John Grisham — Sirul de platani

Continuare a romanului ... Și vreme 


BANI, LĂCOMIE, PREJUDECĂŢ 


vr'lua /. Jer iai. ZI, 


JOHN GRISHAM 


ȘIRUL DE PLATANI 


Original: Sycamore row (2013) 


Traducere din limba engleză: 
BOGDAN OLTEANU 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2014 


Născut în Jonesboro, Arkansas, la 8 februarie 1955, într-o 
familie modestă, John Grisham a absolvit în 1977 
Contabilitatea la Mississippi State University, ulterior urmând 
Facultatea de Drept. După absolvire, a practicat în domeniul 
legislaţiei generale pentru aproape un deceniu în Southaven, 
unde s-a axat mai mult pe legislația penală și civilă, 
reprezentând un larg spectru de clienți. 

In 1983, a fost ales în Camera Reprezentanţilor din 
Mississippi, din partea democrațţilor, for din care a făcut parte 
până în 1990. In timpul liber, ca hobby, Grisham a început 
munca la primul său roman și a avut nevoie de trei ani pentru a 
scrie ... Și vreme e ca să ucizi, pe care l-a finalizat în 1987. Cel 
de-al doilea roman al său, Firma, a ajuns pe locul 7 în topul celor 
mai bine vândute cărţi ale anului 1991. 

Grisham a continuat să scrie cel puţin un roman pe an, cele 
mai multe dintre ele devenind imediat bestselleruri. 


1. 


Pe Seth Hubbard l-au găsit în locul unde promisese să fie, deși 
nu tocmai în starea în care s-ar fi așteptat ei. Omul atârna de 
capătul unei frânghii, la vreo doi metri deasupra solului, 
răsucindu-se ușor în vânt. Un front de aer rece trecea prin 
regiune și Seth era ud când îl găsiseră, nu că asta ar fi contat. 
Cineva observă că nu avea noroi pe pantofi și nici nu se vedeau 
urme sub el, ceea ce însemna probabil că era deja spânzurat și 
mort când începuse ploaia. Insă ce importanţă avea asta? La 
urma urmelor, niciuna. 

Nu este chiar atât de simplu să te spânzuri de un copac. Era 
limpede că Seth se gândise la toate detaliile. Funia era o 
parâmă de manila, împletită și groasă de aproape doi 
centimetri, ușor învechită și destul de solidă ca să susțină 
greutatea lui Seth, care cântărea 64 de kilograme cu o lună în 
urmă, când fusese la cabinetul medical. Mai târziu, un angajat 
de la una din fabricile lui Seth avea să declare că își văzuse șeful 
tăind o bucată de funie lungă de vreo patru metri și jumătate 
dintr-un mosor, cu o săptămână înainte să o folosească într-o 
manieră atât de dramatică. Un capăt era legat strâns de o 
creangă joasă a copacului și întărit cu mai multe noduri și 
legături făcute la repezeală. Insă acestea ţinuseră. Celălalt 
capăt era atârnat peste o creangă mai înaltă, groasă de 60 de 
centimetri și aflată la exact 6,3 metri deasupra solului. Din acel 
punct, funia cobora vreo doi metri și jumătate, sfârșindu-se într- 
un ștreang perfect, unul la care era limpede că Seth trudise 
îndelung. Ștreangul era făcut ca la carte, cu treisprezece bucle 
menite să strângă ochiul frânghiei sub presiune. Un ștreang 
făcut cum trebuie îţi frânge gâtul, oferind o moarte mai rapidă și 
mai puţin dureroasă, și se pare că Seth își făcuse temele. In 
afară de ce era evident, nu se vedea niciun semn de luptă sau 
de agonie. 

O scară de aproape doi metri fusese împinsă într-o parte și 
acum zăcea în apropiere. Seth își alesese copacul, aruncase 
funia pe după creangă, o legase strâns, urcase pe scară, 
ajustase lațul și, când isprăvise toate pregătirile, împinsese 


4 


scara cu piciorul și căzuse în gol. Mâinile îi atârnau pe lângă 
buzunare. 

Oare avusese vreo clipă de îndoială, de ezitare? Când își luase 
picioarele de pe scară, cu mâinile în continuare libere, oare 
apucase din instinct frânghia de deasupra capului, zbătându-se 
disperat până renunţase? Nimeni nu putea ști cu siguranţă, dar 
nu părea plauzibil. Dovezile descoperite mai târziu aveau să 
dezvăluie că Seth venise acolo cât se poate de hotărât. 

Pentru această ocazie, își alesese cel mai bun costum pe care 
îl avea, dintr-o stofă groasă de lână, cenușiu-închis și rezervat în 
mod normal pentru înmormântările desfășurate pe vreme rece. 
Avea doar trei costume. Când e făcută ca la carte, spânzurarea 
are efectul de a lungi corpul, astfel încât pantalonii îi ajungeau 
doar până la glezne, iar haina îi era ridicată deasupra taliei. 
Pantofii săi lungi erau lustruiţi și impecabili. Cravata albastră era 
înnodată perfect. Cămașa albă, în schimb, era pătată cu sângele 
ce se scurgea de sub frânghie. Peste câteva ore avea să se afle 
că Seth Hubbard participase la slujba de la ora 11 de lao 
biserică din apropiere. Vorbise cu cunoscuții săi, glumise cu 
diaconul, lăsase un prinos în cutia milei și păruse într-o 
dispoziţie destul de bună. Majoritatea oamenilor știau că Seth 
suferea de cancer pulmonar, deși mai nimeni nu știa că doctorii 
îi spuseseră că mai avea foarte puţin de trăit. Seth se afla pe 
mai multe pomelnice la biserică. Totuși, purta stigmatul celor 
două divorțuri și imaginea sa de bun creștin avea să rămână 
mereu pătată. 

lar sinuciderea urma să-i înrăutățească și mai mult situaţia. 

Copacul era un platan bătrân pe care Seth și familia lui îl 
deţineau de mulţi ani. Terenul din jur era ticsit cu asemenea 
copaci cu lemn tare și valoros, iar Seth îl ipotecase în mod 
repetat, îmbogăţindu-se de pe urma lui. Tatăl său achiziționase 
terenul prin mijloace suspecte în anii '30. Ambele soţii ale lui 
Seth încercaseră din răsputeri să-i ia pământul la divorț, însă el 
rezistase  vitejește. Oricum ele obţinuseră aproape toate 
celelalte bunuri. 

Primul care ajunse la locul faptei fu Calvin Boggs, un om 
priceput la toate și muncitor la fermă, pe care Seth îl angajase 
cu câțiva ani în urmă. Duminică dimineață, Calvin fusese sunat 
de șeful său. „Vino să ne întâlnim la pod, la ora două”, îi zisese 
Seth. Nu îi dăduse detalii, iar Calvin nu era genul de om care să 


5 


pună întrebări. Dacă domnul Hubbard îi spunea să meargă 
undeva la o anumită oră, atunci acolo se ducea. In ultima clipă, 
băiatul de zece ani al lui Calvin se rugă să-l ia cu el și, fără prea 
mare tragere de inimă, Calvin acceptă. O luară pe drumul de 
pietriș ce șerpuia pe kilometri întregi pe proprietatea familiei 
Hubbard. În timp ce conducea, Calvin începu să-și pună întrebări 
cu privire la întâlnire. Nu-și mai amintea vreo altă ocazie în care 
să se fi întâlnit cu șeful său într-o duminică după-amiază. Ştia că 
acesta era bolnav și se zvonea că trăgea să moară, dar, ca 
despre orice altceva, domnul Hubbard prefera să treacă totul 
sub tăcere. 

Podul era de fapt o platformă de lemn întinsă peste un pârâu 
îngust și fără nume, cu malurile năpădite de mărăcini și 
mișunând de năpârci. De luni bune, domnul Hubbard plănuia să 
îl schimbe cu un pod mare de beton, dar problemele de 
sănătate îl împiedicaseră. Locul se afla în apropierea unui 
luminiș unde două cocioabe dărăpănate și împresurate de 
vegetație ofereau singurul indiciu că acolo fusese cândva o mică 
așezare umană. 

Lângă pod era parcat Cadillacul nou-nouţ al domnului 
Hubbard, cu portiera din partea șoferului și cu portbagajul 
deschise. Calvin parcă în spatele mașinii și se holbă la ea, 
simțind pentru prima oară că s-ar fi putut să fie ceva în 
neregulă. Ploaia se înteţise și vântul sufla mai tare, așa că nu 
exista niciun motiv întemeiat pentru care domnul Hubbard să-și 
lase portiera și portbagajul deschise. Calvin îi zise băiatului să 
rămână în camionetă, apoi ocoli încet mașina fără să o atingă. 
Nu se vedea nici urmă de șeful său. Calvin trase adânc aer în 
piept, își șterse stropii de ploaie din ochi și se uită împrejur. 
Dincolo de luminiș, la nicio sută de metri distanţă, văzu un corp 
atârnat de un copac. Se întoarse la camionetă și îi spuse din nou 
băiatului să rămână înăuntru și să ţină ușile închise, însă era 
prea târziu. Băiatul se holba la platanul din depărtare. 

— Stai aici, rosti Calvin cu asprime. Și nu ieși din mașină! 

— Da, domnule. 

Calvin porni. Se mișcă încet, fiindcă bocancii îi alunecau pe 
noroi și încerca să-și păstreze cumpătul. La ce bun să se 
grăbească? Cu cât se apropia mai mult, cu atât vedea lucrurile 
mai clar. Omul îmbrăcat în costumul închis la culoare și atârnat 
de capătul funiei era mort de-a binelea. Calvin îl recunoscu într- 


6 


un final, văzu scara și puse repede lucrurile cap la cap. Fără să 
atingă nimic, se întoarse la camionetă. 

Era octombrie 1988, și telefoanele de mașină ajunseseră într- 
un sfârșit și în zona rurală din Mississippi. La insistenţele 
domnului Hubbard, Calvin își instalase unul în camionetă. Sună 
la biroul șerifului din comitatul Ford, raportă pe scurt cele 
întâmplate și se puse să aștepte. După ce dădu drumul la 
căldură și se calmă treptat ascultând-o pe Merle Haggard la 
radio, Calvin se uită prin parbriz, fără să-l mai bage în seamă pe 
băiat, și bătu darabana în ritmul ștergătoarelor, realizând că 
plângea. Băiatul era prea speriat ca să mai scoată vreo vorbă. 

O oră mai târziu, doi polițiști ajunseră la locul faptei în aceeași 
mașină, și în timp ce își puneau impermeabilele, sosi și o 
ambulanţă cu un echipaj de trei oameni. Își mijiră cu toţii ochii 
ca să vadă bătrânul platan, și după câteva secunde de 
concentrare își dădură seama că era un om spânzurat de el. 
Calvin le zise tot ce știa. Poliţiştii deciseră că era mai indicat să 
procedeze ca în cazul unei crime, așa că le interziseră celor de 
pe ambulanţă să se apropie de locul faptei. Sosi un alt poliţist, 
apoi încă unul. Percheziţionară mașina, dar nu găsiră nimic care 
să-i ajute. Îl fotografiară și îl filmară pe Seth așa cum atârna 
spânzurat, cu ochii închiși și cu capul sucit grotesc spre dreapta. 
Studiară urmele din jurul platanului și nu găsiră nicio dovadă 
care să indice prezenţa unei alte persoane. Un poliţist îl duse pe 
Calvin la reședința domnului Hubbard, aflată la câţiva kilometri 
distanţă - băiatul veni cu ei, pe bancheta din spate, încă mut. 
Ușile erau descuiate, și pe masa din bucătărie găsiră un bilet 
lăsat pe un carneţel. Seth scrisese îngrijit: 


Lui Calvin. Te rog să informezi autorităţile că mi-am luat 
singur zilele, fără ajutor din partea altcuiva. Pe foaia 
alăturată am lăsat instrucţiuni specifice cu privire la 
înmormântarea mea. Fără autopsie! S.H. 

Biletul era datat în acea zi, duminică, 2 octombrie 1988. 


Poliţiștii îi dădură drumul într-un final lui Calvin. El își duse 
băiatul înapoi acasă, unde acesta se prăbuși în brațele mamei 


sale și nu scoase nicio vorbă tot restul zilei. 
* 


Ozzie Walls era unul din cei doi șerifi de culoare din 
Mississippi. Celălalt tocmai fusese ales într-un comitat din Deltă 
cu o populaţie de 70% negri. Comitatul Ford avea o populaţie de 
74% albi, însă Ozzie fusese ales și reales la mare distanţă de 
contracandidaţi. Negrii îl adorau pentru că era unul de-al lor. 
Albii îl respectau pentru că era un poliţist tenace și o fostă 
vedetă de fotbal american de la liceul Clanton. În anumite 
aspecte ale vieţii din Sud, fotbalul începea încet-încet să treacă 
dincolo de rasă. 

Ozzie tocmai pleca de la biserică împreună cu soţia și cei 
patru copii ai săi când primi apelul. Veni la pod în costum, fără 
armă sau insignă, dar cu o pereche de cizme vechi în portbagaj. 
Insoţit de alți doi polițiști, merse până la platan prin noroi, cu o 
umbrelă în mână. Trupul lui Seth era leoarcă deja și apa se 
scurgea din vârfurile pantofilor, din bărbie, urechi, degete și 
pantaloni. Ozzie se opri nu departe de pantofi, își ridică umbrela 
și se uită la chipul palid și jalnic al unui om pe care îl întâlnise 
doar de două ori. 

Ei doi se cunoșteau de ceva vreme. În 1983, când Ozzie 
candidase prima oară pentru funcţia de șerif, avusese trei 
contracandidaţi albi și nicio lețcaie în buzunar. Fusese sunat de 
Seth Hubbard, un străin pentru el, și, după cum avea să afle 
Ozzie, o persoană foarte discretă. Seth locuia în colțul de nord- 
est al comitatului Ford, chiar la graniţa cu comitatul Tyler. Îi 
spusese că avea afaceri cu lemn și cherestea, că avea câteva 
fabrici de cherestea în Alabama, și-i lăsase impresia unui om de 
succes. Se oferise să-i sponsorizeze campania lui Ozzie, dar 
numai dacă accepta bani gheaţă. Douăzeci și cinci de mii de 
dolari, bani gheață. In biroul său, în spatele ușilor închise, Seth 
Hubbard deschisese o cutie și-i arătase banii lui Ozzie. Acesta îi 
zisese că toate contribuţiile financiare pentru campanie trebuiau 
declarate și așa mai departe. Seth replicase că nu voia ca 
donația pe care o făcea să fie făcută publică. Fie primea banii 
gheaţă, fie nu-i primea deloc. 

— Ce vreți în schimb? îl întrebase Ozzie. 

— Vreau să fii ales. Nimic mai mult, replicase Seth. 

— Nu știu ce să zic... 

— Crezi că adversarii dumitale primesc bani pe sub mână? 

— Probabil. 

— Sigur că primesc. Nu fi fraier. 


Ozzie luase banii. Își intensificase eforturile din campanie, 
câștigase la mustață alegerile preliminare, apoi își zdrobise 
adversarul în alegerile generale. Mai târziu, trecuse de vreo 
două ori pe la biroul lui Seth ca să-l salute și să-i mulțumească, 
dar nu-l găsise pe domnul Hubbard acolo. Domnul Hubbard nu-i 
răspunsese nici la telefon. Ozzie se interesase discret de domnul 
Hubbard, dar lumea nu știa prea mare lucru. Se zvonea că 
făcuse bani din afaceri cu mobilă, însă nimeni nu știa sigur. 
Omul deţinea două sute de pogoane de pământ în jurul casei. 
Nu apela la serviciile băncilor, ale firmelor de avocatură sau ale 
agenţiilor de asigurări locale. Se ducea din când în când la 
biserică. 

Patru ani mai târziu, Ozzie nu avusese de înfruntat cine știe 
ce opoziţie, dar, chiar și în aceste condiţii, Seth dorise să se 
întâlnească cu el. Din nou îi dăduse douăzeci și cinci de mii de 
dolari, după care dispăruse iarăși din peisaj. Acum era mort, ucis 
de propriul ștreang și cu apa de ploaie picurând din el. 

Finn Plunkett, coronerul comitatului, sosi într-un final. Moartea 
putea fi înregistrată oficial acum. 

— Hai să-l dăm jos, spuse Ozzie. 

Nodurile fură desfăcute, și cadavrul lui Seth fu coborât încet, 
încet. Îl puseră pe o targă și îl acoperiră cu o prelată 
impermeabilă. Patru oameni se chinuiră să îl ducă până la 
ambulanţă. Ozzie urmă micul alai, la fel de nedumerit ca restul 
lumii. 

Era deja în funcție de cinci ani și văzuse nenumărate cadavre. 
Accidente de mașină, câteva crime, niște sinucideri. Nu avea 
inima de piatră și nici nu se blazase. Sunase în miez de noapte 
părinţi și soţi, și se temuse întotdeauna de următorul caz. 

Bietul Seth! Pe cine trebuia oare să sune Ozzie acum? Știa că 
Seth era divorţat, dar nu știa dacă se recăsătorise sau nu. Nu 
știa nimic despre familia sa. Seth avea aproape 70 de ani. Dacă 
avea copii la casele lor, unde erau aceștia? _ 

Ei bine, Ozzie avea să afle în curând. In timp ce conducea 
spre Clanton, cu ambulanţa pe urme, începu să sune pe toată 
lumea care ar fi putut ști câte ceva despre Seth Hubbard. 


2. 


Jake Brigance se uita la numerele roșii și strălucitoare de pe 
ceasul său deșteptător. La ora 5.29 se întinse până la el, apăsă 
un buton și își cobori încet picioarele din pat. Carla se întoarse 
pe partea cealaltă și se ghemui și mai adânc sub așternut. Jake 
o bătu ușor pe fund și-i zise bună dimineaţa. Nu primi niciun 
răspuns. Era luni, zi lucrătoare, și ea avea să mai doarmă încă o 
oră înainte să se ridice din pat și să o ducă pe Hanna la școală. 
Vara, Carla dormea și mai mult, ocupându-și zilele cu chestii 
femeiești și făcând tot ce voia să facă Hanna. Jake însă avea un 
program care varia foarte rar. Trezirea la 5.30; ajuns la cafenea 
la 6.00; la birou înainte de 7.00. Puţină lume trata dimineţile 
precum Jake Brigance, deși, acum că ajunsese la 35 de ani, se 
întreba din ce în ce mai des de ce oare se trezea atât de 
devreme? Și de ce insista să ajungă la birou înaintea tuturor 
celorlalți avocaţi din Clanton? Răspunsurile, cândva atât de 
clare, deveneau tot mai obscure. Visul pe care îl avusese încă 
de pe băncile facultăţii de drept de a deveni un avocat pledant 
nemaipomenit nu se estompase deloc; ba chiar era la fel de 
ambițios ca atunci. Realitatea îl sâcâia. Zece ani în tranșee și 
biroul său era încă aglomerat cu testamente, acte și litigii pe 
contracte de doi bani, fără niciun caz penal mai acătării și fără 
accidente de mașină promițătoare. 

Momentul său de glorie venise și trecuse. Achitarea lui Carl 
Lee Hailey se petrecuse în urmă cu trei ani, iar Jake se temea 
uneori că intrase pe o pantă descendentă. Ca întotdeauna însă, 
alungă acele îndoieli și își reaminti că avea doar 35 de ani. Era 
un gladiator pe care îl așteptau încă multe izbânzi măreţțe în 
instanţă. 

Nu mai trebuia să scoată câinele afară pentru că nu-l mai 
aveau. Max murise în focul care le distrusese îndrăgita, 
frumoasa și ipotecata lor casă victoriană de pe Adams Street, 
acum trei ani. Ku Klux Klanul le incendiase casa în toiul 
procesului Hailey, în iulie 1985. Mai întâi dăduseră foc unei cruci 
în curtea din față, apoi încercaseră să arunce casa în aer. Jake le 
trimisese de-acolo pe Carla și pe Hanna, iar asta se dovedise a fi 


10 


o alegere înțeleaptă. După ce Klanul încercase să-l omoare 
vreme de o lună, în cele din urmă îi arseseră casa din temelii. Işi 
ținuse pledoaria finală într-un costum de împrumut. 

Subiectul unui nou câine era încă prea sensibil ca să fie adus 
în discuţie. Încercaseră să vorbească despre asta de câteva ori, 
dar renunţaseră. Hanna voia unul, și probabil că și avea nevoie 
de unul, deoarece era singură la părinţi și se plângea deseori că 
se plictisește să se joace singură. Insă Jake și mai ales Carla 
știau pe umerii cui avea să cadă responsabilitatea de a face 
curat după un căţeluș. În plus, locuiau cu chirie, și viețile lor încă 
nu-și reluaseră cursul normal. Poate că un câine ar fi adus un 
plus de normalitate; sau poate că nu. Jake se gândea adeseori la 
asta în primele minute ale zilei. Adevărul era că îi era dor să 
aibă un câine. 

După un duș rapid, Jake se îmbrăcă într-un dormitor mic pe 
care el și Carla îl foloseau pe post de garderobă de haine. Toate 
camerele erau foarte mici în această casă ponosită a altcuiva. 
Totul era temporar. Mobila era o adunătură jalnică de lucruri 
primite de pomană și de chilipiruri de la târgul de vechituri, 
urmând să fie aruncată într-o bună zi dacă lucrurile mergeau 
conform planului, deși, iar Jake ura să recunoască asta, aproape 
nimic nu mergea bine în ultima vreme. Procesul pe care îl 
intentaseră companiei de asigurări se împotmolise în manevre 
tehnice ce păreau fără sfârșit și fără speranţă. El deschisese 
procesul la șase luni după pronunţarea verdictului în cazul 
Hailey, când era în al nouălea cer și deborda de încredere în 
sine. Cum ar fi putut cuteza o companie de asigurări să-l tragă 
pe sfoară? Orice alt juriu din comitatul Ford avea să dea un 
verdict favorabil. Însă fudulia și fanfaronada li se evaporară 
când Jake și Carla își dădură seama că asigurarea lor era 
insuficientă. La patru străzi mai încolo, locul gol și părăginit 
rămăsese la fel, acoperit de frunze. Vecina de vizavi, doamna 
Pickle, îl supraveghea, dar nu avea prea multe de urmărit. 
Vecinii așteptau să se ridice o casă nouă și elegantă și familia 
Brigance să se întoarcă. 

Jake intră tiptil în camera Hannei, o sărută pe obraz și o înveli 
bine. Singurul lor copil avea șapte ani acum, iar ei știau că nu 
aveau să-i mai facă frăţiori. Era în clasa a doua la școala 
generală din Clanton, într-o clădire aflată chiar după colțul 
străzii unde mama ei era educatoare la grădiniţă. 


11 


În bucătăria strâmtă, Jake apăsă un buton pe filtrul de cafea și 
urmări aparatul până când începu să scoată zgomote. și 
deschise servieta, atinse pistolul semiautomat de 9 milimetri 
dinăuntru și îndesă niște dosare în ea. Se obișnuise să poarte 
armă și asta îl întrista. Cum putea să ducă o viață normală dacă 
era nevoit să poarte în permanență un pistol la el? Fie că era 
normal sau nu, arma rămânea o necesitate. l|ţi incendiază casa 
după ce încearcă să ţi-o arunce în aer; îți amenință soția la 
telefon; dau foc unei cruci în curtea din față; îl bat măr pe soţul 
secretarei tale și omul moare mai târziu; apelează la un lunetist 
ca să-ți vină de hac, dar acesta ratează ţinta și omoară un 
gardian; te terorizează în timpul procesului și continuă să te 
amenințe mult după terminarea lui. 

Patru dintre teroriști ispășeau acum pedepse cu închisoarea - 
trei în penitenciare federale, unul la Parchman. Numai patru, își 
amintea întruna Jake. Ar fi trebuit să fie o duzină de condamnări 
până acum, un sentiment împărtășit de Ozzie și de alți lideri ai 
comunităţii de culoare din comitat. Din obișnuinţă și dintr-un 
sentiment de frustrare, Jake suna la FBI cel puţin o dată pe 
săptămână ca să afle în ce stadiu ajunseseră cu ancheta. După 
trei ani, rareori era sunat înapoi. Le trimitea scrisori. Dosarul său 
îi ocupa un fișet întreg la birou. 

Numai patru. Cunoștea și numele altora, toţi încă suspecți, cel 
puţin în mintea lui. Unii se mutaseră, alţii rămăseseră acolo, 
continuându-și viața ca și cum nu se întâmplase nimic. Așa că 
purta în permanenţă o armă la el, una pentru care avea toate 
permisele și autorizaţiile în regulă. Avea una în servietă. Una în 
mașină. Vreo două la birou și alte câteva. Puștile de vânătoare îi 
fuseseră mistuite de incendiu, dar Jake își refăcea treptat 
colecţia. 

leși afară, pe mica verandă de cărămidă, și trase în piept 
aerul rece. Pe stradă, chiar în faţa casei lui, se afla o mașină de 
patrulă de la poliţia comitatului Ford, iar la volan era un anume 
Louis Tuck, un ajutor de șerif care lucra în tura de noapte și a 
cărui sarcină principală era să fie văzut noaptea prin cartier și, 
mai exact, să își parcheze mașina aproape de cutia poștală la 
5.45 fix în fiecare dimineaţă, de luni până sâmbătă, când 
domnul Brigance ieșea pe verandă și-l saluta. Tuck îi răspundea 
la salut. Asta însemna că familia Brigance trecuse cu bine de 
încă o noapte. 


12 


Atât timp cât Ozzie Walls era șerif în comitatul Ford, ceea ce 
însemna cel puţin încă trei ani și probabil mult mai mult, atât el 
cât și colegii săi aveau să facă tot posibilul să-i protejeze pe Jake 
și pe familia lui. Jake luase cazul lui Carl Lee Hailey, muncise pe 
rupte pe nimica toată, scăpase ca prin urechile acului de 
gloanţe, ignorase ameninţări cât se poate de reale și pierduse 
aproape totul înainte să obţină un verdict de nevinovăție rămas 
de pomină în analele comitatului Ford. Protejarea lui era 
prioritatea lui Ozzie. 

Tuck porni motorul. Avea să dea roată prin împrejurimi și să 
se întoarcă la câteva minute după ce pleca Jake. Avea să 
supravegheze casa până vedea lumina aprinzându-se la 
bucătărie și era sigur că se trezise Carla și trebăluia prin casă. 

Jake conducea unul dintre cele două Saaburi din comitatul 
Ford, un model roșu cu peste 300 000 de kilometri la bord. 
Trebuia să-și schimbe mașina, dar momentan nu își permitea 
alta. O asemenea mașină exotică într-un orășel de provincie 
fusese cândva o idee grozavă, dar acum costul reparațiilor era 
de-a dreptul colosal. Cel mai apropiat dealer era în Memphis, la 
o oră distanță, așa că fiecare drum până la atelier îl costa o 
jumătate de zi și o mie de dolari. Jake era gata să treacă la un 
model american; se gândea la asta în fiecare dimineaţă când 
răsucea cheia în contact și își ținea respiraţia până când motorul 
prindea viață. Motorul pornea de fiecare dată, dar în ultimele 
săptămâni observase o întârziere, un rateu sau două care 
reprezentau un avertisment sumbru că urma să se întâmple 
ceva rău. Paranoic, începuse să remarce alte zgomote și 
huruituri, și își verifica o dată la două zile cauciucurile, pe 
măsură ce canelurile se subţiau tot mai mult. Dădu cu spatele 
pe Culbert Street, care, deși aflată la doar patru cvartale de 
Adams Street și de locul fostei lor case, era clar într-o zonă mai 
sărăcăcioasă a orașului. Casa de vizavi era și ea de închiriat. 
Casele de pe Adams erau mult mai vechi și mai impunătoare, cu 
o reputaţie mult mai bună. Culbert era un talmeș-balmeș de 
cutii în stil suburban azvârlite la nimereală înainte ca orașul să 
ia în serios împărţirea pe zone. 

Deși nu o spunea cu glas tare, Jake știa că și Carla era dispusă 
să se mute în altă parte. 

Discutaseră deja despre mutare, ba chiar vorbiseră să plece 
cu totul din Clanton. Cei trei ani scurși de la procesul Hailey 


13 


fuseseră mult mai puţin prosperi decât nădăjduiseră. Dacă Jake 
trebuia oricum să avanseze încet ca avocat, atunci de ce să nu 
facă asta în altă parte? Carla putea să predea oriunde. Cu 
siguranţă că și-ar fi făcut un rost într-un loc unde să nu fie 
nevoie de arme sau să stea mereu cu ochii în patru. Chiar dacă 
Jake era respectat de negrii din comitatul Ford, era detestat de 
mulți albi. Și ţicniţii erau încă în libertate. Pe de altă parte, faptul 
că locuiau printre prieteni le oferea un oarecare sentiment de 
siguranţă. Vecinii lor urmăreau traficul și își notau numărul 
oricărei mașini sau camionete mai suspecte. Toţi polițiștii din 
oraș știau că siguranţa familiei Brigance era un lucru de maximă 
importanţă. 

Jake și Carla nu aveau să plece niciodată, deși era uneori 
amuzant să joace vechiul joc de-a unde-ai-vrea-să-locuiești? Era 
doar un joc, deoarece Jake era conștient de adevărul crud al 
faptului că nu și-ar fi găsit niciodată locul într-o firmă mare dintr- 
un oraș mare, și că nu ar fi găsit nici în ruptul capului un orășel 
din orice stat care să nu fie deja plin ochi de avocați hămesiţi. Işi 
privea viitorul cu luciditate și se împăcase cu el. Nu trebuia 
decât să câștige un ban cinstit. 

Trecu pe lângă locul viran de pe Adams, mormăi câteva 
blesteme la adresa lașilor care îi incendiaseră casa și câteva cu 
dedicație pentru compania de asigurări, apoi acceleră. De pe 
Adams dădu în Jefferson, apoi în Washington, care străbătea de 
la est la vest partea de nord a pieței Clanton. Biroul său era pe 
Washington, chiar vizavi de clădirea impunătoare a tribunalului, 
iar el parca în același loc în fiecare dimineaţă la ora șase, 
deoarece la acea oră erau locuri berechet. Piaţa avea să rămână 
liniștită încă vreo două ore, până când tribunalul, magazinele și 
birourile aveau să își deschidă porțile. 

Cafeneaua însă era plină cu muncitori, fermieri și polițiști 
când Jake intră și începu să le dea bineţe. Ca întotdeauna, era 
singurul care purta la costum și cravată. Funcţionarii se 
strângeau o oră mai târziu în cealaltă parte a pieţei, la 
Ceainărie, unde discutau rate de dobânzi și politică 
internațională. La Cafenea se vorbea de fotbal american, politică 
internă și pescuit de bibani. Jake era unul dintre puţinii 
funcţionari toleraţi la Cafenea. Existau mai multe explicaţii 
pentru asta: era o fire agreabilă, plăcut și cu obrazul gros; unde 
mai pui că era mereu dispus să le ofere gratuit mecanicilor sau 


14 


șoferilor de camion aflaţi la ananghie câte un sfat juridic. Își 
agăţă haina în cuier și se așeză la masă cu polițistul Marshall 
Prather. Cu două zile în urmă, Ole Miss pierduse în fața echipei 
din Georgia la o diferenţă de trei eseuri și acesta era subiectul 
fierbinte. Dell, o femeiușcă neobrăzată, mestecând gumă, își 
frecă de el fundul ei mare când îi turnă cafeaua - așa cum făcea 
de șase ori pe săptămână. Câteva minute mai târziu îi aduse 
mâncarea, fără ca el să o comande - pâine prăjită, terci și jeleu 
de căpșuni, mic dejunul său obișnuit. În timp ce Jake turna sos 
Tabasco pe terci, Prather îl întrebă: 

— Auzi, Jake, tu îl știai pe Seth Hubbard? 

— Nu l-am întâlnit niciodată, rosti Jake, atrăgând câteva 
priviri. l-am auzit numele de câteva ori. Stătea undeva lângă 
Palmyra, nu? 

— Exact. 

Prather mestecă un cârnat, iar Jake sorbi din cafea. 

Jake așteptă, apoi zise: 

— Să înţeleg că Seth Hubbard a păţit ceva, de vreme ce 
vorbești de el la trecut. 

— Ce-am făcut? întrebă Prather. 

Omul avea prostul obicei de a lansa câte o întrebare dintr- 
asta la micul dejun, după care tăcea mâlc. Știa amănuntele și 
bârfele și voia să vadă dacă mai avea cineva ceva de adăugat. 

— Ai vorbit la trecut. M-ai întrebat dacă îl știam, nu dacă îl 
știu, ceea ce ar fi indicat că încă este în viață. Corect? 

— Mda, presupun. 

— Deci, ce s-a întâmplat? 

Andy Furr, un mecanic de la Chevrolet, rosti cu glas tare: 

— Și-a luat zilele ieri. L-au găsit spânzurat de un copac. 

— A lăsat bilet și toate cele, adăugă Dell când trecu pe lângă 
ei cu ibricul de cafea. Cafeneaua era deschisă de o oră, așa că 
nu încăpea nicio îndoială că Dell știa cam tot ce era de știut 
despre moartea lui Seth Hubbard. 

— Bine, și ce scria în bilet? întrebă Jake calm. 

— Nu pot să-ţi spun, scumpule, ciripi ea. Rămâne între mine și 
Seth. 

— Tu nu-l știai pe Seth, zise Prather. 

Dell era cam ușuratică și avea cea mai ascuţită limbă din 
oraș. 


15 


— L-am iubit pe Seth o dată... sau poate de două ori. Nu-mi 
mai amintesc, replică ea. 

— Au fost atâţia, spuse Prather. 

— Da, dar tu n-ai nicio șansă, băieţaș, ripostă ea. 

— Chiar nu-ţi mai amintești, nu? replică Prather, provocând 
câteva râsete răzlețe. 

— Unde era biletul? întrebă Jake, încercând să readucă 
discuţia pe făgașul normal. 

Prather își îndesă o bucată de clătită în gură, o mestecă o 
vreme, apoi răspunse: 

— Pe masa din bucătărie. Este la Ozzie acum, încă îl verifică, 
dar fără prea mare folos. Se pare că Hubbard s-a dus la biserică, 
fără să dea niciun semn că ar fi ceva în neregulă, apoi s-a întors 
acasă, a luat o scară, frânghie și a făcut-o. L-a găsit unul dintre 
muncitorii lui, ieri pe la ora două după-amiaza, legănându-se în 
ploaie. Îmbrăcat în hainele lui bune. 

Interesant, bizar, tragic, însă lui Jake îi venea greu să își bată 
prea mult capul cu un om pe care nu-l întâlnise niciodată. 

— Avea ceva? întrebă Andy Furr. 

— Nu știu, răspunse Prather. Cred că Ozzie îl știa, dar nu vrea 
să spună. 

Dell le umplu din nou ceștile și se opri să pălăvrăgească. Cu 
mâna în șold, zise: 

— Nu, nu l-am cunoscut. Dar verișoara mea o cunoaște pe 
prima lui soţie, că a avut cel puţin două, și prima din ele spune 
că Seth avea niște pământ și bani. Spune că era discret, păstra 
secrete și nu avea încredere în nimeni. Mai spune și că era un 
ticălos fără pereche, dar așa zic toate după divorţ. 

— Tu știi mai bine, zise Prather. 

— Păi chiar știu, băieţaș. Știu mult mai multe decât tine. 

— A lăsat un testament? întrebă Jake. 

Stabilirea autenticităţii testamentelor nu se număra printre 
activităţile sale preferate, însă un astfel de caz presupunea de 
obicei un onorariu rezonabil pentru cineva din oraș. Trebuia să 
întocmești acte și să apari de câteva ori în faţa instanţei, nimic 
complicat sau plictisitor. Jake știa că până la ora nouă dimineaţa 
toți avocaţii din oraș aveau să-și bage nasul peste tot, încercând 
să afle cine a întocmit ultimul testament al lui Seth Hubbard. 

— Nu știu încă, zise Prather. 


16 


— Testamentele nu sunt documente publice, nu-i așa, Jake? 
întrebă Bill West, un electrician de la fabrica de încălțăminte din 
nordul orașului. 

— Nu până nu mori. Îţi poţi modifica testamentul în ultima 
clipă, așa că nu are rost să îl înregistrezi. In plus, s-ar putea să 
nu vrei ca lumea să afle ce e trecut în testamentul tău decât 
după ce mori. După ce se întâmplă asta și testamentul este 
autentificat, este înregistrat la tribunal și devine public. In timp 
ce vorbea, Jake se uită împrejur și numără cel puţin trei oameni 
pentru care întocmise testamente. Le făcea scurte, concise și 
ieftine, și lumea din oraș știa asta foarte bine. 

— Și când începe autentificarea? întrebă Bill West. 

— Nu există un termen-limită. De obicei soțul, soția sau copiii 
răposatului găsesc testamentul, îl duc la un avocat, și după o 
lună de la înmormântare se prezintă în fața instanței și încep 
procesul. 

— Şi dacă nu-i niciun testament? 

— Asta-i visul oricărui avocat, rosti Jake râzând. E o adevărată 
harababură. Dacă domnul Hubbard a murit fără să-și facă un 
testament, lăsând în urmă două foste soţii, poate câţiva copii la 
casele lor și câţiva nepoți, cine știe, atunci cel mai probabil își 
vor petrece următorii cinci ani bătându-se pe proprietatea lui, 
presupunând că nu are și capital, desigur. 

— O, ba are, cum să nu, rosti Dell din cealaltă parte a 
cafenelei, cu urechile ciulite ca întotdeauna. 

Dacă tușeai, te întreba de sănătate. Dacă strănutai, venea 
repede cu un șervețel. Dacă erai neobișnuit de tăcut, începea să 
te descoasă cu privire la familie sau la slujbă. Dacă încercai să 
vorbești în șoaptă, rămânea la masa ta, umplând ceștile de 
cafea indiferent cât de pline erau. Nu-i scăpa nimic, își amintea 
totul și le aducea mereu aminte băieţilor că spuseseră ceva 
tocmai pe dos cu trei ani în urmă. 

Marshall Prather își dădu ochii peste cap spre Jake, de parcă 
ar fi vrut să spună: „E ţicnită”. Însă fu suficient de chibzuit încât 
să nu scoată nicio vorbă. Își termină clătitele și plecă. 

Jake îl urmă îndeaproape. Achită nota la 6.40 și ieși din 
Cafenea, îmbrăţișând-o pe Dell la plecare și aproape sufocându- 
se din cauza parfumului ei ieftin. Cerul era portocaliu la răsărit 
pe măsură ce se iveau zorii. Ploaia de ieri trecuse, iar aerul era 
proaspăt și rece. Ca întotdeauna, Jake se îndreptă spre est, 


17 


îndepărtându-se de birou, și în pas alert, ca și cum ar fi întârziat 
la o întâlnire importantă. Adevărul era că nu avea nicio întâlnire 
importantă în acea zi, doar câteva vizite de rutină la niște 
oameni cu necazuri. 

Jake își făcu plimbarea de dimineaţă prin piaţa Clanton, 
trecând pe lângă bănci, firme de asigurări și agenţii imobiliare, 
magazine și cafenele, toate strânse laolaltă și închise la această 
oră. Cu câteva excepţii, clădirile aveau două niveluri și erau 
construite din cărămidă roșie, cu balcoane din fier forjat care se 
întindeau deasupra trotuarelor ce formau un pătrat perfect în 
jurul tribunalului și peluzei din faţa acestuia. Clanton nu era 
tocmai prosper, dar nici muribund ca multe alte localităţi din 
Sud. La recensământul din 1980 fuseseră înregistraţi peste opt 
mii de locuitori, de patru ori mai mult decât în restul comitatului 
la un loc, și era de așteptat ca populaţia să crească ușor. Nu 
vedeai vitrine goale, prăvălii cu scânduri pe uși sau semne „De 
închiriat” atârnând deprimant în ferestre. El era din Karaway un 
orășel de două mii și ceva de suflete, la treizeci de kilometri 
vest de Clanton, iar strada principală de acolo era în paragină, 
pe măsură ce comercianții dădeau faliment, cafenelele se 
închideau și avocaţii își împachetau treptat cărțile, mutându-se 
în capitala comitatului. Acum erau 26 de avocaţi în jurul pieţei 
Clanton, și numărul era în creștere, competiția devenind tot mai 
sufocantă. „Oare câţi mai putem primi în ritmul ăsta?” se 
întreba Jake adeseori. 

li făcea plăcere să treacă pe lângă celelalte cabinete de 
avocatură și să se uite la ușile încuiate și la încăperile 
întunecate. Era un soi de tur al victoriei. În îngâmfarea lui, era 
gata să își înceapă ziua în timp ce competitorii săi încă 
dormeau. Trecu pe lângă biroul lui Harry Rex Vonner, poate cel 
mai apropiat prieten pe care îl avea în barou și un luptător care 
sosea rareori înainte de ora nouă la serviciu, având adeseori 
sala de așteptare plină cu clienţi țâfnoși din cazuri de divorț. 
Harry Rex avea la activ mai multe soţii și o viaţă domestică 
haotică, motiv pentru care prefera să lucreze până noaptea 
târziu. Jake trecu pe lângă detestata firmă Sullivan, sediul celei 
mai mari colecţii de avocaţi din comitat. Nouă la ultima 
numărătoare, nouă nemernici pe care Jake încerca din răsputeri 
să îi evite, făcând asta parțial și din invidie. Sullivan avea drept 
clienţi băncile și companiile de asigurări, iar avocaţii de acolo 


18 


câștigau mai mult decât ceilalți. Trecu pe lângă biroul încuiat cu 
lacăt al unui vechi amic, Mack Stafford, de care nu se mai știa 
nimic de opt luni, de când se pare că fugise în toiul nopţii cu 
banii clienţilor. Soţia lui și cele două fiice încă îl așteptau, la fel 
cum îl aștepta și o punere sub acuzare. In sinea lui, Jake spera 
ca Mack să fie pe o plajă undeva, sorbind din cocteiluri cu rom și 
nemaiîntorcându-se vreodată. Fusese un om nefericit într-o 
căsnicie nefericită. „Fugi mai departe, Mack”, își zicea Jake în 
fiecare dimineaţă când atingea lacătul din mers. 

Trecu pe lângă sediul ziarului The Ford County Times, pe 
lângă ceainărie, care de-abia acum se trezea la viaţă, o 
mercerie de unde își cumpăra costumele, cafeneaua Claude's 
deţinută de un negru, unde mânca în fiecare vineri cu ceilalţi 
liberali albi din oraș, un anticariat deţinut de un escroc pe care 
Jake îl dăduse de două ori în judecată, o bancă la care avea cea 
de-a doua ipotecă a casei și care era implicată în același proces 
și clădirea de birouri unde lucra noul procuror districtual când 
venea în oraș. Fostul procuror, Rufus Buckley, nu mai era în 
funcție, fiind înlăturat anul trecut la alegeri și retras pentru 
totdeauna din funcţii alese, sau cel puțin așa sperau Jake și 
mulți alții. El și Buckley aproape că-și săriseră la gât în timpul 
procesului Hailey, și ura dintre ei era încă la fel de intensă. 
Acum fostul procuror districtual se întorsese în orașul său natal, 
Smithfield, din comitatul Polk, unde își lingea rănile și se 
străduia să-și câștige traiul pe un Main Street ticsit de alte 
cabinete de avocatură. 

Și cu asta turul se încheie, iar Jake descuie ușa de la intrarea 
propriului birou, considerat cel mai cochet din oraș. Clădirea, la 
fel ca multe altele din piaţă, fusese construită de familia 
Wilbanks cu o sută de ani în urmă, și cam de tot atât timp era 
câte un Wilbanks care să practice avocatura acolo. Șirul se 
încheiase când Lucien, ultimul Wilbanks rămas și, fără îndoială, 
cel mai nebun dintre toţi, fusese dat afară din barou. De-abia îl 
angajase pe Jake, proaspăt ieșit de pe băncile facultăţii și plin de 
idealuri. Lucien voia să-l corupă, dar înainte să aibă ocazia, 
Asociaţia Baroului Statului îi ridicase licența pentru ultima oară. 
Acum că Lucien nu mai era, și nici vreun alt Wilbanks, Jake 
moștenise niște birouri magnifice. Folosea doar cinci din cele 
zece încăperi disponibile. Era o sală mare de recepţie la parter, 
unde își făcea treaba secretara actuală și unde întâmpina 


19 


clienţii. Deasupra acesteia, într-o încăpere splendidă de 
doisprezece metri pe doisprezece, Jake își petrecea zilele în 
spatele unui birou din lemn masiv de stejar ce fusese folosit de 
Lucien, de tatăl și de bunicul acestuia. Când se plictisea, ceea ce 
se întâmpla destul de des, se ducea la ușa franţuzească dublă, o 
deschidea și ieșea pe terasă, de unde avea o vedere 
nemaipomenită a tribunalului și a pieţei. 

La ora șapte, se așeză la birou și sorbi din cafea. Își consultă 
agenda din acea zi și trebui să recunoască în sinea lui că 
aceasta nu părea nici promițătoare, nici profitabilă. 


20 


3. 


Secretara actuală avea 31 de ani și patru copii, iar Jake o 
angajase doar pentru că nu găsise pe nimeni mai potrivit. Când 
începuse ea lucrul, cu cinci luni în urmă, el era disperat, iar ea 
disponibilă. | se zicea Roxy, și partea bună la ea era că venea la 
serviciu în fiecare dimineaţă la 8.30, sau câteva minute mai 
târziu, și se descurca rezonabil, răspunzând la telefon, 
întâmpinând clienţii, alungând lepădăturile, dactilografiind, 
îndosariind și păstrând totul relativ organizat. Partea rea, care 
atârna mai mult în balanţă, era că Roxy nu prea era interesată 
de slujbă, privind-o ca pe ceva temporar până găsea ceva mai 
bun, fuma pe veranda din spate și mirosea a ţigări, se plângea 
întruna de salariul ei mic, făcea remarci vagi, dar pline de 
înţelesuri, cum că toţi avocații erau bogaţi, și în general nu era o 
persoană în preajma căreia să-ţi facă plăcere să te afli. Era din 
Indiana, fusese târâtă în Sud printr-o căsătorie cu un militar și, 
asemenea multor nordiști, nu prea avea răbdare cu obiceiurile 
locului. Avusese parte de o educaţie aleasă și acum trăia într-o 
fundătură. Deși Jake nu se interesase, bănuia că nici căsnicia ei 
nu era prea satisfăcătoare. Soţul ei își pierduse slujba din cauza 
abaterilor disciplinare. Ea voia ca Jake să intenteze proces în 
numele lui, însă el o refuzase, și încă nu îl iertase pentru asta. În 
plus, lipseau vreo 50 de dolari din banii pentru cheltuieli 
mărunte, și Jake se gândea la ce era mai rău. 

Trebuia să o concedieze, însă îi era groază să se gândească la 
asta. In fiecare dimineaţă, în cele câteva clipe de tihnă, își 
rostea rugăciunea zilnică și îl implora pe Dumnezeu să-i dea 
răbdarea de a coexista cu această secretară. 

Fuseseră atâtea... Angajase tinere, deoarece erau mai la 
îndemână și lucrau mai ieftin. Cele mai bune dintre ele se 
măritau, rămâneau însărcinate și voiau concediu postnatal de 
șase luni. Cele mai rele flirtau, purtau fuste scurte și strâmte și 
făceau remarci pline de insinuări. Una îl ameninţase că îl dă în 
judecată pentru hărțuire sexuală când o concediase, însă fusese 
arestată pentru folosire de cecuri false și scăpase de ea. 


21 


Angajase femei mai în vârstă ca să evite orice ispită 
trupească, însă, de regulă, acestea erau autoritare, mămoase, la 
menopauză, și aveau mai multe programări la medic și mai 
multe boli și suferinţe despre care să vorbească și înmormântări 
la care să meargă. 

Zeci de ani locul fusese condus de Ethel Twitty, o prezenţă 
legendară care strunise firma Wilbanks cu o mână de fier la 
apogeul ei. Vreme de mai bine de patruzeci de ani, Ethel îi 
ținuse pe avocaţi în frâu, băgase frica în celelalte secretare și se 
certase cu asociaţii mai tineri, aceștia nerezistând mai mult de 
un an, doi. Dar Ethel se pensionase, fiind forțată de Jake să o 
facă în timpul circului din jurul cazului Hailey. Soţul ei fusese 
bătut de golani, probabil membri ai Klanului, însă cazul 
rămăsese nerezolvat și ancheta nu părea să conducă nicăieri. 
Jake fusese încântat de plecarea ei; acum însă, aproape că îi 
ducea dorul. 

La 8.30 cobori în bucătărie, își turnă cafea, apoi își omori 
vremea prin depozit, de parcă ar fi căutat un dosar vechi. Când 
Roxy se strecură pe ușa din spate la 8.39, Jake stătea lângă 
biroul ei, frunzărind niște documente, așteptând, remarcând 
faptul că ea întârziase din nou la serviciu. Faptul că avea patru 
copii mici, un soț șomer și nemulțumit, o slujbă care nu-i plăcea, 
cu un salariu pe care îl considera insuficient, și o grămadă de 
alte probleme - toate acestea contau prea puţin pentru Jake. 
Dacă i-ar fi plăcut de ea, poate că i-ar fi arătat mai multă 
înțelegere. Insă, pe măsură ce se scurgeau săptămânile, îi era 
tot mai antipatică. Incepuse să-i facă un dosar, consemnându-i 
în secret lipsurile, construindu-și argumente solide, astfel încât, 
în momentul în care aveau să poarte discuţia mult temută, să 
aibă toate detaliile la îndemână. Lui Jake nu îi plăcea deloc că 
ajunsese în situaţia de a pune la punct un plan pentru a-și 
demite secretara nedorită. 

— Bună dimineaţa, Roxy, rosti el, uitându-se la ceasul de la 
mână. 

— Bună, îmi pare rău că am întârziat, a trebuit să duc copiii la 
școală. 

Se săturase și de minciunile ei, oricât de mărunte ar fi fost. 
Soţul ei șomer ducea copiii la școală și îi aducea înapoi. Carla 
verificase asta. 


22 


— Aha, mormăi Jake, ridicând vraful de plicuri pe care ea 
tocmai îl lăsase pe birou. 

Lua corespondenţa înainte ca femeia să apuce să o deschidă 
și să treacă prin ea, căutând ceva interesant. Ca de obicei, erau 
aceleași scrisori inutile și tâmpenii avocăţești - scrisori de la alte 
firme, una de la biroul unui judecător, plicuri groase cu copii de 
punctaje, moţiuni, pledoarii și așa mai departe. Pe acestea nu le 
deschidea el - asta era treaba secretarei. 

— Căutaţi ceva? întrebă ea, lăsându-și jos poșeta și începând 
să se facă comodă. 

— Nu. 

De obicei arăta destul de neîngrijit - nefardată și cu părul în 
dezordine. Se ducea în grabă la toaletă ca să se machieze și să 
se aranjeze, ceea ce dura adeseori alte cincisprezece minute. 
Alte minusuri consemnate în secret. 

Chiar la fundul vrafului, pe ultimul plic de mărime normală de 
pe acea zi, Jake își văzu numele scris cursiv, cu cerneală 
albastră. Adresa expeditorului îl lăsă mască, și aproape că scăpă 
totul pe jos. Azvârli restul corespondenței pe pupitrul ei, apoi 
urcă în grabă treptele spre biroul său. Incuie ușa. Se așeză la o 
măsută cu rotile dintr-un colț, sub un portret de-al lui William 
Faulkner ce fusese achiziționat de domnul John Wilbanks, tatăl 
lui Lucien, și cercetă plicul. Acesta era obișnuit, simplu, alb, pe 
mărimea scrisorii, din hârtie ieftină, cumpărat probabil în 
pachete de o sută la cinci dolari, cu un timbru de 25 de cenți 
înfățișând un astronaut și destul de gros ca să conţină mai 
multe coli. li era adresat lui: „Onorabilului Jake Brigance, avocat, 
146 Washington Street, Clanton, Mississippi”. Nu era trecut 
niciun cod poștal. 

Adresa expeditorului era „Seth Hubbard, C.P. 277, Palmyra, 
Mississippi, 38664". 

Plicul avea ștampila poștei cu data de 1 octombrie 1988, 
sâmbăta trecută, de la oficiul poștal din Clanton. Jake trase 
adânc aer în piept și își imagină scenariul. Dacă era să dea 
crezare bârfelor de la cafenea, și Jake nu avea niciun motiv să 
se îndoiască de veridicitatea lor, cel puţin nu momentan, Seth 
Hubbard se spânzurase cu nici 24 de ore în urmă, duminică 
după-amiază. Acum era 8.45, luni dimineață. Pentru ca 
scrisoarea să aibă data poștei din Clanton de sâmbătă, Seth 
Hubbard, sau cineva care acţionase în numele lui, lăsase 


23 


scrisoarea la cutia poștală de la oficiul din Clanton fie vineri 
seară, fie sâmbătă înainte de amiază, când se închidea acesta. 
Numai corespondenţa locală avea ștampila de Clanton; celelalte 
scrisori erau transportate cu duba într-un centru regional din 
Tupelo, sortate, ștampilate și apoi trimise mai departe. 

Jake găsi o foarfecă și tăie meticulos o fâșie subţire de hârtie 
de la unul din capetele plicului, cel opus adresei expeditorului, 
aproape de timbru, însă destul de departe încât să nu afecteze 
conţinutul. Exista posibilitatea ca el să ţină în mâini probe. Avea 
să fotocopieze totul mai târziu. Apăsă încet plicul și îl scutură 
până căzură din el hârtiile împăturite. În timp ce despăturea 
foile, inima îi bătea cu putere. Erau trei, toate albe și simple, 
nimic ieșit din comun, niciun antet. Netezi cutele și întinse 
hârtiile pe birou, apoi o ridică pe prima. Autorul folosise cerneală 
albastră și avea un scris îngrijit și cursiv, impresionant pentru un 
bărbat: 


Dragă dle Brigance: 

Din câte știu, nu ne-am întâlnit niciodată, și nici nu 
ne vom întâlni. La momentul în care veți citi asta eu voi 
fi mort, iar orașul acela groaznic în care locuiţi va 
zumzăi de bârfe, ca de obicei. Mi-am luat singur zilele, 
dar numai pentru că moartea mea este iminentă, fiind 
bolnav de cancer pulmonar. Doctorii mi-au mai dat doar 
câteva săptămâni de trăit și m-am săturat de durere. 
M-am săturat de multe lucruri. Dacă fumați, tineti cont 
de sfatul unui om mort și lăsaţi-vă imediat. 

V-am ales pe dumneavoastră deoarece aveţi 
reputația de a fi cinstit, și v-am admirat curajul de care 
ați dat dovadă în timpul procesului lui Carl Lee Hailey. 
Am motive întemeiate să presupun că sunteţi o 
persoană tolerantă, ceva de care, din păcate, ducem 
lipsă în acest colț de lume. 

li dispreţuiesc pe avocați, îndeosebi pe cei din 
Clanton. Nu vreau să dau nume în acest moment al 
vieții în care mă aflu, dar voi muri nutrind foarte multe 
resentimente la adresa anumitor colegi de-ai 
dumneavoastră. Hoitari. Paraziti. 

Veţi găsi aici ultimul meu testament, scris de mine 
cuvânt cu cuvânt, semnat și datat de mine. Am 


24 


consultat legile statului Mississippi și sunt convins că 
este un testament olograf adecvat, astfel încât trebuie 
să fie pus în vigoare de instanță. Nu am avut niciun 
martor când am semnat acest testament, deoarece, 
după cum știți, nu este nevoie de martori pentru 
testamentele olografe. Acum un an am semnat o 
variantă mai consistentă în birourile cabinetului de 
avocatură Rush din Tupelo, însă am renunţat la acel 
act. Este foarte probabil ca documentul de faţă să işte 
scandal, de aceea doresc ca să fiti avocatul care se 
ocupă de partajul succesoral al averii mele. Vreau ca 
acest testament să fie apărat cu orice preț și știu că 
dumneavoastră puteţi face asta. l-am exclus în mod 
intenționat pe cei doi copii ai mei, acum la casele lor, 
pe copiii lor și pe cele două foste soții. Nu sunt deloc 
oameni cumsecade și se vor lupta până în pânzele albe, 
așa că trebuie să fiti pregătit. Averea mea este 
consistentă - ei nici măcar nu au idee la cât se ridică - 
și când se va afla, vor porni la atac. Luptaţi-vă cu ei, 
domnule Brigance, luptaţi-vă până la capăt. Trebuie să 
triumfăm. 

Alături de biletul meu de adio am lăsat instrucțiuni 
cu privire la înmormântarea mea. Nu pomeniti nimic 
despre acest testament decât după înmormântare. 
Vreau ca rudele mele să fie silite să treacă prin toate 
obiceiurile de doliu înainte să-și dea seama că nu se 
vor alege cu nimic. Urmăriți-i cum se prefac - sunt 
foarte pricepuți la asta. Nu tin deloc la mine. 

Vă mulțumesc în avans pentru reprezentarea plină de 
râvnă pe care mi-o veți asigura. Nu va fi ușor. Singura 
mea alinare vine din faptul că nu voi fi acolo, ca să fiu 
silit să trec printr-un asemenea carnagiu agonizant. 

Cu respect, al dumneavoastră Seth Hubbard 

1 octombrie 1988 


Jake era prea agitat ca să citească testamentul. Trase adânc 
aer în piept, se ridică în picioare, începu să se plimbe prin birou, 
deschise ușa dublă spre terasă și aruncă prima privire mai 
atentă spre tribunal și piaţă, apoi se întoarse la măsuţa pe rotile. 
Reciti scrisoarea. Avea să fie folosită pentru determinarea 


25 


capacităţii testamentare a lui Seth Hubbard, și pentru o clipă 
indecizia îl paraliză pe Jake. Își șterse mâinile de pantaloni. Oare 
ar fi trebuit să lase scrisoarea, plicul și celelalte foi de hârtie așa 
cum erau și să se ducă să-l cheme pe Ozzie? Oare ar fi trebuit 
să sune un judecător? 

Nu. Scrisoarea îi era adresată lui, în mod confidenţial, și el 
avea tot dreptul să îi verifice conţinutul. Totuși, se simţea ca și 
cum ar fi avut de-a face cu o bombă cu ceas. Încet, dădu 
scrisoarea la o parte și se uită la următoarea foaie de hârtie. Cu 
inima strânsă și cu mâinile tremurânde, privi cerneala albastră 
și își dădu seama că aceste cuvinte aveau să-i ocupe următorul 
an din viaţă, dacă nu și mai mult. 

lată ce scria: 


ULTIMUL TESTAMENT AL LUI HENRY SETH HUBBARD 

Eu, Seth Hubbard, în vârstă de 71 de ani și în 
deplinătatea facultăților mintale, dar cu sănătatea tot 
mai precară, consemnez în rândurile de față ultimul 
meu testament: 

1. Sunt cetățean al Statului Mississippi. Adresa mea 
legală este 4498 Simpson Road, Palmyra, Comitatul 
Ford, Mississippi. 

2. Declar nule toate celelalte testamente semnate de 
mine, în special pe cel din data de 7 septembrie 1987, 
întocmit de domnul Lewis McGwyre de la cabinetul de 
avocatură Rush, din Tupelo, Mississippi. lar acel 
testament îl declara nul pe cel semnat de mine în 
martie 1985. 

3. Acesta este un testament olograf, cu fiecare 
cuvânt scris cu mâna mea, fără ajutorul altcuiva. Este 
semnat și datat de mine. L-am întocmit singur, în biroul 
meu, astăzi, 1 octombrie 1988. 

4. Am judecata limpede și capacităţi testamentare 
depline. Nimeni nu exercită sau încearcă să exercite 
vreo influență asupra mea. 

5. II desemnez drept executor testamentar pe Russell 
Amburgh, cu adresa la 762 Ember Street, Temple, 
Mississippi. Domnul Amburgh a fost vicepreședintele 
companiei mele și știe care sunt activele și pasivele 
mele. Îl instruiesc pe domnul Amburgh să păstreze 


26 


serviciile domnului avocat Jake Brigance din Clanton, 
Mississippi, pentru a asigura toată reprezentarea 
necesară. De asemenea, dau dispoziţie ca niciun alt 
avocat din comitatul Ford să nu se atingă de averea 
mea sau să obţină vreun ban din autentificarea ei. 

6. Am doi copii - Herschel Hubbard și Ramona 
Hubbard Dafoe - și ei au copii la rândul lor, deși nu știu 
câți anume, deoarece nu i-am mai văzut de ceva vreme. 
li exclud în mod deliberat pe ambii copii și pe toți 
nepoții de la împărţirea moștenirii. Nu vor primi nimic. 
Nu știu care este limbajul juridic exact pentru 
„dezmoștenirea” unei persoane, dar intenţia mea este 
să le interzic sub orice formă copiilor și nepoților mei 
să obţină ceva de la mine. Dacă vor contesta acest 
testament și vor pierde în instanţă, doresc ca ei să 
plătească toate cheltuielile de judecată cauzate de 
lăcomia lor. 

7. Am două foste soţii pe care nu le voi numi. De 
vreme ce ele mi-au luat aproape tot la divorț, nu vor 
mai primi nimic acum. Le exclud în mod deliberat. Sper 
să moară în chinuri ca mine. 

8. li dau, transmit, transfer, las moștenire (oricare ar 
fi termenul potrivit) 90% din averea mea prietenei 
mele, Lettie Lang, drept mulțumire pentru prietenia și 
serviciile sale devotate din acești ultimi câţiva ani. 
Numele ei complet este Letetia Delores Tayber Lang, 
iar adresa ei este 1488 Montrose Road, Box Hill, 
Mississippi. 

9. li dau, transmit etc. 5% din averea mea fratelui 
meu, Ancil F. Hubbard, dacă mai este încă în viată. Nu 
am mai primit nicio veste de la Ancil de ani buni, deși 
m-am gândit adeseori la el. A fost un suflet pierdut 
care merita mai mult de la viaţă. În copilărie, noi doi 
am văzut cu ochii noștri ceea ce nu ar trebui să vadă 
niciodată vreun om, și Ancil a rămas traumatizat pentru 
totdeauna. Dacă a murit între timp, partea sa de 5% va 
rămâne inclusă în averea mea. 

10. Dau, transmit etc. 5% din averea mea Bisericii 
Creștine Irish Road. 


27 


11. Las dispoziție executorului meu să vândă casa, 
pământul, proprietatea reală, proprietatea personală și 
depozitul de lemne de lângă Palmyra, la preţul pietei, 
cât poate de repede, și să includă suma obţinută pe ele 
în averea mea. 

Seth Hubbard 

1 octombrie 1988 


Semnătura era mică, îngrijită și destul de citeaţă. Jake își 
șterse din nou mâinile de pantaloni și reciti testamentul. Acesta 
era trecut pe două pagini, iar scrisul de mână era ordonat în 
rânduri aproape perfecte, de parcă Seth ar fi folosit cu 
meticulozitate un soi de riglă. 

Zeci de întrebări îl năpădiră, cea mai evidentă dintre ele fiind 
„Cine naiba este Lettie Lang?” Aceasta era urmată îndeaproape 
de „Ce a făcut ea mai exact ca să merite 90 de procente?” Apoi 
„Cât de mare este averea? Dacă este cu adevărat mare, cât din 
ea se va irosi în cheltuielile de înmormântare? Această întrebare 
fu urmată rapid de „Cât va fi oare onorariul avocatului?” 

Insă, înainte să se lase cuprins de lăcomie, Jake se mai plimbă 
un pic prin birou, simțind cum i se învârte totul în cap și cum îi 
crește adrenalina. Ce gâlceavă juridică grozavă! Când se va 
pune problema de bani, nu încape îndoială că rudele lui Seth 
aveau să-și ia un avocat și să atace ultimul testament cu 
înverșunare. Deși Jake nu mai avusese niciodată pe mână o 
contestare agresivă de testament, știa că asemenea cazuri erau 
judecate la Registratură și adeseori în fața unui juriu. Se 
întâmpla foarte rar ca o persoană decedată în comitatul Ford să 
lase prea mult în urmă, însă uneori cineva cu o brumă de avere 
murea fără să lase cuiva anume averea sau cu un testament 
dubios. Aceste ocazii reprezentau o adevărată mană cerească 
pentru barocul local, onorariile avocaţilor pledanţi tocând rapid 
mare parte din avere. 

Puse cu grijă plicul și cele trei foi de hârtie într-un dosar, pe 
care-l duse la parter, la biroul lui Roxy. Intre timp aspectul ei 
fizic se îmbunătăţise cât de cât, și ea deschidea corespondenţa. 

— Citește asta, zise el. Cu atenţie. 

— Uau! Ce mod grozav de-a începe săptămâna! spuse ea 
după ce termină de citit. 


28 


— Nu și pentru bătrânul Seth, remarcă Jake. Te rog să 
consemnezi că am primit acest document în corespondența din 
această dimineaţă de 3 octombrie. 

— Am consemnat. Dar de ce? 

— S-ar putea ca data să fie crucială în instanță, într-o bună zi. 
Sâmbătă, duminică, luni. 

— Voi fi chemată ca martor? 

— Poate da, poate nu... dar ne luăm precauţiile necesare, 
bine? 

— Dumneavoastră sunteţi avocatul. ` 

Jake făcu patru copii ale plicului, scrisorii și testamentului. li 
dădu lui Roxy o copie pe care să o treacă în cel mai recent dosar 
al firmei, iar el băgă alte două copii într-un sertar încuiat din 
biroul său. Așteptă până la ora nouă, apoi plecă de la birou cu 
originalul și copia rămasă. Îi zise lui Roxy că se duce la tribunal. 
Se opri alături, la Security Bank, unde depuse originalul în cutia 
de valori a firmei. 

* 

Biroul lui Ozzie Walls era la penitenciarul districtual, la două 
străzi distanță de piață, într-un buncăr de beton nu foarte înalt, 
construit cu bani puțini în urmă cu un deceniu. O anexă ca o 
tumoare fusese adăugată ulterior pentru a-i găzdui pe șerif, pe 
polițiști și pe ceilalți angajaţi, și locul era plin ochi cu birouri 
ieftine, scaune pliante și mochete pătate, zdrenţuite la margini. 
Dimineţile de luni erau de obicei agitate, după ce distracţiile din 
weekend erau lăsate în urmă. Soții mânioase veneau să-și 
scoată soții mahmuri de la închisoare. Alte soţii dădeau buzna 
ca să semneze documente prin care soţii lor erau băgaţi la 
închisoare. Părinţi înspăimântați așteptau detalii cu privire la 
flagrantul cu droguri în care fuseseră implicaţi copiii lor. 
Telefoanele zbârnâiau mai mult ca de obicei și rămâneau 
adeseori în furcă, fără să se mai răspundă la ele. Poliţiștii se 
foiau de colo colo, mâncând gogoși și dând pe gât cafea tare. 
Dacă mai adăugai la acest freamăt obișnuit și sinuciderea bizară 
a unui bărbat misterios, biroul și-așa aglomerat era ocupat până 
peste cap în acea dimineaţă de luni. 

În partea din spate a anexei, la capătul unui scurt culoar, se 
afla o ușă groasă pe care scria cu vopsea: OZZIE WALLS, ȘERIF, 
COMITATUL FORD. Ușa era închisă; șeriful venea devreme la 
serviciu lunea, și acum era la telefon. Interlocutoarea era o 


29 


femeie agitată din Memphis al cărei fiu fusese prins la volanul 
unei furgonete în care se găsise, printre altele, o cantitate 
însemnată de marijuana. Asta se întâmplase sâmbătă noaptea, 
în apropierea lacului Chatulla, într-o zonă a unui parc unde 
delincvenţa era ceva comun. Copilul era nevinovat, desigur, și 
mama era nerăbdătoare să vină și să-l scoată din închisoarea lui 
Ozzie. 

— Staţi așa, o avertiză Ozzie. 

Se auzi un ciocănit la ușă. Acoperi cu o mână receptorul și 
zise: 

— Intră! 

Ușa se crăpă câţiva centimetri și Jake Brigance își vâri capul 
prin deschizătură. Ozzie îi zâmbi imediat și îi făcu semn să intre. 
Jake închise ușa în urma lui și se așeză pe un scaun. Ozzie îi 
explică femeii că, deși copilul avea 17 ani, fusese prins cu 1,2 
kilograme de „iarbă”; astfel că nu putea fi eliberat decât după 
decizia unui judecător. Când mama începu să zbiere, Ozzie se 
încruntă și îndepărtă receptorul de ureche. Clătină din cap, apoi 
zâmbi din nou. Aceleași tâmpenii ca de obicei. Și Jake le auzise, 
chiar de prea multe ori. 

Ozzie mai ascultă puţin, promise să facă tot ce-i stătea în 
puteri, ceea ce nu era prea mult, evident, și închise într-un final. 
Se ridică pe jumătate din scaun, îi strânse mâna lui Jake și zise: 

— Bună dimineaţa, domnule avocat. 

— 'Neata, Ozzie. 

Pălăvrăgiră vrute și nevrute, ajungând în cele din urmă la 
fotbal. Ozzie jucase puţin pentru Rams înainte să se accidenteze 
la genunchi, și încă urmărea îndeaproape evoluţia echipei. Jake 
era fan al celor de la Saints, ca majoritatea locuitorilor din 
Mississippi, așa că nu aveau prea multe de vorbit. Peretele din 
spatele lui Ozzie era acoperit cu suvenire fotbalistice - fotografii, 
premii, plăci, trofee. Fusese desemnat unul dintre cei mai buni 
fotbaliști amatori de la Alcorn State la mijlocul anilor '70 și 
fusese foarte meticulos în privința păstrării acestor amintiri. 

În altă zi, altădată, de preferat cu un public mai mare, cum ar 
fi fost, de exemplu, la tribunal, într-o pauză cu alţi avocați drept 
spectatori, Ozzie ar fi fost tentat să povestească despre noaptea 
în care îi rupsese piciorul lui Jake. Acesta era pe atunci un 
fundaș slăbănog, student în anul doi la Karaway, o facultate 
mult mai modestă care, dintr-un motiv sau altul, insista să 


30 


păstreze tradiţia de a fi zdrobită de Clanton în fiecare an în 
finală. Anunţată drept o încăierare de curtea școlii, partida nu a 
fost deloc echilibrată. Ozzie, fundașul vedetă la placaj, 
terorizase ofensiva celor de la Karaway trei reprize, și târziu în 
cea de-a patra pornise un sprint lung. Fundașul care ar fi trebuit 
să-i iasă în întâmpinare, deja accidentat și înspăimântat, îl 
lăsase pe Ozzie să treacă, iar acesta îl doborâse pe Jake, care 
încerca să-i fugă disperat din cale. Ozzie susținuse mereu că 
auzise peroneul rupându-se. In varianta lui Jake, el nu auzise 
decât mârâitul lui Ozzie în timp ce se năpustea spre el. 
Indiferent de variantă, povestea era repetată cel puţin o dată pe 
an. 

Acum însă era luni dimineaţă, telefoanele sunau întruna și 
erau amândoi ocupați. Era limpede că Jake venise acolo cu un 
Scop. 

— Cred că am fost angajat de domnul Seth Hubbard, zise el. 

Ozzie își miji ochii și își scrută prietenul cu privirea. 

— Nu cred că mai poate angaja pe nimeni. L-au dus la 
Magargel și l-au pus la rece. 

— Voi l-aţi dat jos? 

— Să zicem că noi l-am coborât la sol. 

Ozzie întinse mâna după un dosar, îl deschise și scoase din el 
trei fotografii color de 20 pe 25. Le împinse pe birou și Jake le 
ridică. Din faţă, din spate, din dreapta - toate redau aceeași 
imagine a lui Seth, trist și mort, spânzurat în ploaie. Jake fu 
șocat pentru o clipă, dar nu lăsă să se vadă asta. Cercetă cu 
atenţie chipul schimonosit și încercă să-și aducă aminte dacă îl 
văzuse vreodată. 

— Nu l-am întâlnit niciodată pe omul ăsta, mormăi el. Cine l-a 
găsit? 

— Unul dintre muncitorii lui. Se pare că domnul Hubbard a 
plănuit totul. 

— O, da. Jake băgă mâna în buzunarul hainei, scoase copiile și 
i le dădu lui Ozzie. Am primit astea prin poștă, azi-dimineaţă. 
Prima pagină este o scrisoare către mine. Celelalte două pagini 
sunt gândite să fie ultimul său testament. 

Ozzie ridică scrisoarea și o citi cu atenţie. Fără nicio expresie 
pe chip, trecu la testament. După ce isprăvi, lăsă foile pe birou 
și se frecă la ochi. 

— Uau! izbuti el să îngaime. E legal actul ăsta, Jake? 


31 


— Așa pare să fie, dar sunt sigur că rudele îl vor ataca în 
instanţă. 

— Cum o să-l atace? 

— Vor veni cu tot felul de teorii: fie că bătrânul o luase razna; 
fie că femeia asta a exercitat o influenţă dăunătoare asupra lui 
și La convins să-și schimbe testamentul. Crede-mă, când sunt 
bani în joc, oamenii fac pe dracu-n patru ca să-i obţină. 

— Femeia asta, repetă Ozzie, apoi zâmbi și începu să clatine 
încet din cap. 

— O cunoști? 

— A, da. 

— E albă sau de culoare? 

— De culoare. 

Jake bănuise asta, așa că nu fu deloc surprins, nici dezamăgit; 
ba chiar începu să simtă primele semne de entuziasm. Un 
bărbat alb și banii lui, un testament de ultimă oră prin care îi 
lăsa totul unei negrese la care era limpede că ţinea foarte mult. 
O dispută cruntă pe baza testamentului, ţinută în faţa unui juriu, 
cu Jake în centrul atenţiei. 

— Cât de bine o cunoști? întrebă Jake. 

Toată lumea știa că Ozzie îi cunoștea pe toţi negrii din 
comitatul Ford: pe cei trecuți în listele electorale și pe cei 
neînregistraţi încă; pe cei care aveau pământ și pe cei care 
beneficiau de ajutoare sociale; pe cei care aveau slujbe și pe cei 
care evitau să muncească; pe cei care puneau bani deoparte și 
pe cei care dădeau spargeri; pe cei care se duceau la biserică în 
fiecare duminică și pe cei care trăiau în spelunci. 

— O cunosc, zise el, precaut ca întotdeauna. Locuiește lângă 
Box Hill, într-o zonă numită Mica Deltă. 

Jake încuviință, spunând: 

— Am trecut pe acolo cu mașina. 

— In mahalaua aia sunt numai negri. Este căsătorită cu un 
bărbat pe nume Simeon Lang, un pierde-vară care vine și 
pleacă, mai mult beat decât treaz. 

— Nu am întâlnit niciun Lang. 

— Pe ăsta nici n-ai vrea să-l întâlnești. Când este treaz, cred 
că e șofer pe camion și pe buldozer. Știu că a lucrat în larg de 
câteva ori. E labil. Are patru sau cinci copii, un băiat la pușcărie, 
cred că și o fată în armată. Lettie are vreo 45 de ani, mi se pare. 
Ea este o Tayber, și nu au mai rămas mulţi în ziua de azi. El este 


32 


un Lang, și pădurile sunt pline de rude de-ale lui, din păcate. Nu 
știam că lucra pentru Seth Hubbard. 

— ÎI știai pe Hubbard? 

— Oarecum. Mi-a dat 25 000 de dolari pe sub mână, bani 
gheață, în ambele campanii; nu a cerut nimic în schimb; de fapt, 
aproape că m-a evitat timp de patru ani. L-am văzut vara 
trecută când candidam și mi-a dat încă un plic. 

— Ai luat banii? 

— Nu-mi place tonul tău, Jake, rosti Ozzie zâmbind. Da, am 
luat banii pentru că voiam să câștig. In plus, și contracandidații 
mei primeau bani pe sub mână. Politica este o treabă 
complicată prin părțile astea. 

— Eu n-am nimic împotrivă. Câţi bani avea bătrânul? 

— Ei bine, el zice că-i vorba de o sumă însemnată. Eu unul nu 
știu. A fost mereu un mister. Se zvonește că a pierdut totul într- 
un divorţ urât - Harry Rex l-a curățat - și de aceea și-a ţinut 
afacerile în secret. 

— Deștept om. _ 

— Are niște pământ și a făcut mereu afaceri cu cherestea. In 
afară de asta, nu știu nimic. 

— Și cei doi copii ai lui? 

— Am vorbit cu Herschel Hubbard ieri după-amiază, pe la ora 
cinci, ca să-i dau vestea proastă. Stă în Memphis, dar nu am 
obţinut prea multe informaţii. Mi-a zis că o s-o sune el pe sora 
lui, Ramona, și că se vor grăbi să vină încoace. Seth a lăsat o 
foaie de hârtie cu câteva instrucțiuni cu privire la funeralii. 
Slujba e mâine la patru după-amiaza la biserică, apoi urmează 
înmormântarea. Ozzie făcu o pauză și reciti scrisoarea. Mi se 
pare cam crud, nu crezi, Jake? Seth vrea ca rudele lui să sufere 
și să-l jelească o vreme, înainte să afle că le-a scos din 
testament. 

Jake chicoti și zise: 

— O, mie mi se pare grozav! Vrei să mergi la înmormântare? 

— Numai dacă vii și tu. 

— Rămâne stabilit. 

Rămaseră tăcuţi o clipă, ascultând vocile de afară, zbârnâitul 
telefoanelor, și își dădură amândoi seama că aveau multă 
treabă, însă erau atâtea întrebări, atâta dramă pe cale să se 
producă... 


33 


— Mă întreb ce-or fi văzut băieţii ăia, spuse Jake. Seth și 
fratele lui. 

Ozzie clătină din cap. Nu avea nici cea mai mică idee. Se uită 
la testament și rosti: 

— Ancil F. Hubbard. Pot încerca să dau de el, dacă vrei; să-i 
caut numele în evidenţa populaţiei; să văd dacă are cazier pe 
undeva. 

— Fă-o. Mulţumesc. 

După o nouă pauză apăsătoare, Ozzie zise: 

— Jake, am multe pe cap în dimineaţa asta. 

Jake sări în picioare și spuse: 

— Și eu. Mulţumesc. Te sun mai încolo. 


34 


4. 


Din centrul Memphisului până în comitatul Ford era un drum 
de o oră cu mașina, însă lui Herschel Hubbard i se părea 
întotdeauna o călătorie foarte lungă. Era o întoarcere în trecut 
nedorită, și avea mai multe motive pentru care nu o făcea decât 
atunci când era cu adevărat nevoie, ceea ce nu se întâmpla 
prea des. Plecase de-acasă la 18 ani, scuturându-și praful de pe 
pantofi și jurând să evite acel loc pe cât posibil. Fusese o victimă 
colaterală în războiul dintre părinţii săi și, când aceștia se 
despărțiseră într-un final, el luase partea mamei sale și părăsise 
comitatul și pe tatăl său. Acum că trecuseră douăzeci și opt de 
ani, îi venea greu să creadă că bătrânul murise în sfârșit. 

Existaseră încercări de împăcare, de obicei la iniţiativa lui 
Herschel, și Seth, spre cinstea lui, le dăduse curs o vreme, 
străduindu-se să-și tolereze fiul și nepoţii. Insă apoi intervenise 
cea de-a doua soţie și o căsnicie cu probleme, ceea ce 
complicase mult lucrurile. În ultimii zece ani, lui Seth nu-i mai 
păsase decât de munca sa. Suna la zilele de naștere și trimitea 
câte o felicitare de Crăciun o dată la cinci ani, însă aici se 
opreau eforturile sale de a fi un tată bun. Cu cât muncea mai 
mult, cu atât desconsidera mai mult cariera fiului său, și aceasta 
era principala cauză a tensiunii dintre ei. 

Herschel era patronul unui bar pentru studenţi de lângă 
campusul universităţii Memphis State. Ca orice bar, era popular 
și aglomerat. Îl ajuta să își plătească facturile și să pună 
deoparte niște bani. Cum așchia nu sare departe de trunchi, 
încă se chinuia să își revină din șocul produs de propriul său 
divorț urât, unul câștigat în mod hotărâtor de fosta lui soţie, 
care-i luase cei doi copii și aproape toţi banii. De patru ani, 
Herschel era silit să stea cu mama lui într-o casă veche și 
părăginită din centrul Memphisului, împreună cu o grămadă de 
pisici și cu haimanalele pe care le mai găzduia pe gratis maică- 
sa din când în când. Și ea rămăsese marcată de viața neplăcută 
petrecută alături de Seth, fiind un pic sărită de pe fix. 

Trecu graniţa comitatului Ford și starea de spirit i se înrăutăţi 
și mai mult. Conducea o mașină sport, un mic model Datsun pe 


35 


care îl cumpărase la mâna a doua mai ales pentru că răposatul 
său tată detesta mașinile japoneze, de fapt toate lucrurile 
japoneze. Japonezii îl omorâseră pe unul dintre verii lui Seth în 
cel de-al Doilea Război Mondial și el părea să se complacă în 
fanatismul acesta. 

Herschel dădu peste un post de radio cu muzică country când 
se apropie de Clanton și scutură dezaprobator din cap la auzul 
comentariilor imature rostite pe nas de DJ. Pătrunsese într-o altă 
lume, una din care plecase cu mult timp în urmă și pe care 
sperase să o poată uita pentru totdeauna. li compătimea pe 
prietenii săi care încă mai locuiau în comitatul Ford și care nu 
aveau să plece niciodată de acolo. Două treimi din promoţia lui 
de la liceul Clanton locuiau încă în zonă, lucrând în fabrici, 
conducând camioane și tăind lemne pentru celuloză. Întâlnirea 
de zece ani de la absolvire îl întristase în asemenea măsură, 
încât nu mai venise și la cea de douăzeci de ani. 

După primul divorţ, mama lui Herschel plecase de acolo, 
mutându-se în Memphis. După cel de-al doilea, mama vitregă a 
lui Herschel plecase de-acolo, mutându-se în Jackson. Seth 
rămăsese cu casa și cu terenul din jurul ei. Din acest motiv, 
Herschel era obligat să se întoarcă în locul în care își petrecuse 
o copilărie de coșmar de fiecare dată când venea să îl vadă pe 
Seth, ceva ce făcuse o dată pe an înainte ca tatăl său să se 
îmbolnăvească de cancer. Casa era un ranch din cărămidă roșie, 
cu un singur nivel, aflată la ceva distanţă de drumul districtual și 
înconjurată de stejari și ulmi groși. Avea o peluză lungă și 
deschisă unde Herschel se juca în copilărie, niciodată însă cu 
tatăl său. Nu jucaseră niciodată baseball sau fotbal american, 
nici măcar nu-și pasaseră mingea într-o doară. Când intră pe 
aleea din faţa casei, se uită la peluza largă și fu din nou surprins 
de cât de mică i se părea acum. Parcă în spatele altei mașini, 
una pe care nu o recunoscu, una cu număr de înmatriculare 
local, și rămase o clipă să se holbeze la casă. 

Crezuse dintotdeauna că nu o să-l afecteze prea tare moartea 
tatălui său, deși prietenii săi îl avertizaseră că lucrurile nu 
stăteau chiar așa. Ajungi la maturitate; ești educat să îți ţii 
emoțiile în frâu; nu îţi îmbrăţișezi tatăl deoarece lui nu-i stă în 
fire; nu-i trimiţi daruri sau scrisori; și, când moare, știi că poţi 
trăi la fel de bine și fără el. Un pic de tristețe la înmormântare, 
niște lacrimi vărsate, dar în câteva zile se termină cazna și revii 


36 


la viața ta, teafăr și nevătămat. Și oricum, acei prieteni aveau și 
lucruri bune de spus despre taţii lor. li văzuseră îmbătrânind și 
înfruntând moartea fără să se teamă de ce avea să urmeze, și 
toți fuseseră înnebuniţi de durere. 

Herschel nu simţea nimic; nicio senzaţie de pierdere, nici 
tristețe la încheierea unui capitol; nici milă pentru un om atât de 
tulburat, încât își luase singur zilele. Stătea în mașină, uitându- 
se la casă și recunoscând în sinea lui că nu simţea nimic pentru 
tatăl său. Poate doar o urmă de ușurare că acesta nu mai era, 
iar moartea lui echivala cu eliminarea unui element care-i 
complica viaţa. Poate. 

Se duse la ușa de la intrare, care se deschise în timp ce se 
apropia de ea. Lettie Lang stătea în prag, ștergându-se la ochi 
cu o batistă. 

— Bună ziua, domnule Hubbard, rosti ea cu un glas sugrumat 
de emoție. 

— Bună, Lettie, zise el, oprindu-se pe covorul de la intrare 
întins pe veranda din beton. Dacă ar fi cunoscut-o mai bine, 
poate că ar fi făcut încă un pas și ar fi îmbrăţișat-o sau ar fi făcut 
un alt gest de compasiune, însă nu simţi deloc nevoia. O 
întâlnise doar de vreo trei, patru ori, și niciodată așa cum 
trebuie. Era menajera de culoare a tatălui său, astfel încât era 
de așteptat să stea în umbră când veneau rudele acestuia. 

— Imi pare atât de rău... spuse ea, dându-se încet în spate. 

— Și mie, rosti Herschel. 

O urmă înăuntru, prin salonaș, oprindu-se în bucătărie unde 
ea arătă spre ibricul de cafea și zise: 

— De-abia am făcut-o. 

— Aceea este mașina ta? întrebă el. 

— Da, domnule. 

— De ce ai parcat pe alee? Credeam că parchezi pe lateral, 
lângă furgoneta tatei. 

— lertaţi-mă, nu mi-am dat seama. Mă duc să mut mașina. 

— Nu, las-o. Pune-mi niște cafea, cu două linguriţe de zahăr. 

— Da, domnule. 

— Unde este mașina tatei... Cadillacul? 

Lettie turnă cu grijă cafea într-o ceașcă. 

— A luat-o șeriful. Ar trebui să o aducă înapoi azi. 

— De ce au luat mașina? 

— Va trebui să-i întrebaţi pe ei. 


37 


Herschel trase un scaun de sub masă, se așeză și luă ceașca 
în ambele mâini. Sorbi din cafea, se încruntă, apoi întrebă: 

— Cum ai aflat de tata? 

Lettie se rezemă de tejghea și își împreună mâinile la piept. El 
o măsură cu privirea din cap până în picioare. Purta aceeași 
rochie albă de bumbac ca întotdeauna, lungă până la genunchi, 
un pic cam strâmtă la talie, unde avea câteva kilograme în plus, 
și foarte strâmtă la pieptul ei generos. 

Ei nu-i scăpă privirea lui; nu-i scăpau niciodată asemenea 
priviri. La 46 de ani și după ce născuse cinci copii, Lettie Lang 
încă izbutea să atragă privirile bărbaţilor, dar niciodată pe cele 
ale albilor. 

— Calvin m-a sunat aseară, mi-a zis ce s-a întâmplat și m-a 
rugat să deschid casa și să vă aştept să veniţi. 

— Ai cheia de aici? 

— Nu, domnule. Nu am avut niciodată cheia de aici. Casa era 
descuiată. 

— Cine este Calvin? 

— Un alb care lucrează aici, pe moșie. A spus că domnul Seth 
l-a sunat ieri-dimineaţă, i-a zis să se întâlnească la pod la ora 
două. Și acolo l-a găsit. Făcu o pauză ca să își șteargă din nou 
ochii cu batista. 

Herschel sorbi din nou din cafea. 

— Șeriful a spus că tata a lăsat un bilet și niște instrucțiuni. 

— Eu n-am văzut nimic de genu’ ăsta, dar Calvin l-a văzut. A 
zis că domnul Seth a lăsat scris că și-a luat zilele. Acestea fiind 
spuse, ea izbucni în plâns. 

Herschel o ascultă o vreme, apoi, după ce femeia se mai 
linişti, o întrebă: 

— De câtă vreme lucrezi aici, Lettie? 

Ea trase adânc aer în piept și își șterse obrajii. 

— Nu știu, să fie vreo trei ani. Am început prin a face curat 
două zile pe săptămână, lunea și miercurea, câteva ore pe zi, nu 
îmi lua mult pentru că domnul Seth locuia singur și era destul de 
ordonat pentru un bărbat. Apoi m-a rugat să-i gătesc, ceea ce 
am făcut cu mare drag. Asta a însemnat alte câteva ore. li 
găteam ba una, ba alta, și îi lăsam mâncarea pe aragaz sau în 
frigider. Apoi, după ce s-a îmbolnăvit, m-a rugat să vin în fiecare 
dimineaţă și să am grijă de el. Când chimioterapia nu mergea ca 
lumea, stătea în pat zi și noapte. 


38 


— Credeam că plătește o asistentă pentru asta. 

Lettie știa cât de puţin își văzuseră tatăl bolnav domnul 
Herschel și doamna Dafoe. Lettie știa totul; ei nu știau mai 
nimic. Insă avea să fie la fel de respectuoasă ca întotdeauna. 

— Da, domnule, așa a făcut o vreme, apoi însă nu i-au mai 
plăcut. Schimbau mereu asistentele și nu știai niciodată cu cine 
te trezeai la ușă. 

— Deci, de când lucrezi aici cu normă întreagă? 

— Cam de un an. 

— Cu cât te plătea tata? 

— Cu cinci dolari pe oră. 

— Cinci dolari! Pare cam mult pentru o servitoare, nu? Adică 
eu stau în Memphis, care-i oraș mare, și mama își plătește 
menajera cu patru dolari și jumătate pe oră. 

Lettie se mulţumi să dea doar din cap, neavând o altă replică 
la îndemână. Ar fi putut adăuga că domnul Seth o plătea în bani 
gheață, dându-i adeseori ceva în plus, și că îi împrumutase cinci 
mii de dolari când fiul ei dăduse de necaz și intrase la 
închisoare. Cu numai patru zile în urmă îi zisese că nu-i mai 
datorează nimic. Nu era nimic în scris. 

Herschel își sorbi mai departe cafeaua, dezaprobator. Lettie 
își lăsă privirea în pământ. Pe aleea din fața casei se auziră două 
portiere trântite. 

* 
_ Ramona Hubbard Dafoe plângea încă dinainte să intre pe ușă. 
Işi îmbrăţișă fratele mai mare pe verandă, iar el, spre cinstea lui, 
izbuti să pară cât de cât emoţionat: își strânse ochii cu putere, 
își tuguie buzele și se încruntă. Un om cu adevărat nefericit. 
Ramona bocea de mama focului, părând nespus de îndurerată, 
deși Herschel avea oarecare îndoieli în această privinţă. 

Ramona trecu mai departe și o îmbrăţișă pe Lettie, de parcă 
ar fi fost amândouă fiicele aceluiași tată bun și iubitor. Între 
timp, Herschel rămăsese pe verandă și îl salută pe soțul 
Ramonei, deși cei doi bărbaţi se detestau. lan Dafoe era un 
băiat de bani gata, dintr-o familie de bancheri din Jackson, 
capitala, cel mai mare oraș și căminul a cel puţin jumătate 
dintre nemernicii din Mississippi. Băncile dăduseră de mult 
faliment, însă lan își păstrase aerele de privilegiat, deși se 
căsătorise cu cineva de pe o treaptă socială inferioară și acum 
se străduia să facă un ban ca tot restul lumii. 


39 


În timp ce își strângeau mâna politicos, Herschel aruncă o 
privire peste umăr ca să le vadă automobilul. Nicio surpriză în 
această privinţă: un Mercedes sedan alb și strălucitor, ultimul 
dintr-un șir asemănător de mașini. Cum Ramona bea și era 
slobodă la gură, Herschel știa că dragul de lan își lua mașini în 
leasing pentru 36 de luni și le returna înainte de termen. Ratele 
reprezentau o povară din punct de vedere financiar, însă asta 
nu conta. Era mult mai important ca domnul și doamna Dafoe să 
fie văzuţi prin partea de nord a Jacksonului într-un automobil ca 
lumea. 

În cele din urmă se adunară în salonaș și se așezară pe 
scaune. Lettie îi servi cu cafea și răcoritoare, apoi se retrase 
discret în umbră, în pragul ușii deschise a unui dormitor aflat 
ceva mai jos pe hol, un loc unde ședea adeseori când îl asculta 
pe domnul Seth vorbind la telefonul din salon. De acolo putea 
auzi totul. Ramona mai plânse puţin, spunând că nu-i vine să 
creadă ce se întâmplase. Bărbaţii o ascultau, dându-i dreptate și 
rostind din când în când câte ceva monosilabic. În curând fură 
întrerupţi de soneria de la ușă. Două doamne de la biserică 
veniseră cu niște prăjituri și o caserolă cu mâncare, și nu puteau 
fi refuzate. Lettie duse mâncarea în bucătărie, iar doamnele, 
fără să mai aștepte vreo invitaţie, intrară în salonaș şi începură 
să-i iscodească pe cei de acolo, în căutare de bârfe. Il văzuseră 
pe fratele Seth chiar ieri, la biserică, și arăta cât se poate de 
bine. Știau că avea cancer pulmonar, dar martor le era 
Dumnezeu că părea să se fi vindecat. 

Herschel și familia Dafoe nu scoaseră nicio vorbă. Lettie 
ascultă din locșorul ei discret. 

Doamnele de la biserică ar fi dorit să pună tot felul de 
întrebări: „Cum a făcut-o? A lăsat vreun bilet? Cui îi rămân 
banii? E ceva necurat la mijloc?” Însă era cât se poate de clar că 
asemenea indiscreţii nu ar fi fost primite prea bine. După 
douăzeci de minute de tăcere, își pierdură interesul și își luară 
rămas-bun. 

La cinci minute după ce plecară, se auzi din nou soneria. 
Aleea din faţa casei era urmărită. Cele trei mașini atrăgeau 
atenția. 

— Vezi cine este, Lettie, zbieră Herschel din salonaș. Noi ne 
ascundem în bucătărie. 


40 


Era vecina de peste drum, care adusese o prăjitură de lămâie. 
Lettie îi mulțumi și îi zise că, deși copiii domnului Seth 
ajunseseră, „nu primeau musafiri”. Vecina zăbovi o vreme pe 
verandă, dorindu-și cu disperare să intre și să-și bage nasul în 
drama familiei, însă Lettie rămase în ușă, blocând-o astfel 
politicos. După ce plecă într-un final, Lettie duse prăjitura în 
bucătărie, lăsând-o pe tejghea, unde rămase neatinsă. 

* 


La masa din bucătărie, nu le luă mult să treacă la miezul 
problemei. 

— Ai văzut testamentul? întrebă Ramona, cu privirea uimitor 
de limpede şi strălucind de curiozitate. 

— Nu, replică Herschel. Tu? 

— Nu. Am venit aici acum vreo două luni... 

— În iulie, o întrerupse lan. 

— Da, în iulie... și am încercat să vorbesc cu tata despre 
testament. El a spus că acesta a fost deja întocmit de niște 
avocaţi din Tupelo și că a avut grijă de noi, dar asta a fost tot. 
Tu ai vorbit vreodată cu el despre testament? 

— Nu, recunoscu Herschel. Nu mi s-a părut potrivit, pricepi? 
Bătrânul murea de cancer, iar eu îl întrebam de testament? Nu 
am putut s-o fac. 

Lettie stătea pe hol, ascultând discret fiecare cuvinţel. 

— Cum rămâne cu activele lui? întrebă lan, fără scrupule. 
Avea motive întemeiate să fie curios de vreme ce majoritatea 
activelor sale erau ipotecate la sânge. Compania lui construia 
supermarketuri și malluri ieftine, și fiecare afacere era plină de 
datorii. Se străduia din răsputeri să rămână cu un pas în faţa 
creditorilor săi, însă aceștia îi suflau mereu în ceafă. 

Herschel se încruntă la lipitoarea de cumnatu-său, însă își 
păstră cumpătul. Toţi trei bănuiau că erau probleme cu averea 
lui Seth, așa că nu avea rost să zorească lucrurile. Oricum aveau 
să se lupte în curând. Ridică din umeri și zise: 

— Nu știu. Era foarte secretos, după cum aţi văzut și voi. Casa 
asta, cele două sute de pogoane din jurul ei, depozitul de 
cherestea aflat ceva mai sus, la șosea, dar nu știu nimic despre 
împrumuturile sale și alte chestii de-astea. Nu am discutat 
niciodată afaceri cu el. 


41 


— Voi nu discutaţi niciodată despre nimic, îi azvârli Ramona 
din cealaltă parte a mesei, apoi își retrase cuvintele. lartă-mă, 
Herschel. Te rog. 

Insă o asemenea lovitură sub centură din partea unei surori 
nu putea rămâne fără replică. Herschel zâmbi batjocoritor și 
spuse: 

— Nu știam că tu și bătrânul eraţi atât de apropiați. 

lan schimbă repede subiectul: 

— Are un birou pe-aici sau un loc unde își ţine documentele 
personale? Haideţi. Nu putem să aruncăm o privire? Trebuie să 
fie extrase de cont, acte de proprietate și contracte. La dracu', 
pun rămășag că am găsi și o copie a testamentului chiar aici, în 
casă. 

— Lettie ar trebui să știe, zise Ramona. 

— Hai să nu o băgăm și pe ea în asta, rosti Herschel. Ştiai că o 
plătește cu cinci dolari pe oră, normă întreagă? 

— Cinci dolari? repetă lan. Noi cu cât o plătim pe Berneice? 

— Cu trei și jumătate, răspunse Ramona. Pentru douăzeci de 
ore. 

— lar noi plătim patru și jumătate în Memphis, le dezvălui 
Herschel cu mândrie, de parcă el ar fi semnat cecurile, nu mama 
lui. 

— De ce ar fi plătit atât de mult pentru o menajeră un avar 
bătrân ca Seth? se întrebă Ramona cu voce tare, știind că nu 
avea să primească vreun răspuns. 

— N-are decât să se bucure de ei cât îi mai are, rosti Herschel. 
Are zilele numărate aici. 

— Deci, o dăm afară? întrebă Ramona. 

— Imediat. Nu avem de ales. Vrei să mai arunci pe geam banii 
ăia? Uite care-i planul, soră-mea. Trecem de slujba de 
înmormântare, îi spunem lui Lettie să pună toate cele în ordine, 
apoi o dăm afară și încuiem casa. O scoatem la vânzare 
săptămâna viitoare și să sperăm că obţinem un preţ bun pe ea. 
Nu mai are niciun rost ca ea să rămână aici și să primească în 
continuare cinci dolari pe oră. 

Auzind acestea, Lettie își lăsă bărbia în piept. 

— Poate că nu ar trebui să ne grăbim, interveni lan politicos. 
La un moment dat, și cât de curând, vom vedea testamentul. 
Acolo vom afla care dintre voi doi va fi executorul testamentar. 


42 


De obicei este soțul rămas în viaţă sau unul dintre copii. 
Executorul va administra averea conform testamentului. 

— Știu toate astea, îl întrerupse Herschel, deși în realitate nu 
știa nimic. Deoarece lan avea de-a face zilnic cu avocaţi, se 
purta adeseori ca și cum ar fi fost expertul juridic al familiei. Era 
unul dintre numeroasele motive pentru care Herschel nu-l putea 
suferi. 

— Mie tot nu-mi vine să cred că a murit, rosti Ramona, 
ștergându-și încă o lacrimă. 

Herschel îi aruncă o căutătură urâtă, fiind cât pe ce să se 
întindă peste masă și să-i dea un dos de palmă. Din câte știa el, 
ea venea în comitatul Ford o dată pe an, de obicei singură, 
deoarece lui lan nu-i plăcea locul ăsta, iar Seth nu îl putea suferi 
pe lan. Pleca din Jackson pe la nouă dimineaţă, insista să se 
întâlnească cu Seth la prânz la același popas aflat la vreo 
cincisprezece kilometri nord de Clanton, apoi îl însoțea acasă, 
unde se plictisea deja pe la ora două după-amiază și era din nou 
pe drum la ora patru. Cei doi copii ai ei, ambii la gimnaziu (într-o 
școală particulară), nu își mai văzuseră bunicul de ani buni. 
Desigur, nici Herschel nu putea susţine că ei doi ar fi fost mai 
apropiaţi, dar măcar el nu vărsa lacrimi de crocodil, prefăcându- 
se că îi duce dorul bătrânului. 

O bătaie puternică în ușa bucătăriei îi făcu să tresară. Erau 
doi polițiști în uniformă. Herschel deschise ușa și îi invită 
înăuntru. Prezentările se făcură lângă frigider. Poliţiştii își 
scoaseră pălăriile și dădură mâna cu ei. Marshall Prather zise: 

— lertaţi-ne că v-am întrerupt, dar eu și agentul Pirtle aici de 
faţă am fost trimiși de șeriful Walls, care, că tot veni vorba, vă 
transmite sincere condoleanţe. Am adus înapoi mașina 
domnului Hubbard. Îi dădu cheile lui Herschel, care îi mulțumi. 

Agentul Pirtle scoase un plic din buzunar și spuse: 

— lată ce a lăsat domnul Hubbard chiar aici, pe masa din 
bucătărie. L-am găsit ieri, după ce i-a fost descoperit cadavrul. 
Șeriful Walls a făcut copii, dar crede că familia ar trebui să aibă 
originalele. li dădu plicul Ramonei, care se smiorcăia din nou. 

Toată lumea mulţumi, și după o nouă rundă stingheră de 
strângeri de mână, polițiștii plecară. Ramona deschise plicul și 
scoase două foi de hârtie. Prima era biletul către Calvin, în care 
Seth confirma că se sinucisese. Cea de-a doua nu era adresată 
copiilor săi, ci Tuturor celor în drept. Pe ea se putea citi: 


43 


Instrucţiuni pentru slujba de înmormântare: 

Vreau o slujbă simplă la Biserica Creștină lrish Road, 
marți, pe 4 octombrie, la ora 4 după-amiaza, pe care să 
o oficieze pastorul Don McElwain. Aș dori ca doamna 
Nora Baines să cânte The Old Rugged Cross. Nu vreau 
să ţină nimeni nicio cuvântare. Nici nu-mi închipui că și- 
ar dori cineva să facă una ca asta. In afară de asta, 
pastorul McElwain poate spune orice vrea, câtă vreme 
nu depășește treizeci de minute. 

Dacă vor fi negri care vor dori să participe la slujbă, li 
se va permite acest lucru. Dacă nu li se dă voie să 
participe, mai bine săriţi peste slujbă și băgaţți-mă 
direct în pământ. 

Următoarele persoane îmi vor duce coșciugul: Harvey 
Moss, Duane Thomas, Steve Holland, Billy Bowles, Mike 
Mills și Walter Robinson. 

Instrucţiuni pentru înhumare: 

Am cumpărat de curând un loc de veci în cimitirul 
lrish Road, din spatele bisericii. Am vorbit cu domnul 
Magargel de la firma de pompe funebre și i-am plătit 
pentru sicriu. Nu vreau cavou. Imediat după slujba de 
la biserică, vreau o înhumare rapidă - maximum cinci 
minute - apoi să fie coborât sicriul. 

Cu bine. Ne vedem în lumea de dincolo. 

Seth Hubbard 


După ce trecură hârtiile de la unul la celălalt, păstrând un 
moment de reculegere, își mai turnară niște cafea. Herschel tăie 
o bucată mare de prăjitură cu lămâie, spunând că era 
delicioasă. Cei doi soți Dafoe refuzară. 

— Se pare că tatăl vostru a plănuit totul ca la carte, observă 
lan în timp ce recitea instrucțiunile. Scurt și la obiect. 

— Trebuie să luăm în discuţie varianta că a fost ceva necurat 
la mijloc, nu? izbucni Ramona. Nu s-a pomenit încă nimic de 
asta. Putem măcar să discutăm? Dacă nu s-a sinucis? Dacă l-a 
omorât cineva și a încercat să acopere totul? Chiar crezi că tata 
s-ar fi sinucis? 

Herschel și lan se holbară la ea de parcă i-ar fi ieșit coarne. 
Primul lor impuls fu să o repeadă, să râdă de prostia ei, dar nu 


44 


spuseră nimic vreme îndelungată. Herschel mai luă o gură de 
prăjitură. lan ridică încet cele doi foi de hârtie și zise: 

— Dragă, cum ar putea cineva să falsifice asta? Îi recunoști 
scrisul lui Seth de la o poștă. 

Ea plângea și își ștergea lacrimile. 

— L-am întrebat pe șerif de asta, Mona, adăugă Herschel, și el 
mi-a spus că sunt siguri că s-a sinucis. 

— Știu, știu, îngăimă ea printre hohote. 

— Tatăl tău murea de cancer, zise lan, avea dureri cumplite, 
așa că a hotărât să ia lucrurile în propriile mâini. Se pare că a 
fost destul de meticulos. 

— Nu-mi vine să cred, rosti ea. De ce nu ne-a zis nimic? 

„Deoarece voi nu vorbeaţi niciodată”, își spuse Lettie. 

— Nu-i deloc neobișnuit când e vorba de o sinucidere, rosti 
lan, expertul. Sinucigașii nu vorbesc niciodată cu nimeni și își 
dau osteneala să plănuiască totul. Unchiul meu s-a împușcat 
acum doi ani și... 

— Unchiul tău era un bețiv, i-o reteză Ramona, ștergându-se 
la ochi. 

— Da, așa este, și era beat când s-a împușcat, dar tot a reușit 
să plănuiască totul. 

— Hai să vorbim despre altceva, bine? interveni Herschel. Nu, 
Mona, nu a fost nimic necurat la mijloc. Seth a făcut-o de unul 
singur și a lăsat și un bilet în urmă. Eu zic să scotocim după acte 
prin casă - extrase de cont, poate chiar testamentul, orice ne-ar 
putea ajuta. Suntem familia lui și acum noi am preluat comanda. 
Nu-i nimic în neregulă cu asta, nu? 

lan și Ramona încuviințară. 

Lettie zâmbi. Domnul Seth dusese toate actele la birou și le 
închisese într-un dulap. De-a lungul ultimei luni, își făcuse curat 
cu meticulozitate prin biroul de-acasă și prin sertare, luând de- 
acolo tot ce i se păruse important. lar ei îi spusese: „Lettie, dacă 
mi se întâmplă ceva, toate chestiile importante sunt în biroul 
meu, încuiate bine. Avocaţii se vor ocupa de ele, nu copiii”. 

Apoi adăugase: „Și o să-ţi las și ţie ceva”. 


45 


5. 


Până luni la amiază tot baroul din comitatul Ford vorbea 
despre sinucidere și, ce era și mai important, ardea de 
nerăbdare să afle ce firmă avea să fie aleasă pentru stabilirea 
autenticităţii testamentului. Majoritatea deceselor provocau o 
vâlvă asemănătoare; un accident mortal de mașină, cu atât mai 
mult, din motive evidente. Însă nu și crimele banale. Majoritatea 
infractorilor făceau parte din clasa de jos, neputând astfel să își 
permită onorarii prea mari. La începutul zilei, Jake nu avea nimic 
- nici crime, nici accidente de mașină, nici testamente 
promițătoare de autentificat. Până la amiază însă, începuse deja 
să cheltuie banii în minte. 

Își putea face oricând de lucru peste drum, la tribunal. Actele 
de proprietate erau la etajul unu, într-o cameră lungă și largă, 
cu șiruri de rafturi pline cu registre groase ce urmăreau 
drepturile de proprietate până în urmă cu două sute de ani. La 
începutul carierei, când se plictisea de moarte sau se ascundea 
de Lucien, petrecea ore în șir frunzărind acte și donaţii vechi de 
parcă s-ar fi așteptat să dea marea lovitură. Acum însă, la 35 de 
ani și după zece ani de avocatură, evita acea încăpere pe cât 
posibil. Se considera mai degrabă un avocat pledant, nu un 
verificator de titluri de proprietate; un tip bătăios în sala de 
judecată, nu un avocățel timid, mulţumit să își piardă timpul în 
arhive și să învârtă câte o hârtie la birou. Chiar și așa, în pofida 
visurilor sale, erau momente în fiecare an când Jake, la fel ca 
toţi ceilalţi avocaţi din oraș, trebuia să-și piardă măcar o oră 
scotocind prin arhivele comitatului. 

Încăperea era aglomerată. Firmele mai prospere foloseau 
asistenţi pentru aceste căutări, și erau câţiva acolo, duceau 
registre dintr-o parte într-alta, concentrându-se asupra paginilor. 
Jake intră în vorbă cu vreo doi avocaţi care făceau același lucru 
- discutând mai mult despre fotbal, deoarece nimeni nu voia să 
fie prins cu mâţa-n sac iscodind detalii picante despre Seth 
Hubbard. Ca să-și mai omoare vremea, se uită prin Indexul 
testamentelor ca să vadă dacă vreun Hubbard îi lăsase 
moștenire pământ sau active lui Seth, dar nu găsi nimic în 


46 


ultimii douăzeci de ani. Se duse în capătul culoarului la biroul 
arhivarului, dorind să frunzărească prin dosare vechi de divorț, 
însă acolo dădu peste alţi avocaţi care verificau același lucru. 

Plecă de la tribunal în căutarea unei surse mai bune. 

* 

Nu era de mirare că Seth Hubbard îi detesta pe avocații din 
Clanton. Majoritatea împricinaţilor care aveau de-a face cu Harry 
Rex Vonner rămâneau marcați pe viaţă și ajungeau să deteste 
tot ce avea legătură cu domeniul juridic. Seth nu era primul 
dintre ei care se sinucidea. 

Harry Rex storcea oamenii până la ultima picătură de sânge, 
luându-le banii, pământul și orice mai aveau. Specialitatea sa 
era divorțul, și cu cât acesta era mai urât, cu atât mai bine. li 
plăceau la nebunie mizeriile, aruncatul cu noroi, luptele corp la 
corp, fiorul dat de înregistrările convorbirilor tainice sau 
fotografierea pe ascuns a amantei în noua sa decapotabilă. 
Procesele sale erau adevarate războaie de tranșee. Acordurile 
lui pentru pensie alimentară stabileau recorduri. Îi plăcea să 
transforme divorțurile pe cale amiabilă în ordalii de doi ani, doar 
așa, ca să se distreze. De asemenea, îi plăcea nespus să dea în 
judecată foști iubiţi pentru înstrăinarea afecțiunii lor. Dacă nu 
funcţiona niciunul dintre trucurile sale murdare, născocea altele. 
Cum aproape monopolizase piaţa, controla evidenţa sentințelor 
și îi intimida pe grefieri. Avocaţii mai tineri fugeau de el, iar cei 
mai în vârstă îl evitau, după ce se fripseseră de-a lungul 
timpului. Avea puţini prieteni, iar cei care îi rămăseseră loiali 
făceau asta cu mari eforturi. 

Dintre avocaţi, Harry Rex nu avea încredere decât în Jake, și 
această încredere era reciprocă. In timpul procesului Hailey, 
când Jake slăbise, nemaiputând dormi liniștit și nemaiputându- 
se concentra, căutând să se ferească de gloanțe și de 
amenințările cu moartea, ajungând să fie convins că o va da în 
bară cu cel mai mare caz din cariera sa, Harry Rex se mutase 
discret în biroul lui Jake. Nu ieșise în evidenţă, petrecându-și ore 
în șir studiind cazul, fără să ceară niciun ban. li oferise o 
grămadă de sfaturi gratuite și îl ajutase pe Jake să rămână 
întreg la minte. 

Așa cum făcea de obicei lunea, Harry Rex era la birou, 
mâncând un sandvici mare la prânz. Pentru avocaţii specializați 
în divorțuri, precum el, lunea era cea mai proastă zi, căsniciile 


47 


scârțâind din balamale în weekend, iar soții aflaţi deja în război 
întețindu-și atacurile. Jake intră în clădire pe ușa din spate ca să 
evite atât secretarele extrem de arțăgoase, cât și sala de 
așteptare îmbăcsită de fum, plină cu clienţi ţâfnoși. Ușa de la 
biroul lui Harry Rex era închisă. Jake ascultă o clipă, dar nu auzi 
nicio voce, așa că o întredeschise. 

— Ce vrei? mormăi Harry Rex cu gura plină. Sandviciul era 
întins în faţa lui pe hârtie cerată, cu o moviliţă de chipsuri 
barbecue în jurul lui. Avea și o sticlă de Bud Light, ca să alunece 
totul mai ușor pe gât. 

— Bună ziua, Harry Rex. lartă-mă că te deranjez de la masă. 

Bărbatul se șterse la gură cu dosul mâinii cărnoase și zise: 

— Nu mă deranjezi. Care-i treaba? 

— Deja bei? întrebă Jake, așezându-se într-un fotoliu masiv de 
piele. 

— Dacă ai avea clienţii mei, tu ai începe să bei de dimineaţă. 

— Păi, de dimineaţă credeam că ai început. 

— Nu, niciodată lunea. Ce mai face doamna Carla? 

— E bine, mulțumesc. Și doamna... aă, am uitat cum o 
cheamă. 

— Jane, pezevenghiule! Jane Ellen Vonner, și nu numai că mă 
suportă, ci pare să se distreze de minune și să fie 
recunoscătoare că a dat așa noroc peste ea. In sfârșit am găsit o 
femeie care mă înțelege. Luă o mână de chipsuri roșii și le 
îndesă în gură. 

— Felicitări. Când ne faci cunoștință? 

— Suntem căsătoriţi de doi ani! 

— Știu, dar eu prefer să aștept cinci. Nu are niciun rost să mă 
pripesc când fetele astea au termen atât de redus. 

— Ai venit aici ca să mă jigneşti? 

— Nu, în niciun caz. 

Jake era sincer. Ar fi fost de-a dreptul nesăbuit să se ia în gură 
cu Harry Rex. Chiar dacă omul avea 120 de kilograme și era 
greoi ca un urs bătrân, avea o limbă extrem de ascuţită și de 
usturătoare. 

— Povestește-mi despre Seth Hubbard, zise Jake. 

Harry Rex pufni în râs, împroșcând bucățele de mâncare pe 
birou. 

— Nici că se putea să existe un ticălos mai mare. Dar de ce 
mă întrebi? 


48 


— Ozzie mi-a zis că te-ai ocupat de unul din divorțurile sale. 

— Da, de al doilea, acum vreo zece ani, cam pe vremea când 
ai apărut și tu în oraș și ai început să-ți zici avocat. Dar de cete 
interesează Seth? 

— Ei bine, înainte să se sinucidă, mi-a trimis o scrisoare și un 
testament de două pagini. Le-am primit în corespondenţa de 
azi-dimineață. 

Harry Rex luă o gură de bere, își miji ochii și rămase ușor pe 
gânduri. 

— L-ai întâlnit vreodată? 

— Niciodată. 

— Ai avut noroc. Nu ai pierdut mare lucru. 

— Nu vorbi așa despre clientul meu. 

— Ce conţine testamentul? 

— Nu-ţi pot spune, și nu pot să îl autentific decât după 
înmormântare. 

— Cui îi rămâne totul? 

— Nu-ţi pot spune. O să afli miercuri. 

— Un testament de două pagini întocmit cu o zi înainte de 
sinucidere. Pare o adevărată mină de aur; cred că o să ţină cinci 
ani procesul. 

— Eu așa sper. 

— Asta o să te ţină ocupat o vreme. 

— Chiar aveam nevoie de așa ceva. Ce avere avea bătrânul? 

Harry Rex clătină din cap, întinzându-se spre sandvici. 

— Nu știu, rosti el, mușcând din sandvici. 

Marea majoritate a prietenilor și cunoștințelor lui Jake 
preferau să nu vorbească cu gura plină, dar Harry Rex nu-și 
bătuse niciodată capul cu asemenea maniere. 

— Din câte îmi amintesc, și ţine cont că au trecut zece ani, 
avea o casă pe Simpson Road, cu o bucată de teren pe lângă ea. 
Cele mai importante proprietăţi erau o fabrică de cherestea și 
un depozit de lemne pe DN 21, aproape de Palmyra. Clienta 
mea era, ăă, Sybil, Sybil Hubbard, soţia numărul doi, și cred că 
era la a doua sau la a treia căsnicie. 

După douăzeci de ani și nenumărate cazuri, Harry Rex putea 
încă să lase mască oamenii cu memoria sa. Cu cât erau mai 
spumoase detaliile, cu atât și le amintea mai multă vreme. 

După o nouă dușcă de bere, continuă: 


49 


— Era destul de cumsecade, nu arăta chiar rău, și era isteață 
foc. Lucra la depozitul de lemne, de fapt ea era șefă acolo, și 
scotea bani frumoși când Seth a hotărât să se extindă. Voia să 
cumpere un depozit de lemne din Alabama și a început să 
petreacă tot mai mult timp acolo. S-a dovedit că era o secretară 
la recepţie care-i captase atenţia. A explodat totul. Seth a fost 
prins cu nădragii în vine și Sybil m-a angajat ca să îl fac praf. 
Ceea ce am și făcut. Am convins instanţa să ordone vânzarea 
fabricii de cherestea și a depozitului de lemne de lângă Palmyra. 
Celălalt oricum nu produsese niciodată bani. A obţinut 200 000 
de dolari din vânzare, bani care i-au revenit în totalitate clientei 
mele. Mai aveau și un apartament cochet la Golf, lângă Destin. 
Tot Sybil a rămas și cu ăla. Asta-i varianta scurtă a ce s-a 
întâmplat, dar dosarul e gros de-un cot. Poţi să te uiţi prin el 
dacă vrei. 

— Poate mai încolo. Deci, nu ai idee care-i situaţia lui 
financiară actuală? 

— Nu. L-am pierdut din vedere. A băgat capul la cutie după 
divorţ. Ultima oară când am vorbit cu Sybil, ea locuia undeva pe 
plajă, distrându-se cu un alt soț, unul mult mai tânăr, după 
spusele sale. Mi-a zis că se zvonea cum că Seth ar fi reintrat în 
afacerile cu lemn și cherestea, dar nu știa mai mult. Înghiţi și 
dădu niște bere pe gât. Râgâi zgomotos, fără nici cea mai mică 
jenă sau ezitare, apoi continuă: Ai vorbit cu copiii lui? 

— Nu încă. Îi cunoști? 

— l-am cunoscut la vremea respectivă. O să-ţi facă viaţa... 
interesantă. Herschel este un ratat în toată puterea cuvântului. 
Soră-sa... cum o cheamă? 

— Ramona Hubbard Dafoe. 

— Așa. E cu câţiva ani mai tânără decât Herschel și acum stă 
undeva prin nordul Jacksonului. Niciunul din ei nu s-a înțeles 
prea bine cu Seth, și mie mi-a lăsat mereu impresia că nu prea 
era făcut să fie tată. Le-a plăcut de Sybil, mama lor vitregă, și 
după ce a devenit clar că Sybil urma să câștige procesul și să ia 
banii, au trecut în tabăra ei. Lasă-mă să ghicesc - bătrânul nu 
le-a lăsat nimic? 

Jake încuviinţă, fără însă să scoată vreo vorbă. 

— Asta înseamnă că o să se panicheze și o să-și ia avocat. Se 
coace un proces pe cinste, Jake. Îmi pare rău că nu mă pot băga 
și eu ca să ciugulesc un pic din onorariu. 


50 


— O, de-ai ști numai... 

Urmă o ultimă mușcătură din sandvici și înfulecarea ultimelor 
chipsuri. Harry Rex strivi ambalajul, punga și șervețelele, după 
care le azvârli undeva sub birou, odată cu sticla goală de bere. 
Deschise un sertar, scoase un trabuc negru și lung și îl vâri în 
colțul gurii, neaprins. Nu le mai fuma, dar tot mesteca și scuipa 
vreo zece pe zi. 

— Am auzit că s-a spânzurat. E adevărat? 

— Da. A planificat bine totul. 

— Știi cumva de ce? 

— Ai auzit și tu zvonurile. Era bolnav de cancer, în fază 
terminală. Asta-i tot ce știu. Cine a fost avocatul lui la divorț? 

— A apelat la Stanley Wade. Mare greșeală. 

— Wade? De când se ocupă de divorțuri? 

— Nu se mai ocupă, rosti Harry Rex, râzând. Plescăi și 
redeveni serios. Uite ce-i, Jake, îmi pare rău să-ţi spun asta, dar 
ce s-a întâmplat acum zece ani nu are nicio relevanţă pentru 
cazul tău. l-am luat toţi banii lui Seth Hubbard, am oprit și eu o 
sumă frumușică, evident, pe restul i-am dat clientei, și am închis 
dosarul. Orice a făcut Seth după divorțul cu numărul doi nu mă 
privește. Făcu un semn spre vraful de dosare de pe biroul său și 
zise: Asta, în schimb, e ce-mi ocupă mie lunea. Dacă vrei să 
bem ceva mai încolo, OK, dar acum nu-mi văd capul de treabă. 

O băută mai încolo cu Harry Rex însemna de obicei undeva 
după ora nouă seara. 

— Sigur, ne vedem noi, rosti Jake, pornind spre ușă și călcând 
cu grijă peste dosare. 

— Hei, Jake, este deplasat dacă presupun că Hubbard a 
renunţat la un testament anterior? 

— Nu-i deplasat. 

— Și acest testament anterior a fost cumva întocmit de o 
firmă ceva mai mare decât a ta? 

— Da. 

— În cazul ăsta, dacă aș fi în locul tău, aș fugi imediat la 
tribunal ca să depun prima moţiune de autentificare. 

— Clientul meu vrea să aștept până după înmormântare. 

— Când e asta? 

— Mâine la patru. 

— Tribunalul se închide la cinci. Eu aș fi acolo. E mai bine să 
fii primul. 


51 


— Mersi, Harry Rex. 
— N-ai pentru ce. Râgâi din nou și luă un dosar de pe birou. 
x 


Traficul se menținu constant pe tot parcursul după-amiezii, iar 
vecinii, enoriașii și alți prieteni participau la pelerinajul solemn 
spre casa lui Seth, aducând mâncare, prezentându-și 
condoleanţele, dar mai ales urmărind să afle ultimele bârfe din 
colţul nord-estic al comitatului Ford. Majoritatea erau refuzaţi cu 
politeţe de Lettie, care păzea ușa de la intrare, prelua caserolele 
cu mâncare și prăjiturile, accepta condoleanţele și repeta 
întruna că familia „era recunoscătoare, dar nu primea vizitatori”. 
Unii însă izbuteau să intre în casă, până în salon, unde se holbau 
la mobilă și încercau să absoarbă o bucăţică din viaţa dragului 
lor prieten răposat. Nu mai fuseseră niciodată acolo, iar Lettie 
nu mai auzise până atunci de ei. Și totuși, îl jeleau. Ce moarte 
tragică! Chiar se spânzurase? 

Rudele se ascundeau în curtea interioară, unde se 
strânseseră în jurul unei mese de picnic și se ţineau departe de 
lume. Nu găsiseră nimic folositor când scotociseră prin biroul și 
sertarele lui Seth. Când o întrebaseră pe Lettie, ea susţinu că nu 
știe nimic, însă ei rămaseră suspicioși. Le răspunse la întrebări 
pe un ton blajin, molcom și cuviincios, iar asta le întări 
bănuielile. Le servi prânzul în curtea interioară la ora două, în 
timpul unei pauze de vizite. Ei insistară să le aducă o față de 
masă, șervetțele și argintărie, deși tacâmurile lui Seth nu erau în 
cea mai bună stare, fiind neglijate de-a lungul anilor. Fără să o 
spună pe șleau, era clar că li se părea normal ca Lettie, la cei 
cinci dolari pe oră câștigați, să se poarte ca o servitoare. 

În timp ce trebăluia, îi auzi discutând despre cine avea să 
participe la înmormântare și cine nu. lan, de exemplu, era în 
toiul salvării unei afaceri colosale care ar fi putut afecta viitorul 
financiar al întregului stat. Avea întâlniri importante programate 
a doua zi, și ar fi putut avea probleme dacă le rata. 

Herschel și Ramona fură nevoiţi să accepte faptul că nu 
puteau lipsi de la slujbă, deși lui Lettie i se părea că uneori mai 
căutau și ei o portiţă de ieșire. Sănătatea Ramonei se deteriora 
de la o oră la alta, și nu era sigură că mai poate îndura mult. 
Fosta soţie a lui Herschel nu avea să vină, sub nicio formă. Nici 
nu o voia acolo. Ea nu-l plăcuse niciodată pe Seth, iar el o 
dispreţuise. Herschel avea două fiice, una la facultate în Texas și 


52 


cealaltă la liceu în Memphis. Studenta nu putea să lipsească de 
la cursuri, iar Herschel recunoscu că nu era prea apropiată de 
bunicul ei, oricum. Ca să vezi, se gândi Lettie, debarasând 
masa. Nici prezenţa mezinei nu era bătută în cuie. 

Seth avea un frate, unchiul lor Ancil, pe care nu îl cunoscuseră 
niciodată și despre care nu știau nimic. Din puţinul pe care îl 
știau ei, se pare că Ancil minţise în privinţa vârstei sale și se 
înrolase în marină la 16-17 ani. Fusese rănit în Pacific, 
supraviețuise, apoi cutreierase lumea lucrând în marina 
comercială, pe diferite posturi. Seth pierduse legătura cu fratele 
său mai tânăr cu câteva decenii în urmă și nu îl pomenise 
niciodată. Nu exista nicio cale de a-l contacta pe Ancil și era clar 
că nici nu era cazul să o facă. Probabil că murise și el, la fel ca 
Seth. 

Discutară despre câteva rude mai în vârstă, pe care nu le mai 
văzuseră de ani buni, și pe care nu voiau să le vadă acum. Ce 
familie tristă și stranie, se gândi Lettie, în timp ce îi servea cu 
prăjituri. Se părea că slujba de înmormântare avea să fie scurtă 
și cu participare restrânsă. 

— Hai să ne descotorosim de ea, zise Herschel, când Lettie se 
întoarse din bucătărie. Suntem jecmăniţi la cinci dolari pe oră. 

— Noi? Dar de când o plătim noi? întrebă Ramona. 

— A, păi acum e în seama noastră. Toate cheltuielile vor fi 
scăzute din avere. 

— Eu n-am de gând să fac curat în casă, Herschel. Tu? 

— Sigur că nu. 

— Hai să nu ne pripim, interveni lan. Să trecem mai întâi de 
înmormântare, îi spunem să facă curat în casă, și apoi încuiem 
miercuri, când plecăm. 

— Cine-i spune că și-a pierdut slujba? întrebă Ramona. 

— Eu, rosti Herschel. Nu-i mare lucru. E doar o menajeră. 

— E ceva dubios la ea, zise lan. Nu-mi dau seama ce, dar se 
poartă de parcă ar ști ceva ce noi nu știm, ceva important. Voi 
n-aţi simţit asta? 

— Mda, e clar că plutește ceva în aer, răspunse Herschel, 
mulțumit să se înţeleagă cu cumnatul său măcar într-o privinţă. 

— Nu, e doar din cauza șocului și a tristeţii, îi contrazise 
Ramona. Este una dintre puţinele persoane pe care Seth le 
suporta, sau care îl suportau pe el, și este tristă că a murit. Pe 
lângă asta, urmează să-și piardă și slujba. 


53 


— Crezi că știe că o vom concedia? întrebă Herschel. 

— Sunt sigură că-și face griji. 

— E doar o menajeră. 

* 

Lettie ajunse acasă cu o prăjitură primită cadou de la 
Ramona. Era o prăjitură cu un singur strat, cu glazură de vanilie 
cumpărată de la magazin și umplută cu bucăți de ananas copt, 
fără îndoială cea mai neapetisantă dintre prăjiturile de pe masa 
din bucătărie a domnului Hubbard. Fusese adusă de un enoriaș 
care o întrebase pe Lettie, printre altele, dacă familia plănuia să 
vândă furgoneta Chevrolet a lui Seth. Lettie nu avea habar, dar 
promise că se va interesa. Nu o făcuse. 

Se gândise să arunce prăjitura într-un șanț pe drumul spre 
casă, dar nu o lăsă inima să fie atât de risipitoare. Mama ei era 
bolnavă de diabet și nu avea nevoie de o nouă porție de zahăr, 
dacă ar fi vrut să guste din prăjitură. 

Lettie parcă pe aleea din faţa casei și observă că mașina 
veche a lui Simeon nu era acolo. Nici nu se aștepta să fie, căci el 
era plecat de câteva zile. Prefera să-l știe plecat, însă nu știa 
niciodată când avea să apară. Căsnicia lor nu fusese fericită nici 
măcar în momentele de început, iar soțul ei rareori făcea 
lucrurile să meargă. 

Copiii erau încă în autobuz, întorcându-se de la școală. Lettie 
intră prin bucătărie și lăsă prăâjitura pe masă. Ca de obicei, o 
găsi pe Cypress în sufragerie, nemișcată din fața televizorului. 

Cypress zâmbi și întinse brațele spre ea. 

— Puiul meu, făcu ea. Cum a fost azi? 

Lettie se aplecă și o îmbrăţișă. 

— A fost o zi încărcată. A ta? 

— Eh, m-am uitat la emisiuni, replică Cypress. Cum se 
descurcă Hubbarzii cu pierderea suferită, Lettie? Stai jos și 
spune-mi, te rog. 

Lettie închise televizorului, se așeză pe taburetul de lângă 
scaunul cu rotile al mamei sale și îi povesti despre ce se 
întâmplase în acea zi. Nu avusese nicio clipă de răgaz de când 
sosiseră Herschel și soţii Dafoe, plimbându-se prin casa unde 
copilăriseră, acum că tatăl lor nu mai era. Apoi începuseră să 
vină oaspeţii, necontenitul șir de vecini aducând mâncare. O zi 
destul de plină, îi explică Lettie, atentă să nu menţioneze 
problemele. Tensiunea lui Cypress de-abia dacă era ţinută sub 


54 


control de o sumedenie de medicamente, și ar fi putut să o ia 
razna la primul semn de necaz. La un moment dat, cât de 
curând, Lettie avea să-i spună mai pe ocolite că își pierdea 
slujba, dar nu acum. Avea să găsească un moment potrivit mai 
încolo. 

— Și înmormântarea? întrebă Cypress, mângâindu-i mâna 
fiicei sale. 

Lettie îi oferi detaliile, spunându-i că avea de gând să meargă 
la slujbă și bucurându-se că domnul Hubbard insistase ca 
negrilor să le fie permis accesul în biserică. 

— Probabil că o să te facă să stai în ultimul rând, rosti Cypress 
cu un rânjet pe faţă. 

— Probabil. Dar o să fiu acolo. 

— Mi-aș fi dorit să pot veni cu tine. 

— Și eu. 

Din cauza greutăţii și a faptului că era imobilizată, Cypress 
ieșea rareori din casă. Stătea aici de cinci ani, îngrășându-se tot 
mai mult și devenind tot mai puţin mobilă. Simeon era plecat 
din mai multe motive, unul dintre acestea fiind tocmai mama lui 
Lettie. 

— Doamna Dafoe ne-a dat o prăjitură, zise Lettie. Vrei o 
bucăţică? 

— De care e? Deși cântărea o tonă, Cypress era destul de 
mofturoasă la mâncare. 

— E ceva cu ananas, nu cred că am mai gustat din asta până 
acum, dar s-ar putea să merite încercată. Vrei și niște cafea la 
ea? 

— Da, și doar o feliuță. 

— Hai să stăm în spate, mamă, la aer curat. 

— Da, mi-ar plăcea asta. Scaunul cu rotile de-abia putea trece 
printre canapea și televizor, încăpând la fix pe holul strâmt ce 
ducea la bucătărie. Se frecă de masă, de-abia se strecură pe 
ușa din spate și, împins cu grijă de Lettie, ajunse pe veranda 
ponosită din lemn pe care o încropise Simeon cu ani în urmă. 

Când era vreme frumoasă, lui Lettie îi plăcea să bea o cafea 
sau un ceai cu gheață afară, departe de zgomotul și aglomeraţia 
din casă. Erau prea mulţi oameni pentru o căsuță cu numai trei 
dormitoare micuţe. Într-unul din ele stătea Cypress. Lettie și 
Simeon - când era pe-acasă - stăteau în altul, de obicei cu un 
nepot sau doi. Fetele lor reușeau să reziste cumva împreună în 


55 


cel de-al treilea dormitor. Clarice, de 16 ani, era la liceu și nu 
avea copii. Phedra, de 21, avea un copil de grădiniţă, unul de 
clasa întâi și era necăsătorită. Mezinul lor, Kirk, de 14 ani, și 
dormea pe canapeaua din sufragerie. Nu era ceva neobișnuit ca 
nepoți sau nepoate să mai stea la ei câteva luni, până își 
rezolvau părinţii lor problemele. 

Cypress luă o gură de nes și ciuguli o bucăţică de prăjitură cu 
furculita. Luă o înghiţitură, mestecă și se încruntă. Nici lui Lettie 
nu-i plăcu, așa că își băură cafeaua și discutară despre familia 
Hubbard și despre cât de confuză era. Râseră de albi și de 
înmormântările lor, și cum se grăbeau să își îngroape morții, la 
două, trei zile după moartea acestora. Negrii așteptau mai mult. 

— Pari ușor distrasă, scumpo. Ce te necăjește? întrebă 
Cypress cu blândețe. 

Copiii aveau să se întoarcă în curând de la școală, apoi Phedra 
de la serviciu. Era ultimul moment de tihnă înainte de culcare. 
Lettie trase adânc aer în piept și spuse: 

— l-am auzit vorbind, mamă, și o să mă concedieze. Probabil 
chiar săptămâna asta, imediat după înmormântare. 

Cypress clătină din capul ei mare și rotund, părând să fie pe 
punctul de a izbucni în plâns. 

— Dar de ce? 

— Nu mai au nevoie de menajeră, probabil. O să vândă casa 
pentru că nu o vrea niciunul din ei. 

— O, Doamne! 

— De-abia așteaptă să pună mâna pe banii lui. Nu și-au făcut 
niciodată timp să vină să-l vadă, și acum îi dau târcoale ca niște 
ulii. 

— Albii ăștia... De fiecare dată fac la fel. 

— Ei cred că mă plătea prea mult, așa că se grăbesc să mă 
dea afară. 

— Cu cât te plătea? 

— Și tu acum, mamă... 

Lettie nu spusese nimănui din familie că domnul Hubbard o 
plătea cu cinci dolari pe oră, bani gheaţă. Un asemenea salariu 
era mare pentru servitorii din zona rurală a Mississippiului, iar 
Lettie știa că nu era cazul să iște scandal. Rudele ar fi început 
să-i ceară bani. Prietenele ar fi început s-o vorbească pe la 
spate. „Păstrează secrete, Lettie, o sfătuise domnul Hubbard. Nu 
vorbi niciodată despre banii tăi.” Simeon, jalnic cum era, ar fi 


56 


pierdut orice motivaţie să mai aducă bani în casă. Câștigurile lui 
erau la fel de sporadice precum prezenţa și nu era cazul să 
primească o scuză de a aduce și mai puţin. 

— l-am auzit referindu-se la mine ca la o servitoare, zise 
Lettie. 

— Servitoare? Nu am mai auzit asta de multă vreme. 

— Nu sunt oameni cumsecade, mamă. Nu cred că domnul 
Hubbard a fost un tată prea bun, dar copiii lui sunt de tot 
plânsul. 

— Și acum o să le rămână toţi banii. 

— Așa cred. Cel puţin ei așa speră. 

— Ce avere avea? 

Lettie clătină din cap și luă o gură de cafea rece. 

— Nu am habar. Nu cred că știe careva. 


57 


6. 


Parcarea Bisericii Creștine lrish Road era pe jumătate plină 
când mașina fără însemne a lui Ozzie intră în ea, cu cinci minute 
înainte de ora patru, marţi după-amiază. Nu avea cuvinte sau 
numere îngroșate pe ea - Ozzie prefera să fie mai discret -, dar 
o singură privire era de ajuns ca să-ţi dai seama că sosise 
șeriful. O colecţie de antene; un girofar mic pe bord, parțial 
ascuns; un Ford maro mare cu patru uși și roți negre, ca toate 
mașinile șerifilor din stat. 

Opri lângă Saabul roșu, tras ceva mai departe de restul 
vehiculelor. Ozzie cobori în același timp cu Jake și traversară 
împreună parcarea. 

— Vreo noutate? întrebă Jake. 

— Nimic, răspunse Ozzie. 

Purta un costum închis la culoare, cu cizme negre de cowboy. 
Jake era îmbrăcat la fel, doar că nu avea cizme. 

— La tine? 

— Nimic. Probabil că o să se afle totul mâine. 

Ozzie izbucni în râs. 

— De-abia aștept, zise. 

Iniţial, biserica fusese o capelă din cărămidă roșie, cu o turlă 
cocoţată deasupra unei uși duble. De-a lungul timpului însă, 
congregația adăugase clădirile necesare din metal - una lângă 
capelă, punând-o pe aceasta în umbră, și una în spatele ei, unde 
tinerii jucau baschet. Pe un mic dâmb din apropiere se afla 
cimitirul, la umbra copacilor, un loc liniștit și potrivit pentru 
îngropăciuni. 

Câţiva bărbaţi trăgeau ultimele fumuri înainte de slujbă, toți 
oameni de la ţară în costume vechi și ponosite. îl salutară 
imediat pe șerif. Își înclinară capetele politicos spre Jake. 
Înăuntru era o mulţime respectabilă răsfirată pe stranele din 
lemn de stejar. Lumina era palidă. Un organist cânta un marș 
funebru, pregătind mulţimea pentru evenimentul trist ce urma. 
Sicriul închis al lui Seth era încadrat de flori și așezat chiar sub 
amvon. Cei care îl aduseseră acolo stăteau mai la stânga, lângă 
pian, cu expresii aspre pe chipuri. 


58 


Jake și Ozzie se așezară pe un rând gol din spate și începură 
să se uite în jur. Nu departe de ei stăteau cinci persoane de 
culoare. 

Ozzie dădu din cap către ei și șopti: 

— Cea în rochie verde este Lettie Lang. 

Jake încuviinţă și murmură: 

— Și ceilalţi? 

Ozzie clătină din cap. 

— Nu-mi dau seama de aici. 

Jake își aţinti privirea asupra cefei lui Lettie, încercând să-și 
imagineze aventurile prin care aveau să treacă împreună. Nu o 
întâlnise încă pe această femeie, nici măcar nu-i auzise numele 
până deunăzi, dar urmau să se cunoască îndeaproape. 

Fără să bănuiască nimic, Lettie stătea cu mâinile în poală. 
Dereticase prin casă trei ore în acea dimineaţă înainte ca 
Herschel să-i ceară să plece. In ușă, o anunţase că începând cu 
miercuri, ora trei după-amiază, contractul ei se încheiase. Din 
acel moment, casa avea să fie încuiată și lăsată așa până la 
decizia instanţei. Lettie avea 400 de dolari într-un cont de care 
Simeon nu știa și mai avea 300 într-un borcan de murături 
ascuns în cămară. Nu mai avea nimic pe lângă acești bani, iar 
șansele să se reangajeze erau foarte mici. Nu mai vorbise cu 
soțul ei de aproape trei săptămâni. Din când în când mai trecea 
pe acasă cu un cec sau cu niște bani gheaţă; de cele mai multe 
ori însă, era doar beat și avea nevoie de un loc unde să doarmă. 

Pe punctul de a deveni șomeră, cu facturi și guri de hrănit, 
Lettie ar fi putut sta acolo, ascultând muzica și făcându-și griji 
cu privire la viitorul său, dar ea nu făcea asta. Domnul Hubbard 
îi promisese în mai multe rânduri că, după ce va muri, și știa că 
moartea sa era iminentă, avea să-i lase și ei ceva. Cât însemna 
asta oare? Lettie nu putea decât să-și închipuie. La patru rânduri 
în spatele ei, Jake se gândi în sinea lui: „O, de-ar ști numai...” Ea 
nu avea idee că el era acolo, și nici de ce era acolo. Mai târziu 
avea să declare că îi recunoscuse numele datorită cazului 
Hailey, dar că nu îl văzuse niciodată cu ochii ei pe domnul 
Brigance. 

In centru, pe rândul din faţa sicriului, Ramona Dafoe stătea cu 
lan în stânga și Herschel în dreapta. Niciunul dintre copiii lor, 
nepoţii lui Seth, nu reușise să ajungă. Pur și simplu erau prea 
ocupați; nu că părinţii lor ar fi insistat prea mult. În spatele lor 


59 


era un rând cu rude atât de îndepărtate, încât trebuiseră să se 
prezinte în parcare, și numele le fuseseră uitate imediat. Părinţii 
lui Seth Hubbard muriseră cu zeci de ani în urmă. Singurul său 
frate, Ancil, nu mai era nici el de mult. Oricum nu fusese o 
familie prea numeroasă, iar timpul îi decimase și el. 

În spatele familiei, împrăștiați prin lăcașul de cult mohorât, 
mai erau câteva zeci de persoane îndoliate - angajaţi de-ai lui 
Seth, prieteni, alți enoriași. Când pastorul Don McElwain urcă la 
amvon, la ora patru fix, toată lumea știa că slujba urma să fie 
scurtă. El rosti prima rugăciune și recită un necrolog concis: 
Seth se născuse pe 10 mai 1917, în comitatul Ford, și murise pe 
2 octombrie 1988. Înaintea lui muriseră părinţii și așa mai 
departe; lăsa în urmă doi copii, câţiva nepoți etc. 

Jake zări o figură cunoscută în stânga sa, la câteva rânduri 
depărtare, un bărbat într-un costum elegant. Aceeași vârstă, 
aceeași promoţie. Avocatul Stillman Rush, un ticălos la a treia 
generaţie dintr-o familie de ticăloși cu sânge albastru din selecta 
lume corporatistă și a asigurărilor... mă rog, cât de selectă 
putea fi ea în zona rurală din Sud. Rush & Westerfield, cea mai 
mare firmă din nordul statului Mississippi, cu sediul în Tupelo și 
cu sucursale ce urmau să se deschidă în curând și în apropiere. 
Seth Hubbard pomenise firma Rush atât în scrisoarea trimisă lui 
Jake, cât și în testamentul olograf, așa că nu încăpea îndoială că 
Stillman Rush și ceilalți doi domni bine îmbrăcaţi de lângă el 
veniseră să își urmărească investiţia. De obicei, băieţii de la 
asigurări lucrau în pereche. Era nevoie de doi care să efectueze 
chiar și cele mai banale sarcini juridice: doi ca să depună acte la 
tribunal; doi la o înfățișare în instanţă; doi pentru o audiere 
necontestată; doi ca să umble de colo colo; și, evident, doi ca să 
salte preţul facturii și să umfle statul de plată. Firmele mari de 
avocatură ţineau la loc de mare cinste ineficienţa: orice oră în 
plus însemna un plus la onorariu. 

Dar trei? Pentru o înmormântare rapidă într-un loc aflat la 
dracu-n praznic? Era impresionant și palpitant. Asta însemna că 
era o sumă frumușică în joc. În mintea hiperactivă a lui Jake nu 
încăpea îndoială că cei trei își porniseră contoarele în clipa în 
care ieșiseră pe ușa biroului lor din Tupelo și că se prefăceau 
acum că jelesc la un tarif de 200 de dolari pe oră de om. 
Conform ultimelor cuvinte ale lui Seth, un anume domn Lewis 
McGwyre întocmise un testament în septembrie 1987, și Jake 


60 


deduse că acesta trebuia să fie unul din cei trei. Jake nu îl 
cunoștea pe McGwyre, însă firma avea foarte mulţi avocaţi. 
Când întocmeau un testament, era de așteptat ca tot ei să îl și 
autentifice. 

Mâine, se gândi el, o să vină din nou încoace, cel puţin doi, 
dacă nu chiar un alt trio, și o să depună actele la biroul 
Registraturii, la etajul doi al tribunalului lui Jake, după care o vor 
anunța îngâmfaţi pe Eva (sau pe Sara) că au venit pentru 
deschiderea procedurii succesorale pentru Seth Hubbard. lar 
Eva (sau Sara) își va înăbuși un zâmbet, încercând să pară 
nedumerită. Va răsfoi prin acte, va pune câteva întrebări, apoi 
va dezvălui marea surpriză - aţi ajuns cam târziu, domnilor. 
Procedura de autentificare a început deja! 

Apoi Eva (sau Sara) le va arăta cele mai recente acte depuse, 
unde ei se vor holba la un testament subțire, olograf, în care 
este revocat și denunţat testamentul gros pe care puneau ei 
atât de mare preţ, și va porni războiul. Il vor blestema pe Jake 
Brigance, dar, după ce se vor mai calma, vor realiza că războiul 
ar putea fi profitabil pentru ambele tabere de avocați. 

Lettie își șterse o lacrimă și își dădu seama că era probabil 
singura persoană de-acolo care plângea. 

În faţa avocaţilor erau câţiva tipi în costum, iar unul dintre 
aceștia se întoarse și îi șopti ceva lui Stillman Rush. Jake 
presupuse că acesta ar putea fi unul dintre angajații cu funcţie 
mai mare care lucraseră pentru Seth. Era curios mai ales în 
privinţa domnului Russell Amburgh, descris în testamentul 
olograf ca fiind fostul vicepreședinte al holdingului lui Seth și 
omul care știa cel mai bine situaţia activelor și pasivelor. 

Doamna Nora Baines cântă trei strofe din The Old Rugged 
Cross, un cântec siropos și sumbru ce storcea mereu lacrimi la 
înmormântări, însă care nu izbuti să provoace nicio emoție în 
cazul de față. Pastorul McElwain citi din Psalmi și insistă asupra 
înțelepciunii lui Solomon, apoi doi adolescenţi cu coșuri 
interpretară la chitară o piesă contemporană, o melodie lungă 
pe care Seth nu ar fi apreciat-o. Ramona izbucni într-un final în 
lacrimi, fiind consolată de lan. Herschel rămase cu privirea 
aţintită în podeaua de sub sicriu, fără să clipească sau să se 
clintească. Se auzi și bocetul unei alte femei, drept răspuns. 

Planul crud al lui Seth era ca ultimul său testament să nu fie 
făcut public decât după slujba de înmormântare. In scrisoarea 


61 


adresată lui Jake, cuvintele lui fuseseră: „Nu pomeniți nimic 
despre acest testament decât după înmormântare. Vreau ca 
rudele mele să fie silite să treacă prin toate obiceiurile de doliu 
înainte să-și dea seama că nu se vor alege cu nimic. Urmăriţi-i 
cum se prefac - sunt foarte pricepuţi la asta. Nu ţin deloc la 
mine”. În timpul slujbei, deveni tot mai limpede că nu era vorba 
de prefăcătorie. Rudele rămase nici măcar nu se osteneau să se 
prefacă. Ce mod trist de a trece dincolo, se gândi Jake. 

Conform instrucţiunilor lui Seth, nu se ţinură cuvântări. Nu 
vorbi decât pastorul, deși oricum se părea că nu ar fi existat 
voluntari nici dacă s-ar fi ivit prilejul. Pastorul încheie cu o 
rugăciune-maraton, una menită în mod evident să mai umple 
timpul. După 25 de minute, îi invită să meargă alături, la cimitir, 
pentru înhumare. Ajunși afară, Jake izbuti să îi evite pe Stillman 
Rush și pe avocaţi. În schimb îl abordă pe cel mai apropiat 
bărbat în costum de afaceri. 

— Nu vă supăraţi, îl caut și eu pe domnul Russell Amburgh. 

Politicos, bărbatul îi indică o persoană și spuse: 

— Uitaţi-l acolo. 

Russell Amburgh se afla la trei metri distanţă, aprinzându-și o 
ţigară, și auzi întrebarea lui Jake. Își strânseră mâna cu 
sobrietate și se prezentară. 

— Am putea vorbi între patru ochi? zise Jake. 

Domnul Amburgh ridică din umeri și rosti molcom: 

— Sigur. Ce s-a întâmplat? 

Mulțimea se îndrepta încet spre cimitir. Jake nu avea de gând 
să meargă la înmormântare; avea altceva de făcut. După ce se 
îndepărtară suficient încât să nu fie auziţi, începu: 

— Sunt un avocat din Clanton, nu l-am cunoscut personal pe 
domnul Hubbard, dar am primit o scrisoare de la dumnealui ieri. 
O scrisoare care avea atașat ultimul său testament, unde 
dumneavoastră sunteți numit executor. Este absolut necesar să 
discutăm cât mai repede cu putință. 

Amburgh se opri brusc și își trecu ţigara în colțul gurii. Se 
încruntă la Jake, apoi privi în jur ca să se asigure că erau singuri. 

— Ce fel de testament? întrebă el, scoțând fumul afară. 

— Scris de mână sâmbăta trecută. E clar că se gândea la 
moarte. 

— Înseamnă că nu mai era în toate minţile, rosti Amburgh, 
pufnind. 


62 


Primul zăngănit de sabie în războiul ce se prefigura. 

Jake nu se așteptase la asta. 

— Vom vedea. Cred că asta rămâne să se stabilească mai 
târziu. 

— Am fost și eu avocat cândva, domnule Brigance, cu mult 
timp înainte să-mi găsesc o slujbă cinstită. Cunosc regulile 
jocului. 

Jake dădu cu piciorul într-o piatră și se uită în jur. Deja primele 
persoane se apropiau de intrarea în cimitir. 

— Putem discuta? 

— Ce scrie în testament? 

— Nu vă pot spune până mâine. 

Amburgh își dădu capul pe spate și îl privi suspicios. 

— Cât de multe știți despre afacerea lui Seth? 

— Să zicem că nimic. În testament a menţionat că 
dumneavoastră aveţi o idee bună cu privire la activele și 
pasivele sale. 

O altă privire, un alt rânjet. 

— Nu există pasive, domnule Brigance. Numai active, și încă 
multe. 

— Vă rog, haideţi să ne întâlnim și să stăm de vorbă. 
Secretele urmează să fie dezvăluite, domnule Amburgh. Trebuie 
doar să aflu încotro se îndreaptă toată această tărășenie. 
Conform condiţiilor specificate în testament, dumneavoastră 
sunteţi executorul și eu sunt avocatul care se ocupă de 
succesiune. 

— Hhmm, nu-mi sună a nimic bun. Seth ura avocaţii din 
Clanton. 

— Da, a fost foarte clar în această privință. Dacă ne putem 
întâlni mâine-dimineaţă, voi fi bucuros să vă arăt o copie a 
testamentului dumisale și să arunc un pic de lumină asupra 
acestei povești încâlcite. 

Amburgh o luă din nou din loc și Jake îl însoţi. Când se 
apropiară de cimitir, îl găsiră pe Ozzie așteptând la poartă. 
Amburgh se opri din nou și zise: 

— Eu locuiesc în Temple. E o cafenea pe DN 52, la vest de 
oraș. Putem să ne întâlnim acolo mâine-dimineaţă, la 7.30. 

— OK. Cum se numește cafeneaua? 

— Cafeneaua. 

— Am înţeles. 


63 


Amburgh dispăru fără să mai scoată o vorbă. Jake se uită la 
Ozzie, clătină din cap nedumerit, apoi arătă spre parcare. 
Amândoi se îndepărtară de cimitir. Destul cu Seth Hubbard pe 
acea zi! își luaseră rămas-bun de la el. 

Douăzeci de minute mai târziu, la ora 4.55 după-amiaza, Jake 
intră în biroul Registraturii și îi zâmbi Sarei. 

— Unde-ai fost? se răsti ea, așteptându-l. 

— Nu-i încă ora cinci, ripostă el, deschizându-și servieta. 

— Da, dar marţea terminăm programul la patru. Lunea la 
cinci. Miercurea și joia la trei. lar vinerea ai noroc dacă ne 
găsești la lucru. Femeia vorbea întruna și avea o limbă ascuţită. 
După douăzeci de ani de frecușuri cu avocaţii, își perfecţionase 
replicile acide. 

Jake puse actele pe tejgheaua din faţa ei și spuse: 

— Trebuie să depun actele pentru deschiderea succesiunii în 
cazul averii domnului Seth Hubbard. 

— Lăsată prin testament sau nu? 

— O, are testament... ba chiar mai multe. Tocmai în asta 
constă distracţia. 

— Nu-i ăla care tocmai s-a sinucis? 

— Ştii foarte bine că da, de vreme ce lucrezi în tribunalul ăsta 
unde circulă tot felul de zvonuri și bârfe și unde nimic nu poate 
fi ţinut secret. 

— Vai, mă jignești, rosti ea, ștampilând cererea. Dădu câteva 
pagini, zâmbi și zise: Oo, ce frumos! Un testament olograf. Mană 
cerească pentru avocați. 

— Exact. 

— Cui a lăsat averea? 

— Am buzele pecetluite. În timp ce pălăvrăgea cu ea, Jake 
mai scoase câteva hârtii din servietă. 

— Ei bine, domnule Brigance, poate că oi avea dumneata 
buzele pecetluite, dar dosarul ăsta nu e deloc sigilat. Ștampilă 
ceva în mod teatral și adăugă: Acum este un document public, 
supus legilor mărețului nostru stat, asta dacă nu cumva ai o 
moțiune scrisă prin care soliciţi ca dosarul să fie sigilat. 

— Nu am. 

— A, bun, deci putem vorbi despre toate detaliile 
scandaloase. Sunt și detalii scandaloase, nu? 

— Nu știu. Încă mai sap. Uite ce-i, Sara, am nevoie deo 
favoare. 


64 


— Orice vrei tu, puiule. 

— A fost o adevărată cursă la tribunal și tocmai am câștigat-o. 
Cât de curând, poate chiar mâine, mă aștept ca doi sau trei 
avocați pompoși, în costume negre, să apară și să depună și ei o 
cerere pentru deschiderea procedurii succesorale. Cel mai 
probabil vor fi din Tupelo. Vezi tu, mai există un testament. 

— O, minunat! 

— Știu. În orice caz, nu ești obligată să îi informezi că le-a 
luat-o cineva înainte, dar ar fi distractiv să le vezi moacele când 
le zici. Ce crezi? 

— De-abia aștept. 

— Grozav! Arată-le dosarul, distrează-te și după aceea sună- 
mă și dă-mi raportul. Însă te rog să îl ascunzi până mâine. 

— S-a făcut, Jake. Cred că o să fie amuzant. 

— Dacă lucrurile se vor desfășură așa cum mă aștept eu, 
cazul ăsta s-ar putea să ne asigure distracţia un an întreg. 

De îndată ce Jake plecă, Sara citi testamentul olograf care era 
atașat la cerere. Îi chemă pe ceilalţi funcţionari la ghișeul ei, 
unde îl citiră și ei. O doamnă de culoare din Clanton spuse că nu 
auzise în viaţa ei de Lettie Lang. Nimeni nu părea să-l știe pe 
Seth Hubbard. Sporovăiră o vreme, dar cum trecuse de ora 
cinci, se pregătiră de plecare. Dosarul fu pus la locul lui, luminile 
fură stinse, și funcţionarii uitară repede orice detaliu legat de 
serviciu. Aveau să-și reia speculaţiile a doua zi, încercând să-i 
dea de cap. 

Dacă petiția și testamentul ar fi fost depuse dimineaţă, tot 
tribunalul ar fi vuit până la amiază; iar restul orașului ar fi aflat 
până seara. Acum bârfele trebuiau să mai aștepte, chiar dacă nu 
pentru multă vreme. 

* 

Simeon Lang bea, dar nu era bețiv, o distincție adeseori vagă, 
însă pe care familia o înțelegea de obicei. Băutul presupunea un 
comportament cât de cât controlat și neamenințător. Însemna 
că el sorbea încet din bere, cu ochii sticloși și limba grea. Beţivii 
făceau lumea să fugă din casă și să se ascundă prin copaci. Spre 
cinstea lui, el era deseori treaz, ceea ce era preferabil chiar și 
pentru Simeon. 

După trei săptămâni pe drumuri, transportând fier vechi prin 
tot Sudul, se întorsese cu leafa întreagă, obosit și cu privirea 
limpede. Nu dăduse nicio explicaţie cu privire la locurile pe unde 


65 


umblase; nu dădea niciodată explicaţii. încercă să pară 
mulțumit, ca un om așezat la casa lui, dar după câteva ore de 
dat peste alți oameni, de ascultat cicălelile lui Cypress și de 
îndurat refuzurile soției, mâncă un sandvici și ieși afară cu 
berea, ducându-se într-un loc sub un copac, unde putea să stea 
liniștit, urmărind mașinile care treceau pe drum. 

Întotdeauna îi era greu să se întoarcă. Când era plecat, visa 
ore în șir la o nouă viaţă în altă parte, întotdeauna o viaţă mai 
bună, în care să fie singur și netulburat de nimeni. De mii de ori 
fusese tentat să meargă mai departe, să-și lase încărcătura la 
destinaţie, fără să încetinească. Tatăl său îi părăsise când era 
mic, lăsând în urmă o soţie însărcinată și patru copii, și de 
atunci nu mai auzise nimic de el. Zile în șir Simeon și fratele său 
mai mare stătuseră pe verandă, așteptând și de-abia ţinându-și 
lacrimile în frâu. Crescuse cu ură faţă de tatăl său, dar acum 
simţea și el același impuls de a fugi de-acolo. Copiii lui erau mult 
mai mari; aveau să treacă mai ușor peste asta. 

Se întreba adeseori pe drum de ce se tot întorcea acasă. Ura 
să trăiască într-o căsuţă închiriată, la grămadă cu soacra, doi 
nepoți blestemaţi pe care nu îi dorise și o soţie care îl cicălise 
toată viaţa. Lettie îl ameninţase că divorțează de o sută de ori în 
ultimii douăzeci de ani, și lui i se părea un adevărat miracol că 
încă mai erau împreună. Dacă vrei să ne despărțim, atunci hai 
să ne despărțim, îi zicea el, trăgând o nouă dușcă. Însă îi zisese 
asta de-o sută de ori. 

Aproape că se lăsase seara când ea ieși în curtea interioară și 
se îndreptă spre copacul sub care stătea el. Simeon ședea într- 
un scaun de grădină, cu picioarele proptite pe o ladă veche, cu 
berea rece lângă el. Îi arătă celălalt scaun, făcându-i semn să se 
așeze, dar ea îl refuză. 

— Cât stai acasă? îl întrebă ea încet, uitându-se spre drum. 

— De-abia am ajuns și tu mă întrebi când plec. 

— Nu asta am vrut să zic, Simeon. Eram doar curioasă, nimic 
mai mult. 

Nu voia să-i răspundă la întrebare, așa că mai luă o gură de 
bere. Rareori rămâneau singuri, și când se întâmpla asta, parcă 
nu-și mai aminteau cum să-și vorbească. O mașină trecu încet 
pe drum, iar ei o urmăriră fascinaţi. Într-un final, ea zise: 


66 


— Cred că o să-mi pierd serviciul mâine. Ți-am spus că 
domnul Hubbard s-a sinucis. Familia lui nu mai vrea să mă duc 
acolo începând de mâine. 

Simeon avea sentimente amestecate în legătură cu asta. Se 
simțea brusc superior deoarece avea să fie din nou cel care le 
punea pâinea pe masă, deci capul familiei. Detesta aerele pe 
care și le dădea Lettie când câștiga mai mult decât el. Ura 
cicălelile ei când nu-și găsea de lucru. Chiar dacă era o simplă 
menajeră, devenea de-a dreptul arogantă când îi scotea ochii cu 
încrederea pe care o avea în ea un alb. Insă familia avea nevoie 
de bani, și pierderea salariului ei avea să creeze numai 
probleme. 

— Îmi pare rău, reuși să îngaime. 

Urmă o nouă tăcere lungă. Se auzeau voci și zgomote din 
casă. 

— Vreo veste de la Marvis? întrebă el. 

Ea își lăsă bărbia în piept și zise: 

— Nu, au trecut două săptămâni și n-a dat niciun semn. 

— l-ai scris? 

— Îi scriu în fiecare săptămână, Simeon, știi doar. Tu când i-ai 
scris ultima dată? 

Simeon fierbea de mânie, dar se stăpâni. Era mândru că 
venise acasă treaz și nu avea de gând să strice totul cu o 
ceartă. Marvis Lang, în vârstă de 28 de ani, era la închisoare de 
doi ani și mai avea de ispășit încă vreo zece. Trafic de droguri și 
uz de armă letală. 

O mașină se apropie și încetini ușor, apoi încetini și mai mult, 
de parcă șoferul nu ar fi fost foarte sigur. Se mai mișcă vreo 
câţiva metri, apoi intră pe aleea lor. Afară era încă destulă 
lumină ca să se vadă că era un model mai bizar, categoric 
străin, de culoare roșie. Motorul se opri și din mașină cobori un 
tânăr alb. Purta o cămașă albă și o cravată slăbită la gât. Nu 
avea nimic în mâini și după câţiva pași păru nesigur de locul în 
care se afla. 

— Aici, strigă Simeon, și tânărul se încordă ca și cum s-ar fi 
speriat. Nu îi observase sub copac. Traversă precaut curtea din 
faţă. 

— O caut pe doamna Lettie Lang, rosti el destul de tare ca să 
fie auzit. 

— Aici sunt, zise ea chiar când apăru și el în faţa lor. 


67 


Bărbatul se apropie până la vreo trei metri și spuse: 

— Bună ziua. Mă numesc Jake Brigance. Sunt un avocat din 
Clanton și trebuie să vorbesc cu Lettie Lang. 

— Aţi fost la înmormântare azi, zise ea. 

— Da, așa este. 

Simeon se ridică în picioare, fără prea mare chef, și cei doi 
soți dădură mâna cu nou-venitul. Simeon îi oferi o bere, apoi se 
așeză din nou pe scaun. Jake refuză berea, deși i-ar fi plăcut să 
bea una. Însă venise acolo cu treabă. 

— Sunt sigură că nu treceaţi prin colţișorul nostru de lume 
fără vreun motiv, începu Lettie fără răutate. 

— Într-adevăr. 

— Brigance, făcu Simeon, trăgând o dușcă. Nu cumva tu l-ai 
apărat pe Carl Lee Hailey? 

Aha, vechea replică prin care se spărgea gheaţa, cel puţin în 
cazul negrilor. 

— Ba da, rosti Jake cu modestie. 

— Mă gândeam eu. Bună treabă. Grozavă chiar! 

— Mulţumesc. Uitaţi ce-i: am venit aici cu treabă și trebuie să 
vorbesc cu Lettie între patru ochi. Nu vreau să vă jignesc sau 
ceva, dar trebuie să-i spun ceva confidenţial. 

— Ce este? întrebă ea nedumerită. 

— De ce între patru ochi? întrebă și Simeon. 

— Fiindcă așa mă obligă legea, replică Jake, denaturând un 
pic adevărul. 

Legea nu avea nimic de-a face cu situația de faţă. De fapt, pe 
măsură ce avansa conversaţia, începu să realizeze că poate 
această veste importantă nici nu era atât de confidențială, la 
urma urmei. Nu încăpea îndoială că Lettie avea să-i spună totul 
soțului ei înainte ca Jake să pornească motorul. Ultimul 
testament al lui Seth Hubbard era un document public acum și 
avea să fie întors pe toate părţile de toți avocaţii din oraș în 
următoarele 24 de ore. Deci, unde mai era confidenţialitatea în 
asta? 

Simeon azvârli mânios cutia de bere în copac, împroșcând 
trunchiul acestuia cu spumă. Sări în picioare, bombănind: „Bine, 
bine”, apoi dărâmă lada. Băgă mâna în cutia frigorifică, scoase o 
altă bere și plecă, mormăind și înjurând în barbă. Dispăru 
treptat printre copaci, de unde probabil că îi putea urmări și 
asculta. 


68 


Lettie zise aproape în șoaptă: 

— Mii de scuze, domnule Brigance. 

— Nicio problemă. Uitaţi ce-i, doamnă Lang, avem de discutat 
despre o chestiune foarte importantă, cât mai curând posibil, de 
preferat mâine, în biroul meu. E vorba de domnul Hubbard și de 
ultimul său testament. 

Lettie își mușcă buza de jos, holbându-se la Jake, 
îndemnându-l parcă să-i spună mai mult. 

— Cu o zi înainte să moară, continuă Jake, el a întocmit un 
nou testament, unul pe care l-a lăsat la poștă astfel încât să îl 
primesc după moartea sa. Pare să fie un testament autentic, 
deși sunt sigur că familia lui îl va contesta. 

— Și eu sunt trecută în testament? 

— Întocmai. De fapt, v-a lăsat o parte însemnată din avere 
dumneavoastră. 

— O, Doamne! 

— Da. A dorit ca eu să fiu avocatul averii, ceea ce, de 
asemenea, va fi contestat în instanţă. De aceea trebuie să 
vorbim. 

Ea își acoperi gura cu mâna și bălmăji: 

— O, Doamne! 

Jake se uită la casa din care lumina străpungea întunericul 
prin ferestre. Zări o umbră dincolo de ea, probabil Simeon care 
dădea târcoale. Jake simţi deodată nevoia de a se urca în 
vechiul său Saab și de a se întoarce cât mai repede în lumea 
civilizată. 

— Ar trebui să-i spun și lui? îl întrebă femeia. 

— E decizia dumneavoastră. L-aș fi inclus în această discuţie, 
însă am auzit tot felul de povești despre problema lui cu 
băutura. Nu știam în ce stare va fi, dar, să fiu sincer, doamnă 
Lang, este soțul dumneavoastră și ar trebui să veniţi împreună 
mâine. Asta dacă este treaz. 

— O să fie, promit. 

Jake îi dădu o carte de vizită. 

— Puteţi trece mâine după-amiază, la orice oră, spuse el. O să 
vă aștept la birou. 

— Vom fi acolo, domnule Brigance. Vă mulţumesc că aţi 
trecut pe-aici. 


69 


— Este foarte important, doamnă Lang, și am considerat că 
este cazul să vă cunosc. S-ar putea să ne aștepte o luptă lungă 
și grea. 

— Nu cred că înţeleg. 

— Știu. Vă voi explica mâine. 

— Vă mulțumesc, domnule Brigance. 

— Noapte bună. 


70 


7. 


După o cină frugală târzie, cu cașcaval pane și supă de roșii, 
Jake și Carla făcură curat pe masă și spălară vasele (nu aveau 
mașină de spălat vase), după care se duseră în salonul aflat în 
prelungirea bucătăriei, la vreo doi metri de masă. Cei peste trei 
ani de când locuiau într-un spaţiu restrâns le impuneau o 
permanentă reevaluare a priorităţilor și a atitudinilor, cât și o 
anumită vigilență în ceea ce privește pericolele. Hanna îi ajuta 
enorm. Copiilor mici nu le pasă de lucrurile care îi impresionează 
atât de mult pe oamenii mari; câtă vreme părinţii îi iubesc, nu 
prea mai contează altceva. Carla o ajuta la ortografie și Jake îi 
citea povești, iar seara, când lucrau în echipă, apucau să se 
pună la curent cu noutăţile din acea zi. La ora opt fix, Carla îi 
făcea baie, iar treizeci de minute mai târziu Hanna era dusă la 
culcare de ambii părinţi. 

Când rămaseră în sfârșit singuri, îmbrăţișaţi sub o pătură pe 
canapeaua șubredă, Carla zise: 

— Bun, și-acum spune-mi ce se întâmplă. 

Jake, răsfoind o revistă de sport, replică: 

— Cum adică „ce se întâmplă”? 

— Nu face pe prostul. Se întâmplă ceva. Un caz nou, poate? 
Un client nou care își permite un onorariu mai acătări sau poate 
chiar un onorariu imens care să ne scoată din sărăcie? Te rog. 

Jake aruncă pătura pe podea și sări în picioare: 

— Ei bine, draga mea, dacă tot ai adus vorba de asta... Sunt 
șanse mari să scăpăm în sfârșit de sărăcie. 

— Știam eu. Îmi dau seama întotdeauna când pui mâna pe un 
accident rutier ca lumea. Devii agitat. 

— Nu-i vorba de un accident rutier. Jake scotoci puțin prin 
servieta sa. Scoase un dosar și îi dădu niște hârtii. E vorba deo 
sinucidere. 

— A, aia... 

— Da, aia. Ti-am pomenit aseară de tragica dispariţie a 
domnului Seth Hubbard, însă nu ţi-am zis că înainte să moară a 
încropit un testament, mi l-a expediat mie și m-a desemnat 


71 


avocat al averii sale. L-am depus azi după-amiază. Acum este un 
document public, deci pot vorbi despre el. 

— Și ăsta-i tipul pe care nu l-ai cunoscut niciodată personal? 

— Exact. 

— Un tip pe care nu îl știai, dar la a cărui înmormântare ai fost 
azi după-amiază? 

— Te-ai prins. 

— De ce te-a ales tocmai pe tine? 

— Datorită reputației strălucite. Citește testamentul și-ai să 
vezi. 

Ea își aruncă privirea pe document și spuse: 

— Dar e olograf! 

— Nu mai spune! 

Jake se așeză din nou lângă soţia sa pe canapea și o urmări 
cu atenţie cum citește testamentul de două pagini. Încet, încet, 
ea își întredeschise gura, ochii i se măriră și, după ce termină, 
se uită la Jake uluită. 

— „Să moară în chinuri?” Ce nemernic! 

— Da, asta-i clar. Nu l-am cunoscut personal, dar Harry Rex s- 
a ocupat de cel de-al doilea divorţ al său și nu are o părere 
foarte bună despre domnul Hubbard. 

— Cei mai mulţi oameni nu au o părere foarte bună despre 
Harry Rex. 

— Asta așa este. 

— Cine-i Lettie Lang? 

— Menajera lui de culoare. 

— O, Doamne, Jake! E scandalos! 

— Eu așa sper. 

— Și are bani? 

— Ai citit partea unde zice „Averea mea este consistentă”? 
Ozzie îl cunoștea și pare să confirme asta. Mă duc până în 
Temple mâine-dimineaţă ca să mă întâlnesc cu domnul Russell 
Amburgh, executorul testamentar. Până la amiază o să fiu mult 
mai bine informat. 

Ea flutură cele două foi de hârtie și întrebă: 

— Și este autentic? Chiar poţi face un asemenea testament? 

— A, da. Cursul de testamente și averi, predat vreme de 
cincizeci de ani de profesorul Robert Weems la facultatea de 
drept din Mississippi. Am luat notă maximă la el. Câtă vreme 
toate cuvintele sunt scrise de răposat, fiind semnat și datat, 


72 


este un testament autentic. Sunt convins că va fi contestat de 
cei doi copii, însă tocmai de-aici începe distracţia. 

— Dar de ce i-ar lăsa aproape totul menajerei sale de culoare? 

— Poate că îi plăcea cum făcea curat prin casă. Nu știu. Poate 
că nu se rezuma la a-i face curat. 

— Cum adică? 

— Era bolnav, Carla, murea de cancer pulmonar. Bănuiesc că 
Lettie Lang avea grijă de el în mai multe feluri. Este limpede că 
ținea la ea. Copiii lui o să-și ia avocaţi și vor marşa pe ideea 
abuzului de putere. Vor susține că ea i s-a băgat pe sub piele, i- 
a susurat tot felul de chestii la ureche și poate chiar mai mult 
de-atât. Totul va depinde de juriu. 

— O să fie proces cu juraţi? 

Jake zâmbea deja, visător. 

— O, da. 

— Uau! Cine știe de asta? 

— Am depus petiția la cinci după-amiază, deci nu au început 
încă bârfele. Insă presupun că tribunalul o să vuiască până la 
nouă dimineața. 

— O să-i dea pe toţi pe spate, Jake. Un alb bogat își 
dezmoștenește familia, îi lasă toată averea menajerei sale de 
culoare și apoi se spânzură. Glumești? 

Nu glumea. Ea reciti testamentul și soțul ei închise ochii, 
gândindu-se la proces. După ce termină, Carla lăsă cele două 
pagini pe podea, apoi își roti privirea prin cameră. 

— Spune-mi și mie, dragă, doar așa, de curiozitate... cum se 
stabilește onorariul într-un astfel de caz? lartă-mă că te întreb. 
Făcu un gest din mână, cuprinzând întreaga cameră, cu mobila 
de la târgul de vechituri, cu rafturile ieftine, șubrede și 
supraîncărcate, cu imitaţia de covor persan, cu perdelele la 
mâna a doua, cu teancurile de reviste de pe podea, toate semne 
ale sărăciei unor chiriași cu gusturi bune, dar fără mijloace 
materiale. 

— Cum? Vrei o schimbare de domiciliu? Poate un duplex sau o 
rulotă? 

— Nu mă stârni. 

— Nu că m-aș fi gândit la asta, dar onorariul ar putea fi 
consistent. 

— Consistent? 


73 


— Sigur. Onorariul este stabilit în funcţie de munca depusă, 
de orele pontate, ceva cu care noi nu prea suntem obișnuiți. 
Avocatul care se ocupă de succesiune este pontat zilnic, fiind 
chiar plătit pentru timpul său. E ceva nemaiauzit pentru noi. 
Onorariile trebuie aprobate de judecător, care în acest caz este 
dragul nostru prieten, distinsul Reuben Atlee, și cum el știe că 
murim de foame, probabil că va fi generos cu noi. O avere mare, 
o grămadă de bani, un testament vehement contestat și s-ar 
putea să scăpăm de faliment. 

— O grămadă de bani? 

— E doar o figură de stil, dragă. Nu ar trebui să ne lăcomim 
încă. 

— Nu mă lua peste picior, rosti ea, privind în ochii strălucitori 
ai avocatului. 

— Bine. Însă Carla împacheta deja în mintea ei cutii, 
pregătindu-se de mutare. Făcuse aceeași greșeală cu un an în 
urmă, când firma lui Jake Brigance obținuse cazul unui cuplu de 
tineri al căror nou-născut murise într-un spital din Memphis. Un 
caz promiţător de malpraxis se năruise sub verificările 
meticuloase ale experţilor, iar Jake nu avusese de ales și 
trebuise să se mulţumească cu o sumă de nimic. 

— Și te-ai dus s-o vezi pe Lettie Lang? întrebă ea. 

— Da. Stă lângă Box Hill, într-o comunitate numită Mica Deltă; 
nu-s prea mulţi albi pe-acolo. Soţul ei este un beţiv care nu prea 
dă pe-acasă. Nu am intrat în casă, dar am impresia că sunt 
destul de înghesuiți acolo. Am verificat arhiva funciară; nu este 
proprietatea lor. Este tot o căsuţă ieftină închiriată, cam ca... 

— Cam ca magherniţa asta, nu? 

— Cam ca această casă. Probabil construită de aceiași 
neisprăviţi, care mai mult ca sigur au dat faliment după aceea. 
In orice caz, noi suntem doar trei, pe când în casa lui Lettie sunt 
probabil o duzină. 

— E cumsecade? 

— Destul de cumsecade. Nu am vorbit prea mult. Mi-a lăsat 
impresia că este o negresă tipică pentru meleagurile astea, cu o 
casă plină cu copii, un soț mai mult plecat, o slujbă plătită prost 
și o viaţă grea. 

— Cam dură prezentarea. 

— Da, dar conformă cu realitatea. 

— E atrăgătoare? 


74 


Jake începu să-i maseze gamba dreaptă, pe sub pătură. 
Rămase o clipă pe gânduri, apoi zise: 

— Nu mi-am dat seama; se înserase deja. Are în jur de 45 de 
ani, pare să fie într-o formă destul de bună și, cu siguranţă, nu-i 
neatrăgătoare. De ce întrebi? Crezi că în spatele testamentului 
domnului Hubbard ar putea exista o motivaţie sexuala? 

— Sexuală? Cine-a pomenit de sex? 

— Știu că la asta te gândești. Oare și-a tras-o cu el ca s-o 
treacă în testament? 

— Bine, fie, la asta mă gândeam, și despre asta o să 
vorbească tot orașul mâine la prânz. Chestia asta duhnește a 
sex de la o poștă. El era pe moarte, iar ea îl îngrijea. Cine știe 
ce-au făcut? 

— Ai o minte murdară. Îmi place cum gândești. 

Mâna lui urcă spre coapsa ei, dar acolo se opri. Se auzi 
telefonul, făcându-i pe amândoi să tresară. Jake se duse în 
bucătărie, răspunse și apoi închise. 

— E Nesbit, de afară, îi spuse el. 

Găsi un trabuc și o cutie de chibrituri și ieși din casă. La 
capătul scurtei alei, lângă cutia poștală, își aprinse trabucul și 
suflă un nor de fum în aerul rece al serii. Un minut mai târziu, o 
mașină de poliţie intră pe stradă și se opri încet lângă Jake. 
Ofiţerul Mike Nesbit se săltă cu greu din mașină, îi dădu bună 
seara și își aprinse o ţigară. 

— Bună seara, Mike. 

Suflând amândoi fumul, se rezemară de mașină. 

— Ozzie n-a găsit nimic despre Hubbard, spuse Nesbit. A 
căutat în baza de date din Jackson și nimic. Se pare că băiatul își 
ținea jucăriile în altă parte; în arhivele statului nu apar decât 
casa, mașinile, terenul și depozitul de cherestea de lângă 
Palmyra. In afară de asta, nicio urmă. Chiar nimic. Nici conturi 
bancare. Nici corporaţii. Nici SRL-uri. Nici parteneriate. Câteva 
polite de asigurări pe unde te-ai aștepta, dar atâta tot. Se 
zvonește că ar fi avut afaceri în alte state, dar nu am ajuns încă 
până acolo. 

Jake dădu din cap, fumând. Nu era foarte surprins. 

— Și Amburgh? 

— Russell Amburgh este din Foley, Alabama, hăt departe în 
sud, lângă Mobile. A fost avocat acolo până l-au dat afară din 
barou acum cincisprezece ani. A băgat mâna în fondurile 


75 


clienţilor, dar nu a fost inculpat. Nu are cazier. După ce a 
renunţat la activitatea juridică, a intrat în afacerile cu cherestea 
și probabil că așa l-a cunoscut pe Seth Hubbard. Din câte ne 
dăm noi seama, totul se derulează în condiţii legale. Nu știu de 
ce s-a mutat într-o fundătură ca Temple. 

— Mă duc mâine-dimineaţă acolo. O să-l întreb. 

— Bun. 

Un cuplu de bătrâni trecu pe lângă ei, cu un pudel bătrân în 
lesă. Le dădură binețe fără să se oprească. După ce trecură mai 
departe, Jake mai suflă niște fum și întrebă: 

— Aţi dat cumva de Ancil Hubbard, fratele lui? 

— Nici urmă. Nimic. 

— Nu-i de mirare. 

— E ciudat. Trăiesc aici de-o viaţă și n-am auzit niciodată de 
Seth Hubbard. Tata are optzeci de ani, a trăit și el aici toată 
viaţa și nu a auzit niciodată de Seth Hubbard. 

— Comitatul ăsta are 32 000 de locuitori, Mike. Nu poţi să-i 
știi pe toţi. 

— Ozzie îi știe. 

Râseră. Nesbit aruncă mucul de ţigară pe stradă și se 
dezmorți. 

— Cred că-i cazul să mă duc acasă, Jake. 

— Mulţumesc că ai trecut pe-aici. Vorbesc eu mâine cu Ozzie. 

— Așa să faci. Pe curând. 

* 

O găsi pe Carla în dormitorul gol, stând pe un scaun lângă 
fereastra cu vedere spre stradă. Era întuneric în cameră. El intră 
fără să facă zgomot și se opri, iar ea zise, după ce se asigură că 
o ascultă: 

— M-am săturat să tot văd mașini de poliţie în faţa casei, Jake. 

El trase aer în piept și făcu încă un pas. Era o conversaţie cu 
care se obișnuise deja, și orice cuvânt greșit putea isca un 
scandal. 

— Și eu, rosti el, cu blândețe. 

— Ce voia? întrebă ea. 

— Nu cine știe ce. Doar să-mi dea niște informaţii despre Seth 
Hubbard. Ozzie a întrebat în dreapta și-n stânga, dar n-a aflat 
mare lucru. 

— Și nu putea să te sune mâine? De ce trebuie să vină până 
aici și să parcheze în fața casei, pentru ca lumea să vadă că 


76 


familia Brigance nu poate dormi 
preajmă? întrebări fără răspuns. 
Jake își ţinu gura și ieși din cameră. 


noaptea fără poliţie prin 


77 


8. 


Russell Amburgh se ascundea în spatele unui ziar, într-un 
separeu din capătul Cafenelei. Nu era un mușteriu obișnuit, și 
nici nu era prea cunoscut în orășelul Temple. Se mutase aici 
pentru o femeie, cea de-a treia soţie, și erau un cuplu mai 
degrabă retras. În plus, lucra pentru un om care aprecia 
discreția și izolarea, ceea ce îi convenea de minune lui 
Amburgh. 

Ocupase separeul la câteva minute după ora șapte, 
comandase cafea și începuse să citească. Nu știa nimic cu 
privire la testamentul sau testamentele lui Seth Hubbard. Deși 
lucrase aproape zece ani pentru domnul Hubbard, știa foarte 
puţine detalii despre viaţa lui personală. Putea indica 
majoritatea activelor lui, în niciun caz pe toate, dar aflase de 
timpuriu că șefului său îi plăcea să aibă secrete. De asemenea, 
obișnuia să joace feste, să poarte pică și să ţină lumea în 
suspans. Călătoriseră împreună prin toată zona de sud-est când 
domnul Hubbard își pusese afacerile în ordine, dar nu fuseseră 
niciodată apropiaţi. Seth Hubbard nu avea apropiați. 

Jake intră în local la 7.30 și îl găsi pe Amburgh în separeul din 
spate. Cafeneaua era pe jumătate plină, iar Jake, nefiind din 
partea locului, fu măsurat din priviri de ceilalţi clienţi. Dădu 
mâna cu Amburgh, făcând schimb de amabilităţi. Ținând cont de 
conversaţia pe care o avuseseră cu o zi în urmă, Jake se aștepta 
la o primire rece și la o cooperare dificilă, deși nu își făcea foarte 
multe griji din cauza reacției iniţiale a domnului Amburgh. Jake 
fusese instruit de Seth Hubbard să se ocupe de ceva și, dacă 
întâmpina rezistenţă, instanţa avea să îl sprijine. Insă Amburgh 
părea relaxat și destul de receptiv. După câteva minute de 
discuţii despre fotbal și starea vremii, trecu la afaceri. 

— A fost înregistrat testamentul? întrebă el. 

— Da, ieri după-amiază la ora cinci. Am plecat de la 
înmormântare și am tras o fugă la tribunalul din Clanton. 

— Mi-aţi adus o copie? 


78 


— Da, rosti Jake, fără să bage mâna în vreun buzunar. 
Dumneavoastră aţi fost desemnat executor testamentar. Acum 
este un document public, deci puteţi primi o copie. 

— Mă număr printre beneficiari? întrebă Amburgh. 

— Nu. 

Încuviinţă grav, iar Jake nu își dădu seama dacă se aștepta 
sau nu la asta. 

— Deci, nu mi-a lăsat nimic prin testament? întrebă Amburgh. 

— Nimic. Asta vă surprinde? 

Amburgh înghiţi în sec și se uită în jur. 

— Nu, zise el neconvingător. Nu chiar. Când vine vorba de 
Seth, nu mă surprinde nimic. 

— Nu aţi fost surprins că s-a sinucis? 

— Deloc, domnule Brigance. Ultimele douăsprezece luni au 
fost un adevărat coșmar. Seth se săturase să sufere. Știa că era 
pe moarte. Și noi știam că era pe moarte. Deci, nu-i chiar o 
surpriză. 

— Staţi să citiți testamentul mai întâi. 

O chelneriţă trecu în viteză pe lângă ei, încetinind doar ca să 
le umple ceștile cu cafea. Amburgh sorbi din ceașca lui și rosti: 

— Spuneţi-mi povestea dumneavoastră, domnule Brigance. 
De unde îl știaţi pe Seth? 

— Nu l-am cunoscut personal, replică Jake. 

li explică pe scurt de ce se aflau acum faţă în faţă. Amburgh îl 
ascultă cu atenţie. Avea un cap mic și rotund, chel în creștet, și 
avea un tic nervos de a-și trece mâna peste el, ca și cum cele 
câteva șuvițe de păr negru rămase trebuiau aranjate în 
permanenţă. Purta o cămașă cu mâneci scurte, pantaloni kaki 
vechi și un hanorac subţire, semănând mai degrabă cu un 
pensionar decât cu omul de afaceri de la înmormântare. 

— Se poate spune că eraţi omul lui de încredere? vru să știe 
Jake. 

— Nu, deloc. De fapt, nici măcar nu știu de ce a vrut Seth să 
mă implic în treaba asta. Cunosc alte persoane care îi erau mai 
apropiate. Sorbi prelung din cafea, apoi continuă: Eu și Seth nu 
ne-am înțeles mereu bine. Au fost mai multe momente în care 
m-am gândit să demisionez. Cu cât făcea mai mulţi bani, cu atât 
își asuma mai multe riscuri. Am avut de mai multe ori impresia 
că Seth își pusese în minte să bage firma într-un faliment de zile 


79 


mari, după ce își va fi ascuns în prealabil banii prin alte ţări, 
desigur. Nu-i mai era frică de nimic, ceea ce era înspăimântător. 

— Dacă tot am ajuns la subiectul ăsta, haideţi să discutăm 
despre banii lui Seth. 

— Sigur. Vă voi spune tot ce știu, însă nu știu nici eu totul. 

— De acord, rosti Jake calm, de parcă ar fi revenit cu discuţia 
la starea vremii. De 48 de ore se tot gândise la proporţiile reale 
ale averii lui Seth. lar acum urma să afle, în sfârșit. Nu avea 
niciun carneţel sau ceva de scris la îndemână, doar o ceașcă de 
cafea neagră în faţa sa. 

Amburgh aruncă o privire în jur, însă nimeni nu trăgea cu 
urechea. 

— Vă voi dezvălui lucruri mai puţin cunoscute. Nu sunt 
neapărat confidenţiale, dar Seth se descurca de minune să 
ascundă lucruri. 

— Oricum o să iasă totul la iveală, domnule Amburgh. 

— Știu. Luă o gură de cafea, de parcă ar fi avut nevoie de un 
plus de energie, apoi se aplecă ușor în faţă. Seth avea o 
grămadă de bani, toţi câștigați în ultimii zece ani. A rămas falit 
și cu un gust amar după cel de-al doilea divorț, furios pe toată 
lumea, dar hotărât să facă bani. Chiar îi plăcuse cea de-a doua 
soție și, după ce l-a lăsat cu ochii în soare, a vrut să se răzbune 
pe ea. lar pentru Seth, răzbunarea însemna să facă mai mulţi 
bani decât îi luase ea la divorț. 

— II cunosc bine pe avocatul ei. 

— Tipul ăla gras și mătăhălos, cum îl cheamă...? 

— Harry Rex Vonner. 

— Harry Rex. L-am auzit pe Seth înjurându-l de câteva ori. 

— Nu-i singurul care-l înjură. 

— Da, așa am auzit și eu. În orice caz, Seth a rămas cu casa și 
terenul din jur, le-a ipotecat ca să obţină credite și a cumpărat o 
fabrică mare de cherestea în apropiere de Dothan, Alabama. Eu 
lucram acolo, la achiziţiile de lemne, și așa l-am cunoscut pe 
Seth. A cumpărat-o ieftin, la momentul potrivit. Asta se întâmpla 
pe la sfârșitul lui 1979, preţul placajului crescuse spectaculos și 
ne mergea bine. Uraganul care trecuse făcuse multe pagube, 
ceea ce însemna o cerere sporită pentru placaj și cherestea. A 
ipotecat și fabrica și a cumpărat o fabrică de mobilă în apropiere 
de Albany, Georgia. Acolo se fac balansoarele alea imense pe 
care le vezi pe terasele restaurantelor Griddle, dintr-un capăt în 


80 


celălalt al ţării. Seth a negociat un contract cu lanțul de 
restaurante și peste noapte fabrica s-a trezit că nu mai 
prididește să facă balansoare. A lichidat stocul, s-a mai 
împrumutat și a cumpărat încă o fabrică de mobilă în apropiere 
de Troy, Alabama. Cam tot atunci a găsit un bancher în 
Birmingham care încerca să își dezvolte mica bancă într-un stil 
agresiv. El și Seth gândeau la fel, așa că afacerile au început să 
curgă pe bandă rulantă. Tot mai multe fabrici de mobilă și de 
cherestea, tot mai multe împrumuturi pentru achiziţii de 
cherestea. Seth avea fler când venea vorba să depisteze afaceri 
subevaluate sau cu probleme, iar bancherul lui nu îl refuza mai 
niciodată. L-am avertizat că se îndatorează prea mult, dar era 
mult prea nesăbuit ca să mă asculte. Avea ceva de dovedit. A 
cumpărat un avion, l-a lăsat în Tupelo ca să nu știe nimeni de 
aici de el, și a început să facă curse. 

— E o poveste cu final fericit sau...? 

— O, da! în ultimii zece ani, Seth a cumpărat vreo treizeci de 
companii, în special fabrici de mobilă din Sud, mutând câteva 
dintre ele în Mexic, dar și fabrici de cherestea și depozite de 
lemne, precum și mii de pogoane de teren împădurit. Toate 
astea cu bani împrumutaţi. V-am spus de bancherul din 
Birmingham, dar au mai fost și alţii. Cu cât se dezvolta mai mult 
afacerea sa, cu atât primea credite mai ușor. Așa cum vă 
ziceam, uneori devenea înspăimântător, însă omul nu s-a ars 
niciodată. Nu a vândut absolut nimic din ce a cumpărat, 
mergând mai departe în căutarea următoarei afaceri. Afacerile 
și datoriile erau ca un drog pentru Seth. Unii oameni cad în 
patima jocurilor de noroc, alţi în cea a băuturii, iar alţii se ţin 
după femei. Lui Seth îi plăcea la nebunie mirosul banilor altcuiva 
când cumpăra o nouă companie. Îi plăceau și femeile. Și apoi, 
din păcate, s-a îmbolnăvit. Cam acum un an, doctorii i-au spus 
că are cancer pulmonar. Ajunsese deja într-un stadiu avansat 
când s-a dus el la doctor. l-au zis că mai are cel mult un an de 
trăit. Vă daţi seama că vestea l-a dat peste cap. Fără să se 
consulte cu nimeni, a decis să vândă tot. Cu câţiva ani în urmă 
dădusem de cabinetul de avocatură Rush din Tupelo, iar Seth 
avea în sfârșit niște oameni pe care să se poată bizui. Detesta 
avocaţii și îi concedia la fel de repede cum îi angaja. Însă cei de 
la Rush l-au convins să își consolideze toate activele într-un 
holding. Anul trecut, în noiembrie, a vândut holdingul unui 


81 


consorțiu influent din Atlanta pentru suma de 55 de milioane de 
dolari. Și-a plătit toate datoriile, care se ridicau la 35 de 
milioane. 

— Și a rămas cu douăzeci? 

— A rămas cu aproximativ douăzeci, da. Au mai rămas câteva 
detalii de reglat. Eu unul aveam niște acţiuni la holding, așa că 
am obţinut o sumă frumușică din afacerea asta. M-am pensionat 
la sfârșitul anului trecut. Nu știu ce-a făcut Seth cu banii de 
atunci, probabil că i-a îngropat în curtea din spate. În plus, a mai 
acumulat și alte active pe care nu le-a inclus în holding. Are o 
cabană în munţii din Carolina de Nord, plus alte active. Probabil 
că are și un cont sau două în străinătate. 

— Probabil? 

— Nu vă pot spune cu certitudine, domnule Brigance. Vă zic și 
eu ce am auzit de-a lungul timpului. După cum spuneam, lui 
Seth Hubbard îi plăcea să aibă secrete. 

— Ei bine, domnule Amburgh, dumneavoastră ca executor și 
eu ca avocat trebuie să dăm de urma tuturor activelor. 

— Nu ar trebui să fie prea greu. Vom avea nevoie de acces la 
biroul său. 

— Și unde-i biroul? 

— La depozitul de lemne de lângă Palmyra. Acolo avea 
singurul birou. Are o secretară acolo, Ariene, care se ocupă de 
toate. Am vorbit cu ea duminică noapte și i-am sugerat să ţină 
totul sub cheie până primește vreo veste de la avocați. 

Jake luă o nouă gură de cafea și încercă să proceseze tot ce 
auzise. 

— Douăzeci de milioane de dolari deci. Nu cred că mai știu pe 
cineva din comitatul Ford cu atâţia bani. 

— Aici nu vă pot ajuta, domnule Brigance. Nu am locuit 
niciodată acolo. Vă asigur totuși că în comitatul Milburn nu-i 
nimeni care să aibă măcar o părticică din acea sumă. 

— Ce să-i faci? Sudul rural... 

— Într-adevăr. Tocmai asta-i extraordinar la povestea lui Seth. 
S-a trezit într-o bună zi la șaizeci de ani și-a zis: Sunt falit, m-am 
săturat să fiu falit și al naibii să fiu dacă n-o să fac bani! A avut 
noroc cu primele două afaceri, apoi a descoperit cât de ușor se 
poate îmbogăți folosindu-se de banii altora. Și-a ipotecat casa și 
terenul de vreo zece ori. Asta înseamnă să ai sânge în instalaţie! 


82 


Chelneriţa îi aduse terci de ovăz domnului Amburgh și jumări 
lui Jake. În timp ce își punea sare și zahăr în mâncare, Amburgh 
întrebă: 

— Și-a dezmoștenit copiii? 

— Da. 

Un surâs, o ușoară înclinare a capului, nici urmă de 
surprindere. 

— Vă așteptați la asta? întrebă Jake. 

— Nu mă aștept la nimic, domnule Brigance, de aceea nu mă 
surprinde nimic, replică el, încrezut. 

— Ei bine, am o surpriză pentru dumneavoastră, rosti Jake. Și- 
a dezmoștenit copiii, le-a exclus pe ambele foste soţii, care 
oricum nu puteau ridica pretenţii, și i-a lăsat în testament doar 
pe fratele său de mult dispărut, Ancil, care probabil că a murit 
între timp, în caz contrar va primi 5%, biserica tot cu 5%, și 
restul de 90% menajerei sale de culoare, o anume Lettie Lang. 

Amburgh se opri din mestecat și rămase cu gura căscată. Işi 
miji ochii și se încruntă. 

— Nu-mi spuneți că nici asta nu vă surprinde, zise Jake 
triumfător, apoi înfulecă niște jumări. 

Amburgh trase aer în piept și întinse mâna spre el. Jake 
scoase o copie a testamentului din buzunar și i-o dădu. Ridurile i 
se adânciră pe măsură ce citi cele două pagini. Incepu să clatine 
din cap, nevenindu-i să creadă. Îl mai citi o dată, apoi îl împături 
și îl puse deoparte. 

— Aţi cunoscut-o cumva pe Lettie Lang? întrebă Jake. 

— Nu am întâlnit-o niciodată. Nu am fost niciodată acasă la 
Seth, domnule Brigance. Nu l-am auzit niciodată vorbind despre 
ea sau despre angajaţii de-acolo. Seth compartimenta totul, și 
majoritatea acestor compartimente din viaţa lui rămâneau 
ascunse de ochii lumii. O cunoașteţi pe această femeie? 

— leri am întâlnit-o pentru prima oară. O să treacă pe la mine 
după-amiază. 

Amburgh împinse încet farfuria și castronul cu vârfurile 
degetelor; micul dejun se încheiase, își pierduse apetitul. 

— De ce a făcut asta, domnule Brigance? 

— Aveam de gând să vă pun aceeași întrebare. 

— Este limpede că nu are sens, de aceea testamentul va avea 
probleme mari. Nu mai era în toate minţile. Nu poți întocmi un 
testament valabil dacă ţi-ai pierdut capacitatea testamentară. 


83 


— Sigur că nu, dar momentan situaţia nu este foarte clară. Pe 
de altă parte, se pare că și-a planificat moartea în cele mai mici 
detalii, de parcă ar fi știut perfect ce face. Și totuși, este greu de 
explicat de ce i-a lăsat totul menajerei. 

— Poate că l-a influenţat cumva. 

— Sunt convins că așa va spune lumea. 

Amburgh întinse mâna spre buzunar și zise: 

— Vă deranjează dacă fumez? 

— Nu. 

Își aprinse o ţigară mentolată și scutură scrumul peste terci. 
Simţea cum îi vâjâie capul, cum nimic nu mai avea sens. Într-un 
final spuse: 

— Nu știu dacă sunt în stare să fac asta, domnule Brigance. 
M-o fi numit el executor testamentar, dar asta nu înseamnă că 
trebuie să și accept. 

— Aţi spus că ați fost avocat cândva. Aţi vorbit ca un adevărat 
avocat acum. 

— Pe vremuri am fost și eu un avocătel de provincie, ca 
atâtea alte milioane. În Alabama, ce-i drept, dar legile nu diferă 
prea mult de la stat la stat. 

— Aveţi dreptate. Nu sunteţi obligat să acceptaţi rolul de 
executor. 

— Cine ar vrea să se bage în nebunia asta? 

„Cu siguranţă, eu”, se gândi Jake, fără să spună însă nimic cu 
voce tare. Chelneriţa debarasă masa și umplu încă o dată ceștile 
cu cafea. 

Amburgh reciti testamentul și-și aprinse încă o ţigară. După 
ce suflă fumul, zise: 

— Uitaţi ce-i, domnule Brigance, permiteţi-mi să gândesc cu 
voce tare. Seth pomenește ceva despre un testament anterior, 
unul întocmit anul trecut de cabinetul de avocatură Rush din 
Tupelo. Îi cunosc pe tipii ăia și cred că nu greșesc dacă 
presupun că testamentul lor este mult mai gros, mai detaliat și 
întocmit în așa fel încât să profite de planificările financiare, de 
excluderea cadourilor de la impozitare, de transferuri ce sar 
peste câteva generaţii, mă rog, de tot ce e nevoie ca să 
protejeze averea și să evite în mod legal cât mai mult din taxe. 
Mă urmăriţi? 

— Da. 


84 


— Și apoi, în ultimul moment, Seth întocmește acest 
document, lasă aproape întreaga avere menajerei sale de 
culoare și se asigură că o mare parte din această avere se va 
duce pe impozite. Mă urmăriţi? 

— Impozitul va fi cam de 50%, confirmă Jake. 

— Jumătate de avere irosită din start. Vi se pare că așa ar 
face un om în toate minţile, domnule Brigance? 

Răspunsul era destul de evident, dar Jake nu avea de gând să 
cedeze cu niciun chip. 

— Sunt sigur că voi auzi acest argument și în instanţă, 
domnule Amburgh. Treaba mea este să deschid succesiunea și 
să îndeplinesc dorinţele clientului meu. 

— Aţi vorbit ca un adevărat avocat. 

— Vă mulțumesc. Aveţi de gând să acceptaţi rolul de 
executor? 

— Voi fi plătit? 

— Da, veţi avea un onorariu pe care îl va stabili judecătorul. 

— Cât timp îmi va lua? 

— S-ar putea să dureze. Dacă testamentul va fi contestat, 
ceea ce pare foarte probabil, s-ar putea să fim la tribunal ore și 
zile în șir. Ca executor, va trebui să fiți de față și să ascultați 
fiecare martor în parte. 

— Dar, domnule Brigance, mie nu-mi place testamentul ăsta. 
Nu sunt de acord cu ce a făcut Seth. Nu am văzut celălalt 
testament, cel gros, dar sunt convins că o să-mi placă mai mult. 
De ce să fac eu pe avocatul pentru această tâmpenie scrisă de 
mântuială în ultima clipă, care lasă totul unei menajere de 
culoare fără niciun merit, care probabil că a avut o influenţă 
nefastă asupra bătrânului? Inţelegeți ce vreau să spun? 

Jake încuviință și se încruntă, cuprins de îndoială. După 
treizeci de minute în compania acestui individ, era convins că nu 
voia să-și petreacă un an întreg cu el. Inlocuirea unui executor 
nu era o treabă prea complicată în general, iar Jake știa că îl 
putea convinge pe judecător să scape de tipul ăsta. Amburgh 
aruncă din nou o privire în jur și zise încet: 

— Nu are niciun sens. Seth a trudit ca un câine în ultimii zece 
ani de viaţă ca să facă avere. A riscat enorm. A avut noroc. Și 
apoi lasă totul unei femei care nu a contribuit cu nimic la 
succesul lui. Mă cam scârbește, domnule Brigance. Mă 
scârbește și mă face să fiu foarte suspicios. 


85 


— Atunci nu acceptaţi rolul de executor, domnule Amburgh. 
Sunt sigur că instanța poate găsi pe altcineva pentru această 
treabă. Jake ridică testamentul, netezi cutele și îl băgă la loc în 
buzunar, însă mai gândiţi-vă puţin. Nu-i nicio grabă. 

— Când va începe bătălia? 

— În curând. Ceilalţi avocaţi vor veni cu testamentul anterior. 

— Cred că o să fie fascinant. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat, domnule Amburgh. 
lată cartea mea de vizită. 

Jake își lăsă cartea de vizită și o bancnotă de cinci dolari pe 
masă și ieși repede din local. Rămase în mașină o clipă, 
încercând să își adune gândurile și să se concentreze asupra 
unei averi contestate, în valoare de 20 de milioane de dolari. 

Cu un an în urmă, Clantonul vuise din cauza unui proces 
intentat pentru o poliţă de asigurare a unei fabrici de 
îngrășăminte care arsese din temelii în mod misterios. Fabrica îi 
aparţinea unui individ fără scrupule din partea locului, pe nume 
Bobby Carl Leach, un tip dubios cu mai multe procese și clădiri 
incendiate în trecut. Din fericire, Jake nu fusese implicat în 
litigiu; îl evitase intenţionat pe Leach. Însă în timpul procesului, 
se aflase că Leach avea o valoare netă de vreo patru milioane 
de dolari. In registrul său contabil nu erau trecute lichidităţile, 
dar după ce se scăzuseră pasivele din active, suma rămasă 
fusese chiar impresionantă. Asta iscase discuţii și certuri cu 
privire la persoana cea mai bogată din comitatul Ford. 
Dezbaterile aveau loc peste tot, dimineaţa la cafea, în barurile 
unde se întâlneau bancherii după program, în tribunal unde 
avocaţii se adunau să comenteze ultimele dovezi. 

Bobby Carl, cu cele patru milioane ale sale, era clar în fruntea 
listei. Poziţia ar fi fost ocupată de clanul Wilbanks dacă Lucien 
nu ar fi risipit averea familiei cu zeci de ani în urmă. Erau 
pomeniţi și niște fermieri, dar numai din obișnuinţă. Aveau niște 
„bani moșteniţi”, ceea ce spre sfârșitul anilor '80 însemna că 
dețineau terenuri, dar se chinuiau să-și plătească facturile. Un 
ins pe nume Willie Traynor vânduse The Ford County Times cu 
opt ani în urmă pentru suma de 1,5 milioane de dolari, și se 
zvonea că își dublase câștigurile la bursă. Însă zvonurile despre 
Willie nu prea fuseseră luate vreodată în serios. O femeie de 98 
de ani avea capital bancar în valoare de șase milioane de dolari. 
Pe măsură ce această dispută avansa, a apărut și o listă 


86 


anonimă în biroul unui grefier, curând distribuită în tot orașul. 
Era intitulată pompos „Lista Forbes a celor mai bogaţi zece 
locuitori din comitatul Ford”. Toată lumea avea un exemplar, 
ceea ce alimenta bârfele. Lista fusese redactată, lărgită, 
detaliată, amendată și modificată, ba chiar fusese pomenită prin 
romane, dar nicăieri nu apărea menţionat domnul Seth 
Hubbard. 

Speculațiile locuitorilor orașului continuaseră cu entuziasm 
câteva săptămâni înainte să rămână fără combustibil. În mod 
deloc surprinzător, Jake nu își văzuse niciodată numele pe listă. 

Chicoti gândindu-se la modul spectaculos în care avea să-și 
facă apariţia pe această listă doamna Lettie Lang. 


87 


9. 


În ultima sa zi de muncă, Lettie sosi cu o jumătate de oră mai 
devreme în speranţa că o asemenea punctualitate i-ar putea 
impresiona pe domnul Herschel și pe doamna Dafoe; că se vor 
răzgândi și o vor lăsa să-și păstreze slujba. La 7.30, își parcă 
Pontiacul său vechi de doisprezece ani lângă furgoneta 
domnului Seth. Nu îi mai spunea domnul Seth de luni bune, cel 
puţin nu când erau doar ei doi. De faţă cu alţi oameni i se 
adresa în continuare cu „domnul”, dar numai pentru a păstra 
aparențele. Trase aer în piept și strânse tare volanul în mâini, 
îngrozită că va trebui să dea din nou ochii cu oamenii aceia. 
Aveau să plece în curând, cât de curând posibil. li auzise 
lamentându-se că erau siliți să își petreacă două nopţi acolo. 
Aveau probleme mari acasă și voiau să plece cât mai repede. 
Înmormântarea tatălui lor nu fusese decât o bătaie de cap. În 
plus, urau comitatul Ford. 

Abia dacă pusese geană pe geană. Cuvintele domnului 
Brigance - „o parte însemnată din avere” - îi răsunaseră în cap 
toată noaptea. Nu-i zisese lui Simeon. Poate că avea să o facă 
mai târziu. Poate că avea să-l lase pe domnul Brigance să o 
facă. Simeon încercase să o descoasă și să afle ce voia avocatul 
și ce-i spusese, însă Lettie era prea tulburată și speriată ca să îi 
poată împărtăși ceva. Și cum i-ar fi putut explica o situaţie pe 
care nu o înțelegea nici ea? Oricât de nedumerită ar fi fost, 
Lettie știa că ar fi fost o prostie din partea ei să creadă într-o 
soluționare pozitivă. Avea să creadă abia în ziua în care avea să 
vadă banii, nu mai devreme. 

Ușa dintre bucătărie și garaj era descuiată. Lettie intră tiptil și 
se opri să asculte dacă erau semne de activitate. Televizorul din 
salon era pornit. Se auzea apa fierbând în cafetieră. Tuși cât 
putu de tare și auzi o voce de bărbat: 

— Lettie, tu ești? 

— Da, rosti ea pe un ton mieros. 

Intră în salon cu un zâmbet fals pe faţă și îl găsi pe lan Dafoe 
pe canapea, încă în pijamale, înconjurat de tot felul de 
documente și pierdut în detaliile unei afaceri în derulare. 


88 


— Bună dimineaţa, domnule Dafoe, zise ea. 

— Bună dimineaţa, Lettie, o salută el cu un surâs. Ce mai 
faci? 

— Sunt bine, mulțumesc. Dumneavoastră? 

— Așa și-așa. Am stat toată noaptea să lucrez la astea, spuse 
el, arătând spre nepreţuitele sale documente, de parcă ea ar fi 
știut la ce se referă. Poţi să-mi aduci niște cafea, te rog? Fără 
zahăr. 

— Da, domnule. 

Lettie îi aduse cafeaua, pe care el o acceptă fără vreun 
cuvânt de mulţumire, pierdut din nou în hârtiile sale. Ea se 
întoarse în bucătărie, își turnă niște cafea și, când deschise 
frigiderul ca să scoată frișcă, văzu o sticlă de votcă aproape 
goală. Nu mai văzuse niciodată tărie în casă; Seth nu ţinea așa 
ceva. O dată pe lună aducea acasă câteva beri, le punea în 
frigider, și de obicei uita de ele. 

Chiuveta era plină cu vase murdare - de ce să se ostenească 
ei să le pună în mașina de spălat vase dacă au servitoare care 
să facă asta? Lettie se apucase să facă curat când domnul 
Dafoe se ivi în prag și zise: 

— Mă duc să fac un duș. Ramona nu se simte prea bine, 
probabil s-a ales cu o răceală. i 

Oare răceala să fi fost de vină sau votca? se gândi Lettie. Insă 
cu glas tare rosti: 

— lmi pare rău. Pot face ceva pentru dumneaei? 

— Nu cred. Insă nu ar strica să ne faci un mic dejun cu ouă și 
șuncă. Eu vreau omletă, nu știu Herschel ce preferă. 

— O să-l întreb. 

De vreme ce plecau atât ei, cât și servitoarea, și cum casa 
urma să fie pusă sub lacăt, apoi vândută sau lăsată nefolosită, 
Lettie decise să facă curat în cămară și în frigider. Prăji șuncă și 
cârnaţi, făcu clătite, omletă și cașcaval pane și încălzi biscuiţi 
cumpăraţi de la magazin, din sortimentul preferat de Seth. Masa 
era încărcată cu castroane și farfurii aburinde când cei trei se 
așezară pentru micul dejun, plângându-se întruna de toată 
mâncarea și de tot deranjul. Insă mâncară. Ramona, cu ochii 
umflaţi și fața roșie, păru să aprecieze în mod deosebit 
grăsimile, fără să vorbească prea mult. Lettie rămase prin 
preajmă câteva minute, servindu-i, și atmosfera din încăpere fu 
apăsătoare. Bănuia că avuseseră o noapte zbuciumată, plină de 


89 


băutură și certuri în încercarea de a supraviețui până a doua zi 
într-o casă pe care o urau. Se furișă în dormitoare și răsuflă 
ușurată când văzu că își făcuseră deja bagajele. 

De acolo, îi auzi pe Herschel și pe lan discutând despre vizita 
pe care aveau să le-o facă avocaților. lan susţinea că era mai 
ușor pentru avocaţi să vină acasă la Seth decât le-ar fi fost lor 
trei să meargă la Tupelo. 

— Sigur că pot veni ei încoace, rosti lan. O să ajungă la zece. 

— Bine, bine, încuviinţă Herschel, apoi își coborâră vocile. 

După micul dejun, în timp ce Lettie debarasa masa și spăla 
vasele, cei trei ieșiră din nou în curtea interioară, unde se 
așezară la masa de picnic și își băură cafeaua la lumina soarelui. 
Ramona părea să-și mai revină. Lettie, care trăia cu un beţiv, 
intui că majoritatea dimineţilor nu începeau prea bine pentru 
doamna Dafoe. Se auziră râsete acum că lăsaseră în urmă 
vorbele grele rostite noaptea trecută. 

Se auzi soneria de la ușă; era un lăcătuș din Clanton. Herschel 
îl conduse prin casă și îi explică cu glas tare, ca să-l audă Lettie, 
că voiau yale noi la cele patru uși ale casei. Când omul se apucă 
de treabă, începând cu ușa din faţă, Herschel veni în bucătărie 
și zise: 

— Punem yale noi, Lettie, așa că vechile chei nu o să mai 
meargă. 

— Eu n-am avut niciodată vreo cheie de-aici, spuse ea destul 
de tăios, pentru că le mai zisese asta o dată. 

— Bine, replică Herschel, fără să o creadă pe cuvânt. O să-i 
lăsăm o cheie lui Calvin, iar pe celelalte o să le luăm noi. Cred 
că o să mai trec eu pe aici din când în când ca să mă asigur că 
este totul în regulă. 

„Fă ce vrei”, se gândi Lettie, dar nu zise decât: 

— Pot veni să fac curat oricând doriţi. Îmi poate da Calvin 
drumul înăuntru. 

— Nu va fi nevoie, dar mulțumesc. Ne întâlnim cu avocaţii 
aici, la ora zece, așa că mai fă niște cafea. După aceea vom 
pleca acasă. Mă tem că nu vom mai avea nevoie de serviciile 
tale, Lettie. Îmi pare rău, însă moartea lui tata schimbă totul. 

Ea strânse din dinţi și spuse: 

— Înţeleg. 

— Cât de des te plătea? 

— În fiecare vineri, pentru patruzeci de ore. 


90 


— Și vinerea trecută te-a plătit? 

— Da. 

— Deci noi trebuie să-ți plătim pentru luni, marți și pentru 
jumătate din ziua de azi, nu? 

— Așa cred. 

— La un tarif de cinci dolari pe oră. 

— Da, domnule. 

— Încă nu-mi vine să cred că te plătea atât de mult, rosti 
Herschel, deschizând ușa și ieșind în curtea interioară. 

* 

Lettie schimba aşternuturile când sosiră avocații. În ciuda 
costumelor închise la culoare și a expresiilor grave de pe fețe, ai 
fi zis că erau Moş Crăciun aducând saci cu jucării copiilor 
cuminţi. 

Cu puţin înainte ca ei să parcheze pe aleea din faţa casei, 
Ramona, în pantofi cu toc, perle și o rochie mult mai frumoasă 
decât cea pe care o purtase la înmormântare, trase cu ochiul pe 
fereastră de câteva zeci de ori. lan, acum cu haină și cravată, se 
foia agitat în salon, uitându-se la ceas. Herschel, bărbierit 
pentru prima oară de când venise aici, intra și ieșea pe ușa de la 
bucătărie. 

În ultimele trei zile, Lettie auzise suficient ca să-și dea seama 
că așteptările erau mari. Nu știau câţi bani avea bătrânul Seth la 
bancă, dar îi ducea mintea să creadă că ceva tot era acolo. Și 
oricum erau niște bani picaţi din cer. Numai casa și terenul 
valorau cel puţin jumătate de milion, conform estimărilor lui lan. 
Cât de des se întâmplă să ai ocazia să împărţi 500 000 de 
dolari? Apoi mai era și depozitul de lemne și Dumnezeu mai știe 
ce. 

Se adunară în salon. Trei avocaţi, trei potenţiali beneficiari, 
toți bine îmbrăcați, cu maniere impecabile și relaxaţi. 
Servitoarea, în cea mai bună rochie albă de bumbac pe care o 
avea, le aduse cafea și prăjituri, după care se retrase discret să 
asculte ce vorbeau. _ 

Avocaţii își prezentară condoleanţele. Il cunoșteau pe Seth de 
câţiva ani și îl admiraseră mult. Ce mai om! Era foarte posibil ca 
avocaţii să aibă o părere mai bună despre Seth decât aveau 
propriii lui copii, dar în acele clipe nimeni nu se gândi la asta. 
Herschel și Ramona își interpretară bine rolurile, chiar admirabil, 


91 


în faza de început a discuţiei. lan părea plictisit de aceste 
tatonări și dornic să treacă la afaceri. 

— Am o idee, zise Herschel. Ar putea să ne asculte cineva 
aici. Este o zi minunată, așa că haideţi să ieşim în curtea 
interioară ca să putem purta o discuţie confidențială. 

— Și tu acum, Herschel, protestă Ramona, dar lan se ridicase 
deja în picioare. 

Tot grupul trecu prin bucătărie, ieșind în curtea interioară 
unde se așezară din nou la masa de picnic. Cu o oră mai 
devreme, Lettie anticipase asta și crăpase o fereastră de la baie. 
Se așeză pe marginea căzii, de unde putea auzi mai bine ca 
oricând. 

Domnul Lewis McGwyre își deschise servieta grea și scoase 
un dosar. Împărţi trei copii ale unui document cu mai multe 
pagini și începu: 

— Firma noastră a pregătit acest act pentru tatăl vostru acum 
mai bine de un an. Sunt foarte multe formulări standard acolo, 
ne cerem scuze, dar sunt necesare. 

Ramona, agitată și cu ochii încă roșii, zise: 

— O să-l citesc mai târziu. Spuneţi-ne, vă rog, ce scrie în 
testament. 

— Bine, spuse domnul McGwyre. Mai pe scurt, fiecare din voi 
doi, Herschel și Ramona, primește 40% din avere. O parte în 
mod direct, o altă parte în depozite bancare, dar ideea este că 
voi doi veţi moșteni 80% din averea domnului Hubbard. 

— Și restul de 20%? întrebă lan. 

— 15% sunt direcționate în depozite bancare pentru nepoți, 
iar 5% reprezintă o donaţie către Biserica Creștină Irish Road. 

— În ce constă averea? întrebă Herschel. 

Stillman Rush replică foarte calm: 

— Activele sunt consistente. 

* 

Când Lettie ieși o jumătate de oră mai târziu cu un ibric de 
cafea proaspătă, atmosfera se schimbase într-un mod dramatic. 
Dispăruseră complet nervozitatea, agitația, impresia iniţială de 
tristețe și pierdere, toate acestea fiind înlocuite cu o vioiciune 
pe care numai o avere nemuncită, picată din cer, o poate 
produce. Tocmai câștigaseră la loterie; acum singura lor grijă 
era cum să pună mâna pe bani. Fiind vorba de o sumă mare, cei 
șase amuţiră când apăru Lettie. Nu scoaseră nicio vorbă cât le 


92 


turnă ea cafea. După ce închise ușa de la bucătărie în urma ei, 
cei șase începură să sporovăiască din nou. 

Lettie asculta și era tot mai nedumerită cu fiecare minut ce 
trecea. 

Testamentul de pe masă îl desemna pe Lewis McGwyre drept 
executor testamentar, ceea ce însemna că nu doar întocmise 
testamentul, dar era responsabil și pentru autentificarea și 
administrarea acestuia. Cel de-al treilea avocat, domnul Sam 
Larkin, fusese principalul consilier pe probleme de afaceri al lui 
Seth și părea să își aroge merite pentru nemaipomenitul său 
succes. Larkin le vorbi despre afacerile tatălui lor, încântându-i 
cu povești despre curajul de care dăduse dovadă Seth când 
împrumutase sumele acelea aparent nesăbuite. Reieșea că Seth 
fusese mai deștept decât ei toţi. Numai pe lan îl plictiseau toate 
acestea. 

Domnul McGwyre le spuse că, de vreme ce tot erau în 
comitatul Ford, plănuiau să tragă o fugă la tribunal și să depună 
actele necesare pentru iniţierea procedurilor succesorale. In 
ziarul comitatului avea să fie publicată o înștiințare către toţi 
creditorii vreme de nouăzeci de zile, prin care aceștia erau 
invitaţi să revendice sumele datorate de Seth. Sincer vorbind, le 
zise domnul McGwyre, era puţin probabil să existe creditori 
necunoscuți. Seth era conștient de moartea sa iminentă. Cei doi 
vorbiseră cu mai puţin de o lună în urmă. 

— Una peste alta, spuse Stillman Rush, considerăm că va fi o 
dezbatere de rutină, dar tot va dura. 

Alte onorarii, se gândi lan. 

— Peste câteva luni vom depune în instanţă un bilanţ și un 
inventar al activelor și pasivelor tatălui vostru. Pentru asta, va 
trebui să angajăm o firmă de contabilitate (știm noi câteva) care 
să identifice toate activele existente. Toate proprietăţile 
imobiliare trebuie estimate, toate proprietăţile personale, 
listate. Este un proces destul de lung. 

— Cât de lung? întrebă Ramona. 

Cei trei avocaţi se foiră la unison, reacția obișnuită când li se 
solicită o informaţie precisă. Lewis McGwyre, cel mai vârstnic 
dintre ei, ridică din umeri și răspunse: 

— AȘ zice că undeva între douăsprezece și optsprezece luni. 

lan se strâmbă când auzi asta și se gândi la toate 
împrumuturile pe care trebuiau să le facă în următoarele șase 


93 


luni. Herschel se încruntă, chiar dacă încerca să se poarte ca și 
cum ar fi avut conturile pline și nu resimțea nicio presiune. 
Ramona clătină mânioasă din cap și întrebă: 

— De ce durează atât de mult? 

— O întrebare bună, replică domnul McGwyre. 

— O, mulțumesc. 

— Douăsprezece luni nu înseamnă prea mult când vine vorba 
despre asemenea chestiuni. E nevoie de o muncă preliminară 
asiduă. Din fericire, tatăl vostru deţinea active consistente. 
Rareori se întâmplă asta. Dacă ar fi murit lefter, totul s-ar fi 
încheiat în nouăzeci de zile. 

— În Florida perioada medie de autentificare este de treizeci 
de luni, zise domnul Larkin. 

— Da, dar noi nu suntem în Florida, replică lan, cu o privire 
glacială. 

— Există o clauză prin care se permite împărţirea parțială a 
averii, adăugă repede Stillman Rush; asta înseamnă că veţi 
putea lua o parte din ea înainte de încheierea procedurilor. 

— Imi place cum sună asta, zise Ramona. 

— Putem vorbi și de taxe? insistă lan. La cât se ridică ele, cu 
aproximaţie? 

Domnul McGwyre se lăsă încrezător pe spate și își puse picior 
peste picior. Zâmbind și dând din cap, spuse: 

— În cazul unei averi atât de mari, neexistând nicio soție, 
taxele ar trebui să fie nimicitoare, peste 50%. Insă datorită 
prevederii domnului Hubbard și a expertizei noastre, am reușit 
să întocmim un plan - ridică o copie a testamentului - și cu 
ajutorul unor conturi și a altor mijloace, am redus taxele propriu- 
zise la aproximativ 30%. 

lan nu avea nevoie de calculator. Douăzeci de milioane ca 
avere netă minus 30% urma să lase o sumă de vreo 14 milioane 
de dolari. 40% din această sumă pentru scumpa lui soție 
însemna că partea lor avea să fie de aproximativ 5,6 milioane. 
Un venit net, neimpozitabil, de vreme ce toate taxele statale și 
federale urmau să fie percepute în prealabil. In acel moment, 
lan, diverșii săi parteneri și companiile lor datorau peste patru 
milioane de dolari mai multor bănci, jumătate din această sumă 
depășind deja data scadentă. 

Herschel calculă și el în minte, dar mai încet, îngânând. 
Câteva secunde mai târziu, ajunse și el la o sumă de 


94 


aproximativ 5,5 milioane de dolari. Se săturase să locuiască cu 
mama lui. Și nu trebuia să-și mai facă griji pentru taxele de 
școlarizare ale copiilor. 

Ramona îi aruncă un zâmbet răutăcios soțului ei. 

— Douăzeci de milioane, lan, zise ea, nu-i chiar rău pentru 
un... Cum îi spuneai tu? Pentru un tăietor de lemne necioplit. 

Herschel își închise ochii și răsuflă când lan zise: 

— Of, haide, Ramona... 

Avocaţii își priveau pantofii cu mare interes. 

— Tu n-o să faci douăzeci de milioane în toată viaţa ta, insistă 
ea, iar tati a reușit în zece ani. Și familia ta, cu toate băncile pe 
care le-a deținut cândva, nu a avut niciodată atâţia bani. |ţi vine 
să crezi, lan? 

lan rămase cu gura căscată, holbându-se la ea. Dacă ar fi fost 
singuri, s-ar fi luat la ceartă cu ea, dar acum nu avea ce să facă. 
„Păstrează-ţi calmul, își zise, ţinându-și mânia în frâu. Păstrează- 
ți dracului calmul pentru că nenorocita aia cu rânjetul pe buze 
urmează să moștenească mai multe milioane de dolari, și chiar 
dacă banii vor arunca probabil în aer căsnicia noastră, tot mă 
voi alege și eu cu ceva.” 

Stillman Rush își închise servieta și spuse: 

— Ei bine, ar cam fi cazul să plecăm. Vom trece pe la tribunal 
și vom iniţia procedurile, după care va trebui să ne întâlnim cât 
de curând posibil. Stătea în picioare, simțind brusc nevoia de a 
se despărţi de familie. McGwyre și Larkin săriră și ei în picioare, 
închizându-și servietele și luându-și și ei rămas-bun. Insistară 
asupra faptului că nu era nevoie să fie conduși până la poartă și 
aproape o luară la fugă. 

După ce plecară avocaţii, se lăsă o tăcere lungă și apăsătoare 
în curtea interioară; cei trei evitară să se privească, așteptând 
să vadă cine avea să vorbească primul. Orice cuvânt nelalocul 
lui putea isca o altă ceartă sau chiar ceva mai rău. Intr-un final, 
lan, cel mai furios dintre ei, își întrebă soţia: 

— De ce ai zis una ca asta de față cu avocaţii? 

Herschel interveni și el: 

— Nu, de ce ai zis-o, punct? 

Ea își ignoră fratele și se răţoi la soțul său: 

— Deoarece voiam s-o spun de multă vreme, lan. Mereu ne-ai 
privit de sus, mai ales pe tata, și acum deodată îi numeri banii. 

— Nu asta facem toți? întrebă Herschel. 


95 


— Taci din gură, Herschel, se răsti ea. Fără să-i dea atenție 
fratelui ei, rămase cu privirea aţintită asupra lui lan. Acum pot 
să divorțez de tine. 

— Nu ţi-a luat mult. 

— Nu. 

— Hai, oameni buni, îi imploră Herschel. Nu era prima 
amenințare cu divorţul la care era martor. Hai să mergem 
înăuntru, să terminăm de împachetat și să plecăm de-aici. 

Bărbaţii se ridicară încet și intrară în casă. Ramona rămase cu 
ochii la copacii din depărtare, din spatele curții și până în 
pădurea unde se juca în copilărie. Nu mai simţise o asemenea 
libertate de ani buni. 

* 

Înainte de amiază sosi o altă prăjitură și Lettie încercă să o 
refuze. Se așeză apoi la masa din bucătărie unde șterse oalele 
pentru ultima oară. Soții Dafoe își luară un rămas-bun scurt 
numai pentru că nu puteau să plece fără să o facă. Ramona îi 
promise că vor păstra legătura și așa mai departe. Lettie îi 
urmări urcând în mașină fără să scoată o vorbă. li aștepta un 
drum lung până în Jackson. 

La amiază, Calvin sosi conform înţelegerii, și Herschel îi dădu 
o cheie de la noile yale. Calvin trebuia să verifice casa o dată la 
două zile, să taie iarba, să măture frunzele și așa mai departe. 

După ce Calvin plecă, Herschel zise: 

— Deci, Lettie, presupun că îţi datorăm plata pentru 
optsprezece ore, la un tarif de cinci dolari ora, nu? 

— Cum spuneţi dumneavoastră. 

Îi scrise un cec la masă. 

— Nouăzeci de dolari, mormăi el încruntat, încă nemulțumit 
de suma excesivă pe care i-o plătea. Semnă cecul, i-l dădu și 
spuse: Poftim, de parcă i-ar fi făcut un cadou. 

— Vă mulțumesc. 

— Mulţumesc și eu, Lettie, pentru că ai avut grijă de tata, de 
casă și de toate celelalte. Știu că nu ţi-e ușor. 

Ea răspunse pe un ton ferm: 

— Înţeleg. 

— După cum văd eu lucrurile, sunt sigur că nu ne vom mai 
vedea vreodată, dar vreau să știi că îţi suntem recunoscători 
pentru tot ce-ai făcut pentru tatăl nostru. 

„Ce mai baliverne!” se gândi Lettie, dar zise: 


96 


— Vă mulţumesc. Avea ochii în lacrimi când împături cecul. 
După o pauză stingheră, el spuse: 

— Și-acum, Lettie, aș vrea să pleci ca să pot încuia. 

— Da, domnule. 


97 


10. 


Trei avocaţi bine îmbrăcaţi, care nu erau localnici, intrând 
țanţoși în tribunal într-o miercuri dimineaţă, nu puteau să nu 
atragă atenţia lumii, ceea ce nu părea să-i deranjeze deloc. Un 
singur avocat ar fi fost suficient pentru această sarcină banală, 
însă fiind trei, puteau încasa un onorariu triplu. Nu îi băgară în 
seamă pe avocaţii din partea locului, pe funcţionari și pe clienţii 
obișnuiți ai tribunalului, ci se duseră ţintă în biroul Registraturii. 
Acolo fură întâmpinați de Sara, care fusese anunţată în prealabil 
de Jake Brigance, anunţat la rândul său printr-un apel 
neașteptat de Lettie Lang, aflată încă acasă la Seth, că o trupă 
întreagă de avocați plecaseră de-acolo către Clanton. 

Stillman Rush îi aruncă un zâmbet cuceritor Sarei, care 
mesteca încet gumă și îi privea ca pe niște infractori. 

— Suntem de la cabinetul de avocatură Rush din Tupelo, se 
prezentă el, fără ca vreuna dintre celelalte trei funcţionare să-și 
ridice privirea. Muzica în surdină nu fu oprită. 

— Felicitări, zise Sara. Bine-aţi venit în Clanton. 

Lewis McGwyre își deschisese servieta elegantă și scotea 
actele din ea. 

— Mda, mă rog... spuse Stillman. Trebuie să depunem o 
cerere pentru deschiderea unei proceduri succesorale. 

Cu un foșnet, actele aterizară pe tejgheaua din faţa Sarei, 
care, mestecând în continuare, se uită la ele fără să le atingă. 

— Cine a murit? întrebă ea. 

— Un domn pe nume Seth Hubbard, răspunse Stillman, pe un 
ton ceva mai ridicat, dar nu suficient de tare pentru a atrage 
atenţia cuiva din biroul Registraturii comitatului Ford. 

— N-am auzit în viaţa mea de el, rosti Sara, impasibilă. Locuia 
în comitatul ăsta? 

— Da, aproape de Palmyra. 

Luă într-un final actele, le ridică și se încruntă. 

— Când a murit? întrebă ea. 

— Duminica trecută. 

— L-au îngropat deja? 


98 


Stillman fu cât pe ce să se rățoiască la ea - „chiar crezi că-i 
treaba dumitale?” - dar se abținu. Era pe teren străin, și ar fi 
putut avea necazuri dacă îi supăra pe funcţionari. Inghiţi în sec, 
izbuti să zâmbească și zise: 

— leri. 

Sara își dădu ochii peste cap de parcă ar fi ceva. 

— Seth Hubbard? Seth Hubbard? Aruncă peste umăr: Hei, 
Eva, nu am primit deja ceva pentru Seth Hubbard? 

Eva replică de la vreo zece metri distanţă: 

— leri după-amiază. Un dosar nou în raftul ăla. 

Sara se dădu puţin înapoi, scoase un dosar și se uită prin el 
sub privirile înfrigurate ale avocaţilor. Într-un final, zise: 

— Da, am primit o cerere pentru autentificarea ultimului 
testament al domnului Henry Seth Hubbard, depusă ieri după- 
amiază la ora 4.55. p 

Cei trei avocați dădură să spună ceva, dar nu izbutiră. In cele 
din urmă, Stillman scoase un „ce dracu’?” pierit. 

— Nu l-am arhivat încă, spuse Sara. Sunt doar o biată 
funcționară. 

— Este document public acum? întrebă domnul McGwyre. 

— Da. Puse dosarul pe tejghea și trei capete se îngrămădiră 
deasupra lui. 

Sara se răsuci, le făcu cu ochiul colegelor sale și se întoarse la 
birou. 

* 

Cinci minute mai târziu, Roxy îl anunţă pe Jake prin intercom. 

— Domnule Brigance, au venit nişte domni să vă vadă. 

De pe terasa lui, Jake îi urmărise ieșind valvârtej din tribunal 
și îndreptându-se spre biroul său. 

— Au programare? 

— Nu, domnule, dar spun că este urgent. 

— Am un client. O să mai dureze vreo treizeci de minute, 
spuse Jake din biroul său gol. Pot să aștepte, dacă doresc. 

Roxy, care fusese pusă la curent deja, lăsă telefonul jos și le 
transmise mesajul. Avocaţii se încruntară, se foiră și într-un final 
hotărâră să iasă să bea o cafea. Din prag, Stillman zise: 

— Vă rog să-i explicaţi domnului Brigance că este o chestiune 
de maximă urgență. 

— Am făcut deja asta. 

— Mda... Bine atunci, mulțumesc. 


99 


Jake auzi ușa trântindu-se și surâse. Aveau să revină, iar el 
de-abia aștepta să dea ochii cu ei. Se concentră din nou asupra 
ultimei ediții a săptămânalului The Ford County Times, publicată 
la prima oră în fiecare miercuri dimineaţă, o sursă excelentă de 
știri locale. Pe prima pagină, jos, era un scurt articol despre 
moartea domnului Seth Hubbard, o „sinucidere, după toate 
aparențele”. Reporterul urmărise toate pistele și făcuse câteva 
cercetări. Surse anonime indicau faptul că domnul Hubbard 
avusese cândva afaceri prospere cu cherestea, mobilă și lemn în 
toată zona de sud-est. Işi valorificase majoritatea activelor în 
urmă cu un an. Niciunul dintre membrii familiei sale nu-i 
răspunsese la telefon. În articol era inserată o fotografie de-a lui 
Seth de când era mult mai tânăr. Nu semăna deloc cu bietul om 
atârnat de o funie din fotografiile făcute la locul faptei de poliţie. 
Însă, la urma urmei, cine-ar fi semănat? 

Avocaţii reveniră peste douăzeci de minute. Roxy îi conduse 
în sala de conferinţe de la parter. Ei se așezară la fereastră, 
urmărind traficul apatic de dimineaţă și așteptând. Din când în 
când, șușoteau între ei ca și cum camera ar fi fost înțesată cu 
microfoane și i-ar fi ascultat cineva. Într-un final, domnul 
Brigance intră și îi salută. Urmară câteva zâmbete forțate și 
strângeri de mână rigide, dar politicoase, după care Roxy îi 
întrebă dacă doresc cafea sau apă. Ei refuzară, iar ea ieși și 
închise ușa. 

Jake și Stillman terminaseră Dreptul la Universitatea din 
Mississippi cu zece ani în urmă, și deși se cunoscuseră în acea 
perioadă grea, având chiar cursuri comune, se învârteau în 
cercuri diferite. Fiind fiul favorit al unei familii care avea propriul 
cabinet de avocatură (vechi de o sută de ani, după spusele lor), 
viitorul lui Stillman era asigurat încă dinainte ca el să primească 
primul său caz. Jake și majoritatea colegilor săi fuseseră nevoiți 
să își caute slujbe. Spre cinstea lui, Stillman se străduise din 
răsputeri să dovedească de ce era în stare, terminând în primii 
10% din promoţia sa. Nici Jake nu fusese cu mult în urmă. Ca 
avocaţi, drumurile lor se încrucișaseră o singură dată după 
facultate, când Lucien îi solicitase serviciile lui Jake într-un 
proces de discriminare sexuală împotriva unui angajator 
reprezentat de firma Rush. Procesul de încheiase indecis, însă 
încleștarea îl făcuse pe Jake să îl dispreţuiască pe Stillman. Tipul 
fusese cât de cât tolerabil la facultate, dar după cei câţiva ani 


100 


petrecuţi în tranșee se transformase într-un înfumurat de la o 
firmă mare, cu un ego pe măsură. Işi lăsase părul său blond 
ceva mai lung și și-l dădea pe după urechi, ceea ce contrasta 
plăcut cu costumul său negru și elegant din stofa. 

Jake nu-i întâlnise niciodată pe domnii McGwyre și Larkin, însă 
îi cunoștea după reputaţie. Era un stat mic, la urma urmei. 

— Cărui fapt îi datorez această onoare, domnilor? începu Jake. 

— Ei, cred că te-ai prins deja, Jake, replică Stillman cu 
îngâmfare. Te-am văzut ieri la înmormântarea domnului 
Hubbard. Am citit testamentul lui olograf care este destul de 
explicit. 

— Are numeroase deficiențe, interveni sobru Lewis McGwyre. 

— Nu l-am întocmit eu, ripostă Jake peste masă. 

— Însă tu l-ai depus pentru autentificare, zise Stillman. Este 
evident că îl consideri valid. 

— Nu am motive să cred altminteri. Am primit testamentul 
prin poștă. Am fost instruit să îl autentific. Și iată-ne. 

— Dar cum puteţi accepta ceva atât de prost întocmit? 
întrebă Sam Larkin, ridicând o copie a testamentului. 

Jake îi aruncă o privire plină de dispreţ. Un nemernic de la o 
firmă mare - tipic. Te crezi deasupra tuturor pentru că ești plătit 
cu ora. După părerea ta profesională, acest testament este 
„prost întocmit”, adică imposibil de validat; și toată lumea ar 
trebui să îţi dea dreptate. 

Jake își păstră cumpătul și spuse: 

— Ar fi o pierdere de timp să stăm acum să discutăm despre 
felul în care a fost întocmit testamentul domnului Hubbard. 
Haideţi să lăsăm asta pentru proces. 

Și astfel, Jake trase primul foc. La urma urmei, reputaţia și-o 
căpăta în sala de judecată, indiferent dacă era o reputaţie bună 
sau proastă. Domnul McGwyre întocmea testamente, iar domnul 
Larkin contracte, și, din câte știa Jake, Stillman se specializase în 
cazuri de incendieri premeditate, deși se considera un avocat 
pledant bătăios. 

Sala de judecată, cea de peste drum, din clădirea tribunalului, 
era cea în care se desfășurase faimosul proces Hailey cu nici trei 
ani în urmă, și deși cei trei nu ar fi recunoscut în ruptul capului, 
urmăriseră și ei cu sufletul la gură derularea procesului. Ca toți 
avocaţii din stat, publicitatea de care beneficiase Jake îi făcuse 
să se învineţească de invidie. 


101 


— Putem să te întrebăm ce relaţie aveai cu Seth Hubbard? 
întrebă Stillman politicos. 

— Nu l-am întâlnit în viaţa mea. El a murit duminică, iar eu am 
primit testamentul prin poștă luni. 

Asta păru să îi fascineze, și avură nevoie de câteva clipe ca să 
absoarbă informaţia. 

— Recunosc că nu am mai avut un asemenea caz, zise Jake, 
nu am mai autentificat niciodată un testament olograf. Presupun 
că aveţi o sumedenie de copii ale testamentului precedent, cel 
pe care l-a întocmit firma voastră anul trecut. Aș putea să văd și 
eu un exemplar? 

Ei se foiră și se uitară unul la altul. Stillman zise: 

— Ei, Jake, dacă acel testament ar fi fost acceptat pentru 
autentificare, acum ar fi fost public și ţi-am fi dat și ţie un 
exemplar, însă l-am retras în clipa în care am aflat că era deja 
depus un alt testament. Așa că este în continuare un document 
confidenţial. 

— Înţeleg. 

Cei trei continuară să-și arunce priviri neliniștite, și se părea 
că niciunul nu știa ce era de făcut mai departe. Jake nu spuse 
nimic, urmărindu-le satisfăcut stinghereala. Stillman, specialistul 
în litigii, zise: 

— Deci, ăă, Jake, îţi solicităm să retragi testamentul olograf, 
permiţându-ne să începem procedurile cu cel autentic. 

— Răspunsul este nu. 

— Mda, nu mă surprinde. Cum sugerezi să procedăm? 

— E foarte simplu, Stillman. Hai să depunem o moţiune 
comună la tribunal prin care să solicităm instanţei să 
lămurească situația. Judecătorul Atlee va studia ambele 
testamente și va veni el cu un plan, crede-mă. Eu pledez în sala 
lui de judecată lună de lună și nu încape nicio îndoială cine se va 
ocupa de caz. 

— Da, şi eu mă gândeam la același lucru, rosti Lewis 
McGwyre. Îl cunosc pe Reuben de mulţi ani și cred că ar trebui 
să începem cu el. 

— Voi fi bucuros să mă ocup de asta, zise Jake. 

— Deci nu ai vorbit cu el încă? întrebă Stillman. 

— Sigur că nu. Nu știe nimic despre toate astea. 
Înmormântarea a fost ieri, nu uita. 


102 


Își luară rămas-bun în termeni cordiali, deși toți patru știau că 
îi aștepta o adevărată bătălie. 

* 

Lucien stătea pe veranda din fața casei, bând limonadă, ceea 
ce se întâmpla rar, când trupul și viața îi erau atât de 
suprasaturate de alcool încât reușea să ia o pauză de o 
săptămână și să treacă prin caznele detoxificării. Veranda 
înconjura o casă veche de pe un deal de lângă Clanton, cu 
vedere spre orașul de la poale și spre piaţeta unde se afla 
tribunalul. Casa, la fel ca toate celelalte bunuri și poveri ale lui 
Lucien, era moștenită de la strămoși pe care el îi considera 
infami, dar care, privind în urmă, izbutiseră în mod admirabil să 
îi asigure un trai confortabil. Lucien avea doar 63 de ani, dar 
arăta foarte bătrân, cu fața brăzdată de riduri și cu favoriţi 
cărunţi parcă asortaţi cu părul său lung și neîngrijit. Whisky-ul și 
țigările mai săpaseră niște riduri pe chip. Faptul că petrecea 
mult timp pe verandă se vedea după talia îngroșată și după 
starea de spirit tot mai sumbră. 

Își pierduse autorizaţia de practică a avocaturii în urmă cu 
nouă ani și, conform termenilor impuși la excluderea din barou, 
putea acum să aplice pentru repunerea în drepturi. Il 
„ameninţase” pe Jake cu asta de câteva ori, ca să-i vadă reacţia, 
dar acesta rămăsese impasibil. Insă doar la suprafaţă, pentru că 
în sinea sa Jake era terifiat la gândul că avea să se trezească din 
nou pe cap cu un asociat, proprietar al clădirii în care lucrau, și o 
persoană cu care era imposibil să lucrezi. Dacă Lucien se 
reapuca de avocatură și se întorcea la birou (birou în care Jake 
se mutase între timp), începând să intenteze proces după 
proces și să apere pedofili, violatori și criminali, Jake nu avea să 
reziste nici șase luni. 

— Ce mai faci, Lucien? zise Jake, urcând treptele. 

Treaz, cu ochii limpezi și simțindu-se revigorat, Lucien replică: 

— Sunt bine, Jake. E o plăcere să te văd. 

— Ai zis că faci cinste cu prânzul. Când am refuzat eu un 
prânz gratuit? 

Dacă le permitea vremea, mâncau de cel puţin două ori pe 
lună pe verandă. 

— Niciodată, din câte-mi amintesc, spuse Lucien, întinzându-i 
mâna. 


103 


Își strânseră mâna călduros, se bătură ușor pe umăr cum fac 
bărbaţii când nu vor să se îmbrăţișeze și se așezară pe scaunele 
albe și vechi de răchită care nu mai fuseseră clintite de acolo de 
la prima vizită a lui Jake, cu zece ani în urmă. 

Într-un final își făcu și Sallie apariţia și îl salută pe Jake. El îi 
ceru un ceai cu gheaţă, iar ea se îndepărtă alene. Iniţial fusese 
angajată pe post de menajeră, apoi fusese promovată 
infirmieră, ca să aibă grijă de Lucien când acesta cădea la pat 
cu săptămânile după o beţie cruntă. La un moment dat se 
mutase acolo, și o vreme lumea îi bârfise prin Clanton. Insă 
bârfele nu durară prea mult, deoarece nimic din ce făcea Lucien 
Wilbanks nu mai șoca pe cineva. 

Sallie aduse ceaiul cu gheață și mai turnă niște limonadă. 
După ce plecă, Jake zise: 

— Gata, te-ai lăsat? 

— Nu, niciodată. lau o pauză doar. Aș vrea să mai trăiesc vreo 
douăzeci de ani, Jake, și mă cam îngrijorează ficatul. Nu vreau 
să mor, dar nici nu vreau să renunţ la Jack Daniels, așa că sunt 
într-o continuă dilemă. Îmi fac mereu griji în privinţa asta, iar 
grijile, stresul și presiunea mă copleșesc într-un final și atunci 
numai Jack mă mai ajută. 

— Îmi pare rău că am întrebat. 

— Tu bei? 

— Nu prea. Câte o bere din când în când, dar nu aduc băutură 
acasă. Carlei nu-i place asta, știi bine. 

— Nici cea de-a doua soţie a mea nu era prea încântată de 
asta și nu a rezistat nici măcar un an. Însă ea nu arăta precum 
Carla. 

— Mulţumesc... cred. 

— N-ai pentru ce. Sallie gătește legume. Cum sună? 

— Delicios. 

Exista o listă nescrisă de subiecte pe care le abordau mereu, 
de obicei într-o ordine atât de previzibilă, încât Jake îl bănuia pe 
Lucien că avea notițe ascunse pe undeva. Mai întâi familia - 
Carla și Hanna; apoi biroul, actuala secretară și orice caz 
profitabil ce se ivise de la ultima vizită; procesul intentat 
companiei de asigurări; ancheta în cazul Klanului; ultimele vești 
despre Mack Stafford, avocatul care dispăruse cu banii clienţilor 
săi; bârfe despre alți avocaţi și judecători; fotbal american; și, 
desigur, starea vremii. 


104 


Se mutară la o măsuță din celălalt capăt al verandei, unde 
Sallie punea mâncarea de prânz - fasole albă, dovlecei, sos de 
roșii și turte de mălai. Își umplură farfuriile și ea se făcu 
nevăzută din nou. 

După câteva înghiţituri luate într-o tăcere deplină, Jake 
întrebă: 

— L-ai cunoscut cumva pe Seth Hubbard? 

— Am văzut știrea în ziarul de dimineaţă. Trist. L-am întâlnit 
de câteva ori acum cincisprezece ani, pentru niște chestiuni 
juridice banale. Nu l-am dat niciodată în judecată, și o să trăiesc 
cu regretul ăsta. S-ar putea să fi avut niște active. Am încercat 
să-i dau în judecată pe toţi cei cu active, o specie rară prin 
partea locului, după cum bine știi. De ce întrebi? 

— Am un caz ipotetic pentru tine. 

— Nu poate aștepta? Mănânc. 

— Nu, ascultă. Tu ai niște active, ești necăsătorit, fără copii, 
doar câteva rude îndepărtate și o menajeră de culoare care lasă 
impresia că ar fi mai mult decât o simplă menajeră. 

— Mi se pare că-ţi cam bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Unde 
vrei să ajungi? 

— Dacă ai scrie un testament nou azi, cui i-ai lăsa averea? 

— În niciun caz ţie, asta-i clar! 

— Nici nu mă așteptam la asta. Oricum, te asigur că nici eu nu 
te-am trecut în testamentul meu. 

— Mda, pagubă-n ciuperci. Apropo, vezi că nu ai plătit chiria 
pe luna trecută. 

— Ti-am trimis deja cecul prin poștă. Poţi să-mi răspunzi la 
întrebare? 

— Nu. Nu-mi place întrebarea ta. 

— Haide. Fă-mi pe plac, te rog. Dacă ai scrie un nou 
testament azi, cui i-ar rămâne totul? 

Lucien mușcă dintr-o turtă de mălai și mestecă încet. Aruncă 
o privire în jur ca să se asigure că Sallie nu-i asculta. Într-un 
final, zise: 

— Nu-i treaba ta. De ce întrebi? 

Jake băgă mâna în buzunar și scoase niște hârtii. 

— la uită-te aici. Ultimul testament al lui Seth Hubbard, scris 
sâmbăta trecută cu gândul la ce avea să facă duminică. Luni am 
primit originalul prin poștă. 


105 


Lucien își puse ochelarii la ochi, sorbi din limonadă și citi 
testamentul lui Seth. Când trecu la a doua pagină, trăsăturile 
feţei i se relaxară și începu să zâmbească și să încuviințeze din 
cap. 

— Îmi place, spuse el, lăsând hârtiile jos și rânjind la Jake. 
Bănuiesc că Lettie este menajera lui de culoare. 

— Exact. Am întâlnit-o ieri pentru prima oară. Îți sună 
cunoscut numele ei? 

Lucien se gândi o clipă, cu testamentul în mâini și uitând 
complet de prânz. 

— Nu știu niciun Tayber, poate vreun Lang sau doi. Box Hill 
este o zonă dubioasă a comitatului și nu am fost niciodată acolo. 
Reciti documentul în timp ce Jake continuă să mănânce. Ce 
avere a lăsat? întrebă el, împăturind foile și dându-i-le înapoi lui 
Jake. 

— În jur de douăzeci de milioane, rosti Jake cu nonșalanţă, de 
parcă ar fi fost ceva obișnuit în comitatul Ford. S-a descurcat 
bine în industria lemnului și a cherestelei. 

— Evident. 

— Acum e aproape toată în bani gheaţă. 

Lucien începu să râdă. 

— Exact ce-i trebuia orașului ăstuia! exclamă el, clătinând din 
cap. O milionară de culoare cu mai mulţi bani decât oricine 
altcineva. 

— Nu are încă banii, spuse Jake, savurând gluma. Tocmai m- 
am întâlnit cu niște avocaţi de la firma Rush, care practic mi-au 
declarat război. 

— Normal. Tu nu ai lupta pentru o asemenea sumă? 

— Ba da, cum să nu! M-aș lupta și pentru mai puţin. 

— Și eu la fel. 

— Tu te-ai ocupat vreodată de o dispută testamentară mai 
acerbă? 

— Aha, m-am prins unde baţi. Vrei să primești consiliere 
juridică gratuită din partea unui avocat exclus din barou. 

— Cazurile astea sunt destul de rare. 

Lucien luă o nouă îmbucătură și se scărpină în barbă. Clătină 
din cap și zise: 

— Nu, niciodată. Uite ce-i, de sute de ani, în familia Wilbanks 
au fost lupte pentru pământ, acţiuni și depozite bancare; s-au 
luptat crâncen pentru fiecare părticică de avere. S-a ajuns la 


106 


încăierări, divorțuri, sinucideri, dueluri, ameninţări cu moartea... 
orice-ți trece prin cap, un Wilbanks a făcut-o la un moment dat. 
Insă am reușit întotdeauna să nu ajungem cu disputele în 
instanţă. 

Sallie apăru din nou și le umplu paharele. Mâncară în tăcere 
câteva minute. Lucien își aţintise privirea asupra peluzei din faţa 
casei, cu o sclipire în ochi și gândind cu febrilitate. 

— E fascinant, nu-i așa, Jake? 

— Într-adevăr. 

— Și oricare din părţi poate solicita un proces cu juraţi, 
corect? 

— Da, legea nu s-a modificat. lar solicitarea pentru un proces 
cu juraţi trebuie făcută înainte de orice audiere, așa că trebuie 
să mă hotărăsc cât mai repede. Aici am nevoie de sfatul tău, 
Lucien. Asta-i marea întrebare: cum e mai bine să procedez - să 
cer juriu sau să las decizia în seama judecătorului Atlee? 

— Și dacă Atlee se recuză? 

— Nu o va face, deoarece cazul o să fie mult prea interesant. 
Cea mai mare avere pe care o va vedea vreodată, o sală de 
judecată ticsită de lume, extrem de mult dramatism și, dacă va 
fi și un juriu, atunci Atlee poate prezida tot acest bâlci fără 
povara verdictului pe umeri. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Intrebarea este dacă poţi avea încredere într-un juriu din 
comitatul Ford. Vor fi trei negri, cel mult patru. 

— Juriul din cazul Hailey a fost format numai din albi, din ce- 
mi amintesc eu. 

— Aici nu-i vorba de un nou Carl Lee Hailey, Lucien. Nici pe 
departe. Acolo totul se învârtea în jurul rasei. Aici totul se 
învârte în jurul banilor. 

— Totul se învârte în jurul rasei în Mississippi, Jake, să nu uiţi 
niciodată asta. O femeie săracă de culoare pe punctul de a 
moșteni cea mai mare avere din acest comitat, și decizia va fi în 
mâinile unui juriu format în mare parte din albi. Totul va fi 
despre rasă și bani, Jake, o combinaţie rară pe meleagurile 
astea. 

— Deci, tu nu ai risca să mergi pe mâna unui juriu? 

— Nu am spus asta. Dă-mi puţin timp de gândire, bine? Sfatul 
meu valoros, chiar dacă-i gratuit pentru tine, nu poate fi dat fără 
o reflecţie îndelungată în prealabil. 


107 


— Mi se pare corect. 

— S-ar putea să trec pe la birou după-amiază. Caut o carte 
veche care s-ar putea să fie în pod. 

— Tu ești proprietarul, zise Jake, împingând la o parte farfuria. 

— lar tu ai întârziat cu chiria. 

— Dă-mă în judecată. 

— Aș face-o cu mare plăcere, dar ești lefter. Stai într-o casă 
cu chirie și mașina ta are kilometrajul la fel de mare ca a mea. 

— Probabil că ar fi trebuit să intru și eu în industria lemnului. 

— Oriunde, numai în avocatură nu. Îmi place cazul ăsta, Jake. 
S-ar putea să vreau să lucrez și eu la el. 

— Sigur, Lucien, izbuti Jake să rostească fără ezitare. Treci pe 
la birou după-amiază și mai vorbim. Se ridică în picioare și-și 
lăsă șervetul pe masă. 

— Nu vrei cafea? 

— Nu, mă grăbesc. Mulţumesc pentru prânz. Salut-o pe Sallie 
din partea mea. 


108 


11. 


Un asistent juridic băgăcios care frunzărea un registru vechi 
de cadastru în capătul holului auzi bârfa propagându-se dinspre 
dozatorul cu apă și se duse să fotocopieze cel mai recent 
testament care avea să fie autentificat în comitatul Ford. Odată 
revenit la birou, îl arătă șefilor, făcu și mai multe copii și începu 
să îl trimită prin fax cunoscuţilor. Șefii lui îl trimiseră și ei prin 
fax, și până miercuri la prânz copii ale testamentului de două 
pagini întocmit de Seth erau răspândite în tot comitatul. Dorinţa 
cu „moartea în chinuri” era preferata tuturor, însă în curând 
speculaţiile despre valoarea netă a averii răposatului ajunseră 
să domine discuţiile. 

După ce Herschel plecă din casa tatălui său, își sună avocatul 
din Memphis ca să-i transmită vestea minunată cum că avea să 
moștenească „câteva” milioane de dolari. Principala lui grijă era 
fosta soție - încă pierdea bani de pe urma divorțului - și era 
curios să afle dacă ea putea ridica pretenţii. Nu putea, îl asigură 
avocatul. Acesta își sună un prieten avocat din Tupelo doar ca 
să împrăștie zvonul, și reuși s-o facă incluzând și partea despre 
averea netă de „peste 20 de milioane de dolari” a lui Seth 
Hubbard. Avocatul din Tupelo își sună niște prieteni. Patrimoniul 
începu să crească în proporții. 

Indată ce lan Dafoe ajunse pe Natchez Trace Parkway și coti 
spre sud, setă viteza mașinii sale automate la 80 km/h și se făcu 
comod pentru drumul plăcut ce-l aștepta. Traficul era redus; 
soarele sus pe cer; frunzele începeau să se schimbe și unele 
cădeau în adierea vântului. Deși soţia lui îi complica viaţa, ca 
mai mereu, avea motive să zâmbească. Reușise să evite 
discuţia despre divorț, măcar pentru moment. Ea era mahmură, 
tocmai își îngropase tatăl și avea nervii întinși la maximum, și 
oricum, chiar și în zilele ei bune Ramona nu reacţiona tocmai 
plăcut într-o confruntare. Putea să o liniștească, să o facă să se 
răzgândească, să o lingușească până treceau peste probleme și 
apoi să se apuce să administreze noua lor avere. Împreună. Era 
sigur că putea rezolva situaţia. 


109 


Ea se întinsese pe bancheta din spate, acoperindu-și ochii cu 
braţul și încercând să adoarmă. Nu mai vorbea și respira 
sacadat. Se întorsese în repetate rânduri ca să se asigure că 
soția nu se trezise, apoi formă numărul de la birou pe noul său 
telefon din mașină. Vorbind cât mai încet posibil, îi transmise 
doar minimul de detalii lui Rodney, partenerul său: „A murit 
moșul... averea se învârte undeva în jurul a 20 de milioane... 
mobilă și cherestea... da, uimitor... n-am avut nici cea mai mică 
idee... de-abia am văzut testamentul... 40%, după perceperea 
taxelor... nu-i rău... cam un an... nu glumesc... îţi dau mai încolo 
detaliile”. 

lan conduse mai departe, zâmbind cu ochii la frunze și visând 
la o viață mai bună. Chiar dacă divorţau, tot avea să pună mâna 
pe o parte din moștenirea ei, nu? Se gândi să-și sune avocatul, 
dar decise că era mai înțelept să aștepte. Deodată sună 
telefonul, făcându-l să tresară și trezind-o pe Ramona. 

— Alo, da? rosti el în receptor. 

De cealaltă parte a firului, o voce sobră de bărbat zise: 

— Bună, lan, Stillman Rush la telefon, sper că nu te-am 
deranjat. Suntem pe drumul de întoarcere în Tupelo. 

— Niciun deranj. Noi suntem pe Trace și mai avem câteva ore 
de mers. Putem vorbi cât vrei tu. 

— Așa. Uite care-i treaba... A intervenit o ușoară complicaţie, 
deci voi trece direct la subiect. 

În glas i se simţea o notă de nervozitate și lan își dădu 
imediat seama că era ceva în neregulă. Ramona se ridică de pe 
bancheta din spate și își frecă ochii umflaţi. 

— Nu am apucat să deschidem succesiunea domnului 
Hubbard după ce ne-am despărțit azi-dimineaţă, deoarece 
fusese deja depus un alt testament. Se pare că un avocat din 
Clanton ne-a luat-o înainte și a depus ieri după-amiază un 
testament olograf pe care domnul Hubbard l-ar fi întocmit 
chipurile sâmbăta trecută, cu o zi înainte să moară. 
Testamentele olografe sunt valabile câtă vreme îndeplinesc 
anumite criterii. Testamentul ăsta e pur și simplu teribil. Nu lasă 
nimic familiei - Ramona și Herschel sunt excluși în mod specific 
- și îi transmite 90% din avere lui Lettie Lang, menajera. 

— Lettie! lan scăpă un icnet, iar mașina trecu de linia 
continuă. Reuși să-și vină în fire și trase de volan. 


110 


— Ce s-a întâmplat? se răsti Ramona de pe bancheta din 
spate. 

— Da, Lettie Lang, repetă Stillman. Probabil că ţinea foarte 
mult la ea. 

— Este ridicol! izbucni lan, pe un ton ridicat și cu ochii privind 
îngroziţi în oglinda retrovizoare. Nouăzeci la sută? Ai zis 90%? 

— Da, întocmai. Am o copie a testamentului și spune clar: 
90%. 

— Și e scris de mână? Este un fals? 

— Nu știm încă, la acest moment. Rămâne de stabilit. 

— Dar, Stillman, nu are cum să ţină în instanţă, nu? 

— Sigur că nu. Ne-am întâlnit cu avocatul care a deschis 
procedura și ne-a zis că nu are de gând să renunţe. Așa că am 
decis să ne întâlnim cât de curând cu judecătorul și să îi dăm de 
cap. 

— Să-i daţi de cap? Ce vrei să spui? 

— Ei bine, îi vom cere judecătorului să respingă acest 
testament olograf și să ne permită să-l depunem pe cel legal, la 
care ne-am uitat azi-dimineaţă. Dacă, dintr-un motiv sau altul, 
refuză, vom merge în instanță și vom stabili acolo care 
testament este valabil. 

— Când mergem în instanţă? întrebă lan pe un ton bătăios, 
însă în glas i se simţea clar disperarea, văzând cum îi scapă 
printre degete averea. 

— Nu știm încă sigur, dar te sun eu peste câteva zile. Lasă că 
îi dăm noi de cap, lan. 

— Așa să faceți. Altfel o să-i aduc pe cei de la firma Lanier, din 
Jackson, care mă reprezintă de multă vreme. Tipii ăia chiar știu 
să se lupte în instanță. De fapt, probabil că o să-l sun pe Wade 
Lanier imediat ce închid. 

— Nu-i nevoie, lan, nu încă. Ultimul lucru care ne trebuie 
acum ar fi să chemăm și mai mulţi avocaţi. Te sun eu peste 
câteva zile. 

— Așa să faci. 

lan trânti telefonul și se uită urât la soţia lui, care îl întrebă: 

— Ce se petrece, lan? 

lan trase adânc aer în piept, îl expiră și zise: 

— Nu o să-ţi vină să crezi. 

* 


111 


Herschel era la volanul micului său Datsun, ascultând o 
melodie de-a lui Bruce Springsteen, când primi apelul. Datsunul 
era parcat lângă intrarea principală a reprezentantei BMW din 
East Memphis. Zeci de BMW-uri noi scânteiau înșirate perfect 
de-a lungul străzii. Ezitase în privința acestei halte ridicole, dar 
până la urmă hotărî să discute cu un vânzător, fără să ia vreo 
mașină la o tură de probă. Nu încă, oricum. Când se întinse să 
închidă radioul, telefonul din mașină sună. 

Era Stillman Rush. 

— Herschel, a apărut o problemă, spuse avocatul. 

* 


Lettie veni singură. Jake o conduse pe scări până în biroul său 
încăpător, unde închise ușa și o îndrumă spre o canapea și niște 
scaune. Își scoase cravata, turnă cafea și încercă să o 
liniștească. Ea îi zise că Simeon plecase din nou. Nu îi spusese 
nimic despre testamentul lui Seth, iar asta îl înfuriase. Se 
certaseră puţin, făcând să răsune întreaga casă, apoi el plecase. 

Jake îi înmână o copie a testamentului lui Seth. Femeia o citi 
și începu să plângă. Avocatul îi puse o cutie cu șervețele la 
îndemână. Ea îl reciti și, după ce termină, îl lăsă pe măsuţa de 
cafea, rămânând o bucată de vreme cu faţa în palme. După ce 
se opri din plâns, se șterse pe obraji și se îndreptă de spate, de 
parcă i-ar fi trecut șocul și era gata să treacă la afaceri. 

— De ce ar fi făcut una ca asta, Lettie? întrebă Jake cu 
fermitate. 

— Nu știu, vă jur că nu știu, rosti ea, cu glasul coborât și 
răgușit. 

— Ţi-a pomenit vreodată de testamentul asta? 

— Nu. 

— L-ai mai văzut înainte? 

Ea clătină din cap. 

— Nu, nu. 

— Ţi-a pomenit vreodată de testamentul lui? 

Urmă o pauză în care ea încercă să își pună ordine în gânduri. 

— De vreo două ori în ultimele câteva luni... Mi-a zis că o să- 
mi lase și mie ceva, dar nu mi-a zis ce anume. Sigur că speram 
să se ţină de cuvânt, dar nu am adus niciodată subiectul în 
discuţie. Eu nu mi-am făcut niciodată testamentul. Nici mama. 
Nu ne stă mintea la lucruri de-astea, domnule Brigance. 
Pricepeţi? 


112 


— Spune-mi Jake, te rog. 

— O să încerc. 

— Tu cum îi spuneai: domnul Hubbard, domnul Seth sau doar 
Seth? 

— Când eram doar noi doi, îi spuneam Seth, pentru că așa 
voia el. Dacă mai era cineva de față, îi spuneam întotdeauna 
domnul Seth sau domnul Hubbard. 

— Și el cum îţi zicea? 

— Lettie. Întotdeauna. 

O întrebă despre ultimele zile din viața lui Seth, despre boala 
lui, despre tratamente, doctori, infirmiere, pofta de mâncare, 
obiceiurile zilnice și sarcinile ei. Ea nu știa mai nimic despre 
afacerile lui și îi spuse că el își ţinea actele sub cheie, undeva 
prin casă; în ultimele luni și le dusese la birou. Nu vorbea 
niciodată despre afaceri cu ea sau în prezenţa ei. Înainte să se 
îmbolnăvească și după aceea, când se simțea mai bine, era mai 
mult plecat, preferând să stea departe de oraș. Casa era un loc 
tăcut, unde resimţeai singurătatea din plin... nu cel mai fericit 
loc cu putinţă. Adeseori ea venea la ora opt dimineață, fără să 
aibă nimic de făcut în următoarele opt ore, mai ales dacă Seth 
era plecat din oraș. Când era și el acolo, ea gătea și făcea curat. 
După ce se îmbolnăvise și ajunsese pe patul de moarte, ea 
începuse să-i stea alături. li dădea să mănânce și, da, îi făcea 
baie și îl ștergea când era cazul. Fuseseră perioade grele, 
îndeosebi în timpul chimioterapiei și radiaţiilor, când el era căzut 
la pat, fiind prea slăbit ca să se poată hrăni singur. 

Jake îi explică cu delicateţe conceptul de influență nefastă. 
Asaltul juridic asupra testamentului olograf avea să fie de fapt 
un asalt asupra lui Lettie, cu acuzaţii cum că ar fi fost prea 
apropiată de Seth și că l-ar fi influenţat; că l-ar fi manipulat să o 
includă și pe ea în testament. Era foarte important să 
demonstreze contrariul dacă voia să rămână cu banii. In timp ce 
vorbeau și ea se relaxa, Jake începu să își facă o idee despre 
cum avea să arate mărturia ei în viitorul apropiat, într-o sală 
plină cu avocaţi agitaţi, încercând care mai de care să ia 
cuvântul și să o descoasă cu privire la ce făcuse și nu făcuse cu 
domnul Hubbard. Deja o compătimea. 

După ce femeia își veni în fire și își recăpătă stăpânirea de 
sine, el spuse; 


113 


— Trebuie să-mi explic relaţia dintre voi, Lettie. Eu nu sunt 
avocatul tău. Sunt avocatul averii domnului Hubbard și, în 
această calitate, treaba mea este să apăr acest testament și să-i 
urmez dispoziţiile. Trebuie să lucrez cu executorul, care 
presupunem că va fi domnul Amburgh, să facem anumite lucruri 
cerute de lege, cum ar fi înștiințarea potenţialilor creditori, 
protejarea activelor, pregătirea unui inventar al tuturor bunurilor 
pe care le deţinea și așa mai departe. Dacă testamentul va fi 
contestat, și sunt convins că va fi, atunci va trebui să merg în 
instanţă și să îl apăr. Nu sunt avocatul tău, deoarece tu te 
numeri printre beneficiarii testamentului - alături de fratele său, 
Ancil Hubbard, și de biserică. Cu toate acestea, suntem în 
aceeași tabără deoarece amândoi vrem ca acest testament să 
fie declarat valid. Ai priceput? 

— Cred că da. Am nevoie de avocat? 

— Nu chiar, cel puţin nu acum. Nu angaja pe nimeni până nu 
ai neapărat nevoie. 

In curând ulii aveau să dea târcoale și tribunalul avea să se 
aglomereze. Asta se întâmplă când în joc sunt 20 de milioane de 
dolari. 

— Îmi vei spune dacă am nevoie de avocat? întrebă ea cu 
candoare. 

— Da, rosti Jake, deși nu știa cum să dea un astfel de sfat. 

Işi mai turnă niște cafea și observă că ea nu se atinsese de 
ceașca ei. Se uită la ceas. Vorbeau de treizeci de minute, iar ea 
încă nu întrebase de mărimea averii. Unui alb nu i-ar fi trebuit 
mai mult de cinci minute ca să pună o asemenea întrebare. 
Uneori ea părea să-i soarbă fiecare cuvânt, iar alteori părea că 
vorbele lui treceau peste ea, copleșind-o. 

Incepu din nou să plângă și își șterse obrajii. 

— Nu ești curioasă cât vei primi? întrebă Jake. 

— M-am gândit că o să-mi spui mai devreme sau mai târziu. 

— Nu am văzut încă niciun document financiar. Nu am fost în 
biroul lui, deși o să fac asta cât de curând. Însă, potrivit spuselor 
domnului Amburgh, Seth Hubbard și-a vândut recent compania 
și a obţinut un profit net de vreo 20 de milioane. Domnul 
Amburgh crede că această sumă este depusă undeva, în vreo 
bancă. In bani gheaţă. In plus, mai sunt și alte active, poate și 
niște proprietăţi imobiliare pe ici, pe colo. Una dintre sarcinile 


114 


mele este să le depistez pe toate și se le inventariez pentru 
instanţă și pentru beneficiari. 

— lar eu mă număr printre acești... beneficiari? 

— O, da, cu vârf și îndesat. Tu primeşti nouăzeci la sută. 

— Nouăzeci la sută din douăzeci de milioane? 

— Da, mai mult sau mai puţin. 

— O, Doamne, Jake! Ea se întinse după șervețele și izbucni 
din nou în plâns. 

* 

În următoarea oră reușiră să avanseze cât de cât. În pauzele 
de plâns, Jake îi descrise în ce consta administrarea averii - 
timpul necesar, oamenii implicaţi, înfăţișările în instanţă, taxele 
și, în cele din urmă, transferul activelor. Cu cât vorbea mai mult 
însă, cu atât femeia devenea mai confuză, iar el bănuia că în 
curând va trebui să repete mare parte din ce-i zisese. Îi explică 
în termeni simpli semnificaţia unei contestări de testament și 
făcu predicții precaute cu privire la ce se putea întâmpla. 
Cunoscându-l pe judecătorul Atlee și știind că acesta detesta 
cazurile care trenau și avocații înceţi, Jake credea că procesul, 
dacă avea să aibă loc, urma să înceapă în mai puţin de un an. 
Fiind o miză atât de mare, partea care pierdea avea să facă 
apel, ceea ce însemna că aveau să mai treacă încă doi ani până 
la aflarea verdictului final. Când Lettie începu să conștientizeze 
prin ce urma să treacă și cât de mult avea să dureze totul, își 
recăpătă stăpânirea de sine și deveni și mai hotărâtă. 

Il întrebă de două ori dacă exista vreo șansă să se păstreze 
discreția. Nu, îi explică Jake cu răbdare, nu se putea așa ceva. 
Ea se temea de Simeon și de familia lui de infractori, 
întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să se mute. Jake nu știa 
ce sfat să-i dea în această privință, însă își putea imagina deja 
haosul ce urma să se instaleze în viaţa ei pe măsură ce aveau 
să răsară noi rude și prieteni de peste tot. 

După două ore, ea plecă fără prea mare tragere de inimă. 
Jake o conduse până la ușa de la intrare, iar ea se uită pe geam, 
ca și cum ar fi preferat să rămână înăuntru unde se simţea în 
siguranţă. Testamentul o șocase mai întâi, apoi o copleșise, și în 
acel moment Jake era singura persoană în care avea încredere. 
Avea din nou ochii în lacrimi când ieși pe ușă. 

— Sunt lacrimi de bucurie sau e speriată de moarte? întrebă 
Roxy după ce Jake închise ușa. 


115 


— Cred că-i câte puţin din amândouă. 

Ea flutură o hârtiuţă roz cu un mesaj pe ea și zise: 

— A sunat Doofus Lee. Spune că a început deja să 
investigheze. 

— Nu se poate! 

— Nu glumesc. A zis că s-ar putea să treacă mai pe după- 
amiază ca să scotocească un pic prin secretele murdare ale lui 
Seth Hubbard. 

— Ce-i așa murdar la ele? întrebă Jake luând hârtiuța. 

— Totul i se pare murdar lui Doofus. 

Dumas Lee scria la The Ford County Times și era celebru 
pentru felul în care răstălmăcea faptele, izbutind cu greu să 
scape de procesele de calomnie. Deși erau o dovadă de 
neglijenţă și ar fi putut fi evitate cu ușurință, greșelile lui erau 
de obicei minore și nevinovate, neajungând niciodată la 
defăimare făţișă. Măcelărea datele, numele și locurile, dar nu 
pusese niciodată pe cineva într-o situaţie jenantă. Era mereu cu 
urechea ciulită la zvonurile de pe stradă, avea fler pentru 
depistarea unui subiect fierbinte imediat ce apărea sau când 
acesta era în plină desfășurare și, deși era prea leneș ca să sape 
prea mult, se putea conta pe el să agite lucrurile. Prefera să se 
ocupe de tribunal, în principal pentru că acesta era peste drum 
de sediul ziarului și multe dintre documentele de acolo erau 
publice. 

Intră în cabinetul lui Jake Brigance miercuri după-amiază, se 
așeză pe un scaun lângă biroul lui Roxy și ceru să-l vadă pe 
avocat. 

— Știu că-i aici, rosti el cu un zâmbet cuceritor pe care Roxy îl 
ignoră. Îi plăceau femeile și trăia cu iluzia că toate erau cu ochii 
pe el. 

— Este ocupat, zise ea. 

— Și eu sunt ocupat. 

Deschise o revistă și începu să fluiere încet. Peste zece 
minute, Roxy spuse: 

— Vă poate primi acum. 

Jake și Dumas se știau de ani buni și nu avuseseră niciodată 
nimic de împărţit. Jake era unul dintre puţinii avocaţi care nu îl 
amenințase că îl dă în judecată, iar Dumas îi era recunoscător 
pentru asta. 


116 


— Zi-mi de Seth Hubbard, începu el, scoțându-și carneţelul și 
pixul. 

— Bănuiesc că ai văzut testamentul, replică Jake. 

— Am un exemplar. Sunt peste tot. Cât valorează omul? 

— Nu mai valorează nimic. A murit. 

— Ha-ha. Dar averea lui? 

— Nu pot face declaraţii la acest moment, Dumas. Nu știu 
prea multe și nu pot face declaraţii. 

— Bine, atunci spune-mi neoficial. 

Când venea vorba de Dumas, nimic nu era neoficial, și toţi 
avocații, judecătorii și grefierii știau asta foarte bine. 

— Oficial, neoficial, nu-ţi spun nimic, Dumas. Și cu asta basta. 
Poate mai încolo. 

— Când începe procesul? 

— Înmormântarea a fost ieri, bine? Nu-i nicio grabă. 

— A, da? Nicio grabă? Și atunci de ce ţi-ai depus cererea la 
douăzeci de minute după înmormântare? 

Jake făcu o pauză, prins cu mâţța-n sac. 

— Bine, să zicem că am avut motivele mele să mă grăbesc cu 
cererea. 

— Care ajunge primul la tribunal, nu? sugeră Dumas cu un 
surâs prostesc, notându-și ceva în carnețel. 

— Nu comentez. 

— N-o pot găsi pe Lettie Lang. Ai cumva idee unde este? 

— Nu comentez. Și oricum nu o să discute cu tine sau cu 
vreun alt reporter. 

— Mai vedem noi. Am găsit un tip în Atlanta care scrie pentru 
o revistă de afaceri, și mi-a spus că un grup de firme a cumpărat 
un holding deținut de domnul Seth Hubbard pentru 55 de 
milioane. Asta se întâmpla anul trecut. Îţi sună cunoscut? 

— Nu comentez, Dumas, rosti Jake, impresionat că reporterul, 
faimos pentru lenea sa, se ostenise să sape după această 
informaţie. 

— Nu mă pricep prea mult la afaceri, dar presupun că 
bătrânul avea și datorii, nu? Știu, nu comentezi. 

Jake încuviință. 

— Însă nu pot da de băncile lui. Cu cât sap mai mult, cu atât 
aflu mai puţine despre clientul tău. 

— Eu nu l-am cunoscut personal, rosti Jake, dorindu-și imediat 
să-și poată retrage cuvintele. Dumas le consemnă rapid. 


117 


— Ştii cumva dacă avea datorii? Domnul Amburgh s-a abținut 
de la orice comentarii, apoi mi-a închis. 

— Nu comentez. 

— Deci dacă scriu că domnul Hubbard și-a vândut toate 
acţiunile pentru suma de 55 de milioane și nu pomenesc nimic 
despre datorii, pentru că nu am surse care să mi le confirme, 
cititorii mei vor rămâne cu impresia că averea lui valorează mult 
mai mult decât în realitate, corect? 

Jake încuviință. Dumas îl privi o clipă, aşteptă, apoi mâzgăli 
ceva în carneţel. Schimbând vitezele, rosti: 

— Deci, marea întrebare este: de ce și-ar schimba un milionar 
testamentul cu o zi înainte să se sinucidă, dezmoștenindu-și 
familia și lăsându-i toţi banii menajerei sale? 

„Ai nimerit-o, Dumas. Asta-i marea întrebare.” Jake continuă 
să dea din cap, fără să scoată o vorbă. 

— Și poate că următoarea întrebare ar fi: la ce au fost martori 
Seth și fratele său mai mic de i-a marcat atât de mult încât Seth 
să simtă nevoia să pomenească incidentul zeci de ani mai 
târziu? Corect? 

— Și asta-i o întrebare foarte bună, răspunse Jake, dar nu sunt 
sigur că-i chiar a doua ca importanţă. 

— Să zicem. Ai vreo idee pe unde este Ancil Hubbard acum? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Am găsit un văr în Tupelo care spune că rudele îl cred mort 
de zeci de ani. 

— Nu am apucat să îl caut pe Ancil. 

— Insă o vei face? 

— Da. Se numără printre beneficiarii testamentului. Treaba 
mea este să-l găsesc, dacă se poate, sau măcar să aflu ce s-a 
întâmplat cu el. 

— Și cum ai de gând să faci asta? 

— N-am nicio idee. Nu m-am gândit încă la asta. 

— Când este prima înfățișare în instanţă? 

— Nu s-a stabilit încă. 

— Poţi s-o rogi pe secretara ta să mă anunţe când se 
stabilește o dată? 

— Da, dacă nu cumva o să fie o audiere cu ușile închise. 


— Am înţeles. 
* 


118 


Ultimul musafir al lui Jake din acea după-amiază fu 
proprietarul său. Lucien îl aștepta în sala de conferinţe de la 
parter, unde se aflau și cărţile de drept. Le întinsese pe masă, 
pierdut în lumea lui. Când intră Jake și văzu vreo zece cărţi de 
drept deschise, rămase cu gura căscată, simțind cum îl cuprinde 
frica. Nu-și mai amintea când căutase Lucien ultima oară ceva în 
cărţile de drept. Fusese exclus din barou la scurt timp după ce 
se angajase Jake, iar Lucien se ţinuse departe de birou și de 
drept de atunci. Acum însă se întorsese. 

— Cu ce te delectezi? întrebă Jake, lăsându-se să cadă într-un 
scaun de piele. 

— Mă uitam puţin peste legea autentificărilor. Nu m-a 
interesat niciodată în mod deosebit. Sunt chestii destul de 
plictisitoare, asta dacă nu ai un caz ca ăsta, desigur. Nu mă pot 
hotări dacă ar trebui să ceri juriu sau nu. 

— Eu aș prefera să am juriu, dar momentan orice discuţie pe 
acest subiect este prematură. 

— Bineînţeles. Lucien închise o carte și o împinse într-o parte. 
Ai zis că te întâlnești cu Lettie Lang după-amiază. Cum a mers? 

— A fost bine, Lucien, și știi prea bine că nu pot vorbi despre 
discuțiile noastre confidenţiale. 

— A, da, normal. iți place de ea? 

Jake făcu o scurtă pauză și se înarmă cu răbdare. 

— Da, este o persoană cumsecade și foarte emotivă. lar ce-a 
aflat azi a fost de-a dreptul copleșitor. 

— Dar crezi că o va plăcea și juriul? 

— Te referi la juraţii albi? 

— Nu știu. Îi înțeleg pe negri mai bine decât majoritatea 
albilor. Nu sunt deloc rasist, Jake. Sunt unul dintre puţinii albi din 
acest comitat care nu-i orbit de rasism. Am fost primul și 
singurul membru alb al NAACP! de aici. A fost o vreme când 
aproape toți clienţii mei erau negri. Îi știu pe negri, Jake, și s-ar 
putea să ai probleme cu ei dacă îi ai în juriu. 

— Lucien, înmormântarea a fost ieri. Nu-i un pic cam devreme 
să discutăm despre asta? 

— Poate că da, dar oricum va trebui să purtăm această 
discuţie la un moment dat. Ai noroc că ai pe cineva ca mine 


1 The National Association for the Advancement of Colored People = Asociaţia 
Naţională pentru Propășirea Populaţiei de Culoare (n.tr.). 


119 


alături, Jake. Fă-mi pe plac. Vorbește cu mine. Foarte mulţi negri 
o vor invidia pe Lettie Lang pentru că acum ea este una dintre 
ei, dar dacă primește acei bani, va deveni cea mai bogată 
persoană din comitatul Ford. Pe aici nu sunt negri bogaţi. E ceva 
nemaiauzit. Nu o să mai fie chiar neagră. O să fie bogată, 
înfumurată și se va uita de sus la ceilalţi, în special la semenii 
săi. Pricepi ce vreau să spun, Jake? 

— Intr-o oarecare măsură, da, însă tot aș prefera să am negri 
în juriu. Ei vor fi mai înțelegători decât ţărănoii albi care de-abia 
își pot plăti ipoteca la casă. 

— Da, nici ăștia nu sunt buni. 

Jake râse și întrebă: 

— Ei bine, dacă îi eliminăm pe negri și pe ţărănoi, pe cine ai 
alege tu în juriul tău ideal? _ 

— Incă mă mai gândesc. Imi place cazul ăsta, Jake. Nu mi-am 
mai luat gândul de la el de la prânz. Mi-a reamintit de ce mi-a 
plăcut atât de mult dreptul cândva. Se aplecă în față, 
sprijinindu-se în coate, și îl privi pe Jake, cât pe ce să se sufoce 
de emoție. Vreau să fiu în acea sală de judecată, Jake. 

— Nu te pripi, Lucien. Mai sunt luni bune până la un proces, 
dacă se va ajunge acolo. 

— Știu asta, firește. Insă vei avea nevoie de tot ajutorul pe 
care-l poţi primi. Mă plictisesc, Jake, și m-am săturat să stau pe 
verandă și să beau, unde mai pui că trebuie să o las mai moale 
cu băutura. |ţi spun sincer, Jake: îmi fac griji pentru cazul ăsta. 

„De bună seamă.” 

— Aș vrea să mai stau pe-aici. Nu o să te încurc. Știu că cei 
mai mulți oameni mă evită, și înțeleg de ce. La naiba, și eu m-aș 
evita dacă aș putea! Așa o să am și eu ceva de făcut, o să stau 
departe de sticlă, măcar în timpul zilei, și oricum știu mult mai 
multe despre legi decât tine. Și vreau să fiu și eu în sala de 
judecată. 

Era a doua oară când îi spunea asta, și Jake știa că nu îl putea 
face să renunțe. Sala de judecată era o încăpere mare și 
impunătoare împărţită pe secțiuni și cu multe locuri. Oare voia 
să stea în public și să urmărească spectacolul? Sau se gândea 
mai degrabă la un loc la masa avocaţilor, fiindcă dacă așa 
stăteau lucrurile, viața lui Jake avea să se complice rău de tot. 
Dacă Lucien voia să fie din nou avocat, urma să treacă prin 
caznele examenului de admitere în barou. Dacă trecea, urma să 


120 


primească autorizaţie de practică a avocaturii, ceea ce l-ar fi 
catapultat înapoi în viaţa profesională a lui Jake. 

Imaginea lui Lucien stând la masa avocaţilor, la nici cinci 
metri de boxa juraţilor, era înspăimântătoare. Pentru albi, omul 
era o adevărată legendă toxică, un beţiv bătrân și ţicnit care 
făcuse de râs o familie cândva mândră și care și-o trăgea acum 
cu menajera. 

— Mai vedem, rosti Jake pe un ton precaut. 


121 


12. 


Distinsul Reuben V. Atlee era în convalescenţă după cel de-al 
treilea infarct, iar medicii anticipau o recuperare „deplină”, asta 
presupunând că un om se mai poate simţi complet din punct de 
vedere fizic după o suferinţă atât de îndelungată. Începuse să se 
întremeze, și asta se vedea și în derularea cazurilor sale. Erau 
semne clare că reintra în ritmul obișnuit. Începuse să se 
răstească la avocaţi, să impună respectarea termenelor-limită, 
să întrerupă martorii vorbăreţi, să amenințe cu închisoarea 
sperjurii și să respingă litigiile neîntemeiate. Pe holurile 
tribunalului, avocaţii, grefierii și chiar și oamenii de serviciu 
șușoteau: „S-a întors”. 

Omul avea o carieră de treizeci de ani în spate și acum 
candida de unul singur la fiecare patru ani. Nu era nici 
democrat, nici republican, nici liberal, nici conservator, nici 
baptist, nici catolic; nu lua partea nici statului federal, nici 
statului Mississippi. Nu avea favoriţi, nici înclinații, nici idei 
preconcepute despre oameni sau situaţii. Era pur și simplu un 
judecător, pe cât de deschis, tolerant și just putea fi, ţinând cont 
de educaţia și de familia din care provenea. Își ţinea sala de 
judecată cu o mână de fier, mereu gata să admonesteze un 
avocat nepregătit, dar la fel de dispus să-l ajute pe unul aflat în 
dificultate. Putea da dovadă de o compasiune incredibilă când 
era cazul, având însă și o anumită răutate care-i băga în sperieţi 
pe toți avocaţii din comitat, poate mai puţin pe Harry Rex 
Vonner. 

La nouă zile după ce Seth se spânzurase, judecătorul Atlee se 
așeză la prezidiul sălii principale de judecată și îi salută pe cei 
prezenţi. Lui Jake i se părea că arăta neschimbat, ceea ce 
însemna că nu era tocmai sănătos, lucru deloc surprinzător date 
fiind antecedentele sale medicale. Era un bărbat vânjos, de 
peste 1,80, cu un pântece proeminent pe care îl camufla bine 
sub roba neagră. 

— Hmm, o mică adunare, văd, rosti judecătorul Atlee amuzat, 
în timp ce-și arunca ochii prin sală. 


122 


Numărul mare de avocaţi crease o adevărată problemă în 
ceea ce privea locurile. Jake sosise mai devreme și se instalase 
la masa reclamanţilor, unde stătea acum alături de Russell 
Amburgh, care îl informase în acea dimineaţă că nu vrea să 
participe la proces. Puțin în spatele lor și ceva mai într-o parte, 
însă nu chiar în echipa lor, se afla Lettie Lang. Aceasta era 
încadrată de doi avocaţi de culoare din Memphis. 

Jake simţise că-i fuge pământul de sub picioare cu o zi în 
urmă, când auzise că Lettie îl angajase pe Booker Sistrunk, un 
scandalagiu a cărui prezenţă în acest proces avea să complice 
enorm lucrurile. Jake încercase să o sune. Era încă uluit de 
decizia ei nechibzuită. 

De cealaltă parte, o adunătură de avocaţi în costume 
elegante se îngrămădeau în jurul mesei apărării. În sală se afla o 
mulțime impresionantă de oameni, împrăștiați pe băncile vechi 
de lemn și curioși nevoie mare. 

Judecătorul Atlee zise: 

— Inainte să începem, cred că ar fi indicat să pricepem 
situaţia în care ne aflăm și ce urmărim să stabilim astăzi. Nu 
suntem aici pentru că a depus cineva o moţiune. Asta se va 
întâmpla mai târziu. Scopul nostru astăzi este să încropim un 
plan cu pașii ce trebuie urmaţi. Din câte am înţeles, domnul 
Seth Hubbard a lăsat două testamente. Unul oferit spre 
autentificare de dumneata, domnule Brigance, un testament 
olograf și datat 1 octombrie, anul curent. 

Jake încuviință, fără să se ridice însă în picioare. Dacă i se 
adresa vreun avocat judecătorului Atlee, atunci trebuia să aibă 
grijă ca mai întâi să se ridice în picioare. Să încuviinţezi din 
scaun era acceptabil, chiar dacă la limită. 

— Și un al doilea testament, datat 7 septembrie anul trecut, 
deși acest testament este anulat în mod explicit în cel olograf. 
Are cineva informaţii despre existența vreunui alt testament? 
Sunt șanse ca domnul Hubbard să ne fi rezervat și altă surpriză? 
Făcu o pauză de câteva clipe, rotindu-și ochii mari prin încăpere. 
Avea pe nas o pereche de ochelari ieftini, cu ramă groasă. Bun. 
Așa mă gândeam și eu. Frunzări niște hârtii și scrise ceva. Şi- 
acum haideţi să începem de-aici. Vă rog să vă ridicați în 
picioare, să vă prezentați și să facem astfel cunoștință. 

Arătă spre Jake, așa că acesta se ridică în picioare și își rosti 
numele. Russell Amburgh îi urmă exemplul. 


123 


— Și dumneavoastră sunteți  executorul testamentului 
olograf? îl întrebă judecătorul Atlee pe acesta din urmă, ca o 
simplă formalitate. 

— Da, domnule judecător, dar aș prefera să nu iau parte la 
acest proces, spuse Amburgh. 

— Vom avea timp berechet să ne ocupăm și de asta mai 
încolo. Și dumneavoastră? Domnul în costum gri-deschis? 

Avocatul de culoare mai înalt se ridică și își încheie nasturele 
de la gât. 

— Onorată instanţă, numele meu este Booker Sistrunk și 
împreună cu partenerul meu aici de față, domnul Kendrick Bost, 
reprezentăm interesele doamnei Lettie Lang. 

Sistrunk o atinse pe umăr. Bost se ridică și el, punând-o 
oarecum în umbră. Nu ar fi trebuit să fie acolo, cel puţin în 
această etapă. Ar fi trebuit să stea în public, însă Sistrunk și 
Bost o puseseră în acea poziţie, dorind să vadă dacă avea 
cineva ceva de obiectat. Dacă ar fi fost o audiere propriu-zisă, 
judecătorul Atlee ar fi trimis-o imediat la locul ei, însă acum 
alese să le ignore neobrăzarea. 

— Nu cred că am mai avut onoarea să vă văd în sala mea de 
judecată, domnilor, rosti el pe un ton suspicios. De unde sunteţi 
de fel? 

— Cabinetul nostru are sediul în Memphis, replică Sistrunk. 

Toată lumea știa asta. Cabinetul lor făcea să curgă enorm de 
multă cerneală în presa din Memphis, cam cât următoarele cinci 
cabinete de avocatură la un loc. Se războiau cu poliţia din 
Memphis și câștigau procese pentru violenţă nejustificată lună 
de lună. Sistrunk devenise celebru. Era zgomotos, tupeist, 
bătăios și se dovedea a fi un adevărat instigator într-un oraș 
care nu dusese niciodată lipsă de asemenea specimene. 

Jake știa că Simeon avea rude în Memphis. Una condusese la 
alta, și Jake primise telefonul de care se temuse de la Booker 
Sistrunk. Acesta îl anunţa că „preia” cazul, ceea ce însemna că 
munca lui Jake avea să fie și mai intens supravegheată și că 
încă cineva voia o felie din plăcintă. Deja apăruseră zvonuri 
neliniștitoare despre mașinile parcate în faţa casei lui Lettie și 
despre ulii ce-i dădeau târcoale întruna. 

— Presupun că aveţi autorizaţie de practică în acest stat, 
continuă judecătorul Atlee. 


124 


— Nu, domnule judecător, nu încă. Dar ne vom asocia cu un 
avocat local. 

— Ar fi o mutare înțeleaptă, domnule Sistrunk. Data viitoare 
când veniţi aici, mă aștept să îl recunosc pe avocatul care vă va 
însoți. 

— Da, domnule judecător, rosti Sistrunk pe un ton glacial, 
aproape pufnind. 

El și Bost se așezară, înghesuindu-se lângă clienta lor 
prețioasă, înainte de începerea audierii, Jake încercase să-i dea 
bună dimineaţa lui Lettie, însă avocaţii ei interveniseră imediat. 
Nici măcar nu îl privise în ochi. 

— Și acum să trecem în cealaltă parte, zise judecătorul Atlee, 
arătând spre masa apărării, plină ochi. 

Stillman Rush se grăbi să se ridice și să spună: 

— Onorată instanţă, eu sunt Stillman Rush de la firma Rush 
din Tupelo, și am venit aici însoţit de Sam Larkin și de Lewis 


McGwyre. 
Cei doi bărbaţi se ridicară când își auziră numele și înclinară 
politicos din cap către prezidiu. Il cunoșteau pe judecătorul 


Atlee, așa că nu erau necesare alte prezentări. 

— Și firma dumneavoastră a întocmit testamentul din 1987, 
corect? 

— Într-adevăr, rosti Stillman cu un zâmbet generos și energic. 

— Foarte bine. Mai departe. 

Un individ masiv, cu un cap rotund și pleșuv, se ridică și 
mâărâi: 

— Onorată instanţă, mă numesc Wade Lanier, de la firma 
Lanier din Jackson. Am venit aici însoţit de asociatul meu, Lester 
Chilcott, pentru a reprezenta interesele doamnei Ramona Dafoe, 
fiica defunctului. Soţul dumneaei, lan Dafoe, este un client vechi 
al firmei noastre și... 

— Destul, domnule Lanier, îl repezi judecătorul Atlee, 
întrerupându-l în mod grosolan. Bun venit în comitatul Ford. Nu 
v-am întrebat nimic despre ceilalți clienţi sau despre firma 
dumneavoastră. 

Și prezenţa lui Wade Lanier era neliniștitoare. Jake îl știa doar 
din auzite, dar asta era suficient ca să se teamă de o 
confruntare cu el. Firmă mare, tactici necruțătoare și reușite 
suficiente cât să-i alimenteze trufia, fără să i-o sature vreodată. 

Judecătorul Atlee făcu din nou semn și zise: 


125 


— Și dumneavoastră, domnule? 

Un tip într-un sacou de proastă calitate sări în picioare și se 
prezentă: 

— Onorată instanţă, numele meu este D. Jack O'Malley și îl 
reprezint pe domnul Herschel Hubbard, fiul defunctului. Clientul 
meu locuiește în Memphis și de acolo sunt și eu, dar data 
viitoare când voi veni aici voi avea un asociat din partea locului. 

— O idee bună. Mai departe? 

In spatele lui O'Malley era înghesuit un tânăr slab, cu faţă de 
șobolan și cu părul ciufulit și sârmos. Acesta se ridică sfios, de 
parcă nu s-ar mai fi adresat niciodată unui judecător, și rosti cu 
glas chiţăit: 

— Domnule judecător, eu sunt Zack Zeitler, tot din Memphis, 
și am fost angajat să reprezint interesele copiilor lui Herschel 
Hubbard. 

Judecătorul Atlee dădu din cap și spuse: 

— Deci, și nepoţii au avocaţi? 

— Da, domnule. Ei se numără printre beneficiarii 
precedentului testament. 

— Am înţeles. Bănuiesc că se află în sala de judecată. 

— Da. 

— Vă mulţumesc, domnule Zeitler, și dacă nu v-aţi prins până 
acum cum merg lucrurile, data viitoare vă rog să veniţi însoţit 
de un avocat local - Dumnezeu știe că o să avem nevoie de cât 
mai mulţi. Bineînţeles, asta în cazul în care nu sunteţi autorizat 
să practicați dreptul în acest stat. 

— Sunt autorizat, onorată instanță. 

— Foarte bine. Mai departe. 

Rezemându-se de colţul unei balustrade, rămas fără scaun, 
un avocat se uită în jur și zise: 

— Aă... Da. Onorată instanţă, eu sunt Joe Bradley Hunt, de la 
firma Skole din Jackson, și... 

— De la ce firmă? 

— Skole, onorată instanţă. Skole, Rumky, Ratliff, Bodini și 
Zacharias. 

— Îmi pare rău că am întrebat. Continuati. 

— Și noi reprezentăm interesele celor doi copii minori ai 
Ramonei și ai lui lan Dafoe, nepoții defunctului. 

— Bine. Mai e cineva? 


126 


Oamenii își lungiră gâturile și se uitară prin mulţime. 
Judecătorul Atlee făcu un calcul rapid și spuse: 

— O duzină. Am numărat unsprezece avocaţi până acum, și 
nu am niciun motiv să cred că nu vor mai apărea și alții. 

Se uită pe niște hârtii și apoi la oamenii din public. In stânga 
sa, în spatele lui Jake și al lui Lettie, se afla o mulţime de 
persoane de culoare, inclusiv Simeon, copiii și nepoţii lor, câţiva 
veri și mătuși, Cypress, un pastor și o puzderie de prieteni, mai 
vechi sau mai noi, care veniseră să îi ofere sprijin moral lui 
Lettie la primul pas pe care îl făcea pentru a obţine ceea ce i se 
cuvenea de drept. In dreapta judecătorului, în cealaltă parte a 
culoarului, în spatele numeroșilor avocați veniţi ca să conteste 
ultimul testament, se aflau albii, inclusiv lan, Ramona și cei doi 
copii ai lor; Herschel și cele două fete ale sale; fosta sa soţie, 
deși ea stătea pe rândul din spate, cât mai departe cu putinţă; 
Dumas Lee și un alt reporter; și adunătura obișnuită de mușterii 
ai tribunalului, care rareori ratau un proces sau o audiere de 
contestare. Agentul Prather stătea la ușa principală, trimis acolo 
de Ozzie ca să-i dea raportul mai târziu. Lucien Wilbanks ședea 
pe rândul din spate, în partea unde se aflau negrii, ascuns 
parţial de tânărul vânjos din fața lui. El și Atlee se cunoșteau de 
ani buni, și Lucien nu voia să îi distragă atenţia. 

Cu câteva minute înainte să înceapă totul, Jake încercase să 
se prezinte politicos lui Herschel și Ramonei, însă aceștia îi 
întorseseră spatele cu insolenţă. Acum el era dușmanul, nu tatăl 
lor. lan arăta ca și cum ar fi vrut să-i dea un pumn. Copiii lor 
adolescenţi veniseră îmbrăcaţi foarte șic, afișând genul de 
aroganță tipic celor născuţi în familii bogate. Pe de altă parte, 
fetele lui Herschel erau îmbrăcate neîngrijit și murdar. Cu câteva 
zile în urmă, cei patru nepoți fuseseră prea ocupați ca să vină la 
înmormântarea bunicului lor mult iubit. Acum însă priorităţile lor 
se schimbaseră radical. 

Jake intui că avocaţii insistaseră pe lângă părinţi să aducă și 
copiii la tribunal, ca să fie văzuţi și asociaţi îndeaproape cu 
consecinţele deciziilor instanţei. Asta era o pierdere de timp, în 
opinia lui, însă miza era foarte mare. 

Pe moment, în sala de tribunal arhiplină, Jake se simţea foarte 
singur. Omul de lângă el, Russell Amburgh, era necooperant, 
neschimbând aproape nicio vorbă cu el și plănuind să scape 
rapid de sarcina sa. In spatele lui, la doar câţiva centimetri 


127 


distanţă, se afla Lettie, o persoană cu care credea că poate 
vorbi. Ea însă era străjuită de doi avocaţi feroce, gata să lupte 
pentru avere. lar aceștia erau oamenii din tabăra lui! De cealaltă 
parte a culoarului, o întreagă haită de hiene aștepta pregătită 
de atac. 

— Am citit ambele testamente, zise judecătorul Atlee. Vom 
începe cu cel mai recent, testamentul olograf din 1 octombrie. 
Pe 4 octombrie a fost depusă o cerere de autentificare a acestui 
testament. Domnule Brigance, veţi începe administrarea averii 
după cum vă cere legea - dând anunțuri pentru eventualii 
creditori, întocmind un inventar preliminar și așa mai departe. 
Mă aștept să faceţi asta cât mai repede cu putinţă. Domnule 
Amburgh, înţeleg că dumneavoastră doriţi să vă retrageți. 

Amburgh se ridică încet și zise: 

— Într-adevăr, domnule judecător. Nu mă simt în stare să trec 
prin așa ceva. Ca executor ar trebui să depun un jurământ prin 
care să susțin că acesta este ultimul testament valabil lăsat de 
Seth Hubbard, și pur și simplu refuz să jur una ca asta. Nu sunt 
de acord cu acest testament și nu vreau să am nimic de-a face 
cu el. 

— Domnule Brigance? 

Jake se ridică lângă cel ce avea să-i fie în curând fost client și 
zise: 

— Onorată instanţă, domnul Amburgh a fost cândva avocat și 
cunoaște procedurile în cazul unei autentificări. Voi redacta o 
decizie prin care să i se încuviințeze retragerea, prezentând 
totodată o listă de potenţiali înlocuitori. 

— Vă rog să faceți din asta o prioritate. Vreau ca 
administrarea să se desfășoare în timp ce lămurim celelalte 
chestiuni. Indiferent ce se va întâmpla cu testamentul olograf 
sau cu cel precedent, cineva trebuie să se ocupe de averea 
domnului. Hubbard. Bânuiesc că sunt mai multe părţi care 
intenţionează să conteste acest testament, nu? 

Un pluton de avocaţi se ridică în picioare, dând din cap, iar 
judecătorul Atlee le făcu semn cu mâna. 

— Vă mulţumesc. Acum vă rog să luaţi loc cu toţii. Domnule 
Amburgh, dumneavoastră sunteți liber. 

Amburgh îngăimă un „vă mulţumesc” înfundat, ridicându-se 
de la masa reclamanţilor și pornind grăbit spre ieșire. 

Judecătorul Atlee își potrivi ochelarii la ochi și spuse: 


128 


— Vom proceda în felul următor. Domnule Brigance, aveți la 
dispoziţie zece zile ca să găsiți un alt executor și, conform 
dorințelor răposatului, ar fi bine să ne asigurăm că acesta nu 
este un avocat din comitatul nostru. Odată stabilit executorul, 
veţi purcede împreună la localizarea activelor și la identificarea 
pasivelor. Aș dori să primesc un inventar preliminar cât mai 
curând posibil, între timp, ceilalți avocaţi pot depune contestaţii 
la acest testament. După aceea, ne vom întruni din nou și vom 
schița un plan pentru proces. După cum știți, oricare din părți 
poate solicita un proces cu jurați. Dacă asta doriţi, atunci vă rog 
să faceți solicitarea la timp, în momentul în care depuneţi 
contestaţia. Contestarea unui testament în Mississippi este la fel 
ca orice alt proces civil, ceea ce înseamnă că se aplică regulile 
cu privire la probe și proceduri. Işi scoase ochelarii și îi scrută pe 
avocaţi. De vreme ce ne îndreptăm spre un proces, vreau să vă 
anunţ de acum că nu am de gând să prezidez unul cu o duzină 
de avocați. Nici nu pot să-mi imaginez un asemenea coșmar, și 
nici nu vreau să supun juriul (dacă vom avea unul) unui astfel de 
abuz. Vom identifica problemele, vom stabili procedurile și vom 
judeca acest caz într-o manieră eficientă. Aveţi întrebări? 

Oho, o mie de întrebări, dar era timp berechet să fie puse mai 
încolo. Deodată, Booker Sistrunk se ridică în picioare și rosti cu 
vocea sa răsunătoare de bariton: 

— Onorată instanţă, nu știu sigur ce se cuvine să facem și ce 
nu, dar aș dori să sugerez ca deocamdată Lettie Lang, clienta 
mea, să fie desemnată executor în locul domnului Amburgh. Am 
citit legile acestui stat și nu am găsit specificat nicăieri faptul că 
acest rol poate fi îndeplinit doar de un avocat sau de un 
contabil. De fapt, legea nu cere niciun fel de pregătire sau 
experiență pentru cineva care servește drept administrator, în 
cazul unei averi lăsate fără testament, sau drept executor, într- 
un caz precum cel de față. 

Sistrunk vorbi încet, cu grijă, cu o dicţie impecabilă, și 
cuvintele sale răsunară în sala de judecată. Judecătorul Atlee și 
ceilalți avocați îl ascultară. Era adevărat ce spunea. Teoretic, 
oricine putea fi numit în locul lui Russell Amburgh: orice 
persoană majoră și în deplinătatea facultăţilor mintale. Nici 
măcar infractorii nu erau excluși. Totuși, dată fiind mărimea 
averii și problemele complicate ce aveau să se ivească, era 
nevoie de cineva mai experimentat și mai neimplicat. Ideea de a 


129 


o face pe Lettie responsabilă pentru o avere de 20 de milioane 
de dolari, cu Sistrunk șoptindu-i la ureche, era șocantă, cel puţin 
pentru albii din sală. Până și judecătorul Atlee păru să rămână 
fără reacţie câteva secunde. 

Insă Sistrunk nu terminase ce avea de zis. Făcuse doar o 
pauză pentru ca șocul iniţial să își facă efectul, apoi continuă: 

— Onorată instanţă, știu că procesul de autentificare cade 
aproape în întregime în sarcina avocatului averii, sub stricta 
supraveghere a instanței, desigur, și de aceea aș dori să 
sugerez ca firma mea să fie desemnată drept firmă consultantă 
în această chestiune. Vom lucra îndeaproape cu clienta noastră, 
doamna Lettie Lang, ca să urmăm întocmai dispozițiile domnului 
Hubbard. Dacă va fi nevoie, ne vom consulta și cu domnul 
Brigance, un avocat pe cinste, de altminteri, însă eu și angajaţii 
mei vom face cea mai mare parte din treabă. 

Acestea fiind spuse, Booker Sistrunk își atinse scopul. 
Războiul avea să fie definit acum în termeni de negru versus 
alb. 

Herschel, Ramona și familiile lor aruncară priviri pline de ură 
în cealaltă parte a culoarului, către grupul de negri, care le 
întoarseră imediat privirile, oarecum sfidători. Fata lor, Lettie, 
era cea aleasă să primească banii, și ei veniseră aici ca să lupte 
pentru ea. Insă banii aparţineau familiei Hubbard. Seth probabil 
că nu fusese în toate mințile. 

Inmărmurit, Jake aruncă o căutătură fioroasă peste umăr, însă 
Sistrunk nu-l băgă în seamă. Prima reacţie a lui Jake fusese să 
spună: „Ce prostie!” Un comitat format în mare parte din albi 
echivalează cu un juriu format în mare parte din albi. Erau 
departe de Memphis, unde Sistrunk își demonstrase talentul de 
a-și strecura oamenii în juriile federale și de a obține verdicte 
impresionante. Memphis era o cu totul altă lume. 

Dacă pui nouă sau zece albi din comitatul Ford în juriu și îi lași 
o săptămână în compania unuia ca Booker Sistrunk, doamna 
Lettie Lang are să plece cu mâna goală. 

Ceata de avocaţi albi rămăsese la fel de uluită ca Jake, însă 
Wade Lanier profită imediat de ocazie. Sări în picioare și zise: 

— Nu avem nicio obiecție, onorată instanţă. 

Judecătorul Atlee îl repezi: 

— Nu aveţi încă la ce să obiectați. 


Jake se gândi: „Fie, scoateţi-mă din toată tărășenia. Cu cârdul 
ăsta de ulii oricum nu o să-mi mai rămână nimic. Viaţa e prea 
scurtă ca să-mi irosesc un an ferindu-mă de gloanțe într-un 
război interrasial”. 

— Mai aveţi ceva de adăugat, domnule Sistrunk? întrebă 
judecătorul Atlee. 

— La acest moment, nu, domnule judecător. Sistrunk se 
întoarse și aruncă o privire îngâmfată spre Simeon și spre restul 
familiei. Tocmai își dovedise tăria de caracter. Era neînfricat, nu 
putea fi intimidat și era gata oricând să se ia la harţă cu cineva. 
Angajaseră avocatul potrivit. Inainte să se așeze, se uită la 
Herschel Hubbard, iar rânjetul lui păru să spună: „Mingea-i în 
terenul tău acum, moșule”. 

Judecătorul Atlee rosti cu calm: 

— Trebuie să vă mai documentaţi, domnule Sistrunk. Legile 
noastre de autentificare urmăresc să respecte întru totul 
dorinţele persoanei care a întocmit testamentul. Domnul 
Hubbard și-a precizat cât se poate de clar intenţiile cu privire la 
avocatul pe care și l-a dorit. Nu se va face nicio schimbare în 
această privinţă. Orice alte solicitări aţi avea, le puteţi menţiona 
într-o moţiune corespunzătoare; bineînțeles, asta după ce vă 
asociaţi cu un avocat recunoscut de această instanţă. 

Lui Jake îi veni inima la loc, deși era încă bulversat de 
îndrăzneala lui Sistrunk și de ideile acestuia. Și de lăcomia 
omului. Nu încăpea îndoială că o pusese pe Lettie să semneze 
un soi de contract pentru întâmplări neprevăzute prin care să 
primească o sumă consistentă din partea ei. În general avocaţii 
reclamanţilor luau cam o treime din sumă în cazul unui acord, 
40% din suma stabilită prin verdictul unui juriu și jumătate din 
ea, dacă se ajungea la apel. Un individ plin de sine ca Sistrunk 
(e drept, cu un șir impresionant de victorii de partea sa), era mai 
mult ca sigur la pragul de sus al acelor procentaje. Și, ca și cum 
asta n-ar fi fost de ajuns, dorea acum să mai pună mâna și pe 
onorariul de avocat al bunurilor succesorale. 

Judecătorul Atlee terminase. Luă ciocănelul, spuse: „Ne 
întâlnim din nou peste treizeci de zile. Şedinţa se suspendă”, și 
lovi în masa prezidiului. 

Lettie fu înconjurată imediat de avocaţii ei, care aproape că o 
luară pe sus și trecură cu ea în secțiunea publicului, unde fu 
încercuită de rude și de alți atârnători. Aceștia se îngrămădiră în 


131 


jurul ei de parcă i-ar fi fost viaţa în pericol, mângâind-o, alinând- 
o și încurajând-o. Sistrunk era admirat și felicitat pentru poziția 
și declaraţiile sale îndrăznețe, iar Kendrick Bost o ţinea pe după 
umeri pe Lettie în timp ce ea șușotea serioasă cu cei dragi. 
Cypress, mama sa, stătea într-un cărucior cu rotile și își ștergea 
lacrimile de pe obraji. Prin ce cazne era silită familia să treacă! 

Jake nu avea deloc chef de pălăvrăgeală, nu că l-ar fi abordat 
careva. Ceilalţi avocaţi se împărţiră în grupulețe, își puneau 
lucrurile la loc în serviete și se pregăteau de plecare. 
Moștenitorii din familia Hubbard stăteau laolaltă și încercau să 
evite să se uite urât la negrii care căutau să pună mâna pe banii 
lor. Jake se strecură pe o ușă lăturalnică și porni spre scările din 
spate când domnul Pate, bătrânul aprod, îl strigă: 

— Hei, Jake, domnul judecător Atlee vrea să te vadă. 

In micuța încăpere în care avocaţii se strângeau la cafea, iar 
judecătorii își ţineau întâlnirile neoficiale, judecătorul Atlee 
tocmai își dădea jos roba. 

— Inchide ușa, zise el când intră Jake. Judecătorul nu era cine 
știe ce povestitor, nu avea obiceiul să spună snoave și anecdote 
juridice. Nu avea timp de prostii și rareori se întâmpla să aibă 
momente de umor, deși, ca judecător, avea la dispoziţie un 
public dispus să râdă la orice. la loc, Jake, continuă el, și se 
așezară amândoi la un mic birou. Ce bădăran! pufni Atlee. Poate 
că i-o fi mergând cu de-astea în Memphis, dar aici nu-i merge. 

— Nu cred că mi-am revenit încă. 

— ÎI știi pe Quince Lundy? E un avocat din Smithfield. 

— Am auzit de el. 

— E un tip mai în vârstă, poate chiar în prag de pensie. Nu se 
ocupă decât de autentificări de vreo sută de ani, își știe meseria 
la perfecţie și spune lucrurilor pe nume. E un prieten vechi de-al 
meu. Depune o moţiune în care să-l sugerezi pe Quince pentru 
rolul de executor și mai pune vreo doi de la tine, iar eu îl voi 
desemna pe el. O să te înţelegi de minune cu el. În ceea ce te 
privește pe tine, nu te îngrijora: n-o să-ţi facă nimeni vânt. Care- 
i onorariul tău pe oră? 

— Nu am onorariu, domnule judecător. Clienţii mei lucrează 
pe zece dolari pe oră, dacă au noroc. Nu își pot permite să 
plătească un avocat cu o sută pe oră. 

— Cred că 150 este un onorariu decent în ziua de azi. Ești de 
acord? 


132 


— 150 sună bine, domnule judecător. 

— Bun, deci vei primi 150 de dolari pe oră. Presupun că vei 
avea timp pentru asta. 

— O, da! 

— Bun. Pentru că testamentul ăsta o să-ți mănânce zilele o 
bună bucată de vreme. Să depui o petiție la fiecare două luni în 
care să ceri plata onorariului. O să am eu grijă să fii plătit. 

— Vă mulțumesc, domnule judecător. 

— Am auzit o grămadă de zvonuri cu privire la mărimea 
averii. Ai idee care-i adevărul? 

— Russell Amburgh spune că averea este de cel puţin 
douăzeci de milioane, cea mai mare parte din ea fiind în bani 
gheață. Ascunsă în afara statului. Altfel toată lumea din Clanton 
ar ști cu precizie cât e de mare. 

— Ar trebui să ne mișcăm repede ca să o protejăm. O să-ţi 
dau un ordin judecătoresc prin care te împuternicesc să obţii 
actele financiare ale domnului Hubbard. După ce îl cooptezi și 
pe Quince Lundy, puteți să vă apucaţi de săpat. 

— Da, domnule. 

Judecătorul Atlee luă o gură de cafea dintr-un pahar de 
plastic. Se uită printr-o fereastră murdară, păru să zăbovească 
cu privirea asupra peluzei din faţa tribunalului, apoi rosti: 

— Aproape că mi-e milă de biata femeie. A pierdut complet 
controlul și e înconjurată de oameni care au simţit mirosul 
banilor. Nu o să rămână cu nimic după ce isprăvește Sistrunk cu 
ea. 

— Asta în cazul în care juriul îi dă dreptate ei. 

— Vrei să ceri juriu, Jake? 

— Nu știu încă. Ar trebui? 

Întrebarea era nelalocul ei, însă pe moment nu i se păruse 
așa. Jake se pregăti să fie admonestat, dar judecătorul Atlee 
rânji mânzește, continuând să privească afară. 

— Eu unul aș prefera să am un juriu, Jake. Nu mă deranjează 
să iau decizii grele. Asta face parte din îndatoririle mele. Însă 
într-un asemenea caz ar fi mai bine ca decizia să stea în mâinile 
a doisprezece cetățeni de nădejde. Măcar de data asta. Rânjetul 
i se preschimbă într-un surâs. 

— Vă cred. O să fac solicitarea în scris. 

— Așa să faci. Și, Jake... sunt o grămadă de avocați acolo și 
am încredere în foarte puţini dintre ei. Nu ezita să treci pe la 


133 


mine pe la o cafea și sa-mi dai binețe, dacă ai ceva de discutat. 
Sunt convins că îţi dai seama de importanţa acestui caz. De 
obicei nu prea vezi atâta bănet pe aici, Jake. Și-acum, deodată, 
ne-am trezit cu o comoară și cu o grămadă de oameni care vor o 
părticică din ea. Tu nu. Nici eu. Insă sunt mulţi care vor. Este 
important ca noi doi să rămânem pe aceeași lungime de undă. 

Jake simţi că se relaxează pentru prima oară după ore bune și 
trase adânc aer în piept. 

— Sunt de acord, domnule judecător. Vă mulțumesc. 

— Bine. Ne mai vedem. 


134 


13. 


Dumas Lee puse stăpânire pe prima pagină din The Ford 
County Times miercuri, pe 12 octombrie. Evident, audierea din 
ziua precedentă fusese singura știre din comitat. Un titlu cu 
litere de-o șchioapă anunţa că S-A TRECUT LA RAZBOI DE 
TRANȘEE ÎN CAZUL TESTAMENTULUI LUI HUBBARD, iar Dumas 
își începea editorialul în maniera lui obișnuită, de tabloid: „O 
sală de judecată plină cu moștenitori agitaţi și cu avocaţii lor 
nerăbdători s-a pregătit ieri de luptă în faţa distinsului Reuben 
Atlee, când au fost trase primele focuri din ceea ce promite să 
fie o bătălie epică pentru averea răposatului Seth Hubbard, care 
s-a spânzurat pe 2 octombrie”. g 

Fotograful fusese și el ocupat. In centrul paginii trona o 
fotografie mare înfăţișând-o pe Lettie Lang intrând în tribunal, 
cu Booker Sistrunk și Kendrick Bost ținând-o de parcă ar fi fost 
invalidă. Sub imagine, ea era prezentată ca fiind „Lettie Lang, în 
vârstă de 47 de ani, din Box Hill, fosta menajeră a lui Seth 
Hubbard şi potențială beneficiară a ultimului său testament 
(olograf și suspect), însoțită de cei doi avocaţi ai săi din 
Memphis”. Alături erau două poze mai mici și mai inofensive 
înfăţișându-i pe Herschel și pe Ramona, aflaţi și ei undeva în 
apropierea tribunalului. 

Jake citi ziarul la birou miercuri dimineaţă. Sorbi din cafea, 
reciti fiecare cuvânt în căutarea unor posibile greșeli, și constată 
cu surprindere că Dumas nu făcuse niciuna de această dată. 
Insă îl blestemă în gând pentru folosirea cuvântului „suspect”. 
Orice alegător din comitat era un potenţial jurat. Majoritatea 
acestor oameni urmau fie să citească ziarul, fie să audă pe 
cineva vorbind despre știre, și încă de la început Dumas 
declarase că testamentul era suspect. Expresiile încruntate și 
dispreţuitoare de pe feţele intrușilor bine îmbrăcaţi din Memphis 
nu ajutau nici ele prea mult. În timp ce se holba la fotografie, 
Jake își imagină un juriu format din nouă albi și trei negri 
încercând să găsească înţelegere pentru Lettie, cu 20 de 
milioane de dolari în joc. Nu aveau să fie deloc înţelegători. 
După o săptămână petrecută în sala de judecată în compania lui 


135 


Booker Sistrunk, aveau să îi ghicească intenţiile și să declare 
testamentul nul. Poate că juriul ar fi ajuns să îi antipatizeze pe 
Herschel și pe Ramona, însă măcar aceștia erau albi și nu erau 
mânaţi de un avocat fără scrupule cu șarmul unui 
telepredicator. 

Jake își reaminti că momentan erau în aceeași tabără sau 
măcar în aceeași parte a sălii de judecată. Jură să renunţe. Dacă 
judecătorul Atlee îi permitea lui Sistrunk să rămână în joc, Jake 
avea să se retragă și să caute o ambulanţă pentru potenţiali 
clienţi. Orice ar fi fost de preferat unui proces crunt pe care să-l 
piardă. Avea nevoie de bani, dar nu voia să se lege la cap. 

Auzi zarvă la parter, apoi zgomot de pași. Felul în care urca 
Harry Rex treptele spre biroul său avea un ritm unic. Pășea 
apăsat și fiecare pas părea gata-gata să rupă treptele. Scara se 
cutremura. Roxy îl strigă din urmă, protestând. Supraponderal și 
complet ieșit din formă, aproape că gâfâia când împinse la 
perete ușa de la birou și începu cu un prietenos: „Afurisita aia 
de femeie s-a ţicnit!” Azvârli un exemplar din ziar pe biroul lui 
Jake. 

— 'Neaţa, Harry Rex, zise Jake în timp ce prietenul lui se 
prăbuși într-un scaun, gâfâind și încercând să-și tragă sufletul. 

— Vrea să enerveze pe toată lumea sau ce? întrebă el. 

— Așa se pare. Vrei niște cafea? 

— Ai un Bud Light? 

— E nouă dimineaţa! 

— Așa, și? Azi nu mă duc la tribunal. lar în zilele libere, ca 
asta, o iau de dimineaţă. 

— Nu crezi că bei cam mult? 

— Nu, în niciun caz! La ce clienţi am, se poate spune că nu 
beau destul. Și nici tu. 

— Nu ţin bere la birou. Și nici acasă. 

— Ce viaţă! Harry Rex se întinse brusc în faţă, înșfăcă ziarul, îl 
ridică și arătă spre fotografia lui Lettie. Zi-mi ceva, Jake: ce crezi 
tu că spune albul de rând din acest comitat când vede poza 
asta? Ai o menajeră de culoare, care pare cumsecade, și care s- 
a strecurat cumva în testamentul moșului, și acum și-a angajat 
niște avocaţi africani șmecheri de la oraș care să vină aici și să 
pună mâna pe bani. Cum crezi că o să sune povestea asta la 
Cafenea? 

— Cred că știi și tu cum o să sune. 


— E proastă? 

— Nu, dar au ajuns la ea înaintea mea. Simeon are rude în 
Memphis și li s-a făcut cumva legătura. Ea nu are nici cea mai 
mică idee ce face și este sfătuită prost. 

— Tu ești de partea ei, Jake. Nu poţi vorbi cu ea? Aruncă ziarul 
înapoi pe birou. 

— Nu. Credeam că pot, apoi l-a angajat pe Sistrunk. Am 
încercat să vorbesc cu ea ieri la tribunal, însă o păzeau ca niște 
vulturi. Am încercat să vorbesc și cu copiii lui Hubbard, dar nu 
au fost prea prietenoși. 

— Văd că ai ajuns foarte popular, Jake. 

— Nu m-am simţit deloc așa ieri. Însă judecătorul Atlee mă 
place. 

— Am auzit că nu l-a prea impresionat Sistrunk. 

— Nu, deloc. Și nici juriul nu o să fie. 

— Deci, o să ceri juriu? 

— Da. Judecătorul vrea proces cu juriu, dar nu ai auzit asta de 
la mine. 

— Am înțeles. Trebuie să găsești o modalitate de a ajunge la 
ea. Sistrunk o să scoată tot statul din sărite și ea nu o să se 
aleagă nici cu o para chioară. 

— Dar crezi că ar trebui să primească moștenirea? 

— Da, la naiba! Sunt banii lui Seth; dacă vrea să-i lase 
Partidului Comunist, e treaba lui. l-a făcut de unul singur, așa că 
poate să-i doneze pe toţi, dacă vrea. Așteaptă numai să ai de-a 
face cu copiii lui - două scursuri, după părerea mea - și o să 
înţelegi de ce a ales Seth pe altcineva. 

— Parcă îl urai pe Seth. 

— Da, acum zece ani, dar eu mereu îl urăsc pe nemernicul 
aflat de cealaltă parte a baricadei. De aceea sunt atât de rău. 
Însă îmi trece cu timpul. Indiferent dacă îl simpatizai sau nu, 
omul a scris un testament înainte să moară și legea trebuie să 
sprijine acel testament, dacă se dovedește a fi valabil. 

— Dar este oare valabil? 

— Asta depinde de juriu. Și o să fie atacat din toate părţile. 

— Cum ai ataca tu testamentul? 

Harry Rex se lăsă pe spate și se puse picior peste picior. 

— M-am gândit și la asta. Mai întâi mi-aș angaja niște experți, 
niște medici care să declare că Seth a fost îndopat cu sedative, 
că trupul său era devastat de cancerul pulmonar și că toate 


137 


radiaţiile, chimioterapia și medicamentele cu care a fost 
bombardat în ultimul an i-au înceţoșat judecata. Avea dureri 
cumplite, așa că aș angaja un alt expert care să descrie ce efect 
poate avea durerea asupra proceselor cognitive. Nu știu unde i- 
aș găsi, dar cred că poţi angaja un expert să spună orice. Nu 
uita, Jake, că juratul obișnuit din acest comitat de-abia dacă a 
trecut prin liceu. Nu-i foarte sofisticat. Dacă faci rost de un 
expert cu darul vorbirii sau de o echipă de asemenea experți, 
poţi bulversa complet juriul. La naiba, aș putea să-l fac pe Seth 
Hubbard să pară un cretin cu bale la gură! Trebuie să fii nebun 
să te spânzuri, nu? 

— N-am cum să-ţi răspund la asta. 

— Apoi aș spune că Seth nu putea să și-o ţină în pantaloni. Nu 
știu dacă a depășit vreodată măsura, dar poate că a făcut-o. 
Dacă un juriu de albi bănuiește câtuși de puţin că Seth nu 
primea doar mâncare caldă și cămăși apretate de la menajera 
lui, se va întoarce imediat împotriva doamnei Lettie. 

— Nu pot răscoli prin viaţa sexuală a unui mort. 

— Nu, dar își pot băga nasul în cea a lui Lettie. Pot insinua, 
sugera, exagera și folosi un limbaj cât se poate de deocheat. 
Dacă urcă în boxa martorilor, ceea ce se va întâmpla, mai mult 
ca sigur, o să devină ţintă vie. 

— Dar trebuie să depună mărturie! 

— Sigur că da. Asta-i și ideea, Jake. Nu contează cine sau ce 
declară în instanță. Adevărul este că dacă Booker Sistrunk va fi 
în acea sală de judecată, turuind vrute și nevrute și plimbându- 
și fundu’ negru prin faţa unui juriu de albi, atunci șansele tale se 
reduc la zero. 

— Nici nu știu dacă îmi mai pasă. 

— Trebuie să-ți pese. E treaba ta. Este un proces important. Și 
un onorariu gras. Acum lucrezi cu ora și ești plătit, ceea ce-i rar 
în lumea noastră, Jake. Dacă se ajunge la proces, apoi la apel și 
așa mai departe, o să faci jumătate de milion de dolari în 
următorii trei ani. Câte cazuri de conducere în stare de ebrietate 
trebuie să iei ca să scoţi banii ăştia? 

— Nu m-am gândit la onorariu. 

— Lasă că s-au gândit toţi avocaţii care gonesc după 
ambulanţele din oraș. O să fie un onorariu generos. O pleașcă 
pentru un avocat ca tine. Însă trebuie să câştigi, Jake, și ca să 
câștigi, trebuie să scapi de Sistrunk. 


138 


— Cum? 

— Mă gândesc eu și la asta. Lasă-mi puţin timp. Nenorocita 
aia de poză din ziar a produs deja daune, și poţi băga mâna în 
foc că Doofus va repeta isprava la următoarea audiere. Trebuie 
să ne descotorosim de Sistrunk cât mai repede cu putinţă. 

Pentru Jake era extrem de important că Harry Rex folosea 
acum pluralul. Nu era nimeni mai loial decât el, nimeni lângă 
care să-și dorească mai mult să lupte. Nici nu exista o minte mai 
vicleană și perversă printre avocaţii din oraș. 

— Dă-mi o zi sau două, rosti el, ridicându-se în picioare. Am 
nevoie de o bere. 

* 

Peste o oră, Jake era încă la birou când problema 
reprezentată de Booker Sistrunk deveni și mai spinoasă. 

— Vă caută un avocat pe nume Rufus Buckley la telefon, îl 
anunţă Roxy prin intercom. 

Jake trase aer în piept și zise: 

— Bine. 

Se holbă la lumina ce clipea și își stoarse creierii ca să-și dea 
seama ce motiv ar fi avut Buckley să-l sune. Nu mai vorbiseră 
de la procesul lui Carl Lee Hailey, și amândoi ar fi fost bucuroși 
să nu se mai întâlnească vreodată. Cu un an în urmă, în timpul 
realegerii lui Buckley, Jake își sprijinise discret adversarul, la fel 
ca majoritatea avocaţilor din Clanton sau poate chiar din 
întregul District Judiciar 22. De-a lungul unei cariere de 
doisprezece ani, Buckley reușise contraperformanţța de a-și 
înstrăina toţi avocaţii din districtul ce cuprindea cinci comitate. 
lar asta se întorsese împotriva lui cu vârf și îndesat, așa că 
acum fostul procuror districtual cu ambiţii de parvenire 
rămăsese de căruţă, în orașul său natal, Smithfield, aflat la o oră 
distanţă, unde se zvonea că și-ar pierde vremea într-un mic 
birou de pe Main Street, ocupându-se de testamente, divorțuri 
pe cale amiabilă și alte acte juridice. 

— Salutare, dom’ guvernator, spuse Jake într-un efort 
deliberat de a reaprinde resentimentele. Cei trei ani care se 
scurseseră nu îi schimbaseră cu nimic părerea proastă pe care o 
avea faţă de acest om. 

— Salut, Jake, replică Buckley politicos. Speram să sărim 
peste împunsăturile ieftine. 


— Îmi pare rău, Rufus, nu am vrut să te jignesc. Ba sigur că 
asta voise. Nu cu mult timp în urmă, multă lume îi zicea „dom' 
guvernator”. Ce mai faci? 

— Uite, practic avocatura și o iau mai moale. Mă ocup mai 
mult de petrol și gaze decât de altceva. 

Normal. Buckley își petrecuse mare parte din viață 
străduindu-se să convingă oamenii că concesiunile de gaze 
naturale ale familiei soției sale constituiau sursa unei bogății 
imense. Ceea ce nu era deloc așa. Soții Buckley trăiau mult sub 
pretențiile lor. 

— Ce frumos. Cu ce te pot ajuta? 

— Tocmai am vorbit cu un avocat din Memphis, pe nume 
Booker Sistrunk. Cred că l-ai întâlnit. Pare să fie un tip de 
treabă. Oricum, ideea e că o să mă asociez cu el în cazul Seth 
Hubbard. 

— Dar de ce te-a ales tocmai pe tine, Rufus? rosti Jake din 
impuls, simțind cum se dezumflă. 

— Probabil că datorită reputației. 

Nu, Sistrunk își făcuse bine temele și îl găsise pe singurul 
avocat din stat care îl ura din tot sufletul pe Jake. Jake nu putea 
decât să-și imagineze lucrurile oribile pe care Buckley le zisese 
despre el. 

— Nu știu dacă mai ai loc, Rufus. 

— Lucrăm și la asta. Booker vrea să renunți la caz ca să îl 
poată prelua el. A pomenit ceva de o schimbare a instanţei 
pentru proces. Spune că judecătorul Atlee are un dinte 
împotriva lui, așa că îi va cere să se recuze. Astea sunt chestiuni 
preliminare, Jake. După cum știi, Sistrunk este un avocat de 
litigii foarte important, cu o grămadă de resurse. Probabil că de 
aceea mă vrea în echipa lui. 

— În cazul ăsta, bine ai venit la bord, Rufus. Mă îndoiesc că 
Sistrunk ţi-a zis toată povestea, dar să știi că a încercat deja să 
mă dea la o parte. Nu i-a mers pentru că judecătorul Atlee are și 
el ochi să citească. Testamentul mă desemnează în mod specific 
drept avocat al averii. Atlee nu se va recuza, nici nu va aproba 
mutarea procesului din Clanton. Nu faceţi decât să vă pișaţi 
contra vântului și să-i scoateţi din sărite pe toţi potenţialii juraţi 
din comitat. E o tâmpenie, în opinia mea, Rufus, și această 
tâmpenie ne distruge șansele de victorie. 


140 


— Mai vedem noi. Eşti lipsit de experienţă, Jake, și trebuie să 
te dai la o parte. Sigur că ai obținut câteva verdicte favorabile în 
cazuri penale, însă ăsta nu-i un caz penal, Jake. Asta-i un litigiu 
civil, foarte complicat și cu foarte mulţi bani la mijloc, și asta 
deja te depășește complet. 

Jake își ţinu gura și își aminti cât de mult își dispreţuia 
interlocutorul. Rosti încet și apăsat: 

— Tu ai fost procuror, Rufus. De când ai ajuns expert în litigii 
civile? 

— Și eu sunt avocat de litigii. Toată viața mea se desfășoară 
în sala de judecată. De un an încoace nu judec decât cazuri 
civile. În plus, îl am pe Sistrunk de partea mea. Anul trecut a 
înfundat poliţia din Memphis de trei ori, obținând peste un milion 
de dolari. 

— Da, și acum cazurile sunt la apel. N-a văzut nicio leţcaie 
încă. 

— Nu încă. Și la fel o să facem și în cazul Hubbard. 

— Ce parte aveți de gând să vă trageţi, Rufus? Cincizeci de 
procente? 

— E confidenţial, Jake. Ştii bine. 

— Ar trebui să declarați public. 

— Nu fii invidios, Jake. 

— Pa, Rufus, zise Jake și închise. 

Trase o gură de aer, sări în picioare și cobori la parter. 

— Mă întorc repede, îi spuse el lui Roxy când trecu pe lângă 
biroul ei. 

Era 10.30 și Cafeneaua era goală. Dell ștergea furculiţele la 
tejghea când Jake intră și se așeză pe un taburet. 

— O mică pauză? îl întrebă ea. 

— Da. O cafea decofeinizată, te rog. 

Se întâmpla destul de des ca Jake să treacă pe acolo la ore 
ciudate, de obicei în încercarea de a scăpa de birou și de 
telefon. Dell îi turnă o ceașcă și se apropie de el, ștergând în 
continuare tacâmurile. 

— Ce mai știi? o întrebă Jake, amestecând zahărul în cafea. 

În cazul lui Dell, limita dintre ce știa și ce auzea era foarte 
delicată. Majoritatea clienţilor ei credea că ea repeta pur și 
simplu tot ce auzea, însă Jake știa că lucrurile nu stăteau chiar 
așa. După 25 de ani petrecuți la Cafenea, auzise destule zvonuri 
false și minciuni sfruntate ca să știe ce impact puteau avea; 


141 


astfel încât, în ciuda reputației sale, era în general atentă la ce-i 
ieșea pe gură. 

— Ei bine, începu ea încet, nu cred că Lettie a făcut o mișcare 
inteligentă aducându-și avocaţii ăia negri din Memphis. 

Jake încuviinţă și luă o gură de cafea. 

— De ce a făcut asta, Jake? continuă ea. Credeam că tu ești 
avocatul ei. Vorbea de Lettie ca și cum o cunoștea de-o viată, 
deși nu se întâlniseră niciodată. Însă asta nu mai era ceva 
neobișnuit în Clanton. 

— Nu, nu sunt avocatul ei. Sunt avocatul care se ocupă de 
patrimoniu, de respectarea termenilor testamentului. Sunt de 
aceeași parte a baricadei cu ea, însă nu mă putea angaja pe 
mine. 

— Și ea are nevoie de avocat? 

— Nu. Treaba mea este să apăr testamentul și să-i respect 
dispoziţiile. Dacă îmi fac treaba ca lumea, banii îi rămân ei. Nu 
avea niciun motiv să-și angajeze un avocat. 

— l-ai explicat și ei asta? 

— Da, și am crezut că a priceput. 

— Ce s-a întâmplat? De ce s-au băgat? 

Jake sorbi iarăși din cafea și își reaminti că trebuia să fie 
atent. Ei doi făceau deseori schimb de informaţii de culise, însă 
fără să discute chestiunile mai delicate. 

— Nu știu, dar presupun că o fi auzit careva din Memphis de 
testament. Și așa o fi aflat și Booker Sistrunk. A simţit mirosul 
de bani, așa că a bătut drumul până aici, a parcat în faţa casei 
ei în Rolls-Royce-ul său negru și a dat-o pe spate. l-a promis 
câte-n lună și-n stele, urmând ca ea să-i lase și lui o părticică. 

— Cât anume? 

— Numai ei știu. E ceva confidenţial ce nu se dezvăluie 
niciodată. 

— Un Rolls-Royce negru? Glumești, Jake? 

— Nu, l-au văzut ieri când a venit la tribunal; parcat în faţă la 
Security Bank. El era la volan, partenerul lui pe scaunul din 
dreapta. lar Lettie era pe bancheta din spate cu un tip într-un 
costum închis la culoare, probabil un bodyguard sau ceva de 
genul ăsta. Se dau în spectacol și Lettie le-a căzut în plasă. 

— Dar nu înţeleg cum. 

— Nici eu. 


142 


— Prather zicea azi-dimineaţă că vor să încerce să mute 
procesul la alt tribunal. Intr-un alt comitat, unde pot avea mai 
mulţi negri în juriu. E adevărat? 

— Doar un zvon, presupun. Îl știi pe Marshall. Cred că de la el 
pornesc jumătate din bârfele din orașul ăsta, îţi jur. Altceva? 

— A, da, Jake. Toată lumea freamătă de nerăbdare. Oamenii 
tac când vii tu, dar de îndată ce pleci numai despre asta 
vorbesc. 

Ușa se deschise. Doi funcționari de la Fisc intrară și se 
așezară la o masă din apropiere. Jake îi cunoștea, așa că îi 
salută cu o înclinare a capului. Se aflau destul de aproape ca să 
audă ce se discuta și aveau să absoarbă totul ca un burete. 

Se aplecă spre Dell și rosti încet: 

— Stai cu urechile ciulite, bine? 

— Jake, dragul meu, știi bine că nu-mi scapă nimic. 

— Știu. Jake lăsă un dolar pentru cafea și își luă rămas-bun. 

Nedorind să se întoarcă la birou, Jake se plimbă prin piață și 
se opri la biroul lui Nick Norton, un alt avocat independent ce 
absolvise Facultatea de Drept a Universităţii din Mississippi chiar 
în anul în care începuse Jake. Nick moștenise cabinetul de 
avocatură de la unchiul său și era, după toate aparențele, mai 
ocupat decât Jake. Işi pasau clienţi și în cei zece ani izbutiseră 
să evite orice neînțelegere mai neplăcută. 

Cu doi ani în urmă, Nick îl apărase pe Marvis Lang când 
acesta pledase vinovat pentru trafic de droguri și uz de armă 
letală. Familia îi plătise un onorariu de 5 000 de dolari în bani 
gheață, mai puţin decât și-ar fi dorit Nick, dar mai mult decât își 
permiteau majoritatea clienţilor săi. Marvis fusese prins cu 
mâța-n sac, nelăsându-i loc de întors; în plus, refuzase să își dea 
în gât complicii. Nick obținuse până la urmă o sentinţă de 
doisprezece ani de închisoare. Cu patru zile înainte, Nick luase 
prânzul cu Jake și îi spusese tot ce știa despre familia Lang și 
despre Marvis. 

Acum era cu un client, însă secretara lui îi dădu dosarul. Jake 
îi promise să copieze ce îi trebuia și să îl înapoieze cât de 
curând. 

— Nicio grabă, îi zise secretara. Oricum a fost închis de mult. 

* 

Wade Lanier prefera să ia prânzul la Hal & Mal's, o speluncă 

veche din Jackson, aflată la câteva străzi distanță de buricul 


143 


târgului și la zece minute de mers pe jos de biroul său de pe 
State Street. Se așeză la masa lui preferată, comandă un pahar 
de ceai și așteptă nerăbdător vreo cinci minute până când lan 
Dafoe intră pe ușă și i se alătură. Comandară sandviciuri, 
vorbiră despre vreme și fotbal american și apoi trecură la 
afaceri. 

— Vom ajunge la proces, rosti Lanier pe un ton grav, cu glasul 
aproape șoptit, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. 

lan încuviință, ridică din umeri și spuse: 

— Mă bucur să aud asta. 

Oricum nu se așteptase la altceva. Nu erau prea multe poturi 
mari în stat, așa că o grămadă de avocaţi dădeau târcoale 
acestui caz. 

— Dar nu avem nevoie de ajutor, continuă Lanier. Herschel îl 
are pe clovnul ăla din Memphis, care evident că nu are 
autorizaţie de practică în Mississippi, și care mai mult o să ne 
încurce. Tipul ăla nu ne poate ajuta cu nimic, dar mă poate 
scoate din sărite pe mine. Poţi să vorbești cu Herschel și să-l 
convingi că el și sora lui sunt în aceeași tabără și că mă descurc 
singur? 

— Nu știu ce să zic. Herschel vede lucrurile în felul său și 
Ramona nu-i tot timpul de acord cu el. 

— Mă rog, vezi ce poţi face. Sala de judecată este deja plină 
ochi, și cred că judecătorul Atlee va începe să ne cearnă în 
curând. 

— Și dacă Herschel refuză și vrea să-și păstreze avocatul? 

— Ne ocupăm de asta la momentul respectiv. Acum însă 
încearcă să-l convingi că nu-i nevoie de avocatul lui, că nu 
reprezintă decât un cost suplimentar. 

— Bine, că tot veni vorba... Ce onorariu vrei să ceri? 

— Trebuie să luăm în calcul și împrejurările neprevăzute. O 
treime din suma obţinută. Chestiunile juridice nu sunt foarte 
complicate, așa că procesul nu ar trebui să dureze mai mult de 
o săptămână. In mod normal am cere 25% din suma obținută 
printr-o învoială, însă eu nu cred că se va ajunge la așa ceva. 

— De ce nu? 

— Este un caz de totul sau nimic, un testament sau celălalt. 
Nu-i loc pentru compromisuri. 


144 


lan se gândi puţin la asta, dar nu pricepu pe deplin ce voia să 
spună avocatul. Primiră sandviciurile și își petrecură câteva 
minute aranjându-și mâncarea pe farfurii. 

— Noi ne băgăm, zise Lanier, dar doar dacă îi convingi pe 
Ramona și pe Herschel să meargă pe mâna noastră. Noi... 

— Deci, preferi o treime din 14 milioane, în loc de o treime din 
7, îl întrerupse lan, încercând să facă o glumă. Insă nu reuși. 

Lanier îl ignoră, mestecând mai departe; oricum nu zâmbea 
foarte des. Înghiţi și zise: 

— Exact. Pot să câștig cazul ăsta, dar nu am de gând să las 
un terchea-berchea din Memphis să-mi sufle în ceafă, să mă 
încurce și să înstrăineze juriul. În plus, lan, trebuie să înţelegi că 
noi, partenerii mei și cu mine, suntem extrem de ocupați. Am 
jurat să nu mai luăm niciun caz. Partenerii mei nu prea vor să 
irosim timpul și resursele firmei cu o contestaţie de testament. 
La naiba, avem trei procese contra celor de la Shell Oil luna 
următoare. Vătămări corporale pe platforme petroliere. ` 

lan își îndesă cartofi prăjiți în gură ca să nu poată vorbi. Işi 
tinu respiraţia o clipă, sperând ca avocatul să nu înceapă iar cu 
poveștile despre cazurile și procesele lui răsunătoare. Era un 
nărav nesuferit pe care îl aveau majoritatea avocaţilor pledanți, 
iar lan mai trecuse prin acest calvar. 

Însă Lanier rezistă tentaţiei și continuă: 

— Și ai dreptate: dacă o să luăm cazul, îi vrem pe ambii 
moștenitori, nu doar pe tine. Ne va lua la fel de mult timp; de 
fapt, ne va fi mai ușor pentru că ne va scuti de timpul pierdut cu 
tipul ăla din Memphis. 

— O să văd ce pot face, rosti lan. 

— O să te taxăm lunar pentru cheltuieli și pentru depoziţiile 
experților. 

— Cât de mult? 

— Am calculat un buget de litigii. Cred că 50 000 ar trebui să 
acopere cheltuielile. Lanier aruncă o privire în jur, deși nimeni 
din local nu putea auzi ce vorbeau ei. Pe un ton scăzut, 
continuă: în plus, trebuie să angajăm un investigator, și nu 
primul coate-goale care ne iese în cale. Trebuie să cheltuim 
niște bani cu un tip care să se infiltreze în lumea lui Lettie Lang 
și să dezgroape mizerii despre ea, și asta nu va fi tocmai ușor. 

— Cât de mult? 

— Vorbind așa, estimativ, cred că ar fi încă 25 000. 


145 


— Nu cred că-mi pot permite acest proces. 

Lanier schiță în sfârșit un zâmbet, chiar dacă ușor forţat. 

— O să te îmbogăţești, lan. Asta dacă nu renunti la mine. 

— De ce ești atât de încrezător? Când ne-am întâlnit 
săptămâna trecută, erai destul de precaut, chiar sceptic. 

Un alt zâmbet schițat. 

— Era prima noastră conversaţie, lan. Chirurgul este 
întotdeauna rezervat când se află în fața unei intervenţii 
complicate. Acum însă situaţia se clarifică. Am fost ieri- 
dimineață la tribunal. Am văzut cum merg lucrurile. Am auzit ce 
are de spus tabăra adversă. Și, mai presus de orice, i-am văzut 
pe avocaţii lui Lettie Lang, pe șmecherii ăia din Memphis. Ei 
reprezintă cheia victoriei noastre. Dacă-i pui în faţa unui juriu 
din Clanton, testamentul olograf se transformă într-o glumă 
proastă. 

— Am priceput. Hai să revenim la cei 75 000 pentru cheltuieli. 
Parcă firmele de avocatură plătesc din buzunarul propriu 
cheltuielile de judecată și își recuperează apoi banii din verdict 
sau din învoială. 

— Am făcut și asta. 

— Haide, Wade. Faceţi asta mereu, pentru că majoritatea 
clienților voştri sunt lefteri. Sunt muncitori schilodiți în accidente 
de muncă și alţii asemenea lor. 

— Da, dar nu-i și cazul tău, lan. Tu îţi poţi permite să plătești 
pentru proces; alţii nu își permit. Etica spune ca un client să 
acopere cheltuielile de judecată dacă este potent financiar. 

— Etica? făcu lan, rânjind dispreţuitor. 

Era aproape o jignire, dar Lanier nu îl băgă în seamă. Era 
foarte versat în etica profesiei sale când aceasta îi era de folos; 
altminteri o ignora. 

— Haide, lan, zise Lanier. Sunt doar 75 de miare, și o să se 
întindă pe un an sau mai mult. 

— O să-ţi plătesc până la 25 000. Poţi acoperi tu restul și ne 
înțelegem la sfârșit. 

— În regulă, cum spui tu. Ne lămurim noi mai încolo. Acum 
avem probleme mai importante. Începe cu Herschel: dacă nu 
renunţă la avocatul lui și nu semnează cu mine, eu mă întorc la 
peștii cei mari. Ai priceput? 

— Cred că da. Nu pot decât să încerc. 


146 


14. 


Compania de cherestea Berring era un complex de clădiri din 
metal, trântite alandala și împrejmuite cu garduri de sârmă de 
aproape 2,5 m înălţime și cu o poartă masivă, deschisă doar pe 
jumătate, de parcă musafirii nu erau deloc bine-veniţi. Locul era 
ascuns la capătul unei alei lungi de asfalt, neputând fi văzut de 
pe DN 21 și aflat la mai puţin de 1,5 km de hotarul cu comitatul 
Tyler. După ce treceai de poarta principală, clădirile de birouri 
erau undeva la stânga, iar în dreapta se întindeau pogoane 
întregi de lemn neprelucrat. Drept înainte se afla o serie de 
clădiri semiatașate în care lemnul de pin și cel de esenţă tare 
erau curățate, măsurate, tăiate și tratate înainte să fie stocate 
în depozite. O parcare din dreapta era plină cu camionete uzate, 
semn că afacerea era înfloritoare; oamenii aveau slujbe, ceea ce 
era lucru mare pentru această parte a ţării. 

Seth Hubbard pierduse depozitul de lemne în cel de-al doilea 
divorț, însă îl recuperase câţiva ani mai târziu. Harry Rex se 
ocupase de vânzare, pentru o sumă de 200 000 de dolari, și 
apoi plecase fericit cu banii. Seth, în stilu-i caracteristic, 
așteptase cu răbdare la cotitură până când afacerea începuse să 
scârțâie, apoi îl strânsese cu ușa pe proprietarul disperat, 
făcându-l să-i vândă repede compania. Nimeni nu știa de la ce 
venea numele Berring. După cum aflase Jake, Seth scotea tot 
felul de nume la întâmplare pentru corporaţiile sale. 

Când avusese prima oară compania, aceasta se numise 
Palmyra Lumber. Pentru a induce lumea în eroare, alesese 
numele Berring. 

Berring era cartierul său general, deși mai avea și alte birouri. 
După ce vânduse tot și fusese diagnosticat cu cancer pulmonar, 
își centralizase toate registrele contabile și își petrecuse mare 
parte din timp la Berring. A doua zi după decesul său, șeriful 
Ozzie Walls trecu pe acolo pentru o discuţie amicală cu 
angajaţii. Insistă asupra faptului că nu trebuiau să se atingă de 
nimic. În curând aveau să apară și avocaţii și, din acel moment, 
lucrurile urmau să se complice. 


147 


Jake vorbise de două ori la telefon cu Arlene Trotter, secretara 
lui Seth. Femeia fusese destul de amabilă, deși se vedea că nu 
era foarte dornică să-l ajute. Vineri, la aproape două săptămâni 
de la sinucidere, Jake intră pe ușa principală și se opri în faţa 
biroului din sala de recepție. La birou stătea o tânără machiată 
excesiv, cu păr negru și bogat, un pulover mulat și înfățișarea 
unei femei ușoare. Pe plăcuța de bronz era doar prenumele ei - 
Kamila - și Jake constată că numele exotic i se potrivea de 
minune. Ea îi surâse șăgalnic și Jake își aminti că „Seth nu putea 
să și-o ţină în pantaloni”. 

Se prezentă. Ea nu se ridică, dar dădu mâna cu el. 

— Arlene vă așteaptă, gânguri ea, apăsând un buton către 
biroul cuiva. 

— Imi pare foarte rău pentru șeful tău, zise Jake. Nu își 
amintea să o fi văzut pe Kamila la înmormântare, și era convins 
că și-ar fi amintit figura ei dacă ar fi fost prezentă. 

— Este foarte trist, într-adevăr, spuse ea. 

— De câtă vreme lucrezi aici? 

— De doi ani. Seth a fost un om cumsecade și un șef de 
treabă. 

— Mă tem că nu am avut plăcerea să îl întâlnesc. 

Arlene Trotter apăru dintr-un hol și îi întinse mâna. Avea 50 
de ani, dar era complet căruntă; era un pic durdulie, dar se 
vedea că făcea eforturi să remedieze asta. Costumul ei cu 
pantaloni nu mai era la modă de vreo zece ani. Conversară în 
timp ce înaintau prin talmeș-balmeșul de birouri. 

— Acesta este biroul său, rosti ea, arătând spre o ușă închisă. 
Biroul ei era chiar la ușă, păzind practic intrarea. Registrele sale 
sunt acolo, adăugă ea, arătând către o altă ușă. Nu s-a atins 
nimeni de nimic. Russell Amburgh m-a sunat în noaptea în care 
a murit și mi-a zis să pun totul sub lacăt. Șeriful a trecut pe aici 
a doua zi și a spus același lucru. E foarte multă liniște pe-aici. 
Glasul i se sparse pentru o clipă. 

— Îmi pare rău. 

— Probabil că îi veți găsi actele în ordine. Seth păstra 
evidenţa pentru orice, și cu cât i se agrava boala, cu atât își 
petrecea mai mult timp organizând totul. 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 


148 


— În vinerea de dinaintea morţii sale. Nu se simţea bine și a 
plecat pe la ora trei. A zis că se duce acasă să se odihnească. 
Am auzit că și-a scris testamentul aici. Este adevărat? 

— Așa se pare. Știaţi ceva despre asta? 

Ea făcu o scurtă pauză, nepărând capabilă sau dornică să-i 
răspundă. 

— Pot să vă întreb ceva, domnule Brigance? 

— Sigur că da. 

— De partea cui sunteţi? Ar trebui să avem încredere în 
dumneavoastră sau să ne angajăm propriii avocaţi? 

— Nu cred că-i o idee prea bună să se implice și alţi avocaţi. 
Eu sunt avocatul averii, ales de domnul Hubbard și am fost 
desemnat de dumnealui să mă asigur că dispoziţiile ultimului 
testament, cel olograf, vor fi respectat și urmate întru totul. 

— Vă referiţi la testamentul prin care lasă totul menajerei? 

— Da. 

— Bun, și care-i rolul nostru în asta? 

— Nu aveti niciun rol în administrarea averii. Aţi putea primi 
citaţie pentru a depune mărturie, dacă testamentul este 
contestat de familia dumnealui. 

— Adică la proces, într-o sală de judecată? Făcu un pas în 
spate, speriată. 

— Este posibil, dar nu trebuie să vă faceţi încă griji în această 
privință. Câţi dintre angajaţii de aici lucrau zilnic cu Seth? 

Arlene își adună gândurile, frângându-și mâinile. Se lăsă pe 
spate, rezemându-se de colţul biroului. 

— Eu, Kamila, Dewayne și cam atât. Mai sunt câteva birouri și 
în cealaltă parte, dar oamenii de-acolo nu prea îl vedeau la față 
pe Seth. Să fiu sinceră, nici eu nu îl vedeam prea mult, cel puţin 
nu până anul trecut, când s-a îmbolnăvit. Seth prefera să fie mai 
mult pe drumuri, inspectându-și fabricile și cheresteaua, 
căutând să încheie afaceri, zburând în Mexic ca să deschidă o 
nouă fabrică de mobilă... Nu prea îi plăcea să stea acasă. 

— Cu cine păstra legătura? 

— Cu mine. Vorbeam zilnic la telefon. Îi mai făceam rezervări 
pentru deplasările sale câteodată, dar de obicei prefera să și le 
facă singur. Nu era genul de persoană care să delege 
responsabilități, își plătea singur facturile, scria fiecare cec, 
făcea bilanţul contabil pentru fiecare cont, ţinea socoteala până 
la ultimul bănuţ. Contabilul lui e un tip din Tupelo... 


149 


— Am vorbit cu el. 

— El are cutii întregi de registre. 

— Aș dori să vorbesc cu dumneavoastră, cu Kamila și cu 
Dewayne mai încolo, dacă se poate. 

— Sigur. Suntem aici. 

* 

Camera nu avea ferestre și era luminată prost. Un pupitru 
vechi și un scaun sugerau faptul că fusese folosită cândva ca 
birou, dar nu de curând. Totul era acoperit de un strat gros de 
praf. Pe un perete se aflau fișete înalte și negre de metal. Pe un 
alt perete era atârnat de un cui un calendar Kenworth Truck pe 
anul 1987. Pe birou erau stivuite patru cutii masive de carton, și 
Jake începu cu acestea. Atent să păstreze lucrurile în ordine, 
trecu prin dosarele din prima cutie, notându-și conţinutul 
acestora, fără însă să facă vreun calcul. Avea să se ocupe de 
asta mai târziu. 

Prima cutie era etichetată „Imobiliare”, fiind plină cu acte de 
proprietate, ipoteci anulate, avize, chitanţe, fixări de impozite, 
facturi plătite către prestatori de servicii, copii de cecuri scrise 
de Seth și alte acte notariale. Erau acolo și actele de la casa lui 
Seth de pe Simpson Road; de la o cabană de lângă Boone, 
Carolina de Nord; de la un apartament dintr-un bloc-turn de 
lângă Destin, Florida; și de la câteva loturi de teren nelucrat. 
Cea de-a doua cutie era etichetată „Contracte de cherestea”. Pe 
cea de-a treia scria „Băânci-Comisioane”, și interesul lui Jake 
crescu cât de cât. O mapă de la o sucursală Merrill Lynch din 
Atlanta avea o balanţă contabilă de aproape 7 milioane de 
dolari. Un fond de obligaţiuni de la UBS din Zurich era estimat la 
peste 3 milioane de dolari. Un cont în bani gheaţă la Royal Bank 
of Canada, de pe insula Grand Cayman, avea alte 6,5 milioane. 
Insă toate aceste trei conturi oarecum exotice și interesante 
fuseseră închise la sfârșitul lui septembrie. Jake săpă mai 
departe, pe urma lăsată cu grijă de Seth, și în curând găsi banii 
depuși într-o bancă din Birmingham, la o dobândă anuală de 
6%, gata să fie trecuți în evidență: 21,2 de milioane, bani 
gheaţă. 

Cifrele acestea îl făcură să simtă pământul învârtindu-i-se sub 
tălpi. Pentru un avocat de oraș mic, care locuia cu chirie și 
conducea o mașină cu aproape 350 000 de kilometri la bord, 
scena era de-a dreptul suprarealistă: el, Jake, scotocind prin 


150 


cutii de carton într-o cameră prăfuită și prost luminată dintr-o 
clădire de birouri aflată într-o fabrică de cherestea din zona 
rurală a Mississippiului, trecând în evidenţă cu nonșalanţă sume 
de bani ce depășeau cu mult veniturile combinate pe care le-ar 
fi putut strânge într-o viaţă de om toţi avocaţii din comitatul 
Ford. Pufni în râs. 

Deci banii chiar erau acolo! Clătină uluit din cap, simțind 
brusc o profundă admiraţie pentru domnul Seth Hubbard. _ 

Cineva ciocăni la ușă, speriindu-l de moarte pe Jake. Inchise 
cutia, deschise ușa și ieși pe hol. Arlene zise: 

— Domnule Brigance, iată-l pe Dewayne Squire. Titulatura sa 
oficială este de vicepreședinte, însă în realitate face ce-i spun 
eu. Arlene râse pentru prima oară. 

Jake și Dewayne dădură mâna sub privirile atrăgătoarei 
Kamila. Cei trei angajaţi se holbară la el, fiind evident că doreau 
să discute ceva important. Dewayne era un tip vânos și agitat, 
un fumător înrăit căruia nu-i păsa încotro se duce fumul ţigărilor 
sale Kool. 

— Putem vorbi cu dumneavoastră? întrebă Arlene, liderul 
necontestat al micului grup. 

Dewayne își aprinse o ţigară, cu degetele aproape paralizate 
în timp ce și-o aranja. Deci voiau să discute cât se poate de 
serios, nu doar să schimbe fleacuri despre starea vremii. 

— Sigur că da, spuse Jake. Care-i problema? 

Arlene îi arătă o carte de vizită și îl întrebă: 

— ÎI cunoașteţi pe acest om? 

Jake se uită la ea. Reed Maxey, avocat, Jackson, Mississippi. 

— Nu, răspunse el. Nu am auzit niciodată de el. De ce? 

— Ei bine, a trecut pe aici marțea trecută, a zis că se ocupă 
de averea domnului Hubbard și că instanţa era îngrijorată cu 
privire la testamentul olograf pe care l-aţi depus la tribunal; a 
zis că probabil testamentul nu este valabil, deoarece Seth era 
clar îndopat cu medicamente și că o luase razna când și-a 
plănuit sinuciderea; a zis că noi trei vom fi martori-cheie pentru 
că l-am văzut pe Seth vineri, chiar înainte de sinucidere, și că va 
trebui să declarăm că nu mai era în apele lui; pe deasupra, 
adevăratul testament, cel întocmit de avocaţi adevăraţi și alte 
cele, le lasă niște bani și prietenilor și angajaţilor săi; așa că ar fi 
în interesul nostru să spunem adevărul, și anume că Seth nu 
avea - cum a zis... 


151 


— Capacitate testamentară, interveni Dewayne din ceața de 
fum mentolat. 

— Așa - capacitate testamentară. Vorbea ca și cum Seth nu 
mai era în toate mințile. 

Inmărmurit, Jake izbuti să-și păstreze expresia sobră, fără să 
se dea de gol. Prima sa reacție fu una de mânie - cum îndrăznea 
un alt avocat să se bage peste cazul lui, să spună minciuni și să 
influențeze martorii? Erau atâtea încălcări ale eticii profesionale, 
încât Jake nici nu se putea gândi la toate. Însă cea de-a doua sa 
reacţie fu mai reţinută - acest avocat era un impostor. Nimeni 
nu ar fi făcut așa ceva. 

Işi păstră calmul și zise: 

— Voi discuta cu acest avocat și îi voi spune să-și vadă de-ale 
lui. 

— Ce scrie în celălalt testament, în cel real? întrebă Dewayne. 

— Nu l-am văzut. A fost întocmit de niște avocaţi din Tupelo, 
și nu li s-a cerut încă să îl facă public. 

— Credeţi că suntem și noi pomeniţi acolo? întrebă Kamila, 
încercând să fie subtilă. 

— Nu știu. 

— Dar putem afla? insistă ea. 

— Mă îndoiesc. Jake ar fi vrut să-i întrebe dacă asta le-ar fi 
influenţat depoziţiile, dar decise să spună cât mai puţin posibil. 

— A pus o grămadă de întrebări despre Seth și despre felul în 
care s-a comportat în acea vineri, continuă Arlene. Voia să știe 
cum se simțea și ce medicamente lua. 

— Și ce i-aţi spus? 

— Nu prea multe. Să fiu sinceră, nu era tocmai genul de 
persoană cu care să vreau să vorbesc. Era viclean și... 

— Și vorbea foarte repede, interveni Dewayne. Prea repede. 
Uneori nici nu-l mai înțelegeam și mă tot gândeam: „Tipul ăsta e 
avocat? N-aș vrea să-l văd cum se descurcă în instanţă, în faţa 
juriului”. 

— S-a și ambalat... interveni Kamila. Mai-mai că ne cerea să 
spunem ce aveam de spus într-un anumit fel. Chiar voia să 
spunem că Seth nu mai era în toate minţile din cauza 
medicamentelor. 

Dewayne scoase fum pe nări și zise: 

— La un moment dat și-a pus servieta pe biroul lui Arlene, 
într-o poziție ciudată, fără să dea senzaţia că ar fi vrut să o 


152 


deschidă, „încearcă să ne înregistreze, mi-am zis în sinea mea. 
Are un reportofon acolo”. 

— Nu, nu era atât de dibaci, îl contrazise Arlene. La început |- 
am crezut, recunosc. Vine un tip îmbrăcat într-un costum 
elegant, zice că-i avocat, îţi dă cartea de vizită și pare să știe o 
grămadă despre Seth Hubbard și despre afacerile sale. A insistat 
să discute cu noi trei în același timp, și nu am știut cum să-l 
refuzăm. Așa că am vorbit cu el, sau mai bine zis a vorbit el cu 
noi. Noi mai mult l-am ascultat. 

— Cum l-aţi descrie pe acest individ? îi întrebă Jake. Mă refer 
la vârstă, înălţime, greutate și așa mai departe. 

Cei trei se uitară unul la altul șovăielnic, convinși că nu aveau 
să cadă de acord. 

— Cât să fi avut? îi întrebă Arlene pe ceilalţi. Eu aș zice că 
undeva la 40 de ani. 

Dewayne încuviinţă, iar Kamila adăugă: 

— Da, poate 45. Un metru optzeci înălţime, solid, cam la vreo 
90 de kilograme. 

— Cel puţin 90, zise și Dewayne. Părul des și negru ca pana 
corbului, un pic cam ciufulit... 

— Nu i-ar fi stricat o tunsoare, comentă Arlene. Mustaţă deasă 
și perciuni. Nu avea ochelari. 

— Fuma ţigări Camel, adăugă Dewayne. Cu filtru. 

— O să-l găsesc și o să văd ce pune la cale, zise Jake, deși era 
deja convins că nu exista niciun avocat cu numele de Reed 
Maxey. Chiar și cel mai prost avocat ar fi știut că o asemenea 
vizită avea să-i provoace neplăceri și avea să declanșeze o 
anchetă a comisiei de etică. Nu avea nicio noimă. 

— Ar trebui să consultăm un avocat? întrebă Kamila. E ceva 
nou pentru mine, pentru noi. Ne-a cam băgat în sperieţi. 

— Nu-i cazul încă, spuse Jake. 

Avea de gând să discute cu fiecare în parte și să le asculte 
variantele. O discuţie în grup ar fi putut devia de la subiect. 
Poate mai târziu, dar acum nu. 

— Ce-o să se întâmple cu locul ăsta? întrebă Dewayne, apoi 
trase fum în piept. 

Jake traversă spaţiul deschis și trase cu putere de o fereastră, 
ca să poată respira. 

— De ce nu fumezi afară? șuieră Kamila la vicepreședinte. Era 
clar că problema fumatului mocnea de ceva vreme. Șeful lor 


153 


murise de cancer pulmonar și biroul lui duhnea a cărbune ars. 
Sigur că fumatul era permis. 

Jake se întoarse cu faţa la ei și zise: 

— Domnul Hubbard a lăsat dispoziție  executorului 
testamentar să vândă toate activele la un preţ corect și să 
transforme totul în bani gheaţă. Afacerea se va derula în 
continuare, până va fi cumpărată de cineva. 

— Și când se va întâmpla asta? întrebă Arlene. 

— La prima ofertă mai tentantă. Poate să fie acum sau peste 
doi ani. Chiar dacă averea sa va fi disputată la tribunal, activele 
domnului Hubbard vor fi protejate de instanţă. Sunt sigur că s-a 
aflat deja că această afacere va fi scoasă la vânzare. S-ar putea 
să primim o ofertă în viitorul apropiat. Până atunci nu se 
schimbă nimic. Bineînţeles, asta în cazul în care angajaţii se pot 
ocupa în continuare de afacere. 

— Dewayne se ocupă de afacere de vreo cinci ani încoace, 
zise Arlene, măgulindu-l. 

— Vom continua ca până acum, replică acesta. 

— Bun. Și-acum, dacă asta a fost tot, o să mă întorc la 
documente. 

Cei trei îi mulțumiră și plecară. 

Peste treizeci de minute, Jake se duse la Arlene, care își 
pierdea vremea la biroul său, și îi spuse: 

— AŞ vrea să-i văd biroul. 

Ea îi făcu semn cu mâna și zise: 

— Este descuiat. Apoi se ridică și deschise ușa pentru Jake. 

Camera era lungă și îngustă, cu un birou și scaune într-un 
capăt și o masă de conferinţe ieftină în celălalt. Deloc 
surprinzător, era foarte mult lemn etalat: pereţi și parchet din 
lemn de pin, pătat până căpătase o nuanţă de bronz; rafturi din 
lemn închis de stejar, multe dintre ele goale. Nu era niciun 
perete cu obiecte care să epateze - nu erau diplome, pentru că 
Seth nu avusese niciuna; nici premii de la cluburi civice; nici 
fotografii cu politicieni. De fapt, nu se vedea nicio fotografie pe 
nicăieri. Biroul părea să fie o masă făcută la comandă, cu 
sertare, și nu era aproape nimic pe el. Un teanc de hârtii și trei 
scrumiere goale. 

Pe de o parte, era exact ce te-ai fi așteptat să găsești la un 
băiat de la ţară care reușise să pună deoparte niște active în 
ultimii ani de viață. Pe de altă parte însă, era greu de crezut că 


154 


un om cu o avere de 20 de milioane de dolari nu avea un birou 
mai acătării. 

— Totul este curat și îngrijit, rosti Jake mai mult pentru el. 

— Lui Seth îi plăcea să aibă lucrurile în ordine, zise Arlene. 

Se duseră până în celălalt capăt, unde Jake trase un scaun de 
la masa de conferinţe și spuse: 

— Putem vorbi câteva minute? 

Ea se așeză de parcă s-ar fi așteptat la această conversaţie, 
ba chiar era nerăbdătoare să o poarte. Jake trase telefonul lângă 
el și zise: 

— Hai să-l sunăm pe acest Reed Maxey, bine? 

— Bine. Cum spuneți. Dumneavoastră sunteți avocatul. 

Jake formă numărul de pe cartea de vizită și spre 
surprinderea lui fu întâmpinat de o recepţioneră, care rosti 
numele unui cabinet de avocatură mare și bine-cunoscut din 
Jackson. Jake ceru să vorbească cu domnul Reed Maxey, care 
era evident că lucra acolo, deoarece femeia zise: 

— Aşteptaţi o clipă, vă rog. 

Următoarea voce de femeie spuse: 

— Biroul domnului Maxey. 

Jake se prezentă și ceru să stea de vorbă cu avocatul. 

— Domnul Maxey este plecat din oraș și se întoarce de-abia 
luni, răspunse ea. 

Căutând să fie cât mai fermecător cu putinţă, Jake îi explică 
situaţia în linii mari și, pe un ton sumbru, spuse că se temea ca 
nu cumva cineva să se dea drept domnul Reed Maxey. 

— A fost în comitatul Ford martea trecută? întrebă el. 

— A, nu. E plecat cu treabă la Dallas de luni. 

Jake spuse că avea semnalmentele fizice ale presupusului ei 
șef și începu să îl descrie pe impostor. La un moment dat, 
secretara chicoti și zise: 

— Nu, nu, Sigur e o greșeală la mijloc. Domnul pentru care 
lucrez eu are 62 de ani, este chel și este mai scund decât mine, 
iar eu am doar un metru șaptezeci. 

— Mai știți cumva un alt avocat în Jackson pe nume Reed 
Maxey? întrebă el. 

— Nu, îmi pare rău. 

Jake îi mulțumi și promise să îl sune pe șeful ei săptămâna 
următoare pentru o discuţie mai amănunţită. După ce puse 
receptorul în furcă, spuse: 


155 


— Exact cum mă aşteptam. Tipul minţea. Nu era avocat. 
Poate că lucrează pentru un avocat, dar este un impostor. 

Biata Arlene se holbă la el, neputând să îngaime nimic. El 
continuă: 

— Nu am nici cea mai vagă idee cine ar putea fi tipul ăsta și 
probabil că nu îl vom mai vedea vreodată la față. O să încerc să 
dau de el, dar s-ar putea să nu aflăm niciodată. Bănuiesc că a 
fost trimis de cineva implicat în caz, dar nu pot decât să 
speculez. 

— Dar de ce? izbuti ea să articuleze. 

— Ca să vă intimideze, să vă deruteze și să vă sperie. După 
toate probabilitățile, voi trei (și poate și alți angajaţi de aici) veți 
fi chemaţi să depuneţi mărturie cu privire la comportamentul lui 
Seth din zilele de dinaintea morții sale. Era în toate minţile? Se 
purta ciudat? Lua multe medicamente? Și dacă da, îi afectau 
acestea judecata? Acestea vor fi întrebările esenţiale la care va 
trebui să raspundețţi. 

Ea păru să reflecteze la ele, iar Jake așteptă. După o pauză 
îndelungată, el spuse: 

— Deci, Arlene, hai să auzim răspunsurile la acele întrebări. El 
și-a scris testamentul chiar aici, în acest birou, sâmbătă 
dimineaţă. A trebuit să îl pună la poștă înainte de amiază ca să îl 
primesc luni. Dumneata l-ai văzut vineri, nu? 

— Da. 

— Ai observat ceva neobișnuit? 

Ea scoase o batistă din buzunar și se șterse la ochi. 

— lertaţi-mă, zise ea, plângând înainte să spună ceva. 

S-ar putea să ia ceva timp toată treaba asta, se gândi Jake. 
Femeia își veni în fire, se îndreptă de spate și îi zâmbi lui Jake. 

— Știţi, domnule Brigance, nu sunt sigură în cine ar trebui să 
am încredere în situaţia de față, dar, ca să fiu sinceră, 
dumneavoastră îmi inspirați încredere. 

— Mulţumesc. 

— Vedeţi dumneavoastră, fratele meu a fost în acel juriu. 

— Care juriu? 

— Din procesul lui Carl Lee Hailey. 

Toate cele douăsprezece nume rămăseseră întipărite în 
mintea lui Jake pentru totdeauna. Zâmbi și întrebă: 

— Cine anume? 

— Barry Acker. Fratele meu cel mai mic. 


— Nu-l voi uita niciodată. 

— Vă respectă enorm datorită acelui proces. 

— lar eu îl respect enorm pe el. Au fost foarte curajoși și au 
dat verdictul corect. 

— Când am auzit că sunteți avocatul care se ocupă de averea 
lui Seth, mi-a mai venit inima la loc. Însă apoi, după ce am auzit 
ce stipulează ultimul său testament... ei bine, ne-a cam 
nedumerit. 

— E de înțeles. Hai să avem încredere unul în celălalt, bine? Și 
nu-mi mai spune „domnule”. Zi-mi Jake și zi-mi adevărul. Bine? 

Arlene lăsă batista pe masă și se mai destinse. 

— Bine, dar nu vreau să merg la tribunal. 

— Avem timp să ne facem griji pentru asta mai târziu. Acum 
vreau doar să aflu mai multe detalii despre contextul în care s-a 
produs totul. 

— Am înțeles. Ea înghiţi în sec, se pregăti sufletește și își 
dădu drumul la gură. Ultimele zile din viaţa lui Seth nu au fost 
tocmai plăcute. Starea lui de sănătate suferise fluctuații în 
ultima lună, după chimioterapie. Trecuse prin două runde de 
chimioterapie și radiaţii, chelise și slăbise mult, ajungând să fie 
atât de slăbit și de bolnav, încât de-abia se putea da jos din pat. 
Însă era un tip tenace și nu voia să se dea bătut. Totuși, avea 
cancer pulmonar, așa că, după ce au reapărut tumorile, și-a dat 
seama că sfârșitul este aproape. Și-a anulat călătoriile și a 
început să petreacă mai mult timp aici. Avea dureri mari și lua 
mult Demerol. Venea devreme, bea niște cafea, se simțea bine 
câteva ore, după care începea să se moleșească. Nu l-am văzut 
niciodată luând sedative, dar mi-a zis de ele. Uneori era ametit 
și moleșit, ba chiar i se făcea greață. Insista să conducă singur 
și asta ne îngrijora. 

— Pe cine anume? 

— Pe noi trei. Noi aveam grijă de Seth. El nu lăsa niciodată 
oamenii să devină prea apropiaţi. Ai spus că nu l-ai întâlnit 
personal. Nu mă mir, deoarece Seth evita oamenii. Detesta 
vorbăria fără rost. Nu era o fire caldă. Era un singuratic care nu 
voia să-i știe nimeni afacerile sau să facă lucruri pentru el. Işi 
punea singur cafea. Dacă i-o duceam eu, nici nu-mi spunea 
mulțumesc. Avea încredere în Dewayne să se ocupe de afacere, 
dar nu petreceau prea mult timp împreună. Kamila este la noi 
de vreo doi ani și lui Seth îi plăcea să flirteze cu ea. Ea e cam 


157 


ușuratică de fel, dar e o scumpete de fată, și lui îi plăcea de ea. 
Și cu asta basta. Doar noi trei. 

— În ultimele sale zile de viață, l-ai văzut făcând ceva ieşit din 
comun? 

— Nu. Se simțea rău. Dormea destul de mult. Părea să fie în 
toane bune în acea vineri. Noi trei am vorbit despre asta, și nu-i 
ceva nemaiîntâlnit ca oamenii care decid să-și pună capăt zilelor 
să se relaxeze, ba chiar să aștepte cu nerăbdare sfârșitul. Cred 
că Seth știa de vineri ce urma să facă. Se săturase de tot. 
Oricum era pe moarte. 

— A pomenit vreodată de testament? 

Remarca o amuză, așa că chicoti ușor. 

— Seth nu vorbea niciodată despre chestiunile personale. 
Niciodată. Lucrez aici de șase ani și nu l-am auzit o dată măcar 
să spună ceva de copii, de nepoți, de rude, prieteni, dușmani... 

— Dar de Lettie Lang? 

— Nicio vorbă. Nu am fost niciodată la el acasă, nu am 
cunoscut-o pe acea femeie, nu știu nimic despre ea. l-am văzut 
fotografia în ziar săptămâna asta - prima oară când am văzut-o 
la față. 

— Se zvonește că lui Seth îi cam plăceau femeile. 

— Am auzit și eu zvonurile, dar de mine nu s-a atins niciodată, 
nici nu mi-a făcut avansuri. Și dacă ar fi avut cinci iubite în 
același timp, tot nu ai fi știut. 

— Știai ce planuri avea cu afacerile sale? 

— Da, în mare parte. Foarte multe chestii treceau pe la mine. 
Nici nu se putea altfel. M-a avertizat de mai multe ori să păstrez 
totul confidenţial. Insă nu am știut niciodată toate detaliile; nici 
nu cred că le-a știut cineva pe toate. Anul trecut, când a vândut, 
mi-a dat o primă de 50 000 de dolari. Dewayne și Kamila au 
primit și ei prime, dar nu știu cât anume. Ne plătea bine. Seth 
era un tip corect, care se aștepta ca angajaţii lui să muncească 
asiduu, fără să se zgârcească la bani când trebuia să-i 
plătească. Și mai trebuie să știi ceva. Seth nu era încuiat ca 
majoritatea albilor de aici. Avem optzeci de angajaţi în acest 
depozit: jumătate albi, jumătate negri, toţi plătiţi la fel. Am auzit 
că toate fabricile sale de mobilă și depozitele de cherestea 
funcționează la fel. Nu îl interesa prea mult politica, dar îl 
scârbea modul în care au fost trataţi negrii în Sud. Era pur și 


158 


simplu un om corect. Am ajuns să îl respect foarte mult. Glasul i 
se sparse și își luă din nou batista. 

Jake aruncă o privire la ceas și fu surprins să constate că era 
aproape amiază. Era acolo de două ore și jumătate. Spuse că 
trebuia să plece, dar că avea să revină la începutul săptămânii 
următoare cu domnul Quince Lundy, noul administrator 
desemnat de instanţă. La plecare vorbi cu Dewayne și primi un 
rămas-bun șăgalnic din partea Kamilei. 

Pe drumul de întoarcere în Clanton, începu să treacă în 
revistă toate scenariile posibile care ar fi putut explica apariţia 
impostorului ce se dăduse drept avocat la o firmă mare din 
Jackson și încercase să intimideze potenţialii martori; și asta la 
doar câteva zile după sinucidere și înainte de prima înfățișare în 
instanță. Oricine o fi fost, nu aveau să-l mai vadă vreodată la 
faţă. Cel mai probabil lucra pentru unul dintre avocaţii ce-i 
reprezentau pe Herschel, Ramona sau pe copiii acestora. Wade 
Lanier era primul pe lista suspecţilor lui Jake. Omul avea o firmă 
de litigii cu zece avocaţi și cu o reputaţie în ceea ce privea 
tacticile agresive și inovatoare. Jake vorbise cu un fost coleg de 
clasă care avea des de-a face cu firma Lanier. Ceea ce aflase 
era de-a dreptul impresionant, dar totodată descurajator. Când 
venea vorba de etica profesională, firma era renumită pentru că 
încălca regulile, după care dădea fuga la judecător și îi arăta cu 
degetul pe adversari. „Păzește-ţi spatele”, îi zisese prietenul 
său. 

Vreme de trei ani, Jake își luase mereu arma la el ca să se 
apere de membrii Ku Klux Klanului și de alţi ţicniţi. Acum 
începea să se întrebe dacă nu cumva trebuia să se apere și de 
rechinii care dădeau târcoale averii lui Hubbard. 


15. 


Lettie nu prea mai dormea bine de câteva nopţi, de când 
fusese nevoită să împartă spaţiul și mai mult cu familia ei. 
Simeon nu mai plecase de acasă de mai bine de o săptămână și 
ocupa de unul singur jumătate de pat. Lettie împărțea cealaltă 
jumătate cu cei doi nepoţei. Alţi doi nepoți dormeau pe jos. 

Se trezi la răsăritul soarelui. Se ridică în cot, privindu-și soțul 
învelit în pătură și sforăind după berile din seara precedentă. 
Fără să se miște, se uită la el o vreme, în timp ce gândurile o 
măcinau. El încărunţise și se îngrășase, iar leafa pe care o 
aducea acasă era tot mai mică pe măsură ce treceau anii. „Hai, 
băiete, ar cam fi timpul să pornești la drum, nu crezi? Ar cam fi 
cazul să dispari cum doar tu știi s-o faci și să mă lași în pace 
vreo lună, două. Oricum nu ești bun decât pentru sex, și cui îi 
mai stă gândul la asta cu nepoţeii în cameră?” 

Insă Simeon nu pleca. Nimeni nu mai pleca de lângă Lettie 
acum. Trebuia să admită că purtarea lui se îmbunătăţise 
simţitor în ultimele două săptămâni, de când murise domnul 
Hubbard și se schimbase totul. Simeon încă bea seară de seară, 
însă nu mai exagera ca înainte. Se purta frumos cu Cypress, 
oferindu-se să facă diverse comisioane pentru ea și abținându- 
se de la orice jigniri. Dădea dovadă de răbdare cu copiii. Făcuse 
grătar de două ori și făcuse curat în bucătărie, pentru prima 
oară. Duminica trecută venise la biserică cu familia. Cea mai 
frapantă schimbare consta în felul blajin și îndatoritor în care își 
trata nevasta. 

Nu o mai lovise de câţiva ani, dar după ce-ai fost bătută o 
dată, nu mai uiţi niciodată. Vânătăile dispăreau cu timpul, însă 
cicatricele rămâneau ascunse în adâncul sufletului. Rămâi 
bătută. Trebuie să fii de-a dreptul laș ca să baţi o femeie. Mai 
apoi îi ceruse iertare. Ea zisese că îl iartă, dar nu o făcuse. Erau 
anumite păcate care ei i se păreau de neiertat, și să-ți baţi soția 
se număra printre ele. Işi jurase că într-o bună zi avea să îl 
părăsească - și avea de gând să-și ţină acest jurământ. Poate că 
aveau să treacă zece sau douăzeci de ani, dar la un moment dat 
avea să-și adune curajul necesar ca să-l părăsească. 


160 


Nu era sigură dacă domnul Hubbard îi înlesnise calea către 
divorț sau nu. Pe de o parte, era mult mai greu să-l părăsească 
pe Simeon când se purta atât de frumos cu ea și-i făcea numai 
pe plac. Pe de altă parte, banii îi asigurau independenţa. 

Sau nu? Oare banii aveau să-i aducă o viață mai bună, într-o 
casă mai mare, cu mai multe lucruri, mai puţine griji și libertate 
faţă de un soț de care nu-i mai plăcea? Cu siguranţă, exista și 
această posibilitate. Insă banii nu aveau s-o facă să-i vină să 
fugă din faţa rudelor, prietenilor și străinilor, toți cu mâna întinsă 
la ea? Lettie simţea deja imboldul de a fugi. Se simţise captivă 
ani buni în căsuţa ei cât o cutie de chibrituri, cu prea mulţi 
oameni și prea puţine paturi, cu prea puţin spaţiu. Acum însă 
chiar simțea cum pereţii o strângeau. 

Anthony, băieţelul de cinci ani, se foi în somn la picioarele ei. 
Lettie cobori încet din pat, își luă halatul de baie de pe jos, și-l 
puse pe ea și ieși din cameră fără să scoată un sunet. Podeaua 
de pe hol scârţâi sub covorul ros și murdar. În camera alăturată, 
Cypress dormea în patul ei, trupul mătăhălos fiind mult prea 
mare ca să fie acoperit de păturică. Scaunul ei cu rotile era 
strâns și lăsat la fereastră. Pe podea se aflau doi copii de-ai 
uneia dintre surorile lui Lettie. Aruncă o privire în cel de-al 
treilea dormitor, unde Clarice și Phedra dormeau împreună într- 
un singur pat, cu mâinile și picioarele atârnând peste margine. 
De vreo săptămână, celălalt pat era ocupat de sora lui Lettie. Un 
alt copil dormea pe podea, cu genunchii la piept. În salonaș, Kirk 
dormea pe podea, iar un unchi de-al său sforăia pe canapea. 

Erau oameni peste tot, se gândi Lettie când aprinse lumina 
din bucătărie și se holbă la vasele murdare rămase după cina 
din seara precedentă. Avea să le spele mai târziu. Puse de cafea 
și, în timp ce fierbea apa, se uită în frigider și descoperi ceea ce 
anticipase, în afară de câteva ouă și de niște șuncă presată, nu 
prea mai era nimic de mâncare, în niciun caz suficient pentru 
câte guri erau de hrănit în casă. Trebuia să-și trimită soțiorul la 
magazin de îndată ce se trezea. lar cumpărăturile nu aveau să 
fie plătite nici din leafa lui Simeon sau a ei, nici prin bani de la 
stat, ci prin mărinimia noului lor erou, stimabilul Booker 
Sistrunk. Simeon îi ceruse 5 000 de dolari cu împrumut. („Un tip 
care conduce o mașină ca aia nu-și face griji pentru cinci miare 
amărâte/1) Nu era tocmai un împrumut, spusese Simeon, cât 
mai degrabă un avans. Booker zisese că nu-i nicio problemă și 


161 


semnaseră împreună polita. Lettie ascunsese banii într-o cutie 
de sărăţele din cămară. 

Își puse sandalele, își legă mai strâns halatul și ieși afară. Era 
15 octombrie și vremea era din nou răcoroasă. Frunzele se 
îngălbeneau și cădeau în bătaia vântului. Sorbi din ceașca ei 
preferată și porni agale pe iarbă, până la un mic șopron în care 
țineau mașina de tuns iarbă și alte lucruri necesare. In spatele 
șopronului era un leagăn prins cu sfori de un arbore tsuga, iar 
Lettie se așeză în el. Își dădu jos sandalele, se împinse în 
pământ cu picioarele și începu să plutească prin aer. 

Fusese deja întrebată și întrebările aveau să revină cu 
persistenţă. De ce făcuse domnul Hubbard asta? Și discutase 
înainte cu ea? Cea de-a doua întrebare era mai ușoară - nu, nu Îi 
pomenise niciodată nimic. Vorbeau despre starea vremii, despre 
lucrurile care trebuiau reparate prin casă, despre ce trebuia să 
cumpere de la magazin și ce să facă de mâncare, dar nimic 
important. Acesta era răspunsul ei standard, cel puţin pentru 
moment. Adevărul era că el îi pomenise de vreo două ori, pe 
nepusă masă, că avea de gând să-i lase și ei ceva. Ştia că era 
pe moarte și că nu mai avea mult de trăit. Făcea ultimele 
pregătiri și voia să o asigure că avea să primească și ea ceva. 

Însă de ce îi lăsase atât de mult? Copiii lui nu erau cei mai 
cumsecade oameni, într-adevăr, dar nu meritau o pedeapsă atât 
de aspră. Cu siguranţă, Lettie nu merita cât îi lăsase el. Nu avea 
nicio noimă. De ce nu putea sta la masă cu Herschel și cu 
Ramona, doar ei trei, fără toţi acei avocaţi, ca să găsească o 
modalitate prin care să împartă banii mai rezonabil? Lettie nu 
avusese niciodată nimic și nu era lacomă. Nu îi trebuia mult ca 
să fie mulțumită. Le-ar fi lăsat aproape toată averea celor doi 
fraţi Hubbard. Voia doar niște bani cu care să poată începe o 
nouă viaţă. 

O mașină se apropie pe drumul ce trecea prin faţa casei. 
Încetini, de parcă șoferul ar fi vrut să vadă de aproape locuinţa 
lui Lettie Lang. Peste câteva minute, o altă mașină veni din 
cealaltă direcţie. Lettie o recunoscu: era mașina fratelui său 
Rontell, care venea cu cârdul lui de copii obraznici și cu 
ticăloasa de nevastă-sa. O sunase să-i spună că s-ar putea să 
treacă pe la ea, și iată că veniseră, la prima oră a dimineţii de 
sâmbătă ca să o vadă pe scumpa lor tanti Lettie, care ajunsese 
pe prima pagină din ziar și reprezenta subiectul preferat al 


162 


tuturor, acum că își croise drum în testamentul moșului ăluia alb 
și avea să fie bogată. 

Fugi în casă și începu să zbiere. 

* 

În timp ce Simeon se uita pe lista de cumpărături în bucătărie, 
văzu cu coada ochiului cum Lettie bagă mâna într-o cutie de 
sărățele din cămară și scoate bani din ea. Se prefăcu că nu 
observase nimic, însă îndată ce ea se duse în salonaș, el înhăță 
cutia și scoase zece bancnote de 100 de dolari din ea. 

Deci aici ascunde ea „banii noștri”. 

Cel puţin patru copii și Rontell se oferiseră să meargă cu el la 
magazin, dar Simeon avea nevoie de niște timp doar pentru el. 
Reuși să se furișeze pe ușa din spate, să sară în camionetă și să 
plece fără să fie observat. Porni spre Clanton, aflat la 
cincisprezece minute distanţă, savurând singurătatea. Își dădu 
seama că îi era dor să fie pe drum, de zilele în care era plecat 
de acasă, de baruri, bodegi și femei. Avea de gând să o 
părăsească pe Lettie la un moment dat și să se mute undeva 
departe, dar în niciun caz nu plănuia să facă asta acum. Nu, nu. 
În viitorul apropiat, Simeon Lang plănuia să fie soțul model. 

Sau cel puţin asta își propunea. Deseori se întâmpla să nu știe 
de ce făcea lucrurile pe care le făcea. Auzea în minte o voce 
răutăcioasă, și o asculta. Bomba lui Tank era la doar câţiva 
kilometri nord de Clanton, la capătul unui drum de ţară folosit 
numai de cei ce căutau scandal. Tank nu avea autorizaţie sau 
licenţa pentru vânzarea băuturilor alcoolice și în vitrina lui nu se 
vedea niciun semn din partea Camerei de Comerţ. În alte părţi 
ale comitatului, băutura, jocurile de noroc și prostituţia erau 
ilegale. Cea mai rece bere din zonă era cea din frigiderele lui 
Tank, și Simeon simţi deodată o sete puternică în timp ce 
mergea nevinovat pe drum cu lista de cumpărături a soţiei într- 
un buzunar și cu banii Împrumutați de la avocat în celălalt. Bere 
rece ca gheaţa și jocul de zaruri și de cărți de sâmbătă 
dimineaţă. Exista oare ceva mai plăcut de-atât? 

Fumul și gunoaiele din seara trecută erau îndepărtate de un 
băiat ciung, poreclit Loot, care dădea cu mopul pe lângă mese. 
Pe ringul de dans erau împrăștiate cioburi, semn al încăierărilor 
inevitabile. 

— A fost împușcat careva? întrebă Simeon, deschizând o cutie 
de bere. Era singur în bar. 


163 


— Nu încă. Au ajuns vreo doi la spital cu capul spart, replică 
Ontario, barmanul șchiop care făcuse închisoare pentru uciderea 
primelor sale două soţii. Acum era burlac. Tank avea o 
slăbiciune pentru invalizi, și majoritatea angajaţilor săi aveau 
amputat câte ceva. Baxter, bodyguardul, avea o singură ureche. 

— Imi pare rău că n-am fost de faţă, rosti Simeon, dând o 
dușcă pe gât. 

— Am auzit că a fost o bătaie pe cinste. 

— Așa se pare. Benjy e aici? 

— Cred că da. 

Benjy organiza jocuri de 21 într-o cameră încuiată, fără 
ferestre, din spatele barului. Lângă aceasta, într-o încăpere 
asemănătoare, se jucau zaruri și se puteau auzi voci 
nerăbdătoare. 

O tipă albă atrăgătoare, cu membrele și alte părți esențiale 
ale trupului întregi și expuse, intră în bar și îi zise lui Ontario: 

— Am venit. 

— Credeam că dormi toată ziua, replică el. 

— Aştept niște clienţi. Merse mai departe, și când ajunse prin 
spatele lui Simeon, își trecu unghiile lungi, roz și false pe umărul 
lui. Sunt gata de lucru, îi gânguri ea la ureche, însă el se prefăcu 
că n-o aude. Numele ei era Bonnie, și de ani buni lucra în 
camera din spate unde mulți negri tineri din comitatul Ford își 
pierduseră virginitatea. Simeon fusese și el acolo de câteva ori, 
dar azi nu avea de gând. După ce femeia plecă, el se duse în 
spatele barului și îl găsi pe dealerul de 21. 

Benjy închise ușa și întrebă: 

— Cu cât te bagi, omule? 

— Cu o mie, zise Simeon, simțindu-se important datorită 
banilor. 

Intinse repede cele zece bancnote pe suprafața plată a mesei 
de joc. Benjy rămase cu ochii holbați. 

— Aoleu! Omule, ai vorbit cu Tank înainte? 

— Nu. Nu-mi spune că nu ai mai văzut o mie de parai până 
acum. 

— Așteaptă o clipă. Scoase o cheie din buzunar și deschise 
cutia de bani de sub masă. Numără, se gândi puţin, îngrijorat, 
apoi spuse: Presupun că se poate. Din câte-mi amintesc, oricum 
nu reprezinţi cine știe ce pericol. 

— Taci și împarte cărțile. 


164 


Benjy îi dădu zece jetoane negre în locul banilor. Ușa se 
deschise și Ontario ţopăi înăuntru cu o bere proaspătă. 

— Ai cumva alune? întrebă Simeon. Scârba n-a făcut nimic la 
micul dejun. 

— Găsesc eu ceva, mormăi acesta și plecă. 

Benjy zise în timp ce împărțea cărțile: 

— Eu nu aș face-o în toate felurile pe femeia aia, din ce-am 
auzit. 

— Și tu crezi tot ce-auzi? 

Jucară vreo șase mâini, apoi Bonnie intră cu un platou cu nuci 
și alune și cu încă o bere rece într-o halbă. Se schimbase și 
acum purta lenjerie semitransparentă, cu dresuri negre și 
pantofi cu toc ce-ar fi făcut și o târfuliță să se înroșească. 
Simeon se uită lung la ea. Benjy bălmăiji: 

— Uaul 

— Mai vrei ceva? întrebă Bonnie. 

— Momentan nu, zise Simeon. 

După încă o oră și alte trei beri, Simeon se uită la ceas, își 
dădu seama că era cazul să plece, însă nu simțea nicio tragere 
de inimă. Casa lui era plină de rude. Lettie era imposibilă. lar pe 
Rontell îl ura, și asta în zilele bune. Toţi blestemaţii ăia de plozi 
alergând de colo colo... 

Bonnie se întoarse cu încă o bere, pe care o servi la bustul 
gol. Simeon ceru o pauză, spunând că avea să se întoarcă 
repede. 

* 

Bătaia se porni după ce Simeon dublase miza când avea 12 
puncte în față, o mișcare proastă din toate privințele. Benjy îi 
dădu o damă și îi luă și ultimele două jetoane. 

— Împrumută-mă cu cinci sute, îi ceru Simeon imediat. 

— Aici nu-i bancă, răspunse Benjy, în mod previzibil. Tank nu 
lasă lumea să joace pe credit. 

Simeon, beat, dădu cu pumnul în masă și zbieră: 

— Dă-mi cinci jetoane de-o sută! 

În joc intrase și un alt jucător, un tânăr voinic cu bicepși 
rotunzi ca mingile de baschet. Lumea îi zicea Rasco și el jucase 
pe jetoane de cinci dolari în timp ce îl urmărea pe Simeon 
risipindu-și banii. 

— Ai grijă! se răsti Rasco, trăgându-și mai aproape jetoanele. 


165 


Pe Simeon îl iritase prezenţa lui Rasco de la bun început. Un 
jucător important ca el ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a 
juca singur cu dealerul. Simeon își dădu brusc seama că va 
urma o încăierare, și în aceste situaţii știa că era întotdeauna 
mai bine să lovești tu primul, să dai prima lovitură care, cu puţin 
noroc, ar fi putut fi cea decisivă. Își trase braţul în spate, lovi și 
nu-și nimeri nici pe departe ţinta, și sub ochii lui Benjy care urla 
„încetează cu tâmpeniile astea! Aici nu-i voie cu așa ceva!”, 
Rasco sări din scaun - era mult mai înalt decât părea când 
stătea jos - și îi dădu doi pumni drept în faţă lui Simeon. 

Simeon se trezi mai târziu în parcare, unde fusese târât până 
la camioneta lui și lăsat pe platforma din spate. Se ridică în 
capul oaselor, nu văzu pe nimeni în preajmă, își atinse cu grijă 
ochiul drept, care era închis, și își masă încet falca umflată. Vru 
să se uite la ceas și descoperi că nu-l mai avea la mână. Pe 
lângă mia de dolari pe care îi furase de la Lettie, își dădu seama 
că pierduse și cei 120 de dolari cu care ar fi trebuit să facă 
cumpărăturile. Îi furaseră toţi banii. Îi lăsaseră portofelul, însă nu 
avea nimic de valoare în el. Pentru o clipă, Simeon se gândi să 
dea buzna în Bombă, să-l înhațe pe șchiopul Ontario sau pe 
ciungul Loot și să le ceară înapoi banii furaţi. La urma urmei, 
fusese jefuit în localul lor. Ce fel de speluncă mai era și asta? 

Se răzgândi însă și plecă. Avea să se întoarcă mai târziu și să 
lămurească lucrurile cu Tank. Ontario îl urmărea dinăuntru, și 
după ce camioneta lui Simeon se făcu nevăzută, sună la poliţie. 
Simeon fu oprit la intrarea în Clanton, arestat pentru conducere 
în stare de ebrietate, încătușat și dus la secţie. Fu azvâriit în 
celula cu bețivi și anunţat că nu poate suna pe nimeni până nu 
își revine din beţie. 

Oricum nu era prea nerăbdător să sune acasă. 

* 

Darias ajunse din Memphis împreună cu soția sa, Natalie, și 
cu o mașină plină de copii, chiar la timp pentru masa de prânz. 
Le era foame, desigur, și măcar Natalie adusese un platou mare 
cu prăjituri de cocos. Soţia lui Rontell venise cu mâna goală. Nici 
urmă de Simeon sau de cumpărături. Planul se schimbă, iar 
Lettie îl trimise pe Darias la magazin. Apoi, după-amiază, toată 
lumea se mută afară, unde băieţii începură să joace fotbal, iar 
bărbaţii să bea bere. Rontell pregăti grătarul și aroma savuroasă 
de coaste fripte se lăsă ca o ceață peste curtea din spate. 


166 


Femeile stăteau pe verandă, vorbind și râzând. Mai sosiră și alte 
persoane - doi veri din Tupelo și niște prieteni din Clanton. 

Toată lumea voia să petreacă puţin timp cu Lettie. Ei îi plăcea 
să fie în centrul atenţiei, să fie admirată și lingușită, chiar dacă 
era suspicioasă cu privire la adevăratele lor motive. Nimeni nu 
pomeni nimic de testament, de bani sau de domnul Hubbard, 
cel puţin nu de faţă cu ea. Suma de 20 de milioane de dolari 
fusese atât de vehiculată, și cu atâta autoritate, încât acum era 
acceptată ca atare, stabilită și bine cunoscută. Banii erau acolo 
și Lettie urma să primească 90% din ei. La un moment dat însă, 
Darias nu se mai putu abţine. Când rămase singur cu Rontell la 
grătar, îl întrebă: 

— Ai văzut ziarul de azi-dimineaţă? 

— Da, replică Rontell. Nu cred că ajută prea mult. 

— Aşa mă gândeam și eu. Însă cu siguranţă îl face pe Booker 
Sistrunk să dea bine. 

— Sunt convins că el a sunat la ziar și a lansat povestea. 

Pe prima pagină, la secţiunea Centru-Sud a ediţiei de 
dimineaţă a gazetei de Memphis. O poveste drăguță și mustind 
de bârfe despre sinuciderea domnului Hubbard și despre 
testamentul său neașteptat, cu aceeași fotografie înfăţișând-o 
pe Lettie în hainele ei bune și încadrată de Booker Sistrunk și de 
Kendrick Bost. 

— Să vezi acum cum o să iasă toţi ca din pământ, rosti Darias. 

Rontell râse, fluturând din mână. 

— Deja au făcut-o și sunt aici, zise el. S-au încolonat și 
așteaptă cu mâna întinsă. 

— Cât crezi că o să ia Sistrunk? 

— Am întrebat-o, dar nu vrea să-mi spună. 

— N-o să ia jumătate, nu? 

— Nu știu. Știu doar că nu-i deloc ieftin. 

Un nepot veni să vadă dacă se făcuseră coastele, astfel încât 
cei doi unchi schimbară subiectul. 

* 

Mai târziu în acea după-amiază, Simeon fu scos din celulă și 
dus de un poliţist într-o cămăruţță mică, fără ferestre, folosită de 
avocaţi pentru discuţii cu clienţii. Primi o pungă de gheaţă 
pentru faţă și o ceașcă de cafea proaspăt făcută. 

— Ce mai e acum? întrebă el. 

— Ai un vizitator, zise polițistul. 


167 


Peste cinci minute, Ozzie intră și se așeză la masă. Purta blugi 
și o jachetă, cu insigna la cingătoare și cu tocul armei la șold. 

— Nu cred că ne-am întâlnit vreodată, spuse. 

— Te-am votat de două ori, replică Simeon. 

— Multumesc, dar toată lumea spune asta după ce câştigi. 
Ozzie verificase registrele și știa al naibii de bine că Simeon 
Lang nici măcar nu votase. 

— Îți jur. 

— M-a sunat Tank; a zis să nu mai calci pe-acolo. Nu mai vrea 
necazuri din cauza ta. 

— M-au curăţat de bani. 

— E un loc mai dur. Știi bine regulile de-acolo - nu există 
reguli. Nu te mai duce acolo. 

— Îmi vreau banii înapoi. 

— Poţi să-ţi iei gândul de la banii ăia. Vrei să te duci acasă sau 
vrei să stai aici peste noapte? 

— Aş prefera să merg acasă. 

— Hai să mergem. 

Simeon merse pe scaunul din dreapta al mașinii lui Ozzie, fără 
cătușe la mâini. Un poliţist veni după ei cu camioneta lui 
Simeon. Vreo zece minute nu scoaseră nicio vorbă, ascultând 
cârâitul ce venea din radioul șerifului. Într-un final, Ozzie îl 
închise și zise: 

— Știu că nu-i treaba mea, Simeon, dar avocaţii ăia din 
Memphis nu au ce căuta aici. Și-așa soția ta nu e văzută cu ochi 
buni în comitat. Se va ajunge la proces cu juraţi, și voi nu faceți 
decât să scoateţi lumea din sărite. 

Prima reacție a lui Simeon fu să-i spună să-și vadă de treabă, 
însă avea creierul amorţit și îl durea falca. Nu voia să se certe. 
Așa că preferă să se gândească la cât de grozav era să fie 
escortat acasă într-o mașină mare. 

— M-auzi? îl întrebă Ozzie. Cu alte cuvinte, zi și tu ceva. 

— Tu ce-ai face? spuse Simeon. 

— Aş scăpa de avocaţii ăia. Jake Brigance o să câștige cazul 
pentru voi. 

— Dar e doar un puști. 

— Da? Du-te și zi-i asta lui Carl Lee Hailey. 

Simeon nu găsi un răspuns rapid, nu că ar fi existat vreunul. 
Pentru negrii din comitatul Ford, verdictul din cazul Hailey 
însemna enorm. 


168 


Ozzie insistă. 

— M-ai întrebat ce-aș face eu. Eu unul mi-aş revizui 
comportamentul și nu aș căuta scandal. Ce-ţi trebuie să bei, să 
preacurvești și să pierzi bani la cărţi într-o sâmbătă dimineaţă 
sau în orice altă zi, de fapt? Soţia ta este în centrul atenţiei. Albii 
sunt deja suspicioși și vă așteaptă un proces cu juraţi. Ultimul 
lucru de care aveți nevoie acum este să-ți apară numele în ziar 
pentru că ai condus beat sau te-ai luat la bătaie sau mai știu eu 
ce. Tu ce părere ai? 

Băutură, târfe și jocuri de noroc... însă Simeon preferă să-și 
țină în frâu mânia. Avea 46 de ani și nu era obișnuit să fie 
mustrat de altcineva decât de șeful lui. 

— Revizuiește-ţi comportamentul, bine? zise Ozzie. 

— Cum rămâne cu acuzaţia de condus în stare de ebrietate? 

— O voi amâna vreo șase luni, ca să văd cum te porți. Dacă o 
mai dai o dată în bară, ajungi la tribunal. Tank o să mă sune în 
clipa în care îi calci pragul. Ne-am înţeles? 

— Am înţeles. 

— Mai e ceva. Camioneta aia pe care o conduci tu, din 
Memphis în Houston și El Paso... a cui este? 

— A unei firme din Memphis. 

— Și firma asta are vreun nume? 

— Șeful meu are un nume; nu știu cine-i șeful lui. 

— Mă îndoiesc. Ce-ai în camionetă? 

Simeon amutți și se uită pe geam. După o pauză îndelungată 
zise: 

— Este o firmă care deţine mai multe depozite. Transportăm o 
grămadă de lucruri. 

— Inclusiv chestii furate? 

— Sigur că nu. 

— Atunci de ce m-au luat la întrebări cei de la FBI? 

— Eu n-am văzut niciun agent FBI pe-aici. 

— Nu încă, dar m-au sunat acum două zile. Îți știau numele. 
Uite ce-i, Simeon, dacă te saltă poliţia federală, tu și Lettie 
puteţi să vă luaţi adio de la un proces cu juraţi în comitatul ăsta. 
Nu pricepi, omule? Ați ajuns pe prima pagină a ziarelor. La 
dracu’, toată lumea din oraș vorbește despre Lettie și despre 
testamentul domnului Hubbard. Dacă o dai în bară, nu o să mai 
găsiţi înţelegere la niciun juriu. Nici măcar negrii nu cred că vă 
vor mai ţine partea. Trebuie să te gândești bine, omule. 


169 


Poliția federală, dădu Simeon să spună, dar își ţinu gura și 
continuă să se uite pe geam. Merseră mai departe în tăcere 
până ajunseră aproape de casă. Ca să-l scutească de rușine, 
Ozzie îi dădu voie să urce la volanul camionetei. 

— Să fii la tribunal miercuri dimineaţă, la ora nouă, spuse el. 
O să-l pun pe Jake să se ocupe de hârţogăraie. O să tragem de 
timp cât putem de mult. 

Simeon îi mulțumi și porni încet spre casă. 

Numără opt mașini parcate pe alee și în jurul curții din față. 
Din grătar ieșea fum. Erau copii peste tot. O petrecere în toată 
regula, de vreme ce toţi ţineau aproape de scumpa lor Lettie. 

Parcă pe drum și începu să meargă spre casă. Nu avea să fie 
plăcut. 


170 


16. 


De când primise testamentul domnului Hubbard, în urmă cu 
două săptămâni, corespondenţa lui Jake devenise mult mai 
interesantă. Fiecare zi aducea ceva nou, pe măsură ce răsăreau 
tot mai mulți avocaţi care se băteau pe un loc în fața bucatelor. 
Wade Lanier depuse o petiție de contestare a testamentului în 
numele Ramonei și al lui lan Dafoe, ceea ce îi inspiră și pe alții 
să facă la fel. În câteva zile, petiţii similare fură depuse de 
avocaţii ce-i reprezentau pe Herschel Hubbard, pe copiii 
acestuia și pe copiii familiei Dafoe. Cum petiţiile puteau fi 
amendate în mod liber, primele variante urmau aceeași 
strategie elementară. Ele susțineau că testamentul olograf nu 
era valabil deoarece (1) Seth Hubbard nu avea capacitate 
testamentară și (2) el fusese influențat în mod necorespunzător 
de către Lettie Lang. Nu se prezenta nicio dovadă în sprijinul 
acestor acuzaţii, însă asta nu era ceva neobișnuit când se 
intentau procese. În Mississippi se urma în continuare vechea 
practică de „citaţii generale”, sau, altfel spus, era de-ajuns să 
prezinţi principiile de bază, urmând să le probezi mai târziu în 
detaliu. 

Departe de ochii lumii, eforturile lui lan Dafoe de a-l convinge 
pe Herschel să fie reprezentat tot de firma lui Wade Lanier se 
dovediseră neproductive, ba chiar provocaseră o ruptură. 
Herschel nu fusese deloc impresionat de Lanier și credea că 
acesta nu avea să fie eficient în fața unui juriu, deși nu avea 
prea multe argumente pe care să-și bazeze afirmaţia. Având 
nevoie de un avocat din Mississippi, Herschel îl abordase pe 
Stillman Rush, în ideea ca acesta să-i reprezinte interesele. Cum 
ei întocmiseră testamentul din 1987, rolul avocaţilor de la firma 
Rush în procesul ce se prefigura era tot mai mic. Nu prea puteau 
face altceva decât să urmărească desfășurarea ostilităţilor, și 
existau șanse destul de reduse ca judecătorul Atlee să le 
tolereze prezența, chiar și de pe margine, câtă vreme continuau 
să-și taxeze clienţii cu ora. Herschel luă decizia înțeleaptă de a 
angaja respectabila firmă Rush, pentru orice eventualitate, 
renunțând la avocatul său din Memphis. 


171 


În timp ce contestatarii testamentului căutau să ocupe o 
poziție cât mai bună, moștenitorii prezumtivi se luptau între ei. 
Rufus Buckley intră în mod oficial în caz ca avocat local pentru 
Lettie Lang. Jake depuse o obiecţie formală pe motiv că Buckley 
nu avea experiența necesară. Bombele începură să cadă când 
Booker Sistrunk, așa cum promisese, depuse o moţiune prin 
care solicita înlocuirea lui Jake cu firma Sistrunk & Bost, care ÎI 
folosea pe Buckley drept avocat de Mississippi. A doua zi, 
Sistrunk și Buckley depuseră o altă moţiune prin care îi cereau 
judecătorului Atlee să se recuze pe motivul vag și bizar că avea 
ceva împotriva testamentului olograf. Apoi depuseră o moţiune 
prin care solicitau strămutarea procesului într-un comitat „mai 
echitabil”. Cu alte cuvinte, într-un comitat cu mai mulți negri. 

Jake vorbi pe îndelete cu un avocat de litigii din Memphis, un 
străin de care aflase printr-o cunoștință comună. Acest avocat 
se luptase cu Sistrunk ani de-a rândul, nu era deloc un fan al 
individului, dar ajunsese să îi admire rezultatele. Strategia lui 
Sistrunk era să arunce în aer un caz, să-l reducă la un război 
interrasial, să-i atace pe toţi albii implicaţi, inclusiv pe judecător 
dacă era nevoie, și să se târguiască la alegerea juriului până 
când obținea un număr satisfăcător de negri în juriu. Era 
obraznic, zgomotos, deștept, neînfricat și putea fi foarte 
intimidant, atât în instanţă, cât și în afara ei. La nevoie, putea să 
farmece juriul. Existau mereu victime într-un proces de-al lui 
Sistrunk, și lui nu părea să-i pese cine avea de suferit. Era atât 
de neplăcut să-l înfrunţi în instanță, încât potenţialii pârâţi 
obișnuiau să cadă repede la învoială. 

Chiar dacă asemenea tactici dădeau roade în atmosfera plină 
de tensiuni rasiale din sistemul juridic federal din Memphis, ele 
nu funcționau niciodată în comitatul Ford, în niciun caz în fața 
judecătorului Reuben V. Atlee. Jake citise și recitise moţiunile 
depuse de Sistrunk, și cu cât citea mai mult, cu atât devenea 
mai convins că marele avocat îi provoca daune ireparabile lui 
Lettie Lang. Le arătă câteva exemple lui Lucien și lui Harry Rex, 
și aceștia îi dădură dreptate. Era o strategie greșită, care avea 
să se întoarcă împotriva lor. 

La două săptămâni de la începutul cazului, Jake era gata să se 
dea la o parte dacă Sistrunk rămânea în joc. Înaintă o cerere 
prin care solicita respingerea moţiunilor depuse de Sistrunk și 
Buckley, pe motiv că aceștia nu aveau ce căuta în cazul de faţă. 


172 


El era avocatul prezumtivilor moștenitori, nu ei. Se baza pe 
faptul că judecătorul Atlee avea să-i pună în banca lor; 
altminteri, el unul avea de gând să se retragă. 

Russell Amburgh fusese scutit de îndatoririle sale și dispăruse 
din peisaj. El fusese înlocuit de distinsul Quince Lundy, un 
avocat pe jumătate pensionat din Smithfield, un vechi amic de- 
al judecătorului Atlee. Lundy optase pentru o carieră liniștită de 
consultant financiar, evitând astfel ororile litigiilor. In calitatea 
sa de înlocuitor de executor sau administrator, cum era 
cunoscut în mod oficial, se aștepta să își îndeplinească sarcinile 
fără să fie interesat de contestarea testamentului. Treaba lui era 
să inventarieze activele domnului Hubbard, să le evalueze, să le 
protejeze și să prezinte raportul în faţa instanţei. Aduse 
registrele de la Compania de Cherestea Berring la biroul lui Jake 
din Clanton și le depozită într-o cameră de la parter, chiar lângă 
mica bibliotecă. Începu să facă naveta, sosind în fiecare 
dimineaţă la ora zece. Din fericire, el și Roxy se înţeleseră de la 
bun început, astfel încât totul merse ca pe roate. 

Nu la fel stăteau însă lucrurile într-o altă parte a cabinetului. 
Lucien căpătase obiceiul de a trece pe acolo în fiecare zi, 
băgându-și nasul în cazul Hubbard, scotocind prin bibliotecă, 
dând buzna în biroul lui Jake, dându-i sfaturi și dându-și cu 
părerea, și cicălind-o pe Roxy, care nu-l suferea deloc. Lucien și 
Quince aveau prieteni comuni, și nu trecu mult până să bea 
cafea și să depene povești despre judecători bătrâni și pitorești 
care muriseră cu zeci de ani în urmă. Jake rămase la etaj, cu ușa 
închisă, în vreme ce la parter de-abia dacă se muncea. 

De asemenea, Lucien era văzut la tribunal și în preajma 
acestuia, pentru prima oară după mulți ani. Umilinţa excluderii 
din barou se estompase. Încă se simţea ca un paria, însă era 
atât de renumit, chiar dacă numai din motive greșite, încât 
lumea voia să-l salute. „Unde-ai fost? Ce-ai mai făcut?” Era 
văzut adeseori în arhiva funciară, frunzărind prin hrisoavele 
vechi și prăfuite până după-amiaza târziu, ca un detectiv în 
căutare de indicii. 

* 

La sfârșitul lui octombrie, Jake și Carla se treziră la ora cinci 
dimineaţă într-o marţi. Făcură repede duș, se îmbrăcară, își 
luară rămas-bun de la mama lui Jake, care venise să stea cu 
copilul și dormea pe canapea, și plecară în Saab. La Oxford 


173 


trecură pe la un fast-food de unde luară cafea și biscuiţi. La o 
oră distanţă în vestul Oxfordului, dealurile lăsau loc Deltei. 
Goniră pe șosele ce străbăteau câmpuri albe de bumbac. 
Combine uriașe, ca niște insecte, înaintau pe câmpuri, devorând 
câte patru rânduri deodată, în timp ce camioane cu remorcă 
așteptau să culeagă recolta. Un indicator vechi îi anunţă 
„Parchman la 8 kilometri în faţă”, și nu peste mult timp dădură 
cu ochii de gardurile penitenciarului. 

Jake mai fusese acolo înainte. În ultimul său semestru la 
facultatea de drept, un profesor de criminalistică organizase 
excursia lui anuală la renumitul penitenciar al statului. Jake și 
colegii săi petrecuseră câteva ore ascultându-i pe administratori 
și holbându-se la deţinuţii condamnaţi la moarte ce se zăreau în 
depărtare. Punctul culminant fusese reprezentat de o 
întrevedere în grup cu Jerry Ray Mason, un criminal condamnat 
al cărui caz îl studiaseră și care era programat să ajungă în 
camera de gazare în mai puţin de trei luni. Mason își susținuse 
cu încăpățânare nevinovăția, deși nu exista nicio dovadă în 
această privinţă. Prezisese îngâmfat că procurorii vor da greș, 
însă pierduse. După terminarea facultăţii, Jake mai făcuse acest 
drum de două ori, ca să-și viziteze clienţii. Momentan, avea 
patru la Parchman și trei închiși în sistemul federal. 

El și Carla parcară lângă o clădire administrativă și intrară 
înăuntru. Urmară indicatoarele și găsiră un hol plin cu oameni ce 
păreau să-și fi dorit să fie altundeva. Jake semnă și primi un 
document intitulat „Audieri pentru Eliberare pentru Bună Purtare 
- pe rol”. Omul lui era al treilea pe listă. Dennis Yawkey - ora 
zece. Sperând să evite să dea ochii cu familia Yawkey, Jake și 
Carla urcară treptele până la etajul unu și găsiră în cele din 
urmă biroul lui Floyd Green, un coleg de facultate care lucra 
acum în sistemul penitenciar al statului. Jake îl sunase în 
prealabil ca să-i ceară o favoare. Floyd încerca să-l ajute. Jake 
scoase o scrisoare de la Nick Norton, avocatul din Clanton care îl 
reprezenta pe Marvis Lang, aflat actualmente în Lagărul nr. 29, 
pentru deținuți cu risc sporit. Floyd luă scrisoarea și-i zise că va 
încerca să-i aranjeze o întâlnire. 

Audierile începură la ora nouă într-o cameră mare și goală, cu 
mese pliante dispuse într-un pătrat, în spatele cărora erau 
înșirate zeci de scaune pliante. La masa din față se aflau 


174 


președintele Comisiei de Eliberări pentru Bună Purtare și ceilalți 
patru membri. Cinci albi, toţi numiţi de guvernator. 

Jake și Carla intrară odată cu șuvoiul de spectatori și își 
căutară locuri. In stânga sa, Jake îl zări pe Jim Yawkey, tatăl 
deţinutului, însă nu dădu ochii cu el. O luă de braţ pe Carla și se 
duseră în dreapta, găsiră niște locuri libere și așteptară. Primul 
caz de pe rol era cel al unui bărbat care ispășise 36 de ani de 
închisoare pentru o crimă comisă în timpul jefuirii unei bănci. 
Omul fu adus înăuntru și i se scoaseră cătușele. Se uită prin 
public după rude. Alb, cam la vreo 60 de ani, cu părul lung și 
îngrijit, tipul arăta cât se poate de cumsecade și Jake se minună, 
ca întotdeauna, cum putea supravieţui cineva atâta vreme într- 
un loc brutal ca Parchman. Anchetatorul care se ocupa de cazul 
lui prezentă un raport ce îl făcea să pară un deţinut model. Cei 
din comisie îi puseră câteva întrebări. Apoi luă cuvântul fata 
casierei ucise, care începu prin a spune că era a treia oară când 
apărea în fața comisiei. A treia oară când era silită să retrăiască 
același coșmar. Cu vocea sugrumată de emoție, ea descrise în 
mod agonizant cum era să fii o fată de zece ani și să afli că 
mama ta a fost împușcată la locul de muncă. Din acel moment, 
lucrurile luară o turnură neplăcută. 

Deși Comisia de Eliberări pentru Bună Purtare declară că avea 
să delibereze asupra cazului, șansele criminalului nu păreau 
foarte mari. El fu scos din sală după o audiere de treizeci de 
minute. 

Apoi fu adus în sală un tânăr negru, căruia îi fură scoase 
cătușele. El se așeză pe scaun și se prezentă comisiei. Ispășise 
șase ani de închisoare pentru deturnare de vehicule și fusese un 
deţinut exemplar, terminându-și liceul, strângând credite pentru 
colegiu și ţinându-se departe de orice scandal. Anchetatorul din 
cazul lui recomandă eliberarea sa, la fel cum făcu și victima lui. 
Aceasta semnase o declaraţie scrisă prin care îndemna Comisia 
de Eliberări pentru Bună Purtare să dea dovadă de clemenţă. 
Femeia nu fusese rănită în timpul infracţiunii, și corespondase 
cu deținutul de-a lungul anilor. 

In timp ce se citea declaraţia ei, Jake observă alţi membri ai 
clanului Yawkey furișându-se pe lângă pereţii din cealaltă parte 
a încăperii. Erau oameni aspri, din clasa de jos, ţărănoi cu 
apetenţă pentru violenţă. li mai văzuse la ochi de două ori, în 
instanţă, și iată-i din nou acum. li dispreţuia și se temea de ei. 


175 


Dennis Yawkey intră cu un zâmbet încrezut pe faţă, începând 
să se uite după ai lui. Jake nu îl mai văzuse de 27 de luni și ar fi 
preferat să nu-l mai vadă niciodată. Anchetatorul din cazul lui 
menţionă faptele relevante: în 1985, Dennis Yawkey pledase 
vinovat în comitatul Ford pentru conspirație în vederea comiterii 
de incendiere premeditată. Yawkey și trei alţi indivizi fuseseră 
acuzaţi că ar fi plănuit să ardă casa numitului Jake Brigance, din 
orașul Clanton. Cei trei conspiratori duseseră treaba la bun 
sfârșit și acum ispășeau pedepse în sistemul penitenciar federal. 
Unul dintre ei depusese mărturie de partea acuzării; de aceea 
pledaseră vinovat. Anchetatorul nu avea nicio recomandare cu 
privire la eliberarea lui Yawkey, ceea ce, conform spuselor lui 
Floyd Green, însemna că era puţin probabil să i se dea drumul. 

Jake și Carla ascultară, fierbând în sinea lor. Yawkey scăpase 
ușor doar pentru că Rufus Buckley făcuse o treabă de mântuială 
ca procuror. Dacă Buckley nu s-ar fi băgat și i-ar fi lăsat pe 
procurorii federali să se ocupe de caz, Yawkey ar fi fost 
condamnat la minimum zece ani de detenție, precum fârtaţii lui. 
Din cauza lui Buckley însă, iată cum, după doar 27 de luni, micul 
borfaș care încercase să impresioneze Klanul avea ocazia să fie 
eliberat condiţionat. Sentința lui era de cinci ani. După ce 
ispășise jumătate din ea, încerca să iasă de-acolo. 

Chiar când Jake și Carla porniră, ţinându-se de mână, spre 
pupitrul ieftin așezat pe o masă pliantă, Ozzie Walls și Marshall 
Prather își făcură intrarea în sală. Jake le făcu un semn din cap, 
apoi își întoarse atenţia către Comisia de Eliberări pentru Bună 
Purtare, începu prin a spune: 

— Știu că nu avem decât câteva minute la dispoziţie, așa că 
voi trece direct la subiect. Eu sunt Jake Brigance, proprietarul 
casei distruse, și aceasta este soția mea, Carla. Am dori să 
spunem amândoi câteva cuvinte împotriva aprobării cererii de 
eliberare condiţionată. Se dădu la o parte, lăsând-o pe Carla la 
pupitru. Ea desfăcu o foaie de hârtie și încercă să le zâmbească 
membrilor comisiei. 

Se uită urât la Dennis Yawkey, apoi își drese glasul și zise: 

— Mă numesc Carla Brigance. Unii dintre dumneavoastră s-ar 
putea să vă amintiţi de procesul lui Carl Lee Hailey, care s-a 
desfășurat în Clanton, în iulie 1985. Soțul meu l-a apărat pe Carl 
Lee, o apărare plină de zel care ne-a costat scump. Am primit 
telefoane anonime; unele erau ameninţări făţișe. Cineva a dat 


176 


foc unei cruci pe peluza din fața casei. A avut loc chiar și o 
tentativă de asasinare a soțului meu. Un om cu o bombă a fost 
prins încercând să ne arunce în aer casa în timp ce noi 
dormeam - procesul lui este încă pe rol, deoarece el se preface 
a fi nebun. La un moment dat, am fugit din Clanton împreună cu 
fetița noastră de patru ani, ca să stau la părinţii mei. Soţul meu 
și-a luat o armă, pe care încă o poartă mereu, și câţiva dintre 
prietenii lui au făcut pe bodyguarzii. In fine, când se afla la birou 
într-o noapte, în timpul procesului, acești oameni - și arătă spre 
Dennis Yawkey - ne-au dat foc la casă cu o bombă incendiară 
artizanală. Chiar dacă Dennis Yawkey nu a fost acolo personal, 
el era membru al găștii, era unul dintre infractori. Prea lași ca 
să-și arate faţa, mereu ascunzându-se în noapte. Este greu de 
crezut că ne aflăm aici, după doar 27 de luni, ca să-l vedem pe 
acest infractor încercând să iasă din închisoare. 

Trase adânc aer în piept și dădu pagina. Rareori se întâmpla 
să apară femei frumoase la audierile pentru eliberări 
condiționate, care oricum erau o treabă de-a bărbaţilor în 
proporţie de 90%. Carla le captase complet atenţia. Se îndreptă 
de spate și continuă: 

— Casa noastră a fost construită în anii 1890 de un muncitor 
de la căile ferate și de familia sa. A murit chiar în ajunul primului 
Crăciun petrecut în casă și familia lui a păstrat casa până acum 
douăzeci de ani, când a fost lăsată în paragină. Era considerată 
un monument istoric, deși când am cumpărat-o noi avea găuri în 
podea și crăpături în acoperiș. Vreme de trei ani, cu fiecare 
bănuţ pe care l-am putut împrumuta, eu și Jake am investit 
sufletește în acea casă. Lucram toată ziua și apoi văruiam până 
la miezul nopţii. Ne petreceam concediile punând tapetul și 
lăcuind parchetul. Jake a renunţat la onorarii în favoarea unor 
lucrări de instalaţie, de amenajări exterioare și pentru materiale 
de construcţii. Tatăl său a adăugat o cameră de oaspeţi în pod, 
iar tatăl meu a pus cărămizi în curtea interioară. Aș putea 
continua așa ore în șir, dar știu că timpul ne presează. Acum 
șapte ani, eu și Jake ne-am adus fiica acasă și am instalat-o în 
camera ei. Glasul îi tremură ușor, dar ea înghiţi în sec și-și ridică 
bărbia. Din fericire, ea nu se afla acolo când a fost distrusă casa. 
M-am întrebat adeseori dacă acestor oameni le-ar fi păsat. Mă 
îndoiesc. Erau hotărâți să ne facă rău, cât mai mult rău. Urmă o 
altă pauză, și Jake îi puse o mână pe umăr. Ea continuă: La trei 


177 


ani de la incendiu, încă ne mai gândim la tot ce am pierdut, 
inclusiv câinele nostru. Incă mai încercăm să înlocuim lucruri ce 
nu pot fi înlocuite niciodată, încă mai încercăm să-i explicăm 
fiicei noastre ce s-a întâmplat și de ce. Ea este prea tânără ca să 
priceapă. Deseori cred că suntem încă în stare de șoc. Și-mi vine 
greu să cred că ne aflăm astăzi aici, siliți să retrăim acest 
coșmar, ca toate celelalte victime, presupun, aici ca să îl privim 
în ochi pe infractorul care a încercat să ne distrugă vieţile și ca 
să vă cerem să îl lăsaţi să-și ispășească pedeapsa. Sentința de 
cinci ani de închisoare pentru Dennis Yawkey a fost mult prea 
blândă. Vă rog, puneţi-l să o ispășească pe toată măcar. 

Se dădu la o parte și Jake trecu la pupitru. Se uită spre familia 
Yawkey și observă că Ozzie și Prather stăteau acum lângă 
aceștia, de parcă ar fi vrut să le transmită: „Dacă vreţi scandal, 
o să îl aveţi”. Jake își drese glasul și zise: 

— Eu și Carla dorim să mulțumim Comisiei de Eliberări pentru 
Bună Purtare pentru această oportunitate de a lua cuvântul. Voi 
fi concis. Dennis Yawkey și gaşca lui jalnică de golani au reușit 
să ne incendieze casa și să ne dea viețile peste cap, însă nu și 
să ne facă rău, după cum plănuiseră. Nu au reușit nici să-și 
atingă scopul principal, și anume cel de obstrucționare a actului 
de justiţie. Deoarece îl apăram pe Carl Lee Hailey, un negru care 
i-a împușcat și i-a ucis pe cei doi albi care i-au violat și au 
încercat să-i omoare fiica, ei - Dennis Yawkey, neamurile lui și 
diverși membri cunoscuți sau necunoscuţi ai Klanului - au 
încercat în repetate rânduri să ne intimideze și să ne facă rău 
mie, familiei mele, prietenilor mei, chiar și angajaţilor mei. Au 
eșuat în mod lamentabil. S-a făcut dreptate, într-un mod 
nemaipomenit, când un juriu format integral din albi mi-a 
achitat clientul. Același juriu a dat un verdict defavorabil lui 
Dennis Yawkey și noţiunilor sale de rasism violent. Acel juriu și-a 
spus cuvântul, tare și răspicat, o dată pentru totdeauna. Ar fi 
păcat ca această comisie să-l încurajeze pe Yawkey, trimițându-l 
acasă. Sincer vorbind, trebuie să petreacă la Parchman cât mai 
mult timp cu putinţă. Vă mulţumesc. 

Yawkey se holba la el cu un rânjet pe faţă, exultând încă 
pentru incendierea reușită și dorindu-și mai mult de-atât. 
Atitudinea lui nu trecu neobservată de membrii comisiei. Jake îi 
întoarse privirea, apoi se trase la o parte și o însoţi pe Carla 
înapoi la locurile lor. 


178 


— Domnule șerif Walls? rosti președintele, și Ozzie se îndreptă 
cu pași mari spre pupitru, cu insigna lucindu-i la buzunarul 
hainei. 

— vă mulțumesc, domnule președinte. Sunt Ozzie Walls, 
șeriful comitatului Ford, și nu vreau ca acest băiat să se întoarcă 
acasă și să-mi facă probleme. Sincer să fiu, locul lui este într-un 
penitenciar federal, unde să ispășească o pedeapsă mult mai 
mare, dar nu avem timp să intrăm în asemenea detalii. Eu amo 
anchetă în derulare cu privire la evenimentele de acum trei ani, 
la fel ca FBl-ul, în Oxford. Nu am terminat încă investigaţiile, 
bine? Și ar fi o greșeală să-l eliberaţi. După părerea mea, el n-o 
să facă decât să continue de unde a lăsat lucrurile. Vă 
mulțumesc. 

Ozzie plecă de la pupitru și se duse cât mai aproape de 
familia Yawkey. El și Prather se rezemară de perete, în spatele 
acestora, și când se trecu la următorul caz, ieșiră împreună cu 
alți câţiva spectatori. Jake și Carla se întâlniră cu ei pe hol și le 
multțumiră pentru drumul făcut. Nu se așteptaseră ca șeriful să 
vină. Discutară câteva minute înainte ca Ozzie și Prather să 
plece să verifice un deţinut care urma să revină în Clanton. 

Floyd Green îi găsi pe Jake și pe Carla, părând ușor agitat. 

— Cred că o să meargă, spuse el. Veniţi cu mine. Îmi rămâi 
dator. 

leșiră dintr-o clădire și intrară în alta. Lângă biroul unui 
director adjunct, doi paznici înarmaţi stăteau în faţa unei uși. Un 
bărbat într-o cămașă cu mânecă scurtă și cu cravată rosti pe un 
ton aspru: 

— Aveţi zece minute la dispoziţie. 

Incântat de cunoștință, se gândi Jake. Unul din paznici 
deschise ușa. 

— Așteaptă aici, îi zise Jake Carlei. 

— Stau eu cu ea, interveni Floyd Green. 

Camera era micuță, fără ferestre, mai degrabă un vestibul 
decât un birou. In faţa lui, legat cu cătușe de un scaun de metal, 
se afla Marvis Lang, în vârstă de 28 de ani, purtând uniforma 
standard de deţinut, albă cu o dungă albastră pe tivul 
pantalonilor. Părea destul de relaxat, afundat în scaun, picior 
peste picior. Avea o coafură afro stufoasă și ţăcălie. 

— Marvis, eu sunt Jake Brigance, avocat din Clanton, începu 
Jake, trăgând mai aproape celălalt scaun și așezându-se pe el. 


179 


Marvis zâmbi politicos și întinse mâna dreaptă, care era 
prinsă de spătarul scaunului la fel precum cea stângă. Reușiră 
să-și strângă mâna, în ciuda cătușelor. 

— ȚI-l amintești pe avocatul tău, Nick Norton? îl întrebă Jake. 

— Oarecum. A trecut ceva vreme. Nu prea am avut motive să 
vorbesc cu el. 

— Am o scrisoare în buzunar, semnată de Nick, prin care mă 
autorizează să vorbesc cu tine. Dacă vrei, ţi-o arăt. 

— Sigur, hai să vorbim. Despre ce vrei să vorbim? 

— Despre mama ta, Lettie. A venit să te vadă de curând? 

— A fost pe-aici duminica trecută. 

— Ţi-a zis că numele ei apare menţionat în ultimul testament 
al unui alb, Seth Hubbard? 

Marvis își întoarse privirea o clipă, apoi încuviinţă încet. 

— Da. De ce vrei să știi? 

— Deoarece în acel testament Seth Hubbard m-a desemnat 
pe mine drept avocat al activelor și proprietăţilor sale. l-a lăsat 
90% mamei tale și este treaba mea să mă asigur că ea își 
primește partea. Pricepi? 

— Deci, tu ești băiatul bun? 

— Poţi fi sigur de asta. De fapt, sunt cel mai bun băiat din 
întreaga încleștare acum, însă mama ta nu pare să fie de 
aceeași părere. Și-a angajat niște avocaţi din Memphis care au 
de gând să o jecmănească și care o să-i spulbere șansele de a 
câștiga. 

Marvis se îndreptă de spate, încercă să-și ridice mâinile și 
zise: 

— Bun, acum chiar că m-ai băgat în ceață. la-o mai ușor și 
explică-mi. 

Jake încă vorbea când cineva ciocăni la ușă. Un paznic băgă 
capul pe ușă și spuse: 

— Gata. A expirat timpul. 

— Tocmai terminam, rosti Jake, făcându-i politicos semn să 
închidă ușa. Se aplecă și mai aproape de Marvis și-i zise: Vreau 
să îl suni cu taxă inversă pe Nick Norton - o să accepte, nu-ţi 
face griji - şi el o să confirme ce ţi-am spus eu. În momentul de 
față toţi avocaţii din comitatul Ford o să-ţi spună același lucru - 
Lettie face o greșeală teribilă. 

— Și eu ar trebui să dreg lucrurile? 


— Poţi fi de ajutor. Vorbește cu ea. Oricum ne așteaptă o 
luptă încrâncenată. Ea nu face decât să-și înrăutăţească 
situaţia. 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta. 

— Așa să faci, Marvis. Și sună-mă când vrei tu, cu taxă 
inversă. 

Paznicul intră în încăpere. 


181 


17. 


Mușteriii obișnuiți ai Ceainăriei se strângeau acolo pentru 
micul dejun și cafea, niciodată pentru ceai, cel puţin nu atât de 
devreme în zi. La o masă rotundă se aflau un avocat, un 
bancher, un comerciant și un agent de asigurări, iar la alta un 
grup select de domni mai în vârstă, pensionari. Pensionari, dar 
nu plicticoși, înceți și tăcuţi. | se zicea Masa Moșilor. Conversaţia 
se încălzi ușor trecând în revistă strădaniile futile ale echipei de 
fotbal a Universităţii din Mississippi - înfrângerea de sâmbăta 
trecută din meciul inaugural cu Tulane era de neiertat - și 
strădaniile și mai slabe ale celor de la conducerea statului 
Mississippi. Prinse elan după ce moșii îl făcură praf pe Dukakis, 
care tocmai fusese făcut praf de Bush, când bancherul rosti cu 
voce tare: 

— Hei, am auzit că femeia aia care a închiriat vechea casă a 
familiei Sappington se mută în oraș, cu căţel și purcel, desigur. 
Se pare că îi tot vin pe cap rubedenii și are nevoie de un loc mai 
mare. 

— Casa familiei Sappington? 

— Știţi de care zic - aia de la nord de oraș, după Martin, puţin 
mai jos de târgul de licitaţii. E o fermă veche pe care de-abia o 
vezi de la șosea. Tot încearcă să o vândă de când a murit Yank 
Sappington acum, cât să fie... zece ani parcă? 

— Cel puţin zece. Mi se pare că a fost închiriată de câteva ori. 

— Dar nu au mai închiriat-o niciodată negrilor până acum, nu? 

— Din câte știu eu, nu. 

— Credeam că era într-o stare rezonabilă. 

— Chiar este. Au văruit-o anul trecut. 

Consternaţi, toţi cei de față cugetară la asta câteva clipe. 
Chiar dacă locul respectiv era la marginea orașului, se afla totuși 
într-o zonă în care în mod tradiţional locuiau exclusiv albi. 

— De ce ar închiria-o negrilor? întrebă unul dintre moși. 

— Pentru bani. Sappingtonii nu mai locuiesc aici, deci ce le 
pasă lor? Dacă nu o pot vinde, măcar o închiriază. Banii sunt 
bani, indiferent cine îi plătește. Îndată ce rosti asta, bancherul 


182 


așteptă să fie contrazis. Banca lui era renumită pentru că evita 
clienţii de culoare. 

Un agent imobiliar intră în local, se așeză la masa 
funcţionarilor și fu abordat imediat. 

— Tocmai vorbeam despre femeia aia care închiriază casa 
familiei Sappington. Este adevărat? 

— Și încă cum, replică el, plin de sine. Se mândrea cu faptul 
că aflase primul bârfa sau cel puţin asta era impresia pe care o 
lăsa. S-au mutat ieri, din câte-am auzit. Şapte sute de dolari pe 
lună. 

— Câţi sunt? 

— Nu știu. N-am fost acolo și nici n-am de gând să merg. Sper 
doar ca asta să nu afecteze preţurile proprietăţilor din cartier. 

— Ce cartier? întrebă unul dintre moși. Ceva mai jos pe drum 
e hambarul unde se ţin licitaţiile și care duhnește a balegă de 
când eram eu mic. lar peste drum este terenul de fiare vechi al 
lui Luther Selby. Despre ce cartier vorbești acolo? 

— Știţi voi, mă refer la piaţa imobiliară, ripostă agentul. Dacă 
încep ăștia să se mute în zonele în care nu trebuie, atunci 
preţurile proprietăţilor o să scadă în tot orașul. Ar putea fi rău 
pentru toată lumea. 

— Are dreptate în privinţa asta, interveni bancherul. 

— Ea nu lucrează, nu? zise comerciantul. lar soțul ei este un 
pierde-vară. Deci, cum își permite o chirie de 700 de dolari pe 
lună? 

— Nu avea cum să primească atât de repede banii lui 
Hubbard, nu-i așa? 

— În niciun caz, spuse avocatul. Banii sunt blocaţi până la 
terminarea procesului. Asta înseamnă câţiva ani buni. N-o să 
vadă nicio leţcaie din ei. 

— Și atunci de unde are bani? 

— Nu mă întrebaţi pe mine, rosti avocatul. Poate că face 
chetă prin casă. 

— Casa are cinci dormitoare. 

— Și pun pariu că-s toate pline ochi. 

— lar eu pun pariu că nu-i dă nimeni niciun ban pentru chirie. 

— Se-aude că el ar fi fost săltat pentru că a condus în stare de 
ebrietate, acum vreo două săptămâni. 

— Așa este, confirmă avocatul. l-am văzut numele în evidența 
sentinţelor - Simeon Lang. L-au prins într-o sâmbătă dimineaţă. 


183 


S-a dus la prima înfățișare și l-a reprezentat Jake. A reușit să 
obțină o amânare. Cred că e și mâna lui Ozzie la mijloc. 

— Cine-l plătește pe Jake? 

Avocatul zâmbi și zise: 

— Ei, nu vom ști niciodată sigur, dar puteţi băga mâna în foc 
că își va lua partea din avere, cu orice preț. 

— Dacă mai rămâne ceva din avere. 

— Ceea ce pare puţin probabil. 

— Foarte puţin probabil. 

— Și-atunci, revenind la întrebarea mea - cum își permite ea 
chiria? întrebă comerciantul. 

— Haide, Howard. Știi că au tot soiul de ajutoare sociale. Știu 
bine să joace sistemul pe degete. Bonuri de masă, alocaţii 
pentru copii, ajutor social, de șomaj, pentru locuinţă - fac mai 
mulţi bani stând degeaba decât majoritatea celor care lucrează 
40 de ore pe săptămână. Dacă bagi vreo cinci, șase de-ăștia cu 
ajutoare într-o casă, nu mai trebuie să-ţi faci griji pentru chirie. 

— Într-adevăr, dar casa familiei Sappington nu prea intră la 
categoria locuinţelor subvenţionate de stat. 

— Probabil că avocatul ei din Memphis se ocupă de cheltuieli 
momentan, remarcă avocatul. Ce zic eu, probabil că a plătit ca 
să pună mâna pe caz! Gândiţi-vă și voi puţin. Dacă dă vreo 
cincizeci sau o sută de miare doar ca să obţină cazul, apoi pune 
mâna pe jumătate de avere la terminarea procesului, înseamnă 
că a făcut o afacere bună. Unde mai pui că probabil le ia 
dobândă. 

— Nu poate face asta, etic vorbind, nu? 

— Mda, cine-a auzit ca un avocat să trișeze? 

— Sau să obţină un caz prin toate mijloacele posibile? 

Avocatul rosti cu mult calm: 

— Etica profesională este determinată de lucrurile pe care te 
prind ei că le faci. Dacă nu ești prins, se cheamă că nu ai 
încălcat niciun principiu etic. Și mă îndoiesc că Sistrunk își 
petrece prea mult timp citind ultimele recomandări etice ale 
Baroului american. 

— Da, e prea ocupat să citească articolele de ziar despre el. 
Când se întoarce în oraș? 

— Judecătorul Atlee a programat o audiere pentru săptămâna 
următoare, răspunse avocatul. 

— Ce-o să facă? 


184 


— Probabil că o să se depună niște moţiuni și alte cele, și o să 
iasă iar bâlci. 

— E prost dacă vine iar în Rolls-Royce-ul ăla negru. 

— Pun pariu că așa o să vină. 

Agentul de asigurări spuse: 

— Am un văr în Memphis care lucrează la tribunal. Mi-a zis că 
Sistrunk are datorii peste tot prin oraș. Face o grămadă de bani, 
cheltuiește și mai mult, și fuge mereu de bănci și de creditori. A 
cumpărat un avion acum doi ani și asta l-a lăsat aproape lefter. 
Banca i l-a confiscat, apoi l-a dat în judecată. El susţine că totul 
este doar o conspirație rasistă. A dat o petrecere de pomină de 
ziua soţiei sale (a treia), a închiriat un pavilion mare, a adus 
circul, tot felul de distracţii pentru copii, apoi o cină scumpă cu 
homar și crab proaspăt, udată cu vin din belșug. Când s-a 
terminat petrecerea, n-a putut să plătească pentru că i-au fost 
respinse toate cecurile. Deja ameninţa că își declară falimentul 
când a căzut la învoială într-un caz de zece milioane și a plătit 
pe toată lumea. Are urcușuri și coborâșuri. 

Noile informaţii le captară atenţia și reflectară cu toţii o 
vreme. Chelneriţa le umplu din nou ceștile cu cafea fierbinte. 

Agentul imobiliar se uită la avocat și zise: 

— Nu ai votat cu Michael Dukakis, nu? Era o provocare făţișă. 

— Ba da, și aș face-o oricând, ripostă avocatul, iar afirmaţia 
lui fu întâmpinată cu hohote de râs. Avocatul era unul din cei doi 
democrați prezenţi acolo. Bush câștigase cu 65% în comitatul 
Ford. 

Celălalt democrat, unul dintre moși, schimbă subiectul 
întrebând: 

— Când o să se depună inventarul lui Hubbard? Trebuie să 
știm în ce constă averea, nu? Adică, uită-te la noi, cum stăm aici 
și bârfim și ne ciondănim pe marginea averii și a testamentului 
său. Nu avem dreptul, în calitatea noastră de cetățeni, 
contribuabili și beneficiari ai Legii de Libertate a Informației, să 
știm exact în ce constă averea? Eu unul așa cred. 

— Nu-i treaba ta, rosti comerciantul. 

— Poate că n-o fi, dar tot vreau să știu. Tu nu? 

— Mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, răspunse 
comerciantul, luat imediat peste picior de ceilalți. 

După ce se mai potoliră, avocatul spuse: 


— Administratorul trebuie să depună variante preliminare ale 
inventarului oricând îi cere judecătorul. Legea nu prevede un 
termen-limită. Dacă este să-mi dau cu părerea, în cazul unei 
averi atât de mari, administratorului i se va acorda timp 
berechet să găsească și să evalueze totul. 

— Cam cât de mare crezi că este averea? 

— Cât crede toată lumea. Nu vom ști sigur până când 
administratorul nu va prezenta inventarul. 

— Parcă i se zicea executor. 

— Nu și dacă executorul se retrage, cum s-a întâmplat în 
cazul de faţă. Instanţa desemnează un administrator care să se 
ocupe de tot. Noul tip este un avocat din Smithfield pe nume 
Quince Lundy, un vechi amic de-al judecătorului Atlee. Cred că 
este în pragul pensiei. 

— Și este plătit din avere? 

— Păi de unde crezi că vin banii? 

— Bine, și cine mai este plătit din avere? 

Avocatul se gândi o clipă, apoi zise: 

— Avocatul averii, care pentru moment este Jake, deși nu știu 
dacă va rezista până la capăt. Se zvonește că s-a săturat deja 
de avocaţii din Memphis și că-l bate gândul să se retragă. 
Administratorul este și el plătit din avere. Contabilii, evaluatorii, 
consultantii financiari și alţii ca ei. 

— Și pe Sistrunk cine-l plătește? 

— Bănuiesc că are un contract cu femeia aia. Dacă ea are 
câștig de cauză, el primește un procent din bani. 

— Și ce dracu’ caută Rufus Buckley în cazul ăsta? 

— El joacă rolul de avocat local pentru Sistrunk. 

— Hitler și Mussolini. Oare ăștia încearcă să-i scoată din sărite 
pe toţi locuitorii comitatului Ford? 

— Se pare că da. 

— Va fi un proces cu juraţi, nu? 

— A, da, răspunse avocatul. Se pare că toată lumea vrea un 
proces cu juraţi, inclusiv judecătorul Atlee. 

— De ce și judecătorul Atlee? 

— E simplu. Asta îl scapă de-o grijă. Nu mai trebuie să ia el 
decizia. Este mult de câștigat și de pierdut în acest caz, și dacă 
verdictul e dat de un juriu, nimeni nu poate da vina pe 
judecător. 


— Eu cred că-s 90% șansele ca juriul să nu-i dea câștig de 
cauză femeii. 

— Hai să așteptăm, bine? zise avocatul. Staţi să așteptăm 
câteva luni ca judecătorul Atlee să pună toate lucrurile la locul 
lor, să organizeze și să planifice totul și să stabilească data 
procesului. Și apoi, chiar înainte să înceapă procesul, putem 
face pariuri. Oricum îmi place să vă iau banii. Câte-am nimerit 
până acum - patru finale de Super Bowl la rând? 

— Dar cum vor găsi douăsprezece persoane care să nu știe 
nimic despre acest caz? Toţi cei pe care îi cunosc eu au deja o 
părere, și puteţi fi siguri că toţi africanii de pe o rază de 150 de 
kilometri caută să pună mâna pe o bucăţică din câștiguri. Am 
auzit că Sistrunk vrea strămutarea procesului în Memphis. 

— Procesul nu poate fi mutat în alt stat, zevzecule, spuse 
avocatul, însă este adevărat că a cerut schimbarea instanței. 

— Nu a încercat și Jake să mute cazul Hailey? într-un comitat 
mai prietenos, cu mai mulți alegători de culoare? 

— Ba da, dar judecătorul Noose a refuzat. Insă cazul Hailey a 
fost mult mai important decât ăsta. 

— Posibil. Cert e că nu erau douăzeci de milioane de dolari în 
joc. 

Moșul democrat îl întrebă pe avocat: 

— Crezi că Jake poate câștiga cazul ăsta pentru femeie? 

Toţi cei de faţă amuţiră o clipă, uitându-se la avocat. Acesta 
fusese întrebat același lucru de cel puţin patru ori în ultimele 
trei săptămâni, chiar la această masă. 

— Depinde, rosti el cu gravitate. Dacă e și Sistrunk în sala de 
judecată, n-are nicio șansă. Dacă rămâne doar el, aș spune că 
are 50% șanse. Și asta din partea unui avocat care nu călca 
niciodată prin sala de judecată. 

— Am auzit că are o armă secretă. 

— Ce anume? 

— Se spune că s-ar fi întors Lucien Wilbanks. Și că nu mai 
bea. Cică își petrece tot mai multă vreme prin biroul lui Jake. 

— Da, s-a întors, confirmă avocatul. L-am văzut la tribunal, 
scotocind prin testamente și cărți funciare vechi. Nu s-a 
schimbat deloc. 

— Imi pare rău să aud asta. 

— Părea treaz? 

— Oarecum. 


187 


— Doar nu crezi că Jake o să-l lase în preajma juriului. 

— Mă îndoiesc că judecătorul Atlee îl va lăsa în sala de 
judecată. 

— Nu mai poate practica avocatura, nu? 

— Nu, a fost exclus definitiv din barou, ceea ce înseamnă, în 
cazul lui, că trebuie să aștepte opt ani înainte să poată da din 
nou examenul de admitere. 

— Cum vine asta - definitiv, dar pentru opt ani? 

— Uite-așa. 

— Păi nu are sens. 

— Asta-i legea. 

— Legea, legea... 

— Cine-a zis: „Ar trebui să începem prin a-i omori pe toți 
avocații?” 

— Cred că Shakespeare. 

— Eu cred că Faulkner. 

— Când începeţi să citați din Shakespeare, zise avocatul, 
înseamnă că e momentul să plec. 

* 

Floyd Green îl sună de la Parchman. Printr-un vot de 3 la 2, 
Comisia de Eliberări pentru Bună Purtare hotărâse să-i dea 
drumul lui Dennis Yawkey. Nu exista nicio explicație. Floyd făcu 
nişte referiri vagi la căile misterioase ale comisiei. Jake ştia că 
statul avea o tradiție îndelungată și sordidă de şpagă pentru 
eliberări, însă refuza să creadă că familia Yawkey putea fi atât 
de sofisticată încât să mituiască pe cineva cu succes. 

Zece minute mai târziu, Ozzie îl sună ca să-i dea aceeași 
veste, îi mărturisi că era consternat și frustrat. li spuse lui Jake 
că el, Ozzie, avea de gând să se ducă personal la Parchman a 
doua zi ca să-l ia pe Dennis, și că avea să-și petreacă două ore 
singur cu individul în mașină. Avea să îl amenințe în toate 
modurile posibile, interzicându-i puștiului să pună piciorul în 
Clanton. 

Jake îi mulțumi și o sună pe Carla. 


18. 


Rufus Buckley parcă vechiul său Cadillac în cealaltă parte a 
pieţei, cât mai departe de biroul lui Jake. Rămase în mașină 
câteva momente, amintindu-și cât de mult detesta Clantonul, 
tribunalul, alegătorii și mai ales experienţa pe care-o trăise aici. 
Fusese o vreme, nu cu mulţi ani în urmă, când electoratul îl 
adora și el considerase că era baza, temelia de unde să-și 
lanseze cursa pentru funcţia de guvernator al statului, și, cine 
știe, poate chiar mai sus de-atât. Fusese procuror districtual, un 
procuror tânăr și ambițios, cu pistolul la șold și laţul în mână, și 
fără teamă de băieţii răi. Găsește-i, bagă-i la zdup și vezi apoi 
cum le vine Rufus de hac. Se folosise din greu în campanie de 
rata sa de condamnări de 90%, și lumea îl iubea. De trei ori îl 
votaseră în proporţie covârșitoare, însă ultima dată, anul trecut, 
cu verdictul amar din cazul Hailey încă proaspăt în minte, 
locuitorii din comitatul Ford nu îl mai realeseseră. Pierduse la fel 
de usturător în comitatele Tyler, Milburn și Van Buren, aproape 
în întreg Districtul 22, deși concetăţenii săi din comitatul Polk se 
duseseră la urne și-i oferiseră o victorie jalnică cu 60%. 

Cariera lui de funcţionar public era terminată - deși, la cei 44 
de ani ai săi, existau momente în care aproape că se convingea 
singur că mai avea totuși un viitor, că încă mai era nevoie de el. 
Nu știa sigur cine mai avea nevoie de el și pentru ce anume. 
Soția lui îl ameninţase că-l va părăsi dacă va mai candida 
vreodată. După zece luni în care-și pierduse vremea pe la un 
birou mic și discret, urmărind traficul firav de pe Main Street, 
Rufus era plictisit, înfrânt, deprimat și simţea că o ia razna. 
Telefonul primit de la Booker Sistrunk fusese un adevărat 
miracol, iar Rufus profitase de ocazie pentru a se implica în 
cazul acesta controversat. Faptul că Jake era adversarul său 
făcea totul și mai promiţător. 

Deschise portiera și cobori din mașină, sperând să nu-l 
recunoască nimeni. Cât de rău ajunsese...! 

Tribunalul comitatului Ford se deschidea la ora opt dimineaţa, 
și peste cinci minute Rufus intra pe ușa din faţă, cum făcuse de 
atâtea ori în vechea lui viaţă. Pe atunci era respectat, ba chiar 


189 


temut. Acum nimeni nu-l băgă în seamă, cu excepţia privirii ușor 
nesigure a unui om de serviciu care fu cât pe ce să spună „Hei, 
parcă te știu de undeva...” Urcă treptele în grabă și se bucură să 
găsească sala principală de judecată descuiată și nepăzită. 
Audierea era stabilită pentru ora nouă, iar Rufus ajunsese primul 
acolo. Asta și fusese intenţia sa, deoarece el și domnul Sistrunk 
aveau un plan. 

Era doar a treia oară când venea aici după procesul Hailey, și 
începea să i se facă frică la gândul că ar putea pierde din nou. 
Se opri chiar în pragul ușii duble, cuprinzând cu privirea 
vastitatea sălii pustii și îngrozitoare. Simţi cum i se înmoaie 
genunchii și fu cât pe ce să leșine. Închise ochii și auzi glasul 
grefierei Jean Gillespie citind verdictul: „La fiecare capăt de 
acuzare, juriul îl declară pe inculpat nevinovat pe motiv de 
nebunie temporară”. Ce eroare judiciară! Dar nu poţi împușca 
cu sânge-rece doi băieți pentru ca apoi să spui că ai făcut-o 
fiindcă o meritau. Nu, trebuie să găsești un motiv legal pentru 
asta, și nebunia temporară fusese singurul motiv pe care îi 
putuse oferi Jake Brigance. 

Evident, fusese de ajuns. Carl Lee Hailey fusese cât se poate 
de sănătos la cap când îi omorâse pe acei băieți. 

Inaintând, Rufus își aminti infernul ce se declanșase în sala de 
judecată când rudele și prietenii lui Hailey începuseră să chirăie. 
Aia da nebunie! Peste câteva secunde, gloata din jurul 
tribunalului explodă când un puști anunță cu un răcnet: 
„Nevinovat! Nevinovat!” 

Ajuns la bară, Rufus reuși să își vină în fire și să-și adune 
gândurile. Avea o treabă de făcut și foarte puţin timp ca să se 
pregătească de ea. Ca în orice altă sală de judecată, între bară 
(sau balustradă) și prezidiul judecătorului se aflau două mese 
mari. Acestea erau identice, și totuși diferite în mod radical. 
Masa din dreapta era folosită de procuror într-un caz penal - 
vechiul său domeniu - sau de reclamant într-un caz civil. 
Această masă era apropiată de boxa juriului, astfel încât în 
timpul proceselor el, Rufus, se simțea mereu mai aproape de 
oamenii săi. La trei metri mai încolo, cealaltă masă era folosită 
de avocatul apărării, atât în cazurile penale, cât și în cele civile. 
Conform opiniei celor mai mulţi avocaţi care își petreceau 
cariera în sala de judecată, această dispunere era importantă. 
Ea transmitea ideea de putere sau lipsa acesteia. Le îngăduia 


190 


anumitor avocaţi să fie văzuţi mai mult sau mai puţin de către 
jurați, care erau mereu cu ochii pe ei. Uneori putea fi scena unei 
încleștări ca între David și Goliat, când vreun avocat solitar și 
clientul său schilodit înfruntau o gloată de costume corporatiste 
sau când un inculpat era strivit de puterea procuraturii. 
Dispunerea era importantă pentru avocatele atrăgătoare în 
fuste scurte ce apăreau în faţa unui juriu format în exclusivitate 
din bărbaţi, și la fel de importantă pentru câte-un cowboy 
închipuit cu ciocate în picioare. 

Ca procuror, Rufus nu-și făcuse niciodată griji în privinţa 
dispunerii deoarece aceasta nu reprezentase niciodată o 
problemă, însă contestările de testament erau mai rare, iar el și 
domnul Sistrunk luaseră o decizie. Dacă era posibil, aveau să 
ocupe masa folosită de procuror și de reclamant, cea aflată mai 
aproape de juriu, prezentându-se astfel drept adevărații 
reprezentanţi ai prezumtivilor moștenitori. Probabil că Jake 
Brigance avea să facă urât, dar nu avea decât. Era momentul să 
se stabilească rolurile corespunzătoare, și cum clienta lor era 
beneficiara ultimului testament valabil al lui Seth Hubbard, ei 
aveau de gând să-și revendice locul cuvenit. 

În sinea lui, Rufus nu era atât de sigur cu privire la această 
strategie. Ştia foarte bine legenda distinsului Reuben V. Atlee, 
care, la fel ca majoritatea judecătorilor bătrâni, experimentați și 
țâfnoși din Mississippi, își stăpânea instanţa cu o mână de fier și 
îi privea cu scepticism pe străini. Sistrunk însă își dorea 
neapărat o confruntare, și el era șeful. Indiferent ce avea să se 
întâmple, se anunţa o situaţie extrem de incitantă și el, Rufus, 
avea să fie în mijlocul ei. 

Rearanjă repede scaunele de la masa din dreapta, lăsând trei 
și mutându-le pe celelalte într-o parte. Deschise o servietă 
masivă și împrăștie foi și carnețele pe toată masa, de parcă ar fi 
fost acolo de ore bune, știind că-l așteaptă o zi plină. Vorbi cu 
domnul Pate, unul dintre aprozi, în timp ce acesta umplea 
carafele cu apă rece. Cândva el și domnul Pate ar fi discutat 
despre starea vremii, însă Rufus nu mai era interesat dacă avea 
sau nu să plouă. 

Dumas Lee intră în tăcere și, recunoscându-l pe Buckley, se 
duse direct la el. Avea un aparat de fotografiat la gât și un 
carneţel tocmai bun pentru notițe, dar când întrebă „Ce vă 
aduce pe-aici, domnule Buckley?”, nu primi niciun răspuns. 


191 


— Am înțeles că sunteţi avocatul local al lui Lettie Lang, 
corect? 

— Nu comentez, zise Rufus, aranjând cu grijă niște dosare și 
fredonând. 

Chiar că s-au schimbat lucrurile, se gândi Dumas. Vechiul 
Rufus s-ar fi dat peste cap să stea de vorbă cu reporterii, și 
nimeni nu se putea pune între el și un aparat de fotografiat. 

Dumas se duse și îl întrebă ceva pe domnul Pate, care-i 
răspunse: „Scoate aparatul ăla de-aici”. Așa că Dumas ieși 
afară, unde așteptă plin de speranţă alături de un coleg să vadă 
un Rolls-Royce negru. 

Wade Lanier veni însoţit de asociatul lui, Lester Chilcott. 
Înclinară din cap către Buckley, care era prea ocupat ca să 
vorbească, și se distrară pe seama felului în care acesta pusese 
stăpânire pe masa reclamantului. Se apucară și ei să-și deschidă 
servietele mari și să se pregătească de bătălie. Peste câteva 
minute, Stillman Rush și Sam Larkin apărură și ei, salutându-și 
colegii. Se aflau de aceeași parte a sălii de judecată, și aveau să 
apeleze la aceleași argumente, dar era prea devreme ca să aibă 
încredere unii în ceilalţi. Spectatorilor li se permise să intre și 
sala începu să zumzăie cu bârfe și saluturi. Câţiva aprozi în 
uniformă se plimbau de colo colo, spunând bancuri și salutându- 
i pe vizitatori. lan, Ramona și copiii lor sosiră laolaltă, așezându- 
se în partea stângă, în spatele avocaţilor lor și cât mai departe 
de cei de pe cealaltă parte. Avocaţi băgăcioși se foiau prin faţa 
prezidiului, râzând cu grefierele, ca și cum ar fi avut vreo treabă 
pe-acolo. Adevăratul bâlci se declanșă în momentul în care 
Booker Sistrunk și alaiul său intrară pe ușă, ocupând tot 
intervalul dintre bănci și sala de judecată de parcă ar fi rezervat- 
o în prealabil. La braț cu Lettie, conduse mulţimea, uitându-se 
urât la toată lumea, de-abia așteptând să audă pe cineva 
spunând ceva și gata să se ia la harţă. O așeză în primul rând, 
cu Simeon și cu copiii lor alături, și puse un negru tânăr, cu 
ceafa lată și într-un costum negru, cu cămașă și cravată neagră, 
să o păzească, de parcă ar fi urmat să se ivească de nicăieri 
asasini sau admiratori. În jurul lui Lettie erau tot soiul de veri, 
mătuși, unchi, nepoți, vecini și alţi doritori de bine. 

Buckley urmări această paradă, de-abia izbutind să-și înăbușe 
suspiciunea. Vreme de doisprezece ani avusese de-a face cu 
juraţii de pe aceste meleaguri. Putea să-i aleagă, să le citească 


192 


gândurile și să le prezică acţiunile, să le vorbească și să-i 
conducă, așa că își dădu instantaneu seama că atitudinea lui 
Booker Sistrunk de băiat negru rău nu avea să ţină în această 
sală de judecată. Un bodyguard!? Pe bune? Lettie era o actriţă 
jalnică. Fusese instruită să pară sobră, chiar tristă, îndoliată, ca 
și cum Scumpul ei prieten răposat o lăsase singură și 
neajutorată în faţa albilor hrăpăreţi. Ea încerca să pară abuzată. 

Sistrunk și partenerul său, Kendrick Bost, se salutară în mod 
solemn cu colegul lor, domnul Buckley. Își puseră și ei lucrurile 
pe masa mult râvnită, ignorându-i complet pe avocaţii din 
cealaltă tabără. Publicul deveni tot mai numeros pe măsură ce 
limbile ceasului se apropiau de ora 8.45. 

Jake intră pe o ușă laterală și observă imediat că îi fusese deja 
ocupat locul. Dădu mâna cu Wade Lanier, cu Stillman Rush și cu 
ceilalți avocaţi ai contestatarilor. 

— Se pare că avem o mică problemă, îi spuse el lui Stillman, 
înclinând din cap spre Buckley și spre avocaţii din Memphis. 

— Multă baftă, replică Stillman. 

Jake decise să evite o confruntare. leși din sala de judecată și 
porni către biroul judecătorului. Herschel Hubbard sosi însoţit de 
cei doi copii ai săi și de câţiva prieteni. Se așezară cu toţii lângă 
lan și Ramona. Pe măsură ce se apropia ora nouă, oamenii 
începură să-și ocupe locurile în sală. Aceasta era despărțită 
aproape perfect - negrii într-o parte, albii în cealaltă. Lucien, 
desigur, stătea pe partea negrilor, cât mai în spate. 

Jake se întoarse și rămase în picioare lângă o ușă din 
apropierea boxei juraţilor. Nu vorbi cu nimeni, mulțumindu-se să 
răsfoiască nonșalant un document. La ora 9.05, domnul Pate 
strigă: „Toată lumea în picioare”, iar judecătorul Atlee își făcu 
intrarea, cu roba sa neagră decolorată fluturând. Se așeză și 
zise: „Vă rog să luaţi loc”, apoi se uită prin sală. Se uită 
îndelung, încruntându-se, dar fără să spună nimic. Îl privi pe 
Jake, se uită urât la Buckley, Sistrunk și Bost, apoi ridică o foaie 
de hârtie. Incepu să strige numele avocaţilor; toţi zece erau 
prezenţi. 

Trase microfonul mai aproape și rosti: 

— Mai întâi hai să facem un pic de curățenie. Domnule 
Buckley, văd că aţi depus o înştiinţare de participare la proces în 
calitate de avocat local pentru firma Sistrunk & Bost din 
Memphis, corect? 


193 


Buckley, gata oricând să fie auzit, sări în picioare și zise: 

— Așa este, onorată instanţă. Eu... 

— Și după aceea se pare că dumneavoastră și asociații 
dumneavoastră aţi depus o sumedenie de moţiuni care urmează 
să fie discutate astăzi. Corect? 

— Da, onorată instanţă, și aș dori să... 

— Staţi așa. lar domnul Brigance a depus o moţiune prin care 
obiectează față de participarea dumneavoastră în acest caz, pe 
motiv de lipsă de experienţă, aptitudini și cunoștințe în aceste 
chestiuni, corect? 

— O obiecţie cât se poate de frivolă, onorată instanţă, după 
cum vedeți și dumneavoastră, niciun avocat din acest stat nu 
este obligat să... 

— Staţi așa, domnule Buckley. Dumneavoastră aţi depus 
înștiințarea de participare, domnul Brigance a obiectat, ceea ce 
înseamnă că eu trebuie să decid cu privire la obiecția 
dumnealui. Nu am făcut-o încă și, până nu o fac, dumneavoastră 
nu sunteţi recunoscut ca avocat în această speță. Aţi priceput? 

— Onorată instanţă, obiecţia domnului Brigance este atât de 
neîntemeiată, încât merită să fie sancţionată. De fapt, sunt pe 
cale să întocmesc o solicitare de sancțiuni. 

— Nu vă pierdeţi vremea, domnule Buckley. Luaţi loc și 
ascultați-mă. Așteptă până când Buckley se așeză. Judecătorul 
Atlee își miji ochii negri, iar ridurile de pe frunte i se încrețiră și 
mai mult. Nu își pierdea niciodată cumpătul, dar mai avea 
scăpărări de mânie care îi băgau în sperieţi pe avocați. 
Dumneavoastră nu sunteți încă în fața acestei instanțe în mod 
legal, domnule Buckley, așa cum nu vă aflați nici 
dumneavoastră, domnule  Sistrunk, sau dumneavoastră, 
domnule Bost. Cu toate acestea, ați preluat controlul sălii mele 
de judecată ocupându-vă pozițiile. Nu dumneavoastră sunteți 
avocații în acest caz. Domnul Brigance este recunoscut și 
desemnat în această calitate chiar de către mine. Poate că va 
veni ziua în care veţi ajunge avocații prezumtivilor moștenitori, 
dar mai e mult până acolo. Apăsa toate cuvintele, iar acestea 
erau usturătoare, aspre și ușor de urmărit. Răsunară prin toată 
sala de judecată, ascultate cu atenţie de toți cei prezenţi acolo. 

Jake nu-și putu înăbuși un zâmbet. Nu-și închipuise că obiecția 
lui frivolă și iritată de amator avea să se dovedească atât de 
utilă. 


194 


Judecătorul Atlee continuă în aceeași notă. 

— Dumneavoastră nu sunteţi aici în mod oficial, domnule 
Buckley. De ce aţi ocupat o asemenea poziţie de autoritate? 

— Ei bine, onorată instanţă... 

— Vă rog să vă ridicaţi în picioare când vă adresaţi instanţei! 

Buckley sări ca ars, lovindu-se cu genunchiul de marginea 
mesei în timp ce căuta să-și recapete o brumă de demnitate. 

— Ei bine, onorată instanță, nu am mai văzut niciodată un caz 
în care participarea unui avocat autorizat să fie ţinta unei 
obiecții atât de neîntemeiate, așa că am presupus că veţi trece 
repede peste ea și vom putea purcede la chestiuni mult mai 
presante. 

— Aţi presupus greșit, domnule Buckley, și aţi presupus că 
dumneavoastră și colegii dumneavoastră din Memphis puteţi da 
buzna aici ca să preluaţi controlul cazului prezumtivilor 
moștenitori. Mă simt ofensat. 

— Ei bine, onorată instanţă, vreau să vă asigur că... 

— Staţi jos, domnule Buckley. Strângeţi-vă lucrurile și poftiţi 
aici, în boxa juraţilor. Judecătorul Atlee îndreptase degetul său 
osos înspre Jake. Buckley nu se clinti. Insă o făcu colegul său. 

Booker Sistrunk se ridică, își întinse braţele în lateral și rosti 
cu glasul său gros și răsunător: 

— Onorată instanţă, vă rog să nu vă supăraţi, dar mi se pare 
absurd. Aceasta este o chestiune de rutină pe care o putem 
rezolva în mod expeditiv. Nu este nevoie de o asemenea reacţie 
disproporţionată. Suntem oameni rezonabili cu toţii, și toți 
urmărim să se facă dreptate. Vă pot sugera să abordăm prima 
chestiune, și anume cea cu privire la dreptul domnului Buckley 
de a participa în acest caz ca avocat local? Sunt sigur că 
realizați că obiecția înaintată de tânărul domn Brigance aici de 
faţă nu este deloc întemeiată și ar trebui respinsă. Realizaţi 
asta, domnule judecător, nu-i așa? 

Judecătorul Atlee nu spuse nimic și nu lăsă să i se citească 
nimic pe chip. După câteva secunde de tăcere tensionată, se 
uită la o grefieră și zise: 

— Vezi dacă șeriful Walls este în tribunal. 

Ordinul îl sperie pe Rufus Buckley și îi amuză pe Jake și pe 
avocaţii din cealaltă tabără, însă nu făcu decât să-l înfurie pe 
Booker Sistrunk. El se îndreptă de spate și spuse: 

— Onorată instanţă, am dreptul să vorbesc. 


— Nu încă. Vă rog să vă așezați, domnule Sistrunk. 

— Obiectez față de tonul dumneavoastră, onorată instanţă. 
Eu o reprezint pe beneficiara acestui testament, doamna Lettie 
Lang, și am datoria de a-i proteja interesele cu orice preţ și la 
orice moment. 

— Staţi jos, domnule Sistrunk. 

— Nu voi permite să mi se bage pumnul în gură, onorată 
instanţă. Nu cu mulţi ani în urmă, avocaţii ca mine nu aveau 
dreptul de a vorbi în această sală de judecată. Ani de-a rândul 
nu aveau voie nici să intre măcar, iar după ce intrau, nu aveau 
voie să vorbească. 

— Staţi jos sau vă acuz de sfidarea instanţei. 

— Nu mă ameninţaţi, domnule judecător, rosti Sistrunk, ieșind 
din spatele mesei. Am dreptul să vorbesc, să îmi apăr clienta și 
nu voi permite să mi se bage pumnul în gură pe baza unei 
chichiţe juridice din procedurile dumneavoastră 

— Staţi jos sau vă acuz de sfidarea instanţei. 

Sistrunk făcu încă un pas în faţă sub privirile uluite ale 
avocaţilor și ale tuturor celor prezenţi. 

— Nu o să stau jos, se răsti el mânios, și Jake crezu că-și 
pierduse minţile. Acesta este și motivul pentru care am depus o 
moţiune prin care vă solicitam să vă recuzaţi. Este clar, cel puţin 
pentru mine și pentru mulţi alţii, că aveţi prejudecăţi rasiale, 
ceea ce înseamnă că clienta mea nu va avea parte de un proces 
corect. Tot acesta este și motivul pentru care am depus o 
moţiune pentru strămutarea procesului. Va fi imposibil să găsim 
un juriu imparțial în acest oraș. Principiile justiţiei cer ca acest 
proces să se desfășoare într-o altă sală de judecată, în fața unui 
alt judecător. 

— Vă faceţi vinovat de sfidarea instanţei, domnule Sistrunk. 

— Nu-mi pasă. Voi face tot ce-i nevoie ca să lupt pentru 
clienta mea, și dacă trebuie să ajung în faţa unei curți federale 
ca să mă asigur că avem parte de un proces corect, sunt dispus 
să o fac. Voi intenta proces federal oricui mi se opune. Doi 
aprozi se îndreptau încet spre Sistrunk. Acesta se răsuci brusc și 
îndreptă degetul spre unul din ei. Dacă mă atingeţi vă veţi trezi 
pe cap cu un proces federal. Nu vă apropiați! 

— Unde este șeriful Walls? întrebă judecătorul Atlee. 

Se auzi glasul unei grefiere: 

— Aici. 


Ozzie tocmai intra pe ușă. Veni valvârtej pe culoar, cu agentul 
Willie Hastings în urma sa. Judecătorul Atlee bătu cu ciocănelul 
și zise: 

— Domnule Sistrunk, vă faceţi vinovat de sfidarea instanţei, 
fapt pentru care veți fi luat în custodie de șeriful comitatului 
Ford. Domnule șerif Walls, vă rog să-l luaţi de aici. 

— Nu puteţi face asta! răcni Sistrunk. Sunt avocat autorizat, 
cu drept de a pleda și în faţa Curţii Supreme a Statelor Unite. 
Sunt aici ca să-mi reprezint clienta. Am venit cu avocat local. Nu 
puteţi face asta, onorată instanţă. Este o discriminare și un 
prejudiciu adus clientei mele. 

Deja la acel moment, Ozzie ajunsese suficient de aproape 
încât să sară pe el, dacă era nevoie. Era mai înalt cu aproape 
zece centimetri, mai tânăr cu zece ani, mai solid cu peste zece 
kilograme, înarmat, iar expresia de pe chipul lui nu lăsa nicio 
îndoială asupra faptului că i-ar fi plăcut nespus să se încaiere în 
fața publicului. ÎI înșfacă pe Sistrunk de cot, și pentru o clipă 
acesta încercă să opună rezistență. Ozzie îl strânse mai tare și 
spuse: 

— Mâinile la spate. 

În acel moment, Booker Sistrunk ajunsese exact unde își 
dorea. Cu un gest teatral, își lăsă capul jos, își duse mâinile la 
spate și se lăsă arestat în mod umilitor. Se uită la Kendrick Bost. 
O parte dintre cei prezenţi aveau să susțină mai apoi că l-au 
văzut rânjind răutăcios; alţii că nu. Înconjurat de polițiști, 
Sistrunk fu condus de-a lungul culoarului. Când trecu pe lângă 
Lettie, rosti cu glas tare: 

— Las’ că le vin eu de hac, Lettie. Nu-ţi face griji. Rasiștii ăştia 
n-o să pună mâna pe banii tăi. Ai încredere în mine. 

Poliţiştii îl împinseră mai departe pe culoar și apoi îl scoaseră 
afară pe ușă. 

Din motive pe care nimeni nu avea să le înțeleagă vreodată, 
Rufus Buckley simţi nevoia să spună ceva. Se ridică în sala 
amuţită și spuse: 

— Onorată instanţă, cu permisiunea dumneavoastră, aș dori 
să spun că asta ne provoacă un dezavantaj clar. 

Judecătorul Atlee se uită la unul dintre polițiștii rămași, arătă 
spre Buckley și zise: 

— Luaţi-l și pe el. 

— Poftim? gemu Buckley. 


197 


— vă faceţi vinovat de sfidarea instanţei, domnule Buckley. 
Vă rog să-l luaţi de aici. 

— Dar de ce, onorată instanţă? 

— Pentru că sunteți sfidător, încrezut, lipsit de respect, 
arogant și o grămadă de alte lucruri. Plecaţi! 

Îi puseră cătușe lui Rufus, care se albise la faţă și rămăsese 
cu ochii holbaţi. El, Rufus Buckley, fostul procuror districtual și 
simbol al celor mai înalte standarde de respectare a legii, 
moralității și comportamentului etic, era scos din sala de 
judecată ca un infractor de drept comun. Jake își înăbuși 
impulsul de a aplauda. 

— Și puneţi-l în aceeași celulă cu colegul său, strigă 
judecătorul Atlee în microfon în vreme ce Rufus pornea 
împleticindu-se pe culoar, căutând prieteni în public. 

După ce se trânti ușa, toată lumea răsuflă ușurată. Avocaţii 
începură să-și arunce priviri amuzate, convinși că văzuseră ceva 
ce nu aveau să mai vadă în toată viaţa lor. Judecătorul Atlee se 
prefăcu că ia notițe în timp ce lumea își trăgea sufletul. Într-un 
final, își ridică privirea și zise: 

— Și-acum, domnule Bost, aveţi ceva de spus? 

Domnul Bost nu avea nimic de spus. Îi treceau o grămadă de 
gânduri prin minte, însă dată fiind starea de spirit a 
judecătorului, clătină din cap în semn că nu. 

— Bun. Aveţi treizeci de secunde să eliberaţi acea masă și să 
vă mutaţi aici, în boxa juriului. Domnule Brigance, vă rog să vă 
ocupați locul cuvenit în sala de judecată. 

— Cu plăcere, onorată instanţă. 

— De fapt, haideţi mai bine să luăm o pauză de zece minute. 

* 

Ozzie Walls avea simțul umorului. Pe aleea din spatele 
tribunalului erau patru maşini de poliție în toată regula, cu 
cuvinte și numere vopsite pe ele, pline de antene și luminițe. 
Când își adună oamenii în jurul celor doi avocați acuzaţi de 
sfidarea instanţei, pe holul din spate, luă rapid decizia de a-i 
pune la un loc. 

— Băgaţi-i în mașina mea, ordonă el. 

— O să vă dau în judecată pentru chestia asta, amenință 
Sistrunk pentru a zecea oară. 

— Avem avocați, ripostă Ozzie. 

— O să vă dau în judecată pe toţi, ţărănoilor! 


— Și avocaţii noștri nu sunt la închisoare. 

— La curtea federală. 

— Îmi place la nebunie curtea federală. 

Sistrunk și Buckley fură îmbrânciţi afară și băgaţi pe bancheta 
din spate a Fordului cafeniu al lui Ozzie. Dumas Lee și șleahta lui 
făceau poză după poză. 

— Hai să le dăm circ, le zise Ozzie oamenilor săi. Doar lumini, 
fără sirene. 

Ozzie trecu la volan, porni motorul și demară foarte încet. 

— Ai mai fost pe bancheta din spate, Rufus? 

Buckley refuză să răspundă. Se lăsă cât putu de jos în spatele 
șerifului, aruncând un ochi pe geam în timp ce ocoleau piața. La 
un metru în dreapta sa, Booker Sistrunk stătea într-o poziţie 
incomodă, cu mâinile la spate, continuând să dea din gură: 

— Ar trebui să-ți fie rușine! Să te porţi așa cu un alt negru... 

— Și albul primește același tratament, zise Ozzie. 

— Îmi încâlci drepturile civile. 

— lar tu mi le încâlci pe ale mele cu gura ta. Taci odată sau te 
bag la închisoare. Avem un mic beci acolo. Tu l-ai văzut, Rufus? 

Din nou, Rufus alese să nu răspundă. 

Se învârtiră de vreo două ori prin jurul pieţei, apoi o luară în 
zigzag pe câteva străzi, cu Ozzie în faţă și celelalte mașini după 
el. Ozzie îi dădea timp lui Dumas să se instaleze la închisoare, și 
când sosiră, reporterul făcea deja poze. Sistrunk și Buckley fură 
scoși din mașina lui Ozzie și conduși încet pe aleea din față și 
apoi în închisoare. Fură trataţi ca toate persoanele de-abia 
arestate - fotografiaţi, amprentaţi, întrebaţi o sută de lucruri, li 
se confiscară toate bunurile și li se dădură haine. 

La 45 de minute după ce stârniseră furia distinsului Reuben V. 
Atlee, Booker Sistrunk și Rufus Buckley, în salopete asortate de 
închisoare districtuală, de un portocaliu șters și cu dungi albe pe 
tivul pantalonilor, stăteau pe marginea paturilor lor de metal și 
se uitau la closetul înnegrit și stricat pe care trebuiau să-l 
folosească la comun. Un gardian aruncă un ochi printre gratiile 
celulei înguste și întrebă: 

— Hei, băieţi, vreţi să vă aduc ceva? 

— La ce oră se servește prânzul? întrebă Rufus. 

* 

Cu Bost exilat în boxa juriului în vreme ce acoliții lui erau 

înregistraţi la secție, audierea începu și se termină cu o viteză 


199 


uimitoare. Cum nu mai era nimeni prezent care să solicite 
strămutarea procesului sau schimbarea judecătorului, moţiunile 
respective fură respinse. Moţiunea prin care se cerea înlocuirea 
lui Jake cu Rufus Buckley fu respinsă aproape din oficiu. 
Judecătorul Atlee aprobă moţiunile pentru un proces cu juraţi, 
acordându-le părţilor nouăzeci de zile pentru a descoperi și 
prezenta toate probele. Explică într-un limbaj extrem de clar că 
acest caz era în capul listei sale de priorităţi și că nu avea de 
gând să permită vreo tragere de timp. Le ceru avocaților să își 
scoată calendarele și îi forță să accepte 3 aprilie 1989 pentru 
începerea procesului, la cinci luni de la acea dată. 

Suspendă ședința după treizeci de minute și dispăru de la 
prezidiu. Mulțimea rămase în sală și începu să fremete, în vreme 
ce avocaţii se strânseseră laolaltă și încercau să comenteze cele 
petrecute. 

— Bag de seamă că ești norocos că nu ai ajuns la închisoare, 
îi șopti Stillman lui Jake. 

— Incredibil! făcu Jake. Vrei să vii să-l vizităm pe Buckley? 

— Poate mai încolo. 

Kendrick Bost îi conduse pe Lettie și pe apropiații ei într-un 
colț, unde încercă să îi asigure că lucrurile mergeau conform 
planului. Cei mai mulţi dintre ei păreau sceptici. El și 
bodyguardul plecară cât putură de repede și o luară la goană pe 
peluza tribunalului. Săriră în Rolls-Royce-ul negru - bodyguardul 
era și șofer - și porniră în trombă către închisoare. Ozzie le 
spuse că instanţa încă nu acordase dreptul de vizită. Bost înjură 
și plecă înspre Oxford, unde se afla cel mai apropiat tribunal 
federal. 

* 

Dumas Lee scrise o mie de cuvinte înainte de prânz și trimise 
povestea prin fax unei cunoștințe de-a lui de la un ziar din 
Memphis. li trimise și o grămadă de fotografii. Mai târziu, trimise 
aceleași materiale ziarelor din Tupelo și Jackson. 


200 


19. 


Vestea veni de la o sursă de încredere și se răspândi cu 
repeziciune prin tribunal și în jurul pieței. La ora nouă dimineaţă, 
judecătorul Atlee urma să reia ședința și să le ofere deținuților 
săi ocazia de a-și cere scuze. Însăși ideea de a-i vedea pe Rufus 
Buckley și pe Booker Sistrunk aduși în sala de judecată în 
lanţuri, papuci de cauciuc și salopete portocalii era irezistibilă. 

Povestea lor luase amploare, fiind acum motiv de bârfe și 
speculații entuziaste. Pentru Buckley era o umilinţă enormă. 
Pentru Sistrunk nu era decât un alt capitol. 

Ziarul de dimineaţă din Memphis publică integral reportajul lui 
Dumas pe prima pagină a secţiunii sale Metro, alături de o 
fotografie imensă a celor doi avocaţi ieșind din tribunal cu 
cătușe la mâini. Pentru Sistrunk însă, titlul făcea toţi banii: 
AVOCAT IMPORTANT DIN MEMPHIS ÎNTEMNIȚAT ÎN MISSISSIPPI. 
Pe lângă povestea surprinzător de exactă a lui Dumas, mai erau 
și câteva cuvinte despre petiția depusă de firma Sistrunk & Bost 
la curtea federală din Oxford, prin care se solicita eliberarea 
deținuților. Audierea era programată la ora unu după-amiază. 

Jake stătea la balconul dinspre piaţă, sorbindu-și cafeaua cu 
Lucien și așteptând să sosească mașinile de poliție. Ozzie 
promisese că va suna să îl anunţe în prealabil. 

Lucien, care avea toate motivele să urască primele ore ale 
dimineţii, părea surprinzător de proaspăt și lucid. Susţinea că 
bea mai puţin și se antrenează mai mult, și era clar că lucra mai 
mult. Lui Jake îi venea tot mai greu să îl evite la birou. 

— Nu am crezut să apuc ziua în care să-l văd pe Rufus 
Buckley cu cătușe la mâini, zise Lucien. 

— Da, a fost frumos de tot... Și mie îmi vine greu să cred, rosti 
Jake. O să-l sun pe Dumas și o să-l întreb dacă pot cumpăra o 
fotografie cu Buckley încătușat. 

— Așa să faci, și să ceri una și pentru mine, te rog. 

— 20/25, înrămată. Aș putea să le și vând, probabil. 

Roxy fu silită să urce treptele, să intre în biroul lui Jake și să 
se ducă pe balcon, unde își găsi șeful. 

— A sunat șeriful Walls. Sunt pe drum. 


— Mulţumesc. 

Jake și Lucien se grăbiră să traverseze strada, și nu putură să 
nu observe cum celelalte cabinete de avocatură se goleau de 
lume, de parcă toți avocaţii din piaţă își amintiseră subit că au 
treabă la tribunal. Bietul Buckley își făcuse foarte mulți dușmani. 
Sala de judecată nu era plină ochi, dar o parte dintre acei 
dușmani îi dădeau târcoale. Era cât se poate de evident că se 
aflau acolo dintr-un singur motiv. Un aprod ceru să se facă 
liniște și judecătorul Atlee urcă la prezidiu. Îi făcu semn unui alt 
aprod și zise „Adu-l înăuntru”. O ușă laterală se deschise și 
Buckley intră, fără cătușe la mâini sau la picioare. Cu excepţia 
țepilor de pe față și a părului ciufulit, arăta la fel ca în ziua 
precedentă. judecătorul Atlee dăduse dovadă de compasiune, 
îngăduindu-i să își schimbe hainele. Ar fi fost o umilinţă mult 
prea mare să îl aducă în fața tuturor în zeghe. Ținând cont de 
atenţia acordată subiectului în presa de dimineaţă, judecătorul 
Atlee pur și simplu nu putea permite ca un avocat din jurisdicţia 
lui să fie văzut astfel. 

Nu era nici urmă de Sistrunk. Ușa se închise și toată lumea 
pricepu că el nu avea să ia parte la discuţii. 

— Veniţi aici, domnule Buckley, rosti judecătorul Atlee, 
indicând un loc chiar în faţa prezidiului. 

Buckley se supuse și rămase acolo neajutorat, singur, umilit și 
înfrânt. Înghiţi în sec și se uită la judecător. 

Judecătorul Atlee împinse microfonul la o parte și spuse pe un 
ton scăzut: 

— Sper că aţi trecut cu bine de noaptea petrecută în 
închisoarea noastră. 

— Da. 

— Șeriful Walls s-a purtat bine cu dumneavoastră? 

— Da. 

— V-aţi odihnit azi-noapte, dumneavoastră și domnul 
Sistrunk? 

— Nu aș spune că ne-am odihnit, onorată instanță, dar am 
supravieţuit. 

— Nu pot să nu observ că sunteţi singur. Aveţi vreun mesaj 
din partea domnului Sistrunk? 

— O, are el multe de zis, onorată instanţă, dar nu sunt 
autorizat să le repet aici. Oricum nu cred că l-ar ajuta prea mult. 


202 


— Sunt convins. Nu-mi place să fiu făcut în toate felurile, 
domnule Buckley, cu atât mai puţin „rasist”. Este unul dintre 
cuvintele preferate ale domnului Sistrunk. Vă autorizez pe 
dumneavoastră, ca avocat asociat al dumnealui, să-i explicați 
asta și să-i spuneți că, dacă mi se va mai adresa vreodată cu 
acel termen, atât dumnealui, cât și dumneavoastră nu veți mai 
călca în sala mea de judecată. 

Buckley dădu din cap și zise: 

— li voi transmite mesajul, domnule judecător. 

Jake și Lucien stăteau pe al patrulea rând din spate, pe o 
bancă lungă de mahon care nu mai fusese urnită din loc de zeci 
de ani. La celălalt capăt al băncii se așeză o negresă tânără. 
Avea douăzeci și ceva de ani, era atrăgătoare și părea oarecum 
cunoscută. Se uită repede împrejur, de parcă nu ar fi fost sigură 
dacă avea voie să stea acolo. Se uită la Jake și el îi zâmbi. „Este 
în regulă. Tribunalul este deschis publicului.” 

— Vă mulţumesc, spuse judecătorul Atlee. Și-acum, scopul 
micii audieri din această dimineaţă este de a reconsidera 
situaţia în vederea retragerii deciziei mele de sfidare a instanţei. 
V-aţi făcut vinovaţi de sfidarea curţii, domnule Buckley, 
dumneavoastră și colegul dumneavoastră, deoarece aţi acţionat 
într-un mod complet lipsit de respect faţă de sala mea de 
judecată, și astfel față de mine. Recunosc că m-am înfuriat, și 
încerc pe cât posibil să nu iau decizii la supărare. Am descoperit 
de-a lungul anilor că astfel de decizii sunt mai mereu greșite. Nu 
regret ce am făcut ieri și aș proceda la fel și azi. Acestea fiind 
spuse, vreau să vă ofer ocazia de a răspunde. 

Ozzie făcuse deja târgul. O simplă recunoaștere a vinovăţiei; 
niște simple scuze, și acuzaţia de sfidare urma să fie ridicată. 
Buckley acceptase imediat; Sistrunk rămăsese sfidător. 

Buckley se foi și își cobori privirea în pământ. 

— Da, începu Buckley. Ei bine, onorată instanţă, realizez 
acum că am sărit calul ieri. Am acţionat cu îngâmfare și lipsă de 
respect, motiv pentru care îmi cer scuze. Nu se va mai repeta. 

— Foarte bine. Acuzaţia de sfidare a curții este retrasă. 

— Vă mulţumesc, onorată instanță, spuse Buckley pe un ton 
spăsit, răsuflând ușurat. 

— Și-acum, domnule Buckley, ţin să vă anunţ că am stabilit 
data de începere a procesului pe 3 aprilie. Este mult de muncă, 
sunt multe întâlniri de ţinut între avocaţi, și presupun că vor mai 


203 


fi câteva audieri în această instanţă. Nu-i admisibil să se ajungă 
la bâlci de fiecare dată când ne aflăm în aceeași încăpere. 
Situaţia este foarte tensionată. Înţeleg că miza este foarte mare. 
Așa că vreau să vă întreb: care credeți că va fi rolul 
dumneavoastră în acest caz? Și mă refer atât la dumneavoastră 
personal, cât și la colegul dumneavoastră din Memphis. 

Acum că își recăpătase libertatea și i se dădea ocazia să 
vorbească, Rufus Buckley își drese glasul și rosti plin de 
încredere: 

— Ei bine, onorată instanță, noi vom fi aici ca să protejăm 
drepturile clientei noastre, doamna Lettie Lang, și... 

— Am înţeles asta. Eu mă refer la proces, domnule Buckley. 
Mi se pare că pur și simplu nu este suficient loc pentru domnul 
Brigance, avocatul principal al prezumtivilor moștenitori, și 
pentru toţi avocaţii care o reprezintă pe beneficiară. E prea 
aglomerat, dacă înțelegeţi ce vreau să spun. 

— Nu cred că înțeleg, onorată instanţă. 

— Bine, voi fi franc. O persoană care dorește să conteste un 
testament are dreptul de a-și angaja un avocat și de a depune o 
petiție, rosti el, fluturând din mână către avocaţii din cealaltă 
parte a sălii. Din acel moment, respectivul avocat este implicat 
în caz de la început până la sfârșit. Pe de altă parte, prezumtivii 
moștenitori sunt reprezentaţi de către avocatul care se ocupă 
de succesiune. În acest caz, e vorba de domnul Brigance. 
Beneficiarii individuali se bazează pe el, oarecum. 

— O, permiteți-mi să nu fiu de acord, onorată instanţă. Noi... 

— Staţi așa. Ce vreau eu să spun, domnule Buckley, cu tot 
respectul cuvenit, este că nu știu sigur dacă este nevoie de 
dumneavoastră. Poate că da, dar va trebui să mă convingeți mai 
târziu. Avem timp berechet. Vreau doar să vă gândiţi la ce v-am 
spus, bine? 

— Ei bine, domnule judecător, eu cred... 

Judecătorul Atlee îl opri cu un semn al mâinii și zise: 

— Destul. Nu vreau să dezbatem acest subiect. Poate 
altădată. 

Pentru o clipă, Buckley păru gata să se ia la hartă, însă își 
aminti repede motivul pentru care se afla acolo. Nu avea niciun 
rost să-l scoată iarăși din sărite pe judecător. 

— Sigur, onorată instanţă. Vă mulţumesc. 

— Sunteţi liber. 


204 


Jake se uită din nou la tânără. Blugi mulaţi, pulover roșu, 
teniși galbeni uzaţi, păr scurt și ochelari eleganţi. Părea zveltă și 
bine făcută, ceea ce nu se potrivea deloc cu tiparul negreselor 
de 25 de ani din comitatul Ford. Ea îi întoarse privirea și-i zâmbi. 

* 

Treizeci de minute mai târziu, tânăra stătea în fața biroului lui 
Roxy, întrebând politicos dacă putea să vorbească cu domnul 
Brigance. „Cum vă numiți?” „Portia Lang, fiica lui Lettie.” 
Domnul Brigance era foarte ocupat, dar Roxy își dădu seama că 
era ceva important. O lăsă să aștepte zece minute, apoi găsi un 
loc liber în agenda lui. 

Jake o invită în biroul său. Îi oferi cafea, dar ea refuză. Se 
așezară într-un colţ, Jake pe un fotoliu vechi de piele și Portia pe 
canapea, ca și cum ar fi venit acolo pentru terapie. Ea nu se 
putu abţine să nu-și arunce privirea prin camera spațioasă, 
admirând mobila frumoasă și lucrurile împrăștiate peste tot. 
Recunoscu că era prima ei vizită în biroul unui avocat. 

— Dacă ai noroc, o să fie și ultima, rosti el, făcând-o să râdă. 

Era agitată și la început nu dori să spună prea multe. Prezenţa 
ei se putea dovedi crucială, iar Jake se strădui să o facă să se 
simtă cât mai în largul ei. 

— Spune-mi despre tine, începu el. 

— Știu că sunteţi ocupat. 

— Am timp berechet, iar cazul mamei tale este cel mai 
important pentru mine. 

Ea zâmbi - un zâmbet nervos. Își puse mâinile sub coapse, 
mișcând nervos din picioare. Încet, încet, își dădu drumul la 
gură. Avea 24 de ani, era fiica cea mare și tocmai se întorsese 
din armată după șase ani petrecuţi acolo. Se afla în Germania 
când primise vestea că mama ei era menţionată în testamentul 
domnului Hubbard, dar asta nu avusese nimic de-a face cu 
lăsarea ei la vatră. Șase ani erau mai mult decât suficienți. Se 
săturase de sistemul militar și era gata să revină în civilie. 
Fusese o elevă bună la liceul din Clanton, însă trecutul 
tumultuos al tatălui ei nu le permisese să pună bani deoparte 
pentru colegiu. (Se încruntă când pomeni de Simeon.) Dornică 
să plece de acasă și din comitat, se înrolase și călătorise prin 
toată lumea. Se întorsese de aproape o săptămână, dar nu avea 
de gând să rămână. Acumulase suficiente credite pentru trei ani 
de colegiu, voia să termine studiile și să dea la drept. In 


205 


Germania lucrase ca grefieră în departamentul juridic al armatei 
și urmărise procesele de la curtea marţială. 

Locuia cu părinții și cu rudele ei, care între timp se mutaseră 
în oraș. Închiriaseră vechea casă a familiei Sappington, rosti ea 
cu mândrie în voce. 

— Știu, zise Jake. E un oraș mic. Veștile se află imediat. 

În orice caz, ea nu credea că avea să mai stea mult pe-acolo, 
deoarece casa, deși mult mai mare decât cealaltă, era 
supraaglomerată de rude și de oameni care dormeau peste tot. 

Jake o ascultă cu atenţie, așteptând o oportunitate, convins că 
aceasta avea să apară. Din când în când îi mai punea câte o 
întrebare despre viaţa ei, însă tânăra nu prea avea nevoie de 
îndemnuri. Se destinsese și acum sporovăia relaxată. Cei șase 
ani petrecuţi în armată îi alungaseră tărăgănarea, tonul nazal și 
greșelile gramaticale din vorbire. Avea o dicție perfectă, și nu 
era deloc întâmplător, învățase germana și franceza în Europa, 
lucrând ca translator. Acum învăţa spaniola. 

Obișnuinţa îl îndemna să-și ia notițe, dar se gândi că asta l-ar 
fi făcut să pară bădăran. 

Ea se dusese la Parchman weekendul trecut, să îl vadă pe 
Marvis, iar el îi pomenise de vizita lui Jake. Vorbi mult despre el, 
ștergându-și câte-o lacrimă din când în când. Era fratele ei mai 
mare, fusese un adevărat erou pentru ea, și o durea să-l vadă 
irosindu-și viața. Dacă Simeon ar fi fost un tată mai bun, Marvis 
nu ar fi luat-o pe calea greșită. Da, îi spusese Portiei să-i 
transmită mamei că ar fi cazul să rămână cu Jake, și-i mai zisese 
că vorbise cu avocatul său, Nick Norton, care îl lămurise că 
avocaţii ăia din Memphis aveau s-o dea în bară. 

— De ce ai venit la tribunal azi-dimineaţă? întrebă Jake. 

— Am fost și ieri la tribunal, domnule Brigance. 

— Te rog, spune-mi Jake. 

— Bine. Jake. Am văzut bâlciul de ieri și m-am întors azi- 
dimineaţă ca să mă uit în dosar, în biroul grefierei. Așa am auzit 
zvonul că urmau să fie aduși avocaţii de la închisoare. 

— Avocaţii familiei tale. 

— Da. Ea trase aer în piept și vorbi ceva mai încet. Despre 
asta voiam să vorbim. Este în regulă dacă vorbim despre caz? 

— Sigur că da. Teoretic, noi suntem în aceeași tabără. Știu că 
nu pare așa, dar momentan suntem aliaţi. 


206 


— Bun. Trase din nou aer în piept. Trebuie să vorbesc cu 
cineva, mă-nțelegi? Uite ce-i, Jake, eu nu am fost aici în timpul 
procesului Hailey, dar am auzit multe despre el. În anul acela, 
am venit acasă de Crăciun și se discuta mult despre proces, 
despre Clanton, despre Klan și Garda Naţională și toate cele, și 
mi-a părut rău că nu puteam fi de faţă. Însă numele tău este 
bine cunoscut alor mei. Mama mi-a zis acum câteva zile că 
simte că poate avea încredere în tine. Și asta nu-i deloc ușor 
pentru negri, Jake, mai ales într-o situaţie ca asta. 

— Nu am mai avut niciodată o situaţie ca asta. 

— Ştii ce vreau să spun. Fiind atâţia bani în joc, ne așteptăm 
oarecum să rămânem cu buza umflată. 

— Cred că înțeleg ce vrei să spui. 

— Când am ajuns ieri acasă, se certau din nou. Mama și tata, 
cu câteva intervenții nepoftite din partea altora. Vezi tu, nu știu 
chiar tot ce s-a întâmplat înainte să mă întorc eu, dar e clar că 
se certau dintr-un motiv cât se poate de serios. Cred că tata o 
acuza că s-ar fi culcat cu domnul Hubbard. Începu să lăcrimeze 
și se opri puţin ca să se șteargă la ochi. Mama mea nu e o târfă, 
Jake, ci o femeie nemaipomenită care a crescut cinci copii 
aproape singură. Mă doare să știu că sunt atâţia oameni pe-aici 
care cred că și-a tras-o cu bătrânul ca să fie trecută în 
testament. Eu una n-o să cred niciodată așa ceva. Niciodată. 
Tata însă... Ei, la el e altă poveste. Ei se ceartă de douăzeci de 
ani și când eram în liceu am implorat-o să îl părăsească. Critică 
tot ce face ea și acum o acuză de ceva ce nu a făcut. l-am zis să 
tacă. N 

Jake îi dădu o batistă, însă ea nu mai plângea. li mulţumi 
totuși și continuă: 

— În orice caz, pe de o parte, o acuză că s-a culcat cu domnul 
Hubbard, iar pe de alta, s-ar bucura dacă a făcut-o, pentru că ar 
scoate bani din asta. Oricum ai întoarce-o, ea nu poate câștiga. 
Așa că după ce ne-am întors ieri de la tribunal, mama i-a sărit la 
gât din cauza avocaţilor din Memphis. 

— Deci, el i-a angajat? 

— Da. Acum se crede mare mahăr și vrea să-și protejeze 
bunurile de preț - adică pe mama. Este convins că albii de-aici 
vor unelti ca să fie invalidat testamentul și să rămână ei cu 
banii. Și cum totul se va reduce la rasă, de ce să nu angajeze cel 


207 


mai mare avocat specializat în asta de pe aceste meleaguri? Și 
iată unde am ajuns. Și iată unde a ajuns el - la închisoare. 

— Tu ce părere ai despre asta? 

— Despre Sistrunk? Acolo vrea să și fie. l-a ajuns poza la ziar, 
cu un titlu pe cinste. Încă un negru întemnițat pe nedrept de 
rasiștii din Mississippi. E perfect pentru el. Mai bine de atât nu 
se putea. 

Jake  încuviinţă, surăzător. Femeia asta intuia bine cum 
stăteau lucrurile. 

— Așa este, rosti el. A fost totul de ochii lumii. Cel puţin din 
partea lui Sistrunk. Te asigur că Rufus Buckley nu plănuise să 
ajungă la închisoare. 

— Cum de ne-am trezit pe cap cu clovnii ăștia? îl întrebă ea. 

— Același lucru voiam să te întreb și eu. 

— Ei bine, din ce mi-am dat eu seama, tata s-a dus la 
Memphis și s-a întâlnit cu Sistrunk, care, deloc surprinzător, a 
simţit mirosul prăzii. Așa că a dat fuga aici, în comitatul Ford, s-a 
dat în spectacol și a dat-o pe spate pe mama. Ei chiar îi place de 
tine, Jake, și are încredere în tine, dar Sistrunk a convins-o că nu 
se poate bizui pe niciun alb în acest caz. Dintr-un motiv sau 
altul, l-a mai adus și pe Buckley. ; 

— Dacă tipii ăștia rămân, o să pierdem. Iți poți imagina cum o 
să arate în fața juriului? 

— Nu, nu pot, și ăsta a fost și motivul certei. Eu și mama am 
insistat că ne dinamităm singuri cazul acum. Simeon, care face 
mereu pe expertul, a susținut că Sistrunk o să strămute procesul 
la curtea federală și o să-l câștige acolo. 

— Nu are cum, Portia. Nimic din acest caz nu intră sub 
jurisdicția guvernului federal. 

— Mă gândeam eu. 

— Cât primește Sistrunk? 

— Jumătate. Știu asta doar pentru că i-am auzit când se 
certau. Mama a zis că e ridicol să-i dea lui Sistrunk jumătate din 
partea ei. Tata a replicat: „Poate, dar jumătate din nimic este tot 
nimic”. 

— Au împrumutat bani de la Sistrunk? 

— Văd că nu te codești când e să-ntrebi. 

Jake zâmbi și ridică din umeri. 

— Oricum o să se afle, crede-mă. 

— Da, există un împrumut. Nu știu cât anume. 


208 


Jake sorbi din cafeaua rece în timp ce se gândeau amândoi la 
următoarea întrebare. 

— Nu-i de glumă, Portia. Este o avere în joc și momentan 
tabăra noastră e în dezavantaj. 

Ea zâmbi și zise: 

— O avere? Când s-a aflat că femeia asta săracă din 
Mississippi urmează să moștenească douăzeci de milioane, 
avocaţii au luat-o razna. A sunat-o unul din Chicago, 
promițându-i câte-n lună și-n stele. Sistrunk intrase deja pe fir, 
așa că i-a gonit el pe toţi, dar încă o mai sună. Avocaţi albi, 
negri, care mai de care cu propuneri mai avantajoase. 

— Nu aveţi nevoie de ei. 

— Ești sigur? 

— Treaba mea este să mă asigur că dispoziţiile ultimului 
testament al domnului Hubbard sunt respectate, simplu și la 
obiect. Familia lui a atacat acel testament, și asta ar trebui să 
fie singura dispută. Când vom ajunge la proces, vreau ca ea să 
stea la masa mea, alături de domnul Quince Lundy, 
administratorul averii. El e alb, eu sunt alb, și între noi va fi 
Lettie, frumoasă și fericită. Aici e vorba de bani, Portia, dar și de 
rasă. Nu avem nevoie de o sală de judecată cu negrii într-o 
parte și albii în cealaltă. li voi susţine cauza până în pânzele albe 
în faţa juriului, și... 

— Și o să câștigi? 

— Numai un avocat bătut în cap poate pretinde că știe ce 
decizie va lua juriul. Dar îţi jur că șansele mele de a câștiga 
cazul sunt mult mai mari decât șansele lui Booker Sistrunk. În 
plus, eu nu voi primi o parte din moștenirea lui Lettie. 

— Dar cum ești plătit? 

— Văd că nu te codești când e să-ntrebi. 

— Imi pare rău, dar sunt atâtea lucruri pe care nu le știu... 

— Eu lucrez cu ora și onorariul meu va fi plătit din avere. Este 
cât se poate de rezonabil și aprobat de instanţă. 

Ea încuviință, de parcă ar fi auzit așa ceva tot timpul. Tuși și 
zise: 

— Mi s-a uscat gura. Ai cumva o băutură răcoritoare sau ceva 
de genul ăsta? 

— Sigur. Vino după mine. 

Coborâră la parter, în mica bucătărie, unde Jake găsi un suc 
dietetic. Ca să o impresioneze, o duse în mica sală de conferințe 


209 


și-i arătă locul în care lucra Quince Lundy, scotocind prin 
registrele lui Hubbard. Lundy nu venise încă la lucru. 

— Cam cât din avere este în bani gheaţă? întrebă ea sfioasă, 
ca și cum s-ar fi temut să nu sară calul. Se holbă la cutiile cu 
registre de parcă ar fi fost pline cu bani. 

— Mare parte din ea. 

Ea privi cu admiraţie rafturile ticsite cu cărți și tratate groase 
de legislaţie, majoritatea neatinse de ani buni. 

— Ai un birou frumos, Jake, spuse ea. 

— L-am primit. Îi aparţine lui Lucien Wilbanks. 

— Am auzit de el. 

— Da, cam toată lumea a auzit de el. la loc. 

Ea se așeză pe un scaun masiv de piele la masa lungă, în 
vreme ce Jake închidea ușa. Bineînţeles, Roxy era pe-aproape, 
cu urechile ciulite. 

Jake se așeză în faţa ei și zise: 

— Bun, Portia, și-acum spune-mi cum scăpaţi voi de Sistrunk? 

În stil milităresc, ea o trânti pur și simplu: 

— ÎI ţinem la închisoare. 

Jake râse și spuse: 

— Asta-i doar ceva temporar. Mama ta trebuie să-l 
concedieze. Nu contează ce zice tatăl tău; el nu este parte în 
acest proces. 

— Dar îi datorează bani. 

— Pot să-l plătească mai încolo. Dacă mă ascultă pe mine, o 
voi sfătui eu ce-are de făcut. Dar, mai întăi, trebuie să-l anunţe 
pe Sistrunk că este concediat. Și pe Buckley la fel. In scris. li 
redactez eu scrisoarea dacă o semnează. 

— Lasa-mă puţin, bine? 

— Nu prea mai avem timp. Cu cât Sistrunk rămâne mai mult 
prin preajmă, cu atât provoacă pagube mai mari. E nebun după 
publicitate și vrea să fie în centrul atenției. Din nefericire, a 
atras atenţia tuturor albilor din comitatul Ford. lar ei vor fi juraţii 
noștri, Portia. 

— Un juriu format în exclusivitate din albi? 

— Nu, dar cu cel puţin opt sau nouă jurați albi din cei 
doisprezece. 

— În cazul Hailey nu ai avut un juriu format în exclusivitate 
din albi? 


— Ba da, și crede-mă că părea să se albească pe zi ce trecea. 
Dar acela a fost un cu totul alt proces. 

Ea sorbi din cutie și se uită din nou la șirurile de cărți 
importante de pe rafturi. 

— Cred că-i grozav să fii avocat, rosti ea impresionată. 

„Grozav” nu era tocmai termenul pe care l-ar fi folosit Jake. 

Fu silit să recunoască în sinea lui că trecuse multă vreme de 
când își considerase meseria altfel decât plictisitoare. Procesul 
Hailey reprezentase o mare izbândă, dar pentru toată munca 
depusă, pentru toate hărțuirile, amenințările și emoţiile din acel 
caz fusese plătit cu 900 de dolari. Și pe deasupra își mai 
pierduse și casa, fiind cât pe ce să-și piardă și familia. 

— Sunt și momente plăcute, într-adevăr, zise el. 

— Spune-mi, Jake, există vreo avocată de culoare în Clanton? 

— Nu. 

— Câţi avocaţi de culoare sunt aici? 

— Doi. 

— Care-i cel mai apropiat cabinet de avocatură al unei femei 
de culoare? 

— Este o doamnă din Tupelo. 

— O știi cumva? Mi-ar face plăcere să o cunosc. 

— Sigur că da, o voi suna. O cheamă Barbara McnNatt și este o 
femeie cumsecade. A terminat Dreptul cu un an înaintea mea. 
Se ocupă în principal de drept familial, dar mai are de-a face și 
cu polițiști și procurori. Este o avocată bună. 

— Ar fi grozav, Jake. 

Ea luă încă o gură de suc în timp ce așteptau să treacă pauza 
incomodă din conversaţie. Jake știa unde voia să ajungă, dar nu 
putea să se grăbească. 

— Ai pomenit ceva de drept, rosti el, ceea ce îi atrase imediat 
atenția. 

Discutară subiectul pe larg, iar Jake avu grijă să nu i-l descrie 
în nuanţe prea sumbre, cum era în realitate. Din când în când, 
ca mai toţi avocaţii, Jake era întrebat de tineri dacă ar 
recomanda dreptul ca profesie. Nu găsise până acum o 
modalitate sinceră prin care să spună nu, deși avea foarte multe 
rețineri. Existau mult prea mulţi avocați și cazurile bune nu erau 
deloc suficiente. Avocaţii se înghesuiau de-a lungul străzii 
principale din centrul orășelelor de provincie și în blocurile-turn 
din centrul orașelor mari. Cu toate acestea, mai bine de 


211 


jumătate dintre americanii care aveau nevoie de asistență 
juridică nu și-o puteau permite, ceea ce ducea la o nevoie 
sporită de avocaţi. Dar nu de avocați corporatiști sau de 
asigurări, și în niciun caz nu avocaţi de provincie ca el. Avea o 
bănuială că dacă Portia Lang ajungea avocată, avea să aleagă 
calea cea bună. Avea să își ajute semenii. 

Quince Lundy sosi la lucru și le întrerupse conversaţia. Jake i-o 
prezentă pe Portia, apoi o conduse la ușă. După ce ieșiră în fața 
clădirii, o invită la cină. 

* 

Audierea în cazul petiției lui Kendrick Bost prin care solicita 
eliberarea avocaților se desfășură la primul etaj al tribunalului 
federal din Oxford, fiind programată la ora unu în acea după- 
amiază. La acel moment, distinsul Booker F. Sistrunk se afla în 
zeghe de mai bine de 24 de ore. Nu era prezent la audiere, și 
oricum nimeni nu se aştepta la asta. 

Un magistrat federal prezida fără nicio tragere de inimă. Nu 
exista niciun precedent, cel puţin nu în cel de-al Cincilea Circuit, 
pentru ca o instanță federală să se implice într-o decizie de 
sfidare a curții de la nivel statal. Magistratul ceru în mod repetat 
să i se precizeze un asemenea precedent, din orice parte a 
Statelor Unite, însă nu exista nici măcar unul. 

Bost fu lăsat să turuie și să gâfâie o jumătate de oră, fără să 
zică însă mai nimic important. El susținea, în mod neîntemeiat, 
că domnul Sistrunk era victima unei conspirații a autorităţilor 
din comitatul Ford de a-l îndepărta din contestarea 
testamentului și așa mai departe. Deși nerostit, adevăratul 
motiv era evident: Sistrunk se aștepta să fie eliberat pentru că 
era negru și se simţea nedreptăţit de un judecător alb. 

Petiţia fu respinsă. Bost pregăti imediat un apel la cel de-al 
Cincilea Circuit din New Orleans. Totodată, el și Buckley 
depuseră un apel la Curtea Supremă din Mississippi prin care 
atacau decizia de sfidare a instanţei. 

Între timp, domnul Sistrunk juca dame cu noul său coleg de 
celulă, un pungaș reţinut pentru fraudă fiscală. 

* 

Carla avea nişte origini germane din partea mamei, motiv 
pentru care studiase germana la liceu și vreme de patru ani la 
Universitatea din Mississippi. Clanton îi oferea rareori prilejul de 
a-și exersa cunoștințele, astfel încât fu încântată să o primească 


212 


pe Portia în modesta lor casă cu chirie, chiar dacă Jake uită să-i 
pomenească de invitaţie până pe la cinci după-amiaza. 

— Stai liniștită, îi zise el. Este o fată cumsecade care ar putea 
juca un rol crucial și, în plus, nu cred că a mai fost invitată 
vreodată în casa unor albi la cină. În timpul acestei discuţii ușor 
tensionate la început, își dădură seama că nu mai invitaseră 
niciodată un negru la masă. 

Musafira lor sosi exact la 6.30, aducând o sticlă de vin, una cu 
dop. Deși Jake insistase că seara era „cât se poate de lejeră”, 
Portia se schimbase și purta acum o rochie albă lungă de 
bumbac. O salută pe Carla în germană, dar trecu rapid la 
engleză. Îşi ceru scuze pentru sticla de vin - un soi roșu din 
California - și se distrară pe seama lipsei de varietate din 
magazinele de băuturi alcoolice locale. Jake le explică faptul că 
tot vinul și toată băutura din stat erau cumpărate de către 
autorităţi, care mai apoi le vindeau magazinelor particulare. 
Asta declanșă o discuţie aprinsă despre legile ridicole din 
Mississippi când venea vorba de comercializarea alcoolului, 
existând anumite orașe unde puteai cumpăra rom de 90%, dar 
unde nu găseai nici măcar o cutie de bere. 

Jake zise, cu sticla în mână: 

— Noi nu ţinem alcool în casă. 

— Îmi pare rău, rosti Portia, stânjenită. Pot să o duc acasă. 

— Ce-ar fi s-o bem? interveni Carla. 

O idee minunată. În timp ce Jake scotocea după un 
desfăcător, femeile se duseră lângă aragaz. Portia spuse că ei îi 
place mai degrabă să mănânce decât să gătească, deși învățase 
multe despre gastronomie în Europa. De asemenea, prinsese 
gustul vinurilor italienești, care nu se găseau aproape deloc în 
comitatul Ford. 

— Trebuie să te duci până în Memphis după ele, rosti Jake, 
căutând în continuare. 

Carla pregătise un sos de paste cu cârnaţi picanți și, cum 
acesta încă fierbea, începu să exerseze câteva propoziții 
elementare în germană. Portia îi răspunse încet, uneori 
repetând, alteori corectând-o. Hanna auzi cuvintele ciudate și 
veni din spatele casei. l-o prezentară musafirei, care o 
întâmpină cu un „Ciao”. 

— Ce înseamnă „ciao”? întrebă Hanna. 


— Între prieteni înseamnă „salut” și „la revedere” în italiană, 
și cred că și în portugheză, zise Portia. E mult mai ușor decât 
„guten Tag” sau „bonjur”. 

— Știu și eu câteva cuvinte în germană, spuse Hanna. M-a 
învăţat mama. 

— O să exersăm mai încolo, rosti Carla. 

Jake găsi un desfăcător vechi și reuși să scoată dopul. 

— Cândva aveam și pahare de vin, zise Carla, scoțând trei 
pahare ieftine de apă. Însă le-am pierdut în incendiu, ca mai 
toate celelalte lucruri. 

Jake turnă vin în pahare, ciocniră și se așezară la masă. 
Hanna se duse în camera ei. 

— Vorbiţi despre incendiu? întrebă Portia. 

— Nu prea mult, răspunse Jake. Carla clătină ușor din cap, 
întorcându-și privirea. Totuși, dacă ai citit presa, știi că unul 
dintre ticăloșii ăia este iar în libertate undeva prin preajmă. 

— Am văzut, zise Portia. După numai 27 de luni! 

— Da. Este adevărat că nu el a aprins chibritul, dar a fost unul 
dintre cei care au pus totul la cale. 

— Și sunteţi îngrijoraţi, acum că este liber? 

— Sigur că da, rosti Carla. Dormim cu armele la cap pe-aici. 

— Dennis Yawkey nu mă îngrijorează atât de tare, spuse Jake. 
Este doar un derbedeu bătut în cap care încerca să-i 
impresioneze pe alţii. În plus, Ozzie stă cu ochii pe el ca un 
vultur. La prima mișcare greșită, Yawkey se întoarce la 
Parchman. Pe mine mă îngrijorează mai mult băieţii răi care nu 
au fost prinși încă. Au fost foarte mulţi oameni implicaţi, unii din 
partea locului, alţii nu. Și numai patru dintre ei au fost puși sub 
acuzare. 

— Cinci, dacă îl pui și pe Blunt la socoteală, interveni Carla. 

— El nu a fost pus sub acuzare. Blunt a fost acel membru al 
Klanului care a încercat să ne arunce casa în aer cu o 
săptămână înainte de incendiu. Momentan se află la ospiciu, 
unde se preface că-i nebun. 

Carla se ridică în picioare și se duse la aragaz, unde amestecă 
în sos și dădu focul mai tare ca să fiarbă apa. 

— Îmi pare rău, rosti Portia încet. Nu am vrut să aduc în 
discuţie un subiect neplăcut. 

— Nu-i nimic, o linişti Jake. Povestește-ne de Italia. Noi nu am 
fost niciodată acolo. 


214 


La cină, ea le povesti despre călătoriile ei prin Italia, 
Germania, Franţa și restul Europei. Pe când era în liceu, își 
propusese să vadă lumea și să plece cât mai departe de 
Mississippi. Armata îi oferise această ocazie, iar ea profitase din 
plin. După perioada de instrucţie, primele trei țări de pe lista ei 
au fost Germania, Australia și Japonia, în perioada în care fusese 
staționată la Ansbach, își cheltuise banii pe bilete de tren și 
cazări în cămine studențești, călătorind adesea singură din 
Suedia până în Grecia. Fusese staționată în Guam un an, însă 
dusese dorul istoriei și culturii europene, și mai ales mâncării de 
pe bătrânul continent, așa că obținuse un transfer. 

Jake fusese în Mexic, iar Carla la Londra. Pentru cea de-a 
cincea aniversare, izbutiseră să pună bani deoparte pentru o 
excursie cu buget redus la Paris, și încă mai vorbeau de asta. In 
afară de acele călătorii, nu plecaseră nicăieri de-acasă. Dacă 
aveau noroc, mai trăgeau o fugă vara la plaja din Destin. O 
invidiau pe Portia care apucase să călătorească pe tot globul. 
Hanna era fascinată. 

— Ai văzut piramidele? întrebă ea la un moment dat. 

Le văzuse; de fapt, se părea că Portia văzuse totul. Sticla se 
goli după ce terminară salata, și ar fi avut nevoie de mai mult 
vin. Însă Carla le turnă ceai cu gheaţă și reușiră să termine cina. 
După ce o duseră pe Hanna la culcare, băură niște cafea 
decofeinizată și mâncară prăjituri, și vorbiră despre tot felul de 
subiecte mondene. Nu suflă nimeni o vorbă măcar despre Lettie 
și despre testament. 


215 


20. 


Ancil Hubbard nu se mai numea așa. Renunţase în pripă la 
vechiul nume și la vechea identitate cu ani în urmă, când o 
femeie însărcinată dăduse buzna, acuzându-l și cerându-i bani. 
Nu era prima care îi provoca necazuri sau care îl făcea să-și 
schimbe numele. Părăsise o soție undeva prin Thailanda, mai 
erau câţiva soţi geloși pe ici, pe colo, Fiscul, poliţiile locale din 
cel puţin trei ţări și un traficant ţâfnos de droguri din Costa Rica. 
lar acestea erau doar cele mai memorabile borne dintr-o viață 
trăită în mod haotic și neglijent, una pe care ar fi schimbat-o 
bucuros de mult cu ceva mai tradiţional. Însă lui Ancil Hubbard 
nu-i era scris să aibă parte de ceva tradiţional. 

Lucra într-un bar din Juneau, Alaska, într-o zonă rău famată a 
orașului, unde marinarii și salahorii se strângeau să bea, să 
joace zaruri și să-și mai descarce nervii. Vreo doi bodyguarzi 
înfricoșători se ocupau de menţinerea ordinii, însă aceasta era 
mereu tulburată. Lumea îl știa de Lonny, un nume pe care Îl 
remarcase într-un necrolog dintr-un ziar din Tacoma, cu doi ani 
în urmă. Lonny Clark. Lonny știa cum să fenteze sistemul și, 
dacă ar fi vrut, ar fi putut să obţină un număr de asigurare 
socială, un permis de conducere eliberat de orice stat dorea el, 
ba chiar și un pașaport. Însă Lonny nu voia să riște, astfel încât 
existența lui nu era menţionată în niciun dosar sau calculator 
federal. Pur și simplu nu exista, deși avea niște acte false pentru 
eventualitatea în care ar fi fost încolţit. Lucra în baruri deoarece 
patronii îl plăteau în numerar. Închiriase o cameră într-un hotel 
ieftin din capătul străzii și plătea cu banii jos. Mergea cu 
bicicleta și cu autobuzul, și dacă ar fi fost silit să-și ia tălpășiţa, 
ceea ce rămânea o posibilitate permanentă, ar fi plătit cu banii 
jos pentru un bilet pe o navă oceanică, legitimându-se cu un 
permis de conducere fals. Sau ar fi făcut autostopul, așa cum 
făcuse de-a lungul a sute de mii de kilometri. 

Lucra la bar, de unde scruta cu privirea fiecare persoană care 
intra și ieșea. După treizeci de ani pe fugă, înveţi cum să 
priveşti, unde să te uiţi ca să surprinzi o căutătură mai 
insistentă, cum să ochești pe cineva care pare a nu se potrivi în 


216 


peisaj. Deoarece nelegiuirile lui nu provocaseră vătămări 
corporale cuiva și nici nu-i aduseseră sume imense de bani (din 
păcate), existau șanse mari să nu fie urmărit deloc. Lonny era 
un coțcar mărunt a cărui principală slăbiciune consta în atracţia 
faţă de femeile cu multe cusururi. lar asta nu era o crimă. Avea 
la activ câteva infracţiuni - trafic mărunt de droguri, trafic și mai 
neînsemnat de arme - dar, hei, trebuia să trăiască și omul 
cumva! Poate că săvârșise și câteva infracţiuni mai grave. Cu 
toate acestea, după o viaţă pierdută pe drumuri, se obișnuise să 
se uite mereu peste umăr. 

Renunţase la infracțiuni, așa cum făcuse și cu femeile, în 
mare parte. La 66 de ani, Lonny începea să se resemneze cu 
gândul că un libido scăzut nu-i neapărat un lucru rău. Îl ferea de 
necazuri, lăsându-l să se concentreze asupra altor lucruri. Visa 
să își cumpere o barcă de pescuit, deși îi era imposibil să pună 
destui bani deoparte din venitul său modest. Firea și năravurile 
sale îl determinau adesea să se gândească dacă nu ar fi fost mai 
bine să facă o ultimă afacere cu droguri, să dea o ultimă lovitură 
care să-i aducă un câștig consistent, scăpându-l astfel de griji. 
Insă îl îngrozea gândul că ar putea ajunge la închisoare. La 
vârsta lui, prins cu cantitatea pe care și-o închipuia el... ar fi 
însemnat să moară în spatele gratiilor. Și, chiar dacă nu-i făcea 
plăcere, trebuia să admită că nici afacerile precedente cu 
droguri nu decurseseră tocmai bine. 

Nu, mersi. Se mulțumea să aibă grijă de bar, să 
pălăvrăgească cu marinari și prostituate și să le dea sfaturi 
înțelepte. Închidea barul în fiecare noapte la ora două și pornea, 
pe jumătate treaz, spre odaia lui, unde se întindea pe patul 
murdar și-și amintea cu nostalgie de zilele petrecute în larg, mai 
întâi în marină și apoi pe vase de croazieră, iahturi și petroliere. 
Când nu mai ai niciun viitor, trăiești în trecut, iar Lonny era 
blocat acolo pentru totdeauna. 

Nu se gândea niciodată la Mississippi sau la copilăria 
petrecută acolo. Îndată ce plecase din acel loc, își antrenase 
cumva mintea să alunge orice gânduri care i-ar fi amintit de el. 
Ca printr-o simplă apăsare de buton, schimba fără niciun efort 
decorul, și după zeci de ani se convinsese că nici măcar nu 
locuise acolo vreodată. Viaţa lui începuse la 16 ani; nu se 
întâmplase nimic până atunci. 

Absolut nimic. 


217 


* 


La primele ore ale celei de-a doua dimineți de captivitate, nu 
mult după un mic dejun constând în omletă rece și pâine prăjită 
și mai rece, Booker Sistrunk fu scos din celulă și dus, fără 
cătușe, în biroul șerifului. Intră înăuntru în vreme ce polițistul 
rămase la ușă. Ozzie îl salută cu căldură și îl întrebă dacă voia 
cafea proaspăt făcută. Voia. Ozzie îi oferi și gogoși proaspete, 
iar Sistrunk se servi imediat. 

— Poţi ieși de-aici în două ore dacă vrei, zise Ozzie. Sistrunk îl 
asculta. Tot ce trebuie să faci este să te duci în sala de judecată 
și să îi ceri scuze domnului judecător Atlee. O să fii înapoi în 
Memphis cu mult înainte de amiază. 

— Eh, a început să-mi placă aici, mormăi Sistrunk cu gura 
plină. 

— Nu, Booker, asta îţi place ţie. 

Ozzie împinse spre el ziarul din Memphis. Pe prima pagină, în 
partea de jos, o fotografie-tip sub titlul: CEREREA DE ELIBERARE 
A LUI SISTRUNK RESPINSĂ DE CURTEA FEDERALĂ; AVOCATUL 
RĂMÂNE DUPĂ GRATII ÎN CLANTON. El îl citi încet, mestecând o 
altă gogoaşă. Ozzie observă un surâs parșiv. 

— O nouă zi, un nou titlu, nu-i așa, Booker? Asta-i tot ce 
urmărești tu aici? 

— Eu lupt pentru clienta mea, domnule șerif. Binele împotriva 
răului. Mă mir că nu vezi asta. 

— Ba să știi că nu-mi scapă nimic, Booker, și iată ce mi se 
pare mie clar: tu nu o să poţi participa la acest caz în faţa 
judecătorului Atlee. Punct. Ai dat-o în bară cu el și s-a săturat de 
tine și de nesăbuinţa ta. Numele tău a ajuns pe lista lui neagră 
și nu ţi-l mai șterge de acolo. 

— Nicio problemă, domnule șerif. O să strămut procesul la 
curtea federală. 

— Sigur, poţi să intentezi un proces cu rahaturi despre 
drepturile civile la curtea federală, dar n-o să ţină. Am vorbit cu 
niște avocaţi, cu tipi care se ocupă de cazuri federale, și ei au 
zis că ai gărgăuni în cap. Uite ce-i, Booker, aici nu poţi intimida 
judecătorii cum faci în Memphis. Avem trei judecători federali 
aici, în Districtul Nordic. Unul este fost președinte de tribunal, ca 
Atlee. Altul este fost procuror districtual, iar al treilea a fost 
procuror federal. Toţi trei sunt albi. Toţi trei sunt destul de 
conservatori. lar tu crezi că poţi merge la curtea federală de aici 


218 


și să-ncepi cu tâmpeniile tale despre rasism, doar-doar te-o 
crede careva. Ești fraier dacă crezi asta. 

— Dumneata nu ești avocat, domnule șerif. Mulţumesc oricum 
pentru consultanţa juridică. O să uit ce-ai zis până mă întorc în 
celulă. 

Ozzie se lăsă pe spate și își puse picioarele pe birou, lăsând 
să i se vadă cizmele de cowboy lustruite. Se uită frustrat în 
tavan și spuse: 

— Îţi dai seama că-i faci pe albi să o urască pe Lettie Lang, 
nu, Booker? 

— E negresă. O urau ei și înainte să vin eu în oraș. 

— Ei bine, aici te înșeli. Eu am fost ales de două ori în funcţie 
de albii din acest comitat. Cei mai mulți dintre ei sunt oameni de 
ispravă. O să-i acorde lui Lettie un proces corect, sau cel puţin 
așa aveau de gând până să apari tu în peisaj. Acum că s-a ajuns 
la negru versus alb, ţin să te anunţ că procentele nu ne sunt 
favorabile. Ești idiot, Booker, să știi. Nu știu ce soi de avocatură 
practici tu în Memphis, dar aici nu-ţi merge. 

— Mulţumesc pentru cafea și gogoși. Pot pleca acum? 

— Chiar te rog. 

Sistrunk se ridică în picioare și porni spre ușă, apoi se opri în 
prag. 

— Apropo, nu cred că închisoarea asta respectă criteriile 
impuse de legea federală. 

— N-ai decât să mă dai în judecată. 

— Sunt multe criterii încălcate. 

— S-ar putea să fie și mai rău. 

* 

Portia reveni înainte de amiază. Așteptă și sporovăi cu Roxy în 
timp ce Jake termina o convorbire lungă la telefon, apoi urcă 
treptele. Avea ochii roșii, îi tremurau mâinile și arăta de parcă n- 
ar fi dormit de-o săptămână. Schimbară câteva impresii despre 
cina din seara precedentă. În cele din urmă, Jake o întrebă 
direct: 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea își închise ochii, își masă fruntea și începu să vorbească. 

— N-am închis un ochi toată noaptea; a fost o ceartă urâtă de 
tot. Simeon băuse, nu foarte mult, dar cât să-i sară ţandăra. Eu 
și mama am zis că trebuie să-l dăm afară pe Sistrunk. Evident, 
lui nu i-a plăcut asta, așa că ne-am certat. O casă plină de 


219 


oameni, şi noi ne certăm ca proștii. Într-un final a plecat și nu l- 
am mai văzut de-atunci. Asta-i vestea proastă. Vestea bună este 
că mama va semna tot ce-i nevoie ca să scape de avocații din 
Memphis. 

Jake se duse la birou, ridică o foaie de hârtie și i-o dădu. 

— Spune doar că îl concediază. Atâta tot. Dacă o semnează, 
putem să ne-apucăm de treabă. 

— Cum rămâne cu Simeon? 

— El n-are decât să angajeze câţi avocaţi vrea, oricum nu este 
trecut în testament; asta înseamnă că nu este parte interesată. 
Judecătorul Atlee nu îi va recunoaște nici pe el, nici pe avocații 
lui. Gata cu jocul lui Simeon. Asta-i o dispută între Lettie și 
familia Hubbard. O să semneze? 

Portia se ridică și zise: 

— Revin imediat. 

— Unde este? 

— Afară, în mașină. 

— Roag-o, te rog, să vină înăuntru. 

— Nu vrea. Se teme că ești supărat pe ea. 

Lui Jake nu-i venea să creadă. 

— Haide, Portia. O să fac niște cafea și o să vorbim. Du-te și 
adu-o pe mama ta. 

* 

Întins comod pe patul de jos, Sistrunk citea un vraf de moțiuni 
și rapoarte pe care le ținea pe burtă, în vreme ce colegul său de 
celulă stătea cu nasul într-o carte broșată. Se auzi zăngănitul 
metalului, ușa se deschise, Ozzie apăru brusc în prag și zise: 

— Hai să mergem, Booker. 

Îi dădu costumul, cămașa și cravata, toate aranjate pe un 
umeraș. Pantofii și ciorapii erau într-o pungă cafenie de 
cumpărături. 

Se furișară pe ușa din spate, unde era parcată mașina lui 
Ozzie. Un minut mai târziu, se opriră în spatele tribunalului și 
intrară în grabă. Holurile erau pustii și nimeni nu bănuia nimic. 
La etajul al doilea, intrară în sala de primire a judecătorului 
Atlee. Grefiera lui îi era și secretară. Ea arătă spre o altă ușă și 
spuse: 

— Vă așteaptă. 

— Ce se petrece aici? îngăimă Sistrunk pentru a patra oară. 
Ozzie nu-i răspunse. Deschise ușa. Judecătorul Atlee stătea în 


220 


capul unei mese lungi, în costumul său negru obișnuit, dar fără 
robă. În dreapta sa se aflau Jake, Lettie și Portia. Făcu un semn 
spre stânga și zise: 

— Domnilor, vă rog să luaţi loc. 

Asta și făcură, Ozzie rămânând cât mai departe de ei. 

Sistrunk se uită urât la Jake și la Lettie. Îi era greu să-și ţină 
gura, dar reuși să o facă. De obicei trăgea mai întâi și apoi 
punea întrebări, dar de această dată ceva îi spunea că trebuie s- 
o ia mai ușor, să se abţină și să încerce să nu-l scoată din sărite 
pe judecător. Portia în mod special părea gata să-i sară la gât. 
Lettie își privea mâinile, iar Jake mâăzgălea ceva într-un carneţel. 

— Vă rog să citiţi acest document, îi zise judecătorul Atlee lui 
Sistrunk, împingând o foaie de hârtie către el. Aţi fost concediat. 

Sistrunk citi un singur paragraf scurt, apoi se uită la Lettie și 
spuse: 

— Aţi semnat asta? 

— Da. 

— Ai fost constrânsă? 

— În niciun caz, interveni Portia cu tupeu. A luat decizia de a 
vă da afară. Scrie acolo negru pe alb. Aţi priceput? 

— Unde-i Simeon? 

— A plecat, rosti Lettie. Nu știu când se întoarce. 

— Încă îl reprezint pe el, rosti Sistrunk. 

— Dumnealui nu este o parte interesată, interveni judecătorul 
Atlee. Astfel că nu va avea voie să participe la proces, și nici 
dumneavoastră. Luă o altă foaie de hârtie și i-o înmână. Aceasta 
este o hotărâre pe care tocmai am semnat-o, prin care retrag 
acuzaţia de sfidare a curţii. Cum nu mai aveţi niciun rol în 
această chestiune, sunteţi liber să plecaţi, domnule Sistrunk. Era 
mai mult un ordin decât o observaţie. 

Sistrunk se uită mânios la Lettie și zise: 

— Am dreptul de a fi plătit pentru timpul irosit și pentru 
cheltuieli, și în plus mai este și chestiunea împrumuturilor. Când 
voi primi banii? 

— La timpul potrivit, rosti Jake. 

— Îi vreau acum. 

— Ei bine, nu-i veţi primi acum. 

— Atunci o să o dau în judecată. 

— Foarte bine. O s-o apăr eu. 


— lar eu o să prezidez, spuse judecătorul Atlee. Vă voi stabili 
data de proces cam peste vreo patru ani. 

Portia nu-și putu înăbuși un chicotit. 

— Mai e ceva, domnule judecător? întrebă Ozzie. În caz 
contrar, trebuie să-l conduc pe domnul Sistrunk înapoi la 
Memphis. Se pare că a rămas izolat aici. În plus, noi doi avem 
ceva de discutat. 

— O să mai auziţi de mine. Nu mi-am spus încă ultimul 
cuvânt, mârâi Sistrunk la Lettie. 

— Sunt sigur, rosti Jake. 

— Du-l de aici, zise judecătorul Atlee. De preferat dincolo de 
hotarul statului. 

Acestea fiind spuse, ședința se încheie. 


21. 


În cabinetul de avocatură al lui Jake Brigance nu mai lucrase 
niciodată un stagiar. Alţi avocaţi din piaţă îi mai lăsau pe la ei; 
de obicei era vorba de studenţi la colegiu de prin partea locului 
care voiau să dea la Drept și căutau ceva de trecut în CV. 
Teoretic, ar fi trebuit să fie o sursă bună de muncă gratuită sau 
ieftină, dar Jake auzise tot soiul de povești, mai degrabă rele 
decât bune. Nu fusese tentat să încerce până nu o cunoscuse pe 
Portia Lang. Ea era deșteaptă, plictisită, șomeră și plănuia să 
dea la Drept. Totodată, era și cam singura cu capul pe umeri 
dintre toţi cei care locuiau acum în fosta casă a familiei 
Sappington, și mama ei avea încredere deplină în ea. Pe 
deasupra, mama ei avea încă șanse să devină cea mai bogată 
negresă din stat, deși Jake știa că existau obstacole redutabile 
de trecut mai întâi. 

O angajă pe Portia cu 50 de dolari pe săptămână și îi dădu un 
birou la etaj, pentru a nu-i fi distrasă atenţia de către Roxy, 
Quince Lundy și mai ales Lucien, care începuse să dea tot mai 
des pe la birou și să-și reia vechile obiceiuri, și asta până în Ziua 
Recunoștinței. La urma urmei, era biroul lui, și dacă voia să 
fumeze un trabuc și să-i afume pe toţi, atunci asta era. Dacă 
voia să se fâțâie pe la recepţie cu un pahar de burbon și să o 
hărțuiască pe Roxy cu glume deocheate, atunci asta era. Dacă 
voia să-l bată la cap pe Quince Lundy cu întrebări despre 
activele lui Seth Hubbard, atunci cine-l putea opri? 

Jake își petrecea tot mai mult timp intervenind în relaţiile 
dintre personalul său tot mai numeros. Cu două luni în urmă el 
și Roxy avuseseră o existenţă liniștită, oarecum plictisitoare, dar 
productivă. Acum apăruseră tensiuni, uneori chiar conflicte, dar 
și multe râsete și muncă în echipă. Una peste alta, lui Jake îi 
plăcea agitația din jur, deși se gândea cu groază că Lucien chiar 
voia să se reapuce de avocatură. Pe de o parte, ţinea mult la 
Lucien și îi prețuia sfaturile și intuiţia. Pe de cealaltă parte, știa 
că orice nou acord între ei doi nu avea să dureze. Jake avea o 
carte în mânecă, și-anume prevederea din legea statului 
Mississippi care îi impunea unui avocat exclus din barou să dea 


223 


din nou examenul de admitere înainte să fie repus în drepturi. 
Lucien avea 63 de ani, și de la cinci după-amiaza până târziu în 
noapte era sub influența whisky-ului. Era de neconceput ca un 
beţiv bătrân ca el să poată studia și să treacă examenul. 

In prima ei zi de lucru, Portia sosise cu cinci minute înainte de 
ora nouă. Îl întrebase sfioasă pe Jake dacă exista vreun cod 
vestimentar pentru birou. El îi explicase că nu avea nici cea mai 
mică idee cum lucrau stagiarii, presupunând însă că nu era 
nevoie de o ţinută formală. Dacă mergeau la tribunal, poate că 
ar fi putut să se îmbrace mai elegant, dar lui nu-i păsa. Se 
așteptase să o vadă în blugi și teniși, însă Portia veni îmbrăcată 
atrăgător, cu bluză, fustă și pantofi cu toc. Era gata de treabă, și 
în câteva minute Jake rămase cu impresia că ea se considera 
deja avocat în toată regula. li arătă biroul, una dintre cele trei 
camere goale de la etaj. Nu mai fusese folosit de ani buni, de pe 
vremea când vechea firmă Wilbanks era la apogeu. Portia privi 
cu ochii holbați biroul elegant din lemn și mobilierul frumos, 
chiar dacă prăfuit. 

— Cine a fost ultimul avocat care a lucrat aici? întrebă ea, 
uitându-se la tabloul decolorat al unui Wilbanks de demult. 

— Va trebui să-l întrebi pe Lucien, replică Jake. El unul nu 
petrecuse nici cinci minute în această cameră în ultimii zece ani. 

— Este fabulos! exclamă ea. 

— Nu-i rău pentru o stagiară. Azi o să vină cineva să-ți 
instaleze telefonul. După aceea, ești gata de lucru. 

Işi petrecură jumătate de oră discutând despre reguli: 
folosirea telefonului, pauzele de masă, protocolul din birou, 
orele suplimentare și așa mai departe. Prima ei sarcină fu să 
citească despre o duzină de cazuri din Mississippi în care 
contestările testamentelor ajunseseră în fața juraţilor. Era 
important ca ea să înveţe legile și să deprindă limbajul 
specializat, pentru a putea înțelege cum avea să fie 
instrumentat cazul mamei sale. Citește cazurile, apoi recitește- 
le. la notițe. Invaţă legile până la punctul în care vei deveni 
versată în ele, astfel încât conversațiile cu Lettie să fie mai pline 
de noimă. Lettie avea să fie de departe martorul crucial de la 
proces, și era important să înceapă să lucreze la depoziţia ei. 
Adevărul era esenţial, însă așa cum știa orice avocat pledant, 
existau diverse moduri de a-l spune. 


224 


De îndată ce Jake o lăsă singură, Lucien dădu buzna în biroul 
ei și se făcu comod. Se întâlniseră cu o zi în urmă; nu mai era 
nevoie de prezentări. Turui despre cât de înțeleaptă fusese 
decizia de a renunţa la avocaţii din Memphis și de a merge pe 
mâna lui Jake, deși el unul era de părere că avea să fie un caz 
foarte greu de câștigat. Își aminti că-l reprezentase la un 
moment dat pe unul dintre verii tatălui ei, un Lang, cu douăzeci 
de ani în urmă, într-un caz penal. Reușise să-l scape pe băiat de 
pușcărie. Fusese o performanţă avocăţească spectaculoasă. De 
la asta ajunse la o altă poveste, despre un schimb de focuri între 
patru oameni, fără ca vreunul dintre ei să aibă nici cea mai mică 
legătură cu Portia, din câte-și putea da ea seama. Ea îl știa pe 
Lucien din auzite, ca mai toată lumea, și știa că avocatul bătrân 
și beţiv fusese primul alb care se înscrisese în filiala locală a 
NAACP și că acum trăia cu menajera lui în casa mare de pe deal. 
Fiind o combinaţie de erou și ticălos, ea nu crezuse că-l va 
întâlni vreodată personal, și iată-i sporovăind acum (în biroul ei!) 
de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Ea îl ascultă 
respectuoasă o vreme, dar după o oră începu să se întrebe cât 
de dese aveau să fie aceste vizite. 

* 

În timp ce ea îl asculta pe Lucien, Jake se încuiase în biroul lui 
cu Quince Lundy, trecând peste ceea ce avea să fie cunoscut 
drept Primul inventar. După o lună de săpături, Lundy era 
convins că Primul inventar urma să rămână în mare inventarul 
final. Nu erau active ascunse. Seth Hubbard știuse când și cum 
avea să moară, și se asigurase că lasă în urmă registre 
corespunzătoare. 

Se încheiase estimarea bunurilor imobiliare. La momentul 
morţii, Seth avea în proprietate (1) casa lui și 200 de pogoane 
de teren în jurul acesteia, estimate la 300 000 de dolari; (2) 150 
de pogoane de pădure lângă Valdosta, Georgia, estimate la 
450 000 de dolari; (3) 400 de pogoane de pădure lângă 
Marshall, Texas, estimate la 800 000 de dolari; (4) un lot de 
teren nefolosit lângă un golf de la nord de Clearwater, Florida, 
estimat la 100 000 de dolari; (5) o cabană și 5 pogoane în 
apropiere de Boone, North Carolina, estimate la 280 000 de 
dolari; și (6) un apartament la etajul patru într-un bloc de pe 
plaja din Destin, Florida, estimat la 230 000 de dolari. 


Valoarea totală estimată pentru bunurile imobiliare ale lui 
Seth se ridica la 2 160 000 de dolari. Nimic din toate acestea nu 
era ipotecat. 

O firmă de consultanță din Atlanta estima Compania de 
Cherestea Berring la 400 000 de dolari. Raportul său era atașat 
la inventar, alături de estimările proprietăţilor. 

De asemenea, erau incluse și extrase de cont ale banilor 
depuși la banca din Birmingham. Continuând să crească la o 
dobândă de 6%, suma totală ajunsese acum la peste 
21 360 000 de dolari. 

Numerele mai mici erau cele mai plictisitoare. Quince Lundy 
trecu în inventar cât mai mult din proprietatea personală a lui 
Seth, începând cu automobilele sale de ultim model (35 000 de 
dolari), până la garderoba sa (1 000 de dolari). 

Numărul cel mare însă rămânea uluitor. Primul inventar 
estima valoarea întregii averi a lui Seth ca fiind de 24 020 000 
de dolari. Evident, banii gheaţă rămâneau singurul număr fix. 
Toate celelalte aveau să depindă de piaţă, și vânzarea lor urma 
să dureze luni sau chiar ani buni. 

Inventarul era gros de câţiva centimetri. Jake nu voia ca 
acesta să fie văzut de altcineva din birou, așa că făcu chiar el 
două copii. Plecă mai devreme la prânz, conduse până la școală 
și mâncă o farfurie de spaghete la cantină împreună cu soția și 
fiica lui. Încerca să treacă pe la ele o dată pe săptămână, mai 
ales miercurea, când Hanna prefera să-și cumpere masa de 
prânz în loc să meargă cu pacheţel de-acasă. li plăceau foarte 
mult spaghetele, însă îi plăcea și mai mult să-l aibă pe tatăl ei 
acolo. 

După ce plecă pe terenul de joacă, soţii Brigance se 
întoarseră în clasa Carlei. Se auzi clopotelul anunțând 
reînceperea orelor. 

— Mă duc să mă întâlnesc cu judecătorul Atlee, rosti Jake, 
rânjind. Pentru prima leafa. 

— Mult noroc, îi zise ea, sărutându-l pe fugă. Te iubesc. 

— Și eu te iubesc. 

Jake plecă în grabă, dorind să traverseze holul înainte ca 
mulţimea de micuţi să-l aglomereze. 

Judecătorul Atlee era la birou, terminând un castron de supă 
de cartofi, când secretara îl aduse pe Jake înăuntru. In pofida 
indicaţiilor medicului, judecătorul încă fuma pipă - nu se putea 


226 


lăsa -, așa că își încărcă una cu tutun Sir Walter Raleigh și 
aprinse un chibrit. După treizeci de ani de fumat intensiv, tot 
biroul era acoperit cu resturi cafenii. O ceaţă permanentă se 
înălța până la tavan. O fereastră ușor întredeschisă mai lăsa să 
intre puţin aer curat. Însă aroma tutunului era pregnantă și 
plăcută. Lui Jake îi plăcuse mereu această încăpere, cu rândurile 
sale de tratate groase și cu tablourile vechi înfățișând judecători 
morți și generali confederați. Nu se schimbase nimic în cei 
douăzeci de ani de când Reuben Atlee ocupase această parte a 
tribunalului, iar lui Jake i se părea că foarte puţine se 
schimbaseră în ultimii cincizeci de ani. Judecătorul era pasionat 
de istorie și își păstra cărțile preferate într-o ordine perfectă pe 
rafturi făcute la comandă, într-un colţ. Pe birou erau o grămadă 
de lucruri, iar Jake putea să jure că același dosar învechit stătea 
pe colţul din dreapta-faţă de zece ani. 

Prima oară se întâlniseră la biserica prezbiteriană, cu zece ani 
în urmă, când Jake și Carla de-abia sosiseră în Clanton. 
Judecătorul se purta la biserică la fel cum se purta în toate 
aspectele vieţii sale, și în curând ajunse să îl îndrăgească pe 
tânărul avocat. Deveniseră prieteni, deși păstraseră mereu 
lucrurile la un nivel profesional. Reuben Atlee era un tip de 
școală veche. El era judecător; Jake era doar avocat. Trebuiau să 
se menţină mereu anumite limite. Il corectase de două ori cu 
severitate pe Jake în instanţă, și ambele dăți îi rămăseseră 
întipărite pe veci în minte lui Jake. 

Cu coada pipei înfiptă în colţul gurii, judecătorul Atlee își puse 
din nou haina de la costumul negru. În afara sălii de judecată, 
unde purta robă, nu se îmbrăca decât în costume negre. De 
fapt, în același costum negru. Nimeni nu știa dacă are douăzeci 
de costume sau doar unul singur; erau identice, oricum. Și purta 
mereu bretele bleumarin și cămăși albe apretate, majoritatea cu 
nenumărate găuri de la scrum. Se așeză în capul mesei și 
începură să vorbească de Lucien. După ce Jake termină de scos 
totul din servietă, îi înmână judecătorului un exemplar cu 
inventarul. 

— Quince Lundy este foarte priceput, zise Jake. Nu aș vrea să 
arunce un ochi peste situația mea financiară. 

— Nu cred că i-ar lua prea mult, oricum, remarcă judecătorul 
Atlee, mucalit. 


Multă lume îl considera un tip lipsit de umor, însă faţă de cei 
pe care îi plăcea putea fi câteodată de-a dreptul amuzant. 

— Nu. Nici eu nu cred. i 

Pentru un judecător, vorbea foarte puțin. In tăcere și cu 
meticulozitate, inspectă inventarul, pagină cu pagină, oprindu- 
se din pufăit și lăsând tutunul să-i ardă în pipă. Trecerea 
timpului nu îl afecta, deoarece el controla programul. Când 
termină, își scoase pipa, o lăsă în scrumieră și spuse: 

— Douăzeci și patru de milioane deci. 

— Asta pare să fie suma finală. 

— Hai să punem documentul ăsta sub cheie, bine, Jake? 
Nimeni nu trebuie să-l vadă, cel puţin nu încă. Redactează o 
hotărâre și eu voi sigila această parte a dosarului. Dumnezeu 
știe ce s-ar întâmpla dacă ar afla publicul. Ar fi o știre de prima 
pagină și probabil că ar atrage și mai mulţi avocaţi. Oricum se 
va afla la un moment dat, dar pe moment cred că-i mai bine să-l 
ascundem. 

— De acord, domnule judecător. 

— Ai mai auzit ceva de Sistrunk? 

— Nu, domnule, și acum am o sursă bună. Deoarece nu vreau 
să vă ascund nimic, trebuie să vă informez că am angajat o 
nouă stagiară. Portia Lang, fiica cea mare a lui Lettie. O fată 
isteață care ar vrea să ajungă avocată. 

— O mișcare deșteaptă, Jake. Imi place mult de fata aia. 

— Deci nu-i nicio problemă? 

— Niciuna. Nu mă ocup eu de angajări în firma ta. 

— Nu-i niciun conflict de interese? 

— Niciunul, din câte văd eu. 

— Nici eu nu cred că este. Dacă mai apare Sistrunk sau dacă 
începe să dea din nou târcoale, vom afla imediat. Simeon n-a 
apărut încă, dar bănuiesc că se va întoarce acasă în cele din 
urmă. S-ar putea să facă puţin scandal, dar nu cred că-i prost. 
Ea este încă soţia lui. 

— O să se întoarcă. Mai e ceva, Jake. Testamentul lasă 5% 
unui frate, Ancil Hubbard. Asta face ca el să fie parte interesată. 
Ți-am citit raportul și depoziţiile și înțeleg că mergem mai 
departe ca și cum Ancil ar fi mort. Insă asta nu-mi dă pace. De 
vreme ce nu știm nimic sigur, nu ar trebui să presupunem că a 
murit. 


228 


— L-am căutat, domnule judecător, dar nu am găsit absolut 
nimic. 

— Așa o fi, dar asta nu-i meseria ta, Jake. Uite ce propun eu. 
5% din această avere înseamnă peste un milion de dolari. Mi s- 
ar părea mai prudent să folosești o parte din acești bani, să 
zicem vreo cincizeci de mii sau așa ceva, pentru a angaja o 
agenţie de detectivi care să-l găsească sau să afle măcar ce s-a 
întâmplat cu el. Tu ce crezi? 

În asemenea situaţii, judecătorului Atlee nu-i prea păsa ce 
credeai tu. Decizia era deja luată, iar el încerca doar să fie 
politicos. 

— O idee grozavă, rosti Jake, ceva ce le place tuturor 
judecătorilor să audă. 

— Voi aproba eu cheltuiala. Cum rămâne cu celelalte 
cheltuieli? 

— Ei bine, domnule judecător, mă bucur că aţi întrebat. 
Trebuie să fiu plătit. Jake îi prezentă un raport al timpului pe 
care îl petrecuse lucrând la caz. Judecătorul Atlee îl studie, se 
încruntă de parcă Jake ar fi jefuit averea, apoi zise: 

— O sută optzeci de ore. Cât am stabilit să fie ora? 

Știa exact suma stabilită. 

— O sută cincizeci pe oră, spuse Jake. 

— Deci un total de... să vedem. Își miji ochii și se uită prin 
ochelarii de citit, la fel de încruntat, ca și cum ar fi fost jignit. 
Douăzeci și șapte de mii de dolari? Glasul îi urcă ușor de uimire 
prefăcută. 

— Cel puţin. 

— Mi se pare cam mult, nu? 

— Dimpotrivă, domnule judecător. E un chilipir. 

— Și totodată un început bun pentru sezonul sărbătorilor. 

— A, da, într-adevăr. Jake știa că Atlee avea să-i aprobe 
onorariul și dacă ar fi trecut un număr dublu de ore. 

— Se aprobă. Alte cheltuieli? Băgă mâna în buzunarul hainei 
și scoase o punguţă cu tutun. 

Jake îi înmână și alte documente. 

— Da, domnule judecător, s-au strâns câteva. Trebuie să fie 
plătit și Quince Lundy. El a lucrat 110 ore, la un tarif de o sută 
de dolari pe oră. Și trebuie plătiţi evaluatorii, contabilii și firma 
de consultanţă. Am documentaţia aici, împreună cu câteva 
ordine pe care să le semnaţi. Vă pot sugera să transferăm niște 


229 


bani gheaţă de la banca din Birmingham în contul averii de la 
sucursala First National de aici? 

— Cât de mult? întrebă el, aprinzând un chibrit și fluturându-l 
deasupra tutunului din pipă. 

— Nu mult, deoarece nu mă încântă ideea ca banii să fie 
văzuţi de cineva de la bancă. Sunt mai în siguranță în 
Birmingham, așa că ar fi mai bine să-i lăsăm acolo cât mai mult 
posibil. 

— Așa mă gândeam și eu, rosti judecătorul Atlee, ceva ce 
obișnuia să spună când i se prezenta o idee bună. Scoase un 
fuior de fum negru ce cuprinse întreaga masă. 

— Am pregătit deja ordinul, zise Jake, împingând și mai multe 

documente către judecător și încercând să ignore fumul. 
_ Atlee scoase pipa din gură, lăsând o dâră de fum în urmă. 
Incepu să-și mâzgălească numele în stilu-i caracteristic, unul ce 
nu putea fi descifrat niciodată, rămânând însă recognoscibil. 
Făcu o pauză și se uită la ordinul prin care se transferau banii. 

— Și cu o mișcare a stiloului, pot transfera jumătate de milion 
de dolari. Câtă putere! zise el. 

— E mai mult decât o să câștig eu în următorii zece ani. 

— Nu la tarifele pe care le practici. Probabil te crezi vreun 
avocat de firmă mare. 

— Mai degrabă aș săpa șanțuri, domnule judecător. 

— Și eu la fel. Vreme de câteva clipe, pufai și semnă în tăcere 
documentele. După ce termină vraful de hârtii, spuse: Hai să 
discutăm despre săptămâna viitoare. E totul în ordine? 

— Da, din câte știu eu. Depoziţia lui Lettie este programată 
pentru luni și marţi. Herschel Hubbard este miercuri, sora lui joi, 
iar vineri este rândul lui lan Dafoe. Va fi o săptămână 
istovitoare. Cinci zile la rând pentru depoziții. 

— Și veţi folosi sala principală? 

— Da, domnule. Nu este niciun proces acolo, și i-am cerut lui 
Ozzie să ne trimită un poliţist în plus ca să ţinem ușile închise. 
Vom avea spaţiu berechet, ceea ce evident că va fi cât se poate 
de necesar. 

— lar eu voi fi aici, în caz că se întâmplă ceva. Nu vreau să fie 
vreun alt martor în sală când depune cineva mărturie. 

— Asta li s-a explicat cât se poate de clar tuturor părţilor 
implicate. 

— Și vreau să fie filmat totul. 


230 


— S-a aranjat și asta. Banii nu sunt o problemă. 

Judecătorul Atlee roase puţin coada pipei, părând ușor 
amuzat. 

— Vai, vai, cugetă el cu voce tare. Oare ce-ar spune Seth 
Hubbard dacă ar vedea lunea următoare o sală de judecată 
plină cu avocaţi zeloși luptându-se pe banii lui? 

— Sunt sigur că s-ar simţi scârbit, domnule judecător, dar 
este doar vina lui. Ar fi trebuit să împartă suma între copiii lui, 
Lettie și cine mai voia el, și nu am fi ajuns aici. 

— Crezi că o luase razna? 

— Nu, nu chiar. 

— Atunci de ce a făcut-o? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Pentru sex? 

— Ei bine, noua mea stagiară nu crede asta, și vorbim de-o 
fată umblată prin lume. O fi vorba de mama ei, dar fata nu-i 
deloc naivă. 

Exista o interdicţie împotriva unor asemenea conversații. 
Printre numeroasele secțiuni învechite din Codul Juridic al 
statului Mississippi, una dintre cele mai faimoase, cel puţin în 
rândul avocaţilor, era intitulată  Interdicţie a  Influențării 
Judecătorului. Mai pe scurt, i se interzicea unui avocat să discute 
subiecte sensibile dintr-un caz aflat în derulare cu judecătorul 
din acel caz în absenţa avocatului celeilalte părţi. Regula era 
încălcată în mod constant. In fapt, era o practică comună, mai 
ales în biroul judecătorului Reuben V. Atlee, însă numai cu 
câţiva avocaţi preferaţi și de încredere. 

Jake aflase pe pielea lui că lucrurile discutate în particular 
trebuiau să rămână între ei, necontând deloc în ședința 
tribunalului. Acolo, adică în singurul loc care conta cu adevărat, 
judecătorul Atlee spunea lucrurilor pe nume, în mod impartial, 
indiferent cât de mult ar fi fost „influenţat” în prealabil. 


22. 


Așa cum își închipuia și judecătorul Atlee, bătrânul Seth ar fi 
fost într-adevăr supărat dacă ar fi văzut cum se desfășura 
scena. Nu mai puţin de nouă avocaţi se strânseră luni dimineaţă 
în sala de judecată pentru a porni în mod formal audierile 
preliminare într-un proces care apărea acum pe rol drept „În 
cazul legal al Averii lui Henry Seth Hubbard”. Cu alte cuvinte, 
nouă avocaţi care-și ascuțeau cuţitele pentru o bucată cât mai 
mare din plăcintă. 

Pe lângă Jake, mai erau prezenţi Wade Lanier și Lester 
Chilcott, din Jackson, reprezentând-o pe Ramona Dafoe; Stillman 
Rush și Sam Larkin, din Tupelo, reprezentându-l pe Herschel 
Hubbard. Lanier încă îl presa pe lan să o preseze pe Ramona să 
îl preseze pe Herschel să renunţe la avocaţii din Tupelo și să-și 
unească forțele, însă aceste eforturi nu făcuseră până acum 
decât să sporească tensiunile din sânul familiei. Lanier ameninţa 
să se retragă dacă cei doi aliaţi nu-și puteau uni forțele, dar 
amenințările sale erau tot mai firave. lan bănuia că erau mult 
prea mulţi bani în joc pentru ca un avocat să-și permită să se 
retragă. Copiii lui Herschel erau reprezentaţi de Zack Zeitler, un 
avocat din Memphis, licenţiat și în Mississippi. El își adusese un 
asociat al cărui singur rol era să ocupe un scaun, să ia întruna 
notițe și să lase impresia că Zeitler avea resurse. Copiii Ramonei 
erau reprezentaţi de Joe Bradley Hunt, din Jackson, care își 
adusese și el un asociat, la fel ca Zeitler. Ancil, deși parte 
interesată, era încă presupus mort, așa că nu era reprezentat și 
nici pomenit. 

Portia era una dintre cei trei asistenţi juridici din sală. Wade 
Lanier și Stillman Rush îi aduseseră pe ceilalți doi, ambii bărbaţi 
albi, la fel ca toţi ceilalţi din sala de judecată, cu excepţia 
grefierei care era o femeie albă. „Tribunalul este proprietatea 
contribuabililor”, îi zisese Jake Portiei. „Așa că poartă-te de 
parcă ai fi pe moșia ta.” Ea se străduia, dar era extrem de 
agitată. Se aștepta la multă tensiune, poate chiar la vorbe grele, 
la o atmosferă încărcată de competiţie și neîncredere. Însă nu 
văzu decât niște albi dând mâna unul cu celălalt, aruncându-și 


232 


insulte amicale, râzând și simțindu-se bine în timp ce-și beau 
cafeaua și așteptau să se facă ora nouă. Dacă exista vreo urmă 
de nervozitate determinată de războiul care era pe punctul de-a 
începe, ei bine, aceasta nu era deloc vizibilă. 

— Sunt doar niște depoziţii, îi spusese Jake. O să te plictisești 
din cale-afară. Moarte prin depoziţie. 

În centrul sălii de judecată, între bară și prezidiu, mesele 
fuseseră lipite între ele, cu scaunele îngrămădite. Avocaţii își 
găsiră încet-încet locul, deși nu exista o ordine prestabilită. Cum 
Lettie urma să fie prima martoră, Jake se așeză lângă scaunul 
gol din capătul rândului. În celălalt capăt, grefiera aranja 
camera video când un funcţionar intră cu un ibric plin cu cafea 
și îl așeză pe masă. 

După ce toată lumea își ocupă locul și se mai liniști cât de cât, 
Jake îi făcu semn Portiei, care deschise o ușă laterală și o aduse 
pe mama ei înăuntru. Lettie era îmbrăcată în hainele de biserică 
și arăta grozav, deși Jake îi zisese că poate purta ce vrea ea. 

— Este doar o depoziție. 

Ea se așeză în capătul mesei, cu Jake lângă ea, cu grefiera de 
cealaltă parte a mesei în fața unei mașini de scris și cu fiica ei în 
apropiere. Se uită la masa lungă, zâmbi către mulţimea de 
avocaţi și le dădu bună dimineaţa. Toţi avocaţii îi răspunseră cu 
zâmbete. Un început bun. 

însă asta nu dură mult. Când Jake se pregătea să înceapă 
procedurile preliminare, ușa principală se deschise și Rufus 
Buckley intră în sală cu servieta în mână, de parcă ar fi avut 
treabă acolo. Sala de judecată era goală - nu exista nici măcar 
un spectator - și așa trebuia să rămână conform dispoziţiei 
judecătorului Reuben Atlee. Era evident că Buckley nu venise 
acolo ca simplu observator. 

Trecu prin ușița despărțitoare și se așeză la masă. Ceilalţi 
nouă avocaţi îl priviră cu suspiciune. 

Jake simţi brusc nevoia de a se lua la harţă. Strigă cu voce 
tare: 

— Salut, Rufus. Ce bine să te vedem în libertate! 

— Ha-ha, Jake. Ce amuzant mai ești. 

— Ce cauţi aici? 

— Am venit pentru depoziţie. Nu se vede? replică Buckley. 

— Pe cine reprezinţi? 


233 


— Reprezint același client pe care îl am de-o lună: Simeon 
Lang. 

— El nu este parte interesată. 

— O, dar noi credem că este. Noi credem că, deși s-ar putea 
ajunge în instanţă în această chestiune, domnul Lang are un 
interes pecuniar în contestarea testamentului. De aceea am 
venit aici. 

Jake se ridică și zise: 

— Bine, hai să ne oprim puţin. Domnul judecător Atlee este 
pe-aproape, în caz că apar probleme. Mă duc să îl aduc. 

Jake plecă grăbit din sala de judecată, iar Buckley se așeză pe 
scaun, ușor agitat. 

Câteva minute mai târziu, judecătorul Atlee intră prin spatele 
prezidiului, fără robă, și își ocupă poziţia obișnuită. 

— Bună dimineaţa, domnilor, rosti el cu glas aspru, și fără să 
mai aștepte răspuns, adăugă: Domnule Buckley, spuneţi-mi, vă 
rog, în cât mai puţine cuvinte, ce căutaţi aici. 

Buckley se ridică, în stilu-i obișnuit, și zise: 

— Ei bine, domnule judecător, noi încă îl reprezentăm pe 
domnul Simeon Lang și... 

— Care noi? 

— Domnul Booker Sistrunk și cu mine, alături de... 

— Domnul Sistrunk nu va apărea în această sală de judecată, 
domnule Buckley, cel puţin nu în acest proces. 

— Bine, atunci poziţia noastră rămâne neschimbată. Domnul 
Simeon Lang este parte din... 

— Nu, nu este parte, și nici nu-i voi îngădui să fie parte. De 
aceea, domnule Buckley, dumneavoastră nu reprezentaţi o 
parte interesată. 

— Însă asta nu s-a stabilit în mod definitiv. 

— Ba da. Am stabilit-o eu. Dumneavoastră nu aveţi ce căuta 
aici, domnule Buckley. lar această depoziţie este închisă 
publicului. 

— Haideţi, domnule judecător, este doar o depoziţie, nu vreo 
întrunire secretă. Mărturia va fi consemnată în dosarul cazului și 
va fi pusă la dispoziţia publicului larg. 

— Eu voi decide asta, la un moment dat, în viitor. 

— Domnule judecător, tot ce va spune martora astăzi va fi 
consemnat drept depoziţie sub jurământ și va deveni parte a 
dosarului din acest caz. 


234 


— Nu-mi dați lecţii, domnule Buckley. 

— Îmi pare rău, nu am... 

— Aceste depoziţii vor fi sigilate până le voi revedea eu. Să fiu 
sincer, domnule Buckley, nu-mi place să fiu pus în poziţia de a fi 
nevoit să mă cert cu dumneavoastră. Trebuie să vă reamintesc 
ce s-a întâmplat ultima oară când aţi spus mai mult decât era 
cazul în această sală de judecată? 

— Nu-i nevoie, domnule judecător, rosti Buckley. 

— O zi bună, domnule Buckley, zise judecătorul cu glas tare. 

Buckley rămase neajutorat, nevenindu-i a crede, cu brațele în 
lături, ca și cum ar fi încremenit. 

— Vorbiţi serios, domnule judecător? 

— Cât se poate de serios, domnule Buckley. O zi bună. 

Buckley dădu din cap, se întinse după servietă și ieși în grabă 
din sală. După ce ușa se închise în urma lui, judecătorul Atlee 
spuse „Continuaţi”, și se făcu nevăzut. 

Toată lumea trase adânc aer în piept. 

— Bun, unde eram? zise Jake. 

— Mie mi-e dor de Sistrunk, rosti Wade Lanier pe un ton 
tărăgănat, stârnind câteva râsete. 

— Cred și eu, făcu Jake. El și Buckley ar fi lăsat o impresie 
nemaipomenită în faţa oricărui juriu din comitatul Ford. 

Jake i-o prezentă pe Lettie grefierei, celorlalţi avocaţi, toate 
nume și feţe neclare pentru ea din cauza numărului mare, și îi 
explică pe larg în ce consta depoziţia. Instrucţiunile erau relativ 
simple. Vă rog să vorbiţi clar, rar, și dacă vreo întrebare nu vi se 
pare limpede, cereţi să fie repetată. Dacă nu sunteţi sigură, nu 
spuneţi nimic. El, Jake, avea să obiecteze dacă era cazul, și nu 
uitaţi că trebuie să spuneţi numai adevărul, deoarece vă aflaţi 
sub jurământ. Avocaţii urmau să îi pună întrebări pe rând. Dacă 
simţea nevoia de o pauză, trebuia doar s-o ceară. Grefiera avea 
să consemneze totul, cuvânt cu cuvânt, iar camera video urma 
să înregistreze întreaga depoziţie. Dacă, dintr-un motiv sau 
altul, Lettie nu putea depune mărturie la proces, înregistrarea 
video avea să fie folosită drept probă. 

Instrucţiunile erau necesare și nu prea. Jake, Portia și Lucien 
exersaseră ore în șir cu Lettie în sala de conferinţe de la birou. 
Era foarte bine pregătită, deși într-o depoziţie era imposibil să 
prezici ce urma să se discute. La proces, mărturiile trebuiau să 
fie relevante. Lucrurile nu stăteau la fel în cazul unei depoziţii, 


235 


care se transforma adeseori într-o expediție pescărească 
prelungită. 

Fii politicoasă. Fii concisă. Nu te oferi să spui ceva. Dacă nu 
știi, asta este. Nu uita că se înregistrează totul. lar eu voi fi 
lângă tine, ca să te protejez, îi zisese Jake în repetate rânduri. 
Portia se dusese în pod și găsise zeci de depoziţii vechi pe care 
le studiase apoi ore în șir. Înţelegea chichiţele, strategiile și 
capcanele. Vorbise cu mama ei ore întregi pe veranda din spate 
a fostei case a familiei Sappington. 

Lettie era cât se poate de pregătită. După ce depuse 
jurământul în faţa grefierei, Wade Lanier se prezentă cu un 
surâs prostesc și începu interogatoriul. 

— Haideţi să începem cu familia dumneavoastră, rosti el. 

Nume, adresa curentă, data și locul nașterii, educaţia, starea 
profesională, numărul de copii, de nepoți, părinţii, fraţii, surorile, 
verii, mătușile, unchii. Lettie și Portia repetaseră totul în 
amănunt și răspunsurile veneau în mod natural. 

Lanier se opri la un moment dat, când realiză că Portia era 
fiica ei. 

— Lucrează ca stagiară în biroul meu, explică Jake. Este 
plătită. 

Asta provocă oarecare rumoare la masă. Stillman Rush 
întrebă într-un final: 

— Nu-i un conflict de interese la mijloc, Jake? 

Jake se gândise mult la asta. 

— Deloc. Eu reprezint averea. Portia nu este beneficiara 
testamentului. Nu văd niciun conflict. Voi ce ziceţi? 

— O să fie martoră în proces? întrebă Lester Chilcott. 

— Nu. A fost plecată în armată în ultimii șase ani. 

— Va avea acces la anumite informaţii pe care mama ei poate 
că nu artrebui să le vadă? întrebă Zack Zeitler. 

— Cum ar fi? 

— Nu pot să-ţi dau un exemplu acum. Pur și simplu speculam. 
Nu spun că există un conflict de interese, Jake, sunt doar ușor 
surprins. 

— L-ai informat pe domnul judecător Atlee? întrebă Wade 
Lanier. 

— Da, săptămâna trecută, și nu a avut nimic de obiectat. 

Și cu asta se încheie orice discuţie. Wade Lanier își reluă 
întrebările cu privire la părinţii și bunicii lui Lettie. Întrebările 


236 


sale erau ușoare, aproape pe un ton de conversație, ca și cum 
chiar l-ar fi interesat unde locuise cândva bunica ei din partea 
mamei și cu ce se ocupase. După o oră, Jake trebui să se lupte 
cu tentaţia de a visa cu ochii deschişi. Era important să ia notițe 
în caz că un alt avocat, peste câteva ore, le-ar fi repetat din 
neglijenţă. 

Înapoi la Lettie. Ea terminase liceul în 1959, în Hamilton, 
Alabama, la vechea școală pentru copiii de culoare. Fugise în 
Memphis și îl cunoscuse pe Simeon. Se căsătoriseră imediat și 
Marvis se născuse anul următor. 

Wade Lanier insistă o vreme asupra lui Marvis: asupra 
cazierului, a condamnărilor, a încarcerării. Lettie vorbi cu glas 
sugrumat, ștergându-și obrajii, dar nu cedă nervos. Urmă 
Phedra și problemele ei: doi copii născuţi în afara căsătoriei, 
primii nepoți ai lui Lettie; un istoric al angajărilor subțire, în cel 
mai fericit caz. Momentan Phedra locuia cu părinţii; de fapt, nu 
plecase niciodată de acasă. Făcuse copiii cu doi bărbaţi diferiți 
care dispăruseră de mult din peisaj. 

Portia tresări când auzi întrebările legate de fratele și de sora 
ei. Nu erau niște secrete, dar nici nu se discutau în mod 
obișnuit. Familia vorbea în șoaptă despre asemenea lucruri, însă 
aici se vorbea pe faţă despre ele de către niște albi, străini cu 
toţii. 

La ora 10.30, luară o pauză de cincisprezece minute și toată 
lumea se risipi care încotro. Avocaţii se duseră să caute 
telefoane. Portia și Lettie se îndreptară spre toaleta femeilor. O 
funcţionară aduse un ibric cu cafea proaspătă și o tavă cu 
prăjiturele de la magazin. Mesele semănau deja cu o groapă de 
gunoi. 

Când se reluară lucrările, Stillman Rush preluă interogatoriul 
și insistă asupra lui Simeon, care avea o familie mai complicată. 
Lettie recunoscu că nu știa multe detalii despre strămoșii lui. 
Istoricul angajărilor sale era plin de lacune, însă ea își amintea 
de slujbele lui de șofer de camion, șofer de buldozer, tăietor de 
lemne, zugrav și calfă de zidar. Fusese arestat de câteva ori, cel 
mai recent în octombrie trecut. Pentru delicte mărunte, nu 
pentru infracţiuni grave. Da, se despărțiseră de câteva ori, dar 
niciodată pentru mai mult de două luni. 

Gata cu Simeon, cel puţin pentru moment; Stillman voia să 
revină la CV-ul lui Lettie. Ea lucrase pentru Seth Hubbard cu 


237 


întreruperi, când cu jumătate de normă, când cu normă 
întreagă, aproape trei ani. Înainte de asta, lucrase vreme de trei 
ani ca menajeră în casa din Clanton a unui cuplu de bătrâni de 
care Jake nu mai auzise niciodată. Aceștia muriseră la un 
interval de trei luni unul de altul, și Lettie rămăsese fără slujbă. 
Înainte de asta, lucrase ca bucătăreasă la cantina gimnaziului 
din Karaway. Stillman voia date, salarii, măriri, șefi, fiecare 
detaliu mărunt, iar Lettie răspunse cât putu de bine. 

Glumiţi? se gândi Portia. Cum naiba poate să conteze numele 
șefului de acum zece ani al mamei mele în această contestare 
de testament? O să fie ca o expediţie pescărească, le zisese 
Jake. Bun venit în universul plictisitor și îndobitocitor al 
razboiului depozițiilor. 

Jake le mai explicase și că depoziţiile se întindeau de-a lungul 
mai multor zile deoarece avocaţii erau plătiţi cu ora, sau cel 
puțin așa stăteau lucrurile în cazul avocaţilor care puneau 
întrebările banale și monotone. Cum practic nu existau restricţii 
în privinţa aspectelor ce puteau fi abordate, și cu aparatele de 
taxat pornite, avocaţii, mai ales cei de la companiile de asigurări 
și de la marile corporaţii, nu aveau niciun interes să fie conciși. 
Câtă vreme puteau păstra conversaţia aproape de o persoană, 
chestiune sau lucru câtuși de puţin conectate de proces, puteau 
să o ţină așa ore-n șir. 

Însă Jake îi explicase că situaţia era diferită în cazul Hubbard, 
el fiind singurul avocat plătit la oră. Ceilalţi urmau să primească 
un procent din sumă, în cazul în care câștigau. Dacă 
testamentul olograf era invalidat, banii aveau să revină familiei, 
conform testamentului precedent, și toţi acei avocați aveau să 
primească o parte. Cum ceilalți avocaţi nu aveau nicio garanţie 
că vor fi plătiţi, el crezuse că nu vor insista cu asemenea 
întrebări anoste. 

Portia nu era însă atât de sigură. Totul părea teribil de 
plictisitor. Lui Stillman îi plăcea să sară de la un subiect la altul, 
probabil în încercarea de a dezorienta martora. Captă atenţia 
tuturor când zise: 

— Și-acum, este adevărat că aţi împrumutat bani de la fostul 
dumneavoastră avocat, Booker Sistrunk? 

— Da. Lettie se așteptase la această întrebare, așa că 
răspunse fără ezitare. 


238 


Nu exista nicio lege sau regulă care să interzică un asemenea 
împrumut, cel puţin nu în cazul persoanei care îl primea. 

— Care a fost valoarea acestuia? 

— Cinci mii de dolari. 

— V-a scris un cec sau v-a dat bani gheață? 

— Ne-a dat bani gheață, iar eu și Simeon am semnat o poliţă. 

— A fost singurul împrumut din partea lui Sistrunk? 

— Nu, a mai fost unul, tot de cinci mii de dolari. 

— De ce aţi împrumutat bani de la domnul Sistrunk? 

— Pentru că aveam nevoie de ei. Eu mi-am pierdut slujba, și 
cu Simeon nu știi niciodată. 

— Aţi luat banii și v-aţi mutat într-o casă mai mare? 

— Da. 

— Și câţi oameni locuiesc acum în acea casă? 

Lettie se gândi o clipă, apoi zise: 

— Undeva în jur de unsprezece, dar numărul variază. Unii vin, 
alţii pleacă... 

Jake se uită urât la Stillman, de pară ar fi vrut să zică „Nici să 
nu te gândești să ceri toate cele unsprezece nume. Putem să 
trecem mai departe?” 

Stillman fu tentat o clipă, dar trecu mai departe. 

— Cât este chiria pe care o plătiţi? 

— Șapte sute de dolari pe lună. 

— Și acum sunteţi șomeră? 

— Da. 

— Unde lucrează soțul dumneavoastră acum? 

— Nu lucrează. 

— Cum domnul  Sistrunk nu mai este avocatul 
dumneavoastră, cum aveţi de gând să-i plătiți datoria? 

— Ne vom gândi la asta mai târziu. 

* 

Roxy adusese sandviciuri și chipsuri pentru prânz și mâncară 
în sala de conferințe, unde li se alătură și Lucien. 

— Cum a fost? întrebă el. 

— Eh, prima rundă de întrebări fără rost, ca de obicei, rosti 
Jake. Lettie s-a descurcat de minune, dar deja a obosit. 

— Nu pot s-o ţin în ritmul ăsta încă o zi și jumătate, zise 
Lettie. 

— Of, ce-a ajuns audierea preliminară în ziua de azi, făcu 
Lucien, scârbit. 


239 


— Spune-ne cum era pe vremuri, Lucien, îl îndemnă Jake. 

— Ei bine, pe vremuri, când era mult mai bine decât acum, cu 
toate regulile astea noi... 

— Nu le-am scris eu. 

— Nu erai obligat să îţi divulgi toţi martorii și să descrii ce 
urmează să declare, în niciun caz. Procesul semăna mai degrabă 
cu o ambuscadă. Tu ai martorii tăi, eu pe ai mei, ne prezentăm 
la tribunal și se ţine procesul. Asta te silea să fii un avocat mai 
bun pentru că trebuia să reacţionezi spontan. În ziua de azi, 
totul trebuie dezvăluit dinainte și toţi martorii trebuie să fie 
disponibili pentru depoziții. Gândiţi-vă cât timp ia asta. Câtă 
cheltuială. Era mult mai bine pe atunci, vă jur. 

— Ce-ar fi să iei o îmbucătură sănătoasă din sandviciul ăla? 
rosti Jake. Lettie trebuie să se relaxeze și nimeni nu se poate 
relaxa când începi tu să trăncănești. 

Lucien mușcă puţin din sanavici și zise: 

— Tu ce părere ai, Portia? 

Ea ronţăia niște chipsuri. Le lăsă jos și spuse: 

— E destul de interesant să fiu în cameră cu atâţia avocați. 
Mă face să mă simt importantă. 

— Nu te lăsa impresionată, o temperă Jake. Cei mai mulţi 
dintre tipii ăia nu ar putea să instrumenteze nici măcar un caz 
banal de furt din magazin într-un tribunal orășenesc. 

— Pun pariu că Wade Lanier poate, interveni Lettie. E dibaci, 
îmi lasă impresia că știe ce-o să zic înainte să deschid gura. 

— El este foarte bun, recunoscu Jake. Crede-mă, Lettie, o să 
ajungem să-l dispreţuim. Chiar dacă pare un tip de treabă acum, 
nu o să mai vrei să-l vezi la faţă după ce se va isprăvi toată 
tărășenia. 

Perspectiva unei lupte îndelungate păru să O 
descumpănească pe Lettie. La patru ore de la începutul 
tatonărilor, ea era deja epuizată. 

* 

În timpul pauzei de masă, două funcționare montară un mic 
brad artificial de Crăciun în capătul din spate al sălii de judecată. 
Din locul unde stătea la masă, Jake avea o vedere clară și 
neobstrucționată a pomului. In ajunul fiecărui Crăciun, la 
amiază, majoritatea funcționarilor și judecătorilor din tribunal, 
cât și câțiva avocați aleși pe sprânceană se adunau acolo pentru 


240 


lichior de ouă și cadouri. Era o reuniune pe care Jake făcea tot 
posibilul să o evite. 

Bradul însă îi amintea că mai erau doar câteva zile până la 
Crăciun, și lui încă nu-i trecuse prin cap să meargă la 
cumpărături. In timp ce Wade Lanier continua interogatoriul pe 
un ton jos și sec care mai că te adormea, mintea lui Jake zbură 
spre sărbători. In ultimii doi ani, se chinuiseră să-și decoreze 
casa închiriată și să o aducă la viaţă de sărbători. Hanna îi ajuta 
enorm. Prezenţa copilei le menținea moralul ridicat. 

Lanier trecu la un subiect sensibil. Încet, cu tact, începu să o 
descoasă pe Lettie cu privire la îndatoririle ei în perioada în care 
domnul Hubbard era bolnav la pat din cauza chimioterapiei și a 
radiaţiilor. Lettie îi explică cum o agenţie de îngrijire la domiciliu 
trimisese asistente care să se ocupe de el, însă aceste femei nu 
fuseseră suficient de bune și de politicoase, iar domnul Hubbard 
putea fi foarte grosolan. Nu că i-ar fi găsit vreo vină în asta. Le 
făcuse să plece și se certase cu cei de la agenţie. În cele din 
urmă, Lettie începuse să-i poarte și de grijă. Îi gătea ce voia el și 
îl hrănea când avea nevoie de ajutor. Il ajuta să coboare din pat 
și să meargă la baie, unde stătea pe closet și câte o jumătate de 
oră. Mai avea accidente, și ea schimba așternuturile. În câteva 
rânduri fusese silit să folosească o ploscă, iar Lettie îl îngrijise. 
Nu, nu fusese o muncă plăcută, iar ea nu avea pregătire pentru 
așa ceva, dar se descurcase. El îi era recunoscător pentru 
bunătatea ei. Avea încredere în ea. Da, în câteva rânduri îi 
făcuse baie domnului Hubbard chiar în pat. Da, o baie completă, 
atingându-l peste tot. El era foarte bolnav și de-abia conștient. 
Mai târziu, când încetase chimioterapia și tratamentul cu radiaţii 
pentru o vreme, își recăpătase puterile și începuse să se 
deplaseze de unul singur cât mai curând posibil. Își revenise cu 
o determinare uimitoare. Nu, nu se lăsase nicio clipă de fumat. 

Intimitatea ne poate distruge cazul, îi explicase Jake Portiei 
cât se poate de sincer, iar aceasta îi transmisese o variantă 
ceva mai delicată mamei sale. Dacă juraţii cred că Lettie s-a 
apropiat prea mult de Seth Hubbard, nu o să le vină greu să 
creadă că ea a exercitat o influenţă necorespunzătoare asupra 
lui. 

Domnul Hubbard se purta afectuos cu ea? Era genul de 
persoană care să te îmbrăţișeze, să te ciupească de obraz, să te 
bată ușor peste fund? In niciun caz, răspunse Lettie. Niciodată. 


241 


Șeful ei avea o fire aspră și rezervată. Avea foarte puţină 
răbdare cu ceilalți oameni și nu avea nevoie de mulţi prieteni. 
Nu dădea mâna cu Lettie când ea ajungea la serviciu dimineața, 
nici nu o îmbrăţișa când pleca acasă. Era angajata lui, nimic mai 
mult: nu prietenă, nu confidentă, nimic altceva. Era politicos și îi 
mulțumea atunci când era cazul, dar nu era deloc genul 
vorbăreţ. 

Ea nu știa nimic despre afacerea lui, nici despre viaţa lui 
socială. El nu pomenise niciodată nimic despre vreo altă femeie, 
iar Lettie nu văzuse niciodată vreuna în casă. De fapt, nu-și 
amintea nici măcar o singură ocazie în care vreun prieten sau 
partener de afaceri să-l fi vizitat acasă, în toţi cei trei ani în care 
lucrase ea acolo. 

Perfect, își spuse Jake. 

Avocaţii nepricepuţi încearcă să păcălească martorii, să îi 
încolțească sau să îi ameţească, totul în efortul de a câștiga 
depoziția. Avocaţii buni preferă să câștige la proces, folosind 
depozițiile doar pentru a strânge informaţii cu care să poată 
pune capcane mai apoi. Marii avocaţi săreau cu totul peste 
depoziţii, punând la cale ambuscade de toată frumusețea în fața 
juriului. Wade Lanier și Stillman Rush erau avocați buni și își 
petrecură prima zi adunând date. Pe parcursul celor opt ore de 
examinare directă, nu scăpară niciun cuvânt nelalocul lui, nu 
lăsară nici cea mai mică impresie de lipsă de respect față de 
martoră. 

Jake rămase impresionat de prestaţia adversarilor săi. Mai 
târziu, la birou, le explică lui Lettie și Portiei că atât Lanier, cât și 
Rush jucau practic un rol. Voiau să pară niște tipi prietenoși, 
care chiar o plăceau pe Lettie și nu voiau decât să afle adevărul. 
Voiau ca Lettie să-i placă, să aibă încredere în ei, astfel încât la 
proces să-și lase garda jos. 

— Sunt niște lupi, rosti el. La proces îţi vor sări la beregată. 

— Jake, nu o să stau în boxa martorilor opt ore, nu? întrebă 
Lettie extenuată. 

— O să fii pregătită. 

Ea avea oarecare dubii. 

* 

Zack Zeitler începu în dimineața următoare cu o serie de 
întrebări de tatonare despre ultimele zile din viața domnului 
Hubbard. Nimeri la țintă când întrebă: 


242 


— L-aţi văzut sâmbătă, pe 1 octombrie? 

Jake se pregăti sufletește pentru ce avea să urmeze. Știa asta 
de multe zile, dar nu era chip să poată fi evitat. Adevărul 
rămânea adevăr. 

— Da, răspunse Lettie. 

— Parcă spuneați că nu lucraţi niciodată sâmbăta. 

— Așa este, dar domnul Hubbard mi-a cerut să vin în acea 
sâmbătă. 

— De ce anume? 

— Voia să merg cu dumnealui la birou, să fac curat. Omul 
care făcea asta de obicei era bolnav și locul avea nevoie de 
șmotru. 

De cealaltă parte a mesei, răspunsul lui Lettie avu un efect 
mai puternic decât cafeaua de dimineaţă: ochi căscați, spinări 
îndreptate, funduri trase spre marginea scaunelor, câteva priviri 
grăitoare. 

Simţind mirosul de sânge, Zeitler insistă precaut. 

— La ce oră ați ajuns acasă la domnul Hubbard? 

— Pe la nouă dimineața. 

— Și ce v-a zis dumnealui? 

— A zis că vrea să mă duc cu el la birou. Așa că am urcat în 
mașină și ne-am dus la biroul dumnealui. 

— În ce mașină? 

— În mașina dumnealui. În Cadillac. 

— Cine a condus? 

— Eu. Domnul Hubbard m-a întrebat dacă am mai condus 
vreodată un Cadillac nou. l-am spus că nu. li zisesem mai 
devreme cât de frumoasă era mașina, așa că m-a întrebat dacă 
vreau să o conduc. La început am refuzat, dar el mi-a dat cheile. 
Așa că am condus până la birou. Am fost agitată tot drumul. 

— Deci dumneavoastră l-aţi condus acolo? repetă Zeitler. 

Toate capetele din jurul mesei se plecară la unison când 
avocaţii se apucară să-și ia notițe cu frenezie, cu zeci de gânduri 
zburându-le prin minte. In ceea ce avea să fie poate cea mai 
faimoasă contestare de testament din istoria statului, 
beneficiara, care nu era rudă de sânge, chiar îl dusese cu 
mașina pe muribund la notar să semneze un testament prin 
care acesta își dezmoștenea practic familia, lăsându-i totul ei. 
Curtea Supremă invalidase ultimul testament pe motiv de 
influență necorespunzătoare, oferind drept motivaţie faptul că 


243 


„beneficiarul neașteptat” fusese implicat în redactarea noului 
testament. De la acea decizie a instanţei din urmă cu treizeci de 
ani, nu era ceva ieșit din comun ca un avocat să întrebe „cine l- 
a dus la notar?” când se descoperea un testament neașteptat. 

— Da, rosti ea. Jake îi urmări pe ceilalți opt avocați 
reacţionând întocmai cum anticipase el. Pentru ei era un cadou, 
pentru el era un obstacol de depășit. 

Zeitler își aranjă cu grijă notițele, apoi zise: 

— Cât timp aţi petrecut în biroul dumnealui? 

— Nu m-am uitat la ceas, dar cred că vreo două ore. 

— Mai era cineva de față? 

— Nimeni. Dumnealui mi-a zis că de obicei nu lucrau 
sâmbăta, cel puţin nu la birou. 

— Înţeleg. 

Vreme de un ceas, Zeitler o interogă în amănunt despre acea 
sâmbătă dimineaţă. Îi ceru lui Lettie să schiţeze planul clădirii 
de birouri și să precizeze unde făcuse ea curat și unde stătuse 
domnul Hubbard în tot acest timp. Ea zise că el nu ieșise din 
birou și că ușa rămăsese în permanenţă închisă. Nu, nu intrase 
acolo nici măcar ca să facă curat. Nu știa la ce lucrează 
dumnealui sau ce făcea în biroul dumisale. Venise și plecase cu 
servieta sa obișnuită, însă nu avea habar ce era în ea. Părea să 
aibă mintea limpede, era clar capabil să conducă mașina dacă 
voia, iar ea știa prea puţine despre calmantele pe care le lua. 
Da, era slăbit și plăpând, dar mersese la birou zilnic în acea 
săptămână. Nu știa dacă îi mai văzuse cineva la birou. Da, tot 
ea condusese Cadillacul și la întoarcere, apoi se dusese acasă, 
unde ajunsese pe la amiază. 

— Și dumnealui nu v-a pomenit niciodată faptul că își 
întocmea testamentul? 

— Obiecţie, zise Jake. A răspuns la această întrebare de două 
ori deja. 

— Mă rog... Voiam doar să verific. 

— S-a consemnat deja. 

— Bine. 

Cum dăduse de un adevărat filon de aur, Zeitler nu prea voia 
să treacă mai departe. Stabili următoarele lucruri: Lettie 
condusese Cadillacul doar în acea zi; văzuse foarte rar flacoane 
de medicamente prin casă; bănuia că el își ţinea medicamentele 
în servietă; uneori avea dureri groaznice; nu vorbise niciodată 


244 


de sinucidere; nu fusese niciodată martoră la vreun 
comportament bizar care să sugereze că se afla sub influenţa 
medicamentației; nu era băutor, dar mai ţinea din când în când 
bere în frigider; și avea un birou în dormitor, deși nu lucra 
aproape niciodată acasă. 

Până marți la amiază, deja Lettie era gata să renunțe. Luară 
prânzul în biroul lui Jake, tot împreună cu Portia, apoi ea trase 
un pui de somn pe canapea. 

* 

„Moartea prin depoziție” continuă miercuri, când Jake trecu la 
cârmă și îl interogă câteva ore pe Herschel Hubbard. Ședinţa de 
dimineaţă se desfășură cu o încetineală ridicolă, și nu dură prea 
mult ca să se stabilească faptul că Herschel nu realizase cine 
știe ce în viața lui și că își asumase foarte puţine riscuri în 
carieră. Divorțul fusese cel mai incitant eveniment din viața sa. 
Fură acoperite și subiectele fierbinţi, de genul educaţiei, 
experienţei de muncă, afacerilor, fostelor case și apartamente, 
relaţiilor, prietenilor, intereselor, pasiunilor, convingerilor 
religioase și simpatiilor politice, toate dovedindu-se a fi uluitor 
de plictisitoare. Câţiva dintre avocaţi începură să moţăie. Portia, 
aflată în cea de-a treia zi de activitate juridică, se strădui din 
răsputeri să rămână trează. 

După prânz, avocaţii reveniră fără niciun chef în sala de 
judecată pentru o nouă ședință. Jake izbuti să mai anime 
lucrurile când încercă să stabilească mai exact cât timp își 
petrecuse Herschel cu tatăl său în ultimii ani. Herschel se 
strădui să dea impresia că el și bătrânul fuseseră apropiaţi, dar 
își aminti cu greu vizitele făcute. Dacă vorbeau atât de des la 
telefon, oare ce aveau să dezvăluie  desfășurătoarele 
convorbirilor? îl întrebă Jake. Primea vederi și scrisori de la Seth? 
Herschel era sigur că primise, dar nu la fel de sigur că le putea 
prezenta. Avocaţii lui îl sfătuiseră să fie cât mai vag cu putință, 
și asta îi reușea de minune. 

Când ajunseră cu discuţia la Lettie Lang, Herschel declară că 
fusese des în preajma ei, în timpul numeroaselor sale vizite la 
tatăl său mult iubit. În opinia lui, Seth ţinea foarte mult la ea. 
Recunoscu că nu îi văzuse niciodată atingându-se cumva, dar 
era ceva în felul în care se uitau unul la celălalt. Ce anume? Nu 
știa sigur, doar că era ceva între ei. Ea asculta mereu, stând în 
umbră și trăgând cu urechea. Și pe măsură ce boala tatălui său 


245 


se agravase, el ajunsese să depindă tot mai mult de Lettie, ceea 
ce îi făcuse să devină mai apropiaţi. Jake îl întrebă dacă sugera 
cumva că ar fi întreţinut relaţii intime. „Numai Lettie știe asta”, 
replicase Herschel, insinuând, desigur, ceea ce era evident. 

Portia spumega de furie aruncându-și privirea în jurul mesei. 
Presupunea că toată lumea de acolo, în afară de Jake, credea că 
mama ei se culcase cu un alb bătrân și bolnav, și că făcuse asta 
ca să pună mâna pe banii lui. Insă își lăsă privirea jos și arboră 
aceeași expresie imperturbabilă pe chip, umplând o nouă 
pagină cu notițe ce nu aveau să mai fie recitite vreodată. 

Șapte ore de întrebări fură mai mult decât suficiente pentru a 
stabili că Herschel Hubbard era o persoană deloc interesantă și 
că avea o relaţie rece și distantă cu tatăl său. Incă locuia cu 
mama lui, încă își lingea rănile după un divorţ urât și, la cei 46 
de ani ai săi, de-abia subzista din venitul pe care îl scotea dintr- 
un bar studenţesc. Herschel avea nevoie disperată de o 
moștenire. 

La fel ca Ramona. Depoziţia ei începu la ora nouă, joi 
dimineaţă, și deja la acel moment avocaţii erau ţâfnoși și sătui 
de acest caz. Se întâmpla foarte rar ca depoziţiile să se întindă 
pe parcursul a cinci zile consecutive, deși nu era fără precedent. 
In timpul unei pauze, Wade Lanier le povesti cum luase 
consecutiv depoziţiile a doisprezece martori de-a lungul a zece 
zile în cazul unei deversări de petrol din New Orleans. Martorii 
erau din Venezuela, majoritatea nu vorbeau engleză, iar 
translatorii nu erau foarte buni. Avocaţii petrecuseră de mama 
focului noapte de noapte, trecuseră prin depoziţii mahmuri și doi 
dintre ei se internaseră la dezalcoolizare după ce se terminase 
ordalia. 

Nimeni nu avea mai multe povești decât Wade Lanier. Era cel 
mai în vârstă avocat dintre ei și își petrecuse treizeci de ani în 
sălile de judecată. Cu cât privea și asculta mai mult Jake, cu atât 
îl respecta mai mult pe Lanier. Tipul avea să fie un adversar 
formidabil în faţa juriului. 

Ramona se dovedi la fel de plictisitoare ca fratele ei. Din 
depoziţiile lor deveni tot mai clar că Seth Hubbard fusese un 
tată nepăsător pentru care copiii nu însemnau mare lucru. 
Privind acum în urmă, și cu atâţia bani în joc, ei încercau 
vitejește să îi îmbunătățească imaginea bătrânului și să dea 
impresia că avuseseră o familie apropiată și fericită, însă Seth 


246 


pur și simplu nu putea fi reinventat. Jake o descusu, insistând și 
întinzându-i capcane pe ici, pe colo, mereu cu zâmbetul pe față 
și încercând să nu o jignească. Cum ea și Herschel petrecuseră 
foarte puţin timp în compania tatălui lor, mărturiile lor nu aveau 
să fie atât de importante la proces. Ei nu fuseseră lângă el în 
ultimele zile de viaţă; așadar, nu puteau oferi detalii cu privire la 
capacitatea sa de judecată. Nu aveau nicio dovadă directă a 
presupusei sale apropieri de Lettie. 

Și acestea erau doar depoziţiile preliminare. Jake și ceilalţi 
avocați știau că erau șanse foarte mari ca Lettie, Herschel, 
Ramona și lan Dafoe să fie puși să repete depoziţiile. După ce 
faptele deveneau mai clare și chestiunile discutate mai 
specifice, avocaţii urmau să vină cu alt rând de întrebări. 


247 


23. 


Când ieși în grabă din tribunal joi după-amiază, Jake fu oprit 
de Stillman Rush, care îl întrebă dacă are timp să bea un pahar 
cu el. Era o ofertă ciudată, dat fiind că ei doi nu aveau nimic în 
comun, în afară de cazul Hubbard. Sigur, zise el, de ce nu? 
Stillman avea ceva important de discutat; altminteri nu și-ar fi 
pierdut vremea cu un avocăţel ca Jake. 

Se întâlniră într-un bar de la subsolul unei clădiri vechi de 
lângă piață, la o aruncătură de băț de tribunal. Afară se lăsase 
deja întunericul și era ceaţă, o seară înnegurată tocmai potrivită 
pentru a bea un pahar. Deși Jake nu frecventa barurile, mai 
fusese acolo. Era un loc umbros și umed, cu cotloane și 
separeuri întunecate, dând impresia că se desfășurau tot soiul 
de afaceri ilegale pe-acolo. Bobby Carl Leach, persoana cea mai 
lipsită de scrupule din tot orașul, avea rezervată o masă lângă 
șemineu și era văzut adeseori acolo cu politicieni și bancheri. 
Harry Rex Vonner era și el un client obișnuit. 

Jake și Stillman se așezară într-un separeu, comandară două 
halbe de bere și începură să se destindă. După patru zile 
consecutive de stat la aceeași masă și de ascultat depoziţii 
kilometrice, în mare parte inutile, erau copleșiți de plictiseală. 
Tupeul înnăscut al lui Stillman părea să se fi evaporat, ceea ce îl 
făcea aproape agreabil. Când chelnerul le aduse berile, el se 
aplecă ușor în faţă și zise: 

— Uite ce idee am - și ține minte că este doar părerea mea, 
fără să fiu autorizat de cineva. Sunt o grămadă de bani la mijloc, 
știm cu toţii asta. Nu știu sigur cât anume, dar... 

— Douăzeci și patru de milioane, preciză Jake. 

Avocaţii urmau să afle în curând ce conţinea inventarul, așa 
că nu era nicio problemă dacă îi dezvăluia suma lui Stillman. 
Jake încerca doar să ascundă informaţia de ziare. 

Stillman făcu o pauză, zâmbi, luă o gură de bere și clătină din 
cap. 

— Douăzeci și patru de milioane... 

— Suma netă, fără datorii. 

— Greu de crezut, nu? 


248 


— Într-adevăr. 

— Deci, sunt douăzeci și patru de milioane, și după ce o să 
intre Fiscul pe fir, o să zicem mersi dacă mai rămân jumătate 
din ei. 

— Așa este, conform socotelilor contabililor, încuviință Jake. 

— Deci, rămân douăsprezece milioane, adică tot o grămadă 
de bani, mult mai mulţi decât vom vedea noi doi vreodată. Uite 
care-i ideea mea, Jake. Ce ar fi să încercăm să negociem o 
învoială? Sunt trei actori principali - Herschel, Ramona și Lettie. 
Cu siguranță putem împărţi cașcavalul astfel încât toată lumea 
să fie fericită. 

Nu era o idee originală. Jake și Lucien jonglaseră cu ea în 
câteva rânduri, și erau convinși că și avocaţii din tabăra adversă 
făcuseră la fel. Fiecare parte lasă mai mult sau mai puţin de la 
ea, sunt eliminate onorariile avocaţilor și cheltuielile de 
judecată, încetează balamucul din presă, se evită stresul și 
nesiguranța unui proces, și toată lumea primește o porţie 
frumușică din caşcaval. Era o idee de mare bun-simţ. În orice 
proces, avocaţii iau mereu în calcul posibilitatea unei învoieli. 

— Clientul tău vrea să facă asta? întrebă Jake. 

— Nu știu. Nu am discutat cu el încă. Dar dacă există această 
posibilitate, atunci îl voi aborda pe Herschel cu o propunere. 

— Bine. Cașcavalul ăla de care zici... cum vrei să-l împărțim? 

Bău încă o gură de bere, după care Stillman se șterse la gură 
și spuse: 

— Hai să vorbim cu cărţile pe masă, Jake. Lettie Lang nu este 
îndreptăţită să primească prea mult. În imaginea de ansamblu, 
și în transferul normal al activelor și averilor, pur și simplu ea 
nu-și găsește locul. Nu face parte din familie, și indiferent cât de 
disfuncţională ar fi o familie, în majoritatea covârșitoare a 
cazurilor banii sunt lăsaţi generaţiei următoare. Știi și tu asta. 
Nouăzeci la sută din banii vehiculaţi în testamente ajung la 
membrii familiei. Nouăzeci la sută în Mississippi, la fel în New 
York și California, unde există averi mai mari. Și uită-te cum e 
făcută legea. Dacă o persoană moare fără testament, atunci toți 
banii și activele se împart numai și numai între rudele de sânge. 
Păstrarea banilor în familie este varianta preferată de lege. 

— Este adevărat, dar nu putem cădea la o învoială în acest 
caz, dacă Lettie nu se alege cu nimic. 


249 


— Sigur că nu, Jake. Îi dăm și ei vreo două milioane. Îți 
închipui cum o să fie? Lettie Lang, șomeră, menajeră de carieră, 
se trezește deodată cu două milioane de dolari, și asta după ce 
se plătesc toate impozitele. Nu vreau să o denigrez pe femeie, 
Jake; la naiba, a ajuns să-mi placă de ea după depoziţie. Are o 
fire plăcută, chiar simpatică, și pare o persoană cumsecade. Nu 
vreau să o critic, dar hai să fim serioși, Jake, știi câţi negri din 
Mississippi se pot lăuda cu averi de șapte cifre? 

— Luminează-mă. 

— Conform recensământului din 1980, șapte negri din acest 
stat au declarat că averea lor depășește un milion de dolari. Toţi 
bărbaţi, majoritatea având afaceri în construcţii sau imobiliare. 
Lettie ar deveni cea mai bogată negresă din tot statul. 

— lar clientul tău și sora lui ar urma să împartă restul de zece 
milioane? întrebă Jake. 

— Ceva de genul ăsta. Facem o donaţie consistentă către 
biserică și împărţim ce rămâne. 

— Ar fi o afacere bună pentru voi, rosti Jake. Vă veţi alege cu 
o treime din aproape cinci milioane. Nu-i deloc rău. 

— Nu am zis că vom primi o treime, Jake. 

— Dar primiţi un procent, nu? 

— Nu-ţi pot spune, dar da, nu-i deloc rău. 

Cel puţin pentru unii, se gândi Jake. Dacă se ajungea la 
învoială în acel moment, onorariul său avea să sufere o scădere 
dramatică. 

— Ai discutat asta și cu Wade Lanier? 

Stillman se schimonosi la auzul acelui nume. 

— Asta-i altă poveste. Lanier vrea să-mi sufle clientul, care 
preferă să rămână cu mine, momentan. Nu am încredere în 
Lanier și o să mă tot uit peste umăr vreo șase luni. Ce șarpe de 
om! 

— Deci răspunsul este nu? 

— Răspunsul este nu. Nu am discutat cu nimeni încă. 

— Să înțeleg că situaţia este tensionată între clientul tău și 
clienta lui. 

— Presupun. Herschel și Ramona se pot înţelege când sunt 
nevoiţi, dar lan este adevărata problemă. Herschel mi-a spus că 
el și lan nu se înghit deloc. El îl consideră pe lan un nesuferit 
privilegiat dintr-o familie veche și plină de fumuri care a reușit 
contraperformanţa de a-și pierde toţi banii, ceea ce-l face acum 


250 


să încerce din toate puterile să-și recapete vechiul statut și să 
facă pe grozavul. l-a privit mereu de sus pe cei din familia 
Hubbard, de parcă ar fi fost niște gunoaie, asta până acum, 
evident. Deodată a devenit extrem de atașat de familie și este 
foarte îngrijorat de bunăstarea ei. 

Lui Jake nu-i scăpă faptul că Stillman se referea la altcineva 
ca fiind „un nesuferit privilegiat dintr-o familie veche și plină de 
fumuri”. 

— Ce surpriză, făcu el. Uite ce-i, Stillman, tocmai am petrecut 
opt ore și jumătate descusând-o pe Ramona, și mai că aș putea 
spune că femeia are o problemă cu băutura. Ochii roșii și apoși, 
fața buhăită de-abia ascunsă sub machiaj, numărul mare de 
riduri care nu-i prea normal la o femeie de doar 42 de ani. Sunt 
expert când vine vorba de beţivi pentru că sunt un apropiat de- 
al lui Lucien Wilbanks. 

— Herschel zice că ea este o beţivă ordinară care îl tot 
amenință de ani buni pe lan că-l părăseşte, rosti Stillman, iar 
Jake fu impresionat de franchetea lui. 

— Acum chiar că nu mai poate scăpa de el, zise Jake. 

— A, nu. Cred că lan a descoperit subit cât de mult își iubește 
soția. Am un amic în Jackson care îi cunoaște pe câţiva dintre 
tovarășii de pahar ai lui lan. Se pare că îi cam plac femeile. 

— O să-l întreb mâine asta. 

— Așa să faci. Ideea este că Herschel și lan nu vor avea 
niciodată încredere unul în celălalt. 

Comandară încă un rând de bere și terminară primele halbe. 

— Nu pari foarte încântat de perspectiva unei învoieli, spuse 
Stillman. 

— Uiți ce voia bătrânul. A fost foarte categoric, atât în 
testament, cât și în scrisoarea pe care mi-a trimis-o. Mi-a lăsat 
dispoziție să mă lupt cu orice preț, până în pânzele albe. 

— Ţi-a lăsat dispoziție? 

— Da. Într-o scrisoare care a venit odată cu testamentul. O s- 
o vezi mai încolo. A spus foarte clar că dorește să-și 
dezmoștenească familia. 

— Dar el e mort. 

— Da, însă banii sunt încă ai lui. Cum putem să-i 
redirecționăm când dorinţele lui au fost atât de clare? Nu ar fi 
corect, și mă îndoiesc că judecătorul Atlee va fi de acord. 

— Și dacă pierzi? 


251 


— Atunci o să pierd făcând ce mi s-a spus să fac. Apărând 
testamentul cu orice preţ. 

Cel de-al doilea rând de beri sosi chiar când Harry Rex trecu 
pe lângă ei fără niciun cuvânt. Părea preocupat și nici nu se uită 
la Jake. Nu era încă ora șase, deci era cam devreme pentru 
Harry Rex să plece de la birou. Se duse într-un separeu din colț 
și încercă să se ascundă. 

Stillman își șterse din nou spuma de la gură și întrebă: 

— De ce-a făcut asta, Jake? A apărut vreun indiciu până 
acum? 

— Nu chiar, rosti Jake, ridicând din umeri, ca și cum chiar ar fi 
avut de gând să-i dezvăluie adversarului său detalii picante din 
culise. Nu i-ar fi acordat nicio atenţie lui Stillman Rush, dacă ar fi 
știut că asta îi ajută cauza. 

— Pentru sex? 

O altă ridicare din umeri, o clătinare rapidă din cap și o 
încruntătură. 

— Nu cred. Bătrânul avea 71 de ani, era un fumător înrăit, 
bolnav, plăpând, ros pe dinăuntru de cancer. E greu de imaginat 
că ar fi avut energia și vigoarea necesare pentru o partidă de 
amor. 

— Acum doi ani nu era bolnav. 

— Este adevărat, dar nu se poate dovedi în niciun fel. 

— Eu nu vorbesc acum de dovezi, Jake. Sau de probe, de 
procese sau mai știu eu ce. Nu făceam decât să speculez. 
Trebuie să fi avut un motiv. 

„N-ai decât să îl afli singur, ticălosule”, se gândi Jake, fără să 
o spună cu voce tare. Il amuzau eforturile neîndemânatice ale 
lui Stillman de a bârfi, de parcă ei doi ar fi fost prieteni vechi de 
pahar ce-și împărtășeau secrete unul altuia. N-ajungi nicăieri 
dacă ești slobod la gură, îi plăcea lui Harry Rex să spună. Ba mai 
mult, pierzi procese. 

— E greu de crezut că o partidă de sex ar putea face douăzeci 
și patru de milioane, zise Jake. 

Stillman râse și replică: 

— N-aș fi atât de sigur. S-au purtat războaie din cauza asta. 

— E și asta adevărat. 

— Deci, nu te interesează deloc să cădem la învoială? 

— Nu. Eu am ordinele mele. 

— O să-ţi pară rău. 


— E o ameninţare? 

— Nicidecum. La cum văd eu lucrurile, Booker Sistrunk a 
reușit deja să-i scoată din sărite pe toţi albii din comitatul Ford. 

— Nu știam că ești un expert în ceea ce privește comitatul 
Ford. 

— Uite ce-i, Jake, ai obţinut un verdict uriaș și senzaţional aici. 
Nu-l lăsa să ţi se urce la cap. 

— Nu-ţi ceream sfatul. 

— Poate că ai nevoie de el, totuși. 

— De la tine? 

Stillman își goli halba și o trânti pe masă. 

— Trebuie s-o întind. O să plătesc la bar. Se ridicase și-și băgă 
mâna în buzunar. 

Jake se uită lung după el, înjurându-l, apoi se strecură în 
separeul lui Harry Rex și se așeză în fața lui. 

— Stai printre prieteni? întrebă Jake. 

— Măi să fie! Te-a lăsat Carla să ieși din casă? Harry Rex se 
delecta cu un Bud Light și citea o revistă, pe care o lăsă jos. 

— Tocmai am băut pentru prima și ultima oară cu Stillman 
Rush. 

— Ce incitant! Lasă-mă să ghicesc: vrea să cădeți la învoială. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Era de la sine înțeles. Dacă obţin o învoială rapidă, tipii ăia 
fug cu prada. 

Jake îi povesti ce înţelegea Stillman printr-o învoială justă, și 
râseră cu poftă pe seama ei. Un chelner aduse o tavă cu nachos 
și SOS. 

— Asta-i cina ta? întrebă Jake. 

— Nu, asta-i gustarea de la ceai. Trebuie să mă întorc la birou. 
N-o să ghicești cine-a venit în oraș. 

— Cine? 

— ȚI-l mai amintești pe Willie Traynor, fostul patron de la 
Times? 

— Oarecum. L-am întâlnit de vreo două ori cu ani în urmă. 
Parcă a vândut ziarul când m-am mutat eu aici. 

— Așa este. Willie l-a cumpărat în 1970 de la familia Caudle. 
Intrase în faliment și cred că a plătit vreo cincizeci de miare pe 
el. L-a vândut zece ani mai târziu cu un milion și jumătate. Harry 
Rex înmuie un nacho în sos și și-l îndesă în gură. Făcu o scurtă 
pauză, apoi continuă: Nu s-a adaptat nicio clipă aici, așa că s-a 


253 


întors în Memphis, de unde este de fel, și a pierdut totul în 
imobiliare. Apoi a murit bunică-sa și i-a mai lăsat o pleașcă. 
Acum e pe cale să o piardă și pe aia, cred. Am fost destul de 
apropiaţi și mai trece din când în când pe la mine, la un pahar. 

— Încă mai are casa Hocutt? 

— Da, și cred că ăsta-i unul dintre motivele pentru care vrea 
să vorbim. A cumpărat-o în 1972, după ce au murit toți cei din 
familia Hocutt. Aia da ciudaţi! Gemene, Wilma și Gilma, plus un 
frate și o soră ţicnită, și niciunul dintre ei nu s-a căsătorit 
vreodată. Willie a cumpărat casa pentru că nu o voia nimeni, 
apoi a petrecut câțiva ani reparând-o. Ai văzut-o vreodată? 

— Numai din stradă. Este frumoasă. 

— E una dintre cele mai frumoase case în stil victorian de pe 
meleagurile astea. Îmi amintește puţin de fosta ta casă, numai 
că-i mult mai mare. Willie are bun-gust și interiorul arată 
impecabil. Problema este că nu și-a mai petrecut nici trei nopţi 
în ea în ultimii cinci ani. Vrea s-o vândă, probabil are nevoie de 
bani, dar nimeni de pe-aici nu și-o poate permite. 

— Oricare ar fi prețul, îmi depășește cu mult posibilităţile, 
rosti Jake. 

— El crede că valorează 300 000 de dolari. l-am zis că, și dacă 
o fi cum spune el, tot n-o să primească banii ăștia. Nici acum, 
nici în zece ani de-acum. 

— O s-o cumpere vreun doctor. 

— Te-a pomenit pe tine, Jake. A urmărit procesul Hailey, știe 
cum ţi-a dat foc la casă Klanul. Știe că îţi cauţi locuință. 

— Nu-mi caut locuință, Harry Rex. Sunt încă în proces cu 
compania de asigurări. Dar poţi să-i spui că-i mulțumesc. E prea 
scumpă pentru posibilităţile mele. 

— Vrei niște nachos? 

— Nu, mulțumesc. Trebuie să ajung acasă. 

— Spune-i Carlei că o iubesc și că tânjesc după trupul ei. 

— Știe deja. Ne mai vedem. 

Jake porni spre birou prin burniţa rece. Felinarele din jurul 
pieţei erau împodobite cu ghirlande de Crăciun și cu clopoței 
argintii. Colindele răsunau dintr-o scenă înfățișând Nașterea 
Domnului, plasată chiar în fața tribunalului. Prăvăliile erau 
deschise până târziu și magazinele erau aglomerate. Se 
anunţase ninsoare pentru a doua zi și puţine lucruri 
entuziasmau orașul ca o astfel de prognoză. Bătrânii ziceau că 


254 


mai fusese zăpadă de Crăciun prin 1952, și simpla ei pomenire îi 
făcuse pe copii să stea cu nasurile lipite de ferestre, iar pe 
comercianţi să scoată la vânzare lopeţi și sare. Cumpărătorii se 
foiau agitaţi de parcă s-ar fi așteptat la o furtună de zăpadă. 

Jake o luă pe drumul mai lung spre casă, îndepărtându-se 
încet de piaţă și apucând-o pe străzile umbrite din centrul 
Clantonului până când întoarse pe Market Street. Lumina era 
aprinsă în casa Hocutt, ceva ce se întâmpla foarte rar. Jake și 
Carla trecuseră pe lângă ea de multe ori, de fiecare dată încet, 
admirând-o, și conștienți că locuinţa victoriană nu era mai deloc 
folosită. Existaseră dintotdeauna zvonuri cum că Willie Traynor 
voia să o vândă. El plecase din Clanton după ce vânduse ziarul 
și toată lumea știa asta. 

Casa trebuia văruită. Vara, răsadurile cu flori erau năpădite 
de buruieni și iarba era rareori tunsă. Toamna, vântul sufla 
frunzele pe veranda din faţă și nimeni nu le strângea. 

Pentru o clipă, Jake fu tentat să oprească, să ciocănească la 
ușă, să dea buzna înăuntru, să bea un pahar cu Willie și să 
discute afaceri. Insă tentaţia trecu și el își continuă drumul spre 
casă. 


24. 


În dimineaţa de Ajun, Jake dormi până târziu, sau mai bine zis 
cât de târziu putu. Cum Carla dormea buștean, el se furișă din 
pat la șapte și se duse în bucătărie fără să facă zgomot. Puse 
apă la fiert pentru cafea, bătu niște ouă și făcu brioșe, și când se 
întoarse cu micul dejun la pat, ea reveni la viață, fără prea mare 
tragere de inimă. Mâncau încet și vorbeau liniștiți, savurând un 
moment rar, când Hanna intră ţopăind în cameră, nerăbdătoare 
și sporovăind întruna despre Moș Crăciun. Se băgă între părintii 
ei și se servi cu o brioșă. Fără să o mai întrebe cineva, înșiră tot 
ce pusese pe lista trimisă la Polul Nord, părând sincer îngrijorată 
că s-ar putea să fi cerut cam multe. Părinţii o liniștiră. La urma 
urmei, era singurul lor copil și de obicei îi luau tot ce voia. In 
plus, îi pregătiseră o surpriză care avea să-i pună într-un con de 
umbră toate cererile. 

Peste o oră, Jake și Hanna plecară spre piaţă, iar Carla rămase 
acasă să împachetez cadourile. Roxy avea liber, iar Jake trebuia 
să ia cadoul pentru soţia lui. Biroul fusese dintotdeauna cea mai 
bună ascunzătoare. Nu se aștepta să găsească pe cineva acolo, 
dar nu fu foarte surprins să îl vadă pe Lucien în sala de 
conferințe, frunzărind un vraf de dosare vechi. Părea să fie acolo 
de ore bune și, ce era mai important, părea curat și treaz. 

— Trebuie să vorbim, îi zise el. 

Hannei îi plăcea să cotrobăie prin biroul tatălui ei, așa că Jake 
o lăsă să-și facă de cap la etaj și se duse după cafea. Lucien 
băuse deja jumătate de ibric și părea să fie extrem de energic. 

— Nu o să-ți vină să crezi, îi zise după ce închise ușa de la 
sala de conferinţe. 

Jake se lăsă într-un scaun, amestecă în cafea și întrebă: 

— Nu poate aștepta până luni? 

— Nu, taci și ascultă. Marea întrebare este: de ce ar face un 
om ca Seth Hubbard una ca asta? Corect? Să întocmească un 
testament în ultima clipă, olograf și neprofesionist, să-și 
dezmoștenească familia și să lase totul unei persoane care nu 
poate revendica nimic din averea lui? Asta este întrebarea care 


nu-mi dă pace acum, și va fi tot mai presantă până aflăm 
răspunsul. 

— Asta presupunând că există un răspuns. 

— Da. Deci, ca să deslușim acest mister, și astfel să sporim 
șansele de a câștiga cazul, trebuie să răspundem la acea 
întrebare. 

— Și ai găsit răspunsul? 

— Nu încă, dar sunt pe urmele lui. Lucien făcu un semn spre o 
grămadă de hârtii de pe masă - dosare, copii după acte vechi de 
proprietate, notițe. Am căutat în arhiva funciară actele celor 
două sute de pogoane pe care le deținea Seth Hubbard în acest 
comitat la momentul morții. Cele mai multe acte au fost distruse 
când a ars tribunalul, după al Doilea Război Mondial, dar am 
reușit să reconstruiesc o mare parte din ceea ce căutam. Am 
căutat prin toate actele până pe la începutul secolului al XIX-lea 
și prin toate ediţiile ziarelor locale, din ziua în care au început să 
fie tipărite. Am făcut și cercetări genealogice, în familiile 
Hubbard, Tayber și Rinds. După cum știi, este foarte greu în 
cazul negrilor. Lettie a fost crescută de Cypress și Clyde Tayber, 
dar nu a fost adoptată niciodată în mod legal. Nici nu a știut de 
asta până la treizeci de ani, conform celor spuse de Portia. De 
asemenea, eu și Portia credem că în realitate Lettie se trage din 
familia Rinds, familie care nu mai există în comitatul Ford. 

Jake luă o gură de cafea și ascultă cu atenţie. Lucien scoase o 
hartă mare, făcută de mână și începu să-i arate pe ea. 

— Asta era iniţial proprietatea familiei Hubbard, optzeci de 
pogoane, și le aparține de sute de ani. Seth a moștenit-o de la 
tatăl său, Cleon, care a murit acum treizeci de ani. Cleon i-a 
lăsat totul prin testament lui Seth, iar Ancil nici nu a fost 
pomenit. Lângă ea se află încă o bucată de optzeci de pogoane, 
chiar aici, la podul unde l-au găsit pe Seth după ce s-a 
spânzurat. Celelalte patruzeci de pogoane de aici au fost 
cumpărate de Seth acum douăzeci de ani și nu sunt importante. 
Lucien insista asupra celui de-al doilea lot de teren, pe care 
desenase un pârâu, un pod și un copac. Ei, și-acum lucrurile 
devin interesante. Cea de-a doua bucată de teren a fost 
cumpărată în 1930 de către Cleon Hubbard. Pământul i-a fost 
vândut de către Sylvester Rinds sau de soţia lui Sylvester Rinds. 
Acest teren fusese în familia Rinds de șaizeci de ani. Partea mai 
puţin obișnuită este că Rinds era negru, și se pare că tatăl său 


257 


era fiul unui sclav eliberat care intrase în stăpânirea celor 
optzeci de pogoane pe la 1870, în timpul Reconstrucției. Nu este 
limpede în ce circumstanţe a devenit proprietar, și sunt sigur că 
nu vom afla vreodată. Pur și simplu nu mai există actele de- 
atunci. 

— Cum a preluat proprietatea Cleon de la Rinds? întrebă Jake. 

— Printr-un simplu act de renunțare la orice pretenţii, semnat 
de către Esther Rinds, nu de către soțul ei. 

— Și soţul ei unde era? 

— Nu știu. Presupun că fie murise, fie o părăsise, deoarece 
pământul era pe numele lui, nu al soţiei. Pentru ca ea să poată 
transmite proprietatea, era necesar să fi moștenit pământul. 
Deci, este foarte probabil ca el să fi fost mort. 

— Nu există niciun act care să-i ateste moartea? 

— Nu încă, dar n-am terminat de căutat. Stai că mai e. Nu 
există acte despre familia Rinds în comitatul Ford după 1930. Au 
dispărut și niciun Rinds nu mai e de găsit în ziua de azi. Am 
căutat prin cărțile de telefoane, listele electorale, evidențele de 
impozite... ce vrei și ce nu vrei. Niciun Rinds, nicăieri. Destul de 
ciudat. 

— Așa, și? 

— Ei bine, par să fi dispărut de pe faţa pământului. 

— Poate că s-au dus toţi la Chicago, ca restul lumii. 

— Poate. Din depoziţia lui Lettie am aflat că mama ei avea 
cam 16 ani când a născut-o, nefiind căsătorită, și că nu și-a 
cunoscut niciodată tatăl. Spune că s-a născut în apropiere de 
Caledonia, în comitatul Monroe. Mama ei a murit două zile mai 
târziu - Lettie nu și-o amintește - și a luat-o în grijă o mătușă. 
Apoi altă mătușă. În cele din urmă a ajuns în Alabama, la familia 
Tayber. A adoptat numele lor de familie și și-a văzut de viaţă. Ai 
auzit restul în depoziţia ei. Nu a avut niciodată certificat de 
naștere. 

— Unde baţi cu asta, Lucien? 

El deschise un alt dosar și împinse o singură foaie de hârtie pe 
masă. 

— Pe atunci se nășteau o grămadă de copii negri fără 
certificat de naștere. Îi nășteau acasă, cu moașe și alte cele, și 
nimeni nu-și bătea capul să le ţină socoteala. Insă 
departamentul sanitar din comitat încerca măcar să 
consemneze nașterile. Există o copie a unei pagini din Registrul 


258 


de nașteri din 1941. Acolo scrie că o anume Letetia Delores 
Rinds s-a născut pe 16 mai, fiica unei tinere pe nume Lois Rinds, 
de 16 ani, din comitatul Monroe, Mississippi. 

— Te-ai dus în Monroe și ai săpat după asta? 

— Da, și asta nu-i totul. Se pare că Lettie ar putea fi o Rinds. 

— Dar ea a zis că nu-și amintește nimic din toate astea sau 
cel puţin nu-și amintește nimic înainte de copilăria petrecută în 
Alabama. 

— Tu-ţi mai amintești ceva din ce ţi s-a întâmplat înainte să 
faci trei ani? 

— Totul. 

— Înseamnă că ești sărit de pe fix. 

— Bun, și ce dacă familia lui Lettie era din comitatul Ford? 

— Hai să presupunem că așa stau lucrurile, doar de dragul 
presupunerii. Să presupunem apoi că au deţinut cândva aceleași 
optzeci de pogoane pe care le-a preluat Cleon Hubbard în 1930, 
aceleași care au ajuns până la Seth Hubbard. Și aceleași pe care 
i le-a lăsat el prin testament lui Lettie. Se cam închide cercul, 
nu? 

— Poate da sau poate nu. Mai sunt încă lacune imense. Nu 
poţi presupune că toţi negrii cu numele de Rinds din nordul 
Mississippiului au venit din comitatul Ford. E cam forţat. 

— De acord. Este doar o ipoteză, dar înregistrăm progrese. 

— Cine anume? 

— Eu și Portia. Am pus-o să caute prin arborele genealogic al 
familiei sale. A descusut-o pe Cypress pentru detalii, dar femeia 
nu este prea vorbăreaţă. Și ca în cazul multor familii, sunt o 
grămadă de rahaturi în trecut pe care Portia își dorește să nu le 
fi aflat vreodată. 

— Cum ar fi? 

— Cypress și Clyde Tayber nu au fost căsătoriţi. Au avut șase 
copii și au trăit împreună patruzeci de ani, dar nu și-au pus 
niciodată pirostriile, nu legal, oricum. 

— Nu-i chiar atât de neobișnuit. Erau protejaţi de dreptul 
comun. 

— Știu. Sunt șanse mari ca Cypress să nu fie nici măcar rudă 
de sânge cu ei. Portia crede că mama ei a fost abandonată de 
mai multe ori înainte să le fie lăsată pe prag soţilor Tayber. 

— Lettie ce spune despre asta? 


— Nu prea multe, evident. După cum poţi ghici, arborele ei 
genealogic nu este un subiect plăcut. 

— Dar nu ar ști dacă s-a născut o Rinds? 

— Așa ai crede, dar nu este neapărat nevoie. Avea treizeci de 
ani când i-a spus Cypress adevărul cu privire la adopţie; de fapt, 
Cypress nici nu a cunoscut-o vreodată pe mama lui Lettie. 
Gândește-te un pic, Jake. In primii treizeci de ani de viaţă ea a 
presupus că Cypress și Clyde erau părinţii ei biologici, iar ceilalţi 
șase copii, fraţii și surorile ei. Portia a zis că a fost supărată când 
a aflat adevărul, dar că nu a dorit niciodată să sape în trecut. 
Tayberii din Alabama nu sunt nici pe departe înrudiţi cu familia 
Rinds din comitatul Ford, deci este posibil ca Lettie să nu știe 
care îi sunt originile. 

Jake se gândi câteva minute la asta, sorbind încet din cafea și 
încercând să se gândească la toate aspectele. 

— Bine, hai să luăm de bună ipoteza ta, zise Jake. De ce ar 
vrea Seth să-i înapoieze pământul unei Rinds? 

— Ipoteza mea nu a avansat încă până la acel punct. 

— Și de ce i-ar lăsa totul - cele optzeci de pogoane, plus o 
grămadă de bani - pe spinarea propriei familii? 

— Incă mai caut o explicaţie pentru asta. 

— Imi place. Hai să săpăm în continuare. 

— Ar putea fi ceva crucial, Jake, deoarece ar putea oferi un 
motiv. Marea întrebare este de ce. Și dacă putem răspunde la 
ea, s-ar putea să câștigi procesul. Altminteri, nu te văd bine. 

— Asta-i părerea ta, Lucien. Din câte-mi amintesc eu, cam la 
fel spuneai și înainte de procesul Hailey. 

— Cu cât uiţi mai repede de procesul ăla, cu atât mai repede 
vei ajunge un avocat mai bun. 

Jake zâmbi și se ridică în picioare. 

— Există anumite lucruri pe care nu le poţi uita, Lucien. Și- 
acum, te rog să mă scuzi: trebuie să mă duc la cumpărături cu 
fiica mea. Crăciun fericit! 

— Vax. 

— Vii la noi, la cină? 

— Vax. 

— Mă gândeam eu. Ne vedem luni. 

* 

Simeon Lang se întoarse acasă chiar în ajunul Crăciunului. 

Lipsise două săptămâni, și drumurile sale îl duseseră până în 


260 


Oregon, într-un tir încărcat cu șase tone de electrocasnice 
furate. Avea buzunarul plin cu bani gheață, inima plină de 
dragoste, colinde pe buze și o sticlă de burbon ascunsă sub 
scaunul din dreapta. Era complet treaz momentan, și își jurase 
să nu lase băutura să strice atmosfera de sărbători. Una peste 
alta, Simeon era în toane bune, cel puţin până ce opri în faţa 
vechii case a familiei Sappington. Numără șapte mașini parcate 
alandala pe alee și pe peluza din faţă. Recunoscu trei dintre ele; 
de celelalte nu era prea sigur. Se opri brusc din fredonat Jingle 
Bells și-i veni să înjure. Luminile erau aprinse în toată casa și 
aceasta dădea impresia că este plină cu oameni. 

Unul dintre avantajele căsătoriei cu Lettie consta în faptul că 
rudele ei locuiau hăt departe, tocmai în Alabama. Ea nu avea 
rude în comitatul Ford. Din partea lui erau prea multe, și 
provocau necazuri, însă în primii ani de căsnicie nu fusese 
deranjat de rudele ei. Se bucurase în sinea lui când ea aflase, la 
treizeci de ani, că Cypress și Clyde Tayber nu erau părinții ei 
adevăraţi, iar cei șase copii ai lor nu erau fraţii ei. Însă bucuria 
nu durase mult, deoarece Lettie continuase să se poarte de 
parcă ar fi fost rude de sânge. Clyde murise, copiii se 
împrăștiaseră în cele patru zări, iar Cypress trebuise să-și 
găsească un loc unde să stea. O luaseră la ei, temporar, și cinci 
ani mai târziu era încă acolo, mai grasă și cerșind mai multă 
atenţie ca niciodată. Fraţii și surorile se întorseseră cu mâna 
întinsă, aducându-și și odraslele cu ei. 

Trebuia să admită că erau și niște Langi pe-acolo. Mai ales o 
cumnată care devenise o adevărată pacoste. Rămăsese fără 
serviciu și avea nevoie de un împrumut, de preferat unul însoţit 
de o promisiune verbală care nu o obliga la nimic. Simeon fu cât 
pe ce să se întindă după sticlă, dar rezistă ispitei și cobori din 
camionetă. 

Erau copii peste tot, focul aprins în șemineu și o bucătărie 
plină cu femei ce găteau și bărbaţi ce degustau. Aproape toți se 
bucurară să îl vadă sau măcar se prefăcură destul de bine. 
Lettie îi zâmbi și îl îmbrăţișă. O sunase cu o zi în urmă din 
Kansas și îi promisese să ajungă la timp pentru cină. Îl sărută pe 
obraz ca să vadă dacă băuse, și cum el trecu testul, se relaxă în 
mod vizibil. Din câte știa ea, nu era pic de băutură în toată casa 
și voia cu disperare ca lucrurile să rămână așa. În salon, Simeon 
își îmbrăţișă copiii - pe Portia, Phedra, Clarice și Kirk - și pe cei 


261 


doi nepoți. De la etaj se auzea Rudolph dintr-un radiocasetofon, 
în vreme ce trei băieţei o împingeau cu scaunul cu rotile pe 
Cypress, la o viteză destul de periculoasă. Adolescenţii se uitau 
la televizor cu volumul dat la maximum. 

Casa cea veche aproape că se zguduia din cauza energiei 
haotice, și după câteva minute Simeon se simţi din nou liniștit. 
Pierduse singurătatea oferită de drumuri, însă era ajunul 
Crăciunului, la urma urmei, și era înconjurat de familie. Era clar 
că mare parte din dragostea și căldura afișate se datora 
lăcomiei și dorinţei de a se apropia cât mai mult de Lettie, dar 
Simeon trecu peste asta. Voia să savureze aceste momente, 
măcar câteva ore. 

De-ar fi fost și Marvis acolo... 

Lettie lipi două mese între ele în sufragerie. Femeile le 
acoperiră apoi cu friptură de curcan, jambon, cartofi dulci, 
numeroase alte legume și platouri și un număr impresionant de 
prăjituri și plăcinte. Fu nevoie de câteva minute ca să se adune 
toţi în jurul bucatelor și, după ce se mai potoliră, Lettie rosti o 
scurtă rugăciune de mulțumire. Insă mai avea ceva de spus. 
Despături o foaie de hârtie și zise: 

— Vă rog să ascultați: asta-i din partea lui Marvis. 

La auzul numelui său, încetă orice mișcare și capetele se 
plecară. Fiecare avea propriile amintiri cu cel mai mare dintre 
copii, și majoritatea acestora erau dureroase și neplăcute. 

Lettie citi: 


Bună, mamă și tată, fraţi și surori, nepoate și nepoți, unchi 
și mătuși, veri și prieteni. Vă urez sărbători fericite și sper ca 
toată lumea să aibă un Crăciun fericit. Vă scriu aceste rânduri 
din celula mea, noaptea. De aici pot vedea o frântură din cer 
și-n seara asta nu se vede luna, dar sunt foarte multe stele. 
Una dintre ele este deosebit de strălucitoare; cred că este 
Steaua Nordului, dar nu sunt sigur. În orice caz, momentan 
prefer să cred că este steaua de deasupra Betleemului, ce i-a 
dus pe cei trei magi la pruncul Isus. Matei, capitolul 2. Vă 
iubesc pe toți. Mi-aș fi dorit să fiu alături de voi. Îmi pare rău 
pentru greșelile mele și pentru suferinţa pe care am provocat- 
o familiei și prietenilor. Voi ieși de-aici într-o bună zi și, când 
voi fi liber, voi fi și eu acolo de Crăciun și ne vom distra pe 
cinste. Marvis. 


Glasul ei rămase ferm, dar lacrimile începură să-i șiroiască pe 
obraji. Şi le șterse, zâmbi ușor și spuse: 

— Hai să mâncăm. 

* 

Deoarece era o ocazie specială, Hanna insistă să doarmă cu 
părinţii ei. Îi citiră povești de Crăciun până după ora zece, cu cel 
puţin două pauze la fiecare jumătate de oră pentru ca ea să 
fugă repede în salon ca să vadă dacă nu cumva Moșul se 
strecurase în casă. Ciripi și se zbengui de nerăbdare până când 
se potoli. Când se trezi Jake în zori, ea era la sânul mamei, și 
amândouă dormeau duse. Insă cu un blând „Cred că Moș 
Crăciun a trecut pe-aici” le trezi imediat la viaţă pe fete. Hanna 
țâșni spre brad și chițăi de uimire la vederea cadourilor bogate 
pe care i le lăsase Moşul. Jake se ocupă de cafea în vreme ce 
Carla făcea poze. Deschiseră cadourile și râseră cu Hanna pe 
măsură ce ambalajele și cutiile se strângeau claie peste 
grămadă. Ce poate fi mai frumos decât să fii un copil de șapte 
ani în dimineaţa de Crăciun? După ce agitația se mai potoli, Jake 
se furișă afară. Se duse în boxa de lângă șopron și luă de-acolo 
un alt pachet, o cutie mare și pătrată ambalată în hârtie verde și 
cu o fundă mare, roșie. Cățelușul dinăuntru scânci. Fusese o 
noapte lungă pentru amândoi. 

— Uite ce-am găsit, rosti el, așezând cutia pe podea, lângă 
Hanna. 

— Ce este, tati? întrebă Hanna, devenind brusc suspicioasă. 

Ameţit, căţelușul dinăuntru nu scoase niciun sunet. 

— Deschide-o, îi zise Carla, și Hanna începu să rupă 
ambalajul. Jake săltă capacul cutiei și Hanna se uită înăuntru. 
Sadie o privi cu ochi triști și obosiţi ce păreau să spună: „Scoate- 
mă de aici”. 

Urmau să pretindă că Sadie venise de la Polul Nord; în 
realitate, ea venise de la adăpostul districtual de animale, unde, 
pentru 37 de dolari, Jake o cumpărase cu toate vaccinurile 
făcute și cu promisiunea unei sterilizări pe viitor. Cum nu se 
punea problema de pedigree, îngrijitorii nu puteau spune de pe- 
acum cât de mare avea să crească sau ce temperament avea să 
aibă. Unul credea că are „multe gene de terier”, în vreme ce 
altul îl contrazisese și spusese că „sigur este corcitură de 
schnauzer”. Mama ei fusese găsită moartă într-un șanț, iar ea și 
cei cinci frăţiori fuseseră salvaţi la vârsta de o lună. 


263 


Hanna o ridică cu blândeţe, o luă în brațe, o strânse la piept și 
câinele începu să o lingă pe faţă, bineînţeles. Rămasă fără 
cuvinte, fetița se uită uluită la părinţi, cu ochii ei frumoși în 
lacrimi. 

— Moşul îi spunea Sadie, dar tu poţi alege ce nume vrei, zise 
Jake. 

Moșul era un adevărat făcător de miracole, dar în acel 
moment toate celelalte cadouri și jucării fură date uitării. Hanna 
rosti într-un final: 

— Sadie este perfect. 

În mai puţin de-o oră, câinele pusese stăpânire pe casă, iar 
cei trei oameni o urmăreau pretutindeni ca să se asigure că are 
tot ce-i trebuie. 

* 

Invitația la cocteil era un bilet olograf din partea lui Willie 
Traynor. În a doua zi de Crăciun, la ora şase, la casa Hocutt. 
Haine de sărbătoare, orice o mai fi însemnând și asta. Carla 
insista că însemna măcar cravată, iar Jake cedă în cele din 
urmă. La început trecuseră prin faza în care se prefăcuseră că 
nu vor să meargă, când de fapt nu aveau absolut nimic de făcut 
în a doua zi de Crăciun. Dineurile simandicoase erau foarte rare 
în Clanton, și bănuiau că Willie, care crescuse într-o familie 
bogată din Memphis, știa cum să organizeze unul. Cea mai mare 
atracţie era reprezentată de casă. Ani de-a rândul o admiraseră 
de pe stradă, dar nu avuseseră niciodată prilejul să intre în ea. 

— Circulă un zvon că ar vrea să o vândă, spuse Jake când 
discutau pe marginea invitaţiei. Nu îi pomenise soţiei sale 
despre conversaţia lui cu Harry Rex, în principal pentru că, 
oricare ar fi fost prețul, era clar mult peste posibilităţile lor 
financiare. 

— Da, se tot zvonește, replică ea, și din acea clipă începu să 
viseze la casă. 

— Da, dar Harry Rex spune că Willie vorbește serios acum. Nu 
mai stă deloc acolo. 

Fură primii care sosiră, la doar zece minute după ora stabilită, 
și Willie era singur-singurel. Hainele lui de sărbătoare includeau 
un papion roșu, o jachetă de seară din satin negru și un soi de 
kilt scoţian. Tipul avea puţin peste patruzeci de ani, era 
atrăgător, cu părul lung și barba încărunţită, și extrem de 
fermecător, mai ales față de Carla. Jake fu nevoit să admită că îl 


264 


invidia într-o anumită măsură. Willie era cu doar câţiva ani mai 
în vârstă decât el, dar făcuse deja un milion de dolari. Era 
burlac, se știa că îi plăceau femeile și lăsa impresia unui bărbat 
umblat prin lume. 

Turnă șampanie în cupele de cristal masiv, ţinu un toast festiv 
și după ce sorbi puţin, rosti cu un surâs „Vreau să vă spun 
ceva”, de parcă ar fi făcut parte din familia lui și avea vești 
importante de transmis. 

— Am decis să vând casa, zise el. O am de șaisprezece ani și 
îmi place nespus, dar pur și simplu nu mai stau aici suficient de 
mult. Are nevoie de proprietari adevăraţi, de oameni care să o 
prețuiască, să o întreţină și să o păstreze exact așa cum este. 
Luă încă o gură de șampanie în vreme ce Jake și Carla rămaseră 
cu gura căscată. Și nu vreau să o vând oricui. Nu vreau să am 
de-a face cu agenţiile imobiliare. Nu aș vrea să o scot pe piaţă. 
Și nu vreau ca tot orașul să vorbească despre asta. 

Jake nu-și putu înăbuși un chicotit. Orașul vorbea deja despre 
asta. 

— Bine, bine, știu că pe aici nu există secrete, dar lumea nu 
trebuie să știe ce vorbim noi. M-aș bucura dacă ați lua-o voi. Am 
apucat să vă văd vechea casă înainte să fie distrusă, și mi s-a 
părut admirabil felul în care aţi restaurat-o. 

— Mai lasă la preţ și ne băgăm, spuse Jake. 

Willie se uită în ochii căprui ai Carlei și zise: 

— Locul ăsta vi se potrivește mănușă. 

— Cât costă? întrebă Jake. Își îndreptă spatele și jură să nu 
tresară la auzul sumei. 

— Două și jumătate, rosti Willie fără ezitare. Am plătit o sută 
pe ea în 1972, apoi am mai cheltuit o sută cu reparaţiile. Dacă 
ar fi în centrul Memphisului, casa asta ar valora un milion, însă 
Memphisul este departe de-aici. La două și jumătate este un 
chilipir, dar nu pot să nu ţin cont de piaţă. Dacă aș cere pe ea 
jumătate de milion, ar rămâne în paragină. Să fiu sincer, nu 
vreau decât să-mi scot banii investiţi. 

Jake și Carla se uitară lung unul la celălalt, deoarece nu aveau 
ce să spună la acel moment. Willie, ca un vânzător dibaci ce era, 
îi ademeni: 

— Haideţi să aruncaţi o privire. Ceilalţi o să ajungă abia la 
șase și jumătate. Le umplu cupele și porniră spre veranda din 


265 


față. Odată început turul casei, Jake știu că nu mai era cale de 
întoarcere. 

Conform spuselor lui Willie, casa fusese construită pe la 1900 
de către doctorul Miles Hocutt, medicul principal al orașului 
vreme de zeci de ani. Era ridicată în stil clasic victorian, cu două 
frontoane triunghiulare înalte, cu un foișor ce urca patru etaje și 
cu verande largi și acoperite ce înconjurau casa. 

Jake fu nevoit să admită că preţul nu era excesiv. Era clar că îi 
depășea posibilităţile, dar ar fi putut fi mult mai rău. Jake bănuia 
că Harry Rex îl sfătuise pe Willie să fie rezonabil, mai ales dacă 
voia ca soţii Brigance să cumpere casa. Conform spuselor lui 
Harry Rex, un zvon lăsa de înţeles că Willie câștiga iarăși o 
căruţă de bani la bursă, altul că pierdea bani cu nemiluita pe 
piaţa imobiliară din Memphis, iar altul că moștenise o avere de 
la bunica sa, BeBe. Cine mai știa adevărul? Preţul însă părea să 
indice o nevoie destul de presantă de bani gheaţă. Willie știa că 
Jake și Carla aveau nevoie de o casă. Ştia că erau împotmoliţi în 
litigiul cu compania de asigurări. Știa (probabil de la Harry Rex) 
că Jake urma să obţină un onorariu frumușel în cazul Hubbard. 
În vreme ce Willie sporovăia întruna și o călăuzea pe Carla de-a 
lungul podelelor lăcuite superb din pin de esență tare, prin 
bucătăria modernă, pe scara în spirală și până în camera de 
lectură circulară de la cel de-al patrulea nivel al foișorului, cu 
vedere spre turlele bisericii de la câteva străzi distanță, Jake îi 
urmă supus, întrebându-se cum oare ar fi putut să și-o permită 
măcar, darămite să o mai și mobileze. 


266 


25. 


Pentru cei care contestau testamentul olograf al lui Seth 
Hubbard, Crăciunul veni mai târziu. Mai exact, pe 16 ianuarie. 

Un investigator care lucra pentru Wade Lanier dădu de mina 
de aur. Omul se numea Randall Clapp, și găsise în sfârșit un 
potenţial martor pe nume Fritz Pickering, care locuia lângă 
Shreveport, Louisiana. Clapp era cel mai bun investigator al lui 
Wade Lanier și avea fler când venea vorba de săpat după 
informaţii. Pickering își vedea de treaba lui și nu avea habar ce 
voia Clapp. Dar era curios, așa că hotărâră să se întâlnească la 
restaurantul unde Clapp zisese că voia să ia prânzul. 

Clapp avea ca sarcină intervievarea foștilor angajatori ai lui 
Lettie Lang, aproape toţi aceștia fiind albi cu stare, obișnuiți să 
apeleze la servitori negri. În depoziţia ei, Lettie enumerase toate 
numele pe care și le mai amintea sau cel puţin așa declarase. 
Era sigură că mai fuseseră câţiva în ultimii treizeci de ani; nu 
păstra evidenţa. Majoritatea menajerelor nu o făceau. Uitase 
însă să menţioneze că lucrase pentru lrene Pickering. Numele 
ieși la iveală când Clapp intervieva un alt fost șef. 

Lettie nu lucrase niciodată mai mult de șase ani pentru 
cineva. Existau mai multe motive pentru asta, niciunul dintre ele 
neavând de-a face cu incompetenţa. De fapt, aproape toţi foștii 
săi angajatori vorbeau la superlativ despre ea. Pickering însă 
prezentă o altă variantă. La o supă cu salată, își depănă 
povestea. 

Cu vreo zece ani mai devreme, undeva prin 1978 sau 1979, 
mama lui, o văduvă pe nume Irene Pickering, o angajase pe 
Lettie Lang să-i facă curat și să-i gătească. Doamna Pickering 
locuia chiar la marginea orășelului Lake Village, într-o casă 
veche care fusese a familiei ei dintotdeauna. La vremea 
respectivă, Fritz Pickering locuia în Tupelo și lucra pentru o 
companie de asigurări, cea care îl transferase în Shreveport. Își 
vedea mama cel puţin o dată pe lună și ajunsese să o știe pe 
Lettie destul de bine. Toată lumea era mulțumită de Lettie, mai 
ales doamna Pickering. In 1980, sănătatea ei începuse să se 
deterioreze rapid și deveni evident că zilele îi erau numărate. 


267 


Lettie stătea peste program și manifesta o compasiune sinceră 
pentru muribundă, însă Fritz și sora lui începură să intre la 
bănuieli cu privire la finanţele mamei lor. Treptat, Lettie 
începuse să se ocupe de strângerea facturilor și de scrierea 
cecurilor, deși părea că doamna Pickering era cea care le semna 
mereu. Lettie păstra evidenţa extraselor de cont, a formularelor 
de asigurări, a chitanţelor și a tuturor actelor, în general. 

Într-o zi, Fritz primise un telefon urgent de la sora lui, care 
găsise un document uluitor. Era un testament scris de mână de 
către mama lor, prin care îi lăsa 50 000 de dolari (bani gheaţă) 
lui Lettie Lang. Fritz plecase de la serviciu, gonise până în Lake 
Village, se întâlnise cu sora lui după program și se uitară 
amândoi la testament. Acesta era datat cu două luni în urmă și 
era semnat de lrene Pickering. Nu încăpea nicio îndoială în 
privinţa scrisului, deși era o versiune mult mai tremurată a celui 
cu care se obișnuiseră ei. Sora lui găsise testamentul într-un plic 
simplu îndesat într-o Biblie veche de-a familiei, pe un raft cu 
cărţi de bucate. O luaseră la întrebări pe mama lor, care le 
zisese că este prea slăbită ca să discute despre asta. 

La vremea respectivă, doamna Pickering avea 110 000 de 
dolari într-o recipisă de depunere și 18 000 de dolari într-un cont 
curent. Lettie avea acces la extrasele lunare de cont. 

A doua zi dimineaţă, Fritz și sora lui au luat-o la întrebări pe 
Lettie când a venit la lucru. Într-o ceartă urâtă, îi spuseră că ea 
o convinsese sau poate chiar o constrânsese pe mama lor să 
întocmească acel testament. Ea negase că ar fi știut ceva, 
părând sincer surprinsă, chiar jignită. O concediaseră oricum, 
făcând-o să plece imediat din casă. O luaseră pe mama lor și o 
duseseră la un cabinet de avocatură din Oxford, unde locuia 
sora lui. În prezenţa lor, avocatul întocmi un testament de două 
pagini în care Lettie Lang nu era deloc pomenită și prin care 
totul le rămânea lui Fritz și surorii sale, în părţi egale, așa cum 
stabiliseră în repetate rânduri cu mama lor. Ea îl semnă pe loc, 
muri o lună mai târziu, și autentificarea decurse fără nicio 
problemă. Fritz și sora lui vânduseră casa și proprietatea, 
împărțind activele în mod egal, fără nicio supărare. 

Înainte ca lrene să moară, o întrebaseră de câteva ori de 
testamentul olograf, însă asta o supăra mereu și nu voia să 
discute subiectul. O întrebaseră și despre Lettie Lang, iar asta o 
făcea să plângă. În cele din urmă, încetară cu aceste întrebări. 


268 


Este adevărat că la momentul la care semnase testamentul în 
biroul avocatului nu mai judeca limpede, și situaţia se agravase 
până să moară. 

La cafea, Clapp ascultă cu tot mai mare interes. Cu 
permisiunea lui Fritz, înregistră conversaţia și de-abia aștepta 
să-i pună caseta lui Wade Lanier. 

— Aţi păstrat vreun exemplar din testamentul olograf? 

Fritz clătină din cap și zise: 

— Nu-mi amintesc să fi făcut asta, și chiar dacă am făcut-o, s- 
a pierdut de mult. În niciun caz nu știu unde ar putea fi. 

— ÎI păstra cumva avocatul din Oxford? 

— Cred că da. Când am dus-o pe mama la el, i-am dat vechiul 
testament, unul întocmit de un avocat din Lake Village, plus 
testamentul olograf, și sunt sigur că le-a păstrat pe amândouă. 
A spus că este important să distrugem testamentele precedente 
deoarece acestea mai apar uneori și provoacă probleme. 

— Vă amintiţi numele avocatului din Oxford? 

— Hal Freeman, un ins în vârstă care s-a pensionat între timp. 
Sora mea a murit acum cinci ani și eu am fost executorul averii 
sale. Freeman se pensionase deja, dar fiul lui s-a ocupat de 
autentificare. 

— Aţi vorbit vreodată de testamentul olograf cu fiul lui? 

— Nu cred. Am avut foarte puţin de-a face cu el. Incerc să evit 
avocaţii, domnule Clapp. Am avut niște experiențe foarte 
neplăcute cu ei. 

Clapp era destul de deștept ca să-și dea seama că dăduse 
peste o bombă și destul de experimentat ca să știe că era 
momentul să bată în retragere. Nu te grăbi, discută totul cu 
Wade Lanier și lasă-l pe avocat să stabilească următoarea 
mutare. Pickering încercă să afle de ce o urmărea Clapp pe 
Lettie, dar acesta îi răspunse cât putu de vag. Işi terminară 
prânzul și se despărțiră. 

x 

Wade Lanier ascultă caseta cu expresia lui sumbră şi cu 
buzele strânse, ca de obicei. Însă Lester Chilcott, asociatul său, 
de-abia își putea ține entuziasmul în frâu. După ce plecă Clapp 
din biroul lui Lanier, Chilcott își frecă mâinile și zise: 

— Gata! Meciul s-a încheiat! 

În sfârșit, Wade zâmbi. 


269 


Pasul unu: Niciun alt contact cu Pickering. Mama și sora lui 
muriseră, deci el era singura persoană care putea depune 
mărturie cu privire la testamentul olograf, asta dacă nu îl 
puneau la socoteală și pe Hal Freeman. Două apeluri rapide în 
Oxford confirmară faptul că Freeman se pensionase, că încă 
trăia și că vechiul său birou era condus acum de cei doi fii ai săi, 
Todd și Hank. Pickering trebuia ignorat pentru moment. Niciun 
contact între biroul lui Lanier și Pickering, deoarece era 
important, pe viitor, ca Pickering să depună mărturie că nu 
vorbise niciodată cu avocații. 

Pasul doi: Găseşte testamentul olograf, cu orice preţ. Dacă 
există, trebuie găsit. lar asta trebuie să se realizeze fără 
alertarea lui Hal Freeman, pe cât posibil. Trebuie să-l găsească 
înaintea lui Jake sau a altcuiva. 

Pasul trei: îngroapă asta acum și păstreaz-o pentru mai târziu. 
Testamentul scris de mână de către Irene Pickering avea să aibă 
un impact mult mai puternic și avea să fie mult mai util dacă era 
folosit la proces, cu Lettie Lang în boxa martorilor, negând orice 
cunoaștere prealabilă a testamentului. Atunci trebuie scos de la 
naftalină. Atunci trebuie să i se spună în faţă că-i o mincinoasă. 
Și atunci trebuie să se dovedească în faţa juriului că ea avea o 
predilecție în a se strecura în testamentele scrise de mână de 
către angajatorii ei bătrâni și vulnerabili. 

O asemenea strategie implica foarte multe riscuri. Primul și 
cel mai evident ţinea de regulile de bază ale audierii. Jake 
depusese cereri prin care le solicita adversarilor să divulge 
identitățile tuturor martorilor potenţiali. Lanier și ceilalți avocați 
procedaseră la fel; era procedura standard în aceste vremuri 
când totul trebuia să fie la vedere. Ascunderea unui martor ca 
Fritz Pickering nu era numai lipsită de etică, ci și periculoasă. 
Încercarea de a produce surprize la proces eșua deseori. Lanier 
și Chilcott aveau nevoie de timp ca să găsească o cale dea ocoli 
această regulă. Existau excepţii, dar în număr foarte mic. 

La fel de problematic era și planul de a găsi testamentul scris 
de mână de Irene. Erau șanse să fi fost distrus, împreună cu o 
mie de alte dosare vechi de-ale lui Freeman. Însă avocaţii 
păstrau în general dosarele rezolvate mai bine de zece ani, deci 
erau șanse rezonabile ca testamentul încă să existe. 

Și ignorarea lui Fritz putea să le pună probleme. Dacă dădea 
de el un alt avocat și îi punea aceleași întrebări? Dacă acel 


270 


avocat se întâmpla să fie Jake, atunci elementul-surpriză ar fi 
fost pierdut. Jake ar fi avut timp berechet să o instruiască pe 
Lettie să depună o mărturie care să calmeze juriul. Era clar că 
putea întoarce lucrurile împotriva lor. Și ar fi tunat și fulgerat 
împotriva încălcării regulilor audierii preliminare. lar judecătorul 
Atlee nu ar fi privit deloc asta cu ochi buni. 

Lanier și Chilcott discutară dacă era indicat să îl contacteze 
direct pe Freeman. Dacă testamentul era arhivat și uitat de toţi, 
era evident că Freeman îl putea scoate la lumină fără să mai fie 
nevoie să fie furat. lar el urma să fie un martor respectabil la 
proces. Însă dacă vorbeau cu Freeman, nu mai puteau păstra 
secretul. Fiind potenţial martor, numele lui trebuia dezvăluit. 
Elementul-surpriză avea să fie pierdut. Poate că avea să fie 
nevoie să îl abordeze mai târziu, dar momentan Wade Lanier și 
Lester Chilcott se mulțumeau să țeasă o pânză de tăcere și 
amăgire. Înșelăciunea era adeseori greu de acoperit și necesita 
o planificare meticuloasă, însă ei erau pricepuţi la asta. 

Peste două zile, Randall Clapp intră în cabinetul de avocatură 
Freeman și o anunţă pe secretară că venise pentru o 
programare la ora patru. Firma cu doi avocaţi avea sediul într-o 
căsuță aflată la o stradă de piaţa civică din Oxford, lângă o 
bancă și în capătul străzii pe care se afla tribunalul federal. In 
timp ce aștepta la recepţie, Clapp răsfoi o revistă și se uită în 
jur. Nu existau camere de luat vederi; nici senzori de securitate; 
la ușa din faţă era un zăvor; nu erau lanțuri; aproape nimic care 
să-l împiedice și pe cel mai prost hoţ să se strecoare noaptea și 
să își facă treaba pe îndelete. Și de ce ar fi avut nevoie de așa 
ceva? În afară de mormanul obișnuit de hârtii, nu exista nimic 
de valoare în clădire. 

Era un cabinet de avocatură tipic pentru orașele mici, la fel ca 
alte o sută pe care le vizitase Clapp. Dăduse deja o raită pe 
aleea din spate și verificase ușa. Era închisă tot cu zăvor; nimic 
formidabil. Omul lui, Erby, putea pătrunde pe ușa din faţă sau 
pe cea din spate mai repede decât un angajat care avea cheia 
de la ele. 

Clapp se întâlni cu Todd Freeman și discutară despre niște 
terenuri pe care voia să le cumpere în vestul orașului, lângă 
șoseaua principală. Își folosi numele adevărat, slujba adevărată 
și o carte de vizită reală, dar minţi când spuse că el și fratele 
său voiau să construiască un non-stop pentru camioane. 


271 


Întocmirea actelor era o chestiune de rutină și Todd păru destul 
de interesat. Clapp îl întrebă unde este toaleta și fu îndrumat în 
capătul holului îngust. Era o scară care se trăgea; cel puţin două 
camere ticsite cu dosare; o mică bucătărie cu un geam spart, 
fără zăvor. Niciun senzor de securitate pe nicăieri. Floare la 
ureche. 

Erby pătrunse în clădire chiar după miezul nopţii, în vreme ce 
Clapp stătea în mașina parcată peste drum ca să ţină de șase. 
Era 18 ianuarie, o miercuri friguroasă, și studenţii nu ieșiseră în 
oraș. Piaţa era pustie, și cea mai mare teamă a lui Clapp era să 
nu fie observați de vreun poliţist plictisit. După ce intră Erby 
înăuntru, îi confirmă prin staţia de emisie-recepţie. Înăuntru era 
liniște și nu se vedea nicio mișcare. Folosind șperaclul său de 
încredere, descuiase ușa din spate în câteva secunde. Se 
strecură prin birouri cu o luminiţă infraroșie; niciuna dintre uși 
nu era încuiată. Scara care se putea trage nu era solidă și 
scârțâia, însă el izbuti să o coboare fără prea mare zgomot. Se 
puse în fața ferestrei din faţă, vorbi cu Clapp prin staţie, și 
acesta nu-i putu vedea umbra înăuntru. Purtând mănuși și 
având grijă să nu deranjeze nimic, Erby începu să caute într-una 
dintre camerele de depozitare. Avea să-i ia câteva ore și nu se 
grăbea deloc. Deschise sertare, se uită la dosare, date, nume și 
așa mai departe, și astfel puse mâna pe documente care nu mai 
fuseseră atinse de săptămâni, luni, poate chiar ani buni. Clapp 
își mută mașina într-o parcare din cealaltă parte a pieței și o luă 
pe alei. La ora unu noaptea, Erby deschise ușa din spate și 
Clapp intră în clădire. 

— Sunt fișete în toate camerele, zise Erby. Se pare că 
dosarele la care lucrează în prezent sunt ţinute în birourile 
avocaţilor și ale secretarelor. 

— Și camerele astea două? întrebă Clapp. 

— Sunt dosare de până acum cinci ani. Unele sunt arhivate, 
altele nu. Încă mai caut. Nu am terminat cu cea de-a doua 
încăpere. Mai este și un subsol mare, plin cu mobilă veche, 
mașini de scris, cărţi de legislaţie și alte dosare, toate arhivate. 

Nu găsiră nimic interesant în cea de-a doua încăpere. 
Dosarele erau exact genul de cazuri arhivate pe care te-ai 
aștepta să le găsești într-un cabinet de avocatură dintr-un oraș 
mic. La ora 2.30, Erby urcă atent treptele și dispăru în pod. 
Clapp le ridică în urma lui și se duse la subsol. In pod era 


272 


întuneric beznă, pentru că nu erau ferestre, doar rânduri îngrijite 
de cutii de carton. Neexistând niciun risc de a fi văzut de-afară, 
Erby dădu lumina mai tare și se uită pe cutii. Pe fiecare cutie era 
trecut un cod olograf, cu un marker negru: „Imobiliare, 1/1/76- 
1/8/77”; „Penal, 1/3/81-1/7/81"; și așa mai departe. Fu ușurat să 
constate că erau dosare vechi și de doisprezece ani, dar frustrat 
de absenţa unei categorii pentru testamente și averi. 

Acelea erau în subsol. După ce răscoli pe acolo vreo jumătate 
de oră, Clapp găsi într-un vraf cu același soi de cutii de carton 
una pe care scria „Autentificări, 1979-1980” Scoase cutia din 
vraf, o deschise cu grijă și începu să treacă prin zecile de 
dosare. Dosarul lui Irene Pickering era din august 1980. Avea 
vreo patru centimetri grosime și urmărea tot parcursul juridic, 
din ziua în care Hal Freeman întocmise testamentul de două 
pagini semnat pe loc de lrene până la ultimul ordin prin care 
Fritz Pickering era eliberat din funcţia de executor. Prima intrare 
era un testament vechi întocmit de avocat în Lake Village. Cea 
de-a doua era un testament olograf. Clapp îl citi cu voce tare și 
încet, scrisul fiind pe alocuri greu de descifrat. In cel de-al 
patrulea paragraf i se lăsau 50 000 de dolari moștenire lui Lettie 
Lang. 

„Bingo”, murmură el. Puse dosarul pe o masă, închise cutia, o 
puse cu atenţie la loc, făcu cale întoarsă și ieși din subsol. Cu 
dosarul în servietă, ieși pe aleea întunecată și după câteva 
minute îl anunţă pe Erby prin staţie. Erby se strecură pe ușa din 
spate, oprindu-se doar cât să pună repede zăvorul la loc. Din 
câte își puteau da ei seama, nu deranjaseră nimic și nu lăsaseră 
nicio urmă. Birourile aveau nevoie oricum de șmotru, și puţină 
țărână de pe un pantof sau niște praf tulburat nu avea să atragă 
atenţia nimănui. 

Făcură drumul de două ore și jumătate până în Jackson și se 
întâlniră cu Wade Lanier la biroul acestuia, înainte de ora șase 
dimineaţa. Lanier era avocat pledant de treizeci de ani, și nu-și 
putea aminti vreun exemplu mai potrivit de „dovadă 
incriminatorie”. Însă întrebarea rămânea aceeași: cum era mai 
bine să o folosească? 

* 

Benny Grasul se afla la capătul bucății asfaltate a unui drum 
de ţară; dincolo de el începea pietrișul. Portia crescuse în Box 
Hill, o comunitate întunecată și izolată, ascunsă de mlaștină și 


273 


de o movilă, și cu foarte puţini albi prin preajmă. Însă Box Hill 
arăta ca Times Square pe lângă așezarea groaznică și ruptă de 
lume numită Prairietown, din capătul comitatului Noxubee, la 
vreo cincisprezece kilometri de granița cu Alabama. Dacă ar fi 
fost albă, nu ar fi oprit nici în ruptul capului. Erau două pompe 
de benzină în faţă și câteva mașini prăfuite parcate pe pietriș. O 
ușă cu sită se trânti în urma ei chiar când înclina din cap către 
adolescentul din spatele tejghelei. Erau câteva alimente, băuturi 
răcoritoare și frigidere cu bere, iar în spate se vedeau vreo zece 
mese acoperite cu feţe de masă în carouri roșii și albe. Mirosul 
pregnant de grăsime anina în aer și pe un grătar sfârâiau 
hamburgeri. Un tip masiv cu o burtă imensă ţinea spatula ca pe 
o armă și vorbea cu doi bărbaţi așezați pe taburete. Nu încăpea 
nicio îndoială cine era Benny Grasul. 

Pe un semn scria „Comandaţi aici”. 

— Cu ce te pot servi? rosti bucătarul cu un surâs prietenos. 

Ea îi zâmbi cât putu de frumos și zise pe un ton moale: 

— AȘ dori un hotdog și o Coca Cola. Și îl caut pe Benny Rinds. 

— Eu sunt, replică el. Și tu cine ești? 

— Mă numesc Portia Lang și sunt din Clanton, însă este posibil 
să fiu și o Rinds. Nu sunt încă sigură, dar caut informaţii. 

El făcu semn către o masă. După zece minute îi puse hotdogul 
și Coca Cola în faţă și se așeză la masa ei. 

— Incerc să-mi fac arborele genealogic și dau peste o 
grămadă de mere stricate. 

Benny râse și spuse: 

— Ar fi trebuit să vii să mă întrebi pe mine înainte să începi. 

Fără să se atingă de hotdog, ea îi povesti despre mama ei și 
despre mama acesteia. El nu auzise niciodată de ele. Ai lui erau 
din comitatele Noxubee și Lauderdale, mai mult spre sud decât 
spre nord. Nu mai întâlnise niciodată un Rinds din comitatul 
Ford. In timp ce vorbea, ea mâncă repede, terminând de îndată 
ce realiză că dăduse peste o nouă fundătură. 

li mulțumi și plecă. Pe drumul spre casă, opri în fiecare orășel 
și se uită prin cartea de telefon. Erau foarte puţini Rinds în 
această parte a lumii. Vreo douăzeci și ceva în comitatul Clay. 
Incă o duzină în comitatul Oktibbeha, aproape de universitatea 
statului. Vorbise la telefon cu peste zece din comitatul Lee, în 
care se afla și Tupelo. 


274 


Ea și Lucien identificaseră 23 de membri ai familiei Rinds care 
locuiseră în comitatul Ford până în 1930, înainte să dispară cu 
toţii, în cele din urmă aveau să găsească vreun descendent, 
vreo rudă bătrână care să știe ceva și să fie dispusă să 
vorbească. 


275 


26. 


În ultima vineri din ianuarie, Roxy sosi la serviciu la ora 8.45, 
iar Jake o aștepta lângă biroul ei, scanând cu nonșalanţă un 
document de parcă totul era în regulă. Dar nu era. Venise 
momentul să-i facă o evaluare a activităţii și lucrurile nu arătau 
deloc bine pentru ea. Totul începu cum nu se poate mai bine 
când ea se răsti: 

— Jake, m-am săturat de locul ăsta. 

— Bună dimineaţa și ţie. 

Ea plângea deja. Nu era machiată, avea părul ciufulit și 
expresia răvășită a unei soţii/mame/femei scăpate de sub 
control. 

— Nu-l mai suport pe Lucien, zise ea. Vine aici aproape zi de 
zi și este cel mai bădăran om din lume. Este vulgar, necioplit, 
murdar, are o gură spurcată și fumează cele mai scârboase 
trabucuri făcute vreodată. Il detest pe omul ăla! 

— Altceva? 

— Trebuie să alegi: ori el, ori eu. 

— El este proprietarul clădirii. 

— Nu poţi face ceva? 

— Ce anume? Să-i spun lui Lucien să fie o persoană mai 
cumsecade, să se lase de fumat și de băut, de înjurat, de jignit 
oamenii, să înceteze cu glumele deocheate? În caz că n-ai 
observat, Roxy, nimeni nu-i spune lui Lucien Wilbanks ce să 
facă. 

Ea luă o batistă și își șterse obrajii. 

— Nu mai suport. 

Asta îi oferea ocazia perfectă lui Jake și el nu avea de gând să 
o rateze. 

— Hai să zicem că demisionezi, rosti el cu compasiune. Voi fi 
bucuros să-ţi acord referinţe bune. 

— Sunt concediată? 

— Nu. Demisionezi, chiar din acest moment. Dacă pleci acum, 
ai toată ziua la dispoziţie. O să-ţi trimit eu ultimul salariu. 


Emoţiile ei se transformară în mânie când se uită în jur. Plecă 
în zece minute, trântind ușile în urma ei. Portia intră la nouă fix 
și zise: 

— Tocmai am trecut pe lângă Roxy pe stradă și nu a vrut să 
stea de vorbă cu mine. 

— A plecat. Uite ce îţi propun: poţi lucra aici temporar, ca 
secretară și recepţionistă. Vei deveni asistentă juridică, nu doar 
o simplă stagiară. Este o mare promovare. 

Îl ascultă cu calm, apoi spuse: 

— Nu bat la mașină prea grozav. 

— Atunci exersează. 

— Cu cât se plătește? 

— O mie de dolari pe lună, pentru două luni, ca perioadă de 
probă. După două luni, vedem cum merge și facem o 
reevaluare. 

— Care-i programul? 

— De la opt și jumătate la cinci, cu treizeci de minute pauză la 


prânz. 
— Și Lucien? întrebă ea. 
— Ce-i cu el? 


— El stă mai mult la parter. Îmi plăcea la etaj pentru că mă 
simțeam mai în siguranță. 

— Te-a supărat cu ceva? 

— Nu încă. Uite ce-i, Jake, mie îmi place de Lucien și lucrăm 
bine împreună, dar uneori îmi lasă impresia că ar vrea să 
devenim mai apropiaţi, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Cred că da. 

— Dacă mă atinge cumva, îl pocnesc de nu se vede. 

Jake râse când își imagină cum ar fi, și nu încăpea nicio 
îndoială că Portia putea să-și poarte singură de grijă. 

— Trebuie să discut un pic cu Lucien, zise. Lasă-mă pe mine 
să mă ocup de asta. O să-l avertizez. 

Portia trase adânc aer în piept și se uită prin birou. Dădu din 
cap, zâmbi și spuse: 

— Dar eu nu sunt secretară, Jake. Vreau să fiu avocată, exact 
ca tine. 

— lar eu te voi ajuta din toate puterile. 

— Îţi mulțumesc. 

— Vreau un răspuns. Acum. Pe loc. 


277 


— Dar nu vreau să ratez procesul. Dacă sunt blocată la biroul 
ăsta, voi rata procesul, nu? 

— Hai să ne facem griji în privinţa asta mai târziu. Momentan 
am nevoie de tine aici. 

— Pricep. 

— Deci, ne-am înţeles? 

— Nu. O mie pe lună este un salariu prea mic pentru cineva 
care face muncă de secretară, recepţionistă și asistentă juridică. 

Jake ridică braţele și se dădu bătut. 

— Bine, atunci, spune-mi la ce sumă te-ai gândit tu? 

— Două mii se apropie mai mult de prețul de pe piaţa muncii. 

— Ce naiba știi tu despre piața muncii? 

— Nu multe, dar știu că o mie pe lună este prea puţin. 

— Bine. O mie cinci sute pentru primele două luni, apoi mai 
vedem. 

Ea îl îmbrățișă ușor și zise: 

— Mulţumesc, Jake. 

* 

Peste o oră, Jake avu de-a face cu cea de-a doua criză de 
personal a dimineții. Lucien dădu buzna în biroul lui fără să mai 
bată la ușă și se prăbuși într-un scaun. 

— Jake, fiule, începu el pe un ton ce nu prevestea nimic bun. 
Am luat o hotărâre. De luni bune, chiar ani, mă tot frământ dacă 
să încep procesul de reintrare în barou, practic să-mi pregătesc 
revenirea în scenă, mă-nțelegi? 

Jake, care lucra din greu la răspunsul la o moţiune depusă de 
Stillman Rush, lăsă jos stiloul și se uită gânditor la Lucien. 
Cuvântul „revenire” nu mai fusese folosit până în acel moment, 
dar în ultimele trei luni Lucien dăduse toate indiciile posibile că 
voia să se reapuce de avocatură. Deși se temea de mult de 
acest moment, vestea tot îl punea într-o situaţie delicată pe 
Jake. Nu îl voia pe Lucien prin preajmă, mai ales pe Lucien 
avocatul, căci Lucien consilierul fără titulatură și neplătit deja îl 
obosise cumplit. Lucien avocatul însemna Lucien șeful, și Jake 
știa că nu ar fi rezistat. Insă Lucien prietenul era omul care îi 
dăduse lui Jake o slujbă, un birou, o carieră și care era cât se 
poate de loial. 

— De ce? întrebă Jake. 

— Imi lipsește, Jake. Sunt prea tânăr ca să stau pe verandă 
toată ziua. O să mă susţii? 


278 


Singurul răspuns era da, iar Jake se grăbi să spună: 

— Sigur, știi bine că da. Dar cum? 

— Sprijin moral, Jake, cel puţin la început. După cum știi, 
înainte să fiu repus în drepturi trebuie să trec examenul de 
admitere în barou, ceea ce nu-i de colo pentru un boșorog ca 
mine. 

— Ai mai făcut-o, poţi s-o faci din nou, rosti Jake cu 
convingerea de cuviință. Avea mari îndoieli că Lucien putea să o 
facă, că putea să pornească de la zero, să treacă prin șase luni 
de toceală și să studieze pe cont propriu, lăsând totodată 
deoparte tăria. 

— Deci, te bagi? 

— Cum să mă bag, Lucien? După ce îţi reintri în drepturi, ce 
se va întâmpla? Îţi vrei biroul înapoi? Vrei să rămân pe-aici ca 
ucenic? Ne întoarcem la situația de acum opt, nouă ani? 

— Nu știu, dar vedem noi, Jake. Sunt sigur că vom găsi o cale. 

Jake ridică din umeri și zise: 

— Da, mă bag și te voi ajuta cum pot. 

Pentru a doua oară în acea dimineaţă, Jake se oferi să ajute 
un avocat în devenire din biroul său. Cine urma la rând? 

— Mulţumesc. 

— Dacă tot ești aici, hai să discutăm și niște chestiuni de 
bucătărie internă. Roxy a demisionat și Portia este secretara 
interimară. Este alergică la fumul de trabuc, așa că te rog să 
fumezi afară. Și ţine-ţi mâinile acasă. Fata și-a petrecut șase ani 
în armată, știe să se lupte corp la corp, știe și karate, șinu o 
încântă ideea de a fi pipăită de un bătrân alb pervers. Dacă o 
atingi cumva, o să-ţi zboare dinţii, apoi o să mă dea pe mine în 
judecată pentru hărţuire sexuală. Ai priceput? 

— Ţi-a zis ea asta? Îţi jur că nu am făcut nimic. 

— E doar un avertisment, Lucien, bine? Nu o atinge, nu-i 
spune glume deocheate, nu bate apropouri de față cu ea, nici nu 
înjura în prezenţa ei, nu bea și nu fuma când e prin preajmă. Ea 
se consideră avocată și vrea să intre în branșă. Trateaz-o ca pe 
o profesionistă. 

— Credeam că ne înţelegem bine. 

— Poate că așa o fi, dar eu te știu. Nu te ţine de prostii. 

— Voi încerca. 

— Nu-i de ajuns să încerci; fă-o. Și-acum scuză-mă, dar 
trebuie să mă întorc la lucru. 


279 


La plecare, Lucien mormăi destul de tare cât să-l audă Jake: 

— Are un fund grozav totuși. 

— Las-o baltă, Lucien. 

* 

Într-o după-amiază obişnuită de vineri era aproape imposibil 
să găsești un judecător în tribunal sau un avocat la birou. 
Weekendul începea devreme, toată lumea furișându-se de la 
serviciu sub diverse pretexte. Se prindeau mulţi pești. Se 
consuma multă bere. Se amânau multe chestiuni juridice până 
luni. Și în după-amiezile mohorâte din ianuarie, atât avocaţii, cât 
și ceilalți oameni ai muncii își închideau discret birourile mai 
devreme și plecau din piaţă. 

Judecătorul Atlee era pe veranda din faţa casei când sosi Jake, 
pe la ora patru. Nu bătea deloc vântul și un nor de fum de pipă 
plutea deasupra treptelor de la intrare. Lângă cutia poștală era 
un semn cu numele locului - Maple Run. Era o vilă veche și 
impunătoare, cu coloane în stil georgian și cu obloanele 
coborâte, una dintre numeroasele case din Clanton și din 
comitatul Ford lăsate din tată-n fiu. Acoperișul casei Hocutt se 
vedea la două străzi mai încolo. 

Reuben Atlee câștiga 80 000 de dolari pe an ca judecător și 
cheltuia foarte puţin din acești bani pe casă. Soţia sa murise cu 
mulţi ani în urmă, și răsadurile de flori năpădite de buruieni, 
mobila șubrezită de trestie de pe verandă și perdelele boţite de 
la ferestrele de la etaj demonstrau fără putinţă de tăgadă că 
locul avea nevoie de atingerea unei femei pe care nu o mai 
primea. Locuia singur. Menajera lui murise și ea, iar el nu-și 
bătuse capul să găsească pe altcineva în loc. Jake îl vedea la 
biserică în fiecare duminică și, cu trecerea anilor, observase un 
anumit declin în înfățișarea lui. Costumele sale nu mai erau atât 
de curate. Cămășile nu mai erau atât de bine apretate. Nodurile 
de la cravată nu mai erau impecabile. Cel mai ades părea să 
aibă nevoie de o tunsoare. Era clar că judecătorul Atlee pleca 
dimineața de acasă fără o verificare prealabilă. 

Nu era tocmai un băutor, dar îi plăcea să savureze câte un 
grog cald după-amiaza, mai ales vinerea. Fără să-l mai întrebe, 
îi pregăti lui Jake un whisky sec și îl lăsă pe masa de trestie 
dintre ei. Dacă voiai să discuţi afaceri cu judecătorul pe veranda 
lui, trebuia să bei ceva. El se lăsă pe spate în balansoarul său 
preferat, sorbi din băutură și zise: 


280 


— Se zvonește că Lucien e mai mult pe la tine, pe la birou, în 
ultima vreme. 

— Este biroul lui, replică Jake. 

Se uitau la peluza din faţa casei, care era maronie și arăta 
jalnic în toiul iernii. Aveau amândoi paltoane pe ei, și dacă 
whisky-ul nu își făcea mai repede efectul, Jake, care era 
îmbrăcat mai subţire, avea de gând să ceară să se mute 
înăuntru. 

— Ce pune la cale? întrebă judecătorul Atlee. El și Lucien se 
cunoșteau de mulţi ani, și aveau o istorie bogată în comun. 

— L-am rugat să caute niște titluri de proprietate pe numele 
lui Seth Hubbard și să mai facă niște cercetări, chestii de-astea 
de bază. 

Lui Jake nici nu-i trecea prin minte să dezvăluie cuiva ce-i 
spusese Lucien în acea dimineaţă, cu atât mai puţin lui Reuben 
Atlee. Dacă se auzea că Lucien Wilbanks își pregătea revenirea, 
majoritatea judecătorilor din împrejurimi ar fi demisionat. 

— Stai cu ochii pe el, rosti judecătorul Atlee, oferind ca de 
obicei sfaturi fără să i se ceară. 

— Este inofensiv, zise Jake. 

— Omul ăla nu-i niciodată inofensiv. Amestecă puţin gheaţa în 
pahar, părând să nu bage de seamă temperatura de afară. Ce 
se mai aude în privinţa lui Ancil? 

Jake evită gheaţa și încercă să mai dea pe gât niște burbon. 
Dinţii începuseră să-i clănțăne. 

— Nu prea multe, răspunse. Oamenii noștri au găsit o fostă 
soție de-a lui în Galveston care a recunoscut fără prea mare 
tragere de inimă că a fost măritată cu un bărbat pe nume Ancil 
Hubbard în urmă cu treizeci și cinci de ani. Au fost căsătoriți trei 
ani, au avut doi copii, după care el a șters-o din oraş. li 
datorează o avere pentru pensia alimentară, dar ei nu-i pasă. Se 
pare că el nu și-a mai folosit numele adevărat în ultimii 
cincisprezece ani, dispărând complet, încă mai căutăm. 

— Aștia sunt tipii din DC? 

— Da, domnule. Este o firmă de foști agenţi FBI, specializată 
în găsirea persoanelor dispărute. Nu știu cât sunt de buni, dar 
știu că sunt scumpi. Am o factură care trebuie achitată. 

— Continuă căutările. Pentru instanţă Ancil nu este mort până 
nu știm sigur că a murit. 


— Ei verifică arhivele cu morți din toate cele cincizeci de state 
și în vreo zece țări străine. O să dureze ceva. 

— Cum se desfășoară audierea preliminară? 

— Merge repede. Este un caz ciudat, domnule judecător, 
pentru că toți avocaţii implicaţi își doresc ca procesul să înceapă 
cât mai repede cu putinţă. De câte ori vi s-a mai întâmplat așa 
ceva? 

— Cred că niciodată. 

— Cazul reprezintă o prioritate în toate birourile implicate, așa 
că se cooperează foarte bine. 

— Nu tărăgănează nimeni lucrurile? 

— Absolut nimeni. Săptămâna trecută am luat unsprezece 
depoziţii în trei zile, toate de la enoriași care l-au văzut pe 
domnul Hubbard în dimineaţa de dinaintea morții. Nu am aflat 
nimic interesant sau ieșit din comun. Martorii s-au pus de acord 
că Seth părea să fie el însuși și că nu se purta deloc bizar sau 
straniu. Până acum am luat depoziţiile a cinci oameni care 
lucrează la sediul lui și care au fost cu el în ziua de dinaintea 
întocmirii testamentului. 

— Le-am citit, rosti judecătorul Atlee, sorbind din băutură. 
Treci mai departe. 

— Toată lumea este ocupată cu găsirea experţilor. Eu am 
găsit un expert grafolog și... 

— Un expert grafolog? Nu vor să accepte că este scrisul de 
mână al lui Seth Hubbard? 

— Nu încă. 

— Există vreo îndoială? 

— Nu, nu chiar. 

— Atunci adu chestiunea în discuţie la o audiere înainte de 
proces ca să văd și eu cum stau lucrurile. Poate că rezolvăm 
înainte de proces. Scopul meu este să fluidizez lucrurile pentru 
ca procesul să se deruleze cât mai lin cu putinţă. 

Reuben Atlee ar fi putut să scrie o carte când venea vorba de 
„fluidizarea” unui caz. Ura să piardă timpul, la fel de mult cum 
ura avocaţii vorbăreţi. Proaspăt ieșit de pe băncile facultăţii, 
Jake fusese martor la nimicirea unui avocat nepregătit care-i 
oferea niște argumente jalnice judecătorului Atlee. După ce se 
repetă pentru a treia oară, judecătorul îl opri cu un „Credeţi că 
sunt prost sau surd?” înmărmurit, dar destul de înțelept încât să 
nu răspundă, avocatul nu putu decât să îl privească uluit. 


282 


Judecătorul Atlee continuase: „Aparatul meu auditiv 
funcționează perfect și nu sunt nici prost. Dacă vă mai repetați o 
dată, voi acorda verdict favorabil celeilalte părți. Și-acum treceţi 
mai departe, domnule”. 

„Eşti prost sau surd?” era o întrebare comună în instanțele din 
Clanton. 

Burbonul începuse să-și facă efectul și Jake își spuse că 
trebuia să o lase mai moale. Un pahar era de ajuns. Dacă 
ajungea pilit acasă vineri după-amiază, Carla l-ar fi luat la rost. 

— Cum era de așteptat, zise Jake, vor fi foarte multe depoziții 
medicale. Domnul Hubbard avea dureri crâncene și lua multe 
medicamente. Cealaltă tabără va încerca să demonstreze că 
asta i-a afectat judecata, așa că... 

— Ințeleg, Jake. Câţi experți cu pregătire medicală va trebui 
să asculte juriul? 

— Nu sunt sigur, momentan. 

— Câte mărturii medicale crezi că poate pricepe un jurat din 
orașul ăsta? Dintre cei doisprezece, vom avea cel mult doi 
absolvenți de colegiu, încă vreo doi care s-au lăsat de școală, iar 
restul vor avea doar diploma de liceu. 

— Și Seth Hubbard s-a lăsat de școală, remarcă Jake. 

— Este adevărat, și pun pariu că nu l-a pus nimeni vreodată 
să evalueze depoziţii medicale care se bat cap în cap. Ce vreau 
eu să spun, Jake, este că trebuie să avem grijă să nu copleșim 
juriul cu prea multe opinii de experți. 

— Eu înțeleg și, dacă aș fi fost în cealaltă tabără, aș fi chemat 
și eu cât mai mulţi experţi ca să sădesc îndoieli în minţile 
oamenilor. Să-i zăpăcesc pe juraţi și le dau motive să 
suspecteze că Seth nu mai gândea limpede. Dumneavoastră nu 
aţi proceda la fel, domnule judecător? 

— Hai să nu discutăm despre strategiile de la proces, Jake. 
Nu-mi place să plec urechea la așa ceva. Contravine regulilor, 
mă-nțelegi? Rosti asta cu un zâmbet, dar mesajul era clar. 

Urmă o pauză lungă și apăsătoare în conversaţie, timp în care 
ei sorbiră din băuturi și se bucurară de liniște. Într-un final, 
judecătorul zise: 

— Nu ai fost plătit de șase săptămâni. 

— Am adus documentele. 

— Câte ore? 

— Două sute zece. 


283 


— Deci undeva la peste treizeci de mii? 

— Da, domnule. 

— Pare rezonabil. Știu că trudești din greu, Jake, și nu am 
nicio problemă în a-ţi aproba onorariul. Insă am o ușoară 
îngrijorare, dacă îmi dai voie să mă amestec în treaba ta. 

La acest punct, Jake nu mai putea spune nimic care să 
împiedice amestecul. Dacă judecătorul te plăcea, atunci simțea 
nevoia să-ţi ofere sfaturi în nenumărate privinţe, fără să i le ceri. 
lar tu trebuia să te consideri norocos că îţi făcea o asemenea 
favoare. 

— Vă ascult, rosti Jake, pregătindu-se sufletește. 

După ce sorbi din nou din pahar, judecătorul spuse: 

— Acum și în viitorul apropiat vei fi plătit pentru munca 
depusă și nimeni nu-ţi va ţine socoteala. Așa cum ziceai și tu, 
harababura asta a fost provocată de Seth Hubbard, și el știa 
foarte bine ce avea să urmeze. Asta este. Totuși, nu știu dacă 
este înțelept să lăsaţi impresia că aţi dat deodată de bani. 
Doamna Lang și-a mutat familia în oraș, în fosta casă a familiei 
Sappington, care știm foarte bine că nu-i cu nimic deosebită și a 
rămas nevândută atâta vreme din motiv evidente, dar totuși nu 
este în zona mărginașă. Este în partea noastră. Lumea a început 
să bombăne deja. Dă rău. Foarte mulţi oameni cred că ea a 
băgat deja mâna în bani și nu o privesc cu ochi buni. lar acum 
se-aude că tu ai pus ochii pe casa Hocutt. Nu mă întreba de 
unde știu; orașul este mic. O asemenea mutare, la momentul 
actual, va atrage foarte multă atenţie, și asta nu va fi deloc în 
favoarea ta. 

Jake rămase fără grai. În timp ce se uita la frontonul cel mai 
înalt al casei Hocutt ce se zărea în depărtare, încercă în zadar 
să-și dea seama cine ar fi putut lansa zvonul și cum se aflase. 
Willie Traynor îl pusese să jure că va păstra secretul deoarece 
nu voia să fie asaltat de alţi cumpărători. Harry Rex era 
confidentul lui Jake și Willie și, deși îi plăcea să răspândească 
bârfe răutăcioase, nu ar fi dezvăluit nici în ruptul capului 
asemenea informaţii. 

— Visăm și noi, domnule judecător, izbuti Jake să îngaime. 
Oricum este mult peste posibilităţile mele și sunt încă prins cu 
litigiul celălalt. Dar vă mulţumesc pentru sfat. 

Da, va mulțumesc că v-aţi amestecat din nou, domnule 
judecător. Deși, pe măsură ce Jake trăgea aer în piept ca să se 


284 


calmeze, recunoscu în sinea lui că el și Carla purtaseră aceeași 
conversație. O asemenea achiziţie dubioasă i-ar fi făcut pe mulţi 
să suspecteze că Jake se muta în casă nouă pe seama unui om 
mort. 

— S-a abordat și ipoteza unei învoieli? întrebă judecătorul. 

— Da, foarte pe scurt, răspunse imediat Jake, dornic să 
schimbe subiectul. 

— Și? 

— Nu s-a ajuns nicăieri. În scrisoarea pe care mi-a adresat-o 
mie, Seth Hubbard a fost cât se poate de explicit în dispoziţiile 
sale. Cred că vorbele sale au fost: „Luptaţi-vă cu ei, domnule 
Brigance, luptaţi-vă până la capăt. Trebuie să triumfam”. Ori 
asta nu lasă prea mult loc pentru negocierea unei învoieli. 

— Dar Seth Hubbard a murit. Insă procesul pe care l-a stârnit 
este în toi. Ce-i vei spune lui Lettie Lang când și dacă juriul îi dă 
un verdict nefavorabil și ea nu primește nimic? 

— Lettie Lang nu este clienta mea. Eu mă ocup de avere, și 
treaba mea este să mă asigur că termenii testamentului prin 
care este transmisă această avere sunt respectați. 

Judecătorul Atlee dădu din cap, de parcă ar fi fost de acord, 
dar nu zise nimic. 


27. 


Charley Pardue sosi la momentul oportun. Simeon plecase din 
nou. Dacă ar fi fost acasă în acea dimineaţă de sâmbătă, el și 
Charley s-ar fi luat la ceartă imediat, iar lupta dintre ei ar fi fost 
urâtă. 

Însă când Charley ciocăni la ușa fostei case a familiei 
Sappington, nu găsi acolo decât femeile și copiii. Plozii mâncau 
cereale cu lapte și se uitau la televizor, iar femeile își pierdeau 
vremea prin bucătăria murdară, bând cafea și sporovăind în 
halate de baie și pijamale. Phedra răspunse la ușă și reuși să-i 
găsească un scaun în sufragerie, apoi fugi în bucătărie și zise 
dintr-o răsuflare: 

— Mamă, a venit un tip să te vadă, și arată atâââât de bine! 

— Cum îl cheamă? 

— Charley Pardue. Zice că s-ar putea să-ți fie văr. 

— N-am mai auzit de niciun Charley Pardue, rosti Lettie pe un 
ton defensiv. 

— Ei bine, e aici și este extrem de chipeș. 

— Merită să-mi bat capul cu el? 

— O, da! 

Femeile fugiră la etaj și se schimbară repede. Phedra se furișă 
pe ușa din spate și ocoli casa până în față. Un Cadillac galben, 
ultimul model, lucios, cu plăcuțe de Illinois. Charley era cel puțin 
la fel de prezentabil. Costum închis la culoare, cămașă albă, 
cravată de mătase, un ac de cravată cu diamant și cel puţin 
două diamante mici, de bun-gust, pe degete. Fără verighetă. O 
brățară de aur la mâna dreaptă și un ceas sobru la stânga. Se 
vedea de la o poștă că venea dintr-un oraș mare, și Phedra își 
dădu seama că era din Chicago înainte ca el să intre pe ușa din 
faţă. Insistă să rămână cu mama ei când Lettie cobori să îl 
întâlnească. Portia și Clarice urmau să li se alăture mai încolo. 
Cypress rămase în bucătărie. 

Charley începu prin a aduce în discuţie câteva nume, care nu- 
i ziceau mare lucru lui Lettie. Spuse că era din Chicago, unde 
lucra ca antreprenor, orice-o mai fi însemnând și asta. Avea un 
zâmbet larg și senin, era volubil și ochii îi sclipeau când râdea. 


286 


Femeile se înviorară considerabil. În ultimele patru luni, multă 
lume venise să o vadă pe Lettie. Foarte mulți oameni susțineau 
că sunt rude de sânge cu ea, la fel ca Charley. Având în vedere 
cât de golaș era arborele ei genealogic, era ușor să fie cinică și 
să gonească o grămadă de posibile rude. Adevărul era că Lettie 
fusese adoptată neoficial de Clyde și Cypress Tayber, după ce 
fusese abandonată de mai multe ori. Nu avea habar cine erau 
bunicii ei. Portia petrecuse ore întregi răscolind ascendenta 
plină de lacune a mamei sale, cu foarte puţine rezultate. Charley 
le trezi atenţia când zise: 

— Bunica din partea mamei a fost o Rinds, și cred că și tu ești 
una, Lettie. 

Le prezentă niște acte, apoi se mutară la masa din bucătărie 
unde se îngrămădiră în jurul lui. El despături o diagramă care 
semăna, de la depărtare, mai degrabă cu un tufăriș decât cu un 
arbore în toată puterea cuvântului. Linii strâmbe ţâșneau în 
toate direcţiile, cu însemnări făcute pe margini. Orice o fi fost 
acel document, cineva își petrecuse ore bune în încercarea de a- 
| descifra. 

— M-a ajutat mama la treaba asta, rosti Charley. Mama ei a 
fost o Rinds. 

— De unde vine numele de Pardue? întrebă Portia. 

— Din partea tatălui meu. Ai lui sunt din Kansas City și s-au 
stabilit în Chicago cu mult timp în urmă. Acolo s-au întâlnit 
părinţii mei. Arăta la diagramă cu un stilou. Totul duce la un om 
pe nume Jeremiah Rinds, un sclav născut pe la 1841 în 
apropiere de Holly Springs. El a avut vreo cinci sau șase copii, 
iar unul dintre ei a fost Solomon Rinds, și Solomon a avut cel 
puţin șase copii, printre care și pe Marybelle Rinds, bunica mea. 
Ea a născut-o pe mama, Effie Rinds, în 1920, chiar în acest 
comitat. La 1930, Marybelle Rinds, soţul ei și alți câțiva membri 
ai familiei Rinds au plecat la Chicago, fără să mai privească în 
urmă. 

— Este exact anul în care proprietatea lui Sylvester Rinds a 
trecut la familia Hubbard, observă Portia. Ceilalţi auziră 
informaţia, fără ca ea să însemne prea mult pentru ei. Portia nici 
măcar nu era sigură de legătură; erau prea multe detalii lipsă. 

— Nu știu nimic de asta, rosti Charley. Dar mama își 
amintește de o verișoară despre care crede că a fost singurul 
copil al lui Sylvester Rinds. Din câte ne putem da seama, 


287 


această verișoară s-a născut pe la 1925. Ei au pierdut legătura 
după 1930, când s-a destrămat familia. Însă de-a lungul anilor 
au existat bârfe în familie. Se pare că fata asta a avut un copil 
când era foarte tânără, tatăl a șters-o imediat și rudele nu știu 
ce s-a întâmplat cu bebelușul. Mama își amintește că pe 
verișoara ei o chema Lois. 

— Am auzit că pe mama mea o chema Lois, spuse Lettie 
precaută. 

— Ei bine, hai să ne uităm la certificatul tău de naștere, rosti 
Charley, de parcă ar fi ajuns în sfârșit la momentul adevărului. 

— Nu am avut niciodată certificat de naștere, rosti Lettie. Știu 
că m-am născut în comitatul Monroe, la 1941, dar nu există 
niciun document oficial care să ateste asta. 

— Nu este trecut niciunul din părinţi, adăugă Portia. Am 
descoperit asta recent, chiar în comitatul Monroe. Mama este 
trecută la L. Rinds, în vârstă de șaisprezece ani. Tatăl este H. 
Johnson, însă acesta este singurul loc în care este pomenit. 

Charley se dezumflă brusc. Se chinuise atât de mult și bătuse 
atâta drum ca să demonstreze legătura de sânge cu nou 
descoperita lui verișoară și acum nimerise într-o fundătură. Cum 
poţi trăi fără certificat de naștere? 

— Mama a fost oarecum adoptată de Cypress și de soțul ei, și 
a aflat adevărul abia la treizeci de ani, continuă Portia. Până 
atunci rudele ei de sânge fie muriseră, fie nu mai erau de găsit, 
așa că nici n-a mai contat. 

— Eram căsătorită și aveam trei copii când am aflat, zise 
Lettie. Nu prea puteam să plec de nebună pe urma unor 
rubedenii moarte, în plus, nici nu-mi păsa... nici acum nu-mi 
pasă. Am fost crescută de Tayberi. Clyde și Cypress au fost 
părinţii mei. Am avut șase fraţi și surori. Părea să fi intrat în 
defensivă și asta o enerva. Nu-i datora nicio explicaţie acestui 
străin, fie că-i era văr sau nu. 

— Deci conform ipotezei tale, se pare că mama ar putea fi o 
Rinds din comitatul Ford, dar nu există nicio modalitate de a 
dovedi asta, spuse Portia. 

— O, sunt sigur că-i o Rinds, rosti Charley, agăţându-se 
disperat de asta. Bătu în documentele sale ca și cum ele ar fi 
conţinut un adevăr incontestabil. Probabil că suntem veri de 
gradul al șaptelea sau al optulea. 


288 


— La fel ca toţi negrii din nordul Mississippiului, zise Lettie, 
aproape în șoaptă. 

Femeile se îndepărtară de lângă masă. Shirley, una dintre 
surorile ei, sosi cu ibricul de cafea și le umplu ceștile. 

Charley nu păru speriat de turnura pe care o luaseră lucrurile 
și continuă să pălăvrăgească, iar conversaţia se îndepărtă de 
legăturile nesigure de sânge. Venise acolo după bani, și își 
făcuse bine temele. Munca sa de detectiv o adusese pe Lettie 
mai aproape de adevărații ei strămoși decât orice alte tentative 
de până atunci, însă pur și simplu nu existau suficiente dovezi 
palpabile care să pună lucrurile cap la cap. Erau în continuare 
prea multe lacune, prea multe întrebări ce nu aveau să-și 
găsească vreodată răspunsul. 

Portia se retrase din prim-plan, preferând să asculte. Se 
săturase de diamantele lui și de felul său lunecos de-a fi, dar era 
fascinată de cercetările pe care le efectuase. Ea și Lucien, și 
acum și Lettie, marșau pe ipoteza nefondată că Lettie era 
înrudită cu acea ramură a familiei Rinds care deținuse cândva 
pământul pe care îl achiziţionaseră Hubbarzii în 1930. Dacă 
reușeau să dovedească asta, ar fi putut să explice de ce făcuse 
Seth ceea ce făcuse. Sau poate nu. Probabil că nu ar fi făcut 
decât să ridice zeci de noi întrebări, care poate că i-ar fi făcut 
mai mult rău. Puteau fi admise în instanță aceste dovezi? 
Probabil că nu, credea Lucien, dar merita să le caute până la 
capăt. 

— Unde este cel mai bun loc în care se servește prânzul? 
întrebă Charley cu îndrăzneală. Vreau să vă scot în oraș. Fac eu 
cinste. 

Se vedea că era din Chicago! Negrii din Clanton rareori 
mâncau în oraș, și ideea de a face asta sâmbăta la prânz cu un 
asemenea tânăr fermecător, pe deasupra dispus să plătească și 
nota, era de-a dreptul irezistibilă. Căzură rapid de acord asupra 
locului - Claude's, cafeneaua cu patroni negri din piaţă. Jake 
mânca acolo în fiecare vineri și o dusese și pe Portia. Sâmbăta, 
Claude făcea cotlete de porc la grătar și locul era plin ochi. 

Ultima oară când Lettie mersese într-un Cadillac nou-nouț 
fusese dimineaţa în care îl condusese pe Seth la birou, cu o zi 
înainte ca el să-și pună capăt zilelor. O făcuse să conducă și ea 
tremurase toată de emoție. Își aminti bine de asta pe când 
stătea în dreapta lui Charley. Cele trei fiice ale sale se 


289 


afundaseră pe bancheta de piele din spate și admirau interiorul 
bine amenajat în timp ce se îndreptau către piaţă. Charley 
vorbea întruna, conducând încet pentru ca localnicii să-i admire 
mașina, și în câteva minute le spuse că voia să cumpere o firmă 
de pompe funebre extrem de profitabilă din South Side, 
Chicago. Portia se uită la Phedra, iar aceasta se uită la Clarice. 
Charley le surprinse în oglinda retrovizoare, dar nu se opri din 
vorbit. 

Conform spuselor mamei sale, care avea acum 68 de ani, dar 
era sănătoasă tun și avea o memorie de elefant, ramura familiei 
Rinds din care făcea și ea parte locuia aproape de ceilalți, și la 
un moment dat reprezentase o comunitate măricică. Cu timpul 
însă, își luaseră și ei lumea în cap și porniseră spre nord, în 
căutarea unei slujbe și a unei vieţi mai bune. După ce plecaseră 
din Mississippi, nu mai doriseră să se întoarcă niciodată. Cei din 
Chicago trimiteau bani acasă pentru a-i aduce la ei și pe cei 
rămași în urmă, și de-a lungul timpului membrii familiei Rinds fie 
plecaseră, fie muriseră. 

Firma de pompe funebre ar fi fost o adevărată mină de aur. 

Micul restaurant era aproape plin la amiază. Cu un șorț alb și 
curat ca lacrima, Claude lucra în faţă, în vreme ce sora lui 
deretica prin bucătărie. Nu aveau nevoie de meniuri. Câteodată 
se mai nota specialitatea zilei pe o mică tablă, dar de cele mai 
multe ori mâneai orice gătea sora. Claude servea mâncarea, 
fluidiza traficul, se ocupa de casa de bani și în general conducea 
localul cu o mână de fier. De îndată ce Charley și femeile se 
așezară la locurile lor și comandară ceai cu gheaţă, Claude află 
că erau rude de sânge. și dădu ochii peste cap; în ziua de azi 
toată lumea era înrudită cu Lettie. 

Peste cincisprezece minute, Jake și Lucien intrară ca din 
întâmplare în local. Însă nu era așa. Portia îl sunase pe Lucien cu 
treizeci de minute în urmă, punându-l în gardă. Exista o 
oarecare șansă ca Charley să fie o legătură cu trecutul - cu 
misterul familiei Rinds -, și ea credea că Lucien ar fi vrut să-l 
cunoască. Se făcură prezentările, iar Claude îi plasă pe cei doi la 
o masă de lângă bucătărie. 

În timp ce devora cotletele de porc și piureul, Charley 
continuă să facă reclamă avantajelor uluitoare ale afacerii 
mortuare dintr-un oraș cu „cinci milioane de suflete”, deși 
femeile își cam pierduseră interesul. Fusese căsătorit, dar 


290 


divorțase; avea doi copii care locuiau acum cu mama lor; 
mersese la colegiu. Încetul cu încetul, femeile obținură detaliile 
care le interesau, savurând din plin prânzul. Când ajunse 
plăcinta cu cremă de cocos, femeile îl ignorau complet, bârfind 
despre un dascăl care fugise cu soţia altcuiva. 

* 


Spre sfârșitul după-amiezii, Portia sosi acasă la Lucien pentru 
prima oară. Vremea se stricase brusc, iar frigul și vântul nu le 
permiteau să stea pe verandă. Fu fascinată de întâlnirea cu 
Sallie, o femeie care rareori era văzută prin oraș, fiind totuși 
bine cunoscută. Situaţia ei locativă era condamnată sever atât 
de albi, cât și de negri, dar asta nu părea s-o deranjeze pe Sallie 
sau pe Lucien. După cum află Portia curând, nimic nu-l deranja 
cu adevărat pe Lucien, cel puţin nimic din gândurile și părerile 
altora. Turuia întruna despre nedreptăţi, istorie sau problemele 
lumii, dar observaţiile celorlalţi îl lăsau complet rece. 

Sallie era cu vreo zece ani mai mare decât Portia. Nu crescuse 
în Clanton și nimeni nu știa cu siguranţă de unde se trăgeau ai 
ei. Portia descoperi că era o femeie politicoasă, amabilă și că nu 
avea nicio problemă cu prezenţa unei alte negrese în casă. 
Lucien aprinsese focul în biroul său, și Sallie îi servi cu ciocolată 
fierbinte acolo. Lucien își turnă niște coniac în ceașca lui, însă 
Portia îl refuză. Gândul de a turna alcool într-una dintre băuturile 
ei preferate i se părea aproape bizară, însă Portia își dăduse de 
mult seama că Lucien nu văzuse încă o băutură ce nu putea fi 
îmbunătăţită prin adăugarea câtorva stropi de tărie. 

Cu Sallie în cameră și comentând din când în când, petrecură 
o oră actualizând arborele genealogic. Portia își notase câte 
ceva din ceea ce le spusese Charley: lucruri importante (nume și 
date) și mai puţin importante (morți și dispariţii ale unor 
persoane neînrudite cu ei). Erau mai multe ramuri ale familiei 
Rinds în zona Chicago, și un alt grup în Gary. Charley pomenise 
de un văr îndepărtat pe nume Boaz, care locuia pe lângă 
Birmingham, dar nu avea datele lui de contact. Mai pomenise de 
un văr care se mutase în Texas. Și așa mai departe. 

Cum stătea la foc într-o casă veche și distinsă, una cu o 
istorie bogată, bând ciocolată fierbinte făcută de altcineva și 
vorbind cu un pezevenghi notoriu precum Lucien Wilbanks, 
Portiei mai că nu-i venea să creadă că era aievea. Era egala lui. 
Trebuia să-și reamintească în mod constant asta, dar era 


291 


adevărat pentru că așa o și trata Lucien. Existau șanse mari ca 
această răscolire a trecutului să nu fie decât o pierdere de 
vreme, dar căutarea era fascinantă. Lucien era obsedat de acest 
puzzle. Era convins că Seth Hubbard făcuse totul cu un motiv. 

Și motivul nu era sexul sau tovărășia. Portia își abordase 
mama și, mai pe ocolite și cu toată încrederea, respectul și 
dragostea pe care le simțea pentru ea, îi pusese marea 
întrebare. Nu, zisese Lettie. Niciodată. Nici măcar nu fusese 
luată în considerare posibilitatea, cel puţin nu de către ea. Nici 
măcar nu discutaseră vreodată. Niciodată. 

* 

Randall Clapp băgă plicul într-o cutie de scrisori din fața 
oficiului poştal din centrul Oxfordului. Era un plic alb simplu, de 
mărime obişnuită, fără informații despre expeditor, și îi era 
adresat lui Fritz Pickering, din Shreveport, Louisiana. Înăuntru se 
aflau două foi de hârtie - un exemplar complet al testamentului 
olograf al lui lrene Pickering și semnat de ea pe 11 martie 1980. 
Celălalt exemplar era închis în seif în biroul lui Wade Lanier. 
Originalul era în dosarul furat de la cabinetul de avocatură 
Freeman, aflat la două blocuri mai jos. 

Planul era ca Fritz Pickering să primească scrisoarea anonimă, 
să observe ștampila poștei din Oxford, să o deschidă, să 
recunoască vechiul testament și să se întrebe cine ar fi putut să 
i-l trimită. Probabil că va suspecta ceva, dar nu avea să știe 
niciodată cu siguranţă. 

Era sâmbătă noapte, barurile studențești vuiau și poliția era 
mai îngrijorată de ceea ce se întâmpla acolo decât de o 
pătrundere prin efracţie într-un mic cabinet de avocatură. Clapp 
rămase pe alee ca să ţină de șase, iar Erby intră pe ușa din 
spate și în cinci minute puse la loc dosarul Pickering. 


28. 


În lunea de 20 februarie, judecătorul Atlee îi convocă pe toţi 
cei implicaţi pentru un raport asupra progreselor făcute. Cum nu 
era o audiere oficială, încuie sala de judecată pentru a ţine 
departe reporterii și publicul. Majoritatea celor implicați în litigiu 
erau prezenţi: fraţii Hubbard pe de o parte, Lettie și Phedra de 
cealaltă, încă nu dăduseră de urma lui Ancil, deși judecătorul 
Atlee nu era încă dispus să îl declare mort. 

Urcă la prezidiu în robă, salută morocănos și făcu prezenţa 
avocaţilor. Erau toţi acolo. În curând deveni evident pentru toată 
lumea că judecătorul nu era în toane bune și că probabil se 
simţea rău. Cu o voce obosită, el zise: 

— Domnilor, cazul acesta va ajunge în faţa juriului peste șase 
săptămâni începând de azi. Am monitorizat desfășurarea 
audierii preliminare și nu văd niciun motiv pentru care să nu fim 
gata să purcedem pe 3 aprilie. Imi scapă ceva? Există vreun 
motiv pentru amânarea procesului? 

Toţi clătinară din cap. Nu, domnule. Absolut niciun motiv. 
După cum observase Jake, era într-adevăr un caz ciudat, în care 
toţi avocaţii doreau să înceapă cât mai repede procesul. 
Singurul care ar fi putut fi interesat să tragă de timp era Jake. El 
avea tot interesul să tărăgăneze lucrurile, fiind plătit cu 150 de 
dolari pe oră, însă judecătorul Atlee îi urmărea fiecare mișcare. 
Procesul cunoscut în mod oficial drept „In cazul legal al Averii lui 
Henry Seth Hubbard” se apropia de lovitura de start cu o viteză 
uimitoare. 

— Și-acum, zise judecătorul, domnul Brigance are copii ale 
Primului inventar pentru dumneavoastră, ca să vă uitaţi pe ele. 
Așa cum v-am solicitat și în scris, tot ce veți citi acolo trebuie să 
rămână confidenţial. 

Portia începu să împartă exemplare celor din tabăra adversă. 

— Am Sigilat această secţiune a dosarului deoarece nimic bun 
nu are cum să iasă din răspândirea unui material atât de 
sensibil. Dumneavoastră, ca avocați, și clienţii dumneavoastră 
aveți dreptul să știți în ce constă averea, așa că aruncaţi o 
privire pe document. 


293 


Avocaţii înșfăcară copiile inventarului și răsfoiră documentul. 
Unii auziseră valoarea estimată, dar voiau să o vadă cu ochii lor, 
trecută negru pe alb. Peste douăzeci și patru de milioane. Le 
oferea un motiv întemeiat să lupte și mai abitir, validând ceea 
ce făceau. 

Preţ de câteva clipe se așternu o tăcere mormântală în sala 
de judecată, până ce procesară cu toţii informaţia. Mai mulţi 
bani decât ar fi putut spera să câștige oricare dintre ei în toată 
cariera. Apoi se auziră niște murmure și un chicotit stârnit de 
vreo glumă proastă. 

— Acum mă voi adresa celor care contestă testamentul 
olograf, zise judecătorul Atlee. Urmărind audierea, se pare că ați 
plănui să contestaţi validitatea scrisului de mână. Aţi listat doi 
experţi în acest domeniu, și presupun că prezumtivii moștenitori 
vor trebui să angajeze și ei unul. M-am uitat la mostrele de scris, 
și anume la testament, la instrucţiunile pentru înmormântare, la 
scrisoarea pe care domnul Hubbard a lăsat-o pe masa din 
bucătăria lui și la cea pe care i-a adresat-o domnului Brigance, 
datată 1 octombrie. De asemenea, am văzut și celelalte mostre 
de scris ale lui depuse la dosar. Domnule Lanier, domnule Rush, 
chiar aveţi de gând să susţineţi că acest testament a fost scris 
de altcineva, și nu de Seth Hubbard? Tonul pe care rostise asta 
nu lăsa loc de îndoială asupra propriei păreri. 

Rush și Lanier se ridicară încet, nefiind prea dornici să 
răspundă. 

— Onorată instanță, încă mai dezbatem asupra acestei 
chestiuni, spuse Lanier. 

— Ei bine, grăbiţi-vă, rosti cu asprime judecătorul Atlee. Îmi 
irosiţi timpul de pomană. Și un orb poate vedea că este scrisul 
lui de mână. Orice expert care va veni în sala asta de judecată și 
va susţine contrariul va ajunge de râsul juriului și va fi disprețuit 
de instanţă. 

Acestea fiind spuse, chestiunea scrisului fu lămurită. Se 
așezară. Lanier îi șopti asociatului său, Lester Chilcott: 

— Ce altceva o mai fi hotărât deja? 

Judecătorul Atlee se uită la Jake și mormăi: 

— Domnule  Brigance, s-a înregistrat vreun progres în 
căutarea lui Ancil Hubbard? Cinci procente din acest inventar 
reprezintă o sumă consistentă. 


294 


„Nu zău, domnule judecător?” îi veni lui Jake să spună când fu 
tulburat din gândurile sale. 

— Nu chiar, onorată instanță. Căutarea nu a dat prea multe 
rezultate. Se pare că Ancil a început să folosească nume diferite 
cu mult timp în urmă. Nu am găsit nicio dovadă că ar fi murit, 
dar nici că ar mai fi în viaţă. 

— Bine. Următorul punct de pe agendă se referă la alegerea 
juriului. Au trecut mai bine de opt ani de când am prezidat într- 
un proces cu juriu și trebuie să recunosc că mi-am cam ieșit din 
mână în această privinţă. Am vorbit cu judecătorii Noose și 
Handleford, dar și cu alţii, așa că primesc sfaturi bune. Ei 
consideră că numărul potenţialilor juraţi nu ar trebui să 
depășească o sută. Domnilor? 

Nicio reacţie. 

— Bun. Îi voi cere grefierei să scoată cât mai multe nume la 
întâmplare din listele electorale și vă voi pune la dispoziţie lista 
cu două săptămâni înainte de proces, așa cum se obișnuiește. 
Vor exista și precauţiile și avertismentele standard cu privire la 
contactarea neautorizată a potenţialilor juraţi. Este un caz foarte 
important, domnilor, și uneori îmi vine să cred că toată lumea 
din acest comitat și-a format deja o opinie. 

Jake se ridică și zise: 

— In acest caz, onorată instanţă, poate că ar trebui să luăm în 
considerare strămutarea procesului. 

— Este dreptul dumneavoastră să solicitaţi asta, domnule 
Brigance. Momentan eu nu am primit nimic în scris. 

— Nu am făcut-o încă. Îmi exprimam doar o părere. Dacă 
majoritatea potențialilor juraţi cunosc deja cazul, atunci 
strămutarea procesului pare singura alternativă rămasă. 

— Domnule Lanier, rosti judecătorul Atlee, uitându-se la 
ceilalți avocaţi. Domnule Rush. Domnule Zeitler. Altcineva? 

Wade Lanier se îndreptă de spate, frustrat. 

— Niciun proces de contestare a unui testament nu a mai fost 
strămutat în Mississippi. Nici măcar unul. Am făcut cercetările 
de rigoare. Lester Chilcott scotocea deja prin servieta masivă. ȘI 
mi se pare ușor deplasat să declari că toată lumea din acest 
comitat și-a format deja o opinie înainte să prezentăm dovezile. 
Chilcott îi înmână un dosar gros. lată, domnule judecător, dacă 
doriţi să aruncaţi o privire. Nici măcar un caz. 


Jake fu impresionat de efortul de cercetare depus; judecătorul 
Atlee mai puţin. 

— O să vă cred pe cuvânt, pentru moment, zise judecătorul. 
Voi studia cercetarea pe care aţi întreprins-o mai târziu. 

Jake nu luase în mod serios în calcul strămutarea procesului 
deoarece voia să rămână în sala lui de judecată, însă existau și 
avantaje dacă procesul s-ar fi desfășurat în alt comitat. Printre 
acestea: (1) posibilitatea unui număr mai mare de juraţi de 
culoare; (2) evitarea daunelor produse de Booker Sistrunk, de 
vorbăria lui, de incitarea lui la vrajbă rasială și de Rolls-Royce-ul 
său negru; (3) găsirea unor juraţi care să nu fi bârfit despre 
Lettie sau familia acesteia, despre problemele lor și despre noua 
lor casă închiriată în afara cartierelor mărginașe; și (4) alegerea 
unor juraţi care să nu fi speculat la nesfârșit despre Lettie și 
Seth Hubbard și despre ce fusese între ei de fapt. Jake, Lucien 
și, pe măsură ce treceau săptămânile, Portia dezbătuseră deja 
aceste chestiuni și acești factori. Însă oricât ar fi discutat pe 
marginea subiectului, rămânea o pierdere de timp. Judecătorul 
Atlee nu avea să accepte strămutarea cazului, și îi dăduse deja 
asta de înţeles lui Jake. Așa că Jake blufa, savurând disperarea 
cu care adversarii săi se grăbiseră să se opună. 

— Domnule judecător, zise Jake, dacă dumneavoastră credeți 
că toată lumea din comitatul Ford și-a format deja o opinie, 
atunci voi depune o moţiune de strămutare a procesului. 

— Am o idee mai bună, domnule Brigance, replică judecătorul 
Atlee. Haideţi să trimitem citaţiile potenţialilor juraţi și să 
începem procesul de selecție. Ar trebui să ne dăm repede 
seama dacă ne pierdem timpul aici. Dacă vom constata că nu 
putem găsi un juriu imparţial, atunci vom muta procesul în altă 
parte. Sunt foarte multe tribunale în acest stat, cel puţin unul în 
fiecare comitat. 

Jake se așeză, la fel ca Lanier și Stillman Rush. Judecătorul 
Atlee răsfoi niște hârtii, apoi se lansă într-o discuţie despre 
depozițiile rămase. Cum avocaţii erau în toane bune, 
programarea nu le ridică mari probleme. Se stabili o conferință 
preliminară pentru 20 martie, cu două săptămâni înainte de 
proces. 

Apoi ședința se încheie. 


296 


Se întruniră din nou peste cincisprezece minute, în biroul 
judecătorului Atlee din capătul holului. Doar avocaţii, fără clienţi, 
asistenţi, funcţionari sau oricine altcineva. Doar avocaţii și 
judecătorul, care își dăduse jos roba și pufăia din pipă. 

După ce se așezară, le zise: 

— Domnilor, în următoarele câteva minute, vom avea măcar 
o discuţie cu privire la soluţionarea acestei chestiuni. Eu nu am 
nicio rezervă când vine vorba de proces; ba chiar, din multe 
puncte de vedere, îl aştept cu nerăbdare. Procesele cu juraţi 
sunt o raritate pentru mine, și foarte rar mi se întâmplă să am 
de-a face cu o situaţie atât de fascinantă precum cea de față. 
Cu toate acestea, nu mi-aş respecta rolul de arbitru imparţial 
dacă nu aș explora toate posibilitățile prin care se poate obţine 
un rezultat care să împace pe toată lumea, mai mult sau mai 
puţin. Sunt foarte mulți bani în joc, domnilor, ceea ce mă face să 
cred că există o cale de a împăca pe toată lumea. Urmă o pauză 
apăsătoare, în care el trase din pipă. Pot veni cu prima 
propunere? 

De parcă avea nevoie de aprobare. Toţi avocaţii încuviinţară, 
cu precauţie însă. 

— Bun. Luaţi cele două sume mai mici, de 5%: daţi partea 
care se cuvine bisericii; iar partea lui Ancil puneţi-o într-un fond 
până ne vom lămuri ulterior ce-i de făcut cu ea. Luaţi restul de 
90% și împărţiţi-l în trei: o treime lui Lettie Lang; una lui 
Herschel Hubbard; și una Ramonei Hubbard Dafoe. Presupunând 
că impozitul va urca până la 50%, asta înseamnă că fiecare 
dintre cei trei va obţine cam 3,6 milioane. Mult mai puţin decât 
vrea fiecare, dar mult mai mult decât va primi fiecare dacă 
tabăra adversă iese câștigătoare. Ce părere aveţi? 

— Sunt sigur că biserica va accepta oferta, rosti Jake. 

— Pe noi ne cam lasă în pom, onorată instanţă, zise Zack 
Zeitler, avocatul copiilor lui Herschel. 

— Şi pe noi, făcu Joe Bradley Hunt, avocatul copiilor Ramonei. 

— Evident, spuse judecătorul Atlee. Insă cred că putem afirma 
fără să greșim că totuși copiii nu vor rămâne cu buza umflată 
după o asemenea învoială. Părinţii lor primesc o pleașcă; cu 
siguranţă le va pica și lor ceva. Aţi putea chiar stipula ca o parte 
din acei bani să fie păstraţi într-un fond pentru copii. E doar o 
idee. 


— Poate, zise Zeitler, întorcându-și privirea spre ceilalţi 
avocaţi de parcă i-ar fi fost capul în joc. 

— Interesant, murmură Wade Lanier. Cred că și clienţii mei 
vor lua oferta în considerare. 

— Și clientul meu la fel, rosti Stillman Rush. 

Judecătorul ronțăi coada pipei și se uită la Jake, care în acel 
moment fierbea din cauza ambuscadei în care fusese atras. Nu 
fusese avertizat dinainte asupra acestei întruniri ad-hoc pentru 
căderea la învoială, și în niciun caz nu știuse că vechiul său amic 
avea de gând să ofere și niște cifre. Judecătorul Atlee spuse: 

— Jake? 

— Aveţi cu toţii copii după scrisoarea pe care mi-a adresat-o 
Seth Hubbard când mi-a expediat ultimul său testament, spuse 
Jake. Dispoziţiile sale sunt cât se poate de explicite. Dorinţele lui 
în ceea ce-i privește pe copiii săi nu pot fi mai clare de-atât. Vă 
sugerez să recitiţi scrisoarea și testamentul. Eu reprezint averea 
și am ordinele mele. Treaba mea este să apăr testamentul 
domnului Hubbard și să mă asigur că banii nu ajung la copiii săi. 
Nu am de ales. Nu voi participa la niciun compromis sau 
învoială. 

— Nu ar trebui să discuţi asta și cu clienta ta? întrebă 
Stillman. 

— Clienta mea este chiar averea, reprezentată de domnul 
Quince Lundy, administratorul ei. 

— Mă refeream la Lettie Lang. 

— Eu nu o reprezint pe Lettie Lang. Avem aceleaşi interese - 
validarea testamentului olograf -, dar asta nu înseamnă că sunt 
avocatul ei. Le-am explicat asta tuturor cât se poate de clar, și 
mai ales ei. Fiind parte interesată, ea are dreptul să-și angajeze 
un avocat, ceea ce a și încercat la un moment dat, numai că 
domnul respectiv a ajuns la închisoare. 

— Mie mi-e puţin dor de bătrânul Booker, rosti Wade Lanier, 
stârnind iarăși câteva râsete. 

— Ce vreau să spun este că nu sunt avocatul ei, continuă 
Jake. 

— Sigur, Jake, zise Stillman, tehnic vorbind, ai dreptate, dar 
momentan tu o poţi influența mai mult decât oricine altcineva. 
Ce naiba, fiica ei este asistenta sau secretara ta, sau ce-o mai fi. 

— Am mai mulți angajaţi. 


298 


— Jake, interveni Wade Lanier, doar nu vrei să spui că, dacă 
te-ai duce la Lettie și i-ai zice că poate primi peste trei milioane 
de dolari peste două luni, ba chiar peste două săptămâni, ea nu 
ar accepta târgul. 

— Nu știu ce ar face. Este o femeie mândră care se simte 
dispreţuită de comunitate. Vrea să-și obţină dreptatea la 
tribunal. 

— Trei milioane de dolari ar putea să mai atenueze din 
disprețul ăla, rosti Lanier. 

— Poate, dar eu nu voi participa la niciun compromis. Dacă 
instanţa dorește asta, pot renunţa la rolul meu de avocat al 
averii, dar câtă vreme sunt aici, nu sunt autorizat să cad la 
învoială. 

Judecătorul Atlee își reaprinse pipa cu un chibrit și suflă fumul 
afară. Se rezemă pe coate și spuse: 

— Domnilor, cred că are dreptate. Dacă acest testament se 
dovedește a fi valid, mai bine zis dacă juriul consideră că 
domnul Hubbard era în deplinătatea facultăţilor mintale și nu 
era influențat necorespunzător de nimeni, atunci nu avem de 
ales decât să-i respectăm dispoziţiile. Este explicit. Copiii nu 
primesc nimic. 

„Poate, se gândi Wade Lanier în sinea lui, dar voi nu știți ce 
știu eu. Voi n-aţi văzut testamentul lui lrene Pickering. Voi nu 
știți că doamna Lettie Lang are antecedente când vine vorba de 
amestecul în chestiunile private ale angajatorilor ei. Și când 
juriul va auzi și va vedea asta, copiii lui Seth Hubbard o s-o ducă 
bine mersi.” 

* 

Apărarea principială a testamentului clientului său, ca și 
credința nestrămutată a lul Jake că procesul trebuie să se 
desfășoare în Clanton, în sala lui de judecată, fu zguduită din 
temelii de o tragedie care se petrecu ceva mai târziu în acea 
noapte, în timpul unei furtuni de zăpadă din apropierea orașului 
Lake Village, în partea de sud a comitatului Ford. Doi fraţi, Kyle 
și Bo Roston, se întorceau acasă după un meci de baschet. Kyle 
era coordonatorul de joc al echipei liceului din Clanton și era în 
ultimul an. Bo era rezervă și era în clasa a zecea. Un martor 
ocular, aflat în mașina din spatele lor, declară că șoferul, Kyle, 
circula cu precauţie, fără să se grăbească, și că se adapta foarte 
bine la condiţiile de circulaţie. 


299 


Un alt vehicul venise cu viteză de pe deal și începuse să 
derapeze. Martorul urmărise îngrozit ciocnirea iminentă. După 
estimările sale, Kyle conducea cu vreo 65 km/h; celălalt vehicul, 
o furgonetă veche, avea o viteză mult mai mare. Coliziunea 
frontală propulsase prin aer micuța Toyotă a fraţilor Roston, 
azvârlind-o într-un șanț. Furgonetă se învârtise nebunește pe 
câmp, iar resturile acoperiseră drumul. Martorul reuși să 
oprească la timp și să acorde primul ajutor. 

Kyle murise pe loc. Bo fusese descarcerat de echipajul de 
intervenţie și dus la spitalul din Clanton, unde intră imediat în 
operaţie. Traumatismele craniene erau grave, și băiatul se 
zbătea între viață și moarte. Celălalt șofer fusese și el spitalizat, 
dar rănile sale nu erau grave. Alcoolemia sa era dublă faţă de 
limita legală. La intrarea în salonul său fu postat un poliţist. 

Celălalt șofer era Simeon Lang. 

Ozzie îl sună pe Jake imediat după miezul nopții și îl trezi 
dintr-un somn adânc. Peste cincisprezece minute, Ozzie opri în 
faţa casei și Jake se urcă repede în mașina șerifului. Străzile 
erau alunecoase din cauza poleiului, și Ozzie îi dădu cele mai 
recente informaţii pe drum. Cel de-al doilea băiat era încă în 
operație, dar situaţia era gravă. Din câte-și putea da seama 
Ozzie la acel moment, Simeon nu băuse într-o crâșmă locală. 
Conform spuselor lui Lettie, care era deja la spital, el nu mai 
dăduse pe-acasă de mai bine de-o săptămână. Ea credea că se 
întorcea dintr-un drum mai lung, deși nu avea deloc bani la el. 
Avea în schimb nasul spart, dar altfel era teafăr. 

— Beţivii pleacă mereu pe picioarele lor din accidente de- 
astea crâncene, rosti Ozzie. 

Le găsiră pe Lettie și pe Portia ascunzându-se la capătul unui 
culoar lung, nu departe de salonul lui Simeon. Plângeau 
amândouă, înnebunite de durere și imposibil de alinat. Jake 
rămase cu ele în vreme ce Ozzie se duse să verifice ceva. După 
câteva minute petrecute mai mult în tăcere, Lettie plecă să 
caute o toaletă. De îndată ce se îndepărtă, Portia zise: 

— Acum zece ani, când aveam 14 ani și eram în clasa a noua, 
am implorat-o să îl părăsească. Pe atunci încă o bătea. Am văzut 
cu ochii mei. l-am spus: „Te rog, mamă, hai să fugim de el, să 
plecăm în altă parte”. S-ar putea să fi încercat, dar cred că i-a 
fost mereu frică de el. Și acum uite ce-a făcut! Ce-o să se aleagă 
de el, Jake? Își șterse lacrimile de pe obraji cu dosul palmei. 


300 


Jake îi spuse aproape șoptit: 

— Nimic bun. Presupunând că vina îi aparţine în exclusivitate, 
și ţinând cont că era băut, îl așteaptă o inculpare pentru ucidere 
din culpă. Cel puţin un cap de acuzare. 

— Şi cât înseamnă asta? 

— Între cinci și douăzeci și cinci de ani. Este la latitudinea 
judecătorului. 

— Și n-are nicio șansă de scăpare? 

— Nu. Nu văd cum. i 

— Aleluia! În sfârșit o să lipsească mai multă vreme. Își duse 
mâinile la gură și oftă. Bieţii băieţi, repetă ea întruna. 

Lumea continua să se strângă în sala de așteptare din corpul 
principal al spitalului. Ozzie vorbi cu Jeff și Evelyn Roston, 
părinţii băieţilor, care erau mult prea șocați ca să poată îngăima 
ceva. Vorbi cu unul dintre unchi și-l asigură că Simeon Lang era 
reținut și că urma să fie transferat la închisoare în următoarele 
ore. 

— Da, era băut, de fapt încă este. Condoleante. 

— Scoate-l de-aici mai repede, rosti unchiul, făcând semn 
către un grup din apropiere. 

Păreau genul de oameni de la ţară, supăraţi și mânioși, 
crescuți cu pistoale și puști în casă și destul de tulburaţi încât să 
recurgă la soluţii drastice. Mai veniră și alţii. Familia Roston 
cultiva soia, creștea găini și era activă în parohia ei. Avea multe 
rude și mulţi prieteni, și nu îl votase niciodată pe Ozzie. 

Toţi polițiștii din comitat veniră la spital până la ora două 
dimineaţa. La trei, îl scoaseră pe Simeon de-acolo pe furiș și îl 
duseră la închisoare. Ozzie îl anunţă pe unchi. 

Lettie și Portia folosiră aceeași ușă lăturalnică ca să iasă din 
spital. Jake le însoți până la mașină. Se întoarse în corpul 
central, evitând sala de așteptare, și îl găsi pe Ozzie vorbind cu 
doi dintre subalternii lui. Dumas Lee îi abordă, cu aparatul foto 
la gât, și polițiștii tăcură imediat. 

— Hei, Jake, ai un minut la dispoziţie? întrebă Dumas. 

Jake ezită și se uită la Ozzie. 

— Nu comentez nimic în mod oficial, apoi îl întrebă pe Dumas: 
Ce vrei? 

— Vreau să-ți pun câteva întrebări. 

Porniră unul lângă celălalt de-a lungul unui culoar. 


301 


— Poţi confirma că este vorba de Simeon Lang? începu 
Dumas. 

Nu avea niciun rost să nege asta, așa că Jake zise: 

— Da. 

— Și tu ești avocatul lui? 

— Nu. 

— Bine, dar are deja o acuzaţie pentru conducere în stare de 
ebrietate care așteaptă la tribunal de patru luni. Și tu ești trecut 
pe rol drept avocatul lui. 

„Ai grijă”, își zise Jake în sinea lui. Trase aer în piept și simţi 
cum 

se strânge stomacul ghem. 

— Am făcut asta ca o favoare, explică el. 

— Nu-mi pasă de ce ai făcut-o. Numele tău apare pe rol ca 
fiind avocatul lui. 

— Nu sunt avocatul lui, bine? N-am fost niciodată. Nu pot 
reprezenta în același timp averea lui Seth Hubbard și pe Simeon 
Lang, soţul uneia dintre beneficiare. 

— Atunci de ce te-ai prezentat în instanţă pe 19 octombrie ca 
să soliciți o amânare în cazul de conducere în stare de 
ebrietate? 

— A fost o favoare. Nu sunt avocatul lui, bine, Dumas? 

— De ce a fost amânat acel caz vreme de patru luni? 

— Nu sunt eu judecătorul. 

— Voi vorbi și cu el mai târziu, ripostă Dumas. 

— Așa să faci. Nu mai am alte comentarii. Jake îi întoarse 
brusc spatele și plecă. 

Dumas îl urmări, vorbind în continuare: 

— Uite ce-i, Jake, mai bine vorbeşti cu mine pentru că lucrurile 
arată rău de tot. 

Jake se răsuci din nou, oprindu-se în mijlocul culoarului, trase 
aer în piept ca să se calmeze și zise: 

— Nu te grăbi să tragi vreo concluzie, Dumas. Nu m-am atins 
de cazul de conducere în stare de ebrietate pentru că nu sunt 
avocatul lui. Dacă-ţi mai amintești, la vremea respectivă era 
reprezentat de măscăricii ăia din Memphis. Nu de mine. Deci, te 
rog să fii atent ce spui. 

Dumas consemna totul la foc automat. Lui Jake îi venea să-l 
pocnească. Uită de toate când auzi ţipete din celălalt capăt al 
clădirii. 


302 


Moartea lui Bo Roston fu înregistrată la ora 4.15 dimineaţa. 


29. 


Jake și Carla stăteau la masa din bucătărie, așteptând să 
fiarbă apa pentru cafea. Nu se făcuse nici cinci dimineaţă încă în 
acea miercuri de 22 februarie, o zi care avea să rămână fără 
îndoială una dintre cele mai triste și mai întunecate din istoria 
comitatului. Doi adolescenţi - puști deștepţi, elevi conștiincioși, 
sportivi, enoriași, băieţi de gașcă dintr-o familie bună - uciși pe 
o șosea cu polei de către un beţiv. Vestea cumplită se 
răspândea ca fulgerul. Cafenelele aveau să fie pline ochi, toată 
lumea căutând să afle ultimele noutăţi. Bisericile aveau să se 
deschidă pentru rugăciuni. Liceul din Clanton avea să fie cel mai 
groaznic loc în care te puteai afla. Bieţii copii. 

Carla turnă cafea și începură să vorbească apoi cu voce joasă 
ca să nu o trezească pe Hanna. 

— Nu am deschis dosarul, zise Jake. Ozzie m-a sunat într-o 
luni, mi-a spus că Simeon a fost arestat sâmbătă dimineaţă și că 
trebuia să apară în instanță miercuri. Când s-a mai dezmeticit, 
Ozzie l-a dus acasă și pe drum i-a zis să renunțe la avocaţii din 
Memphis. l-am mulțumit lui Ozzie și am stabilit să ne întâlnim 
mai târziu. M-a sunat apoi și m-a întrebat dacă aș putea să mă 
prezint eu miercuri în instanţă ca să poată continua procedurile. 
Ozzie credea că se putea folosi de acea acuzaţie ca să-l facă pe 
Simeon să-și revizuiască purtarea. M-am prezentat în instanță în 
acea miercuri, am întocmit actele necesare, am cerut o 
amânare pe care am și primit-o, și am uitat aproape complet de 
caz. La vremea respectivă, Simeon era încă reprezentat de 
Booker Sistrunk, și i-am zis lui Simeon la tribunal că nu îl pot 
ajuta cu această acuzaţie. Nu mi-a plăcut de tip; de fapt, mi s-a 
părut demn de dispreţ. 

— Ai luat în calcul vreun posibil conflict de interese? întrebă 
Carla. 

— M-am gândit la asta. De fapt, chiar i-am pomenit de asta lui 
Ozzie. Adevărul este că nu exista niciun conflict de interese. Eu 
sunt avocatul averii. Simeon nu este parte interesată în avere. 
Soţia lui este; el însă nu. 

— Nu-i tocmai clar, Jake. 


304 


— Nu, nu este, și nu ar fi trebuit să mă implic. A fost o mare 
greșeală. Trebuia să-mi urmez intuiţia. 

— Dar nimeni nu poate da vina pe tine pentru că Simeon a 
condus beat. 

— Ba da, cum să nu. Dacă ar fi fost instrumentat așa cum 
trebuia cazul, până acum el ar fi fost condamnat și i s-ar fi luat 
permisul. Nu ar fi condus azi-noapte, cel puţin nu legal. Adevărul 
este că jumătate din negrii și ţărănoii din comitatul ăsta nu au 
permis de conducere valabil. 

— Au trecut doar patru luni, Jake. Cazurile astea durează și 
mai mult, nu? 

— Uneori. 

— Cum îl chema pe tipul ăla care ne-a pus ţigla pe casă? Te-ai 
ocupat de cazul fiului lui, tot pentru conducere în stare de 
ebrietate, și a durat un an. 

— Chuck Bennett. Nu voiam să ajungă puştiul la închisoare 
înainte să termine cu acoperișul nostru. 

— Mă rog, ce vreau eu să spun este că aceste cazuri se pot 
lungi. 

— Normal, însă lumea începe întotdeauna să arate cu degetul 
după o tragedie, să caute țapi ispășitori. Și cum eu sunt în 
tabăra familiei Lang, o să-mi primesc porţia. E atât de ușor să 
dai vina pe avocaţi... Și Ozzie o să aibă de tras. O să fie 
perceput drept șeriful negru care a încercat să-l protejeze pe 
unul de-al lui, și acum doi puști albi sunt morţi. Consecințele ar 
putea fi devastatoare. 

— Nu neapărat, Jake. 

— Nu sunt deloc optimist. 

— Cum va afecta asta contestarea testamentului? 

Jake sorbi încet din cafea, uitându-se pe fereastră în 
întunericul din curtea din spate. Apoi rosti cu glas pierit: 

— In mod cât se poate de grav. Luni bune de-acum încolo 
Simeon Lang va fi cea mai detestată persoană din acest 
comitat. Va merge în instanţă, apoi va ajunge la închisoare. Cu 
timpul, lumea va uita de el. Insă procesul nostru începe peste 
doar șase săptămâni. Numele Lang este toxic. Inchipuie-ţi cum o 
să fie să alegi un juriu în aceste condiţii. Sorbi din nou din 
ceașcă, apoi se frecă la ochi. Lettie nu are de ales - trebuie să 
intenteze cât mai repede divorţ. Trebuie să rupă orice legătură 
cu Simeon. 


305 


— Și oare o va face? 

— De ce nu? Oricum el o să-și petreacă următorii 20-30 de ani 
la Parchman, unde-i este locul. 

— Sunt sigură că familia Roston se va bucura să audă asta. 

— Bieţii oameni. 

— Te vezi cu Lettie azi? 

— Da, sunt sigur. O să-l sun pe Harry Rex la prima oră și o să 
încerc să aranjez o întâlnire. El va ști ce-i de făcut. 

— O să apară în ediţia de dimineaţă știrea? 

— Nu, ziarul o să fie deja la chioșcuri peste o oră. Sunt sigur 
însă că Dumas o să-i acorde prima pagină săptămâna viitoare, 
cu fotografii ale vehiculelor distruse și cu cât mai mult sânge 
posibil. Și cred că de-abia așteaptă să mă toace și pe mine. 

— Care-i cel mai rău lucru pe care îl poate spune despre tine, 
Jake? 

— Păi, pentru început mă poate eticheta drept avocatul lui 
Simeon. Apoi mă poate defăima, insinuând că am tras de timp 
în cazul din octombrie și că, dacă nu aș fi făcut asta, instanţa i- 
ar fi luat permisul de conducere lui Simeon și el nu ar mai fi 
putut urca la volan. Ceea ce înseamnă că băieții familiei Roston 
ar fi fost încă în viaţă. 

— Nu poate face așa ceva. Sunt prea multe presupuneri. 

— Ba poate și o va face. 

— Atunci vorbește cu el. Trebuie să limitezi cât mai mult 
pagubele, Jake. Azi este miercuri, deci înmormântarea va avea 
loc probabil în weekend. Să aștepte până luni și să intenteze 
divorţ. Cum se cheamă chestia aia de restricție? 

— OTR - ordin temporar de restricţie. 

— Așa. Cere-i judecătorului să semneze un ordin din ăsta, 
astfel încât Simeon să nu se poată apropia de Lettie. Știu că-i la 
închisoare, dar dacă ea solicită un OTR, o să dea mai bine în 
ochii lumii. O ruptură completă, fuge de individ ca dracu' de 
tămâie. Între timp, vorbește cu Dumas și asigură-te că prezintă 
lucrurile corect. Cercetează și tu un pic și arată-i că unele cazuri 
de conducere în stare de ebrietate durează mai mult de patru 
luni. Tu nici nu ai deschis și nu ai primit vreun bănuţ pentru 
acest caz. Vezi dacă îl poţi convinge pe Ozzie să ia o parte din 
responsabilitate asupra lui. Dacă-mi amintesc eu bine, ultima 
dată când a candidat a obținut vreo 70% din voturi. E blindat. Pe 


306 


deasupra, chiar vrea ca Lettie să câștige procesul. Dacă ești 
atacat, pune-l pe Ozzie să-ţi fie pavăză. El se descurcă. 

Jake dădea din cap, zâmbitor. „Așa, așa, zi-le!” 

— Uite ce-i, dragul meu, continuă ea, momentan ești în stare 
de șoc și ţi-e frică. Dezbară-te de ea. Nu ai greșit cu nimic, deci 
nu poate da nimeni vina pe tine. Limitează pagubele, apoi 
îndreaptă povestea pe făgașul firesc. 

— Pot să te angajez? Aș avea nevoie de tine la birou. 

— Sunt prea scumpă pentru tine. La urma urmei, sunt 
învăţătoare. 

Hanna tuși. Carla se duse să vadă ce era cu ea. 

* 

Adevărata limitare a pagubelor începu o oră mai târziu, când 
Jake dădu buzna în Cafenea, gata să convingă pe toată lumea 
că nu era avocatul lui Simeon Lang și nici nu fusese vreodată. 
Multe zvonuri erau lansate acolo, la micul dejun. La duș, Jake 
decise să meargă direct la sursă. 

Marshall Prather, îmbrăcat în uniformă, stătea în spatele unui 
morman de clătite, așteptând, după toate aparențele. Nu 
dormise toată noaptea și avea ochii, cârpiţi, ca Jake. Profitând 
de pauza provocată de sosirea lui Jake, Marshall zise: 

— Hei, Jake, te-am văzut la spital acum câteva ore. Era un 
efort deliberat de a porni tăvălugul, pentru că și Ozzie luase în 
calcul limitarea pagubelor. 

— Da, este cumplit, spuse Jake pe un ton sumbru. Apoi ridică 
vocea și întrebă: L-aţi băgat pe Lang la mititica? 

— Da. Încă nu s-a trezit din beţie. 

— Ești avocatul lui, Jake? întrebă Ken Nugent de la trei mese 
mai încolo. 

Nugent era șofer pe tirul de Pepsi și-și petrecea zilele 
transportând lăzi cu suc la magazinele de la ţară. Dell spusese 
la un moment dat, când Nugent nu era de față, că nimeni nu 
răspândea bârfa mai abitir decât el. 

— Nu, și nici n-am fost vreodată, răspunse Jake. Eu nu îl 
reprezint nici pe el, și nici pe nevastă-sa. 

— Și-atunci ce dracu’ cauţi în cazul ăla? ripostă Nugent. 

Dell îi turnă cafea lui Jake și-l lovi ușor cu fundul, așa cum 
făcea zi de zi. 

— 'Neaţa, scumpule, șopti ea. 


307 


Jake îi zâmbi, apoi se uită din nou la Nugent. Toată lumea 
amuţi și orice altă conversaţie încetă. 

— Conform legii, explică Jake, eu îl reprezint de fapt pe 
domnul Seth Hubbard, care nu mai este printre noi, desigur, 
însă care m-a ales chiar înainte să moară drept avocat al averii 
sale. Treaba mea este să îi îndeplinesc ultimele dorințe, să-i 
prezint ultimul testament și să-i protejez averea. Contractul meu 
de reprezentare este cu administratorul averii, și doar atât. Nu 
cu Lettie Lang, și în niciun caz cu soțul ei. Să fiu sincer, nici nu-l 
sufăr pe tipul ăla. Nu uita că el i-a angajat pe măscăricii ăia din 
Memphis care au încercat să-mi sufle cazul. 

Dell, loială ca întotdeauna, se băgă în discuţie: 

— Asta am încercat să le explic și eu. Îi puse mâncarea în față 
lui Jake. 

— Și-atunci cine este avocatul lui? întrebă Nugent, fără să o ia 
în seamă. 

— Habar n-am. Probabil că îi va desemna curtea unul. Mă 
îndoiesc că își poate permite un avocat. 

— Cât o să-i dea, Jake? întrebă Roy Kern, un instalator care 
lucrase la fosta lor casă. 

— Mult. Două capete de acuzare pentru omor din culpă, 
fiecare cu o pedeapsă de cinci până la douăzeci și cinci de ani. 
Nu știu cum o să decurgă lucrurile, dar judecătorul Noose este 
sever în cazurile astea. Nu m-aș mira să primească între 
douăzeci și treizeci de ani. 

— De ce nu pedeapsa cu moartea? întrebă Nugent. 

— Nu este un caz în care să se impună pedeapsa capitală 
deoarece... 

— Pe dracu' nu el Au murit doi puști! 

— Nu a existat nicio tentativă deliberată de a-i omori, nu a 
fost nimic premeditat. E nevoie de mai mult pentru a cere 
pedeapsa capitală: crimă plus viol; crimă plus jaf; crimă plus 
răpire. Ăsta nu poate fi un caz capital. 

Anunţul nu fu primit deloc bine de mulțime. Când se agita, 
trupa de la Cafenea semăna un pic cu o gloată pusă pe linșat, 
dar se potolea mereu după micul dejun. Jake turnă niște sos 
Tabasco peste mâncare și începu să-și ungă cu unt pâinea 
prăjită. 

— Rostonii pot primi o parte din bani? întrebă Nugent. 


Banii? De parcă averea lui Seth era acum disponibilă și 
vulnerabilă. 

Jake lăsă jos furculița și se uită la Nugent. Își aminti că erau 
oamenii lui, clienţii și prietenii lui, și că trebuia doar să-i 
liniștească. Nu înțelegeau dedesubturile legii și ale 
autentificărilor, și se temeau ca nu cumva să se producă o 
nedreptate. 

— Nu, rosti Jake pe un ton amabil, în niciun caz. Vor trece luni 
bune, probabil chiar ani înainte ca banii domnului Hubbard să fie 
acordaţi cuiva, și momentan încă nu știm cine îi va primi. 
Procesul va lămuri situaţia, însă, oricare va fi verdictul, este clar 
că se va ajunge și la apel. Chiar dacă Lettie Lang va primi în cele 
din urmă toţi banii, sau mai bine zis 90% din ei, soţul ei nu se va 
alege cu nicio leţcaie. Și oricum va fi închis deja. Rostonii nu vor 
avea dreptul să ridice vreo pretenţie în faţa lui Lettie. 

Luă o gură de pâine și mestecă rapid. Voia să îndrepte 
discuţia pe făgașul cel mai convenabil, nu să-și piardă timpul cu 
gura plină. 

— Nu va ieși pe cauţiune, nu, Jake? întrebă Bill West. 

— Mă îndoiesc. Se va stabili o cauţiune, dar probabil că va fi 
prea mare ca să-și permită să o plătească. Eu cred că va 
rămâne în închisoare până va pleda conform unei învoieli sau 
până va ajunge la proces. 

— Ce fel de apărare ar putea folosi? 

Jake clătină din cap de parcă nu ar fi existat vreo posibilitate 
de apărare. 

— Era beat și există un martor ocular, nu-i așa, Marshall? 

— Da. Omul a văzut totul. 

— Eu cred că se va cădea la învoială să pledeze vinovat și va 
primi o sentinţă lungă, continuă Jake. 

— Nu are un băiat la pușcărie? întrebă Nugent. 

— Ba da. Pe Marvis. 

— Poate că o să stea cu băiatul lui, o să intre în aceeași 
gașcă, o să se distreze în toate felurile la Parchman, rosti 
Nugent, stârnind câteva râsete. 

Jake râse și el, apoi se concentră asupra micului dejun. Se 
simțea ușurat că discuţia se îndepărtase de la orice posibilă 
legătură ar fi avut el cu Simeon Lang. 

Oamenii urmau să plece din Cafenea și să se ducă la serviciu, 
unde toată ziua aveau să vorbească doar despre tragedia 


309 


familiei Roston, fălindu-se că știau mai multe decât ceilalți 
deoarece luaseră micul dejun împreună cu Jake, omul aflat în 
mijlocul lucrurilor. Urmau să-și asigure colegii de muncă și pe 
toţi cei care voiau să-i asculte că amicul lor Jake nu era avocatul 
lui Simeon Lang, cel mai detestat om din comitatul Ford de la 
acel moment. Urmau să le alunge temerile și să le promită că pe 
Lang îl aștepta o pedeapsă lungă cu închisoarea. 
Jake le zisese asta. 
* 

Lumina strălucitoare a soarelui de dimineață se strecura prin 
obloanele de lemn și cădea în rânduri albe și drepte pe masa 
lungă din sala de conferinţe. Undeva în fundal un telefon suna 
întruna, dar nimeni nu era interesat să răspundă. Ușa din faţă 
era încuiată, și la fiecare sfert de oră se mai auzea un ciocănit. 
Discuţii tensionate se porneau, creșteau în intensitate, apoi 
scădeau și într-un final încetau complet, deși erau atâtea de 
spus... i 

Harry Rex le prezentase strategiile intentării unui divorț. Il 
intentezi acum, în gura mare, făcând cât mai multe acuzaţii 
sordide pentru ca domnul Lang să pară exact ticălosul care era. 
Îl acuzi de adulter, de repetate rele tratamente, de abandon, 
beţie, abuz, neacordare de sprijin material, totul la grămadă, 
pentru că această căsnicie era terminată, fie că Lettie voia sau 
nu să recunoască. Dă în el pentru că nu are cum să riposteze 
din închisoare, și oricum, de ce ţi-ar păsa? Fă-o luni și asigură-te 
că Dumas Lee și toţi ceilalți reporteri câtuși de puţin interesaţi 
primesc o copie a dosarului. Bagă și o cerere pentru ordin de 
restricţie prin care să-l ţii pe mocofan la distanţă de Lettie, de 
copii și de nepoți pentru tot restul vieții lor. Aici nu-i vorba doar 
de încheierea unei căsnicii nereușite, ci și despre felul în care 
prezinţi asta publicului. Harry Rex acceptă să preia el cazul. 

Portia le zisese că primul telefon de ameninţare venise la 
scurt timp după ora cinci dimineaţa. Răspunsese Phedra și după 
câteva secunde pusese calmă receptorul în furcă. 

— Mi-a zis „cioară”, rostise ea înmărmurită. A zis că o să 
plătim pentru că i-am omorât pe băieţii ăia. 

Se panicaseră și se încuiaseră în casă. Portia găsise un 
revolver într-un șifonier și îl încărcase. Stinseseră luminile și se 
strânseseră cu toţii în salon, supraveghind strada. Apoi telefonul 
sună iarăși. Și iarăși. Se rugaseră să vină mai repede zorii. Le 


310 


spuse că mama ei avea să semneze actele de divorţ, dar că 
după aceea trebuiau să se păzească de cei din clanul Lang. 
Fraţii și verii lui Simeon erau niște pungași notorii - ce să-i faci?, 
aceleași gene - și aveau să le facă necazuri. Și-așa nu-i dădeau 
pace lui Lettie, cerându-i bani, și dacă li se părea că rămân pe 
dinafară, puteau face vreo prostie. 

Lucien avusese o noapte albă, însă venise și el și era cât se 
poate de lucid. Susţinu de îndată că procesul legat de testament 
nu trebuia să se desfășoare în comitatul Ford. Jake nu avea de 
ales: trebuia să solicite strămutarea procesului, pe care Atlee 
probabil că avea să o respingă, dar măcar asta le oferea un 
argument solid la apel. De la bun început Lucien nu fusese prea 
optimist cu privire la șansele pe care le avea Jake să câștige în 
fața unui juriu și ajunsese de mult la convingerea că baza de 
selecţie fusese contaminată de Booker Sistrunk. Decizia 
nesăbuită a lui Lettie de a se muta la oraș, și încă într-o casă 
deţinută cândva de o familie importantă de albi, nu 
îmbunătăţise cu nimic felul cum era percepută de comunitate. 
Deja apăruseră resentimente și o grămadă de suspiciuni. Ea nu 
lucra și nu mai lucrase de la moartea lui Hubbard. Și acum asta. 
Acum purta cel mai detestat nume din comitat. Intentarea 
divorţului nici măcar nu mai era o simplă variantă - trebuia 
neapărat să o facă. Însă divorţul nu avea cum să se finalizeze 
înainte de începerea procesului, pe 3 aprilie. În testament ea 
apărea cu numele de Lang; acum purta același nume; și avea să 
fie tot o Lang și pe parcursul procesului. Dacă ar fi fost în locul 
lui Wade Lanier, el unul ar fi făcut juriul să-i urască pe toți Langii 
născuţi vreodată. 

— lartă-mă, Portia, zise Lucien. Nu te supăra. Doar că așa vor 
sta lucrurile. 

Ea înțelegea sau măcar încerca să înţeleagă. Era prea 
extenuată ca să mai spună ceva. Işi lăsase mama și surorile în 
halate de baie, îngrămădite una în alta lângă șemineu, cu 
pistolul pe poliţă, întrebându-se dacă să trimită copiii la școală și 
ce să le spună. Kirk, elev într-a zecea la liceul din Clanton, îi 
cunoștea pe cei doi băieţi ai familiei Roston și jura că nu avea să 
mai calce vreodată pe la școală. Erau niște băieți foarte de 
treabă. Își ura tatăl. Îi distrusese viaţa. Voia să plece cât mai 
departe, ca Portia, să se înroleze în armată și să nu se mai 
întoarcă niciodată. 


311 


Jake și Harry Rex discutaseră despre diverse căi de amânare a 
procesului. Să tărăgăneze procedurile, să mai câștige niște timp, 
să-i ofere lui Harry Rex șansa de a obţine finalizarea divorţului, 
să ofere sistemului prilejul de a se descotorosi de Simeon și de 
a-l trimite la închisoare și să lase comitatului o pauză între 
grozăvia momentului actual, cele două înmormântări și lupta 
pentru averea lui Seth Hubbard. Unde aveau să se afle cu toții 
peste șase luni? Lettie avea să fie divorțată; putea chiar să-și 
reia fostul nume. Lettie Tayber. Suna mult mai bine, deși Portia 
realiză că ea avea să rămână cu numele de Lang. Simeon avea 
să dispară din peisaj. Sistrunk va fi uitat de toţi. Era limpede că 
șansele pentru un proces corect aveau să fie mult mai mari 
peste șase luni. Adversarii lui aveau să obiecteze din toate 
puterile, și date fiind circumstanţele actuale, cum să nu o fi 
făcut? 

Jake era cât de cât optimist că va putea purta o discuţie cu 
judecătorul Atlee, poate într-o altă după-amiază de vineri, la un 
whisky pe veranda casei, și după ce lucrurile se mai destindeau 
puţin, ar fi putut aborda ideea unei amânări sau a unei 
strămutări a procesului. Merita încercat. Partea proastă era că 
risca să îl înfurie pe judecător cu o asemenea tentativă fățișă de 
influențare, dar oare ar fi făcut judecătorul altceva decât să-i 
spună lui Jake să tacă din gură? Nu, în niciun caz după câteva 
păhărele de whisky. Chiar dacă nu-i plăcea unde ducea discuţia, 
nu avea să îl pedepsească prea aspru pe Jake. Poate că avea să- 
| dojenească, dar nimic mai mult. 

Staţi să mai treacă puţin timp, zise Jake. Staţi să se mai 
domolească furia, groaza și tristețea. Urmau să intenteze 
divorțul luni, și peste o săptămână și ceva Jake avea să îl 
abordeze pe judecătorul Atlee. 

Quince Lundy sosi pentru una din cele două vizite 
săptămânale, îi găsi în sala de conferinţe, strânși în jurul mesei, 
mohorâţi, tăcuți, înfrânți, aproape jelind în vreme ce se uitau pe 
pereţi și contemplau viitorul sumbru. Auzise știrea la postul de 
radio local în timp ce venea din Smithfield. Voia să întrebe ce 
consecinţe va avea acea tragedie asupra procesului, dar după 
ce petrecu câteva clipe în sala de conferinţe, își dădu seama că 


procesul intrase într-un mare impas. 
* 


312 


Willie Hastings era unul dintre ei patru polițiști de culoare din 
subordinea lui Ozzie. Avea o verișoară pe nume Gwen Hailey, 
soţia lui Carl Lee, mama Tonyei, care acum avea 13 ani și era 
bine. Ciocăni la ușa din faţă a casei Sappington și așteptă până 
ce auzi sunet de pași apropiindu-se. Într-un final, ușa se crăpă 
ușor și Lettie se uită prin deschizătură. 

— 'Neatța, doamnă Lang, zise Willie. M-a trimis șeriful Walls. 

Ușa se deschise mai larg și ea zâmbi ușor. 

— Tu ești, Willie? făcu ea. Vrei să intri? 

El intră și găsi copiii în salon, uitându-se la televizor și evident 
lipsind de la școală. O urmă pe Lettie în bucătărie, unde Phedra 
îi făcu o ceașcă de cafea. Pălăvrăgi cu femeile, își notă câte 
ceva despre telefoanele de ameninţare, observă că receptorul 
nu mai era în furcă acum și spuse că avea de gând să mai 
zăbovească pe-acolo o vreme. Parcase pe alee și urma să stea 
acolo în caz că aveau nevoie de el și ca să-și facă simțită 
prezenţa. Șeriful Walls le transmitea toate cele bune. Simeon 
era singur în celulă, destul de boţit și încă dormea ca să-și 
revină din beţie. Hastings nu-i știa pe Rostoni și nu vorbise cu ei, 
dar auzise că erau acasă, înconjurați de rude și de prieteni. 
Lettie îi înmână o scrisoare pe care o redactase în zorii zilei și îl 
rugă să se asigure că va ajunge la familia Roston. 

— E doar încercarea noastră de a spune cât de rău ne pare. 

Willie promise să le-o ducă până la amiază. 

li umplură din nou ceașca și el ieși afară. Temperatura era 
încă sub zero grade, însă radiatorul din mașina lui de poliţie 
funcţiona cum trebuie. Rămase acolo toată dimineaţa, sorbind 
din cafea, cu ochii pe stradă, dar fără să vadă nimic ieșit din 
comun, și încercând să rămână treaz. 

x 

Ediția de ştiri matinale de la postul din Tupelo prezentă 
povestea la ora şapte. Stillman Rush era la duş, aşa că nu o 
auzi, însă fu anunțat de asociatul său. Începură să se dea 
telefoane; să se verifice detalii; și peste o oră Stillman îl sună pe 
Wade Lanier în Jackson cu știrea tragică, dar promițătoare 
totodată. Era ca un trăsnet. Chiar dacă juraţii din comitatul Ford 
nu aveau să aibă ocazia de a-l judeca pe Simeon Lang, soţia lui 
tocmai devenise o ţintă ușoară. 


30. 


Joi dimineaţă, Simeon Lang fu trezit, hrănit, încătușat, scos 
din celulă și escortat într-o odaie mică din capătul holului, unde 
îl aștepta un necunoscut. Se așeză pe un scaun pliant, cu 
cătușele încă la mâini și îl auzi pe străin spunând: 

— Mă numesc Arthur Welch și sunt un avocat din Clarksdale, 
care-i undeva în Deltă. 

— Știu unde este Clarksdale, rosti Simeon. Avea un bandaj 
mare pe nas. Ochiul stâng îi era închis, prins la margini cu copci. 

— Bun, făcu Welch. Sunt aici ca să te reprezint deoarece 
nimeni altcineva nu vrea să-ţi preia cazul. Vei avea o primă 
înfățișare în instanţă și o audiere pentru stabilirea cauţiunii în 
această dimineaţă, la ora nouă, și vei avea nevoie de un avocat. 

— Și tu ce cauţi aici? 

— M-a rugat un prieten să vin, bine? Asta-i tot ce trebuie să 
știi. Ai nevoie de un avocat în acest moment și eu sunt singurul 
om de pe lumea asta dispus să stea alături de tine. 

Simeon dădu încet din cap. 

La 8.30, fu transferat la tribunal și dus pe scara din spate 
până în sala principală de judecată, unde intră în domeniul 
temporar al distinsului Percy Bullard, judecător al Curţii 
Comitatului. Sala lui de judecată se afla în capătul holului și era 
destul de mică, așa că prefera să folosească sala cea mare când 
era liberă, ceea ce se întâmpla cam în jumătate din situaţii. Işi 
petrecuse cea mai mare parte din cei șaisprezece ani ca 
judecător ocupându-se de dispute civile minore și de infracţiuni 
mărunte, însă din când în când era pus să judece câte un caz 
mai grav. Cum comitatul era în doliu și tensiunea plutea în aer, 
hotărâse să îl convoace pe Lang și să-l scuture bine, pentru ca 
lumea să vadă că rotițele justiţiei se învârteau. 

Vorba zburase repede și în sala de judecată erau și spectatori. 
La ora nouă fix, Simeon fu condus înăuntru, și toți cei prezenți 
puteau jura că nu mai văzuseră în viața lor pe cineva arătând 
mai vinovat decât el. Faţa lui era stâlcită rău. Salopeta 
portocalie de deținut îi era prea largă și pătată cu sânge. Avea 


314 


mâinile legate la spate, iar aprozii nu se grăbiră să-l 
descătușeze. 

Judecătorul Bullard se uită la el și zise: 

— Cauza Statul împotriva Simeon Lang. Veniţi aici. Îi indică un 
loc în fața prezidiului. 

Simeon se duse repede acolo, uitându-se agitat împrejur de 
parcă ar fi putut fi împușcat pe la spate. Arthur Welch stătea 
lângă el, reușind totuși cumva să păstreze o anumită distanţă. 

— Dumneavoastră sunteţi Simeon Lang? întrebă judecătorul 
Bullard. 

Simeon dădu din cap. 

— Vorbiți! 

— Eu sunt. 

— Vă mulțumesc. Și dumneavoastră cine sunteţi? 

— Onorată instanţă, numele meu este Arthur Welch și practic 
avocatura în Clarksdale. Sunt aici pentru a-l reprezenta pe 
domnul Lang. 

Bullard îl privi ca și cum ar fi vrut să spună „la ce bun?”, însă 
nu făcu decât să-l întrebe pe Simeon: 

— Domnule Lang, domnul Welch este avocatul 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Bine. Și-acum, domnule Lang, există două capete de 
acuzare pentru ucidere din culpă împotriva dumneavoastră și 
unul pentru conducere sub influența alcoolului. Cum pledați? 

— Nevinovat. 

— Nici nu mă mir. Voi stabili o audiere preliminară peste vreo 
treizeci de zile. Domnule Welch, veți fi anunţat de grefiera mea. 
Presupun că doriţi să discutăm despre cauţiune. 

Welch rosti automat, de parcă ar fi citit replici de pe o foaie: 

— Da, onorată instanță, am dori să solicităm o cauţiune 
rezonabilă la acest moment. Domnul Lang este căsătorit și are 
familia aici, în comitat, și a locuit aici toată viaţa. Nu există 
riscul să fugă și m-a asigurat, și vă va asigura și pe 
dumneavoastră, că se va prezenta mereu în instanță când va fi 
necesar. 

— Vă mulțumesc. Cauţiunea va fi de două milioane de dolari, 
câte un milion pentru fiecare cap de acuzare pentru ucidere din 
culpă. Mai e ceva, domnule Welch? 

— Nu, onorată instanță. 


315 


— Bine. Domnule Lang, veţi rămâne în custodia șerifului din 
comitatul Ford până ce veţi plăti cauţiunea sau până veți fi 
chemat în fața acestei instanțe. Lovi ușor cu ciocănelul și îi făcu 
cu ochiul lui Welch. 

Simeon fu încătușat din nou și scos din sala de judecată. 
Welch îl urmă, iar afară, sub terasa din spate, exact în locul în 
care inculpaţii în cazuri penale erau mereu fotografiaţi când 
prezentau cât de cât un interes, Dumas Lee începu să apese pe 
buton și să-i facă o sumedenie de poze lui Lang și avocatului 
său. Mai târziu sporovăi cu Welch, care nu avea foarte multe 
chestii de declarat, dar măcar era dispus să vorbească. Fu cât 
se poate de vag în ceea ce privea implicarea sa într-un caz 
petrecut la două ore distanţă de casă. 

Welch fusese trezit din somn în acea dimineaţă, la ora cinci, 
de un telefon plin de înjurături din partea lui Harry Rex Vonner, 
fostul său coleg de cameră de la Drept. Welch se ocupase de 
două dintre divorțurile lui Harry Rex, iar Harry Rex se ocupase 
de două de-ale lui Welch, și aveau atâtea datorii și favoruri unul 
la altul, încât păstrarea evidenţei era de-a dreptul imposibilă. 
Harry Rex avea nevoie urgentă de el în Clanton, și Welch bătuse 
drumul până aici, blestemând întruna vreme de două ore. Nu 
avea de gând să-l reprezinte pe Simeon Lang după inculparea 
acestuia, lăsând baltă cazul după vreo lună sau două. 

Așa cum îi explică Harry Rex, în cel mai pitoresc și vulgar 
limbaj posibil, era important ca oamenii din partea locului să 
vadă și să înțeleagă că Simeon Lang nu era reprezentat de Jake 
Brigance, ci mai degrabă de un ticălos de care nu mai auziseră 
niciodată. 

Welch înţelegea perfect. Era încă un exemplu clar de lecţie pe 
care nu o învăţai la Drept. 

* 

Era vineri după-amiază, vremea era rece și umedă, iar Jake 
trecea prin ritualul săptămânal care presupunea încheierea unor 
conturi de pe acea săptămână, pentru ca acestea să nu-i strice 
lunea. Printre regulile sale nescrise, dar extrem de importante, 
se număra și cea care-i cerea să-i sune înapoi pe toți cei care 
încercaseră să-l contacteze, și asta până vineri la prânz. Prefera 
să evite majoritatea apelurilor, dar nu putea să facă asta la 
nesfârșit. Era ușor să le amâne. De obicei de pe o zi pe alta, însă 
nu voia să le lase și peste weekend. O altă regulă îi interzicea să 


316 


preia cazuri mărunte pentru care ar fi primit puţini bani (sau 
deloc) și care i-ar fi transformat clienţii nesuferiți în oameni 
numai buni de strâns de gât. Însă, ca orice avocat, mai accepta 
ocazional cazul vreunui ratat a cărui mamă îi fusese învățătoare 
lui Jake, sau al cărui unchi îl cunoscuse pe taică-său, sau al 
vreunei văduve sărmane de la biserica lui, care nu-și permitea 
un avocat, dar nici nu putea trăi fără unul. In mod invariabil, 
aceste chestiuni se transformau în „dosare puturoase”, cele 
care deveneau tot mai scârboase cu cât stăteau mai mult într- 
un colţ, neatinse. Toţi avocații aveau așa ceva. Toţi avocaţii le 
urau. Toţi avocații jurau să nu mai ia niciodată un asemenea 
caz; aproape că le puteai simţi duhoarea din momentul în care 
clientul îţi intra prima oară pe ușă. 

Libertatea ar fi însemnat pentru Jake un birou fără dosare 
puturoase, și continua să abordeze fiecare nou an cu 
determinare sporită de a-i refuza pe ratați. Cu ani în urmă, 
Lucien îi repetase întruna: „Nu cazurile pe care le iei te definesc, 
ci cele pe care nu le iei”. E destul să spui nu. Cu toate acestea, 
sertarul său cu dosare puturoase era deprimant de plin, și în 
fiecare după-amiază de vineri se holba la ele și se blestema. 

Fără să ciocănească, Portia intră în birou, cât se poate de 
supărată. Se ţinea de piept de parcă nu ar fi putut să respire. 

— A venit un om, rosti ea, aproape în șoaptă, deoarece nu 
putea vorbi mai tare. 

— Te simţi bine? întrebă el, azvârlind din nou deoparte un 
dosar puturos. 

Ea scutură viguros din cap. 

— Nu. Este domnul Roston. Tatăl băieților. 

— Poftim? făcu Jake, sărind în picioare. 

Ea continua să-și apese pieptul. 

— Vrea să te vadă. 

— De ce? 

— Te rog, Jake, nu-i spune cine sunt. 

Se priviră o secundă, fără ca vreunul din ei să aibă habar ce 
se petrecea. 

— Bine, bine. Du-l în sala de conferințe. Vin și eu într-un 
minut. 

Jeff Roston nu era cu mult mai în vârstă decât Jake, dar noile 
împrejurări îl făceau să pară un om foarte bătrân. Stătea cu 
mâinile împreunate și cu umerii căzuţi, ca și cum ar fi purtat o 


317 


imensă povară pe ei. Purta pantaloni kaki, foarte apretaţi și un 
sacou de marinar, semănând mai degrabă cu un băiat de la 
școala pregătitoare decât cu un om care cultiva soia. De 
asemenea, avea chipul unui tată prins într-un coșmar de 
neimaginat. Se ridică în picioare și dădu mâna cu Jake, iar 
acesta zise: 

— Sincere condoleanţe, domnule Roston. 

— Mulţumesc. Hai să ne spunem Jeff și Jake, bine? 

— Sigur. Jake se așeză lângă el la masă și se uitară unul la 
celălalt. După o pauză stingheră, Jake spuse: Nu-mi pot închipui 
prin ce treci. 

— Nu, nu poţi, replică bărbatul încet, fiecare cuvânt fiind 
încărcat de amărăciune. Nici eu nu pot. Mi se pare că suntem ca 
niște  somnambuli, facem totul mecanic, încercăm să 
supravieţuim de la o oră la alta. Ne rugăm ca timpul să treacă 
mai repede. Ne rugăm ca zilele să se preschimbe în săptămâni, 
apoi în luni și, poate într-o bună zi, peste ani și ani, coșmarul se 
va sfârși și noi vom reuși să trăim cu durerea și cu mâhnirea. 
Insă totodată știm că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu ar 
trebui niciodată să-ţi îngropi copiii, Jake. Pur și simplu nu este 
ordinea firească a lucrurilor. 

Jake încuviință din cap, neputând să spună nimic inteligent, 
prin care să-l consoleze sau să-l ajute. Ce poţi să-i spui unui tată 
ai cărui fii stau întinși în sicrie, așteptând să fie înmormântați? 

— Nici nu pot să concep, rosti Jake. Reacţia lui iniţială fusese 
să-l întrebe ce vrea oare, și acum, după atâtea minute, Jake încă 
se întreba asta. Slujba este mâine, spuse el după o pauză lungă 
și apăsătoare. 

— Într-adevăr. Alt coșmar. Ochii lui Jeff erau roșii și istoviţi, 
dovadă că nu mai dormise de câteva zile. Nu putea să se uite în 
ochii lui Jake, alegând să își fixeze genunchii cu privirea. Işi 
frângea mâinile de parcă ar fi meditat la ceva. Într-un final zise: 
Am primit un bilet foarte cumsecade din partea lui Lettie Lang. 
Ne-a fost adus personal de către șeriful Walls, care a fost 
extraordinar, trebuie să recunosc. El mi-a zis că voi doi sunteți 
prieteni. 

Jake încuviinţă, dar nu scoase nicio vorbă. 

— Biletul pare scris din inimă, continuă Jeff, și transmite 
amărăciunea și vinovăția pe care o simte familia ei. A însemnat 
mult pentru mine și Evelyn. Se vede că Lettie este o creștină 


318 


cumsecade, oripilată de ce-a făcut soţul ei. Poţi să-i mulțumești 
din partea noastră? 

— Desigur. 

Omul își întoarse din nou privirea la genunchi, frângându-și 
mâinile și respirând încet, de parcă l-ar fi durut până și asta, 
apoi zise: 

— Aş vrea să le mai transmiţi ceva, Jake, dacă nu te superi, 
ceva ce-aș vrea să ajungă la urechile lui Lettie, ale familiei ei, 
chiar și ale soțului ei. 

Sigur. Orice. Ce n-ar fi făcut Jake pentru un tată atât de 
îndurerat? 

— Ești creștin, Jake? 

— Da. În unele momente mai mult decât în altele, dar mă 
străduiesc. 

— Mă gândeam eu. În capitolul 6 din Evanghelia lui Luca, Isus 
ne învaţă cât de important este să iertăm. Ştie că suntem 
oameni și că tendinţa noastră naturală este să căutăm 
răzbunare, să ripostăm și să-i condamnăm pe cei care ne fac 
rău, dar asta-i o greșeală. Ar trebui să iertăm întotdeauna. Așa 
că vreau să le spui lui Lettie, familiei ei și mai ales soţului ei că 
eu și Evelyn îl iertăm pe Simeon pentru ce a făcut. Ne-am rugat 
pentru asta. Am petrecut mult timp cu pastorul nostru. Și nu 
putem să trăim tot restul vieţii plini de ură și resentimente. ÎI 
iertăm, Jake. Poţi să le transmiţi asta? 

Jake era prea uluit ca să mai răspundă. Era conștient că 
rămăsese cu gura căscată și că îl privea pe Jeff Roston cu 
neîncredere, dar vreme de câteva secunde nu avu nicio reacţie. 
Cum Dumnezeu puteai să ierţi un beţiv care ţi-a omorât fiii cu 
nici 72 de ore în urmă? Se gândi la Hanna și la imaginea 
aproape de neconceput a ei într-un sicriu. El unul ar fi cerut 
răzbunare și sânge. 

Intr-un final, izbuti să dea din cap. Da, le voi transmite. 

— Când îi vom îngropa pe Kyle și pe Bo mâine, când ne vom 
lua rămas-bun, o vom face cu dragoste și iertare în suflet, zise 
Roston. Nu-i loc de ură aici, Jake. 

Jake înghiţi în sec și spuse: 

— Fata aia de acolo este fiica lui Lettie. Fiica lui Simeon. 
Lucrează pentru mine. Poţi să-i spui chiar tu, dacă vrei. 


Fără să scoată o vorbă, Jeff Roston se ridică și se duse la ușă. 
O deschise și, cu Jake în urma lui, intră la recepţie și o privi pe 
Portia. 

— Deci, ești fiica lui Simeon Lang, zise el, aproape tresărind. 

Ea se ridică încet și se întoarse cu fața spre el. 

— Da, domnule. 

— Mama ta mi-a trimis un bilet foarte cumsecade. Te rog să-i 
mulțumești. 

— Așa voi face, rosti ea agitată. 

— Și te rog să-i spui tatălui tău că eu și soția mea, Evelyn, îl 
iertăm pentru ce s-a întâmplat. 

Portia își duse mâna dreaptă la gură, cu ochii în lacrimi. 
Roston se duse lângă ea și o îmbrăţișă cu blândeţe. Apoi se 
trase îndărăt, zise „îl iertăm”, și ieși pe ușa din faţă fără alte 
cuvinte. 

Se uitară lung la ușă mult timp după ce bărbatul plecase. Erau 
copleșiți și nu-și găseau cuvintele. In cele din urmă, Jake spuse: 

— Hai să încuiem și să mergem acasă. 


31. 


Efortul de validare a testamentului olograf al lui Seth Hubbard 
primi o nouă lovitură duminică dimineaţă, deși Jake și 
prezumtivii moștenitori nu aveau de unde să știe asta. Randall 
Clapp dădea târcoale prin orașul Diliwyn, în sudul extrem al 
Georgiei, la vreo zece kilometri de graniţa cu Florida, când găsi 
în sfârșit o negresă pe care o căuta de o săptămână. Numele ei 
era Julina Kidd, în vârstă de 39 de ani, o mamă divorțată, cu doi 
copii. 

Cu cinci ani în urmă, Julina lucrase într-o fabrică mare de 
mobilă de lângă Thomasville, Georgia. Pe statul de plată apărea 
ca funcţionară, câștiga 15 000 de dolari pe an și fu surprinsă să 
audă într-o bună zi că firma fusese cumpărată de o corporație 
misterioasă, cu sediul în Alabama. La scurtă vreme după aceea 
apăru și noul proprietar, un anume domn Hubbard. 

O lună mai târziu, Julina fu concediată. Asta se întâmpla la o 
săptămână după ce depusese o plângere de hărțuire sexuală la 
Biroul de Combatere a Discriminării la Locul de Muncă. 
Plângerea fu respinsă la trei săptămâni de la depunere. Avocatul 
ei din Valdosta nu dorise să discute cazul cu Clapp, susținând că 
nu mai păstrase legătura cu Julina și că nu avea habar pe unde 
se afla ea. 

Clapp o găsi într-o casă subvenţionată, unde locuia împreună 
cu cei doi copii adolescenţi și cu o soră mai mică, lucrând cu 
jumătate de normă pentru un intermediar de produse petroliere. 
La început ea nu păruse prea interesată să discute cu un alb pe 
care nu-l cunoștea. Insă Clapp cu asta se ocupa și știa cum să 
obţină informaţii. Îi oferi 200 de dolari, bani gheață, plus un 
prânz, dacă îi acorda o oră din timpul ei și răspundea franc la 
întrebările sale. Se întâlniră la un popas pentru camioane și 
comandară specialitatea casei, pui la cuptor. Clapp, un rasist 
care nu fusese niciodată ispitit să se ţină după coada vreunei 
negrese, se străduia să-și ţină gândurile în frâu. Tipa arăta 
grozav - piele frumoasă, de un negru deschis, ochi căprui și 
pătrunzători, pomeţi proeminenţi, de africană, dantură perfectă 
și surâs seducător. Părea rezervată din fire și ridica permanent 


321 


din sprâncene, ca și cum fiecare cuvânt pe care-l rostea el îi 
trezea suspiciunea. 

El nu îi dezvălui foarte multe, cel puţin nu la început. Îi zise că 
era implicat într-un litigiu cu Seth Hubbard și că aflase că ei doi 
aveau ceva de împărțit. Da, săpa după detalii picante. 

lar ea le avea. Seth se dăduse la ea ca un marinar de 18 ani 
venit în permisie. La vremea respectivă, ea avea 34 de ani și se 
afla în ultimă fază a unui divorț urât. Era vulnerabilă și îngrozită 
de ce ar fi putut să-i rezerve viitorul. Nu o interesa deloc un alb 
bătrân de 66 de ani, care duhnea ca o scrumieră, indiferent câte 
companii ar fi deţinut. Însă omul era insistent și-și petrecea 
foarte mult timp la fabrica din Thomasville. Îi acordă o mărire 
substanţială de salariu și o mută mai aproape de biroul lui. Își 
concedie vechea secretară și o numi pe Julina „asistentă 
executivă”. Ea nici nu știa să bată la mașină. 

El avea două fabrici de mobilă în Mexic și trebuia să le 
viziteze. Aranjă ca Julina să primească pașaport și o întrebă 
dacă voia să-l însoțească. Ea o luase mai degrabă ca pe un ordin 
decât ca pe o invitaţie. Insă cum nu mai ieșise niciodată din 
ţară, era ușor intrigată de posibilitatea de a vedea lumea, chiar 
dacă știa că trebuia să facă niște concesii pentru asta. 

— Nu cred că Seth a fost primul alb care s-a ţinut după tine, 
rosti Clapp. 

Ea surâse ușor, dădu din cap și zise: 

— Nu. Se mai întâmplă. 

Din nou Clapp fu nevoit să-și ţină în frâu gândurile. De ce era 
încă singură? Și de ce locuia într-un apartament subvenţionat de 
stat? Orice femeie, fie ea albă sau neagră, cu silueta și 
înfățișarea ei ar fi putut să se folosească de asta ca să ducă o 
viaţă mult mai bună. 

Prima ei călătorie cu avionul fu spre Ciudad de Mexico. Se 
cazaseră într-un hotel luxos - în camere alăturate. Ciocănitul la 
ușă, de care se temea atât de mult, se auzi chiar în acea 
noapte, și ea îi deschise. Mai apoi, întinsă în pat lângă el, se 
simţise dezgustată de ceea ce făcuse. Sex pentru bani. În acel 
moment, nu era cu nimic mai presus de o prostituată. Nu spuse 
nimic însă, și a doua zi, de îndată ce el plecă, se urcă într-un taxi 
și se duse la aeroport. Când se întoarse el peste o săptămână, o 
concedie pe loc și puse să fie scoasă din clădire sub escortă. Ea 
își angajă un avocat care depuse o plângere de hărțuire sexuală 


322 


la adresa lui Seth, al cărui avocat fu îngrozit la aflarea faptelor. 
Cedară repede și cerură să cadă la învoială. După ce se târguiră 
un pic, Seth fu de acord să plătească suma de 125 000 de dolari 
într-o înţelegere confidențială. Avocatul ei își oprise 25 000 de 
dolari, iar ea rămăsese cu restul. În mod normal nu avea voie să 
dezvăluie nimănui asta, dar trecuseră cinci ani, la urma urmei. 

— Nu-ţi face griji, Seth a murit, zise Clapp, apoi îi dezvălui și 
restul poveștii. Ea îl ascultă, mestecând puiul aţos și dându-l pe 
gât cu niște ceai cu gheaţă și zahăr. Nu simţise nimic pentru 
Seth și nici nu pretindea că ar fi simţit vreodată. Uitase practic 
de bătrân. 

— Ţi-a spus vreodată că preferă negresele? 

— A zis că nu discriminează, rosti ea, ceva mai încet. A zis că 
nu eram prima negresă pentru el. 

— Când ţi-a zis asta? 

— Imediat după, mă-nțelegi? Nu am de gând să fiu implicată 
într-un proces. 

— Nici n-am spus că vei fi, încercă Clapp să o liniștească, dar 
ea păru și mai precaută. Clapp știa că dăduse peste ceva 
extrem de important, însă nu-și pierdu sângele-rece. Dar sunt 
sigur că avocaţii ar fi dispuși să plătească pentru mărturia ta. 

— Este legal? 

— Sigur că este legal. Avocaţii plătesc pentru mărturii tot 
timpul. Experții îi costă o adevărată avere. Unde mai pui că îţi 
acoperă biletul de avion și celelalte cheltuieli. 

— Cât anume? 

— Nu știu, dar putem discuta mai încolo despre asta. Pot să 
abordez un subiect ceva mai... delicat? 

— De ce nu? Ce mai contează acum? 

— Când ai fost cu Seth, cum a fost el, dacă mă-nţelegi? Avea 
66 de ani pe atunci și a angajat-o pe menajera asta de culoare 
vreo doi ani mai târziu. Asta se întâmpla cu mult înainte să se 
îmbolnăvească. Moșul pare să fi fost cam neastâmpărat, în 
ciuda vârstei. 

— A fost în regulă. Adică pentru un bărbat de vârsta lui, n-a 
fost rău. Rostise cuvintele de parcă ar fi avut mulți bărbați la 
viața ei și de toate vârstele. Mi-a lăsat impresia că ar fi vrut să 
ne închidem în cameră și să ne-o tragem o săptămână întreagă. 
Ceea ce este remarcabil pentru un bătrân, fie el alb sau negru. 

* 


323 


Wade Lanier bea o bere la clubul de golf când dădu Clapp de 
el. Se întâlnea în fiecare duminică dimineaţă la ora 7.45 cu 
aceiași trei amici, juca golf cu ei, mai degrabă câștiga bani decât 
pierdea, apoi juca pocker vreo două ore și bea bere. Uită rapid 
de cărți și de bere și îl puse pe Clapp să repete fiecare cuvinţel 
din conversaţia lui cu Julina Kidd. 

Majoritatea lucrurilor pe care le spusese ea nu aveau să fie 
admise în instanţă; totuși, faptul că ar fi putut depune mărturie, 
că juriul va vedea că e negresă, că va povesti despre plângerea 
de hărțuire sexuală împotriva lui Seth Hubbard avea să-i 
convingă pe juraţii albi că moșul și Lettie probabil făceau vreo 
nefăcută. Aveau să creadă că Lettie se apropiase de el cât se 
putea de mult și că-l influenţase. Iși folosise trupul ca să își vadă 
numele trecut în testament. Lanier nu putea să demonstreze 
asta cu dovezi de netăgăduit, dar putea să o insinueze cât se 
poate de pregnant. 

Plecă de la club și se duse la birou. 

x 

Luni dimineață, lan și Ramona Dafoe făcură drumul de trei ore 
din Jackson în Memphis și luară un mic dejun târziu cu Herschel. 
Relaţia lor se deteriorase și sosise clipa să dreagă lucrurile, sau 
cel puţin asta spunea Ramona. Erau în aceeași tabără, la urma 
urmei; era o prostie să se ciondănească și să nu aibă încredere 
unul în celălalt. Se întâlniră la o patiserie și, după eforturile 
obișnuite de reconciliere, lan se lansă într-o nouă pledoarie 
pentru ca Herschel să renunţe la Stillman Rush și la firma 
acestuia. Avocatul său, Wade Lanier, era mult mai experimentat 
și se temea că Rush avea mai mult să-l încurce la proces. Era un 
băiețaș drăguţ, dar prea încrezut și fanfaron, și mai mult ca 
sigur nu avea să și-i apropie pe juraţi. Lanier îl urmărise 
îndeaproape în ultimele patru luni și nu-i plăcea ce văzuse. Tipul 
avea un orgoliu nemăsurat, dar nu prea era talentat. Procesele 
pot fi câștigate sau pierdute din aroganţa unui avocat, și Wade 
Lanier era îngrijorat la culme. Ajunsese chiar să-i amenințe că se 
retrage din caz. 

Și mai era ceva. Drept dovadă a diferenței de clasă între 
avocaţii lor, lan îi povesti despre celălalt testament și despre 
felul în care Lettie fusese cât pe ce să se aleagă cu 50 000 de 
dolari de pe urma lui. Nu dădu nume deoarece nu voia ca 
Stillman Rush să le strice ploile. Herschel era uluit, dar și 


324 


entuziasmat. Și stai - că asta nu-i totul. Acum Wade Lanier 
găsise o negresă care îl dăduse în judecată pe Seth pentru 
hărțuire sexuală. 

Uite ce face avocatul meu și compară cu ce face al tău. Tipul 
tău este complet pe dinafară, Herschel. Lanier știe cum se 
poartă un război de gherilă; avocatul tău este un cercetaș pe 
lângă el. Hai să ne unim forțele. Lanier plusează la oferta 
iniţială: dacă ne ducem împreună la el, scăpăm de Rush și îl 
lăsăm pe Lanier să ne reprezinte pe amândoi, el își reduce 
onorariul la 25% din orice învoială. Are deja o strategie prin care 
să forțeze obţinerea unei învoieli, mai ales acum, după chestiile 
pe care le-a descoperit detectivul lui. O să aleagă momentul 
potrivit și o să-i dezvăluie totul lui Jake Brigance, care va ceda 
sub presiune. Putem obţine banii în câteva luni! 

Herschel se ţinu tare pe poziţie o vreme, dar în cele din urmă 
acceptă să facă un drum în Jackson și să se întâlnească cu 
Lanier în secret. 

* 

Simeon Lang tocmai își termina cina de luni - conservă de 
fasole cu ciolan și patru felii de pâine albă și veche - când apăru 
gardianul și îi strecură ceva printre gratii. 

— Lectură plăcută, rosti el și plecă. Un plic din partea 
cabinetului de avocatură al lui Harry Rex Vonner. 

Înăuntru era o scrisoare de la avocat, adresată lui Simeon, 
aflat în închisoarea comitatului Ford, prin care era informat sec 
că i se intentase divorţ. Avea la dispoziţie treizeci de zile ca să 
răspundă. 

Citi cu grijă documentul. La ce bun să se grăbească? Rele 
tratamente; adulter; abandon; vătămare corporală. Pagină după 
pagină de acuzaţii, unele închipuite, altele adevărate. Ce mai 
conta? Omorâse doi băieți și urma să stea mult timp la 
Parchman. Își distrusese viaţa. Lettie avea nevoie de altcineva. 
Nu venise să-l vadă de când fusese închis, și nici nu credea că 
va veni vreodată să-l viziteze. Nici aici, nici la Parchman. Portia 
trecuse să-l vadă, dar nu zăbovise prea mult. 

— Ce citești? îl întrebă Denny, de pe patul de sus. 

Denny era noul lui coleg de celulă; fusese prins conducând o 
mașină furată. Simeon se plictisise deja de el. Prefera să stea 
singur, deși uneori era plăcut să ai pe cineva cu care să mai 
schimbi o vorbă. 


325 


— Mi-a intentat divorț nevastă-mea, zise el. 

— Norocosule! Eu am deja două la activ. O cam iau razna 
când ajungi la pârnaie. 

— Dacă zici tu... Ai primit vreodată un ordin de restricţie? 

— Nu, dar frate-meu a primit. Nenorocita a convins un 
judecător că era periculos, ceea ce era adevărat, și judecătorul 
i-a spus să nu se mai apropie de casă și să stea departe de ea în 
public. Dar asta nu l-a deranjat prea tare: a omorât-o chiar și- 
așa. 

— Fratele tău și-a omorât nevasta? 

— Da, dar și-o merita. A fost o crimă justificată, însă juriul a 
văzut lucrurile ușor diferit. L-au găsit vinovat de omor calificat. 

— Şi unde este acum? 

— În Angola, Louisiana, ispășește douăzeci de ani. Cam atât o 
să iei și tu, din ce spune avocatul meu. 

— Avocatul tău? 

— Da, l-am întrebat în după-amiaza asta când m-am întâlnit 
cu el. Știe de cazul tău, a zis că tot orașul vorbește numai 
despre asta și că lumea este foarte supărată. A zis că nevastă-ta 
o să se îmbogăţească de pe urma procesului ăluia cu 
testamentul, dar că tu o să stai la mititica vreo douăzeci de ani. 
Până ieși tu de-acolo, n-o să mai rămână niciun ban, având în 
vedere câţi prieteni îi dau târcoale acum. Așa este? 

— Întreabă-ţi avocatul. 

— Cum de s-a strecurat nevastă-ta în testamentul moșului? 
Cică i-ar fi lăsat vreo douăzeci de milioane de parai. Așa este? 

— Întreabă-ţi avocatul. 

— Așa o să fac. N-am vrut să te calc pe nervi sau mai știu eu 
ce. 

— Nu m-ai călcat pe nervi. Doar că nu vreau să vorbesc 
despre asta, bine? 

— S-a făcut, omule. Denny își luă cartea și începu să citească. 

Simeon se întinse pe patul de jos și reveni la prima pagină. 
Peste douăzeci de ani va avea 66 de ani. Lettie avea să se 
recăsătorească între timp și avea să ducă o viață mult mai 
bună. Va avea copiii, nepoţii și poate chiar strănepoţi, iar el nu 
va avea nimic. 

Nu voia să se împotrivească divorțului. N-avea decât să-i 
rămână totul ei. 

Spera să poată să-l vadă pe Marvis la închisoare. 


32. 


La opt zile după tragedia familiei Roston, chiar când 
începuseră să se mai liniștească apele și lumea trecuse la alte 
chestiuni, subiectul reveni în prim-plan în ediția săptămânală a 
ziarului Ford County Times. Pe prima pagină, sub un titlu de-o 
șchioapă - COMITATUL ÎN DOLIU DUPĂ MOARTEA FRAȚILOR 
ROSTON - se aflau fotografiile mari ale lui Kyle și Bo, luate din 
albumul școlar. În partea de jos a paginii erau fotografii cu 
mașina distrusă, cu sicriele lor la ieșirea din biserică și cu colegii 
lor de clasă ţinând lumânări în mâini la priveghiul organizat în 
faţa liceului din Clanton. Dumas Lee nu ratase nimic. Articolele 
lui erau lungi și amănunțite. 

Pe a doua pagină era o fotografie mare ce-l înfățișa pe 
Simeon Lang, cu faţa bandajată, ieșind din tribunal cu cătușe la 
mâini joia trecută, însoţit de avocatul său din oficiu, domnul 
Arthur Welch din Clarksdale. Articolul care însoțea fotografia nu- 
| pomenea deloc pe Jake Brigance, în principal pentru că Jake îl 
amenințase pe Dumas și ziarul că le va intenta proces pentru 
calomnie dacă insinuau că îl reprezentase la un moment dat pe 
Simeon. Se pomenea despre o acuzaţie de conducere sub 
influenţa alcoolului din luna octombrie a anului trecut, aflată 
încă pe rol, dar Dumas nu insistase asupra ei și nici nu insinuase 
că aceasta fusese tratată necorespunzător. Era îngrozit de 
eventualitatea unui litigiu și de obicei bătea imediat în 
retragere. Cele două necrologuri erau lungi și sfâșietoare. Era și 
un articol de la liceu, cu comentarii din partea colegilor și 
profesorilor îndureraţi. Mai era unul de la locul accidentului, cu 
Ozzie oferind detalii. Martorul ocular avea multe de spus și 
fotografia sa apărea în ziar. Părinţii păstrau tăcerea. Un unchi 
ceruse să le fie respectată intimitatea. 

Jake citise totul, cuvânt cu cuvânt, până la șapte dimineaţa și 
se simţea epuizat. Nu se mai dusese la Cafenea deoarece se 
săturase de conversațiile nesfârșite despre tragedie. O sărută 
pe Carla de rămas-bun la șapte și jumătate și se duse la birou, 
sperând să poată reveni la rutina cotidiană. Intenţiona să-și 


327 


petreacă ziua lucrând la alte cazuri decât cazul Hubbard. Avea 
câţiva clienţi de care trebuia să se ocupe neapărat. 

La scurt timp după ora opt, Stillman Rush îl sună ca să-l 
anunțe că Herschel Hubbard îl concediase. Jake îl ascultă 
gânditor. Pe de o parte, era încântat să-l vadă pe Stillman 
dispărând din peisaj cu coada între picioare, deoarece nu-l 
suferea pe tip, dar pe de altă parte, îl neliniștea capacitatea de 
manipulare de care dădea dovadă Wade Lanier. În singurul său 
proces cu adevărat important, cel al lui Carl Lee Hailey, Jake se 
confruntase cu Rufus Buckley, care pe atunci era un procuror 
districtual foarte apreciat. Insă, chiar dacă Buckley era destul de 
destoinic în sala de judecată, nu era extraordinar de deștept, și 
nici nu era un manipulator iscusit sau un intrigant abil. În niciun 
caz nu era ca Wade Lanier, care părea să fie mereu cu un pas în 
faţa celorlalţi. Jake era convins că Lanier ar fi făcut orice, ar fi 
minţit, înșelat, furat, mușamalizat și așa mai departe ca să 
câștige procesul, având totodată experienţa, șiretenia și 
arsenalul de trucuri necesare. Jake l-ar fi vrut pe Stillman în sala 
de judecată, ca să facă o treabă de mântuială și să se fâțâie 
țanţoș în faţa juriului. 

Jake își luă rămas-bun pe un ton suficient de trist, dar uită de 
conversaţie în mai puţin de-o oră. 

Portia avea nevoie de alinare. Devenise deja un obicei să bea 
o cafea de dimineaţă, pe la opt și jumătate, în biroul lui Jake. 
Familia primise patru telefoane de ameninţare în zilele de după 
accident, dar acum acestea încetaseră. Încă mai aveau un 
poliţist postat pe aleea din faţa casei, care verifica ușa din spate 
noaptea, așa că familia se simţea mai în siguranţă. Rostonii se 
purtaseră cu un curaj și cu o smerenie exemplare, astfel încât 
orice posibile porniri violente fuseseră înăbușite, măcar pentru 
moment. 

Totuși, dacă Simeon hotăra să meargă în instanţă, atunci tot 
acel coșmar avea să reînceapă. Portia, Lettie și restul familiei 
erau îngrijoraţi de bâlciul pe care îl presupunea un proces, de 
ideea de a fi nevoiţi să dea ochii cu familia Roston la tribunal. 
Jake se îndoia că avea să se ajungă până acolo, și oricum asta 
nu s-ar fi putut întâmpla decât cel mai devreme peste un an. 

Vreme de trei luni, o tot bătuse la cap pe Lettie să-și găsească 
o slujbă, orice slujbă. Ar fi fost important ca la proces jurații să 
știe că ea muncea și încerca să-și întreţină familia, nu că se 


328 


pensionase la 47 de ani și aștepta să-i pice banii din cer. Însă 
niciun gospodar alb nu voia să o angajeze ca menajeră, date 
fiind toate controversele iscate în jurul ei. Era prea bătrână ca 
să lucreze într-un fast-food; și prea neagră ca să lucreze în 
biroul cuiva. 

— Mama și-a găsit o slujbă, îi zise Portia cu mândrie. 

— Excelent! Unde? 

— La biserica metodistă. O să le spele creșa trei zile pe 
săptămână. Primește salariul minim, însă doar atât a putut să-și 
găsească momentan. 

— E mulţumită? 

— A intentat divorţ alaltăieri, Jake, și numele ei de familie este 
de-a dreptul toxic pe-aici. Are un fiu la închisoare, o casă plină 
de rude care taie frunză la câini și o fiică de 21 de ani, cu doi 
copii nedoriți. Viaţa este destul de aspră cu mama. O slujbă care 
se plătește cu 3,5 dolari pe oră nu are cum să o mulțumească 
prea mult. 

— lartă-mă că am întrebat. 

leșiseră pe balcon, unde aerul era răcoros, dar nu foarte rece. 
Jake avea o grămadă de lucruri pe cap și băuse deja o tonă de 
cafea. 

— ÎI mai ţii minte pe Charley Pardue, vărul ăla din Chicago? 
întrebă ea. Ne-am întâlnit cu el la Claude's acum vreo două luni. 

— Sigur. Mi-ai zis că este un tip lipsit de scrupule, care vrea 
bani pentru o firmă de pompe funebre. 

— Da. Mă rog, am mai vorbit cu el la telefon și a găsit o rudă 
pe lângă Birmingham. Un moș aflat într-un azil de bătrâni, al 
cărui nume de familie e Rinds. El crede că tipul ăsta ar putea fi 
veriga lipsă. 

— Dar Pardue urmărește să obţină bani, nu? 

— Toţi urmăresc asta. În orice caz, am de gând să mă duc 
acolo sâmbăta asta, să-l găsesc pe bătrân și să-i pun niște 
întrebări. 

— Deci este un Rinds? 

— Da, Boaz Rinds. 

— Bine. l-ai spus lui Lucien? 

— Da, și el crede că merită încercat. 

— Sâmbătă este zi liberă. Nu-ţi stabilesc eu programul. 


— Voiam doar să te anunţ. Și mai este ceva, Jake. Lucien mi-a 
zis că o parte din arhivele vechiului tribunal se află la Burley, 
fosta școală de negri. 

— Da, așa este. Am fost o dată acolo, ca să caut un dosar 
vechi, dar nu l-am găsit. Se depozitează multe chestii 
nefolositoare acolo. 

— Cât de vechi sunt arhivele? 

Jake se gândi o clipă. Telefonul lui se auzea sunând în 
depărtare, într-un final, îi zise: 

— Arhiva de carte funciară este încă la tribunal, fiindcă de 
documentele de acolo e nevoie în mod curent. Însă sunt foarte 
multe acte fără prea mare valoare - certificate de căsătorie și 
divorț, de naștere și deces, procese, decizii judecătorești și așa 
mai departe. Majoritatea ar trebui aruncate la gunoi, dar nimeni 
nu vrea să distrugă documente ale instanţei, nici măcar dacă 
sunt vechi de-o sută de ani. Am auzit odată că există 
stenograme de la procese desfășurate înaintea Războiului de 
Secesiune, toate scrise de mână. Sunt interesante, dar fără prea 
mare valoare în ziua de azi. Păcat că nu au ars toate în incendiu. 

— Când a fost incendiul? 

— Orice tribunal arde la un moment dat. Al nostru a fost grav 
avariat în 1948. S-au pierdut multe documente din arhive. 

— Pot căuta prin dosarele vechi? 

— De ce? Este o pierdere de vreme. 

— Pentru că îmi place istoria dreptului, Jake. Mi-am petrecut 
ore în șir la tribunal frunzărind dosare vechi și titluri de 
proprietate. Poţi învăța enorm despre un loc și despre oamenii 
de-acolo. De exemplu, știai că în 1915 a fost spânzurat un om în 
faţa tribunalului la doar o lună după proces? A jefuit banca și a 
împușcat un om, fără să-l rănească grav, și a luat 200 de dolari 
înainte să fie prins. L-au judecat pe loc, apoi l-au spânzurat. 

— Destul de eficient. Cred că pe-atunci nu se confruntau cu 
problema supraaglomerării penitenciarelor. 

— Sau a numărului mare de procese pe rol. În orice caz, mă 
fascinează chestiile astea. Am citit un testament vechi din 1847, 
prin care un alb își scotea la mezat sclavii; vorbea de cât de 
mult îi iubea și-i preţuia, și apoi îi scotea la mezat ca pe cai sau 
vite. 

— Sună deprimant. N-o să găsești niciun Brigance care să fi 
avut sclavi. Cei mai norocoși dintre noi aveau câte-o vacă. 


330 


— Mă rog, ideea este că am nevoie de permisiune scrisă din 
partea unui membru al barocului ca să am acces la dosarele 
vechi. E regula comitatului. 

— S-a făcut. Ai grijă doar să o faci după orele de program. 
Încă îţi mai cauţi originile? 

— Da. Caut pretutindeni. Familia Rinds a plecat brusc din 
acest comitat la 1930, fără să lase vreo urmă sau vreun indiciu, 
și vreau să aflu motivul. 

* 

Prânzul la localul din spatele băcăniei Bates consta într-o 
combinație de patru legume alese la întâmplare din zece oale și 
cratițe care fierbeau la foc mic pe o plită mare. Doamna Bates 
se ocupa personal de servire, comentând în timp ce umplea 
farfuriile și le dădea mușteriilor, iar domnul Bates încasa cei 3,5 
dolari pe porţie, care mai cuprindea un ceai cu gheaţă și o turtă 
de mălai. Jake și Harry Rex veneau aici o dată pe lună, când 
voiau să mănânce și să vorbească fără să tragă cineva cu 
urechea. Clienţii erau în marea lor parte oameni de la țară, 
fermieri, zilieri și din când în când câte-un tăietor de lemne. Toţi 
albi. Negrii erau serviţi fără să se iște vreun incident, dar asta 
încă nu se întâmplase. Negrii își făceau cumpărăturile în faţă, la 
băcănie; de fapt, acolo făcuse cumpărăturile Tonya Hailey și de 
acolo se întorcea acasă când fusese răpită, cu trei ani în urmă. 

Cei doi avocaţi stăteau la o măsuţă cât mai izolată de 
celelalte. Masa se clătina și podeaua veche scârţăia, iar 
deasupra lor se învârtea un ventilator șubred și dezaxat, deși 
era încă iarnă și în clădire era curent. Într-un alt colţ o sobă 
pântecoasă dogorea puternic, menţinând o temperatură plăcută 
în micuța încăpere. După câteva înghiţituri, Harry Rex zise: 

— Dumas a făcut treabă bună, cel puţin pentru el. Băiatul ăla 
se dă în vânt după accidente de mașină ca un avocat. 

— A trebuit să-l ameninţ, dar da, nu ne-a afectat prea tare. 
Oricum răul cel mare a fost deja făcut. Îţi mulţumesc că l-ai 
băgat pe Arthur Welch la înaintare. 

— E un idiot, dar e pe gustul meu. Ce povești am putea 
spune... Când eram studenţi la Drept, am petrecut odată două 
nopți într-o închisoare când ar fi trebuit să fim la ore. A fost cât 
pe ce să fim exmatriculați. 

Jake știa că nu era prea înțelept să se hazardeze, dar nu se 
putu abține. 


331 


— De ce v-au băgat la închisoare? 

Harry Rex înfulecă niște varză și începu: 

— Ei bine, fusesem în New Orleans pentru un weekend 
prelungit și acum eram pe drumul de întoarcere spre 
universitate. Eu conduceam și beam, și ne-am rătăcit undeva 
prin comitatul Pike. Am văzut luminiţe albastre și am zis: 
„Rahat! Welch, treci la volan. Vine poliţia și eu sunt băut”. 
Welch mi-a răspuns: „Şi eu sunt băut, fraiere, așa că ești pe 
cont propriu”. Insă eram în mașina lui și eu știam sigur că el nu 
era la fel de beat ca mine. Așa că am insistat: „Welch, tu n-ai 
băut decât vreo două beri. Eu opresc mașina și facem schimb de 
locuri”. Luminiţele albastre se apropiau tot mai mult. El mi-a 
spus: „Nu, în niciun caz. Eu sunt beat de vineri. In plus, am deja 
o amendă pentru conducere sub influenţa alcoolului și mă 
omoară taică-meu dacă mai primesc una”. Am apăsat pe frână 
și am intrat cu umărul în volan. Luminiţele albastre erau chiar în 
spatele nostru. L-am înhățat pe Welch, care era mult mai 
plăpând pe atunci, și am încercat să-l trag pe scaunul șoferului, 
ceea ce l-a scos din sărite. S-a opus. S-a prins de mânerul 
portierei, s-a înfipt cu picioarele în podeaua mașinii și n-am mai 
putut să-l clintesc. Mă enervasem și eu, așa că i-am dat un dos 
de palmă peste faţă, făcându-l să slăbească strânsoarea o clipă. 
L-am apucat de păr și l-am tras spre mine, dar mașina avea 
schimbător de viteze și s-a blocat în el. Eram îmbărligațţi și 
furioși la culme, înjurând și zgâriindu-ne ca niște mâțe turbate. 
Reușisem să-l imobilizez când polițistul zice prin geam: „Hei, 
băieţi”. Am îngheţat. La secție, polițistul a vorbit cu fiecare din 
noi și a declarat că suntem la fel de beți. Asta se întâmpla 
înainte de fiolă și alte cele, în vremurile bune. Bău niște ceai, 
apoi atacă o grămăjoară de bame prăjite. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Jake într-un final. 

— Niciunul din noi nu voia să-și sune tatăl. Un avocat care 
venise să-și viziteze clientul la închisoare a auzit despre cei doi 
studenţi beţi de la Drept, lăsaţi să-și revină într-o celulă și 
ratând cursurile de la facultate. S-a dus la judecător, a tras niște 
sfori și ne-a scos de-acolo. Decanul ne aștepta la facultate și ne- 
a ameninţat că ne omoară sau ne dă afară din barou înainte să 
apucăm să absolvim măcar. Cu timpul am reușit să scăpăm de 
toate. Decanul și-a dat seama că voi fi o valoare mult prea mare 
în baroul statului ca să renunțe la mine așa, cu una, cu două. 


332 


— Evident. 

— Nici nu mai trebuie să-ţi spun că eu și Welch ne cunoaștem 
de mult. Avem multe amintiri comune. O să se ocupe de Simeon 
până la finalizarea contestării testamentului, apoi se va 
descotorosi de el. Tipul oricum nu are șanse. 

— Care-i impactul asupra cazului nostru? 

Lucien, pesimistul de serviciu, era convins că pagubele erau 
ireparabile, dar Jake nu era la fel de sigur. Harry Rex se șterse 
pe faţă cu un șerveţel și zise: 

— Ştii cum sunt procesele, Jake. Odată ce încep, judecătorul, 
avocaţii, martorii și juraţii sunt închiși în aceeași încăpere, la un 
scuipat unul de celălalt. Aud totul, văd totul, ba chiar simt totul. 
Tind să uite ce se întâmplă afară sau ce s-a întâmplat 
săptămâna trecută, anul trecut. Se concentrează asupra a ceea 
ce se petrece sub ochii lor și asupra deciziilor pe care trebuie să 
le ia. Eu cred că nu se vor mai gândi la Simeon Lang și la fraţii 
Roston. Evident, Lettie nu a avut nimic de-a face cu acea 
tragedie. Ea face tot posibilul să scape de Simeon, care urmează 
să plece din comitat pentru multă vreme de-acum înainte. O 
gură de ceai, o înghiţitură de turtă de mălai. Știu că momentan 
pare îngrijorător, dar peste o lună sau peste un an nu va mai fi 
la fel. Cred că juraţii se vor concentra atât de mult asupra 
testamentului lui Seth Hubbard, încât nu se vor mai gândi la un 
accident de mașină. 

— Eu nu cred că vor uita atât de ușor. O să aibă grijă Wade 
Lanier să le reamintească. 

— Tot mai ai de gând să intervii pe lângă Atlee pentru o 
strămutare a procesului? 

— Asta-i planul, da. Ne întâlnim vinerea asta pe veranda lui, la 
cererea mea. 

— Asta-i semn rău. Dacă te invită el, mai e cum mai e. Dar 
dacă trebuie să ceri tu să te vadă, nu cred că o să-ți meargă 
prea bine. 

— Nu știu ce să zic. L-am văzut duminică la biserică și m-a 
întrebat cum mă descurc în situaţia actuală. Părea sincer 
îngrijorat și chiar dispus să discute despre caz după slujbă. Ceea 
ce nu-i stă deloc în fire. 

— Hai să-ţi spun ceva despre Atlee, Jake. Știu că voi doi 
sunteți apropiaţi, sau cât de apropiaţi pot fi un avocat și un 
judecător, dar e și o parte întunecată acolo. Omul e din vechea 


333 


școală, din Sudul străvechi, cu tradiţii și legături puternice de 
familie. Pun pariu că în adâncul sufletului îl oripilează gândul că 
un alb poate să ia banii familiei și să-i dea unei negrese. Poate 
că într-o bună zi vom pricepe de ce a făcut Seth Hubbard ce-a 
făcut, sau poate nu, dar indiferent de motive, lui Reuben Atlee 
nu-i place nici cât negru sub unghie. El are ceea ce are pentru 
că strămoșii lui au lăsat totul din tată-n fiu. Familia lui a avut 
sclavi, Jake. 

— Da, acum o mie de ani. Și familia lui Lucien a avut. 

— Da, dar Lucien e ţicnit. El a luat-o pe coclauri de mult. Nu 
contează ce crede el. In schimb contează ce crede Atlee, și nu 
te aștepta să-ţi facă vreo favoare. O să-ţi asigure un proces 
corect, dar pun pariu că în sufletul lui ţine cu cealaltă tabără. 

— Tot ce cerem noi este să avem parte de un proces corect. 

— Sigur, dar un proces corect într-un alt comitat sună mai 
bine acum decât un proces corect aici. 

Jake mai bău puţin și schimbă câteva vorbe cu un domn care 
trecu pe lângă ei. Se aplecă mai aproape de masă și zise: 

— Tot trebuie să depun o moţiune prin care să solicit 
strămutarea procesului. O să ne ajute la apel, dacă va fi cazul. 

— A, da, sigur. Depune-o. Dar Atlee nu o să mute cazul. 

— De ce ești atât de sigur? 

— Pentru că omul e bătrân și bolnav și nu vrea să bată un 
drum de zeci de kilometri zilnic. Tot el va fi judecătorul cazului, 
Jake, indiferent unde se va desfășura procesul. Atlee este leneș, 
ca majoritatea judecătorilor, și vrea să prezideze cazul ăsta 
chiar aici, în sala lui de judecată. 

— Și eu vreau același lucru, să fiu sincer. 

— Omul are de-a face zilnic cu divorțuri pe cale amiabilă, 
unde trebuie să stabilească doar cine primește oalele și tigăile. 
Ca orice alt judecător, vrea cazul ăsta și îl vrea aici, acasă. 
Putem să ne alegem juraţii și aici, Jake. Sunt sigur de asta. 

— Noi? 

— Normal. Nu poţi să o faci singur. S-a văzut asta la procesul 
lui Hailey. Te descurci binișor în sala de judecată, dar numai 
datorită minţii mele sclipitoare ai câștigat cazul ăla. 

— Măi să fie! Eu nu-mi amintesc ca lucrurile să fi stat chiar 
așa. 

— Ai încredere în mine, Jake. Vrei niște budincă de banane? 

— Sigur, de ce nu? 


Harry Rex se duse la tejghea și comandă două porții copioase 
de desert, în pahare de plastic. Podeaua se zgudui sub el când 
se întoarse la masă și se trânti în scaun. Îi spuse cu gura plină: 

— M-a sunat Willie Traynor azi-noapte. Vrea să știe ce mai zici 
de casă. 

— Judecătorul Atlee m-a sfătuit să nu o cumpăr, cel puţin nu 
acum. 

— Poftim?! 

— M-ai auzit bine. 

— Nu știam că domnul judecător lucrează în domeniul 
imobiliar. 

— Crede că ar putea să dea rău și că lumea o să bârfească 
cum că iau bani frumoși de pe urma averii dacă îmi permit brusc 
să cumpăr o casă veche și elegantă. 

— Spune-i lui Atlee să te pupe-n fund. De când a ajuns să se 
ocupe el de treburile tale personale? 

— O, păi chiar se ocupă! El îmi aprobă onorariul acum. 

— Prostii! Uite ce-i, Jake, spune-i boșorogului să-și vadă de-ale 
lui și să te lase în pace. O s-o dai în bară, o să pierzi casa asta și 
după aia o să plângeţi tot restul vieții după ea și tu, și Carla. 

— Dar nu ne-o permitem. 

— Nu vă permiteţi să nu o cumpăraţi mai degrabă. Nu se mai 
fac astfel de case în ziua de azi, Jake. În plus, Willie vrea să v-o 
vândă vouă. 

— Atunci spune-i să mai lase din preț. 

— E deja sub preţul pieţei. 

— Nu destul. 

— Uite cum facem, Jake. Willie are nevoie de bani. Nu știu ce 
pune la cale, dar este clar că nu prea mai are lichidităţi. O să 
coboare preţul de la două cincizeci la două douăzeci și cinci. 
Este un chilipir, Jake. La naiba, aș lua-o eu dacă nevastă-mea ar 
vrea să se mute. 

— la-ţi o altă nevastă. 

— Mă cam bate gândul. Uite ce-o să fac pentru tine, fraiere. 
Cazul tău de incendiere premeditată s-a încâlcit atât de tare, 
încât n-o să fie soluționat în veci. De ce? Pentru că tu ești 
propriul tău client și, dacă mai ţii minte ce ne-au învăţat la drept 
- avocatul care se reprezintă pe sine are un prost drept client. 

— Ceva de genul ăsta. 


— Așa că o să-ţi preiau eu cazul, fără să te taxez, și o să obţin 
o învoială. Care-i compania de asigurări? 

— Land Fire & Casualty. 

— Nemernicii dracului! De ce ţi-ai făcut poliţa la ei? 

— Chiar mai contează acum? 

— Nu. Care a fost ultima lor ofertă? 

— O poliţă de înlocuire, în valoare de 150 000 de dolari. Cum 
noi am plătit doar 40 000 pentru casă, compania susţine că 
aceasta valora o sută de miare când a ars. Eu am păstrat 
chitanţele, bonurile, facturile de la firma de construcţie, totul, și 
pot dovedi că am mai investit încă 50 000 în casă. Asta peo 
perioadă de trei ani. Ținând cont de asta și de creșterea 
prețurilor pe piaţă, eu susţin că valoarea casei era de o sută 
cincizeci la momentul la care a ars. Ei nu și nu. Și nici nu pun la 
socoteală cât am muncit eu și Carla la casa aia. 

— Și asta te scoate din sărite? 

— Normal, ce dracu! 

— Vezi! Eşti prea implicat emoţional ca să poţi face ceva. Ai 
un prost drept client. 

— Vai, mersi. 

— N-ai pentru ce. Cât este ipoteca? 

— Ipotecile, la plural. Am refinanţat-o când am terminat 
renovările. Prima ipotecă este de 80 000, a doua un pic sub 15 
000. 

— Deci, compania vă oferă o sumă care de-abia vă ajunge 
pentru plata ipotecilor. 

— Da, practic. Și noi rămânem cu mâna goală. 

— Bine. O să dau niște telefoane. 

— Ce fel de telefoane? 

— Niște telefoane ca să cădem la învoială, Jake. Trebuie să știi 
arta negocierii, or tu mai ai multe de învăţat. O să-i urnesc pe 
escrocii ăia din loc până la cinci după-amiază. O să obţinem o 
înţelegere, niște bani gheaţă (pentru tine, nu pentru mine), apoi 
ne vom înţelege cu Willie pentru casa Hocutt, și între timp poți 
să-i spui distinsului Reuben Atlee să te pupe-n fund. 

— Da? 

— Da, la naiba! 


336 


33. 


Însă Jake nu rosti nici măcar un cuvințel care ar fi putut fi 
considerat lipsit de respect. Se întâlniră pe verandă într-o după- 
amiază vântoasă, dar caldă de martie și își petrecură vreo 
jumătate de oră vorbind despre cei doi fii ai judecătorului Atlee. 
Ray era profesor de drept la Universitatea din Virginia și reușise 
să ducă o viață tihnită și productivă până acum. Nu la fel se 
putea spune despre Forrest, băiatul mai mic. Amândoi fuseseră 
trimişi să facă şcoală pe Coasta de Est, aşa că nu erau foarte 
cunoscuți prin Clanton. Forrest se lupta cu tot felul de 
dependente, iar asta îl necăjea nespus pe tatăl său, care dădu 
pe gât două pahare de whisky sour în primele douăzeci de 
minute. 

Jake se pregăti de atac. La momentul potrivit, zise: 

— Cred că bazinul din care trebuie să alegem juraţii este 
contaminat, domnule judecător. Numele Lang a ajuns să fie 
toxic pe-aici și nu cred că Lettie va mai avea parte de un proces 
corect. 

— infractorul ăla ar fi trebuit să rămână fără permis, Jake. Am 
auzit că tu și Ozzie aţi tras de timp în cazul ăla de conducere 
sub influenţa alcoolului. Nu-mi place deloc asta. 

Jake se simți jignit și trase adânc aer în piept. Fiind președinte 
de tribunal, Reuben Atlee nu avea absolut nicio jurisdicție 
asupra cazurilor de conducere în stare de ebrietate din comitat, 
deși, ca de obicei, omul credea că și acelea erau tot treaba lui. 

— Nu este adevărat, domnule judecător, spuse Jake. Chiar 
dacă ar fi rămas fără permis, Simeon Lang tot ar fi condus. 
Permisul de conducere valabil este ceva foarte puţin important 
pentru oamenii ăștia. Ozzie a pus un baraj rutier acum trei luni, 
într-o vineri seară. 60% dintre negri și 40% dintre albi nu aveau 
permis de conducere. 

— Nu văd care-i relevanta, replică judecătorul Atlee, iar Jake 
nu avea de gând să-l lămurească. A fost prins băut la volan în 
octombrie. Dacă lucrurile ar fi decurs normal în cazul lui, ar fi 
rămas fără permis. Există o posibilitate rezonabilă ca el să nu fi 
condus marțea trecută. 


— Nu sunt avocatul lui, domnule judecător. Nici acum și nici 
atunci. 

Amestecară amândoi cuburile de gheaţă din pahare, lăsând 
momentul să treacă. Judecătorul Atlee sorbi ușor și zise: 

— Poţi să depui moţiunea de strămutare a procesului. Nu am 
cum să te împiedic. 

— Aș vrea ca moţiunea să fie luată în serios. Am impresia că 
dumneavoastră ați luat o decizie în această privinţă de foarte 
multă vreme. Situaţia s-a schimbat între timp. 

— Eu iau totul în serios. Vom afla mai multe când va începe 
selecția juraţilor. Dacă oamenii vor da semne că știu prea multe 
despre caz, o să luăm o pauză și vom vedea atunci. Credeam că 
am explicat deja asta. 

— Da, ne-aţi explicat, domnule. 

— Ce s-a întâmplat cu amicul nostru, Stillman Rush? Mi-a 
trimis un fax luni și m-a informat că nu mai este avocatul lui 
Herschel Hubbard. 

— A fost concediat. Wade Lanier urmărește asta de luni bune, 
încercând să-și consolideze poziţia și să-i strângă pe toţi 
contestatarii în ograda lui. Se pare că a dat marea lovitură. 

— Nu-i cine știe ce pierdere. Un avocat mai puţin cu care să- 
mi bat capul. Oricum Stillman nu m-a impresionat cu nimic. 

Jake își ţinu gura. Dacă domnul judecător voia să se ia de 
viața unui alt avocat, Jake era dispus să îi ţină isonul. Insă avea 
o bănuială că bătrânul nu va mai spune nimic despre asta. 

— L-ai întâlnit pe individul ăsta, Arthur Welch, din Clarksdale? 
întrebă judecătorul Atlee. 

— Nu, domnule. Știu doar că este prieten cu Harry Rex. 

— Am vorbit azi-dimineaţă la telefon și mi-a zis că îl va 
reprezenta și la divorţ, deși nu va avea multă treabă de făcut 
acolo. Spune că domnul Lang renunţă la tot de bunăvoie și vrea 
să se isprăvească repede divorțul. Nu că ar conta. La ce 
cauțiune i-a fost fixată și la ce acuzaţii îl așteaptă, nu o să iasă 
din închisoare prea curând. 

Jake încuviinţă. Arthur Welch făcea exact ce-i spusese Harry 
Rex să facă, iar Harry Rex îl ţinea în permanenţă la curent pe 
Jake. 

— Vă mulţumesc că aţi aprobat ordinul de restricţie, spuse 
Jake. A dat foarte bine la ziar. 


338 


— Mi se pare o tâmpenie să-i zici unui om aflat la închisoare și 
care o să stea acolo o bună bucată de vreme că nu are voie să 
se apropie de soţia și de familia lui, dar nu tot ce fac are sens. 

Așa este, se gândi Jake, dar nu comentă. Urmăriră iarba ce se 
îndoia în bătaia vântului și frunzele împrăștiate. Judecătorul 
Atlee sorbi din băutură și se gândi la ce vorbiseră până atunci. 
Ca să schimbe subiectul, întrebă: 

— Ai vreo veste despre Ancil Hubbard? 

— Nimic. Am cheltuit 30 000 de dolari până acum și încă nu 
știm dacă mai este în viață. Oamenii care se ocupă de asta așa 
bănuiesc, în principal pentru că nu pot găsi vreo dovadă că ar fi 
murit. Dar încă mai caută. 

— Ține-o tot așa. Încă mă tem să încep procesul fără să știu 
ceva clar. 

— Chiar ar trebui să-l amânăm câteva luni, domnule 
judecător. Până se termină cercetările. 

— Și până uită lumea de-aici de tragedia familiei Roston. 

— Da, mai e și asta. 

— Adu subiectul în discuţie când ne întâlnim pe 20 martie. Mă 
voi gândi atunci ce-i de făcut. 

Jake trase aer în piept și zise: 

— Domnule judecător, trebuie să angajez un consultant 
pentru juriu la proces. 

— Ce-i ăla consultant pentru juriu? 

Pe Jake întrebarea nu-l surprinse. Pe vremea când judecătorul 
era avocat, nu existau consultanţi pentru juriu, și omul nu prea 
urmărea ultimele evoluţii din domeniul juridic. z 

— Un expert care face mai multe lucruri, îi explică Jake. In 
primul rând, studiază demografia comitatului și o analizează 
ținând cont de caz pentru a oferi imaginea juratului model. Apoi 
face un sondaj prin telefon folosind nume comune, dar fapte 
similare, ca să vadă reacţia publicului. După ce aflăm numele 
din bazinul de selecție, va cerceta trecutul tuturor potenţialilor 
juraţi, de la distanţă, desigur. După ce începe procesul de 
selecție, va fi prezent în sala de judecată ca să-i observe pe 
potenţialii juraţi. Tipii ăștia se pricep foarte bine să interpreteze 
gestica și alte cele. lar după începerea procesului, va fi prezent 
zilnic în sală, urmărindu-i pe juraţi. Va ști care martori sunt 
crezuţi, care nu și cui tinde juriul să-i dea dreptate. 

— Face multe, văd. Cât costă? 


339 


Jake strânse din dinţi și spuse: 

— Cincizeci de mii de dolari. 

— Răspunsul este nu. 

— Domnule? 

— Nu. Nu voi autoriza cheltuirea unei sume atât de mari din 
avere. Mi se pare o risipă. 

— Dar este o practică standard în ziua de azi, mai ales în 
cazuri importante, domnule judecător. 

— Mi se pare un onorariu exorbitant. Este treaba avocatului 
să aleagă juriul, Jake, nu a vreunui consultant simandicos. Pe 
vremea mea, îmi făcea mare plăcere să citesc gândurile și să 
interpretez gestica potenţialilor juraţi, astfel încât să-i aleg pe 
cei mai potriviţi. Și aveam un adevărat talent în privința asta, 
Jake, dacă pot spune așa. 

„Da, domnule. Așa cum s-a întâmplat în cazul Predicatorului 
Chior.” 

* 

Cu vreo treizeci de ani în urmă, tânărul Reuben Atlee fusese 
angajat de Prima Biserică Metodistă Unită din Clanton ca să o 
apere într-un proces intentat de un evanghelist penticostal aflat 
în oraș pentru a-i incita pe habotnici la sărbătoarea anuală a 
Renașterii de Toamnă. Omul obișnuia să viziteze bisericile 
celorlalte culte din oraș și să exorcizeze răul din ele pe treptele 
de la intrare. El și o mână de adepţi turbaţi susțineau că aceste 
congregații mai vechi și mai liniștite perverteau Cuvântul 
Domnului, fiind mult prea iertătoare cu cei care cădeau în păcat 
și servind drept adăpost pentru unii care erau creștini doar cu 
numele. Dumnezeu îl trimisese să îi confrunte pe acești eretici 
pe propriul lor teren, astfel încât în fiecare după-amiază din 
Săptămâna Renașterii el și mica lui trupă se strângeau pe la 
diversele biserici, rugându-se și tunând și fulgerând. Metodiștii, 
prezbiterienii, baptiștii și episcopalienii aleseseră să-i ignore, în 
mare parte. La biserica metodistă, în timpul predicii sale 
furibunde, ţinute cu ochii închiși, evanghelistul își pierduse 
echilibrul și căzuse de-a berbeleacul peste cele opt trepte de 
marmură. Fusese rănit grav și suferise traume craniene. |și 
pierduse ochiul drept. Un an mai târziu (în 1957) intentase 
proces, acuzând biserica de neglijență. Cerea 50 000 de dolari. 

Asta îl înfuriase pe Reuben Atlee, care sări în apărarea 
bisericii, fără să ceară vreun ban. Omul avea convingeri 


340 


puternice și considera că este datoria lui de creștin să apere un 
lăcaș legitim de cult în fața unor asemenea pretenţii nefondate. 
In timpul selecției juraţilor, legenda spune că îi zisese 
judecătorului cu aroganță: „Daţi-mi-i pe primii doisprezece”. 

Avocatul predicatorului acceptă, cu multă înțelepciune, și 
primii doisprezece depuseră jurământul, luând loc în boxa 
juriului. Avocatul dovedi că treptele de la intrarea din biserică 
erau într-o stare foarte proastă și că nu mai fuseseră reparate 
de ani buni. Existaseră numeroase plângeri și așa mai departe. 
Reuben Atlee se plimbase ţanţoș prin sala de judecată, indignat 
că un astfel de proces fusese intentat. După două zile, juriul îi 
acordă predicatorului 40 000 de dolari, o sumă-record pentru 
comitatul Ford. O palmă încasată de avocatul Atlee, care fusese 
luat în tărbacă din cauza asta ani la rândul, până când fusese 
ales președinte de tribunal. 

Mai târziu, se aflase că cinci dintre primii doisprezece juraţi 
aleși erau penticostali, cultul fiind renumit pentru ușurința cu 
care se simt ofensați și pentru mentalitatea de clan. Orice 
avocat și-ar fi dat seama de asta, chiar și la o privire 
superficială. Treizeci de ani mai târziu, „daţi-mi-i pe primii 
doisprezece” era adeseori murmurat în glumă de avocaţi în timp 
ce-i scrutau pe potenţialii juraţi în sala principală de judecată. 

Predicatorul Chior fusese ales mai târziu în senatul statului, 
chit că suferise traume craniene. 

* 

— Sunt sigur că Wade Lanier va avea un consultant pentru 
juriu, zise Jake. Apelează mereu la astfel de specialişti. Încerc 
doar să echilibrez situația. Nimic mai mult. 

— Ai folosit vreun consultant în procesul lui Hailey? întrebă 
judecătorul Atlee. _ 

— Nu, domnule. Insă am primit 900 de dolari pentru acel 
proces. La sfârşitul lui nici nu mai aveam bani să-mi achit 
factura la telefon. 

— Și totuși, ai câștigat. Mă îngrijorează costurile acestei 
administrări și ale acestui litigiu. 

— Averea valorează douăzeci și patru de milioane, domnule 
judecător. Nu am cheltuit nici măcar 1% din suma asta. 

— Da, dar în ritmul ăsta nu mai ai mult până acolo. 

— Nu cred că se poate spune că aș tapa pe cineva de bani. 


341 


— Nu mă refeream la onorariul tău, Jake. Însă am plătit 
contabili, evaluatori, pe Quince Lundy, pe tine, investigatori, 
grefieri și acum plătim experţi care să depună mărturie la 
proces. Ințeleg că facem asta deoarece Seth Hubbard a fost 
destul de necugetat să întocmească un asemenea testament, și 
știu că va fi o luptă crâncenă, dar avem totuși datoria să-i 
protejăm averea. 

La cum prezenta lucrurile, ai fi zis că dădea bani din propriul 
buzunar. Tonul său era departe de a fi înţelegător, și Jake își 
aminti de avertismentele lui Harry Rex. 

Trase aer în piept și încercă să se calmeze. După cele două 
lovituri încasate - nici strămutarea procesului, nici consultant 
pentru juriu - Jake hotărâse ca deocamdată să lase lucrurile așa; 
avea să încerce din nou într-o altă zi. Nu că ar fi contat. 
Judecătorul Atlee deja sforăia. 

* 

Boaz Rinds locuia într-un azil de bătrâni deprimant și 
dărăpănat, la marginea șoselei ce ducea în orășelul Pell City din 
Alabama. După patru ore de mers și după ce greșiseră de 
câteva ori drumul, Portia și Lettie găsiră locul imediat după 
prânz, sâmbătă. După ce vorbise cu rude îndepărtate din 
Chicago, Charley Pardue reușise să dea de Boaz. Charley se 
străduia din răsputeri să păstreze legătura cu noua sa verișoară 
preferată. Estimările profitului obţinut prin firma de pompe 
funebre arătau tot mai bine de la o săptămână la alta, și în 
curând avea să fie momentul potrivit ca să acţioneze. 

Boaz stătea prost cu sănătatea și de-abia auzea. Era într-un 
scaun cu rotile, dar nu îl putea manevra singur. Fu dus afară, pe 
o terasă de beton și lăsat la dispoziţia celor două doamne. Boaz 
se bucura de oaspeţi. Se pare că nu avea să mai vină nimeni la 
el în acea sâmbătă. Le zise că se născuse „pe la” 1920, fiul 
Rebeccăi și al lui Monroe Rinds, undeva pe lângă Tupelo. Asta 
însemna că avea vreo 68 de ani, ceea ce era șocant. Părea mult 
mai bătrân, cu părul alb ca zăpada, cu fața brăzdată de riduri și 
cu ochii sticloși. Le zise că avea inima slabă și că fusese fumător 
înrăit la viaţa lui. 

Portia îi mărturisi că ea și mama ei încercau să încropească 
arborele genealogic al familiei și că erau șanse să fie rude cu el. 
Asta îl făcu să zâmbească, dezvelindu-și golurile din dantură. 
Portia știa că nu era consemnată pe nicăieri nașterea unui Boaz 


342 


Rinds în comitatul Ford, dar mai știa și cât de neglijent fusese 
păstrată acea evidenţă de-a lungul timpului. El spuse că 
avusese doi fii, ambii decedați acum, și că soţia lui murise cu ani 
în urmă. Nu știa dacă avea nepoți sau nu. Nu venea nimeni să-l 
viziteze. La cum arăta locul respectiv, Boaz nu era singurul 
rezident abandonat acolo. 

Vorbea încet, oprindu-se din când în când ca să se scarpine în 
cap, încercând să-și amintească. După zece minute deveni 
evident că suferea de un soi de demenţă. Viaţa fusese dură cu 
el, aproape brutală. Părinţii lui munceau la ferme și străbăteau 
Mississippiul și Alabama, cu familia lor numeroasă după ei - 
șapte copii -, trecând de la un câmp de bumbac la altul. Își 
amintea că începuse să culeagă bumbac la cinci ani. Nu 
mersese niciodată la școală, și familia nu rămăsese niciodată 
prea mult într-un loc. Locuiau în cocioabe și corturi, și foamea 
nu era ceva neobișnuit pentru ei. Tatăl lui murise de tânăr și 
fusese îngropat în spatele unei biserici de-a negrilor, în 
apropiere de Selma. Mama lui se cuplase cu un bărbat care-i 
bătea pe copii. Boaz și un frate de-al său fugiseră, fără să se mai 
întoarcă vreodată. 

Portia își lua notițe în timp ce Lettie îl interoga pe bătrân. 
Boaz se bucura nespus de atenţia acordată. Un infirmier le 
aduse ceai cu gheață. Nu-și mai amintea numele bunicilor săi, 
nici altceva despre ei. Parcă locuiau în Mississippi. Lettie îl 
întrebă de mai multe nume, toate din familia Rinds. Boaz 
zâmbea, încuviința din cap, apoi recunoștea că nu auzise de 
acea persoană. Însă când ea pomeni numele lui Sylvester Rinds, 
el dădu viguros din cap și într-un final spuse: 

— A fost unchiul meu. Sylvester Rinds. El și tata erau veri. 

Sylvester se născuse în 1898 și murise în 1930. Avusese 
optzeci de pogoane de pământ pe care soţia lui i le transferase 
lui Cleon Hubbard, tatăl lui Seth. 

Dacă Monroe Rinds, tatăl lui Boaz, era văr cu Sylvester, atunci 
acesta din urmă nu era chiar unchiul său bun. Totuși, având în 
vedere încâlceala din arborele genealogic al familiei Rinds, nu 
aveau de gând să-l corecteze. Erau încântate să afle toate 
aceste informaţii. Lettie era acum convinsă că mama ei 
biologică era Lois Rinds, fiica lui Sylvester, și era nerăbdătoare 
să o dovedească. Îl întrebă: 

— Sylvester avea niște pământ, nu? 


343 


Urmă obișnuita înclinare din cap, apoi zâmbetul. 

— Așa se pare. Cred că da. 

— Aţi fost vreodată pe pământul lui tu sau cineva din familia 
ta? 

El se scărpină în cap. _ 

— Cred că da. Da, când eram mic de tot. Imi amintesc acum, 
culegeam bumbac pe pământul unchiului meu. Mi-amintesc 
acum. Și s-au certat pentru cât trebuia să ne plătească pentru 
bumbac. Se frecă la gură și bălmăji ceva. 

— Deci, a fost o neînțelegere, și ce s-a întâmplat? întrebă 
Lettie cu blândeţe. 

— Am plecat de-acolo și ne-am dus la altă fermă, nu mai știu 
unde. Am lucrat în atâtea locuri... 

— Îţi amintești ca Sylvester să fi avut copii? 

— Toa' lumea avea copii. 

— Îți amintești de copiii lui Sylvester? 

Boaz se scărpină în cap și se concentră atât de tare încât 
începu să moţăie. Când își dădură seama că aţipise, Lettie îl 
scutură cu blândeţe și repetă: 

— Boaz, îți amintești de copiii lui Sylvester? 

— Împinge-mă acolo, la soare, rosti el, arătând spre un loc de 
pe terasă unde nu era umbră. 

Îl duseră acolo și își aduseră și scaunele. El se îndreptă de 
spate cât putu de mult, se uită la soare și închise ochii. 
Așteptară. Apoi, într-un final, el zise: 

— Nu știu de-asta. Benson. 

— Cine era Benson? 

— Omul care ne bătea. 

— Îți amintești de-o fetiță pe nume Lois? Lois Rinds? 

EI își smuci capul spre Lettie și spuse repede și clar: 

— Da. Acum îmi amintesc de ea. Era fetiţa lui Sylvester, și al 
lor era pământul. Lois. Micuța Lois. Nu se întâmpla prea des ca 
negrii să aibă pământ, să știți, dar acum îmi amintesc. La 
început a fost bine, apoi s-au certat. 

— Cred că Lois a fost mama mea, zise Lettie. 

— Nu ești sigură? 

— Nu, nu sunt. A murit când eu aveam trei ani. Am fost 
adoptată. Dar sunt o Rinds. 


344 


— Și eu la fel. Dintotdeauna, făcu el, și izbucniră toți trei în 
râs. Apoi el se întristă și continuă: Acum n-a mai rămas cine știe 
ce din familie. S-au risipit cu toţii care încotro. 

— Ce s-a întâmplat cu Sylvester? întrebă Lettie. 

El se schimonosi și se foi de parcă ar fi simţit o durere mare. 
Respiră greu câteva minute și păru să fi uitat întrebarea. Le privi 
pe cele două femei ca și cum nu le-ar mai fi văzut înainte și se 
șterse la nas cu mâneca. Apoi își mai veni în fire și zise: 

— Noi am plecat. Nu știu. Am auzit că s-a întâmplat ceva rău 
dup-aia. 

— Ai idee ce? Portia se oprise din scris. 

— L-au omorât. 

— Cine l-a omorât? 

— Albii. 

— De ce l-au omorât? 

Urmă o nouă pauză, de parcă nu ar fi auzit întrebarea. Apoi 
răspunsul: 

— Nu știu. Noi eram deja plecaţi. Îmi amintesc acum de Lois. 
O fetiţă foarte dulce. Benson era omul care ne bătea. 

Portia se întreba dacă se puteau baza pe ceva din ceea ce le 
spunea. Bătrânul închisese ochii și dădea din urechi de parcă ar 
fi suferit un atac de apoplexie. Repeta întruna: „Benson, 
Benson”. 

— Și Benson s-a căsătorit cu mama ta? îl întrebă Lettie cu 
blândețe. 

— Tot ce-am auzit a fost că niște albi i-au venit de hac. 


345 


34. 


Jake avea o dimineață relativ productivă când auzi sunetul 
inconfundabil al pantofilor de mărimea 47 ai lui Harry Rex 
călcând apăsat pe treptele și-așa ponosite. Trase aer în piept, 
aşteptă, apoi văzu cum se dă uşa de perete fără niciun ciocănit. 

— Bună dimineața, Harry Rex, rosti el. 

— Ai auzit vreodată de clanul Whiteside de lângă lac? întrebă 
el, gâfâind și lăsându-se să cadă pe scaun. 

— Foarte vag. De ce... 

— Cei mai ţicniţi oameni peste care am dat vreodată. 
Weekendul trecut domnul Whiteside și-a prins soția în pat cu 
unul dintre ginerii lor, ceea ce a dus la două divorțuri dintr-un 
foc. Inainte de asta, mai intentase și una dintre fiicele lor divorț, 
și ăla-i tot la mine. Așa că acum am... 

— Harry Rex, te rog, chiar nu mă interesează. Jake știa că 
poveștile astea se puteau întinde la nesfârșit. 

— Să-mi fie cu iertare. Am venit aici pentru că sunt cu toţii în 
biroul meu acum, s-au bătut, s-au ciondănit, și a trebuit să chem 
poliția. M-am săturat de clienţii mei, de toţi. Se șterse pe frunte 
cu mâneca. Ai un Bud Light? 

— Nu. Am cafea, dacă vrei. 

— Ultimul lucru care îmi trebuie acum! Am vorbit cu compania 
de asigurări azi-dimineaţă și îţi oferă unu treizeci și cinci. Să faci 
bine și să accepţi. Acum. 

Jake crezu că glumește și fu cât pe ce să pufnească în râs. 
Compania de asigurări nu urcase mai mult de 100 000 de dolari 
de doi ani. 

— Vorbești serios? 

— Da, vorbesc serios, dragul meu client. la banii. Secretara 
mea întocmește actele chiar acum. O să ţi le aducă până la 
amiază. la-le, pune-o pe Carla să le semneze și vino cât poţi de 
repede cu ele la mine la birou. Bine? 

— Bine. Cum ai reușit? 

— Jake, băiete, uite care a fost greșeala ta. Tu ai depus cazul 
la Curtea de Apel și ai cerut juriu, deoarece, după cazul Hailey, 
te-ai lăsat dus de val și ai crezut că orice companie de asigurări 


346 


va fi îngrozită să te înfrunte pe tine, marele Jake Brigance, în 
fața unui juriu din comitatul Ford. Am văzut-o eu, au văzut-o și 
alţii. Ai intentat proces pentru daune punitive și ţi-ai închipuit că 
vei obţine un verdict răsunător, că vei face niște bani frumoși și 
că vei da marea lovitură pe partea civilă. Te știu și știu că așa 
gândești, fie că recunoști sau nu. Cum compania de asigurări 
nici n-a tresărit măcar, cele două tabere s-au instalat în tranșee, 
lucrurile au căpătat un aspect personal, și anii au trecut. Cazul 
avea nevoie de o reevaluare și de cineva ca mine, care să știe 
cum gândesc companiile de asigurări. Pe deasupra, le-am spus 
că voi retrage cazul de la Curtea de Apel și îl voi redeschide la 
Curtea Superioară, unde controlez cam tot ce-i pe rol. Ideea de 
a mă înfrunta pe mine la Curtea Superioară din acest comitat nu 
este ceva la care alţi avocaţi să se gândească cu plăcere. Așa că 
ne-am îmbrâncit și ne-am bălăcărit puţin, după care i-am făcut 
să urce până la unu treizeci și cinci. O să rămâi cu peste 
patruzeci, fără onorariu pentru mine, că așa ne-am înţeles, și o 
să te pui pe picioare. O să-l sun pe Willie și-o să-i spun că tu și 
Carla îi plătiţi două douăzeci și cinci pentru casa Hocutt. 

— Nu te grăbi, Harry Rex. Nu-i ca și cum aș fi bogat dacă am 
patruzeci de miare în buzunar. 

— Lasă vrăjeala, Jake. Îţi tragi treizeci de mii pe lună din 
avere. 

— Nu chiar, și oricum restul afacerii se duce de râpă între 
timp. O să-mi ia un an ca să-mi revin după cazul ăsta. La fel cum 
am păţit cu Hailey. 

— Dar măcar ești plătit pentru ăsta. 

— Da, și îţi sunt recunoscător că ţi-ai folosit abilităţile 
uimitoare ca să îmi soluţionezi litigiul. Îţi mulțumesc, Harry Rex. 
O să-ţi aduc actele semnate după-amiază. Și m-aș simţi mai 
bine dacă ai accepta un onorariu. Unul modest. 

— Nu de la un prieten, Jake, și nu unul modest. Dacă ar fi fost 
un onorariu gras, aş fi dat-o dracu’ de prietenie. În plus, nu mai 
pot primi venituri pe trimestrul ăsta. Strâng banii atât de 
repede, încât nu mai am unde să-i pun. Nu vreau să intre Fiscul 
pe fir din nou și să-și trimită gealaţii pe capul meu. Fac eu 
cinste. Ce îi spun lui Willie? 

— Spune-i să mai coboare preţul. 

— Vine în oraș weekendul ăsta; organizează o nouă șuetă 
sâmbătă după-amiază. Mi-a zis să vă invit și pe voi. Veniţi? 


347 


— Trebuie s-o întreb pe șefa. 

Harry Rex se ridică în picioare și porni spre ușă. 

— Ne vedem sâmbătă. 

— Sigur. Mulţumesc încă o dată, Harry Rex. 

— N-ai pentru ce. 

Trânti ușa și Jake chicoti încântat. Ce ușurare să știe litigiul 
acela încheiat! Putea să închidă în sfârșit un dosar puturos 
destul de gros și de deprimant, să plătească ipotecile, să scape 
de băncile care stăteau pe capul lui și să rămână cu niște bani 
gheaţă. El și Carla nu puteau înlocui vreodată casa pierdută, dar 
nu la fel stăteau lucrurile în orice caz de incendiu major? Nu 
erau singurii care pierduseră totul într-un dezastru. În sfârșit 
puteau să se mute și să lase trecutul în urmă. 

Peste cinci minute, Portia ciocăni la ușă. Voia să-i arate ceva 
lui Jake, dar trebuiau să facă un scurt drum pentru asta. 

* 


La amiază ieșiră din firmă, traversară calea ferată și trecură 
prin cartierul negrilor. Dincolo de el, în capătul estic al 
Clantonului, se afla Burley, vechea școală primară și gimnazială 
a negrilor, abandonată în 1969, odată cu desegregarea. La 
scurtă vreme după aceea, clădirea fusese revendicată de 
comitat, modernizată și folosită ca depozit. Școala era un 
complex de patru clădiri mari, ca niște hambare, cu acoperiș din 
lemn alb și tablă. Parcarea era plină cu automobilele 
funcţionarilor care lucrau pentru comitat. In spatele școlii se afla 
un șopron mare de întreţinere, cu tot felul de basculante și 
utilaje răspândite prin el. East, liceul de negri, era chiar peste 
drum. 

Jake cunoscuse mulţi negri care făcuseră școala la Burley, și 
cu toate că erau recunoscători pentru sistemul integrat, exista 
totuși o ușoară nostalgie după vechiul loc și vechile cutume. 
Primeau rămășițele, băncile roase, cărțile, tablele, mașinile de 
scris, fișetele, echipamentele sportive, instrumentele fanfarei, 
totul. Nimic nu era nou, totul era strâns din vechiturile de la 
școlile albilor din comitatul Ford. Profesorii albi câștigau mai 
puţin decât în oricare altă parte a statului, iar cei negri câștigau 
doar o părticică din banii ăia. Chiar și puși laolaltă, banii nu 
ajungeau nici măcar pentru un singur sistem școlar, dar vreme 
de zeci de ani comitatul, la fel ca toate celelalte, încercase să 
menţină două. „Separaţi, dar egali” era o glumă proastă. Și 


348 


totuși, în pofida dezavantajelor considerabile, Burley era un loc 
cu care se mândreau cei care studiaseră acolo. Profesorii erau 
intransigenți și dedicați. Sorţii le erau potrivnici, ceea ce făcea 
ca succesele să fie și mai impresionante. Din când în când, un 
elev de-acolo reușea să termine colegiul, iar el sau ea ajungeau 
modele pentru generaţiile următoare. 

— Ai zis că ai mai fost aici, zise Portia în timp ce urcau 
treptele spre fosta clădire administrativă. 

— Da, o dată, pe vremea când eram stagiar la cabinetul lui 
Lucien. M-a trimis după cai verzi pe pereţi, ca să găsesc niște 
documente vechi. N-am avut noroc. 

Urcară la etaj. Portia știa exact unde trebuiau să meargă, așa 
că Jake se ţinea după ea. Clasele erau ticsite acum cu foste 
fișete militare pline cu arhive de impozite și cu evaluări de 
proprietate. Numai nimicuri, se gândi Jake în sinea lui, citind 
plăcutele de pe uși. Într-o cameră se afla arhiva cu 
înmatriculările de mașini, în alta arhiva ziarelor locale. Și așa 
mai departe. Ce risipă de spațiu și personal! 

Portia aprinse lumina într-o încăpere întunecată, fără ferestre, 
plină și ea cu fișete. Ridică cu grijă un tom masiv și îl puse peo 
masă. Volumul era prins în piele verde, crăpată acum, după cea 
fost neglijat zeci de ani. În centru erau doar două cuvinte: 
„Evidenţa Sentințelor”. 

— Este un catastif cu sentinţe din anii 1920, îl informă ea, mai 
exact din august 1927 până în octombrie 1928. Il deschise încet 
și cu mare grijă începu să dea paginile îngălbenite și delicate ca 
niște fulgi. Curtea Superioară, rosti ea, ca un custode stăpân pe 
materialul prezentat. 

— Cât timp ţi-ai petrecut aici? întrebă Jake. 

— Nu știu. Ore în șir. Chestiile astea mă fascinează, Jake. 
Istoria comitatului este chiar aici, în istoria sistemului juridic. Mai 
dădu câteva pagini, apoi se opri. Aici. lunie 1928, acum șaizeci 
de ani. 

Jake se aplecă să vadă mai bine. Informaţiile erau scrise de 
mână și cerneala se decolorase. Ea cobori cu arătătorul de-a 
lungul unei coloane și spuse: 

— Pe 4 iunie 1928. Se duse mai spre dreapta, în coloana 
alăturată. Reclamantul, un om pe nume Cleon Hubbard, a 
intentat proces pârâtului. Trecu la următoarea coloană. Un om 
pe nume Sylvester Rinds. Trecu mai departe. Procesul este 


349 


descris simplu, ca dispută pe proprietate. În următoarea coloană 
erau prezentaţi avocaţii. Cleon Hubbard era reprezentat de 
Robert E. Lee Wilbanks. 

— Asta-i bunicul lui Lucien, zise Jake. 

Amândoi erau aplecaţi deasupra catastifului, umăr la umăr. 

— Și pârâtul a fost reprezentat de Lamar Thisdale, spuse ea. 

— Un bătrân care a murit acum vreo treizeci de ani. Incă îi 
mai apare numele prin testamente și acte de proprietate. Unde-i 
dosarul? întrebă Jake, făcând un pas înapoi. 

Ea se îndreptă de spate și răspunse: 

— Nu-l găsesc. Făcu un semn către cameră. Dacă există, ar 
trebui să fie aici, dar am căutat deja peste tot. Sunt lacune 
pretutindeni, și bănuiesc că asta se întâmplă din cauza 
incendiului care a avariat tribunalul. 

Jake se rezemă de un fișet, cântărind situaţia. 

— Deci, se certau pe niște pământ în 1928. 

— Da, și cred că nu ne hazardăm dacă spunem că-i vorba de 
cele optzeci de pogoane pe care le deţinea Seth la momentul 
morții. Știm din căutările lui Lucien că Sylvester nu avea alt 
pământ pe atunci. Cleon Hubbard a obţinut titlul de proprietate 
în 1930 și de atunci a rămas în familia Hubbard. 

— Și faptul că Sylvester încă mai deţinea terenul în 1930 este 
o dovadă destul de clară că a câștigat procesul ăsta din 1928. 
Altminteri, el i-ar fi aparținut lui Cleon Hubbard. 

— Asta voiam să te întreb. Tu ești avocatul. Eu sunt doar o 
biată secretară. 

— Vei ajunge avocată, Portia. Nici nu cred că mai ai nevoie de 
facultate. Deci, presupui că Sylvester a fost străbunicul tău? 

— Ei bine, mama e convinsă că el este bunicul ei, că singura 
lui fiică a fost Lois și că Lois e mama ei. Ceea ce înseamnă că 
bătrânul a fost străbunicul meu, nu că asta ne-ar face să fim mai 
apropiaţi sau mai știu eu ce. 

— l-ai zis lui Lucien cu ce se îndeletniceau strămoșii lui? 

— Nu. Oare chiar trebuie? Adică de ce să-mi mai bat capul? 
Nu-i vina lui. Nici măcar nu se născuse pe-atunci. 

— Eu unul aș face-o doar ca să-l chinui. O să se simtă ca un 
rahat dacă o să afle că ai lui l-au reprezentat pe bătrânul 
Hubbard și au pierdut. 

— Haide, Jake. Ştii bine că Lucien își detestă familia și trecutul 
ei. 


350 


— Da, dar îi plac activele lăsate de ea. Eu i-aș spune. 

— Crezi că firma Wilbanks mai are arhivele vechi? 

Jake mormăi, zâmbind: 

— Hhmm... Mă îndoiesc că le mai are pe cele de acum șaizeci 
de ani. Mai sunt vrafuri de documente în pod, dar nu cred că 
este ceva atât de vechi pe-acolo. Nici avocaţii nu aruncă nimic, 
dar în timp chestiile mai dispar. 

— Pot să caut în pod? 

— N-ai decât. Dar ce cauţi? 

— Dosarul, ceva cu indicii. Este destul de clar că a existat o 
dispută cu privire la cele optzeci de pogoane, dar ce a 
declanșat-o? Și ce s-a întâmplat în acel caz? Cum putea să 
câștige un negru un proces pentru pământ în anii 1920, în 
Mississippi? Gândește-te puţin, Jake. Un alb, proprietar de 
pământ, angajează cea mai mare firmă de avocatură din oraș, 
una cu influenţă și conexiuni, ca să dea în judecată un biet 
negru pentru o dispută de proprietate. Și câștigă negrul, sau cel 
puţin așa pare. 

— Poate că nu a câștigat. Poate că era încă în derulare cazul 
când a murit Sylvester. 

— Exact. Asta este, Jake. Asta trebuie să aflu eu. 

— Multă baftă. O să-i spun totul lui Lucien și o să-i cer 
ajutorul. El o să-și blesteme strămoșii, dar oricum face asta de 
când se scoală dimineaţa, de cele mai multe ori. Îi trece. Crede- 
mă, au făcut chestii mult mai urâte. 

— Grozav. Îi spun eu, și după aceea mă apuc să scotocesc 
prin pod. 

— Ai grijă. Eu nu urc acolo decât o dată pe an, și doar când 
sunt silit să o fac. Mă îndoiesc că vei găsi ceva. 

— Vedem noi. 

* 

Lucien primi bine vestea. Își ocărî din nou obârșia, dar se mai 
temperă după ce află că bunicul său pierduse procesul intentat 
lui Sylvester Rinds. Fără vreo altă invitatie, îi explică Portiei, dar 
și lui Jake, de-a lungul după-amiezii, că Robert E. Lee Wilbanks 
se născuse în perioada Reconstrucţiei și își petrecuse cea mai 
mare parte a vieții ferm convins că sclavia avea să reapară într- 
o bună zi. Familia izbutise să-i ţină la distanţă de pământurile lor 
pe yankeii puși pe căpătuială, iar Robert, spre cinstea lui, 
întemeiase un imperiu care se întindea în mai multe domenii - 


351 


bancar, feroviar, politic și juridic. Fusese un om aspru și urâcios, 
și în copilărie Lucien se temuse de el. Dar trebuie să recunoști și 
meritele adversarului. Casa elegantă pe care o avea Lucien 
acum fusese ridicată de bunicul său „drag și iubit” și lăsată 
moștenire din tată-n fiu, cum se cuvine. 

După program, urcară în pod și se cufundară și mai adânc în 
istorie. Jake rămase și el o vreme, dar realiză în curând că era o 
pierdere de vreme. Dosarele se opreau la 1965, anul în care 
Lucien moștenise firma de avocatură după ce tatăl și unchiul 
său muriseră într-un accident de avion. Cineva, probabil Ethel 
Twitty, legendara secretară, făcuse curat și distrusese vechile 
arhive. 


35. 


Cu două săptămâni înainte de începutul planificat al 
războiului, avocații și asistenții lor se întruniră în sala principală 
de judecată pentru o conferinţă preliminară. Asemenea întâlniri 
ar fi fost de neconceput pe vremuri, dar regulile mai moderne 
ale confruntării juridice le impuneau acum, oferind chiar și un 
acronim pentru ele - CJ. Avocaţi precum Wade Lanier, care lupta 
mult în procese civile, erau foarte versaţți în strategiile și 
nuanțele CJ. Jake mai puţin. Reuben Atlee nu condusese 
niciodată o asemenea întâlnire, deși nu ar fi recunoscut asta nici 
în ruptul capului. Pentru el și pentru Curtea sa Superioară, un 
proces major era de obicei un divorţ urât, cu bani în joc. Acestea 
erau rare, iar el le trata așa la fel cum făcea de treizeci de ani, 
fără să ţină cont de regulile moderne. 

Criticii noilor reguli de procedură și de aducere la cunoștință 
se plângeau că CjJ nu era decât o simplă repetiţie pentru proces, 
silindu-i practic pe avocaţi să se pregătească de două ori. Le 
consuma timpul, era costisitoare, împovărătoare și restrictivă. 
Un document, o chestiune sau un martor care nu erau tratați 
corespunzător la CJ nu mai puteau fi folosiți la proces. Avocații 
bătrâni, ca Lucien, care apelau din plin la trucuri murdare și 
ambuscade, urau noile reguli deoarece acestea erau menite să 
promoveze corectitudinea și transparenţa. „La proces nu 
contează să fii corect, Jake, contează doar să câștigi”, repetase 
el de mii de ori. 

Judecătorul Atlee nu era nici el prea încântat de ele, deși era 
obligat să le urmeze. La ora zece dimineaţa, luni, pe 20 martie, 
el alungă puţinii spectatori prezenţi și îi zise aprodului să încuie 
ușa. Aceasta nu era o audiere publică. 

In timp ce avocaţii își ocupau locurile, Lester Chilcott, 
partenerul lui Lanier, se duse la masa lui Jake și lăsă pe ea niște 
hârtii. 

— Actualizare a audierii preliminare, rosti el, de parcă era o 
chestie de rutină. 


În vreme ce Jake răsfoia documentele, judecătorul Atlee ceru 
să se facă liniște și începu să se uite prin încăpere pentru a se 
asigura că erau toți avocații prezenți. 

— Incă lipsește domnul Stillman Rush, mormăi el în microfon. 

Surpriza lui Jake se transformă rapid în mânie. Într-o secțiune 
unde erau listaţi toți martorii potenţiali, Lanier indusese 45 de 
nume. Adresele lor arătau că erau răspândiţi prin tot sud-estul, 
iar patru erau în Mexic. Jake recunoscu doar câteva dintre 
nume; unora chiar le luase depoziţii în decursul audierii 
preliminare. „Deversarea documentelor” constituia un truc 
murdar destul de comun, unul dus la perfecţiune de către 
corporaţii și companii de asigurări, prin care acestea (și avocații 
acestora) ascundeau documente până în ultimul moment. Apoi îi 
trânteau în braţe avocatului celeilalte părţi mii de pagini de 
documente chiar înainte de proces, știind că el și angajaţii săi nu 
puteau să le verifice pe toate în timp util. Pe unii judecători îi 
înfuriau asemenea practici; alţii le îngăduiau. Wade Lanier 
tocmai efectuase o „deversare de martori”, ceva similar. 
Ascunzi numele potențialilor martori până în ultimul moment, 
apoi le oferi adversarului la grămadă cu nume nefolositoare, ca 
să îl zăpăcești. 

Adversarul spumega, dar se trezi că are probleme mai 
presante pe cap. Judecătorul Atlee zise: 

— Și-acum, domnule Brigance, aţi depus două moţiuni care își 
așteaptă răspunsul. Una pentru strămutarea procesului, cealaltă 
pentru o amânare. V-am citit rapoartele, cât și replicile părţii 
adverse, și presupun că nu mai aveţi nimic de adăugat la aceste 
motiuni. 

Jake se ridică și spuse: 

— Nu, domnule. 

— Nu trebuie să vă ridicați, domnilor. Este o conferință 
preliminară, nu o audiere formală. Și-acum, să înțeleg că nu s-a 
mai înregistrat niciun progres în căutarea lui Ancil Hubbard? 

— Nu, domnule, deși poate că am avea mai mulţi sorți de 
izbândă dacă am dispune de mai mult timp. 

Wade Lanier se ridică și zise: 

— Onorată instanţă, aș dori să răspund, vă rog. Prezența sau 
absenţa lui Ancil Hubbard nu are nicio relevanță în acest 
moment. Chestiunile cu care ne confruntăm s-au redus la ce ne 
așteptam, și acum sunt cele întâlnite în orice contestare de 


354 


testament:  deplinătatea facultăților mintale, capacitatea 
testamentară şi influența necorespunzătoare. Ancil, dacă mai 
este în viață, nu și-a mai văzut fratele de zeci de ani, cu mult 
înainte de sinuciderea acestuia. Ancil nu poate depune mărturie 
cu privire la felul în care gândea fratele lui sau la ce se gândea 
acesta. Deci, haideţi să continuăm conform planului. Dacă juriul 
decide validarea testamentului olograf, atunci domnul Brigance 
va avea timp berechet să îl caute pe Ancil și să-i dea cele cinci 
procente. Însă dacă juriul respinge testamentul olograf, atunci 
Ancil devine irelevant, deoarece nu este menţionat în 
testamentul precedent. Haideţi să trecem mai departe, domnule 
judecător. Aţi stabilit data de începere a procesului pe 3 aprilie 
cu multe luni în urmă, și nu există niciun motiv întemeiat să nu 
continuăm conform planului. 

Lanier nu îţi lua ochii, dar era foarte pragmatic, într-un mod 
foarte familiar, și convingător. Jake aflase deja că omul putea 
veni spontan cu argumente, convingând pe oricine de aproape 
orice. 

— Sunt de acord, rosti judecătorul Atlee, morocănos. Vom 
continua conform planului, pe 3 aprilie. Aici, în această sală de 
judecată. Vă rog să luaţi loc, domnule Lanier. 

Jake își luă notițe și aşteptă să se treacă la următoarea 
chestiune. Judecătorul Atlee își privi însemnările, își aranjă 
ochelarii pe nas și zise: 

— Văd că sunt șase avocaţi din partea contestatarilor. 
Domnul Lanier este avocatul principal al copiilor lui Seth 
Hubbard - Ramona Dafoe și Herschel Hubbard. Domnul Zeitler 
este avocatul principal al celor doi copii ai lui Herschel Hubbard. 
Domnul Hunt este avocatul principal al celor doi copii ai 
Ramonei Dafoe. Toţi ceilalţi sunt doar asociaţi. Își dădu jos 
ochelarii: urma o predică. Ei bine, domnilor, când va începe 
procesul, nu am nici cea mai mică intenţie să tolerez sporovăiala 
excesivă și inutilă a șase avocaţi. De fapt, nimeni altcineva în 
afară de avocaţii Lanier, Zeitler și Hunt nu va avea voie să 
vorbească în sala de judecată în numele contestatarilor. Ei trei 
ar trebui să fie de ajuns. Şi nu am de gând să silesc juriul să 
urmărească trei pledoarii diferite de deschidere, trei pledoarii 
diferite de încheiere și trei examinări diferite ale martorilor. 
Dacă există vreo obiecție, nu vreau să văd trei, patru mâini 


355 


fluturând și să vă aud zbierând care mai de care „Obiectez! 
Obiectez!” Aţi priceput? 

Sigur că pricepuseră. Le vorbea încet, răspicat și cu 
autoritatea lui obișnuită. Continuă: 

— Aş sugera ca domnul Lanier să ia cuvântul în numele 
contestatarilor și să ducă greul procesului. Este evident că 
dumnealui are atât cea mai multă experienţă în procese, cât și 
clienţii cu cele mai mari interese. Împărţiţi munca cum doriţi 
între dumneavoastră - nu aș îndrăzni să vă dau eu sfaturi, rosti 
el pe un ton grav, sfătuindu-i totuși. Nu încerc să închid gura 
nimănui. Aveţi dreptul să apăraţi cauza clientului sau a clienţilor 
dumneavoastră. Fiecare dintre Domniile Voastre își poate cita 
propriii martori și îi poate interoga pe cei citați de către 
prezumtivii moștenitori. Insă cu prima ocazie cu care veți începe 
să repetaţi ceva ce s-a spus deja, așa cum au obiceiul avocaţii, 
trebuie să vă așteptați la intervenţia mea promptă. Nu voi tolera 
așa ceva. Ne-am înţeles? 

Cu siguranţă, cel puţin pe moment. 

Işi puse ochelarii înapoi la ochi și se uită peste notițe. 

— Haideţi să discutăm despre probele materiale, spuse el. 

Petrecură o oră stabilind ce documente urmau să fie admise 
ca dovezi și arătate juriului. La insistenţele judecătorului Atlee, 
se stipulă că scrisul de mână îi aparţinea lui Henry Seth 
Hubbard. Urmărirea oricărei alte ipoteze ar fi fost o pierdere de 
timp. Cauza morţii era stipulată. Fură admise patru fotografii 
mari, color. Acestea îl prezentau pe Seth atârnând de copac și 
eliminau orice dubiu asupra felului în care murise. 

Apoi judecătorul Atlee zise: 

— Și acum, haideţi să trecem în revistă lista martorilor. Văd 
că domnul Lanier a adăugat un număr impresionant între timp. 

Jake așteptase nerăbdător de mai bine de-o oră. Încerca să-și 
păstreze calmul, dar îi era greu s-o facă. 

— Onorată instanţă, zise el, voi obiecta dacă mulţi dintre 
acești martori vor primi permisiunea de a depune mărturie la 
proces. Dacă vă uitaţi la pagina șase, acolo începe o listă lungă 
cu 45 de potenţiali martori. Uitându-mă la adresele lor, 
presupun că acești oameni au lucrat în diversele fabrici și 
întreprinderi ale domnului Hubbard. Nu știu sigur, pentru că este 
prima oară când văd aceste nume. Am verificat ultimele 
răspunsuri actualizate la interogatorii, și dintre cei 45, numai 15 


356 


sau 16 au fost menţionaţi până astăzi de către contestatari. 
Conform regulamentului, eu aveam dreptul să primesc aceste 
nume cu câteva luni în urmă. Se cheamă deversare de martori, 
onorată instanţă. Mi se trântește o listă de martori pe masă cu 
două săptămâni înainte de proces, iar eu pur și simplu nu am 
cum să vorbesc cu toţi și să aflu cum vor suna depoziţiile lor. Și 
dincolo de depoziţii - mi-ar mai lua încă șase luni. Este o 
încălcare clară a regulilor, făcută în mod clandestin. 

Judecătorul Atlee se încruntă spre cealaltă masă și zise: 

— Domnule Lanier? 

Lanier se ridică și spuse: 

— Pot să-mi dezmorțesc puţin picioarele, onorată instanţă? 
Am probleme la un genunchi. 

— Cum doriţi. 

Lanier începu să se plimbe prin faţa mesei, șchiopătând ușor. 
Probabil un truc, se gândi Jake. 

— Onorată instanţă, ce am făcut noi nu este deloc clandestin, 
și resping această acuzaţie. Adunarea de probe este 
întotdeauna o muncă în continuă desfășurare. Mereu apar nume 
noi. Martori mai reticenţi se hotărăsc în ultima clipă să apară în 
instanţă. Un martor își amintește ba de unul, ba de altul, sau își 
amintește altceva ce s-a întâmplat. Am pus investigatori să sape 
încontinuu de cinci luni și, să fiu sincer, am întreprins mult mai 
multe eforturi decât cealaltă tabără. Am găsit mai mulţi martori, 
și încă mai căutăm. Domnul Brigance are două săptămâni la 
dispoziţie ca să-i sune sau să-i viziteze pe oricare dintre martorii 
de pe lista mea. Două săptămâni. Știu că nu este foarte mult 
timp, dar nu suntem mereu în criză de timp? Știm bine că așa 
este. Așa se întâmplă în litigiile importante, onorată instanţă. 
Ambele tabere se agită până în ultimul moment. 

Așa cum pășea șchiopătat și argumenta cu sârg, Lanier îţi 
inspira admiraţie, deși Jake ar fi vrut să arunce cu un topor în el. 
Lanier nu juca potrivit regulilor, dar se pricepea de minune să își 
legitimeze înșelătoria. 

Pentru Wade Lanier sosise momentul crucial. Îngropat în lista 
de 45 se afla numele Julinei Kidd, singura negresă pe care o 
găsise Randall Clapp până acum și care era dispusă să depună 
mărturie că se culcase cu Seth. Pentru cinci mii de dolari, plus 
cheltuieli, acceptase să vină în Clanton și să depună mărturie. 
De asemenea, acceptase să ignore apelurile sau orice altă 


357 


tentativă de contactare din partea altui avocat, și anume a lui 
Jake Brigance, care ar fi putut apărea, căutând indicii cu 
disperare. 

In listă nu apărea Fritz Pickering; numele lui nu fusese 
pomenit, și nici nu avea să fie pomenit până la un moment critic 
din proces. 

Judecătorul Atlee îl întrebă pe Jake: 

— Câte depoziţii ați luat? 

— Împreună am luat treizeci de depoziţii, replică Jake. 

— Mie mi se pare mult. Și nu sunt ieftine. Domnule Lanier, 
doar nu aveţi de gând să chemaţi în boxă 45 de martori? 

— Sigur că nu, onorată instanţă, dar regulile ne impun să-i 
numim pe toţi potenţialii martori. S-ar putea să nu știu până la 
proces de cine voi avea nevoie în boxă. Aceasta este 
flexibilitatea pe care o au în vedere regulile. 

— Inţeleg asta. Domnule Brigance, câţi martori aveţi de gând 
să citați dumneavoastră? 

— Aproximativ cincisprezece, onorată instanţă. 

— Ei bine, pot să vă spun de pe-acum că nu am de gând să 
silesc juriul (sau să mă silesc pe mine) să asculte depoziţiile a 
șaizeci de martori. Dar nu aș vrea să vă impun restricţii cu 
privire la numele celor pe care să-i chemaţi sau nu la proces. 
Asiguraţi-vă însă că tabăra adversă află din timp de toţi martorii. 
Domnule Brigance, aveţi toate numele la dispoziţie și două 
săptămâni în care să le puneţi întrebări. 

Jake scutură frustrat din cap. Bătrânul președinte de tribunal 
nu se putea dezbăra de vechile năravuri. 

— Atunci le-aș putea solicita avocaţilor să îmi prezinte un mic 
rezumat al fiecărei depoziţii în parte, ca să știu ce ar putea 
spune martorii la proces? întrebă Jake. Așa mi se pare corect, 
onorată instanță. 

— Domnul Lanier? 

— Nu sunt sigur că ar fi foarte corect, onorată instanţă. Doar 
pentru că noi ne-am străduit să-i găsim pe acești martori de 
care domnul Brigance nu a auzit în viaţa lui, asta nu înseamnă 
că ar trebui să îl informăm cu privire la ce vor spune ei. Trebuie 
să facă singur asta. 

Tonul era condescendent, aproape insultător, și pentru o 
fracțiune de secundă Jake se simţi ca un pierde-vară. 

— De acord, rosti judecătorul Atlee. 


Lanier îi aruncă dispreţuitor lui Jake o privire de învingător 
când trecu pe lângă el și se așeză la loc. 

CJ se prelungi pe măsură ce discutară despre martorii experţi 
și despre ce ar putea declara aceștia. Jake era supărat pe 
judecătorul Atlee și nu încerca să-și ascundă sentimentele. 
Punctul culminant al întrunirii îl constituia distribuirea listei cu 
juraţi, și judecătorul păstră asta pentru sfârșit. Era aproape 
amiază când o grefieră distribui lista. 

— Sunt 97 de nume, zise Atlee, și au fost filtrate din toate 
punctele de vedere, mai puţin din cel al vârstei. După cum știți, 
unele persoane de peste 65 de ani nu vor să fie scutite de 
această îndatorire, așa că v-am lăsat dumneavoastră sarcina să 
vă ocupați de asta în timpul selecției. 

Avocaţii se  uitară peste nume, căutând unele mai 
prietenoase, mai înţelegătoare, oameni inteligenţi care să le dea 
imediat dreptate și care să dea verdictul corect. 

— Și-acum vreau să mă ascultați cu atenţie: nu voi tolera 
nicio încercare de contactare a acestor oameni, continuă Atlee. 
Din câte înțeleg, în marile procese din ziua de azi nu este deloc 
neobișnuit ca avocaţii să investigheze bazinul de juraţi cât mai 
meticulos posibil. Nu aveţi decât. Dar să nu cumva să-i 
contactaţi, să-i urmăriţi, să-i intimidaţi sau să îi hărțuiţi în vreun 
fel. Voi fi extrem de sever cu oricine va face asta. Păstraţi 
aceste liste confidenţiale. Nu vreau să știe tot comitatul cine 
face parte din bazinul de selecție. 

— In ce ordine vor fi așezați pentru selecţie, onorată instanță? 
întrebă Wade Lanier. 

— Complet aleatoriu. 

Avocaţii amuţiră în timp ce citeau rapid numele. Jake avea un 
avantaj clar deoarece erau pe terenul lui. Însă de fiecare dată 
când se uita la o listă cu jurațţi, era uimit cât de puţine nume 
recunoștea. Un fost client aici, un enoriaș acolo. Un amic din 
liceu, din Karaway. Verișoara primară a mamei sale. La o privire 
rapidă recunoscu vreo douăzeci de nume dintre cele nouăzeci și 
șapte. Harry Rex ar fi recunoscut mai multe. Ozzie i-ar fi știut pe 
toți negrii și pe mulți dintre albi. Lucien s-ar fi lăudat cu cât de 
mulți cunoștea, dar asta doar pentru că stătea prea mult pe 


verandă, în bătaia soarelui. 
* 


Wade Lanier și Lester Chilcott, ambii din Jackson, nu 
recunoscură niciun nume, însă urmau să primească un ajutor 
semnificativ. Se asociaseră cu firma Sullivan, care rămânea cea 
mai mare din comitat, cu cei nouă avocaţi ai săi, și aveau să 
primească foarte multe sfaturi. 

Pe la ora 12.30, judecătorul Atlee se simţi obosit, așa că 
suspendă ședința. Jake ieși în grabă din sala de judecată, 
întrebându-se dacă bătrânul mai era apt din punct de vedere 
fizic să ducă un proces istovitor. De asemenea, era îngrijorat în 
privinţa regulilor după care avea să se desfășoare procesul. Era 
evident că regulile oficiale, cele noi din manuale, nu aveau să fie 
urmate cu stricteţe. 

Indiferent de reguli, Jake, ca și orice alt avocat din acel stat, 
știa că Curtea Supremă din Mississippi era renumită pentru că le 
dădea dreptate președinților de tribunal teritorial. Ei erau acolo, 
în iureșul luptei. Ei vedeau chipurile celor implicaţi, ascultau 
mărturiile și simțeau tensiunea. Cine suntem noi, se întrebase 
Curtea Supremă de-a lungul anilor, închiși în turnul nostru de 
fildeș, ca să infirmăm hotărârea cutărui judecător? 

Ca întotdeauna, procesul avea să se desfășoare după Regulile 
lui Reuben. 

Oricare ar fi fost acestea și oricum s-ar fi schimbat ele de la 
un moment la altul. 

* 

Wade Lanier și Lester Chilcott se duseră direct la sediul firmei 
Sullivan și își croiră drum până în sala de conferințe de la etaj. li 
aștepta deja un platou cu sandviciuri, dar și un omuleț arțăgos 
cu un accent puternic din statele central-nordice. Omul se 
numea Myron Pankey și era un fost avocat care găsise o nișă în 
domeniul relativ recent al consultanţilor pentru juraţi, un 
domeniu de expertiză care își făcea loc în multe procese majore. 
Pentru un onorariu generos, Pankey și angajaţii lui puteau face 
adevărate minuni, livrându-le juriul perfect sau măcar cel mai 
bun juriu disponibil. Se făcuse deja un sondaj telefonic. Două 
sute de alegători din comitatele vecine fuseseră intervievaţi. 
50% dintre ei declaraseră că o persoană ar trebui să-și poată 
lăsa averea oricui, chiar și în detrimentul propriei familii. Insă 
90% priveau cu suspiciune un testament scris de mână prin care 
se lăsa totul ultimului îngrijitor. Datele culese erau analizate la 


360 


sediul lui Pankey din Cleveland. Rasa nu reprezentase un factor 
de care să se țină seama în sondaj. 

Bazându-se pe numerele preliminare, Wade Lanier era 
optimist. Mâncă un sandvici în picioare, în timp ce vorbea și bea 
o Coca Cola dietetică printr-un pai. Se făcură copii după lista de 
jurați, distribuite apoi celor de la masa de conferinţe. Fiecare 
dintre cei nouă membri ai firmei Sullivan primi un exemplar și fu 
rugat să se uite peste nume cât mai curând posibil, deși erau cu 
toţii aglomerați și nu vedeau cum ar fi putut găsi cinci minute 
libere în orarul supraîncărcat. 

Pe un perete lung era atârnată o hartă mărită a comitatului 
Ford. Un fost poliţist din Clanton, pe nume Sonny Nance, punea 
deja piuneze numerotate pe străzile și drumurile unde locuiau 
juraţii. Nance era din Clanton, căsătorit cu o femeie din 
Karaway, și susținea că îi cunoaște pe toţi. Fusese angajat de 
Myron Pankey ca să-și expună aceste cunoștințe. La ora 1.30, 
sosiră încă patru angajaţi și își primiră instrucţiunile. Lanier avea 
un stil fără menajamente, dar precis. Voia fotografii color ale 
fiecărei case, fiecărui cartier și fiecărui automobil, dacă se 
putea. Dacă aveau stickere pe bara de protecţie, fotografiaţi-le. 
Însă sub nicio formă nu riscaţi să fiţi prinși. Daţi-vă drept 
intervievatori de sondaje, agenţi de fisc, curieri de asigurări 
veniţi să livreze cecuri, evangheliști care merg din ușă-n ușă, 
orice ar putea fi cât de cât credibil, dar vorbiţi cu vecinii și aflaţi 
cât de multe puteţi fără să daţi de bănuit. Sub nicio formă nu 
intrați în contact direct cu vreun potenţial jurat. Aflaţi unde 
lucrează acești oameni, unde merg la biserică și unde își trimit 
copiii la școală. Avem doar elementele de bază - nume, vârstă, 
sex, rasă, adresă, circumscripție electorală - și nimic altceva. 
Deci, sunt foarte multe goluri de umplut. 

— Nu aveţi voie să fiți prinși, zise Lanier. Dacă activitatea 
voastră trezește suspiciuni, dispăreţi imediat. Dacă sunteți luaţi 
la întrebări, prezentaţi-vă cu un nume fals și întoarceţi-vă aici să 
raportați. Chiar dacă doar credeţi că aţi putea fi observați, 
plecaţi, dispăreţi și apoi veniţi aici. Întrebări? 

Niciunul dintre cei patru nu era din comitatul Ford, așa că 
șansele de a fi recunoscuţi erau nule. Doi erau foști polițiști, doi 
erau investigatori cu jumătate de normă; știau cum să opereze 
pe stradă. 

— Cât timp avem la dispoziție? întrebă unul. 


— Procesul începe de azi în două săptămâni. Veniţi aici o dată 
la două zile ca să ne daţi informaţiile culese. Vinerea viitoare 
este termenul-limită. 

— Hai să mergem, zise altul. 

— Și nu vă lăsaţi prinși. 

* 

Consultantul pentru juriu pe care îl folosea Jake era totuna cu 
secretara/asistenta sa juridică. De vreme ce judecătorul Atlee 
administra acum averea de parcă toate fondurile ar fi venit 
direct din buzunarul său, nu se mai punea problema angajării 
unui consultant adevărat. Portia urma să se ocupe de 
strângerea datelor, sau mai degrabă să ţină pasul cu fluxul 
imens de date. Luni după-amiază, la ora 4.30, ea, Jake, Lucien și 
Harry Rex se adunară într-o sală de lucru de la etaj, chiar lângă 
fostul ei birou. Mai era prezent și Nick Norton, avocatul din 
cealaltă parte a pieţei care îl reprezentase pe Marvis Lang cu doi 
ani în urmă. 

Trecură în revistă toate cele 97 de nume. 


36. 


După înfățișare și accent, Lonny își dădu seama că erau ruși, 
și nu mai avu niciun dubiu după ce îi urmări bând votcă fără 
gheață vreme de o oră. Bădărani, proști, zgomotoși și căutând 
scandal. Aleseseră o noapte când era un singur bodyguard 
prezent. Patronul barului amenințase că va pune un semn ca să 
interzică intrarea tuturor rușilor, dar evident că nu putea face 
asta. Lonny bănuia că erau marinari pe un cargobot, probabil 
unul care transporta cereale din Canada. 

Sună acasă la celălalt bodyguard, dar nu răspunse nimeni. 
Patronul nu era acolo și momentan Lonny era la comandă. Mai 
comandară niște votcă. Lonny se gândi să o îndoaie cu apă, dar 
tipii ăștia s-ar fi prins imediat. Când unul dintre ei plesni o 
chelneriţă peste fund, lucrurile se precipitară și situaţia scăpă de 
sub control. Singurul bodyguard prezent, un tip care nu se 
dădea niciodată în lături când venea vorba de violență, se răsti 
la rus, care se răţoi la el pe limba lui, ridicându-se mânios în 
picioare. Încercă să-l lovească cu pumnul, nu-l nimeri, în schimb 
încasă el un pumn în plin. Din cealaltă parte a încăperii, o gașcă 
de motociclişti patrioţi azvârliră sticle de bere în ruși, care deja 
săriseră la bătaie. Lonny scoase un „Of, rahat!” și se gândi să 
plece prin bucătărie, dar mai văzuse asta de multe ori înainte. 
Barul avea o reputaţie proastă, acesta fiind unul dintre motivele 
pentru care leafa era atât de mare. 

Când fu doborâtă o altă chelneriţă, se lăsă pe vine în spatele 
barului ca să o ajute. Încăierarea era în toi la doar câţiva pași 
distanţă, și când se întinse ca să o apuce, un obiect contondent 
îl lovi în ceafa. Își pierdu cunoștința și se prăbuși, cu sângele 
șiroindu-i din rană și scurgându-i-se în coada lungă și căruntă. 
La cei 66 de ani ai săi, Lonny era prea bătrân și ca asiste măcar 
la o asemenea încăierare. 

Zăcu fără cunoștință două zile într-un spital din Juneau. 
Patronul barului recunoscu într-un final că nu îl angajase cu 
acte. Nu-i știa decât numele - Lonny Clark. Era și un poliţist prin 
preajmă și, când deveni destul de clar că s-ar putea să nu se 
mai trezească niciodată din comă, încropiră un plan. Patronul le 


363 


dădu adresa lui Lonny și poliţia descinse în locuinţa lui. Nu 
găsiră cine ști ce bunuri înăuntru, dar dădură peste treizeci de 
kilograme de cocaină împachetată frumos în folie și neatinsă. 
Sub saltea găsiră o mică mapă cu fermoar. Înăuntru erau vreo 
două mii de dolari, bani gheață; un permis de conducere din 
Alaska care se dovedi fals, pe numele de Harry Mendoza; un 
pașaport, de asemenea fals, pe numele Albert Johnson; încă un 
pașaport fals pe numele Charles Noland; un permis de 
conducere din Wisconsin, pe numele Wilson Steglitz, furat și 
expirat; și o lăsare la vatră îngălbenită din marină, pentru un 
anume Ancil F. Hubbard, datată mai 1955. În mapă erau toate 
bunurile lumești ale lui Lonny, dacă nu se punea la socoteală 
cocaina, care pe stradă valora aproximativ un milion și jumătate 
de dolari. 

Poliţia avu nevoie de câteva zile ca să verifice arhivele și 
bazele de date, și între timp Lonny își reveni și se simțea mai 
bine. Poliţia decise să nu îl ia la întrebări în legătură cu cocaina 
până nu era gata de externare. Postaseră un agent în civil în 
faţa salonului său. Cum singurele nume legitime din arsenalul 
său pareau să fie Ancil F. Hubbard și Wilson Steglitz, le 
introduseră în baza naţională de date ca să vadă dacă vreunul 
din ei avea cazier. Polițistul intră în vorbă cu Lonny, îi aduse 
milkshake-uri, fără să pomenească nimic de droguri. După 
câteva vizite, polițistul îi zise că nu găseau în sistem niciun 
Lonny Clark. Data și locul nașterii, numărul de asigurare socială, 
statul de baștină? Ceva, Lonny? Orice? 

Lonny, care își petrecuse o viață întreagă pe fugă, 
ascunzându-se, intră la bănuieli și spuse din ce în ce mai puţin. 
Polițistul îl întrebă: 

— Ai cunoscut vreodată pe cineva cu numele de Harry 
Mendoza? 

— Poate, replică Lonny. 

Serios? De unde și când? Cum? în ce împrejurări? Nimic. 

Dar pe Albert Johnson sau pe Charles Noland? Lonny zise că 
era posibil să-i fi întâlnit pe acei oameni cândva, demult, dar nu 
era sigur. Memoria îi juca feste, lăsându-l baltă din când în când. 
La urma urmei, avea capul spart și traume craniene și nu prea 
își mai amintea multe de dinainte de bătaie. Însă ce era cu toate 
acele întrebări? 


364 


La acel moment Lonny își dăduse deja seama că fuseseră în 
locuinţa lui, dar nu era sigur dacă găsiseră cocaina. Erau mari 
șanse ca proprietarul ei să se fi dus deja acolo și să o fi luat 
chiar el. Lonny nu era traficant; îi făcea doar o favoare unui 
prieten, una pentru care urma să fie plătit cu bani frumoși. Deci 
întrebarea era dacă polițiștii găsiseră cocaina. Dacă da, Lonny 
era în mare belea. Cu cât spunea mai puțin, cu atât mai bine. 
Așa cum învățase cu zeci de ani în urmă, când poliţia începe să- 
ți pună întrebări serioase, trebuie doar să negi. 

* 

Jake stătea la birou când Portia îl anunță prin intercom: 

— Te caută Albert Murray. 

Jake ridică receptorul și îl salută. 

Murray avea o firmă în DC, specializată în localizarea 
persoanelor dispărute, atât pe plan naţional, cât și internaţional. 
Până acum, firma primise 42 000 de dolari din averea lui Seth 
Hubbard ca să îl găsească pe fratele acestuia, dispărut de foarte 
multă vreme, fără să arate că-și merita banii. Rezultatele 
fuseseră cât se poate de modeste, deși procedurile de facturare 
rivalizau cu cele ale oricărei firme dintr-o metropolă. 

— Avem o pistă în cazul lui Ancil Hubbard, dar nu te 
entuziasma încă, începu Murray, sceptic ca de obicei. Îi prezentă 
faptele așa cum le știa și el - numele fals de Lonny, încăierarea 
din barul din Juneau, capul spart, cocaina și actele false. 

— Are 66 de ani și face trafic de droguri? întrebă Jake. 

— Nu-i ca și cum ar exista o vârstă de pensionare pentru 
traficanţii de droguri. 

— Nici nu credeam asta. 

— In orice caz, continuă Murray, tipul ăsta este destul de 
dibaci și nu vrea să recunoască nimic. 

— Cât de grav este rănit? 

— Este în spital de-o săptămână. De acolo o să ajungă direct 
la închisoare, așa că doctorii nu se grăbesc deloc. Un cap spart 
este totuși un cap spart. 

— Dacă zici tu. 

— Poliţia locală este curioasă în privința documentului de 
lăsare la vatră din marină. Pare să fie autentic și nu prea are 
sens. Un permis de conducere fals și un pașaport fals te pot 
ajuta să ajungi departe, dar o lăsare la vatră de-acum treizeci de 


365 


ani? De ce ar avea nevoie un escroc ca ăsta de așa ceva? 
Desigur, ar putea fi furată. 

— Deci, ne-am întors la vechea întrebare, remarcă Jake. Cum 
verificăm că este el dacă îl găsim? 

— Exact. 

Nu existau fotografii de-ale lui Ancil Hubbard care să-i ajute 
prea mult. Găsiseră câteva zeci de fotografii de familie într-o 
cutie din șifonierul lui Seth, majoritatea înfăţișându-i pe 
Ramona, pe Herschel și pe prima soţie a lui Seth. Nu erau poze 
din copilăria lui Seth; nici măcar o poză de-a părinţilor sau de-a 
fratelui său mai mic. Unele arhive școlare îi ajutaseră să 
găsească o fotografie de-a lui Ancil din clasa a noua, chipul lui 
surâzător și plin de coșuri apărând într-o fotografie de grup 
făcută la liceul din Palmyra, în 1934. Imaginea fusese mărită, 
împreună cu câteva fotografii de-ale lui Seth la maturitate. Cum 
Ancil nu mai fusese văzut în comitatul Ford de cincizeci de ani, 
nu exista absolut nimeni care să poată spune dacă semăna cu 
fratele său în copilărie sau dacă arătau complet diferit. 

— Ai pe cineva în Juneau? întrebă Jake. 

— Nu, nu încă. Am vorbit cu poliția de două ori. Pot trimite un 
om acolo în 24 de ore. 

— Și ce-o să facă după ce ajunge acolo? Dacă Lonny Clark nu 
vrea să stea de vorbă cu autorităţile locale, de ce-ar discuta cu 
un necunoscut? 

— Mă îndoiesc că o să accepte. 

— Lasă-mă să mă gândesc puţin. 

Jake închise și reflectă la asta în următoarea oră. Era prima 
pistă pe care o aveau de luni bune, și nu era una prea grozavă. 
Procesul începea peste patru zile, și nu avea cum să dea o fugă 
până în Alaska pentru a verifica identitatea unui om care nu voia 
să fie identificat; mai bine zis a cuiva care își petrecuse ultimii 
treizeci de ani schimbându-și întruna identitatea. 

Cobori la parter și îl găsi pe Lucien în sala de conferințe, 
studiind niște cartonașe cu numele juraţilor scrise îngroșat. 
Acestea erau aranjate cu grijă pe masa lungă, în ordine 
alfabetică, toate 97. Erau notate pe o scară de la 1 la 10, 10 
fiind cel mai atractiv. Mulţi dintre ei nu fuseseră încă notați 
deoarece nu se știa mai nimic despre juraţi. 

Jake îi repetă conversaţia pe care o avusese cu Albert Murray. 
Prima reacţie a lui Lucien fu; 


366 


— Nu-i spunem nimic judecătorului Atlee, nu încă. Știu la ce te 
gândești - dacă Ancil este în viaţă și s-ar putea să știm unde se 
află, hai să cerem o amânare ca să mai câștigăm timp. Dar este 
o idee proastă, Jake. 

— Nu mă gândeam la asta. 

— Sunt șanse mari ca moșul să fie băgat la pârnaie pentru tot 
restul vieţii. Nu s-ar putea prezenta la proces nici dacă ar vrea. 

— Nu, Lucien, eu îmi fac mai multe griji din cauza verificării. 
Nu avem de ales decât să mergem să vorbim personal cu el. Nu 
uita că are o grămadă de bani de câștigat de-aici. S-ar putea să 
fie mult mai cooperant decât credem noi. 

Lucien trase aer în piept și începu să se plimbe pe lângă 
masă. Portia nu avea destulă experienţă, și oricum ea era o 
tânără negresă, deci în niciun caz genul de persoană care să 
descoasă un alb bătrân care fuge de ceva sau de toată lumea. 
Astfel că rămânea doar el, singurul om din firmă disponibil. Se 
duse la ușă și zise: 

— Mă duc eu. Dă-mi toate informaţiile pe care le poți obţine. 

— Ești sigur, Lucien? 

Nu mai primi niciun răspuns, căci ușa se închise în urma lui. 
Singurul gând care-i trecu prin minte lui Jake fu: „Sper să 
rămână treaz”. 

* 

Ozzie trecu pe la el joi după-amiază. Harry Rex și Portia erau 
în camera de război, studiind numele și adresele juraţilor. Jake 
era la etaj, în biroul său, la telefon, pierzându-și vremea 
încercând să dea de unii dintre cei 45 de martori ai lui Wade 
Lanier. Până acum se dovedise un demers frustrant. 

— Vrei o bere? îl întrebă Harry Rex pe șerif. Un Bud Light se 
vedea prin preajmă. 

— Sunt în timpul serviciului și nu beau, replică Ozzie. Sper că 
nu conduci. Nu aș vrea să te văd arestat pentru conducere sub 
influenţa alcoolului. 

— Eh, l-aș angaja pe Jake ca să-mi amâne procesul la 
nesfârșit. Ai niște nume? 

Ozzie îi dădu o foaie de hârtie și spuse: 

— Câteva. Tipul ăla, Oscar Peltz, de care vorbeam ieri, din 
apropiere de Lake Village... ei bine, merge la aceeași biserică cu 
familia Roston. 


Portia luă cartonașul pe care scria cu markerul „OSCAR 
PELTZ”. 

— Eu unul m-aș ţine departe de el, continuă Ozzie. 

Harry Rex se uită la notițe și zise: 

— Oricum îi dădusem un cinci, nu prea atractiv. 

— Domnul Raymond Griffis, care locuiește puţin mai jos de 
Parker's Country Store, la sud de aici... Ce știi despre el? 

Portia ridică un alt cartonaș și spuse: 

— Bărbat alb, 41 de ani, lucrează pentru o firmă care 
montează garduri. 

— Divorţat, recăsătorit, taică-său a murit într-un accident de 
mașină acum vreo cinci ani, adăugă Harry Rex. 

— Nu vă apropiaţi de el, interveni Ozzie. Am o sursă care m-a 
informat că fratele lui a avut de-a face cu Klanul acum trei ani, 
în timpul procesului Hailey. Nu cred că s-a înrolat în Klan, dar a 
fost cât pe ce. Or părea ei prezentabili la suprafaţă, dar s-ar 
putea să fie genul neplăcut. 

— Îi dădusem patru, zise Harry Rex. Credeam că o să te ocupi 
de toţi negrii. 

— E o pierdere de vreme. Toţi negrii primesc automat zece la 
procesul ăsta. 

— Câţi sunt pe listă, Portia? 

— Douăzeci și unu din nouăzeci și șapte. 

— Îi luăm. 

— Unde-i Lucien? întrebă Ozzie. 

— L-a pus pe fugă Jake. Cu Pernell Phillips ai avut noroc? 
Parcă ziceai că s-ar putea să-l știe Moss Junior. 

— Este văr de-al treilea cu soția lui Moss Junior, însă încearcă 
să evite reuniunile de familie. Baptiști. Nu i-aș da prea multe 
puncte. 

— Portia? 

— Hai să-i dăm un trei, rosti ea, cu autoritatea unui consultant 
de juriu veteran. 

— Asta-i problema cu bazinul ăsta nenorocit, zise Harry Rex. 
Sunt mult prea mulți de trei și patru, nu destui de opt și nouă. O 
să fim zvântaţi în bătaie. 

— Unde-i Jake? întrebă Ozzie. 


— La etaj, se luptă cu telefonul. 
* 


368 


Lucien se duse cu mașina până în Memphis, luă avionul spre 
Chicago, și de acolo zbură toată noaptea până la Seattle. Bău în 
avion, dar se culcă înainte să exagereze. Petrecu vreo șase ore 
în aeroportul din Seattle, apoi prinse o cursă de două ore până 
la Juneau cu Alaska Air. Se cază la un hotel din centru, îl sună pe 
Jake, dormi trei ore, făcu un duș, se bărbieri și își puse un 
costum negru mai vechi, pe care nu-l mai purtase de vreo zece 
ani. Cu cămașă albă și cravată cu model, putea să se dea ușor 
drept avocat, ceea ce și intenţiona să facă. Porni spre spital cu o 
servietă ponosită în mână. La 24 de ore după ce plecase din 
Clanton, îl salută pe poliţist și obţinu cele mai recente detalii la o 
cafea. 

Nu erau cine știe ce noutăţi. Apăruseră niște complicaţii din 
cauza unei infecţii și Lonny nu putea să vorbească. Doctorii nu 
voiau ca el să se agite, așa că polițistul nu vorbise deloc cu el în 
acea zi. li arătă lui Lucien atât actele false pe care le găsiseră în 
camera de hotel, cât și documentul de lăsare la vatră din 
marină. Lucien îi arătă polițistului două fotografii mărite ale lui 
Seth Hubbard. Exista o vagă asemănare, dar nu putea fi sigur. 
Era greu de spus. Polițistul îl sună pe patronul barului și insistă 
ca acesta să vină la spital. Cum îl știa bine pe Lonny, putea să 
arunce o privire pe poze. Asta și făcu, fără să poată spune nimic 
sigur. 

După ce plecă patronul, și cum nu mai avea altceva de făcut, 
Lucien îi explică polițistului scopul vizitei sale. Îl căutau pe Ancil 
de șase luni, fără însă să-i dea de urmă. Fratele său, cel din 
poze, îi lăsase niște bani prin testament. Nu era o avere, dar 
suficient cât să-l facă pe Lucien să bată drumul din Mississippi în 
Alaska peste noapte. 

Pe poliţist nu părea să-l intereseze prea mult un proces care 
se desfășura atât de departe. Pe el îl interesa mai mult cocaina. 
Nu, nu credea că Lonny Clark era traficant de droguri. Erau pe 
cale să vină de hac unui cartel din Vancouver, și aveau vreo doi 
informatori infiltraţi. Se pare că Lonny doar ascundea marfa 
contra cost. Sigur, urma să intre la închisoare, dar numai pentru 
câteva luni, nicidecum mai mult. Și nu, nu avea să i se permită 
să plece în Mississippi, indiferent de motiv, dacă numele lui 
adevărat se dovedea a fi Ancil Hubbard. 

După ce plecă polițistul, Lucien dădu târcoale prin spital ca să 
se familiarizeze cu labirintul de coridoare, anexe și scări. Găsi 


369 


salonul lui Lonny la etajul doi și văzu un om în apropiere, 
răsfoind o revistă și încercând să rămână treaz. Probabil că era 
un polițist. 

După ce se înseră, se întoarse la hotel, îl sună pe Jake ca să-l 
pună la curent cu noutăţile și se duse la bar. 

* 

Era cea de-a cincea sau a șasea noapte pe care o petrecea în 
camera aceea igrasioasă și întunecată, cu ferestre care nu se 
deschideau niciodată și care izbuteau cumva să blocheze toată 
lumina în timpul zilei. Asistentele veneau și plecau, ciocănind 
uneori la ușă când o deschideau, iar alteori apărând la marginea 
patului său fără să scoată vreun sunet. Avea perfuzii în ambele 
braţe și monitoare deasupra capului. Fusese asigurat că nu va 
muri, dar după vreo cinci, șase zile și nopţi aproape fără niciun 
fel de mâncare, dar cu o grămadă de medicamente și cu prea 
mulți doctori și asistente roind în jurul lui, nu s-ar fi supărat dacă 
ar fi reintrat în comă. Capul îi zvâcnea de durere și începuse să 
aibă crampe din cauza inactivităţii, iar uneori îi venea să smulgă 
toate perfuziile, tuburile și firele și să fugă din salon. Un ceas 
digital arăta ora 11.10. 

Oare putea pleca? Oare era liber să iasă din spital? Sau îl 
așteptau copoii la ușă ca să-l salte? Nimeni nu voia să-i zică. 
Întrebase câteva dintre asistentele mai prietenoase dacă îl 
aștepta cineva afară, dar nu primise decât răspunsuri vagi. 
Multe lucruri erau vagi. Câteodată ecranul televizorului era clar, 
și deodată se înceţoșa. Auzea un ţiuit constant în urechi, și asta 
îl făcea să delireze. Doctorii îi spuneau că nu avea cum. 
Asistentele îi dădeau încă o pastilă. Vedea umbre noaptea, 
observatori care se furișau în încăpere. Poate că erau studenţi 
veniţi să vadă pacienţi adevăraţi; poate că erau doar umbre, 
care nu existau în realitate. Îi schimbau frecvent 
medicamentaţia, ca să vadă cum reacţionează. la asta pentru 
durere. Asta-i pentru vederea înceţoșată. Asta-i pentru umbre. 
Asta-i un anticoagulant. Asta-i un antibiotic. Zeci și zeci de 
pastile, la fiecare oră din zi și din noapte. 

Aţipi din nou și când se trezi era 11.17. În cameră era 
întuneric beznă, singura lumină fiind o păclă roșiatică răspândită 
de un monitor de deasupra capului său, unul pe care nu-l putea 
vedea. 


Ușa se deschise încet, fără să lase să pătrundă lumina, căci 
pe hol era întuneric. Însă nu era o asistentă. Un bărbat, un 
necunoscut, veni până la marginea patului: avea părul cărunt și 
lung, o cămașă neagră - un bătrân pe care nu-l mai văzuse 
niciodată. Avea ochii mijiţi și aprigi, și când se aplecă mai 
aproape, damful de whisky aproape că-l izbi în faţă pe Lonny. 

— Ancil, ce s-a întâmplat cu Sylvester Rinds? îl întrebă. 

Lonny simţi cum îi stă inima și se holbă îngrozit la 
necunoscut, care îi puse blând o mână pe umăr. Mirosul de 
whisky deveni și mai puternic. 

— Ancil, ce s-a întâmplat cu Sylvester Rinds? repetă. 

Lonny încercă să vorbească, dar nu-și găsi cuvintele. Clipi ca 
să se dezmeticească, dar vedea clar. Și cuvintele erau clare, iar 
accentul era inconfundabil. Necunoscutul era din Sudul Profund. 

— Cum? izbuti Lonny să murmure, aproape icnind. 

— Ce s-a întâmplat cu Sylvester Rinds? repetă necunoscutul, 
cu ochii săi pătrunzători lucind către Lonny. 

Pe marginea patului era un buton prin care puteai chema 
asistenta. Lonny îl apăsă rapid. Necunoscutul se retrase, 
redeveni o umbră, apoi dispăru din încăpere. 

Într-un final sosi și o asistentă. Era una dintre cele mai 
urâcioase, și nu-i plăcea să fie deranjată. Lonny voia să 
vorbească, să-i spună de necunoscut, dar fata asta nu prea le 
avea cu ascultatul. Îl întrebă ce voia, iar el zise că nu putea să 
adoarmă. Ea îi promise că va trece să-l vadă mai încolo, aceeași 
promisiune ca întotdeauna. 

El rămase în beznă, înspăimântat. Era înspăimântat pentru că 
i se spusese pe numele adevărat? Pentru că îl ajunsese din 
urmă trecutul? Sau era înspăimântat pentru că nu era sigur 
dacă chiar îl văzuse și-l auzise pe necunoscut? Oare își pierdea 
minţile? Oare creierul îi fusese afectat permanent? 

Moţăi, dar nu dormi mai mult de câteva clipe înainte să se 
gândească la Sylvester. 


371 


37. 


Jake intră în cafenea la cinci minute după ora șapte, sâmbătă 
dimineață, și ca de obicei conversaţia se opri câteva secunde 
până își găsi și el loc și schimbă câteva insulte. Procesul începea 
peste două zile și, conform spuselor lui Dell, pălăvrăgeala de 
dimineaţă era dominată de zvonuri și nesfârșite păreri despre 
caz. Lumea schimba subiectul din clipa în care intra Jake acolo 
dimineaţa, și îndată ce pleca, parcă apăsa cineva un comutator 
și testamentul lui Seth revenea brusc în discuţie. Deși toți 
clienţii erau albi, ei păreau să se împartă în mai multe tabere. 
Erau cei care credeau cu tărie că un om în toate minţile ar 
trebui să poată să dispună cum dorea de averea sa, fără să ţină 
cont de familie. Alţii susțineau că Seth nu mai era în toate 
minţile. Mai erau și detractorii lui Lettie. Lumea credea că ea era 
o femeie ușuratică și că profitase de bietul și bătrânul Seth. 

Jake trecea pe acolo cel puţin o dată pe săptămână, când 
cafeneaua era goală și primea ultimele noutăţi de la Dell. Il 
interesa în mod deosebit un mușteriu vechi pe nume Tug 
Whitehurst, un inspector veterinar. Fratele său era pe lista cu 
jurați, deși ea nu-și amintea ca Tug să fi pomenit asta. Omul nu 
era prea vorbăreţ, însă într-una dintre conversații îi luase partea 
lui Kerry Hull când Hull declarase că nu era treaba nimănui cum 
își lăsa el averea. Toată lumea știa că Hull era lefter și plin de 
datorii, așa că nu prea putea fi vorba de o avere lăsată după 
moarte, dar îi trecură asta cu vederea. In orice caz, Dell credea 
că Tug Whitehurst ar fi fost bun pentru Jake, dar cine știe cum 
era frate-său? 

La acest punct, Jake era disperat după orice informaţie despre 
cei 97. 

Se așeză la masă cu doi fermieri și așteptă pâinea prăjită și 
terciul de ovăz. Conversaţia se concentra asupra pescuitului de 
bibani, așa că Jake nu avea ce să spună. De cel puţin trei ani, în 
anumite cercuri se purtau dezbateri aprinse cu privire la 
creșterea sau scăderea populaţiei de bibani cu gură mare din 
lacul Chatulla. Oamenii aveau opinii ferme și vehemente pe 
marginea acestui subiect, și nu părea să fie loc de compromis. 


372 


Se găseau experţi cu duiumul. Chiar când balanţa părea să 
încline de partea celor care susțineau că populaţia se diminua, 
reușea cineva o captură impresionantă și dezbaterea se 
încingea și mai abitir. Jake se plictisise de subiect, dar acum era 
recunoscător că distrăgea atenţia de la cazul Hubbard. 

În timp ce mânca, Andy Furr întrebă: 

— Hei, Jake, procesul o să înceapă luni? 

— Da. 

— Deci, nu-i nicio șansă să se amâne sau ceva de genul ăsta? 

— Nu cred. Potenţialii juraţi vor ajunge acolo la oră nouă și ar 
trebui să începem în scurt timp. Vii și tu? 

— Nu, tre’ să lucrez. Vă așteptați să vină puhoi de lume? 

— Nu se știe. Procesele civile pot fi destul de plictisitoare. S-ar 
putea să avem câţiva spectatori la început, dar bănuiesc că o 
să-și ia repede tălpășiţa. 

Dell îi umplu ceașca și zise: 

— Ştii bine că locul o să fie plin ochi. Nu am mai văzut atâta 
agitaţie de la procesul Hailey. 

— A, uitasem de ăla, făcu Jake, stârnind câteva râsete. 

Bill West spuse că auzise cum cei de la FBI tocmai 
descinseseră la birourile a doi administratori din comitatul Polk, 
un loc renumit pentru corupţie, și asta stârni remarci critice din 
partea tuturor, mai puțin a lui Jake și Dell. Totodată, subiectul se 
schimbă din nou, lucru pentru care Jake era recunoscător. In 
acel moment, știind că-l aștepta un weekend lung petrecut la 
birou, nu voia decât să-și mănânce micul dejun. 

* 

Portia sosi pe la vreo nouă și își băură cafeaua împreună pe 
balcon, în vreme ce orașul se trezea la viață în jurul lor. Ea îi 
spuse că luase micul dejun cu Lettie, care era neliniștită, slăbită 
și îngrozită de perspectiva procesului. O extenuase agitația din 
casa plină cu rude, slujba cu jumătate de normă și încercarea 
de-a ignora faptul că soţul ei era închis pentru că omorâse doi 
băieţi. Dacă mai puneai la socoteală și-un divorţ iminent și un 
proces de contestare a testamentului care se anunța crâncen, 
era clar de ce Lettie ajunsese cu nervii la pământ. 

Portia recunoscu că se simțea și ea extenuată. Stătea peste 
program la serviciu și dormea puţin. Jake o compătimea, dar 
numai până la un punct. Litigiile presupuneau adeseori zile de 
muncă de 18 ore și weekenduri pierdute, și dacă Portia voia cu 


373 


adevărat să devină avocată, trebuia să știe ce înseamnă 
presiunea. În ultimele două săptămâni se străduiseră să 
memoreze toate cele 97 de nume de pe lista cu juraţi. Dacă Jake 
zicea: „R”, Portia răspundea: „Șase. Rady, Rakestraw, Reece, 
Riley, Robbins și Robard”. Dacă Portia spunea: „W”, Jake 
răspundea: „Trei. Wampler, Whitehurst, Whitten”. Aceste mici 
teste se desfășurau zilnic. 

Selecția juriului în Mississippi era în mod normal o procedură 
care dura cel mult o zi. Jake era mereu fascinat de procesele din 
alte state, unde dura două săptămâni sau o lună până se alegea 
un juriu. Nici nu putea să-și închipuie cum funcţiona un 
asemenea sistem; aparent, nici judecătorii din Mississippi nu 
puteau. Ei ţineau foarte mult ca juriul să fie corect și impartial; 
doar că nu voiau să piardă vremea. 

Viteza avea să fie foarte importantă. Era nevoie de decizii 
rapide. Avocaţii din ambele tabere nu vor avea prea mult timp la 
dispoziție ca să se gândească la nume sau să le caute într-o 
bază de date. Era imperativ să știe toate numele și să le 
asocieze imediat cu chipuri. Jake era hotărât să-l cunoască pe 
fiecare jurat în parte, să-i știe vârsta, adresa, ocupaţia, educația, 
biserica pe care o frecventează, cât de multe informaţii puteau 
strânge despre el. 

După ce îndosariară cele 97 de nume, Portia primi sarcina de 
a căuta prin arhivele tribunalului. Își petrecu ore bune în 
arhivele funciare și în cele cu titluri de proprietate, căutând 
tranzacții efectuate în ultimii zece ani. Ea verifică evidenţa 
sentinţelor, uitându-se la numele reclamanţilor și pârâţilor, la cei 
care câștigaseră și la cei care pierduseră procesele. Dintre cei 
97, șaisprezece trecuseră printr-un divorț în ultimii zece ani. Nu 
era sigură ce însemnătate avea acest detaliu într-un proces de 
contestare a unui testament, dar avea această informație 
oricum. Un domn pe nume Eli Rady intentase patru procese și le 
pierduse pe toate. Verificase arhivele pentru drepturi de 
sechestru şi descoperise zeci de citaţii pentru impozite 
neplătite, livrări neplătite, subcontractori neplătiți. Câţiva dintre 
jurați nu-și plătiseră impozitul pe proprietate. De la serviciul de 
taxe și impozite află modelul de automobil al fiecărui jurat. 
Deloc surprinzător, multe vehicule erau furgonete. 

Munca era plictisitoare și istovitoare, însă ea nu o lăsă mai 
moale nicio clipă, nici nu se gândi să se dea bătută. După două 


374 


săptămâni petrecute studiindu-i pe acești oameni, era convinsă 
că îi știa. 

După cafea, se apucară de lucru fără tragere de inimă. Jake 
începu să își schițeze pledoaria de deschidere. Portia se întoarse 
în sala de conferinţe și la cei 97 de noi prieteni ai săi. La ora 
zece, sosi în sfârșit și Harry Rex, cu o pungă plină de sandviciuri 
de la Claude's. li dădu unul lui Jake, insistă până acesta îl luă, 
apoi îi înmână un plic. 

— Este un cec de la compania ta de asigurări, Land Fire & 
Casualty. Sunt niște dobitoci escroci, deci să nu îţi mai faci 
niciodată poliţă de asigurare la ei, ne-am înțeles? 135 000 de 
dolari. Conform învoielii, suma achitată integral. Și niciun bănuț 
irosit pe onorariul avocatului, așa că îmi rămâi dator, amice. 

— Mulţumesc. Dacă tot ai onorariul atât de scăzut, treci la 
treabă. 

— M-am săturat de cazul ăsta, Jake. Luni te ajut să alegi 
jurații, și dup-aia am terminat. Am propriile cazuri pe care să le 
pierd. 

— Mi se pare corect. Doar să fii acolo pentru selecţie. Jake știa 
că Harry Rex nu avea să rateze mai nimic din depoziţii, după 
care avea să se instaleze în sala de conferințe de la parter în 
fiecare seară, mâncând pizza și sandviciuri și discutând despre 
ce nu mersese în acea zi și ce se putea întâmpla în ziua 
următoare. Avea să pună la îndoială toate mutările lui Jake; 
avea să-l jupoaie de viu pe Wade Lanier, bălăcărindu-l cum îi 
venea la gură; avea să înjure deciziile pe care judecătorul Atlee 
le lua împotriva lui Jake; avea să ofere sfaturi necerute la fiecare 
pas; avea să repete întruna că acest caz nu putea fi câștigat; și 
uneori avea să devină atât de nesuferit, încât lui Jake avea să-i 
vină să dea cu ceva în el. Însă omul se înșela foarte rar. 
Cunoștea legile și dedesubturile lor. Citea oamenii cum citesc 
alţii reviste. Fără să bată la ochi, îi urmărea pe juraţi în timp ce 
ei îl urmăreau pe Jake. Și sfatul lui avea să fie nepreţuit. 

In pofida dispoziţiei destul de explicite a lui Seth Hubbard 
conform căreia niciun alt avocat din comitatul Ford nu trebuia să 
aibă de câștigat de pe urma averii lui, Jake era hotărât să 
găsească o modalitate de a direcţiona o parte din onorariul său 
către Harry Rex. Seth dorise ca testamentul său olograf să 
reziste tuturor atacurilor și, indiferent ce ar fi crezut, contribuţia 


375 


lui Harry Rex Vonner era crucială. Telefonul de pe biroul lui Jake 
începu să sune în surdină. Il ignoră. 

— De ce nu mai răspundeţi la telefon? întrebă Harry Rex. Am 
sunat de zece ori săptămâna asta și nimic. 

— Portia a fost la tribunal. Eu am fost ocupat. Lucien nu 
răspunde la telefon. 

— Gândește-te la toate cazurile de accidente de mașină, 
divorţ și furt din magazine pe care le pierzi. Toată nefericirea aia 
care încearcă din răsputeri să ajungă la tine. 

— AŞ zice că suntem destul de prinși momentan. 

— Vreo veste de la Lucien? 

— Astăzi nimic, însă în Alaska este de-abia șase dimineaţa. 
Mă îndoiesc că s-a trezit așa devreme. 

— Probabil că acum se culcă. Mare idiot ai fost să-l trimiţi pe 
Lucien în excursie, Jake. La naiba, omul se îmbată de-aici până 
acasă! Dacă-l trimiţi pe drum, în baruri de aeroport, baruri de 
hotel sau mai știu eu unde, ăsta-și ia zilele. 

— A lăsat-o mai moale. Are de gând să învețe pentru 
admiterea în barou și să-și reintre în drepturi. 

— Pentru ţapul ăla bătrân, s-o lase mai moale înseamnă să se 
oprească din băut la miezul nopții. 

— Dar tu de când te-ai lăsat de băutură, Harry Rex? Parcă 
beai Bud Light la micul dejun. 

— Eu știu cât să beau. Sunt profesionist. Lucien e doar un 
beţiv, nimic mai mult. 

— Ai de gând să mai lucrezi la instrucțiunile alea pentru juriu 
sau o să stai să-l spurci pe Lucien toată dimineaţa? 

Harry Rex se ridică și o luă din loc. 

— Ne vedem mai încolo. Ai un Bud Light rece? 

— Nu. 

După ce plecă, Jake deschise plicul și studie cecul de la 
compania de asigurări. Pe de o parte, era trist pentru că acel 
cec reprezenta sfârșitul primei lor case. Sigur că ea fusese 
mistuită de flăcări cu mai bine de trei ani în urmă, dar procesul 
intentat companiei de asigurări le oferise speranţa că ar putea 
să o reclădească. Încă mai era posibil, dar foarte puţin probabil. 
Pe de altă parte, cecul însemna că acum aveau lichidităţi la 
bancă; nu mult, dar după ce plăteau cele două ipoteci, tot le mai 
rămâneau vreo 40 000 de dolari. Nu era o sumă colosală, însă le 
mai lua din presiunea de pe umeri. 


376 


O sună pe Carla și-i zise să caute o bonă. Aveau de sărbătorit. 
* 

Vocea lui Lucien suna cât se poate de normal la telefon, deși 
normal pentru el însemna un glas hârșăit și o vorbire greoaie de 
betiv care încearcă să se trezească. li zise că omul lor, Lonny 
Clark, avusese o noapte agitată; că infecția nu bătea în 
retragere; că doctorii erau mai îngrijoraţi decât cu o zi în urmă; 
și, cel mai important, că nu putea fi vizitat. 

— Ce-ai de gând? întrebă Jake. 

— O să mai stau pe-aici o vreme, poate o să fac o mică 
excursie. Ai fost vreodată aici, Jake? Este de-a dreptul 
impresionant, cu munţii în trei părți și cu Pacificul la doi pași. 
Orașul nu este foarte mare și nu arată cine știe ce, dar ce 
peisaje! Îmi place. Cred că o să mă apuc să explorez un pic. 

— Crezi că-i el, Lucien? 

— Știu și mai puţine decât atunci când am plecat din Clanton. 
Încă-i un mister. Poliţiștilor nu le pasă cine este sau ce se 
întâmplă în altă parte; ei au un cartel de droguri de demontat. 
Îmi place aici, Jake. S-ar putea să rămân o vreme. Oricum nu mă 
grăbesc să mă întorc. Nu ai nevoie de mine în sala de judecată. 

Jake era întru totul de acord, dar nu zise nimic. 

— Este rece și nu-i deloc umiditate, continuă Lucien. 
Închipuie-ţi, Jake: un loc fără umiditate! îmi place aici. O să stau 
cu ochii pe Lonny și o să vorbesc cu el de îndată ce mi se va 
permite. 

— Ești treaz, Lucien? 

— Întotdeauna sunt treaz dimineaţa. De-abia pe la zece seara 
încep să am probleme. 

— Ne mai auzim. 

— Da, Jake. Nu-ţi face griji. 

* 

O lăsară pe Hanna la părinții lui Jake, în Karaway, și făcură 
drumul de-o oră până la Oxford, trecând prin campusul 
Universității din Mississippi și bucurându-se de priveliștea și 
amintirile dintr-o altă viaţă. Era o zi caldă și senină de 
primăvară, și studenţii erau desculți și în pantaloni scurți. 
Aruncau frisbee-uri în Crâng, scoteau pe furiș beri din cutii 
frigorifice și profitau de ultimele raze de soare. Jake avea 35 de 
ani, Carla 31, și zilele când erau studenţi păreau atât de 
recente, și totuși atât de îndepărtate... 


377 


Plimbările prin campus le trezeau mereu nostalgii. Și uluire. 
Oare chiar trecuseră de 30 de ani? Parcă mai ieri erau studenţi. 
Jake evită să treacă pe lângă facultatea de drept - coșmarul ăla 
încă era viu în mintea lui. Spre seară se duseră în piaţa din 
Oxford și parcară lângă tribunal. Zăboviră vreo oră în librărie, 
băură o cafea pe terasa de la etaj, apoi se duseră să ia cina la 
Downtown Grill, cel mai scump restaurant pe o rază de peste o 
sută de kilometri. Având bani de cheltuit, Jake comandă o sticlă 
de Bordeaux - șaizeci de dolari. 

La întoarcere, aproape de miezul nopţii, o luară pe drumul lor 
obișnuit și trecură încet pe lângă casa Hocutt. O parte dintre 
lumini erau aprinse, și clădirea impunătoare îi îmbia. Pe alee era 
parcat Spitfire-ul lui Willie Traynor, cu plăcuţe de Tennessee. 
Ușor cherchelit de la vin, Jake spuse: 

— Hai să-i facem o vizită lui Willie. 

— Nu, Jake! Este prea târziu, protestă Carla. 

— Haide. N-o să se supere. Opri Saabul și trecu în marșarier. 

— Jake, e foarte nepoliticos! 

— Pentru altcineva, poate, dar nu pentru Willie. Unde mai pui 
că vrea să cumpărăm locul ăsta. Jake parcă în spatele Spitfire- 
ului. 

— Și dacă are musafiri? 

— Acum are mai mulţi. Hai să mergem. 

Carla coborî din mașină fără tragere de inimă. Se opriră o 
clipă pe trotuarul îngust și admirară veranda largă din faţa 
casei. Aerul era înmiresmat de parfumul puternic al bujorilor și 
stânjeneilor. Straturi de azalee roz și albe se vedeau în grădină. 

— Eu zic să o cumpărăm, rosti Jake. 

— Nu ne-o permitem, replică ea. 

— Noi nu, dar banca da. 

Urcară pe verandă, sunară la ușă și îl auziră pe Billie Holiday 
pe fundal. Willie veni să le deschidă surăzător, în blugi și tricou. 

— Măi, măi, făcu el, au venit noii proprietari. 

— Treceam pe-aici și ne-am gândit să ciocnim un pahar, 
spuse Jake. 

— Sper că nu te deranjăm, rosti Carla ușor stânjenită. 

— Deloc. Haideţi, intrați, insistă Willie. 

li conduse în salon unde avea o sticlă de vin la gheaţă. Era 
aproape goală, așa că luă alta și-i scoase dopul. În timpul ăsta le 
zise că venise în oraș ca să scrie despre proces. Ultima lui 


378 


afacere era lansarea unei reviste lunare dedicate culturii 
sudiste, și ediția inaugurală avea să prezinte în amănunt 
povestea lui Seth Hubbard și a averii pe care o lăsase menajerei 
sale de culoare. Willie nu mai pomenise de asta până atunci. 

Jake era încântat de ideea unei oarecare publicităţi în afara 
comitatului Ford. Procesul Hailey îi oferise o doză de notorietate 
și descoperise că era ceva îmbătător. 

— Cine-i pe copertă? întrebă el în glumă. 

— Nu tu, probabil, replică Willie, dându-le două pahare pline 
ochi. Hai noroc! 

Vorbiră despre proces câteva momente, însă toţi trei se 
gândeau la altceva. Într-un final, Willie sparse gheaţa, zicându- 
le: 

— lată ce vă propun. Hai să batem palma în seara asta pentru 
casă, un contract verbal, doar noi trei. 

— Contractele verbale pentru imobiliare nu sunt executorii, 
spuse Jake. 

— Nu-i așa că-i urăști pe avocaţi? îi zise Willie Carlei. 

— Pe majoritatea, da. 

— Devine executoriu dacă vrem noi să fie, continuă Willie. Hai 
să batem palma în seara asta, în secret, și după proces găsim 
un avocat adevărat care să întocmească un contract 
corespunzător. Voi vă duceți la bancă să scoateţi ipoteca, și 
încheiem afacerea în nouăzeci de zile. 

Jake și Carla se uitară unul la celălalt. Înghețară o clipă, de 
parcă era o idee la care nu se mai gândiseră. În realitate însă, 
discutaseră despre casa Hocutt până se săturaseră. 

— Și dacă nu primim ipotecă? întrebă Carla. 

— Lasă prostiile. Orice bancă din orașul acesta vă va acorda 
împrumutul. 

— Mă îndoiesc, îl contrazise Jake. Sunt cinci bănci în oraș și eu 
am dat în judecată trei dintre ele. 

— Uite ce-i, locul ăsta este un chilipir la două cincizeci și 
băncile știu asta. 

— Parcă vorbisem pentru două douăzeci și cinci, rosti Jake, 
uitându-se la Carla. 

Willie luă o gură de vin, plescăi satisfăcut și zise: 

— Da, așa este, l-am coborât pentru scurtă vreme, dar voi n- 
ați mușcat momeala la prețul ăla. Să fiu sincer, casa valorează 
cel puţin 400 000 de dolari. În Memphis... 


379 


— Am mai purtat conversaţia asta, Willie. Aici nu suntem în 
centrul Memphisului. 

— Nu, dar două cincizeci este un preţ mai rezonabil. Deci 
rămâne două cincizeci. 

— Ai un mod straniu de-a vinde, Willie, constată Jake. Dacă nu 
obţii cât ceri, crești prețul? 

— Nu-l mai cresc, Jake, decât dacă apare cumva vreun doctor. 
Rămâne două cincizeci. Este un preţ corect și știți și voi asta. 
Hai să batem palma. 

Jake și Carla se priviră o clipă, apoi ea întinse încet mâna și o 
strânse pe cea a lui Willie. 

— Așa te vreau, făcu Jake. 

Afacerea era încheiată. 

* 

Singurul sunet era zumzetul stins al unui monitor, undeva 
deasupra și în spatele lui. Singura lumină era strălucirea 
roșiatică a cifrelor digitale care-i înregistrau semnele vitale. 
Lonny avea crampe la spate și încercă să-și schimbe poziția. O 
perfuzie îl pompa încontinuu cu medicamente puternice, reușind 
totodată să îi alunge durerea, în cea mai mare parte. Își pierdea 
și-și recăpăta cunoștința, rămânând treaz doar câteva clipe 
înainte să adoarmă la loc. Pierduse șirul zilelor și-al orelor. Îi 
închiseseră televizorul și-i luaseră telecomanda. Medicamentele 
erau atât de puternice, încât nici măcar asistentele agasante nu- 
| mai trezeau noaptea, deși făceau tot posibilul. 

Când era treaz, simţea mișcare în cameră - infirmieri, femei 
de serviciu, doctori, o grămadă de doctori. Îi mai auzea din când 
în când vorbind pe tonuri joase și serioase, și Lonny hotărâse 
deja că nu mai avea scăpare. O infecţie pe care nici măcar nu 
putea să o pronunțe sau să și-o amintească preluase acum 
controlul, și doctorii se străduiau din răsputeri să-l salveze. 

Un necunoscut apăru pe nesimţite și atinse bara de la pat. 

— Ancil, rosti el cu voce joasă, dar puternică. Ancil, mă auzi? 

Lonny făcu ochii mari când își auzi numele. Era un bătrân cu 
părul lung și cărunt și cu un tricou negru. Aceeași față ca 
înainte. 

— Ancil, mă auzi? 

Lonny nici nu clipi. 


380 


— Numele tău nu este Lonny, știm deja asta. Este Ancil, Ancil 
Hubbard, fratele lui Seth. Ancil, ce s-a întâmplat cu Sylvester 
Rinds? 

Deși speriat, Lonny rămase încremenit. Simţea mirosul de 
whisky și și-l amintea din noaptea precedentă. 

— Ce s-a întâmplat cu Sylvester Rinds? Aveai opt ani pe- 
atunci, Ancil. Ce s-a întâmplat cu Sylvester Rinds? 

Lonny închise ochii și respiră adânc. Își pierdu cunoștința o 
secundă, apoi tresări și deschise ochii. Necunoscutul dispăruse. 

O chemă pe asistentă. 


38. 


Înainte să-i moară soția, judecătorul și doamna Atlee, timp de 
opt ani la rând, merseseră duminică de duminică la slujba de la 
Prima Biserică Prezbiteriană. Cincizeci şi două de duminici la 
rând, vreme de opt ani. O gripă le-a întrerupt seria. Apoi ea a 
trecut la cele veşnice, iar judecătorul şi-a mai pierdut din 
perseverență, ratând câte o slujbă sau două pe an. Dar nu prea 
des. Era o prezență atât de impunătoare în biserică, încât 
absenţa lui era remarcată mereu. Nu veni în duminica de 
dinaintea începerii procesului, așa că Jake își lăsă gândurile să 
zboare în timpul predicii. Oare se îmbolnăvise bătrânul? Dacă 
da, oare se putea amâna procesul? Cum i-ar fi afectat asta 
strategia? Zeci de întrebări și niciun răspuns. 

După slujbă, Jake și fetele reveniră la casa Hocutt, unde Willie 
pregătea o gustare pe veranda din spate. Insistase ca noii 
proprietari să îl viziteze, susținând că voia s-o cunoască pe 
Hanna și să-i arate locul. Totul în cel mai mare secret, 
bineînţeles. Jake și Carla ar fi preferat să nu-și implice încă fiica, 
dar nu-și mai puteau ţine în frâu entuziasmul. Hanna promise să 
țină acest secret destul de important. După un tur în care fetița 
făcuse o primă tentativă de a-și alege dormitorul, se așezară la 
o masă din scânduri pe verandă și mâncară pâine prăjită și 
omletă. 

Willie schimbă subiectul, mutând discuţia de la casă la proces. 
Fără nicio greutate, redeveni jurnalist, tatonând terenul în 
căutare de informaţii sensibile. Carla îi aruncă de două ori priviri 
de avertisment lui Jake, care realiză ce se întâmpla. Când Willie 
vru să știe dacă se puteau aștepta la vreo dovadă că Seth 
Hubbard întreținuse relaţii intime cu Lettie Lang, Jake îi spuse 
politicos că nu putea răspunde la acea întrebare. Atmosfera 
deveni ușor jenantă pe măsură ce Jake era tot mai tăcut, iar 
gazda sporovăia despre zvonurile pe care le auzise. Era 
adevărat că Lettie se oferise să cadă la învoială și să împartă 
banii? Jake îi spuse răspicat că nu poate comenta. Erau atâtea 
bârfe... Când Willie mai puse o întrebare despre „intimitate”, 
Carla izbucni: 


— Te rog, Willie, e și-un copil de șapte ani de față! 

— Așa este. lertaţi-mă. 

Hanna nu rata niciun cuvinţel. 

După o oră, Jake se uită la ceas și le spuse că trebuia să 
ajungă la birou. Îl aștepta o după-amiază lungă și o noapte pe 
măsură. Willie le mai turnă niște cafea în timp ce ei îi 
multumeau și își lăsau șervețelele pe masă. Dură cincisprezece 
minute ca să-și ia rămas-bun. În mașină, Hanna privi casa prin 
parbriz și zise: 

— Îmi place noua noastră casă. Când ne putem muta? 

— În curând, scumpo, spuse Carla. 

— Și domnul Willie unde o să locuiască? 

— O, el are mai multe case, o lămuri Jake. Nu-ţi face griji 
pentru el. 

— Este un om foarte de treabă. 

— Da, așa este, încuviință Carla. 

* 

Lucien intră cu polițistul în salon, acolo unde Lonny aştepta 
supravegheat de o asistentă robustă postată ca o santinelă 
lângă el. Femeia nu zâmbea, părând agasată de deranj. Unul 
dintre doctori acceptase cu greu să-i lase să pună câteva 
întrebări. Starea lui Lonny se ameliorase peste noapte și el se 
simțea mai bine, dar echipa de medici era încă precaută. Și, 
oricum, nu le plăceau avocaţii. 

— Ăsta-i tipul de care ţi-am zis, Lonny, rosti polițistul, fără 
nicio altă introducere. 

Lucien, în costumul său negru, se opri la picioarele lui Lonny 
cu un zâmbet prefăcut pe faţă. 

— Domnule Clark, numele meu este Lucien Wilbanks și lucrez 
pentru un avocat din Clanton, Mississippi, îi zise el. 

Lonny mai văzuse fața aceea înainte, nu? în toiul nopţii, chipul 
acela apăruse și dispăruse ca o fantomă. 

— Încântat de cunoștință, spuse Lonny, de parcă ar fi fost încă 
ameţit, deși mintea sa nu mai fusese atât de limpede de când 
primise lovitura în cap. 

— Suntem implicați într-un litigiu și este neapărat nevoie să 
dăm de un om pe nume Ancil Hubbard, continuă Lucien. Domnul 
Hubbard s-a născut în comitatul Ford, Mississippi, la 1 august 
1922. Tatăl său a fost Cleon Hubbard, mama sa, Sarah Belle 
Hubbard, și a mai avut un frate, Seth, cu cinci ani mai mare 


383 


decât el. L-am căutat pretutindeni pe Ancil Hubbard, și am fost 
informaţi că sunt șanse ca dumneavoastră să îl cunoașteţi sau 
să vă fi întâlnit cu el în ultima vreme. 

— Aţi venit până aici tocmai din Mississippi? se miră Lonny. 

— Sigur, dar nu-i mare lucru. Avem avioane și acolo. Și am 
străbătut tot continentul în căutarea lui Ancil. 

— Ce fel de litigiu? întrebă Lonny, cu disprețul pe care îl 
manifestă de obicei oamenii când aud de acest subiect insipid. 

— Este destul de complicat. Seth Hubbard a murit brusc, 
acum șase luni, și a lăsat lucrurile foarte încâlcite în urma sa. 
Foarte multe interese de afaceri și o planificare foarte dezlânată 
a averii. Treaba noastră ca avocaţi este să găsim mai întâi 
rudele, ceea ce în cazul familiei Hubbards s-a dovedit foarte 
anevoios. Avem motive să credem că dumneavoastră aţi putea 
ști ceva despre Ancil Hubbard. Am dreptate? 

Lonny închise ochii, simțind un val de durere în cap. Îi 
redeschise, se uită la tavan și rosti încet: 

— Imi pare rău, dar numele nu-mi sună cunoscut. 

Ca și cum se aștepta la asta sau se prefăcea că nu aude, 
Lucien continuă: 

— vă amintiţi cumva de cineva din trecutul dumneavoastră 
care să-l fi cunoscut pe Ancil Hubbard sau care să-i fi pomenit 
numele? Ajutaţi-mă puţin, domnule Clark. Încercaţi să vă 
amintiţi. Se pare că aţi călătorit mult, deci aţi cunoscut multă 
lume, în multe locuri. Știu că aveţi o contuzie, dar încercaţi să vă 
gândiţi bine la asta. 

— Numele nu-mi sună cunoscut, repetă el. 

Asistenta se uită urât la Lucien, părând gata să-i sară la gât. 
El nu o băgă în seamă. Işi lăsă servieta ponosită din piele pe 
pat, astfel încât Lonny s-o poată vedea. Probabil conţinea ceva 
important. 

— Aţi fost vreodată în Mississippi, domnule Clark? întrebă 
Lucien. 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 

— Bineînţeles că-s sigur. 

— Mă surprinde să aud asta, deoarece noi am crezut că v-aţi 
născut acolo. Am plătit o căruță de bani unor detectivi 
costisitori, care au încercat să-i dea de urmă lui Ancil Hubbard. 
Când a apărut numele dumneavoastră, ei l-au căutat în sistem și 


384 


au găsit mai mulţi de Lonny Clark. Unul dintre ei s-a născut în 
Mississippi, acum 66 de ani. lar dumneavoastră aveţi 66 de ani, 
nu-i așa, domnule Clark? : 

Lonny se holbă la el, copleșit și nesigur. Incet, foarte încet, 
rosti: 

— Aşa este. 

— Deci, care este legătura dumneavoastră cu Ancil Hubbard? 

— A zis deja că nu îl cunoaște, interveni asistenta. 

— lar eu nu vorbesc cu dumneata! se răsti Lucien. Este o 
chestiune juridică foarte importantă, un caz mare cu zeci de 
avocaţi, mai multe instanţe și o grămadă de bani, și dacă voiam 
să îţi bagi dumneata nasul, ţi-o ceream. Nu ţi-am cerut însă 
asta, așa că te rog să nu te bagi. 

Asistenta se înroși la față și rămase cu gura căscată. 

Lonny nu o avea deloc la suflet, așa că-i zise: 

— Nu vorbi în numele meu, bine? Imi pot purta singur de grijă. 

Femeia, certată din toate părțile, se îndepărtă ușor de pat. 
Lucien și Lonny, uniţi acum de disprețul faţă de asistentă, se 
măsurară cu atenţie din priviri. 

— Trebuie să mă mai gândesc, continuă Lonny. Memoria îmi 
joacă feste în zilele astea și sunt îndopat cu tot felul de 
medicamente, știți? 

— Voi aștepta bucuros, replică Lucien. Este foarte important 
să-l găsim pe Ancil Hubbard. Scoase o carte de vizită din 
buzunar și i-o dădu lui Lonny. Dumnealui este șeful meu, Jake 
Brigance. Îl puteţi suna ca să vă confirme cine sunt. Dumnealui 
este avocatul principal în acest caz. 

— Și dumneavoastră sunteţi tot avocat? întrebă Lonny. 

— Da. Doar că nu mai am cărți de vizită. Stau la Glacier Inn, 
pe Third Street. 

* 

Spre sfârşitul după-amiezii, Herschel Hubbard descuie uşa de 
la casa tatălui său și intră. Era nelocuită de... cât se făcea 
acum? Se opri o clipă și calculă. Tatăl lui se sinucisese pe 2 
octombrie, într-o duminică. Astăzi era 2 aprilie, tot o duminică. 
Din câte știa el, nu se mai făcuse curat în casă de când o 
concediaseră pe Lettie, a doua zi după înmormântare. Un strat 
gros de praf acoperea televizorul și biblioteca. In casă mirosea a 
tutun și-a aer stătut. Apasă un comutator și aprinse lumina. | se 
spusese că Quince Lundy, administratorul, se ocupa de plata 


385 


facturilor la utilităţi. Blatul din bucătărie era gol-goluţ; la fel și 
frigiderul. Din robinet picura încet apă în chiuveta de porțelan. 
Se îndreptă spre partea din spate a casei, unde se afla fosta lui 
cameră. Lovi ușor cu palma așternuturile ca să scoată praful din 
ele, apoi se întinse în pat și se uită la tavan. 

In cele șase luni se gândise la avere de multe ori, cheltuind în 
mintea lui după pofta inimii, dar totodată dublând-o sau 
triplând-o prin investiţii abile. Uneori se simţea ca un milionar; 
alteori îl rodea neputința la gândul că ar putea să scape printre 
degete toată acea bogăţie și că nu va rămâne cu nimic. De ce-o 
fi făcut asta bătrânul? Herschel era dispus să accepte partea lui 
de responsabilitate pentru relaţia lor rece, dar nu înțelegea cum 
de putuse să-l lase complet pe dinafară. L-ar fi iubit mai mult pe 
Seth, dar acesta nu oferea prea multă dragoste celor din jur. Ar 
fi petrecut mai mult timp aici, în casă, dar Seth nu-l voia prin 
preajmă. Unde dăduseră greș? Cât de mic era când își dăduse 
seama că tatăl său era rece și distant? Un copil nu se poate ţine 
după un tată care n-are timp de el. 

Insă el nu se certase niciodată cu tatăl său, nici nu îl făcuse 
vreodată de râs răzvrătindu-se împotriva lui sau, mai rău, 
ducând o viață de infractor, cu dependențe și arestări. 
Drumurile lor se despărţiseră când el avea 18 ani și plecase de- 
acasă ca să fie pe propriile picioare. Dacă îl neglijase pe Seth 
după ce crescuse mare, o făcuse pentru că și Seth îl neglijase pe 
el cât fusese copil. Copiii nu se nasc cu tendinţa de a neglija; 
este ceva care se deprinde în timp. Herschel învățase de la un 
expert în așa ceva. 

Oare banii ar fi schimbat lucrurile? Dacă ar fi știut cât de 
bogat era tatăl său, oare s-ar fi purtat diferit? Oho, și încă cum! 
se vedea el silit să recunoască. La început făcuse pe principialul, 
cel puţin în faţa mamei sale, spunând că nimic nu s-ar fi 
schimbat. Nu, domnule. Dacă Seth nu voia să aibă de-a face cu 
singurul său fiu, atunci acesta avea să-i facă pe plac și să-l lase 
în plata Domnului. Acum însă, pe măsură ce trecea timpul și 
universul său nefericit se întuneca tot mai mult, Herschel realiza 
că ar fi venit aici, în casă, și i-ar fi purtat de grijă bătrânului său 
tată. Ar fi arătat un interes și entuziasm în ceea ce privește 
afacerile cu cherestea și mobilă. L-ar fi implorat pe Seth să-l 
înveţe și să-l pregătească să-i ia locul. Ar fi înghiţit în sec și s-ar 


386 


fi întors în comitatul Ford, închiriind un loc prin apropiere. Și cu 
siguranţă ar fi stat cu ochii pe Lettie Lang. 

Era umilitor să fii lăsat pe dinafară de la o moștenire atât de 
însemnată. Prietenii lui șușoteau pe la spate. Dușmanii se 
bucurau de necazul lui. Fosta lui soţie îl dispreţuia aproape la fel 
de mult cât îl disprețuia pe Seth, răspândind bucuroasă această 
bârfa urâtă, dar adevărată, prin tot Memphisul. Chiar dacă asta 
însemna că nici copiii ei nu urmau să primească nimic, ea nu se 
putea abţine să nu se bucure de răul bietului Herschel. De șase 
luni îi era greu să își vadă de bar și să se concentreze pe afaceri. 
Facturile și datoriile se strângeau grămadă; mama lui era tot 
mai puţin înţelegătoare și dispusă să-l ajute. Îi ceruse în două 
rânduri să plece din casa ei și să-și găsească un alt loc unde să 
stea. El ar fi vrut, dar nu avea cu ce. 

Soarta lui stătea acum în mâinile unui avocat dibaci pe nume 
Wade Lanier, ale unui judecător bătrân și ursuz pe nume 
Reuben Atlee și ale unor juraţi aleși la întâmplare din zona 
rurală a Mississippiului. Câteodată se simţea încrezător. Avea să 
se facă dreptate; binele avea să învingă răul și alte cele. Pur și 
simplu nu se cădea ca o menajeră, indiferent de culoarea pielii, 
să apară în ultimii ani de viață ai bătrânului și să manipuleze 
lucrurile atât de pervers. Dreptatea era de partea lui. Alteori 
însă simţea încă durerea indescriptibilă de a pierde totul. Dacă 
se întâmplase o dată, era clar că se putea întâmpla din nou. 

Pereții păreau să se strângă în jurul lui și aerul stătut deveni și 
mai apăsător. Fusese un cămin lipsit de bucurie, cu doi părinți 
care se dispreţuiau. Îi blestemă o vreme, pe amândoi în mod 
egal, apoi se concentră asupra lui Seth. De ce mai faci copii 
dacă nu-i vrei? Însă își bătuse capul cu aceste întrebări ani la 
rândul, fără să găsească vreun răspuns. Las-o baltă. 

Destul. Încuie casa și porni spre Clanton, unde era așteptat la 
ora șase după-amiaza. lan și Ramona ajunseseră deja acolo, în 
sala mare de conferinţe de la etajul unu al firmei Sullivan. 
Consultantul lor, Myron Pankey, tocmai le vorbea despre 
cercetările sale meticuloase când sosi Herschel. Se făcură 
prezentări rapide. Pankey avea două angajate cu el, două tinere 
atrăgătoare preocupate să ia notițe. 

Wade Lanier și Lester Chilcott stăteau în centru, de o parte a 
mesei, flancaţi de asistenţi juridici. Pankey zicea: 


— Sondajul nostru telefonic a dezvăluit de asemenea că, după 
ce au primit ca informaţii suplimentare faptul că testamentul a 
fost întocmit de un om înstărit, de 70 de ani, și că îngrijitoarea 
lui era o femeie atrăgătoare, mult mai tânără, peste jumătate 
dintre cei chestionaţi au întrebat dacă a fost vorba și de sex la 
mijloc. Noi nu am pomenit nimic de sex, dar acesta vine ca 
răspuns automat, adeseori. Ce se petrecea cu adevărat? Rasa 
nu a fost menţionată, dar 80% dintre respondenţii negri 
suspectau o activitate sexuală. Dintre albi, 55%. 

— Deci, chestiunea plutește în aer, chiar dacă nerostită, 
spuse Lanier. 

Nu știam asta de-acum șase luni? se întrebă Herschel în sinea 
lui, mâzgălind ceva pe un carneţel. Până acum îi plătiseră lui 
Pankey două treimi din onorariul lui de 75 000 de dolari. Suma 
era acum suportată de cabinetul de avocatură al lui Wade 
Lanier, care plătea toate cheltuielile de judecată. lan băgase și 
el 20 000 de dolari; Herschel niciun ban. Dacă aveau să 
recupereze banii, îi aștepta un război pentru împărţirea lor. 

Pankey le distribui broșuri groase, deși avocații își 
petrecuseră deja ore bune studiind aceste materiale. De la 
Ambrose până la Young, era câte un rezumat de o pagină, două 
pentru fiecare jurat. Multe includeau fotografii ale caselor și 
automobilelor personale, iar câteva chiar pozele juraţilor 
respectivi. Acestea erau luate din registre de la biserică sau de 
la club, din albume de liceu, iar unele fuseseră obținute pe sub 
mână de la prieteni. 

Pankey spunea: 

— Juratul perfect pentru noi este albul trecut de 50 de ani. 
Tinerii au apucat să meargă la școli mixte și tind să fie mai 
toleranţi în privința rasei, or pe noi nu ne interesează să fie 
toleranţi, în mod evident. Din păcate, îmi pare rău să o spun, cu 
cât sunt mai rasiști, cu atât mai bine. Femeile albe sunt chiar de 
preferat, asta deoarece ele tind să fie mai geloase pe o altă 
femeie care a reușit să manipuleze un testament. Un bărbat îi 
mai poate găsi scuze altui bărbat pentru că și-a făcut de cap cu 
menajera, dar o femeie nu este la fel de înțelegătoare. 

Șaptezeci și cinci de mii pentru asta? se gândi Herschel, 
mâzgălind de zor. Păi, nu-i evident? Îi aruncă o privire plictisită 
surorii sale, care arăta bătrână și istovită. Lucrurile nu mergeau 
deloc bine între ea și lan, și fraţii Hubbard vorbiseră la telefon în 


388 


ultimele trei luni mai mult decât în ultimii zece ani. Afacerile lui 
lan nu erau profitabile, și căsnicia încordată scârțâia din toate 
încheieturile. lan își petrecea majoritatea timpului pe coasta 
golfului unde renova un mall împreună cu câţiva parteneri. Ei îi 
convenea asta; nu-l voia acasă. Vorbea pe faţă despre divorţ, 
cel puţin cu Herschel. Însă dacă pierdeau procesul, era foarte 
posibil să rămână blocată cu el. „Nu o să pierdem”, o tot liniștea 
Herschel. 

Continuară în acest ritm lent până la șapte și jumătate, când 
Wade Lanier consideră că era de-ajuns. Se duseră la un mic 
local cu specific pescăresc de lângă lacul Chatulla, unde 
savurară o masă îndelungată, doar avocaţii și clienţii lor. După 
câteva rânduri de băutură se mai liniștiră și izbutiră să se 
relaxeze. Ca majoritatea avocaţilor pledanţi, Wade Lanier era un 
povestitor talentat, așa că întreţinu atmosfera cu snoave 
amuzante din luptele sale de la tribunal. Le repetă în mai multe 
rânduri: 

— O să câștigăm, oameni buni. Aveţi încredere în mine. 

* 

Lucien era în camera de hotel, cu un pahar de Jack Daniels cu 
gheață pe noptieră și cu nasul într-un alt roman impenetrabil de 
Faulkner, când sună telefonul. O voce firavă rosti de la celălalt 
capăt al firului: 

— Alo, domnul Wilbanks? 

— Da, răspunse Lucien, închizând încet cartea și lăsându-și 
picioarele peste marginea patului. 

— Lonny Clark la telefon, domnule Wilbanks. 

— Vă rog, spuneţi-mi Lucien, și eu vă voi spune Lonny, bine? 

— Bine. 

— Cum te mai simți, Lonny? 

— Bine, mult mai bine. Tu ai venit noaptea în camera mea, 
nu-i așa, Lucien? Știu că tu ai fost. Am crezut că visez noaptea 
trecută când a apărut un necunoscut în camera mea și mi-a zis 
ceva, dar când te-am văzut azi te-am recunoscut și ţi-am 
recunoscut și vocea. 

— Mă tem că ai visat, Lonny. 

— Nu, n-am visat. Pentru că ai mai venit și alaltăieri noapte. 
Vineri și sâmbătă noapte, tu ai fost. Știu că ai fost tu. 

— Nu poate intra nimeni în camera ta, Lonny. Este un poliţist 
la ușă în permanenţă, din câte-am auzit. 


389 


Lonny făcu o pauză, ca și cum nu ar fi știut asta; și dacă așa 
stăteau lucrurile, cum se putea strecura un necunoscut în 
camera lui? Într-un final rosti: 

— Necunoscutul a pomenit ceva despre Sylvester Rinds. ÎI 
cunoști pe Sylvester Rinds, Lucien? 

— De unde este? întrebă Lucien, sorbind nepăsător din 
băutură. 

— Eu pun întrebările, Lucien. Îl cunoști pe Sylvester Rinds? 

— Eu mi-am petrecut toată viaţa în comitatul Ford, Lonny. 
Cunosc pe toată lumea, fie că-s albi sau negri. Dar ceva îmi 
spune că Sylvester Rinds a murit înainte să mă nasc eu. Tu l-ai 
cunoscut? 

— Nu știu sigur. Totul este în ceaţă... A trecut atâta vreme... 
Vocea i se stinse, de parcă ar fi scăpat telefonul. 

„Ține-l de vorbă”, își spuse Lucien. 

— Mă interesează mult mai mult Ancil Hubbard, făcu el. Ţi-ai 
mai amintit ceva de numele ăla, Lonny? 

— S-ar putea. Poţi trece mâine pe aici? răspunse acesta slăbit. 

— Sigur că da. La ce oră? 

— Vino mai devreme. Dimineaţa nu sunt atât de obosit. 

— La ce oră își termină doctorii vizitele? 

— Nu știu. Pe la nouă și ceva. 

— O să fiu acolo la nouă și jumătate, Lonny. 


390 


39. 


Nevin Dark își parcă furgoneta cu faţa la tribunal și se uită la 
ceas. Ajunsese devreme, dar asta era și ideea. Nu mai fusese 
citat niciodată pentru rolul de jurat și trebuia să admită că era 
oarecum încântat. Avea o fermă de două sute de pogoane de 
pământ la vest de Karaway și ajungea foarte rar în Clanton; de 
fapt, nici nu-și mai amintea când venise ultima oară în reședința 
de comitat. Pentru această ocazie, purta cea mai nouă pereche 
de pantaloni kaki de pânză, apretaţi, și o geacă de piele 
moștenită de la tatăl său, care fusese pilot de avion în cel de-al 
Doilea Război Mondial. Soţia lui îi călcase cămașa de bumbac cu 
nasturi la guler. Nevin se îmbrăca foarte rar atât de îngrijit. Se 
opri puţin și se uită spre tribunal, căutând și alți oameni cu 
citaţii. 

Știa foarte puţine despre caz. Fratele soţiei sale, un tip cu 
gură bogată, spunea că procesul se învârtea în jurul unui 
testament scris de mână, dar dincolo de asta, detaliile erau 
vagi. Nici Nevin, nici soţia lui nu erau abonaţi la ziarele locale. 
Nu mai merseseră la biserică de zece ani, așa că nu beneficiau 
nici de acea sursă bogată de bârfe. Citaţia nu menţiona nimic 
despre îndatoririle pe care urma să le primească. Nevin nu 
auzise niciodată de Seth Hubbard sau de Lettie Lang. Avea să 
recunoască numele lui Jake Brigance, dar numai pentru că Jake 
era din Karaway și procesul Hailey făcuse multe valuri. 

Pe scurt, Nevin era juratul model: destul de deștept, cu o 
gândire sănătoasă și neinformat. Avea citația împăturită în 
buzunarul hainei. Se plimbă prin piaţă câteva minute, apoi porni 
spre tribunal, unde începea să se aglomereze. Urcă treptele și 
se alătură mulţimii care intra prin ușile mari de stejar în sala 
principală de judecată. Doi aprozi în uniformă aveau tabele în 
mâini. Nevin fu înregistrat, și când intră în sală, o grefieră îi 
zâmbi și-i arătă un scaun din stânga. Se așeză lângă o doamnă 
atrăgătoare, în fustă scurtă, și în mai puţin de două minute 
aceasta îl informă pe Nevin că preda la aceeași școală cu Carla 
Brigance și probabil nu se va număra printre cei doisprezece. 
Când el mărturisi că nu știa nimic despre caz, ei nu-i veni să 


391 


creadă. Toţi juraţii șușoteau în timp ce-i urmăreau pe avocaţi 
fâțâindu-se de colo colo, dându-și aere de importanţă. Nu era 
nimeni la prezidiu. Vreo șase funcţionari duceau hârtii dintr-o 
parte în alta, fără să facă prea multe, încercând doar să-și 
justifice prezenţa la cea mai mare contestare de testament din 
istoria comitatului Ford. Unii avocaţi nu aveau nicio legătură cu 
cazul, neavând niciun motiv să fie acolo, dar o sală de judecată 
plină cu potenţiali juraţi atrăgea mereu câţiva mușterii obișnuiți 
ai tribunalului. 

De exemplu, un avocat pe nume Chuck Rhea nu avea clienţi, 
birou sau bani. Mai verifica ocazional titluri de proprietate; astfel 
că era mai mereu la tribunal, pierzându-și timpul cu spor, bând 
cafele gratis prin birouri, flirtând cu grefierele care îl știau ca pe- 
un cal breaz și bârfind cu toţi avocaţii din preajmă. Chuck nu 
rata aproape niciun proces. Cum nu avea propriile procese, le 
urmărea pe-ale altora. Astăzi purta cel mai întunecat costum și 
pantofii săi ascuţiţi luceau de lustru. Vorbea cu Jake și cu Harry 
Rex - care îl cunoșteau foarte bine - și cu avocaţii din afara 
orașului, care la acel moment știau deja că Chuck era de-al 
locului. Fiecare tribunal avea personaje de genul acesta. 

Un domn din stânga lui Nevin intră în vorbă cu el. Omul 
deţinea în Clanton o companie care monta garduri și instalase la 
un moment dat niște garduri de sârmă pentru câinii de 
vânătoare ai lui Harry Rex Vonner. Arătă cu degetul și zise: 

— Tipul ăla gras de acolo, în costumul ăla de proastă calitate. 
Ăla-i Harry Rex Vonner. Cel mai aprig avocat de divorţuri din tot 
comitatul. 

— Lucrează cu Jake Brigance? întrebă Nevin, care n-avea 
habar. 

— Așa se pare. 

— Cine sunt ceilalţi avocaţi? 

— Cine știe? Sunt atâţia avocaţi pe-aici zilele astea... E plină 
piaţa de ei. 

Un aprod prinse viaţă și strigă: 

— Toată lumea în picioare. Curtea Superioară a celui de-al 25- 
lea District Judiciar din Mississippi, prezidată de distinsul Reuben 
V. Atlee. 

Judecătorul Atlee își făcu apariţia din spate și se așeză la 
prezidiu, în vreme ce toţi cei prezenți săriră în picioare. 

— Vă rog să luaţi loc, rosti el. 


Lumea se așeză zgomotos. Îi salută și le mulţumi potenţialilor 
jurați pentru prezenţă, de parcă ar fi avut de ales. Le spuse că 
prima chestiune de pe ordinea de zi era selecția juriului, 
doisprezece juraţi plus două rezerve, și că asta avea să le ocupe 
mare parte din zi. Lucrurile aveau să se deruleze greoi în 
anumite momente, așa cum se întâmplă deseori la tribunal, și le 
cerea să aibă răbdare. O grefieră le scrisese numele pe niște 
bucățele de hârtie și le pusese într-un coș de plastic. El avea să 
scoată nume la întâmplare și în funcţie de asta vor fi așezați la 
început juraţii. După ce primii cincizeci își ocupau locurile, restul 
aveau să fie scutiți pentru acea zi, urmând să fie chemați a doua 
zi dacă mai era cazul. 

Sala de judecată avea două secțiuni, despărțite de un culoar 
central, și fiecare secţiune avea zece bănci lungi pe care 
încăpeau vreo zece oameni. Cum sala de judecată era plină 
ochi, judecătorul Atlee le ceru simplilor spectatori să se ridice și 
să elibereze primele patru rânduri din stânga sa. Asta dură 
câteva minute, oamenii  foindu-se,  împiedicându-se și 
îmbrâncindu-se, neștiind unde să se ducă. Majoritatea rămaseră 
în picioare, pe lângă pereţi. El băgă mâna în coșul de plastic, 
extrase un nume și îl rosti cu glas tare: 

— Domnul Nevin Dark. 

Nevin tresări, dar se ridică și spuse: 

— Da, domnule. 

— Bună dimineaţa, domnule Dark. Vă rog să treceţi aici, în 
capătul primului rând, și ne vom referi la dumneavoastră ca 
fiind Juratul Numărul Unu, cel puţin momentan. 

sa Sigur. 

In timp ce Nevin străbătea culoarul, îi observă pe avocaţi 
uitându-se la el de parcă ar fi împușcat pe cineva. Se așeză în 
primul rând; avocaţii continuară să se holbeze. Absolut toți. 

Nevin Dark. Bărbat alb, 53 de ani, fermier, o soţie, doi copii 
majori, fără afiliere religioasă sau la vreun club civic, nelicenţiat, 
fără cazier. Jake îl notase cu șapte. El și Portia se uitară peste 
notițe. Harry Rex, care stătea într-un colț lângă boxa juriului, își 
studie și el notițele. Juratul lor model era un bărbat sau o femeie 
de culoare, de orice vârstă, dar nu erau foarte mulți în mulţime. 
La masa contestatarilor, Wade Lanier și Lester Chilcott își 
comparară notițele. Juratul lor model era o femeie albă, de cel 
puţin 45 de ani, crescută în vechiul Sud profund segregat și 


393 


câtuși de puţin tolerantă cu negri. Le plăcea de Nevin Dark, deși 
nu știau mai multe despre el decât Jake. 

Numărul Doi era Tracy McMillen, secretară, femeie albă, 31 de 
ani. Judecătorul Atlee desfăcea încet bilețelele, studia numele, 
încercând să le pronunţe perfect, îngăduindu-le să își ocupe 
noile poziţii. După ce se umplu primul rând, trecură la cel de-al 
doilea, la Juratul Numărul Unsprezece, o anume Sherry Benton, 
prima persoană de culoare strigată. 

Dură o oră să îi așeze pe primii cincizeci. După ce își ocupară 
locurile, judecătorul Atlee îi trimise acasă pe ceilalţi, spunându- 
le că trebuie să rămână în așteptare până la noi dispoziţii. Unii 
plecară, dar majoritatea rămaseră, alăturându-se publicului. 

— Haideţi să facem o pauză de cincisprezece minute, rosti 
judecătorul, bătând din ciocan, ridicându-și trupul mătăhălos și 
coborând de la prezidiu, cu roba neagră fluturându-i în urmă. 

Avocaţii se strânseră în grupuri agitate, vorbind la grămadă. 
Jake, Portia și Harry Rex se duseră direct în sala de deliberare a 
juriului, care era momentan goală. De îndată ce Jake închise 
ușa, 

Harry Rex zise: 

— Am încurcat-o, zău. Cruntă tragerea la sorţi. Cumplită, 
cumplită. 

— Stai așa, spuse Jake, aruncând carnetțelul pe masă și 
trosnindu-și degetele. 

— Avem unsprezece negri din cincizeci, remarcă Portia. Din 
păcate, patru dintre ei sunt pe ultimul rând. lată cum am ajuns 
din nou să fim trimiși pe ultimul rând. 

— Încerci să fii spirituală? se răsti Harry Rex la ea. 

— Păi, da, și cred că am și fost. 

— Incetaţi! îi întrerupse Jake. Mă îndoiesc că vom trece de 
numărul patruzeci. 

— Și eu la fel, replică Harry Rex. Și așa, ca să știți și voi, eu le- 
am intentat divorţ numerelor șapte, optsprezece, treizeci și unu, 
treizeci și șase și patruzeci și șapte. Ei nu știu că lucrez pentru 
tine, domnule Brigance, și încep și eu să mă întreb de ce naiba 
lucrez de fapt, dacă tot nu sunt plătit. Este luni dimineaţă, am 
biroul plin cu soţi și soţii care vor să divorțeze, unii dintre ei 
înarmaţi, și eu stau și-mi pierd vremea la tribunal ca Chuck Rhea 
fără să văd o lețcaie. 

— Poţi să taci, te rog? mârâi Jake. 


— Dacă insiști. 

— Nu-i totul pierdut, rosti Jake. Nu este o tragere bună, dar 
nu-i totul pierdut. 

— Pun pariu că Lanier și oamenii lui zâmbesc cu gura până la 
urechi acum. 

— Eu nu vă înțeleg, oameni buni, zise Portia. De ce trebuie să 
fie mereu alb contra negru? Eu m-am uitat la oamenii ăia, la 
fețele lor, și nu am văzut o gloată de rasiști înveterați care o să 
ardă testamentul și o să dea toţi banii celeilalte tabere. Am 
văzut niște oameni rezonabili. 

— Și unii nerezonabili, adăugă Harry Rex. 

— Sunt de acord cu Portia, dar mai avem mult până la cei 
doisprezece care o să rămână. Hai să lăsăm ciondăneala pentru 
mai târziu. 

* 

După pauză, avocaților li se permise să îşi mute scaunul de 
cealaltă parte a meselor pentru a putea să stea față în față cu 
jurații. Judecătorul Atlee urcă la prezidiu cu obişnuitul „toată 
lumea în picioare” și începu printr-o prezentare concisă a 
cazului. Spuse că se aștepta ca procesul să dureze trei, patru 
zile şi că voia să fie gata până vineri după-amiază. Îi prezentă pe 
avocaţi, dar nu și pe asistenții juridici. Jake era singur în faţa 
unei armate. 

Judecătorul Atlee zise că va lămuri câteva chestiuni, urmând 
ca apoi să le permită avocaţilor să se treacă la interogarea 
juraţilor, începu cu problemele de sănătate - era cineva bolnav, 
care urma un tratament sau care nu putea să stea și să asculte 
perioade îndelungate de timp? O doamnă se ridică și spuse că 
soțul ei era internat în spitalul din Tupelo și că trebuia să stea cu 
el. 

— Sunteţi liberă, rosti judecătorul Atlee cu mare compasiune, 
iar ea ieși grăbită din sală. 

Numărul douăzeci și nouă, tăiat de pe listă. Numărul patruzeci 
avea o hernie de disc care îi provocase dureri în weekend. Lua 
calmante și asta îl moleșea. 

— Sunteţi liber, zise judecătorul Atlee. 

Părea dispus să scutească pe oricine cu o problemă legitimă, 
dar se dovedi că lucrurile nu stăteau tocmai așa. Când întrebă 
despre posibile conflicte la muncă, un domn cu haină și cravată 
se ridică și spuse că pur și simplu nu putea lipsi de la birou. Era 


395 


manager districtual pentru o companie care construia clădiri din 
oțel, și se vedea clar că se credea mare și tare. Ba chiar insinuă 
că și-ar fi putut pierde slujba. Predica judecătorului Atlee despre 
responsabilitatea civică dură cinci minute și îl demolă pe domn. 
Judecătorul încheie zicând: 

— Dacă vă pierdeţi slujba, domnule Crawford, anunţaţi-mă. Îi 
voi trimite citaţie șefului dumneavoastră, îl voi aduce în instanţă 
și îl voi face să regrete. 

Domnul Crawford se așeză, pedepsit aspru și umilit. Nimeni 
nu mai încercă să scape de îndatorire pe seama serviciului. 
Judecătorul Atlee trecu apoi la următoarea chestiune de pe lista 
sa - cine mai făcuse parte dintr-un juriu în prealabil. Cinci 
oameni declarară că fuseseră membri într-un juriu - trei la 
tribunalul statal și doi la cel federal. Acele experiențe nu aveau 
de ce să le afecteze abilitatea de a delibera în cazul de faţă. 

Nouă oameni susțineau că îl cunoșteau pe Jake Brigance. 
Patru erau foști clienţi și fură scutiţi imediat. Două doamne 
mergeau la aceeași biserică cu el, dar nu considerau că asta 
avea să le influențeze judecata. Ele fură păstrate. O rudă 
îndepărtată fu lăsată să plece. Profesoara prietenă cu Carla zise 
că îl știa bine pe Jake și că erau mult prea apropiaţi ca să fie 
obiectivă. Fu scutită. Ultimul era un amic din liceu, din Karaway, 
care recunoscu că nu îl mai văzuse pe Jake de zece ani. Lui i se 
permise să rămână. 

Avocaţii fură prezentaţi pe rând, cu același set de întrebări. 
Nimeni nu îi cunoștea pe Wade Lanier, Lester Chilcott, Zack 
Zeitler sau Joe Bradley Hunt, ceea ce era oarecum normal, dat 
fiind că ei nu erau din oraș. 

— Și-acum, trecând mai departe, testamentul aflat în discuţie 
a fost întocmit de un bărbat pe nume Seth Hubbard, acum 
decedat, desigur, zise judecătorul Atlee. Există printre Domniile 
Voastre cineva care l-a cunoscut personal? 

Se ridicară două mâini sfioase. Un bărbat se sculă în picioare 
și declară că crescuse în zona Palmyra din comitat și că îl 
cunoscuse pe Seth pe când era mai tânăr. 

— Câţi ani aveţi, domnule? întrebă judecătorul Atlee. 

— Șaizeci și nouă. 

— Știţi că puteți fi scutit pe motiv de vârstă, dacă aveți peste 
șaizeci și cinci de ani, da? 

— Da, domnule, dar nu sunt obligat să mă retrag, nu? 


396 


— A, nu! Dacă doriţi să vă îndepliniți această îndatorire civică, 
este admirabil. Vă mulțumesc. 

O femeie se ridică și afirmă că lucrase cândva la un depozit 
de cherestea deţinut de Seth Hubbard, dar că asta nu avea să 
constituie o problemă. Judecătorul Atlee dădu numele celor 
două soții ale lui Seth și întrebă dacă le cunoștea cineva. O 
femeie spuse că sora ei mai mare fusese prietenă cu prima 
soție, însă asta se întâmpla cu mult timp în urmă. Herschel 
Hubbard și Ramona Hubbard Dafoe fură rugaţi să se ridice în 
picioare. Ei zâmbiră stânjeniţi către judecător și juraţi, apoi se 
așezară la loc. Meticulos, judecătorul Atlee îi întrebă pe juraţi 
dacă îi cunoșteau. Se ridicară câteva mâini, toate ale unor foști 
colegi de la liceul din Clanton. Judecătorul Atlee le puse tuturor 
o serie de întrebări. Toţi susțineau că știu foarte puţine despre 
caz și că nu sunt afectaţi de ceea ce știau. 

Plictiseala se instală pe măsură ce judecătorul Atlee 
parcurgea pagină după pagină de întrebări. Până la amiază, 
doisprezece dintre cei cincizeci fuseseră scutiţi, toți albi. Dintre 
cei treizeci și opt rămași, unsprezece erau negri, și nici măcar 
unul dintre ei nu ridicase mâna până atunci. 

In timpul pauzei de prânz, avocaţii se adunară în grupuri 
tensionate și încercară să stabilească ferm care juraţi erau 
acceptabili și care trebuiau eliminaţi. Își ignorară sandviciurile 
reci, discutând despre gestică și mimică. În biroul lui Jake, 
atmosfera era ceva mai destinsă deoarece tabloul de juraţi era 
acum mai închis la culoare. In sala principală de conferințe de la 
firma Sullivan, atmosfera era mai apăsătoare fiindcă negrii se 
prefăceau. Dintre cei unsprezece rămași, niciunul nu admitea că 
ar fi cunoscut-o pe Lettie Lang. Era imposibil, într-un comitat 
atât de mic! Era evident un soi de conspirație la mijloc. 
Consultantul lor, Myron Pankey, îi urmărise pe câţiva dintre ei în 
timpul chestionării și nu avea nicio îndoială că făceau tot 
posibilul să ajungă în juriu. Însă Myron era din Cleveland și nu 
știa prea multe despre negrii din Sud. 

Wade Lanier, în schimb, nu era impresionat. Pledase în mai 
multe cazuri în Mississippi decât toți ceilalți avocaţi la un loc și 
nu-și făcea griji în privința celor treizeci și șapte de membri ai 
bazinului rămași. In aproape toate procesele angaja consultanţi 
care să sape în trecutul juraţilor, dar după ce îi vedea în carne și 


397 


oase, știa că îi poate citi. Și deși nu o rosti cu voce tare, îi plăcea 
ce văzuse în acea dimineaţă. 

Lanier mai avea încă două mari secrete în mânecă - 
testamentul olograf al lui lrene Pickering și mărturia Julinei Kidd. 
Din câte știa el, lui Jake nici nu-i trecea prin cap ce-l aștepta. 
Dacă Lanier reușea să detoneze cu succes aceste două bombe 
în instanță, putea să obţină un verdict unanim. După negocieri 
asidue, Fritz Pickering acceptase să depună mărturie pentru 7 
500 de dolari. Julina Kidd se grăbise să primească o ofertă de 
doar 5 000 de dolari. Nici Fritz, nici Julina nu vorbiseră cu cineva 
din cealaltă tabără, așa că Lanier era încrezător că ambuscadele 
sale aveau să funcţioneze. 

Până acum, firma lui cheltuise sau se angajase să cheltuiască 
peste 85 000 de dolari reprezentând cheltuieli de judecată, bani 
pe care trebuiau să îi plătească până la urmă clienţii. Costul 
cazului era rareori adus în discuţie, deși se gândeau mereu la el. 
În timp ce clienţii erau îngrijoraţi de cheltuielile tot mai mari, 
Wade Lanier înțelegea realitățile economice ale litigiilor 
importante. Cu doi ani în urmă, firma lui cheltuise 200 000 de 
dolari într-un caz de garanţie a unui produs și pierduse. 

Arunci zarul și uneori mai pierzi. Însă Wade Lanier nici nu 
concepea să piardă cazul Seth Hubbard. 

* 

Nevin Dark se așeză într-un separeu la cafenea cu trei dintre 
noii săi amici și comandară ceai cu gheață. Toţi patru purtau 
buline albe la butonieră, cu cuvântul „Jurat” scris cu litere 
albastre groase, de parcă acum nu ar mai putut fi abordați de 
nimeni. Dell văzuse asemenea buline de sute de ori și știa că 
poate să tragă cu urechea cât voia, fără să pună însă întrebări 
sau să își dea cu părerea. 

Cei treizeci și opt de juraţi rămași fuseseră avertizaţi de 
judecătorul Atlee să nu discute cazul. Cum niciunul dintre cei 
patru de la masa lui Nevin nu îi cunoștea pe ceilalți dinainte, 
vorbiră despre ei câteva minute, uitându-se pe meniuri. Fran 
Decker era o profesoară pensionată din Lake Village, la ceva 
mai mult de 15 kilometri sud de Clanton. Charles Ozier vindea 
tractoare pentru o companie din Tupelo și locuia lângă lac. 
Debbie Lacker locuia în centrul Palmyrei, localitate cu 350 de 
locuitori, dar nu îl întâlnise niciodată pe Seth Hubbard. Cum nu 
putea vorbi despre caz, vorbiră despre judecător, sala de 


398 


judecată și avocaţi. Dell trase cu urechea, dar nu culese nicio 
informaţie relevantă din conversaţia lor de prânz, nimic de 
raportat lui Jake, în cazul în care ar fi trecut mai târziu pe-acolo 
la bârfa. 

La 1.15, își plăti fiecare nota și reveniră în sala de judecată. 
La 1.30, după ce se stabili că toţi cei treizeci și opt de juraţi erau 
prezenţi, judecătorul Atlee apăru din spate și le dădu bună ziua. 
Le explică apoi că se va purcede acum la selecţia juriului, și că 
voia să facă asta într-o manieră mai puţin obișnuită. Fiecare 
jurat era rugat să treacă în biroul judecătorului, unde avea să fie 
chestionat de avocaţi. 

Jake făcuse această solicitare deoarece presupunea că juraţii, 
ca grup, știau mai multe despre caz decât erau dispuși să 
admită. Era convins că avea să primească răspunsuri mai 
sincere dacă îi interoga în particular. Wade Lanier nu avea nimic 
de obiectat. 

— Domnule Nevin Dark, vă rog să veniţi în biroul meu, zise 
judecătorul Atlee. 

Un aprod îl conduse, iar Nevin trecu agitat în spatele 
prezidiului, apoi printr-o ușă, de-a lungul unui holișor și într-o 
cameră destul de mică, unde îl aștepta toată lumea. O grefieră 
era pregătită să consemneze fiecare cuvânt. Judecătorul Atlee 
se așeză în capul mesei, iar avocaţii se îngrămădiră în jurul ei. 

— Vă rog să nu uitaţi că sunteţi încă sub jurământ, domnule 
Dark, rosti judecătorul Atlee. 

— Desigur. 

Jake Brigance îi zâmbi larg și spuse: 

— Unele întrebări s-ar putea să fie destul de personale, 
domnule Dark, și dacă nu doriţi să răspundeţi la ele, este în 
regulă. Aţi înţeles? 

— Da. 

— Aveţi în prezent un testament gata făcut? 

— Da. 

— Cine l-a întocmit? 

— Barney Suggs, un avocat din Karaway. 

— Dar soţia dumneavoastră? 

— Da, le-am semnat în același timp, în biroul domnului Suggs, 
acum vreo trei ani. 

Fără să îl întrebe despre prevederile testamentelor lor, Jake îl 
chestionă pe marginea procesului de întocmire a testamentelor. 


399 


Ce îi determinase să își facă testamente? Copiii lor știu ce 
prevăd ele? Cât de des și-au schimbat ei testamentele? S-au 
desemnat drept executori testamentari ai partenerului? Au 
moștenit vreodată ceva prin testament? Ce părere avea el, 
Nevin Dark: Avea dreptul o persoană să își lase proprietatea 
oricui? Chiar și cuiva neînrudit? Să o doneze? Să o lase unui 
prieten sau angajat? Să-i excludă pe membrii familiei pe care 
nu-i mai avea la inimă? Se gândiseră vreodată, domnul Dark sau 
soția dumnealui, să își schimbe testamentele pentru a exclude 
pe unul dintre beneficiarii actuali? 

Și așa mai departe. Când isprăvi Jake, Wade Lanier îi puse o 
serie de întrebări despre medicamente și calmante. Nevin Dark 
spuse că apela destul de rar la ele, însă soţia lui, care 
supraviețuise unui cancer la sân, folosise la un moment dat 
medicamente foarte puternice pentru durere. Nu își mai amintea 
cum se numeau. Lanier își exprimă sincera îngrijorare pentru 
această femeie pe care nu o întâlnise în viața lui, insistând 
îndeajuns cât să transmită mesajul că orice calmant puternic 
luat de persoane foarte bolnave poate provoca o diminuare a 
gândirii raţionale. Sămânţa îndoielii fusese sădită cu grijă. 

Judecătorul Atlee se uita la ceas și după zece minute îi opri. 
Nevin se întoarse în sala de judecată, unde toată lumea îl privi. 
Juratul Numărul Doi, Tracy McMillen, aștepta pe un scaun lângă 
prezidiu și fu condusă imediat în camera din spate, unde trecu 
prin același interogatoriu. 

Plictiseala lovi din plin și mulţi spectatori plecară. Unii juraţi 
moțăiau, în vreme ce alţii citeau și reciteau ziare și reviste. 
Aprozii căscau și se uitau afară, pe geamurile mari și groase ce 
dădeau spre peluza tribunalului. Juraţii treceau pe rând în biroul 
judecătorului Atlee. Majoritatea lipseau zece minute, însă unii 
ieșeau după mai puţin timp. Când Juratul Numărul Unsprezece 
ieși de la interogatoriu, trecu printre rânduri și se îndreptă spre 
ușă, scutită de îndatorirea civică din motive pe care cei prezenţi 
în sala de judecată nu aveau să le afle vreodată. F 

Lettie și Phedra își luară o pauză prelungită și plecară. In timp 
ce străbăteau culoarul până la ușile duble, avură grijă să nu se 
uite la cei din clanul Hubbard, îngrămădiţi laolaltă pe ultimul 


rând. 
* 


400 


Era aproape 6.30 când Juratul Numărul Treizeci și Opt ieși din 
birou și reveni în sala de judecată. Judecătorul Atlee, dând 
dovadă de o energie remarcabilă, își frecă mâinile și zise: 

— Domnilor, haideţi să terminăm asta acum ca să putem 
începe dimineaţă cu pledoariile de deschidere. De acord? 

— Domnule judecător, spuse Jake, aș dori să îmi reînnoiesc 
moţiunea pentru strămutarea procesului. Acum că i-am 
intervievat pe primii treizeci și opt de juraţi, a devenit evident că 
acest grup cunoaște mult prea multe detalii despre caz. 
Aproape toţi juraţii au fost dispuși să admită că au auzit câte 
ceva despre caz. lar asta este ceva neobișnuit pentru un caz 
civil. 

— Ba dimpotrivă, Jake, replică judecătorul Atlee. Mie mi s-a 
părut că au răspuns cum trebuie. Sigur că au auzit de caz, dar 
aproape toți au declarat că sunt capabili să își păstreze 
obiectivitatea. 

— Sunt de acord, domnule judecător, rosti Wade Lanier. Sunt 
impresionat de bazinul de selecţie, cu câteva excepţii. 

— Moţiunea este respinsă, Jake. 

— Nu mă mir, murmură Jake, suficient de tare încât să fie 
auzit. 

— Și-acum putem trece la alegerea juraţilor? 

— Eu sunt gata, anunță Jake. 

— Hai să începem, replică Wade Lanier. 

— Foarte bine. Voi elimina din start juraţii cu numerele trei, 
patru, șapte, nouă, cincisprezece, optsprezece și douăzeci și 
patru pe motive întemeiate. Aveţi ceva de obiectat? 

— Da, onorată instanţă. De ce și numărul cincisprezece? 
întrebă Lanier. 

— A zis că îi cunoaște pe cei din familia Roston și că a fost 
întristat de morţile celor doi băieţi. Bănuiesc că poartă pică 
oricui cu numele de Lang. 

— A spus că nu-i așa, onorată instanţă, ripostă Lanier. 

— Sigur că așa a spus. Numai că eu nu-l cred. Este scutit pe 
motive întemeiate. Altcineva? 

Jake clătină din cap. 

Lanier era supărat, dar nu comentă. 

— Fiecare parte are dreptul la patru respingeri, preciză 
judecătorul Atlee. Domnule Brigance, trebuie să vă prezentaţi 
primele douăsprezece opţiuni. 


401 


Jake își scrută agitat notițele, apoi rosti încet: 

— Bine, noi luăm numerele unu, doi, cinci, opt, doisprezece, 
paisprezece, șaisprezece, șaptesprezece, nouăsprezece, 
douăzeci și unu și douăzeci și doi. 

Urmă o pauză lungă în care toată lumea din cameră își studie 
tabelele și făcu însemnări. 

— Deci, i-aţi tăiat pe șase, treisprezece, douăzeci și douazeci 
și trei, corect? zise într-un final judecătorul Atlee. 

— Corect. 

— Sunteţi gata, domnule Lanier? 

— Staţi o clipă, domnule judecător, rosti Lanier, aplecându-se 
spre Lester Chilcott. 

Șușotiră o vreme, fiind limpede că nu cădeau de acord. Jake 
trase cu urechea, dar nu desluși nimic. Stătea cu ochii în notițe, 
uitându-se pe cele douăsprezece nume și știind că nu îi va putea 
păstra pe toţi. 

— Domnilor, spuse judecătorul Atlee. 

— Da, domnule, rosti Lanier încet. Noi tăiem numerele cinci, 
șaisprezece, douăzeci și cinci și douăzeci și șapte. 

Avocaţii și judecătorul se apucară iarăși să taie nume de pe 
tabelele improvizate și să mute numerele subliniate mai sus. 

— Deci, se pare că juriul nostru va consta din numerele unu, 
doi, opt, zece, doisprezece, paisprezece, șaptesprezece, 
nouăsprezece, douăzeci și unu, douăzeci și doi, douăzeci și șase 
și douăzeci și opt, constată judecătorul Atlee. Toată lumea de 
acord? 

Avocaţii încuviinţară fără să-și ia ochii de la carneţelele lor. 
Zece albi, doi negri. Opt femei, patru bărbaţi. Jumătate aveau 
testamente, jumătate nu. Trei aveau diplomă de colegiu, șapte 
terminaseră liceul; doi nu. Vârsta medie era de 49 de ani, cu 
două femei de douăzeci și ceva de ani, o surpriză plăcută pentru 
Jake. Una peste alta, era mulțumit. De cealaltă parte a mesei, și 
Wade Lanier era mulțumit. Adevărul era că judecătorul Atlee 
făcuse o treabă excelentă, eliminându-i pe cei care ar fi putut 
începe deliberările cu idei preconcepute sau cu prejudecăţi. Pe 
hârtie, părea că extremiștii fuseseră înlăturați și că procesul era 
în mâinile a doisprezece oameni deschiși la minte. 

— Haideţi să alegem și cele două rezerve, rosti judecătorul. 

La ora șapte seara, noii juraţi se adunară în camera juriului și 
se organizară, conform instrucţiunilor date de judecătorul Atlee. 


402 


Deoarece fusese primul selectat, primul nume strigat, primul 
așezat și deoarece lăsa impresia unui tip prietenos, cu surâs 
plăcut și o vorbă bună pentru toată lumea, domnul Nevin Dark 
fu ales președinte al juriului. 

Fusese o zi foarte lungă, dar captivantă. Pe drumul de 
întoarcere spre casă, se trezi că era nerăbdător să-i spună totul 
soției sale la cină. Judecătorul Atlee îi avertizase să nu discute 
cazul între ei, dar nu pomenise nimic de soții. 


403 


40. 


Lucien amestecă cărțile și împărţi câte zece pentru el și 
Lonny. Ca de obicei, Lonny își ridică încet cărţile de pe masa 
pliantă și și le aranjă încet în ordinea preferată. Deși mișcările și 
cuvintele îi erau greoaie, mintea părea să-i meargă brici. Avea 
un avans de treizeci de puncte în acest al cincilea joc de gin 
rummy; câștigase trei din primele patru jocuri. Purta un halat de 
spital și o perfuzie îi atârna chiar deasupra capului. O asistentă 
mai cumsecade îi dăduse voie să coboare din pat și să joace 
cărți la geam, dar numai după ce Lonny se răstise la ea. Se 
săturase de spital și voia să plece. Însă nu avea unde să plece. 
Numai la închisoare, unde mâncarea era chiar mai rea și unde 
polițiștii îl așteptau ca să-l ia la întrebări. De fapt, chiar și acum 
îl așteptau la ușă. Treizeci de kilograme de cocaină provocau 
mereu probleme. Noul său amic Lucien, care zicea că este 
avocat, îi garantase că probele aveau să fie respinse printr-o 
moțiune corespunzătoare. Poliţia nu avea motive întemeiate de 
suspiciune ca să intre în camera lui Lonny. Doar pentru că un 
om este rănit într-o încăierare dintr-un bar nu îi dă dreptul 
poliţiei să îi scotocească prin locuinţa încuiată. 

— O să fie floare la ureche, îi promise Lucien. Orice avocat cu 
o fărâmă de creier obţine respingerea cocainei ca probă. O să 
scapi basma curată. 

Vorbiseră despre Seth Hubbard, Lucien prezentându-i la 
grămadă toate faptele, bârfele, născocirile, speculaţiile și 
zvonurile care circulaseră prin Clanton în ultimele șase luni. 
Lonny pretindea că este doar vag curios, dar părea să-l asculte 
cu interes. Lucien nu pomeni nimic de testamentul olograf sau 
de menajera de culoare. Expansiv, îi povesti despre revenirea 
uimitoare a lui Seth, de la un om lăsat lefter de al doilea divorţ 
până la un jucător care-și transformase proprietăţile ipotecate 
într-o adevărată avere. Îi vorbi despre secretomania lui Seth, 
despre conturile sale bancare din străinatate și despre hăţișul 
de corporaţii. Îi spuse și că tatăl lui Seth, Cleon, îl angajase pe 
bunicul lui Lucien, Robert E. Lee Wilbanks, să se ocupe de o 
dispută funciară în 1928. Și pierduseră! 


404 


Lucien vorbi aproape întruna, în încercarea de a-i câștiga 
încrederea lui Lonny, de a-l convinge că nu era nimic rău în a 
destăinui secrete din trecut. Dacă Lucien putea fi atât de 
deschis, atunci Lonny îi putea urma exemplul. De două ori pe 
parcursul dimineţii, Lucien mai scăpase aluzii la posibilitatea ca 
Lonny să știe ceva de Ancil, fără sorţi de izbândă. Lonny nu 
părea interesat de subiect. Vorbiră și jucară cărţi toată 
dimineaţa. La amiază, Lonny obosi și-i spuse că vrea să se 
odihnească. Asistenta fu bucuroasă să îl ușuiască pe Lucien. 

El plecă, dar reveni peste două ore ca să vadă ce mai face 
noul său prieten. Lonny voia să joace 21 acum, pe zece cenți 
partida. După vreo jumătate de oră, Lucien spuse: 

— L-am sunat pe Jake Brigance, avocatul din Mississippi 
pentru care lucrez, și i-am cerut să verifice ce-i cu tipul ăsta, 
Sylvester Rinds, de care pomeneai tu. A găsit ceva. 

Lonny lăsă cărțile jos și se uită curios la Lucien. 

— Ce? 

— Ei bine, conform arhivei funciare din comitatul Ford, 
Sylvester Rinds deținea optzeci de pogoane de pământ în partea 
de nord-est a comitatului, pământ moștenit de la tatăl său, un 
bărbat pe nume Solomon Rinds, născut pe la începutul 
Războiului de Secesiune. Deși arhivele nu sunt foarte clare, sunt 
șanse mari ca familia Rinds să fi ajuns să deţină pământul 
imediat după război, în timpul Reconstrucţiei, când sclavii 
eliberaţi au putut obţine terenuri cu ajutorul speculanţilor 
yankei, al guvernatorilor federali și al altor lepădături care 
năpădiseră Sudul ca lăcustele. Se pare că aceste optzeci de 
pogoane au fost obiectul unei dispute ceva vreme. Familia 
Hubbard deținea alte optzeci de pogoane chiar lângă 
proprietatea familiei Rinds, și evident că au contestat dreptul 
acestora de proprietate. Procesul de care-ţi pomeneam 
dimineaţă, cel intentat în 1928 de către Cleon Hubbard, a fost o 
dispută asupra proprietăţii Rinds. Bunicul meu, care era cel mai 
bun avocat din comitat și avea multe relaţii, a pierdut cazul 
pentru Cleon. Bag de seamă că, de vreme ce bunicul meu a 
pierdut cazul, familia Rinds trebuie să fi avut o revendicare bine 
întemeiată asupra pământului. Deci, Sylvester a izbutit să-și 
păstreze proprietatea încă doi ani, dar a murit în 1930. După ce 
a murit, Cleon Hubbard a obţinut pământul de la văduva lui 
Sylvester. 


405 


Lonny își luă cărţile și le studie, fără să le vadă însă. Asculta 
și-și amintea imagini dintr-o altă viaţă. 

— Interesant, nu? făcu Lucien. 

— A trecut mult de-atunci, rosti Lonny, schimonosindu-se de 
durere. 

Lucien continuă. Fără să aibă nimic de pierdut, nu avea de 
gând să o lase mai moale. 

— Cea mai stranie parte din această poveste constă în faptul 
că moartea lui Sylvester nu este consemnată nicăieri. Nu a mai 
rămas niciun Rinds în comitatul Ford, și se pare că au plecat cu 
toţii cam atunci când Cleon Hubbard a pus mâna pe proprietate. 
Au dispărut toţi; majoritatea au fugit în Nord, la Chicago, unde 
și-au găsit slujbe, ceea ce nu era deloc neobișnuit în timpul Marii 
Crize. Foarte mulţi negri care mureau de foame în Sud au fugit 
atunci. Conform spuselor domnului Brigance, între timp au găsit 
o rudă îndepărtată în Alabama, un bărbat pe nume Boaz Rinds, 
care susține că niște albi l-au omorât pe Sylvester. 

— Și ce-are asta a face cu cazul? întrebă Lonny. 

Lucien se ridică în picioare și se duse la fereastră, unde se 
uită la parcarea de dedesubt. Se gândea dacă era momentul să- 
i dezvăluie adevărul acum, spunându-i lui Lonny despre 
testament, despre Lettie Lang și obârșia ei: cum că era aproape 
sigur o Rinds, nu o Tayber; că neamurile ei erau din comitatul 
Ford și trăiseră cândva pe pământul lui Sylvester; că era foarte 
probabil ca Sylvester să fi fost bunicul ei. 

Insă se așeză la loc și zise: 

— Nu are nimic de-a face. E doar o poveste veche în care sunt 
implicate rudele mele, rudele lui Seth Hubbard și poate și cele 
ale lui Sylvester Rinds. 

Urmă o clipă de tăcere în care niciunul dintre bărbaţi nu se 
atinse de cărţi. Niciunul nu se uită la celălalt. Lonny păru pierdut 
în gânduri, iar Lucien îl făcu să tresară când spuse: 

— L-ai cunoscut pe Ancil, nu-i așa? 

— Da, răspunse Lonny. 

— Povestește-mi despre el. Trebuie să-l găsesc, și încă 
repede. 

— Ce vrei să știi despre el? 

— Mai trăieşte? 

— Da. 

— Unde este acum? 


406 


— Nu știu. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

O asistentă intră, spunând că trebuie să-l consulte. El zise că 
este obosit, așa că ea îl ajută să urce la loc în pat, îi aranjă 
perfuzia, se uită urât la Lucien, apoi îi luă tensiunea și pulsul lui 
Lonny. 

— Trebuie să se odihnească, conchise ea. 

Lonny închise ochii și spuse: 

— Nu pleca. Stinge doar lumina. 

Lucien își trase scaunul mai aproape de pat și se așeză. După 
ce plecă asistenta, rosti: 

— Zi-mi despre Ancil. 

Cu ochii încă închiși și cu vocea aproape șoptită, Lonny 
începu: 

— Ei bine, Ancil a fost mereu pe fugă. A plecat de acasă în 
tinerețe și nu s-a mai întors. Işi detesta casa, și-și detesta în 
mod special tatăl. A luptat în război, a fost rănit, a fost cât pe ce 
să moară. O rană la cap, și majoritatea oamenilor cred că Ancil a 
fost dintotdeauna puţin dus cu pluta. l-a plăcut mult pe mare, 
zicea că s-a născut atât de departe de ea încât îl fascina. Și-a 
petrecut mai mulţi ani pe cargoboturi și a văzut toată lumea. Nu 
cred că găsești loc de pe hartă pe care Ancil să nu-l fi văzut. 
Niciun munte, niciun port, niciun oraș, niciun loc celebru. Niciun 
bar, niciun club de noapte, niciun bordel; tu doar spune un loc, 
că Ancil a fost acolo. A stat mereu în preajma tipilor duri și din 
când în când a mai luat-o pe căi greșite: infracțiuni mărunte, 
apoi unele nu atât de mărunte. A avut câteva momente de 
cumpănă și și-a petrecut odată o săptămână într-un spital din 
Sri Lanka după ce a fost înjunghiat. Rana ce a fost o nimica 
toată pe lângă infecția pe care a căpătat-o în spital. A avut 
multe femei, unele dintre ele au avut mulți copii, dar Ancil nu 
era genul de om care să rămână legat de un loc. Din câte știa el, 
unele dintre acele femei încă îl căutau, cu copiii după ele. Îl mai 
caută și alţii, probabil. Ancil a dus o viață tumultuoasă și a 
trebuit să se uite mereu peste umăr. 

Când rosti cuvântul „viaţă”, ieși aiurea; sau poate că ieși așa 
în mod natural. l-ul lung fu mult mai scurt decât înainte, mult 
mai asemănător cu i-urile scurte atât de comune în nordul 
Mississippiului. Lucien folosise în mod intenţionat o formă mai 
tărăgănată de pronunție, în speranţa că îl va momi pe bătrânul 


407 


Lonny aici de față să revină la vechile obiceiuri. Lonny era din 
Mississippi, și știau amândoi asta. 

Își închise ochii și păru să adoarmă. Lucien îl privi câteva 
minute, așteptând. El respiră din ce în ce mai rar, cufundându- 
se în somn. Mâna dreaptă îi căzu peste marginea patului. 
Monitoarele arătau un puls și o tensiune arterială în limitele 
normale. Ca să rămână treaz, Lucien făcu câţiva pași prin 
camera întunecată, așteptând să apară vreo asistentă care să-l 
gonească. Se apropie de pat, îl strânse pe Lonny de încheietura 
mâinii drepte și-i zise: 

— Ancil! Ancil! Seth a lăsat un testament prin care tu primești 
un milion de dolari. 

Ochii i se deschiseră și Lucien repetă ce spusese. 

* 


Dezbaterea dura de o oră, iar spiritele erau încinse la 
maximum. De fapt, chestiunea fusese discutată aprins vreme de 
o lună, și toată lumea avea ceva de zis. Era aproape ora zece 
seara. Pe masa de conferințe erau întinse notițe, dosare, cărți și 
resturile unei pizze care ţinuse loc de cină. 

Oare juriul trebuia să afle care era valoarea averii lui Seth? 
Singura chestiune pusă în discuţie la proces era dacă 
testamentul olograf era valid sau nu. Nici mai mult, nici mai 
puţin. Legal vorbind, nu conta cât de mare sau cât de mică era 
averea. Într-o parte a mesei, partea în care stătea Harry Rex, 
exista convingerea că juriul nu ar trebui să afle deoarece, dacă 
juraţii știau că în joc erau 24 de milioane de dolari care urmau 
să-i revină lui Lettie Lang, aveau să respingă testamentul. 
Firește, nu ar fi privit cu ochi buni un asemenea transfer de 
avere în afara familiei. O asemenea sumă era atât de 
nemaipomenită, atât de șocantă, încât era de neconceput ca o 
biată menajeră de culoare să rămână cu ea. Lucien, chiar dacă 
nu era de faţă, îi dădea dreptate lui Harry Rex. 

Jake însă era de altă părere. Primul său argument: juraţii 
bănuiau probabil că erau foarte mulţi bani în joc, deși negaseră 
asta cu toţii în procesul de selecție. Uitaţi-vă la amploarea 
bătăliei. Uitaţi-vă la numărul de avocaţi. Toate indiciile despre 
caz și proces arătau că era vorba de bani mulți la mijloc. Al 
doilea argument: cea mai bună strategie era să joace cu cărțile 
pe masă. Dacă juraţii simțeau că Jake încearcă să le ascundă 
ceva, avea să înceapă procesul cu un deficit de credibilitate. 


408 


Toţi cei prezenţi în sala de judecată vor să știe care-i motivul 
disputei. Mai bine să le spui. Fii deschis. Nu ascunde nimic. Dacă 
ascundeau valoarea averii, atunci aceasta ar fi devenit o 
problemă spinoasă, ca o rană supurândă. 

Portia oscila între cele două tabere. Înainte de alegerea 
juriului, înclinase spre o dezvăluire completă. Însă după ce 
văzuse zece fețe albe și doar două negre, îi venea greu să mai 
creadă că aveau vreo șansă. După ce erau ascultate toate 
mărturiile, după ce avocaţii terminau de spus ce aveau de spus, 
după toate vorbele pline de înțelepciune ale judecătorului Atlee, 
oare chiar puteau cei zece albi să găsească curajul necesar 
pentru a menţine ultimul testament al lui Seth? Momentan, 
obosită și temătoare cum era, avea dubii mari în această 
privinţă. 

Telefonul sună și ea răspunse. 

— Este Lucien, rosti ea, dându-i receptorul lui Jake. 

Din Alaska sosi raportul: 

— L-am prins, Jake. Amicul nostru de aici este nimeni altul 
decât Ancil Hubbard. 

Jake răsuflă ușurat și zise: 

— Presupun că asta-i o veste bună, Lucien. Lăsă receptorul 
într-o parte și spuse: Este Ancil. 

— Voi ce faceţi acolo? întrebă Lucien. 

— Ne pregătim pentru ziua de mâine. Eu, Portia, Harry Rex. 
Pierzi toată distracţia. 

— Avem juriu? 

— Da. Zece albi, doi negri, nicio surpriză, la drept vorbind. 
Povestește-mi despre Ancil. 

— E cam bolnăvior. Rana de la cap s-a infectat și doctorii sunt 
îngrijoraţi. Îl îndoapă cu medicamente, antibiotice și calmante. 
Am jucat cărţi toată ziua și am vorbit despre o grămadă de 
lucruri. Are momente când își pierde cunoștința. l-am zis într-un 
final de testament și că fratele său i-a lăsat un milion de dolari. 
Asta i-a atras atenţia și a recunoscut cine este. O jumătate de 
oră mai târziu uitase complet. 

— Să-i spun judecătorului Atlee? 

Harry Rex clătină din cap, în semn că nu. 

— Nu cred, zise și Lucien. Procesul a început deja și nu va fi 
oprit din cauza asta. Ancil nu are nimic de adăugat. În niciun caz 
nu poate ajunge acolo, ţinând cont de capul spart și de faza cu 


409 


cocaina care-l așteaptă la cotitură. Bietul om probabil că va sta 
un pic la închisoare. Poliţiştii par hotărâți să-l înfunde. 

— Aţi urcat pe arborii genealogici? 

— Da, dar înainte să admită cine este. l-am povestit eu 
despre familiile Hubbard și Rinds, insistând asupra misterului 
din cazul lui Sylvester. Însă el nu a manifestat cine știe ce 
interes. O să încerc din nou mâine. Mă gândesc să plec mâine 
după-amiază. Chiar aș vrea să mai apuc ceva din proces. Sunt 
convins că o s-o dai în bară până mă-ntorc eu acolo. 

— Evident, Lucien, rosti Jake, punând receptorul în furcă. 

Le povesti ce aflase Portiei și lui Harry Rex, care, deși 
intrigaţi, aveau alte probleme pe cap. Pentru ei, faptul că Ancil 
Hubbard era în viaţă și locuia în Alaska nu avea să aibă nicio 
însemnătate. 

Telefonul sună din nou și Jake îl ridică din furcă. 

— Hei, Jake, așa, ca să știi și tu: e un tip în juriu care n-are ce 
căuta acolo, spuse Willie Traynor. 

— Probabil că-i prea târziu, dar te ascult. 

— Este pe rândul din spate. Îl cheamă Doley, Frank Doley. 

Jake îl văzuse pe Willie luându-și notițe toată ziua. 

— Bine, și ce pune Frank la cale? întrebă Jake. 

— Are un văr îndepărtat care locuiește în Memphis. Acum 
vreo șase, șapte ani, fiica de 15 ani a vărului ăstuia a fost 
înhăţată de niște golani negri în fața unui mall din East 
Memphis. Au ţinut-o într-o dubă câteva ore. S-au petrecut lucruri 
teribile. Fata a supraviețuit, dar a fost mult prea dată peste cap 
ca să mai identifice pe cineva. Nu a fost nimeni arestat. Doi ani 
mai târziu, fata s-a sinucis. O adevărată tragedie. 

— De ce-mi spui asta acum? 

— Nu am remarcat numele până acum o oră. Eram în 
Memphis și mi-am amintit de niște Doley din comitatul Ford. Mai 
bine scapă de el, Jake. 

— Nu-i chiar așa ușor. De fapt, este imposibil la momentul 
ăsta. Tipul a fost chestionat de avocați și de judecător și a dat 
toate răspunsurile potrivite. 

Frank Doley avea 43 de ani și deţinea o companie de montat 
acoperișuri lângă lac. A declarat că nu știe nimic despre cazul 
Seth Hubbard și a părut cât se poate de deschis la minte. 

„Mada... Mulţumesc, dar acum e degeaba, Willie.” 


410 


— Îmi pare rău, Jake, dar nu m-am prins cât eram în sală, îl 
asigură Willie. Ţi-aș fi spus. 

— Nu-i nimic. Văd eu cum fac. 

— În afară de Doley, ce părere ai despre juriu? 

Jake vorbea cu un jurnalist, așa că alese să nu riște. 

— A fost un bazin de selecţie bun. Acum trebuie să închid. 

Replica lui Harry Rex fu: 

— Tipul ăla mă îngrijora. Era ceva suspect la el. 

— Eu nu-mi amintesc ca tu să-mi fi spus ceva la momentul 
respectiv, ripostă Jake. E ușor să-ţi dai cu părerea după ce faptul 
e consumat. 

— Măi, dar ce ţâfnos mai ești! 

— Părea dornic să fie în juriu, zise Portia. Eu i-am dat opt. 

— Mă rog, acum am rămas cu el pe cap, zise Jake. A dat toate 
răspunsurile potrivite. 

— Poate că nu ai pus tu întrebările potrivite, fu de părere 
Harry Rex, trăgând încă o dușcă de Bud Light. 

— Vai, mulțumesc, Harry Rex. Ca să știi și tu pe viitor, în 
timpul selecţiei juriului de obicei avocaţii nu au voie să pună 
întrebări de genul: „Auziţi, domnule Doley, este adevărat că 
verișoara dumneavoastră îndepărtată a fost victima unui viol în 
grup comis de niște golani negri în Memphis?” Și asta pentru că 
în general avocaţii n-au habar despre asemenea grozăvii. 

— Eu mă duc acasă. Încă o dușcă. 

— Hai să mergem cu toţii acasă, propuse Portia. Și-așa nu 
facem mare brânză... 

Era aproape 10.30 când stinseră luminile. Jake se plimbă prin 
piaţă ca să-și limpezească gândurile. La firma Sullivan, luminile 
erau încă aprinse. Wade Lanier și echipa lui erau încă la lucru. 


411 


41. 


Când îl apărase pe Carl Lee Hailey, pledoaria de deschidere a 
lui Jake durase doar paisprezece minute. Rufus Buckley 
începuse cu un maraton de o oră și jumătate care adormise 
juriul, iar continuarea concisă a lui Jake fusese bine primită și 
foarte apreciată. Juriul îl ascultase cu atenţie, absorbind fiecare 
cuvânt. „Juraţii sunt captivi, zicea mereu Lucien. Așa că nu te 
lungi.” 

În chestiunea ultimului testament al lui Henry Seth Hubbard, 
Jake își propusese să vorbească zece minute. Se duse la pupitru, 
zâmbi spre chipurile proaspete și nerăbdătoare, și începu: 

— Doamnelor și domnilor juraţi, sarcina dumneavoastră nu 
este să distribuiţi banii lui Seth Hubbard. Sunt foarte mulţi, și au 
fost câștigați de Seth Hubbard însuși. Nu de dumneavoastră, nici 
de mine, nici de vreun alt avocat din această sală de judecată. 
El și-a asumat riscuri, s-a împrumutat masiv uneori, a ignorat 
sfaturile oamenilor săi de încredere, și-a ipotecat casa și 
pământul, a încheiat afaceri care păreau proaste pe hârtie, s-a 
împrumutat și mai mult, și-a asumat riscuri care păreau 
excesive, și în cele din urmă, când a aflat că va muri de cancer 
pulmonar, a vândut totul. Și-a încasat câștigurile, a plătit băncile 
și și-a numărat banii. A ieșit în câștig. El a avut dreptate, restul 
lumii s-a înșelat. Nu poţi să nu-l admiri pe Seth Hubbard. Eu unul 
nu l-am cunoscut personal, dar mi-aș fi dorit să-l cunosc. Câţi 
bani, mai exact? Veţi auzi depoziţia domnului Quince Lundy, aici 
de faţă, administratorul desemnat de instanţă pentru averea lui 
Seth Hubbard, și veţi afla că averea se ridică la aproximativ 24 
de milioane de dolari. 

Jake mergea încet, și se opri ca să se uite la câteva feţe când 
rosti suma. Aproape toţi juraţii surâseră. Bravo, Seth. Bun băiat. 
Vreo doi erau cât se poate de șocați. Tracy McMillen, Juratul 
Numărul Doi, îl privi pe Jake cu ochii holbaţi. Însă totul dură doar 
câteva clipe. Nimeni din comitatul Ford nu putea cuprinde cu 
mintea o astfel de cifră. 

— Și-acum, dacă dumneavoastră credeţi că un om care a 
strâns o avere de 24 de milioane de dolari în vreo zece ani știe 


412 


ce face cu banii săi, aveți dreptate. Căci Seth știa exact ce face. 
Cu o zi înainte să se sinucidă, s-a dus la serviciu, s-a așezat la 
birou și a întocmit un nou testament. Un testament olograf, 
perfect legal, lizibil și ușor de înțeles, deloc complicat sau 
încâlcit. Știa că se va sinucide a doua zi, duminică, 2 octombrie, 
și își punea lucrurile în ordine. A plănuit totul. l-a scris un bilet 
unui bărbat pe nume Calvin Boggs, un angajat de-al său, în care 
i-a explicat că își va pune capăt zilelor. Veţi vedea acel 
document în original. A lăsat dispoziţii detaliate pentru slujba de 
înmormântare și pentru înhumare. Veţi vedea și acele originale. 
Și în aceeași sâmbătă, probabil în același birou unde își 
întocmea testamentul, mi-a scris și mie o scrisoare și mi-a lăsat 
dispoziţii specifice. Din nou, veţi vedea originalul. A plănuit totul. 
După ce a terminat de scris, s-a dus la oficiul poștal din Clanton 
și mi-a expediat scrisoarea împreună cu testamentul. Voia să 
primesc scrisoarea luni, deoarece înmormântarea era marţi, la 
ora patru după-amiaza, la Biserica Creștină lrish Road. Detalii, 
oameni buni. Seth s-a ocupat de detalii. Știa exact ce făcea. A 
plănuit totul. Așa cum spuneam, nu este sarcina dumneavoastră 
să distribuiţi banii lui Seth sau să decideţi cine și cât ar trebui să 
primească. Totuși, este sarcina dumneavoastră să determinaţi 
dacă Seth știa ce face. Termenul legal este „capacitate 
testamentară”. Ca să întocmești un testament valid, fie că 
acesta este scris de mână pe spatele unei pungi de cumpărături 
sau bătut la mașină de cinci secretare dintr-un cabinet mare de 
avocatură și semnat în fața notarului, trebuie să ai această 
capacitate testamentară. Este un termen legal ușor de înţeles. 
Inseamnă că trebuie să știi ce faci și, doamnelor și domnilor, 
Seth Hubbard știa exact ce face. Nu era nebun. Nu delira. Nu se 
afla sub influenţa calmantelor sau a altor medicamente. Era în 
deplinătatea facultăților mintale, la fel cum sunteţi și 
dumneavoastră cei de faţă. Se poate argumenta că un om care 
plănuiește să se sinucidă nu poate fi sănătos la cap. Trebuie să 
fii nebun ca să-ţi iei singur zilele, nu? Nu neapărat. Nu în toate 
cazurile. In calitatea dumneavoastră de juraţi, ne așteptăm să 
vă bazaţi pe propriile dumneavoastră experienţe. Poate ați 
cunoscut pe cineva, un prieten apropiat sau chiar un membru 
de familie, care a ajuns la capătul drumului și și-a ales singur 
ieșirea din această lume. Oare acei oameni nu mai erau în toate 
minţile? Se poate, dar cel mai probabil încă erau. Seth în mod 


413 


sigur era. Știa exact ce face. Se lupta cu cancerul pulmonar de 
un an, trecuse prin mai multe runde de chimioterapie și radiații, 
toate fără rezultate, și tumorile intraseră în metastază, 
extinzându-se la coaste și la coloana vertebrală. Avea dureri 
cumplite. La ultima vizită medicală, doctorul îi spusese că nu 
mai are nici măcar o lună de trăit. Când veţi citi ce a scris în ziua 
de dinaintea morţii, vă veţi convinge că Seth Hubbard deţinea 
controlul complet asupra vieţii sale. 

Jake avea un carnețel în mână, dar nu-l folosea. Nu avea 
nevoie. Umbla prin faţa juraţilor, uitându-se în ochii fiecăruia, 
vorbind încet și răspicat de parcă s-ar fi aflat cu toţii în 
sufrageria sa, discutând despre filmele lor preferate. Însă fiecare 
cuvânt era notat undeva. Fiecare propoziţie fusese repetată. 
Fiecare pauză era calculată. Sincronizarea, cadenţa, ritmul - 
toate memorate aproape la perfecţie. 

Chiar și cei mai solicitaţi avocaţi pledanți își petrec doar o 
părticică din timp în faţa juriului. Aceste momente erau rare, și 
Jake le savura din plin. Era ca un actor pe scenă, susținând un 
monolog creat de el, rostind vorbe pline de înţelepciune unui 
public ales. 

Inima îi bătea cu putere; stomacul i se făcuse ghem; 
genunchii i se înmuiaseră. Însă toate acele bătălii interne erau 
sub control și Jake le vorbea calm noilor săi prieteni. 

Trecuseră cinci minute și nu ratase niciun cuvânt. Încă cinci 
minute, și-abia acum începea cu adevărat greul. 

— Și-acum, doamnelor și domnilor, trebuie să vă spun că 
există și o parte neplăcută la această poveste, motivul pentru 
care ne aflăm aici. Seth Hubbard a lăsat în urmă un fiu, o fiică și 
patru nepoți, în testamentul lui, nu le-a lăsat nimic. În termeni 
cât se poate de clari și expliciţi, dar greu de digerat, Seth și-a 
dezmoștenit familia, întrebarea evidentă care se pune este de 
ce. Este tendinţa noastră naturală să întrebăm „de ce ar face 
cineva una ca asta?” însă nu este responsabilitatea 
dumneavoastră să puneţi această întrebare. Seth a făcut-o din 
motive știute doar de el. Repet, el a făcut banii - erau ai lui și 
numai ai lui. Ar fi putut să-i doneze până la ultimul bănuț Crucii 
Roșii sau vreunui teleevanghelist dibaci, sau Partidului 
Comunist. Este treaba lui ce făcea cu banii, nu a 
dumneavoastră, nu a mea și nici a instanţei. În loc să lase banii 
familiei, Seth a lăsat 5% bisericii sale, 5% unui frate de mult 


414 


pierdut și restul de 90% unei femei pe nume Lettie Lang. 
Doamna Lang se află chiar aici, între mine și domnul Lundy. A 
lucrat pentru Seth Hubbard vreme de trei ani ca menajeră, 
bucătăreasă și, uneori, asistentă. Din nou, întrebarea evidentă 
care se pune este de ce? De ce și-a dezmoștenit Seth familia, 
lăsându-i aproape totul unei femei pe care o cunoscuse de atât 
de puţin timp? Credeţi-mă, doamnelor și domnilor, când vă spun 
că aceasta este cea mai grea întrebare cu care m-am confruntat 
vreodată ca avocat. Mi-am pus și eu această întrebare, și-au 
pus-o și ceilalţi avocaţi, și familia Hubbard, chiar și Lettie Lang, 
prietenii și vecinii, practic toți oamenii din acest comitat care au 
auzit povestea. De ce? Adevărul este că nu vom ști niciodată. 
Numai Seth știa, iar el nu se mai află printre noi. Adevărul, 
oameni buni, este că asta nu ne privește pe noi. Noi - avocații, 
judecătorul, juraţii - nu trebuie să ne batem capul cu motivele 
pentru care Seth a făcut ce-a făcut. Sarcina dumneavoastră, 
după cum vă ziceam, este să decideţi doar asupra unei chestiuni 
importante, și anume dacă la momentul la care și-a întocmit 
Seth testamentul gândea limpede și știa ce făcea. Ei bine, 
răspunsul este da. lar dovezile vor arăta asta în mod clar și 
convingător. 

Jake făcu o pauză și ridică un pahar. Bău o gură de apă, 
uitându-se prin sală când făcu asta. Harry Rex îl privea din cel 
de-al doilea rând. Înclină ușor din cap. „Te descurci bine 
momentan. Le-ai captat atenţia. Acum încheierea.” 

Jake reveni la pupitru, se uită peste notițe și continuă: 

— Acum, având în vedere câţi bani sunt în joc, putem să ne 
așteptăm ca situaţia să se tensioneze în următoarele câteva 
zile. Familia lui Seth Hubbard contestă testamentul olograf, și nu 
putem să-i învinovăţim pentru asta. Dumnealor cred cât se 
poate de sincer că banii ar trebui să le revină, și au angajat 
mulți avocaţi pricepuţi ca să atace testamentul olograf. Ei 
pretind că lui Seth îi lipsea capacitatea testamentară. Pretind că 
nu judeca limpede. Pretind că era influențat în mod 
necorespunzător de Lettie Lang. Termenul „influenţă 
necorespunzătoare” este un termen legal și va fi crucial în acest 
caz. Vor încerca să vă convingă că Lettie Lang s-a folosit de 
poziția ei de îngrijitoare ca să devină intimă cu Seth Hubbard. 
Intimitatea poate însemna multe lucruri. Ea îl îngrijea pe Seth, 
câteodată îi făcea baie, îi schimba hainele, făcea curat după el, 


415 


făcea toate lucrurile pe care trebuie să le facă un îngrijitor în 
astfel de situaţii delicate și oribile. Seth era un bătrân muribund, 
ros de un cancer extenuant și letal care îl slăbise foarte mult. 

Jake se întoarse și se uită la Wade Lanier și la trupa de 
avocaţi de la cealaltă masă. 

— Dumnealor vor insinua multe, doamnelor și domnilor, dar 
nu pot dovedi nimic. Seth Hubbard și Lettie Lang nu au 
întreţinut relaţii intime. Vor fi aluzii, sugestii și insinuări, dar 
nicio dovadă, deoarece așa ceva nu s-a întâmplat. 

Jake își azvârli carnețelul pe masă și încheie: 

— Va fi un proces scurt, cu foarte mulţi martori. Ca în orice 
proces, chestiunile discutate vă pot deruta uneori. Avocaţii fac 
asta adesea, în mod intenţionat, dar nu vă lăsaţi amăgiţi. Nu 
uitaţi, doamnelor și domnilor, nu este treaba dumneavoastră să 
distribuiţi banii lui Seth Hubbard. Treaba dumneavoastră este să 
determinaţi dacă el știa ce făcea când și-a întocmit ultimul 
testament. Nici mai mult, nici mai puţin. Vă mulţumesc. 

La solicitarea expresă a judecătorului Atlee, contestatarii 
acceptaseră ca pledoariile de deschidere și de încheiere să fie 
ținute de Wade Lanier. Acesta veni la pupitru într-un sacou botit, 
o cravată prea scurtă și o cămașă abia băgată în pantaloni. Cele 
câteva smocuri de păr de pe lângă urechile sale erau zburlite în 
toate direcţiile. Lăsa impresia unui om flegmatic și distrat care 
ar putea uita să se mai prezinte și a doua zi. Totul era însă 
menit să inducă juriul în eroare. Jake știa prea bine asta. 

El începu prin a spune: 

— Vă mulţumesc, domnule Brigance. Particip la procese de 
treizeci de ani și nu am mai întâlnit un tânăr avocat cu talentul 
lui Jake Brigance. Locuitorii din comitatul Ford sunt norocoși să 
aibă un tânăr avocat atât de promiţător printre ei. Este o onoare 
să mă aflu aici, înfruntându-l în această veche și distinsă sală de 
judecată. 

Făcu o pauză ca să-și verifice notițele, în vreme ce Jake se 
perpelea din pricina laudelor false. Când nu se afla în fața 
juriului, Lanier era foarte calm și se exprima foarte clar. Acum, 
pe scenă, era sociabil, simplu și extrem de plăcut. 

— Acestea sunt doar pledoariile de deschidere, așa că nimic 
din ce spun eu sau din ce tocmai a spus domnul Brigance nu 
constituie probă. Probele provin dintr-un singur loc, și anume de 
pe scaunul martorilor, aflat chiar în faţa dumneavoastră. 


416 


Avocaţii se mai lasă purtaţi de val uneori, declarând lucruri pe 
care nu le pot dovedi apoi la proces și omiţțând fapte importante 
pe care juriul ar trebui să le cunoască. De exemplu, domnul 
Brigance nu a menţionat faptul că, atunci când Seth Hubbard și- 
a întocmit ultimul testament, singura persoană aflată în clădire 
cu el era Lettie Lang. Era într-o sâmbătă dimineaţă, or ea nu 
lucra niciodată sâmbăta. A mers la el acasă, și de acolo l-a dus 
cu noul său Cadillac la birou. El a descuiat. Au intrat înăuntru. Ea 
spune că a chemat-o acolo ca să-i facă curat, dar ea nu mai 
făcuse niciodată asta. Erau singuri. Vreo două ore au fost singuri 
în birourile Companiei de Cherestea Berring, cartierul general al 
lui Seth Hubbard. Când au ajuns acolo sâmbătă dimineaţă, Seth 
Hubbard avea un testament întocmit cu un an în urmă deo 
firmă serioasă de avocaţi din Tupelo, avocaţi în care avusese 
încredere ani la rândul, și în acel testament lăsa aproape totul 
celor doi copii majori ai săi și celor patru nepoți. Un testament 
tipic. Un testament standard. Un testament rezonabil. Genul de 
testament pe care mai orice american îl întocmește și semnează 
la un moment dat. Nouăzeci la sută din toate proprietăţile lăsate 
moștenire prin testamente ajung la rudele răposatului. Așa ar 
trebui să stea lucrurile. 

Lanier se plimba și el acum, cu trupul său mătăhălos îndoit 
ușor de la mijloc. 

— Insă după ce a petrecut două ore la birou, singur cu Lettie 
Lang, când a plecat avea un alt testament, unul întocmit chiar 
de el, prin care își dezmoștenea copiii și nepoţii și prin care-i 
lăsa menajerei 90% din avere. Vi se pare rezonabil, oameni 
buni? Haideţi să privim situaţia în ansamblu. Seth Hubbard se 
lupta cu cancerul de un an - o încleștare teribilă, o luptă pe care 
o pierdea. Știa asta. Cea mai apropiată persoană de Seth 
Hubbard în ultimele sale zile pe acest pământ a fost Lettie Lang. 
In zilele bune, ea îi gătea, făcea curat prin casă și alte cele, iar 
în zilele proaste îl hrănea, îi făcea baie, îl îmbrăca, făcea curat 
după el. Ea știa că Seth era pe moarte - nu era niciun secret. De 
asemenea, știa că era bogat, și că relaţia lui cu copiii săi majori 
era destul de încordată. 

Lanier se opri lângă scaunul martorilor, își întinse teatral 
braţele în lături și întrebă cu glas tare: 

— lar noi să credem că ea nu se gândea la bani? Haideţi, 
oameni buni, să fim serioşi! Doamna Lang vă va spune că a 


417 


muncit toată viaţa ca menajeră, că soţul dumneaei, domnul 
Simeon Lang, aflat acum la închisoare, lucra cu intermitențe și 
că nu se putea baza pe leafa lui, și că a crescut cinci copii în 
condiţii financiare grele. Viaţa lor era dură! Nu au putut pune 
niciodată bani deoparte. Ca multă lume, Lettie Lang era lefteră. 
Mereu a fost lefteră. Și, urmărindu-și șeful îndreptându-se cu 
pași repezi spre moarte, știți bine că se gândea la bani. Stă în 
firea tuturor oamenilor. Nu este vina ei. Nu vreau să insinuez că 
ar fi o femeie rea sau lacomă. Care dintre noi nu s-ar fi gândit la 
bani? Și în acea sâmbătă dimineaţă din octombrie anul trecut, 
Lettie și-a dus șeful cu mașina la birou, unde au rămas singuri 
vreme de două ore. Și cât au fost singuri, una dintre cele mai 
mari averi din istoria acestui stat și-a schimbat destinatarul. 
Douăzeci și patru de milioane de dolari au fost transferați de la 
familia Hubbard către o menajeră pe care Seth Hubbard o 
cunoștea doar de trei ani. 

Lanier se opri în mod magistral, lăsând ultima propoziţie să 
răsune în sala de judecată. „E bun, al naibii”, se gândi Jake, 
uitându-se la juriu de parcă totul mergea strună. Frank Doley îi 
aruncă o privire ce părea să spună „Te dispreţuiesc”. 

Lanier își cobori glasul și continuă: 

— Vom încerca să dovedim că Seth Hubbard a fost influențat 
necorespunzător de doamna Lang. Chestiunea influenţei 
necorespunzătoare reprezintă cheia acestui caz, și sunt mai 
multe modalităţi de a o demonstra. Un indiciu al influenţei este 
oferirea unui cadou neobișnuit sau nerezonabil. Cadoul oferit de 
Seth Hubbard doamnei Lang este, în mod evident, extrem de 
neobișnuit și nerezonabil. lertaţi-mă. Nu știu ce adjective să 
folosesc ca să-l descriu. Nouăzeci la sută din douăzeci și patru 
de milioane? Și nimic familiei? Este destul de neobișnuit, oameni 
buni. Și, după părerea mea, destul de nerezonabil. Este un caz 
bătător la ochi de influență necorespunzătoare. Dacă voia să 
facă un gest frumos pentru menajera lui, îi putea lăsa un milion 
de dolari. Mie mi se pare un cadou destul de generos. Două 
milioane? Sau cinci? De fapt, după umila mea părere, orice 
sumă care depășește un milion de dolari poate fi considerată 
neobișnuită și nerezonabilă, dată fiind perioada scurtă de timp 
în care cei doi s-au cunoscut. 

Lanier reveni la pupitru și aruncă o privire peste notițe, apoi 
se uită la ceas. Opt minute, și nu se grăbea deloc. 


418 


— Vom încerca să dovedim influenţa necorespunzătoare 
aducând în discuţie un testament anterior întocmit de Seth 
Hubbard. Acest testament a fost întocmit de o firmă importantă 
de avocatură din Tupelo, cu un an înainte de moartea lui Seth, și 
el lăsa cam 95% din avere familiei. Este un testament 
complicat, cu foarte multe detalii tehnice pe care doar avocații 
specializaţi în drept financiar le înţeleg pe deplin. Eu nu le-am 
priceput pe de-a-ntregul și nu voi încerca să vă plictisesc cu ele. 
Scopul  discutării acestui testament anterior este de a 
demonstra că Seth nu mai judeca limpede. Testamentul 
anterior, fiind întocmit de avocaţi specializaţi care știau ce fac, 
nu de un om aflat pe punctul de a se spânzura, profită la 
maximum de codul fiscal. Făcând asta, economisește trei 
milioane de dolari care altfel ar fi pierduţi în impozite. Conform 
testamentului olograf al domnului Hubbard, Fiscul obţine 51%, 
adică peste 12 milioane de dolari. Conform testamentului 
anterior, Fiscul obţine 9 milioane de dolari. Acum, domnului 
Brigance îi place să spună că Seth Hubbard știa exact ce făcea. 
Eu unul mă îndoiesc. Gândiţi-vă puţin, oameni buni. Un om 
suficient de iscusit și de inteligent încât să acumuleze o avere în 
zece ani nu încropește un document scris de mână care îl face 
să piardă trei milioane de dolari dintr-un foc. Este absurd! Este 
neobișnuit și nerezonabil! 

Cu coatele rezemate de pupitru, el îi privi în ochi pe juraţi, 
care așteptau. Într-un final rosti: 

— Daţi-mi voie să închei, și trebuie să vă spun că aveţi noroc 
- nici Jake Brigance, nici eu nu credem în discursuri lungi. Și nici 
domnul judecător Atlee, dacă tot veni vorba. 

Unii oameni zâmbiră; era aproape haios. 

— Aş dori să închei cu ideea de la început, cu prima mea 
imagine despre acest proces. Gândiţi-vă la Seth Hubbard, pe 1 
octombrie, anul trecut, știind că-l paște moartea și hotărât deja 
să își grăbească sfârșitul, chinuit de durere și îndopat cu 
calmante, trist, singur, înstrăinat de copii și nepoți, un bătrân 
muribund și înverșunat care se dăduse bătut, și singura 
persoană aflată suficient de aproape încât să-l asculte și să-l 
consoleze era Lettie Lang. Nu vom ști niciodată cât de apropiaţi 
au fost în realitate. Nu vom ști niciodată ce era între ei. Însă 
știm rezultatul. Doamnelor și domnilor, acesta este un caz clar 


419 


de om ce face o greșeală cumplită sub influenţa cuiva care 
urmărea să pună mâna pe banii lui. 

După ce Lanier se așeză, judecătorul Atlee zise: 

— Puteţi să vă chemaţi în boxă primul martor, domnule 
Brigance. 

— Prezumtivii moștenitori îl cheamă pe șeriful Ozzie Walls. 

Din al doilea rând, Ozzie veni repede în boxa martorilor și 
depuse jurământul. Quince Lundy se așeză la masă în dreapta 
lui Jake; deși practicase avocatura aproape patruzeci de ani, 
evita sălile de judecată. Jake îi dăduse dispoziţie să se mai uite 
din când în când la juraţi și să facă observaţii. In timp ce Ozzie 
se făcea comod, Lundy îi strecură un bileţel pe care scria: 


Te-ai descurcat foarte bine. La fel și Lanier. Juriul este 
împărțit. 
E de rău. 


„Da, mersi”, se gândi Jake. 
Portia îi dădu un carnețel. Notase pe acesta: 


Frank Doley este răul în stare pură. 


„Ce mai echipă!” își zise Jake. Acum nu-i mai trebuia decât ca 
Lucien să-i sufle sfaturi proaste și să-i enerveze pe toți cei din 
sala de judecată. 

Jake începu să-i pună întrebări lui Ozzie, iar acesta descrise 
locul sinuciderii. Îi arătă patru fotografii mari color ale lui Seth 
Hubbard atârnând în laţ. Acestea fură trecute din mână în mână 
în boxa juraţilor, pentru a amplifica șocul. Jake obiectase la 
folosirea imaginilor din cauza violenței lor. Lanier obiectase 
deoarece imaginile puteau trezi un sentiment de milă pentru 
Seth. În cele din urmă, judecătorul Atlee decisese că juriul 
trebuia să le vadă. După ce fotografiile fură admise ca probe, 
Ozzie prezentă biletul pe care Seth i-l lăsase lui Calvin Boggs pe 
masa din bucătăria sa. Biletul fu proiectat pe un ecran mare 
instalat în fața juriului și fiecare jurat primi o copie. In bilet era 
scris: 


Lui Calvin. Te rog să informezi autoritățile că mi-am luat 
singur zilele, fără ajutor din partea altcuiva. Pe foaia 
alăturată am lăsat instrucțiuni specifice privind 


420 


înmormântarea mea. Fără autopsie! S.H. Data de 2 
octombrie 1988. 


Jake prezentă originalele biletelor cu dispoziţii pentru slujba 
de înmormântare și pentru înhumare, obţinu admiterea lor fără 
nicio obiecție și le proiectă pe ecranul mare. Fiecare jurat primi 
un exemplar. În ele era scris: 


Instrucţiuni pentru slujba de înmormântare: 

Vreau o slujbă simplă la Biserica Creștină Irish Road, 
marți, pe 4 octombrie, la ora 4 după-amiaza, pe care să o 
oficieze pastorul Don McElwain. Aș dori ca dna Nora Baines 
să cânte The Old Rugged Cross. Nu vreau să țină nimeni 
nicio cuvântare. Nici nu-mi închipui că și-ar dori cineva să 
facă una ca asta. In afară de asta, pastorul McElwain poate 
spune orice vrea, câtă vreme nu depășește treizeci de 
minute. 

Dacă vor fi negri care vor dori să participe la slujbă, li se 
va permite acest lucru. Dacă nu li se dă voie să participe, 
mai bine săriți peste slujbă și băgați-mă direct în pământ. 

Următoarele persoane îmi vor duce coșciugul: Harvey 
Moss, Duane Thomas, Steve Holland, Billy Bowles, Mike 
Mills și Walter Robinson. 


Instrucţiuni pentru înhumare: 

Am cumpărat de curând un loc de veci în cimitirul Irish 
Road, din spatele bisericii. Am vorbit cu domnul Magargel 
de la firma de pompe funebre și i-am plătit pentru sicriu. 

Nu vreau cavou. Imediat după slujba de la biserică, 
vreau o înhumare rapidă - maxim cinci minute - apoi să fie 
coborât sicriul. 

Cu bine. Ne vedem în lumea de dincolo. 

Seth Hubbard 


Jake se adresă martorului, întrebându-l: 

— Și, domnule șerif Walls, acest bilet de adio și aceste 
dispoziţii au fost găsite de dumneavoastră și de oamenii 
dumneavoastră în casa lui Seth Hubbard la scurt timp după 
descoperirea cadavrului său, corect? 

— Corect. 


421 


— Ce aţi făcut cu ele? 

— Le-am confiscat, le-am fotocopiat, iar a doua zi le-am 
predat familiei domnului Hubbard, în casa dumnealui. 

— Nu mai am întrebări, onorată instanţă. 

— Doriţi să puneţi întrebări, domnule Lanier? 

— Nu. 

— Sunteţi liber, domnule șerif Walls. vă mulţumim. Domnule 
Brigance? 

— Da, onorată instanţă, la acest moment aș dori ca juriul să 
afle că toate părţile implicate au stipulat că documentele 
admise ca probe până acum au fost scrise de domnul Seth 
Hubbard. 

— Domnule Lanier? 

— Da, onorată instanță, așa am stipulat. 

— Foarte bine, asta înseamnă că nu este contestată 
paternitatea acestor documente. Continuaţi, domnule Brigance. 

— Prezumtivii moștenitori îl cheamă în boxa martorilor pe 
domnul Calvin Bogos, zise Jake. 

Așteptară până când Calvin fu adus din camera martorilor. 
Om crescut la ţară, care nu avusese în viața lui cravată, era 
evident că nici nu-i trecuse prin cap să își cumpere una pentru 
această ocazie. Purta o cămașă cadrilată ponosită, peticită la 
coate, pantaloni kaki murdari, cizme murdare și părea să fi 
nimerit în sala de judecată direct dintr-o expediţie de tăiat 
lemne. Era intimidat și copleșit de atmosferă, și în câteva 
secunde începu să se poticnească în timp ce descria groaza de 
a-și găsi șeful atârnat de un platan. 

— La ce oră v-a sunat dumnealui în acea duminică dimineaţă? 
întrebă Jake. 

— Pe la nouă, și mi-a spus să ne întâlnim la pod la ora două. 

— Și aţi ajuns acolo la două fix, corect? 

— Da, domnule. 

Jake plănuia să îl folosească pe Boggs ca să demonstreze 
atenţia pentru detalii a lui Seth. Mai târziu avea să susţină în 
fața juriului că Seth a lăsat biletul pe masă, și-a împachetat 
funia și scara, s-a dus cu mașina în locul respectiv și s-a asigurat 
că va fi mort de-a binelea până la ora două după-amiază, când 
avea să ajungă Calvin acolo. Voia să fie găsit la scurtă vreme 
după producerea morţii. Altminteri, ar fi putut trece zile bune 
până să-l descopere cineva. 


422 


Lanier nu avea nimic de întrebat. Martorul fu lăsat să plece. 

— Chemaţi-vă următorul martor, domnule Brigance, rosti 
judecătorul Atlee. 

— Prezumtivii moștenitori îl cheamă în boxa martorilor pe 
coronerul comitatului, Finn Plunkett, anunţă Jake. 

Finn Plunkett era poștaș când fusese ales coronerul 
comitatului, în urmă cu treisprezece ani. La vremea respectivă, 
nu avea deloc experienţă medicală; statul Mississippi nu 
impunea această condiţie. Nu fusese niciodată la vreun loc al 
crimei. Faptul că statul încă își alegea coronerii era bizar; era 
unul dintre ultimele state în care se mai practica asta. De fapt, 
era unul dintre puţinele state care mai păstra asemenea 
ritualuri. Vreme de treisprezece ani, Finn fusese chemat la orice 
oră din zi și din noapte în tot felul de locuri - aziluri de bătrâni, 
spitale, locuri unde se petrecuseră accidente, crâșme, râuri și 
lacuri, case devastate de violenţă domestică. Datoria lui era de 
a inspecta cadavrul și a declara solemn: „Da, e mort”. Apoi 
specula asupra cauzei morții și semna un certificat de deces. 

Fusese de față când îl coborâseră pe Seth din copac. Spusese 
„Da, e mort”. Moarte prin spânzurare, sinucidere. Asfixiere și gât 
rupt. Jake îi puse întrebări, iar el explică repede juriului ceea ce 
era deja cât se poate de evident. Wade Lanier nu avu nicio 
întrebare de pus. 

Jake o chemă în boxa martorilor pe fosta lui secretară, Roxy 
Brisco, care, după ce se despărţiseră în termeni nu tocmai 
cordiali, refuzase inițial să depună mărturie. Așa că Jake 
obținuse o citaţie și-i explicase că poate ajunge la închisoare 
dacă o ignoră. Ea bătu imediat în retragere și veni în boxă 
îmbrăcată corespunzător.  Cooperară și  trecură prin 
evenimentele dimineții de 3 octombrie, când ea sosise în birou 
cu corespondenţa. Identifică plicul, scrisoarea și testamentul de 
două pagini expediate de Seth Hubbard, iar judecătorul Atlee le 
admise ca probe materiale din partea prezumtivilor moștenitori. 
Nu există nicio obiecție din cealaltă tabără. Urmând un scenariu 
sugerat de judecător, Jake proiectă pe ecran o versiune mărită a 
scrisorii primite de la Seth. De asemenea, înmână câte un 
exemplar fiecărui jurat. Judecătorul Atlee zise: 

— Și-acum, doamnelor și domnilor, vom zăbovi câteva clipe, 
timp în care dumneavoastră veţi citi cu atenţie această 
scrisoare. 


423 


Sala de judecată se cufundă brusc în liniște, în vreme ce 
jurații citeau copiile primite, iar spectatorii citeau de pe ecran. 


Veti găsi aici ultimul meu testament, scris de mine 
cuvânt cu cuvânt, semnat și datat de mine. Am consultat 
legile statului Mississippi și sunt convins că este un 
testament olograf adecvat, astfel încât trebuie să fie pus în 
vigoare de instanță. Nu am avut niciun martor când am 
semnat acest testament deoarece, așa cum știți, nu este 
nevoie de martori pentru testamentele olografe. Acum un 
an am semnat o variantă mai consistentă în birourile 
cabinetului de avocatură Rush, din Tupelo, însă am 
renunțat la acel act. 

Este foarte probabil ca documentul de față să işte 
scandal, de aceea doresc ca dumneavoastră să fiti avocatul 
care se ocupă de partajul succesoral al averii mele. Vreau 
ca acest testament să fie apărat cu orice pret și știu că 
dumneavoastră puteți face asta. l-am exclus în mod 
intenționat pe cei doi copii ai mei, acum la casele lor, pe 
Copiii lor și pe cele două foste soții. Nu sunt deloc oameni 
cumsecade și se vor lupta până în pânzele albe, așa că 
trebuie să fiți pregătit. Averea mea este consistentă - ei 
nici măcar nu au idee care-i mărimea sa adevărată - și 
când se va afla, vor porni la atac. Luptaţi-vă cu ei, domnule 
Brigance, luptați-vă până la capăt. Trebuie să triumfăm. 

Alături de biletul meu de adio am lăsat instructiuni cu 
privire la înmormântarea și înhumarea mea. Nu pomeniti 
nimic despre ultimul meu testament decât după 
înmormântare. Vreau ca rudele mele să fie silite să treacă 
prin toate obiceiurile de doliu înainte să-și dea seama că nu 
se vor alege cu nimic. Urmăriți-i cum se prefac - sunt foarte 
priceputi la asta. Nu țin deloc la mine. 

Vă mulțumesc în avans pentru reprezentarea plină de 
râvnă pe care mi-o veti asigura. Nu va fi ușor. Singura mea 
alinare vine din faptul că nu voi fi acolo, ca să fiu silit să 
trec printr-un asemenea carnagiu agonizant. 


Încet, pe măsură ce juraţii terminau de citit, nu se puteau 
abține să nu se uite în public, la Herschel Hubbard și Ramona 
Dafoe. Ei îi venea să plângă, dar în acel moment presupunea (în 


424 


mod corect, de altfel) că toţi cei care o priveau ar fi crezut că 
doar se preface. Așa că își lăsă privirea în podea, la fel ca fratele 
și soţul ei, și așteptară toţi trei să treacă acest moment jenant și 
oribil. 
Într-un final, parcă după o veșnicie, judecătorul Atlee spuse: 
— Haideţi să luăm o pauză de cincisprezece minute. 
* 


În pofida avertismentelor lui Seth în privinta pericolelor 
fumatului, cel puțin jumătate dintre jurați voiau să-și aprindă o 
țigară. Nefumătorii rămaseră în sala juriului și băură cafea, în 
vreme ce restul fură conduși de un aprod într-o mică curte 
interioară care dădea spre partea de nord a peluzei tribunalului. 
Își aprinseră repede ţigările și începură să pufăie de zor. Nevin 
Dark încerca să se lase și reușise să coboare până la jumătate 
de pachet pe zi, însă în acel moment simţea nevoia de nicotină. 
Jim Whitehurst se furișă lângă el, trase un fum și zise: 

— Ce părere aveţi, domnule președinte? 

Judecătorul Atlee fusese foarte explicit când îi avertizase: „Nu 
discutaţi despre caz”. Însă toţi juraţii din orice proces de-abia 
așteaptă să discute ce au văzut și au auzit. Nevin spuse, 
aproape în șoaptă: 

— Se pare că moșul știa exact ce face. Tu ce crezi? 

— Nu încape îndoială, murmură Jim. 

Chiar deasupra lor, în biblioteca de drept a comitatului se 
întruniseră Jake, Portia, Lettie, Quince Lundy și Harry Rex, toţi 
cu propriile observaţii și opinii. Portia era neliniștită deoarece 
Frank Doley, Numărul Doisprezece, se tot holba la ea, 
încruntându-se și dând mărunt din buze de parcă ar fi înjurat. 
Lui Lettie i se părea că Debbie Lacker, Numărul Zece, aţipise, iar 
Harry Rex era sigur că Numărului Doi, Tracy McMillen, îi căzuse 
deja cu tronc Jake. Quince Lundy susţinea în continuare că juriul 
era împărţit, dar Harry Rex spunea că vor avea noroc dacă obţin 
măcar patru voturi. Jake îl rugă politicos să tacă din gură și îi 
aminti de previziunile lui sumbre din timpul procesului lui Carl 
Lee Hailey. 

După zece minute de sporovăială fără rost, Jake își jură să ia 
prânzul de unul singur. 

Când reveniră în sala de judecată, îl chemă în boxă pe Quince 
Lundy și îi puse o serie de întrebări insipide, dar necesare, 
despre implicarea lui, despre desemnarea lui drept 


425 


administrator și despre înlocuirea lui Russell Amburgh, care nu 
dorise să participe la proces. Lundy explică sec îndatoririle de 
administrator și făcu o treabă nemaipomenită în a le prezenta 
pe atât de plictisitoare pe cât și erau în realitate. Jake îi arătă 
testamentul olograf original și îi ceru să-l identifice. 

— Acesta este testamentul olograf care a fost admis pentru 
autentificare pe 4 octombrie anul trecut, zise Lundy. Semnat de 
domnul Seth Hubbard în prima zi din octombrie. 

— Haideţi să aruncăm o privire, rosti Jake, proiectând 
documentul pe ecran, înmânându-le fotocopii juraţilor. 

— Vă rog să citiţi pe îndelete, doamnelor și domnilor, spuse 
judecătorul Atlee. Veţi avea voie să luaţi toate documentele și 
probele în sala juriului când veţi începe deliberările. 

Jake rămase la pupitru, cu un exemplar al testamentului în 
mână, și se prefăcu că-l citește în timp ce îi studia atent pe 
juraţi. Majoritatea părură să se încrunte în anumite momente, și 
el presupuse că sintagma „să piară în chinuri” le provocase 
această reacţie. El citise testamentul de-o sută de ori și încă 
avea aceleași două reacţii. Prima: îi lăsa impresia unui om rău, 
aspru, crud și nerezonabil. A doua: îl făcea să se întrebe ce 
făcea Lettie de o îndrăgise moșul atât de mult. Însă, ca 
întotdeauna, la o nouă lectură se convingea că Seth știa precis 
ce face. Atâta vreme cât o persoană are capacitate 
testamentară, atunci acea persoană poate lăsa moșteniri oricât 
de fanteziste și de nerezonabile. 

După ce termină de citit și ultimul jurat, Jake închise 
proiectorul de deasupra capului său. El și Quince Lundy își 
petrecură apoi o jumătate de oră consemnând punctele cruciale 
din drumul uimitor de zece ani al lui Seth Hubbard, de la ruina în 
care îl lăsase cel de-al doilea divorț până la o avere cum nu mai 
văzuse nimeni din comitatul Ford vreodată. 

La ora douăsprezece și jumătate, judecătorul Atlee anunţă o 
pauză până la ora două. 


426 


42. 


Polițistul tocmai pleca de la spital când sosi Lucien. Discutară 
puţin pe holul de la intrare, doar câteva vorbe despre Lonny 
Clark, aflat încă la etajul doi și într-o situaţie nu tocmai bună în 
continuare. Avusese o noapte grea și doctorii nu permiteau nicio 
vizită. Lucien se rătăci prin spital și ajunse la etajul doi peste o 
oră. Nu era niciun poliţist la ușă, nicio asistentă care să aibă 
grijă de Lonny. Lucien se furișă în cameră, îl zgâlțâi ușor pe Ancil 
de braţ și zise: 

— Ancil. Ancil, ești treaz? 

Însă Ancil nu era treaz. 

x 

La micuța firmă Brigance toți cei prezenți conveniră că 
dimineața nu ar fi putut decurge mai bine de-atât. Citirea 
biletului de adio, a dispozițiilor pentru slujba de înmormântare și 
pentru înhumare, a testamentului olograf și a scrisorii adresate 
lui Jake lăsa să se înţeleagă foarte clar că Seth Hubbard plănuise 
totul și nu pierduse nicio clipă controlul asupra situației. 
Pledoaria de deschidere a lui Jake fusese convingătoare. 
Pledoaria lui Lanier, în schimb, fusese cel puţin la fel de 
măiastră. Una peste alta, un început bun. 

Jake începu ședința de după-amiază chemându-l în boxa 
martorilor pe pastorul Don McElwain, de la Biserica Creștină Irish 
Road. Predicatorul informă juriul că vorbise puţin cu Seth după 
slujba din 2 octombrie, cu câteva ore înainte ca acesta să se 
spânzure. Știa că Seth era grav bolnav, deși nu știa că doctorii îl 
anunţțaseră că mai are doar câteva săptămâni de trăit. In acea 
dimineaţă, Seth părea într-o dispoziţie bună, fiind vioi, chiar 
zâmbitor, și îi spusese lui McElwain că îi plăcuse mult predica. 
Deși era bolnav și slăbit, nu părea să fie sub influenţa 
medicamentaţiei. Era membru al congregaţiei de douăzeci de 
ani și de obicei venea la biserică cam o dată pe lună. Cu trei 
săptămâni înaintea morţii, Seth achiziționase cu 350 de dolari 
un loc de veci la cimitir, exact locul în care era îngropat acum. 

Trezorierul bisericii fu următorul la rând. Domnul Willis Stubbs 
mărturisi că Seth lăsase în cutia milei un cec în valoare de 500 


427 


de dolari, datat pe 2 octombrie. În acel an, Seth contribuise cu 2 
600 de dolari. 

Domnul Everett Walker trecu în boxă și le dezvălui un 
moment intim din ceea ce fusese probabil ultima conversaţie pe 
care o purtase Seth cu cineva. In timp ce se îndreptau spre 
parcare, după slujbă, domnul Walker îl întrebase cum mergeau 
afacerile. Seth făcuse o glumă despre un sezon bun de uragane. 
Mai multe uragane însemnau mai multe pagube și o creștere a 
cererii de lemn. Seth susținea că iubește uraganele. Conform 
spuselor domnului Walker, prietenul său era ager, pus pe șotii și 
nu părea să aibă dureri. Sigur că era slăbit. Când domnul Walker 
a auzit mai târziu că Seth își luase singur viața la scurt timp 
după conversaţia lor, a fost uluit. Omul părea relaxat, în apele 
lui, chiar mulţumit. Il cunoștea pe Seth de mulți ani și știa că nu 
era deloc un spirit gregar. Seth era mai degrabă un om discret 
care își vedea de ale lui și vorbea puţin. Și-l amintea pe Seth 
zâmbind când urcase la volan în acea duminică, și îi zisese soției 
sale că era ceva rar să-l vezi zâmbind. 

Doamna Gilda Chatham declară în fața juriului că ea și soțul ei 
stătuseră în spatele lui Seth la acea ultimă slujbă, vorbiseră 
puţin cu el când se terminase slujba și nu observaseră nimic 
care să sugereze că s-ar fi aflat în pragul unui asemenea act 
neașteptat. Doamna Nettie Vinson mărturisi că îl salutase pe 
Seth la plecarea din biserică și că el părea neobișnuit de 
prietenos. 

După o scurtă pauză, oncologul lui Seth, un anume doctor 
Talbert de la centrul medical regional din Tupelo, depuse 
jurământul și izbuti să-i plictisească repede pe cei din sală cu o 
descriere lungă și seacă a cancerului pulmonar de care suferise 
pacientul său. Îl tratase pe Seth vreme de aproape un an și, 
verificându-și notițele, prezentă derularea operaţiei, apoi a 
chimioterapiei, radiaţiilor și medicamentaţiei. De la început 
știuseră că speranțele erau slabe, dar Seth luptase din răsputeri. 
Când cancerul se extinsese la coloana vertebrală și la coaste, se 
convinseseră că sfârșitul era aproape. Doctorul Talbert îl văzuse 
pe Seth cu două săptămâni înainte de moartea acestuia și 
fusese surprins de determinarea lui de a continua lupta. Însă 
durerile erau tot mai intense. li crescuse doza de Demerol până 
la o sută de miligrame la fiecare trei, patru ore. Seth prefera să 
nu ia Demerolul deoarece medicamentul îl ameţea de cele mai 


428 


multe ori, de fapt, spusese de câteva ori că încerca să treacă de 
fiecare zi fără calmante. Doctorul Talbert nu știa câte pastile lua 
Seth mai exact. În ultimele două luni, el îi prescrisese două sute. 

Jake urmărea două ţinte prin aducerea doctorului în boxa 
martorilor. În primul rând, voia să stabilească faptul că pe Seth 
cancerul aproape îl omorâse, astfel încât decizia sinuciderii să 
nu mai pară atât de drastică și de nerezonabilă. Jake plănuia să 
argumenteze mai târziu că Seth gândea limpede în ultimele sale 
zile, indiferent de modul în care alesese să moară. Durerea era 
insuportabilă, sfârșitul era aproape, el doar grăbise lucrurile. În 
al doilea rând, Jake voia să abordeze primul chestiunea efectelor 
secundare ale Demerolului. Lanier pregătise niște depoziţii de 
categorie grea, un expert care avea să spună că puternicul 
narcotic, luat în cantităţile prescrise, îi afectase grav judecata lui 
Seth. 

Un fapt bizar în acest caz era că ultima reţetă nu fusese 
găsită. Seth cumpărase pastilele de la o farmacie din Tupelo, cu 
șase zile înainte să moară, apoi aparent se descotorosise de ele; 
astfel încât nu exista nicio dovadă cu privire la cantitatea 
consumată în realitate. Conform dispoziţiilor sale explicite, 
fusese înmormântat fără autopsie. Cu luni în urmă, Wade Lanier 
sugerase, în mod neoficial, ca trupul să fie deshumat pentru 
teste de toxicitate. Judecătorul Atlee refuzase; tot în mod 
neoficial. Nivelul narcoticelor din sângele lui Seth în duminica în 
care murise nu era neapărat relevant pentru nivelul din ziua 
precedentă, în care își scrisese testamentul. Judecătorul Atlee 
părea să fie extrem de deranjat de ideea de a scoate o persoană 
din pământ după ce fusese lăsată acolo să se odihnească pe 
veci. 

Jake era mulţumit de depoziţia doctorului Talbert. Stabiliseră 
foarte clar că Seth încerca să evite Demerolul, și că nu exista 
nicio cale de a putea dovedi cât anume din această substanţă 
era în sistemul lui când își întocmise testamentul. 

Wade Lanier reuși să-l facă pe doctor să admită că un pacient 
care ia șase până la opt pastile de Demerol pe zi, la 100 de 
miligrame fiecare, nu ar trebui să ia decizii importante, mai ales 
unele ce implică sume mari de bani. Un asemenea pacient ar 
trebui să se odihnească undeva, într-un loc comod și liniștit - să 
nu conducă, să nu facă activităţi fizice, să nu ia decizii cruciale. 


429 


După ce doctorul fu lăsat să plece, Jake o chemă în boxă pe 
Arlene Trotter, secretara și șefa de birou a lui Seth. Ea urma să 
fie ultima martoră înainte de Lettie, și cum se apropiau cu pași 
repezi de ora cinci după-amiaza, Jake hotărî să o lase pe Lettie 
pentru miercuri dimineaţă. Vorbise cu Arlene de multe ori de la 
moartea lui Seth și își făcea griji cu privire la chemarea ei în 
boxa martorilor, însă nu avea de ales. Dacă nu o chema el, cu 
siguranţă ar fi făcut-o Wade Lanier. | se luase depoziţia la 
începutul lui februarie și ea fusese evazivă, în opinia lui Jake. 
După patru ore, el ajunse să fie convins că ea fusese pregătită 
de Lanier sau de cineva care lucra pentru acesta. Totuși, de 
vreme ce ea era persoana care își petrecuse cel mai mult timp 
cu Seth în ultima lui săptămână de viață, mărturia ei era 
crucială. 

Părea îngrozită când jură să spună numai adevărul și luă loc 
pe scaun. Se uită la juraţi, care o urmăreau îndeaproape. Jake îi 
puse întrebările preliminare, cele cu răspunsuri ușoare și 
evidente, iar ea păru să se mai liniștească. Stabiliră că de luni 
până vineri, în săptămâna de dinaintea morţii sale, Seth sosise 
la birou în fiecare dimineaţă pe la nouă, adică mai târziu decât 
obișnuia. Era energic și în toane bune până la amiază, când 
trăgea un pui de somn pe canapeaua din biroul lui. Nu mânca, 
deși Arlene îi tot oferea gustări și sandviciuri. Tot mai fuma - nu 
reușise să se lase. Ca întotdeauna, își ţinea ușa închisă, așa că 
Arlene nu știa sigur ce făcea. Totuși, fusese ocupat în acea 
săptămână cu vânzarea a trei terenuri împădurite din Carolina 
de Sud. Vorbea mult la telefon, ceea ce nu era deloc neobișnuit. 
Cel puţin o dată pe oră ieșea din clădire și se plimba prin 
împrejurimi. Se oprea și vorbea cu unii angajaţi. Flirta cu Kamila, 
fata de la recepţie. Arlene știa că avea dureri mari deoarece 
uneori nu le putea ascunde, deși nu ar fi recunoscut asta nici în 
ruptul capului. li zisese o dată, într-o doară, că lua Demerol, însă 
ea nu văzuse niciodată flaconul de pastile. 

Nu, nu avea privirea sticloasă. Nu bălmăjea cuvintele. 
Câteodată era obosit, și dormea des. De obicei pleca pe la trei 
sau patru. 

Jake reuși să creioneze imaginea unui om aflat încă la cârmă, 
un șef ce muncea ca și cum totul era în regulă. Vreme de cinci 
zile consecutive înainte să scrie noul testament, Seth Hubbard 
venise la birou, vorbise la telefon, se ocupase de afaceri. 


430 


Wade Lanier începu interogarea martorei spunând: 

— Haideţi să vorbim despre terenurile acestea împădurite din 
Carolina de Sud, doamnă Trotter. A vândut Seth Hubbard aceste 
trei terenuri? 

— Da, domnule, le-a vândut. 

— Când anume? 

— În acea vineri dimineaţă. 

— În dimineaţa de vineri dinainte să-și scrie testamentul, 
sâmbătă, corect? 

— Corect. 

— A semnat vreun contract? 

— Da. Mi-a fost trimis prin fax la birou și eu i l-am dus 
dumnealui. Dumnealui l-a semnat, iar eu l-am trimis înapoi prin 
fax avocaţilor dumisale din Spartamburg. 

Lanier ridică un document și zise: 

— Onorată instanţă, am aici Proba Materială C-5, stipulată și 
admisă în prealabil. 

— Continuaţi, zise judecătorul Atlee. 

Lanier îi dădu documentul lui Arlene și spuse: 

— Puteţi identifica acest scris? 

— Da, domnule. Este contractul semnat de Seth în dimineața 
de vineri, prin care vindea cele trei terenuri din Carolina de Sud. 

— Și cât urma să primească Seth? 

— Un total de 810 000 de dolari. 

— Opt zece. Doamnă Trotter, cât a plătit Seth pentru aceste 
terenuri împădurite? 

Ea făcu o pauză pentru o clipă, se uită neliniștită la juraţi, apoi 
zise: 

— Aveţi actele, domnule Lanier. 

— Desigur. 

Lanier mai scoase trei probe materiale, toate consemnate și 
admise deja. Nu era loc de surprize aici; Jake și Lanier se 
târguiseră pentru probe și documente săptămâni întregi. 
Judecătorul Atlee le declarase de multă vreme admisibile. 

Arlene se uită încet peste probe în timp ce toată lumea din 
sală aștepta. Într-un final, spuse: 

— Domnul Hubbard a achiziționat acest teren în 1985 și a 
plătit pentru el o sumă totală de 1,1 milioane de dolari. 


431 


Lanier își notă suma de parcă era o noutate pentru el. 
Uitându-se peste ochelarii săi de citit, cu sprâncenele arcuite a 
neîncredere, exclamă: 

— Un deficit de 300 000 de dolari! 

— Da, așa se pare. 

— Și asta se întâmpla cu doar 24 de ore înainte să-și 
întocmească testamentul olograf? 

Jake se ridică în picioare. 

— Obiectez, onorată instanţă. Îi cere martorei să speculeze. 
Domnul avocat poate păstra asta pentru pledoaria dumisale de 
încheiere. 

— Se susţine. 

Lanier ignoră agitația și se concentră asupra martorei. 

— Aveţi idee, doamnă Trotter, de ce ar fi făcut Seth o afacere 
atât de proastă? 

Jake se ridică din nou. 

— Obiectez, onorată instanţă. Alte speculații. 

— Se susţine. 

— Oare mai judeca limpede, doamnă Trotter? 

— Obiectez. 

— Se susţine. 

Lanier făcu o pauză și dădu pagina cu notițe. 

— Doamnă Trotter, cine se ocupa de curățenie în clădirea de 
birouri în care lucraţi dumneavoastră și Seth? 

— Un bărbat pe nume Monk. 

— Am înţeles. Spuneţi-ne despre Monk. 

— Este un angajat vechi de la depozitul de cherestea, un soi 
de om bun la toate, care se ocupă în special de curățenie. Mai 
zugrăvește, repară totul, îi spăla mașinile domnului Hubbard. 

— Cât de des făcea curat Monk în birouri? 

— În fiecare luni și joi dimineaţă, de la nouă la unsprezece, 
negreșit, de foarte mulţi ani. 

— Făcuse curat în birouri joi, 29 septembrie, anul trecut? 

— Da. 

— Lettie Lang a făcut vreodată curat în birouri? 

— Din câte știu eu, nu. Nu era nevoie. Monk se ocupa de asta. 
Eu nu am mai văzut-o pe doamna Lang până azi. 

* 


De-a lungul zilei, Myron Pankey umblase prin sala de 
judecată. Sarcina lui era să urmărească juriul în mod constant, 


432 


însă pentru a face asta fără să dea de bănuit trebuia să apeleze 
la diverse trucuri. Locuri diferite, diverse puncte de observare, 
haine schimbate, ascunderea feței în spatele unei persoane mai 
bine făcute, folosirea mai multor perechi de ochelari. El își 
petrecea cariera în sălile de judecată, ascultând martorii și 
urmărind reacţia juraţilor la spusele acestora. După părerea lui 
profesionistă, Jake făcuse o treabă bună în expunerea cazului. 
Nimic ieșit din comun, nimic memorabil, dar nici gafe. 
Majoritatea juraţilor îl simpatizau și credeau că el se află în 
căutarea adevărului. Trei dintre ei nu. Frank Doley, Numărul 
Doisprezece, era cu arme și bagaje în tabăra lor și nu avea să 
voteze în niciun caz pentru acordarea banilor unei menajere de 
culoare. Pankey nu știa povestea tragică a nepoatei lui Doley, 
dar își dăduse seama încă de la pledoariile de deschidere că 
omul nu avea încredere în Jake și nu o plăcea pe Lettie. Numărul 
Zece, Debbie Lacker, o femeie albă de 50 de ani, de la ţară, îi 
aruncase mai multe priviri aspre lui Lettie pe parcursul zilei, mici 
mesaje care nu-i săpau niciodată lui Myron. Numărul Patru, Fay 
Pollan, o altă femeie albă de 50 de ani, chiar dăduse din cap a 
încuviințare când doctorul Talbert mărturisise că o persoană 
care ia Demerol nu ar trebui să ia decizii importante. 

Lui Pankey prima zi de mărturii i se păru că se încheiase 
indecis. Doi avocați buni, cu prestații bune, iar juraţii nu 
rataseră niciun cuvânt. 

* 

Cum Ancil nu putea vorbi, Lucien își petrecu ziua într-o 
mașină închiriată, vizitând ghețarii și fiordurile din munţii de 
lângă Juneau. Era tentat să plece, să se întoarcă repede în 
Clanton pentru proces, însă, pe de altă parte, frumuseţea 
Alaskăi, aerul rece și climatul aproape perfect îl îmbiau să mai 
rămână. În Mississippi începea deja arșiţa, cu zile mai lungi și 
aer mai înăbușitor. În timp ce servea prânzul la o cafenea de pe 
culmea dealului, cu canalul Gastineau întinzându-se maiestuos 
sub el, se decise să plece a doua zi, miercuri. 

La un moment dat, cât de curând, Jake avea să-l informeze pe 
judecătorul Atlee că Ancil Hubbard fusese localizat și verificat, 
deși verificarea nu era tocmai solidă deoarece subiectul s-ar fi 
putut răzgândi în orice clipă, adoptând un alt nume fals. Lucien 
se îndoia de asta însă, fiindcă Ancil se gândea la bani. O 
asemenea dezvăluire nu ar fi afectat procesul. Wade Lanier 


433 


avea dreptate: Ancil nu avea nimic de spus despre testamentul 
sau capacitatea testamentară a fratelui său. Așa că Lucien avea 
să-l lase în plata Domnului. Bănuia că Ancil avea să stea câteva 
luni la închisoare. Dacă avea noroc și găsea un avocat bun, 
putea să scape fără închisoare. Lucien era convins că 
percheziţia și confiscarea cocainei reprezentau o încălcare clară 
a celui de-al Patrulea Amendament. Dacă eliminai percheziţia, 
eliminai cocaina, iar Ancil rămânea în libertate. Dacă Jake 
câștiga procesul, Ancil putea să bată într-o bună zi drumul către 
comitatul Ford ca să-și ceară partea de avere. 

Dacă Jake pierdea, Ancil avea să dispară în noapte și nu avea 
să mai fie găsit vreodată. 

După ce se întunecă afară, Lucien se duse în barul hotelului și 
îi dădu bună seara lui Bo Buck, barmanul, care-i era deja prieten 
apropiat. Bo Buck fusese cândva judecător în Nevada, înainte ca 
situaţia sa să se complice, și el și Lucien făceau schimb de 
povești. Vorbiră câteva clipe cât așteptă Lucien primul său Jack 
Daniels și Coca Cola. Le duse la o masă și se așeză, singur și 
savurând această singurătate. Doar un om și tăria lui. Peste un 
minut, Ancil Hubbard răsări ca din senin și se așeză în faţa lui. 

— Bună seara, Lucien, rosti el cu nonșalanţă. 

Surprins, Lucien se holbă la el câteva secunde ca să fie sigur. 
Ancil purta o șapcă de baseball, o bluză de trening și blugi. Și 
când te gândești că în acea dimineaţă zăcea încă inconștient pe 
un pat de spital, cu tuburi ieșind de peste tot. 

— Nu mă aşteptam să te văd aici, rosti Lucien. 

— M-am săturat de spital, așa că am plecat. Presupun că sunt 
urmărit general acum, dar asta nu-i tocmai ceva nou pentru 
mine. Îmi place să fiu pe fugă. 

— Cum rămâne cu capul și cu infecția? 

— Mă doare capul, deși nu atât de tare cum cred ei. Adu-ți 
aminte, Lucien, că trebuia să trec din spital în închisoare, un 
transfer pe care am preferat să nu-l fac. Hai să zicem doar că nu 
eram nici pe departe atât de leșinat cum credeau ei. Infecția 
este sub control. Scoase o cutie cu pastile. Mi-am luat 
antibioticele cu mine la plecare. O să fiu în regulă. 

— Cum ai plecat? 

— Pe jos. M-au dus la parter într-un scaun cu rotile pentru un 
control. M-am dus la toaletă. Ei credeau că nu pot merge, așa că 
am coborât treptele în fugă, am găsit un vestiar la subsol și mi- 


434 


am schimbat hainele. Am ieșit pe rampa de serviciu. Ultima oară 
când am verificat, roiau polițiști peste tot. Eu îmi beam cafeaua 
peste drum. 

— E un oraș mic, Ancil. Nu te poţi ascunde prea multă vreme 
aici. 

— Ce știi tu despre asta? Am eu niște prieteni. 

— Vrei ceva de băut? 

— Nu, dar mi-ar plăcea să mănânc un burger cu cartofi prăjiţi. 

* 


Harry Rex se uită urât la martoră și întrebă: 

— l-ați atins penisul? 

Lettie își feri privirea, stânjenită, apoi reuși să îngaime un 
neconvingător 

— Da, l-am atins. 

— Sigur că l-ai atins, Lettie, rosti Jake. El nu se putea spăla 
singur, așa că a trebuit să o faci tu, de mai multe ori. Baia 
înseamnă îmbăierea întregului corp. El nu putea să o facă, așa 
că ai făcut-o tu. Nu a fost nimic intim sau cât de cât sexual la 
asta. Pur și simplu îţi făceai treaba. 

— Nu pot face asta, zise Lettie, privind-o neajutorată pe 
Portia. Nu o să mă întrebe așa ceva, nu? 

— Ba da, la naiba! mârâi Harry Rex. O să-ţi pună întrebările 
astea și multe altele, și ai face bine să ai răspunsurile pregătite. 

— Hai să luăm o pauză, spuse Jake. 

— Am nevoie de-o bere, rosti Harry Rex, ridicându-se în 
picioare. 

leși apăsat din încăpere de parcă s-ar fi săturat de ei toţi. 

Repetau de două ore și se făcuse aproape ora zece seara. 
Jake punea întrebările ușoare la examinarea directă, iar Harry 
Rex o toca mărunt la interogatoriu. Uneori era prea dur sau mai 
dur decât avea să-i permită Atlee lui Lanier să fie, dar era mai 
bine să fie pregătită pentru ce era mai rău. Portia o compătimea 
pe mama sa, dar era și frustrată de fragilitatea ei. Lettie putea fi 
dură, însă avea momente în care se pierdea cu firea. Nu exista 
nicio certitudine că depoziţia ei urma să decurgă fără probleme. 

„Nu uita regulile, Lettie, îi repeta Jake. Zâmbește, dar nu fals. 
Vorbește clar și răspicat. Poţi să plângi dacă te copleșesc emoții 
reale. Dacă nu ești sigură, nu spune nimic. Juraţii te vor urmări 
îndeaproape și nu le va scăpa nimic. Mai uită-te și la ei din când 


435 


în când, dar fă-o cu încredere. Nu-l lăsa pe Wade Lanier să te 
zdruncine. Eu voi fi în permanenţă acolo ca să te protejez.” 

Lui Harry Rex îi venea să zbiere încă un sfat pe lângă astea: 
„Vorbim de douăzeci și patru de milioane de dolari aici, așa că 
ar fi bine să faci rolul vieţii!” Dar se stăpâni. Când se întoarse cu 
berea, Portia zise: 

— Gata, Jake, nouă ne-a ajuns. O să ne ducem acasă, o să mai 
stăm puţin pe verandă și o să mai discutăm, și vom fi aici mâine 
la prima oră. 

— Bine. Cred că suntem toţi obosiţi. 

După ce plecară ele, Jake și Harry Rex urcară la etaj și 
merseră pe balconul lui Jake. Noaptea era caldă, dar senină, o 
noapte perfectă de primăvară de care le fusese greu să se 
bucure. Jake sorbi dintr-o bere și se relaxă pentru prima oară 
după multe ore. 

— Mai ai vreo veste de la Lucien? întrebă Harry Rex. 

— Nu, dar am uitat să-mi verific mesageria vocală. 

— Avem noroc, să știi. Avem noroc că este în Alaska și nu aici, 
unde ne-ar face capul calendar pentru tot ce nu a mers astăzi. 

— lar asta-i treaba ta, nu-i așa? 

— Ba da, și până acum nu am auzit să se plângă careva. Ai 
avut o zi bună, Jake. Ai ţinut o pledoarie de deschidere 
consistentă, una pe care juriul a ascultat-o și a apreciat-o, apoi 
ai chemat în boxă doisprezece martori, și niciunul dintre ei nu s- 
a ars. Probele înclină serios în favoarea ta, cel puţin la acest 
moment. Nu ai fi putut cere o zi mai bună ca asta. 

— Şi juraţii? 

— Te plac, însă este prea devreme să speculăm câţi anume o 
plac sau nu pe Lettie. Mâine va fi momentul adevărului. 

— Mâine este ziua crucială, amice. Lettie poate câștiga cazul 
la fel de ușor cum îl poate pierde. 


436 


43. 


Avocaţii se întâlniră cu judecătorul Atlee în biroul acestuia 
miercuri dimineață, la 8.45, și conveniră asupra faptului că nu 
erau moţiuni sau chestiuni de lămurit înainte de începerea 
procesului. Pentru a treia zi la rând, judecătorul era sprinten, 
aproape surescitat, de parcă emoția produsă de un proces 
important îl întinerise. Avocaţii nu închiseseră un ochi toată 
noaptea, fie lucrând, fie făcându-și griji, și arătau pe atât de 
slăbiți pe cât se și simțeau. Bătrânul judecător, în schimb, era 
gata să înceapă. 

Ajunși în sala de judecată, îi salută pe toţi cei prezenţi, le 
mulțumi spectatorilor pentru interesul pe care îl manifestau față 
de sistemul judiciar, și îi zise aprodului să aducă juraţii în sală. 
După ce aceștia își ocupară locurile, îi salută călduros și îi 
întrebă dacă aveau vreo problemă de semnalat. Vreun contact 
neautorizat? Ceva care le trezise suspiciunea? Se simțea toată 
lumea bine? Foarte bine, atunci. Domnule Brigance, puteţi 
începe. 

Jake se ridică și spuse: 

— Onorată instanţă, prezumtivii moștenitori o cheamă în boxa 
martorilor pe doamna Lettie Lang. 

Portia o sfătuise să nu poarte nimic mulat, strâmt sau sexy. 
Ceva mai devreme în acea dimineaţă, cu mult înainte de micul 
dejun, se certaseră în privinţa rochiei. Portia avusese câștig de 
cauză. Era o rochie bleumarin de bumbac, largă, destul de 
drăguță de altfel, dar mai degrabă o rochie pe care o menajeră 
ar purta-o la lucru, nu ceva ce Lettie ar fi purtat la biserică. In 
picioare avea sandale cu toc jos. Nu purta deloc bijuterii. Nici 
ceas. Nimic care să indice că ar fi avut un ban de cheltuit sau că 
se aștepta să primească o grămadă de bani. In ultima lună nu își 
mai vopsise părul cărunt. Acum era natural, și ea chiar arăta de 
cei 47 de ani pe care îi avea. 

Aproape că se bâlbâi când jură să spună numai adevărul. Se 
uită la Portia, care stătea în spatele scaunului lui Jake. Fiica ei îi 
zâmbi - semn că trebuia să zâmbească și ea. 


437 


Sala de judecată ticsită de lume amuţi când Jake se apropie 
de pupitru. O întrebă care-i erau numele, adresa, locul de 
muncă - întrebări ușoare cu care se descurcă bine. Numele 
copiilor și ale nepoților. Da, Marvis, fiul ei cel mare, era la 
închisoare. Soţul ei era Simeon Lang, aflat și el la închisoare, 
așteptând să fie judecat. Ea intentase divorț cu o lună în urmă și 
se aștepta ca procedurile să se finalizeze în câteva săptămâni. 
Nişte întrebări despre trecutul ei - educaţie, biserică, foste locuri 
de muncă. Totul se desfășura conform scenariului și uneori 
răspunsurile ei erau rigide, părând învăţate pe de rost, cum și 
erau. Se uită la juraţi, dar se fâstăci când realiză că și ei se uitau 
la ea. Așa cum fusese instruită, când se simţea agitată, se uita 
direct la Portia. Erau momente în care nu-și mai lua ochii de la 
fiica ei. 

Jake trecu în cele din urmă la întrebări despre domnul Seth 
Hubbard. Sau, mai simplu, domnul Hubbard, cum trebuia să se 
refere la el în fața instanţei. Niciodată Seth. Niciodată domnul 
Seth. Domnul Hubbard o angajase ca menajeră cu jumătate de 
normă cu trei ani în urmă. Cum auzise de această slujbă? Nu 
auzise. El o sunase și îi zisese că un prieten de-al lui știa că ea 
nu avea de lucru momentan. lar el tocmai căuta o menajeră cu 
jumătate de normă. Povesti despre domnul Hubbard, despre 
regulile, obiceiurile, tabieturile, iar apoi despre mâncărurile sale 
preferate. Cele trei zile pe săptămână deveniră patru. El îi 
mărise salariul de vreo două ori. Călătorea foarte mult și se 
întâmpla des ca ea să aibă foarte puţin de făcut prin casă. El nu 
avusese musafiri și nici nu invitase pe nimeni la masă nici măcar 
o dată în acei trei ani. Îi întâlnise pe Herschel și pe Ramona, dar 
îi văzuse foarte rar. Ramona venea în vizită o dată pe an, și doar 
pentru câteva ore, și nici vizitele lui Herschel nu erau mai 
frecvente. Nu-i întâlnise niciodată pe vreunul dintre cei patru 
nepoți ai domnului Hubbard. 

— Însă nu lucram în weekenduri, deci nu știu cine venea pe la 
dumnealui atunci, spuse ea. Domnul Hubbard ar fi putut să se 
vadă cu tot felul de oameni. Incerca să pară corectă, dar numai 
până la un punct. 

— Dar lunea lucraţi, nu-i așa? întrebă Jake, conform 
scenariului. 

— Așa este. 


438 


— Și aţi descoperit vreodată vreo urmă a prezenţei unor 
posibili musafiri în casă? 

— Nu, domnule, niciodată. 

Nu făcea parte din plan să se poarte cu mănuși cu Herschel și 
Ramona la acest moment. Nici ei nu aveau de gând să se poarte 
cu mănuși cu Lettie; de fapt, conform depoziţiilor lor, era de 
așteptat ca ei să mintă cât puteau. 

După o oră petrecută în boxa martorilor, Lettie începu să se 
simtă mai în largul ei. Răspunsurile sale erau tot mai clare, tot 
mai spontane, și din când în când zâmbea către jurați. Jake 
ajunse în cele din urmă la cancerul pulmonar de care suferea 
domnul Hubbard. Ea descrise cum șeful ei avusese o serie de 
asistente care nu-l impresionaseră deloc, determinându-l într-un 
final să îi ceară lui Lettie să lucreze cinci zile pe săptămână. 
Descrise momentele lui cele mai proaste, când chimioterapia îl 
dobora, fiind cât pe ce să-l omoare, și când nu mai putea nici să 
meargă la baie sau să se hrănească singur. 

„Nu lăsa să se întrevadă nicio emoție, o dăscălise Portia. Nu 
arăta nicio urmă de sentiment pentru domnul Hubbard. Juraţii 
nu trebuie să rămână cu impresia că exista o legătură 
emoţională între voi doi. Sigur că existase, așa cum se întâmplă 
de fiecare dată între un muribund și persoana care-l îngrijește, 
dar nu poți recunoaște asta când depui mărturie.” 

Jake punctă momentele esenţiale, dar nu insistă prea mult 
asupra cancerului domnului Hubbard. Wade Lanier avea să o 
facă, mai mult ca sigur. Jake o întrebă pe Lettie dacă ea 
semnase în viața ei vreun testament. Nu, nu semnase. 

— Aţi văzut vreodată cum arată un testament? 

— Nu, domnule. 

— A discutat vreodată domnul Hubbard despre testamentul 
său cu dumneavoastră? 

Ea chicoti și zise: 

— Domnul Hubbard era un om foarte retras din fire. Nu 
discuta niciodată afaceri cu mine. Nu discuta niciodată despre 
familie, copii și alte asemenea. Pur și simplu nu-i stătea în fire. 

Adevărul era că Seth îi promisese de două ori lui Lettie că-i va 
lăsa ceva și ei, dar nu pomenise nimic despre testament. Ea și 
Portia discutaseră despre asta și Portia fusese de părere că 
Wade Lanier și avocaţii din cealaltă tabără ar fi prezentat totul 
deformat dacă ea ar fi recunoscut. Ar fi sucit lucrurile, le-ar fi 


439 


exagerat și le-ar fi transformat în ceva letal. „Deci aţi discutat 
despre testament cu el!” ar fi urlat Lanier în fața juriului. 

Era mai bine să lase anumite lucruri nerostite. Nimeni nu avea 
să afle vreodată. Seth murise, iar Lettie nu ar fi spus. 

— A discutat vreodată despre boala sa și despre faptul că era 
pe moarte? întrebă Jake. 

Ea trase aer în piept și se gândi la întrebare. 

— Sigur. Erau momente când avea dureri atât de mari, încât 
zicea că vrea să moară. Bănuiesc că-i ceva firesc. În ultimele zile 
de viaţă, domnul Hubbard știa că sfârșitul se apropia cu pași 
repezi. Mi-a cerut să mă rog alături de dumnealui. 

— V-aţi rugat cu dumnealui? 

— Da. Domnul Hubbard era un om cu credinţă în Dumnezeu. 
Voia să-și pună totul în ordine înainte să moară. 

Jake făcu o pauză pentru un plus de dramatism, astfel încât 
juraţii să-i poată vedea cu ochii minţii pe Lettie și pe șeful ei 
rugându-se împreună, și nu făcând ceea ce mai toată lumea își 
închipuia că făceau. Apoi trecu la dimineaţa zilei de 1 octombrie 
a anului trecut, și Lettie își depănă povestea. Plecaseră de acasă 
pe la nouă, Lettie urcându-se la volanul Cadillacului. Nu îl mai 
dusese niciodată cu mașina până atunci; el nu-i ceruse niciodată 
asta. Era prima (și ultima oară) când ei doi se aflaseră în același 
automobil. Când ieșiseră din acasă, ea remarcase (cât se poate 
de nevinovat) că nu a condus în viața ei un Cadillac, așa că el 
insistase ca ea să urce la volan. Era stresată, astfel încât 
condusese încet. El băuse niște cafea dintr-un pahar de plastic. 
Părea să fie relaxat și să nu aibă dureri, distrându-se pe seama 
crispării lui Lettie, care conducea foarte atent, deși nu era trafic 
aproape deloc. 

Jake o întrebă despre ce vorbiseră pe drum. Ea se gândi o 
clipă, se uită la juraţi, care îi sorbeau cuvintele, și zise: 

— Am vorbit despre mașini. Dumnealui spunea că în zilele 
noastre multor albi nu le mai plac Cadillacurile fiindcă sunt prea 
mulți negri care le conduc. M-a întrebat de ce sunt Cadillacurile 
atât de importante pentru negri, iar eu i-am zis că n-am habar; 
eu nu mi-am dorit niciodată unul. Și nici n-o să am vreodată. 
Pontiacul meu are doisprezece ani. Insă apoi am spus că este 
cea mai frumoasă mașină și că este un mod de-a le arăta 
celorlalți că te-ai ajuns. Ai slujbă, niște bănuţi în buzunar, un 
oarecare succes în viaţă. Îţi merge bine. Atâta tot. Mi-a spus că 


440 


și dumisale îi plăcuseră mereu Cadillacurile, că l-a pierdut pe 
primul după primul divorț, pe al doilea după al doilea divorț, dar 
de când renunţțase la ideea de a se mai însura, nimeni nu-i mai 
deranja, nici pe el, nici Cadillacurile sale. Mi s-a părut destul de 
amuzant cum a pus problema. 

— Deci, era în toane bune și glumea? întrebă Jake. 

— Era în toane foarte bune în acea dimineaţă, domnule. Ba 
chiar a râs de mine și de felul cum conduceam. 

— Și avea mintea limpede? 

— Cât se poate de limpede, da. Mi-a zis că acela era cel de-al 
șaptelea Cadillac al său și că și le amintea pe toate. Spunea că 
le schimba cam la doi ani. 

— Știţi cumva dacă luase medicamente pentru durere în acea 
dimineaţă? 

— Nu, domnule, nu știu. Glumea când venea vorba de 
pastilele lui. Nu-i plăcea să le ia și le ţinea în servietă, departe 
de mine. Singura oară când le-am văzut a fost o dată, când era 
căzut la pat, în chinuri crunte, și mi-a cerut să i le aduc. Însă nu, 
nu părea să fi luat medicamente pentru durere în acea 
dimineață. 

Sub îndrumarea lui Jake, ea își depănă în continuare 
povestea. Ajunseseră la Compania de Cherestea Berring, pentru 
prima și ultima oară când ea fusese acolo, și ea se apucase să 
facă curat în vreme ce el se încuiase în biroul său. Ea dăduse cu 
aspiratorul, ștersese praful și majoritatea ferestrelor, aranjase 
reviste, ba chiar spălase și vasele din bucătărioară. Nu, nu 
golise coșurile de gunoi. Din clipa în care intraseră în clădirea de 
birouri și până plecaseră, ea nu mai vorbise cu domnul Hubbard 
și nici nu îl mai văzuse la față. Nu avea habar ce făcea el în 
birou; nici nu se gândise să-l întrebe. El intrase acolo cu o 
servietă și ieșise cu aceeași servietă în mână. Il dusese înapoi 
acasă cu mașina, apoi se întorsese acasă la ea pe la amiază. 
Duminică seară, târziu, Calvin Boggs o sunase ca să o anunţe că 
domnul Hubbard se spânzurase. 

La 11 dimineață, după aproape două ore de întrebări, Jake o 
lăsă pe martoră pentru interogatoriul părţii adverse. În timpul 
unei scurte pauze, îi spuse lui Lettie că se descurcase 
nemaipomenit. Portia era entuziasmată și foarte mândră; mama 
ei își păstrase cumpătul și fusese foarte convingătoare. Harry 


441 


Rex, care urmărise totul de pe ultimul rând, era de părere că 
depoziția ei decursese cum nu se putea mai bine. 
Până la amiază, cazul lor ajunsese pe butuci. 
* 


Lucien era convins că adăpostirea unui evadat era pedepsită 
de lege în toate statele, inclusiv în Alaska, existând astfel riscul 
să ajungă la închisoare, însă nu își făcea griji în privinţa asta 
momentan. Se trezi în zori, înţepenit după o noapte petrecută în 
fotoliu. Ancil dormise singur în pat. Se oferise să doarmă pe 
podea sau în fotoliu, dar Lucien era încă îngrijorat din cauza 
traumei sale craniene, așa că insistase să doarmă în pat. Luase 
un sedativ care îl doborâse imediat, și Lucien rămăsese vreme 
îndelungată în întuneric, sorbind din ultimul pahar de Jack 
Daniels cu Coca Cola și ascultându-l pe moș sforăind. 

Se îmbrăcă fără să facă zgomot și ieși din cameră. Sala de 
recepţie a hotelului era pustie. Nu se vedea niciun poliţist care 
să îl caute pe Ancil. Cumpără cafea și brioșe de la colțul străzii și 
se întoarse cu ele în cameră, unde îl găsi pe Ancil treaz și 
urmărind știrile locale. 

— Nicio vorbă încă, îl anunţă el. 

— Nu mă mir, făcu Lucien. Mă îndoiesc că au adus copoii. 

Mâncară, făcură duș și se îmbrăcară pe rând, iar la opt 
dimineaţa plecară din cameră. Ancil purta costumul negru al lui 
Lucien, cămașa albă, cravata cadrilată și aceeași șapcă, trasă 
cât mai jos ca să-i ascundă faţa. Străbătură repede cele trei 
străzi până la firma lui Jared Wolkowicz, un avocat recomandat 
de Bo Buck de la barul Glacier Inn. Lucien îi făcuse o vizită târzie 
domnului Wolkowicz în ziua precedentă, îl angajase și pregătise 
depoziția. O grefieră și un cameraman așteptau în sala de 
conferințe. Domnul Wolkowicz se afla în capul mesei, își ridică 
mâna dreaptă, repetă după grefieră și jură să spună numai 
adevărul, apoi se așeză cu fața la cameră. Zise: 

— Bună dimineaţa. Numele meu este Jared Wolkowicz și sunt 
avocat autorizat să practic în statul Alaska. Astăzi este miercuri, 
5 aprilie 1989, și mă aflu aici, în cabinetul meu de pe Franklin 
Street, din centrul orașului Juneau, Alaska. Alături de mine se 
află Lucien Wilbanks, din Clanton, Mississippi, și un bărbat pe 
nume Ancil F. Hubbard, care locuiește în prezent în Juneau. 
Scopul depoziţiei este de a consemna mărturia domnului 
Hubbard. Nu știu nimic despre cazul care ne-a adus pe toți 


442 


laolaltă. Rolul meu este doar de a fi chezaș pentru o 
consemnare exactă a celor petrecute aici. Dacă avocaţii sau 
judecătorii implicaţi în această chestiune doresc să discute cu 
mine, le stau la dispoziţie. 

Wolkowicz se ridică de pe scaun, lăsându-i locul lui Lucien. 
Acesta depuse jurământul în faţa grefierei, apoi se așeză cu fața 
spre cameră. 

— Numele meu este Lucien Wilbanks, iar domnul judecător 
Atlee și avocaţii implicaţi în contestarea ultimului testament al 
lui Seth Hubbard mă cunosc foarte bine. Lucrând împreună cu 
Jake Brigance și cu alte persoane, am izbutit să îl localizez pe 
Ancil Hubbard. Mi-am petrecut mai multe ore împreună cu Ancil 
și nu încape nicio îndoială că el este cu adevărat fratele lui Seth 
Hubbard. S-a născut în comitatul Ford, în 1922. Tatăl lui a fost 
Cleon Hubbard. Mama lui a fost Sarah Belle Hubbard. În 1928, 
tatăl său, Cleon, l-a angajat pe bunicul meu, Robert E. Lee 
Wilbanks, ca să îl reprezinte într-o dispută funciară. Acea 
dispută este relevantă astăzi. lată-l pe Ancil Hubbard. 

Lucien se ridică de pe scaun și îl lăsă în locul său pe Ancil. 
Acesta își ridică mâna dreaptă și jură să spună numai adevărul. 

x 


Wade Lanier își începu interogatoriul său ucigător întrebând-o 
despre Simeon. De ce era la închisoare? Fusese pus sub 
acuzare? De câte ori îl vizita? El contesta acțiunea de divorț? Era 
o modalitate brutală, dar eficientă de a le reaminti juraților că 
tatăl celor cinci copii ai lui Lettie era bețivul care-i omorâse pe 
frații Roston. După cinci minute, Lettie își ștergea deja lacrimile 
de la ochi, iar Lanier părea un bădăran. Insă lui nu-i păsa. După 
ce reușise să îi stârnească emoţiile, întunecându-i temporar 
judecata, schimbă rapid vitezele și își întinse capcana. 

— Și-acum, doamnă Lang, înainte să fiți angajată de domnul 
Hubbard, unde ați lucrat? 

Lettie se șterse pe obraji cu dosul palmei și încercă să-și 
adune gândurile. 

— Ăă, la domnul și doamna Tingley, aici în Clanton. 

— Ce fel de muncă ați prestat? 

— Tot menajeră. 

— Cât timp aţi lucrat pentru dumnealor? 

— Nu știu exact, dar cred că vreo trei ani. 

— Și de ce aţi plecat de-acolo? 


443 


— Pentru că au murit amândoi. 

— V-au lăsat cumva bani prin testament? 

— Dacă mi-au lăsat, mie nu mi-a zis nimeni. Remarca stârni 
câteva zâmbete printre jurațţi. 

Wade Lanier n-o băgă în seamă. Continuă: 

— Şi înainte de familia Tingley, unde aţi lucrat? 

— Aă, înainte de asta am lucrat ca bucătăreasă la școala din 
Karaway. 

— Cât timp? 

— Doi ani, poate. 

— Și de ce aţi plecat de-acolo? 

— Am obţinut slujba de la familia Tingley și prefer să lucrez ca 
menajeră, nu ca bucătăreasă. 

— Am înţeles. Înainte de slujba de la școală, unde aţi lucrat? 

Ea rămase tăcută în timp ce încerca să își amintească. Într-un 
final, spuse: 

— Înainte de școală, am lucrat pentru doamna Gillenwater, 
aici în Clanton, ca menajeră. 

— Cât timp? 

— Cam un an, apoi dumneaei s-a mutat. 

— Înainte de doamna Gillenwater, unde aţi lucrat? 

— Ăăă, cred că pentru familia Glover, în Karaway. 

— Cât timp? 

— Din nou, nu-mi amintesc exact, dar să fi tot fost vreo trei, 
patru ani. 

— Bine. Nu mă interesează perioadele exacte, doamnă Lang. 
Încercaţi doar să vă amintiţi cât puteţi de bine, în regulă? 

— Da, domnule. 

— Înainte de familia Glover, unde aţi lucrat? 

— La domnișoara Karsten, aici în oraș. Am lucrat șase ani 
pentru dumneaei. A fost preferata mea. Nu am vrut să plec de 
acolo, dar dumneaei a murit pe neașteptate. 

— Vă mulţumesc. Lanier mâăzgăli ceva în carnețel, de parcă 
afla un lucru nou. Și-acum, ca să rezumăm, doamnă Lang, aţi 
lucrat trei ani pentru domnul Hubbard, tot trei pentru soții 
Tingley, doi la școală, unul la doamna Gillenwater, trei, patru la 
familia Glover și șase ani la domnișoara Karsten. Dacă am 
calculat corect, asta înseamnă aproximativ douăzeci de ani. Am 
calculat bine? 

— Da, cu aproximaţie, rosti Lettie cu încredere. 


444 


— Și nu aţi mai avut alţi angajatori în ultimii douăzeci și ceva 
de ani? 

Ea clătină din cap. Nu. 

Lanier voia să ajungă undeva cu asta, dar Jake nu îl putea 
împiedica. Inflexiunile vocii, ușoarele nuanţe de suspiciune, 
sprâncenele arcuite, prozaismul propoziţiilor. El încerca să 
ascundă toate astea, dar pentru urechile și ochii experimentați 
ai lui Jake semnalele erau de pericol iminent. 

— Asta înseamnă șase angajatori în douăzeci de ani, doamnă 
Lang. De câte ori aţi fost concediată? 

— Nicio dată. Adică, mi s-a întrerupt contractul după moartea 
domnului Hubbard, domnișoara Karsten s-a îmbolnăvit, iar 
domnul și doamna Tingley au murit, dar asta a însemnat doar că 
nu mai aveam nimic de făcut, dacă mă-nţelegeţi. 

— Aţi fost vreodată concediată pentru că nu v-aţi făcut treaba 
corespunzător sau pentru că aţi greșit cu ceva? 

— Nu, domnule. Niciodată. 

Lanier se îndepărtă brusc de pupitru, se uită la judecătorul 
Atlee și zise: 

— Asta a fost tot, domnule judecător. Îmi rezerv dreptul de a 
rechema martorul ceva mai târziu în proces. Se întoarse 
încrezător la masa lui și Jake îl văzu în ultimul moment făcându-i 
cu ochiul lui Lester Chilcott. 

Lettie tocmai minţise, iar Lanier intenţiona să o dea de gol. 
Jake însă nu avea habar ce avea să urmeze; astfel că nu putea 
să facă nimic ca să împiedice asta. Instinctul îi spunea să o lase 
să plece din boxă. Se ridică și zise: 

— Onorată instanţă, prezumtivii moștenitori nu mai au nimic 
de adăugat. 

— Domnule Lanier, dumneavoastră aveţi martori? întrebă 
judecătorul Atlee. 

— O, da. 

— Atunci chemaţi-vă primul martor. 

— Contestatarii îl cheamă în boxa martorilor pe domnul Fritz 
Pickering. 

— Pe cine? făcu Jake. 

— Pe Fritz Pickering, repetă Lanier cu glas tare și sarcastic, de 
parcă Jake ar fi fost tare de ureche. 

— Nu am auzit niciodată de el. Nu este pe lista 
dumneavoastră de martori. 


445 


— Este în rotondă, îi zise Lanier unui aprod. Așteaptă acolo. 

Jake clătină din cap către judecătorul Atlee și spuse: 

— Nu poate depune mărturie dacă numele lui nu apare pe 
lista martorilor, domnule judecător. 

— Eu oricum îl chem în boxă, replică Lanier. 

Fritz Pickering intră în sala de judecată și îl urmă pe aprod 
până la boxa martorilor. 

— Obiectez, onorată instanţă, rosti Jake. 

Judecătorul Atlee își dădu jos ochelarii, se încruntă la Wade 
Lanier și spuse: 

— În regulă. Haideţi să luăm o pauză de cincisprezece minute. 
Vreau să-i văd pe avocaţi în biroul meu. Doar pe avocați. Fără 
asistenţi. 

Juriul fu scos rapid din sala de judecată în vreme ce avocaţii îl 
urmau pe judecător pe holul din spate, până în biroul aglomerat. 
El nu-și scoase roba, dar se așeză, părând la fel de nedumerit ca 
Jake. 

— Spune ce-ai de spus, i se adresă el lui Lanier. 

— Onorată instanţă, acest martor nu are legătură cu probele 
admise, așa că nu existenţa lui trebuie să fie adusă la cunoștința 
celeilalte părți. Scopul chemării lui este de a pune la îndoială 
credibilitatea altui martor, nu să aducă dovezi. Nu eram obligat 
să îl trec pe listă sau să îi divulg numele deoarece nu am fost 
sigur că îl voi chema în boxă. Acum, după ce am ascultat cu toţii 
depoziţia lui Lettie Lang, descoperindu-i incapacitatea de a 
spune adevărul, acest martor a devenit crucial pentru cazul 
nostru. 

Judecătorul Atlee expiră, în timp ce toţi avocaţii din încăpere 
își storceau creierii în căutarea diverselor norme în materie de 
probe și reguli de procedură civilă. Momentan, nu încăpea 
îndoială că Lanier cunoștea perfect regulile privind punerea 
martorilor sub acuzare. Era o ambuscadă pe care el și Lester 
Chilcott o plănuiseră magistral. Jake ar fi vrut să vină cu 
argumente inatacabile și de bun-simt, dar pur și simplu nu se 
putea gândi la nimic pe moment. 

— Ce va declara martorul? întrebă judecătorul Atlee. 

— Lettie Lang a lucrat la un moment dat pentru mama sa, 
doamna lrene Pickering. Fritz și sora lui au concediat-o pe Lettie 
când sora lui a descoperit un testament scris de mână prin care 
Lettie urma să primească 50 000 de dolari. Așa că ea tocmai a 


446 


rostit cel puţin trei minciuni. Prima: a zis că în ultimii douăzeci și 
ceva de ani a lucrat numai pentru acei oameni pe care i-am 
menţionat eu. Doamna Pickering a angajat-o în 1978, iar ei au 
concediat-o în 1980. A doua: de fapt a fost concediată ca 
menajeră. A treia: a declarat că nu a văzut în viaţa ei un 
testament. Fritz și sora lui i-au arătat testamentul scris de mână 
în ziua în care au dat-o afară. S-ar putea să mai fie și alte 
minciuni, dar nu-mi vin în minte acum. 

Jake simţi cum îi cad umerii, cum i se face stomacul ghem, 
cum i se încețoșează vederea și cum îi dispare culoarea din 
obraji. Era absolut necesar să spună ceva inteligent, dar nu-i 
venea nimic în minte. Apoi se gândi și zise: 

— Când ai aflat de Fritz Pickering? 

— Nu l-am mai întâlnit până azi, rosti Lanier cu infatuare. 

— Nu asta te-am întrebat. Când ai aflat de familia Pickering? 

— In timpul examinării premergătoare. Este un nou exemplu 
al muncii depuse de noi, Jake. Noi am găsit mai mulţi martori. 
Noi nu am lăsat nicio piatră neîntoarsă și ne-am spetit cât am 
putut. Nu știu ce-ai făcut tu în timpul ăsta. 

— Și regulile îţi impun să prezinţi numele martorilor. Acum 
două săptămâni mi-ai trântit 45 de nume noi pe masă. Nu joci 
deloc după reguli, Wade. Domnule judecător, aceasta este o 
încălcare clară a regulilor. 

Judecătorul Atlee ridică mâna și zise: 

— Destul. Lăsaţi-mă să reflectez o clipă. 

Se ridică în picioare, se duse la birou, luă o pipă de pe un raft, 
îndesă în ea tutun Sir Walter Raleigh, o aprinse, suflă un nor 
gros de fum spre tavan și căzu pe gânduri. De-o parte a mesei, 
Wade Lanier, Lester Chilcott, Zack Zeitler și Joe Bradley Hunt 
stăteau îngâmfaţi, în tăcere, așteptând o decizie care avea să 
schimbe irevocabil cursul procesului. De cealaltă parte, Jake era 
singur, notându-și cu înfrigurare lucruri pe care nici el nu le 
putea descifra. Simţea că-i este rău și nu-și putea opri mâinile 
din tremurat. 

Wade Lanier îi jucase un renghi murdar, și asta îl scotea din 
minţi. Însă lui Jake îi venea să sară mai degrabă la gâtul lui 
Lettie. De ce nu-i pomenise de familia Pickering? Doar 
petrecuseră atâtea ore împreună din octombrie încoace. 

Judecătorul mai suflă niște fum și zise: 


447 


— Este un element mult prea important ca să nu fie 
menţionat, îi voi îngădui domnului Pickering să depună mărturie, 
dar numai între anumite limite. 

— Proces prin ambuscadă! exclamă Jake mânios. Verdictul va 
fi invalidat automat. Ne vom întoarce aici peste doi ani ca să 
luăm totul de la capăt. 

— Nu-mi da mie lecţii, Jake, îl apostrofa furios judecătorul 
Atlee. Niciun verdict de-al meu nu a fost vreodată invalidat de 
Curtea Supremă. Nici măcar unul. 

Jake trase adânc aer în piept și spuse: 

— lertaţi-mă. 

* 

Povestea lui Ancil dură 58 de minute. Când isprăvi, își șterse 
ochii umezi, spuse că era prea obosit ca să mai continue și ieși 
din cameră. Lucien îi mulţumi lui Jared Wolkowicz pentru 
găzduire. Nu îi mărturisise avocatului că Ancil era dat în 
urmărire. 

Când se întoarseră la hotel, văzură câțiva polițiști stând la 
pândă la colțul străzii și deciseră să se ascundă într-o cafenea. 
Se așezară într-un separeu și încercară să stea de vorbă. Lucien 
era încă zguduit de ceea ce auzise de la Ancil, dar niciunul din ei 
nu se simţea în stare să insiste asupra lor. 

— Am plătit camera de hotel pentru încă două nopţi; ia-o tu, 
zise Lucien. Eu o să plec acum. Poţi să iei hainele, pasta de dinți, 
totul, în dulap o să găsești o pereche de pantaloni kaki vechi, cu 
trei sute de dolari în buzunarul din faţă. Sunt ai tăi. 

— Îţi mulțumesc, Lucien. 

— Ce planuri ai? 

— Nu știu. Chiar nu vreau să ajung la închisoare, deci probabil 
că o s-o șterg din oraș, ca de obicei. O să dispar. Păcălicii ăștia 
nu mă pot prinde pe mine. Sunt obișnuit să fac asta. 

— Unde o să te duci? 

— Păi, poate că o să mă furișez în Mississippi, de vreme ce 
dragul meu frate avea o părere atât de bună despre mine. Când 
o să primesc ceva din avere? 

— Cine știe? Se luptă pe ea chiar acum. Ar putea dura o lună 
sau cinci ani. Ai numărul meu de telefon. Sună-mă peste câteva 
săptămâni și te pun la curent. 

— Așa o să fac. 


448 


Lucien plăti pentru cafea și ieșiră de acolo pe o ușă 
lăturalnică, își luară rămas-bun pe aleea din spate. Lucien se 
ducea la aeroport, Ancil la hotel. Când ajunse acolo, polițistul îl 
aștepta. 

* 

Într-o sală de judecată aglomerată, aproape înmărmurită, 
Fritz Pickering își spuse povestea, cu toate amănuntele ei 
devastatoare. Lettie încasă lovitură după lovitură, complet 
înfrântă, cu capul plecat, cu privirea în podea, apoi închizându-și 
ochii în agonie. Din când în când clătina din cap, parcă pentru a 
dezaproba cele auzite, dar nimeni din sală nu o mai credea. 

Minciuni, minciuni, minciuni. 

Fritz prezentă o copie după testamentul scris de mână de 
mama lui. Jake obiectă faţă de admiterea acestuia ca probă pe 
motiv că nu se putea dovedi că ar fi fost scrisul de mână al lui 
lrene Pickering, dar judecătorul Atlee nici nu îl băgă în seamă. 
Fu admis ca probă materială. Wade Lanier îi ceru martorului să 
citească al patrulea paragraf, cel prin care i se lăsau 50 000 de 
dolari lui Lettie Lang. El îl citi încet și răspicat. Vreo doi juraţi 
clătinară din cap, nevenindu-le a crede. 

— Deci, domnule Pickering, continuă Wade Lanier, 
dumneavoastră și sora dumneavoastră aţi stat la masa din 
bucătărie cu Lettie Lang și i-aţi arătat testamentul scris de mână 
de mama dumneavoastră, corect? 

— Corect. 

— Și dacă ea a mărturisit mai devreme că nu a văzut în viața 
ei un testament, înseamnă că minţea, corect? 

— Așa presupun. 

— Obiectez, făcu Jake. 

— Se respinge, se răsti judecătorul de la prezidiu. 

Lui Jake i se părea că judecătorul Atlee era acum dușmanul. O 
considera pe Lettie o mincinoasă, și în universul lui nu exista 
păcat mai mare. De-a lungul anilor băgase mai multe persoane 
la închisoare pentru că le prinsese spunând minciuni, dar numai 
în cazuri de divorţ. O noapte petrecută la închisoare făcea 
minuni când căutai adevărul. 

Lettie nu era în pericol să ajungă la închisoare; de fapt, ar fi 
fost de preferat dacă ajungea. In acele momente cumplite, cu 
juraţii foindu-se și uitându-se agitaţi în jur, ea era în pericol să 


449 


piardă vreo 20 de milioane de dolari, înainte să se aplice taxele, 
desigur. 

Când un martor spune adevărul și acesta doare, un avocat 
pledant nu are de ales și trebuie să îi atace credibilitatea. Jake 
avea o expresie împietrită pe faţă, ca și cum se aștepta ca Fritz 
să spună ce spunea, dar de fapt căuta cu înfrigurare să 
găsească un punct slab. Ce avea de câștigat Fritz pentru că 
depunea mărturie? De ce și-ar fi pierdut timpul cu asta? 

— Domnule Brigance, rosti judecătorul Atlee după ce Lanier 
își termină întrebările. 

Jake se ridică repede și încercă să pară cât mai sigur pe sine. 
Prima regulă pe care o învaţă avocaţii pledanţi este să nu pună 
niciodată o întrebare la care nu știe deja răspunsul. Insă când 
știi că te paşte o înfrângere clară, nu-ţi mai pasă de reguli. 
Încercându-și norocul, Jake zise: 

— Domnule Pickering, cu cât sunteţi plătit ca să depuneţi 
mărturie azi, aici? 

Glonţul nimeri în plin. Omul tresări, rămânând cu gura 
căscată, și-i aruncă o privire disperată lui Wade Lanier. Lanier 
ridică din umeri și dădu din cap. „Poţi să spui, nu-i mare 
brânză.” 

— Cu 7 500 de dolari, zise Fritz. 

— Și cine vă plătește? întrebă Jake. 

— Am primit un cec de la cabinetul domnului Lanier. 

— Și care este data de pe cec? 

— Nu-mi amintesc exact, dar l-am primit în urmă cu 
aproximativ o lună. 

— Deci, acum o lună aţi făcut o învoială cu dumnealui. 
Dumneavoastră aţi acceptat să veniţi aici și să depuneţi 
mărturie, iar domnul Lanier v-a trimis banii, corect? 

— Corect. 

— Nu cumva i-aţi cerut mai mult de 7 500? întrebă Jake, fără 
să aibă nici cea mai mică idee despre ce se petrecuse în 
realitate. Dar avea o bănuială. 

— Ba da, am cerut mai mult. 

— Aţi vrut cel puţin 10 000, nu-i așa? 

— Cam așa ceva, recunoscu Fritz, uitându-se din nou la 
Lanier. 

Jake îi citea gândurile. 


450 


— Și i-aţi spus domnului Lanier că nu veţi depune mărturie 
dacă nu sunteţi plătit, corect? 

— La vremea respectivă, nu discutam cu domnul Lanier, ci cu 
unul dintre investigatorii dumnealui. Pe domnul Lanier l-am 
întâlnit abia azi-dimineaţă. 

— Chiar și așa, nu aveaţi de gând să depuneţi mărturie pe 
gratis, corect? 

— Corect. 

— Când aţi venit încoace din Shreveport? 

— leri după-amiază. 

— Și când plecați din Clanton? 

— Cât se poate de repede. 

— Deci, e o mică excursie, nu-i așa, de vreo 24 de ore? 

— Ceva de genul ăsta. 

— 7 500 de dolari pentru 24 de ore. Sunteţi un martor 
costisitor. 

— Este o întrebare? 

Jake avusese noroc, dar știa că asta nu putea ține la nesfârșit, 
își verifică notițele, mâzgăleli pe care nu le mai putea citi acum, 
și schimbă subiectul. 

— Domnule Pickering, nu este adevărat că Lettie Lang v-a 
explicat că ea nu a avut nimic de-a face cu întocmirea 
testamentului mamei dumneavoastră? 

Jake nu avea habar ce făcuse Lettie; urma să discute cu ea 
despre incident. Conversaţia nu avea să fie deloc plăcută. 

— Așa ne-a zis ea, replică Fritz. 

— Și nu a încercat să vă explice că mama dumneavoastră nu 
i-a pomenit nimic despre testament? 

— Așa ne-a zis ea. 

— De unde aveţi acest exemplar al testamentului? 

— L-am păstrat. In realitate, îl primise prin poștă, de la un 
expeditor anonim, dar cine avea să afle? 

— Nu mai am întrebări, rosti Jake, așezându-se. 

— Vom lua pauză până la ora trei, anunţă judecătorul Atlee. 


451 


44. 


Jake și Harry Rex fugiră din oraș. Cu Jake la volan, goniră până 
la țară, lăsând cât mai în urmă coșmarul din sala de judecată. 
Nu voiau să riște să dea ochii cu Lettie sau Portia, sau cu ceilalți 
avocaţi, de fapt cu nimeni altcineva care fusese martor la 
măcel. 

Harry Rex era mereu Gică Contra. Când procesul se derula 
fără hopuri, el nu vedea decât părţile proaste. După o zi proastă, 
era incredibil de optimist pentru ziua care urma. In timp ce Jake 
conducea, fierbând în sinea lui, tot aștepta ca amicul său să 
facă o observaţie care să-i ridice moralul, măcar pentru câteva 
clipe. Nu primi decât un: 

— Ai face bine să o lași mai moale și să cazi la învoială cu 
ticălosul ăsta. 

Trecură aproape doi kilometri înainte ca Jake să răspundă. 

— Ce te face să crezi că Wade Lanier ar mai vrea să cadă la 
învoială acum? Tocmai a câștigat cazul. Juriul acesta nu i-ar da 
lui Lettie Lang nici măcar cincizeci de dolari pentru o sacoșă cu 
cumpărături. Ai văzut ce feţe aveau. 

— Ştii care-i partea proastă, Jake? 

— Sunt numai părţi proaste. Foarte proaste. 

— Partea proastă este că acum pui la îndoială tot ce-a spus 
Lettie. Eu unul nu m-am gândit nicio clipă că ea l-a manipulat pe 
Seth Hubbard ca să-și refacă testamentul. Nu este atât de 
șmecheră, iar el nu era atât de bătut în cap. Insă acum, dintr- 
odată, când realizezi că a mai făcut asta înainte, îţi zici: „Bun, 
ăsta pare deja un tipar. Oare femeiușcă asta știe mai multe 
despre testamente și averi decât credeam eu?” Nu știu, pur și 
simplu te dă peste cap. 

— Și de ce să ascundă totul? La dracu’, pun pariu că nu i-a 
spus nici măcar Portiei, nimănui de fapt, despre cum a fost 
prinsă la familia Pickering. Bănuiesc că ar fi trebuit să mă 
gândesc să o întreb acum șase luni: „Hei, Lettie, ai mai convins 
pe cineva vreodată să își schimbe testamentul și să îţi lase și ţie 
o sumă frumușica?” 

— Și de ce nu te-ai gândit la asta? 


452 


— Din prostie, probabil. Mă simt ca ultimul prost acum. 

După alți câţiva kilometri, Jake zise: 

— Ai dreptate. Te face să pui totul la îndoială. Și dacă noi 
gândim așa, imaginează-ţi ce gândesc jurații. 

— Pe juraţi i-ai pierdut, Jake, și nu mai ai cum să-i recâștigi de 
partea ta. Ti-ai chemat cei mai buni martori, ai prezentat un caz 
aproape perfect, ţi-ai păstrat vedeta la sfârșit și ea s-a descurcat 
de minune, și apoi, în doar câteva minute, cazul a fost complet 
distrus de un martor-surpriză. Poţi să-ţi iei gândul de la juriul 
ăsta. i 

— Un martor-surpriză, zise Jake după o vreme. Asta ar trebui 
să fie un motiv întemeiat pentru invalidarea verdictului. 

— Eu nu aș paria pe asta. Nu poți lăsa lucrurile să ajungă atât 
de departe, Jake. Trebuie să cazi la învoială înainte să ajungeţi 
în fața juriului. 

— Va trebui să demisionez din funcţia de avocat al averii. 

— Atunci fă-o. Ai câștigat și tu niște bani, acum e cazul să te 
dai la o parte. Gândește-te puţin și la Lettie. 

— Aș prefera să nu o fac. 

— Te înțeleg, dar dacă o să plece din sala aia de judecată fără 
nicio leţcaie? 

— Poate că asta și merită. 

Opriră pe pietrișul parcării din fața băcăniei Bates. Saabul 
roșu era singura mașină străină de acolo; toate celelalte 
automobile erau furgonete vechi de cel puţin zece ani. 
Așteptară la coadă în timp ce doamna Bates le umplea 
răbdătoare farfuriile cu legume, iar domnul Bates lua câte 3,5 
dolari de la fiecare client, oferindu-le și ceaiul cu gheaţă și 
turtele de mălai. Locul era plin de lume și nu mai era niciun loc 
liber. 

— Mergeţi acolo, le zise domnul Bates, făcându-le semn spre 
o mică tejghea de lângă aragazul masiv pe care fierbeau oalele. 

Jake și Harry Rex se așezară; puteau vorbi, dar trebuiau să fie 
atenți. 

Nu că ar fi contat. Nimeni dintre cei care luau prânzul acolo 
nu știa despre procesul aflat în plină desfășurare în oraș, și în 
niciun caz nu știau ce turnură neplăcută luase pentru Jake. 
Cocoţat pe un taburet și aplecat deasupra farfuriei, se uita 
deznădăjduit prin mulţime. 

— Hei, trebuie să mănânci, făcu Harry Rex. 


453 


— Mi-am pierdut pofta de mâncare, replică Jake. 

— Îmi dai mie porţia ta? 

— Poate. Îi invidiez pe oamenii ăștia. Ei nu trebuie să se 
întoarcă în sala aia de judecată. 

— Asta-i valabil și pentru mine. Ești pe cont propriu, amice. Ai 
nenorocit cazul ăsta atât de tare, că nu mai poate fi salvat. Eu 
am întins-o. 

Jake ciuguli din turta de mălai. 

— Tu nu ai făcut Dreptul cu Lester Chilcott? 

— Ba da. Cel mai mare netrebnic din facultatea aia. La 
început părea un tip de treabă, dar după ce a prins o slujbă la o 
firmă mare din Jackson nu i-a mai ajuns nimeni la nas. Bănuiesc 
că așa se întâmplă. Oricum nu-i primul care face asta. De ce 
întrebi? 

— la-l deoparte mai încolo și vorbește cu el. Vezi dacă vor să 
cadă la învoială. 

— Bine. Care sunt termenii? 

— Nu știu, dar dacă sunt dispuși, sunt sigur că ne putem 
înțelege. Dacă demisionez din funcţia de avocat al averii, cred 
că judecătorul Atlee va prelua frâiele negocierilor și se va 
asigura că toată lumea capătă ceva. 

— Ei, așa mai vii de-acasă. Merită încercat. 

Jake reuși să ciugulească niște bame prăjite. Harry Rex 
mâncase deja jumătate din porţia lui și se tot uita la farfuria lui 
Jake. 

— Uite ce-i, Jake, ai jucat și tu fotbal, nu? 

— Am încercat. 

— Nu, îmi amintesc când erai fundaș la amărâţii ăia din 
Karaway; nu aţi câștigat niciodată campionatul. Care a fost cea 
mai cruntă bătaie pe care aţi încasat-o vreodată? 

— Ripley ne-a bătut cu 50-0 când eram în primul an. 

— Cât de rău era la pauză? 

— 36-0. 

— Şi te-ai dat bătut? 

— Nu, eram fundaș. 

— Bun. Deci știai de la pauză că nu veţi câștiga, dar te-ai 
întors cu echipa pe teren pentru a doua repriză și ați continuat 
să jucaţi. Nu te-ai dat bătut și nu poţi să o faci nici acum. La 
acest moment pare foarte puţin probabil să mai câștigi, dar 
trebuie să te întorci pe teren. Acum pari complet înfrânt, iar 


454 


juriul îti urmărește fiecare mișcare. Fii copil cuminte și mănâncă- 
ţi legumele, și după aia hai să mergem. 
* 

Jurații se împrăștiară la prânz și se strânseră din nou la un loc 
în sala juriului la ora 1.15. Șușoteau despre caz, împărțiți în mici 
grupuri. Erau surprinși și nedumeriți. Surprinși că procesul luase 
o turnură atât de nefavorabilă pentru Lettie Lang. Inainte să 
apară Fritz Pickering, probele care se acumulau păreau să indice 
tot mai clar că Seth Hubbard era un om care făcea ce voia și 
care știa exact ce face. Totul se schimbase brusc, și Lettie era 
privită acum cu mare suspiciune. Chiar și cele două jurate de 
culoare, Michele Still și Barb Gaston, păreau să schimbe 
taberele. Apoi mai era și nedumerirea cu privire la ce avea să 
urmeze. Pe cine avea să cheme Jake în boxa martorilor ca să 
repare stricăciunile făcute? Oare mai puteau fi reparate? Și dacă 
ei, juraţii, invalidau testamentul scris de mână, ce avea să se 
întâmple cu toți acei bani? Erau atâtea întrebări fără răspuns. 

Se vorbea atât de mult despre caz, încât președintele Nevin 
Dark se simți nevoit să le reamintească avertismentul 
judecătorului. 

— Haideţi să vorbim despre altceva, rosti el politicos, 
nedorind să îi jignească. La urma urmei, nu era șeful lor. 

La 1.30, aprodul intră în cameră, îi numără și spuse: 

— Haideţi să mergem. 

Îl urmară în sala de judecată. După ce se așezară, toţi cei 
doisprezece se uitară la Lettie Lang, care nu-și lua privirea din 
notițele ei. Nici avocatul ei nu se mai uita spre boxa juriului ca 
să le surâdă suav, ci se afundase în scaun, ronțăind capătul unui 
creion și încercând să pară relaxat. 

— Domnule Lanier, puteţi să chemați următorul martor, zise 
judecătorul Atlee. 

— Da, domnule. Contestatarii îl cheamă în boxa martorilor pe 
domnul Herschel Hubbard. 

Herschel veni în boxă, zâmbi nătâng către juriu, jură să spună 
numai adevărul, după care începu să răspundă la o mulţime de 
întrebări banale. Wade Lanier îl instruise bine. Acoperiră toate 
aspectele vieţii sale neinteresante. Așa cum era de așteptat, 
Herschel își amintea cu mare drag de copilărie, de părinţi, de 
sora lui și de clipele de neuitat pe care le petrecuseră împreună. 
Da, divorţul fusese foarte traumatizant, dar familia izbutise să 


455 


treacă și peste asta. El și tatăl său fuseseră foarte apropiaţi: 
vorbeau tot timpul, se vedeau ori de câte ori puteau, dar erau 
amândoi foarte ocupați. Erau amândoi suporteri înfocaţi ai celor 
de la Atlanta Braves. Urmăreau evoluţia echipei cu sfinţenie și 
vorbeau mereu despre meciurile lor. 

Lettie îl privea năucită. Nu îl auzise în viaţa ei pe Seth 
Hubbard să spună măcar o vorbă despre Atlanta Braves, și nici 
nu îl văzuse vreodată urmărind un meci de baseball la televizor. 

Încercau să ajungă la Atlanta măcar o dată pe sezon ca să 
urmărească meciurile pe viu. Poftim?! Era o noutate pentru Jake 
și pentru toți cei care citiseră depozițiile lui Herschel. El nu 
pomenise niciodată despre aceste excursii cu tatăl său. Insă 
Jake nu putea face mare lucru. l-ar fi trebuit vreo două zile de 
săpături intense ca să demonstreze că aceste călătorii la Atlanta 
erau simple născociri. Dacă Herschel voia să inventeze povești 
despre el și bătrânul său tată, Jake nu îl mai putea opri la acest 
punct. Și Jake trebuia să aibă grijă. Dramul de credibilitate pe 
care îl mai păstrase în ochii juriului putea fi spulberat dacă îl 
ataca pe Herschel. Omul își pierduse tatăl, apoi fusese 
dezmoștenit într-un mod foarte crud și umilitor. Era normal ca 
juraţii să-l compătimească. 

Și cum poţi contrazice un fiu care nu a fost apropiat de tatăl 
său, dar jură acum exact contrariul? Nu poţi, și Jake știa că era o 
bătălie pe care nu o putea câștiga. Își luă notițe, ascultă 
fabulaţiile și încercă să rămână impasibil, de parcă totul ar fi 
mers ca uns. Nu se simţea în stare să se uite la juraţi. Intre el și 
ei se înălța acum un zid, o experienţă complet nouă pentru el. 

Când ajunseră într-un final cu discuţia la cancerul lui Seth, 
Herschel se întristă și își înăbuși lacrimile. Era de-a dreptul 
cumplit, zicea el, să vezi cum acest om activ și plin de energie 
se usca și se stingea din cauza bolii. Incercase să se lase de 
fumat de mai multe ori; tatăl și fiul purtaseră discuţii lungi și 
sincere despre fumat. Herschel se lăsase la treizeci de ani, și își 
implorase tatăl să se lase și el. În ultimele luni de viaţă, Herschel 
îl vizitase cât putuse de des. Și, da, vorbiseră despre avere. Seth 
avea intenţii foarte clare. Chiar dacă nu fusese prea generos cu 
Herschel și Ramona când erau mai tineri, voia ca ei să 
primească totul la moartea lui. li asigurase că întocmise un 
testament ca la carte, unul care să-i ferească de grijile 


456 


financiare și care să le ofere un viitor mai bun copiilor lor, iubiții 
nepoți ai lui Seth. 

Seth nu mai era el însuși spre sfârșitul vieţii. Vorbeau mereu 
la telefon, și la început Herschel observase că memoria tatălui 
său începea să dea rateuri. Nu-și mai amintea scorul meciului de 
baseball din seara precedentă. Se repeta în mod constant. 
Vorbea întruna despre play-off-ul campionatului, deși echipa 
Atlanta Braves nu ajunsese până acolo anul trecut. Insă Seth 
credea că ajunseseră. Bătrânul își pierdea treptat minţile. Era 
sfâșietor să vezi asta. 

Deloc surprinzător, Herschel era suspicios în privinţa lui Lettie 
Lang. Ea se descurca bine când venea vorba de făcut curat prin 
casă, de gătit și de îngrijirea tatălui său, dar cu cât lucra mai 
mult acolo și cu cât se agrava boala lui Seth, cu atât părea să 
vrea să-l protejeze mai mult. Se purta ca și cum nu ar fi vrut ca 
Herschel și Ramona să treacă pe acolo. |n câteva rânduri 
Herschel își sunase tatăl, iar ea spusese că bătrânul nu se 
simțea bine și că nu putea veni la telefon, încerca să îl ţină 
departe de familia lui. 

Lettie se uită urât la martor, clătinând încet din cap. 

Era o interpretare pe cinste, și, când se încheie, Jake era 
aproape prea înmărmurit ca să mai gândească sau să se mai 
miște. Prin pregătiri abile și fără îndoială istovitoare, Wade 
Lanier pusese cap la cap o relaţie pe care ar fi invidiat-o orice 
tată și fiu. 

Jake se duse la pupitru și întrebă: 

— Domnule Hubbard, în aceste excursii pe care le făceaţi ca 
să vedeți meciurile echipei Braves, în ce hotel obișnuiaţi să vă 
cazaţi dumneavoastră și tatăl dumneavoastră? 

Herschel își miji ochii și rămase cu gura căscată, fără să 
scoată o vorbă. Hotelurile păstrează arhive care pot fi verificate. 
Într-un final, își reveni și zise: 

— Ăă, păi, am stat în hoteluri diferite. 

— Aţi fost la Atlanta anul trecut? 

— Nu, tata era prea bolnav. 

— Dar acum doi ani? 

— Cred că da. 

— Bine, deci aţi fost în '87. La ce hotel v-aţi cazat? 

— Nu-mi mai amintesc. 

— În regulă. Cu cine au jucat Atlanta Braves? 


457 


Programul jocurilor putea fi și el verificat. 

— Păi, ăă, nu mai știu sigur. Parcă au jucat cu Chicago Cubs. 

— Putem verifica asta, spuse Jake. Ce dată era? 

— O, stau foarte prost când vine vorba de date. 

— Bine, în '86, atunci. Aţi ajuns la Atlanta pentru un meci sau 
două? 

— Cred că da. 

— La ce hotel ați stat? 

— Parcă la Hilton. Nu sunt sigur. 

— Cu cine au jucat Braves? 

— Păi, să vedem. Nu mai știu sigur, dar îmi amintesc că i-am 
văzut jucând cu Phillies într-un an. 

— In '86, cine juca la a treia bază pentru cei de la Phillies? 

Herschel înghiţi în sec și rămase cu privirea pironită în faţă, 
de parcă s-ar fi uitat la farurile unei mașini. Coatele îi zvâcneau 
și el își tot întorcea privirea spre juraţi. Minciunile se întorceau 
împotriva lui. Opera de ficțiune a lui Lanier avea lacune. 

Într-un final veni și răspunsul: 

— Nu știu. 

— Nu vi-l mai amintiţi pe Mike Schmidt, cel mai mare jucător 
de a treia bază din baseball? Este încă activ și se îndreaptă cu 
pași repezi spre Muzeul Celebrităţilor. 

— Nu, îmi pare rău. 

— Cine juca la centru pentru Atlanta Braves? 

O altă pauză dureroasă. Era evident că Herschel nu avea nici 
cea mai vagă idee. 

— Aţi auzit vreodată de Dale Murphy? 

— Da, sigur, el este. Dale Murphy. 

Pe moment, Herschel dădea toate semnele că minţea sau că 
îi plăcea să înfrumuseţeze foarte mult lucrurile. Jake ar fi putut 
continua la fel și cu restul depoziţiei, dar nu avea nicio garanţie 
că ar mai fi avut același succes. In mod instinctiv, decise să se 
așeze. 

Ramona urmă la rând, și ea începu să plângă la scurt timp 
după ce depuse jurământul. Incă nu-i venea să creadă că 
scumpul ei „tati” se simţise atât de pierdut și de descurajat 
încât să-și pună capăt zilelor. Ușor, ușor însă, Lanier o linişti și 
începură să treacă prin depoziția exersată în prealabil. Ea fusese 
dintotdeauna fetiţa lui tati și fusese extrem de atașată de 


458 


bătrân. El o adora pe ea și pe copiii ei, venind adeseori să-i 
viziteze în Jackson. 

Jake fu nevoit încă o dată să-i recunoască talentul lui Wade 
Lanier. O pregătise pe Ramona bine pentru depoziţie în 
decembrie, învăţând-o cum să își „blindeze” mărturia. Ştia că la 
proces Jake nu avea cum să îi respingă mărturia, așa că în 
timpul depoziţiei preliminare ea nu îi dăduse decât câteva 
firimituri, îndeajuns cât să răspundă vag la întrebări, iar acum 
scotea din burtă o grămadă de chestii pentru juriu. 

Mărturia ei era un amestec dramatic de emoţii, actorie ieftină, 
minciuni și exagerări. Jake începu să se uite pe furiș la juriu ca 
să vadă dacă era cineva suspicios. Când o podidi din nou 
plânsul, Tracy McMillen, numărul doi, îi întoarse privirea lui Jake 
și se încruntă, de parcă ar fi vrut să spună: „ţi vine să crezi?” 

Cel puţin așa i se păruse lui. Ar fi putut să se înșele. 
Instinctele sale fuseseră zdruncinate și acum nu mai avea 
încredere deplină în ele. Tracy era jurata lui preferată. O privise 
în ochi de nenumărate ori în aceste două zile și ajunseseră 
aproape pe punctul de a flirta. Nu era prima oară când Jake se 
folosea de înfățișarea sa plăcută ca să câștige de partea lui un 
jurat, și nici nu avea să fie ultima. La următoarea privire îl 
surprinse pe Frank Doley uitându-se la el cu aceeași expresie de 
„abia aștept să te ard” pe chip. 

Wade Lanier nu era perfect. Lungi prea mult chestionarea ei și 
începu să piardă interesul oamenilor. Ea avea glasul hârșâit și 
plânsul său nu păcălea pe nimeni. Cei care o urmăreau sufereau 
cot la cot cu ea, și când Lanier rosti în sfârșit „Am terminat 
întrebările”, judecătorul Atlee bătu repede cu ciocănelul și zise: 

— Pauză de cincisprezece minute. 

Juraţii ieșiră și sala de judecată se goli. Jake rămase la masă, 
alături de Lettie. Era timpul să dea ochii unul cu celălalt. Portia 
își trase scaunul mai aproape ca să poată vorbi toți trei în 
șoaptă. Lettie începu prin a spune: 

— Of, Jake, îmi pare atât de rău! Ce-am făcut? Ochii i se 
umeziră de îndată. 

— De ce nu mi-ai spus, Lettie? Dacă aș fi știut despre familia 
Pickering, aș fi putut să mă pregătesc. ` 

— Dar nu s-a întâmplat deloc așa, Jake. iți jur că nu am 
discutat niciodată despre testament cu domnișoara Irene. 
Niciodată. Nici înainte să-l scrie, nici după. Nici măcar nu am 


459 


știut de el până în dimineaţa aia, când am venit la serviciu și m- 
au încolţit ei. Îţi jur, Jake. Trebuie să mă lași să le explic asta 
juraţilor. Pot să o fac. Pot să-i fac să mă creadă. 

— Nu-i atât de simplu. O să vorbim despre asta mai încolo. 

— Trebuie să vorbim, Jake. Herschel și Ramona mint de 
îngheaţă apele. Nu poţi să-i oprești? 

— Nu cred că juriul crede prea mult din ce spun ei, oricum. 

— Nu le place de Ramona, remarcă Portia. 

— E de înţeles. Trebuie să mă duc la toaletă. Vreo veste de la 
Lucien? 

— Nu. Am verificat mesajele de pe telefon la prânz. Ai câteva 
de la niște avocați, de la niște reporteri și o ameninţare cu 
moartea. 

— O ce? 

— Un tip care a zis că o să-ţi dea din nou foc la casă dacă vei 
câștiga tot bănetul ăla pentru cioroi. 

— Ce drăguţ. Într-un fel, îmi place. Îmi trezește amintiri 
plăcute despre procesul Hailey. 

— Nu l-am șters. Vrei să îl anunţ pe Ozzie? 

— Sigur. 

* 

Harry Rex îl prinse pe Jake în fața toaletei și îi spuse: 

— Am vorbit cu Chilcott. N-ai să vezi. N-au niciun interes să 
discute de învoieli acum. De fapt, aproape că mi-a râs în faţă și 
mi-a zis că mai au câteva surprize pentru tine. 

— Poftim?! exclamă Jake, panicat. 

— Evident că nu mi-a spus la ce se referă. Ar pierde 
elementul-surpriză, nu? 

— Nu cred că mai rezist la o nouă ambuscadă, Harry Rex. 

— Păstrează-ţi calmul. Te descurci bine. Nu cred că Herschel 
și Ramona au impresionat prea mulți juraţi. 

— Crezi că ar trebui să-i sar la gât? 

— Nu. la-o ușor. Dacă o încolțești, o să o bușească iarăși 
plânsul. Juriul s-a săturat de ea. 

Cinci minute mai târziu, Jake se duse la pupitru și zise: 

— Și-acum, doamnă Dafoe, tatăl dumneavoastră a murit pe 2 
octombrie, anul trecut, corect? 

— Da. 

— Înainte să moară, când a fost ultima oară când l-aţi văzut? 

— Nu ţin evidența, domnule Brigance. Era tăticul meu. 


460 


— Nu este adevărat că ultima oară l-aţi văzut la sfârșitul lui 
iulie, cu mai bine de două luni înainte să moară? 

— Nu, nu este deloc adevărat. Ne vedeam tot timpul. 

— Ultima oară, doamnă Dafoe. Când a fost ultima oară? 

— Repet, nu ţin evidenţa. Probabil că a fost cu vreo două 
săptămâni înainte să moară. 

— Sunteţi sigură? 

— Nu, nu sunt sigură. Dumneavoastră vă notati în agendă de 
fiecare dată când vă vizitaţi părinţii? 

— Nu eu sunt martorul, doamnă Dafoe. Eu sunt avocatul care 
vă pune întrebări. Sunteţi sigură că v-aţi văzut tatăl cu două 
săptămâni înainte să moară? 

— Nu pot fi sigură. 

— Vă mulţumesc. Și-acum, în ceea ce îi privește pe copii, pe 
Will și Leigh Ann? Când a fost ultima oară când și-au văzut 
bunicul înainte să moară? 

— O, Doamne, domnule Brigance! Nu mai știu. 

— Dar tocmai aţi mărturisit că îl vedeau tot timpul, nu? 

— Da, desigur. Işi iubeau mult bunicul. 

— EI îi iubea? 

— Îi adora. 

Jake zâmbi și se duse la măsuţa cu probele materiale. Luă 
două foi de hârtie și se uită la Ramona. 

— Acesta este testamentul scris de tatăl dumneavoastră în 
ziua de dinaintea morții sale. Constituie probă materială și juriul 
l-a văzut deja. La paragraful șase, tatăl dumneavoastră scrie - și 
citez: „Am doi copii - Herschel Hubbard și Ramona Hubbard 
Dafoe - și ei au copii, la rândul lor, deși nu știu câţi anume, 
deoarece nu i-am mai văzut de ceva vreme”. Am încheiat 
citatul. Jake lăsă testamentul pe masă și întrebă: Apropo, câți 
ani are Will? 

— Paisprezece. 

— Și Leigh Ann? 

— Doisprezece. 

— Deci, au trecut doisprezece ani de când aţi născut ultimul 
copil? 

— Da, așa este. 

— Și propriul dumneavoastră tată nu știa dacă mai aveți și alţi 
copii? 


461 


— Nu puteţi să credeţi ce scrie în acel testament, domnule 
Brigance! Tăticul meu nu mai era în toate minţile când l-a scris. 

— Cred că asta urmează să stabilească juriul. Nu mai am 
întrebări. 

Jake se așeză și primi un bileţel de la Quince Lundy pe care 
scria: 

„Excelent. Ai făcut-o praf”. În acel moment al procesului, al 
carierei și al vieţii lui, Jake avea nevoie de o încurajare. Se 
aplecă și șopti: 

— Mulţumesc. 

Wade Lanier se ridică și zise: 

— Onorată instanță, contestatarii îl cheamă ca martor pe 
domnul lan Dafoe, soțul Ramonei Hubbard. 

lan veni în boxă, fără îndoială pregătit să inventeze noi 
amănunte din trecut. Pe la jumătate depoziţiei sale, Quince 
Lundy îi strecură un alt bileţel lui Jake. Pe acesta era scris: 
„Oamenii ăștia încearcă mult prea mult să convingă juriul. Nu 
cred că merge”. 

Jake încuviință, căutând o ușiță, un cuvânt aruncat aiurea de 
care să se agațe și pe care să-l folosească împotriva martorului. 
După dramatismul exagerat al soției sale, lan era de-a dreptul 
plictisitor. Oferi aproape aceleași răspunsuri, fără să se 
emoţioneze vreo clipă. 

Cu ajutorul diverselor surse și canale informale, Jake, Harry 
Rex și Lucien reușiseră să culeagă niște detalii sordide despre 
lan. Căsnicia lui scârțâia de ceva vreme. Prefera să stea cât mai 
departe de casă și își motiva absenţele invocând afacerile. Se 
ținea scai de femei. Soţia lui bea un pic cam mult. Și o parte 
dintre afacerile sale nu mergeau deloc bine. 

Prima întrebare pe care i-o puse Jake fu: 

— Aţi spus că sunteţi dezvoltator imobiliar de centre 
comerciale, corect? 

— Corect. 

— Deţineți, integral sau parţial, o companie numită KLD Biloxi 
Group? 

— Da. 

— Și acea companie încearcă să renoveze mallul Gulf Coast 
din Biloxi, Mississippi? 

— Da. 


462 


— Aţi spune că acea companie este robustă din punct de 
vedere financiar? 

— Depinde ce înţelegeţi prin asta. 

— Bine, haideţi să zicem așa: acum două luni, a fost cumva 
compania dumneavoastră, KLD Biloxi Group, dată în judecată de 
First Gulf Bank pentru neplata unei linii de credit de două 
milioane de dolari? Jake ţinea în mână niște hârtii și le flutura. 
Avea dovezile necesare. 

— Da, dar lucrurile sunt mai complicate... 

— Nu ne interesează asta acum. A fost compania 
dumneavoastră dată în judecată luna trecută și de o bancă din 
New Orleans, anume de Picayune Trust, pentru 2,6 milioane de 
dolari? 

lan trase aer în piept și rosti: 

— Da, dar aceste cazuri se judecă în continuare, și am 
intentat și noi acțiune în instanţă. 

— Vă mulţumesc. Nu mai am întrebări. 

lan cobori din boxă la ora 4.45, și preţ de o clipă judecătorul 
Atlee cumpăni dacă nu era mai bine să suspende ședința până 
joi dimineață. Wade Lanier îi sări în ajutor spunând: 

— Domnule judecător, putem să mai chemăm un martor a 
cărui depoziţie nu va dura prea mult. 

Dacă Jake ar fi bănuit ce urma, ar fi putut trage de timp cu 
lan, evitând astfel o nouă ambuscadă, măcar până a doua zi. 
Așa însă, juriul se retrase în acea zi cu o părere și mai proastă 
despre Seth Hubbard și slăbiciunile sale. 

— O chemăm ca martor pe Julina Kidd, zise Lanier. 

Jake recunoscu imediat numele de pe lista de 45 pe care i-o 
trântise Lanier în față cu două săptămâni în urmă. Jake 
încercase de două ori să vorbească la telefon cu ea, fără succes 
însă. Femeia fu adusă din camera martorilor și condusă la boxă 
de câtre un aprod. Conform dispoziţiilor clare și ferme ale lui 
Wade Lanier, Julina purta o rochie albastră ieftină, 
asemănătoare cu cea purtată de Lettie. Nimic mulat, nimic sexy, 
nimic care să lase să se întrevadă o siluetă după care bărbaţii 
întorceau capul pe stradă. Fără bijuterii, fără nimic care să sară 
în ochi. Încerca să pară cât mai banală, deși era ceva aproape 
imposibil. 


463 


Mesajul era subtil: dacă Seth s-a ţinut după această negresă 
atrăgătoare, atunci înseamnă că ar fi putut să facă la fel și cu 
Lettie. 

Ea urcă în boxă și surâse agitată către juriu. Lanier îi puse 
niște întrebări preliminare, apoi trecu direct la subiect. li dădu 
niște documente și o întrebă: 

— Puteţi să identificaţi acest documente, vă rog? 

Ea aruncă o privire pe ele și spuse: 

— Da, este plângerea pentru hărțuire sexuală pe care i-am 
făcut-o lui Seth Hubbard în urmă cu vreo cinci ani. 

Jake sări în picioare ca ars, aproape răcnind: 

— Obiecţie, onorată instanţă. Dacă domnul avocat nu ne 
poate demonstra relevanţa acestui fapt, nu ar trebui să fie 
admis ca probă. 

Lanier se ridicase și el, gata de luptă. 

— O, este foarte relevant, onorată instanţă, rosti el cu glas 
răspicat. 

Judecătorul Atlee își ridică mâinile și spuse: 

— Liniște. Se uită la ceas, apoi la juraţi, după care zise: 
Rămânetți cu toţii aici. Facem o pauză de cinci minute. Domnilor 
avocaţi, veniţi în biroul meu. 

Îl urmară grăbiţi în birou. Jake era atât de furios, încât îi venea 
să-l pocnească pe Lanier, iar acesta părea dispus să sară și el la 
bătaie. După ce Lester Chilcott închise ușa, judecătorul Atlee 
întrebă: 

— Ce va declara? 

— A lucrat într-una dintre companiile lui Seth Hubbard din 
sudul Georgiei, răspunse Lanier. S-au cunoscut acolo, el i-a făcut 
avansuri, a obligat-o să întrețină relaţii sexuale cu el, apoi a 
concediat-o când ea a hotărât că lucrurile nu pot continua așa. 
Nu s-a ajuns în instanţă: au căzut la învoială în cazul de hărțuire 
sexuală. 

— Și asta se întâmpla acum cinci ani? întrebă Jake. 

— Da. 

— Care-i relevanţa pentru chestiunile pe care le discutăm noi 
aici? întrebă judecătorul Atlee. 

— O, este foarte relevant, onorată instanţă, rosti Lanier cu 
nonșalanţă și cu siguranța oferită de lunile de când pregătea 
asta. 


464 


Jake era siderat și aproape prea mânios ca să mai poată 
gândi. 

— Intră la categoria influenţei necorespunzătoare, explică 
Lanier. Domnișoara Kidd era o angajată, la fel ca doamna Lang. 
Seth avea tendinţa de a seduce femeile care lucrau pentru el, 
indiferent de culoarea lor. Această slăbiciune îl făcea să ia 
decizii financiare complet nelalocul lor. 

— Jake? 

— Tâmpenii! în primul rând, domnule judecător, ea nu ar 
trebui să poată depune mărturie deoarece a fost trecută pe lista 
martorilor de-abia acum două săptămâni, printr-o încălcare 
flagrantă a regulilor. În al doilea rând, orice ar fi făcut Seth în 
urmă cu cinci ani, nu are nimic de-a face cu capacitatea lui 
testamentară din octombrie, anul trecut. Și, evident, nu există 
nici cea mai mică dovadă că ar fi întreţinut relații intime cu 
Lettie Lang. Nu-mi pasă cu câte femei albe sau de culoare s-o fi 
culcat el acum cinci ani. 

— Noi credem că este edificator, zise Lanier. 

— Tâmpenii, orice este edificator, ripostă Jake. 

— Ai grijă la limbaj, Jake, îl avertiză judecătorul Atlee. 

— Îmi cer scuze. 

Judecătorul Atlee ridică mâna, cerând să se facă liniște. Işi 
aprinse pipa, suflă afară fumul cu putere, se duse până la 
fereastră și zise: 

— Îmi place argumentul tău, Wade. Ambele femei erau 
angajatele lui. Îi voi permite să depună mărturie. 

— Mada... mormăi Jake. Cine mai are nevoie de reguli? 

— Ne vedem după ședința de azi, Jake, zise cu asprime 
judecătorul Atlee, apoi mai suflă niște fum. Işi lăsă pipa jos și 
spuse: Haideţi să continuăm. 

Avocaţii reveniră în sala de judecată. Portia se aplecă în față 
și-i șopti lui Jake: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eh, judecătorul și-a pierdut minţile, atâta tot. 

Julina își depănă povestea în faţa unui public care-o asculta cu 
suflarea tăiată. Promovarea ei neașteptată, noul pașaport, 
călătoria la Ciudad de Mexico cu șeful, hotelul luxos cu camere 
alăturate, apoi partida de sex și sentimentul de vinovăţie care o 
copleșise. La întoarcerea acasă, el o concediase imediat și 
pusese să fie scoasă din clădire sub escortă. Ea îl dăduse în 


465 


judecată, iar Seth căzuse la învoială până să se ajungă în 
instanţă. 

Mărturia nu era relevantă pentru contestarea testamentului. 
Era scandaloasă și cât se poate de memorabilă, dar pe măsură 
ce Jake o asculta, era tot mai convins că judecătorul Atlee 
comisese o gafa gravă. Procesul era pierdut, însă șansele la apel 
păreau să crească tot mai mult. Jake avea să savureze din plin 
momentul în care avea să dea în vileag în fața Curţii Supreme 
din Mississippi trucurile murdare la care apelase Wade Lanier. 
Avea să fie foarte satisfăcut când va obţine prima invalidare a 
unui verdict de-al lui Reuben V. Atlee. 

Jake recunoștea că lupta pentru o cauză pierdută, dacă se 
gândea deja la apel. O interogă pe Julina Kidd câteva minute, 
suficient cât ea să admită că era plătită ca să depună mărturie. 
Nu voia să spună cu ce sumă - era evident că Lanier vorbise 
deja cu ea despre asta. 

— Deci, aţi făcut sex pentru bani și acum depuneţi mărturie 
pentru bani, nu-i așa, domnişoară Kidd? întrebă el. Era o 
întrebare dură, și își dori să o fi putut retrage imediat ce i-o 
pusese. Ea nu spunea decât adevărul. 

Femeia ridică din umeri, fără să răspundă, poate cel mai 
elegant răspuns al zilei. 

La ora 5.30, judecătorul Atlee suspendă ședința până joi 
dimineaţă. Jake rămase la tribunal mult după ce plecase toată 
lumea. Vorbi în șoaptă cu Portia și cu Lettie, încercând în zadar 
să le asigure că situaţia nu era atât de rea cum părea. Însă era o 
încercare disperată. 

Intr-un final, plecă, iar domnul Pate stinse luminile. 

Nu se mai opri pe la biroul judecătorului Atlee, cum fusese 
instruit. Se duse direct acasă. Avea nevoie să petreacă puţin 
timp cu cele două persoane pe care le iubea cel mai mult, cu 
cele două persoane care îl vedeau întotdeauna ca fiind cel mai 
grozav avocat din lume. 


466 


45. 


Toate biletele la cursa de Seattle fuseseră rezervate în avans. 
Lucien prinse ultimul loc într-o cursă spre San Francisco, unde 
avea la dispoziţie doar douăzeci de minute ca să prindă un zbor 
spre Chicago. Dacă totul mergea bine, urma să aterizeze în 
Memphis puţin după miezul nopţii. Însă nimic nu merse bine. 
Rată legătura din San Francisco, și fu cât pe ce să fie încătușat 
de un agent de pază când se luă de vânzătoarea de bilete. Ca 
să-l scoată din aeroport, îl urcară într-o cursă spre Los Angeles 
cu promisiunea că va avea o legătură mai bună către Dallas. În 
drum spre LA, bău trei pahare de burbon cu gheaţă, făcându-le 
pe stewardese să schimbe priviri îngrijorate. La aterizare, se 
duse direct într-un bar și continuă să bea. Sună la biroul lui Jake 
de patru ori, dar de fiecare dată răspunse robotul. Sună și la 
Harry Rex de trei ori, dar i se spuse că avocatul era la tribunal. 
La 7.30, când află că zborul spre Dallas fusese anulat, începu să 
înjure o altă vânzătoare de bilete și ameninţă să dea în judecată 
compania American Airlines. Ca să-l scoată din aeroport, îl 
urcară într-o cursă de patru ore spre Atlanta, la clasa |, cu 
băutură gratis. 

* 

Tully Still opera un motostivuitor pentru o companie de 
transport de mărfuri în parcul industrial din nordul oraşului. 
Lucra în tura de noapte și era ușor de găsit. Miercuri seară, la 
8.30, Ozzie Walls îl salută și ieșiră puțin în bezna de afară. Still 
își aprinse o ţigară. Cei doi nu erau rude, dar mamele lor 
fuseseră prietene bune încă din școala primară. Soţia lui Tully, 
Michele, era juratul Numărul Trei. Pe rândul din față, central, 
trofeul lui Jake. 

— Cât de rău este? întrebă Ozzie. 

— Destul de rău. Ce s-a întâmplat? Lucrurile mergeau bine și 
deodată cazul s-a dus naibii. 

— Doi martori care au apărut de nicăieri. Ce se vorbește pe- 
acolo? 

— Ozzie, până și Michele se îndoiește de Lettie Lang. Femeia 
arată rău, omule, furișându-se așa și punându-i pe albii ăia să-și 


467 


schimbe testamentele. Michele și femeia aia, Gaston, o să 
rămână de partea ei, stai fără grijă, dar asta înseamnă că au 
două voturi. lar albii din juriu nu-s oameni răi, cu vreo două 
excepții, și majoritatea erau gata să meargă pe mâna lui Lettie 
până azi-dimineaţă. Nu-i o luptă albi versus negri acolo. 

— Deci, se vorbește mult? 

— N-am zis asta. Cred că se șușotește mult. Nu-i normal? 
Doar nu te aștepți ca oamenii să nu scoată o vorbă până la 
sfârșit. 

— Da, bănuiesc. 

— Ce-o să facă Jake? 

— Nu știu dacă poate face ceva. El spune că și-a chemat deja 
cei mai buni martori. 

— Se pare că l-au luat pe nepregătite, că avocaţii ăia din 
Jackson l-au înfundat. 

— Mai vedem. Poate că nu s-a terminat încă. 

— Arată rău. 

— Nu sufla o vorbă. 

— Știu, nu-ţi face griji. 

* 

La firma Sullivan nu se sărbătorea cu şampanie, ci cu vin 
scump. Walter Sullivan, partenerul pensionat care fondase firma 
cu 45 de ani în urmă, era un adevărat cunoscător și descoperise 
recent rafinatul Barolos italian. După o cină ușoară în sala de 
conferințe, desfăcuse niște sticle, adusese câteva cupe de 
cristal și se apucară să deguste licoarea. 

Atmosfera era una de triumf. Myron Pankey urmărise mii de 
jurii și nu mai văzuse niciunul care să se sucească atât de brusc 
și de hotărâtor. 

— Ai tăi sunt, Wade, făcu el. 

Lanier era văzut acum ca un magician în sala de judecată, în 
stare să scoată iepuri din joben în pofida regulilor probatoriului. 

— Are și judecătorul meritele lui, rosti el, cu modestie. Omul 
vrea un proces corect. 

— În procese nu contează corectitudinea, Wade, interveni 
domnul Sullivan. În procese contează doar cine câștigă. 

Lanier și Chilcott puteau să simtă deja mirosul banilor. 80% 
din averea brută pentru clienţii lor, din care se scădeau taxele și 
așa mai departe, iar mica lor firmă de zece oameni urma să 
primească un onorariu net de peste două milioane de dolari. Nu 


468 


mai era mult. După ce testamentul olograf era invalidat, urma 
să se revină la testamentul anterior. Grosul averii era în bani 
gheață. Se putea evita o autentificare anevoioasă. 

Herschel era în Memphis, făcând naveta la proces cu cele 
două fiice ale sale. Familia Dafoe locuia în casa de oaspeți a 
unui prieten de lângă clubul de golf. Toţi erau în toane bune, 
nerăbdători să pună mâna pe bani și să-și vadă de viaţă mai 
departe. După ce termina de băut, Wade intenţiona să-i sune ca 
să primească felicitări. 

* 

La o oră după ce vorbise cu Tully Still, Ozzie se rezema de 
capota mașinii sale în fața casei lui Jake, fumând un trabuc cu 
avocatul lui preferat. 

— Tully spune că sunt zece la doi, zise Ozzie. 

— Nicio surpriză, pufni Jake. 

— Ei bine, se pare că a sosit timpul să-ți faci bagajele și să 
pleci acasă, Jake. Petrecerea s-a încheiat. Obține ceva pentru 
Lettie și fă-te nevăzut. Oricum ei nu-i trebuie prea mult. Cazi la 
învoială până să ajungi în faţa juriului. 

— Asta și încercăm, Ozzie. Harry Rex i-a abordat pe oamenii 
lui Lanier de două ori azi după-amiază. l-au râs în față. Nu poți 
să cazi la învoială când cealaltă parte îţi râde în faţă. Eu unul aș 
accepta un milion de dolari pe loc. 

— Un milion! Câţi negri de pe-aici crezi că au un milion de 
dolari, Jake? Gândești prea mult ca un alb. Obține jumătate de 
milion, un sfert, numai obţine ceva, oricât de puţin. 

— Vom încerca din nou mâine. O să văd cum merg lucrurile 
dimineaţă, apoi o să îl abordez pe Wade Lanier la prânz. El știe 
evoluţia scorului și se vede de la o poștă că știe cum se joacă 
jocul ăsta. A fost și el în situaţia mea. Cred că pot vorbi 
omenește cu el. 

— Vorbește repede, Jake, și scapă de procesul ăsta blestemat. 
Nu vrei să ai de-a face cu juriul ăsta. Nu seamănă nici pe 
departe cu cazul Hailey. 

— Nu, nici vorbă. 

Jake îi mulţumi și intră în casă. Carla era deja în pat, citind și 
făcându-și griji. 

— Ce-a fost asta? întrebă ea în timp ce el se dezbrăca. 

— Era Ozzie. Işi face griji pentru proces. 

— Și ce caută Ozzie aici la ora asta? 


469 


— ÎI știi pe Ozzie. Nu doarme niciodată. Jake se așeză pe 
marginea patului și îi masă picioarele pe sub așternuturi. 

— Mda, ca tine. Pot să te întreb ceva? lată-te în toiul unui alt 
proces important. Nu ai dormit nici patru ore în ultima 
săptămână, și când dormi, te foiești și ai coșmaruri. Nu mănânci 
ca lumea. Ai început să slăbești. Ești cu mintea aiurea în mare 
parte din timp. Eşti stresat, nervos, ţâfnos, uneori ai stări de 
greață. Te trezești dimineaţa cu stomacul ghem. 

— Care-i întrebarea? 

— De ce naiba vrei să fii avocat pledant? 

— Nu cred că-i cel mai bun moment să-mi pui întrebarea asta. 

— Ba este momentul potrivit. Câte procese cu jurațţi ai avut în 
ultimii zece ani? 

— Treizeci și unu. 

— Și nu ai dormit ca lumea și ai slăbit la fiecare dintre ele, nu? 
„__— Nu cred. Majoritatea nu sunt atât de importante, Carla. 
Asta-i un caz excepţional. 

— Eu vreau să spun că-i o muncă solicitantă. De ce vrei să o 
faci? 

— Pentru că îmi place. Asta înseamnă să fii avocat. Să fii în 
sala de judecată, în faţa unui juriu, este ca și cum ai fi în arenă 
sau pe câmpul de bătălie. Competiţia este acerbă. Miza este 
foarte mare. Calculele de strategie sunt intense. Întotdeauna 
există un învingător și un învins. De fiecare dată când juraţii 
intră și se așază, simţi cum îţi crește nivelul de adrenalină. 

— Mda, și sunt și foarte multe orgolii. 

— O grămadă. Nu o să întâlnești niciodată un avocat pledant 
de succes care să nu aibă un orgoliu nemăsurat. Este una dintre 
cerințe. Trebuie să ai orgoliul necesar ca să lucrezi în domeniul 
asta. 

— Inseamnă că ar trebui să te descurci de minune, atunci. 

— Bine, recunosc că am și eu orgoliul meu, dar săptămâna 
asta s-ar putea să fie terfelit crunt. S-ar putea să aibă nevoie de 
alinare. 

— Acum sau mai încolo? 

— Acum. Au trecut opt zile. 

— Incuie ușa. 

* 

Lucien își pierdu cunoștința undeva pe la 10 000 de metri 

deasupra  Mississippiului. Când avionul ateriză în Atlanta, 


470 


stewardesele îl coborâră din navă. Doi agenţi de pază îl urcară 
într-un cărucior cu rotile și îl împinseră până la poarta de 
îmbarcare în cursa de Memphis. Trecură pe lângă mai multe 
baruri de aeroport, iar el le observă pe toate. Când agenţii 
ajunseră la destinaţie, el le mulțumi, apoi se ridică în picioare și 
se împletici până la cel mai apropiat bar, unde comandă o bere. 
O lăsa mai moale, era responsabil. Dormi de la Atlanta la 
Memphis, unde ateriză la 7.10 dimineaţa. Îl târâră afară din 
avion, chemară paza, iar paza telefonă la poliţie. 

Portia primi apelul la birou. Jake era la etaj, răsfoind din nou 
înfrigurat declaraţiile martorilor când ea îl sună prin intercom: 

— Jake, ai un apel cu taxă inversă de la Lucien. 

— Unde este? 

— Nu știu, dar sună groaznic. 

— Preia apelul și fă-mi legătura. 

Peste câteva secunde, Jake ridică receptorul și zise: 

— Lucien, unde ești? 

Cu mari eforturi, omul izbuti să-i spună că era în arestul 
poliţiei din Memphis și că Jake trebuia să vină să îl ridice. Vorbea 
greoi, fiind evident că era beat turtă. Din păcate, Jake mai 
auzise povestea asta înainte. Se simţi deodată mânios și lipsit 
de compasiune. 

— Nu mă lasă să vorbesc, bălmăji Lucien, vorbele sale de-abia 
deslușindu-se. Apoi păru să mârâie la cineva de pe fundal. 

Jake își imagina deja scena. 

— Lucien, îi zise, noi plecăm în cinci minute la tribunal. Îmi 
pare rău. Însă nu-i părea rău deloc. N-avea decât să putrezească 
în pușcărie. 

— Trebuie să ajung acolo, Jake, este important, spuse el, 
stâlcind cuvintele atât de rău, încât fu nevoit să le repete de trei 
ori. 

— Ce-i important? 

— Am obţinut depoziţia. Lui Ancil. Ancil Hubbard. Depoziţia. 
Este important, Jake. 

Jake și Portia traversară în grabă strada și intrară în tribunal 
pe ușa din spate. Ozzie era pe holul de la parter, vorbind cu un 
om de serviciu. 

— Ai un minut? întrebă Jake, cu o expresie extrem de serioasă 
pe chip. Peste zece minute, Ozzie și Marshall Prather plecau din 
oraș, gonind spre Memphis. 


471 


x 


— Nu te-am mai văzut ieri, zise judecătorul Atlee când Jake 
intră în biroul său. 

Avocații se adunau acolo pentru raportul de dimineață. 

— Îmi cer scuze, domnule judecător, dar am fost prins cu 
chestiuni legate de proces, replică Jake. 

— Da, sunt convins. Domnilor, există chestiuni preliminare de 
discutat în această dimineață? 

Avocații contestatarilor zâmbiră sinistru și clătinară din cap. 

Nu. 

— Ei bine, da, onorată instanță, aș avea o chestiune, zise 
Jake. L-am localizat pe Ancil Hubbard în Juneau, Alaska. Este 
teafăr și nevătămat, dar nu poate ajunge aici la timp pentru 
proces. El este parte interesată în această cauză și ar trebui să 
fie inclus în dezbateri. De aceea, solicit oprirea procesului pe 
motiv de eroare judiciară și propun să o luăm de la capăt după 
ce ajunge și Ancil aici. 

— Se respinge, rosti judecătorul Atlee fără urmă de ezitare. 
Nu are niciun rol în determinarea validității acestui testament. 
Cum l-aţi găsit? 

— Este o poveste lungă, onorată instanţă. 

— Mi-o zici mai încolo. Mai e ceva? 

— Din partea mea, nu. 

— Martorii dumneavoastră sunt pregătiţi, domnule Lanier? 

— Da. 

— Atunci haideţi să începem. 

K 

Având acum jurații la degetul mic, ultimul lucru pe care voia 
să-l facă Wade Lanier era să-i plictisească. Luase decizia de a 
grăbi lucrurile pentru ca juriul să se pronunțe cât mai curând cu 
putință. El și Lester Chilcott stabiliseră deja programul pentru ce 
mai rămăsese din proces. Aveau să petreacă ziua de joi 
chemându-și restul martorilor. Dacă mai avea și Jake ceva, i se 
va îngădui să cheme martori care să combată. Cei doi avocaţi 
urmau să-și susțină pledoariile de încheiere vineri dimineaţă, iar 
juraţii urmau să delibereze cazul după prânz. Cu weekendul 
bătând la ușă și cu hotărârea deja luată, ei aveau să termine și 
să livreze verdictul cu mult înainte de ora cinci, când se închidea 
tribunalul. Wade și Lester aveau să ajungă înapoi în Jackson la 
timp pentru o cină târzie cu nevestele lor. 


472 


La experiența pe care o aveau, ar fi trebuit să știe că nu poți 
planifica desfășurarea unui proces. 

Primul lor martor de joi dimineață fu un medic oncolog 
pensionat din Jackson, un anume doctor Swaney. Zeci de ani, 
omul practicase medicina și predase la facultate în același timp. 
CV-ul său era impecabil, la fel ca manierele sale, și vorbea cu o 
tărăgănare pronunţată, fără să-și dea aere. Era cât se poate de 
competent și de vrednic de crezare. Folosind cât mai puţini 
termeni medicali cu putință, doctorul Swaney le explică juraţilor 
ce tip ce cancer îl măcinase pe Seth Hubbard, insistând asupra 
tumorilor ce intraseră în metastază la nivelul coloanei vertebrale 
și coastelor. Le descrise durerile intense pe care le implicau 
asemenea tumori. Tratase sute de pacienţi aflaţi într-o stare 
asemănătoare și aceasta provoca niște dureri inimaginabile. 
Demerolul era unul dintre cele mai eficiente medicamente 
disponibile. O doză orală de 100 de miligrame la fiecare trei, 
patru ore nu era ceva neobișnuit, și ar mai fi redus cât de cât 
durerea. De obicei o astfel de doză îi provoca pacientului 
amețeli, încetineală în mișcări, greţuri, împiedicându-l să-și 
desfășoare multe dintre activităţile cotidiene. Șofatul nici nu 
intra în discuţie. Și, evident, nu trebuia luată nicio decizie 
importantă sub influenţa unei cantităţi atât de mari de Demerol. 

Ca tânăr avocat, Jake învățase că nu avea rost să contrazici 
un expert adevărat. Un expert închipuit îţi oferea prilejul să-l 
măcelărești în faţa juriului, însă asta nu era deloc valabil în cazul 
unor martori precum doctorul Swaney. Când îi veni rândul să 
pună întrebări, Jake explică foarte clar că medicul care îl tratase 
pe Seth Hubbard, doctorul Talbert, nu era sigur cât Demerol lua 
acesta în zilele premergătoare morţii. Martorul recunoscu că nu 
se putea decât specula, dar îi aminti în mod politicos lui Jake că 
se întâmplă foarte rar ca pacienţii să cumpere medicamente 
scumpe și să nu le folosească. 

Următorul expert era tot medic, un anume doctor Niehoff, de 
la facultatea de medicină de la UCLA. Juraţii din orășelele de 
provincie sunt ușor impresionați de experți care străbat distanţe 
mari ca să fie acolo, cu ei, și nimeni nu știa asta mai bine decât 
Wade Lanier. Un expert din Tupelo le-ar fi atras atenţia, iar unul 
din Memphis ar fi fost și mai demn de crezare. Insă dacă 
aduceai același tip din California, juriul îi sorbea fiecare cuvinţel. 


473 


Pentru 10 000 de dolari din banii lui Wade Lanier, plus alte 
cheltuieli, doctorul Niehoff le explică juraţilor că își petrecuse 
ultimii 25 de ani făcând cercetări și ameliorând durerea 
bolnavilor de cancer. Era familiarizat cu tumorile aflate în 
discuţie și descrise în amănunt efectele pe care le aveau 
acestea asupra organismului. Văzuse pacienţi plângând și 
urlând perioade lungi de timp, albindu-se la față, vomitând 
incontrolabil, implorând să primească medicamente, leșinând, și 
rugându-se să moară. Gândurile sinucigașe erau ceva comun. 
Nici sinuciderile nu erau tocmai rare. Demerolul era unul dintre 
tratamentele cele mai populare și mai eficiente. In acest punct, 
doctorul Niehoff se abătu de la scenariu, intrând un pic în 
jargonul tehnic, așa cum se întâmplă când experții nu rezistă 
tentaţiei de a-și impresiona audiența. Se referi la medicament 
ca fiind hidroclorură de meperidină, un analgezic narcotic, un 
calmant pe bază de opiu. 

Lanier îl opri și îl făcu să revină la un vocabular mai accesibil. 
Doctorul Niehoff le spuse juraţilor că Demerolul era un calmant 
puternic care producea dependenţă. Lucrase cu această 
substanţă de-a lungul întregii sale cariere și scrisese numeroase 
articole despre ea. Doctorii preferau să o prescrie pacienţilor 
internaţi în spitale sau clinici; totuși, într-un caz precum cel al lui 
Seth Hubbard, nu era ieșit din comun ca pacientul să primească 
permisiunea de a-l lua pe cale orală, la domiciliu. Era foarte ușor 
să abuzezi de această substanţă, mai ales când aveai dureri 
severe, așa cum avea Seth. 

Jake se ridică și zise: 

— Obiectez, onorată instanţă. Nu există nici cea mai mică 
dovadă că Seth Hubbard ar fi abuzat de această substanţă. 

— Se admite. Prezentaţi doar faptele, domnule doctor. 

Jake se așeză, ușurat că în sfârșit primise și el o decizie 
favorabilă. 

Doctorul Niehoff era un martor excelent. Descrisese tumorile, 
durerea și Demerolul atât de amănunţit, încât după 45 de 
minute era foarte ușor să crezi că Seth suferea cumplit și că 
durerea sa nu putea fi alinată decât de doze masive de 
Demerol, o substanţă care practic îl dădea pe spate. Conform 
opiniei expertului, judecata lui Seth Hubbard era atât de 
afectată de dozele zilnice și de efectele cumulative ale 


474 


substanţei, încât el nu mai avea cum să gândească limpede în 
ultimele zile de viaţă. 

Când îi veni rândul să pună întrebări martorului, Jake pierdu și 
mai mult teren. Când încercă să argumenteze că doctorul 
Niehoff nu avea cum să știe cât anume din acea substanţă luase 
Seth, expertul îi „garantă” lui Jake că orice om aflat în situaţia 
lui Seth ar fi fost disperat să ia Demerol. 

— Dacă obținuse o rețetă, atunci lua pastilele, domnule 
Brigance. 

După alte câteva întrebări fără rost, Jake se așeză. Cei doi 
doctori reușiseră să facă exact ce-și propusese Wade Lanier. In 
acel moment, juraţii, și toţi cei prezenţi în sala de judecată, 
credeau că Seth fusese atât de dezorientat, ameţit, buimac și 
incapabil să conducă, încât îi ceruse lui Lettie să treacă la volan. 

Mai pe scurt, îi lipsea capacitatea testamentară. 

După o pauză de zece minute, Lanier continuă chemându-l pe 
Lewis McGwyre ca martor. Dat fiind modul dezonorant în care 
firma Rush fusese îndepărtată din caz, pierzând astfel onorariile, 
la început McGwyre refuzase să depună mărturie. Așa că Wade 
Lanier făcuse ceva de neconceput: îi trimisese citaţie unui alt 
avocat. Cât se poate de succint, Lanier stabili că McGwyre 
pregătise un testament gros pentru Seth în septembrie 1987. 
Acel testament fu admis ca probă materială, iar McGwyre cobori 
din boxă. Oricât de mult și-ar fi dorit să mai rămână ca să 
urmărească desfășurarea procesului, mândria nu-l lăsa. El și 
Stillman Rush ieșiră grăbiţi din sala de judecată. 

Duff McClennan trecu în boxă, depuse jurământul și le explică 
juraţilor că era un avocat specializat în drept financiar de la o 
firmă cu trei sute de angajaţi din Atlanta. În ultimii treizeci de 
ani se specializase în planificarea patrimoniului succesoral, 
întocmea testamente pentru oameni înstăriți care voiau să evite 
cât mai multe taxe. Răsfoise inventarul cu active depus de 
Quince Lundy și testamentul olograf al lui Seth Hubbard. Lanier 
proiectă apoi pe ecranul mare o serie de calcule, iar McClennan 
se lansă într-o explicaţie extinsă cu privire la modul în care 
taxele federale și taxele de succesiune afectau o avere 
neprotejată. Își ceru scuze pentru încâlcelile, contradicţiile și 
banalităţile din „scumpul nostru cod fiscal”, cât și pentru 
complexitatea acestuia. Preciză în două rânduri: „Nu eu l-am 
scris, ci Congresul”. Lanier știa cât se poate de bine că această 


475 


depoziție avea să plictisească, poate chiar scârbească juriul, așa 
că avu grijă să treacă prin ea cât mai repede, subliniind 
punctele esenţiale și lăsând la o parte o mare parte din cod. 

Jake nu avea de gând să obiecteze și să prelungească agonia. 
Juraţii erau deja nervoși. 

McClennan trase în cele din urmă linie și zise: 

— In opinia mea, valoarea totală a taxelor se va ridica la 51%. 

Pe ecran, Lanier scrise cu litere îngroșate: „12 240 000 de 
dolari ca taxe”. 

Insă distracţia de-abia începea. McClennan  analizase 
testamentul întocmit de Lewis McGwyre. Acesta era de fapt o 
compilaţie încâlcită de fonduri legate între ele care le oferea pe 
loc câte un milion de dolari lui Herschel și Ramonei, apoi 
împărțea familiei restul banilor pe parcursul mai multor ani. El și 
Lanier nu aveau de ales, trebuind să discute totul în detaliu. 
Jake văzu cum juraţii încep să picotească. Chiar și varianta 
prescurtată a lui McClennan cu privire la ce intenţiona să facă 
testamentul era densă și, în anumite momente, de-a dreptul 
impenetrabilă. Lanier însă avea un scop clar. Merse mai 
departe, prezentând cifrele pe ecranul mare. Ideea era că, prin 
testamentul din 1987, valoarea taxelor se ridica, după părerea 
de expert a lui McClennan, la numai „9 100 000 de dolari, 
cuprinzând aici atât taxele statale, cât și cele federale”. 

Diferenţa de 3 140 000 de dolari era scrisă cu cifre îngroșate 
pe ecran. 

Era un argument solid. Testamentul olograf întocmit la 
repezeală de Seth ducea la pierderea unei sume mari de bani 
din avere; o nouă dovadă că omul nu mai gândea limpede. 

Jake învățase să evite codul fiscal încă de pe băncile facultăţii, 
și în ultimii zece ani refuzase orice potenţial client care dorea 
consiliere fiscală. Nu avea cum să consilieze pe nimeni, de 
vreme ce știa atât de puţine despre acest domeniu legislativ. 
După ce Lanier își termină interogatoriul, Jake declară că nu 
avea nicio întrebare pentru martor. Ştia că juraţii se plictisiseră 
și voiau să ia prânzul. 

— Vom face pauză până la ora 1.30, zise judecătorul Atlee. 
Domnule Brigance. 

Jake intenţiona să-l ia deoparte pe Wade Lanier și să-l întrebe 
dacă puteau vorbi câteva minute, însă planurile îi fură date 
peste cap. Se întâlni cu judecătorul Atlee în biroul acestuia din 


476 


capătul holului. După ce judecătorul își scoase roba și își aprinse 
pipa, se așeză, îl privi lung pe Jake și rosti cu calm: 

— Nu ești deloc mulțumit de deciziile mele. 

Jake pufni și spuse: 

— Nu, nu sunt. l-aţi îngăduit lui Wade Lanier să deturneze 
acest proces prin câteva trucuri murdare și cu ajutorul unor 
martori-surpriză pentru care nu am avut timp să mă pregătesc. 

— Dar clienta ta a minţit. 

— Nu este clienta mea. Averea este clienta mea. Însă, da, 
Lettie nu a spus tot adevărul. A fost luată prin surprindere, 
domnule judecător, prinsă în capcană. In depoziţia ei a declarat 
foarte clar că nu-și mai amintește toate familiile de albi pentru 
care a lucrat. Episodul de la familia Pickering a fost atât de 
neplăcut, încât sunt sigur că a încercat să-l dea uitării. Și cel mai 
important aspect al acelei povestioare este că Lettie nu a știut 
nicio clipă despre testamentul olograf. Aș fi putut să o 
pregătesc, domnule judecător. Asta încerc să vă explic. Aș fi 
putut să mai atenuez din impactul loviturii. Însă dumneavoastră 
ați permis producerea ambuscadei, iar procesul s-a sucit cu 180 
de grade în câteva secunde. 

Jake se încrunta la bătrân în timp ce vorbea, deși știa foarte 
bine că Reuben V. Atlee nu era omul care să accepte dojenile 
cuiva. Insă de această dată judecătorul se înșela, iar Jake era 
mânios din cauza nedreptăţii. Nu mai avea nimic de pierdut la 
acest punct, deci de ce să nu dea cărțile pe față? 

Judecătorul pufăi, părând că înghite fumul, apoi îl lăsă să-i 
iasă pe nări. 7 

— Nu sunt de acord. Insă, indiferent cine are dreptate, mă 
aştept să îți păstrezi demnitatea. În biroul meu avocații nu 
înjură. 

— Imi cer scuze. Uneori îmi mai scapă în focul bătăliei; mă 
îndoiesc că sunt un caz izolat. 

— Nu sunt sigur că juriul s-a sucit cu 180 de grade, cum zici 
tu. 

Jake ezită. Fu cât pe ce să-i reamintească judecătorului că nu 
știa aproape nimic despre jurii. Le vedea foarte rar, și asta era 
doar parte din problemă. La Curtea Superioară, el ţinea loc de 
judecător și de juriu, beneficiind de avantajul de a admite toate 
probele materiale. Putea trece prin ele, separându-le pe cele 


477 


bune de cele proaste, și venind cu decizia care i se părea cea 
mai corectă. 

Jake nu avea de gând să se certe. Așa că alese să spună: 

— Domnule judecător, am foarte multă treabă. 

Judecătorul Atlee îi făcu semn spre ușă, iar Jake plecă. Harry 
Rex îl prinse din urmă când pleca de la tribunal și-i zise: 

— Ozzie m-a sunat la birou. Mi-a spus că sunt încă la 
închisoarea din Memphis și că încearcă să îl scoată de-acolo. 
Încă nu s-a stabilit cauţiunea. 

Jake se încruntă și întrebă: 

— Cauţiune? Pentru ce? 

— A fost acuzat pentru beţie în public și pentru opunere la 
arestare. Vorbim de Memphis aici. Aștia aruncă acuzaţia de 
opunere de fiecare dată când saltă pe cineva. 

— Credeam că Ozzie are cunoscuţi pe-acolo. 

— Probabil că încă îi caută. Eu ţi-am zis că-i o greșeală să-l 
trimiţi pe bețivul ăla în Alaska. 

— Crezi că mă ajută cu ceva asta acum? 

— Nu. Ce faci la prânz? 

— Nu mi-e foame. 

— Hai să bem o bere. 

— Nu, Harry Rex. Unii juraţi strâmbă din nas când avocatul 
din faţa lor duhnește a alcool. 

— Doar nu-ţi mai faci griji în privinţa juriului? 

— Încetează! 

— Trebuie să ajung la tribunalul din Smithfield după-amiază. 
Multă baftă. Vorbim mai încolo. 

— Mulţumesc. Când Jake traversă strada ca să ajungă la 
biroul său, realiză că Harry Rex nu pierduse nicio vorbă din cele 
rostite în sala de judecată începând de luni dimineaţă. 

* 


Dewayne Squire era vicepreşedintele Companiei de Cherestea 
Berring. În joia de dinaintea sinuciderii, el și Seth se certaseră 
din cauza unui transport mare de lemn de esenţă tare care 
urma să fie expediat unei fabrici de parchet din Texas. Squire 
negociase afacerea, și fusese surprins să afle că șeful lui sunase 
apoi la fabrica respectivă, renegociind și obținând un preţ mai 
mic. O ţinuseră așa întreaga dimineaţă de joi. Erau amândoi 
supăraţi, amândoi convinși că dreptatea era de partea lor, dar la 
un moment dat Squire realiză că Seth nu mai era el însuși. 


478 


Arlene Trotter nu se afla la birou, așa că nu asistase la conflict. 
La un moment dat, Squire intrase în biroul lui Seth și îl găsise 
ținându-se cu mâinile de cap, susținând că era ametit și că-i era 
greață. Când discutară mai târziu, Seth uitase detaliile 
contractului. Susţinea că Squire negociase un preţ mult prea 
scăzut, și cearta reizbucni. Când plecă Seth de la birou, pe la 
trei după-amiaza, afacerea era încheiată și Berring avea să 
piardă în final vreo 10 000 de dolari. Din câte își amintea Squire, 
era cea mai mare pierdere într-un contract cu clienţii din cauza 
lui Seth. i 

Își descrise șeful ca fiind dezorientat și incoerent. În dimineaţa 
următoare vându terenul împădurit din Carolina de Sud, ieșind 
în pierdere. 

Jake era conștient că Wade Lanier voia acum ca juriul să 
delibereze înainte de weekend. Jake trebuia să tragă de timp, 
astfel încât, atunci când îi veni rândul să pună întrebări, scoase 
la iveală documentele financiare ale companiei Berring și le 
trecu în revistă împreună cu Squire. 1988 fusese cel mai 
profitabil din ultimii cinci ani, deși veniturile scăzuseră mult în 
ultimul trimestru, după moartea lui Seth. Sub privirile tot mai 
neinteresate ale juraţilor, Jake și Squire vorbiră despre 
activitatea companiei, despre contractele, strategiile, costurile, 
problemele de muncă și amortizarea utilajelor. Judecătorul 
spuse în două rânduri: „Treceţi mai departe, domnule Brigance”, 
fără să insiste prea tare. Domnul Brigance nu era niciodată 
mulțumit de el. 

După Dewayne Squire, Lanier îl chemă ca martor pe un 
anume domn Dewberry, un broker specializat în terenuri și 
cluburi de vânătoare. Declară că făcuse afaceri cu Seth cu 
câteva zile înainte ca acesta să moară. Seth era interesat să 
cumpere cinci sute de pogoane în comitatul Tyler pentru un club 
de vânătoare. De cinci ani urmăreau acest teren, dar Seth nu se 
putea hotărî. În cele din urmă plătise un contract de opţiune pe 
un an pentru cele cinci sute de pogoane, apoi se îmbolnăvise și 
își pierduse interesul. Când opţiunea se apropiase de momentul 
expirării, îl sunase pe Dewberry de mai multe ori. Dewberry nu 
știa că Seth era pe moarte, nici nu avea habar că omul lua 
calmante. Într-o zi Seth hotăra să activeze clauza; a doua zi nu 
mai voia. În câteva rânduri nu-și mai amintise preţul pe pogon, 


479 


și o dată uitase cu cine vorbea la telefon. Comportamentul său 
era din în ce mai capricios. 

Când îi veni rândul, Jake izbuti să mai tragă de timp. Joi după- 
amiază, procesul încetini atât de mult, încât judecătorul Atlee 
suspendă ședința mai devreme. 


480 


46. 


După ce își bătu capul cu birocraţii din Memphis, Ozzie era cât 
pe ce să se lase păgubaș, când își aminti ceva la care ar fi 
trebuit să se gândească mai devreme. Îl sună pe Booker 
Sistrunk, al cărui cabinet se afla la patru străzi distanță de 
arestul poliţiei. După începutul mai poticnit, cei doi păstraseră 
legătura și în aceste câteva luni se mai văzuseră de două ori, 
când Ozzie avusese treabă în Memphis. Booker nu mai venise în 
Clanton și nici nu era dornic să se întoarcă acolo. Amândoi își 
dăduseră seama că doi negri care locuiau la șaizeci de minute 
unul de celălalt și care aveau cât de cât putere într-o lume 
dominată de albi ar trebui să aibă destule în comun. Ar trebui să 
fie prieteni. Pe Booker îl interesa mai ales să recupereze cei 
55 000 de dolari pe care-i împrumutase soţilor Lang. 

Poliţia din Memphis îl detesta pe Booker Sistrunk, dar îi știa de 
frică. La cincisprezece minute după ce ajunse acolo în Rolls 
Royce-ul său negru, documentele necesare eliberării lui Lucien 
Wilbanks zburau de la un birou la altul. Îl scoaseră de acolo în 
treizeci de minute de la sosirea lui Booker. 

— Trebuie să ajungem la aeroport, făcu Lucien. 

Ozzie îi mulțumi lui Booker și îi promise că-l va suna mai 
târziu. 

Lucien îi zise că-și uitase servieta în avion. Credea că o lăsase 
sub scaun, dar ar fi putut la fel de bine să fie în compartimentul 
de deasupra capului. In orice caz, stewardesele erau niște 
proaste pentru că nu fuseseră în stare să o găsească. Fuseseră 
mult prea preocupate să îl dea jos din avion. Ozzie și Prather îl 
ascultau, fierbând în sinea lor, în vreme ce goneau spre 
aeroport. Lucien arăta și duhnea ca ultimul beţivan soios pe 
care îl săltau pentru vagabondaj. 

La biroul de obiecte pierdute de la American Airlines nu 
fusese adusă nicio servietă găsită în cursa de Atlanta. Fără nicio 
tragere de inimă, funcţionarul de acolo începu să o caute. 
Lucien găsi un bar în aeroport și comandă o halbă de bere 
blondă. Ozzie și Prather luară prânzul la un bufet aglomerat, nu 
departe de bar. Incercau să stea cu ochii pe pasager. Sunară la 


481 


biroul lui Jake, dar nu răspunse nimeni. Era aproape ora trei 
după-amiaza, iar el era prins la tribunal, evident. 

Servieta fu găsită tocmai în Minneapolis. Cum Ozzie și Prather 
erau oameni ai legii, American Airlines trata servieta ca și cum 
ar fi fost o probă valoroasă și crucială dintr-o anchetă 
importantă, când de fapt aceasta era o geantă veche și ponosită 
de piele, conţinând niște carneţele, reviste, câteva săpunuri și 
cutii de chibrituri ieftine șterpelite de la Glacier Inn din Juneau, 
și o casetă video. După multe târguieli și ezitări, se puse la cale 
un plan prin care servieta să ajungă înapoi în Memphis cât mai 
repede cu putinţă. Dacă mergea totul bine, avea să sosească pe 
la miezul nopții. 

Ozzie îi mulțumi funcţionarului și se duse să îl găsească pe 
Lucien. După ce plecară din aeroport, Lucien se trezi la viaţă și 
zise: 

— Hei, eu am mașina aici. Ne întâlnim în Clanton, băieți. 

— Nu, Lucien, ești beat, replică Ozzie. Nu poţi conduce. 

— Ozzie, suntem în Memphis și nu ai jurisdicție aici, ripostă 
mânios Lucien. Pupă-mă în fund! O să fac ce vreau eu. 

Ozzie își dădu mâinile în lături, neputincios, apoi plecă cu 
Prather. Încercară să se ţină după Lucien când ieșiră din 
Memphis la oră de vârf, dar nu reușiră să ţină pasul cu Porsche- 
ul mic și murdar în timp ce acesta se strecura periculos prin 
traficul aglomerat. Conduseră mai departe până în Clanton, la 
biroul lui Jake, și sosiră acolo puţin înainte de ora șapte. Jake 
aștepta să audă veștile. 

Singura veste cât de cât bună într-o zi altminteri groaznică și 
frustrantă era că Lucien fusese arestat pentru beție în public și 
opunere la arestare. Asta avea să-i spulbere orice speranţă de 
revenire la practicarea dreptului, dar momentan era doar o 
satisfacție măruntă, ceva ce Jake nici măcar nu putea să 
menţioneze. În afară de asta, situaţia era cât se poate de 
sumbră. 

Două ore mai târziu, Jake conduse până acasă la Lucien. Când 
trase pe aleea din faţa casei, observă că Porsche-ul nu era 
acolo. Vorbi puţin cu Sallie, pe veranda din faţă, iar ea promise 
să-l sune îndată ce Lucien ajungea acasă. 

* 


482 


În mod miraculos, servieta lui Lucien sosi în Memphis la 
miezul nopții. Polițistul Willie Hastings o preluă și o aduse în 
Clanton. 

Vineri dimineaţă, la 7.30, Jake, Harry Rex și Ozzie se adunară 
în sala de conferinţe de la parter și încuiară ușa. Jake băgă 
caseta în aparatul video și stinse luminile. Cuvintele „Juneau, 
Alaska... 5 aprilie 1989” apărură pe ecranul televizorului, apoi 
dispărură după câteva secunde. Jared Wolkowicz se prezentă și 
explică pe scurt ce avea să urmeze. Lucien se prezentă și el, 
spunând că aceasta era o depoziţie și că el avea să pună 
întrebările. Avea privirea limpede și părea treaz. Il prezentă pe 
Ancil F. Hubbard, care depuse jurământul în fața grefierei. 

Mărunt, plăpând, cu capul neted ca o ceapă albă, omul purta 
costumul negru și cămașa albă ale lui Lucien, ambele cu câteva 
numere prea mari. Avea un pansament la ceafa și deasupra 
urechii drepte se vedea puţin din leucoplastul cu care era prins 
acesta, înghiţi în sec, se uită aproape îngrozit la cameră, apoi 
începu: 

— Numele meu este Ancil F. Hubbard. Locuiesc în Juneau, 
Alaska, dar m-am născut în comitatul Ford din Mississippi, la 1 
august 1922. Tatăl meu a fost Cleon Hubbard, mama mea, 
Sarah Belle, fratele meu, Seth. Seth era cu cinci ani mai mare 
decât mine. M-am născut la ferma familiei, în apropiere de 
Palmyra. Am plecat de acasă la șaisprezece ani și nu m-am mai 
întors niciodată. Niciodată. Nu am mai vrut să mă întorc. lată 
povestea mea. 

* 

Când ecranul se întunecă peste 58 de minute, cei trei bărbați 
rămaseră o vreme cu privirile aţintite la el. Nu ar mai fi vrut să 
vadă sau să audă acea depoziţie vreodată, dar nu aveau de 
ales. Într-un final, Jake se ridică încet de pe scaun și apăsă 
butonul de scoatere a casetei. 

— Ar trebui să mergem să îl vedem pe judecător. 

— Crezi că poţi obţine admiterea ei ca probă? întrebă Ozzie. 

— N-ai să vezi, interveni Harry Rex. Pot găsi zece motive 
pentru care să fie respinsă, și niciunul pentru care să fie admisă. 

— Putem măcar să încercăm, rosti Jake. 

Traversă în fugă strada, cu inima bubuindu-i în piept și cu 
gândurile învălmășindu-i-se în minte. Ceilalţi avocaţi erau deja la 
tribunal, bucuroși că era vineri și nerăbdători să plece acasă cu 


483 


o nouă victorie importantă trecută în palmares. Jake vorbi pe 
scurt cu judecătorul Atlee, spunându-i că avocaţii trebuiau să se 
reunească de urgenţă în biroul din capătul holului, unde erau un 
televizor și un aparat video. După ce se adunară toţi acolo, și 
după ce judecătorul își umplu pipa și și-o aprinse, Jake le explică 
rapid ce avea de gând. 

— Depoziţia a fost dată acum două zile. Lucien a fost acolo și 
i-a pus întrebările. 

— Nu știam că a redevenit avocat, spuse Wade Lanier. 

— Ai răbdare, rosti Jake, ignorându-i remarca. Haideţi să 
vizionăm mai întâi caseta și apoi putem să ne luăm la ceartă. 

— Cât durează? întrebă judecătorul. 

— Aproape o oră. 

— Este o pierdere de timp, domnule judecător, zise Lanier. Nu 
puteţi admite această depoziţie dacă nu am fost și eu de faţă și 
nu am avut ocazia să interoghez martorul. Este absurd. 

— Avem timp, onorată instanţă, zise Jake. Ce atâta grabă? 

Judecătorul Atlee pufai din pipă. Se uită la Jake și, cu o sclipire 
în ochi, zise: 

— Dă-i drumul. 

Pentru Jake, a doua vizionare fu o experienţă la fel de oribilă 
ca prima. Lucruri pe care nu era sigur că le auzise bine prima 
oară erau confirmate acum. Se uită în repetate rânduri la Wade 
Lanier, a cărui indignare se risipea pe măsură ce povestea îl 
copleșea. La sfârșit, părea de-a dreptul dezumflat. Avocaţii 
contestatarilor își schimbaseră atitudinea. Ingâmfarea lor se 
evaporase. 

După ce Jake scoase caseta, judecătorul Atlee continuă să 
privească ecranul gol. Își reaprinse pipa și lăsă să-i iasă un fuior 
de fum. 

— Domnule Lanier? 

— Ei bine, domnule judecător, nu încape niciun dubiu că este 
inadmisibilă. Nu am fost acolo. Nu am avut ocazia să interoghez 
martorul. Nu-i chiar corect, nu credeţi? 

— Asta înseamnă că se încadrează de minune în spiritul 
acestui proces, răbufni Jake. Un martor-surpriză aici, o 
ambuscadă dincolo. Credeam că înţelegi care-i treaba cu 
trucurile astea, Wade. 

— Voi ignora remarca ta. Nu este o  depoziţie 
corespunzătoare, domnule judecător. 


484 


— Dar ce l-ai putea întreba? vru să știe Jake. Omul descrie 
evenimente petrecute înainte să te fi născut tu, și este singurul 
martor rămas în viaţă. Ar fi imposibil să îl prinzi cu ceva la 
interogatoriu. Nu știi nimic despre cele întâmplate. 

— Depoziţia nu este luată corespunzător de grefieră, spuse 
Lanier. Avocatul acela din Alaska nu are drept de practică în 
Mississippi. Aș putea să continui așa la nesfârșit. 

— Bine. O s-o retrag ca depoziţie și o s-o prezint ca declaraţie 
pe propria răspundere. O declaraţie dată de un martor care a 
depus jurământ în faţa unui notar public. Grefiera este și notar 
public. 

— Nu are nimic de-a face cu capacitatea testamentară a lui 
Seth Hubbard din data de 1 octombrie a anului trecut, observă 
Lanier. 

— O, dar eu cred că explică totul, Wade, ripostă Jake. 
Dovedește dincolo de orice îndoială că Seth Hubbard știa exact 
ce face. Haideţi, domnule judecător, aţi admis aproape totul ca 
probă pentru juriu. _ 

— Destul, rosti cu asprime judecătorul Atlee. Işi închise ochii 
și păru să mediteze o clipă. Oftă lung când pipa i se stinse. Când 
deschise ochii, zise: Domnilor, cred că juriul trebuie să facă 
cunoștință cu Ancil Hubbard. 

* 

Zece minute mai târziu începu ședința curții. Juriul fu adus în 
sală și ecranul mare fu instalat din nou. Judecătorul Atlee le ceru 
scuze juraților pentru întârziere, apoi le explică ce se petrecea. 
Se uită la masa contestatarilor și spuse: 

— Domnule Lanier, mai aveţi alţi martori? 

Lanier se ridică de parcă ar fi avut reumatism și zise: 

— Nu. 

— Domnule Brigance? 

— Onorată instanță, aș dori să o chem din nou în boxa 
martorilor pe doamna Lettie Lang, doar pentru câteva întrebări. 
Nu va dura mult. 

— Prea bine. Doamnă Lang, vă rog să vă amintiţi că vă aflați 
încă sub jurământ. 

Portia se aplecă în față și șopti: 

— Jake, ce faci? 

— Nu acum, răspunse el, tot în șoaptă. O să vezi. 


485 


Cu ultima vizită în boxa martorilor încă vie în memorie, Lettie 
se așeză pe scaun și încercă să pară calmă. Refuză să se uite la 
jurați. Nu fusese timp să o pregătească; nici nu avea idee ce 
urma. 

Jake începu: 

— Lettie, cine a fost mama ta biologică? 

Lettie surâse, dădu din cap, pricepând, și spuse: 

— Numele ei era Lois Rinds. 

— Și cine au fost părinţii ei? 

— Sylvester și Esther Rinds. 

— Ce știi despre Sylvester Rinds? 

— A murit în 1930, așa că nu l-am cunoscut personal. Știu că 
deținea un teren care aparţine acum familiei Hubbard. După ce 
a murit el, Esther i-a lăsat terenul tatălui lui Seth Hubbard. Pe 
tatăl lui Sylvester îl chema Solomon Rinds, și el deținuse terenul 
înaintea sa. 

— Nu mai am întrebări, onorată instanţă. 

— Domnule Lanier? 

Wade veni la pupitru fără notițe. 

— Doamnă Lang, aţi avut vreodată certificat de naștere? 

— Nu, domnule. 

— Și mama dumneavoastră a murit când aveaţi trei ani, 
corect? 

— Corect. 

— Când v-am luat depoziţia în decembrie, în săptămâna de 
dinainte de Crăciun, nu eraţi atât de sigură în privinţa obârșiei 
dumneavoastră. Cum de sunteţi atât de sigură acum? 

— Mi-am cunoscut o parte din rude. Am primit răspunsuri la 
multe întrebări. 

— Și acum sunteți sigură? 

— Știu cine sunt, domnule Lanier. Sunt sigură de asta. 

El se așeză, iar judecătorul Atlee se adresă celor prezenți în 
sala de judecată: 

— Acum vom urmări depoziţia lui Ancil Hubbard, înregistrată 
pe o casetă video. Stingeți luminile. Vreau ca ușile să fie 
încuiate; nu vreau să intre nimeni peste noi. Înregistrarea 
durează o oră și nu vreau să există întreruperi. 

Juraţii care se plictisiseră de moarte în ziua precedentă, erau 
cu toţii numai ochi și urechi, nerăbdători să vadă această 
turnură neașteptată din caz. Mulţi spectatori se mutară în 


486 


partea dreaptă a sălii ca să vadă mai bine ecranul. Se stinse 
lumina, încetă orice mișcare, toată lumea păru să tragă aer în 
piept, și apoi se porni caseta. După introducerile lui Jared 
Wolkowicz și Lucien, apăru Ancil. 

El spuse: 

— lată povestea mea. Nu știu sigur de unde să încep. Acum 
locuiesc aici, în Juneau, dar locul ăsta nu-i tocmai casa mea. Nu 
am un loc pe care să-l numesc „acasă“. Lumea este casa mea, 
și am văzut mare parte din ea. Am avut necazuri de-a lungul 
anilor, dar m-am și distrat pe cinste. Am foarte multe amintiri 
frumoase. M-am înrolat în marină la 17 ani, am minţit în privința 
vârstei, totul ca să pot fugi de-acasă, și vreme de cincisprezece 
ani am fost încartiruit pretutindeni. Am luptat în Pacific pe USS 
lowa. După anii petrecuți în marină am locuit în Japonia, Sri 
Lanka, Trinidad... atâtea locuri, că nu mi le mai pot aminti pe 
toate acum. Am lucrat pentru companii maritime și am trăit pe 
oceanele lumii. Când voiam să fac o pauză, mă stabileam 
undeva, mereu în alt loc. 


Din spatele camerei se auzi Lucien: 


— Spune-ne despre Seth. 

— Seth era cu cinci ani mai mare decât mine, și eram doar noi 
doi la părinți. Era fratele meu mai mare și avea mereu grijă de 
mine, cum se pricepea el mai bine. Am avut o viață grea din 
cauza tatălui nostru, Cleon Hubbard, un om pe care l-am urât 
din ziua în care ne-am născut. Ne bătea, o bătea pe mama și 
părea mereu gata să se încaiere cu cineva. Locuiam la tară, 
aproape de Palmyra, la vechea fermă a familiei, într-o casă 
veche construită de bunicul meu. Numele lui era Jonas Hubbard, 
iar numele tatălui său era Robert Hall Hubbard. Majoritatea 
rudelor noastre se mutaseră în Arkansas, așa că nu aveam prea 
mulți veri și rubedenii prin preajmă. Eu și Seth trudeam ca niște 
câini la fermă, mulgând vacile, secerând și culegând bumbacul, 
lucrând în grădină. Se aștepta să muncim ca niște oameni mari. 
Duceam o viață grea, și din cauza Crizei, dar așa cum se zicea 
mereu, Criza nu ne deranja prea tare în Sud pentru că noi 
oricum nu ne reveniserăm niciodată după război. 

— Cât pământ aveati? întrebă Lucien. 


487 


Avam optzeci de pogoane; terenul ăsta era în familie de multă 
vreme. Cea mai mare parte era împădurită, dar bunicul meu 
desțelenise o bucată ca s-o cultive. Bumbac și fasole. 

— Și familia Rinas avea proprietatea alăturată? 

— Exact. Sylvester Rinds. Mai erau și alți Rinds pe-acolo. De 
fapt, eu și Seth ne jucam uneori cu copiii din clanul Rinds, dar 
numai când nu ne vedea Cleon. El îl ura pe Sylvester, îi ura pe 
toți din neamul Rinds. Era o vrajbă între familii care fierbea 
mocnit de multă vreme. Vedeţi dumneavoastră, Sylvester 
deținea și el optzeci de pogoane, chiar lângă terenul nostru, la 
vest de acesta, și familia Hubbard considerase dintotdeauna că 
acel pământ îi aparținea de drept. Conform spuselor lui Cleon, 
un om pe nume jeremiah Rinds luase titlul de proprietate în 
1870, în timpul Reconstrucţiei. Jeremiah fusese sclav, apoi sclav 
eliberat și reușise cumva să achiziționeze pământul. Eu eram 
mic pe atunci și nu am înțeles niciodată foarte clar ce s-a 
întâmplat în realitate, dar familia Hubbard a considerat 
întotdeauna că pământul îi aparținea de drept. Cred că au mers 
și în instanță ca să-l obțină, dar în orice caz, a rămas la familia 
Rinds. Asta l-a înfuriat pe Cleon deoarece însemna că avea la fel 
de mult pământ ca acești negri - optzeci de pogoane. Imi 
amintesc că l-am auzit de multe ori spunând că familia Rinds era 
singura familie de negri din comitat care deținea pământ și că îl 
luase cumva de la familia Hubbard. Seth și cu mine știam că ar 
fi trebuit să îi urâm pe copiii din familia Rinds, dar nu prea 
aveam cu cine să ne jucăm. Ne furișam de-acasă și mergeam la 
pescuit și la scăldat cu ei. Toby Rinds era de-o seamă cu mine și 
era prietenul meu. Cleon ne-a prins odată, pe mine și pe Seth, 
scăldându-ne cu ei și ne-a bătut până nu ne-am mai putut ține 
pe picioare. Era un om violent, Cleon. Răzbunător, rău, plin de 
ură și iute la mânie. Eram speriați de moarte de el. 


Pentru că aceasta era a treia oară când viziona caseta în acea 
dimineaţă, Jake nu se mai concentra atât de mult. Prefera să 
urmărească reacţia juraţilor. Ei înlemniseră, fascinaţi, sorbind 
cuvintele lui Ancil, aproape nevenindu-le să creadă. Chiar și 
Frank Doley, juratul cel mai înverșunat împotriva lui Jake, se 
aplecase în faţă, cu arătătorul lipit de buze, complet captivat. 


— Ce s-a întâmplat cu Sylvester? întrebă Lucien. 


488 


— A, da. Asta vrei să auzi de fapt. Vrajba s-a întețit când s-au 
tăiat niște copaci aproape de hotarul dintre proprietăți. Cleon 
sustinea că sunt copacii lui. Sylvester era sigur că erau ai lui. 
Fiindcă hotarul fusese subiect de dispută atâta amar de vreme, 
toată lumea știa exact unde se afla. Cleon era cât pe ce să-și 
iasă din minţi. Mi-l amintesc spunând că înghițise prea multe și 
că sosise momentul să acționeze, într-o noapte au venit niște 
oameni pe la noi, și au băut whisky în spatele hambarului. Eu și 
Seth ne-am furișat afară și am încercat să ascultăm ce vorbeau. 
Puneau la cale ceva împotriva familiei Rinds. Nu ne-am dat 
seama ce anume, mai exact, dar era evident că unelteau. Apoi, 
într-o după-amiază de sâmbătă, ne-am dus în oraș. Era arșiță, 
cred că era prin august 1930, și toată lumea mergea în oraș 
sâmbăta după-amiază, albi și negri deopotrivă. Toată lumea 
trebuia să facă piața şi să-și ia cele necesare pentru toată 
săptămâna. Pe atunci, Palmyra nu era decât un sătuc, dar 
sâmbăta era aglomerată, iar prăvăliile şi trotuarele erau pline cu 
oameni. Eu și Seth nu am văzut nimic, dar ceva mai târziu în 
acea seară am auzit niște copii vorbind despre un negru care 
fusese impertinent cu o femeie albă, și cum asta supărase pe 
toată lumea. Apoi am auzit că negrul respectiv era Sylvester 
Rinds. Ne-am întors acasă, noi în spatele camionetei, părinții 
noștri în față, și ne-am dat seama că urma să se întâmple ceva. 
Se simtea în aer. Când am ajuns acasă, Cleon ne-a poruncit să 
ne ducem în camerele noastre și să nu ieșim de-acolo până nu 
ne spune el. Apoi l-am auzit certându-se cu mama, o ceartă 
urâtă. Cred că a lovit-o. L-am auzit plecând cu camioneta. Ne- 
am prefăcut că dormim, dar am ieșit imediat afară. Am văzut 
farurile mașinii pe drumul spre vest, spre Șirul de Platani. 

— Unde era Șirul de Platani? 

— Nu mai este acolo, dar la 1930 era o mică așezare pe 
proprietatea familiei Rinds, lângă un pârâu. Erau doar câteva 
case împrăștiate, rămase de pe vremea sclavilor. Acolo locuia 
Sylvester. Eu și Seth i-am pus căpăstrul lui Daisy, poneiul 
nostru, fără să-i mai punem și șaua, și am pornit într-acolo. Seth 
tinea hățurile, eu mă tineam de el cât puteam de bine, dar 
călăream tot timpul fără șa şi știam ce facem. Când ne-am 
apropiat de Sirul de Platani, am văzut lumini de la câteva 
mașini. Am coborât și am mânat-o pe Daisy prin pădure, apoi 
am legat-o de un copac și am lăsat-o acolo. Am continuat să ne 


489 


apropiem până când am auzit voci. Eram pe panta unui deal, și 
când ne-am uitat jos, am văzut cum vreo trei, patru albi 
ciomăgeau un negru. Nu avea cămașă pe el și pantalonii îi erau 
sfâșiați. Era Sylvester Rinds. Sotia lui, Esther, se afla în fata 
casei, la vreo cincizeci de metri, unde tipa și plângea. Încercă să 
se apropie, dar unul dintre albi o dobori la pământ. Seth și cu 
mine ne-am apropiat tot mai mult, până am ajuns la liziera 
pădurii. Ne-am oprit acolo, privind și ascultând. Mai apărură 
câțiva bărbați într-o altă camionetă. Aveau o funie, și când a 
văzut-o Sylvester, și-a ieșit din minți. A fost nevoie de trei, patru 
albi ca să-l țintuiască la pământ până l-au legat de mâini și de 
picioare. L-au târât până la o camionetă şi l-au aruncat în spate. 

— Unde era tatăl tău? întrebă Lucien. 

Ancil făcu o pauză, trase adânc aer în piept, apoi se frecă la 
ochi. Continuă: 

— Era acolo, mai într-o parte, urmărind totul cu o pușcă în 
mână. Era clar că făcea parte din bandă, dar nu voia să-și 
murdărească mâinile. Erau patru camionete, și acestea plecară 
încet de la așezare, oprindu-se nu departe, la un șir de platani. 
Seth și cu mine știam bine locul acela deoarece acolo pescuiam 
în pârău. Erau vreo cinci, șase platani înalți înșiruiți într-un rând 
perfect; de aici și numele. Era o poveste veche despre un trib 
indian care plantase copacii într-unul dintre ritualurile lor 
păgâne, dar cine mai ştie? Mașinile se opriră la primul copac și 
parcară în semicerc, ca să fie suficientă lumină. Eu și Seth ne 
furișaserăm în pădure. Nu voiam să mă mai uit, și la un moment 
dat i-am zis lui Sethi să plecăm de-acolo. Însă nu ne-am urnit din 
loc. Era o scenă mult prea îngrozitoare ca să ne întoarcem cu 
spatele. Ei azvârliră funia peste o creangă groasă și îi puseră 
latul la gât lui Sylvester. El se zvârcolea, țipând și implorându-i: 
„Da' n-am zis nimica, domnu Burt, n-am zis nimica. Vă rog, 
domnu’ Burt, știți că n-am zis nimica”. Vreo doi dintre ei au 
smucit de celălalt capăt al funiei și aproape că i-au smuls capul 
de pe umeri. 

— Cine era domnul Burt? întrebă Lucien 


Ancil trase din nou aer în piept și rămase cu privirea aţintită în 


camera de luat vederi, într-o pauză lungă și incomodă. Într-un 
final, zise: 


490 


— Stiti, au trecut 59 de ani de-atunci și sunt sigur că toti 
oamenii ăia au murit de mult. Sunt convins că putrezesc în iad, 
unde le este locul. Însă au și ei familii, și nimic bun nu are să se 
întâmple dacă le dau numele. Seth i-a recunoscut pe trei dintre 
ei: domnu Burt, care era conducătorul gloatei de linșaj. Scumpul 
nostru tată, desigur. Și încă o persoană, dar nu am de gând să le 
dau numele. 

— Deci, îți amintesti numele lor? 

— A, da. Nu le voi uita niciodată, cât oi trăi. 

— Să zicem. Ce s-a întâmplat mai departe? 

Urmă o nouă pauză lungă, în care Ancil se strădui să-și 
recapete stăpânirea de sine. 


Jake se uită la juraţi. Numărul trei, Michele Still, își ștergea 
obrajii cu o batistă. Cealaltă jurată de culoare, Barb Gaston, 
numărul opt, se ștergea la ochi. În dreapta ei, Jim Whitehurst, 
numărul șapte, îi oferi batista lui. 


— Sylvester a fost spânzurat, dar încă mai atingea cu 
degetele platforma camionetei. Funia era strânsă atât de tare în 
jurul gâtului său, încât nu putea vorbi sau tipa, dar se vedea că 
încerca. Scoase un sunet groaznic, pe care nu-l voi uita 
niciodată, un soi de urlet ascuţit. L-au lăsat să se chinuie așa 
câteva minute, toți oamenii stând pe-aproape și admirându-și 
opera. El se sprijinea pe vârfuri, încercând să-și elibereze 
mâinile și să tipe. Era o priveliște jalnică și îngrozitoare. 


Ancil se șterse la ochi cu mâneca. Cineva care nu apărea în 
cadru îi dădu un șervețel. El respira sacadat. 

— Dumnezeule, nu am mai povestit nimănui asta. Eu și Seth 
am vorbit despre asta zile și luni întregi, și am căzut de acord să 
încercăm să o dăm uitării. Nu am mai povestit niciodată 
altcuiva. A fost atât de groaznic! Eram niște copii, nu am fi putut 
să facem nimic ca să-i împiedicăm. 

După o pauză, Lucien întrebă: 

— Și ce s-a întâmplat apoi, Ancil? 

— Ce era de așteptat. Domnu Burt a răcnit „Dă-i drumul" și 
individul care conducea camioneta a apăsat pedala. Sylvester s- 
a legănat disperat la început. Cei doi bărbați care țineau de 
celălalt capăt al funiei au tras și mai mult de ea, ridicându-l încă 
vreo doi metri în aer. Avea acum picioarele la vreo trei metri 


491 


deasupra solului. Nu a trecut mult și a încetat să se mai zbată. 
L-au mai urmărit o vreme, nimeni nu voia să plece, apoi au prins 
funia și l-au lăsat acolo. S-au întors la așezarea aflată la nici 
două sute de metri de copac, unii bărbați pe jos, altii în mașini. 

— Câţi erau cu totul? 

— Eram doar un copil, nu știu. Probabil vreo zece. 

— Continuă. 

— Eu și Seth ne-am furișat printre copaci, afundându-ne. în 
umbră, ascultându-i cum râd și cum se laudă între ei. L-am auzit 
pe unul dintre ei spunând „Hai să-i dăm foc la casă”. Și gloata s- 
a dus spre casa lui Sylvester. Esther era pe treptele de la 
intrare, ținând un copil în brațe. 

— Un copil? Băiat sau fată? 

— O fată, nu tocmai un bebeluș, dar micuță. 

— O cunoșteai pe copilă? 

— Nu, pe atunci nu. Eu și Seth am aflat de ea mai târziu. 
Sylvester avea un singur copil, pe acea fetiță, și numele ei era 
Lois. 


Lettie scăpă un icnet care îi făcu să tresară pe juraţi. Quince 
Lundy îi dădu un şervețel. Jake se uită peste umăr la Portia. 
Aceasta clătina din cap, la fel de uluită ca restul lumii. 


Lucien zise: 


— Și au dat foc la casă? 

— Nu, s-a întâmplat ceva ciudat. Cleon a făcut un pas în față 
și s-a pus între oameni și Esther și Lois, cu pușca în mână. A zis 
că nu dă nimeni foc la casă, iar oamenii s-au urcat în mașini și 
au plecat. Eu și Seth ne-am luat tălpășita. Ultimul lucru pe care 
I-am văzut a fost cum Cleon vorbea cu Esther pe treptele de la 
intrarea în mica lor cocioabă. Am sărit în spatele poneiului și am 
gonit spre casă. Când ne-am furișat înăuntru, prin fereastra de 
la camera noastră, mama ne aștepta. Era supărată și voia să 
știe pe unde-am umblat. Seth se pricepea mai bine să mintă, 
așa că i-a zis că am ieșit să fugărim licurici. Ea a părut să ne 
creadă. Am implorat-o să nu-i zică lui Cleon, și nu cred că i-a zis 
vreodată. Eram deja în pat când am auzit mașina lui apropiindu- 
se și parcând. A intrat în casă și s-a dus la culcare. Noi nu 
puteam să adormim. Am șușotit toată noaptea. Nu mă puteam 
abtine să nu plâng și Seth mi-a spus că nu era deloc rușinos, 


492 


câtă vreme nu mă vedea nimeni. A jurat să nu spună nimănui că 
plângeam. Apoi l-am prins și pe el plângând. Era foarte cald și 
pe atunci nu exista aer condiționat. Cu mult înainte să se crape 
de ziuă, ne-am furișat iarăși pe fereastră și ne-am așezat pe 
prispa din spatele casei, unde era mai răcoare. Am vorbit să ne 
întoarcem la Sirul de Platani și să vedem ce mai era cu 
Sylvester, dar nu vorbeam serios. Ne-am dat cu părerea cu 
privire la ce urma să se întâmple cu cadavrul lui. Și eram siguri 
că șeriful avea să vină să îi aresteze pe Cleon și pe ceilalți 
oameni. Șeriful va avea nevoie de martori, și de aceea nu 
puteam sufla o vorbă despre ce văzuserăm. Niciodată. Nu am 
dormit deloc în acea noapte. Când am auzit-o pe mama în 
bucătărie, ne-am furișat înapoi în pat, la timp pentru ca Cleon să 
intre peste noi și să zbiere că trebuie să ne ducem în hambar să 
mulgem vacile. Făceam asta în fiecare dimineaţă, în zori. În 
fiecare dimineață. Duceam o viață grea. Uram viata la fermă, și 
din acea zi l-am urât pe tatăl meu cum nu cred că și-a mai urât 
vreun copil părintele. Voiam să vină șeriful să-l salte și să-l ia 
de-acolo pentru totdeauna. 

In spatele camerei, Lucien părea să aibă și el nevoie deo 
pauză. După câteva minute bune, continuă întrebând: 

— Ce s-a întâmplat cu familiile Rinds? 

Ancil își lăsă bărbia în piept și clătină din cap. 

— A fost groaznic, pur și simplu groaznic. Povestea nu se 
oprește aici. Peste o zi sau două, Cleon s-a dus să o vadă pe 
Esther. l-a dat câțiva dolari și a pus-o să semneze un act prin 
care îi ceda cele optzeci de pogoane. l-a promis că va putea 
rămâne acolo, ceea ce s-a și întâmplat pentru următoarele 48 
de ore. Șeriful a apărut în sfârșit. EI împreună cu un polițist și cu 
Cleon s-au dus la așezare și le-au zis lui Esther și celorlalti din 
familia Rinds că erau evacuați. Din acel moment. „Faceți-vă 
bagajele acum și plecați de pe pământul omului.” Era o capelă 
micuță cu acoperiș de șindrilă acolo, o bisericuță unde se 
rugaseră de zeci de ani, și ca să le arate că el era proprietarul, 
Cleon i-a dat foc. A ars-o din temelie ca să arate ce mare și tare 
era. Șeriful și polițistul l-au ajutat. Au amenințat că vor da foc și 
la cocioabe. 

— Și ați văzut și asta? 

— Sigur că da. Eu și Seth nu am ratat nimic. Ar fi trebuit să 
fim la câmp, la secerat bumbac, dar când am văzut mașina 


493 


șerifului trăgând în fața casei, ne-am dat seama că se întâmpla 
ceva. Noi speram că venise să îl aresteze pe Cleon, însă pe 
vremea aceea lucrurile nu mergeau așa în Mississippi. Deloc. 
Șeriful venise ca să îl ajute pe Cleon să-și facă curat pe 
proprietate și să scape de negri. 

— Ce s-a întâmplat cu negrii? 

— Păi, au plecat. Au luat în grabă tot ce-au putut și au fugit în 
pădure. 

— Câţi erau? 

— Repet - eram un copil. Nu-i număram. Însă erau mai multe 
familii din neamul Rinds pe acea proprietate, nu toți în jurul 
așezării, dar destul de aproape unii de ceilalți. Ancil trase aer în 
piept și mormăi: Mă simt foarte obosit. 

Lucien zise: 

— Aproape am terminat. Te rog să continui. 

— Bine, bine. Deci, ei au luat-o la fugă și s-au ascuns în 
pădure, și îndată ce o familie pleca din cocioabă, Cleon și șeriful 
îi dădeau foc. Au ars totul. Îmi amintesc foarte clar cum unii 
negri stăteau la marginea pădurii, ținându-și copiii și ce bunuri 
apucaseră să-și ia cu ei, și uitându-se la focul și fumul tot mai 
gros, plângând și tânguindu-se. Era îngrozitor. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— S-au împrăștiat care încotro. O vreme, o parte dintre ei s-au 
stabilit lângă Tutwiler Creek, în adâncul pădurii, aproape de Big 
Brown River. Eu și Seth îl căutam pe Toby și l-am găsit acolo cu 
familia lui. Erau înfometați și înspăimântați. Ne-am furișat într-o 
duminică după-amiază, încărcând caii cu cât de multă mâncare 
puteam fura fără să fim prinși. Aceea a fost ziua în care le-am 
văzut pe Esther și pe fetita ei, Lois. Copila avea vreo cinci ani și 
era goală pușcă. Nu avea deloc haine. Era îngrozitor. Toby a 
venit de câteva ori la noi acasă, ascunzându-se în spatele 
hambarului. Eu și Seth i-am dat câtă mâncare am putut. El o 
ducea înapoi la tabăra aflată la câtiva kilometri distanţă. Într-o 
sâmbătă, au apărut bărbați cu puști și alte arme. Nu ne-am 
putut apropia destul de mult ca să auzim ce vorbeau, dar mama 
ne-a spus mai târziu că s-au dus la tabără și i-au gonit pe toți cei 
din familia Rinds. Vreo doi ani mai târziu, un alt puști negru i-a 
zis lui Seth că Toby și sora lui se înecaseră în pârâu, iar unii 
oameni fuseseră împușcați. Cred că deja auzisem suficient. Poţi 
să îmi dai niște apă, te rog? 


494 


O mână împinse un pahar cu apă către Ancil, iar acesta sorbi 
încet din el. Continuă: 

— Când am făcut 13 ani, ai mei s-au despărțit. A fost o zi 
fericită pentru mine. Eu am plecat cu mama în Corinth, 
Mississippi. Seth nu a vrut să schimbe școala, așa că a rămas cu 
Cleon, deși îşi vorbeau rar. Mi-a fost dor de fratele meu, dar 
după o vreme ne-am înstrăinat, cum era și firesc. Apoi mama s- 
a recăsătorit cu un nemernic care nu era cu mult mai breaz 
decât Cleon. Am fugit de-acasă la 16 ani și m-am înrolat în 
marină la 17. Uneori am impresia că de-atunci fug intruna. După 
ce am plecat, am rupt complet legătura cu familia. Mă doare 
capul de mor. Asta-i tot. Așa se încheie o poveste de-a dreptul 
cumplită. 


495 


47. 


Juraţii ieșiră încolonaţi în tăcere din sala lor, urmându-l pe 
aprod pe o scară din spate și până la o ușă laterală a 
tribunalului, aceeași rută pe care o urmaseră în fiecare zi, 
începând de marţi. După ce ajunseră afară, se împrăștiară fără 
să scoată o vorbă. Nevin Dark hotări să tragă o fugă acasă 
pentru masa de prânz. Nu voia să fie în preajma colegilor săi în 
acele momente. Avea nevoie de timp ca să digere povestea pe 
care tocmai o auzise. Voia să-și tragă sufletul, să se gândească, 
să-și amintească. Singur în furgoneta sa, cu geamurile coborâte, 
aproape că se simţea murdar; poate că avea să-i prindă bine un 
duș. 

Domnu' Burt. Domnu Burt. Undeva în partea mai rău famată a 
arborelui genealogic al soţiei sale exista un unchi sau un văr 
îndepărtat pe nume Burt. Cu mulţi ani în urmă, el locuise pe 
lângă Palmyra și se zvonise mereu că Burt ar fi fost înhăitat cu 
Klanul. 

Nu avea cum să fie același om. 

In cei 53 de ani pe care îi petrecuse în comitatul Ford, Nevin 
auzise doar de un singur linșaj, dar uitase aproape imediat 
povestea. Se spunea că s-ar fi petrecut pe la începutul secolului. 
Toţi martorii muriseră, iar detaliile fuseseră date uitării. Nevin 
nu auzise niciodată o asemenea crimă descrisă de un martor 
ocular. Bietul Ancil. Arăta atât de jalnic, cu capul său mic și 
rotund și în costumul mult prea mare, ștergându-și lacrimile cu 
mâneca. 

Dezorientat de Demerol sau nu, nu mai încăpea îndoială că 
Seth știa ce face. 

Michele Still și Barb Gaston nu aveau planuri pentru prânz, și 
erau prea emoţionate ca să mai gândească limpede. Săriră în 
mașina lui Michele și fugiră din Clanton, apucând-o pe primul 
drum ieșit în cale, fără vreo destinaţie anume. Distanţa le ajută 
și, după opt kilometri parcurși pe o șosea districtuală pustie, 
izbutiră să se relaxeze. Se opriră la un magazin de ţară, 
cumpărară băuturi răcoritoare și biscuiţi, apoi traseră la umbră, 


496 


coborând geamurile și ascultând un post de radio din Memphis 
cu muzică soul. 

— Avem nouă voturi? întrebă Michele. 

— S-ar putea să avem chiar douăsprezece. 

— Nu, nu o să-l primim niciodată pe-al lui Doley. 

— Într-o bună zi, tot o să-l pocnesc. Poate azi, poate la anul, 
dar tot o fac. 

Michele pufni în râs și atmosfera se destinse în mod simţitor. 

Jim Whitehurst se duse și el acasă pentru prânz. Soţia îl 
aștepta cu tocană, și mâncară în curtea interioară. El îi 
povestise totul despre proces, dar nu voia să-i spună ceea ce 
tocmai auzise. Însă ea insistă, și apoi abia dacă se mai atinseră 
de mâncare. 

Tracy McMillen și Fay Pollan se duseră împreună într-un mall 
din estul orașului, unde un nou local dezvoltase o afacere 
înfloritoare. Ecusoanele lor pe care scria „Jurat” atraseră câteva 
priviri, dar nimeni nu le luă la întrebări. Se retraseră într-un 
separeu ca să discute și în câteva minute căzuseră deja de 
acord. Chiar dacă Seth Hubbard nu mai era în apele lui în 
ultimele zile de viață, nu mai încăpea îndoială că plănuise 
perfect lucrurile. Oricum nu fuseseră foarte impresionate de 
prestaţia lui Herschel și a Ramonei. Și, deși nu le convenea 
faptul că o menajeră de culoare avea să primească toţi banii, 
Jake avea dreptate - nu juraţii trebuiau să decidă asta. Nu erau 
banii lor. 

Pentru frații Hubbard, o dimineaţă care începuse cât se poate 
de promiţător se transformase într-un coșmar umilitor. Toată 
lumea aflase adevărul despre bunicul lor, un om pe care nu ÎI 
cunoscuseră mai deloc, și acum numele familiei lor avea să fie 
pătat pe veci. Puteau trăi cu această pată, dar pierderea banilor 
ar fi fost o catastrofa. Simţiră brusc nevoia de a se ascunde. Se 
refugiară în casa gazdei lor, lângă clubul de golf, fără să se 
atingă de mâncare în timp ce încercau să stabilească dacă să se 
mai întoarcă sau nu în sala de judecată. 

* 

Lettie și Portia merseră acasă în pauză, dar nu le stătea deloc 
gândul la mâncare. Intrară în dormitorul lui Lettie, își scoaseră 
pantofii din picioare, se întinseră în pat una lângă cealaltă, 
ținându-se de mâini, și izbucniră în plâns. 

Povestea lui Ancil lămurea atâtea lucruri... 


497 


Gândurile nu le dădeau pace, așa că rămăseseră aproape fără 
cuvinte. Emoţiile erau prea intense. Lettie se gândi la bunica ei, 
Esther, și la grozăvia poveștii. Și la mama ei, fetiţa fără haine, 
fără mâncare, fără un acoperiș deasupra capului... 

— Cum de-a știut, mamă? întrebă Portia. 

— Cine? Care din ei? Care poveste? 

— Seth. Cum de-a știut că tu erai? Cum de-a aflat Seth 
Hubbard că tu erai fiica lui Lois Rinds? 

Lettie rămăsese cu privirea aţintită în tavan, neștiind ce să 
răspundă. Într-un final, rosti: 

— Era un om foarte deștept, dar mă îndoiesc că vom afla 
vreodată. 

* 

Willie Traynor trecu pe la biroul lui Jake cu un platou de 
sandviciuri și se autoinvită la prânz. Jake și Harry Rex erau la 
etaj, pe balcon, și beau - Jake, cafea, Harry Rex, bere. Mulţumiră 
pentru sandviciuri și se serviră. Willie alese o bere. 

— Știţi, zise Willie, când aveam ziarul, undeva prin 1975, un 
tip a publicat o carte despre linșaje. Și-a făcut bine temele, a 
inclus o grămadă de fotografii sângeroase și alte cele, și a fost o 
lectură interesantă. Conform spuselor sale - iar omul era din 
nord și dorea să ne prezinte într-o lumină proastă -, între 1882 
și 1968 au fost linșaţi 3 500 de negri în Statele Unite. E drept că 
au fost linșaţi și 1 300 de albi, dar majoritatea acestora erau 
hoți de cai din Vestul Sălbatic. De la 1900 încoace, aproape toți 
cei linșaţi au fost negri, inclusiv femei și copii. 

— Chiar este un subiect potrivit pentru prânz? întrebă Harry 
Rex. 

— Nu știam că ai un stomac atât de delicat, barosane, ripostă 
Willie. În orice caz, ghici care-i statul cu cele mai multe linșaje. 

— Mă tem să întreb, rosti Jake. 

— Ai nimerit. Suntem pe primul loc, cu aproape șase sute, din 
care doar patruzeci nu au fost negri. Georgia este aproape, pe 
locul doi, Texas pe trei. Deci îmi amintesc cum citeam cartea și 
mă gândeam: „Şase sute sunt mulţi. Oare câţi au fost în 
comitatul Ford?” M-am dus în urmă cu o sută de ani și am citit 
toate ediţiile din Times. Am găsit doar trei, toţi negri, și nu era 
pomenit pe nicăieri Sylvester Rinds. 

— Cine a făcut calculele astea? întrebă Jake. 

— Există studii, dar validitatea lor poate fi pusă la îndoială. 


498 


— Dacă au aflat de șase sute, interveni Harry Rex, poţi paria 
că au fost mult mai mulți. 

Willie luă o dușcă de bere și zise: 

— Și ghici câte persoane au fost acuzate de crimă pentru că 
au făcut parte dintr-o gloată de linșaj. 

— Niciuna. 

— lar ai nimerit. Nici măcar una. Asta era legea pământului, și 
negrii erau ţinte vii. 

— Mi se face scârbă, spuse Jake. 

— Ei bine, amice, și juraţilor li s-a făcut scârbă, și acum sunt 
de partea ta, zise Willie. 

* 

La 1.30, jurații reveniră în sala de deliberări, și nu scoaseră 
nicio vorbă despre proces. Un aprod îi conduse înapoi în sala de 
judecată. Ecranul cel mare dispăruse de-acolo. Nu mai erau 
martori. Judecătorul Atlee rosti: 

— Domnule Brigance, pledoaria dumneavoastră de încheiere. 

Jake veni la pupitru fără carneţel; nu avea notițe. Începu: 

— Aceasta va fi cea mai scurtă pledoarie de încheiere din 
istoria acestui tribunal, deoarece nimic din ce aș putea spune eu 
vreodată nu ar putea fi la fel de convingător ca mărturia lui Ancil 
Hubbard. Cu cât aș vorbi mai mult, cu atât ar crește distanța 
dintre vorbele sale și momentul deliberărilor dumneavoastră, 
așa că voi fi concis. Vreau să vă amintiţi tot ce a zis el, nu că aţi 
putea să mai uitaţi vorbele sale. Procesele iau deseori turnuri 
neașteptate. Când am purces la drum în acest proces luni, 
nimeni nu ar fi putut prezice că misterul ce înconjura 
transmiterea averii de la Seth Hubbard la Lettie Lang se explica 
printr-un linșaj. Tatăl său l-a linșat pe bunicul ei în 1930. Și după 
ce l-a omorât, i-a luat pământul și i-a împrăștiat familia în cele 
patru zări, iar Ancil v-a spus povestea mai bine decât aș fi putut 
să o fac eu. De șase luni ne tot întrebăm de cea făcut Seth cea 
făcut. Acum știm. Acum este clar. Eu unul am un nou motiv ca 
să-l admir pe Seth, un om pe care nu l-am întâlnit niciodată 
personal, în pofida defectelor sale (și cine dintre noi nu are 
defecte?), a fost un om strălucit. Pe cine mai știți să fi acumulat 
o asemenea avere în decurs de zece ani? Insă, lăsând la o parte 
asta, trebuie să ne gândim că el a reușit cumva să nu le scape 
din ochi pe Esther și pe Lois, și apoi pe Lettie. Peste cincizeci de 
ani, a sunat-o pe Lettie și i-a oferit slujba; nu ea l-a sunat pe el. 


499 


A plănuit totul, oameni buni. A fost sclipitor. Îl admir pe Seth 
pentru curajul său. Știa că este pe moarte, și totuși a refuzat să 
facă ce-ar fi fost de așteptat. A ales o cale mult mai 
controversată. Știa că reputaţia avea să-i fie pătată, că familia 
urma să-i blesteme numele, dar nu i-a păsat. A făcut ce a crezut 
el că era corect. 

Jake se îndepărtă de pupitru și luă testamentul scris de mână. 

— Și, nu în cele din urmă, îl admir pe Seth pentru simţul său 
de dreptate. Prin acest testament scris de mână, el încearcă să 
repare o nedreptate făcută familiei Rinds de către tatăl său cu 
zeci de ani în urmă. Este de datoria dumneavoastră, doamnelor 
și domnilor juraţi, să îl ajutaţi pe Seth să corecteze acea 
nedreptate. Vă mulțumesc. 

Jake se întoarse încet la locul său și aruncă o privire în public. 
Pe ultimul rând, zâmbind și dând din cap aprobator, se afla 
Lucien Wilbanks. 

Trei minute și douăzeci de secunde, își zise Harry Rex, oprind 
cronometrul de la ceas. 

— Domnule Lanier, spuse judecătorul Atlee. 

Wade șchiopăta mai rău decât de obicei când se îndreptă spre 
pupitru. El și clienţii săi urmăreau neputincioși cum le scăpau 
din nou banii printre degete. Aproape că puseseră mâna pe ei. 
La ora opt în acea dimineaţă îi cheltuiau deja în gând. 

Wade nu avea multe de zis în acest moment critic. Istoria își 
ițise brusc și neașteptat capul urât și îl zdrobise. Totuși, era un 
veteran care mai fusese încolțit în trecut. Incepu: 

— Unul dintre cele mai importante instrumente pe care îl are 
la dispoziţie un avocat în sala de judecată este posibilitatea de 
interogare încrucișată a martorilor aduși de cealaltă parte. 
Avocatul primește aproape de fiecare dată oportunitatea de a 
face asta, dar în anumite cazuri, precum cel de față, acea 
oportunitate nu este disponibilă. lar asta este foarte frustrant. 
Mă simt legat la mâini. Mi-ar fi plăcut să îl am pe Ancil aici, să-i 
pun câteva întrebări. De exemplu, aș fi spus: „Ancil, nu-i 
adevărat că în momentul de față ești reţinut de poliția din 
Juneau?” Și: „Ancil, nu-i adevărat că ai fost arestat pentru trafic 
de cocaină și fugă de sub pază?” Și: „Ancil, nu-i adevărat că ești 
căutat de autorități în cel puţin patru state pentru diverse 
infracțiuni, cum ar fi obţinerea de bunuri prin înșelăciune, furt și 
neplata pensiei alimentare?” Și: „Ancil, spune juriului de ce nu ai 


500 


depus nicio declaraţie de venit în ultimii douăzeci de ani”. Și cea 
mai importantă întrebare: „Nu-i adevărat, Ancil, că ești gata să 
primești un milion de dolari dacă testamentul olograf al lui Seth 
este declarat valid?” însă nu pot face asta, doamnelor și 
domnilor, pentru că el nu se află aici. Tot ce pot face este să vă 
rog să fiți precauți. Trebuie să fiți precauţi și să înţelegeţi că s-ar 
putea ca nu tot ce aţi văzut și aţi auzit de la Ancil să fie conform 
cu realitatea. Haideţi să-l scoatem pe Ancil din discuţie pentru 
moment. Vreau ca juriul să se întoarcă la momentul de ieri. vă 
mai amintiţi ce gândeaţi aseară? Aţi plecat de aici după ce ați 
auzit niște mărturii solide. Mai întâi, de la doctori cu referințe 
impecabile, experţi care au lucrat cu pacienţi bolnavi de cancer 
și care înțeleg gradul în care medicamentele puternice pentru 
durere pot afecta abilitatea cuiva de a gândi limpede. 

Lanier rezumă apoi pe scurt mărturiile doctorilor Swaney și 
Niehoff. Era o pledoarie de încheiere, așa că se îngăduia o 
libertate de mișcare mai mare cu scopul de a convinge lumea, 
dar Lanier deformă lucrurile într-un mod atât de pervers, încât 
Jake fu silit să se ridice și să spună: 

— Onorată instanţă, obiectez. Eu nu cred că asta a declarat 
doctorul Niehoff. 

— Se admite, zise judecătorul Atlee, brutal. Domnule Lanier, 
trebuie să vă cer să vă rezumați la fapte. 

Înţepat, Lanier turui în continuare despre declaraţiile acelor 
doctori excelenți. Ei fuseseră în boxă cu o zi în urmă. Nu era 
nevoie să se repete asemenea mărturii recent. Wade Lanier 
începuse să dea rateuri și să-și iasă din mână. Pentru prima oară 
de la fluierul de început, lui Jake i se părea că omul arăta 
pierdut. Când nu-i mai venea nimic în minte, repeta „Seth 
Hubbard nu avea capacitate testamentară”. 

Aduse în discuţie testamentul din 1987 și, spre încântarea lui 
Jake și disperarea juriului, trecu încă o dată prin detaliile 
acestuia. 

— 3,1 milioane de dolari aruncaţi pe fereastră dintr-un foc, 
rosti el, pocnind din degete. Descrise mecanismul cunoscut sub 
numele de fond prin care se sare peste o generaţie, și chiar 
când Juratul Numărul Zece, Debbie Lacker, era pe punctul să 
aţipească, repetă 3,1 milioane de dolari aruncaţi pe fereastră 
dintr-un foc, și pocni din degete și mai tare. 


501 


Era un păcat capital să plictisești juraţii siliţi să te asculte, dar 
Wade Lanier o ţinea tot așa. Avu totuși prezența de spirit de a 
nu o ataca pe Lettie Lang. Oamenii tocmai auziseră adevărul 
despre familia ei; nu ar fi fost indicat să o înjosească sau să o 
condamne. 

Când Lanier făcu o pauză mai lungă ca să își verifice notițele, 
judecătorul Atlee zise: 

— Cred că ar trebui să vă pregătiţi de încheiere, domnule 
Lanier. Aţi depășit limita de timp. 

— Îmi cer scuze, onorată instanţă. Fâstâcindu-se, mulţumi 
juriului pentru „felul minunat” în care își făcuse treaba și încheie 
cu rugămintea de a nu lăsa emoția și vina să le influențeze 
deliberările. 

— Drept la replică, domnule Brigance? întrebă judecătorul 
Atlee. 

Jake avea la dispoziţie zece minute ca să contrazică orice ar fi 
spus Lanier. Fiind avocatul prezumtivilor moștenitori, el avea 
ultimul cuvânt, însă refuză cu înţelepciune. 

— Nu, onorată instanţă, cred că juriul a auzit destul. 

— Prea bine. Și acum, doamnelor și domnilor, în următoarele 
câteva minute vă voi instrui cu privire la lege și la cum se aplică 
ea în acest caz, deci ascultaţi-mă cu atenţie. După ce voi 
termina, vă veți retrage în sala juriului și veţi începe deliberările. 
Aveţi întrebări? 

* 

Aşteptarea era întotdeauna cea mai grea parte. O mare 
povară se ridică de pe umerii tuturor când juriul se retrase să 
delibereze. Ei își făcuseră treaba; toți martorii depuseseră 
mărturie; toate grijile cu privire la pledoariile de deschidere și de 
încheiere se evaporaseră. lar acum începea așteptarea. Nu era 
chip să se prevadă cât avea să dureze aceasta. 

Jake îi invită pe Wade Lanier și pe Lester Chilcott în biroul său, 
la un pahar. La urma urmei, era vineri după-amiază și 
săptămâna de lucru se încheiase. Deschiseră niște beri pe 
balconul de la etaj, privind spre tribunal. Jake arătă către o 
fereastră mare din depărtare. 

— Aceea este sala juriului, le zise el. Acolo sunt ei acum. 

Lucien apăru și el, gata oricând să bea ceva. El și Jake urmau 
să aibă o discuţie mai serioasă ceva mai încolo, dar acum era 
momentul potrivit pentru un pahar. Râzând, Wade spuse: 


502 


— Hai, Lucien, trebuie să ne povestești ce s-a întâmplat în 
Juneau. 

Lucien dădu pe gât jumătate de bere, apoi începu să 
vorbească. 

* 

După ce băură cu toţi cafea, răcoritoare sau apă, Nevin Dark 
anunță începutul ședinței și rosti: 

— Vă sugerez să începem cu acest formular de verdict pe 
care ni l-a dat domnul judecător. Are cineva obiecţii? 

Nu obiectă nimeni. Nu existau instrucțiuni cu privire la 
deliberările juriului. judecătorul Atlee le spusese că se pot 
organiza cum doresc. 

— Bine, zise Nevin, iată prima întrebare: A fost documentul 
semnat de Seth Hubbard un testament olograf corespunzător, 
adică a fost el (1) scris în întregime de Seth Hubbard, (2) 
semnat de Seth Hubbard și (3) datat de Seth Hubbard? Există o 
altă părere? 

— Nu încape îndoială în privinţa asta, făcu Michele Still. 

Ceilalţi  încuviinţară. Nici  contestatarii nu  susţinuseră 
contrariul. 

— Apoi, continuă Nevin, chestiunea cea mai importantă - 
capacitatea testamentară sau deplinătatea facultăţilor mintale, 
întrebarea este: înțelegea Seth Hubbard natura și efectele 
testamentului său olograf? De vreme ce cazul se învârte în jurul 
acestei chestiuni, vă propun să ne spunem părerea pe rând. 
Cine vrea să înceapă? 

— Începe tu, Nevin, zise Fay Pollan. Tu ești Juratul Numărul 
Unu. 

— Bine, iată ce cred eu. Eu cred că este greșit să-ţi 
dezmoștenești familia și să lași toţi banii altcuiva, mai ales unei 
persoane pe care Seth o cunoștea de numai trei ani. Dar, așa 
cum a spus Jake de la bun început, nu-i treaba noastră să 
decidem cine ar trebui să primească banii. Nu sunt banii noștri. 
De asemenea, cred că Seth era cam îndopat cu medicamente în 
ultimele zile de viață, însă după ce l-am văzut pe Ancil, nu am 
nicio îndoială că știa ce face. Plănuise totul din timp. Eu votez în 
favoarea testamentului. Tracy? 

— Sunt de acord, rosti repede Tracy McMillen. Sunt atâtea 
lucruri la cazul ăsta care nu-mi dau pace acum, dar nu trebuie 
să-mi bat capul cu ele acum. Ne-am trezit pe nepusă masă că 


503 


avem de-a face cu zeci de ani de istorie, și nu cred că se cade 
ca vreunul dintre noi să se bage unde nu-i este locul. Seth a 
făcut ce-a făcut din motive întemeiate. 

— Michele? 

— Știţi bine care-i părerea mea. Mi-aș fi dorit doar să nu fi fost 
aici. Mi-aș fi dorit ca Seth să-i fi lăsat niște bani lui Lettie, dacă 
voia, apoi să se îngrijească de familia lui, chiar dacă nu îi plăcea 
de ei. Nu că nu l-aș înțelege. Dar, indiferent cât de răi ar fi fost, 
nu merită să rămână fără nimic. 

— Fay? 

Fay Pollan era cea mai puţin simpatizată persoană din 
încăpere, poate cu excepţia lui Frank Doley. Ea zise: 

— Eu nu mi-aș face prea multe griji în privința familiei lui. 
Probabil că au mai mulţi bani decât oricare dintre noi, sunt tineri 
și educați. O să se descurce ei. Oricum nu l-au ajutat cu nimic 
pe Seth ca să câștige acei bani, deci de ce ar trebui să se 
aștepte să-i primească? El i-a dezmoștenit dintr-un motiv, motiv 
pe care noi nu o să-l aflăm niciodată. lar fiul lui nici măcar nu 
știa cine joacă la centru pentru Atlanta Braves. Dumnezeule! 
Suntem cu toţii mari fani ai lui Dale Murphy de ani buni. Cred că 
minţea. Oricum, sunt sigură că Seth nu era tocmai o persoană 
cumsecade, dar, așa cum a zis și Jake, nu-i treaba noastră cui a 
lăsat el banii. O fi fost el bolnav, dar nu era nebun. 

* 


Deliberarea dură foarte puțin. După ora două, o grefieră sună 
să anunțe că se ajunsese la un verdict. Râsetele încetară 
imediat, iar avocații își îndesară gumă de mestecat în gură și își 
aranjară cravatele. Intrară împreună în sala de judecată și își 
ocupară locurile. Jake se întoarse spre spectatori și le văzu pe 
Carla și pe Hanna așezate pe rândul din faţă, chiar în spatele 
său. Îi zâmbiră și Carla îi șopti: 

— Multă baftă. 

— Eşti în regulă? murmură Jake, aplecându-se spre Lettie. 

— Sunt împăcată sufletește, rosti ea. Tu ești în regulă? 

— Eu sunt vai de capul meu, răspunse el, zâmbindu-i. 

Judecătorul Atlee se așeză la prezidiu și juraţii fură aduși în 
sală. Avocaţilor pledanţi le este imposibil să nu se uite la jurați 
când aceștia se întorc cu verdictul, deși ei jură că-i ignoră. Jake 
se uită drept la Michele Still, care mai întâi luă loc, apoi surâse 
ușor către el. Nevin Dark îi înmână verdictul grefierei, care i-l 


504 


înmână judecătorului Atlee. El îl privi îndelung, apoi se aplecă 
mai aproape de microfon. Savurând dramatismul situaţiei, el 
rosti: 

— Verdictul pare să fie corespunzător. Juriul trebuia să 
răspundă la cinci întrebări. Prima: A întocmit Seth Hubbard un 
testament olograf valid la 1 octombrie 1988? Cu un vot de 12 la 
O, răspunsul este da. A doua: A înțeles Seth Hubbard natura și 
efectele acțiunii sale când și-a întocmit testamentul olograf? Cu 
un vot de 12 la 0, răspunsul este da. A treia: A înțeles Seth 
Hubbard cine erau beneficiarii testamentului său olograf? Cu un 
vot de 12 la 0, răspunsul este da. A patra: A înţeles Seth 
Hubbard natura și proporțiile proprietăţii sale, dar și felul în care 
voia să o distribuie? Cu un vot de 12 la 0, răspunsul este da. Și a 
cincea: A fost Seth Hubbard influențat în mod necorespunzător 
de Lettie Lang sau de altcineva când și-a întocmit testamentul 
olograf la 1 octombrie 1988? Cu un vot de 12 la 0, răspunsul 
este nu. 

Ramona scăpă un icnet și izbucni în plâns. Herschel, care 
venise până pe al doilea rând, se ridică imediat și ieși ca o vijelie 
din sala de judecată. Copiii lor plecaseră deja cu o zi în urmă. 

Judecătorul Atlee le mulţumi juraţilor și le spuse că erau liberi 
să plece. Suspendă ședința și se făcu nevăzut. Invingătorii se 
îmbrăţișau, iar învinșii aveau feţe plouate. Wade Lanier își primi 
cu demnitate înfrângerea, felicitându-l pe Jake pentru prestaţia 
sa excelentă. Vorbi frumos cu Lettie, urându-i toate cele bune. 

Nu ai fi zis că ea era pe punctul de a deveni cea mai bogată 
femeie de culoare din stat. Voia doar să plece acasă. Ignoră 
reporterii și trecu printre cei care o felicitau. Se săturase să fie 
în centrul atenţiei. 

Harry Rex organiză o petrecere pe loc, cu cârnaţi la grătar și 
cu bere din frigider. Portia spuse că va veni și ea după ce vedea 
ce-i cu Lettie. Willie Traynor era mereu gata de petrecere. 
Lucien zise că va veni devreme, și că s-ar putea să o aducă și pe 
Sallie, ceea ce era lucru rar. Nici nu apucaseră să plece de la 
tribunal că Lucien își asumase deja meritele pentru victorie. 

Lui Jake îi venea să-l strângă de gât. 


48. 


Predica era chemarea anuală la slujirea Domnului, mustrarea 
obișnuită de a contribui cu mai mult, provocarea de a da 
zeciuiala cuvenită Domnului, și de a face asta cu inima ușoară. 
Jake o mai auzise de-o sută de ori și, ca întotdeauna, îi venea 
greu să îl privească în ochi pe pastor în vreme ce mintea îi zbura 
la chestiuni mult mai importante. Îl admira pe pastor și se 
străduia din răsputeri în fiecare duminică să pară captivat de 
predicile sale, dar adeseori îi era imposibil. 

Judecătorul Atlee stătea trei rânduri mai în faţă, chiar lângă 
culoarul dintre strane, în același loc pe care obișnuia să-l ocupe 
de cel puţin zece ani. Jake îi pironea ceafa cu privirea, gândindu- 
se la proces și acum și la apel. Cu verdictul încă proaspăt în 
memorie, cazul avea să se izbească de un zid. Procedurile 
aveau să se lungească la nesfârșit. Nouăzeci de zile pentru 
grefieră să transcrie sutele de pagini de stenograme; alte 
nouăzeci deoarece rar se întâmpla să le predea la timp. Între 
timp, moţiunile și manevrele de după proces aveau să dureze 
luni întregi. După ce se încheiau toate procedurile, învinșii 
aveau nouăzeci de zile la dispoziţie ca să facă apel, ba uneori 
chiar mai mult. După ce Curtea Supremă și Jake urmau să 
primească apelul, el avea la dispoziţie tot nouăzeci de zile ca să- 
și redacteze răspunsul. Abia după aceste termene-limită și după 
depunerea dosarului la curte începea cu adevărat așteptarea. 

De obicei existau restanţe, întârzieri și amânări. Avocaţii 
învăţaseră să nu mai întrebe de ce dura atât de mult. Curtea se 
descurca cât de bine putea. 

In medie, un apel dintr-un caz civil dura doi ani în Mississippi. 
Când se pregătise pentru procesul Hubbard, Jake dăduse peste 
un caz similar din Georgia care se lungise pe treisprezece ani. 
Cazul fusese disputat în faţa a trei jurii diferite, mergând și 
întorcându-se de la Curta Supremă ca un yo-yo, și se încheiase 
de-abia după ce majoritatea contestatarilor muriseră, iar 
avocaţii le luaseră toți banii. Jake nu își făcea griji cu privire la 
onorariul său, dar își făcea griji pentru Lettie. 


Portia îi spusese că mama ei nu mai mergea la biserică. Erau 
prea multe predici despre zeciuială. 

Dacă era să se ia după Harry Rex și Lucien, verdictul lui Jake 
nu era bătut în cuie. Admiterea înregistrării lui Ancil era o eroare 
revocabilă. Surpriza aducerii lui Fritz Pickering nu era la fel de 
evidentă, dar probabil că avea să-i deranjeze pe cei de la Curtea 
Supremă. „Deversarea martorilor” avea să atragă o mustrare 
aspră pentru Wade Lanier, însă de una singură nu putea 
produce o rediscutare a cazului. Nick Norton era de acord. 
Urmărise desfășurarea procesului vineri și fusese surprins să 
vadă caseta video. Fusese extrem de mișcat de conţinutul 
acesteia, dar deranjat de faptul că fusese admisă ca probă. Cei 
patru avocați, împreună cu Willie Traynor și alţi experți, 
dezbătuseră problema și sărbătoriseră cu cârnaţi și bere până 
noaptea târziu, în timp ce doamnele beau vin lângă piscina lui 
Harry Rex și vorbeau cu Portia. 

Deși cazul Hubbard îl salvase pe Jake din punct de vedere 
financiar, acum era gata să meargă mai departe. Nu îl încânta 
ideea de a-și mai trage onorariul lunar din avere în anii 
următori. La un moment dat, avea să înceapă să se simtă ca un 
parazit. Câștigase un proces important și dorea să treacă la altul 
acum. 

Nimeni de la Prima Biserică Prezbiteriană nu pomeni de 
proces în acea dimineaţă, iar Jake le era recunoscător pentru 
asta. Mai apoi, în timp ce treceau pe sub cei doi stejari imenși, 
glumind și îndreptându-se încet spre parcare, judecătorul Atlee 
le salută pe Carla și pe Hanna, comentând cu privire la frumoasa 
zi de primăvară. Porni pe trotuar alături de Jake, și când fu sigur 
că nu-i putea auzi nimeni, rosti: 

— Poţi trece pe la mine după-amiază, pe la cinci? Vreau să 
discut ceva cu tine. 

— Sigur că da, domnule judecător, zise Jake. 

— Poţi să o aduci și pe Portia cu tine? Mă interesează și 
părerea ei. 

— Cred că da. 

* 

Se așezară la masa din sufragerie, sub un ventilator de tavan 
care nu izbutea defel să alunge arșiţa și umezeala din aer. Afară 
era mult mai răcoare - ar fi fost mult mai plăcut să stea pe 
verandă -, dar judecătorul preferase sufrageria, din nu se știe ce 


507 


motiv. Adusese un ibric cu cafea și un platou cu foietaje ieftine, 
cumpărate de la magazin. Jake luă o gură din cafeaua slabă și 
oribilă, apoi nu se mai atinse de ea. 

Portia nu voia nimic. Era agitată și de-abia își putea ţine în 
frâu curiozitatea. Nu venea prea des prin această parte a 
orașului. Mama ei mai văzuse case frumoase pentru că făcuse 
curat prin ele, dar niciodată ca oaspete. 

Judecătorul Atlee stătea în capul mesei, cu Jake în dreapta și 
Portia în stânga. După câteva banalităţi de încălzire, îi anunţă, 
de parcă ar fi fost la prezidiu și ar fi avut de-a face cu un grup 
de avocați agitatți: 

— Vreau să cădeţi la învoială în acest caz. În următorii doi ani, 
banii o să fie blocaţi până se încheie apelul. Se vor pierde sute 
de ore. Contestatarii vor susţine, cu argumente, că verdictul ar 
trebui revocat, și îi înțeleg. Am admis înregistrarea lui Ancil 
Hubbard pentru că așa se cuvenea să fac la momentul 
respectiv. Juriul, și toată lumea de fapt, trebuia să înţeleagă 
istoria din spate. Astfel puteam înţelege motivele lui Seth. Se va 
argumenta cu tărie că a fost o eroare de procedură. Dacă este 
să fiu egoist, eu unul prefer să nu mi se revoce verdictele, dar 
sentimentele mele nu sunt importante în această discuție. 

„Da, vezi să nu”, se gândi Jake, aruncându-i o privire Portiei. 
Ea rămăsese cu privirea pironită în masă, încremenită. 

— Hai să presupunem că procesul este trimis înapoi pentru 
rejudecare. Data viitoare nu vei mai fi luat prin surprindere de 
chestiunea Pickering. Vei fi pregătit pentru Julina Kidd. Și, cel 
mai important, îl vei avea pe Ancil aici ca parte interesată și 
martor pe viu. Sau, dacă va fi la închisoare atunci, vei avea timp 
berechet să îi iei o depoziţie corespunzătoare. Oricum, cazul tău 
va fi mult mai solid data viitoare, Jake. Ești de acord? 

— Da, desigur. 

— Vei câștiga cazul pentru că așa și trebuie. Tocmai acesta 
este motivul pentru care am admis ca probă înregistrarea lui 
Ancil. Așa era corect. Așa se cuvenea. Ințelegi ce vreau să spun, 
Portia? 

— Da, domnule. 

— Deci, cum soluţionăm această problemă astfel încât să 
împiedicăm apelul și să ne vedem de viețile noastre? 

Jake știa că bătrânul avea deja răspunsul pregătit și că nu îl 
interesa părerea altora. 


508 


— Mă gândesc la asta de vineri după-amiază, continuă 
judecătorul. Testamentul lui Seth a fost o încercare disperată, 
de ultim moment, de reparare a unei nedreptăți oribile. 
Lăsându-i atâţia bani mamei tale, el încerca de fapt să facă o 
reparaţie pentru străbunicul tău și pentru tot neamul Rinds. Ești 
de acord? 

„Spune da, Portia, la naiba, spune da!” Jake fusese în acea 
postură de-o sută de ori. Când întreabă „Ești de acord?” el 
presupune din start că îi dai dreptate în mod entuziast. 

— Da, domnule, răspunse ea. 

El sorbi din cafea, iar Jake se întrebă dacă omul bea scursura 
aia în fiecare dimineaţă. Judecătorul Atlee zise: 

— Mă întreb și eu, Portia: ce-și dorește mama ta cu adevărat 
la acest moment? Ne-ar ajuta mult să știm asta. Sunt convins că 
ție ţi-a spus. Poţi să ne împărtășești și nouă? 

— Sigur, domnule judecător. Mama mea nu vrea prea mult, și 
are mari rezerve cu privire la primirea acelei sume imense. In 
lipsa unui termen mai potrivit, sunt bani „de-ai albilor”. Nu ne 
aparţin nouă de drept. Mama ar vrea să primească pământul, 
cele optzeci de pogoane, și ar vrea să-și ridice o casă acolo; o 
casă frumoasă, nu un conac. A văzut câteva case frumoase la 
viaţa ei, dar știa că nu va avea parte niciodată de una pentru 
ea. Acum, pentru prima oară în viaţa ei, poate visa la un cămin 
liniștit, unde să-și facă numai pentru ea curat. Vrea cât mai mult 
spaţiu pentru copii și nepoți. Nu se va recăsători, deși deja au 
început să-i da târcoale ulii. Vrea să se retragă acolo și să își 
trăiască restul zilelor în tihna de la ţară, unde nu o va deranja 
nimeni. Azi nu s-a dus la biserică, domnule judecător; de fapt nu 
s-a mai dus acolo de-o lună. Stau toți cu mâna întinsă. Mama 
vrea doar să fie lăsată în pace. 

— Ei, sunt sigur că vrea mai mult decât o casă și optzeci de 
pogoane de pământ, rosti Jake. 

— Cine n-ar vrea să aibă niște bani în bancă? S-a săturat să 
facă curat prin casele oamenilor. 

— Câţi bani vrea? întrebă judecătorul Atlee. 

— Nu am ajuns cu discuţia atât de departe. În ultimele șase 
luni, ea nu a stat nicio clipă să se gândească „Bine, o să iau 
cinci milioane și o să-i dau fiecărui copil câte un milion” și așa 
mai departe. Mamei nu-i stă în fire să facă asta. Nu gândește în 


509 


astfel de termeni. Se opri o clipă, apoi întrebă: Dumneavoastră 
cum ați împărți banii, domnule judecător? 

— Mă bucur că ai întrebat. lată care-i planul meu. Grosul 
banilor ar trebui să intre într-un fond pentru rudele voastre de 
sânge, nu bani gheaţă care ar suci minţile tuturor, ci un soi de 
fundaţie exclusiv în scopuri educaţionale. Cine știe câţi Rinds 
mai sunt pe lume, deși sunt sigur că vom afla foarte rapid. 
Fundația ar trebui controlată ferm de un administrator care să- 
mi dea raportul mie. Banii ar trebui investiţi cu chibzuinţă, 
planificaţi pentru o perioadă de, să zicem, douăzeci de ani, și în 
tot acest timp ar fi folosiți ca să ajute cât mai mulţi studenți cu 
putință. Trebuie limitată la un singur scop, și educaţia mi se 
pare cel mai indicat. În caz contrar, ar exista mii de cereri, de la 
asigurări de sănătate și bani de cumpărături până la case și 
mașini noi. Așa, banii nu sunt garantaţi, ci trebuie câștigați. O 
rudă de sânge care învaţă din greu și intră la colegiu se califică 
pentru primirea de fonduri. 

— Şi cum aţi împărţi banii? întrebă Jake. Portia zâmbea. 

— În linii mari, iată ce propun: haideţi să pornim de la suma 
de douăsprezece milioane. Știm că nu este o sumă fixă, dar e 
pe-aproape. Ancil și biserica ar trebui să primească fiecare câte 
o jumătate de milion. Acum au rămas unsprezece. Luăm cinci 
milioane din acea sumă și o plasăm în fondul pe care tocmai vi l- 
am descris. Este o sumă mare pentru taxe de școlarizare, dar 
trebuie să ne așteptăm să apară multe rude, vechi și noi. 

— Încă mai vin, admise Portia. 

Judecătorul Atlee continuă: 

— Acum au rămas șase milioane. Împărţiţi-i în mod egal între 
Lettie, Herschel și Ramona. Desigur, Lettie primește și cele 
optzeci de pogoane ale bunicului ei. 

Jake trase adânc aer în piept în timp ce cifrele i se învârteau 
în minte. Se uită în cealaltă parte a mesei și spuse: 

— Decizia îi aparţine lui Lettie, Portia. 

Portia, zâmbind în continuare, zise: 

— O să accepte. Primește o casă frumoasă și o sumă 
frumușică, și nu va mai fi hărţuită de toţi pentru avere. Mi-a 
spus azi-noapte că banii aparţin tuturor neamurilor lui Sylvester, 
nu doar ei. Ea vrea doar să fie fericită și să fie lăsată în pace. O 
să fie foarte bucuroasă să audă asta. 

— Dar cum îi veți convinge pe ceilalţi? întrebă Jake. 


— Cred că Herschel și Ramona vor fi încântați. Dumnezeu știe 
ce părere vor avea Ancil și biserica. Nu uita, Jake, că tot eu 
controlez averea, și asta va dura cât consider eu de cuviință. Nu 
poate primi nimeni nicio leţcaie fără aprobarea mea, și nu există 
un termen-limită pentru aceste cazuri. Sunt sigur că nu m-a 
făcut nimeni ticălos pe la spate, dar dacă vreau, pot să fiu și pot 
să ţin blocaţi banii lui Seth și zece ani. Câtă vreme activele sunt 
protejate, pot să îi ţin sub cheie cât doresc. 

Revenise la tonul său de președinte de tribunal, unul care nu 
lăsa nici urmă de îndoială că judecătorul Reuben V. Atlee avea 
de gând să obţină ce urmărea. Continuă: 

— De fapt, s-ar putea să fiu nevoit să păstrez averea deschisă 
pe termen nelimitat ca să administrez fondul pentru educaţie de 
care vorbeam. 

— Cine se va ocupa de fond? întrebă Jake. 

— Mă gândeam să te ocupi tu. 

Jake tresări, simțind brusc nevoia să fugă la gândul că va 
trebui să aibă de-a face cu zeci, poate chiar sute de studenţi 
dornici să primească bani. 

— Este o idee excelentă, domnule judecător, rosti Portia. 
Familia mea s-ar simţi mai în siguranţă dacă Jake ar rămâne 
implicat și ar sta cu ochii pe bani. 

— Mă rog, vedem noi mai încolo, făcu Jake, stând ca pe ace. 

— Deci ne-am înțeles? întrebă judecătorul. 

— Eu nu sunt parte interesată, spuse Jake. Nu vă uitaţi la 
mine. 

— Sunt sigură că Lettie va fi de acord, dar tot trebuie să 
vorbesc cu ea, zise Portia. 

— Foarte bine. Fă asta și dă-mi răspunsul mâine. Eu o să 
pregătesc o notificare pentru toţi avocaţii. Jake, îţi sugerez să te 
duci să-l vezi pe Ancil săptămâna asta ca să obţii niște 
răspunsuri. Voi programa o ședință la care să participe toți cei 
implicaţi peste vreo zece zile. Ne vom încuia în cameră și nu 
vom ieși de-acolo până nu cădem la învoială. Vreau să rezolvăm 
asta, pricepeți? 

Era clar că pricepeau. 

La o lună după verdict, Ancil Hubbard era afundat pe scaunul 
din dreapta al vechiului Porsche al lui Lucien, uitându-se pe 
geam la dealurile din comitatul Ford. Nu-și mai amintea deloc 
cum arătau acele meleaguri. Își petrecuse primii treisprezece 


511 


ani din viață în aceste locuri, dar se străduise din răsputeri 
următorii cincizeci de ani ca să le uite. Nu i se părea nimic 
familiar. 

Fusese eliberat pe cauţiune, la intervenţia lui Jake și a altora, 
și fusese adus în Sud de amicul său, Lucien. Pentru o ultimă 
vizită. „S-ar putea să ai surprize.” Părul cărunt începuse să-i 
crească din nou pe cap, acoperindu-i cicatricea urâtă de la 
ceafa. Purta blugi și sandale, la fel ca Lucien. 

__Intrară pe o șosea districtuală și se apropiară de casa lui Seth. 
In curtea din faţă era un semn pe care scria „De vânzare”. 
Lucien zise: 

— Aici locuia Seth. Vrei să ne oprim? 

— Nu. 

Cotiră din nou pe un drum cu pietriș și se afundară în pădure. 

— Recunoști ceva? întrebă Lucien. 

— Nu prea. 

Copacii se răriră și ajunseră într-un luminiș. În faţa lor erau 
parcate mașini la întâmplare, și peste tot mișunau oameni, 
inclusiv câțiva copii. Dintr-un grătar ieșea fum. 

Ceva mai încolo, se apropiară de niște dărâmături năpădite de 
buruieni. Ancil ridică o mână și spuse: „Oprește. Aici”. Coborâră 
din mașină. Unii oameni erau pe-aproape și veneau spre ei să îi 
salute, dar Ancil nu părea să-i vadă. Se uita în depărtare. Incepu 
să meargă spre platanul unde îl găsiseră pe fratele său. Ceilalţi 
îl urmară în tăcere; unii rămaseră în urmă. Cu Lucien în spatele 
său, Ancil străbătu cei aproximativ o sută de metri până la 
copac, apoi se opri și aruncă o privire împrejur. Arătă spre o 
movilă acoperită cu stejari și ulmi și zise: 

— Noi eram acolo, eu și Seth, și ne ascundeam în pădure. Ni 
se părea că suntem mai departe pe atunci. Ei l-au adus aici, sub 
acest copac. Erau mai mulţi copaci pe-atunci. Un șir de cinci sau 
șase, în linie dreaptă, de-a lungul pârâului de-aici. Acum nu mai 
este decât unul. 

— A fost o tornadă aici, în '68, explică Lucien din spatele lui. 

— Aici l-am găsit pe Seth, spuse Ozzie. Șeriful era lângă 
Lucien. 

— Este același copac? întrebă Jake. El se afla lângă Ozzie. 

Ancil le auzea glasurile și se uita la ei, dar nu îi vedea. Era în 
transă, într-un alt timp și loc. Le zise: 


512 


— Nu pot băga mâna în foc, dar așa cred. Toţi copacii erau la 
fel, un șir perfect. Noi pescuiam acolo, rosti el, arătând din nou 
cu degetul. Seth și cu mine. Chiar acolo. Respira sacadat și păru 
să se schimonosească, apoi își închise ochii și clătină din cap. 
Când îi deschise la loc, spuse: A fost îngrozitor. 

Lucien zise: 

— Ancil, nepoata lui Sylvester este aici. Vrei să faci cunoștință 
cu ea? 

El trase aer în piept și-și reveni din reverie. Se răsuci brusc și 
spuse: 

— Mi-ar face mare plăcere. 

Lettie veni spre el și-i întinse mâna, o mână pe care Ancil o 
ignoră. În schimb, o apucă ușor de umeri și o strânse la piept. 

— Îmi pare atât de rău, făcu el. Îmi pare atât de rău... 

După câteva secunde, ea se desprinse din îmbrăţișare și zise: 

— Gata, Ancil, ajunge. Trecutul nu poate fi schimbat. Să-l 
lăsăm în pace. Vreau să faci cunoștință cu copiii și cu nepoţii 
mei. 

— Mi-ar face mare plăcere. Apoi făcu cunoștință cu Portia, 
Carla, Ozzie, Harry Rex și restul familiei lui Lettie. După aceea îl 
văzu pe Herschel Hubbard, nepotul său, pentru prima oară. 
Vorbiră toți deodată când plecară de lângă copac și se 
îndreptară spre picnic.