii”, care-o să-i 
urmărească şi să-i hărţuiască, dar încă n-ajunseserăm aici), 
dar nu înfrânți încă şi nu pierduseră absolut nimic. Ea 
vorbea despre oamenii cu care fusese, oameni de felul lui 
Kohl. Ne povestea despre Hemingway şi despre Malraux, şi 
despre un rus, un poet care trebuia s-ajungă mai mare decât 
Puşkin, numai că fusese omorât; şi mama, mâzgălind pe 
carneţel, dar fără să dea mai multă atenţie la ce credea ea 
că scrie decât Linda, zicând: 

— Oh, Linda, nu! - ştiţi: ce tragic e să fii ucis aşa, tânăr, 
cu opera neterminată. Şi Gavin care-i lua mamei carneţelul 
din mână, dar începând şi el să vorbească: 

— Fleacuri. Nu există una ca asta: Milton mut şi obscur. 
Dac-ar fi murit la doi ani, s-ar fi găsit cineva să-i scrie până 
azi opera-n locul lui. 

Numai eu nu-mi băteam capul cu carneţelul; mă-ndoiesc 
că l-aş fi putut scoate din mâna lor. 

— Şi l-ar fi chemat Bacon sau Marlowe, am zis. 

— Sau cine ştie, un nume sintetic, solid de profesionist. 
Shakespeare, de pildă, făcu unchiu' Gavin. 

Dar Linda nici nu-şi aruncase ochii pe carneţel măcar. Vă 
spun, ea şi cu mama n-aveau nevoie de el. 

— De ce? zise ea. Ce vers sau paragraf, sau măcar pagină 
poţi scrie să egaleze cu a-ţi da viaţa ca să spui Nu unora ca 
Hitler şi ca Mussolini? Şi Gavin, fără să mai umble nici el 
după carneţel acum: 

— Are dreptate. Are perfectă dreptate şi să mulţumim 
Domnului că are. Nimic nu se pierde, niciodată. Nimic. 
Nimic. Afară de Linda, fireşte, Gavin povestea despre Kohl, 
că era un om mare, nu o matahală, dar viril, vioi; un om 
căruia-i plăcea ceea ce-nţelegeau grecii vechi prin râs, un 
om care-ar fi putut, ar fi avut cu ce umple viaţa, şi emotivă, 
şi fizică, a oricărei femei. Şi Linda avea acuma exact treizeci 
de ani şi, da-da, ochii-i avea frumoşi, şi nu numai ochii; poate 
că pentru Kohl n-a prezentat niciodată importanţă ce era sub 
fustă, şi nici pentru oricine altul, care va avea norocul să-i 

263 


devină succesor, inclusiv unchiu' Gavin. Aşa c-abia acuma- 
nţelegeam eu ce-aveam înaintea ochilor: nici mama n-avea 
nevoie, şi nici Linda, să se uite la ceea ce mama-şi închipuia 
că scrie pe-afurisitele alea de foiţe de fildeş, pentru că era 
evident c-a doua zi, după ce Linda se-ntorsese-acasă, mama 
se pusese pe treabă cu-acelaşi zel implacabil şi fără ocoluri, 
ca mamele vânătoare de gineri de pe vremea veche 
victoriană, când începea sezonul la Bath sau la Tunbridge, 
ca-n Fielding sau Dickens, sau Smollet. Pe urmă-am mai 
descoperit ceva. Mi-am adus aminte că, nu mai demult decât 
acum un an, eram amândoi singuri în birou şi Ratliff mi-a zis: 

— Ascultă-ncoa', de ce vrei să-ţi pierzi frumuseţe de vreme 
cu gelozia pe unchiu' dumitale? Mai curând sau mai târziu, 
tot o să trebuiască să-l ia cineva de bărbat. O să vină o zi 
când o să fii mai matur decât el şi-atunci o să ai prea multe 
de-ale dumitale ca să-ţi mai poţi pierde vremea văzând şi de 
el. Aşa că, la urma-urmei, poa' să fie şi Linda. 

— Inţelegeţi ce vreau să spun? Că era transmisibil, vădit 
lucru. Adică, ce-o fi fost ce-avusese maică-sa. Gavin o văzuse 
o dată când era de treisprezece ani, şi uite ce-a păţit. Pe 
urmă, a văzut-o Barton Kohl când era de nouăsprezece, şi 
uite unde-a ajuns. Şi-acuma o văzusem şi eu, de două ori, 
vreau să zic după ce mă făcusem destul de mare ca să-mi 
dau seama ce am înaintea ochilor: o dată pe aeroportul de la 
Memphis, vara trecută, şi o dată aici, astă-seară, la cină, şi- 
acuma-mi dădeam seama că eu o să trebuiască să fiu cel 
care să-l ia pe unchiu' Gavin şi să-l ducă-n bibliotecă sau în 
fumoar, sau în fine unde te duci pentru asemenea 
întrevederi şi să-i spun: 

— Ascultă, tinere! Ştiu cât de ruşinoase sunt intenţiile 
dumitale. Ce vreau eu să mai ştiu e cât sunt de serioase. Sau 
dacă nu pe el, măcar pe altul. Pentru că n-avea să fie el. 
Ratliff mi-a povestit că Gavin îi spusese că ea era sortită să 
iubească o singură dată-n viaţă şi să-l piardă, şi pe urmă să-l 
plângă. Ceea ce ar fi putut însemna că de-aia se-ntorsese la 
Jefferson: dacă tot ce-ţi mai rămâne e să plângi, n-are 
importanţă unde. Aşa că era pierdută; îl pierduse chiar şi pe- 

264 


acel unul care-i mai rămăsese şi care s-ar fi-nsurat cu ea, 
dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că el, mai mult decât 
oricine altul, când era ea copil, se-ocupase să facă din ea 
ceea ce-ajunsese astăzi. Dar n-avea să fie el; el trebuia să-şi 
apere prognoza, să facă să i se-adeverească vorbele, 
indiferent cine se chinuia şi suferea. 

Da, era pierdută. Conducea maşina aia neagră de 
bancher-diacon baptist de provincie, chiar de când se- 
ntorsese-acasă: la-nceput crezuse poate c-o s-o conducă 
singură, dar bătrânul Snopes s-a opus, din cauza surzeniei. 
Aşa că-n fiecare după-amiază, ea-l aştepta-n maşină, când se- 
nchidea banca, şi plecau amândoi prin împrejurimi şi el 
putea s-asculte dacă s-auzeau claxoane apropiindu-se. Care 
mici deplasări prin împrejurimi făceau parte din rolul lui, 
pentru ei ţinutul era moşia lui, baronia lui - pogoanele, 
fermele, recoltele - şi chiar dacă pe unele n-avea încă 
ipotecă şi altele poate că erau încă în curs de sechestrare, le 
măsura şi le calcula din ochi pe cele care deocamdată-i 
scăpaseră. 

Adică, afară de-o după-masă pe săptămână, de obicei 
miercurea. Bătrânul Snopes nici nu fuma, nici nu bea, nici 
măcar tutun nu mai mesteca; ce tot mestecau fălcile lui fără- 
ncetare era, vorba lui Ratliff, acelaşi dumicat mititel de aer 
de la Moşia Franţuzului, pe care-l adusese-n gură când se 
mutase la Jefferson, acum treizeci de ani. Da, era pierdută: 
pentru că nu la unchiu' Gavin s-a dus: la Ratliff s-a dus 
atunci, după-amiază, şi i-a spus: 

— Nu ştiu cum să dau de ăl' de vinde-acum whiskey. Nu, 
chiar atât de pierdută nu era, doar că lipsise prea multă 
vreme, explicându-i lui Ratliff de ce nu se dusese la unchiu' 
Gavin: procuror regional; m-am gândit că... şi Ratliff bătând- 
o pe spate chiar acolo-n stradă, zicând aşa ca s-audă toată 
lumea, că ea tot n-auzea: 

— Ai lipsit prea mult de-aici. Hai! Să mergem să-l luăm. 

Aşa că s-au dus toţi trei, în maşina lui Gavin, la aşa-zisa 
tabără de pescuit a lui Jakeleg Wattman la Wyott's Crossing 
pentru ca data viitoare să ştie, ea singură, cum şi ce fel. 

265 


Adică să se ducă cu maşina până la prăvălioara de scânduri 
nevopsite a lui Jakeleg (Jakeleg o ţinea nevopsită ca să n-o 
zgârie de câte ori vreun şerif reales de-o nouă administraţie 
pusă pe reforme-l avertiza c-o să se facă iar o descindere şi 
trebuia să scoată cuiele, şi să  demonteze piesele 
alambicului, şi să le care mai adânc în pădure, la o milă de- 
acolo, până se potolea vâltoarea reformistă şi putea să-şi 
aducă lucrurile-napoi, fără supărare, la şosea pavată şi la 
automobile) şi să coboare din maşină, şi să intre înăuntru, 
unde rafturile de scândură nevopsite erau pline de undiţe şi 
plumbi, şi aţă de pescuit, şi tutun, şi baterii de buzunar, şi 
cafea, şi conserve de fasole, şi cartuşe de vânătoare, şi-un şir 
întreg de brevete de vânzare de băuturi spirtoase, eliberate 
de Departamentul Contribuţiunilor Interne al Statelor Unite, 
era bătut în perete, şi Jakeleg, în cizme moi de cauciuc, care- 
i veneau până la şold, şi pe care le purta şi iarna, şi vara c- 
un pistol încărcat într-una din ele, sta după o tejghea 
baricadată cu reţea de sârmă ca pentru coteţe de găini şi-i 
ziceai: „Ce mai faci, Jake? Ce ne dai astăzi?” Şi el îţi zicea: 
„Tot marfa aia”, pentru că lui puţin îi păsa dacă ţie-ţi plăcea 
sau nu, marfa, şi-acelaşi preţ, pentru că nu dădea doi bani 
dacă ţie-ţi convenea sau nu. Şi-ndată ce ziceai cât, negrul (în 
cizmele moi, de cauciuc, pe care Jakeleg le purtase anul 
trecut) se strecura dedesubt sau afară, sau în orice caz 
dispărea, şi-apărea cu sticlele, şi rămânea cu ele-n mână, 
până-i dădeai lui Jakeleg banii şi-ţi luai restul (dacă era rest 
de luat), şi Jakeleg deschidea atunci o uşiţă în reţeaua de 
sârmă, şi-mpingea sticlele prin ea şi tu te-ntorceai cu ele la 
maşină şi gata, asta era tot; a luat-o (unchiu' Gavin) pe Linda 
pân-acolo, şi-a intrat cu ea, şi foarte probabil c-a zis: 

— Ce mai faci, Jake? lţi prezint pe doamna Kohl. N-aude, 
da’ de gustat gustă şi de-nghiţit înghite. Şi poate că Linda a 
zis: 

— Ce are? Şi probabil că unchiu' Gavin i-a scris pe 
carneţel: Aici nu se-ntreabă lei ce-ţi dă Dă-i opt dolari sau 
dă-i şaisprezece dacă vrei. Aşa că data următoare poate că s- 
a dus singură. Sau poate că unchiu' Gavin s-a dus la bancă 

266 


şi-a intrat în odăiţa din fund, şi i-a zis: 

— Ascultă, porc de câine bătrân şi nesimţit, ai de gând să 
stai aici de pomană şi s-o laşi pe fiica dumitale, care n-o s- 
audă nici trâmbiţa judecății de apoi, să meargă singură, 
până la taverna aia de contrabandist a lui Jakeleg Wattman, 
ca să-şi cumpere whiskey? Sau poate c-a fost o simplă 
coincidenţă: o miercuri după-amiază şi el - Mr Snopes - n- 
are cum să-i spună: 

— Ascultă, opreşte-te, unde dracu’ mergi? Nu-i ăsta, 
drumu”! Pentru că ea n-aude şi, de fapt, nici nu ştiu cum 
vorbea el cu ea, pentru că nu-mi pot închipui mâna lui 
scriind altceva decât adunări de procente sau un termen, o 
scadenţă, poate c-aveau o hartă a drumurilor din ţinut, pe 
care să-i poată-arăta şi pân-acuma se descurcaseră. Aşa c- 
acuma el n-avea o singură dilemă, avea trei: nu numai că 
maşina preşedintelui băncii, ştiută şi răs-ştiută, mergând la o 
tavernă de contrabandist, dar şi cu el înăuntru; apoi dilema 
de-a permite ca orice ipotecat în perspectivă, din toată 
Yoknapatawpha, s-audă că el şedea acolo-n maşină şi-şi 
lăsase unicul copil, unica fată, să intre-ntr-o tavernă 
faimoasă, de pe malul gârlei, ca să cumpere whiskey, sau că 
intra şi el în persoană, şi, cu mâna lui de diacon baptist, să 
plătească şaisprezece dolari din banii care erau sângele 
vieţii lui. 

Era pierdută. Gavin mi-a spus că, de mai bine de un an de 
zile, ăi doi comunişti finlandezi începuseră să vină noaptea 
pe la ea, (la invitaţia ei, desigur) şi vă puteţi imagina una ca 
asta. La ea în salon. Unchiu' Gavin zicea că îşi aranjase o 
cameră pentru ea, sus, dar vizita trebuie că o primea în 
salon, pe-acelaşi hol în care dădea, oblic, şi odaia unde se 
presupunea că bătrânul Snopes îşi petrecea toată viaţa care 
n-avea loc la bancă. Salonul de capitalist şi ei trei, doi 
muncitori finlandezi imigranţi, şi fata bancherului; unul care 
nu ştia să vorbească englezeşte, şi-un altul care n-auzea în 
nicio limbă, încercând să se-nţeleagă printr-un al treilea, 
care încă nu-nvăţase să silabisească, vorbindu-şi de 
speranţele lor, de viaţa ce va să vie, de visuri, de 

267 


emanciparea omului din tragedia lui, de eliberarea lui - de 
data asta pentru totdeauna - de suferinţe şi de foame, şi de 
nedreptate, de starea omului de azi. In timp ce două uşi mai 
încolo, în odaia unde doar că nu mânca şi nu ţinea banii 
lichizi ai băncii, cu picioarele proptite pe scândurica 
nevopsită bătută-n cuie pe marginea căminului în stil Adam 
şi mestecând neîncetat ceea ce Ratliff numea micul său 
dumicat de aer de la Moşia Franţuzului - capitalistul în 
persoană, stăpânul salonului şi al casei, şi al însuşi mediului 
ambiant în care visau, el, care-şi începuse viaţa ca nihilist, 
şi-apoi se muiase şi-ajunsese simplu anarhist, şi-acuma nu că 
era conservator, era un tory, un reacţionar: un stâlp, 
neclintit ca stânca, al lucrurilor aşa cum sunt. 

Era pierdută. Nu mult după asta ea începu ceea ce la 
Jefferson se chema cârdăşia cu negrii. Se ducea, evident 
nechemată şi fără s-anunţe, prin clasele primare şi 
secundare, ea, care nici tunetul nu-l putea auzi, gândiţi-vă, 
aşa că tot ce putea face era să privească - feţele, expresiile, 
gesturile, şi-ale copiilor, şi-ale profesorilor, încremeniţi, 
poate puţin alarmaţi, în orice caz uluiţi şi de teamă 
circumspecţi la apariţia neprevăzută a acestei inexplicabile 
femei albe, care-i vorbea acuma profesorului cu vocea ei de 
rață şi pe urmă-i întindea o foaie şi-un creion ca profesorul 
să-i răspundă. Şi imediat, probabil cât i-a trebuit 
mesagerului s-ajungă în grabă pân’ la el, apărea şi directorul 
- om de cultură universitară, zicea unchiu' Gavin, inteligent 
şi capabil de abnegaţie - şi atunci ea cu directorul şi cu 
decana profesoarelor nimereau în biroul directorului, unde 
probabil că nu chiar atât ea, femeia albă, încerca să explice, 
cât ei, cei doi negri, care ghiciseră şi poate că şi 
înţeleseseră, chiar dacă nu erau de acord cu ea. Pentru că 
ei, negrii, dacă nu-i vorba de mizerie şi de ignoranță, şi de 
frică - joc de noroc, băutură -, ci de omenie, sunt oameni 
blânzi şi afectuoşi, mai blânzi şi mai afectuoşi decât sunt 
albii, pentru c-aşa trebuie să fie, ceva mai înţelepţi în 
relaţiile cu albii decât albii în relaţiile cu ei, pentru c-au avut 
de supravieţuit ca minoritate. Ca şi cum ea ar fi ştiut 

268 


dinainte că ignoranţa şi prejudecata cu care-avea de luptat - 
ignoranță şi prejudecată care vor riposta, îi vor spulbera 
visul şi, dacă s-ar îndărătnici cumva şi-ar persevera, o s-o 
distrugă - nu vor fi la rasa neagră, pe care ea îşi propunea s- 
o ridice, ci la cea albă, pe care-o reprezenta. 

Aşa că-n cele din urmă, ce era de aşteptat s-a-ntâmplat 
cum prevăzuse de altfel toată lumea, cu excepţia ei pare-se, 
poate din cauza surzeniei, a izolării, a solitudinii de-a trăi 
înconjurată, nu de sunete, ci doar de gesturi. Sau poate că 
prevăzuse şi ea, dar cum trecuse printr-un război, puţin îi 
păsa. În orice caz, ea a dat înainte, impetuos, cu ideea ei, ca 
un taur cu fruntea plecată. Ideea care consta în a institui un 
fel de competiţie săptămânală, un test, şi câştigătorii, care 
vor fi socotiți premiaţii pe săptămâna aceea, elevii cei mai 
buni, să petreacă săptămâna următoare la un fel de cursuri 
speciale pe care-avea de gând să le înfiinţeze, cu profesori 
albi, detalii care vor fi stabilite mai târziu, dar pentru 
moment, provizoriu, vor avea loc în camera ei din casa 
tatălui ei, nişte prelegeri cu caracter general, la care 
premiaţii unei săptămâni vor ceda locul celor ai săptămânii 
următoare; asta  îmbrăţişând toate clasele, de la 
kindergarten până la cursul superior, teoria ei fiind că, dacă 
la optsprezece ani eşti destul de mare ca să mai poţi învăţa, 
destul de mare ca să mai poţi învăţa eşti şi la opt, cânde şi 
mai uşor să-nveţi ceva nou. Pentru că ea n-auzea, înţelegeţi, 
nu numai cuvintele, n-auzea nici tonul, mai ridicat sau mai 
scăzut, alarmat sau speriat, sau terorizat cu care un glas de 
negru trebuia să spună: Mulţumesc. Aşa că-n cele din urmă 
a venit chiar directorul la unchiu' Gavin la birou - omul acela 
inteligent şi capabil de abnegaţie cu figura lui calmă şi 
tragică. 

— Vă aşteptam, zise unchiu' Gavin. Ştiu ce vreţi să-mi 
spuneţi. 

— Vă mulţumesc, zise directorul. Înseamnă că vă daţi 
seama şi dumneavoastră că n-o să iasă nimic. Căci nici 
dumneavoastră nu sunteţi încă gata pentru-aşa ceva şi nici 
noi. 

269 


— Nu mulţi din rasa dumneavoastră vor fi de acord cu cele 
ce spuneţi, zise unchiu' Gavin. 

— Niciunul n-o să fie, zise directorul. Întocmai cum n-ar 
fost niciunul de acord când a spus-o Mr Washington. 

— Mr Washington? 

— Booker T. Washington, zise directorul. Şi Mr Carver. 

— Oh, făcu unchiu' Gavin. Da? 

— Că-ntâi trebuie să-i facem pe albi să aibă nevoie de noi. 
Pe vremuri, ai dumneavoastră aveau nevoie de noi în 
economie; dacă nu în cultură, în agricultură ca să scoatem 
bumbac şi tutun, şi indigo. Dar asta era o falsă nevoie, avea 
răul în ea însăşi, era o racilă. Aşa că nu putea să dureze. 
Trebuia să dispară. Aşa c-acuma nu mai aveţi nevoie de noi. 
Acuma nu e loc pentru noi în cultura dumneavoastră, dar nu 
mai e nici în economia dumneavoastră. Cumpărăm cu toţii 
aceleaşi automobile-n rate, ca să consumăm în ele aceeaşi 
benzină, şi-aceleaşi aparate de radio, ca s-ascultăm aceeaşi 
muzică, şi-aceleaşi răcitoare, ca să ţinem în ele aceeaşi bere, 
dar asta-i tot. Aşa că noi trebuie să ne facem un locşor al 
nostru în cultura dumneavoastră, dar şi-n economia 
dumneavoastră. Nu să ne faceţi dumneavoastră un loc ca să 
vă-mpiedicaţi de noi. Ca aici în sud, sau să căpătaţi voturile 
noastre şi ca să vă sporiţi beneficiile politice, ca în nord, ci 
NOI să ne facem un locşor al nostru, silindu-vă s-aveţi nevoie 
de noi, să nu puteţi fără noi, ca nimeni altul decât noi să nu 
poată umple acest locşor în economia şi-n cultura 
dumneavoastră, pe care nu-l putem umple decât noi, aşa c- 
acest locşor să trebuiască să fie al nostru. Şi dumneavoastră 
nu doar să ne ziceţi: „Vă rog”, să trebuiască să ne ziceţi: „Vă 
rog”, să vreţi să ne ziceţi: „Vă rog”. O să-i spuneţi lucrul 
ăsta? O să-i spuneţi că-i mulţumim şi c-o să-i fim 
recunoscători? Dar să ne lase-n pace. Acordaţi-ne prietenia 
dumneavoastră întotdeauna, şi ajutorul când va fi nevoie. 
Dar protecţia, păstraţi-o până vă vom cere-o. 

— Asta nu-i protecţie, ştiţi foarte bine, zise unchiu' Gavin. 

— Da, zise directorul. Ştiu şi asta. Şi-mi pare rău. Mi-e 
ruşine că eu... Apoi zise: Spuneţi-i numai atât: că-i mulţumim 

270 


şi că-i păstrăm recunoştinţă, dar să ne lase-n pace. 

— Cum poţi spune-aşa ceva cuiva care riscă-atât de mult 
numai de dragul dreptăţii şi ca să facă să dispară ignoranţa? 

— Ştiu, zise directorul. E greu. Înc-o bucată de vreme, 
poate că n-o să ne putem descurca fără ajutorul 
dumneavoastră, de vreme ce vi-l cer... Vă salut, domnule, 
zise el şi plecă. Aşa că şi unchiu' Gavin, cum să fi putut să-i 
spună? Sau şi altcineva, oricine, fie el alb sau negru. Pentru 
că nu că nu putea s-audă: nu voia s-asculte, nici măcar acel 
„Nu” unanim din chiar şcoala de negri - această masivă nu 
rezistenţă, ci imobilitate, ca la un animal instinctul de a sta 
absolut nemişcat, fără măcar să răsufle, fără măcar să 
gândească. Sau poate că a auzit, pentru că a făcut stânga- 
mprejur din mers, fără să se-oprească măcar: de la şcoală 
de-a dreptul la direcţia învăţământului: dacă nu putea 
desfiinţa ignoranţa în etape, prin cazuri individuale, va 
încerca s-o facă cu toptanul punând la şcolile de negri 
profesori albi bine instruiți, fără să ceară ajutorul nimănui, 
nici măcar al lui Gavin, urmărindu-i şi-n-colţindu-i pe cei de 
la direcţia învăţământului, tot consiliul lor de revizori 
regionali, făcându-i să bată-n retragere, să intre-n vizuina lor 
sacrosanctă, să se evaporeze pur şi simplu, ea înarmată- 
acum nu cu-o tăbliță de fildeş şi c-un creionaş de aur, ci c-un 
teanc enorm de coale ministeriale galbene şi cu creioane 
pentru toată lumea. Evident, ei au făcut de la-nceput eroarea 
de-a o lăsa să intre. Pe urmă, Gavin zicea că lucrurile s-au 
desfăşurat cam aşa: 

Preşedintele, scriind: Să presupunem deocamdată, de 
dragul discuţiei, înţelegeţi, că punem profesori albi la şcoala 
de negri, ce se va întâmpla cu profesorii negri, sau aveți 
dumneavoastră de gând să le acordaţi o pensie. 

Vocea de rață: 

— Nu chiar. l-aş trimite în nord să fie acceptaţi la şcoli de 
albi unde să primească aceeaşi instrucţie ca şi profesorii 
albi. 

Creionul: Să presupunem mai departe tot de dragul 
discuţiei că-i scoatem pe profesorii negri de unde o să găsiţi 

271 


profesori albi care să completeze locurile vacante lăsate de 
cei negri din Mississippi şi câtă vreme credeţi că li se va 
permite să ocupe aceste posturi de negri. 

Vocea de rață: 

— [i voi găsi dacă-i veţi apăra. 

Creionul: Să-i apărăm de cine doamnă Kohl? Numai că ea 
n-a mai avut nevoie să răspundă la întrebarea asta. Pentru 
că-ncepuse: cuvintele „Vândută negrilor” mâzgălite cu cretă 
cu litere mari pe trotuar în faţa casei a doua zi dimineaţă, ca 
tată-său să calce apăsat pe ele, cu pălăria lui neagră, de 
bancher, şi cu cravata lui minusculă, gata-făcută, mestecând 
necontenit dumicatul lui de aer de la Mogşia Franţuzului. De 
sigur c-a văzut. Gavin zicea că era imposibil să nu vadă 
cineva şi că până la prânz o bună parte din restul 
Jeffersonului făcuse ce făcuse ca să treacă, aşa, ca din 
întâmplare, pe-acolo, să vadă. Dar ce altceva putea să facă - 
un bancher, BANCHERUL? Să scuipe-n batistă şi să se lase-n 
genunchi şi să şteargă? Şi ceva mai târziu a ieşit şi Linda, 
din nou în drum spre tribunal, să scoată sufletul şi celorlalte 
autorităţi locale, ascunse îndărătul uşilor zăvorâte. Şi poate, 
chiar foarte probabil, să nu fi văzut. In orice caz, n-a fost 
niciunul dintre ei, nici bucătăreasa, nici argatul. O vecină, o 
femeie a fost, care-a venit cu o mătură şi a şters-o, să nu se 
mai înţeleagă, a năclăit-o, în duşmănie, furioasă, nu ca să 
apere visurile imposibile ale Lindei, şi nici măcar dintr-o 
instinctivă complicitate de la femeie la femeie, ci pentru că 
locuia pe-aceeaşi stradă. Ar fi putut fi cuvinte de-acelea 
scurte, tăioase, ordinare, de sex sau excremente, cum se- 
ntâmplă câteodată pe trotuarele de prin partea locului, şi-ar 
fi trebuit să treacă şi peste ele, pentru că a se opri ar fi 
însemnat să admită în public că o doamnă ştia ce însemnau. 
Dar nu suporta să s-apuce cineva să scrie „Vândută negrilor” 
şi nici „Nevândută negrilor", vădind, cu o cretă sarcastică, 
frica asta străveche, latentă, atavică, etnică, pe trotuarul 
străzii pe care stătea ea (cu bărbatul ei, natural) şi-şi avea 
proprietatea. 

Până când, în cele din urmă, preşedintele consiliului de 

272 


revizori a traversat piaţa până la bancă şi a intrat în odaia 
din dos, în care bătrânul Snopes şedea, între două sechestre, 
cu picioarele proptite de marginea căminului şi tare-aş fi 
vrut s-aud: un intrus care-apare şi-ţi toarnă cam astea: 
„Pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi poţi ţine fata acasă sau 
măcar să n-o laşi să intre-n tribunal?” Asta din desperare, 
pentru că, de fapt, ce-ar fi putut el s-aştepte să se schimbe la 
ea, acuma când avea treizeci de ani şi nu depindea de 
nimeni, văduvă şi şi veterană de război, care realmente - 
Ratliff ar fi zis activmente - suportase focul de artilerie? 
Pentru că, de potolit, nu s-a potolit: consiliul de revizori 
ajunsese-acuma că nu mai îndrăznea să deschidă uşa cât 
erau în şedinţă, nici măcar la prânz să se ducă acasă la 
masă; mâncau sandvişuri de la cafeneaua Dixie, vârâte pe 
fereastra din dos. Până când poate că v-a trecut deodată prin 
minte: nu cumva fata e docilă şi înţelegătoare, şi l-ar fi 
ascultat, dar el, bătrânul Snopes, el e cel care nu-ndrăzneşte 
să-i ceară, necum să-i poruncească să-nceteze. Nu ştiaţi de 
ce, de bună seamă. Tot ce puteaţi face era să presupuneţi 
câte poliţe sau acte de gaj, purtând semnătura lui, ar 
reprezenta ea în trecutul acela, care-i adusese-n fine odăiţa 
din dos, de la bancă, în care putea să s-aşeze şi să se 
contemple cum se-mbogăţeşte, împrumutând şi sechestrând 
pe poliţele altora. 

Pentru că, foarte curând, i-a fost dat să aibă parte de ceva 
mai mult decât de o simplă şi anonimă Vândută negrilor 
peste care practic să trebuiască să treacă ori de câte ori 
ieşea pe uşa din faţă. Intr-o noapte (asta s-a-ntâmplat pe 
când eu eram în Europa), o cruce grosolană îmbibată-n 
benzină a luat foc deodată pe peluza din faţa casei cu 
coloane şi-au venit poliţiştii şi-au stins-o, scandalizaţi, 
clocotind de furie, desigur, dar neputincioşi; ei - poliţiştii - 
care-ar fi fost neputincioşi şi dacă n-ar fi fost poliţişti, 
înţelegeţi: măcar să fi locuit singură, sau să fi fost doar fată 
de doctor sau de avocat, sau chiar de preot, c-atunci aşa li s- 
ar fi cuvenit, şi ei, şi bătrânului. Dar deh, trebuia să fie nu 
numai fată de bancher, trebuia să fie fata BANCHERULUI, 

273 


aşa că-n realitate, pe ce-aruncase crucea lumină era faptul 
că în organizaţia care-o pusese-acolo erau numai idioţi şi 
nătângi: dacă unica apărare şi protecţie a purității sale era 
încredinţată unor mâini care nu făceau - sau, şi mai rău, nu 
erau în stare să facă - o deosebire în chestia curţii din faţă a 
unui bancher, atunci rasa albă o feştelise urât de tot. 

Pe urmă, luna următoare a fost Miunchenul. Pe urmă 
pactul lui Hitler cu Stalin, şi-acuma când ieşea el dimineaţa, 
din casă, cu pălăria lui neagră, de bancher, şi cu cravata 
minusculă, luată gata-făcută, şi cu dumicatul lui Ratliff de 
aer de la Mogşia Franţuzului, pe ce călca nu mai era ceva 
anonim şi vag, erau trei cuvinte acoperind trotuarul din faţa 
casei în diferite aranjamente şi combinaţii: 


KOHL 
COMUNISTA 
JIDANCA 


JIDANCA 
KOHL 
COMUNISTA 


COMUNISTA 
JIDANCA 
KOHL 


şi el, bancherul, conservatorul, reacţionarul care făcuse mai 
mult decât oricare altul în Jefferson şi şi-n toată 
Yoknapatawpha ca să-ntoarcă vremile-napoi măcar până-n 
1900, obligat să calce peste ele ca şi cum n-ar exista, sau ar 
fi într-o altă limbă şi-ntr-o altă epocă, ce nu i s-ar putea 
pretinde lui să le înţeleagă, şi tot Jeffersonul cu ochii pe el, 
măcar prin mandatari, să vadă dacă pân' la urmă n-o să-şi 
piardă la un moment dat cumpătul. Pentru că altceva ce 
putea să facă?! C-acuma vă dădeaţi seama că ghiciserăţi 
bine şi că realitatea era că nu-ndrăznea, cu şirul lui de 
succese şi de victorii lăsate-n urmă-n care se numărau şi doi 
274 


morţi: nu numai sinucigaşa care-o lăsase pe ea orfană de 
mamă, dar dacă el ar fi fost alt om decât cel a cărui nevastă 
să trebuiască-n cele din urmă să se-mpuşte, ar fi putut 
creşte-un alt gen de fată, al cărei Barton Kohl n-ar fi fost un 
sculptor ovrei, cu războiul ăla din Spania trecut în horoscop. 
Şi chiar în clipa imediat următoare aţi fi gândit exact 
contrariul: că acele cuvinte de pe trotuar peste care trebuia 
să treacă de câte ori pleca de-acasă nu-nsemnau pentru el 
niciun fel de semn rău sau ameninţare de ruină sau dezastru 
cum n-ar fi fost un dezastru iremediabil un împrumut căruia 
nu-i scrutase bine perspectivele, atâta vreme cât banul 
rămânea la putere. Ultimul lucru din lume pe care-l gândea 
el era: Asta-i crucea pe care trebuie s-o port; am s-o port 
pentru că-n realitate el gândea: Tot ce am de făcut acuma e 
să las impresia că asta-i o cruce pe care-o port şi nu o 
concesie pe care-o fac. 

Pe urmă Polonia. l-am zis: 

— Acuma mă duc şi eu. Şi Gavin mi-a zis: 

— Eşti prea mare. Nu mai poţi fi primit la şcoala de pilotaj, 
deocamdată. Şi eu am zis: 

— Deocamdată? Şi el mi-a zis: 

— Mai fă un an de drept. Nu ştii ce-o să se-ntâmple pân- 
atunci, da-n orice caz n-o să fie ce crezi tu acuma. 

Aşa că m-am dus înapoi la Cambridge şi el mi-a scris că 
F.B.I.-ul făcea cercetări în legătură cu ea, şi-mi scria: Mi-e 
frică. Nu pentru ea. Nu de ce vor descoperi, pentru că le-ar 
spune ea însăşi totul dacă lor le-ar trece prin cap cât de 
simplu ar fi să se ducă s-o întrebe. Şi mi-a povestit şi restul: 
că-n cele din urmă ea a renunţat să mai bată la uşile 
zăvorâte, îndărătul cărora consiliul de revizori şi direcţia 
învăţământului se ghemuiseră ţinându-şi răsuflarea, şi- 
acuma se mulțumea s-adune o clasă de copii mici, în fiecare 
duminică, la una din bisericile negrilor, unde le citea cu 
măcăitul ei lipsit de modulație, nu chiar drept-credincioase 
parabole biblice, dar legende din Mesopotamia şi basme cu 
zâne din ţările nordice, pe care religia creştină şi le însuşise 
şi le introdusese în riturile ei sezoniere, ferită acuma, pentru 

275 


că nici chiar preoţii albi nu mai aveau ce obiecta în faţa 
acestui paradox. Aşa c-acuma nu mai avea de călcat pe 
trotuar peste Comunista Kohl Jidanca şi nici peste Vândută 
negrilor (ai fi zis că de ruşine) ca să poată s-ajungă să fie 
văzută prin piaţă, mireasă a chietudinii şi-a tăcerii, păşind 
invulnerabilă în izolarea neauzului, intangibilă, mergând şi- 
acum cum mersese când avea paisprezece şi cincisprezece şi 
şaisprezece ani: exact ca o căţeluşă de vânătoare gata să dea 
peste un cârd de păsări. 

Aşa că, de Crăciun, când am venit acasă, i-am spus lui 
Gavin: 

— Zi-i să rupă blestematul ăla de carnet de partid, dacă-l 
are. Du-te! Spune-i! Să lase oamenii-n pace. N-are ce le- 
ajuta. Nici nu merită. Nu vor nici ajutor, nici sfaturi şi nici să 
muncească nu vor. Prăjituri vor şi senzaţii, şi pe deasupra şi 
gratis, toate. Nişte-mpuţiţi. Cum dracu-a putut ea să stea un 
an de zile-ntr-un război care nu numai că i-a omorât bărbatu' 
şi spart timpanu' din cap, dar cum de nu şi-a dat seama că 
chiar şi cu preţu' ăsta partida pentru care lupta era 
pierdută. Oh da, desigur, ştiu, ştiu, mi-aţi spus, şi tu, şi 
Ratliff, de-atâtea ori; Ratliff, cel puţin, nu o dată mi-a spus: 
de-o sută de ori: „Omu-n fond nu-i rău, da' n-are minte”. Şi- 
atunci cu-atât mai mult nu mai rămâne nicio speranţă, nicio 
justificare pentru chinul şi strădania şi zbuciumul altuia. Şi- 
aici m-am oprit, pentru că-şi pusese palma pe capul meu. 
Trebuia să se-ntindă ca s-o facă, acuma, dar a făcut-o exact 
ca atunci când eram numai pe jumătate atât de înalt şi- 
aveam numai o treime din anii de-acum, cu blândeţe, tandru, 
c-un pic de mângâiere, vorbind liniştit şi blând: 

— De ce nu-i spui tu? zise el. Pentru că-i un om bun şi-i şi- 
nţelept, afară de cazurile când o ia razna, când se sminteşte 
pentr-un moment, deraiază-n aşa hal, că până şi eu îmi pot 
da seama că deraiază, şi-atunci îi dă drumu' ca nebunu', fără 
să se mai abată, din clipa aia, o iotă de la logică şi de la 
rațiune, până ce ne bagă pe toţi într-o-ncurcătură şi-o 
aiureală, şi-o bătaie de cap, că până şi eu aş fi avut destulă 
minte ca să le evit. Da-i om de treabă. Poate că uneori am 

276 


greşit că l-am crezut şi l-am urmat, dar niciodată n-am greşit 
că l-am iubit. 

— Îmi pare rău... am zis. 

— N-ai de ce, zise el. Numai să-ţi aduci aminte. Nu-ţi 
pierde timpul regretând erorile comise. Mulţumeşte-te să nu 
le uiţi. 

Aşa că nu m-am lăsat până n-am dat iar de Ratliff. Adică 
nu: am profitat de ocazie. Era tradiționala cină de Crăciun, 
pe care-n fiecare an Ratliff o prepara singur la el acasă şi ne 
invita, pe unchiu' Gavin şi pe mine, să mâncăm cu el. Dar, de 
data asta, Gavin era obligat să se ducă la Jackson pentru o 
chestiune a regiunii, cu canalizarea, aşa că m-am dus singur, 
în bucătărioara imaculată a lui Ratliff, c-un grog rece-n faţă, 
făcut dintr-un whiskey de porumb, de la moş Calvin 
Bookwright, pe care părea că şi-l procură fără dificultăţi, cu 
toate c-acuma, că moş Cal îmbătrânise, când se ducea cineva 
la el după whiskey, putea să-i dea sau să-i vândă, sau să-l 
pofteasc-afară, nu ştiai niciodată la ce să te-aştepţi; sorbind 
câte puţin din grogul rece, cum numai Ratliff ştia să-l facă - 
întâi topea zahărul în puţină apă, apoi începea să toarne 
whiskey în vreme ce mai învârtea încetişor linguriţa, apoi 
apă de ploaie din cisternă, ca să umple paharul - şi-n timpul 
ăsta Ratliff, cu un şorţ alb imaculat, peste una din cămăşile 
alea curate, albastre, decolorate, fără cravată, pe care şi le 
făcea singur, gătea mâncarea, era dat dracului ce se 
pricepea la gătit, nu numai pentru că-i plăcea să mănânce, 
da’ pentru că-i plăcea să şi gătească, s-o potrivească din 
condimente pân’ la perfecțiunea absolută. Pe urmă şi-a scos 
şorţul şi-am mâncat la masa din bucătărie, cu o sticlă de 
Bordeaux, pe care-o aduceam totdeauna unchiu' Gavin şi cu 
mine. Apoi, cu cafeaua şi cu carafa de whiskey ne-am dus (ca 
totdeauna) în odăiţa imaculată, căreia el îi zicea salonul lui, 
cu orga de salon impecabil cernită într-un colţ şi cu scaunele 
cernite, şi cu căminul care era acoperit cu hârtie încreţită, 
dar iarna avea un radiator cu gaze, care imita un buştean, c- 
acuma dăduse progresul peste noi, ne copleşise, şi-n mijlocul 
odăii masa cernită, şi pe ea, pe un suport sub un clopot de 

277 


sticlă, se odihnea cravata Allanovna - pe-un fond de-un roşu 
generos, nu chiar stacojiu, nici chiar rubiniu, cu o mulţime 
de floarea-soarelui mărunţele fiecare c-un punct minuscul 
albastru în mijloc, un albastru aproape la fel de decolorat ca 
şi cămăşile lui, pe care-o adusese de la New York, acum trei 
sau patru ani, atunci când s-au dus, el şi cu Gavin, ca să 
asiste la căsătoria Lindei şi la plecarea în Spania, şi mai bine 
mi-aş fi tăiat limba decât să-i fi spus că-l costase, pe cine-o fi 
plătit-o (presupun că Gavin), vreo şapteşcinci de dolari; 
până-n ziua-n care nu ştiu cum am făcut c-am spus din 
greşeală ceva în legătură cu asta şi Ratliff a zis: 

— Ştiu cât costă. Eu am plătit-o. O sută cincizeci de dolari. 

— Cât? am zis. O sută cincizeci? 

— Au fost două, a zis el. 

— N-am văzut niciodată decât una, am zis. 

— Nici nu cred c-ai s-o mai vezi. Cu cealaltă-i o chestie 
personală... Şi lângă ea sculptura, legatul lui Barton Kohl, şi, 
dacă Gavin mai căuta încă să afle care-i capul şi care-i 
coada, eu renunţasem de mult, pentru că nici măcar nu 
ştiam ce era, necum ce făcea. 

— Tot ce mai lipseşte aici e bricheta pe care i-a dat-o ea 
lui, am zis. Camera Linda Snopes. 

— Nu, făcu el. Camera Eula Varner. Ar trebui să am mai 
multe-aici, da’ poate că-i de-ajuns şi-atât. Măcar e ceva. 
Când o colectivitate are norocul de-a fi colectivitatea pe 
care-o alege, la o mie de ani o dată, o Eula Varner ca să 
respire-n sânul ei, cel mai mic lucru pe care-l putem face e 
ca cineva să ridice ceva, un... monument nu-i chiar cuvântul 
pe care l-aş vrea. 

— Un altar, am zis. 

— Exact. Un altar, care să indice şi să amintească, pentru 
ca oamenii care n-au avut norocul sau care-au fost 
condamnaţi să fie prea tineri... Se opri. Rămase locului 
nemişcat. Ai fi zis c-avea un aer puţin bizar sau poate 
gânditor, dar visător, nu. l-am zis: 

— Te-nşeli. N-au de gând. 

— Ce? făcu el. Ce-ai spus? 

278 


— Că n-o să se mărite cu Gavin. 

— Aşa-i, zise el. O să fie şi mai rău. 

Acuma eu eram ăla: 

— Ce? Ce-ai zis? Dar el îşi revenise, era calm, senin, 
impenetrabil. 

— Da’ socot c-avocatu' o s-o poată suporta şi p-asta. 


279 


Zece 
GAVIN STEVENS 


I-aş fi putut sugera, i-aş fi putut spune s-o facă, şi-ar fi 
făcut-o - să-şi rupă carnetul de partid imediat, repede, pe 
loc, cu pasiune, exultând. Semăna cu maică-sa, într-o 
privinţă cel puţin: avea nevoie, era sortită să aibă nevoie de- 
a găsi pe cineva destul de apt, destul de rezistent (în cazul 
ei, cazul de faţă, nu destul de tare: fusese Kohl destul de 
tare; întâmplarea făcuse să fie şi el doar din carne şi oase, 
aşa că destul de durabil n-a fost) ca să primească ce-avea ea 
de dat; şi-n acelaşi timp sortită să eşueze în cazul ăsta, cazul 
ei, nu pentru că Barton nu-i împlinise nădejdile, ci pentru că 
şi-n horoscopul lui era o condamnare. Aşa că, dacă partidul 
comunist, care se dovedise invulnerabil la gloanţe şi deci 
nemuritor, îl înlocuise, nu ca s-o văduvească din nou, natural 
că ea şi-ar fi rupt bucățele carnetul de partid, cu pasiune, cu 
bucurie, exultând. Pentru că, ce sacrificiu mai desăvârşit 
poate cere cuiva dragostea, decât umilinţa, abnegaţia, mai 
ales cu preţul pe care neştiutoarea lume materialistă, în 
ignoranţa ei crasă şi nesimţitoare, ar eticheta-o drept 
laşitate şi ruşine? Totdeauna am avut ca o bănuială că-n 
realitate, martirului creştin de pe vremuri îi plăcea bourul 
sau leul, poate că-l şi iubea. 

Dar i-am sugerat altceva. Ajunsesem în 1940. Niebelungul 
dement nimicise Polonia şi se-ntorsese iar spre occidentul în 
care Parisul, eterna şi superba curtezană a lumii civilizate, îi 
fusese vândut ca o simplă curvă ordinară, şi numai 
fermitatea engleză l-a făcut să se-ndrepte din nou spre 
răsărit. 

A-nceput la mine-n birou. Era un omuleţ liniştit, curăţel, 
aproape insipid, de-o vârstă nedefinită, între douăzeci şi 
cinci şi cincizeci de ani, cum arată toţi ăştia, care mi-a 
prezentat, scurt, insigna de agent federal (îl chema Gihon) şi 
s-a aşezat pe scaunul oferit şi-a zis: „Mulţumesc”, şi a 


280 


deschis vorba calm şi impersonal, cum fac ei, ca şi cum ti-ar 
transmite un mesaj nu cine-ştie-ce important. Oh da, 
desigur, fără-ndoială că eram ultimul, absolut ultimul de pe 
listă, pentru că desigur că se informase despre mine, mă 
verificase temeinic fără să prind eu de veste, cum probabil 
că zile-ntregi, sau poate chiar luni, cercetase şi elucidase, şi 
trecuse prin ciur şi prin dârmon tot ce era de aflat despre 
ea. 

— Ştim că tot ce a făcut, ce a încercat să facă, a fost în 
văzul lumii, aşa ca oricine să aibă posibilitatea s-audă, să 
ştie... 

— Cred că puteţi fi foarte liniştit pe chestia asta, am zis 
eu. 

— Da, zise el... absolut în văzul lumii. Lucruri perfect 
inofensive. Cu cele mai bune intenţii, numai că nu chiar atât 
de... realiste. De fapt, nimic din ce nu ar trebui să facă o 
doamnă, decât că puţin cam... 

— Sucite, am sugerat eu. 

— Mulţumesc. Dar aşa-i. Şi pot să vă spun în mod 
confidenţial că este posesoarea unui carnet de membru al 
partidului comunist. Fireşte, dumneavoastră nu ştiaţi. 

Acuma i-am zis eu: 

— Mulţumesc. 

— Şi-odată comunistă... e ca zicătoarea veche (natural, 
fără nicio aluzie, sunt convins că mă-nţelegeţi). Cin’ şi-a dat 
o dată poalele peste cap... Ceea ce fiecare, dac-a stat puţin 
să reflecteze, îşi dă seama că-i fals. Dar asta este. Acuma nu- 
i epocă de calm şi de reflectat, să poţi să pretinzi sau să te- 
aştepţi, necum să speri, nici de la guvern şi nici de la lume, 
ţinând seama de ce ne-aşteaptă, probabil mult mai curând 
decât ne dăm seama... 

— Da, am zis. Ce doriţi să fac? Ce presupuneţi că pot să 
fac? 

— Ea... după câte înţeleg, după câte mi s-a spus, sunteţi 
cel mai vechi, cel mai apropiat prieten al ei... 

— Nicio aluzie, desigur, am zis. Dar el n-a zis, la rândul 
lui, „Mulţumesc”. N-a zis nimic, absolut nimic. Şedea acolo, 

281 


observându-mă prin ochelari, cenuşiu, insipid ca un 
cameleon, înspăimântător ca urma de pas de pe plaja lui 
Robinson, prea insipid, prea inodor şi incolor, cu glasul ăla 
firav, pentru mantia teribilă pe care-o reprezenta. 

— Vasăzică, tot ce doriţi este să fac uz de influenţa mea... 

— .„„.ca cetăţean şi patriot destul de inteligent ca să-şi dea 
seama că vom fi şi noi implicaţi în acest război peste cinci 
ani - pun cinci ani ca o limită maximă, pentru că nemților nu 
le-au trebuit nici trei ca să-nnebunească de-a binelea şi să ne 
desfidă să intrăm şi noi - împotriva cui, poate că n-o să ştim 
decât când va fi prea târziu... 

— ... ca s-o conving să-şi depună-n mod discret cartea de 
membru-n mâinile dumneavoastră şi să jure orice jurământ 
sunteţi autorizat să-i primiţi, am zis. Dar n-aţi spus chiar 
dumneavoastră adineauri că cine-a fost odată curvă (fără 
nicio aluzie) curvă moare? 

— De perfect acord cu dumneavoastră, zise el, în cazul 
ăsta, nu în cel cu aluzia. 

— Atunci ce doriţi de la mine... de la ea? 

Scoase un carneţel şi-l deschise; erau însemnate zilele 
săptămânii şi chiar şi orele: 

— Ea şi cu soţul ei au fost în Spania, în rândurile armatei 
legaliste comuniste, şase luni şi douăzeci şi nouă de zile, 
până când el a căzut în luptă, ea a rămas în serviciu ca 
infirmieră de ambulanţă şi, după ce a fost rănită, până ce 
legaliştii au evacuat-o peste frontieră în Franţa... 

— Lucru-nregistrat chiar şi-aici în Jefferson. 

— Da, zise el. Înainte a locuit şapte ani în New York City 
în concubinaj... 

— „ceea ce-i condamnabil nu numai aici în Jefferson, 
Mississippi, ci chiar şi în Washington. Dar el nici măcar nu 
se-ntrerupsese. 

— ...cu un bine-cunoscut membru înregistrat al partidului 
comunist şi în strânse legături cu alţi membri ai partidului 
comunist, care poate că nu-s încă înregistraţi la 
dumneavoastră, la Jefferson. 

— Da, am zis. Şi-atunci? 

282 


Îşi închise carneţelul şi-l puse la loc în buzunarul interior 
al hainei, uitându-se din nou la mine, foarte rece, foarte 
impersonal, ca şi cum între noi ar fi fost o lentilă de 
microscop. 

— Aşa că ea a cunoscut oameni nu numai în Spania, ci şi 
în Statele Unite, oameni care până-n momentul de faţă nu se 
află în fişele noastre - membri ai partidului comunist şi 
agenţi, oameni importanţi, care nu sunt atât de notorii ca 
sculptorii ovrei sau profesorii de la Columbia, sau alţi 
asemenea amatori inteligenţi... Pentru că de-abia acuma, în 
fine, înţelesesem. 

— Pricep, am zis. Oferiţi un târg. Să vă dea nume şi s-o 
lăsaţi în pace. Biroul dumneavoastră o va transforma din 
duşman în turnător. Aveţi vreun mandat oarecare? 

— Nu, zise el. M-am sculat în picioare. 

— Atunci, buna ziua, domnule. Dar el nu se mişcă încă. 

— Nu vreţi să-i propuneţi? 

— Nici gând, am zis. 

— Ţara-i ameninţată, poate chiar în primejdie. 

— Nu din partea ei, am zis. Atunci se ridică şi el şi îşi luă 
pălăria de pe birou. 

— Sper că n-o să regretaţi asta, Mr Stevens. 

— Bună ziua, domnule. 

Adică i-am scris-o. Pentru că se făcuseră trei ani şi ea 
încercase, realmente încercase să citească pe buze. Dar nu 
ştiu. Poate că a trăi în afara sunetului omenesc e ca şi cum ai 
trăi în afara timpului omenesc, şi ea n-avea timp de-nvăţat, 
n-avea timp să-şi bată capul cu-nvăţatul. Dar iarăşi, nu ştiu. 
Poate că n-a avut nevoie nici măcar de trei ani de libertate, 
de imunitate la vorbire, ca să afle că toată dilema condiţiei 
umane rezidă poate în neîncetata pălăvrăgeală cu care s-a- 
nconjurat omul, în care s-a-nchis, s-a izolat împotriva 
penalizărilor pentru propria stupiditate, care altminteri - 
penalizările, notările cu cerneală roşie - poate că i-ar fi dat 
posibilitatea ca pân-acuma să-şi fi creat o condiţie 
acceptabilă, practică, eficace. Aşa că i-am scris: 

Du-te-n altă parte. Nu mai sta aici. 

283 


— Vrei să zici să mă mut? făcu ea. Să-mi caut o locuinţă a 
mea? Un apartament, o casă? 

Vreau să zic să pleci din Jefterson, i-am scris. Pleacă de-a 
binelea şi pentru totdeauna. Dă-mi blestematul ăla de carnet 
de partid fugi din Jefterson. 

— Mi-ai mai spus asta şi altădată. 

— Nu, nu ţi-am spus, i-am zis. lar vorbeam, scriind, 
concepând paragraful în întregul lui: N-a fost niciodată 
vorba între noi nici de carnet, nici de partidul comunist. 
Chiar acum trei ani, când ai încercat prima oară să-mi spui 
că-l ai şi să mi-l arăţi, nu te-am lăsat, te-am oprit, am refuzat 
să te-ascult: nu-ţi aduci aminte? Dar ea vorbea mai departe: 

— Vreau să zic atunci, de mult, când aveam cinsprezece 
ani sau şaisprezece şi ziceai că trebuie să plec din Jefferson. 

Aşa că nu i-am mai scris paragraful; i-am scris: Dar atunci 
nu puteai. Acuma poţi. Dă-mi carnetul & pleacă. Ea rămase 
nemişcată un moment, un răstimp. Nici măcar nu-ncercam, 
în împrejurări importante şi crize de felul ăsta, să folosim 
tabletele de fildeş. Erau ca o bijuterie, o bagatelă, o podoabă 
feminină; realmente fără nicio utilitate aproape: foiţe subţiri 
de fildeş în ramă subţire de aur prinse cu ineluşe tot de aur, 
fiecare foiţă mare cam cât o carte de joc, aşa că-ntr-adevăr 
nu-ncăpeau mai mult de trei cuvinte deodată, o anagramă, 
un acrostih la nivel pueril - un rebus sau poate o istorioară 
cu urmare ciupită dintr-un abecedar, în schimb, eram sus la 
ea în odaia pe care şi-o aranjase, în picioare lângă policioara 
căminului, pe care şi-o făcuse exact la înălţimea şi cu 
lăţimea necesare ca să încapă un bloc de hârtie de scris, 
când aveam de discutat ceva în care nu mergeau greşeli sau 
nu merita să nu fii clar, chestii de bani de pildă, aşa că ea-mi 
putea citi cuvintele pe măsură ce-mi ieşeau din mână, ca 
vorbitul, aproape ca auzitul. 

— Să mă duc, unde? zise ea. Unde-aş putea să mă duc? 

Oriunde: New York, înapoi în Europa, desigur, dar la New 
York trebuie să mai fie lume pe care-o cunoşteaţi tu & 
Barton, prieteni de vârsta voastră. Se uită la mine. Aşa cu 
pupilele mărite ochii ei păreau aproape negri; şi orbi. 

284 


— Mi-e frică. 

Am vorbit; putea citi cuvinte izolate dacă vorbeam rar: 

— Ţie? Frică? Ea: 

— Da. Nu-mi place să fiu neajutorată. Nu vreau să fiu 
neajutorată. Nu vreau să depind de nimeni. 

Gândeam febril, ca atunci când trebuie să relansezi sau să 
tragi carte, sau să pui jos, când fiecare fracțiune de secundă 
înseamnă-un punct pierdut din cartea ta. În timp ceea mă 
urmărea, am scris foarte apăsat: Dar eu la ce-s bun? şi mi- 
am tras mâna-napoi ca ea să poată citi. Atunci, cum spune 
Chick, cu măcăitul ei de rață, sec, fără viaţă, zise: 

— Gavin. N-am făcut nicio mişcare. Ea zise din nou: Gavin. 
N-am făcut nicio mişcare. Ea zise: AI right. Am minţit. Nu-i 
chestia de depins. N-am să depind. Pur şi simplu trebuie să 
fiu acolo unde eşti tu. Nici măcar n-a adăugat Pentru că 
acuma eşti tot ce mi-a rămas. Rămăsese-n picioare 
nemişcată, ochii noştri cam la aceeaşi înălţime, privirea ei 
părând să iasă, să străbată ceva: un abis, tenebre; nu 
zdrobită, nu întrebătoare, nici măcar cu speranţă; încă o 
clipă şi-aveam să ştiu; repetând cu glasul ei de rață: Gavin. 

Repede, în izbucniri, cocoloaşe, cioturi sau cum vreţi să le 
ziceţi, de câte trei-patru cuvinte, am scris aşa ca să poată 
citi pe măsură ce se iveau: E-n regulă. N-ai de ce te teme. 
Refuz să mă-nsor cu Tine. 20 ani prea mare Diferenţă ca să 
fie Bine şi-afară de-asta Nici nu Vreau. 

— Gavin, zise ea. 

lar am scris, rupând foaia galbenă din bloc şi aruncând-o 
alături pe policioară: Nu vreau 

— Te iubesc, zise ea. Chiar când trebuie să spun o 
minciună, spun una gata inventată de tine pentru mine. 

Am scris: Nu-i minciună nimeni n-a Pomenit de Barton 
Kohl. 

— Ba da, zise ea. 

Am scris: Nu. 

— Poţi să mă... dacă vrei, zise ea. Aşa-i. A folosit explicit 
cuvântul, rostindu-l dur, brutal, gutural, cu glasul ei ca un 
măcăit de rață. Asta a fost dificultatea noastră de când ne- 

285 


am apucat de lecţiile de dicţiune: tonul, să-şi moaie glasul pe 
care nu şi-l putea auzi. 

— Este exact pe dos, îmi explica ea. Când spui că şoptesc, 
am impresia că-mi tună-n cap. Dar când vorbesc ca acuma 
nici nu simt. Atunci, parc-ar fi fost un țipăt. Cum a fost și- 
acuma, când ea probabil că crezuse că-şi coborâse vocea, şi 
eu stăteam parc-aş fi aşteptat să se potolească, să se stingă 
reverberarea tunetului. 

— Ai roşit, zise ea. 

Am scris: cuvântul ăla. 

— Care cuvânt? 

Pe care l-ai pronunţat. 

— Spune-mi altu-n locul lui. Scrie-l, să-l văd şi să-l ţin 
minte. 

Am scris: Altu’ nu-i ăsta-i corect numai că eu sunt de modă 
veche şi încă mă mai şochează puţin. Ba nu ce mă şochează 
e când il foloseşte o femeie & că nu-i şocată până nu vede că 
eu sunt pe urmă am scris: Ba nu nici aşa nu-i bine ce e 
şocant e că toată această pasiune şi emoție şi magie e 
rezumată & expediată cu-acest unic sunet scurt şi 
dezagreabil. 

— All right, zise ea. Atunci fără cuvânt. 

Am scris: Vrei să zici că tu vrei. 

— Fireşte că poţi, zise ea. Oricând. Ştii foarte bine. 

Am scris: Nu asta te-am întrebat. Ea citi. Nu se mişcă. Am 
scris: Uită-te la mine! Ceea ce şi făcu, privindu-mă ca din 
afară sau pe deasupra a ce-o fi fost şi de care-aveam să-mi 
dau seama-n clipa următoare. 

— Da, zise ea. 

Am scris: Nu ţi-am spus eu chiar adineauri că n-are de ce 
să-ţi fie teamă? şi de data asta a trebuit să mişc puţin blocul 
ca să-i atrag atenţia, până ce ea zise, fără să-şi ridice 
privirea: 

— Şi nici să plec nu trebuie? 

I-am scris: Nu de data asta sub ochii ei şi mi-am dat seama 
din ce sau peste ce privea ea: incomensurabila pierdere, 
inconsolabila durere, fidelitatea şi constanţa, şi glasul ca un 

286 


măcăit sec zicând: „Gavin. Gavin. Gavin”, în timp ce eu 
scriam: 

Pentru că noi suntem unicii 2 oameni de pe lumea asta 
care se pot iubi fără să... restul pierzându-se-ntr-o linie 
violentă pentru că ea mă prinsese-n braţe, se-ncleştase de 
mine cu putere, glasul sec, dogit, spunând: 

— Gavin. Gavin. Te iubesc. Te iubesc, aşa că a trebuit să 
mă zbat să mă eliberez ca s-apuc blocul şi să scriu: 

Dă-mi carnetul! 

Privi mirată foaia de hârtie, cu mâinile încremenite în 
gestul de a da drumul umerilor mei. 

— Carnetul? făcu ea. Apoi zise: L-am pierdut. 

Atunci mi-am dat seama: o scăpărare, un fulger. Am scris: 
tatăl tău în timp ce cu glas tare ziceam: 

— Ah, ticălosul, ticălosul, spunându-mi în gând: Stai puțin. 
Stai puţin! N-avea-ncotro. Pune-te-n situația lui. Ce altceva 
putea face, ce altă armă avea ca să-şi apere însăşi existența 
lui înainte de a i-o distruge ea - poziția lui pentru care 
sacrificase totul - nevastă cămin prieteni linişte - ca să 
capete unica recompensă de care ştia singura pe care-o 
pricepea pentru că însăşi lumea aşa cum o-nţelegea el îl 
asigurase că asta-i ce-şi dorea el, că-i singurul lucru care 
merită să-l ai. Fireşte: unica lui armă posibilă: pune mâna pe 
carnet, ameninţă cu predarea lui la F.B.I. Şi-o opreşte de a-l 
distruge. Cu toate astea îmi ziceam întruna: Nu fi prost. O 
să-l folosească pentru ca s-o distrugă. Probabil chiar el a fost 
cel care-a măzgălit Jidanca Comunista Kohl pe propriul 
trotuar, la miezul nopții, ca să-şi constituie o rezervă de 
simpatie-n Jefferson, pentru ziua-n care va fi constrâns să-şi 
interneze propria fiică-n balamuc. Am scris: 

Ti s-a scotocit prin odaie dulap sertare. 

— Cineva, da, zise ea. Anul trecut. Am crezut... Am scris: 

A fost tatăl tău. 

— Crezi? Da, exact cu tonul ăsta. Am scris: 

Nu-ţi dai seama c-a fost el? 

— Are vreo importanţă? O să-mi trimită altul, presupun. 
Dar nici asta n-are importanţă. Eu nu m-am schimbat. Şi nu 

287 


de-o bucată de carton tipărit am nevoie ca s-o dovedesc. 

De data asta am scris încet şi atent: Nu-i nevoie să pleci n- 
am să-ţi mai cer dar când am să-ţi mai cer din nou să pleci să 
ai încredere în mine & să pleci imediat voi pregăti tot ai să 
m-aSculți. 

— Da, a zis ea. 

Am scris: Jură! 

— Da, a zis ea. Atunci ai să te poţi însura. De scris n-aş 
mai fi putut scrie-n orice caz; îmi apucase amândouă mâinile 
şi mi le ţinea într-ale ei strânse la piept. Trebuie. Vreau eu. 
Nu trebuie să nu ştii ce-i asta. Nimeni niciodată nu trebuie 
să nu ştie ce-i asta, măcar o dată. Nimeni. Nimeni. Se uita la 
mine. Cuvântul ăla care nu-ţi place. Mama ţi l-a spus o dată, 
nu-i aşa. Nu era întrebare. Aţi făcut-o? 

Mi-am liberat mâinile şi am scris: Ştii foarte bine că nu. 

— De ce nu? 

Am scris: Pentru că ei îi era milă de mine şi când faci ceva 
pentru cineva numai din milă înseamnă că tot ce faci nu are 
prea mare importanţă pentru tine. 

— Mie nu mi-e milă de tine. Ştii foarte bine. Nu-ţi dai 
seama că pentru mine ar fi important? 

Am scris: Atunci poate pentru că nu eram demn de ea & 
ne dădeam seama dar m-am gândit că dacă n-o făceam poate 
că ea o să creadă c-aş fi putut fi... şi am smuls fila, şi am 
mototolit-o, i-am băgat-o-n buzunar, şi am scris: Acuma 
trebuie să plec. 

— Nu pleca, zise ea. Pe urmă zise: Ba da. Du-te. Vezi, 
acuma mi-e bine. Nici măcar nu mai mi-e frică. 

Am scris: De ce să-ți fi fost frică? Şi pe aceeaşi filă: Unde 
mi-e pălăria? şi s-a dus şi mi-a adus-o, în timp ce eu am 
adunat restul de foi scrise şi le-am băgat în buzunar şi când 
mă îndreptam spre uşă glasul ei măcăit zise: 

— Gavin. Şi m-am întors. Cum ziceam? Unicii doi oameni 
de pe lume care se iubesc şi n-au nevoie să...? Te iubesc, 
Gavin, cu vocea, cu tonul care pentru ea era şoaptă, era 
murmur poate dar pentru cineva destul de nenorocit ca să 
mai aibă încă urechi era pătrunzător, strident ca un claxon 

288 


de automobil de pe vremuri. 

Şi-am ieşit în graba mare din casă, din casa aceea cu 
coloane, din palatul lui, ca să mă duc, tot în graba mare, la 
bancă, direct în fund, în odăiţa aia mică, să dau peste el, să-l 
îmbrâncesc, să-l fac să sară-n sus, să-şi ia picioarele de pe 
cămin şi să-i zic cu mâna gata-ntinsă: „Am venit după cartea 
aia de membru, te rog”. Numai că asta ar fi însemnat să 
renunţ prosteşte la o ocazie, să-i fac realmente un cadou; de 
ce să-l las să-şi aleagă el momentul capitulării, să depună 
F.B.I.-ului o mărturie de care să profite? De ce să nu lovesc 
eu întâi, cum face F.B.I.-ul, să nu-l las, vorba lui Ratliff, s- 
apuce să se-ntoarcă şi să muşte: omul acela moale, cenuşiu, 
insipid, vârându-i sub nas insigna zicând: „Ştim din sursă 
sigură, domnule Snopes, că deţineţi un carnet de membru al 
partidului comunist. Aţi fi dispus să ne daţi o declaraţie?” 

Dar nu ştiam de unde să-l iau pe Gihon acuma şi, fiindu-i 
inamic declarat, nu m-ar fi crezut. Aşa că F.B.l.-ul, în 
măsura-n care-l reprezenta el, rămânea pe dinafară; va 
trebui să mă adresez de-a dreptul vastei Atotputernicii care 
se numea guvern; turnătoria propriu-zisă trebuia să fie 
impecabilă, să lase impresia că-şi are originea-n milieu şi să-i 
folosească riguros jargonul. O carte poştală, bineînţeles, o 
carte poştală de-un cent. La început, m-am gândit să mă 
adresez preşedintelui Statelor Unite, dar, cu nebunia de 
scrisori de felul ăsta, pe care probabil că le primea Mr 
Roosevelt, a mea s-ar fi înecat, ar fi fost luată de potop. Aşa 
că nu-mi rămâneau decât militarii. Dar, cu toate că-n armată 
nu se pierde nici cea mai mică bucăţică de hârtie, dacă stă 
ceva scris pe ea şi-i iscălit (altceva da, orice, poate fi părăsit 
sau aruncat, sau distrus, dar o bucată de hârtie scrisă şi 
iscălită, niciodată, chiar dac-ar trebui plătiţi şi echipați o mie 
de oameni, care să nu facă altceva decât s-o păzească); o să 
iasă ea odată şi-odată la iveală, chiar dac-ar fi să treacă şi-o 
sută de ani, numai c-atunci ar fi puţin cam târziu. La care m- 
am pomenit întrebându-mă: Dar ce cusur are prima idee, cu 
F.B.I.-ul? Şi unicul răspuns a fost: Niciunul. Aşa c-acuma 
parcă şi vedeam cartea poştală gata scrisă. Într-un jargon 

289 


stâlcit, se ştia că sunt doi Hooveri: unul curăţitor de covoare 
şi ăl'lalt fost preşedinte, şi ăsta era şeful F.B.I.-ului şi se 
zicea că-l cheamă Hoover. Aşa că parcă şi vedeam: 


Herbert Hoover 
Departamentul F.B.I. 


şi-atunci m-am oprit, pentru că nu la Washington: jargonul 
ăsta special nu era numai de om bine informat, era şi logic, 
aşa că m-am gândit întâi la Parchman, în Mississippi, la 
Penitenciarul de Stat, decât că furierul de-acolo era poate 
unul de-ăia pe viaţă, cuminţit, aşa că ce-nsemna pentru el un 
interval de socotit doar în zile, mai ales o corespondenţă, aşa 
că tot s-ar fi pierdut. Pe urmă-am găsit răspunsul: Jackson, 
capitala. O să fie admirabil: nu chiar un oraş mare, aşa că 
agenţii de-acolo o să fie destul de plictisiţi stând degeaba ca 
să sară pe ocazie; şi-afară de asta, nici nu era departe. Cam 
aşa ar fi să fie: 


Herbert Hoover 
F.B & I. Deprt. 
Jackson, Mississippi 
Dacă vă înfăţişaţi cu mandat de perchiziţe 
la Jefferson, Mississippi, la banca şi 
locuinţa lui Flem Snopes veţi găsi carte de 
membru de partid comonist. 
Un Cetăţean Patriot 


La care veţi obiecta că „Mandat de perchiziţe” este puţin 
în afara jargonului semnatarului şi că ortografia „comonist” 
merge puţin cam departe. Şi la care eu vă ripostez că 
semnatarul ştie perfect de bine despre ce vorbeşte; că 
„mandat de perchiziţe” şi „comonist" sunt cele două cuvinte 
asupra cărora n-o să fac niciodată niciun fel de eroare, 
indiferent cum le-ar ortografia: primul fiind o constantă 
iminenţă în existenţa lui cotidiană (şi el e convins că şi-n a 
dumneavoastră), iar celălalt, sau sinonimul lui, „deţinut", 

290 


fiindu-i un permanent asociat. Dac-aş îndrăzni. Înţelegeţi? 
Chiar dac-aş pătrunde prin efracţie, la el în casă sau în 
tezaurul băncii, şi-aş găsi carnetul, şi aş şterge numele ei, şi 
l-aş substitui pe-al lui ca să aibă ei ce sfredeli cu privirea, ea 
în persoană-ar fi prima să sară-n sus, să nege, să conteste, 
să-şi atribuie, să ia totul asupra ei; probabil că s-ar fi dus ea 
însăşi la Gihon sau la oricare altul de-alde el peste care-ar fi 
dat, încă înainte de asta, şi şi-ar fi mărturisit convingerile 
dacă i-ar fi trecut prin cap că i-ar putea interesa. După care, 
din clipa aceea şi până-n ziua-n care şi-această puternică 
alianţă a demenţilor cosmici îşi va fi epuizat în cele din urmă 
forţele şi s-ar fi cufundat în pace şi uitare, ea va fi hărţuită şi 
tracasată, şi spionată zi şi noapte, şi trează şi-n somn, şi la 
masă. Aşa că-n cele din urmă a trebuit să mă repliez, nu pe 
poziţia ei inocentă că n-ar fi ceva serios, că sincer n-ar avea 
nicio importanţă, ci pe convingerea mea, mai câinoasă sau - 
şi/sau - legală că era unica lui armă de apărare şi că n-o s-o 
folosească decât încolţit de frică. 

Sau poate de speranţă. În orice caz aşa stăteau lucrurile 
până-n clipa-n care bătălia aeriană de deasupra Marii 
Britanii a salvat-o; altminteri, tot ce-ar mai fi rămas de făcut 
ar fi fost pur şi simplu să te duci la el şi să-i spui: „Vreau 
carnetul ăla de membru”, ceea ce echivala cu a te apropia de 
un necunoscut şi a-i spune: „Dumneata mi-ai furat 
portofelul”. Aşa c-a salvat-o bătălia Marii Britanii. Şi pe el, 
pentr-o bucată de vreme. Adică zvonurile, poveştile care- 
ajungeau acum până aici la noi despre o mână de copii care 
luptau. Pentru că-n restul primăverii ăleia din 1940 şi-n vară, 
şi-n toamnă ea devenise din ce în ce mai agitată. Oh, 
desigur, mai făcea lecţiile la şcoala duminicală de negri, 
continua, cum spunea târgul, „cârdăşia” cu negri, dar acum 
se trecea cu vederea poate şi în virtutea intimităţii care se 
crease sau poate şi pentru că nimeni nu descoperise încă 
vreun mijloc oarecare s-o-mpiedice. 

Asta până-n iunie, când s-a-ntors Chick de la Cambridge. 
Pentru ca, deodată, să constat - să descopăr - două lucruri: 
că incontestabil acum Chick era reprezentantul familiei 

291 


noastre pe lângă tipul ei social şi că ea ştia nume de piloţi 
din R.A.F. şi de avioane pe care zburau mai multe chiar 
decât el: Malan şi Aitken, şi Finucane, şi Spitfire, şi 
Beaufighter, şi Hurricane, şi Buerling, şi Deere şi-i ştia şi pe 
străini: americanii care n-avuseseră răbdare s-aştepte şi 
polonezii, şi francezii, care n-acceptaseră înfrângerea: 
Daymond şi Wzlewski şi Clostermarm; până-n septembrie, 
când am căzut de acord: Chick a acceptat să mai facă un an 
la drept şi noi am acceptat să-l facă aici la Oxford, la 
Universitate, în loc de Cambridge. Şi poate că motivul era 
ăsta: după plecarea lui, ea n-o să mai aibă pe nimeni cu care 
să discute nume de aviatori. Aşa că n-ar fi trebuit să fiu 
surprins când a venit la birou. Şi nici n-a-nceput să spună că 
trebuie să fac şi eu ceva, să dau o mână de-ajutor, că nu fac 
nimic, că nu se poate să stau aşa de pomană; a zis: 

— Plec. Am găsit de lucru la o fabrică în California, unde 
se fac avioane pentru Europa, şi eu repede să scriu, să 
mâzgălesc: Aşteaptă puțin. 

— E-n regulă, a zis. E-aranjat totul. Le-am scris că n-aud, 
dar că-s familiarizată cu motoare şi mecanisme de camion, şi 
că tot ce-au ei nevoie pot să-nvăţ. Şi mi-au spus să vin acolo 
şi s-aduc ceva hârtii. Înţelegi: scrisori de-alea-n care spui că 
mă cunoşti destul de bine ca să-i poţi asigura pe chestii de 
moralitate şi că nu mă-mbăt cine ştie ce, şi că pân-acuma nu 
m-a prins nimeni cu mâna-n sac. Asta o să ai de făcut, pentru 
că poţi s-o semnezi chiar ca preşedinte al Oficiului de 
recrutare din Yoknapatawpha, Mississippi, şi eu tot scriind: 
Aşteaptă puţin, adică nu, nu mai scriam pentru că de-abia 
scrisesem: îi apucasem cu o mână mâna ei şi cu cealaltă-i 
întindeam blocul până ce-a citit şi s-a oprit, sau s-a oprit atât 
cât să citească sau în fine n-a mai vorbit aşa c-am putut 
scrie: 

La fabrica asta la toate fabricile-i un individ cu puteri 
nelimitate căruia-i zice Siguranţa & pentru care slujba de- 
acolo-i unicul lucru de pe pământ care-l scuteşte de-a fi 
trimis... şi-am smuls foaia scriind mai departe, mâna ei, 
braţul ei pe umărul meu, aşa că-i puteam simţi respiraţia 

292 


lângă obraz şi mireasma părului: ...pe front ceea ce fireşte 
că el va-ncerca să-mpiedice chiar cu preţul vieții 
descoperind la intervale nu prea mari dovezi de activitate 
subversivă care mai curând sau mai târziu te vor ajunge & 
pe tine ţi-aduci şi-am smuls şi fila asta fără să mă opresc 
aminte de Biloxi Springs de pe coasta Golfului Mexic ai fost 
acolo. 

— Da. Cu mama şi... şi credeam c-o să se oprească acuma, 
dar nici nu s-a-ntrerupt măcar... cu Manfred. Mi-aduc 
aminte. 

Am scris: Pascagoula şantier naval face vapoare care 
transportă aeroplane tunuri tancuri dacă te primesc în 
California te primesc şi-aici aşa c-ai să te duci aici. 

— Da, zise. Apoi zise: Rusia. Trase adânc aer în piept. Dar 
o să fie şi-aici Siguranţa. 

Am scris: Da da-i aproape pot să vin repede & chiar dacă-i 
amestecată Siguranţa probabil să-ţi poţi găsi altceva. 

— Da, zise ea respirând calm şi rar pe umărul meu. 
Aproape. Aş putea veni acasă-n weekend. 

Am scris: S-ar putea să trebuiască să lucrezi în weekend 
au nevoie de vapoare. 

— Atunci poţi să vii tu acolo. Oficiul de recrutare-i închis 
în weekend, nu? 

Am scris: O să vedem. 

— Să fim împreună din când în când De aia-mi era frică de 
California, că-i prea departe. Dar Pascagoula-i aproape. Cel 
puţin din când în când. 

Am scris: Fireşte. 

— All right, zise ea. Am să mă duc, desigur. 

Ceea ce şi făcu, imediat după Anul Nou 1941. Cunoşteam 
acolo un avocat, aşa că a găsit un mic apartament cu intrare 
separată, într-o locuinţă particulară. Ea credea pare-se că 
odată scăpată din Jefferson şi la cel puţin douăsprezece ore 
de interdicţia lui Snopes sau a mea, sau a amândurora 
nimeni n-o să poată s-o-mpiedice-n intenţia ei de a-şi 
cumpăra o maşinuţă şi a o conduce singură, până când a 
trebuit s-o ameninţ că-ndată ce-oi afla de una ca asta, eu 

293 


personal am s-o denunţ poliţiei din Pascagoula că e surdă. 
Aşa că a acceptat să renunţe şi avocatul, prietenul meu, a 
vorbit la o asociaţie de automobilişti, şi a fost angajată 
imediat controlor la sculărie, dar ea aproape numaidecât a 
scris c-aproape i-a convins s-o primească nituitoare, unde 
surzenia ei avea să fie un real avantaj, în orice caz acuma 
putea să poarte din nou salopetă, s-arate din nou mititică în 
lumea asta masculină sau mai curând asexuată, căutând să 
facă faţă monstruoasei mecanici ucigaşe, care era acum 
războiul şi poate că-şi găsise-acuma iarăşi pacea, liniştea, 
dacă-i posibil ca cineva să aibă pace, linişte, în orice caz, la 
început au fost scrisorile în care spunea: Când ai să vii o să, 
şi pe urmă: Dacă ai să vii nu uita, şi pe urmă, după câteva 
săptămâni, o simplă carte poştală în care zicea: Mi-e dor de 
tine şi altceva nimic - indigenţa asta aproape nearticulată a 
cărţilor poştale ilustrate care spun: Aş vrea să fii cu mine 
sau Asta-i camera noastră pe care le trimit agramaţii, până 
ce a sosit ultima, din nou o scrisoare de data asta. Vreau să 
zic: în plic. E-n regulă. Am înțeles. Știu cât de ocupat trebuie 
să fii cu Oficiul de recrutare. Vino când poţi pentru că vreau 
să te rog ceva. La care i-am răspuns imediat, pe loc (era gata 
s-adaug pentru că nu ştiam ce să cred. Dar ştiam perfect de 
bine ce să cred.) Să mă rogi sau să-mi spui? Aşa că ştiam 
dinainte care-o să-i fie răspunsul: Da. Să te rog. 

Aşa că (era din nou vară) i-am telegrafiat data şi ea mi-a 
răspuns: Rezervat cameră aştept gară cu ce tren cu drag şi i- 
am răspuns (eu care-i refuzasem să aibă şi ea una a ei) că: 
Sosesc maşină te iau şantier marți la ieşire cu drag şi m-am 
dus. A ieşit cu schimbul ei, în salopetă, întinzându-mi blocul 
şi creionul încă-nainte de-a mă săruta, lipindu-se de mine 
strâns, zicând: 

— Spune-mi, spune-mi tot, până ce m-am putut elibera ca 
să scriu, redus din nou la izbucniri de câte trei sau patru 
cuvinte, crâmpeie de fraze pe care trebuia să le şterg: 

Spune-mi tu întâi despre ce-i vorba. 

— Hai să mergem la plajă. Şi eu: 

Nu vrei să mergi întâi acasă să te schimbi? 

294 


— Nu. Să mergem la plajă. Şi ne-am dus. Am parcat 
maşina şi aveam impresia c-apucasem să scriu: Acuma 
spune-mi, dar ea sărise, era jos, m-aştepta, să-mi ia blocul şi 
creionul şi să le-nfunde-n buzunar şi mi-a apucat braţul 
drept cu amândouă mâinile şi mergeam aşa, ea încleştată cu 
amândouă mâinile de braţul meu, împiedicându-ne şi- 
mpleticindu-ne la fiecare câţiva paşi, soarele tocmai 
coborând şi umbra noastră, una singură, lungindu-se pe 
broderia de spumă a mării în faţa noastră, eu gândind: Nu, 
nu, nu se poate să fie asta, când ea zise: 

— Stai puţin, şi-mi dădu drumul scotocind în celălalt 
buzunar, în care nu era blocul. Am adus ceva pentru tine. 
Aproape că uitasem. Era o scoică; călcasem probabil pe-un 
milion de scoici de când coborâsem din maşină cu două sute 
de metri mai încolo şi mă gândeam întruna: Nu se poate să 
fie asta. Nu se poate. Am găsit-o-n prima zi. Mi-era frică să 
n-o pierd până vii, da' n-am pierdut-o. Îţi place? 

— E-o minune. 

— Ce-ai zis? Şi era gata cu blocu-ntins şi cu creionul. 

E grozavă acuma Spune-mi! 

— Da, zise ea. Se-agăţă, se-ncleştă de braţul meu, strâns 
cu putere, cu amândouă mâinile din nou, din nou mergând, 
eu gândind: De ce nu, de ce n-ar fi, de ce să nu existe undeva 
în lume măcar înc-un singur Barton Kohl sau cel puţin un 
surogat acceptabil, în orice caz, ceva care să meargă, cât de 
cât mai bun decât tristeţea, când ea zise: 

— Uite. Şi se opri ne-am întors ca să fim cu faţa la clipa de 
nemişcare care precede cufundarea finală a soarelui, 
palmierii şi pinii înalţi şi golaşi încremeniţi de explozia 
pălind acum, pân’ a nu apuca adierea nopţii să-i legene, să-i 
biciuiască. Şi s-a isprăvit. Se lăsase amurgul. Ea zise: Gata. 
E bine-acum. E bine c-am fost aici. Că l-am salvat. L-am 
folosit. Vreau să zic: pământul, c-a făcut tot drumul ăsta de 
la-nceputul lumii, şi soarele, c-a venit de-atât de departe de 
la-nceputul vremii, numai pentru ziua şi minutul, şi secunda 
asta dintre toate zilele şi minutele, şi secundele, şi nimeni 
care să se fi folosit de ele, nici măcar doi oameni care-n cele 

295 


din urmă să fie-mpreună după atâtea şi-atâtea greutăţi şi 
aşteptare, şi-acuma-s în fine-mpreună şi-s desperaţi de-atât 
de nesfârşită aşteptare şi-aleargă de-a lungul plajei, către 
locul nu-ndepărtat acuma unde-fine, în fine vor fi-mpreună şi 
singuri, şi nimeni pe lume să ştie sau să-i pese, sau să se- 
amestece de parcă nici lumea n-ar exista, numai noi, aşa c- 
acuma lumea asta care nici n-a fost încă inventată, ar putea 
să-nceapă. 

Şi-n capul meu: Poate că de asta-s şi fidelitatea şi 
suferința, ca să trebuiască să treci prin ele, măcar o dată-n 
viață, indiferent cine-i cel care se chinuie. C-ai auzit de 
dragoste şi de moarte, şi de durere, şi de fidelitate, şi de 
suferinţă, şi-ai văzut şi dragoste, şi moarte şi poate c-ai văzut 
şi dragoste, şi moarte, şi durere, dar nu toate cinci - sau 
patru pentru că fidelitatea şi suferința despre care vorbesc 
eu sunt inextricabile; sunt una - astea toate-n timp ce ea 
zicea: 

— Nu mă gândeam la... şi s-a oprit ea singură încă-nainte 
de-a fi apucat eu să ridic mâna şi să-i acopăr gura - dac-aş fi 
ridicat-o şi i-aş fi acoperit-o - zicând: Nu te teme. N-am uitat; 
n-am să mai spun cuvântul ăla niciodată. Cu ochii la mine: 
Aşa că poate c-acuma ştii ce-am de gând să-ţi cer. 

— Da, am zis; asta putea să citească pe buze. Şi am scris: 
căsătorie. 

— De unde ştii? 

Ce importanţă are, am scris, sunt fericit. 

— Mi-eşti drag, a zis. Hai să mergem la masă. Pe urmă ne 
ducem acasă şi-ţi povestesc. 

Am scris: Nu întâi acasă. Să te schimbi. 

— Nu, a zis. N-am nevoie să mă schimb pentru unde 
mergem. A 

Nu s-a schimbat. În clientela feminină care mânca acolo ar 
fi putut purta orice, de la cornet acustic la frunză de viţă, şi 
chiar şi-atunci probabil că tot cornetul acustic ar fi fost cel 
care s-atragă atenţia. Era o cârciumă. Sâmbătă noaptea (sau 
poate că-n orice noapte în vremuri de-astea de boom în 
construcţii navale) trebuie că-i un veritabil balamuc, 

296 


tavernă-n toată regula, bombă, cum spun ei; cu radio pus la 
maximum, pentru mine era de pe-acuma. Dar asta-i, că eu nu 
eram surd. Mâncarea în schimb - calcanul şi creveţii - 
excelentă şi chelneriţa ne-a pus pe masă pahare şi gheaţă 
pentru sticla pe care-o adusesem; în tot vacarmul ăsta vocea 
ei se remarca mai puţin. Pentru că parcă dinadins îi dăduse 
drumul şi pentru lucruri în care eu aş fi avut nevoie doar de- 
un „Da” sau „Nu”, flecărind fără sfârşit, despre şantier, 
despre munca ei, despre oamenii de-acolo, parc-ar fi fost o 
fetiţă de şcoală venită-n vacanţă pentru prima oară, şi mânca 
prea repede, nu mesteca destul, până ce-am terminat şi ea a 
Zis: 

— Acuma putem pleca. 

Nu-mi spusese încă unde-aveam să stau şi nici unde stătea 
ea nu ştiam. Aşa că-n maşină am aprins lumina la tablou şi 
am scris: Încotro? 

— Pe-aici, a zis. Am mers înapoi spre centrul oraşului până 
a zis: 

— La dreapta, şi am cotit la dreapta şi imediat a zis: Aici, 
aşa c-am oprit la rigolă ca să iau blocul: 

La ce număr? 

— La hotel, a zis. Uite-acolo. Am scris: 

Avem de vorbit. N-ai acolo unde stai un salonaş liniştit să 
nu ne deranjeze nimeni. 

— Astă-seară o să stăm amândoi aici. E-aranjat tot. Odăile 
noastre-s una lângă alta, nu ne desparte decât un perete şi 
amândouă paturile-s puse la acelaşi perete, aşa că, după ce 
vorbim şi ne culcăm, pot oricând în timpul nopţii să-ţi bat în 
perete şi tu poţi să m-auzi şi, dacă ţin mâna lipită de perete, 
pot să-ţi simt răspunsul - ştiu, n-am să bat tare ca să 
deranjez pe cineva, n-o să m-audă nimeni afară de tine. 

Hotelul avea terenul lui de parcare. Mi-am luat valiza şi- 
am intrat. Proprietarul o cunoştea, poate că toată lumea din 
oraş o cunoştea sau ştia de-o femeie tânără şi surdă care 
lucra la şantier. Oricum, nu ne-a oprit nimeni, el i-a spus pe 
nume şi ea m-a prezentat, şi el mi-a dat cele două chei şi ne- 
am dus până la uşa ei, tot fără să ne oprească nimeni, şi am 

297 


descuiat-o, valiza ei era înăuntru şi erau şi flori într-o vază şi 
ea a zis: 

— Acuma pot să fac o baie. Pe urmă îţi bat în perete, şi eu 
am zis: 

— Da, pentru că asta putea citi pe buze şi m-am dus la 
mine-n odaie; da, de ce trebuie să existe fidelitate şi 
suferinţă? Numai pentru că le-am imaginat? Dacă omenirii i 
s-ar împlini visurile, ce visuri ar mai fi alea? Dar ea mi-a 
bătut imediat în perete şi-am ieşit, o uşă, cinci paşi şi-altă 
uşă şi-am închis-o după mine. Era în pat, rezemată-n 
amândouă pernele, într-un halat sau capot larg, cu părul 
(evident, pe când conducea ambulanţa şi-l tunsese scurt, dar 
acuma era din nou destul de lung ca să-l poată lega cu o 
panglică albastră ca ochii ei) pieptănat şi strâns pentru 
noapte, cu blocul şi creionul în mână şi mâna în poală şi cu 
cealaltă mână bătea patul lângă ea să m-aşez acolo. 

— De altminteri nici n-o să ai nevoie de el, zise ea ridicând 
puţin blocul şi lăsându-l să cadă la loc, pentru că tot ce-o să 
ai de zis o să fie „Da” şi asta aud. Şi-apoi, ştii dinainte despre 
ce-i vorba, o să-ţi vină uşor. Şi poate, dacă-ţi spun că-ţi cer s- 
o faci de dragul meu o să-ţi fie mai uşor. Aşa că-ţi spun: te 
rog s-o faci de dragul meu. Am luat blocul: 

Fireşte c-am să fac ce anume... 

— Îţi aduci aminte acolo jos, pe plajă, când soarele-a apus 
în fine şi nu mai rămăsese nimic decât amurgul şi pinii, şi 
nisipul, şi oceanul, şi tu şi cu mine, şi eu ziceam că n-ar 
trebui ca aşa ceva să se piardă-n zadar după-atâta aşteptare 
şi-atâta drum străbătut, că din toată lumea asta trebuie să 
fie doi oameni desperaţi şi chinuiţi fiecare de dorul celuilalt 
ca să merite să nu se mai irosească-n zadar, şi deodată 
aleargă, gonesc înspre locul care-n sfârşit nu mai e departe, 
e-acolo-aproape, şi nici desperare nu mai e, nici chin, nici... 
şi brusc, în timp ce mă uitam la ea, sub povara privirii s-ar 
putea spune, îi dădură lacrimile; curgeau şiroaie pe faţă, cu 
toate că n-o văzusem niciodată plângând pân' atunci şi 
probabil că nici ea însăşi nu-şi dădea seama că plânge. Am 
scris: 

298 


Încetează. 

Să-ncetez ce? Şi eu: 

Să plângi. 

Nu, nu plâng. Şi eu: 

Uită-te-n oglindă! 

Era pe masă obişnuita oglindă de mână şi cutia cu 
şerveţele, echipamentul standard, dar am scos batista mea şi 
i-am întins-o. Şi-a pus însă palmele pe obraji şi şi-a şters 
lacrimile cum faci când transpiri, scuturându-şi mâinile şi 
lacrimile la sfârşitul gestului, cum faci cu transpiraţia. 

— Nu-ţi fie teamă. N-am să spun cuvântul ăla. Pentru că 
nici nu-i vorba de asta. Lucrul ăsta nu-i important, cum nu-i 
important să respiri câtă vreme nu te gândeşti la asta, ci 
doar îl faci când trebuie să-l faci. Important e numai când 
devine o problemă, o dificultate, o soluţie, cum şi respiratu-i 
important numai când e vorba să ştii dacă mai poţi sau nu să 
mai respiri o dată. Important e restul, mărunţişurile, perna 
asta care-i mai păstrează urma capului, cravata asta care-i 
mai păstrează urma gâtului de pe care-a scos-o aseară şi 
care mai atârnă la capul patului, chiar şi ghetele goale pe 
duşumea, cea dreaptă şi-acum încă întoarsă puţin în afară, 
ca şi cum picioarele i-ar mai fi încă-n ele şi-ar mai umbla 
încă aşa cum umbla el călcând c-un picior puţin mai sus 
decât cu celălalt, cum ziceau negrii de pe vremuri că fac 
oamenii mândri... Şi eu: 

Încetează, încetează te rog. lar plângi. 

— Nu simt. Nu simt nimic pe faţă de-atunci din ziua aia, 
nici cald, nici rece, nici ploaie, nici apă, nici vânt, nici nimic. 
De data asta luă batista şi se sluji de ea, dar când i-am întins 
oglinda şi am început chiar să scriu: unde ţi-e pudra nici n-a 
atins-o măcar (oglinda). 

— Am să fiu atentă de-acum înainte. 

— Vreau să ai şi tu partea ta din toate astea. Te iubesc. 
Dacă n-ai fi fost tu, probabil că n-aş fi rezistat. Dar acuma 
mi-e bine. Şi vreau să ştii și tu ce-i asta. Vreau s-o faci de 
dragul meu. Şi eu: 

Dar ce să fac De dragul tău încă nu mi-ai spus. 

299 


— Să te-nsori, zise ea. Credeam că ştii. Nu mi-ai spus tu că 
ştii despre ce-i vorba? 

Şi eu: 

Eu să mă-nsor Vrei să zici eu. 

— Dar cine credeai? Credeai că eu...? Gavin. 

— Nu, am zis. 

— Ţi-am citit pe buze. Ai zis „Nu”. Minţi. Ai crezut că-i 
vorba de mine. 

— Nu. 

— Ţi-aduci aminte atunci când ţi-am zis că tu, oricând 
crezi că trebuie să minţi de dragul meu, şi că pot totdeauna 
să mă bizui că n-ai să dai înapoi, oricât te-ar contrazice 
faptele? 

— Da, am zis. 

— Atunci ne-am înţeles, zise ea. Nu. E vorba de tine. Asta 
te rog să faci de dragul meu. Să te-nsori. Vreau să ai şi tu 
parte de asta. Pentru c-atunci o să fie-n regulă. O să putem fi 
oricând alături, indiferent cât de departe s-ar întâmpla sau 
ar trebui să fim unul de altul. Cum ai spus tu? Unicii doi 
oameni dintre toţi oamenii de pe pământul ăsta care se pot 
iubi nu numai fără să trebuiască să... da’ nici măcar să 
trebuiască să spună cuvântul ăsta pe care nu-ţi place să-l 
auzi. Îmi promiţi? 

— Da, am zis. 

— Ştiu că n-ai să poţi mâine să ieşi în prag şi să dai de ea. 
Poate să dureze un an sau doi. Dar tot ce ai de făcut e să- 
ncetezi de-a te opune ideii de-nsurătoare. Odată ce-ai făcut 
asta, e-n regulă pentru că restul vine de la sine. Ai s-o faci? 

— Îţi jur, am zis. 

— Ai spus „Jur”, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci sărută-mă! Şi am sărutat-o, cu braţele ei, 
puternice, strângându-mă pe după gât; o clipă, şi-atât. Şi 
mâine-dimineaţă, devreme, întoarce-te-acasă. Şi eu: 

Voiam să stau. Toată ziua. 

— Nu. Mâine. Devreme. Am să lipesc palma de perete şi 
când ai să fii în pat bate-n perete, şi dac-am să mă trezesc 

300 


peste noapte pot să bat şi eu, şi dacă eşti treaz sau n-ai 
plecat încă, poţi să-mi răspunzi şi, dacă n-am să-ţi simt 
bătaia, poţi să-mi scrii mâine din Jefferson sau poimâine. 
Pentru c-acuma mi-e bine. Noapte bună, Gavin. 

— Noapte bună, Linda. 

— 'Ţi-am citit şi-asta pe buze. Te iubesc. 

— Te iubesc, am zis. 

— Ţi-am citit şi-asta, da-n orice caz, scrie-mi, s-o am - cum 
se zice? - să-mi scalde ochii-n bucurie mâine-dimineaţă. 

— Da, am zis, întinzând mâna să iau blocul. 


301 


Unsprezece 
CHARLES MALLISON 


De data asta eram în uniformă. Aşa c-acuma tot ce mai am 
de făcut e să decid, să descopăr, de care „data asta” e vorba, 
sau când a fost. N-a fost când am văzut-o din nou pe Linda, 
pentru că ea mai era încă la Pascagoula, la şantierul care- 
acum făcea vapoare pentru Rusia. Şi n-a fost când am venit 
din nou la Jefferson pentru că eram în trecere pe-acasă în 
drum spre hainele cazone. Aşa că s-ar putea să fi fost când 
am umblat iarăşi după Ratliff. Cu toate că tot ce vreau eu să 
spun e că prima dată când l-am văzut din nou pe Gavin a fost 
după însurătoare, când era soţ. 

Pentru că eram în 1942 şi Gavin era-nsurat acuma cu 
Melisandra Harriss (Backus adică, dac-ar fi după 
Thackeray); urciorul ăsta mersese la apă o dată mai mult 
decât trebuia, vorba lui Ratliff, fireşte, cu condiţia s-o fi spus. 
Şi-a venit dimineaţa aia de duminică cu Pearl Harbour şi i- 
am telegrafiat lui Gavin, cu întoarcerea curierului s-ar putea 
zice, de la Oxford: De data asta am plecat. l-am telegrafiat 
lui Gavin pentru c-altminteri ar fi trebuit să vorbesc cu 
mama la telefon şi ca să vorbesc cu mama interurban mă 
costa o mulţime de parale pe când aşa, telegrafiindu-i cu 
patruşdoi de cenți lui Gavin, telefonul mamei avea să fie pe 
nota de plată a tatei, la Jefferson. 

Aşa c-am ajuns acasă la timp ca să fiu efectiv prezent la 
prima şi nevinovata prăbuşire a ceea ce evident că el 
presupusese că era bastionul lui inexpugnabil: la timp să-l 
„asist”, să-i fiu cavaler de onoare la catastrofă. Uite cum s-a- 
ntâmplat. Nu putusem să urmez cursul programului oficial 
de antrenament de zbor de la Universitate, dar mi-au spus 
că oricine are studii superioare şi un număr oarecare de ore 
de zbor, în special solo, are cele mai bune şanse să fie primit 
de-a dreptul la o şcoală militară de pilotaj şi înrolat. Era la 


302 


noi un aviator profesionist care făcea pulverizări de recolte 
cu baza pe acelaşi teren şi care m-a luat ca elev, pe un avion 
mai mare chiar, un model (pretindea el) militar, realmente 
de antrenament de bază, mai mare decât pârâitoarele alea 
de cincizeci CP pe care le foloseau la cursurile oficiale. 

Aşa c-atunci când i-am telegrafiat lui Gavin aveam 
înregistrate vreo cincisprezece ore de zbor, dintre care trei 
solo, şi când a sunat mama eram împachetat cu maşina, gata 
să plec la Jefferson. Aşa c-am fost acolo să-i văd şi-nceputul, 
fie că Gavin voia să recunoască sau nu că erau publicaţii de 
căsătorie. Vorbesc despre crescătoria de cai de la Long 
Island unde Miss Melisandra Harriss-Backus obişnuia să-şi 
aducă din când în când cei doi copii (crescuseră mari acum; 
Gavin nu lua nişte copilaşi vitregi, ci nişte buni de-nsurat) 
acasă, din Europa, până ce nemţii nu-ncepuseră s-arunce-n 
aer chiar şi vapoare americane în nasul coastelor Irlandei. 
Aşa că a trebuit să fie America de Sud şi de data asta ea 
aducea şi-un ofiţer de cavalerie argentinian specialist în 
obstacole, despre care unul din cei doi copii Harriss, băiatul 
dement (nu vreau să spun că amândoi copiii mătuşii 
Melisandra erau demenţi, ci că unul din ei era băiat) credea 
că vrea să se-nsoare cu banii pe care maică-sa era încă 
tutore, în loc s-o ia pe fată, care n-avea decât o rentă anuală 
ca şi el. Aşa că el (dementul, fireşte) îşi pusese-n cap să-l 
omoare pe specialistul argentinian în obstacole cu armăsarul 
sălbatic al lui Rafe McCallum pe care el (dementul) îl 
cumpărase sau îl şmecherise, sau în orice caz îl introdusese- 
n grajdul în care nenorocitul de argentinian ar fi intrat pe- 
ntuneric şi-ar fi deschis uşa cui credea el (argentinianul 
neştiutor) c-o să fie un cal nu numai blând, dar şi orb 
aproape. Numai că Gavin a citit în foi de ceai, a recurs la 
darul său divinator sau la vergeaua fermecată, nu ştiu ce-a 
făcut, dar l-a găsit pe Rafe la timp ca s-ajungă el primul la 
uşa grajdului. 

Aşa că argentinianul a fost salvat şi-n noaptea aia 
dementul a trebuit s-aleagă între centrul de recrutare de la 
Memphis al armatei şi unchiu' Gavin, şi a ales armata, aşa c- 

303 


a scăpat, şi-n după-amiaza aia, argentinianul şi cu sora 
dementului s-au căsătorit şi-au plecat din Jefferson, aşa c-au 
scăpat ei. Dar unchiu' Gavin a rămas şi a doua zi a trebuit să 
plec la cursurile de fotogrametrie şi la antrenamentul la sol, 
aşa că, data următoare când am venit acasă, Gavin nu era 
numai soţ, era şi tatăl unui fiu vitreg care-ar fi putut fi cel 
mai curăţel ucigaş virtual pe care ţi-l puteai visa, dacă nu s- 
ar fi produs lovitura, îngerinţa perfidă, pe care niciun câine 
n-ar merita-o, a unuia care-şi vâra nasul unde nu-i fierbe 
oala,  şi-al unei fiice vitrege, măritate c-un ginere 
argentinian, alergător la obstacole. (Epocă la care şi eu eram 
însurat cu o aparatură de ochire automată de pe un 
bombardier - nu ieşise pilot din mine, dar cel puţin o să 
merg pe front - atribuit de-un guvern care n-avea încredere 
s-o lase-n seama mea şi punea spioni să mă observe ce fac cu 
ea, şi care înainte de a mi-o încredința mă-nvăţase să n-am 
încredere-n spionii lui, nici în nimeni în privinţa asta, şi care 
era pusă într-o cutie neagră mare, încuiată, legată de mine 
c-un lanţ chiar şi-n timpul somnului - condiţie permanent 
inconfortabilă, bineînţeles, care în special crea o nepotolită 
suspiciune reciprocă şi, neîncredere reciprocă, şi, cu timpul, 
ură reciprocă, pe care până la urmă te deprindeai s-o 
suporţi, fapt care e probabil cel mai bun antrenament pentru 
o legătură matrimonială reuşită.) 

Aşa că data următoare când am văzut Jeffersonul eram în 
uniformă şi am stat destul ca să pot face o vizită seniorului şi 
doamnei sale la noile lor grajduri ancestrale cu garduri 
văruite şi cu lumină electrică, şi să le zic: „Să v-ajute 
Dumnezeu, copiii mei!” şi pe urmă să fug să dau de Ratliff. 

— Acuma n-o să se mai poată însura cu ea, că are deja o 
nevastă. 

Şi niciodată nu te-ai fi gândit să zici lucid în legătură cu 
Ratliff. În orice caz, nu înainte, nu până-n momentul de faţă. 

— Aşa-i, a zis. N-o să-l ia de bărbat. O să fie mai rău. 


304 


FLEM 
Doisprezece 


Când furgoneta care-l aducea de la Clarksdale se opri într- 
un oraş, Lake Cormorant, trebui să coboare şi să pornească 
mai departe pe jos. Nu s-arăta încă deloc să fie pe-aproape, 
Memphis. Îşi dădea seama acuma că i se întâmplase cel mai 
mare şi, într-un fel, cel mai înspăimântător lucru din câte 
păţise el în cei treizeci şi opt de ani: uitase ce-i aia distanţă. 
Uitase cât putea fi de departe un loc de altul. Şi-acuma 
trebuia să mai şi mănânce, pe deasupra. Pentru că tot ce- 
avea era hârtia de zece dolari pe care i-o dăduseră odată cu 
salopeta nouă şi cu pălăria, şi cu bocancii la poartă la 
Parchman, plus trei dolari şi optzeci şi cinci de cenți care-i 
mai rămăseseră din cei patruzeci de dolari pe care văru-său 
Flem - Flem trebuie să fi fost; după ce-şi dăduse seama-n 
cele din urmă că Flem n-avea de gând să vină sau măcar să 
trimită pe cineva de la Moşia Franţuzului să-l ajute şi 
isprăvise cu strigatul de la fereastra închisorii la oricine 
trecea pe-acolo să trimită vorbă lui Flem, nimeni altul decât 
Flem sau poate judecătorul nu ştia şi nici nu se sinchisea ce 
s-alesese de el şi unde era - i-i trimisese acum optsprezece 
ani, imediat înainte de-al fi trimis Flem pe Montgomery 
Ward să-l prostească şi să-l facă să-ncerce să fugă îmbrăcat 
în femeie şi cu boneta în cap şi fireşte că l-au prins şi i-au 
mai dat încă douăzeci de ani. 

Era o prăvălioară îngrijită şi-ndesată cu marfă, tapisată cu 
afişe, în dosul unei pompe de benzină lângă şosea; o 
vechitură de maşină plină de praf şi de noroi era parcată 
alături şi înăuntru nu era decât proprietarul şi un negru 
tânăr într-o uniformă militară ponosită. Ceru o bucată de 
pâine şi deodată-şi aduse aminte de sardele, de gustul lor, 
după-aproape patruzeci de ani; o dată putea şi el să-şi 
permită să dea o piesă de zece cenți, când spre spaima lui - 


305 


şi un moment nici nu-i veni să creadă în ce-i auzeau urechile 
- află că avea să-l coste douăzeci şi şase de cenți - cutiuţa 
aia mică, turtită, de tinichea, tare la pipăit, pe care-o găsea 
peste tot cu cinci cenți, de când se ştia, înainte de Parchman 
- şi în timpul cât sta incredul şi uluit proprietarul îi pusese 
dinainte o altă cutiuţă zicându-i: 

— Asta-i unsprezece. 

— Asta ce-i? 

— Carne conservată, zise proprietarul. 

— Ce-i aia carne conservată? 

— Nu mai întreba atâta! Ia-o şi-o mănâncă! Ce-altceva vrei 
să cumperi cu unsprezece cenți? 

Apoi văzu lipită de peretele opus o stivă înaltă până la 
brâu de lăzi cu sticle de suc şi-n gura, şi-n gâtlejul lui se- 
ntâmplă ceva îngrozitor - o ţâşnitură, un izvor de lichid 
subţire ca un fir de foc sau ca un miliard de furnici care-l 
înţepau până jos în stomac; cu un fel de groază incredulă îşi 
auzi, chiar în timpu-n care-şi zicea: Nu! Nu! O să mă coste 
şi-asta cel puțin un sfert de dolar, glasul rostind: 

— Aş zice să-mi dai una d-alea. 

— O ladă-ntreagă? făcu proprietarul. 

— Nu se poate să cumpăr numai o sticlă? zise el socotind 
repede, gândind: Pe puțin douăzeci de sticle. Cu asta mi se’ 
duc toţi ăi zece dolari. Poate c-aşa am să scap. Nici după ce 
proprietarul îi puse dinainte pe tejghea sticla destupată rece 
şi aburită n-avu timp să-şi spună: Am s-o apuc şi-am s-o duc 
la gură fără să mai întreb cât costă pentru că altfel n-am să 
mai fiu în stare să m-ating de ea că mâna lui o şi apucase, o 
apleca înfundându-i gâtul în gură, prima înghiţitură rece, 
arzând ca focul, prea repede dată pe gât ca să-i mai simtă 
gustul, până ce reuşi să frângă, să frâneze pofta, pasiunea, 
încât putu să simtă gustul şi să afirme că nu-l uitase-n toţi ăi 
treizeci şi opt de ani; uitase numai ce bine-i să goleşti sticla 
în înghiţituri regulate, stăpânite, şi numai după-aceea s-o iei 
de la gură, şi-şi auzi îngrozit vocea spunând: „Mai dă-mi 
una”, chiar în timp ce-şi zicea: Opreşte-te! Opreşte-te! apoi, 
perfect calm, perfect stăpânit aşteptă ca proprietarul să 

306 


destupe a doua sticlă aburită, şi o luă şi pe asta, şi închise 
ochii încetişor şi o bău liniştit până la fund, şi desfăcu pe 
pipăite una din hârtiile din buzunarul în care ţinea pe cele 
trei de un dolar (cea de zece dolari era împăturită cu grijă în 
hârtie de jurnal şi prinsă cu un ac de siguranţă în buzunarul 
de pe pieptul salopetei) şi o puse pe tejghea, fără să se uite 
nici la ei, nici la nimic, aşteptând ca proprietarul să-i mai 
ceară una sau poate chiar două; până ce proprietarul puse 
şaizeci şi opt de cenți mărunţiş pe tejghea şi luă hârtia. 

Pentru că ambele sticle goale erau încă acolo, pe tejghea, 
în văzul tuturor şi el gândi repede: Dac-aş putea să iau restu' 
şi s-o şterg afară pân' să nu bage de seamă - dacă nu o 
imposibilitate, în orice caz un risc pe care nu-ndrăznea să şi- 
l ia, n-avea timp să rişte: să joace la noroc: poate doi dolari 
pe-un strigăt, o săritură peste tejghea să-i bareze uşa pân’ să 
vină-un alt şerif să-l umfle. Zise, fără s-atingă mărunţişul: 

— N-ai oprit gazoasele. 

— Cum? făcu proprietarul. Răspândi mărunţişul pe 
tejghea. Carnea conservată unsprezece, pâinea... Se opri şi 
strânse brusc gologanii grămadă. De unde ziceai că vii? 

— N-am zis nimic, făcu Mink. Mai din colo de pe drum. 

— Lipseşti de multă vreme, nu-i aşa? 

— Asta cam aşa-i. 

— Mulţumesc, zise proprietarul. Da, desigur, am uitat să 
pun ăle două Coca-Cola. Blestematele astea de sindicate, c- 
au urcat atâta preţurile la Coca-Cola şi la toate, de nu te mai 
poţi apropia. Ai băut două, nu-i aşa? Şi-i luă din rest o 
jumate de dolar împingând spre el ce rămăsese. Nu ştiu ce-o 
să ne facem dacă nu se găseşte cineva să-i oprească. Am 
impresia c-o să trebuiască să ne descotorosim de blestemaţii 
ăştia de democrați, dacă nu vrem s-ajungem la azil. Încotro 
ziceai că mergi? La Memphis? 

— N-am zis nimic... începu el. Dar celălalt iar vorbea sau 
nici nu se oprise măcar, adresându-se negrului acuma, 
întinzându-i o sticlă de gazoasă pe care i-o destupase: 

— Cu asta fac eu cinste. Urcă-n maşină şi du-l pân’ la 
răscruce: acolo are-o şansă-n plus să prindă pe cineva să-l ia, 

307 


poate vreunul de pe şoseaua ailaltă. 

— N-aveam încă de gând să plec, făcu negrul. 

— Ba da, ba da, aveai, zise proprietarul. Pentru-o juma de 
milă? Ai timp berechet. Să nu te văd p-aici până nu l-ai dus. 
All right, făcu el către Mink. Cu siguranţă c-ai să prinzi o 
maşină, acolo. 

Aşa că iar mergea cu maşina, în hodoroaga murdară de 
noroi; doar o clipă negrul îşi furişă pieziş privirea spre el şi- 
atât. 

— De unde mai din colo de pe drum ziceai că vii? făcu 
negrul. Nu răspunse. De la Parchman, nu? apoi opri maşina. 
Aici e răscrucea, zise negrul. Poate prinzi pe cineva să te ia. 

Cobori. 

— Foarte mulţumesc, zise Mink. 

— I-ai plătit lui, n-avea grijă, zise negrul. Aşa c-acuma 
trebuia s-o pornească iar pe jos. Dar important era că ieşise 
din prăvălie; în alta nu trebuia să mai intre. Dacă sticlele-ar 
fi un dolar bucata, ar fi existat o limită precisă, dincolo de 
care ispita, sau cel puţin lipsa lui de voinţă nu i-ar mai fi 
putut face niciun rău. Dar numai c-un sfert de dolar bucata, 
pân’ s-ajungă la Memphis şi să se simtă cu pistolul în mână, 
nu vedea un punct de oprire previzibil la care să-şi afle 
liniştea înainte de sfârşitul celor doisprezece dolari; îşi 
spusese încă-nainte de-a fi ieşit din prăvălie: Fii bărbat, fii 
bărbat. Trebuie să fii bărbat, ai prea mult de tăcut, prea mult 
de riscat, şi umblând din nou tot mai năduşea niţel, nu chiar 
că gâfâia, mai mult sufla greu, adânc, ca unul care nimerise 
prosteşte pe negândite-ntr-o cavernă-n braţele Semiramidei 
sau Mesalinei şi scăpase, şi nu-i venea să creadă, speriat 
încă de propria cutezanţă şi uluit că mai era încă în viaţă. 

Şi-acuma descoperea altceva. Cea mai mare parte din ăi 
douăzeci şi ceva de ani dinainte de-a intra la Parchman şi cei 
treizeci şi opt de-atunci umblase numai pe ţărnă moale. 
Acuma umbla pe beton; nu numai că-l supărau picioarele, 
da-l dureau şi oasele, şi muşchii, din călcâi şi până-n creştet; 
dădu însă îndată peste o băltoacă stătută, printre buruieni 
puturoase, fără pic de umbră, la capătul unui canal, şi-şi 

308 


scoase bocancii noi şi scorţoşi, pe care i-i dăduseră odată cu 
salopeta nouă şi stătu cu picioarele-n apă mâncând conserva 
de carne şi pâinea, şi gândind: Trebuie să mă stăpânesc. 
Poate că n-ar trebui să intru acolo unde se vinde ceva 
gândind, de fapt nu cu desperare: dar tot neîmblânzit şi- 
acuma: Probabil c-o să mă coste toţi ăi zece dolari, poate 
Chiar şi mai mult. Înseamnă că-mi rămân trei dolari şi 
obzeşcinci de cenți şi din ei am şi cheltuit obzejdoi de cenți 
şi se opri, şi scoase pumnul de mărunţiş din buzunar şi-i 
întinse cu grijă pe pământ lângă el; avusese trei hârtii de un 
dolar şi optzeci şi cinci de cenți, şi numără încet optzeci şi 
cinci de cenți, o jumate de dolar, un sfert, două de zece şi le 
puse deoparte. Îi dăduse omului de la prăvălie una din 
hârtiile de un dolar şi omu-i dăduse-napoi restul; pâine 
unşpe centi, carnea conservată unşpe centi, face douăjdoi de 
cenți, pe urmă omu-şi luase jumătatea de dolar pentru 
gazoase, făcea şaptejdoi de cenți şi-nsemna că trebuia să-i fi 
rămas douăşopt de cenți; numără din nou cât îi rămăsese, 
încet, ban cu ban, apoi numără din nou banii puşi deoparte, 
să nu fi greşit. Şi tot nu erau decât optşpe cenți în loc de 
douăşopt. O piesă de zece dispăruse pe-undeva. Şi carnea 
conservată era exact unşpe cenți, îşi aducea aminte, pen’ că 
fusese un fel de discuţie pe chestia asta. Aşa c-a fost pâinea, 
trebuia să fi fost pâinea. S-a urcat cu încă zece cenți exact 
cât am stat eu acolo, gândi el. Și dacă pâinea se poate 
scumpi cu zece cenți chiar sub ochii mei, poate că n-am să 
pot să-mi cumpăr pistolu” nici cu toţi ăi treişpe dolari. Aşa că 
trebuie să mă opresc pe-undeva şi să-mi găsesc de lucru. 
Traficul pe şosea era intens, dar acuma se mergea repede, 
automobilele mari, ca scoase din cutie, şi camioanele cât un 
vagon de cale ferată; nu mai vedeai furgonetele prăfuite 
care să se fi oferit să-l ia, erau vehicule de-ale ălor bogaţi şi 
zoriţi acuma, care nici măcar n-ar fi văzut un om în salopetă 
mergând de unul singur. Sau, probabil, şi mai rău: probabil 
că s-ar fi eschivat, să nu se compromită, cei de-o mărime şi 
de-o viteză, şi de-o lăcuire lucioasă şi colorată, îndepărtând 
pe-oricare s-ar fi oprit să-l ia pentru că nici la Memphis n- 
309 


aveau poftă să se-mpiedice de el. Da' nu mai avea nicio 
importanţă acuma. Memphisul, acuma, nu mai putea să-l 
vadă. Şi nici măcar să spună când o să-l vadă nu putea, 
gândind: Vasăzică, poa” să am nevoie de încă zece dolari ca 
să pot măcar s-ajung acolo unde să pot cumpăra unu’. Da-n 
orice caz trebuia s-ajungă la Memphis înainte ca faptul ăsta 
să devină o problemă, un obstacol; cum-necum, când va 
ajunge la Memphis, cei treisprezece dolari şi trei cenți pe 
care-i mai avea trebuiau să fie neatinşi, indiferent cât ar 
trebui să mai adauge la ei ca s-ajungă pân’ acolo. Aşa că-ntr- 
un fel oarecare o să trebuiască să-şi mai facă rost de ceva 
parale, el, care se ştia că nu se putea-ncrede-n el, dacă era 
vorba să intre-n vreo prăvălie de la marginea drumului în 
care se vindea suc. Aşa c-o să trebuiască să m-opresc undeva 
ca să cer de lucru eu care-n viața mea n-am cerut cuiva de 
lucru aşa că poate nici nu ştiu cum se face, îşi zise el. Şi asta 
o să-nsemne o zi în plus sau poate chiar mai mult de-o zi, 
gândind calm, fără desperare. Sunt prea bătrân pentru-aşa 
ceva. Un om de şaizeştrei de ani ar trebui să n-aibă de ce să 
se ocupe de-aşa ceva, zicându-şi, nu cu desperare, dar tot 
neîmblânzit. Da pentru unu’ care-a aşteptat treişopt de ani o 
zi în plus sau două, sau chiar trei nu-i o nenorocire. 

Femeia era voinică, dar nu grasă, nici bătrână, cu un aer 
cam aprig, într-o rochie otova şi nu cine-ştie-ce curată, într-o 
curte neîngrijită, smulgând nişte tije uscate de clematite de 
pe un parmalâc de lângă căsuţă. 

— Eşti slujitorul Domnului? făcu ea. 

— Mă rog? 

— Arăţi a preot. 

— Nu, zise el. Am fost plecat. 

— Ce ştii să faci? 

— Ştiu, cucoană. Ştiu să curăţ curtea. 

— Altceva ce ştii? 

— Am fost plugar. Gândesc că ştiu să fac aproape de 
toate. 

— Şi eu gândesc că-ntâi de toate trebuie să mănânci ceva, 
făcu ea. All right. Suntem toţi făpturile lui Dumnezeu. 

310 


Termină de smuls uscăturile astea. Pe-urmă ai să găseşti o 
greblă lângă uşa bucătăriei. Şi bagă de seamă. Sunt cu ochii 
pe dumneata. 

Poate că şi era, de după perdele. N-ar fi putut spune. Nici 
nu încercase. Cu toate că, vădit lucru, trebuie să fi fost, 
pentru că stătea gata pe galeria mititică atunci când el 
aruncă ultima furcă de uscături pe grămadă şi-i spuse unde 
era roaba, şi-i dădu trei bețe de chibrit de bucătărie şi stătu, 
şi se uită la el cum căra gunoiul pe maidanul de-alături şi-i 
dădu foc. 

— Du roaba şi grebla la loc de unde le-ai luat şi vino-n 
bucătărie, zise ea. Aşa şi făcu - o maşină de gătit, o chiuvetă, 
un răcitor, o masă cu un scaun alături şi pe masă un castron 
cu nişte legume cam nefierte şi cu câteva bucăţi livide de 
carne de porc şi două felii de pâine de fabrică, şi o farfurie, 
şi-un pahar cu apă; stătu un timp nemişcat, cu braţele 
atârnându-i, privind. 

— Eşti prea mândru ca să mănânci? zise ea. 

— Nu-i vorba de asta, zise el. Nu mi-e foame. Aveam 
nevoie de parale ca să pot merge mai departe. Trebuie s- 
ajung la Memphis şi de-acolo să mă-ntorc în Missippi. 

— Mănânci mâncarea asta sau n-o mănânci? 

— Da, cucoană, făcu el. Foarte mulţumesc, şi se aşeză, ea 
cu ochii pe el un moment, apoi deschise răcitorul şi scoase o 
cutie de conserve începută şi o puse pe masă în faţa lui. Era 
compot, o jumătate de piersică. 

— Uite, zise ea. 

— Da, cucoană, făcu el. Foarte mulţumesc. Poate că mai 
era cu ochii pe el încă. Mâncă ce putu (era prea rece) şi se 
duse cu farfuria şi cuțitul, şi furculiţa la chiuvetă să le spele, 
când ea apăru deodată. 

— Las’ că le spăl eu, zise ea. Dumneata du-te-nainte pe 
drumul ăsta, patru mile. Ai s-ajungi la o cutie de scrisori pe 
care stă scris Fratele Goodyhay. Ştii carte, nu? 

— Mă descurc eu. 

— Spune-i că te-a trimis Beth Holcomb. 

A găsit-o. Trebuia s-o găsească. Îşi zisese: Trebuie s-o 

311 


găsesc, gândindu-se, cine ştie, poate c-o să fie-n stare să 
citească numele de pe cutia de scrisori doar pentru că 
trebuia să-l citească, pentru că trebuia să pătrundă 
hieroglifele indescifrabile; zicându-şi, cum sta şi privea la 
cutia de metal, cu cuvintele Fra J.C. Goodyhay nu scrise: 
pictate, nu la-ntâmplare, nici neglijent: nervos, c-un fel de 
nerăbdare furioasă, zicându-şi, înainte sau în orice caz pe 
măsură ce-şi dădea seama, că era cineva pe-aproape care-l 
striga: Poate c-am ştiut dinto'deauna să citesc şi nu mi-am 
dat seama pân” ce n-a trebuit. În orice caz auzea glasul şi, 
îndreptându-şi privirea spre curtea într-un hal fără hal de 
neîngrijită, dădu peste-o altă căsuţă de scânduri şi-o verandă 
mititică, de pe care un om făcea semn cu mâna şi striga la el: 
„Aici, aici. Vino-ncoa'...” un om mărunţel, între treizeci şi 
cinci şi patruzeci de ani, cu mişcări iuți, cu ochi sfredelitori 
şi cu buza de sus proeminentă, ca la avocaţi sau la oratori, şi 
cu bărbia pronunţată a puritanilor din caricaturile de pe 
vremuri, care-i zise: 

— Ei drăcie, ce, eşti predicator? 

— Nu, zise el. Am fost plecat. Acuma vreau să mă duc... 

— All right, all right, făcu cel'lalt. Ia-o pe colo că vin şi eu, 
şi intră repede în casă. 

El, Mink, o luă pe după casă şi intră în curtea din dos care 
era, dacă s-ar fi putut, într-un hal şi mai cumplit decât cea 
din faţă, pentru că-n curtea din dos mai era o casă, nu atât 
dărâmată, cât năruită - un morman de grinzi şi de căpriori, 
şi de tocuri de uşi şi de ferestre, şi chiar şi bucăţi întregi de 
pereţi despărțitori, printre care se-nvârtea, sau mai curând 
stătea degeaba, un om cam de vârsta lui, a lui Mink, cu toate 
că purta o tunică de-un model care nu fusese copiat de la 
englezi decât după Pearl Harbour, şi la epoleţi avea insigna 
unei divizii care nici ea nu existase înainte, şi care, la 
apariţia lui Mink, începu să dea repede cu o toporişcă pe 
care-o ţinea în mână, într-o grindă de lângă el; tocmai la 
timp, pentru că uşa se deschise trântită de perete şi omul 
din faţă apăru cu un joagăr; Mink zări acum o capră de tăiat 
lemne şi-o grămadă de stâlpi. 

312 


— All right, all right, făcu omul din faţă, întinzându-i lui 
Mink joagărul. Să pui d-o parte pe-ale bune. Nu sparge 
lemnu’ ca să scoţi cuiele, scoate-le cu cleştele. Taie toate 
rupturile în bucăţi de-aceeaşi lungime. Şef e moşu'. Eu mă'c 
în casă, şi se duse-napoi în casă; chiar şi uşile pe care de- 
abia le-atingea se trânteau cu violenţă-n urma lui, ca şi cum 
trecerea lui producea un curent de sucţiune. 

— Va'zică-au pus mâna şi pe tine, neiculiţă, făcu omu’ cu 
tunica (ăsta era moşu'). 

Mink nu răspunse la-ntrebare. Zise: 

— Ăsta-i popa? 

— Ăsta-i Goodyhay, zise cel'lalt. Nu l-am auzit slujind, da’, 
chiar dacă n-ar deschide gura, şi tot s-ar pricepe mai bine la 
predică decât la gătit. Da’ asta-i, vezi, că trebuie ş-unu' care 
să gătească, cât o fi el de prost. Ăstuia cică i-ar fi fugit 
nevasta c-un prăpădit de reformat, un grataragiu ambulant, 
pân’ a nu se-ntoarce din război, din Pacific. Toate făceau la 
fel pe vremea aia şi, după câte bag de seamă, nici acuma nu- 
i altfel, chiar şi fără război s-aibă pe ce da vina. Da' să fie-al 
dracului, că eu to'deauna-am zis pagubă-n ciuperci, lac să fie 
că broaşte-s destule. Va'zică-au pus mâna şi pe tine, hai? 

De data asta răspunse: 

— Trebuie  s-ajung la Memphis, şi p-ormă-napoi în 
Missippi. Şi-s şi-aşa întârziat. Trebuie să plec la noapte. Cât 
plătesc ăştia aici? 

— Aşa crezi tu, zise cel'lalt. Aşa am crezut şi eu acu' trei 
zile; umflu' dolaru’ sau cam aşa ceva şi mă car. Da’ vezi 
“mneata c-acuma munceşti la ridicat o biserică, voinicelu' 
taichii! Aşa că mai bine să tragem nădejde că s-o fi 
pricepând ticălosu' ăsta la ţinut predică, pen' că noi, 
bănişorii noştri nu ni-i vedem până nu i-o strânge el cu 
taleru' duminică. 

— Duminică? 

— Egzact. Azi e joi. Fă socoteală. 

— Duminică, făcu Mink. Asta-i în trei zile. 

— Egzact făcu cel'lalt. Duminica-i to'deauna la trei zile 
după joi, p-aici, pân' partea locului. Cică-i o lege de-a lor. 

313 


— Şi cât luăm, duminică? 

— Păi, să zic aşa, cam un dolar bani gheaţă; acu’ lucrezi 
pentru Ăl de Sus, nu pentru aur, neiculiţă. Da-n orice caz, ai 
casă şi masă... 

— Nu pot munci atâta vreme numai p-un dolar, zise el. N- 
am timp. 

— Poa' să fie şi mai mult de-un dolar. După câte se 
vorbeşte p-aici, pare s-aibă ceva pus deoparte. ‘N orice caz, 
se pricepe să scoată. Cic-ar fi fost sergent în infanteria 
marină, p-unu' din vasele alea de debarcare-n Pacific, acolo, 
şi-ntr-o zi un japonez, un bombardier în picaj, pica drept 
spre ei, şi toţi s-au repezit să sară-n apă pân’ să nu cadă 
bomba, afară de-un puşti, un puişoru-mamii, care s-a speriat 
sau s-a-ncurcat în ceva şi n-a apucat să sară, şi popa (numai 
că n-ajunsese încă popă, popă s-a făcut peste câteva minute) 
s-a urcat înapoi să-ncerce să-l descurce, şi-n momentu' ăla 
tot vasul ăla a sărit în aer, şi popa şi cu puiu-mamii s-au 
pomenit drept la fund cu ea cu tot, da' popa nu s-a lăsat şi l-a 
descurcat, şi l-a scos iar deasupra. Cel puţin asta-i versiunea 
oficială, când i s-a dat decorația, pen’ că dacă te iei după 
popă sau după oile lui... Pă cât s-aude, şi-ăilalţi, cei mai mulţi 
sunt foşti militari sau nevestele, sau tipesele lor pe care le- 
au lăsat borţoase fără cununie, tinere cele mai multe, afară 
de câteva care-s bătrâne şi care-ai zice c-au fost luate şi ele 
de curent ca uşile când se trântesc; poate că-s mamele şi 
taţii soldaţilor care s-au curăţat, sau sunt d-alea ca sora 
Holcomb, care-a pus mâna pe tine acolo-n drum devale şi 
care pesemne că-n viaţa ei nu s-a dezgheţat destul ca să-i 
toarne-un copil careva, da' şi să-l fi ferit Dumnezeu pe 
bărbat-su dacă-i făcea, că p-asta n-a tras-o curentu', asta a 
făcut ea singură semn s-oprească autobuzul pen' că credea 
că-i drumu' gratis... Se opri. Apoi zise: Ba nu, ştiu eu bine de 
ce vine: vine s-asculte la ce zice ăsta când zice că predică. 
Unde-am rămas? Ah, da, la barjaua de debarcare. Dacă te iei 
după spusele popii, el era gata mort şi isprăvit, şi-n fine 
scăpat de război pe fundu' Pacificului când deodată a venit 
lisus Hristos în persoană-n picioare lângă el şi-a zis: „În 

314 


front fuga-marş!” şi-a intrat în front şi Hristos a zis: 
„Dreeepţi! Stângaa-mpre'!” şi l-a trimis în post fix aici lângă 
Memphis, Tennessee. Zace-n el ceva, are destul din ce-o fi 
trebuind ca să poa' să recruteze destui boboci în tabăra asta 
de credinţă nouă, ca să fie nevoie de-o biserică să-i încapă. 
Şi-al dracului să fiu de n-o pune mâna şi p-un dulgher, să i-o 
bată-n cuie, s-o dea gata. Ce-a zis când a dat cu ochii de 
tine? 

— Ce? făcu Mink. 

— Când te-a văzut, la-nceput, ce-a zis? 

— A zis: „Ei drăcie, ce, eşti predicator?” 

— Pricepi ce vreau să spun? A hipnotizat destulă lume 
care cutreieră-acuma ţara dup-o casă părăsită, de care nu 
vede nimeni, şi s-o dea jos, şi s-o care-ncoace, s-o desfacă-n 
bucăţi, cum facem noi acuma. Da’ n-are meşter dulgher să i- 
o bată-n cuie, să-i facă din ea biserică. Pen' că meşterii 
dulgheri sunt în sindicat şi lucrează cu ziua pe bani gheaţă 
pe când ăsta-i cu misiune direct de la lisus Hristos, Care n- 
are interes de gologani, cel puţin din punct de vedere de dat 
altora. Aşa că el şi cu avanposturile lui, postate-n gropi 
individuale în susu' şi-n josu' drumului ca sora Holcomb, 
care-a pus gheara pe tine, prind oamenii şi-i dau pân’ sită să 
umfle unu'. 

— Îi dau prin sită? 

— Îi cern. Ca pe făină. Mână oamenii-ncoace-n curtea asta 
din dos pân-o pica unu' care să ştie cum se bate-n cuie-o 
biserică, dacă ai destule scânduri şi blăni, şi cercevele 
desfăcute şi stivuite. Şi zic că mai bine ne-am pune pe 
treabă. Nu că l-am prins pândind de după oblon pân-acuma, 
da' probabil că un fost sergent din marină, chiar dacă s-a 
transformat în popă, nu-i om să-ţi baţi joc de el prea tare. 

— Zici că nu pot să plec? 

— Poţi. Fără vorbă că poţi. Liber eşti s-o iei încotro vezi cu 
ochii. Da’ bani n-ai să pupi pân’ duminică, după ce io aduna 
el cu taleru'. Da' pune la socoteală că ai şi unde dormi la 
noapte, şi-ţi mai dă ce zice el că-i de mâncare, dacă nu eşti 
mofturos. 

315 


De fapt, casa asta n-avea nici storuri, nici perdele de 
niciun fel, ca să aibă de după ce te spiona. Într-adevăr, când 
s-a uitat prima dată de-a binelea la ea, tot locul avea un aer 
de provizorat dezordonat şi ţipător, aidoma cu harababura 
amorfă de pereţi şi de ferestre, şi de uşi, printre care lucrau 
şi el, şi omv’ cel'lalt: doar că erau prinse-n cuie şi că se 
ţineau pe picioare; din când în când, pe măsură ce stiva de 
scânduri recuperate şi grămada de lemne de foc, în care 
joagărul lui transforma cele care nu mai erau bune de 
altceva se-nălţau, Mink îl auzea pe predicator agitându-se-n 
interiorul încă nedărâmat şi-şi zicea: Dacă s-a dus înăuntru 
să-şi compună predica, după gălăgie s-ar părea că să-ţi faci o 
predică-ţi cere tot atâta muncă şi iuţeală ca şi-nhămatu' unui 
catâr. Se apropiase soarele de asfinţit; îşi zicea: O să 
trebuiască să-mi dea măcar o juma’ de dolar. Trebuie să-mi 
dea. Trebuie să plec mai departe. Nu pot s-aştept pân’ 
duminică, când uşa din dos se deschise trântindu-se şi 
predicatorul îi chemă: 

— All right. Cina-i gata. Haideţi. 

Intră în urma moşului. Despre spălat n-a pomenit nimeni 
nimic. 

— Îmi făcusem socoteala... începu el. 

— Dar era prea târziu. Tot o bucătărie era şi asta, nu atât 
spartană, cât nenorocită, semănând c-un fel de teren 
comunal de camping, la o margine de parc, având ceea ce 
numea el acum înc-o maşină de gătit „atomatică” pentru că 
el nu văzuse încă-n viaţa lui una electrică sau cu gaze până 
nu intrase la Mrs Holcomb, şi Goodyhay sta în faţa ei în 
imobilitatea lui agresivă, învăluit într-un sfârâit aprig de 
prăjeală; Mink zise iar: 

— Îmi făcusem socoteala... când Goodyhay se-ntoarse de 
la maşină cu trei străchioare cu-o bucată de ceva ars în 
fiecare, arătând, pe suprafeţele smălţuite, tot atât de stranii 
şi de solitare, şi de necomestibile ca o balegă de vacă. Eu am 
apucat de-am mâncat, zise Mink. Imi făcusem socoteala să 
plec mai departe. 

— Ce? făcu Goodyhay. 

316 


— Că şi de-ajung la Memphis, de-abia dacă-s la-nceputu' 
drumului, zise el. Trebuie să plec mai departe-n seara asta. 

— Înseamnă că vrei banii acuma, zise Goodyhay aşezând 
străchioarele pe masa pe care se mai afla o sticlă cât toate 
zilele cu sos de roşii ardeiat şi-o farfurie cu felii de pâine 
tăiate la maşină, şi un castronaş cu zahăr şi o cutie de lapte 
condensat cu găuri în capac. Stai jos, făcu Goodyhay 
întorcându-se la maşina de gătit de unde-ajungea pân’ la 
Mink un miros de cafea răsfiartă, clocotind şi ea cu-aceeaşi 
violentă nerăbdare ca şi cârnaţii fripţi şi grămezile de lemne 
din curte, şi scrisul de pe cutia de scrisori, până ce 
Goodyhay se-ntoarse din nou cu trei ceşti de cafea şi zise iar: 
Stai jos. Moşu’ se aşezase. [i-am zis să stai jos, făcu 
Goodyhay. Banii ţi-i capeţi după cheta de duminică. 

— Nu pot s-aştept pân-atunci. 

— All right, zise Goodyhay turnându-şi sos de roşii peste 
mâncare. Întâi mănâncă-ţi cina. Ţi-ai plătit-o. Se aşeză; 
ceilalţi doi începuseră. De fapt, Goodyhay terminase, 
ridicându-se cu-aceeaşi mişcare cu care pusese furculiţa jos 
mestecând încă, şi se duse şi trase spre el o uşă gata 
deschisă (în dosul căreia atârna ceea ce Mink nu recunoscu 
a fi o cască camuflată, cum purtau trupele din infanteria 
marină pe plajele şi-n junglele din Pacific, pentru că la ce se 
opriseră ochii lui era patul de pistol automat care se vedea 
atârnând de centura de iută-mpletită de sub cască) şi scoase 
din răcitorul de după ea o cutie tot de compot de piersici şi o 
aduse la masă, şi o deschise, şi-mpărţi jumătăţile de piersică 
şi siropul cu imparţialitate riguroasă în cele trei străchioare 
unsuroase, şi mâncară şi compotul, Goodyhay fiind primul 
care să termine; şi-acuma, pentru prima dată de când îl ştia, 
Mink îl văzu stând absolut nemişcat, ai fi zis că dormind, 
până ce terminară şi ei. Atunci zise: 

— Să strângem, pornind primul spre chiuvetă cu farfuria 
şi tacâmurile, şi ceaşca, şi spălându-le sub robinet, şi 
uitându-se la ceilalţi doi făcând la fel, şi ştergându-le şi 
punându-le-n raft, cum făcuse şi el. Apoi, către Mink: AJI 
right. Ce faci, rămâi sau pleci? 

317 


— Trebuie să rămân. Trebuie să-mi capăt banii. 

— All right, făcu Goodyhay. În genunchi, îngenunchind el 
primul, ceilalţi după el, pe duşumeaua bucătăriei în 
strălucirea dură, tulbure, a unicului bec slab, spânzurând 
fără abajur din tavan, Goodyhay în genunchi, dar altceva 
nimic, capul sus, privirea rece, clocotitoare, de sihastru din 
pustiu, ochii nici măcar închişi, zicând: Mântuie, Iisuse 
Hristoase, pe nişte nenorociţi de ticăloşi, şi se ridică şi zise: 
All right. Stingeţi lumina. Camionu' va fi aici la şapte. 

Odaia era în realitate un şopron, ceva mai mult decât o 
cameră de vechituri. Avea o fereastră mică, o uşă care dădea 
în casă, un singur bec spânzurând de-un fir, o saltea 
subţirică pe podea şi-o foaie de cort pentru-nvelit, dar nu 
perne, nici cearşaf, nici altceva nimic, Goodyhay ţinându-le 
uşa deschisă ca să intre şi închizând-o după ei. Erau singuri. 

— Dă-i drumu”, făcu moşu'. 'Ncearcă. 

— Să-ncerc ce? zise Mink. 

— Uşa. E-ncuiată. Oh, poţi să pleci când vrei; fereastra nu- 
i încuiată. Da’ uşa dă-n casă, şi omv’ n-are poftă ca vreunu' 
din noi ăştia, dulgheri bănuiţi, să-i prăpădim şandramaua în 
chip de rămas-bun dacă ne-o veni să ne luăm valea. Lucrezi 
pentru Domnu', frăţioare, el e patronu’, da cu serviciu- 
administrativ tot un sergent de marină-i. Căscă. Da' măcar o 
să-ţi ai sâmbătă ăi doi dolari-trei, dacă ţi-o socoti-o zi şi p-a 
de azi. Ce să mai vorbim c-ai s-auzi şi predica. Care poa' să 
facă chiar şi trei dolari. Pricepi dumneata: una din ediţiile 
alea speciale, tiraj limitat, pe care-ţi ia zece preţuri pen’ că 
n-au tras decât două-trei exemplare. Îi făcu cu ochiul lui 
Mink. Pen’ că de ce? Că n-o să mai ţină mult. li făcu cu 
ochiu” lui Mink: Pen’ că n-o să-l lase. 

— N-o să-mi dea nici măcar ăi doi dolari? făcu Mink. 

— Ba da, zise celălalt. Vorbesc de ăilalţi, pe care nu i-a 
convertit încă; ăia n-au de gând să mai rabde chestii d-astea. 
Oamenii-au avut de-ndurat patru-cinci ani blestematu' ăla de 
război şi-acuma vor să nu-şi mai aduc-aminte de el. C-au 
avut de trecut, în ăşti patru-cinci ani, pân’ atâtea necazuri şi 
cheltuieli ca să-l isprăvească, şi tocma' când se gândeau să 

318 


se liniştească, să se-ntoarcă la ce-a fost, să fie-al dracului, te 
pomeneşti cu-o bandă de pomanagii cu pensii de la guvern, 
nişte putori de cazoni rămaşi pe dinafară, care se poartă ca 
şi cum tot ce-a făcut să fie război nu numai c-a fost, da' că 
mai ţine încă, şi-o să mai ţină cu ţinutu' ăsta pân’ s-o ivi 
careva să zică: „Stai!” O bandă de nătărăi care cu siguranţă 
c-aproape nici unv’ nu plăteşte impozit şi cu siguranţă c-ar fi 
votat cu Norman Thomas şi-nainte de Roosevelt, ce să mai 
vorbim de-nainte de Truman, şi-ncearcă să-L. învie pe Hristos 
acuma-n mijlocu' lu' 1946. Aşa că, poate că face trei dolari 
ca să-l asculţi în aer liber. Pen’ că data viitoare poa’ să 
trebuie să-l asculţi de după gratii. Căscă din nou, să-şi rupă 
fălcile, începând să-şi dezbrace tunica. Păi, o carte să ne 
cocoloşim frumos în pat şi să citim tot n-avem, şi dac-am 
vrea. Aşa că ce ne rămâne e să ne culcăm. 

Ceea ce şi făcură. Lumina se stinsese şi el sta întins pe 
spate, cu mâinile pe piept, respirând liniştit îşi zicea: Cu 
siguranță c-o să-mi dea trei dolari. Cu siguranţă c-o să-mi 
socotească şi ziua de azi, gândind: Și cu duminică o să- 
nsemne trei zile pierdute pentru că şi dacă ajung la 
Memphis duminică după ce face plata prăvăliile unde pot să 
cumpăr unu' o să fie-nchise până luni dimineaţă, zicându-şi: 
Da” cred c-acuma pot să mai aştept trei zile, şi-apoi cam în 
silă: probabil, pen' c'alminteri tot nu văd cum să fac şi 
adormi aproape imediat, liniştit, şi dormi bine pentru că era 
ziuă când a deschis ochii stând liniştit o bucată de vreme 
până şi-a dat seama că-i singur. I s-a părut după aia c-a mai 
stat liniştit, calm, jucându-se alene între degete cu acul de 
siguranţă pe care-l găsise deschis pe piept, poate-aproape- 
un minut până să-şi dea seama ce păţise; apoi tresări, sări-n 
sus, fără să mai aibă nevoie să vadă fereastra deschisă şi 
oblonul bălăngănindu-se, şi-acuma mâna lui căuta frenetică, 
la buzunarul de la pieptul salopetei, hârtia de jurnal în care 
fusese prinsă cu acul bancnota de zece dolari, şi-ncercând 
să-njure nu scotea decât văicăreli gemute, bătând cu pumnii- 
n uşa-ncuiată, până se deschise smucită şi Goodyhay se opri 
în prag ochind dintr-o privire fereastra vraişte. 

319 


— Vasăzică, te-a jefuit, ticălosu', zise Goodyhay. 

— Zece dolari. Trebuie să fug să-l prind. Dă-mi drumu’! 

— Nu te pripi, zise Goodyhay barându-i încă uşa. N-ai cum 
să-l mai prinzi acuma. 

— Trebuie. Am nevoie de-ăi zece dolari. 

— Vrei să zici că-ţi trebuie zece dolari ca să te poţi duce- 
acasă? 

— Da' zise el din nou blestemând. Nu pot să m-apuc de 
nimic făr' de ei. Dă-mi drumu”. 

— De când n-ai mai fost pe-acasă? 

— De treiişop' de ani. Pe unde crezi c-a apucat-o? 

— Nu te pripi, zise Goodyhay, tot fără să se clintească din 
loc. All right, mai zise el. Am să-ţi fac eu rost de banii ăştia 
duminică. Ştii să găteşti? 

— Ştiu să prăjesc ouă şi carne, zise Mink. 

— All right. Dumneata ai să găteşti şi eu am să-ncarc 
camionul. Hai! 

Goodyhay îi arătă cum s-aprindă focul la maşina de gătit şi 
plecă: el umplu ibricul de cafea de-aseară după tradiţia de- 
acasă, până ce drojdia-şi pierdea şi ultima urmă de gust şi de 
culoare, tăie costiţa de porc felii şi le dădu prin făină şi le 
puse-n tigaie tot după tradiţia de-acasă, scoase ouă pentru 
omletă oprindu-se-o clipă cu mâna pe clanţă privind 
meditând la pistolul masiv din tocul agăţat sub cască 
zicându-şi calm: De i-aş avea p-ăsta pe două zile n-aş mai 
avea nevoie d-ăi zece dolari gândind am fost jefuit în lege pe 
bună-credinţă; asta ar fi destul ca să-mi dea şi mie dreptu’ să 
fur la rându' meu. Ce să mai zic că, pe mine, lipsa ăstor zece 
dolari mă strânge de gât de zece ori, de-o sută de ori, de-o 
mie de ori mai rău decât p-oricare alt nenorocit de pe lumea 
asta, zicându-şi, acuma-ntr-adevăr calmat, liniştit: Nu. N-am 
furat în viaţa mea. N-am ajuns niciodată până aici. Şi nici n-o 
s-ajung vreodată. 

Când ieşi în uşă să-i cheme, Goodyhay şi cu înc-un om 
încărcaseră-un camion cu panouri întregi şi cu scânduri 
pentru pereţi; se urcă pe-ncărcătură şi înc-o dată era pe 
şoseaua care duce la Memphis; îşi zise: Poate c-acuma o să 

320 


treacă chiar prin Memphis şi dac-aş fi avut ăi zece dolari, 
dar pe urmă nu se mai gândi la nimic, doar se lăsă dus, 
deplasat, până ce camionul apucă pe-un drum lateral; şi- 
acuma treceau sau poate intrau, sau se şi aflau pe-un 
domeniu mare, o plantație - câmpii întinse de bumbac alb 
aşteptându-şi culegătorii; cotiră imediat pe-un drum de 
fermă, peste câmp, şi ajunseră la o gârlă mlăştinoasă, cu 
malurile numai sălcii, şi-acolo dădură peste alt camion şi 
peste alte stive de panouri demontate, şi-un grup de trei- 
patru oameni care, foarte curios, toţi aveau un aer cam ca al 
lui Goodyhay şi-al şoferului de pe camionul lui - al lor, adică; 
el, Mink, n-ar fi putut spune nici cum, nici ce fel, nici măcar 
aşa ca o părere: doar ce-a remarcat, fără să dea atenţie, înc- 
o tunică militară, şi-a mai remarcat, tot fără să dea cine ştie 
ce atenţie, un dreptunghi de frânghie întinsă-ntre ţăruşi 
bătuţi în pământ la dimensiunile a ce-o fi fost aia ce voiau ei 
să ridice, unde îşi descărcară camionul şi Goodyhay zise: 

— All right. Dumneata şi cu Albert, duceţi-vă-napoi şi mai 
aduceţi o-ncărcătură. 

Aşa că de data asta a călătorit în cabină, până-napoi la 
parohie sau ce-o fi fost, unde el şi cu Albert au umplut 
camionul şi s-au întors la gârla mocirloasă, crezând că-n 
timpul ăsta, cu-atâţia oameni lucrând - dacă vreunu' măcar 
dintre ceilalţi patru ar fi lucrat pe jumate-aşa de repede ca 
Goodyhay - or fi şi ridicat un perete pân-acuma. Da' când 
colo, celălalt camion şi Goodyhay, şi dreptunghiul de 
frânghie, şi ţăruşii dispăruseră, şi nu mai erau decât trei 
oameni şezând liniştiţi lângă o stivă de cherestea. 

— Ei, ce-i? făcu Albert. 

— Păi ce să fie, făcu unul dintre ceilalţi. S-a răzgândit. 

— Cine? sări Mink. Ce s-a răzgândit? Trebuie să-i dau 
drumu”. Şi-aşa-s întârziat. 

— Ala a’ cui e locu’, făcu Albert. Care ne dăduse voie să 
ridicăm aici capela. S-o fi răzgândit cineva-n locu' lui. Poate 
că banca la care-i ipotecat sau poate că Legiunea. 

— Ce Legiune? 

— Legiunea Americană. Care-s pe fir şi-acuma ca-n 1918. 

321 


N-ai auzit de ei? 

— Da’ părintele Goodyhay unde-i? zise el. Trebuie să-i dau 
drumu”. 

— All right, făcu Albert. Dă-i. Drum bun. Aşa că aşteptă. 
Trecuse puţin de-amiază pân' să se-ntoarcă celălalt camion, 
venind în goană, Goodyhay coborând încă-nainte de-a se fi 
oprit. A 

— All right, făcu el. Încărcaţi. Şi iar erau pe şoseaua care 
duce la Memphis, mergând repede, să nu-l piardă pe 
Goodyhay dinaintea lor, gonind la fel cu maşinile-n mijlocul 
cărora mergeau, şi el zicându-şi să fi avut măcar ăi zece 
dolari, chiar dacă nu mergeam nici acum Chiar pân' la 
Memphis. Nu, n-au mers. Goodyhay a cotit şi ei au gonit 
după el, mai repede decât ar fi-ndrăznit de nu le-ar fi fost 
teamă c-altminteri îl pierd; Goodyhay şi maşina din faţă 
nimerind într-o regiune pustie, delta  luxuriantă 
transformându-se-n coline sterpe erodate de argilă, 
pustietate cumplită, unde-n cele din urmă Goodyhay se opri 
- un maidan, un câmp întreg plin de caroserii ruginite de 
automobil şi mormane de moloz de cărămidă şi beton; 
ţăruşii, gata, erau bătuţi din nou şi dreptunghiul de frânghie 
întins între ei, Goodyhay în picioare alături de-al doilea 
camion, care parc-ar fi fost la remorca primului, arătând cu 
braţu-ntins, strigând: All right. lată-ne. Gata. Daţi-i drumu’! 

Vasăzică, acuma se lucra-n fine de-adevărat, iarăşi. Dar se 
făcuse târziu; o bună parte din zi se pierduse, şi mâine era 
sâmbătă, nu mai avea decât o singură zi plină. Şi Goodyhay 
nu-i dădea deloc prilej să deschidă vorba. 

— Nu ţi-am spus o dată că duminic-ai să-ţi capeţi ăi zece 
dolari? Gata. Nici măcar să-i fi zis: Ştii să găteşti cina? Doar 
ce-a deschis, a smucit uşa răcitorului şi-a zvârlit afară-o 
hârtie pătată cu sânge-n care era nişte carne tocată, şi-a 
lăsat-o pe masă-n bucătărie. Şi-acuma-şi aduse-aminte Mink 
cum pe vremuri, nu mai ştia unde, s-apucase să facă chiftele 
din bulgur, şi a găsit bulgur şi o tingire potrivită. Şi-n scara 
asta Goodyhay n-a mai încuiat uşa; el, Mink, a-ncercat-o ca 
să vadă şi-a-nchis-o la loc şi s-a-ntins, tot aşa, liniştit, pe 

322 


spate, cu mâinile pe piept, ca morţii, pân’ ce l-a trezit 
Goodyhay ca să prăjească iar costiţa şi să facă omleta. 
Camionul sosise şi de data asta erau pe-acolo vreo 
doisprezece oameni aşa c-acuma o să-nceapă să poată să-şi 
dea seama cam cum o s-arate capela (c-aşa-i ziceau); până s- 
a lăsat noaptea. Mink a zis: 

— Nu-i frig astă-seară şi-afar' de asta pot să mă culc aici 
sub cartonu' ăsta asfaltat ca să-ncep mâine din zori pân’ ce 
ăilalţi... 

— Duminică nu lucrăm, zice Goodyhay. Vino-ncoa! Vino- 
ncoa! apoi se făcu şi duminică. Ploua: o burniţă de-aia 
măruntă şi-ndărătnică de-nceput de toamnă. Un bărbat cu 
nevastă-sa veniră să-i ia. Nu cu camionul de data asta, c-un 
automobil adevărat, vechi al dracului şi cam hodorogit. Au 
apucat-o iar pe-un drum peste câmp, nu chiar printr-un ţinut 
pustiu acum, doar un ţinut gol, ajungând în cele din urmă la 
o baracă nevopsită, ca o ladă, pe care cineva, cândva, înainte 
de-ăi treizeci şi opt de ani de puşcărie, ar fi recunoscut-o, şi- 
ar fi amintit-o. „E-o şcoală de negri”, şi-a zis coborând 
printre alte cinci-şase maşini şi camionete hodorogite, şi-un 
grup de oameni aşteptând, unii ceva mai în vârstă, dar în 
general bărbaţi şi femei cam de vârsta lui Goodyhay sau 
ceva mai tineri; avu din nou sentimentul unei identități, unei 
similitudini între ei, chiar trecând dincolo de îmbrăcămintea 
pe care-o purtau - tunici, impermeabile militare verzi, o 
bonetă de serviciu pe care se mai vedea urma de unde 
fusese scos galonul ofițeresc; cineva de lângă el îi zise: 

— Hai noroc! Era Albert, şi-acuma Mink o recunoscu şi pe 
Miss sau Mrs Holcomb căreia-i făcuse curat în curte, pe 
urmă văzu o negresă voinică - femeie nu tânără, arătând în 
acelaşi timp şi sfrijită, şi grasă. Se opri, nu chiar stupefiat, 
mai curând circumspect. 

— Primiţi şi negri p-aici? zise. 

— Pe asta da, zise Albert. Goodyhay intrase în casă. 
Ceilalţi se-ndreptau acuma alene spre uşă strângându-se 
grămadă, coagulându-se parcă. Fecior-su a păţit-o egzact 
cum ar fi păţit-o şi-unu' de femeie albă, chiar dacă nu i-au 

323 


pus numele pe monument pe-aceeaşi faţă cu ăilalţi. Uite-o, o 
vezi pe femeia aia de colo cu pălăria galbenă? Pălăria era 
murdară acuma, dar încă ţipătoare puţin. Rochia şi ea 
fusese-odată albă, ţipătoare puţin şi ea. După faţă să fi fost 
de vreo douăşcinci de ani şi probabil că fusese-o vreme când 
îi şi arătase, slabă acuma, nu prea fardată: Da, aia, zise 
Albert. Mai arată şi-acuma puţin a curvă, da' s-o fi văzut în 
primăvară, când ieşise din bordelu' ăla de pe strada Catalpa. 
Bărbat-su comanda un pluton de infanterie când japonejii ne 
scoteau din Asia, când ne retrăgeam toţi grămadă - 
australieni şi engleji, şi francejii din Indochina - şi nu- 
ncercam să ne menţinem pe nicio poziţie, afară doar când 
se-ntuneca, pe-o linie de gropi individuale, ca să se poată 
strânge răzleţiţii, şi-a doua zi să pornim din nou, cu-ăi din 
gropi cu tot, dacă mai rămânea vreunu' pân” la zi. În noaptea 
aia plutonu’ lui era-n linia-ntâi, el într-o groapă individuală şi 
secţia răspândită-n trăgători, când apăru negrul cu muniţia. 
Era proaspăt venit mă-nţelegi. Vreau să zic negrul. Mai 
aproape de-atâta nu fusese niciodată, de japoneji. 

Ştii cum e: stai chircit în bezna-mpuţită-ntr-o groapă 
infectă, de te trec toate sudorile, cu urechile ciulite, cu ochii 
zgâiţi, de crezi c-acuma-or să-ţi sară din cap ca nişte bile şi-n 
faţa ta peste tot glasuri ţârâind ca greierii-n fân, numai că-ţi 
dai seama că nu-s greieri pen’ că nu trece mult şi-ncep să-ţi 
ţirâie pe englezeşte: „Amelican, la noapte moli, Amelican, la 
noapte moli”. Şi vasăzică vine negrul cu sacul de grenade şi 
de-ncărcătoare de Garand-uri şi locotenentu-i zice să intre-n 
groapă şi-i pune mâna pe trăgaci, şi-i spune să stea acolo cât 
s-o strecura el înapoi să raporteze la postu' de comandă sau, 
în fine, ceva. 

Ştii cum e. Omu' suportă până la un punct. Nici măcar nu 
ştie când o să fie punctu' ăla, da vine-aşa deodată un 
moment când îşi dă seama că ăla-i, că s-a isprăvit: îi e la fel 
de scârbă şi lui ca şi ţie, da' deh, nu ela vrut-o şi nici n-are 
ce-i face. Asta-i beleaua: nu-ţi dai seama dinainte, n-ai nimic, 
niciun semn care să te prevină, să-ţi zică: „[in-te bine!” Mai 
ales la război. Că-ţi vine să zici că oamenii n-au ce căuta-n 

324 


război, c-ar trebui ceva mai vânos, dacă vor să tot facă 
războaie, c-ar trebui să invente ceva mai eficace cu ce să 
lupte. Cum-necum, a doua zi dimineaţă ne pomenim c-un cap 
tăiat cu care poate că-mpărţisem az-noapte raţia, că-l 
aruncă-n mijlocu' nostru cum ar arunca cineva o minge de 
baschet. Numai că de data asta-i un cap de negru. La urma- 
urmei, de ce nu? Un negru de-al nostru, născut şi crescut pe- 
o plantație din Arkansas, şi-a venit un alb, nu că era 
locotenent, da' era de-al nostru, vorbea ca-n Arkansas ca noi 
ăştia, şi i-a zis: „Măi băiete, ia pune tu mâna pe scula asta, 
puşcă, ce e, şi stai aici până mă-ntorc eu”. Aşa că-ndată ce- 
am isprăvit de luptat cu japonejii şi eram destul de departe- 
ndărăt ca să ne putem regrupa şi să ne mai trecem o zi 
ferindu-ne de bombardiere, locotenentul s-a dat după-o 
grămadă de nu-ştiu-ce-acolo, pe care le tot căram după noi, 
s-avem cu ce face focu' când om avea nevoie, să le facem să 
ardă... Să ştii că-i tare caraghios în junglă. Asuzi toată 
vremea, chiar şi noaptea, da’ eşti uscat ca iasca, că apă nu-i, 
pen’ că indiferent de ce-ţi închipui tu, în junglă nu-i apă, şi 
când dai de un petic de soare eşti numai băşici până nici n- 
apuci măcar să te-nchei la cămaşă. C-ajungi să crezi că dac- 
ai lăsa să-ţi pice gamela sau baioneta, sau dac-ai izbi cu 
potcoava bocancul de-o rădăcină ţâşnesc scântei de dă foc la 
toată ţara. Da' ia-ncearcă să faci un foc. Încearcă! Încearcă 
să faci să ardă ceva şi-ai să vezi că-i altfel. În orice caz 
locotenentu' s-a dus în dosu' grămezii, să fie-un pic mai 
singur şi şi-a pus pistolu-n gură. Normal că ea are voie să 
intre-aici. 

Acuma eram înăuntru toţi şi recunoştea şi după treizeci şi 
opt de ani - adică mirosul de negru, că rămâne-n odaie multă 
vreme după ce-au plecat toţi - mirosul de sărăcie şi de frică 
ascunsă, şi de răbdare, şi de suferinţă fără suficientă 
speranţă care să-l dezorienteze - ei (presupunea că ei o să-şi 
zică congregaţie) înşirându-se pe băncile fără spetează, 
femeia cu pălăria galbenă-n banca-ntâi, negresa grăsană pe 
cea din urmă, singură. Goodyhay sta cu faţa la ei la capătul 
încăperii, după o scândură aşezată pe două capre, cu mâinile 

325 


nu împreunate, doar cu pumnii strânşi rezemaţi de 
scândură, până ce se liniştiră toţi. 

— All right, zise Goodyhay. Cine crede că tot ce-are de 
făcut e să şadă-n cur şi s-aştepte să-i pice mântuirea, ca 
ploaia sau ceva de felu' ăsta, n-are ce căuta aici. Trebuie să 
vă ridicaţi în două picioare şi să umblaţi după ea să v-o 
căutaţi până ce-o să puneţi mâna pe ea, şi p-ormă s-o ţineţi 
să nu vă scape, chiar dacă-ar fi să vă şi bateţi pentru asta. Şi 
dacă nu v-o găsiţi, făceţi-v-o singuri, pentru numele lui 
Dumnezeu! Făceţi-v-o singuri, mântuirea, El o s-o vadă şi-o 
s-o aprobe şi-atunci o s-aveţi dreptul să v-o păstraţi, s-o 
ţineţi cu dinţii, să vă bateţi pentru ea de va fi nevoie, dacă 
vreţi să vă mântuiţi şi voi, că să fie-a dracului de... când o 
voce, un bărbat, interveni: 

— Mai povesteşte-o dată, Joe! Hai! Mai povesteşte-o dată! 

— Ce? făcu Goodyhay. 

— Mai povesteşte-o dată, zise vocea. Hai. 

— Am încercat, zise Goodyhay. M-aţi auzit cu toţii. Nu mai 
pot. 

— Ba poţi, ba poţi, zise bărbatul: acuma s-auzeau şi voci 
de femei: 

— Da, Joe. Hai. Mai povesteşte-o dată, şi el, Mink, cu 
privirea la mâinile nu încleştate, doar strânse pumn 
sprijinite de scândură, la ochii reci clocotitori, de anahoret - 
ochii unui sihastru din secolul al cincilea, privind în gol din 
gura peşterii sale din Mesopotamia - cu trupul încordat într- 
o imobilitate ca aceea a unui teribil efort de-a rezista unei 
apăsări. 

— All right, începu Goodyhay. Zăceam acolo întins. Mă 
simţeam bine, se dusese dracului tot, aşa că mă simţeam 
bine. Ştiţi cum e-n apă, când nu mai simţi niciun fel de 
greutate. Doar ce stai întins, şi cu lumina care-ţi vine de sus 
ca printr-un stor de-ăla cu zăbrele care se leagănă şi 
tremură-ncetişor, ca o briză şi de-auzit n-auzi nimic, niciun 
zgomot. Stăm aşa şi mă uitam la mâinile mele cum pluteau 
fără măcar să trebuiască să le ridic, cu umbra storului ăluia 
zăbrelit legănându-se şi zgâlţâindu-se peste ele, şi picioarele 

326 


la fel, nicio greutate, nimic, şi nicăieri de mers, nicăieri să 
trebuiască să pleci în marş, nici măcar să respiri n-aveai 
nevoie, nici măcar să-ţi fie somn, absolut nimic: doar că te 
simţeai bine. Când, deodată, mă pomenesc cu El, stătea-n 
picioare lângă mine, arătând ca orice ofiţeraş atunci ieşit 
dintr-o groapă individuală, ai fi zis c-arăta ceva mai în 
vârstă, şi că n-avea chipiu, cască adică: sta acolo-n picioare, 
lângă mine, cu capul descoperit, fumând, şi cu umbra 
zăbrelită legănându-se agale-ncoace şi-ncolo pe deasupra 
lui. Zice: 

— Soldat, în front fuga-marş! 

— Nu pot, zic. Pen' că ştiam c-atâta vreme cât zăceam 
liniştit acolo, era-n regulă. Da' că-ndată ce-oi începe să mă 
gândesc la mişcat din loc sau să-ncerc să mă şi mişc, o să 
văd că nu pot. Da' la urma urmii, de ce să-ncerc? Mă 
simţeam bine. De-ncasat o-ncasasem. Mă curăţasem. Eram 
aranjat. Moaş-sa pe gheaţă. N-au decât să facă ei ce rahat or 
vrea cu rahatul lor de război. 

— Asta-i o dată, zise El. N-ai dreptu' decât la de trei ori. 
Tu, soldat de elită, să zici: „Nu pot!” La Chateau-Thierry sau 
la St-Mihiel, compania te-ar fi proclamat soldat de elită. Se 
mai dau asemenea titluri în unităţi la Guadalcanal? 

— Se dau, zic. 

— All right. Soldat de elită, face El. Drepţi! Aşa că m-am 
sculat. Pe loc repaus, zice. Vezi? zice. 

— Gândeam că n-am să pot, zic. Nu credeam c-am să pot. 

— Fireşte, zice El. Ce altceva crezi că vrem noi de la tine? 
Avem până peste cap oameni care ştiu că pot, da' nu fac, 
pen' că, dacă ştiu că pot, cred că nu mai e nevoie să şi facă. 
Ce-avem noi nevoie e de oameni care cred că nu pot şi p- 
ormă fac. Ăilalţi n-au nevoie de noi, da’ nici noi n-avem 
nevoie de ei. Aş zice chiar mai mult: nici nu-i vrem la noi în 
unitate. N-o să-i primim. N-avem nevoie să ne-mpiedicăm de 
ei. Dacă nu-s buni nici de-atâta, nu-s buni de nimic. Este? 

— Este, Sir, zic. 

— Poţi să zici „Sir” şi sus, dacă ai poftă, face El. E-o ţară 
democrată. Nimeni nu dă doi bani pe nimic. Ei, ţi-e bine 

327 


acuma? 

— Da, Sir, zic. 

— "TenŢIE! face El. Şi, noroi, ne-noroi, unde i-am trântit o 
pocnitură de copite! P-ormă face: Stânga-m-pree-JUR! Şi n-a 
văzut în viaţa Lui un stânga-mprejur ca ăsta. 'Naa-intee- 
MARŞ! face El. Şi o şi luasem din loc, când zice: Stai! Şi-am 
stat. Îl laşi să zac-acolo? face El. Şi asta-i, că-l uitasem de 
tot, zăcând şi el acolo liniştit şi scăpat de toate, cum e mai 
bine - afurisitu' de puştan, că dăduse frica-n el ezact când 
nu trebuia, cum fac ăştia to'deauna, o iau razna şi-ncearcă 
să s-ascundă, şi de pe urma lor p-ormă toată-ncurcătura; 
norocu' nostru că n-avusese-un rahat de-ăla de galon pe 
umăr că rahat făcea din tot detaşamentu' şi se isprăvea cu 
noi. 

— Nu pot să-l car şi pe el, zic. 

— Asta-i de două ori, zice El. Mai ai o dată. Hai, dă-i 
drumu' acuma şi scapi. 

— Nu pot să-l car şi pe el, zic. 

— Buun, face El. Asta-i de trei ori şi gata, s-a isprăvit. Nu 
mai ai voie să zici „Nu pot”. Pen’ că eşti un caz special ţi-au 
dat de trei ori. Da' se dă azi un ordin general că de-acu- 
nainte nu mai e voie decât o dată. Ia-l! Aşa că l-am luat. 
Rupeţi rândurile! zice El. Şi asta-i tot. V-am spus că nu pot 
să mai povestesc. Eram acolo. Nu pot să mai povestesc. El, 
Mink, îi observa pe toţi, străin de toţi, neîmpăcat, implacabil: 
nu dispreţuitor pentru că doar aştepta, nici nerăbdător, 
pentru ei, dac-ar fi fost la Memphis chiar acuma-n minutul 
ăsta, la zece sau la unsprezece, sau la cât o fi fost ceasu-n 
duminica asta dimineaţă, tot ar mai avea aproape douăzeci şi 
patru de ore de pierdut pân' să poată face pasul următor. 
Doar că-i observa: cele două perechi mai bătrâioare, bărbat 
şi nevastă de bună seamă, fermieri evident, fermieri în dijmă 
fără-ndoială, veniţi de pe-o plantație de bumbac ipotecată și- 
ajunsă proprietatea băncii, sau a consorţiului, şi de pe care 
fiul lor fusese luat acum trei sau patru, sau cinci ani ca să fie 
dus să se sacrifice atât de departe de casă, bătrâni şi- 
nstrăinaţi, prea bătrâni pentru aşa ceva, neconsolaţi de 

328 


lacrimile serbede, seci, cu aerul mai mult a băşici decât a 
lacrimi, niciunul dintre albi nu vedea de fapt cum negresa 
solitară s-a ridicat de pe banca ei din fund şi a coborât pe 
interval, până unde pălăria galbenă murdară se lăsase pe 
braţul îndoit ca un copil nefericit într-o desperare de copil, 
albii de pe bancă făcându-i loc negresei să s-aşeze alături de 
femeia albă şi tânără, şi s-o cuprindă cu braţul; Goodyhay 
era tot în picioare cu braţele proptite-n pumni pe scândură, 
cu ochii reci sfredelitori, nici măcar închişi, vorbind exact 
cum  vorbise-acum trei zile, când îngenuncheaseră-n 
bucătărie pe duşumea: 

— Mântuieşte-ne, Hristoase. Nişte ticăloşi nenorociţi. Apoi 
Goodyhay îşi îndreptă ochii spre el: Dumneata de colo. 
Scoală-n picioare. Mink se execută. Asta-ncearcă să se- 
ntoarcă-acasă. N-a lucrat decât o singură zi plină, da' are 
nevoie de zece dolari ca s-ajungă-acasă. N-a fost, de 
treizeşopt de ani. li mai trebuie nouă dolari. Ce facem? 

— li dau eu, zise omul cu boneta de ofiţer. Am câştigat 
treiişpatru la barbut aseară, îi dau zece din ei. 

— Am zis nouă, făcu Goodyhay. Un dolar are de luat. Dă-i 
zece şi-ţi dau eu unv’. Zice că-ntâi trebuie să se ducă la 
Memphis. Merge cineva la Memphis astă-seară? 

— Eu, făcu un altul. 

— All right, zise Goodyhay. Vrea cineva să cânte? 

Şi-aşa a văzut el Memphisul din nou, în cele mai bune 
condiţii, incomparabile pentru unul care nu-l văzuse de... 
Putea să facă socoteala. Avea douăj' de ani când se-nsurase. 
Pân-atunci de trei ori strânsese, îşi rupsese de la gură, din 
munca lui şi-aşa neplătită, pe-o fermă de dijmaş a unui neam 
de-al lui, care-l crescuse de orfan, şi se dusese la Memphis la 
curve. Ultima dată fusese-n anu-nsurătorii. Când s-a dus la 
Parchman avea douăjşase de ani. Douăj' de dolari din 
douăjşase de dolari face şase dolari. A stat la Parchman 
treiişopt de ani. Şase dolari şi cu treiişopt de dolari fac 
patruşpatru de dolari ca să vezi Memphisul nu numai după 
patruşpatru de ani, da' şi-n condiţii incomparabile: noaptea, 
de-a dreapta şi de a stânga pământu-n beznă alergând şi-n 

329 


faţă presărat la-ntâmplare cu neon din care nu mai văzuse 
pân-atunci, şi-n depărtare strălucirea scundă, prodigioasă, a 
oraşului însuşi, el şezând pe marginea scaunului, cum stau 
copiii, mic, aproape şi el tot cât un copil, scrutând noaptea 
din faţa lui şi maşina alergând, amestecându-se-ntr-o unică 
goană mutuală sclipitoare, tot înainte, către cetatea- 
ndepărtată ca prinsă-ntr-o accelerare-a gravităţii!? sau a 
absorbției; deodată din dreapta un tren scapără târând un 
şirag de ferestre luminate, rapid şi efemer ca un vis; începu 
să aibă senzaţia unei convergenţe, ca spiţele unei roţi 
gigantice de întuneric rezemate pe butuc, de-a lungul 
cărora, dense şi neabătute ca furnicile, goneau automobile, 
şi ce-i ziceau acum că se chemau autobuze, ca şi cum tot 
pământul se zorea, s-arunca, era supt, presărat cu lumini de 
diamant şi de rubin în strălucirea scundă de jos, de pe cer ca 
de cine ştie ce inimaginabilă bucurie sau plăcere 
monstruoasă, înspăimântătoare. 

Acuma chiar şi drumurile, convergente, erau împodobite 
cu globuri luminoase cocoţate sus între copaci şi mari cât un 
curcan fript. 

— Să-mi spuneţi când o să fim aproape. 

— Aproape de ce? zise cel de la volan. 

— Aproape de Memphis. 

— Păi suntem în Memphis. E-o milă de când am intrat în 
oraş. Aşa c-acuma-şi dădea seama că, dac-ar fi mers pe jos, 
singur, cu nimeni să-i spună sau pe care să-l întrebe, 
necazurile lui ar fi-nceput de-abia după ce-ar fi intrat în oraş. 
Pentru că Memphisul de care-şi aducea el aminte de-acu' 
patruşpatru de ani nu mai exista; îşi zise: Prea mult am 
lipsit; când cineva are de făcut ceva, aşa cum am eu, şi 
trebuie s-o facă singur, şi n-are cu ce face decât cu ce-am eu, 
afară de-ale obzeci de mile cât mai am de mers, nu-şi poate- 
ngădui să lipsească-atât de mult cât am trebuit să lipsesc eu. 
Atunci, pe vremuri, ai fi găsit pe cineva cu căruţa care venea 
de la Moşia Franţuzului şi te lua sau poate-ai fi venit cu alţi 


12 Cred ca aici e gravitaţiei (nota corector - Bolano) 


330 


doi-trei, călare pe catâri de plug, pân’ la Jefferson c-un sac 
din foaie de cort, plin cu porumb legat de şaua luată cu- 
mprumut, lăsând catârii-n curte-n spatele Hotelului 
Comercial şi plătind negrului un sfert de dolar să le dea de 
mâncare pân' la-ntoarcere, şi te-ai fi suit la gară-n tren, şi-ai 
fi schimbat la-ncrucişare c-un alt tren care mergea până-n 
mijlocu' Memphisului, că gara era pe-atunci aproape-n 
centrul oraşului. _ 

Da’ toate astea se schimbaseră. li spuseseră acum patru 
zile c-aproape toate trenurile nu mai erau, nu mai circulau, 
chiar dac-ar fi avut destui bani de prisos ca să-i cheltuiască 
pe tren. I-au spus c-acuma erau autobuze, da-n toate astea 
patru zile nu văzuse încă nimic să semene-a gară, unde să 
poată să intre şi să cumpere bilet, şi să se urce. Cât despre 
marginea oraşului, atunci, acu' patruşpatru de ani, putea 
omv’, umblând, s-ajungă-n centru-ntr-un ceas, şi-acum, după 
spusele celui de la volan, trecuse cu-o milă de hotarul 
oraşului şi tot nu vedea decât strălucirea de pe cer. Cu toate 
că era realmente-n Memphis, probabil că pân' la ţinta de 
care-şi amintea şi pe care-o căuta mai era tot atât cât de la 
prăvălia lui Varner la Jefferson; de n-ar fi fost maşina care 
să-l ducă şi omul care ştia cam pe unde-avea nevoie să-l lase, 
poate c-ar fi ajuns să-şi cheltuiască ăi zece dolari numai pe 
mâncare de-atâta umblat prin oraş, căutând să nimerească- 
ntr-un loc unde să poată să-şi cumpere-un pistol. 

Acuma maşina era înfiptă solid în masa celorlalte vehicule, 
toate clipind şi sclipind, şi strălucind în culori; de fapt, toată 
ambianţa-nconjurătoare sclipea şi strălucea-n miliarde de 
lumini şi de culori, şi răsuna de zgomote: deodată o gheară 
de lumini clipind, roşie şi verde, şi albă, pătrunse-n noaptea 
neagră: îşi dădu seama, intui ce era, prea circumspect însă 
ca să-ntrebe, zicându-şi, şuierându-şi: Nu uita. Nu uita. N-or 
să-ți facă niciun rău câtă vreme n-află nimeni că nu ştii. 

Ajunse-acum în ceea ce-şi dădu seama că-i centrul 
oraşului. O clipă i se păru doar o masă sclipitoare şi-ndesată 
mai înaltă decât stelele. Apoi fu-nghiţit: se apleca din 
înălţimi copleşindu-l, imensa masă şi greutate-a betonului 

331 


apăsându-l parcă, lăsându-l fără suflare, trebuind să gâfâie 
ca să poată trage aer în piept. Şi-şi dădu seama ce era. Era 
nesomnul, gândi. E-atâta vreme de când n-a mai dormit într- 
un oraş, c-aproape-a uitat cum e, şi-acuma n-are pic de timp 
să-nveţe iarăşi cum; maşina rigidă-n masa rigidă de maşini, 
târându-se şi-apoi oprindu-se, şi iar târându-se după porunca 
clipelilor şi schimbarea culorilor, cum era pe vremuri la 
trenuri, până când în fine ieşi din şir şi putu să oprească. 

— Aici e gara de autobuze, zise omul de la volan. Aici voiai 
s-ajungi, nu? 

— Egzact. E-n regulă. 

— De-aici pleacă autobuze-n toate părţile. Vrei să intru cu 
dumneata şi să-l găsim pe-al dumitale? 

— Vă foarte mulţumesc. E bine şi-aşa. 

— Noroc, atunci, zise omul de la volan. 

— Vă foarte mulţumesc, zise el, noroc. 

Fără vorbă, era o gară de autobuze, în fine. Numai că, 
dac-ar fi intrat, poate că una din legile astea noi despre care 
auzise la Parchman - legi că omv’ n-are voie să taie scânduri 
şi să bată cuie-n ele până nu plăteşte parale la o asociaţie 
care să-i dea voie, că nici măcar să pună bumbac pe 
pământul lui nu putea până nu zicea guvernu’ că poate - 
cine ştie, erau în stare să-l silească să se suie-n primul 
autobuz care pleca, indiferent unde-ar pleca. Aşa că mai 
rămânea restul nopţii, adică aproape toată noaptea, pentru 
că nici măcar nu era târziu. Da' n-aveau să fie decât 
douăsprezece ore şi-n răstimpul ăsta ar putea fi şi el un 
anonim în plus printre palidele feţe anonime care se- 
nvălmăşeau miliarde  zorind sub strălucirea colorată, 
pasionate şi vesele, şi nedormite. Atunci se-ntâmplă ceva. 
Deodată, pe negândite, oraşu-ncepu să se-nvârtească, vârtej 
vertiginos, infinitezimal şi zăpăcit, apoi, tot atât de brusc, 
frână, se imobiliză din nou şi el nu numai că-şi dădu imediat 
seama unde era, dar şi cum să-şi treacă cele douăsprezece 
ore. N-avea decât de traversat strada, lăsând învălmăşeala 
să-l cuprindă, să-l înghită, când s-o schimba lumina; odată 
ajuns dincolo, o să scape şi-o să-şi vadă de drum. Şi uite-l: 

332 


Parcul Confederaţilor îi ziceau - spaţiul cu poteci împletindu- 
se printre brazdele de flori exact cum şi-l amintea, şirul de 
bănci de-a lungul parapetului de piatră în ambrazura căruia 
stăteau chircite tunurile de fier de demult din timpul 
războiului şi dincolo de el senzaţia, mireasma fluviului unde 
acum patruşpatru sau şi cinci sau şase de ani, după ce şi 
cheltuise jumate din bani cu o noapte-nainte la bordel şi-şi 
păstrase cealaltă jumate pentru noaptea care venea, că p- 
ormă n-o să mai rămână nimic decât biletu' de-ntors la 
Jefferson, venea să se uite la vapoare. 

Stăteau înşirate la chei, se numeau Stacker Lee şi Ozark 
Belle şi Crescent Queen, venind de departe, de la Cairo şi de 
la New Orleans, întâlnindu-se aici şi trecând pe sub privirile 
lui mai departe, cheiul numai vacarm de camioane trase de 
cai şi de catâri, şi plin de stevadori cântând, în timp ce 
baloturile de bumbac şi lăzile cu maşini, şi restul de saci şi 
de ambalaje alunecau în sus şi-n jos pe pasarele, iar băncile 
de pe faleză erau şi ele pline, cu altă lume, care privea. 
Acuma însă băncile erau goale, şi, chiar când ajunsese la 
parapetul de piatră, printre tunurile de demult, nu mai era 
nimic din fluviu, decât întinderea vastă pustie, numai 
întunericul suflând umed şi rece peste fluviul vast şi gol, aşa 
că trebui să-şi încheie vesta de bumbac peste cămaşa de 
bumbac; niciun sunet aici, nimic: numai murmurul 
neîntrerupt, neadormit, al oraşului din spatele lui, nicio 
mişcare decât târşâitul mărunt al automobilelor peste pod, 
acolo, departe-n josul apei, zorindu-se către şi în murmurul 
necontenit de pasiune şi senzaţie, atras în această agitaţie-n 
care el părea că intrase din greşeală, se rătăcise şi-apoi o 
părăsise, o trădase pentru că trebuise să lipsească atât de 
mult. Şi pe deasupra era şi frig, chiar aici la adăpostul unuia 
din tunurile alea de demult, mirosind şi el a fier vechi şi- 
mbătrânit, aşa ghemuit cum era în țesătura de bumbac 
aspru, prea nouă ca să fi luat forma corpului său şi să-i ţină 
cald prin contact; n-o să treacă mult şi-o să se facă frig, 
chiar dac-o să aibă linişte şi pace, să-şi treacă restul ălor 
douăsprezece ore. Dar îşi aduse-aminte de cealaltă piaţă, de 

333 


aceea căreia-i ziceau Piaţa Tribunalului, unde casele înalte l- 
ar fi pus la adăpost de curentul dinspre fluviu, însă pentru 
asta trebuia să mai aştepte, să lase timp oamenilor stând 
poate încă pe bănci, să li se facă somn şi să se ducă acasă. 

Aşa c-atunci când se-ntoarse către strălucire şi murmur, 
bâzâitul rezonant al betonului, cu toate că încă-n plină 
vibraţie, avea acuma un caracter de uzură: ca fumul sau ca 
aburul ridicându-se şi pierind, şi cât mai rămânea plana 
acum sus, pe lângă streşini şi acoperişuri, şi maşinile care 
se-ntâmplau să mai treacă acuma, cu toate că încă mai 
străluceau de culori, păreau că, terorizate de solitudine, fug 
în solitudine. Era mai cald aici. Şi, după o bucată de vreme, 
avu dreptate: nu mai era nimeni, numai el; se lungi pe-o 
bancă potrivită, trăgându-şi genunchii şi ghemuindu-se-n 
jerseul încheiat, şi-arătând tot atât de mic şi de părăsit ca un 
copil părăsit, abandonat, când ceva tare-i izbi tălpile, şi 
timpul, o bucată bună de timp, trecuse, şi noaptea însăşi era 
acum rece şi pustie. Era un poliţist: îl recunoscu chiar şi 
după treizeci şi opt de ani de schimbări şi de transformări. 

— Dă-l dracului de Mississippi, zicea polițistul. Eu te-ntreb 
aici, în oraş, unde stai? Vrei să zici că n-ai unde să dormi? 
Unde-i gara ştii? Du-te acolo: acolo-ai să găseşti un pat pe 
cinzeci de cenți. Hai, pleacă. El nu se mişcă, abandonat, 
eşuat e-adevărat, dar tot atât de-adevărat că nu-ți trezea 
milă mai mult decât ti-ar fi trezit o scorpie. Ei drăcie, ăi mai 
fi şi lefter. Uite, na! Era o jumătate de dolar. Acuma pleacă. 
Şterge-o! Stau aici şi mă uit până dispari. 

— Foarte mulţumesc, zise el. Juma’ de dolar. Vasăzică, 
asta era altă faţă a legilor ălora noi care-auzise el că s-ar fi 
făcut; îşi aduse-aminte c-auzise şi la Parchman vorbindu-se 
de asta; îi zicea Asistenţă sau WPA: guvernu' care, pe de-o 
parte nu te lasă să creşti bumbac pe pământu' tău, vine, pe 
de alta, şi-ţi trânteşte-o schimbare la faţă; îţi dă saltea şi de 
mâncare, sau bani în mână, numa’ că-ntâi trebuie să juri că 
n-ai nimic care să fie-al tău, ba trebuie să şi dovedeşti dând 
pământul şi casa, şi chiar şi căruţa cu cai cu tot nevestei sau 
copiilor, sau neamurilor, cuiva pe care să te poţi bizui, să ai 

334 


încredere-n ei. Şi, cine ştie, chiar dacă s-au scumpit şi 
pistoalele aşa cum s-au scumpit toate, poate că ăşti' cinzeci 
de cenți o să-i ajungă, fără să mai fie nevoie de înc-un 
poliţist. 

Cu toate că găsi şi-un al doilea. La gară. Asta măcar, gara, 
nu se schimbase: aceeaşi rotondă mare, sunând a gol, prin 
care trecuse, de la trenul de Jefferson, de trei ori, de câte ori 
venise la Memphis - acea primă dată neuitată (făcuse 
socoteala acuma: ultima oară fusese acum patruşpatru de 
ani şi prima cu trei dolari mai mult, adică acu' patruzşapte 
de ani) cu prăpăditul de ghemotoc de dolari rupţi de la gură, 
amari, strâns în palmă, şi cu mentorul, călăuza care-i 
povestise despre casele alea din Memphis, numai aşa, ca să-i 
povestească, pline cu femei albe, şi-unde putea s-o aibă pe- 
oricare dac-avea bani: el, ale cărui experienţe de pân-atunci 
nu fuseseră decât episoade intempestive, consumate-n furie, 
la fel de violente ca o vomitare, fără altă manevră de 
apropiere decât smucitul nasturilor înainte de-a se arunca-n 
buruienele prăfuite din marginea drumului, sau între două 
brazde de bumbac, unde-o negresă nespălată şi-aproape 
invizibilă aştepta întinsă pe spate. Dar la Memphis era altfel: 
el şi călăuza ieşiseră-n stradă şi oraşul tot zăcea întins pe 
spate să-l cuprindă ca-ntr-o-mbrăţişare, să-l strângă-n braţe, 
în buzunar arzând ca focul pumnul de dolari strânşi cu chin, 
rupţi de la gură, din munca-ntre recolte, vagabondând pe la 
ferăstraie, sau smulse implacabilului pământ, arendat în luni 
de zile la coarnele plugului, de fiecare dată trebuind să se 
bată cu taică-su ca să pună mâna pe-un gologan de zece. Era 
cald şi-aici şi-aproape pustiu, şi de data asta poliţistu-l şi 
zgâlţâi ca să-l trezească pân’ a n-apuca el să-şi dea seama c- 
adomise. Cu toate că ăsta nu era-n uniformă. Da-i ştia şi p- 
ăştia. 

— Ce tren aştepţi, ţi-am zis, făcu polițistul. 

— N-aştept niciun tren, zise el. 

— All right, făcu polițistul. Atunci şterge-o! Du-te acasă! 
Apoi, exact ca şi celălalt: Nu cumva n-ai un’ să dormi? Okay, 
da' un loc de unde-ai venit ai, şi de-i dormi acolo şi de nu. 

335 


Hai, şterge-o! Cară-te! Şi cum el nu se mişca: Şterge-o, ţi-am 
zis. Ce mai aştepţi? 

— Jumatea de dolar. 

— Jumatea de ce? făcu polițistul. Jumatea de... Ei drăcie... 
aşa că de data asta o luă din loc, se răsuci repede, gata 
ferindu-se, nu mult mai mare decât un băieţaş, şi de-aceea 
atât de greu pentru un om de mărimea poliţistului să pună 
mâna pe el, într-un spaţiu ca ăsta. N-alerga: mergea, destul 
de repede, ca să n-apuce polițistul să-l ajungă, dar nici să n- 
aibă motiv să strige la el, traversă rotonda, ieşi în stradă, 
fără să se uite-napoi la polițistul care se opri în uşă, 
strigându-i: Să nu cumva să te mai prind vreodată pe-aici. 

Se orienta din ce în ce mai bine acum. Mai era o gară, mai 
încolo, în capul unei străzi laterale, da' o să se-ntâmple 
acelaşi lucru şi-acolo; cu siguranţă că polițistul de la gară, 
îmbrăcat ca toată lumea, nu făcea parte din legea de 
asistenţă pe gratis WPA. Şi afară de-asta, noaptea mergea 
spre sfârşite acum; simţea. Aşa că începu să se plimbe fără 
să se depărteze prea mult, pentru c-acuma ştia pe unde-i şi 
din când în când, pe străzile şi aleile pustii, se oprea şi şedea 
jos sub vreo poartă sau dup-o grămadă de gunoi sau lăzi şi 
se trezea înainte de-a-şi fi dat seama c-adormise. Apoi iar 
începea să umble prin oraşul liniştit şi pustiu - în orice caz în 
partea asta - incontestabil al lui acum, zicându-şi cu-aceeaşi 
uimire de altădată, dar nu mai puţin proaspătă şi uimită 
chiar dac-avea tot atâţia ani câţi şi el: Omu' poate scăpa din 
orice dacă-i în stare să nu se oprească din mers. 

Şi se făcu ziuă, da' nu ca să trezească oraşul; oraşul nu 
adormise deloc, nu-şi relua, îşi continua viaţa, revenit la 
vizibilitate, cu feţele palide şi stinse, şi nedormite zorind 
pătimaşe şi vesele către plăceri formidabile, inimaginabile. 
Acuma ştia exact unde se află; pe trotuarul ăsta s-ar fi putut 
vedea urmele paşilor lui de-acum patruşpatru de ani; pentru 
prima dată din dimineaţa de când ieşise de pe poarta 
închisorii acum cinci zile se simţea sigur de el, invulnerabil, 
imun. Aş putea cheltui un dolar întreg şi asta tot nu m-ar 
împiedica îşi zise el într-o prăvălioară amărâtă, în care câţiva 

336 


negri târguiau câte ceva. Stăpân părea să fie tot un negru, 
sau în orice caz el servea clienţii. Poate c-o fi fost a lui, poate 
că legile astea noi ziceau că-un negru poate să aibă prăvălie 
şi-şi aminti de ceva de-acum treiişopt de ani. 

— Biscuiţi cu figuri, zise el. Pentru c-acum se simţea sigur 
de el, imun, invulnerabil. Socot că nu s-or fi scumpit şi ăştia 
cu zece-cinşpe cenți, nu? făcu el uitându-se la cutia mică de 
carton bălţată ca o rulotă de circ şi blazonată cu poze de 
biscuiţi în formă de animale. 

— Zece centi, zise negrul. 

— Zece cenți peste cât? 

— Zece cenți, atâta face. Doriţi sau nu? 

— Dă-mi două, zise. Şi porni din nou, acuma în plin soare, 
făcând şi el parte acum din mulţimea zorită, mâncându-şi 
menajeria vanilată; avea timp berechet acuma pentru că nu 
numai că era sigur de el, dar ştia exact unde se află; doar să 
fi întors capul (ceea ce n-a făcut) şi-ar fi văzut casa, faţada 
(nu ştia şi probabil că, dac-ar fi văzut-o, n-ar fi recunoscut-o, 
dar fata lui cea mică era ţaţa bordelului) în care intrase cu 
mentorul lui în noaptea de-acum patruşapte de ani, unde- 
aşteptau braţe splendide de femei, nu numai ca ale Elenei şi 
Evei şi ale lui Lilith, nu numai pline de foc ca ale Elenei şi 
Evei şi ale lui Lilith, dar şi albe ca ale lor, unde, în patul unei 
prostituate spusese „Nu” nu numai tuturor anilor grei, 
amarnici, ai vieţii sale grele şi sterpe, ci şi Morţii. 

Vitrina nu se schimbase: acelaşi geam nespălat în dosul 
reţelei de sârmă şi-aceleaşi banjouri obosite şi orologii 
înzorzonate, şi aceleaşi platouri ori gablonzuri. 

— Vreau să cumpăr un pistol, îi zise el unuia din cei doi 
oameni cu bărbii albastre ca de pirați din dosul tejghelei. 

— Aveţi permis? întrebă omul. 

— Permis? făcu el. Vreau să cumpăr un pistol. Mi-au zis c- 
aici se vând pistoale. Bani am. 

— Cine v-a spus c-aici se vând pistoale? 

— Poate că nu vrea să cumpere, poate că vrea să-şi scoată 
unul de la amanet, zise al doilea. 

— Oh, făcu primul. Asta-i altceva. Ce fel de pistol vrei să-ţi 

337 


scoţi, taică? 

— Ce? 

— Câţi bani ai? zise primul. Mink desfăcu hârtia de jurnal 
împăturită şi scoase bancnota de zece dolari şi-o netezi. 
Asta-i tot ce ai? 

— Să văd pistolu', zise el. 

— Nu poţi să cumperi un pistol cu zece dolari, moşulică, 
zise primul. Mai caută prin buzunare. 

— Stai puţin, zise al doilea. Poate că vrea să-şi scoată unu' 
din rezerva mea personală. Se plecă şi căută sub tejghea. 

— Asta-i altceva, zise primul. Din rezerva dumitale 
personală n-are nevoie de permis. Cel de-al doilea se ridică 
şi puse un obiect pe tejghea. Mink se uită la el în tăcere. 

— Parcă-i un broscoi, făcu el. Adevărat: cârn, cu butoiaş 
scurt, cu ţeava umflată şi ruginită, cu patul strâmbat, 
semăna cu-o fosilă antediluviană de broască ţestoasă. 

— Ce tot vorbeşti dumneata?! făcu primul. Asta-i un 
veritabil revolver de poliţie, un pa'şunu special, cea mai 
bună armă de apărare ce se află. Asta cauţi, nu? O armă de 
apărare. Pen' că, dac-ai de gând altceva, să treci dincolo-n 
Arkansas şi te-apuci de tâlhărit şi de-mpuşcat oamenii, legii 
n-o să-i prea fie pe plac. Pentru-aşa ceva te bagă-n puşcărie 
chiar şi-n Arkansas. Nici măcar devale-n Missippi nu poţi să 
faci chestii d-astea. 

— Ezact, făcu Mink. De-apărare. Puse hârtia de zece 
dolari pe tejghea şi luă pistolul şi-l deschise, şi ţinu ţeava-n 
lumină. 

— I murdar pe dinăuntru, zise. 

— Se vede p'ân el? Se vede. Şi ce crezi? Că-un glonte de 
pa'şunu nu trece p'ânt-o ţeavă p'ân care se vede? Mink lăsa 
pistolul în jos şi era gata să-l închidă când constată că hârtia 
de zece dispăruse. 

— Stai puţin, zise el. 

— Mă rog, mă rog, făcu primul punând banii la loc pe 
tejghea. Dă-mi pistolul. Nu putem să-l restituim nici măcar p- 
ăsta cu zece dolari. 

— Cât trebuie să vă dau? 

338 


— Cât mai ai? 

— Mai am numai trei. Da' trebuie s-ajung acasă la 
Jefferson. 

— Sigur, trebuie s-ajungă-acasă, zise al doilea. Dă-i-l pe 
unşpe. Doar nu suntem tâlhari. 

— Nu-i încărcat, făcu Mink. 

— E-o prăvălie aici după colţ pe Strada Mare, unde poţi să 
cumperi câte cartuşe de pa'şunu vrei cu patru dolari cutia, 
zise primul. 

— N-am patru dolari, zise el. Acuma nu mai am decât doi. 
Şi trebuie să... 

— Ce-i trebuie-o cutie-ntreagă, dacă-i vorba de-apărare? 
zise al doilea. Uite ce zic eu. Li dau două cartuşe din rezerva 
mea pe înc-un dolar. 

— Da-mi trebuie măcar unu' de-ncercat, zise Mink. Afară 
numai dacă-mi garantaţi... 

— 'Ţi-am cerut noi să ne garantezi că n-ai de gând să te- 
apuci să tâlhăreşti sau s-omori lumea cu el? zise primul. 

— O.K., O.K., lasă-l să-l încerce, zise al doilea. Mai dă-i un 
cartuş pe... Un sfert poţi să mai dai? Ce zici? Ştii, cartuşe de 
pa'şunu sunt greu de găsit... 

— Nu se poate cu zece cenți? Trebuie s-ajung şi-acasă. 

— O.K., O.K., făcu al doilea. Dă-i pistolu' şi trei cartuşe 
pedoişpe dolari şi zece. Trebuie să mai ajungă şi-acasă. Il 
bag în mă-sa p-ăla care vrea să jefuiască p-unu' care-ncearcă 
s-ajungă-acasă. 

Aşa că era-n regulă; ieşi în lumina moleşitoare a soarelui 
de-nceput de toamnă, în oraşul trepidant şi nedormit. Se 
simţea bine. Acuma, tot ce-i mai rămăsese de făcut era s- 
ajungă la Jefferson, şi asta nu-nsemna decât optzeci de mile. 


339 


Treisprezece 


Când Charles Mallison a ajuns acasă în septembrie 19151, 
a dat peste-un nou Snopes în Jefferson. li doborâseră 
(„Fireşte”, adăuga totdeauna Charles când povestea), cu 
toate că propriu-zis n-a fost o prăbuşire. Pilot era Plexiglass. 
Plex. Îl chema Harold Baddrington, dar avea o obsesie în 
materie de celofan, căruia îi zicea plexiglass, ajunsese fobie 
sadea; simpla vedere, sau chiar ideea unui pachet de ţigări 
nou, sau a unei cămăşi, sau a unei batiste, aşa cum trebuie 
să le cumperi acuma, ambalate într-un impenetrabil cocon 
invizibil, îl aducea în aceeaşi stare de nebunie virulentă şi- 
aproape isterică în care Charles îi văzuse adeseori aduşi pe 
unii civili, în special pe cei din jurul vârstei de cincizeci de 
ani, când auzeau de nemți sau de japonezi. El - Plex - avea 
sistemul lui de-a câştiga războiul cu celofan: în loc de 
bombe, Cetățile zburătoare şi Liberatoarele şi Lancaster- 
urile şi Blenheim-urile britanice, s-arunce pachete de tutun 
şi de cămăşi, şi rufărie nouă, ambalate şi vulcanizare din 
fabrică, şi-n timp ce nemţii vor face coadă să-şi aştepte 
rândul la scula de deschis pachetul, un târnăcop de alpinist, 
ar putea fi bombardaţi în masă sau chiar capturați, fără un 
singur foc tras, de trupe de paraşutişti. 

Nici măcar n-au sărit din avion; Plex a făcut realmente o 
aterizare magistrală, cu un singur motor. Ghinionul a fost c-a 
ales o fermă pe care-o alesese şi-o patrulă germană-n 
dimineaţa aia, ca să se antreneze la un sistem nou, o inovaţie 
în materie de ocupare a terenului sau, în fine, ceva pentru 
care tocmai primiseră instrucţiuni, aşa că, doar cât să baţi 
din palme, şi tot echipajul s-a pomenit în lagărul de 
prizonieri de la Limburg, care aproape imediat s-a dovedit a 
fi locul cel mai periculos din câte pomeniseră ei în timpul 
13 Din context reiese că ar trebui să fie 1945 (finalul celui de-al doilea 
război mondial) - nota corector - Bolano 


340 


războiului; era chiar alături de-acel celebru triaj feroviar pe 
care RAF-ul îl bombarda cu sfinţenie în fiecare miercuri 
noaptea, de la o înălţime de zece-cincisprezece metri. Şase 
zile stăteau şi aşteptau, şi priveau calendarul cum se târâie 
inexorabil spre miercuri, când cu regularitate de ceasornic, 
începea vacarmul exploziilor, bubuiturilor surde, motoarele 
vuind şi văzduhul plin de proiectoare şi de gloanţe de 
mitralieră, şi de şuierat de schije de antiaeriană, barăci 
întregi repezindu-se sub paturi sau sub orice altceva care 
mai punea doi centimetri de grosime pe deasupra, indiferent 
ce, cu nebuneasca dorinţă, nevoie, forţă impulsivă, de-a ieşi 
afară, dând din mâini şi strigând în sus, la infernul de 
deasupra: „Hei, fraţilor! Pentru Dumnezeu, n-aveţi inimă? 
Noi suntem! Noi suntem!” Dacă-n loc de război ar fi fost film 
sau roman, Charles zicea c-ar fi evadat. Dar mai zicea, că nu 
ştia şi n-a ştiut niciodată de cineva care să fi evadat vreodată 
dintr-un lagăr nemtesc de prizonieri, veritabil şi autentic. 
Aşa c-au trebuit s-aştepte să fie eliberaţi pe căi reglementare 
ca să poată să vină acasă şi să constate că mai apăruse-un 
Snopes în Jefferson. 

Dar măcar ei - Jeffersonul - se ţineau pe poziţie. Pentru 
că-n aceeaşi vară, 1945, în care Jeffersonul se pricopsea c-un 
nou Snopes, Ratliff îl suprima pe Clarence. Nu că l-a- 
mpuşcat sau ceva de felul ăsta: l-a suprimat pe Clarence ca 
factor a ceea ce şi unchiu' Gavin al lui Charles numea teama, 
frica lor permanentă de Snopeşi sau, ai putea zice, fobia lor 
de Snopeşi. S-a întâmplat în timpul campaniei electorale, 
încheiate cu alegerile de delegaţi din august; mai era o lună 
până să se-ntoarcă Charles, şi nici unchi-su Gavin nu era, de 
fapt, prezent la picnicul la care, de fapt, s-a-ntâmplat, unde 
Clarence Snopes a fost, de fapt, înfrânt la candidatura 
pentru Congres care, fiind o alegere pe naţiune, n-avea să 
aibă loc decât la anul. Asta voia să spună el, Charles, când 
zicea că Ratliff a făcut-o. Era la birou când unchi-su Gavin l-a 
căutat, de data asta el pe Ratliff, şi l-a găsit, şi i-a zis: 

— All right. la spune ce s-a-ntâmplat anume atunci, acolo- 
n ziua aia? 

341 


Senatorul Clarence Eggleton Snopes, pronunţat „Cla'-nce” 
de orice american alb liber din Yoknapatawpha, care are 
datoria şi dreptul să se ducă la urnă şi să tragă-o cruce cu 
plaivazul ori de câte ori îi zice moş Will Varner s-o facă; 
simplu: senatorul Clarence Snopes, în primii câţiva ani după 
ce bătrânul Varner îl unsese sau îl avansase - în orice caz, îl 
transferase - la Camera superioară a corpului legislativ de la 
Jackson, începuse să pună puţină carne pe el (ca tânăr, 
fusese-un vlăjgan voinic şi cam necioplit, dar dur şi activ, 
destul de stângaci de felul lui, până ce viaţa cerebrală 
sedentară de părinte şi gardian, şi mentor al intereselor 
parlamentare ale Yoknapatawphei, a-nceput să-i înroşească 
nasul şi să-i facă pungi sub ochi, şi să-i cam rotunjească 
burdihanul), când într-o zi fierbinte de iulie prin anii '20 
când niciun alt bărbat sub şaizeci de ani din Jefferson şi nici 
din toată Yoknapatawpha n-ar fi umblat cu veston, Clarence 
a apărut în piaţă, într-un costum de in alb, cu o cravată 
neagră Windsor şi, fie imediat înainte sau imediat după, sau 
poate c-a fost chiar simultan - constatară ei uluiţi - a-nceput 
să semneze Senator C.E. Snopes, şi unchiul lui Charles, 
Gavin, a zis: 

— De unde l-a scos pe E? Şi Ratliff a zis: 

— Poate că l-a luat de pe hainele astea de ginerică, tot 
jucându-se şi-ntorcându-se de la Memphis, ca să aibă de 
unde să se ducă şi să se-ntoarcă la Jackson, cu treburi. Pen’ 
că, de ce nu? N-are şi-un senator ales câteva drepturi 
personale, ca orice alegător? 

Ce voia Charles să spună era că Clarence îi cam 
dezechilibrase pe ei, pe toţi, ca un boxer profesionist care-şi 
dezechilibrează adversarul, chiar şi fără să-l lovească 
efectiv. Aşa că emoția lor n-a fost decât simplă docilitate 
când au aflat că Cincinatus-ul lor personal şi particular nu 
mai era doar C., era senatorul Egglestone Snopes; unchi-su 
Gavin zicea: 

— Egglestone? De unde şi până unde Egglestone? Şi 
Ratliff care făcu: 

— De ce nu? Şi până şi unchi-su Gavin făcu: 

342 


— Da, la urma urmei, de ce nu? Aşa că propriu-zis n-au 
băgat de seamă când, într-o bună zi, C-ul a reapărut- 
senatorul C. Egglestone Snopes de data asta, cu o burtă-n 
toată regula şi cu pungi sub ochi, şi cu buza de jos 
proeminentă de-atâta vorbit, buză de orator. Pentru că 
Clarence ţinea discursuri, oriunde şi peste tot, la întrunirile 
ligilor, la cluburile de femei, în orice loc şi cu orice prilej 
unde găsea un public captiv, pentru că Charles era încă 
prizonier la nemti, când unchi-su Gavin şi cu Ratliff şi-au dat 
seama că Clarence avea de gând să candideze pentru 
Congresul din Washington şi că bătrânul Will Varner ar 
putea foarte bine să-l scoată - acelaşi Clarence Snopes care- 
şi urmase, încet şi sigur, drumul său ascendent, începând 
prin a fi polițistul lui moş Varner, plătit din punga lui moş 
Varner, pe urmă numit poliţist în Sectorul Doi, proprietatea 
lui moş Varner, şi pe urmă inspectorul sectorului, pe urmă, 
cu ajutorul capacităţii de şantaj a bătrânului Will, extins prin 
metodele lui de cămătărie, a fost ales de tot ţinutul şi-a ajuns 
reprezentantul ținutului la Jackson: şi-acuma, în 1945, 
proptit de toţi Varnerii combinagii şi geambaşi de voturi, din 
toată circumscripţia electorală pentru Congres, voiau să fie 
expediat în chiar Camera reprezentanţilor de la Washington 
unde, în ghearele nu ale unui Will Varner vicinal şi regional, 
ci ale unui Will Varner de amploare realmente naţională sau 
internaţională, nu va mai exista limită pentru cele ce-ar fi în 
stare să facă, de nu se va găsi cineva să intervină. Asta, 
până-n ziua de iulie, la picnicul anual de la moara lui Varner, 
unde, prin obicei şi tradiţie, veneau să deschidă balul nu 
numai candidaţii locali pentru posturi la ţinut şi în 
Mississippi, ci chiar şi cei pentru posturi federale, precum 
Clarence, chiar dacă alegerea n-avea să aibă loc decât la 
anul. La care Clarence nu numai că n-a apărut la tribuna 
vorbitorilor să-şi anunţe candidatura, dar a dispărut de pe 
terenul chermesei încă înainte de-a fi-nceput să se servească 
masa. Şi a doua zi a circulat prin tot ţinutul zvonul că 
Clarence s-a hotărât nu numai să nu mai candideze la 
Congres, dar că se va retrage cu totul din viaţa politică la 

343 


expirarea actualului mandat de senator al statului 
Mississippi. 

Aşa că tot ce dorea realmente să ştie unchiul Gavin al lui 
Charles era nu atât ce păţise Clarence, cât ce păţise Will 
Varner. Pentru că orice-l scotea pe Clarence din cursa 
pentru Congres trebuia să izbească nu în Clarence, ci în moş 
Will; de fapt, nici nu era nevoie să lovească-n Clarence. Că-n 
realitate nimeni nu-l lua-n seamă pe Clarence, întocmai cum 
nimeni nu ia-n seamă un baton de dinamită până ce nu vine 
cineva să dea foc fitilului; altminteri, era un fel de rumeguş 
sau de hârtie unsuroasă, care nici măcar nu arde ca lumea 
dac-o pui pe foc. Era lipsit de principii, fireşte, şi lipsit de 
morală, dar de n-ar fi fost o mână sau o inteligenţă să-l 
călăuzească şi să-l împingă, şi să-l absolve, Clarence ar fi 
fost victima primului venit, pentru că el tot ce-avea era 
instinctul lui orb pentru sadism şi înşelătorie, şi n-ar fi putut 
fi personal, realmente periculos decât pentru cineva asupra 
căruia ar fi avut o ascendență morală sau intelectuală, aşa 
că, din toată populaţia de pe lumea asta, n-ar fi putut fi 
nimeni decât un alt Snopes, şi din toată populaţia de Snopeşi 
n-ar fi putut fi decât unul singur. Şi ăsta era frate-său mai 
mic, Doris - un vlăjgan de vreo şaptesprezece ani, care nu 
numai că semăna cu Clarence la statură şi la faţă, dar avea 
aceeaşi mentalitate de copil şi aceleaşi principii morale de 
căpcăun, singura deosebire fiind că Doris nu fusese încă ales 
în corpul legislativ al statului Mississippi. Mai demult, pe- 
aproape de 1930, Byron Snopes, care jefuise banca lui 
Sartoris, colonelul, şi fugise în Texas, trimisese ramburs 
patru copii jumătate Snopes, jumătate indieni-apaşi, şi 
Clarence, care-şi petrecea vara acasă, între două sesiuni 
legislative, i-a adoptat, făcând din ei, în joacă, un fel de 
sclavi, cu care făcea feste. Numai că, fiind acum senator, 
Clarence trebuia să fie mai circumspect în materie de 
demnitate publică, nu de dragul alegătorilor, ci pentru că 
până şi el trebuia să-şi dea seama că nu putea să se joace cu 
principiile de amour propre ale bătrânului Will Varner. Aşa 
că el doar inventa jocuri şi-l punea pe frate-său Doris să le 

344 


execute, până ce ăi patru pui de indian l-au prins într-o zi pe 
Doris, pe un maidan, şi l-au legat de-un stâlp în pădure, şi 
focul ardea, când cineva l-a auzit urlând şi-a ajuns la timp ca 
să-l scape. 

Dar, pe vremea aia, Clarence s-apropia de treizeci de ani 
şi era senator în Mississippi; cariera lui începuse cu mult 
înainte, pe la vreo optsprezece-nouăsprezece ani, acolo, la 
prăvălia lui Varner, când devenise şeful (era înalt, puternic 
şi Ratliff zicea că-i plăcea sincer să se bată, cu condiţia ca 
egalitatea forţelor s-atârne categoric în favoarea lui) unei 
bande de veri şi de lingăi, care făceau bătăi şi se-mbătau, şi 
jucau la noroc, şi-i atacau pe negri, şi terorizau femeile şi 
fetele de la Moşia Franţuzului şi din împrejurimi, până ce 
(zicea Ratliff) bătrânul Varner s-a enervat şi exasperat destul 
ca să-l adune de pe drumuri ordonând judecătorului de pace 
de-acolo să-l numească pe Clarence poliţist. Atunci a fost, şi- 
acolo, când toată viaţa, existenţa, soarta lui Clarence pare că 
şi-a luat zborul ca o rachetă la simpla atingere cu focul. 

Cu toate că n-a mers chiar atât de repede, cariera lui, nu 
la-nceput în orice caz. Sau poate că n-a fost chiar cariera lui, 
cât developarea, revelarea. La-nceput, parcă doar se uita în 
jur, orientându-se, încercând să-şi dea seama unde se află; şi 
numai după aceea privea cu un fel de incredulitate uluită, la 
perspectiva ce se deschidea înaintea lui. Doar amuzat întâi, 
pân’ să-nceapă exultarea la perspectivele nelimitate, despre 
care nimeni nu-i spusese nimic. Pentru că la început s-a 
purtat chiar cumsecade. La-nceput, fiecare credea că, fiind 
odios atât cât fusese când n-avea pe ce se bizui decât pe 
banda lui de derbedei, acuma va fi cu-atât mai odios cu cât 
avea în spate maiestatea inatacabilă a legii organizate. Dar i- 
a păcălit. Pentru că a devenit campionul şi apărătorul 
bunelor moravuri cetăţeneşti şi al păcii pe căile publice de la 
Mogşia Franţuzului. Normal, primii negri care s-au izbit de 
noua lui calitate oficială au avut de suferit. Dar acuma, chiar 
şi maltratarea negrilor căpătase un caracter impersonal. 
Anterior acestei metamorfozări, el şi cu banda lui îi băteau 
pe negri din principiu. Nu-i băteau pe negri luaţi ca 

345 


persoane în sine, nici, zicea unchiul Gavin al lui Charles, din 
antagonism împotriva lor, ca reprezentanţi ai unei rase care 
nu era a lor şi care-arăta altfel, şi deci inamică per se, ci (şi 
unchi-su Gavin zicea că Clarence şi banda lui nu ştiau lucrul 
ăsta, pentru că nu-ndrăzneau să-şi dea seama că-i aşa) 
pentru că le era frică de-acea rasă care nu era a lor. Le era 
frică nu pentru că era neagră, ci pentru că ei - albii - îi 
învăţaseră pe negri cum să pericliteze economia lor albă, 
risipitoare de substanţă, atunci când albul îl silise pe negru 
să se deprindă să facă mai mult cu mai puţin şi mai prost, 
dacă voia - el, negrul - să supravieţuiască în economia 
albilor - mai puţine şi mai proaste unelte cu care să facă 
agricultură şi meserii, mai puţin lux cu care să se 
mulţumească, mai puţină risipă cu care să-şi ţină zilele. Dar 
acuma se isprăvise cu asta. Acuma, când Clarence lovea un 
negru cu bastonul de cauciuc pe care-l purta, sau patul 
pistolului, cu care-acum era înarmat oficial, o făcea cu un fel 
de detaşare, ca şi cum n-ar fi fost vorba nici de pielea neagră 
a omului, nici măcar de carnea lui de om, ci pur şi simplu de 
condiţia din acel moment, vulnerabilă din punct de vedere 
legal, a acelui om, ca teren de încercare, sau ca placă de 
armonie, pe care să şi încerce încă o dată, poate chiar să se 
reasigure de la o zi la alta, să vadă exact cât de departe 
merge, efectiv, puterea lui oficială şi imunitatea lui legală, şi, 
realmente, cât mai rămăsese din puterea lui fizică de 
altădată, chiar după inevitabila scurgere a timpului. 

Pentru că nu erau totdeauna negrii. De fapt, una dintre 
primele victime ale noii situaţii a lui Clarence a fost 
locotenentul lui, comandantul secund din vechea lor bandă: 
de data asta Clarence a fost, dacă se putea, chiar şi mai 
feroce, pentru că omul încercase să se prevaleze de vechea 
lor prietenie din trecut. Era ca şi cum Clarence ar fi 
îmbrăcat acum cu un fel de incoruptibilitate şi integritate, 
peste vechiul său instinct natural şi normal, şi peste 
aptitudinea lui pentru violenţă şi tortură fizică: trebuise să le 
împrumute - incoruptibilitatea şi integritatea - cu un preţ 
atât de mare, încât se simţea obligat să le apere cu viaţa. 

346 


Oricum, se schimbase. Şi unchiul Gavin al lui Charles zicea 
că, întrucât, înainte de înălţarea sa la favoruri, toată lumea 
credea că Clarence nu-i în stare să se schimbe, acuma 
aceeaşi lume credea neapărat că schimbarea era pe vecie, 
pe câte zile-o mai avea. Mai credeau una ca asta chiar şi 
după ce-au descoperit - nu era zvon; Clarence însuşi 
pălăvrăgise, se lăudase nepăsător cu asta - că făcea parte 
din Ku Klux Klan când acesta apăruse prin partea locului (n- 
a mers niciodată prea departe şi n-a durat mult; se credea că 
n-ar fi durat deloc, dacă n-ar fi fost Clarence), acceptat 
pentru că aveau nevoie de el sau îl puteau folosi, sau, cum 
zicea unchiul Gavin al lui Charles, pentru că, probabil, nu 
exista mijloc pe lumea asta cu care să-l fi putut ţine la uşă, 
pentru că era tot atât de mult pasiunea lui, cât şi el era a lor. 
Asta fusese înainte de-a ajunge poliţist la Moşia Franţuzului; 
virginala lui ecloziune din viaţa particulară, ai putea zice, 
acolada iniţială de recunoaştere publică, relativ inofensivă 
încă, pentru că până şi Ku Klux Klan-ul avea atâta minte cât 
să nu meargă prea departe cu încrederea în Clarence; el a 
rămas doar un simplu membru obedient în plus, un 
executant - ceea ce, peste câţiva ani, lumea avea să 
numească un pistolar, un mercenar - până când veni şi ziua- 
n care enervarea şi exasperarea lui moş Will Varner l-au 
ridicat la rangul de poliţist, după care, cam la vreun an, se 
vorbea c-acuma avea grad de ofiţer în Klavernul lor sau cum 
i-or fi zis ei; şi după alţi doi ani ajunsese Dragonul sau 
Vulturul local: el, care, fiind desemnat de către bătrânul 
Varner custode al liniştii publice, îşi arogase acum şi titlul de 
arbitru al moralei. 

Probabil c-atunci a fost când a întrezărit, în fine, 
amploarea şi splendoarea destinului său ascendent; cu 
uimire, incredul la expansiunea vădit nelimitată şi, cine ştie, 
poate chiar şi cu umilinţă că el fusese cel ales, cel socotit 
demn - acest domeniu nelimitat pentru aptitudinile şi 
talentele sale: nu doar să bată, să ciocănească-n oameni 
până la insensibilizare şi supunere, ci să-i folosească: nu 
doar ca să le sporească numărul inepuizabil ca muniţiile, sau 

347 


să-i consume ca pe porci sau pe oi, ci să-i fie de folos să-i 
întrebuinţeze ca pe boi şi pe catâri, c-un ochi în permanenţă 
la brazda de mâine sau de anul viitor; utilizându-le nu doar 
competenţa lor de-a face-un X oricând şi oriunde le-ar 
porunci Will Varner, ci şi facultăţile lor de mânie şi 
cupiditate, şi spaimă, ca şi cum Clarence ar fi făcut politică 
de-o viaţă-ntreagă şi n-ar fi fost numai de câţiva ani poliţist 
rural. Şi, cum zicea şi unchiul lui Charles, făcând toate astea 
din pur instinct infailibil, fără dascăl, fără exemple. Pentru 
că asta se-ntâmpla încă-nainte ca Huey Long să se fi ridicat 
destul de sus, ca să-i arate chiar şi lui Mississippi-Bilbo al 
lor, ce poate face realmente un om cu ceva parale şi curaj, şi 
lipsit de inhibiţii. 

Aşa c-atunci când Clarence şi-a anunţat candidatura la un 
loc în organul legislativ al statului Mississippi, ei - ţinutul - 
şi-au dat seama că n-aveau nevoie de altă platformă decât de 
numele lui moş Billy Varner. De fapt, erau convinşi din capul 
locului că nici măcar nu era ideea lui, candidatura, că era a 
lui moş Billy şi că enervarea lui moş Billy ajunsese pur şi 
simplu la un punct la care Clarence trebuia să dispară cu 
desăvârşire din ochii lumii. Dar se-nşelau. Clarence avea 
platformă. Era momentul în care câţiva dintre ei, puţini, ca 
unchiul lui Charles, de pildă, şi Ratliff, şi-alţi câţiva dintre 
cei tineri ca Charles (el n-avea atunci decât opt ani sau 
zece), care-i ascultau (sau în orice caz trebuiau să-i asculte, 
ca Charles), descoperiseră c-ar fi mai bine să se teamă de el, 
să tremure şi să se ferească. Platforma era a lui, proprie. O 
platformă pe care numai temeritatea lui putea risca să se 
urce, pentru că apărea acolo în poziţie de apostat faţă de 
propria clientelă electorală; marja decisivă îngustă a 
majorităţii sale nu numai că-şi avea izvorul dincolo de 
hotarele autocrației lui Will Varner, venea de la oameni care- 
n orice alte condiţii ar fi votat, înainte de toate, pentru 
aproape oricare alt membru al rasei umane: se pronunţase 
public împotriva Ku Klux Klan-ului. Fusese Vulturul, 
Dragonul local sau ce titlu va fi avut, până-n ziua-n care şi-a 
anunţat candidatura - sau, cel puţin, aşa credea ţinutul. Dar 

348 


acuma îi devenise duşmanul de moarte, străbătând ţara (lăsa 
impresia) împins numai întâmplător de dorinţa de-a câştiga 
un scaun, o demnitate, în realitate, el consacrându-se 
distrugerii unui balaur, şi câştiga cursa cu o marjă slăbuţă, 
provenind în majoritate chiar din Jefferson - învăţători, tineri 
liber-profesionişti, femei - naivi cultivați şi liberali, care 
credeau că decenţa şi dreptatea, şi libertatea individuală vor 
învinge, pentru că ei erau decenţi şi corecţi, oameni care, 
până-n ziua-n care Clarence le-a oferit-o, n-avuseseră nicio 
coeziune politică, nici măcar nu-şi dăduseră totdeauna 
osteneala să voteze, şi-n cele din urmă tocmai obiectul fricii 
şi urii lor părea să le fi oferit un campion. Aşa că s-a dus la 
Jackson, nu ca un candidat victorios într-un post politic, ci ca 
un paladin devotat unei cauze, intrând (zicea unchiul lui 
Charles) pe culoarele Camerei încununate cu o aureolă, 
făcută jumătate din puritatea Cavalerului fără Pată, nici 
Prihană, şi jumătate din consternarea celor de teapa lui, 
cărora  le-ntorsese spatele şi-i repudiase. Pentru că 
indiscutabil că distrusese Ku Klux Klan-ul în Yoknapatawpha; 
cum se şi exprimase unul din veteranii Klanului: „Să fie-a 
dracului de treabă, dacă nu-i putem bate pe-o mână de- 
nvăţători şi de ziarişti, şi de diriginţi de şcoli duminicale, 
cum Doamne, iartă-mă! să mai sperăm să batem o rasă- 
ntreagă de negri şi de catolici, şi de jidani?” 

Vasăzică, intrase, Clarence. S-ajunsese, cum ar fi zis 
generaţia lui Charles. Acum era asigurat pe doi ani de zile, 
când avea să fie o nouă alegere; putea liniştit să se uite-n 
jur, să vadă-ncotro s-o apuce, ca alpinistul pe-o creastă. Aşa 
zicea unchiul lui Charles: alpinist. Numai că alpinistul se 
caţără nu neapărat ca s-ajungă la culme. El ar încerca să se 
caţăre, chiar dac-ar fi convins că n-o s-ajungă niciodată-n 
vârf. El urcă doar pentru plăcerea de-a avea linişte şi 
solitudine, şi satisfacția permanentă de-a şti că-ntre el şi 
pietre stau numai vigoarea lui solitară şi voinţa, şi curajul, în 
timp ce Clarence nici nu-şi dădea măcar seama că era vorba 
de-un munte, pentru că n-avea de pe ce să cadă, doar să-l fi 
aruncat cineva jos; şi oricine se simţea destul de tare, sau 

349 


destul de iute, ca să-l dea jos pe Clarence de-undeva, n-avea 
decât să-ncerce - era bine venit. 

Aşa că la-nceput mulţi gândeau c-acuma Clarence sta 
liniştit şi observa, şi asculta, să-nveţe regulile-n meseria asta 
nouă. Ei nu ştiau că tot ce-nvăţa el era cum să recunoască 
ocaziile când s-or ivi; că tot asta mai făcea chiar şi după ce- 
ncepuse-n cele din urmă să vorbească, să se adreseze 
Camerei, el, acelaşi Cavaler fără Pată, nici Prihană, care-n 
ochii inocenților plini de iluzii, cu-a căror marjă plăpândă de 
voturi s-alesese, nimicise bigotismul şi intoleranţa-n toată 
Yoknapatawpha, şi-au gândit aşa încă multă vreme după ce 
rostul ținutului îşi dăduse seama că, de fapt, Clarence 
continua să predice aceeaşi ură contra negrilor şi-a 
catolicilor, şi-a jidanilor, adică tocmai dogma organizaţiei a 
cărei distrugere îl adusese unde era; când apărură Cămăşile 
Argintii, Clarence fu printre cei dintâi din Mississippi să li s- 
alăture, alăturându-li-se, zicea  unchi-su, nu pentru 
principiile pe care le promovau Cămăşile Argintii, ci probabil 
numai pentru că ajunsese la convingerea că vor dăinui mai 
mult decât Klanul autonom şi rural pe care-l distrusese. 
Pentru că, între timp, orientarea lui devenise evidentă: se 
alătura la tot, la orice, la orice organizaţie alcătuită din 
făpturi omeneşti, pe care să le poată constrânge sau domina, 
sau sili prin sentimente religioase sau patriotice, sau prin 
simplă cupiditate, sau sete de avantaje politice; se născuse-n 
sânul bisericii baptiste de la Moşia Franţuzului; era acum 
afiliat la cea din Jackson, unde (fusese reales de două ori de- 
atunci) preda lecţii la o şcoală duminicală; în aceeaşi vară s- 
a aflat în ţinut c-avea de gând să demisioneze din scaunul lui 
din organul legislativ şi să intre o bucată de vreme-n armată 
sau în marină, ca să fie eligibil în Legiunea Americană. 

Acuma Clarence era intrat. S-ajunsese - Charles era gata 
să zică „divizase ţara”, numai că „divizat” implica un 
oarecare echilibru, sau cel puţin o suspensie, chiar dacă 
braţul mai uşor al pârghiei rămânea irevocabil în aer. Dar, 
când era vorba de Clarence şi de Yoknapatawpha, capătul 
mai uşor al pârghiei nu era deloc în suspensie, era mai 

350 


curând într-un fel de exil aerian, emițând doar nişte clamări 
mute în vid; Clarence înghiţise ţinutu-ntreg cum înghit 
balenele sau bufniţele, şi dădea afară pe culmea aeriană şi 
inofensivă rămăşiţele de oase şi de păr de care n-avea nevoie 
- o mână de condamnaţi visători culţi şi liberali, şi guleraţi, 
şi prost-plătiţi care-l aleseseră-n senatul statului Mississippi 
pentru c-au crezut că nimicise Ku Klux Klan-ul, plus 
mănunchiul şi mai mic de alţi visători, ca unchiul Gavin al lui 
Charles şi Ratliff, care de data asta votaseră cu Clarence ca 
fiind cel mai mic dintre două rele pentru că se ridicase- 
mpotriva  Klanului, şi-n felul ăsta ei erau mai rău 
condamnaţi, pentru că-nvăţătorii şi profesorii de muzică, şi 
alţi nevinovaţi guleraţi, care-nvăţau pe dinafară discursurile 
preşedintelui Roosevelt, puteau să creadă, de fiecare dată, 
din nou, că onoarea, şi justiţia, şi decenţa vor învinge, numai 
pentru că ei erau onorabili şi drepţi, şi decenţi, pe câtă 
vreme unchi-su şi cu Ratliff n-au crezut niciodată-aşa ceva şi 
nici n-o să creadă vreodată. 

Clarence nu i-a distrus. Nu erau destui. De fapt, erau atât 
de puţini, încât putea continua să le trimită, an de an, de 
Crăciun, felicitări pe cărţi poştale ilustrate, produse-n serie, 
pe care, cică, le primea mereu de la aceeaşi firmă ce se 
bucura de sprijinul lui în obţinerea contractului anual pentru 
furnizarea plăcilor cu numerele de circulaţie ale 
automobilelor. Cât priveşte restul votanţilor din ţinut, ei nu 
făceau decât s-aştepte să le indice Clarence unde să-şi pună 
X-ul lor, să-l aleagă unde voia să fie ales, până-n postul 
suprem, în care ei, ţinutul (inclusiv o bună bucată de vreme 
ramura de visători a unchiului lui Charles) credeau că vrea 
s-ajungă: guvernator al statului Mississippi. Acum, Huey 
Long acoperea orizontul ambițiilor oricărui politician din 
Mississippi; nu li se părea decât firesc, celor din ţinut, ca 
pretendentul lor să şi-l ia de model; chiar şi când Clarence 
şi-a însuşit lozinca lui Long Stoarce-bani-din-bogătani, de 
parcă el, Clarence, ar fi inventat-o, chiar şi Gavin, unchiul lui 
Charles, şi Ratliff mai credeau că aspiraţiile lui Clarence nu 
trec de rezidența guvernatorului. Pentru că, deşi-n anii aceia 

351 


- 1930-35 - Mississippi n-avea bogătani propriu-zişi să-i fi 
stors - n-avea industrie, n-avea petrol, n-avea gaze aproape 
deloc -, ideea de-a lua de la oricine avea şi care n-avea mai 
mult drept ca tine să aibă, nefiind nici mai deştept, nici mai 
muncitor, ci doar mai norocos, mergea drept la inima şi la 
competenţa electorală a dijmaşilor şi-a fermierilor nu numai 
din Yoknapatawpha, ci şi din tot restul Mississippi-ului; 
Clarence s-ar fi putut alege guvernator în Mississippi pe 
simpla platformă a storsului bogătanilor din Louisiana sau 
din Arkansas, sau, dacă-i vorba, şi din Maine sau din Oregon. 

Aşa că şocul lor (al celulei ăleia mici şi amărâte de purişti 
nealteraţi: unchi-su şi Ratliff) la zvonul că Clarence 
reflectase un moment să preia Legiunea Americană în 
Mississippi n-a fost nimic pe lângă cel de trei ani mai târziu, 
când au aflat (Charles nu era de faţă: plecase din 
Yoknapatawpha să-nceapă să se antreneze pentru cele zece 
luni pe care-avea să le petreacă într-un lagăr de prizonieri 
de război din Germania) că, de fapt, cea mai puternică 
facțiune politică din Mississippi, facțiunea care avea 
certitudinea că-şi alege omul ei în postul de guvernator, îi 
propusese lui Clarence să candideze pentru locul de 
viceguvernator şi că Clarence refuzase. N-a spus de ce, dar 
nici n-avea nevoie pentru c-acuma tot ţinutul - nu numai 
unchiul lui Charles şi mica lui celulă, ci toată lumea - îşi 
dădea seama care era, care fusese din capul locului, ţinta, 
ambiția lui Clarence - Washington, Congresul. Ceea ce era 
oroare numai pentru cei din catacombe, din dosul cuştilor cu 
fiare; pentru ceilalţi toţi era triumf şi exaltare: ei, care se- 
agăţaseră de pulpana lui Clarence în cursa către troaca 
(relativ modestă) porcilor din liga C, de la Jackson, şi care- 
acuma vedeau deschizându-li-se liberă calea către cea 
imensă, nelimitată de la Washington. 

Şi nu numai şoc şi oroare, ci şi spaimă, panică pe 
deasupra, în faţa omului care se slujise de Ku Klux Klan cât a 
avut nevoie şi, când n-a mai avut, s-a folosit de naivitatea lor 
ca să-l distrugă, care se slujea de biserica baptistă câtă 
vreme credea c-o să-i fie de folos; care se folosise de W.P.A. 

352 


şi de N.R.A., şi de AAA, şi de C.C.C., şi de toate 
organismele create cu visul, sau speranţa, ca poporul să nu 
sufere, sau, dacă trebuia, cel puţin să sufere toţi la fel, în 
timpuri de criză şi de panică; el fiind fie pentru, fie contra 
lor, după cum adia vântul politic, întrucât pe-aproape de 
1940 se-ntoarse împotriva partidului care le moşise, făcând 
să răsune în sălile unde, cel puţin din când în când, vibrase 
ecoul unor voci de bărbaţi de stat şi de oameni de omenie, 
propriul glas plin de intoleranţă rasială şi religioasă, şi 
economică (pe vremuri, una din cele mai puternice 
trambuline ale crezului său politic fusese stoarcerea 
bogătanilor; acuma cea mai zgomotoasă era ameninţarea 
sindicatelor muncitoreşti), şi-ntre el şi Congres, niciun alt 
obstacol decât mâna de naivi, încă în stare să mai creadă că 
răul poate fi distrus tocmai pentru că-i rău, şi de care 
Clarence se temea atât de puţin, încât continua să le trimită 
de Crăciun felicitări de proastă calitate. 

— Şi-ăştia n-o să fie destui, zise unchiul lui Charles, cum 
n-au fost niciodată destui în ţara asta, chiar dac-ar putea să 
se-nmulţească de zece mii de ori. Pentru că mereu i-ar 
păcăli. 

— Poate, zise Ratliff. (Ăsta era unchi-su Gavin, care-i 
povestea lui Charles ce se-ntâmplase-n lipsa lui, până să se- 
ntoarcă acasă-n septembrie, când se isprăviseră toate şi 
Clarence, cum-necum, fusese curăţat, obligat să se retragă 
din cursă la chermesa anuală din iulie a lui moş Will Varner; 
convorbirea asta a lui unchi-su cu Ratliff fusese-n aprilie.) 
Ce-ţi trebuie-acuma e să-ţi vină băieţii-acasă măcar o zi sau 
două, ‘nainte de şapteşpe august. E-o ruşine că oamenii 
care-au pornit războiu' ăsta şi i-au încorporat, şi i-au dus de- 
aici pe toţi votanţii tineri n-au avut un pic de judecată şi să fi 
aşteptat întâi să nu-l lase pe Clarence Snopes să intre-n 
Congres, nu-i aşa? 

— Ce-ti trebuie? zise unchiul lui Charles. Ce vrei să zici cu 
ce-ţi ăsta? 

— Păi parcă dumneata erai ăla care-ai spus că, pe chestia 
lui Clarence, bătrâni ca dumneata şi ca mine nu mai pot face 

353 


altceva nimic decât să stea cu braţele-ncrucişate şi să se 
văicărească. 

— Şi nici nu putem mai mult, zise unchi-su. Oh, desigur, 
sunt destui de-alde noi. De vârsta şi din generaţia dumitale 
şi-a mea, care-au făcut treabă bună şi-au adus lucrurile unde 
sunt. Dar acuma-i prea târziu pentru noi. Acuma nu mai 
putem; poate că ne e şi frică să mai scoatem nasu-afară. Sau, 
dacă nu ne e frică, măcar ruşine. Nu, nu frică: suntem prea 
bătrâni. Hai să zicem obosiţi, prea obosiţi ca să ne mai fie 
frică c-o să pierdem. Nu-i destul numai să urăşti răul. 
Dumneata - cineva, în fine - trebuie să facă ceva. Da’ asta-i, 
c-acuma o să trebuiască să fie altul şi, chiar dacă isprăvim cu 
japonejii-nainte de-nceputu' lui august, tot n-or să fie destui 
de-alde „alţii” p-aci. Pentru că noi, tot nimic n-o să putem 
face. 

— Poate, zise Ratliff. Şi unchi-su avea dreptate. Da'-n fond 
poate c-avea dreptate şi Ratliff. Unul dintre primii din 
district care să-şi anunţe candidatura contra lui Clarence era 
unul de-,„ăilalţi”, de-ai lui unchi-su - de la capătul opus al 
districtului, nu mai vârstnic decât Charles: numai că - vorba 
lui Charles - mai brav. Şi-a anunţat candidatura pentru 
Congres înaintea lui Clarence. Alegerile n-aveau să fie decât 
la anul, în 1946, aşa că timp era destul. Da, dar Clarence 
totdeauna făcea aşa: aştepta pe celălalt sau ceilalţi candidaţi 
să se-nscrie şi să-şi ia angajamente, sau, în orice caz, s-arate 
care le va fi platforma. Şi cei din Yoknapatawpha învăţaseră 
de la Clarence de ce: că, dacă aştepta să fie ultimul, nu mai 
avea nevoie să-şi inventeze o platformă, pentru că între timp 
i-o furnizase adversarul lui principal, adică acela care era 
mai periculos. Cum se-ntâmplă şi-acum. Clarence se folosea 
de ea, se slujea de vitejia ăluia ca să-l înfrângă cu ea. 

Il chema Devries: Yoknapatawpha n-auzise de el până-n 
1941. Dar de-atunci încoace, da. În 1940 fusese primul în 
clasa lui de la Universitate, a Corpului Pregătitor de Ofiţeri 
de Rezervă, obținuse grad de ofiţer activ în armata de uscat 
şi anul nou 1942 l-a prins peste ocean; în 1943, când a fost 
trimis înapoi în Statele Unite ca să creeze atmosferă pentru 

354 


împrumuturile de război, era maior cu destule barete (asta 
Charles o povestea) ca să-şi facă din ele o cravată-plastron şi 
pe care şi le câştigase comandând în lupte unităţi de 
infanterie negre, fiind afectat la unităţi de negri de nu-ştiu- 
care grangur galonat de stat-major, mare teoretician 
specialist în probleme de personal, fără-ndoială pornind de 
la premisa că, fiind sudist, indiscutabil că-i va „înţelege” pe 
negri; şi (presupunea Charles) tot atât de indiscutabil i-a 
comandat bine pentru acelaşi motiv: că, fiind sudist, ştia 
foarte bine că niciun alb nu-i înţelegea pe negri şi nici n-o să- 
i înţeleagă vreodată, câtă vreme albul o să-l silească pe 
negru să fie-ntâi negru şi de-abia după aia om, pentru că 
asta, impenetrabilul zid despărțitor, era unica apărare şi 
pavăză pentru supravieţuire a negrului. Poate că n-o fi fost 
în stare să vândă obligaţii. Foarte probabil, în orice caz, că 
nici multă osteneală nu şi-a dat. Pentru că povestea spune că 
nici n-apucaseră ai lui să afle că se-ntorsese, că el şi pornise- 
napoi pe front, şi de data asta, când s-a-ntors, în 1944, era 
colonel plin cu-aproape toate decoraţiile posibile şi c-un 
picior de lemn; şi când era în drum spre Washington să-şi 
primească şi ultima decorație, cea mai mare posibilă, s-a 
aflat cum fusese povestea şi cu-al doilea tur pe front, cum, 
gata să fie expediat spre ţară, generalul i-a prins în piept 
penultima decorație. Dar el a băgat-o-n lada de campanie şi 
şi-a pus din nou uniforma, şi s-a ţinut de capul ălora, până l- 
au lăsat a treia oară să se ducă pe front, şi, într-o noapte, a 
trecut ajutorului lui comanda regimentului, şi, cu un sergent 
negru şi un agent de legătură, s-au târât până la ce mai 
rămăsese dintr-un batalion prins într-un foc de baraj şi i-a 
trimis îndărăt cu agentul de legătură drept călăuză, şi el şi 
cu sergentul au rezistat singuri la atac, numai ei, până i-au 
ştiut pe ceilalţi în siguranţă, pe urmă el, Devries, l-a luat pe 
sergent în spinare pân-a-ncasat şi el una, şi de data asta o 
namilă de negru din Arkansas, un uriaş, muncitor la bumbac, 
s-a strecurat până la ei şi i-a apucat pe-amândoi şi i-a dus. Şi 
când el, Devries, s-a trezit de sub anestezie cu piciorul care-i 
mai rămăsese, s-a ţinut de capul oamenilor pân-au trimis de 
355 


l-au adus pe muncitorul de la bumbac şi el, Devries, a pus-o 
pe infirmieră să-i caute-n lada de campanie, să scoată 
decorația şi i-a zis ăluia de la bumbac: „la ridică-mă-n sus, 
mă nătărăule!” şi i-a prins decoraţia-n piept. 

Asta era adversarul lui Clarence Snopes. Vreau să zic: 
chiar dacă armata n-avea pe nimeni altul despre care 
experţii să susţină că-i înţelege pe negri, Devries (acuma 
vorbeşte Charles) putea să-şi fi pledat cauza oricât, tot n- 
avea cum să se ducă pe front numai c-un singur picior. Aşa 
că pe cine mai putea el încerca să-i convingă să-l trimită 
undeva erau civilii, şi pare-se că unicul loc de trimis care i-a 
putut da prin cap a fost Congresul. Aşa că (asta tot Charles o 
spune) poate că trebuia unu' care să n-aibă mai multă minte 
decât să se ducă de două ori voluntar, în acelaşi război, ca să 
aibă cutezanţa să dispute drepturile de-atâta vreme 
câştigate de-un Clarence Snopes. Pentru că şi dacă s-ar fi 
aranjat lucrurile ceva mai bine, mai practic: fie ca 1944 să se 
fi-ntâmplat în 1943 sau alegerile să fi fost amânate c-un an, 
sau să se fi isprăvit cu japonezii-n 1945 şi trimişii la vatră 
din circumscripţia electorală să se fi-ntors acasă la timp, tot 
n-ar fi fost destui, şi-n ultima analiză, tot ce-ar fi putut obţine 
Devries ar fi fost voturile moştenitorilor aceloraşi vânturători 
necoordonaţi de himere politice, destul de naivi ca să mai 
creadă că demagogia şi bigotismul, şi intoleranţa nu trebuie 
şi nu pot, şi nu vor fi suportate pentru că sunt demagogie şi 
bigotism, şi intoleranţă, de care chiar şi Clarence se slujise 
acum douăzeci şi ceva de ani, pentru ca mai târziu să le 
repudieze; unchiul lui Charles îi zise lui Ratliff: 

— Se-nşală şi o să se-nşele-ntruna. Ei cred că luptă contra 
lui Clarence Snopes. Nu. N-au de-a face cu un individ, nici 
măcar cu o situaţie: ei se dau cu capul de una din fundaţiile 
de stâncă ale însuşi caracterului nostru naţional. Şi-anume, 
premisa că poliţia şi slujbele politice nu sunt şi n-au fost 
niciodată metode şi mijloace prin care să ne putem guverna 
în pace şi demnitate, şi onoare, şi siguranţă, ci sunt refugiul 
nostru naţional pentru incapabilii noştri, care-au eşuat în 
orice alte ocupaţii şi-au găsit aici un mijloc de trai pentru ei 

356 


şi familiile lor; şi pe care, în consecinţă, noi trebuie să-i 
hrănim şi să-i îmbrăcăm, şi să-i adăpostim din buzunarele şi 
cu mijloacele noastre personale. Calea cea mai sigură ca să 
fii ales într-o slujbă în America e să fi făcut şapte-opt copii şi 
pe urmă să-ţi pierzi o mână sau un picior într-un accident de 
gater: şi astea două - optimismul nesăbuit de-a zămisli 
şapte-opt copii, fără nimic altceva să le dai de mâncare decât 
un gater, şi incredibila inepţie de-a vâri o mână sau un picior 
într-un circular în funcţiune - ar trebui să fie de ajuns pentru 
a-ţi interzice definitiv accesul la încrederea publică sub orice 
formă. Nu-l poate bate. Va fi ales în Congres pentru simplul 
motiv că, dacă n-ar fi ales, nu-i mai rămâne nimic de făcut 
pentru care cineva pe lumea asta să aibă de ce-i da ceva 
parale, sâmbătă seara; şi moş Will Varner, şi restul clanului 
de Snopeşi interconectaţi, şi neamurile lor n-au niciun fel de 
intenţie de a-i da lui Clarence casă şi masă cât o mai trăi. Ai 
să vezi. 

Părea c-o să aibă dreptate. Eram în mai, aproape că venise 
vremea să-nceapă campania electorală. Una frumoasă, după 
patru ani de zile, acum că se prăbuşiseră şi nemţii. Şi totuşi, 
Clarence nu-şi pusese încă efectiv candidatura. Toată lumea 
ştia de ce, fireşte. Ce nu-şi puteau ei încă imagina era cum 
îşi făcuse Clarence socoteala să exploateze cariera militară a 
lui Devries pentru platforma lui, a lui Clarence; mai exact, 
cum avea de gând Clarence să se folosească de gloria 
militară a lui Devries ca să-l bată cu ea în alegerea pentru 
Congres. Şi, când planul începu, în cele din urmă, să se 
desluşească, Yoknapatawpha - sau parte din ea în orice caz - 
descoperi încă ceva despre acel Clarence, alături de care ei 
vieţuiseră-n totală inocenţă, douăzeci şi mai bine de ani. Şi- 
anume, cât de periculos era, în realitate, acest Clarence cu 
aptitudinea lui de-a unifica josnicia omenească normală - ai 
fi fost tentat de-altminteri să-i zici şi inofensivă - şi de a o 
trimite la urne. Pentru că, de data asta el îi constrângea pe 
cei al căror campion avea s-ajungă să vină ei la el şi, 
realmente, să-l roage să le fie campion; nu numai să-l roage 
să le fie reprezentant în parlament, ci ei înşişi să inventeze 

357 


sau în orice caz să formuleze motivul pentru care aveau 
nevoie de el. 

Unchiul Gavin al lui Charles i-a povestit cum într-o zi, pe 
neaşteptate, atunci, în mai, sau pe la începutul lui iunie, 
toată lumea din ţinut a aflat că Clarence nu numai că n-o să 
mai candideze pentru Congres, da' c-o să se retragă cu totul 
din viaţa politică; asta nu în chip de anunţ formal şi public, ci 
şuşotit din om în om, în toată turma electorală a lui moş Will 
Varner, care, de douăzeci de ani de zile, îl urma pe Clarence 
la urnă; zicea unchi-su Gavin: cu duhul blândeţii, chiar c-un 
pic de tristeţe, c-un fel de uimire duioasă, că nu ţi se părea 
un lucru limpede ca lumina zilei: 

— Ei, sunt om bătrân, zicea Clarence (trecuse de patruzeci 
de ani). E timpul să mă dau deoparte. Mai ales c-avem un 
tânăr viteaz ca acest căpitan Devries... 

— Colonel Devries, îi ziceau. 

— Colonel Devries - care să vă reprezinte, să ducă mai 
departe opera pe care am încercat s-o realizez pentru 
prosperitatea oamenilor noştri şi-a ţării... 

— Vreţi să spuneţi că-i acordaţi girul? C-o să-l sprijiniți? 

— Neapărat, zicea Clarence. Noi, bătrânii, am făcut cât 
am putut mai bine pentru voi, dar acum a venit vremea să ne 
dăm în lături. Ce ne trebuie acuma-n Congres sunt oameni 
tineri, mai ales de-acei care s-au distins în război. Fireşte, 
generalul Devries... 

— Colonelul Devries, îi ziceau. 

— Colonelul Devries... e ceva mai tânăr poate decât mi-ar 
fi plăcut mie. Dar timpul o să-ndrepte şi asta. Evident, el are 
unele idei cu care eu n-am să mă-mpac niciodată şi-o 
mulţime de alţi bătrâni demodaţi, ca mine, din Mississippi şi 
din Sud, n-o să se-mpace nici ei niciodată. Dar poate că noi 
suntem toţi prea bătrâni acuma, depăşiţi, şi lucrurile-n care- 
am crezut şi pentru care-am luptat, şi-am suferit când a fost 
nevoie nu mai sunt valabile, nu le mai vrea poporul şi poate 
că ideile lui noi sunt acuma cele potrivite pentru 
Yoknapatawpha şi pentru Mississippi, şi pentru Sud... 

Şi-atunci fireşte că-l întrebau: 

358 


— Ce idei noi? 

Şi asta era tot. Le zicea: omul ăsta, colonelul Devries (nu 
se mai încurca deloc acuma când era vorba de grad) care s-a 
ataşat atât de mult de negrii pe care i-a comandat în lupte, 
încât s-a prezentat voluntar de două ori, poate chiar trăgând 
nişte sfori (pentru că oricine trebuie să admită că-şi făcuse 
mai mult decât datoria de-a lupta pentru ţară şi democraţie, 
şi era îndreptăţit - ba mai mult: îşi câştigase dreptul - de-a fi 
scutit) ca să se-ntoarcă-n linia-ntâi să fie-mpreună cu negrii; 
el care şi-a riscat viaţa ca să salveze-un negru, ca pe urmă- 
un alt negru să i-o salveze pe-a lui. Un viteaz (nu i-a 
recunoscut guvernul şi ţara, şi nu i-a confirmat asta prin 
decoraţiile pe care i le-a dat, până la cea mai înaltă?) şi-un 
om de onoare (decorația asta-nseamnă şi-onoare: nu-i 
cuprins cuvântul chiar în numele ei?), pe ce drum ar apuca, 
ar putea s-apuce, ar cuteza s-apuce odată ce s-ar vedea 
membru al Congresului, votând legi care să dea jos pentru 
totdeauna barierele normale şi fireşti (fireşti? Dumnezeu 
însuşi le-a predestinat şi le-a decretat) dintre omul alb şi 
omul negru. Şi aşa mai departe. Şi asta era tot; cum zicea 
unchi-su, Clarence era gata ales, ţara şi districtul nici măcar 
nu mai aveau nevoie să cheltuiască parale pe buletine de vot 
şi pe numărat; Medalia aia de Onoare, pe care guvernul i-o 
acordase lui Devries pentru că-şi riscase viaţa apărând 
principiile pe care se-ntemeia, şi-n virtutea cărora trăia, acel 
guvern spulberase pentru totdeauna şansele lui de-a sluji 
Congresul care-l cinstise. 

— Pricepi? i-a zis lui Ratliff unchiul lui Charles. Nu-l poţi 
bate. 

— Vrei să zici că nici chiar dumneata nu vezi ceva de făcut 
în chestia asta? 

— Ba da, a zis unchi-său. Să mergem cu el. 

— Să mergem cu el? 

— Cea mai eficace dintre toate maximele politice, cea mai 
veche - o, da, nici vorbă, prima, absolut prima, încă din 
timpurile-ntunecate-n care doi oameni ai cavernelor s-au 
aliat contra unui al treilea. 

359 


— Să mergem cu unu' ca ăsta? făcu Ratliff. 

— All right. Spune-mi dumneata ce să fac şi fac. Merg cu 
dumneata. 

Unchi-su i-a povestit cum Ratliff a rămas o vreme clipind. 

— Trebuie să existe şi ceva mai simplu decât asta. E-o 
problemă pură şi simplă; trebuie să existe la ea un răspuns 
pur şi simplu. Clarence pur şi simplu vrea să s-aleagă-n 
Congres, fără să-i pese cum; trebuie să existe pur şi simplu 
un mijloc ca oamenii care pur şi simplu nu-l vor în Congres 
să-i zică „Nu”, fără să le pese nici lor cum. 

Şi unchi-su i-a zis: 

— All right. Găseşte-l. Merg cu dumneata. Dar evident că 
nu era chiar atât de pur şi de simplu nici pentru Ratliff; 
numai pentru Clarence era. Unchi-su zicea că, după asta, 
Clarence nici măcar n-a mai avut nevoie de campanie 
electorală, de propagandă; că tot ce-o să mai trebuiască să 
facă o să fie să se urce la tribună la chermesa de la moara lui 
Varner, atât cât să s-asigure că tinerii care-au împlinit 
douăşunu de ani, după ce Will Varner le spusese ultima oară 
pe cine să voteze, să fie-n stare să recunoască, aşadar, 
cuvântul Snopes pe buletinul de vot. De fapt, acuma Devries 
ar fi putut să renunţe, şi unchi-su spunea că erau unii care 
socoteau că trebuie. Numai că, cum s-o facă el, cu decorația 
aia - cu cinci sau şase câte-avea pentru curaj şi vitejie, puse- 
n cufăr sus, în pod, sau unde le-o fi ţinând. Devries a venit şi 
la Jefferson, în chiar bârlogul lui Clarence, şi şi-a ţinut 
discursul, parcă n-ar fi fost vorba de nimic. Da’ vezi că asta-i. 
Nu se-ntorseseră încă destui soldaţi înapoi, care să fi ştiut 
ce-nseamnă decorația aia. Şi chiar dacă alegerea propriu- 
zisă n-avea să fie decât la anv’, nimeni nu putea şti de pe- 
acuma dac-o să se curețe şi japonezii anu’ ăsta sau nu. 
Pentru ăilalţi, pentru părinţii şi verii inapţi şi reformaţi, 
cărora le trimiseseră de pe front procurile de votare, Devries 
era un vândut negrilor care, e-adevărat, fusese decorat 
pentru asta de-un guvern de yankei. De fapt, cum circula 
acuma legenda, Devries căpătase decorația votată de 
Congres pentru că, din doi băieţi de salvat, un alb şi-un 

360 


negru, îl alesese pe negru şi-l lăsase pe alb să moară. Dar 
unchiul lui Charles zicea că asta nu pornise de la Clarence: 
măcar atâta lucru trebuiau să-i recunoască. Nu că Clarence 
ar fi şovăit s-o lanseze: aşa cum stăteau lucrurile, pur şi 
simplu nu mai avea nevoie să strice muniţie suplimentară, 
fiind de destulă vreme nu atât politician, cât simplu Snopes, 
ca să-şi dea seama că numai un nebun ar da doi dolari pe-un 
vot când îl poate cumpăra cu cinzeci de cenți. 

Era chiar puţin trist: un om înfrânt dinainte de însăşi 
decorația din pricina căreia nu se putea retrage. Era mai 
mult decât doar trist. Pentru că unchi-su Gavin i-a povestit 
cum, în scurtă vreme, chiar şi cei care n-avuseseră-n viaţa 
lor picior de lemn şi, dac-a vrea Dumnezeu, nici n-o să aibă, 
începeau să-şi dea seama ce trebuie să-nsemne să ai, să 
trebuiască să trăieşti cu el, ca să nu mai vorbim de sculat şi 
de umblat. Devries nu şedea-n maşină în piaţă, sau măcar să 
oprească-n drum, să vină electoratul, voturile, să-i strângă 
mâna şi s-asculte la ce le spune, metodă electorală folosită 
de Clarence cu succes din vremi imemorabile. El făcea altfel, 
umbla plimbându-şi excrescenţa mecanică, lipsită de viaţă, 
sau proptindu-şi-o-n tribună un ceas, cât vorbea, străduindu- 
se să justifice solicitarea unor voturi, pe care ştia dinainte că 
le pierduse, încercând în acelaşi timp să nu lase să i se vadă 
pe faţă că-l rodea şi că-l durea ciotul. Până-n cele din urmă, 
cum zice unchiul lui Charles, cei care-aveau totuşi de gând 
să-l voteze se temeau, le era greu să se uite la el, ca să nu 
lase nici ei să li se vadă pe faţă povestea cu mutilarea; până 
ce-ncepură chiar ei să dorească să se termine-odată cu toată 
chestia asta, să se consume prăpădul, întrebându-se (zicea 
unchi-su) cum ar putea ei înşişi să isprăvească-odată şi să-i 
dea drumul să se ducă-acasă, să-şi arunce piciorul de lemn, 
să-l facă surcele, să-l distrugă şi să rămână-n plata Domnului 
un simplu estropiat. 

Se apropia şi ziua chermesei anuale electorale a lui moş 
Billy Varner, la care, prin tradiţie, toţi aspiranţii la slujbe la 
ţinuit, la stat sau federale îşi anunțau candidatura, aşa că şi 
Clarence trebuia să-şi anunţe oficial candidatura sa, unchi-su 

361 


Gavin povestind cum ei se agăţau măcar de firul ăsta de pai: 
că odată ce Clarence îşi va anunţa candidatura, Devries va 
avea poate sentimentul c-acuma se poate retrage, fără să-şi 
feştelească obrazul. 

Numai că n-a avut de ce. Când s-a terminat masa şi 
vorbitorii s-au adunat pe estradă, Clarence nu era printre ei; 
curând după aceea s-a răspândit vestea că plecase şi a doua 
zi dimineaţa tot ţinutul aflase că el nu numai că se retrăsese 
din cursa pentru un loc în Congres, dar că anunţase că se 
retrage cu totul din viaţa politică. Şi că de data asta era 
serios, pentru că nu Clarence, ci bătrânul Will Varner 
personal a fost cel care-a trimis vorbă peste tot că se 
terminase cu Clarence. Asta era în iulie 1945; un an mai 
târziu, când veni, în fine, şi vremea alegerilor pentru 
Congres, japonezii capitulaseră şi ei, şi Charles cu mai mulţi 
de-alde el, care ştiau ce-nseamnă decorația lui Devries, se- 
ntorseseră-acasă în carne şi oase, cu voturile lor. Dar ei n-au 
făcut decât să-i sporească majoritatea lui Devries. De fapt, el 
nu mai avea nevoie de decorație, pentru că pe Clarence 
Snopes îl bătuse Ratliff. Apoi a venit septembrie, Charles din 
nou acasă şi a doua zi unchi-su l-a căutat şi-a dat în piaţă 
peste Ratliff, şi l-a adus sus în birou, şi-a zis: 

— All right. Spune-ne-acuma exact ce s-a-ntâmplat atunci, 
acolo-n ziua aia. 

— Unde-atunci, acolo-n care zi? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. La chermesă la moş 
Billy Varner, când Clarence Snopes şi-a retras candidatura 
pentru Congres. 

— Oh, asta, făcu Ratliff. Păi, ca să zic aşa, a fost mâna lu’ 
Dumnezeu, ajutată-un pic, e drept, de gemeni, ăi doi băieţi ai 
surorii colonelului Devries. 

— Da, zise unchi-su. Şi asta: ce i-a venit lui Devries să-şi 
pună pe soră-sa cu toată familia să facă-atâta drum, de-acolo 
din Cumberland pân-aici, doar ca să-l audă că-şi depune-o 
candidatură, din care toată lumea ştia dinainte c-o să iasă 
bătut. 

— Tocmai asta-i mâna aia a lu’ Dumnezeu de care-am 

362 


pomenit, zise Ratliff. Pen’ că de bună seamă c-alminteri, 
colonelu' Devries n-ar fi avut cum să ştie de crângu' ăla mic, 
părăsit, de eucalipţi, de lângă moara de pe gârlă-a lu’ moş 
Billy Varner. Ar fi avut? 

— All right, all right, făcu unchi-su. Crângu'. Gemenii. 
Lasă astea, spune-ne ce-a fost. 

— Gemenii erau gemeni, şi crângu' era un crâng de câini, 
zise Ratliff. Şi dumneata şi cu Chick ştiţi desigur ce-i aia 
gemeni şi era gata să zic că dumneata şi cu Chick ştiţi 
amândoi ce-i aia un crâng de câini. Da' dacă stau niţel şi mă 
gândesc, zic că nu, pentru că nici eu n-auzisem de-un crâng 
de câini până n-am văzut pâlcu' ăla de lăstari de eucalipt şi 
de frasin, şi de nuc, şi de stejar pitic pe malu' apei, ceva mai 
sus de iazu' morii lu' Varner, ceva foarte comod pentru 
clienţi, ca la hotelurile alea de la oraş, care ţin un rezervor 
de cerneală de stilou deschis pentru toată lumea care are 
nevoie, imediat acolo, alături de salonul de corespondenţă... 

— Ia stai, a zis unchi-su. Crângu' de câini. Nu zău! Să ştii 
că eu mai am şi ceva treabă-n dimineaţa asta, chiar dacă 
dumneata n-ai. 

— Păi tocmai asta-ncerc şi eu să-ţi povestesc. Era aşa ca 
un fel de haltă pentru căţei. Ai fi zis un oficiu poştal pentru 
câinime. Orice câine din Districtu' Doi îl foloseşte cel puţin o 
dată pe zi şi orice câine din circumscripţia electorală pentru 
Congres, ce să mai vorbim de Yoknapatawpha, cel puţin o 
dată-n viaţa lui, tot a ridicat picioru-acolo şi şi-a lăsat cartea 
de vizită. Ştii cum e: vin doi câini în trap săltat şi miros, şi 
Număru' Unu zice: „Câine să fiu dacă ăsta nu-i bătrânu' ăla 
de Bluetick-coadă-tăiată, de la Wyotts Crossing. Ce-o fi 
căutând p'ân partea locului? ” „Nu, nu-i zice Număru' Doi. 
Asta-i corcitura aia a lu’ Res Grier, pe care-a dat-o lu’ Solon 
Quick p-o juma’ de zi de muncă, atunci, la acoperit biserica; 
ți-aduci aminte?” Şi Număru' Unu face: „Nu, corcitura-i 
după. Ăsta de-aici e bătrânu' Bluestick de la Wyotts 
Crossing. Credeam c-o să-i fie frică să mai dea pe-aici după 
câte i-a făcut atunci ăla a’ lu’ Littlejohn, Airedale-u' ăla 
corcit. Ştii, chestii d-astea. 

363 


— All right, zise unchi-su. Şi? 

— Asta-i tot, zise Ratliff. N-a fost decât chermesa aia, ca să 
zicem aşa, selectă, a lu' moş Billy Varner, de scos în lume 
debutanţii politici, şi toţi alegătorii şi candidaţii de la patruj’ 
de mile-n jur, care-aveau o camionetă sau se puteau urca 
gratis într-una, sau aveau măcar o pereche de catâri, dacă 
nu exista altceva la-ndemână - voturile suverane-n persoană 
- s-au grămădit ca oile la strungă-n plantaţia prin care 
senatorul Clarence Egglestone Snopes se putea plimba 
printre ei, pân' să vină vremea să se urce la tribună şi să le 
spună pe şleau unde să-şi pună X-ul. Ştii cum e: toate-n bună 
linişte şi pace, ca de obicei, şi cu respectu’ legii, pân’ ce- 
apare anonimu' ăla de clandestin - era cât p-aci să zic 
ticălos, da’ nu pot pen’ că evident că trebuie să fi fost 
colonelu' Devries în persoană c-altcineva n-avea cin' să ştie 
ai cui erau gemenii, făr' să mai pui la socoteală că făceau 
treaba asta atât de departe de Cumberland-ul lor, în orice 
caz, nu şi de gemeni şi de crângu' de câini dintr-o singură- 
nghiţitură, ai putea zice - pân’ ce ăla care-o fi fost, anonimu’ 
clandestin, le-a sujerat gemenilor cam ce s-ar putea-ntâmpla 
dacă doi tipi cam aşa ca ei i-ar goni pe câini din crâng şi-ar 
tăia o mână din lăstarii ăia, aşa, sub nivelu' de tir al câinilor, 
şi-ar face cu ele un fel de plimbare până tocma-n spatele 
domnului senator C. Egglestone Snopes, acolo unde-aranja 
el cu voturile, şi-ar pune uşurel crăcile ude, aşa ca să nu-i 
simtă, lângă cracii pantalonilor. Uşurel de tot, să nu simtă 
nimeni, pen' că, după câte s-a văzut, nici Clarence, nici 
nimeni altu' n-a băgat de seamă primii şase-şapte-opt câini, 
pân’ ce poate Clarence să fi simţit că i se udă pantalonii, sau 
poate chiar aşa, cu o răcoare, şi s-a uitat peste umăr, c-un 
ochi, ca să vadă cum aşteaptă-n şir soarta lui politică, şi cu 
ăl'lalt rupând-o la fugă pân’ la cel mai apropiat automobil 
sau camion la care se-nchideau ferestrele, şi cum creştea 
mereu şirul de clienţi în urma lui, răsfiraţi ca o coadă de 
zmeu, pân' ce nimeri-ntr-o maşină şi trânti uşa, şi ridică 
geamul, şi câinii ăia frustraţi făcând cerc după cerc în juru’ 
automobilului, parc-ar fi fost nişte cai de lemn sau nişte 

364 


bărci în chip de lebădă, învârtindu-se spânzurate ca la 
pomană la bâlci, numai c-aici câinii mergeau în trei picioare 
gata-ncărcaţi şi armati, şi cu ţinta ochită, ai putea zice. Şi-n 
fine cineva a dat de proprietara maşinii şi a luat cheia, şi l-a 
dus pe Clarence acasă, reuşind pân’ la urmă să se distanţeze 
de ultimul câine cu vreo două mile, oprind, în sfârşit, în 
curtea ex-senatorului, unde era-n siguranţă, câinii Snopes 
desigur fiind şi ei plecaţi la chermesă, şi-n timpul ăsta cineva 
s-a dus în casă şi a adus o pereche de pantaloni uscați 
pentru domnu’ ex-senator, să se schimbe-n automobil. 
Egzact. Ex-senator. Pen’ că şi cu pantaloni uscați, la 
chermesă nu s-a mai întors; probabil că şi-a-nchipuit că şi- 
aşa prea-i mare riscu' şi efortu'. Vreau să zic, efortu' de-a- 
ncerca să fii cu gându' la renunţat la candidatură şi-n acelaşi 
timp să trebuiască să pândeşti peste umăr, ca nu cumva 
vr'un câine să-şi fi amintit de mutra ta chiar dacă pantalonii 
miroseau a proaspăt, neinteresant. 

— Dă-o dracului! Prea-i simplu. Nu cred, zise unchi-su. 

— După mine, eu zic că el şi-a făcut socoteala aşa: să stai 
să le spui oamenilor să voteze pentru tine ţinându-te-ntr-un 
picior şi cu-ăl'lalt să goneşti câinii de lângă tine înseamnă să 
ceri puţin cam prea mult chiar şi de la nişte alegători din 
Missippi, făcu Ratliff. 

— Nu te cred, ţi-am mai zis, făcu unchi-su. Aşa ceva nu-i 
destul ca să-l hotărască să renunţe la candidatură chiar dacă 
toţi de la chermesă-ar fi ştiut şi-ar fi văzut. Nu mi-ai spus 
chiar dumneata adineauri că l-au suit într-o maşină şi s-au 
cărat aproape imediat? Apoi unchi-su tăcu. Se uita la Ratliff 
care clipea liniştit. Unchi-su zise: Sau în orice caz... 

— Egzact, făcu Ratliff. Asta a fost înţelegerea. 

— Ce înţelegere? făcu unchi-su. 

— Pesemne că tot anonimu' ăla ordinar şi ticălos a fost, 
zise Ratliff. In orice caz, cineva a zis că, dacă senatorul 
Snopes îşi retrage candidatura de la această-anume alegere 
pentru Congres, lumea care-a văzut câinii ăia pro-Devries o 
să uite ce-a văzut, şi ăia care n-au văzut n-o să aibă niciodată 
nicio nevoie să afle. 

365 


— Dæ’ el ar fi trecut şi peste asta, zise unchi-su. Clarence 
Snopes, oprit sau măcar împiedicat în drumul lui, doar 
pentru că s-au găsit câţiva câini să ridice piciorul la el. Pe 
dracu’! Pân' la urmă făcea ce făcea şi trecea toate fişele de 
câini  turbaţi din Yoknapatawpha drept voturi prin 
corespondenţă. 

— Ah, vorbeşti de Clarence, făcu Ratliff. Credeam că 
vorbeşti de moş Billy Varner. 

— De moş Billy Varner? făcu unchi-su. 

— Exact. Pesemne că direct la moş Billy Varner s-a dus 
canalia aia ordinară. În orice caz, moş Billy personal a trimis 
chiar atunci, în după-amiaza aia, vorbă că senatorul 
Clarence Egglestone Snopes şi-a retras candidatura pentru 
locul din Congres; s-ar părea că moş Billy nu s-a mai ostenit 
să-i trimeată vorbă şi ex-senatorului. Oh, da, desigur, i-au 
spus şi lu' moş Billy ce-ai spus dumneata acuma: cum că 
pân' la urmă asta n-are-a face pentru Clarence, ba chiar 
cuvintele dumitale le-a folosit despre tactica electorală a 
câinilor, ba încă ceva mai tare. Da' moş Billy a zis: „Nu, 
Clarence Snopes n-o să mai candideze la nimic în Districtu' 
Doi”. „Da' el nu candidează numa-n Districtu' Doi, i-au zis 
ăia. Nu candidează nici măcar numa-n Yoknapatawpha, 
acuma. Candidează p-o optime-ntreagă din tot statu’ 
Missippi.” Şi moş Billy a zis: „Poa' să se ducă dracului şi-o 
sută de optimi, cu Yoknapatawpha cu tot. N-am poftă ca 
Districtu' Doi şi Moşia Franţuzului să fie reprezentate 
nicăieri de nimeni pe care-un nenorocit de puturos de câine 
care trece p-acolo să-l ia drept par de gard.” 

Unchi-su se tot uita la Ratliff. De-o bucată de vreme se tot 
uita. 

— Vasăzică, anonimu’ ăla de băgăreţ clandestin de care 
vorbeşti nu numai că-i ştia pe nepoţii gemeni şi crângu' de 
câini, da-l mai ştia şi pe moş Will Varner. 

— Aşa s-arată, făcu Ratliff. 

— Vasăzică-a mers, zise unchi-su. 

— Aşa s-arată. 

Amândoi, şi el, şi unchi-su se uitau acum la Ratliff şezând 

366 


comod, liniştit, clipind amabil şi impenetrabil, în una din 
cămăşile alea albastre curate făcute de mâna lui, la care nu 
purta niciodată cravată, cu toate că Charles ştia c-avea 
acasă două, plătite Allanovnei cu şapteşcinci de dolari 
bucata, când unchi-su şi cu Ratliff fuseseră la New York, 
acum zece ani, când s-a măritat Linda Snopes, şi pe care 
Ratliff nu le pusese niciodată. 

— O, Cincinatus! făcu unchi-su. 

— Ce? zise Ratliff. 

— Nimic, zise unchi-su. Mă gândeam cin’ să fi fost ăla care 
le-a spus gemenilor despre crângu' de câini. 

— Păi cin' să fi fost?! Colonelul Devries, aşa socot, a zis 
Ratliff. Soldat din război cu-atâtea decoraţii, după trei ani de 
experienţă cu nemti şi italieni, şi japoneji, probabil că pentru 
el a fost o nimica-toată să-nventeze şi-un pic de strategie 
politică. 

— Ăia aveau doar cultu’ morţii, nişte simpli sadici 
congenitali absolviţi anticipat, zise unchi-su. Ăsta era 
politician american, născut şi crescut, şi antrenat la nivel de 
mahala urbană de provincie. 

— Poate că nu-s chiar atât de periculoşi, dacă stă omu' cu 
ochii pe ei şi face uz de ce-are-n cap cât poate mai bine, zise 
Ratliff. Apoi zise: Ei, şi se ridică, zvelt, uşurel, perfect 
amabil, absolut impenetrabil, zicându-i de data asta lui 
Charles: îţi mai aduci aminte de câmpu' ăla mare de orz din 
cotu' gârlei mai jos de fâneaţa lu’ moş Billy, maiorule? Cică 
toată iarna a fost plin de gâşte sălbatice. De ce n-ai veni 
când se deschide sezonu' să-mpuşti câteva? Cred că moş 
Billy o să ne lase. 

— Mulţumesc foarte mult, zise Charles. 

— Atunci ne-am înţeles, zise Ratliff. La revedere, dom'lor. 
Şi Ratliff plecă. Acum Charles se uita la unchi-su, şi unchi-su 
trase spre el o foaie de hârtie şi-ncepu să scrie, nu zorit: 
extrem de preocupat doar, absorbit. 

— Aşa, acuma deschide ghilimelele, zise Charles, „va 
trebui să fiţi voi, tinerii”, încheie citatul. Mi se pare c-aşa 
ziceai, nu? - atunci în vara lu' '37 când noi, moraliştii, 

367 


încercam nici mai mult, nici mai puţin decât să-l trântim pe 
Roosevelt, ca să-l alegem pe Clarence Snopes? 

— La revedere, Charles, zise unchi-su. 

— Pentru că, deschide ghilimelele, „n-o să fim noi, zise 
Charles. Suntem prea bătrâni, prea obosiţi, nu mai suntem 
în stare să credem că noi...” 

— Dă-o dracului! făcu unchi-său. Ţi-am spus la revedere. 

— Da, mă rog, zise Charles. Intr-o clipă. Pentru că, 
citează: „Statele Unite, America: cea mai mare ţară din 
lume, dacă ne putem permite s-o ţinem aşa mai departe”, 
închide citatul. Numai că, pentru „dacă ne putem permite” 
citeşte „dacă ne-ajută Dumnezeu”. Pentru că, de data asta, 
El te-a salvat, desigur, folosindu-se de Ratliff, unealta Sa. 
Numai că data viitoare Ratliff poate fi cine ştie unde, 
vânzând cine ştie cui o maşină de cusut sau un aparat de 
radio. Asta aşa era, Ratliff avea acum şi-o reprezentanţă de 
radio, cu aparatul în aceeaşi ladă care imita o casă, din 
spatele furgonetei cu care circula şi făcea demonstraţii; 
peste doi ani căsuţa în miniatură avea să aibă şi-o antenă TV 
în miniatură - şi Dumnezeu poate că n-o să fie-n stare să 
pună mâna pe el la timp. Aşa c-acuma ce trebuie să-nveţi e 
cum să ai încredere-n Dumnezeu fără să trebuiască să te 
bazezi pe El. De fapt, noi trebuie s-aranjăm lucrurile-aşa ca 
să poa’ să aibă El un moment încredere-n noi. Atunci n-o să 
aibă nevoie să se consume, fiind în acelaşi timp peste tot. 
Acuma unchi-su îşi ridică ochii la el, şi deodată Charles îşi 
zise: Da, desigur, mi-era drag tata, dar tata vorbea el, pe 
când unchiu' Gavin m-asculta ce spuneam eu, indiferent de 
năzbâtiile pe care le spuneam care-n cele din urmă-mi sunau 
Chiar şi mie-a năzbâtii şi m-asculta pân' la sfârşit şi p-ormă 
zicea Mă rog, nu ştiu dacă ce spui tu stă-n picioare sau nu, 
da' ştiu un sistem foarte bun să aflăm. Hai să-ncercăm. Nu 
zicea ÎNCEARCĂ, zicea SÂ-NCERCĂM. 

— Da, zise unchi-su. Chiar asta fac. 


368 


Paisprezece 


Dar în vremea când Ratliff îl trimitea pe Clarence înapoi, 
în viaţa particulară, la Moşia Franţuzului, se făceau doi ani 
de când apăruse-n Jefferson un Snopes nou. Aşa că 
Jeffersonul rămânea-n aceeaşi situaţie-n ceea ce unchiul lui 
Charles numea dilema sau problema Snopeşilor. 

Era unul nou-nouţ, un burlac, pe nume Orestes şi i se 
zicea Res. Chiar aşa, Orestes. De-altminteri, nici Gavin, 
unchiul lui Charles, nu ştia de unde-apăruse. Unchi-su îi 
spusese că mai demult, prin 1943, se aflase deodată-n oraş 
că Flem Snopes devenise proprietar pe ce mai rămăsese din 
terenul lui Compson. Ceea ce nu-nsemna mare lucru. Se 
zicea că ei, Compsonii, vânduseră o parte bună încă de prin 
1909, pentru terenul municipal de golf, ca să-l poată trimite 
pe băiatul ăl mare, pe Quentin, la Harvard, unde s-a şi 
sinucis la sfârşitul anului întâi: şi-acum vreo zece ani băiatul 
cel mai mic, Benjy, idiotul, şi-a dat foc şi lui, şi casei, şi au 
ars împreună. După ce Quentin s-a-necat la Harvard şi 
căsătoria soră-sii, Candice, s-a stricat şi ea a fugit nu se ştie 
unde, şi fiică-sa, Quentin, al cărei tată nu ştie nimeni cine-a 
fost, s-a lăsat într-o noapte pe burlan şi-a fugit cu-o paiaţă de 
la circ, Jason, mijlociul, a scăpat, în fine, şi de Benjy, 
convingând-o până la urmă pe maică-sa să-l trimită la un 
ospiciu de nebuni, numai că n-a ţinut, versiunea lui Jason 
fiind că maică-sa atâta s-a văicărit şi a plâns, c-a renunţat şi 
l-a adus pe Benjy-napoi şi desigur, n-au trecut nici doi ani şi 
Benjy nu numai că şi-a dat foc şi a ars, da' a distrus complet 
şi toată casa. 

Aşa că Jason a-ncasat asigurarea şi s-a mai împrumutat cu 
ceva parale pe terenul acum viran, şi şi-a construit lui şi 
maică-sii o căsuţă de cărămidă la strada mare, care duce 
spre piaţă. Dar terenul era bine plasat; oraşu-ncepuse să se- 
ntindă, îl cuprinsese; de fapt, golful, încă din 1929, se 


369 


mutase afară din oraş la Country Club, terenul 
răscumpărându-l Jason Compson. Ceea ce nu era de mirare. 
Încă de pe când era-n colegiu, Jason începuse să facă pe 
vânzătorul în orele libere şi sâmbetele la prăvălia de fierărie 
a lui moş Ike McCaslin, pe care încă de pe vremea aia o 
ţinea unu’ Earl Triplett adus de moş Ike de nu-ştiu-unde, 
lumea credea că de la o rezervaţie de cerbi sau de pe la vreo 
pescărie din deltă, pentru că moş Ike pe-acolo-şi irosea cea 
mai mare parte din timp. Pentru care motiv, nicio mirare că 
lumea presupunea acuma că Triplett de multă vreme-l 
scosese încet-încet din afacere, chiar dacă moş Ike îşi mai 
pierdea timpul prin prăvălie când nu era la vânătoare sau la 
pescuit, şi fără-ndoială că Triplett îi mai dădea încă muniţie 
de vânătoare şi material de pescuit la preţ de cost. Ceea ce 
lumea socotea că, fără-ndoială, făcuse şi Jason, când Jason l- 
a trimis pe Triplett înapoi, la rezervaţia lui de cerbi sau la 
undiţele şi găleţile lui cu peştişori. 

Cum-necum, fapt e că Jason Compson ajunsese-acum 
Compania de Fierărie McCaslin. Aşa că nimeni n-a fost 
surprins când s-a aflat că Jason a readus în patrimoniul 
familiei bucata de pământ pe care taică-su o sacrificase ca 
să-l trimită pe frate-su mai mare la Harvard - şcoală pe care 
Jason o dispreţuia pentru raţiunea că el socotea orice şcoală 
peste clasa a zecea un refugiu pentru nerozi şi timizi. 
Unchiul lui Charles zicea că pe el ce l-a surprins a fost c- 
atunci când s-a dus la tribunal şi s-a uitat în registru la 
cadastru a văzut că, deşi Jason plătise pare-se cu bani 
gheaţă terenul de golf abandonat, nu lichidase ipoteca pe 
restul proprietăţii, pe care luase bani la banca lui Flem 
Snopes ca să ridice căsuţa nouă, chiar dacă plătise cu 
regularitate dobânda de la-nceput şi părând c-avea de gând 
să continue. Toate astea, până la Pearl Harbour. Aşa c- 
aproape-ai fi crezut că Jason chiar’ c-avea un spion capabil şi 
devotat în dieta japoneză. Şi-apoi, în primăvara lui 1942, un 
alt spion, tot atât de capabil şi de fidel şi-n cabinetul Statelor 
Unite; unchi-su zicea că, dacă stăteai să-l asculţi pe Jason, ai 
fi crezut că el nu numai că dispunea de informaţii anticipate, 

370 


certe şi incontestabile, că la Jefferson se va amenaja un 
aerodrom de antrenament, dar că deţinea şi promisiunea 
categorică şi indiscutabilă că acest aerodrom va fi amplasat 
nu în altă parte decât pe fostul lui teren de golf; unchi-su 
zicea cum c-atunci, pe vremea aia, nimeni în Jefferson nu 
ştia, n-avea idee despre ce-i aia un aerodrom şi erau dispuşi 
să-l creadă pe Jason când zicea că orice maidan care-i bun să 
baţi mingea pe el e bun şi de-aerodrom. 

Sau, în orice caz, cine trebuia l-a crezut. Cine trebuia fiind 
Flem Snopes, preşedintele băncii, care avea ipoteca pe 
cealaltă jumătate a terenului lui Jason. Unchi-su Gavin zicea 
că trebuie să fi fost ca o partidă de pocher în doi, în care 
amândoi aveau câte un as în mânecă şi stabiliseră de comun 
acord să scoată din joc ceilalţi doi aşi. Gavin zicea că fireşte 
nimeni nu ştia ce s-a-ntâmplat în realitate. Tot ce ştiau era 
ce ştiau despre Jason Compson şi despre Flem Snopes. Gavin 
zicea că trebuie să fi fost un timp când Flem Snopes, care-şi 
dădea din capul locului seama că nu se pricepea la 
aerodromuri cât se pricepea Jason, trebuie să fi trecut 
printr-un moment groaznic, când a crezut că poate nu se 
pricepea destul nici în materie de bani. Aşa că Flem nu 
putea risca să-l lase pe Jason să mai tragă-o carte şi poate 
să-l relanseze; Flem trebuia să-l forţeze să-şi declare cartea. 

Sau (zicea Gavin) aşa credea Jason. Că Jason vântura prin 
târg povestea aerodromului imaginar ca să-l forţeze pe Mr 
Snopes să facă prima mişcare. Ceea ce evident, Mr Snopes a 
şi făcut: a cerut lichidarea creanţei pe care banca o deţinea 
în baza ipotecii lui Jason. Absolut amical şi liniştit, fireşte, 
cum de altfel Jason se şi aştepta, invitându-l (pe Jason) în 
odaia particulară din dos, de la bancă, şi zicându-i: 

— Îmi pare cum nu se poate mai rău, Mr Compson. Dar 
vedeţi cum stau lucrurile. Acum când ţara noastră luptă 
pentru însăşi viaţa şi existenţa ei, la amândouă capete-ale 
lumii, e o datorie pentru fiecare şi e şi-un privilegiu de a-şi 
da modestul obol în această luptă. Consiliul meu de 
administraţie are sentimentul că resursele băncii trebuiesc 
investite, până la ultimul ban, în domenii direct legate de 

371 


efortul de război. 

Ceea ce era tocmai ce voia Jason. 

— O, da, desigur, Mr Snopes. Oricare cetăţean şi patriot 
va fi din toată inima de acord cu dumneavoastră. Mai ales 
când avem un efort de război în care Jeffersonul e direct 
interesat, aerodromul, care, după câte am înţeles, este 
practic ca şi contractat, doar titlul de proprietate al 
terenului urmând să mai fie degrevat de sarcini, arătându-şi 
pretenţiile pentru fostul teren de golf, preţ din care fireşte 
urma să fie dedusă valoarea ipotecii. Sau, dacă Mr Snopes şi 
consiliul său de administraţie prefera, el va formula un preţ 
global pentru întreaga proprietate Compson, inclusiv 
ipoteca, şi va lăsa consiliului băncii, sau vreunei asociaţii 
cetăţeneşti patriotice, reprezentând oraşul, sarcina de a 
trata cu guvernul chestiunea  aerodromului; Jason, 
rezervându-şi în acest caz numai dreptul de a spera că 
aerodromul terminat va fi botezat Aerodromul Compson, nu 
în memoria lui, a lui Jason, ci în speranţa că familia sa îşi va 
perpetua numele în istoria Jeffersonului, familie-n orice caz 
de care n-avea nimeni de ce roşi pentru că dăduse din sânul 
ei un guvernator şi un general de brigadă, fie că faptul ăsta 
merita să fie eternizat sau nu. Pentru că unchiul lui Charles 
zicea că-n felul lui, Jason era un tip şiret, în orice caz destul 
ca să-i fi dat prin cap că un om care cheltuise câţi bani 
cheltuise Snopes ca să-şi vadă numele săpat în marmură pe 
mormântul neveste-sii infidele, poate cheltui ceva mai mult 
să-şi vadă şi un aerodrom botezat după el. 

Sau aşa credea Jason. Pentru că-n ianuarie '43 Jeffersonul 
află că Mr Snopes - nu banca: Mr Snopes cu titlul personal şi 
individual - era proprietarul terenului Compson. Şi-acuma 
unchiu-su Gavin zicea că Jason, în bucuria victoriei, îşi 
descoperise prea mult jocul. Dar, pe de altă parte, cine-ar 
putea realmente să-l blameze, că pân’ acuma nimeni în afară 
de sindicatul italian cu marmura nu reuşise să-i vândă lui 
Flem ceva atât de inconsistent ca prestigiul. Şi ceea ce-i 
vânduseră italienii era respectabilitate, care nu-i un lux, e-o 
necesitate: numind, cum făcea Jason, vechea sa proprietate 

372 


familială aerodromul Snopes, sau chiar (zicea unchiul lui 
Charles) pândindu-l pe Mr Snopes, aţinându-i calea din când 
în când pe stradă, de era şi lume să-i audă şi-ntrebându-l 
cum avansează proiectul; asta după ce chiar şi acei care nu 
ştiau ce-i aia, la urma-urmei, un aerodrom îşi dăduseră 
seama că n-o să fie niciun aerodrom acolo, pentru că 
guvernul alesese-n altă parte, teren de prerie mai plat, spre 
est aproape de Columbus, şi terenuri în deltă perfect plate, 
la vest, aproape de Greenville, ca singurele acceptabile 
pentru antrenament de zbor. Şi-atunci Jason începu să-l 
compătimească pe Mr Snopes, debitând în public lungi 
tirade despre stupiditatea guvernului, despre Mr Snopes că 
era de fapt un precursor, mergea înaintea vremii lui şi că-n 
mod inevitabil în decursul timpului, cum războiul o să se 
lungească şi noi o să trebuiască să ne strângem şi mai mult 
cureaua, concepţia Snopes despre aerodromuri în teren 
ondulat va fi recunoscută ca unica practică şi va deveni 
celebră-n lumea-ntreagă ca Planul de Aeroporturi Snopes, 
pentru că, în baza lui, pistele care acuma trebuie să aibă o 
lungime de o milă vor putea fi reduse la jumătate, pentru că 
prin simpla nivelare a unei coline cu buldozerele, ambele 
laturi ale pistei vor putea fi utilizate atât pentru decolare, 
cât şi pentru aterizare, ca o muscă pe o carte de joc prinsă- 
ntr-o crăpătură. 

Sau, zicea Gavin, poate că Jason fluierase-n întuneric de 
frică, c-a zis „Nu”, terorizat de grozăvia de care-ncepea să-şi 
dea seama, mult prea târziu. Pentru că Jason era şiret în 
felul lui, obligat să facă destul de mult uz de şiretenie ca s- 
ajungă unde-ajunsese fără niciun fel de ajutor din afară şi 
fără cine ştie ce fonduri. Şi poate că-ndată ce semnase actul 
de vânzare şi încă-nainte de-a fi-ncasat cecul, îi trecuse prin 
minte că Flem Snopes făcuse şi el uz de şiretenie, cu mult 
înaintea lui, ca s-ajungă acum preşedinte de bancă, şi- 
ncepuse cu şi mai puţin decât el, Jason, care cel puţin 
pornise de la o casă şi ceva pământ, pe când Flem pornise 
numai de la nevastă-sa. Că Jason putea să fi ghicit, prin cine 
ştie ce dar al previziunii cu care fusese-nzestrat de magistrul 

373 


lor comun, de Diavol, că Flem Snopes nu voia, şi nici prin 
gând nu-i trecea, să aibă-un aerodrom pe proprietatea aia. 
Că numai Jason Compson era cel care pretindea că produsul 
ăsta accesoriu al războiului se va perpetua la infinit 
condamnând şi constrângând proprietăţile să producă şi să- 
mprăştie aeroplane şi tancuri, şi tunuri, dar că Flem Snopes 
ştia el ce ştia. Flem Snopes ştia că aeroplanele şi tancurile, 
şi tunurile se automistuiau în propria anihilare şi perimare, 
şi desuetudine inerentă, şi că adevăratul produs accesoriu al 
războiului care se autoperpetua şi autoînmulţea, şi va 
predomina, şi va continua să se autoiînmulţească-n vecii 
vecilor erau copiii, natalitatea, locul pe care să ridici ziduri 
ca să-i adăposteşti şi să-i fereşti de vreme rea şi de căldură 
şi să le grămădeşti bulendrele. 

Prea târziu. Pentru c-acuma Snopes era stăpân pe teren şi 
tot ce mai avea de făcut era să stea cuminte şi s-aştepte ca 
războiul să se stingă de la sine. Şi dacă America, Jeffersonul 
o să-l câştige sau o să-l piardă, n-avea nicio importanţă; şi- 
ntr-un caz, şi-ntr-altul populaţia o să crească şi guvernul sau 
cineva o să trebuiască să-i adăpostească, şi casele o să 
trebuiască să stea pe ceva, undeva - un petic de pământ, un 
sfert de milă pe-o parte şi-un sfert pe cealaltă, afar' de-o 
mică proprietate-ntr-un colţ, a unui maniac bătrân, unu' 
Meadowfill, cu care Flem Snopes o să isprăvească-n zece- 
cinşpe minute când o să vadă c-a venit vremea s-aibă nevoie, 
şi care încă-nainte de Pearl Harbour începuse să fie atins şi- 
mpresurat de oraş. Aşa că tot ce-a făcut după asta Jason n-a 
mai surprins pe nimeni; unchiul lui Charles zicea că singurul 
lucru surprinzător era de ce-l alesese Jason pe el, pe Gavin 
Stevens, să-ncerce să-l corupă: fie să descopere un viciu de 
formă în actul pe care el i-l propusese lui Snopes, fie, dacă 
el, Stevens, nu reuşea să-l descopere, să-l inventeze. Unchi- 
su zicea că Jason răspunsese singur: 

— Ce dracu”, nu se zice că eşti cel mai cult avocat din tot 
districtu'? Nu numai de la Harvard, da' şi de-acolo din 
Germania!? 

— Vrei să zici că, dacă nu poate Harvardul să-ţi 

374 


şmecherească pământu-napoi, Heidelbergul ar trebui să 
poată? a zis unchi-su. Jason, ieşi afară! 

— Mă rog, poţi să-ţi permiţi să faci pe cinstitu' acuma că 
te-ai însurat cu parale, este? 

— Jason, ţi-am spus să ieşi afară. 

— O.K., O.K., făcu Jason. Probabil c-am să găsesc pe- 
undeva şi-un avocat care să n-aibă atâţia bani la Flem la 
bancă încât să-i fie frică de el. 

Numai că Jason n-ar fi trebuit să aibă nevoie de nimeni 
care să-i spună că Flem Snopes nu era omu' să cumpere de 
la oricine-ar fi fost c-un act cu viciu de formă sau orice 
altceva care să-l facă atacabil. Dar Jason continua să-ncerce; 
unchi-su i-a povestit lui Charles tot: Jason dându-se peste 
cap şi-ncercând să găsească vreun mijloc, indiferent ce 
mijloc, ca să răstoarne sau măcar să zdruncine titlul de 
proprietate al lui Snopes, cu un fel de furie rece, clocotind 
neobosită, parc-ar fi fost un sectant primitivist constatând că 
un alt predicator îi călcase pe urme şi-i convertise un client 
sau un pacient pe care el îl prelucrase vara-ntreagă, sau un 
mincinos, sau hoţ păcălit sau jefuit de-un alt mincinos sau 
hoţ. Dar de fiecare dată eşua: titlul lui Snopes pe întreaga 
fostă proprietate Compson se ţinea bine, aşa că pân’ la urmă 
chiar şi Jason a renunţat; şi-n aceeaşi săptămână, acelaşi 
Wat Snopes care transformase-acum douăzeci de ani fosta 
casă a lui De Spain în reşedinţa antebelică a lui Flem Snopes 
apăru din nou şi transformă remiza de trăsuri a Compsonilor 
(era separată de corpul principal, aşa că Benjy nu putuse să-i 
dea foc) într-o locuinţă cu parter şi etaj şi o lună mai târziu 
noul Snopes al Jeffersonului, Orestes, locuia acolo. Şi nu 
doar ca simplu agent al lui Flem, ocupant de fapt, ca măsură 
de prevedere împotriva cine ştie căror maşinaţii pe care 
Jason le-ar fi putut încă descoperi sau inventa. Pentru că, 
până-n vară, Res împrejmuise terenul din jur, îl parcelase şi- 
acuma se-apucase de cumpărat şi de vândut vite şi porci 
jigăriţi. Şi-afară de asta începuse-n acelaşi timp un soi de 
război de guerilă cu bătrânul Meadowfill, a cărui livadă se 
mărginea cu gardul crescătoriei de porci a lui Res. 

375 


Încă dinainte de război, bătrânul Meadowfill îşi avea un 
Jefferson reputaţia lui bine stabilită: era-n aşa hal de 
meschin şi de ordinar, că reuşise să se retragă fără datorii şi 
să trăiască din economii de pe urma unui gater. A mai ţinut 
gaterul şi negustoria lui de cherestea încă vreun an şi ceva 
după ce cumpărase colţişorul ăsta din pământul lui Compson 
şi clădise căsuţa fără electrică şi fără canalizare, şi pe urmă 
şi-a vândut gaterul şi s-a retras în casa asta cu roaba de 
nevastă-sa, încărunţită, şi cu singurul lor copil; unde, fiind 
clar pentru toată lumea că un om care-apucă să se retragă 
de la un gater încă-n viaţă şi cu amândouă mâinile şi 
picioarele e imposibil să mai aibă şi-un dolar pe deasupra să- 
mprumute sau să-şi cumpere ceva pe el, putu să-şi consacre 
tot timpul de care dispunea ca să-şi facă şi să-şi păstreze 
reputaţia de cel mai mare zgârie-brânză din tot Jeffersonul şi 
probabil că şi din toată Yoknapatawpha. 

Charles îşi amintea de fiică-sa - o fată liniştită, modestă, 
ştearsă, la care nimeni nu se mai uita a doua oară până când 
deodată-n 1942 absolvi liceul, nu numai în fruntea promoţiei, 
ci şi cu cele mai mari note obţinute vreodată-n clasa ei, plus 
o bursă de cinci sute de dolari oferită de preşedintele băncii 
Jefferson (nu banca lui Snopes: cealaltă) în amintirea 
unicului său fiu, pilot în aviația navală, căzut într-una din 
primele bătălii din Pacific. A refuzat bursa. S-a dus la Mr 
Holland şi i-a explicat că luase o slujbă la societatea de 
telefoane şi că n-o să aibă nevoie de bursă, dar că în schimb 
ar vrea să ia cu împrumut de la bancă cinci sute de dolari pe 
baza viitorului ei salariu şi, strânsă cu uşa, a mărturisit în 
cele din urmă motivul: să instaleze o cameră de baie la ei 
acasă; că o dată pe săptămână, sâmbătă seara, iarna şi vara, 
maică-sa încălzea apă la maşina de gătit din bucătărie şi 
umplea o cadă din tablă galvanizată, pusă pe duşumea, în 
mijlocul odăii, şi-n aceeaşi apă se spălau toţi trei pe rând: 
tatăl, apoi copilul şi la urmă mama: şi când a auzit asta, Mr 
Holland a luat asupra sa totul, a pus de s-a instalat camera 
de baie cu toată indignarea furibundă a bătrânului (n-avea 
poftă să i s-amestece nimeni străin şi nechemat în casa lui, 

376 


da' că, dacă tot trebuia, mai bine să-i fi dat lui banii) şi fetei, 
Essie, i-a dat o slujbă pe viaţă la el la bancă. 

Văzând acum că unicul copil nu numai că era la adăpost 
de nevoi, dar contribuia efectiv la bugetul familiei, bătrânul 
Meadowfill se avântă pe nişte culmi ale ticăloşiei la care nici 
el nu visase. Pân' acuma, el fusese cel care târguia de-ale 
băcăniei, ducându-se-n fiecare dimineaţă-n oraş c-un sac de 
iută gol, colindând dughenile mici şi murdare de pe străzile 
dosnice, de unde se aprovizionau mai mult negrii, tocmindu- 
se pe-alimente rămase nevândute, învechite, alterate, pe 
care chiar şi negrii le-ar fi dat încolo. Restul zilei îl petrecea 
nu chiar ascunzându-se, dar pândind ambuscat pe-undeva 
prin curte, să-njure şi să ţipe la câinii vagabonzi care se- 
ntâmplau să treacă pe proprietatea lui neîmprejmuită, la 
băieţeii care-n joacă-i furau câte-o amărâtă de poamă din 
pomii lui neîngrijiţi cărora le zicea livadă. Acuma isprăvi şi 
cu asta. A aşteptat exact un an, ca şi cum ar fi vrut să fie 
realmente sigur că Essie era definitiv angajată. Apoi, în 
dimineaţa de după moartea unei bătrâne doamne paralitice 
din vecinătate, s-a dus de-a cumpărat de la familie scaunul 
cu roate-n care ea zăcuse ani de zile, fără s-aştepte măcar să 
fi pornit înmormântarea de-acasă, şi a-mpins scaunul pe 
stradă - ultima lui apariţie pe stradă - şi s-a retras în scaun. 
La-nceput nu de tot. Cu toate că unchiul lui Charles zicea c- 
acuma târguielile zilnice le făcea Essie, Meadowfill tot mai 
putea fi văzut prin curte bodogănind şi strigând la băieţei, şi 
zvârlind cu pietre (avea o grămăjoară la-ndemână ca 
piramidele de ghiulele la monumentele comemorative de 
război) după câini vagabonzi. Dar din curte n-a mai ieşit, şi 
pare-se că realmente se retrăsese-n scaunul lui cu roţi, 
şezând în el ca-ntr-un balansoar, la o fereastră care dădea 
spre grădina de zarzavat, pe care-acuma n-o mai lucra deloc, 
şi spre pomii fructiferi piperniciţi pe care fusese totdeauna 
prea cărpănos şi prea încăpățânat ca să-i stropească şi să-i 
îngrijească măcar atât cât să-i dea o recoltă pe care s-o 
poată cel puţin mânca dacă nu vinde. 

Atunci Flem Snopes i-a creat lui Jason Compson impresia 

377 


că-şi supraestimase pământul strămoşesc: Res Snopes a 
instalat o crescătorie de porci lângă hotarul livezii 
bătrânului Meadovwffill şi a făcut din bătrânul Meadowfill un 
alt om. Pentru că incursiunile băieţilor dacă-i rupeau vreo 
crăcuţă când şi când, iar câinii vagabonzi ar fi scormonit 
prin brazdele de flori dac-ar mai fi avut brazde de flori. Dar 
un porc care scurmă strică pământul şi poate să-l lase sterp. 
Aşa c-acuma Meadowffill avea pentru ce să trăiască. A mers 
chiar până la a-şi părăsi pentru un timp fotoliul lui cu roţi, că 
l-ar fi stingherit acum, când toată ziua Res şi cu negrul pe 
care-l angajase ridicau un gard de sârmă de-a lungul 
hotarului, supraveghind săpatul fiecărei gropi de stâlp şi 
plantatul, şi bătutul, apucând apoi stâlpul cu amândouă 
mâinile şi zgâlţâindu-l ca să-l încerce, mai-mai să-l apuce 
apoplexia, înnebunit aproape de-a binelea, strigând la 
Snopes şi la ajutorul lui pe când întindeau sârma: 

— Întinde mai tare! Întinde mai tare! Ei, drăcia dracului, 
ce vă-nchipuiţi voi că faceţi aici? Că-ntindeţi un hamac? Până 
ce Snopes - un tip înalt şi deşirat c-un ochi sarcastic şi cam 
saşiu - făcea: 

— Ei, domnu’ Meadovwffill, nu vă necăjiţi, vă rog. N-am să 
las eu o persoană bătrână şi prăpădită ca dumneavoastră, 
bună de scaun rulant, să se caţere cu braţele sale pe-un gard 
ca ăsta; am să-i pun nişte scânduri cu balamale, să vă puteţi 
strecura pe dedesubt când n-o s-aveţi chef să le daţi la o 
parte, şi Meadowfill care-aproape că rămânea fără glas de 
furie, zicând: 

— Dacă vreodată vr'unu' din porcii ăştia... unu din 
blestemaţii ăştia de porci... Şi Snopes: 

— Atunci tot ce-o s-aveţi de făcut o să fie să-l prindeţi şi 
să-l închideţi în bucătărie sau în dormitor, sau oriunde vă e 
la-ndemână şi legea cu vitele de pripas o să m-oblige să vă 
plătesc pe el un dolar. De fapt, ar putea fi chiar o treabă 
potrivită şi uşoară pentr-un domn bătrân la pensie-ntr-un 
scaun rulant... şi-n momentul ăsta Meadovwffill ajungea-n aşa 
hal, că Snopes striga-nspre bucătărie din uşa sau din 
fereastra căreia observa sau se afla-n treabă cărunta de 

378 


nevastă-sa: Mai bine-aţi veni să-l luaţi de-aici. 

Ceea ce şi făcea - pân' a doua zi. Da-n cele din urmă 
gardul fu terminat. Sau, în orice caz, Snopes nu mai dădea 
pe-acolo să-l poată-njura şi blestema: numai porcii scurmând 
şi frecându-se de gardul nou, care-i ţinea închişi, 
deocamdată. Numai deocamdată, numai până când noaptea 
trecută se făcuse prea întuneric ca să mai poţi vedea-n 
livadă. Aşa c-acuma avea ceva, avea pentru ce trăi, pentru ce 
să se scoale de dimineaţă, să se dea-n grabă jos din pat, să 
fugă la fereastră-ndată ce se mai subţia puţin întunericul, să 
vadă de nu cumva-l trădase chiar întunericul, pentru că prin 
el n-ar fi putut să zăreasc-un porc în livadă chiar dac-ar fi 
stat treaz douăzeci şi patru de ore pe zi pândindu-l; s-aşeza 
în scaun şi-l mişca de roţi pân' la fereastră, să-şi privească 
livada scăpată înc-o noapte neviolată; înc-o noapte cel puţin 
fusese cruțat. Nu-şi îndura nici măcar timpul pe care trebuia 
să şi-l piardă la masă mâncând, pentru că asta-nsemna că 
rămânea livada nepăzită, adică nesupravegheată, voia el să 
spună. Cum zicea şi unchiul lui Charles, Meadowfill nu-şi 
bătea deloc capu' cu ce-ar face-n cazu-n care uitându-se pe 
fereastră-ar vedea-ntr-adevăr un porc pe terenul lui - canalia 
asta bătrână care, cum îşi amintea foarte bine Charles, se 
stricase cu toţi vecinii încă-nainte de-a se fi proclamat 
invalid şi a se fi condamnat la fotoliu cu roate, aşa că unu’ n- 
ar fi mişcat un deget să dea porcu' afară-n locul lui, sau să fi 
făcut orice altceva pentru el, doar poate să-i fi ascuns 
cadavrul, dacă şi când prăpădita de nevastă-sa ar fi făcut 
ceea ce-ar fi trebuit să facă încă de ani de zile: să-l fi gâtuit 
într-o noapte. Meadowfill nu se gândise deloc la ce-avea să 
facă cu porcul. N-avea nevoie. Era fericit probabil pentru 
prima oară-n viaţa lui; Gavin, unchiul lui Charles, zicea că 
eşti fericit când toată viaţa ţi-e plină, şi că o viaţă ţi-e plină 
când eşti atât de prins trăind clipă de clipă, încât nu-ți mai 
rămâne timp să-ţi aduci aminte de ieri sau să-ţi fie teamă de 
mâine. Ceea ce, desigur, nu poate să ţină, zicea unchiu'. Că 
Meadowfill, cu timpul, va atinge un punct când, într-o 
dimineaţă tot nevăzând pe fereastră niciun porc în livadă, o 

379 


să cadă mort, pur şi simplu, pentru că n-a mai putut răbda o 
speranţă veşnic înşelată; şi dacă-ntr-o bună dimineaţă o să 
se uite şi-o să-l vadă, atunci cu siguranţă c-o să moară 
pentru că n-o să-i mai rămână altceva de făcut. 

L-a salvat bomba atomică. Ce voia să spună Charles cu 
asta era că-n cele din urmă japonezii capitulaseră şi ei, şi- 
acuma trupele din toate părţile se puteau întoarce la femeile 
cu care-ncepuseră să se-nsoare încă-nainte de-a fi apucat să 
se stingă ecoul primei bombe de la Pearl Harbour, şi se tot 
însurau de-atunci întruna, cum căpătau două zile permisie, şi 
venind acuma acasă fie la familii în funcţiune, fie să se- 
nsoare cu restul femeilor peste care nu dăduseră încă, preţul 
sângelui era gata-n mâinile guvernului în împrumutul pentru 
construirea de locuinţe (vorba lui unchi-su Gavin: „Eroul 
care acum un an se căra cu grenade şi cu-ncărcătoare de 
puşcă-mitralieră până-n linia-ntâi cară-acuma coşuri cu 
scutece murdare în casele de raport de pe străzile laterale şi 
pe fundăturile Ministerului Foştilor Combatanţi”) şi-acuma 
Jason Compson trecea prin nişte chinuri despre care credea 
probabil nu numai că nu există făptură omenească să 
trebuiască să le-ndure, dar nici c-ar putea realmente să le- 
ndure. Pentru că-n septembrie '45, când s-a-ntors Charles 
acasă, vechiul patrimoniu pierdut al lui Jason era gata 
parcelat într-o multiplicitate de cutii de chibrituri, pentru 
locuinţe standardizate de foşti combatanți; în cursul 
săptămânii, Ratliff trecu pe la birou şi le spuse, lui şi lui 
unchi-su, numele oficial al lotizării: Cartierul Eula. Nu 
triumfătorul şi sarcasticul, şi batjocoritorul aerodrom Snopes 
al lui Jason de pe vremuri: eşecul şi ruina lui Snopes, ci 
Cartierul Eula, Cuiburile Matrimoniale ale Eulei. Şi Charles 
nu ştia dacă bătrânul Flem Snopes îl botezase-aşa din capul 
lui sau nu, însă n-o să uite niciodată mutra pe care-a făcut-o 
unchi-su când povestea Ratliff. Dar chiar şi fără asta el, 
Charles, ar fi preferat să creadă că n-a fost chiar Flem, ci 
constructorul şi (presupunea oraşul) tovarăşul lui, Wat 
Snopes, care se gândiseră la asta, poate pentru că Charles 
încă mai voia să creadă că sunt anumite lucruri, cel puţin un 

380 


anume lucru, pe care nici chiar Flem Snopes nu l-ar face, 
dacă nu pentru alta, măcar pentru considerentul real că 
Flem Snopes nu s-ar fi gândit niciodată să-i dea cartierului 
un nume, pentru că-n cel privea îi era perfect indiferent dac- 
avea nume sau nu. De Crăciun era tot presărat cu minuscule 
căsuțe noi primitive, vopsite ţipător, parc-ar fi fost nişte 
bucăţi de turtă dulce sau de pesmet (şi tot atât de solide) şi 
fostul soldat sau marinar, sau puşcaş marin lăsat la vatră-n 
haine rupte, împingând căruciorul cu-o mână şi-n cealaltă 
ţinându-l pe al doilea (sau al treilea) copil, gata să se mute-n 
ea încă-nainte ca zugravul să-şi fi lepădat haina de protecţie. 
Şi până la Anul Nou se hotărâse şi se proiectase o nouă 
arteră magistrală, care să meargă de-a lungul întregii 
lotizări a domnului Snopes, inclusiv colţul pe care-l stăpânea 
bătrânul  Meadowfill; drept care se iviră în faţa lui 
Meadowffill perspective de senzaţional şi de amuzament pe 
lângă care stricăciunile porcilor ar fi fost la fel de mărunte 
ca o incursiune de broască sau de pasăre-n zbor. Pentru că 
acuma una din marile societăţi petrolifere voia să cumpere 
un colţ acolo unde terenul lui Meadowffill se-ntâlnea cu locul 
fost Compson (acum Snopes) - adică o fâşie din livada lui 
Meadowfill şi o altă fâşie, alăturată, din crescătoria de porci 
a lui Res Snopes - ca să clădească acolo o staţie de benzină. 
Pentru că bătrânul Meadowfill n-avea titlu pe treisprezece 
picioare din fâşia de pământ pe care societatea de petrol 
voia s-o cumpere. De fapt, cum ştia şi tot oraşul, n-avea titlu 
pe nicio bucăţică din pământul lui. Pe la-nceputul celei de-a 
doua administrații Roosevelt, el fusese, fireşte, printre cei 
dintâi care să ceară ajutor aflând, spre indignarea şi uluiala 
lui incredibilă, că un guvern federal chiţibuşar şi birocrat 
refuza absolut şi categoric să-i permită să fie-n acelaşi timp 
şi pauper, şi proprietar. Aşa că s-a dus la Gavin, alegându-l 
pe el dintre toţi ceilalţi avocaţi din Jefferson pentru simplul 
motiv că el, Meadowfill, ştia că-n cinci minute o să-l 
enerveze pe Stevens în aşa hal, încât probabil c-o să refuze 
să primească orice onorariu pentru redactarea actului prin 
care transmitea toate proprietăţile sale unicei sale fiice în 
381 


vârstă de nouă ani (asta se întâmpla în 1934). S-a-nşelat 
doar în evaluarea duratei în timp, pentru că n-a avut nevoie 
decât de două minute ca Stevens s-ajungă la punctul de 
fierbere care să-l împingă până-n pivniţa grefierului de la 
cadastru, unde-a descoperit că actul prin care tatăl lui Jason 
Compson vindea lui Meadowfill spunea: „La sud până la 
drumul zis Drumul la Izvoarele Libertăţii, şi de-aici spre 
răsărit de-a lungul numitului drum...” Drumul la Izvoarele 
Libertăţii fiind, pe vremea când şi-a cumpărat Meadowfill 
colţişorul, un şanţ tăiat de şuvoaie, adânc de vreo trei metri, 
năpădit de tufişuri şi pe fundul lui cu-o potecă: o condiţie 
geografică de-o tot atât de incontestabilă pondere cât şi 
Grand Canyon, pentru că asta era înainte de evul în care 
buldozerele şi draglinele nu numai că-ţi modifică, da-ţi şi 
şterg de pe faţa pământului orice relief geografic. Ceea ce- 
nseamnă că mai rămâneau treisprezece picioare până la 
hotarul pichetat pe teren după proiect, hotar pe care 
Mohataha, căpetenia matriarhală a tribului Chickasaw, i-l 
acordase-n 1821 lui Quentin Compson, şi unchiul lui Charles 
zicea că primul său impuls fusese pur moral: să-i spună 
bătrânului Meadowffill că stăpâneşte de fapt cu treisprezece 
picioare mai mult din suprafaţa globului pământesc decât 
credea el, cu condiţia să facă ceva pe chestia asta înainte de- 
a face altul. Dar dacă el, Stevens, îi spunea aşa ceva, 
însemna că devenea moralmente obligat să-i primească 
astfel cei zece dolari ai lui Meadowfill pentru cercetarea 
actului, aşa că se hotări să lase ca o obligaţie morală s-o 
anuleze pe cealaltă şi dreptatea să-şi urmeze calea. 

Asta era situaţia când pichetarea pentru noua arteră de 
circulaţie a fost trasată astfel încât să urmeze vechiul hotar 
Chickasaw, şi Meadowfill descoperi că proprietatea sa se- 
ntindea până la şanţ cu treisprezece paşi mai încoace, adică. 
Să-i zici turbare însemna că foloseşti un termen blând 
pentru starea lui când societatea de petrol i-a propus să-i 
cumpere fâşia lui de colţ şi el constată că duşmanul lui de 
moarte, Snopes, crescătorul de porci, stăpânea cele 
treisprezece picioare fără un titlu curat, şi fără de care 

382 


societatea de petrol nu voia să cumpere nici de la el, 
Meadowfill. Turba, desigur, pentru că turbarea devenise 
starea lui normală de vreun an de zile-ncoace. Dar acuma şi 
triumfa. Ba mai mult: era o justificare, o compensare, o 
răzbunare. Răzbunare pe Compsoni, care-i emiseseră un act 
fals, lui care fusese de bună-credinţă când cumpărase. 
Răzbunare pe comunitate, care ani întregi îl chinuise cu 
băieţii şi cu câinii ei vagabonzi, ţinând acum în loc o nouă 
industrie care plătea impozite grase (dac-ar putea, 
împiedicând chiar construirea şoselei). Răzbunare pe omul 
care de-un an încoace-i otrăvise somnul şi-i stricase digestia 
prin amenințarea permanentă pe care-o constituia 
crescătoria lui de porci. Pentru că el pur şi simplu refuza să 
vândă orice petic din proprietatea lui, în orice condiţii, 
oricui: ceea ce, locul lui fiind în faţa celui al lui Snopes, cu 
excepţia ălor treisprezece paşi, împiedica societatea de 
petrol să ajungă la colţul unde-şi propusese să construiască 
staţia de benzină, tot atât de bine cât o barieră de accize şi, 
ca urmare, societatea renunţă a mai cumpăra şi terenul lui 
Snopes. 

Fireşte, cum ştia tot oraşul, Snopes (Charles vorbea, 
bineînţeles, de Res Snopes) luase contact cu Essie 
Meadwofill, pe-al cărei nume era făcut actul, şi ea-i 
răspunsese, cum de asemenea tot oraşul ştia: „Trebuie să 
vorbeşti cu papa”. Pentru că Snopes avea realmente un 
handicap imposibil: crescătoria lui de porci îi interzisese 
orice acces direct la bătrânul Meadowfill în persoană, orice 
fel de contact civilizat, cât ar fi fost el de scurt. De fapt, 
Snopes avea două handicapuri insurmontabile: al doilea fiind 
ideea, iluzia, visul că banii l-ar putea determina pe-un om 
care de-ani de zile devenise atât de obişnuit să n-aibă nici 
măcar un dolar şi nici să nu-i ducă lipsa, încât noţiunea de o 
mie de dolari nici măcar nu constituia o ispită. Vasăzică, 
Snopes nu-şi ghicise omul. Dar nu renunţă la-ncercat. 
(Exact. Un străin s-ar fi-ntrebat imediat ce făcea-n tot timpul 
ăsta Flem Snopes, pentru că-n fond pământul al lui era. 
Numai că toţi cei din oraş nu erau străini.) S-a dus la agentul 

383 


achizitor al societăţii de petrol şi i-a zis: „Spune-i că, dacă 
semnează, îi dau zece la sută din ce-mi plătiţi mie pe ale 
treisprezece picioare”. Apoi zise: „All right. Atunci cinzeci la 
sută. Jumate”. Apoi zise: „All right. Cât vrea?” Apoi zise - şi 
după spusele omului de la societatea de petrol, amabil şi 
afabil, şi prevenitor e prea puţin zis despre glasul cu care 
vorbea: „All right. Un bun cetăţean nu poate fi obstacol în 
calea progresului, chiar dacă-l costă parale. Spune-i că, dacă 
semnează, îi dau cele treisprezece picioare”. Pare-se că de 
data asta Meadowfill nici măcar nu şi-a mai dat osteneala să 
zică „Nu”, şezând în scaunul lui rulant la fereastră, privind 
la pământul pe care nu voia să-l vândă şi la pământul 
alăturat pe care proprietarul nu-l putea vinde din cauza lui. 
Aşa că-ntr-un fel Snopes se bucura de oarecare simpatie 
locală când a trecut la mişcarea următoare, pe care-a făcut-o 
cu puţină vreme înainte de a se fi întâmplat cu Essie 
Meadowfill un lucru care-a dezvăluit că, lăuntric, ea era 
orice numai timidă nu; şi cu toate că unul din termenii cei 
mai potriviţi pentru ea ar fi cuminte, al doilea termen, nu era 
calmă, ci hotărâtă. 

Într-o dimineaţă, când Meadowfill îşi rulă fotoliul de la 
masă la fereastră şi privi afară, văzu ceea ce s-aşteptase să 
vadă de peste-un an de zile: un porc în libertate scurmând 
printre piersicile care nu făceau doi bani, de sub pomii 
neîngrijiţi, care nu făceau nici ei doi bani; şi, chiar pe când 
şedea şi urla după Mrs Meadowfill, Snopes în persoană 
străbătu curtea cu un ştiulete de porumb şi cu o bucată de 
frânghie, şi prinse piciorul porcului în laţ, şi jumate-l târî, 
jumate-l mână înapoi prin curte, şi dispăru cu el, bătrânul 
Meadowffill plecându-se din scaun afară, pe fereastră, 
răcnind şi înjurându-i pe-amândoi şi după ce dispăruseră. 

A doua zi dimineaţă era gata instalat în scaun, la 
fereastră, când într-adevăr că văzu porcul venind în trap pe 
potecă şi intrând la el în livadă; era încă aplecat pe fereastra 
deschisă urlând şi-njurând, când îngălata de nevastă-sa se ivi 
din casă legându-şi o basma pe cap şi grăbindu-se pe potecă 
spre uşa din faţă-ncuiată a lui Snopes, până ce răgetele lui 

384 


Meadowfill, care nu-ncetaseră-o clipă, o-ntoarseră din drum. 
În timpul ăsta cei mai mulţi dintre vecini s-adunaseră să 
privească la ce-avea să urmeze: bătrânul încă mugind şi 
blestemând din scaunul lui rulant din fereastră, în timp ce 
nevastă-sa-ncerca singură să-mpingă porcu-afară din curtea 
ne-mprejmuită, când îşi făcu apariţia chiar Snopes în 
persoană (de unde toată lumea ştia că stătuse ascuns şi 
pândind) şi c-un aer nevinovat, uimit, cerându-şi parcă 
scuze, cu ştiuletele de porumb şi cu frânghia cu lat, îl prinse 
şi-l luă de acolo. 

Data următoare Meadowfill era cu puşca - o vechitură 
calibru 22, prăpădită, c-un singur glonţ, vreau să zic c-arăta 
cumpărată de la vechituri numai pentru c-o vedeai la el în 
mână, cu toate că nimeni nu ştia să-şi fi lăsat scaunul cu roţi 
şi fereastra (ca să nu mai vorbim de porc), destulă vreme ca 
să fi putut umbla să caute băieţaşu', al cui o fi fost, şi să se fi 
târguit cu el sau să-l fi terorizat ca să i-o smulgă; lumea din 
oraş pur şi simplu nu-şi putea imaginea c-a fost şi el odată- 
un băieţaş focos şi mândru că are-o puşcă de douăjdoi c-un 
singur glonţ şi că toţi anii ăştia o ţinuse amintire-a unor 
vremi de puritate şi de inocenţă. Dar o avea şi-avea şi 
cartuşe la ea - nu cu gloanţe, cu alice fine din care folosesc 
şi naturaliştii: nu-s în stare nicidecum s-omoare porcu’, nici 
măcar să-l rănească cine ştie ce de la distanţa asta. De fapt, 
unchiul lui Charles zicea că-n realitate Meadowffill nici nu 
voia să gonească porcul: voia doar să tragă-n el în fiecare zi, 
aşa cum alţii joacă crochet sau loto. 

De la masă se repezea direct la fereastră să se 
ghemuiască-n locul lui de pândă pe roate până ce-apărea 
porcul. Apoi (pentru asta trebuia să se ridice de pe scaun) se 
scula şi ridica încetişor şi fără zgomot cerceveaua şi oblonul 
(ungea regulat ambele şarniere ca s-alunece uşor şi să nu 
scârţâie, şi pusese mânere la amândouă, jos, ca să le poată 
ridica pe-oricare, dintr-o singură mişcare) şi trăgea, porcul 
tresărind convulsiv, sărind şi-apoi uitând, şi-apucându-se din 
nou de treaba lui, până la-mpuşcătura următoare, dar în cele 
din urmă vagi procese cerebrale stabiliră o corelaţie între 

385 


pişcătură şi pocnitură, şi după împuşcătura următoare se 
ducea acasă ca să nu se mai întoarcă decât a doua zi 
dimineaţa. Până când, într-un târziu, stabili o conexiune şi 
între piersicile risipite pe jos şi ostilitatea generală, şi timp 
de o săptămână nu se mai arătă deloc; apoi s-a zămislit prin 
vecini legenda că Meadowffill încheiase-o convenţie cu 
băiatu' care-aducea ziarele de Memphis şi de Jackson (el nu 
cumpăra ziar pentru că niciun fel de ştire care să-l coste un 
dolar pe lună nu-l interesa) să scotocească prin cutiile de 
gunoi din vecinătate şi să-mprăştie momeala pe la el prin 
livadă noaptea. 

Acuma lumea din oraş se-ntreba mai mult decât oricând ce 
anume avea Snopes de gând să facă. Adică era normal ca ei 
să se fi aşteptat ca Snopes să-şi ţină porcu-acasă, după ce 
bătrânul Meadowfill trăsese-n el prima oară. Sau chiar să-l 
vândă, c-asta era ocupaţia, meseria lui Snopes, cu toate că 
nimeni probabil n-ar fi dat preţul pieţei per kilogram-corp de 
porc, care-avea-n el paişpe sau cinşpe luni de-alice de plumb 
număru' zece. Până ce unchiul lui Charles zicea că ei 
ghiciseră intenţia, speranţa lui Snopes: că-ntr-o bună zi, din 
eroare sau din greşeală, sau din simplă furie, târât de viciul 
lui peste opreliştile moralei sau fricii de consecinţe, ca un 
beţiv sau ca un cartofor, Meadowfill o să pună-un cartuş cu 
glonţ la care Snopes nu numai că-l va da în judecată că-i 
omorâse porcul, va invoca şi ordonanța comunală contra 
utilizării armelor de foc între hotarele oraşului, ca să-ncerce 
cu astea două un fel de şantaj contra lui Meadowfill şi să-l 
facă să-şi poată vinde terenul lui societăţii de petrol. S-a- 
ntâmplat atunci chestia cu Essie Meadowfill. 

Era un caporal din infanteria marină. Lumea din oraş n-a 
aflat niciodată cum a făcut Essie de l-a cunoscut şi unde. Nu 
fusese niciodată nicăieri, afară doar de-o zi la Memphis, 
întâmplător, cum se duce orice om din Mississippi de nord, 
măcar o dată pe an. Nu lipsise niciodată, nicio zi, de la 
bancă, afară de concediul de vară, pe care, precum foarte 
bine ştia toată lumea, îl petrecea îndurându-şi partea ei din 
povara scaunului rulant. Şi cu toate astea-l cunoscuse, poate 

386 


printr-o agenţie de corespondenţă pentru suflete solitare. În 
orice caz, cu pachetele de târguieli zilnice la ea, aşteptă la 
autogară sosirea autobuzului de Memphis şi cobori el, el, pe 
care Jeffersonul nu-l văzuse-n viaţa lui, îi luă sacoşa cu de- 
ale băcăniei, pornind pe stradă alături de Essie, care-acuma 
era-n întârziere c-un ceas (lumea se deprinsese să-ndrepte 
ceasul după ea). Şi oamenii şi-au dat seama că „ştearsă”, 
„timidă” era probabil, de ani de zile, un termen greşit în ce-o 
privea, pentru că, evident, nu o fată meritând asemenea 
caracterizare ar fi putut să-mbobocească, să se deschidă, să 
devină atât de sinceră şi de tandră, şi de feminină, într-un 
timp atât de scurt, cât trecuse de la sosirea autobuzului. Şi 
„liniştită” avea să se dovedească şi el un termen impropriu; 
ea urma să aibă nevoie de hotărâre, şi dacă infanteristul de 
marină ştia, şi dacă nu, când au intrat amândoi în casă şi s- 
au dus de-a dreptul la scaunul rulant, în gura tunului, cum ai 
zice, a turbării, în comparaţie cu care înjuratul băieţilor şi- 
aruncatul cu pietre la câini şi chiar şi trasul cu muniţie 
veritabilă în porcul lui Snopes semănau mai mult a istericale 
de rutină, pentru că de data asta infractorul periclita 
sistemul de servitudine pe baza căruia trăia Meadowfill, şi i- 
a zis: „Papa, îţi prezint pe McKinley Smith. Mă mărit cu el”. 
După care ieşi cu el în stradă cinci minute mai târziu şi- 
acolo, în văzul cui voia să se uite, îl sărută - poate că nu era 
pentru prima oară-n viaţa ei că-l săruta, dar probabil că era 
prima oară-n viaţa ei că săruta pe cineva fără să se preocupe 
(ba mai mult: fără să-i pese) dacă săvârşea un păcat sau nu. 
Şi evident că McKinley era şi el un bărbat mai mult sau mai 
puţin hotărât: fiu de fermier arendaş din Texasul de est, care 
pesemne că de-abia dacă auzise de Mississippi pân’ a o fi 
întâlnit pe Essie unde-o fi fost şi cum o fi fost când a-ntâlnit- 
O; şi care, odată ce şi-a dat seama că din cauza scaunului 
rulant şi-a mamei cenușii, Essie n-o să se despartă de familie 
ca să rămână cu el, orice s-ar întâmpla, ar fi trebuit să 
renunţe şi să se-ntoarcă-n Texas cu primul autobuz. 

Sau poate că hotărârea lor era una şi-aceeaşi, rod al 
conlucrării, precum părea că şi celelalte toate câte le-aveau 

387 


erau în comun. Fără vorbă îi lega o soartă şi-un destin, şi de 
le-o fi fost norocoasă steaua, şi de nu. Pentru că amândoi 
acționau la fel. Deveni din capul locului limpede că el 
aruncase sorții: rămânea la Jefferson. Cum de la o vreme- 
ncoace (era-n ianuarie 1946, Charles venise-acasă, şi ce-a 
urmat, a văzut cu ochii lui) Statele Unite erau pline de foşti 
combatanți, urmând pe la diferite şcoli, fie c-aveau 
aptitudini, fie că nu, sau că realmente voiau să-nveţe ceva 
sau nu, lucrul cel mai simplu pe care-ar fi trebuit el să-l facă 
ar fi fost să intre la şcoala profesională, care tocmai fusese 
deschisă pe lângă pensionatul din Jefferson, şi-acolo-ar fi 
putut, pe cheltuiala statului, s-o ţină de mână măcar o dată 
pe zi, aşteptând ca-n cele din urmă meschinăria să-l ucidă pe 
bătrânul Meadowffill. Dar infanteristul de marină-al lui Essie 
excluse ideea unor studii superioare, tot atât de prompt şi de 
categoric ca şi Essie, şi pentru acelaşi motiv. El spunea aşa: 
„Am fost soldat doi ani de zile şi-n timpul ăsta, singurul lucru 
pe care l-am învăţat a fost că singurul loc în care eşti în 
siguranţă e-o groapă individuală, de preferinţă c-un capac de 
fier deasupra, pe care să-l tragi după tine. Vreau să-mi am 
groapa mea individuală. Numai c-acuma nu mai sunt soldat, 
aşa că pot să-mi aleg ce loc îmi place şi chiar să mi-l aranjez. 
Am să-mi fac o casă”. i 

A cumpărat o parcelă mică. In Cartierul Eula, fireşte. Şi, 
fireşte, c-a ales-o Essie. Nici măcar nu era prea departe de 
locul unde-şi trăise ea cea mai mare parte din viaţă; de fapt, 
după ce casa-ncepu să se ridice, Meadowffill (era obligat, 
dacă nu voia să renunţe la porc şi să se ducă să se-ntindă-n 
pat) putea să stea chiar acolo, la fereastră, şi să vadă fiecare 
scândură cum se-nalţă-n fiecare zi: permanent memento şi 
avertisment: să nu cuteze să facă greşeala de-a muri. Ceea 
ce măcar era un motiv serios ca să stea în fotoliul rulant la 
fereastră, pentru că porc nu mai avea. El, porcul, renunţase 
- sau cel puţin deocamdată. Sau renunţase Snopes - 
deocamdată. Porcul apăruse-n ultima misiune cam în aceeaşi 
zi în care Essie îşi adusese infanteristul de marină acasă, la 
acea primă întrevedere, şi de-atunci nu se mai arătase prin 

388 


livadă. Snopes îl mai avea încă sau avea destui alţii (îţi 
dădeai seama când bătea vântul dintr-acolo), sau - cum asta 
era meseria lui - putea să-l fi înlocuit oricând ar fi socotit că 
venise iar vremea. Dar, pentru moment cel puţin, sistase 
operaţiile, cârpise gardul sau (vecinii aşa credeau) pur şi 
simplu nu mai lăsa poarta neînchisă în zilele pe care le 
socotea strategice. Aşa c-acum tot ce-avea bătrânul 
Meadowffill de privit era casa. 

McKinley şi-o construia singur făcând toată munca brută 
şi luase un dulgher de meserie care să-i însemne unde să 
taie scândurile, şi bătrânul pândind, clocotind din scaunul 
rulant de după fereastră, fără să aibă măcar porcul pe care 
să-şi verse furia. Evident, cum îi era şi obiceiul, Meadowfill 
trebuie că-şi avea puşca-ncărcată la-ndemână. N-avea niciun 
fel de mijloc de-a şti că porcul n-o să mai vină iar, şi-n oraş 
lumea chiar începuse să facă tot felul de presupuneri cam 
cât o să mai ţină, cât o să mai poată rezista până să tragă cu 
puşca-n vreunul din ei - în McKinley sau în dulgher. Acuma 
trebuie să fie dulgherul, dacă Meadowffill nu voia să tragă la 
lumina lanternei de buzunar, pentru că-ntr-o zi (venise 
primăvara), McKinley luase şi-un catâr, şi-n oraş s-a aflat că 
arendase-un petic de pământ, la două mile-afară din oraş, şi 
că punea bumbac pe el. Acuma casa era aproape gata, doar 
uşile şi ferestrele mai rămăseseră de montat, şi finisatul, pe 
care nu le putea face decât dulgherul specialist, aşa că 
McKinley pleca-n fiecare dimineaţă-n zori cu catârul ca să 
lipsească pân’ la asfinţit. Probabil c-atunci a fost când 
bătrânul Meadowfill a atins culmea absolută a furiei şi 
neputinței: McKinley ar mai fi putut fi hărțuit şi terorizat ca 
să-şi vândă parcela şi casa, chiar neterminată, poate chiar şi 
c-un câştig. Dar niciun om în toată firea n-o să cumpere-o 
recoltă de bumbac care încă nici n-a-ncolţit. Nimic nu mai 
putea să-l ajute-acum decât moartea - a lui sau a lui 
McKinley. 

Pe urmă s-a-ntors porcul. Pur şi simplu a reapărut; 
probabil că-ntr-o dimineaţă Meadowfill s-a dus pe roate de la 
masă la fereastră, aşteptându-se să dea cu ochii de nimic 

389 


altceva decât de produsul încă-al unei zile de insultă statică 
când, porcul iar acolo, scurmând după spiritele piersicilor de 
anul trecut, ca şi cum o zi n-ar fi lipsit. De fapt, poate că-n 
momentul ăla, Meadowfill chiar asta voia să creadă: că 
porcul nu lipsise nici măcar o zi şi că tot ce se-ntâmplase de- 
atunci încoace şi-l ultragiase nu fusese decât un vis, şi chiar 
visul ăsta putea fi descântat de-mpuşcătura pe care-o s-o 
tragă el acum. Şi asta s-a-ntâmplat imediat; evident că 
tinuse puşca-ncărcată la-ndemână tot timpul; câţiva dintre 
vecini ziceau c-auziseră-mpuşcătura juvenilă şi rea când 
erau încă-n pat. 

Până către prânz, zgomotul ei se-ntinsese-n tot oraşul, dar 
Gavin, unchiul lui Charles, a fost unul dintre cei care i-au 
simţit şi reculul. Tocmai pleca de la birou ca să se ducă- 
acasă la masă, când a auzit paşii pe scară. A intrat Res 
Snopes cu o hârtie de cinci dolari în mână, gata pregătită. A 
pus-o pe birou şi a zis: 

— Bună dimineaţa, dom'le-avocat. N-am să vă ţin mult. 
Vreau un mic sfat - cam de cinci dolari. Stevens nu s- 
atinsese încă de bancnotă: doar şi-a dus ochii de la ea la 
stăpânul ei, care era ştiut că nu dăduse niciodată cinci dolari 
pe ceva, pe care să nu-l poată vinde măcar cu douşcinci de 
cenți câştig: E vorba de porcu’ ăla-al meu în care domnu’ cel 
bătrân - Mr Meadowffill - îi place să tragă cu alice de-alea de 
păsărele. 

— Am auzit de el, zise unchi-su. Da’, precis, ce vrei pe 
ăştia cinci dolari? Unchi-su i-a povestit lui Charles: Snopes, 
în picioare-n faţa biroului, fără mistere: doar politicos şi 
impenetrabil. Ca să-ţi spun ce ştii şi dumneata? C-odată ce-l 
dai în judecată pentru că ţi-a rănit porcul, el o să invoce 
legea care interzice circulaţia liberă a vitelor înlăuntrul 
oraşului? Ca să-ţi spun ce ştii de-un an de zile, de când a tras 
prima oară-n el? Sau întăreşti gardul, sau descotoroseşte-te 
de porc. 

— Costă-o mulţime de parale să hrăneşti un porc, zise 
Snopes. Cât priveşte să mă descotorosesc de el, domnu’ 
acela bătrân a tras atâtea alice-n el, că mă-ndoiesc c-oi mai 

390 


găsi pe cineva să-l ia. 

— Atunci mănâncă-l! 

— Un porc întreg, un om singur? Ce să mai zic că uite, se 
fac aproape doi ani de-alice băgate-n el. 

— Atunci dă-l de pomană, zise Stevens şi-ncercă să se 
oprească, dar era prea târziu. 

— Vasăzică, asta-i părerea dumneavoastră de om de legi. 
Să dau porcu' de pomană. Mulţumesc. Foarte mulţumesc, 
zise, întorcându-se să iasă. 

— Stai, făcu Stevens. Uite, şi-i întinse bancnota. 

— Am venit la dumneavoastră să vă daţi părerea de om de 
legi, zise Snopes. Mi-aţi dat-o: dă porcu’ de pomană. Pentru 
asta vă datorez onorariu. Dacă cinci dolari nu-i destul, 
spuneţi. Şi a plecat. În capul lui Stevens gândurile se 
precipitau; nu-şi zicea: De ce m-a ales tocmai pe mine? 
Pentru că asta sărea-n ochi: actul prin care proprietatea în 
discuţie ajunsese pe numele Essie Meadowffill el îl redactase; 
apoi, era singura persoană din Jefferson, în afara familiei 
Meadovwffill, cu care bătrânul Meadowffill avusese ceva care 
să semene a relaţii omeneşti, în aproape douăzeci de ani de 
zile. Nici măcar: Ce nevoie-avea Snopes să semnaleze unui 
străin, om de lege, ne-om de lege, c-avea de gând să dea 
porcul de pomană? Şi nici măcar Dar de ce m-a făcut să fiu 
eu primul care să pronunt cuvintele şi astfel tehniceşte să 
constituie un aviz juridic remunerat? Nu, ce gândea Stevens 
era: Cum are el de gând dând porcul, să-l oblige pe 
Meadowfill să vândă fâşia aia da pământ? 

Unchi-su Gavin zicea totdeauna că tot ce-l interesa în 
realitate nu era adevărul, şi nici măcar dreptatea: că tot ce 
voia era să ştie, să descopere, fie că rezultatul îl privea, fie 
că nu; şi că-n scopul ăsta, orice mijloc era valabil, cu 
condiţia ca să nu lase martori ostili, nici dovezi 
incriminatorii. Charles nu-l credea; unele dintre metodele lui 
i se păreau nu numai prea brutale, dar mai şi durau prea 
mult; şi sunt anumite lucruri pe care pur şi simplu nu le faci 
nici chiar când vrei să afli. Dar unchi-su zicea că Charles se- 
nşală: curiozitatea-i o stăpână căreia sclavii nu şovăie să-i 

391 


aducă nicio jertfă. 

Buclucul, în cazul ăsta, era că unchi-su nu ştia nici el 
singur ce caută. Două metode avea - investigația şi 
observaţia - şi trei căi - Snopes, porcul şi Meadovwffill - ca să 
descopere ceva ce-ar putea să nu-şi dea la timp seama ce-i, 
chiar după ce-ar afla. De investigaţie nu putea face uz, 
pentru că singurul care-ar şti eventual răspunsul - Snopes - 
spusese tot ce socotise el că-i bine să se ştie. Şi nu putea 
face uz de metoda observaţiei cu porcul, pentru că se mişca 
de colo până colo, ca şi Snopes de altfel. Ceea ce-i lăsa un 
singur nemişcător: bătrânul Meadowfill. Aşa c-a doua zi 
dimineaţa l-a luat pe Charles şi, când s-a luminat de ziuă, 
erau amândoi la pândă în maşina lui unchi-su parcată-ntr-un 
loc de unde puteau să vadă casa Meadowfill şi livada, şi 
poteca ducând la casa lui Snopes şi, constituind celălalt 
punct al triunghiului, căsuţa nouă pe care MckKinley Smith 
aproape c-o terminase. Au stat aşa două ceasuri. L-au văzut 
pe McKinley plecând cu catârul la peticul lui cu bumbac. 
Apoi ieşi şi Snopes din curte şi-o apucă pe potecă spre oraş, 
spre piaţă. Veni timpul şi ieşi şi Essie să se ducă la slujbă. 
Apoi rămase numai bătrânul Meadowfill pândind din dosul 
ferestrei. Numai porcul mai lipsea. 

— Dacă asta aşteptăm, zise Charles. 

— De-acord, zise unchi-su. 

— Vreau să zic s-abatem atenţia ochilor care probabil că 
ne urmăresc de cel puţin două ceasuri ca să ne vadă 
plecând. 

— Nici eu n-am avut poftă de venit, zise unchi-su. Dar 
trebuia, sau de nu, trebuie să-i dau înapoi ăi cinci dolari. 

Şi a doua zi dimineaţă, acelaşi lucru. Dar acum era prea 
târziu ca să mai poată renunţa; investiseră amândoi prea 
mult, fără să mai socotim dolarii lui Snopes: două zile de 
deşteptat înainte de ivirea zorilor, două ore de şezut în 
maşina parcată, fără o ceaşcă de cafea măcar, urmărind 
ceva ce nu erau siguri c-o să-şi dea seama ce-i, când or 
vedea-o. Era a treia dimineaţă; McKinley cu catârul lui 
plecaseră conform orarului: atât de regulat şi de normal, 

392 


încât nici el, nici unchi-su nu şi-au dat măcar seama că nu-l 
văzuseră încă pe Snopes, până-n clipa-n care Essie 
Meadowfill ieşi din casă, pornind spre slujbă. Pentru Charles 
a fost ca un şoc, cum e când sari în sus, pomenindu-te că te 
trezeşti fără să fi ştiut că adormiseşi: unchi-su era gata, 
coborând din maşină, să-nceapă s-alerge, când văzură 
porcul. Adică porcul era, şi făcea exact ce s-aşteptau să facă: 
să se ducă-n trapul lui porcin, mărunt şi hotărât, în livada lui 
Meadowffill. Numai că nu era acolo unde-ar fi trebuit să fie 
când apăruse prima oară. Se ducea-ncotro s-aşteptau să se 
ducă, dar nu venea de unde-ar fi trebuit să vină. Venea nu 
din direcţia casei lui Snopes, ci dintr-a lui McKinley Smith. 
Unchi-su alerga deja, poate din ceea ce Ratliff numea un 
simplu instinct sau simţ înnăscut al lui unchi-su de-a fi acolo 
unde trebuia să se-ntâmple ceva, chiar dacă n-ajungea 
totdeauna la timp, grăbindu-se - şi Charles, de asemenea, 
fireşte - să traverseze strada şi curticica, şi să intre-n casă 
înainte ca bătrânul Meadowffill să poată vedea porcul pe 
fereastră şi să tragă. 

Unchi-su n-a bătut la uşă: au intrat în goană, alegând prin 
simplu simţ de orientare uşa-ndărătul căreia trebuia să fie 
bătrânul Meadowffill, ca să facă uz de-acea anume fereastră, 
şi chiar acolo era, aplecat înainte-n fotoliul rulant la 
fereastră, cu cerceveaua ridicată, dar cu storul încă lăsat, 
puşca mică pe jumătate ridicată-n mână, cealaltă mână 
apucând mânerul storului să-l ridice dintr-o smucitură. Dar 
el - Meadowffill - şedea încă şi se uita la porc. Lumea din 
oraş se deprinsese să vadă pe mutra lui meschinărie şi 
ranchiună, şi furie: era ceva firesc. Dar de data asta nimic pe 
faţa lui decât exultare plină de răutate. Nici măcar n-a-ntors 
capul când au intrat Charles şi cu unchi-su: doar ce-a zis: 

— Veniţi încoa', aveţi locuri la tribuna de onoare! Acuma-l 
puteau auzi înjurând: nu înjurături sănătoase, bădărăneşti, 
cum auzi pe stradă, ci expresii obscene, pe care le murmuri 
încet, în casă, şi-şi zicea, Charles, de le folosise cumva 
vreodată, acuma, la părul lui cărunt s-ar fi cuvenit să le fi 
uitat. 

393 


Apoi începu să se ridice de pe scaunul rulant şi-atunci a 
văzut-o şi Charles - o bucată de ceva, puţin mai lungă decât 
o cărămidă, înfăşurată-n nişte sac de iută, legată cu o sfoară 
de-o crăcană a piersicului celui mai apropiat, cam la vreo 
zece paşi de casă, ţintită spre fereastră, şi unchi-su zicând: 

— Stai! Stai! Nu-l ridica! Şi-ntinzând chiar mâna spre stor, 
dar prea târziu; bătrânul Meadowfill era-n picioare-acum; 
rezemase puşca de fereastră, apucă mânerul cu mâinile- 
amândouă şi smuci storu-n sus. Şi-atunci  se-auzi 
împroşcătura seacă, scurtă, rea, de cartuş douăjdoi, din 
piersic: unchi-su zicea că se uita la stor ridicându-se şi 
văzuse cum reţeaua de sârmă se sfârteca şi dispărea la suflul 
în miniatură; lui Charles se păruse chiar c-aude alicele 
minuscule şuierând şi izbind în burta şi-n pieptul bătrânului, 
care mai mult sări decât căzu-ndărăt în scaunul rulant ce- 
alunecă lăsându-l lat întins pe spate pe duşumea, unde 
rămase-o clipă, cu-o expresie de teribilă indignare uluită: nu 
durere, nu angoasă, nu spaimă: doar indignare, sărind în sus 
şi-ntinzând mâna s-apuce puşca. 

— A tras cineva-n mine! 

— Bine-nţeles, făcu unchi-su luându-i puşca din mână. 
Porcu-a tras. Poţi să-i mai spui ceva? Stai acum liniştit să 
vedem ce-i. 

— Pe dracu’ porc, făcu bătrânul Meadowfill. A fost 
ticălosu-ticăloşilor ăla de McKinley Smith! 

Rănit nu era, doar ars, băşicat de puzderie de-alice 
mărunte, care pătrunseseră nu numai prin pantaloni şi prin 
cămaşă, dar şi prin izmenele groase de iarnă, până sub piele. 

Furibund ca un bărzăun, spumegând, urlând şi-njurând şi 
mai încercănd încă să-i ia puşca din mână lui Gavin 
(apăruse-n odaie acum şi Mrs Meadovwffill, cu basmaua gata- 
nnodată sub bărbie, de parc-un fel de telepatie desperată şi 
fatalistă-i comunicase, ca o celulă fotoelectrică de-alea care- 
ti deschid uşile, clipa-n care porcu-ncălecase hotarul lor ne- 
mprejmuit) pân' ajunsese în cele din urmă de se istovi şi- 
ajunse-ntr-o stare care la el se putea numi raţională. Atunci 
le povesti: cum Snopes îi spusese acum două zile lui Essie 

394 


că-i dăduse lui McKinley porcul ca dar de inaugurat locuinţa 
nouă, sau poate chiar, spera Snopes - dar de nuntă-ntr-una 
din zile, curând, şi unchiul lui Charles care zicea: 

— Stai un moment. Ţi-a zis Essie că Mr Snopes i-a dat 
porcul lui McKinley sau ţi-a zis că Mr Snopes i-a zis că i l-a 
dat? 

— Cum? sări Meadowfill. Ce? Şi iar începu să-njure. 

— Stai liniştit, zise unchiul lui Charles. Un an de zile-ai 
tras în porcu' ăla fără să-i faci nimic, aşa c-acuma gândesc 
că poţi să rabzi şi dumneata o-mpuşcătură. Da' trebuie să 
chemăm un doctor pentru nevasta dumitale. 

Unchi-su luase şi puşca: o capcană, făcută de mână, foarte 
isteaţă: o puşcă ieftină c-un singur foc, tot calibru 22, cu 
ţeava şi cu patul retezate, fixată de-o scândură, şi toată 
drăcovenia-nvelită-ntr-o bucată de sac şi legată de crăcana 
pomului, o bucată de sârmă de bobinaj subţire şi tare, 
mergând, printr-o serie de piuliţe, până la cerceveaua 
storului şi cu gura ţevii ţintită spre centrul ferestrei cam la 
două palme de pervaz. 

— Dacă nu s-ar fi ridicat în picioare ca să tragă storul, l-ar 
fi izbit drept în obraz, zise Charles. 

— Şi ce-i cu asta? zise unchi-su. Crezi că ăluia care-a pus- 
o-aici îi păsa? Sau îl speria şi-l înfuria, şi-l făcea s-alerge la 
Smith cu puşca asta... - avea glonţ acum, glonţ lung, de 
armă ghintuită; de data asta Meadowfill avea de gând să 
tragă adevărat în ce trăgea - şi să-l silească pe Smith să-l 
omoare-n legitimă apărare sau, dacă-mpuşcătura-l orbea sau 
îl omora chiar acolo-n scaunul rulant, atunci problema era 
rezolvată. Tat-su mort, logodnicu-n puşcărie că-l omorâse, şi 
numai Essie cu care să aibă de-a face. 

— Deşteaptă chestie! făcu Charles. 

— Mai rău. Urâtă. Nimeni n-ar fi crezut vreodată c-o 
capcană ca asta ar fi putut fi inventată de-altcineva decât de- 
un fost combatant din Pacific, oricât ar fi negat el. 

— Şi totuşi, deşteaptă. Chiar şi Smith ar fi de-acord. 

— Da, zise unchi-su. De asta am vrut să vii şi tu. Ai fost şi 
tu soldat. S-ar putea să am nevoie de-un interpret ca să mă- 

395 


nţeleg cu el. 

— Eu n-am fost decât maior, zise Charles. N-am avut 
niciodată trupă de comandat ca să am ceva de spus unui 
sergent, mai ales unuia din infanteria marină. 

— N-a fost decât caporal. 

— Dæ’ tot în infanteria marină. 

Numai că nu s-au dus întâi la Smith; acuma-n orice caz era 
la câmp, la bumbac. „Şi, îşi zicea Charles, dacă-i Snopes, n-o 
să fie nimeni nici la Snopes acasă.” Dar era. Le-a deschis 
chiar Snopes în persoană; purta şorţ şi-n mână ţinea o tigaie; 
şi-n tigaie un ou prăjit. 

— Domi'lor, făcu el. Poftiţi. 

— Nu, mulţumesc, zise unchiul lui Charles. N-o să te ţin 
mult. Cred că-i a dumitale. Era acolo o masă; unchi-su puse 
pachetu-nvelit în cârpă de sac pe masă, trase de colţul 
cârpei şi puşca mutilată alunecă pe masă. Şi tot nimic, 
absolut nimic pe faţa sau în glasul lui Snopes: 

— Asta-i ce numiţi dumneavoastră, juriştii, corp delict, nu? 

— Întocmai, zise unchiul lui Charles. Toată lumea ştie 
astăzi ce-s alea amprente digitale, cum ştie şi ce-i o capcană. 

— Da, făcu Snopes. Probabil că nu mi-l faceţi cadou. 

— Exact, zise unchi-său. Ţi-l vând. Pe-un act de donaţie 
către Essie Meadowffill, pentru fâşia de pământ pe care vrea 
să ţi-o cumpere societatea de petrol, plus cele treisprezece 
picioare pe care Mr Meadovwffill credea că le stăpâneşte. Şi- 
acuma chiar că Snopes nu făcea nicio mişcare, imobil cu oul 
răcit în tigaie. Aşa stau lucrurile, zise unchi-su. Şi-n cazul 
ăsta mă duc să văd dacă McKinley Smith vrea să cumpere. 

Snopes se uită o clipă la unchiul lui Charles. „Era deştept: 
trebuie să i se recunoască”, îşi zise Charles. 

— Gândesc că trebuie, zise el. Probabil c-aşa aş face şi eu. 

— Chiar aşa socoteam, zise unchi-su. 

— Gândesc că trebuie să-l văd pe văru' Flem, zise Snopes. 

— Gândesc că nu-i nevoie, făcu unchi-su. Viu direct de la 
bancă. 

— Gândesc c-aşa aş fi făcut şi eu, zise Snopes. La ce oră 
sunteţi la birou? 

396 


L-ar fi putut găsi pe Smith, el şi cu unchi-su, la el acasă 
către asfinţit. Dar nu era nici măcar amiază când Charles şi 
cu unchi-su stăteau la gardul peticului de pământ şi priveau 
cum McKinley şi cu catârul lui veneau de-a lungul brazdei de 
pământ negru, răsturnată şi-ncremenită-n urma cormanei 
plugului. Apoi se opri şi el, de cealaltă parte a gardului, în 
faţa lor, în salopetă şi-n bocanci cazoni, gol de la brâu în sus. 
Unchiul lui Charles îi întinse actul. 

— Uite, zise. 

Smith îl citi. 

— E pentru Essie. 

— Atunci însoară-te cu ea, zise unchi-su. O să puteţi vinde 
parcela şi să vă cumpăraţi o fermă. Nu asta vreţi, amândoi? 
N-ai o cămaşă sau o flanelă aici la dumneata? Pune-o şi 
mergi cu mine; catârul o să-l aducă maiorul. 

— Nu, zise Smith; vâri, îndesă, împinse actul în buzunar 
întorcând catârul. Îl aduc eu. Mă duc întâi acasă. N-am de 
gând să mă-nsor cu nimeni nebărbierit şi fără cravată. 

Pe urmă-au trebuit să-l aştepte pe pastorul baptist să se 
spele pe mâini şi să-şi pună şi cravata; Mrs Meadowfill purta 
prima pălărie cu care-o văzuse cineva vreodată; arăta parc- 
ar fi fost şi prima pălărie făcută de cineva pe lumea asta. 

— Ce-i cu papa? făcu Essie. 

— Oh, făcu unchiul lui Charles. Vorbeşti de scaunul ăla 
rulant. Acuma-i al meu. Drept onorariu. Am să ţi-l dau 
dumitale şi lui McKinley ca dar de botez, îndată ce-o s-aveţi 
dreptul. 

Pe urmă, două zile mai târziu, la birou. 

— Vezi, zicea unchi-su. Nu-i nicio speranţă. Chiar când 
reuşeşti să te debarasezi de-un Snopes, e-un altu' gata-n 
spatele tău, până n-apuci nici să te-ntorci. 

— Asta aşa-i, zise Ratliff senin. Cum ridici ochii, vezi că nu 
s-a-ntâmplat nimic decât c-a mai apărut un Snopes. 


397 


Cincisprezece 


Când a ajuns Charles acasă, Linda Kohl se-ntorsese şi ea. 
Din războiul ei: şantierul naval Pascagoula, unde până la 
urmă tot ce-a vrut a făcut, şi-a ajuns nituitoare; nituitoare 
bună, îi spusese unchi-su Gavin. Cel puţin mâinile, unghiile o 
dovedeau: nu muşcate, mâncate: tocite de uzură. Şi-avea 
acuma o foarte frumoasă meşă albă, realmente superbă, 
impresionantă, de la frunte pân’ la ceafă, aproape ca un 
panaş. Un panaş turtit; de fapt, gândea el, poate că asta şi 
era: un panaş căzut, turtit deasupra craniului, în loc de-a se- 
nălţa semeţ, revărsându-se apoi pe spate; era toamna lui 
1945 acum şi nobilul cavaler terminase cu turnirurile şi cu 
balaurii; îi măcelărise războiul pe toţi, îi istovise, îi 
demodase. 

Charles se gândea acuma că de fapt toţi cavalerii 
rătăcitori americani reformatori liberali n-o să mai aibă ce 
face, acuma când până şi locşoare, pe vremuri uitate de 
lume, ca Yoknapatawpha din Mississippi, erau fertilizate 
până peste cap, nu numai cu preţul sângelui soldaţilor, dar şi 
cu cei doi sau trei, sau patru dolari pe oră, băgaţi pe gât 
ălorlalţi foşti nituitori şi zidari, şi mecanici, ca Linda Kohl 
Snopes, adică Linda Snopes-Kohl, voia să zică, atât de 
repede, că n-aveau timp să-i cheltuiască. Chiar şi cei doi 
finlandezi comunişti, chiar şi cel care tot nu era încă-n stare 
să vorbească englezeşte, se-mbogăţiseră-n timpul războiului 
şi trebuiseră s-ajungă capitalişti, investind bani în speculaţii 
la bursă à la hausse, pentru simplul motiv că nu-şi 
achiziţionaseră încă un loc al lor, destule de mare, în care 
să-ncuie banii când le-ntorceau spatele. Cât despre negri, 
acuma aveau la Jefferson un liceu mai nou şi mai frumos 
decât aveau albii. Plus automobile şi aparate de radio, şi 
răcitoare electrice, pline cu sticle de bere, cumpărate cu 
bani gheaţă şi plătite cu preţul sângelui, care cel puţin n- 


398 


avea linie de demarcaţie rasială, în niciuna din barăcile fără 
lumină electrică şi fără storuri la ferestre, şi fără canalizare: 
plus, iarăşi, legile noi, de revoluţie socială, care-aboliseră nu 
numai foamea şi inegalitatea, şi nedreptatea, ci şi munca, 
substituindu-i o nouă vocaţie sau profesie, pe care singur ţi-o 
alegeai şi pentru care nu-ţi trebuia nici o-nvăţătură de niciun 
fel: simpla producţie de copii. Aşa că Linda nu mai avea 
peste ce să se plece cu bunăvoinţă-n Jefferson. Dacă stăteai 
să te gândeşti, nu mai avea nimic, nicăieri, peste care să se 
plece, pentru că ruşii-i lichidaseră pe nemți, şi nici chiar ei 
nu mai aveau nevoie de ea. De fapt, dacă stăteai să te 
gândeşti, ea nu mai avea absolut nimic ce face-n Jefferson, 
acuma că unchi-su Gavin se-nsurase - dacă şi-l dorise cumva 
vreodată pentru ea. Pentru că poate c-avea dreptate Ratliff 
şi orice-o fi vrut ea vreodată de la el, nu de bărbat l-a vrut. 
Aşa că, de fapt, aproape că trebuia să te-ntrebi de ce mai 
stătea-n Jefferson acuma, când toată ziua n-avea nimic de 
făcut decât s-aştepte, să-şi treacă vremea-ntr-un fel, până să 
vină noaptea şi somnul în mausoleul ăla-n stil colonial al lui 
Snopes, cu canalia aia bătrână de Snopes, care-avea nevoie 
de-o fiică tot atât cât avea nevoie de-o cravată de rezervă şi 
de înc-o pălărie. Aşa că poate c-aveau toţi dreptate de data 
asta şi că, la urma urmei, ea n-o să mai rămână multă vreme- 
n Jefferson. 

Dar pentru moment era acolo, zicea unchi-su, cu unghiile 
nu uzate de-atâta forjat acuma, ci tăiate până-n carne, ca să 
le curețe (şi, fie că unchi-su adăugase sau nu: să le 
feminizeze) din nou, fără vapoare de nituit şi cu panaşul ei 
alb, realmente impresionant, turtit pe creştet în lupte 
vitejeşti şi cu toţi balaurii ucişi. Numai că nici chiar munca 
de fierar nu fusese de-ajuns. Ce voia el să spună e că ea nu- 
mbătrânise. Nu, nu asta voia el să-nţeleagă zicând că nu- 
mbătrânise. În ăi trei ani şi ceva, dintre decembrie '41 şi 
aprilie '45, cu el se-ntâmplase ceva, sau cel puţin spera el că 
se-ntâmplase, sau, cel puţin, ceea ce i se părea lui chin şi 
suferinţă corespundea-n măsură suficientă normelor de chin 
şi de suferinţă ca să-i fi îmbogăţit evoluţia lui spirituală şi 

399 


morală, fie c-avusese vreun efect asupra speciei umane, fie 
că nu, şi, dacă-i purificase sufletul, asta trebuia să se vadă- 
ntr-un fel şi pe dinafară sau cel puţin aşa spera. Dar ea nu se 
schimbase deloc, şi mai puţin o schimba meşa albă din părul 
ei, care parcă era pusă dinadins, cum obişnuiau unele femei. 
Când el finalmente - AJ right, finalmente. Ei, şi ce-i dacă-n 
primele trei zile stătuse-aproape tot timpu-acasă, sperând 
cel puţin să n-aibă aerul că-i cu ochii-n piaţă, să vadă de nu 
cumva trece sau vine. Sunt oraşe chiar mai mari decât 
Jeffersonul şi n-au o fată - o femeie - care-n clipa-n care-ai 
văzut-o, acum opt ani, coborând din aeroplan, te-ai întrebat 
cum o fi arătând goală, numai că era prea mare pentru tine, 
că nu era genul tău, afară doar că era tocmai pe dos, că tu 
erai prea mic pentru ea, că tu nu erai genul ei, ci numai 
unchi-tu, şi că ţi-ai petrecut parte din cele zece luni în 
lagărul nazist întrebându-te dacă el i-o fi dat fusta jos, 
înainte de-a se fi-nsurat cu mătuşa Melisandra, sau poate că 
şi după, şi dacă nu, de ce, ce se-ntâmplase, ce nu mersese. 
Pentru că unchi-su n-o să-i spună niciodată dacă da sau nu, 
dar cine ştie, după trei ani şi ceva, poate c-o să-şi dea seama 
văzând-o, pentru că s-ar putea ca o femeie să nu fie-n stare 
realmente s-ascundă aşa ceva altui bărbat, care era... să 
zicem un fel de simpatico. Numai c-atunci când, în cele din 
urmă, a văzut-o pe stradă-n a treia zi, n-a fost absolut nimic, 
nu se schimbase deloc, cu excepţia meşei albe, care-n orice 
caz nu conta - aceeaşi ca şi-n ziua de-acum opt ani, când el 
şi cu unchi-su s-au dus cu maşina la Memphis, la aeroport, s- 
o ia, la prima vedere puţin cam prea înaltă pentru gustul lui 
şi puţin prea slabă, aşa că-n aceeaşi secundă-şi zicea: În 
orice caz uite una care-n ce mă priveşte n-are nevoie să se 
dezbrace, dar aproape-nainte de-a fi apucat să formuleze-şi 
zicea: O.K., puişor, da’ cin ţi-o fii băgat în cap c-avea de 
gând? Şi-avusese dreptate: nu ea pentru el, ci mai curând nu 
el pentru ea: o să i se mai întâmple lui încă multe-n viaţă 
(spera), dar să dea jos această anume fustă n-o s-apuce, 
chiar dac-a dezbrăca femei prea lungi sau prea subţiri după 
gustul tău îţi rezervă uneori surprize. Da-i bine şi-aşa; 
400 


evident că sufletul lui, sau ce-o fi fost, se-ameliorase puţin în 
cei trei ani şi ceva; în orice caz, acuma-şi dădea seama că, 
dac-aşa i-ar fi fost lui scris, s-o dea jos p-asta-anume, ce i s- 
ar fi-ntâmplat ar fi putut avea, ar fi avut probabil multe 
nume, dar numai surpriză nu. 

Nu mai avea de nituit vapoare şi, mai rău, nu mai era 
nevoie de nituit vapoare. Aşa că nu numai el, Charles, ci tot 
oraşul, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, avea 
s-o vadă - sau să li se povestească de către cei care-o 
văzuseră - plimbându-se cu paşi mari, cele mai deseori 
îmbrăcată-n acelaşi kaki de surplus al armatei de uscat, în 
care probabil că nituise şi vapoarele, pe străzi lăturalnice şi 
alei, în oraş sau pe şosea, sau pe poteci, sau pe drumuri de 
câmp, sau pe ogoare, sau prin păduri, până la două şi trei 
mile de oraş, singură, mergând nu atât repede, cât apăsat, 
ca şi cum ar fi umblat ca să scape de insomnie sau poate de 
mahmureală dup-o beţie. 

— Poate că asta să şi fie, zise Charles. 

Unchi-su îşi ridică iarăşi ochii din dosar, puţin enervat. 

— Asta, ce? 

— Ziceai că poate-i de insomnie. Poate că-i de beţie. 

— Oh, făcu unchi-su. All right. Era din nou cu capu'-n 
concluzii. Charles îl observa. 

— De ce nu te plimbi şi tu cu ea? 

De data asta, unchi-su nu şi-a mai ridicat capul. 

— De ce nu te plimbi tu? Doi foşti combatanți, aţi putea 
vorbi despre război. 

— Nu m-ar auzi. N-aş avea timp să scriu în carnet 
mergând, zise Charles. 

— Asta vreau să spun şi eu, zise unchi-su. Ştiu din 
experienţă că ultimul lucru de care-ar avea chef să 
vorbească doi foşti combatanți, care n-au împlinit încă 
cinzeci de ani, e despre război. Nici chiar voi doi n-aţi putea. 

— Oh, făcu el. Unchi-su citea concluziile. Poate că ai 
dreptate, zise el. Unchi-său citea concluziile. Te-ar indispune 
dac-aş încerca s-o pun jos? Unchi-său nu făcu nicio mişcare. 
Apoi închise dosarul şi se lăsă-n scaun pe spate. 

401 


— Absolut deloc, zise. 

— Vasăzică-ţi închipui că nu pot, zise Charles. 

— Sunt convins, zise unchi-su. Adăugă repede: Nu-ţi face 
inimă rea. Nu-i din vina ta. Sau, la urma urmei, fă-ţi! Nu-i 
din vina nimănui. 

— Atunci ştii de ce. 

— Ştiu, zise unchi-său. 

— Dar n-ai de gând să-mi spui. 

— Vreau să-nţelegi tu singur. Probabil că n-ai să mai ai 
niciodată ocazia. Citeşti şi vezi, şi auzi despre asta, în cărţi 
şi-n filme, şi-n muzică, şi la Harvard, şi la Heidelberg. Dar ți- 
e frică să crezi până-n ziua-n care eşti realmente pus faţă-n 
faţă, pentru c-ai putea să te-nşeli şi n-ai putea suporta asta şi 
să fii fericit. Ceea ce nu poţi suporta e îndoiala. 

— N-am fost niciodată la Heidelberg, zise Charles. Unde- 
am fost e la Harvard şi-n lagărul de prizonieri număru' nu- 
ştiu-cât. 

— All right, zise unchi-su, să zicem atunci la liceu şi la 
pensionul din Jefferson. 

În orice caz el, Charles, ştia acuma ce-i. Şi-i spuse. Oh, 
asta-i. Astăzi ştiu şi copiii ce-i. E frigidă. 

— E-un termen freudian tot atât de bun ca oricare altul ca 
să-nsemne castitate sau discreţie, zise unchi-su. Acuma 
şterge-o! Am de lucru. Maică-ta m-a invitat la masă, aşa că 
ne vedem la prânz. 

Era deci altceva, şi unchi-su n-avea de gând să-i spună. 
Termenul „discreţie”, unchi-su îl folosise tot ca să-nţeleagă 
ceva ce nu spusese. Dar, pân' la urmă, Charles îşi dădu 
seama ce era, pentru că-l cunoştea destul de bine pe unchi- 
su ca să priceapă că discreţie nu se referea la Linda, ci la el. 
Dacă-n viaţa lui n-ar fi fost şi el, odată, soldat, nici nu s-ar fi 
ostenit, necum să fi şi aşteptat să-i ceară voie lui unchi-su: 
probabil că, pân-acuma, de mult ar fi atras-o-ntr-o capcană, 
undeva într-un locşor izolat şi convenabil din pădure, la una 
din plimbările ei, în naiva iluzie a celor care n-au fost 
niciodată-ntr-un război că ea, care trecuse printr-unul, se va 
fi-ntrebând de zile-ntregi ce dracu' o fi cu Jeffersonul ăsta, 

402 


de ce-şi pierdea el sau alt mascul prezentabil atâta vreme de 
pomană. Pentru c-acuma-şi dădea seama că tot ce-mpingea 
tineretul cu-atâta ardoare la război era credinţa că războiul 
nu-i decât o unică şi nesfârşită ocazie, în prealabil- 
autorizată, de prădăciuni şi tâlhării, că tragedia războiului 
era că nu te-ntorceai cu nimic din el, ci doar lăsai ceva de 
preţ; că plecai la război cu lucruri cu care, dacă n-ar fi fost 
războiul, ai fi trăit liniştit o viaţă-ntreagă cu ele-n tine, fără 
să fii măcar obligat să ştii că-s în tine. 

Aşa că n-avea să fie el. Soldat fusese, chiar dacă nu se- 
ntorsese cu răni ca s-o dovedească. Aşa că, dacă trebuia să 
facă uz de forţă fizică asupra ei ca să afle ceea ce unchi-su 
zicea că el nu-şi dă încă seama că există, n-o să-şi dea seama 
niciodată; n-o să-i rămână decât să facă şi el pe-unu' de-ăia - 
încă unu' - din oraş care credeau că ea se plimba ca să se 
trezească dintr-un chef ca să fie gata de-altul, având de gând 
s-o ducă aşa întruna, după cum arătau unele dovezi sau cel 
puţin simptome. Care erau: că o dată pe săptămână, 
miercurea sau joia după-amiază (oamenii-şi puteau potrivi 
ceasul sau calendarul după asta) ea, la volanul automobilului 
tatălui ei, aştepta în faţa băncii când se-nchidea şi tatăl ei 
ieşea, şi se duceau la ceea ce Jakeleg Wattman numea, 
printr-un eufemism, parcul lui de pescuit de la Wyott's 
Crossing, şi-şi făcea provizia de whiskey de contrabandă pe 
săptămâna următoare. Nu-n maşina ei: într-a tatălui ei. Ar fi 
putut să aibă un stol întreg de automobile, cu-atâţia bani câţi 
avea sub curatelă unchi-su, din ce-i dăduse bunică-su, 
bătrânul Will Varner, bogătaşul de la Moşia Franţuzului, sau 
poate bunică-su şi cu taică-su împreună, ca parte sau poate 
ca rezultat al vâlvei şi-al scandalului ăluia de demult, de- 
acum douăzeci de ani, când maică-sa se sinucisese şi 
presupusul ei amant abandonase şi banca, şi casa lui 
strămoşească în mâinile tatălui ei, ca să nu mai vorbim de 
sculptorul cu care se măritase, un ovrei din New York şi deci 
(în convingerea oraşului) bogat. Şi de condus ea conducea - 
aşa surdă tun cum era, când şi-ar fi putut foarte bine 
permite să angajeze pe cineva care să stea alături de ea şi să 

403 


nu facă altceva nimic decât s-asculte. Numai că n-angaja. 
Evident, prefera să umble, să-i iasă prin pori insomnia sau 
beţia, sau ce-o fi fost preţul desperat pe care-l plătea pentru 
celibatul ei - afară doar, desigur, dacă nu cumva avocatul 
Gavin Stevens operase cu mai multă abilitate şi diplomaţie în 
toţi aceşti ultimi opt ani decât crezuse lumea; cu toate c- 
acuma avea şi el nevastă. 

Provizia ei: nu a lui taică-su. Pentru că lumea din oraş, din 
tinut, şi-asta ştia: Snopes nu bea niciodată, nu s-atingea de 
băutură. Dar cu toate astea n-ar fi lăsat-o niciodată pe fiică- 
sa să facă drumul singură. Unii se mulţumeau cu explicaţia 
simplă că Wattman, ca fiecare-n ziua de azi, câştiga atâtea 
parale încât n-avea-ncotro, trebuia să depună ceva undeva, 
şi Snopes, bancher, îşi făcea socoteala c-ar putea foarte bine 
să fie la banca lui, aşa că-i făcea lui Jakeleg câte-o vizită, o 
dată pe săptămână, exact cum ar fi vizitat pe orice alt 
negustor sau fermier, sau proprietar de maşină de egrenat, 
dintre clienţii sau deponenţii importanţi ai băncii. Dar erau 
alţii, printre care şi unchi-su Gavin şi vechiul şi bunul lui 
amic, acel Cincinatus reprezentant de maşini de cusut, 
filozof rural şi bucolic ieşit din popor, V.K. Ratliff, care 
mergeau ceva mai departe: că era o chestie de 
respectabilitate: că-n după-amiezile alea, Snopes nu era 
numai un simplu bancher, era un cetăţean fruntaş şi-un 
părinte; şi, chiar dacă fiică-sa unică şi văduvă s-apropia de 
patruzeci şi-şi petrecuse cei patru ani de război muncind ca 
un bărbat într-un şantier naval militar, unde nu ştiu cum se- 
ntâmpla, dar chiar şi femeilor care nu erau nici măcar 
văduve li se-ntâmplau lucruri care nu erau nici pentru fete 
mari, nici pentru fete bătrâne, el tot n-avea de gând s-o lase 
să facă singură cinsprezece mile până la spelunca unui 
contrabandist, ca să cumpere o sticlă de whiskey. 

Sau o ladă; pentru că, dacă era vorba de dres după chef, îi 
trebuia sau în orice caz trebuia să aibă la-ndemână, o sticlă- 
ntreagă-n fiecare zi. Aşa că-n momentul de faţă, chiar şi 
oraşu-şi dădea seama că nu-i vorba doar de chef, pentru că 
oamenii care-şi pot permite-un chef în fiecare zi nu simt 

404 


nevoia să scape de el, să se trezească, chiar dac-ar avea timp 
s-o facă. 

Ceea ce făcea să nu rămână decât gelozia sau mânia; ce 
voia ea să-nvingă, mergând patru sau cinci mile-n fiecare zi, 
sau, în orice caz, să domine, era mânia frustrării care-i 
ucidea somnul, că unchi-su Gavin o părăsise-n timpul cât ea 
era plecată să nituiască vapoare, ca să salveze Democraţia, 
şi se-nsurase cu Melisandra Harriss Backus, cum ar zice 
Thackeray, gândind (Charles) c-ar putea fi mulţumit că nu 
fusese el cel care să-i dea fusta jos, pentru că tot ce era 
dedesubt - cu condiţia, desigur, ca unchi-su s-o fi dat el jos - 
l-a-mpins pe unchi-su să se-nsoare cu o văduvă cu doi copii 
mari, unul din ei căsătorit şi el, aşa, că unchi-su putea să fie 
şi bunic încă-nainte de-a ajunge mire. 

Dup-aceea pare-se că s-a văzut că nu era nici gelozie, nici 
mânia implacabilă a frustrării. A venit Crăciunul şi-a trecut, 
şi a urmat şi restul iernii, şi-au intrat în primăvară. Unchi-su 
nu numai c-ajunsese, dar se şi comporta ca mare proprietar 
rural acum. Foarte adevărat că nu purta nici cizme, nici 
pantaloni de călărie şi, cu toate că un mare proprietar rural 
poate s-arate ca un preşedinte de asociaţie studenţească a 
unei facultăţi de filozofie, chiar şi în Mississippi, el n-ar fi 
putut niciodată arăta astfel, pentru că un şoc îl încărunţise 
prematur, şi mai curând arăta a pianist de concert sau a 
reprezentant de Cadillac la Hollywood. Dar cel puţin se 
comporta ca atare, o dată pe lună şi uneori mai des, la Rose 
Hill, şezând în capul mesei cu noua mătuşă Melisandra a lui 
Charles în faţă, şi-n dreapta şi-n stânga cu Linda şi Charles, 
unu-n faţa altuia, traducând Lindei pe tableta de sidef cele 
ce se vorbeau. Sau, mai curând, traducând vorbele sale în 
englezească audibilă pentru Charles şi noua lui mătuşă Em. 
Pentru că nici acuma Linda nu vorbea mai mult decât 
vorbise vreodată: şedea acolo, cu meşa albă peste creştetul 
capului ca un panaş turtit, mâncând ca un bărbat: Charles 
nu voia să spună că mânca urât: mânca sănătos, cu poftă şi 
arătând... da, zău, ăsta-i exact termenul: fericită. Fericită, 
satisfăcută, ca atunci când ai realizat ceva, ai produs, ai 

405 


creat, ai făcut ceva: ţi-ai dat oarecare osteneală, ai cheltuit - 
poate-o mulţime de parale - ţi-ai pus pielea-n saramură, sau 
poate-ai trecut chiar peste propriile convingeri; şi uite-aşa-i, 
să fie-a dracului de treabă, da’ a ieşit exact aşa cum ai fi 
vrut, poate chiar mai bine decât ai îndrăznit să speri. Ceva 
ce ţi-ai dorit pentru tine şi n-ai putut, şi-ncepuseşi să crezi că 
nici nu-i posibil, că nu-i aşa, pân' ce-o faci tu însuţi, poate 
când pentru tine-i prea târziu, nu mai ai nevoie, dar cel puţin 
ai dovezi că se poate. 

Şi dup-aceea, în salon la fel, cafea şi coniac pentru 
cucoane, şi porto, şi-o ţigară de foi pentru Charles, cu toate 
că unchi-su tot la pipele de cocean de porumb rămăsese, 
care-n orice caz nu costă decât cinci cenți. Tot c-un aer 
fericit, satisfăcut şi-acuma; şi-acel încă ceva, pe care Charles 
îl percepuse, îl recunoscuse: un sentiment de proprietar. Ca 
şi cum Linda însăşi, ea inventase realmente toată afacerea: 
pe unchi-su Gavin, pe mătuşă-sa Melisandra, Rose Hill-ul - 
vechea şi, pe vremuri, micuța casă de lemn simplă, pe care 
bătrânul Mr Bachus cu-ai săi Horaţiu şi Catul, şi whiskeyul 
cu apă multă, n-ar mai recunoaşte-o decât după aşezarea 
topografică: metamorfozată de banii gangsterului din New 
Orleans, cum încercase bătrânul Snopes să facă din casa lui 
De Spain, cu banii lui, de gangster din Yoknapatawpha, şi 
eşuase, pentru c-aici banii risipiţi au fost cheltuiţi cu gust, 
aşa că-n realitate nu-i vedeai deloc, ci doar îi simţeai, îi 
respirai, parc-ar fi fost căldură sau temperatură; şi-n jur, 
înconjurându-i, înţărcându-i, sentimentul kilometrilor de 
gard din scânduri albe, delimitind pogoane pieptănate şi 
ţesălate, şi grajdurile luminate şi-ncălzite electric, şi 
hambarele cu nutreţ, şi locuinţele grajdurilor, şi casa 
administratorului, toate-ntr-o armonie perfectă pe fundalul 
sumbru al decorului - şi la urmă l-a inventat şi pe el, pe 
Charles, ca să-i prezinte, sau măcar să-l facă să-i vadă opera, 
fie că aproba ce făcuse sau nu. 

Venea apoi vremea să zici „Mulţumesc” şi „Noapte bună”, 
şi să pleci înapoi spre oraş prin întunericul de-aprilie sau de 
mai şi s-o-nsoţeşti pe Linda, până acasă-n palatul pe care 

406 


tatăl ei şi-l visase de la Moşia Franţuzului, să opreşti la 
bordură, când, ca de fiecare dată, va zice cu vocea ei hârâită 
de rață (el, Charles, zicându-şi şi el de fiecare dată: Care la 
urma urmei, poate că şoptită-n întuneric, după ce i-ai dat 
fusta jos, n-ar suna chiar atât de rău, gândind: Bineînțeles, 
dac-ai fi tu ăla): „Intră să bem ceva”. Şi nici nu era destulă 
lumină-n maşină ca el să fi putut citi tăbliţa de sidef, dacă ea 
i-ar fi oferit-o. Pentru că, de fiecare dată, el asta făcea: 
zâmbea, râdea, destul de tare, spera el, şi dădea din cap - 
uneori îi venea luna-n ajutor - Linda deschizând deja uşa pe 
partea ei, aşa că Charles trebuia să coboare repede pe-a lui, 
să ocolească maşina la timp. Cu toate că, oricât de iute-ar fi 
fost el, ea, gata, era afară, traversa trotuarul spre veranda 
cu coloane: ea, care poate că părăsise Sudul prea tânără şi 
prea de multă vreme ca să-şi fi putut însuşi deprinderea 
rituală a femeilor din Sud de-a se aştepta la constanţa 
nezdruncinată din partea cavalerilor servanţi, sau poate că 
simpla nituire de vapoare lecuise muşchii de-altădată de 
celeritatea de-altădată. Orice-o fi fost, Charles trebuia s-o 
ajungă, de fapt, s-alerge pân' la jumătatea aleii spre casă; 
când ea se oprea, aproape c-aştepta de fapt, ca să-şi arunce 
ochii după el, surprinsă, nu neliniştită: numai surprinsă; 
ceea ce Hollywood-ul numea un double-take, şi totuşi nu 
chiar atât de mult segregată de moştenirea ei sudistă, ca să 
nu-şi aducă-aminte că el, Charles, nu-ndrăznea să rişte ca 
vreun trecător ocazional să-i poată povesti lui unchi-su că-i 
permitea femeii pe care-o conducea acasă să facă cel puţin 
douăzeci de paşi neînsoţită până la uşa din faţă. 

Aşa că-n orice caz ajungeau unul lângă altul - la enorma 
siluetă indistinctă, cu coloane, care pentru tatăl ei fusese vis, 
coşmar, speranţă apocaliptică sau terorizată ofrandă de 
îmbunare, orice-o fi fost, orice-ar fi putut fi, mausoleul ăsta 
glacial, în care bătrânul Snopes imolase atâţia bani, pân’ la 
urmă fără graţie, nici căldură, şi Linda oprindu-se din nou să 
spună: „Intră să bem ceva”, exact ca şi cum n-ar mai fi spus 
acelaşi lucru, cu douăzeci de paşi mai devreme, lângă 
maşină, şi Charles cu zâmbetul încă pe buze şi dând încă din 

407 


cap, parcă şi el acuma şi-ar fi descoperit aptitudinea pentru 
un asemenea gest. Apoi mâna ei, zdravănă, dură, ca de 
bărbat, pentru că la urma urmei era nituitoare de vapoare, 
sau măcar ex-nituitoare. Apoi, el îi deschidea uşa, ea se 
oprea o clipă-n prag în mijlocul mişcării, pe-un fond de 
lumină palidă în profunzimea holului; şi uşa se închidea la 
loc. 

Oh da, ar fi putut fi multe, dar surpriză n-ar fi fost în 
niciun caz, gândindu-se la unchi-su, sărmanul de el, de-i 
dăduse cumva realmente fusta jos, măcar o dată. Şi-atunci 
îşi zicea că poate că unchi-su într-adevăr c-o făcuse atunci, 
acea singură dată, şi n-a putut suporta, n-a putut îndura, şi a 
fugit, a fugit cu optsprezece sau douăzeci de ani îndărăt, la 
Melisandra Backus (adică născută Backus) unde era în 
siguranţă. Aşa că, dacă nu surpriză-i cuvântul, cine ştie, 
poate că nici durere n-o să trebuiască să fie: uşurare, doar 
atât. Un pic de groază, poate la gândul cum scăpase ca prin 
urechile acului, dar mai ales uşurare că scăpase oricum, în 
orice condiţii. Pentru că el, Charles, fusese prea tânăr pe 
vremea aia. El nu-şi dădea seama dacă realmente-şi aducea 
aminte sau nu de mama Lindei, cum evident că-şi aduceau 
aminte unchi-su şi Ratliff. Dar fusese obligat să-i asculte pe- 
amândoi atât de des şi-atât de mult, că-şi dădea seama că 
ştia tot ce-şi aduceau aminte ei, în special Ratliff; pe Ratliff 
parcă-l auzea-aproape zicând: „Noi am avut noroc. Nu numai 
c-am avut-o pe Elena din Argos aici, la noi, în Jefferson, lucru 
pe care cele mai multe oraşe nu l-au avut, da’ am şi ştiut 
cine era, şi-am avut şi un Paris al nostru, care ne-a scutit pe 
noi argosioţii şi a dărâmat el Troia-n locu’ nostru. Ce vrea 
omu' nu-i s-o aibă pe Elena, ci doar să aibă dreptu' şi 
privilegiu’ să se uite la ea. Cel mai rău lucru ce ţi s-ar putea- 
ntâmpla e să te remarce ea, să se oprească şi să-ntoarcă 
ochii după tine”. 

Aşa că, admițând că tot ce zăcea-n Elena era transmisibil, 
sau că-n orice caz se moştenea, cuvântul n-ar fi deloc durere, 
ar fi simplă uşurare, poate uşurare uluită; şi poate că 
norocu' lui unchi-su, soarta lui era să fie osândit, blestemat 

408 


la un foc mai slăbuţ şi la o dogoare mai domoală decât Paris 
şi Manfred de Spain; că pur şi simplu a fost prins de-o simplă 
frică sănătoasă de-atunci, de prima dată (dacă unchi-su 
realmente i-o dăduse jos atunci prima dată), şi c-a fugit cât 
mai era încă-n viaţă. Ştii cum e: păianjenul mascul, înţelepţit 
de vârstă sau prudent din experienţă, sau poate doar destul 
de ager ca să miroasă, să perceapă, să anticipeze din pur 
instinct timid, în acea primă şi tandră mângâiere a acului, a 
trompei, a tubului de absorbţie, sau ce-o fi aia ce-o fi având 
femela ca să-l golească şi de tot sângele din el, când el 
credea că tot ce pune-n joc e sperma; şi sare, s-azvârle-n 
lături să scape, pierzându-şi, desigur, şi sperma şi bună 
parte din organe, din măruntaie în ce crezuse el c-o să fie 
doar un simplu şi paşnic orgasm, da' cel puţin îşi salvase 
coaja, pielea, viaţa. Sau boaba de strugure să zicem, o boabă 
coaptă, puţin prea pârguită poate, cam prea zemoasă, da-n 
orice caz încă destul de intactă-n învelişul ei, pe care 
ejacularea ţâşnită din nimfica sărutare o soarbe de sevă, ca 
să-i rămână pân’ la urmă doar o aparenţă turtită de boabă. 
Numai că pân’ atunci o să trebuiască să-ţi aduci aminte de 
ce spusese-odată Ratliff: „Nu, ea n-o să se mărite cu el. O să 
fie mai rău”, şi-o să te-ntrebi ce, Doamne, iartă-mă, o să vrea 
Elena sau ereda ei să facă, ce-o să poată să facă cu punguţa 
asta turtită, cu pielicica asta golită; adică Ratliff, ce dracu’ o 
fi vrut să spună? Sau în orice caz, ce-a crezut că spune? Sau 
măcar ce i-a fost frică să nu cumva să fi vrut să spună, sau să 
fi şi spus? 

Până când, în cele din urmă, i-a dat prin cap să facă ceea 
ce era rezonabil şi logic, şi ce-ar fi făcut oricine din capul 
locului, dacă s-ar fi gândit: să-l întrebe chiar pe Ratliff ce-a 
vrut să spună sau ce-a crezut c-a spus, sau i-a fost frică să nu 
fi spus. Şi-aşa a şi făcut. Venise vara, era-n iunie; lui 
McKinley Smith nu numai că-i dăduse bumbacul, dar Essie 
era-nsărcinată. Tot oraşul ştia; o spusese-n auzul tuturor, la 
bancă-ntr-o dimineaţă, îndată ce s-au deschis uşile şi primii 
deponenţi au început să se-nşire pe la ghişee; în mai puţin 
de două luni, ea şi cu McKinley câştigaseră scaunul rulant al 

409 


bătrânului Meadowffill. 

— Pentru că asta nu-i destul. 

— Nu-i destul, ce? făcu Charles. 

— Nu-i destul ca să-i dea ei de lucru şi s-o satisfacă. 
Vapoare de nituit n-are, şi-acuma a rămas, pentru moment, 
şi făr' de oameni de culoare. Avem pace şi belşug - pacea şi 
belşugul, pentru care bătrâni ca mine şi ca unchiul dumitale 
ne-am pierdut patru ani întregi sacrificându-ne zahărul şi 
cotletele, şi ţigările, toate, să-i fericim pe tinerii ca 
dumneata, până-l câştigaţi. Atâta belşug, că până şi 
oprimaţii ăia de cârpaci şi tinichigii comunişti, şi puii de 
negri, pot să-şi permit-acuma să nu mai aibă nevoie de ea. 
Vreau să spun că, dacă-ntâi i-ai fi-ntrebat, poate că nici 
înainte n-au avut activmente nevoie de ea, numai c-atunci n- 
aveau nici atâţia dolari, nici atâţia cenți ca să-i poată spune. 
Acuma pot. Clipi la Charles. A rămas făr' de nedreptate. 

— Nu ştiam că se poate-aşa ceva. 

— Se poate, zise Ratliff. Aşa c-acuma o să trebuiască să-şi 
caute ceva, chiar de-o fi să inventeze. 

— All right, zise Charles. Să zicem c-o face. Dac’ a fost ea- 
n stare să reziste la tot ce-am inventat noi ăştia, p-aici, cu 
siguranţă c-o să reziste şi la orice-o putea inventa ea. 

— Nu de ea mi-e mie grijă, zise Ratliff. E-ai în ordine. Ea-i 
periculoasă şi-atâta tot. Mă gândesc la unchiu' dumitale. 

— Ce-i cu el? 

— Când pân' la urmă ea o să inventeze ceva şi-o să-i 
spună, probabil că el chiar o s-o facă, zise Ratliff. 


410 


Şaisprezece 


În dimineaţa aceea s-au întâlnit la poştă, absolut 
incidental, cum li se-ntâmpla de-atâtea ori, la curierul de 
dimineaţă, ea îmbrăcată, ca de obicei, în hainele pe care 
părea că le poartă cea mai mare parte a timpului când se 
plimba prin împrejurimile oraşului - pantofii de golf 
englezeşti, scumpi, zdreliţi şi scâlciaţi, dar totdeauna bine 
lustruiţi dimineaţa în fiecare zi, cu ciorapi sau şosete de lână 
şi cu pantaloni sau o fustă de stofă uzată, sau uneori în ceva 
kaki semănând a salopetă de fochist şi pe deasupra cu un 
impermeabil bărbătesc pătat; asta toamna şi iarna, şi 
primăvara; vara în bumbac - o rochie sau o fustă, sau nişte 
pantaloni, capul cu panaşul unic alb descoperit, cât ar fi fost 
vremea de rea. Obişnuiau după aceea să se ducă la cafenea 
la Holston House să bea câte-o cafea, dar de data asta 
Stevens luă tăbliţa de sidef cu colţurile aurite pe care i-o 
dăduse acum opt ani şi scrise: 


Întâlnire La birou Avem de vorbit 


— Ca să consuli un avocat nu trebuie să-i ceri întâi să-ţi 
fixeze o oră? zise ea. 

Desigur, dac-ar fi vorbit, ar fi zis: „Vasăzică, acum de- 
avocatul din mine ai nevoie”. Şi, dacă amândoi s-ar fi putut 
folosi de vorbire, el asta ar fi spus, pentru că, la vârsta de 
cincizeci şi ceva de ani, vorbitul nu mai e un efort. Dar 
scrisul e încă un efort la orice vârstă, aşa că până şi-un 
avocat ezită-n faţa evidenţei dacă-i obligat să folosească 
creion sau condei. Aşa că scrise: Astă seară după cină La 
dumneata acasă 

— Nu, zise ea. 

El scrise: De ce? 

— Îţi faci nevasta geloasă. Nu vreau s-o indispun pe Milly. 


411 


Acuma el ar fi putut răspunde: „Melisandra? Geloasă? Pe 
dumneata cu mine? După toate câte au fost, dup-atâta 
vreme?” Ceea ce bineînţeles că era prea lung de scris pe-o 
tabletă de cinci centimetri pe opt. Aşa că-ncepuse deja să 
scrie Fleacuri, când se opri şi şterse cu degetul mare. Pentru 
că ea se uita la el şi-acuma-şi dădu seama şi el. Scrise: Vrei 
s-o faci geloasă. 

— E nevasta dumitale, zise ea. Te iubeşte. E datoria ei să 
fie geloasă. El nu ştersese încă tăbliţa; n-avu decât să i-o ţină 
din nou în faţa ochilor până ce-şi opri din nou ochii pe ea. 
Da, zise ea. A fi gelos face şi asta parte din dragoste. Vreau 
să ai şi tu parte de astea toate. Vrea să fii fericit. 

— Sunt fericit, zise el. Apucă unul dintre plicurile încă 
nedeschise scoase din caseta poştală şi scrise pe dosul lui: 
Sunt fericit că mi-a fost acordată favoarea de-a mă amesteca 
nepedepsit în treburile altora fără ca-n realitate să le fac 
vreun rău făcând parte din breasla ai cărei acoliţi sunt iertați 
cu anticipație pentru că pun justiţia mai presus de adevăr 
Nu mi s-a oferit ocazia să distrug atingând ceea ce iubesc 
Poţi să-mi spui acuma despre ce-i vorba sau să vin deseară 
după cină la dumneata acasă. 

— All right, zise ea. Atunci după cină. 

La început, averea neveste-sii, fusese-o problemă. De fapt, 
de n-ar fi fost exaltarea cea mare a războiului, exaltarea asta 
mai mică a unei averi atât de mari picate deodată ar fi putut 
fi gravă. Chiar şi după patru ani de zile Melisandra tot mai 
încerca să facă o chestie din asta: în serile fierbinţi de vară, 
valetul negru şi una dintre servitoare serveau cina pe o 
terasă aşternută cu dale, sub o glicină, în curtea din dos; de 
fiecare dată când erau musafiri de faţă, fie că erau aceiaşi, 
fie că erau alţii, Melisandra zicea: 

— Ar fi mai răcoare-n sufragerie (în casa nouă, 
reconstruită, sufrageria nu era chiar cât o sală de baschet) şi 
nici gâze n-ar fi. Dar sufrageria-l face pe Gavin nervos. La 
care el întotdeauna zicea, în faţa aceluiaşi sau aceloraşi 
musafiri: 

— Dă-o-n colo, Milly, nimic nu mă poate face nervos, 

412 


pentru că eu nervos m-am născut. 

Şedeau la masă-acum, cu sandvişuri în faţă şi cu ceai de la 
gheaţă. Ea zise: 

— De ce n-ai invitat-o aici? El continuă să mestece aşa că 
ea zise: Desigur c-ai invitat-o. Aşa că el continuă să mestece 
şi ea zise: Atunci trebuie să fie ceva grav. Apoi zise: Dar nu 
se poate să fie ceva grav, fiindcă atunci n-ar fi fost în stare s- 
aştepte, ţi-ar fi spus chiar acolo la poştă. Aşa că zise: Tu ce 
crezi că e? Şi el îşi şterse buzele şi lăsă şervetul din mână, se 
ridică, ocoli masa, se aplecă şi o sărută. 

— Te iubesc, zise el. Da. Nu. Nu ştiu. Nu mă aştepta, 
culcă-te! 

Melisandra îi dăduse la nuntă un Cadillac de două locuri; 
asta se-ntâmplase-n cursul primului an de război, şi numai 
Dumnezeu ştie unde găsise ea atunci un Cadillac decapotabil 
şi cât dăduse pe el. 

— Sau poate că nu-ţi trebuie, zisese ea. 

— Ba da, făcuse el. Dintotdeauna mi-am dorit un Cadillac 
decapotabil - cu condiţia să pot face cu el ce vreau. 

— Fireşte că poţi, a zis ea. E-al tău. 

Aşa că el se dusese cu maşina înapoi în oraş şi aranjase la 
un garaj să o depoziteze acolo pentru zece dolari pe lună, şi 
îi scosese bateria şi aparatul de radio, şi cauciucurile, şi 
roata de rezervă şi le vânduse, şi cu cheile şi factura se 
dusese la Snopes la bancă şi o depusese în gaj pentru cea 
mai mare sumă pe care-au acceptat să i-o-mprumute pe ea. 
La vremea aceea progresul, renaşterea şi regenerarea 
industrială pătrunseseră chiar şi-n băncile de provincie din 
Mississippi, aşa c-acuma banca lui Snopes avea un casier de 
meserie şi un vicepreşedinte salariat, importat de la 
Memphis cu şase luni în urmă s-o modernizeze, adică s- 
aducă banca de provincie la nivelul mentalităţii noi, care 
accepta, putea să accepte automobilul ca parte constitutivă 
categorică şi inextirpabilă, nu numai a civilizaţiei, ci şi a 
economiei, când, precum foarte bine ştia Stevens, Snopes 
personal nici lui Dumnezeu din cer nu i-ar fi dat împrumut 
un ban pe-un automobil. Aşa că Stevens şi-ar fi putut lua 

413 


împrumutul de la vicepreşedintele de import pe simplă 
cauţiune personală, nu numai pentru motivele de mai sus, 
dar şi pentru că vicepreşedintele era un venetic şi Stevens 
reprezenta una dintre cele trei familii cele mai vechi din 
tinut, şi vicepreşedintele n-ar fi-ndrăznit să-i zică „Nu”. Dar 
Stevens n-a procedat aşa; trebuia să fie chestia asta, cum e 
zicala, moşită de Snopes. L-a pândit, i-a-ntins o cursă şi l-a 
prins pe Snopes chiar în văzul tuturor, în holul propriei 
bănci, nu numai cu tot personalul de faţă, dar şi cu toţi 
clienţii care-n clipa aia se-ntâmplaseră să fie p-acolo, şi i-a 
explicat în amănunt cum că n-avea de gând să vândă cadoul 
de nuntă al neveste-sii, ci doar să-l convertească-n obligaţii 
de împrumut de război pe toată durata ostilităţilor. Aşa că 
împrumutul a fost realizat, cheile predate şi actul de gaj 
transcris, şi Stevens bineînţeles că nici gând n-avea să-l 
recupereze vreodată, plus cei zece dolari pe lună speze de 
întrepozitare pe seama băncii acum, crescând până-ntr-un 
moment în care Snopes îşi va da seama că banca sa era 
proprietara unui automobil Cadillac nou-nouţ, demodat şi 
fără baterie şi cauciucuri. 

Dar, chiar şi cu maşina lui veche de şase ani, cu care 
fusese şi la căsătorie, valetul tot îi alerga înainte, să-i 
deschidă uşa să se urce şi să plece de-a lungul unei alei 
lungi şi drepte, mărginite cu trandafiri agăţători, căţărându- 
se pe gardurile de scânduri albe, de după care dispăruseră 
caii scumpi cu pedigree, inutili şi răsfăţaţi, care pe vremuri 
zburdaseră pe-acolo; dispăruseră pentru c-acuma nu mai era 
nimeni să-i călărească decât doar dac-ar fi angajat om plătit, 
Stevens personal detestând caii chiar mai mult decât câinii, 
rezervând cailor un inexpugnabil prim loc în aversiunea sa 
pentru că, deşi erau şi unii, şi alţii nişte paraziți, câinele cel 
puţin avea delicateţea de-a fi şi un linguşitor, el măcar se 
gudura pe lângă tine, aşa că-ţi păstra viu un salutar 
sentiment de ruşine de speța omenească. Dar motivul real 
era că, deşi nici calul, nici câinele nu uită niciodată nimic, 
câinele cel puţin iartă, ceea ce calul nu face, şi după părerea 
lui, a lui Stevens, lumea avea acuma nevoie de mai multă 

414 


iertare: dacă dispuneai de-o aptitudine promptă şi sensibilă, 
şi acută de iertare, nu mai avea mare importanţă dacă 
învăţai sau reţineai ceva sau nu. 

Pentru că nici el n-avea idee despre ce voia Linda; îşi 
zicea: Pentru că femeile sunt extraordinare: realmente n-are 
importanţă ce vor dacă măcar ele însele ştiu ce-i aia ce cred 
ele că vor. Dar, cel puţin era tăcerea, putea să tacă. Ea va 
trebui să organizeze, să stabilească legăturile reciproce, să-i 
spună ea însăşi tot ce voia ea ca el să ştie, în loc de-a fi el 
obligat să-i smulgă prin infinitezimale operaţiuni legale de 
scormonire la care te obligă uneori martorii; el n-o să aibă 
decât să scrie pe tabletă: Cel puțin nu mă face să-ţi pun în 
scris toate întrebările pe care vrei să ţi le pun, aşa c-atunci 
când ajungi la una din ele puneţi-o singură şi mergi de la ea 
mai departe. Când opri maşina putu s-o şi vadă, în rochie 
albă, în portic, între două dintre coloanele prea mari pentru 
casă, pentru stradă, pentru tot Jeffersonul; o să se-ntunece şi 
probabil c-o să fie mai răcoare şi-n orice caz mai agreabil de 
şezut acolo, afară. Dar mai era şi tăcerea; îşi zise c-ar trebui 
să fie o lege ca fiecare să aibă cu el o lanternă electrică-n 
maşină, sau poate dacă i-ar cere ei în scris s-aducă o 
lanternă din casă, să poată citi prima frază; numai că n-avea 
cum citi că-i cerea o lanternă decât după ce intra în casă. 

Il sărută, cum făcea totdeauna când se-ntâlneau altundeva 
decât pe stradă, aproape tot atât de înaltă cât el; îşi zise: 
Desigur c-o să trebuiască să fie sus în odaia ei şi cu uşile- 
nchise probabil; ceva destul de grav ca să fie nevoie de-o 
întâlnire specială, urmând-o prin holul la capătul căruia era 
uşa camerei în care tatăl ei (el credea că, din tot Jeffersonul, 
numai el şi cu Ratliff ştiau cum stau lucrurile) şedea, cum 
voia legenda locală, nici citind, nici mestecând tutun: doar 
cu picioarele proptite pe scândurica nevopsită, pe care 
pusese pe-un neam al lui, dulgher la Mogşia Franţuzului, s-o 
bată-n cuie în căminul stil Adam; şi, desigur, sus pe scară la 
ea în odaie, unde căminul fusese conceput exact pentru 
înălţimea lor, să poată sta în faţa lui, când se foloseau de 
bloc şi de creion, care acuma constituiau un utilaj fix pentru 

415 


că ea-l aducea aici numai când era de spus ceva mai mult 
decât ar fi încăput pe tableta de cinci pe opt. Cu toate că de 
data asta el nici n-apucase să pună mâna pe condei, că ea îi 
şi spusese cele opt-nouă cuvinte care câteva secunde l-au 
îngheţat. Zise după ea unul dintre ele. 

— Mink? făcu. Mink? Şi-n gând, repede: Fi drăcia 
dracului, numai asta nu, zicându-şi repede, Nouă sute... opt. 
Douăj' de ani şi p-ormă încă douăzeci pe deasupra. Peste doi 
ani iese şi-aşa. Uitaserăm de asta. Oare chiar uitaserăm? N-a 
avut nevoie să scrie nici măcar Spune-mi; ea chiar asta 
făcea. De n-ar fi fost că voia să tacă, ar fi putut, ar fi vrut s-o- 
ntrebe, ce, Doamne, iartă-mă, ce coincidenţă trăsnită (nu- 
ncepuse încă să-i dea prin minte că există şi şansă, soartă, 
destin) o-mpinsese să se gândească la un om pe care nu-l 
văzuse-n viaţa ei şi-al cărui nume nu-l putuse auzi decât în 
legătură c-un omor laş şi bestial. Da' acuma asta nu mai 
avea importanţă: începuse să se gândească la destin şi la 
soartă. 

Ieri luase maşina lui tăică-su şi pe valet ca s-audă-n locul 
ei şi se dusese pân’ la Moşia Franţuzului, şi vorbise cu 
fratele maică-sii, cu Jody; acuma stătea-n faţa lui Gavin 
lângă bordura căminului pe care pusese blocul gol, zicându- 
i: 

— La-nceput, n-a avut decât douăj' de ani, şi asta-ar fi- 
nsemnat nouăsute douăşopt; ar fi ieşit, atunci. Numai că-n 
nouă-sute douăştrei a-ncercat să evadeze. Cum zicea unchiu' 
Jody, într-un fel de fustă largă şi-o bonetă de femeie. Cum 
de-o fi putut să-şi facă rost de-o fustă-n puşcărie? 

De n-ar fi fost că voia să tacă, ar fi putut s-o ia cu duhul 
blândeţii. Dar acuma tot ce-i rămăsese era blocul de hârtie 
galbenă. Pentru că răspunsuri ştia dinainte de-a scrie: Ce ți- 
a spus unchiu' Jody? 

— C-a fost cel'lalt... văr al meu. Montgomery Ward, 
avusese clişeele alea porcoase, cu lanterna magică, pân’ ce l- 
au trimis şi pe el la Parchman, tot în nouă sute douăştrei, ti- 
aduci aminte? Oh da, desigur că-şi aducea aminte: cum el şi 
cu şeriful de-atunci, bătrânul Hub Hampton, care-i mort 

416 


acuma, şi-au dat amândoi seama că Flem Snopes fusese ăla 
care-ascunsese alcoolul de contrabandă-n studioul lui văr-su 
şi-a făcut să fie condamnat la doi ani la Parchman, dar că tot 
Flem fusese ăla care nu numai c-a avut două întrevederi 
între patru ochi cu Montgomery Ward cât era-n puşcărie 
aşteptând judecata, da’ că a şi depus cauţiunea şi-a garantat, 
de-a putut Montgomery Ward să lipsească două zile din 
închisoare şi Jefferson şi p-ormă să se-ntoarcă şi să 
primească sentinţa, şi să fie dus la Parchman s-o execute, 
după care Jeffersonul nici nu l-a mai văzut, nici n-a mai auzit 
de el, pân-acum vreo opt sau zece ani de zile, când au aflat 
că Montgomery Ward era acuma pe la Los Angeles, într-o 
afacere destul de lucrativă afiliată sau legată de industria 
cinematografică, sau în orice caz, de lumea filmului. 
Vasăzică, de-asta trebuia Montgomery Ward să nimerească 
la Parchman, şi nu-n altă parte îşi zise el, nu la Atlanta sau 
Leavenworth unde l-ar fi dus afacerea cu ilustrațiile alea 
porcoase. Oh da, desigur că-şi aducea perfect aminte de 
chestia asta, şi-şi aducea şi de alta, de mai-nainte, tot la 
tribunal, c-un nenorocit de sfrijit de asasin smintit şi 
nemâncat, cât un copil de mare, care, când preşedintele-n 
persoană s-a aplecat spre el, să-i dea, după Constituţie, 
dreptul să-şi facă apărarea, i-a zis: „Nu-mi bate capu-acuma, 
nu vezi c-am treabă?” şi s-a-ntors din nou spre sala-nţesată 
ca să strige: „Flem! Flem Snopes! Nu-i nimeni p-aici să se 
ducă să-i trimeată vorbă lu’ Flem Snopes...” Oh da, desigur, 
el, Stevens, îşi dădea acuma seama de ce Montgomery Ward 
a trebuit s-ajungă la Parchman: Flem Snopes, cu-alea două 
vedre ascunse şi găsite-acolo, şi-a cumpărat încă douăj' de 
ani de viaţă. 

Scrise: Vrei să-l scot acuma? 

— Da, zise ea. Cum ai să faci? 

El scrise: Peste 2 ani tot o să iasă de ce sa n-aşteptăm pân’ 
atunci. Şi mai scrise: De 38 de ani el nu ştie altceva decât 
cuşca aia. In libertate nicio lună n-o s-o poată duce ca un leu 
bătrân sau un tigru Mai lasă-i măcar ăşti doi ani. 

— Doi ani de viaţă nu-i mult, zise ea. Doi ani de puşcărie 

417 


sunt. 

Apucase din nou creionul, dar s-a oprit şi-n loc să scrie a 
vorbit cu glas tare; i-a spus mai târziu lui Ratliff de ce. „Ştiu 
de ce, a zis Ratliff. Nu voiai să te-amesteci în tărâţe. Poate că 
pân’ pe vremea aia ea apucase să-nveţe să-ţi citească pe 
buze, şi chiar de nu, îţi fixaseşi poziţia în propria dumitale 
istorie.” „Nu, zise Stevens. Am făcut-o nu numai pentru că 
eu cred în soartă şi-n destin, da’ sunt şi-un susţinător al lor, 
un admirator; vreau să fiu şi eu unul din instrumentele lor, 
oricât de modest.” Aşa că n-a scris, a rostit: 

— Nu-ţi dai seama ce-are de gând să facă din clipa-n care 
se-ntoarce la Jefferson sau oriunde unde-i şi tatăl dumitale? 

— Spune rar, să mai încerc o dată, zise ea. 

Şi-atunci scrise: Te iubesc, zicându-şi repede: Dacă zic: 
Nu o să găsească pe altul, cine ştie pe cine, vreun damblagiu 
care-o s-o stoarcă de bani ca să-l scoată şi pe-ormă-o s-o 
stoarcă şi pentru cine ştie ce-o să mai facă vipera aia când s- 
o vedea-n libertate şi scrise Da putem să-l scoatem durează 
câteva săptămâni am să redactez o petiție-n numele 
dumitale ca rudă de sânge judecătorul de atunci judele Long 
şi şeriful bătrânul Hub Hampton au murit, da' Hub ăl mic o 
să-mi facă treaba chiar dacă nu-i şerif până la alegerile 
viitoare şi mă duc chiar eu cu ei la guvernator. 

Și cu Ratlifi îşi zise-n gând. A doua zi dimineaţă petiția era 
la el pe birou cu Ratliff aplecat deasupra ei cu condeiul în 
mână. 

— Dă-i drumu”, făcu Stevens. Semnează. O să am eu grijă. 
Ce-ţi închipui că sunt - un asasin? 

— Încă nu, deocamdată, zise Ratliff. Cum o să ai grijă? 

— O să aibă Mrs Kohl. 

— Parcă-mi spuseseşi că n-ai scos o vorbă, aşa ca să poată 
ea să te-audă, despre ce-o să facă Mink îndată ce-o s-ajungă- 
n acelaşi oraş cu Flem, zise Ratliff. 

— Nici n-am avut nevoie, zise Stevens. Linda şi cu mine 
am fost amândoi de acord că nu-i nevoie să se-ntoarcă aici. 
După patruj' de ani, cu nevasta moartă şi cu fetele- 
mprăştiate Dumnezeu ştie pe unde, o să-i fie-n fond şi lui mai 

418 


bine dacă nu se-ntoarce. Aşa că ea pune la dispoziţie banii. 
Voia să-i dea o mie, da’ i-am spus c-atâţia bani dintr-odată-l 
nenorocesc cu siguranţă. Aşa c-o să-i las directorului 
închisorii două sute cincizeci să-i fie înmânaţi în minutu-n 
care-i dau drumu' pe poartă, cu condiţia ca din momentu-n 
care-acceptă banii să jure că pân' la apusu' soarelui a ieşit 
dintre hotarele statului Mississippi, şi la fiecare trei luni i se 
vor trimite alte două sute cincizeci la ce adresă i-o plăcea, cu 
condiţia să nu mai calce-n Mississippi câte zile-o mai avea. 

— Pricep, zise Ratliff. Nu poa’ să s-atingă de gologani 
decât cu condiţia să nu mai dea cu ochii de Flem Snopes cât 
o mai trăi. 

— Exact. 

— Da’ ia-nchipuie-ţi că nu reuşeşti nimic cu banii, zise 
Ratliff. Inchipuie-ţi că nu vrea să ia douăs'tecinj' de dolari pe 
Flem Snopes. 

— Nu uita, zise Stevens. O să aibă de-ales între treizeci şi 
opt de ani de puşcărie gata făcuți şi de care-a scăpat, şi alţi 
doi ani pe care-i mai are de făcut în cuşca aia, ca să scape. Îl 
vinde pe Flem Snopes pe ăşti doi ani care vin, cu o primă de 
o mie de dolari pe an gratis pe tot restu’ vieţii. Semnează. 

— Nu mă zori, zise Ratliff. Soartă şi destin. Astea erau, de 
care-mi ziceai că eşti mândru să le fii slujitor, nu? 

— Ei şi? făcu Stevens. Semnează. 

— Nu eşti de părere c-ar trebui să bagi printre ele şi puţin 
noroc. 

— Semnează, zise Stevens. 

— Lui Flem i-ai spus? 

— Încă nu m-a-ntrebat, zise Stevens. 

— Şi dacă te-o-ntreba? 

— Semnează. 

— E gata-semnată, zise Ratliff. Puse condeiul la loc pe 
birou. Ai dreptate. Niciun moment n-am avut de ales, noi. 
Dac-ai fi zis „Nu”, s-ar fi dus la altu' care n-ar fi zis „Nu” şi 
nici măcar n-ar fi inventat jocu’ ăsta la noroc cu douăs'tecinj' 
de dolari. Şi-atunci Flem Snopes chiar că n-ar mai fi avut 
absolut nicio şansă. 

419 


Niciunul dintre celelalte documente necesare n-a 
prezentat vreo dificultate. Judecătorul care prezidase 
procesul murise, fireşte, la fel şi respectivul şerif, bătrânul 
Hub Hampton. Dar fiul lui, căruia-i ziceau acuma Hub ăl mic, 
moştenise nu numai cei patru ani alternativi în postul de 
şerif, dar şi aptitudinea bătrânului de-a fi în cei mai buni 
termeni politici cu înlocuitorul său alternativ, Ephriam 
Bishop. Aşa că Stevens avea deocamdată astea două nume; 
de asemenea, preşedinte de juriu era pe-atunci un bătrân 
voinic (deci încă ager) de vreo optzeci şi cinci de ani care 
mai exploata şi-acum o moară de grâu cu motor electric 
atunci când nu se ducea la vânat sau la pescuit cu moş Ike 
McCaslin, alt octogenar: plus alte câteva selecte semnături 
pe care Stevens le storsese tot atât de simplu şi de 
neînduplecat, ca şi pe-a lui Ratliff. Cu toate că, după el, atuul 
lui cel mai mare era colegul lui de promoţie de la Harvard, 
cam diletant el în politică în Mississippi, care nu deținuse 
niciodată niciun fel de demnitate oficială, dar era de ani de 
zile un fel de om cu trecere şi de consilier al guvernatorilor 
pentru simplul considerent că toate clanurile politice îl ştiau 
nu numai ca pe un mississippian de treabă şi devotat, dar şi 
mult prea bogat ca să mai râvnească la ceva. 

Aşa că Stevens, după ce trimisese actele-n capitala 
statului, n-avea să aibă - şi, fireşte, nici nu intenţiona altceva 
- de anunţat clientei sale decât că lucrurile merg bine, şi 
restul verii trecu şi veni toamna - septembrie, când tot 
Mississippi-ul (inclusiv guvernatori şi legiuitori, şi comisii de 
grațiere) îşi punea guler şi cravată şi veston, şi se-apuca de 
lucru. Avea, cert, sentimentul c-aproape-ar putea s-aleagă 
exact ziua şi ora la care-ar prefera ca deţinutul să fie 
eliberat, şi-alese sfârşit de septembrie explicând clientei sale 
de ce, pe maculatorul galben de birou, plauzibil, volubil 
convingător pentru că el însuşi era convins. Septembrie, 
punct culminant în sezonul culesului de bumbac, când nu 
numai că va găsi de lucru, lucru cu care-i familiarizat, ci 
tocmai lucrul cu care, dintre toate, deţinutul eliberat avea 
cele mai puternice legături emotive, dar după ce treizeci şi 

420 


opt de ani trebuise să-l facă silit de carabinele-ncărcate, 
acuma avea să-l facă plătit cu bani, pe fiecare sac de 
cincizeci de kilograme. Asta, pus în balanţă faţă cu 
eliberarea pe loc, atunci, în iunie, c-o juma’ de vară de 
trândăveală-n faţă, plus puterea de atracţie a locului unde se 
născuse, nu-i explicase niciodată Lindei motivele pentru care 
făptura aia nu mai mare decât un copil şi care trebuie că din 
capul locului fusese nebun, şi cu siguranţă că ăi treizeci şi 
opt de ani de puşcărie n-avuseseră cum să-l fi vindecat, nu 
trebuia să se-ntoarcă la Jefferson; îi ascunsese şi-asta- 
ndărătul locvacităţii raţionale a condeiului alergând pe 
hârtia liniată - când deodată îşi ridică ochii (ea de bună 
seamă că n-auzise nimic) să-l vadă pe Ratliff acolo, imediat 
lângă uşa biroului, uitându-se la ei curtenitor, blând, 
impenetrabil, şi de data asta puţin grav şi gânditor. De fapt 
atât de puţin, că Linda-n orice caz nu băgase de seamă, sau 
cel puţin nu înainte ca Stevens, atingând-o, strângând-o de 
braţ sau de cot, să se ridice (cu toate că nu era niciodată 
necesar; acuma ea simţea prezenţa unui nou-venit) şi să 
zică: 

— Ce mai faci, V.K.? Intră. S-a şi făcut vremea? 

— Cam aşa s-arată, zise Ratliff. 'Neaţa, Linda. 

— Ce mai faci, V.K., răspunse Linda cu vocea ei înfundată, 
dar aproape exact cu-aceeaşi inflexiune ca şi Stevens: ea 
care nu l-ar fi putut auzi salutându-l pe Ratliff şi nici nu-şi 
putea aduce aminte de momentul când l-ar fi putut auzi, pe 
vremuri. Apoi Stevens scoase bricheta de aur cu monograma 
GLS, cu toate că L nu era inițiala lui, şi-i aprinse ei ţigareta, 
apoi se duse cu Ratliff la dulăpiorul de deasupra chiuvetei şi 
aduseră cele trei pahare groase şi zaharniţa, şi unica 
linguriţă, şi-o lămâie tăiată felii, şi Ratliff scoase de-undeva 
dintr-un buzunar o sticlă de whiskey din puţinul pe care-l 
mai făcea Mr Calvin Bookwright şi-l lăsa an de an să se 
roadă, şi din când în când mai dădea câte unuia care-avea 
destul tact ca să păstreze prietenia lui precară şi irascibilă. 
Şedeau toţi trei, Linda cu țigarete şi Stevens cu pipa lui de 
cocean de păpuşoi, şi-şi sorbeau băutura, Stevens vorbind 

421 


întruna şi scriind din când în când pe bloc ca ea să-i 
răspundă, până când ea puse pe masă paharul gol şi spuse 
„Bună seara” şi plecă. Apoi Ratliff zise: 

— Vasăzică, lui Flem nu i-ai spus încă. Stevens fuma. Da' 
pân’ la urmă normal că nici nu mai era nevoie, pen’ c-acuma 
ştie tot ţinutu' că Linda, nepoata sau vara lui Mink Snopes, 
sau ce i-o fi, îl scoate. Stevens fuma. Ratliff apucă unul 
dintre pahare. 

— Mai iei unu'? 

— Nu, zise Stevens. Foarte mulţumesc. 

— Vasăzică, nu ţi-ai pierdut glasul, făcu Ratliff. Afară doar 
c-acolo-n fund, în tezauru' băncii, unde trebuie să stea să-şi 
numere banii, nu poa' s-audă ce se-ntâmplă. Decât dac-o 
trebui să facă vr'un drum p-afară. Stevens fuma. Să treacă 
drumu' pân’ la şerif la birou. Stevens fuma. Şi chiar nu mai 
vrei un pahar? 

— All right, făcu Stevens. De ce? 

— Asta te-ntreb şi eu. Ai fi zis că primu' lucru pe care-o să- 
l facă Flem o să fie să se ducă la șerif şi să-i aducă aminte de 
cuvintele ale din urm’ ale lu’ Mink pân’ să nu-l fi poftit atunci 
judele Long să se ducă la Parchman. Numai că n-a făcut aşa. 
Poate că pân' la urmă Linda i-o fi spus despre ăi 
douăs'tecinj' de dolari şi poate că şi Flem s-agaţă d-un fir de 
pai când n-are altceva de ce s-agăţa. Pen’ că fireşte că Flem 
nu poa’ să se duc-aşa la ea, de-a dreptu”, şi să-i scrie pe 
tableta aia. Din clipa-n care-ai să-i dai drumu” blestematei 
ăleia de vipere-otrăvite o să vină-ntins aici şi-o să s-achite de 
datorie pentru mormântu' maică-tii şi toate ălelalte, despre 
care cu siguranţă că băgăreţii ăştia din Jefferson te-au şi 
convins pesemne pân' acuma că-s eu de vină: natural că n-o 
să-ndrăznească să rişte să-i bage-n cap idei de-astea ca s-o 
facă să vină să pună mâna pe dumneata să te trimită la 
Parchman să-l scoţi astă-seară şi să fii dimineaţă-napoi cu el 
aici în Jefferson, când el mai are încă trei săptămâni de stat, 
în care câte nu se pot întâmpla: poa' să moară Linda sau să 
moară Mink, sau guvernatoru', sau comisia de graţieri, sau 
poa’ să sară-n aer chiar şi Parchman cu totu’. Când zici c-o 

422 


să fie? 

— C-o să fie ce? 

— Ziua când o să-i dea drumu”. 

— Oh. Cam pe după douăzeci. Probabil pe la douăşase. 

— La douăşase, zise Ratliff. Şi te duci acolo-nainte? 

— Săptămâna viitoare, zise Stevens. Să las banii şi să 
vorbesc cu directorul. Că nu se poate atinge de bani până nu 
s-angajează să plece din  Mississippi-nainte  de-apusul 
soarelui şi să nu-i mai calce piciorul p-aici. 

— În cazu' ăsta-i totu-n regulă. Mai ales dacă eu... Se opri. 

— Dacă dumneata, ce? 

— Nimic, zise Rafliff. Soartă şi destin, şi noroc, şi 
speranţă, şi noi toţi amestecați în toate - noi şi Linda, şi 
Flem, şi-afurisitu' ăla de smintit nemâncat şi mort de foame 
de-acolo, de la Parchman, toţi noi ăştia-amestecaţi într-o 
soartă şi-un destin, şi-un noroc, şi-o speranţă, de nu mai ştie 
nici unv’ din noi unde-i începutu' şi unde-i sfârşitu'. Mai ales 
speranţă. Mi-aduc aminte că mă gândeam odată că-n fond 
speranţa-i tot ce-are omv’, decât c-acuma-ncep să cred că-i 
cam tot de ce-are omu' nevoie - doar atât, să spere. 
Nenorocitu’ ăla de ticălos de-acolo din tezauru’ băncii, unde- 
şi numără banii, pen' c-acolo-i singuru' loc de pe lumea asta 
unde Mink Snopes nu poa' să pună mâna pe el, şi cât o sta 
acolo poate foarte bine să numere bani, ca să facă ceva, pen’ 
c-altceva tot n-are ce. Şi mă-ntreb dacă poate n-o să-i dea 
Lindei înapoi ăi douăs'tecinj' de dolari fără măcar să-i 
socotească dobândă la ei, pentru ăi doi ani de grațiere. Şi 
mă-ntreb cam cât ar da el din ce mai are-acolo-n pivniţă-n 
tezaur, să mai aibă parte de-ncă douăj de ani de trăit. Sau 
poate de-ncă zece. Sau poate măcar de-ncă unu'. 

Zece zile mai târziu, Stevens era în biroul directorului 
închisorii. Avea banii la el - douăzeci şi cinci de hârtii de 
câte zece, nou-nouţe. 

— Nu doriţi să-l vedeţi? zise directorul. 

— Nu, zise Stevens. O să puteţi vorbi dumneavoastră cu 
el. Sau oricine. E simplu: i se oferă s-aleagă: acceptă 
graţierea şi două sute cinzeci de dolari, şi pleacă din 

423 


Mississippi cât poate de repede, plus alţi două sute cinzeci 
de dolari la fiecare trei luni de zile tot restul vieţii, dacă nu 
mai trece niciodată hotarul încoace; sau rămâne-aici, la 
Parchman, să putrezească încă doi ani şi dracu’ să-l ia. 

— Păi eu zic c-ar trebui să meargă, făcu directorul. Dac-aş 
fi eu, cu siguranţă c-ar merge. De ce ţine-aşa de mult ăl cu 
cei două sute cinzeci de dolari să nu se mai întoarc-acasă? 

Stevens zise repede: 

— N-are la ce se-ntoarce. Familia i s-a dus, s-a-mprăştiat, 
nevastă-sa a murit acum douăşcinci sau treizeci de ani, şi ce 
s-a ales din cele două fete, nimeni, nu ştie. Chiar şi casa cu 
chirie-n care stătea s-o fi năruit de la sine, de n-o fi dat 
cineva peste ea şi-a făcut-o surcele. | 

— Ciudat lucru, zise directorul. In Mississippi, aproape 
orice om are măcar un văr. De fapt, e şi greu să n-ai. 

— Oh, rude-ndepărtate, făcu Stevens. Da, s-ar părea c-au 
fost şi ei un clan de-ăsta răspândit pe la ţară. 

— Aşa că una din rubedeniile astea-mprăştiate ţine-aşa de 
mult să nu-l mai vadă-napoi acasă, că dă şi două sute 
cincizeci de dolari pe asta. 

— E nebun, zise Stevens. Nu se poate ca-n ăştia treizeci şi 
opt de ani să nu fi băgat de seamă careva de pe-aici, de pe la 
dumneavoastră, şi să nu vă fi spus, chiar dacă 
dumneavoastră personal n-aţi remarcat. 

— Pe-aici toţi suntem nebuni, zise directorul. Chiar şi 
deţinuţii. Poate-i clima. În locul dumneavoastră eu nu mi-aş 
face griji. Toţi sunt aşa la un moment dat - ameninţă; pe 
judecător sau pe procuror, sau pe vreun martor, care s-a 
apucat să spună-n public lucruri pe care orice om 
cumsecade le-ar fi păstrat pentru el; ameninţări grave: din 
câte-am băgat eu de seamă, nu-i loc mai bun pe lume de- 
ameninţat sus şi tare decât cu cătuşe la mână, legat de-un 
poliţist. Dar câteodată chiar şi-un an e multă vreme. Şi ela 
avut treizeci şi opt. Vasăzică, nu capătă graţierea decât dacă 
acceptă cei două sute cinzeci de dolari. De unde ştiţi că n-o 
să ia banii şi-o să vă tragă pe sfoară? 

— Am mai constatat şi eu câte ceva pe la oameni, zise 

424 


Stevens. Un lucru, de pildă: că sunt oameni incorecţi care se 
vor strădui de zece ori mai mult şi vor face sacrificii de zece 
ori mai mari ca să li se recunoască cel puţin o virtute, oricât 
de spartană, decât ar face-un om corect ca să evite viciul cel 
mai abject, dar care-l amuză. A-ncercat să-şi omoare 
avocatul chiar acolo-n în închisoare-n timpul procesului, 
când a vrut să susţină că-i nebun. O să-şi dea seama că 
singurul lucru sănătos de făcut e să primească banii şi 
graţierea pentru că, dac-o să refuze graţierea din cauza 
banilor, peste doi ani de zile nu numai că n-o să aibă cei 
două mii de dolari, da' poate să şi moară. Sau, ceea ce ar fi 
infinit mai rău, să fie-n viaţă şi-n sfârşit liber şi sărac, dar 
Fle... şi se opri. 

— Da? făcu directorul. Cine-i Flem ăsta, care-n doi ani ar 
putea să moară şi să nu mai poată pune mâna pe el? Cel cu 
ăi două sute cinzeci de dolari? N-are importanţă, zise el. 
Sunt de acord cu dumneavoastră. Dacă primeşte banii, totu-i 
clasa-ntâi, cum zic ei. Asta doriţi, nu? 

— Exact, zise Stevens. Dacă se iveşte vreo încurcătură, 
puteţi să-mi telefonati la Jefferson cu taxă inversă. 

— Vă telefonez în orice caz, zise directorul. Faceţi eforturi 
prea mari, ca să nu fie o chestie gravă. 

— Nu, zise Stevens. Numai dacă refuză banii. 

— Vreţi să spuneţi graţierea. 

— Care-i deosebirea? făcu Stevens. 

Aşa că-n după-masa de douăzeci şi şase când ridică 
receptorul şi centrala zise: „Parchman, Mississippi, cu Mr 
Gavin Stevens. Vorbeşte Parchman”, şi o voce stinsă zise: 
„Hello, domnu'-avocat?”, Stevens îşi zise repede-n gând: 
Vasăzică, pân' la urmă, tot un laş sunt. Dacă s-o-ntâmpla 
peste doi ani cel puţin n-o să m-atingă nimic. Acuma măcar 
pot să-i spun, pentru că asta-i dovada şi-n receptor: 

— Vasăzică, a refuzat să ia banii. 

— Atunci ai şi aflat, făcu vocea lui Ratliff. 

— ... Ce? zise Stevens, de fapt după mai puţin de-o 
secundă. 

— Eu sunt, zise Ratliff, V.K. la Parchman. Vasăzică, ţi-au şi 

425 


telefonat. 

— Mi-au telefonat, ce? zise Stevens. E încă-acolo? A 
refuzat să plece? 

— Nu, a plecat. A plecat azi-dimineaţă la opt. C-un camion, 
spre nord... 

— Păi ziceai că n-a luat banii. 

— Asta-ncerc şi-acuma să-ţi spun. În fine-am dat de urma 
lor, acum un sfert de ceas. Banii-s înc-aici. El... 

— Stai puţin, zise Stevens. Ai zis că la opt dimineaţa, în ce 
direcţie? 

— L-a văzut un negru, stătea la marginea şoselei şi a găsit 
pe cineva să-l ducă, un camion de cărat vite, mergea spre 
nord, la 'Tutwiler. De la Tutwiler se poa’ să se fi dus la 
Clarksdale şi de-acolo mai departe la Memphis. Sau poa' să 
se fi dus de la Tutwiler la Memphis pe partea ailaltă, prin 
Baterville. Numai că oricine, dacă vrea să meargă de la 
Parchman la Jefferson poa' s-o ia şi prin Baterville, afară 
doar dacă nu vrea s-o ia prin Chicago sau pe la New Orleans, 
să se mai plimbe. Altminteri, nu mai are mult şi-i în 
Jefferson. Plec şi eu chiar acuma şi poate c-ar fi mai bine... 

— All right, făcu Stevens. 

— Şi poate şi lui Flem. 

— Las-o dracului, am zis o dată all right. 

— Dg’ ei încă nu. Nu-i nicio nevoie să-i spui de pe-acuma 
că uite, gata, ea l-a omorât pe bărbatu' maică-sii... 

Dar asta n-a mai apucat s-audă, receptorul era-n furcă; 
nici măcar n-avea pălăria pe cap când a ajuns în piaţă, pe 
stradă, cu banca unde era Snopes într-o direcţie şi tribunalul 
unde era şerifu-n cealaltă; nu c-avea vreo importanţă cu care 
să vorbească-ntâi, da'-şi zicea: Vasăzică-s realmente un laş şi 
toată vorbăria cu destinu’ şi cu soarta nici măcar pe Ratliff 
nu l-a convins. 

— Vrei să zici, făcu şeriful, că stă de treizeşopt de ani la 
Parchman şi că, din clipa-n care-l scoate cineva de-acolo, o 
să-ncerce o ispravă care-o să-l ducă direct înapoi, dacă nu 
cumva întâi l-or spânzura de data asta? Nu fi copil! Chiar şi- 
un tip cum zic ei că-i ăsta, şi tot trebuie să fi căpătat un pic 

426 


de bun-simţ în treizeşopt de ani. 

— Ha, făcu Stevens acru. Foarte bine-ai spus. Dumneata 
probabil că erai un băieţaş cu poala cămăşii pe-afară, atunci, 
în 1908. N-ai fost în sala tribunalului în ziua aia să-i vezi 
mutra şi să-l auzi. Eu am fost. 

— All right, zise şeriful. Şi ce vrei să fac? 

— Să-l arestezi. Cum se zice? Control rutier? Nici măcar 
să nu-l laşi să intre-n Yoknapatawpha. 

— Pe ce motiv? 

— Dumneata prinde-l. Motive-o să-ţi dau eu câte-o să-ţi 
trebuiască. La nevoie-l reținem pentru însuşire de bani sub 
pretexte mincinoase. 

— Parcă ziceai că n-a luat banii. 

— Nu ştiu încă exact ce s-a-ntâmplat cu banii. Dar am să 
imaginez eu ceva să poate servi, măcar să-l reţii o bucată de 
vreme. 

— Da, făcu şeriful. Sunt convins c-ai să găseşti. Acuma hai 
să mergem la bancă să vorbim cu Mr Snopes, poate că toţi 
trei la un loc o să putem născoci ceva. Sau poate Mrs Kohl. 
O să trebuiască să-i spui şi ei, cred. 

La care Stevens îi repetă aproape textual ce-i spusese 
Ratliff după ce pusese receptorul jos: 

— Să-i spui unei femei că uite, tocmai atunci isprăvise de- 
omorât pe bărbatul maică-sii, dimineaţa la ora opt? 

— All right, all right, zise şeriful. Vrei să vin cu dumneata 
la bancă? ? 

— Nu, zise Stevens. În orice caz, nu încă. 

— Părerea mea e că te-ai speriat degeaba, zise şeriful. 
Dacă s-o-ntoarce cumva p-aici, o să se ducă de-a dreptul la 
Moşia Franţuzului. Şi-atunci, cum dăm cu ochii de el prin 
oraş Îl umflăm şi stăm niţeluş de vorbă. 

— Ai să dai pe dracu’ cu ochii de el, făcu Stevens. De când 
îţi tot spun că de ăsta nu dai cu ochii. Asta a fost şi greşeala 
lui Jack Houston, acu' treizeşopt de ani: n-a dat cu ochii de 
el decât când i-a ieşit de după tufiş, atunci, dimineaţa, cu 
puşca - dacă cumva o fi ieşit de după tufiş ca să tragă, ceea 
ce mă cam îndoiesc. 

427 


Porni-napoi, traversând din nou piaţa, repede, zicându-şi: 
Da, la urma urmei Chiar că-s un laş, la care entitatea sau 
cantitatea aceea cu care-şi pierduse o bună parte din viaţă 
vorbind sau mai curând trebuind s-asculte (poate scheletul 
lui, care-o să-i supravieţuiască vreo câteva luni sau câţiva 
ani - şi fără-ndoială că-n tot timpul ăsta o să-i facă morală, şi 
el n-o să aibă cum răspunde) făcu imediat: Ţi-a spus cineva 
vreodată că nu eşti? Şi el iar: Dar nu-s laş: sunt omenos. Şi 
cel'lalt: Nici măcar nu eşti original; ăsta-i un eufemism 
folosit de obicei în loc de laş. 

Banca trebuie că era închisă-acum. Dar când traversase 
piaţa spre biroul şerifului maşina cu Linda la volan n- 
aştepta, aşa că azi nu era zi de mers la săptămânalul 
whiskey. Storurile erau trase, dar, după puţin ciocănit la uşa 
laterală, unul dintre contabili scoase nasul, îl recunoscu şi-i 
dădu drumul; trecu prin răpăiala maşinilor recapitulând 
operaţiile zilei - maşinile în sine părând imunizate şi chiar 
nepăsătoare la sumele astronomice pe care le reduceau la 
un staccato insignifiant - bătu la o uşă, pe care acum 
patruzeci de ani colonelul Sartoris pusese să se scrie 
INTRAREA OPRITĂ, şi o deschise. 

Snopes şedea nu la birou, ci cu spatele la el, cu faţa la 
căminul fără foc, rece, proptit picior peste picior pe-aceleaşi 
zgârieturi pe care  le-ncepuseră călcâiele colonelului 
Sartoris. Nu citea, nu făcea nimic: doar şedea acolo cu 
pălăria lui neagră, de plantator, pe cap, cu falca de jos 
mişcându-se-alene, întruna, ca şi cum ar fi mestecat ceva, 
dar, precum ştia tot oraşul, nu mesteca nimic; nici măcar nu 
şi-a dat picioarele jos când Stevens s-a apropiat de biroul lui 
(era o masă mare şi plată plină cu hârtii oarecum aranjate, 
aproape-ntr-un fel de ordine) şi-a zis ca dintr-o răsuflare: 

— Mink a plecat azi-dimineaţă la opt, de la Parchman. Nu 
ştiu dacă eşti la curent sau nu, dar noi - eu depusesem la 
direcţie ceva bani să i se dea la ieşire cu condiţia că, dacă-i 
primeşte, să jure că pleacă din Mississippi fără să mai treacă 
prin Jefferson şi că n-o să-i mai calce piciorul p-aici. N-a 
acceptat banii; nu ştiu cum de s-a-ntâmplat, pentru că nu 

428 


trebuia să fie grațiat decât cu condiţia asta. S-a urcat într-un 
camion care trecea şi a dispărut. Camionul mergea spre 
nord. 

— Cât era? 

— Ce? făcu Stevens. 

— Câţi bani? 

— Douăs'tecinzeci de dolari, zise Stevens. 

— Foarte mulţumesc, zise Snopes. 

— Doamne-Dumnezeule, făcu Stevens. Omule, eu îţi spun 
c-a plecat unu' de la Parchman, azi la opt dimineaţa, şi că 
vine-ncoace să te-omoare, şi dumneata tot ce găseşti să-mi 
spui e „Foarte mulţumesc”? 

Celălalt nu mişca, afară doar de mestecatul lui; Stevens îşi 
zicea fierbând de furie şi stăpânindu-se: Măcar dac-ar scuipa 
din când în când. 

— Atunci tot ce-are la el sunt ăi zece dolari pe care-i 
capătă de acolo când li se dă drumu”, zise Snopes. 

— Da, zise Stevens. Din câte ştim - din câte ştiu. Da, atâta. 
Sau măcar să se facă din când în când că scuipă, îşi zicea. 

— Să zicem că omu’ are-o răfuială cu tine, făcu Snopes. 
Un om de şaiştrei de ani, şi treiişopt făcuţi în puşcărie, şi 
care nici înainte nu era mai voinic decât un băiat de doişpe... 

Care chiar şi-atunci a trebuit să s-ascundă dup-un tufiş ca 
să tragă, îşi zise Stevens. Oh, da, ştiu perfect de bine ce vrei 
să zici: prea mic şi prea firav chiar şi-atunci, fără treiişopt de 
ani de puşcărie ca să fi riscat un cuţit sau o bâtă. Și nici la 
Moşia Franţuzului nu se putea duce, singurul loc pe lume 
unde şi-ar mai putea aduce cineva aminte de el ca să-i 
împrumute unu’, pentru că, chiar dacă nimeni de-acolo nu i- 
ar da una peste țeavă dac-ar vedea-o ţintită spre tine, da’ 
nici nu i-ar împrumuta-o unu’ ca să ţintească. Aşa că, sau o 
să trebuiască să cumpere-un pistol cu zece dolari, sau să 
fure unul. În care caz poate c-ai scăpat: ăl' de zece dolari n-o 
să tragă şi de-ăl'lalt, poate că te scapă-un poliţist. Işi zise, 
repede: Desigur. Spre nord. S-a dus la Memphis. Trebuia. N- 
avea-n altă parte unde să creadă că poate cumpăra un pistol 
cu zece dolari. Şi cum Mink n-avea decât zece dolari, o să 

429 


trebuiască să meargă cu autostopul, întâi pân’ la Memphis, 
dac-o putea ajunge-acolo înainte de se-nchid prăvăliile cu 
amaneturi, şi pe-urmă-n-apoi la Jefferson. Asta-nseamnă că 
n-o să poată s-ajungă decât mâine, pentru c-altminteri prea 
ar însemna să-i vină uşor sorții, fatalităţii, să dea toate peste 
cap, să-ngăduie speranţe, coincidenţe scandaloase, chiar şi 
pentr-un optimist din fire ca Ratliff. Da, zise. 

— Aşa zic şi eu. Ai timp cel puţin până mâine-seară. 
Zicându-şi repede: $Și-acuma să-i dăm drumu’. Ca să-l 
conving să nu-i spună ei fără să-şi dea seama că promite-un 
lucru pe care eu i l-am băgat în cap. Şi deodată se-auzi 
zicând: 

— Ai de gând să-i spui Lindei? 

— De ce? făcu Snopes. 

— Tocmai, zise Stevens. Apoi se auzi, de data asta 
spunând el: Foarte mulţumesc. Şi-apoi, într-adevăr pe 
negândite de data asta: Vina-i a mea, cu toate că probabil că 
n-aş fi putut împiedica nimic. Am vorbit chiar adineauri cu 
Eef Bishop. Ce-ai dori să mai fac? Dac-ar scuipa măcar o 
dată, gândi. 

— Nimic. 

— Ce? făcu Stevens. 

— Da, zise Snopes. Foarte mulţumesc. 

Măcar ştia de unde să-nceapă, acuma. Doar că nu ştia 
cum. Chiar dac-ar chema - când ar chema - poliţia din 
Memphis, ce să le spună - ce-ar putea să le spună: poliţia 
unui oraş de la o sută de mile depărtare, care n-a auzit 
pomenindu-se nici de Mink, nici de Flem Snopes şi nici de 
Jack Houston, mort de-aproape patruzeci de ani de zile. 
Dacă el, Stevens, n-a reuşit să-l determine nici pe şeriful 
local să facă ceva, când ăsta măcar din auzite şi tot ştia 
despre ce-i vorba. Cum să le explice el ălora ce-i el convins 
c-ar avea Mink de gând să facă la Memphis, darămite să-i 
mai şi convingă că Mink era la Memphis, sau c-o să fie. Şi, 
chiar dac-o s-ajungă să-i facă să s-agite puţin, cum să li-l 
descrie pe cel pe care ar trebui să-l caute: când şi victima 
lui, acu' patruj' de ani, dac-a fost omorât a fost mai ales 

430 


pentru că ucigaşul era tipul de om pe care nimeni, nici chiar 
victima, nu-l bagă-n seamă la timp, ca să fie cu ochii pe el la 
ce e sau la ce face. 

Afară de Ratliff. Din toată Yoknapatawpha, numai Ratliff l- 
ar fi recunoscut pe Mink la prima vedere. Pentru un om fără 
şcoală, neumblat, într-o măsură necitit, Ratliff avea un dar 
teribil de-a ţine minte, de-a prinde informaţii locale, de a-şi 
face relaţii utile, care-i prindeau bine-n momente critice. 
Stevens îşi mărturisea sieşi acuma, de ce-aştepta, de ce 
tărăgăna, de ce-şi pierdea realmente vremea: ca să se- 
ntoarcă Ratliff cu furgoneta lui de la Parchman, să-l trimită-n 
fugă la Memphis, fără măcar să oprească, nici motorul să n- 
apuce să-l stingă, să-l descrie pe Mink poliţiei din Memphis 
şi să-l salveze astfel pe vărul lui Mink, neamul lui, ce i-o fi 
fiind Flem, de la soarta dreaptă care-l aştepta, dându-şi 
seama - el, Stevens - din ce în ce mai bine: că tot ce voia el, 
realmente, de la Ratliff era să descopere nu numai cum a 
făcut Mink de-a ieşit pe poartă, la Parchman, fără banii care 
constituiau o condiţie obligatorie, dar cum de-a manevrat el 
aşa încât numai prezenţa manifest şi absolut imprevizibilă a 
lui Ratliff, într-un loc şi-ntr-un moment în care-n orice caz el 
n-avea ce căuta, a dezvăluit faptul că nu luase banii. 

Nu era nici trei când a telefonat Ratliff; avea să se facă 
nouă pân' s-ajungă la Jefferson. Nu că furgoneta lui n-ar fi 
putut parcurge distanţa mai repede. Dar nu exista maşină a 
lui Ratliff care s-o parcurgă mai repede (cu condiţia ca el să 
fie-n maşină şi conştient, cu-atât mai mult s-o conducă). Şi- 
afară de asta la un moment dat, nu mult după şase, avea să 
se oprească să mănânce în primul cătun nenorocit, parcă 
fabricat în serie, fără nimic decât o maşină de egrenat, sau 
(astăzi) chiar în şosea, conducând grijuliu şi parcând maşina 
grijuliu în faţa vreunei Cafe Dixie oarecare, tot de serie, ca 
să mănânce, solitar şi îngrijit, şi fără grabă, carnea puţin 
prea aţoasă ca s-o poţi mesteca omeneşte şi puţin prea arsă 
ca să-i mai fi rămas vreo urmă de gust, cu inevitabilii cartofi 
prăjiţi, şi pâinea pe care n-o mestecai, o molfăiai ca pe-un 
şerveţel de hârtie, şi salata congelată, tăiată la maşină, şi 

431 


roşiile care, dacă n-ar fi fost culoarea, ai fi zis că-s exhumate 
de paleontologi din tundră, şi plăcinta congelată şi cu ceea 
ce ei vor numi cafea - o mâncare absolut igienică şi absolut 
lipsită de gust, cu excepţia sosului englezesc, făcut la maşină 
şi turnat pe deasupra. 

El (Stevens) ar fi putut, ar fi trebuit poate, timp ar fi avut 
destul, să se ducă cu maşina pân’ acasă şi să mănânce de 
cină cumsecade. Dar nu, i-a telefonat neveste-sii. 

— Vin în oraş şi putem mânca la Hotel Holston, a zis ea. 

— Nu, iubito. Trebuie să-l văd pe Ratliff îndată ce se- 
ntoarce de la Parchman. 

— All right. Cred c-am să vin în oraş să mănânc la Maggie 
(Maggie era soră-sa) şi poate că mă duc cu ea la 
cinematograf, aşa că ne vedem dimineaţă. Pot să vin în oraş, 
nu-i aşa, dacă-ţi promit că n-am să mă-nvârtesc pe străzi? 

— Vezi, nu m-ajuţi. Cum vrei să rezist dorinţei de-a fi- 
mpreună, dacă tu nu-i rezişti? 

— Atunci ne vedem dimineaţă, zise ea. Noapte bună. Aşa 
c-au mâncat în Hotel Holston; n-avea chef de soră-sa şi de 
cumnat-su, şi de nepot-su Charles, astă-seară. La Hotel 
Holston mai ţineau încă la obiceiurile de demult, nu cu 
desperare, nici eroic: doar cu o îndărătnicie rece şi 
inflexibilă; era proprietatea a două surori fete bătrâne (adică 
una din ele, cea mai mică, fusese măritată pe vremuri, dar 
era atât de mult de-atunci şi durase-atât de puţin, că nu mai 
conta), care erau ultimele descendente ale lui Alexander 
Holston, unul dintre primii trei colonişti care-nfiinţaseră 
ţinutul Yoknapatawpha şi care construise o cabană obişnuită 
de bârne, înghițită de mult de construcţia modernă, şi care- 
şi dăduse contribuţia - fusese de fapt catalizatorul - la 
botezul Jeffersonului, acum mai bine de-un secol; încă mai 
ziceau sufrageriei sufragerie şi ţineau (nimeni nu ştia cum) 
chelneri negri bărbaţi, şi, la unii dintre ei, drepturile 
prioritare se transmiteau din tată-n fiu; clienţilor li se servea 
table d'hote la două mese comune lungi, prezidate fiecare de 
câte una din surori; nu exista bărbat să intre fără haină şi 
cravată, nici femeie cu pălărie pe cap (aveau o cameră de 

432 


toaletă cu o bonă în acest scop), nici dacă erau cu biletul de 
tren în mână. 

Dar sora-sa a venit la timp s-o ia pe nevastă-sa la 
cinematograf. Aşa că era-napoi la birou, când puţin după opt 
jumate l-a auzit pe Ratliff pe scară şi-a zis: 

— All right. Ce s-a-ntâmplat? Apoi: Nu. Stai. Ce căutai la 
Parchman? 

— Eu sunt... cum zici dumneata?... optimist, făcu Ratliff. Şi 
ca orice bun optimist, nu m-aştept să se-ntâmple chiar cum e 
mai rău. Da’, ca orice optimist demn de numele ăsta, îmi 
place să mă duc să văd cu ochii mei îndată ce se poate, după 
- în caz de Doamne, fereşte. Mai ales când diferenţa dintre 
ieşit bine şi ieşit prost poa' s-ajungă pân' aici, la Jefferson. 
Asta-ţi dă nişte bătaie de cap, ştii... Era cam pe la zece, azi- 
dimineaţă; se făcuseră două ceasuri bune de când plecase, şi 
şi-au cam pierdut răbdarea cu mine. Partea lor, ce-avuseseră 
ei de făcut, şi-o făcuseră; l-au luat şi l-au ţinut treizeşopt de 
ani de zile în regulă, ca la carte, cum mi-a spus şi omu”, şi- 
aveau impresia că-şi câştigaseră dreptu' să scape de el. 
Inţelegi cum vine: graţierea nou-nouţă şi douăs'tecinj' de 
dolari nou-nouţi, şi ei strânşi frumos pachet, în buzunar la 
salopetă, şi cu nasturu-ncheiat şi flanelă nouă, şi poarta- 
ncuiată-n urma lui sau, cum zicea omv’, pagina oficială Mink 
Snopes scoasă din registru şi scris pe ea frumos „Achitat 
pân’ la ultimu’ ban” şi distrusă cu două ceasuri pline şi- 
ndesate de-atunci, când uite că-ţi vine-un băgăreţ, apărut de 
cine ştie unde, nici măcar din oraş, nici măcar avocat, care-i 
tot dă zor cu: „Da, da, e-n regulă, mă rog”, da’ ia să vedem 
dac-avea activmente banii la el când a plecat. 

Directoru'-n persoană se ocupase el cu mâna lui de bani: l- 
a chemat pe Mink în birou, singur, cu masa gata pregătită 
pentru el, graţierea de-o parte şi teancu' cu-ăi douăs'tecinj' 
de dolari cât nu văzuse Mink în viaţa lui pân' atunci, 
grămadă de cealaltă; şi directoru-n persoană, care i-a 
explicat că n-are de-ales: dacă vrea graţierea, trebuie să 
primească şi banii, şi cum ia banii înseamnă c-a şi jurat şi că 
şi-a dat cuvântu', şi c-a făgăduit pe Biblie să plece imediat 

433 


din Missippi şi să nu-i mai calce picioru' pe acolo, câte zile-o 
avea. „Asta trebuia să fac ca să ies de-aici? a zis Mink. Să iau 
banii?” „Asta”, a zis directoru', şi Mink a-ntins mâna şi-a luat 
banii, şi directoru-n persoană l-a ajutat să-ncheie buzunaru-n 
care-i pusese la un loc cu graţierea, şi directoru' i-a strâns 
mâna şi-a venit deţinutu' de-ncredere de l-a luat să-l ducă 
afară, unde-aştepta custodele să-i deschidă poarta spre 
libertate... 

— Stai, făcu Stevens. Deţinutu' de-ncredere. 

— Nu-i aşa? făcu Ratliff aprobând încântat, cu mândrie 
parcă. Simplu de tot. Probabil că d-asta nu le-a dat prin cap 
nici unuia de-acolo dintre ei, mai ales că nici la Parchman, 
de care nu poţi să zici nimic pe chestia că-i bine condus, nu 
poţi să pretinzi să găseşti pe-unu' atât de ţicnit şi de 
antisocial, ca să se poarte ca şi cum atunci când ţi se dă aşa- 
deodată douăs'tecinj' de dolari gratis şi pe degeaba, făr' să 
trebuie să spui nici măcar „Foarte mulţumesc” pe ei, ai mai 
avea de-ales. Aşa am zis şi eu: Deţinutu' ăla de-ncredere. De- 
aici la poartă a plecat, cu-ăi douăs'tecinj' de dolari la el. Ia 
să vedem dacă-i mai avea când a ieşit. Aşa c-am mai zis: Ce-i 
cu deţinutu' ăla de-ncredere? 

— E-un vieţar şi el, a zis directoru'. Şi-a omorât nevasta c- 
un ciocan de caroserie şi s-a convenit, şi şi-a mântuit sufletu- 
n puşcărie încă-nainte de sentinţă, şi-i foarte bine notat la 
noi, ţine şi predici, aşa laic cum e. 

— Păi atunci, dacă Mink ar fi avut toată lista invitaţilor la 
dispoziţie şi şi timp s-o studieze, n-ar fi găsit alt tip mai pe 
pofta lui pentru ce-i trebuia, am zis. Aşa că, după cum s- 
arată, mă gândesc să-ncep să-mi pară rău după nenorocitu' 
ăsta de pocăit, chiar dacă s-a cam pripit când a fost de-a 
căutat o soluţie la enigma jugului căsniciei şi n-a găsit ceva 
mai bun decât un ciocan de garaj. Adică, ce vreau să spun e 
că socot că mai aveţi p-aici ceva metode de interogare 
speciale pentru interlocutori fără tragere de inimă, nu? 

— De-asta-am întârziat cu telefonu’: le-a trebuit ceva timp, 
cu toate că pe dinafară, trebuie să recunosc, nu se vedea 
nimic. Pen' că oamenii-s aiurea. Nu, nu-s aiurea: sunt jalnici. 

434 


Uite, tipu’ ăsta, băgat pe viaţă, care chiar dac-ar fi 
descoperit ăla c-a fost o greşeală, sau ar fi lăsat cineva 
poarta descuiată, tot n-ar fi avut curaju' să iasă, pen' că 
bătrânu' fetei a jurat că-l omoară cum trece de gardu' 
puşcăriei. Aşa că ce Doamne, iartă-m-ar fi putut să facă el 
cu-ăi douăs'tecinj' de dolari, chiar dac-ar fi putut visa 
vreodată c-o să poa' s-o şteargă cu metoda asta a lui. 

— Da’ cum dracu' a făcut? zise Stevens. Cum? 

— Păi, în singuru” fel în care putea Mink, şi cu siguranţă 
că de-asta nu i-a trecut niciodată nimănui prin cap să se 
gândească dinainte la aşa ceva. Pe drum de la biroul 
directorului până la poartă i-a spus deţinutului de-ncredere 
că vrea să meargă la privată şi-năuntru i-a dat ăle 
douăs'tecinj' de dolari, şi i-a zis să i le dea directorului 
înapoi când i-o veni mai la-n-demână, cu cât mai târziu, cu- 
atât mai bine, ca el, Mink, să fie ieşit, dispărut, şi să-i spună 
directorului că-i Foarte mulţumeşte, da' că s-a răzgândit şi 
că nu-i mai trebuie. Aşa că chestia cu deţinutu' asta era: să-i 
dea lui Mink un ceas-două s-o şteargă, probabil că pentru 
todeauna, nimeni n-avea să ştie-ncotro şi nici c-o să-i pese 
cuiva ceva. Că puţin mă importă unde eşti: din momentu-n 
care-un om poa' să creadă-ntr-adevăr că-n viaţa lui n-o să 
mai aibă vreodată ce să facă cu douăs'tecinj' de dolari, omu’ 
ăla pentru mine era gata mort de mult şi-atunci în minutu’ 
ăla descoperise asta. Şi-asta-i tot. N-am idee... 

— Eu am, făcu Stevens. Mi-a zis Flem. E la Memphis. 
Prea-i mic şi pirpiriu, şi bătrân, ca să pună mâna pe cuţit sau 
pe bâtă, aşa că trebuie să se ducă-n locul cel mai apropiat 
unde speră că poate găsi un pistol pe zece dolari. 

— Vasăzică, i-ai spus lu' Flem. Ce-a zis? 

— A zis „Foarte mulţumesc”, făcu Stevens. Şi după o clipă: 
Am zis c-atunci când i-am spus lui Flem că Mink a ieşit de la 
Parchman azi-dimineaţă la opt şi că vine-ncoace să-l omoare 
el a zis „Foarte mulţumesc”. 

— Te-am auzit. Dumneata ce-ai fi zis? Ai fi fost, în orice 
caz, tot atât de politicos ca şi Flem Snopes, nu? Aşa că, la 
urma urmei, poate că-i în regulă. Ai vorbit la Memphis, 

435 


desigur. 

— Să le spun ce? făcu Stevens. Cum să descrii unui poliţist 
din Memphis pe cineva pe care nici eu nu l-aş recunoaşte, 
necum să-i mai şi spun că-i realmente-n Memphis şi că- 
ncearcă să facă ce presupun eu că-ncearcă să facă, când eu 
singur nu ştiu ce-am de gând să fac? 

— De ce nu-ncerci la Memphis? zise Ratliff. 

— Ai să mă-înnebuneşti. Ce vrei? 

— "Mi ziceam că şi-ntr-un locşor mult mai mic decât 
Memphis, şi tot nu se poate să n-ai pe nimeni acolo, cu care 
să fi fost la Harvard. 

— Dracu' să mă ia, zise Stevens. Ceru interurbanul şi 
imediat vorbea cu el: c-un coleg de facultate, cu un 
Cincinatus amator acolo, pe plantaţia lui, nu departe de 
Jackson, care mai intervenise o dată, când a fost cu 
obţinerea graţierii, aşa că Stevens n-a avut de explicat decât 
încurcătura, nu toată afacerea. 

— Bineînţeles, nu ştii dacă efectiv s-a dus la Memphis, zise 
prietenul. 

— Nu ştiu, zise Stevens. Dar cum urgenţa ne forţează să- 
ncercăm să vedem unde-ar putea fi, măcar să ni se-ngăduie 
să facem o presupunere sinceră. 

— All right, zise prietenul, îl cunosc pe primar şi pe 
prefectul poliţiei. Tot ce vreţi voi - tot ce pot ei face, de fapt 
- e să se controleze orice loc unde cineva ar fi putut încerca 
să cumpere-un pistol cu zece dolari, începând, să zicem, de 
azi la prânz. Este? 

— Este, zise Stevens. Şi roagă-i să fie buni să-mi 
telefoneze cu taxă inversă - dac-or avea ceva să-mi spună. 

— Am să te chem chiar eu, zise prietenul. S-ar zice că am 
şi eu părticica mea de contribuţie la soarta prietenului 
dumitale. 

— Când o să-mi zici aşa în faţa lui Flem Snopes, să 
zâmbeşti, făcu Stevens. 

Asta era joi; vineri, centrala telefonică ar fi putut uşor da 
de el oricând şi oriunde-n jurul pieţei. Cu toate c-ar fi avut 
destule de făcut la birou, dacă s-ar fi aşezat să lucreze. Reuşi 

436 


în cele din urmă să s-apuce, după o vreme, şi era atât de 
absorbit când intră Ratliff cu ceva frumos, împachetat într-o 
pungă de hârtie, zicând: „'Neaţa”, că Stevens nici nu ridică 
privirea, scriind pe blocul de hârtie galbenă întruna, calm, 
stăpânit, chiar cu Ratliff un moment în picioare, lângă el, 
uitându-i-se-n creştet. Apoi Ratliff îşi căută un scaun dintre 
cele de dincolo de birou, cel de lângă perete, se ridică pe 
jumătate şi-şi puse pacheţelul pe clasorul cu dosare alături 
de el, şi se aşeză, Stevens continuând să scrie-ntruna, 
oprindu-se când şi când să-şi arunce ochii pe cartea deschisă 
din stânga lui; până ce Ratliff apucă ziarul de dimineaţă din 
Memphis, de pe birou, îl deschise fâşâind uşurel, întorcând o 
pagină, şi-apoi iar fâşâind uşor, până când Stevens zise: 

— Dă-o dracului de treabă sau ieşi afară, sau cautăcţi 
altceva de făcut. Mă enervează. 

— N-am nicio treabă az’ de dimineaţă. Dacă ai cumva ceva 
de făcut prin oraş, rămân eu să am grijă de telefon. 

— Am destul de lucru-aici, dac-ai isprăvi-odată cu- 
afurisitu' ăsta de foşnit... Aruncă, trânti creionul pe birou. 
Desigur că n-a ajuns încă la Memphis sau în orice caz n-a- 
ncercat să-şi cumpere-un pistol, c-altminteri am fi aflat, în 
fond asta-i tot ce vrem: întâi s-aflăm ceva de-acolo. Crezi că 
o prăvălie cu amaneturi sau cu articole de sport care-şi 
respectă cât de cât autorizaţia i-ar mai vinde-un pistol după 
ce poliţia... 

— Dacă m-ar chema Mink Snopes, nu cred c-aş călca 
pragu' cuiva care să aibă vreo autorizaţie de pierdut că 
vinde pistoale şi revolvere. 

— Adică... făcu Stevens. 

— Acolo-afară, la Moşia Franţuzului, se zicea că Mink ăsta 
fusese cam zurbagiu la tinereţe, că-i plăceau petrecerile; cât 
îl ţineau curelele, e-adevărat, adică nu mare lucru. Da' 
oricum”, tot a făcut două-trei escapade la Memphis, cu flăcăi 
de pe vremea aia - alde Quick şi Tull, şi Turpin, şi cam de- 
ăştia: mai mult ca sigur că ştie pe un' să-nceapă să caute 
locuri unde nu ţin autorizaţii de-alea să aibă nevoie poliţia să 
le bată capu' ori de câte ori dau peste vr'un pistol unde nu-i 

437 


era locu' sau nu dau peste el unde-i era. 

— Crezi că poliţia din Memphis nu-şi ştie oraşul atât de 
bine cât îl ştie-un blestemat de ucigaş smintit şi prăpădit 
care a stat patruj' de ani închis în puşcărie? Poliţia din 
Memphis are-o reputaţie mai bună decât zece, decât o sută 
de poliţii pe care ţi le pot spune pe nume... 

— Mă rog, mă rog, făcu Ratliff. 

— Ce dracu”, nici Dumnezu din cer în persoană n-o fi chiar 
atât de ocupat, ca să poată-un nebun de ucigaş să facă o 
sută de mile cu autostopul şi să-şi cumpere-un pistol cu zece 
dolari, şi pe-urmă iar să mai facă-o sută de mile cu 
autostopul şi să-mpuşte-un om cu el. 

— Depinde: cine poate şti pe cine-o vrea Dumnezeu să 
vadă-mpuşcat de data asta, zise Ratliff. Ai fost pe la şerif azi- 
dimineaţă? 

— Nu, zise Stevens. 

— Eu am fost. Nici Flem n-a fost pân' acuma. Şi nici din 
oraş n-a plecat. Am verificat. Aşa că poate că-i cel mai bun 
semn: Flem nu-i îngrijorat. Crezi că i-a spus Lindei? 

— Nu, zise Stevens. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus. 

— Flem? Vrei să zici că ţi-a spus el sau l-ai întrebat? 

— L-am întrebat. I-am zis: „Ai de gând să-i spui Lindei?" 

— Şi el ce-a zis? 

— A zis: „De ce?” 

— Oh, făcu Ratliff. 

Pe urmă se făcu amiază. Ce-avea Ratliff în pacheţel era un 
sandviş, tot aşa, făcut frumos. 

— Du-te acasă la masă, zise el. Am să şed aici s-aştept. 

— N-ai spus chiar acuma că, dacă Flem nu-şi bate capul, 
de ce dracu' să ni-l batem noi? 

— Atunci n-am să-mi bat capu’. Am s-aştept telefonu. 

Dar Stevens era-napoi la birou când a sunat, către mijlocul 
după-amiezii. 

— Nimic, s-a auzit glasul colegului lui. La niciuna din 
prăvăliile de-amanete, şi nici la vreuna un' să poţi să 

438 


cumperi un pistol sau revolver de-orice fel, necum unu' cu 
zece dolari. Poate că n-a ajuns încă la Memphis, cu toate că- 
s mai mult de douăzeşpatru de ore. 

— Se poate, zise Steven. 

— Poate că nici n-a avut de gând s-ajungă la Memphis. 

— All right, all right, zise Stevens. Să-i scriu eu personal o 
scrisoare de mulţumire prefectului poliţiei sau... 

— Desigur. Dar lasă-l întâi s-o merite. A fost de acord că 
nu-i mare lucru să verifice lista-n fiecare dimineaţă câteva 
zile, cine ştie, poate prinde bine. l-am mulţumit în numele 
dumitale. Am mers chiar mai departe, i-am spus că, dacă te 
vei nimeri vreodată-n aceeaşi circumscripție electorală cu el 
şi se va hotări să candideze, în loc să tot stea s-aştepte... 
Stevens puse receptorul jos şi se-ntoarse spre Ratliff, tot fără 
să-l vadă deloc şi zise: 

— Poate că nici n-o să se ducă. 

— Ce? făcu Ratliff. Ce-a zis? Stevens îi spuse, îi repetă 
esenţialul. Cred că asta-i tot ce putem face, zise Ratliff. 

— Da, făcu Stevens. Îşi zise: Mâine o să ştiu. Dar am să 
mai aştept o zi. Poate până luni. 

Dar n-a avut de aşteptat atât. Sâmbătă, biroul lui era 
totdeauna, nu atât ocupat cu treburile ținutului, pentru care 
primea leafă ca să le rezolve, cât plin cu lume de la ţară care 
venea şi pleca întruna, alegătorii care-l votaseră. Ratliff, 
care-i cunoştea şi el pe toţi, tot atât de bine sau poate chiar 
mai bine, stătea modest pe scaunul lui de lângă perete, de 
unde-ajungea uşor la telefon, fără măcar să se ridice; ba 
venise şi de data asta c-un sandviş zdravăn, când către prânz 
Stevens zise: 

— Du-te-acasă şi mănâncă-n linişte sau vino să mănânci cu 
noi. Astăzi n-o să mai sune. 

— Trebuie că ştii de ce, zise Ratliff. 

— Da. Am să-ţi spun luni. Nu: mâine. Dumincă-o să fie o zi 
potrivită. Am să-ţi spun mâine. 

— Vasăzică, ştii c-acuma-i totu-n regulă. Totu-aranjat şi 
terminat. Flem, şi dacă ştie, şi dacă nu, poa' să doarmă 
liniştit de-acu-nainte. 

439 


— Nu mă-ntreba încă, zise Stevens. E ca un fir de aţă: 
Ţine, până-l rup eu - sau cam aşa... 

— Vasăzică, ai avut dreptate din capu' locului. N-a fost 
niciun motiv să-i spui şi ei. 

— Niciodată n-a fost, zise Stevens. Nici n-o să fie vreodată. 

— Tocmai asta ziceam şi eu, făcu Ratliff. Nu mai e nicio 
nevoie-acuma. 

— Şi ce ţi-am spus eu e că n-a fost niciodată nicio nevoie 
să-i spun ei şi nici n-ar fi fost, indiferent de ce s-ar fi- 
ntâmplat. 

— Nici măcar ca problemă morală? 

— Ducă-se dracului şi de morală, şi de problemă, făcu 
Stevens. Nu există nicio problemă: e-un fapt: faptul că nici 
dumneata, nici nimeni c-un pic de minte-n cap n-o să s-apuce 
să-i spună că gestul ei de milă şi de compătimire, şi de pură 
generozitate, l-a ucis pe omul care trece drept tatăl ei fie că 
e sau nu, şi fie că-i un ticălos sau nu. 

— All right, all right, zise Ratliff. Chestia cu firu’ de-aţă de 
care-ai pomenit adineauri. Poate că ar fi mai ferit să nu se 
rupă prea devreme, dac-ar sta cineva pe-aproape, să prindă 
telefonu” ăla, când n-o să sune la trei az’ după-masă. 

Aşa că la trei erau amândoi la birou. S-a făcut pe-urmă şi 
patru. 

— Zic c-acum-am putea pleca, făcu Ratliff. 

— Da, zise Stevens. 

— Dæ’ tot nu vrei să-mi spui acuma? zise Ratliff. 

— Mâine, zise Stevens. Pân-atunci o să trebuiască să sune. 

— Aşa că firu’ ăsta de aţă-i c-un fir de telefon în el, văd. 

— La revedere, zise Stevens. Pe mâine. 

Centrala telefonică ştia şi duminică unde să-l găsească, 
oricând, şi, de fapt, pân-aproape de două jumătate-n după- 
amiaza aia, el încă mai credea c-o să stea toată ziua la Rose 
Hill. Mai avusese-n viaţa lui şi alte perioade similare de 
nelinişte şi agitaţie, şi incertitudine, chiar dacă-n cei mai 
mulţi din anii ăştia fusese burlac: îşi amintea că, o dată sau 
de două ori, chinul şi neliniştea lui s-au datorat tocmai 
faptului că era burlac, că adică circumstanţele, situaţia îl 

440 


forţau să rămână burlac, cu toate eforturile lui de a renunţa. 
Dar pe vremea aia mai avea o buruiană de leac: nepentes, 
uitarea: proiectul pe care singur şi-l impusese pe când era la 
Harvard, de a traduce Vechiul Testament, din nou, în greaca 
clasică a primei sale versiuni, după care va învăţa singur 
ebraica şi-atunci într-adevăr că-l va ridica la autenticitate; se 
gândise noaptea trecută: Da, desigur, mai am asta de făcut 
mâine; uitasem. Şi apoi, azi-dimineaţă, şi-a dat seama că nu 
mai mergea, că niciodată n-o să mai meargă. Era vorba, 
fireşte, de efort: nu numai de capacitatea de a se concentra, 
ci şi de a crede-n ea; era prea bătrân acum şi adevărata 
tragedie a bătrâneţii e că nicio angoasă nu mai e destul de 
chinuitoare ca să pretindă, să justifice un sacrificiu. 

Aşa că nici măcar două jumate nu era când se pomeni, 
realmente fără să fie surprins, urcându-se-n maşină, şi tot 
fără să fie surprins ajunse-n piaţa pustie-n după-amiaza de 
duminică, şi-l văzu pe Ratliff aşteptând lângă scara biroului, 
şi-acum, în birou amândoi, priveau acele cum se târâie spre 
trei, fără să-ncerce să simuleze ceva. 

— Ce s-a-ntâmplat c-am pus trei fix, aşa ca o linie de 
demarcaţie magică-n afacerea asta? zise Ratliff. 

— Are vreo importanţă? 

— Aşa-i, zise Ratliff. Important e să nu zgâlţâim sau să nu 
atingem cine ştie cum firu' ăla de aţă. Atunci ceasul de la 
tribunal bătu cele trei lovituri puternice şi catifelate în 
somnolenţa duminicală, şi, pentru prima dată, Stevens îşi 
dădu seama cu câtă absolută certitudine nu numai că nu 
aşteptase, dar ştiuse că telefonul n-avea să sune înainte de- 
această oră. Apoi, în aceeaşi secundă, în aceeaşi clipită, îşi 
dădu seama de ce nu sunase: faptul că nu sunase era o mai 
puternică dovadă despre ce-ar fi cuprins mesajul dac-ar fi 
venit, decât mesajul propriu-zis. 

— All right, zise el. Mink a murit. 

— Ce? sări Ratliff. 

— Nu ştiu unde, şi n-are importanţă. Pentru c-ar fi trebuit 
din capul locului să ne dăm seama că şi trei ore de libertate-l 
vor ucide, darămite trei zile. Vorbea repede, fără să se 

441 


bâlbâie: Nu-nţelegi? Un biet animal pirpiriu, fără neamuri, 
fără legături, străin peste tot, care niciodată, de la-nceput, n- 
a făcut realmente parte din speța omenească, necum să fi 
trăit în ea, şi-apoi închis într-o cuşcă treiişopt de ani de zile, 
şi-acuma, la şaiiştrei de ani, pus deodată-n libertate, zvârlit, 
aruncat din adăpost şi siguranţă, ca un şarpe veninos, ager 
şi primejdios de moarte, cât stă-n imunitatea tropicală a 
cutiei lui de sticlă făcută de mână de om şi-ngrijit de mână 
de om, dar care n-ar trăi niciun ceas în libertate, aruncat, 
zvârlit în stradă, c-un vârf de furcă sau c-un cleşte lung în 
coadă. 

— Stai, făcu Ratliff. Stai puţin. 

Dar Stevens nici nu s-a oprit măcar. 

— Fireşte că n-am aflat încă unde-a fost găsit sau cum, sau 
de cine-a fost identificat, pentru că nimănui nu-i pasă; poate 
că nici nu l-a văzut încă nimeni. Pentru că-i liber. Poate să şi 
moară, unde-i place, acuma. De treiişopt de ani şi până-n 
dimineaţa de joia trecută n-ar fi putut să-i iasă-un coş pe 
faţă, sau să-şi jupoaie pielea pe lâng-o unghie, fără să i se 
treacă-n fişă cinci minute mai târziu. Dar acuma-i liber. 
Nimeni nu se mai sinchiseşte când şi unde, şi cum moare, cu 
condiţia ca stârvul să nu le stea-n drum oamenilor. Aşa c- 
acuma ne putem duce-acasă până ce ne-o telefona careva că 
dumneata şi cu Flem vă puteţi duce să-l identificaţi. 

— Da, făcu Ratliff. Dar... 

— Niciun dar, zise Stevens. Hai cu mine-acasă să bem 
ceva. 

— Poate c-am putea trece-ntâi pe la Flem să-l punem la 
curent, zise Ralliff. Poate că-n căzu' ăsta să ia şi el un strop. 

— Să ştii că nu-s om rău, zise Stevens. Nu i-aş da lui Mink 
o puşcă să tragă-n Flem cu ea; nici n-aş întoarce capul dacă 
Mink s-ar servi de-a lui. Dar nici n-am de gând să mişc un 
deget ca să-l scutesc pe Flem de înc-o zi sau două-n care să 
s-aştepte-n orice moment ca Mink s-o facă. 

Nici şerifului nu i-a spus convingerea asta a lui, că Mink 
murise. De fapt, şeriful i-a spus lui; l-a găsit pe şerif la ei în 
birou, la tribunal, şi i-a expus teoria lui şi-a lui Ratliff, despre 

442 


primul obiectiv al lui Mink şi motivul acelui obiectiv, şi că 
poliţia din Memphis va continua să verifice zilnic locurile 
unde Mink ar putea-ncerca să cumpere-o armă. 

— Aşa că-i cert că nu-i la Memphis, zise şeriful. Câte zile s- 
au făcut? 

— De joi. 

— Şi nici la Moşia Franţuzului nu-i, zise şeriful. 

— De unde ştii? 

— Am dat ieri o raită pe-acolo şi-am cercetat puţin. 

— Aşa că-n cele din urmă m-ai crezut, zise Stevens. 

— Capăt diurnă pentru maşină, zise şeriful. Ieri era 
frumos, zi bună pentru-o deplasare la ţară. Vasăzică-s patru 
zile-acuma-n care să fi făcut o sută de mile. Şi pare-se că nici 
la Memphis nu-i. Şi ştim că nu-i la Moşia Franţuzului. Şi, 
după dumneata, Mr Snopes ştie că nu-i nici aici în Jefferson. 
Poate c-o fi murit. La care acuma, că altul începuse, spusese 
cu glas tare, Stevens îşi dădu seama că nu crezuse-n 
realitate nicio clipă, auzindu-l fără să-l asculte pe şerif 
continuând: Un blestemat de şarpe veninos care n-a avut 
niciodată niciun prieten, după câte-aud, şi nimeni nu ştie 
acolo, la Moşia Franţuzului, ce s-a ales din nevastă-sa şi din 
cele două fete, sau măcar când au dispărut. Să stai închis 
treizeşopt de ani şi să te pomeneşti pe urmă dat afară, cum 
dai noaptea pisica din casă, fără să ai un’ să te duci şi pe 
nimeni care să fi vrut realmente ca tu să scapi. Poate că n-a 
putut suporta. Poate că l-a ucis libertatea. Ştiu c-au mai fost 
cazuri. 

— Da, zise Stevens, probabil că ai dreptate, zicându-şi 
calm: N-o să-l împiedicăm. Nu-l putem împiedica - nici toți 
grămadă cu poliția din Memphis cu tot. Poate că şi-un şarpe 
veninos, când are soarta de partea lui, n-are nevoie nici de 
noroc, necum de prieteni. Şi zise: Numai că încă nu ştim. Nu 
ne putem baza pe asta. 

— Îmi dau seama, zise şeriful. Am trimis ieri, la Varner la 
prăvălie, doi oameni în delegaţie; pretind că-şi aduc aminte 
de el, că l-ar recunoaşte. Aş putea să pun pază la Mr Snopes, 
să-l supravegheze când se duce şi când se-ntoarce de la 

443 


bancă. Da' să fie-a dracului de treabă, să-l păzească de cine, 
ce, când, unde? Nu pot să-i bag un om în casă decât dacă-mi 
cere, nu-i aşa? Fiică-sa. Mrs Kohl. Poate c-ar putea face ea 
ceva. Tot mai vrei să nu afle nimic? 

— Trebuie să-mi dai cuvântul de onoare, zise Stevens. 

— All right, zise şeriful. Să sperăm că amicul dumitale de 
la Jackson o să-ţi comunice-ndată ce poliţia din Memphis dă 
de vreo urmă, nu? 

— Da, zise Stevens. Dar comunicarea veni de-abia 
miercuri. Ratliff l-a sunat marţi seara puţin după zece şi i-a 
spus, şi miercuri dimineaţă, în drum spre birou, a trecut pe 
lângă bancă, unde-n ziua aia obloanele n-aveau să fie 
ridicate şi, cum sta la birou cu receptoru-n mână, vedea prin 
fereastra din faţă, convulsiunile sumbre ale crepului şi 
panglicilor alb-negru-violet, şi florile de ceară, prinse-n uşa 
din faţă încuiată. 

— A găsit un pistol cu zece dolari, se auzea glasul 
colegului de facultate. Luni dimineaţă, devreme. Era o 
prăvălie cu amaneturi, nu chiar autorizată-n regulă, aşa c- 
aproape o scăpaseră din vedere. Dar cu puţină... 
persuasiune, proprietarul şi-a adus aminte. Zicea să nu-ți 
faci griji însă, pistolul mai era pistol numai cu numele, şi- 
avea să-i trebuiască ceva mai mult de cele trei cartuşe pe 
care i le-a dat el, ca să-l facă să funcţioneze. 

— Ha, făcu Stevens acru. Spune-i negustorului din partea 
mea că nu-şi cunoaşte marfa. Pistolul a fost aseară-aici. A 
funcţionat. 


444 


Şaptesprezece 


Când ajunse la ramificaţia de cale ferată, luni dimineaţa 
puţin înainte de unsprezece, era în altă cabină de camion de 
cărat vite. 

Camionul mergea mai departe, spre răsărit în Alabama, 
dar, chiar dac-ar fi luat-o-ncoace, spre sud, să treacă prin 
Jefferson chiar, odată ajuns aici, tot ar fi coborât. Dac-ar fi 
fost vreun camion din Yoknapatawpha sau condus de careva 
din ţinut, sau din Jefferson, nici nu s-ar fi urcat. 

Până azi-dimineaţă, când a ieşit din prăvălie simțind 
pistolul în buzunar, totul i se păruse simplu: n-avea decât o 
singură problemă: să-şi facă rost de armă; după asta, numai 
geografia, topografia locurilor mai stătea între el şi clipa-n 
care avea să se-ndrepte spre omul care-a privit cum e trimis 
la puşcărie fără să mişte-un deget, care n-a avut nici măcar 
cuviinţa şi curajul să zică „Nu” la chemarea sângelui, la 
strigătul de ajutor de la rudă la rudă, şi-o să-i spună: „Uită-te 
la mine, Flem”, şi-o să-l ucidă. 

Dar acuma o să trebuiască să facă ce numea el un pic de 
„socoteală”. Avea impresia că-i stătea în faţă un noian 
aproape insurmontabil de obstacole. Era la treizeci de mile 
de Jefferson acuma, acasă la el, aceiaşi oameni ca şi el, din 
ţinutul de deal din Mississippi de nord, chiar dacă mai avea 
de trecut un neînsemnat hotar de regiune; i se părea că, de- 
acu' înainte, oricine-l întâlnea sau îl vedea, fără să aibă 
măcar nevoie să-l recunoască sau să-şi aducă aminte anume 
de mutra sau de numele lui, îşi va da imediat seama cine-i şi- 
ncotro se duce, şi ce-are de gând. Dar dacă se gândi mai 
bine - se gândi imediat, fulgerător, simultan, aproape, cu 
prima impresie - îşi dădu seama că-i o imposibilitate 
materială, dar, cu toate astea, nu-ndrăzni să rişte; îşi zicea 
că acei treizeşiopt de ani cât stătuse-nchis la Parchman 
atrofiaseră, distruseseră-n el unele calităţi care, la oamenii 


445 


ce nu fuseseră-nchişi, probabil că se ascuţiseră chiar, şi ei 
vor recunoaşte, îşi vor da seama, vor ghici cine-i fără ca el să 
bage măcar de seamă. E pen’ c-am lipsit aşa de mult îşi zise. 
Pesemne c-o să trebuie să m-apuc să-nvăţ de la-nceput cum 
să vorbesc. 

Să gândească, nu să vorbească, asta voia el să spună. Aşa 
cum mergea de-a lungul şoselei (era asfaltată acum, 
profilată şi nivelată, şi automobilele goneau, şi el îşi amintea 
de vremuri când era numai un şleau şerpuitor, pe care catâri 
molâi şi care cu boi sau, în cel mai bun caz, cai de şa apucau 
pe creste, arbitrar, la voia-ntâmplării) îi va fi imposibil să-şi 
prefacă-nfăţişarea - să-şi schimbe trăsăturile, expresia, 
hainele, mersul: un moment, bizar, desperat, îi trecu prin 
cap o idee, dar repede-o goni: că ce-ar fi dac-ar merge-napoi, 
cel puţin când s-auzea venind un autobuz sau un camion, ca 
să dea impresia că merge-n direcţie opusă. Aşa că era 
obligat să-şi schimbe gândurile, cum schimbi culoarea 
becului într-un felinar, chiar dacă nu poţi schimba felinarul; 
mergând va trebui, neclintit, neabătut, să gândească 
întocmai ca unv’ care-n viaţa lui n-a auzit de numele Snopes 
şi de oraşul Jefferson, care nici măcar nu-şi dădea seama că, 
dacă mergea aşa, mai departe, pe drumul ăsta, va trebui să 
treacă pe-acolo; să gândească întocmai ca unu' a cărui 
destinaţie şi ţintă era la o sută şi mai bine de mile de-acolo şi 
care cu mintea chiar ajunsese, şi numai trupul, picioarele 
deplasându-se mai călcau încă pe această anume bucată de 
drum. 

În plus, o să trebuiască să găsească pe cineva cu care să 
poată sta de vorbă fără să işte bănuieli, nu atât ca să scoată 
informaţii cât ca să şi le confirme. Pân' a scăpa de la 
Parchman, liber în fine, scopul căruia i se consacrase cu 
răbdare treizeci şi opt de ani de zile era practic în stăpânirea 
lui; era convins că aflase tot ce-avea nevoie să afle din câte 
se mai filtraseră, dacă nu zi de zi, bineînţeles, şi nici chiar an 
de an totdeauna, dar măcar din deceniu-n deceniu, până şi la 
Parchman - cum şi unde stătea văr-su, cum îşi trecea zilele, 
care-i erau obiceiurile, când venea şi când pleca, de unde şi 

446 


încotro; dacă mai stătea cineva cu el în casă sau pe lângă. 
Dar acuma, că momentul aproape că sosise, asta putea să nu 
fie de ajuns. Ar putea chiar să fie cu totul false, greşite; 
zicându-şi din nou: E pen' c-am lipsit atât cât a trebuit să 
lipsesc; pen’ c-a trebuit să fiu acolo unde a trebuit să fiu de 
parcă-şi petrecuse cei treizeci şi opt de ani nu rupt de lume 
numai, rupt şi de viaţă, aşa că şi faptele, când ajungeau, în 
fine, pân' la el, încetaseră de-a fi adevăr tocmai pentru că 
pătrunseseră pân’ acolo; şi, fiind între zidurile închisorii, i-ar 
fi fost duşmănoase, trădătoare, fatale per se de-ar fi-ncercat 
să se folosească de ele, să se bazeze pe ele, să se-ncreadă-n 
ele. 

Al treilea, pistolul. Drumul era pustiu acum, trecea printre 
ziduri de copaci, niciun zgomot de circulaţie şi nici făptură 
omenească sau casă, cât vedeai cu ochii, şi scoase pistolul şi 
se uită din nou la el, cu un fel de desperare. Azi-dimineaţă, la 
prăvălie n-arătase-a cine ştie ce pistol; aici, în solitudinea şi 
liniştea rurală de după-amiază-nsorită, n-arăta a mai nimic; 
dacă arăta a ceva, mai curând a broască ţestoasă fosilizată 
arăta, cum avusese din capul locului impresia. Şi, cu toate 
astea trebuia să-l încerce, să irosească unul din cele trei 
cartuşe pe care le-avea, numai ca să constate dacă-ntr- 
adevăr o să tragă şi, un moment, o secundă, ceva îi îmboldi 
memoria. 

Trebuie să tragă, îşi zise. Trebuie. Altfel nu se poate. Al de 
Sus pedepseşte; nu face farse. 

li era şi foame. Nu mâncase nimic din zori, de la biscuiţii 
ăia. li mai rămăseseră câţiva gologani şi trecuse pân’ acum 
pe lângă două prăvălii la staţii de benzină. Dar acum era 
acasă; îi era frică să se-oprească la una şi să fie văzut 
cumpărând brânză şi pesmeţi, ce-şi mai putea încă permite. 
Ceea ce-i aduse aminte şi de noapte. Soarele mai avea trei 
ceasuri de stat pe cer şi astăzi nu mai putea s-ajungă la 
Jefferson, aşa c-o să trebuiască să lase pe mâine seară, şi din 
şosea apucă pe-un drum de pământ, care-o lua peste câmp, 
aproape din instinct, pentru că nu-şi putea aduce aminte 
când începuse să remarce scamele de bumbac agăţate de 

447 


buruienile şi de mărăcinii de pe marginea drumului, de la 
carele încărcate mergând la egrenat, pentru că drumuri de 
felul ăstuia-i erau şi lui cunoscute de pe vremea când fusese 
şi el cultivator dijmaş în libertate, drum de negri, numai 
făgaşe adânci şi marcat de smocuri de bumbac, dar numai 
pământ, nici măcar prundiş, pentru că oamenii care locuiau 
pe marginea lui şi-l foloseau n-aveau drept de vot, nici 
mijloace de constrângere şi nici bani ca să-l convingă pe 
inspectorul de ţinut să facă ceva mai mult decât să-l treacă 
cu scraperul şi cu compresorul de două ori pe an. 

Aşa că tot ce-a găsit n-a fost numai ce-a căutat, ci şi ce s- 
aşteptase: o baracă nevopsită părăginită, prăpădită, de n-ar 
fi stat nici câinii-n ea, împrejmuită şi proptită de nişte 
nenorocite de garduri şi de magazii nevopsite şi ele - grajd, 
hambar, şopron - pe-o ridicătură, deasupra unui petic de 
pământ cu bumbac, într-un fund de vâlcea, unde se vedea 
toată familia de negri şi poate şi-un vecin-doi, târând sacii 
lungi şi murdari, toţi mai mult sau mai puţin în acelaşi rând 
pe brazde paralele - tatăl, mama, cinci copii între cinci-şase 
şi doisprezece ani, şi patru fete, şi flăcăi, care probabil că 
erau vecinii dând ajutor la cules, el, Mink, aşteptând la un 
cap de brazdă, până ce tatăl, care părea să fie patronul, 
ajunse pân’ acolo. 

— Noroc, zise Mink. Parc-ar mai fi loc aici de-o pereche de 
braţe. 

— Vrei să culegi? zise negrul. 

— Cât plăteşti? 

— Şapteşcinci de centi. 

— V-ajut şi eu un schimb, zise Mink. Negrul zise către fata 
de doisprezece ani, de lângă el: 

— Dă-i sacu' tău! Tu du-te-acasă şi pregăteşte masa. 

Luă sacul. Era deprins. Toată viaţa lui culesese bumbac la 
vremea asta. Singura deosebire era că, în ultimii treizeşopt 
de ani, dăduse-ntotdeauna peste-o puşcă şi-o vână de bou în 
spatele lui, la capătul brazdei, ca un fel de-avertisment dacă 
s-ar fi lăsat pe tânjală, pe când aici dădea peste basculă şi 
banii intenţionaţi ca răsplată pentru zor şi vrednicie, şi, cum 

448 


se şi aşteptase, imediat patronul era pe brazda de-alături de- 
a lui. 

— Nu eşti de pe-aici, zise negrul. 

— Nuss, făcu el. Doar în drum. Mă duc la fii-mea-n deltă. 

— "N ce loc? zise negrul. Am fost în deltă la cules, într-un 
an. 

Nu c-ar fi trebuit să s-aştepte la-ntrebarea asta, şi c-ar fi 
trebuit s-o evite dac-ar fi ştiut cum. Era mai curând că 
întrebarea n-ar fi avut nicio importanţă dacă el nu uita să se 
considere că-i oricine altul numai el însuşi nu. N-a ezitat; 
chiar i-a luat-o-nainte: 

— Dodsville, zise. Aproape de Parchman. Şi-şi dădea 
seama care-ar fi fost întrebarea următoare, cea pe care 
negrul n-a pus-o şi nici n-avea s-o pună, răspunzându-i şi la 
ea: 

— Am fost, mai bine de-un an, la spital la Memphis. 
Doctoru' zicea că mersu’ o să-mi facă bine. De-asta merg pe 
jos în loc să merg cu trenu'. 

— La Spitalu' de Veterani? 

— Ce? 

— La Spitalu' de Stat pentru Veterani? 

— Ezact. De stat... Mai bine de-un an. 

Soarele apunea. Nevasta se dusese acasă de-o bucată de 
vreme. 

— Vrei să-ţi cântăresc acuma? făcu negrul. 

— N-am niciun zor, zise el. Pot să-ţi fac şi mâine-o juma’ 
de zi; să pot s-o iau din loc la prânz. Dacă nevasta dumitale o 
să vrea să-mi dea o farfurie de ceva şi-o saltea undeva în 
vr'un colţ, poţi să-mi scazi din cântar. 

— Nu iau nimănui bani pe ce mănâncă omu' la casa mea, 
zise negrul. 

Sufrageria era o masă cu-o muşama şi cu-o lampă cu gaz, 
în acelaşi şopron lipit de casă-n care focul se stingea- 
ncetişor într-o maşină de gătit cu lemne. Mâncă singur, 
familia dispăruse, casa, parc-ar fi fost goală, farfuria cu 
costiţa de porc şi conserve de porumb în sos de roşii prăjite 
la un loc, pesmetul moale nu-destul-de-copt, albicios, şi cana 

449 


de cafea erau aşezate şi-l aşteptau când îl chemă negrul să 
vină să mănânce. După care se-ntoarse-n odaia din faţă, 
unde nişte jăratic în vatră amăgea prima răcoare a nopţii de 
toamnă; îndată nevasta şi fata cea mare se ridicară şi se 
duseră în bucătărie să pună masa pentru familie. El se aşeză 
la foc, întinzându-şi picioarele; la vârsta lui, simţea răcoarea 
serii. Deschise vorba cu un aer de indiferenţă, de 
conversaţie, de politeţe, alene; la-nceput, un răstimp, ai fi zis 
că-i neatent: 

— Văz că egrenaţi bumbacu' la Jefferson şi-acolo-l şi 
vindeti. Pe vremuri mai cunoşteam şi eu pe câte cineva pe- 
acolo. Era un bancher. Îi zicea De Spain, parcă. E mult de- 
atunci, fireşte. 

— Nu-l ţin minte, zise negrul. Acuma, ăl mai mare bancher 
din Jefferson e unu' Mr Snopes. 

— Da-da, am auzit de el. Mare bancher, mare bogătaş. Stă 
în cea mai mare casă din oraş şi ţine bucătăreasă şi servitor 
să-i servească la masă, numai pe el şi pe fie-sa, care cic-ar fi 
surdă. 

— Este surdă. A fost în război. I-a spart un tun urechile. 

— Asta zice ea. Negrul nu răspunse. Şedea în singurul 
balansoar din odaie - poate din casă - fără să se mişte deloc. 
Dar acum, peste linişte parcă se aşternuse ceva: o 
imobilitate, ca şi cum ţi-ai fi reţinut respiraţia. Mink sta cu 
spatele la foc, la lumină, aşa că faţa nu i se vedea; dar glasul 
nu i se schimbase. O femeie la război. I-o fi prostit pe toţi. 
Am mai văzut eu d-astea. Ea le-nsăilează şi ăi dimprejur îs 
prea politicoşi şi nu le vine să-i zică-n faţă că-i o mincinoasă. 
Cu siguranţă c-aude tot aşa de bine ca mine şi ca dumneata. 

De data asta negrul vorbi, şi tăios. 

— Cine-o fi fost ăl' care ţi-a zis că se preface, să ştii că ăla- 
i mincinosu'. Mai sunt oameni şi-n altă parte decât la 
Jefferson, care să ştie ce-i adevărat despre ea, chiar dac-a 
ajuns vorba pân' la Spitalu' ăla de Veterani, unde zici 
'“mneata c-ai fost sau nu. Da’ eu, în locu’ dumitale, nu cred c- 
aş mai discuta aşa ceva. Sau în orice caz, aş deschide ochii 
cu cine vorbesc. 

450 


— Sigur, sigur, făcu Mink. Voi, ăştia din Jefferson, trebe că 
ştiţi mai bine. Da’ vrei adică să zici că n-aude deloc? Că poţi 
să vii până-n spatele ei, acolo la ea-n odaie, şi ea să nu bage 
de seamă? 

— Da, zise negrul. Fata de doisprezece ani sta acuma-n 
uşa bucătăriei. E surdă. Nu mai ai ce discuta. A lovit-o 
Dumnezeu cum loveşte-o mulţime, mai buni ca dumneata şi 
ca mine. Nu-ţi mai bate capu’ pe chestia asta. 

— Mă rog, mă rog, făcu Mink. Desigur, desigur. Uite, cina 
dumitale-i gata. Negru' se ridică. 

— Ce-ai de gând să faci la noapte? zise el. Odaie n-am 
pentru dumneata. 

— Nici nu-mi trebuie, zise Mink. Doctoru' mi-a zis că să 
stau cât mai mult la aer. Dac-ai avea cumva o pătură de 
prisos, am să dorm în camionu' cu bumbac şi dimineaţa am 
să fiu gata să ies devreme la lucru. 

Bumbacul cu care era-ncărcat camionul până la jumătate 
fusese-acoperit cu-o prelată, aşa că nici măcar de pătură n-a 
avut nevoie. li era foarte bine acolo. Dar mai ales pentru că 
nu şedea pe pământ. Asta era primejdia de care omu' trebuie 
să se ferească: odată ce te-ai lungit la pământ, imediat 
pământul începe să te tragă şi să te-nghită. Din clipa-n care 
te-ai născut şi-ai ieşit din pântecele mamei, puterea şi 
atracţia pământului lucrează asupra ta; de n-ar fi femeile din 
familie sau din vecini, sau măcar una luată cu leafă, ca să te 
sprijine, să te ţină, să nu lase pământu' să te atingă, niciun 
ceas măcar n-ai trăi. De-altminteri, ştii şi tu asta. Îndată ce 
te poţi mişca, ridici capu-n sus, chiar dacă asta-i tot ce eşti 
în stare, şi-ncerci să te-mpotriveşti la ce te trage, încerci să 
te ţii drept, te-agăţi de scaune, de lucruri, chiar dacă nu te 
poţi ţine pe picioare, să te smulgi de pământ, să te salvezi. 
Pe-urmă-ncepi să poţi şi singur să stai, să faci un pas-doi, da’ 
chiar şi-n timpu' ăstor câţiva ani de la-nceput, jumate din 
timp tot la pământ ţi se duce, pământul bătrân şi calm, şi cu 
răbdare, şi care-ţi zice: „Nu-i nimic, ai căzut, nu doare, nu-ți 
fie frică”. Pe urmă eşti om în toată firea, puternic, ajuns la 
culme: când şi când, te încumeţi cu bună ştiinţă să te-ntinzi 

451 


jos, pe pământ, în pădure, noaptea, la vânat, eşti prea 
departe de casă să mai iei drumu-napoi, aşa că poţi să te- 
ncumeţi să şi dormi, să te-odihneşti peste noapte. Fireşte c- 
ai să-ncerci să găseşti ceva, orice - o scândură, o blană, un 
buştean, chiar şi nişte putregai - ceva, orice care să fie-ntre 
tine, inconştient şi neputincios, şi pământul bătrân şi cu 
răbdare, care-şi poate permite s-aştepte, pentru c-odată şi- 
odată tot o să pună mâna pe tine, dar nici n-are rost să-ţi dea 
toată mâna, pentru că tu ai cutezat să-i apuci un deget. Şi 
ştii cum e: eşti tânăr şi vânjos, şi te-ncumeţi să dormi pe el o 
noapte, da' două-n şir n-ai să cutezi. Pen' că, să zicem că eşti 
la câmp şi te opreşti de amiază, să te-aşezi sub un copac sau 
lâng-un tufiş, să-mbuci de prânz şi-apoi să te-ntinzi niţel, şi 
te trezeşti, şi-un minut nici nu-ţi dai măcar seama unde eşti, 
pentru bunul motiv că nici nu mai eşti acolo; chiar în timpul 
ăla scurt, cât n-ai băgat de seamă, bătrânul pământ, fără zor, 
cu răbdare, uşurel a-ntins mâna după tine, prima dată, 
numai că te-ai trezit la vreme. Aşa că el, dac-ar fi trebuit, ar 
fi riscat să doarmă pe pământ această unică ultimă noapte. 
Dar n-a avut nevoie să rişte. E ca şi cum Al de Sus i-ar fi zis: 
„N-am de gând să te-ajut, da’ nici beţe-n roate n-am să-ţi 
pun”. 

Pe urmă au venit zorile, s-a crăpat de zi. lar a mâncat, tot 
solitar; când a răsărit soarele erau din nou la bumbac; în 
zilele astea binecuvântate ale culesului dintre roua de vară 
şi primul frig de toamnă, bumbacul n-are umezeală şi-i bun 
de cules de cum mijeşte de ziuă; şi se făcu amiază. li zise 
negrului: „Aş zice că ţi-am dat o mână de-ajutor. Ai acuma 
un balot bun de dus la Jefferson la egrenat, aşa c-aş zice s-o 
apuc spre şosea, să mai pot prinde pe unu' să mă ducă cu 
maşina, aşa ca să mai schimb”. 

În fine ajunsese pân' aici, aproape, atât de aproape. 
Treizeci şi opt de ani i-au trebuit, şi a făcut un ocol mare, 
până jos în deltă şi pe urmă-napoi, da' acuma era aproape, 
însă drumul ăsta care ducea la Jefferson era nou, nu era ăl 
vechi, pe la prăvălia lui Varner, pe care-l ţinea el minte. 
Numerele astea noi de fier de-a lungul lui erau şi ele altfel 

452 


decât bornele de lemn de pe vremuri, pe care era scris cu 
mâna, şi, cu toate că ştia foarte bine să citească numere, 
cele mai multe nu însemnau mile, pentru că nu scădeau. Da’ 
dac-ar fi fost; în cazul ăsta mai bine să-ntrebe: 

— Cred că drumu' ăsta duce drept la Jefferson, nu? 

— Da, zise negrul. De-acolo poţi s-o iei spre deltă. 

— Vasăzică, pot. Cât zici că mai e, pân’ la oraş? 

— Opt mile, zise negrul. 

Dar el era-n stare să calculeze o milă şi dacă vedea 
bornele şi dacă nu, şapte-ntâi, pe urmă şase, pe urmă cinci, 
şi soarele de-abia dacă arăta ora unu apoi patru mile, o 
colină lungă cu un fund de gârlă la poale, şi el zise: 

— Ei drăcie, lasă-mă aici la pod. N-am fost în poiană az’ 
dimineaţă. Către pod negrul încetini camionul. E-n regulă, 
făcu Mink. De-aici încolo am să merg pe jos. De fapt, nu mi- 
ar conveni deloc să mă vadă doctoru' coborând dintr-o 
maşină, nici măcar dintr-un camion de bumbac, că-i în stare 
să-mi mai stoarcă un dolar. 

— Te-aştept, zise negrul. 

— Nu, nu, zise Mink. Trebuie, să-ţi egrenezi bumbacu' şi 
să te mai şi-ntorci acasă pân' se-ntunecă. N-ai timp. Cobori 
din cabină şi zise după imemorabila formulă de mulţumire, 
folosită la ţară: Cât îţi datorez? Şi negrul răspunse la fel: 

— Nimic, şi-aşa tot veneam. 

— Foarte mulţumesc, zise Mink. Nu-i spune doctorului, de- 
l vezi cumva din întâmplare. Poate că-ntr-o zi o să ne-ntâlnim 
în deltă. 

Şi camionul plecă. Când coborâse, pe şosea nu era nimeni. 
Să nu fie văzut din şosea, şi era destul. Numai că, dac-ar fi 
posibil, ar trebui nici să n-audă nimeni împuşcătura de 
probă. Nu-şi dădea seama de ce; n-ar fi fost în stare să 
explice, pentru că treizeşopt de ani trebuise să trăiască fără 
pic de singurătate şi-acuma avea de gând, era hotărât să 
savureze fiecare fărâmă la care-l îndreptăţea libertatea, şi de 
altfel tot mai avea cinci sau şase ceasuri până să se lase 
noaptea, şi mile probabil că nici atâtea, şi o luă de-a lungul 
unui desiş de măceşi şi chiparoşi, şi sălcii, cam vreun sfert 

453 


de milă, poate chiar mai mult, când se opri brusc locului, 
încremenit, uluit de emoție, de bucurie chiar. In faţa lui, un 
viaduct de cale ferată încăleca vâlceaua. Acuma nu numai că 
ştia cum s-ajungă la Jefferson fără să rişte-ntruna să treacă 
pe lângă oameni, care-n baza vechii afinități a celor din 
Yoknapatawpha şi-ar da seama cine e şi ce-are de gând, dar 
va avea şi ceva de făcut ca să-i treacă timpul până se- 
ntunecă, când o să poată să-i dea drumul. 

Parcă nu mai văzuse cale ferată de treizeşopt de ani de 
zile. Linia trecea chiar pe lângă gardul de sârmă ghimpată 
de la Parchman, cât era el de lung, şi putuse să vadă 
trenurile, după câte-şi aducea aminte, în fiecare zi. De 
asemenea, din timp în timp, grupe de puşcăriaşi ieşeau la 
muncă sub ochii paznicilor înarmaţi cu puşti, la construcţii 
simple sau la reparaţii de drumuri, aproape de linia ferată 
care ducea în deltă, şi se vedeau şi pe ea trenuri. Dar chiar 
şi fără gard se uita la ele din închisoare; trenurile, te uitai la 
ele, le vedeai, străine în libertatea lor, fugind, existând în 
libertate şi deci ireale, himere, vedenii fără trecut şi fără 
viitor, nici măcar ducându-se undeva, fiindcă, pentru «ei, 
destinaţia lor nu exista; erau doar mişcare, o secundă, o 
clipă, apoi nicăieri: nimic, nici nu fuseseră. Dar acum avea 
să fie altfel. O să poată să se uite la ele el în libertatea lui, 
aşa cum zburau pe lângă el în libertatea lor, între ei doi o 
legătură intimă, un fel de interdependenţă chiar: ele să 
zboare-n fum şi zgomot, şi mişcare, el să le privească; 
amintindu-şi cum, acu' treizeşopt de ani sau patruzeci, de 
fapt chiar înainte de-a se fi dus la Parchman - prilejul 
coincizând cu-o încurcătură-n treburile lui, de care-acuma 
nu-şi mai aducea aminte; da' de altfel asta a fost veşnic 
soarta lui: legată, implicată-n încurcături: necontenitele 
jigniri, nedreptăţi, pentru care era-ntotdeauna silit să lase 
totul ca să le facă faţă, să lupte cu ele, fără sculele necesare 
şi neînarmat, nici timp măcar neavând să rupă din munca 
aprigă pentru ca să se hrănească pe el şi nevasta, şi copiii; 
fusese unul din momentele astea, sau poate pur şi simplu 
dorinţa de-a vedea un tren, care-l făcuse să vină douăzeci şi 

454 


două de mile de la Moşia Franţuzului. În orice caz, oricare-o 
fi fost motivul, trebuise să-şi petreacă noaptea-n oraş şi se 
dusese la gară să vadă sosirea trenului de călători care 
trecea spre New Orleans - locomotiva pufăind şi-n fiecare 
din vagoanele luminate un îngrijitor negru insolent, un 
vagon numai pentru lumea care mânca, cu alţi negri 
servindu-i la masă, şi după asta se duceau în vagoanele de 
dormit, în care erau paturi adevărate; trenul se oprise-un 
moment, apoi plecase: o bucată lungă şi etanşă dintr-o altă 
lume, târâtă pe pământu-n beznă, pentru ca amărâţii-n 
salopetă ca de-alde el să caşte gura pe gratis o clipă, fără ca 
trenul, ce să mai vorbim de ăi din el, să ştie măcar că ei 
există. 

Dar avea tot atâta drept să stea acolo şi să caşte gura ca şi 
oricare altul, chiar dacă purta salopetă în loc de diamante; şi 
tot atâta drept avea şi-acuma, până ce-şi aminti de încă ceva 
ce-nvăţase la Parchman, în anii lungi şi plicticoşi în care se 
pregătise pentru libertate - culesul de informaţii, 
mărunţişurile, banalităţile pe care trebuise să le acumuleze 
pentru că atunci când îi va veni vremea, libertatea, s-ar 
putea să nu-şi dea seama decât prea târziu ce-i lipseşte: că 
încă din 1935 nu mai treceau trenuri de călători prin 
Jefferson, că linia ferată pe care o construise colonelul 
Sartoris (nu bancherul căruia-i ziceau tot colonel, ci tatăl 
său, colonelul veritabil, care-i comandase pe toţi flăcăii din 
tinut în timpul războiului pentru sclavi) despre care bătrânii 
pe care-i cunoscuse şi de care-şi aducea aminte şi el, Mink, 
povesteau că fusese cea mai mare ispravă din toată 
Yoknapatawpha, şi-anume de a fi legat Jeffersonul şi toată 
regiunea într-o direcţie tocmai până la Golful Mexic şi-n 
cealaltă până la Marile Lacuri, ajunsese-acuma o linie 
secundară, năpădită de bălării, pe care nu mai călcau alte 
roţi decât ale trenurilor locale de marfă trecând, dacă 
treceau, cel mult unul pe zi. 

În cazul ăsta, cu-atât mai mult, linia ferată va fi drumul 
său spre oraş, pe care intimitatea cu libertatea, pentru care 
îi trebuiseră treizeşopt de ani ca s-o câştige, nu-i va fi 

455 


violată, aşa că se-ntoarse pe unde venise, poate vreo sută de 
metri, şi opri; nu se vedea nimic: nimic decât jungla deasă, 
picurată de tăcerea după-amiezii de septembrie. Scoase 
pistolul. Parcă-i o broască țestoasă, îşi zise cu ceea ce în 
clipa aia credea că nu-i decât amuzament, umor, până ce-şi 
dădu seama că era desperare, pentru c-acuma-şi dădea 
seama că drăcia n-o să ia foc, nu era cu putinţă să ia foc, aşa 
că atunci când potrivi butoiaşul ca primul dintre cele trei 
cartuşe s-ajungă-n dreptul percutorului şi-l armă, şi ţinti 
spre piciorul unui chiparos, la patru cinci paşi mai încolo, şi 
apăsă pe trăgaci, şi auzi un ţăcănit uşor şi sec, unica lui 
emoție a fost un fel de satisfacţie calmă, aproape un 
sentiment de superioritate, c-avusese dreptate, că era în 
inexpugnabila situaţie de-a putea spune: „Ce ziceam eu?” 
fără să-şi amintească măcar cum, când armase din nou, 
pentru că de data asta nu ştia-ncotro era ţintită drăcia care 
smuci, bubui incredibil, cu o explozie la gura ţevii (că era 
scurtă); şi-abia acum, prea târziu aproape, sărind, o tresărire 
convulsivă, să-şi reţină mâna pân’ a nu arma şi trage, dintr- 
un simplu reflex, şi ultimul cartuş care-i mai rămăsese. Dar 
s-a oprit la timp, descleştându-şi degetul mare şi arătătorul 
de pe pistol; până ce putu întinde mâna stângă şi şi-l scoase 
din dreapta care-ntr-o secundă l-ar fi lăsat cu-o armă goală şi 
inutilă după atâta distanţă şi strădanie, şi timp. Poate că àl 
din urmă n-o să ia nici el foc, gândi, dar numai un moment, o 
secundă, mai puţin chiar de-o secundă, şi-şi zise: Nu dom'le. 
Trebuie să ia. N-are-ncotro. N-am de ce să-mi bat capu’. Al 
de Sus pedepseşte, nu se ține de farse. 

Şi-acuma (după soare nu era mai mult de două, cel puţin 
încă patru ceasuri până la asfinţit) ar putea chiar să se- 
ncumete să se mai culce înc-o dată pe pământul gol, acuma, 
ultima oară, mai ales că noaptea petrecută-n camionul cu 
bumbac venea-n avantajul lui. Aşa că porni din nou, de data 
asta trecând pe sub viaduct în partea cealaltă, cine ştie, să 
nu fi auzit cineva împuşcătura şi să vină să vadă ce-i, şi dădu 
peste un locşor moale, dup-un buştean, şi se lungi jos. 
Indată-ncepu să simtă cum se pornea, încetişor, tainic, pe- 

456 


ncercate, pipăitul bătrânului şi calmului, şi nezoritului 
pământ, care nu ştie ce-i nerăbdarea şi care-şi zicea: „la te 
uită, al dracului să fiu dacă n-a venit unu' să mi se-aşeze, 
cum s-ar zice, chiar în prag”. Dar era-n regulă, câteva 
ceasuri putea să se-ncumete. 

Parc-ar fi avut un deşteptător; s-a trezit exact la timp ca să 
vadă prin nişte interstiţii înfrunzite de deasupra capului 
ultimele dâre de soare pălind la zenit şi doar atâta lumină 
cât să-i ajungă să-şi găsească, prin junglă, drumu-napoi la 
linia ferată şi să se urce pe ea. Dar era mai bine-aici sus, 
lumină încă destulă ca să vadă cea mai mare parte din 
ultima milă pân’ la oraş, înainte de-a păli de tot, în locul ei 
lăsându-se-ntunericul străpuns la-ntâmplare de luminile 
răzlețe ale periferiei oraşului care-ncepea, prima stradă 
dosnică şi liniştită, de margine de oraş, dincolo de braţele 
ţepene ale unui semafor anunțând o-ncrucişare, şi-un felinar 
solitar, la care-un băiat de negru pe bicicletă avu timp destul 
să-l vadă-n mijlocul drumului şi să frâneze, şi să oprească. 

— Noroc, fiule, îi zise el în limbajul negrilor bătrâni de la 
ţară şi continuă la fel (zicând în loc de „unde locuieşte”): Pe- 
unde stă p-aici Mr Flem Snopes? 

De joia trecută începând, de pe la nouă jumate-zece seara 
şi până dimineaţa-n zori, Flem Snopes avea un om de pază, 
gardă personală, cu toate că nici Snopes şi niciun alt alb din 
oraş, cu excepţia nevestei omului de pază, nu ştia. Îl chema 
Luther Biglin, om de la ţară, de meserie dresor de câini şi 
vânător profesionist, şi fermier până la ultima alegere de 
şerif. Nu numai că nevastă-sa era nepoata cumnatului sorii 
nevestei şerifului Ephriam Bishop, dar mama lui Biglin era 
sora unui politician fruntaş de la ţară, care conducea cu 
mână de fier una din circumscripțiile ținutului (ca moş Will 
Varner Mogşia Franţuzului) care-l alesese pe Bishop şerif. Aşa 
că Biglin era acuma temnicer în regimul lui Bishop. Dar cu o 
deosebire categorică faţă de canoanele nepotismului. De 
unde cel mai adesea deţinătorii unor asemenea slujbe mai 
mărunte-n ierarhie nu aduceau nicio contribuţie postului 
unde-ncurcau locul şi pe care nu-l doriseră, şi-n orice caz nu- 

457 


l acceptaseră decât sub presiunea familiei, ca să-mpiedice pe 
vreun membru al facțiunii politice adverse să-l ocupe, Biglin 
aducea într-a sa o devoțiune entuziastă şi pasionată, şi o 
fidelitate faţă de putere şi de integritatea imaculată a 
oficiului ocupat de ruda sa prin alianţă, pe care-ai fi putut s-o 
asemeni cu ce simţise probabil ordonanța lui Murat pentru 
ce simboliza bastonul de mareşal al patronului său. 

Nu numai că era cinstit (chiar când vâna pentru vânzare 
căprioare şi rațe, şi prepeliţe, legea o călca, dar cuvântul 
niciodată), era şi brav. După Pearl Harbour, cu toate că 
fratele maică-sii ar fi putut şi probabil c-ar fi şi reuşit să-i 
găsească sau să-i inventeze o scutire de încorporare, Biglin 
s-a dus voluntar la puşcaşii marini, descoperind spre uimirea 
lui că, după criteriile militare, cu ochiul drept aproape că nu 
vedea. El personal nu remarcase. Era amator de radio, nu de 
citit, şi la vânat (era unul dintre cei mai buni trăgători din 
ţinut, cu toate c-avea un fel al lui, de stângaci extravagant şi 
risipitor - trăgea cu stânga, cu arma-n umărul stâng; în 
cursul a două din cele trei meserii precedente ale lui, trăsese 
mai multe cartuşe decât oricine altul din ţinut; la vârsta de 
treizeci de ani uzase două rânduri de ţevi) defectul ăsta 
realmente i-a prins bine, pentru că n-a avut nevoie să se 
antreneze să ţină amândoi ochii deschişi, ca să vadă-n 
acelaşi timp şi gura ţevii şi ţinta, sau să-nchidă dreptul pe 
jumătate ca să elimine paralaxa. Aşa c-atunci când (nu din 
curiozitate, ci din simplă înrudire birocratică) află - mai 
repede chiar decât şeriful, pentru că el, Biglin, a crezut de 
la-nceput - de Mink Snopes ăsta, scăpat în fine de la 
închisoarea din Parchman, că vechile lui ameninţări contra 
lui văr-su, chiar dacă erau de-acu' patruzeci de ani, nu 
trebuiau ignorate, cu-atât mai puţin înlăturate, cum părea 
dispus să facă patronul şi şeful său. 

Aşa că scopul, intenţia lui era în fond totuşi de a apăra şi 
păstra imaculată slujba rudei sale prin alianţă, ceea ce 
însemna să apere liniştea şi să ocrotească viaţa şi 
bunăstarea omenească, sarcină pe care-o-mpărtăşea şi el cu 
modestie. Dar mai era şi altceva, de care ştia numai nevastă- 

458 


sa. Nici chiar şeriful nu ştia de planul, de campania lui; 
numai neveste-sii-i spusese: „S-ar putea să nu iasă nimic din 
toată chestia asta, cum zicea şi văru' Eef: înc-o sperietoare 
de-a avocatului Stevens. Da’ ia-nchipuieşte-ţi că văru' Eef se- 
nşală şi c-avocatu' are dreptate; ia-nchipuieşte-ţi...” Parcă 
vedea cu ochii: ultima frântură de secundă, Mr Snopes 
neputincios în pat, în puterea destinului, un ultim strigăt 
deznădăjduit, după ajutorul pe care ştia că n-are cine să i-l 
dea, cuțitul (securea, ciocanul, reteveiul sau ce-o fi având de 
gând să folosească asasinu-nsetat de răzbunare) începând să 
mişte, să coboare, şi el, Biglin, pătrunzând, năvălind în odaie 
cu lanterna-ntr-o mână şi cu pistolu-n alta: o singură- 
mpuşcătură, asasinul prăbuşindu-se peste victimă, cu 
diavoleasca expresie de bucurie şi triumf dispărându-i uluită 
de pe faţă... „Nu se poate, Mr Snopes o să ne umple de bani. 
Trebuie. Exclus să poată să n-o facă.” 

Dar, cum Mr Snopes nu trebuia să ştie de chestia asta (îi 
explicase şeriful că-n America nu poţi să dădăceşti pe-un om 
liber decât dacă-ţi cere sau măcar ştie şi admite), el n-o să 
poată sta chiar în dormitor, unde-ar trebui de fapt, ci va fi 
silit să-şi aleagă, să-şi inventeze-un loc cât mai potrivit afară, 
lângă cea mai apropiată fereastră, pe care să poată să intre 
sau măcar să vadă şi să tragă prin ea. Ceea ce-nsemna c-o să 
trebuiască să stea treaz toată noaptea. Era un temnicer bun, 
conştiincios, ţinea închisoarea curată şi deţinuţii hrăniţi 
cumsecade şi-ngrijiţi; asta-n afară de micile comisioane pe 
care le mai făcea pentru şerif. Aşa că singurul timp în care- 
ar putea să doarmă-un pic în cele douăzeci şi patru ore ale 
zilei ar fi între cină şi momentul imperios ultim, când va 
trebui să fie la postul său, în faţa ferestrei dormitorului lui 
Snopes. 

Aşa că-n fiecare seară se culca îndată după ce se ridica de 
la masă şi nevastă-sa pleca la cinematograf, pentru ca la 
întoarcere, de obicei pe la nouă jumătate, să-l trezească. 
Apoi, cu lanterna electrică şi cu revolverul, şi cu un sandviş 
împachetat în hârtie, şi cu un scaun pliant, şi cu o flanelă să 
nu-i fie frig, pentru că nopţile de sfârşit de septembrie se 

459 


cam răcoresc către miezul nopţii, stătea nemişcat şi tăcut, 
lipit de gardul viu din faţa ferestrei unde, precum ştia tot 
Jeffersonul, Snopes îşi petrecea tot timpul cât nu era la 
bancă până când, în cele din urmă, lumina se stingea; la care 
vreme cei doi servitori negri erau de mult plecaţi. Atunci 
traversa tiptil peluza şi-şi deschidea scaunul sub fereastră şi 
se aşeza, stând atât de nemişcat, încât câinii vagabonzi care 
se vânturau prin tot Jeffersonul cât era noaptea de lungă 
aproape că dădeau peste el pân’ să-l simtă, să-l miroasă, să-l 
vadă dacă-i treaz sau nu, şi-l simțeau că e şi se gudurau, şi-o 
ştergeau; sta până ce se crăpa de ziuă, când îşi strângea 
scaunul şi vedea să nu fi uitat cumva hârtia-n care fusese 
învelit sandvişul, şi pleca; deşi, duminică noaptea, dacă 
Snopes n-ar fi dormit şi fiică-sa n-ar fi fost surdă, când şi 
când l-ar fi putut auzi sforăind - adică până ce câinii 
noctambuli traversând peluza l-au simţit - cum vor fi făcut - 
că doarme şi că nu mai era bun de nimic, şi l-au atins cu 
nasul lor rece. 

Mink nu ştia. Dar chiar dac-ar fi ştiut, probabil că mare 
lucru n-ar fi schimbat. Ar fi socotit pur şi simplu toată 
chestia asta - Biglin, faptul că Snopes era acum păzit - drept 
un simptom în plus al infinitei capacităţi de invenţii 
meschine, a forţelor inamice care-o viaţă-ntreagă l-au 
urmărit pas cu pas. Aşa că, şi dac-ar fi ştiut că Biglin stă de 
pază sub fereastra odăii în care locuia acum văr-su (Nu se 
grăbise. Dimpotrivă: după ce băiatul de negru cu bicicleta i-a 
spus pe unde s-apuce, şi-a zis: Am ajuns cam devreme. Să-l 
las să mănânce-ntâi, s-aibă timp ăi doi negri să plece, să nu- 
mi stea-n drum.) nu s-ar fi comportat altfel: nu s-ar fi ascuns, 
n-ar fi pândit: doar nevăzut, nesimtit, străin irevocabil ca un 
şacal sau un lup tânăr; fără să se ghemuiască, să se pitească 
pe lângă gardul viu, cum făcea Biglin când venea, ci pur şi 
simplu şezând pe călcâie - cum, ţăran fiind, putea sta 
ceasuri întregi fără supărare - rezemat de el, de gard, în 
timp ce examina casa, a cărei formă şi aşezare o cunoştea 
din  infinitezimalele ştiri şi informaţii filtrate lent, la 
Parchman, şi pe care el trebuise să le înmănuncheze, să le 

460 


asimileze de la străini, şi totuşi să ascundă-n faţa lor 
importanţa celor ce-ntreba; privind, de fapt, la vastul edificiu 
cu coloane cu ceva ca o mândrie că era a unuia pe care-l 
chema Snopes; lipsit total, absolut de gelozie; altcândva, 
mâine, deşi el personal nu visase şi nici nu dorise vreodată 
realmente să fie primit înăuntru, unui străin i-ar fi spus cu 
mândrie: „Aici stă văr-miu. E-a lui”. 

Arăta exact cum ştia că trebuie s-arate. Erau luminate 
ferestrele din dos ale odăii din colţ, unde văr-su (cu 
siguranţă că terminaseră masa; le lăsase timp berechet) 
trebuie că şedea cu picioarele proptite pe scândurica 
specială, pe care auzise la Parchman c-o altă rudă de-a lui, 
pe care Mink nici n-o văzuse, pentru că Wat Snopes se 
născuse prea târziu, o bătuse-n cuie, la cămin, anume pentru 
asta. Mai era lumină şi-n odaia din faţa ăşteia, la care nu se 
aşteptase, pentru că ştia şi despre camera specială de sus, 
pe care fie-sa surdă şi-o aranjase pentru ea. Dar sus nu se 
vedea nimic, nicio lumină, aşa că desigur că fata era încă jos. 
Şi, cu toate că lumina din bucătărie dovedea că servitorii 
negri nu plecaseră nici ei, pornirea din el era atât de 
puternică, încât fără să mai aştepte începu să se ridice, să 
se-ndrepte spre fereastră ca să vadă, dac-o fi nevoie să- 
nceapă: el, care de treizeşopt de ani învățase s-aibă răbdare 
şi-ar fi trebuit să se stăpânească la perfecţie. Pentru că, dac- 
ar aştepta prea mult, văr-su putea să se culce şi chiar să şi 
adoarmă. Ceea ce ar fi fost insuportabil, şi nu trebuia să se- 
ntâmple: trebuia să vină momentul, chiar dac-ar fi durat 
numai o secundă, în care să spună: „Flem, uită-te-ncoa”, şi 
văr-su să se uite. Dar se reţinu, el care treizeşopt de ani de 
zile învățase să aştepte, şi se lăsă jos pe călcâie din nou, 
săltându-şi ghemotocul tare al pistolului, pe care-acuma-l 
purta în buzunarul de la piept al salopetei; odaia ei trebuie 
să fie de partea cealaltă a casei, unde nu putea să vadă de- 
aici ferestrele luminate, şi lumina din odaia cealaltă nu- 
nsemna nimic, pentru că, dac-ar fi el un mare bogătaş ca 
văr-su Flem, cu o casă mare şi frumoasă ca asta, ar aprinde 
toate lămpile de jos. 

461 


Apoi, lumina din bucătărie se stinse; şi imediat putu s- 
audă pe negru şi pe negresă vorbind pe când se apropiau şi 
(nici măcar nu şi-a ţinut răsuflarea) trecură la vreo zece paşi 
de el, spre poarta din gardul viu, glasurile depărtându-se- 
ncet pe stradă, dincolo, până ce se stinseră. Atunci se ridică, 
încetişor, fără grabă, nu pe furiş, nu strecurându-se: numai 
mărunt, şters, poate că pur şi simplu prea mărunt ca să fie 
observat, şi traversă peluza până la fereastră, şi (trebui să se 
ridice-n vârfuri) se uită înăuntru la văr-su şezând în scaunul 
pivotant, ca la o bancă sau la un birou, cu picioarele proptite 
de cămin şi cu pălăria pe cap, aşa cum el, Mink, ştiuse c-o 
să-l găsească, arătând nu cine-ştie-ce schimbat, cu toate că 
Mink nu-l văzuse de patruzeci de ani; puţin mai altul, totuşi; 
pălăria neagră de plantator, de care auzise şi la Parchman, 
dar cravata minusculă putea să fie tot aia pe care-o purtase 
acum patruzeci de ani, îndărătul tejghelei de la prăvălia lui 
Varner, cămaşa, o cămaşă albă de oraş, şi pantalonii, 
pantaloni negri de oraş şi ei, şi ghete lustruite, de oraş, în 
loc de bocanci de fermier. Dar nu efectiv schimbat: nu citea, 
doar şedea cu picioarele proptite-n cămin şi cu pălăria pe 
cap, falca mişcându-i-se-alene şi necontenit, parc-ar fi 
mestecat. 

Ca să fie mai sigur, o să dea ocol casei, să vadă ferestrele 
de sus de pe partea cealaltă şi apucase să pornească pe din 
dos, când îşi zise c-ar putea foarte bine să se uite şi-n 
cealaltă odaie, dacă tot era atât de-aproape de ea, şi porni 
fără să facă mai mult zgomot decât o umbră, şi nici c-avea 
mai multă consistenţă, de-a lungul zidului, până ce putu să 
se ridice din nou pe vârfuri, ca să se uite pe cealaltă 
fereastră în odaia de-alături. O văzu imediat şi-o recunoscu 
imediat - o odaie cu pereţii căptuşiţi aproape până la tavan 
cu cărţi, mai multe cărţi decât crezuse el că există, o femeie 
şezând la o lampă-n mijlocul odăii şi citind una dintre ele, cu 
ochelari cu margine de os şi cu smocul acela alb în părul 
negru, despre care auzise şi la Parchman. O secundă fu din 
nou pradă furiei aceleia desperate şi revoltei, şi de data asta 
era aproape să-l distrugă, să-l nenorocească - turbarea, furia 

462 


când, în timpul primilor doi-trei ani, după ce aflase că ea se- 
ntorsese-acasă, pare-se că de-a binelea, şi că şedea tot acolo, 
cu Flem în casă: îşi zicea Da dacă nu-i surdă deloc; da dacă i- 
a prostit pe toți pentru cine ştie ce blestemăţie-o fi având ea- 
n cap deoarece chestia asta - adevărul adevărat, dacă era 
surdă sau se făcea - era ceva la noroc, ceva pe care nu 
numai c-o să trebuiască să se bazeze pe altul, dar să se 
bazeze pe ceva atât de şubred şi de pirpiriu ca ştiutul din 
auzite, de la a doua sau a treia mână. Pân' la urmă şi-a făcut 
drum sub diferite pretexte la doctorul închisorii, dar acolo 
acelaşi lucru: nu-ndrăznea să-ntrebe ce voia să afle, ce 
trebuia să afle, să descopere, să ştie cu siguranţă: doar atât: 
dacă unu' surd tun tot ar simţi - ar putea să simtă - suflul 
dacă zgomotul era destul de tare sau destul de aproape. 

— Ca 0... se pomeni Mink zicând pân' să poată să se 
oprească. Dar era prea târziu; încheie doctorul pentru el: 

— Exact. Ca o-mpuşcătură. Dar chiar dacă ne-ai putea 
face să credem că eşti surd, cum să scapi de-aici? 

— Aşa-i, zise Mink. N-am nevoie s-aud vâna de bou: ajunge 
s-o simt. 

Da' o să meargă; era odaia aia care şi-o aranjase la etaj 
pentru ea, în timp ce fiecare cuvânt care se prelinsese de- 
acasă pân’ la el la Parchman - câteodată trebuie să-i crezi pe 
oameni, trebuie, pur şi simplu trebuie - zicea cum văr-su-şi 
petrecea tot timpu-n colţu' lui dintr-o odăiţă de jos, din casa 
asta, care, cică, era mai mare şi decât toată închisoarea. 
Pentru ca să vină, să se uite pe fereastră şi s-o găsească nu 
sus, unde-ar fi trebuit să fie, ci exact în odaia de-alături. În 
care caz, probabil că şi din tot ce mai crezuse el şi pe ce se 
mai bizuise n-o să s-aleagă decât praf şi pulbere; nici nu era 
nevoie să mai fie şi-o uşă deschisă-ntre cele două odăi ca să 
fie sigur c-o să simtă ceea ce doctorul închisorii numise 
suflu, pentru că ea nici măcar nu era surdă. Toate-l 
minţiseră; calm, îşi zise! Și nu mi-a mai rămas decât un 
singur glonţ, chiar dac-aş avea timp să trag două pân’ să 
năvălească cineva din stradă. O să trebuie să caut un retevei 
sau un drug pe-undeva... la un pas de prăpăd, de prăbuşire, 

463 


dar îşi reveni, se stăpâni pe muchea prăpastiei, murmurând, 
şoptind: „Stai, stai puţin. Nu ţi-am spus şi ţi-am tot spus că 
ÄI de Sus nu joacă feste, doar că pedepseşte? Fireşte că-i 
surdă; nu se spune-asta-n tot Missippiu-ul de sus şi până jos, 
de zece ani de zile-ncoace? Nu mai e vorba de blestematu' 
ăla de doctor de la Parchman şi nici de-ălelalte putori de 
nenorociţi de ocnaşi, de la care trebuia să-ncerc să aflu ce- 
aveam nevoie să ştiu, da’ de negru’ ăla ieri-seară, care- 
aproape c-a fost obraznic, să zică-afurisitu' unui alb în faţă 
că-i mincinos, numai c-am adus vorba că poate, cine ştie, şi-o 
fi bătând joc de oameni. Negrii ăştia, care ştiu toate 
dedesubturile despre toţi albii, ce să mai zic de-una vândută 
lor şi pe deasupra şi-o comunistă d-alea, de-ajung nu numai 
ăi din Yoknapatawpha, da’ desigur că şi-ăi din Memphis, şi 
şi-ăi din Chicago să ştie de-adevărat dacă-i surdă sau nu, şi 
şi dacă-i toate-ălelalte sau nu-i. Fireşte că-i surdă, cum stă 
aşa cu spatele la uşa prin care trebuie să treci, da’ trebuie să 
fie şi-o uşă din dos şi n-ai nevoie decât s-o găseşti, şi să ieşi 
apoi frumos pe ea”, şi porni fără grabă: nu pe furiş, doar 
mărunt, invizibil, cu pas uşor, pe după casă, şi urcă treptele, 
şi trecu printre coloanele ameţitoare ale porticului, ca orice 
invitat sau vizitator, sau musafir deschizând încet uşa şi 
intrând în hol şi traversându-l, trecând prin uşa deschisă, la 
care stătea femeia cu spatele, fără măcar să-şi arunce-o 
privire spre ea, şi trecu la cealaltă şi scoase pistolul din 
buzunarul salopetei, şi-şi zise repede, puţin cam haotic, 
aproape ca o uşoară gâfâială: N-am decât un singur glonţ, 
aşa c-o să trebuie să trag în cap, nu pot să risc în corp numai 
c-un singur glonţ, şi intră în odaia-n care şedea văr-su şi făcu 
repede câţiva paşi. 

N-a avut nevoie să zică: „Flem, uită-te-ncoa”. Văr-su asta 
chiar făcea, peste umăr. Altminteri, nu se mişcase, doar 
fălcile-ncremeniseră-n mijlocul mestecatului. Apoi se mişcă, 
se plecă puţin înainte-n scaun şi tocmai începuse să se 
rotească-ncet, când Mink se opri la vreo cinci paşi şi ridică, 
cu amândouă mâinile, arma semănând a broscoi şi arătând 
ruginită, şi trase cocoşul, şi-o-nţepeni zicându-şi: Trebuie sã- 

464 


l] lovească-n faţă: nu să-l lovesc: să-l lovească şi apăsă pe 
trăgaci, şi mai mult simţi decât auzi, neatent aproape, 
ţăcănitul trist, prostesc. Acuma văr-su, cu picioarele puse pe 
duşumea şi cu scaunul întors aproape cu faţa la el, părea să 
şadă nemişcat şi chiar nepăsător, privind şi el la mâinile lui 
Mink, sinistre, tremurânde, ca de copil, ca de viezure, când 
una din ele ridică destul cocoşul ca să poată cealaltă să- 
ntoarcă butoiaşul, să vină din nou cartuşul sub percutor; din 
nou acelaşi păcănit insignifiant ca-nainte, ca o revenire din 
trecut: nu un avertisment, nici măcar o repetare: doar slab 
şi-obişnuit, şi insignifiant, pentru că, orice-o fi fost, nici 
înainte nu fusese destul de tare ca să schimbe ceva, nici 
destul de remarcabil ca să-ţi aduci aminte de el; şi-n aceeaşi 
clipă-l goni din gând. E-n regulă, îşi zise. De data asta o să 
tragă: Al de Sus nu glumeşte şi trase cocoşul, şi din nou îşi 
înţepeni pistolul cu amândouă mâinile,  văr-su 
nemaimişcându-se deloc acum, cu toate că-ncepuse iar să 
mestece-ncetişor, ca şi cum şi el ar fi urmărit scânteierea 
tristă de pe cocoş, când pocni din nou. 

A făcut un zgomot formidabil, cu toate că Mink nu l-a mai 
auzit. Trupul lui văr-su se crispa acum într-un spasm ciudat 
pe jumătate-nfundat, care-ntr-o clipă avea să răstoarne şi 
scaunul; i se părea că trosnetul pistolului fusese nimic, dar 
c-atunci când scaunu-n cele din urmă o să cadă şi-o să se 
izbească de podea, trosnetul o să trezească tot Jeffersonul. 
Se răsuci-n călcâie; a fost totuşi o clipă când a mai încercat 
să-şi zică, să strige: 

— Stai! Stai! Vezi întâi dac-a murit, c-altfel degeaba-a fost 
tot!, dar n-a putut, nu-şi aducea aminte când remarcase 
cealaltă uşă-n perete, era dincolo de scaun, da' era; unde 
ducea n-avea importanţă, pentru că-n orice caz ducea- 
nainte, nu ducea-napoi. Se repezi la ea bâjbâind la clanţă, 
zgâlţâind-o, bâjbâind şi zgâlţâind-o, şi, după ce-şi dădu 
seama că-i încuiată, bâjbâind ca orbit chiar şi după ce auzi 
glasul în spatele lui, şi din nou se răsuci şi văzu o femeie 
stând în uşa holului; o clipă gândi: Vasăzică, totuşi aude 
până să-şi dea seama: n-avusese nevoie s-audă; femeia 

465 


fusese adusă-acolo să-l prindă de-aceeaşi putere care, prin 
simpla arătare cu degetul, l-ar putea spulbera, anihila, 
volatiliza acolo, pe loc, unde se afla. 

Şi nici măcar timp să armeze şi să ţintească dac-ar mai fi 
avut cumva vreun glonţ, aşa că-n clipa-n care se răsucise, şi 
aruncase, zvârlise pistolu-n ea fără măcar să fie-n stare să se 
repeadă şi el, pentru că-n aceeaşi clipă i se păru că ea-l are- 
n mână, că-l întinde spre el, zicându-i cu vocea aia de rață, 
pe care-o au surzii: 

— Uite-l! Ia-ţi-l! Uşa aia dă-ntr-un dulap. Întoarce-te pe- 
aici ca să poţi ieşi. 


466 


Optsprezece 


— Opreşte maşina, zise Stevens. Ratliff opri. 

Conducea el, cu toate că era maşina lui Stevens. leşiseră 
din şosea la răscruce - prăvălia şi maşina de egrenat, şi 
potcovăria lui Varner, şi biserica, şi vreo duzină şi ceva de 
locuinţe şi alte case care-alcătuiau cătunul, peste tot 
luminile stinse-acum, cu toate că nu era nici zece - şi 
traversaseră şi lăsaseră-n urmă restul de fund de vâlcea, 
larg şi neted, cu pământuri rodnice, pe care bătrânul Varner 
- trecut de optzeci de ani acum, încărunţit de tot, cu 
doisprezece ani de văduvie până să-şi fi luat nevastă tânără 
de douăzeci şi cinci de ani, acum vreo doi ani, când se zicea, 
se socotea că-i logodită, sau că-n orice caz îi făcea curte 
nepot-su - le ţinea în gaj sau cu ipotecă dacă nu erau chiar 
proprietatea lui directă; şi-acum se apropiau de coline: 
ferme mici şi vechi, şi prăpădite, culcate pe-o rână, gata să 
cadă, risipite ca nişte petice de hârtie printre povârnişuri 
spălate de ploi. Drumul, de la o vreme, nu mai avea nici 
măcar prundiş pe el şi-n curând niciun fel de roţi n-aveau să 
mai poată trece; de pe-acum în strălucirea fixă a farurilor 
(Ratliff oprise maşina), semăna şi el cu-o ravenă erodată, 
şerpuind spre creasta râpoasă, pe care se vedeau nişte pini 
amărâţi şi zburliţi, şi nişte tufan mărunt, fără nicio valoare. 
Soarele trecuse de ecuator, ajunsese-n dreptul Balanţei şi- 
acum, că stăteau pe loc, în calmul motorului în ralanti, după 
burniţa măruntă şi-nceată de duminică şi frigul luminos şi 
amăgitor, care ţinuse aproape toată ziua de luni, aveai o 
senzaţie de toamnă; meterezul jumulit de pini şi de lăstăriş 
de tufan era o apărătoare cam pirpirie împotriva iernii şi-a 
ploii, şi-a frigului, care-mbrăcaseră-n rugină câmpiile 
epuizate, năpădite de oţetari şi de sasafarşi, şi de abanoşi; 
abanoşii-ncărcaţi de fructe neaşteptând decât gerul şi 
lătratul câinilor la vânat de oposumi. 


467 


— Ce te face să crezi c-o să fie-acolo, când poate că nici 
noi n-o să putem ajunge pân’ acolo? 

— Un' să fie-n altă parte? zise Ratliff. Un’ să poată el să se 
ducă-n altă parte? Inapoi la Parchman, după ce-a trebuit 
atâta bătaie de cap şi cheltuială ca să iasă? Ce-al'ceva poa’ 
să facă decât să se duc-acasă? 

— Da’ casa nici nu mai există, zise Stevens. Când a fost - 
acum trei ani? - atunci în ziua-n care ne-am dus cu maşina 
după băiatul ăla - cum îi zicea...? 

— Turpin, zise Ratliff. 

— ... care nu răspunsese la ordinul de chemare, să-l 
căutăm? Nu mai rămăsese nimic din casă-atunci, decât 
scheletul. 

O bucată de-acoperiş şi ceva din pereţi, mai sus de ce- 
ajungeai să smulgi cu mâna să iei pentru foc. Şi drumul era 
mai bun, pe-atunci. 

— Da, zise Ratliff. Oamenii chipurile-l nivelau când târau 
lemnu' de foc pe el. 

— Aşa c-acuma n-o mai fi rămas nici scheletul. 

— Mai e un beci dedesubt, zise Ratliff. 

— Într-o gaură-n pământ? făcu Stevens. Ca un animal într- 
o vizuină? 

— E-obosit, zise Ratliff. Chiar dacă n-ar avea şaizeştrei sau 
şaizeşpatru de ani. A trăit sub tensiune treizeşopt de ani, ce 
să mai vorbim de astea - azi e joi, nu? - de astea şapte zile 
din urmă. Şi-acuma nu mai e nici tensiunea să-l ţină pe 
picioare. Ia-nchipuie-ţi c-ai fi stat treizeşopt de ani aşteptând 
să faci o treabă şi că-n fine-ntr-o bună zi ai făcut-o. Nici 
dumitale nu ţi-ar mai fi rămas mare lucru. Aşa c-acuma, ce 
vrea el e să se-ntindă undeva la-ntuneric şi la linişte, şi să 
doarmă. 

— Trebuia să se fi gândit la asta joia trecută, zise Stevens. 
Acuma-i prea târziu. 

— Păi nu de-asta suntem noi aici? zise Ratliff. 

— All right, zise Stevens. Dă-i drumu'. Dar în schimb 
Ratliff opri motorul. Acuma-ntr-adevăr că puteau sesiza, 
simţi schimbarea de anotimp, de an. Parte dintre păsări mai 

468 


rămăseseră, dar noaptea nu mai era plină de cacofonia seacă 
şi gălăgioasă a gâzelor nocturne ale verii. Numai greierii-n 
tufişurile de lemn câinesc şi lăcustele-n miriştea deasă ca 
peria ţâşneau zănatice, la-ntâmplare-n toate părţile. Şi-acum 
Stevens’ îşi dădu seama ce-avea să vină, despre ce-avea 
Ratliff de gând să vorbească. 

— Şi dumneata socoţi că ea nu şi-a dat niciun moment 
seama ce-o să facă şarpele ăsta veninos cum i-or da drumu'? 
zise Ratliff. 

— Sigur că nu, zise Stevens, repede, prea repede, prea 
târziu. Dă-i drumu”. 

Dar Ratliff nu se mişca. Stevens băgă de seamă că mai 
ţinea încă mâna pe cheia de contact, aşa că nici el, Stevens, 
n-ar fi putut porni motorul. 

— Eu zic că noaptea asta ea o să se-oprească-n Memphis, 
zise Ratliff. Cu maşina aia nou-nouţă, cu chestii şi cu tot. 

Stevens îşi aducea aminte de toate. Greul era să uite. Ea 
singură-i spusese - sau cel puţin aşa credea el - atunci 
dimineaţa după ce-i dăduse relaţiile necesare ca să poată 
redacta actul: cum că n-avea de gând s-accepte nici 
automobilul aşa-zisului ei tată şi că-n schimb îşi comandase 
unul nou de la Memphis, care-i va fi livrat la timp ca să poată 
pleca direct de la-nmormântare; actul putea să i-l aducă 
acasă să-l semneze când o să-şi spună rămas-bun sau ce-o să 
le ţină lor - ei şi lui - loc de rămas-bun. 

A fost o înmormântare mare: un bancher de frunte, un 
financiar care nu numai că murise-n floarea vârstei 
(financiare-n orice caz), dintr-un glonţ de pistol, dar dintr-un 
glonţ de pistol greşit, pentru că de obicei un bancher, când 
moare dintr-un glonţ de pistol, la el în dormitor, la ora nouă 
seara, e după ce tocmai spusese noapte bună unui inspector 
financiar de stat sau federal (sau poate de-amândouă). El 
(răposatul) nu patronase niciun fel de confrerii: fraterne, 
civice, militare, de niciun soi: doar finanţe; nici economice - 
bumbac sau vite, sau ceva care să fi constituit în 
Yoknapatawpha şi-n Mississippi o situaţie şi-un domeniu de 
exploatare - doar Bani. E foarte-adevărat că făcuse parte din 

469 


congregația unei biserici din Jefferson, după cum dovedeau 
aspectul exterior şi adăugirile făcute edificiului, dar nici 
măcar asta nu fusese-o subordonare sau măcar o aspirație, 
sau sincer o congregare, sau o amnistie, ci pur şi simplu un 
armistițiu temporar între două graiuri ireconciliabile. 

Şi, cu toate astea, nu numai oraşul, dar tot ţinutul a venit. 
El (Stevens) sta, în calitatea lui de membru al castei, la 
cererea expresă a fiicei (sic) şi la insistența ei, în rândul 
întâi, de fapt, alături de ea: el, Linda, unchiu' Jody, un bărbat 
c-un început de chelie şi care-adăugase înc-o sută de livre de 
fălci şi de burtă la scheletul lung şi deşirat al lui taică-su; şi, 
da, Wallstreet Snopes, Wallstreet Panic Snopes, care nu 
numai că niciodată nu se comportase ca un Snopes: 
niciodată n-arătase ca unul de-ai lor: un bărbat înalt, oacheş, 
afară de ochii de-un incredibil albastru tandru şi tineresc, de 
peruzea,  care-ncepuse ca băiat de prăvălie ducând 
pachetele-acasă de la băcănie de pe-o stradă mai dosnică să 
se-ntreţină pe el şi pe frate-su mai mic, Amiral Dewey, să-şi 
poată termina şcoala, şi de-acolo a ajuns să-nfiinţeze la 
Jefferson un depozit angro de băcănie livrând în tot ţinutul; 
şi-acuma, mutat cu toată familia la Memphis, era 
proprietarul unui lanţ de magazine de angro de băcănie, 
acoperind jumătate din Mississippi, plus parte din Tennessee 
şi din Arkansas; toţi cu faţa la groapa discret camuflată de 
lângă-un alt mormânt, pe care nu bărbat-su (care doar îl 
comandase şi-l plătise), ci Stevens însuşi înălţase marmura 
mincinoasă scandaloasă: contravaloarea pentru eliberarea 
Lindei acum nouăsprezece ani. Că tot el o să fie cel care-o 
să-nalţe orice minciună-o să-i pretindă ea şi pe ăsta; 
discutaseră - el şi Linda - azi-dimineaţă. 

— Nu. Nimic, zisese ea. 

Ba da, a scris el. 

— Nu, a zis ea. El doar a ridicat tăbliţa iar şi a ţinut 
cuvântu-n faţa ei; nu putea să fi scris: E spre binele 
dumitale. Pe urmă, nici n-a mai avut nevoie. 

— Ai dreptate, a zis ea. O să trebuiască să mai faci unul. 

El a scris: O să facem. 

470 


— Nu, a zis ea. Totdeauna-ai făcut totul în locul meu. Şi- 
ntotdeauna ai să faci. Acuma-mi dau seama că niciodată n- 
am avut pe nimeni decât pe dumneata. În fond, nici n-am 
avut nevoie niciodată de nimeni decât de dumneata. 

Stând acolo-n timp ce preotul baptist îşi debita cu mare 
viteză slujba, el (Stevens) se uita la mutrele din jur, la 
mutrele de târgoveţi şi de ţărani, la cetăţenii reprezentând 
oraşul, pentru că oraşul trebuia să fie reprezentat la această 
pompoasă îngropăciune, la cei care se reprezentau doar pe 
ei înşişi, pentru că-ntr-o bună zi vor fi şi ei acolo unde zăcea 
acum Flem Snopes, tot atât de abandonaţi şi de morţi, şi de 
singuri; la mutrele anonime, suspicioase şi pline de speranţe, 
care-i datorau lui sau băncii, bani, şi, cum sunt oamenii-n 
stare să fie, sperau, erau chiar capabili să creadă, acuma că 
el murise, că datoria lor poate, da, cine ştie, poate c-o să se 
piardă sau c-o s-o uite, sau pur şi simplu că n-o să le-o mai 
ceară, n-o s-o-ncaseze. Apoi deodată mai văzu ceva. Nu erau 
mulţi: recunoscu numai trei, tot mutre de ţărani, arătând la 
fel cu celelalte mutre de ţărani, suspicioşi, chiar şterşi, la 
marginea mulţimii; dar brusc parcă săriră-n sus, parcă 
ţâşniră, şi-şi dădu seama cine erau. Erau Snopeşi; nu-i mai 
văzuse niciodată pân-atunci, dar incontestabil asta erau: nu 
deosebiți de alţii, deloc: pur şi simplu identici, nu atât de 
mult ca expresie, cât în ţinută, în atitudine; îşi zise-n gând, 
repede, ca-n clipa de curată panică, atunci când eşti trezit 
din somn: Sunt ca lupii când vin să vadă capcana-n care-un 
lup mai mare, lupul-şef, lupul-căpetenie, lupul-taur, cum ar 
zice Ratliff a murit, dacă n-o fi rămas cumva vreo fâşie, 
vreun petic de piele-agățat pe-acolo. 

Pe urmă-a trecut şi asta. Nu putea să stea tot timpul să 
privească-ndărât, şi-acuma preotul isprăvise, şi 
antreprenorul de pompe funebre făcea semn persoanelor 
marcante, celor oficial îndurerate, că pot pleca: şi când îşi 
întoarse, când putu să-şi întoarcă iar ochii-ndărăt, mutrele 
dispăruseră. Pe Linda o lăsă acolo. Adică, avea s-o aducă 
unchi-su cu maşina acasă, unde, la ora asta automobilul nou, 
după care spusese că telefonase la Memphis, îndată ce se 

471 


hotărâse, ieri după-masă, să plece singură, direct la New 
York îndată ce va termina cu înmormântarea, probabil că va 
fi în poartă, gata de plecare probabil, maşina nouă şi bagaje, 
şi tot, când o s-ajungă el acolo cu actul să-l semneze. 

Aşa că se duse la birou ca să-l ia - un act de donaţie (cu 
onorariul de un dolar), prin care se restituia De Spain-ilor 
casa şi terenul. Făcuse singură toate, ea: nici măcar nu-l 
ținuse la curent cu desfăşurarea demersurilor, necum cu 
intenţiile ei. N-a putut să dea de Manfred, pe care Snopes, 
odată cu banca şi cu restul, îl deposedase şi de nume, şi de 
reputaţie, la Jefferson, dar găsise-n cele din urmă ce mai 
rămăsese din neamurile lui - unica soră a Maiorului de Spain 
bătrânul, tatăl lui Manfred, şi unicul ei copil: o bătrână 
țintuită la pat, locuind la Los Angeles cu fiică-sa, fată 
bătrână de vreo şaizeci de ani, directoare ieşită la pensie a 
unui liceu dintr-o suburbie a oraşului; ea, Linda, dând de 
urma lor, fără măcar să-l consulte pe el, avocatul ei: 
realmente jignitor când  samariteanul,  filantropul, 
binefăcătorul începe nu numai să descopere, dar să şi 
inventeze propriile generozităţi, nu numai fără să recurgă, 
dar ignorându-i chiar pe jurişti, pe secretari, pe consilierii de 
public relations; scandalos, antisocial de fapt: să iei pur şi 
simplu cozonacul de la gura atâtor oameni. 

Hârtiile nu mai aveau nevoie decât de semnătura ei; 
niciun sfert de ceas, şi el încetini şi opri maşina la bordura 
trotuarului, în faţa casei ei, fără să dea mai multă atenţie 
micului grup - bărbaţi, băieţi şi un negru sau doi - din faţa 
lui, decât ca să-şi spună: „Comitetul local validând alegerea 
noului automobil” şi cobori cu servieta şi chiar cotise-nspre 
alee, aruncându-şi asupra grupului doar o privire, că-l 
văzuse că-i acolo, când scurt, slab, încă nu realmente 
surprins, îşi zise: „E-un Jaguar englezesc. Nou-nouţ”, 
continuând să meargă, când deodată avu impresia că scara 
pe care urca se transformase-n roată de puț arăbesc, oricât 
călcai tot pe loc rămâneai, cheltuiai energie şi gesturi fără să 
faci un singur pas înainte; atât de brusc şi de subit, încât, de 
fapt, ajungeai propria aureolă, propriul elan îţi propulsase 

472 


realitatea corporală c-un pas bun înaintea ta; îşi zise: Nu 
există loc pe pământ de unde să-ţi poată livra la Jefferson în 
Mississippi un Jaguar nou-nouţ nici de ieri de la prânz, 
necum când ai telefonat după el de-abia aseară, zicându-şi 
cu desperare-acum: Nu! Nu! Se poate! Poate c-aveau unul, 
poate c-au găsit unu-n Memphis aseară sau azi-dimineaţă - 
prăpăditul ăsta de univers pe care nu-l mai ţii la un loc decât 
cu coincidenţe şi se-ntoarse repede şi se opri în dreptul lui 
zicându-şi: Vasăzică, ea ştia de joia trecută c-o să plece şi n-a 
ştiut decât marţi seara-n ce zi-anume o să plece. Era 
orbitoare, impecabilă, imaculată, şi agentul, sau în orice caz 
cel care-o adusese, un tinerel foarte îngrijit şi prezentabil, 
stătea lângă ea, şi-n clipa asta apăru servitorul negru, pe uşa 
din faţă, cu parte din bagajul ei. 

— Bună ziua, zise Stevens. Straşnică maşină! Absolut 
nouă, nu? 

— Întocmai, zise tânărul. Nici n-atinsese pământul până 
ieri când a telefonat Mrs Kohl după ea. 

— Noroc c-aţi avut una-n magazin, făcu Stevens. 

— Oh, sosise de la zece-ale lunii. În iulie când a comandat- 
o doamna, a zis că, după ce-o sosi, s-o ţinem la noi până o să 
aibă nevoie de ea. Bănuiesc că... moartea tatălui i-a 
schimbat puţin planurile. 

— Se mai întâmplă lucruri de-astea, zise Stevens. A 
comandat-o-n iulie. 

— Întocmai. Nu l-au prins încă pe individ, din câte-aud. 

— Nu încă, zise Stevens. Straşnică maşină! Mi-ar plăcea 
să-mi pot permite şi eu una ca asta, şi se depărtă, intră pe 
uşa deschisă şi urcă scara care-i cunoştea paşii, şi intră în 
salonul care i-i cunoştea şi el. Ea-l aştepta-n picioare 
privindu-l cum se-apropie, îmbrăcată ca pentru condus 
maşina, într-o salopetă kaki, decolorată, spălată şi călcată 
proaspăt, cu obrazul şi buzele fardate mult contra vântului 
din maşina deschisă; pe un scaun era impermeabilul ei pătat 
şi poşeta şi nişte mănuşi groase, şi un fular pentru cap; ea 
zise: 

— Cel puţin nu te-am minţit. Aş fi putut s-o ascund în garaj 

473 


până după ce plecai, dar n-am făcut-o. Îi zise astea, dar fără 
vorbe; îi zise: Sărută-mă, Gavin, făcând ea ultimul pas până 
la el, îmbrăţişându-l strâns şi fără grabă, lipindu-şi cu 
putere, cu hotărâre buzele-ntredeschise de gura lui, el 
strângând-o la piept, mâna alunecându-i în jos de-a lungul 
spinării, până la comisura de unde fesele-şi începeau 
rotunjimea sub kakiul aspru, cum se mai întâmplase şi- 
nainte câteodată, mâinii lui nerăspunzându-i nicio provocare 
- niciodată nu-i fusese provocată şi n-o să-i fie, fidelitatea n-o 
să-i fie-ameninţată, o să fie-n siguranţă, chiar dacă n-ar 
exista nimic între mâna lui şi relieful cald de carne feminină, 
era doar o atingere, constatând şi dându-şi seama, nu cu 
desperare sau durere, ci doar c-un pic de amărăciune, 
ridicându-i puţin fesele cum ţii în căuşul palmei poponeaţa 
inocentă a unui copilaş încă neformat. Dar acuma nu, de 
data asta nu. Acuma era teroare; îşi zise, terorizat: 

— Cum era fraza? bărbatul „al cărui irezistibil farmec 
pentru femei rezidă-n simplul fapt că-n prezența lor le 
permitea să se convingă că era capabil de orice sacrificiu 
pentru ele.” Când în realitate-i pe dos, absolut pe dos; 
sărmanul nerod care nu numai că nu ştia-ncotro s-arunce 
mingea, nici măcar nu-şi dădea seama că joacă base-ball. N- 
ai nevoie să le duci în ispită, pentru că ele de mult te-au ales, 
te-au ales pe tine, pentru că ele cred că, prin simplul fapt de- 
a te fi ales, nu numai c-ai devenit dispus şi gata oricând, ci 
Chiar doreşti, doreşti cu pasiune să te sacrifici îndată ce tu şi 
una dintre ele gândiţi că merită. Işi zise: Acuma o să-şi dea 
seama că nu se poate-ncrede-n mine, că numai spera că se 
poate-ncrede, aşa c-acuma-şi împinge coapsele-nainte şi se- 
agaţă de amândoi umerii, să mă tragă peste ea, căzând pe 
spate, chiar fără pat şi se-nşela şi de data asta cu 
desăvârşire; îşi zise: De ce să-şi piardă vremea-ncrezându- 
se-n mine, când toată viaţa ei a ştiut că tot ce are de făcut e 
să se bizuie pe mine şi-atât. Ea doar îl îmbrăţişa şi-l săruta, 
şi pân' la urmă el fu acela care să facă primul gest de 
eliberare. Atunci ea-i dădu drumul şi-l privi cu ochii ei de- 
albastru profund, fără taine, fără tandreţe, poate chiar fără 

474 


blândeţe. 

— Eşti plin de ruj pe buze, zise ea. Trebuie să te duci la 
baie. Ai dreptate, zise ea. Totdeauna ai dreptate când e 
vorba de noi doi. Privirea ei n-avea taine, profundă da, era 
profundă, dar n-avea taine; poate că-ntr-o zi, el îşi va aduce 
aminte că nici chiar tandră cu-adevărat n-a fost. Te iubesc, 
zise ea. N-ai avut parte de mare lucru, nu-i aşa? Nu, greşesc. 
N-ai avut parte de nimic. 

El ştia exact ce voia ea să spună: întâi maică-sa, pe urmă 
ea; că de două ori îşi dăruise devotamentul şi-n schimb nu 
primise nimic decât favoarea, privilegiul de-a fi obsedat, 
vrăjit, abrutizat dacă vreţi. Ratliff cu siguranţă că abrutizat 
ar fi zis. Şi ea-şi dădea seama că el îşi dă seama; ăsta era 
(poate) blestemul lor: că amândoi îşi dădeau seama imediat 
despre ce-i privea pe-amândoi. Nu din onestitate, nu pentru 
că ea crezuse toată viaţa ei că-l iubeşte i-a permis să 
descopere Jaguarul nou şi ce implica el în moartea aşa- 
zisului ei tată. Dar ea-şi dădea seama că nu i-ar fi putut 
ascunde faptul că-şi comandase-un automobil de la New 
York sau de la Londra, sau de unde şi l-o fi comandat în 
clipa-n care-a fost sigură că Mink o să fie grațiat. 

La toate rochiile ei avea un buzunar anume în care 
tabletele mici de sidef cu condeiul cu agrafă se potriveau 
exact. El le ştia pe toate, îl ştia şi pe cel de la salopetă şi- 
ntinse mâna şi-l scoase. Putea să fi scris: Am totul Ai avut 
încredere-n mine. Ai preferat să mă laşi să descopăr că l-ai 
ucis pe-aşa-zisul tău tată-n loc să-mi spui o minciună. AT fi 
putut, şi poate c-ar fi şi trebuit, să scrie Am avut totul. N-am 
fost până-n clipa asta complice la pregătirea unei crime? Dar 
a scris: Amândoi am avut totul. 

— Ba nu, zise ea. 

El scrise: Ba da. 

— Nu, zise ea. 

El scrise cu litere de tipar: DA, de data asta, mare cât s- 
acopere toată tableta, şi o şterse cu podul palmei şi scrise: Ja 
pe cineva cu dumneata ca s-auzi, c-ai să te-omori. 

De-abia dacă le-aruncă o privire, nimeni n-ar fi zis că 

475 


destul ca să le fi putut citi, apoi din nou îl fixă cu ochii ei 
albastru-nchis care, de-or fi fost blânzi sau nu, sau tandri sau 
nu, sau nici măcar sinceri, nu mai avea nicio importanţă. 
Gura ei era şi ea numai ruj sub zâmbetul de-abia schiţat, şi 
el - zâmbetul - un fard, o pată adormită. 

— Te iubesc, zise ea. Numai pe tine te-am iubit. 

El scrise: Nu. 

— Ba da, zise ea. 

El scrise din nou Nu şi chiar în timpul în care ea spunea 
iarăşi: „Ba da” scrise Nu Nu Nu, până ce umplu toată tableta 
şi şterse, şi scrise Actul şi stând la cămin unul lângă altul 
rezolvară toate chestiunile care solicitau un schimb de note 
între ei, despături documentul şi deşurubă buşonul stiloului 
ca să semneze ea, şi împături hârtia la loc, s-o pună în 
servietă când ea zise: „Şi asta”. Era un plic lunguieţ, îl 
observase pe marginea căminului. Când îl luă în mână putu 
să simtă teancul gros de bancnote, prea multe: o mie de 
dolari o să-l omoare-n câteva săptămâni, în câteva zile poate, 
mai sigur decât o mie de gloanţe. Aseară fusese cât p-aci să-i 
spună: „Pot să-l omoare şi-o mie de dolari. Ai fi mulţumită, 
atunci?” cu toate c-aseară încă nu ştia cât de-aproape de- 
adevăr ar fi fost. Dar se reţinuse. O să se ocupe personal de 
chestia asta, când o veni vremea. 

— Ştii unde-l poţi găsi? 

Stie Ratliff scrise el şi şterse, şi scrise: Du-te 2 minute 
baie gura ta şi ea şi aşteptă ca ea să citească şi aşteptă şi ea 
apoi, un moment fără să se mişte, cu capul puţin plecat ca şi 
cum el ar fi scris o criptogramă. 

— Oh, făcu ea, apoi zise: Da. A venit momentul, şi porni, 
ajunse la uşă, se opri şi se-ntoarse pe jumătate şi de-abia 
atunci se uită la el, fără zâmbet silit, fără nimic: doar ochii, 
care nici de la distanţa asta nu erau complet negri. Apoi 
dispăru. 

Servieta o avea în mână. Pălăria era pe masă. Puse plicul 
în buzunar, se frecă pe gură cu batista, luându-şi în trecere 
pălăria şi ieşi, cobori scara, umezindu-şi batista cu salivă ca 
să se frece pe gură. Trebuia să fie o oglindă în hol, dar până 

476 


la birou ajungea şi-atât. Trebuia să fie, era chiar, o uşă din 
dos, desigur, dar putea să fie feciorul pe-acolo sau poate 
chiar şi bucătăreasa. Şi-afară de asta, nu era nicio lege că n- 
ai voie s-o iei peste peluză de-a dreptul, ieşind pe uşa din 
faţă şi s-o apuci pe alee, pe poarta laterală, de unde puteai 
ajunge-n stradă, fără să trebuiască să te mai uiţi iar la 
maşina nouă. Dar Ratliff, care, din întâmplare sau prin 
coincidenţă, era jos la scară la birou, zise: N 

— Unde ti-e maşina? Nu-i nimic, mă duc eu s-o aduc. Între 
timp, mai bine-ai da cu puțină apă când ajungi sus. 

Aşa chiar făcu şi încuie batista pătată într-un sertar al 
biroului. După un timp auzi paşii lui Ratliff pe scară, dar 
Ratliff nu făcu decât să-ncerce uşa-ncuiată; ar fi fost înc-o 
ocazie să s-apuce-acuma de visul lui din tinereţe de-a reda 
Vechiului Testament puritatea virginală-a începuturilor. Dar 
era prea târziu, îmbătrânise. Evident, mai trebuie şi-altceva, 
nu numai chin, ca să fii chiar atât de chinuit. După un timp 
sună telefonul. 

— A plecat spuse Ratliff. Ţi-am luat maşina. Vrei să vii să 
mănânci cu mine? 

— Nu, zise el. 

— Vrei să-i telefonez soţiei dumitale c-ai să mănânci la 
mine? _ 

— Ţi-am spus dracului odată că nu, apoi imediat: ţi 
mulţumesc. 

— Viu să te iau, să zicem la opt. 

Şi era acolo, la marginea trotuarului, aşteptând; maşina - 
a lui - porni imediat ce se urcă. 

— Sunt un pericol, zise el. 

— Aşa zic şi eu, făcu Ratliff. Da' acuma a trecut, vreau să 
zic, cum ne-om obişnui cu ideea. 

— Ce-am vrut eu să zic e că voi sunteţi în pericol, toţi, cei 
din jurul meu. Sunt primejdios. Nu vrei să-nţelegi c-am 
comis o crimă? 

— Aa, despre asta vorbeşti, zise Ratliff. Acum câtăva 
vreme ajunsesem la convingerea că singurul lucru care te-ar 
face nepericulos pentru cei din jur ar fi să te ia cineva de 

477 


bărbat. N-a ieşit cine ştie ce, da’ măcar acuma ţi-e bine. Cum 
ziseşi adineauri, pân’ la urm-ai ajuns să faci şi-o crimă. Ce-a 
mai rămas, afar’ de-asta, să-ţi mai dea cineva de făcut? Erau 
pe şosea acuma, oraşul rămăsese-n urmă şi puteau merge 
ceva mai repede, să isprăvească cu-alea douăj' de mile pân’ 
la prăvălia lu' Varner. În toată chestia asta, ştii de cine-mi 
pare rău? De Luther Biglin. N-ai auzi de-afacerea asta şi 
probabil că nici nimeni altcineva n-ar fi auzit, dacă n-ar fi 
ieşit la iveală az’ dimineaţă, când cu ce-ai putea zice c-a fost 
şedinţa secretă dintre Luther Biglin şi Eef Bishop, o şedinţă 
de absolvire. S-ar părea că-n fiecare seară, de joia ailaltă şi 
până marţea asta, Luther a stat sau a şezut de gardă cât a 
putut de-aproape de fereastra aia, pe-afară, seara imediat ce 
putea s-ajung-acolo, după ce madam Biglin se-ntorcea de la 
cinematograf şi-l trezea, şi sta pân’ se lumina de ziuă. Îţi dai 
seama: să trebuiască, cât îi ziua de lungă să vezi de- 
nchisoare şi de deţinuţi, plus să te ţii pe-aproape de birou’ 
şerifului, în caz că Eef poa’ s-aibă nevoie de tine, da’ să te şi- 
odihneşti puţin, şi tot ce putea face, ceva să şi meargă, era 
ca după ce mânca de cină până ce madam Biglin, care era pe 
post de ceas deşteptător, se-ntorcea de la cinematograf, 
adică toată tărăşenia era cam de pe la şapte până pe la nouă 
jumate-zece, după cât era şi filmu' de lung, restu' nopţii 
stând sau şezând într-un scaun pliant, exact în dreptu’ 
fereştii lu' Flem, nu pe vreo recompensă sau măcar pe glorie 
pen' că nimeni nu ştia afar' de madam Biglin, ci pur şi 
simplu din credinţă faţă de Eef Bishop, care jurase cu 
jurământ să apere şi să ocrotească viaţa omenească-n 
Jefferson, chiar şi când viaţa omenească era a’ lu’ Flem 
Snopes. Da’ dintre toate ăle douşpa' de ore, Mink nu şi-a 
ales, n-a putut să-şi aleagă decât una-ntre şapte şi nouă 
jumate-zece ca să intre la Flem, cu drăcia aia, de care cine i- 
o fi vândut-o i-a povestit că-i pistol - aproape-ai putea zice că 
Mink de-al dracului a făcut-o - o chestie, vorba ăluia, că nici 
unui câine nu merita să i se-ntâmple. 

— Dă-i drumu, zise Stevens. Mai repede. 

— Da, zise Ratliff. Aşa că pân’ la urmă la asta-a ajuns. 

478 


Toate brutalizările şi sechestrele, şi lăcomia, şi rapacitatea 
pe sub mână şi cu duhu' blândeţii când putea, da’ şi pe faţă, 
şi cu călcâiu-n grumaz când era nevoie, şi noi câţiva, care- 
ncercam să-i punem piedici şi p-ormă să i ne ferim din drum 
când puteam, da’ şi mai rău jecmăniţi când nu puteam. Şi- 
acuma, tot ce-a mai rămas din tot, e-o bătrână ţintuită la pat 
şi profesoara de fii-sa, fată bătrână la pensie, care-ar fi trăit 
fericite şi făr' de-asta, acolo la ele-n California lor însorită şi- 
aurită. Da' acuma o să trebuiască să vină aici înapoi, în 
Missippi şi să stea-n elefantu' ăsta alb de căsoi, aşa că Miss 
Alisson probabil c-o să trebuiască să-nceapă iar să 
muncească şi poate chiar să se dea şi puţin peste cap ca să 
poa’ să-şi ţină rangu’, pen’ că cum o să poată ele să lase 
prietenii şi cunoştinţele, ca să nu mai punem pe străini, să 
spună cum că o doamnă născută şi crescută-n Missippi 
refuză să primeasc-o casă-ntreagă nu numa' pe gratis şi pe 
degeaba, da' care chiar fusese activmente-a lor şi făr' s-aibă 
nevoie nici măcar să zică cuiva „Foarte mulţumesc” că le-a 
dat-o-napoi. Aşa că poate că există şi-o morală ceva pe- 
undeva, dacă ştii p-un' s-o cauţi. 

— Nu există nicio morală pe nicăieri, zise Stevens. Fac şi 
oamenii ce pot cât pot mai bine. 

— Vai de capu' lor, zise Ralliff. 

— Vai de capu' lor. Dă-i drumu’ mai repede! 

Şi-aşa, cam pe la zece, era lângă Ratliff în maşina-n 
întuneric, pe-un drum de deal care-ncetase de-a mai fi drum 
şi care-n curând n-o să mai fie nimic, în timp ce Ratliff zicea: 

— Vasăzică, dumneata eşti de părerea că ea-ntr-adevăr nu 
şi-a dat seama ce-avea el de gând să facă după ce-o ieşi? 

— Ţi-am mai zis o dată că da, făcu Stevens. Dă-i drumu’! 

— Avem timp, zise Ratliff. N-are un' se duce. Da' ziceam 
de drăcia aia pe care-a luat-o drept pistol şi-a aruncat-o sau 
i-a scăpat când a fugit prin curtea din dos. Mi-a arătat-o Eef 
Bishop. Tipu' de la Memphis avea dreptate. Nici măcar n- 
arăta a pistol. Arăta a broască ţestoasă, pe care cine ştie de 
când se-mpietrise noroiu'. Avea-n el două cartuşe, unu' tras 
şi-unu' netras. Capsa ălui tras era percutată-n regulă, numai 

479 


că şi-ăl tras, şi-ăl netras aveau câte-un semn, o crestătură 
imediat lângă capsă şi-amândouă crestăturile absolut la fel 
şi-n acelaşi loc, aşa c-atunci când Eef l-a scos p-ăl netras şi l- 
a-ntors puţin p-ăl tras şi l-a pus la loc sub percutor şi-a 
armat, şi-a tras, şi-a deschis butoiaşu', se mai făcuse-o 
crestătură de-alea mici lângă capsă c-aveam impresia că 
parşivu' ăla de percutor câteodată lovea-n capsă şi 
câteodată-alături. Aşa că se prea poate ca Mink, fie că le-a- 
ncercat pe-amândouă cartuşele dinainte ca să vadă şi că 
percutoru' de-amândouă dăţile a dat alături, şi el tot a intrat 
să-l omoare pe Flem în nădejdea că poate unv’ tot o să ia 
foc, ceea ce nu prea mi se pare socotit, sau c-a stat acolo-n 
faţa lu' Flem şi le-a tras pe-amândouă, şi apoi a-ntors 
butoiaşul ca să mai încerce-odată, pen’ c-al'ceva tot nu mai 
avea atunci ce face, şi că unv’ din ele-a luat foc. În cazu’ 
ăsta, ce crezi c-a avut Flem în cap de-a stat acolo-n scaun să 
tot tragă-n el pân’ să ia unv’ foc şi să-l omoare? 

— Nu ştiu, zise Stevens tăios. Dă-i drumu’! 

— Poate că-i era şi lui lehamite, făcu Ratliff. Ca Eulei. 
Poate că le-o fi fost la amândoi. Vai de capu' lor, nenorociţii! 

— Era impotent, zise Stevens. 

— Ce? 

— Impotent. Când se culca cu-o femeie, tot ce era-n stare 
să facă era să doarmă. Da! zise Stevens. Vai de capu' lor, 
nenorociţii, da’ câtă durere şi chin lasă pe-unde trec! Dă-i 
drumu”! 

— Da' dacă n-a fost numai asta, zise Ratliff. Dumneat-ai 
crescut la oraş când erai mic; poate că nici n-ai auzit de „Dă 
cât vrei şi dau cât vreau”. Era un joc pe care-l jucam. Alegeai 
pe-un băiat, aşa cam ca tine, şi te duceai la el cu-o nuia sau 
c-un băț, sau c-un măr verde tare, sau chiar cu-o piatră, 
depinde de cât voiai să rişti, şi-i ziceai: „Dă tu că dau şi eu” 
şi dacă se-nvoia stătea nemişcat şi tu-i ardeai una cu nuiaua, 
sau cu băţu', sau te dădeai înapoi şi-aruncai cu măru' sau cu 
piatra. P-ormă stăteai tu nemişcat şi lua el tot nuiaua aia sau 
băţu' ăla, sau măru', sau piatra, sau, mă rog, ceva la fel şi-ţi 
ardea el una. Ăsta era jocu’. Aşa că, dacă... 

480 


— Dă-i drumu”! zise Stevens. 

— ... Flem arsese când a vrut şi-acuma-i venise rându', n- 
avea ce face decât să stea s-aştepte să-nghită, pen' că 
probabil că el, atunci când s-a-ntors ea din războiu' ăla 
comunist, pricepuse c-a pierdut... 

— Isprăveşte-odată! zise Stevens. Taci din gură! 

— ... şi c-acuma-i venise ei rându'; aşa că, dacă... 

— Nu! făcu Stevens. Nu! Dar Ratliff nu numai că era mai 
aproape de cheia de contact, da’ era cu mâna pe ea, o 
acoperea. 

— ... ea ştiuse din capu' locului ce-o să se-ntâmple când o 
să iasă el, şi nu numai că ştia ea, da' ştia şi el, Flem... 

— Nu cred! zise Stevens. Nu! Nu pot să cred! Nu-nţelegi 
că nu pot?! 

— Şi asta ne duce la altceva, zise Ratliff. Vasăzică, şi ea 
trebuia să ia o hotărâre, şi odată luată era pentru to'deauna 
şi prea târziu s-o mai schimbe. Ar fi putut să mai aştepte doi 
ani de zile şi-atunci nici Dumnezeu din cer nu-l mai ţinea pe 
Mink la Parchman, afară doar dacă El, Äl de Sus s-apuca să-l 
omoare şi-atunci nu numai că-l scăpa de bătaie de cap şi de 
necaz, da' şi de răspunderea morală, chiar dacă zici 
dumneata că nu-i morală nicăieri. Decât că ea n-a aşteptat. 
Şi-ai să te-ntrebi de ce. Dacă, cine ştie, dacă n-ar fi oameni 
în cer, atunci n-ar mai fi cer, şi dacă n-ai să găseşti printre ei 
oameni pe care să-i cunoşti, n-ar mai avea nimeni chef s- 
ajungâ-acolo. Aşa că-ntr-o bună zi, maică-sa i-ar fi zis: „De ce 
nu m-ai răzbunat pe mine şi dragostea mea pe care-n fine-o 
găsisem, şi-ai stat ca orbetele cu braţele-n sân, să iasă la- 
ntâmplare ce-o ieşi? Tu n-ai iubit niciodată, ca să ştii ce-i 
aia?” Uite, zise el. Scoase o batistă de-o curăţenie 
impecabilă, impecabil spălată şi călcată, despre care tot 
oraşul zicea nu numai că singur le spăla şi le călca, dar că 
tot singur le făcea şi ajurul, şi-o puse-n mâna oarbă-a lui 
Stevens apoi suci cheia de contact şi-aprinse farurile. Zic că- 
i tocmai bine timpu' de plecat. 

Acuma drumul nu mai era nici măcar două făgaşe. Era un 
singur şanţ năpădit şi-ăla de bălării, urcând întruna. 

481 


— O iau eu înainte, zise Ratliff. Dumneata-ai crescut la 
oraş. Eu, când am văzut prima oară bec electric, ţineam bine 
briciu-n mână. Apoi zise: Uite-aici-i - un acoperiş pe-o rână 
cu partea din faţă năruită toată (Stevens nu-şi dădea seama 
ce-i, admise doar că poate fusese-odată casă) deasupra 
căruia era un cedru uscat şi noduros. Se-mpiedică şi era să 
cadă-aproape, de ceva ce fusese odată-un gard, o- 
mprejmuire de curte, năruit şi el, năpădit şi el cu furie de 
trandafiri agăţători, care-acuma iar se sălbăticiseră de tot. 
Mergi după mine, zise Ratliff. E pe-aici o cisternă veche. 
Cred că mai ştiu unde. Trebuia să fi luat o lanternă. 

Şi-acuma coborâră pe-un fel de povârniş, un fel de 
surpătură-ntre ce fusese temelia zidurilor, o gură rânjită, 
neagră, ruinată, care se căsca la picioarele lor, parcă toată 
casa s-ar fi căscat la ei. Ratliff se oprise. Spuse încet: 

— N-ai văzut pistolu' ăla. Eu l-am văzut. N-arăta deloc a 
pistol de zece dolari. Arăta a pistol de nouă dolari juma’ 
perechea. Poa’ să mai aibă unv’ la el, şi Stevens, fără să se 
oprească, trecu pe lângă el, şi pipăind cu piciorul în jos, 
dădu peste ce fusese-odată-o treaptă; şi, scoțând din 
buzunar bricheta de aur cu iniţiale, o aprinse şi continuă să 
coboare la lumina slabă pâlpâindă cu Ratliff după el, care 
zicea: 

— De bună seamă. Acuma-i liber. N-o să mai trebuie 
niciodată să mai omoare-n viaţa lui, şi cobori şi el în fostul 
beci, pivniţă, vizuină-n care, pe-un fel de aşternut pe care şi-l 
încropise văzură, jumate ghemuit, jumate-ngenuncheat, 
clipind în sus la ei ca un copil întrerupt din rugăciune la 
picioarele patului: nu surprins în rugăciune: întrerupt, în 
genunchi, în salopeta nouă, care-acum era pătată şi 
murdară, cu mâinile pe jumate-mpreunate-n poală, clipind la 
lumina minusculă, ţinută de Stevens. 

— Noroc, făcu el. 

— Nu poţi să mai rămâi aici, zise Stevens. Dac-am ştiut noi 
un’ să te găsim, nu-ţi dai seama că şi şerifului o să-i dea prin 
cap să te caute-aici mâine-dimineaţă? 

— N-aveam de gând să stau, zise el. Doar ce m-am oprit să 

482 


m-odihnesc. Mă pregăteam să plec. Cine sunteţi voi? 

— N-are importanţă, zise Stevens. Scoase plicul cu bani. 
Uite, îi zise. Erau iarăşi două sute cincizeci de dolari. Fără- 
ndoială că suma era din mia care fusese-n plic. Stevens nici 
măcar nu se ostenise să priceapă de ce anume scosese suma 
asta. Omul îngenuncheat o privi calm. 

— Banii ăştia i-am lăsat la Parchman. Mă descotorosisem 
de ei încă-nainte de poartă. Vrei să zici că s-a găsit un ticălos 
de pui de curvă să-i fure şi p-ăştia? 

— Nu-s tot banii ăia, zise Stevens. Pe ăia i-au trimis înapoi. 
Aştia-s alţi bani, pe-ăştia ţi i-a trimes ea azi-dimineaţă. 
Acuma-i altceva. 

— Vrei să zici că, dacă-i iau, nu trebuie să făgăduiesc 
nimănui nimic? 

— Nu, zise Stevens. a-i. 

Îi luă. 

— Foarte mulţumesc, zise. Data trecută z'ceau că-mi mai 
dau douăs'tecinzeci peste trei luni, dacă mă car din Missippi 
fără să m-opresc şi nu mă mai întorc. Zic c-acuma s-a 
isprăvit cu asta. 

— Nu, zise Stevens. Tot aşa-i. Peste trei luni să-mi dai de 
veste unde eşti, şi-ţi trimit. 

— Foarte mulţumesc, zise Mink. Trimite-i pe numele M.C. 
Snopes. 

— Ce? făcu Stevens. 

— Pe numele M.C. Snopes. Aşa mă cheamă: M.C. 

— Hai să mergem, zise Ratliff aproape brutal, să ieşim de- 
aici, apucându-l de braţ chiar pe când Stevens se-ntorcea să 
iasă, luându-i bricheta aprinsă şi ţinând-o-n sus, în timp ce 
Stevens reuşea din nou să dea peste treptele de pământ 
măcinate, ieşind din nou sus la aer, în tenebrele fără lună 
aşternute pe țarina vlăguită erodată sub primul suflu slab de 
toamnă-n aşteptarea iernii. Deasupra, celeste, sacerdotale, 
constelaţiile se roteau pe pajiştile zodiacale: Scorpionul şi 
Ursa Mare, şi Balanța, mai încolo Orionul glacial şi 
Pleiadele, îngeri prăvăliţi şi apatrizi, tânguindu-se-n cor. 
Blând şi tandru ca o femeie, Ratliff deschise uşa maşinii ca 

483 


să se urce Stevens. 

— Te simţi bine-acuma? 

— Da, când îţi zic; las-o dracului de treabă, făcu Stevens. 

Ratliff închise uşa după Stevens şi ocoli maşina, şi 
deschise uşa sa, şi intră, şi-o închise, şi întoarse cheia de 
contact şi aprinse farurile, şi puse maşina în mişcare - doi 
bărbaţi în vârstă amândoi, s-apropiau de şaizeci de ani. 

— Nu ştiu dac-o fi având deja vreo fată gata făcută 
ascunsă pe-undeva sau dacă n-o fi având de gând cumva să 
facă acuma una. Da’ dac-o face, sper, de dragu’ zilelor apuse 
măcar, că n-o s-o aducă vreodată la Jefferson. Ai avut pân’ 
acum de-a face cu două Eule Varner, da’ cred că la a treia nu 
mai rezişti. 

După ce ăi doi străini şi-au luat lumina şi-au plecat, nu s-a 
mai culcat. Era odihnit acum, şi-acuş avea să vină şi 
momentul plecării. Aşa că rămase-n continuare-ngenuncheat 
pe aşternutul de scânduri vechi, pe care şi le-adunase ca să 
se păzească de-atracţia pământului, dac-ar fi adormit. Din 
fericire, omul care-l jefuise joia trecută de-ăi zece dolari nu-i 
luase şi acul de siguranţă, aşa că-mpături bancnotele cât 
putu mai mic în buzunarul de la piept al salopetei şi-l prinse 
cu acul. De data asta o să fie-n regulă, ghemotocul era destul 
de mare ca să simtă şi-n somn dac-ar umbla cineva la el. 

Veni apoi şi timpul să plece. Era bucuros într-un fel; un om 
putea să se sature, să-i treacă pofta şi de-odihnit, ca şi de 
orice altceva. Afară era întuneric, rece, plăcut la mers, nu 
era nimeni, doar bătrânul pământ. Da’ la şaiştrei de ani omu’ 
nu-i dator să se gândească numai la pământ. De fapt, 
pământu-i ăla care nu-l lasă pe om să uite că-l aşteaptă, şi-l 
îndeamnă cu binişoru', fără grabă, la fiecare pas, să vină la 
el. Hai, vino, culcă-te; nu-ţi fac niciun rău. Doar culcă-te. Îşi 
zise: Acuma-s liber. Pot să mă duc încotro-mi place. Aşa c-o 
s-o ia-nspre apus, pentru că asta-i direcţia-n care se duc 
oamenii: 'nspre apus. Ori de câte ori se ridică să plece-ntr-o 
altă ţară, 'nspre apus pleacă, de parcă Al de Sus a pus asta-n 
chiar sângele şi-n firea omului, şi i-o trece taică-su chiar de 
când îl injectează-n pântecele mă-sii. 

484 


Pentru c-acuma era liber. Ceva mai încolo, către zori, când 
i-o da prin cap, o să poată să se şi culce. Aşa c-atunci când i- 
a dat prin cap, chiar aşa a şi făcut, potrivindu-şi braţele şi 
picioarele, şi spinarea, simțind cum începe, încet, uşor, să-l 
atragă, ca şi cum chiar blestematul ăla de pământ bătrân 
încerca să te facă să crezi că nici nu bagă de seamă la ce 
face. Numai că s-a uitat la stele-n clipa aia şi-a văzut că nu s- 
aşezase exact în direcţia-n care trebuia, pentru c-atunci când 
se culcă, omu' trebuie să se-ntindă cu faţa la răsărit; de mers 
mergi spre apus, da' de culcat te culci cu faţa exact la 
răsărit. Aşa că se mută, se suci puţin, şi-acuma era exact aşa 
cum trebuie şi era liber, îşi putea permite să rişte; ca s-arate 
cât de mult putea să rişte, va închide chiar ochii, să-i lase 
oricâte şanse vrea; la care pământul, ca şi cum într-adevăr 
ar fi crezut că doarme, începu să lucreze din ce în ce mai 
serios, uşurel fireşte, să nu-l tulbure; doar că mai serios, mai 
intens. Pentru că omul trebuie să-şi cheltuiască nu numai 
toată viaţa, trebuie să-şi cheltuiască tot timpul lui de Om, ca 
să se ferească de el; chiar în vremurile de demult, când 
ziceau că omu' trăia-n caverne, el îşi ridica un fel de pat din 
ţărnă bătută, ca măcar cu-atât să se ridice deasupra 
pământului cât dormea, până ce-a inventat, ca să se apere, 
duşumelele de lemn şi până la urmă şi paturile, ridicând 
duşumelele etaj cu etaj, de-o s-ajungă să doarmă la o sută şi 
chiar la o mie de paşi în aer, ca să se ferească de pământ. 

Da’ acuma putea să rişte, simţea chiar ca un fel de îndemn 
să-i dea realmente o şansă, ca să-i arate, să-i dea dovadă ce-i 
putea face dacă voia să-ncerce. Şi de fapt, îndată ce se gândi 
la asta, parcă-l şi simţea pe Mink Snopes, c'are-aproape-o 
viaţă-ntreagă o trecuse doar necăjindu-se şi chinuindu-se de 
pomană, cum începe s-alunece, să se-nfiltreze, să pătrundă, 
uşor aproape ca şi somnul; ai fi zis că putea să şi observe, să 
urmărească fiecare firişor de iarbă crudă şi firicel de 
rădăcină, şi  găurelele minuscule, făcute de viermii 
pătrunzând tot mai adânc în pământul plin de-atâţia oameni, 
care toată viaţa lor se istoviseră-n necazuri şi-acum 
scăpaseră şi rămăsese pământul, ţărâna care să se 

485 


necăjească şi să se chinuie cu pasiunile şi cu speranţele, şi 
cu spaimele, cu dreptatea şi cu nedreptatea, şi cu 
amărăciunile lor, lăsându-i pe oameni în voia lor acum, ei 
între ei, toţi grămadă, că nu mai ştia nimeni, nu se mai 
sinchisea nimeni care cine era, şi printre ei şi el acum, egal 
cu toţi, bun ca oricare, brav ca oricare, inextricabil de-ai lor, 
anonim ca ei toţi: frumoşi, superbi, mândri, viteji, şi el în 
culmea culmilor, printre visele şi spectrele strălucitoare ce 
stau pietre de hotar în lunga istorie omenească - Elena şi 
episcopii, regii şi îngerii apatrizi, serafimii trufaşi şi 
blestemaţi. 


486 


Cuprins 


OSTINATO: Casa întunecată a lui William Faulkner............c cc... 3 
'Tabel-cronologic..:s sie see săgeata astă oara oarece auda dalaa oa da NEEESE ade 19 
MINK. poss sa eta ua i ds dora dle VEEE E Vaal oaia 37 
[NUI zi e ont iaia ia EAEE dt ct pasa a a Ama ta na ora E EEEE d 37 
DOL:spoti cai a at gr Da n aa iei aa Aa rile EENE a at ada o aa 75 
Trei VK RATU PE ie oa aa ba ai i tai aa 300 a dau d ad 08 dd ai daia 87 
Patru MONTGOMERY WARD SNOPES...... eee eee 102 
CINE; isi sanii sa oo dd na a cl aa d aaa aaa aa ea dt alta da d dual 126 
LINDA: scoasa osie citeau sea cădea sado tătuieo sa 2008 ada ao aoăis aa aaae oa ua sosi 146 
Sase-V.K:RATLIFE,, ea oă eaă eta Arta a da ala 3 o ta a bal ca a Va lua adi 146 
Sapte VK: RAT PE sinea deal oa a Pal btu 0 sata i in dt aaa aa da a Dl aaa DO da 190 
Opt CHARLES MALLISON... ceea ana ane e neaaee 219 
Nouă CHARLES MALLISON.... eee aaa 246 
Zece GAVIN STEVENS erronei scai cin dan aia ia aia otet i 277 
Unsprezece CHARLES MALLISON.......cc eee eee eee 299 
E A E E E asaltata tainei bugineă oa E să 302 
DOIiSprezece: ii ciao iE EEA E EE A AE EESE EEA EE EEEE 302 
Treisprezecei rair o TAKA AT E A A 338 
Paisprezece; erra a e ANAE TLN ETET OANA 368 
Eireisprezece.,., maci i nea T AIE NE E Gia d altă te dă a Da dat E E 398 
SaiSpDrezece intial pia ua iata tale Duete ata droit die ta Sa psd lia a 0 d 0 411 
Saplesprezece: a a E a a i Pa da A dada caz a At ata 445 
Opisprezecesi ace cazan azi pad a odata a Dada dala aaa o de ata aa 00 de da d pda 467 


487