William Faulkner — 02 Recviem pentru o calugarita

ai literaturii moderne 
EA "9 


WILLAN 
NNR 


recviem -recviempentru 
O călugăriță 


William Faulkner 


Recviem pentru o călugăriţă 


Traducere de Mircea Ivănescu 


Postfaţă de Sorin Alexandrescu 


Kindle eBook: august 2015 
versiunea 1.0 


Cuprins 


Actul întâi - TRIBUNALUL (Un nume pentru oraş) 
Scena întâi 
Scena a doua 
Scena a treia 
Actul al doilea - CUPOLA AURITĂ (Începutul a fost Cuvântul) 
Scena întâi 
Scena a doua 
Scena a treia 
Actul al treilea - ÎNCHISOAREA (Nici măcar cu totul încă 
eliberându.-l...) 
Scena întâi 


POSTFAŢĂ 


Actul întâi 
TRIBUNALUL 
(Un nume pentru oraş) 


Clădirea tribunalului este mai puţin bătrână decât oraşul, care 
a început cândva pe la schimbarea secolului, atunci fiind o 
Agenţie comercială şi poştală pentru regiunea indienilor 
Chickasaw şi a continuat astfel timp de aproape treizeci de ani 
înainte de a descoperi nu că îi lipsea un depozit pentru actele 
sale oficiale şi sigur nu că ar fi avut nevoie de vreunul, ci că doar 
creând sau în orice caz decretând un asemenea depozit ar fi 
putut face faţă unei situaţii care altminteri avea să coste bani pe 
cineva; 


Aşezarea îşi avea actele şi istoria sa oficială; chiar simpla 
deposedare a indienilor a născut în timp o miniatură de arhivă, 
cu atât mai mult deşeurile normale ale confederației 
întâmplătoare şi precare omeneşti împotriva mediului - acel timp 
şi acea pustietate - în cazul acesta o firavă, tot mai decolorată, 
mult morfolită, incoerentă, uneori agramată adunătură de titluri 
de arendă, şi patente şi transferuri de proprietate şi donaţii, şi 
registre de impozite şi de serviciu militar, şi acte de vânzare de 
sclavi, şi liste contabile cu rate de schimb şi de transfer de 
devize, şi angajamente şi ipoteci, şi liste de recompense pentru 
negrii fugiţi sau furaţi sau alt fel de vite în asemenea situaţii, şi 
însemnări de jurnal personal cu naşteri şi căsătorii şi morţi şi 
spânzurări publice şi licitaţii de terenuri, acumulându-se lent în 
aceste trei decenii, toate strânse într-un fel de ladă de fier ca a 
piraţilor din poveste în camera din spate a prăvăliei care era 
deopotrivă oficiu poştal şi magazin universal, până în acea zi 
treizeci de ani mai târziu când, din cauza unei evadări dintr-o 
puşcărie unde fusese implicat şi un străvechi monstruos lacăt de 
fier transportat cale de o mie de mile pe cai din Carolina, lada 
fusese mutată într-o cămăruţă nouă, asemenea unui şopron de 
lemne sau de unelte, construită cu două zile mai înainte lângă 
peretele exterior al închisorii, o cabană de buşteni cu mortar 
între ei, cu golurile umplute de noroi şi rămânând totuşi 
dărăpănată; şi astfel s-a născut tribunalul districtului 
Yoknapatawpha: pur şi simplu la modul fortuit, nu numai mai 


4 


puţin bătrân decât închisoarea, dar şi căpătându-şi existenţa din 
întâmplare şi incidental: lada conţinând documentele nefiind 
mutată din vreun loc, ci pur şi simplu într-un loc; scoasă din 
camera din spate a oficiului poştal nu din vreun motiv inerent 
acelei camere sau din cauza lăzii înseşi, ci dimpotrivă: care - 
lada - nu numai că nu încurca pe nimeni în camera din spate, ci 
chiar i se simţea lipsa când o luaseră, întrucât slujise ca o altă 
banchetă sau scaun printre butoaiele cu praf de puşcă şi whisky 
şi măsurile de sare şi slănină în jurul sobei în nopţile de iarnă; şi 
fusese mutată doar pentru simplul motiv că dintr-odată aşezarea 
de colonişti (peste noapte avea să devină un oraş fără să fi fost 
sat; cam într-o sută de ani avea să se trezească febrilă din 
aţipeala ei comunală intrând într-un vârtej de Cluburi specializate 
şi snoabe şi Camere de Comerţ şi Asociaţii ale frumuseţilor 
locale: un fel de răpăit furios de tobe găunoase îndreptându-se 
spre nicăieri, făcute doar să sune mai tare decât oricare dintre 
micile aglomerări omeneşti de la nord sau sud sau est sau vest 
de ea însăşi, intitulându-se singură oraş aşa cum Napoleon se 
intitula singur împărat şi apărându-şi acest expedient prin 
îngroşarea listelor de recensământ - o febră, un delir în care 
avea să confunde veşnic agitația cu mişcarea şi mişcarea cu 
progresul. Dar asta avea să fie încă o sută de ani mai târziu; 
acum era regiune de frontieră, bărbaţii şi femeile pionieri, aspri, 
simpli şi dăinuitori, căutând bani sau aventură, sau libertate sau 
pur şi simplu o evadare, şi nefiind deosebit de atenţi la felul în 
care ar fi obţinut aşa ceva.) se găsi pusă în faţa nu atâta unei 
probleme care ar fi trebuit să fie rezolvată, cât a unei dileme 
asemenea sabiei lui Damocles din care trebuia să se salveze; 
Chiar şi evadarea din temniţă fusese o întâmplare: un grup - 
trei sau patru oameni - de bandiți de pe Calea spre Natchez 
(douăzeci şi cinci de ani mai târziu legenda avea să înceapă să 
afirme, şi o sută de ani mai târziu avea să continue s-o facă la 
fel, că doi dintre bandiți fuseseră fraţii Harpe înşişi, Marele Harpe 
în orice caz, întrucât împrejurările, metoda evadării lăsase în 
urmă ceva ca un miros, o aromă, un fel de jovialitate 
gargantuescă şi bizară, deopotrivă umoristică şi înfricoşătoare, 
ca şi cum aşezarea ar fi ajuns, s-ar fi încurcat singură, în atenţia 
sau raza de acţiune a unui uriaş lenevos şi glumeţ. Lucru care - 
că ar fi fost într-adevăr cei din neamul Harpe - era imposibil, 
întrucât cei din familia Harpe, şi chiar şi ultimul dintre bandiții lui 
Mason, erau morţi sau risipiţi la vremea aceea, şi bandiții ar fi 


5 


trebuit să aparţină organizaţiei lui John Murrel - dacă ar fi avut 
nevoie să aparţină vreunei organizaţii, oricare ar fi fost ea, alta 
decât simpla fraternitate a tâlharilor.) fusese capturat în mod 
accidental de o bandă întâmplătoare de civili cărora li s-ar fi 
putut spune mai mult sau mai puţin milițieni şi adus la 
închisoarea din Jefferson pentru că era cea mai apropiată, banda 
de milițieni făcând parte dintr-o paradă militară generală ce 
avusese loc la Jefferson cu două zile înainte de marea petrecere 
populară de Patru lulie, şi care în cea de-a doua zi fusese 
purificată prin eliminări peremptorii şi preschimbată într-o 
încăierare de beţivi lăsându-i chiar şi pe cei mai înrăiţi 
supraviețuitori îndeajuns de vulnerabili pentru a fi daţi afară din 
aşezare de către rezidenții civili, banda care urma să efectueze 
captura fiind dusă pe sus, încă în stare de inconştienţă alcoolică, 
într-una dintre căruțele care efectuaseră expulzarea, într-o 
mlaştină la patru mile de Jefferson cunoscută sub numele de 
Fundul Uraganului, unde făcuseră o tabără ca să-şi recapete 
forţele, sau cel puţin uzul picioarelor, şi unde în noaptea aceea 
cei patru - sau trei - bandiți, în drumul spre ascunzătoarea lor 
întorcându-se de la ultima lor ispravă pe Calea spre Natchez, 
dăduseră buzna de-a dreptul în focul de tabără. Şi aici relatările 
se împărțeau: unii spuneau că sergentul care comanda această 
unitate de miliţie îl recunoscuse pe unul dintre bandiți ca fiind un 
dezertor din vechea lui unitate, alţii spuneau că unul dintre 
bandiți îl recunoscuse pe sergent ca un fost subordonat al său, al 
banditului, în aceeaşi treabă banditească. Oricum, în a patra 
dimineaţă, cu toţii, capturatori şi prizonieri, se reîntoarseră la 
Jefferson în grup, unii spuneau că făcând-o ca aliaţi în căutare de 
băutură, alţii spuneau că cei care-i capturaseră îşi aduceau 
prăzile îndărăt la aşezare ca să se răzbune pentru că fuseseră 
expulzați de acolo. Din cauză că erau vremurile frontierei, ale 
pionierilor, când libertatea şi independenţa personală constituiau 
aproape o condiţie fizică, aşa cum ar fi incendiile sau inundaţiile, 
şi nicio comunitate nu se amesteca în moralitatea cuiva atâta 
vreme cât elementele amorale acționau undeva în altă parte, 
astfel că Jefferson, nefiind nici pe Calea spre Natchez şi nici pe 
Râu, ci fiind plasat undeva la mijloc, fireşte că nu dorea să 
participe la viaţa interlopă nici a unuia nici a altuia; 


Dar acum obţinuseră o participare, luaţi cum s-ar spune prin 
surprindere, pe neaşteptate, fără avertismente să se 


6 


pregătească sau să se protejeze. Îi închiseră pe bandiți în 
închisoarea făcută din buşteni şi glod întărit, care până atunci nu 
avusese deloc încuietoare întrucât până la acel moment toţi 
clienţii ei fuseseră amatori - bătăuşi locali şi beţivi şi sclavi fugiţi 
- pentru care ajunsese o singură bârnă grea pusă pe dinafara uşii 
ca la un coşar. Dar acum aveau aici ceea ce ar fi putut fi patru - 
trei - Dillingeri sau Jesse James-i ai acelor vremuri, cu preţ pe 
capetele lor. Astfel că încuiară închisoarea; sfredeliră o gaură 
prin uşă şi o alta prin uşor şi petrecură un lanţ greu prin aceste 
găuri şi trimiseră un mesager în grabă dincolo până la prăvălia 
oficiului poştal să aducă străvechiul lacăt din Carolina de la 
ultima geantă de poştă de la Nashville - monstrul acela de fier 
cântărind aproape cincisprezece pfunzi, cu o cheie aproape la fel 
de lungă ca o baionetă, nu doar singurul lacăt în acea parte a 
ţării, ci şi cel mai vechi lacăt în acea regiune a Statelor Unite, 
adus aici de unul dintre cei trei bărbaţi care erau ceea ce avea să 
reprezinte pionierii şi coloniştii de o vârstă ai Tinutului 
Yoknapatawpha, lăsând în acest ţinut cele mai vechi trei nume - 
Alexander Holston, care venise pe jumătate ca valet şi pe 
jumătate ca paznic şi apărător al Doctorului Samuel Habersham, 
şi pe jumătate doică şi jumătate preceptor al băiatului fără 
mamă, acum în etate de opt ani, ai doctorului, ei trei străbătând 
călare întregul Tennessee dinspre Trecătoarea Cumberland 
laolaltă cu Louis Grenier, un hughenot, fiu mai tânăr de 
emigranţi, care adusese primii sclavi în ţinut şi căruia i se 
acordase primul titlu de proprietate şi astfel devenise primul 
plantator de bumbac; în vreme ce doctorul Habersham, cu 
geanta lui uzată, neagră, cu pilule şi cuțite, şi cu paznicul său 
cafeniu şi taciturn şi cu băiatul lui pe jumătate orfan deveni 
aşezarea colonială însăşi (o vreme, înainte de a-şi avea nume, 
aşezarea era cunoscută ca fiind La Doctorul Habersham, apoi La 
Habersham, apoi pur şi simplu Habersham; o sută de ani mai 
târziu, în cursul unei schisme între două cluburi de doamne cu 
privire la denumirea străzilor pentru a se putea organiza serviciul 
poştal liber, se pornise o mişcare, la început pentru a-i schimba 
numele îndărăt în Habersham; pe urmă, aceasta dând greş, să se 
împartă oraşul în două şi să se numească una dintre jumătăţi 
Habersham după vechiul pionier, doctor şi fondator) - prieten al 
bătrânului Issetibbeha, şeful Chickasaw (băiatul fără mamă al lui 
Habersham, acum un bărbat de douăzeci şi cinci de ani, se 
căsătorise cu una dintre nepoatele lui Issetibbeha şi în anii 


7 


treizeci emigrase în Oklahoma împreună cu oamenii deposedaţi 
de pământuri din neamul soţiei sale), la început agent neoficial, 
apoi oficial al Agenţiei Chickasaw până când demisionase printr-o 
scrisoare de denunţ mânios adresată însuşi Preşedintelui Statelor 
Unite; şi - acum când pupilul şi discipolul său devenise un om în 
toată firea - Alexander Holston devenise primul cârciumar al 
aşezării, înființând taverna cunoscută încă drept Casa Holston, ai 
cărei pereţi de buşteni şi ale cărei duşumele de scânduri şi 
încheieturi întărite cu mâna cu mortar mai sunt îngropate 
undeva sub moderna sticlă presată şi lacurile acoperind 
cărămizile şi tuburile de neon. Lacătul era al lui; 


Cincisprezece pfunzi de fier inutil cărate cale de o mie de mile 
printr-un deşert de râpe şi mlaştini, de inundaţii şi secetă şi de 
animale sălbatice şi indieni sălbatici şi albi şi mai sălbatici, 
deplasându-se aceşti cincisprezece pfunzi care mai bine ar fi fost 
lăsaţi pentru hrană sau seminţe pentru plante şi hrană sau chiar 
praf de puşcă cu care să se poată organiza apărarea, pentru a 
deveni un punct fix, un fel de jalon în evoluţia locului, în barul 
unei taverne din sălbăticie, încuind şi asigurând chiar nimic, 
pentru că nu era nimic dincolo de barele şi obloanele grele care 
să aibă nevoie să fie mai departe încuiat şi asigurat; nici măcar o 
greutate care să ţină hârtiile în ordine pentru că singurele hârtii 
de la Casa Holston erau şuviţele răsucite ţinute într-un vechi corn 
de praf de puşcă de deasupra căminului şi cu care să se aprindă 
tutunul; totdeauna puţin cam în drum, întrucât trebuia mereu să 
fie mutat: de la bar la etajeră, la consolă şi apoi îndărăt la bar 
până când la urmă s-au gândit să-l pună la servieta bilunară de 
poştă; acum familiar, cunoscut, în momentul acela cel mai vechi 
obiect rămas neschimbat în aşezare, mai bătrân decât oamenii, 
întrucât  Issetibbeha şi doctorul Habersham muriseră, şi 
Alexander Holston era un bătrân înţepenit de artrită, şi Louis 
Grenier îşi avea o aşezare proprie pe vastele sale plantaţii, 
jumătate din care nici măcar nu era în Ţinutul Yoknapatawpha şi 
cei din aşezarea propriu-zisă îl mai vedeau rareori; mai bătrân 
decât oraşul, întrucât erau acum în el nume noi chiar dacă mai 
curgea în venele lor sângele cel vechi şi bătrân - Sartoris şi 
Stevens, Compson şi MacCaslin şi Sutpen şi Coldfield - şi acum 
nu mai împuşcai ursul sau căprioara sau curcanul sălbatic pur şi 
simplu stând o vreme în uşa bucătăriei, ca să nu mai vorbim şi 
de geanta cu poşta - scrisori şi chiar ziare - care venea de la 


8 


Nashville o dată la fiecare două săptămâni cu un mesager 
special care nu făcea nimic altceva şi primea pentru asta un 
salariu de la Guvernul Federal; şi aceasta a fost a doua fază a 
transsubstanţierii lacătului monstruos din Carolina în tribunalul 
districtului Yoknapatawpha; 


Poşta nu ajungea totdeauna la aşezare la fiecare două 
săptămâni, nici măcar în fiecare lună. Dar mai devreme sau mai 
târziu ajungea, şi toată lumea ştia că avea să ajungă, pentru că 
ea - geanta asta din piele tăbăcită de vacă, nici măcar de ajuns 
de mare ca să conţină un schimb complet de haine, cuprinzând 
trei sau patru scrisori şi pe jumătate mai puţine ziare prost 
tipărite de câte unul sau două fascicole, deja cu trei sau patru 
luni depăşite ca dată şi de obicei pe jumătate şi uneori cu totul 
dezinformate sau incorecte, şi cu asta ar fi trebuit să se înceapă 
aprecierea lor - era Statele Unite, puterea şi voinţa de libertate, 
nerecunoscând supunere faţă de nicio creatură omenească, 
aducând până şi în acea tăcută sălbăticie aproape lipsită de 
drumuri şi cărări vocea subţire, peremptorie, a naţiunii care-şi 
smulsese libertatea de la unul dintre cele mai puternice popoare 
ale pământului şi şi-o apărase cu succes în decursul aceleiaşi 
vieţi de om; atât de peremptorie şi de audibilă încât omul care 
ducea geanta aceasta de poştă pe calul lui în galop nici măcar nu 
avea arme asupra lui în afară de un corn de tablă, străbătând 
lună după lună, zgomotos, ostentativ, aproape dispreţuitor, o 
regiune în care se găseau oameni gata să omoare un călător 
numai pentru cizmele din picioarele lui şi să-l spintece ca pe un 
urs sau cerb sau peşte şi să umple cavitatea cu pietre şi să 
scufunde apoi dovada faptei lor în apa cea mai apropiată; nici 
măcar consimţind să treacă tăcut prin locuri în care alţi oameni, 
chiar înarmaţi şi în grupuri, încercau să se mişte în taină sau cel 
puţin fără zarvă, ci în schimb anunţându-şi singuratica sosire cât 
de departe răzbătea sunetul cornului pe care-l purta cu sine. 
Astfel că nu a trecut mult până când lacătul lui Alexander 
Holston a fost mutat la geanta de poştă. Nu că geanta ar fi avut 
nevoie de vreunul, din moment ce venea deja cale de trei sute 
de mile de la Nashville fără lacăt. (Se proiectase la început ca 
lacătul să rămână tot timpul la geantă, adică nu numai cât 
geanta ar fi rămas în aşezare, dar şi atunci când ar fi fost pe cal 
între Nashville şi aşezare. Călărețul refuzase la modul cel mai 
succint, în trei cuvinte dintre care numai unul ar fi putut fi tipărit. 


9 


Motivul său era greutatea lacătului. Ei i-au atras atenţia că un 
asemenea argument nu rezista, întrucât nu numai - călăreţul era 
un omuleţ firav, irascibil, cântărind mai puţin de o sută de pfunzi 
- că acei cincisprezece pfunzi ai lacătului tot n-ar fi reuşit nici 
măcar atunci să-i aducă greutatea proprie la cea a unui bărbat 
normal adult, dar şi că greutatea adăugată a lacătului avea doar 
să împlinească greutatea pistoalelor pe care patronul lui, 
Guvernul Statelor Unite, credea că le ducea cu el şi chiar îl plătea 
pentru a o face, răspunsul călăreţului la aceasta fiind de 
asemenea succint, chiar dacă nu tot atât de plauzibil: că lacătul 
cântărea cincisprezece pfunzi fie la uşa din spate a prăvăliei din 
aşezare, fie la aceea a oficiului poştal din Nashville. Dar întrucât 
Nashville şi aşezarea se aflau la trei sute de mile distanţă, la 
vremea când calul l-ar fi transportat de la una la cealaltă, lacătul 
ar fi cântărit cincisprezece pfunzi pe milă înmulţit cu trei sute de 
mile, adică patruzeci şi cinci de sute de pfunzi. Ceea ce era 
evident o prostie, o imposibilitate fizică atât în ce privea lacătul, 
cât şi calul. Dar fără îndoială cincisprezece pfunzi înmulţit cu trei 
sute de mile însemna patruzeci şi cinci de sute de ceva, fie 
pfunzi, fie mile - mai ales că, în timp ce ei încercau încă să 
desluşească această socoteală, călăreţul repetase primele sale 
trei succinte - două de netipărit sau repetat - cuvinte.) Astfel că 
mai puţin decât oricând geanta asta ar mai fi avut nevoie de un 
lacăt în camera din spate a oficiului poştal, înconjurată şi închisă 
acum iarăşi de civilizaţie, unde însăşi condiţia ei intactă, însăşi 
prezenţa ei necesară pentru a primi un lacăt, dovedea lipsa 
acestei nevoi în timpul celor trei sute de mile pe Calea bântuită 
de jafuri şi tâlhării; având nevoie de vreun lacăt la fel de puţin 
cât era de fapt făcută ca să primească un asemenea lacăt, 
întrucât fusese necesar să se taie pielea cu un cuţit pe sub 
fiecare dintre clapele închizătorii şi să se introducă falca de fier a 
lacătului prin cele două tăieturi şi să-l închidă apoi, astfel că orice 
altă mână cu un cuţit similar ar fi putut tăia toată încuietoarea 
asta de la geantă la fel de uşor cum se şi pusese. Astfel că 
bătrânul lacăt nu era nici măcar un simbol al siguranţei; era un 
gest de salut, al oamenilor liberi către oameni liberi, al civilizaţiei 
către civilizaţie peste nu doar trei sute de mile de pustietate 
până la Nashville, ci şi peste cele cincisprezece sute de mile 
până la Washington: al respectului fără  servilism, al 
ataşamentului fără înjosire faţă de guvernul pe care şi ei 
contribuiseră să-l creeze şi îl acceptaseră cu mândrie dar încă în 


10 


calitatea lor de oameni liberi, încă liberi să se distanţeze de el în 
orice moment dacă ei doi nu s-ar mai fi găsit compatibili, 
bătrânul lacăt întâlnind geanta de fiecare dată la sosirea ei, ca s- 
o închidă într-un simbolism de fier, inviolabil, în vreme ce 
bătrânul Alec Holston, celibatar fără copii, devenea puţin mai 
bătrân şi mai cărunt, puţin mai artritic în trup dar şi în 
temperament, puţin mai ţeapăn şi mai rigid în oase dar şi în 
mândrie, întrucât lacătul mai era şi acum al lui, el îl împrumutase 
doar, şi astfel, într-un sens, el era în aşezare bunicul 
inviolabilităţii nu numai a poştei guvernamentale, ci şi a unui 
guvern liber al unor oameni liberi, atâta vreme cât guvernul îşi 
aducea aminte să-i lase pe oameni să trăiască liberi, nu sub el, ci 
alături de el; 


Acesta era lacătul; îl puseră la închisoarea oraşului. O făcură 
repede, nici măcar aşteptând ca un mesager să se fi putut 
întoarce de la Casa Holston cu încuviințarea bătrânului Alec de a- 
| scoate de la geanta de poştă sau de a-l folosi în noile scopuri. 
Nu că ar fi obiectat în principiu sau ar fi refuzat să-şi dea 
încuviințarea decât din instinct; adică el ar fi fost primul care să 
sugereze ideea cu lacătul dacă ar fi ştiut la timp sau s-ar fi gândit 
primul la asta, dar ar fi refuzat-o imediat dacă s-ar fi gândit că se 
punea la cale aşa ceva fără a fi fost consultat. Ceea ce ştia toată 
lumea în aşezare, deşi nu acesta ar fi fost câtuşi de puţin motivul 
pentru care nu-l aşteptaseră pe mesager. De fapt, nu fusese 
trimis niciun mesager la bătrânul Alee; nu mai avuseseră timp să 
trimită un mesager, cu atât mai puţin să aştepte până avea să se 
întoarcă acesta; nu voiau lacătul ca să-i ţină pe bandiți în 
închisoare, întrucât (cum s-a dovedit mai târziu) bătrânul lacăt n- 
ar fi fost în mai mare măsură un obstacol pentru bandiți să iasă 
decât ar fi fost obişnuita bârnă de lemn; n-aveau nevoie de lacăt 
ca să protejeze aşezarea de bandiți, ci ca să-i protejeze pe 
bandiți de aşezare. Pentru că prizonierii de-abia ajunseseră la 
aşezare când se descoperi că exista o facțiune ce urmărea să-i 
linşeze imediat, pe nepusă masă, fără preliminarii - o bandă 
mică dar hotărâtă, care încerca să-i smulgă pe prizonieri din 
mâinile celor care-i capturaseră în vreme ce miliția mai încerca 
încă să găsească pe cineva căruia să-i predea aceşti prizonieri, şi 
ar fi reuşit dacă n-ar fi fost un bărbat numit Compson, venit în 
aşezare cu câţiva ani înainte cu un cal de curse pe care-l dăduse 
lui Ikkemotubbe, succesorul lui Issetibbeha ca şef al tribului, în 


11 


schimbul unei mile pătrate din ceea ce avea să fie cel mai 
preţios pământ din viitorul oraş Jefferson, care, spune legenda, a 
scos un pistol şi i-a ţinut la respect pe cei ce voiau să răpească 
prizonierii ca să-i linşeze până când bandiții au putut fi duşi la 
închisoare şi găurile fuseseră sfredelite şi fusese trimis cineva să 
aducă lacătul bătrânului Alee. Pentru că erau într-adevăr nume 
noi şi chipuri noi acum în aşezare - chipuri atât de noi, încât să 
nu mai aibă (pentru vechii locuitori) niciun fel de antecedente 
identificabile altele decât calitatea de mamifere, nici vreun trecut 
altul decât pur şi simplu anii care-i însemnaseră; şi nume atât de 
noi, încât să nu mai aibă antecedente indentificabile (sau putând 
fi descoperite), sau măcar vreun trecut, ca şi cum ar fi fost 
inventaţi ieri, aici părerile fiind iarăşi împărţite: în sensul că erau 
mai mulţi oameni în aşezare în ziua aceea decât sergentul de 
miliţie pe care vreunul sau altul dintre bandiți să-l poată 
recunoaşte; 


Astfel Compson încuia închisoarea şi un curier cu cei mai buni 
doi cai din aşezare - unul pe care să-l călărească şi unul pe care 
să-l conducă - străbătu pădurile spre Calea Natchez pentru a 
parcurge călare cele vreo sută de mile până acolo anunțând 
capturarea şi cerând autorizaţia pentru a încasa recompensa 
pusă pe prinderea bandiţilor; şi în seara aceea în bucătăria Casei 
Holston avu loc prima reuniune municipală a aşezării, prototip nu 
numai al consiliului orăşenesc după ce aşezarea avea să devină 
oraş, ci şi al Camerei de Comerţ când avea să se proclame 
municipiu, prezidând Compson, nu bătrânul Alee, care era foarte 
bătrân acum, posomorât, taciturn, aşezat chiar în nopţile fierbinţi 
de iulie în faţa focului aprins în căminul său uriaş, chiar cu 
spatele întors spre masă (nu-l interesau discuţiile; prizonierii 
erau deja ai lui din moment ce lacătul lui îi ţinea acolo; orice ar fi 
hotărât conferinţa ar fi trebuit să-i fie supus lui pentru ratificare 
oricum înainte ca cineva să se fi putut atinge de lacăt ca să-l 
deschidă), în jurul căreia strămoşii părinţilor oraşului Jefferson se 
aşezaseră în ceea ce era aproape un consiliu de război, 
discutând nu numai încasarea recompensei, ci şi păstrarea şi 
apărarea ei. Pentru că erau acum două facţiuni ale opoziţiei: nu 
numai grupul care dorea linşarea, ci şi banda de miliţie care 
pretindea că, în calitatea lor de obiecte preţioase, deţinuţii le 
aparţineau celor care-i capturaseră iniţial; că ei - miliția - nu 
cedaseră decât custodia prizonierilor, dar nu renunţaseră la 


12 


nimic din recompensa lor: în perspectiva căreia banda de 
milițieni obținuse încă o cantitate de whisky de la magazinul cu 
poşta şi aprinsese un foc imens în faţa închisorii, în jurul căruia ei 
şi adepţii linşajului se aliaseră acum într-o conferinţă sau 
consfătuire proprie. Sau aşa credeau ei. Pentru că adevărul era 
că acum Compson, în numele unei crize amenințând pacea şi 
bunăstarea publică, formulase o cerere oficială la farmacia 
profesională a doctorului Peabody, succesorul bătrânului doctor 
Habersham, şi ei trei - Compson, Peabody şi cel cu magazinul şi 
cu poşta (numele lui era Ratcliffe; o sută de ani mai târziu 
numele avea să mai existe încă în acest ţinut, dar la vremea 
aceea trecuse prin doi moştenitori care, în transmiterea 
cuvintelor, se dispensaseră de ochi, folosind doar urechea, astfel 
că la vremea aceea, când cel de-al patrulea fusese pur şi simplu 
constrâns de necesitate de a învăţa să-l scrie iarăşi, numele îşi 
pierduse „c”-ul şi „fe”-ul final) adăugaseră opiu la un butoiaş de 
whisky şi-l trimiseseră ca pe un dar al aşezării pentru uimitul 
sergent de miliţie, şi se reîntorseseră în bucătăria de la Casa 
Holston să aştepte până ce avea să se stingă complet vacarmul; 
pe urmă cei din partidul legii şi ordinii executaseră o ieşire rapidă 
şi strânseseră întreaga opoziţie căzută în inconştienţă, pe 
linşatori şi pe capturatori, şi-i aruncaseră pe toţi în închisoare cu 
prizonierii şi încuiaseră iarăşi uşa şi se duseseră acasă la culcare 
- până a doua zi dimineaţa, când primii sosiți fuseseră 
confruntaţi cu o scenă asemănătoare cu cea a unor decoruri de 
teatru în aer liber: şi astfel a luat naştere legenda cu nebunii de 
fraţii Harpe: un lucru nu numai fantastic ci şi incomprehensibil, 
nu numai ciudat ci şi puţin înfricoşător (deşi cel puţin a fost 
nesângeros, ceea ce nu l-ar fi mulţumit pe niciunul dintre fraţii 
Harpe): nu numai lacătul dispărut de la uşa închisorii şi nici 
măcar doar uşa dispărută din închisoare, ci întregul perete 
dispărut, buştenii potriviţi cu securea şi îmbinaţi cu noroi şi 
mortar fiind dezmembraţi frumos şi liniştit pe întuneric şi rânduiţi 
la fel de frumos într-o parte, lăsând închisoarea deschisă în faţa 
lumii ca o scenă pe care insurgenții mai zăceau încă risipiţi în 
variate poziţii, cufundaţi într-un somn greu ca de moarte, şi 
întreaga aşezare se adunase acum să se uite cum Compson 
încerca să-l trezească, lovindu-l cu piciorul, cel puţin pe unul 
dintre ei, până când unul dintre sclavii lui Holston - soţul 
bucătăresei, care era chelner şi valet şi grăjdar - veni în fugă 
prin mijlocul mulţimii strigând, „Un'i lacătu'! Un'i lacătu'! Şefu' 


13 


bătrân zice că un'i lacătu'”. 


Dispăruse (ca şi trei cai aparţinând unui număr de trei membri 
ai grupului care cerea linşajul). N-au reuşit să găsească nici 
măcar uşa cea grea şi lanţul, şi la început aproape că au fost 
tentaţi să creadă că bandiții trebuiseră să ia şi uşa pentru ca să 
poată fura lanţul şi lacătul, de-abia oprindu-se de la marginea 
unei atât de absurde acuzaţii la adresa raţionalităţii. Insă lacătul 
dispăruse; şi nici nu trebui mult ca cei din aşezare să îşi dea 
seama că nu bandiții evadați şi recompensa compromisă, ci 
lacătul, şi nu pur şi simplu o situaţie complicată le era acum în 
faţă, ci o problemă care-i ameninţa, sclavul plecând îndărăt la 
Casa Holston, alergând cât îl ţineau picioarele şi apoi reapărând, 
alergând la fel de repede, aproape înainte ca uşa, pereţii, să fi 
avut timp să-l ascundă, să-l înghită şi apoi să-l arunce iarăşi 
afară, trecând ca săgeata prin mulţime şi până la Compson însuşi 
de data aceasta, spunând, „Şefu' bătrân zice să aduci lacătu'” - 
nu să trimită lacătul, ci să aducă lacătul. Aşa că acum Compson 
şi locotenenţii săi (şi aici este punctul în care călăreţul de poştă 
începuse să apară, sau mai degrabă să iasă la suprafaţă - acel 
omuleţ fragil fără vârstă, fără păr şi fără dinţi, care părea prea 
firav chiar să se şi apropie de un cal, cu atât mai puţin să 
călărească şase sute de mile la fiecare două săptămâni, şi care 
totuşi făcea aşa ceva, şi nu numai aşa ceva, dar mai avea şi suflu 
de ajuns nu numai ca să-i anunţe şi să-i preceadă, ci chiar să-i şi 
urmeze trecerea cu muzica triumfală şi dispreţuitoare a cornului 
său; un dispreţ faţă de posibilii - probabilii - spoliatori întrecut 
poate doar de disprețul pentru nimicurile oficiale de care el ar fi 
putut fi spoliat, şi care era de acord să rămână în limitele unui 
comportament civilizat doar atâta vreme cât aceşti spoliatori ar fi 
avut bunul gust să se reţină de la a-l ataca) se prezentară în 
bucătăria unde bătrânul Alec era încă aşezat în faţa focului 
aprins, cu spatele încă la cameră, şi neîntorcându-se cu faţa nici 
de data aceasta. Şi aceasta a fost totul. El a ordonat restituirea 
imediată a lacătului său. Nu era nici măcar un ultimatum, era o 
simplă instrucţiune, un ordin, ceva impersonal, călăreţul de poştă 
acum la marginea grupului, nespunând nimic şi nelăsând să-i 
scape nimic, asemenea unei păsări lipsite de greutate, uscate 
sau fosilizate, nu un vultur, desigur, nici măcar un şoim, dar să 
spunem un pui de pterodactil încremenit, abia ieşit din ou cu 
zece ere glaciare în urmă şi atât de bătrân în simpla lui copilărie, 


14 


încât să fie uzatul şi obositul strămoş al întregii vieţi de după el. 
l-au spus bătrânului Alec că singurul motiv pentru care putea 
lipsi lacătul era că bandiții nu avuseseră timp sau nu fuseseră în 
stare să-l taie din uşă şi că nici chiar trei nebuni fugind pe cai 
furaţi nu ar fi putut duce cu ei foarte departe o uşă de stejar de 
şase picioare şi că un grup de tineri indieni ai lui Ilkkemotubbe 
urmăreau acum caii spre vest către Râu şi că fără îndoială lacătul 
avea să fie găsit în orice clipă, poate chiar sub primul tufiş, la 
marginea aşezării; ştiind cu toţii mai bine, ştiind că nu exista 
nicio limită a domeniului fantasticului şi a înfricoşătorului şi a 
bizarului de care sunt capabili oamenii care deja, pentru a scăpa 
doar dintr-o închisoare din buşteni, îi demolaseră în linişte un 
perete întreg şi îi aranjaseră buştenii frumos la marginea 
drumului, unul câte unul, şi că nici ei şi nici bătrânul Alec nu 
aveau să mai vadă lacătul lui; 


Şi nici nu-l mai văzură; restul acelei după-amiezi şi toată ziua 
următoare apoi, în timp ce bătrânul Alec îşi fuma pipa în faţa 
buşteanului mocnind în cămin, mai vârstnicii intimidaţi şi furioși 
din aşezare îl vânară peste tot, cu (acum: a doua zi după-amiaza) 
indienii Chickasaw ai lui Ilkkemotubbe ajutând şi ei, sau oricum 
prezenţi acolo, privind; sălbaticii, copii neîmblânziţi şi oricând 
expuşi izgonirii de pe pământurile lor pândind şi mai lacomi şi 
mai neajutoraţi pantalonii de doc şi salopetele albilor şi pălăriile 
de fetru sau de pai purtate de ei, ridicându-se în picioare sau 
chircindu-se sau urmărindu-i, serioşi, atenţi şi plini de interes, în 
vreme ce albii transpirau şi înjurau prin tufişurile de la marginea 
aşezărilor nu prea bine lucrate; şi toată vremea călăreţul, 
Pettigrew, ubicuu, pretutindeni atent, nu ajutând la căutat el 
însuşi şi niciodată în calea nimănui, dar tot timpul prezent, cu 
faţa de nepătruns, întunecată, fără să-i scape nimic; până când, 
la urmă, către apusul soarelui, Compson ieşi cu trosnete 
sălbatice din ultimul tufiş de mărăcini şi-şi şterse sudoarea de pe 
faţă cu un gest deplin al braţului care ar fost de ajuns ca să 
repudieze un tron, şi spusei: „Foarte bine, dracu' să-i ia, o să-i 
plătim lacătu'”. Pentru că se gândiseră deja la această ultimă 
mişcare de sacrificiu; îşi dăduseră deja seama cât era de 
serioasă din însuşi faptul că Peabody încercase să facă în 
legătură cu ea o glumă pe care cu toţii ştiau că nici chiar 
Peabody nu o socotea amuzantă: 

„Da - şi încă repede, înainte ca el să aibă timp să se 


15 


sfătuiască cu Pettigrew şi să-i socotească preţul pe pfund.” 

„Pe pfund?” spuse Compson. 

„Pettigrew a cântărit-o după cele trei sute de mile de la 
Nashville. Bătrânul Alec ar putea să înceapă din Carolina. Asta 
înseamnă cincisprezece mii de pfunzi.” 

„A”, spuse Compson. Aşa că-şi chemă oamenii suflând într-un 
corn de vânătoare de vulpi pe care unul dintre indieni îl avea 
agăţat de o sfoară în jurul gâtului, deşi chiar şi atunci mai făcură 
o pauză pentru o ultimă rapidă consfătuire; şi din nou Peabody fu 
cel care-i opri. 

„Cine are să-l plătească?” spuse el. „E exact în firea lui să 
vrea un dolar pe pfund, chiar dacă după socoteala lui Pettigrew 
ar fi ca şi când ar fi găsit banii ăştia în cenuşa din propriul lui 
cămin.” Ei - Compson în orice caz - se gândiseră probabil de 
acum la asta; că, la fel de mult ca şi din cauza prezenţei acolo a 
lui Pettigrew, acesta era probabil motivul pentru care doctorul se 
străduia să-i trimită în faţa bătrânului Alec cu oferta cât mai 
repede, astfel ca nimeni să nu mai aibă apoi cum să-şi renege 
cuvântul sau să revoce condiţiile. Insă Peabody pusese acum 
problema. Compson privi în jur, asudând, furios şi mohorât. 

„Asta înseamnă că probabil Peabody are să plătească un 
dolar”, spuse el. „Cine-i plăteşte pe ăilalţi paisprezece? Eu?” 
Atunci Ratcliffe, negustorul, proprietarul magazinului, soluţionă 
problema - o soluţie atât de simplă, atât de deschisă, privită 
retroactiv, încât nici măcar nu se mai mirară de ce nimeni nu se 
gândise la ea înainte; care nu numai că rezolva problema, ci o şi 
anula; şi nu numai pe aceasta, dar toate problemele, de acum şi 
până în veşnicie, deschizând viziunii lor, ca prin sfâşierea unui 
văl, ca printr-o profeție glorioasă, acea panoramă vastă, 
splendidă, nelimitată a Americii: acea ţară a posibilităţilor fără 
margini, acel adăpost, creat nu de către oameni şi nici al 
oamenilor, ci pentru oameni, aşa cum fusese mana cerească de 
odinioară, fără să i se ceară ceva în schimb omului decât s-o 
mestece şi s-o înghită, întrucât din Atotbunătatea ei fără seamăn 
ea avea să creeze să producă să sprijine şi să perpetueze o 
stirpe de truditori menită singurului ţel de a culege mana şi de a 
şi-o pune în mâna lui destinsă sau chiar între fălcile lui - 
nemărginită, vastă, fără începuturi sau sfârşit, nici măcar o artă 
sau o meserie ci o binefacere, aşa cum sunt lumina de soare şi 
ploaia şi aerul, inalienabilă şi neschimbătoare. 

„O trecem în Carte”, spuse Ratcliffe - Cartea; nu un registru, 


16 


ci registrul, întrucât era probabil singurul lucru de felul lui între 
Nashville şi Natchez, în afară de cazul că s-ar mai fi întâmplat să 
mai fie unul la fel la câteva mile mai la sud, la prima Agenţie 
Choctaw la Yalo Busha - un caiet liniat, cu coperţi de hârtie, aşa 
cum ar fi putut ieşi dintr-o sală de clasă, în care creştea, Statele 
Unite figurând ca debitor, în numele Mohatahei (mama tribului 
Chickasaw, mama lui lkkemotubbe şi sora bătrânului Issetibbeha, 
care - ştia să-şi scrie numele, sau oricum să facă ceva cu un toc 
sau un creion asupra căruia se căzuse de acord că ar fi o 
semnătură valabilă, sau cel puţin era acceptată ca atare - 
semnase toate actele de transmitere a proprietăţii atunci când 
regatul fiului ei trecuse în posesia albilor, regularizând procedura 
oricum în mod legal) lista lungă şi obositoare de stambe şi praf 
de puşcă, whisky şi sare şi tutun de prizat şi pantaloni de doc şi 
zaharicale tari ca nişte oase scoase din etajerele lui Ratcliffe de 
descendenţii ei şi supuşii ei şi sclavii ei negri. Asta era tot ce ar fi 
avut de făcut aşezarea: să adauge lacătul la listă, la cont. N-ar 
mai fi avut importanţă nici măcar la ce preţ l-ar fi trecut acolo. L- 
ar fi putut înregistra la scara lui Pettigrew de cincisprezece pfunzi 
înmulţiţi cu distanţa nu numai până în Carolina ci şi chiar până la 
Washington, şi probabil că nimeni nici n-ar fi băgat de seamă; ar 
fi putut trece în contul debitor al Statelor Unite valoarea de 
şaptesprezece mii cinci sute de dolari pentru nişte dulciuri 
fosilizate şi indestructibile, şi nimeni n-ar fi citit vreodată o 
asemenea rubrică de cont. Aşa că se rezolvase, se executase, se 
terminase, se pusese capăt. Nici măcar nu mai aveau de ce să 
mai discute problema. Nici măcar nu aveau să se mai gândească 
la chestiunea asta, decât poate din când în când să se mire 
(probabil puţin la modul unor speculaţii oţioase) de propriul lor 
spirit de moderație, întrucât ei nu doreau nimic altceva - în 
niciun caz să evite vreun blam îndreptăţit - decât o cinstită şi 
corectă rezolvare a lacătului. Se întoarseră iar la bătrânul Alee, 
aşezat cu pipa în faţa căminului unde mocnea focul. Numai că îl 
supraapreciaseră; el nu voia deloc bani, îşi voia lacătul. La care 
puţinul care mai rămăsese din răbdarea lui Compson pieri şi el. 
„Lacătul dumitale s-a dus”, îi spuse aspru bătrânului Alee. „Ai 
să iei cincisprezece dolari pentru el”, spuse cu vocea care 
începuse să i se piardă, căci chiar în mânia lui îşi putea da seama 
de un impas atunci când îl vedea. Cu toate acestea, furia, 
neputinţa, sudoarea, acel prea mult - din ce-o fi fost - îi siliră 
glasul spre încă un cuvânt: „Sau...” înainte de a se opri de tot şi 


17 


a-l lăsa pe Peabody să umple golul. 

„Sau altminteri?” spuse Peabody, şi nu către bătrânul Alee, ci 
către Compson. „Sau altminteri ce?” Atunci Ratcliffe salvă şi 
situaţia asta. 

„Staţi”, spuse el. „Unchiul Alec are să ia cincizeci de dolari pe 
lacătul lui. O garanţie de cincizeci de dolari. Are să ne dea 
numele lăcătuşului de acolo din Ca'lina, care i l-a făcut la 
început, şi noi trimitem şi comandăm unul nou. Cu dus şi întors 
are să coste totul cam cincizeci de dolari. li dăm cei cincizeci de 
dolari Unchiului Alec să-i ţină ca o garanţie. Pe urmă, când vine 
lacătul cel nou, el ne dă înapoi banii. E bine, Unchiule Alec?” Şi 
asta ar fi putut fi totul. Şi probabil că ar fi şi fost, dacă n-ar fi fost 
Pettigrew. Nu era faptul că l-ar fi uitat, nici chiar că l-ar fi 
asimilat. Îl pecetluiseră pur şi simplu - îl eliminaseră ca printr-un 
medicament (aşa credeau ei) - în criza lor civică, aşa cum stridia 
disperată şi lipsită de apărare îşi imobilizează atomul de 
pietricică pe care nu-l poate ejecta. Nimeni nu-l văzuse 
mişcându-se şi totuşi el era acum în mijlocul lor acolo unde 
Compson şi Ratcliffe şi Peabody îl înfruntau pe bătrânul Alec în 
scaunul său. Ai fi putut spune că se infiltrase acolo, dacă n-ar fi 
fost acea calitate a lui, acea duritate de diamant, care putea (în 
momentele de criză) să devină invizibilă, dar niciodată 
nesubstanţială şi niciodată pe lumea aceasta fluidă; vorbi cu 
vocea blândă, rezonabilă şi impersonală, apoi rămase locului 
acolo ca să se uite ceilalţi la el, firav şi mic precum un copil, 
impenetrabil ca un diamant şi impunător şi evident prin 
semnificaţie, aducând în acea cameră din ţinuturile împădurite la 
o mie de mile în adâncimea sălbăticiilor fără drumuri întreaga 
vastă, incalculabilă greutate a federalităţii, nu doar reprezentând 
guvernul, nefiind nici măcar el însuşi doar guvernul; pentru 
momentul acela el era Statele Unite. 

„Unchiul Alec nu a pierdut niciun lacăt”, spuse el. „Ala care l-a 
pierdut a fost Unchiul Sam.” 

După o clipă cineva spuse, „Ce?” 

„Asta e adevărul”, spuse Pettigrew. „Cine a pus lacătul pe 
geanta aia de poştă fie că a făcut un dar voluntar Statelor Unite, 
şi aceeaşi lege acoperă cazul guvernului Statelor Unite care îi 
acoperă şi pe copiii minori; poţi să le dai ceva, dar nu poţi să li-l 
iei înapoi, fie că el sau ei au făcut altceva.” 

Se uitau la el. larăşi după o vreme cineva spuse ceva; era 
Ratcliffe. „Altceva ce?” spuse Ratcliffe. Pettigrew răspunse, încă 


18 


blând, impersonal, fără căldură şi la obiect: „A săvârşit o violare 
a unui act al Congresului, special alcătuit şi promulgat pentru 
cazurile de deteriorare a proprietăţii guvernului, pedeapsa fiind 
cinci mii de dolari sau nu mai puţin de un an într-o închisoare 
federală sau amândouă. Pentru oricine taie două tăieturi în 
geantă ca să pună acolo lacătul, un act al Congresului special 
alcătuit şi promulgat pentru dăunarea sau distrugerea 
proprietăţii guvernului, pedeapsa de zece mii de dolari sau nu 
mai puţin de cinci ani într-o închisoare federală sau amândouă.” 
Nu se clintise nici măcar atunci încă; îi adresa pur şi simplu 
cuvântul bătrânului Alee: „Presupun că ai să-ţi iei masa de seară 
aici ca de obicei mai devreme sau mai târziu sau mai mult sau 
mai puţin.” 

„Stai”, spuse Ratcliffe. Se întoarse către Compson. „E 
adevărat?” 

„Ce dracului mai contează dacă e adevărat sau nu?” spuse 
Compson. „Ce crezi tu că are să facă ăsta cum ajunge la 
Nashville?” Spuse cu violenţă către Pettigrew: „Trebuia să fi 
plecat la Nashville ieri. De ce-ai mai tândălit pe-aici?” 

„N-am pentru ce să mă duc la Nashville”, spuse Pettigrew. 
„Nu mai aveţi nevoie de nicio poştă. Nu mai aveţi cu ce s-o 
încuiaţi.” 

„Bine, nu mai avem nevoie”, spuse Ratcliffe. „Aşa că să le 
lăsăm pe Statele Unite să-şi caute lacătul Statelor Unite.” De 
data asta Pettigrew nu se mai uita la nimeni. Nici măcar nu mai 
vorbea cu cineva, aşa cum n-o făcuse nici bătrânul Alec atunci 
când decretase restituirea lacătului său. 

„Act al Congresului alcătuit şi promulgat pentru cazul de 
deplasare neautorizată şi pentru folosirea sau folosirea arbitrară 
sau criminală sau abuzul sau pierderea proprietăţii guvernului, 
pedeapsa reprezentând valoarea obiectului plus cinci sute până 
la zece mii de dolari sau treizeci de zile până la douăzeci de ani 
într-o închisoare federală sau amândouă. Ar putea chiar să facă o 
lege nouă când au să citească undeva că voi aţi alocat un lacăt 
al departamentului poştal unui birou pentru problemele 
indienilor.” Acum se mişcă; acum îi vorbea iarăşi bătrânului Alee: 
„Eu mă duc acum afară la calul meu. Când discuţia asta se 
termină şi ai să te întorci la bucătărie, poţi să-l trimiţi pe negrul 
dumitale după mine.” 

Pe urmă plecă. După o vreme Ratcliffe spuse: „Ce credeţi că 
urmăreşte să scoată din toată chestia? O recompensă?” Dar nu 


19 


asta era; ştiau cu toţii că nu asta era. 

„Scoate de pe acum ce vrea”, spuse Compson, şi înjură iar. 
„Să facă încurcături. Pur şi simplu să facă nişte încurcături 
blestemate!” Dar nici el nu avea dreptate; ştiau cu toţii şi asta, 
deşi Peabody fu cel care o spuse: 

„Nu. Nu încurcături. Un om care călăreşte câte şase sute de 
mile prin ţinutul ăsta la fiecare două săptămâni, cu nimic ca 
armă de protecţie decât un corn de vânat vulpile, pe ăsta nu-l 
interesează cu adevărat să stârnească încurcături, cum nu-l 
interesează nici banii.” Aşa că nu ştiau încă ce era în capul lui 
Pettigrew. Dar ştiau ce avea să facă. Adică ştiau că nu ştiau 
deloc nici ce avea să facă, nici cum, nici când, şi că ei nu puteau 
să facă absolut nimic în privinţa asta până când nu aveau să afle 
de ce. Şi constatau acum că nu aveau niciun mijloc posibil să 
descopere asta; îşi dădeau seama că îl cunoşteau acum de trei 
ani, în timpul cărora, firav şi de nepătruns şi de neabătut şi 
precedat cale de o milă sau mai mult de sunetul puternic şi 
melodios al cornului, pe calul său puternic şi neobosit, îşi făcea 
turul bilunar de la Nashville până la aşezare şi în timpul 
următoarelor trei sau patru zile trăia printre ei, şi totuşi ei nu 
ştiau absolut nimic în ce-l priveşte, şi chiar şi acum ştiau că nu 
îndrăzneau, pur şi simplu nu îndrăzneau să-şi asume riscurile, 
mai stând o vreme în camera tot mai întunecată în timp ce 
bătrânul Alec fuma mai departe, cu spatele încă întors cu totul 
spre ei şi spre problema lor; pe urmă risipindu-se pe la propriile 
lor colibe pentru masa de seară - cu ce poftă de mâncare mai 
puteau aduce cu ei în privinţa asta, întrucât repede se adunară 
din nou, prin întunericul văratic în care în mod obişnuit ar fi 
trebuit să fie de mult în paturile lor, spre camera din spate a 
prăvăliei lui Ratcliffe acum, să se aşeze iarăşi, în vreme ce 
Ratcliffe avea să recapituleze problema cu amestecul lui de 
uluire şi panică (şi cu încă ceva pe care ei îl recunoşteau a fi 
respect, atunci când îşi dădură seama că el - Ratcliffe - era de 
nezdruncinat în convingerea lui că țelul urmărit de Pettigrew 
erau banii; că Pettigrew inventase sau elaborase un plan atât de 
nemaipomenit de rentabil, încât el - Ratcliffe - nu numai că 
fusese incapabil să îl anticipeze şi să facă el primul chestia asta, 
ci că el - Ratcliffe - nici măcar nu putea să ghicească despre ce 
era vorba după ce i se dăduseră indicii) până când Compson îl 
întrerupse. 

„La dracu'!” spuse Compson. „Toată lumea ştie ce nu e-n 


20 


regulă cu el. E etica. E un moralist blestemat.” 

„Etica?” repetă Peabody. Suna aproape ca şi când ar fi fost 
uluit. Spuse repede: „Asta-i prost. Cum putem corupe un om cu 
vederi etice?” 

„Cine vrea să-l corupă?” spuse Compson. „Tot ce vrem noi să 
facă el e să stea pe calul ăla al lui blestemat şi să sufle tot suflul 
care-i mai rămâne în cornul ăla blestemat.” 

Dar Peabody nici măcar nu-l asculta. Spuse, „Etica”, aproape 
visător. Spuse, „Staţi niţel”. Se uitau cu toţii la el. El îi spuse 
deodată lui Ratcliffe: „Am auzit asta undeva. Dacă cineva de aici 
îl cunoaşte, atunci dumneata eşti acela. Cum îl cheamă?” 

„Cum îl cheamă?” spuse Ratcliffe. „Pe Pettigrew? A. Numele 
de botez.” Ratcliffe i-l spuse. „De ce?” 

„Nimic”, spuse Peabody. „Mă duc acasă acum. Mai vine 
cineva?” Nu se adresa direct nimănui şi nu a mai spus şinua 
mai vrut să spună altceva, dar era de ajuns; un fir de pai poate, 
dar cel puţin un fir; destul oricum pentru ceilalţi să stea să se 
uite şi să nu mai spună nici ei nimic atunci când Compson s-a 
ridicat şi el şi i-a spus lui Ratcliffe: 

„Dumneata vii?” şi au plecat toţi trei împreună, ieşind din raza 
auzului şi pe urmă şi din raza vederii celorlalţi. Pe urmă Compson 
spuse: „Da, bine. Ce?” 

„S-ar putea să nu meargă”, spuse Peabody. „Dar voi doi va 
trebui să mă susţineţi. Când eu am să vorbesc în numele întregii 
aşezări, dumneata şi cu Ratcliffe va trebui să mă susţineţi. O 
faceţi?” 

Compson înjură. „Dar cel puţin spune-ne puţin din ce trebuie 
noi să garantăm.” Aşa că Peabody le spuse o parte din asta şi 
dimineaţa următoare intrară în boxa din grajdul de la Casa 
Holston unde Pettigrew îşi ţesăla calul lui urât cu capul ca un 
ciocan şi cu muşchii de fier. 

„Ne-am hotărât să nu trecem în contul bătrânei Mohataha 
lacătul ăla vechi”, spuse Peabody. 

„Aşa?” spuse Pettigrew. „Nimeni la Washington nici n-are să- 
şi dea seama de asta. In orice caz nu cei care ştiu să citească.” 

„O să-l plătim noi”, spuse Peabody. „De fapt, o să facem mai 
mult chiar. Vom repara oricum peretele închisorii; tot trebuie 
făcut un perete nou. Aşa că dacă construim încă trei vom avea 
încă o încăpere. Tot trebuie să construim una, aşa că nu mai 
contează. Aşa că dacă mai construim încă o cameră cu trei 
pereţi, vom avea încă o casă cu patru pereţi. Asta va fi clădirea 


21 


tribunalului.” Pettigrew fluiera încet printre dinţi la fiecare 
alunecare a ţesalei, ca un grăjdar profesionist irlandez. Acum se 
opri, cu ţesala şi mâna încremenite în aer şi îşi întoarse capul 
puţin. 

„Tribunal?” 

„Noi o să avem aici un oraş”, spuse Peabody. „Avem acum o 
biserică - e cabana lui Whitfield. Şi o să construim şi o şcoală 
cum ajungem acolo. Dar tribunalul îl construim astăzi; avem de 
pe acum ceva de pus în el ca să-l facem să fie tribunal: lada aia 
de fier care a tot stat în calea lui Ratcliffe în ăştia zece ani la 
prăvălie la el. Pe urmă o să avem un oraş adevărat. l-am şi dat 
numele.” 

Acum Pettigrew se ridică, foarte încet. Se priveau unul pe 
altul. După o clipă Pettigrew spuse: „Aşa?” 

„Ratcliffe spune că numele dumitale mic e Jefferson”, spuse 
Peabody. 

„E adevărat”, spuse Pettigrew. „Thomas Jefferson Pettigrew. 
Eu sunt de fel din vechiul Ferginny.” 

„Rudă în vreun fel?” spuse Peabody. 

„Nu”, spuse Pettigrew. „Mama mi-a dat numele după el, că 
poate aş fi avut şi eu ceva din norocul lui.” 

„Noroc?” spuse Peabody. 

Pettigrew nu surâdea. „Da. Nu voise să spună noroc. Ea nu 
avea deloc şcoală. Nu cunoştea cuvântul pe care ar fi vrut de 
fapt să-l spună.” 

„Şi l-ai avut?” spuse Peabody. Nici acum Pettigrew nu 
surâdea. „Imi pare rău”, spuse Peabody. „Incearcă să uiţi că te- 
am întrebat asta.” Spuse: „Ne-am hotărât să numim oraşul 
Jefferson.” Acum s-ar fi părut că Pettigrew nici nu mai respira. 
Stătea doar acolo, mic, firav, mai mic decât mărimea naturală a 
unui băiat, un om fără copii, celibatar, lipsit la modul cel mai 
incorigibil de rude şi de legături, privindu-l pe Peabody. Pe urmă 
respiră şi, ridicându-şi ţesala, se întoarse spre cal şi o clipă 
Peabody crezu că avea să se reapuce să-l ţesale. Dar în loc de a- 
şi mişca ţesala pe cal, el îşi lăsă mâna şi peria peste crupa calului 
şi rămase o clipă cu faţa întoarsă într-o parte şi capul puţin 
aplecat. Apoi îşi ridică încet capul şi îşi întoarse faţa îndărăt spre 
Peabody. 

„Puteţi să-i spuneţi lacătului ăluia «unsoare de osii» în contul 
acela al indienilor”, spuse. 

„Unsoare de osii de cincizeci de dolari?” spuse Peabody. 


22 


„Ca să se ungă cu ea căruțele pentru Oklahoma”, spuse 
Pettigrew. 

„Da, am putea asta”, spuse Peabody. „Numai că acum 
numele oraşului este Jefferson. Nu mai putem uita asta 
vreodată.” Şi asta a fost tribunalul - tribunalul care le trebuiseră 
aproape treizeci de ani nu numai ca să-şi dea seama că nu-l 
aveau, ci ca să descopere că nici n-aveau măcar nevoie de el, 
nu-i simţiseră lipsa, nu fuseseră lipsiţi de el; şi care, înainte de a-l 
fi avut ca al lor timp de şase luni, descoperiră că nici măcar nu 
erau prea aproape să-l aibă. Pentru că la un anumit moment 
între lăsarea întunericului în acea primă zi şi zorile celei 
următoare, li se întâmplase ceva. Începură chiar în ziua aceea; 
reparară peretele închisorii şi au tăiat buşteni noi şi au cioplit 
şiţele şi au ridicat şi micul adaos nepodit alături, sprijinit de el şi 
au mutat lada de fier din camera din spate a lui Ratcliffe; le-a 
luat doar două zile şi nu a costat nimic decât munca şi nici asta 
n-a fost mult pe cap de om, întrucât întreaga aşezare era 
îndatorată unui singur om, ca să nu-i mai numărăm şi pe cei doi 
sclavi ai aşezării - omul lui Holston şi cel aparţinând fierarului 
german - şi nici pe Ratcliffe, căci tot ce a avut el de făcut a fost 
să pună bârna pe partea de dinăuntru a uşii din spate, întrucât 
întreaga lui participare se putea aprecia dintr-o singură privire ca 
fiind să transpire şi să înjure printre buştenii şi şindrilele închisorii 
pe jumătate delabrate de peste drum - inclusiv Chickasaw-ii lui 
Ikkemotubbe, deşi aceştia nu transpirau şi nu înjurau; bărbaţi 
întunecaţi şi gravi îmbrăcaţi în hainele de duminică, în afară de 
pantalonii lungi sau scurţi pe care şi-i purtau strânşi frumos la 
subsuoară sau poate legaţi cu cei doi craci pe după gât ca pe 
nişte cape sau dolmane de husari atunci când trecuseră pârâul 
prin vad, acum chirciţi pe vine sau tolăniţi la umbră, politicoşi, 
interesaţi şi odihniţi (chiar şi bătrâna Mohataha însăşi, mama 
tribului, cu picioarele goale, într-o rochie de mătase purpurie şi 
cu o pălărie cu pene, aşezată într-un jilţ îmbrăcat în brocart aurit 
într-o căruţă din spatele a doi catâri, sub o umbrelă de soare cu 
mâner de argint adusă de la Paris, ţinută de o sclavă - abia un 
copil) - pentru că ei (ceilalţi albi, confrații săi sau - în timpul 
acelei prime zile - fraţii lui de suferinţă) nu remarcaseră încă acel 
lucru - calitate - acel ceva - ezoteric, excentric, în felul de a se 
purta, în atitudinea lui Ratcliffe - nu o obstrucţie şi nici chiar un 
impediment, nici chiar a doua zi, când descoperiseră despre ce 
era vorba, pentru că el era printre ei acolo, agitându-se, 


23 


transpirând şi înjurând şi el, ci mai degrabă ceva ca o surcică 
izolată, infinitezimală, plutind pe un curs de apă sau o revărsare 
continuă, un singur element sau substanţă, străin şi neîmpăcat, o 
singură voce subţire aproape neauzită strigând subţiratecă din 
urletul unei mulţimi: „Staţi, uite, ascultați...” 


Pentru că erau prea ocupați mâniindu-se şi transpirând printre 
buştenii dislocaţi şi tăind alţii în pădurile învecinate şi curăţindu-i 
de crăci şi jupuindu-i şi târându-i afară din pădure şi amestecând 
lutul noroios, subţire, ca să-i sudeze laolaltă; de-abia în ziua a 
doua au aflat ce-l tulbura pe Ratcliffe, pentru că acum aveau 
timp, munca neîncetinindu-se, fără să se atenueze transpiraţia 
aceasta, ci dimpotrivă, dacă s-ar fi putut spune ceva era că acum 
munca mergea chiar puţin mai repede pentru că acum era şi o 
anumită uşurătate în această grabă şi tot ceea ce scăzuse era 
furia şi indignarea, pentru că într-un anumit punct între întuneric 
şi zori, în prima şi a doua zi, li se întâmplase ceva - oamenii care 
îşi petrecuseră acea primă zi lungă, fierbinte, nesfârşită de iulie 
transpirând şi mâniindu-se în jurul închisorii delabrate, azvârlind 
la o parte, fără să aleagă şi furioşi, buştenii scoşi de la locul lor şi 
pe ocupanţii închisorii doborâţi de laudanum, ei înşişi asemenea 
unor buşteni, pentru a reface peretele, înjurându-l pe bătrânul 
Holston şi lacătul şi pe cei patru - trei - bandiți şi pe cei 
unsprezece milițieni care-i arestaseră, şi pe Compson şi pe 
Pettigrew şi pe Peabody şi Statele Unite ale Americii - aceiaşi 
oameni se întâlniră la şantier înainte de răsăritul soarelui a doua 
zi, care deja promitea să fie şi ea fierbinte şi nesfârşită, dar cu 
mânia şi furia absente acum, liniştiţi, nu atât gravi cât sobri, 
puţin uimiţi, sfioşi, clipind puţin poate, privindu-se unul pe altul 
puţin cam pe alături, puţin nedeprinşi unul cu altul în lumina 
nouă de culoarea narciselor galbene, privind în jurul lor la 
adunătura firavă de colibe grosolane aruncate fără nicio ordine şi 
fiecare dintre ele puţin cam şui faţă de celelalte şi toate reduse 
la dimensiunile pitice ale unor case de păpuşi de contururile 
amenințătoare, uriaşe ale pădurilor care le înconjurau - luminişul 
acesta mic agăţat fără putere nici chiar măcar în flancul 
sălbăticiei neumblate, ci în şoldul, în furca, în părţile ei tainice şi 
care era irevocabila aruncare de zaruri a vieților, destinelor, 
trecutului şi viitorului lor - nici măcar spunând ceva încă o vreme 
din moment ce fiecare dintre ei credea probabil (şi chiar puţin 
ruşinaţi) că un asemenea gând ar fi fost singuratic, numai al lui, 


24 


până când în sfârşit unul dintre ei vorbi pentru toţi şi atunci totul 
era bine întrucât fusese nevoie de o singură suflare unită ca să 
dea formă acelui sunet, vorbitorul vorbindu-l nu tare, ci sfios 
parcă, încercându-l parcă, aşa cum faci să intre prima uşoară, 
neîncrezătoare suflare de aer în ţeava unui corn ciudat, 
nemaiîncercat până atunci: „Dumnezeule. Jefferson”. 

„Jefferson, Mississippi”, adăugă un al doilea. 

„Jefferson, districtul Yoknapatawpha, Mississippi”, îl îndreptă 
un al treilea; cine, care dintre ei, nu mai avea importanţă de data 
aceasta întrucât era încă o singură suflare unită, o stare de vis a 
tuturor, îngândurată şi statică, şi care ar fi putut foarte bine să 
dăinuie şi după răsăritul soarelui, deşi probabil ştiau că nu se 
cade, întrucât Compson mai era şi el acolo: ţânţarul, spinul, 
catalizatorul. 

„Dar numai că nu e, până când nu terminăm dracului cu 
chestia asta”, spuse Compson. „Haide. Să ne apucăm de lucru.” 
Astfel că îl terminară în ziua aceea, muncind repede acum, cu 
iuţeală şi uşurinţă încă, concentrați şi totuşi neatenţi, ca să-l 
termine şi încă repede, nu să-l ducă la bun sfârşit ci să şi-l ia din 
drum, să-l aibă în spatele lor; nu să-l termine repede pentru a-l 
stăpâni, a intra mai repede în posesia lui, dar pentru a fi în stare 
să-l oblitereze, să-l şteargă cât mai repede, ca şi când ar fi ştiut 
în plus în acea primă lumină galbenă că nu avea să fie mai 
aproape, că nu avea să fie nici măcar începutul; că acea 
cămăruţă sprijinită de peretele lui pe care o construiau ei atunci 
n-avea să fie nici măcar modelul şi nici nu ar fi putut fi numită 
muncă de practică, muncind mai departe până la amiază, ora să 
se oprească şi să mănânce, vremea la care Louis Grenier sosise 
de la Cotul Francezului (plantaţia lui; conacul lui, bucătăria şi 
grajdurile şi coteţele şi colibele sclavilor lui şi grădinile şi 
promenadele şi câmpurile care o sută de ani mai târziu aveau să 
fi dispărut, ca şi numele şi sângele lui, nelăsând nimic decât 
numele plantaţiei lui şi propria lui legendă pierind încet, coruptă 
asemenea unui strat subţire de praf indigen efemer şi totuşi cu 
neputinţă de izgonit, aşternut peste o parte a regiunii 
înconjurând o prăvălioară de la o răspântie, acum pierdută şi cu 
tencuiala şi vopseaua cojite) de la douăzeci de mile mai departe, 
aşezat în spatele unui vizitiu sclav şi al unui valet sclav în trăsura 
lui englezească importată şi despre care se spunea că e cel mai 
frumos asortat atelaj în afara celor din Natchez sau Nashville, şi 
Compson spuse, „Cred că asta ajunge” - toţi ştiind ce voia să 


25 


spună: nu abandonarea lucrului; încheierea lui, fireşte, dar mai 
rămăsese atât de puţin de acum, încât cei doi sclavi ar fi putut să 
termine. Cei patru de fapt, întrucât, deşi îndată ce se 
presupusese că cei doi negri ai lui Grenier aveau să-i ajute pe cei 
localnici, Compson s-a împotrivit invocând ca motiv că cine ar fi 
îndrăznit să încalce protocolul inflexibil al sclaviei poruncind unui 
slujitor în grajduri şi cu atât mai puţin unui servitor în casă să 
facă muncă manuală, ca să nu mai vorbim de a avea temeritatea 
să-i facă o asemenea sugestie bătrânului Louis Grenier. Peabody 
rezolvă problema imediat. 

„Unul dintre ei poate să se folosească de umbra mea”, spuse 
el. „N-are cum să-şi schimbe culoarea dacă un doctor alb stă în 
ea”, şi chiar s-a oferit să fie emisar pe lângă bătrânul Grenier, 
decât că Grenier însuşi le-a luat-o înainte. Aşa că au mâncat 
mâncarea de prânz obişnuită a lui Holston, pe când Chickasaw-ii, 
încă pe vine, nemişcaţi, acolo unde alunecarea umbrei îi lăsase 
în dogoarea directă, crâncenă a amiezii de iulie în jurul căruţei 
unde bătrâna Mohataha încă mai şedea sub umbrela de soare de 
la Paris ţinută de copilul sclavei ei, şi-au mâncat şi ei merindele 
de amiază pe care (dejunul Mohatahei şi al suitei ei personale se 
ivi dintr-un coş de peşte împletit din fibre de stejar alb din 
căruţă) se părea că şi le-ar fi adus de la ceea ce, imitând 
exemplul albilor, numeau şi ei plantaţia lor, sub braţ înăuntrul 
pantalonilor făcuţi sul. Pe urmă se întoarseră cu toţii pe veranda 
din faţă şi - acum nemaifiind aşezarea; oraşul acum; acum era 
oraş de treizeci şi una de ore - îi priviră pe cei patru sclavi 
ridicând ultima bârnă şi punând ultima şindrilă pe acoperiş şi 
prinzând uşa în balamale, şi apoi pe Ratcliffe conducând ceva 
care semăna cu suita şambelanului străbătând curtea unui 
castel, străbătând îndărăt piaţa spre prăvălia lui şi intrând şi 
ieşind purtând lada de fier, şi Chickasaw-ii privindu-i serioşi pe 
sclavii albilor asudând ca să ducă doctoria densă grea 
nepătrunsă a albilor în noua sa raclă. Şi acum au avut timp să 
descopere ce anume îl tulbura pe Ratcliffe. 

„Lacătul acela”, spuse Ratcliffe. 

„Ce?” spuse cineva. 

„Unsoarea aia de osii a indienilor”, spuse Ratcliffe. 

„Ce?” spuseră ei din nou. Dar ştiau, înțelegeau acum. Nu era 
nici lacătul, nici unsoarea de osii; erau cei cincisprezece dolari 
care ar fi putut fi trecuţi în cont pentru departamentul 
problemelor indiene în registrele lui Ratcliffe şi nimeni n-ar fi 


26 


ştiut niciodată, n-ar fi băgat de seamă, n-ar fi simţit lipsa. Nu era 
lăcomie din partea lui Ratcliffe, şi cu atât mai puţin ar fi sugerat 
o corupţie. Ideea aceasta nici măcar nu era nouă pentru el; n-ar 
fi fost nevoie de vreun om venind întâmplător călare pe un cal la 
aşezare o dată la două sau trei săptămâni, ca să-i dezvăluie o 
asemenea posibilitate; el se gândise la asta de prima dată când 
trecuse prima pungă cu bomboane de mentă în contul primului 
dintre nepoţii deja în vârstă de vreo patruzeci de ani ai bătrânei 
Mohataha şi se abţinuse să adauge două zerouri la cei zece sau 
cincisprezece cenți de zece ani de acum, întrebându-se de 
fiecare dată de ce se abţinea, uimit de propria sa virtute sau cel 
puţin de puterea sa de voinţă. Era o chestiune de principiu. El 
fusese - ei: aşezarea (de acum oraşul) - care se gândise să 
treacă lacătul în contul Statelor Unite ca un lacăt concret, un risc 
colectiv, un obiect concret, ineradicabil, într-un joc în care se 
putea câştiga pierde sau face remiză, şi să lase aşchiile să cadă 
unde-ar fi putut să cadă, în acea zi nedesluşită când vreun 
inspector federal ar fi putut, o simplă posibilitate ipotetică, să 
controleze problemele  Chickasaw-ilor; Statele Unite însele 
fuseseră cele care se oferiseră de bunăvoie să le arate cum să 
transforme lacătul acela cu neputinţă de a fi făcut să dispară în 
unsoare de osii nedovedită şi efemeră - omul acela mic 
slăbănog, de statura unui copil, singuratic, neînarmat imbatabil 
şi neintimidat, nici măcar sfidându-i, nici măcar avocat sau 
reprezentant al Statelor Unite, ci înseși Statele Unite, ca şi cum 
Statele Unite ar fi spus „Vă rugăm să acceptaţi un dar de 
cincisprezece dolari” (oraşul îi plătise de fapt bătrânului Alec 
cincisprezece dolari pentru lacăt; el nu a vrut să accepte mai 
mult), şi ei nici măcar nu-i refuzaseră, ci pur şi simplu îi 
anulaseră întrucât, îndată ce Pettigrew dăduse glas alternativei, 
Statele Unite îi şi pierduseră pentru totdeauna; ca şi cum 
Pettigrew ar fi pus aceste cincisprezece monede de aur concrete 
şi cu putinţă de a fi cântărite în mâinile - să zicem ale lui 
Compson sau ale lui Peabody - şi ei îi lăsaseră să cadă într-o 
gaură de şoarece sau într-un puț, nefăcând niciun bine nimănui, 
nici restituire faţă de cei dăunaţi nici răsplătire pentru cei care 
făcuseră daunele, lăsând de fapt întregii stirpe a omului, atâta 
cât avea să mai dăinuie, pentru totdeauna şi în chip irevocabil, 
un deficit de cincisprezece dolari, cincisprezece dolari în 
pierdere; 


27 


Aceasta era ceea ce îl tulbura pe Ratcliffe. Dar ei nici măcar 
nu-l ascultau. Il auzeau, fireşte, dar nici măcar nu ascultau. Sau 
poate că nici nu-l auzeau, aşezaţi la umbră pe veranda lui 
Holston, privind, văzând, deja la un an depărtare, căci era de- 
abia zece iulie; a fost vara lungă, toamna strălucitoare molatecă 
uscată până la ploile din noiembrie, dar de data aceasta nu 
aveau să mai aibă nevoie de două zile ci de doi ani şi poate mai 
mult, cu o iarnă de planuri şi pregătiri înainte. Aveau chiar şi un 
instrument disponibil şi aşteptând, aproape ca şi providenţa: un 
bărbat numit Sutpen, care venise la aşezare în aceeaşi 
primăvară - un bărbat mare ostentativ fără prieteni uzat de 
patimi deloc vorbăreţ, care se mişca printr-o aură decolorată de 
anonimat şi violenţă asemenea unui om abia intrat într-o cameră 
caldă sau cel puţin într-un adăpost, venit dintr-o furtună de 
zăpadă, aducând cu el vreo treizeci de bărbaţi sclavi încă şi mai 
sălbatici şi mai echivoci decât sălbaticii indigeni, Chickasaw-ii cu 
care aşezarea ajunsese să spună că s-ar fi obişnuit, care (negrii 
cei noi) nu vorbeau englezeşte ci în schimb ceea ce Compson, 
care vizitase New Orleansul, spunea că ar fi franţuzeasca- 
caraibiano-spaniolă a Insulelor cu Trestie de Zahăr, şi care 
(Sutpen) cumpărase sau obținuse să i se recunoască sau în orice 
caz dobândise o bucată de pământ în direcţia opusă şi după 
toate aparențele avea intenţia să stabilească un domeniu pe o 
scară încă mai ambițioasă şi mai grandioasă decât cel al lui 
Grenier; adusese cu el chiar şi un arhitect parizian - sau mai 
degrabă un prizonier, întrucât se spunea în camera din spate a 
lui Ratcliffe că omul acesta dormea noaptea într-un fel de groapă 
pe şantierul castelului pe care-l proiecta, legat de mâna unuia 
dintre sclavii caraibieni ai celui care-l capturase; şi într-adevăr, 
cei din aşezare nu avuseseră nevoie să-l vadă decât o singură 
dată ca să ştie că nu era mai docil decât cel care-l capturase, tot 
aşa cum nevăstuica sau şarpele cu clopoței este nu mai uşor de 
îmblânzit decât lupul sau ursul în faţa cărui se dă îndărăt până e 
încolţit cu totul şi fără speranţă: - un bărbat nu mai înalt decât 
Pettigrew, cu ochii plini de umor sardonici neînfrânţi, care 
văzuseră totul şi nu crezuseră nimic din acestea toate, 
înveşmântat cu pălăria largă costisitoare şi vesta din brocart şi 
manşetele înfoiate ale vreunui jumătate artist-jumătate filfizon; 
şi ei - Compson poate, Peabody sigur - şi-l puteau imagina în 
brocartul şi dantelele sale murdare de noroi şi sfâşiate de 
mărăcini, stând aici în sălbăticia nestrăbătută, visând colonade şi 


28 


portice şi fântâni şi promenade în stilul lui David, având exact 
lângă fiecare dintre coatele lui câte un negru identic, uriaş, pe 
jumătate gol, nici măcar pândindu-l, doar respirând, mişcându-se 
de fiecare dată când el făcea un pas, asemenea umbrei lui, 
repetată de două ori şi umflată până la dimensiuni gigantice; 


Astfel că aveau chiar şi un arhitect. El îi ascultă timp de poate 
un minut în camera din spate a lui Ratcliffe. Apoi schiţă un gest 
cu neputinţă de descris şi spuse, „Ptiu. Nu aveţi nevoie de niciun 
sfat. Sunteţi prea săraci. Nu aveţi decât mâinile astea ale voastre 
şi lutul cu care să vă faceţi nişte cărămizi foarte bune. Nu aveţi 
deloc bani. Nu aveţi nici măcar ceva de copiat; cum aţi putea 
face ceva greşit sau prost?” Dar i-a învăţat cum să-şi modeleze 
cărămizile; a proiectat şi a construit cuptorul în care să ardă 
cărămizile, cărămizi din belşug întrucât ei probabil ştiuseră din 
acea primă dimineaţă galbenă şi că acest unic edificiu nu avea 
să fie de ajuns. Dar deşi amândouă fuseseră concepute în 
aceeaşi clipă şi planificate simultan în cursul aceleiaşi ierni şi 
construite în continuare în cursul următorilor trei ani, tribunalul 
fireşte apăru primul, şi în martie, cu nişte ţăruşi şi gheme de 
sfoară de undiţă, arhitectul creă într-un crâng de stejari din faţa 
tavernei şi a magazinului piaţa şi fundaţiile simple, desemnul 
irevocabil nu numai al tribunalului, dar şi al oraşului, spunându-le 
doar atât: „In cincizeci de ani veţi încerca să-l schimbaţi în 
numele a ceea ce veţi numi progresul. Dar nu veţi reuşi; dar nici 
nu veţi fi în stare să scăpaţi vreodată de el”. Dar ei văzuseră deja 
asta, acum înglodaţi până la coapse în sălbăticie, dar şi cu ceva 
mai mult decât doar o viziune spre care să-şi îndrepte privirea, 
întrucât ei aveau cel puţin sfoara de undiţă şi ţăruşii, poate mai 
puţin de cincizeci de ani, poate - cine ştie? - mai puţin de 
douăzeci şi cinci chiar: o Piaţă, tribunalul în grupul de arbori fiind 
centrul; şi în dreptunghi în jurul lui prăvăliile, cu două etaje, 
birourile avocaţilor şi doctorilor şi dentiştilor, camerele de 
închiriat şi sălile de spectacole deasupra lor; şcoala şi biserica şi 
taverna şi banca şi închisoarea, fiecare la locul ei cuvenit; cele 
patru bulevarde largi divergente, drepte ca firele de plumb în 
cele patru direcţii, devenind reţeaua de drumuri şi drumuri 
laterale până când întreaga regiune avea să fie acoperită de ea; 
mâinile, degetele apucătoare, apucând, trăgând înspre lumină 
din sălbăticia dispărută an după an ca din fundul mării în 
retragere, câmpurile largi bogate fecunde roditoare, îmbrâncind 


29 


împingând cu fiecare an mai departe întru sălbăticie şi supuşii ei 
- ursul sălbatic şi cerbul şi curcanul, şi oamenii sălbatici (sau 
nemaifiind atât de sălbatici, familiari acum, inofensivi acum, doar 
depăşiţi; anacronisme dintr-un timp vechi mort şi dintr-o epocă 
moartă; regretabile, desigur, de fapt chiar regretate de cei 
bătrâni, uneori cu furie crâncenă, cum făcuse doctorul 
Habersham, şi cu mai puţină patimă, dar cu la fel de multă 
încăpățânare şi îndărătnicie cum bătrânul Alec Holston şi câţiva 
alţii o mai făceau încă, până când în alţi câţiva ani ultimii dintre 
ei aveau să fi trecut şi dispărut la rândul lor, şi ei depăşiţi; pentru 
că aceasta era ţara oamenilor albi; aceasta era soarta ei, nici 
măcar soarta ci destinul, destinul său înalt în cronica pământului) 
- venele şi arterele şi fluviile de viaţă şi de pulsaţie de-a lungul 
cărora avea să curgă belşugul vremii recoltei; aurul; bumbacul şi 
grânele; 


Însă mai presus de orice altceva, tribunalul: centrul, focarul, 
butucul roții; şezând acolo şi pândind ameninţător în centrul 
circumferinței întregii regiuni asemenea unui nor singur în inelul 
său de orizont, aşternându-şi umbra uriaşă până la cea mai 
depărtată margine a orizontului; visător, sumbru meditativ, 
simbolic şi concret în greutatea lui, înalt ca un nor, solid ca o 
stâncă, dominând totul; protector al celor slabi, judecând şi 
stăvilind pasiunile şi poftele, depozitar şi paznic al aspirațiilor şi 
speranţelor; ridicându-se în straturi grosolane de cărămidă de-a 
lungul acelei prime veri, simplu şi pătrat, în cel mai simplu stil 
colonial georgian (acesta, de către arhitectul din Paris care crea 
la Suta lui Sutpen ceva asemenea unei aripi a Versailles-ului 
întrezărit într-un coşmar gotic liliputan - ca răzbunare, avea să 
spună Gavin Stevens o sută de ani mai târziu, când legenda lui 
Sutpen în această regiune avea să cuprindă anecdota 
momentului când arhitectul evadase într-un fel sau altul din 
temniţa lui şi încercase să fugă şi Sutpen şi negrul care-i era şef 
de echipă şi vânător principal îl alergaseră cu câinii în mlaştină 
şi-l aduseseră înapoi), întrucât, aşa cum le spusese arhitectul, ei 
nu aveau bani să-şi cumpere prost gust cu ei şi nici chiar nimic 
altceva după care să copieze puţinul prost gust care le-ar mai fi 
fost încă accesibil; nici acesta necostând încă nimic decât munca 
şi - în al doilea an acum - cea mai mare parte din ea era a 
sclavilor, întrucât acum erau încă şi mai mulţi stăpâni de sclavi în 
aşezarea care fusese oraş şi avea nume deja de mai bine de doi 


30 


ani acum, deja un oraş şi deja având nume când primii din ei se 
deşteptaseră în acea dimineaţă galbenă cu doi ani în urmă: - 
oameni alţii decât Holston şi fierarul (Compson era unul dintre ei 
acum), care stăpâneau ca proprietari unul sau doi sau trei negri, 
în afară de Grenier şi Sutpen care instalaseră campamente lângă 
pârâu, pe pajiştea lui Compson, pentru ca cele două bande ale 
negrilor lor să trăiască acolo până când cele două clădiri - 
tribunalul şi închisoarea - ar fi fost terminate. Dar nu numai a 
sclavilor, a oamenilor legaţi, a celor neliberi, pentru că mai erau 
încă şi oameni albi, aceiaşi care în acea dimineaţă fierbinte de 
iulie cu doi şi acum trei ani în urmă se strânseseră într-un fel de 
rănită neputinţă de a crede ca să arunce, să azvârle într-o furie 
mânioasă asudată neputincioasă mai sus şi mai sus acea anexă 
cu trei pereţi sprijinită acolo - aceiaşi bărbaţi (cu treburi ale lor 
de care s-ar fi putut ocupa sau munca lor pentru care erau 
angajaţi, plătiţi, pe care ar fi trebuit să şi-o facă) în picioare sau 
aplecaţi peste schelele şi grămezile de cărămizi şi gropile de 
mortar din lut câte o oră sau două ore sau jumătate de zi, apoi 
dându-l la o parte pe câte unul dintre negri şi luându-i locul cu 
mistria sau fierăstrăul sau tesla, nechemat şi neadmonestat 
întrucât nu era de faţă nimeni cu dreptul de a porunci sau de a 
respinge; un străin ar fi putut spune că probabil din cauza 
aceasta, pur şi simplu pentru că acum ei nu mai trebuiau să o 
facă, numai că era mai mult decât atât, muncind paşnic acum că 
nu mai erau jignirea şi furia aceea, şi de două ori mai repede 
pentru că nu mai era nicio grabă întrucât munca asta nu mai 
avea cum să fie grăbită de om sau de oameni cum nici strânsul 
recoltei n-ar fi putut fi, muncind (şi acest paradox pentru oricine 
în afara unor oameni cum erau Grenier şi Compson şi Peabody 
care crescuseră din copilărie printre sclavi, respiraseră acelaşi 
aer şi chiar supseseră la acelaşi piept cu fiii lui Ham: negri şi albi, 
liberi şi neliberi, umăr la umăr întru acelaşi efort şi ritm neobosite 
ca şi cum ar fi avut acelaşi ţel şi aceeaşi speranţă, ceea ce şi 
aveau în măsura în care negrii erau capabili de aşa ceva, aşa 
cum şi Ratcliffe chiar, descendentul unui lung şi pur şir de 
munteni anglo-saxoni şi - menit să fie - părinte al unui la fel de 
lung şi de pur şir de dijmaşi albi săraci care nu stăpâniseră 
niciodată vreun sclav şi nici nu aveau să stăpânească, întrucât 
fiecare dintre ei se îmbibase şi avea să se îmbibe din laptele 
mamei sale cu o antipatie personală violentă nu faţă de sclavie ci 
faţă de pieile negre, ar fi putut explica: mintea simplă de copil a 


31 


sclavului se înflăcărase imediat la gândul că el ajuta acum la 
construirea nu numai a celui mai mare edificiu din întreaga 
regiune, ci şi probabil a celui mai mare pe care l-ar fi văzut el 
vreodată; asta era tot, dar asta era de ajuns) ca unul singur 
pentru că era al lor, mai mare decât oricare altul pentru că el era 
suma lor a tuturor şi, fiind suma lor a tuturor, trebuia să le înalțe 
toate speranţele şi aspiraţiile deopotrivă cu propria lui cupolă 
aspirând şi avântându-se tot mai sus, astfel încât, asudaţi şi 
obosiţi şi mereu cu aceeaşi vigoare, îşi aruncau unul altuia câte o 
privire, puţin sfioşi, puţin uimiţi, dar şi cu ceva care aducea a 
umilinţă, ca şi cum şi-ar fi dat seama sau ar fi fost, timp de o 
clipă cel puţin, capabili să creadă că oamenii, toţi oamenii, 
inclusiv ei înşişi, ar fi fost puţin mai buni, poate chiar mai puri, 
decât crezuseră, se aşteptaseră sau chiar ar fi avut nevoie să fie. 
Deşi mai aveau încă puţin de lucru cu Ratcliffe: banii, cei 
cincisprezece dolari reprezentând lacătul lui Holston şi în acelaşi 
timp unsoarea de osii a indienilor Chickasaw; nu chiar o 
neplăcere, pentru că nu fusese niciodată o piedică pentru ei nici 
chiar cu trei ani înainte pe vremea când se ivise problema, şi 
acum, după trei ani, chiar şi acea surcică uşoară care nu 
însemna niciun impediment fusese tocită de familiaritate şi de 
obişnuinţă la mai puţin de dimensiunile unei scobitori; doar ceva 
prezent, doar vizibilă, sau, adică, audibilă; şi nu neplăcere cu 
Ratcliffe pentru că el îi făcea să se simtă prea contrapuşi 
scobitorii; mai mult: el era principala victimă a acestei situaţii, 
primul care avea de suferit, întrucât pe când în cazul celorlalţi 
era mai ales vorba de neatenţie, de puţin umor, din când în când 
şi de puţină plictiseală şi nerăbdare repede trecătoare, în cazul 
lui era vorba de ruşine, uimire, puţină spaimă şi disperare ca la 
un om care se luptă cu un viciu congenital, fără speranţă, de 
needucat, deja învins. Acum nu mai era vorba nici măcar de 
bani, de cei cincisprezece dolari. Era faptul că ei îi refuzaseră, şi 
refuzându-i comiseseră poate o eroare fatală şi iremediabilă. El 
încerca să explice: „E ca şi cum Bătrânul Stăpân şi ceilalţi toţi de 
acolo de sus care dirijează soarta omului s-ar uita în jos la noi şi 
ar spune: la te uită, se pare că pădurarii ăia nenorociţi de acolo 
de jos nu-i vor pe ăştia cincisprezece dolari pe care noi voiam să 
li-i dăm pe degeaba şi pe gratis şi pe nimic. Aşa că poate că nu 
vor nimic de la noi. Aşa că poate mai bine am face cum se pare 
că şi-o doresc ei, şi să-i lăsăm să asude şi să se zbată şi să se 
agite cât pot ei mai bine singuri”. 


32 


Ceea ce ei - oraşul - făcură, deşi nici chiar atunci tribunalul nu 
fu terminat timp de încă alţi şase ani. Nu că ei n-ar fi crezut că ar 
fi fost; terminat; simplu şi pătrat, cu podele şi acoperiş şi 
ferestre, cu un hol central şi cele patru birouri - pentru şerif şi 
perceptor şi cel administrativ şi cel electoral (care - cel al 
funcţionarilor electorali - urma să conţină urnele de vot şi 
cabinele pentru votare) - jos, şi sala de şedinţe a tribunalului şi 
camera de deliberare a juriului şi cea a judecătorului deasupra - 
chiar până şi guguştiucii şi vrăbiile englezeşti, şi ele emigrante 
dar nu pionieri, devenite urbane, cu neputinţă de expulzat de 
fapt, venite tot drumul de la coasta Atlanticului îndată ce oraşul 
devenise un oraş cu nume, luând în posesie rigolele şi streşinile 
aproape înainte ca ultimul ciocan să-şi fi terminat treaba, tandri 
şi inepuizabili primii, sporovăitoare şi nenumărate celelalte. Apoi 
în al şaselea an bătrânul Alec Holston muri şi lăsă moştenire 
îndărăt oraşului cei cincisprezece dolari pe care acesta i-i plătise 
pentru lacăt; cu doi ani înainte, Louis Grenier murise şi 
moştenitorii lui mai deţineau încă în păstrare pentru a elibera la 
cerere cele cincisprezece sute de dolari pe care testamentul lui 
le lăsase oraşului, şi acum era un nou venit prin regiune, un 
bărbat numit John Sartoris, cu sclavi şi unelte şi bani şi el, ca şi 
Grenier şi Sutpen, dar care era un şi mai bun obstacol pentru 
Sutpen decât fusese Grenier, pentru că era evident de la început 
că el, Sartoris, era felul de om care i-ar fi putut face faţă lui 
Sutpen în sensul că un bărbat cu o sabie sau chiar cu o sabie 
mică şi destul curaj pentru ea putea face faţă unuia cu o secure; 
şi în vara aceea (arhitectul de la Paris al lui Sutpen plecase de 
mult îndărăt în locul acela, oricare ar fi fost, de unde venise şi 
spre care făcuse singura sa încercare neizbutită de miez de 
noapte de a se întoarce, dar izvorul, fluxul său de cărămizi nu se 
ostoise niciun moment; tiparele şi cuptoarele sale terminaseră 
închisoarea şi ridicau acum zidurile celor două biserici şi la 
mijlocul secolului aveau să isprăvească cele ce aveau să fie 
cunoscute în întregul Mississippi de nord şi Tennessee de est ca 
fiind Academia, Institutul Feminin) exista un comitet: Compson şi 
Sartoris şi Peabody (şi in absentia Sutpen; şi nici n-avea să afle 
vreodată oraşul exact cât din costurile suplimentare fusese 
completat de Sutpen şi Sartoris); şi anul următor cele opt 
coloane de marmură detaşate în piesele componente erau 
debarcate de pe un vapor italian la New Orleans, transportate 


33 


într-un vas cu aburi în sus pe Mississippi până la Vicksburg, şi cu 
un vas cu aburi mai mic în sus pe Yazoo şi Sunflower şi 
Talahatchie, până la vechiul debarcader al lui Ikkemotubbe, pe 
care-l avea acum în proprietate Sutpen, şi de aici cale de 
douăsprezece mile până la Jefferson cu boii; cele două portice 
identice cu câte patru coloane, unul la nord şi unul la sud, fiecare 
cu balconul său cu grilaj de fier forjat de la New Orleans, sub 
unul din care - cel dinspre sud - în 1861 Sartoris avea să se 
înfăţişeze în picioare în prima uniformă a armatei confederale pe 
care o văzuse vreodată oraşul, în vreme ce în piaţă, sub el, 
ofiţerul centrului de recrutare de la Richmond înrola şi asculta 
jurământul depus de regimentul pe care Sartoris, în calitatea sa 
de colonel ofiţer comandant, avea să-l ducă în Virginia ca parte a 
armatei confederale, pentru a forma aripa extremă stângă a 
frontului în faţa casei Henry la prima bătălie de la Manassas, şi 
din care, din amândouă portalurile în fiecare mai şi noiembrie 
timp de o sută de ani, aprozii şi grefierii în succesiunea lor 
nominativă aproape ereditară aveau să strige fără inflexiuni sau 
punctuație „ascultați ascultați onorabila curte judiciară a 
districtului Yoknapatawpha vă aşteaptă veniţi cu toţii şi veţi fi 
ascultați” şi pe sub care de-a lungul aceleiaşi perioade, cu 
excepţia celor şapte ani dintre '63 şi '70, care în realitate nici nu 
mai contau un secol mai târziu decât pentru câteva bătrâne 
doamne ireconciliabile, cetăţenii albi de parte bărbătească ai 
districtului aveau să treacă spre a vota pentru funcţiile regionale 
şi ale statului, pentru că în '63 o unitate a forţelor militare a 
Statelor Unite incendiase Piaţa şi cartierul negustoresc, dar 
tribunalul supravieţuise. Nu scăpase; pur şi simplu supravieţuise; 
mai dur decât securile, mai crâncen decât focul, de neclintit 
altfel decât cu dinamita; în cercul ruinelor năruite şi înnegrite ale 
unor ziduri mai mărunte, încă rămânea în picioare, chiar şi 
coloanele fără capiteluri şi murdare de fum, clădirea în sine 
devastată fireşte şi fără acoperiş, dar neabătută, cu niciun fir 
măcar din plumbul aproape uitat al arhitectului de la Paris scos 
de la locul lui, astfel că tot ce au avut ei de făcut (le trebuiseră 
nouă ani ca să-l construiască; au avut nevoie de douăzeci şi cinci 
ca să-l restaureze) a fost să pună duşumele noi pentru cele două 
etaje şi un acoperiş nou, şi de data asta cu o cupolă cu un ceas 
cu patru feţe şi un clopot care să bată orele şi să sune alarma; la 
vremea aceasta Piaţa, băncile şi prăvăliile şi birourile avocaţilor 
şi doctorilor şi dentiştilor fuseseră refăcute, şi vrăbiile englezeşti 


34 


erau şi ele îndărăt, ele care de fapt nici nu dezertaseră - 
sporovăitoarele zgomotoasele independentele stoluri care, ca şi 
cum ar fi fost concomitente, de nedisociat de regularizata şi 
înrădăcinata înclinaţie spre sfadă a stirpei omeneşti, apăruseră 
să ia în stăpânire cornişele şi streşinile aproape înainte ca ultimul 
cui să fi fost bătut - şi acum şi guguştiucii, interminabil 
murmurători, cuibărindu-se, deja uzurpând turnul clopotului chiar 
dacă păreau să nu se poată obişnui cu clopotul ceasului, 
izbucnind din cupolă la fiecare bătaie a orei în nori frenetici, 
pentru a se scufunda şi a izbucni şi a se învârteji violent iarăşi la 
fiecare bătaie succesivă, până la cea din urmă, apoi dispărând 
îndărăt prin deschizăturile înguste până nu mai rămânea nimic 
decât freneticul şi murmurătorul gungurit asemenea ecourilor 
încet stingându-se ale clopotului însuşi, sursa acestei panici 
niciodată recunoscute şi chiar şi panica însăşi acum 
nemaiamintită de către aerul unde se stingeau vibraţiile. Pentru 
că ele - vrăbiile şi guguştiucii - au dăinuit, dăinuitoare, o sută de 
ani, lucrurile cele mai bătrâne acolo în afară de clădirea 
tribunalului însuşi, centenară şi senină mai presus de oraşul în 
care cei mai mulţi dintre locuitori nu mai ştiau nici măcar cine 
erau, fuseseră doctorul Habersham şi bătrânul Alec Holston şi 
Louis Grenier; centenară şi senină mai presus de schimbare; 
electricitatea şi iluminatul cu gaz, neonul şi aerul înghesuit şi 
cacofonic; chiar şi negrii intrând în piaţă şi trecând pe sub 
balcoane spre biroul comisiei electorale ca să-şi dea voturile, 
votând pentru aceiaşi ticăloşi cu pielea albă, aceiaşi demagogi şi 
susţinători ai supremaţiei albilor cu care votaseră şi albii - 
dăinuitoare: o dată la fiecare câţiva ani, părinţii oraşului, visând 
la bacşişuri, instigau câte o mişcare urmărind să dărâme şi să 
ridice o altă clădire nouă, modernă, dar cineva avea totdeauna 
să-i înfrângă în ultimul moment; pe urmă aveau să încerce iarăşi 
bineînţeles şi să mai fie învinşi încă o dată poate sau chiar poate 
de două ori, dar nu mai mult decât atât. Pentru că soarta ei, a 
clădirii acesteia, este să stea dreaptă în hinterlandul Americii: 
damnaţiunea ei este longevitatea ei; asemenea unei fiinţe 
omeneşti, simpla ei vârstă este propria ei repudiere, şi după ce 
această sută de ani va fi trecut, ea va deveni de nesuportat. Dar 
pentru o mică bucată de timp nu încă; pentru o mică bucată de 
timp încă vrăbiile şi guguştiucii: sporovăitoare, nenumărate şi 
independente unele, ceilalţi tandri şi inepuizabili, deopotrivă 
frenetici şi liniştiţi - până când ceasul bate iarăşi, el cu care chiar 


35 


şi după o sută de ani ele par încă incapabile să se obişnuiască, 
izbucnind într-o explozie învârtejită din turla clopotului ca şi cum 
ora, în loc să adauge doar o minusculă infinitezimalitate în plus la 
lunga şi obosita creştere de la Geneză începând, ar fi sfărâmat 
aerul virgin, primăvăratic cu primul lung, asurzitor ding-dong al 
timpului şi damnaţiunii. 


36 


Scena întâi 


Sala de şedinţe a tribunalului. Ora 5,30 p.m. Treisprezece 
noiembrie. 


Cortina e coborâtă. Pe măsură ce luminile cresc: 


VOCE DE BĂRBAT 
(din spatele cortinei) 
Arestata să se ridice în picioare. 


Cortina se ridică, simbolizând ridicarea în picioare a arestatei 
în boxă, şi dezvăluind o parte a sălii de şedinţe. Nu ocupă 
întreaga scenă, ci doar jumătatea din stânga în faţă, lăsând 
cealaltă jumătate şi fundul sălii în întuneric, astfel încât scena 
vizibilă este nu numai scăldată în lumină, ci şi uşor elevată, 
simbolism care va fi mai departe limpezit când începe Actul al Il- 
lea - simbolismul elevatului tribunal al justiţiei din care acest 
tribunal anume, o curte districtuală, constituie doar faza 
intermediară, nu cea mai înaltă. 

Este doar o secţiune a Curţii - banca acuzatului, judecătorul, 
grefierii, avocaţii opuşi unul altuia, juriul. Avocatul apărării este 
Gavin Stevens, aproximativ cincizeci de ani. Arată mai degrabă 
ca un poet decât ca un avocat şi chiar şi este de fapt: celibatar, 
descendent al uneia dintre familiile de pionieri din Ţinutul 
Yoknapatawpha, studii la Harvard şi Heidelberg, şi întors pe 
pământurile sale natale pentru a fi un fel de Cincinnatus bucolic, 
apărător nu atât al adevărului cât al justiţiei, sau al justiţiei aşa 
cum o vede el, implicându-se constant pe sine însuşi, deseori 
fără plată, în probleme privind echitatea şi pasiunea şi chiar şi 
crima între oamenii săi, atât albi cât şi negri, uneori direct în 
contradicţie cu funcţia sa de procuror districtual pe care o deţine 
de ani de zile, aşa cum e cazul de faţă. 

Arestata e în picioare. Ea este singura persoană în picioare în 
sală - o negresă, foarte neagră, în jur de treizeci de ani - adică, 
poate avea orice vârstă între douăzeci şi patruzeci de ani - cu o 
faţă calmă impenetrabilă aproape buimacă, cea mai înaltă, cea 
mai sus acolo cu toţi ochii îndreptaţi spre ea, dar ea însăşi 
neuitându-se la niciunul dintre ei, ci privind spre afară şi în sus 


37 


ca şi cum spre un colţ depărtat al sălii, ca şi cum ar fi singură în 
ea. Este - sau a fost până recent, acum cinci luni, mai exact - o 
servitoare în casă, doică a doi copii albi, dintre care pe al doilea, 
un sugar, ea l-a sugrumat în leagăn acum cinci luni, faptă pentru 
care este acum judecată, lucrul putând s-o coste viaţa. Dar ea a 
mai făcut probabil multe alte lucruri - a cules bumbac, a făcut 
mâncare pentru echipele de muncitori - tot felul de munci 
manuale intrând în capacităţile ei, sau mai curând în limitările 
timpului şi disponibilităţii ei, întrucât principala ei reputaţie în 
orăşelul din statul Mississippi unde s-a născut este cea de 
vagaboandă - beţivă, prostituată întâmplătoare, bătută de vreun 
bărbat sau tăind cu cuțitul sau fiind ea tăiată de soţia acestuia 
sau de cealaltă iubită a lui. A fost probabil căsătorită, cel puţin o 
dată. Numele ei - sau aşa îl spune ea şi aşa l-ar scrie probabil 
dacă ar şti să scrie - este Nancy Mannigoe. In sală e o tăcere de 
moarte în timp ce toată lumea o priveşte. 


JUDECĂTORUL 
Ai ceva de spus înainte ca tribunalul să pronunţe sentinţa în 
ce te priveşte? 


Nancy nici nu răspunde, nici nu se mişcă; s-ar părea chiar că 
nici nu ascultă. 


Că tu, Nancy Mannigoe, în a noua zi a lunii septembrie, cu 
bună ştiinţă şi cu premeditare criminală ai omorât şi asasinat 
copilul sugar al domnului şi doamnei Gowan Stevens în oraşul 
Jefferson şi în Districtul Yoknapatawpha... 

Sentința acestei Curți este ca să fii luată de aici îndărăt la 
închisoarea districtuală din Districtul Yoknapatawpha şi ca 
acolo, în a treisprezecea zi a lunii martie, să fii spânzurată cu 
ştreangul de gât până la moarte. Şi Dumnezeu să aibă milă de 
sufletul tău. 


NANCY 
(foarte tare în tăcerea din jur, fără să se adreseze cuiva, cu totul calmă, 
nemişcată) 
Da, Doamne. 


Se aude un icnet, un sunet, venind dinspre spectatorii 
invizibili din sală, exprimând şocul faţă de această nemaiauzită 


38 


violare a procedurii: începutul a ceva ce ar putea fi consternare 
sau chiar vacarm, în mijlocul căruia, sau mai curând pe deasupra 
căruia, Nancy însăşi nu schiţează nicio mişcare. Judecătorul 
loveşte cu ciocanul său, grefierul sare în picioare, cortina începe 
în grabă şi spasmodic să coboare ca şi când judecătorul, grefierii, 
Curtea însăşi ar tresări frenetic, parcă spre a ascunde această 
împrejurare neplăcută; de undeva dintre spectatorii nevăzuţi se 
aude sunetul unei voci de femei - un geamăt, un vaier, un suspin 
poate. 


GREFIERUL 
(vorbind foarte tare) 
Linişte! Linişte în sală! Linişte! 


Cortina coboară repede ascunzând scena, luminile se sting 


repede în întunecime; un moment de întuneric; apoi cortina se 
ridică uşoară şi normală pentru: 


39 


Scena a doua 
Salonul casei Stevens. Ora 6,00 p.m. Treisprezece noiembrie. 


Salonul, o masă în mijloc cu o lampă, scaune, o canapea în 
stânga în fund, lampă cu picior, aplice, o uşă la stânga spre hol, 
uşile duble din fund deschise spre o sufragerie, un cămin în 
dreapta cu flacără de gaz şi imitație de buşteni. Atmosfera în 
cameră este elegantă, modernă, la modă, însă încăperea însăşi 
are aerul de a fi dintr-o altă vreme - tavanul înalt, cornişele, o 
parte din mobilier; are aerul de a se găsi într-o casă veche, o 
casă de dinainte de război ajunsă prin descendență directă în 
cele din urmă la o supraviețuitoare celibatară care a modernizat- 
o (vezi căminul cu imitație de foc de buşteni şi cele două fotolii 
prea ample), transformând-o în apartamente închiriate unor 
cupluri sau familii de tineri care pot să-şi permită să plătească o 
anume chirie pentru a locui pe strada cuvenită printre alte tinere 
perechi care aparţin confesiunii cuvenite şi clubului rural 
acceptat. 

Zgomot de paşi, apoi se aprind luminile, ca şi cum cineva pe 
punctul de a intra a apăsat pe un comutator afară, apoi uşa din 
stânga se deschide şi intră Temple, urmată de Gowan, soţul ei, şi 
de avocat, Gavin Stevens. Ea are în jur de douăzeci şi cinci de 
ani, foarte elegantă, soignée, într-o haină de blană descheiată, 
purtând pălărie şi mănuşi şi o poşetă. Are aerul de a fi delicată şi 
încordată, dar se stăpâneşte. Faţa ei nu exprimă nimic în vreme 
ce se îndreaptă spre masa din centru şi se opreşte acolo. Gowan 
este cu trei sau patru ani mai în vârstă. Este aproape ceea ce se 
cheamă un tip; au fost mulţi ca el în America, în Sudul Statelor 
Unite, între cele două războaie mari: copii unici ai unor părinţi cu 
situaţii financiare sigure, locuind în apartamente de hotel în 
oraşele mari, studenţi la cele mai bune colegii, din Sud sau din 
Est, unde făceau parte din cluburile cele mai distinse; căsătoriţi 
acum şi întemeind familii, dar rămânând ataşaţi de universităţile 
lor, îndeplinind nişte funcţii acceptabile pe care ei înşişi nu le-au 
solicitat, de obicei ceva în legătură cu banii: bumbac, sau acţiuni, 
sau rente. Insă acest chip este puţin deosebit, exprimă puţin mai 
mult decât atât. | s-a întâmplat ceva acestui chip - o tragedie - 
ceva împotriva căruia nu fusese dinainte avertizat, şi nu avusese 


40 


(aşa cum a descoperit atunci) niciun fel de înzestrare pentru a-i 
face faţă, dar ceva pe care l-a acceptat totuşi şi acum încearcă, 
cu adevărat şi sincer şi la modul altruist (poate pentru prima 
dată în viaţa lui) să-i facă faţă cât mai bine, în conformitate cu 
propriile cerinţe ale acestei împrejurări. El şi Stevens sunt cu 
paltoanele pe ei, ţinându-şi pălăriile în mâini. Stevens se opreşte 
imediat ce a trecut de uşă. Gowan îşi lasă pălăria pe canapea în 
trecere şi se îndreaptă spre locul unde Temple s-a oprit lângă 
masă, scoţându-şi acum una dintre mănuşi. 


TEMPLE 

(scoate o ţigară din cutia de pe masă; o imită prin mimică pe arestată; 

vocea ei, aspră, dezvăluie pentru prima dată o isterie reprimată, 
controlată) 

Da, Doamne. Vinovată, Doamne. Mulţumesc, Doamne. Dacă 
asta e atitudinea ta faţă de eventualitatea c-ai putea fi 
spânzurată, atunci la ce te mai poţi aştepta din partea unui 
judecător şi a unui juriu decât să-ţi facă plăcerea asta? 


GOWAN 
Lasă acum, Boots. Taci acum. Cum aprind focul, îţi dau ceva 
de băut. 
(către Stevens) 
Sau poate Gavin are să facă focul în timp ce eu fac pe valetul. 


TEMPLE 
(ridică bricheta) 
Fac eu focul. Tu adu de băut. Pe urmă unchiul Gavin n-are să 
mai trebuiască să mai stea. In fond, tot ce vrea el să facă este 
să ne spună la revedere şi să-mi trimită mie pe urmă o 
ilustrată. Aproape că poate să facă asta în două cuvinte, 
dacă-şi dă osteneala. Pe urmă poate să se ducă la el acasă. 


Merge până la cămin, îngenunchează acolo şi deschide 
maneta gazului, cu bricheta pregătită în cealaltă mână. 


GOWAN 
(neliniştit) 
Acum, Boots. 


TEMPLE 
(aprinde bricheta, apropie flacăra de jetul de gaz) 


41 


Vrei, te rog, pentru numele lui Dumnezeu, să-mi aduci ceva 
de băut? 


GOWAN 
Sigur, iubito. 
(se întoarce să iasă; către Stevens) 
Lasă-ţi paltonul pe undeva. 


lese spre sufragerie. Stevens nu se mişcă, privind-o pe 
Temple în timp ce flacăra se aprinde peste buştean. 


TEMPLE 
(încă în genunchi, cu spatele la Stevens) 
Dacă mai stai, de ce nu iei loc? Sau viceversa. Invers. Numai 
că prima este invers: dacă nu stai jos, de ce nu pleci? Lasă- 
mă să fiu îndoliată şi răzbunată, dar cel puţin lasă-mă să fiu 
aşa în viaţa mea privată, întrucât Dumnezeu ştie că dacă 
vreuna dintre excreţiile astea ar trebui să aibă loc în viaţa 
privată, sentimentul de triumf ar trebui să fie una dintre ele... 


Stevens o priveşte. Apoi străbate camera până la ea, 
scoţându-şi batista din buzunarul de la piept, se opreşte în 
spatele ei şi îi întinde batista aplecând-o în jos ca ea s-o poată 
vedea. Ea se uită la batistă şi apoi în sus spre el. Faţa ei este cât 
se poate de calmă. 


TEMPLE 
Ce să fac cu asta? 


STEVENS 
la-o liniştită. E şi uscată. 
(îşi ţine încă întinsă batista) 
Atunci, pentru mâine. 


TEMPLE 
(se ridică repede) 
A, pentru funingine. De la tren. Mergem cu avionul; nu ţi-a 
spus Gowan? Plecăm de la aeroportul din Memphis la miezul 
nopţii; pornim cu maşina într-acolo după masa de seară. Pe 
urmă California mâine dimineaţă; poate că o să mergem chiar 
mai departe în Hawaii la primăvară. Nu; nu-i sezonul; Canada, 


42 


poate. Lacul Louise în mai şi iunie... 
(tace, ascultă o clipă spre uşile sufrageriei) 

Aşa că, de ce batista? Nu e o ameninţare, pentru că nu ai 
nimic cu ce să mă ameninţi, nu-i aşa? Şi dacă nu ai nimic cu 
ce să mă ameninţi, atunci e obligatoriu nici eu să nu am nimic 
pe care tu să-l vrei de la mine, aşa că nu poate să fie nici 
mită, nu-i aşa? 

(aud amândoi zgomote de dincolo de uşa sufrageriei, arătând că Gowan 

se apropie. Temple îşi coboară din nou glasul, repede) 

Să spunem atunci aşa. Nu ştiu ce vrei tu, din cauză că nici nu- 
mi pasă. Pentru că, orice ar fi, n-ai să-l ai de la mine. 

(zgomotul s-a apropiat acum - sunet de paşi, clinchete de pahare) 
Acum el are să-ţi ofere ceva de băut şi pe urmă are să te 
întrebe şi el ce vrei, de ce ai venit cu noi până acasă. Eu ţi-am 
răspuns deja. Dacă ai venit să mă vezi pe mine plângând, mă 
îndoiesc că ai să capeţi măcar şi atâta. Dar e sigur că n-ai să 
ai altceva nimic. Nu de la mine. Inţelegi asta? 


STEVENS 
Te aud. 


TEMPLE 
Asta însemnând că nu crezi. Foarte bine, touché atunci. 
(mai grăbită, mai încordată) 

Am refuzat să răspund la întrebarea ta; acum am să-ţi pun eu 

o întrebare: Cât ai tu... 

(în clipa când intră Gowan ea îşi schimbă spusele atât de fluent în 
mijlocul propoziţiunii, încât nimeni intrat exact atunci nici măcar nu şi- 

ar da seama că s-a schimbat intensitatea cu care vorbise înainte) 

„„„eşti avocatul ei, ea trebuie să fi stat de vorbă cu tine; chiar 

o drogată din astea care asasinează un copil mic trebuie să 

aibă ceea ce ea ar numi o scuză pentru aşa ceva, chiar o 

toxicomană negresă şi un copilaş alb - sau poate chiar mai 

mult, o negresă ahtiată după droguri şi un copilaş alb... 


GOWAN 
Ti-am spus să termini cu asta, Boots. 


Aduce o tavă cu o carafă cu apă, un bol cu gheaţă, trei pahare 
înalte goale şi trei pahare de whisky deja umplute. Sticla însăşi i 
se vede ieşind din buzunarul paltonului. Se apropie de Temple şi 
îi oferă tava. 


43 


Foarte bine, am să beau şi eu un pahar. Ca să mai schimbăm. 
După opt ani. De ce nu? 


TEMPLE 
De ce nu? 
(priveşte tava) 
Nu faci cocteiluri? 


GOWAN 
De data asta nu. 


Ea îşi ia unul dintre paharele pline. El întinde tava spre 
Stevens, care ia un al doilea pahar. Apoi aşază tava pe masă şi 
ridică al treilea pahar. 


Nici un singur pahar de opt ani de zile; numără-i. Aşa că poate 
că acum ar fi momentul să încep iarăşi. Cel puţin n-are să fie 
prea devreme. 

(către Stevens) 
Bea-l. Vrei şi puţină apă după el? 


Ca şi când nu şi-ar da seama ce face, îşi lasă paharul neatins 
la loc pe masă, toarnă apă din carafă într-unul dintre paharele 
înalte şi-i întinde acest pahar lui Stevens în timp ce Stevens îşi 
goleşte paharul din mână şi-l lasă jos luând paharul înalt. Nici 
Temple nu s-a atins de paharul luat adineauri. 


Acum poate că avocatul apărării Stevens are să ne spună ce 
doreşte de la noi. 


STEVENS 
Ţi-a spus deja nevastă-ta. Să vă spun la revedere. 


i GOWAN 
Atunci spune. Incă o duşcă pentru drum şi pe urmă unde ţi-e 
pălăria, cum s-ar zice? 
la paharul înalt din mâna lui Stevens şi se întoarce spre masă. 


TEMPLE 


44 


(îşi aşază paharul neatins pe tavă) 
Şi pune şi gheaţă de data asta, şi poate şi puţină apă. Dar 
întâi ia-i paltonul unchiului Gavin. 


GOWAN 
(îşi scoate sticla din buzunar şi face un cocteil pentru Stevens în 
paharul înalt) 
N-are să fie nevoie. Dacă şi-a putut ridica braţul într-o Curte 
de justiţie a albilor ca să apere o negresă asasină, e sigur că 
poate să şi-l coboare în nimic altceva decât un palton de lână 
- cel puţin ca să ciocnească un pahar cu mama victimei. 
(repede, către Temple) 
lartă-mă. Poate că tu ai avut dreptate toată vremea şi eu m- 
am înşelat. Poate că trebuie ca amândoi să tot continuăm să 
spunem lucruri ca astea până când ne-am putea scăpa odată 
de ele, de unele din ele, de cât de puţine din ele... 


TEMPLE 
Foarte bine, de ce nu? Să-i dăm drumul atunci. 
(îl priveşte nu pe Gowan, ci pe Stevens, care o priveşte şi el la rândul 
lui, grav şi sobru) 
Nu-l uita şi pe tată, dragul meu. 


GOWAN 
(pregătind cocteilul) 
De ce l-aş uita, draga mea? Decât că tatăl copilului e din 
nefericire doar un bărbat. In ochii legii, bărbaţii se presupune 
că nu suferă; ei sunt doar acuzatori sau acuzaţi. Legea nu e 
delicată şi tandră decât cu femeile şi copiii - mai cu deosebire 
cu femeile, şi în mod mai deosebit mai cu deosebire cu târfele 
negrese toxicomane care mai şi asasinează copii albi. 
(îi întinde paharul lui Stevens, care-l primeşte) 

Aşa că de ce ne-am aştepta ca avocatul apărării Stevens să 
fie delicat şi tandru faţă de un bărbat sau o femeie care se 
întâmplă să fie doar părinţii copilului care a fost asasinat? 


TEMPLE 

(brutală) 
Pentru numele lui Dumnezeu, vrei să spui până la sfârşit ce ai 
de spus? Şi pe urmă, pentru numele lui Dumnezeu, vrei, te 
rog, să taci din gură? 


45 


GOWAN 
(se întoarce repede) 
lartă-mă. 
(se întoarce spre ea, o vede cu mâna goală, apoi îi vede paharul plin 
alături de al lui pe tavă) 


Nu bei? 
TEMPLE 
Nu vreau asta. Vreau puţin lapte. 
GOWAN 
Foarte bine. Cald, bineînţeles. 
TEMPLE 
Te rog. 
GOWAN 


(întorcându-se) 
Tocmai. M-am gândit şi la asta. Am pus într-o cratiţă să se 
încălzească până am adus de băut. 
(îndreptându-se spre ieşirea către sufragerie) 
Nu-l lăsa pe unchiul Gavin să plece până nu mă-ntorc. La 
nevoie, încuie uşa. Sau, poate, telefonează la agentul ăla 
pentru mişcarea de eliberarea negrilor - cum îl cheamă? 


lese. Ei nu se clintesc din loc până nu se aude uşa de la 
bucătărie. 


TEMPLE 
(repede şi cu duritate) 
Cât ştii? 
(repede) 
să nu mă minţi; nu vezi că nu mai e timp? 


STEVENS 
Timp pentru ce? Până pleacă avionul la noapte? Ea mai are 
încă puţin timp - patru luni, până în martie, treisprezece 
martie... 


TEMPLE 
Ştii ce vreau să spun - eşti avocatul ei - o vezi în fiecare zi - 


46 


ea e negresă şi tu eşti alb - chiar dacă ai avea nevoie de ceva 
cu care s-o sperii - ai putea de exemplu să cumperi ce vrei să 
ştii de la ea cu o doză de cocaină sau o sticlă de... 
(se opreşte; îl priveşte, cu un fel de uimire, de disperare; acum 
vorbeşte aproape liniştită) 

O, Doamne, o, Doamne, nu ţi-a spus nimic. Eu sunt aceea, eu 
sunt cea care să... Nu înţelegi? E asta, că eu nu pot crede - n- 
am să cred niciodată - e imposibil să... 


STEVENS 
E imposibil să crezi că fiinţele omeneşti în realitate nu - cum i- 
ai spune tu - nu miros urât? Nici chiar - aşa cum i-ai spus tu - 
târfele negrese care mai sunt şi toxicomane pe deasupra? Nu, 
nu mi-a spus nimic în plus. 


TEMPLE 
(insistând) 
Chiar dacă a fost ceva în plus. 


STEVENS 
Chiar dacă a fost. 


TEMPLE 
Şi atunci, ce crezi tu că ştii? N-are a face de unde-ai fi aflat; 
spune-mi numai ce crezi tu că e. 


STEVENS 
A fost un bărbat acolo în noaptea aceea. 


TEMPLE 
(repede, fluent, aproape înainte de a fi terminat el de vorbit) 
Gowan. 


A STEVENS 
In noaptea aceea? Când Gowan plecase cu Bucky la şase 
dimineaţa să-l ducă la New Orleans cu maşina? 


TEMPLE 
(repede, cu asprime) 
Deci am avut dreptate. Ai speriat-o cu ceva, sau pur şi simplu 
ai mituit-o cu ceva? 


47 


A (se întrerupe) 
Eu încerc. Incerc cu adevărat. Poate că n-ar fi atâta de greu 
dacă aş putea înţelege măcar de ce ei nu miros urât - ce 
motiv ar avea să nu miroasă urât... 
(se întrerupe; e ca şi când ar fi auzit că se întoarce Gowan, sau poate 
pur şi simplu ştie, din instinct sau cunoscându-şi propria casă, că a 
trecut timpul să se încălzească o ceaşcă de lapte. Apoi continuă, 
grăbită, cu vocea scăzută) 
N-a fost niciun bărbat acolo. Vezi? Ţi-am spus, te-am avertizat 
că n-ai să scoţi nimic de la mine. A, ştiu; puteai să mă citezi 
oricând ca martoră, să mă pui să jur; fireşte, juriului ăsta al 
tău nu i-ar fi plăcut - răstignirea asta uşuratecă a unei mămici 
care a suferit o asemenea pierdere, dar ce contează asta 
când e vorba de dreptate? Nu ştiu de ce n-ai făcut-o. Sau 
poate încă mai ai intenţia s-o faci - cu condiţia să poţi să ne 
prinzi până nu trecem graniţa cu Tennessee la noapte. 
(repede, încordată, dură) 

Bine, iartă-mă. Eu ştiu mai bine. Sau poate că, la urma urmei, 
mirosul ăsta urât, de care constat acum că e imposibil să mă 
mai îndoiesc, vine chiar de la mine. 

(se aude din nou uşa dinspre bucătărie; o aud amândoi) 
Pentru că eu nu am să-l iau pe Gowan cu mine când am să 
spun noapte bună şi am să mă duc sus. - Şi cine ştie... 


Se opreşte. Intră Gowan, cu o mică tavă pe care se află un 
pahar cu lapte, o solniţă şi un şervet, şi se apropie de masă. 


GOWAN 
Acum despre ce mai discutaţi? 


TEMPLE 

Despre nimic. li spuneam unchiului Gavin că are ceva care 
vine din Virginia sau ceva care-l caracterizează pe 
gentlemanul adevărat în firea şi în persoana lui, pe care sigur 
că le-a moştenit de la tine prin bunicul vostru, şi că eu acum 
mă duc sus să-i fac baie lui Bucky şi să-i dau să mănânce. 

(îşi atinge paharul să-l controleze cât e de cald, apoi îl ia în mână; către 
_ Gowan) 
Iti mulţumesc, dragul meu. 


GOWAN 
Sigur, draga mea. 


48 


(către Stevens) 
Vezi? Nu un şervet la întâmplare; exact şervetul de care e 
nevoie. Am fost dresat bine. 

(se opreşte brusc, atent la Temple, care în aparenţă a rămas inertă, stă 
doar cu paharul de lapte în mână. Dar se pare că el ştie ce se petrece: îi 
vorbeşte) 

Asta pentru ce mai e? 


TEMPLE 
Nu ştiu. 


El face o mişcare spre ea; se sărută, nu un sărut lung, dar nici 
doar o simplă atingere a buzelor; e în mod evident un sărut între 
un bărbat şi o femeie. Apoi, cu laptele în mână, Temple se 
îndreaptă spre uşa holului. 


(către Stevens) 
La revedere atunci, până în iunie viitor. Bucky are să vă 
trimită o ilustrată ţie şi lui Maggie. 

(se îndreaptă spre uşă, se opreşte acolo şi se uită înapoi spre Stevens) 
S-ar putea să n-am dreptate nici în ceea ce priveşte mirosul 
lui Temple Drake; dacă se întâmplă să auzi ceva ce n-ai mai 
auzit încă şi acel ceva e adevărat, s-ar putea chiar ca eu să 
confirm. Poate chiar ai să crezi şi asta - dacă poţi să crezi că 
ai să auzi ceva ce n-ai mai auzit încă. 


STEVENS 
Aşa spui tu? 


TEMPLE 
(după o clipă) 
Nu de la mine, unchiule Gavin. Dacă cineva vrea cu tot 
dinadinsul să ajungă în cer, cine sunt eu să-l opresc? Noapte 
bună. La revedere. 


lese, închide uşa. Stevens, foarte serios, se întoarce şi îşi lasă 
cocteilul la loc pe tavă. 


i GOWAN 
Bea.-l. In fond şi eu trebuie să mănânc de seară şi să mai fac şi 
bagajele. Ce spui? 


49 


STEVENS 
Despre ce? Despre făcutul bagajelor, sau despre băut? Şi tu 
ce spui? Credeam c-ai să bei şi tu ceva. 


GOWAN 
A, da, sigur, sigur. 
(ridică paharul mic, plin) 
Poate că mai bine să te duci şi să ne laşi pe noi cu răzbunarea 
noastră. 


STEVENS 
Iti doresc ca asta să te poată ajuta. 


GOWAN 
O, Doamne, şi eu mi-aş dori asta. Atât de mult aş vrea ca 
ceea ce-mi doresc eu să fie pur şi simplu răzbunarea. Ochi 
pentru ochi - au fost vreodată cuvinte mai goale de sens? 
Numai că trebuie să-ţi fi pierdut ochiul ca să ştii asta. 


STEVENS 
Şi cu toate astea ea tot trebuie să moară. 


GOWAN 
De ce nu? Chiar dacă asta ar însemna o pierdere pentru 
cineva - o târfă negresă, beţivană, toxicomană... 


STEVENS 

„„.0 vagaboandă, o fiinţă fără căpătâi, fără nicio speranţă până 
când într-o bună zi domnul şi doamna Gowan Stevens, din 
pură milă şi simţ al umanităţii, au cules-o din rigolă ca să-i 
mai dea o şansă... 

(Gowan e nemişcat, cu mâna încleştându-i-se încet pe pahar. Stevens îl 

priveşte atent) 

Şi pe urmă, ca mulţumire pentru asta... 


GOWAN 
Uite, unchiule Gavin. De ce nu te duci dumneata, pentru 
numele lui Dumnezeu, acasă? Sau la dracu', sau oriunde, cât 
mai încolo de aici? 


STEVENS 


50 


Mă duc, într-o clipă. Din cauza asta crezi tu - din cauza asta ai 
mai vrea să spui că ea trebuie să moară? 


GOWAN 
Nu spun. Eu n-am nimic de a face cu chestia asta. Eu nici 
măcar n-am fost reclamantul. Nici măcar n-am deschis - aşa 
se spune, nu? - procesul. Singura mea legătură cu procesul a 
fost că m-am întâmplat să fiu tatăl copilului pe care ea... Cine 
dracu' a spus că asta ar fi băutură? 


Răstoarnă whisky-ul, cu pahar cu tot, în bolul cu gheaţă, şi 
apucă repede unul dintre paharele înalte goale cu o mână şi, în 
acelaşi timp, înclină peste el sticla de whisky, turnând. La 
început nu scoate niciun sunet, dar e imediat evident că de fapt 
râde; un râs care începe destul de firesc, dar aproape imediat îşi 
pierde controlul şi se apropie de o criză de isterie în vreme ce 
continuă să toarne whisky în paharul care, dintr-o clipă într-alta, 
ar începe să se reverse dacă Stevens nu şi-ar întinde mâna să 
apuce sticla şi să-l oprească. 


STEVENS 
Opreşte-te. Gata acum. Haide. 


la sticla din mâna lui Gowan, o pune jos, ia paharul înalt şi-i 
răstoarnă o parte din conţinut în celălalt rămas gol, lăsând o 
cantitate cel puţin rezonabilă, plauzibilă, şi i-l întinde apoi lui 
Gowan. Gowan îl ia, oprindu-şi râsul acela isteric, şi se 
controlează acum iarăşi. 


GOWAN 
(ţinând în mână paharul, din care nu a băut) 
Opt ani. Opt ani în care n-am băut absolut nimic - şi asta e ce- 
am primit pentru ei: copilul meu asasinat de o târfă negresă şi 
toxicomană care nici măcar n-a fugit, aşa ca un sticlete sau 
cineva s-o fi putut împuşca dracului ca pe un câine turbat. 
Vezi? Opt ani fără băutură, şi în felul acesta mi-am câştigat 
oricare mi-ar fi fost lucrul acela pe care căutam să mi-l câştig 
astfel nebând, şi acum mi-am primit lucrul acela pentru care 
plăteam şi a fost plătit şi acum pot să beau din nou. Şi acum 
nu mai vreau să beau. Inţelegi? Ca şi cum lucrul acela, 
oricare-ar fi fost el, pe care voiam să mi-l obţin plătind, nu 


51 


numai că nici nu-l voiam, dar şi lucrul pentru care plăteam 
astfel nu valora nimic, nici măcar nu însemna vreo pierdere. 
Aşa că simt cum îmi vine să râd. Asta înseamnă triumful. 
Pentru că am făcut o afacere bună chiar şi pentru un lucru pe 
care nici nu mi-l doream. Am beneficiat de reducere de 
preţuri. Aveam doi copii. Şi n-a trebuit să plătesc decât cu 
unul dintre ei ca să descopăr că în realitate chestia nu mă 
costa nimic - jumătate de preţ: un copil şi o târfă negresă şi 
ahtiată după droguri pe o spânzurătoare publică: asta e tot ce 
a trebuit să plătesc ca să-mi câştig imunitatea. 


STEVENS 
Nu există aşa ceva. 


GOWAN 
Imunitatea faţă de trecut. De propria mea nebunie şi 
idioţenie. De beţia mea. De laşitatea mea, dacă vrei... 


STEVENS 
Nu există niciun lucru ca ăsta care să se cheme trecut. 


GOWAN 
Asta chiar e de râs. Numai că nu aşa tare, nu? să le deranjăm 
pe doamne - s-o deranjăm pe domnişoara Drake - 
domnişoara Temple Drake. - Sigur, de ce nu şi laşitate. 
Numai, ca să sune mai frumos, am să-i spun pur şi simplu 
exces de antrenament. Ştii? Gowan Stevens, antrenat la 
Virginia să bea ca un gentleman, se îmbată cât zece 
gentlemeni, o ia cu el pe o fată de la un colegiu de undeva din 
provincie, o fată pură: cine ştie? poate chiar şi virgină, pe 
undeva pe la ţară cu maşina la un meci de baseball la un alt 
colegiu provincial, se îmbată mai tare decât douăzeci de 
gentlemeni, intră în inconştienţă, se îmbată mai departe cât 
patruzeci de gentlemeni, îşi face zob maşina, acum e cât 
optzeci de gentlemeni, şi intră în stupoare totală în vreme ce 
fata aceea virgină e răpită, dusă într-un bordel din Memphis... 
(mormăie un cuvânt ininteligibil) 


STEVENS 
Ce spui? 


52 


GOWAN 
Sigur, laşitate. Spune-i laşitate; ce contează câteva cuvinte 
care sună puţin mai frumos între nişte bătrâni însurăţei? 


STEVENS 
Cel puţin nu că te-ai însurat cu ea după aceea. Ce... 


E GOWAN 
Sigur. Insurătoarea cu ea era în cel mai pur spirit al Vechii 
Virginii. Asta a fost cu adevărat cât o sută şaizeci de 
gentlemeni. 


STEVENS 
Intenţia a fost oricum, şi judecată după oricare alte criterii. 
Asta cu prizoniera într-un bordel; n-am auzit bine... 


GOWAN 
(repede; întinzându-se) 
Unde ţi-e paharul? Toarnă porcăria asta - uite... 


STEVENS 
(îşi ţine paharul) 
Mi-ajunge. Ce ziceai atunci că a fost ţinută prizonieră într-un 
bordel? 


GOWAN 
(brutal) 
Asta-i tot. Ai auzit. 


STEVENS 

Ai spus „şi i-a plăcut”. 

E (se privesc unul pe altul) 

Asta-i lucrul acela pe care nu i-l poţi ierta ei niciodată? - nu că 
a fost instrumentul creând acel moment din viaţa ta pe care 
tu nu-l poţi niciodată nici aminti nici uita nici explica nici ierta 
şi la care nici măcar nu te poţi opri să te gândeşti, ci pentru 
că ea însăşi nu a suferit, ci dimpotrivă, că ei chiar i-a plăcut - 
luna aceea sau cât o fi fost, ca episodul din filmul acela vechi 
cu fata albă ţinută prizonieră în peşteră de prinţul beduin? - 
Că tu a trebuit să-ţi pierzi nu numai libertatea ta de holtei, ci 
respectul de tine însuţi, de bărbat mândru de castitatea 


53 


nevestei sale şi pe deasupra şi copilul, ca să plăteşti pentru 
ceva pe care nevasta asta a ta nici măcar nu-l pierduse, nici 
măcar nu-l regreta, nici chiar nu-i simţea lipsa? Ăsta e motivul 
pentru care trebuie să moară negresa asta nenorocită rătăcită 
damnată nebună? 


GOWAN 
(cu intensitate) 
leşi afară de aici. Du-te de aici. 


STEVENS 

Imediat. Sau dacă nu, să-ţi zbori creierii: să încetezi să mai 
trebuiască să-ţi aduci aminte, să încetezi să trebuiască să fii 
pentru veşnicie incapabil să uiţi: nimicnicia; să te azvârli în 
nimicnicie şi să te scufunzi şi să te îneci în vecii vecilor, 
niciodată să nu mai trebuiască să-ţi mai aduci aminte, 
niciodată să nu te mai trezeşti iarăşi noaptea zvârcolindu-te şi 
asudând pentru că nu poţi, niciodată nu poţi să te opreşti să-ţi 
aduci aminte? Ce altceva s-a mai întâmplat în luna aceea, la 
vremea aceea când nebunul ăla o ţinea prizonieră acolo în 
casa aia din Memphis, lucru despre care nimeni decât tu şi ea 
ştiu ce-a fost, despre care poate nici tu nu ştii ce a fost? 


Încă privindu-l pe Stevens, Gowan aşază încet şi ferm paharul 
cu whisky la loc pe tavă şi ridică sticla şi o întoarce cu fundul în 
sus deasupra capului lui. Dopul fusese scos, şi imediat whisky-ul 
începe să curgă în jos peste braţul şi mâneca lui, până la podea. 
Nu pare să-şi dea seama de ceva. Vocea lui e încordată, abia 
articulând cuvintele. 


GOWAN 
Ajută-mă, Isuse... Ajută-mă, Isuse. 


Un moment astfel, apoi Stevens începe să se mişte fără grabă 
îşi aşază propriul său pahar la loc pe tavă şi se întoarce, luându- 
şi pălăria când trece pe lângă canapea, şi se îndreaptă spre uşă 
şi iese. Gowan rămâne încă o clipă cu sticla înclinată, acum 
goală. Apoi respiră o dată adânc, înfiorându-se, pare să se 
trezească din somn, să deschidă ochii, pune sticla goală la loc pe 
tavă, îşi vede paharul de whisky neatins, îl ia în mână, o clipă; 
apoi se întoarce şi-l aruncă zgomotos în cămin, în buştenii falşi 


54 


arzând acolo, şi rămâne astfel imobil, cu spatele spre public, 
respirând încă o dată adânc, înfiorându-se, şi apoi îşi alunecă 
amândouă mâinile în jos pe faţă apăsându-şi-le tare, apoi se 
întoarce, privindu-şi mâneca udă, îşi scoate batista şi îşi freacă 
mâneca cu ea întorcându-se spre masă, îşi pune batista la loc în 
buzunar şi ia şervetul împăturit de pe tăviţă de lângă solniţă şi-şi 
şterge mâneca cu el, vede că nu ajută, aruncă şervetul mototolit 
peste tava cu whisky-ul; şi acum, în aparenţă iarăşi cu 
desăvârşire calm, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, strânge 
paharele la loc pe tava cea mare, pune şi tăviţa şi şervetul tot 
acolo, ridică tava şi se îndreaptă încet spre uşa sufrageriei în 
timp ce luminile încep să se stingă. 


Lumina se stinge complet. Scena e în întuneric. 


Lumina se aprinde. 


55 


Scena a treia 
Salonul familiei Stevens. Ora 10,00 p.m. Unsprezece martie. 


încăperea este exact la fel ca acum patru luni, cu excepţia 
faptului că singura lumină aprinsă este lampa de pe masă, şi că 
şi canapeaua a fost mutată astfel că e acum parţial cu faţa spre 
public, şi un mic obiect nemişcat înfăşurat într-o pătură e aşezat 
pe ea, şi unul dintre scaune a fost deplasat între lampă şi 
canapea, astfel că umbra spetezei cade peste obiectul de pe 
canapea, făcându-l mai mult sau mai puţin indistinct, şi că uşile 
sufrageriei sunt acum închise. Telefonul e pe micul suport din 
colţ, exact ca în Scena a doua. 

Se deschide uşa spre hol. Intră Temple, urmată de Stevens. 
Ea e îmbrăcată acum într-un halat de casă lung; părul îi e legat la 
ceafă cu o panglică, ca şi când s-ar fi pregătit tocmai de culcare. 
De data aceasta Stevens îşi ţine pe braţ paltonul şi pălăria; e 
altfel îmbrăcat. După toate aparențele, ea i-a atras deja atenţia 
lui Stevens să se mişte încet; în orice caz asta arată aerul lui. Ea 
intră, se opreşte, îl lasă pe el să treacă. El se opreşte, priveşte în 
jur prin cameră, vede canapeaua, se opreşte privind-o. 


STEVENS 
Asta e ceea ce se cheamă o cursă. 


Se îndreaptă spre canapea, Temple urmărindu-l atentă, şi se 
opreşte, privind obiectul umbrit de acolo. Dă încet la o parte 
scaunul care-l umbrea şi dezvăluie un băieţaş de vreo patru ani, 
înfăşurat în pătură, dormind. 


TEMPLE 
De ce nu? Nu ne spun filozofii şi alţi ginecologi că femeile 
lovesc şi ele când răspund unor lovituri slujindu-se de orice 
arme, chiar şi de copiii lor? 


STEVENS 


(privind copilul) 
Inclusiv somniferul pe care mi-ai spus că i l-ai dat lui Gowan? 


56 


TEMPLE 
Bine. 
(se apropie de masă) 
Dacă aş putea să încetez să mă mai lupt aşa; cât timp am 
câştiga astfel. Am venit îndărăt tot drumul din California, dar 
tot nu mi se pare că mă pot opri. Crezi în coincidenţe? 


STEVENS 
(se întoarce spre ea) 
Numai când trebuie. 


TEMPLE 
(la masă, ridică un formular galben de telegramă împăturit acolo, îl 
deschide, citeşte) 
Datat Jefferson, şase martie. „Mai ai încă o săptămână până în 
treisprezece. Dar unde ai să te duci după asta?” Semnat 
Gavin. 


Împătureşte hârtia la loc după vechile îndoituri, şi o mai 
împătureşte o dată. Stevens o priveşte atent. 


STEVENS 
Şi? Astăzi e unsprezece. Asta-i coincidenţa? 


TEMPLE 
Nu. Asta e. 
(lasă să cadă, aruncă formularul împăturit pe masă, se întoarce) 
Era în după-amiaza aceea - ziua de şase. Eram pe plajă, 
Bucky şi cu mine. Eu citeam, şi el - da, tot sporovăia aşa, ştii 
şi tu - „California e departe de Jefferson, mamă?” şi eu spun 
„Da, dragă” - ştii şi tu; citind mai departe, sau mai bine zis 
încercând să citesc mai departe, şi el zice: „Cât mai stăm în 
California, mamă?”, şi eu zic: „Până ne plictisim de ea”, şi el 
zice: „Stăm aici până o spânzură pe Nancy, mamă?”, şi deja 
atunci e prea târziu; ar fi trebuit să prevăd că aşa are să fie, 
dar acum e prea târziu; zic: „Da, dragul meu”, şi atunci el îmi 
lasă asta deodată în poală, adevărul ca din gura... cum se 
spune? - copiilor. „Unde-o să mergem după aia, mamă?” Şi pe 
urmă ne întoarcem la hotel, şi uită-te şi pe tine. Da, şi? 


STEVENS 


57 


Şi ce? 


TEMPLE 
Bine, bine. Haide să terminăm, pentru numele lui Dumnezeu. 
(se îndreptă spre un scaun) 
Acum, că sunt aici, n-are importanţă din vina cui, ce mai vrei? 
Să bei ceva? Ai să bei? Cel puţin lasă-ţi undeva paltonul şi 
pălăria. 


STEVENS 
Nici măcar nu ştiu încă. Din cauza asta te-ai întors... 


TEMPLE 
(îl întrerupe) 
Eu m-am întors? Nu eu am fost cea care... 


STEVENS 
(o întrerupe) 
„ca să spui, pentru numele lui Dumnezeu, să încetăm. 


Se privesc unul pe altul; o clipă. 


TEMPLE 
Bine. Lasă-ţi acolo paltonul şi pălăria. 


Stevens îşi lasă paltonul şi pălăria pe un scaun. Temple se 
aşază. Stevens se aşază pe un scaun în partea cealaltă, astfel că 
acum copilul adormit pe canapea în fund este între ei. 


Aşa că Nancy trebuie să fie salvată. Aşa că ai trimis după 
mine, sau tu şi cu Bucky între voi, de conivenţă, sau oricum 
uită-te aici şi uite-mă şi pe mine aici. Pentru că, după cât se 
pare, eu ştiu ceva pe care nu l-am spus încă, sau poate tu ştii 
ceva, un lucru pe care eu nu l-am spus încă. Ce crezi tu că 
ştii? 
(repede; el nu spune nimic) 
Foarte bine. Ce ştii tu? 


STEVENS 
Nimic. Nu vreau să ştiu lucrul acesta. Tot ce eu... 


58 


TEMPLE 
Mai spune asta o dată. 


STEVENS 
Să spun ce? 
TEMPLE 
Care e lucrul acesta pe care crezi tu că-l ştii? 
STEVENS 
Nimic. Eu... 
TEMPLE 


Foarte bine. De ce crezi tu că există ceva ce eu nu am spus 
încă? 


STEVENS 
Te-ai întors. Tot drumul acesta din California... 


A TEMPLE 
Asta n-ajunge. Incearcă altceva. 


STEVENS 
Ai fost acolo. 

(cu faţa întoarsă într-o parte, Temple îşi întinde mâna spre masă, pipăie 
acolo până găseşte cutia cu ţigări, scoate o ţigară şi cu aceeaşi mână 
pipăie până găseşte bricheta, şi le trage pe amândouă în poală) 

La proces. În fiecare zi. Ziua întreagă, din momentul în care se 
deschidea şedinţa... 


TEMPLE 
(încă fără să-l privească, cât se poate de indiferentă, îşi vâră în gură 
ţigara, vorbind pe după ea, şi ţigara i se mişcă între buze) 


Mama atât de crunt lovită... 


STEVENS 
Da, mama atât de crunt lovită... 


TEMPLE 
(ţigara i se mişcă între buze; încă fără să-l privească) 


59 


„venită în persoană să-şi vadă înfăptuirea răzbunării ei; 
tigresa peste trupul puiului ei ucis... 


STEVENS 
„„.ea, care ar fi trebuit să fie prea adânc scufundată în durere 
ca să se mai gândească la răzbunare - să mai suporte 
revederea celei care i-a asasinat copilul... 


TEMPLE 
(fără să-l privească) 
S-ar zice că ea protestează prea mult? 


Stevens nu răspunde. Ea aprinde bricheta, îşi aprinde ţigara, 
pune bricheta jos pe masă. Aplecându-se spre ea, Stevens 
împinge scrumiera pe masă până îi e ei aproape. Acum ea îl 
priveşte. 


TEMPLE 
Mulţumesc. Acum las-o pe bunicuţa să te înveţe cum se suge 
oul. N-are importanţă ce ştiu eu, ce crezi tu că aş şti eu, ce 
anume s-ar fi putut întâmpla. Pentru că nici măcar nu vom 
avea nevoie de asta. Singurul lucru de care avem nevoie e un 
document care să ateste oficial. Că e nebună. Că e nebună de 
ani de zile. 


STEVENS 
M-am gândit şi la asta. Numai că e prea târziu. Asta ar fi 
trebuit să se fi făcut acum cinci luni. Procesul s-a închis acum. 
A fost găsită vinovată şi condamnată. In ochii legii ea e de 
acum moartă. În ochii legii, Nancy Mannigoe nici nu mai 
există. Chiar dacă n-ar exista un motiv mai bun decât acesta. 
Cel mai bun motiv, cea mai bună justificare. 


(fumând) 
Da? 

STEVENS 
N-avem niciunul. 

TEMPLE 

(fumând) 


Da? 


60 


(s-a lăsat pe spate în scaunul ei, fumând grăbită, privindu-l pe Stevens. 
Vocea îi e blândă, răbdătoare, doar puţin cam prea grăbită, ca şi felul în 
A care fumează) _ 

E adevărat. Incearcă să mă asculţi. Incearcă cu adevărat. Eu 
sunt atestarea asta; ce altceva facem noi acum aici la ora 
zece noaptea, la numai o zi până la execuţia ei? Pentru ce 
altceva am - cum spui tu - am venit eu tot drumul acesta din 
California, ca să nu mai vorbim şi de o - cum presupun că ai 
mai spune tu - coincidenţă simulată de mine ca să-mi salvez - 
cum presupun că aş spune eu - conştiinţa? Lucrul de care mai 
avem nevoie acum este să hotărâm cât anume să trecem în 
atestarea asta. Încearcă; poate că ai face mai bine să bei 
ceva până la urmă. 


STEVENS 
Mai târziu poate. Sunt destul de ameţit acum cu sperjurul şi 
ceea ce s-ar putea considera nesocotire şi dispreţ faţă de 
prestigiul Curţii. 


TEMPLE 
Ce sperjur? 


STEVENS 
Să spunem că nu e un delict venal, atunci; mai rău - o prostie. 
După ce clienta mea a fost nu numai găsită vinovată, ci şi 
condamnată, eu vin din nou cu principalul martor al acuzării 
aducând dovada care să răstoarne întregul proces... 


TEMPLE 
Spune-le că am uitat exact lucrul acesta. Sau spune-le că m- 
am răzgândit. Spune-le că m-a mituit procurorul să-mi ţin 
gura... 


STEVENS 
(categoric, dar calm) 
Temple. 
Ea trage repede din ţigară, şi-o scoate din gură. 


TEMPLE 
Sau mai bine spune-le; n-ar fi un lucru evident? O femeie al 


61 


cărei copil a fost înăbuşit în leagănul lui, vrând răzbunare, în 
stare de orice pentru a-şi obţine răzbunarea; pe urmă, când 
şi-a obținut-o, dându-şi seama că nu poate trăi cu asta pe 
conştiinţă, nu poate sacrifica viaţa unei fiinţe omeneşti de 
dragul ei, nici chiar a unei târfe negrese? 


STEVENS 
Termină. Să luăm lucrurile pe rând. Cel puţin să ştim că 
vorbim despre acelaşi lucru. 


TEMPLE 
Despre ce altceva vorbim decât despre salvarea unei cliente 
condamnate şi al cărei avocat atât de experimentat 
recunoaşte deja că în cazul ei a dat greş? 


STEVENS 
Atunci într-adevăr nu vrei ca ea să moară. Ai inventat 
coincidenţa asta. 


TEMPLE 
Dar nu ţi-am spus asta chiar adineauri? Cel puţin haide să 
terminăm cu asta, pentru numele lui Dumnezeu, nu putem să 
facem măcar asta? 


STEVENS 
Am terminat. Deci Temple Drake va trebui să o salveze. 


TEMPLE 
Doamna Gowan Stevens o va salva. 


STEVENS 
Temple Drake. 


Ea îl priveşte, fumând acum liniştită. Cu gesturi deliberate îşi 
scoate ţigara din gură şi, încă privindu-l, îşi întinde mâna şi o 
striveşte în scrumieră. 


Foarte bine. Mai spune-mi o dată. Poate chiar am să şi înţeleg 
de data asta, nu numai că am să ascult. Aducem - ne 
prezentăm cu o atestare valabilă depusă sub jurământ 
spunând că această asasină era nebună în momentul când a 


62 


săvârşit acea crimă. 


TEMPLE 
Ai ascultat chiar, nu-i aşa? Cine ştie... 
STEVENS 
Bazată pe ce? 
TEMPLE 
Ce spui? 
STEVENS 


Atestarea asta. Bazată pe ce? 
(ea îl priveşte fix) 
Pe ce dovadă? 


TEMPLE 
Dovadă? 


STEVENS 
Dovadă. Ce să scrie acolo în atestare? Ce anume să afirmăm 
acum, un lucru pe care dintr-un motiv sau altul, din orice 
motiv, noi - tu - noi n-am considerat că se cuvenea să-l 
prezentăm, sau în orice caz pe care nu l-am adus ca dovadă 
până după ce ea... 


TEMPLE 

Ce ştiu eu? Tu eşti avocat. Ce-ai vrea să scrie acolo? Ce 
anume trebuie să aibă în ele asemenea atestări ca să le facă 
valabile, ca să fim siguri că au să fie valabile? N-ai exemple în 
tratatele tale de drept - date concrete, sau cum vrei să le spui 
- pe care să le copiezi şi să mă pui să jur după ele? Formulele 
cele mai bune, sigure? Cel puţin, dacă tot o să săvârşim un 
gest ca ăsta, alege o formulă cât mai bună, atât de bună încât 
nimeni, nici chiar un avocat lipsit de experienţă, să nu mai 
poată să o demoleze... 


Vocea i se pierde. Stă şi se uită la el, în vreme ce el continuă 
să o privească în faţă, fără să spună ceva, privind-o doar, până 
când în sfârşit ea respiră o dată adânc; acum şi vocea ei s-a 
înăsprit. 


63 


Ce vrei atunci? Ce mai vrei mai mult? 


STEVENS 
Temple Drake. 


TEMPLE 
(repede, cu duritate, imediat) 
Nu. Doamna Gowan Stevens. 


STEVENS 
(implacabil şi calm) 
Temple Drake. Adevărul. 


i TEMPLE 
Adevărul? [Încercăm să  salvăm gâtul unei asasine 
condamnate, al cărei avocat a recunoscut deja că a dat greş. 
Ce are adevărul de a face cu asta? 

(repede, aspră) 

Noi? Eu, eu, mama copilaşului pe care ea l-a ucis; nu tu, Gavin 
Stevens, avocatul, ci eu, doamna Gowan Stevens, mama. Nu 
poate să-ţi intre în cap că eu am să fac orice, orice? 


STEVENS 

Numai un singur lucru nu. Care e totul. Nu moartea acuzatei 
ne preocupă. Asta nu înseamnă nimic; orice adunătură de 
fapte mărunte şi de documente depuse sub prestație de 
jurământ poate face faţă acestui aspect. Partea asta e 
încheiată acum; putem s-o uităm. Lucrul cu care încercăm 
acum să ne confruntăm este nedreptatea. Şi numai adevărul 
poate să îndrepte lucrurile. Sau iubirea. 


TEMPLE 
(cu brutalitate) 
lubirea. O, Doamne, lubirea! 


STEVENS 
Spune-i milă, atunci. Sau curaj. Sau pur şi simplu simţul 
onoarei, onestitatea, sau o simplă dorinţă de a avea dreptul 
să dormi noaptea. 


64 


TEMPLE 
Îmi trăncăneşti tu mie acum despre somn, mie, care am 
învăţat acum şase ani cum nici măcar să nu-mi mai dau 
seama că nu-mi mai păsa că nu dorm noaptea? 


STEVENS 
Şi totuşi ai inventat coincidenţa asta. 


TEMPLE 
Pentru numele lui Dumnezeu, vrei să taci odată? Vrei să... 
Bine. Atunci, dacă moartea ei nu înseamnă nimic, ce vrei? Ce 
vrei, pentru numele lui Dumnezeu? 


STEVENS 
Ţi-am spus. Adevărul. 


TEMPLE 

Şi eu ţi-am spus că lucrul acela despre care tu îi tot dai zor că 
ar fi adevărul nu are nimic de a face cu chestiunea asta. Când 
ai să te prezinţi în faţa... Cum îi spune la adunătura 
superioară de jurişti din ăştia competenţi? Curtea Supremă? 
Lucrul de care ai să ai nevoie au să fie fapte, hârtii, 
documente întărite prin jurământ, de necontestat, pe care 
niciun alt jurist, competent sau incompetent, să nu le poată 
demola, în care să nu poată găsi puncte vulnerabile. 


STEVENS 
Nu ne prezentăm la Curtea Supremă. 
(ea îl priveşte fix) 
Cu asta s-a terminat. Dacă lucrul acesta s-ar fi putut face, ar fi 
fost suficient, m-aş fi gândit la asta, m-aş fi ocupat de asta 
acum patru luni. Mergem la guvernator. In noaptea asta. 


TEMPLE 
La guvernator? 


STEVENS 
Poate că nici el nu are s-o salveze. Probabil că n-are s-o facă. 


TEMPLE 
Şi atunci de ce să i-o mai ceri? De ce? 


65 


STEVENS 
Ţi-am spus. Vreau adevărul. 


TEMPLE 
(cu o uimire liniştită) 

Şi pentru nimic mai mult decât atât. Pentru niciun alt motiv 
mai bun decât atât. Doar ca să-l faci să fie spus, rostit cu 
suflul vorbirii, în cuvinte, în sunete. Doar să fie auzit, să i se 
spună cuiva, cuiva, oricui, oricărui străin a cărui treabă nu 
este, şi nici n-are cum să fie, şi asta doar pentru că el e în 
stare să audă şi să-l înţeleagă. Şi de ce te mai ascunzi acum 
după propria ta retorică? De ce nu mergi mai departe şi nu-mi 
spui că e pentru binele sufletului meu - dacă oi fi având 
suflet? 


STEVENS 
Am făcut-o. Am spus, pentru ca să poţi dormi noaptea. 


TEMPLE 
Şi eu ţi-am spus că am uitat acum şase ani chiar şi ceea ce 
înseamnă să simţi că-ţi lipseşte somnul. 


Ea îl priveşte lung. El nu răspunde, privind-o. Încă privindu-l, 
ea îşi întinde mâna spre masă, spre cutia cu ţigări, pe urmă îşi 
opreşte gestul, rămâne nemişcată, cu mâna în aer, privindu-l. 


Mai este deci şi altceva. De data asta chiar că o să ajungem la 
motivul adevărat. Foarte bine. Dă-i drumul. 


El nu-i răspunde, nu schiţează niciun gest, privind-o. O clipă, 
apoi ea îşi întoarce capul şi priveşte către canapea şi către 
copilul adormit acolo. Incă privindu-l pe copil, ea se ridică, merge 
până în faţa canapelei şi rămâne acolo privind de sus spre copil; 
vocea îi e liniştită. 


Deci a fost totuşi până la urmă o cursă; numai că mi se părea 
că nu ştiu pentru cine. 

(priveşte aşa de sus copilul) 
Copilul acesta care mi-a mai rămas ţi l-am scos ţie în faţă, ţi l- 
am aruncat la picioare. Şi acum tu mi-l arunci îndărăt mie la 


66 


picioare. 


STEVENS 
Dar nu l-am trezit din somn. 


TEMPLE 
Atunci te-am prins, avocatule. Ce poate fi mai bun pentru 
liniştea lui sufletească şi pentru somnul lui decât 
spânzurătoarea asasinei surioarei lui? 


STEVENS 

Şi n-are importanţă prin ce mijloace, prin ce minciună? 
TEMPLE 

Nici a cui minciună. 
STEVENS 


Şi totuşi ai inventat coincidenţa aceea. 


TEMPLE 
Doamna Gowan Stevens a inventat-o. 


STEVENS 
Temple Drake a născocit-o. Doamna Gowan Stevens nici 
măcar nu luptă în cauza asta. Asta e a lui Temple Drake. 


TEMPLE 
Temple Drake a murit. 


STEVENS 
Trecutul nu moare niciodată. Nici măcar nu e trecut. 


Ea se întoarce la masă, scoate o ţigară din cutie, şi-o pune în 
gură şi îşi întinde mâna spre brichetă. El se apleacă parcă pentru 
a i-o întinde el, dar ea a găsit-o deja, o apasă şi îşi aprinde ţigara, 
vorbind prin fumul pe care-l expiră. 


TEMPLE 
Ascultă. Cât ştii tu exact? 


STEVENS 


67 


Nu ştiu nimic. 


TEMPLE 
jură. 

STEVENS 
M-ai crede? 

TEMPLE 
Nu. Dar jură oricum. 

STEVENS 
Foarte bine. Jur. 

TEMPLE 


(îşi striveşte ţigara în scrumieră) 
Atunci ascultă. Ascultă atent. 

(în picioare, încordată, rigidă, cu faţa spre el, privindu-l) 
Temple Drake a murit. Temple Drake va fi fost moartă cu şase 
ani mai mult decât are să fie vreodată moartă Nancy 
Mannigoe. Dacă Nancy Mannigoe n-ar avea pe altcineva care 
s-o salveze decât pe Temple Drake, atunci s-o ajute 
Dumnezeu pe Nancy Mannigoe. Acum ieşi afară de aici. 


Îl priveşte fix; încă o clipă. Apoi el se ridică în picioare, încă 
privind-o; ea îl priveşte îndărăt cu aceeaşi privire dreaptă şi 
implacabilă. Apoi el se pune în mişcare. 


STEVENS 
Noapte bună. 


Se întoarce spre scaun, îşi ridică paltonul şi pălăria, apoi se 
îndreaptă spre uşa holului, şi-a aşezat mâna pe clanţă. 


TEMPLE 
Gavin. 
(el se opreşte cu mâna pe clanţă şi se uită îndărăt spre ea) 
Poate că totuşi am să primesc batista aceea. 
(el o priveşte încă un moment, apoi dă drumul clanţei, îşi scoate batista 
din buzunarul de la piept întorcându-se spre ea, i-o întinde. Ea nu o ia) 
Bine. Ce are să trebuiască să fac eu? Ce propui tu atunci? 


68 


STEVENS 
Totul. 


TEMPLE 
Ceea ce fireşte că eu n-am să fac. Nu vreau. Poţi să înţelegi 
asta, nu? Cel puţin poţi să auzi asta. Aşa că s-o luăm de la 
început, vrei? Cât de mult va trebui să spun eu? 


STEVENS 
Totul. 


TEMPLE 
Atunci n-am să mai am nevoie de batistă, până la urmă. 
Noapte bună. Inchide uşa din faţă când ieşi, te rog. S-a făcut 
iar frig. 


El se întoarce, se îndreaptă din nou spre uşă fără să se mai 
oprească sau să privească înapoi, iese, închide uşa după el. Nici 
ea nu-l mai priveşte acum. O clipă după ce s-a închis uşa, ea 
rămâne nemişcată. Pe urmă schiţează un gest oarecum 
asemănător celui schiţat de Gowan în Scena a doua, decât că ea 
îşi apasă doar o clipă tare palmele peste faţă, faţa rămânându-i 
calmă, fără expresie, rece, îşi lasă să-i cadă mâinile, se întoarce, 
ridică ţigara strivită de alături de tavă şi o pune pe tavă şi ridică 
apoi tava şi se îndreaptă spre cămin, aruncând o privire copilului 
adormit când trece pe lângă sofa, goleşte tava în cămin şi se 
întoarce la masă şi aşază tava pe masă şi de data aceasta se 
opreşte lângă sofa şi se apleacă şi potriveşte pătura mai bine pe 
lângă copilul adormit şi apoi se duce la telefon şi ridică 
receptorul. 


(în aparat) 
Trei doi nouă, vă rog. 

(în timp ce aşteaptă răspunsul, ceva se mişcă uşor în întuneric dincolo 
de uşa deschisă din fund, o mişcare exact atât de tăcută încât să arate 
că ceva sau cineva e acolo sau s-a mişcat acolo. Temple nu-şi dă 
seama de asta, căci e cu spatele. Apoi vorbeşte în telefon) 
Maggie? Temple... De, pe neaşteptate... A, nu ştiu; poate că 
ne-am plictisit de prea mult soare... Sigur, s-ar putea să trec 
mâine. Voiam să las un mesaj pentru Gavin... Ştiu, tocmai a 


69 


plecat de aici. Am uitat ceva... Dacă vrei să-l rogi să mă sune 
când ajunge acasă... Da... Nu... Da... Dacă vrei... Mulţumesc. 
(lasă receptorul jos şi dă să se întoarcă spre cameră când telefonul 
începe să sune; se întoarce, ridică receptorul, vorbeşte în pâlnie) 
Alo... Da. larăşi o coincidenţă: eram chiar cu mâna pe el; 
tocmai am sunat-o pe Maggie... A, la pompa de benzină. M- 
am gândit că n-ai fi avut timp să ajungi. Pot să fiu gata în 
treizeci de minute. Maşina ta sau a noastră?... Foarte bine. 
Ascultă... Da, sunt aici. Gavin... Cât de mult are să trebuiască 
să spun? 
(în grabă) 
A, ştiu; mi-ai mai spus-o de opt sau zece ori. Dar poate că nu 
te-am auzit eu bine. Cât de mult va trebui să spun? 
(ascultă un moment tăcută, cu faţa îngheţată, apoi începe să coboare 
încet receptorul către furcă; vorbeşte acum cu vocea joasă, fără 
inflexiuni) 
O, Doamne, o, Doamne! 


Pune receptorul la loc, se îndreaptă spre canapea, stinge 
lampa de pe masă, ia copilul în braţe şi se îndreaptă spre uşa 
holului, stinge celelalte lumini din cameră când iese, astfel că 
singura lumină acum în cameră este cea care vine dinspre hol. 
Indată ce ea a ieşit, Gowan intră pe uşa din spate, complet 
îmbrăcat cu excepţia hainei, a vestei şi a cravatei. E limpede că 
nu a înghiţit somniferul. Se îndreaptă spre telefon şi se opreşte 
tăcut alături de aparat, cu faţa spre uşa holului şi în mod limpede 
ascultând până când Temple s-a depărtat. Acum s-a stins şi 
lumina din hol şi scena e complet în întuneric. 


VOCEA LUI GOWAN 
(calmă) 
Trei doi nouă, vă rog... Bună seara, mătuşă Maggie. Gowan... 
Foarte bine, mulţumesc... Sigur, mâine. Când se întoarce 
unchiul Gavin vrei, te rog, să-i spui să mă sune? Eu sunt aici. 
Mulţumesc. 


Se aude cum pune receptorul în furcă. 


CORTINA 


70 


Actul al doilea _ 
_ CUPOLA AURITA 
(Inceputul a fost Cuvântul) 


JACKSON. Altitudine 294 picioare. Populaţie (Anul 1950) 
201.092 


Situat de o expediţie a trei Comisari aleşi, numiţi şi trimişi 
acolo cu acest singur scop, pe o înălţime deasupra Râului Perlei 
în centrul geografic aproximativ al statului, pentru a constitui nu 
un oraş comercial sau industrial, nici măcar un loc în care să 
locuiască oameni, ci pentru a fi capitala, Capitala unei 
Comunităţi; 


La început fusese deja instituită această măciulie rotunjită, 
această pustulă aurită, chiar dinainte şi de dincolo de 
clarobscurul aburind, miasmă fără de timp fără de anotimp fără 
de ierni, nu a vreunui element al apei sau pământului sau vieţii şi 
totuşi al fiecăruia din ele, inextricabil şi indivizibil; acea unică 
fierbere unică rodire unic pântec matern, unică tumescenţă 
furibundă, tată-mamă-una-şi-unul, unică vastă incubată ejaculare 
dintru început fisionând într-un unic noroi clocotind roditor de 
deşeuri dintru celesta experimentala Muncă dintru început; acea 
unică târâtă şi furişată rodire lăsându-şi urmele mastodontice cu 
câte trei degete peste veşmintele fierbând verzi, învăluitoare ca 
nişte scutece ale cărbunelui şi petrolului, asupra cărora se 
încovoiau capetele reptiliene înzestrate cu creierele lor cât bobul 
de mazăre spre aerul biciuit de grelele lor piei; 


Apoi gheţurile, dar încă măciulia asta, cupola aceasta 
măruntă, emisfera aceasta ca o jumătate de minge îngropată; 
pământul icnind, ridicându-şi spre întunecime lungul lui şold 
continental, târând în sus pe sub capacul polar pântecele acesta 
mânios ecuatorial, pleoapa ca un oblon a frigului tăind şi 
aruncând în vidul pustiu şi nepăsător un ultim sunet, un unic 
strigăt, o acuzaţie măruntă nesfârşită de la început stingându-se 
şi apoi nemailăsându-se auzită, pământul orb şi fără grai rotindu- 
se mai departe, rotindu-şi lunga orbită astrală fără istorie, 
îngheţat, fără tremurul fluxurilor, şi totuşi rămânând acolo acea 


71 


măruntă lucire, acea scânteie, acea fărâmă aurită a eternelor 
aspirații ale omului, această cupolă de aur dintru început 
poruncită şi de neînvins, acel fetus de licărire minusculă mai 
dură decât gheaţa şi mai tare decât îngheţul; şi pământul icnind 
din nou, năpârlind din nou; gheaţa cu viteza ei infinitezimală 
curăţind văile, crestând dealurile şi dispărând; pământul 
înclinându-se şi mai mult ca să împingă şi mai înapoi marginea 
mărilor cu margini asemenea colierelor de coji de crustacee în 
liniile tot mai mult retrăgându-se asemenea vârtejurilor 
concentrice din cioturile lăsate de fierăstraie să spună vârsta 
copacilor, purtând către sud, spre un tot mai retras sud, spre 
lucirea mută şi consimţitoare acel şes mlăştinos confluent 
continental, dezvăluind la lumină şi la aer fila virgină şi largă a 
miezului continentului pentru cea dintâi înscriere a cronicii 
cuvenite - o adevărată uzină-laborator acoperind ceea ce aveau 
să fie douăzeci de state, stabilite şi ordonate în scopul de a făuri 
unul singur: organizata şi negrăbita rotire a anotimpurilor, a ploii 
şi a zăpezii şi a îngheţului şi dezgheţului şi a soarelui şi a secetei 
pentru a aerisi şi a destinde solul, confluenţa a o sută de râuri 
într-un unic şi uriaş tată al râurilor ducând cu el noroiul bogat, 
strângerea ca de recolte îmbelşugate, către sud şi tot mai spre 
sud, sculptând falezele pentru a purta lungul marş mai departe al 
oraşelor de pe malul râului, inundând şesurile joase ale 
Mississippiului, rodind bogatul noroi aluvionar strat după strat 
vernal, ridicând cu degetul cu piciorul cu anul cu secolul 
suprafaţa pământului care în timp (şi acum nu mai era departe, 
măsurat după această lungă cronică fără semnătura cuiva) avea 
să tremure la trecerea trenurilor ca atunci când pisica străbate 
podul suspendat; 


Solul acesta bogat adânc negru aluvionar din care avea să 
crească bumbacul mai înalt decât capul unui om călare, de pe 
acum o singură junglă un singur hăţiş o unică densitate de iarbă 
neagră şi trestie de zahăr şi viţă de vie încovoindu-se pe după 
avântul arborilor de cauciuc şi al cipreşilor şi arborilor hicori şi al 
stejarilor şi arţarilor, purtând acum urmele unor forme ce nu mai 
erau străine - urşi şi cerbi şi pantere şi bizoni şi lupi şi aligatori şi 
nenumărate animale mai mici, şi oameni, nici ei străini, cărora şi 
lor să le dea nume - acei (ei înşişi) fără nume, deşi înscrişi în 
cronici, predecesori care au ridicat colinele pentru a scăpa de 
revărsările primăverii şi şi-au lăsat după ei firavele lor vestigii: 


72 


cei lăsaţi în urmă şi deposedaţi, deposedaţi de cei care au fost 
deposedaţi la rândul lor pentru că şi ei rămăseseră în urmă: 
sălbaticii indieni Algonqguiani, Chickasaw şi Choctaw şi Natchez şi 
Pascagoula, privind cu ochii mari în uimire virgină de sus de pe 
marile înălţimi la o canoe Chippeway ducând cu ea trei francezi - 
şi de-abia au mai avut timp să se rotească pe călcâie şi să 
privească în urma ei la zece şi apoi o sută şi apoi o mie de 
spanioli veniţi pe uscat dinspre Oceanul Atlantic: un flux, o 
revărsare, o întreită mişcare de flux şi reflux atât de iute şi de 
rapidă, tăind pieziş cronica înceată aluvionară a pământului 
astfel încât să o facă să semene cu sclipirea mlădioasă a uneia 
dintre mâinile prestidigitatorului în faţa celeilalte mâini care ţine 
pachetul de cărţi de joc inconstante; francezul o clipă, apoi 
spaniolul poate două, apoi francezul alte două şi apoi spaniolul 
iarăşi o altă clipă şi apoi francezul timp de o unică ultimă 
secundă, cât o jumătate de respiraţie; pentru că pe urmă a venit 
anglo-saxonul, pionierul, bărbatul înalt, urlându-şi Scriptura 
protestantă şi whisky-ul distilat, cu Biblia şi urciorul într-o mână 
şi (de cele mai multe ori) un tomahawk indigen în cealaltă, 
zbierând cu glas tare, turbulent nu din răutate ci pur şi simplu 
din cauza glandelor lui supraexcitate; afemeiat şi poligam: un 
celibatar însurat şi invincibil, târându-şi după el soţia gravidă şi 
pe cei mai mulţi din restul familiei soacrei sale în pădurea fără 
cărări şi infestată, născându-i-se acel copil de cele mai multe ori 
în spatele baricadei de buşteni cu spini de puşcă netrecută pe 
vreo hartă la leghe depărtare de orice şi apoi lăsând-o grea cu un 
altul înainte de a ajunge la destinaţia spre care-l mânau 
picioarele mereu împinse de mâncărime, şi, în acelaşi timp 
risipindu-şi sămânţa ebulientă în câte o sută de pântece 
întunecate prin câte o mie de mile de sălbăticie; inocent şi naiv, 
fără resurse pentru avariţie sau compasiune sau prevedere de 
asemenea, schimbând faţa pământului; tăind câte un copac 
căruia îi trebuiseră două sute de ani ca să crească, pentru a 
extrage din el un urs sau o şapcă plină cu miere sălbatică; 


Lăsat în urmă de vreme de asemenea: încă tăind copacul 
bătrân de două sute de ani şi atunci când ursul şi mierea 
sălbatică nu mai erau acolo şi nu mai era nimic în el decât un 
raton sau un oposum a căror blană ar fi valorat cel mult doi 
dolari, transformând pământul într-un deşert strident de pe care 
el avea să fie primul care să dispară, nu numai imediat după, ci 


73 


şi sincronizându-se în asta cu oamenii sălbatici puţin mai închişi 
la culoare pe care el îi deposedase, pentru că, asemenea lor, 
numai sălbăticia îi putea fi hrană şi nutriţie; şi astfel a dispărut, 
străbătându-şi ţanţoş ceasul său zgomotos şi digestibil, şi nu a 
mai fost, lăsându-şi stafia, un paria şi o proscrisă acum fără 
scripturi şi înarmat doar cu pistolul tâlharului de drumul mare şi 
al asasinului, bântuind marginile sălbăticiei pe care el însuşi 
contribuia la a o distruge, pentru că oraşele râului înaintau şi ele 
acum tot mai adânc spre sud, tot mai spre sud, pe lângă 
înălțimile  urmându-se în procesiune: St Louis, Paducah, 
Memphis, Helena, Vicksburg, Natchez, Baton Rouge, populate de 
bărbaţi cu gurile pline de texte de lege, în stofă aspră şi veste 
înflorate, care posedau sclavi negri şi paturi stil Empire şi 
comode încrustate şi ceasuri de bronz aurit, care se plimbau 
alene fumându-şi ţigările de foi pe sub înălțimile acestea dincolo 
de care, în spelunci sordide şi în tripouri, îşi petrecea în încăierări 
ultimele seri ale vieţii lui, pierzându-şi viaţa şi aşa fără valoare 
iarăşi şi iarăşi în cuţitele crâncene ale beţivilor de o seamă cu el 
însuşi - aceasta în pauzele trecerii lui, urmărit şi hărțuit în 
ipostazele tot mai stinse când purta numele de Harpe şi Hare şi 
Mason şi Murrel, fie împuşcat la vedere şi fără avertisment sau 
spintecat, scos cu forţa din ce mai rămăsese din vizuinile lui 
tainice din sălbăticie de-a lungul Căii Natchezului (într-o zi cineva 
adusese o sămânță ciudată pe aceste pământuri şi o vârâse în 
pământ, şi acum câmpuri uriaşe de alb nu numai că acopereau 
locurile pustii pe care le deschisese securea lui uşuratecă şi 
nepăsătoare, ci ştergeau din fiinţă locul, împingând tot mai 
îndărăt pustietatea chiar mai repede decât fusese el în stare s-o 
facă, astfel că acum aproape că nu mai avea acoperire pentru 
spatele său atunci când, pitit în desişuri, rânjea la cel care-l 
deposedase cu o furie neputincioasă şi neîncrezătoare şi 
neînţelegătoare) şi dus în oraşe spre apoteoza sa legală în 
tribunal şi apoi la spânzurătoare sau atârnat de creanga unui 
copac; 


Pentru că acele zile trecuseră, zilele vechi brave inocente 
tumultuoase uşor digerabile dar lipsite de vreun mâine; ultimele 
ambarcaţiuni cu pânze pentru transportul mărfurilor (Mike Fink 
era o legendă; curând nici chiar bunicii n-aveau să mai susţină 
că-şi mai amintesc de el, şi eroul Marelui Fluviu era acum 
cartoforul de pe vaporul cu aburi plescăind să ajungă la țărm în 


74 


veşmintele-i cochete dinspre cabina de la provă unde-l ţinuse 
până atunci izolat căpitanul câtă vreme fusese la bord) fuseseră 
vândute cu bucata în părţile lor componente pe străzile Chartres 
şi Toulouse şi Dauphine ca lemne de foc, şi vitejii Choctaw şi 
Chickasaw, cu părul acum scurt şi în salopete şi înarmaţi cu 
fragmente de corabie în loc de securi de război şi gata pregătiţi 
să se împingă mai departe spre Oklahoma, priveau corăbiile cu 
abur brăzdând chiar şi cele mai puţin adânci şi mai depărtate 
cursuri de apă pe unde se năruiau risipindu-se încet în bătaia 
marilor roţi cu lopeţi oasele dezgolite şi ţinute la fund de 
pietroaie ale celor ucişi de oamenii lui Hare şi Mason; o vreme 
nouă, o epocă nouă, începutul mileniului; o unică şi vastă reţea 
comercială ţesută şi străbătută de vene mărunte în îmbrăţişarea 
fluvială de la mijlocul continentului; New Orleans, Pittsburgh şi 
Fort Bridger, Wyoming, erau fiecare suburbia celeilalte, 
inextricabile în destinul lor; gurile oamenilor erau pline de texte 
de legi şi de măsuri de ordine, toate gurile oamenilor erau 
rotunde cu clinchetul banilor; o singură unanimă afirmaţie aurie 
psalmodia apropierea nelimitată şi nemăsurată a amiezii acestei 
mari naţiuni; profitul plus conducerea egal securitatea: o naţiune 
de comunităţi de naţiuni; acea fărâmă, acea cupolă, acea pustulă 
aurită, acea Idee înălţată acum, suspendată ca o prevestire sau 
un nor de furtună deasupra a ceea ce fusese sălbăticie, 
atrăgând, reţinând privirile, ochii tuturor: Mississippi, un stat, o 
comunitate de naţiuni; triumvirat întru legislativ, judiciar, 
executiv, dar fără o capitală, funcţionând ca şi cum de la un 
cartier general de campanie, operând ca şi cum încă en route 
către acel punct înalt, inevitabil în galaxia comunităţilor de 
naţiuni, astfel că în 1820 de la cartierul acesta general al său la 
Columbia legislatura a selectat numit şi trimis pe cei trei comisari 
Hinds, Lattimore şi Patton, nu trei politicieni şi mai puţin decât 
trei slujitori politici temporari, ci soldaţi, ingineri şi patrioţi - 
soldatul ca să facă faţă realităţii, inginerul ca să facă faţă 
aspirațiilor, patriotul ca să se agaţe strâns de vis - trei albi într-o 
pirogă Choctaw mişcându-se încet în susul apei în limitele vide 
ale unui râu în sălbăticie aşa cum cu două secole înainte cei trei 
francezi alunecaseră în barca lor din scoarță de mesteacăn 
nordic în josul râului mai vast şi pe atunci mai pustiu; 


Dar aceştia nu alunecâna: pentru că acum urcau cursul râului, 
intrând nu lipsiţi de voinţă în misterul necunoscut şi în domeniul 


75 


autorităţii, ci stabilind în sălbăticie un punct în jurul căruia 
oamenii să se strângă în deplină conştiinţă şi în voinţă liberă, 
scrutând, pândind malurile dense şi impenetrabile privirii şi ei, la 
rândul lor, conştienţi de ochii străini şi incorigibili de acolo poate, 
dar de atunci respingându-i, nu pentru că ocupanţii întunecaţi la 
piele ai sălbăticiei, deja deposedaţi la convenţia de la Doak's 
Stand, ar fi fost mai puţin inveteraţi acum, ci pentru că această 
canoe nu mai purta crucea blândă şi însângerată a lui Hristos şi a 
Sfântului Ludovik, ci balanţa şi legătura de ochi şi sabia - în susul 
râului către Colina lui Le Fleur, prăvălia şi oficiul poştal totodată 
pe înaltul şi paşnicul promontoriu stabilit de acel voyageur 
canadian al cărui nume, rostit şi scris „Leflore” acum, avea să fie 
purtat de primul şef ereditar jumătate francez jumătate Choctaw 
al naţiunii Choctaw şi care, trecând de partea albilor la 
Consfătuirea purtând numele lepurelui Dansator, avea să 
rămână în Mississippi după ce neamul său avea să plece spre 
vest, şi avea să devină în timp unul dintre primii mari plantatori 
de bumbac stăpâni de sclavi şi să lase după sine un ţinut întreg 
şi sediul acestui ţinut numit după numele său şi o plantație 
purtând un nume dat în cinstea unei iubite a unui rege francez - 
oprindu-se în sfârşit deşi continua să vâslească încet pentru a 
menţine piroga în contra curentului, privind nu în sus spre 
chipurile întunecate ale celor deposedaţi care-l pândeau din 
susul colinei, ci privind ţintuind mai degrabă cu privirea unul 
după altul pe cei din barca aceasta legănătoare pe loc, spunând, 
„Acesta este oraşul. Acesta este statul”; 


1821. Generalul Hinds şi colegii săi comisarii, împreună cu 
Abraham DeFrance, comisar şef al instituţiilor publice din 
Washington, care urma să le fie consilier, au trasat planul 
oraşului potrivit planului prezentat de Thomas Jefferson cu 
şaptesprezece ani înainte guvernatorului teritorial Clayborne, şi 
au construit clădirea oficială, treizeci pe patruzeci de picioare de 
cărămidă şi lut şi var indigen şi totuşi destul de încăpătoare 
pentru a cuprinde visul: prima adunare legislativă întrunită în ea 
în anul nou 1822; 


Şi au numit oraşul după celălalt bătrân erou, confratele de 
arme al eroului Hinds pe câmpurile bătătorite de britanici şi de 
seminoli şi curând urmând să fie Preşedinte - bătrânul duelist, 
leul cel bătrân cu răget mare slab crâncen, cu blana zdrenţuită, 


76 


dăinuitor totuşi, care a aşezat bunăstarea Națiunii mai presus de 
Casa Albă şi sănătatea noului său partid politic mai presus de 
acestea amândouă, şi mai presus de toate acestea a aşezat nu 
onoarea soţiei sale, ci principiul că onoarea trebuie apărată fie că 
ar fi existat sau nu, întrucât, odată apărată, ea exista, fie că 
exista sau nu; - Jackson, pentru ca noul oraş creat nu ca oraş ci 
ca un punct central pentru guvernarea oamenilor să se 
împărtăşească din curajul şi puterea de îndurare şi norocul 
acestui soldat victorios, şi au numit regiunea înconjurându-l 
„Ținutul Hinds” după numele celuilalt erou nu atât de mare, 
pentru ca şi cartierul general al acestui din urmă erou, chiar şi 
pustiu, nu numai să se împărtăşească din demnitatea lui ci chiar 
să-i păzească şi sporească făptura; 


Şi a avut nevoie de ele, cel puţin de noroc oricum: în 1829 
Senatul a votat o lege autorizând mutarea capitalei la Clinton, 
Camera Reprezentanţilor a infirmat-o; în 1830 Camera însăşi a 
votat să se mute capitala la Port Gibson pe Mississippi, dar după 
ce a respirat o dată s-a răzgândit, şi-a renegat legea, însă a doua 
zi a votat să se mute la Vicksburg, dar nici de aici nu a urmat 
nimic, şi nu sunt documente (Sherman le-a ars în 1863 şi şi-a 
anunţat superiorul, generalul Grant, despre aceasta printr-un 
bilet scris de mână cu o confortabilă şi încurajatoare concizie) ca 
să arate exact ce s-a petrecut de data aceasta: o dezbatere, un 
balotaj poate sau poate încă tărăgănând în făgaşurile înguste 
durând săptămâni sau luni ale obişnuinţelor sau poate 
necunoscători încă fiind în tinereasca lor lipsă de experienţă, 
fiind absentă sau oricum simțindu-se lipsa acelei voci unanime 
sau a prezenţei celor trei patrioţi visători care forţaseră cursul 
curentului şi purtaseră cu ei visul, cum ar fi purtat un copil o 
încărcătură de dinamită: inocenți căci necunoscându-şi propria 
putere de alterare, de schimbare; până când în 1832, poate ca o 
simplă mişcare de autoapărare sau poate pur şi simplu din 
oboseală, a fost scrisă o constituţie definind Jacksonul ca fiind 
capitala dacă nu în perpetuitate cel puţin prin angajament scris 
până în 1850, când (se nădăjduia poate) o legislatură mai matură 
avea să se alcătuiască din oameni mai maturi depăşind sau cel 
puţin ajungând oricum să se fi obişnuit cu asemenea noutăţi de 
manipulare politică; 


Ceea ce la acea vreme era de ajuns; Jackson era acum sigur 


77 


de sine, invulnerabil faţă de asemenea jocuri şi manevre; fixat şi 
fondat ferm, avea să îndure, să dăinuie pentru totdeauna; 
oameni veniseră să trăiască aici şi căile ferate îi urmaseră, 
anulând, ştergând cu semnul de oţel al eliminării epoca vaselor 
cu aburi de pe fluviu: în '36 până la Vicksburg, în '37 până la 
Natchez, pe atunci ultima dintre toate nodurile a două drumuri 
creând drumul de la New Orleans spre Tennessee şi calea ferată 
sudică spre New York şi Oceanul Atlantic; sigură şi fixă: în 1836 
Bătrânul Hickory însuşi se adresase adunării legislative în 
propriile ei săli, cinci ani mai târziu Henry Clay fusese primit sub 
acelaşi acoperiş; şi oraşul Jackson ştia că această convenţie se 
reunise pentru a cere luarea în considerare a ultimului 
compromis propus de Clay, văzuse acea convenţie din 1861 
declarând statul Mississippi ca fiind cea de a treia stea în noua 
galaxie a comunităţii de oameni dedicată principiului spunând că 
asemenea comunităţi voluntare de oameni vor trebui nu numai 
să fie sigure ci chiar şi asigurate împotriva amestecului 
autorităţilor federale, şi îl cunoscuse pe generalul Pemberton pe 
când apărase acest principiu şi aceste drepturi, şi pe Joseph 
Johnston: şi pe Sherman: şi focul aprins de acesta: şi nu mai 
rămăsese nimic, un mare oraş al Hornurilor printre ruine 
(odinioară porcii rătăceau pe străzi; acum rătăceau şobolanii), 
dominat şi condus de un general din armata Statelor Unite în 
timp ce un sânge nou curgea în ei: oamenii care urmaseră de 
aproape înghesuindu-se armatele federale cu grâne alterate şi 
carne stricată şi catâri deşelaţi, acum înghesuindu-se în jurul 
poliţiştilor militari cu bocceluţe de pânză pline şi îndesate cu 
buletine oarbe de vot pe care sclavii eliberaţi îşi puteau trece X- 
urile reprezentându.-i; 


Dar a şi îndurat, a dăinuit; guvernul, care fugise în faţa lui 
Sherman în 1863, s-a întors în '65, şi chiar a crescut, în ciuda 
faptului că o administraţie municipală a acestor agenţi cu 
bocceluţe de pânză s-a menţinut multă vreme după ce statul îi 
deposedase de autoritatea lor; în 1869 s-a fondat Colegiul 
Tougaloo pentru negri, în 1884 Colegiul Jackson pentru negri a 
fost adus din Natchez, în 1898 Colegiul Campbell pentru negri a 
fost mutat din Vicksburg: liderii negrilor formaţi în aceste şcoli au 
intervenit atunci când în 1868 un oarecare Eggleston căruia i se 
spunea „Uliul şopârlelor” a instigat la folosirea trupelor pentru a-l 
scoate pe guvernatorul Humphries din birourile executivului şi 


78 


din sediul oficial; în 1887 femeile din Jackson au organizat balul 
Kermis care a durat trei zile pentru a strânge fonduri pentru un 
monument în memoria soldaţilor confederați căzuţi în lupte; în 
1884 Jefferson Davis a luat pentru ultima dată cuvântul în public 
în vechea clădire a Capitoliului; în 1890 cea mai mare dintre 
convențiile legislative ale statului a alcătuit actuala constituţie; 


Şi încă oamenii şi căile ferate: cea din New Orleans şi Great 
Northern până în valea Pearl River, Gulf Mobile şi Northern North- 
East; statul Alabama şi preriile cu pământ negru dinspre est erau 
aproape la o aruncătură de băț doar pentru cei care făceau 
naveta şi o linie ferată spre Yazoo City şi oraşele de pe cursul 
superior al fluviului transformaseră Marile Lacuri în cinci iazuri 
suburbane; companiile Gulf şi Ship Island iniţiaseră marea 
dezvoltare cu cheresteaua din regiunile sudice ale Mississippiului 
şi glasuri venite din Chicago vorbeau acum printre magnolii şi în 
mireasma de iasomie şi oleandru; populaţia se dublase şi apoi se 
triplase în cursul unui deceniu, în 1892 Colegiul Millsaps îşi 
deschisese porţile pentru a-şi asuma locul printre primele 
instituţii de învăţământ superior apoi gazele naturale şi petrolul, 
plăcuţele cu licenţe ale companiilor din Texas şi Oklahoma se 
răspândiseră ca o migraţie de păsări prin toată regiunea şi 
flăcările înalte de la conductele de aerisire se înălţau asemenea 
unor pene incandescente peste cenuşile răcite de secole ale 
focurilor de tabără Choctaw şi peste urmele dispărute ale 
cerbilor; şi în 1903 noul Capitoliu era gata - cupola aurită, 
măciulia, fărâma licăritoare, pustula poleită mai îndelungă decât 
miasma şi saurienii uriaşi şi efemeri, mai dăinuitoare decât 
gheaţa şi frigul prenoptatec, avântându-se, atârnând asemenea 
unui sferoid orbitor deasupra centrului acestei comunităţi, 
incapabilă de a fi privită în deplinătatea ei sau de a fi ocolită de 
privire, peremptorie, cu neputinţă de a fi contestată şi 
liniştitoare; 


În foaia de registru al numelor din Mississippi: Claiborne, 
Humphries, Dickson, McLaurin, Barksdale, Lamar, Prentiss, Davis, 
Sartoris, Compson; 

În registrul oraşelor: JACKSON, altitudinea 294 picioare. 
Populație (A.D. 1950) 201.092. 


79 


Căi ferate: Illinois Central, Yazoo and Mississippi Valley, 
Alabama and Vicksburg, Gulf and Ship Island. 

Autobuze: Tri-State Transit, Vanardo, Thomas, Ogarul, Dixie- 
Ogarul, Teche-Ogarul, Oliver. 

Linii aeriene: Delta, Chicago and Southern. 

Transport: Autobuze locale, taxiuri. 

Cazare: Hoteluri, Căsuţe turistice, Case cu camere de 
închiriat. Radio: WJDX, WTJS. 

Distracţii: constante: S.I.A.A., Turneul de baschet, Festivalul 
muzical, Carnavalul tineretului auxiliar, Festivalul 1 Mai, 
Campionatul statal de tenis, Festivităţile marine ale Crucii Roşii, 
Târgul de stat, Expoziţia organizaţiilor auxiliare de tineret, 
Expoziţia organizaţiilor feminine de cercetaşe, Sărbătoarea 
colindelor. 

Distracţii: putând prilejui momente scurte: religia, politica. 


80 


Scena întâi 


Biroul guvernatorului statului. Ora 2,00 a.m. Doisprezece 
martie. 


Întregul fundal al scenei se află în întuneric, ca şi în Actul |, 
Scena |, astfel încât partea vizibilă a scenei lasă impresia de a fi 
menţinută în raza reflectorului. Suspendată de fapt, întrucât e 
plasată în partea mai ridicată stânga şi este astfel mai sus decât 
umbra scenei propriu-zise, mai sus chiar decât în Actul |, Scena |, 
ducând încă şi mai departe simbolismul unui încă şi mai înalt, al 
ultimului, supremului scaun al judecății. 


Este un colţ sau o secţiune a oficiului guvernatorului acestei 
comunităţi de oameni, târziu noaptea, cam pe la ora 2 a.m. - un 
ceas în perete arată două şi două minute - un birou cu tăblie 
masivă, goală cu excepţia unei scrumiere şi a unui telefon, în 
spatele lui un jilţ greoi cu spetează înaltă asemenea unui tron; pe 
peretele din spatele lui şi mai sus este emblema, însemnul oficial 
al statului, suveranitatea (una mitică, întrucât este vorba aici mai 
curând de statul întreg din care Regiunea Yoknapatawpha este o 
unitate) - un vultur, balanţa oarbă a justiţiei, o deviză în limba 
latină poate, pe fundalul reprezentat de un steag. Mai sunt alte 
două scaune în faţa biroului acestuia masiv, întoarse uşor pentru 
a fi unul în faţa celuilalt, cu lungimea mesei propriu-zise între ele. 


Guvernatorul e în picioare în faţa jilţului înalt, între el şi birou, 
sub emblema din perete. Şi el este simbolic: nu e o persoană 
cunoscută, nici bătrân nici tânăr; poate reprezenta ideea cuiva 
nu despre Dumnezeu ci poate despre Arhanghelul Gabriel, 
Arhanghelul Gabriel nu înaintea Răstignirii ci după aceea. E 
evident că a fost scos din pat sau cel puţin din camera sa de 
studiu sau întrerupt de la toaleta sa de culcare; e într-un halat, 
deşi i se văd gulerul şi cravata sub el, şi părul îi este corect 
pieptănat. 


Temple şi Stevens tocmai au intrat. Temple e în aceeaşi haină 
de blană, cu pălărie, poşetă, mănuşi etc., ca în Actul |, Scena a ll- 
a, Stevens e îmbrăcat exact cum era în Actul |, Scena a l-a, şi îşi 


81 


ţine pălăria în mână. Înaintează spre cele două scaune fiecare la 
câte un capăt al biroului. 


STEVENS 
Bună dimineaţa, Henry. lată-ne şi pe noi. 


GUVERNATORUL 
Da. Luaţi loc. 
(pe când Temple se aşază) 
Doamna Stevens fumează? 


STEVENS 
Da. Mulţumesc. 


Scoate un pachet de ţigări din buzunarul paltonului, ca şi cum 
şi l-ar fi pregătit pentru când va avea nevoie, un caz de urgenţă. 
Desprinde una dintre ele şi îi întinde pachetul lui Temple. 
Guvernatorul îşi vâră una dintre mâini în buzunarul halatului şi şi- 
o scoate ţinând ceva în pumnul închis. 


TEMPLE 

(ia ţigara) 
Cum aşa, nu ne leagă la ochi? 
(guvernatorul îşi întinde mâna peste birou. E o brichetă. Temple îşi 

bagă ţigara în gură. Guvernatorul aprinde bricheta) 

Dar, fireşte, singura persoană care-şi aşteaptă execuţia e 
dincolo la Jefferson. Aşa că tot ce avem noi nevoie să facem e 
să-i dăm drumul, să deschidem noi focul, şi să sperăm că cel 
puţin salva asta de cuvinte are să ne scutească de metaforă. 


GUVERNATORUL 
Metaforă? 


TEMPLE 

Legătura asta peste ochi. Plutonul de execuţie. Sau nu e bine 
spus, metaforă? Sau poate e o glumă. Dar nu vă mai scuzaţi; 
o glumă care trebuie să fie transpusă în diagramă e ca un fel 
de încercare de a te scuza pentru faptul că ai ouat un ou, nu-i 
aşa? Singurul lucru pe care-l mai poţi face este să le îngropi 
pe amândouă, repede. 

(guvernatorul apropie flacăra de ţigara lui Temple. Ea se apleacă şi 


82 


acceptă focul, apoi se lasă pe spate pe scaunul ei) 
Mulţumesc. 


Guvernatorul închide bricheta, se aşază în jilţul înalt din 
spatele biroului, ţinând încă bricheta în mână, cu mâinile 
sprijinindu-i-se pe tăblia din faţa lui. Stevens se aşază în scaunul 
celălalt din faţa lui Temple, lăsând pachetul de ţigări pe birou în 
faţa lui. 


GUVERNATORUL 
Ce are să-mi spună mie doamna Gowan Stevens? 


TEMPLE 
Nu să vă spun: să vă cer. Nu, nu e bine aşa. Aş fi putut să vă 
cer să revocaţi sau să comutaţi sau să faceţi ce-i faceţi unei 
sentinţe de spânzurătoare atunci când noi - unchiul Gavin v-a 
telefonat noaptea trecută. 
(către Stevens) 

Haide. Spune-i. Nu eşti tu purtătorul de cuvânt - nu aşa îi 
spuneţi? Nu sunt avocaţii cei care le spun totdeauna 
pacienţilor lor - vreau să spun clienţilor lor - să nu spună 
niciodată nimic: să-i lase pe ceilalţi să ducă ei toată vorbăria? 


GUVERNATORUL 
Asta numai înainte ca acel client să intre în boxa martorilor. 


TEMPLE 
Deci asta aici e boxa martorilor. 


GUVERNATORUL 
Dumneavoastră aţi venit tot drumul de la Jefferson până aici 
la ora două dimineaţa. Cum altfel i-aţi spune dumneavoastră? 


TEMPLE 
Foarte bine. Touché atunci. Dar nu doamna Gowan Stevens; 
Temple Drake. O mai ţineţi minte pe Temple Drake: 
domnişoara abia ieşită în societate, celebră în întreg statul 
Mississippi a cărei diplomă la şcoala ei a fost casa de plăceri 
din Memphis? Cam acum opt ani, mai ţineţi minte? Nu că 
cineva, şi sigur nu primul slujitor plătit al statului Mississippi, 
ar avea nevoie să i se amintească de asta, cu condiţia ca 


83 


acest cineva să fi putut citi ziarele de acum opt ani sau să fi 
fost rudă cu cineva care să le fi putut citi acum opt ani sau 
chiar să fi avut vreun prieten care ar fi putut s-o facă sau 
măcar doar să audă sau măcar doar să-şi amintească sau 
măcar doar să creadă ce a fost mai rău sau măcar doar să 
spere în aşa ceva. 


GUVERNATORUL 
Cred că-mi aduc aminte. Ce are Temple Drake să-mi spună, 
atunci? 


TEMPLE 

Asta nu e întâi. Primul lucru este cât de mult va trebui să spun 
eu? Vreau să spun, cât de mult din lucrul acesta pe care 
dumneavoastră să nu-l ştiţi deja, astfel ca să nu vă mai fac să 
pierdem cu toţii vremea povestind totul de la capăt? E ora 
două dimineaţa; vreţi să - poate chiar aveţi nevoie să - 
dormiţi ceva, chiar dacă sunteţi primul dintre slujitorii plătiţi ai 
noştri; poate chiar tocmai din cauza asta - înţelegeţi? lată că 
deja am început să mint. Ce importanţă are pentru mine cât 
din somnul lui îşi pierde primul slujitor plătit al statului, tot 
aşa cum nu are nicio importanţă pentru primul slujitor plătit, a 
cărui slujbă, în parte, constă în a fi plătit să-şi piardă somnul 
din cauza unor fiinţe ca Nancy Mannigoe şi Temple Drake? 


STEVENS 
Dar fără să minţi. 


TEMPLE 
Foarte bine. Atunci, se cheamă că trag de timp. Aşa că poate 
dacă Excelenţa Sa, sau onorabilul domn, sau cum îi mai veţi fi 
zicând, îmi va răspunde la întrebare, vom putea continua. 


STEVENS 
Ce-ar fi să laşi întrebarea la o parte şi să continui pur şi 
simplu? 


GUVERNATORUL 


(către Temple) 
Puneţi-mi întrebarea. Cât de mult din ce anume ştiu eu deja? 


84 


TEMPLE 
(după o clipă: la început nu răspunde, privindu-l fix pe guvernator, 
apoi:) 

Unchiul Gavin are dreptate. Poate dumneavoastră sunteţi cel 
care să pună întrebările. Numai, faceţi-o cât mai puţin dureros 
cu putinţă. Pentru că are să fie puţin cam... dureros, ca să 
spunem lucrurilor pe nume în chip eufonic - cel puţin 
„eufonic” e corect, nu? - chiar dacă eu am început cu legarea 
la ochi. 


GUVERNATORUL 
Vorbiţi-mi puţin despre Nancy - Mannihoe, Mannikoe - cum îşi 
scrie ea numele? 


TEMPLE 
Nu şi-l scrie. Nu ştie nici să citească nici să scrie. O spânzurați 
sub numele de Mannigoe, care s-ar putea să nu fie cel corect 
nici el, deşi după dimineaţa de mâine n-are să mai conteze. 


GUVERNATORUL 
A, da, Manigault. Vechiul nume din Charleston. 


STEVENS 
Mai vechi decât atât. Maingault. Moştenirea pe care-a primit-o 
Nancy - sau oricum patronimicul ei - are sânge normand prin 
venele celor din familie. 


GUVERNATORUL 
Ce-ar fi să începeţi prin a-mi vorbi despre ea? 


TEMPLE 
Ce deştept sunteţi dumneavoastră. Era o târfă morfinomană 
pe care soţul meu şi cu mine am scos-o din rigolă ca să aibă 
grijă de copiii noştri. Ea l-a asasinat pe unul dintre ei şi 
urmează să fie spânzurată mâine dimineaţă. Noi - avocatul ei 
şi cu mine - am venit să vă cerem să o salvaţi de la moarte. 


GUVERNATORUL 
Da. Ştiu toate astea. De ce? 


TEMPLE 


85 


De ce eu, mama copilului pe care ea l-a ucis, vă cer acum să 
o salvaţi? Pentru că am iertat-o. 
(guvernatorul o pândeşte, el şi cu Stevens amândoi o pândesc, 
aşteptând. Ea îl priveşte pe guvernator fix, nu sfidătoare; doar atentă) 
Pentru că ea era o nebună. 
(guvernatorul o pândeşte: ea îl priveşte pufăind grăbită din ţigară) 


Foarte bine. Nu vreţi să spuneţi de ce vă cer să o salvaţi, ci de 
ce eu - noi am angajat o târfă şi o toxicomană ca să aibă grijă 
de copiii noştri. 

(trage grăbită din ţigară, vorbind prin fumul pe care-l exală) 
Pentru ca să-i mai dăm o şansă - e şi ea o fiinţă omenească, 
chiar dacă o târfă negresă şi intoxicată cu droguri... 


STEVENS 
Nu e nici asta. 


TEMPLE 
(repede, cu un fel de disperare) 

O, da, nici măcar să nu mai trag de timp acum. Dece nu te 
poţi opri să minţi? Ştiţi: să te opreşti doar o clipă sau o vreme 
cam cât te poţi opri să joci tenis sau să alergi sau să dansezi 
sau să bei sau să mănânci dulciuri în timpul Postului Mare. 
Inţelegeţi: nu ca să te reformezi: doar să te opreşti puţin, să-ţi 
limpezeşti puţin sistemul, să te odihneşti pentru o nouă 
acordare, pentru un nou set de obişnuinţe sau pentru o nouă 
minciună? Foarte bine. Era ca să am pe cineva cu care să stau 
de vorbă. Şi acum înţelegeţi? Va trebui să vă povestesc tot 
restul ca să vă spun de ce a trebuit să iau o târfă intoxicată cu 
droguri cu care să stau de vorbă, de ce Temple Drake, femeia 
albă,  domnişoara celebră în întreg statul Mississippi, 
descendenta unui lung şir de oameni de stat şi soldaţi distinşi 
şi mândri în sublimele şi mândrele anale ale statului nostru 
suveran, nu a putut găsi pe nimeni altcineva decât o târfă 
negresă intoxicată cu care să poată vorbi pe limba ei... 


GUVERNATORUL 
Da. De atât de departe, atât de târziu noaptea. Spuneţi. 


TEMPLE 
(pufăie grăbită din ţigară, se apleacă şi o striveşte în scrumieră, şi 
revine la poziţia ţeapănă de dinainte. Vorbeşte cu o voce aspră, grăbită, 


86 


sfărâmicioasă, lipsită de emoție) 

Târfă, intoxicată până la limită; fără speranţă, deja damnată 
dinainte de a se fi născut, a cărei singură rațiune de a trăi era 
să capete şansa de a muri ca asasină pe spânzurătoare. - 
Care nu numai că a intrat în casa unui cetăţean de vază ca 
Gowan Stevens venind direct din rigolă, ci şi-a făcut debutul 
în viaţa publică a oraşului ei natal zăcând acolo în rigolă cu un 
bărbat alb care încerca să-i înfunde cu pumnul dinţii sau cel 
puţin glasul cât mai adânc îndărăt în gâtlej. - Ţii minte, Gavin, 
cum îl chema? Asta a fost înainte de a veni eu la Jefferson, dar 
tu-ţi aminteşti: casierul de la bancă, stâlpul bisericii sau 
oricum, asta în numele soţiei lui fără copii; şi era luni 
dimineaţa şi încă beat, şi Nancy vine când el tocmai descuia 
uşa la bancă şi cincizeci de oameni stând acolo în spatele lui 
să intre, şi Nancy trece prin înghesuială şi se duce drept la el 
şi-i spune, „Unde-s ăia doi dolari ai mei, albule?” şi el s-a 
întors şi a pocnit-o, a azvârlit-o dintr-un pumn pe pavaj şi în 
rigolă şi pe urmă a alergat după ea, călcând-o în picioare şi 
dându-i cu piciorul peste faţă sau oricum peste vocea ei care 
spunea mai departe: „Unde-s ăia doi dolari ai mei, albule?” 
până când mulţimea aia de oameni l-au apucat şi îl ţineau şi 
el încă dădea cu piciorul în faţa aceea zăcând acolo în rigolă, 
scuipând sânge şi dinţi, şi încă spunând „Erau doi dolari acum 
mai bine de două săptămâni şi ai mai fost de atunci îndărăt 
de două ori”... 


Tace, îşi apasă amândouă mâinile peste faţă o clipă, apoi şi le 
lasă în jos. 


Nu, nu batistă; avocatul Stevens şi cu mine ne-am uscat toate 
batistele înainte de a pleca de acasă astă-noapte. Unde 
eram? 


GUVERNATORUL 
(citând-o) 
„Erau deja doi dolari”... 


TEMPLE 
Aşa că acum trebuie să vă spun totul. Pentru că până aici a 
fost doar Nancy Mannigoe, Temple Drake a fost într-o casă 
care era mai mult decât o casă de distracţie de doi dolari 


87 


sâmbătă noaptea. Dar în fond, eu am zis touché de la început, 
nu? 


Se apleacă şi începe să-şi culeagă ţigara strivită din 
scrumieră. Stevens îşi ridică pachetul de ţigări de pe birou şi se 
pregăteşte să i-l ofere. Ea îşi retrage mâna de pe ţigara strivită şi 
se reazemă la loc în scaun. 


(cu ochii la ţigara pe care i-o oferă mâna lui Stevens) 
Nu, mulţumesc; nu mai am nevoie de ea, în fond. De acum 
încolo e doar contrariul punctului culminant. Coup de grâce. 
Victima nici nu-l mai simte, nu? - Unde eram? 
(repede) 
N-are a face. Am mai spus asta şi înainte, nu? 
(stă nemişcată o clipă, cu mâinile încleştate în poală, imobilă) 

Se pare că e ceva din asta, mult chiar din asta, un lucru pe 
care nici măcar primul nostru slujitor plătit nu-l înţelege încă; 
poate pentru că el este primul nostru slujitor plătit de mai 
puţin de doi ani încă. Deşi nici asta nu e corect; el ştia să 
citească acum opt ani, nu? De fapt, n-ar fi putut fi ales 
guvernator nici măcar al statului Mississippi dacă n-ar fi ştiut 
să citească cel puţin cu trei ani înainte, nu? 


STEVENS 
Temple. 


TEMPLE 
(către Stevens) 
De ce nu? Trag doar de timp, nu? 


GUVERNATORUL 
(pândind-o pe Temple) 
Taci, Gavin. 
(către Temple) 
Coup de grâce nu numai înseamnă grațiere, ci şi este asta. 
Daţi-o. Dă-i ţigara, Gavin. 


TEMPLE 
(se îndreaptă iarăşi în scaun) 
Nu, mulţumesc. Cu adevărat. 
(după o clipă) 
lertaţi-mă. 


88 


(repede) 
Veţi băga de seamă, îmi amintesc totdeauna să spun asta, îmi 
aduc aminte totdeauna la timp că sunt binecrescută - 
„evoluată” cum spunem noi. Asta arată că am provenit cu 
adevărat din rândurile unor oameni cu maniere frumoase, nu 
cavaleri normanzi cum e cazul lui Nancy, dar cel puţin oameni 
care nu-şi insultă gazda în propria ei casă, mai ales la ora 
două dimineaţa. Numai că eu am sărit prea departe, pe când 
Nancy s-a poticnit doar mai modestă: iarăşi o adevărată 
doamnă, vedeţi. 
(după o clipă) 

Şi uite iarăşi. De data asta nici măcar nu mai trag de timp; 
comit un fault - cum se spune, caut şi să şterg urmele. Vedeţi; 
suntem din nou în faţa gardului, de data asta trebuie să-l 
sărim, sau să ne răsturnăm. Ştiţi; lăsaţi frâul liber, îi lăsaţi 
gura ceva mai liberă, apoi îl apucaţi, îl apucaţi uşor, de ajuns 
cât să se pregătească să sară peste ceva; pe urmă îl 
îndemnați cu o atingere. Aşa că iată-ne exact de unde-am 
pornit, aşa că putem să pornim de la început iarăşi. Aşa că 
acum cât de mult trebuie să vă spun, să spun, să vorbesc cu 
glas tare aşa ca oricine are urechi de auzit să audă, despre 
Temple Drake, lucruri pe care nu mă gândisem niciodată că 
ceva, orice pe pământul acesta, şi cu atât mai puţin 
asasinatul copilului meu şi execuţia târfei negrese şi 
morfinomane, m-ar fi putut face să le spun vreodată? Că am 
venit aici la ora două dimineaţa să vă scol din somn ca să mă 
ascultați, după opt ani de siguranţă, sau cel puţin de linişte? 
Ştiţi; cât de mult va trebui să spun, ca să fac lucrurile cum 
trebuie, dureros, desigur, dar şi repede, astfel ca să puteţi 
revoca ori comuta sentinţa sau să faceţi ce faceţi în cazuri din 
astea, şi să ne putem duce înapoi acasă să dormim sau cel 
puţin să ne urcăm în pat? Dureros, desigur, dar exact atât de 
dureros - cred că aţi spus că eufonic ar fi fost corect, nu? 


GUVERNATORUL 
Moartea este dureroasă. O moarte cu ruşine cu atât mai mult 
- ceea ce nici nu e ceva eufonic, nici în cel mai bun caz. 


TEMPLE 


O, moartea! Nu vorbim despre moarte acum. Vorbim despre 
ruşine. Nancy Mannigoe nu are ruşine; tot ce are ea de făcute 


89 


să moară. Dar touché şi în ce mă priveşte pe mine; n-am 
adus-o eu pe Temple Drake tot drumul până aici la ora două 
dimineaţa pentru motivul că tot ce are de făcut Nancy 
Mannigoe este să moară? 


STEVENS 
Atunci spune-i. 


TEMPLE 
El nu mi-a răspuns încă la întrebare. 
A (către guvernator) 
Incercaţi să răspundeţi. Cât de mult trebuie să povestesc eu? 
să nu spuneţi „totul”. Am mai auzit asta. 


GUVERNATORUL 

Eu ştiu cine a fost Temple Drake: tânăra studentă de la 
Universitate acum opt ani care a plecat de la şcoală într-o 
dimineaţă cu un tren special de studenţi să participe la un 
meci de baseball la un alt colegiu, şi a dispărut din tren 
undeva pe parcurs, şi a rămas nevăzută, nimeni nu mai ştia 
unde, până când a reapărut şase săptămâni mai târziu ca 
martoră într-un proces de asasinat la Jefferson, citată de 
avocatul omului care, s-a aflat atunci, o răpise şi o deținuse 
prizonieră... 


TEMPLE 
„„într-o casă de plăceri din Memphis: nu uitaţi asta. 


GUVERNATORUL 
„pentru a o îndemna să dovedească alibiul lui în faţa 
acuzaţiei de asasinat... 


TEMPLE 
„căci Temple Drake ştia că el săvârşise asasinatul pentru 
foarte bunul motiv că... 


STEVENS 
Stai. Lasă-mă şi pe mine să fac o mişcare în jocul acesta. A 
coborât din tren la instigarea unui tânăr care aştepta trenul 
într-o gară pe parcurs cu un automobil, planul fiind să o ducă 
la meciul de baseball în maşină, decât că tânărul era beat la 


90 


momentul acela şi s-a îmbătat şi mai rău şi a accidentat 
maşina şi i-a lăsat astfel pe ei amândoi la casa fabricantului 
ilicit de whisky unde s-a petrecut asasinatul, şi de la care 
asasinul a răpit-o şi a dus-o la Memphis, să o ţină acolo până 
când el ar fi avut nevoie de alibiul lui. După aceea el - tânărul 
cu automobilul, însoţitorul şi protectorul ei în momentul răpirii 
- s-a căsătorit cu ea. El este soţul ei acum. Este nepotul meu. 


TEMPLE 
(către Stevens, cu amărăciune) 
Şi tu. Şi tu eşti atât de deştept. De ce nu poţi crede adevărul? 
Cel puţin eu încerc să-l spun. Cel puţin încerc acum să-l spun. 
(către guvernator) 
Unde eram? 


GUVERNATORUL 
(citând-o) 
Că Temple Drake ştia că el săvârşise asasinatul pentru foarte 
bunul motiv că... 


TEMPLE 

A, da - pentru foarte bunul motiv că îl văzuse săvârşindu-l, 
sau cel puţin umbra lui: şi astfel citată de avocatul lui la 
tribunalul din Jefferson astfel încât să scoată din cauză sub 
jurământ viaţa omului care fusese acuzat de fapta aceea. A, 
da, ăsta e unul din lucruri. Şi acum v-am spus deja ceva, un 
lucru pe care nici dumneavoastră şi nici nimeni altcineva 
decât avocatul din Memphis nu-l mai ştia, şi pe care eu încă 
nici n-am început să vi-l spun. Inţelegeţi? Nici măcar nu mă 
pot târgui cu dumneavoastră. Dumneavoastră nici măcar n-aţi 
spus nici da nici nu deocamdată, dacă o puteţi salva sau nu, 
dacă vreţi să o salvaţi sau nu; adică un lucru pe care, dacă 
vreuna dintre noi două, Temple Drake sau doamna Stevens, 
ar fi avut puţin bun-simt, vi l-ar fi cerut de la început. 


GUVERNATORUL 
Vreţi să-mi cereţi asta întâi? 


TEMPLE 
Nu pot. Nu îndrăznesc. Aţi putea spune nu. 


91 


GUVERNATORUL 
Atunci n-ar mai trebui să-mi povestiţi despre Temple Drake. 


TEMPLE 

Trebuie să fac asta. Trebuie să spun totul, căci altfel n-aş fi 
aici. Dar în afară de cazul că încă mai cred că aţi putea spune 
da, nu văd cum aş putea face altfel. Ceea ce înseamnă un alt 
punct touché pentru cineva: Dumnezeu poate - dacă există 
un Dumnezeu. Inţelegeţi? Asta e lucrul cel mai teribil. Noi nici 
măcar nu avem nevoie de El. Simplul rău e de ajuns. Chiar şi 
după opt ani, încă e destul. Acum opt ani a fost când unchiul 
Gavin a spus - a, da, era şi el acolo; nu l-aţi auzit adineauri? 
Ar fi putut să vă spună toate acestea sau cea mai mare parte 
din ele la telefon şi aţi fi putut fi în pat dormind la ora asta - a 
spus că există corupţie doar şi când stai şi priveşti răul, chiar 
din întâmplare; că nu te poţi târgui, nu poţi trafica în vreun fel 
cu putreziciunea - nu poţi, nu îndrăzneşti... 

(se opreşte, încordată, imobilă) 


GUVERNATORUL 
Luaţi ţigara acum. 
(către Stevens) 
Gavin... 
(Stevens ia pachetul şi se pregăteşte să ofere ţigara) 


TEMPLE 
Nu, mulţumesc. E prea târziu acum. Pentru că acum îi dăm 
drumul. Dacă nu putem sări peste gard, cel puţin putem trece 
străpungându-l... 


STEVENS 

(întrerupând-o) 
Ceea ce înseamnă că oricum unul dintre noi va trece 
ridicându-se în şa. 

(la reacţia lui Temple) 

Da, sigur, eu joc mai departe; şi eu am să sar în cursa asta. 
Continuă. 

(îndemnând-o) 
Temple Drake... 


TEMPLE 


92 


...Temple Drake, fecioara nebună; adică, fecioară în măsura în 
care nu s-a înregistrat nimeni ca să nege aceasta, dar o 
nebună desigur potrivit cu criteriile şi socotelile oricui; 
şaptesprezece ani şi mai mult nebună decât simplul fapt că ar 
fi fost fecioară sau chiar de şaptesprezece ani ar fi putut-o 
scuza sau justifica; într-adevăr, arătându-se în stare de un 
grad de nebunie pe care nici chiar vârsta de şapte sau de trei 
ani, cu atât mai puţin simpla feciorie, ar fi fost în măsură 
măcar să o aproximeze... 


STEVENS 
Dă-i şi animalului o şansă. Încearcă cel puţin să-l mâni spre 
gard şi nu direct prin el. 


TEMPLE 
Vrei să spui ca domnii, gentlemenii din Virginia. 
J (către guvernator) 
Asta-i soţul meu. El a urmat Universitatea din Virginia, s-a 
antrenat, ar spune unchiul Gavin, la Virginia, nu numai să bea 
ci şi în maniere frumoase, de gentleman... 


STEVENS 
„„Şi s-a abătut de la amândouă aceste formaţii în aceeaşi 
clipă în ziua aceea acum opt ani când a luat-o din tren şi şi-a 
răsturnat maşina la casa traficantului de whisky. 


TEMPLE 
Dar a revenit la una dintre ele cel puţin, pentru că cel puţin s- 
a căsătorit cu mine imediat ce a putut s-o facă. 
(către Stevens) 
Nu te superi că-i spun Excelenței Sale asta, nu-i aşa? 


STEVENS 
S-a reîntors la amândouă. Nu a mai băut nimic din ziua aceea. 
Excelenţa Sa ar putea să ţină seama şi de asta. 


GUVERNATORUL 
O voi face. Am şi făcut-o. 
(face o pauză exact atât de lungă încât să-i facă pe amândoi să tacă şi 
să se întoarcă să-l privească) 
Aproape că aş vrea... 


93 


(amândoi îl privesc; e primul indiciu care ne spune că se petrece ceva 
aici, un fel de curent subteran: că guvernatorul şi Stevens ştiu un lucru 
pe care Temple nu-l ştie; către Temple) 

El nu a venit cu dumneavoastră. 


STEVENS 
(blând, dar repede) 
Nu are să fie timp pentru asta mai târziu, Henry? 


TEMPLE 
(repede, sfidătoare, bănuitoare, aspră) 
Cine n-a venit? 


GUVERNATORUL 
Soţul dumneavoastră. 


TEMPLE 
(repede şi dură) 
De ce? 


GUVERNATORUL 
Aţi venit aici ca să cereţi să se salveze viaţa asasinei copilului 
dumneavoastră. Soţul dumneavoastră a fost şi el părintele 
acestui copil. 


TEMPLE 
Vă înşelaţi. Nu am venit aici la ora două dimineaţa pentru a o 
salva pe Nancy Mannigoe. Nancy Mannigoe nu are niciun 
amestec în chestiunea aceasta pentru că avocatul lui Nancy 
Mannigoe mi-a spus înainte de a pleca din Jefferson că 
dumneavoastră nu o veţi salva pe Nancy Mannigoe. Lucrul 
pentru care am venit noi aici şi v-am trezit la ora două 
dimineaţa este doar ca să-i daţi lui Temple Drake o şansă 
onestă cinstită frumoasă să sufere - înţelegeţi: angoasă de 
dragul angoasei, ca rusul acela sau nu mai ştiu cine care a 
scris o carte întreagă despre suferinţă, nu suferinţa pentru 
ceva anume sau în legătură cu ceva anume, doar suferinţă, ca 
cineva în stare de inconştienţă care nu respiră în realitate 
pentru ceva, ci doar respiră. Sau poate că nici asta nu e bine 
spus şi nimănui nici nu-i pasă în realitate cu adevărat, nimeni 
nu suferă, cum nu suferă în legătură cu adevărul sau 


94 


dreptatea sau ruşinea lui Temple Drake sau pentru viaţa fără 
valoare, de negresă, a lui Nancy Mannigoe... 


Tace deodată, aşa aşezată, foarte liniştită deodată, ţeapănă 
în scaunul ei, cu faţa uşor ridicată, fără să se uite la vreunul 
dintre ei doi în timp ce ei o privesc. 


GUVERNATORUL 
Dă-i batista acum. 


Stevens scoate o batistă proaspătă din buzunar, o scutură şi o 
întinde spre Temple. Ea nu face nicio mişcare, cu mâinile încă 
încleştate în poală. Stevens se ridică, se îndreaptă spre ea, lasă 
să cadă batista în poala ei, se întoarce la scaunul său. 


i TEMPLE 
Iti mulţumesc chiar. Dar acum nu mai contează; suntem prea 
aproape de sfârşit; aproape că ai putea să te duci jos la 
maşină şi s-o porneşti şi să laşi motorul să se încălzească 
până termin eu. 

E (către guvernator) 

Inţelegeţi? Tot ce mai aveţi de făcut acum e să staţi liniştit şi 
să ascultați. Sau nici măcar să nu ascultați dacă nu vreţi; ci 
doar să staţi liniştit, să aşteptaţi. Şi nici măcar multă vreme 
acum, şi după aceea putem să ne ducem cu toţii la culcare şi 
să stingem lumina. Şi pe urmă noaptea: întunericul, poate 
chiar şi somnul, când cu acelaşi braţ ai stins lumina şi ţi-ai şi 
tras pătura peste tine, şi poţi să ţi-o scoţi pentru totdeauna 
din minte pe Temple Drake şi orice ai fi făcut cu privire la ea, 
şi pe Nancy Mannigoe şi orice ai fi făcut cu privire la ea, dacă 
ai de gând să faci ceva, dacă măcar ar avea vreo importanţă 
oricum dacă faci sau nu ceva, şi nimic din toate astea nu are 
să mai trebuiască să ne mai preocupe vreodată. Pentru că 
unchiul Gavin a avut dreptate doar în parte. Nu că nu trebuie 
să te uiţi măcar vreodată la rău şi la corupţie; uneori nu te 
poţi împiedica de la aşa ceva, nu eşti totdeauna avertizat să 
n-o faci. Nu e nici măcar faptul că trebuie să le rezişti 
totdeauna. Pentru că trebuie să începi mult mai devreme 
decât atât. Trebuie să fii deja pregătit să-i rezişti, să-i spui nu, 
cu mult înainte de a-l vedea; trebuie să-i fi spus nu cu mult 
înainte să ştii măcar ce înseamnă asta, răul. Am să iau acum 


95 


ţigara, te rog. 


Stevens scoate pachetul, ridicându-se în picioare şi 


desprinzând o ţigară din pachet şi îi întinde pachetul. Ea îşi ia o 
ţigară, deja reîncepând să vorbească în vreme ce Stevens lasă 
pachetul pe birou şi ridică bricheta pe care guvernatorul, privind- 
o pe Temple, o împinge pe birou spre locul în care Stevens o 
poate lua. Stevens aprinde bricheta şi o întinde. Temple nu face 
nicio încercare să-şi aprindă ţigara, ţinând mai departe ţigara în 
mână şi continuând să vorbească. Apoi îşi lasă ţigara neaprinsă 
pe scrumieră şi Stevens închide bricheta şi se aşază la loc, 
punând bricheta alături de pachetul de ţigări. 


Pentru că lui Temple Drake îi plăcea răul. Ea s-a dus la meciul 
acela de baseball pentru că ar fi trebuit să se urce într-un tren 
ca să facă aceasta, astfel ca să se poată strecura jos din tren 
la prima oprire, şi să se urce în maşină şi să facă o sută de 
mile în maşină cu un bărbat... 


STEVENS 
„care nu era în stare să reziste la băutură. 


TEMPLE 
(către Stevens) 
Foarte bine. Nu spun şi eu exact asta? 
(către guvernator) 
Un temperament de optimist. Nu tânărul acela; el făcea doar 
ce putea şi el să facă mai bine, nu el sugerase drumul acesta: 
Temple fusese... 


STEVENS 
Era totuşi maşina lui. Sau a mamei lui. 


TEMPLE 
(către Stevens) 
Bine. Bine. 
(către guvernator) 

Nu. Temple era elementul optimist: nu că ea ar fi prevăzut, 
plănuit dinainte: ea avea doar o credinţă nezdruncinată că 
tatăl ei şi fratele ei ar fi cunoscut răul atunci când l-ar fi văzut, 
astfel că orice ar fi avut ea de făcut ar fi fost să facă acel lucru 


96 


pe care ea ştia că ei i-ar fi interzis să-l facă dacă ar fi avut 
posibilitatea să i-o interzică. Şi ei aveau dreptate în ce 
priveşte răul, astfel că, fireşte, şi ea avea dreptate, deşi nici 
chiar atunci nu a fost uşor: a trebuit chiar să conducă ea 
maşina o vreme după ce am început să ne dăm seama că 
tânărul nu avea dreptate, absolvise prea repede în partea 
privind băutura în formaţia lui la Virginia... 


STEVENS 
Gowan era cel care-l cunoştea pe traficant şi care insistase să 
se ducă acolo. 


TEMPLE 
„Şi chiar şi atunci... 


STEVENS 
El conducea când aţi răsturnat maşina. 


TEMPLE 
(către Stevens, repede şi aspră) 
Şi s-a însurat cu mine pentru asta. Trebuie să plătească asta 
de două ori? N-a meritat s-o plătească cu adevărat nici măcar 
o dată, nu-i aşa? 
(către guvernator) 
Şi chiar şi atunci... 


GUVERNATORUL 
Şi cât a meritat cu adevărat? 
TEMPLE 
Să merite ce? 
GUVERNATORUL 


Ca el să se însoare cu dumneavoastră. 

TEMPLE 
Vreţi să spuneţi în ce-l priveşte, fireşte. Mai puţin decât a 
plătit el pentru asta. 


GUVERNATORUL 
Şi asta crede şi el? 


97 


(se privesc unul pe altul. Temple intens, foarte atentă, deşi mai curând 
nerăbdătoare decât oricum altfel) 
Aveţi să-mi spuneţi acum un lucru pe care el nu-l ştie, 
altminteri l-aţi fi adus cu dumneavoastră. E adevărat? 


TEMPLE 
Da. 


GUVERNATORUL 
Aţi mai spune lucrul acesta dacă el ar fi aici? 

(Temple îl priveşte fix pe guvernator. Fără ca ea să bage de seamă, 
Stevens face un mic gest. Guvernatorul îl opreşte cu o vagă mişcare a 
unei mâini, pe care de asemenea Temple nu o observă) 

Acum că aţi ajuns până aici, acum că, aşa cum aţi spus, aţi 
venit ca s-o spuneţi, trebuie s-o spuneţi, s-o spuneţi cu glas 
tare, nu ca s-o salvaţi pe Nan - pe femeia aceasta, ci pentru 
că v-aţi hotărât înainte de a pleca de acasă astă-noapte că nu 
mai e nimic altceva de făcut decât să spuneţi asta. 


TEMPLE 
Şi cum ştiu eu dacă s-o fac sau nu? 


GUVERNATORUL 
Să presupunem că el ar fi aici - stând pe scaunul acesta unde 
Ga... unchiul dumneavoastră este acum... 


TEMPLE 
„„sau în spatele uşii sau într-unul dintre sertarele de la biroul 
dumneavoastră, poate? Nu e. El e acum acasă. l-am dat un 
somnifer. 


GUVERNATORUL 
Dar să presupunem că ar fi aici, acum când dumneavoastră 
trebuie să spuneţi asta. Aţi mai spune-o? 


TEMPLE 
Foarte bine. Da. Şi acum vreţi şi dumneavoastră să tăceţi din 
gură şi să mă lăsaţi să spun? Cum aş putea să mai spun ceva, 
dacă dumneavoastră şi Gavin nu tăceţi şi nu mă lăsaţi pe 
mine să vorbesc? Nici măcar nu-mi mai aduc aminte unde 
ajunsesem. - A, da. Aşa că eu am văzut asasinatul 


98 


săvârşindu-se, sau în orice caz umbra lui, şi omul acela m-a 
dus la Memphis, şi ştiu şi asta, aveam două picioare şi 
puteam să şi văd în jurul meu, şi aş fi putut pur şi simplu să 
tip în gura cea mai mare pe strada principală a oricăruia din 
orăşelele acelea mărunte prin care am trecut, tot aşa cum aş 
fi putut să fi plecat pe picioarele mele din maşina aceea după 
ce Gow... după ce noi am intrat în copac, şi să fi oprit o căruţă 
sau o maşină care să mă fi dus până la oraşul cel mai apropiat 
sau gara cea mai apropiată sau chiar îndărăt la şcoală sau, 
dacă ar fi fost vorba de asta, îndărăt acasă să mă dea în 
mâinile tatei sau ale fraţilor mei. Dar nu eu, nu Temple. Eu l- 
am ales pe asasin... 


STEVENS 
(către guvernator) 
El era un psihopat, deşi lucrul acesta nu a reieşit la proces, şi 
când a ieşit asta la iveală, sau ar fi putut ieşi la iveală, era 
prea târziu. Eu eram acolo; am văzut şi asta; era un fel de mic 
animal negru, cu un nume italienesc, ca un fel de gândac 
micuţ şi doar vag diform: un hibrid, neputincios din punct de 
vedere sexual. Dar are să-ţi spună ea şi asta. 


TEMPLE 
(cu sarcasm plin de amărăciune) 
Dragul de tine, unchiule Gavin. 
(către guvernator) 

A, da, şi asta, şi ghinionul ei: să dea peste un animal care nici 

măcar să nu aibă drept slăbiciune sexul, ci doar asasinatul... 
(se opreşte, stând nemişcată, ţeapănă, cu mâinile încleştate în poală, 

cu ochii închişi) 

Dacă aţi tăcea o clipă amândoi, să mă lăsaţi pe mine, mi se 

pare că sunt pusă să încerc acum să vâr o găină într-un butoi. 

Poate că dacă aţi încerca să vă prefaceţi că aţi vrea într- 

adevăr ca eu s-o împiedic să intre, să nu intre în... 


GUVERNATORUL 
Nu-i spuneţi butoi. Spuneţi-i tunel. Adică o trecere, pentru că 
e deschis la celălalt capăt. Trece prin el. Nu e acolo - asta, 
partea sexuală. 


TEMPLE 


99 


Nu de la el venind - partea asta. El era mai rău decât un tată 
sau un unchi. Mai rău decât dacă aş fi fost pupila bogată pusă 
sub autoritatea unui trust plin de indulgență sau a unei 
societăţi de asigurare; dusă la Memphis şi închisă în casa 
aceea de plăceri de pe Strada Manuel ca o mireasă în vârstă 
de zece ani într-o mănăstire spaniolă, cu madama ea însăşi cu 
ochii de vultur mai ageră decât orice mămică - şi servitoarea 
negresă care să păzească uşa câtă vreme madama lipsea de 
acasă, indiferent unde se va fi dus, în locurile acelea în care 
madamele de bordel se duc în după-amiezile lor libere, să 
plătească amenzile la poliţie sau protecţia sau banca sau 
poate făcând vizite, ceea ce n-ar fi fost aşa de rău, pentru că 
servitoarea ar fi descuiat uşa şi ar fi intrat şi am fi putut... 
(ezită, face o pauză mai puţin de o clipă; apoi repede) 

Da, pentru asta - am fi putut sta de vorbă. O prizonieră, 
desigur, şi poate nu într-o cuşcă prea aurită, dar cel puţin 
prizoniera era aurită. Aveam parfum din belşug; îl alesese 
bineînţeles o vânzătoare oarecare, şi era nepotrivit, dar cel 
puţin îl aveam, şi mi-a cumpărat şi o haină de blană - pe care 
n-aveam unde s-o port, pentru că nu-mi dădea voie să ies, dar 
aveam haina - şi lenjerie cochetă şi neglijeuri, alese şi ele de 
vânzătoare dar cel puţin cele mai bune sau oricum cele mai 
scumpe - cel puţin după gustul cel mai ostentativ al unui 
grangur cu portofelul plin al lumii interlope. Pentru că el voia 
ca eu să fiu mulţumită, înţelegeţi; şi nu numai mulţumită, nici 
măcar nu avea nimic împotrivă dacă eram şi fericită: doar să 
fiu acolo când sau în cazul în care poliţia avea în cele din 
urmă să facă legătura între el şi asasinatul acela din 
Mississippi; nu numai că nu avea nimic împotrivă dacă eram 
fericită; chiar a făcut el însuşi efortul să vadă că eram astfel. 
Şi astfel în sfârşit am ajuns şi la asta, pentru că acum trebuie 
să vă spun şi asta ca să vă dau un motiv valabil pentru ce v- 
am trezit la ora două dimineaţa ca să vă cer să salvaţi viaţa 
unei ucigaşe. 


Tace acum, se întinde şi îşi ia ţigara neaprinsă de pe tavă, 


apoi îşi dă seama că nu e aprinsă. Stevens ridică bricheta de pe 
birou şi începe să se ridice de la locul lui. Incă privind-o pe 
Temple, guvernatorul îi face cu mâna lui Stevens un semn mic să 
se oprească. Stevens ezită şi apoi împinge bricheta pe tăblia 
biroului spre locul unde Temple ar putea s-o ridice, şi se aşază. 


100 


Temple ia bricheta, o aprinde, îşi aprinde ţigara, închide bricheta 
şi o pune la loc pe birou. Dar după ce trage un singur fum din 
ţigară, o lasă la loc pe tavă şi se aşază la locul ei înainte de a 
reîncepe să vorbească. 


Pentru că mai aveam încă amândouă mâinile şi picioarele şi 
ochii; aş fi putut să mă las să alunec pe burlan oricând, 
singura deosebire fiind că nu am făcut-o. Nu părăseam 
niciodată camera decât târziu noaptea, când venea el într-o 
maşină închisă de mărimea maşinii uneia de la pompele 
funebre, şi el şi cu şoferul pe bancheta din faţă, şi eu şi cu 
madama pe bancheta din spate, mergând cu viteza de 
patruzeci şi cincizeci şi şaizeci de mile pe oră în sus şi în jos 
pe aleile dosnice ale cartierului cu felinare roşii. Care - aleile 
astea dosnice - au fost tot ce am văzut eu din cartierul acela. 
Nu mi se dădea voie nici măcar să le întâlnesc sau să le 
primesc în cameră sau nici chiar să le văd pe fetele celelalte 
din casă, nici chiar să stau cu ele după ce-şi terminau treaba 
şi să le ascult discutând despre treaba asta a lor în vreme ce- 
şi numărau fisele sau vânătăile sau făcând ce mai făceau în 
vreme ce şedeau claie peste grămadă pe paturile celorlalte în 
dormitorul lor anume improvizat... 

(face din nou o pauză, apoi continuă cu un fel de surpriză, de uimire) 
Da, era ca în dormitorul de la şcoală: mirosul: de femei, de 
femei tinere, toate preocupate să se gândească nu la bărbaţi, 
ci la bărbat; doar ceva mai puternic, mai calm, mai puţin 
excitat - stând acolo pe paturile momentan nefolosite şi 
discutând exigenţele - ăsta sigur e cuvântul potrivit, nu? - 
profesiei lor. Dar nu şi eu, nu Temple: închisă acolo în camera 
aceea douăzeci şi patru de ore pe zi, neavând nimic de făcut 
decât expoziţii de modă cu haina de blană şi pantalonaşi 
fantezi şi neglijeuri, şi nimeni să le vadă decât o oglindă de 
două picioare şi o servitoare negresă; atârnând uscată şi 
sigură în miezul păcatului şi plăcerii ca şi cum aş fi fost 
suspendată la douăzeci de coţi în adâncuri într-un clopot de 
scufundare în miezul oceanului. Pentru că el voia ca ea să fie 
mulţumită, înţelegeţi. El a făcut chiar ultimul efort el însuşi. 
Însă Temple nu dorea doar să fie mulţumită. Astfel că ea a 
trebuit să facă ceea ce noi, fetele de bordel, numim că s-a 
îndrăgostit. 


101 


GUVERNATORUL 


Aha. 

STEVENS 
Tocmai. 

TEMPLE 

(repede, către Stevens) 

Tu taci. 

STEVENS 

(către Temple) 

Taci tu. 


(către guvernator) 
El - Vitelli - i se spunea Popeye - l-a adus el însuşi pe omul 
acela acolo. Acela - tânărul... 


TEMPLE 
Gavin! Nu, îţi spun! 


STEVENS 
(către Temple) 
Te îneci într-un ocean de abjecţie şi de moderație, când 
singurul lucru de care ai nevoie este adevărul. 
(către guvernator). 

„era cunoscut în lumea lui sub numele de Red, Alabama Red; 
cunoscut nu poliţiei, sau nu oficial ştiut astfel, întrucât nu era 
un criminal, sau oricum nu încă, ci doar un dur, probabil 
bântuit mai mult de o simplă eupepsie decât de orice altceva. 
Era un om al casei - un debarasor - la clubul de noapte, 
taverna, din periferia oraşului, pe care o avea Popeye ca 
proprietate personală şi care era cartierul general al lui 
Popeye. A murit la scurtă vreme după aceea într-o alee 
dosnică din spatele închisorii lui Temple, de un glonte 
provenind din acelaşi pistol cu care se săvârşise şi crima din 
Mississippi, deşi şi Popeye însuşi era mort şi el, spânzurat în 
Alabama pentru un asasinat pe care nu-l săvârşise el, înainte 
ca pistolul să fi fost găsit şi pus în legătură cu el. 


j GUVERNATORUL 
Ințeleg. Şi acest - Popeye... 


102 


STEVENS 

„„s-a descoperit el însuşi trădat de unul dintre propriii săi 
servitori, şi s-a răzbunat princiar pe cel care-i pătase 
blazonul? Te-ai înşela dacă ai spune asta. Il subapreciezi pe 
acest précieux, pe această floare rară, pe această bijuterie, 
Vitelli. Ce nume avea. Un hibrid, un impotent. A fost 
spânzurat anul următor, fireşte. Dar nici asta nu a fost cum 
trebuie; chiar şi eliminarea lui a fost degradantă, o batjocură 
până şi faţă de rămăşiţa de demnitate pe care omul a mai 
fost în stare să i-o atribuie abolirii omului atunci când devine 
necesară. El ar fi trebuit să fie strivit oricum sub o gheată 
uriaşă şi nesimţitoare, ca un păianjen. El nu a vândut-o; îi 
violezi şi-i ultragiezi însăşi memoria cu o asemenea 
presupunere grosolană şi materialistă. El era un purist, un 
amator în tot ce făcea; nici măcar nu asasina pentru profituri 
josnice. Nici măcar din simplă plăcere. El era un gurmet, un 
sibarit, cu secole, poate şi cu emisfere întregi înainte de 
vremea lui; în spirit şi în glande el era din epoca aceea a 
despoţilor princiari pentru care capacitatea chiar şi de a citi 
era vulgară şi plebee şi, tolănit pe mătăsuri în aer şi miresme 
mătăsoase, el îşi avea sclavii eunuci pentru asemenea treburi, 
poruncind moartea pentru sclav la sfârşitul fiecărei asemenea 
lecturi, fiecărei seri, astfel ca nimeni altcineva viu, nici chiar 
un sclav eunuc, să nu mai fie părtaş, să nu se mai 
împărtăşească, să nu-şi mai amintească evocările poemului. 


GUVERNATORUL 
Nu cred că înţeleg. 


A STEVENS 

incearcă. Dezleagă-ţi capacitatea de mânie şi de repulsie - 
felul de mânie şi de repulsie de care e nevoie ca să calci pe 
un vierme. Dacă Vitelli nu poate evoca aşa ceva pentru tine, 
atunci viaţa lui a fost într-adevăr o pustietate. 


TEMPLE 
Sau nu încercaţi. Lăsaţi-vă pur şi simplu în voie. Pentru 
numele lui Dumnezeu, lăsaţi totul în voie. Eu l-am întâlnit pe 
omul acela, cum, nu are importanţă, şi am ajuns să simt ceea 
ce eu numeam dragoste pentru el şi ceea ce era cu adevărat 


103 


sau ce spuneam eu că ar fi nu are nici asta nicio importanţă, 
pentru că tot ceea ce contează este că am scris scrisorile... 


E GUVERNATORUL 
Inţeleg. Asta e partea pe care soţul ei nu o cunoaşte. 


TEMPLE 
(către guvernator) 

Şi ce importanţă mai are şi asta? Dacă el ştie de asta sau nu? 
Ce importanţă mai poate, mai pot avea, o faţă sau două sau 
un nume sau două, câtă vreme el ştie că am trăit şase 
săptămâni într-un bordel de pe Strada Manuel? Sau alt trup 
sau două în pat? Sau trei sau patru? Eu încerc să povestesc 
asta, de ajuns din asta. Nu înţelegi atâta lucru? Dar nu puteţi 
să-l faceţi să mă lase în pace astfel ca să pot să spun. Faceţi-l, 
pentru numele lui Dumnezeu, să mă lase în pace. 


GUVERNATORUL 
(către Stevens; privind-o pe Temple) 
Gata acum, Gavin. 
(către Temple) 
Astfel că v-aţi îndrăgostit. 


TEMPLE 

Vă mulţumesc pentru asta, vreau să spun asta cu „dragostea” 
şi îndrăgostirea. Decât că nu am ajuns în situaţia asta, eram 
deja acolo; în ce era rău, pierdut: eu care aş fi putut să mă las 
în jos în rigolă sau pe paratrăsnet oricând şi să fug de acolo, 
sau şi mai simplu decât atât: să mă fi travestit în slujnica 
aceea negresă cu un teanc de prosoape şi un deschizător de 
sticle şi mărunţiş în valoare de zece dolari şi să fi ieşit pur şi 
simplu pe uşa din faţă. Aşa că am scris scrisorile. Scriam câte 
una deodată... după aceea, după ce ei - el a plecat, şi uneori 
scriam două sau trei când ar fi fost două sau trei zile între ele, 
când ei - când el nu... 


GUVERNATORUL 
Ce? Ce mai e şi asta? 


A TEMPLE 
Inţelegeţi: să am ceva de făcut, să fac ceva, să umplu timpul, 


104 


mai bine aşa decât parade de modă în faţa oglinzii aceleia de 
două picioare cu nimeni care să se tulbure chiar văzând 
acei... pantalonaşi, sau chiar fără pantalonaşi. Scrisori 
frumoase... 


GUVERNATORUL 
Staţi o clipă. Ce spuneaţi tocmai? 


TEMPLE 
Spuneam că erau scrisori frumoase, chiar pentru... 


GUVERNATORUL 
Aţi spus, după ce eí au plecat. 
(se privesc unul pe altul. Temple nu răspunde; către Stevens, deşi o 
priveşte mai departe pe Temple) 
Mi se spune acum că acest... acest Vitelli era acolo în cameră 
şi el? 


STEVENS 
Da. De asta l-a adus pe celălalt. Inţelegi acum ce am vrut să 
spun când îţi vorbeam de cunoscător şi de gurmet. 


GUVERNATORUL 
Şi ce voiai să spui şi cu gheata aceea. Dar el e mort. Ştii asta. 


TEMPLE 
O, da. E mort. Şi am spus şi „purist”. Până în ultima clipă; 
spânzurat în vara următoare în Alabama pentru o crimă pe 
care nici măcar n-o săvârşise el, şi pe care nimeni din cei 
implicaţi în toată chestia nici măcar nu credeau cu adevărat 
că ar fi săvârşit-o el, numai că nici măcar avocatul lui nu l-a 
putut convinge să recunoască faptul că n-ar fi putut-o săvârşi 
chiar dacă ar fi vrut s-o săvârşească, sau că n-ar fi făcut aşa 
ceva dacă i-ar fi trecut prin cap ideea asta. O, da, e mort și el; 
n-am venit aici pentru răzbunare. 


GUVERNATORUL 
(către Temple) 
Da. Spuneţi mai departe. Scrisorile. 


TEMPLE 


105 


Scrisorile. Erau scrisori frumoase. Vreau să spun... bune. 
(privindu-l în ochi pe guvernator) 
Ce încerc eu să spun e că erau felul de scrisori pe care dacă 
le-ai fi scris către un bărbat, chiar acum opt ani, n-ai fi vrut - 
ai fi vrut - ca soţul tău să nu le vadă, indiferent ce-ar fi gândit 
el despre... trecutul tău. 
(încă privindu-l pe guvernator pe când îşi recită această mărturisire 
dureroasă) 
Mai bune decât te-ai fi aşteptat din partea unei amatoare în 
vârstă de şaptesprezece ani. Vreau să spun, te-ai fi mirat cum 
cineva, oricine, doar de şaptesprezece ani şi nici măcar 
terminându-şi colegiul, ar fi putut învăţa - cuvintele potrivite. 
Deşi n-ai fi avut nevoie probabil decât de un dicţionar vechi 
din vremea lui Shakespeare când, aşa se spune, oamenii nu 
învăţaseră încă şi cum să roşească în faţa cuvintelor. Adică, 
oricine în afară de Temple Drake, care nici nu a avut nevoie 
de dicţionar, care învăţa repede, aşa că fie şi o singură lecţie 
ar fi fost de ajuns pentru ea, cu atât mai puţin trei sau patru 
sau o duzină sau două sau trei duzini. 
(privindu-l pe guvernator) 
Nu, nici măcar o singură lecţie, pentru că răul era deja acolo, 
aşteptând, care nici măcar nu auzise pe atunci că trebuie să 
rezişti dinainte corupţiei, nu numai înainte de a te uita la ea, 
dar chiar şi înainte de a şti măcar ce este ea, faţă de ce 
anume rezişti. Astfel că am scris scrisorile, nu mai ştiu câte, 
destule, mai mult decât destule pentru că şi una singură chiar 
ar fi fost de ajuns. Şi asta e totul. 


GUVERNATORUL 
Totul? 


TEMPLE 
Da. Sigur că dumneavoastră aţi auzit de şantaj. Scrisorile au 
apărut din nou bineînţeles. Şi bineînţeles fiind Temple Drake, 
prima cale de a le cumpăra îndărăt la care s-a gândit Temple 
Drake a fost să producă materialul pentru un alt set de 
scrisori. 


STEVENS 


(către Temple) 
Da, asta e tot. Dar trebuie să-i spui de ce anume asta e tot. 


106 


TEMPLE 

Credeam că am spus. Am scris unele scrisori despre care te-ai 
fi gândit că până şi Temple Drake s-ar fi ruşinat să le aştearnă 
pe hârtie, şi pe urmă omul căruia i le scrisesem a murit şi eu 
m-am măritat cu un alt bărbat şi m-am reformat, sau mi-am 
închipuit că făcusem aşa ceva, şi am născut doi copii şi am 
angajat o altă târfă reformată, astfel încât să am pe cineva cu 
care să stau de vorbă, şi chiar mă gândeam că uitasem de 
scrisorile astea până când ele au apărut iarăşi şi atunci am 
văzut că nu numai că nu uitasem de scrisori, ci nici măcar nu 
mă reformasem... 


STEVENS 
Foarte bine. Vrei deci să povesteşti? 


TEMPLE 
Şi tu erai cel care ţineai predici împotriva moderaţiei. 


STEVENS 
Ţineam predici împotriva orgasmelor de moderație. 


TEMPLE 
(cu amărăciune) 
A, ştiu. Doar suferinţa. Nu pentru ceva anume; pur şi simplu 
suferinţa. Numai pentru că e bună pentru tine, cum e 
calomelul sau ipecacuana. 
(către guvernator) 
Foarte bine. Ce mai e? 


GUVERNATORUL 
Tânărul acela a murit... 


TEMPLE 
A, da. - A murit, împuşcat dintr-o maşină în timp ce se 
strecura pe aleea din spatele casei, ca să urce pe acelaşi 
burlan pe care aş fi putut cobori eu oricând aş fi vrut să fug de 
acolo, ca să mă vadă - singura dată, prima dată, acea unică 
dată când ne gândeam că l-am evitat, l-am păcălit pe el, că 
puteam fi singuri, doar noi doi, după toţi cei... ceilalţi. - Dacă 
dragostea poate fi, poate însemna ceva, în afară de noutate, 


107 


de putinţa de a învăţa, de liniştea, de acea singurătate a vieţii 
private: nu ruşinea: nici măcar conştiinţa că eşti gol, pentru 
că te foloseşti doar de goliciune pentru că asta e o parte din 
totul; pe urmă el era mort, omorât, împuşcat tocmai în miezul 
gândului lui îndreptat spre mine, când în exact un minut 
poate ar fi fost în aceeaşi cameră cu mine, când totul din 
fiinţa lui în afară de trupul lui era deja în cameră cu mine şi 
uşa încuiată în sfârşit numai pentru noi doi singuri; şi pe urmă 
totul se terminase ca şi când n-ar fi fost niciodată, nu s-ar fi 
întâmplat niciodată: trebuie să fie ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat niciodată, decât că asta era chiar şi mai rău... 
(repede) 
Pe urmă tribunalul de la Jefferson şi mie nu-mi mai păsa de 
nimic, nu-mi păsa de nimic acum, şi tata şi fraţii mei 
aşteptând şi pe urmă anul acela în Europa, la Paris, şi tot nu- 
mi mai păsa de nimic, şi pe urmă, după o vreme, lucrurile au 
început cu adevărat să fie mai uşoare. Ştiţi şi dumneavoastră. 
Oamenii au noroc. Sunt minunaţi. La început crezi că poţi să 
înduri doar atât, şi că pe urmă ai să fii liber. Pe urmă constaţi 
că poţi să înduri orice, poţi cu adevărat, şi pe urmă nici măcar 
nu mai contează. Pentru că dintr-odată poate să fie ca şi când 
nici n-ar fi fost niciodată, nu s-ar fi întâmplat niciodată. Ştiţi: 
cineva - Hemingway, nu? - a scris o carte despre cum nici nu 
s-a întâmplat niciodată cu adevărat vreunei fe... vreunei 
femei, dacă ea refuză pur şi simplu să accepte asta, indiferent 
cine anume îşi mai aminteşte, se mai laudă cu asta. Şi de 
altfel cei care ar mai fi putut - să-şi aducă aminte - erau morţi 
amândoi. Pe urmă Gowan a venit la Paris în iarna aceea şi ne- 
am căsătorit - la Ambasadă, cu o recepţie după aceea la 
Crillon, şi dacă asta n-ar fi putut şterge ca printr-o fumigaţie 
un trecut american, atunci ce altceva înainte de a ajunge în 
cer ai mai putea spera ca să înlăture mirosul urât? Ca să nu 
mai vorbim de un automobil nou şi de o lună de miere într-un 
ascunziş de lux închiriat şi care fusese construit pentru iubita 
sa europeană de un prinţ mahomedan la Cap Ferrat. - Numai 
că... 
(se opreşte o clipă, apoi continuă) 
„„noi - mă gândeam că noi - eu nu voiam cu adevărat să 
şterg duhoarea aceea... 
(repede acum, încordată, ţeapănă, cu mâinile încleştate din nou în 
pumni iarăşi în poală) 


108 


Ştiţi: că doar căsătoria ar fi fost de ajuns: nu Ambasada şi 
Crillon şi Cap Ferrat ci doar să îngenunchem, noi doi, şi să 
spunem „Am păcătuit, iartă-ne”. Şi atunci poate că ar fi fost 
dragostea de data asta - pacea, liniştea, izbăvirea aceea de 
ruşine pe care eu... care mie - căreia nu-i simţisem lipsa 
cealaltă dată... 

(ezită din nou, apoi iarăşi repede, volubilă dar succintă) 
Dragostea, dar ceva mai mult decât dragostea încă: 
nemaidepinzând doar de dragostea care să ţină laolaltă două 
fiinţe, să le facă mai bune decât fiecare dintre ele ar fi fost 
singură, ci tragedia, suferinţa, faptul să suferiseră şi 
provocaseră suferinţă şi jale; faptul de a avea ceva cu care să 
trebuiască să trăiască chiar şi apoi, pentru că ştiau că ei doi 
nu mai puteau să uite vreodată. Şi pe urmă am început să 
cred ceva mai mult chiar decât atât: că era ceva chiar mai 
bun, mai puternic decât tragedia care să ţină laolaltă două 
fiinţe: iertarea. Numai că asta părea să nu fie adevărat. 
Numai că poate nu iertarea era neadevărată, ci recunoştinţa; 
şi poate că singurul lucru mai rău decât să trebuiască să 
dăruieşti recunoştinţă constant, toată vremea, este să 
trebuiască să o accepti... 


STEVENS 
Ceea ce e exact invers. Ceea ce era rău nu era... 
GUVERNATORUL 
Gavin. 
STEVENS 


Acum taci tu, Henry. Ceea ce era rău aici nu era bunul 
renume al lui Temple. Nu era nici măcar conştiinţa bărbatului 
ei. Era vanitatea lui: aristocratul format în Virginia surprins cu 
noblețea şi gentileţea lui căzute pe vine în jurul genunchilor 
asemenea invitatului din anecdotă surprins în camera de baie 
în cine ştie ce film de la Hollywood. Aşa că iertarea nu a fost 
de ajuns pentru el, sau poate că el nu citise cartea aceea de 
Hemingway. Pentru că după cam vreun an, nerăbdarea lui sub 
povara care consta în a trebui să accepte recunoştinţa a 
început să capete forma de a se îndoi de paternitatea 
copilului lor. 


109 


TEMPLE 
O, Doamne, o, Doamne! 


GUVERNATORUL 
Gavin. 
(Gavin tace) 
Gata cu asta, am spus. Spune-ţi că asta e un ordin. 
(către Temple) 
Da, Spuneţi-mi. 


i TEMPLE 
Incerc. Mă aşteptam ca principalul nostru obstacol în chestia 
asta să fi fost acuzatorul care suferise marea pierdere. După 
toate aparențele însă este avocatul acuzatei. Vreau să spun, 
încerc să vă vorbesc despre o anumită Temple Drake, şi 
unchiul nostru Gavin vă prezintă acum o alta. Aşa că aveţi 
deja două persoane care vă roagă să acordaţi o aceeaşi 
clemenţă; dacă toţi cei implicaţi aici continuă să se scindeze 
în câte două persoane, n-o să mai ştiţi nici măcar pe cine să 
iertaţi, nu-i aşa? Şi acum că ajung să menţionez asta, iată-ne, 
deja întorcându-ne la Nancy Mannigoe, şi acum e sigur că nu 
mai durează mult. Să vedem, ne întorseserăm la Jefferson, 
nu? Oricum, acolo suntem acum, vreau să spun, îndărăt la 
Jefferson, îndărăt acasă. Ştiţi şi dumneavoastră: să-i facem 
faţă: dezonoarei, ruşinii, să-i facem faţă, o dată şi bine pentru 
totdeauna, să nu ne mai bântuie niciodată; împreună, în front 
unic în faţa duhorii pentru că ne iubim unul pe altul şi am 
iertat totul, puternici în dragostea noastră şi în iertarea 
reciprocă. Pe lângă faptul că avem şi totul, orice altceva: soţii 
Gowan Stevens, tineri, populari: o vilă nouă pe strada 
cuvenită în care să începem mahmureala de sâmbătă 
noaptea. Un club la ţară şi un set de prieteni de club de la 
ţară mai tineri, gata să se strângă în jur ca să facă 
mahmureala de sâmbătă noaptea demnă de denumirea de 
mahmureală de club de la ţară de sâmbătă noaptea, o strană 
în biserica potrivită pentru a te reface dintr-o asemenea 
mahmureală, cu condiţia fireşte să nu fi fost destul de 
mahmuri încât să nu mai fi fost în stare să te duci la biserică. 
Pe urmă a venit fiul şi moştenitorul; şi acum o avem pe 
Nancy: doică: ghid: mentor, catalizator, soluţie adezivă bună 
de lipit, oricum ai vrea să-i spui, ţinându-i pe toţi laolaltă - nu 


110 


doar un centru magnetic pentru moştenitorul aparent şi 
ceilalţi mici prinți sau prințese în succesiunea lor ordonată, să 
facă cercuri în jur, dar şi pentru cele două hălci mai mari de 
masă sau materie sau noroi sau ce-o mai fi lucrul acela format 
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, într-o asemănare 
cel puţin de ordine şi respectabilitate şi pace: deloc vreo 
mamă bătrână negresă care să legene vechiul leagăn, pentru 
că soţii Gowan Stevens sunt tineri şi moderni, atât de tineri şi 
de moderni încât toţi ceilalţi din setul de tineri de la clubul de 
la ţară i-au aplaudat când au scos o fostă târfă negresă şi 
viciată de droguri direct din rigolă să aibă grijă de copiii lor, 
pentru că restul tinerilor din satul acela de la clubul de la ţară 
nu ştiau că nu soţii Gowan Stevens ci Temple Drake fusese 
cea care o alesese pe fosta târfă negresă şi intoxicată pentru 
motivul că o fostă târfă negresă şi dependentă de droguri era 
singurul animal din Jefferson care vorbea pe limba lui Temple 
Drake... 

(îşi ridică repede ţigara aprinsă de pe tavă şi trage fumuri din ea în 

vreme ce vorbeşte printre inelele de fum pe care le exală) 

O, da, am să vă vorbesc şi de asta. O confidentă. Ştiţi: marele 
jucător, vedeta, idolul pe piedestalul lui, cel idolatrizat; şi 
adoratorul, acolitul, cel care nu ieşise niciodată şi n-avea să 
iasă niciodată, oricât de mult ar fi încercat, din rânduri, din 
echipa de categoria secundă. Ştiţi: după-amiezile lungi, cu 
ultimul buton electric apăsat la ultima invenţie modernă de 
copt sau de spălat sau de aspirat şi copilaşul adormit la loc 
sigur o vreme, şi cele două surori întru păcat schimbând 
secretele breslei sau oricum secretele profesionale ale breslei 
sorbind câte o Coca Cola în bucătăria cufundată în linişte. 
Cineva cu care să stea de vorbă, aşa cum s-ar părea că noi cu 
toţii am avea nevoie, am vrea, ar trebui să avem, nu ca să 
facem conversaţie sau care măcar să fie de acord cu noi, ci 
doar să stea liniştit şi să asculte. Ceea ce este singurul lucru 
pe care cu adevărat şi-l doresc oamenii, de care au cu 
adevărat nevoie; vreau să spun cineva care să ştie să se 
poarte, să nu se amestece; să nu se ajungă la neadaptările 
acelea din care ni se spune că se nasc incendiatorii şi 
violatorii şi asasinii şi hoţii şi restul inamicilor antisociali, şi 
care nici nu sunt cu adevărat neadaptări ci provin pur şi 
simplu din faptul că asasinii şi tâlharii aceştia în embrion nu 
au avut pe nimeni care să-i asculte când vorbeau ei: ceea ce 


111 


este o idee pe care biserica catolică a descoperit-o acum două 
mii de ani numai că nu a dus-o destul de departe sau poate că 
era prea ocupată în rolul ei de biserică să mai aibă timp să se 
ocupe şi de oameni, sau poate că nici nu a fost deloc vina 
bisericii ci pur şi simplu din cauză că trebuia să se ocupe de 
fiinţele omeneşti şi poate că dacă lumea ar fi fost populată cu 
un fel de creaturi, dintre care jumătate să fie mute, nu ar mai 
fi avut nimic altceva de făcut decât să asculte, nici n-ar mai fi 
fost în stare să evite să trebuiască să asculte la cealaltă 
jumătate, şi atunci n-ar mai fi existat nici războaie. Şi asta era 
ceea ce avea Temple: cineva plătit cu săptămâna doar ca să 
asculte, ceea ce ai fi putut crede că ar fi fost de ajuns; şi pe 
urmă a venit celălalt copil, bebeluşul, sacrificiul de la început 
condamnat (deşi, fireşte, nu ştim asta încă) şi ai fi crezut 
atunci că asta sigur era destul, că acum chiar şi Temple Drake 
s-ar fi crezut în siguranţă, cineva în care să se poată avea 
încredere, având două - cum le spun marinarii? a, da, ancore 
fixe - acum. Numai că nu a fost de ajuns. Pentru că 
Hemingway avea dreptate. Vreau să spun fa... femeia din 
cartea lui. Tot ce ai de făcut este să refuzi să accepţi. Numai 
că trebuie să... refuzi... 


STEVENS 
Acum, scrisorile... 


GUVERNATORUL 
(privind-o pe Temple) 
Taci, Gavin. 


STEVENS 
Nu, am să vorbesc eu acum o vreme. Vom rămâne chiar la 
metafora asta sportivă şi o să spunem că e o cursă cu ştafetă, 
cu membrii seniori ai echipei purtând lucrul acela... ştafeta, 
creanga, mlădiţa, puietul, copacul - cum ai vrea să-i spui 
lemnului aceluia simbolic, în susul a ceea ce mai rămâne din 
dealul simbolic. 

(luminile tremură, se întunecă vag, pe urmă cresc iarăşi în intensitate, 
rămân constante, ca şi cum ar fi fost un semnal, un avertisment) 
Scrisorile. Şantajul. Şantajistul era fratele mai mic al lui Red - 
un criminal, bineînţeles, dar cel puţin o fiinţă omenească. 


112 


TEMPLE 
Nu! Nu! 


STEVENS 
(către Temple) 


Taci şi tu din gură. Urcăm doar o colină, nu trecem peste vreo 
prăpastie. Pe lângă asta e vorba aici doar de un beţigaş. Nu 
scrisorile au fost la început. Primul lucru a fost recunoştinţa. Şi 
acum am ajuns chiar şi la soţ, nepotul meu. Şi când spun 
„trecutul” vreau să spun partea aceea din el pe care soţul o 
cunoaşte până acum, şi care după toate aparențele era de 
ajuns în aprecierile lui. Pentru că nu a trecut mult până când 
ea a descoperit, şi-a dat seama, că ea urma să-şi petreacă o 
bună parte din restul zilelor ei (şi nopţilor încă) fiind iertată 
pentru asta; nu numai aducându-i-se constant aminte - adică, 
poate că nu aducându-i-se aminte la modul specific, dar să 
spunem fiind făcută - menţinută - conştientă de lucrul acesta 
pentru a fi iertată de el astfel ca ea să poată fi recunoscătoare 
celui care o iartă, dar şi trebuind să folosească din ce în ce 
mai mult din tactul pe care-l va fi având - şi din răbdarea pe 
care probabil că nici nu ştia că o are, pentru că până atunci ea 
nu avusese niciodată prilejul să aibă nevoie de răbdare - să 
facă recunoştinţa - cu care probabil ea avea la fel de puţină 
experienţă câtă avusese şi cu răbdarea - acceptabilă pentru a 
putea întâmpina, împlini criteriile pretenţioase ale celui care o 
ierta. Dar ea nu-şi făcea prea multe griji pentru asta. Soţul ei - 
nepotul meu - făcuse ceea ce el considera probabil supremul 
sacrificiu pentru a-şi expia partea sa din trecutul ei; ea n-avea 
îndoieli în ce priveşte capacitatea ei de a continua să livreze 
gradul oricât de mult sporind de recunoştinţă pe care apetitul 
- sau capacitatea - crescânde ale celui intoxicat de această 
recunoştinţă le-ar fi cerut, în schimbul sacrificiului pe care, 
aşa credea ea, ea îl acceptase pentru aceleaşi raţiuni de 
recunoştinţă. Pe lângă aceasta, ea mai avea încă picioarele şi 
ochii; putea să plece pe jos, să scape din asta în orice clipă ar 
fi dorit, chiar dacă trecutul ei ar fi putut să-i arate că ea 
probabil nu s-ar fi folosit de putinţa ei de a intra în locomoţie 
pentru a scăpa de ameninţare şi de primejdie. Accepţi asta? 


GUVERNATORUL 


113 


Foarte bine. Continuă. 


STEVENS 

Pe urmă ea a descoperit că acel copil - primul - era pe drum. 
În primul moment ea trebuie să fi trăit ceva aproape ca o 
clipă de delir. Acum nu mai putea evada, scăpa; aşteptase 
prea mult. Dar era mai rău decât atât. Era ca şi cum ar fi 
înţeles pentru prima dată că tu - oricine - trebuie, sau în orice 
caz ai putea trebui, să plăteşti pentru propriul tău trecut; că 
trecutul este ceva de genul unei polite, unei note în care te 
angajezi prin promisiune, cu o clauză-truc în el care, atâta 
vreme cât nimic nu iese din normal, poate fi satisfăcută în 
chipul unei înţelegeri corecte, dar pe care soarta sau norocul 
sau şansa o poate deodată impune asupra ta fără 
avertismente prealabile. Adică, ea ştiuse, acceptase asta 
toată vremea şi nu se mai gândise la clauza asta pentru că 
ştia că-i poate face faţă, era invulnerabilă la ea prin simpla ei 
integrare, prin situaţia ei de femeie. Insă acum avea să fie un 
copil, fragil şi lipsit de apărare. Dar nu renunţi niciodată la 
speranţă, ştii asta, nici chiar după ce îţi dai seama în cele din 
urmă că oamenii nu numai că pot îndura orice, ci că probabil 
vor trebui să îndure, astfel că probabil chiar înainte ca 
momentul acela de panică şi de delir să fi avut timp să se 
risipească, ea a găsit o speranţă: care era însă - şi inocenţa şi 
fragilitatea şi lipsa de apărare a copilului: că Dumnezeu - 
dacă există vreun Dumnezeu - avea să-l apere pe copil - nu 
pe ea; ea nu cerea îndurare şi nici nu-şi dorea asta; ea putea 
face faţă, sau face faţă sau îndura, însă copilul ieşit din poliţa 
aceea a trecutului ei - pentru că era inocent, chiar dacă ea 
ştia mai multe, întreaga observaţie şi experienţă a ei 
arătându-i că Dumnezeu sau nu voia sau nu putea - oricum, 
nu o făcea - salva inocenţa doar din cauză că era inocentă; că 
atunci când El spunea „Lăsaţi copiii să vină la mine”, El voia 
să spună exact asta: El voia să spună să sufere; că adulţii, 
părinţii, cei bătrâni în păcat şi în stare de păcat, trebuie să fie 
gata şi să vrea - de fapt chiar să fie dornici de asta - să sufere 
în orice moment, ca anume copiii mici să vină la El fără 
spaime, fără frică, fără pată. Accepţi asta? 


GUVERNATORUL 
Continuă. 


114 


STEVENS 
Astfel că cel puţin ea a avut linişte. Nu speranţă: linişte. Era 
ceva precar, fireşte, un echilibru, dar ea ar fi putut merge şi 
pe o frânghie. Era ca şi când ea ar fi încheiat nu un târg, ci un 
armistițiu cu Dumnezeu - dacă exista vreun Dumnezeu. Nu 
încercase să trişeze; nu încercase să evadeze din faţa notei 
aceleia cu promisiunea provenind din trecutul ei punând în 
cale cecul în alb al inocenţei unui copil - se născuse acum, un 
băiat, un fiu, moştenitorul soţului ei şi al ei. Ea nu încercase 
să împiedice copilul: pur şi simplu nu se gândise la sarcină în 
legătură cu toate astea, întrucât fusese nevoie de faptul fizic 
al sarcinii ei ca să-i dezvăluie existenţa acelei note cu 
promisiunea, purtând semnătura ei postdatată. Şi întrucât 
Dumnezeu - dacă exista un Dumnezeu - trebuie să fi fost 
conştient de asta, atunci şi ea trebuia să-şi poarte partea ei în 
acest târg nemaicerând de la El un al doilea prilej întrucât El - 
dacă exista unul - avea cel puţin să joace cinstit, avea cel 
puţin să fie un gentleman. Şi asta? 


GUVERNATORUL 
Continuă. 


STEVENS 
Aşa că în ce priveşte cel de al doilea copil, poţi să alegi singur 
versiunea care-ţi convine. Poate că a fost prea ocupată cu ei 
trei ca să mai fie destul de atentă: între ei trei - fatalitatea, 
soarta, trecutul; târgul cu Dumnezeu; iertarea şi recunoştinţa. 
Aşa cum spune scamatorul, prestidigitatorul, nu cu cele trei 
nesimţitoare şi oricând de înlocuit măciuci sau mingi indiene, 
ci cu trei bulbi de sticlă umpluţi cu nitroglicerină şi neavând 
nici destule mâini pentru unul singur măcar: o mână cu care 
să oferi răscumpărarea şi alta cu care să primeşti iertarea şi o 
a treia de care e nevoie ca să oferi recunoştinţa, şi încă o a 
patra mână din ce în ce mai imperativă pe măsură ce trece 
timpul pentru a presăra în doze continue şi constant 
crescânde puţin câte puţin mai mult zahăr şi raționamente 
despre recunoştinţă pentru a o menţine de ajuns de uşor de 
înghiţit pentru cel care trebuia s-o înghită - că poate: pur şi 
simplu nu a avut de ajuns timp să fie destul de cu grijă, sau 
poate a fost disperarea, sau poate asta a fost atunci când 


115 


soţul ei a respins prima dată sau a implicat sau oricum a 
contestat - orice va fi fost - paternitatea fiului său. Oricum, ea 
era însărcinată iarăşi, îşi încălcase cuvântul, îşi distrusese 
talismanul, şi ea probabil că ştia cu cincisprezece luni înaintea 
scrisorilor că acesta era sfârşitul, şi când a apărut bărbatul cu 
vechile scrisori ea probabil că nici n-a mai fost surprinsă; se 
întrebase doar de cincisprezece luni încoace ce formă avea să 
ia fatalitatea. Şi acceptă şi asta... 


Luminile pâlpâie şi se întunecă şi mai mult, apoi rămân 
constante în punctul acesta. 


Şi uşurare de asemenea. Pentru că în sfârşit se terminase; 
acoperişul se năruise, avalanşa trecuse cu urletul ei; chiar şi 
neajutorarea şi neputinţa se sfârşiseră acum, pentru că acum 
chiar şi vechea fragilitate a oaselor şi cărnii nu mai constituia 
un factor - şi, cine ştie? din cauza acelei fragilităţi, un fel de 
mândrie, un triumf; aşteptai distrugerea: ai dăinuit; era 
inevitabilă, de neocolit, nu mai aveai nicio speranţă. Cu toate 
acestea, nu numai că te crispai, te chirceai, cu tot capul, 
viziunea îngropate în braţele tale; nu mai pândeai oprirea 
aceea suspendată toată vremea, e adevărat, dar asta nu din 
cauză că te-ai fi temut de ea ci pentru că erai prea preocupat 
să-ţi aşezi un picior înaintea celuilalt, niciun moment cu 
adevărat ezitând, şovăind, chiar dacă ştiai că e în zadar - 
triumf în însăşi fragilitatea de care nu mai e nevoie să te 
ocupi acum, pentru motivul că totul, cel mai rău lucru pe care 
catastrofa ţi-l poate face, este să strivească şi să abolească 
fragilitatea; tu ai fi fost cel mai bun, tu ai desfiinţat chiar şi 
catastrofa, i-ai supravieţuit, ai silit-o să se mişte ea întâi din 
loc; nici măcar n-ai sfidat-o, nici măcar dispreţuitor: cu nicio 
altă unealtă sau armă decât acea fragilitate nevrednică ai 
ţinut dezastrul la distanţă aşa cum cu o mână ai putea sprijini 
baldachinul de mătase fără greutate al unui pat, timp de şase 
ani lungi, în timp ce el, cu toată greutatea şi puterea lui, nu ar 
mai putea prelungi obliterarea fragilităţii tale mai mult de 
cinci sau şase secunde; şi chiar şi în timpul acestor cinci sau 
şase secunde tot tu ai fi învingătorul, întrucât întreg lucrul 
acela de care ea - catastrofa - te-ar fi putut lipsi, tu însuţi îl 
lepădaseşi cu şase ani înainte ca fiind, inerent şi din cauza 
propriei sale fragilităţi, fără nicio valoare. 


116 


GUVERNATORUL 
Şi acum, bărbatul acela. 


STEVENS 
M-am gândit c-ai să observi şi asta. Chiar şi primul din ei ieşea 
în evidenţă ca un deget cu vânătaie. Da, el... 


GUVERNATORUL 
Primul ce? 


STEVENS 
(după un moment, îl priveşte pe guvernator) 
Primul bărbat: Red. Tu chiar nu te pricepi deloc la femei? Eu 
nu l-am văzut niciodată pe Red şi nici pe următorul, fratele lui, 
dar toţi trei, ceilalţi doi şi soţul ei, probabil că arată suficient 
de asemenea unul altuia sau acţionează suficient de 
asemănător - poate pur şi simplu prin faptul că ridică 
revendicări suficient de imposibil de îndeplinit din partea ei 
sau prin faptul că sunt atraşi de ea suficient de tare pentru a 
accepta, a risca nişte condiţii aproape incredibile - ca să-i poţi 
lua drept veri primari cel puţin. Tu unde ai trăit toată viaţa ta? 


GUVERNATORUL 
Foarte bine. Bărbatul acela. 


STEVENS 
La început, lucrul la care se gândea el, pentru care-şi făcea 
planuri, de care era interesat, spre care tindea erau banii - să 
ia bani pe scrisori şi s-o şteargă, să plece dracului cât mai 
departe. Fireşte, chiar la sfârşit, tot ce urmărea el cu adevărat 
tot banii erau, nu numai după ce constatase că ar fi trebuit s- 
o ia şi pe ea şi copilul de asemenea ca să-i obţină, dar chiar şi 
când se părea că tot ce avea să obţină el, cel puţin o vreme, 
era doar o nevastă fugită de acasă şi un bebeluş de şase luni. 
De fapt, eroarea lui Nancy, gestul ei cu adevărat fatal în acea 
noapte fatală şi tragică a fost că nu i-a dat şi banii şi bijuteriile 
lui când a descoperit unde le ascunsese Temple, şi să ia 
scrisorile şi să scape de el pentru totdeauna, în loc să 
ascundă banii şi bijuteriile de Temple şi ea la rândul ei - ceea 
ce Temple însăşi a crezut după toate aparențele, întrucât ea - 


117 


Temple - i-a spus o minciună în ce priveşte câţi bani erau, 
spunându-i că ar fi fost doar două sute de dolari, când în 
realitate erau aproape două mii. Aşa că ar fi spus că el voia 
banii într-adevăr, şi exact şi câţi, şi cât de mult îi voia, ca să 
se învoiască să plătească preţul acesta pentru ei. Sau poate 
că el era înţelept - „isteţ”, ar fi spus el - mai presus de anii şi 
vremea sa, şi fără să fi plănuit de fapt asta în felul acesta, 
inventa în realitate o metodă nouă şi sigură de răpire de copii: 
adică să răpească o victimă adultă în stare să semneze 
propriile ei cecuri - de asemenea şi cu un copil mic în braţe ca 
să adauge puterii de convingere - şi nu forţând-o ci de fapt 
convingând-o să meargă cu el din proprie iniţiativă şi apoi - 
încă pe cale paşnică - să extragă banii mai târziu în toată 
liniştea, folosind bunăstarea vulnerabilă a copilaşului ca un 
punct de sprijin pentru pârghie. Sau poate că ne înşelăm 
amândoi şi amândoi ar trebui să-i acordăm credit - cât de 
puţin - acolo unde creditul - cât de puţin - se cuvine să fie 
acordat, întrucât banii fuseseră la început şi în cazul ei lucrul 
principal, deşi el probabil că mai credea în continuare că ar fi 
fost vorba de bani chiar în clipa aceea când, după ce-şi 
strânsese laolaltă bijuteriile şi descoperise unde-şi ţinea soţul 
ei cheile de la casa de bani (şi îmi închipui că o şi deschisese 
într-o noapte după ce soţul ei era în pat adormit şi numărase 
banii de acolo sau cel puţin se încredinţase că sunt bani acolo 
sau oricum că acea cheie avea să deschidă cu adevărat casa 
de bani), ea se regăsise încă încercând să-şi explice de ce nu 
plătise pur şi simplu banii să ia scrisorile şi să le distrugă şi 
astfel să se scape pentru totdeauna de acel acoperiş al lui 
Damocles. Ceea ce a fost exact ceea ce nu a făcut ea. Pentru 
că Hemingway - fata aceea a lui - avea completă dreptate: 
tot ce ai de făcut este să refuzi să accepţi asta. Numai că 
trebuie să ţi se spună dinainte cu toată sinceritatea şi 
adevărul ce anume trebuie să refuzi; zeii îţi datorează asta - 
cel puţin o imagine limpede şi o alegere limpede. Nu să te laşi 
păcălit de... cine ştie? probabil chiar de blândeţe, într-un fel, 
îndărăt acolo la acele după-amiezi sau ce-or fi fost la 
Memphis... foarte bine: luna de miere, chiar şi cu un martor; 
în cazul acesta în mod sigur lipsea ceva mult mai bun, şi într- 
adevăr, cine ştie? (eu sunt Red acum, el vorbeşte) chiar şi 
puţină evlavie, speranţă neîncrezătoare, uimire 
neîncrezătoare, chiar şi puţin cutremur la atâta noroc, atâta 


118 


noroc căzând din chiar cerul de sus, în îmbrăţişarea lui; cel 
puţin (acum Temple vorbeşte) nu era o bandă; chiar şi violul 
devenind tandru: numai unul singur, un individ, cu putinţă 
încă de refuzat, dându-i ei cel puţin (de data asta) impresia de 
a fi curtată pentru prilejul de a spune Da întâi, lăsând-o chiar 
să creadă că ar putea spune fiecare dintre răspunsuri - da sau 
nu. Îmi închipui că el (cel nou, şantajistul) chiar şi arăta 
asemenea fratelui său - un Red mai tânăr, Red cel cu câţiva 
ani chiar înainte ca ea să-l fi cunoscut, şi - dacă ai vrea să-mi 
permiţi - mai puţin pătat, astfel că într-un fel s-ar fi putut să i 
se pară ei că aici în sfârşit chiar şi ea ar fi putut lepăda de pe 
ea, năpârli, cei şase ani de murdărie ai luptei şi remuşcărilor 
şi spaimei fără folos. Şi dacă asta e ceea ce ai vrut să spui, 
atunci ai şi dreptate: un bărbat, cel puţin un bărbat, după 
şase ani de acest fel de iertare care înjoseşte nu numai pe cel 
iertat dar şi recunoştinţa celui iertat - un om rău, fireşte, un 
criminal în intenţie indiferent de cât de limitate i-ar fi putut fi 
prilejurile până în clipa aceea; şi în stare de şantaj, vicios şi nu 
numai competent, ci şi menit să aducă nimic altceva decât 
rău şi dezastru şi ruină pentru oricine de ajuns de nebun ca să 
intre în orbita lui, să-şi pună soarta la un loc cu a lui. Insă - 
prin comparaţie, acei şase ani de comparaţie - cel puţin un 
bărbat - un bărbat atât de singur, de dur şi de nemilos, atât 
de impecabil în amoralitatea lui, încât să aibă un fel de 
integritate, de puritate, care nu numai că n-ar fi avut 
niciodată nevoie şi nici n-ar fi intenţionat să ierte cuiva ceva, 
dar nici nu şi-ar fi dat seama niciodată că cineva s-ar fi 
aşteptat din partea lui să ierte ceva cuiva; care nici nu şi-ar fi 
dat osteneala să o ierte pe ea dacă i-ar fi trecut vreodată prin 
cap că ar fi avut prilejul acesta, ci în schimb i-ar fi învineţit 
ochii şi i-ar fi scos cu pumnul câţiva dinţi şi ar fi aruncat-o în 
rigolă: astfel încât ea să se poată odihni sigură, pentru 
totdeauna, în conştiinţa faptului că, până nu s-ar fi trezit cu un 
ochi învineţit şi sau scuipându-şi dinţii în rigolă, el nici n-ar fi 
ştiut vreodată că ar avea ceva pentru care s-o ierte. 


De data aceasta luminile nu se mai întunecă. Încep să scadă 
constant către întunericul complet şi apoi se pierd în acest 
întuneric total în timp ce Stevens continuă. 

Nancy i-a fost confidentă la început, în timp ce ea - Nancy - 


119 


încă mai credea probabil că singura problemă, singurul factor 
era cum să scoată banii pe care îi cerea şantajistul, fără ca 
patronul, stăpânul, soţul să afle de asta; constatând, 
descoperind - adică tot Nancy - dându-şi seama probabil că 
ea nu fusese în realitate o confidentă, şi asta de multă vreme, 
cu mult înainte de a fi descoperit că ceea ce fusese ea în 
realitate era că fusese o spioană: spioană a patroanei sale: 
nedându-şi seama până ce nu descoperise că, deşi Temple 
luase banii şi bijuteriile de asemenea din casa de bani a 
soţului ei, ea - Temple - încă nu-i plătise şantajistului şi nu 
luase scrisorile, că plata banilor şi a bijuteriilor reprezenta mai 
puţin decât jumătate din planul lui Temple. 

Luminile se sting complet. Scena e în întuneric complet. 

Vocea lui Stevens continuă. 


Asta a fost atunci când Nancy, la rândul ei, a descoperit unde 
ascunsese Temple banii şi bijuteriile, şi - Nancy - le-a luat la 
rândul ei şi le-a ascuns de Temple; asta a fost noaptea zilei 
când Gowan a plecat într-o excursie de o săptămână să 
pescuiască la Trecătoarea Aransas, luând cu el copilul mai 
mare, băiatul, ca să lase copilul într-o vizită de o săptămână 
la bunicii lui, la New Orleans, până când Gowan avea să-l ia în 
drumul lui acasă din Texas. 
(către Temple; în întuneric) 
Acum spune-i. 


Scena e în întuneric complet. 


120 


Scena a doua 


Interior, camera personală de zi sau de găteală a lui Temple. 
Ora 9,30 p.m. Treisprezece septembrie ante. 


Luminile se aprind în dreapta jos, ca în Actul | în tranziţia de la 
sala tribunalului în salonul familiei Stevens, deşi, în loc de salon, 
scena e acum în apartamentul personal al lui Temple. O uşă la 
stânga duce spre restul casei. O uşă, la dreapta, duce spre 
camera copiilor, unde copilul doarme în leagănul lui. În spate uşi- 
ferestre dau spre o terasă; aceasta e o intrare secundară în casă 
venind dinspre afară. La stânga, uşa unui dulap a rămas 
deschisă. Veşminte răspândite pe duşumea în jur, arătând faptul 
că dulapul a fost supus unei cercetări, nu atât în grabă cât cu 
brutalitate şi fără menajamente şi amănunţit. La dreapta este un 
cămin cu foc de gaz. Un pupitru la peretele din fund e deschis şi 
arată semnele unei percheziţii la fel de brutale şi grăbite. O 
masă, în centru, pe care se află pălăria, mănuşile şi poşeta lui 
Temple, de asemenea un coşuleţ din cele folosite pentru 
transportul copiilor mici; două valize, în mod evident 
aparţinându-i lui Temple, sunt închise şi aşezate pe podea, 
alături de masă. Intreaga încăpere indică faptul că Temple se 
află pe punctul de a pleca, şi că a fost căutat ceva în zadar, şi 
totuşi cu brutalitate şi pretutindeni şi poate chiar într-un fel de 
panică. 

Când se aprind luminile, Pete este în picioare la uşa deschisă 
a dulapului, ţinând în mână un ultim veşmânt, un neglijeu. E un 
bărbat de aproximativ douăzeci şi cinci de ani. Nu arată ca un 
criminal. Adică nu e în totul un tip standardizat, recognoscibil de 
criminal sau de gangster. Arată aproape ca imaginea 
convenţională a unui student de colegiu, sau a unui tânăr voiajor 
comercial cu succes al unei firme de automobile sau de servicii 
publice. Veşmintele îi sunt obişnuite, nici stridente, nici elegante 
la modul ostentativ, pur şi simplu ceea ce poartă toată lumea. 
Dar are ceva din aerul strict „neîmblânzit” în persoana sa. E 
prezentabil, atractiv pentru femei, câtuşi de puţin imprevizibil 
pentru că ştii - sau se ştie - exact ce va face, şi atunci speri pur 
şi simplu că de data asta nu va face tocmai asta. Are ceva dur, 
nemilos, nu imoral ci nemoral. 


121 


E îmbrăcat într-un costum de vară uşor, pălăria îi e împinsă pe 
ceafă astfel încât, preocupat aşa cum e în clipa aceasta, arată 
exact ca un detectiv tânăr dintr-un oraş mare într-un film din 
categoria filmelor brutale. Cercetează neglijeul acesta fantezi 
repede şi fără prea multe menajamente, îl lasă să cadă şi se 
întoarce şi constată că i s-au încurcat picioarele în alte asemenea 
veşminte aruncate pe podea şi, fără să se oprească, îşi scutură 
picioarele şi se îndreaptă spre pupitru şi rămâne acolo privind 
dezordinea de acolo prin care a mai scormonit repede şi 
amănunţit o dată, acum cu un fel de dezgust mohorât şi 
dispreţuitor. 

Intră Temple din stânga. E îmbrăcată într-un taior de călătorie 
de culoare închisă sub un pardesiu uşor, deschis, fără pălărie, 
purtând pe braţ haina de blană pe care am mai văzut-o, şi o 
rochiţă sau o pătură de copil pe acelaşi braţ, şi o sticlă plină cu 
lapte în cealaltă mână. Se opreşte în prag exact atâta timp cât îi 
trebuie să arunce o privire la dezordinea din cameră. Apoi intră şi 
se îndreaptă spre masă. Pete îşi întoarce capul; altminteri nu se 
mişcă în niciun fel. 


PETE 
Ei? 


TEMPLE 
Nu. Cei de acolo unde stă ea spun că n-au mai văzut-o de 
când a plecat la lucru astăzi dimineaţă. 


PETE 
Aş fi putut să-ţi spun şi eu asta. 
(îşi priveşte ceasul de la mână) 
Mai avem încă timp. Unde stă ea? 


TEMPLE 
4 (la masă) 
Şi pe urmă ce? li ţinem o ţigară aprinsă pe talpa piciorului? 


PETE 
E vorba de cincizeci de dolari, chiar dacă tu eşti obişnuită să 
gândeşti în sute. Pe lângă asta şi bijuteriile. Ce sugerezi 
atunci? Să chemăm poliţia? 


122 


TEMPLE 
Nu. N-o să trebuiască să fugi. iți ofer un prilej să ieşi. 


PETE 
Să ies? 
TEMPLE 
Nu sunt bani, nu e nicio răpire. N-ai spune şi tu tot aşa? 
PETE 
S-ar zice că nu te înţeleg. 
TEMPLE 


Poţi să ieşi din toată chestia acum. S-o iei din loc. Să pleci. Să 
renunţi. Să te faci nevăzut. Atunci, tot ce-ai mai avea de făcut 
ar fi să aştepţi până se întoarce bărbatul meu şi s-o iei de la 
capăt. 


PETE 
Cred că tot nu te înţeleg. 
TEMPLE 
Mai ai încă scrisorile, nu? 
PETE 


A, scrisorile. 


Îşi bagă mâna în buzunarul interior al hainei, scoate pachetul 
de scrisori şi-l aruncă pe masă. 


Uite-le. 


TEMPLE 
Ti-am spus de acum două zile că nu le vreau. 


PETE 
Sigur. Asta a fost acum două zile. 


Se privesc un moment unul pe altul. Pe urmă Temple îşi lasă 
haina de blană şi rochiţa de copil de pe braţ pe masă, aşază cu 
grijă sticla pe masă, ridică pachetul de scrisori şi îşi întinde 


123 


cealaltă mână spre Pete. 
Dă-mi bricheta ta. 


Pete îşi scoate bricheta din buzunar şi i-o dă. Adică i-o întinde, 
fără să facă vreo altă mişcare, astfel încât ea trebuie să facă un 
pas sau doi spre el şi să i-o ia. Apoi se întoarce şi se îndreaptă 
spre cămin, aprinde bricheta. Incearcă de două sau trei ori până 
se aprinde. Pete nu s-a clintit din loc, privind-o. Ea rămâne 
nemişcată un moment, cu pachetul de scrisori într-o mână, cu 
bricheta aprinsă în cealaltă. Apoi îşi întoarce capul şi se uită 
îndărăt spre el. Un alt moment se privesc unul pe altul. 


PETE 
Dă-i drumul. Arde-le. Data trecută când ţi le-am dat, le-ai 
refuzat ca să mai poţi să te mai răzgândeşti şi să ieşi din 
combinaţie. Arde-le. 


Se privesc unul pe altul încă o clipă. Pe urmă ea îşi întoarce 
capul şi stă acum, cu faţa întoarsă într-o parte, cu bricheta încă 
arzând. Pete o mai priveşte o clipă. 


Atunci, lasă-le dracului toate astea şi vino încoace. 


Ea stinge bricheta, o închide, se întoarce, se îndreaptă spre 
masă, lăsând pachetul de scrisori şi bricheta pe masă când trece 
pe lângă ea, şi merge mai departe spre locul unde Pete a rămas 
imobil. În clipa aceasta Nancy apare în uşă, la stânga. Niciunul 
dintre ei nu o vede. Pete îşi petrece braţul pe după talia lui 
Temple. 


Şi eu ţi-am oferit un prilej să ieşi. 
(o atrage spre sine) 
Baby. 


TEMPLE 
Nu-mi spune aşa. 


PETE 


(o strânge mai aproape, mângâietor dar şi cu brutalitate) 
Red aşa-ţi spunea. Eu sunt un bărbat la fel de bun ca şi el. 


124 


Nu? 


Se sărută. Nancy intră tăcută pe uşă şi se opreşte acolo 
privindu-i. Poartă uniforma obişnuită, standardizată, de 
servitoare, dar fără scufie şi şorţ, sub un pardesiu uşor, 
descheiat; pe cap are o pălărie veche, aproape diformă, de fetru, 
care trebuie să fi fost pe vremuri de bărbat. Pete îşi întrerupe el 
sărutul. 


Haide. Haide să plecăm de aici. Am şi eu o morală sau cum s- 
o mai fi zicând. Nici măcar nu vreau să pun mâinile pe tine 
aici, în casa asta. 


O vede pe Nancy peste umărul lui Temple, şi reacţionează. 
Temple reacţionează faţă de el, se întoarce repede şi o vede şi 
ea pe Nancy. Nancy intră acum de-a dreptul în cameră. 


TEMPLE 
(către Nancy) 
Ce faci aici? 


NANCY 
Mi-am adus piciorul. Ca el să poată să-şi lipească ţigara de el. 


TEMPLE 
Adică, nu eşti numai o hoaţă; eşti şi o spioană. 


PETE 
Poate că nu e nici hoaţă. Poate că l-a adus îndărăt. 
(o privesc pe Nancy, care nu răspunde) 
Sau poate că nu l-a adus. Poate că mai bine să folosim ţigara 
aia. 
(către Nancy) 
Ce zici? Pentru asta te-ai întors, eşti sigură? 


TEMPLE 
(către Pete) 
Taci. la bagajele şi du-te la maşină. 


PETE 
(către Temple, dar privind-o pe Nancy) 


125 


Te aştept. S-ar putea să mai fie câte ceva din ce pot face şi eu 
aici, până la urmă. 


TEMPLE 
Du-te, îţi spun! Pentru numele lui Dumnezeu, ieşi afară de 
aici. Du-te. 


Pete o mai priveşte pe Nancy încă o clipă, ea rămânând cu 
faţa spre ei, dar fără să se uite la ceva anume, imobilă, aproape 
buimacă, acum expresia feţei fiindu-i de o mare tristeţe, 
îngândurată şi de nepătruns. Apoi Pete se întoarce, se îndreaptă 
spre masă, ridică de acolo bricheta, pare pe punctul să treacă 
mai departe, apoi face din nou o pauză, şi cu o ezitare aproape 
infinitezimală ridică pachetul de scrisori, îl pune la loc în 
buzunarul interior al hainei, ridică cele două valize închise şi se 
îndreaptă spre uşa-fereastră, trecând pe lângă Nancy, care încă 
nu se uită la nimeni şi la nimic anume. 


PETE 
(către Nancy) 
Nu că nu mi-ar plăcea s-o fac, să ştii. Chiar pentru mai puţin 
de cincizeci de dolari. 


De dragul artei, îşi trece bagajele într-o singură mână, 
deschide uşa-fereastră, începe să iasă, se opreşte când a ieşit pe 
jumătate, şi se uită îndărăt spre Temple. 


Am să stau să ascult, pentru cazul că te răzgândeşti în ce 
priveşte ţigara. 


lese, trage uşa după el. Chiar înainte de a o închide, Nancy 
vorbeşte. 


NANCY 
Stai. 


Pete se opreşte, începe să deschidă iarăşi uşa. 
TEMPLE 
(repede; către Pete) 


Du-te! leşi! Pentru numele lui Dumnezeu, du-te! 


126 


Pete iese, închide uşa după el. Nancy şi Temple sunt acum 
faţă în faţă. 


NANCY 
Poate că nu am avut dreptate să mă gândesc că doar 
ascunderea banilor şi bijuteriilor avea să te oprească pe tine. 
Poate că ar fi trebuit să i-i dau lui ieri imediat ce am 
descoperit unde-i ascunseseşi. Şi atunci nimeni de aici şi până 
la Chicago sau Texas n-ar mai fi văzut ceva din el decât praful 
pe care l-ar fi stârnit. 


TEMPLE 
Aşadar tu i-ai furat. Şi ai văzut cât bine ai făcut cu asta, nu? 


NANCY 

Dacă tu poţi să spui că asta e un furt, atunci pot s-o spun şi 
eu. Pentru că nu a fost decât în parte al tău. Numai 
diamantele au fost ale tale. Ca să nu mai spun că banii sunt 
aproape două mii de dolari, care tu mi-ai spus că erau doar 
două sute şi care lui i-ai spus că erau chiar mai puţin decât 
atât, doar cincizeci. Nu-i de mirare că nu şi-a mai bătut capul 
cu ei, doar cincizeci de dolari. Nu şi-ar mai face griji nici chiar 
dacă ar fi ştiut că au fost aproape două mii cum au şi fost, cu 
atât mai puţin ăia două sute care mi-ai spus tu mie că ar fi 
fost. El nu-şi mai bate capul dacă tu ai sau nu ai bani oricâţi 
când ai să ieşi la maşina lui. El ştie că tot ce are el de făcut 
este să aştepte doar şi să stea cu mâna pe tine şi poate să 
mai strângă mâna asta destul de tare, şi tu ai să şi scoţi o altă 
cantitate de bani şi încă şi de diamante de la bărbatu-tău şi 
de la tăticu. Numai că de astă dată el are să fie cu mâna pe 
tine şi acum are să-ţi fie mai greu să-i spui că ar fi doar 
cincizeci de dolari în loc de aproape două mii... 


Temple face câţiva paşi repede înainte şi o loveşte pe Nancy 
peste faţă. Nancy se trage îndărăt. Când face asta, pachetul cu 
bani şi cutia cu bijuterii cad pe podea de undeva, din pardesiul 
ei. Temple se opreşte, privind în jos spre bani şi bijuterii. Nancy 
îşi recapătă stăpânirea de sine. 


Da, uite-i acolo, toţi ăştia care au provocat toată jalea şi toată 


127 


ruina. Dacă tu n-ai fi fost cineva care să aibă o cutie de 
diamante şi un soţ la care să poţi să găseşti aproape două mii 
de dolari în buzunarele pantalonilor în timp ce el doarme, 
omul ăsta n-ar mai fi încercat să-i vândă scrisorile alea. Poate 
că, dacă nu i-aş fi luat eu, şi banii şi bijuteriile, şi i-aş fi 
ascuns, tu i i-ai fi putut da lui înainte de a ajunge la asta. Sau 
poate dacă eu i i-aş fi dat lui ieri şi aş fi luat scrisorile, sau 
poate dacă i-aş duce acum acolo, afară, unde stă el şi 
aşteaptă în maşină chiar acum, şi aş spune: Uite, omule, ia-ţi 
banii... 


Ă TEMPLE 
Incearcă. Ridică-i de acolo de jos şi du-i-i lui şi vezi. Dacă 
aştepţi până termin eu de împachetat, poţi chiar să duci şi 
geamantanul. 


NANCY 

Ştiu. Nu mai e vorba nici măcar de scrisorile astea. Poate nici 
n-a fost vreodată vorba de ele. A fost de la început acolo în 
oricine ar fi fost să poată scrie felul acesta de scrisori care 
chiar după opt ani ar mai putea stârni încă jale şi ruină. 
Scrisorile nici n-au avut vreodată vreo importanţă. Le-ai fi 
putut avea îndărăt oricând; el chiar a încercat să ţi le dea de 
două ori... 


TEMPLE 
De când mă tot spionezi şi cât ai spionat aşa? 


NANCY 
Am spionat totul. - Tu n-ai fi avut nici măcar nevoie de bani şi 
de diamante ca să le iei îndărăt. O femeie n-are nevoie de aşa 
ceva. Singurul lucru de care are nevoie este faptul că să fie 
femeie şi scoate orice vrea ea de la bărbaţi. Ai fi putut să faci 
asta chiar aici în casă, fără măcar să-l păcăleşti pe bărbatul 
tău să se ducă la pescuit. 


. TEMPLE 

Asta-i un exemplu desăvârşit de moralitate de târfă. Dar 
atunci, dacă eu pot să spun târfă, poţi şi tu, nu-i aşa? Poate că 
deosebirea e că eu refuz să fiu o târfă în casa soțului meu. 


128 


NANCY 
Eu nu vorbesc despre bărbatul tău. Eu nu vorbesc nici măcar 
despre tine. Eu vorbesc despre copiii ăştia doi. 


TEMPLE 
Şi eu. De ce altminteri crezi că l-am trimis pe Bucky la bunică- 
sa, decât ca să-l scot dintr-o casă unde bărbatul căruia el a 
fost învăţat să-i spună tată ar putea decide de la o clipă la 
alta să-i spună că de fapt el nici nu are tată? O spioană atât 
de bună ca tine sigur că trebuie să-l fi auzit pe bărbatul meu... 


NANCY 
(o întrerupe) 
L-am auzit. Şi te-am auzit şi pe tine. Ai dat şi tu în el - atunci. 
Te-ai luptat cu el, nu pentru tine, ci pentru copilaşul ăla. Dar 
acum te-ai oprit. 


TEMPLE 
M-am oprit? 


NANCY 

Da. Ai renunţat. Ai renunţat şi la copil. Invoindu-te să rişti să 
nu-l mai vezi niciodată poate. 

(Temple nu răspunde) 
E adevărat: Nu mai trebuie să mai cauţi niciun fel de scuză 
faţă de mine. Spune-mi doar şi mie ceea ce trebuie că deja te- 
ai hotărât în mintea ta să le spui tuturor care au să te întrebe 
asta. Te învoieşti să rişti. E adevărat? 

(Temple nu răspunde) 
Foarte bine. Să spunem că ai răspuns. Aşa că acum cu Bucky 
am terminat. Acum răspunde-mi la asta. Cu cine ai de gând 
să-l laşi pe celălalt? 


TEMPLE 
Cu cine s-o las? Un copilaş de şase luni? 


NANCY 
Fireşte. Bineînţeles că n-o poţi lăsa. Nu chiar cu nimeni. Nu 
poţi să laşi un copilaş de şase luni cu nimeni în vreme ce tu 
fugi de la bărbatul tău cu un alt bărbat, cum nu poţi să iei un 
copilaş de şase luni cu tine într-o asemenea fugă. Despre asta 


129 


îţi vorbesc eu acum. Aşa că poate c-ai să-l laşi pur şi simplu 
acolo în leagănul ăla; are să plângă o vreme, dar e prea mică 
să poată plânge prea tare, aşa că poate că nimeni n-are s-o 
audă şi să vină să se amestece, mai ales cu toată casa închisă 
şi încuiată până când domnul Gowan se întoarce săptămâna 
viitoare, şi probabil că la vremea aceea are să fi tăcut... 


A TEMPLE 
Incerci cu adevărat să mă faci să te mai pocnesc o dată? 


NANCY 

Sau poate că s-o iei cu tine are să fie la fel de uşor, cel puţin 
până prima dată când ai să-i scrii lui domnu Gowan sau lui 
tăticu după bani şi ei n-au să ţi-i trimită atât de iute cât crede 
noul tău bărbat că ar trebui să ţi-i trimită, şi atunci el te 
aruncă pe undeva pe tine şi pe copil, pe amândoi. Atunci ai să 
poţi să-l arunci şi tu într-o ladă de gunoi şi n-are să mai fie 
niciun fel de bătaie de cap nici pentru tine şi nici pentru 
altcineva, pentru că atunci tu ai să fi scăpat de amândoi... 

(Temple face o mişcare ca într-o convulsie, apoi se stăpâneşte) 
Loveşte-mă. Aprinde-ţi şi o ţigară. Ţi-am spus-o şi ţie şi lui, la 
amândoi, că mi-am adus şi piciorul. Uite-l aici. 

(îşi ridică puţin piciorul) 

Am încercat cu tot restul; mi-nchipui că pot să încerc şi cu 
asta. 


TEMPLE 
i (reţinându-se furioasă) 
Taci. lţi spun pentru ultima dată. Taci. 


NANCY 
Am tăcut. 


Nu se clinteşte din loc. Nu se uită la Temple. E acum o uşoară 
schimbare în vocea sau în atitudinea ei, deşi nu ne dăm seama 
decât mai târziu că ea nu i se mai adresează lui Temple. 

Am încercat. Am încercat orice ştiu eu. Poţi să vezi asta. 


TEMPLE 
Ceea ce e un lucru pe care nimeni n-are să-l pună la îndoială. 


130 


M-ai ameninţat cu copiii mei, şi chiar cu bărbatul meu - dacă 
ai putea spune că bărbatul meu ar fi o ameninţare. Mi-ai furat 
chiar banii cu care voiam să fug. O, da, nimeni nu are să nege 
că ai încercat. Deşi până la urmă ai adus banii îndărăt. Ridică-i 
de acolo. 


NANCY 
Ai spus că n-ai nevoie de ei. 
TEMPLE 
N-am nevoie. Ridică-i de acolo, de jos. 
NANCY 
Nici eu n-am nevoie de ei. 
TEMPLE 
Ridică-i de acolo, de jos, oricum. Poţi să-ţi opreşti leafa pe 
săptămâna viitoare din ei când i-i dai înapoi lui domnul 


Gowan. 


Nancy se apleacă şi culege banii şi strânge şi bijuteriile la loc 
în cutie şi le pune pe toate pe masă. 


(mai liniştită) 
Nancy. 
(Nancy o priveşte) 

lartă-mă. De ce mă forţezi să fac asta - să te lovesc şi să ţip la 
tine, când tu ai fost totdeauna aşa de bună cu copiii mei şi cu 
mine - şi şi cu bărbatul meu - cu noi toţi - încercând să ne ţii 
pe toţi laolaltă într-o gospodărie, într-o familie, care oricine ar 
fi trebuit să-şi dea seama tot timpul că nu mai e cu putinţă să 
fie ţinută laolaltă? nici măcar într-o situaţie decentă, cu atât 
mai puţin în fericire? 


NANCY 
Eu zic că eu sunt o ignorantă. Nu ştiu asta încă nici acum. Pe 
lângă asta, eu nu vorbesc acum nici de vreo gospodărie şi nici 
de fericire... 


TEMPLE 
(pe ton poruncitor, aspru) 


131 


Nancy! 


NANCY 
Vorbesc despre doi copii mici... 

TEMPLE 
Am spus, taci. 

NANCY 


Nu pot să tac. Am să te mai întreb acum încă o dată. Ai de 
gând s-o faci? 


TEMPLE 
Da! 


NANCY 
Poate că eu sunt o ignorantă. Trebuie s-o spui tu cu cuvintele 
tale, aşa ca să aud şi eu cuvintele astea. Spune, am de gând 
s-o fac. 


TEMPLE 
M-ai auzit. Am de gând s-o fac. 

NANCY 
Cu bani sau fără bani. 

TEMPLE 
Cu bani sau fără bani. 

NANCY 


Cu copiii sau fără copii. 

(Temple nu răspunde) 
Să-l laşi pe unul cu un bărbat care vrea să creadă că acest 
copil n-are tată, voind să-l iei pe celălalt la un bărbat care nici 
măcar nu vrea niciun copil... 

(se privesc una pe alta) 
Dacă poţi s-o faci, poţi s-o şi spui. 


TEMPLE 


Da! Cu copiii sau fără copii! Acum ieşi afară de aici. la-ţi 
partea ta din bani şi ieşi afară. Uite... 


132 


Temple se îndreaptă repede spre masă, scoate două sau trei 
bancnote din adunătura de bancnote şi i le dă lui Nancy, care le 
ia. Temple ia restul de bani, îşi ridică poşeta de pe masă şio 
deschide. Nancy se îndreaptă liniştită spre camera copiilor, 
ridicând sticla de lapte de pe masă când trece pe lângă ea, şi 
merge mai departe. Cu poşeta deschisă într-o mână şi cu banii în 
cealaltă, Temple observă gestul lui Nancy. 


Ce faci? 


NANCY 
(merge mai departe) 
Sticla asta s-a răcit. Mă duc s-o încălzesc în baie. 


Pe urmă Nancy se opreşte şi se uită îndărăt la Temple cu ceva 
atât de straniu în privire, încât Temple, care începuse tocmai să- 
şi pună banii în poşetă, se opreşte şi ea, privind-o pe Nancy. 
Când Nancy începe să vorbească, este exact ca în replica ei 
dinainte: nu ne dăm seama decât după aceea ce înseamnă 
vorbele ei. 


Am încercat tot ce am ştiut eu. Poţi să vezi asta. 


TEMPLE 
(ton peremptoriu, poruncitor) 
Nancy. 


NANCY 
(liniştită, întorcându-se să meargă mai departe) 
Am tăcut. 


lese pe uşă spre camera copiilor. Temple termină să-şi pună 
banii în poşetă şi o închide şi o lasă la loc pe masă. Pe urmă se 
întoarce spre coşuleţul copilului. Il aranjează, verifică repede 
conţinutul coşului, ia cutia cu bijuterii şi o bagă în coşuleţ şi-l 
închide. Toate acestea îi iau cam două minute; tocmai a închis 
coşuleţul când Nancy iese liniştită din camera copiilor fără sticla 
de lapte şi trece prin cameră, oprindu-se la masă doar de ajuns 
de mult cât să lase pe masă banii pe care i-i dăduse Temple, pe 
urmă se îndreaptă spre uşa din faţă prin care a intrat întâia dată 


133 


în cameră. 


TEMPLE 
Şi acum ce faci? 


Nancy se îndreaptă spre cealaltă uşă. Temple o priveşte. 


Nancy. 
(Nancy se opreşte, încă neprivind îndărăt) 
Nu gândi lucruri prea urâte despre mine. 
(Nancy aşteaptă imobilă, fără să privească înspre ceva anume. Când 
Temple nu mai spune nimic, porneşte din nou spre uşă) 
Dacă am să - dacă se iveşte vreodată ocazia, am să spun la 
toată lumea că ai făcut cum ai ştiut tu mai bine. Ai încercat. 
Dar ai avut dreptate. N-au fost nici măcar scrisorile. Eu am 
fost. 
(Nancy merge mai departe) 

Rămâi cu bine, Nancy. 

(Nancy a ajuns la uşă) 
Tu ai cheia ta. Am să-ţi las banii aici, pe masă. Poţi să îi iei 
tu... 

(Nancy iese) 

Nancy! 


Niciun răspuns. Temple mai priveşte o clipă uşa goală, ridică 
din umeri, se urneşte din loc, ia banii pe care i-a lăsat Nancy, 
priveşte în jur prin cameră, se îndreaptă spre pupitrul acoperit de 
tot felul de lucruri în dezordine şi ia de acolo o greutate de ţinut 
hârtiile, se reîntoarce spre masă şi pune banii sub acest obiect; 
acum se mişcă repede şi cu fermitate, şi ia pătura de pe masă şi 
se îndreaptă spre uşa camerei copiilor, şi iese prin ea. O secundă 
sau două, apoi ţipă. Luminile pâlpâie şi încep să se stingă, se 
pierd repede în întunericul total, mai presus de ţipetele ei. 


Scena e în întuneric desăvârşit. 


134 


Scena a treia 


Aceeaşi ca în Scena |. Biroul guvernatorului. Ora 3.09 a.m. 
Doisprezece martie. 


Luminile apar în stânga sus. Scena este aceeaşi ca mai 
înainte, în Scena |, cu excepţia faptului că Gowan Stevens este 
aşezat acum pe scaunul din spatele biroului, acolo unde fusese 
aşezat guvernatorul, şi guvernatorul nu mai e în cameră. Temple 
este acum în genunchi în faţa biroului, cu faţa spre el, cu braţele 
pe tăblia biroului, şi cu faţa ascunsă în mâini. Stevens e acum în 
picioare alături de ea, dominând-o cu înălţimea lui. Acele 
ceasului arată trei şi nouă minute. 


Temple nu ştie că guvernatorul a ieşit şi că soţul ei e acum în 
cameră. 


TEMPLE 
(cu faţa încă ascunsă) 
Şi asta e tot. A venit poliţia, şi asasina era încă aşezată pe un 
scaun în bucătărie în întuneric, spunând, „Da, Doamne, eu am 
făcut-o” şi apoi în celulă la închisoare încă spunând asta. 
(Stevens se apleacă şi îi atinge braţul, ca şi cum ar vrea s-o ajute să se 
ridice. Ea rezistă, deşi încă nu-şi înalţă capul) 
Nu încă. Rolul meu este să stau aşa jos, la pământ, până când 
onorabilul domn sau Excelenţa Sa ne îndeplineşte 
rugămintea, nu? Sau eu mi-am jucat deja greşit rolul pentru 
totdeauna chiar dacă statul nostru suveran mi-ar oferi o 
batistă chiar din buzunarul lui de la halatul ales prin sufragiu 
public? Pentru că vezi? 
(îşi înalţă chipul, oarbă, fără lacrimi, fără să se uite spre scaunul unde l- 
ar vedea acum pe Gowan în locul guvernatorului, în plină lumină) 
Şi încă n-am lacrimi. 


STEVENS 
Ridică-te, Temple. 

(încearcă s-o ridice iarăşi, dar înainte de a putea face aceasta, ea se 
ridică singură - acum stă în picioare, cu faţa încă întoarsă de la biroul 
guvernatorului, încă oarbă; îşi întinde braţul aproape cu gestul unei 
fetiţe pe punctul să izbucnească în plâns, dar în schimb îşi apără doar 


135 


ochii de lumină până i se obişnuiesc cu lumina vie) 


TEMPLE 
Şi nici ţigara; de data asta e sigur că nu o să mai ia mult timp, 
întrucât tot ce are el de spus este Nu. 
(încă fără să se întoarcă să privească spre scaun, chiar dacă acum 
vorbeşte direct cu guvernatorul, care, crede ea, e aşezat în spatele 
biroului) 
Pentru că nu ai de gând să o salvezi, nu-i aşa? Pentru că toate 
astea nu au fost făcute de dragul sufletului ei pentru că 
sufletul ei nu are nevoie de aşa ceva, ci pentru sufletul meu. 


STEVENS 
(blând) 
De ce să nu termini întâi? Spune şi restul. Incepuseşi să spui 
ceva despre închisoare. 


: TEMPLE 

Închisoarea. Înmormântarea a fost a doua zi - Gowan de-abia 
ajunsese la New Orleans, aşa că a luat un avion îndărăt în 
dimineaţa aceea - şi la Jefferson tot ce merge spre cimitir 
trece prin faţa închisorii, sau ce merge spre oriunde în oricare 
altă parte, trecând chiar pe sub fereastra de sus cu gratii - 
camera cea mare şi celulele în care deţinuţii negri - cartoforii 
şi traficanţii de whisky şi vagabonzii şi asasinii şi ucigaşele şi 
ele - pot să se uite jos în stradă şi să se bucure şi ei de 
înmormântări. Aşa. Câte unul, vreun alb pe care-l cunoşti, 
este în închisoare sau la spital, şi poţi să spui dintr-odată: Ce 
îngrozitor; nu de ruşinea sau de suferinţa lui, ci din cauza 
zidurilor, lacătelor, şi înainte chiar să-ţi dai seama i-ai şi trimis 
cărţi de citit, cărţi de joc, jocuri de răbdare, să-şi treacă 
timpul. Dar nu negri. Nici măcar nu te mai gândeşti la cărţi de 
joc şi la jocuri şi la cărţi de citit. Şi dintr-odată îţi dai seama cu 
un fel de spaimă că aceştia nu numai că au scăpat acum de 
obligaţia să mai citească, au scăpat şi de trebuinţa de a 
scăpa. Aşa că ori de câte ori treci prin faţa închisorii, poţi să-i 
vezi - nu, nu pe ei, pe ei nu-i vezi deloc, le vezi doar mâinile 
printre gratiile ferestrelor, nu bătând în ele, sau împletindu-se 
pe după ele sau chiar ţinându-se de ele, încleştându-se de 
gratii aşa cum ar face-o mâinile albe, ci zăcând doar acolo în 
interstiţii, nu odihnindu-se, dar chiar în odihnă acum, de pe 


136 


acum mulate şi în largul lor şi deloc speriate ca peste coamele 
plugurilor şi pe securi şi pe sape, şi pe cârpele şi măturile şi 
balansoarele leagănelor copiilor albi, până când şi gratiile 
astea de oţel li se potrivesc acum în mâini fără vreo frică sau 
angoasă. Vezi? nu umflate şi contorsionate de muncă, deloc, 
ci chiar bătucite şi făcute suple de muncă, netede şi chiar moi 
de muncă, ca şi cum doar cu mărunţişul acesta ca un rest dat 
înapoi şi făcut din simpla sudoare ei ar fi şi căpătat acelaşi 
lucru pentru care albii trebuie să plătească dolari pe câte o 
picătură. Nu sunt imuni la lucru, şi nici împăcaţi cu munca nu 
ar fi exact să spui, ci poate în alianţă cu munca şi astfel liberi 
de ea; în situaţie de armistițiu, de pace cu ea; - aceleaşi mâini 
alungite suple senine şi imune faţă de spaimă, astfel încât toţi 
cei ce le stăpânesc trebuie să se uite afară cu ele, să vadă cu 
ele - să privească cu ele şi prin ele la ce se întâmplă afară - 
înmormântările, trecerea pietonilor, oamenii, libertatea, 
lumina soarelui, aerul curat - să vadă anume cu mâinile astea 
ale lor: nu cu ochii: doar cu mâinile lăsate acolo printre gratii 
şi ele privind afară, astfel că pot vedea formele plugului sau 
ale sapei sau ale securii încă înainte de a se face ziuă; şi chiar 
şi pe întuneric, fără să trebuiască vreodată să aprindă lumina, 
ele pot nu numai să găsească de la început copilul, copilul de 
ţâţă chiar - nu copilul ei ci al tău, cel alb - dar şi necazurile şi 
suferinţele - foamea, scutecul ud, acul de siguranţă desprins - 
şi să vadă şi cu ce anume să-l dreagă. Vedeţi. Dacă aş putea 
măcar să plâng. A mai fost un altul, un bărbat de data 
aceasta, înainte de vremea mea la Jefferson, dar unchiul 
Gavin are să-şi aducă aminte şi de asta. Nevastă-sa tocmai 
murise - fuseseră căsătoriţi doar de două săptămâni - şi el a 
îngropat-o şi la început a încercat doar să meargă aşa pe jos 
în neştire pe drumurile acelea de ţară noaptea până avea să 
cadă de oboseală şi să poată să doarmă, numai că n-a reuşit 
cu asta, şi atunci a încercat să se îmbete ca să poată dormi, şi 
nici cu asta n-a reuşit şi atunci a încercat să sară la bătaie şi 
pe urmă a tăiat gâtul unui alb cu briciul la un joc de zaruri şi 
aşa a putut în sfârşit dormi puţin; şi atunci l-a găsit şeriful, 
adormit pe podeaua de lemn a verandei casei pe care o 
închiriase pentru soţia lui, pentru căsătoria lui, pentru viaţa 
lui, bătrâneţea lui. Numai că asta l-a trezit din somn, aşa că la 
închisoare, în după-amiaza aceea, dintr-odată a fost nevoie de 
temnicer şi de ajutorul de şerif şi de alţi cinci deţinuţi negri ca 


137 


să poată să-l doboare la pământ şi să-l ţină acolo în vreme ce- 
| legau cu lanţuri cu lacăte - zăcând acolo pe podea cu mai 
bine de jumătate de duzină de oameni gâfâind să-l ţină la 
pământ, şi ce credeţi că a spus? „la uitaţi-vă că s-ar zice că 
nu mai pot să mă opresc să mă gândesc. S-ar zice că nu mai 
pot să mă opresc să mă gândesc.” 

(tace, clipeşte, se freacă la ochi şi apoi îşi întinde o mână orbeşte spre 
Stevens, care şi-a scuturat batista şi i-o dă în mână. Incă nu sunt lacrimi 
pe faţa ei; ia doar batista şi îşi atinge faţa cu ea, şi-o trece peste ochi ca 

şi când ar fi un praf de pudrat, vorbeşte iarăşi) 
Dar am trecut prin faţa închisorii, nu? Suntem acum în sala 
tribunalului. Era la fel şi acolo; unchiul Gavin făcuse repetiţie 
cu ea, ceea ce fusese uşor, întrucât tot ce poţi să spui când îţi 
cer să răspunzi la o acuzaţie de asasinat este Nevinovat. 
Altminteri nici n-ar mai putea să facă proces; ar trebui să se 
grăbească şi să găsească un alt asasin înainte de a face pasul 
următor oficial. Aşa că au întrebat-o, foarte corect şi cu toate 
formalităţile ei toţi, judecătorii şi avocaţii şi grefierii şi 
membrii juriului şi Balanța şi Sabia şi steagul şi fantomele cu 
Coke şi Littleton şi Bonaparte şi luliu Cezar şi toţi ceilalţi, ca să 
nu mai vorbim de ochii şi de feţele care aveau acum şi un film 
de cinema pe gratis întrucât deja plătiseră pentru aşa ceva cu 
impozitele lor, şi nimeni de fapt nici nu asculta, pentru că ea 
nu avea de spus decât un singur lucru. Decât că ea nu l-a 
spus; ridicându-şi doar capul exact atâta cât să fie auzită 
limpede - nu vorbind tare: doar limpede - şi a spus, 
„Vinovată, Doamne” - exact aşa, dislocând şi scufundând în 
adâncuri şi risipind şi aruncând îndărăt două mii de ani, întreg 
edificiul acestui corpus juris şi regulile de procedură la care 
am muncit să le facem să stea drepte în picioare prin propria 
lor forţă încă de pe vremea lui Cezar, ca atunci când fără 
măcar să-ţi mai dai seama, să te mai controlezi, sau fără 
măcar să ştii că o faci, ţi-ai întinde mâna şi ai întoarce un ciot 
şi ai da la iveală, la aer şi la lumină şi la vedere zbuciumul 
febril şi înspăimântat al unui muşuroi de furnici. Şi mişcând 
iarăşi ciotul, când nici chiar furnicile n-ar mai gândi că ar mai 
fi cineva pe aproape; când în cele din urmă i-au explicat că 
dacă spunea că nu e vinovată asta n-avea nimic de a face cu 
adevărul ci doar cu legea, şi de data asta ea a spus de-a 
dreptul Nevinovată, şi astfel atunci juriul putea să spună că ea 
minţea şi totul era iarăşi corect şi, aşa cum credea toată 


138 


lumea, chiar şi sigur rezolvat, întrucât acum ei nici nu avea să 

i se mai ceară să mai spună ceva. Numai că n-aveau dreptate; 

juriul a spus Vinovată şi judecătorul a spus Spânzurată şi 

acum cu toţii îşi şi luau în mână pălăriile să se ducă acasă, 

când ea a mai răsturnat o dată ciotul acela: judecătorul a 

spus „Şi Domnul să se îndure de sufletul tău” şi Nancy a 

răspuns, „Da, Doamne”. 

(se întoarce deodată, aproape brusc, vorbind atât de grăbită încât 
avântul pe care şi-l luase o duce dincolo de momentul în care îl vede şi 
îl recunoaşte pe Gowan aşezat acolo unde ea crezuse toată vremea că 

ar fi fost aşezat guvernatorul ascultând-o) 

Şi asta e tot, de data aceasta. Şi aşa că acum poţi să ne spui 

tu. Ştiu că nu ai să o salvezi, dar acum poţi să spui asta. N-are 

să fie greu. Un singur cuvânt doar... 

(se opreşte, întrerupându-se, complet imobilă, dar chiar şi atunci ea e 

prima care-şi revine) 

O, Doamne! 

(Gowan se ridică repede. Temple se întoarce dintr-odată spre Stevens) 
De ce adică trebuie totdeauna să crezi în capcane de felul 
acesta? Chiar trebuie s-o faci? Din cauză că trebuie s-o faci? 
Pentru că eşti avocat? Nu, n-am dreptate. lartă-mă; eu am 
fost cea care a început, ca să ne ascundem şi să ne întindem 
capcane din astea unul altuia, nu? 

(repede; întorcându-se spre Gowan) 

Bineînţeles; nici n-ai luat somniferul acela. Ceea ce înseamnă 
că nici nu mai aveai nevoie să vii până aici ca să te ascundă 
guvernatorul după uşă sau sub birou sau oriunde ar fi tot 
încercat el să-mi spună că te ascunzi şi asculţi, pentru că în 
fond guvernatorul unui stat din sud trebuie să încerce să 
procedeze ca şi când ar regreta că trebuie să se abată de la 
comportamentul unui adevărat gentleman... 


STEVENS 
(către Temple) 
Termină. 


GOWAN 
Poate că noi amândoi nici n-am început să ne ascundem 
destul de devreme - cam cu opt ani - şi nici în sertarele 
biroului, ci în două galerii părăsite de mină, una în Siberia şi 
cealaltă la Polul Sud, poate. 


139 


TEMPLE F 
Ai dreptate. Nu voiam să spun să ne ascundem. Imi pare rău. 


Ă GOWAN 

Să nu-ţi pară. Incasează-ţi doar dobânda pe opt ani pentru 
asta. 

(către Stevens) 
Bine, bine; spune-mi şi mie să tac din gură. 

(fără să se adreseze cuiva anume) 

De fapt, aici ar fi momentul ca eu să încep să spun că îmi pare 
rău pentru viitorul termen de opt ani. Lăsaţi-mi puţin timp şi 
mie. Opt ani de recunoştinţă ar putea să fie o obişnuinţă cam 
greu de depăşit. Aşa că uite. 

(către Temple) 
lartă-mă. Uită ce-am spus. 


TEMPLE 
Ţi-aş fi spus. 


GOWAN 
Ai şi făcut-o. Uită asta. Vezi ce uşor e? Ai fi putut s-o faci şi tu 
de opt ani de zile încoace: de fiecare dată când eu aş fi spus 
„Spune că-ţi pare rău, te rog”, tot ce ai fi avut tu nevoie să 
spui ar fi fost să răspunzi „Am făcut-o. Uită toate astea”. 
(către Stevens) 
Cred că asta ar cam fi totul, nu? Putem să ne ducem acasă 
acum. 
(începe să ocolească biroul) 


TEMPLE 
Stai. 
(Gowan se opreşte; se privesc unul pe altul) 
Unde te duci? 


GOWAN 
Am spus că acasă, n-am spus aşa? Să-l iau pe Bucky şi să-l 
duc îndărăt acasă în patul lui. 
(se privesc unul pe altul) 
Nici măcar n-ai să mă întrebi unde-i el acum? 
(răspunde el însuşi) 
Unde ne lăsăm noi copiii de fiecare dată când trebuie... 


140 


STEVENS 
(către Gowan) 
Poate că am să-ţi spun să taci din gură de data asta. 


GOWAN 
Numai că lasă-mă să termin întâi. Spuneam „la rudele noastre 
cele mai apropiate”. 
(către Temple) 
L-am dus la Maggie. 


STEVENS 
(urnindu-se din loc) 
Cred că putem să plecăm cu toţii acum. Haideţi. 


GOWAN 
Aşa cred şi eu. 
(ocoleşte biroul şi se opreşte iarăşi; către Temple) 
Hotărăşte-te. Vrei să vii cu maşina cu mine sau cu Gavin? 


STEVENS 
(către Gowan) 
Du-te înainte. la-l tu pe Bucky. 


GOWAN 
Bine. 
(se întoarce, porneşte spre treptele din faţă, pe unde au intrat Temple 
şi Stevens, apoi se opreşte) 
E adevărat. Probabil că se presupune mai departe că trebuie 
să mă folosesc de intrarea spionilor. 

(se întoarce iarăşi, porneşte să ocolească iarăşi biroul către uşa din 
spate, vede mănuşile lui Temple şi poşeta ei acolo pe birou, le ridică şi i 
le întinde; aproape cu brutalitate) 

Uite. Asta e ceea ce se cheamă nişte dovezi; nu le uita. 
(Temple îşi ia poşeta şi mănuşile) 


Gowan se îndreaptă către uşa din spate. 


TEMPLE 
(strigă după el) 
Tu n-ai avut pălărie şi palton? 
(el nu răspunde. Merge mai departe, iese) 
O, Doamne! larăşi. 


141 


STEVENS 
(îi pune mâna pe braţ) 
Haide. 


TEMPLE 
(încă nu se urneşte) 
Mâine şi mâine şi mâine... 


STEVENS 
(continuându-i gândul, terminându-i spusele) 
...el are să-şi ciocnească iarăşi maşina de copacul de care nu 
trebuia, în locul unde nu trebuia, şi tu iarăşi va trebui să-l ierţi, 
tot timpul viitorilor opt ani, până când are să poată să-şi 
răstoarne iarăşi maşina în locul unde nu trebuia, de copacul 
de care nu trebuia să se ciocnească... 


TEMPLE 
Şi eu am condus maşina. Şi eu am condus o parte din timp. 


STEVENS 
(blând) 
Atunci asta să-ţi fie mângâiere. 
(o apucă iarăşi de braţ, o întoarce spre trepte) 
Haide. E târziu. 


TEMPLE 
(se împotriveşte) 
Stai. Ela spuscă nu. 


STEVENS 
Ba da. 

TEMPLE 
A spus de ce? 

STEVENS 
Da. Nu poate. 

TEMPLE 


Nu poate? Guvernatorul unui stat, cu toată puterea legală de 


142 


a ierta sau cel puţin de a comuta, nu poate? 


STEVENS 
Aşa e legea. Dacă ar fi fost doar legea, aş fi putut oricând să 
invoc faptul că e nebună, iresponsabilă, fără să te mai aduc 
aici la ora două dimineaţa... 


TEMPLE 
Şi încă şi pe celălalt părinte; nu uita asta. Nu ştiu încă nici 
acum cum ai făcut-o... Da, Gowan a fost aici înaintea noastră; 
la început s-a prefăcut că doarme când l-am dus pe Bucky sus 
şi l-am pus în patul lui; da, asta a fost atunci când ai spus că 
scapă aerul din cauciuc, când ne-am oprit la pompa de 
benzină să schimbăm roata: să-l lăsăm să ne-o ia înainte... 


STEVENS 
Bine. El nici măcar nu mai vorbea de dreptate. Vorbea despre 
un copil, un băieţaş... 


TEMPLE 

E adevărat. Spune lucrurile cum trebuie: acelaşi băieţel 
pentru care, pentru a-i ţine laolaltă căminul lui normal şi 
firesc, ucigaşa, negresa, târfa drogată nu a ezitat să-şi joace 
ultimul gambit - şi poate nici ăsta nu-i cuvântul bun, nu-i aşa? 
- pe care-l mai ştia ea şi pe care-l mai avea ea la dispoziţie; 
propria ei viaţă înjosită şi fără valoare. O, da, ştiu răspunsul şi 
la asta; şi el a fost adus atunci în noaptea asta: ca un copil 
mic să nu trebuiască să sufere pentru ca să vină la Mine. 
Astfel ca binele să poată să iasă din rău. 


STEVENS 
Nu numai ca să poată, ca să trebuiască să iasă de acolo. 


TEMPLE 
Cât de bine touche deci. Pentru că ce fel de cămin firesc şi 
normal mai poate avea acest băieţel în care tatăl lui să poată 
oricând să-i spună că n-are tată? 


STEVENS 
N-ai răspuns la întrebarea asta în fiecare zi de şase ani de 
zile? Nu ţi-a răspuns la asta Nancy în numele tău atunci când 


143 


ţi-a spus cum te-ai luptat tu, nu pentru tine, ci pentru 
băieţelul acesta? Nu ca să-i arăţi tatălui că nu are dreptate, ci 
ca să-l laşi pe băieţelul acesta să înveţe să vadă cu ochii lui că 
nimic, nici măcar ceea ce ar fi putut să intre în casa aceea, nu 
i-ar fi putut face vreodată vreun rău? 


TEMPLE 
Dar eu m-am dat bătută. Nancy ţi-a spus şi asta. 


STEVENS 
Ea nu mai crede asta acum. Nu asta are să dovedească ea 
vineri dimineaţă? 


TEMPLE 
Vineri. Ziua aceea neagră. Ziua în care nu porneşti niciodată 
într-o călătorie. Decât că această călătorie a lui Nancy nu a 
început când s-a luminat de ziuă sau la răsăritul soarelui sau 
oricând e politicos şi plin de tact să spânzuri oamenii, 
poimâine. Călătoria ei a început în dimineaţa aceea acum opt 
ani când m-am urcat în tren de la Universitate... 

(tace; o clipă; apoi liniştită) 

O, doamne, şi atunci tot vineri era; meciul acela de baseball 
era într-o vineri... 

(repede) 
Vezi? Nu vezi? Nici de departe nu s-a terminat încă. Sigur că 
el nu are s-o salveze. Dacă ar face asta, s-ar termina; Gowan 
ar putea să mă dea pur şi simplu pe mine afară, ceea ce 
poate face încă, sau eu aş putea să-l dau afară pe Gowan, 
ceea ce aş fi putut face până când acum s-a făcut prea târziu, 
prea târziu acum pentru vecie, sau judecătorul ar fi putut, să 
ne dea afară pe amândoi şi să-l fi dat pe Bucky la un orfelinat, 
şi s-ar fi terminat atunci totul. Dar acum poate să continue, 
mâine şi mâine şi mâine, acum şi totdeauna şi în vecii 
vecilor... 

STEVENS 

(blând, încearcă s-o împingă) 

Haide. 


TEMPLE 
(împotrivindu-se) 


144 


Spune exact ce a spus el. Nu în noaptea asta: nu se poate să 
fi fost în noaptea asta - sau ţi-a spus-o la telefon, şi nici măcar 
n-am mai fi avut nevoie... 


STEVENS 
A spus-o acum o săptămână... 


TEMPLE 
Da, cam la vremea când ai trimis telegrama. Ce a spus? 


STEVENS 

(citează) 
„Cine sunt eu să am neruşinata temeritate şi îndrăzneala 
impertinentă să aşez măruntul apanaj al funcţiei mele în 
cumpănă cu acest ţel simplu şi de neabătut? Cine sunt eu să 
anulez şi să abrog târgul acela pe care ea l-a încheiat cu viaţa 
ei sărmană buimacă pierdută şi fără vreo valoare?” 


TEMPLE 

(sălbatică) 
Şi mai e şi bun - bunătate şi blândeţe duioasă. Deci nici 
măcar în speranţa de a-i salva ei viaţa nu am venit eu aici la 
ora două dimineaţa. Nici măcar pentru ca să mi se spună că el 
se hotărâse dinainte să n-o salveze. Nici măcar ca să mă 
mărturisesc bărbatului meu, ci ca s-o fac în auzul a doi străini, 
un lucru pentru care am cheltuit opt ani ca să-l expiez astfel 
încât soţul meu să nu trebuiască să afle de toate astea. Nu 
vezi? Asta e doar suferinţa. Nu pentru ceva anume; doar 
suferinţa. 


STEVENS 
Ai venit aici ca să afirmi însuşi lucrul acela pentru care Nancy 
are să moară mâine dimineaţă ca să-l postuleze: că anume 
copiii mici, atâta vreme cât sunt copii mici, vor trebui să fie 
intacţi, nebântuiţi de spaime, nesfâşiaţi, neatinşi de teroare. 


TEMPLE 
(liniştită) 
Foarte bine. Am făcut asta. Putem să mergem acasă acum? 


145 


STEVENS 
Da. 

(ea se întoarce, se îndreaptă spre treptele de la intrare, Stevens 
mergând alături de ea. Când ea ajunge la prima treaptă, se opreşte 
clătinându-se, pare să se poticnească uşor, ca o somnambulă. Stevens 
o sprijină, dar îndată ea îşi desprinde braţul şi începe să coboare) 


TEMPLE 
(pe prima treaptă; nu se adresează nimănui anume, cu acelaşi aer de 
somnambulă) 
Ca să-mi mântui sufletul - dacă oi fi având suflet. Dacă există 
un Dumnezeu care să-l mântuie - un Dumnezeu care să-l 
vrea... 


CORTINA 


146 


Actul al treilea 
INCHISOAREA 
(Nici măcar cu totul încă eliberându-l...) 


Astfel că, deşi într-un anumit sens închisoarea era deopotrivă 
mai bătrână şi mai puţin bătrână decât clădirea tribunalului, în 
timp, în ceea ce observase şi în amintire era mai bătrână chiar şi 
decât oraşul însuşi. Pentru că nu fusese oraş până când nu 
fusese o clădire a tribunalului, şi nici vreo clădire a tribunalului 
până când (asemenea unei creaturi nesimţitoare neînţărcate, 
smulsă cu violenţă din ugerele stăvilarelor ei) acea vizuină fără 
duşumele ca de iepuri sprijinită de peretele din afară al altei 
construcţii adăpostind lada de fier nu a fost smulsă din coasta de 
buşteni a închisorii şi preschimbată într-un edificiu aproape neo- 
grec ieşind din Anglia georgiană aşezat în centrul a ceea ce cu 
timpul avea să fie piaţa oraşului (ca rezultat al cărui fapt oraşul 
însuşi se mişcase cu un bloc mai spre sud - sau mai degrabă nici 
nu era vreun oraş atunci şi totuşi clădirea tribunalului ea însăşi 
fiind un catalizator: o simplă deschidere prăfoasă a urmelor, 
drumeagului, cărării într-o pădure de stejari şi arţari şi hicori şi 
sicomori şi arbori catalpa înfloriţi şi corni şi pomi ai lui luda şi 
curmali japonezi şi pruni sălbatici, cu pe o parte taverna 
bătrânului Alec Holston şi grajdurile lui, şi ceva mai departe 
prăvălia şi oficiul poştal ale lui Ratcliffe şi fierăria şi diagonal în 
faţa lor, en face şi singuratică dincolo de întinderea de praf, 
închisoarea din buşteni; mişcându-se - oraşul - complet şi intact, 
cu un bloc mai spre sud, astfel că acum, un secol şi un sfert mai 
târziu, grajdurile şi prăvălia lui Ratcliffe pieriseră şi taverna 
bătrânului Holston şi fierăria erau acum un hotel şi un garaj, pe o 
arteră principală de circulaţie, e adevărat, dar încă fiind o stradă 
laterală comercială, şi închisoarea din faţa lor, deşi transformată 
acum în două etaje de cărămidă georgiană de către mâinile [sau 
oricum buzunarele] familiilor Sartoris şi Sutpen şi Louis Grenier, 
dând nici măcar într-o stradă laterală ci într-o alee); 


Şi astfel, fiind mai bătrână decât ele toate; mutaţia şi 
schimbarea; şi, în sensul acesta, le înregistrase pe toate (şi într- 
adevăr, aşa cum Gavin Stevens, avocatul şi Cincinnatusul 
oraşului obişnuia să spună, dacă ai fi urmărit în neîntreruptă - de 


147 


fapt întretăindu-se în paragrafe - continuitate istoria unei 
comunităţi, privind nu în registrele bisericii şi în înregistrările 
tribunalului, ci pe sub straturile de calsomină şi creozot şi de 
văruială cojită de pe zidurile închisorii, întrucât numai în acea 
încarcerare forţată îşi găseşte omul lenevia şi răgazul să 
compună, în termenii grosolani şi simpli ai poftelor şi dorurilor lui 
grosolane şi simple, recapitulări grosolane şi simple ale inimii lui 
grosolane şi simple); invizibile şi încruntate, nu numai pe sub 
lăuntrul de an cu an de creozot şi spoială al celulei comune, ci şi 
peste pereţii orbi din afară, întâi cei simpli de buşteni prinşi 
laolaltă cu glod şi noroaie şi apoi cărămizi simetrice, nu numai 
vorbirea şleampătă mâzgălită analfabetă repetitivă lipsită de 
orice imaginaţie şi scrierea în imagini lipsită de orice perspective, 
aproape preistorică încărcată de sexualitate, ci şi imaginile, 
panorama nu numai a oraşului ci şi a zilelor şi anilor lui până 
când se împlinise un secol şi mai bine, umplând astfel nu numai 
mutaţiile şi schimbările lui dintr-o simplă haltă: într-o 
comunitate: într-o aşezare: într-un sat: într-un oraş, ci şi formele 
şi mişcările, gesturile de pasiune şi speranţă şi muncă şi îndurare 
ale bărbaţilor şi femeilor şi copiilor în generaţiile lor succesive şi 
încălecându-se unele în altele mult după ce subiectele care 
răsfrânseseră aceste imagini dispăruseră şi fuseseră înlocuite cu 
altele şi iarăşi înlocuite, ca atunci când te opreşti singur într-o 
cameră întunecoasă şi goală şi crezi, hipnotizat sub uriaşa 
apăsare a acelui A Fost incredibil şi îndurând întru suferinţă al 
omului, că poate întorcându-ţi capul într-o parte ai să vezi cu 
coada ochiului cum se întoarce un mădular în mişcare - o licărire 
de crinolină, o încheietură a mâinii prinsă în dantelă, poate chiar 
un penaj de cavaler - cine ştie? cu condiţia să fie destulă voinţă, 
poate chiar faţa însăşi trei sute de ani după ce se risipise în 
pulbere - ochii, două lacrimi dense acum pline de aroganță şi 
mândrie şi saţietate şi cunoaştere şi angoasă şi precunoaştere a 
morţii, spunându-i nu morţii dincolo de douăsprezece generaţii, 
întrebând încă aceeaşi veche întrebare căreia nu i se poate 
răspunde trei secole după ce acea realitate pe care o 
răsfrânseseră ei învățase să ştie că răspunsul nu avea 
importanţă sau - şi mai bine - uitaseră că se rostise acea 
întrebare - în adâncimile umbrite nebănuit de adânci iluzorii ale 
unei oglinzi vechi care privise prea multe lucruri prea multă 
vreme; 


148 


Dar nu în umbră, nu aceasta, nu oglinda aceasta, buştenii 
aceştia; chirciţi acolo în strălucirea deplină a luminişului presărat 
cu cioturi în timpul acelor prime veri, singuratic pe o parte a 
luminişului prăfuit însemnat cu câte o roată întâmplătoare dar 
mai ales cu urmele cailor şi oamenilor: trăsura expres micuță 
particulară a lui Pettigrew până când el şi ea fuseseră înlocuiţi de 
o diligenţă o dată pe lună de la Memphis, calul de curse pe care 
Jason Compson îl vânduse lui lkkemotubbe, fiul bătrânei 
Mohataha şi ultimul şef domnitor Chickasaw în regiunea aceea, 
pe un pătrat de pământ atât de mare, încât, aşa cum a arătat 
prima măsurătoare formală, noua clădire a tribunalului ar fi fost 
doar una dintre acareturile lui Compson dacă atunci Corporaţia 
n-ar fi cumpărat de ajuns de mult din el (la preţul cerut de 
Compson) pentru a evita ca ea însăşi să fie acuzată de a încălca 
pământurile altuia, şi iapa înşeuată care purta geanta neagră 
uzată a doctorului Habersham (şi care trăgea şi trăsurica după ce 
doctorul Habersham ajunsese prea bătrân şi ţeapăn ca să mai 
urce în şa), şi catârii care trăgeau căruţa în care, aşezată într-un 
balansoar sub o umbrelă de soare franţuzească ţinută de un 
copil sclav negru, bătrâna Mohataha avea să vină la oraş 
sâmbetele (şi venise pentru ultima oară să-şi aşeze X-ul mare pe 
hârtia care ratifica deposedarea pentru totdeauna a poporului ei, 
venind în căruţă şi de data aceea, cu picioarele goale ca 
totdeauna dar în rochia de mătase purpurie pe care fiul ei, 
Ikkemotubbe, i-o adusese îndărăt din Franţa, şi o pălărie 
încununată cu pana în culoare regală a unei regine, sub umbrela 
de soare ţinută de sclavă încă şi cu un alt copil de sclav, tot 
fetiţă, chircită pe vine de cealaltă parte a ei ţinându-i papucii 
încrustaţi în care ea nu reuşise niciodată să-şi vâre picioarele, şi 
în spatele căruţei resturile meschine ale epavelor stil Empire şi 
fără însemne pe care i le adusese fiul ei şi care erau de ajuns de 
puţine ca să poată fi mutate din loc; mânându-şi căruţa pentru 
ultima oară din pădure în luminişul prăfuit din faţa prăvăliei lui 
Ratcliffe unde agentul federal şi polițistul o aşteptau cu hârtia, şi 
şi-a oprit catârii şi a stat acolo puţină vreme, cu tinerii care-i 
alcătuiau garda aşezaţi pe vine liniştiţi în jurul căruţei oprite 
după marşul lor de opt mile, în timp ce de pe veranda prăvăliei şi 
a tavernei lui Holston aşezarea - cei din stirpea lui Ratcliffe şi 
Compson şi Peabody şi Pettigrew [nu şi Grenier şi Holston şi 
Habersham, pentru că Louis Grenier refuzase să vină şi să vadă 
asta, şi pentru acelaşi motiv bătrânul Alec Holston rămăsese 


149 


aşezat singur în acea după-amiază fierbinte în faţa butucului său 
mocnind în căminul cârciumii sale, şi doctorul Habersham murise 
şi fiul său plecase spre Vest cu mireasa lui, care era nepoata 
Mohatahei, şi socrul lui, fiul Mohatahei, Ilkkemotubbe] - şedea şi 
se uita; faţa de nepătruns fără vârstă ridată, trupul gras diform 
îmbrăcat în veşmintele lepădate ale unei regine franţuzoaice, 
care pe ea arătau asemenea costumului de duminică al unei 
madame din vreun bordel mai bogat din Natchez sau New 
Orleans, aşezată într-o căruţă dărăpănată în mijlocul cercului 
alcătuit din trupele ei acum aşezate pe vine, tinerii ei gătiţi în 
veşmintele lor de duminică dar şi de călătorie; pe urmă ea a 
spus; „Unde este teritoriul acesta al indienilor?” Şi ei i-au spus: 
spre Vest. „Intoarceţi catârii spre Vest”, a spus ea, şi cineva a 
făcut asta şi ea a luat tocul de la agent şi şi-a făcut X-ul pe hârtie 
şi i-a dat tocul îndărăt şi căruţa s-a urnit, tinerii ridicându-se şi ei, 
şi ea a dispărut astfel străbătând după-amiaza de vară în teribilul 
şi infinitezimalul scârţâit şi alunecarea roţilor neunse, ea însăşi 
imobilă sub umbrela rigidă de soare, grotescă şi regală, bizară şi 
muribundă, ea însăşi fiinţa uitării şi rămânerii în urmă ieşind din 
scenă pe propriul ei catafalc, acum al trecutului, nemaiprivind 
nici o singură dată îndărăt, nici o singură dată îndărăt spre casă); 


Dar cel mai mult urmele oamenilor - pantofilor pe măsură pe 
care doctorul Habersham şi Louis Grenier îi aduseseră de pe 
coasta Atlanticului, cizmelor de cavalerie în care Alec Holston 
călărise în urma lui Francis Marion, şi - mai nenumărate aproape 
decât frunzele, întrecându-le pe toate celelalte laolaltă - 
mocasinilor, sandalelor de piele de cerb din pădure, purtate nu 
numai de indieni ci şi de albi, de pionieri, de vânătorii rătăcitori, 
ca şi cum nu numai că ei ar fi învins sălbăticia ci chiar ar fi şi 
păşit în înseşi încălţările celor pe care-i deposedaseră (şi era şi 
potrivit şi cuvenit astfel, întrucât, prin intermediul gambelor şi 
picioarelor lui, albul cucerise America; U-ul închis şi despicându- 
se al cailor şi turmelor sale aşternându-se peste propriile lui 
urme,  consolidându-i doar astfel victoria); - (închisoarea) 
pândindu-i pe toţi oamenii, roşii şi albi şi negri - pionierii, 
vânătorii, oamenii pădurilor înarmaţi cu puşti, care făceau 
aceleaşi urme grăbite tăcute cu degetele întoarse înăuntru şi 
aproape fără călcâie, ca şi oamenii roşii şi pentru acelaşi motiv; 
nu din cauza ţevii cu ghivent ci pentru că ei puteau intra în 
mediul omului roşu şi făceau aceleaşi urme pe care le făcea 


150 


acesta; gospodarul întipărindu-şi călcâiele dure ale bocancilor 
mai adâncite din cauza greutăţii pe care o purta pe umeri: 
securea şi fierăstrăul şi fiarele plugului, care îl deposeda pe omul 
pădurilor din motivul invers: pentru că astfel, cu fierăstrăul şi 
securea, el pur şi simplu înlătura, abolea mediul în care doar 
omul pădurii putea exista; pe urmă cei care făceau speculă cu 
pământurile şi neguţătorii de sclavi şi de whisky care-i urmau pe 
aceşti oameni gospodari, şi politicienii care-i urmau pe 
speculanţii de pământuri, întipărindu-şi tot mai adânc urmele în 
praful acelor luminişuri prăfuite, până când în cele din urmă nu 
mai rămăsese în el nici urmă de Chickasaw; pândindu-i 
(închisoarea) pe ei toţi, din primele zile inocente când doctorul 
Habersham şi fiul său şi Alec Holston şi Louis Grenier fuseseră la 
început oaspeţii şi apoi prietenii tribului Chickasaw al lui 
Ikkemotubbe; pe urmă un agent al problemelor indiene şi un 
birou şi un post comercial, şi deodată Ilkkemotubbe şi Chickasaw- 
ii lui erau ei înşişi oaspeţi, fără a mai fi prietenii guvernului 
federal; pe urmă Ratcliffe, şi postul comercial nu mai era pur şi 
simplu un post comercial cu indienii, deşi indienii mai erau încă 
bineveniţi, desigur (întrucât, la urma urmelor, ei mai stăpâneau 
pământurile sau oricum fuseseră primii pe ele şi le mai 
pretindeau) şi apoi Compson cu acel cal de curse al său şi curând 
Compson începuse să fie el proprietarul conturilor indienilor 
pentru tutun şi stambă şi pantaloni de doc şi oale de gătit 
mâncare în registrul lui Ratcliffe (cu timpul avea să fie şi 
proprietarul registrelor lui Ratcliffe) şi într-o zi Ikkemotubbe avea 
să stăpânească el calul şi Compson să stăpânească el pământul, 
şi din acest pământ părinţii oraşului aveau să trebuiască să 
cumpere o parte de la el, la preţul stabilit de el, pentru a 
întemeia un oraş; şi Pettigrew cu poşta lui o dată la trei 
săptămâni, şi pe urmă o diligenţă o dată pe lună şi feţele noi 
venind în părţile locului mai repede decât bătrânul Alec Holston 
artritic şi irascibil, chircindu-se pe vine ca un urs bătrân şi 
morocănos la focul mocnind în cămin chiar şi în arşiţa verii (el 
singur acum din acei trei iniţiali, întrucât bătrânul Grenier nu mai 
venea la aşezare, şi bătrânul doctor Habersham murise, şi fiul 
bătrânului doctor, după părerea aşezării, se transformase într-un 
indian şi renegat încă de la vârsta de doisprezece sau 
paisprezece ani) ar mai fi vrut să facă vreun efort, să mai aşeze 
numai peste feţele lor; şi acum într-adevăr ultima întipăritură de 
mocasin pierind din luminişul acoperit de praf, ultima urmă cu 


151 


degetele întoarse înăuntru şi fără călcâi şi uşoară şi moale şi 
grăbită şi îndreptându-se spre vest o clipă, apoi ştearsă din văzul 
şi din amintirea oamenilor de un călcâi greu de piele preocupat 
în traficarea nu a dăinuirii şi a durității şi a supravieţuirii, ci a 
banilor - luând cu ea (urma) nu numai mocasinii ci şi încălţările 
de piele şi pieptarele, pentru că Chickasaw-ii lui Ikkemotubbe 
purtau acum pantaloni strâmţi croiţi în fabricile din est şi pantofi 
tot de acolo, vânduți lor pe credit din magazinul universal al lui 
Ratcliffe şi Compson, mergând pe jos în aşezarea albilor în zilele 
de sâmbătă, ducând cu ei pantofii străini înfăşuraţi cu grijă în 
pantalonii străini ţinuţi sub braţ, ca să se oprească la podul peste 
pârâul lui Compson exact atâta timp cât să-şi scalde picioarele şi 
gambele în el înainte de a-şi îmbrăca pantalonii şi pantofii, apoi 
stând astfel chirciţi toată ziua pe veranda magazinului, mâncând 
brânză şi biscuiţi şi bomboane de mentă (cumpărate şi ele pe 
credit dintre mărfurile expuse pe tejgheaua lui Compson şi 
Ratcliffe) şi acum nu numai ei ci şi Habersham şi Holston şi 
Grenier erau aici toleraţi, anacronici şi străini, nu cu adevărat o 
pacoste încă, ci doar pur şi simplu incomodânăd; 


Pe urmă ei dispăruseră; închisoarea a văzut şi aceasta; căruţa 
oprită, cu roţile neunse, cu vopseaua cojită, atelajul de catări 
prost hrăniţi legaţi de ea cu resturi din harnaşamentele din Est 
cârpite cu curele din piele aspră de cerb, cei nouă tineri - 
sălbatici, neîmblânziţi şi mândri, care, chiar în răstimpul de care 
îşi mai aduceau aminte cei din generaţia lor, fuseseră oameni 
liberi, şi, în al generaţiei părinţilor lor, moştenitori ai unor regi - 
chirciţi acolo, aşteptând, liniştiţi şi stăpâniţi, nici măcar gătiţi cu 
străvechile piei de cerb muiate de vechimea pădurilor, 
veşmintele libertăţii lor, ci cu podoabele formale ale sărbătorilor 
rituale, inexplicabile pentru ei, ale albilor: pantalonii de stambă şi 
cămăşile albe cu piepturile scrobite (pentru că ei călătoreau 
acum; aveau să fie vizibili lumii din afară, străinilor; - şi ducându- 
şi pantofii din Noua Anglie la subsuoară şi ei, întrucât distanţa 
avea să fie lungă şi mersul pe jos era mai uşor în picioarele 
goale), cămăşile fără guler şi fără cravată e adevărat şi cu 
poalele purtate pe dinafară, dar încă ţepeni ca scândurile, 
licăritori, festivi, şi în balansoarul din căruţă, sub umbrela de 
soare ţinută de o sclavă, mama tribului cea grasă, diformă, 
bătrână, în mătasea regală purpurie, pătată de sudoare şi cu 
pălăria cu pene, cu picioarele goale desigur dar, fiind regină, cu o 


152 


altă sclavă care să-i poarte papucii, punându-şi X-ul pe hârtie şi 
apoi mânându-şi căruţa mai departe, pierind înceată, ca o 
ofrandă în scrâşnetul şi scârţâitul încet şi teribil al căruţei neunse 
- în aparenţă şi numai în aparenţă, întrucât în realitate era ca şi 
cum, în loc de a-şi fi pus o cruce de cerneală în josul unei foi de 
hârtie, ea ar fi aprins fitilul unei mine aşezate sub un stăvilar, un 
dig, o barieră deja încordată, umflându-se, încordându-se, 
iminentă în surpare, astfel încât nu ar mai fi fost nevoie decât de 
o singură uşoară atingere a tocului ţinut de mâna aceea cafenie 
şi analfabetă, şi căruţa nu pierind înceată şi teribilă din scenă în 
scârţâitul teribil al roţilor ei neunse, ci ca şi măturată, zvârnlită, 
azvârlită nu numai afară din Ţinutul Yoknapatawpha şi din 
Mississippi ci şi din Statele Unite, imobilă şi intactă - căruţa, 
catârii, indianca bătrână, ţeapănă, diformă şi cele nouă capete 
care o înconjurau - ca o epavă sau o bucată dintr-un decor de 
teatru târâtă grăbit în culise dincolo de fundalul scenei, prin 
foşnetele şi agitația recuzitorilor pregătindu-se pentru scena şi 
actul următor, înainte chiar ca să fi avut timp cortina să se 
coboare; 


Nu mai era timp; totul era pregătit pentru actul şi scena 
următoare fără să se mai aştepte recuzitorii; sau mai degrabă 
fără să se mai golească scena, ci noul act şi noua scenă 
începând chiar în mijlocul fantomelor, fantasmelor risipindu-se 
ale acelor vremi vechi care se epuizaseră, se tociseră până nu 
aveau să mai fie şi nu aveau să se mai întoarcă vreodată; ca şi 
cum numai şi simpla succesiune ordonată obişnuită a zilelor nu 
ar fi fost suficient de amplă, nu ar fi cuprins de ajuns spaţiu şi 
astfel săptămânile, lunile, anii ar fi trebuit să fie condensaţi şi 
strânşi într-o singură izbucnire, o singură revărsare, un singur 
urlet tăcut umplut de un singur cuvânt: oraş: municipiu: cu un 
singur nume: Jefferson; şi gurile oamenilor şi chipurile lor 
neîncrezătoare (chipuri cărora bătrânul Alec Holston nu mai 
încerca de mult să le dea nume, sau măcar să le recunoască) 
erau acum pline de el; asta fusese abia ieri, şi până mâine uriaşa 
strălucitoarea izbucnire şi uriaşul drum împinseseră însuşi oraşul 
cu un bloc de case mai spre sud, lăsând în apele stătute şi fără 
curent ale unei alei pe o străduţă laterală vechea închisoare 
care, asemenea bătrânei oglinzi, privise prea multe lucruri prea 
mult timp, sau asemenea patriarhului care, fie că el decretase 
sau nu conversiunea cocioabei încheiate laolaltă din noroaie într- 


153 


un conac, cel puţin o prevăzuse, şi care acum nu numai că este 
mulţumit cu asta ci chiar preferă scaunul cel vechi pe veranda 
din spate, departe de foşnetul formularelor şi de vacarmul 
arhitecţilor ciufuţi din salonul de acum dărâmat; 


Ei (închisorii vechi) nu-i păsa, în apele nelegănătoare în insula 
stătătoare a oraşului muncit de chinurile naşterii, cu pereţii de 
buşteni prinşi laolaltă de noroaie închizând încă epavele unor 
vremuri mai vechi zbătându-se spre ieşirea din nemişcare: doar 
câte un sclav întâmplător fugind sau vreun indian beat sau 
moştenitorul veleitar al vechii tradiţii a unora ca Mason sau Hare 
sau Harpe (aşteptându-şi vremea până când, odată terminată 
clădirea tribunalului, şi închisoarea avea să fie transpusă în 
cărămidă, dar, spre deosebire de tribunal, doar într-o aparenţă 
de cărămidă, căci buştenii vechi umpluţi cu noroaie şi lut de la 
parter erau încă intacţi sub teaca lor ornamentată şi simetrică); 
şi acum nici nu mai pândea, aştepta doar ştiutoare, amintindu-şi; 
ieri abia, o sălbăticie obişnuită, o prăvălie, o fierărie şi acum, 
astăzi, nemaifiind un orăşel, un oraş, ci oraşul şi oraşul cel mare: 
cu nume; nu un tribunal, ci tribunalul, ridicându-se, avântându-se 
asemenea exploziei imobilizate a unei rachete, nici măcar 
terminat încă, dar de pe acum dominând, rază, focar şi stea 
călăuză, deja mai înaltă decât orice altceva, ieşind din grăbita, 
deja începând să se risipească, sălbăticie - nu sălbăticia 
retrăgându-se din faţa câmpurilor bogate şi arabile aşa cum se 
retrage fluxul, ci mai degrabă câmpurile înseşi, bogate şi 
inepuizabile sub pluguri, ridicându-se înspre soare şi spre văzduh 
din mlaştini şi gloduri, ele însele aruncând în lături şi îndărăt 
mărăcinişurile şi tufişurile, râpele şi apele stătătoare şi pădurea, 
laolaltă cu locuitorii lor fără de adăpost - oamenii sălbatici şi 
animalele - care le bântuiau pe vremuri nemaijinduind, 
nemaivisând, neînchipuindu-şi altceva - stea călăuzitoare şi pol, 
atrăgând oamenii - bărbaţii şi femeile şi copiii, fecioarele, fetele 
de măritat şi tinerii, inundând, revărsându-se cu uneltele şi 
bunurile şi turmele şi sclavii şi banii lor de aur, în urma atelajelor 
de boi sau de catâri, cu vapoarele cu aburi în susul bătrânului 
râu al lui lkkemotubbe dinspre Mississippi; de-abia ieri calul de 
curse al lui Pettigrew fusese înlocuit de diligenţă, şi totuşi de pe 
acum începuse să se vorbească de o cale ferată la mai puţin de o 
sută de mile spre nord, care să parcurgă tot drumul de la 
Memphis la Oceanul Atlantic; 


154 


înaintând repede acum; numai şapte ani, şi nu numai că 
tribunalul era terminat, ci şi închisoarea: nu o închisoare nouă 
fireşte, ci cea veche înfrumuseţată pe deasupra cu cărămidă, şi 
cu două etaje, ferestre albe cochete şi cu gratii de fier: doar faţa 
fiindu-i dreasă, pentru că în spatele lustrului de acum erau încă 
bătrânele oase de naştere, bătrâna, indelebila aducere aminte: 
vechii buşteni încleştaţi intacţi şi fără greutate, între cărămizile 
aliniate simetric şi tencuiala văruită, imună acum chiar şi la 
obligaţia de a mai privi, vedea, pândi acea nouă vreme care 
peste câţiva ani încă nici nu avea măcar să-şi mai amintească 
faptul că vechii buşteni erau rămaşi mai departe în spatele 
cărămizilor sau că ar fi fost acolo vreodată, o vreme din care 
indianul beţiv dispăruse, lăsându-l doar pe tâlharul de drumul 
mare, care-şi juca libertatea pe norocul lui, şi negrul fugit, care, 
neavând libertate să-şi joace la noroc, îşi punea în joc doar 
mediul vieţii sale; atât de repede, atât de iute: arhitectul acela 
neîmblânzit de la Paris al lui Sutpen de mult plecat, dispărut (aşa 
sperau unii) îndărăt în locul acela, oricare ar fi fost el, spre care 
încercase fără izbândă să ajungă odată în miez de noapte şi 
fusese ajuns din urmă şi prins în mlaştini, nu (aşa cum ştia acum 
oraşul) de Sutpen şi sălbaticul din Indiile de Vest care era şeful 
sclavilor lui Sutpen şi de câinii de vânat urşi ai lui Sutpen, nici 
chiar de destinul lui Sutpen şi nici chiar de destinul lui (al 
arhitectului), ci de cel al oraşului: lungul invincibilul braţ al 
Progresului însuşi întinzându-se în mlaştina aceea de miez de 
noapte pentru a-l culege de acolo, din cercul acela lătrător de 
câini şi negri goi şi de torţe de pin, şi pecetluind oraşul cu el ca şi 
cu o semnătură imprimată pe cauciuc şi apoi îl eliberase, nu-l 
aruncase în lături ca pe un tub stors de vopsea, ci mai degrabă 
(şi neatent chiar) doar  deschizându-şi degetele, mâna; 
pecetluind întipăritura lui (a arhitectului) nu doar pe clădirea 
tribunalului şi pe închisoare, ci pe întregul oraş, fluxul şi 
picurarea cărămizilor lui nici măcar încetinindu-se, tiparele şi 
cuptoarele lui clădind cele două biserici şi apoi acea Academie 
pentru studente, a cărei diplomă pentru câte o tânără femeie din 
Mississippiul de nord sau Tennesseeul de vest avea curând să 
capete aceeaşi semnificaţie mitică pe care ar fi avut-o o invitaţie 
trimisă de la Castelul Windsor şi semnată de Regina Victoria 
pentru vreo tânără femeie din Long Island sau Philadelphia; 


155 


Atât de repede acum; încă o zi şi calea ferată alerga 
neîntreruptă de la Memphis spre Carolina, şi locomotivele cu roţi 
uşoare, cu hornuri ca nişte bulbi şi arzându-şi drumul cu lemne, 
ţipând şi şuierând prin mlaştini şi prin trestiile de zahăr pe unde 
ursul şi pantera mai pândeau încă şi prin pădurile deschise unde 
cerbii păscând unduiau încă în turme palide asemenea fumului 
neapucând să se înalțe: pentru că ele - animalele sălbatice, 
fiarele - rămâneau, ele făceau faţă, aveau să îndure, să dăinuie; 
încă o zi, şi aveau să fugă, să tropăie greoaie, să se risipească în 
goană prin luminişuri, de la început ajunse şi apoi lăsate să se 
depărteze de umbrele ca de şoim ale avioanelor de poştă; ele 
aveau să dăinuie, doar oamenii cei sălbatici dispăruseră; şi încă o 
zi, mâine, şi oamenii maturi din Jefferson nici măcar să nu-şi mai 
aducă aminte de vreun indian beat în închisoare; un alt mâine - 
atât de iute, de repede, de grăbit - şi nici măcar vreun singur 
tâlhar de drumul mare din sămânţa şi tradiţia veche, adevărată, 
sângeroasă a lui Hare şi Mason şi a nebunilor Harpe; şi chiar şi 
Murrell, moştenitorul şi apoteoza lor întreită, care îşi preluase 
moştenirea de simplă rapacitate şi sete de sânge şi o 
preschimbase în visul sângeros al unui imperiu al fărădelegii, 
acum dispărut şi el, terminat şi depăşit de istorie ca şi Alexandru 
cel Mare, înfrânt şi despuiat nici măcar de om ci de Progres, de o 
faţadă impenetrabilă de moralitate a clasei mijlocii, care-i 
refuzase până şi demnitatea execuţiei de tâlhar, şi în schimb îi 
însemnase numai mâna cu fierul roşu ca unui hoţ de buzunare 
din epoca elizabetană - până când tot ce mai rămăsese din zilele 
de demult închisorii să întemniţeze era sclavul fugit, pentru 
ceasul lui mărunt, pentru minutele lui mărunte, în vreme ce 
vremea, ţara, națiunea, pământul american se rotea tot mai 
repede şi mai repede către prăpastia căscată a destinului său; 


Atât de repede, atât de iute; o marfă acum pe pământul care 
până atunci îşi socotise avuţiile la început în indieni; apoi în acri 
şi secţii şi hotare: - o economie: Bumbac: un rege: omnipotent şi 
omniprezent: un destin căruia (era limpede acum) plugul şi 
securea îi fuseseră doar uneltele; nu plugul şi securea care 
aboliseră sălbăticia, ci Bumbacul: globurile mărunte ale Mişcării 
fără greutate şi nenumărate chiar şi în mâna unui copil, 
neînstare nici măcar să înfunde o puşcă, şi cu atât mai puţin să o 
încarce, dar de ajuns de puternic ca să reteze cârceii şi rădăcinile 
înseşi de stejari şi de hicori şi de arbori de cauciuc, lăsându-le 


156 


coroanele în stare să umbrească acri întregi, să se ofilească şi să 
dispară într-un singur anotimp sub strălucirea orbitoare, 
crâncenă, înmiresmată; nu puşca şi nici plugul care i-au împins în 
cele din urmă pe urşi şi pe cerbi şi pe pantere în ultimele vizuini 
ale junglelor din râpele râului, ci Bumbacul; nu cupola avântată a 
clădirii tribunalului atrăgându-i pe oameni în ţara aceasta, ci 
aceeaşi revărsare albă măturându-i cu sine încoace: firavă 
peliculă acoperind pământul cafeniu al iernii, înmugurind 
primăvara şi prin vară până când fluxul alb al lui Septembrie 
avea să se spargă de pereţii halelor de egrenat şi ai depozitelor 
şi să sune asemenea clopoţeilor pe tejghelele de marmură ale 
băncilor; schimbând nu numai faţa pământului, ci şi tenul 
oraşului însuşi, creându-şi propria aristocrație de paraziți nu 
numai în spatele porticului cu coloane ale caselor pe plantaţii, ci 
şi în casieriile negustorilor şi bancherilor şi în sanctuarul tăinuit al 
avocaţilor, şi nu numai în acestea din urmă, ci în cele din urmă în 
nadirul desăvârşit: şi în oficiile regionale: ale şerifilor şi 
perceptorilor şi grefierilor şi temnicerilor şi funcţionarilor 
mărunți; făcând peste noapte pentru vechea închisoare ceea ce 
arhitectul lui Sutpen cu toate cărămizile şi fierăriile lui 
ornamentale nu fusese în stare să facă - închisoarea cea veche, 
care fusese inevitabilă, o necesitate, asemenea unei instituţii 
publice, şi care, asemenea unei instituţii publice, nu fusese 
ignorată, ci pur şi simplu, prin consens mutual, nu fusese văzută, 
nu era privită, nu era numită după scopurile şi ţelurile ei, şi care 
totuşi pentru oamenii mai bătrâni din oraş, în ciuda felului în care 
arhitectul lui Sutpen se străduise să o dreagă cosmetic, era încă 
vechea închisoare - acum transformată într-un întreg, un pion 
mobil pe tabla de şah politic a regiunii, asemenea stelei şerifului 
sau însemnelor funcţionarului sau simbolului funcţiei grefierului; 
transformată într-adevăr acum, ridicată (o apoteoză) cu zece 
picioare mai presus de nivelul oraşului, astfel că pereţii vechi de 
buşteni pe jumătate îngropaţi în pământ cuprindeau acum 
camerele de locuit pentru familia temnicerului şi bucătăria unde 
gătea nevasta lui, având atâta şi atâta pentru o masă, pentru 
deţinuţii din oraş şi din regiune - bacşiş nu pentru munca sau 
capacitatea ei de muncă, ci pentru fidelitate politică şi pentru 
împlinirea numărului voturilor cu cei de un sânge sau înrudit prin 
alianţă - un temnicer sau un paznic al cheilor, el însuşi vărul 
cuiva şi cu de ajuns de mulţi alţi veri şi cumnaţi ai lui care să fi 
asigurat alegerea şerifului sau a adjuncţilor lui administrativi sau 


157 


de circumscripţii - un fermier falit care nici nu fusese victima 
epocii, ci, dimpotrivă, era stăpânul ei, întrucât incapacitatea lui 
moştenită şi cu neputinţă de lepădat de a-şi întreţine familia prin 
propriile lui eforturi îl făcea potrivit cu o epocă şi o ţară în care 
guvernul se constituise şi se baza pe premisa de lucru de a fi în 
primul rând un azil pentru incapacitate şi sărăcie, pentru faliţii 
celor din întreprinderile particulare din rândurile familiei proprii 
sau a soţiei pe care altminteri ar fi trebuit să-i întreţină el însuşi - 
şi în atât de mare măsură stăpânul propriului lui destin, încât, 
într-o ţară şi într-o vreme când supraviețuirea unui om depindea 
nu numai de iscusinţa lui de a trage o brazdă dreaptă şi de a tăia 
un copac fără a se schilodi sau a se distruge singur, soarta îl 
înzestrase cu un copil; o fată firavă anemică şi cu mâini înguste 
şi fără îndemânarea de a munci, lipsindu-le chiar puterea de a 
mulge o vacă, şi apoi îşi încununase propria înfrângere şi veşnica 
subjugare prin paradoxul că-i dăruise drept patronimic însăşi 
denumirea vocației în care el avea să dea greş: Farmer; acesta 
era ocupantul, paznicul cheilor, temnicerul; şi buştenii vechi şi 
aspri care-i cunoscuseră pe indienii beţivi Chickasaw ai lui 
Ikkemotubbe şi pe căruţaşii scandalagii şi pe vânătorii şi lopătarii 
de pe fluviu (şi - în această scurtă noapte de vară - pe cei patru 
tâlhari de drumul mare, din care unul fusese asasinul Wiley 
Harpe) erau acum arcul de boltă încadrând o fereastră în care 
şedea îngândurată ceas după ceas şi zi şi lună şi an fata aceea 
blondă firavă nu numai neînstare (sau cel puţin scutită de asta) 
să o ajute pe mama ei să gătească, ci măcar să şteargă vasele 
după ce mama ei (sau tatăl poate) le spăla - gânditoare, nici 
măcar aşteptând pe cineva sau ceva (aşa se spunea în oraş), nici 
măcar îngândurată, aşa se spunea în oraş; doar atât, gânditoare 
parcă, blondă, la fereastră, cu faţa spre oraşul acesta de 
provincie, zi după zi şi lună după lună şi - atât cât îşi aducea 
aminte oraşul - an după an, şi să tot fi fost trei sau patru ani, 
înscriind într-un anumit moment fragila şi indelebila semnătură a 
meditaţiilor ei pe unul dintre geamurile ei (ale ferestrei); numele 
ei firav şi nemuncit, zgâriat cu un inel cu diamant de către mâna 
ei slabă şi nedeprinsă cu munca, şi data: Cecilia Farmer 16 
aprilie 1861; 


În care moment destinul ţării, naţiunii, Sudului, statului, 
regiunii, se învârtejea deja în avântul spre prăpastie, nu că statul 
şi Sudul ar fi ştiut asta, pentru că primele secunde ale căderii par 


158 


totdeauna să fie un avânt; o deliberare lipsită de greutate, 
preliminară azvârlirii nu înspre jos ci înspre sus, trupul în cădere 
răsturnat invers în acea secundă, transsubstanţierea zvâcnind 
spre înalt a pământului; un avânt, o culme, apoteoza Sudului, a 
destinului şi mândriei sale, statul Mississippi şi Regiunea 
Yoknapatawpha nu cele din urmă în aceasta, Mississippi printre 
primele din cele unsprezece care să ratifice secesiunea, 
regimentul de „infanterie pe care îl recrutase şi organizase John 
Sartoris cu Jefferson drept cartier general, mergând la Virginia cu 
numărul doi în registrul regimentelor din Mississippi, şi 
închisoarea văzând şi aceasta, dar luând doar act şi cunoştinţă 
de aceasta de la un bloc de clădiri depărtare: în acea amiază, 
regimentul nefiind încă un regiment ci doar o asociere voluntară 
de bărbaţi neinstruiţi care ştiau că sunt ignoranţi şi sperau că 
sunt curajoşi, cele patru laturi ale pieţei umplute cu taţii sau 
bunicii lor şi cu mamele şi soțiile şi surorile şi iubitele lor, singura 
uniformă prezentă atunci fiind cea în care se prezentase Sartoris, 
cu sabia lui virgină şi tresele lui străvechi de colonel, în balconul 
tribunalului, şi de asemenea cu capul descoperit în timp ce 
pastorul baptist se ruga şi ofiţerul de recrutare din Richmond 
asista la depunerea jurământului de către acest regiment; şi apoi 
(regimentul) plecase; şi acum nu numai închisoarea ci şi oraşul 
însuşi suspendat fără mişcare într-o apă stătătoare neclintită; 
trupul avântat, avansat acum de ajuns de departe în spaţiu ca 
să-şi fi pierdut orice noţiune de mişcare, fără greutate şi imobil 
peste presiunea uşoară a aerului invizibil, pierind acum în totală 
diminuare pe buza prăpastiei, crescând în totală amplificare a 
pământului vast şi fără spor; un oraş de bărbaţi bătrâni şi de 
femei şi de copii şi din când în când câte un soldat rănit (John 
Sartoris însuşi, deposedat de funcţia sa de colonel prin alegerea 
regimentului după cea de a doua bătălie de la Manassas, s-a 
întors acasă şi a supravegheat lucrarea şi strângerea unei recolte 
pe plantaţia sa înainte de a se plictisi de asta şi de a-şi strânge 
un mic detaşament de cavalerie neregulată şi de a-l duce în 
Tennessee să se unească cu Forrest), un oraş static, păstrând 
zvonul, murmurele războiului ca de la o mare şi incredibil de 
visătoare distanţă, asemenea tunetului depărtat vara: până în 
primăvara lui '64 când pământul, odinioară vast, fix, impalpabil, 
fără putinţa de a mai spori şi de a mai ameninţa, acum ajuns 
doar un urlet omnivor de stâncă (un urlet atât de uriaş şi de 
gata-să-arunce-vome, azvârlindu-şi înaintea lui însuşi, asemenea 


159 


picăturilor spulberate pe deasupra maelstromului, anestezicul 
preliminar exploziei, astfel încât înfiorarea oaselor şi a cărnii să 
nici nu mai fie simțită, astfel ca să cuprindă şi să măture laolaltă 
cu sine începutul, cea dintâi fază efemeră a acestei istorii, 
permițându-i să fiarbă o clipă la suprafaţă asemenea unei aşchii 
sau unei surcele - un băț de chibrit sau o bulboană, să spunem, 
prea lipsită de greutate ca să mai opună rezistenţă distrugerii şi 
să mai reacționeze împotriva ei; în cazul acesta o băşică, o 
globulă măruntă avându-şi în ea însăşi propria ei impunitate, 
întrucât ceea ce ea - globula aceasta - cuprindea, neavând nicio 
parte de raționalitate şi rămânând dispreţuitoare faţă de fapte, 
era imun chiar şi faţă de raționalitatea stâncii) - o bătălie 
neaşteptată centrându-se în jurul conacului de pe plantaţia 
colonelului Sartoris la patru mile la nord, linia pârâului fiind 
menţinută de ajuns de mult timp pentru ca grosul forţelor 
confederate să treacă prin Jefferson spre o linie de rezistenţă mai 
solidă pe înălțimile râului la sud de oraş, şi o acţiune de 
ariergardă a cavaleriei pe înseşi străzile oraşului (şi aceasta a 
fost istoria, începutul ei; şi de altfel povestea întreagă, ar fi putut 
fi îndreptăţit oraşul să creadă, presupunând că ar fi avut timp să 
vadă, să observe, să remarce, şi apoi să-şi amintească măcar 
atât de puţin) - ţăcănitul şi izbucnirea pistoalelor, copitele, 
praful, graba şi dezordinea unui pumn de călăreţi conduşi de un 
locotenent în susul străzii prin faţa închisorii, şi ei doi - fata firavă 
şi inutilă, gânditoare, închisă în ceața blondă a părului, alături de 
geamul ferestrei unde cu trei sau patru (sau câţi or fi fost) ani 
înainte ea îşi înscrisese cu inelul cu diamant al bunicii numele ei 
paradoxal şi lipsit de semnificaţie (şi unde, aşa i se părea 
oraşului, ea rămăsese încă de atunci oprită pentru totdeauna) şi 
soldatul, tras la faţă şi bătătorit de vreme şi lipsuri, cu faţa 
murdară de fumul luptelor şi fugind acum, neînvins, privindu-se 
unul pe altul în clipa aceea mai presus de grozăvia şi vălmăşagul 
luptei; 


Apoi pierind; în noaptea aceea oraşul a fost ocupat de trupele 
federale; două nopţi mai târziu, era pradă flăcărilor (piaţa, 
prăvăliile, magazinele, oficiile, cabinetele liber-profesioniştilor), 
devastat (clădirea tribunalului şi ea), ruinele  înnegrite 
dărăpănate şi fără acoperiş, zidurile de cărămidă închizând acum 
asemenea unei fălci sparte păstaia înnegrită a clădirii tribunalului 
între cele două şiruri de coloane fără capitel, care (coloanele) 


160 


erau doar înnegrite şi murdare, fiind mai dure decât locul; dar nu 
şi închisoarea, ea scăpase, neatinsă, în insula ei de apă 
stătătoare şi fără vânt din faţa focului; şi acum oraşul închis 
parcă într-o insulă despărțită de foc şi poate cauterizată de 
mânie şi de vacarm, de prelungul urlet al stâncii omnivore 
răsturnându-se peste el şi pierind spre răsărit odată cu vacarmul 
tot mai îndepărtat ai bătăliei; şi astfel de fapt a fost tot anul 
acela înainte de Appomattox (numai femeile neînfrânte, cu 
neputinţă de înfrânt, vulnerabile doar faţă de moarte, au rezistat, 
au dăinuit, ireconciliabile); şi, înainte chiar să fi fost un nume 
pentru ei (prototipul lor, înainte chiar ca ei să fi existat ca 
specie), erau voiajori cu bocceluţe de stofă în Jefferson - unul din 
Missouri, numit Redmond, un speculant cu bumbac şi produse de 
intendenţă, care urmase armata nordică până la Memphis în '61 
şi (nimeni nu ştia exact cum şi de ce) fusese împreună cu (sau 
cel puţin tolerat de) autorităţile militare ale comandantului de 
brigadă comandând forţele care ocupaseră Jeffersonul, el însuşi - 
Redmond - netrecând mai departe, oprindu-se, adăstând, nimeni 
nu ştia nici de data asta de ce, de ce alesese Jeffersonul, 
selectase acea aşezare devastată de incendii (el însuşi unul 
dintre cei, sau cel puţin asociat al celor, care aprinseseră 
incendiul) pentru a-i fi viitorul cămin; şi un soldat simplu german, 
un fierar, un dezertor dintr-un regiment din Pennsylvania, care 
apăruse în vara lui '64, călare pe un catâr (aşa spunea povestea 
mai departe, atunci când familia sa de fiice deveniseră mamele 
şi bunicile noii aristocrații a oraşului), având ca pătură de şa 
teancuri peste teancuri de bancnote virgine şi netăiate ale 
trezoreriei Statelor Unite, şi astfel Jefferson şi Ţinutul 
Yoknapatawpha urcaseră pe Golgota şi trecuseră dincolo de 
Appomattox cu un an întreg înainte, cu soldaţii reîntorcându-se 
în oraş, nu numai cei răniţi în bătălia de la Jefferson, ci şi cei 
nevătămaţi; nu numai cei în permisie de la Forrest în Alabama şi 
Johnston în Georgia şi Lee în Virginia, ci şi cei din trupele 
neregulate, epavele rămase întregi şi resturile acelei unice bătălii 
acum încheindu-şi ultima buclă ce mai legase şirul de la Oceanul 
Atlantic, de la Old Point Comfort până la Richmond: la 
Chattanooga: la Atlanta: până la Oceanul Atlantic iarăşi, la 
Charleston, care erau nu dezertori dar care nu se mai puteau 
alătura vreunei unităţi confederate încă intacte pentru motivul că 
erau armate inamice între ele, astfel încât în amurgul aproape 
risipit acum al acelei ţări, clopotul de înfrângere de la 


161 


Appomattox nu mai scotea niciun sunet; când în primăvara şi 
vara timpurie din '65 soldaţii formal şi oficial demobilizaţi pe 
parolă începuseră să se scurgă îndărăt în întreaga regiune, se 
realizase acel punct contrar punctului culminant; se 
reîntorseseră într-o ţară şi o regiune care nu numai că trecuse 
prin Appomattox cu mai bine de un an înainte ci mai avusese şi 
acel an ca să asimileze asta, acel an întreg în care nu numai să 
înghită capitularea, ci (dând trup metaforei, figurii de stil) să o 
convertească, să o metabolizeze, şi apoi să o elimine prin 
defecaţie ca îngrăşământ pentru pământul de patru ani de zile 
rămas în paragină şi pe care erau pe cale să-l reabiliteze cu un 
an înainte ca în Virginia clopotul să fi sunat semnalul schimbării 
formale, oamenii din '65 întorcându-se ca să se regăsească 
străini pe înseşi pământurile pe care crescuseră şi unde se 
născuseră şi pe care se bătuseră timp de patru ani ca să le 
apere, ca să găsească aici o economie deja în funcţiune şi deja 
solvabilă bazată pe premisa că putea merge înainte fără ei; (şi 
acum restul acestei istorii, întrucât se petrece, se întâmplă aici: 
nu încă iunie '65; şi într-adevăr acesta anume nu pierduse timpul 
pentru a se reîntoarce: un străin, singur; oraşul nici măcar nu ştia 
că-l mai văzuse vreodată, pentru că acea singură dată fusese cu 
un an înainte şi durase doar timpul în care trecuse în galop prin 
el trăgând cu pistolul îndărăt spre armata yankee, şi călărise 
atunci un cal - o iapă frumoasă deşi cam prea mică şi cu sânge 
prea delicat pe când acum se arăta călare pe un catâr mare, care 
din motivul acesta - mărimea lui - era un catâr mai bun decât 
calul fusese cal, dar era totuşi doar un catâr, şi fireşte oraşul nu 
putea să ştie că el schimbase iapa pe catâr în aceeaşi zi în care- 
şi schimbase sabia de locotenent - pistolul îl mai avea încă - pe 
ciorapul plin cu porumb de sămânță pe care-l văzuse crescând 
pe un câmp din Pennsylvania şi nu-l lăsase nici măcar pe catâr 
să mănânce măcar un pumn din el în cursul lungii călătorii prin 
ţinuturile devastate dintre coasta Atlanticului şi închisoarea din 
Jefferson, călărind până la închisoare în cele din urmă, încă supt 
la faţă şi zdrenţuit şi murdar şi încă neînfrânt şi acum 
nemaifugind ci dezlănţuind sau cel puţin punând la cale un asalt 
de unul singur împotriva a ceea ce orice om raţional ar fi socotit 
ca fiind greutăţile de neînvins [dar, la urma urmei, bulboana 
aceea fusese totdeauna imună în faţa efemerelor fapte]; poate, 
probabil - fără îndoială: în aparenţă ea rămăsese acolo în 
picioare stând astfel în acea bulă străvezie de trei sau patru ani 


162 


până în 1864; nimic nu se întâmplase de atunci, nu într-un ţinut 
care anticipase chiar şi acel Appomattox, în stare să scuture o 
meditaţie atât de înrădăcinată, atât de dăinuitoare, atât de 
străveche - fata îl privise descălecând şi legând catârul de gard, 
şi poate chiar pe când înainta de la gard spre uşă o privise şi el 
un moment, deşi era cu putinţă, poate chiar probabil, să n-o fi 
făcut, întrucât ea nu era obiectivul lui imediat acum, nu era cu 
adevărat preocupat de ea în clipa aceea, pentru că el avea atât 
de puţin timp, nu avea deloc timp, cu adevărat: trebuia încă să 
ajungă în Alabama şi la acea mică fermă pe coline care fusese a 
tatălui său şi nu avea să fie a sa, dacă - nu când - ar fi putut să 
ajungă acolo, şi nu fusese ruinată de patru ani de război şi 
paragină, şi chiar dacă pământul ar mai fi putut fi lucrat, chiar 
dacă ar fi putut să înceapă să însămânţeze porumbul acela 
mâine chiar, avea să o fi făcut cu săptămâni şi chiar luni prea 
târziu; în acei paşi până la uşă şi când îşi ridicase mâna să bată 
în ea, trebuie să se fi gândit cu un fel de simţământ obosit şi 
neîmblânzit al ultragiului şi zădărniciei cum, deja luni de zile prea 
târziu, trebuia să-şi mai piardă o zi sau poate două sau trei zile 
înainte de a o urca pe fată pe catâr în spatele lui şi de a porni în 
sfârşit spre Alabama - şi asta, într-un moment când dintre toate 
el avea nevoie de răbdare şi de o minte limpede, încercând 
pentru ei [şi chiar şi de politeţe, căci şi aceasta i s-ar fi cerut 
acum], cu răbdare şi insistent şi curtenitor, neînfrânt, încercând 
să explice, în termeni pe care ei să-i poată înţelege sau cel puţin 
accepta, nevoia lui simplă şi urgenţa acestei nevoi, să le explice 
mamei şi tatălui pe care el nu-i mai văzuse niciodată înainte şi pe 
care nici nu intenţiona, sau în orice caz nu anticipa să-i mai vadă 
vreodată, nu că ar fi avut ceva pentru sau împotriva lor: pur şi 
simplu avea de gând să fie prea ocupat tot restul vieţii lui, odată 
ce s-ar fi putut urca pe catâr şi să pornească spre casă; 
nevăzând-o pe fată atunci, în cursul acelei întrevederi, nici măcar 
cerând să o vadă o clipă atunci când întrevederea se terminase, 
pentru că acum trebuia să scoată autorizaţia de căsătorie şi să-l 
găsească pe pastor; astfel că primul cuvânt pe care i-l spusese ei 
a fost o promisiune formulată printr-un străin; probabil că numai 
după ce erau pe catâr - mâinile acelea firave şi fără utilitate a 
căror singură forţă părea să fie cea care să-i ajungă să 
împăturească autorizaţia de căsătorie în corsajul rochiei ei şi apoi 
să se agaţe de cingătoarea din jurul taliei lui - o mai privise o 
dată sau [ei amândoi] avuseseră timp să-şi afle unul altuia 


163 


numele din mijloc, dintre cel de botez şi cel de familie); 


Aceasta a fost povestea, incidentul efemer dintr-o după- 
amiază de mai târziu, neînregistrat în cronica oraşului şi a 
regiunii pentru că avuseseră prea puţin timp s-o facă: care 
(regiunea şi oraşul) anticipaseră acel Appomattox şi urmaseră 
acest fir, astfel încât în realitate Appomattox însuşi nu-i covârşise 
niciodată; era partea mai lungă din panglica încheind nodul, 
fireşte, însă ei avuseseră - aşa cum aveau să-şi dea seama mai 
târziu - anul acela nepreţuit, incomparabil; în ziua de Anul Nou 
1865, în timp ce restul Sudului şedea şi se uita buimac la 
orizontul dinspre nord-est dincolo de care se afla Richmond, 
asemenea unei familii cu ochii rămaşi pe uşa închisă spre 
camera unui bolnav, Ţinutul Yoknapatawpha pornise deja de 
nouă luni reconstrucţia; în ziua de Anul Nou '66, zidurile 
devastate (ploaia a două ierni le spălase curăţindu-le de fum şi 
de funingine) ale pieţei fuseseră temporar acoperite şi erau 
acum prăvălii şi magazine şi birouri iarăşi, şi începuseră să 
restaureze clădirea tribunalului; nu temporar, aceasta, ci să o 
reconstruiască, exact cum fusese, între cele două portaluri cu 
coloane, unul la nord şi unul la sud, care fuseseră mai tari decât 
dinamita şi decât focul, pentru că ele erau un simbol; Regiunea şi 
Oraşul: şi ei ştiau şi cum şi cine mai făcuseră asta înainte; 
colonelul Sartoris se întorsese acasă acum, şi generalul 
Compson, primul fiu Jason, şi deşi i se întâmplase o tragedie lui 
Sutpen şi mândriei sale - o înfrângere nu a mândriei sale şi nici 
chiar a oaselor şi trupului său de carne, ci a acelor oase şi a 
acelei cărni mai firave pe care el le crezuse capabile să sprijine 
edificiul visului său - ei mai aveau încă planurile vechi ale 
arhitectului şi chiar şi tiparele arhitectului, şi chiar şi mai mult: 
bani, (în chip ciudat, curios) Redmond, omul cu bocceluţă de 
stofă a oraşului, domesticit acum, simbolul unei rapacităţi oarbe 
aproape asemenea unui instinct biologic, menit să acopere întreg 
Sudul ca o migraţie de lăcuste; în cazul acestui bărbat ajungând 
cu un an întreg înainte de vremea lui şi acum închinându-şi o 
parte, nu mică, din roadele rapacităţii lui pentru a reconstrui 
însăşi clădirea a cărei distrugere dăduse semnalul ridicării 
cortinei pentru apariţia lui pe scenă, constituise viza formală pe 
paşaportul său pentru jaf; şi în ziua de Anul Nou '76, acelaşi 
Redmond cu banii lui şi colonelul Sartoris şi generalul Compson 
construiseră o cale ferată de la Jefferson spre nord în Tennessee 


164 


pentru a se lega de cea dinspre Memphis spre Oceanul Atlantic; 
şi nemulţumindu-se nici cu asta, spre nord sau spre sud: alţi zece 
ani (Sartoris şi Redmond şi Compson se certaseră, şi Sartoris şi 
Redmond cumpăraseră - probabil cu banii lui Redmond - partea 
lui Compson în calea ferată, şi în anul următor Sartoris şi 
Redmond se certaseră şi un an după aceasta, din simplă frică 
fizică, Redmond îl omorâse pe Sartoris luându-l prin surprindere 
în Piaţa din Jefferson şi fugise, şi în cele din urmă chiar şi 
sprijinitorii lui Sartoris - el nu avea prieteni: doar duşmani şi 
admiratori pasionaţi - începuseră să înţeleagă rezultatul acelor 
alegeri făcute de regiment în toamna lui '62) şi calea ferată era o 
parte a sistemului acoperind întreg sudul şi estul asemenea 
venelor pe o frunză de stejar şi ea însăşi reciproc adăugându-se 
celorlalte sisteme complicate acoperind restul Statelor Unite, 
astfel încât te puteai urca într-un tren la Jefferson acum şi, 
schimbând şi aşteptând în câteva locuri, să ajungi oriunde în 
America de Nord; 


De acum nu mai era în Statele Unite, ci înăuntrul restului 
Statelor Unite, pentru că se trăsese acum de funda cea lungă; 
doar femeile vârstnice neînfrânte rămăseseră neîmpăcate, 
ireconciliabile, întoarse şi irevocabil întoarse împotriva întregii 
unanimităţi în mişcare a acestei panorame până când, vechi şi 
dezordonate acumulări goale, mai presus de fluxul timpului, mai 
păstrând iluzia mişcării, cu faţa ireconciliabil întoarsă spre 
vechile bătălii pierdute, spre cauza veche şi pierdută, spre 
ruinele acelor patru ani ale căror cicatrice foarte trupeşti zece şi 
douăzeci şi douăzeci şi cinci de schimbări de anotimpuri le 
îngropaseră la loc în pământ; douăzeci şi cinci, şi pe urmă 
treizeci şi cinci de ani; nu numai un secol şi o epocă, ci şi un mod 
de gândire murise; oraşul însuşi le scrisese epilogul şi epitaful: 
1900, în Ziua Decoraţiei Confederate, doamna Virginia Depre, 
sora colonelului Sartoris, trăsese de funie şi pânza de drapel 
neliniştită de suflul primăverii se năruise şi alunecase, lăsând 
efigia de marmură - infanteristul de piatră pe piedestalul lui de 
piatră pe locul exact unde cu patruzeci de ani înainte ofiţerul din 
Richmond şi pastorul baptist al oraşului primiseră jurământul 
regimentului colonelului, şi bătrânii în uniformele lor cenușii şi cu 
fireturi (toţi ofiţeri acum, niciunul mai mic în rang decât căpitan) 
se strânseseră în lumina soarelui şi îşi descărcaseră puştile spre 
cerul blând şi îşi ridicaseră glasurile tremurătoare în uralele 


165 


stridente, însufleţitoare pe care Lee şi Jackson şi Longstreet şi cei 
doi Johnstoni (şi Grant şi Sherman şi Hooker şi Pope şi McClellan 
şi Burnside, şi ei de altfel) le ascultaseră în fumul şi tumultul de 
atunci; epilog şi epitaf, pentru că, după cât se părea, nici 
doamnele din Uniunea Decoraţiei Confederate care instigaseră şi 
cumpăraseră monumentul, nici arhitectul care îl proiectase şi nici 
pietrarii care-l ridicaseră nu remarcaseră faptul că ochii săi de 
marmură sub palma de marmură care îi umbrea priveau nu către 
nord şi spre duşman, ci către sud, către (dacă într-adevăr către 
ceva) propriul său spate - căutând poate, spuneau cei spirituali 
(puteau spune acum, cu vechiul război trecut acum de treizeci şi 
cinci de ani şi chiar puteai să şi glumeşti în legătură cu el - decât 
că femeile, doamnele, cele care nu capitulaseră, care rămâneau 
ireconciliabile, chiar după alţi treizeci şi cinci de ani aveau încă 
să se ridice în picioare şi să iasă mândre din sălile de cinema în 
care se prezenta Pe aripile vântului), să vadă venind întăririle; 
sau poate nici nu fusese un soldat din lupte, ci doar un agent de 
recrutare căutându-i pe dezertori, sau poate căutând el însuşi 
vreun loc sigur în care să fugă: pentru că vechiul război murise; 
fiii acestor bătrâni tremurători îmbrăcaţi în cenuşiu muriseră deja 
în uniformele lor albastre în Cuba, şi aducerile aminte şi 
mărturiile şi altarele macabre ale războiului cel nou le 
uzurpaseră la ora aceea pământul şi ţara în salvele de tun şi în 
alunecarea diafană a pânzei colorate le dezvelise în cele din 
urmă în ochii bătrânilor; 


Nu numai un secol şi un nou mod de a gândi, ci şi de a 
acţiona şi de a se comporta; acum te puteai culca într-un pat în 
tren la Jefferson şi te puteai trezi mâine dimineaţă la New 
Orleans sau Chicago; erau lumină electrică şi apă curgătoare în 
aproape fiecare casă în oraş, mai puţin în colibele negrilor; şi 
acum oraşul cumpărase şi adusese de la mare distanţă un fel de 
piatră de balast cenuşie, strivită, numită macadam, şi pavase 
toată strada între gară şi hotel, astfel că acum trăsurile 
aşteptând trenul, pline de voiajori comerciali şi avocaţi şi martori 
în procese, nu mai aveau nevoie să se zdruncine şi să se hurduce 
şi să se încordeze prin gropile noroioase iarna; în fiecare 
dimineaţă venea o caretă până la uşa ta aducând gheaţă 
artificială şi ţi-o punea în răcitorul de pe veranda din spate, cu 
copiii din grupurile şi bandele rotindu-se prin vecinătate urmând- 
o (careta), mâncând bucăţelele de gheaţă pe care vizitiul negru 


166 


le spărgea pentru ei; şi în vara aceea o saca special creată 
începuse să facă drumuri pe străzi în fiecare zi; o vreme nouă, o 
epocă nouă; acum erau jaluzele la ferestre; oamenii (oamenii 
albi) puteau acum să doarmă în aerul curat de vară al nopţii, 
găsindu-l inofensiv, neduşmănos: ca şi cum s-ar fi trezit deodată 
în om (sau oricum în stirpea femeiască a lui) o credinţă în dreptul 
său civil inalienabil de a fi eliberat de praf şi de insecte; 


Mişcându-se mai repede şi tot mai repede: de la viteza a doi 
cai putere de o parte şi de alta a unei limbi lustruite până la cea 
a treizeci pe urmă a cincizeci pe urmă a o sută sub un capac mic 
de tablă nu mai mare decât o albie de rufe: care aproape de la 
cea dintâi explozie avea să trebuiască să fie controlată de poliţie; 
deja într-o curte dosnică la marginea oraşului, un fost ucenic de 
fierar, un bărbat acoperit de unsoare de sus până jos, cu ochii 
unui călugăr vizionar, îşi construia un căruţ cu benzină, 
turnându-şi şi sfredelindu-şi propriii lui cilindri şi fiare şi şuruburi, 
inventându-şi propriile ţevi cotite şi supape şi valve aşa cum 
constata că are nevoie de ele, care să funcţioneze şi au 
funcţionat; şi s-a strecurat pocnind şi duhnind din aleea lui, exact 
în momentul când bancherul Bayard Sartoris, fiul colonelului, 
trecea în trăsura lui: ca rezultat al cărui fapt există în registrele 
oficiale ale Jeffersonului şi astăzi o lege interzicând funcţionarea 
oricărui vehicul de tracţiune mecanică pe străzile acestui oraş al 
tuturor: care (acelaşi bancher Sartoris) a murit într-un asemenea 
vehicul (aşa era progresul, atât de iute, atât de rapid) asupra 
căruia îşi pierduse controlul pe un drum îngheţat nepotul lui (al 
bancherului), care se întorsese tocmai (astfel era progresul) din 
doi ani de serviciu militar ca aviator în forţele combatante pe 
frontul de vest şi acum vopseaua de camuflaj se cojeşte încet de 
pe un tun francez de 75 chircit, îndesat pe un flanc al bazei 
monumentului confederat, dar chiar înainte ca ea să se fi cojit 
exista neon în oraş şi filiale şi organizaţii A.A.A. şi C.C.C. la ţară, 
şi W.P.A. („şi XYZ şi etc.”, aşa cum „unchiul Pete” Gombault, un 
bătrân slab curat şi tot timpul mestecând tutun, deţinător al unei 
sinecure politice sub denumirea de şerif SUA - o funcţie deţinută 
încă pe vremea reconstrucției, când statul Mississippi era un 
district militar al Statelor Unite, de un negru care mai trăia încă 
în 1925 - fiind şi îngrijitor al focurilor, măturător, administrator şi 
om la cuptoare pentru cinci sau şase avocaţi şi doctori şi la una 
dintre bănci - şi cunoscut încă sub numele de „Dudul bătrân” de 


167 


la ocupaţia pe care o mai deținuse înainte şi în timpul şi după 
funcţia sa de şerif; traficând whisky ilicit în sticle întregi şi de o 
jumătate dintr-o ascunzătoare sub rădăcinile unui dud mare din 
spatele prăvăliei proprietarului său de dinainte de 1865 - 
obişnuia să spună) şi la ţară şi la oraş; W.P.A. şi XYZ marcând 
oraşul şi regiunea aşa cum războiul nu o făcuse; şi pieriseră 
acum şi ultimii din copacii de pădure care urmaseră forma pieţei 
oraşului, umbrind balconul continuu de la etajul al doilea, spre 
care se deschiseseră cabinetele avocaţilor şi doctorilor, şi care 
umbrise la rândul său fațadele prăvăliilor şi promenadei de 
dedesubt; şi acum pierise şi balconul chiar cu balustrada lui de 
fier forjat de care în lungile după-amiezi de vară avocaţii îşi 
sprijineau picioarele aşezaţi la taifas; şi lanţul continuu de fier 
prinzându-se de la stâlp de lemn la stâlp de lemn de-a lungul 
circumferinței curţii clădirii tribunalului, pentru fermieri să-şi 
priponească acolo atelajele; şi jgheabul public pentru apă de 
unde puteau să le adape, pentru că pierise şi ultima căruţă care 
să mai stea în piaţă în cursul zilelor de sâmbătă şi de târg 
primăvara şi vara şi toamna şi nu numai piaţa ci şi străzile 
ducând în ea erau pavate acum, cu semne fixe de interdicţie şi 
dojană aplicabile doar lucrurilor în stare să se mişte mai repede 
decât cu treizeci de mile pe oră; şi acum ultimul copac de pădure 
pierise şi din curtea clădirii tribunalului, înlocuit de tufişurile 
formale, sintetic alcătuite şi căpătând formă în serele din 
Wisconsin, şi în tribunal (care era şi primăria oraşului) un coridor 
şi un hol de palat al justiţiei, miniaturale fireşte (dar asta nu era 
vina lor ci vina dimensiunilor şi populaţiei şi averii oraşului şi 
regiunii), dar bazându-se pe modelul din Chicago şi Kansas City 
şi Boston şi Philadelphia (şi pentru care, mai puţin dimensiunile 
lor minuscule, nici Philadephia nici Boston nici Kansas City nici 
Chicago nu ar fi trebuit să roşească) şi care la fiecare trei sau 
patru ani avea să încerce iarăşi să şteargă de pe faţa pământului 
vechiul tribunal pentru ca să construiască altul nou, nu că nu le- 
ar fi plăcut cel vechi şi nici că l-ar fi vrut pe cel nou, ci pentru că 
cel nou ar fi adus în oraş şi în regiune un cu atât mai mare spor 
de bani federal necâştigaţi prin muncă; 


Şi acum vopseaua se pregăteşte să se cojească de vreme de 
pe un tun antitanc chircit pe roţile cu cauciucuri pe flancul opus 
al monumentului confederat; şi au pierit de pe fațadele 
prăvăliilor cărămizile vechi făcute din lutul indigen în tiparele 


168 


vechi ale arhitectului lui Sutpen, înlocuite acum de foi de sticlă 
mai înalte decât un om şi mai lungi decât o căruţă cu atelajul ei, 
turnate şi presate intacte în fabricile din Pittsburgh şi încadrând 
interioare scăldate acum, într-o unică strălucire cadaverică şi 
fără umbre, de lumina fluorescentă; şi, acum şi în sfârşit, şi 
ultima înfăţişare a tăcerii; unicul vuiet şi bubuit, rezonant şi 
găunos şi răsturnat în aerul local, al radioului; şi aceasta era aria 
care să nu mai fie acum a Yoknapatawphei şi nici a lui Mason şi 
Dixon, ci a Americii; modelul comedianţilor, ţipetele baritonilor şi 
vocalizele femeilor, presiunea bolborositoare cerând să se 
cumpere, să se cumpere, să se cumpere, mai instantanee decât 
lumina, de la două mii de mile, de la New York şi Los Angeles; o 
arie, o naţiune; strălucirea cadaverică, fără umbre, fluorescentă, 
scăldându-i pe fiii şi fiicele bărbaţilor şi femeilor, negri şi albi 
deopotrivă, care se născuseră şi îşi petrecuseră toate vieţile lor 
în salopete de pânză şi de stambă, târguindu-se cu bani peşin 
sau în rate pentru veşminte copiate săptămâna trecută din 
Harper's Bazaar sau Esquire în prăvăliile ieftine din East Side; 
pentru că o generaţie întreagă de fermieri dispăruse, nu numai 
din Yoknapatawpha ci şi de pe pământurile lui Mason şi Dixon; 
cei care consumau doar pentru ei; maşina care îl înlocuise pe om 
pentru că exodul omului nu mai lăsase pe nimeni care să mâne 
catârul acum că maşina ameninţa să stârpească de tot catârul; 
fusese o vreme când catârii stăteau în cârduri la lumina zilei în 
locurile pentru catâri, pe plantaţii, dincolo de drumul de catâri al 
plantaţiei în faţa şirurilor strânse identice de cocioabe cu câte 
două camere în care trăia în cârduri cu familia sa arendaşul sau 
părtaşul sau simplul lucrător negru care-i punea căpăstrul 
(catârului) pe locul lui la răsăritul soarelui şi-l urma prin 
monotonia dreaptă, ca trasă cu firul de plumb, a brazdelor 
identice şi îndărăt la locul lui la apusul soarelui, cu (el, omul) un 
ochi pe locul spre care se îndrepta catârul şi cu celălalt ochi la 
călcâiele lui (ale catârului); amândoi pieriţi acum: unul spre 
ultimele ferme de patruzeci şi cincizeci şi şaizeci de acri pe 
coline inaccesibile din drumurile noroioase nemarcate, celălalt 
spre ghetourile din New York şi Detroit şi Chicago şi Los Angeles, 
sau mai degrabă nouă din zece ca el, al zecelea urcând de la 
coarnele plugului la scaunul fără arcuri şi dur al vreunui tractor, 
deposedându-i şi scoţându-i de la locurile lor pe ceilalţi nouă, tot 
aşa cum tractorul îi deposedase şi scosese de la locurile lor pe 
ceilalţi optsprezece catâri cărora cei nouă le-ar fi fost 


169 


complementul; pe urmă Varşovia şi Dunkerque îl scoseseră de la 
locul lui şi pe acest al zecelea, şi acum fiul încă neajuns să se 
înroleze al plantatorului conducea el tractorul; şi apoi Pearl 
Harbour şi Tobruk şi Plaja Utah îl scoseseră de la locul lui şi pe 
acest fiu, lăsându-l pe fermier el însuşi pe scaunul tractorului, 
pentru o mică bucată de timp, adică - sau cel puţin aşa credea 
el, uitând că victoria sau înfrângerea, amândouă, sunt 
cumpărate cu acelaşi preţ exorbitant al schimbării şi alterării; o 
naţiune, o lume: tineri care nu trecuseră niciodată mai departe 
de Regiunea Yoknapatawpha decât Memphis sau New Orleans (şi 
asta nu prea des) acum vorbeau cu risipă de cuvinte despre 
intersecţii de stradă din capitalele asiatice sau europene, 
nemaiîntorcându-se acum să moştenească lungile şi monotonele 
şi nesfârşitele şi cu neputinţă de dus la capăt brazde din 
câmpurile de bumbac ale Mississippiului, trăind (cu, acum, o 
nevastă şi anul viitor cu o nevastă şi copil şi anul de după aceea 
cu nevastă şi copii) în remorci de automobile sau barăci militare 
la marginile colegiilor de ştiinţe umaniste, şi tatăl şi acum bunicul 
conducând el însuşi tractorul peste câmpurile treptat 
micşorându-se dintre lungile, îmbinatele pelicule ale firelor 
electrice aducând energie electrică din munţii Apalaşi, şi venele 
subterane de oţel aducând gazul natural din şesurile vestice 
până la micile ferme pierdute, singuratice, scânteind şi licărind 
cu sobele lor automate şi maşinile de spălat şi antenele de 
televiziune; 


O naţiune: acum nemaifiind nicăieri, nici chiar în regiunea 
Yoknapatawpha, o singură ireconciliabilă fortificaţie şi fortăreață 
din care să se pătrundă în Statele Unite, pentru că în sfârşit până 
şi ultima văduvă sau mătuşă fată bătrână, bătrâna, şi fără sevă 
şi neîmblânzită şi neînfrântă murise şi bătrâna şi nemuritoarea 
Cauză Pierdută devenise doar un club sau o castă socială 
decolorată (deşi încă aleasă), sau o formă de comportare când îţi 
mai aduceai aminte să o respecţi, în ocaziile când tinerii din 
Brooklyn, studenţi bursieri la Universitățile din Mississippi sau 
Arkansas sau Texas, îşi agitau micile steaguri de luptă 
confederate în mijlocul mulțimilor de pe stadioanele de sport 
pline sâmbăta după-amiaza; o lume; tunul de tanc: capturat de 
la un regiment de germani într-un deşert african de un regiment 
de japonezi în uniforme americane, ale căror mame şi taţi la 
vremea aceea se aflau într-un lagăr de detenţie din California 


170 


pentru străinii inamici în război, şi purtat (tunul) îndărăt cale de 
şapte mii de mile pentru a fi aşezat la jumătatea drumului între 
ele, ca un fel de fortăreață zburătoare de grad secundar pentru 
un monument de comemorare pentru Shiloh şi Pustietatea 
Sălbăticiei; un univers, un cosmos; cuprins într-o unică Americă; 
un edificiu ameţitor de înalt, febril, cumpănit asemenea unui 
castel de cărţi de joc peste un abis al generaţiilor ipotecate; o 
perioadă de înflorire, una de pace; un vuiet învârtejindu-se ca al 
unei rachete, umplând zenitul strălucitor cu pene de aur parcă, 
până când vasta şi găunoasa sferă a aerului dinăuntru, uriaşa şi 
teribila povară sub care mai încearcă încă să stea drept şi să-şi 
ridice capul bătut de vremuri şi de neîmblânzit - însăşi substanţa 
în care trăieşte şi în lipsa căreia ar pieri în câteva secunde - se 
face un tot murmurător cu fricile şi spaimele şi negările şi 
repudierile sale şi aspiraţiile şi visurile şi speranţele sale fără 
temei, zvâcnindu-i iarăşi în faţă în valuri de radar dinspre 
constelații; 


Şi încă - vechea închisoare - dăinuia, îndura, aşezată în aleea 
sa închisă şi fără tremure şi sunete, în apele ei stătătoare 
aproape încremenite dincolo de schimbările anotimpurilor, în 
mijlocul acelei revărsări şi acelui vuiet al progresului civic şi al 
alterărilor şi schimbărilor sociale, asemenea unui bătrân fără 
guler (şi rezonabil de curat; doar puţin cam sărăcăcios; cu barba 
de o zi şi fără jartiere la ciorapi) aşezat cu bretelele la vedere şi 
picioarele numai în ciorapi, pe treptele din spate de la bucătărie 
într-o curte împrejmuită de ziduri; de fapt nu izolată prin 
aşezarea ei cât insularizată din cauza ieşirii ei din actualitate, 
învechirii ei; pe cale de a ieşi din lume, fireşte (de a dispărea de 
pe suprafaţa pământului laolaltă cu restul oraşului în ziua când 
întreaga Americă, după ce avea să-şi taie toţi copacii şi să-şi 
netezească dealurile şi munţii cu buldozerele, avea să se mute 
sub pământ ca să le facă loc, să le lase drum liber 
automobilelor), dar asemenea unuia care merge pe nişte urme 
printr-un tunel, cu tunetul expresului crescându-i în spate, şi care 
se găseşte în faţa unei nişe sau crăpături exact de mărimea lui în 
stânca vie şi impregnabilă a peretelui de stâncă şi intră acolo, 
inviolabil şi în siguranţă în timp ce distrugerea trece urlând pe 
lângă el şi îl depăşeşte şi piere, adâncindu-se ineluctabilă în 
şinele păienjeneşti ale destinului şi destinaţiei ei; nici chiar - 
închisoarea - meritând osteneala să fie vândută statului, Statelor 


171 


Unite, pentru vreo alocaţie corespunzătoare provenită din 
trezoreria federală; nici chiar (atât de rapid, atât de departe era 
acum progresul) nemaifiind un pion real, cu atât mai puţin un cal 
sau o tură, pe tabla de şah politică a Ţinutului, nici un penaj în 
adevăratul înţeles al cuvântului; pur şi simplu o sinecură 
modestă pentru soţul verişoarei cuiva, care eşuase nu ca tată de 
familie ci doar ca fermier neînsemnat sau ca muncitor cu ziua; 


A supravieţuit, a dăinuit; şi-a avut un loc de naştere în oraş şi 
în întreaga regiune; şi chiar mai adăuga cu modestie nu doar la 
propria sa istorie ci şi la cea a oraşului şi regiunii; undeva dincolo 
de faţada sordidă de cărămidă, între cărămida veche, 
dăinuitoare, făcută cu mâna şi tencuiala crăpată, impregnată de 
creozot, a pereţilor interiori (deşi puţini în oraş sau în regiune 
mai ştiau că ele erau acolo) erau buştenii vechi şi noduroşi legaţi 
laolaltă cu lut şi noroi şi care îl ţinuseră între ei (şi asta oraşul şi 
regiunea îşi mai aminteau; era parte din legenda lor) pe cineva 
care ar fi putut fi Wiley Harpe; în vara aceea a lui 1864, 
comandantul de brigadă federal care incendiase piaţa şi 
tribunalul folosise închisoarea ca sediul pazei poliţiei sale 
militare; şi chiar copiii de şcoală îşi aminteau cum închisoarea îl 
găzduise pe guvernatorul statului când executase o sentinţă de 
condamnare la treizeci de zile pentru atitudine dispreţuitoare 
faţă de tribunal prin refuzul de a depune mărturie într-un proces 
de paternitate intentat unuia dintre locotenenţii săi; ci izolată, 
chiar şi legenda şi cronica şi istoria ei, indisputabilă în 
autenticitatea ei, totuşi puţin cam oblică înfăţişându-se, eliptică 
sau poate doar elipsoidală, spălată subţiratic cu un suflu abia 
simţit, liniştit de apocrife; pentru că erau oameni noi în oraş 
acum, străini, veniţi din afară, trăind în case noi mărunte cu 
pereţii de sticlă, aşezate curate şi ordonate şi aseptice ca nişte 
iesle într-o curte de creşă, în noile subdiviziuni orăşeneşti numite 
Fairfield sau Longwood sau Halcyon Acres şi care fuseseră 
odinioară pajiştile sau curţile dosnice sau grădinile de legume ale 
vechilor rezidenţe (vechile case cu coloane acum demodate încă 
ridicându-se printre ele ca nişte cai bătrâni înălțându-se deodată 
din somnolenţa lor în mijlocul unei turme de oi), care nu 
văzuseră niciodată închisoarea; adică, o priviseră în treacăt, 
ştiau unde e, când rudele sau prietenii sau cunoştinţele lor din 
est sau din nord sau din California îi vizitau sau treceau prin 
Jefferson în drum spre New Orleans sau Florida, puteau chiar să 


172 


recite câte ceva din legenda sau istoria ei acestor oaspeţi; dar nu 
avuseseră niciun contact cu ea; nu era o parte din vieţile lor; ei 
îşi aveau cuptoarele electrice şi coşurile de fabrică şi laptele 
livrat acasă şi pajiştile de mărimea unor covoare mari; ei nu 
trebuiseră niciodată să se ducă la închisoare în dimineaţa de 
după ziua de Zece lunie sau Patru lulie sau Ziua Recunoștinței 
sau Crăciun sau Anul Nou (sau de fapt în aproape orice luni 
dimineaţă) pentru a plăti amenda pentru vreun servitor al casei 
sau grădinar sau muncitor necalificat astfel ca acesta să se poată 
grăbi spre casă (încă ducându-şi cu el mahmureala sau rănile 
abia închise făcute cu briciul) să mulgă vaca sau să curețe sobele 
sau să tundă pajiştea; 


Astfel că doar cetăţenii bătrâni mai cunoşteau acum 
închisoarea, nu bătrânii ci cetăţenii bătrâni ai oraşului: bărbaţi şi 
femei bătrâni nu în ani ci în constanţa oraşului, sau împotriva 
acestei constanţe, concordând (nu nefiind leat, fireşte, data 
oraşului era cu un secol şi un sfert în urmă, ci în acord împotriva 
acestei  continuităţi) cu acea  subţiratică şi  dăinuitoare 
continuitate născută în urmă cu o sută şi douăzeci şi cinci de ani 
dintr-un pumn de bandiți capturați de o patrulă de milițieni beţi, 
şi dintr-un călăreț de poştă amar ironic incoruptibil străbătând 
pustietatea şi un lacăt monstruos din fier masiv - acea 
continuitate fermă şi dăinuitoare şi cu neputinţă de a fi grăbită, 
împotriva căreia sau peste care pulsaţiile efemere, vane şi 
licăritoare ale progresului şi alterării îşi spărgeau valurile lipsite 
de substanţă şi repetitive şi evanescente şi neînstare să lase 
urme, întocmai ca revărsarea scurtă şi orbitor luminoasă a firmei 
de neon peste clădirea şi acum denumită Casa Holston, aşezată 
diagonal în faţa ei, şi care se pierdea în fiecare lumină a zorilor 
de pe pereţii vechi de cărămidă ai închisorii şi nu mai lăsa nicio 
urmă; doar cetăţenii bătrâni o mai cunoşteau; partea 
neconcesivă şi desuetă a oraşului care mai insista încă să-şi aibă 
maşinile de gătit cu lemne şi vaci şi grădini de legume şi argaţi 
care trebuiau să fie scoşi din puşcărie dimineţile după nopţile de 
sâmbătă şi de sărbătoare; sau cei care îşi şi petreceau nopţile de 
sâmbătă şi de sărbătoare în dosul uşilor şi ferestrelor zăvorâte 
ale celulelor sau sălilor comune, pentru beţie sau încăierări sau 
jocuri de noroc - servitorii, oamenii de casă şi grădinarii şi 
argaţii, care aveau să fie scoşi a doua zi dimineaţă de către albii 
lor, şi ceilalţi (cei pe care oraşul îi ştia ca fiind negrii noi, 


173 


independenţi de asemenea categorii de marfă) care dormeau 
acolo în fiecare noapte sub roşiatica licărire, brăzdată de gratii, a 
luminii, revărsându-se ca o apă subţire şi pierind, a firmei de 
neon a hotelului, pe când ei îşi ispăşeau amenzile prin stradă; şi 
Regiunea întreagă, întrucât hoţii de cai şi traficanţii clandestini 
de alcool erau duşi la proces de aici, şi asasinii trimişi - cu 
electricitate acum (atât de rapid, chiar atât de rapid era 
progresul) - spre veşnicie; de fapt mai era încă poate nu un 
factor, dar cel puţin o integrală, un cifru, în sistemul de instituţii 
politice ale regiunii; cel puţin încă folosită de Consiliul de 
administraţie, dacă nu ca o pârghie, cel puţin ca măciucă, 
neintenţionând să frângă oase, neurmărind să lase cicatrice 
permanente; 


Astfel că numai cei bătrâni o cunoşteau, jeffersonienii şi 
yoknapatawphienii ireconciliabili care avuseseră (şi fără îndoială 
intenționau ferm să continue să aibă) de a face la modul 
personal şi direct cu ea în dimineţile albastre de luni după zilele 
de sărbătoare, sau în timpul termenelor semianuale ale Curţii 
locale sau federale - până când deodată tu, un străin, unul venit 
din afară, să spunem din est sau nord sau din Vestul îndepărtat, 
trecând prin acest orăşel printr-o simplă întâmplare, sau poate 
rudă sau cunoştinţă sau prieten al vreuneia dintre familiile de 
venetici care se mutaseră în vreuna dintre subdiviziunile acestea 
străvechi sau recente de periferie, tu însuţi abătându-te din drum 
ca să cauţi printre indicatoarele drumurilor şi pompele de 
benzină din curiozitate făţişă, ca să încerci să afli, să înţelegi, să 
pricepi ce-l făcuse pe vărul sau prietenul sau cunoştinţa ta să 
aleagă să locuiască aici - nu anume aici, fireşte, nu anume în 
Jefferson, ci într-un loc ca acesta, ca Jeffersonul - deodată aveai 
să-ţi dai seama că ceva curios se întâmpla sau se întâmplase 
aici; că în loc de a muri şi a pieri pe măsură ce trecea timpul era 
ca şi cum aceşti ireconciliabili, aceşti neîmpăcaţi sporeau de fapt 
în număr; ca şi cum, la fiecare îngropăciune a unuia, alţii doi 
aveau să-şi împartă locul gol; pe când în 1900, numai treizeci şi 
cinci de ani după, n-ar fi putut fi mai mulţi de doi sau trei în stare 
de aşa ceva, fie prin cunoaştere sau aducere aminte sau răgazul 
de a o face, sau chiar din simplă voinţă şi înclinaţie de a o face, 
acum în 1951, optzeci şi cinci de ani după, ei puteau fi numărați 
cu duzinile (şi în 1965, o sută de ani după, cu sutele, pentru că - 
şi acum începuseşi deja să înţelegi de ce rudele sau prietenii sau 


174 


cunoştinţele tale aleseseră să vină în asemenea locuri şi să 
spună că asta era viaţa lor - atunci copiii acestei a doua invazii 
de venetici urmând unui război aveau şi ei să devină nu doar 
mississippieni ci jeffersonieni şi yoknapatawphieni; şi la vremea 
asta - cine ştie? - nu numai geamul ferestrei, ci întreaga 
fereastră, poate întregul perete ar fi putut fi scos şi îmbălsămat 
intact într-un muzeu de către un club istoric, sau în orice caz, 
cultural de doamne - de ce, la vremea aceea ei s-ar fi putut să 
nici nu ştie, sau nici măcar să aibă nevoie să ştie; doar că 
geamul ferestrei purtând numele fetei şi data este atât de vechi, 
ceea ce ajunge; a durat atât de mult; un mic dreptunghi de sticlă 
unduită, grosolan presată, aproape opacă, purtând câteva 
zgârieturi vagi, în aparenţă nu mai dăinuitoare decât urma 
subţire uscată de noroi lăsată de trecerea unui melc, dar care a 
dăinuit o sută de ani) şi care sunt capabili să lase la o parte ce se 
întâmpla să facă şi care chiar se învoiesc să facă - aşezaţi pe 
ultima din băncile de lemn sub ultimii salcâmi şi duzi printre 
coniferele în glastre ale epocii noi, presăraţi prin curtea 
tribunalului, sau pe scaune de-a lungul promenadei umbrite din 
faţa Casei Holston, unde bate totdeauna o briză - să te conducă 
traversând strada până la închisoare (cu scuze politicoase, ca 
între vecini, faţă de soţia paznicului care amesteca sau întorcea 
pe foc mazărea şi friptura şi carnea de mâncare - cumpărate în 
cantităţi generoase prin abile şi neobosite incursiuni de la o 
prăvălie la alta - şi pe care ea avea să le servească deţinuţilor la 
masa de prânz sau de seară în cantităţi anume pe cap - pe 
farfurie - plătibile de regiune, şi care constituie un factor nu lipsit 
de importanţă în sinecura funcţiei soţului ei) şi deci şi în 
bucătărie şi astfel la panelul acela de sticlă aburită purtând 
zgârieturile vagi pe care, după o clipă, tu le vei descrie ca fiind 
un nume şi o dată; 


Nu de la început, fireşte, ci după un moment, o clipă, pentru 
că la început ai fi puţin încurcat, puţin nerăbdător din cauză că te 
vei simţi prost astfel, târât fără avertisment sau pregătire în 
bucătăria personală a unei femei străine gătind de mâncare; te 
vei gândi doar Ce? Şi ce-i cu asta? plictisit şi chiar puţin jignit, 
până când deodată, chiar în timp ce gândeşti asta, ceva se va fi 
întâmplat; zgârietura aceea uşoară firavă ilizibilă, fără înţeles şi 
chiar fără subînţeles pe sticla veche de proastă calitate la care te 
uiţi s-a mişcat, sub privirile tale, chiar pe când tu stăteai şi o 


175 


priveai, a căpătat coalescenţă, părând de fapt să-ţi fi intrat într- 
un alt simţ decât cel al vederii; o mireasmă, o şoaptă umplând 
acea încăpere caldă înghesuită străină, de pe acum încrâncenată 
de zgomotul şi duhoarea grăsimii de porc fripte; cele două 
elemente intrate în conjuncţie, sticla bătrână, desuetă, lăptoasă, 
şi zgârieturile de pe ea; numele acela tandru, fără stăpân, 
desuet, de fată, şi data veche şi moartă în aprilie acum aproape 
un secol - vorbind, murmurând, de demult din urmă, ieşind din, 
străbătând un timp la fel de bătrân ca şi levănţica, mai bătrân 
decât un album sau o poză la stereopticon, la fel de bătrân ca şi 
dagherotipia însăşi; 


Şi fiind un străin şi un oaspete ti-ar fi fost de ajuns, întrucât, 
ca străin şi ca oaspete, ai fi dat dovadă de simpla curtenie şi 
politeţe de a rosti întrebările în chip firesc aşteptate din partea ta 
de către gazdă sau oricum de ghidul voluntar, care ar fi lăsat la o 
parte orice ar fi făcut în clipa aceea (chiar dacă n-ar fi fost 
altceva decât să fi stat cu alţii asemenea lui pe o bancă într-o 
curte de tribunal sau pe trotuar în faţa unui hotel) pentru a te 
aduce pe tine aici; ca să nu mai vorbim şi de dorinţa cu totul 
firească de, poate nu răzbunare, dar cel puţin de compensare, 
restituire, răscumpărare, pentru şocul şi plictiseala de a fi fost 
adus aici fără avertisment sau pregătire, în încăperile personale 
ale unei femei străine, preocupată de o treabă atât de intimă 
cum ar fi gătitul mâncării; dar la vremea aceea nu numai că ai fi 
început deja să înţelegi de ce rubedenia ta sau prietenul sau 
cunoştinţa şi-ar fi ales nu Jeffersonul, ci ceva de felul 
Jeffersonului, ca să-şi petreacă acolo viaţa, dar ai fi şi auzit vocea 
aceea, şoapta aceea, murmurul, mai firav decât mireasma de 
levănţică, şi totuşi (în clipa aceea oricum) mai puternic decât 
întreaga fierbere şi mânie a grăsimii fripte acolo; aşa încât să pui 
întrebările, nu numai pe cele aşteptate din partea ta, dar ale 
căror răspunsuri tu însuţi trebuie să le primeşti dacă mai trebuie 
să te întorci la maşina ta şi să-ţi pipăi drumul cât de cât cu 
atenţie şi concentrare printre indicatoarele de direcţie şi 
pompele de benzină, pentru a ajunge în locul acela, oricare ar fi 
fost el, spre care porniseşi când te-ai oprit din întâmplare sau 
prin vreun accident la Jefferson pentru o oră sau o zi sau o 
noapte, şi gazda - ghidul - le răspunde, cât poate el mai bine, 
din moştenirea complexă a oraşului alcătuită din aducerile 
aminte de atâta de multă vreme îndărăt, spuse, repetate, lăsate 


176 


lui moştenire de către tatăl lui; sau, mai degrabă, de mama lui: 
de la mama lui; de la mama ei; sau şi mai bine, lui însuşi când el 
însuşi era copil, direct de la strămătuşa lui: fata bătrână, fecioară 
şi fără copii dintr-o vreme când fuseseră prea multe femei pentru 
că prea mulţi dintre bărbaţii tineri erau ologi sau morţi: 
neîmblânzitele şi  neînfricatele  înaintaşe fecioare ale 
descendentelor fecioare bătrâne şi fără de copii încă în stare să 
se ridice în picioare şi să iasă mândre din sala cu Pe aripile 
vântului; 


Şi iarăşi un simţ îşi asumă funcţia a două sau trei simţuri: nu 
numai auzind, ascultând, ci şi văzând, dar tu stai acum în 
picioare chiar pe acelaşi loc, pe aceleaşi scânduri pe care stătea 
ea în ziua aceea când şi-a scris numele pe fereastră şi în acelaşi 
loc unde stătea ea cu trei ani mai târziu privind şi auzind, prin şi 
dincolo de acea ştergere fragilă şi vagă a scrisului, vuietul şi 
tunetul neaşteptate: praful: zgomotul sec şi zăngănitul 
pistoalelor: apoi chipul supt, murdar de fumul luptei, acoperit de 
ţepii bărbii nerase; împins de ceva urgent fireşte, dar de fapt 
numai pustiit, istovit; nu înfrânt, întorcându-se o clipă fugară prin 
vacarmul şi mânia din jur, apoi pierind: şi încă fata la fereastră 
(ghidul tău - gazda - n-a spus niciodată nici una, nici alta; fără 
îndoială în amintirea oraşului după o sută de ani ea s-a schimbat 
de tot atâtea ori de la blondă la brună şi îndărăt la blondă iarăşi: 
ceea ce nici nu mai are vreo importanţă, întrucât în propria ta 
aducere aminte acea ceaţă şi acel văl de tandreţe vor fi pentru 
totdeauna blonde) nici măcar aşteptând: gânditoare; un an, şi 
încă nici măcar aşteptând: meditând, nici măcar nerăbdătoare: 
doar lipsită de răbdare, în sensul în care orbirea şi zenitul sunt 
lipsite de culoare; până când, în cele din urmă, catârul nu ieşind 
din îndelunga panoramă nord-estică a înfrângerii şi prafului şi 
fumului risipindu-se, ci smuls din ea de acea neînvinsă, acea 
invincibilă, acea incredibilă, acea teribilă pasivitate, venind 
pentru această unică muncă neabătută şi fără de odihnă tot 
drumul din Virginia - catârul care fusese un catâr mai bun în 
1865 decât fusese iapa pursânge un cal în '62 şi în '63 şi '64, 
pentru motivul că acum era 1865, şi bărbatul, încă tras la faţă, 
neînfrânt: doar pustiit de oboseală şi împins de ceva anume 
urgent şi nemaiavând timp să ajungă mai departe în Alabama şi 
să vadă în ce situaţie îi era ferma - sau (de fapt) dacă mai avea 
fermă, şi acum fata, fata firavă şi fără treabă, nu numai 


177 


incapabilă să mulgă o vacă, dar căreia nici măcar nu i se ceruse 
asta vreodată, nu i se solicitase, nu i se sugerase să i se 
substituie tatălui ei în a şterge vasele, urcând acum la spate pe 
un catâr, în spatele unui subofițer de cavalerie demobilizat pe 
parolă dintr-o armată care capitulase, subofiter care îşi 
schimbase calul pe un catâr şi sabia rangului său şi mândria sa 
neînfrântă pe un ciorap plin cu porumb de sămânță, şi pe care ea 
nu-l cunoscuse şi nici măcar nu stătuse destul de mult timp de 
vorbă cu el ca să-i fi aflat prenumele de al doilea sau preferinţele 
sale în ce priveşte mâncarea, sau să i le fi spus pe ale ei, şi nici 
nu mai avea timp acum de asta: călărind, grăbindu-se către o 
ţară pe care nu o văzuse niciodată, să înceapă o viaţă care nu 
era nici măcar cea a simplei frontiere, făcând faţă numai 
sălbăticiei şi sălbaticilor desculți şi mâinii tandre a lui Dumnezeu, 
dar o ţară care fusese preschimbată într-un deşert (presupunând 
că ar mai fi fost acolo ceva la care să se fi reîntors) de către 
fierul şi focul civilizaţiei; 


Ceea ce era tot ceea ce gazda ta (ghidul tău) ar fi putut să-ţi 
spună, întrucât asta era tot ceea ce ştia el, moştenise el, cu 
putinţă de a fi moştenit de la oraş; ceea ce era de ajuns, mai 
mult decât de ajuns de fapt, întrucât tot ce ţi-ar mai fi fost 
necesar era chipul înrămat în vălul lui blond şi delicat din spatele 
sticlei zgâriate; tu însuţi, străinul, veneticul din Noua Anglie sau 
din prerii sau dinspre coasta Pacificului, de data asta 
nemaivenind din întâmplare sau prin vreun accident al rudeniei 
sau ca prieten sau cunoştinţă sau pe drumurile de pe o hartă, ci 
atras, de asemenea, de la o depărtare de nouăzeci de ani de 
acea incredibilă şi teribilă pasivitate, privind la rândul tău prin şi 
dincolo de acea sticlă veche, tulbure, lăptoasă, desfigurată, acea 
formă şi siluetă, acea delicată şi fragilă şi fără rost alcătuire de 
oase şi carne plecând călare la spate în şa pe un catâr fără nicio 
singură privire în urmă, pentru a recupera o fermă de coline din 
Alabama, abandonată şi, fără îndoială, chiar devastată (poate 
chiar uzurpată) - fiind ridicată pe catâr (prima dată când o 
atinsese el probabil, decât atunci când îi petrecuse inelul pe 
deget: nu ca să dovedească şi nici măcar ca să simtă, să atingă, 
să vadă dacă era cu adevărat o fată sub stamba şi şalurile 
acelea; nu era încă timp de aşa ceva; ci pur şi simplu ca s-o salte 
în şa astfel ca să poată porni) ca să călărească o sută de mile să 
devină mama fără de fermă a unor fermieri (avea să nască o 


178 


duzină, toţi băieţi, ea însăşi nu mai bătrână, încă firavă, încă fără 
muncă propriu-zisă printre coveţile şi plita şi măturile şi lemnele 
stivuite pe care chiar şi o femeie le putea despica în surcele; 
neschimbată), lăsându-le moştenire tuturor în matronimicul lor 
moştenirea acelei inaptitudini invincibile, inviolabile; 


Pe urmă dintr-odată îţi dai seama că nu te-ai apropiat astfel 
deloc de ajuns, nu de chipul de atunci al ei şi de apoi - mireasa, 
mama, bunica, pe urmă văduva şi în cele din urmă mormântul - 
îndelungul progres paşnic, conubial, către matriarhat într-un 
balansoar în care nu i se îngăduia nimănui altcuiva să se aşeze, 
pe urmă o piatră de mormânt într-un cimitir de ţară - nu de acea 
pasivitate, acea oprire, acea căpitănie invincibilă a sufletului care 
nici măcar nu avea nevoie să aştepte ci trebuia doar pur şi 
simplu să fie, să respire liniştea, şi să-şi ia hrana - infinită nu 
numai în capacitate ci şi în ţelurile ei: faţa aceea, o îngândurare 
feciorelnică şi care îl atrăsese pe un bărbat scoţându-l din 
vălmăşagul dezordonat al unei bătălii de cavalerie, un an întreg 
în jurul lungului perimetru înţepenit al datoriei şi jurământului, 
din Regiunea Yoknapatawpha, Mississippi, prin Tennessee, în 
Virginia şi până la marginile Pennsylvaniei, înainte de a împlini 
ocolul în risipire înceată care să-i închidă bucla de-a lungul apelor 
stătătoare ale râului Appomattox şi în sfârşit să-i fie luată din 
mâna lui de fier: acolo unde, în sfârşit la o distanţă sigură în 
pădurile ploioase de liniile patrulelor şi de steagurile desfăşurate 
şi de puştile stivuite, o mână de oameni conducându-şi caii 
istoviţi, cu pistoalele calde încă, desprinse şi gata să fie repede 
strânse în mâini în tocurile lor descheiate, strânşi în amurgul tot 
mai întunecat - soldaţi simpli şi căpitani, sergenţi şi caporali şi 
subalterni - mai vorbind puţin despre o ultimă şi disperată cursă 
spre sud unde (după ultimele ştiri) Johnston îşi mai avea forţele 
intacte, ştiind că n-aveau s-o mai încerce, că terminaseră nu 
numai cu rezistenţa zadarnică ci şi cu neîmblânzirea; deja plecaţi 
în dimineaţa aceea de fapt spre Texas, spre Vest, New Mexico: o 
nouă ţară, chiar dacă nu încă (şi istoviţi - ca şi caii - de îndelunga 
hărţuială şi spaimă care-i menţinuse neîmblânziţi şi neînfrânţi) o 
nouă speranţă, lăsând în urmă pentru totdeauna şi pe de-a- 
ntregul pierderea lor: tânăra mireasă moartă - atrăgându-l (faţa 
aceea) îndărăt chiar şi de aici, de sub obligaţia de a mai trebui să 
rămână neînfrânt: care-şi schimbase calul pe catâr şi sabia pe 
ciorapul cu porumb de sămânță: îndărăt prin întreaga ţară şi 


179 


regiune devastate şi prin întreg anul dezastruos de acea 
pasivitate feciorelnică şi cu neputinţă de smuls de acolo, mai de 
neevitat decât steaua polară; 


Nu faţa aceea; asta nu era deloc mai aproape: nu era aici 
niciun simbol al matriarhatului conubial, ci în schimb fatală cu 
întreaga ei sterilitate nesătulă şi fără de moarte; fără soţ, stearpă 
şi fără descendenţi; nici măcar cerând mai mult decât atât: pur şi 
simplu pretinzând, pretinzând totul - faţa pierdută şi nesătulă a 
lui Lilith trăgându-şi substanţa - voinţa şi speranţa şi visul şi 
imaginaţia - din toţi bărbaţii (şi din tine: din tine însuţi şi din 
gazda ta) în acea unică plasă şi capcană strălucitoare şi fragilă; 
nici măcar ca să fiţi prinşi, covârşiţi prin vreo unică aruncare, 
care să nu dea vreodată greş, a plasei, ci atraşi să pândiţi în 
răsucirea răbdătoare şi tot mai strânsă însăşi ţeserea firelor ei de 
aur tot mai strânse laolaltă - atrăgându-vă pe voi amândoi de la 
aproape o sută de ani depărtare la rândul vostru - tu însuţi, 
străinul, veneticul cu vreun titlu universitar de licenţiat sau 
(poate chiar) doctor de la Harvard sau de la vreo Universitate din 
nord-vest sau de la Stanford, trecând prin Jefferson din 
întâmplare sau accidental în drum spre undeva în altă parte, şi 
gazda care de trei generaţii nu mai ieşise din Yoknapatawpha 
mai departe decât câteva nopţi prelungite de sâmbătă la 
Memphis sau la New Orleans, care auzise de Jenny Lind nu 
pentru că ar fi auzit de Mark Twain şi Mark Twain vorbise frumos 
despre ea, ci pentru acelaşi motiv pentru care Mark Twain 
vorbise frumos despre ea: nu pentru că ea cânta cântece, ci 
pentru că le cânta în Vestul de demult în zilele de demult, şi 
bărbatul căruia i se permite prin afirmare publică să poarte un 
pistol făţiş la cingătoare este o parte de neînlocuit din visul din 
Missouri şi din Yoknapatawpha, dar niciodată de Duse sau de 
Bernhardt sau de Maximilian al Mexicului, cu atât mai puţin să fi 
ştiut dacă împăratul Mexicului ar fi avut sau nu o nevastă 
(spunând - gazda - „Vrei să spui că ea a fost una dintre ele? 
Poate chiar nevasta împăratului ăstuia?” şi tu: „De ce nu? N-a 
fost şi ea o fată din Jefferson?”) - să stea acolo în picioare în acea 
încăpere mică şi prea încălzită şi străină, încrâncenată de 
grăsimea friptă acolo, printre registre şi cronici, murmurul fără 
moarte al numelor sublime şi fără moarte şi al feţelor 
nemuritoare, feţele omnivore şi nesătule şi pentru veşnicie 
nemulţumite; demon-călugăriţă şi înger-vrăjitoare; împărăteasă, 


180 


sirenă, Erinie: dar şi Mistinguette, invincibil posedată de o 
jumătate de secol de ani în plus decât cele trei duzini sau aşa 
ceva pe care şi le afirma şi cu care se mândrea, şi tu puteai să 
alegi de aici, care anume era ea - nu care ar fi putut să fie, nici 
măcar ar fi fost cu putință să fie, ci era; atât de vastă, de 
nelimitată în capacitate este imaginaţia omenească să risipească 
şi să ardă până la capăt rămăşiţele şi resturile faptelor şi 
probabilităților, lăsând doar adevărul şi visul - pe urmă pierind, şi 
tu eşti iarăşi afară, în soarele fierbinte al amiezii: târziu; ai 
pierdut şi aşa prea mult timp: ca să scormoneşti îndărăt prin 
semnele drumului şi pompele de benzină ca să ajungi îndărăt la 
o şosea pe care o cunoşti, îndărăt în Statele Unite; nu că ar mai 
avea vreo importanţă, pentru că ştii iarăşi acum că nu mai există 
timp: nici spaţiu: nici distanţă: o zgârietură fragilă şi fără rost, 
aproape lipsită de vreo adâncime pe o foaie de sticlă bătrână, 
de-abia transparentă, şi (tot ce aveai de făcut era să priveşti o 
vreme la ea; tot ce ai de făcut acum e să-ţi aminteşti de ea) este 
vocea limpede şi nedepărtată, ca şi cum ieşind din firele delicate 
de antenă ale radioului, mai departe decât tronul împărătesei, 
decât insaţietatea superbă, chiar dacă balansoarul matriarhal, 
liniştit legănându-se, dincolo de intruziunea uriaşă, instantanee, 
din vremea de demult, de demult: „Ascultă, străinule; aceasta 
am fost eu însămi: asta am fost eu”. 


181 


Scena întâi 
Interior. Închisoarea. Ora 10,30 a.m. Doisprezece martie. 


Sala cea mare, „la comun”. E la etajul al doilea. O uşă greu 
ferecată la stânga e intrarea spre întreg sistemul de celule, care 
- celulele - sunt indicate de un şir de uşi de oţel, fiecare cu 
propria fereastră mică, individuală, cu gratii, de-a lungul 
peretelui din dreapta. Un coridor îngust la capătul cel mai 
depărtat al peretelui din dreapta duce spre alte celule. O singură 
fereastră mare cu gratii grele în peretele din fund răspunde jos în 
stradă. E mijlocul dimineţii unei zile însorite. 

Uşa din stânga se deschide cu un zgomot greoi al broaştei de 
oţel şi se trage îndărăt şi spre afară. Intră Temple, urmată de 
Stevens şi de Temnicer. Temple şi-a schimbat rochia, dar are mai 
departe haina de blană şi aceeaşi pălărie. Stevens e îmbrăcat 
exact ca în Actul al II-lea. Temnicerul este un paznic tipic de oraş 
provincial, în cămaşă şi fără cravată, ducându-şi cheile grele pe 
un inel mare de fier care i se leagănă peste picior, aşa cum un 
fermier îşi poartă cu el lanterna, să spunem. Trage uşa după el 
când intră. 

Temple se opreşte chiar la intrarea în încăpere. Stevens se 
opreşte şi el dacă s-a oprit ea. Temnicerul închide uşa şi o încuie 
pe dinăuntru cu un alt clănţănit şi zgomot mare de oţel, şi se 
întoarce spre ei. 


TEMNICERUL 
Mda, domnule avocat, orele de cântare la noi la şcoală se 
termină la noapte, nu? 

(către Temple) 
Dumneavoastră aţi fost plecată. Nu le ştiţi pe astea toate, nu 
sunteţi la curent cu... 

(se opreşte repede, era pe punctul să comită ceea ce el ar fi numit o 
foarte urâtă impoliteţe, ceea ce după criteriile mediului şi clasei lui ar fi 
fost cea mai gravă stângăcie şi dovadă de prost-gust: să se refere 
direct la o pierdere recentă în prezenţa celui care a suferit-o, mai ales 
una de o asemenea natură, chiar dacă la vremea asta mâine statul 
însuşi va fi făcut restituţia cu viaţa celui care a săvârşit fapta. Incearcă 
să dreagă lucrurile acum) 

Nu că eu n-aş fi făcut-o, dacă eu aş fi fost mama... 


182 


(oprindu-se iarăşi; s-a încurcat şi mai rău; acum nu numai că-l priveşte 
E pe Stevens, ci i se şi adresează lui) 
In fiecare sâmbătă noapte, şi în fiecare noapte, de sâmbăta 
trecută, cu excepţia nopţii de astă-noapte - şi dacă stau să 
mă gândesc, domnule avocat, unde ai fost astă-noapte? Ţi-am 
dus lipsa - domnul avocat aici de faţă şi Na... deţinuta, au 
cântat imnuri în celula ei. Prima dată el şedea doar acolo pe 
trotuar în vreme ce ea stătea la fereastra de acolo. Ceea ce 
era foarte bine, nu făcea niciun rău, doar cânta imnuri de 
biserică. Pentru că noi toţi aici acasă în Jefferson şi în Ţinutul 
Yoknapatawpha îl cunoaştem pe domnul avocat Stevens, 
chiar dacă unii dintre noi ar fi putut să se gândească de fapt 
că el a cam sărit puţin peste cal... 

(iarăşi a sărit el însuşi peste cal; îşi dă seama, acum nu mai are ce face; 

e ca cineva păşind pe un buştean care se rostogoleşte: tot ce mai poate 
face este să se mişte cât mai repede îndrăzneşte, până când poate 

atinge pământul ferm, sau cel puţin trece pe lângă un alt buştean pe 

care să poată sări) 

„„„să apere o ucigaşă negresă ca să nu mai spunem că a fost 
propria lui nepoată cea care a fost uci... 

(şi ocheşte un alt buştean şi sare pe el fără să se oprească: cel puţin e 
unul care se rostogoleşte în unghi drept faţă de celălalt pe o mică 

distanţă şi spre o simplă generalitate) 

„„poate să zicem că vreun străin, vreun turist yankeu 
dracului, s-ar întâmpla să treacă pe aici în maşină, cum tot 
încasăm destule critici dracului de la yankei şi aşa - şi pe 
lângă asta, un alb care să stea acolo în frig, în vreme ce o 
asasină negresă dracului e aici la căldură şi confort; şi aşa s-a 
întâmplat că eu şi doamna Tubbs nu ne duseserăm la 
întrunirea de rugăciune în noaptea aceea, aşa că l-am invitat 
să intre; şi, ca să spun drept, ne-am şi bucurat de asta. Pentru 
că, cum am văzut că nu aveam să ridicăm vreo obiecţie, 
ceilalţi deţinuţi negri (mai am încă alţi cinci acum, dar i-am 
dus în spate şi i-am încuiat în magazia de cărbuni ca să aveţi 
şi dumneavoastră linişte aici) s-au alăturat şi ei, şi într-a doua 
sau a treia sâmbătă noaptea se oprea lumea pe stradă să-i 
asculte în loc să se mai ducă la biserică cum trebuie. Fireşte 
ceilalţi negri intrau şi ieşeau peste noaptea de sâmbătă şi de 
duminică pentru bătăi sau jocuri de cărţi sau vagabondaj sau 
beţie, aşa că tocmai la vremea când ar fi ajuns să înceapă să 
se potrivească la voce, tot corul se schimba cu totul. De fapt 
mi-a venit odată ideea să-l pun pe şerif să mai perie 


183 


cârciumile şi locurile de întrunire de felul ăsta ale negrilor, nu 
după beţivi şi cartofori, ci după başi şi baritoni. 
(începe să râdă, hohoteşte o dată, apoi se stăpâneşte; o priveşte pe 
Temple cu o expresie a feţei aproape blândă, aproape de vorbirea 
articulată, apucând - cum s-ar putea spune - de coarne situaţia, făcând 
faţă, sincer şi făţiş, dilemei propriului viciu de care nu scapă) 
lertaţi-mă, doamnă Stevens, vorbesc prea mult. Tot ce vreau 
să spun e că în toată regiunea asta nu e bărbat sau femeie, 
soţie, sau mamă în tot statul Mississippi, care să nu - să nu 
simtă... 
(oprindu-se iarăşi, privind-o pe Temple) 
Şi uite la mine, tot dându-i cu gura, tot vorbind prea mult. N- 
aţi vrea ca doamna Tubbs să vă aducă o ceaşcă de cafea sau 
o Coca Cola poate? Are de obicei câte o sticlă sau două de 
băuturi din astea răcoritoare în frigider. 


TEMPLE 
Nu, vă mulţumesc, domnule Tubbs. Dacă am putea s-o vedem 
pe Nancy... 


TEMNICERUL 
(întorcându-se) 
Sigur, sigur. 


Străbate încăperea spre fund în dreapta, şi dispare pe coridor. 


TEMPLE 
Şi iarăşi legată la ochi. De data asta dintr-o sticlă de Coca 
Cola sau dintr-o ceaşcă de cafea din fondurile districtului. 


Stevens scoate acelaşi pachet de ţigări din buzunarul 
paltonului, deşi Temple l-a refuzat chiar înainte de a i-l oferi. 


Nu, mulţumesc. Mi s-a tăbăcit de tot şi pielea. Abia dacă mai 
simt ţigara. De fapt ei sunt cu adevărat, în chip firesc, inerent, 
blânzi şi compătimitori şi buni. Asta e ceea ce te crispează, te 
frământă... îţi face ceva. Poate la măruntaie. Ca unul din 
gloată care ţine în loc toată ceremonia timp de câteva 
secunde sau chiar minute, câtă vreme mută o familie de 
gângănii sau şopârle de sub buturuga pe care vrea s-o pună 
pe foc... 

(se aude clănţănitul unei alte uşi de oţel în culise, când Temnicerul 


184 


descuie celula lui Nancy. Temple tace o clipă, se întoarce şi ascultă, 
apoi vorbeşte mai departe repede) 

Şi acum eu trebuie să spun „te iert, surioară” negresei care 

mi-a asasinat copilaşul. Nu: e mai rău: trebuie chiar să 

transpun asta, s-o întorc pe dos. Trebuie să-mi încep viaţa 

mea nouă fiind iarăşi iertată. Cum pot să spun asta? Spune- 

mi. Cum pot să fac asta? 


Se opreşte iarăşi şi se întoarce şi mai mult când Nancy intră 
din spate, urmată de Temnicer, care trece pe lângă ea şi intră în 
scenă cu inelul lui de chei, purtându-l iarăşi cum îşi poartă un 
fermier lanterna. 


TEMNICERUL 
Aşa, domnule avocat. Cât timp vă trebuie? Treizeci de 
minute? O oră? 


STEVENS 
Zece minute ar trebui să-mi ajungă. 


TEMNICERUL 
(mergând mai departe spre ieşire, în stânga) 
Bine. 
(către Temple) 
Sunteţi sigură că nu vreţi cafeaua aia sau o Coca Cola? Aş 
putea să vă aduc un balansoar... 


TEMPLE 
Mulţumesc, nu, domnule Tubbs. 


TEMNICERUL 
Foarte bine. 
(la uşa de ieşire din scenă, descuind-o) 
Zece minute, atunci. 


Descuie uşa, o deschide, iese, o închide şi o încuie în urma lui; 
clanţa se închide cu zgomot, paşii i se depărtează. Nancy şi-a 
încetinit mersul şi s-a oprit acolo unde Temnicerul a trecut pe 
lângă ea; acum e la vreo doi metri în spatele lui Temple şi al lui 
Stevens. Faţa îi e calmă, neschimbătoare. E îmbrăcată exact ca 
mai înainte, în afară de şorţ; îşi poartă încă pe cap pălăria. 


185 


NANCY 
(către Temple) 
Ai fost în California, mi-au spus. Mă tot gândeam că am să 
ajung şi eu acolo, într-o zi. Dar am aşteptat prea mult ca să 
mai pot să ajung acolo acum. 


TEMPLE 

Şi eu. Prea târziu şi prea mult timp. Prea târziu când m-am 
dus în California, şi prea târziu când m-am întors. Adică, prea 
târziu şi prea mult, nu numai pentru tine, ci şi pentru mine; 
deja prea târziu când noi amândouă ar fi trebuit să pornim şi 
să dăm zor, ca atunci când fugi de moarte chiar, ca să nu ieşi 
chiar din aerul pe care să-l fi respirat cineva care să se cheme 
Drake sau Mannigoe. 


NANCY 
Numai că noi n-am făcut-o. Şi tu te-ai întors, ieri seară. Am 
auzit şi asta. Şi ştiu şi unde-ai fost astă-noapte, şi tu, şi el, 
amândoi. 
(arătându-l pe Stevens) 
V-aţi dus să staţi de vorbă cu Primarul. 


TEMPLE 

O, Doamne, Primarul. Nu: guvernatorul, Marele Om, chiar el 
însuşi, la Jackson. Sigur; ai ştiut asta cum ai văzut că domnul 
Gavin n-avea să mai fie aici astă-noapte ca să te ajute să 
cânţi, nu-i aşa? De fapt, singurul lucru despre care n-ai cum 
să ştii este ce ne-a spus guvernatorul. N-ai cum să ştii asta 
încă, oricât de clarvăzătoare ai fi, pentru că noi - guvernatorul 
şi domnul Gavin şi cu mine - nici măcar n-am vorbit despre 
tine; motivul pentru care eu - noi a trebuit să ne ducem să 
stăm de vorbă cu el n-a fost ca să ne rugăm de el, să insistăm 
sau să-l rugăm să lege sau să dezlege, ci pentru că ar fi 
dreptul meu, datoria mea, privilegiul meu... Nu te uita la 
mine, Nancy. 


NANCY 
Nu mă uit la tine. Pe lângă asta, e foarte bine aşa. Eu ştiu ce 
v-a spus guvernatorul. Poate c-aş fi putut să vă spun de astă- 
noapte ce avea să vă spună el, şi să vă fi scutit de tot drumul 


186 


ăsta. Poate că ar fi trebuit să... vă trimit vorbă de cum am 
auzit că tu te-ai întors acasă, şi am ştiut ce tu şi cu el - (din 
nou arată spre Stevens cu acea mişcare abia vizibilă a 
capului, cu mâinile încă împreunate peste mijloc ca şi cum ar 
mai purta încă şorţul absent) - voi amândoi aţi fi avut de gând 
probabil. Numai că n-am făcut-o. Dar e foarte bine aşa... 


TEMPLE 
De ce n-ai făcut-o? Da, uită-te la mine. Asta e mai rău, dar 
celălalt lucru e cu adevărat îngrozitor. 


NANCY 
Ce? 


TEMPLE 
De ce nu mi-ai trimis vorbă? 


NANCY 

Pentru că asta ar fi însemnat încă speranţa; lucrul cel mai 
greu dintre toate de care să te scuturi, de care să scapi, pe 
care să-l laşi să cadă, ultimul lucru pe care omul păcătos, 
săracul de el, să vrea să-l lase la o parte. Poate că asta din 
cauză că e tot ce i-a mai rămas. Cel puţin se mai ţine de asta, 
se mai agaţă de asta. Chiar cu salvarea acolo la îndemână, şi 
tot ce mai are de făcut e să aleagă între ele; chiar şi cu 
salvarea deja în mâna lui şi tot ce mai are de făcut e să-şi 
strângă degetele, păcatul cel vechi este încă prea puternic 
pentru el, şi uneori, chiar înainte să-şi dea seama, a şi aruncat 
la o parte salvarea, numai ca să pipăie îndărăt spre speranţă. 
Dar e foarte bine aşa... 


STEVENS 
Vrei să spui că atunci când ai salvarea nu mai ai speranţă? 


NANCY 
Nici măcar nu mai ai nevoie de ea. Tot ce mai ai nevoie 
atunci, tot ce mai ai de făcut e doar să crezi. Aşa că poate... 
STEVENS 
să crezi ce? 


187 


NANCY 

Numai să crezi. - Aşa că poate e mai bine că tot ce am făcut 
eu astă-noapte a fost doar să ghicesc unde v-aţi dus voi. Dar 
ştiu acum, şi ştiu şi ce v-a spus Omul acela Mare. Şi e foarte 
bine aşa. Eu am terminat cu toate astea încă de demult, chiar 
în ziua aceea cu procesul şi cu judecătorul. Nu: chiar înainte 
de asta: în camera copiilor în noaptea aceea, înainte chiar de 
a-mi fi ridicat mâna... 


TEMPLE 
(convulsiv) 
Taci! Taci! 


NANCY 
Bine. Am tăcut. Pentru că e foarte bine aşa. Eu pot să mă 
cobor jos de tot şi în numele Domnului nostru Isus Hristos. Pot 
să mă cobor jos de tot şi în numele lui. 


TEMPLE 
Taci! Taci! Cel puţin, nu mai spune şi blasfemii. Dar cine sunt 
eu să mă împotrivesc la limba în care vorbeşti tu despre EI, 
când El însuşi e sigur că nu i se mai împotriveşte, întrucât e 
singura limbă pe care a lăsat-o ca tu s-o înveţi? 


NANCY 
Şi ce e nepotrivit în ce am spus eu? Isus e şi el un om. Trebuie 
să fie. Bărbaţii ascultă pe câte unul din cauză că ce spune El. 
Femeile nu. Lor nu le pasă de ce a spus El. Ele ascultă pentru 
ceea ce este El. 


TEMPLE 
Atunci lasă-l pe El să vorbească cu mine. Şi eu pot să cobor 
jos de tot în numele lui, dacă asta vrea EI, doreşte, cere El. 
Am să fac tot ce vrea El, dacă El vrea numai să-mi spună ce 
să fac. Nu: cum să fac. Eu ştiu ce să fac, ce trebuie să fac, ce 
am de făcut. Dar cum? Noi - mă gândeam că tot ce aş fi avut 
eu de făcut ar fi fost să mă întorc şi să mă duc la Omul acela 
Mare şi să-i spun că nu tu ai fost cea care mi-a omorât copilul, 
ci că eu o făcusem acum cinci ani în ziua aceea când m-am 
strecurat şi am coborât pe uşa din spate din trenul acela, şi că 
asta avea să fie totul. Dar ne-am înşelat. Pe urmă eu - noi ne- 


188 


am gândit că tot ce ar fi trebuit să fie ar fi fost ca eu să mă 
întorc doar aici şi să-ţi spun ţie că trebuie să mori; să vin tot 
drumul de două mii de mile din California, să stau trează 
toată noaptea mergând cu maşina la Jackson aici şi să stau 
acolo de vorbă o oră sau două şi pe urmă îndărăt cu maşina 
ca să-ţi spun ţie că trebuie să mori; nu să-ţi aduc adică ştirea 
că trebuie să mori, pentru că asta ar fi putut-o face orice 
trimis, ci doar ca să pot să fiu eu cea care să stau trează toată 
noaptea şi să stau acolo de vorbă o oră sau două ore şi apoi 
să-ţi aduc ţie îndărăt aici ştirea de care-ţi spun. Ştii: nu ca să 
te scap, asta nici nu era lucrul care să conteze: ci doar ceva 
pentru mine, doar pentru suferinţă şi pentru plată: puţin mai 
multă suferinţă pur şi simplu pentru că mai rămăsese puţin 
mai mult timp pentru puţin mai multă suferinţă, şi puteam la 
fel de bine s-o folosim dacă tot plăteam deja pentru ea; şi că 
asta ar fi fost totul; că atunci avea să se termine. Dar şi de 
data asta ne-am înşelat. Asta era totul, doar pentru tine. Tu n- 
ai fi într-o situaţie mai rea dacă eu nu m-aş fi întors niciodată 
din California. Nici măcar n-ar fi fost mai rău pentru tine. Şi la 
vremea asta mâine tu n-ai să mai fii nimic, deloc. Dar eu nu. 
Pentru că există mâine, şi mâine, şi mâine. Tot ce ai tu de 
făcut e doar să mori. Dar El să-mi spună mie ce să fac. Nu: nu 
e bine aşa; eu ştiu ce să fac, ce am să fac; am descoperit asta 
şi eu tot în noaptea aceea, în camera copiilor. Dar să-mi 
spună El mie cum. Cum? Mâine, şi mâine, şi încă mâine. Cum? 


NANCY 
Ai încredere în El. 


A TEMPLE 
Incredere în El. Uite ce mi-a făcut El deja până acum. Şi e 
foarte bine aşa; poate că am meritat; cel puţin nu eu sunt cea 
care să-l critice sau să-i dicteze ce să facă. Dar uite la ce ţi-a 
făcut El ţie. Asta mai poţi s-o spui. De ce? De ce? Asta pentru 
că nu mai există nimic altceva? 


NANCY 
Nu ştiu. Dar trebuie să ai încredere în El. Poate că aşa plăteşti 
tu pentru suferinţă. 
STEVENS 


189 


A cui suferinţă, şi a cui plată de plătit? Fiecare pentru plata 
lui? 


NANCY 
Plata tuturor. A întregii suferinţe. A tuturor oamenilor sărmani 
şi care păcătuiesc. 


STEVENS 
Salvarea, mântuirea lumii este în suferinţa oamenilor. Asta e? 
NANCY 
Da, vă rog. 
STEVENS 
Cum? 
NANCY 


Nu ştiu. Poate când oamenii suferă au să fie prea ocupați să 
mai ajungă la treburile diavolului, n-au să mai aibă timp să-şi 
bată capul şi să se mai amestece unii în treburile altora. 


TEMPLE 

Dar de ce trebuie să fie suferinţa asta? El este atotputernic, 
sau aşa ni se tot spune. De ce n-ar fi putut El inventa altceva? 
Sau dacă trebuie să existe suferinţa, de ce nu poate fi numai 
a ta? De ce nu poţi să-ţi răscumperi propriile păcate cu 
propriul tău chin? De ce trebuie ca tu şi copilul meu, voi 
amândoi, să suferiţi doar din cauză că m-am hotărât să mă 
duc la un meci de baseball acum cinci ani? Trebuie ca tu să 
suferi spaimele tuturor celorlalţi doar pentru ca să crezi în 
Dumnezeu? Ce fel de Dumnezeu este acesta care trebuie să- 
şi şantajeze clienţii cu jalea şi năruirea lumii întregi? 


NANCY 
El nu vrea ca tu să suferi. Nici lui nu-i place suferinţa. Dar El n- 
are cum să se oprească. Este ca un om care are prea mulţi 
catâri. Dintr-odată, într-o dimineaţă se uită în jur şi vede mai 
mulţi catâri decât poate măcar să-i numere dintr-odată, şi cu 
atât mai puţin să le găsească treabă de făcut, şi tot ce ştie 
este că sunt ai lui, pentru că cel puţin nu e nimeni altcineva 
care să pretindă că ar fi ai lui, şi că gardul locului de păşune îi 


190 


mai ţinea locului noaptea dinainte acolo unde să nu-şi poată 
face vreun rău singuri şi cât mai puţin posibil altora. Şi că 
atunci când vine lunea dimineaţă El poate să intre acolo la ei 
şi să-i strângă laolaltă pe unii din ei şi poate chiar să-i şi 
prindă dacă are grijă să nu se întoarcă cu spatele la cei pe 
care nu i-a strâns încă. Şi că, odată ce a pus căpăstrul pe ei, 
ei au să-şi facă treaba şi au să şi-o facă bine, numai că el 
trebuie să aibă grijă să nu se apropie prea mult de ei, sau să 
nu uite că vreun altul din ei este în spatele lui, chiar şi atunci 
când le dă de mâncare. Chiar dacă e iarăşi sâmbătă la amiază 
acum, şi el îi mână îndărăt la păşune, unde până şi un catâr 
poate să-şi dea seama că are până luni dimineaţă oricum timp 
să alerge în libertate în păcatele lui de catâr şi plăcerea lui de 
catâr. 


STEVENS 
Şi deci trebuie să păcătuieşti? 


NANCY 
Nu trebuie. Nu te poţi împiedica s-o faci. Şi El ştie asta. Dar tu 
poţi să suferi. Şi El ştie şi asta. El nu-ţi spune să nu 
păcătuieşti, îţi cere doar să n-o faci. Şi El nu-ţi spune să suferi. 
Dar El îţi dă şansa asta. El îţi dă lucrul cel mai bun la care 
poate El să se gândească, pe care tu eşti în stare să-l faci. Şi 
El are să te mântuie. 


__ STEVENS 
Şi pe tine? O ucigaşă? In cer? 


NANCY 
Eu pot să muncesc pentru asta. 


STEVENS 
Harpa, veşmântul, cântecul s-ar putea să nu fie pentru Nancy 
Mannigoe - nu acum. Dar mai e munca pentru asta care 
trebuie făcută - spălatul şi curăţatul, poate chiar şi copiii care 
trebuie îngrijiţi şi hrăniţi şi păziţi de ce-i poate răni sau le 
poate face rău şi scoşi din picioarele oamenilor în toată firea? 
(tace o clipă. Nancy nu spune nimic, imobilă, fără să privească pe 

nimeni) 

Poate chiar copilul acela? 


191 


(Nancy nu se clinteşte din loc, nu se mişcă, în aparenţă fără să 
privească pe vreunul dintre ei, cu faţa încremenită, extatică, lipsită de 
expresie) 

Şi pe acela, Nancy? Pentru că tu îl iubeai pe copilul acela, 

chiar şi în clipa când ţi-ai ridicat mâna asupra lui, ştiai că nu 

mai rămăsese nimic altceva decât să-ţi ridici tu mâna? 

(Nancy nu răspunde şi nici nu se clinteşte) 

Un cer în care copilaşul acela să nu-şi mai amintească nimic 

despre mâinile tale decât blândeţea şi duioşia pentru că acum 

pământul acesta nu va mai fi nimic decât un vis care nu mai 

contează? Asta e? 


TEMPLE 

Sau poate nu copilul acela, nu al meu, pentru că, întrucât mi l- 
am distrus eu însămi pe al meu când m-am strecurat să cobor 
pe la coada trenului aceluia acum cinci ani, eu am să am 
nevoie de toată iertarea şi uitarea de care e în stare un copil 
de şase luni. Dar celălalt: al tău: cel despre care mi-ai spus, 
pe care-l purtai în tine de mai bine de şase luni, şi te-ai dus la 
picnicul acela, sau dansul sau petrecerea sau bătaia sau ce-o 
fi fost şi bărbatul acela te-a lovit cu piciorul în stomac şi l-ai 
pierdut? Şi pe acela? 


STEVENS 
(către Nancy) 
Cum? Tatăl lui te-a izbit în burtă când erai însărcinată? 


NANCY 
Nu ştiu. 
STEVENS 
Nu ştii cine te-a lovit? 
NANCY 


Asta ştiu. Credeam că zici de tatăl lui. 

STEVENS 
Vrei să spui că omul care-a dat cu piciorul în tine nici măcar 
nu era tatăl lui? 


NANCY 


192 


Nu ştiu. Oricare dintre ei ar fi putut să fie. 


STEVENS 
Oricare dintre ei? N-ai idee cine era tatăl copilului? 


NANCY 
(îl priveşte nerăbdătoare pe Stevens) 
Dacă te dai cu dosul îndărăt într-un fierăstrău ai mai putea să 
spui care dinte te-a muşcat întâi? 
(către Temple) 
Ce-i cu acela? 


TEMPLE 
Are să fie şi acela acolo, cel care n-a avut niciodată tată şi 
care nici nu s-a născut niciodată, care să te ierte? Este un cer 
pentru el unde să se ducă şi să poată să te ierte? Este un cer, 
Nancy? 


NANCY 
Nu ştiu. Eu cred. 

TEMPLE 
Ce crezi? 

NANCY 


Nu ştiu. Dar eu cred. 


Tac toţi la sunetul paşilor care se apropie dincolo de uşa de 
ieşire, toţi se uită spre uşă când cheia intră cu zgomot iarăşi în 
broască şi uşa se deschide şi intră Temnicerul, trăgând uşa după 
el. 


TEMNICERUL 

(încuind uşa) 
Treizeci de minute, domnule avocat. Dumneata ai spus aşa, 
ştii: nu eu. 


STEVENS 
Am să mă întorc mai târziu. 


TEMNICERUL 


193 


(se întoarce şi merge spre ei) 
Cu condiţia să nu amâni până prea târziu. Ce vreau să spun e 
că dacă aştepţi până la noapte să te întorci, s-ar putea să ai 
tovărăşie; şi dacă mai amâni până mâine, n-ai să mai ai nici 
client. 
(către Nancy) 
L-am găsit pe predicatorul pe care-l vrei. Are să fie aici la 
apusul soarelui, a spus. După glas ar putea chiar să fie încă 
un bariton bun. Şi prea mulţi n-ai cum să ai, mai ales că după 
noaptea asta n-ai să mai ai nevoie de niciunul, nu? Nu te 
supăra, Nancy. Ai săvârşit poate crima cea mai oribilă pe care 
a văzut-o ţinutul ăsta al nostru, dar acum ai să plăteşti cu 
legea pentru ea, şi dacă şi mama copilului... 
(ezită, aproape tace, se controlează şi continuă repede, mişcându-se 
iarăşi din loc) 
Uite, iar vorbesc prea mult. Haide, dacă domnul avocat a 
terminat cu tine. Poţi s-o iei mai uşor cu timpul din zori mâine 
dimineaţă, pentru că s-ar putea să ai un drum lung. Trece pe 
lângă ea şi se îndreaptă repede spre alcovul din fund. Nancy 
se întoarce să-l urmeze. 


TEMPLE 

(repede) 
Nancy. 

(Nancy nu se opreşte. Temple continuă, repede) 

Şi cu mine ce e? Chiar dacă există vreunul şi e acolo în el 
cineva care să mă ierte pe mine, mai e încă ziua de mâine şi 
de mâine. Şi închipuie-ţi mâine şi mâine, şi pe urmă nimeni 
acolo, nimeni care să aştepte să mă ierte... 


NANCY 
(merge după Temnicer) 
să crezi. 


TEMPLE 
să cred ce, Nancy? Spune-mi. 


NANCY 
să crezi. 


lese în alcov urmându-l pe Temnicer. Uşa de oţel din culise se 
trânteşte cu zgomot, cheia scârţâie. Apoi Temnicerul reapare, se 


194 


apropie, străbate scena spre ieşire. Descuie uşa şi o deschide 
iarăşi, şi se opreşte. 


TEMNICERUL 
Da, vă rog. Un drum lung şi greu. Dacă aş fi fost destul de 
nebun să săvârşesc un asasinat care să-mi pună gâtul în 
ştreang, ultimul lucru pe care aş vrea să-l mai văd ar fi un 
popă. Aş prefera mai degrabă să cred că nu e nimic după 
moarte decât să risc gara unde ar trebui probabil să cobor. 
(aşteaptă ţinând uşa deschisă, privind îndărăt spre ei. Temple stă 
nemişcată până când Stevens o atinge uşor pe braţ. Atunci se mişcă, se 
poticneşte uşor şi infinitezimal, atât de infinitezimal şi revenindu-şi atât 
de repede încât Temnicerul abia a avut timp să reacționeze, deşi o 
face; cu îngrijorare grăbită, cu acea grabă aproape blândă, aproape ca 
o vorbire articulată, întorcându-se de la uşă, chiar lăsând-o deschisă 
când se grăbeşte spre ea) 
Haide; staţi aici pe bancă; vă aduc un pahar cu apă. 
(către Stevens) 
Ce dracu', domnule avocat, de ce-a trebuit s-o aduceţi... 


TEMPLE 
(şi-a revenit) 
Nu e nimic. 


Se îndreaptă cu mers sigur spre uşă. Temnicerul o priveşte. 


TEMNICERUL 
Sunteţi sigură? 


TEMPLE 
(merge cu pas sigur şi grăbit spre el şi spre uşă acum) 
Da, sigură. 


TEMNICERUL 
(întorcându-se către uşă) 
Bine. Eu în orice caz nu vă condamn. Dracu’ să mă ia dacă-mi 
dau seama cum chiar şi un nenorocit de ucigaş negru poate 
să reziste în duhoarea asta. 


Se opreşte o clipă în uşă şi iese, invizibil, deşi mai ţine încă 
uşa deschisă şi aşteaptă s-o încuie. 
Temple, urmată de Stevens, se apropie de uşă. 


195 


VOCEA TEMNICERULUI 
(din culise, surprinsă) 
Ce faci, Gowan, uite-o aici şi pe nevastă-ta. 


TEMPLE 
(mergând spre uşă) 
Cineva, oricine, care să mântuie asta. Cineva, oricine, care să 
vrea asta, dacă nu e nimeni, sunt pierdută. Toţi suntem. 
Condamnati. Damnaţi. 


STEVENS 
(înaintând după ea) 
Sigur că suntem. Nu ne spune El asta de acum aproape două 
mii de ani? 


VOCEA LUI GOWAN 
(în culise) 
Temple. 


TEMPLE 
Vin. 
les. Uşa se închide, se trânteşte, zgomotul când se trânteşte 
şi scrâşnetul cheii când Temnicerul o încuie la loc; cele trei 
perechi de paşi răsună şi încep să se îndepărteze pe coridorul de 
afară. 


CORTINA 


196 


POSTFAŢĂ 


The past is never dead. It's not even past. 
(Requiem for a Nun) 


Nancy  Mannigoe, guvernanta de culoare din casa 

respectabilei familii Gowan şi Temple Stevens, îl asasinează pe 
copilul stăpânilor ei, în vârstă de numai şase luni. La arestare, ca 
şi la proces, îşi recunoaşte liniştită vinovăția. Juriul o condamnă 
la spânzurătoare. Cum se explică o crimă atât de netipică? 
Gowan reacţionează violent: la ce te poţi aştepta de la o 
negresă, fostă - sau încă? - prostituată şi drogată? Temple, ca şi 
avocatul Gavin Stevens, unchiul lui Gowan, dar apărătorul lui 
Nancy, tac. Para şti mai mult. Ce? 
j Întreaga piesă de teatru este un răspuns la această întrebare. 
In primul act Gavin o constrânge pe Temple să mărturisească 
guvernatorului statului Mississippi tot ce s-a întâmplat pentru a 
încerca astfel s-o salveze, în ultimul moment, pe Nancy. Al doilea 
act este constituit din respectiva confesiune, şi al treilea, din 
ultima întrevedere cu Nancy la închisoare: ea nu poate fi însă 
graţiată; va muri, pentru că a ucis. La sfârşitul confesiunii toţi cei 
prezenţi, inclusiv Gowan, sosit pe furiş în biroul guvernatorului, 
sunt însă de acord că întregul demers a fost, de fapt, destinat să 
smulgă o confesiune lui Temple, nu să o salveze pe Nancy: chiar 
pentru Gavin era evident că aceasta nu mai putea fi salvată. 
Confesiunea este deci o punere în scenă din motive moral- 
psihologice: numai sub starea de stres respectivă putea găsi 
Temple tăria necesară pentru a povesti ce s-a întâmplat cu 
adevărat. Temple este personajul principal, toţi ceilalți 
gravitează literalmente în jurul ei: piesa, ca şi lumea din piesă, 
are o structură perfect circulară şi în centrul acesteia se află 
personajul care îi poate da coerenţă ori, dimpotrivă, o poate 
dezagrega şi arunca în haos: Temple. Nancy se află în afară 
„lumii albilor” şi a conflictului lor, ea este observatorul tăcut 
care-şi acceptă „muţenia” atâta timp cât nimeni nu pare a avea 
nevoie de glasul ei. Ce determină apariţia acestui glas şi a 
gestului care-i urmează? 


Povestea este lungă, şi dureroasă. Fascinantă în aceasta 


197 


piesă este „tehnica scufundării” în trecut ca într-o apă adâncă şi 
mâloasă, spirala pe care-o coboară Temple, ezitarea ei la fiecare 
răsucire a acesteia şi încurajarea ei, de fiecare dată, de către 
Gavin ori guvernator. O şedinţă de psihanaliză? Nu, Temple 
coboară doar în conştientul ei, nu mai departe, ea îşi învinge 
doar „ruşinea” de femeie „respectabilă”. Guvernatorul joacă rolul 
preotului şi al analistului, dar nu este în fond nici una, nici alta, 
aşa cum Gavin Stevens este doar prietenul ce-o ţine de mână pe 
Temple la virajele periculoase, fără a şti - sau a vrea - să-i dea 
sfaturi de viitor. 

Povestea lui Temple Drake vine din altă carte, romanul 
Sanctuar. Adolescentă încă, pleacă cu trenul la un meci de 
baseball, dar se dă jos pentru a continua drumul în maşina unui 
tânăr cam haihui, Gowan Stevens. Un gest poate necugetat, dar 
inocent, care-i va schimba întreaga viaţă: „greşeala tragică”, 
specifică universului faulknerian - ori poate predestinarea? -, pe 
care nimeni şi nimic nu o mai poate corecta după aceea. Gowan 
are un accident de maşină, ajunge la vechea „Moşie a 
Francezului”, conacul părăsit al lui Grenier, unul dintre primii 
colonişti din Yoknapatawpha, acum un cuib de bandiți. Gowan se 
sperie şi fuge, părăsind-o pe Temple. Unul dintre bandiți, Popeye, 
îl ucide pe un altul, Tommy, şi apoi o violează sadic, cu un 
păpuşoi, pe Temple, el fiind impotent, după care o aruncă într-un 
bordel din Memphis. Aceste detalii nu sunt spuse de Temple în 
Recviem, iar mizeria ei morală din bordel este înfăţişată doar ca 
o lungă plictiseală, întreruptă de „vizite” la care asistă, pare-se, 
şi Popeye. Ceva mai pe larg este tratat episodul „Red”, un tânăr 
de care Temple chiar se îndrăgosteşte, dar care este ucis de 
Popeye. Curând după aceea Popeye va fi executat, ca o ironie a 
soartei, pentru o crimă pe care nu a înfăptuit-o; un mod de-a 
spune că, de fapt, crimele lui reale rămân nepedepsite. Oroarea 
pe care o inspiră Popeye în Sanctuar este doar sugerată în 
Recviem. Faulkner pare a fi vrut să deseneze în acest personaj o 
figură a Răului, un demon shakespearian ori dostoievskian, 
reîncarnat într-un gangster sudic. Nu numai crime propriu-zise i 
se pot atribui, ci şi o ciudată forţă de iradiere a Răului. Primele 
sunt descrise mai pe larg în Sanctuar, a două este analizată (şi) 
în Recviem, căci Temple se întreabă, pe drept cuvânt, de ce nu a 
fugit de la bordel, deşi materialmente putea s-o facă, sau de ce 
nu a coborât pur şi simplu din maşina lui Gowan, când a văzut că 
era beat, înainte de accident. Astfel apare în discursul ei tema 


198 


complicităţii cu răul, a vinovăţiei proprii. Victima nu-l urăşte pe 
călău, prostituata nu fuge de la locul umilinţei, deci, continuă 
Temple, ceva în mine era deja corupt şi juisa masochistic de 
această situaţie. O concluzie neaşteptată, care îl descumpăneşte 
pe cititorul de acum, şi la care va trebui să revenim. Dragostea 
pentru Red o trezeşte pe Temple, dar şi aceasta se va întoarce 
contra ei. li scrie scrisori, pare-se, într-un limbaj atât de direct, 
încât ele pot fi folosite mai târziu, când Temple Drake a devenit 
doamna Stevens, drept obiect de şantaj de către Pete, fratele 
mai tânăr al lui Red. Şi aici Temple se autoacuză: cum „a putut” 
să scrie aşa de „murdar” o adolescentă de familie? Desigur, răul 
era în ea însăşi! Al doilea prilej pentru a reveni asupra acestei 
autoflagelări. 

Temple se reîntoarce, finalmente, în lumea ei, iar Gowan, şi el 
culpabilizat, îi oferă căsătoria ca răsplată. Se naşte un băiat, apoi 
o fetiţă. Paradisul burghez după infernul bordelului? Temple o 
angajează drept guvernantă pe Nancy: lumea bună o admiră, 
soţii Stevens se admiră ei înşişi pentru această „faptă bună”: 
Nancy este scoasă acum din „şanţ” la fel ca Temple mai înainte. 
Numai Temple ştie însă adevărul: în paradisul ei aseptic vocile 
infernului sună acum ca tot atâtea voci de sirene şi trupul ei 
tânjeşte după abjecţia dinainte. Nu, nu a angajat-o pe Nancy 
pentru a o salva, ci pentru a se salva pe sine, mărturiseşte 
Temple guvernatorului, căci numai cu Nancy putea ea vorbi 
limbajul „abjecţiei”, numai cu ea putea da glas, ziua, vocilor 
infernale ale nopţii. Tăcută în public, Nancy avea în particular 
acelaşi glas ca Temple şi ştia, probabil tocmai de-aceea, şi să-l 
ţină sub control. In public, Nancy tăcea, iar Temple folosea 
limbajul de salon. Ce limbaj foloseau ele între ele? Limbajul 
lesbic, nu chiar atât de neobişnuit între prostituate, ori limbajul 
surorilor întru mizerie şi impusă castitate? Nu ni se spune. O 
limită a confesiunii, care este limita decenţei faulkneriene: el 
pomeneşte incestul tată/fiică, ca şi pe cel dintre frate şi soră, în 
Zgomotul şi furia. Ambele sunt forme - interzise - ale unui eros 
totuşi heterosexual; homosexualitatea rămâne sub pragul 
discursului, ea nu capătă glas. 


Dar destinul îşi continuă jocul, căci tragicul este, în această 
lume, ineluctabil: apare Pete. Fratele lui Red vrea bani, dar 
sfârşeşte repede prin a se îndrăgosti de Temple la fel de violent 
ca şi ea de el: banii, ca şi scrisorile, nu mai au acum importanţă: 


199 


cei doi vor să evadeze împreună, cu sau fără bani. Scena a doua 
din actul al doilea este scena culminantă a piesei. Temple 
înţelege că, de fapt, nu a putut suporta toţi aceşti ani 
„recunoştinţa” pe care i-o datora lui Gowan. Pete, un „dublu” al 
lui Red, cel care a fost singurul bărbat pe care ea l-a iubit cu 
adevărat, îi oferă dragoste şi; libertate; va fugi deci cu el. 

Intervine însă Nancy. Ea vrea să împiedice fuga lui Temple nu 
atât pentru că Pete nu ar merita-o, ci pentru că se gândeşte la 
cei doi copii care vor rămâne fără mamă. Văzând că Temple, în 
pofida tuturor argumentelor, este totuşi gata să plece, Nancy îi 
omoară fata pentru a o determina astfel să rămână acasă: 
durerea în faţa morţii fetiţei urmează să deştepte în Temple 
dragostea şi răspunderea pentru băiat. 


Aici se termină „confesiunea” lui Temple. Este ea „salvată” de 
„sacrificiul” lui Nancy? Aparent da, pentru că nu mai pleacă cu 
Pete. Dar oare este „a nu pleca” acelaşi lucru cu „a rămâne?” Mă 
îndoiesc. Relaţia lui Temple cu Gowan rămâne glacială, iar cea cu 
Gavin nu e foarte caldă. Faulkner simte, probabil, aceste 
„insuficienţe” şi introduce o neaşteptată supradimensionare 
religioasă. Nancy, care acţionase în actul al doilea mai mult din 
imperative morale, se vădeşte în actul al treilea o profundă, dar 
cam neconvingătoare creştină. Credinţa în Dumnezeu îi dă ei 
tăria sacrificiului. „In ce anume să cred?” întreabă Temple în 
finalul piesei, dorind detalii. „Crede”, îi răspunde Nancy, fără 
niciun detaliu. Credinţa este, s-ar zice, necondiționată: numai ea 
poate oferi antidotul la forţa răului izvorâtă din Popeye. Credinţa, 
suferinţa şi sacrificiul: fără „beneficiu”, fără motiv şi, poate, şi 
fără speranţă. Nancy nu are „argumente”: la întrebările lui 
Temple se scuză mereu: sunt o biată negresă, mai mult nu ştiu. 
Nancy este, cu alte cuvinte, o că/ugăriţă: forţa ei stă în credinţă 
şi sacrificiu, nu în rațiune, aşa cum forţa lui Popeye nu era nici ea 
raţională. Fapta contează: binele „absurd” contra răului irațional, 
Nancy contra lui Popeye. „Păcatul lui Temple nu poate fi oprit de 
către ea însăşi: odată intrată pe acest făgaş, ea este doomed, 
damnată. Numai sacrificiul a/tcuiva o poate salva: fetiţa ei şi mai 
ales Nancy trebuie să moară pentru ca Temple să poată trăi. 

Dar, încă o dată, este Temple realmente salvată? Ea-mi pare 
mai curând „disciplinată”, supusă, fără cârtire, normei. Femeia- 
standard, tăcută, voiceless, sexless. Gowan poate fi acum liniştit: 
are, în sfârşit, o soţie potrivită. 


200 


Este această morală acceptabilă, este ea convingătoare? Nu 
cred. Obiecţia morală a lui Nancy la „evadarea” lui Temple este 
neclară, argumentul ei „decisiv”, o crimă, supradimensionarea 
religioasă, o lipitură în text. Prin toate trei atitudinile, Nancy se 
identifică lumii albilor. Dintr-un „Es” al lui Temple, ea devine 
neaşteptatul ei „Uber-lch”, din vocea nocturnă a trupului, vocea 
înţepată a normei. Negresa intră în „cercul albilor” şi-şi pierde 
identitatea: ca şi Gavin ori guvernatorul, Nancy este brusc 
preocupată de-a o salva pe „biata Temple” din acelaşi punct de 
vedere cu al lor. De salvarea salvatorului, a lui Nancy, nu se 
ocupă nimeni. Ce simplu: Nancy este, nu-i aşa, o sfântă, şi 
sfintele se salvează singure. Cum şi când s-a transformat însă 
Nancy aşa de radical? „Vocile nopţii” ce o vor fi muncit şi pe ea, 
ca şi pe Temple, când au părăsit-o? Ce anume şi când i-a scopit 
vocea alto, cea care-l interpela sarcastic pe albul ce se culcase 
cu ea fără a o plăti şi apoi o bătea fără milă, cu cuvintele: 
„Where's my two dollars, white man?”; cea care şi acum, când 
Nancy aude că Pete vrea s-o ardă la tălpi pentru a o face să 
spună unde a ascuns banii, anunţă sarcastic, la intrarea în scenă: 
„Ti-am adus tălpile.” („| brought my foot. So he can hold that 
cigarette against it”). Ce a scopit deci această voce alto în vocea 
de soprano care ştie doar să repete monoton „crede”? Nu ni se 
spune. Personajul este făcut din bucăţi şi bucăţile nu sunt lipite 
bine. Temple şi Gavin i se adresează în final „Nancy”. O 
respectă, dar nu o înţeleg. Faulkner îi dedică un „recviem” 
călugăriţei: o idealizează, dar nu pare a o înţelege nici el. Piesa 
are goluri. Golurile vorbesc. Spun ce? 


Faulkner găseşte necesar să adauge fiecărui act al piesei 
lungi introduceri istorice. Narațiunea dublează dramaturgia, dar 
nu se referă la acelaşi lucru. Cartea este hibridă. Sau poate că 
nu? 

Un detaliu narativ sugerează, cred, lectura dorită de Faulkner. 
Atenţia pe care el o acordă clădirii tribunalului în care se judecă 
procesul lui Nancy Mannigoe încadrează drama în mod vădit în 
„ciclul Yoknapatawpha”. Tribunalul se află în chiar centrul pieţei 
oraşului Jefferson şi, prin aceasta, şi la intersecţia celor două 
drumuri care străbat vertical şi orizontal harta regiunii!; să 


l Harta a fost desenată de Faulkner însuşi în două variante, diferite 
201 


plasăm atunci şi procesul lui Nancy, ori mărturisirea lui Temple, 
în centrul de conflicte şi în inima istoriei acestei regiuni? 

Lungile naraţiuni istorice ocupă în text spaţiul dramaturgului: 
convenţia teatrală îi dă acestuia dreptul de-a indica cititorului - 
dar evident nu şi spectatorului - locul acţiunii, intrările şi ieşirile, 
decorul, recuzita. Ele sunt totdeauna sincrone - descrierea 
scenei în momentul apariţiei primului actor -, pe când Faulkner le 
abordează diacronic: constituirea istorică a scenei. Sensul cărţii 
trebuie atunci căutat în chiar această deviere de la practica 
teatrală. Intrarea în scenă a unui personaj are loc numai aparent 
acum: în fond, el intră în scenă odată cu toată istoria 
Yoknapatawphei. Trecutul nu moare niciodată, el nici nu devine 
măcar trecut: mottoul postfeţei mele este spus de Gavin lui 
Temple, dar el este spus şi cititorului piesei de teatru de către 
naratorul prologurilor: intrarea în scenă, şi în acţiune, a lui 
Temple, ca şi a lui Nancy, se poate înţelege numai în cadrul 
„mentalităţii Yoknapatawpha”. 


Un grup de bandiți fuseseră prinşi spre sfârşitul secolului al 
XVIII-lea, la începutul cvasimitic al istoriei regiunii, şi erau pe cale 
să fie linşaţi când unul dintre coloniştii abia sosiți în regiune, 
Jason Compson, îi apără de mulţime cu arma şi-i închide într-o 
cabană din acel loc - spre a fi judecaţi mai târziu - cu lacătul 
împrumutat de bătrânul Alec Holston, unul dintre primii albi 
veniţi în Yoknapatawpha. Gestul tipic civilizator - dreptatea o 
face Justiţia, nu mulţimea - nu are succes: bandiții fug în aceeaşi 
noapte dărâmând zidul (!) şi luând cu ei şi faimosul lacăt. Holston 
cere ferm restituirea bunului său, dar poştaşul Thomas Jefferson 
Pettigrew remarcă sec că lacătul fusese cedat Statului pentru 
exercitarea unei funcţii publice, iar Statul nu mai era dator să-l 
restituie. Ratcliffe, de la agenţia de comerţ cu indienii Chickasaw, 
Compson, doctorul Habersham şi alţii hotărăsc atunci să 
construiască o nouă închisoare şi alături de ea tribunalul, 
instituţiile de bază ale unui oraş, pe care-l botează după 
prenumele poştaşului: Jefferson. Poştaşul însuşi era un personaj: 
slab, mărunt de stat, umbla zile întregi pe cal transportând 
poşta, înarmat numai cu un corn cu care-şi anunţa sosirea, 
ignorând pericolul de a fi oricând jefuit, dacă nu chiar şi omorât, 


doar prin unele detalii, în romanul Absalom, Absalom!, New York, 
Random House, 1951 şi în ediţia The Portable Faulkner a lui Malcolm 
Cowley, New York, The Viking Press, 1946, 1963. 


202 


de bandiți, din simpla convingere că el, ca reprezentant al 
Statului american, era  inatacabil. Toate aceste trei 
comportamente, ale lui Pettigrew, Compson şi Ratcliffe, au 
comună credinţa nezdruncinată că legea se impune singură, nu 
cu arma, şi că unica şansă a utopiei, victoria legii într-o lume 
haotică şi violentă, este exemplul personal: supunerea ta însuţi 
la lege. Trecerea de la sentimentul datoriei către Holston - 
lacătul era al lui - la sentimentul datoriei către Stat este primul 
gest de obiectivare, de instituţionalizare a relaţiilor umane. 
Construirea tribunalului se face cu aceeaşi îndârjire cu care un 
alt colonist, Thomas Sutpen, îşi clădeşte conacul în afara 
„oraşului”, şi cu aceleaşi mijloace: munca proprie, munca 
sclavilor negri - primii sclavi sunt aduşi tocmai de Sutpen - şi cea 
a unui arhitect francez, prizonier, de fapt, al acestuia din urmă. 
Indienii privesc în tot acest timp de la distanţă, tăcuţi. Ei nu iau 
parte la fundarea oraşului decât prin pierdere: albii le „cumpără” 
terenul pe nimic, iar Compson însuşi îşi schimbă iapa pe o milă 
pătrată de teren indian în chiar centrul viitorul oraş, unde se va 
înălța conacul lui. „Civilizaţia Sartoris”, cum am numit-o într-o 
veche carte despre Faulkner, publicată în 1969 la aceeaşi editură 
la care apare şi volumul de faţă, ca şi într-o altă carte apărută la 
Paris în 19742, în seria Univers semiotiques, sous la direction de 
A.J. Greimas), este o civilizaţie eroică, mândră, aristocratică, dar 
constituită prin două excluderi: indienii, prin deposedare, şi 
negrii, prin posedarea lor ca sclavi de către aceşti invadatori albi. 
Faulkner învăluie totul în fumul legendei şi dă naraţiunii ritmul şi 
muzica epopeii. Şefa de trib Mohataha părăseşte regiunea în 
căruţă şi se pierde la orizontul Yoknapatawphei şi al istoriei. 
Amintirea indienilor rămâne în multe povestiri, precum o trăieşte 
Sam Fathers în Ursul, ca exemplu de cultură iniţiatică, dincolo de 
timp, „absolved of mortality”. Negrii sunt recuperaţi în marea 
familie seniorială prin metisaj, ramura neagră a familiei McCaslin 
ori Sutpen trăind alături de cea albă, pe domeniu, dar nu în 
conac, ori prin adevărata instituţie a doicilor, precum Dilsey în 
familia Compson (Zgomotul şi furia), sau Elnora în familia 
Sartoris. Ele asigură aici stabilitate, ordine afectuoasă, 
temperând excesele dar permanentizând norme care nu erau ale 


> Monografia William Faulkner, Bucureşti, Editura pentru Literatură 
Universală, 1969, a primit în anul următor premiul de critică al Uniunii 
Scriitorilor din România. Cartea Logique du personnage. Refl&xions sur 
lunivers faulknerien, a apărut la Paris, Mame, 1974 (368 p.). 


203 


lor, ca în cazul indienilor, ci ale albilor. Faulkner încheie 
genealogia Compsonilor* cu ultima Quentin, asasinată, prin care 
familia se stinge, apoi adaugă: „And that was all. These others 
were not Compsons. They were black”. Urmează câteva cuvinte 
despre ramura neagră: TP, Frony, Luster şi Dilsey. Despre 
aceasta din urmă, Faulkner nu mai scrie nimic. Pune punct, dar 
adaugă, global: „They endured”. Endurance, valoarea umană 
supremă după Faulkner, înseamnă rezistenţă, răbdare, dar şi 
suferinţă, şi, desigur, durată în timp. Negrii durează în 
Yoknapatawpha în aceste sensuri: ei ştiu şi pot să înaure, rezistă, 
mai mult decât albii, timpului şi vicisitudinilor, conacele albilor 
ajung ruine - deşi alţi albi construiesc bănci şi acestea durează, 
pare-se, mai mult - dar negrii „durează”: alături, dar în afara 
lumii albe. Faulkner, scriitor sudist, le dăruie admiraţia şi, 
desigur, afecțiunea lui, dar poziţia pe care le-o oferă spre a fi 
admiraţi este a unui sublim adiacent, în afara realului. Dilsey 
durează, de fapt, în acelaşi paradis ca Nancy: călugărițele urcă în 
paradis după ce mor, sau sunt forţate să omoare, sau sunt 
omorâte, şi acolo li se cântă un Recviem. Frumos, dar tardiv, aş 
adăuga eu. Albii, chiar dacă nu familiile iubite ale lui Faulkner, 
ocupă Realul, indienii durează în Legendă, negrii în Sublim. O 
distribuţie fixă a rolurilor. 


Pe acest fundal istoric acţionează Nancy. Guvernanta 
modernă preia rolul vechii doici: liantul familiei, păstrătoarea 
tradiţiei. Şi ea este o instituţie. Nu numai în raport cu „ramura 
albă” a familiei Stevens, ci şi în sensul instituţiilor în genere. 
Nancy acţionează acum la fel ca, odinioară, Compson şi 
Pettigrew: legea este una şi eu mă supun ei indiferent dacă 
ceilalţi o fac sau nu, indiferent dacă râd de mine ori mă ucid. 
Căci legea numai prin exemplul meu se poate impune. Sacrificiul 
meu o va îndrepta pe Temple. O va „civiliza”, aşa cum călăritul 
poştaşului Pettigrew, neînarmat, printre bandiți, avea finalmente 
să-i civilizeze. Căci legea este deasupra noastră, ca şi Statul, ca 
şi Biserica. 

Ca şi Tribunalul, care rezistă războiului civil, ne spune 
naratorul, şi timpului în genere. Ca şi vechea casă a lui Holston, 
ca şi, adăugăm noi, continuând această lectură dincolo de 
prologori, însuşi Gavin Stevens. Descendent al uneia dintre 
primele familii de colonişti din regiune, de pe vremea lui Holston, 


3 The Portable Faulkner, p. 155-756. 
204 


el luptă acum pentru lege contra agenţilor răului, precum 
„flagelul Flopes” din trilogia Cătunul, Oraşul şi Casa cu coloane. 
Un coleg al lui, Horace Benbow, luptase în Sanctuar contra lui 
Popeye, fără succes; normal deci ca acum Gavin să lupte contra 
„efectului, Popeye” asupra lui Temple. Răul intră în 
Yoknapatawpha pe aceeaşi poartă pe care au intrat odinioară 
primii colonişti: Popeye îl omoară pe Tommy şi o siluieşte pe 
Temple la „Moşia Francezului”. Flem Snopes îşi începe cariera 
alături, la magazinul lui Varner, şi se va căsători numai pentru 
bani - căci era, ca şi Popeye, impotent - cu frumoasa fiică a 
patronului, Eula, cea râvnită de Gavin Stevens, dar cucerită de 
aristocratul Cassius de Spain, pe care Flem îl va manipula apoi în 
voie în schimbul toleranţei lui. Răul coboară din aceste dealuri cu 
pini în Jefferson: Flem Snopes devine aici directorul băncii 
bătrânului Sartoris, şi el unul dintre fondatorii regiunii. 

Temple este obligată să se prostitueze în Memphis şi drumul 
către acel oraş traversează, conform hărţii lui Faulkner, vechile 
terenuri Chickasaw. „Recuperată” de acolo, Temple se va 
întoarce, pentru proces, la tribunalul din Jefferson şi alături va fi 
ucis Flem de vărul lui, Mink Snopes. Aici, în piaţa oraşului, în 
inima Yoknapatawphei, se fac şi se desfac iţele istoriei şi tot aici 
trebuie curmat Răul şi reinstaurat Binele. 

Aceasta pare a fi lectura simbolică pe care ne-o propune 
naratorul şi prin care am putea înţelege bizarul sfârşit al piesei. 

Ne mulţumeşte aceasta lectură? Pe mine nu. Căci ce „lege” 
este aceea pentru care mor Nancy şi fetiţa lui Temple şi pentru 
care este disciplinată Temple? Aceeaşi lege care rezervă 
indienilor legenda şi negrilor paradisul creştin: distribuţia 
imuabilă a rolurilor în societatea tradiţională sudistă. Femeia - 
neagră sau albă - îşi însuşeşte în această societate valorile 
bărbatului alb, le apără şi le reproduce pentru copii - negri sau 
albi. In acest proces femeia este datoare a-şi „învinge” propriile 
valori, porniri ori sentimente. Cuminţita Nancy o cuminţeşte pe 
Temple: valorile familiei Stevens sunt mai importante pentru ea 
decât sentimentele şi nevoile lui Temple şi chiar decât viaţa 
fetiţei acesteia. Căci, ce curios, şi ce teribil este faptul că absolut 
nimeni, nici „călugăriţa” Nancy, nu varsă o lacrimă pentru 
această fetiţă: dreptul e; la viaţă nici nu este pomenit, a servi ca 
„argument” în cuminţirea lui Temple este singurul ei rol în piesă! 
Dar de ce se acuză mereu Temple pentru „răul” din ea, când nu 
era vorba decât de o atracţie sexuală normală, de ce se 


205 


consideră vinovată că întrebuinţează, în scrisorile către Red, 
singurul limbaj erotic pe care-l putea şti, cel cu care fusese 
tratată de bărbaţii din bordelul din Memphis? Şi, în fine, de ce 
trebuie să renunţe Temple la bărbatul pe care-l iubeşte în 
favoarea unuia pentru care nu simte nimic, dar care i-a acordat - 
ce mărinimie! - mâna? Popeye îl împuşcă pe Red, Nancy o 
forţează pe Temple să renunţe la Pete. Câştigă Gowan, căruia 
nimeni nu-i mai ia în nume de rău abandonarea lui Temple în 
mâinile lui Popeye, pentru simplul fapt că s-a căsătorit apoi cu 
ea. 


Bizară piesă! Prima lectură, cea dorită, probabil, de Faulkner, 
o pune pe Temple în centrul unei lumi a cărei salvare ori 
prăbuşire depinde de salvarea ori prăbuşirea ei. O a doua 
lectură, poate împotriva lui Faulkner, o plasează pe Temple tot în 
centrul unei lumi, dar al unei lumi unite în dorinţa comună de ao 
disciplina, de a o integra şi a o face aidoma acestei lumi, deao 
determina, cu alte cuvinte, să încarneze propriile ei valori. 
Această lectură secundă, pentru care eu însumi optez, valorifică 
o Temple hăituită de toţi, strivită la fel de nemilos ca şi Nancy, 
cea bătută de bărbatul alb pentru că-i cerea banii pentru care se 
culcase cu el, ori care tremura de frică, în povestirea Soare în 
amurg, că va fi ucisă de bărbatul ei negru. Cu politeţe, nu altfel, 
o tratează Gavin şi guvernatorul pe Temple. Şi Nancy. Negresa 
care, ieşind din muţenia iniţială a observatorului, prinde glas 
numai în sensul că dă glas celorlalţi. Ambele femei, Temple şi 
Nancy, îşi pierd în această lume glasul propriu: Temple vorbeşte, 
ce-i drept, aproape tot timpul, dar glasul ei sarcastic şi viu la 
început, neîmblânzit (indomitable: o altă valoare de necontestat 
în opera lui Faulkner), care nu ezită să-l ironizeze pe guvernator, 
„Slujbaşul nostru cel mai bine plătit”, se stinge treptat până la 
monosilabele de la sfârşitul piesei. lar glasul lui Nancy, sarcastic 
şi el în scena a doua din actul doi, se stinge în psalmodie în actul 
al treilea. Ambele femei, sublimate ori disciplinate, sfârşesc în 
tăcere: tăcerea morţii ori a ascezei. Poate că recviemul, de fapt, 
este scris pentru dovă călugăriţe. 


Este această din urmă lectură, parţială, chiar feministă? Nu 
ştiu. Poate. Cred însă că această lectură indică, altfel decât 
prima, /imita Yoknapatawphei. Schimbând caracterul lui Nancy 
între actul al doilea şi al treilea, Faulkner acţionează sub 


206 


presiunea universului ideologic care constituie acest comitat la 
fel de evident ca şi legendarele lui personaje, ori magia stilistică 
a naratorului. In toată extraordinara lui operă, Faulkner distribuie 
rolurile şi genurile la fel: realul, chiar violent şi sadic, dar realul, 
pentru bărbații albi; legenda pentru indieni; compensaţia 
religioasă şi morală pentru negri, femei şi copii. In alte cărţi, 
estetic superioare, limitele se văd mai greu; Recviemul, prin 
dubioasa convertire a că/ugărițelor, le indică mai clar: ele 
transpar prin „găurile” textului, sau poate că e/e „găuresc”, aici, 
textul. 

Fie-mi îngăduită, la urmă, şi o mărturisire. Am trăit vreo zece 
ani, de pe la mijlocul anilor şaizeci, sub fascinația lui Faulkner. 
Imi părea o operă sublimă şi, scriind două cărţi şi câteva articole 
despre ea, dădeam eu însumi glas - şi eu! - acestui fior sublim. 
Inţeleg acum, după douăzeci de ani, că această fascinaţie era, 
atunci, fascinația unei /umi organice. Chiar structuralismul cărţii 
de la „Univers”, şi cu atât mai mult cel din cartea publicată la 
Paris, era un tribut plătit acestei organicităţi. Dar am înţeles, 
între timp, şi altceva: organicitatea lumii Sudului Statelor Unite 
era, într-un fel, organicitatea lumii româneşti tradiționale, 
admiraţia literară pentru prima era iubirea din sângele şi carnea 
mea pentru a doua. Şi ce curios se înşiră coincidenţele din 1974: 
publicarea cărţii la Paris; moartea bunicii mele, o făptură 
descinsă, pentru mine, din Yoknapatawpha Sartorilor şi 
Compsonilor; căsătoria; „încoronarea” lui Ceauşescu şi opinia 
prietenilor mei de la Bucureşti că „totul” se terminase, acel „tot” 
care, pentru mine, era legat şi de prima carte despre Faulkner, 
apărută în 1969 dar scrisă în 1968, anul „marilor speranţe” 
pentru generaţia mea; ultima venire la Bucureşti, hotărârea de-a 
„rămâne” la Amsterdam. Despărțirea de Yoknapatawpha şi de 
România... 

Revizitând Yoknapatawpha am retrăit fiorul sublimului şi am 
simţit din nou, adânc, ce au însemnat douăzeci de ani de viaţă în 
afara Yoknapatawphei şi a României. Dar am mai înţeles ceva în 
aceşti ani, ultimul lucru cu care-l mai plictisesc pe cititor: 
organicitatea culturii unora se clădeşte pe excluderea altora de 
la cultură, admiraţia pentru primii înseamnă uitarea celorlalţi, 
sublimul are un preț, şi acesta este plătit de cei care nu intră în 
reflectoarele rampei, de Nancy şi Temple, de mama şi, poate, de 
bunica mea reală şi de mine neştiută, şi de toţi cei excluşi din 
istoria „sublimă” a României, şi de toţi cei care au părăsit 


207 


„Sublimul ceauşist”, şi mai ales de cei care n-au făcut-o. Sublimul 
are un preţ şi orice sacrificiu este un preţ întotdeauna prea mare 
pentru un sublim întotdeauna prea mic. O societate dreaptă nu 
se clădeşte pe impunerea sublimului, ci pe excluderea 
sacrificiului, nu pe „călugăriţe”, ci pe împiedicarea faptului ca 
femei şi bărbaţi în carne şi oase să poată fi transformați în 
călugăriţe şi călugări. Chiar dacă, prin aceasta, vom pierde 
recviemurile. 

SORIN ALEXANDRESCU 


208 


Al ANII 
mri CL 


editura univers 


„Faulkner și-a gîndit inițial 
Recviemul... ca pe o piesă 
în trei acte, dar a transfor- 
mat-o în ceea ce el a numit 
«un fel de roman». O carte 
neobişnuită, un adevărat tur 
de forță.“ 


„Nancy Mannigoe, guver- 
nanta din casa respectabilei 
familii Gowan și Temple 
Stevens, îl asasinează pe 
copilul stăpînilor ei, în vîrstă 
de numai șase luni. Ea își 
recunoaște liniștită vina... 
Cum se explică o crimă atît 
de « netipică»?* 


WILU 
| 


recviem pentru 
ocâlugariță 


ISBN 973-34-0319-9 LEI 2745+55 TL = 2800 


209