John Grisham – Barul Rooster

JOHN 
GRISHAM 


BARUL ROOSTER 


JOHN GRISHAM 


BARUL ROOSTER 


Traducere din limba engleză Gabriel Stoian 
Titlul original: The Rooster Bar, 2017 


RAO, 2020 


Versiune ebook: v1.0, august 2020 


Cuprins 


le aa dea ate data toaca cula rain aie Dle e ua A 5 
Dandolo EEE ala aa să alani tau aratau 16 
ED 0 ia T ui 20 al i plini i ea pu 22 
a E RE EP SRI RA a Da aa e e RIDER Ter ME TERR Aa Eee a 27 
Bia lol mot ta do ot pi a Du da 45 
(Cica Cacica ei na eat atat o a a eat iata ta la 56 
Poe 5850000 d ta i tc aa E e a 65 
cca SEEE ta ta ai tt tc ta i 71 
Ca ceas E E E A E E 80 
Otet dle E ai T 87 
a eat taifas Balti ot a e ai 2 ata 96 
ÎZiesa iă ciac t eeann iaar 105 
ai lt a ati si tă Aa teal Sata aa ie Da late 109 
A 0000 0003000003 AE 119 
Îl ul aa eee et ta od i da 124 
IG aice ocean DE 0 3 73 Baita ad Ali tn 134 
ÎN Poate ai at acne ala 143 
| Ea taie dati da etate e Dad a Sita A ua a 148 
IO. caiac tt i i ct a a 160 
PA iai i Gili a T, 166 
A EE EE IN Eee 22000000 data 3 176 
PAPATET ai EE E E at inta 185 
DD E E E E E E, 198 
Da E E 208 
AE EEE E alle oaia ti Ea oa atata E COD a at 216 
PA AEE dea tau 0 cara Dal aaa 25 Pia 226 
DI il nout a i ai tu 0 ie a n ie ati e 234 
DE 0000090053 eta dd DE DE al Oa ial a 0 242 
PAS cae oaia tat da 0 o ll a a da 248 
E) (O) sila e cca io bt tai dc at ia 0 Da le aa 258 
DD E creta 0 a ee e at ate da 263 
Diode ata o a ia a la Dal tc 271 
EE AT AEA E 0040) T T 280 
SI A AE S ti 80 286 
3 Dna egida d details ec cc lea lalea ea aa a la 293 
SG oo ct nt dp st a 0 e 300 


odo EE E lat nt A a E tat ta ad Bt aa 326 
AQ ecran al le ci Bat ti ed et aa 332 
SA ÎN DR RR ARE aut a PI TIE PR TA RET e a ete ci aaa Ne Ae P AREDIrea PRI 339 
A Dieci te cotata lg aaa aaa dl ta 347 
DE it ocean a 356 


1 

Sfârşitul anului a adus cu sine obişnuitele festivități de 
sărbători, dar în casa familiei Frazier erau puține lucruri de 
celebrat. Doamna Frazier și-a îndeplinit obligația de a decora un 
brad scund, punând sub el câteva cadouri ieftine și pregătind 
prăjiturele pe care nu le dorea nimeni, și, ca întotdeauna, a pus 
la pick-upul stereo discul cu Spărgătorul de nuci care s-a rotit 
fără încetare în timp ce ea, cu vitejie, fredona în bucătărie ca și 
cum anotimpul era într-adevăr unul care aducea fericire. 

Lucrurile nu stăteau nicidecum așa. Domnul Frazier o părăsise 
în urmă cu trei ani, iar lipsa i se simţea în măsura în care era 
disprețuit. Se mutase peste noapte împreună cu secretara lui, 
care, după cum decurseseră lucrurile, părea să fie deja 
însărcinată. Doamna Frazier, înșelată, umilită, săracă și 
deprimată, a continuat să se zbată pentru a trăi. 

Louie, fiul ei cel mic, era arestat la domiciliu, ceea ce, într-un 
fel, echivala cu o eliberare pe cauţiune, și avea în faţă un an 
greu din cauza acuzaţiei de trafic și consum de droguri. El nu 
făcuse niciun efort să-i cumpere mamei lui ceva care să semene 
a cadou. Scuza lui era că nu putea părăsi casa din cauza 
monitorului pe care tribunalul ordonase să îl poarte prins la o 
gleznă. Însă, chiar și fără el, nimeni nu se aștepta ca Louie să se 
străduiască să cumpere cadouri. În anul dinainte și în urmă cu 
doi ani, nu avusese monitor la gleznă și tot nu catadicsise să 
iasă la cumpărături. 

Mark, fiul cel mare, sosise acasă după ororile îndurate la 
Facultatea de Drept și, cu toate că era mai sărac decât fratele 
lui, reușise să îi cumpere mamei o sticluţă cu parfum. Urma să 
absolve în luna mai și să dea examenul pentru admiterea în 
barou în septembrie, ceea ce, din întâmplare, era luna în care 
fusese programat procesul lui Louie. Insă cazul lui nu avea să se 
judece din două motive întemeiate. În primul rând, băieţii sub 
acoperire îl prinseseră în timp ce încerca să vândă zece pliculeţe 
de cocaină - exista chiar și o înregistrare video - și, în al doilea 
rând, nici Louie și nici mama lui nu își puteau permite să 
angajeze un avocat bun ca să îl scoată din belea. In timpul 
zilelor de sărbătoare, atât Louie, cât și doamna Frazier au făcut 
nenumărate aluzii pentru ca Mark să se ofere ca apărător al 
fratelui său. Nu ar fi fost mai simplu să tărăgăneze lucrurile 
până mai târziu în cursul anului, când Mark avea să fie înscris 


cum se cuvenea în barou - pentru că, oricum, era aproape de 
asta -, urmând ca, după ce își lua licenţa, să descopere una 
dintre  chichiţele despre care citiseră pentru a respinge 
acuzaţiile? 

Această mică fantezie a lor avea lacune destul de serioase, 
dar Mark a refuzat să aducă vorba despre asta. Când a devenit 
evident că Louie plănuia să ia în stăpânire canapeaua pentru cel 
puţin zece ore în ajunul Anului Nou, ca să urmărească zece 
partide de popice, Mark s-a strecurat discret afară din casă și s- 
a dus la un prieten. Revenind acasă în noaptea aceea, după ce 
condusese deși consumase alcool, a luat hotărârea de a pleca. 
Avea să se întoarcă la Washington D.C. și să petreacă ceva timp 
la firma de avocatură la care avea să fie angajat curând. 
Cursurile începeau abia peste două săptămâni, însă, după ce îl 
ascultase pe Louie vreme de zece zile blestemând și tânguindu- 
se în legătură cu problemele lui, fără a mai aminti de muzica din 
Spărgătorul de nuci, Mark se săturase și aștepta cu nerăbdare 
ultimul semestru de facultate. 

Așadar, a pus ceasul să sune la ora opt dimineaţa și, la cafea, 
i-a explicat mamei sale că trebuia să ajungă la D.C. li părea rău 
că pleca mai devreme decât se așteptase și că o lăsa singură cu 
băiatul cel rău, dar trebuia s-o facă. „Nu eu trebuie să-l cresc. 
Am și eu probleme.” 

Prima problemă era mașina lui, un Ford Bronco, pe care o 
conducea încă de pe vremea liceului. Contorul de kilometraj 
înțepenise la 300.000 de kilometri, iar asta se întâmplase când 
era în al doilea an de colegiu. Avea nevoie disperată de o nouă 
pompă de benzină, una dintre numeroasele piese ce se aflau pe 
lista sa de urgenţe. Folosind bandă adezivă și câteva cleme, 
Mark reușise să păcălească motorul, transmisia și frânele în 
ultimii doi ani, dar nu avusese același noroc și cu pompa de 
benzină. Aceasta funcţiona la o capacitate mult mai mică decât 
era normal, astfel că viteza maximă pe care o prindea mașina, 
pe teren neted, era de cel mult optzeci de kilometri pe oră. De 
aceea, ca să nu fie presat de autocamioanele cu 18 roţi de pe 
autostrada expres, Mark a ales doar drumuri lăturalnice din 
Delaware și Ţărmul de Est. Călătoria de două ore de la Dover 
până în centrul D.C. a durat de două ori mai mult. 

Asta i-a oferit suficient timp ca să analizeze celelalte 
probleme pe care le avea. A doua urgenţă era sufocanta datorie 


pe care o avea ca student. Încheiase colegiul cu împrumuturi de 
60.000 de dolari și nu avea nicio slujbă. Tatăl lui, care părea 
fericit în noua sa căsnicie, dar care era la rândul său îndatorat, îl 
avertizase și îl sfătuise să nu își continue studiile: „La naiba, 
băiete, după patru ani de educaţie, ai o gaură în buget de 
șaizeci de miare. Lasă-te înainte ca lucrurile să se 
înrăutăţească”. Insă Mark socotise că ar fi fost o prostie să 
accepte sfaturi de la tatăl său, așa că lucrase ici și colo vreme 
de doi ani, făcând pe barmanul și livrând pizza la domiciliu, timp 
în care se târguise cu creditorii. Acum, privind retrospectiv, nu 
mai era sigur de unde apăruse ideea de a urma Facultatea de 
Drept, dar și-a amintit apoi că auzise din întâmplare o discuţie 
între doi confraţi de facultate, care analizau chestiuni serioase, 
deși obișnuiau să bea în exces. Mark era barman pe-atunci, iar 
salonul nu era aglomerat, așa că, după cel de-al patrulea șir de 
pahare de votcă și suc de merișoare, cei doi vorbiseră îndeajuns 
de tare ca să îi audă toată lumea. Dintre numeroasele lucruri 
interesante pe care le spuseseră, Mark reţinuse în principal 
două: „Marile firme din D.C. angajează o mulţime de oameni”. 
Și: „Salariile începătorilor pornesc de la o sută cincizeci de 
miare pe an”. 

La scurtă vreme după aceea, se întâlnise întâmplător cu un 
coleg de colegiu, care era student la Facultatea de Drept Foggy 
Bottom din D.C., iar individul se lăudase cu planurile lui de a-și 
termina studiile într-un timp-record, adică în doi ani și jumătate, 
urmând ca apoi să încheie un contract cu o mare firmă pe un 
salariu impresionant. Guvernul federal le oferea împrumuturi 
studenţilor și oricine era eligibil, iar el, bineînţeles, avea să 
absolve facultatea având în spinare un munte de datorii, dar 
acestea puteau fi achitate în cinci ani. Pentru amicul lui, era 
perfect normal să „investească în el însuși” îndatorându-se 
astfel, căci asta avea să îi garanteze viitoarea putere de câștig. 

Mark a înghiţit momeala și s-a apucat să studieze pentru 
examenul de admitere la Facultatea de Drept. Punctajul obţinut, 
146 de puncte, nu a fost impresionant, dar asta nu i-a deranjat 
pe examinatorii de la Foggy Bottom Law School (FBLS). După 
cum nici rezultatele din liceu, cu un punctaj anemic de 2,8, nu i- 
au deranjat. FBLS l-a acceptat cu braţele deschise, iar cererile 
lui de împrumut au fost aprobate imediat. Departamentul 
Educaţiei transfera în fiecare an 65.000 de dolari către Foggy 


Bottom. lar acum, când mai avea de îndurat doar un semestru, 
Mark vedea îndurerat cruda realitate: absolvea facultatea cu o 
datorie - sumă de bază plus dobânzi - de 266.000 de dolari. 

Obţinerea unei slujbe era o altă problemă. După cum stăteau 
lucrurile, piaţa nu era chiar atât de puternică pe cât se zvonea. 
Și nici atât de vioaie pe cât o lăudaseră broșurile pe hârtie 
lucioasă și website-ul aproape fraudulos al facultăţii. Absolvenţii 
din primul eșalon al facultăţilor de Drept încă își găseau slujbe 
cu salarii de invidiat. Însă FBLS nu se afla în acel eșalon. Mark 
reușise cu greu să își găsească un locșor la o firmă de avocatură 
de nivel mediu, care se specializase în „relaţii guvernamentale”, 
ceea ce nu însemna decât că făcea lobby. Salariul lui de 
debutant nu fusese stabilit, deoarece comitetul de conducere al 
firmei avea să se întrunească abia la începutul lunii ianuarie 
pentru a evalua profiturile din anul precedent și, probabil, avea 
să modifice grila de salarizare. Peste câteva luni, Mark urma să 
aibă o discuţie importantă cu un „consilier în probleme de 
împrumuturi” despre restructurarea datoriilor acumulate în 
timpul studenţiei și despre modul de achitare a acestora, ceea 
ce presupunea un adevărat coșmar. Acel consilier își exprimase 
deja îngrijorarea cum că Mark nu știa cât de mult avea să 
câștige din salariu. Asta îl preocupa și pe Mark, mai ales că se 
adăuga la faptul că nu avea încredere în nicio persoană pe care 
o cunoscuse la firma de avocatură. Indiferent cât de mult 
încerca să se autoamăgească, simţea în străfundul fiinţei lui că 
situaţia lui nu era defel sigură. 

O altă problemă era examenul de barou. Din cauza cererii 
mari, versiunea din D.C. a testului era una dintre cele mai 
dificile din ţară, iar absolvenţii de la FBLS îl picaseră într-o 
proporție alarmantă. Pe de altă parte, cei care absolveau 
facultăţile de vârf din oraș obțineau rezultate bune. In anul 
precedent, cei de la Georgetown avuseseră o rată de succes de 
91 %. Pentru cei de la „George Washington”, rata era de 89%. 
lar pentru absolvenţii de la FBLS, rata de trecere era patetică, 
de doar 56%. Pentru a reuși să ia acel examen, Mark ar fi trebuit 
să se apuce de învăţat încă de pe-acum, de la începutul lunii 
ianuarie, și să stea cu coatele pe manuale, fără încetare, vreme 
de șase luni. 

Însă, pur şi simplu, nu se simţea în stare să facă asta, mai 
ales în zilele reci, mohorâte și deprimante ale iernii. Câteodată, 


povara datoriei părea o cărămidă grea din cenușă prinsă de 
spinare. Până și mersul devenise o corvoadă. Îi era greu și să 
mai zâmbească. Trăia în sărăcie, iar viitorul lui, chiar în 
eventualitatea obţinerii unei slujbe, era sumbru. Și se putea 
socoti unul dintre favorizațţii sorții. Cei mai mulţi dintre colegii lui 
aveau și datorii și nici nu își găsiseră slujbe. Ce-i drept, auzise 
mormăieli de nemulţumire încă din primul an de facultate și, 
după fiecare semestru, dispoziţia colegilor devenea tot mai 
sumbră, iar suspiciunile sporeau. Piaţa muncii se reducea. 
Rezultatele examenului de admitere în barou îi umpleau de jenă 
pe cei de la FBLS. Suma împrumuturilor creștea. Acum, în cel 
de-al treilea și ultimul semestru de facultate, nu era ceva 
neobișnuit să îi audă pe studenţi luându-se la harţă cu profesorii 
la cursuri. Decanul nici nu se gândea să iasă din biroul lui. 
Bloggerii criticau facultatea și puneau întrebări dure: „Asta-i o 
farsă?” „Am fost păcăliți?” „Unde-au dispărut banii?” 

In forme diferite, aproape toți colegii pe care Mark îi cunoștea 
credeau că (1) FBLS era o facultate sub medie care (2) făcea 
prea multe promisiuni, (3) avea taxele prea mari și (4) încuraja 
prea mult îndatorările, în vreme ce (5) primea prea mulţi 
studenţi mediocri care practic nu aveau ce căuta într-o facultate 
de Drept și care (6) nu erau pregătiţi cum se cuvenea pentru 
examenul de barou sau erau (7) prea proști ca să îl ia. 

Circulau zvonuri cum că numărul cererilor de înscriere la FBLS 
scăzuse cu 50%. Fără să beneficieze de sprijinul statului și 
neavând o înzestrare adecvată, un asemenea declin avea să 
ducă la tot soiul de reduceri de costuri dureroase, în timp ce 
facultatea de Drept, fiind slabă, avea să ajungă și mai rău. Asta 
nu îi deranja pe Mark Frazier și pe prietenii lui. Aveau să mai 
îndure încă patru luni, apoi, din fericire, aveau să plece de acolo 
fără a se mai întoarce vreodată. 

Mark locuia într-un bloc de apartamente de cinci etaje, vechi 
de optzeci de ani, care arăta vizibil deteriorat, însă chiria era 
mică, iar acest lucru îi atrăgea pe studenţii de la „George 
Washington” și de la FBLS. În vremurile lui de început, blocul 
fusese cunoscut sub numele de Casa Cooper, însă, după trei 
decenii de uzură produsă de studenţi și de petrecerile lor, își 
căpătase porecla de Coop!. Pentru că lifturile clădirii funcționau 
rareori, Mark a urcat pe scări până la etajul trei și a intrat în 


1 Cocioabă (în lb. engleză în original, n.tr.). 


apartamentul lui mobilat modest, având doar 46 de metri 
pătraţi, pentru care plătea 800 de dolari pe lună. Din motive ce 
nu îi erau prea clare, făcuse curăţenie generală după ultimul 
examen, înainte de sărbători, astfel că, în momentul în care a 
aprins lumina, a constatat mulţumit că totul arăta bine. Și de ce 
n-ar fi fost așa? Nemernicul care deţinea blocul nu venea 
niciodată în inspecţie. Şi-a lăsat apoi pe podea genţile, simţindu- 
se uluit de liniștea de acolo. În mod obișnuit, fiind locuit de 
studenţi și având pereţii subţiri, în bloc era întotdeauna gălăgie. 
Casetofoane stereo, televizoare, certuri, glume, jocuri de 
pocher, încăierări, cântece de chitară, ba chiar și câte un sunet 
de trombon folosit de un nepriceput de la etajul patru, toate 
puteau face clădirea să zbârnâie, însă nu și în acea zi. Toţi 
studenţii erau acasă, liniștiți, bucurându-se de vacanţă, astfel că 
pe holuri era o tăcere cel puţin bizară. 

După o jumătate de oră, Mark s-a simţit plictisit și a părăsit 
blocul. Mergând pe New Hampshire Avenue, cu vântul trecându- 
i prin geaca subţire și prin pantalonii kaki, din nu se știe ce 
motiv a hotărât să cotească pe strada Twenty-First și să se 
oprească la facultate, ca să vadă dacă era încă deschisă. Intr-un 
oraș care nu ducea lipsă de clădiri moderne hidoase, cea care 
găzduia FBLS reușea să iasă în evidenţă prin urâţenie. Era o 
clădire construită după război, placată cu o cărămidă într-o 
culoare vag gălbuie, așezată pe opt rânduri, închipuind niște 
aripi asimetrice, probabil efortul unui arhitect nepriceput care 
dorise să se afirme. Era de presupus că iniţial fusese o clădire 
pentru birouri, însă mulţi pereţi fuseseră desfiinţaţi pentru a se 
crea săli de curs mici la primele patru etaje. La etajul cinci se 
afla biblioteca, un adevărat labirint cu încăperi mari, moderne, 
doldora de cărţi pe care rareori le atingea cineva, și câteva 
portrete ale unor judecători și specialiști în Drept despre care nu 
auzise nimeni. Facultatea avea birourile la etajele șase și șapte, 
iar la al optulea, cât mai departe posibil de studenţi, se afla 
administrația, unde decanul stătea bine ascuns într-un birou 
dintr-un colţ, din care rareori risca să iasă. 

Ușa de la intrare era descuiată, astfel că Mark a pătruns în 
holul pustiu. Deși aprecia căldura din interior, cum făcea mereu, 
zona aceea i se părea cu totul deprimantă. Un avizier uriaș 
acoperea un întreg perete, afișând tot soiul de anunţuri, bilete și 
invitaţii. Existau și câteva postere lucioase care făceau reclamă 


oportunităţilor de a studia peste hotare, plus obișnuitele bileţele 
scrise de mână prin care se ofereau lucruri de vânzare - cărţi, 
biciclete, bilete la spectacole, rezumate de cursuri, preparatori 
cu ora - și apartamente de închiriat. Perspectiva examenului 
pentru admiterea în barou plutea ca un nor întunecat peste 
facultate și existau câteva anunţuri ce preamăreau excelența 
câtorva cursuri de pregătire. Dacă ar fi căutat mai insistent, 
probabil că ar fi găsit și câteva oportunităţi de angajare, însă la 
FBLS acestea erau tot mai puţine an de an. Într-un colț, a 
remarcat aceleași broșuri vechi, prin care li se ofereau 
studenţilor împrumuturi suplimentare. În capătul îndepărtat al 
holului, se găseau câteva automate cu diverse produse de 
vânzare, precum și o cafenea mică, dar în cursul vacanței nimic 
nu funcţiona acolo. 

Mark s-a lăsat greu pe un fotoliu ponosit și a contemplat 
atmosfera deprimantă a școlii lui. Chiar era o facultate 
adevărată ori doar o fabrică de diplome? Răspunsul devenea tot 
mai clar. Pentru a mia oară, regreta că pășise dincolo de acele 
uși. Acum, după aproape trei ani, era împovărat de datorii pe 
care nu își putea imagina cum avea să le achite. Chiar dacă la 
capătul tunelului exista o luminiţă, el nu o putea întrezări. 

Și de ce ar fi dat cineva numele de Foggy Bottom? unei 
facultăţi de Drept? De parcă experienţa într-o astfel de facultate 
nu ar fi fost îndeajuns de tristă, cu aproape douăzeci de ani în 
urmă, un individ isteţ îi dăduse acest nume îndoielnic care 
sugera chiar și mai multă proastă dispoziţie. Individul respectiv, 
acum mort, vânduse ulterior facultatea unor investitori de pe 
Wall Street, care deţineau mai multe facultăţi de Drept și 
obțineau profituri frumușele, deși talentul avocăţesc rămânea 
mediocru. 

Cum cumperi și cum vinzi facultăţile de Drept? Asta rămânea 
încă un mister. 

Auzind câteva voci, Mark s-a grăbit să iasă din clădire. A luat- 
o pe New Hampshire și s-a îndreptat către Dupont Circle, apoi a 
intrat în localul Kramer Books ca să bea o cafea și să se mai 
dezmorţească. Trebuia să meargă pe jos mai tot timpul. Mașina 
lui dădea rateuri, iar motorul se oprea prea des în traficul din 
oraș, așa că o ţinea adăpostită pe un teren din spatele facultăţii, 


2 Fund înceţoșat (în lb. engleză în original, n.tr.). 


tot timpul cu cheia în contact. Din păcate, nimeni nu fusese 
tentat să o fure. 

După ce s-a încălzit, a mers cale de șase intersecţii spre nord, 
pe Connecticut Avenue. Firma de avocatură Ness Skelton ocupa 
câteva etaje dintr-o clădire modernă din apropiere de Hinckey 
Hilton. In vara precedentă, Mark reușise să se insinueze 
înăuntru și acceptase o funcţie de stagiar, plătită cu un salariu 
mai mic decât salariul minim. La marile firme de avocatură, se 
apela la programe de vară pentru a-i ademeni pe studenţi în 
lumea elitei. Stagiarilor li se încredinţau sarcini ridicol de ușoare, 
la care se adăugau bilete la meciuri și invitaţii la petreceri 
elegante în curţile din spate ale partenerilor bogaţi. Odată 
seduși, semnau contractul de angajare, iar după absolvire erau 
azvârliţi imediat în mașina de tocat, lucrând câte o sută de ore 
pe săptămână. 

Insă nu așa stăteau lucrurile la Ness Skelton. Având doar 
cincizeci de avocaţi, era departe de a intra în topul primelor 
zece firme de avocatură. Clienţii săi erau asociaţiile profesionale 
- Forumul Cultivatorilor de Soia, Sindicatul Pensionarilor Poștali, 
Consiliul Cărnii de Vită și de Miel, Contractorii Asfaltatori 
Naţionali, Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă cu Dizabilităţi - 
și câţiva contractori din domeniul apărării, care doreau cu 
disperare o halcă din contracte. Specializarea firmei, dacă putea 
fi vorba de așa ceva, era relaţia cu Congresul. Programul de 
stagiatură din cursul verii avea mai curând rolul de a exploata 
munca ieftină decât de a atrage studenţi buni. Mark lucrase din 
greu și îndurase activitatea năucitoare. La sfârșitul verii, când 
primise o ofertă care semăna întru câtva cu un post după ce lua 
examenul de barou, nu-și dăduse seama dacă trebuia să 
sărbătorească sau să plângă. Cu toate acestea, acceptase 
bucuros ce i se oferise - alte promisiuni nu avea - și devenise cu 
mândrie unul dintre puţinii studenţi de la FBLS care aveau un 
viitor. În timpul toamnei, îl sâcâise delicat pe supervizorul lui în 
legătură cu angajarea sa în viitor, dar nu ajunsese nicăieri. 
Putea apărea o fuziune. Putea fi o divizare. Puteau fi o 
sumedenie de lucruri, dar printre acestea nu se regăsea și un 
contract de angajare. _ 

De aceea, își făcea veacul pe acolo. În multe după-amiezi, în 
zilele de vacanţă ori când se plictisea, trecea pe la firmă, 
întotdeauna cu un zâmbet fals pe faţă și dornic să se înhame la 


munca grea. Nu se lămurise încă dacă acest lucru era benefic, 
dar își închipuia că nu strica să încerce. 

Supervizorul lui, un tip pe nume Randall, era de zece ani pe 
punctul de a deveni partener, astfel că trăia sub un stres 
permanent. După zece ani de activitate, dacă nu deveneau 
parteneri, asociaţilor de la Ness Skelton li se arăta discret ușa. 
Randall absolvise Facultatea de Drept „George Washington”, 
care era, în ierarhia stabilită în oraș, cu o treaptă mai jos faţă de 
Facultatea Georgetown, dar cu câteva deasupra Facultăţii Foggy 
Bottom. lerarhia era clară și rigidă, iar cei mai nemulţumiţi de 
situaţie erau cei care absolviseră la „George Washington”. 
Detestau să fie priviţi de sus de către cei de la Georgetown; de 
aceea, erau întotdeauna dispuși să îi trateze cu dispreţ pe cei de 
la FBLS. Întreaga firmă duhnea de clici și de snobism, iar Mark 
se întreba deseori cum naiba nimerise acolo. Doi asociaţi 
absolviseră FBLS, dar erau atât de preocupaţi să se distanţeze 
de fosta lor facultate, încât nu aveau timp să îi dea lui Mark o 
mână de ajutor. De fapt, aceștia păreau să îl ignore mai mult 
decât alţii. Mark bombănise deseori: „Ce manieră de a conduce 
o firmă...” Apoi își dăduse seama că orice profesiune își avea 
nivelurile ei de statut. Era mult prea îngrijorat pentru propria-i 
piele ca să îl mai frământe dacă ceilalţi oameni înverșunaţi 
studiaseră sau nu Dreptul. Avea problemele lui. 

Îi trimisese un e-mail lui Randall, anunţându-l că avea să 
treacă pe la firmă pentru a se ocupa de orice treabă dificilă care 
era de rezolvat. Acesta l-a întâmpinat cu o întrebare scurtă: 

— Ai revenit atât de curând? 

„Sigur, Randall, vacanţa ta cum a fost? Mă bucur să te revăd.” 

— Da, m-au cam plictisit sărbătorile astea. Care-i treaba? 

— Două dintre secretare s-au îmbolnăvit de gripă, i-a răspuns 
Randall, făcându-i semn spre un teanc de documente înalt de 
vreo treizeci de centimetri. Trebuie copiate în paisprezece 
exemplare, așezate în ordine și capsate. 

„Bravo, înapoi în sala copiatoarelor!” s-a gândit Mark. 

— Sigur, a răspuns apoi, ca și cum ar fi ars de nerăbdare să se 
apuce de lucru. 

A luat documentele și a coborât la subsol, într-o peșteră plină 
de copiatoare. Apoi și-a petrecut următoarele trei ore făcând o 
muncă stupidă, care nu îi solicita mintea și pentru care nu avea 


să fie plătit. Aproape că îi simţea lipsa lui Louie, cu tot cu 
monitorul lui de la gleznă. 


2 

La fel ca Mark, Todd Lucero fusese inspirat să devină avocat 
după ce auzise din întâmplare câteva discuții ale unor oameni 
atinși bine de băutură. In ultimii trei ani, se ocupase de 
prepararea cocktailurilor la Old Red Cat, un local frecventat cu 
precădere de studenţii de la „George Washington” și de la 
Foggy Bottom. După ce terminase colegiul la Frostbury State, 
plecase din Baltimore și ajunsese în D.C. în căutarea unei 
cariere. Cum nu găsise nicio slujbă, se angajase la Old Red Cat 
cu program redus și, curând, își dăduse seama că îi plăcea să 
umple paharele cu bere și să amestece băuturi tari. Ajunsese să 
adore viaţa de la bar și avea darul de a socializa cu băutorii 
serioși și de a-i potoli pe scandalagii. Todd era barmanul 
preferat de toţi și ajunsese să se tutuiască rapid cu sute de 
clienţi fideli. 

In ultimii doi ani și jumătate, se gândise în repetate rânduri să 
abandoneze Facultatea de Drept și să-și urmeze visul de a avea 
propriul bar. Cu toate acestea, tatăl lui ținea morţiș ca el să își 
termine studiile. Domnul Lucero era poliţist în Baltimore și îl 
îndemnase insistent pe fiul său să obţină o diplomă universitară. 
Insistenţa era una, iar costurile erau o altă problemă. Și astfel, 
Todd căzuse în aceeași capcană, împrumutând bani și punându-i 
apoi în braţele oamenilor lacomi de la FBLS. 

FJ și Mark Frazier se cunoscuseră în prima zi, în timpul 
ședinței de orientare, pe când aveau amândoi priviri sclipitoare 
și se vedeau viitori avocaţi cu cariere de succes și salarii grase, 
împreună cu alţi 350 de studenţi, îngrozitor de naivi. După 
primul an, jurase că abandonează studiile, însă tatăl lui se 
opusese categoric. Cum se dedicase mai mult barului, nu 
avusese timp să bată pe la uși prin D.C. ca să găsească vreun 
loc de stagiar pe durata verii. Jurase să se lase păgubaș și după 
al doilea an și să întrerupă mersul datoriei, însă consilierul lui în 
materie de împrumuturi îl sfătuise ferm să renunţe la idee. Atâta 
vreme cât era student, nu trebuia să facă față vreunui plan 
brutal de restituire, așa că era perfect normal să continue să se 
împrumute pentru a absolvi facultatea și mai apoi să găsească o 
slujbă bine plătită care, în teorie, avea să îi rezolve problema 
datoriilor. Acum însă, când mai avea un semestru de facultate, 
știa prea bine că asemenea slujbe nu existau. 


Îi părea rău că nu împrumutase 195.000 de dolari de lao 
bancă pentru a-și deschide propriul bar. Acum ar fi câștigat bani 
cu nemiluita și s-ar fi bucurat de viaţă. 

Mark a pășit în barul Old Red Cat puţin după căderea 
întunericului și s-a așezat pe scaunul său preferat de la capătul 
tejghelei. L-a salutat pe Todd, apoi a spus: 

— Dom'le, mă bucur să te văd. 

— Asemenea, a zis Todd, împingând spre Mark o halbă 
aburită cu bere slabă. 

Având în vedere poziția pe care o câștigase acolo, Todd putea 
trata pe oricine dorea, astfel că Mark nu-și plătise consumaţia 
de ani întregi. 

Cum studenţimea era în vacanţă, localul era tăcut. Todd s-a 
lăsat pe coate și l-a întrebat: 

— Ce pui la cale? 

— Ei bine, mi-am petrecut după-amiaza la simpatica firmă 
Ness Skelton, în sala copiatoarelor, sortând niște hârtii pe care 
n-o să le citească nimeni vreodată. Altă muncă tâmpită! Până și 
asistentele avocaţilor se uită de sus la mine. Urăsc locul acela și 
nici măcar n-am fost angajat. 

— Tot n-ai contract? 

— Nici vorbă! Și, pe zi ce trece, perspectivele par tot mai 
neclare. ` 

Todd a luat rapid o gură din halba lui, ascunsă sub tejghea. In 
ciuda vechimii sale ca barman, nu avea voie să bea cât se afla 
la slujbă, însă șeful lui nu era acolo. 

— Şi cum a fost Crăciunul în casa familiei Frazier? a întrebat 
el apoi. 

— Ho, ho, ho! Am rezistat cu greu zece zile și am șters-o cât 
am putut de repede. Dar tu? 

— Trei zile libere, după care m-am prezentat la datorie. Ce 
mai face Louie? 

— E încă acuzat grav, așteptându-se să petreacă ceva timp în 
închisoare. Ar trebui să-mi pară rău pentru el, dar compasiunea 
te cam părăsește când e vorba de un individ care doarme o 
jumătate de zi și își petrece cealaltă jumătate stând pe canapea 


și urmărind Judge Judy’, timp în care se plânge de monitorul de 
la gleznă. Vai de sărmana mea mamă! 

— Ești cam pornit împotriva lui. 

— Nu îndeajuns. Asta-i problema lui. Nimeni nu s-a purtat 
aspru cu Louie. A fost prins cu droguri pe când avea 
treisprezece ani, dar a dat vina pe un amic și, bineînţeles, 
părinţii mei s-au grăbit să-l apere. Niciodată n-a fost făcut să se 
simtă răspunzător pentru faptele lui. Până acum. 

— Păcat, dom'le. Nu-mi pot imagina cum e să ai un frate în 
închisoare. 

— Da, e tare neplăcut. Aș vrea să-l ajut, dar nu am cum. 

— Nici măcar nu vreau te-ntreb de tatăl tău. 

— Nu l-am văzut și nici nu mi-a telefonat. N-am primit nici 
măcar o felicitare. Are cincizeci de ani și e mândrul tată al unui 
copil de trei ani, de aceea cred că a făcut pe Moș Crăciun. A 
așezat o mulțime de jucării sub brad și a zâmbit ca un dobitoc 
când copilul a coborât scările chiuind. Mare jigodie. 

In bar a intrat o pereche, iar Todd s-a dus să îi servească pe 
cei doi. Mark și-a scos telefonul pentru a verifica mesajele 
primite. 

Când Todd a revenit, l-a întrebat: 

— Ai văzut vreun absolvent? 

— Nu. Dar cui îi pasă? Toţi suntem studenţi de top. 

Notele acordate la Foggy Bottom erau o glumă proastă. Era 
esenţial ca studenţii facultăţii să termine cu CV-uri sclipitoare și, 
în acest scop, profesorii împărțeau notele maxime ca pe niște 
dulciuri ieftine. La FBLS, nimeni nu pica anul. Desigur, acest 
lucru dăduse naștere unei culturi de studiu destul de apatice, 
care ucidea orice șansă de învăţare competitivă. O sumedenie 
de studenţi mediocri se scufundau și mai mult în mediocritate. 
Nici nu era de mirare că examenul de admitere în barou era o 
adevărată provocare. Mark a adăugat: 

— Chiar nu ai cum să te aștepți ca niște profesori plătiţi 
exagerat să susţină examene în perioada sărbătorilor, adevărat? 

Todd a mai luat o gură din halba lui, apoi s-a aplecat mai 
aproape de Mark și a spus: 

— Avem o problemă mai mare. 


3 Emisiune de televiziune difuzată de CBS începând cu anul 1996, în cadrul 
căreia sunt judecate cazuri din viaţa reală, având-o ca moderatoare pe Judy 
Sheindin, care a primit trei premii Emmy (n.tr.). 


— Gordy? 

— Da, Gordy. 

— Chiar mă temeam de asta. l-am trimis mesaje și i-am 
telefonat, dar are telefonul închis. Ce se întâmplă? 

— E rău de tot, a spus Todd. Evident, s-a dus acasă pentru 
Crăciun și s-a certat tot timpul cu Brenda. Ea vrea o nuntă 
măreaţă, la biserică, eventual cu o mie de invitaţi. Maică-sa are 
multe de spus în privinţa asta. Gordy nu vrea să se însoare. lar 
mama ei e mulţumită. Mama lui nu vorbește cu mama ei și toată 
treaba stă să explodeze. 

— Todd, căsătoria lor e pe 15 mai. Dacă ţin minte bine, noi 
doi ne-am angajat să-i fim cavaleri de onoare. 

— Ei bine, nu te baza pe asta! S-a întors deja în oraș și nu mai 
vrea să ia medicamentele prescrise. Zola a trecut pe-aici în 
după-amiaza asta și mi-a povestit tot felul de lucruri. 

— Ce medicamente? 

— E o poveste lungă. 

— Bine, dar ce medicamente? 

— E maniaco-depresiv, Mark. A fost diagnosticat în urmă cu 
câţiva ani. 

— Cred că glumești, nu? 

— De ce-aș glumi în legătură cu asta? E maniaco-depresiv, iar 
Zola spune că nu vrea să mai ia medicamentele. 

— Dar nouă de ce nu ne-a spus? 

— La întrebarea asta n-am un răspuns. 

Luând o gură sănătoasă de bere, Mark a clătinat din cap, apoi 
a întrebat: 

— S-a întors și Zola? 

— Da, evident că ea și Gordy s-au grăbit să se întoarcă pentru 
a avea parte de câteva zile de distracţii și jocuri, dar nu sunt 
prea convins că se distrează prea mult. Ea crede că Gordy a 
renunţat la medicaţie cu o lună în urmă, când învăţam pentru 
examenele finale. Acum e maniac și parcă e apucat, dar intră 
într-o stare de stupoare imediat ce bea tequila și fumează iarbă. 
Vorbește ca un nebun, susținând că vrea să abandoneze 
facultatea și să fugă în Jamaica împreună cu Zola, bineînţeles. 
Ea crede că Gordy ar putea acţiona prostește, făcându-și singur 
rău. 

— Gordy e de-a dreptul ridicol. E logodit cu iubita lui din liceu, 
o adevărată frumuseţe, care, din întâmplare, are și bani, iar 


acum s-a înhăitat cu o negresă ai cărei părinţi și fraţi se află aici, 
fără a avea însă actele de imigrare despre care se tot vorbește. 
Da, băiatul e dus de tot cu capul. 

— Mark, Gordy are probleme. De câteva săptămâni e în derivă 
și are nevoie de ajutorul nostru. 

Mark și-a împins halba cu bere ceva mai departe, apoi și-a 
prins mâinile pe după cap. 

— Ca și cum n-am avea deja destule probleme. Mai precis, 
cum ar trebui să-l ajutăm? 

— Mai bine spune-mi tu. Zola se străduiește să stea cu ochii 
pe el și ar vrea să vorbim cu ea în seara asta. 

Mark a început să râdă, apoi a luat încă o gură de bere. 

— Ce-i așa de amuzant? l-a întrebat Todd. 

— Nimic, dar îţi închipui ce scandal ar ieși în Martinsburg, 
Virginia de Vest, dacă ar răsufla că Gordon Tanner, al cărui tată 
este diacon și a cărui logodnică e fata unui doctor cu renume, și- 
a pierdut minţile și a abandonat Facultatea de Drept ca să fugă- 
n Jamaica împreună cu o negresă musulmană? 

— Aproape că văd partea distractivă. 

— Ei bine, mai fu un efort. E de râsul lumii. Însă Mark nu mai 
râdea. Ascultă, Todd, nu-l putem sili să-și ia medicamentele. 
Dacă am încerca, ne-ar lua la bătaie. 

— Mark, are nevoie de ajutorul nostru. les din tură la ora nouă 
și mergem la el. 

Un bărbat purtând un costum elegant s-a așezat la bar, iar 
Todd s-a grăbit să îi ia comanda. Mark a mai sorbit o dată din 
bere, apoi s-a cufundat și mai mult în gândurile sumbre. 


3 

Cu trei ani înainte de nașterea Zolei Maal, părinţii ei fugiseră 
din Senegal. Se stabiliseră într-o mahala din Johanesburg 
împreună cu cei doi copii, frecând podele și săpând șanțuri ca să 
supravieţuiască. După doi ani, economisiseră suficient ca să 
plece de acolo cu un vapor. Folosindu-se de serviciile unui 
traficant, plătiseră călătoria pe un cargou liberian până la Miami, 
la fel ca alţi zece sau doisprezece senegalezi. După ce fuseseră 
duși pe furiș pe uscat, un unchi îi întâmpinase și îi dusese la 
casa lui din Newark, New Jersey, unde locuiseră într-un 
apartament cu două camere dintr-o clădire înţesată de alţi 
senegalezi, dintre care niciunul nu deţinea cartea verde. 

Zola se născuse la Spitalul Universitar Newark la un an de la 
sosirea familiei în Statele Unite și, peste noapte, devenise 
cetățean american. În vreme ce părinţii ei aveau câte două sau 
trei slujbe, toate plătite în numerar și mult sub salariul minim pe 
economie, Zola și fraţii ei merseseră la școală și fuseseră 
asimilați în comunitate. Ca musulmani devotați, își practicaseră 
religia, deși, încă de la o vârstă fragedă, Zola se simţise atrasă 
de obiceiurile occidentale. Tatăl ei era un om sever, care 
insistase ca limbile lor natale, wolof și franceza, să fie înlocuite 
de engleză. Băieţii învăţaseră repede limba cea nouă și îi 
ajutaseră pe părinţi să o deprindă. 

Familia se mutase de colo până colo prin statul Newark, 
locuind întotdeauna în apartamente modeste, fiecare un pic mai 
mare decât precedentul, având mereu alţi senegalezi în 
preajmă. Cu toţii trăiau cu spaima că aveau să fie deportaţi, însă 
numărul le conferea o oarecare siguranţă, cel puţin așa 
socoteau ei. Orice ciocănitură în ușă le provoca un fior de 
groază. Era esenţial să nu aibă necazuri, astfel că Zola și fraţii ei 
fuseseră învăţaţi să nu facă nimic ce ar fi putut atrage asupra 
lor o atenţie nedorită. Chiar dacă avea documente corecte, ea 
știa că familia ei era în primejdie. A trăit mereu cu spaima că 
părinţii și fraţii ei vor fi arestaţi și deportaţi în Senegal. 

Când avea șaisprezece ani, își găsise prima slujbă - ca 
spălătoreasă de vase într-un restaurant -, fiind plătită în 
numerar, desigur, și foarte puţin. Și fraţii ei lucrau, dar familia 
se reţinea oricum de la orice, economisind cât de mult se putea. 

Când nu muncea, Zola studia. Terminase liceul cu note bune 
și se înscrisese la un colegiu comunitar ca studentă cu jumătate 


de normă. O mică bursă îi permisese să devină studentă în 
adevăratul înţeles al cuvântului, după care îi asigurase o slujbă 
la biblioteca din cadrul colegiului. Insă continuase să spele vase 
și să deretice prin case împreună cu mama ei, făcând uneori pe 
dădaca pentru prietenii de familie care aveau slujbe mai bune. 
Fratele ei mai mare se căsătorise cu o fată care avea cetățenie 
americană și care nu era musulmană și, deși asta reprezenta o 
cale mai ușoară pentru obţinerea actelor, dezlănţuise frecușuri 
serioase cu părinţii ei. Fratele și soţia lui se mutaseră în 
California, unde începuseră o nouă viață. 

Când avea douăzeci de ani, Zola plecase de acasă și se 
înscrisese la colegiul Montclair State. Locuise într-o cameră de 
cămin împreună cu două americance, ambele trăind cu un 
buget restrâns. Alesese să studieze contabilitatea pentru că îi 
plăcea să lucreze cu cifre și avea talent la finanţe. Invăţase din 
greu atunci când îi permitea programul, însă cele două sau trei 
slujbe îi răpeau din timpul pentru studiu. Colegele de cameră o 
introduseseră în lumea petrecerilor și curând descoperise că 
avea talent și la asta. Deși respecta cu stricteţe interdicţia 
musulmană de a consuma alcool - și, oricum, nu îi plăcea gustul 
niciunei băuturi -, se arătase mai receptivă la alte ispite, în 
primul rând moda și sexul. Avea aproape un metru optzeci și 
deseori i se spunea că arăta grozav în blugi strâmţi. Primul ei 
prieten o învățase totul despre sex. Cel de-al doilea îi arătase ce 
însemnau drogurile recreaţionale. Spre sfârșitul primului an de 
facultate, în mod sfidător, ea se socotise în sinea ei o 
musulmană nepracticantă, fără însă ca părinţii ei să aibă știință 
de asta. A 

Curând după aceea, familia ei avusese probleme grave. In 
anul terminal, în semestrul de toamnă, tatăl ei fusese arestat și 
închis timp de două săptămâni, până când se reușise eliberarea 
lui pe cauţiune. In acea perioadă, el lucra pentru un contractor 
care se ocupa de zugrăveli, un senegalez care avea 
documentele în regulă. Evident, șeful lui licitase mai puţin decât 
un contractor afiliat la un sindicat pentru zugrăvirea interiorului 
unui mare complex de birouri din Newark. Contractorul 
sindicalist notificase Agenţia pentru Imigraţie și Control Vamal și 
anunţase că la lucrări se folosiseră muncitori pătrunși în ţară pe 
căi ilegale. Acest lucru era oricum suficient de grav, însă se 
sugerase și că unele obiecte de birou dispăruseră, drept care 


începuseră să curgă acuzaţiile. Tatăl Zolei și alţi patru lucrători 
fără documente legale fuseseră acuzaţi de furt. Tatăl ei fusese 
nevoit să se prezinte la tribunalul unde se judecau imigrările, 
fiind acuzat și de furt. Zola angajase un avocat care pretindea 
că se specializase în astfel de cazuri, iar familia strânsese cu 
greu un avans de 9.000 de dolari, practic toate economiile sale. 
Avocatul pretindea că e foarte ocupat și rareori răspundea la 
telefon. În vreme ce părinţii și fratele ei se ascundeau în 
Newark, Zola rămăsese singura care se târguia cu avocatul. 
Ajunsese să îl dispreţuiască din răsputeri pe omul acela, care 
vorbea în neștire și căruia îi plăcea să forţeze adevărul și, dacă 
nu ar fi plătit deja avansul, ar fi renunţat la serviciile lui. Dar nici 
nu avea bani ca să angajeze pe altul. După ce avocatul nu 
apăruse la proces, judecătorul îl eliminase din caz. In cele din 
urmă, Zola convinsese un avocat din oficiu să îi ia locul, iar 
acuzaţia de furt fusese prescrisă. Cu toate acestea, deportarea 
era inevitabilă. Cazul se tărăgănase, iar ea fusese atât de 
afectată de tot, încât notele obţinute avuseseră mult de suferit. 
După câteva apariţii la tribunal și la audieri, ajunsese la 
convingerea că avocaţii erau ori trândavi, ori proști și că ea 
însăși putea face o treabă mult mai bună decât ei. 

Căzuse în capcană, crezând că banii ușor de obţinut de la stat 
ar fi putut face studierea Dreptului posibilă pentru oricine, așa 
că făcuse primul pas îndrăzneţ care avea să o ducă la Foggy 
Bottom. Acum, când se afla la jumătatea ultimului an de studii, 
datora mai mulţi bani decât își putea imagina. Părinţii și Bo, 
fratele ei necăsătorit, aveau în faţă spectrul deportării, deși 
cazurile lor erau tărăgănate prin tribunalele specializate în 
imigrație, sufocate de numărul lor. 


Zola locuia pe Twenty-Third Street, într-o clădire mai puţin 
dărăpănată decât Coop, deși semăna cu aceasta în multe 
privinţe. Era înţesată de studenţi îngrămădiţi în apartamente 
mici, cu mobilă ieftină. La începutul anului trei, îl cunoscuse pe 
Gordon Tanner, un tânăr blond, atletic și atrăgător, care locuia 
într-un apartament aflat vizavi de al ei. Curând, un lucru dusese 
la altul și se înfiripase o relaţie nefericită, care îi făcuse să 
locuiască împreună - pentru a economisi bani, desigur. In cele 
din urmă însă, Gordon respinsese ideea, căci Brenda, frumoasa 


lui logodnică rămasă acasă, iubea orașul și venea deseori în 
vizită. 

Pendularea între două femei se dovedise prea mult pentru 
Gordon. Era logodit cu Brenda de aproape o viaţă, iar acum voia 
cu disperare să scape de căsătorie. Zola, pe de altă parte, îi 
crea cu totul alte probleme și încă nu era convins că avea 
suficient curaj pentru a fugi în lume cu o negresă, renunțând să- 
și mai vadă vreodată prietenii și familia. La asta se adăugau 
stresul produs de piața muncii, datoriile sufocante, precum și 
perspectiva de a pica examenul de barou. Și Gordon își pierduse 
controlul. În urmă cu cinci ani, fusese diagnosticat cu sindrom 
maniaco-depresiv. Medicamentele și psihoterapia dăduseră 
rezultate și, cu excepţia unui episod înspăimântător petrecut pe 
vremea colegiului, viaţa lui fusese aproape normală. Situaţia se 
schimbase în jurul Zilei Recunoștinței, în al treilea an al său la 
Foggy Bottom, când încetase să mai ia medicamentele. Zola 
fusese șocată de modificările sale de comportament și, în cele 
din urmă, luase taurul de coarne și purtase o discuţie serioasă 
cu el. Gordon recunoscuse că era bolnav și reluase tratamentul. 
Viaţa lor continuase cu suișuri și coborâșuri vreme de două 
săptămâni. 

Apoi își luaseră examenele și plecaseră acasă pentru a-și 
petrece vacanţa, deși niciunul dintre ei nu voia asta. Gordy era 
hotărât să provoace o ceartă definitivă cu Brenda și să desfacă 
logodna. Zola nu ţinea să stea cu familia ei. In ciuda necazurilor 
sale, tatăl ei avea să simtă nevoia de a-i ţine predici despre 
păcătosul ei stil de viață occidental. 

După o săptămână, se întorseseră în D.C., dar Gordy era încă 
logodit, iar nunta urma să aibă loc pe 15 mai. Însă renunţase din 
nou la tratament și se comporta haotic. Timp de două zile nici 
nu ieșise din dormitor, dormitând cu orele sau stând cu bărbia 
rezemată de genunchi și privind în gol spre pereţii întunecaţi. 
Neștiind ce să facă, Zola venea și pleca. Apoi Gordon dispăruse 
trei zile, timp în care îi trimisese mesaje prin care o anunţa că se 
afla în tren spre New York, ca să le „ia interviuri oamenilor”. Era 
pe urmele unei mari conspirații și avea o sumedenie de lucruri 
de făcut. Zola dormea în apartamentul ei când el năvălise peste 
ea la ora patru dimineaţa, smulgându-i hainele și încercând să 
facă sex. Mai târziu în aceeași zi, dispăruse din nou, plecând 
chipurile să-i urmărească pe tipii răi și „să sape prin gunoaie”. 


La întoarcere, fusese la fel de maniac și petrecuse ore întregi în 
faţa computerului. Îi spusese Zolei să nu se apropie de 
apartamentul lui, pentru că avea mult de lucru. 

Înspăimântată și exasperată, Zola se dusese, în cele din 
urmă, la Old Red Cat, ca să discute cu Todd. 


4 

Zola i-a întâmpinat pe veranda clădirii, iar ei au urmat-o pe 
scară până în apartamentul ei de la etajul doi. După ce au intrat, 
ea a închis ușa și le-a mulţumit pentru că veniseră. Se vedea 
clar că era îngrijorată, chiar disperată. 

— Unde e? a întrebat Mark. 

— Acolo, a răspuns Zola, făcându-i un semn din cap spre 
coridor. Nu vrea să-mi deschidă și nici nu iese afară. Nu cred c-a 
dormit prea mult în ultimele două zile. Trece de la o stare la 
alta, iar acum parcă se dă cu capul de pereţi. 

— Şi tot nu ia medicamentele? a întrebat Todd. 

— Bineînţeles că nu, cel puţin nu de la farmacie. Cred că a 
început o automedicațţie. 

S-au uitat unul la altul, fiecare așteptând ca vreunul dintre ei 
să facă următoarea mișcare. Într-un târziu, Mark a spus: 

— Să mergem! Au traversat coridorul și Mark a bătut la ușă. 
Gordy, sunt Mark. Sunt cu Todd și Zola și vrem să discutăm cu 
tine. 

Tăcere. De după ușă se auzeau frânturi dintr-o piesă cântată 
de Bruce Springsteen. 

Mark a bătut din nou și și-a spus numele. Muzica a încetat. S-a 
auzit apoi o lovitură de picior într-un scaun care s-a răsturnat pe 
podea. După o altă perioadă de tăcere, s-a auzit declicul 
încuietorii, iar Mark a deschis ușa. 

Gordy stătea în picioare în mijlocul încăperii mici, îmbrăcat 
doar într-un șort vechi de culoare galbenă, ca acela al jucătorilor 
de fotbal american de la Redskins Washington, aceeași pereche 
în care îl văzuseră de o sută de ori. Privea în gol spre un perete 
și i-a ignorat când s-au strecurat în cameră. În stânga lor, în 
chicinetă, era un haos de nedescris, iar dozele goale de bere și 
sticlele de băuturi tari erau lăsate în chiuvetă sau înșirate pe 
blat. Spre dreapta, mica masă de bucătărie era înţesată de 
hârtii, așezate în stive dezordonate în jurul unul laptop și al 
imprimantei. Sub masă, podeaua era acoperită de foi, dosare și 
articole decupate din ziare. Canapeaua, televizorul, scaunul 
pliant și măsuţa pentru cafea fuseseră înghesuite într-un colţ, ca 
și cum toate ar fi fost îndepărtate cât mai mult de perete. 

lar pe perete era un întreg labirint de aviziere albe și zeci de 
file copiate, toate aranjate într-o ordine dementă și prinse cu 
piuneze și cu bandă adezivă. Folosind markere de culoare 


neagră, albastră și roșie, Gordy crease și pusese laolaltă piesele 
unui puzzle gigantic, ce sugera o mare conspirație. Fotografiile 
câtorva bărbaţi erau fixate în partea de sus. 

Gordy părea să se uite fix la feţele acelor oameni. Era palid și 
tras la faţă și se vedea că pierduse în greutate, ceea ce Mark și 
Todd băgaseră de seamă încă din urmă cu două săptămâni, 
când susținuseră examenele de sfârșit de semestru. Gordy era 
un adevărat atlet, căruia îi plăcea să meargă la sală, însă 
mușchii lui antrenați dispăruseră. Părul blond și des, sursă de 
mare mândrie, era încâlcit și nu mai fusese spălat de zile bune. 
Măsurându-l din ochi și analizând starea în care se afla 
apartamentul, cei trei și-au dat seama instantaneu că prietenul 
lor sărise calul rău. Se aflau în prezenţa unui artist maniac, 
izolat și grav tulburat, care lucra de zor la o pânză enormă. 

— Cu ce ocazie? li s-a adresat Gordy, întorcându-se și 
uitându-se cu severitate la ei. 

Avea ochii adânciţi în orbite, obrajii îi erau scofâlciţi și barba 
părea nerasă de o săptămână. 

— Trebuie să stăm de vorbă, a răspuns Mark. 

— Da, trebuie, a încuviinţat el. Dar o să vorbesc doar eu, 
pentru că am multe de spus. Acum m-am lămurit pe deplin. l-am 
prins pe nemernici și trebuie să acţionăm repede. 

Oarecum timid, Todd a intervenit: 

— In regulă, Gordy. Am venit să te ascultăm. Care-i treaba? 

Gordy le-a făcut semn spre canapea și a spus pe un ton calm: 

— Vă rog să vă așezați. 

— Gordy, dacă nu te superi, eu prefer să rămân în picioare, a 
spus Mark. 

— Ba nu! s-a răstit el. Nu e-n regulă. Fă cum ţi-am zis și o să 
ne înțelegem. Și-acum, șezi! 

Era agitat și se înfuriase, părând pregătit să lovească de 
îndată cu pumnii. Nici Mark și nici Todd n-ar fi rezistat mai mult 
de zece secunde într-o luptă cu pumnii împotriva lui Gordy. 
Văzuseră două asemenea încăierări de-a lungul facultăţii, 
ambele încheiate cu knockouturi în baruri, iar Gordy fusese cel 
care rămăsese în picioare. 

Todd și Zola s-au așezat pe canapea, iar Mark și-a tras un 
taburet de lângă bar. Nevenindu-le să creadă, au rămas cu toţii 
cu privirile aţintite spre perete. Era un labirint de diagrame, cu 
săgeți care porneau în toate direcţiile, făcând legătura între zeci 


de companii, firme, nume și cifre. Părând niște copii dojeniţi, au 
rămas pe loc și au analizat ceea ce vedeau pe perete. 

Gordy s-a apropiat de masa din sufragerie, pe care se afla o 
sticlă de tequila începută. Și-a turnat băutură în cana de cafea 
preferată și a sorbit din ea ca și cum ar fi băut ceai. 

— Gordy, ai pierdut mult în greutate, a remarcat Mark. 

— N-am băgat de seamă. O să-mi revin. Dar nu ne aflăm aici 
ca să discutăm despre greutatea mea. Ridicând cana - și fără să 
îi vină în minte să le ofere și colegilor lui ceva de băut -, s-a 
apropiat de perete și a arătat spre fotografia aflată cel mai sus. 
Asta e Marele Satana. Hinds Rackley, avocat pe Wall Street, a 
devenit escroc în investiţii, având o avere de doar patru miliarde 
de dolari, ceea ce abia dacă îl plasează pe bietul individ pe lista 
Forbes. Un miliardar mai modest, cred eu, însă unul care deţine 
toate jucăriile: un conac pe Fifth Avenue cu vedere spre parc, un 
teren uriaș în Hamptons, un iaht, două avioane cu reacţie, o 
nevastă-trofeu, toate cele cuvenite. A absolvit Dreptul la 
Harvard, apoi s-a angajat câţiva ani la o firmă de avocatură. Nu 
s-a adaptat acolo, de aceea și-a înfiinţat propria firmă împreună 
cu câţiva amici, apoi a făcut fuziuni ici și colo, iar acum deţine 
sau controlează patru firme de avocatură. Așa cum sunt mai toţi 
miliardarii, e destul de sfios și ţine la intimitate. Acţionează la 
adăpostul multor firme. Eu am descoperit doar câteva, dar și 
astea sunt de ajuns. 

Gordy vorbea spre perete, stând cu spatele spre cei trei, care 
îl ascultau cu atenţie. Când a ridicat cana ca să mai bea din ea, 
adânciturile dintre coaste au devenit vizibile. Pierderea în 
greutate era uimitoare. Apoi li s-a adresat calm, ca și cum le-ar 
fi dezvăluit lucruri pe care doar el le descoperise. 

— Principala lui armă este Shiloh Square Financial, o firmă 
privată de investiţii, care se joacă permanent cu preluări“ și cu 
datorii neachitate, dar și cu stratagemele obișnuite pe Wall 
Street. Shiloh dispune de o porţiune din Varanda Capital, 
deocamdată nu știm cât, deoarece rapoartele lor sunt zgârcite și 
tot ce ţine de individ este înșelător, iar Varanda deţine o parte 
din Baytrium Goup. După cum știți, Baytrium deţine, printre alte 
companii, și scumpa noastră facultate de Drept, Foggy Bottom. 


1 În original, leverage buy-out, ceea ce înseamnă preluarea unei firme de 
către alta, care își procură fondurile necesare printr-un împrumut garantat 
de activele firmei preluate (n.tr.). 


Deci pe noi și pe alţi trei. Ceea ce nu știți este că Varanda mai 
are în posesie o firmă care se cheamă Lacker Street Trust, din 
Chicago, iar Lacker Street deţine trei sferturi din profiturile 
reduse ale altor patru facultăţi de Drept. Asta înseamnă, în total, 
opt facultăți. 

In partea dreaptă a peretelui, în careuri mari, erau trecute 
numele: Shiloh Square Financial, Varanda Capital și Baytrium 
Group. Dedesubtul lor, într-un șir ordonat, apăreau numele a opt 
facultăţi de Drept: Foggy Bottom, Midwest, Poseidon, Gulf Cast, 
Galveston, Bunker Hill, Central Arizona și Staten Island. Sub 
fiecare nume erau cifre și cuvinte scrise cu caractere prea mici 
pentru a fi citite din partea cealaltă a camerei. 

Gordy s-a apropiat apoi de masă și și-a turnat încă o porţie de 
tequila. După ce a luat o gură, s-a retras spre perete și a rămas 
cu faţa spre ei. 

— Rackley a început să organizeze aceste facultăţi cu 
aproape zece ani în urmă, ascunzându-se de fiecare dată în 
spatele celorlalte firme ale lui, bineînţeles. Nu e ilegal să deţii o 
facultate sau un colegiu pentru profituri reduse, dar el a ţinut să 
păstreze totul ascuns. Probabil s-a temut că cineva o să se 
prindă de micul lui plan murdar. Eu l-am prins. Gordy a luat încă 
o înghiţitură de tequila și, cu ochii larg deschiși și sclipitori, s-a 
uitat aspru spre ei. In 2006, oamenii inteligenţi din Congres au 
hotărât că fiecare individ, oricine ar fi el, trebuie să își 
îmbunătăţească viața primind mai multă educaţie; de aceea au 
spus că, în esenţă, oricine, inclusiv noi patru, putem împrumuta 
oricât de mult ar fi nevoie ca să obţinem diplome. Imprumuturi 
pentru fiecare, bani obţinuţi ușor. Instruire, cărţi, chiar cheltuieli 
pentru subzistență, indiferent cât de mulţi bani; și, bineînţeles, 
totul sprijinit de cuvântul asigurător al guvernului federal. 

— Gordy, chestia asta e bine cunoscută, a spus Mark. 

— O, îţi mulţumesc, Mark. Acum, dacă te mulţumești să stai 
acolo și să-ţi ţii gura, mai am câte ceva de spus. 

— Am înţeles, domnule. 

— Ceea ce nu se știe bine este că, imediat ce Rackley a intrat 
în posesia facultăţilor de Drept, a celor opt, acestea au început 
să se extindă cu rapiditate. In 2005, Foggy Bottom avea patru 
sute de studenţi. In 2011, când am ajuns noi acolo, erau înscriși 
la cursuri o mie, cifră ce e valabilă și acum. La fel stau lucrurile 
și cu celelalte facultăţi pe care Rackley le deţine, fiecare având 


în jur de o mie de studenţi. Au cumpărat clădiri, au angajat toţi 
profesorii de doi bani pe care i-au găsit, i-au plătit regește pe 
administratorii suficient de calificaţi și, bineînţeles, și-au făcut o 
reclamă agresivă. Şi de ce asta? Ei bine, despre bugetele 
facultăţilor de Drept cu profit nu se știu prea multe. 

După ce a mai luat o gură de băutură, s-a deplasat spre 
partea dreaptă a peretelui, apropiindu-se de un avizier plin de 
cifre și de calcule. 

— Haideţi să facem puţină matematică la nivelul Facultăţii de 
Drept! a spus el. Să vorbim despre Foggy Bottom! Ne golesc 
buzunarele de 45.000 de dolari pe an pentru instruire - și toţi 
plătim. Nu există burse sau subvenţii, nimic din ceea ce au de 
oferit facultăţile adevărate. Asta înseamnă 45 de milioane brut. 
Profesorii încasează în jur de 100.000 pe an, cu mult mai puţin 
față de media naţională, de 220.000 la facultăţile adevărate, și 
totuși suma asta e un chilipir pentru unii dintre prostănacii care 
ne predau nouă. Există o sumedenie de profesori de Drept care- 
și caută un loc de muncă, așa că stau la coadă ca să capete o 
slujbă, desigur, pentru că adoră să fie alături de studenți. 
Facultăţii îi place să se laude cu raportul dintre numărul de 
studenți și profesori, cam de zece la unul, ca și cum tuturor ni s- 
ar preda în săli mici și elegante, de către niște profesioniști 
înzestrați, adevărat? Mai ţineţi minte cursurile privind 
prejudiciile din primul semestru? Eram două sute de studenți 
îngrămădiţi în amfiteatrul tronat de Steve Bâlbâitul. 

Todd l-a întrerupt, întrebându-l: 

— Cum de-ai aflat ce salarii au? 

— Am vorbit cu unul dintre ei, după ce l-am urmărit. A predat 
drept administrativ pentru cei din anul trei, dar noi nu l-am 
apucat. A fost concediat acum doi ani pentru că venise beat la 
cursuri. Şi-așa, ne-am îmbătat împreună, iar el mi-a spus totul. 
Am avut surse, Todd, și știu despre ce vorbesc. 

— Gata, în regulă. Eram doar curios. 

— În fine, Foggy Bottom are aproape 150 de cadre 
universitare, iar cheltuielile cu acestea se ridică la cel mult 15 
milioane pe an, a continuat el, arătând cu degetul spre o serie 
de cifre pe care ceilalţi abia dacă le-au putut zări. Apoi are 
administraţia de la ultimul etaj. Ştiaţi că nepriceputul acela de 
decan câștigă 800.000 de dolari pe an? Sunt convins că nu. 
Decanul de la Harvard primește jumătate de milion pe an, dar el 


nu răspunde de o fabrică de diplome, unde cineva veghează 
permanent asupra notelor celor mai slabe. Decanul nostru are 
un CV bun, care arată frumos pe hârtie, vorbește elegant când 
catadicsește să o facă și s-a dovedit foarte priceput când s-a pus 
problema să sprijine afacerea asta necurată. Rackley îi plătește 
cu generozitate pe decanii lui și se așteaptă ca ei să vândă bine 
visul american. Să mai adăugăm că azvârle alte 3 milioane de 
dolari, de pildă, pentru alte salarii umflate din vârf și putem 
concluziona că administrarea costă 4 milioane pe an. Să fim 
generoși și să urcăm cifra la cinci, ceea ce înseamnă că avem 
costuri de 20 de milioane. Anul trecut, funcţionarea facultăţii a 
costat 4 milioane - clădire, personal și, bineînţeles, marketing. 
Aproape 2 milioane se cheltuiesc anual pentru propagandă - 
spre a atrage alte și alte suflete rău îndrumate să se înscrie, să 
înceapă să se împrumute și să urmeze cariere glorioase în 
Drept. Știu asta pentru că am un prieten care e un hacker foarte 
bun. A găsit niște materiale și a fost extrem de impresionat de 
măsurile de securitate luate de facultate. Spune că cei de acolo 
lucrează din greu pentru a-și proteja fișierele. 

— Asta înseamnă 24 de milioane, a interveni Mark. 

— Ai făcut repede calculul. Să rotunjim suma la 25 de 
milioane, iar Marele Satana tot încasează 20 de milioane pe an 
de la scumpa noastră facultate, Foggy Bottom. Înmulţiţi asta cu 
opt și, atunci, suma o să vă facă să picaţi de greață. 

Gordy și-a dres glasul, apoi a scuipat spre perete. A mai luat 
încet o gură de tequila și a făcut câţiva pași. 

— Și-atunci, ce face Rackley? a continuat Gordy. El vinde 
iluzii, iar noi înghiţim nada. După ce s-au extins, cele opt 
facultăţi ale sale și-au deschis ușile pentru toată lumea, 
indiferent de pregătire și de rezultatele obținute la LSAT5. Scorul 
mediu pentru a fi admis în primul an la Georgetown, despre care 
știm cu toţii că este o facultate de vârf, este de 165. La Liga 
Ivy, scorul e și mai mare. Nu știm care este scorul la Foggy 
Bottom, pentru că el a devenit un secret militar. Prietenul meu 
hacker nu a putut sparge fișierul acela. Dar cred că nu greșesc 


5 Law School Admission Test - examen de admitere la Facultatea de Drept 
(n.tr.). 
5 Grup de universităţi din nord-estul Statelor Unite, renumite pentru 
rezultatele profesionale și sportive. Acestea sunt în număr de opt: Brown, 
Columbia, Corneli, Dartmouth, Harvard, Pennsylvania, Princeton și Yale 
(n.tr.). 


dacă spun că este mult sub 150, probabil mai aproape de 140. 
O lacună serioasă în acest sistem deficient este faptul că niciun 
scor de admitere nu este prea scăzut. Facultăţile astea de rahat 
primesc pe oricine poate împrumuta bani de la stat și, așa cum 
am mai zis, oricine poate împrumuta. ABA” este în stare să 
acrediteze și o grădiniţă dacă se autodefinește drept facultate 
de Drept. Nimeni nu se sinchisește cât de nătărău e un 
solicitant, nici măcar cei de la programul federal de 
împrumuturi. Nu vreau să jignesc pe niciunul dintre voi, dar ne 
știm scorurile. Am fost îndeajuns de beţi ca să vorbim despre 
ele, cu excepţia Zolei, bineînţeles, care, din întâmplare, are 
scorul cel mai mare dintre noi. De aceea, ca să mă exprim 
diplomatic, aș spune că media celor din micul nostru grup este 
de 150 de puncte. În baza procentajelor, șansele noastre de a 
lua examenul de barou cu 145 de puncte este de cel mult 
cincizeci la sută. Nu ni s-a spus asta când ne-am înscris, fiindcă 
nimănui nu i-a păsat; voiau doar banii noștri. Am fost trași pe 
sfoară încă din prima zi în care am călcat acolo. 

— Le ţii o predică unor coriști din biserică, a spus Mark. 

— Şi încă n-am încheiat, a replicat Gordy, apoi, preţ de un 
moment, a examinat ce avea pe perete. 

Privirile celorlalţi transmiteau îngrijorare și teamă. Predica era 
interesantă, dar și deprimantă, însă pe ei îi preocupa mai mult 
starea prietenului lor. 

Acesta a continuat: 

— Suntem în rahatul ăsta pentru că am întrezărit posibilitatea 
de a ne urma visul, unul pe care nu ni-l puteam permite. 
Niciunul dintre noi n-ar trebui să fie la o facultate de Drept, iar 
acum suntem băgaţi în asta până peste cap. N-avem ce căuta 
aici, dar am fost făcuţi să credem că suntem croiţi pentru 
cariere grozave. Totul ține doar de reclamă și de promisiuni de 
slujbe. Slujbe, slujbe, slujbe cu salarii frumoase. Insă, în 
realitate, ele nu există. Anul trecut, firmele mari de pe Wall 
Street le ofereau 175.000 de dolari pe an celor cu notele cele 
mai mari. Aici, în D.C., în jur de 160.000 pe an. Am auzit ani 
întregi despre asemenea slujbe și, într-un fel sau altul, ne-am 
lăsat convinși că am putea căpăta și noi una. Acum știm 
adevărul, iar acesta este că există unele slujbe plătite cu 
aproximativ 50.000 pe an, ceva ce tu, Mark, ai reușit să obţii, 


7 American Bar Association - Asociaţia Americană a Barourilor (n.tr.). 


deși încă nu știi ce salariu o să primești. Există și firme mici, 
unde munca este dură, iar viitorul pare sumbru. Și nimic între 
una și alta. Nimic. Am îndurat coșmarurile interviurilor, am bătut 
la uși, am scotocit pe internet, deci știm cât de proastă e piaţa. 

Cei trei au încuviinţat, în primul rând pentru a-l linişti pe 
Gordy. Acesta a mai luat o gură de tequila, apoi s-a deplasat 
spre partea stângă a peretelui și a arătat cu degetul. 

— Acum urmează partea cu adevărat urâtă, cea despre care 
nu aveţi deloc habar. Rackley deţine o firmă din New York pe 
nume Quinn & Vyrdoliac - poate că aţi auzit de ea. Eu nu știam 
nimic. În domeniu, e denumită doar Quinn. Birouri în șase orașe, 
având angajaţi în jur de patru sute de avocaţi, deși nu e o firmă 
din top 100. Are o filială și aici, în D.C., unde sunt angajaţi 
treizeci de oameni. Gordy a arătat spre o foaie de hârtie pe care 
era scris numele firmei cu litere îngroșate. Quinn lucrează în 
primul rând în domeniul serviciilor financiare, partea cea mai 
sordidă. Se ocupă de executări silite, repuneri în posesie, 
colectări de impozite, neplăţi, falimente, de aproape tot ce 
înseamnă datorii neachitate. Inclusiv împrumuturile contractate 
de studenţi. Quinn plătește bine, cel puţin la început, a adăugat 
arătând spre o broșură de trei pagini în culori vii, prinsă pe 
perete. Am văzut asta acum patru ani, când mă gândeam să 
aleg Foggy Bottom. Probabil c-aţi văzut-o și voi. Pe ea apare 
mutra zâmbitoare a unui anume Jared Molson, un absolvent 
care, chipurile, a fost angajat la Quinn pe un salariu de început 
de 125.000 de dolari pe an. Tin minte că m-am gândit atunci: 
„Dacă Foggy Bottom îi ajută pe absolvenţii săi să obţină slujbe 
ca asta, atunci mă înscriu”. Ei bine, aflaţi că l-am găsit pe 
domnul Molson și am vorbit îndelung cu el la un păhărel. | s-a 
oferit o slujbă la Quinn, dar nu a semnat contractul decât după 
ce a trecut examenul de barou. A lucrat acolo șase ani, după 
care a plecat, iar asta pentru că salariul lui scădea. Mi-a spus că 
oamenii din conducere examinau rezultatele în fiecare an și 
hotărau că erau necesare reduceri de salarii. In ultimul an în 
care a lucrat acolo, a câștigat ceva peste 100.000 și a decis că 
se lasă. Mi-a povestit că trăia ca un vagabond și că își redusese 
datoria la bancă; acum se ocupă de imobiliare și lucrează ca 
șofer cu normă redusă la Uber. Omul mi-a zis că firma eo 
fabrică de scos bani și că s-a săturat de mașina propagandistică 
a celor de la Foggy Bottom. 


— Şi nu e singurul, adevărat? a întrebat Todd. 

— A, nici vorbă. Molson e doar unul dintre mulţi alţii. Quinn 
are un website elegant și atrăgător, iar eu am citit biografiile 
tuturor celor patru sute de avocaţi de acolo. Treizeci la sută 
provin de la facultăţile deţinute de Rackley. Treizeci la sută! 
Așadar, prieteni, Rackley îi angajează cu salarii de invidiat, apoi 
le folosește fețele zâmbitoare și inventează povești de succes ca 
să-și facă reclamă. 

A făcut o pauză și a mai luat o gură de băutură, apoi le-a 
zâmbit satisfăcut, ca și cum ar fi așteptat să fie aplaudat. S-a 
apropiat mai mult de perete și a arătat spre o altă fotografie, de 
astă dată imprimată în alb și negru pe hârtie de copiator, una 
dintre cele trei feţe aflate imediat sub aceea a Marelui Satana. 

— Escrocul ăsta e Alan Grind, avocat în Seattle și partener 
limitat la Varanda. Deţine o firmă numită King & Roswell, o altă 
operaţiune la nivel mic, având două sute de avocaţi în cinci 
orașe, în principal în vest. A arătat apoi spre stânga, unde King 
& Roswell ocupa un loc alături de Quinn & Vyrdoliac. Dintre cele 
două sute de avocaţi ai lui Grind, patruzeci și cinci provin de la 
cele opt facultăți. 

După ce a mai luat o gură, s-a apropiat de masă ca să-și 
umple cana. 

— Ai de gând să bei toată sticla aia? l-a întrebat Mark. 

— Doar dacă vreau. 

— Poate-ar trebui s-o lași mai moale. 

— Și poate că tu ar trebui să-ţi faci griji pentru tine. Nu sunt 
beat, ci doar ameţit. Și cine ești tu ca să mă cenzurezi? 

Mark a inspirat adânc și a abandonat discuţia. Gordy vorbea 
destul de limpede. Era clar că mintea îi mergea bine. In ciuda 
înfățișării sale neîngrijite, cel puţin pe moment părea să se 
controleze. S-a îndepărtat puţin de perete și a arătat din nou 
spre fotografii. 

— Tipul din mijloc e Walter Baldwin și are o firmă de 
avocatură numită Spann & Tatta, cu trei sute de avocaţi în șapte 
orașe, de la o coastă la alta. Același gen de activitate, aceeași 
predilecție pentru absolvenţii facultăţilor mai slab cotate. A 
arătat apoi spre cea de-a treia fotografie aflată sub cea a lui 
Rackley. Și banda se completează cu domnul Marvin Jockety, 
partener vechi al unei firme de avocatură din Brooklyn, numită 
Ratliff & Cosgrove. Aceeași organizare, același tip de activitate. 


Gordy a mai luat o înghiţitură și și-a admirat opera, apoi s-a 
întors spre cei trei. 

— Nu trebuie să mai insist asupra a ceea ce este evident, dar 
Rackley are în mână patru firme de avocatură, cu o mie o sută 
de avocaţi în douăzeci și șapte de birouri. Acestea angajează 
suficient de mulţi studenţi proprii ca să le permită facultăţilor să 
se laude cu asta, iar fraierii ca noi dau fuga la ele cu bani puși la 
dispoziţie de Congres. Brusc, vocea i-a devenit spartă și 
puternică. E perfect! E minunat! E o escrocherie cât se poate de 
mare și e lipsită de riscuri. Dacă noi nu putem achita 
împrumuturile, acestea sunt plătite de contribuabili. Rackley 
ajunge să privatizeze profiturile și să arunce pierderile în braţele 
societăţii. 

Pe neașteptate, și-a aruncat cana de cafea în perete. Aceasta 
a ricoșat, fără să se spargă, și s-a rostogolit pe podea. Gordy s-a 
așezat apoi cu spatele rezemat de perete, cu faţa spre ei, și și-a 
întins picioarele. Tălpile goale îi erau murdare de praf și de 
mizerie. 

Ecoul sunetului produs de izbitură a durat câteva clipe, timp 
în care cei trei au rămas cu privirile spre el. O vreme, nimeni nu 
a scos nicio vorbă. Mark s-a uitat la materialele de pe perete și a 
analizat complotul. Nu avea niciun motiv să pună la îndoială 
cele aflate de Gordy. Todd rămăsese cu ochii ațintiți spre 
acestea, de parcă ar fi fost fascinat de posibila conspirație. Zola 
l-a privit lung pe Gordy, întrebându-se ce ar fi trebuit să facă în 
privinţa lui. 

Intr-un târziu, Gordy a spus aproape în șoaptă: 

— Cifra mea e 276.000 în împrumuturi, inclusiv semestrul 
ăsta. Tu cum stai, Mark? 

Nu existau secrete. Cei patru se cunoșteau îndeajuns de bine. 

— Inclusiv semestrul ăsta, 266, a zis Mark. 

— Todd? 

— 195. 

— Zola? 

— 191. 

Gordy a clătinat din cap și a râs amar, cu mirare. 

— Aproape un milion. Cine ne-ar împrumuta nouă un milion 
de dolari dacă e în toate minţile? 

Pe moment, totul părea absurd, chiar hilar. 

După o altă pauză lungă, Gordy a continuat: 


— Nu avem scăpare. Am fost minţiţi, trași pe sfoară, escrocaţi 
și fraieriți să ajungem în locul ăsta mizerabil. Nicio scăpare. 

Todd s-a ridicat încet în picioare și s-a apropiat de perete. 
Arătând spre zona centrală, a întrebat: 

— Ce e Sorvann Lenderst? 

Gordy a pufnit într-un acces de râs forţat, apoi a spus: 

— Restul poveștii. Printr-o altă companie, Rackley, care are 
mai multe fațete decât un centru comercial cu preţuri mici, 
deţine Sorvann, în prezent a patra firmă privată ca mărime, care 
le oferă credite studenților. Dacă nu primești suficient de mulţi 
bani de la guvern, atunci te duci la privaţi, unde, surpriză, 
dobânzile sunt mai mari, iar recuperatorii de credite îi fac pe 
mafioţi să pară niște cercetași de la grupa mică. Sorvann 
împrumută și studenţii, având în portofoliu aproape 90 de 
milioane. E o companie în creștere. Evident, Rackley a simţit 
mirosul sângelui și pe partea privată. 

— Şi Passant ce e? a întrebat Todd. 

Incă un hohot de râs chinuit. Apoi Gordy s-a ridicat încet în 
picioare, s-a apropiat de masă, a înșfăcat sticla și a luat o gură 
sănătoasă, făcând o grimasă. A înghiţit cu greu, s-a șters la gură 
cu antebraţul și, în cele din urmă, a spus: 

— Passant. Poţi să-i spui și Piss Ant?, a treia firmă ca mărime 
din ţară specializată în recuperarea creditelor contractate de 
studenţi. Are contract cu Departamentul Educaţiei, pentru a se 
„ocupa”, cum le place lor să zică, de datoriile studenţilor. Acolo 
sunt în joc mai bine de trei trilioane de dolari, datoraţi de naivi 
ca noi. Passant e o adunătură de teroriști, care au fost daţi în 
judecată de nenumărate ori pentru practicile abuzive de 
colectare a datoriilor. Rackley deţine o halcă și acolo. Individul e 
răul întruchipat. 

Gordy s-a dus apoi spre canapea și s-a așezat alături de Zola. 
Când a trecut pe lângă el, Mark a simţit un iz neplăcut dinspre 
corpul lui. Todd s-a dus în chicinetă, a ocolit gunoaiele de pe 
podea, a deschis frigiderul și a scos două doze de bere, 
întinzându-i una lui Mark. Fără să ia în seamă mirosul lui Gordy, 
Zola a rămas lângă el, mângâindu-l pe picior. 

Făcând semn din cap către perete, Mark a întrebat: 


8 Creditorii Sorvann (n.tr.). 
3 Termen de jargon însemnând nenorocit, nemernic (în lb. engleză în 
original, n.tr.). 


— De cât timp te ocupi de asta? 

— N-are importanţă. Mai e ceva din poveste, dacă vreţi să mă 
ascultați. 

— Am auzit de ajuns, a răspuns Mark. Deocamdată, în orice 
caz. Ce-ar fi să mergem după colţ să luăm câte o pizza? La 
Mario e încă deschis. 

— Bună idee, a încuviinţat Todd, dar niciunul dintre ei nu s-a 
clintit. 

In cele din urmă, Gordy a spus: 

— Părinţii mei au picat în cârlig pentru 90.000 din datoria 
mea, chestie pe care o duc în cârcă din vremea colegiului. Vă 
vine să credeţi? Au cam șovăit, dar eu i-am presat. Ce idiot am 
fost! Tata câștigă 50.000 pe an vânzând utilaje agricole și, în 
afară de o ipotecă pe casă, nu a fost dator nimănui, asta până 
când am început eu să mă împrumut. Mama lucrează cu 
jumătate de normă la o școală. l-am minţit, le-am zis că mă 
așteaptă o slujbă grozavă și că voi putea să achit datoriile. Am 
minţit-o și pe Brenda. Ea-și închipuie că vom locui într-un oraș 
mare, unde voi pleca la muncă în fiecare zi purtând un costum 
elegant, gata să mă caţăr până în vârful piramidei. Oameni buni, 
sunt în găleată și nu văd nicio ieșire din situaţia asta. 

— Gordy, o să supravieţuim, a spus Mark nu tocmai convins. 

— O să trecem peste asta, a adăugat Todd, fără să precizeze 
la care „asta” se referise. 

La facultate? Datorii? $omaj? Ori la căderea nervoasă a lui 
Gordy? Pentru moment, existau prea multe provocări. 

A urmat o altă pauză lungă, încărcată de tristeţe, în timpul 
căreia Mark și Todd au sorbit din berile lor. 

— Cum îl putem da de gol pe Rackley? a întrebat apoi Gordy. 
M-am gândit să stau de vorbă cu un reporter, unul care se 
ocupă de subiecte legale pentru Post sau poate pentru Journal. 
M-am gândit chiar să demarăm o acţiune comună în justiţie 
împotriva nemernicului. Gândiţi-vă la miile de tineri idioţi ca noi, 
care se află pe aceeași navă ce se scufundă și care ar fi 
încântați să îl doborâm pe individ imediat ce adevărul iese la 
lumină. 

— Nu văd ce rost ar avea un proces. Sigur, omul a pus la 
punct un plan sclipitor, dar nu a comis nimic care să poată fi 
adus în faţa justiţiei. Nu există nicio lege care să interzică 
deținerea unei fabrici de diplome, chiar dacă el se străduiește 


din răsputeri să ascundă asta. Firmele lui de avocatură au 
dreptul să angajeze pe cine vor. Josnic, necinstit, înșelător, da, 
dar nu e de ajuns pentru o acţiune în justiţie. 

— De acord, a adăugat Todd. Dar îmi place ideea de a ajuta 
un ziarist de investigaţii să îl încolțească pe individ. 

— N-a existat un caz în California în care o absolventă de 
Drept și-a dat în judecată facultatea pentru că n-a putut să-și 
găsească o slujbă? a întrebat apoi Zola. 

— Da, au fost câteva asemenea cazuri, a răspuns Mark, dar 
toate au fost respinse, în afara celui din California. A fost 
judecat, iar verdictul juraţilor a fost în favoarea Facultăţii de 
Drept. 

— Nu renunţ la ideea de a-l da în judecată, a spus Gordy. E 
cea mai bună cale de a-l da în vileag pe Rackley. Vă imaginaţi 
ce dezvăluiri vor fi? 

— Toate bune și frumoase, dar omul nu e prost, a spus Mark. 
La naiba, deţine patru firme de avocatură. Gândește-te numai 
ce artilerie grea ar declanșa împotriva ta. Reclamanţii vor fi 
înecaţi în hârtii cel puţin cinci ani. 

— Ce știi despre procesele intentate? a întrebat apoi Gordy. 

— Totul. Doar am fost educat la Foggy Bottom. 

— Îmi menţin părerea. 

Tentativa nefericită de a glumi a trecut aproape neobservată 
și toţi au rămas cu privirile în podea. In cele din urmă, Todd a 
spus: 

— Hai, Gordy, să mergem la o pizza! 

— Eu nu plec nicăieri, dar cred că voi ar trebui s-o ștergeţi. 

— Atunci, nu plecăm nici noi, a zis Mark. Rămânem aici. 

— De ce? N-am nevoie de dădacă. Plecaţi! 

Încă în picioare, Todd s-a apropiat de canapea și s-a uitat la 
Gordy. 

— Să vorbim despre tine, domnule, despre tine și starea ta. 
Nu dormi și nu mănânci și, fiindcă veni vorba, nici nu te speli. Iți 
iei medicamentele? 

— Ce medicamente? 

— Hai, fii serios, Gordy! Suntem prietenii tăi și vrem să te 
ajutăm. 

— Ce medicamente? a repetat el. 

— Hai, lasă, Gordy, știm ce se petrece, a spus Mark. 

Gordy s-a întors spre Zola, mârâind spre ea: 


— Ce le-ai povestit? 

Pe când Zola se pregătea să îi răspundă, Todd a intervenit: 

— Nimic. Nu ne-a spus nimic, dar noi nu suntem orbi, Gordy, 
suntem prietenii tăi cei mai buni și știm că ai nevoie de ajutor. 

— N-am nevoie de medicamente, s-a răstit el, apoi s-a ridicat 
brusc în picioare, a trecut pe lângă Todd și s-a dus în dormitor. 
După câteva secunde, a răcnit: Plecaţi de-aici! 

Și a trântit ușa cu putere. Cei trei au inspirat adânc și s-au 
privit unul pe altul. După alte câteva secunde, Gordy a deschis 
ușa și a ieșit. A luat sticla de tequila și a repetat: 

— Plecaţi! Imediat! 

Apoi a dispărut din nou, în dormitor. 

Vreme de un minut, nu s-a auzit niciun sunet. Zola s-a ridicat, 
a traversat încăperea, apoi și-a lipit urechea de ușă și a ascultat. 
După ce s-a îndepărtat de ea suficient, a șoptit: 

— Cred că plânge. 

— Grozav, a zis Mark în șoaptă. 

După încă un minut, Todd a zis încet: 

— Nu-l putem lăsa așa. 

— Nici vorbă, a spus Mark. Facem cu rândul. Fac eu primul 
schimb pe canapea. 

— Nici eu nu plec, a zis Zola. 

Mark s-a uitat în jur, și-a luat doza de bere, apoi a terminat-o. 
În șoaptă, a spus: 

— Bine, atunci rămâi tu pe canapea, iar eu o să stau pe 
scaun. Todd, tu o să dormi pe canapeaua Zolei și facem schimb 
peste câteva ore. 

Todd a încuviinţat, apoi a spus: 

— De acord, cred că e bine așa. 

A luat din frigider încă o doză de bere, după care a plecat. 
Mark a stins lumina și s-a așezat pe scaunul deșelat, tapiţat cu 
piele. La vreun metru distanţă de el, Zola s-a ghemuit pe 
canapea. 

— S-ar putea să avem parte de o noapte lungă, a șoptit Mark. 

— Nu trebuie să vorbim, a spus ea. Pereţii sunt subţiri și ar 
putea să ne audă. 

— Ai dreptate. 

Ceasul digital al cuptorului cu microunde scotea o lumină 
albăstruie, ce părea să devină tot mai puternică pe măsură ce 
ochii li se obișnuiau cu întunericul. Aceasta contura umbrele de 


pe mica masă de sufragerie, de pe laptop și imprimantă. Deși 
amândoi erau încă treji, în încăpere era o tăcere mormântală. 
Niciun sunet nu răzbătea dinspre dormitor. La un moment dat, 
au auzit muzică de pe coridor. După zece minute, Mark și-a scos 
telefonul şi și-a verificat mesajele și e-mailurile. Nimic 
important. Următoarele zece minute i s-au părut cât o oră, mai 
ales că scaunul devenea din ce în ce mai incomod. 

Uitându-se fix la perete, spre fotografia lui Hinds Rackley, i-a 
simţit ochii privindu-i cu îngâmfare de sus. Dar pe moment, pe 
Mark nu îl preocupau Rackley și marea lui conspirație. ÎI îngrijora 
starea lui Gordy. Provocarea cea mare de a doua zi era să Îl 
ducă la doctor pe prietenul lor. 


5 

La ora două dimineaţa, fără să facă niciun zgomot, Todd s-a 
furișat în apartamentul lui Gordy și i-a găsit pe Mark și pe Zola 
dormind. Trăgându-l de un braț pe Mark, i-a spus în șoaptă: 

— E rândul meu. 

Mark s-a ridicat, și-a întins braţele și mușchii amorţiţi și a 
traversat coridorul, unde s-a lăsat să cadă pe canapeaua Zolei. 

Înainte de zori, Gordy s-a ridicat din pat şi și-a îmbrăcat blugii, 
un tricou și geaca de blugi. Ţinând în mână ghetele de 
drumeţie, a rămas lângă ușă și a tras cu urechea. Ştia că ceilalţi 
erau în apartamentul lui, așteptând ca el să facă vreo mișcare. A 
deschis încet ușa dormitorului și a ascultat. Când a făcut primul 
pas în camera de zi, a văzut siluetele lor pe canapea și pe scaun 
și le-a auzit respiraţia regulată, apoi, tiptil, s-a dus la ușă. Ajuns 
la capătul coridorului, și-a încălţat ghetele și a părăsit clădirea. 

La prima rază de soare, Zola s-a trezit și s-a ridicat în șezut. 
Văzând ușa dormitorului deschisă, a sărit în picioare, a aprins 
luminile și și-a dat seama că Gordy reușise să evadeze. 

— Nu-i aici! a strigat ea spre Todd. A plecat! 

Todd s-a ridicat brusc în picioare și, trecând pe lângă ea, a 
intrat în dormitor, o încăpere micuță cu formă rectangulară, în 
care nimeni nu s-ar fi putut ascunde. S-a uitat în dulapul de 
haine, apoi în baie și a răcnit: 

— La dracu'! Ce s-a întâmplat? 

— S-a trezit și a plecat, a spus ea. 

S-au uitat nedumeriţi unul la celălalt, apoi s-au dus la Mark să 
îi comunice vestea. Împreună au coborât scara în grabă și au 
alergat pe coridorul de la parter, îndreptându-se spre parcarea 
din spatele clădirii. Acolo se aflau vreo douăsprezece mașini, dar 
niciuna nu era a lui Gordy. Așa cum se temeau, mica lui Mazda 
dispăruse. Zola l-a sunat pe telefonul mobil, dar el nu i-a 
răspuns. Au revenit apoi la apartamentele lor, și-au încuiat ușile 
și au mers cale de trei cvartale până la un restaurant, unde s-au 
ghemuit într-un separeu și au încercat să își revină cu o cafea în 
faţă. 

— Imposibil să-l găsim în orașul ăsta, a spus Mark. 

— Nu vrea să fie găsit, a adăugat Todd. 

— Să anunţăm poliţia? a întrebat Zola. 


— Şi ce să le spunem? Că prietenul nostru a dispărut și că şi- 
ar putea face vreun rău? Poliţaii sunt ocupați cu crimele și 
violurile din noaptea trecută. 

— Dar ce facem cu părinţii lui? a întrebat Todd. Pesemne că 
nu au habar de starea în care e. 

Mark a clătinat din cap. 

— Nu. Gordy ne-ar uri toată viaţa dacă am proceda așa. Pe de 
altă parte, ce-ar putea face ei? Să dea fuga în marele oraș și să 
înceapă căutările? 

— De acord, dar Gordy are un doctor pe undeva, ori aici, ori 
acasă. Unul care-l cunoaște, care l-a tratat și care i-a prescris 
medicamente - și care știe că e într-o stare proastă. Dacă le 
spunem părinţilor, ei măcar l-ar putea anunţa pe doctor. Cui îi 
pasă dacă-l turnăm pe Gordy, atâta vreme cât poate primi 
ajutor? ` 

— Asta e logic, a spus Zola. Insă doctorul e de aici. Gordy 
mergea la el o dată pe lună. 

— Îi ştii numele? 

— Nu. Am încercat să-l aflu, dar n-am avut noroc. 

— Bine, poate mai târziu, a spus Mark, acum trebuie să-l 
găsim. 

Cât timp și-au băut cafeaua, au discutat despre slabele șanse 
de a-l găsi în oraș. O chelneriță s-a oprit la masa lor și i-a 
întrebat dacă doreau micul dejun. Cu toţii au refuzat - le pierise 
pofta de mâncare. 

— Ai vreo idee? a întrebat-o Mark pe Zola. 

Ea a scuturat din cap. 

— Nu tocmai. Săptămâna trecută a dispărut de două ori. 
Prima dată a luat trenul până la New York și a venit după trei 
zile. Când s-a întors, n-a vorbit prea mult, doar mi-a spus că era 
pe urma Marelui Satana. Cred că acolo a discutat cu niște 
oameni. A rămas aici o zi sau două; am fost împreună mai tot 
timpul. A băut și a dormit mult. Apoi, când am venit de la 
muncă, dispăruse din nou. Vreme de două zile, n-am avut nicio 
veste de la el. Atunci l-a găsit pe profesorul de Drept care 
fusese concediat de la Foggy Bottom. 

— Ai știut ce făcea? a întrebat-o Todd. 

— Nu. Acum două zile s-a încuiat în apartamentul lui și n-a 
mai vrut să mă vadă. Cred că atunci a mutat mobila și s-a 
apucat să lucreze pe perete. 


— Cât de multe știi despre suferinţa lui? a întrebat-o Mark. 

Zola a respirat adânc și, ezitând, a spus: 

— Băieți, e vorba de ceva confidenţial, înţelegeţi? M-a pus să 
jur că păstrez secretul. 

— Fii serioasă, Zola, suntem toţi amestecați în treaba asta, a 
răspuns Mark. Sigur că va rămâne confidenţial. 

Ea s-a uitat în jur, ca și cum s-ar fi temut să nu mai audă și 
altcineva. 

— În septembrie, i-am găsit pastilele, de aceea am discutat 
despre problema asta. A fost diagnosticat drept maniaco- 
depresiv pe când era la colegiu și nu a spus nimănui, nici măcar 
Brendei. Ceva mai târziu, i-a povestit, astfel că ea știe acum. 
Prin terapie și medicaţie a păstrat situaţia sub control. 

— N-am știut asta, a spus Mark. 

— Nici eu, a confirmat Todd. 

— Nu e ceva neobișnuit ca oamenii cu asemenea probleme să 
ajungă într-un punct în care consideră că nu mai au nevoie de 
medicamente, a continuat Zola. Se simt grozav și se conving 
singuri că pot trăi bine și fără ele. De aceea, nu le mai iau, iar 
lucrurile încep curând să se precipite, ajungând ca deseori să 
apeleze la automedicaţie. Asta s-a întâmplat cu Gordy, deși el 
simţea și multe alte presiuni. Toată porcăria asta cu Facultatea 
de Drept, faptul că nu-și putea găsi o slujbă, împrumuturile... Şi, 
ceea ce a înrăutățit situaţia, s-a simţit silit să se însoare. De 
Ziua Recunoștinței era într-o stare proastă, dar s-a chinuit să 
ascundă asta. 

— De ce nu ne-ai spus și nouă? 

— Pentru că m-ar fi urât dacă o făceam. Era convins că se 
poate stăpâni și că va supravieţui cumva. Și, dacă îmi amintesc 
bine, se simţea normal mai tot timpul. Insă trecerile de la o 
dispoziție la alta s-au înrăutățit, la fel și nevoia lui de a bea. 

— Trebuia să ne anunţi, a zis Mark. 

— N-am știut ce să fac. N-am mai avut de-a face cu o 
asemenea situaţie până acum. 

— Acuzaţiile nu mai slujesc la nimic, i-a spus Todd lui Mark. 

— Îmi pare rău. 

Todd s-a uitat apoi la ecranul telefonului mobil și a spus: 

— E aproape opt. Nimic de la Gordy. La amiază, trebuie să mă 
duc la bar și să-mi fac schimbul. Voi ce faceţi azi? 

— Eu mă duc la zece ca să lucrez câteva ore, le-a spus Zola. 


Lucra ca înlocuitoare a cuiva la o mică firmă de contabilitate. 

— Eu m-am întors mai devreme din vacanţă ca să încropesc 
un plan de studiu pentru examenul de barou, a adăugat Mark, 
dar nu prea am chef de asta. Cred c-o să mă duc la Ness Skelton 
și-o să-mi omor timpul gâdilându-i pe viitorii mei șefi, 
străduindu-mă să par necesar și important. Fără nicio plată, 
desigur. Sunt convins că au nevoie de ajutorul cuiva în sala 
copiatoarelor. 

— Cred că iubește legea, a râs Todd. Eu o să reușesc mai 
multe la bar. 

— Mulţumesc. 

— Cred că tot ce putem face e să rămânem în așteptare. 

Todd a plătit cafelele, apoi au părăsit restaurantul. 
Străbătuseră o intersecție când telefonul Zolei a vibrat. 
Scoţându-l din buzunar, ea s-a oprit și a zis: 

— Gordy. E la Inchisoarea Centrală. 


La ora 4:35 dimineaţa, Gordy a fost tras pe dreapta imediat 
ce un ofițer de poliţie a remarcat că Mazda lui mergea șerpuit 
pe Connecticut Avenue. S-a fâstâcit în cursul testului de 
luciditate pe teren și, în cele din urmă, a acceptat să sufle în 
aparatul etilotest. A avut o alcoolemie de 0,11 pe monitorul 
mobil și a fost încătușat imediat și așezat pe bancheta din spate 
a mașinii de poliţie. O mașină de tractare i-a dus autoturismul în 
parcarea orașului. La Inchisoarea Centrală, a suflat din nou în 
fiolă, având același rezultat. A fost amprentat, i s-au întocmit 
actele și s-a trezit azvârlit într-o celulă împreună cu alţi șase 
oameni acuzaţi de aceeași infracţiune. La ora opt dimineaţa, un 
avocat al apărării l-a condus într-o cămăruţă, apoi i-a întins 
telefonul mobil și i-a spus că îl putea folosi pentru o singură 
convorbire. După ce a sunat-o pe Zola, omul i-a luat telefonul și 
l-a dus înapoi în celulă. 

_ Jumătate de oră mai târziu, cei trei prieteni ai lui au intrat în 
Inchisoarea Centrală și, după ce s-au lăsat scanaţi de detectorul 
de metale, au fost îndrumați spre o sală spațioasă unde familiile 
și prietenii veniseră să îi recupereze pe cei dragi după o noapte 
nefericită. Sala avea scaune aliniate de-a lungul a trei pereţi, cu 
reviste și ziare împrăștiate pe măsuţe. Înapoia unei ferestre 
mari din capătul îndepărtat al acesteia, doi funcţionari în 
uniformă erau ocupați cu întocmirea de documente. Poliţiștii se 


foiau de colo până colo, unii dintre ei discutând cu oameni 
agitaţi și buimaci. Erau vreo doisprezece - părinţi, soţii, prieteni 
-, toţi având priviri speriate și un comportament care le trăda 
nervozitatea. Doi bărbaţi în costume de proastă calitate, având 
genţi diplomat ponosite, păreau să fie ca la ei acasă. Unul 
flecărea cu un poliţist care părea să îl cunoască bine. Celălalt 
stătea de vorbă în șoaptă cu doi soţi de vârstă medie. Femeia 
plângea. 

Mark, Todd și Zola s-au așezat într-un colţ al sălii și au 
contemplat ceea ce aveau în jur. După câteva minute, Mark s-a 
dus la fereastră și, aruncându-i un zâmbet fals unei funcţionare, 
i-a spus că venise să îl scoată din închisoare pe prietenul lui, 
Gordon Tanner. Femeia a verificat câteva documente, apoi i-a 
făcut semn din cap spre scaune și i-a zis că avea să dureze ceva 
timp. Mark s-a întors la locul lui, între Todd și Zola. 

Avocatul care stătea de vorbă cu polițistul îi urmărise cu 
atenție și curând s-a apropiat de ei. Costumul lui cu vestă era 
dintr-o stofă lucioasă și netedă, iar pantofii erau de un negru 
sclipitor, cu bombeurile ascuţite și îndreptate în sus. Purta o 
cămașă bleu, iar cravata de un verde-deschis, cu un nod prea 
mare, nu se potrivea cu restul ansamblului. Avea la încheietura 
mâinii un ceas mare din aur cu diamante, iar la cealaltă 
încheietură etala două brățări groase din aur. Părul îi era dat cu 
gel și pieptănat pe spate, pe după urechi. Fără să le zâmbească, 
și-a recitat replica standard: 

— Sunteţi aici pentru cineva care a condus sub influenţa 
băuturilor alcoolice? 

— Da, a răspuns Mark, în timp ce avocatul le întindea deja 
cartea lui de vizită. 

Darrell Cromley, avocat apărător. Specializat în conducerea 
sub influenţa alcoolului. Fiecare dintre cei trei s-a ales cu câte o 
carte de vizită, apoi Darrell a întrebat: 

— Cine-i fericitul? 

— Prietenul nostru, a spus Todd. 

— Prima abatere? a întrebat Darrell cu un aer fericit. 

— Da, prima, i-a răspuns Mark. 

— Îmi pare rău să aud asta. Vă pot fi de ajutor. De asta mă 
ocup, de infracţiuni de acest fel. Îi cunosc pe polițiști, pe 
judecători, pe funcţionari, pe avocaţii acuzării, tot ce ţine de 
sistem. Sunt cel mai bun în domeniu. 


Având grijă să nu spună nimic care să indice cel mai mic 
interes în a-l angaja pe individ, Mark a întrebat: 

— Bun, ce-l așteaptă? 

Cu abilitate, Darrell și-a tras un scaun pliant și s-a așezat pe el 
cu faţa către ei. Fără să piardă vremea, a întrebat: 

— Cum îl cheamă? 

— Gordon Tanner. 

— Ei bine, Tanner a avut o alcoolemie de 0,11, așa că nu prea 
e loc de manevră. In primul rând, trebuie să plătiţi două sute de 
dolari ca să îl scoateţi de aici. Asta se cheamă garanţie 
personală de recunoaștere. Îi vor prelucra datele în vreo oră și 
va putea să plece. Vă mai costă două sute ca să-i recuperaţi 
mașina. E undeva în parcarea orașului. Vă ia cam jumătate de 
oră ca să o scoateţi de acolo. El va primi o citaţie de a se 
prezenta la tribunal peste aproape o săptămână. Atunci intervin 
eu. Onorariul meu e de 1.000 de dolari, în numerar. 

— și păstrează permisul de conducere? a întrebat Todd. 

— Sigur, până când e condamnat, adică peste o lună. Apoi i-l 
vor suspenda pe o perioadă de un an și va plăti o amendă de 
5.000 de dolari - dar pe asta o mai pot scădea puţin. Vă ofer o 
afacere pe cinste, să știți. Plus că îl așteaptă cinci nopţi în 
închisoare, dar și-n privinţa asta pot face minuni. Îl încadrăm la 
serviciu în folosul comunităţii și îl eliberăm. Credeţi-mă, știu 
toate jocurile de aici. Voi sunteţi la facultate sau ceva de genul 
ăsta? 

— Da, suntem studenți la Drept, a răspuns Mark, fără să 
numească facultatea la care erau studenți. 

— Georgetown? 

Incet, Todd a spus: 

— Nu, la Foggy Bottom. 

Cromley le-a zâmbit și a spus: 

— Acolo am fost și eu. Am terminat acum doisprezece ani. 

Ușa sălii s-a deschis și alţi doi părinţi îngrijoraţi au pășit 
înăuntru. Cromley i-a ochit ca un câine flămând. Când s-a uitat 
din nou la ei, Todd i-a spus: 

— Deci avem nevoie de 400 de dolari chiar acum. 

— Ba nu, aveţi nevoie de 1.400. 200 drept garanţie. 200 
pentru a recupera mașina. Și 1.000 pentru mine. 

— Bun, a intervenit Zola, s-ar putea însă ca prietenul nostru 
să aibă asupra lui ceva bani. Cum putem afla cât are? 


— Mă pot interesa și de asta. Angajaţi-mă acum și mă apuc de 
treabă. Amicul vostru are nevoie de protecţie și la asta mă 
pricep cel mai bine. Procedurile care ţin de conducerea sub 
influenţa alcoolului o să-l mănânce de viu. 

— Ascultă, a spus Zola, prietenul nostru nu se simte prea 
bine. Hm... în fine, are niște probleme și nu și-a mai luat 
medicamentele. Trebuie să-l ducem la un doctor. 

Darrell, brusc încântat să audă asta, și-a îngustat ochii de 
parcă s-ar fi pregătit să sară asupra prăzii. 

— Ah, desigur. După ce îl scoatem de-aici, pot formula o 
moţiune pentru a fi audiat în regim de urgenţă. Vă repet, sunt 
mână-n mână cu judecătorii și pot grăbi lucrurile. Dar onorariul 
va crește în consecinţă, desigur. Să nu amânăm nimic. 

— Bine, am înţeles, dar lasă-ne puţin timp de gândire, a spus 
Mark. 

Cromley a sărit în picioare și a spus: 

— Aveţi numărul meu. 

Apoi s-a retras, găsind imediat un alt poliţist cu care să 
flecărească, timp în care privea cercetător spre mulţime, 
căutând din ochi următoarea victimă. 

— Așa am putea ajunge și noi peste doi ani, a șoptit Mark 
privindu-l. 

— Ce jigodie! a spus Todd. 

— Eu am 80 de dolari, a adăugat Zola. Să facem chetă! 

Mark s-a încruntat și a spus: 

— Sunt cam lefter. Poate 30. 

— La fel și eu, dar am suficienţi bani în bancă. Dau o fugă să 
găsesc un bancomat cât așteptați voi aici, a spus Todd. 

— Bun plan. 

Todd a ieșit grăbit din clădire, în timp ce alţi oameni intrau 
precipitându-se. 

O vreme, Mark și Zola i-au urmărit pe Cromley și pe un alt 
avocat în timp ce se ocupau de oameni. Intre discuţiile cu 
victimele, Cromley stătea de vorbă cu câte un poliţist ori primea 
un telefon important. În câteva rânduri a ieșit din sală, de 
fiecare dată vorbind la telefon, ca și cum s-ar fi ocupat de 
chestiuni legale urgente. Însă a revenit de fiecare dată, pășind 
hotărât printre oameni. 

— Uite câteva lucruri care nu ni s-au predat la școală! a 
remarcat Mark. 


— Probabil că nici n-are birou, a spus Zola. 

— Glumești? Biroul lui e aici. E 

După două ore de la sosirea lor la Inchisoarea Centrală, cei 
trei au plecat împreună cu Gordy. Cum Zola nu avea mașină, iar 
cea a lui Mark nu ar fi făcut faţă în trafic, s-au îngrămădit în 
hatchback-ul Kia al lui Todd și s-au îndreptat spre parcarea 
municipalităţii din Anacostia, în apropiere de șantierul naval. 
Gordy a stat pe bancheta din spate alături de Zola, ţinându-și 
ochii închiși și fără să vorbească. Deși erau multe de spus, nu au 
prea discutat. Mark ar fi vrut să pună totul pe masă, spunând 
ceva de genul: „Ei, Gordy, acum ai măcar o vagă idee despre 
cât de mult te va ajuta o condamnare pentru conducere sub 
influenţa băuturilor alcoolice în încercările tale, și așa cu șanse 
mizerabile, de a-ţi găsi o slujbă?” Ori: „Gordy, presupunând că 
ai putea să treci examenul de barou, îţi dai seama că practic îţi 
va fi imposibil să intri în barou din cauza unei condamnări ca 
asta?” 

Todd ar fi vrut să îl ia la rost, zicându-i ceva de genul: „la 
spune, Gordy, încotro te duceai la patru dimineaţa cu două 
sticle goale de tequila pe podeaua mașinii?” 

Mult mai compătimitoare, Zola intenţiona să îl întrebe: „Cine e 
doctorul tău și cât de curând poţi merge la el?” 

Erau multe de spus, dar nimeni nu a scos o vorbă. Ajunși la 
parcare, Mark s-a ocupat de negocierile cu funcţionarul de 
acolo, spunându-i acestuia că domnul Tanner era bolnav și nu 
se putea ocupa de hârtii. 

Probabil e încă beat, a gândit omul, lucru deloc neobișnuit. 

Mark a plătit 200 de dolari, care proveneau din portofelul lui 
Gordy, și a semnat formularele necesare. Au plecat apoi cu 
Todd, conducând-o pe Zola la muncă, iar Mark l-a avut ca 
pasager pe Gordy în Mazda lui. 

În timp ce înaintau încet prin traficul aglomerat, Mark a spus: 

— Gordy, trezește-te și vorbește-mi! 

— Ce vrei? a bombănit el fără să deschidă ochii. 

Duhnea a alcool și a sudoare. 

— Vreau să știu ce doctor ai și unde e cabinetul lui. Acolo 
vreau să mergem acum. 

— Ba nu. N-am doctor. 

— Atunci, ai mare nevoie de unul, ce naiba? Hai, Gordy, 
termină cu minciunile! Ştim despre sindromul maniaco-depresiv 


și despre doctorul sau terapeutul la care mergi. Ne este clar că 
ai renunţat la medicaţie și că ai nevoie de ajutor. 

— Cine v-a spus asta? 

— Zola. 

— Ticăloasa! 

— Hai, Gordy, termină! Dacă nu-mi spui imediat ce doctor ai, 
o să-i sun pe părinţii tăi și pe Brenda. 

— Te omor dacă faci asta. 

— Bravo, hai să oprim mașina și să luptăm cu cuţitele! 

Gordy a inspirat adânc și s-a cutremurat din cap până în 
picioare. Apoi a deschis ochii, s-a uitat pe geam și a spus: 

— Mark, te rog să nu te mai răstești la mine! Am avut o 
noapte grea. 

— Bine, n-o să mai strig la tine, dar ai nevoie de ajutor, Gordy. 

— Te rog să mă duci acasă. 

— La Martinsburg. Îmi place ideea. 

— Ei, drace, nu, nu acolo! Mi-aș zbura creierii, ceea ce n-ar fi 
o idee chiar rea zilele astea. 

— Încetează, Gordy! Mergem la apartamentul tău, unde o să 
faci un duș lung. Apoi poate dormi. O să mâncăm ceva, iar după 
aceea te duc la doctor. 

— Somnul sună bine. Nimic altceva. 

Un moment mai târziu, Mark și-a dat seama că prietenul lui își 
ștergea lacrimile de pe obraji cu dosul mâinii. 


6 

După ce s-a lăsat pe pat, Gordy l-a rugat pe Mark să plece. 
Acesta i-a explicat că nu avea de gând să facă așa ceva și 
scurtă vreme s-au certat pe tema asta. Gordy a renunţat, și-a 
tras pătura peste cap și a adormit. Mark a închis ușa 
dormitorului, s-a așezat pe canapea și s-a uitat la telefonul lui 
Gordy. Brenda îl sunase de două ori în dimineaţa aceea și era 
panicată. Mesajele vocale dezlânate și cele scrise erau din ce în 
ce mai disperate. Nu știa nimic despre logodnicul ei de două zile 
și se pregătea să vină în D.C. Pe de o parte, Mark aproape că se 
bucura de intervenţia ei. Trebuia să afle ce se întâmpla. Putea 
prelua controlul asupra situaţiei, scutindu-i astfel de presiunea 
exercitată asupra lui Mark și asupra celorlalţi. Probabil că ea 
avea să îi amestece și pe părinţi, iar în momentele acelea chiar 
era nevoie de implicarea lor. 

Însă, pe de altă parte, ea putea agrava situaţia. Nimeni nu 
putea anticipa cum avea să se comporte Gordy dacă ea apărea 
și începea să îl certe. Aproape sigur avea să răcnească la Mark 
pentru că îi spusese Brendei adevărul. lar în acele momente, 
ultimul lucru de care avea nevoie Gordy era un alt scandal. 

După un timp, Mark a ieșit pe coridor și a sunat-o pe Brenda, 
spunându-i că Gordon era bolnav de o gripă urâtă, că zăcea în 
pat și era încă foarte contagios, că primea multe lichide și lua 
tot felul de medicamente. El și Todd stăteau cu el și îl îngrijeau, 
așa că lucrurile erau sub control. Mark i-a promis că, dacă nu 
constatau nicio ameliorare, a doua zi aveau să îl ducă la doctor. 
Nu știa din întâmplare numele doctorului? Nu, Brenda nu ÎI 
cunoștea. Mark i-a promis că avea s-o ţină la curent în legătură 
cu progresele făcute. La finalul convorbirii, Brenda era încă 
îngrijorată, spunând că avea să mai aștepte o zi sau două, apoi 
să vină în D.C. 

Simţindu-se oribil pentru că o minţise și neștiind ce să facă în 
continuare, Mark s-a plimbat o vreme pe coridor, fiind tentat, în 
câteva rânduri, să îi telefoneze Brendei ca să îi spună adevărul. 
Dacă proceda astfel, ea avea să ajungă acolo în mai puţin de 
două ore, iar Gordy avea să devină povara ei. Il cunoștea mai 
bine decât oricine. Făcuseră pereche încă din clasa a șaptea. lar 
Mark îl cunoștea pe Gordy de numai doi ani și jumătate. Cine 
avea să își asume rolul de pompier de serviciu pentru a se 
amesteca în problemele lor? Gordy avea nevoie de îngrijire 


medicală și probabil că logodnica lui era singura persoană care 
putea face să se întâmple acest lucru. 

Totuși, dacă Brenda venea acolo, lucrurile puteau scăpa 
cumplit de sub control. Ar fi aflat despre arestarea pentru 
conducere sub influenţa alcoolului. l-ar fi cunoscut pe Mark și pe 
Todd și i-ar fi disprețuit pentru că băgaseră totul sub preș. Ar fi 
putut afla adevărul despre Zola, o posibilitate prea groaznică 
pentru a se gândi la ea. În acel haos, ea și-ar fi putut da seama 
că Gordy minţea în legătură cu slujba bănoasă pe care urma să 
o aibă după absolvire. Situaţia avea să devină atât de 
imprevizibilă, încât toată lumea urma să aibă de suferit, dar în 
special Gordy. lar cel mai important lucru era că Gordy nu o voia 
pe Brenda lângă el. Voia să anuleze nunta, dar nu avusese 
curajul să o facă până în acel moment. 

Cu cât se plimba mai mult, cu atât era mai confuz. Amânarea 
deznodământului părea o strategie sigură, cel puţin pentru 
moment, așa că a hotărât să mintă în continuare și să vadă cum 
aveau să se desfășoare lucrurile în cursul după-amiezii. 

Amiaza a venit și a trecut, dar Gordy încă era într-o stare 
semi- comatoasă. În tăcere, Mark a făcut curăţenie în bucătărie 
și a cărat trei saci cu gunoaie la ghenă. A spălat farfuriile, le-a 
șters și le-a strâns. A măturat podelele și a făcut ordine în jurul 
spaţiului de lucru al lui Gordy de pe masa din camera de zi. A 
încercat să aranjeze la loc mobilierul, dar nu putea face asta 
fără vreun zgomot. Şi-a petrecut mult timp uitându-se lung la 
perete și încercând să înţeleagă legăturile dintre acele 
companii, firme și actori din imperiul creat de Hinds Rackley. Era 
vorba de o conspirație impresionantă, iar lui Gordy îi trebuiseră 
ore în șir ca să pună totul cap la cap. Dar oare cercetarea lui 
fusese precisă? In starea lui de confuzie, era capabil să 
gândească limpede? 

Folosindu-și mobilul, Mark a căutat pe internet și a citit tot ce 
se putea despre sindromul maniaco-depresiv și despre depresie. 
In jurul orei trei, a auzit zgomote în dormitor și a aruncat o 
privire înăuntru. În baie curgea apa, semn că Gordy intrase în 
sfârșit la duș. O jumătate de oră mai târziu, Gordy a intrat în 
camera de zi curat și bărbierit, având părul blond la fel de 
frumos ca întotdeauna. Purta blugi și un jerseu. Uitându-se la 
Mark, a spus: 

— Mi-e foame! 


— Grozav, a zis Mark zâmbind. 

Au parcurs câteva cvartale până la magazinul de delicatese 
preferat și au comandat sandviciuri și cafea. N-au vorbit mai 
deloc. Gordy nu părea prea dornic să discute, iar Mark i-a 
respectat decizia. Apoi Gordy și-a ridicat sanaviciul BLT!, a scos 
pâinea și a mâncat baconul folosindu-și degetele. Și-au băut 
cafeaua repede, iar chelneriţa le-a umplut ceștile din nou: 
cafeina părea să îl întremeze rapid pe Gordy. 

— Acum mă simt mai bine și-ţi mulţumesc, i-a spus el lui Mark 
cu gura plină. 

— Grozav! Să terminăm aici și să mergem la doctor. 

— Nu, nu-i nevoie, Mark, acum mă simt bine. E 

— Doctorul, Gordy, sau terapeutul - sau oricine ar fi el. Iți 
închipui că acum ești bine, dar starea asta va trece. 

— Terapeutul e o glumă proastă, nu-l suport pe individ. 

Chelneriţa le-a turnat din nou cafea, iar Gordy și-a terminat 
cartofii prăjiţi și a împins farfuria în lături. A sorbit din ceașcă, 
evitând să îl privească pe Mark în ochi. 

Într-un târziu, acesta a spus: 

— Vrei să vorbim despre condamnarea în cazul conducerii sub 
influenţa alcoolului? 

— Nu tocmai. Hai să ne plimbăm puţin! Simt nevoia de aer 
curat. 

— Bună idee. 

Mark a plătit folosind un card de credit, apoi au plecat din 
local. Au trecut prin Dupont Circle și s-au îndreptat spre M 
Street. Temperatura crescuse, iar cerul era senin; nu era o zi 
prea rea pentru o plimbare lungă. Au traversat Rock Creek și au 
intrat în Georgetown, unde s-au alăturat grupurilor de oameni 
pe Wisconsin Avenue, oprindu-se când și când ca să se uite la 
vitrine. Într-un anticariat, au frunzărit câteva cărţi din raionul de 
sport. Gordy jucase fotbal american și lacrosse la Washington, 
iar Lee avea să rămână mereu un superjucător pentru el. 

Indiferent ce gândea, ţinea totul pentru sine. Părea destins și 
zâmbea din când în când, însă nu era acel Gordy de altădată. 
Infatuarea și obișnuitele persiflări șmecherești dispăruseră. Era 
tulburat - pe drept cuvânt -, iar Mark a resimţit remarcile sale 
usturătoare și cinice, care erau atât de firești. Spre sfârșitul 


10 Sandvici denumit potrivit ingredientelor (bacon, lettuce și tomato) - 
bacon, salată și roșii (n.tr.) 


după-amiezii, când vântul s-a întețit, au intrat într-o cafenea 
pentru a bea un latte. Stând ghemuiţi în jurul unei măsuţe, Mark 
a încercat din nou să îl antreneze într-o discuţie serioasă, dar 
Gordy părea să se afle în altă lume. Când s-a dus la toaletă, 
Mark le-a trimis câte un mesaj lui Todd și Zolei, pentru a-i pune 
la curent, apoi și Brendei, anunţând-o că Gordy se simţea ceva 
mai bine, dar că acum le transmisese boala și lui, și lui Todd. 
Acum sufereau toţi trei ca niște câini și se îngrijeau unul pe 
celălalt în apartamentul lui Gordy. Gripa era foarte contagioasă 
și făcea ravagii în D.C.; așa că era preferabil ca ea să rămână 
departe. 

În timp ce ieșeau din cafenea, Gordy le-a spus că ar fi vrut să 
se plimbe de-a lungul râului Potomac. Au traversat M Street pe 
Wisconsin și au pornit spre Georgetown Waterfront, o zonă 
modernă cu magazine de top, restaurante și cafenele care, pe 
vreme frumoasă, erau înțesate de studenţi și de turiști care 
stăteau în aer liber, bucurându-se de soare. Însă în toiul iernii, 
traficul pietonal era redus. Ajunși pe aleea aflată de-a lungul 
râului Potomac, au observat că Gordy părea să admire sincer 
priveliștea. La dreapta lor se afla podul Key, care lega 
Georgetown de Rosslyn. La stânga erau insula Theodore 
Roosevelt și încă un pod. Nu departe de acolo se afla Centrul 
Kennedy, iar în depărtare se vedeau Lincoln Memorial și alte 
monumente. Aerul era mai rece în apropierea apei. Blocuri mari 
de gheaţă se furișau încet în josul râului. 

Când s-a întors spre el, Gordy zâmbea, având pe faţă o 
expresie ciudată de satisfacţie calmă. 

— Simt că îngheţ, a spus Mark. 

— Hai să ne întoarcem! 

După căderea întunericului, când Todd și Zola au revenit, l-au 
găsit pe Gordy dormind, în vreme ce Mark citea o carte de 
buzunar. Cu voci scăzute, cei trei au recapitulat ceea ce 
făcuseră în ziua aceea și au încercat să își planifice noaptea. Au 
discutat despre ideea de a o chema pe Brenda, dar niciunul nu 
era pregătit pentru asta. Mai ales Zola. În afară de un gând 
trecător, acela de a-l găsi pe doctorul lui, nu prea aveau ce 
discuta despre ziua următoare. Fără să facă prea mult zgomot, 
au mutat mobilierul și au făcut ordine în apartament. Mark ţinea 
morțiș să îndepărteze biletele de pe perete. Se săturase să vadă 
mutrele lui Hinds Rackley și ale membrilor bandei lui. Lucrurile 


erau suficient de grave în privinţa conspirației, ce rost ar fi avut 
să le păstreze acolo? Cu toate acestea, Todd și Zola au respins 
ideea - Gordy muncise din greu ca să-și realizeze capodopera. 
Distrugerea ei l-ar fi afectat și mai mult. 

Când a sosit pizza, Zola s-a furișat în dormitor și a încercat să 
își trezească prietenul. Dar a revenit singură, spunând că el 
reacţionase cu greu ripostând cu brutalitate. Au mâncat pizza și 
au băut doar apă, omorându-și timpul cu lucruri banale. Mark 
avea în buzunarul său cheia de la mașina lui Gordy. Și nu 
intenţiona să i-o dea prea curând. Au hotărât să procedeze la fel 
în cursul nopţii, stând de veghe pe rând. Zola era în primul 
schimb pe canapea, așa că Todd s-a dus să se culce în 
apartamentul ei de vizavi. Mark a mers pe jos cale de trei 
cvartale, ca să facă primul duș din ziua aceea. 

După plecarea băieţilor, când în apartament s-au instalat 
întunericul și tăcerea, Zola a trimis câteva mesaje. Un telefon 
primit de la tatăl ei sporise nefericirea acelei zile absolut 
nenorocite. Ultima lui solicitare fusese respinsă de judecătorul 
de la imigrări și se emisese un ordin de deportare pe numele lui, 
al mamei și al lui Bo, fratele ei necăsătorit. După ce trăiseră 
douăzeci și șase de ani în Statele Unite, urmau să fie trimiși în 
Senegal, împreună cu alţi refugiaţi. Douăzeci și șase de ani de 
muncă grea în slujbe casnice prost plătite. Douăzeci și șase de 
ani de sărăcie și de economii, atât cât se putea, respectând 
toate legile, inclusiv cele privitoare la restricţiile de viteză. 
Douăzeci și șase de ani în care se socotiseră americani și se 
arătaseră recunoscători fiindcă se aflau acolo. Acum erau siliţi 
să se întoarcă într-o ţară pe care nu o mai cunoșteau și în care 
nu voiau să se afle. 

Zola era o femeie puternică, mândră de tăria ei, însă 
împovărată de atât de multe motive de îngrijorare, încât a făcut 
greșeala de a închide ochii. 

La 1:42, telefonul a început să-i sune și să vibreze. Rămăsese 
în buzunarul blugilor și s-a trezit imediat. Un apel ratat de la 
Gordy. A avut nevoie doar de o secundă sau două ca să se 
trezească la realitate, ridicându-se în picioare și năpustindu-se 
în dormitor. A verificat baia, știind totuși că el nu era acolo, apoi 
s-a grăbit să îl trezească pe Todd. La fel ca în urmă cu o noapte, 
au coborât în fugă scara, îndreptându-se spre holul de la parter 
și spre parcarea din spatele clădirii. Mazda lui Gordy dispăruse. 


Todd l-a sunat pe Mark și l-a anunţat că urmau să treacă să Îl ia. 
În mașina lui Todd, telefonul Zolei a scos un sunet scurt, 
anunțând un mesaj. 

— El e. Spune: „Zola, nu mai suport. Nu am de ales. lartă- 
mă!” 

— La dracu’! Telefonează-i! 

— Nu răspunde, a spus ea în timp ce îl apela. 

Mesageria vocală intra cu mesajul. „Bună, sunt Gordy. Lăsaţi 
un mesaj.” 

— Mesageria vocală, a spus ea. Tocmai i-am scris câteva 
cuvinte: „Gordy, unde ești? Venim să te luăm de acolo”. 

S-a uitat fix la telefon și a așteptat răspuns, apoi a retrimis 
același mesaj. 

— Nimic, a spus apoi. 

— Cum de n-ai auzit nimic când a plecat? 

— Nu știu. M-am străduit să rămân trează. Cred că a avut încă 
o cheie. 

— Evident. O să-și facă rău. 

— Nu spune asta! 

Cu telefonul în mână, încercând să dea de Gordy, Mark a ieșit 
în goană din clădire. Nu a primit niciun răspuns. S-a așezat apoi 
pe bancheta din spate a mașinii și a întrebat: 

— Ce facem acum? 

— Mai ai cheia mașinii lui? l-a întrebat Todd. 

— O am în buzunar. Cine mai păstrează cheia de rezervă a 
unei mașini vechi de zece ani? 

— Cred că unul ca Gordy. O să facă o mare prostie, vă dați 
seama? 

— Băieți, asta nu ne ajută cu nimic acum, a intervenit Zola. 
Îmi pare rău, n-am vrut să adorm. 

„E a doua noapte în care fuge”, au gândit Mark și Todd, fără 
să spună însă o vorbă. Nu ar fi slujit la nimic să o acuze pe Zola, 
iar ea se simţea și așa suficient de vinovată. Dacă Gordy era 
hotărât să pornească într-o nouă escapadă, ei nu îl puteau opri. 

— Are cineva vreo idee? a întrebat apoi Todd, strângându-și 
mâinile pe volan. 

Nu a primit niciun răspuns. În tăcerea îngrozitoare, nu se 
auzeau decât zumzetul motorului și instalaţia de aer 
condiţionat, suflând aer cald în mașină. Apoi Zola a spart 
tăcerea: 


— Îi plăcea să alerge pe lângă Rock Creek. 

— Mă-ndoiesc că s-a dus să alerge în noaptea asta. Sunt 
minus unsprezece grade, a spus Todd. 

— Să mergem spre Coney. E întotdeauna un loc preferat de 
cei care vor să se trezească din beţie. 

— Bună idee, a spus Todd, accelerând imediat. Continuaţi să-l 
apelaţi și să-i trimiteţi mesaje. 

Coney era un magazin de pe Nineteenth Street care vindea 
gofre și era preferat de vagabonzi și de studenţi. Todd a oprit la 
un colț, iar Mark s-a repezit înăuntru. A revenit peste câteva 
secunde și a zis: 

— Nici urmă de el. Dar am o idee. Să mergem la cheiul din 
Georgetown. Am mers cu el acolo în după-amiaza asta și mi-a 
lăsat impresia că-i plăcea locul acela. 

— Cum adică „îi plăcea locul acela”? a întrebat Todd. 

— Nu știu. Hai, dă-i drumul! 

Când au intrat pe M Street, telefonul lui Mark a sunat. 

— Of, drace! E Brenda. li răspund? 

— Da, s-a răstit Todd, imediat! Și vorbește cu ea. 

— Bună, Brenda, a răspuns Mark. 

Fata era disperată. 

— Mark, ce se întâmplă? Tocmai am primit un SMS de la 
Gordy. Spune că-i pare rău, că nu găsește nicio cale de ieșire și 
că nu mai poate continua. Ce dracu se-ntâmplă, Mark? Spune- 
mi! 

— Umblă cu mașina prin D.C., Brenda. Eu și Todd încercăm 
să-l găsim. Nu și-a mai luat medicamentele și se poartă 
nebunește. 

— Ştiam că era în pat, bolnav de gripă, ca și tine. 

— Păi... era în pat, bolnav... înţelegi? Eram cu el, dar s-a 
strecurat pe lângă noi. Ai încercat să-l suni? 

— Sigur! De ce nu mi-ai spus că nu mai ia medicamentele? a 
urlat ea brusc. 

— Brenda, până ieri nici n-am știut că era sub medicaţie. Nu 
ne-a spus. Și nici tu. 

— Nu e ceva despre care discutam. Mark, te rog să-l găsești! 

— Încercăm. 

— O să ajung acolo cât de repede pot. 

— Nu, nu face asta deocamdată. Stai liniștită și te sun eu mai 
târziu. 


Ajunși pe chei, au parcat într-o curbă și au coborât grăbiţi din 
mașină. In timp ce alergau spre râu, un paznic i-a oprit. 

— Domnule, căutăm un prieten, i-a spus Mark. Are o Mazda 
albastră și are nevoie de ajutorul nostru. L-ai văzut cumva? 

— Aici nu e nimeni la ora asta din noapte, i-a răspuns 
paznicul. 

— Am înţeles. Noi doar îl căutăm, înţelegi? 

— Sigur. 

Au mers de-a lungul promenadei și s-au oprit pe malul râului 
Potomac, în același loc în care Mark și Gordy stătuseră cu doar 
câteva ore mai devreme. În dreapta lor, câteva automobile 
traversau podul Key. lar spre stânga, dincolo de insula 
Roosevelt, părea să fie o urgenţă pe podul Arlington Memorial. 
Lumini roșii și albastre licăreau cu febrilitate. 


7 

Când au ajuns acolo, au observat că cele trei benzi de 
circulaţie de pe pod, care mergeau spre vest, erau blocate, iar 
traficul era dirijat înapoi. Todd a parcat pe un dâmb din 
apropierea podului, apoi s-au grăbit toţi trei să ajungă la locul 
accidentului. Vreo șase mașini de poliție erau parcate la 
întâmplare pe pod, cu portierele deschise și cu girofarurile 
albastre pornite. Aparatele de radiorecepţie zumzăiau, în timp 
ce polițiștii se agitau în perimetrul închis. Doi dintre ei stăteau 
pe calea pietonală și se uitau spre apa întunecată a râului. Cu 
sirena pornită, o ambulanţă se deplasa cu greu printre mașinile 
oprite, încercând să ajungă la locul faptei. După ce au mers cam 
treizeci de metri pe aleea pietonală, un poliţist i-a oprit. 

— Înapoi! le-a strigat el. Unde vreţi să ajungeţi? 

Oprindu-se, au reușit să analizeze tabloul din faţa lor: peste 
umărul polițistului și dincolo de mașinile de poliție, au văzut 
Mazda albastră a lui Gordy, cu luminile de avarie pornite pe 
banda centrală. Portiera șoferului era deschisă. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Mark pe poliţist. 

— Nu e treaba voastră. Acum plecaţi de aici. 

— Domnule, știm despre cine e vorba, a spus Todd. E 
prietenul nostru. Ce i s-a întâmplat? 

Polițistul a inspirat adânc, părând să se liniștească. 

— A sărit, înţelegeţi? A oprit mașina și a sărit peste 
balustradă. 

Zola a scos un țipăt, apoi și-a îngropat faţa în palme. Todd a 
prins-o înainte de a se prăbuși la pământ. Mark a simţit că i se 
înmoaie genunchii și că e pe punctul să verse. A reușit totuși să 
spună: 

— Nu, nu se poate... 

Polițistul l-a cuprins pe Mark pe după umeri și a făcut semn 
din cap spre stânga lui, unde doi ofiţeri se străduiau să 
liniștească o femeie de vârstă medie. 

— Femeia aceea mergea în spatele lui când a oprit mașina, a 
spus el. L-a văzut alergând spre parapet și sărind. Imi pare rău! 

— Nu se poate, a repetat Mark. 

Todd a condus-o pe Zola pe trotuarul lat, aflat la circa un 
metru distanță. Ea s-a lăsat brusc cu spatele pe peretele din 
beton al podului, plângând incontrolabil. 


— Îmi pare rău, a spus din nou polițistul. Tocmai verificam 
plăcuţa de înmatriculare. E din Virginia de Vest, corect? 

— Da. Îl cheamă Gordon Tanner. Suntem studenţi. 

— Veniţi cu mine! 

Mark l-a urmat dincolo de mașinile de poliţie, oprindu-se 
amândoi în spatele mașinii lui Gordy. Îngrozit, Mark s-a uitat 
lung la ea, clătinând din cap cu amărăciune. 

— Aici a fost, i-a spus polițistul, conducându-l spre marginea 
podului. 

Doi polițiști cu lanterne puternice cercetau apele întunecate 
ale râului Potomac. O șalupă rapidă cu lumini albastre se 
îndrepta în viteză spre ei. _ 

— De aici s-a aruncat, a spus polițistul. In apă sunt sloiuri de 
gheaţă. Nimeni n-ar rezista mai mult de două minute. 

Mark s-a uitat spre apă, urmărind șalupa care trecea pe sub 
pod. Și-a acoperit ochii cu o mână și a început să suspine. 

Un detectiv purtând o pelerină impermeabilă s-a apropiat și a 
întrebat: 

— Cine e domnul? 

— Un prieten, îl cunoaște pe individ, a răspuns polițistul. 

Mark s-a uitat la detectiv și s-a străduit să își vină în fire. 

— Îmi pare rău, fiule, a spus detectivul. Ce ne poţi declara? 

Mark și-a șters ochii și a scrâșnit din dinţi. Cu voce 
tremurătoare, a reușit să spună: 

— E prietenul nostru și a avut niște necazuri în ultima vreme. 
Seara trecută s-a ales cu o condamnare pentru conducere sub 
influenţa băuturilor alcoolice și am stat cu ochii pe el toată ziua. 
Ne-am temut că va face o prostie. 

— Are probleme psihice? 

— Nu, doar că nu și-a mai luat tratamentul. Glasul i s-a spart 
din nou și și-a șters ochii. Nu-mi vine să cred că a putut face 
asta! 

— Regretele mele, fiule! Sunt detectivul Swayze de la 
Departamentul de Poliţie D.C. Uite cartea mea de vizită și 
numărul de telefon. 

— Mulţumesc, a reușit să îngaime Mark, luând cartea de 
vizită. 

— Acum îl căutăm - și ne va lua ceva timp dar îl vom găsi. Îi 
cunoști familia? 

— Da. 


— De unde e? 

— Martinsburg, Virginia de Vest. 

— N-ai vrea să le telefonezi? Probabil că ar dori să vină aici. 

Era ultimul lucru pe care ar fi vrut Mark să îl facă, însă a 
încuviințat, spunând: 

— Sigur. Vă putem ajuta să-l căutaţi sau să facem altceva? 

— Îmi pare rău, fiule, dar nu puteţi decât să așteptați. Trimite- 
mi numărul tău de telefon și te vom suna după ce îl găsim. 

— Cât va dura? 

Detectivul a ridicat din umeri. 

— În cazuri din astea, e greu de știut, a spus el. Îţi sugerez să 
mergi într-un loc călduţ și să aștepți. Te sun eu mai târziu, când 
îl găsim. Sugerează-le membrilor familiei să mă sune. Şi, uite, 
am verificat mașina... nu a lăsat niciun mesaj. Ştii unde 
locuiește? 

— Da. 

— În regulă. Vrei să verifici locuinţa lui, să vezi dacă a lăsat 
cumva vreun bilet de adio? Dacă descoperi ceva, să mă suni. 

— Așa voi face. 

Apoi Swayze și-a lăsat o mână pe umărul lui Mark și a spus: 

— Încă o dată, îmi pare rău, fiule! 

— Mulţumesc. 

Mark a pornit tăcut pe trotuar. Dinspre vest se apropia o altă 
ambulanţă, iar traficul se blocase și în direcţia aceea. Avea 
impresia că vede un milion de lumini de girofaruri. Două bărci 
mari cu reflectoare se alăturaseră șalupei rapide și dădeau roată 
pe sub arcada de sub pod. 

Apoi Mark și Todd au ajutat-o pe Zola să se ridice; începeau 
să îngheţe și erau amorţiţi, dar mult prea șocați ca să mai simtă 
ceva. Au dus-o pe Zola aproape în braţe până la mașina lor, care 
era blocată de trafic. Todd a pornit motorul și instalaţia de aer 
condiţionat și, împietriţi de groază cu toţii, au urmărit coșmarul 
de sub ochii lor. Aflată pe scaunul din dreapta șoferului, Zola a 
început să plângă. Todd s-a rezemat de geamul portierei, 
arătând ca o fantomă. Mark a suspinat și s-a străduit să respire 
firesc. După câteva minute, când telefonul i-a sunat, l-a scos din 
buzunar și a spus: 

— Brenda m-a sunat de patru ori. Trebuie să o anunţe cineva. 

— Acela ești tu, Mark, a spus Todd. N-ai de ales. 

— De ce n-o suni tu? 


— Pentru că tu o cunoști mai bine. Pe tine te sună, nu pe 
mine. 

Mark a strâns telefonul între degete și a rămas tăcut o vreme. 
Un vehicul de tractare cu lumini de avertizare galbene și-a croit 
drum prin traficul încremenit, ocolind mașinile de poliţie. Cineva 
hotărâse că nu era nevoie de ambulante, așa că acestea 
plecaseră, împreună cu alte câteva mașini de poliţie. 

— Ai de gând să o suni? a întrebat Todd apoi. 

— Încerc să-mi fac curaj, a răspuns Mark. 

— E vina mea, a spus Zola printre suspine. 

— Nu e vina ta și știi asta prea bine, a zis Todd, deși nu întru 
totul convins. 

— Eu am făcut-o, a spus ea. E vina mea. 

Apoi luminile galbene de avertizare au revenit în apropierea 
lor și cei trei au urmărit vehiculul de tractare venind spre ei pe 
banda ce ducea spre est, cu mașina lui Gordy mergând pe roţile 
din spate. Au apărut apoi și alte șalupe și întreaga flotilă s-a 
desfășurat la sud de pod, cercetând aria. Poliţia a eliberat două 
dintre benzile de circulaţie ce mergeau spre vest, iar traficul 
încremenit a început să se pună în mișcare lent. 

— Ce să-i spun? a întrebat Mark. Nu-i pot zice că e mort, 
pentru că nu știm asta cu certitudine, am dreptate? 

— A murit, Mark, a zis Todd. Spune-i că s-a aruncat de pe pod 
în râul Potomac și că i se caută cadavrul. 

— Nu pot face asta. 

— N-ai de ales. 

Mark a inspirat profund, fără să telefoneze însă. 

— Eram cu el când s-a hotărât, a spus apoi. Ne aflam pe chei, 
iar Gordy privea fix spre pod. Când s-a întors spre mine, era 
calm și zâmbitor. Se hotărâse și era împăcat cu gândul. Am fost 
prea prost ca să-mi dau seama. 

— Nu facem jocul vinovăţiilor, ce naiba! l-a întrerupt Todd. 

— Ei bine, poţi paria pe orice că Brenda va căuta un vinovat, 
iar eu voi fi ţinta. Trebuia să-i spun adevărul și s-o las să rezolve 
singură problema. 

— Am făcut tot ce se putea. Nu-i vina noastră că a cedat. 

— E vina mea! a strigat Zola. Pentru toate. 

— Zola, încetează! s-a răstit Todd. 

Un polițist le-a făcut semn cu fasciculul lanternei să se 
deplaseze, iar Todd a coborât de pe iarbă și a luat-o spre vest, 


traversând încet podul. Pe banda de serviciu erau parcate trei 
mașini de patrulă, bară la bară. Câţiva polițiști stăteau zgribuliţi 
în apropiere de locul de unde sărise Gordy. 

— Unde mergem? a întrebat apoi Mark. 

— Nu știu. 

Au traversat râul, continuând să meargă spre sud pe GW 
Parkway și trecând de insula Columbia. Todd a oprit într-o 
parcare pustie de lângă LBJ Memorial Grove, având în faţă un 
port pentru agrement și sute de ambarcaţiuni amarate, care se 
legănau încet. Au rămas privind spre întuneric, în timp ce 
sistemul de încălzire al mașinii gemea și se opintea. Apoi 
telefonul din buzunarul lui Mark a vibrat. 

— Ai de gând să-i telefonezi? 

Mark s-a uitat la ecranul telefonului și a spus: 

— Nu mai e nevoie. Ea e cea care mă caută. A deschis 
portiera, a coborât și a făcut câţiva pași spre doc. Ducând 
telefonul la ureche, a spus: Brenda, s-a întâmplat ceva 
îngrozitor. 


8 

Au condus-o apoi pe Zola în apartamentul ei și au întins-o pe 
canapea. Mark a acoperit-o cu o pilotă și s-a așezat la capătul 
acesteia, ținându-i picioarele între mâini. Todd a pus de cafea și, 
cât apa a fiert, s-a așezat pe podea cu spatele rezemat de 
canapea. Zola și-a lăsat o mână pe umărul lui. Vreme 
îndelungată, nimeni n-a spus nimic, singurele sunete fiind cele 
ale cafetierei care bolborosea și fâsâia. 

Apoi telefonul lui Mark a vibrat din nou. 

— E tatăl Brendei iar. A atins ecranul, a comutat pe difuzor și 
a spus: Da, doctore Karvey. 

— Mark, suntem pe drum și ajungem acolo cam într-o oră. Ne 
cazăm la Marriott, în Pentagon City. Ne putem întâlni acolo în 
jurul orei șapte? 

Doctorul avea vocea calmă și sigură. 

— Sigur, doctore Karvey. O să fiu acolo. 

— Mulţumesc. Am luat legătura cu detectivul Swayze și are 
numărul meu. 

— Bine. Ne vedem la șapte. 

Mark a încheiat convorbirea, apoi a spus: 

— Exact ce-mi lipsea. Să stau de vorbă cu o femeie isterică. 

— Merg și eu, dar n-o să ne lăsăm jigniţi, a spus Todd. 

— Cu siguranţă va fi așa. A răcnit deja de două ori la mine. E 
numai greșeala noastră, fiindcă am minţit-o, pentru că l-am 
lăsat să plece, pentru că n-am anunţat familia, pentru că nu l- 
am dus la doctor, pentru că, pentru că... 

— E numai greșeala mea, a mormăit Zola fără să deschidă 
ochii. 

— Nu e vina ta, iar numele tău nici nu a fost rostit, a spus 
Mark. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt. 

— Dacă începe să urle, eu plec, a zis Todd. Mă simt îndeajuns 
de rău și fără scenele de isterie ale Brendei și ale familiilor lor. 

— leri, când am plecat din parcarea municipală, Gordy m-a 
ameninţat că mă omoară dacă o sun. Cum să zic, nu a fost o 
ameninţare la modul serios, dar cred că asta era starea lui de 
spirit. Nu voia ca ea să afle. Și a refuzat să meargă la doctor. Ce 
puteam face noi? 

— Mark, deja am întors asta și pe faţă, și pe dos, a spus Todd, 
ridicându-se și turnând cafea în trei cești. 


Era aproape patru dimineaţa și erau extenuați atât fizic, cât și 
emoțional. Zola s-a ridicat în capul oaselor, și-a luat ceașca și a 
încercat să zâmbească. Avea ochii umflaţi și roșii, părând în 
pragul unei alte căderi nervoase. 

— Băieți, nu cred că vin cu voi, a spus ea. 

— Nu, rămâi aici ca să te odihnești, a zis Mark. 

— Bună idee, a adăugat Todd. Chiar n-ar trebui să apari în 
preajma Brendei. 

— Am cunoscut-o deja. Crede că suntem toţi prietenii cei mai 
buni ai lui Gordy. El mi-a spus că ea nu avea nicio bănuială în 
privinţa noastră. 

— Sunt sigur că-i așa, dar ar putea fi geloasă, a spus Mark. 
Nu-i plăcea faptul că Gordy era aici, în marele oraș, fără ea. 

Au tăcut o vreme, sorbind din cafea. Apoi Mark a rupt tăcerea: 

— O, da, trebuie să căutăm un bilet de adio. Așa a spus 
detectivul. 

— O să fie distractiv, a adăugat Todd. 

Au traversat coridorul și au intrat în apartamentul lui Gordy, 
aprinzând luminile. De când plecaseră în mare grabă, nu se 
schimbase nimic acolo. Un asemenea bilet ar fi trebuit să se afle 
în dormitor, dar nu au găsit nimic. 

— Locul ăsta-i mizerabil, a spus Mark privind în jur. 

Cearșafurile erau îngrămădite, lăsând la vedere jumătate din 
saltea, iar pe podea erau mormane de haine. Pe noptieră 
stăteau două sticle de băutură, ambele goale. 

— Fac eu curat cât sunteţi plecaţi, a spus Zola. Sunt convinsă 
că familia va dori să-i vadă apartamentul. 

Au revenit în camera de zi și s-au uitat spre peretele pe care 
Gordy expusese biletele privind conspirația. 

— Aveţi vreo idee? a întrebat Todd. 

— Să ducem toate boarfele jos și să le păstrăm, a propus 
Mark. Familia n-are nevoie de ele. 

Zola a umplut un coș de rufe cu cearșafuri murdare, prosoape 
și îmbrăcăminte și l-a dus în subsol, în vreme ce, cu mare grijă, 
Mark și Todd au scos afișierele și foile de hârtie de pe perete. Au 
așezat fotografiile lui Rackley și ale acoliţilor săi într-un teanc 
ordonat, împreună cu celelalte pentru a fi duse de acolo. Mark a 
văzut două stick-uri de memorie lângă computerul lui Gordy și 
le-a pus într-un buzunar fără să spună nimic. 


La ora șase, el și Todd au plecat spre Pentagon City. Cum 
traficul era lejer, au ajuns la Marriott după douăzeci de minute, 
așa că au comandat la bar câte o cafea și biscuiţi. In timp ce 
mâncau, se străduiau să se îmbărbăteze în privința întâlnirii 
care urma. 

— Probabil va spune câteva lucruri oribile, a zis Todd. 

— A făcut-o deja. 

— O să fim bălăcăriţi, Mark. 

— Trebuie să avem răbdare, Todd, și să fim înţelegători. 
Sărmana fată și-a pierdut logodnicul pe care îl adora. 

— Ei bine, el n-o mai adora. 

— Ea nu va afla asta. Sau poate că da? 

— Cine știe? Din câte spunea Zola, el și Brenda s-au certat rău 
înainte de Crăciun. Cine știe ce i-a spus? Poate anulase nunta. 

— Ne-ar fi spus și nouă. Todd, eram cei mai buni prieteni ai 
lui, cel puţin de aici, din D.C. Pun rămășag că nunta urma să 
aibă loc, iar Brenda visa la ziua cea mare. lar acum iubitul ei din 
vremea copilăriei e mort. 

— Ce ar fi trebuit să facem diferit? a întrebat Todd. 

— Nu știu, dar nu cred că i-aș fi telefonat Brendei. Gordy ne-ar 
fi respins, iar situaţia s-ar fi înrăutățit. 

— Păi așa s-a și întâmplat. 

— Așa e. Să mergem! 

Au luat liftul până la etajul trei și au bătut ușor la o ușă. 
Doctorul Karvey îi aștepta și a deschis imediat. S-a prezentat cu 
voce scăzută și le-a strâns mâinile cu un zâmbet reţinut, ceea 
ce, în acele circumstanţe, li s-a părut ceva remarcabil. Apoi i-a 
invitat în camera de zi a unui apartament, oferindu-le cafea, 
însă ei au refuzat. Nu se simţea prezenţa Brendei sau a unei alte 
persoane. 

Gordy le povestise de câteva ori despre viitorul socru și astfel 
știau că familia Karvey era înstărită. Doctorul Karvey era 
cardiolog și se bucura de un mare respect în Martinsburg. În jur 
de cincizeci de ani, avea părul alb și o bărbie fermă. Purta un 
sacou și o cămașă fără cravată, toate de o calitate 
incontestabilă. Gordy, care obișnuia să înţepe pe toată lumea, 
nu spusese nicio vorbă urâtă despre el. 

S-au așezat la o măsuţă și au început să discute cu voci 
controlate. Brenda era în dormitor cu mama ei. Doctorul Karvey 
îi dăduse un sedativ și se odihnea. Poliţiștii plecaseră după ce 


anunţaseră familia. Părinţii lui Gordy urmau să sosească în oraș 
cam într-o oră. 

— Vă rog să-mi povestiţi tot ce știți, li s-a adresat doctorul 
Karvey. 

Mark i-a făcut un semn din cap lui Todd, care și-a înghiţit 
nodul din gât și a început să recapituleze cele întâmplate în 
ultimele zile. Un prieten de la facultate, care locuia în aceeași 
clădire, devenise îngrijorat din cauza purtării lui Gordy și se 
dusese la barul la care lucra el, cerând ajutor. Il găsiseră pe 
Gordy în apartamentul lui, de unde nu mai ieșise de vreo două 
zile. Era într-o stare jalnică, beat și rupt de lume, fiind limpede 
că avea nevoie de atenţia lor. Se temuseră să îl lase singur, dar 
reușise să fugă în ciuda tuturor precauţiilor lor. După ce a 
povestit despre arestarea pentru conducerea sub influenţa 
băuturilor alcoolice, petrecută cu douăzeci și patru de ore în 
urmă, doctorul Karvey a făcut o grimasă și a clătinat din cap, 
prima sa reacţie vizibilă. Mark a reluat povestirea și a descris 
eforturile pe care le făcuse în ziua precedentă de a-l feri pe 
Gordy de orice pericol. Gordy refuzase să vorbească despre 
starea lui și nu acceptase să îi spună numele doctorului său. Il 
ameninţase pe Mark că avea să îl ucidă dacă îi telefona Brendei 
sau părinţilor lui. Dormise mult, nu mai băuse și lăsase impresia 
că se liniștise. Rămăseseră cu el în noaptea precedentă, dar 
reușise din nou să fugă. Când descoperiseră că dispăruse, 
intraseră în panică și încercaseră să îl găsească. Nu le 
răspunsese însă la telefon. Goniseră prin oraș și văzuseră 
girofarurile mașinilor de poliţie pe pod. 

După ce a terminat de povestit, Mark s-a uitat la Todd, care a 
încuviinţat totul dând din cap. Istoria era aproape completă și 
suficientă pentru moment. 

— Vă mulţumesc, le-a spus doctorul Karvey. Când Gordy a 
venit acasă în vacanţă, el și Brenda au avut o discuţie serioasă 
despre viitorul lor, așa cum fac toate cuplurile. A fost o perioadă 
dură, desigur, dar Brenda a socotit că puseseră lucrurile la 
punct. Însă el a plecat fără să-și ia rămas-bun și a revenit aici. 

— Am aflat și asta, a spus Mark. 

— Brenda știa că el renunţase să-și mai ia medicamentele? a 
întrebat apoi Todd. 

— Am aflat că Gordy suferea de sindrom maniaco-depresiv 
doar acum câteva luni. Acesta a fost unul dintre motivele de 


ceartă dintre ei. El a încercat să ţină totul ascuns, ceea cenue 
deloc neobișnuit. 

Mark și Todd au clătinat din cap, în semn că nu înțelegeau 
acest lucru. 

— Ascultaţi, le-a spus doctorul Karvey, știu că Brenda v-a spus 
câteva lucruri urâte în urmă cu câteva ore și vă cer scuze. E 
tulburată și de neconsolat. Suntem la fel de stupefiaţi ca și voi. II 
cunoșteam pe Gordy de mic și practic devenise un membru al 
familiei noastre. 

— Nu-i nimic, a spus Mark. 

— Ne pare rău, doctore Karvey. N-am știut ce altceva să 
facem. N-aveam habar că e capabil de așa ceva. 

— Date fiind condiţiile, aţi făcut tot ce se putea, a spus 
doctorul Karvey pe tonul liniștitor al cuiva aflat la căpătâiul unui 
bolnav. Apoi, când Mark și Todd tocmai se destinseseră pentru 
prima oară de la întâlnirea lor, doctorul, cu glas și mai scăzut, i- 
a întrebat direct: A fost vorba cumva de o altă fată? 

Tresărind, cei doi au rămas cu privirile în pământ, apoi Mark a 
avut prezenţa de spirit de a întreba: 

— Dacă răspunsul este da, îi veţi spune Brendei? 

— Nu. Asta n-ar face decât să înrăutăţească lucrurile. 

— Atunci, de ce doriţi să știți? l-a întrebat Todd. 

Doctorul a rămas o clipă pe gânduri, apoi a zis: 

— Să trecem peste asta... 

— Bună idee! 

Dorind să plece înainte ca vreuna dintre femei să iasă din 
dormitor, Mark și Todd și-au strâns lucrurile și și-au luat rămas- 
bun. Apoi au ieșit precipitaţi din apartament și din hotel, 
conducând o vreme fără nicio ţintă pe lângă Aeroportul Naţional 
Reagan. Erau îngrijoraţi din cauza Zolei, dar nu ţineau să se 
întoarcă în apartamentul lui Gordy, cel puţin nu imediat. După 
ce au trecut prin Alexandria, au continuat să meargă spre sud, 
apoi au virat spre est, traversând râul pe podul Woodrow Wilson 
și parcând lângă Portul Naţional de Agrement. Râul Potomac se 
întindea înaintea lor, lat de mai bine de un kilometru și 
jumătate, curgând spre sud ca și cum totul ar fi fost la fel. Nu se 
vedeau șalupe de căutare. Remarcaseră două nave ale Pazei de 
Coastă și câteva șalupe ale poliţiei în apropierea aeroportului, 
dar nimic atât de departe în aval faţă de podul Arlington 
Memorial. 


— Crezi că se poate bănui cât de departe și de repede se 
deplasează un cadavru în josul râului? a întrebat Mark. 

— Pe mine mă-ntrebi? 

— Credeam că știi asemenea lucruri. N-ai avut un prieten care 
s-a înecat pe când erai la liceu? 

— Ba da, Joey Barnes. Avea cincisprezece ani, a răspuns 
Todd, bătând darabana cu degetele în volan și gândindu-se la 
fostul lui prieten. Victimele înecate se scufundă până pe fundul 
apei, indiferent de adâncimea ei. Dacă apa e rece, durează mai 
mult. La fundul apei se petrec însă câteva reacţii chimice care 
forțează cadavrul să se ridice la suprafață. Aproape în toate 
cazurile se întâmplă asta, de obicei nu departe de locul în care 
victima a lovit apa. Există și posibilitatea să se agaţe de ceva și 
atunci rămân la fund. 

S-au gândit o vreme la acest lucru, ascultând zumzetul 
sistemului de încălzire al mașinii. 

— O să iasă la suprafaţă, nu? 

— II vor găsi. Avem nevoie de o înmormântare care să încheie 
toată povestea asta nenorocită. Nu-mi imaginez o slujbă de 
înmormântare fără mort. 

— O să-l găsească. Și va fi îngropat. lar după aceea va trebui 
să ne-ntoarcem la facultate ca să terminăm semestrul. 

— Nici măcar nu mă pot gândi la așa ceva. 

— Todd, Gordy a murit din cauza facultăţii. Dacă n-ar fi ajuns 
aici, acum ar fi fost bine. 

— Nu așa am fi fost toţi? 

— Eu nu mă pot întoarce. 

— Să discutăm mai târziu despre asta. Acum avem nevoie de 
somn. 

La începutul după-amiezii, doctorul Karvey l-a sunat pe Mark 
și l-a întrebat dacă el și Todd puteau recupera mașina lui Gordy 
pentru a o aduce la hotel, urmând ca după aceea să se 
întâlnească amândoi cu domnul și doamna Tanner. Nu se 
puteau gândi la nimic mai neplăcut, dar, pentru moment, familia 
avea nevoie de ei și nu puteau apela la altcineva. Așadar, 
pentru a doua oară în ultimele două zile, s-au dus în parcarea 
municipală ca să recupereze Mazda albastră a lui Gordy. Cu 
câteva secunde înainte de a sări de pe pod, oprise motorul și 
văârâse cheia în buzunar. Din fericire, Mark păstrase cealaltă 
cheie. Ingăduitori, funcţionarii parcării i-au scutit de plata 


tractării și de taxele de depozitare, astfel că au scăpat fără să 
plătească cei 200 de dolari. 

Apartamentul în care stăteau membrii familiei Karvey arăta 
mai rău decât o morgă. Brenda ședea pe o canapea între mama 
ei și doamna Tanner, două femei despre care se știa că se 
detestau una pe cealaltă și care se certaseră în legătură cu 
planurile privind nunta. Acum însă, totul fusese dat uitării, căci 
treceau printr-o suferinţă comună. 

Încă o dată, Todd și Mark au fost nevoiţi să povestească 
împreună întâmplările din ultimele câteva zile, încercând din 
răsputeri să evite învinuirile celorlalţi. Bunăvoinţa dovedită în 
cursul dimineţii de doctorul Karvey dispăruse, însă, chiar și așa, 
s-a străduit să calmeze lucrurile. Domnul Tanner a pus multe 
întrebări pertinente despre ceea ce făcuseră Mark și Todd în 
ultimele zile. De ce minţise Mark, precizând că Gordy era bolnav 
de gripă? De ce nu chemaseră pur și simplu familia pentru a da 
o mână de ajutor? Cum de îi permisesem lui Gordy să se 
furișeze din apartament, nu o dată, ci de două ori? Ce măsuri 
luaseră ca să îl împiedice să mai bea? Și așa mai departe. 
Brenda a vorbit foarte puţin. Fie privea în podea și își ștergea 
ochii, fie se uita urât la ei, de parcă ei l-ar fi aruncat de pe pod. 
Întâlnirea a fost oribilă și chinuitoare, iar la un moment dat, toţi 
cei din cameră, inclusiv Mark și Todd, erau înlăcrimaţi. Când 
lucrurile s-au deteriorat peste măsură, Mark și-a ridicat braţele 
în aer și a declarat că îi era de ajuns, apoi a ieșit furtunos din 
apartament, urmat îndeaproape de Todd. 

Au pornit spre casă mergând încet cu mașina, îngreţoșaţi de 
ideea că familiile celor doi aveau să îi considere mereu 
răspunzători pentru moartea lui Gordy, dar și furioși pentru că 
fuseseră învinuiți. Acum, analizând lucrurile în retrospectivă, era 
ușor să disece cu atenţie ce făcuseră și ce nu și să își judece 
hotărârile. Adevărul era că Gordy fusese bolnav și că ei făcuseră 
tot ce se putea ca să îl ajute. 

Numele Zolei nu fusese adus în discuţie. 


9 

Așteptarea s-a dovedit de-a dreptul sfâșietoare. Todd și-a 
omorât timpul lucrând câteva ore la bar, iar Mark și Zola au ieșit 
din clădire și s-au dus să vadă un film. Tresăreau de fiecare dată 
când telefoanele le vibrau, dar veștile despre rezultatul 
cercetării întârziau să apară. Disperaţi să afle noutăţi, prietenii 
din facultate le trimiteau mesaje. Site-urile de socializare 
trepidau de vești și de speculaţii. Până și ediția de seară a 
ziarului Post prezenta cazul. 

După muncă, Todd a plecat spre apartamentul Zolei cu un 
bax de șase doze de bere. Au comandat câte o pizza și, în timp 
ce mâncau, Zola le-a povestit despre părinţii și fratele ei. In 
cursul după-amiezii, fuseseră duși într-un centru de detenţie 
pentru imigranții din Pennsylvania. Agenţii de la ICE le lăsaseră 
la dispoziţie o oră ca să își împacheteze puţinele articole de 
îmbrăcăminte și obiecte personale pe care le puteau transporta, 
apoi, încătușaţi, îi mânaseră până la o furgonetă, împreună cu 
alte patru persoane. Tatăl ei îi telefonase din acea instituţie, pe 
care o descrisese drept „un fel de închisoare”. Nu avea idee cât 
urmau să fie ţinuţi acolo, înainte să fie trimiși pe calea aerului în 
Senegal. 

Mark și Todd au ascultat povestea șocați și furioși. Momentul 
era extrem de nepotrivit și de crud. Zola era distrusă și încerca 
să treacă peste sinuciderea prietenului ei, iar acum primise și 
această veste. Au hotărât să rămână împreună, iar la miezul 
nopţii au adormit toți trei: Zola în patul ei, Mark pe canapea, iar 
Todd pe un scaun, alături de el. 

A doua zi de dimineaţă, foarte devreme, în timp ce își beau 
cafeaua și încercau să alunge urmele somnului chinuit, au auzit 
voci și zgomote venind de dincolo de hol. Mark a crăpat ușa și a 
tras cu urechea. Doctorul Karvey, Brenda și soții Tanner se aflau 
în apartamentul lui Gordy, pe care îl găsiseră imaculat: fiecare 
farfurie fusese spălată și pusă în ordine, frigiderul fusese golit 
de mâncare și nicio picătură de alcool nu se zărea pe undeva. 
Apartamentul era ordonat, cu podelele curate, iar spaţiul de 
lucru de la măsuţa din camera de zi era frumos aranjat. Patul 
era făcut ca la armată. Fiecare articol de îmbrăcăminte era curat 
și împăturit. Pe noptieră se afla o fotografie înrămată a Brendei, 
pe care de obicei Gordy o ţinea în sertar. In baie, prosoapele 
erau împăturite și stivuite. Podeaua, toaleta, dușul și policioara 


de deasupra  chiuvetei  sclipeau. În  dulăpiorul pentru 
medicamente nu exista nicio pastilă. Cu toţii au presupus că 
Gordy făcuse eforturi uriașe de a curăța apartamentul înainte de 
a dispărea. 

Brenda s-a prăbușit imediat pe canapea și a început să 
suspine, avându-l alături pe tatăl ei, care încerca să o 
liniștească. De dincolo de coridor, cei trei au ascultat totul într-o 
tăcere înfricoșătoare. 

Soții Tanner au socotit că o privire prin apartament era 
suficientă pentru moment. Aveau să revină mai târziu pentru a 
recupera lucrurile fiului lor. Prin urmare, au încuiat apartamentul 
și au plecat împreună cu Brenda și tatăl ei. Aflaţi la fereastra de 
la etajul unu, cei trei i-au urmărit plecând îndureraţi și s-au 
simţit triști pentru ei. 

Era luni, 6 ianuarie. Cursurile urmau să reînceapă peste o 
săptămână, dar nimeni nu se gândea la studiu. Și, deși vizitarea 
în premieră a unei instituţii de detenţie nu însemna nicidecum o 
călătorie interesantă, cei trei au simţit nevoia de a ieși din oraș. 
Zola a anunţat la locul său de muncă, unde lucra cu program 
redus, că era bolnavă, iar Todd și-a luat o zi liberă de la Old Red 
Cat. Au plecat din D.C. înainte de amiază și s-au îndreptat spre 
nord. Pentru a evita râul Potomac, Todd a luat-o pe Connecticut 
Avenue, îndreptându-se spre Chevy Chase și Maryland. In prima 
jumătate de oră, au vorbit foarte puţin. Aflată pe scaunul din 
dreapta șoferului, Zola a rămas tăcută, privind în gol prin 
parbriz. Sorbindu-și cafeaua dintr-un pahar înalt din hârtie, Todd 
a căutat o vreme un post de radio cu muzică adecvată, optând, 
în cele din urmă, pentru unul care difuza muzică veche. 

Pa bancheta din spate, Mark a frunzărit niște hârtii, apoi a 
ales un articol dintr-o revistă și a început să citească: „Potrivit 
ziarului Post, ICE deţine cincisprezece centre de detenţie în 
toată ţara și, în fiecare zi, 35.000 de oameni se află în custodie. 
Anul trecut, ICE a reţinut 400.000 de lucrători fără documente 
legale și a deportat aproape același număr de persoane, cu 
costuri care se ridică la 20.000 de dolari pentru fiecare. Intregul 
sistem de detenţie înghite peste două miliarde de dolari anual. 
Este cel mai mare sistem de detenţie a imigranţilor din întreaga 
lume. Pe lângă cele cincisprezece centre ale ICE, organele 
federale au contracte cu sute de închisori ale comitatelor, centre 
de detenţie pentru infractori juvenili și închisori de stat pentru 


adăpostirea persoanelor reţinute, cu un cost de aproximativ 150 
de dolari pe zi de persoană și de 350 de dolari pentru o familie. 
Două treimi din totalul facilităţilor sunt conduse de companii 
private. Cu cât sunt reținute mai multe persoane, cu atât mai 
mulți bani câștigă acestea. Securitatea Internă, căreia ICE îi este 
subordonată, are o cotă mandatată de Congres. Nici o altă 
agenţie de aplicare a legii nu funcţionează în baza unui 
asemenea sistem”. 

— lar condiţiile de detenţie sunt deplorabile, a spus Zola, ca și 
cum ar fi știut mai multe decât Mark. 

— Chiar sunt. Întrucât nu exisă un control din partea unei 
agenţii independente, cei reţinuţi sunt deseori supuși unor 
abuzuri, inclusiv încarcerarea în izolator, îngrijire medicală 
inadecvată și hrană de proastă calitate. Sunt vulnerabili la 
atacuri, chiar și la violuri. Anul trecut au murit 150 de persoane 
aflate în custodie. Cei reţinuţi sunt deseori închiși alături de 
criminali violenţi. În multe cazuri, reprezentarea de către un 
avocat este inexistentă. Pe hârtie, ICE are standarde decente 
pentru facilități, dar acestea nu pot fi impuse în mod oficial. 
Aproape că nu există nicio răspundere pentru felul în care se 
folosesc fondurile federale. Adevărul este că nimeni nu 
investighează și nu se sinchisește, în afara reţinuţilor și a 
familiilor acestora. Cu toţii sunt oameni uitaţi de soartă. 

— De ajuns, a intervenit Zola. 

— Da, de ajuns, dar de ce vorbim despre asta? a adăugat 
Todd. 

— Păi, despre ce să vorbim? Despre Gordy? Despre Brenda? 
Despre facultate? Cursurile încep peste o săptămână și abia 
aștept să le reiau. 

Asta a pus capăt discuţiei pentru o vreme. Mark a mai citit 
câteva articole, fredonând muzica de la radio. Într-un târziu, a 
întrebat: 

— Zola, putem discuta despre familia ta? 

— Sigur. 

— De ce au plecat din Senegal? 

— Părinţii mei nu mi-au spus prea multe despre ţara lor. S-au 
bucurat că au plecat de acolo, fiind hotărâți să aibă o viaţă nouă 
aici. Când am crescut, le-am pus câteva întrebări, dar 
răspunsurile lor au fost mereu evazive. Tata lucra pentru un soi 
de cooperativă a fermierilor, care a avut probleme cu guvernul. 


Și-a făcut câţiva dușmani, și-a pierdut slujba, apoi s-a gândit că 
era mai bine să dispară. E îngrozit de ideea de a se întoarce 
acolo. Cea mai mare parte a familiei s-a risipit și nu-l așteaptă 
nimic, poate doar necazuri. Se teme că, dacă se va întoarce, va 
fi persecutat. 

— Şi fraţii tăi? 

— Cel mare s-a căsătorit cu o americancă, iar acum trăiește în 
California. Soţia lui nu e musulmană, așa că tata nu prea stă de 
vorbă cu el. Cel mic - îi spunem Bo, pe scurt - s-a născut în 
Senegal, așa că și el va avea necazuri. Nu e căsătorit și e foarte 
credincios. 

— Credeam că ICE are o politică de a nu separa familiile, a 
spus Todd. 

— S-ar putea ca lucrul ăsta să fie prevăzut undeva, a zis Mark, 
dar nu se respectă întotdeauna. Seara trecută, am citit un 
articol despre o familie din Camerun, părinţi și cinci copii, toţi 
locuind într-un apartament din Bronx. Cei de la ICE le-au spart 
ușa într-o noapte, l-au înhăţat pe tată și, după o vreme, l-au 
expediat în Africa. Nici mama nu are documente legale, iar ea și 
copiii ei trăiesc cu spaima că cei de la ICE o vor ridica și pe ea. 
Imaginaţi-vă ce înseamnă asta. Copiii s-au născut aici, ca Zola, 
așa că pot fi separați de ambii părinţi. Când niște oficialități ale 
ICE au fost întrebate despre acest caz, au declarat ceva de 
genul: „Statul New York are un sistem excelent de îngrijire a 
minorilor” Puteţi crede așa ceva? 

— Aș prefera să discutăm despre Facultatea de Drept, a spus 
Zola. 

— Eu, nu, a oftat Mark. Nu mă întorc acolo. Voi doi chiar 
plănuiţi să vă întoarceţi la cursuri lunea viitoare? 

— Dar ce soluţii ai, Mark? a întrebat Zola. Dacă abandonezi 
facultatea, îţi pierzi slujba. Nu poţi să renunţi când mai ai doar 
un semestru de studiu. 

— O să-mi găsesc o slujbă doar dacă trec examenul de barou, 
ceea ce, în acest moment, mi se pare imposibil. Acum nu sunt 
suficient de stabil emoţional ca să trec prin toate cursurile de 
recapitulare. Tu ești în stare, Todd? 

— Mie îmi provoacă greață. 

— Dar asta e la șapte luni distanţă, a spus Zola. 

— De ce să nu ne luăm o vacanţă de un semestru? Cum ar fi 
să ignorăm problema o vreme? a întrebat Todd. 


— Dacă facem asta, rechinii care ne-au dat împrumuturile ne 
vor hali la prânz. Dacă nu ne prezentăm la facultate, va trebui 
să începem să ne plătim datoriile. S-ar putea să existe vreo 
portiță pe ici sau pe colo, dar eu am îndoieli că vom putea găsi 
vreuna. 

— Nu, e imposibil să fim atât de norocoși. 

— Haideţi să discutăm despre altceva! a propus Zola. 

— N-am nimic împotrivă, dar am cam epuizat subiectele de 
discuţie, a spus Mark. 

A urmat o altă perioadă de tăcere, apoi Mark a zis: 

— Bine, vreau să vă fac o mărturisire. Sâmbătă, când am 
făcut curăţenie în apartamentul lui Gordy, am văzut două stick- 
uri de date alături de laptopul lui. Gândindu-mă că nici părinţilor 
lui și nici Brendei nu le-ar fi fost de vreun folos, le-am luat de 
acolo. Seara trecută am aruncat o privire prin ele și nu am găsit 
nimic legat de sinuciderea lui. Cu toate astea, el urmărise ceva. 

— Rackley? 

— Da, dar e vorba de ceva mai mult. Aţi urmărit scandalul în 
care este implicată Swift Bank? 

— Am văzut câteva titluri de prima pagină, a spus Zola. 

— Eu, nu, fiindcă am propriile probleme, a adăugat Todd. 

— Ca mărime, Swift Bank este în prezent a noua bancă din 
ţară. Cu câţiva ani în urmă, a făcut încercări disperate de a fi 
clasificată ca fiind prea mare ca să dea faliment. Dar federalii au 
spus nu. Din nefericire, nu s-a prăbușit, descurcându-se bine 
până atunci. Era prinsă până peste cap în fraude legate de 
ipoteci, având, totodată, un lung istoric de fraude și corupţie. De 
fapt, e o instituţie mizerabilă, implicată în aproape orice tip de 
finanţări, chipurile ieftine pentru clienţi. În timpul ăsta, a cheltuit 
enorm pentru marketing, dorindu-și să devină banca preferată 
de oricine. 

— Am văzut reclamele, a spus Todd. 

— Foarte bine. Ei, Gordy crede - sau a crezut - că Rackley 
deţine o parte din Swift. Nu știa sigur cât anume, întrucât, ca de 
obicei, Rackley acționează din spatele unui paravan alcătuit din 
companii necomerciale, multe dintre ele având sediul offshore. 
Aceste firme de faţadă au achiziţionat treptat și discret acţiuni 
Swift, păstrându-le întotdeauna sub 5%. Mai mult decât atât, 
după cum știm, trebuie să le înregistreze la Comisia pentru 
Valori Mobiliare și Burse (SEC). Gordy pornise pe urmele a trei 


companii noncomerciale separate și aparent fără legătură între 
ele, care deţineau un total de 12% din Swift. Valoarea actuală e 
de patru miliarde, ceea ce îl face pe Rackley să fie de departe 
cel mai mare acţionar, lucru pe care dorește să-l ţină ascuns. 

— Hm... Și noi ce putem face? a întrebat Todd. 

— Nu știu sigur, dar lectura e distractivă și, cum nu putem 
discuta despre altceva, o să mai pălăvrăgesc despre Swift Bank 
și Hinds Rackley. Aveţi ceva împotrivă? Bun, auziţi! În urmă cu 
aproape o lună, Swift a ajuns pe prima pagină cu un alt scandal, 
ceea ce nu e ceva nou pentru escrocii ăștia, dar de data asta 
probabil că au depășit măsura. Todd, să spunem că intri în filiala 
locală a Swift Bank și deschizi un cont curent obișnuit. Depui 
1.000 de dolari, extragi câteva cecuri mici, totul bine și frumos 
până aici. Ba chiar ţi-a plăcut funcţionara drăguță care s-a 
arătat extrem de amabilă. Ei bine, după ce pleci, ea devine o 
târfă ticăloasă și deschide pe numele tău alte câteva conturi. 
Unul sau două de economii, unul pentru plăţi, unul de credit și 
poate chiar și unul de brokeraj. In loc să ai un singur cont la 
Swift, tu ai de fapt șapte. Ea primește un bonus, o mângâiere pe 
creștet, pentru c-a fost fată bună. Tu habar n-ai de celelalte 
conturi, dar băieţii de la Swift te storc de câţiva dolari pe lună 
prin comisioane misterioase de administrare. 

— Cine i-a turnat? a întrebat Zola. 

— O fată din cele în cauză. Rezultă că managerii de conturi de 
la o coastă la cealaltă erau instruiți să apeleze la asemenea 
practici abjecte, deschizându-le oamenilor conturi pe care nu le 
voiau, dar, dacă refuzau, le creau oricum. Milioane de conturi. 
Fata ta și alte câteva au ieșit în faţă și au pus capăt unor treburi 
pe care nu le agreau. Ele susțin că au fost supuse unor presiuni 
enorme din partea conducerii ca să creeze acele conturi. Acum, 
banca e întoarsă pe dos, iar săptămâna viitoare Congresul va 
începe audierile. 

— Sper că e adevărat, de dragul lui Rackley, a spus Todd. 

— Şi procese există? a întrebat Zola. 

— Bineînţeles. Avocaţii reclamanţilor sunt frenetici și vor și ei 
o bucăţică. Există deja două acţiuni comune și vor urma și 
altele. Ar putea fi afectaţi vreun milion de clienţi. 

— Îmi pare rău că nu mi-am deschis un cont la Swift, a spus 
Todd. Așa aș fi putut ajunge la ticălosul ăsta. 

— Are deja ghearele înfipte în pielea noastră. 


— Haideţi să vorbim despre altceva! a propus Zola. 


10 

Penitenciarul Federal Bardtown se afla într-o vale izolată, la 
cinci kilometri distanță de autostrada interstatală 99 și la 
treizeci și doi de kilometri la sud de Altoona. Chiar dacă exista 
un oraș în apropiere, acesta nu se vedea. Intrarea era o alee 
largă, asfaltată, ce părea recent făcută și care cobora, oferindu- 
le o excelentă vedere panoramică în momentul în care au ajuns 
acolo. În faţa lor se întindea un complex de clădiri ca niște cutii, 
cu acoperișuri plate, amintind foarte bine de casele mobile 
folosite ca săli de clasă în școlile supraaglomerate. O linie dublă 
de garduri înalte din plasă metalică înconjura șirurile de clădiri 
într-un pătrat perfect. Rulouri de sârmă ghimpată sclipeau pe 
coama gardurilor și asta conferea întregului complex aspectul 
rău prevestitor al unei închisori. 

— Arată ca niște clădiri în alb și negru de la Auschwitz, a spus 
Todd în timp ce încetinea. 

— Mulţumesc, Todd, a răspuns Zola. 

Era o imagine demoralizantă, iar Zola nu reușea să își 
controleze emoţiile. Când Todd a oprit în parcarea presărată cu 
pietriș, deja plângea. A rămas pe loc câteva momente, privind 
lung spre o clădire cu etaj din faţă, locul în care trebuiau să se 
prezinte. Şi clădirea aceea avea acoperișul plat, părând 
construit din plăci de lemn. Întregul complex lăsa impresia că 
fusese ridicat peste noapte. 

— Să mergem, a spus Zola în cele din urmă și au înaintat spre 
ușa din față. 

O inscripție temporară suna astfel: „Centrul Federal de 
Detenţie Bardtown. Agenţia pentru Imigraţie și Control Vamal. 
Biroul de Detenţie și Operaţiuni de Deportare. Departament al 
Securităţii Interne. DFIS, DRO, ICE. Clădire Administrativă”. 

S-au uitat la inscripţie, iar Todd a bombănit: 

— Parcă-i o supă-alfabet. 

— Să sperăm că s-au întâlnit cu cei de la ACLU, a răspuns 
Mark. 

Au trecut apoi de ușă și au ajuns în recepție. Nu au văzut 
niciun anunţ care să îi îndrume, așa că au oprit un tânăr solid 
care purta uniformă. 


11 Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile, organizație nonprofit înființată 
în 1920, care militează pentru respectarea drepturilor garantate de 
Constituţia SUA (n.tr.) 


— lartă-mă, unde e zona de vizite? 

— Ce fel de vizită? 

— Păi, am dori să vorbim cu unul dintre încarcerați. 

— Se numesc reținuți. 

— Cum zici tu, am dori să-l vedem pe unul dintre reținuți. 

Fără chef, omul a arătat spre capătul holului și a spus: 

— Incercaţi acolo. 

— Mulţumim foarte mult. 

Au pornit pe holul lat, căutând din ochi vreun semn care să 
aibă legătură cu vizitele. Întrucât era o clădire federală, 
pretutindeni mișunau angajaţi în uniforme care se deosebeau 
unele de altele: tineri musculoși având arme la centură și 
inscripția „ICE” cu litere în relief pe spatele gecilor; funcţionari 
purtând cămăși albe, cravată și ecusoane aurii deasupra 
buzunarelor; polițiști care păreau a fi doar adjuncţi de șerif de 
comitat. 

S-au apropiat de un pupitru în spatele căruia se aflau trei 
tinere. Una răsfoia niște hârtii, iar celelalte două se delectau cu 
gustarea de după-amiază. 

— lertaţi-mă, am venit să-mi văd părinţii, a spus Zola. 

— Cum se numesc părinţii? a întrebat fata care se ocupa de 
hârtii. 

— Maal. Pe tata îl cheamă Abdou, iar pe mama, Fanta. Maal. 
M-A-A-L. 

— De unde sunt? 

— Din New Jersey, dar la origine din Senegal. Au fost ridicaţi 
ieri. 

— Ah, sunt reţinuţi? 

Mark și-a mușcat limba, abţinându-se să nu exclame: „Sigur 
că sunt reţinuţi. Din ce alt motiv s-ar afla aici?” Cu toate 
acestea, s-a uitat la Todd fără să spună nimic. 

— Da, exact, a răspuns Zola pe un ton politicos. 

— Aveţi programare? 

— Nu, dar am condus două ore ca să-i vedem. 

Femeia a clătinat din cap, în timp ce o alta a lăsat negresa din 
care mânca și a început să tasteze rapid la computer. Cea de-a 
treia, o femeia albă ceva mai în vârstă, a spus: 

— Încă n-au fost procesaţi. 

Această replică era menită să pună capăt discuţiei fără 
echivoc. 


— Bine, atunci procesaţi-i, a spus Zola. 

Prima a zis: 

— O să ne ocupăm de asta, înţelegeţi? Dar, regret, nu-i puteţi 
vedea decât după ce sunt procesaţi. 

— Cred că glumiţi, a spus Zola. 

— Regret, a zis femeia fără nicio urmă de compasiune în glas. 

— Și cum de îi rețineţi dacă n-au fost procesaţi? a întrebat 
Zola cu glas apăsat. 

Prima, o negresă de vârstă mijlocie, a rânjit spre Zola, apoi a 
spus cu fermitate. 

— Avem reglementări. 

Mark și Todd au făcut un pas către pupitru. Todd purta blugi, 
adidași și o geacă veche din piele. În acele momente, Mark era 
ceva mai bine îmbrăcat, având pantaloni kaki, ghete de 
drumeţie și o vestă matlasată. Todd i-a făcut lui Mark un semn 
din cap, iar el s-a aplecat în faţă și a spus cu voce puternică: 

— Ascultaţi, sunt avocatul doamnei, înţelegeţi? Este cetăţean 
american și are dreptul să își vadă familia. Am condus două ore 
ca să o vizităm și nu se poate să îi refuzați acest drept. Părinţii și 
fratele ei au fost ridicaţi ieri și probabil vor fi deportaţi în Africa. 
S-ar putea să nu-i mai vadă niciodată. 

Cea de-a treia femeie a încetat brusc să mănânce. Cea de-a 
doua a abandonat tastatura computerului. Prima s-a retras puțin 
și a reușit să îngaime: 

— Regret, dar va trebui să discutaţi cu supervizorul. 

— Grozav! a exclamat Mark. Chemaţi-l aici! 

Cum scena a atras atenţia celor din apropiere, doi băieţi de la 
ICE s-au apropiat de ei. Unul dintre ei, pe nume Gibson, a 
întrebat: 

— Avem ceva probleme aici? 

— Bineînţeles că avem! a mârâit Mark spre el. Clienta mea a 
venit tocmai din Washington D.C. ca să-i vadă pe membrii 
familiei sale înainte de a fi deportaţi în Senegal. Și acum ni se 
spune că nu-i putem vedea din cauza hârțogăriei. 

Cei de la ICE s-au uitat spre cele trei secretare. Prima dintre 
ele a spus: 

— Doar știți reglementările. Nu se primesc vizite decât după 
prelucrarea datelor lor. 

Gibson l-a privit pe Mark și a spus: 

— Vedeţi, asta e situaţia, regulile trebuie respectate. 


— Pot discuta cu supervizorul? a întrebat Mark. 

— Puteţi înceta să strigaţi, asta ar trebui să faceţi. 

Omul a făcut un pas în faţă, dornic de o confruntare fizică. Alţi 
doi agenţi s-au aventurat mai aproape de ei ca să-și sprijine 
confrații. 

— Vreau să discut cu supervizorul, a spus Mark. 

— Nu-mi place atitudinea dumneavoastră, a răspuns Gibson. 

— Şİ nici mie atitudinea dumneavoastră. De ce ar fi 
importantă atitudinea în cazul de față? De ce nu i se permite 
clientei mele să își vadă familia? La naiba, vor fi deportaţi! S-ar 
putea să nu-i mai revadă. 

— Vor fi deportaţi dacă așa hotărăște judecătorul. Dacă nu vă 
convine, mergeţi să discutaţi cu el. 

— A, pentru că aţi adus vorba de un judecător, intraţi pe 
terenul meu. O să vă reclam chiar mâine-dimineaţă la un 
tribunal federal. Care vă e celălalt nume, domnule Gibson? Mark 
a făcut un pas în faţă și a privit ecusonul agentului. M. Gibson. 
Ce înseamnă acel M? 

— Morris. 

— În regulă, Morris Gibson. Notează, Todd. 

Todd a scos un pix și a înșfăcat o foaie de hârtie de pe 
pupitru. Mark s-a uitat la cel de-al doilea agent și a întrebat: 

— Şi numele dumneavoastră? 

— De ce vreţi să știți? a întrebat omul zâmbind ironic. 

— Pentru formularea acuzării, domnule. Nu vă pot da în 
judecată dacă nu vă știu numele. 

— Jerry Dunlap. 

Mark s-a răsucit brusc și s-a concentrat asupra celor trei 
secretare, care păreau împietrite. 

— Cum vă numiţi? a întrebat-o pe prima dintre ele. 

Ea s-a uitat spre ecusonul prins deasupra buzunarului din 
stânga cămâășii, ca și cum ar fi vrut să verifice, apoi a spus: 

— Phyllis Brown. 

Todd și-a notat imediat. 

— Și dumneavoastră? a întrebat-o Mark pe cea de-a doua. 

— Debbie Ackenburg. 

— Vreţi să mi-l spuneţi pe litere? a zis Todd. 

Ea s-a conformat. Mark s-a uitat apoi la cea de-a treia și a 
spus: 

— Și dumneavoastră? 


Aproape tremurând, femeia a rostit încet: 

— Carol Mott. 

Apoi Mark s-a întors și a observat alţi patru agenţi ICE 
urmărind disputa. 

— Vrea vreunul dintre dumneavoastră o parte din acţiunea 
mea? Va fi o plângere într-un tribunal federal, pe care o voi 
depune mâine-dimineaţă la prima oră. Veţi fi siliți să vă angajaţi 
avocaţi, cel puţin câte unul pentru fiecare, și o să fac în așa fel 
încât procesul să se tărăgăneze cel puţin doi ani. Vrea cineva 
asta? 

Cei patru s-au retras unul câte unul. 

Un bărbat îmbrăcat în costum a apărut de după un colţ șia 
întrebat cu glas furios: 

— Ce naiba se petrece aici? 

Mark a făcut un pas spre el și a spus apăsat: 

— Strâng nume pentru un proces federal. Sunteţi 
supervizorul? 

— Da, a spus el cu mândrie în glas. 

— Foarte bine, cum vă numiţi? 

— Cine naiba sunteţi? 

— Mark Frazier, de la firma de avocatură Ness Skelton din 
Washington. Sunt avocatul Zolei Maal, doamna de față. Am 
venit cu mașina din D.C. ca să își vadă familia. Este cetăţean 
american și are dreptul să-și vadă familia înainte de deportare. 
Numele dumneavoastră, vă rog. 

— George Mcilwaine. 

— Vă mulţumesc. Și sunteţi șeful acestei instituţii? 

— Da. 

Todd scria numele de zor. Mark și-a scos mobilul, apoi a tastat 
la întâmplare. Uitându-se pătrunzător la Mcillwaine, a rostit în 
telefon: 

— Bună, Kelly, sunt Mark. Dă-mi-l pe Kinsey de la litigii, dar 
imediat. Spune-i că e urgent. A urmat o pauză. Nu-mi pasă dacă 
e într-o ședință. Dă-mi-l chiar acum! O pauză mai lungă, în 
timpul căreia Mark s-a îndreptat spre un al treilea agent ICE, 
care stătea prea aproape de el. Intorcând capul spre Todd, a 
strigat peste umăr: Adaugă-l pe listă pe T. Watson. Ce înseamnă 
acel T? 

Watson a aruncat o privire în jur, apoi și-a mutat greutatea de 
pe un picior pe celălalt. 


— Haideţi, domnule Watson, nu vă știți numele mic? 

— Travis. 

— Așa vă vreau. Pune-l și pe Travis Watson pe listă. 

Todd s-a grăbit să noteze. Zola a făcut un pas în spate, 
îndepărtându-se de Mark, care se dezlănțuise. Revenind la 
telefon, Mark a continuat: 

— Da, Kinsey, ascultă, sunt la Centrul de Detenţie Bardtown, 
care refuză dreptul clientei mele să își vadă familia. Vreau să 
pregătești repede o petiție și să o depui cât de curând posibil. O 
să-ţi transmit prin SMS numele acuzaților. O pauză, după care a 
continuat: Exact, începi cu Securitatea Internă și ICE, apoi 
adaugi numele următorilor. Stai, nu închide! A făcut semn către 
cele trei femei, către cei trei agenţi ICE și către Mcllwaine. Șapte 
cu totul, individual. Apoi s-a uitat la ceilalţi agenţi și a spus: Mai 
vrea vreunul dintre dumneavoastră să intre în jocul ăsta? 
Oamenii s-au retras și mai mult. Cred că nu. Fă-o repede, 
Kinsey! O altă pauză, în timpul căreia Gibson și Watson au 
aruncat priviri temătoare spre Mcilwaine. Cele trei femei stăteau 
cu ochii căscaţi, temându-se să se miște. Revenind la presupusa 
convorbire, Mark a spus: Grozav! Prezintă cazul în după-amiaza 
asta, on-line. Districtul de Est Pennsylvania, tribunalul federal. 
Vezi dacă-l poţi găsi pe judecătorul Baxter. El va declanșa 
acţiunea împotriva lor. Să mă suni peste zece minute. 

Apoi a închis telefonul și l-a băgat într-un buzunar, uitându-se 
cu severitate la Mcllwaine: 

— Vă dau în judecată pe toţi, individual, pentru daune 
bănești, iar după ce procesul va fi pe rol, voi putea să atac 
salariile dumneavoastră și să pun sechestru pe casele 
personale. Apoi s-a răsucit și s-a răstit la Todd: Dă-mi toate 
numele acelea! 

Zola și Todd l-au urmat lângă un perete, în apropierea unui șir 
de scaune. După ce s-au așezat, Mark și-a scos din nou 
telefonul. 

Ţinând în faţă lista întocmită de Todd, s-a prefăcut că 
tastează cele șapte nume. 

În cele din urmă, Mcillwaine a inspirat adânc și a pășit spre ei. 
Cu un zâmbet fals, a spus: 

— Ascultaţi, s-ar putea să rezolvăm cumva problema. 


După douăzeci de minte, agentul Gibson i-a condus într-o 
încăpere mică din spatele clădirii administraţiei și le-a spus să 
aștepte. Todd i-a zis lui Mark: 

— Eşti nebun, știi asta? 

— Dar a dat roade, a spus Mark, zâmbind satisfăcut. 

Zola a reușit să râdă, apoi a zis: 

— N-aș vrea să mă dai în judecată. 

— Cine are nevoie de licenţă de practică? a întrebat Mark. 

— Păi, practica fără licenţă te poate băga în belele, a răspuns 
Todd. 

— Şi-ţi închipui că prostănacii ăștia vor telefona la Consiliul 
Baroului din D.C. ca să ceară informaţii? 

Zola și-a deschis poșeta și a scos un văl negru, iar ei au 
urmărit-o înfășurându-l peste cap și umeri, trăgând de el până 
când s-a așezat cum se cuvenea. 

— Trebuie să port asta în prezenţa bărbaţilor care nu fac 
parte din familie, a spus ea drept explicaţie. 

— Ce musulmană de treabă, a spus Todd. Şi ai ales o rochie 
lungă în locul blugilor strâmţi pe care i-am admirat ani întregi. 

— Care blugi? Măcar atât să fac pentru părinţii mei, mai ales 
că s-ar putea să nu-i mai văd multă vreme. 

— Cred că arăţi bine, a spus Mark. 

— Arăt bine, dar nu mai vorbi, ai înţeles? Tata e și-așa destul 
de bănuitor. 

— Arăţi foarte virginală, a adăugat Todd. 

— la fă bine și încetează! a zâmbit ea. 

Când ușa s-a deschis, părinţii și fratele ei, Bo, s-au năpustit în 
încăpere. Fanta, mama ei, a luat-o în braţe, amândouă cu ochii 
în lacrimi. l-a îmbrățișat apoi pe tatăl ei și pe Bo, iar în cele din 
urmă s-a uitat spre Todd și Mark. l-a prezentat, spunându-le 
celor din familie că erau prieteni de facultate și că ei o 
aduseseră din D.C. Mark și Todd au dat mâna cu Bo și cu Abdou, 
dar nu și cu mama ei. Tatăl le-a mulţumit în repetate rânduri, iar 
când situaţia a devenit stânjenitoare, Mark a spus: 

— Noi o să așteptăm pe hol. 

Când a părăsit încăperea împreună cu Todd, întreaga familie 
plângea. 


11 

La începutul dimineții de marţi, o șalupă a poliției din D.C. 
patrula în apropierea insuliței dinspre Bazinul Mareic, de pe 
malul estic al râului Potomac. Un ofiţer a observat ceva 
neobișnuit. La o privire mai atentă, a descoperit un cadavru cu 
pielea albită de apă, umflat și agăţat în niște plante de la 
marginea râului, la o aruncătură de băț de Jefferson Memorial. 

Mark încă dormea când a primit telefonul detectivului Swayze. 
Acesta i-a descris ceea ce găsiseră și i-a spus că tocmai vorbise 
cu domnul Tanner, care era acasă, în Martinsburg, împreună cu 
mama lui Gordy și cu familia Karvey. După întâlnirea neplăcută 
de sâmbătă după-amiaza, nici Todd și nici Mark nu mai 
vorbiseră cu Brenda, cu tatăl ei sau cu soţii Tanner. Se părea că, 
la un moment dat, în cursul zilei de luni, familiile socotiseră că 
nu puteau realiza nimic așteptând în D.C. 

Mark i-a sunat pe Todd și pe Zola ca să le dea știrea. Au fost 
de acord să se întâlnească în apartamentul Zolei după o oră. 
Zece minute mai apoi, în timp ce stătea pe canapea în întuneric 
și sorbea dintr-o ceașcă de cafea, telefonul a sunat: era tatăl lui 
Gordy. Mark s-a uitat la ecran și, din compasiune, a răspuns, 
deși oarecum fără chef. l-a transmis condoleanţe și, pe când se 
întreba ce-ar mai fi fost de spus, domnul Tanner l-a întrebat: 

— Ascultă, Mark, ne poţi face un serviciu? 

Instinctiv, a fost pe punctul să refuze, dar nu putea face asta 
în acele momente. 

— Da, sigur. 

— Puteţi tu și Todd să mergeţi la morgă și să identificaţi 
cadavrul? Nu mă simt în stare să conduc până acolo, mai ales 
pentru asta. 

Mark a rămas împietrit. În urmă cu trei zile, membrii celor 
două familii îl învinuiau pe el pentru moartea lui Gordy, iar acum 
îi cereau să facă cea mai neplăcută treabă ce se putea imagina? 
Cum Mark nu a răspuns imediat, domnul Tanner a adăugat: 

— Mark, suntem prea doborâţi și... în fine, tu și Todd vă aflați 
acolo. Te rog! Știu că-ţi cer ceva îngrozitor, dar asta ne-ar ajuta 
enorm. 

In cele din urmă, Mark s-a silit să spună: 

— Sigur. 

Cadavrul fusese dus la Biroul Expertului Medico-Judiciar, unde 
se afla și morga. Todd a parcat pe stradă, alături de clădirea 


modernă, placată cu sticlă, apoi a căutat intrarea împreună cu 
Mark. Detectivul Swayze i-a întâmpinat în hol și le-a mulţumit 
pentru că veniseră. Apoi, uitându-se la Zola, a spus: 

— Nu sunt convins că vrei să vezi asta. 

— Nici nu aveam de gând. Aştept aici. 

— Bine. Sala de așteptare e acolo, a zis el făcând un semn din 
cap, iar Zola a intrat în încăperea respectivă. 

Todd și Mark l-au urmat pe scară, până au ajuns pe un coridor 
larg. S-au oprit în faţa unei uși metalice, cu o plăcuţă care 
anunţa: „Depozit de cadavre”. 

— E frig înăuntru, dar nu va dura mult, a spus Swayze. 

— Cât de des faci asta? l-a întrebat Mark. 

— Cam de două ori pe săptămână. In camera frigorifică sunt 
două sute de cadavre. Aici, în D.C., nu ducem niciodată lipsă. 

O femeie în halat alb i-a întâmpinat la ușă și a deschis-o. 

— Tanner, corect? l-a întrebat ea pe detectiv. 

— Exact, a răspuns Swayze. 

Au pătruns apoi într-un soi de frigider mare, steril, plin cu 
rafturi metalice bine organizate, pe care se aflau saci cu 
cadavre, toate de culoare bleumarin și având fermoarul tras 
până peste capetele decedaţilor. După un colţ, unde se vedeau 
alte rafturi cu cadavre, s-au oprit brusc. Pe o etichetă prinsă de 
sac scria: „G. Tanner? Înec”. 

Femeia a prins capătul fermoarului de deasupra capului și l-a 
tras încet în jos. S-a oprit când a ajuns la piept și a desfăcut 
sacul. Ochii lipsiţi de viaţă ai lui Gordy erau larg deschiși, ca și 
cum ar fi urlat de groază când se izbise de apă. Pielea îi era albă 
ca zăpada. Cea mai înfiorătoare însă îi era limba, care îi ieșea 
hidos din gură. Nu avea zgârieturi pe obraji. Părul lui des și 
blond părea a fi încă ud. 

Mark s-a rezemat de raft ca să rămână în picioare, iar Todd a 
murmurat: 

— La naiba! 

Apoi s-a aplecat în față, de parcă ar fi fost gata să verse. 

— El este Gordon Tanner? a întrebat Swayze pe un ton 
detașat. 

Mark a încuviinţat, în timp ce Todd se retrăgea de lângă 
masă. 

Femeia a tras fermoarul și a luat o pungă mică din plastic. 


— Nu s-au găsit pantofi, șosete, pantaloni sau lenjerie intimă. 
Asta e tot ce-a rămas din cămașa lui. Altceva nu avem. 

— De aceea n-am putut face identificarea imediat, a spus 
Swayze. Ne-am închipuit că era el, dar portofelul, cheia 
mașinii... totul lipsea. Îmi pare rău! 

Mark a închis ochii și a spus: 

— Și mie... Dintr-un motiv pe care nu și l-a putut explica, a 
atins sacul cu cadavrul în regiunea picioarelor și a bătut ușor cu 
degetele în el. Și mie. 

Au urmat-o apoi pe femeie afară și, ajunși în hol, Mark l-a 
întrebat pe detectiv: 

— Şi-acum ce se întâmplă? 

— Familia a întocmit actele. Casa funerară de acolo va trimite 
pe cineva să îl ia. Va fi transportat de aici peste vreo două ore. 

— Mai aveţi nevoie de noi? 

— Nu. Vă mulţumesc și, încă o dată, îmi pare nespus de rău. 

— Mulţumim. 

Ajunși în sala de așteptare, au rămas alături de Zola multă 
vreme. Tăcerea era apăsătoare și sumbră, iar într-un târziu Todd 
a spus: 

— Să ieșim de-aici... 

Când au ajuns afară, Mark s-a oprit și a zis: 

— Cred c-ar trebui să-l sunăm pe domnul Tanner. 

Restul zilei de marți și miercuri, toată ziua, Todd și Mark au 
stat împreună cu Zola. Cum nu putea lucra, și-a pierdut slujba 
temporară de la firma de contabilitate, care era oricum o 
activitate sezonieră. Când Todd s-a dus la bar să lucreze câteva 
ore, Mark a rămas cu ea. Au făcut plimbări lungi prin oraș, 
intrând în magazine de cărţi, uitându-se la vitrine și 
dezgheţându-se în cafenele. Când Mark s-a dus la Ness Skelton, 
Todd a însoţit-o la un film. Au rămas în fiecare noapte în 
apartamentul ei, deși ea i-a asigurat că se simţea bine. Dar nu 
era adevărat. Niciunul dintre ei nu se simţea în largul său. Erau 
ca somnambulii pășind printr-un coșmar și aveau nevoie unul de 
altul. 

Pe măsură ce soseau în oraș, și alţi studenţi de la facultatea 
lor doreau să discute despre Gordy, conversații pe care cei trei 
preferau să le evite. În noaptea de marţi, cu o mașină, câţiva 
dintre ei au plecat la Martinsburg pentru a ajunge la casa 
mortuară, însă Mark, Todd și Zola au hotărât să rămână acasă. 


În noaptea aceea, ceva mai târziu, când s-a organizat o 
petrecere la un cunoscut bar pentru sportivi, ei au rămas 
aproape o oră cu prietenii lor. Au plecat când berea a început să 
curgă, iar colegii ţineau toasturi pentru Gordy. 

Mark se simţea ușurat pentru că Brenda nu îi telefonase. Nu 
voia să vorbească la înmormântare și știa că acest lucru era 
oricum improbabil. Nici el și nici Todd nu fuseseră solicitaţi să fie 
purtători de sicriu, ceea ce era o altă ușurare. Slujba avea să fie 
îndeajuns de groaznică. Au plănuit să stea departe de familii și 
să urmărească totul de la distanţă, în măsura în care acest lucru 
era posibil. Au discutat chiar posibilitatea de a nu participa, dar 
asta ar fi fost o atitudine greșită. 

Vineri, Mark și Todd și-au îmbrăcat cele mai bune costume, cu 
cămăși albe și cravate în culori discrete, și-au încălţat pantofii 
din piele și au plecat să o ia pe Zola, care purta o rochie neagră, 
lungă, și arăta ca un top-model. După o oră și jumătate au ajuns 
la Martinsburg și au descoperit biserica, o construcţie frumoasă 
din cărămidă, cu o mulţime de vitralii. In fața treptelor de la 
intrare se strânseseră deja foarte mulţi oameni. Carul funerar 
era parcat după o curbă. La ora unu și jumătate au intrat în 
vestibul și au luat câte un program din cele distribuite de un 
ușier. Pe copertă era o fotografie reușită a prietenului lor. Mark 
l-a întrebat pe ușier cum să ajungă la balcon, iar acesta i-a făcut 
semn spre o scară. Balconul era încă gol când s-au așezat pe o 
bancă din spate, ascunsă într-un colţ, cât mai departe posibil de 
amvon. 

Zola s-a așezat între ei, ștergându-și obrajii cu un șerveţel de 
hârtie. 

— E doar vina mea, a spus ea și a început să plângă. 

Cei doi nici nu au dojenit-o, nici nu au contrazis-o, 
permițându-i să-și exprime suferinţa. Aveau suficient timp după 
aceea pentru a lămuri lucrurile. Și Mark, și Todd se simțeau pe 
punctul de a plânge, dar au reușit să își controleze 
sentimentele. 

Biserica era frumoasă, având balconul pentru cor căptușit cu 
lambriuri, puţin înălțat înapoia amvonului și o orgă mare pe o 
latură. În spatele balconului era o pictură înfăţișându-l pe lisus 
pe cruce. Ferestrele cu vitralii aflate de-a lungul pereţilor 
ofereau suficientă lumină. Patru secţiuni de bănci formau un 
semicerc în jurul aleii centrale. Cât timp au așteptat, o mulţime 


de oameni au depus zeci de aranjamente florale de o parte și de 
alta a amvonului. 

Băncile se umpleau cu repeziciune, așa că, în curând, oamenii 
au început să vină și în balcon. Familiile Tanner și Karvey trăiau 
în Martinsburg de generaţii, deci era de așteptat ca biserica să 
se supraaglomereze. Mark și-a amintit unul dintre scenariile 
fictive, în care oamenii din oraș ar fi aflat că unul dintre fiii săi 
preferaţi se combinase cu o musulmană din Africa, înșelându-și 
iubita din copilărie. Înșelându-i pe toţi cei care îl cunoșteau. În 
urmă cu câteva zile, situaţia ar fi fost amuzantă, dar nu și în 
acele momente. Din fericire, oamenii din oraș n-aveau să afle 
asta niciodată. Dacă lucrurile decurgeau așa cum fuseseră 
plănuite, peste aproape patru luni Mark și Todd ar fi trebuit să 
apară în calitate de cavaleri de onoare, urmărind-o pe Brenda 
pășind de-a lungul aleii centrale. Acum se ascundeau în balcon, 
trăind momentul trist al dispariţiei prietenului lor și evitând să 
dea ochii cu membrii celor două familii. 

O organistă și-a ocupat locul la claviatură și a început să 
cânte un imn funebru ce părea perfect pentru acea ocazie. După 
câteva minute, membrii corului au pătruns pe o ușă laterală și 
au umplut balconul. Era clar că despărţirea de Gordy avea să 
beneficieze de un program perfect. Îndoliaţii au continuat să 
sosească, iar în curând s-au văzut siliţi cu toţii să stea lipiți de 
zidul bisericii. Balconul se aglomerase, așa că s-au îngrămădit 
unul în altul pentru a face loc unei perechi de vârstnici. La ora 
două a apărut pastorul, care s-a așezat în spatele amvonului. 
Potrivit programului, acesta era reverendul Gary Chester. Și-a 
ridicat braţele și toată lumea s-a ridicat în picioare. Sicriul a fost 
adus pe aleea centrală, având câte patru purtători pe fiecare 
parte. In spatele sicriului, Brenda mergea singură, dreaptă și 
hotărâtă. Domnul și doamna Tanner se aflau în urma ei, apoi 
venea restul familiei. Gordy avea un frate mai mare și o soră 
adolescentă, care era zdrobită de durere. Fratele ei o ţinea pe 
după umeri, ajutând-o să rămână în picioare. Când sicriul - din 
fericire închis - a fost depus în faţa amvonului și membrii 
familiei s-au așezat, reverendul Chester le-a făcut semn 
oamenilor să-și ocupe locurile. 

Mark a aruncat o privire la ceas. Era 2:12. Cât timp avea să 
dureze întreaga ceremonie? 


După o rugăciune lungă a reverendului, corul a cântat patru 
strofe dintr-un imn. Organista a interpretat o piesă cât se poate 
de deprimantă, iar când a încheiat, câteva femei au început să 
suspine. Fratele Brendei s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat spre 
un lutrin aflat în apropiere de orgă și a citit Psalmul 23. Chester 
a revenit în amvon și și-a început predica. Era limpede că slujea 
acolo de multă vreme, pentru că îl cunoștea bine pe Gordy, 
menţionând că îl urmărise pe tânăr jucând fotbal american sau 
baseball. Fără a folosi cuvântul „sinucidere”, el a vorbit apoi 
despre misterele morţii și capcanele ei, deseori înșelătoare. 
„Dumnezeu este tot timpul alături de noi. El are planuri pentru 
tot ce se întâmplă. Și, cu toate că nouă nu ne rămâne decât să 
punem la îndoială moartea, dar mai ales tragediile, Domnul știe 
ce face. E posibil să înţelegem gestul lui Gordy sau să nu găsim 
o explicaţie niciodată, însă Dumnezeu rămâne făuritorul suprem 
al vieţii și al morţii, iar credința noastră în El trebuie să rămână 
neîntinată.” 

Discursul lui Chester era liniștitor, ca al unui profesionist 
adevărat. Câteodată, vocea îi scădea și se vedea că suferă. În 
ciuda sarcinii lui triste, rostea bărbătește cuvinte mângâietoare. 

Jimmy Hasbro era cel mai bun prieten al lui Gordy din 
copilărie, iar Mark și Todd petrecuseră de câteva ori cu el în 
timpul facultăţii. Când era mic, Gordy se simţea atras de șerpi și 
adora să îi colecţioneze. Din motive întemeiate, mama lui îi 
interzicea să îi țină în casă. Această mică pasiune se încheiase 
brusc atunci când un șarpe mocasin își înfipsese colții în 
genunchiul lui drept. Doctorii se gândiseră chiar la amputarea 
piciorului. Jimmy a relatat frumos această întâmplare, dând o 
notă de umor tristei povești. În adolescenţă, polițistul lor 
preferat fusese un bătrân pe nume Durdin, între timp decedat. 
Intr-o seară, târziu, mașina de patrulare a lui Durdin dispăruse. 
Fusese găsită a doua zi de dimineaţă într-un iaz din afara 
orașului. Modul în care ajunsese acolo rămăsese un mister 
niciodată rezolvat. Până în prezent. Cu un simţ al umorului plin 
de dramatism, Jimmy a povestit că Gordy „împrumutase” 
mașina și o condusese până în iaz sub ochii lui. Cei din biserică 
au izbucnit în hohote de râs, care au ţinut câteva minute. Ce 
moment perfect pentru a dezvălui ce se întâmplase cu atâta 
vreme în urmă... 


Când râsetele s-au stins, Jimmy a redevenit serios. Cu o voce 
spartă, a descris fidelitatea lui Gordy. L-a numit un „prieten de 
tranșee”, tipul pe care l-ai vrea alături de tine într-o bătălie. Cel 
care îţi apără spatele întotdeauna. Din păcate însă, unii dintre 
prietenii lui nu fuseseră la fel de fideli. Când avusese nevoie de 
ei cel mai mult, când suferise și avusese nevoie de ajutor, unii 
dintre ei nu se ridicaseră la înălţimea cuvenită. 

Mark a tresărit, iar Zola l-a strâns discret de mână. Todd s-a 
uitat în altă parte. Toţi trei se simțeau loviți sub centură. 

Așadar, aceasta era părerea celor din Martinsburg! Gordy nu 
răspundea de faptele lui. Brenda nu jucase niciun rol în 
prăbușirea lui. Nu... Câţiva prieteni din D.C., colegii lui de 
facultate, fuseseră cei care îl neglijaseră. 

lar prietenii aceștia împietriseră de furie și ascultau fără să le 
vină să creadă. 

În cele din urmă, Jimmy a izbucnit în plâns și n-a mai putut 
încheia. Ștergându-și ochii, a coborât din amvon și a revenit la 
locul lui din rândul trei. Corul a început să cânte din nou. Un 
puști din biserică a intonat un cântec la flaut. Un prieten din 
Washington a rostit un al doilea elogiu, care nu a inclus niciun 
fel de acuzaţii. După cincizeci și cinci de minute, reverendul 
Chester a intonat rugăciunea de încheiere și procesiunea a 
pornit. În sunetele puternice ale orgii, congregația s-a ridicat în 
picioare, iar purtătorii de sicriu au împins căruciorul pe care se 
afla acesta pe aleea dintre bănci. Suspinând, Brenda l-a urmat 
cu capul plecat. Pretutindeni se auzeau plânsete nestăpânite, 
chiar și în balcon. 

Mark detesta înmormântările. La ce slujeau? Existau 
modalităţi mult mai decente de a-i consola pe cei apropiaţi 
decât să stai într-o biserică supraaglomerată, să vorbești despre 
cel plecat și să plângi pe săturate. 

— Să rămânem aici un moment, bine? a șoptit Todd. 

Mark se gândise deja la asta. Brenda și familiile ajunseseră 
afară, hohotind de plâns și îmbrăţișându-se în timp ce sicriul lui 
Gordy era așezat în carul mortuar. Aveau apoi să îl urmeze până 
în cimitirul din capătul străzii, unde aveau să se strângă din nou 
pentru înhumare, o altă slujbă menită să sfărâme inimi, pe care 
cei trei nu aveau de gând să o urmărească. lar Jimmy Hasbro 
urma să fie în mijlocul oamenilor. Dacă Mark ar fi dat ochii cu el, 


s-ar fi putut simţi tentat să îi tragă vreun pumn, iar asta ar fi 
stricat toată ziua. 

Pe măsură ce balconul se golea, au văzut aceiași oameni 
strângând florile și plecând cu ele spre cimitir. Când florile au 
dispărut și biserica s-a golit, ei au rămas în așteptare, iar cu glas 
scăzut, Mark a spus: 

— Nu-mi vine să cred. Toată lumea dă vina pe noi. 

— Mare ticălos e Jimmy. 

— Te rog, a spus Zola. Nu în biserică. 

Un custode plia scaunele din apropierea pianului. A ridicat 
privirea și i-a văzut stând singuri pe balcon, părând oarecum 
curios în privinţa prezenţei lor acolo. Apoi și-a văzut de treabă și 
a părăsit biserica. 

În cele din urmă, Mark a spus: 

— S-o ștergem de aici. 


12 

Era vineri după-amiază, sfârșitul unei alte săptămâni 
nefericite. Nu se grăbeau să ajungă în oraș, așa că Todd a ales 
câteva șosele lăturalnice și au ajuns în Virginia. In apropierea 
orașului Berryville, băieţii au socotit că aveau nevoie de ceva de 
băut, astfel că Todd a oprit la un magazin de cartier. Zola, care 
nu se atingea de băutură, s-a oferit să conducă în continuare, 
lucru pe care îl făcea deseori când pleca undeva cu Gordy și cu 
prietenii de facultate. Mark a cumpărat un bax cu șase doze de 
bere și o băutură răcoritoare pentru Zola. 

— Unde mergem? a întrebat ea. 

Aflat pe scaunul din dreapta, Mark a arătat spre un indicator 
rutier. 

— Spune că pe acolo ajungem la Front Royal. Aţi călcat 
vreodată acolo? 

— Nu. 

— Ei, atunci s-aruncăm o privire! 

Au destupat dozele și au început să bea. După câţiva 
kilometri, Mark și-a abandonat băutura și și-a verificat telefonul. 
Primise un e-mail de la Ness Skelton. După ce l-a citit, a strigat: 

— Poftim? Probabil glumiţi! 

— Hei, ce-ai păţit? l-a întrebat Todd mirat. 

— M-au dat afară! Am fost concediat! 

— Fii serios, a spus Zola. 

— Ba nu, e de la Everett Boling, regret, M. Everett Boling, un 
dobitoc care e partener coordonator la Ness Skelton. l-auziţi 
aici! Spune așa: „Dragă domnule Frazier, firma noastră a 
anunţat fuzionarea cu casa de avocatură londoneză O'Mara and 
Smith. Aceasta reprezintă o oportunitate interesantă pentru 
Ness Skelton care vizează să se dezvolte și să-și servească 
clienţii cât mai bine. Din păcate, fuzionarea impune o 
restructurare a personalului nostru. Cu regret, vă informez că 
funcţia de asociat vă este revocată. Vă dorim succes în 
strădaniile dumneavoastră. Cu sinceritate, M. Everett Boling”. 

— Îmi place momentul ales, a spus Todd. 

— Deci m-au concediat înainte de a începe să lucrez la ei. Vă 
vine să credeţi așa ceva? 

— Îmi pare rău, Mark, a zis Zola. 

— Da, și mie, a adăugat Todd. Imi pare rău, amice! 


— Şi nici măcar n-au avut curajul să mi-o spună în faţă, a 
oftat Mark. Dat afară printr-un e-mail nenorocit. 

— Chiar te surprinde asta, Mark? l-a întrebat Todd. 

— Bineînţeles că sunt surprins. De ce n-aș fi? 

— Pentru că acolo e doar o adunătură de lobbyști jalnici, care 
ti-au făcut o ofertă de doi bani ce nu prevedea vreun salariu și 
nici ceva care să aibă legătură cu trecerea examenului pentru 
admiterea în barou. Singur ai spus - și încă de multe ori, aș 
putea adăuga - că nu ai încredere în nimeni de acolo șicănute 
simţi în largul tău în acel loc. Sunt o gașcă de nemernici, tu ai 
spus-o, nu eu. 

Mark a inspirat adânc, apoi a lăsat jos telefonul, și-a golit 
doza, a mototolit cutia și a aruncat-o pe podea. A deschis 
imediat o altă doză și a luato gură. 

— Mai dă-mi una și mie, a spus Todd după ce a golit-o pe a 
lui. Noroc! Bun venit în lumea șomerilor! a zis el apoi ridicându- 
și băutura în aer. 

— Noroc! a spus Mark în timp ce ciocneau dozele. 

După alţi doi kilometri, Mark a zis: 

— Oricum nu voiam să lucrez acolo. 

— Așa te vreau, băiete, i-a răspuns Todd. 

Zola a continuat să îl privească în oglinda retrovizoare. 

— Te-ai fi simţit cumplit acolo, a zis Todd. Toţi sunt niște 
nenorociţi, niște cretini care urăsc ceea ce fac. Chiar tu ai spus- 
O. 

— Ştiu, știu... Dar aș vrea să-l sun pe Randall, supervizorul 
meu, doar ca să-l aud cum se bâlbâie și pufnește. 

— Îți garantez că n-o să-ţi răspundă. Facem pariu? 

— O să pierzi. 

— Nu face asta, a spus Zola. Nu consuma bateria telefonului 
degeaba. 

— Din anumite motive, și bateria mea s-a cam golit zilele 
astea, a spus Mark. Nefericitul meu frate mai mic e pe cale să 
ajungă în închisoare, lucru care i se pare nedrept, dar mie îmi 
pare foarte rău pentru mama. Apoi Gordy pierde pariul cu viaţa. 
lar acum, suntem mitraliaţi toţi trei pentru sinuciderea lui. 
Familia Zolei se trezește săltată și azvârlită într-o închisoare, 
așteptând deportarea. După care asta. Într-un fel sau altul, ar 
trebui să le lăsăm pe toate deoparte și să ne grăbim să ajungem 
la facultate pentru ultimul semestru, care va fi urmat de două 


săptămâni de iad în care trebuie să învăţăm pentru examenul 
de barou, ca să reușim să facem ceva pentru a câștiga bani și 
pentru a începe plata datoriilor, ceea ce, de fapt, e mai mult 
decât imposibil, din câte se pare, și pe moment de nerealizat. 
Da, dragă Zola, sunt la capătul puterilor. Tu, nu? 

— Sunt mai mult decât extenuată. 

— Așa suntem toţi trei, a intervenit Todd. 

Au încetinit în timp ce treceau prin orășelul Boyce. Când 
acesta a rămas în urmă, Mark a întrebat: 

— Voi chiar aveţi de gând să mergeţi la cursuri de luni? Eu 
unul, nu. 

— Cred că-i a doua sau a treia oară când spui asta, a 
constatat Zola. Dacă nu mergi la cursuri, ce planuri ai? 

— Niciunul. Voi trăi de pe o zi pe alta. 

— De acord, dar ce-o să faci când facultatea o să te cheme? l- 
a întrebat Todd. 

— N-o să răspund la apeluri. 

— Bun, dar după aceea te vor trece pe statut de inactiv și îi 
vor înștiinţa pe rechinii care ţi-au acordat împrumuturi, iar ei vor 
simţi mirosul de sânge. 

— Dar dacă nu vor putea să mă găsească? Dacă-mi schimb 
numărul de telefon și mă mut în altă parte? E ușor să te pierzi 
într-un oraș cu două milioane de locuitori. 

— Te-ascult, a spus Todd. Bun, începi să te ascunzi. Dar ce 
faci cu munca și venitul, precum și cu celelalte mici provocări? 

— M-am gândit și la asta, a spus Mark, luând o gură serioasă 
de bere. Poate o să servesc în vreun bar, pe bani peşin, 
bineînţeles. Poate mă fac chelner. Ori poate devin specialist în 
probleme de conducere sub influenţa alcoolului, ca jigodia peste 
care am dat vinerea trecută la închisoarea municipală. Cum îl 
chema? 

— Darrell Cromley, a spus Zola. 

— Pariez că Darrell face 100.000 pe an ocupându-se de 
cazurile de conducere sub influenţa alcoolului. Totul în numerar. 

— Dar tu n-ai licenţă, a spus Zola. 

— Dar noi i-am cerut să ne arate licența? Sigur că nu. A zis 
doar că e avocat. Cartea lui de vizită arăta că e avocat, așa că 
am presupus că era. Putea fi și vânzător de mașini second-hand, 
având a doua slujbă la închisoarea aceea. 

— Dar să apari în tribunal? l-a întrebat Zola. 


— Ai intrat vreodată într-un tribunal? Eu am făcut-o, e ca o 
grădină zoologică. Există sute de tipi ca Darrell Cromley care își 
fac veacul pe acolo, păcălind mici infractori contra unui 
onorariu, intrând și ieșind din sălile de judecată, unde judecătorii 
sunt plictisiţi și pe jumătate adormiţi. lar judecătorii, grefierele și 
toţi ceilalţi din tribunale presupun, ca și noi, că tipii îmbrăcaţi în 
costume ieftine, care se agită pe acolo, sunt cu adevărat 
avocați. La naiba, în orașul ăsta sunt o sută de mii de avocaţi, și 
nimeni nu se întreabă: „Hei, tu chiar ești avocat? Arată-mi 
licenţa!” 

— Cred că berea ţi s-a urcat la cap, a spus Todd. 

Mark i-a zâmbit Zolei prin oglinda retrovizoare. 


13 

Prima zi de cursuri din semestrul de primăvară însemna bani. 
Departamentul Educaţiei a trimis către Foggy Bottom suma de 
22.500 de dolari pentru pregătirea fiecărui student, împreună cu 
încă 10.000 de dolari drept cheltuieli de trai. Facultatea a 
expediat imediat grosul sumei pentru educaţie către Baytrium 
Group, apoi le-a înmânat studenţilor cecuri individuale pentru 
cheltuielile curente. Biroul pentru Ajutor Financiar a fost 
aglomerat toată ziua, căci studenţii dornici de bani așteptau la 
cozi lungi. 

Mark și Todd au chiulit în acea zi, sosind cu puţin înainte de 
ora cinci după-amiaza, când Biroul urma să se închidă. Având 
fiecare câte 20.000 de dolari în buzunar, s-au retras într-un local 
pe care îl descoperiseră în timpul weekendului. Barul Rooster 
era departe, pe Florida Avenue, în secţiunea U-Street a 
Districtului, ferit de clientela de la Foggy Bottom. Ocupa parterul 
unei clădiri cu trei etaje care, deși zugrăvită în roșu, nu prea 
atrăgea atenţia. Șeful lui Todd, un parior căruia toată lumea îi 
spunea Maynard, deţinea atât barul, cât și clădirea, împreună cu 
Old Red Cat și alte două localuri din oraș. Maynard cedase în 
faţa sâcâielilor lui Todd și fusese de acord să transfere o parte 
din serviciile lui. Pe de altă parte, îl angajase pe Mark, acesta 
susținând că are o experienţă bogată în pregătirea 
cocktailurilor. Aveau să servească la bar noaptea și în 
weekenduri, așa că, având noi slujbe de zi, viitorul lor financiar 
părea mult mai luminos. Desigur, marile lor datorii rămâneau pe 
tapet, dar ei nu aveau de gând să le achite. 

Barul Rooster avea aspectul unui local vechi de cartier. 
Majoritatea clienţilor regulaţi erau lucrători guvernamentali care 
locuiau în zonă ori care se opreau acolo în fiecare după-amiază 
ca să bea câteva tării, îndreptându-se spre casă după ce traficul 
se mai rarefia. Pentru unii, perioada asta dura câteva ore. 
Tejgheaua lată a barului, sub formă de semilună, era din lemn 
de mahon lustruit și din alamă, iar în jurul orei cinci după- 
amiaza era înţesată de două sau trei rânduri de birocraţi de 
nivel mediu, plini de importanţă, care sorbeau fericiţi din pahare 
și se uitau la Fox News. Bucătăria localului oferea mâncăruri 
simple și decente, la preţuri acceptabile. 


Într-un colţ, având în faţă aripioare de pui şi bere nefiltrată, 
Mark și Todd și-au petrecut câteva ore plănuindu-și următoarele 
manevre. 

Au decis mai întâi să chiulească de la cursuri și au căutat pe 
internet un  falsificator respectabil care să le asigure noi 
identități. Au găsit unul în Bathesda, într-un magazin dintr-un 
garaj, unde un „consultant de securitate” le-a tipărit două 
permise de conducere perfecte pentru fiecare: valabile în D.C. și 
în Delaware, pe numele de Mark Upshaw și Mark Finley, fost 
Mark Frazier; și valabile în D.C. pentru D.C. și Maryland, pe 
numele de Todd McCain, fost Todd Lucero. Costul a fost de 200 
de dolari pentru fiecare set, iar falsificatorul le-a oferit și 
pașapoarte perfecte pentru 500 de dolari. Pentru moment însă, 
au refuzat. Pașapoartele lor adevărate erau încă valabile și nu 
aveau intenţia de a părăsi ţara. 

Având nume noi, și-au cumpărat telefoane cu cartele prepaid. 
Le-au păstrat pe cele vechi pentru a vedea cine îi mai căuta. Au 
părăsit apoi magazinul de telefoane și au mers la o tipografie 
rapidă, unde au comandat obiecte de papetărie și cărţi de vizită 
pentru noua lor firmă, Upshaw, Parker & Lane, avocaţi. Mark 
Upshaw și Todd Lane. Nume noi, numere noi de telefon, un nou 
viitor. Adresa lor era 1504 Florida Avenue, aceeași ca a Barului 
Rooster. 

Au tras chiulul și miercuri și, în timp ce restul locatarilor de la 
Coop erau la cursuri - astfel că nu îi putea vedea nimeni și-au 
strâns hainele, cele câteva cărți și cele câteva oale, cratiţe și 
farfurii, apoi au fugit din clădire fără să anunţe pe nimeni. 
Chiriile pe luna ianuarie erau neplătite și se așteptau să fie dați 
în judecată de proprietar, căruia avea să îi fie extrem de greu să 
îi găsească. S-au mutat într-un apartament mizerabil de trei 
camere de la ultimul etaj aflat deasupra Barului Rooster, o 
adevărată cocină, folosită ca depozit încă de pe vremea lui 
FDR??. Nu se înţeleseseră cu Maynard privind plata chiriei, iar ei 
fluturaseră ideea de a munci pentru chirie, totul rămânând 
astfel neînregistrat în scripte. Lui Maynard îi  plăcuse 
propunerea. 

Ideea de a locui acolo nu era defel plăcută, dar nici aceea de 
a plăti mai mult sau de a fi urmăriţi de recuperatorii de 
împrumuturi nu era. Dacă șederea vreme de câteva luni într-o 


12 Franklin Delano Roosevelt (1882-1945), fost președinte al SUA (n.tr.) 


cocină îi ţinea pe recuperatori departe de ei, atunci Mark și Todd 
chiar puteau rezista. Au cumpărat totuși două paturi, o canapea, 
câteva scaune, o măsuţă de bucătărie cu scaune și alte câteva 
nimicuri de la un magazin de mobilă second-hand, aflat aproape 
de un adăpost pentru oamenii străzii. 

Au hotărât să nu se mai bărbierească și să își lase barbă. Ca 
adevărații studenţi la Drept, se bărbiereau oricum rareori. Era 
de așteptat să aibă un aspect neîngrijit. lar acum, barba le 
asigura o acoperire suplimentară. 

Miercuri după-amiază s-au aventurat pentru prima oară în 
zona numită Careul Judiciar, care găzduia diferite tribunale ce se 
ocupau de chestiunile legale ale Districtului. Punctul central era 
Tribunalul Districtual, un edificiu masiv din beton, construit în 
stilul anilor '70, unde erau judecaţi cei acuzaţi de tot soiul de 
activităţi infracţionale. Jungla sa de săli de judecată se întindea 
pe șase etaje. Holurile erau înţesate de avocaţi care intrau și 
ieșeau din sălile de audiere și de acuzaţi liberi pe cauţiune, care 
umblau de colo până colo alături de membrii familiilor lor. 
Tribunalul era deschis pentru public; intrarea era liberă și fără 
probleme, după verificarea obligatorie cu detectoare de metal și 
scanările corporale. Au urmărit câteva procese cu juraţi în 
desfășurare. Au asistat la prime înfățișări, în care cei reţinuţi, 
îmbrăcaţi în salopete de închisoare, erau aduși în faţa 
judecătorilor pentru întocmirea rapidă a documentelor, iar apoi 
erau duși înapoi în celule. Au urmărit audieri ale unor moţiuni, în 
care procurorii și avocaţii apărării se gâlceveau. Au studiat 
listele cu procese și au strâns cât de multe informaţii au putut. 
Au cutreierat holurile, uitându-se cu atenţie la avocaţii care 
stăteau la discuţii cu membrii familiilor înspăimântate. Nu au 
auzit niciodată vreo persoană întrebând un avocat dacă avea 
sau nu licenţă de practică. Și nici nu au văzut pe cineva pe care 
să îl recunoască. 

In acea noapte au lucrat până la ora zece, servindu-le băuturi 
și mâncare clienţilor de la Barul Rooster, apoi s-au retras în 
apartamentul lor mizer de la etaj, unde și-au petrecut ore bune 
navigând pe internet prin labirintul sistemului judiciar al 
Washingtonului. 

Dreptul penal reprezenta viitorul lor, în primul rând fiindcă 
onorariile puteau fi plătite în numerar, iar clienţii nu aveau 
niciun interes să treacă pe la biroul lor pentru consultaţii. Astfel 


de discuţii aveau să se poarte fie la închisoare, fie în tribunal, 
așa cum proceda și Darrell Cromley. 

Joi au chiulit din nou de la cursuri și au deschis conturi noi. În 
zona metropolitană a orașului existau șase filiale ale Swift Bank. 
Mark s-a dus la cea din apropierea Gării Union și a depus 500 de 
dolari pe numele de Mark Upshaw. Todd Lane a făcut același 
lucru la o filială de pe Rhode Island Avenue. Împreună, au vizitat 
o altă filială Swift Bank de pe Pennsylvania Avenue și au deschis 
un cont de cheltuieli pentru o firmă de avocatură, cu un număr 
fals de identificare a contribuabilului. Joi după-amiază au revenit 
la tribunal, ca să studieze circul de acolo. 

Au chiulit și vineri și au încetat să se mai gândească la Foggy 
Bottom. Dacă era posibil, n-aveau să mai revadă acel loc, iar 
ideea în sine era entuziasmantă. 

Citaţia lui Gordy pentru conducere sub influenţa băuturilor 
alcoolice le cerea să se prezinte la sala 117 din Tribunalul 
Districtual vineri după-amiază la ora unu. La 12:45, Mark și Todd 
au sosit în fața tribunalului și s-au străduit să pară cât mai 
agitaţi posibil. Mulțimea începuse să se strângă. Mark a ridicat 
citaţia, lăsând impresia că avea nevoie de ajutor. Amândoi 
purtau blugi și ghete de drumeţie și arătau destul de neîngrijit. 
Mark avea pe cap o șapcă inscripționată „John Deere”. Curând, 
a apărut un tip cu o geantă diplomat în mână, care i-a ochit 
imediat. S-a apropiat de ei și i s-a adresat lui Mark: 

— Aţi venit aici pentru conducere sub influenţa alcoolului? 

— Da, domnule, i-a răspuns Mark. Ești avocat? 

— Da. Ai avocat? 

— Nu, domnule. 

— Pot vedea citația? 

Mark i-a întins-o și, în timp ce o citea, avocatul s-a încruntat. 
Apoi a scos o carte de vizită pe care i-a dat-o lui Mark. Preston 
Kline, avocat. 

— Ai nevoie de avocat pentru asta, a spus Kline. Onorariul 
meu e de 1.000 de dolari, numerar. 

— Chiar atât de mult? a întrebat Mark șocat. 

Apoi Todd a apărut alături de el și a spus: 

— Sunt prietenul lui. 

— Fiule, e un chilipir, a spus Kline. Te scutesc de cheltuieli 
uriașe. Dacă ești găsit vinovat, îţi pierzi permisul de conducere 


pentru un an, dar înainte de asta o să stai ceva timp în 
închisoare. Totuși, s-ar putea să te salvez. 

Kline nu era la fel de mieros ca Darrell Cromley, dar în acele 
momente nici nu conta asta. 

— Am 400, numerar, a spus Mark. Pot plăti restul mai târziu. 

— Bine, dar trebuie să mi-i dai înainte de data procesului, a 
spus Kline. 

— Care e data? 

— Uite, mergem și discutăm cu judecătorul, îl cheamă Cantu. 
E un tip foarte sever. O să vorbesc eu, iar tu să nu scoţi nicio 
vorbă decât dacă-ţi spun eu. Cantu va urma procedurile, toate 
chestiile de rutină, iar tu o să pledezi nevinovat. El va stabili 
data audierii peste vreo lună sau cam așa ceva, iar asta îmi va 
lăsa timp să-mi fac treaba. Presupun că de fapt ai avut o 
alcoolemie de 0,11? 

— Da, domnule. 

— Ai banii la tine? 

Mark a băgat mâna într-un buzunar și a scos banii. l-a întins 
patru bancnote de 100 de dolari, iar Kline le-a înșfăcat. 

— Să mergem înăuntru și să facem hârtiile! 

— Pot veni și eu? a întrebat Todd. 

— Sigur, menajeria e deschisă pentru public. 

Ajunși înăuntru, câţiva avocaţi se foiau de colo colo dincolo de 
bară, iar vreo doisprezece spectatori îi urmăreau. Kline le-a spus 
să se așeze în primul șir de bănci și a scos câteva hârtii din 
geanta ponosită. 

— Ăsta-i un contract pentru servicii de avocatură între tine și 
mine, a spus el făcând semn către hârtie. A scris suma de 1.000 
de dolari, apoi a adăugat: Reprezintă și o notă promisorie 
privind plata restului de bani. Citește-l, completează cu numele 
și adresa ta, și apoi semnează în partea de jos. 

Mark și-a scos pixul și a scris numele lui Gordon Tanner și 
vechea sa adresă. El și Todd se bizuiau pe norocul de a nu 
recunoaște nimeni numele lui Gordy, apărut la știrile referitoare 
la sinuciderea lui. Aveau îndoieli serioase că cineva din uriașul 
sistem judecătoresc scosese numele lui Gordy din registrul de 
procese pentru conducere sub influenţa alcoolului. Dacă se 
întâmpla asta, iar Mark avea să fie luat la întrebări, plănuiau să 
plece ori pur și simplu să fugă. 


Mark a citit contractul, încercând să memoreze cât mai mult 
text posibil. Apoi i l-a înapoiat lui Kline și a întrebat: 

— Ai multe cazuri de acest fel? 

— Tot timpul, i-a răspuns Kline cu un aer satisfăcut, de parcă 
ar fi fost un avocat de marcă. 

— Ascultă, fratele meu s-a încăierat la un meci al celor de la 
Caps și e acuzat de agresiune. Te ocupi și de așa ceva? l-a 
întrebat Todd. 

— Sigur. Violenţă simplă sau atac deosebit de grav? 

— Cred că simplă. Cât ceri pentru așa ceva? 

— O mie de dolari dacă există obiecţii. Dacă ajunge să fie 
judecat, atunci costă mult mai mult. 

— Poţi să-l salvezi de închisoare? 

— Sigur, nicio problemă. Dacă declară că a tulburat liniștea 
publică, poate scăpa. Mai târziu, pot să-i scot acuzaţia din 
cazier, dar pentru încă 1.000. Asta dacă nu are deja cazier. 

— Mulţumesc, o să-i spun. 

La ora unu, judecătorul Cantu și-a ocupat locul și toată lumea 
din sală s-a ridicat. Cei acuzaţi de conducere sub influenţa 
băuturilor alcoolice au început să defileze unul după altul când 
numele le era anunţat de un grefier. Doar jumătate dintre ei 
aveau avocaţi. Fiecăruia i se cerea să declare dacă era vinovat 
sau nevinovat. Un procuror le dădea câteva hârtii celor care își 
recunoșteau vinovăția, apoi erau invitaţi să meargă într-un colţ 
ca să le completeze. Celor care pledau „nevinovat” li se 
stabileau date de revenire în instanţă în luna februarie. 

Mark și Todd au urmărit fiecare mișcare și au ascultat cu 
atenţie fiecare cuvânt. Urmau să intre în afaceri similare destul 
de curând. 

Când Gordon Tanner a fost chemat la bară, Kline i-a spus lui 
Mark: 

— Scoate-ţi șapca! 

L-a condus apoi spre bancă și amândoi au ridicat privirea spre 
judecător. 

— Bună, domnule Kline, a spus judecătorul Cantu. 

Il urmăriseră lucrând vreme de douăzeci de minute și omul 
părea un soi de Moș Crăciun, având câte un zâmbet și câte un 
cuvânt amabil pentru fiecare persoană care apărea în faţa lui. 
Deși tribunalul pentru judecarea infracţiunilor din trafic era 


socotit cel mai neînsemnat în ierarhie, lui Cantu părea să îi placă 
ce făcea. 

— Prima infracţiune? a întrebat judecătorul Cantu. 

— Da, domnule, a răspuns Kline. 

— Îmi pare rău, i-a spus el lui Mark, uitându-se cu amabilitate 
la el. 

Mark simţea în stomac un nod ce părea cât o bilă de popice, 
așteptându-se dintr-un moment în altul ca vreun procuror 
stagiar să exclame: „Hei, am mai auzit numele ăsta! Credeam 
că Tanner s-a aruncat de pe pod”. Dar nu au apărut astfel de 
surprize. 

— Domnule Tanner, a spus apoi judecătorul Cantu, pot să-ţi 
văd permisul de conducere? 

Mark s-a încruntat și a răspuns: 

— Domnule judecător, mi-am pierdut portofelul. Cu tot cu 
cărţile de credit. 

— Ei bine, nu vei avea nevoie de permis. Presupun că pledezi 
nevinovat. 

— Corect, Onorată Instanță, s-a grăbit să spună Kline. 

Judecătorul a scris ceva pe o hârtie, apoi a continuat: 

— Eşti programat să te prezenţi în instanţă pe 14 februarie. 
Așa o să sărbătorești Ziua Sfântului Valentin. 

A zâmbit de parcă tocmai făcuse o glumă bună. 

Kline a luat câteva hârtii de la un grefier și a spus: 

— Vă mulţumesc, domnule judecător! Ne vedem atunci. 

S-au retras din faţa judecătorului, iar când erau pe punctul să 
iasă din sală, Mark l-a întrebat în șoaptă pe avocat: 

— Am putea să mai rămânem puţin ca să vedem cum merg 
treburile pe aici? 

— Sigur, dacă sunteţi chiar atât de plictisiţi. 

S-au așezat pe o bancă din spatele sălii și Kline a dispărut. 

— Deci așa se rezolvă un caz de conducere sub influența 
băuturilor alcoolice, a șoptit Todd. Nimic mai simplu. 

Pe măsură ce soseau alţi acuzaţi, veneau și mulţi avocaţi. 
Zece minute mai târziu, Kline a revenit cu un alt client, fără 
îndoială cules de pe hol. 

Mark și Todd au urmărit cu atenţie spectacolul vreme de o 
oră, apoi au plecat. Potrivit cărţii de vizită a lui Kline, biroul lui 
se afla pe E Street, nu departe de tribunal. Au parcurs pe jos trei 
intersecţii și au găsit adresa. Era o clădire cu trei etaje care 


gemea de avocaţi. Un avizier aflat lângă ușa principală 
cuprindea o listă cu numele a douăsprezece firme mici de 
avocatură și câţiva avocaţi individuali. Evident, Kline practica 
singur. În timp ce Mark aștepta afară, Todd a pătruns într-un 
spaţiu mic de recepţie, unde o doamnă istovită lucra la un birou 
mare. L-a întâmpinat cu un zâmbet și a întrebat: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— A, sigur, caut un avocat pe nume Preston Kline, a spus 
Todd privind în jur. 

Pe marginea biroului se afla un șir de separatoare cu numele 
unor avocaţi. În dreptul fiecărui nume se găseau mesajele 
telefonice și scrisorile primite. 

— Sunteţi client? l-a întrebat ea. 

— S-ar putea. Mi l-a recomandat cineva, zicându-mi că e bun 
ca avocat de penal. 

— Mda, acum e la tribunal. Pot reține numele și numărul 
dumneavoastră de telefon și vă va suna el. 

— Are biroul aici? 

— Da, la etajul unu. De ce? 

— Aș putea discuta cu partenerul sau cu asistenta lui? Vreau 
să discut cu cineva. 

— Lucrează singur. Eu sunt secretara lui. 

Ezitând, Todd a privit în jur și a spus: 

— În regulă, am numărul lui și o să-l sun. Mulţumesc. 

A plecat înainte de a mai primi vreun răspuns. 

În timp ce se îndepărtau, Todd a spus: 

— Așa cum ne închipuiam. Tipul lucrează pe cont propriu. Are 
o cămăruţă la etajul unu, fără secretară. Fata de la biroul din 
holul de intrare răspunde la telefoane pentru toţi avocaţii de 
acolo. O operaţiune de nimic, e limpede. 

— Îmi place asta, a zis Mark. Tot ce ne mai trebuie e o fată. 


14 

Zola s-a dus luni la un curs, dar totul i s-a părut atât de 
deprimant, încât a chiulit de la celelalte. Cursul, drepturile 
vârstnicilor, era unul opţional și inutil, foarte agreat de studenţii 
din anul trei care se apropiau de linia de final. Ea și Gordy se 
înscriseseră la curs plănuind să îndure pe rând prelegerile și să 
compare notițele la sfârșit, pentru ca la examen să fie răsplătiți 
cu A sau B. Era un curs pentru aproape douăzeci de studenţi, iar 
când locul din dreapta ei a rămas neocupat, nu a putut să nu se 
gândească la Gordy. Acolo ar fi trebuit să stea el. 

Când începuseră să iasă împreună, în luna septembrie a 
anului precedent, fuseseră foarte precauţi. Gordy era un student 
cunoscut de mulţi, având o personalitate impresionantă și 
bucurându-se de multă atenţie. Zola nu era prima fată pe care o 
curtase, dar sigur era prima negresă de care se simţise atras. 
Prietenii lor știau că el avea o iubită acasă, una care era geloasă 
și care venea deseori în D.C. ca să îl verifice. Zola și Gordy 
fuseseră foarte atenţi, dar cu vremea fuseseră observați. lar 
vestea se răspândise. 

Profesorul își începuse prelegerea făcând câteva comentarii 
triste despre tragedia suferită de domnul Tanner, iar Zola se 
alesese cu câteva priviri. Auzise prea puţine din prelegere și 
abia aștepta să plece din clădire, nu înainte însă de a-și lua 
cecul de 10.000 de dolari. A depus banii la bancă, s-a înfofolit 
bine și a rătăcit o vreme prin oraș. Când cerul s-a întunecat de 
nori, s-a refugiat în National Portrait Galery și și-a petrecut ceva 
timp acolo. 

In timpul studenţiei, reușise să își găsească slujbe de câteva 
ore la o firmă sau alta. Trăia mai modest decât ceilalţi prieteni 
săraci și, cum nu bea, nu mergea la petreceri și folosea 
transportul în comun, economisise bani. Cei 20.000 de dolari pe 
care îi primea anual ca împrumut din partea statului pentru a 
trăi se dovedeau mai mult decât suficienţi, iar acum, când mai 
avea un semestru de studii, Zola avea 16.000 de dolari într-un 
cont de economii despre care nu știa nimeni. Pentru unii, aceștia 
erau bani de buzunar în D.C., dar în Senegal ar fi reprezentat o 
sumă serioasă. Dacă părinţii și fratele ei erau deportaţi, banii 
aceia puteau deveni cruciali pentru supraviețuirea lor. Mita era 
ceva obișnuit acolo și, deși se cutremura gândindu-se la o 
eventuală călătorie în Senegal - fie că avea să fie reținută, fie că 


avea să i se refuze reintrarea -, știa că într-o bună zi urma să fie 
silită să sară în ajutorul familiei sale cu cât mai mulţi bani 
posibil. De aceea economisise și încercase să nu se gândească 
la împrumuturi. 

Nu avea vești de la părinţi. Folosirea telefoanelor era limitată 
la centrul de detenţie. Tatăl ei era convins că i se va permite să 
o anunţe înainte de a fi trimis înapoi în Senegal, dar în cazul 
deportărilor, regulile păreau să se schimbe de la o zi la alta. 
Zola ţinea să se convingă de faptul că ei erau încă în ţară, căci 
asta îi aducea o oarecare ușurare. Nu știa clar motivul. Ce era 
mai rău, să trăiască prizonieri sau să fie azvârliți pe străzile din 
Dakar? Niciun scenariu nu îi aducea vreo rază de speranţă. Era 
limpede că n-avea să li se permită să revină în casa din Newark. 
Slujbele mizere pe care se chinuiseră să le obţină în ultimii 
douăzeci și șase de ani urmau să fie preluate de alţi lucrători 
fără documente de cetăţenie. Ciclul avea să continue, întrucât 
acele munci trebuiau făcute, iar americanii adevăraţi preferau 
să le atribuie altora. 

Când nu îi simţea lipsa lui Gordy, acuzându-se pentru moartea 
lui, se gândea îngrijorată la familia ei și la soarta sa 
înspăimântătoare. lar dacă reușea cumva să își alunge din minte 
aceste două tragedii, se confrunta cu incertitudinile legate de 
propriul viitor. Pe măsură ce zilele geroase și sumbre de 
ianuarie se scurgeau încet, Zola se prăbușea treptat într-o stare 
de melancolie profundă, lesne de înţeles. 

După zece zile în care practic nu se despărţise de Todd și de 
Mark, simţea nevoia unei oarecare distanţări. Ei îi transmiseseră 
nenumărate SMS-uri ca să afle cum se mai simţea, dar păreau 
ocupați cu treburi mai importante. 

Spre sfârșitul dimineţii de luni, a auzit zgomote venind 
dinspre partea opusă coridorului și a înţeles că membrii familiei 
Tanner luau lucrurile lui Gordy. S-a gândit în treacăt să îi salute 
și să le transmită condoleanţe, însă a renunţat. Domnul Tanner 
și fratele lui Gordy au avut nevoie de o oră ca să ducă toate 
lucrurile la furgoneta închiriată, pe care o parcaseră pe stradă. 
O treabă neplăcută, s-a gândit Zola, în timp ce auzea gâfâielile 
lor prin ușa crăpată. După plecarea lor, a luat cheia pe care o 
avea și a pășit în apartamentul lui Gordy. Mobilierul vechi ce 
făcea parte din dotarea iniţială rămăsese acolo, așa că s-a 
așezat pe canapea și, pe întuneric, a plâns îndelung. 


În două rânduri - în momente foarte nefericite -, ea adormise 
pe canapeaua aceea și îi îngăduise lui Gordy să se aventureze în 
noapte. Sentimentul de vinovăţie o copleșea. 

Miercuri, s-a îmbrăcat pentru a pleca la cursuri și, pe când se 
pregătea să iasă din casă, a sunat-o tatăl ei. Membrii familiei 
sale erau încă în centrul de detenţie și nu fuseseră înștiințaţi în 
legătură cu data deportării. Nimic nu se schimbase de la vizita 
ei. Tatăl ei s-a străduit să pară optimist, ceea ce reprezenta o 
adevărată provocare ţinând seama de circumstanţe. Zola 
încercase să-și descopere rudele din Senegal, pentru a le alerta 
și a le cere ajutorul, dar deocamdată nu reușise. După douăzeci 
și șase de ani, în care părinţii ei nu ţinuseră legătura cu nimeni, 
revenirea acasă într-un mod plăcut părea prea puţin probabilă. 
Și, cum părinţii ei nu aveau habar când aveau să fie trimiși 
acolo, orice aranjament părea imposibil. După cum spusese 
tatăl ei, mai toţi membrii familiei fugiseră din ţară cu mulţi ani în 
urmă. Cei care rămăseseră se confruntau cu propriile probleme 
și nu aveau să fie prea compătimitori. 

Au discutat vreo douăzeci de minute, iar când s-a încheiat 
convorbirea, Zola s-a prăbușit din nou. Prezenţa la cursuri i se 
părea acum ceva cu totul lipsit de importanţă. Se afla acolo ca 
urmare a visului nechibzuit de a deveni avocat și de a lupta 
pentru a-și proteja familia și alţi imigranţi. Acum, totul devenise 
o cauză lipsită de speranţă, un vis spulberat. 

Strânsese o mică bibliotecă de manuale pe tema imigrației și 
a procedurilor legate de aceasta și își petrecuse ore bune pe 
internet citind articole, bloguri și publicaţii guvernamentale. 
Tinea legătura cu câteva grupuri de apărare a drepturilor și cu 
avocaţi care ofereau sprijin juridic. O anumită problemă 
continua să o înspăimânte. ICE, în graba aleatorie a oamenilor 
săi de a ridica și de a deporta, făcuse greșeli. Păstra un fișier cu 
cazuri în care cetățeni americani cu drepturi depline fuseseră 
reţinuţi și trimiși în ţările lor de origine. Cunoștea cel puţin 
douăsprezece cazuri în care cetăţeni ai căror părinţi nu 
avuseseră documente legale fuseseră incluși într-o categorie 
greșită și deportaţi. Și, aproape în fiecare caz, reținerea ilegală 
se petrecuse după ce familia fusese ţinută într-un centru de 
detenţie. 

Singură și vulnerabilă, cu familia reţinută, se temea din nou 
de orice bătaie în ușă. 


Joi, și-a îmbrăcat cele mai bune haine pentru a merge la un 
interviu la Departamentul de Justiţie. Existau câteva posturi de 
începători disponibile, dar acestea erau la mare căutare. Se 
simţea norocoasă fiindcă fusese acceptată să susțină interviul. 
Salariul, de 48.000 de dolari pe an, nu reprezenta ceea ce 
așteptase ea în urmă cu trei ani, dar acele fantazări erau de 
domeniul trecutului. 

Guvernul federal crease un program de reducere a datoriilor 
pentru tinerii avocaţi care acceptau cariere în serviciile publice. 
Potrivit acestui program, studenţii care acceptau să lucreze 
pentru orice ramură guvernamentală federală, locală sau 
statală, sau pentru anumite organizaţii nonprofit, puteau plăti 
doar 10% din salariul anual, vreme de zece ani, urmând să li se 
șteargă restul datoriei. Pentru mulţi studenţi - și mai ales pentru 
cei de la Foggy Bottom - acest lucru era ispititor, mai ales dacă 
ţineau seama de piaţa precară din sectorul privat. Cei mai mulţi 
preferau să lucreze la câte o agenţie care avea legătură cu 
legislația, dar alţii alegeau să predea în școli sau să se înroleze 
în Corpul Păcii. 

Interviul s-a desfășurat în subsolul unei clădiri de birouri de pe 
Wisconsin Avenue, departe de sediul Departamentului de 
Justiţie, aflat în apropierea Casei Albe. Când Zola a ajuns acolo, 
mica sală de așteptare era înțesată de studenţi din anul trei, 
dintre care unii îi erau cunoscuţi de la Foggy Bottom. A primit un 
număr de ordine și a rămas în picioare până când s-a eliberat un 
scaun, iar când era pe punctul să renunţe, i-a fost strigat 
numele. A stat de vorbă un sfert de oră cu un angajat stresat de 
la Departamentul de Justiţie, abia așteptând să plece de acolo. 

Ţinând seama de nesiguranța vieţii ei, zece ani însemnau 
prea mult pentru a se înrola astfel. 


15 

Vineri seara, s-a pregătit să ia cina la Barul Rooster, un local 
de care nu auzise până atunci. După cum o anunţase Todd, el și 
Mark voiau să îi ofere o masă pe cinste. După ce a aruncat o 
privire prin local, și-a dat seama că i se pregătise ceva. Băieţii o 
așteptau într-un separeu din spate, amândoi în costume noi, dar 
nebărbieriţi și pregătindu-se să își lase barbă. Amândoi purtau 
ochelari ciudați: ai lui Mark erau rotunzi, cu rama din baga; Todd 
preferase o pereche cu lentile înguste, fără ramă, în stil 
european. 

Zola s-a așezat în faţa lor și i-a întrebat: 

— În regulă, ce-aţi pus la cale? 

— Ai fost la cursuri săptămâna asta? a întrebat-o Todd. 

— Am încercat. Măcar am făcut efortul ăsta. Pe voi nu v-am 
văzut pe-acolo. 

— E entuziasmant, Zola, a spus Todd. Gata cu facultatea. Nu 
ne mai facem griji legate de examenul de barou. 

— V-ascult, a spus ea. De unde v-aţi ales cu costumele astea? 

Un chelner a luat comanda pentru băuturi: bere pentru ei, o 
apă minerală pentru ea. 

— E noua noastră înfățișare, Zola, a spus Mark. Acum suntem 
avocaţi și trebuie să ne intrăm în rol, deși, în specialitatea 
noastră, nu trebuie să arătăm prea eleganţi. Ştii ceva? Avocaţii 
care se ocupă de cazurile de conducere sub influenţa alcoolului 
ajung rareori pe coperta revistei GQ. 

— Am înţeles. Și cine ar fi atât de disperat încât să vă 
angajeze? 

— Ne-am deschis propria firmă, a spus Todd. Ne-am angajat 
pe noi înșine. Clinica Legal Upshaw, Parker & Lane. 

l-a întins o carte de vizită nouă-nouţă cu numele firmei, 
adresa și numărul de telefon. 

Zola s-a uitat la ea și, după ce a examinat-o, a spus: 

— Cred că glumiţi, nu? 

— Suntem cât se poate de serioși, a spus Mark. Și suntem 
puși pe angajări. 

Zola a inspirat adânc, apoi le-a arătat palmele și a zis: 

— Bine. Nu mai pun alte întrebări. Spuneţi-mi ce se întâmplă, 
altfel plec. 

— Nu pleci nicăieri, a zis Todd. Am renunţat la apartamentele 
noastre, am abandonat facultatea, ne-am schimbat numele și 


am descoperit calea de a câștiga ceva bani. O să ne dăm drept 
avocaţi, vom bântui prin tribunale pentru a obţine onorarii, în 
numerar, bineînţeles, și vom spera să nu fim prinși. 

— N-o să fim prinși, a spus Mark. Există prea mulţi oameni ca 
noi, care fac același lucru. 

— Dar toţi au licenţă de practică, a ripostat ea. 

— De unde știi? Nimeni nu verifică asta. lar clienţii n-au nicio 
idee. Sunt speriaţi de moarte și nici nu le trece prin cap să 
întrebe așa ceva. Așa cum nici noi nu l-am întrebat pe Darrell 
Cromley la închisoare. 

— Dar e ilegal, a spus ea. N-am învăţat prea multe la Foggy 
Bottom, dar știu că practicarea meseriei de avocat fără licenţă e 
împotriva legii. 

— Doar dacă vom fi prinși, a spus Mark. 

— Sigur, există riscul, a adăugat Todd, dar nu atârnă chiar 
atât de greu. Dacă se-ntâmplă ceva, vom dispărea din nou. 

— Şİ credem că putem scoate niște bani - neimpozabili, 
bineînţeles, a spus Mark. 

— Aţi înnebunit. 

— Ba nu. De fapt, suntem foarte deștepţi. Ne ascundem la 
vedere, Zola. Ne ascundem de proprietar. Ne ascundem de 
serviciile de recuperare a împrumuturilor. Ne ascundem de toţi 
cei care ar dori să ne găsească. Și o să câștigăm niște bani 
cinstiți. 

— Şi ce faceţi cu datoriile? 

Mark a sorbit din cana cu bere, apoi s-a șters la gură și s-a 
aplecat mai mult spre ea. 

— Uite ce se va întâmpla cu ele. Cei de la facultate își vor da 
seama într-o bună zi că am abandonat studiile, dar nu vor face 
nimic. Cele mai renumite facultăţi înștiinţează Departamentul 
Educaţiei, iar apoi se ciorovăiesc în legătură cu cât de mult din 
taxele de studii se va rambursa pentru acel semestru. Poţi pune 
rămășag că cei de la Foggy Bottom nu vor să ramburseze niciun 
bănuţ, așa că vor accepta ideea că noi am plecat și vor păstra 
banii. Noi o să rămânem în legătură prin e-mail cu cei care 
asigură serviciile financiare și o să lăsăm impresia că studiem în 
continuare. Absolvirea e în mai și, după cum știi, trebuie să 
convenim asupra unui plan de restituire a datoriei care începe 
șase luni mai târziu. Dacă nu plătim, ne declară rău-platnici. 


— Ştiai că anul trecut au fost un milion de studenţi rău- 
platnici? a adăugat Todd. 

Zola a ridicat din umeri. 

— Așa că avem ceva timp la dispoziţie, a continuat Mark, cam 
nouă sau zece luni până când vom deveni rău-platnici. Până 
atunci, o să scoatem bani cu micuța noastră afacere legală și 
astfel o să tot strângem. 

— Dar neplata tot neplată înseamnă, un proces în care nu te 
poţi apăra, a protestat Zola. 

— Doar dacă ne găsesc, a spus Todd. Cea care se ocupă de 
împrumutul meu lucrează la o firmă din Philadelphia. A lui Mark 
e în New Jersey. A ta unde e? Că nu-mi mai amintesc. 

— Chevy Chase. 

— În fine, ceva mai aproape, dar tot ești în siguranţă. Ideea e 
că nu ne pot găsi fiindcă avem alte nume și alte adrese. Vor 
apela la vreo firmă de avocatură de doi bani, fără îndoială una 
deţinută de Hinds Rackley, și ne vor da în judecată. Mare 
scofală! Dau studenţi în judecată pe bandă rulantă, dar 
procesele n-au nicio valoare! 

— Dar posibilităţile de credit sunt compromise definitiv. 

— Care credite? Sunt oricum la pământ, fiindcă nu putem plăti 
împrumuturile. Chiar dacă ne-am găsi locuri de muncă pe bune, 
n-avem nicio șansă să ne achităm datoriile. 

Când a apărut un chelner, Mark a comandat un platou cu 
nachos. După plecarea acestuia a spus: 

— Asta-i masa fastuoasă! 

— Cu complimente din partea firmei, a spus Todd zâmbind. 

Zola continua să ţină în mână cartea de vizită. S-a uitat încă o 
dată la ea, apoi a întrebat: 

— De unde-au apărut numele astea? 

— Din cartea de telefon, i-a răspuns Mark. Nume obișnuite, 
simple. Eu sunt Mark Upshaw și am documente pentru a dovedi 
asta. El e Todd Lane, un alt avocat oarecare al străzii. 

— Şi cine-i Parker? 

— Tu, a spus Todd. Zola Parker. Ne-am gândit că mica noastră 
firmă are nevoie de puţină diversitate, de aceea te-am pus ca 
partener mijlociu. Toţi suntem egali, înţelegi? Trei parteneri 
egali. i 

— Trei escroci egali, a spus ea. Imi pare rău, dar asta-i o 
nebunie! 


— Adevărat. Dar și mai nebunească e ideea de a continua 
studiile la Foggy Bottom, de a absolvi în mai, fără slujbe, pentru 
ca apoi să tocim pentru examenul de barou. Asta-i situaţia, Zola, 
nu ești pregătită emoţional pentru așa ceva. Nici noi, de aceea 
am hotărât deja asta. 

— Dar aproape am terminat facultatea, a spus ea. 

— Şi ce dacă? a zis Mark. Termini cu o diplomă care n-are 
nicio valoare. Încă un petic de hârtie din bunăvoința lui Hinds 
Rackley și a fabricii lui de diplome. Am fost trași pe sfoară, Zola, 
într-o escrocherie de proporţii colosale. Gordy avea dreptate. Nu 
te poţi lăsa dus de curentul ăsta și să speri într-un miracol. Cel 
puţin, noi ripostăm. 

— Nu ripostaţi deloc. Nu faceţi decât să îi stoarceţi de bani pe 
contribuabili. 

— Contribuabilii sunt duși de nas de Congres și de 
Departamentul Educaţiei, a spus Todd. Şi, bineînţeles, de 
Rackley, care a făcut deja bani pe spinarea noastră. 

— Dar noi am acceptat împrumuturile. Nu ne-a silit nimeni. 

— Da, dar banii ni s-au împrumutat sub un fals pretext, a 
adăugat Mark. Când am început facultatea, chiar credeai că o să 
te trezești acum cu un munte de datorii și fără slujbă? Nu. La 
naiba! Imaginea pe care ne-au prezentat-o atunci era mult mai 
roz. Luaţi banii, obţineţi diploma, treceţi examenul de barou și 
începeţi să lucraţi, având o profesie măreaţă care vă va ajuta 
enorm să achitaţi totul. 

Chelnerul le-a adus încă un rând de băuturi. Au rămas în 
tăcere o vreme, cât timp au sorbit din pahare, cu privirile spre 
masă. 

Apoi Zola a spus încet: 

— Mi se pare cumplit de riscant. 

Mark și Todd au încuviinţat. 

— Da, există riscuri, a spus Mark, dar nu le socotim chiar atât 
de mari. Primul ar fi să fim prinși practicând avocatura fără 
licență, dar asta nu-i mare brânză. O dojană, o mică amenda și 
mergem mai departe. 

— Am studiat cazurile și practica neautorizată nu este 
neobișnuită, a adăugat Todd. Se mai întâmplă și, apropo, 
cazurile sunt fascinante, nimeni n-a ajuns la închisoare. 

— Şi asta ar trebui să vă linișteascăâ? 


— Așa cred. Ascultă, Zola, conform planului nostru, dacă 
cineva devine bănuitor și ne toarnă - și să zicem că apare 
Consiliul Baroului din D.C. cu o sumedenie de întrebări -, 
dispărem pur și simplu din nou. 

— Și asta vă linişteşte mai mult? 

Mark a ignorat întrebarea, apoi a spus: 

— Al doilea risc este să nu ne achităm împrumuturile, iar asta 
va strica vieţile noastre și așa vai de ele! 

Chelnerul le-a adus tava cu nachos și fiecare a luat câte o 
gură. După cea de-a doua, Zola a dus la ochi un șerveţel din 
hârtie și cei doi și-au dat seama că plângea. 

— Ascultaţi-mă, băieţi, a spus ea, nu mai pot rămâne în 
apartamentul acela. De fiecare dată când mă uit la ușa lui 
Gordy, sunt gata să mă prăbușesc. Marţi, membrii familiei lui i- 
au luat lucrurile, iar eu mă duc acolo mereu și stau pe întuneric. 
Trebuie să plec, indiferent unde. 

Ei au încuviinţat și au mai luat câte o gură de bere. 

— Şi-ar mai fi ceva, a spus ea. 

A inspirat adânc, și-a șters ochii din nou, apoi le-a povestit 
despre o studentă din Texas care fusese smulsă din dormitorul 
facultăţii în miez de noapte de către agenţii ICE. Fusese trimisă 
în El Salvador, unde se reunise cu familia ei, muncitori fără 
documente care fuseseră deportaţi cu o lună înainte. Problema 
era că studenta se născuse în Statele Unite și avea cetăţenie 
americană. Apelurile ei și toate documentele personale încă 
zăceau undeva în labirintul birocratic. 

Zola le-a spus că descoperise vreo douăsprezece cazuri de 
cetățeni americani ridicaţi în cursul raidurilor ICE și deportaţi, 
fiecare arestare  petrecându-se după reținerea membrilor 
familiilor lor. De aceea trăia cu frică, iar acest lucru o afecta 
profund. 

Mark și Todd au ascultat-o cu compasiune, iar când a încheiat 
și a încetat să mai plângă, Mark a spus: 

— Păi, noi ne-am găsit o ascunzătoare grozavă și e loc și 
pentru tine acolo. 

— Unde? a întrebat ea. 

— La etaj. Impărţim o cocioabă de la etajul trei și, trebuie să 
adaug, nu avem lift. Mai sunt două camere imediat dedesubt. 
Maynard spune că putem sta acolo contra unei chirii rezonabile. 

— Cine-i Maynard? 


— Șeful nostru, a spus Mark. Proprietarul clădirii. 

— Nu e prea frumos, a adăugat Todd. Dar te vei bucura de 
intimitate într-un fel. 

— Nu stau în același apartament cu voi, băieţi! 

— Nu, nici vorbă. Noi o să locuim la etajul trei, iar tu, la doi. 

— Are bucătărie? 

— Nu tocmai, dar nu va fi nevoie să gătim. 

— Dar baie? 

— Asta ar putea fi o problemă, a spus Todd. Singura baie e la 
etajul trei, dar putem rezolva cumva. Zola, nu e ideal, dar 
încercăm să ne descurcăm. Putem rezista câteva luni acolo și 
vedem cum decurg lucrurile. 

— E ascunzișul perfect, a spus Mark. Gândește-te la Anne 
Frank, ascunzându-se de naziști, doar că situaţia nu e la fel de 
urâtă, înţelegi? 

— Şi asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? 

— Cred că n-am putut găsi o comparaţie mai fericită. 

— Şi ce e cu acest Maynard? a întrebat ea apoi. Cât de multe 
știe despre noi? 

— Lucrez pentru el de trei ani, a spus Todd, și e un tip de 
treabă. E puţin ticălos și el, mare parior și așa mai departe, dar 
n-are habar cu ce ne ocupăm de fapt. Crede că încă suntem 
studenţi, dar de fapt îl doare-n cot. Negociem cu el, oferindu-ne 
să servim la bar contra chiriei. O să-l dăm pe brazdă. 

— Eu una nu mă văd rezolvând cazuri de conducere sub 
influenţa alcoolului ca tipul acela, Cromley, a spus ea. 

— Bineînţeles că nu, Zola, a zis Mark. Deocamdată, din câte ai 
observat, toţi șmecherii de acolo sunt mai toţi albi. N-ai avea ce 
căuta acolo, fiindcă, în primul rând, ai atrage atenţia. 

— Și-atunci, care-i specialitatea mea? 

— Secretară, a spus Todd. 

— Nu-mi place cum sună asta. Și unde-i biroul? 

— În apartamentul tău. E noul sediu al firmei Upshaw, Parker 
& Lane. UPL. Prescurtare pentru Unauthorized Practice of Law. 

— Isteaţă alegere! 

— Așa am socotit și noi. Credem că ai avea talent în domeniul 
legii privind vătămările corporale, ceea ce, după cum știm 
datorită superbei noastre educaţii, e cea mai bănoasă parte a 
legii străzii. 

Mark a preluat de îndată ideea și a continuat. 


— Te vedem lucrând în sălile de urgenţă ale spitalelor, 
căutând reclamanţi care au suferit tot felul de vătămări. În 
orașul ăsta, majoritatea sunt negri, așa că te poți lipi mai ușor 
de ei. Te vor crede și vor dori să te angajeze. 

— Dar nu știu nimic despre legea vătămărilor personale, a 
spus ea. 

— Ba știi. Ai văzut o mie de reclame la televizor, cu toţi acei 
găinari care se milogesc pentru a avea cazuri. Nu sunt oamenii 
cei mai deștepţi din lume, așa că-ţi închipui că activitatea asta 
nu e cine știe ce. 

— Mulţumesc. 

— Și-ţi trebuie doar vreo două cazuri de accidente rutiere ca 
să faci ceva bani, Zola, a adăugat Todd. La Red Old Cat, am 
cunoscut un avocat care crăpa de foame - până când a alunecat 
pe gheaţă și a căzut. Cât a stat pe patul de spital, în salonul lui a 
fost adus un tip care avusese o coliziune cu motocicleta și 
fusese rănit. Un an mai târziu, avocatul a soluționat cazul printr- 
o înţelegere și a obţinut aproape un milion, din care o treime a 
ajuns în buzunarul lui. 

— Chiar așa? a zis Zola. 

— Da. Și vor exista mereu oameni vătămaţi, care ajung 
întotdeauna la spital. Acolo îi aștepți tu. 

— O să meargă, Zola, o să meargă, a spus Mark. Doar noi trei, 
toţi pentru unul și unul pentru toţi. Parteneri egali până la 
sfârșit. 

— Şi care e sfârșitul? Cum se termină jocul ăsta? 

— Miza e supraviețuirea, a spus Todd. O să supravieţuim 
ascunzându-ne și dându-ne drept alţii. O să bântuim pe străzi, 
pentru că nu există cale de întoarcere. 

— Și dacă suntem prinși? 

Mark și Todd au luat câte o înghiţitură de bere gândindu-se ce 
să răspundă. În cele din urmă, Mark a spus: 

— Dacă suntem prinși, ne retragem pur și simplu. Dispărem. 

— O viaţă pe fugă, a spus ea. 

— Și acum fugim, a precizat Todd. Poate nu vrei să recunoști, 
dar asta facem acum. Ducem o viață care nu e sustenabilă, așa 
că nu putem decât să fugim. 

Mark a pocnit din degete, apoi a spus: 


— Uite care-i târgul, Zola. Suntem toţi în aceeași oală, uniţi ca 
hoţii și fideli până la capăt. Trebuie să convenim chiar acum că, 
dacă va fi nevoie, vom pleca împreună. 

— Și unde vom merge? 

— O să ne facem griji când va sosi momentul. 

— Dar la familiile voastre v-aţi gândit? a întrebat ea. Le-aţi 
spus? 

Ei au ezitat, iar tăcerea lor a sugerat răspunsul. 

— Nu, nu i-am spus nimic mamei, a zis Mark, fiindcă are și așa 
destule probleme pe cap. Crede că sunt la cursuri și că abia 
aștept să iau diploma, ca să am o slujbă bună. Cred că o să 
aștept două luni, apoi o s-o mint că îmi iau liber un semestru. Nu 
știu. Găsesc eu o soluţie. 

— Şi tu? l-a întrebat ea pe Todd. 

— Aceeași situaţie. Acum n-am curaj să le spun alor mei. Nici 
nu-mi dau seama care dintre versiuni sună mai nefericit. Pe de o 
parte, am datorii de 200.000 de dolari și n-am găsit nicio slujbă. 
Pe de alta, am abandonat școala și am hotărât să câștig bani 
rezolvând cazuri de conducere sub influenţa alcoolului sub o altă 
identitate. Ca și Mark, o să aștept și mai târziu o să mă gândesc 
la ceva. 

— Dar dacă planul vostru se duce de râpă și daţi de bucluc? 

— Zola, nu se va întâmpla asta, a spus Mark. 

— Aș vrea să vă cred, dar nu-s convinsă că știți despre ce 
vorbiți. 

— Nici noi nu suntem convinși, a recunoscut Todd. Dar am 
luat hotărârea și n-avem cum să mai dăm înapoi. Problema este 
dacă mergi alături de noi. 

— Îmi cereţi prea mult. Vă așteptați ca eu să renunţ la trei ani 
de facultate. 

— Fii serioasă, Zola! a spus Mark. Ce-a făcut facultatea pentru 
tine? Nimic, doar ţi-a ruinat viața. Noi îţi oferim o scăpare. S-ar 
putea să nu fie cea mai curată ieșire din situaţia asta, dar acum 
e singura soluţie pe care o vedem. 

Zola a luat o gură de nacho și a aruncat o privire în jur. Barul 
era înţesat de tineri trecuţi de treizeci și patruzeci de ani - toţi 
beau și se uitau la meciuri de fotbal și de hochei pe ecranele 
mari. Erau și câteva femei, nu multe, și aproape niciun student. 

— Şi lucraţi amândoi aici? i-a întrebat ea. 


— Da, a spus Todd. E mult mai plăcut decât să stau în sala de 
curs sau să învăţ pentru examenul de barou. 

— Și care sunt condiţiile parteneriatului? 

— Punem laolaltă banii de cheltuială de pe semestrul ăsta, a 
spus Mark. Câte 10.000 fiecare. Asta acoperă cheltuielile de 
început: computere noi, telefoane, ceva aparatură de birou, noi 
identități, niște haine mai ca lumea. 

— Te bagi? a întrebat-o Todd. 

— Lăsaţi-mă să analizez! Dar tot cred că sunteţi nebuni. 

— N-o să te contrazicem. 


16 

În urmă cu treizeci de luni, când Mark Frazier semnase ultimul 
formular de împrumut federal și se aruncase cu capul înainte în 
mlaștina datoriilor studențești, Departamentul Educației 
desemnase pentru el o coordonatoare de credit, o femeie pe 
nume Morgana Nash. Aceasta lucra pentru NowAssist, o 
companie privată din New Jersey angajată de Departamentul 
Educaţiei să se ocupe de împrumuturi, iar alegerea se făcuse 
aleatoriu. Mark nu o văzuse și nici nu avea vreun motiv să facă 
asta. Ca debitor, i se permisese să stabilească modul de 
comunicare, iar el, la fel ca majoritatea studenţilor, preferase să 
discute cât mai puţin cu ea. El și doamna Nash corespondau 
exclusiv prin e-mail. Cândva, ea îi ceruse numărul de mobil, dar 
cum nu i se impusese să îl divulge, nu i-l trimisese. NowAssist 
era una dintre companiile care administrau creditele și era de 
presupus că toate erau monitorizate de Departamentul 
Educaţiei. Cele care obțineau rezultate submediocre primeau 
mai puţine contracte de acest fel ori li se tăia macaroana. 
Potrivit website-ului său, Departamentul poziționase Nowassist 
pe la mijlocul clasamentului. În afară de datoria care îl sufoca, 
Mark nu avea motive să se plângă de doamna Nash sau de 
eforturile făcute de aceasta până în acel moment. După ce 
ascultase comentariile unui grup de studenţi la Drept, Mark își 
dăduse seama că acelea erau companii care administrau prost 
creditele. 

Ultimul e-mail trimis de ea, primit pe vechiul lui cont, suna 
așa: 


Bună, Mark Frazier! Sunt încredinţată că ai petrecut bine 
sărbătorile și că te-ai pregătit serios pentru ultimul 
semestru la Facultatea de Drept. Felicitări pentru că ai 
ajuns atât de departe! Îţi doresc tot norocul din lume în 
aceste ultime luni de studiu. In noiembrie, când am 
comunicat ultima oară, păreai entuziasmat de postul de la 
Ness Skelton, dar încă nu știai sigur care va fi salariul de 
pornire. Aș aprecia dacă m-ai pune la curent cu situaţia 
aceasta. Pe baza salariului, aș dori să încep procesul de 
restructurare a planului de rambursare a creditului. După 
cum știi, legea impune ca planul de rambursare să fie 
semnat la absolvire, iar prima plată va trebui efectuată la 


exact șase luni după aceea. Știu că ești ocupat, dar te rog 
să mă informezi când vei putea. 


Cea mai recentă tranșă, 13 ianuarie 2014 = 32.500 de 
dolari. Total credit plus dobândă: 266 000 de dolari. 


Cu cele mai bune urări, Morgana Nash, reprezentant 
sector public 


Mark a așteptat două zile, iar sâmbătă dimineaţă i-a răspuns: 


Stimată doamnă Nash, vă mulţumesc pentru înștiinţare și 
mă bucur să primesc vești de la dumneavoastră. Sper că 
sunteţi bine. În prezent, lucrurile sunt cam în aer la Ness 
Skelton. Firma a fuzionat cu o organizaţie britanică și totul 
pare a fi în mișcare. In realitate, nu am găsit pe nimeni care 
să fie dispus să discute cu mine despre postul meu. Am 
chiar impresia că oferta de slujbă a dispărut în operaţiunile 
de fuziune. E foarte neplăcut. La asta se adaugă faptul că, 
săptămâna trecută, cel mai bun prieten al meu a sărit de 
pe podul Arlington Memorial în râul Potomac (vezi link) și, în 
fine, nu m-am prea gândit la facultate. Lăsaţi-mi puţin timp 
ca să îmi adun gândurile. Ultimul lucru despre care aș vrea 
să discut este rambursarea creditului. Vă mulțumesc pentru 
răbdare. Cu prietenie, Mark 


Todd era prins în capcană de o firmă numită Scholar Support 
Partners, altfel zis SSP. Ori pur și simplu SS, după cum îi 
spuneau Todd și mulţi alţi studenţi. Avea sediul în Philadelphia și 
un istoric jalnic privind administrarea împrumuturilor. Todd 
descoperise cel puţin trei acţiuni în justiţie în toată ţara, prin 
care SSP fusese dată în judecată pentru practici abuzive de 
recuperare a împrumuturilor. Compania fusese prinsă aplicând 
comisioane nefirești la credite și plătise deja amenzi. Cu toate 
acestea, Departamentul Educaţiei continua să o ţină sub aripa 
sa. 

„Consilierul” lui era un șmecher pe nume Rex Wagner, un soi 
de brută căreia Todd i-ar fi tras un pumn în mutră dacă aveau să 
se întâlnească vreodată, lucru care nu avea să se întâmple însă. 
Și-l imagina pe Wagner ghemuit în cubicului său din cine știe ce 


birou obscur dintr-un subsol, fiind probabil gras, mâncând 

chipsuri și având căștile prinse de capul chel, în vreme ce 

hărţuia tineri la telefon și transmitea e-mailuri de doi bani. 
Ultimul trimis de el suna astfel: 


Stimate domnule Lucero, cum te afli pe ultima sută de 
metri înainte de absolvirea ce te așteaptă curând, ar fi 
timpul să vorbim despre rambursare, despre care presupun 
că nu ai niciun chef să discuţi, deoarece, dacă ţin seama de 
ultima noastră corespondenţă de acum o lună, încă nu ţi-ai 
găsit un „post de jurist corespunzător”. Sper că lucrurile s- 
au schimbat între timp. Te rog să mă anunţi în legătură cu 
ultimele eforturi făcute pentru a-ţi găsi o slujbă. Regret, dar 
nu voi putea accepta un plan de rambursare pe baza 
dorinţei tale evidente de a lucra doar ca barman. Să 
discutăm și, cu cât mai curând, cu atât mai bine. 


Cea mai recentă rată: 32.000 de dolari, 13 ianuarie 2014; 
total credit plus dobândă: 195.000 de dolari. 


Cu sinceritate, Rex Wagner, consilier principal în 
probleme de credite 


Todd i-a răspuns într-un târziu: 


Stimate domnule consilier principal în probleme de 
credite Wagner, pot câștiga mai mulţi bani servind la bar 
decât poţi face tu hărţuind studenţii. Am citit despre 
compania ta și despre toate procesele și tacticile abuzive, 
dar eu nu te acuz de niciun abuz deocamdată. Nu sunt rău- 
platnic, ce naiba, nici nu am absolvit facultatea, așa că dă- 
mi pace! Nu, n-am o slujbă adevărată, pentru că nu poţi 
găsi așa ceva, cel puţin nu absolvenţii facultăţilor pe profit 
ca FBLS, care, apropo de asta, ne-a minţit încă de când ne 
gândeam să ne înscriem la ea. Doamne, ce proști am fost! 


Dă-mi un răgaz și voi găsi o soluţie. Todd Lucero 


Wagner i-a răspuns: 


Stimate domnule Lucero, aș dori să păstrez lucrurile pe 
latura pozitivă. Am lucrat cu mulţi studenţi care s-au chinuit 
să își găsească o slujbă și toţi au reușit în cele din urmă. 
Trebuie doar mult curaj și disponibilitatea de a merge să 
baţi pe la uși. D.C. este plin de firme de avocatură și de 
slujbe guvernamentale bine plătite. Sunt convins că îţi vei 
găsi o carieră pe măsură. Ignor faptul că ai folosit cuvinte 
precum „abuz” și „hărţuire”. Toată corespondenţa noastră 
prin e-mail va deveni publică și îţi sugerez să îţi alegi mai 
atent cuvintele. Aș dori să discut cu tine la telefon, dar, 
bineînţeles, nu am numărul tău. 


Cu respect, Rex Wagner, consilier principal în probleme 
de credite 


Todd i-a răspuns: 


Stimate domnule consilier principal în probleme de 
credite SS Wagner, scuze dacă te-am jignit. Nu cred că îţi 
dai seama de stresul pe care îl îndur în acest moment al 
vieţii. Nimic nu a mers conform planului, iar viitorul mi se 
pare cumplit de sumbru. Blestem ziua în care am hotărât să 
urmez Dreptul, mai ales la o facultate precum Foggy 
Bottom. Îţi dai seama că individul de pe Wall Street care 
deţine facultatea scoate anual 20 de milioane din ea? Și că 
e doar una dintre cele opt din portofoliul lui? Fascinant. 
Privind retrospectiv, mai bine cumpăram și eu o facultate 
decât să mă înscriu la ea. 


Nu, nu îţi pot da numărul meu de telefon. Potrivit 
numeroaselor procese intentate SS, cele mai multe abuzuri 
s-au petrecut la telefon, în conversații care nu au fost 
niciodată înregistrate. Să rămânem la e-mail, unde 
contează fiecare cuvânt. 


Rămânem prieteni. Todd Lucero 
Și-au petrecut toată ziua de sâmbătă făcând curăţenie, 


văruind și cărând saci cu gunoaie. „Apartamentul” Zolei avea de 
fapt trei camere: un mic dormitor, o cameră de zi care era și 


birou și un soi de debara ce oferea și alte posibilităţi. L-au 
convins pe Maynard să le permită mutarea unui perete și să 
adauge o ușă. Unul dintre verii lui Maynard era contractor fără 
licenţă și făcea diferite lucrări fără să se sinchisească de 
obţinerea de aprobări, așa că, pentru 1.000 de dolari în 
numerar, a spus că putea înjgheba un mic duș și o toaletă, 
transformând debaraua într-o baie. Todd și Mark se îndoiau că 
Zola avea să fie impresionată de asta, dar, practic, nu prea avea 
de ales. 

Zola încă nu se declarase de acord să se alăture 
parteneriatului, dar asta era doar o chestiune de timp. 

Deși însorită, ziua era friguroasă, iar Zola simţea nevoia să 
respire aer curat. Duminică dimineaţa, devreme, a plecat din 
apartamentul său și s-a dus la mall, unde s-a așezat pe treptele 
de la Lincoln Memorial și a urmărit turiștii. Privind spre 
Monumentul Washington și spre Capitol, aflate în fundal, s-a 
gândit la părinţii și la fratele ei, închiși într-un centru mizer de 
detenție, așteptând să fie deportaţi. Pentru ea, priveliștea era 
maiestuoasă, fiecare monument reprezentând un simbol al 
libertăţii neîngrădite. Pentru ei, singura priveliște era eventual 
aceea a unui gard cu sârmă ghimpată pe coamă. Ca urmare a 
sacrificiilor lor, ei i se oferise darul cetăţeniei, un statut 
permanent pentru care nu depusese niciun efort. Ei munciseră 
ca niște sclavi într-o ţară de care erau mândri, visând că într-o 
bună zi aveau să facă parte din ea. Ce beneficiu putea aduce 
acelei mari naţiuni de imigranţi îndepărtarea lor? Totul era 
absurd și părea injust și crud. 

A încercat cu disperare să îl alunge pe Gordy din gândurile ei. 
Tragedia lui rămăsese în urmă și nu slujea la nimic să stăruie 
asupra ei. Oricum nu ar fi avut niciun viitor împreună, iar ea se 
înșelase gândind altfel. Însă el încă exista în mintea ei și nu 
putea să scape de sentimentul de vinovăţie. 

Trecând pe lângă Reflecting Pool, a încercat să își imagineze 
locul acela în 1963, când aproape 250.000 de oameni se 
strânseseră în faţa lui Martin Luther King”, care vorbise despre 
visul său. Tatăl ei spunea întotdeauna că măreţia Americii 
consta în aceea că fiecare putea să își urmeze visul și că, prin 
muncă și sacrificii, toate se puteau realiza. 


13 Martin Luther King (1929-1968), pastor de culoare, militant pentru 
drepturile civile, asasinat pe 4 aprilie 1968 (n.tr.) 


lar acum, visurile ei deveniseră coșmaruri și se simţea 
deznădăjduită. 

Ajungând la Monumentul Washington, s-a așezat la o coadă 
lungă pentru a ajunge până în vârf, dar curând s-a plictisit de 
așteptare și a plecat. Îi plăcea Muzeul Smithsonian, așa că a 
petrecut câteva ore contemplând istoria Americii. In nicio clipă 
din ziua aceea nu a pierdut timpul gândindu-se la facultate ori la 
căutarea unei „slujbe semnificative”. 

Spre sfârșitul după-amiezii, Todd i-a trimis un SMS, sugerând 
o altă „cină bună”. Ea a refuzat, spunându-i că avea alte planuri. 
A citit un roman, a văzut un film vechi, apoi s-a culcat în jurul 
orei unsprezece. Clădirea de apartamente duduia de muzică și 
de gălăgia provocată de studenţii care veneau și plecau. 
Noaptea de sâmbătă dintr-un mare oraș. În jur de ora unu, o 
ceartă de pe coridor a trezit-o, dar a reușit să adoarmă din nou. 

Dormea profund când cineva a început să bată cu pumnii și 
cu picioarele în ușa apartamentului ei. Pentru imigranţi, mai ales 
pentru cei fără documente legale, regulile de angajare erau bine 
cunoscute. Păstrează-ţi hainele, pantofii și telefonul aproape, nu 
răspunde la ușă, speră și roagă-te să nu fie cei de la ICE. Dacă 
sunt ei, oricum vor sparge ușa, așa că nu ai unde să fugi. Deși 
avea acte în regulă ca orice agent ICE, ea trăia cu teamă, ca și 
cum ar fi fost acolo ilegal. 

A tresărit înspăimântată și și-a îmbrăcat blugii. Loviturile au 
continuat și cineva a strigat cu voce ridicată: „Deschide! 
Imigrația!” S-a furișat până în camera de zi și s-a uitat îngrozită 
la ușă, simțind că inima îi bate ca un ciocan pneumatic. Tinea în 
mână telefonul și se pregătea să îi telefoneze de urgenţă lui 
Mark, de parcă el ar fi putut să apară acolo imediat, la ora două 
dimineaţa, ca să o salveze. Apoi bubuiturile au încetat. Nu a mai 
auzit voci, ci doar foșnete de tălpi pe coridor. Şi-a făcut curaj, 
anticipând că ușa avea să-i fie spartă, dar nu a urmat decât o 
tăcere lungă. Apoi, dinspre capătul coridorului, a auzit răzbătând 
râsete. 

Chiar era vorba de ICE sau era gluma proastă a cuiva? A 
așteptat un timp, încercând să își controleze respiraţia. Pe 
măsură ce minutele se scurgeau, ei îi era tot mai teamă să se 
miște. A rămas pe întuneric și s-a străduit să nu scoată niciun 
zgomot. Era posibil ca oamenii de la ICE să treacă pe acolo ca să 
o ia la întrebări, dar nu la o asemenea oră din noapte. Când 


veneau, cei de la ICE nu glumeau. Nu băteau la ușă, ci 
pătrundeau în casă dacă nu li se deschidea imediat ce strigau 
somația. E 

Indiferent cine făcuse asta, daunele erau grave. Incet, Zola s- 
a întors în dormitor, a îmbrăcat un pulover, s-a încălțat și a mai 
așteptat câteva minute. Când lucrurile s-au liniștit cu totul, a 
descuiat ușa, a aruncat o privire de-a lungul coridorului, fără să 
vadă pe nimeni, apoi a încuiat ușa în urma ei. Având o cheie de 
rezervă de la Gordy, a intrat în apartamentul lui și, fără să 
aprindă luminile, s-a întins pe salteaua lui. 

l-a fost imposibil să mai adoarmă. Nu putea trăi astfel. Dacă 
prietenii ei erau îndeajuns de nebuni încât să înceapă o viaţă 
nouă, avea să riște alături de ei. 


Morgana Nash i-a transmis lui Mark următorul e-mail: 


Stimate Mark, îmi pare rău de prietenul tău. Înţeleg de ce 
ești tulburat. Cu toate acestea, să încercăm să facem uitată 
situaţia de la Ness Skelton și să începem discuţia despre 
eșalonarea rambursării. Toată compasiunea. 

Morgana Nash, reprezentant sector public 


Duminică dimineaţă, Mark a răspuns: 


Stimată doamnă Nash, vă mulţumesc pentru 
sentimentele de compasiune, înseamnă mult pentru mine. 
Se pare că am fost concediat de la Ness Skelton, chiar 
înainte de a fi angajat, ceea ce nu poate decât să mă 
bucure, deoarece era o firmă proastă chiar și într-o zi bună 
și îi disprețuiesc cu adevărat pe cei care lucrează acolo. 
Așadar, sunt din nou fără slujbă, împreună cu toţi colegii 
mei, și chiar nu găsesc tăria emoţională de a începe să caut 
o altă slujbă de nimic. Vă rog să mă păsuliţi, de acord? 

Cu dragoste, Mark 


Luni dimineaţă, la prima oră, doamna Nash i-a răspuns: 
Stimate Mark, îmi pare rău că ești iritat. Eu doar îmi fac 


meseria, iar ea îmi cere să te invit la o discuţie privind 
rambursarea datoriei. Există multe slujbe bune în zona D.C. 


și sunt convinsă că îţi vei găsi una semnificativă. Să mă ţii 
la curent. 
Morgana Nash, reprezentant sector public 


Mark i-a răspuns: 


Stimată doamnă Nash, nu am cu ce să vă ţin la curent. 
Nu există nimic. Urmez un tratament, iar terapeutul meu 
m-a sfătuit ca deocamdată să vă ignor. 

Regret. Mark 


17 

Au așteptat până târziu în dimineaţa de luni, iar când clădirea 
a devenit pustie și studenţii au plecat la cursuri, au cărat cutiile 
cu lucrurile Zolei în noul ei apartament de la etajul doi de 
deasupra Barului Rooster. Chiar dacă n-a fost prea impresionată 
de noua locuinţă, ea și-a păstrat părerea pentru sine. De fapt, și- 
a despachetat hainele și lucrurile cu un zâmbet pe faţă, părând 
încântată de noul ei ascunziș. Când era mică, în Newark, trăise 
într-un loc mult mai restrâns, fără să beneficieze de niciun pic 
de intimitate. Mark și Todd nu aveau habar cât de săracă era 
familia ei în acea vreme. 

Împreună cu o echipă de slovaci foarte harnici - și, 
bineînţeles, imigranţi ilegali -, contractorul s-a străduit să 
transforme debaraua în baie, astfel că partenerii au fost nevoiți 
să caute un alt local pentru a lua prânzul la o oră atât de târzie. 
Cât timp au mâncat câte o salată și au băut ceai rece, Todd a 
prezentat câteva dintre regulile de bază ale firmei. Aveau să 
trăiască într-o lume în care totul se plătea în numerar, fără 
niciun credit. Cărţile de credit lăsau urme. Il convinseseră pe 
Maynard să transforme munca lor în plată pentru chirie. Todd și 
Mark aveau să lucreze fiecare câte douăzeci și cinci de ore pe 
săptămână la bar, fără să se înregistreze asta în conturile 
acestuia. Maynard era dispus să accepte asta drept plată a 
chiriei și să acopere cheltuielile de întreţinere, internetul și 
televiziunea prin cablu, îngăduindu-le să folosească adresa lui 
pentru corespondenţa redusă pe care o anticipau. Omul părea 
să agreeze ideea de a avea trei avocaţi, care erau prieteni, 
ascunși în clădirea lui și lăsa impresia că nu pricepea deosebirea 
dintre o clinică legală și o firmă de avocatură. Maynard punea 
însă puţine întrebări. 

Era o ironie faptul că zelul lor de a evita creditele pornea de la 
ideea că datorau împreună peste 600.000 de dolari, dar aceasta 
le-a scăpat pe moment. 

Aveau să îi facă o nouă vizită dubiosului specialist în 
securitate, ca să cumpere un permis de conducere fals pentru 
Zola, ce avea să fie singurul ei act de identitate. După ce 
devenea Zola Parker, urmau să îi cumpere un telefon, dar le 
păstrau și pe cele vechi, pentru a vedea cine îi mai căuta. Toţi 
aveau să fie daţi în judecată de proprietari, dar procesele 
intentate aveau să fie fără valoare, deoarece Mark Frazier, Todd 


Lucero și Zola Maal nu mai existau și, evident, părăsiseră orașul. 
În cele din urmă, aveau să fie trecuţi pe lista rău-platnicilor de 
către administratorii lor de credite studențești, dar asta urma să 
se întâmple peste luni bune. Nu puteai da în judecată o 
persoană dacă nu o găseai. Aveau să încerce să îi evite pe toți 
prietenii vechi, dar să continue să-și păstreze paginile de 
Facebook, chiar dacă reducând numărul postărilor. Nu 
intenționau să mai ia legătura cu Foggy Bottom și erau siguri că 
absenţa lor n-avea să fie observată de nimeni din administraţia 
facultăţii. 

Câteodată, Zola părea copleșită de acest plan. Era nebunesc 
și destinat eșecului, dar se simțea mai în siguranţă, iar asta era 
prima ei grijă. Cât despre partenerii ei, fie erau excesiv de 
încrezători, fie mimau asta de minune. În sinea ei, știa că băieţii 
nu aveau idee despre ce urmau să facă, dar entuziasmul lor era 
greu de ignorat. În ciuda rezervelor, Zola găsea consolare în 
fidelitatea lor. 

Apoi Mark a devenit serios și a propus să discute despre viaţa 
lor personală. Era important să evite noile prietenii și relaţiile 
amoroase de durată. Nimeni nu trebuia să știe despre planurile 
lor. Parteneriatul dintre ei avea nevoie de un zid înconjurător 
care să nu poată fi străpuns. 

— Glumiţi? i-a întrerupt ea. Abia l-am îngropat pe prietenul 
meu și credeţi că aș vrea să mai intru într-o relaţie cu cineva? 

— Sigur că nu, a spus Mark. Todd și cu mine n-avem pe 
nimeni pe moment și ar fi cel mai bine să fim cu toţii în aceeași 
situaţie. 

— Corect, iar dacă vrei sex, eu și Mark am fi disponibili 
oricând, doar ca să păstrăm lucrurile în cadrul firmei, înţelegi? a 
spus Todd. 

— Nu se va-ntâmpla așa ceva, a zis ea râzând. Vieţile noastre 
sunt suficient de complicate și-așa. 

— Sigur, dar trece asta pe listă, a spus Todd. 

— Asta e deviza ta cea mai bună: „Să ţinem totul în cadrul 
firmei”? 

— Nu știu. N-am mai folosit-o până acum. 

— Ei bine, n-o mai folosi! Nu merge. 

— Glumeam, Zola! 

— Ba nu. Ce s-a întâmplat cu Sharon, fata cu care ieșeai 
semestrul trecut? 


— Asta a devenit istorie. 

— Să convenim ca toate relaţiile noastre să se desfășoare în 
altă parte, bine? a spus Mark. 

— Cum vrei, a răspuns Zola. Ce puncte mai ai pe listă? 

— N-avem nicio listă, a zis Mark. Ai întrebări? 

— Mai mult îndoieli decât întrebări. 

— Te ascultăm, a spus Todd. Asta e marele nostru moment, 
cea mai frumoasă oră. Să spunem lucrurilor pe nume! 

— Bun, mă îndoiesc serios că voi putea face rost de cazuri în 
sălile de urgenţă ale spitalelor. Şi nu cred că știe vreunul dintre 
voi cum se procedează. 

— Ai dreptate, dar putem învăţa, a spus Todd. Trebuie. E o 
chestiune de supravieţuire. 

— O, eu cred că ţi se potrivește asta, Zola, a spus Mark. O 
negresă tânără și frumoasă cu o rochie ucigătoare, probabil 
scurtă, și pantofi cu toc la modă. Eu te-aș angaja într-o clipă 
dacă soția mea ar fi rănită în vreun accident rutier. 

— Singura mea rochie ca lumea e cea pe care am purtat-o la 
înmormântare. 

— O să-ți împrospătezi garderoba, Zola, a adăugat Todd. Nu 
mai suntem studenţi la Drept, ci profesioniști adevăraţi. Haine 
noi pentru toţi. Figurează în bugetul firmei. 

— E singurul lucru promiţător pe care l-am auzit până acum, a 
spus ea. Şi să zicem că ne găsim clienţi și că trebuie să-i primim 
la birou. Ce se-ntâmplă în situaţia asta? 

Era limpede că ei se gândiseră la toate. Fără să ezite, Mark a 
răspuns: 

— Le spunem că birourile noastre sunt în renovare și îi 
întâlnim jos, la bar. 

— Barul Rooster? 

— Sigur. Trataţia e pe cheltuiala firmei cât noi pregătim 
hârtiile, a spus Todd. O să le placă asta. 

— Nu uita, Zola, a zis Mark, majoritatea clienţilor noștri vor fi 
infractori mărunți, care vor plăti în numerar. Îi întâlnim la 
tribunal sau la închisoare, așa că vizita la un birou de avocatură 
e ultimul lucru pe care și-l doresc. 

— Și nu vom purta discuţii cu alţi avocaţi, a precizat Todd. 
Nimic de genul ăsta. 

— Bineînţeles. 


— Dacă o să fim încolţiţi, putem oricând să închiriem pentru 
câteva ore o cameră dintr-un centru de afaceri. Știu unul chiar 
după colţ. 

— Am impresia că v-aţi gândit la toate, băieţi. 

— Ei, nici chiar așa, Zola, a spus Todd. Dar o să găsim soluţii 
pe care să le aplicăm și în același timp o să ne și distrăm puţin. 

— Ce altceva te mai frământă? a întrebat-o Mark. 

— Uitaţi, nu știu cum să ascund asta față de Ronda. Mi-e 
prietenă apropiată și își face griji pentru mine. 

— Şi are cea mai bogată gură din anul nostru, a spus Todd. Să 
nu-i sufli niciun cuvânt! 

— Nu-mi va fi ușor. Nu cred că pot abandona facultatea fără 
ca ea să afle. 

— Ştie de tine și de Gordy? a întrebat-o Mark. 

— Bineînţeles. În primul an a avut o relaţie cu el. 

— Ce i-ai spus? a întrebat Todd. 

— A ţinut morţiș să discute cu mine, așa că seara trecută m- 
am întâlnit cu ea la o gustare. l-am spus că mă chinuiesc și 
deocamdată trag chiulul și că s-ar putea să mă retrag un 
semestru ca să îmi revin. Nu m-a iscodit prea mult, a ţinut să 
discute despre Gordy și ultimele lui zile de viaţă. Consideră că ar 
trebui să merg la un terapeut, cineva care să mă consilieze în 
privinţa stării mele depresive. l-am zic că o să mă gândesc. A 
fost chiar compătimitoare și aveam nevoie de asta. 

— Zola, trebuie să întrerupi legătura cu ea, a spus Mark. Tine- 
o la distanţă, dar cu delicateţe. Trebuie să ne izolăm de colegii 
de facultate. Dacă se află că toţi trei sărim peste ultimul 
semestru, facultatea ar putea începe să pună întrebări. Asta nu 
e mare lucru câtă vreme facultatea nu hotărăște să înștiințeze 
Departamentul Educaţiei. 

— Parcă nu ne îngrijorau datoriile. 

— Adevărat, dar trebuie să amânăm cât mai mult neachitarea 
împrumuturilor. Dacă află că ne-am retras, administratorii de 
credite vor începe să ceară rambursarea. Dacă nu ne găsesc, 
vor preda dosarele noastre unor avocaţi, care vor angaja 
investigatori ca să adulmece. Aș prefera să mă gândesc la asta 
mai târziu. 

— Aș vrea să evităm situaţia asta, a spus Todd. 

— O, cred că vom reuși. 

— Dar n-aveţi idee cum, nu-i așa? a zis ea. 


Mark și Todd au schimbat o privire, dar niciunul nu a spus 
nimic preţ de câteva momente. Apoi telefonul lui Todd a vibrat 
și l-a scos din buzunar. 

— Nu-i ăsta, a spus el, scotocindu-se în alt buzunar. Două 
telefoane, unul vechi și celălalt nou. Unul pentru trecut, altul 
pentru prezent. A citit mesajul, apoi a continuat: E Wilson, care 
zice: „Hei, domnule, ai chiulit și azi. Ce se întâmplă?” 

— S-ar părea că ne va fi mai greu decât ne-am închipuit, a 
remarcat Mark. 


18 

La ora 8:45, oamenii începeau să se strângă agitaţi în mici 
grupuri în holul spaţios din afara sălii de judecată numărul 142 a 
Tribunalului Districtual. O tăbliță de lângă ușă anunţa că acela 
era regatul judecătoarei Fiona Dalrymple, Divizia Infracţiuni 19, 
Curtea pentru Sesiuni Generale, Districtul Columbia. În general, 
cei convocați în ziua aceea la ora respectivă erau o adunătură 
de oameni grosolani proveniţi din cartiere rău famate, 
majoritatea cu pielea neagră sau cafenie, aproape toţi având în 
mână bucata de hârtie prin care erau somaţi să se prezinte 
acolo. Cei mai mulţi stăteau aproape de cineva drag, care 
primise o înştiinţare asemănătoare. Niciunul nu era singur. 
Acuzaţii veniseră însoţiţi de soţi, părinţi sau copii și pe faţa 
fiecăruia se vedea aceeași expresie de disperare și de spaimă. 
Avocaţii care își căutau victime nu sosiseră încă. 

Zola și Todd au ajuns primii, amândoi îmbrăcaţi lejer, și au 
început să îi urmărească pe oameni. S-au rezemat apoi de un 
perete, așteptându-l pe avocatul Upshaw, care a apărut curând, 
purtând un costum elegant și având în mână o geantă diplomat 
veche. După ce acesta li s-a alăturat, s-au grupat la fel ca toţi 
ceilalți, șoptind și părând să aștepte să se întâmple ceva. 

— Imi place tipul de acolo, a spus Todd, făcând semn din cap 
în direcția unui bărbat durduliu de origine hispanică, în jur de 
patruzeci de ani, ţinând o hârtie în mână și având-o alături pe 
soția lui neliniștită. 

— Și mie-mi place, a adăugat Zola amuzată. Ar putea fi primul 
nostru client. 

— Avem de unde alege, a spus Mark în șoaptă. 

— Bine, domnu Barosanu', arată-ne cum se face treaba! 

Mark și-a înghiţit nodul din gât, apoi a arborat un zâmbet fals 
și a zis: 

— Nu-i mare scofală. 

Și a pornit spre perechea respectivă. Când s-a apropiat, soţia 
a coborât ochii de spaimă, iar soţul a făcut ochii mari. 

— Scuze, a spus Mark cu glas scăzut. Sunteţi cumva domnul 
Garcia? I| caut pe Freddy Garda. 

Omul a clătinat din cap, dar nu a spus nimic. Mark s-a uitat 
spre citația pe care omul o ţinea în mâna dreaptă, apoi l-a 
întrebat: 

— Urmează să fii judecat? 


Neroadă întrebare. De ce ar fi lipsit omul de la muncă și ar fi 
așteptat în faţa sălii de judecată? Individul a dat din cap 
aprobator, dar a reușit să păstreze tăcerea. 

— Care e acuzaţia? l-a întrebat Mark. 

Fără să scoată niciun cuvânt, omul i-a întins citaţia, iar Mark a 
citit-o cu o expresie încruntată. 

— Atac simplu, a mormăit el. Ar putea fi de rău. Domnule 
Lopez, ai mai compărut în tribunal? 

O clătinare hotărâtă din cap. Nu. Soţia lui și-a smuls privirea 
de la pantofi și s-a uitat la Mark de parcă s-ar fi abținut cu greu 
să nu plângă. Pe măsură ce adunarea sporea, tot mai mulţi 
oameni treceau prin dreptul lor. 

— Ascultă, ai nevoie de un avocat. Judecătoarea Dalrymple 
poate fi destul de dură. Înţelegi? Cu mâna liberă, Mark a scos o 
carte de vizită și i-a întins-o hotărât omului. Atacul simplu te 
poate băga în închisoare, dar mă pot ocupa eu de asta. Nu-ţi 
mai face griji! Vrei să te ajut? 

Omul a încuviinţat. 

— Bine, onorariul meu e de 1.000 de dolari. Poţi plăti? 

Auzind de bani, doamna Lopez a rămas cu gura căscată. Din 
spate a răzbătut vocea tăioasă și hotărâtă a cuiva care i se 
adresa neîndoielnic lui Mark: 

— Hei, ce se întâmplă acolo? 

Mark s-a întors și a văzut faţa îngrijorată și nedumerită a unui 
adevărat avocat al străzii, un tip înalt, cu nasul ascuţit, care 
purta un costum uzat. Evaluase perfect situaţia până să ajungă 
lângă ei. 

— Ce se petrece, amice? l-a întrebat pe Mark cu glas ceva mai 
scăzut. Îmi furi clientul? 

Rămas fără grai, Mark a făcut un pas în spate, moment în 
care avocatul i-a smuls citaţia din mâna dreaptă. S-a uitat apoi 
la domnul Lopez și i-a spus: 

— Juan, tipul ăsta nu-ţi dă pace? 

Domnul Lopez i-a întins cartea de vizită a lui Mark, iar 
avocatul a aruncat o privire rapidă spre ea și a spus: 

— Ascultă, Upshaw, el e clientul meu. Ce încerci să faci? 

Cum trebuia să spună ceva, Mark a bolborosit: 

— Nimic. Îl căutam pe un anume Freddy Garcia. 

Apoi a aruncat o privire în jur și a observat un alt tip în 
costum care se holba la el. 


— Asta să i-o spui lui mutu', a zis avocatul. Încerci să-mi furi 
clientul. Am auzit că onorariul tău e de 1.000 de dolari. 
Adevărat, Juan? 

Devenit brusc dispus să vorbească fluent, Lopez a spus: 

— Așa e. A spus 1.000 de dolari, altfel ajung la pușcărie. 

Avocatul a mai făcut un pas spre Mark, până când nasurile lor 
au ajuns la circa treizeci de centimetri unul de altul. Mark s-a 
gândit să îl pocnească, dar a socotit pe dată că o încăierare 
între doi avocaţi pe hol, în faţa sălii de judecată, nu ar rezolva 
situaţia. 

— Şterge-o, Upshaw! a spus cu glas șuierat avocatul. 

Mark s-a străduit să zâmbească, apoi a zis: 

— Hei, amice, calmează-te! Ymi caut clientul, pe Freddy 
Garda. Am abordat pe cine nu trebuie, înţelegi? 

Avocatul a rânjit și a spus: 

— Păi, dacă știai să citeşti, băgai de seamă că citaţia îi este 
adresată domnului Juan Lopez, clientul meu. Sunt sigur că 
Freddy Garcia nici măcar nu e pe rol azi. Şi pariez pe ce vrei că 
te ocupi de furtul de clienţi. 

— Tu ar trebui să știi mai bine, a ripostat Mark. Dar acum 
calmează-te. 

— M-am liniștit, dar dispari de aici! 

Lui Mark îi venea să o rupă la fugă, dara reușit să se retragă 
un pas. 

— Ai obţinut ce-ai vrut, ticălosule! 

— Du-te și sâcâie pe altcineva! 

îngrozit de privirile lui Todd și ale Zolei, Mark s-a rotit pe 
călcâie, dar aceștia dispăruseră. 


l-a găsit după un colţ și s-au grăbit toţi trei spre o cafenea de 
la parter. Cât timp și-au tras scaunele în jurul unei măsuţe de 
cafea, Mark și-a dat seama că Todd și Zola râdeau atât de tare, 
încât nici nu erau în stare să vorbească. Deși se simţea iritat, 
după câteva secunde a început să râdă și el. In cele din urmă, 
Todd și-a recăpătat suflul și a spus: 

— Bună treabă, Darrell. 

Zola și-a șters obrajii cu dosul mâinii. 

— Freddy Garcia, a reușit ea să spună. 

Tod a izbucnit din nou în râs. 

— Bine, gata, a zis Mark încă râzând. 


— lartă-mă, a spus Todd ţinându-se de piept. 

Au râs îndelung, apoi Mark a întrebat: 

— Vrea cineva cafea? 

S-a dus la bar și a plătit trei cești pe care le-a adus la masă, 
unde ceilalți membri ai firmei își regăsiseră mina serioasă. 

— Noi l-am văzut pe individ venind, iar când și-a dat seama ce 
făceai, a lansat imediat atacul, a spus Todd. 

— Am crezut că te va lua la bătaie, a adăugat Zola. 

— Și eu am crezut la fel, a zis Mark. 

Au sorbit din cafele, fiecare pe punctul să hohotească din nou. 

Într-un târziu, Mark a spus: 

— În regulă, uite și partea bună. A fost o scenă neplăcută, de 
acord, dar nimeni nu s-a întrebat dacă eram cu adevărat avocat. 
Ne va fi ușor. 

— Ușor! a exclamat Todd. A fost cât pe ce să te încaieri 
pentru a obţine primul nostru client. 

— Ai văzut expresia de pe mutra lui Juan când voi doi vă 
certați? Probabil și-a închipuit că toţi avocaţii sunt dementi. 

— Vom considera asta o experiență, a spus Mark, făcându-le 
jocul. Nu putem bate în retragere. 

— Dar tot nu ești un Darrell Cromley, a spus Todd. 

— Ține-ţi gura! Hai să mergem! 


Au hotărât să schimbe strategia la a doua încercare în acel 
abis. În faţa sălii de judecată unde prezida onorabilul judecător 
Leon Handleford, de la Divizia Infracțiuni 10, așteptau o mulțime 
de oameni. Todd a apărut acolo primul, părând foarte agitat. 
După ce a examinat oamenii, și-a concentrat atenţia asupra 
unui tânăr de culoare, așteptând alături de o femeie mai în 
vârstă, probabil mama lui. Todd s-a apropiat de ei și, zâmbindu- 
le, a inițiat o conversaţie: 

— Un mod al naibii de nefericit de a vă petrece ziua, am 
dreptate? 

— Ai spus lucrurilor pe nume, a zis tânărul. 

Frustrată, mama lui și-a dat ochii peste cap. 

— Aici e tribunalul pentru cei prinși conducând sub influenţa 
alcoolului, adevărat? a continuat Todd. 

— Pentru trafic, a precizat tânărul. 

Mama lui a intervenit: 


— L-au prins cu 135 la oră într-o zonă în care viteza legală era 
de 65 de kilometri la oră. A doua infracţiune pe anul ăsta! 
Asigurarea o să sară până la cer. 

— 135, a repetat Todd. Asta înseamnă închisoare. 

— Dar mă grăbeam... 

— Polițistul care l-a oprit i-a spus că o să facă închisoare, a 
precizat mama pe un ton extrem de frustrat. 

— Ai avocat? l-a întrebat Todd. 

— Incă nu, a răspuns tânărul. Nu-mi pot permite să pierd 
permisul de conducere. Dacă se-ntâmplă asta, îmi pierd și 
slujba. 

Având telefonul lipit de ureche, Mark a apărut cu pași 
hotărâți. A stabilit contactul vizual cu Todd, apoi s-a apropiat în 
grabă și a băgat telefonul într-un buzunar. Ignorându-i pe 
tânărul negru și pe mama lui, i-a spus lui Todd: 

— Tocmai am vorbit cu procurorul, un tip pe care îl cunosc 
foarte bine. Am reușit să elimin condamnarea la închisoare, iar 
amenda se va reduce la jumătate. Încă ne gâlcevim în legătură 
cu suspendarea permisului, dar facem progrese. Ai primit 
cealaltă jumătate din onorariul meu? 

— Sigur, a răspuns Todd imediat, apoi a băgat mâna într-un 
buzunar de unde a scos câteva bancnote. 

Fără să se ferească de ochii privitorilor, a numărat cinci 
bancnote de câte o sută de dolari și i le-a întins lui Mark. În timp 
ce acesta înșfăca banii, Todd a arătat spre noul lui amic și a 
spus: 

— Ascultă, tipul ăsta a fost prins cu 135 de kilometri la oră 
într-o zonă în care viteza legală era de 65 de kilometri la oră. 
Ce-l așteaptă? 

Mark nu avea habar, dar acum devenise Darrell Cromley, un 
avocat al străzii cu experienţă, astfel că trebuia să răspundă la 
orice întrebare. 

— 135, a repetat el, ca și cum ar fi fost de-a dreptul 
impresionat. Ai condus sub influenţa alcoolului? 

— Nu, a răspuns tânărul. 

— A fost cât se poate de treaz, a adăugat mama lui. Ar fi fost 
mai logic să fie beat, numai că el știa ce face. 

— Lasă, mamă... 

— Orice viteză peste 135 de kilometri la oră înseamnă 
închisoare. 


— Te ocupi de cazuri de depășire a vitezei legale? l-a întrebat 
mama. 

Mark i-a aruncat un zâmbet siropos, sugerând că ar fi putut 
apăra orice caz. 

— Aici îmi fac treaba, doamnă, la tribunalul pentru probleme 
de trafic. Îi știu pe toţi judecătorii și cunosc toate chichiţele. 

— Trebuie să-mi păstrez permisul de conducere, a spus 
tânărul. 

— Cu ce te ocupi? l-a întrebat Mark, aruncând o privire spre 
ceasul de la mână. 

— Livrez colete. O slujbă bună pe care nu vreau s-o pierd. 

O slujbă bună. Cu un salariu de rahat! Pentru conducere sub 
influenţa alcoolului, onorariul era de 1.000 de dolari. Mark s-a 
gândit să ceară mai puţin pentru exces de viteză, însă ideea de 
a scoate ceva din situaţia aceea l-a făcut să ridice suma. Foarte 
preocupat, a zis: 

— Ascultaţi-mă, onorariul meu e de 1.000 de dolari și, pentru 
asta, voi obţine reducerea acuzaţiei de depășire a vitezei legale, 
ca să te salvez de închisoare. 

S-a uitat din nou la ceas, ca și cum ar fi fost presat de 
chestiuni mai importante. 

Tânărul și-a privit mama plin de speranţă, iar aceasta a 
clătinat din cap de parcă ar fi vrut să spună: „E beleaua ta, nu a 
mea”. Apoi s-a uitat la Mark și a spus: 

— N-am decât 300 la mine. Pot plăti restul mai târziu? 

— Da, dar înainte de următoarea înfățișare în tribunal. Să văd 
citaţia. 

Omul a scos-o din buzunar și i-a întins-o, iar Mark a citit-o 
rapid: Benson Taper, 23 de ani, necăsătorit, cu adresa în 
Emerson Street, Northeast D.C. 

— Bine, Benson, hai să discutăm cu judecătorul! a spus Mark. 

Descoperirea și recrutarea clienţilor de pe hol erau destul de 
stresante, mai ales pentru un novice care se dădea drept 
avocat, însă intrarea într-o sală de judecată, unde trebuia să 
privească în faţă cum se desfășura actul de justiție, era 
înfiorătoare. Mark a simţit cum i se înmoaie genunchii în timp ce 
mergea alături de clientul său pe aleea centrală. Nodul din 
stomac creștea cu fiecare pas făcut. 

„Fă-ţi curaj, dobitocule, și-a zis el. Nu te arăta temător. Totul e 
doar un joc. Dacă Darrell e în stare de asta, de ce n-ai putea și 


tu?” A făcut semn cu mâna spre un loc din mijlocul sălii și, 
dirijând traficul de parcă ar fi fost tribunalul lui, i-a șoptit mamei: 
„la loc acolo”. Femeia l-a ascultat, iar el și clientul său s-au 
îndreptat spre primul rând de bănci și s-au așezat. Benson i-a 
dat 300 de dolari, iar Mark a scos un contract pentru servicii de 
avocatură identic cu cel pe care îl semnase în numele lui Gordy 
pentru avocatul Preston Kline. După ce au încheiat treburile 
legate de hârtii, el și Benson s-au așezat și au urmărit 
spectacolul. 

La circa un metru în faţa lor, bara - o balustradă înaltă până 
la genunchi - îi separa pe spectatori de miezul acţiunii. Dincolo 
de aceasta se aflau două mese lungi. Cea din dreapta era 
acoperită de teancuri de hârtii și în jurul ei se agitau câțiva 
procurori tineri, șoptind, glumind și adăugând câte o filă ici și 
colo. Masa din stânga lor era aproape goală. Plictisiţi, de ea se 
rezemau doi avocaţi ai apărării, care discutau în șoaptă. Câţiva 
funcţionari se mișcau de colo până colo, aducându-le 
documente avocaților și judecătorului  Handleford. Deşi 
tribunalul era în plină ședință, zona judecătorului era animată ca 
o bandă de montaj și nimeni nu părea îngrijorat că face gălăgie. 
Un afiș scris cu litere mari suna astfel: „interzisă folosirea 
telefoanelor mobile. Amenda: 100 de dolari”. 

Judecătorul Handleford era un bărbat alb, masiv, cu barbă, 
cam tic șaizeci de ani, părând plictisit de moarte de rutina 
zilnică. Rareori își ridica ochii din hârtii și părea preocupat doar 
să semneze tot felul de ordine. 

Un aprod s-a uitat spre mulţime și a strigat un nume. O 
femeie înaltă, având în jur de cincizeci de ani, a pășit pe 
interval, a trecut agitată de poartă și s-a prezentat în faţa 
Onoratei Instanţe. Se afla la tribunal pentru conducere sub 
influenţa alcoolului și reușise să ajungă până acolo fără vreun 
avocat hrăpăreţ care să o însoţească. Mark a încercat să 
memoreze numele ei: Valerie Blann. Avea să îi caute numele pe 
rol și să o sune mai târziu. Femeia a pledat nevinovată și i s-a 
comunicat o dată de revenire în instanţă, de la sfârșitul lunii 
februarie. Judecătorul abia dacă a ridicat ochii din hârtii. Un 
aprod a strigat următorul nume. 

Mark și-a înghiţit cu greu nodul din gât și, făcându-și curaj și 
sperând să aibă noroc, a trecut de poartă. Având pe faţă o 
încruntare perfectă pentru un avocat, s-a dus la masa acuzării, a 


luat o copie a rolului din acea zi și s-a așezat la masa 
apărătorului. Au sosit apoi alţi doi avocaţi. După un timp, unul 
dintre ei a plecat. Avocaţii veneau și plecau fără să îi bage 
nimeni în seamă. Un procuror a spus o glumă și s-a bucurat de 
câteva râsete. Judecătorul părea să moţăie deja. Mark a aruncat 
o privire în sală și a văzut-o pe Zola stând în spatele mamei lui 
Benson, urmărindu-i fiecare mișcare cu ochii larg deschiși. Todd 
se strecurase în primul rând de bănci, ca să vadă totul mai de 
aproape. Mark s-a ridicat, s-a apropiat de o grefieră așezată 
alături de scaunul judecătorului, i-a întins cartea lui de vizită și a 
informat-o că îl reprezenta pe domnul Benson Taper. Ea i-a 
aruncat o privire. Cui îi pasă? 

Când s-a anunţat numele lui Benson, Mark s-a ridicat și i-a 
făcut semn clientului său să îl urmeze. Au rămas unul lângă altul 
în faţa judecătorului Handleford, care abia dacă s-a uitat la ei. 
Un procuror s-a apropiat de ei, iar Mark s-a prezentat. Numele ei 
era Hadley Caviness și era foarte simpatică; avea un corp 
splendid și purta o fustă scurtă. Mark a acceptat cartea ei de 
vizită, iar ea a luat-o pe a lui. 

— Domnule Taper, a spus apoi judecătorul, se pare că ai 
avocat, de aceea presupun că pledezi nevinovat. 

— Întocmai, Onorată Instanță, a răspuns Mark - erau primele 
cuvinte pe care le rostea în instanţă. 

Și, doar spunând asta, Mark - împreună cu cei doi parteneri ai 
săi - încălca prevederile Secţiunii 54B din Codul de Procedură 
Legală, făcându-se vinovat de practicarea neautorizată a 
avocaturii, pasibilă de o amendă de până la 1.000 de dolari, plus 
restituirea daunelor și circa doi ani de închisoare. Și asta nu 
însemna mare lucru. Din cercetările lor extinse, știau că în 
ultimii patruzeci de ani doar un impostor ajunsese în închisoare 
pentru practicarea ilegală a avocaturii în District. Fusese 
condamnat la șase luni de închisoare cu patru luni suspendare, 
iar comportamentul lui fusese extrem de nepotrivit. 

În contextul comportamentului infracţional, UPL reprezenta o 
ameninţare minoră. Nimeni nu avea de suferit cu adevărat. lar 
dacă cei trei erau silitori, interesele clienţilor aveau să fie bine 
reprezentate. Justiția avea să fie apărată. Și așa mai departe. Ei 
puteau să își justifice planurile vreme de câteva ore. 

Practic, lui Todd i s-a tăiat răsuflarea când partenerul lui a 
ajuns în faţa judecătorului. Chiar putea fi atât de ușor? Mark își 


juca foarte bine rolul, iar costumul lui arăta mai bine decât al 
celorlalți avocaţi, aflaţi pe cele două laturi ale sălii de judecată. 
Câţi dintre aceștia se chinuiau să supraviețuiască împovăraţi de 
un munte de datorii? 

Zola stătea pe marginea scaunului, așteptându-se în orice 
moment să audă pe cineva strigând: „Individul e un impostor!” 
Cu toate acestea, nimeni nu s-a uitat la avocatul Upshaw. El 
făcea parte perfect din rutina aceea, fiind doar unul dintre zecile 
de avocaţi de acolo. Urmărind cum se desfășurau lucrurile, 
observase că unii dintre avocaţii apărării cunoșteau un procuror 
sau doi și se simțeau aproape ca acasă. Alţii stăteau retrași și nu 
discutau decât cu judecătorul. Nu avea importanţă. Acela era 
tribunalul pentru judecarea cauzelor ce ţineau de trafic, astfel 
că toată lumea respecta rutina aceea, ce nu avea să se 
schimbe. 

Următoarea înfățișare la tribunal a lui Benson a fost stabilită 
peste o lună. Judecătorul Handleford a scris grăbit numele lui, 
iar Mark a spus: „Vă mulţumesc, Onorată Instanță” și și-a 
condus clientul afară din sala de judecată. 

Cea mai nouă firmă de avocatură din oraș mai avea câteva 
săptămâni ca să decidă încotro mergea. Banii căpătaţi de la 
Benson au fost folosiţi pentru plata unui prânz la un magazin de 
delicatese din apropiere. După ce a mâncat jumătate dintr-un 
sandvici, Todd și-a amintit de Freddy Garcia și au râs toţi pe 
săturate. 

Pentru procesele judecate după-amiază, Mark și-a schimbat 
costumul - acum avea trei -, iar Todd s-a îmbrăcat la fel de 
elegant. Au ajuns la tribunal la ora unu și s-au apucat să caute 
clienţi. Evident, erau din plin. La început, au acţionat împreună, 
deprinzând noi trucuri pe măsură ce timpul trecea. Nimeni nu i-a 
băgat în seamă, iar ei s-au simţit relaxaţi când s-au amestecat 
cu ceilalţi avocaţi care bântuiau prin tribunal. 

Aflat în faţa Diviziei 6, Todd și-a dus telefonul la ureche și a 
început o conversaţie imaginară. Vorbind îndeajuns de tare ca 
să fie auzit de oamenii din apropiere, a spus: 

— Fii atent, am rezolvat vreo sută de cazuri de conducere sub 
influenţa alcoolului cu tine în partea cealaltă, așa că nu-mi servi 
prostia asta. Flăcăul a avut o alcoolemie de 0,09, cu puţin peste 
limită, și nu a comis alte infracțiuni în trafic. Reduci asta la 
conducere imprudentă, altfel stau de vorbă cu judecătorul. Dacă 


mă silești, mergem la proces - și știi ce s-a întâmplat ultima 
oară! l-am făcut de rușine pe poliţai, iar judecătorul a respins 
acuzaţia. O pauză, în timpul căreia s-a prefăcut că ascultă, după 
care a adăugat: Trec pe-acolo ca să semnăm contractul. 

După ce și-a vârât telefonul în buzunar, un bărbat s-a apropiat 
de el și l-a întrebat: 

— Ascultă, ești avocat? 


Îmbrăcată lejer, Zola s-a deplasat dintr-o sală de tribunal în 
alta, măsurându-i din ochi pe acuzaţii care apăreau fără avocaţi. 
Deseori, judecătorii îi întrebau unde lucrau, dacă erau căsătoriţi 
și alte lucruri de acest gen. Cei mai mulţi aveau slujbe care nu 
impresionau. Zola și-a notat numele câtorva care păreau să fie 
mai promiţători. Folosind numele și adresele de pe roluri ca 
referinţă, a alcătuit o listă cu persoanele pe care partenerii ei le 
puteau căuta. După câteva ore, s-a plictisit de monotonia 
înnebunitoare a justiţiei în cazuri atât de mărunte. 

Dar, chiar dacă era plictisitor, se simţea mult mai bine decât 
în sala de curs, gândindu-se cu îngrijorare la examenul de 
barou. 


La ora cinci, au intrat în Barul Rooster și au găsit o masă într- 
un colţ. Mark a adus de la bar două pahare cu bere și o apă 
minerală și a comandat sandviciuri. Urma să lucreze în schimbul 
de la ora șase până la miezul nopţii, astfel că băutura și 
mâncarea erau din partea casei. 

Erau încântați de prima lor zi de activitate. Todd înșfăcase un 
client acuzat de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice și 
apăruse în fața judecătorului Cantu. Procurorul menţionase că 
nu îl mai văzuse pe Todd până atunci, iar el îi răspunsese că 
venea la tribunal de aproape un an. Mark luase un caz de atac 
simplu la Divizia 9 și apăruse în faţa unui judecător care se 
uitase lung la el, dar nu spusese nimic. După câteva zile, feţele 
lor aveau să devină familiare. 

Prada din ziua aceea se ridica la 1.600 de dolari, plus note 
promisorii pentru încă 1.400 de dolari. La asta se adăuga faptul 
că acele câștiguri nu erau declarabile, deci erau scutite de 
impozit, astfel că se simțeau de-a dreptul ameţiţi de perspectiva 
de a face atâţia bani. Frumuseţea planului lor consta în 


obrăznicie. Nicio persoană în toate minţile nu ar fi îndrăznit să 
apară în faţa unui judecător dându-se drept avocat. 


19 

La miezul nopţii, Mark a urcat la etajul trei și a intrat în micul 
lor apartament. Todd îl aștepta pe canapea, având laptopul pe 
genunchi. Pe fragila măsuţă de cafea pe care o cumpăraseră cu 
zece dolari erau două doze goale de bere. Mark a scos una nouă 
din frigiderul micuţ și s-a lăsat să cadă pe scaunul din faţa 
canapelei. Era extenuat și simţea nevoia să doarmă. 

— La ce lucrezi? l-a întrebat el pe Todd. 

— La o acţiune comună. Acum sunt patru plângeri la adresa 
Swift Bank și pare că e simplu să luăm și noi un avocat. Cred că 
e timpul să facem asta. Tipii ăștia își fac o reclamă dementă, dar 
numai pe internet. Încă n-au reclame la televiziuni, iar motivul e 
că fiecare reclamaţie presupune puţini bani. Nu e vorba de 
cazuri mari de prejudiciere, cu valori substanţiale. Daunele nu 
sunt mari, doar câţiva dolari pentru comisioane și alte lucruri 
băgate pe gât, pe care Swift le strecoară pe extrasele de cont 
lunare. Partea frumoasă e numărul, probabil că sunt cam un 
milion de clienţi ciupiţi de Swift. 

— Am văzut că directorul lor executiv a apărut în faţa 
Congresului azi. 

— Da. Şi s-a lăsat cu sânge. Tipul a fost atacat dur de ambele 
tabere. A fost un martor îngrozitor, adică omul a transpirat la 
propriu, iar comisia de anchetă s-a distrat pe cinste cu el. Toată 
lumea îi cere demisia. Un blogger crede că Swift are o reputaţie 
atât de proastă, încât nu poate decât să rezolve mizeria cât mai 
repede și să meargă mai departe. Tot el crede că banca va 
pierde cam un miliard cu acţiunile comune, apoi va cheltui ceva 
bani pe o nouă campanie de publicitate ca să-și spele păcatele. 

— Chestie obișnuită. Nu s-a menţionat numele lui Rackley? 

— A, nu. Tipul se ascunde spatele zidului de companii 
noncomerciale. Am căutat ore în șir, dar nu se face nicio 
menţiune la el sau la firmele de fațadă. Mă-ntreb dacă Gordy a 
avut dreptate în ceea ce privește implicarea lui în afacerile 
Swift. 

— Pariez că a avut dreptate, dar e nevoie să mai săpăm. 

Au rămas tăcuţi o vreme. În mod normal, televizorul ar fi 
funcţionat, dar încă nu chemaseră compania de cablu. Plănuiau 
să se conecteze la cablul din bar, însă nu erau pregătiţi să 
răspundă la întrebările instalatorului. Cele două televizoare cu 
ecran plat erau într-un colţ. 


— Gordy, Gordy, a spus Mark într-un târziu. Cât de des te 
gândești la el? 

— Des, a spus Todd. Tot timpul. 

— Te-ai întrebat ce ar fi trebuit să facem altfel? 

— Sincer, da. Puteam face una sau alta, dar Gordy nu mai era 
el însuși. Nu-s convins că l-am fi putut opri. 

— Şi eu îmi zic asta. Dar îi simt lipsa. Rău de tot. Mă-ntreb ce 
părere ar avea văzându-ne acum. 

— Gordy, cel pe care l-am cunoscut la început, ar spune că 
suntem nebuni. Dar cum era spre sfârșit, probabil că ne-ar fi 
devenit partener. 

— Partener principal, fără îndoială, a spus Mark râzând. Apoi a 
adăugat: Am citit cândva o poveste despre un tip care s-a 
sinucis. Un psihiatru vorbea despre inutilitatea de a încerca să 
înţelegi asta. E imposibil, absurd. Când ajunge într-un asemenea 
punct, persoana pătrunde într-o altă lume, una pe care cei care 
îi supraviețuiesc n-o vor înţelege nicicând. lar dacă o înţelegi, s- 
ar putea să fii și tu în pericol. 

— Ei bine, pe mine nu mă paşte pericolul, pentru că nu o 
înţeleg. Sigur, Gordy a avut o mulţime de probleme, dar nu 
sinuciderea era răspunsul. Putea să se lase de băut, să-și ia 
medicamentele, să lămurească lucrurile cu Brenda - sau nu. 
Dacă n-ar fi vrut să anuleze nunta, ar fi fost mult mai fericit în 
cele din urmă. Noi doi avem aceleași probleme cu facultatea, 
examenul de barou, șomajul, rechinii care ne-au împrumutat - și 
totuși, nu manifestăm tendinţe sinucigașe. De fapt, ripostăm. 

— Şi nu suntem maniaco-depresivi, așa că nu vom înţelege. 

— Să discutăm despre altceva, a propus Todd. 

Mark a desfăcut doza de bere și a spus: 

— Ai dreptate. Cum merge lista de posibili clienţi? 

Todd a oprit laptopul și l-a lăsat pe podea. 

— Am contactat opt posibile victime, dar niciuna n-a vrut să 
vorbească. Telefonul ne situează pe toţi pe același plan, iar 
oamenii aceia nu erau nici pe departe la fel de agitaţi ca la 
tribunal. 

— Chiar e atât de ușor? Cum să zic, azi am făcut rost de 3.000 
de dolari din onorarii și noi nici n-aveam habar ce făceam. 

— Am avut o zi bună, dar nu vom fi mereu atât de norocoși. 
Mă uimește vânzoleala de acolo, numărul de oameni care sunt 
tocaţi de sistem. 


— Slavă Cerului că există! 

— Material la nesfârșit. 

— E o nebunie, nu crezi? Şi nu e de durată. 

— Adevărat, dar am putea face jocul ăsta multă vreme. Și 
sigur e preferabil alternativei. 

Mark a mai luat o gură de bere, apoi a închis ochii. 

— Nu e cale de întoarcere. Încălcăm prea multe legi. Practică 
ilegală. Evaziune fiscală. Și cred că și câteva prevederi ale 
legilor muncii. Dacă participăm la acţiunea comună împotriva 
Swift Bank, putem adăuga și asta pe lista noastră. 

— Vrei să te răzgândești? l-a întrebat Todd. 

— Nu. Dartu? 

— Nici eu, dar mă îngrijorează Zola. Câteodată simt că am 
târât-o în treaba asta împotriva voinţei ei. Acum e cumplit de 
fragilă și de înspăimântată. 

Mark a deschis ochii și și-a întins picioarele. 

— Da, dar măcar se simte în siguranţă. Are o ascunzătoare 
bună, iar asta are cea mai mare importanţă. E o fată rezistentă, 
care a trecut prin mai multe decât ne închipuim noi. Acum este 
exact unde vrea să fie. Are nevoie de noi. 

— Sărmana fată! S-a întâlnit cu Ronda în seara asta și au băut 
ceva undeva, apoi i-a spus că vrea să-și întrerupă studiile, că nu 
se poate concentra și pentru facultate, și pentru examenul de 
barou. Crede că Ronda a înghiţit povestea. Am vorbit și eu cu 
Wilson și i-am spus că noi doi vom apărea la cursuri până la 
urmă. E îngrijorat, dar l-am asigurat că suntem bine. Probabil că 
oamenii ăștia ne vor da pace. 

— Dacă-i ignorăm, o să ne uite. Au probleme mai presante pe 
cap. 

— Păi, la fel și noi, cu noile noastre cariere, a spus Todd. 
Acum, că avem clienţi, trebuie să le oferim serviciile noastre. 
Adică, le promitem că îi salvăm de închisoare și le reducem 
amenzile. Ai idee cum am putea proceda? 

— Găsim noi o soluţie mâine. Secretul e să te împrietenești cu 
procurorii, să-i cunoști și să fii insistent. Şi, Todd, dacă n-o să ne 
putem ţine de cuvânt, n-o să fim primii avocaţi care au promis 
prea multe. Încasăm onorariile și mergem mai departe. 

— Vorbești ca un adevărat avocat al străzii. 

— Asta-i reprezentaţia mea. Hai, mă culc acum. 


În apartamentul de dedesubt, și Zola era trează. Stătea pe 
micul pat, rezemată de perne, având picioarele acoperite cu o 
pilotă. În cameră era întuneric, singura lumină fiind cea a 
ecranului laptopului. 

Consiliera ei de credit era o femeie pe nume Tildy Carver, 
care lucra pentru o companie de servicii din Chevy Chase, 
LoanAid. Doamna Carver se arătase destul de amabilă pe 
parcursul facultăţii, dar tonul ei se schimbase pe măsură ce se 
scurgea semestrul. În acea după-amiază, când stătea într-o sală 
de tribunal, Zola primise un e-mail de la doamna Carver: 


Stimată domnișoară Maal, în urmă cu o lună, când am 
discutat ultima oară, vă pregăteaţi pentru ultimul semestru. 
La acea dată, nu eraţi optimistă în privinţa posibilităţilor de 
angajare. Am convingerea că sunteţi ocupată cu interviurile 
pe măsură ce se apropie ziua absolvirii. Mă puteţi ţine la 
curent cu eforturile dumneavoastră de a găsi o slujbă? 
Aștept cu interes să primesc vești. 


Cu sinceritate, Tildy Carver, consultant principal în 
probleme de credite 


Ultima rată, 13 ianuarie 2014: 32.500 de dolari; total 
împrumut și dobândă: 191.000 de dolari 


Aflată în siguranţa oferită de ascunzătoarea ei, Zola a rămas 
cu ochii la cifra „totală” și a scuturat din cap. Incă îi era greu să 
creadă că intrase de bunăvoie într-un sistem care permitea unei 
persoane ca ea să împrumute atât de mulţi bani, iar gândul de a 
rambursa acea sumă i se părea o imposibilitate absurdă. 
Desigur, acum nu mai era cazul să își facă griji în legătură cu 
rambursarea, dar și acel plan i se părea nebunesc. Era anapoda 
să fugi pur și simplu și să dai vina pe sistem. 

Părinţii ei nu aveau habar cât de mult datora. Știau că 
împrumutase sume legale asigurate de guvern și, în inocenţa 
lor, credeau că orice program aprobat de Congres era serios și 
benefic. Nu aveau să afle niciodată, ceea ce, într-un fel, o 
consola. 


Stimată doamnă Carver, mă bucur să primesc vești de la 
dumneavoastră. Săptămâna trecută am mers la un interviu 
la Departamentul de Justiţie și aștept răspuns. Mă gândesc 
serios să lucrez în sectorul public sau pentru o organizație 
nonprofit, pentru a ușura efortul de rambursare. Vă voi ţine 
la curent. 


Cu sinceritate, Zola Maal 


A auzit apoi pași deasupra ei și a înţeles că partenerii ei erau 
acasă. A închis laptopul și s-a întins sub pilotă. Era 
recunoscătoare pentru acea ascunzătoare mică, dar plăcută, 
precum și pentru faptul că nimeni n-avea să bată la ușa ei pe 
neașteptate. Primul apartament de care își amintea nu era cu 
mult mai spaţios decât locul acela. Ea și fraţii ei împărțeau un 
dormitor minuscul. Băieţii aveau paturi suprapuse, iar ea avea 
un pat îngust alături de ei. Părinţii ei dormeau într-un alt 
dormitor mic. Nu își dădea seama că ei erau săraci și 
înspăimântați, pentru că locuinţa lor era un loc fericit, unde se 
râdea sănătos și unde toți se simțeau bine. Părinţii ei găseau tot 
felul de slujbe și lucrau la ore ciudate, dar unul dintre ei era 
întotdeauna acasă. lar dacă nu, se găsea de fiecare dată câte o 
vecină de pe coridor care să aibă grijă de copii. Ușa 
apartamentului lor era permanent deschisă, iar oamenii „de 
acasă” intrau și ieșeau. Intotdeauna se găsea cineva care să 
gătească, iar aromele pluteau apăsător pe coridoare. Hrana era 
împărţită, la fel și hainele, ba chiar și banii. 

Și aveau de muncă. Adulții senegalezi munceau ore în șir fără 
să se plângă. Zola avea doisprezece ani când își dăduse seama 
că peste lumea ei plutea un nor negru. Un bărbat pe care îl 
cunoșteau fusese arestat, reținut și, în cele din urmă, trimis 
înapoi în Senegal. Asta îi îngrozise pe ceilalţi, iar părinţii ei se 
mutaseră din nou. 

Se gândea la părinţii și la fratele ei în fiecare oră din zi și, de 
obicei, adormea înfrânându-și lacrimile. Viitorul ei era nesigur, 
dar nu se compara nicicum cu al lor. 


20 

Regele afișelor din D.C. era un avocat excentric, specializat în 
daune, pe nume Rusty Savage. Deviza lui era „Trusting Rusty”14 
și era imposibil să conduci pe șoseaua de centură fără să îi vezi 
faţa zâmbitoare. Sfatul lui pentru cei vătămaţi în vreun fel sau 
altul era să aibă încredere în el. Reclamele lui ingenioase de la 
televiziune prezentau clienţi care suferiseră tot soiul de traume 
fizice, dar care o duceau grozav, pentru că, în înţelepciunea lor, 
puseseră mâna pe telefon și sunaseră la 1-800-Trust-Me. 

Cei trei parteneri UPL verificaseră firmele din District care se 
ocupau de vătămări și îl aleseseră pe Rusty. Firma lui avea opt 
avocaţi, dintre care unii erau capabili să intre într-o sală de 
judecată și să rezolve favorabil un caz. Zola telefonase și îi 
explicase femeii care îi răspunsese că soţul ei fusese rănit grav 
într-un accident în care fusese implicat un TIR și voia neapărat 
să îl întâlnească pe Rusty. Femeia îi comunicase că acesta era 
prins într-un „proces important de la Curtea federală”, dar unul 
dintre asociaţi ar fi fost liber să discute cu ea. 

Când nu te pricepi deloc la legea privind vătămările 
personale, trebuie să găsești pe cineva competent. Folosind un 
număr pe care îl găsise într-o carte de telefon, Zola stabilise 
întâlnirea. 

Birourile se aflau într-o clădire placată cu sticlă din apropierea 
Gării Union. Zola și Todd au intrat în hol, care avea aspectul unei 
săli de așteptare de lângă cabinetul unui doctor foarte ocupat. 
De-a lungul pereţilor erau aliniate scaune, având alături măsuţe 
cu reviste. Vreo doisprezece clienţi, unii dintre ei în cârje și 
bastoane, stăteau în diferite poziţii incomode. Era clar că 
bombardamentul neîncetat al reclamelor lui Rusty dădea roade. 
Zola s-a prezentat la recepţioneră și a primit un chestionar prins 
de o plăcuţă. A completat spaţiile libere cu informaţii false, dând 
însă un număr de telefon real, cel vechi. După cincisprezece 
minute, un asistent a luat hârtiile completate de ea și le-a dus 
într-o zonă mai mare, plină de cubicule și staţii de lucru. 
Numeroși salariați lucrau cu frenezie, răspunzând la telefoane, 
tastând la computere sau rezolvând hârțogăria. Avocaţii aveau 
birouri personale pe laturile clădirii care ofereau vedere spre 
oraș. Asistentul a bătut la ușa unuia dintre avocaţi, apoi a 
pătruns pe terenul lui Brady Hull. 


14 Aproximativ „Rusty, omul de încredere” (n.tr.) 


Cercetând website-ul, cei trei știau că domnul Hull avea în jur 
de patruzeci de ani și absolvise American University. Desigur, 
era „pasionat de lupta pentru drepturile clienţilor” și susținea că 
avea o serie impresionantă de „soluţionări majore”. După ce 
asistentul i-a părăsit, s-au făcut prezentările. S-au așezat apoi 
pe fotolii din piele, față în faţă cu domnul Hull, al cărui birou 
arăta cu puţin mai ordonat decât o groapă de gunoi. 

Tom (Todd) a început spunând că Tolliver, soţul Claudiei 
(Zola), era cel mai bun prieten al lui și se afla acolo ca să o 
sprijine moral. Donnie, soţul ei, îl rugase să se prezinte 
împreună cu ea și să ia notițe, pentru că el era țintuit în casă din 
cauza vătămărilor. 

La început, domnul Hull s-a arătat sceptic și a spus: 

— De obicei nu procedez astfel. Ar fi nevoie să discutăm 
lucruri private și confidenţiale. 

— Vă rog, e în regulă, a spus Claudia. Tom ne e prieten de 
nădejde. 

— Prea bine, a fost de acord domnul Hull. Avea expresia 
hăituită a unui om extrem de solicitat, care primea și dădea 
prea multe telefoane și care avea prea multe dosare de citit, iar 
timpul nu îi ajungea în cursul zilei. Așadar, soţul dumneavoastră 
a suferit vătămări? a spus el apoi, uitându-se la unul dintre 
formulare. Povestiţi-mi! 

— Păi, s-a întâmplat acum trei luni, a început Claudia. A ezitat 
și s-a uitat la Tom, reușind să pară agitată și copleșită de 
situaţie. Conducea spre casă pe Connecticut Avenue, pe lângă 
parcul Cleveland, venind de la serviciu, când a fost lovit de un 
camion de mare tonaj. Donnie mergea spre nord și camionul 
spre sud și, din nu știu ce motiv, acesta a virat la stânga, a 
depășit linia de demarcaţie și l-a lovit. Direct, chiar așa. 

— Deci răspunderea este clar stabilită? a întrebat Huli. 

— Da, potrivit poliției. Şoferul nu a declarat nimic, astfel că 
deocamdată nu știm de ce a luat-o pe contrasens. 

— Trebuie să văd raportul poliţiei. 

— Îl am, dare acasă. 

— Nu l-aţi adus? a întrebat Hull pe un ton cam dur. 

— Îmi pare rău. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Nu știam 
ce să iau cu mine. 

— Atunci, trimiteţi o copie cât de curând posibil. Aţi adus 
fișele medicale? 


— Nu, domnule. Nu am știut că este nevoie de ele. 

Frustrat, Hull și-a dat ochii peste cap, moment în care i-a 
sunat telefonul. A aruncat o privire la ecran și, preţ de o 
secundă, a părut dornic să răspundă. 

— Cât de grave sunt vătămările? a zis el apoi. 

— Ah, era cât pe ce să moară. Contuzii grave... a stat în comă 
o săptămână. Maxilarul fracturat, la fel și o claviculă și șase 
coaste, dintre care una a perforat un plămân... Un picior rupt. A 
suferit două operaţii și probabil va mai avea nevoie de încă una. 

Părând impresionat, Hull a spus: 

— Mda, a fost accidentat grav. Care e suma totală a costurilor 
medicale de până acum? 

Ea a ridicat din umeri și s-a uitat la Tom, care a făcut un gest 
din umeri, semn că nu avea idee. După aceea, Claudia a zis: 

— Aproape 200.000 de dolari. Face terapie de reabilitare, dar 
nu se mișcă prea bine. Uitaţi care e problema, domnule Hull, nu 
știu ce să fac. Imediat după accident, avocaţii mi-au telefonat zi 
și noapte. }n cele din urmă, am încetat să mai răspund la 
telefon. Am discutat cu o companie de asigurări și nu știu dacă 
pot avea încredere în ea. 

— Într-un asemenea caz, nu trebuie să aveţi încredere într-o 
companie de asigurări, a spus el cu severitate în glas, ca și cum 
ea tocmai făcuse o asemenea greșeală. Nu mai vorbiţi cu ei. 
Acum, atenţia lui Hull nu mai era distrasă și reușea să se 
concentreze. Cu ce se ocupă Donnie? 

— Conduce un motostivuitor la un depozit. O slujbă destul de 
bună. Ajunge la 45.000 de mii pe an. N-a mai lucrat după 
accident și am cam rămas fără bani. 

— Vă putem oferi împrumuturi vitale, a spus Hull plin de sine. 
O facem mereu. Nu vrem ca persoanele care ne sunt clienţi să o 
ducă greu cât timp negociem o înţelegere în afara tribunalului. 
Dacă răspunderea pentru accident e atât de clară precum ați 
spus, vom soluţiona cazul fără să ajungem la judecată. 

— Care e onorariul dumneavoastră? a întrebat Claudia apoi. 

Tom încă nu scosese niciun cuvânt. 

— Nu percepem nimic, a spus Hull cu mândrie. Dacă nu 
câștigăm, nu există onorariu. 

Lui Tom îi venea să spună: „Doamne, am văzut asta pe vreo 
douăzeci de afișe”. Însă a păstrat tăcerea în continuare. 


— Suntem plătiţi atunci când încasaţi banii. Onorariul nostru 
se bazează pe o condiţionalitate, de obicei 25% din suma 
înţelegerii. Dacă ajungem la tribunal, noi trebuie să lucrăm mai 
mult, astfel că ajungem la o treime din sumă. 

Claudia și Tom au încuviinţat. Până la urmă, era ceva ce 
învățaseră la facultate. 

— In fine, uitaţi ce mi se propune, domnule Hull, a continuat 
ea. Compania de asigurări mi-a spus că va plăti toate cheltuielile 
medicale și salariile pierdute, plus costurile tratamentelor de 
recuperare, oferindu-ne 100.000 drept despăgubire. 

— O sută de mii! a exclamat Hull, căruia nu îi venea să 
creadă. Așa lucrează companiile de asigurări. Coboară ștacheta 
pentru că nu aveţi un avocat priceput. Ascultaţi, doamnă 
Claudia, acest caz face un milion de dolari. Spuneţi-i companiei 
de asigurări să se ducă naibii și... ba nu, așteptați, nu le spuneţi 
nimic. Nu mai discutaţi cu mediatorul. Apropo, cum se numește 
compania? 

— Clinch. _ 

— A, bineînţeles. Chiar sună a Clinch”. li știu bine pe cei de 
acolo și îi dau mereu în judecată. 

Brusc, Claudia și Tom s-au simţit mai liniștiți. Cercetările 
proprii îi duseseră la Clinch, unul dintre asigurătorii principali din 
zonă. Website-ul firmei se lăuda cu o îndelungată tradiţie în 
privinţa protejării companiilor transportatoare de mărfuri. 

— Un milion de dolari? a repetat Tom. 

Hull a expirat adânc, apoi a zâmbit și chiar a reușit să 
chicotească. Şi-a prins mâinile înapoia capului, ca și cum 
bătrânul maestru trebuia să îi lămurească pe studenţii săi. 

— Nu garantez nimic, înţelegeţi? Pot evalua exact fiecare caz 
doar după ce deţin toate elementele. Raportul poliţiei, actele 
medicale, salariile pierdute, cazierul celuilalt șofer, tot tacâmul. 
Apoi se pune problema handicapului permanent, care, ca să fiu 
brutal de cinstit, înseamnă mult mai mulţi bani. Să sperăm că 
Donnie se va recupera complet și se va întoarce la muncă, iar 
curând va arăta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă 
lucrurile vor sta astfel, în baza rezultatelor medicale care se 
situează în jurul sumei pe care mi-aţi spus-o, voi cere în jur de 


15 Termen din box, descriind faptul că adversarii se strâng în braţe pentru a 
evita lupta până la intervenţia arbitrului de ring, care îi desparte. (n.tr.) 


un milion și jumătate de la Clinch și mă voi înţelege cu ei după 
câteva luni. 

Tom a căscat gura de uimire. Depășită de situaţie, Claudia a 
spus: 

— Doamne, cum aţi ajuns la cifra asta? 

— De fapt, e o formă de artă. Dar nu e chiar atât de 
complicată. Luăm totalul costurilor medicale și îl înmulţim cu 
cinci sau șase. Clinch va accepta trei, poate trei și jumătate. 
Însă cei de la Clinch îmi știu reputaţia și nu vor vrea să ne 
confruntăm într-un tribunal, credeţi-mă. Acesta va reprezenta 
un factor uriaș în negocieri. 

— Deci i-aţi mai executat și altă dată, da? a întrebat Tom. 

— O, de multe ori. Mica noastră firmă le bagă în răcori până și 
pe cele mai mari companii de asigurări. 

„Cel puţin așa susţin reclamele voastre de la televizor”, s-a 
gândit Tom. 

— N-am știut asta, a adăugat Claudia cu un aer șocat. 

Telefonul de pe birou a sunat din nou, iar Hull a rezistat 
tentației de a răspunde. S-a aplecat brusc în faţă, și-a așezat 
coatele pe masă și a spus: 

— Uitaţi cum stau lucrurile! Asistentul meu se va ocupa de 
hârtii. Dumneavoastră și Donnie semnaţi contractul pentru 
servicii avocaţiale, totul e scris negru pe alb, fără ascunzișuri. 
După ce avem asta, iau legătura cu firma de asigurări și le stric 
buna dispoziţie. Începem să strângem documentele medicale și 
pornim la treabă. Dacă răspunderea este clar stabilită, 
soluţionăm cazul în termen de șase luni. Mai aveţi întrebări? 

Evident, se pregătea să treacă la următorul caz. 

Claudia și Tom s-au uitat unul la altul fără nicio expresie pe 
chip și au clătinat din cap. 

— Cred că nu, a spus ea. Vă mulţumesc, domnule Hull! 

Omul s-a ridicat, i-a întins mâna și a spus: 

— Bun venit la noi! Aţi luat o hotărâre grozavă. 

— Vă mulţumesc, a spus ea în timp ce îi strângea mâna. 

După ce i-a strâns-o și Tom, au ieșit grăbiţi din birou. 

Asistentul i-a înmânat Claudiei un dosar, pe coperta căruia 
scria: „Pachet nou client: Trusting Rusty”, și i-a condus până la 
ușă. 

Când ușa liftului s-a închis, au început să râdă. 

— Ce lecţie frumoasă și educativă, a spus Zola. 


— Legea 101 privind Vătămările Personale, i-a răspuns Todd. 
Un curs scurt, care ar fi durat patru luni la Foggy Bottom. 

— Da, și ne-a predat-o un clovn care nu și-a făcut reclamă pe 
afișe. 

— Acum avem nevoie de un client sau doi. 

In mașină, în timp ce Todd conducea, Zola și-a verificat 
telefonul și a chicotit. 

— Ne îmbogăţim. Mark tocmai a agăţat un alt tip acuzat de 
conducere sub influenţa alcoolului și a încasat 600, numerar. 
Divizia 4. 


Alegerea spitalului s-a dovedit dificilă. Erau prea multe în 
oraș. Potomac General era un spital public aglomerat și foarte 
agitat, locul preferat pentru aducerea victimelor rezultate din 
violențele de stradă. Cel mai renumit era „George Washington”, 
unde fusese adus de urgenţă președintele Reagan când fusese 
împușcat. In această ierarhie mai existau cel puţin opt spitale. 

Trebuiau să înceapă de undeva, astfel că au hotărât să 
pornească de la General. Todd a lăsat-o pe Zola la intrarea 
principală și a plecat să găsească un loc de parcare. Acum 
avocată, domnișoara Parker purta o jachetă și o fustă puţin 
deasupra genunchilor, ce păreau a fi de marcă. Pantofii ei din 
piele cafenie erau moderni, iar cu poșeta Gucci contrafăcută 
arăta ca o profesionistă. Urmând indicatoarele, a ajuns într-o 
cafenea de la parter. Și-a luat o cafea și s-a așezat la o masă 
așteptându-l pe Todd. Nu departe de ea, un adolescent într-un 
scaun cu rotile avea alături de el o femeie, probabil mama lui, și 
mânca o îngheţată. Avea un picior în ghips, din care ieșeau 
câteva tije metalice. judecând după felul în care arăta mama, 
familia nu era prea înstărită. 

Persoanele cu o situaţie materială bună trebuiau evitate, așa 
stabiliseră partenerii UPL. Cei cu bani cunoșteau cu siguranţă un 
avocat adevărat. Cei săraci nu aveau asemenea relații, cel puțin 
așa socoteau ei. Lângă un perete stătea rezemat un bărbat 
având în jur de cincizeci de ani, cu ambele glezne în ghips și 
părând să aibă dureri. Era singur și se străduia să mănânce un 
sandvici. 

Când a intrat în cafenea, Todd s-a oprit și a aruncat o privire 
în jur. A stabilit contactul vizual cu Zola, apoi s-a dus să își ia o 


cafea, în cele din urmă s-a așezat la masa ei și a întrebat încet, 
întocmai ca Rusty: „Vreo victimă?” 

— Puștiul de acolo, cu piciorul rupt, a răspuns Zola. Individul 
din colțul îndepărtat, cu gleznele în ghips. 

In timp ce sorbea din cafea, Todd s-a uitat în jur. 

— Nu cred că pot face asta, a spus ea. Mi se pare groaznic să 
vânez niște oameni nevinovați. 

— Fii serioasă, Zola! Nu te urmărește nimeni. Oamenii ăștia 
au nevoie de serviciile noastre, iar dacă nu-i înhățăm noi, o va 
face Trusty Rusty. Pe de altă parte, dacă ne spun să dispărem, 
n-am pierdut nimic. 

— Du-te tu primul! 

— Bine, îl aleg pe puştiul alb. Tu du-te la tipul de culoare. 

Todd s-a ridicat, apoi și-a scos telefonul și s-a îndepărtat, 
mimând o conversaţie încordată cu cineva inexistent. Când a 
trecut pe lângă puștiul cu piciorul rupt, a spus în telefon: 

— Ascult, procesul e săptămâna viitoare. Nu acceptăm 
50.000, deoarece compania de asigurări încearcă să ne tragă pe 
sfoară. Ai înţeles? O să-i spun judecătorului că suntem pregătiţi 
pentru proces. Apoi a îndesat telefonul într-un buzunar, s-a 
răsucit pe călcâie și, cu un zâmbet generos, i s-a adresat 
puștiului: Hei, ai probleme mari cu piciorul! Ce s-a întâmplat? 

— Are patru fracturi, a spus mama lui cu oarecare mândrie. A 
fost operat ieri. 

Puștiul a zâmbit, lăsând impresia că îl bucura atenţia ce i se 
acorda. Continuând să zâmbească, Todd s-a uitat la bandajul 
ghipsat și a spus: 

— Mamă, frumoasă treabă! Cum ai reușit asta? 

— Eram pe skateboard și am dat peste o porţiune de gheaţă, 
a spus puştiul cu mândrie în glas. 

Skateboard - presupune riscuri, vătămare autoprovocată. 
Gheaţă - element natural. In vreme ce posibilitatea unei puneri 
sub acuzare se topea, Todd a întrebat: 

— Erai singur? 

— Da. 

Neglijenţă - nu poate fi învinuită o altă persoană. 

— In fine, mult noroc, a spus Todd. 

Şi-a scos din nou telefonul, a preluat un apel inexistent și s-a 
îndepărtat. Când a ajuns alături de Zola, a spus: 

— Prima nereușită. E rândul tău. 


Încă prefăcându-se că vorbeşte la telefon, a părăsit 
cafeneaua. Avusese dreptate: nimeni nu era atent, nimeni nu se 
sinchisea. 

Zola s-a ridicat încet și și-a aranjat ochelarii de citit cu dioptrie 
zero. Ţinând o foaie de hârtie într-o mână și telefonul în 
cealaltă, a început să dea roată prin cafenea. Inaltă, zveltă, bine 
îmbrăcată și atrăgătoare. Bărbatului cu gleznele în ghips i-a fost 
imposibil să nu o observe în timp ce ea se apropia de el, vorbind 
la telefon. Ea i-a zâmbit când a trecut pe lângă el, iar bărbatul i- 
a răspuns la zâmbet. Apoi s-a întors și l-a întrebat cu 
amabilitate: 

— Sunteţi cumva domnul Cranston? 

El i-a zâmbit din nou și a spus: 

— Nu. Mă numesc McFall. 

Zola s-a oprit alături de el și s-a uitat la gleznele lui. 

— Sunt avocată și trebuia să mă întâlnesc cu un domn pe 
nume Cranston la ora două. 

— Imi pare rău. Nu sunt eu acela. 

Evident, domnul McFall nu avea darul conversaţiei. 

— Cred că aţi avut un accident serios de mașină. 

— N-a fost accident. Am alunecat pe gheaţă și am căzut de pe 
verandă. Mi-am fracturat ambele glezne. 

„Ce împiedicat”, s-a gândit ea. Un alt caz posibil se 
evaporase. 

— Asta e, rezistaţi. 

— Mulţumesc. 

S-a întors din nou la masa unde avea cafeaua și s-a cufundat 
în hârtii. Todd a revenit după câteva minute și a întrebat-o în 
șoaptă: 

— L-ai recrutat? 

— Nu. A alunecat pe gheaţă. 

— Gheaţă și iar gheaţă. Unde-i încălzirea globală când ai 
nevoie de ea? 

— Ascultă, Todd! Nu sunt croită pentru genul ăsta de muncă. 
Mă simt ca o pasăre de pradă. 

— Exact asta suntem. 


21 

Wilson Featherstone, student în anul trei la Foggy Bottom, 
făcuse parte din banda lor în zilele de început ale facultăţii. In 
anul doi, el și Todd se certaseră din cauza unei fete, motiv 
pentru care îl invitaseră din ce în ce mai rar la petrecerile lor. 
Însă el încă era prieten bun cu Mark, iar apelurile lui fuseseră 
insistente. Nu voia să renunţe, așa că Mark a acceptat în cele 
din urmă să îl întâlnească la un pahar. Evitând zona facultății, 
Mark a ales un local din apropiere de Capitol Hill. Intr-o seară de 
joi, când Todd lucra la Barul Rooster, iar Zola umbla fără chef 
prin Spitalul GW, Mark a intrat în local și l-a văzut pe Wilson la 
bar, având în faţă un pahar cu bere din care băuse jumătate. 

— Ai întârziat, a spus Wilson zâmbind și strângându-i călduros 
mâna. 

— Mă bucur să te văd, domnule, a spus Mark, așezându-se pe 
scaunul de alături. 

— Ce-i cu barba asta? 

— Nu-mi găsesc aparatul de ras. Tu ce mai faci? 

— Bine. Întrebarea e ce faci tu! 

— Sunt bine. 

— Ba nu. Ai chiulit de la cursuri trei săptămâni și toţi vorbim 
despre tine. Același lucru și-n cazul lui Todd. Ce se-ntâmplă? 

Barmanul s-a oprit în faţa lor și Mark a comandat o bere la 
halbă. Apoi a ridicat din umeri și a spus: 

— Fac o pauză, asta-i tot. Probleme destul de grave de 
motivaţie. Moartea lui Gordy m-a dat peste cap, înţelegi? 

— Te-ai mutat în altă parte. Și Todd. Nimeni n-a mai văzut-o 
pe Zola. Puneţi ceva la cale? 

— Nu știu ce fac ei. Am fost alături de Gordy spre sfârșit și 
cred că ne chinuim să ne revenim. 

Barmanul a așezat o halbă în faţa lui Mark. 

— Ce s-a întâmplat cu Gordy? a întrebat Wilson. 

Mark s-a uitat o vreme la halbă, gândindu-se ce să răspundă. 
După câteva secunde, a spus: 

— Era maniaco-depresiv, nu mai lua medicamente și era de-a 
dreptul răvășit. S-a ales cu o arestare pentru conducere sub 
influenţa alcoolului; noi l-am scos din închisoare, l-am dus la 
apartamentul lui și am stat cu el. N-am știut ce altceva să 
facem. Am vrut să-i sunăm familia, poate pe logodnica lui, dar 
asta l-a înspăimântat și mai tare. Când i-am spus că le telefonez 


părinţilor, m-a ameninţat. A reușit să fugă și a condus până pe 
pod. Panicaţi, noi am mers ici și colo încercând să-l găsim, dar a 
fost prea târziu. 

Wilson a ascultat totul cu atenţie, luând încă o gură de bere. 

— Doamne, groaznic! S-a zvonit că voi aţi fost cu el spre 
sfârșit. N-am știut c-a fost atât de rău. 

— Am stat cu ochii pe el. L-am încuiat în dormitor. Zola 
dormea pe canapea, iar Todd, într-un apartament de vizavi. 
Aveam cheile mașinii lui în buzunar. Încercam să-l ducem la un 
doctor. Nu știu ce altceva puteam face. Așadar, Wilson, pot 
spune că nu ne simţim prea bine în prezent. 

— Păcat, domnule! Nu v-am văzut la înmormântare. 

— Am fost acolo, ascunși în balcon. Todd și cu mine ne-am 
întâlnit cu ai lui după ce s-a sinucis și am fost acuzaţi. Toţi, 
bineînţeles. Trebuia învinuit cineva, nu? De aceea am vrut să-i 
evităm la înmormântare. 

— Dar n-a fost vina voastră. 

— Da, Wilson, dar trebuie să-ţi spun că ei sigur cred asta, iar 
acum ne simţim vinovaţi. Ar fi trebuit să-i sunăm pe părinţii lui 
sau pe Brenda. 

După un moment de tăcere, Wilson a comandat o nouă bere 
și a spus: 

— Nu înţeleg. Nu-ţi poţi asuma vina pentru sinuciderea lui. 

— Mulţumesc, dar nu pot uita. 

— Şi-acum ce faci, abandonezi facultatea când mai ai doar un 
semestru până la absolvire? E o prostie, Mark! Ce naiba, parcă 
aveai o slujbă care te aștepta în toamnă, nu-i așa? 

— Te-nșeli. Am fost concediat chiar înainte de a fi angajat. 
Firma a fuzionat cu alta, lucrurile s-au reorganizat și m-au pus 
pe liber. Asta se-ntâmplă mereu în minunata noastră profesiune. 

— Îmi pare rău. N-am știut. 

— Nu-i nimic. Firma oricum nu oferea perspective. Dar tu? Ai 
avut noroc să găsești o slujbă? 

— Am găsit o organizaţie nonprofit, așa că o să intru în 
serviciul public și o să plătesc cea mai mare parte a 
împrumutului. 

— Vreme de zece ani? 

— Așa cred ei. Planul meu e să rezist trei sau patru ani, să-i 
ţin departe pe rechini și să-mi găsesc o slujbă ca lumea. Mai 
devreme sau mai târziu, piaţa trebuie să se schimbe în bine. 


— Chiar crezi asta? 

— Nu știu ce să cred, dar trebuie să ajung undeva. 

— După ce iei examenul de barou, bineînţeles. 

— Mark, uite cum văd eu examenul! Anul trecut, jumătate din 
studenţii de la Foggy Bottom au trecut, iar jumătate au dat-o-n 
bară. Cred că mă situez în prima jumătate, iar dacă stau cu 
burta pe carte, pot să-l iau. Mă uit în jur și văd o sumedenie de 
dobitoci în facultate, dar eu nu-s unul dintre ei. Nici tu, Mark. 
Ești cât se poate de inteligent și nu te deranjează să înveţi. 

— Cum ţi-am spus, există probleme motivaţionale. 

— Şi-atunci, care-i planul? 

— N-am niciunul. Deocamdată sunt în derivă. Cred că, până la 
urmă, o să apar la facultate, deși ideea de a călca în locul acela 
mă îngrețoșează. Probabil o să întrerup semestrul și o să 
recuperez după aceea. Incă nu știu. 

— Nu face asta, Mark! Dacă te retragi, rechinii te vor declara 
rău-platnic. 

— Cred că sunt deja rău-platnic. Mă uit la situaţia creditului și 
bag de seamă că datorez un sfert de milion de dolari - și n-am 
șanse reale de a găsi o slujbă. Asta mă face să mă simt rău- 
platnic. Şi ce naiba? Mă pot da în judecată, dar nu mă pot ucide. 
Anul trecut, au fost un milion de studenţi rău-platnici și, din câte 
știu, ei încă trăiesc, circulă și respiră. 

— Știu, știu, am citit și eu destule bloguri. 

Au băut amândoi, privindu-se în oglinda din spatele șirurilor 
de băuturi tari de la bar. 

— Şi unde locuiești acum? a întrebat Wilson. 

— Mă urmărești? 

— Nu, dar am trecut pe la apartamentul tău. Un vecin mi-a 
spus că ai plecat. La fel și Todd. L-ai mai văzut? Nu a mai apărut 
la bar. 

— În ultima vreme, nu. Cred că s-a întors în Baltimore. 

— A abandonat școala? 

— Nu știu, Wilson. A spus că-și ia ceva timp liber. Cred că e 
afectat mai rău decât mine. El și Gordy era foarte apropiaţi. 

— Nu-mi răspunde la telefon. 

— Păi, voi nu sunteţi chiar cei mai buni prieteni. 

— Am trecut peste asta. La naiba, Mark, sunt îngrijorat, 
înţelegi? Voi îmi sunteţi cei mai buni prieteni și aţi dispărut. 


— Mulţumesc, Wilson, înseamnă mult pentru mine. O să-mi 
revin până la urmă. Nu-s sigur însă în privinţa lui Todd. 

— Dar cu Zola ce-i? 

— Ce-i cu ea? 

— Şi ea a dispărut în ceaţă. N-a mai văzut-o nimeni. Şi ea s-a 
mutat. 

— Am mai vorbit cu Zola și e zdrobită. Ea a fost ultima care l- 
a văzut pe Gordy în viaţă, așa că e foarte afectată. Pe lângă 
asta, părinţii ei sunt pe cale să fie deportaţi în Senegal. E la 
pământ. 

— Sărmana fată! Gordy a fost nechibzuit când s-a încurcat cu 
ea. 

— Probabil, nu-mi dau seama. Totul mi se pare absurd. 

Sorbind din băuturi, multă vreme nu și-au mai spus nimic. În 
timp ce privea în oglindă, Mark a văzut faţa familiară a cuiva 
așezat la o masă aflată de cealaltă parte a localului. Hadley 
Caviness, asistenta procurorului care se ocupa de cazul lui 
Benson Taper, tânărul care depășise viteza legală. Privirile li s- 
au întâlnit scurt, apoi ea s-a uitat în altă parte. 

Wilson și-a privit ceasul de la mână și a spus: 

— Ascultă, situaţia e prea deprimantă. Trebuie să plec. Mark, 
te rog să păstrăm legătura, iar dacă te pot ajuta cu ceva, să mă 
anunţi, bine? 

Şi-a golit halba și a lăsat pe tejghea o bancnotă de 10 dolari. 

— Sigur. Mulţumesc, a răspuns Mark. 

Wilson s-a ridicat, apoi l-a bătut pe umăr și a plecat. Mark s-a 
uitat din nou în oglindă și a văzut că Hadley stătea la masă cu 
alte trei tinere, sorbind din băuturi și flecărind. Ochii li s-au 
întâlnit din nou timp de câteva secunde. 


Jumătate de oră mai târziu, fetele și-au terminat băuturile și 
au achitat nota. În timp ce plecau, Hadley a făcut un ocol și s-a 
apropiat de bar. 

— Aștepţi pe cineva? l-a întrebat ea. 

— Da, pe tine. la loc! 

Ea i-a întins mâna și a spus: 

— Hadley Caviness, Divizia 10. 

El i-a strâns-o și a răspuns: 

— Știu. Mark Upshaw. Îţi ofer ceva de băut? 

Ea s-a așezat pe scaunul de lângă el și a răspuns: 


— Desigur. Mark i-a tăcu semn barmanului, apoi a întrebat: Ce 
să fie? 

— Chardonnay. 

— Eu o să mai beau o bere. 

Barmanul a plecat, iar ei s-au întors unul spre altul. 

— Nu te-am văzut la tribunal în ultima vreme, a spus ea. 

— Păi, sunt mereu acolo, folosindu-mă de sistem. 

— Ești proaspăt sosit în oraș. 

— De vreo doi ani. Am lucrat la o firmă și m-am cam săturat 
de trudă. Acum sunt pe cont propriu și mă și distrez puţin. Dar 
tu? 

— Primul an ca procuror, așa că m-au repartizat la tribunalul 
pentru trafic. Plictisitor. Nu mă prea distrez, dar reușesc să-mi 
plătesc facturile. Unde-ai făcut Dreptul? 

— În Delaware. Am venit în măreţul oraș ca să schimb 
peisajul. Tu? 

Mark spera că ea nu îi va spune că a absolvit Foggy Bottom. 

— Kentucky, absolventă de Drept. Am venit aici pentru o 
slujbă la Capitol Hill, dar n-a mers. Am avut noroc și am găsit un 
loc în procuratură. Sper să fie doar temporar. 

După ce le-au sosit băuturile, au ciocnit paharele și au sorbit 
din ele. 

— Şi mai departe? a întrebat-o Mark. 

— În orașul ăsta, cine poate şti? Sunt cu ochii pe piaţa 
locurilor de muncă și aștept o șansă, la fel ca alte mii de 
absolvenţi. Situaţia slujbelor nu e prea grozavă acum. 

„Mie-mi spui? s-a gândit Mark. Ar trebui să dai târcoale pe la 
Foggy Bottom.” 

— Așa am auzit și eu. 

— Dar tu? Să nu-mi spui că vrei să faci carieră apărând șoferi 
beți. 

Mark a râs, ca și cum situația chiar ar fi fost amuzantă. 

— Nu chiar. Am un partener și ne-am dori să ne ocupăm de 
vătămări personale. 

— Ai arăta bine pe un afiș. 

— Așa visez. Plus reclame la TV. 

Hadley băuse deja câteva pahare și stătea aproape de el, 
aproape atingându-l. Avea picioarele încrucișate, iar fusta îi 
alunecase în sus, spre coapse. După ce a mai luato gură devin, 
a așezat paharul pe bar și l-a întrebat: 


— Ai ceva planuri pentru seara asta? 

— Absolut niciunul. Dar tu? 

— Sunt liberă. Am o colegă de apartament care lucrează la 
Biroul pentru Recensământ și e plecată tot timpul. Și nu-mi 
place să stau singură. 

— Te mişti foarte repede. 

— De ce-aș pierde vremea? Sunt ca și tine, iar acum ne 
gândim la același lucru. _ 

Mark a achitat nota de plată și a chemat un taxi. In timp ce 
mașina se punea în mișcare, ea i-a luat mâna și i-a așezat-o pe 
coapsa dezgolită. 

— Îmi place orașul ăsta, a zis el chicotind. O sumedenie de 
femei agresive. 

— Cum spui tu. 

Taxiul a oprit în faţa unei clădiri înalte cu apartamente de pe 
Fifteenth Avenue. Mark a plătit și au intrat mână în mână, de 
parcă s-ar fi cunoscut de luni întregi. S-au sărutat în lift, apoi din 
nou în camera de zi - mică, dar ordonată -, convenind că 
niciunul dintre ei nu voia să se uite la televizor. In timp ce ea se 
dezbrăca în baie, Mark a reușit să îi transmită lui Todd un SMS 
scurt: Am avut noroc. Nu vin în noaptea asta. Vise plăcute. 

Todd i-a răspuns: Cine-i fata? 

Mark: S-ar putea să o cunoști curând. 


La ora 9:30, l-a găsit pe Todd în faţa Diviziei 6. Pe hol se foia 
obișnuita mulţime pestriță de acuzaţi, plus câţiva avocaţi care 
căutau clienţi. Todd se ocupa de o tânără care părea să plângă. 
În cele din urmă, după ce aceasta i-a făcut semn din cap că nu îl 
vrea, s-a retras și l-a observat pe partenerul lui urmărindu-l de 
la distanţă. Todd s-a apropiat zicând: 

— Trei rateuri. O dimineață proastă. Arăţi ca naiba! Ai stat 
treaz toată noaptea? 

— A fost uimitor. O să-ți povestesc mai târziu. Unde-i Zola? 

— N-am vorbit cu ea în dimineaţa asta. Cred că doarme, 
pentru că o prinde noaptea prin spitale. 

— Crezi că ea chiar abordează oameni sau citește vreo carte? 
Cum să zic, încă n-a agăţat niciun client. 

— Nu știu. Să lăsăm asta pentru mai târziu. Mă mut la Divizia 
8. 


Todd s-a îndepărtat cu geanta diplomat într-o mână, iar după 
câţiva pași, a scos telefonul cu cealaltă de parcă ar fi avut de 
discutat ceva important. Mark s-a dus spre Divizia 10 și a intrat 
în sala de judecată. Judecătorul Handleford prezida ședința și 
discuta cu un acuzat. Ca întotdeauna, avocaţii și grefierii se 
foiau în jurul băncii judecătorului, răsfoind hârtii. Hadley era 
acolo, stând de vorbă cu un alt procuror. Când l-a văzut pe 
Mark, i-a zâmbit și s-a apropiat de el. S-au așezat la masa 
apărării ca și cum ar fi avut de analizat probleme importante. 

Cu câteva ore mai devreme, se prăbușiseră epuizați și 
dormiseră, îmbrăţișaţi și goi. Acum ea părea proaspătă, având 
ochi limpezi și un aer foarte profesional. Mark încă era obosit. 

Cu glas scăzut, ea i-a spus: 

— Ştiu la ce te gândești, dar răspunsul e nu. Diseară amo 
întâlnire. 

— Nici nu-mi trecuse asta prin minte, a spus el zâmbind. Dar 
ai numărul meu. 

— Am o mulţime de numere. 

— Mi se pare corect. Putem discuta despre clientul meu, un 
anume Benson Taper? 

— Sigur. Nu-l ţin minte. Să mă uit pe dosar. S-a ridicat și s-a 
dus la masa unui grefier, unde a scotocit într-un sertar mare, 
plin cu dosare. După ce l-a găsit pe al lui Benson, a revenit la 
masa apărării. Răsfoindu-l, a spus: Băiatul chiar zbura, nu? 135 
într-o zonă cu o restricţie la 65 de kilometri la oră. Asta e 
imprudenţă, chiar se poate alege cu închisoare. 

— Ştiu. Uite care-i treaba! Benson e un tânăr de culoare cu o 
slujbă bună. Livrează colete, iar dacă e condamnat pentru 
imprudenţă, își pierde slujba. Poţi cobori totul la o acuzaţie mai 
mică? 

— Pentru tine, oricând. Cum ar fi depăşirea vitezei legale? 
Plătește o amendă mică și îi spui flăcăului s-o lase mai moale în 
viitor. 

— Doar atât? a întrebat Mark zâmbind. 

Ea s-a apropiat de el și i-a spus în șoaptă: 

— Sigur. Dacă-l satisfaci pe procuror, obţii soluţii favorabile, 
cel puţin de la mine. 

— Șeful tău trebuie să aprobe asta? 


— Mark, suntem într-un tribunal care judecă infracțiuni din 
trafic, înţelegi? Nu vorbim de o acuzaţie de omor. O să-i strecor 
asta bătrânului Handleford, iar el nu va scoate nicio vorbă. 

— Te iubesc, scumpo! 

— Așa spuneţi toţi. 

Ținând dosarul în mâna stângă, s-a ridicat și i-a întins-o pe 
cealaltă pentru a pecetlui înțelegerea. Și-au strâns mâinile ca 
niște profesioniști. 


22 

Aflat într-o cafenea de pe Georgia Avenue, în secţiunea 
Brightwood a Districtului, Benson mânca un sandvici. Avea 
pauză de masă și arăta bine în uniforma de serviciu. S-a bucurat 
văzându-l pe Mark, întrebându-l apoi dacă avea vești bune. Mark 
a scos un ordin din geanta diplomat și i-a spus: 

— Am făcut ceva progrese. Ai restul de bani? 

Benson a băgat mâna într-un buzunar și a scos câteva 
bancnote. 

— Șapte sute, a spus el întinzându-i-le lui Mark. 

— Totul s-a redus la o simplă depășire a vitezei, a continuat 
el. Nici conducere imprudentă, nici închisoare. Amenda, 150, e 
plătibilă în termen de două săptămâni. 

— Glumești cumva? 

Mark a zâmbit și s-a uitat la chelneriţa care a apărut brusc 
lângă ei. 

— Un sandvici cu bacon și o cafea, a zis el. 

Femeia a plecat fără să spună nimic. 

— Cum de-ai reușit asta? 

„M-am culcat cu o femeie procuror”, a fost el pe punctul să 
spună. 

— M-am tocmit la tribunal, spunându-i judecătorului ce băiat 
bun ești și ce slujbă faină ai, iar el a mai redus din pedeapsă. 
Dar să nu mai gonești așa, Benson, ai înţeles? 

— Doamne, ești grozav, Mark! Sunt impresionat. 

— L-am prins pe judecător într-o zi bună, Benson. Data 
viitoare n-o să mai fii la fel de norocos. 

— N-o să se mai întâmple, îţi promit. Nu-mi vine să cred. Eram 
sigur că mă vor da afară și că voi pierde totul. 

Mark a împins spre el o foaie de hârtie și un pix. 

— Ăsta-i ordinul. Semnează în josul paginii și nu mai trebuie 
să apari la tribunal. 

Zâmbind larg, Benson și-a scris numele, apoi a spus: 

— Abia aștept să-i spun mamei. M-a tocat la cap de când am 
fost prins. Ştii ceva, Mark? Chiar îi place de tine. A spus: 
„Tânărul acela își știe meseria. O să devină un mare avocat”. 

— Mda, se vede că e foarte inteligentă... 

Mark a luat ordinul și l-a băgat în geanta diplomat. 


După ce a mai mușcat o dată din sandvici și a sorbit din 
paharul cu ceai rece, Benson s-a șters pe buze cu un șerveţel și 
a spus: 

— Ascultă, Mark, vă ocupați și de altfel de cazuri? Mai grele? 

— Sigur. Firma mea abordează o mare diversitate de cazuri. 
Ce vrei să spui? 

Benson s-a uitat prudent în jur, apoi a rostit: 

— Păi, am un văr, e din Virginia, din zona Tidewater, și are 
mari belele. Ai timp să-mi asculţi povestea? 

— Tocmai aștept masa de prânz, a spus Mark. Dă-i drumul! 

— Vezi tu, vărul meu și soţia lui au avut un copil cu câtva timp 
în urmă și lucrurile au mers foarte prost la spital. A fost o 
naștere cu probleme, totul a ieșit anapoda, iar copilul a murit 
două zile mai târziu. Sarcina decursese normal, fără semne că 
ar fi necazuri, înţelegi? Apoi, dintr-odată, copilul le-a murit. Era 
primul, un băieţel, și asta după ce încercaseră multă vreme să 
aibă copii. Mama s-a prăbușit nervos și a cedat, după care au 
început să se certe. Erau distruși amândoi și nu s-au priceput să 
ţină lucrurile în frâu. De aceea s-au separat, apoi au divorţat. Un 
divorț urât. Sunt dați peste cap până în ziua de azi. Vărul meu 
bea prea mult, iar ea a înnebunit de tot. O adevărată tragedie, 
pricepi? Au încercat să afle ce s-a întâmplat în timpul nașterii, 
dar cei de la spital nu le-au spus multe lucruri. De fapt, i-au 
plimbat de colo colo de fiecare dată. Au angajat un avocat ca să 
se ocupe de problemă, dar omul n-a fost bun. A spus că, pentru 
copiii morţi, nu se încasează mulţi bani. Că e greu de dat în 
judecată doctorii și spitalele, pentru că acolo se află toate 
documentele și, în plus, ei angajează cei mai buni avocaţi, ca să 
te ţină legat de tribunale o veșnicie. Ea, adică mama, a spus că 
n-are chef să meargă în instanţă. Vărul meu vrea totuși să afle 
ce s-a întâmplat și s-ar putea să intenteze o acţiune, dar și el e 
cam doborât. Mark, e adevărat că bebeluşii morți la naștere nu 
aduc mulţi bani? 

Mark nu avea de unde să știe, însă povestea l-a intrigat. S-a 
gândit să ridice obiecţii, ca un adevărat avocat, așa că a spus: 

— Depinde de elementele cazului. Ar trebui să văd 
documentele. 

— Le are el, un teanc întreg de hârtii, pe care spitalul i le-a 
predat avocatului, adică fostului lor avocat. El l-a alungat, iar 


acum spune că vrea să discute cu altul. Crezi c-ai putea arunca 
o privire pe ele? 

— Sigur. 

Lui Mark i-a sosit apoi sandviciul cu bacon, cartofi și murături, 
dar nu a primit nimic de băut, așa că i-a spus chelneriţei: 

— Mulţumesc, dar am comandat și cafea. 

— A, da, a spus ea pe un ton iritat, după care a plecat. 

Mark a luat o îmbucătură din sandvici, apoi a întrebat: 

— Cum îl cheamă pe tip? 

Benson s-a șters la gură și a spus: 

— Ramon Taper, ca pe mine. Tatăl meu și tatăl lui au fost 
fraţi, dar niciunul nu mai trăiește. Toţi îi spun Digger. 

— Digger!5%? 

— Da. Când era mic, a luat o lopăţică și a scos niște flori din 
curtea din spate a unui vecin. Le-a furat și a încercat să le 
planteze undeva pe stradă. Porecla a rezistat. 

Intr-un târziu, lui Mark i-a sosit cafeaua și i-a mulţumit 
chelneriței. 

— E violent? l-a întrebat Mark pe Benson. 

— S-ar putea spune asta, a râs el. Digger a fost mereu 
scandalagiu. A stat o vreme într-o închisoare pentru delincvențţi 
juvenili, dar nu e băiat rău. N-are cazier. O ducea bine, se 
căsătorise cu o fată de treabă și au fost fericiți împreună până la 
moartea copilului. După divorţ, ea a plecat undeva pe la 
Charleston. Digger a rătăcit de colo colo, iar acum câteva luni s- 
a mutat aici. Lucrează cu jumătate de normă într-un magazin de 
băuturi, ultimul loc în care ar trebui să fie. Are o pasiune pentru 
votcă. Chiar mă îngrijorează soarta lui. 

— Deci e aici, în District? 

— Da, locuiește aproape, cu o altă nebună. 

In timp ce mușca din murătura cu mărar, lui Mark i-a trecut 
prin minte că n-ar fi trebuit să se bage în problemele lui Digger, 
dar era curios. 

— O să arunc o privire, a zis el. 


Două zile mai apoi, Mark a revenit la aceeași cafenea. Era 
pustie, însă un negru slăbănog stătea la o masă, având în faţă 
un dosar voluminos. Mark s-a apropiat de el și a zis: 

— Cred că ești Digger. 


16 Săpătorul, groparul (n.tr.) 


Și-au strâns mâinile, apoi Mark s-a așezat. 

— Prefer să-mi spui Ramon, a spus Digger. Nu e cea mai 
potrivită poreclă pentru un negru. Din motive evidente. 

— De acord. Sunt Mark Upshaw. Mă bucur să te cunosc, 
Ramon. 

— Şi eu. 

Purta o șapcă de șofer trasă pe ochi, iar cozorocul i se proptea 
într-o pereche de ochelari de citit foarte mari, cu lentile rotunde 
și cu ramă neagră. Avea ochii umflați și roșii. 

— Benson spune că ești un avocat bun, a zis Ramon. Și că i-ai 
salvat slujba. 

Mark a zâmbit, încercând să spună ceva potrivit, când a 
apărut aceeași chelneriță. 

— Ramon, cafea fără zahăr? 

— Nimic, doar apă. 

Chelneriţa a plecat, iar Mark s-a uitat atent la ochii lui. Vorbea 
destul de cursiv, dar se vedea clar că băuse. 

— Benson mi-a zis câte ceva despre caz, a spus Mark. Mi s-a 
părut a fi o adevărată tragedie. 

— Așa aș zice și eu. S-a întâmplat ceva în timpul nașterii, nu 
știu sigur dacă vom afla vreodată adevărul. Eu n-am fost acolo. 

Mark a reţinut acest element și, cum se părea că nu avea să 
primească lămuriri suplimentare, a întrebat: 

— De ce n-ai fost acolo? 

— Să zicem că n-am fost acolo, deși ar fi trebuit să fiu. Asia nu 
m-a iertat pentru asta și, bineînţeles, crede că numai eu am fost 
de vină. Susţine că, dacă m-aș fi aflat acolo, m-aș fi asigurat că 
oamenii din spital ar fi făcut lucrurile așa cum trebuie. 

— Asia e fosta soţie, da? 

— Exact. Vezi tu, a intrat în travaliu cu două săptămâni mai 
devreme. Era imediat după miezul nopţii și copilul a ieșit 
repede. Cei din spital erau foarte ocupați, avuseseră loc un 
schimb de focuri și un accident rutier grav... și, în fine, nu vom 
afla niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Dar se pare că au 
neglijat-o, iar copilul s-a blocat în colul uterin. A rămas fără 
oxigen. A bătut cu palma în dosar și a adăugat: Cred că e totul 
aici, deși noi credem că spitalul a mușamalizat lucrurile. 

— Care „noi”? 

— Primul avocat, cel de care m-am debarasat. Vezi tu? După 
toate astea, Asia parcă înnebunise - m-a gonit de acasă și a 


intentat divorț. A avut un avocat, am avut și eu unul, iar 
lucrurile s-au înrăutățit. M-am ales cu o condamnare pentru 
conducere sub influența băuturilor alcoolice, așa că mi-am 
angajat un avocat și pentru asta. Am avut parte de o mulţime 
de avocaţi în viaţa mea, dar n-am mai găsit putere pentru un 
proces de proporții. 

A lovit din nou cu palma în dosar. 

Apoi a sosit cafeaua și Mark a luat o gură. 

— Unde e primul avocat? 

— În Norfolk. A vrut 5.000 de dolari pentru plata unui expert 
care să examineze evidenţele. Nu aveam atâţia bani și nici nu- 
mi plăcea avocatul. Nu răspundea la telefon și se dădea foarte 
ocupat. Vrei și tu tot 5.000? 

— Nu, a spus Mark, însă doar pentru a prelungi discuţia. 

Nu avea idee cum să procedeze într-un caz de malpraxis, dar, 
ca de obicei, s-a gândit că ar putea învăţa din mers. Planul lui, 
dacă avea un plan, era să preia cazul, să cerceteze evidenţele și 
să încerce să stabilească dacă se puteau formula acuzaţii. Dacă 
da, avea să încredinţeze cazul unui avocat adevărat, specializat 
în probleme de neglijenţă medicală. Dacă acesta progresa, el și 
partenerii lui n-aveau să se implice aproape deloc, sperând că 
într-o bună zi aveau să încaseze o părticică din onorariul gras. 
Da, acesta era planul. 

— Și Asia a dispărut din peisaj? 

— Da. A plecat de multă vreme. Nu m-a mai contactat 
niciodată. 

— Va deveni parte dacă vom avea un proces? 

— Nu, nici vorbă. Nu vrea să aibă nimic de-a face cu așa ceva. 
Locuiește în Charleston cu o parte din familia ei și sper că e 
ajutată. E nebună, domnule Upshaw. Aude voci, chestii din astea 
demente. E trist, dar nu suportă să mă vadă și a spus de multe 
ori că nu vrea să ajungă în tribunal. 

— Bine, dar dacă privim lucrurile în perspectivă și va exista o 
soluţionare, ea va avea dreptul la jumătate din bani. 

— Cum așa? La naiba, dar eu provoc un proces! De ce să 
capete ceva dacă nu vrea să fie parte la tribunal? 

— Așa sună legea, a răspuns Mark, deși nu era foarte sigur. 

Cu toate acestea, și-a adus aminte imediat de un caz de 
daune din primul an de studiu. 


— O să ne facem griji mai târziu din cauza asta. Acum trebuie 
să începem investigația. Înțelegerea e departe. 

— Nu mi se pare corect. 

— Vrei să mă apuc de treabă? 

— Sigur, de aceea am venit. Vrei cazul? 

— De asta sunt aici. 

— Atunci, ne-am înţeles. Și-acum spune-mi ce se întâmplă în 
continuare. 

— Păi, mai întâi semnezi un contract de servicii legale cu 
firma mea, ceea ce îmi conferă autoritatea de a solicita toate 
evidenţele. Le voi da spre analiză, iar dacă pare să existe o 
răspundere clară a doctorilor și a spitalului, atunci noi doi vom 
purta o nouă discuţie. Vom hotărî dacă vrem să deschidem o 
acţiune în justiţie. 

— Cât va dura asta? 

Cum nu avea nicio idee, Mark a spus cu glas convingător: 

— Nu mult timp. E o chestiune de câteva săptămâni. Noi nu 
trenăm lucrurile, Ramon. Ne mișcăm repede. 

— Şi nu vrei bani în avans? 

— Nu. Unele firme cer un avans pentru cheltuieli, dar noi nu 
facem asta. Contractul nostru prevede eventualitatea unei 
treimi din sumă dacă se ajunge la o înţelegere în afara 
tribunalului și patruzeci la sută dacă ne judecăm. Acestea sunt 
cazuri complicate, care au apărători puternici, oameni cu mulţi 
bani. Așadar, partea noastră e ceva mai mare decât în cazul 
unei vătămări corporale obișnuite. O să avansăm noi banii și 
vom fi plătiţi după soluţionare. Ești de acord cu asta? 

Ramon a luat o gură de apă și și-a întors ochii spre fereastră. 
În timp ce el se gândea, Mark a scos din geanta diplomat un 
contract și l-a completat pe îndelete. După o vreme, Ramon și-a 
dat jos ochelarii uriași și s-a șters la ochi cu un șerveţel de 
hârtie. 

— E tare neplăcut, domnule Upshaw, a spus el încet. 

— Spune-mi Mark, te rog. 

Cu buze tremurânde, Ramon a zis: 

— Sigur, Mark. Lucrurile mergeau bine între mine și Asia. Am 
iubit-o pe femeia aia - și cred că tot o iubesc. Nu avea forţă în 
ea, dar era o fată bună și frumoasă. Nu merita asta. Cred că 
nimeni nu merită să treacă prin așa ceva. Ne pregătiserăm 
pentru Jackie, încercaserăm multă vreme. 


— Jackie? 

— Numele lui era Jackson Taper și voiam să-i spunem Jackie. 
După Jackie Robinson. Imi place baseballul. 

— Îmi pare rău... 

— A trăit doar două zile, dar n-a avut nicio șansă. L-au ucis, 
Mark. Nu trebuia să se întâmple asta. g 

— Ramon, o să mergem până la capăt. Iți promit. 

Ramon a zâmbit și și-a mușcat buza de jos, apoi s-a șters din 
nou la ochi și și-a pus ochelarii. A ridicat pixul și a semnat 
contractul. 


Ca de obicei spre sfârșitul după-amiezii, partenerii s-au 
întâlnit în același separeu aflat în partea din spate a Barului 
Rooster, ca să revadă reușitele de peste zi. Mark și Todd aveau 
în faţă câte un pahar cu bere, iar Zola, o băutură răcoritoare. 
După trei săptămâni de practicare ilegală a avocaturii, 
învăţaseră multe lucruri și se obișnuiseră cu rutina - deși Zola 
mai puţin decât cei doi. Teama de a fi daţi în vileag dispăruse, 
chiar dacă îi mai sâcâia din când în când. La fel ca alţi o mie de 
avocaţi, Mark și Todd apăreau cu regularitate în tribunalele care 
judecau infracţiuni și răspundeau la aceleași întrebări adresate 
de judecătorii plictisiţi. încheiau înţelegeri cu procurorii, dar nici 
măcar unul dintre aceștia nu părea curios să le vadă 
acreditările. Semnau cu nume false pe ordine și alte documente. 
Dădeau târcoale pe holuri în căutare de clienţi, ciocnindu-se 
deseori cu alţi avocaţi, toţi fiind prea ocupați ca să bănuiască 
ceva. În ciuda startului lor rapid, au descoperit curând că nu era 
chiar atât de ușor să facă bani. Intr-o zi bună, reușeau să obţină 
1.000 de dolari din onorarii primite de la clienţi noi. Într-o zi 
proastă, nu câștigau nimic, lucru deloc neobișnuit. 

Zola își concentrase cercetările în cele trei spitale mai 
aglomerate - Catolic, General și „George Washington”. Încă nu 
semnase niciun contract, dar se simţea încurajată de câteva 
cazuri pe care le ratase la mustață. Nu îi plăcea ceea ce făcea, 
să îi hăituiască pe oamenii cu vătămări, dar deocamdată nu 
avea de ales. Mark și Todd munceau din greu ca să sprijine 
mersul afacerii. Se simţea silită să contribuie și ea cumva. 

Au discutat îndelung despre frecvenţa cu care să fie văzuţi 
căutând clienţi potenţiali, stabilind, totodată, de câte ori să 
apară în faţa judecătorilor. Pe de o parte, familiaritatea avea să 


le confere credibilitate, pentru că deveneau jucători de zi cu zi 
în acel carusel. Pe de altă parte însă, cu cât întâlneau mai mulţi 
avocaţi, procurori, grefieri și judecători, cu atât mai mare era 
numărul oamenilor care puteau să le adreseze într-o bună zi o 
întrebare încuietoare. Şi care putea fi aceea? Un grefier plictisit 
putea întreba: „Puteţi să-mi spuneţi din nou numărul de 
înmatriculare de la barou? Cel care îmi apare aici nu există în 
sistem”. Existau o sută de mii de avocați în barocul din D.C. și 
fiecare trebuia adăugat la orice ordin sau pledoarie. Mark și 
Todd folosiseră date false, desigur. Cu toate acestea, numărul 
mare de avocaţi le oferea o acoperire excelentă, iar grefierii nu 
manifestaseră niciun interes în această privință deocamdată. 

Sau un judecător ar fi putut întreba: „Fiule, când ai fost admis 
în barou? Pentru că nu te-am mai văzut pe aici!” Însă niciun 
judecător nu se arătase într-atât de curios. 

Se putea întâmpla ca un asistent de procuror să întrebe: 
„Facultatea Delaware, da? Am un prieten care a absolvit-o. Il 
cunoști pe cutare?” 

Cu toate acestea, asistenții procurorilor erau mult prea 
ocupați ca să iniţieze asemenea discuţii de complezenţă, iar 
Mark și Todd se străduiau să vorbească foarte puţin. 

Intrebările de care nu se temeau veneau din partea celor mai 
importanţi oameni: clienţii lor. 

După ce a sorbit din doza de apă minerală, Zola a spus: 

— In fine, vreau să mărturisesc ceva. Cred că am găsit un 
Freddy Garcia. 

— Ah, trebuie să auzim asta! a spus Todd izbucnind în râs. 

— Seara trecută am fost la GW ca să-mi joc rolul și am 
observat o pereche de tineri de culoare stând la o masă și 
mâncând o pizza oribilă. Ea era accidentată; avea ghips ici și 
colo, dispozitiv fixator la gât și tăieturi pe faţă. Sigur fusese un 
accident rutier, corect? Și-atunci mă aventurez, îmi fac dansul, 
iar ei sunt dispuși să vorbească. Așa aflu că ea a fost lovită de 
un taxi - ka-ching'7, asigurare cât cuprinde - și că fiica lor de opt 
ani e la etaj, la reanimare. Cazul devine din ce în ce mai 
interesant. Apoi ei mă întreabă ce caut în cafeneaua spitalului, 
iar eu îmi recit povestea perfect. Mama mea e bolnavă, pe ducă, 
și eu trebuie să aștept la căpătâiul ei. Le dau cartea mea de 


17 Bang! Interjecţie care imită sunetul scos de o casă de marcat la 


închiderea sertarului (n.tr.) 


vizită și ne promitem să discutăm mai târziu. Îmi sună apoi 
telefonul și mă îndepărtez ca să văd ce mai face scumpa mea 
mamă - înțelegeţi? Le zâmbesc și părăsesc spitalul, pentru că, 
în sfârșit, îmi spun că am agăţat un caz mare. După o pauză 
menită să îi țină încordaţi, Zola a continuat: Ei, și-n după-amiaza 
asta primesc un telefon, dar nu de la proaspeţii mei clienţi, ci de 
la avocatul lor. Se pare că angajaseră deja unul, un tip de-a 
dreptul dur, pe nume Frank Jepperson. Şi, mamă, ce mi-au auzit 
urechile... 

— Chiar ai nimerit-o - un alt Freddy Garcia, a spus Todd 
râzând. 

— Da. M-a acuzat că am încercat să-i fur clientul. Am zis că 
nu, doar am purtat o scurtă discuţie cât timp făceam o pauză de 
la supravegherea mamei. „Zău? a întrebat el. Atunci de ce le-ai 
dat cartea ta de vizită? Și cine dracu sunt Upshaw, Parker & 
Lane?” A zis că n-a auzit niciodată de firma asta! Și-așa mai 
departe. În cele din urmă, am închis. Ascultaţi, băieţi, n-am stofă 
pentru treaba asta. Găsiţi-mi o altă specialitate! Unii dintre 
oamenii care lucrează în cafenea au început să se uite urât la 
mine. 

— Zola, ai talent, a spus Mark. 

— Ai nevoie doar de un caz greu, atâta tot, a adăugat Todd. 
Noi facem treburile mărunte pe mai nimic, în vreme ce tu 
pândești ceva mare. 

— Mă simt ca un hăitaș. N-aș putea face altceva? 

— Nu-mi vine nicio idee, a spus Todd. Nu poţi bântui prin 
tribunalele care judecă infracţiuni, pentru că ăsta-i un joc de 
băieţi și ai atrage prea mult atenţia. 

— Nici asta nu vreau să fac, a spus ea. Păstraţi-o pentru voi! 

— Nu te văd nici avocat specializat în divorţuri, serios, a zis 
Mark. Pentru asta e nevoie de un birou adevărat, căci clienţii îţi 
răpesc mult timp și trebuie ţinuţi de mână. 

— De unde știi asta? a întrebat Todd. 

— Doar am studiat la Foggy Bottom. 

— Eu am luat A la Legea Familiei, a spus Zola. 

— Și eu la fel, a adăugat Todd. Și-am chiulit la jumătate din 
cursuri. 

— N-am putea închiria un birouaș simpatic și să mă ocup de 
divorțuri? 


— O să vorbim despre asta mai târziu, a propus Mark. Acum 
trebuie să discutăm altceva. Cred c-am dat peste un caz uriaș. 

— la spune, l-a îndemnat Todd. 

Mark a început să le povestească despre acţiunea lui Ramon. 
Când a încheiat, a scos contractul pentru servicii avocaţiale și a 
arătat semnătura din josul paginii. 

— A semnat, a spus el cu mândrie. 

Todd și Zola au examinat contractul și o sumedenie de 
întrebări le-a apărut brusc în minte. 

— Bun, și ce urmează? a întrebat Zola. 

— Trebuie să cheltuim niște bani, a răspuns Mark. Ne va costa 
2.000 de dolari să angajăm un consultant care să examineze 
documentele. Am căutat pe internet și am găsit o mulţime de 
asemenea oameni; majoritatea sunt doctori pensionațţi, care nu 
fac decât să lucreze cu firme de avocatură și evaluează cazurile 
care presupun neglijență medicală. Sunt câţiva chiar aici, în 
District. Cheltuim niște bani, primim opinia unui expert, vedem 
dacă există răspundere, apoi prezentăm cazul unui avocat bun 
de proces. 

— Şi cu cât ne alegem noi? a întrebat Zola. 

— Cu jumătate din onorariu. Așa lucrează marii avocaţi în 
cazurile de prejudicii, prin delegare de competenţă. Truditorii ca 
noi găsesc cazuri, apoi le predau tipilor care știu ce au de făcut. 
Noi stăm cuminţi și așteptăm banii. 

Todd s-a arătat sceptic. 

— Nu știu ce să zic, a spus el. Dacă ne băgăm într-un caz 
mare, s-ar putea să ne trădăm identitatea. Dacă numele noastre 
apar pe pledoarii, le vor vedea o mulţime de oameni. Avocatul 
de proces, cei ai apărării, companiile de asigurări și judecătorul. 
Nu știu. Mi se pare prea riscant. 

— Numele noastre nu vor apărea pe pledoarii, a spus Mark. Îi 
spunem avocatului de proces să nu ne amestece. Așa ar merge, 
nu credeţi? 

— N-am idee, Mark, a zis Todd. Nici nu-ţi închipui în ce ne 
băgăm. Pe de altă parte, nu prea cred că sunt dispus să 
cheltuim 2.000 de dolari. 

— Am putea apela la Trusty Rusty, nu? a întrebat Zola 
zâmbind. 

— Nu, la naiba! O să angajăm un specialist în malpraxis. Sunt 
câțiva în District care nu fac decât să dea în judecată doctori și 


spitale. Adevăraţi avocaţi de proces! Hai, Todd! Nu văd riscuri 
prea mari. Ne ascundem în fundal, lăsăm pe altcineva să facă 
treaba și primim un onorariu gras. 

— Cât de mult? 

— Cine știe? Să zicem că e un caz de neglijenţă gravă din 
partea doctorilor și a spitalului. Să zicem că ne înţelegem pentru 
600.000 de dolari, doar ca să simplificăm calculele. Partea 
noastră va fi de 100.000 și nu facem decât să predăm cazul. 

— Visezi, a spus Todd. 

— Şi ce-i rău cu asta? Zola? 

— In jocul ăsta, totul e riscant, a răspuns ea. Dar riscăm de 
fiecare dată când apărem în faţa unui judecător și ne dăm drept 
avocaţi. Eu zic să încercăm. 

— Te bagi și tu, Todd? a întrebat Mark. 

Todd și-a golit halba și s-a uitat la partenerii săi. Până în 
momentul acela, în scurta istorie a UPL, el se arătase mai 
agresiv decât ceilalți doi. Dacă bătea acum în retragere, s-ar fi 
dovedit slab. De aceea, a spus: 

— Pas cu pas. Să vedem ce zice consultantul, apoi vedem 
cum procedăm. 

— S-a făcut, a răspuns Mark. 


23 

Frank  jepperson stătea la biroul lui de dimensiuni 
impresionante și se uita la cartea de vizită a Zolei. Ca veteran al 
Districtului în războaiele privind vătămările personale, cunoștea 
prea bine ce joc făcea ea. În anii lui de început, și el trudise prin 
sălile spitalelor din oraș, urmărind potenţialii clienți. Ştia toate 
trucurile. Le plătea bacșișuri șoferilor mașinilor de tractare care 
apăreau la locul accidentelor. Le mânjea palma polițiștilor de la 
Rutieră care îi trimiteau clienţi la ușă. Verifica în fiecare 
dimineaţă rapoartele poliției, căutând cele mai promițătoare 
accidente rutiere. După mai multe succese, reușise să angajeze 
o iscoadă cu program normal, un fost poliţist pe nume Keefe, și 
acesta fusese cel care găsise familia pe care Zola o abordase în 
cafeneaua de la GW. Jepperson semnase contractul cu cei doi, 
iar acum o novice încerca să îi fure clienţii. 

Terenul preferat de Jepperson erau străzile rău famate din 
District, unde existau puţine reguli și o sumedenie de jucători 
dubioși. Cu toate acestea, când era posibil, încerca să își 
protejeze domeniul, mai ales când noul jucător părea suspect. 

Keefe stătea în faţa lui și își tăia unghiile. Purta ghete de 
cowboy din piele de strut. 

— Şi zici c-ai găsit sediul lor? l-a întrebat Jepperson. 

— Da. La parter e un local, Barul Rooster. Biroul e cu două 
etaje mai sus și nu am avut cum să urc până acolo. Am băut 
câteva păhărele și am flecărit cu un barman, care a susţinut că 
nu știe nimic. Și a tăcut mâlc când l-am întrebat de Zola Parker. 

— Şi la Consiliul Baroului? 

— Am verificat. Nu există nicio avocată cu numele ăsta. O 
mulţime de Parker, dar nicio Zola. 

— Interesant. Și firma Upshaw, Parker & Lane? 

— Nimic, dar, după cum știi, firmele de avocatură se schimbă 
atât de repede, încât e imposibil să se ţină pasul și să se știe 
cine practică acolo. Consiliul Baroului afirmă că le e greu să 
urmărească numele de firme. 

— Interesant. 

— Vrei să depui o plângere? 

— O să mă mai gândesc. Să vedem dacă mai dăm peste 
saltimbancii ăștia. 


Aflată la etajul șapte al Facultăţii de Drept Foggy Bottom, o 
administratoare adjunctă a observat că trei profesori anunţaseră 
că doi studenţi din anul trei, Mark Frazier și Todd Lucero, 
absentaseră la toate cursurile din primele patru săptămâni ale 
semestrului de primăvară. Ambii primiseră împrumuturile pentru 
semestrul final, dar nu se deranjau să se prezinte la cursuri. Nu 
era cu totul neobișnuit ca studenţii din ultimul an să chiulească, 
dar absenţa de la toate cursurile vreme de mai bine de patru 
săptămâni era ceva extrem. 

Ea i-a trimis domnului Frazier un e-mail, care suna astfel: 


Dragă Mark, ești bine? Absența totală în acest semestru 
a fost remarcată și suntem îngrijoraţi. Te rog să mă 
înștiințezi cât de curând posibil. 

Faye Doxey, secretară adjunctă 


Apoi i-a trimis un e-mail identic și lui Todd Lucero. După două 
zile, niciunul nu i-a răspuns. 


În data de 14 februarie, Zola s-a furișat în sala de tribunal în 
care prezida onorabilul judecător Joseph Cantu și a urmărit 
desfășurarea ședinţelor. După aproximativ o oră, un grefier a 
strigat numele lui Gordon Tanner. Preston Kline, avocatul lui, s-a 
prezentat în faţa judecătorului Cantu și a spus: 

— Onorată Instanță, de o lună nu am mai auzit nimic de 
clientul meu. Nu pot presupune decât că se eschivează. 

Un grefier i-a prezentat judecătorului o notiţă. Acesta a citit-o 
de două ori, apoi a spus: 

— Ei bine, domnule Kline, din câte se pare, clientul dumitale e 
mort. 

— Cum, domnule judecător, sunteți sigur? N-am știut. 

— E lucru confirmat. 

— În fine, nu mi-a spus nimeni nimic. Cred că asta explică 
situaţia. 

— Numai puţin, a spus judecătorul Cantu, în timp ce verifica și 
alte documente. Potrivit acestor hârtii, a murit pe 4 ianuarie - a 
fost sinucidere. Există și un articol în Post. Dar el a compărut 
alături de dumneata în faţa mea pe 17 ianuarie. Cum explici 
asta? 


Kline și-a scărpinat falca de jos și s-a uitat la copia 
programării. 

— Nu, domnule, nu pot explica. Sigur am fost aici pe 17 
ianuarie, dar, sincer să fiu, de atunci nu am mai luat legătura cu 
el. 

— Cred că din cauză că era mort. 

— E foarte derutant, Onorată Instanță. Nu știu ce să zic. 

Frustrat, Cantu a ridicat ambele mâini în aer și a spus: 

— Ei, dacă băiatul e mort, nu pot decât să resping cazul. 

— Da, domnule, așa cred. 

— Următorul caz. 

Zece minute mai târziu, Zola a plecat din sală și și-a anunţat 
partenerii. 


Mark a intrat în clădirea de birouri de pe Sixteenth Street și a 
luat liftul până la etajul doi. A găsit de îndată firma Potomac 
Litigation Consultants și a pășit în mica recepţie. O secretară i-a 
făcut semn din cap spre un șir de scaune, iar el s-a așezat. 
Câteva minute mai apoi a apărut doctorul Willis Koonce, care s-a 
prezentat. Mark l-a urmat până într-un mic birou aflat pe hol. 

Koonce era un medic obstetrician care practicase în District 
cu mulţi ani în urmă. Potrivit website-ului său, își petrecuse 
ultimii douăzeci de ani ca expert în litigii, în calitate de martor 
profesionist. Susţinea că analizase mii de cazuri și că fusese 
chemat să depună mărturie de peste o sută de ori în douăzeci și 
unu de state. Lucra întotdeauna de partea reclamanţilor. 

Imediat ce Mark s-a așezat, Koonce s-a dezlănţuit: 

— Fiule, i-ai prins de boașe! Şi spitalul s-a acoperit ca la 
balamuc. Uite raportul meu! l-a întins un document de două 
pagini și a spus: Aici ai toate chestiunile tehnice. Ca să 
economisim timpul, o să-ţi explic în termeni pentru profani. 
Mama, Asia Taper, a fost lăsată nesupravegheată mai tot 
timpul, însă într-o perioadă crucială pentru ea. E greu de spus 
cât de atent a fost monitorizată, deoarece lipsesc documente, 
dar, e de ajuns să spun, CCF - altfel spus, contracţiile cardiace 
ale fătului - au scăzut, uterul s-a perforat și a apărut o întârziere 
considerabilă în efectuarea cezarienei. Fără acea întârziere, 
copilul s-ar fi născut normal. În schimb, a suferit ceea ce se 
numește un accident ischemic, adică un accident vascular 
cerebral profund și, după cum știm, a murit două zile mai târziu. 


Bine că a murit, altfel copilul ar fi trăit cam zece ani practic ca o 
legumă, incapabil să meargă, să vorbească și să se hrănească 
singur. Totul putea fi prevenit printr-o monitorizare 
corespunzătoare și printr-o operaţie cezariană de urgenţă. Aș 
socoti neglijența drept gravă și, după cum bine știi, acest lucru 
ar face ca soluționarea cazului să fie mai ușoară. 

Mark nu știa asta, dar a încuviinţat. 

— Cu toate acestea, după cum sigur știi, în urmă cu douăzeci 
de ani, în toiul unei reforme privind daunele, statul Virginia a 
încheiat o înţelegere cu doctorii și acestea sunt plafonate. Suma 
maximă pe care poţi spera să o obţii este de două milioane de 
dolari. În cazul în care copilul ar fi trăit, înţelegerea s-ar fi făcut 
la o sumă mult mai mare. Dar vorbim de un caz din Virginia. 

— Deci nu putem primi mai mult de două milioane? a întrebat 
Mark, ca și cum ar fi fost dezamăgit de o sumă atât de modestă. 

— Regret, dar așa e. Ai licenţă pentru Virginia? 

— Nu. 

„Şi nici pentru alt stat, că tot veni vorba”, s-a gândit el. 

— Te-ai mai ocupat de vreun caz de malpraxis până acum? 
Cum să zic, te văd cam tânăr. 

— Nu, aș vrea să îl deleg altui avocat. Aveţi vreo sugestie? 

— Bineînţeles. Koonce a ridicat o foaie de hârtie și i-a întins-o. 
Ai aici o listă a firmelor de frunte pentru astfel de cazuri. Toţi 
oamenii ăștia practică avocatura în Virginia și sunt buni. Am 
lucrat cu fiecare dintre ei. 

Mark s-a uitat la nume. 

— Vreunul în particular? 

— L-aș socoti cel mai bun pe Jeffrey Corbett. E cel mai tare. 
Se ocupă doar de cazuri de obstetrică-ginecologie. O să-i bage 
în răcori pe doctori, iar aceștia se vor grăbi să ajungă la o 
înţelegere. 

Două milioane. O înţelegere încheiată rapid. Casa de marcat 
din mintea lui Mark funcţiona la viteză maximă. 

Koonce era un om ocupat, așa că a aruncat o privire la ceasul 
de la mână și a spus: 

— Onorariul meu pentru proces este de 40.000 de dolari, ceea 
ce acoperă depunerea mărturiei în tribunal. Dacă tu și Corbett 
vreţi să apelaţi la serviciile mele, să mă anunţaţi cât de curând. 
Am o mulţime de cazuri. 

Apoi s-a ridicat în picioare. 


— Sigur, doctore Koonce. 
După ce și-au strâns mâinile, Mark a adunat documentele 
medicale ale lui Ramon și s-a grăbit să plece. 


Spre sfârșitul după-amiezii, Zola era singură la bar, așteptând 
ședința zilnică de informare a celor de la UPL. Își petrecuse ziua 
departe de spitale și asta o făcea să se simtă mult mai bine. 
După săptămâni de căutări, găsise în cele din urmă avocatul 
potrivit din Senegal, chiar în Dakar, capitala ţării. Potrivit 
website-ului său, Diallo Niang lucra în cadrul unei firme cu trei 
avocaţi și vorbea engleza, deși la telefon Zolei îi fusese greu să 
îl înţeleagă!*. Se ocupa de cazuri penale, dar și de chestiuni 
legate de familie și imigrare. Contra unui onorariu de 5.000 de 
dolari, domnul Niang avea să reprezinte interesele părinţilor și 
ale fratelui ei la sosire, deși nimeni nu știa ce avea să se 
întâmple. Trimiterea unei asemenea sume în Senegal o făcea pe 
Zola să se simtă rău, dar, având în vedere circumstanţele, nu 
avea încotro. Domnul Niang susţinea că avea multe legături cu 
persoane importante din guvern și că putea ajuta familia să 
reintre în ţară. Zola citise destule povești de groază despre 
zbuciumul prin care trecuseră deportații la sosirea în ţara de 
origine, unde nu erau doriţi. 

Şi-a deschis apoi laptopul ca să-și verifice e-mailurile. Nu a 
fost surprinsă văzând unul de la facultate. Faye Doxey îi scria: 


Dragă domnişoară Maal, profesorii Abernathy și Zaran 
ne-au anunțat că în acest semestru nu ai urmat niciun curs. 
Suntem îngrijorați. Poți să telefonezi sau să ne scrii ca să ne 
spui ce se petrece? 

Cu sinceritate, Faye Doxey, secretară adjunctă 


Zola și-a dat seama că Mark și Todd primiseră și ei mesaje 
asemănătoare și că le ignoraseră. Partenerii ei erau surprinși că 
se găsise cineva harnic la Foggy Bottom care observase asta. S- 
a gândit preţ de un moment ce să răspundă la e-mail, apoi a 
scris: 


Doamnă Doxey, am pneumonie, iar doctorii mă sfătuiesc 
insistent să stau în pat și departe de oricine. Monitorizez 


18 Limba oficială în Senegal este franceza. (n.tr.) 


cursurile și sper să mă refac complet. Mulţumiri pentru grija 
acordată. Mă voi întoarce destul de curând. 
Cu sinceritate, Zola Maal 


Minciuna a continuat să o sâcâie o vreme, dar acum devenise 
un mod de viață. Practic, tot ce făcea era o minciună: numele 
fals, firma falsă, cărţile de credit false, precum și imaginea falsă 
a unui presupus avocat, care se năpustea asupra victimelor 
nevinovate ale unor accidente. Nu putea continua astfel. Putea 
fi mai grea viaţa ei dacă ar fi mers la cursuri și ar fi încercat să 
își găsească o slujbă adevărată, îngrijorându-se din pricina 
examenului de barou și a datoriilor? 

Da, putea. Cel puţin așa se simţea în siguranţă și imposibil de 
găsit de către autorităţile care se ocupau de imigranți. 

A continuat să mintă și în următorul e-mail, trimis de Tildy 
Carver de la LoanAid. 


Stimată domnișoară Maal, când am vorbit ultima oară, 
spuneai că ai fost la un interviu la Departamentul de 
Justiţie. Ai vreo veste? Te gândeai să intri în serviciul public 
în baza programului de scutire de credit iniţiat de 
Departamentul Educaţiei. Nu sunt convinsă că aceasta este 
cea mai bună soluţie. Impune un angajament de zece ani, 
ceea ce reprezintă o perioadă lungă. În orice caz, aș 
aprecia dacă m-ai putea informa în legătură cu situația 
angajării cât de curând posibil. 

Cu stimă, Tildy Carver, consultant principal pentru 
împrumuturi 

Ultima rată, 13 ianuarie 2014: 32.500 de dolari, total 
sumă plus dobândă: 191.000 de dolari 


La fel ca întotdeauna, Zola s-a uitat la sumă fără să îi vină să 
creadă. La fel ca întotdeauna, a simţit tentaţia de a ignora 
mesajul o zi sau două, însă a hotărât apoi să îl înfrunte direct. 


Stimată doamnă Carver, nu am obţinut slujba de la 
Justiţie, iar în prezent nu mă simt în stare să merg la 
interviu în altă parte. Sunt ţintuită la pat din cauza 
pneumoniei și mă aflu sub îngrijire medicală. Sper să revin 
la cursuri peste câteva zile și atunci vă voi informa. 


Cu sinceritate, Zola Maal 


Zâmbind cu gura până la urechi, Mark și-a făcut apariţia la bar 
și a comandat o bere. Todd l-a urmat în scurt timp, s-a oprit cât 
să își ia o bere la halbă, apoi li s-a alăturat. Părea obosit și era 
tras la față după o zi lungă petrecută în tranșee și nu avea o 
dispoziție prea bună. In loc să îi salute, a spus: 

— Mi-am petrecut opt ore vânând fraieri în tribunal și-am 
reușit... nimic. Zero. Un zero absolut, cât se poate de clar. Voi 
doi ce-aţi făcut? 

— Calmează-te, amice, i-a spus Mark. Unele zile sunt mai 
bune decât altele. 

Todd a luat o înghiţitură sănătoasă de bere, apoi a zis: 

— Să mă calmez? Pe naiba! Facem treaba asta de o lună și 
am impresia că eu duc totul în spinare. Să fim cinstiţi, două 
treimi din onorarii provin din cazuri pe care le-am obţinut eu. 

— Măi, măi, măi, a spus Mark vădit amuzat. Asta-i prima 
noastră gâlceavă. Cred că așa se întâmplă la fiecare firmă de 
avocatură. 

Zola și-a închis laptopul și s-a uitat cu severitate la Todd. 

— Eu nu mă cert, a răspuns el. Dar am avut o zi proastă. 

— Din câte ţin minte, a intervenit Zola, mi s-a spus să stau 
departe de tribunalele care judecă infracţiuni, pentru că asta eo 
joacă de băieţi. Conform planului vostru, eu trebuie să dau 
târcoale prin spitale și să găsesc oameni răniţi, ideea fiind că 
unul dintre cazurile pe care le-aș putea obţine ar fi egal cu o 
mulțime de-ale voastre! Greșesc cumva? 

— Nu, dar nu ai obţinut niciunul, a spus Todd cu superioritate. 

— Todd, mă străduiesc, a zis ea pe un ton glacial. Dacă aio 
idee mai bună, aș vrea s-o aud. Chiar nu-mi place ceea ce fac. 

— Gata, copii, a spus Mark zâmbind. Să ne calmăm și să 
numărăm banii! _ 

Au luat toţi trei câte o gură din băuturi și au așteptat. Intr-un 
târziu, Mark a spus: 

— Azi am fost la expertul nostru, cel căruia i-am plătit 2.000 
de dolari, iar el mi-a spus că e vorba de un caz evident de 
neglijență gravă a doctorilor și a spitalului. Am copii după 
raportul lui și le puteţi citi de voie. Sunt minunate, fac fiecare 
cent. Omul spune - și e un profesionist adevărat - că, dacă 
ajunge pe mâna unui avocat priceput, cazul valorează, potrivit 


legii din Virginia, două milioane de dolari. Mi-a zis că omul pe 
care trebuie să-l angajăm e un anume Jeffrey Corbett, un tip 
specializat în malpraxis, care s-a îmbogăţit din procese 
împotriva medicilor obstetricieni. Are biroul la patru intersecţii 
distanță de aici. Am verificat pe internet și omul e pe bune. 
Potrivit unui articol dintr-o revistă medicală, una care nu îi cântă 
în strună, domnul Corbett câștigă între cinci și zece milioane de 
dolari pe an. A mai luat o gură de bere, apoi a adăugat: Asta te 
face să te simţi mai bine, Todd? 

— Da. 

— Așa m-am gândit și eu. lar dacă voi sunteţi de acord, eu zic 
să-l sun pe domnul Corbett și să stabilesc o întâlnire. 

— Nu-mi vine să cred că-i chiar atât de ușor, a spus Zola. 

— Am avut noroc, clar? Potrivit căutării mele, peste două mii 
de medici obstetricieni sunt daţi în judecată în fiecare an pentru 
tot soiul de neglijenţe. Există o sumedenie de cazuri de nașteri 
nereușite și s-a întâmplat ca noi să dăm peste unul. 

Todd i-a făcut semn unui chelner și a mai comandat un rând 
de bere. 


24 

Sâmbăta următoare, dimineaţa devreme, au plecat din D.C. 
cu mașina lui Todd și, după câteva ore, au ajuns la Facilitatea de 
Detenţie Federală Bardtown, din apropiere de Altoona, statul 
Pennsylvania. Din afară, nimic nu părea să se fi schimbat de la 
ultima lor vizită acolo, din urmă cu șapte săptămâni. Sârma 
ghimpată sclipea în lumina soarelui, iar gardul înalt din plasă 
arăta la fel de descurajant. Parcarea era plină de mașinile și 
camionetele zecilor de angajaţi care protejau patria. 

Zola purta o rochie lungă, de culoare neagră. După ce Todd a 
oprit motorul, ea a scos un văl pe care și l-a înfășurat pe cap, 
lăsându-l să atârne peste umeri. 

— Ce musulmană drăguță, a spus Todd. 

— 'Ţine-ţi gura! a zis ea, apoi a coborât. 

Pentru acea ocazie, Mark Upshaw, avocatul ei, purta haină, 
cămașă și cravată. Sunase înainte pentru a stabili o întâlnire, 
sperând să evite spectacolul pe care îl dăduse la precedenta 
vizită. Evident, documentele erau în ordine, așa că au fost 
conduși în aceeași cameră de vizită, unde au așteptat jumătate 
de oră până când au fost aduși părinţii și fratele ei. Zola și-a 
prezentat din nou prietenii, apoi și-a îmbrățișat mama. 

Și-au controlat cu greu emoţiile în timp ce Bo, fratele ei, le-a 
explicat că nu avea idee când aveau să fie expediațţi în ţara de 
origine. 

Un funcţionar le spusese că cei de la ICE așteptau să 
proceseze suficient de mulţi senegalezi pentru a umple un avion 
charter. Nu voiau să rămână scaune goale într-o deplasare atât 
de scumpă. Aveau în vedere o sută de persoane și încă ridicau 
imigranţi ilegali. 

Apoi Bo a întrebat cum mergeau lucrurile la Facultatea de 
Drept și partenerii l-au asigurat că totul era bine. Abdou, tatăl 
Zolei, a bătut-o pe braţ și i-a spus că toţi erau mândri că ea 
avea să devină avocat. Zola a zâmbit și le-a făcut jocul, apoi i-a 
dat tatălui ei un bilet cu numele lui Diallo Niang, avocatul din 
Dakar, spunându-i că, dacă era posibil, ar fi fost bine să îi 
telefoneze când erau conduși spre avion. Zola avea să îl apeleze 
imediat pe domnul Niang, care urma să le faciliteze sosirea. Insă 
existau și multe necunoscute. 

Fanta, mama Zolei, a vorbit cel mai puţin. A tinut-o strâns de 
o mână și, cât bărbaţii au stat de vorbă, a rămas așezată, cu 


ochii în pământ, temătoare. După douăzeci de minute, Todd și 
Mark și-au cerut scuze și au ieșit pe hol, ca să o aștepte pe Zola. 

Când vizita s-a încheiat, s-au întors la mașină și Zola și-a scos 
vălul. Şi-a șters ochii și nu a scos niciun cuvânt multă vreme. 
După ce au intrat în statui Maryland, Todd a oprit la un magazin 
și a cumpărat un bax de bere. Cum aveau de omorât întreaga 
după-amiază, au hotărât să facă un ocol prin Martinsburg, ca să 
îi aducă un omagiu lui Gordy. În cimitirul public, aflat nu departe 
de biserică, au găsit rapid piatra de mormânt, având în jurul ei o 
movilă proaspătă de pământ. 


Duminică, Mark a împrumutat mașina lui Todd și a plecat 
acasă, în Dover. Trebuia să își viziteze mama și să poarte cu ea 
o discuţie serioasă, dar nu se simţea în stare să vorbească și cu 
Louie. Situaţia lui nu se schimbase, iar cazul era prelucrat cu 
lentoare în sistem, data procesului fiind fixată ameninţător 
pentru luna septembrie. 

Când a sosit acolo, în jurul orei unsprezece dimineaţa, Louie 
dormea. 

— De obicei se trezește pe la amiază, la timp pentru a mânca 
de prânz, a spus doamna Frazier în timp ce îi turna cafea 
proaspăt făcută. 

Purta o rochie atrăgătoare și pantofi cu toc și zâmbea mult, 
evident fericită să își vadă fiul preferat. O cratiţă cu ghiveci era 
pe aragaz, răspândind un miros delicios. 

— la spune, cum merge școala? l-a întrebat ea. 

— Ah, mamă, tocmai despre asta trebuie să discutăm, a spus 
Mark, propunându-și să termine cu acel subiect. 

l-a spus trista poveste a morţii lui Gordy și i-a explicat cât de 
devastatoare fusese acea experienţă. Din cauza traumelor 
suferite, hotărâse să întrerupă semestrul și să se gândească la 
viitor. 

— Cum, nu vei absolvi în mai? a întrebat ea surprinsă. 

— Nu, am nevoie de ceva timp ca să-mi revin, atâta tot. 

— Şi ce se-ntâmplă cu slujba ta? 

— A dispărut. Firma a fuzionat cu una mai mare și în acest 
proces am fost eliminat. Oricum, era o companie amărâtă. 

— Dar mi s-a părut că ești entuziasmat! 

— Cred că m-am prefăcut, mamă. Piața muncii e foarte 
proastă în prezent și m-am agăţat de prima ofertă care mi s-a 


făcut. Dacă mă gândesc mai bine, nu avea cum să-mi meargă 
prea grozav acolo. 

— Vai de mine! Speram să îl ajuţi pe Louie după ce-ţi luai 
examenul de barou. 

— Îmi pare rău, mamă, dar Louie nu mai poate fi ajutat. L-au 
încălţat serios, așa că trebuie să se aștepte la câţiva ani de 
închisoare. A vorbit cu avocatul lui? 

— Nu, nu tocmai. Are un apărător public care e foarte ocupat. 
Sunt extrem de îngrijorată în privinţa lui. 

„Așa și trebuie.” 

— Ascultă, mamă, trebuie să te obișnuiești cu gândul că Louie 
va face închisoare. L-au prins pe video vânzându-i droguri unui 
poliţist sub acoperire. Nu prea e loc de manevră. 

— Știu, știu. A luat o gură de cafea, străduindu-se să își rețină 
lacrimile. Dorind apoi să schimbe subiectul, l-a întrebat: Dar ce 
se întâmplă cu creditele tale pentru studii? 

Ea nu avea habar câţi bani datora Mark, iar el nu avea de 
gând să îi spună. 

— Am pus totul în așteptare deocamdată. Nicio problemă aici. 

— Înţeleg. Deci, dacă nu mergi la facultate, ce faci în prezent? 

— Lucrez ici și colo, servesc la un bar. Dar tu? Sunt convins că 
nu stai aici toată ziua ca să-l dădăcești. 

— A, nu. Lucrez cu program redus la Kroger și la Target. lar 
când nu muncesc, fac voluntariat la o casă de bătrâni. Și când 
ajung să mă plictisesc, mă duc la închisoare și vizitez femeile. 
Închisoarea e plină de femei. Toate cu probleme legate de 
droguri, înţelegi? Jur, cred că drogurile vor distruge ţara asta. 
Așa că-mi fac de lucru și mă străduiesc să stau departe de casă. 

— Şi el ce face toată ziua? 

— Doarme, mănâncă, se uită la televizor și joacă jocuri video. 
Se tânguiește în legătură cu problemele lui. L-am convins să 
meargă cu bicicleta mea veche, pe care o țineam în subsol, dar 
a reușit să o strice. Spune că nu mai poate fi reparată. li cumpăr 
bere din când în când, ca să-și mai ţină gura. Printr-un ordin 
judecătoresc, tribunalul i-a interzis consumul de alcool, dar el 
mă sâcâie până îi cumpăr bere. Sper că nu va afla nimeni asta. 

— Ai încercat să amâni prezentarea lui în instanță? 

— Pot face asta? 

— Nu văd de ce nu. E o pledoarie de recunoaștere a 
vinovăţiei, mamă. Louie nu merge în instanţă pentru că nu are 


apărător. Va obţine o condamnare mai ușoară dacă pledează 
vinovat, pur și simplu - și va trece peste asta. 

— Dar el zice că vrea să ajungă în instanţă. 

— Asta pentru că e un dobitoc, înţelegi? Dacă mai ţii minte, 
m-am întâlnit cu avocatul lui când am venit de Crăciun. Omul i-a 
arătat dosarul și filmul video. Louie e convins că le poate zâmbi 
membrilor juriului pentru a-i face să creadă că polițiștii l-au 
atras într-o tranzacţie falsă de trafic de droguri. Îşi închipuie că 
poate ieși din tribunal ca un om liber. Nu se va întâmpla asta. 

— Cum funcţionează o astfel de pledoarie? 

— E simplu. Aproape orice caz de infracţiune se poate rezolva 
printr-un acord de colaborare cu justiţia. Işi recunoaște 
vinovăția, scapă de proces, iar acuzarea îi reduce o parte din 
sentinţă. Îl așteaptă o condamnare de maximum zece ani. Nu 
am idee cât i-ar scădea din asta o înţelegere cu poliţia, dar ar 
putea scăpa cu cinci ani de detenţie. Pentru purtare bună și 
având în vedere suprapopularea din închisori, ar putea ieși cam 
după trei ani. 

— Și nu va trebui să aștepte până în septembrie? 

— Mă îndoiesc. Potrivit cunoștințelor mele limitate în 
domeniu, nu văd de ce nu ar încheia înţelegerea asta mai 
devreme. Ceea ce l-ar scoate din casă. 

În colţurile gurii mamei lui a apărut o sugestie de zâmbet, 
însă doar preţ de o secundă. 

— Nu-mi vine să cred, a spus ea, uitându-se în altă parte. E un 
băiat atât de bun... 

„Tot ce se poate”, s-a gândit Mark. Louie se amestecase în 
problema drogurilor încă din timpul liceului. Existaseră o 
mulţime de avertismente, însă părinţii lui preferaseră să nu le ia 
în seamă. La fiecare semn de necaz, ei se grăbiseră să îl apere 
și să îi creadă minciunile. Ei fuseseră cei care îi dăduseră apă la 
moară, iar acum venise vremea socotelilor. 

Mark știa precis ce urma. Cu ochi înlăcrimaţi, mama lui l-a 
privit, apoi l-a întrebat: 

— Mark, n-ai putea vorbi cu avocatul lui? Louie are nevoie de 
ajutor. 

— Nici gând, mamă. Louie va ajunge în închisoare, iar eu nu 
mă apropii de cazul lui. Motivul e simplu. Îl cunosc pe Louie și 
știu că o să arunce vina pe toţi, mai puţin asupra lui. Și mai ales 
mă va învinovăţi pe mine. Ştii bine asta. 


— Întotdeauna ai fost sever cu el. 

— lar tu te-ai uitat mereu în altă parte. 

Apoi s-a auzit apa de la toaleta din spatele casei. Doamna 
Frazier s-a uitat la ceasul de pe masa din bucătărie și a spus: 

— S-a trezit mai devreme. l-am spus că vii să mâncăm de 
prânz. 

Legănându-se greoi pe picioare și arborând un zâmbet pe 
care l-a îndreptat spre fratele lui, Louie a apărut în bucătărie. 
Mark s-a ridicat și s-a trezit strâns în braţe, străduindu-se să 
pară fericit că îl revede. Louie arăta ca un urs sur trezit brusc 
din hibernare: nebărbierit, cu părul încâlcit și cu ochii umflaţi de 
prea mult somn. Purta un tricou vechi cu inscripţia Eagles, care 
era prea strâns în talie, și un șort lăbărţat, care i se potrivea 
unui fundaș al unei echipe de fotbal american. Fără pantofi sau 
șosete, avea doar monitorul prins de gleznă. Fără îndoială că 
purta hainele cu care dormise. 

Mark a fost pe punctul de a face o glumă cu privire la 
greutatea lui, dar s-a abținut. 

După ce și-a turnat cafea într-o cană, Louie s-a așezat la 
masă. 

— Despre ce vorbeaţi? a întrebat el. 

— Despre facultate, s-a grăbit Mark să răspundă, înainte ca 
mama lui să apuce să spună ceva despre cazul lui Louie. Tocmai 
îi ziceam mamei că îmi iau liber semestrul ăsta. Am nevoie de 
ceva timp ca să-mi revin. Slujba mea a dispărut, iar piaţa muncii 
e slabă acum, așa că încerc să mai respir. 

— Sună ciudat, a remarcat Louie. De ce te lași acum, când 
mai ai doar un semestru de facultate? 

— Nu mă las, Louie. Amân. 

— Cel mai bun prieten al lui s-a sinucis, iar asta îl frământă 
foarte mult, a adăugat doamna Frazier. 

— Vai, îmi pare rău! Dar mi se pare ciudat să amâni ultimul 
semestru. 

„Da, Louie, dar tu nu prea ai dreptul să comentezi calea pe 
care o aleg alţii”, s-a gândit Mark, hotărât totuși să evite orice 
confruntare. 

— Louie, crede-mă, situaţia e sub control. 

— Sigur că te cred. Ascultă, mamă, ce-i în cratița aia de pe 
aragaz? Miroase bine. 

— Ghiveci de vită. Ce zici de un prânz mai devreme? 


Ridicându-se deja în picioare pentru a deschide un dulap, a 
spus brusc ceea ce Mark își dorea din răsputeri să evite: 

— Mark socotește că ar trebui să optezi pentru o pledoarie de 
înţelegere cu procurorii, Louie. Ai discutat asta cu avocatul tău? 

„Grozav moment, mamă! Acum ne putem lua la harţă”, a 
gândit Mark. 

Louie i-a zâmbit lui Mark și i-a spus răstit: 

— Așadar, acum ai devenit avocat, nu? 

„Dacă ai ști ce avocat sunt...”, s-a gândit Mark. 

— Nicidecum, Louie, și nu am ce sfat să-ţi dau. Eu și mama 
am discutat lucrurile în general. 

— Sigur. Da, mamă, am discutat asta cu avocatul meu în 
cursul puţinelor noastre conversații. lar dacă pledez vinovat, o 
să mă închidă pentru nu știu cât timp, din care se va scădea 
perioada de arest la domiciliu, cât am purtat monitorul la 
gleznă. Așa că mi-aș putea petrece următoarele șase luni în 
închisoare, evitând bandele, făcând duș rece cu spinarea spre 
perete, mâncând praf de ouă și pâine stătută - ori pot rămâne 
încă șase luni aici. Nu prea am de ales, nu-i așa? 

Mark a ridicat din umeri, evitând să-și spună părerea. Un 
cuvânt greșit rostit în acele momente putea declanșa ceva mult 
mai neplăcut, și nu avea chef de asta. Doamna Frazier era 
ocupată, așezând șerveţele și tacâmurile vechi pe masă. 

— Indiferent ce credeţi voi doi, eu nu pledez vinovat, a 
continuat Louie. Vreau să am parte de ziua mea de glorie la 
tribunal. Copoii mi-au întins o capcană și pot dovedi asta în fața 
juraţilor. 

— Foarte bine, a spus Mark. Sunt convins că avocatul tău știe 
ce face. 

— Ştie mai multe despre dreptul penal decât tine. 

— Normal, a consimţit Mark. 

Louie a sorbit din ceașca de cafea și a adăugat: 

— Cu toate acestea speram ca, după ce aveai să îţi iei 
examenul de barou în vara asta, să mă ajuţi puţin, probabil 
stând alături de mine la proces, astfel încât oamenii din juriu să 
creadă că am doi avocaţi, înţelegi? Dar nu cred că se va mai 
întâmpla asta. 

— Nu, nu se va întâmpla. Fac o pauză. 

— Asta e chiar ciudat. 


Când mama lor a pus pe masă trei farfurii aburinde cu ghiveci 
de vită, Louie s-a aruncat asupra farfuriei lui de parcă nu ar fi 
mâncat nimic vreme de o săptămână. Mark s-a uitat cu 
severitate la mama lui, apoi a aruncat o privire spre ceasul de la 
mână. Se afla acolo de patruzeci de minute și nu își putea 
imagina că avea să mai fie în stare să reziste încă o oră. 


25 

Luni, 3 martie, agenţii federali au descins în forţă la sediul 
Swift Bank din centrul orașului Philadelphia. Cum cei din media 
primiseră ponturi, au existat numeroase reportaje în care 
bărbaţi purtând hanorace având inscripţionat pe spate „FBI” au 
apărut în imagini cărând cutii și computere către camionetele 
aflate în așteptare. Compania a transmis un comunicat în care 
declara că totul era bine și că oamenii săi cooperau, în vreme ce 
acţiunile sale se prăbușeau. 

Un analist care comenta afaceri la televiziunea prin cablu a 
recapitulat problemele băncii. Existau două investigaţii ale 
Congresului în plină desfășurare, împreună cu cea întreprinsă de 
FBI. Avocaţi din trei state se dichiseau pentru a apărea în faţa 
camerelor de televiziune și pentru a promite că avea să se 
ajungă până la rădăcina problemei. Existau cel puţin cinci 
acţiuni comune în justiție, astfel că avocaţii deveniseră frenetici. 
Era o certitudine că urmau să apară și alte litigii. Directorul 
executiv al băncii Swift tocmai demisionase - chipurile ca să 
petreacă mai mult timp în sânul familiei -, plecând din funcţie cu 
aproximativ 100 de milioane de dolari în acţiuni opţionale, o 
pradă care, fără nicio îndoială, avea să facă viața de familie mai 
fericită. Directorul financiar își negocia pachetul de pensionare. 
Sute de foști angajaţi ieșeau la suprafaţă, trăgând semnale de 
alarmă și amenințând cu acţiuni în justiție pentru concedieri 
nedrepte. Vechile acţiuni în justiţie la adresa băncii Swift erau 
reexaminate, dezvăluind că apucăturile nefirești ale băncii se 
derulaseră vreme de cel puţin un deceniu. Clienţii erau revoltați 
și își închideau conturile. Organizațiile care apărau drepturile 
consumatorilor emiteau declaraţii prin care condamnau „cele 
mai frauduloase practici bancare din istoria Statelor Unite”. 

Nouă la sută din acţiunile Swift erau deţinute de o firmă de 
investiţii din Los Angeles. Chiar dacă era cel mai important 
acţionar, aceasta nu a avut nimic de declarat. Partenerii UPL 
monitorizau scandalul Swift zilnic și imprimau orice cuvânt 
puteau descoperi despre bancă. Hinds Rackley reușise 
deocamdată să scape neobservat. 

Hotărând că în haosul creat era momentul să se alăture și ei 
distracţiei, Mark a contactat o firmă de avocatură din Miami și a 
semnat ca reclamant într-o acţiune comună. Todd a telefonat la 
un număr fără taxe al unei firme de avocatură din New York și s- 


a înscris într-o altă acţiune comună. Zola a rămas aproape de 
casă și și-a unit forţele cu o firmă din D.C., foarte cunoscută în 
domeniul recuperării prejudiciilor. 

La doar câteva ore după ce au devenit reclamanţi, au fost 
asaltați de nenumărate acte redactate de avocații care hăituiau 
banca Swift. Era ceva impresionant. 

Potrivit ultimelor estimări, existau probabil un milion de clienți 
care suferiseră din cauza practicilor corupte ale băncii Swift. 


Ramon telefona în fiecare zi, uneori chiar și în weekenduri. 
Voia informaţii despre cazul lui, iar Mark îi explica în mod 
repetat că examinarea inițială a „primului expert” era pozitivă și 
că acţiona cât putea de repede. Mark stabilise o întâlnire cu 
marele Jeffrey Corbett pentru miercuri 19 martie, cea mai 
apropiată dată din programul lui încărcat. Evident, calendarul lui 
de procese era impresionant și nu prea avea timp să analizeze 
alte cazuri. 

Insă marţi, când telefonase din nou, Ramon lansase o bombă: 
Asia, fosta lui soţie, reînviase și era curioasă în legătură cu 
procesul. 

Mark n-avea nicio îndoială că Ramon, probabil sub influenţa 
băuturilor alcoolice, încercase să o impresioneze cu vorbe mari, 
lăudându-se că angajase niște avocaţi pentru deschiderea 
cazului pe motiv de malpraxis. Însă Mark era convins că ea n- 
avea să reprezinte nicio problemă. 

Dar se înșela. Miercuri a primit un telefon de la un avocat din 
Charleston, un anume domn Mossberg. Cum numărul acestuia îi 
era necunoscut, s-a întrebat mai întâi dacă era înţelept să 
răspundă. După cinci apeluri, s-a hotărât. 

Mossberg i-a spus abrupt: 

— O reprezint pe Asia Taper și înţeleg că tu îl reprezinţi pe 
fostul ei soţ. Corect? 

— Corect. Ramon Taper e clientul nostru. 

— Ei bine, nu poţi intenta o acţiune fără ea. La urma urmelor, 
ea a fost mama copilului. 

Tonul lui Mossberg era agresiv, aproape provocator. 

„Grozav, Ramon, s-a gândit Mark. Uite cum zboară o parte din 
onorariul nostru. Asta ne mai trebuia - un alt avocat băgăreţ 
care să ne strice socotelile!” 


— Da, înţeleg asta, a spus Mark și s-a apucat imediat să îl 
caute pe Mossberg on-line. 

— Clienta mea spune că fostul ei soţ are toate documentele 
medicale. E adevărat? 

— Sunt la mine, a răspuns Mark. 

Edwin Mossberg. O firmă cu șase avocaţi, specializată în 
vătămări personale, cu sediul în centrul orașului Charleston. 
Patruzeci și cinci de ani. Așadar, luptător în tranșee de douăzeci 
de ani, deci mult mai experimentat decât oricine de la UPL. Un 
tip masiv, cu obraji buhăiţi, cu păr bogat și grizonant, purtând 
un costum și cravată scumpe. Cea mai mare reușită a lui - un 
verdict de 11 milioane de dolari într-un proces intentat unui 
spital din Atlanta. Și multe alte verdicte mai puţin bănoase, dar 
impresionante. 

— Îmi poţi trimite o copie a lor? l-a întrebat Mossberg, practic 
somându-l. 

— Sigur, nicio problemă. 

— Domnule Upshaw, spune-mi, ce s-a făcut până acum în 
cazul ăsta? 

Pentru a mia oară, Mark și-a frecat fruntea, întrebându-se ce 
naiba făcea. A scrâșnit din dinţi și a spus: 

— În momentul de față, documentele sunt evaluate de 
expertul nostru. Ar trebui să primesc raportul peste câteva zile. 

— Cine e expertul? l-a întrebat Mossberg, de parcă ar fi 
cunoscut toţi experții din domeniu. 

— Vom vorbi mai târziu despre el, a răspuns Mark, 
recăpătându-și stăpânirea de sine. 

Ca de la un ticălos la altul. 

— Aș vrea să văd raportul imediat ce îl primești. Acolo există 
o mulţime de experţi proști și, întâmplător, eu îi cunosc pe cei 
mai buni. Tipul locuiește la Hilton Head. Am apelat la el de 
câteva ori, cu un succes deosebit, aș putea zice. 

„O, te rog să zici, fiindcă aș vrea să aud mai multe despre 
succesul tău fenomenal...” 

— Grozav, a spus Mark. Trimite-mi contractul și o să ţinem 
legătura. 

— Sigur. Și, domnule Upshaw, nu există proces fără clienta 
mea, ai înţeles? Asia a suferit îngrozitor din cauza asta și sunt 
hotărât să storc fiecare bănuţ pentru despăgubirea la care are 
dreptul. 


„Hai, Superman!” 

— Şi eu la fel, domnule Mossberg, a spus Mark. O zi bună! 

Când a încheiat convorbirea, îi venea să arunce telefonul pe 
fereastră. 


Todd și Zola au primit vestea fără să se supere. Mark s-a 
întâlnit cu ei pentru un prânz rapid la un restaurant din 
apropierea Tribunalului Districtual, unde Todd reușise o dublă, 
semnând două acuzaţii de conducere sub influenţa băuturilor 
alcoolice - și asta într-o singură sesiune a tribunalului. Având 
700 de dolari în buzunar, a insistat să achite nota și a plănuit să 
își ia liber în acea după-amiază. Deși niciunul dintre ei nu voia să 
recunoască, ideea unui onorariu atât de mare, căpătat ușor din 
cazul lui Ramon, era ameţitoare. lar asta făcea ca vieţile lor să 
fie mai puţin stresante. De ce să își mai bată capul căutând 
clienţi în tribunalele care judecau cazuri penale, când adevărații 
bani erau după colţ? Așa că acordau mai puţin timp căutărilor și 
nu mai petreceau la fel de mult timp împreună. Nu existau 
frecușuri; aveau nevoie de spaţiu de manevră. 

Agitaţia de dimineaţă de la Tribunalul Districtual le oferea 
cele mai bune oportunități. De obicei, Mark și Todd erau acolo la 
ora nouă pentru a-și juca rolurile. In unele zile erau norocoși; în 
altele, nu. După ce făcuseră vreme de câteva săptămâni jocul 
acela, amândoi își dăduseră seama că n-aveau să mai reziste 
mult. Le era greu să înţeleagă cum își puteau petrece timpul 
Darrell Cromley și Preston Kline - și adevărații avocați - 
mișunând pe holuri, pregătiţi în orice moment să atace oameni 
care nu bănuiau nimic. Probabil că nu aveau altă soluţie; era 
singura activitate care li se potrivea. Sau poate că se simțeau 
mai în largul lor fiindcă nu se temeau că aveau să fie prinși 
practicând avocatura fără licenţă. 

Zola renunţase să umble prin spitale, dar trebuia să își 
informeze în continuare partenerii. Deși își schimbase și își 
perfecţionase permanent modul de acţiune, tot nu reușise să 
atragă vreun client serios. Şi se săturase să facă atâtea eforturi. 
Era atât de înșelător totul... În plus, de fiecare dată când își 
îndrepta atenţia asupra unui suflet rănit, se simţea ca o fiară de 
pradă. Departe de băieţi, își petrecea cel mai mult timp în 
tribunalele federale, urmărind procese adevărate și argumentele 
din cazurile de recurs. | se părea fascinant, dar și oarecum 


deprimant. Nu cu mulţi ani în urmă, începuse facultatea visând 
să devină un avocat adevărat. Acum nu făcea decât să 
urmărească procese și să se întrebe ce se întâmplase. 

— Acest Mossberg o să înhaţe jumătate din onorariu? a 
întrebat ea în timp ce mânca. 

— Nu știu, a spus Mark. La fel ca multe alte domenii ale 
practicii noastre, și acesta e ceva nou. Cred că împărţirea 
onorariului va fi stabilită de el și de Jeffrey Corbett. 

— Corbett încă nu s-a angajat, a adăugat Todd. 

— Adevărat. Ne vom întâlni cu el pe 19. 

— Noi? a întrebat Todd. 

— Da. Vreau să mergi cu mine ca să iei notițe. 

— Deci tu ești avocatul și eu secretarul tău? 

— Asociat începător. 

— Doamne, mulțumesc! Și dacă omul zice nu? 

— Avem o întâlnire două zile mai târziu cu Sully Periman, al 
doilea cel mai bun avocat specializat în malpraxis din oraș. În 
cazul în care Corbett nu vrea, mergem la Periman. Altfel, 
anulăm întâlnirea cu Periman. 

— Vorbești ca și cum chiar ai ști ce să faci, a spus Zola. 

— N-am nicio idee, dar am început să mă pricep să mimez 
lucrurile, i-a răspuns Mark. 

— Bine, dar cum o să mimezi dacă cineva de la firma lui 
Corbett sapă mai adânc sub pojghiţa asta și-și dă seama că nu 
avem licență să practicăm avocatura în District și nici în altă 
parte, mai precis? l-a întrebat Todd. Asta nu-mi place la treaba 
asta! Suntem mai în siguranţă în tribunale, pentru că nimeni nu 
pare să ne mai bage în seamă, iar clienţii noștri nu se sinchisesc 
dacă mimăm sau nu. Aici e vorba de cu totul altceva. Ăsta e un 
proces important, căruia îi vor acorda atenţie mulţi oameni. 

— De acord, a adăugat Zola. Uitaţi care e ideea! N-am habar 
dacă ne va merge, pentru că nu ne pricepem, corect? Suntem 
de la Foggy Bottom. Dar să zicem că, într-o bună zi, cazul se 
încheie cu o înţelegere pentru două milioane, suma maximă în 
Virginia. Avocaţii iau o treime. 

Mark a ridicat o mână și a spus: 

— Scuze că te întrerup, dar probabil că vor lua 40%. Am citit 
câteva cazuri în care tribunalul a aprobat suma asta, întrucât au 
fost implicaţi mulţi avocaţi și procesul a fost complicat. Putem 
paria că Mossberg și Corbett vor cere 40%. 


— Bine, să zicem 40%, a spus ea. Corbett și Mossberg împart 
suma egal, deci fiecare firmă ia câte 400.000. Noi primim 
jumătate din suma lui Corbett, deci 200.000 vin la noi. Uite care- 
i ideea mea nebunească: ce-ar fi să vorbim cu Corbett și să ne 
oferim să-i vindem interesele noastre chiar acum? Și astfel ieșim 
din joc înainte ca vreo persoană să devină curioasă și să se 
apuce să sape. 

— Cât? a întrebat Mark. 

— Jumătate. Împărțim la doi și ne alegem cu 100.000. A 
pocnit din degete și a adăugat: Simplu ca bună ziua. Ne primim 
banii acum și nu mai trebuie să ne legăm la cap cu cazul ăsta. În 
plus, nu ne mai facem griji că vom fi prinși. 

— Sclipitor, a spus Todd. Îmi place ideea. Se poate vinde titlul 
într-un proces? 

— Am căutat intens și n-am găsit nicio interdicţie a procedurii, 
a spus ea. 

— Nu-i rău planul, a consimţit Mark. Putem discuta asta cu 
Corbett. 


Morgana Nash de la NowAssist a scris: 


Stimate domnule Mark Frazier, revin, doar informativ. 
Cum merg cursurile în acest semestru? Planuri pentru 
vacanța de primăvară? Sper să te duci în Florida, pe vreo 
plajă. Când am discutat ultima oară, erai cât se poate de 
deprimat și lipsit de entuziasm în privința Facultății de 
Drept. Sper că lucrurile s-au schimbat în bine. În viitorul 
apropiat trebuie să discutăm despre un plan de 
rambursare. Te rog să îmi răspunzi când dorești. 


Ultima rată: 13 ianuarie 2014 = 32.500 de dolari. Sumă 
totală datorată cu dobânzi: 266.000 de dolari 


Cu sinceritate, Morgana Nash, reprezentant sector public 
Într-un târziu, Mark i-a răspuns: 
Stimată doamnă Nash, în ultimul meu e-mail te-am rugat 


politicos să îmi dai pace, deoarece urmez o terapie, iar 
medicul meu nu te place. Spune că, din cauza 


împrumuturilor mele atât de mari și a datoriei sufocante, aș 
putea ajunge în pragul unei grave căderi psihice. Spune că 
sunt fragil. Te rog, te rog, dă-mi pace, altfel nu voi avea de 
ales și îi voi cere terapeutului să ia legătura cu avocatul 
tău. 


Cu sinceritate, Mark Frazier 


Todd a primit următorul e-mail din partea lui Rex Wagner, de 
la Scholar Support Partners: 


Stimate domnule Lucero, am avut privilegiul de a ajuta 
sute de studenți în problema creditelor, așa că am văzut 
destule până acum. Nu e ceva neobișnuit ca o persoană ca 
tine - fără slujbă - să încerce să mă ignore. Regret, dar nu 
cedez. Și nici datoria ta nu va dispărea. Trebuie să 
discutăm un plan de rambursare, chiar dacă vom conveni 
asupra unuia amânat până când vei găsi o slujbă bună. Te 
rog să mă contactezi cât mai curând posibil. 


Ultima rată: 32.500 de dolari, 13 ianuarie 2014; total 
datorat și dobândă: 195.000 de dolari 


Todd i-a răspuns prompt: 


Stimate  consilier-șef SS Wagner, când simţi trapa 
închizându-se, te gândești să găsești o cale de ieșire. Căi 
disperate, dintre care una ar fi să abandonezi facultatea și 
să te ascunzi. Alta ar fi să te confrunţi cu situaţia de rău- 
platnic și să depășești situaţia. Deci, să devin rău-platnic? 
Care e marea găselniţă? Sunt convins că știi că, anul trecut, 
peste un milion de studenţi s-au declarat faliți. Toţi au fost 
daţi în judecată, dar niciunul nu a fost executat silit. 
Așadar, mă poţi da în judecată, dar nu mă poţi ucide, 
corect? Îmi poţi ruina creditul pentru tot restul vieţii, dar 
uite care e treaba: după ce am avut de-a face cu tine și 
compania ta, dar și cu Facultatea de Drept, m-am săturat 
de datorii. Am terminat pentru totdeauna. Voi trăi restul 
vieţii fără datorii. 


Al tău amic, Todd Lucero 


Tildy Carver de la LoanAid, i-a trimis Zolei un e-mail care suna 
astfel: 


Bună, Zola! Mai sunt două luni de studiu și cred că ești 
agitată în legătură cu absolvirea. O meriţi! Munca intensă și 
perseverenţa te-au adus până în acest punct și trebuie să 
primeşti laude. Felicitări! Știu că familia ta se mândrește cu 
tine. Trebuie să discutăm și să începem procesul de 
alcătuire a unei ciorne a planului de rambursare. 


Sunt aici pentru tine. 


Cu sinceritate, Tildy Carver, consultant principal pentru 
împrumuturi 


Ultima rată: 13 ianuarie 2014: 32.500 de dolari. Total 
datorat: 191.000 de dolari 


Zola a așteptat două zile și, într-un târziu, i-a răspuns: 


Stimată doamnă Carver, regret, dar nu am nimic de 
anunţat. Nu pot cumpăra o slujbă. Voi merge la interviuri 
până la absolvire, apoi voi continua. Dacă ghinionul mă va 
urmări, probabil că o să accept o slujbă la o companie de 
contabilitate. Dacă se va întâmpla asta, vă voi informa 
imediat. 


Toate urările de bine, Zola Maal 


26 

Firma lui Jeffrey Corbett ocupa ultimele două etaje ale unei 
clădiri elegante, placată cu sticlă, din apropiere de Thomas 
Circle. În lobby-ul elegant, un ușier în uniformă i-a condus pe 
Mark și pe Todd la „liftul domnului Corbett”, un lift exclusiv care 
deservea doar etajele șase și șapte. Când ușile s-au deschis, au 
pășit într-o zonă de recepţie uimitoare, plină de mobilier 
minimalist și de obiecte de artă contemporană. O tânără 
atrăgătoare i-a întâmpinat, strângându-le mâinile și întrebându-i 
dacă doreau cafea. Amândoi s-au uitat lung după ea când s-a 
îndepărtat. După ce a revenit cu cafeaua, servită în cești fine de 
porțelan, au urmat-o după un colţ spre o sală de conferințe de 
unde aveau o vedere panoramică a centrului orașului. l-a lăsat 
acolo, iar ei au urmărit-o din ochi încă o dată. 

Masa era lungă și lată, acoperită cu o piele de culoare roșie. 
În jurul ei se aflau şaisprezece scaune tapiţate cu aceeași piele 
de un roșu de Burgundia. Pe pereţi erau alte opere de artă. Până 
în punctul acela, locul conferea o senzaţie seducătoare de 
succes și bogăţie. 

— Uite, așa se practică avocatura, a spus Todd admirând 
decorul. 

— Ei bine, nu vom ști niciodată! 

Domnul Corbett avea propriul stil de a rezolva problemele. La 
ora trei fix, Mark și Todd aveau să discute cu un asociat pe 
nume Peter și cu o asistentă pe nume Aurelia. Aceștia aveau 
nevoie cam de o oră ca să verifice teancul de documente 
medicale puse la dispoziţie de Ramon, împreună cu raportul 
întocmit de doctorul Koonce. Evidenţele și raportul încă erau în 
geanta diplomat a lui Mark. Se oferise să le trimită, însă asta nu 
figura în protocolul firmei. 

Dacă întâlnirea preliminară decurgea bine, domnul Corbett 
avea să se smulgă din programul său încărcat și să încheie 
înţelegerea. 

Peter a intrat în sală și s-a prezentat. Avea în jur de treizeci și 
cinci de ani și, potrivit website-ului, încă era asociat. Firma avea 
cincisprezece avocaţi, aproape jumătate dintre ei fiind parteneri, 
dar, cel puţin on-line, era clar că exista un singur șef. Peter era 
îmbrăcat lejer, cu un pulover scump din cașmir și cu pantaloni 
kaki. Aurelia, asistenta lui, purta blugi. Toţi s-au prezentat 
conform protocolului. 


Peter s-a arătat curios în legătură cu firma lor, iar după câteva 
secunde, atât Mark, cât și Todd s-au văzut siliţi să improvizeze. 
Au relatat povestea lor obișnuită - trei prieteni care se 
săturaseră să lucreze pentru firme mari și hotărâseră să 
reușească pe cont propriu. Imediat ce i s-a oferit prilejul, Mark a 
rostit: 

— Așadar, vă ocupați de multe cazuri de nașteri nereușite, 
corect? 

— Doar cu asta ne ocupăm, a spus Peter cu un aer satisfăcut 
în timp ce Todd îi întindea documentele și raportul doctorului 
Koonce. 

Era clar că Aurelia nu avea să vorbească prea mult. 

— Pot vedea evidenţele medicale? a întrebat apoi Peter, 
uitându-se la documentele așezate pe masă în faţa lui Mark. 

— Bineînţeles. 

— Câte copii aţi adus? 

— Doar una. 

— În regulă. Vă deranjează dacă mai facem o copie? Eu și 
Aurelia ne vom uita peste acestea și vom lua notițe. Merge mai 
repede dacă avem amândoi copii. 

Mark și Todd au ridicat din umeri - ce importanţă avea? 

Aurelia a ieșit cu documentele, iar Peter s-a retras ca să se 
ocupe de chestiuni presante din biroul lui. Mark și Todd și-au 
verificat telefoanele și au admirat priveliștea. Ramon le 
trimisese deja două mesaje vocale. 

După un sfert de oră, Aurelia a revenit cu două teancuri de 
documente. Când s-a întors și Peter, s-au așezat cu toţii în jurul 
mesei. 

— S-ar putea să dureze în jur de o oră, pentru prima lectură. 
Puteţi rămâne sau puteţi merge să vă plimbaţi prin oraș. 

Lui Todd îi venea să întrebe dacă ar fi putut rămâne cu 
secretara de la recepție, dar s-a abținut. 

— Vom rămâne, a spus Mark. 

Peter și Aurelia au început să citească documentele, făcând 
zeci de notițe. Todd a ieșit pe hol ca să dea un telefon, în timp 
ce Mark trimitea e-mailuri de pe telefon. Minutele s-au scurs 
încet. Era clar că Peter și Aurelia știau o mulţime de lucruri 
despre evidenţele medicale. 

După o jumătate de oră, Peter a părăsit sala de conferinţe și 
s-a întors cu Jeffrey Corbett, un bărbat zvelt, cu părul cărunt, 


având în jur de cincizeci de ani. Mark și Todd citiseră atât de 
multe despre el, încât au avut brusc senzaţia că îl cunoșteau de 
mult. Vorbea cu un glas catifelat și plin, care li se părea cu totul 
fascinant juraţilor, iar zâmbetul său era fermecător și cald. Cu 
siguranţă era un om în care puteai avea încredere. 

Apoi s-a așezat în capul mesei și zâmbetul i-a dispărut de pe 
faţă. Incruntându-se spre Mark și Todd, a spus: 

— Domnilor, aţi dat-o rău în bară! 

Cei doi au încetat brusc să mai zâmbească. 

— In data de 10 februarie, aţi semnat un contract cu domnul 
Ramon Taper, a început el. L-aţi angajat pe doctorul Koonce 
două zile mai târziu, iar pe 19 februarie el v-a prezentat raportul 
său, purtând acea dată. Şase zile mai târziu, adică pe 25 
februarie, a intrat în vigoare prescrierea. E un caz din Virginia, 
iar acolo prescrierea are loc după doi ani. Sunt trei ani în 
Maryland și cinci ani aici, în District. Însă în Virginia vorbim de 
doi ani. 

— Imi pare rău, a reușit să îngaime Mark, dar nașterea a avut 
loc anul trecut, pe 25 februarie 2013. Așa scrie aici, pe prima 
pagină a registrului de internare. 

Privindu-l cu un aer superior, Peter i-a răspuns: 

— Da, însă data este incorectă. E prima pe care o vezi când 
cercetezi documentele și, evident, este singura pe care aţi 
observat-o. Dumneavoastră și doctorul Koonce, presupun eu. 
Cineva a scris 2013 în loc de 2012 și ați pornit acţiunea. Copilul 
s-a născut pe 25 februarie 2012. 

Pentru a perturba și mai rău mersul discuţiei, Corbett a 
adăugat: 

— Apropo de asta, Koonce e un şarlatan, un martor 
profesionist, pentru că nu a reușit niciodată să se impună ca 
doctor. 

„Păi, el ne-a dat numele tău”, a fost cât pe ce să spună Mark, 
însă era prea năucit ca să scoată vreo vorbă. Mirat și ignorant 
ca un student din primul an de Drept, Todd s-a uitat la Corbett și 
l-a întrebat: 

— Şi-atunci, ce părere aveţi? 

Corbett a împuns aerul cu un deget în direcţia lui și a spus: 

— Fiule, părerea mea este că tu și mica voastră firmă aţi 
tărăgănat cazul până când a apărut data de prescriere și, prin 
urmare, nu mai există nicio posibilitate de a reînvia acțiunea în 


instanţă. Aţi comis malpraxis, și puteţi fi siguri că veţi fi daţi în 
judecată de client. Nu aveţi cum să vă apărați, nici să găsiţi vreo 
cale de scăpare. Asta-i cel mai urât coșmar al unui avocat - și nu 
există nicio scuză. Punct. De acord, clientul vostru a amânat 
cazul timp de aproape doi ani, dar acest lucru nu e neobișnuit. 
Aţi avut suficient timp la dispoziţie ca să pregătiţi și să 
prezentaţi rapid o acţiune în instanţă pentru a evita prescrierea. 
Dar nu s-a întâmplat asta. Corbett s-a ridicat în picioare și a 
continuat să îl amenințe pe Todd cu degetul. Acum, vreau ca voi 
doi să vă luaţi documentele medicale și să plecaţi din biroul 
meu. Nu mă interesează cazul. Este cât se poate de clar că ați 
luat legătura cu biroul meu pe 27 februarie, după data 
prescrierii. Dacă procesul se intentează, nu încape nicio îndoială 
că firma mea a văzut acest caz prea târziu. 

Peter și Aurelia s-au ridicat în picioare, urmaţi imediat de 
Mark și Todd: 

— Dar documentele de internare arată că totul s-a întâmplat 
anul trecut, în 2013, a reușit să spună Mark. 

Corbett s-a arătat necruţător: 

— Domnule Upshaw, dacă studiai documentele, ţi-ai fi dat 
seama că totul s-a petrecut în 2012, cu peste doi ani în urmă. 

Cu un aer ușor dramatic, Peter a împins documentele 
originale de-a latul mesei, ca și cum ar fi predat un pistol încă 
fumegând. Nedumerit, Mark s-a uitat la ele și a întrebat: 

— Şi-acum, ce facem? 

— N-am de dat niciun sfat, pentru că nu m-am aflat niciodată 
într-o asemenea situaţie. Dar cred că ar trebui să îi informaţi pe 
cei care se ocupă de erori și omisiuni. Ce acoperire aveţi? 

Erori și mai ce? Mark și Todd s-au uitat unul la altul de-a 
dreptul stupefiaţi. 

— Va trebui să verific, a mormăit Mark. 

— Așa să faci, a spus Corbett. Acum, vă rog să vă luaţi 
documentele și să plecaţi. 

Peter s-a îndreptat spre ușă și a deschis-o. Mark a ridicat 
teancul de documente și l-a urmat pe Todd afară din sală. 
Cineva a trântit ușa în urma lor. În drum spre ieşire, nu au mai 
văzut-o pe secretara cea atrăgătoare, iar ușierul nu s-a mai 
arătat la fel de prietenos când au părăsit clădirea. Cei doi n-au 
schimbat nicio vorbă până n-au ajuns în siguranţă în mașina lui 


Todd, unde au aruncat pe bancheta din spate documentele 
medicale primite de la Ramon. 

Ținând strâns volanul între mâini, Todd a spus: 

— Ei bine, ăsta-i ultimul caz pe care i-l încredinţăm ticălosului! 

Mark și-a regăsit treptat spiritul de glumă și au început să 
râdă. Au reușit să o ţină astfel până când au parcat în spatele 
Barului Rooster. 

Zola i-a găsit în separeul lor obișnuit, având fiecare câte o 
halbă goală în față. O simplă privire a lămurit-o că cei doi se 
aflau acolo de ceva vreme. S-a așezat pe un scaun alături de 
Mark și l-a privit pe Todd, aflat vizavi de ea. Niciunul dintre ei nu 
a vorbit. 

În cele din urmă, ea i-a întrebat: 

— În fine, cum a mers? 

— Ai auzit de asigurarea pentru erori și omisiuni la avocaţi? 
Pentru avocaţi? 

— Nu cred. De ce? 

— Ei bine, se pare că fiecare avocat cu licenţă de practică 
trebuie să aibă o asigurare care se numește în mod obișnuit 
garanţie de erori și omisiuni, a explicat Mark. lar asigurarea asta 
e bine-venită atunci când avocatul comite vreo greșeală sau 
face ceva grav, cum ar fi amânarea unui caz până când fapta 
este prescrisă, iar șansa unui proces dispare pentru totdeauna. 
Clientul e iritat și îl dă în judecată pe avocat, iar compania de 
asigurări îi vine în ajutor și îl apără. Chiar că e o asigurare 
deșteaptă. 

— Mare păcat că nu avem și noi așa ceva, a spus Todd. 

— Sigur ne-ar fi fost de folos. Zola, în cazul lui Ramon, am 
pierdut perioada de prescriere. A fost pe 25 februarie, la doi ani 
după moartea copilului. Așa e în Virginia, doi ani. Ai învăţat asta 
la facultate. 

— Nu. 

— Asta înseamnă că nici noi n-am învăţat. La șase zile după 
ce m-am întâlnit cu doctorul Koonce și cu două zile înainte de a 
telefona prima oară la firma lui Corbett, perioada de atac a 
expirat. Nu avem ce face - și doar eu sunt de vină. 

— Ba și noi, a spus Todd. Firma. Toţi pentru unul și unul 
pentru toți, clar? 

— Nu te pripi, a spus Zola. 


— De fapt, doi începători au observat asta când s-au uitat prin 
documente, a adăugat Mark. Ei l-au adus pe Corbett, care ne-a 
spus să dispărem de acolo. La un moment dat, am crezut că va 
chema paznicii ca să ne dea afară din clădire. 

— Un adevărat vrăjitor, așa e? 

— Nu-i găsesc nicio vină, a spus Todd. El doar se asigură că 
firma lui nu va fi prinsă în vreun laţ. Nu se întâmplă în fiecare zi 
ca doi nătăfleţi ca noi să meargă la el cu un caz mare care e 
deja mort, iar ei să fie prea nepricepuţi ca să-și dea seama de 
asta. 

Zola a încuviinţat, încercând să înţeleagă situaţia. Mark i-a 
făcut semn unui chelner și a comandat încă un rând de băuturi. 

— Şi cum a reacţionat Ramon când i-aţi dat vestea? a întrebat 
Zola. 

Mark și-a dres glasul și a zâmbit. 

— Incă nu i-am telefonat. Cred c-ar trebui s-o faci tu. 

— Eu? De ce? 

__— Pentru că eu sunt un laş. Şi tu te-ai putea descurca. 
Intâlnește-te cu el la un pahar. Folosește-și farmecul. Va fi 
impresionat și poate că nu ne va da în judecată ca să obţină 
cinci milioane de dolari. 

— Cred că glumești, a spus Zola. 

— Da, Zola, a spus Mark. Glumesc. Asta îmi revine mie. Până 
la urmă, o să mă întâlnesc cu Ramon și s-ar putea să scap de el. 
Insă adevărata problemă e Mossberg. Omul stă lângă telefon și 
așteaptă să afle ce spune expertul nostru. La un moment dat - 
și asta foarte curând -, va trebui să-i spun adevărul. Procesul a 
dispărut pe vecie. Ne va da în judecată în numele Asiei, iar 
acoperirea noastră va dispărea. Mai clar de atât nu se poate. 

— De ce ne-ar da în judecată dacă noi n-avem asigurare și 
nici bunuri? 

— Pentru că e avocat. E-n stare să dea în judecată pe oricine. 

— la staţi puţin! a spus Todd. Asta-i o întrebare foarte bună. 
Ce-ar fi dacă ne-am duce la Mossberg și i-am spune adevărul? El 
are biroul tocmai în Charleston și nu-i pasă nici cât negru sub 
unghie ce facem noi aici. li spunem că am abandonat facultatea 
și că încercăm să scoatem un ban pe străzi, fără să fim admiși în 
barou. Bineînţeles că am bușit cazul lui, dar ne pare rău pentru 
asta. Suntem niște dobitoci, bine? Dar de ce să ne dea în 


judecată dacă noi nu avem nimic? La ce bun să mai irosească 
hârtia? Ce naiba, doar are o sumedenie de alte cazuri! 

— Bine, dar conduci tu până la Charleston, a zis Mark. Mașina 
mea n-ar putea ajunge până acolo. 

— Şi ce-i spuneţi lui Ramon? a întrebat Zola. 

Chelnerul le-a adus două beri și o sticlă cu apă minerală. Mark 
a luat o înghiţitură zdravănă, apoi s-a șters la gură. 

— Lui Ramon? Hm, cred că ar fi un dezastru să-i spunem 
adevărul, așa că deocamdată o să continuăm cu minciunile. O 
să-l anunţ că expertului nostru nu i-au plăcut faptele, că nu a 
descoperit nicio vinovăţie și că o să căutăm un alt expert. 
Trebuie să câștigăm ceva timp, așa că o să-l plimbăm cu vorba. 
Să zicem, câteva luni. Nu uitaţi că a ţinut totul vreme de doi ani, 
iar acum s-a încins. 

— N-o să dea înapoi, a spus Todd. Ai reușit să-l stârnești. 

— Ai tu o idee mai bună? 

— Nu, deocamdată n-am. Cel mai bine e să continuăm cu 
minciunile. Având în vedere practica noastră, dacă avem 
îndoieli, continuăm să minţim. 


27 

Vineri, 1 martie, cu două zile înainte de decesul UPL, până la 
amiază, Edwin Mossberg a sunat de două ori. Mark a ignorat 
ambele apeluri. Se ascundea în cafeneaua de la etaj a unui 
anticariat înghesuit din apropiere de Farragut Square, citind 
cotidienele gratuite și omorându-și timpul. Era de presupus că 
Todd umbla pe holurile Tribunalului Districtual, în vreme ce Zola 
se instalase probabil într-o cameră de rugăciune dintr-un spital, 
unde familiile stăteau alături de preoţi. Cu toate acestea, Mark 
avea îndoieli serioase cum că cei doi se omorau prea tare cu 
treaba. Visul lor de a scoate ușor mulţi bani mai alungase din 
presiune și le indusese un fals sentiment de securitate. 

Acum, când visul se destrămase atât de spectaculos, simțeau 
că le fuge pământul de sub picioare. Conveniseră că era esenţial 
să facă eforturi și să adune cât mai mulţi bani înainte să cadă 
cerul pe ei, însă eșecul le ucisese motivaţia. 

Prin urmare, e-mailul lui Mossberg i-a lovit ca o bombă: 


Domnule Upshaw, ţi-am telefonat de două ori, dar nu mi- 
ai răspuns. Ești în termen? Clienta mea nu știe sigur data 
nașterii, dar crede că s-a întâmplat cam în perioada asta 
din an, spre sfârșitul lunii februarie sau începutul lunii 
martie 2012. Repet, nu am primit documentele medicale. În 
Virginia, graţie modificării legii privind prejudiciile, cazurile 
de malpraxis se prescriu după doi ani - și sunt convins că 
știi asta. Te rog să mă suni cât de curând posibil. 


Punând la socoteală banii împrumutaţi cu multă generozitate 
de Departamentul Educaţiei, împreună cu onorariile obţinute în 
aproape două luni de practică ilegală, minus cheltuielile făcute 
pentru cumpărarea unui computer nou, a unei imprimante, a 
unor haine noi, a mobilierului vechi și a hranei, tabloul contabil 
al firmei Upshaw, Parker & Lane arăta o sumă netă în numerar 
de aproape 52.000 de dolari. Cei trei parteneri au fost astfel de 
acord că firma își putea permite transportul dus-întors al unuia 
dintre ei cu avionul până la Charleston. 

Mark și-a cumpărat biletul de la Aeroportul Naţional Reagan, 
zburând în prima etapă până la Atlanta și în a doua până la 
Charleston. A luat apoi un taxi până la un depozit vechi din 
centrul orașului, pe care domnul Mossberg și asociaţii lui îl 


transformaseră într-un birou splendid, de unde aveau vedere 
spre port. Holul era un muzeu închinat actelor eroice din 
instanţe, în cadrul proceselor câștigate de firmă. Intr-un colţ era 
expus un boiler care explodase cândva și ucisese câţiva oameni. 
Lângă o fereastră, o pușcă de vânătoare era prinsă pe perete 
alături de o radiografie ce înfățișa un cui percutor înfipt în capul 
cuiva. O drujbă și o mașină de tuns iarba. După zece minute 
petrecute în acel carnaj, Mark s-a convins că niciun produs nu 
putea fi folosit în siguranţă. 

Ca și în cazul firmei lui Corbett, și compania lui Mossberg 
etala milioanele câștigate ușor și succesul fenomenal. Cum 
reușeau unii avocaţi să se îmbogăţească atât de mult? De ce 
cariera de avocat a lui Mark virase brusc și deraiase fatal? 

O asistentă l-a preluat din hol și l-a condus pe scări spre un 
birou spaţios, unde Edwin Mossberg stătea în faţa unei ferestre 
înalte, privind spre port și ascultând pe cineva la telefon. S-a 
încruntat spre Mark, apoi i-a făcut semn să se așeze pe o 
canapea moale, îmbrăcată în piele. Biroul era mai mare decât 
întregul etaj pe care se afla ascunzătoarea lui Mark și a lui Todd. 

În cele din urmă, Mossberg a băgat telefonul în buzunar, i-a 
întins mâna și, fără să zâmbească, a spus: 

— Mă bucur să te cunosc! Unde sunt evidenţele medicale? 

Mark nu adusese nimic, nici măcar geanta diplomat. 

— Nu le-am adus, a zis el. Trebuie să discutăm. 

— A intervenit prescripţia, adevărat? 

— Da. 

Mossberg s-a așezat de cealaltă parte a măsuţei pentru cafea 
și s-a uitat sever la el. 

— Mi-am închipuit. Ce-a spus expertul tău? 

— Că putem să-i prindem de boașe. Neglijenţă gravă și așa 
mai departe. Şi lui i-a scăpat data. Corbett a spus că omul e un 
șarlatan, iar perioada de atac a trecut șase zile mai târziu, cu 
două zile înainte de a da telefon la biroul lui Corbett. 

— Jeffrey Corbett? 

— Da. Îl cunoști? 

— Da, sigur. E un bun avocat de proces. Deci ai lăsat două 
milioane pe masă. 

— Așa presupun. 

— Care e limita voastră de răspundere? 

— N-am asigurare. 


— Practici avocatura fără să fii acoperit pentru erori și 
omisiuni? 

— Corect. Pe de altă parte, practic avocatura fără să am 
licenţă. 

Mossberg a inspirat adânc, apoi a expirat zgomotos, scoțând 
un sunet ca un mârâit. Și-a lăsat mâinile în jos și a zis: 

— Spune-mi povestea. 

În zece minute, Mark i-a povestit tot. Trei prieteni buni la o 
Facultate de Drept proastă. Datorii mari, piaţa muncii în 
scădere, Gordy și săritura lui de pe pod, oroarea examenului de 
acceptare în barou, nebunia rambursării creditului, ideea 
dementă de a sta prin tribunale, o scurtă și frumoasă aventură 
cu o femeie procuror stagiar care dusese la marea reușită a lui 
Benson, care mai apoi îi condusese la cazul lui Ramon. „Și uite 
unde-am ajuns.” 

— Şi-ai crezut că nu vei fi prins? l-a întrebat Mossberg. 

— N-am fost prinși. Doar tu știi asta - și de ce ţi-ar păsa? Ai 
suficiente cazuri care te ţin ocupat. Ai mai mulţi bani decât poţi 
cheltui. Eşti departe de D.C., iar noi, practic, nu-ţi luăm 
onorariile din buzunar. 

— Cu excepţia acestui caz mărunt de malpraxis. 

— Adevărat. Am scrântit-o rău. Dar să nu uităm că atât clienta 
ta, cât și clientul meu au tărăgănat cazul până la limită. 

— Ce-i spui clientului? 

— Că nu e nicio răspundere, și oricum nu există. S-ar putea să 
ne lase-n pace, sau să ne provoace necazuri. Așteptăm și vom 
vedea. Se pare că și tu ai aceeași problemă. 

— Nu chiar. N-am semnat niciun contract cu Asia. În cazuri de 
malpraxis nu semnezi contractul de reprezentare decât după ce 
s-au examinat evidenţele medicale. Notează-ţi încă ceva ce n-ai 
învăţat. 

— Mulţumesc. Și ce-i vei spune? 

— Nu știu. Încă nu m-am gândit la asta. Nu e persoana cea 
mai întreagă la minte din oraș. 

— Ai putea să-i spui adevărul și să mă dai în judecată în 
numele ei, dar de ce ţi-ai bate capul? Nu am nicio lețcaie și voi 
pleda ca falit. Sincer să fiu, chiar dacă ai vrea, nu m-ai putea 
găsi în D.C., și alții mă caută. 

— Mark Upshaw nu e numele tău adevărat, corect? 

— Nu. 


— Nici Parker sau Lane? 

— False. 

— Nu mă surprinde. N-am putut găsi nicio informaţie despre 
tine sau despre firma ta în directorul baroului din D.C. Fiule, lași 
urme clare în urma ta! 

— Ai telefonat acolo? 

— Nu cred. Unul dintre asistenţi a făcut săpături. 

— Ți-aș fi recunoscător dacă n-ai mai investiga. Ti-am spus 
adevărul. 

— Așadar, permite-mi să rezum. Ai abandonat Facultatea de 
Drept, ţi-ai luat un alt nume și practici avocatura fără licenţă, 
ceea ce e o infracţiune. Primești onorariile în numerar, fără să 
declari asta, presupun, ceea ce e altă infracţiune, iar acum ai 
ruinat un caz frumos de malpraxis, motiv pentru care clientul 
tău și clienta mea vor pierde mai mulţi bani decât vor vedea 
vreodată. Fără a mai spune că ești un rău-platnic al 
împrumuturilor studențești. Mi-a scăpat ceva? 

— Poate câteva aspecte. 

— Desigur. Şi ce ar trebui să fac eu? 

— Nimic. Lasă lucrurile să curgă. Ce-ai avea de câștigat dacă 
m-ai denunța la barocul din D.C.? 

— Ei bine, pe de o parte, ar fi un început bun de a ridica 
renumele profesiunii noastre. Avem și-așa destule probleme și 
fără haimanale ca tine care fraudează sistemul. 

— Eu aș zice că le-am făcut servicii de valoare clienţilor noștri. 

— Te referi la Ramon Taper? 

— Nu, nu doar la el. Și la ceilalți. Ramon a fost prima noastră 
aventură în domeniul vătămărilor individuale și, sincer să fiu, 
cred că ne lăsăm de așa ceva. O să rămânem la cazuri de 
conducere sub influenţa alcoolului și o să lăsăm accidentele 
rutiere în seama celor care apar pe afișe. 

— Mă bucur s-aud asta. 

— Îţi cer o favoare, domnule Mossberg. Dă-ne pace! Avem și- 
așa destule pe cap. 

— leşi din biroul meu! a spus Mossberg ridicându-se. 

Mark și-a dat ochii peste cap, iar umerii i s-au lăsat. Aproape 
în șoaptă, a mormăit: 

— Cred c-am mai auzit asta. 

Mossberg s-a dus la ușă și a deschis-o brusc. 

— Afară! 


Mark a trecut de prag, evitând să îl privească în ochi pe 
avocat, și s-a îndreptat spre scară. 


Zborul de întoarcere a fost amânat în Atlanta, astfel că se 
făcuse aproape miezul nopţii când Mark a ajuns în apartamentul 
lui. Întârzierea l-a salvat probabil de un glonţ ori ceva similar. 

În seara aceea, în jurul orei nouă, Ramon a găsit Barul 
Rooster și s-a așezat pe un scaun la tejgheaua lungă, în faţa lui 
Todd, care amesteca băuturi. Oamenii care veneau acolo după 
orele de program plecaseră, iar vreo șase clienţi fideli urmăreau 
meciurile de baschet dintre echipele de colegii. 

Ramon a comandat o votcă și Todd i-a pus-o în faţă împreună 
cu un mic bol de arahide. 

— Îl cunoști pe individul ăsta? l-a întrebat apoi Ramon, 
arătându-i cartea de vizită a unui anume Mark Upshaw de la 
firma Upshaw, Parker & Lane. 

Adresa era acolo, exact unde se afla el: 1504 Florida Avenue. 

Todd s-a uitat la ea și a clătinat din cap. El și Mark îi 
convinseseră pe ceilalţi barmani și pe chelneri să facă pe proștii 
în caz că apărea cineva și punea întrebări despre ei, despre 
firma sau biroul lor. Până atunci, mica lor conspirație funcţiona. 

— Individul e avocatul meu, a spus Ramon, iar pe cartea lui 
de vizită scrie că are biroul aici, dar ăsta-i un bar, corect? 

Vorbea cam împleticit, iar unele cuvinte rostite de el nu sunau 
prea clar. 

Brusc, Todd s-a simţit captivat de client și a vrut să afle mai 
multe. 

— S-ar putea să fie sus. Nu știu ce e acolo, dar n-o să găsești 
niciun avocat care să lucreze la ora asta. _ 

— Tipul fuge de mine, înţelegi ce spun? II sun de trei zile și nu 
vrea să-mi răspundă. 

— Poate e ocupat. Ce fel de caz ai? 

— Unul mare. 

Ramon a închis ochii și a dat din cap ca să-și întărească 
spusele, iar Todd și-a dat seama că era mai beat decât își 
închipuise. 

— În fine, dacă dau de el, ce să-i spun? Cine îl caută? 

— Mă cheamă Ramon, a răspuns el, abia ridicându-și capul. 

Mai trebuia doar să își bea paharul. 


Todd a inspirat adânc și s-a îndepărtat. Apoi a intrat în 
bucătărie și i-a trimis lui Mark un SMS. Clientul nostru e aici, 
beat. Nu te apropia. Unde ești? 

În aeroportul din Atlanta, zbor amânat. 

Telefonează-i și spune-i ceva. Orice. 

Așa o să fac. 

Apoi Todd a revenit la bar și a rămas la distanță de Ramon, 
care nu a făcut niciun gest de a-și scoate telefonul. Chiar dacă 
Mark îl suna, Ramon nu voia să răspundă. Incă ţinând cartea de 
vizită într-o mână, i-a făcut semn lui Todd să se apropie și l-a 
întrebat: 

— Suntem pe Florida Avenue, da? Unde-i biroul de avocatură? 

— Nu știu, domnule. 

— Cred că minţi, a spus Ramon ridicând glasul. 

— Nu, domnule. Ai dreptate, suntem pe Florida Avenue, dar 
nu știu niciun birou de avocatură aici. 

Vorbind și mai tare, Ramon a continuat: 

— Să știi că am un pistol în mașină, înţelegi? lar dacă nu pot 
obţine dreptate în vreun fel, s-ar putea să mi-o fac singur. Ştii ce 
vreau să zic? 

Todd i-a făcut semn din cap unui alt barman, apoi s-a apropiat 
de Ramon. 

— Ascultă, domnule, dacă ai de gând să ameninţi oameni, nu 
avem de ales, va trebui să chemăm poliția. 

— Trebuie să-l găsesc pe individul ăsta, pricepi? Domnul 
Upshaw, avocat. A primit cazul meu și cred că fuge de mine. Și 
nu chema poliţia, bine? 

— Ce-ar fi să-ţi termini băutura? lar eu o să-ți chem un taxi. 

— N-am nevoie de taxi. Am mașină, cu un pistol sub scaunul 
meu. 

— Asta-i a doua oară când aduci vorba de pistol. Asta ne face 
pe toţi cei de aici să devenim agitaţi. 

— Nu chema poliția! 

— A fost deja anunţată, domnule. 

Ramon s-a îndreptat brusc de spate și a deschis larg ochii. 

— Poftim? De ce-aţi făcut asta? N-am făcut rău nimănui. 

— Domnule, în orașul ăsta, luăm în serios amenințările cu 
arma. 

— Cât mă costă băutura? 

— E din partea casei dacă ești de acord să pleci de aici. 


Ramon a coborât de pe scaunul înalt și, în timp ce se îndrepta 
spre ușă, a spus: 

— Nu-nţeleg de ce a trebuit să chemi poliţia! 

Todd l-a urmat până afară și l-a privit până când a dispărut 
după un colț. Chiar dacă Ramon avea mașină, nu a văzut-o. 


28 

Târziu, într-o dimineaţă de sâmbătă, Todd s-a trezit în patul 
lui Hadley Caviness pentru a doua noapte la rând și și-a dat 
seama că ea lipsea. S-a frecat la ochi și a încercat să își aducă 
aminte cât de mult băuse. Se simţea grozav și s-a bucurat de 
ora suplimentară de somn. Ea a revenit purtând doar un tricou 
lălâu, cu două cești cu cafea. Și-au înălţat pernele și s-au așezat 
în pat confortabil, în întunericul camerei. 

Din încăperea alăturată se auzeau mișcări și gemete reţinute 
de plăcere. 

— Cine-i acolo? a întrebat el în șoaptă. 

— Colega mea de apartament. S-a întors târziu azi-noapte. 

— Și cine-i amicul ei? 

— Nu știu. Probabil unul agăţat la întâmplare. 

— Deci și ea acţionează la întâmplare? 

— Da. Avem un soi de concurs. Un joc al numerelor! 

— Îmi place asta. Pe mine mă numeri o dată sau de două ori? 

Hadley a luat o gură de cafea și au ascultat o vreme 
zgomotele care se amplificau. 

— Obţin un punct pentru tine și unul pentru partenerul tău. 

— A, deci Mark a trecut pe-aici? 

— Bună încercare! Zilele trecute v-am văzut pe amândoi la 
tribunal, evaluându-mă. Aproape că am citit pe buzele voastre 
ceea ce vorbeaţi. Sigur, a doua zi, tu ai apărut numai un 
zâmbet. 

— Recunosc. Mark a spus că ai fost grozavă în pat. 

— Atâta tot? 

— Corp minunat, foarte agresivă. Acum îmi dau seama de ce. 
Tu și colega de apartament ţineţi scorul. 

— Amândouă avem douăzeci și șase de ani, suntem singure, 
neinteresate să încercăm monogamia, libere și zburdalnice într- 
un oraș în care există aproape un milion de bărbaţi în 
profesiunea noastră. A devenit un sport. 

După ce partenerul colegei de apartament a avut un orgasm 
spectaculos, patul a încetat să mai duduie și s-a lăsat tăcerea. 

— A fost cam repede, a spus Hadley. 

Todd a zâmbit și a zis: 

— Deci comparati performanţele? 

— Evident. Avem o ședință de informare, mai ales că ea a fost 
plecată din oraș și s-a culcat cu tot felul de bărbaţi. 


— Nu vreau să aflu raportul în ceea ce mă privește. 

— Am o idee. Ştiu un local după colţ care oferă micul dejun. 
Să mergem acolo și să mâncăm ceva! Eu am gusturi mult mai 
bune decât ea în privinţa bărbaţilor, și chiar nu vreau să-l văd 
pe ultimul necunoscut pe care l-a adus cu ea. 

— Mulţumesc, așa ar trebui să spun. 

— Să mergem! 

S-au îmbrăcat rapid și au ieșit din apartament fără să dea 
ochii cu cealaltă pereche. Ca în fiecare weekend, localul era plin, 
dar au reușit să găsească o masă liberă lângă ușă. In timp ce 
ronţăiau chiflele bine coapte, Todd a spus: 

— Ştii ceva? Eşti prea frumoasă și deşteaptă ca să te culci cu 
jumătate din bărbaţii orașului! 

Ea s-a uitat în jur și a răspuns: 

— Nu vorbi atât de tare, bine? 

— Practic, am spus asta în șoaptă. 

— Cum adică, vrei să mă cuminţesc și să mă căsătoresc - sau 
ceva de genul ăsta? 

— Eu nu-s pregătit pentru așa ceva. Doar că mi se pare ciudat 
ca o frumuseţe ca tine să facă acest joc al întâmplării. 

— Nu ești corect! E în regulă pentru tine să agăţi pe cineva în 
fiecare seară, dar dacă o fată deșteaptă face asta, atunci nu e 
decât o târfă. 

— N-am rostit un asemenea cuvânt. 

Un tip de la masa alăturată le-a aruncat o privire. Hadley a 
luat o gură de cafea și a spus: 

— Hai să discutăm despre altceva! Mă intrigă mica voastră 
firmă. V-am cunoscut pe tine și pe Mark Upshaw. Cine-i Zola 
Parker? 

— O prietenă. 

— Am înţeles. Umblă și ea prin tribunalele care judecă 
infracţiuni, la fel ca tine și ca Mark? 

— A, nu! Se ocupă de vătămări personale, a răspuns Todd, 
apoi a încercat să schimbe subiectul. 

— Are licenţă să practice avocatura? a continuat ea. 

Todd a mușcat din chiflă și s-a uitat în ochii ei frumoși. 

— Sigur! 

— Uite, am devenit curioasă și am verificat la Consiliul 
Baroului. Se pare că n-au auzit de tine, de Mark și de 
domnișoara Parker. Ar trebui să vă înscrieţi acolo. lar numerele 


de înregistrare în barou pe care le folosiți nu există în baza lor 
de date. 

— Se știe că evidenţele lor sunt destul de neglijente. 

— O, chiar așa? N-am auzit asta. 

— De ce ești curioasă? 

— Așa mi-e firea. Spui că ai absolvit facultatea din Cincinnati. 
lar Mark a studiat în Delaware. Am verificat la ambele facultăți și 
nici acolo nu s-a auzit de voi. Zola susţine că a absolvit Rutgers, 
dar se pare că s-a strecurat printre fisurile asociaţiei lor de 
absolvenți. 

Hadley avea pe faţă zâmbetul răutăcios al unei persoane care 
își închipuia că știe totul. 

Reușind să mestece cu un aer nepăsător, Todd a spus: 

— Ai devenit vânător acum? 

— Nu tocmai. Nu e treaba mea. Doar că mi se pare ciudat. 

Todd a zâmbit cu efort, simțind că ar vrea să șteargă cu o 
palmă zâmbetul de pe faţa ei. 

— Ei bine, află că încă angajăm personal dacă te-ai săturat de 
rutina de procuror! 

— Nu cred că aș avea prea mult de lucru la biroul vostru. 
Aveţi un birou, nu-i așa? Știu că aveţi o adresă, dar oricine 
poate trece o stradă cu un număr. 

— Încotro baţi? 

— Niciunde. Eram doar curioasă. 

— Ai împărtășit curiozitatea asta cu altcineva? 

— Nu. Mă îndoiesc că a mai băgat de seamă cineva. Aţi ales 
locul perfect pentru a practica, având sau nu licenţă. Acolo eo 
adevărată grădină zoologică și nimeni nu se sinchisește. Cu 
toate acestea, un mic sfat: ferește-te de bătrânul Witherspoon 
de la Divizia 7! E mai băgăreţ decât ceilalți judecători. 

— Mulţumesc. Mai sunt și alţii pe care trebuie să-i evităm? 

— Nu tocmai. Dar pe mine să nu mă eviţi! Acum, după ce am 
aflat despre mica voastră escrocherie, o să vă ajut când pot. 

— Eşti o scumpă. 

— Așa zic toți. 


La amiază, Todd a intrat în Barul Rooster, și-a pus 
tradiționalul șorț roșu și a început să umple halbele. Mark era 
deja acolo, așa că, atunci când s-a ivit prima ocazie, și-a tras 
partenerul deoparte și i-a zis: 


— Houston, avem o problemă.!? 

— Doar una? 

— Noaptea trecută am fost din nou cu domnișoara Hadley. 

— Jivină ce ești! Şi eu, care o căutam... 

— Am găsit-o primul. Am avut o mică discuţie azi-dimineaţă, 
la micul dejun. Ştie despre scamatoriile noastre - că nu avem 
licenţe, adică -, pentru că a verificat la Consiliul Baroului. Ştie că 
nu am absolvit facultatea. 

— La naiba! 

— Asta a fost și prima mea reacţie. Totuși, ar putea fi de 
treabă, fiindcă nu a spus nimic nimănui și îi place să păstreze 
secretele. S-a oferit chiar să ne ajute atunci când se va putea. 

— Şi ce vrea? 

— Cred că același lucru ca și până acum. Ea și colega de 
apartament fac colecţie de bărbaţi agăţaţi la întâmplare. Totul e 
legat de numărul lor. 

Mark a reușit să râdă, deși lucrurile erau departe de a fi 
amuzante. 

— Mă-ntreb dacă fetele sunt ocupate în seara asta. 

— Pariez că da, cu alţii. 

— La naiba! a spus Mark, apoi s-a îndepărtat pentru a lua o 
comandă. 

Când a trecut prin dreptul lui, Todd i-a șoptit: 

— Am impresia că ăsta-i începutul sfârșitului. 


În seara de duminică, Ramon Taper a fost arestat pentru 
conducere sub influența alcoolului. A fost dus la închisoarea 
Centrală, unde și-a petrecut noaptea în zona destinată beţivilor. 
Luni dimineaţă a sosit acolo prietena lui, ca să afle cum se 
descurca. În timp ce aștepta, l-a cunoscut pe Darrell Cromley, 
un avocat prietenos care părea să se simtă ca acasă acolo. La 
scurt timp după aceea, Cromley a aranjat ca Ramon să fie 
eliberat în baza recunoașterii faptei și a asumării obligaţiei de a 
se prezenta în fața instanţei când avea să fie citat. Ajuns în 
afara închisorii, în timp ce Darrell își juca rolul obișnuit, 
explicându-i lui Ramon ce va urma, acesta a spus: 


19 Expresie din comunicațiile radio dintre Apollo 13, în misiunea sa spre 
Lună, și NASA, când nava a suferit o avarie în zbor. Expresia, deși nu tocmai 
exactă - ea fiind de fapt: „Houston, am avut o problemă“ -, a devenit 
populară, anunțând apariţia unei probleme neprevăzute. (n.tr.) 


— Ascultă, domnule, am un avocat, dar încearcă să mă evite. 

— Un avocat? Pentru ce? a întrebat Darrell tresărind de 
bucurie. 

— Am un caz în Virginia de malpraxis. Copilașul meu a murit 
în spital în urmă cu doi ani și am angajat un escroc pe nume 
Mark Upshaw. Ai auzit de el? 

— Nu, dar sunt pe-aici o mulțime de avocaţi în care nu poţi 
avea încredere. 

— Nu-i mare lucru de capul lui, te asigur. Trebuie să-l 
concediez, dar nu-l găsesc. Te ocupi și de cazuri de malpraxis? 

— E una dintre specialităţile mele. Povestește-mi despre caz. 


29 

Două zile mai târziu, Mark stătea în sala de judecată unde 
prezida onorabila Fiona Dalrymple, așteptând un client care 
avea să pledeze vinovat pentru furt dintr-un magazin. Ca de 
obicei, în timp ce îi urmărea pe avocaţi venind și plecând, pe 
măsură ce cazurile erau chemate pe rol, se prefăcea că 
analizează un document important. Sala era ca o grădină 
zoologică, iar maimuţele deţineau ferm controlul. Unele chipuri 
îi erau familiare, pe altele nu le văzuse niciodată, așa că se 
întreba din nou de câţi avocaţi era nevoie pentru ca rotiţele 
justiției să se rotească în continuare. Un individ pe care și-l 
amintea cu neplăcere a apărut în sală purtând un costum hidos 
și a privit de jur-împrejurul încăperii, așa cum făceau toţi 
avocaţii când voiau să fie văzuți. A trecut apoi de bară și a 
schimbat câteva cuvinte cu un procuror asistent, care s-a uitat 
în jur, l-a văzut pe Mark și a dat aprobator din cap. 

Darrell Cromley s-a apropiat de Mark și s-a așezat alături. A 
scos apoi o carte de vizită și a spus încet: 

— Sunt Darrell Cromley, iar tu ești Mark Upshaw, adevărat? 

„Ne-am mai întâlnit”, s-a gândit Mark, iar asta nu era deloc 
bine. 

— Corect. 

— Am fost angajat de Ramon Taper. Să ieşim să stăm de 
vorbă! 

Mark s-a uitat la cartea de vizită: Darrell Cromley, vătămări 
personale. Și-a amintit apoi că pe cealaltă carte de vizită a lui se 
specifica clar că era specialist în cazuri de conducere sub 
influenţa alcoolului. Pesemne că Darrell era un talent polivalent. 

Odată ajunși pe hol, tonul lui Darrell a devenit foarte grav în 
timp ce îi comunica vestea groaznică: 

— Firma mea a fost angajată de domnul Taper, care a avut 
ghinionul de a fi prins conducând sub influența băuturilor 
alcoolice. 

„Deci asta era legătura.” Apoi Cromley a încremenit și s-a 
uitat mai atent la Mark. 

— Ne-am mai întâlnit? Faţa ta îmi pare cunoscută. 

— N-am avut plăcerea. Pe-aici sunt o mulţime de avocaţi. 

— Așa cred și eu, a spus Darrell încă nesigur. A scos apoi 
câteva hârtii din geanta diplomat ponosită și i le-a întins lui 
Mark. Aici avem o copie a contractului încheiat cu domnul Taper, 


împreună cu o scrisoare din partea lui prin care anulează 
reprezentarea sa de către tine. Am petrecut ultimele două zile 
investigând cazul lui de malpraxis din Virginia și se pare că 
perioada de chemare în judecată a expirat. Ştii asta, nu-i așa? 

— Sigur. Am analizat cazul și a fost verificat și de un doctor. 
Omul a spus că nu a fost vorba de neglijenţă. E un caz terminat. 

Mark simţea cum i se înmoaie genunchii și cum inima 
începuse să îi bată cu putere. 

— Da, sigur că e mort după ce a intrat în vigoare prescripţia. 
Voi n-aţi intentat un proces de urgenţă ca să anulaţi prescripţia? 

— Sigur că nu. Nu există vinovăţie. Intentarea unui proces ar 
fi fost o pierdere de vreme. 

Darrell a clătinat frustrat din cap, ca și cum ar fi vorbit cu un 
prostănac. Lui Mark îi venea să îi dea un pumn, dar s-a abținut; 
un avocat al străzii - și încă veteran - precum Cromley era 
probabil mai bun decât el într-o încăierare. 

— Vom vedea, a spus Cromley pe un ton dur. În primul rând, 
evidenţele medicale. O să le dau spre examinare unui expert 
adevărat, iar dacă există vreun grăunte de răspundere, atunci 
ţi-ai tăiat singur craca de sub picioare, amice! 

— Nimerești într-o fundătură, Darrell. 

— Dacă aș fi în locul tău, mi-aş anunța administratorul de 
erori și omisiuni. 

— Așadar, ești dispus să dai în judecată un alt avocat? 

— Da, dacă am dovezi. Am mai făcut-o și am s-o fac din nou. 

— Sunt convins. 

— Să-mi trimiţi evidenţele, ai înţeles? 

În acel moment, o femeie înspăimântată s-a apropiat de ei şi 
i-a întrebat: 

— Domnilor, sunteţi avocaţi? 

Mark era prea paralizat ca să mai scoată vreo vorbă, însă 
Darrell, grăbit ca întotdeauna să înșface prada, i-a răspuns 
încruntându-se: 

— Sigur, ce problemă ai? 

Mark s-a retras și i-a lăsat să își vadă de treabă. 


La Barul Rooster, partenerii s-au întâlnit într-un separeu, cât 
mai departe posibil de mulțimea consumatorilor din acea după- 
amiază. Mark tocmai terminase de povestit înfruntarea cu 
Cromley și toţi se simțeau descurajațţi. 


— Şi ce se va întâmpla în continuare? a întrebat Zola. 

— Să presupunem ce-i mai rău, a spus Mark. Cel mai plauzibil 
scenariu e că individul o să verifice evidenţele medicale, lucru 
pe care îl pot tărăgăna câteva zile, dar oricum nu scap de el, 
apoi o să le dea unui expert să le examineze. Dacă răspunderea 
e clară, așa cum a susținut Koonce, Cromley va afla curând că 
Ramon și soţia lui au un caz beton. Cum nu va putea da în 
judecată doctorii și spitalul, nu va avea un alt ţap ispăşitor decât 
pe noi. O să intenteze un proces împotriva noastră, cerând 10 
milioane de dolari de la firma pe care o avem, și-atunci suntem 
terminațţi. La un moment dat - și nu putem anticipa când -, vom 
fi daţi în vileag. Va verifica la Consiliul Baroului și va afla 
adevărul. Baroul va înștiința tribunalele și va declanșa o 
investigaţie. Numele noastre vor apărea pe zeci de ordine 
judecătorești, căci nu le va trebui mult ca să pună lucrurile cap 
la cap. 

— Şi asta va fi o investigaţie criminală? a întrebat Zola. 

— Da. Noi știam de la bun început că practica neautorizată e 
o infracțiune. Nu una gravă, dar tot infracţiune se cheamă. 

— Dar infracţiune, nu delict. 

— infracţiune. 

— Ar mai fi ceva, Zola, a spus Todd. Voiam să te anunţăm, 
dar nu am găsit momentul potrivit. 

— Abia aştept, a zis ea. S-auzim! 

Mark și Todd au schimbat câte o privire, apoi Todd a spus: 

— Uite, e o femeie procuror la Divizia 10, pe nume Hadley 
Caviness. Mark a cunoscut-o într-un bar acum câteva săptămâni 
și s-au cuplat. Evident, ea agaţă o mulţime de bărbaţi și îi place 
diversitatea. Am cunoscut-o și eu la tribunal, un lucru a dus spre 
altul, așa că ne-am distrat puţin împreună. De două ori. A doua 
zi de dimineaţă, pe când mâncam micul dejun într-un local, m-a 
informat că știe de firma noastră falsă. A zis că e mișto, că i se 
pare amuzant, că îi place să păstreze secrete și așa mai 
departe, dar în afaceri dintr-astea nu poţi avea încredere în 
nimeni. 

— Mai ales în falși avocaţi, a spus Zola. Credeam că ne 
puseserăm de acord să limităm contactele cu alții. 

— Am încercat, a spus Mark. 

— E foarte dulce, a adăugat Todd. 

— Şi de ce nu mi-aţi spus până acum? 


— Asta s-a întâmplat săptămâna trecută, a zis Mark. Cred că e 
inofensivă. 

— Inofensivă? a rostit Zola dându-și ochii peste cap. Așadar, 
acum trebuie să ne gândim la simpatica Hadley și să ne facem 
griji din cauza lui Darrell Cromley. 

— Să nu-l uităm nici pe Mossberg, avocatul din Charleston, a 
spus Mark. E un nemernic și nimic nu i-a plăcea mai mult decât 
să ne ardă. 

— Sclipitor, a zis ea. După trei luni de activitate, Upshaw, 
Parker & Lane se dă la fund. 

A luat o gură din băutura răcoritoare, apoi și-a plimbat 
privirea prin bar. N-au vorbit deloc o vreme, gândindu-se cu toţii 
ce să facă în continuare. În cele din urmă, Zola a spus: 

— Semnarea cazului de malpraxis a fost o greșeală, nu-i așa? 
N-am știut ce să facem cu el și l-am compromis de tot. Un 
dezastru pentru noi, dar gândiţi-vă la Ramon și la soţia lui! Nu 
se aleg cu nimic din cauza noastră. 

— Au lâncezit vreme de doi ani, Zola, a spus Mark. 

— Putem întoarce situația și pe față, și pe dos, dar tot nu 
ajungem nicăieri. Trebuie să ne concentrăm asupra zilei de 
mâine. 

A urmat o altă pauză în timpul căreia Todd s-a dus la bar șia 
luat două beri. Când a revenit la masă, a zis: 

— Gândiţi-vă la următorul lucru! Când Cromley o să ne dea în 
judecată pentru malpraxis avocaţial, numele acuzaților vor fi 
Todd Lane, Mark Upshaw și Zola Parker. Trei persoane care nu 
există. Cum poate descoperi adevărata noastră identitate? 

— Şİ presupunem că nici dulcea Hadley nu vă știe numele 
adevărate, corect? 

— Sigur că nu, a spus Mark. 

— Şi Mossberg? 

— Nici el n-are habar. 

— Atunci, trebuie să fugim sau să ne ascundem, a spus ea. 

— Deja ne ascundem, a zis Todd. Dar vor da de noi. La naiba, 
dacă Ramon a reușit să ajungă atât de aproape, sunt convins că 
niște investigatori profesioniști ne pot depista. Adresa noastră e 
pe o sumedenie de cărţi de vizită pe care le-am tot dat 
oamenilor. 

— Nimic nu se va-ntâmpla peste noapte, a spus Mark. Lui 
Cromley îi va trebui o lună și ceva ca să intenteze acțiunea în 


justiție. Vom ști când se va întâmpla asta, pentru că vom sta cu 
ochii pe roluri. Apoi își va da seama că a dat în judecată niște 
oameni care nu există și asta-l va bloca și mai multă vreme. 
Consiliul Baroului se va învârti în jurul cozii căutând trei avocați- 
fantomă. 

— Cred că va trebui să stăm departe de tribunalele care 
judecă infracţiuni, a spus Todd. 

— Da, sigur. S-a terminat. Nu-i mai sâcâim pe cei săraci și 
oprimaţi. 

— Dar ce facem cu cazurile pe care le-am acceptat deja? Nu-i 
putem abandona pe acei oameni! 

— Exact asta vom face, a spus Mark. Nu putem încheia acele 
cazuri, pentru că trebuie să riscăm apărând în tribunale. Repet, 
zilele acelea sunt istorie. Incepând din clipa asta, nu mai primiţi 
telefoane de la clienţi sau de la alte persoane. O să folosim 
telefoane cu cartelă prepaid ca să ţinem legătura unul cu altul și 
ignorăm toate celelalte apeluri. 

— Am deja două telefoane, a spus Zola. Acum am nevoie și 
de-al treilea? 

— Da. Şi trebuie să le monitorizăm pe toate, ca să știm cine 
ne caută, a spus Mark. 

— Deci zilele mele la spital s-au terminat? a întrebat ea, 
reușind să zâmbească. 

— Mă tem că da. 

— Mulţumesc. Am urât fiecare moment petrecut acolo. 

Un bărbat s-a apropiat și i s-a adresat lui Todd: 

— Hei, Todd, ești de serviciu în seara asta. Ne lipsește un om 
și avem nevoie de tine. 

— Vin imediat, a spus Todd, făcându-i semn că poate pleca. 
După ce omul a dispărut, Todd i-a întrebat pe ceilalți: Trupă, 
care-i următoarea mișcare? 

— Ne aruncăm asupra Swift Bank, a spus Mark. 

— Şi săpăm mai adânc, a zis Zola. 


Morgana Nash de la NowAssist i-a trimis lui Mark un e-mail 
care suna astfel: 


Dragă Mark, am fost informată de către administraţia de 
la Foggy Bottom că ai fost trecut pe lista de retrași. Am 
telefonat la facultate și mi s-a spus că nu ai fost prezent la 


niciun curs din acest semestru. E foarte deranjant. Te rog 
să mă contactezi imediat. 


Ultima tranșă 13 ianuarie 2014; total credit/dobândă: 
266.000 de dolari 


Cu sinceritate, Morgana Nash, reprezentant sector public 


În seara aceea, după mai multe halbe de bere, Mark i-a 
răspuns: 


Dragă doamnă Nash, săptămâna trecută terapeutul meu 
m-a internat într-un spital psihiatric privat din zona rurală a 
statului Maryland. Nu trebuie să folosesc internetul, dar 
nepricepuţii de aici nu sunt suficient de deștepţi. Te rog să 
încetezi să mă mai hărțuiești. Potrivit psihiatrului, am ajuns 
în pragul sinuciderii. Dacă mai insiști mult, aș putea trece 
acel prag. Te rog, te rog, lasă-mă în pace!!! 

Cu dragoste, Mark Frazier 


Rex Wagner, de la Scholar Support Partners, i-a transmis lui 
Todd următorul e-mail: 


Stimate domnule Lucero, am fost informat de către 
facultatea ta că acum ești retras în mod oficial. „Retras.” 
Am telefonat acolo și mi s-a spus că nu ai participat la 
niciun curs din acest semestru, ultimul dinaintea absolvirii. 
De ce ar abandona un student Facultatea de Drept în 
ultimul semestru? Dacă nu ești la cursuri, presupun că 
lucrezi pe undeva, probabil la vreun bar. Deţinerea unui loc 
de muncă, indiferent care ar fi el, cât ești student, 
declanșează nevoia de întocmire a unui plan de rambursare 
ori, în absenţa unuia, declararea ca rău-platnic. După cum 
sunt convins că știi, acest lucru înseamnă un proces 
intentat de Departamentul Educaţiei. Te rog să mă 
contactezi imediat. 


Ultima rată: 32.500 de dolari, 13 ianuarie 2014; sumă 
totală datorată: 195.000 de dolari 


Cu sinceritate, Rex Wagner, consilier-șef credite 


În timp ce Mark scria un răspuns pentru Morgana Nash, Todd 
i-a trimis consilierului său de credite următorul e-mail: 


Stimate domnule consilier SS Wagner, ai pus degetul pe 
rană cu acea întrebare legată de sănătatea mintală. In 
prezent, nimic din lumea mea nu mai e sănătos, îndeosebi 
datoria mea de neconceput. In regulă, jocurile sunt făcute. 
Și cu asta, basta. Am abandonat fiindcă detest Facultatea 
de Drept, de fapt am ajuns să urăsc Dreptul. In prezent, 
câștig 200 de dolari pe săptămână, în numerar, ca barman. 
Așadar, să zicem că ar fi vorba de 800 de dolari pe lună, 
scutiţi de taxe, fiindcă încă nu am contract. Pentru a-mi 
continua viața sărăcăcioasă, aș mai avea nevoie de 
aproape 500 de dolari pe lună pentru hrană, chirie, lucruri 
din astea. Și ar fi bine să vezi unde locuiesc și ce mănânc. 
Analizând cifrele astea, presupun că aș putea fi de acord cu 
un plan de rambursare de circa 200 de dolari pe lună, care 
să înceapă peste șase luni. Știu că vei apăsa pe butonul 
„Dobândă” cât de curând și că vei adăuga 5% pe an. 5% la 
suma de 195.000 de dolari înseamnă în jur de 9.750 de 
dolari pe an. Să rotunjim suma dobânzii la 10.000 de dolari. 
În baza planului meu de rambursare, pot reuși să achit cam 
un sfert din această sumă în fiecare an. Rechinii care m-au 
împrumutat vor adăuga apoi dobânzile la restanţele la 
suma principală și o vor spori cu 55 în fiecare an. Aritmetica 
devine o idee cam zăpăcitoare, dar calculele mele arată că 
peste zece ani voi datora aproape 400.000 de dolari. Şi 
asta nu include toate comisioanele mici și secrete, alte 
adăugiri și ilegalităţi cu care SSP a fost prins umblând la 
creditele studențești pe care le gestionează. (Am citit 
despre procese și, o, Doamne, tare mult mi-ar plăcea să 
intentez și eu unul. Tu și compania ta ar trebui să vă 
rușinaţi - pentru că puneţi în spinarea studenţilor deja 
îndatoraţi până peste cap tot soiul de comisioane ascunse.) 


Așadar, ești dispus să accepți oferta mea de 200 de 
dolari pe lună? Incepând peste șase luni, desigur. 


Amicul tău, Todd Lucero 


Evident, domnul Wagner lucra până târziu sau, după cum își 
imagina Todd, stătea într-un fotoliu, purtând doar chiloţi, 
urmărind filme porno și controlându-și e-mailurile. După câteva 
minute, i-a răspuns lui Todd: 


Stimate Todd, răspunsul este nu. Oferta este ridicolă. Îmi 
vine greu să cred că o persoană atât de inteligentă ca tine 
își va petrece următorii zece ani amestecând băuturi. Există 
o mulţime de slujbe bune acolo legate de avocatură, dar și 
alte meserii, iar dacă te-ai ridica de pe fund și ai căuta, ai 
putea găsi una. Apoi vom putea purta o discuţie serioasă 
privind rambursarea. 


Cu sinceritate, Rex Wagner, consilier principal privind 
creditele 


Todd i-a răspuns imediat: 
Stimate SS, grozav! Îmi retrag oferta. T.L. 


Corespondenţa Zolei a fost ceva mai profesională. Tildy 
Carver de la LoanAid i-a scris următorul e-mail: 


Stimată domnișoară Zola Maal, am fost informată că te-ai 
retras de la Facultatea de Drept. O acţiune atât de 
spectaculoasă prezintă câteva aspecte și trebuie să le 
discutăm. Te rog să îmi trimiţi un răspuns prin e-mail cât 
mai curând posibil. 


Tildy Carver, consultant principal privind creditele 


Ultima rată, 13 ianuarie 2014: 32.500 de dolari; sumă 
totală cu dobânzi: 191.000 de dolari 


Zola era aproape adormită, însă i-a răspuns astfel: 


Stimată doamnă Carver, după sinuciderea prietenului 
meu în luna ianuarie, mi-a fost imposibil să mai continui 


studiile. De aceea am hotărât să îmi iau un semestru liber, 
cu intenţia de a relua totul peste un an. Te voi contacta 
ulterior. 


Cu sinceritate, Zola Maal 


30 

Într-o seară călduță de la sfârșitul lunii aprilie, când cireșii 
erau în floare, iar aerul se limpezise după o ploaie 
binecuvântată, partenerii s-au strâns la sediul firmei spre a rosti 
un Ave Maria pentru practicarea avocaturii. Sediul firmei era, în 
același timp, și adăpostul Zolei, iar în ultimele trei luni reușise să 
mai adauge ceva viaţă și culoare ascunzătorii ei. Zugrăvise 
ambele camere într-un bej-deschis și pusese pe pereţi câteva 
obiecte de artă contemporană. Intr-un colţ avea un frigider mic, 
singurul semn că acolo se afla bucătăria. Pe o masă veche din 
metal exista un nou computer, cu un monitor având diagonala 
de 76 de centimetri, iar alături se afla o imprimantă laser de 
mare viteză. Rafturile montate pe doi dintre pereţi erau 
încovoiate de mormane de hârtii, rodul căutărilor ei intense 
privind chestiunile legate de Swift Bank. 

Cei trei se constituiseră într-un singur reclamant, declanșând 
o acțiune comună împotriva băncii. Acum existau șase acțiuni 
comune în toată ţara, toate conduse de avocaţi specializați în 
astfel de procese masive. 

În timpul acesta, Swift Bank era în corzi ca un boxer cu faţa 
spartă și sângerândă, abia reușind să supraviețuiască atacurilor 
zilnice. Înspre ea continuau să curgă noi acuzaţii de practici 
ilegale. Acuzatorii își uniseră vocile și erau tot mai vehementi. 
Managerii de vârf începuseră să arate cu degetul. Se promitea 
emiterea de acuzaţii. Acţionarii se simțeau jenaţi, dar erau și 
furioși, întrucât acţiunile scăzuseră de la 60 la 13 dolari în mai 
puţin de patru luni. Zvonurile vuiau pe internet și în cadrul 
știrilor transmise prin cablu. Cea mai importantă știre era una 
care apărea mereu, cum că Swift nu va avea de ales decât să 
aloce miliarde de dolari ca să își rezolve problemele. 

Această perspectivă nu făcea decât să incite industria 
reclamaţiilor comune. 

Comparând reacţiile celor trei firme pe care le contactaseră, 
era limpede că una din Miami, numită Cohen-Cutler, era cu 
câţiva pași înaintea celorlalte două, una din New York și alta din 
D.C. Cohen- Cutler se bucura de o bună reputaţie în lumea 
brutală a prejudiciilor comune. Era o firmă uriașă, având o sută 
de avocaţi și foarte multă forță. lar documentele prezentate de 
aceasta erau mult mai eficiente. 


Zola s-a așezat la masă cu o ceașcă de ceai și a privit ecranul 
computerului. Todd ocupase singurul scaun, stând cu laptopul 
pe genunchi. Mark se întinsese pe podea. Bărbile și ochelarii 
fără dioptrii dispăruseră, la fel și costumele elegante. Zilele lor 
la tribunal deveniseră istorie, astfel că nu mai era nevoie să se 
deghizeze ca să nu fie identificaţi. Aveau să petreacă 
următoarele câteva săptămâni ascunzându-se deasupra Barului 
Rooster. În afară de asta, nu aveau niciun plan. 

— Există o filială Swift pe Wisconsin Avenue din Bethesda. Să 
începem de acolo. Verifică paginile albe pentru Bethesda. 
Căutăm nume generice care pot fi scrise greșit cu ușurință. 

— Am găsit unul, a spus Todd. Domnul Joseph Hall, 662 
Manning Drive, Bethesda. Dacă schimbi ultimul / în e, acum e 
Joe Hale. Primul nostru client fals. 

Zola a deschis un document copiat din materialele publicate 
de Cohen-Cutler. Era cunoscut pe plan intern drept PIS, Plaintiff 
Information Sheet (Foaie de informaţii pentru reclamanțţi). 

— Care-i data nașterii? a întrebat ea. 

— Să zicem că are patruzeci de ani, a spus Mark. Născut pe 3 
martie 1974. Căsătorit, cu trei copii. Client al Swift Bank din 
2001. Cont de verificare și cont de economii. Card de credit. 

Ea a tastat informaţiile, completând spaţiile goale. 

— În regulă. Numerele de cont? 

— Să lăsăm asta deocamdată. Dacă va fi nevoie, le fabricăm 
mai târziu. 

— Următorul? 

— Ethel Berry, 1210 Rugby Avenue, a spus Todd. Modifică e-ul 
din Berry în a și vei avea aceeași Ethel Barry. 

— Asta-i fata noastră, a spus Mark. Numele de Ethel e cam 
demodat, așa că putem să-i mai punem în spate câţiva anișori. 
Născută pe 5 decembrie 1941, cu două zile înainte de Pearl 
Harbor. Văduvă, nu s-a recăsătorit niciodată. Nu are copii. Cont 
de verificare, de economii, prea în vârstă ca să aibă card de 
credit. Nu-i plac creditele. 

Zola a completat spaţiile goale, iar Ethel Barry a devenit o 
reclamantă în acţiunea comună. 

— Următorul? 

— Ted Radford, 798 Drummond Avenue, apartamentul 4F, a 
spus Todd. Schimbă a-ul în e și acum e Ted Redford, ca Robert, 
actorul. 


— Dar când s-a născut Robert Redford? a întrebat Mark. Stai 
puţin! A tastat, a căutat, apoi a spus: 18 august 1936. Dă-i lui 
Ted aceeași dată de naștere. 

— Robert Redford chiar are șaptezeci și șase de ani? a 
întrebat Todd. 

— Incă arată bine, după părerea mea, a spus Zola, continuând 
să tasteze. 

— Cacealmaua şi Butch Cassidy și Sundance Kid sunt două 
dintre filmele mele preferate. Dar nu putem avea un Redford 
fără un Newman. 

Todd a căutat o vreme, apoi a zis: 

— Am găsit unul. Mike Newman, 418 Arlington Road, 
Bethesda. Schimbă w-ul în u, iar acum a devenit Mike Neuman. 

Zola a tastat și a mormăit: 

— Nu-i așa că e tare distractiv? 

După ce au scotocit prin Bethesda și au strâns cincizeci de 
reclamanţi, și-au îndreptat tunurile spre suburbiile din Virginia 
de nord-est. In Falls Church, pe Broad Street, exista o filială 
Swift. Zona din jur s-a dovedit rodnică, de acolo fiind adăugaţi 
zeci de noi falși clienţi la acţiunea lor de dare în judecată. 

La amiază s-au plictisit și au hotărât să mănânce de prânz. Au 
luat un taxi până în Georgetown, spre Waterfront, și au găsit o 
masă de unde puteau vedea râul Potomac. Nimeni nu a adus 
vorba de Gordy, însă toţi își aminteau ultima lor vizită în partea 
aceea a orașului. Se aflau aproape de zona în care, în acea 
noapte îngrozitoare, văzuseră girofarurile mașinilor de poliţie de 
pe podul Arlington Memorial, aflate departe. 

Au comandat sandviciuri și ceai cu gheaţă și toţi trei și-au 
deschis laptopurile pentru a continua căutarea de clienţi 
revoltați ai băncii Swift. 


La mult timp după ce au mâncat, chelnerul le-a spus că avea 
nevoie de masa lor și i-a rugat politicos să plece. Au încheiat 
căutările și au mers după colţ, la o cafenea, unde au găsit o altă 
masă în aer liber și au reînceput operaţiunile. După ce au 
adăugat o sută de clienţi, Mark a telefonat la firma din Miami și 
a cerut să discute cu un avocat specializat în litigii de la Cohen- 
Cutler - dar bineînţeles că omul cel mai important era plecat cu 
treburi. Până la urmă însă, Mark a fost dirijat spre un avocat pe 
nume Martinez, care, potrivit website-ului, lupta împotriva băncii 


Swift în primele rânduri. După ce s-a prezentat și a menţionat 
numele micii lui firme, Mark a spus: 

— Avem aproape o sută de clienţi Swift și am dori să 
participăm la acţiunea voastră comună. 

— O sută? a repetat Martinez. Cred că glumești! 

— Nu, vorbesc foarte serios. 

— Ascultă, domnule Upshaw! Până acum, firma noastră are 
aproape două sute de mii de reclamanţi. Nu primim delegări 
decât dacă numărul reclamanţilor trece de o mie. Găseşte o mie 
de cazuri și-atunci discutăm. 

— O mie? a repetat Mark, uitându-se cu ochii mari la 
partenerii lui. Bine, ne punem pe treabă. Ascultă, din curiozitate, 
cât de cuprinzătoare este imaginea generală? 

Martinez a tușit și a spus: 

— Nu-ţi pot spune prea multe. Swift se află sub o presiune 
enormă de a face o înţelegere, dar avocaţii ei nu înţeleg asta. 
Există o mulţime de mesaje contradictorii. Credem însă că până 
la urmă vor conveni să facă o înţelegere. 

— Cât de curând? 

— Probabil pe la începutul verii. Banca vrea să scape de 
scandal și deţine destui bani ca să rezolve problema. 
Judecătorul federal din New York analizează cazul și cere clar 
rezolvarea litigiului. Cred că te uiţi la știri. 

— Bineînţeles. Mulţumesc. Tinem legătura. 

Mark și-a așezat telefonul alături de laptop și a spus: 

— Oameni buni, abia am început! 


31 

Consiliul Baroului Districtual avea aproape o sută de mii de 
membri, cam jumătate din avocaţii care lucrau în oraș. Ceilalți 
erau răspândiţi în celelalte cincizeci de state. Intrucât înscrierea 
ca membru, precum și plata cotizaţiei erau obligatorii, 
administrarea activităţilor baroului reprezenta o problemă reală. 
Un personal alcătuit din patruzeci de persoane lucra cu hărnicie 
în sediul de pe Wisconsin Avenue pentru actualizarea numelor și 
a adreselor membrilor, planificarea cursurilor educative și a 
seminariilor, stabilirea şi promulgarea standardelor de 
răspundere profesională, publicarea unei reviste lunare și 
rezolvarea chestiunilor disciplinare. Plângerile la adresa 
judecătorilor şi a avocaților erau dirijate spre Comisia de 
Disciplină, unde o anumită doamnă Margaret Sanchez avea un 
personal alcătuit din cinci avocați, trei investigatori şi şase 
secretare și asistente. Pentru a fi evaluată în mod 
corespunzător, orice plângere trebuia să fie, mai întâi de toate, 
formulată în scris. Cu toate acestea, deseori, prima informare 
sosea pe cale telefonică și, de obicei, de la câte un avocat care 
nu voia să fie implicat prea mult. 

După câteva încercări, Edwin Mossberg din Charleston a 
reușit să ia legătura telefonic cu doamna Sanchez. l-a spus 
despre discuţia purtată cu un anume Mark Upshaw, un tânăr 
care pretindea că e avocat, dar care aproape sigur folosea un 
nume fals. Mossberg verificase, dar nu găsise numele acestuia 
în evidenţele baroului. Și nici în cartea de telefon sau ondine. A 
descris în linii mari neglijenţa lui Upshaw, care permisese 
depășirea datei de prescriere, apoi vizita lui la Charleston pentru 
a-l implora pe el, Mossberg, să păstreze tăcerea. 

Doamna Sanchez s-a simţit captivată de această poveste. 
Reclamaţiile privind practicarea neautorizată a avocaturii erau 
rare și mai toate presupuneau asistenţi care, din proprie voinţă 
sau din greșeală, depășiseră limitele care le erau permise doar 
șefilor lor. O mustrare scurtă îi readucea în front fără daune 
considerabile aduse clienţilor. 

Mossberg s-a arătat reticent cu privire la depunerea unei 
plângeri oficiale, spunând că nu avea timp de pierdut cu așa 
ceva, însă ţinea să informeze barocul, dând de înţeles că exista o 
problemă. A trimis prin e-mail o copie a cărții de vizită a lui Mark 
Upshaw, cu numele firmei, adresa din Florida Avenue și un 


număr de telefon. Doamna Sanchez i-a mulțumit pentru 
osteneală. 

Povestea devenise și mai interesantă prin faptul că era al 
doilea telefon cu privire la firma de avocatură Upshaw, Parker & 
Lane. În săptămâna precedentă, un avocat specializat în 
reprezentarea victimelor rezultate din accidente rutiere, pe 
nume Frank Jepperson, o anunţase în mod neoficial că o anume 
Zola Parker încercase să îi fure un client în cafeneaua unui 
spital. Doamna Sanchez îl cunoștea pe Jepperson după alte două 
reclamaţii privind niște situaţii în care  dovedise un 
comportament lipsit de etică. Jepperson îi trimisese o copie a 
cărţii de vizită a Zolei Parker. 

Rămasă la biroul ei, doamna Sanchez a comparat copiile celor 
două cărți de vizită. Aceeași firmă, aceeași adresă, dar numere 
de telefon diferite. O verificare rapidă a evidenţelor baroului a 
confirmat faptul că nici Mark Upshaw și nici Zola Parker nu erau 
membri cotizanţi. L-a chemat apoi pe Chap Gronski, un membru 
al personalului ei, a cărui funcţie oficială era aceea de consilier 
asistent pentru disciplină, și i-a dat cele două copii ale cărţilor 
de vizită. O oră mai târziu, Gronski a revenit cu rezultatul 
cercetării. 

— Am verificat rolurile de la tribunalul pentru judecarea 
infracțiunilor și am descoperit paisprezece cazuri în care Mark 
Upshaw a fost avocatul înregistrat. Nimic în cazul Zolei Parker. 
Mai e un individ, Todd Lane, care a fost activ în ultimele trei luni 
- i-am găsit numele pe șaptesprezece cazuri. S-ar putea să fie 
mai multe. Partea ciudată este că nu există nicio apariţie a lor 
înainte de luna ianuarie a acestui an. 

— Pare a fi un început, o firmă nouă în oraș, a spus ea. Exact 
ceea ce ne trebuie. 

— Să iniţiez un dosar? a întrebat Gronski. 

— Încă nu. Nu avem nicio reclamaţie oficială. Când trebuie să 
mai apară vreunul dintre ei în tribunal? 

Gronski a răsfoit câteva pagini printate și a zis: 

— Se pare că Upshaw are o audiere - de condamnare pentru 
conducere sub influenţa alcoolului - la Diviziunea 16, mâine, la 
ora zece. 

— Du-te acolo și aruncă o privire! Stai de vorbă cu Upshaw și 
vom vedea ce are de spus. 


A doua zi de dimineaţă, la ora zece, Chap Gronski se afla în 
sala de tribunal unde prezida judecătorul Cantu și urmărea 
spectacolul. După cea de-a treia pledoarie de vinovăţie și de 
condamnare, un grefier a strigat numele lui Jeremy Plankmore. 
Agitat, un tânăr aflat pe un rând din spate s-a ridicat în picioare 
și s-a uitat în jur căutând ajutor, apoi a coborât nesigur treptele, 
ajungând în faţa judecătorului. Când a ajuns suficient de 
aproape, judecătorul Cantu l-a întrebat: 

— Eşti domnul Plankmore? 

— Da, domnule. 

— Aici scrie că avocatul tău este Mark Upshaw. Nu-l văd în 
sală. 

— Nu, nici eu nu l-am văzut. Îl sun de trei zile și nu vrea să-mi 
răspundă. 

Judecătorul Cantu a coborât ochii spre grefieră, care a ridicat 
din umeri. Cantu s-a uitat apoi spre procurorul-adjunct, care a 
făcut același gest. 

— Prea bine, domnule Plankmore, așteaptă și o să mă ocup 
de asta mai târziu. Să vedem dacă dăm de domnul Upshaw la 
telefon. Pesemne că și-a complicat prea mult programul. 

Inspăimântat și derutat, Plankmore s-a așezat în primul rând. 
Un alt avocat a apărut pentru a da lovitura. 

Gronski a anunţat-o pe doamna Sanchez. Au hotărât să mai 
aștepte două zile, până la apariţia în tribunal a domnului Lane. 


Jeremy Plankmore a hotărât să meargă mai departe. Având 
un prieten pe care se putea baza, a așteptat până spre sfârșitul 
după-amiezii și a mers la adresa care apărea pe cartea de vizită 
a avocatului său. Upshaw îi ceruse 1.000 de dolari, din care 800 
îi plătise în numerar. Avea restul banilor într-un buzunar, însă nu 
avea de gând să îi mai dea. Planul lui era să îl găsească pe 
domnul Upshaw și să ceară înapoierea avansului. La adresa de 
pe cartea de vizită, Florida Avenue, nu a găsit firma de 
avocatură. El și prietenul lui au comandat câte o bere la Barul 
Rooster și au discutat cu barmaniţa, o tânără plină de tatuaje pe 
nume Pammie. Aceasta a avut puţine lucruri de spus, mai ales 
după ce Jeremy a început să o întrebe despre Mark Upshaw și 
firma de avocatură care avea sediul în clădire. Ea a susţinut că 
nu știe nimic și a părut iritată de atâtea întrebări. Jeremy avea 
impresia că ea apăra pe cineva, de aceea și-a scris numele și 


numărul de telefon pe un șerveţel de hârtie și i l-a întins lui 
Pammie spunând: 

— Dacă dai de Mark Upshaw, spune-i să mă sune. Altfel îl 
denunţ la Consiliul Baroului. 

— Cum v-am spus, nu-l cunosc pe acest domn, i-a răspuns 
Pammie. 

— Da, sigur, dar dacă se-ntâmplă să-l întâlnești... a spus 
Jeremy, apoi el și amicul lui au părăsit barul. 


Mirosind lozul cel mare, Darrell Cromley a acţionat cu o 
iuţeală extraordinară. Mai întâi i-a plătit 3.500 de dolari unui 
doctor pensionat pentru o „analiză urgentă” a evidenţelor 
medicale ale lui Ramon. În concluzie, expertul a scris, într-un 
limbaj mai direct decât acela al doctorului Koonce, că „acţiunile 
întreprinse de personalul spitalului și de doctorii primari au fost 
mult sub standardele acceptabile privind îngrijirea și au 
constituit acte de neglijenţă gravă”. 

Darrell a înșfăcat rezumatul de două pagini și a anexat alte 
două pagini de chemare în judecată, depunând totul în numele 
clientului său, Ramon R. Taper, împotriva avocatului Mark 
Upshaw și a firmei sale la Tribunalul de Circuit al Districtului 
Columbia. Fondul acţionării în judecată era evident: avocatul 
Upshaw tărăgănase un caz clar de neglijență medicală și 
permisese intrarea în prescripţie extinctivă, pierzând astfel 
șansa de a obţine daune din partea spitalului și a doctorilor. 
Ramon dorea daune punitive care totalizau 25 de milioane de 
dolari. 

Darrell a trimis o copie a chemării în judecată la adresa de la 
Barul Rooster și i-a plătit 100 de dolari unui curier special pentru 
a-i înmâna personal documentul domnului Upshaw. Însă, odată 
ajuns la bar, curierul a întâmpinat necazuri în misiunea lui de a 
găsi firma. A presupus că se afla undeva deasupra barului - 
numărase trei etaje dar singura ușă vizibilă, una din lateralul 
barului, era încuiată. In bar a întrebat pe unul și pe altul, iar 
managerul i-a spus că la acea adresă nu exista nicio firmă de 
avocatură. Nimeni nu auzise de Mark Upshaw. Curierul a 
încercat să-i predea managerului actul, însă acesta a refuzat 
categoric să îl accepte. 

In următoarele trei zile, curierul a tot încercat să găsească 
firma de avocatură sau pe Mark Upshaw, dar fără succes. 


Darrell Cromley nu se gândise nicio clipă să verifice la 
Consiliul Baroului Districtual dacă Mark Upshaw era sau nu 
membru. 


Partenerii firmei de avocatură adoptaseră strategia mobilităţii. 
Părăseau clădirea în fiecare dimineaţă și umblau prin oraș, 
intrând în cafenele, biblioteci și magazine de carte sau oprindu- 
se în cafenele în aer liber unde se puteau așeza cu laptopurile 
pentru a scotoci paginile albe în căutare de noi clienţi. Un 
observator s-ar fi putut arăta curios să vadă ce lucrau cei trei cu 
atâta hărnicie, murmurând încet între ei, rostind nume și 
adrese, în timp ce telefoanele mobile le vibrau deseori într-un 
cor mut, rămânând nebăgate în seamă. Era evident că cei trei 
erau căutaţi insistent, dar ei răspundeau rareori la câte un apel. 
Un asemenea observator nu ar fi înţeles nimic - doar că el nu 
exista. 


Târziu, într-o seară, pe când Todd era la bar, aranjând 
paharele și făcând ordine, iar ultimii clienţi își plăteau 
consumațţiile și plecau, Maynard, care venea rareori la Barul 
Rooster, a apărut din bucătărie și l-a întrebat: 

— Unde-i Mark? 

— Sus, i-a răspuns Todd. 

— Cheamă-l aici! Trebuie să discut cu el. 

Todd și-a dat seama că dăduseră de bucluc. L-a sunat pe 
Mark, aflat în biroul firmei împreună cu Zola, trecând împreună 
prin paginile albe ca să adauge nume noi la acţiunea comună. 
După câteva minute, Mark a intrat în bar și l-au urmat amândoi 
pe Maynard într-un separeu gol. Șeful lor era încruntat și prost 
dispus și dorea răspunsuri. 

Maynard a aruncat pe masă o carte de vizită și i-a întrebat: 

— Aţi auzit de un tip pe nume Chapman Gronski? Cunoscut și 
drept Chap? 

Mark a ridicat cartea de vizită, simțind că i se face rău. 

— Cine e? a întrebat Todd. 

Maynard i-a răspuns: 

— Un investigator de la Consiliul Baroului Districtual. A fost 
aici de două ori și v-a căutat. Domnul Mark Upshaw și domnul 
Todd Lane! Nu-i știu pe acești indivizi. Dar îi cunosc pe Mark 
Frazier și pe Todd Lucero. Ce dracu’ se-ntâmplă? 


Niciunul dintre ei nu știa ce să răspundă, așa că Maynard a 
aruncat un șerveţel pe masă și a continuat: 

— Un tip pe nume Jeremy Plankmore a lăsat asta aici ieri, că-l 
caută pe avocatul lui, un anume domn Mark Upshaw. A aruncat 
o altă carte de vizită pe masă și a adăugat: Şi tipul ăsta a trecut 
de trei ori pe-aici, unul mărunt, pe nume Jerry Coleman. E curier 
pentru niște avocaţi și vrea să vă dea în judecată - pe voi și 
firma voastră. A mai aruncat pe masă o carte de vizită și a zis: 
Şi asta-i de la un tată care a spus că fiul lui te-a angajat pe tine, 
Todd, pentru a te ocupa de un caz simplu de atac. A spus că n-ai 
apărut la tribunal. 

Maynard s-a uitat urât la ei așteptând un răspuns. 

Într-un târziu, Mark a spus: 

— E o poveste lungă, dar suntem într-o situație cam proastă. 

— Nu mai putem lucra aici, Maynard. Trebuie să dispărem, a 
spus Todd. 

— Aici ai nimerit-o, iar eu o să vă ajut. Sunteţi concediaţi. Nu 
vreau ca oamenii ăștia să-i hărţuiască pe ceilalți barmani. S-au 
săturat să vă acopere. M-aștept ca foarte curând să apară și 
polițiști care să pună tot soiul de întrebări - și nu-i nevoie să vă 
spun că poliţaii mă fac să trepidez. Nu știu cu ce vă ocupați, dar 
petrecerea s-a terminat! Plecațţi! 

— Am înţeles, a spus Todd. 

— N-am putea păstra apartamentele încă o lună? a întrebat 
Mark. Avem nevoie de un timp ca să rezolvăm câte ceva. 

— Ce să rezolvaţi? Băieți, aveţi o firmă falsă de avocatură și 
vă caută jumătate de oraș. Cu ce vă ocupați? 

— Nu-ţi face griji în privinţa poliţailor, a spus Todd. Ei n-au 
nicio treabă. Să zicem că e vorba de câţiva clienți nemulţumiţi. 

— Clienţi? Dar voi nu sunteţi avocaţi, corect? Ultima oară v- 
am auzit spunând că sunteţi studenţi la Drept și că vă pregătiţi 
să absolviți. 

— Am abandonat, a spus Todd. Și am avut clienţi în 
tribunalele care judecă infracţiuni, primind toate onorariile în 
numerar. 

— Asta-i o mare prostie, dacă vreţi părerea mea. 

„Nimeni nu ţi-a cerut-o”, s-a gândit Mark, dar și-a ţinut gura. 
Și, într-adevăr, în acele momente totul părea o mare prostie. 

— Îţi plătim 1.000 de dolari pentru încă treizeci de zile și după 
aceea n-o să ne mai vezi, a spus Mark. 


Maynard a luat o gură de apă cu gheaţă și i-a privit încruntat. 

Cu un aerjignit, Todd a spus: 

— Uite, Maynard, am lucrat pentru tine cam trei ani. Nu se 
poate să mă concediezi chiar așa. 

— Todd, sunteţi concediaţi. Aţi înţeles? Amândoi. Nu-mi place 
să văd locul ăsta viermuind de investigatori și de clienţi șucăriţi. 
Aţi avut noroc că n-a venit nimeni care să vă recunoască. 

— Doar treizeci de zile, a spus Mark. Și nici n-o să-ţi dai 
seama când am plecat. 

— Mă-ndoiesc. A mai sorbit o gură de apă, continuând să se 
uite urât la ei. De ce vreţi să rămâneţi aici când toată lumea 
pare să vă știe adresa? 

— Avem nevoie de un loc în care să dormim și să ne 
terminăm treaba, a spus Mark. Şi n-au cum să ajungă la noi. Ușa 
spre etaj e încuiată tot timpul. 

— Ştiu. De aceea își fac de lucru prin bar și îi sâcâie pe ceilalţi 
barmani. 

— Te rugăm, Maynard, a spus Todd. O ștergem de-aici până 
pe 1 iunie. 

— Două miare, numerar, a spus Maynard. 

— Bun. Și ne acoperi? l-a întrebat Mark. 

— O să-ncerc, dar chiar nu-mi place toată atenţia asta. 


32 

La Centrul Federal de Detenţie Bardtown, părinţii și fratele 
Zolei au fost treziţi la miezul nopţii, spunându-li-se să își strângă 
lucrurile. Fiecăruia i s-a dat câte un sac din pânză în care să își 
pună obiectele personale și li s-au acordat treizeci de minute 
pentru a se pregăti de drum. Impreună cu alţi cincizeci de 
africani, dintre care unii, pe care îi cunoscuseră în timpul 
reţinerii, erau preponderent senegalezi, au fost îmbarcaţi într-un 
autobuz fără însemne ce era destinat transportului deţinuţilor 
federali. Li s-au pus cătușe și au rămas astfel și în autobuz. 
Patru agenţi ICE înarmaţi până în dinţi, doi dintre ei având și 
puști, i-au escortat până s-au așezat pe scaune și le-au cerut să 
păstreze liniștea și să nu pună întrebări. Doi agenţi s-au postat 
în partea din față a autobuzului, iar doi, în partea din spate. 
Geamurile din sticlă au fost acoperite cu plăci groase de metal. 

Fanta, mama Zolei, a numărat cinci femei în grupul acela. 
Restul erau bărbaţi, aproape toți sub vârsta de patruzeci de ani. 
Insă era hotărâtă să își păstreze cumpătul. Trăia emoţii 
puternice, deși acceptaseră de multă vreme adevărul că aveau 
să fie deportați. 

După patru luni de captivitate, se simțeau ușuraţi că 
scăpaseră din închisoare. Desigur, ar fi preferat să rămână în 
ţară, dar dacă viaţa din Statele Unite însemna să trăiască în 
închisoare, lucrurile nu puteau fi mai rele în Senegal. 

Au călătorit pe întuneric și în tăcere timp de aproape două 
ore. Agenţii discutau din când în când și râdeau, însă pasagerii 
nu au scos niciun sunet. Indicatoarele rutiere au anunţat apoi că 
pătrundeau în Pittsburgh și autobuzul s-a îndreptat spre 
aeroport, unde a primit permisiunea de a trece de porţile de 
securitate și a oprit înăuntrul unui hangar spaţios. Un avion cu 
reacţie pentru pasageri aștepta în apropiere. De cealaltă parte a 
aeroportului se vedeau luminile terminalului. Pasagerii au 
coborât din autobuz și au fost mânaţi spre un colţ al hangarului, 
unde așteptau alți agenţi ICE. Unul câte unul, reţinuţii au fost 
chestionaţi și li s-au verificat documentele. După aceea li s-au 
scos cătușele și li s-a permis să își ia cei doi saci, al căror 
conţinut a fost examinat din nou. Procesul mergea încet și 
nimeni nu se grăbea - mai ales cei care erau deportaţi. 

Apoi a sosit încă un autobuz din care au coborât în jur de 
douăzeci și patru de africani, toţi arătând la fel de ameţiţi și de 


înfrânți ca și cei din primul autobuz. Documentele cuiva nu erau 
în ordine, așa că ceilalți au așteptat. Și au așteptat. Era aproape 
cinci dimineaţa când o oficialitate a condus primul grup spre 
avion. În urma acestora s-a format un şir lung. Încet, au urcat la 
bord cu sacii și au fost îndrumați spre locurile lor. Îmbarcarea a 
mai durat o oră. Pasagerii s-au simţit ușuraţi când li s-a spus că 
nu vor fi încătușațţi. Un alt oficial le-a citit regulile privind 
deplasările în timpul zborului, folosirea toaletelor și așa mai 
departe. Da, aveau voie să vorbească, dar încet. La cel mai mic 
semn de tulburări, toţi pasagerii aveau să fie încătușațţi. Orice 
agitaţie avea să ducă în mod automat la arestare în momentul 
sosirii pe aeroport. Urmau să fie însoţiţi de șase agenţi înarmaţi. 
Zborul dura unsprezece ore, fără escală, și li se punea hrană la 
dispoziţie. 

Era aproape șapte dimineaţa când motoarele avionului au 
început să vuiască. Ușile s-au închis și s-au blocat, iar un oficial 
le-a spus să își fixeze centurile. Apoi le-a vorbit despre 
procedurile de siguranţă și de urgenţă. Toţi pasagerii au primit 
pungi cafenii. Un sandvici cu cașcaval, un măr și un mic 
recipient cu suc. La 7:20, avionul a început să se deplaseze spre 
o cale de rulare. 

După douăzeci și șase de ani de la sosirea la Miami ca 
pasageri clandestini pe un cargou liberian, Abdou și Fanta își 
părăseau ţara de adopţie ca niște infractori, îndreptându-se spre 
un viitor nesigur. Bo, fiul lor, care stătea în spatele lor, părăsea 
singura ţară pe care o cunoscuse cu adevărat. Când avionul a 
decolat, și-au strâns mâinile și au încercat să își rețină lacrimile. 


O oră mai târziu, un lucrător de caz de la Bardtown a sunat-o 
pe Zola și i-a transmis știrea că familia ei era în drum spre 
Dakar, Senegal. Era un apel de rutină către persoana de contact 
menţionată de fiecare reţinut. Deși știa ce se va întâmpla, Zola 
a primit vestea ca pe o lovitură necruțătoare. A urcat și i-a 
anunţat pe Mark și pe Todd, iar ei și-au petrecut o oră încercând 
să o consoleze. Apoi au hotărât să facă o plimbare lungă și să ia 
micul dejun undeva. 

Au mâncat într-o atmosferă sumbră: Zola era prea îngrijorată 
și preocupată ca să se atingă de gofra ei; Todd și Mark, deși 
îngrijoraţi pentru soarta familiei ei, stătuseră treji mai toată 
noaptea, frământându-se în legătură cu situaţia lor. Darrell 


Cromley depusese plângerea mult mai devreme decât 
anticipaseră. Consiliul Baroului era pe urmele lor, fără îndoială în 
urma denunţului făcut de Cromley sau de nemernicul de 
Mossberg, avocatul din Charleston. Nu mai conta cine o făcuse, 
dar mica lor farsă se încheiase. Se simțeau jalnic în legătură cu 
multe lucruri, dar clienţii pe care îi dezamăgiseră îi preocupau 
cel mai mult. Acei oameni avuseseră încredere în ei și îi 
plătiseră, iar acum fuseseră trași pe sfoară, urmând să fie 
măcinaţi din nou de sistem. 

În timp ce mâncau, Zola şi-a scos telefonul și l-a sunat pe 
Diallo Niang pentru a doua oară. Dakarul era cu câteva ore 
înaintea Americii, deci ziua de muncă era în plină desfășurare. 
Însă Diallo nu a răspuns la telefonul mobil și nici la biroul lui nu 
a răspuns nimeni. 

În schimbul sumei de 5.000 de dolari, un onorariu anticipat pe 
care Zola îl trimisese în urmă cu câteva săptămâni, Niang 
promisese să întâmpine familia la aeroport, să îi găsească o 
locuinţă și, lucrul cel mai important, să negocieze cu autorităţile. 
Susţinuse că era expert în probleme de imigrație și că știa exact 
cum trebuia să procedeze. Cum nu putea da de el la telefon, 
Zola devenea tot mai disperată. 

Întrucât erau căutaţi de prea mulţi oameni, revenirea la 
adresa lor nu era o idee prea bună. Au mers așadar cale de 
câteva intersecţii, au găsit un local Starbucks, și-au luat cafele, 
au pornit laptopurile, s-au logat și au revenit la paginile albe. 
Căutarea altor falși clienţi le oferea ceva de făcut, ceva care să 
le abată gândurile de la alte probleme. 


Pe măsură ce monotonia zborului se diminua, pasagerii 
deveneau mai puţin supuși și mai vorbăreţi. Aproape toţi 
susțineau că aveau un prieten sau o rudă care îi aștepta la 
aeroport, deși nesiguranța lor era perceptibilă. Nimeni nu se 
prefăcea că era optimist. Fuseseră plecaţi din ţara de origine ani 
întregi și nu aveau acte de identitate valabile, cel puţin nu 
pentru Senegal. Cei care avuseseră permise de conducere false 
în Statele Unite fuseseră siliți să le predea. Poliţia din Dakar era 
recunoscută pentru tratamentul dur aplicat deportaților. 
Atitudinea lor era simplă - dacă nu vrei să stai aici, cine are 
nevoie de tine? Statele Unite te-au expulzat, așa că nimeni nu te 
dorește. Deportații erau trataţi deseori ca niște proscriși. Le era 


greu să își găsească o locuinţă sau un loc de muncă. Deși mulţi 
dintre conaţionali visau să emigreze în Statele Unite și în 
Europa, ei îi disprețuiau pe cei care încercaseră și dăduseră 
greș. 

Abdou și Fanta aveau rude împrăștiate prin toată ţara, dar nu 
puteau avea încredere în ele. De-a lungul anilor, fuseseră 
contactaţi de veri de toate gradele care voiau să fie ajutaţi să 
pătrundă ilegal în Statele Unite. Abdou și Fanta nu putuseră sau 
nu doriseră să se implice în asemenea acţiuni. Era și așa destul 
de periculos să trăiască fără documente legale. De ce să riște să 
fie depistaţi ajutându-i pe alţii? 

Acum, când aveau nevoie de ajutor, nu puteau apela la 
nimeni de încredere. Zola îi asigurase că Diallo Niang avea 
mandat și că le va purta de grijă. Se rugau cu fervoare pentru 
intervenţia și sprijinul lui. 

Au zburat prin lumina soarelui, apoi s-a așternut iar noaptea. 
După unsprezece ore și alte două porţii de hrană servite în 
pungi cafenii, avionul a început să coboare spre Dakar și, din 
nou, dispoziţia celor de la bord a devenit sumbră. Călătoria de 
întoarcere în ţara de baștină s-a încheiat după miezul nopţii, o 
aventură de douăzeci și patru de ore pe care nu și-o dorise 
nimeni. Avionul a rulat spre terminalul principal și a oprit la 
ultimul. Motoarele s-au oprit, dar ușile au rămas închise. Un 
ofițer ICE le-a explicat că, odată ajunși, aveau să fie predaţi 
oficialităților senegaleze, fiind în afara jurisdicției americane. 

Când, în cele din urmă, s-au deschis ușile, oamenii și-au luat 
sacii și au coborât din avion. Au fost apoi conduși spre o zonă 
deschisă și spațioasă, separată de restul terenului de un șir de 
polițiști în uniforme. Un bărbat în costum a început să strige 
instrucţiuni în franceză, limba oficială din Senegal. 

Cu patru luni în urmă, când fuseseră arestaţi, iar deportarea 
era doar o chestiune de timp, Abdou și Fanta reîncepuseră să 
vorbească în limba maternă, franceza. După douăzeci și șase de 
ani în care evitaseră să folosească această limbă și se 
străduiseră din greu să înveţe engleza, la început le venise greu. 
Însă își amintiseră treptat cunoștințele de franceză și, probabil, 
singurul aspect pozitiv al detenţiei fusese redescoperirea unei 
limbi pe care o iubeau. Pe de altă parte, Bo nu auzise vorbindu- 
se franceza în casă și nu se simţise încurajat să o înveţe la 
școală. Nu știa nicio boabă, dar devenise foarte motivat în timp 


ce stătuse la Bardtown. După patru luni de conversaţie în 
franceză cu părinţii lui, vorbea destul de cursiv. 

Însă funcţionarul vorbea rapid, folosind un vocabular 
complicat. Cei mai mulţi refugiaţi uitaseră limba într-o oarecare 
măsură și li s-a părut greu să îl înțeleagă. Apoi a început 
procesarea, iar polițiștii le-au verificat actele din Statele Unite. 
Un ofiţer le-a făcut semn celor din familia Maal și le-a pus câteva 
întrebări. Din ce parte a Senegalului erau? Unde lucrase Abdou 
înainte de a părăsi Senegalul? Cât timp stătuseră în Statele 
Unite? Își lăsaseră în urmă familia? Aveau familie în Dakar sau 
într-un alt oraș sau sat? Unde plănuiau să se stabilească? 
Întrebările erau severe, iar răspunsurile păreau îndoielnice. 
Ofiţerul l-a avertizat în câteva rânduri pe Abdou că era 
preferabil să spună adevărul, iar acesta l-a asigurat că vorbea 
cât putea de serios. 

Bo a observat că unii refugiaţi erau conduși apoi spre o zonă 
unde așteptau niște oameni. Evident, cei norocoși erau eliberați, 
fiind lăsaţi în grija prietenilor și a rudelor. 

Ofiţerul i-a întrebat dacă aveau vreo persoană de legătură în 
Dakar. Când Abdou a menţionat numele lui Diallo Niang, 
avocatul lor, ofiţerul i-a întrebat de ce aveau nevoie de un 
avocat. Abdou a încercat să îi explice că acesta fusese ales de 
fiica lui din Statele Unite, întrucât nu se puteau bizui pe membrii 
familiei. Ofiţerul a consultat o foaie de hârtie și i-a spus că 
domnul Niang nu luase legătura cu poliţia. Nu era acolo pentru a 
aștepta familia. Ofiţerul le-a făcut semn apoi spre un șir de 
scaune și le-a spus să aștepte acolo, apoi s-a dus spre un bărbat 
îmbrăcat în costum. 

În ora următoare, polițiștii au escortat și alți pasageri în afara 
zonei. Când au mai rămas vreo doisprezece, bărbatul în costum 
s-a apropiat de membrii familiei Maal și le-a spus: 

— Domnul Niang nu e aici. Câţi bani aveţi la voi? 

Abdou s-a ridicat și a spus: 

— Aproape 500 de dolari. 

— Bine. Vă puteţi permite o cameră la un hotel. Urmaţi-l pe 
ofițerul acela. Vă va conduce el. 

Polițistul a dat din cap, iar ei și-au ridicat sacii cu obiecte 
personale. l-a condus de-a lungul terenului, ieșind din terminal, 
și au ajuns într-o parcare unde aștepta o mașină de poliţie. S-a 
așezat pe bancheta din spate, alături de ei, și a tăcut vreme de 


douăzeci de minute, cât timp mașina a mers pe străzile 
șerpuite. Le-a spus apoi să coboare în fața unui hotel mizerabil, 
chipurile de cinci stele. Ajuns la intrare, le-a spus: 

— Veţi sta aici, pentru că închisoarea e plină. Sub nicio formă 
să nu plecaţi de aici! Ne vom întoarce peste câteva ore ca să vă 
luăm. 

Tonul lui autoritar atesta clar că nu era dispus să răspundă la 
întrebările lor. Pentru moment, erau recunoscători că ajunseseră 
acolo, și nu în închisoare. 

Polițistul s-a uitat lung și cu subiînţeles, apoi și-a aprins o 
țigară și a spus: 

— Aș vrea să mă plătiţi pentru serviciul pe care vi l-am făcut. 

Bo s-a uitat în altă parte și și-a mușcat limba. Abdou a lăsat la 
pământ cei doi saci, apoi a spus: 

— Sigur. Cât? 

— O sută de dolari. 

Și Abdou a dus mâna la buzunar. 


Recepţionerul de la intrare moţăia pe un scaun și a părut iritat 
fiindcă fusese deranjat la acea oră. La început, le-a spus că nu 
avea camere libere; hotelul era plin. Abdou a presupus că 
hotelul și poliția erau mână în mână și că povestea cu ocuparea 
hotelului făcea parte din joc. l-a explicat omului că soţia lui era 
bolnavă și că trebuiau să doarmă undeva. Recepţionerul a 
examinat ecranul computerului din faţa lui și a reușit să le 
găsească o cămăruţă, la un preţ exorbitant, desigur. Netulburat, 
Abdou a mai flecărit cu el o vreme, spunându-i că avea la el 
doar dolari americani, care, bineînţeles, nu erau acceptaţi. Doar 
franci vest-africani. Fanta a reușit să se poarte ca și cum ar fi 
fost gata să leșine dintr-un moment în altul. Lui Bo i-a fost greu 
să urmărească schimbul de cuvinte în franceză, însă îi venea să 
sară peste tejghea și să îl strângă de gât pe individ. Abdou nu a 
vrut să accepte un răspuns negativ și, practic, s-a rugat din 
răsputeri ca să primească o cameră. Omul s-a mai îmbunat 
puţin și i-a spus că pe acea stradă era o bancă. Puteau primi 
camera, dar la prima oră a doua zi de dimineaţă voia banii în 
moneda locală. Abdou i-a promis că îl va plăti după cum ceruse 
și i-a mulţumit profund, iar recepţionerul i-a întins cheia cu o 
oarecare reţinere. 


Abdou l-a întrebat dacă puteau folosi telefonul recepţiei 
pentru un apel în Statele Unite. Sub nicio formă. După ce era 
achitat costul camerei, le era permis un telefon, dar numai dacă 
plata se făcea anticipat. Când au ajuns în camera minusculă și 
încinsă de la etajul al treilea, era ora trei dimineaţa după ora 
locală - adică 11 dimineaţa în Statele Unite. Un singur pat îngust 
stătea lipit de peretele îndepărtat. Bărbaţii au insistat ca Fanta 
să doarmă în el, iar ei s-a întins pe podea. 


La ora 3:00 dimineaţa, Zola era încă trează - îi era imposibil 
să adoarmă. Lucrase până târziu, telefonându-i și trimițându-i 
SMS-uri și e-mailuri lui Diallo Niang, dar nu primise niciun 
răspuns. Când i-a sunat telefonul, a răspuns imediat deși 
apelantul nu îi era cunoscut. Era Bo și s-a simţit ușurată după ce 
i-a auzit vocea preţ de câteva secunde. El i-a povestit pe scurt 
ce se întâmplase, spunându-i că avocatul nu apăruse și că 
polițiștii părăsiseră hotelul cu Abdou. 

— Tu și mama sunteţi bine? 

— Mda, încă n-am ajuns la închisoare. Ne-au spus de două ori 
că putem rămâne în hotelul ăsta pentru că închisoarea e plină. 
Cred că i-au găsit un loc tatei. Nu avem voie să părăsim hotelul. 

— L-am sunat pe avocat de o sută de ori, a spus ea. Aţi 
încercat să-l sunaţi și de acolo? 

— Nu. Folosesc telefonul de la recepţie, iar recepţionerul se 
holbează la mine și ascultă fiecare cuvânt pe care îl spun. Nu-i 
plac oamenii care folosesc telefonul lui, dar l-am implorat să mă 
lase să te apelez. 

— Dă-mi numărul de acolo și încerc să găsesc o soluţie. 

Bo i-a întins receptorul recepţionerului, apoi a părăsit hotelul 
și a găsit o cafenea în apropiere. A cumpărat două cornuri 
umplute și cafea și s-a întors în cameră, unde a rămas cu Fanta 
în semiîntuneric. Aceasta s-a simţit ușurată auzind că Bo reușise 
să discute cu Zola. 

Au mâncat și au băut cafeaua, așteptând din nou să audă 
ciocănituri în ușă. 


33 

În jurul orei zece, Zola se hotărâse deja să plece în Senegal. 

Stăteau în cafeneaua de la Kramer Books, din Dupont Circle, 
cu laptopurile pornite și având în faţă teancuri de hârtii, de 
parcă ar fi lucrat acolo zilnic. 

Analizaseră scenarii diverse toată dimineaţa. Mark și Todd 
înţeleseseră pe deplin dorința ei de a pleca, însă spaima 
evidentă era că avea să fie reţinută și nu avea să i se mai 
permită să se întoarcă. Tatăl ei se afla deja în închisoare. Era 
posibil ca Fanta și Bo să i se alăture curând. Dacă Zola apărea și 
făcea valuri, se putea întâmpla orice. Ea susţinea însă că era 
cetăţean american cu pașaport valabil și, cum nu era nevoie de 
viză pentru șederi de până la nouăzeci de zile, se putea întoarce 
imediat. Zola intenţiona să înștiinţeze ambasada senegaleză din 
Washington în legătură cu planul ei, iar dacă cineva din Dakar 
încerca să blocheze întoarcerea ei acasă, avea să contacteze 
Ambasada Statelor Unite de acolo. Susţinea că riscul de a fi 
reţinută era redus și, în acele circumstanţe, era dispusă să îl 
accepte. 

Mark i-a sugerat să mai aștepte o zi sau două și să încerce să 
găsească un alt avocat în Dakar. Au căutat pe internet, 
descoperind că unii păreau să aibă firme respectabile de multă 
vreme. Ce-i drept, unele firme erau atât de promițătoare, încât 
Todd glumea spunând că, după ce aveau să fie siliţi să fugă din 
Statele Unite, puteau să înființeze una acolo. 

— Există albi în Senegal? a întrebat-o el. 

— Sigur, i-a răspuns ea. Doi sau trei. 

— Îmi place ideea, a spus Mark, făcând haz de necaz. O filială 
peste hotare a firmei Upshaw, Parker & Lane. 

— M-am săturat de firma asta, a spus ea, reușind să 
zâmbească. 

Însă nu agrea ideea de a trimite din nou bani unei persoane 
pe care nu o cunoștea. Nu banii erau problema, au asigurat-o ei. 
În conturile firmei existau 50.000 de dolari și toţi erau 
disponibili. Ea s-a simţit mișcată de generozitatea lor și de 
dorința de a o ajuta și, pentru prima oară, le-a vorbit despre 
micile economii pe care le făcuse tocmai pentru o asemenea 
situaţie. Mark și Todd au fost impresionați auzind că ea reușise 
să economisească 16.000 de dolari în timpul facultăţii. Părea de- 
a dreptul incredibil. 


Nu o puteau învinui pentru că voia să plece din oraș. În acele 
momente, situaţia lor era gravă: erau daţi în judecată de foștii 
proprietari pentru că nu plătiseră chiria pe ianuarie. Darrell 
Cromley tocmai îi pocnise cu o chemare în judecată, cerând 25 
de milioane de dolari pentru rele practici. Guvernul federal avea 
să adauge la această sumă peste 600.000 de dolari, pentru 
amândoi. Zeci de clienţi furioși îi căutau de zor. Grefierii de la 
tribunale îi sunau. Maynard îi concediase, astfel că acum erau 
fără slujbe. lar cea mai presantă problemă era investigația 
declanșată de Consiliul Baroului Districtual. Era doar o chestiune 
de timp până când adevăratele lor identități aveau să fie aflate, 
fiind astfel nevoiţi să plece și ei din oraș. 

Au mers cu mașina până la Barul Rooster, unde băieţii au 
rămas de pază la ușă, iar Zola a urcat în fugă la etaj ca să își 
facă valiza. S-au oprit apoi la banca ei, de unde a retras 10.000 
de dolari din contul de economii. Banca nu a putut converti 
suma în franci vest-africani, așa că au mers la o casă de schimb 
valutar din apropiere de Gara Union. Dintr-un magazin de 
telefoane, au cumpărat cu 390 de dolari patru telefoane mobile 
internaţionale GSN, neblocate, dotate cu carduri SIM, camere, 
Bluetooth, tastatură completă și optimizate pentru lucrul în 
rețea. Aveau să păstreze trei aparate și să i-l dea pe al patrulea 
lui Bo, dacă era posibil. La ora patru și jumătate, au mers cu 
mașina până la Aeroportul Dulles și s-au îndreptat spre ghișeul 
firmei Brussels Airlines. Folosind un card de credit vechi, Zola a 
plătit un bilet dus-întors pentru Dakar, cu o escală de patru ore 
la Bruxelles. Fără a ţine seama de întârzieri, avea să ajungă în 
Dakar în jurul orei patru după-amiaza, după o călătorie de 
optsprezece ore. 

Ajunși la poarta unde avea loc verificarea de securitate, s-au 
strâns în braţe și au plâns. Mark și Todd au urmărit-o din ochi 
până când a dispărut în masa de călători. 

Au revenit apoi în oraș și, dintr-o toană, s-au dus să vadă un 
meci de baseball al echipei Nationals. 


A doua zi de dimineaţă, la ora nouă, când Zola se afla undeva 
între Belgia și Senegal, Mark și Todd au ajuns în campusul de la 
American University și au găsit o masă în cafeneaua pe 
jumătate pustie. Purtând blugi și având rucsacuri în spinare, 
arătau la fel ca toți ceilalți. Şi-au luat câte o cafea și s-au așezat 


confortabil, ca și când ar fi intenţionat să studieze serios. Mark 
și-a scos unul dintre telefoane și, apropiindu-se de ferestrele 
care dădeau spre campus, a sunat la firma Cohen-Cutler din 
Miami și a cerut să discute cu un avocat pe nume Rudy Stassen. 
Potrivit website-ului firmei, Stassen era unul dintre cei câţiva 
parteneri, ocupându-se de litigiul cu Swift Bank. O secretară i-a 
comunicat că domnul Stassen era într-o ședință. Mark i-a 
explicat că era vorba de ceva important, zicându-i că va 
aștepta. După zece minute, când Stassen l-a salutat, Mark s-a 
prezentat drept un avocat din D.C., susţinând că avea o mieo 
sută de clienţi Swift care semnaseră și care erau pregătiţi să 
participe la una dintre cele șase acţiuni comune. 

— Bravo, ai venit exact unde trebuie, a spus Stassen râzând. 
Dăm în judecată în disperare! La ultima numărătoare, erau două 
sute de mii de oameni. De unde sunt clienţii tăi? 

— Toţi sunt din zona D.C., a spus Mark, așezându-și telefonul 
pe masă, vizavi de Todd. A apăsat apoi butonul difuzorului și a 
scăzut volumul. Mă simt ca la shopping, caut cea mai bună 
ofertă! Care sunt onorariile voastre? 

— Nu știu sigur. Credem că onorariile avocaţilor vor fi 
negociate separat. Deocamdată avem 25% contracte cu clienţii 
noștri și vom primi în plus 8% din înţelegerea brută. Toate sunt 
în funcţie de ce decide judecătorul. Încă o dată, cum te 
numești? Upshaw? Nu ţi-am găsit website-ul. 

— Nu avem un website, a spus Mark. Am făcut solicitarea 
direct prin e-mail. 

— De acord, dar e ciudat. 

— Merge și așa. Ce-mi poţi spune despre negocieri? 

— Deocamdată, se tărăgănează. Swift susţine, în presă cel 
puţin, că vrea să soluţioneze problema și să-și continue 
activitatea, dar avocaţii se mișcă încet. Caută cu disperare fisuri 
în înscrisuri, cheltuiesc milioane, ceea ce e o chestie de rutină. 
Insă noi credem că banca va ceda și va accepta o soluţionare. 
Vrei să participi? Ai spus că-ţi încerci norocul. 

— 8% sună bine. Mă bag. Trimite-mi documentele necesare. 

— Bună mișcare. O să predau totul unei asociate, o cheamă 
Jenny Valdez, iar ea te va iniţia. 

— Am o întrebare, a spus Mark. 

— Te ascult. 


— Cum reușește firma ta să se ocupe de două sute de mii de 
clienți? 

Stassen a pufnit în râs și a spus: 

— Cu multe eforturi. Acum avem zece asociaţi, care 
supervizează treizeci de asistenţi și de avocaţi asistenţi. De 
acord, e cumplit, fiind cea mai mare acţiune comună pe care am 
intentat-o, dar ne descurcăm. E prima ta acţiune comună? 

— Da. Mi se pare o muncă nebunească. 

— Nebunească. E cuvântul potrivit, crede-mă, așa se poate 
spune. Ne descurcăm, domnule Upshaw. 

— Poţi să-mi spui Mark. 

— Mulţumiri pentru efortul tău, Mark. O să te includem în 
acţiune și le poţi spune clienţilor tăi că vor fi înregistraţi în 
următoarele douăzeci și patru de ore. La urma urmelor, ăsta e 
un joc al așteptării. Uite și numărul lui Jenny Valdez. Ai cu ce să 
notezi? 

— Sigur. 

Mark și-a notat numărul și a încheiat convorbirea. A mai lucrat 
o vreme pe laptop, în timp ce Todd a plecat să ia ceva de 
mâncare. Au vorbit puţin cât timp au mâncat câte o brioșă și au 
băut cafea. Se gândeau la Zola, care le trimisese un SMS în care 
le spunea că ajunsese bine, după un zbor fără evenimente. 

În cele din urmă, Mark a inspirat adânc și a sunat-o pe Jenny 
Valdez. A discutat cu ea timp de cincisprezece minute, luându-și 
notițe și asigurând-o că documentele lor erau în ordine. Era 
pregătit să transmită declaraţiile PIS pentru cei o mie o sută de 
clienţi ai băncii Swift. După aceea a îndepărtat telefonul de la 
ureche și, uitându-se la Todd i-a spus: 

— Când o să apăs butonul de trimitere, vom fi comis o mie o 
sută de noi infracţiuni. Ești pregătit pentru asta? 

— Mi s-a părut că tu ai luat deja hotărârea asta. 

— N-ai alte gânduri? 

— Totul e gândit a doua oară. Şi a treia, și a patra. Cu toate 
astea, e singura noastră șansă de a scăpa. S-o facem! 

Mark a apăsat cu delicateţe butonul „Trimite”. 


A 
A 


Taxiul în care se afla Zola înainta cu greu printr-un trafic mult 
mai haotic decât văzuse vreodată. Şoferul îi spusese că 
instalaţia de aer condiţionat a mașinii era stricată, dar ea era 
sigură că nu funcţiona de ani buni. Toate geamurile erau 


coborâte și aerul era apăsător și urât mirositor. Și-a șters 
sudoarea de pe frunte, apoi și-a dat seama că bluza îi era 
umedă și i se lipise de piele. Pe stradă, automobilele, 
camioanele și furgonetele mergeau bară la bară, claxoanele 
sunau din plin, iar șoferii răcneau unii la alţii. Scutere și 
motociclete, cele mai multe cu doi pasageri, iar unele chiar cu 
trei, se strecurau șerpuind prin ambuteiaj, trecând pe lângă 
mașini la câţiva centimetri. Vânzători ambulanți se repezeau la 
fiecare taxi cu sticle cu apă, în vreme ce alți oameni se apropiau 
cu mâinile întinse, cerșind. 

La două ore după plecarea de la aeroport, taxiul a oprit la 
hotel, iar Zola a plătit în franci sud-africani echivalentul a 65 de 
dolari. A intrat în hol și s-a simţit ușurată descoperind că aerul 
de acolo era ceva mai răcoros. Recepţionerul vorbea prost 
engleza, dar a reușit să înţeleagă cererea ei. Omul a telefonat în 
cameră, iar după câteva minute, Bo a ieșit în fugă din lift și a 
strâns-o în braţe pe sora lui. Nu primiseră nicio veste de la 
Abdou și nici nu văzuseră vreun poliţist în ziua aceea. Incă era 
valabil ordinul de a rămâne în hotel și se temeau să plece. Din 
câte își dăduse seama Bo, hotelul era folosit de poliţie pentru a-i 
ţine sub supraveghere pe reţinuţii proaspăt sosiți. 

Bineînţeles, nu era nici urmă de Diallo Niang. Zola îi 
telefonase cât timp stătuseră în trafic, dar nu îi răspunsese 
nimeni. 

Avându-l pe Bo drept interpret, Zola a plătit în numerar 
pentru două camere mai mari care aveau legătură între ele, 
apoi a urcat ca să își vadă mama. După ce au schimbat 
camerele, Zola a început să sune diverși avocaţi. In cursul 
zborului, își petrecuse multe ore pe internet, căutând unul 
potrivit. Nu era sigură că îl găsise, dar avea un plan. 


34 

Margaret Sanchez de la Consiliul Baroului devenise obsedată 
de cazul Upshaw, Parker & Lane. Pe măsură ce Chap Gronski 
punea cap la cap schemele și escrocheria, iar anvergura 
tupeului celor trei apărea tot mai clar, doamna Sanchez era din 
ce în ce mai hotărâtă să îi prindă. Însă, mai întâi, trebuia să îi 
găsească. Primind aprobarea tacită a șefului ei, a luat legătura 
cu poliţia districtuală și, cu o oarecare greutate, a convins un 
detectiv să investigheze. Cât despre activitatea din domeniul 
infracţional al Districtului, departamentul de poliție manifesta 
prea puţin interes faţă de niște studenţi la Drept care păcăleau 
sistemul, dar care, practic, nu vătămau pe nimeni. 

Detectivul Stu Hobart a primit aprobarea șefilor săi și a 
examinat cazul împreună cu doamna Sanchez. Chap l-a găsit pe 
proprietarul Barului Rooster, apoi l-a vizitat împreună cu Hobart. 
L-au găsit pe Maynard în biroul său, la etajul de deasupra 
localului Old Red Cat din apropiere de Foggy Bottom. 

Maynard se săturase de Mark și de Todd, ca și de manevrele 
lor, și nu dorea să mai tolereze nimic din ce ar fi putut provoca 
poliția să vină și să adulmece prin localurile lui. Cum știa prea 
puţine despre ceea ce se petrecea la etajul barului de pe 1504 
Florida Avenue, nu le-a putut spune multe lucruri. Cu toate 
acestea, deţinea informaţii esenţiale. 

— Numele lor adevărate sunt Todd Lucero și Mark Frazier, a 
spus el. Nu știu cum o cheamă pe fata de culoare. Lucero a 
lucrat aici aproape trei ani, era un barman grozav și preferatul 
tuturor. În ianuarie, el și Frazier s-au mutat în cealaltă clădire a 
mea și s-au apucat de treaba lor. Au lucrat la bar contra plăţii 
chiriei. 

— În numerar, firește, a spus Hobart. 

— Plata în numerar e încă legală, a spus Maynard. 

Avea în faţă un poliţist, nu un om de la Fisc, și știa că lui 
Hobart nu îi păsa cum își plătea angajaţii. 

— Mai locuiesc acolo? l-a întrebat Hobart. 

— Da, din câte știu. Ei stau la etajul trei, iar fata, la doi, cel 
puţin așa mi-au spus. Săptămâna trecută i-am concediat pe 
Mark și pe Todd, dar au rămas în chirie până la 1 iunie. 

— De ce i-ai concediat? 


— Domnule, asta nu e treaba poliţiei. Dar i-am dat afară 
pentru că atrăgeau prea multă atenţie. Pot angaja și concedia 
după cum vreau, cred că știi asta. 

— Bineînţeles. Am verificat ușa care dă spre etaj și pare că e 
tot timpul încuiată. Cred că putem obţine mandat ca să o 
spargem. 

— Cred că da, a spus Maynard. A deschis apoi un sertar, a 
scos mai multe chei, a găsit-o pe cea potrivită și a aruncat-o pe 
masă. Asta e, dar te rog să nu implici barul. E unul dintre cele 
mai bune pe care le am. 

Hobart a luat cheia și i-a spus: 

— S-a făcut. Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. 


După căderea întunericului, taxiul în care se urcase Zola a 
ajuns prin traficul rarefiat în centrul Dakarului și s-a oprit într-o 
intersecție aglomerată. Zola a coborât și s-a îndreptat spre o 
clădire înaltă și modernă, unde doi agenţi de pază blocau ușa 
principală. Cei doi nu vorbeau engleza, dar au fost impresionați 
de frumuseţea ei. Le-a întins o bucată de hârtie pe care era scris 
numele Idinei Sanga, avocat, iar ei i-au deschis imediat ușa și au 
condus-o prin lobby către un lift. 

Potrivit profilului, madame Sanga era parteneră la o firmă la 
care lucrau zece avocaţi, jumătate dintre ei fiind femei. Ea 
vorbea nu doar franceza și engleza, ci și araba. Se specializase 
în probleme de imigrație și, cel puţin la telefon, părea 
încrezătoare că putea rezolva situaţia. A întâmpinat-o pe Zola la 
etajul cinci, în faţa liftului, și au mers împreună într-o mică sală 
de conferințe care nu avea ferestre. Zola i-a mulțumit că 
rămăsese peste program. 

judecând după fotografia ei de pe site-ul firmei, madame 
Sanga avea în jur de patruzeci de ani, dar în realitate părea mult 
mai tânără. Studiase la Lyon și la Manchester și vorbea perfect 
engleza, având un încântător accent britanic. Zâmbea mult și se 
putea discuta ușor cu ea, așa că Zola și-a spus povestea tristă. 

Contra unui mic avans, madame Sanga avea să se ocupe de 
caz. Acesta nu era neobișnuit. Nu se încălcase nicio lege, iar 
hărţuirea de la început era tipică. Avea legăturile potrivite la 
poliţie și la imigrație și era încredinţată că Abdou Maal avea să 
fie eliberat în scurt timp. Fanta și Bo n-aveau să fie arestaţi. 


Familia urma să aibă drept de liberă circulaţie, iar ea avea să se 
ocupe de sarcina de a obţine documentele corespunzătoare. 


Mark și Todd dormeau duși în paturile lor gemene de la etajul 
al treilea al clădirii de pe 1504 Florida Avenue când cineva a 
bătut la ușă. Mark a intrat în camera de zi, a aprins lumina și a 
întrebat: 

— Cine e? 

— Poliţia. Deschide! 

— Aveţi mandat? 

— Chiar două. Pentru Frazier și Lucero. 

— Drace! 

Detectivul Stu Hobart a intrat în apartament urmat de doi 
polițiști în uniforme și i-a întins o foaie de hârtie, spunând: 

— Sunteţi arestaţi. 

Purtând doar o pereche de boxeri de culoare roșie, Todd li s-a 
alăturat, iar Hobart i-a întins mandatul de arestare. 

— Pentru ce naiba? a întrebat Mark. 

— Practicarea neautorizată a avocaturii, a spus Hobart cu 
mândrie în glas, iar Mark i-a râs în faţă. 

— Glumești? N-aveţi lucruri mai bune de făcut? 

— 'Ţine-ţi gura! i-a spus Hobart. Imbrăcaţi-vă și să mergem! 

— Să mergem... unde? a întrebat Todd frecându-se la ochi. 

— La închisoare, găgăuţă. Să mergem. 

— Ce tâmpenie! a zis el. 

S-au retras în dormitor și s-au îmbrăcat în grabă, apoi au 
revenit în camera de zi. Un polițist a scos o pereche de cătușe și 
i-a zis lui Mark: 

— Întoarce-te! 

— Cred că glumiţi, a spus Mark. Nu e nevoie de cătușe. 

— Taci din gură și întoarce-te! s-a răstit polițistul, abia 
așteptând o confruntare. 

Mark s-a întors, iar polițistul l-a prins de mâini și i-a pus 
cătușele. Celălalt polițist s-a ocupat de Todd, apoi cei doi au fost 
împinși afară din apartament. Un alt poliţist aștepta în colţul 
străzii, fumând o ţigară și păzind două mașini de patrulare, ale 
căror motoare mergeau. Mark a fost împins pe bancheta din 
spate a uneia, iar Todd, pe bancheta din spate a celeilalte. 
Hobart a ocupat locul din dreapta șoferului în mașina în care se 
afla Mark; când mașina s-a pus în mișcare, Mark a spus: 


— În orașul ăsta aveţi războaie între bande, trafic de droguri, 
violuri și crime, iar voi vă faceţi de lucru arestând doi studenţi la 
Drept care n-au făcut niciun rău cuiva. 

— Fă bine și ţine-ţi gura, înţelegi? s-a răstit Hobart peste 
umăr. 

— Nu sunt obligat să tac. Nu există nicio lege care să-mi 
spună că n-am voie să vorbesc, mai ales când sunt arestat 
pentru un delict neînsemnat ca ăsta. 

— Nu-i delict. Dacă ai cunoaște cât de cât legea, ai ști că e 
infracţiune. 

— Ei bine, se încadrează la delict și ar trebui să fii dat în 
judecată pentru arestare abuzivă. 

— Asta mă-ngrozește, mai ales când vine din partea ta. lar 
acum ţine-ţi gura! 

Aflat pe bancheta din spate a celeilalte mașini de poliție, Todd 
a întrebat nepăsător: 

— Asta vă dă senzaţii tari, să bateţi la ușa cuiva în miez de 
noapte și să încătușaţi oamenii? 

— Te rog să taci, bine? s-a răstit la el polițistul de la volan. 

— Îmi pare rău, amice, dar nu-s obligat să tac. Am dreptul să 
vorbesc cât vreau. Districtul are cea mai mare rată a 
criminalităţii din ţară și voi vă pierdeţi vremea hărțuindu-ne pe 
noi. 

— Doar ne facem meseria, a spus șoferul. 

— O treabă de rahat, înţelegi? Cred c-am fost norocoși că n- 
aţi trimis o echipă SWAT ca să spargă ușa și să tragă în toate 
direcţiile. Asta-i cea mai mare satisfacţie, nu? Să vă-mbrăcaţi ca 
soldaţii din Navy SEAL și să îi brutalizaţi pe oameni. 

— O să opresc mașina și-o să te plesnesc, a spus șoferul. 

— Chiar te rog! Și-o să te dau în judecată luni, la ora nouă 
dimineaţa. O să fie un proces pe cinste, într-un tribunal federal. 

— O s-o faci singur sau angajezi un avocat adevărat? l-a 
întrebat șoferul, iar celălalt polițist a scos un hohot de râs. 

În mașina din faţă, Mark i s-a adresat lui Hobart: 

— Cum ne-ai găsit? Cineva de la Consiliul Baroului ne-a dat de 
urmă și a chemat poliţia? Așa s-ar părea. Sunt convins că ești 
jos de tot în ierarhie dacă te ocupi de un caz de nimic precum 
ăsta. 

— Eu n-aş crede că doi ani de închisoare sunt chiar nimic, i-a 
răspuns Hobart. 


— Închisoare? Hobart, n-o să ajung acolo! O să angajez tot un 
avocat al străzii, unul care probabil n-are licenţă de practică, iar 
el va fi cu zece pași înaintea voastră. Imposibil să fac pușcărie. 
Vom plăti o mică amendă, vom fi dojeniţi, vom promite că nu 
mai facem asta și vom pleca liberi din tribunal. La naiba, o să ne 
reluăm treaba, în vreme ce tu o să urmărești pietonii care 
traversează strada prin locuri nepermise! 

— Mai bine ai tăcea. 

— N-o să se întâmple asta, Hobart. 

Ajunși la închisoarea Centrală, Mark și Todd au fost scoși de 
pe banchetele din spate și împinși destul de brutal spre o intrare 
în subsol. După ce au ajuns înăuntru, li s-au scos cătușele și au 
fost despărțiți. În următoarea oră, au completat câte două 
formulare de intrare, au fost amprentaţi, apoi puși în faţa unui 
aparat de fotografiat pentru a fi se face pozele standard, din 
faţă și din profil. S-au revăzut într-o celulă pentru reţinuţi, în 
care au mai așteptat o oră, convinși că aveau să fie azvârliţi 
într-o celulă cu infractori adevăraţi. Cu toate acestea, la 5:30 au 
fost eliberaţi în baza recunoașterii faptelor și au fost informaţi că 
nu aveau dreptul de a părăsi Districtul Columbia. Citaţiile lor 
spuneau că, peste o săptămână, urmau să aibă prima înfățișare 
în faţa instanţei la Divizia 6. Cunoșteau bine acel loc. 

În cursul dimineţii au monitorizat știrile publicate on-line de 
Post, dar nu au găsit nimic despre arestarea lor. Au hotărât să 
mai aștepte înainte de a o anunţa pe Zola că exista un mandat 
de arestare și pe numele ei. Avea oricum destule belele pe cap, 
dar era departe, astfel că nu o putea atinge nimeni. 

Ajunși în apartamentul lor, au petrecut două ore scriind cecuri 
din contul firmei - restituiri către clienţii care le plătiseră în 
numerar și care acum sufereau din pricină că avocaţii lor 
renunţaseră la afacere. Chiar dacă aveau mare nevoie de bani, 
pur și simplu nu își puteau trăda clienţii. Totalul se ridica la 
11.000 de dolari. Chiar dacă li s-a părut dureros să se despartă 
de acești bani, s-au simţit mai bine după ce au trimis plicurile. 
Mark a reușit să își vândă mașina, obţinând 600 de dolari de la o 
firmă pentru mașini folosite. A primit banii în numerar și, după 
ce a semnat actele, a rezistat cu greu tentaţiei de a se uita 
peste umăr la rabla lui, pe care o condusese în ultimii nouă ani. 
După căderea întunericului, au încărcat noul computer, 
imprimanta color și trei cutii cu dosare în portbagajul mașinii lui 


Todd. Apoi au aruncat o parte din haine pe bancheta din spate, 
au băut o ultimă bere la Barul Rooster și au plecat spre 
Baltimore. 

În timp ce Mark pierdea timpul în barul unui hotel, Todd s-a 
dus acasă și le-a spus în cele din urmă părinţilor săi că nu avea 
să absolve peste o săptămână. A recunoscut că nu le spusese 
adevărul - că nu mersese la niciun curs în acea primăvară, că 
nu avea slujbă și că avea datorii de 200.000 de dolari -, iar 
acum era în derivă și încerca să își refacă viaţa. Mama lui a 
început să plângă, iar tatăl lui să răcnească, astfel că episodul a 
fost mai neplăcut decât anticipase el. Când a plecat, le-a spus 
că urma să facă o călătorie lungă și că trebuia să-și lase mașina 
în garaj. Tatăl lui a refuzat vehement, însă el a lăsat-o acolo și a 
mers pe jos cinci sute de metri până la hotel. 

În dimineaţa următoare, Mark și Todd au luat un tren spre 
New York. În timp ce trenul ieșea din Penn Station, Todd i-a 
întins lui Mark ziarul Washington Post. În josul primei pagini din 
secţiunea Metrou, un titlu scris cu litere mici suna astfel: „Două 
persoane arestate pentru practicarea neautorizată a avocaturii”. 
Erau descriși drept doi studenţi care abandonaseră Facultatea 
Foggy Bottom, dar nimeni din administraţia acesteia nu avea 
nimic de declarat. Nici Margaret Sanchez de la Consiliul Baroului 
D.C. Se afirma că cei doi umblaseră prin tribunalele din oraș și 
își luaseră clienţi sub nume false, apărând de multe ori în fața 
judecătorilor. O sursă anonimă îi descria drept „avocaţi foarte 
buni”. O fostă clientă afirma că domnul Upshaw lucrase din greu 
la cazul ei. Un alt client spunea că dorea să își primească banii 
înapoi. Nu se făcea nicio menţiune la Zola Maal, deși articolul 
afirma că „mai este implicat un suspect”. Dacă erau găsiţi 
vinovaţi, cei doi puteau fi condamnaţi la doi ani de închisoare și 
la plata unei amenzi de 1.000 de dolari. 

Telefoanele lor au fost asaltate imediat de apeluri din partea 
vechilor prieteni de la Foggy Bottom. 

— Tatei îi va plăcea chestia asta, a spus Todd. Eu, infractor. 

— Sărmana mea mamă, a spus Mark. Ambii ei fii să ajungă-n 
închisoare! 


35 

Zola s-a îngrozit aflând că partenerii ei fuseseră arestați. 
Lucrul cel mai grav era însă că poliția o căuta și pe ea, deși asta 
nu o îngrijora prea mult, pentru că nu se temea că avea să fie 
descoperită în Senegal. Mark și Todd se aflau în Brooklyn și 
susțineau că ţineau lucrurile sub control, însă ea se îndoia serios 
de asta. Greșiseră grav în tot ce făcuseră începând cu luna 
ianuarie și i se părea greu să accepte încrederea lor nemăsurată 
din acele momente. A descoperit apoi articolul pe internet și a 
căutat urmarea: numele ei nu era menţionat și nu a găsit nimic 
pe rolurile tribunalelor. Pagina ei de Facebook era inundată de 
comentarii și de întrebări din partea prietenilor, dar ea încetase 
să le mai răspundă de săptămâni bune. 

Idina Sanga nu primise permisiunea de a-l vizita pe Abdou în 
închisoare, iar după două zile de așteptare, Zola devenise tot 
mai îngrijorată. Poliţiștii veniseră la hotel de două ori pentru a 
verifica dacă mama și fratele ei erau acolo, dar nu le dăduseră 
nicio veste. Se simţea liniștită pentru că era împreună cu familia 
ei, iar prezenţa și asigurările ei că totul avea să se termine cu 
bine le dădeau și lor speranţe. Bo și Fanta o întrebaseră în 
repetate rânduri ce se întâmpla cu studiile, cu absolvirea 
facultăţii și cu examenul de barou, însă ea reușise să dirijeze 
discuția spre alte subiecte, vorbind despre alte probleme decât 
cele pe care le crease în Statele Unite. O, dacă ar fi știut... Insă 
nu aveau să afle nimic, desigur. N-aveau să mai pună piciorul pe 
pământ american, iar Zola avea momente când își dorea același 
lucru. 

În timpul zborului, citise nenumărate articole despre condiţiile 
periculoase și supraaglomerarea din închisorile din Dakar. Spera 
sincer că Bo și mama ei nu manifestaseră aceeași curiozitate - 
acele locuri erau cu adevărat deplorabile. 

În cele din urmă, Zola s-a aventurat în afara hotelului și s-a 
plimbat prin oraș. Peninsula Capului Verde era o aglomerare de 
sate și de foste orașe coloniale franceze. Străzile Dakarului erau 
încinse, prăfuite și prost întreținute, dar se trezeau la viaţă în 
fiecare dimineaţă, odată cu traficul sufocant și cu apariţia 
mulțimilor de oameni. Multe femei purtau rochii lungi, ce 
măturau pământul, confecţionate din ţesături în culori vii. Mulţi 
bărbaţi purtau costume elegante și păreau la fel de ocupați ca și 
cei din D.C., având telefoane mobile și genţi diplomat. In 


intersecțiile aglomerate, caii ce trăgeau căruţe încărcate cu 
fructe și cu alte produse se aventurau printre mașinile de teren 
zvelte și noi. Deși, la prima vedere, părea extrem de agitat, 
Dakarul radia o atmosferă de lentoare. Oamenii se cunoșteau 
între ei și nimeni nu se grăbea. Flecărelile și râsetele se auzeau 
pretutindeni. Muzica răsuna peste tot, urlând din difuzoarele 
mașinilor, din interiorul magazinelor și dinspre orchestrele 
stradale ce dădeau concerte improvizate. 

În cea de-a doua zi petrecută în totalitate în oraș, Zola a găsit 
Ambasada Statelor Unite și s-a înregistrat ca turistă. O oră mai 
târziu, când se apropia de hotel, doi polițiști au oprit-o și i-au 
cerut să se legitimeze. Ştia că poliţia avea puteri extinse de a 
pune întrebări și chiar de a trimite la închisoare. Aproape fără 
niciun motiv, oricine putea fi reţinut timp de patruzeci și opt de 
ore. 

Unul dintre polițiști vorbea puţină engleză. Ea le-a spus că era 
cetăţean american și că nu știa limba franceză. Au fost surprinși 
văzându-i pașaportul american și permisul de conducere - 
autentic - din New Jersey. Din fericire, își lăsase actele false la 
hotel. 

După cincisprezece minute, care i s-au părut mult mai lungi, 
ei i-au înapoiat documentele și au lăsat-o să plece. Incidentul a 
fost îndeajuns de înspăimântător pentru ca Zola să hotărască să 
lase pentru altădată preocupările turistice. 


Mark și Todd s-au cazat într-un mic apartament dintr-un hotel 
ieftin de pe Schermerhorn Street, o stradă din centrul 
Brooklynului. Un dormitor, o canapea extensibilă, o chicinetă, 
totul pentru 300 de dolari pe noapte. De la un magazin de 
birotică, au închiriat pentru o lună un fax care printa, copia și 
scana, plătind 90 de dolari. 

Purtând costume și cravate, au intrat în filiala Citibank de pe 
Fulton Street și au cerut să discute cu un funcţionar de acolo. 
Folosindu-și numele reale, permisele de conducere și numerele 
de asigurări sociale, au deschis un cont pentru firma Legal Clinic 
of Lucero & Frazier. Apelând la o veche poveste, au explicat că 
erau prieteni din vremea Facultăţii de Drept și că se săturaseră 
de rutina de la marile firme de avocatură din Manhattan. Mica 
lor clinică avea să ajute oamenii cu probleme reale. Au 
împrumutat adresa unei clădiri de birouri aflate la șase 


intersecţii distanță, deși aceasta era necesară doar pentru a 
tipări noile lor cecuri de plată, pe care nu aveau să le vadă 
nicicând. Mark a semnat un cec de 1.000 de dolari pentru a 
deschide contul și, imediat ce au ajuns în apartamentul lor, au 
transmis prin fax o autorizare către banca lor din D.C. Restul de 
bani, ceva mai puţin de 39.000 de dolari, a fost virat în noul lor 
cont, iar cel vechi a fost închis. l-au transmis un e-mail doamnei 
Jenny Valdez de la Cohen-Cutler din Miami, dându-i știrea că 
firma lor, Upshaw, Parker & Lane, fuzionase cu o firmă din 
Brooklyn, pe nume Lucero & Frazier. Ea a trimis un morman de 
formulare, făcând modificările necesare, iar ei și-au petrecut o 
oră lucrând la hârtii. Ea le-a cerut din nou numerele de asigurări 
sociale și conturile bancare ale celor o mie o sută de clienţi pe 
care îi adăugaseră la acţiunea comună, iar ei au amânat din 
nou, spunând, pur și simplu, că erau în cursul culegerii de 
informații. 

Ar fi fost imposibil să îl prindă la telefon pe Hinds Rackley, 
astfel că au hotărât să înceapă cu una dintre firmele lui de 
avocatură. Website-ul pentru Ratliff & Cosgrove s-a dovedit 
destul de folositor, ajutându-i să afle că firma avea peste patru 
sute de membri, care se ocupau de falimente, executarea silită 
a ipotecilor, repunerile în posesie, conturile de credit întârziate 
față de scadenţă, colectarea de datorii și cazurile de neplată a 
împrumuturilor studențești. Gordy o descrisese drept „capătul 
cel mai jegos” al serviciilor financiare. Avea aproape o sută de 
avocaţi la biroul de bază din Brooklyn, iar la conducerea sa se 
afla Marvin Jockety, un tip în jur de șaizeci de ani, cu o faţă 
buhavă și cu un CV nu tocmai curat ca lacrima. 

Mark i-a trimis un e-mail: 


Stimate domnule Jockety, mă numesc Mark Finley și sunt 
jurnalist independent de investigaţii. Lucrez la un articol 
despre domnul Hinds Rackley, despre care cred că este un 
asociat de afaceri al dumneavoastră. După mai multe 
săptămâni de investigaţii, am descoperit că domnul 
Rackley, prin intermediul firmelor sale, Shiloh Square 
Financial, Varanda Capital, Baytrium Group și Lacker Street 
Trust, deţine un total de opt facultăți de Drept pe profit, 
răspândite în întreaga ţară. Judecând după rezultatele 
examenelor de barou, se pare că aceste opt facultăţi de 


Drept oferă servicii unui segment de populaţie care nu ar 
trebui să studieze Dreptul sau să susțină examenul de 
barou. Cu toate acestea, se pare că facultăţile sunt foarte 
profitabile. 


Aș dori să am o întâlnire cu domnul Rackley cât de 
curând posibil. Am menţionat această situaţie, fără să dau 
prea multe amănunte, redacţiilor New York Times și Wall 
Street Journal şi ambele publicaţii au manifestat interes. 
Esenţial este timpul. 


Numărul meu de telefon este 888-774-9090. Mă aflu în 
oraș și aștept cu nerăbdare să vorbesc cu domnul Rackley 
sau cu reprezentantul său. 


Cu mulțumiri, Mark Finley 


Era luni, 12 mai, ora unu și jumătate după-amiaza. Uitându-se 
la ceas, s-au întrebat cât avea să dureze până să răspundă 
domnul Jockety. Cât au așteptat, încercând să-și umple timpul în 
apartamentul lor, au lansat un atac asupra unor oameni 
nevinovaţi din suburbiile orașului Wilmington, Delaware. 
Folosind cărţi de telefoane on-line, s-au apucat să adauge noi 
nume pe lista acțiunii comune. După ce comiseseră o mie o sută 
de delicte, ce mai contau încă o sută și ceva? 

La ora trei după-amiaza, Mark a retrimis e-mailul către Jockety 
și la fel a procedat și la ora patru. La ora șase, au luat metroul 
până la stadionul Yankee, unde echipa de baseball New York 
Mets juca un meci cu o echipă din altă parte a orașului, care nu 
prea stârnise entuziasmul susținătorilor. Și-au cumpărat două 
bilete ieftine cu locuri în mijlocul arenei și au plătit 10 dolari 
pentru două doze de bere slabă. S-au mutau apoi pe rândul cel 
mai de sus, ca să fie cât mai departe de fanii împrăștiați prin 
toată tribuna. 

Cum urmau să compară la tribunal vineri, au hotărât că ar fi 
fost înțelept să rateze acea primă înfățișare. Datorită vastei lor 
experienţe, știau că aveau să se emită mandate de arestare 
pentru ei. Todd a sunat-o pe Hadley Caviness, care i-a răspuns 
după al doilea apel. 


— Măi, să fie, a început ea. Se pare că, până la urmă, aţi dat 
de bucluc, băieţi! 

— Da, draga mea, avem necazuri. Eşti singură? E o întrebare 
serioasă. 

— Da, dar ies ceva mai târziu. 

— Vânătoare rodnică! Ascultă, avem nevoie de o favoare. 
Trebuie să ne prezentăm în faţa instanţei vinerea asta, numai că 
am plecat din oraș și n-avem planuri să ne întoarcem acolo prea 
curând. 

— Nu vă găsesc nicio vină pentru asta. Aţi provocat destule 
valuri în tribunal. Fiecare are câte-o poveste despre voi. 

— Lasă-i să vorbească! Revin la favoarea pe care vreau să ţi-o 
cer... 

— Ti-am refuzat vreodată ceva? 

— Adevărat, nu, și te iubesc pentru asta. 

— Așa spun toţi. 

— Așa o fi, dar uite despre ce e vorba. Crezi că e posibil să te 
duci până la Divizia 6 și să îl rogi pe grefier să amâne procesul 
nostru vreo două săptămâni? Ar fi vorba de ceva simplu - să 
răsfoiască niște hârtii, lucru la care ești expertă, nu? 

— Nu știu. S-ar putea să fie câţiva oameni în jur. Dacă solicit 
asta, care ar fi motivul? 

— Spune-le că încercăm să angajăm un avocat, dar nu avem 
bani. E vorba doar de două săptămâni. 

— O să încerc, să văd ce pot face. 

— Eşti o scumpă. 

— Da, am mai auzit asta... 

Apoi Mark a auzit un băzâit dinspre cel de-al treilea telefon al 
său, pe ecranul căruia apăruse un număr necunoscut. 

— Asta ar putea suna bine, a spus el. 

Era Marvin Jockety, care a spus din capul locului: 

— Domnul Rackley nu dorește să vă întâlnească și vă va da în 
judecată imediat dacă faceți afirmaţii greșite. 

Mark a zâmbit și, făcându-i un semn din ochi lui Todd, a 
apăsat butonul de activare a difuzorului și a răspuns: 

— Bună seara, domnule! De ce ar fi domnul Rackley atât de 
dispus să mă amenințe cu darea în judecată? Are ceva de 
ascuns? 

— Nu. Vorbește foarte serios despre intimitatea sa și are 
câţiva avocaţi duri cărora le-a plătit în avans. 


— l-auzi! Este amestecat în cel puţin patru firme de 
avocatură, inclusiv a dumneavoastră. Spuneţi-i să mă dea în 
judecată. N-am nicio leţcaie. 

— Asta nu-l va împiedica să o facă. Vă va da în judecată și vă 
va distruge reputaţia de jurnalist. Şi, apropo, pentru cine 
lucraţi? 

— Doar pentru mine. Sunt liber de orice contract. la gândiţi- 
vă, domnule Jockety, o acţiune în instanţă ar putea fi exact 
ideea de care am nevoie, pentru că și eu o să îl dau în judecată 
ca să-i cer o mulţime de bani. Aș putea primi o avere pentru că 
am fost chemat în instanţă fără un motiv precis. 

— Amice, nu ești priceput la asemenea lucruri. 

— Vom vedea. Spuneţi-i domnului Rackley că, după ce mă dă 
în judecată, va trebui să acţioneze în instanţă și ziarul New York 
Times, pentru că mâine după-amiază mă întâlnesc cu un 
reprezentant al publicaţiei. Ar dori să publice articolul meu 
duminică, pe prima pagină. 

Jockety a izbucnit în râs și i-a răspuns: 

— Domnul Rackley are mai multe legături cu Times și cu 
Journal decât îţi închipui. Nu vor accepta un asemenea articol. 

— În fine... Cred că va trebui să risc. Știu adevărul, iar acesta 
va reprezenta ceva demn de prima pagină. 

— Vei regreta, domnule, a spus Jockety, punând capăt 
convorbirii. 

Mark s-a uitat la telefon, apoi l-a vârât în buzunarul blugilor 
respirând adânc. 

— Dur tipul! Nu ne va fi ușor, a spus el. 

— Toţi sunt la fel. Crezi c-o să revină? 

— Cine poate ști? Trebuie să ne gândim că a discutat cu 
Rackley și că amândoi sunt speriaţi. Ultimul lucru pe care și-l 
dorește Rackley e publicitatea. Schema mizeră cu facultăţile de 
Drept nu reprezintă ceva ilegal, dar tot pute. 

— Vor telefona din nou. Şi de ce n-ar face-o? Dacă ai fi în locul 
lui Rackley, n-ai fi curios să afli cât de multe lucruri știm noi? 

— Tot ce se poate. 

— Sigur vor telefona. 


36 

Marţi dimineaţă, pe când Mark încă dormea pe canapeaua 
extensibilă, telefonul i-a sunat pe neașteptate la ora 6:50. 
Jockety i-a spus brusc: 

— Domnul Rackley se poate întâlni cu tine azi, la ora zece, la 
birourile noastre. Suntem în centrul Brooklynului, pe Dean 
Street. 

— Știu unde sunteţi, a spus Mark. 

Nu avea idee, dar firma avea să fie ușor de găsit. 

— Te aştept în holul de la intrare la 9:50. Te rog să fii 
punctual. Domnul Rackley e foarte ocupat. 

— Și eu. Și voi veni cu un prieten, un alt jurnalist pe nume 
Todd McCain. 

— În regulă. Altcineva? 

— Nu, doar noi doi. 

Cât timp și-au băut cafeaua, au discutat problema întâlnirii, 
remarcând că Rackley nu voia să îi primească pe domeniul lui 
de pe Water Street, din cartierul comercial al Manhattanului. 
Fără îndoială că era un bârlog extrem de elegant, potrivit unui 
om atât de important, pe care cei doi reporteri ar fi fost extrem 
de încântați să îl descrie. Prefera să îi primească pe un teren 
gemând de avocaţii săi. Se lansase deja ameninţarea cu 
intentarea unui proces. Pătrundeau în lumea lui, un loc dur unde 
intimitatea sa avea să fie protejată cu orice preţ și unde 
intimidarea reprezenta întotdeauna un instrument util. 

Nu s-au bărbierit și s-au îmbrăcat în blugi și cu jachete vechi, 
încercând să împrumute aspectul nu tocmai îngrijit al 
jurnaliștilor, care nu se lasă impresionați de locurile în care 
calcă. Mark și-a luat o geantă diplomat uzată, pe care o 
cumpărase dintr-un magazin de lucruri second-hand din 
Brooklyn, astfel că, atunci când au părăsit hotelul, arătau ca doi 
tineri care nu meritau să fie dați în judecată. 

Clădirea era înaltă și modernă, la fel ca toate celelalte care 
înţesau centrul Brooklynului. Au petrecut ceva timp într-o 
cafenea din apropiere și au intrat în holul spaţios la 9:45. 
Arătând cu cel puţin zece ani mai vârstnic decât în fotografia de 
pe website, Marvin Jockety stătea lângă ghișeul agentului de 
pază și flecărea cu acesta. Mark și Todd l-au recunoscut imediat 
și s-au prezentat, iar Jockety le-a strâns mâinile fără prea mult 
entuziasm. Apoi a făcut semn către agentul de pază și a spus: 


— Omul trebuie să vă vadă actele de identitate. 

Mark și Todd și-au scos portofelele și i-au întins permisele de 
conducere pentru D.C., ambele false. Omul le-a examinat, a 
aruncat câte o privire la feţele lor pentru a le compara cu 
fotografiile, apoi le-a înapoiat. 

L-au urmat pe Jockety până la un șir de lifturi și au așteptat în 
tăcere. Când au urcat în liftul gol, el a rămas cu faţa spre ușă, 
cu spatele la ei, și nu a scos nicio vorbă. 

„Tare prietenos e ticălosul!”, s-a gândit Mark. „Ce jigodie!”, a 
murmurat Todd pentru sine. 

Liftul a oprit la etajul șaisprezece și au pășit în lobby-ul firmei 
Ratliff & Cosgrove. În scurtele loc cariere de avocaţi, văzuseră 
câteva birouri elegante. Biroul splendid din D.C. aparţinându-i 
lui Jeffrey Corbett fusese de departe cel mai impresionant, deși 
Mark încă prefera muzeul unic de trofee al lui Edwin Mossberg. 
Cel al lui Trusty Rusty arăta cel mai rău, dând senzaţia de 
cabinet medical și trimițând cu gândul la clienţi vătămaţi. Locul 
acela arăta o idee mai bine. Dar, la naiba, nu se aflau acolo ca 
să analizeze decorul. 

Jockety a ignorat-o pe recepţioneră, care, la rândul ei, a 
continuat să-și vadă de treabă. După un colţ, Jockety a intrat pe 
o ușă fără să bată, ajungând într-o sală de conferinţe lungă și 
lată. Doi bărbaţi purtând costume scumpe stăteau lângă bar, 
bând cafea din cești de porțelan. Niciunul din ei nu a făcut vreun 
pas în faţă. 

— Domnul Finley și domnul McCain, a spus Jockety. 

Mark și Todd văzuseră trei imagini ale lui Hinds Rackley, toate 
în articole de ziar: una în cercetările lui Gordy, o fotografie 
mărită prinsă pe peretele din apartamentul lui; pe celelalte două 
le găsiseră on-line. Rackley avea patruzeci și trei de ani, părul 
negru și rar, pieptănat peste cap, și ochii înguști înapoia 
ochelarilor cu jumătate de ramă. A dat din cap către Jockety, 
care a plecat fără să spună nimic și a închis ușa. 

— Sunt Hinds Rackley, iar el e consilierul meu șef, Barry 
Strayhan. 

Strayhan s-a încruntat și a dat din cap, dar nu a catadicsit să 
ducă prezentările mai departe. Ca și clientul lui, ţinea ceașca 
într-o mână și farfurioara în cealaltă; în acest fel, nu puteau să 
dea mâna cu Mark și Todd, care au rămas la o distanţă de cel 
puţin trei metri. Au trecut câteva secunde stânjenitoare, 


îndeajuns de lungi pentru ca intrușii să priceapă mesajul că 
orice idee de politeţe zburase pe fereastră. În cele din urmă, 
Rackley le-a spus să ia loc și le-a făcut un semn către un șir de 
scaune aflate de o parte a mesei. Rackley și Strayhan s-au 
așezat vizavi de ei. 

Todd și-a lăsat telefonul pe masă și a întrebat: 

— Vă deranjează dacă înregistrez discuţia noastră? 

— De ce? a întrebat Strayhan. 

Era cu cel puţin zece ani mai vârstnic decât clientul lui, lăsând 
impresia că tot ce exista în viaţa lui era îndoielnic. 

— E un obicei vechi pe care îl au mulţi reporteri, a explicat 
Todd. 

— Aveţi intenţia de a transcrie înregistrarea? a întrebat 
Strayhan. 

— Probabil, i-a răspuns Todd. 

— Atunci, vom dori o copie. 

— Nicio problemă. 

— Înregistrez şi eu, a spus el, așezându-și telefonul pe masă. 

Duelul telefoanelor mobile. 

În cursul acestui schimb de replici, Rackley s-a uitat fix la 
Mark, având o expresie arogantă și plină de sine, de parcă ar fi 
vrut să spună: „Eu am miliarde, iar voi, nimic. Vă sunt superior 
din toate punctele de vedere, așa că acceptați situaţia”. 

Un câștig al practicării legii străzii fără licenţă era că orice 
urmă de reticenţă dispăruse din comportamentul lor. Făcându-și 
treaba fără nicio jenă în tribunalele din D.C., Mark și Todd se 
obișnuiseră să se dea drept altcineva. Dacă fuseseră în stare să 
apară în faţa judecătorilor folosind nume false și jucând rolul de 
avocaţi, cu siguranţă puteau sta în fața lui Hinds Rackley 
purtându-se ca niște jurnaliști. 

Mark i-a susţinut privirea fără să clipească și într-un târziu 
Rackley a spus: 

— Aţi vrut să discutaţi cu mine. 

— Da, așa e, a zis Mark. Lucrăm la un articol și ne-am gândit 
că aţi dori să faceţi câteva comentarii. 

— Despre ce e articolul? 

— Păi, pentru început, titlul lui va suna astfel: „Marea fraudă a 
facultăţilor de Drept”. Deţii sau controlezi ori ești într-un fel sau 
altul amestecat în câteva companii care au facultăţi de Drept 
care merg pe profit. Facultăţi foarte profitabile. 


— Aţi găsit undeva vreo lege care interzice cuiva să deţină o 
facultate de Drept care scoate profit? a întrebat Strayhan. 

— N-am afirmat că asta încalcă legea, corect? a răspuns 
Mark, apoi s-a întors spre Todd și a întrebat: Am spus așa ceva? 

— Eu n-am auzit, a zis Todd. 

— Nu e împotriva legii, iar noi nu sugerăm nimic infracţional, 
a spus Mark. Doar că aceste facultăţi nu sunt decât fabrici de 
diplome care atrag o mulţime de studenţi să se înscrie, 
indiferent de rezultatele obţinute de ei la LSAT”. Apoi se 
împrumută din greu pentru a acoperi taxele exorbitante de 
educaţie cerute de aceste facultăţi. Taxele ajung la dumneata, 
desigur, iar la absolvire studenţii au datorii înrobitoare. Abia 
jumătate dintre ei sunt capabili să treacă examenul de barou. 
Cei mai mulţi nu-și găsesc slujbe. 

— Asta-i problema lor, a spus Rackley. 

— Sigur că da. Și nimeni nu-i silește să împrumute acei bani. 

— Recunoști că deţii sau controlezi opt facultăţi de Drept? l-a 
întrebat Todd. 

— Nu recunosc și nu neg nimic, mai ales faţă de voi, s-a răstit 
Rackley. Cine dracu' credeţi să sunteţi? 

„Ei, asta-i o întrebare bună”, s-a gândit Todd. Cum 
numeroasele lui identități se amestecau periculos, se trezea 
deseori străduindu-se să-și amintească numele pe care îl folosea 
în acele momente. 

Râzând sarcastic, Strayhan i-a întrebat: 

— Aveţi din întâmplare vreo dovadă? 

Mark a băgat mâna în geanta sa diplomat și a scos o bucată 
de hârtie groasă de formă pătrată, cu latura de 30 de 
centimetri. A desfăcut-o de două ori și a întins-o pe masă. 
Reprezenta o versiune condensată a biletelor aflate pe peretele 
lui Gordy, marea conspirație, având numele lui Hinds Rackley în 
partea de sus și labirintul imperiului său desfășurat dedesubt. 

Preţ de o secundă sau două, Rackley s-a uitat la schemă cu 
oarecare curiozitate, apoi a ridicat foaia de hârtie și a început să 
o cerceteze cu un aer distant. Strayhan s-a aplecat și el ca să 
vadă mai bine. Reacţia lor inițială avea să fie revelatoare. Dacă 
Gordy avea dreptate - iar ei erau convinși de asta -, era posibil 
ca Rackley să își dea seama că se aflau pe urmele lui și că 
deţineau dovezi. Fie avea să caute nod în papură, fie avea să 


% LSAT - Law School Admission Test - examen de admitere la Drept (n.tr.) 


admită că într-adevăr controla acele entităţi. Pe de altă parte, 
putea nega totul, ameninţându-i cu intentarea unui proces. 

Încet, Rackley a așezat diagrama pe masă și a spus: 

— Interesantă, dar nu e tocmai corectă. 

— Bun, vrei să discutăm despre incorectitudini? l-a întrebat 
Mark. 

— Nu sunt obligat. Dacă veţi publica un articol bazat pe 
diagrama asta prăpădită, veţi da de bucluc! 

Strayhan a adăugat: 

— Vă vom da în judecată pentru defăimare și vă vom hăitui 
zece ani de-acum înainte. 

— Uite ce e, i-a răspuns hotărât Mark, aţi încercat deja să ne 
speriați cu darea în judecată și, evident, asta nu ţine. Nu ne 
temem de vorbele voastre. Nu deținem nimic. Continuaţi tot 
așa. 

— Totuși, am vrea să evităm situaţia asta, a adăugat Todd. Ce 
anume găsiţi greșit în ceea ce am descoperit noi? A 

— Nu vă răspund la întrebări, a spus Rackley. Insă orice 
reporter de doi bani ar trebui să știe că e ilegal ca eu - sau 
oricine altcineva - să deţin o firmă de avocatură la care nu sunt 
membru. Un avocat nu poate fi partener în mai mult de o firmă. 

— Nu susţinem că deţii patru firme de avocatură, ci doar că le 
controlezi, i-a răspuns Mark. Firma asta, Ratliff & Cosgrove, de 
exemplu, e condusă de prietenul tău Marvin Jockety, care, din 
întâmplare, este partener cu drepturi limitate la Varanda 
Capital. Celelalte trei firme au relaţii asemănătoare. Asta e 
legătura. Şi folosește cele patru firme pentru a angaja 
absolvenţi de la facultăţile tale de Drept, oferindu-le salarii 
atractive. Apoi facultăţile fac reclamă folosindu-se de aceste 
slujbe minunate pentru a ispiti și mai mulţi tineri neștiutori să se 
înscrie și să își plătească educaţia la preţuri exagerate. Asta-i 
escrocheria, domnule Rackley, iar ideea e sclipitoare. Nu e 
ilegală, dar e dăunătoare. 

— Băieți, greșiți amarnic, a spus Strayhan râzând din nou, cu 
o oarecare undă de agitaţie însă. 

Lui Rackley i-a sunat telefonul și l-a scos din buzunar. După ce 
a ascultat, a spus: 

— Bine, intră, te rog! 

Ușa s-a deschis imediat și un bărbat a intrat în sala de 
conferinţe. A rămas la capătul mesei, având în mână niște hârtii. 


— El e Doug Broome, șeful securităţii, a spus Rackley. 

Mark și Todd s-au uitat la Broome, care și-a așezat mai bine 
ochelarii pe nas și a spus: 

— Nu am putut găsi nimic despre Mark Finley și Todd McCain. 
Am căutat toată noaptea și toată dimineaţa, dar nimic. Niciun 
articol, blog sau carte, nicio referință on-line. Există un Mark 
Finley care scrie despre grădinărit pentru un ziar din Houston, 
dar are cincizeci de ani. Mai e unul care deţine un blog despre 
Războiul Civil, dar are șaizeci de ani. Incă unul care scria cândva 
pentru un ziar al unui campus din California, dar care a absolvit 
și a devenit stomatolog. În privinţa lui Todd McCain, tot ce-am 
găsit a fost un tip din Florida, care scrie pentru o revistă locală. 
Așadar, dacă acești doi domni susţin că sunt jurnaliști, înseamnă 
că abia și-au început carierele - și încă încet. Cât despre numele 
lor, în ţară există 431 de oameni cu numele de Mark Finley și 
142 cu numele de Todd McCain. l-am verificat pe toţi, dar nimic 
nu se potrivește. lar partea cea mai interesantă e că permisele 
de conducere prezentate la ghișeul de securitate de la parter 
sunt din Districtul Columbia. Surpriză, amândouă sunt false! 

— Mulţumesc, Doug, asta-i tot, a spus Rackley. 

Doug a ieșit din sală și a închis ușa. 

Rackley și Strayhan au început să rânjească, dar Mark și Todd 
și-au păstrat sângele-rece. Ajunși în acest punct, nu mai aveau 
prea multe variante. Mark a încercat să își controleze agitația 
trecând la atac. 

— Foarte impresionant! O chestie remarcabilă! 

— De-a dreptul impresionantă, l-a imitat Todd, dar amândoi 
se gândeau cum să țâșnească pe ușă. 

— Bun, băieţi, a spus Rackley, cum credibilitatea voastră s-a 
dus dracului, ce-ar fi să ne spuneţi cine sunteţi și ce joc faceţi? 

— Dacă nu ne răspunzi la întrebări, nici noi n-o s-o facem, a 
spus Mark. Nu e chiar atât de important cine suntem. Mai 
important e că mica noastră diagramă este suficient de aproape 
de adevăr încât să divulge escrocheria și să te discrediteze ca 
naiba! 

— Vreţi bani? Asta-i estorcare, a spus Strayhan. 

— Nu, nicidecum. Ne-am schimbat planurile. O să stăm de 
vorbă cu un reporter adevărat, căruia îi predăm tot ce avem. 
Dosarul cuprinde mult mai multe lucruri. De exemplu, deținem 
mărturii ale unor foști asociaţi ai firmelor tale de avocatură care 


se consideră folosiţi pentru propagandă. Avem declaraţii ale 
unor foști profesori de Drept. Avem toate datele privitoare la 
rezultatele jalnice de la examenele de barou ale celor care au 
absolvit facultăţile tale. Avem date care demonstrează clar că ai 
mărit numărul de cursanţi admiși, în vreme ce statul a deschis 
trezoreria pentru mii de studenți slab pregătiţi. Avem zeci de 
mărturii din partea absolvenţilor care aveau datorii exorbitante, 
dar nu și-au putut găsi slujbe. Dosarul e destul de gros și va face 
senzaţie apărând pe prima pagină a ziarelor. 

— Şi unde-i dosarul ăsta? a întrebat Strayhan. 

Todd a băgat mâna în buzunarul cămășii, a scos un stick de 
memorie și l-a împins pe masă, făcându-l să tresalte. Rackley a 
ignorat gestul și a spus: 

— Am legături la Times și la Journal. M-am asigurat că nu știu 
nimic despre asta. 

Foarte ușurat, Mark i-a zâmbit lui Rackley și a spus: 

— Prostii! Prostii arogante și absurde! Te aștepți ca noi să 
credem că îi știi pe toţi cei care lucrează la ziarele astea? Și nu 
doar că îi cunoști, ci și că au destulă încredere în tine încât să-ţi 
transmită informaţii confidenţiale? Ce glumă proastă! Şi asta din 
partea unui om care este recunoscut pentru faptul că se ferește 
de reporteri. Fii serios, domnule Rackley. 

Strayhan a intervenit zicând: 

— Eu sigur îi cunosc pe avocaţii care reprezintă Times și 
Journal şi poţi paria pe orice că ei nu vor accepta un proces 
pentru defăimare. 

— Poate glumești, a zis Todd râzând. O să le placă, pentru că 
pot toca firma cu 1.000 de dolari pe oră. Vor să-și vadă clienții 
daţi în judecată în fiecare zi. 

— N-ai habar de nimic, fiule, a spus Strayhan, deloc 
convingător. 

Diagrama îi tulburase evident, ca și faptul că Mark și Todd nu 
erau ceea ce pretindeau. Rackley și-a împins scaunul în spate, 
apoi s-a ridicat și a plecat cu ceașca spre cafetieră. Impostorilor 
nu li se oferise nimic, cafea sau apă. Și-a turnat încet dintr-o 
cafetieră din argint, adăugând două cuburi de zahăr, apoi, 
cufundat în gânduri, a amestecat încet și a revenit la masă. S-a 
așezat, a sorbit din cafea și a spus calm: 

— Ai dreptate. Ar fi un articol de scandal pe prima pagină, dar 
asta ar ţine o zi, pentru că totul e legal și corect. Nu depășesc 


limitele, iar acum nu prea știu de ce-mi pierd vremea ca să vă 
explic asta. 

— O, e mai mult decât o știre de o zi, a spus Mark. Când se 
vor apuca să analizeze activitatea facultăţilor și vor tipări cifrele 
care arată că încasezi câte 20 de milioane de dolari de la fiecare 
dintre cele opt, povestea va căpăta credibilitate. Fă legătura 
dintre bani și trezoreria federală și vei avea parte de un coșmar 
în domeniul relaţiilor publice care nu se va sfârși. 

Rackley a ridicat din umeri și a spus: 

— Poate că da, poate că nu. 

— Să discutăm despre Swift Bank, a propus Todd. 

— Nu, ne-am săturat de vorbit, mai ales cu doi tipi care 
folosesc nume și acte false. 

Todd l-a ignorat și a continuat: 

— Potrivit declaraţiilor tale către Comisia de Valori Mobiliare și 
Burse, firma Shiloh Square Financial deţine 4% din Swift, ceea 
ce o face să fie al doilea acţionar ca importanţă. Credem că deţii 
mai mult decât atât. 

Rackley a tresărit vag, iar Strayhan s-a încruntat, cu un aer 
ușor derutat. Mark a scos din geanta diplomat o altă foaie de 
hârtie, pe care a despăturit-o, dar nu a mai prezentat-o. 

Din mormânt, Gordy dădea lovitura finală. 

Todd a continuat: 

— Avem o listă a celor mai importanţi acţionari ai Swift Bank, 
aproximativ patruzeci în total. Cele mai multe sunt fonduri de 
investiții, care deţin unu sau doi la sută din companie. Unele 
dintre ele sunt din străinătate și par investiţii legale. Insă unele 
sunt companii necomerciale cu sediul offshore, fațade pentru 
alte faţade care deţin părţi din Swift. Nume ciudate de companii 
cu domiciliul în locuri precum Panama, Insulele Cayman și 
Bahamas. Sunt imposibil de penetrat, mai ales pentru doi 
oameni ca noi, care nu sunt jurnaliști. Nu putem emite citaţii și 
mandate; nu putem intercepta telefoane și opera arestări. Dar 
FBI-ul sigur poate face asta. 

Mark a împins a doua filă peste masă. Rackley a luat-o calm și 
a examinat diagrama. Era o continuare a celei dintâi, cu toată 
activitatea ce se desfășura sub patronajul Swift Bank. După 
câteva secunde, Rackley a ridicat din nou din umeri și a spus 
zâmbind: 

— Nu recunosc niciuna dintre aceste companii. 


Strayhan a reușit să îngâne: 

— Simple prostii. 

— Noi nu susţinem că ești amestecat cu acestea, înţelegi? a 
spus Mark. Nu avem posibilitatea de a investiga companii 
offshore. 

— Am înţeles de la început, a spus Rackley. Ce vreţi? 

— Aţi venit să cereţi bani? a întrebat Strayhan. 

— Nu, ne-ai mai pus întrebarea asta, a răspuns Todd. Vrem ca 
marea voastră escrocherie cu facultăţile de Drept să fie dată în 
vileag pe pagina întâi. Noi suntem victime ale acesteia. Ne-am 
înscris la una dintre fabricile voastre de diplome, am adunat 
datorii exorbitante, pe care nu le putem rambursa pentru că nu 
ne găsim slujbe, iar acum suntem doi oameni care au 
abandonat facultatea, contemplând un viitor foarte sumbru. Și 
nu suntem singurii. Există mii de oameni ca noi, domnule 
Rackley, toţi victimele tale. 

— Tipul care a făcut aceste diagrame a fost cel mai bun 
prieten al nostru, a continuat Mark. A clacat și s-a sinucis în luna 
ianuarie. Au existat numeroase motive, multe pentru care se fac 
vinovaţi și alţii. lar o parte din răspundere îţi revine. Datora un 
sfert de milion de dolari pentru studii, bani care au trecut și prin 
mâinile tale. Toţi am fost prinși în escrocheria cu facultăţile de 
Drept. Cred că omul a fost mai fragil decât ne-am închipuit noi. 

Pe feţele lui Rackley și Strayhan nu a apărut nicio expresie de 
vagă remușcare. 

Calm, Rackley a spus: 

— Vă-ntreb din nou. Ce doriţi? 

— O soluţionare rapidă a celor șase acţiuni comune împotriva 
Swift Bank, a spus Mark, începând cu aceea înaintată de Cohen- 
Cutler din Miami. 

Rackley a ridicat ambele mâini în aer cu uimire și, în cele din 
urmă, i-a spus lui Strayhan: 

— Credeam că am soluţionat cazurile acelea. 

— Le soluționăm, a spus Strayhan încruntându-se. 

Amabil, Mark a adăugat: 

— În fine, potrivit rapoartelor pe care le prezintă presei, banca 
participă la procesul de negociere a înțelegerilor, dar auzim 
povestea asta de trei luni deja. Adevărul e că avocaţii voștri 
tărăgănează lucrurile. Există un milion de clienţi care au fost 
trași pe sfoară de Swift și care merită să fie despăgubiţi. 


— Știm asta! a exclamat Rackley, care ajunsese să nu se mai 
poată controla. Crede-mă, știm toate astea și ne străduim să 
încheiem înţelegeri - ori cel puţin asta credeam că se întâmplă. 
Întorcându-se, s-a uitat cu severitate la Strayhan și i-a spus: Află 
ce se-ntâmplă. Apoi i-a zis lui Mark: Ce interes aveţi voi în acest 
litigiu? 

— E confidenţial, a spus Mark pe un ton arogant. 

— Chiar nu putem vorbi despre asta, a intervenit Todd. Azi e 
marţi și s-a făcut aproape zece și jumătate. Cât ar dura până 
când banca ar putea anunţa o înţelegere pentru toate acţiunile 
comune? 

— Nu chiar atât de curând, a spus Rackley. Ce se întâmplă cu 
articolul vostru despre marea escrocherie a facultăţilor de 
Drept? Senzaţia de primă pagină? 

— Uite care e treaba, a spus Todd. Mâine la ora patru după-a- 
miaza ne întâlnim cu un reporter de la Times. 

— Unul adevărat? a întrebat Rackley. 

— Exact. Unul care e-n stare să ia și pielea de pe voi. Şi o să-i 
dăm toate elementele. Dacă îl publică - și n-avem niciun motiv 
să credem că n-o va face atunci vei deveni infractorul 
săptămânii. Ba, mai grav, articolul va atrage atenţia FBl-ului, 
care - sunt convins că știți - a pornit deja în forță pe urmele 
Swift Bank. Informaţia despre acţionarii offshore nu va face 
decât să toarne gaz peste foc. 

— Am înţeles, a spus Rackley. Hai s-o scurtăm! 

— Dacă Swift anunţă o soluţionare deplină în termen de 
douăzeci și patru de ore, nu ne mai întâlnim cu reporterul. 

— Şi dispăreţi? 

— Dispărem. Grăbește înțelegerea! Asigură-te că firma din 
Miami e prima care primește banii, iar când banii ajung acolo, 
nu mai auzi de noi. Vom tăcea. Escrocheria cu facultăţile de 
Drept rămâne în sarcina altuia să o dezvăluie. 

Rackley s-a uitat îndelung la ei, timp în care Strayhan și-a dat 
seama că trebuia să își țină gura. După un minut, care li s-a 
părut tuturor cât o jumătate de oră, Rackley s-a ridicat și a spus: 

— Banca oricum nu are încotro și va trebui să soluţioneze. Va 
face anunţul în după-amiaza asta. Altfel, presupun că va trebui 
să mă încred în cuvântul vostru. 

Mai mult decât dornici să plece de acolo, Mark și Todd s-au 
ridicat. 


— Ai cuvântul nostru, atât cât valorează el, a spus Mark. 
— Puteţi pleca, a răspuns Rackley. 


37 

Idina Sanga nu a reușit să obţină niciun progres în cursul 
weekendului. Poliţiștii i-au refuzat dreptul de a-l vizita pe Abdou, 
deși susțineau că era bine și tratat corespunzător. Luni, în jurul 
amiezii, femeia a sunat-o pe Zola ca să o anunţe că puţine 
lucruri se schimbaseră. Idina se bizuia pe cunoștințele pe care le 
avea la diferite niveluri ale birocraţiei de stat, spunând în mod 
repetat că astfel de chestiuni cereau timp. 

După patru zile de așteptare în hotel, Zola simţea că avea să 
se urce pe pereţi. Stând cu Fanta în apartamentul lor, discutau 
ore în șir, ceea ce nu făcuseră ani întregi. Ea și Bo mergeau de 
câteva ori pe zi în cafeneaua mică a hotelului, pentru câte un 
ceai. Din când în când vorbea cu partenerii ei, pentru a afla 
ultimele evenimente și aventurile lor nefericite. 

Cele două camere o costau aproape 100 de dolari pe zi, la 
care se adăugau mesele luate la cafenea. Zola începea să își 
facă probleme legate de bani. La sosire avusese în jur de 10.000 
de dolari, din care îi plătise 3.000 ca avans doamnei Sanga 
pentru reprezentare și rezolvarea cazului. Dacă Abdou avea să 
fie eliberat curând, familia urma să necesite o locuinţă, haine, 
hrană și așa mai departe, iar restul banilor nu părea să le mai 
ajungă prea mult. Mai avea 6.000 de dolari în contul ei din D.C. 
și știa că partenerii ei aveau să o ajute dacă dădea de greu, 
însă, brusc, grijile legate de bani au devenit copleșitoare. Când 
familia fusese ridicată de agenţii ICE, Abdou avea la el 800 de 
dolari, iar Bo, 200. Economiile familiei se topiseră după ce 
angajaseră un avocat specialist în imigrări, care nu făcuse 
nimic. În Senegal, viitorul lor, atât cât era, depindea de 
economiile modeste ale Zolei. 

Şi, probabil, trebuia rezolvată problema mitelor. 

Spre sfârșitul după-amiezii de luni, starea și așa precară a 
finanţelor ei s-a înrăutățit din nou. Două mașini de poliție au 
parcat în faţa hotelului și din ele au ieșit grăbiţi patru ofiţeri în 
uniforme. Zola și Bo erau în hol bând un ceai și i-au recunoscut 
pe doi dintre polițiști. Li s-a spus să rămână pe loc, iar 
recepţionerul le-a predat cheile apartamentului de la etajul al 
treilea. Un poliţist a rămas cu ei, iar ceilalți au urcat cu liftul. 
Câteva minute mai târziu, Fanta a fost scoasă din lift și silită să 
rămână în hol, alături de Zola și Bo. 

— Percheziţionează camerele, i-a șoptit Fanta Zolei. 


Chiar dacă știrea o îngrozea, Zola s-a simţit ușurată la gândul 
că banii și valorile ei personale se aflau în seiful hotelului de la 
recepție. 

Au așteptat o oră, având convingerea că încăperile aveau să 
fie întoarse cu susul în jos. Când cei trei polițiști s-au întors în 
lobby, șeful lor, un sergent, i-a întins o foaie de hârtie 
recepţionerului, care s-a conformat imediat. In engleză, 
sergentul a spus: 

— Avem mandat de percheziţie pentru seiful hotelului. 

— Stai puţin, a spus Zola cu glas apăsat, apropiindu-se de 
ghișeu. Nu aveţi dreptul să-mi percheziţionaţi lucrurile 
personale. 

Un poliţist a oprit-o. 

Fanta a spus ceva în franceză, iar Bo a încercat să o ajute pe 
Zola, dar a fost împins cât colo. Recepţionerul a dispărut, apoi a 
revenit cu o cutie metalică, la fel ca aceea pe care o închiriase 
Zola. Îl urmărise pe om băgând-o în seiful central, alături de alte 
zece identice. Cutia nu avea încuietoare. 

Sergentul s-a uitat la Zola și i-a spus: 

— Vino aici. 

Ea s-a apropiat de tejghea și l-a urmărit în timp ce el 
deschidea cutia. Omul a desfăcut un plic și a scos un mic teanc 
de bancnote americane. Încet, a numărat douăzeci de bancnote 
de câte 100 de dolari. A scos apoi teancul gros de franci vest- 
africani și a numărat bancnotele. Cum rata de schimb era de 
600 de franci un dolar, numărătoarea i-a luat ceva timp. 
Spumegând de furie în faţa unei asemenea nedreptăţi, Zola l-a 
urmărit neputincioasă. Banii însumau în jur de 6.000 de dolari. 
Satisfăcut de prada obţinută până în acel moment, sergentul a 
golit complet cutia metalică. Prinse cu o bandă elastică, din 
cutie au căzut trei carduri, permisul ei fals de conducere pentru 
D.C., cardul de identitate pentru Foggy Bottom și un card de 
credit expirat. Colecţia ei de telefoane era ascunsă într-o geantă 
vârâtă sub saltea. 

În poşeta pe care o ţinea strâns sub braţ, avea pașaportul, 
permisul de conducere pentru New Jersey, aproximativ 500 de 
dolari și două cărţi de credit. Dacă voiau să i le ia și pe acelea, 
n-avea să renunţe fără să se încaiere cu ei. A simţit apoi că i se 
înmoaie genunchii în clipa în care sergentul i-a zis: 

— Pașaportul? 


Zola a tras fermoarul poșetei, a scotocit în interior, apoi l-a 
scos. El l-a examinat atent, uitându-se lung și insistent la poșeta 
ei, apoi i l-a înapoiat. În timp ce se desfășurau toate acestea, un 
alt polițist întocmea o listă cu tot conţinutul cutiei metalice. Era 
evident că acesta avea să fie dus de acolo. 

Având poșeta în siguranţă, Zola a întrebat: 

— Îmi confiscaţi lucrurile? 

— Așa avem mandat, a spus sergentul. 

— Dar de ce? N-am comis nicio infracțiune. 

— Așa sună mandatul, i-a răspuns el. Semnează aici, a 
adăugat apoi, făcând semn către lista de inventar. 

— Nu semnez nimic, a spus ea, deși era conștientă că nu avea 
de ales. 

În același moment, și-a dat seama de realitate; a inspirat 
adânc și a recunoscut că era inutil să se opună. 

Sergentul a pus banii și cardurile într-un plic mare cu 
însemnele hotelului, pe care l-a înmânat altui polițist. S-a uitat 
apoi la Bo și i-a zis în franceză: 

— Tu vii cu noi. 

Bo nu a înţeles ce se petrecea decât după ce un poliţist aflat 
mai aproape de el a scos o pereche de cătușe și l-a prins de 
încheieturi. Instinctiv, Bo s-a smuls, iar asta l-a determinat pe un 
alt poliţist să îl prindă de braţe. 

— Ce faceţi? a întrebat Zola în engleză, în timp ce Fanta 
protesta în franceză. 

Bo a respirat profund și s-a liniștit, lăsându-se prins cu mâinile 
încătușate la spate. 

— Nu-i nimic, i-a spus el mamei lor. 

— Ce faceţi? a întrebat Zola din nou. 

Sergentul și-a desfăcut setul de cătușe de la brâu și i l-a 
fluturat în față. 

— Liniște! Vrei așa ceva? 

— N-aveţi dreptul să-l luaţi, a spus ea. 

— Tăcere! a răcnit sergentul. Altfel, o ridicăm și pe mama ta. 

— Lasă, Zola, a spus Bo. Nu-i nimic. O să-l găsesc pe tata. 

Doi dintre polițiști l-au împins pe Bo spre ușă, apoi au ieșit 
toţi. Sergentul avea în mână plicul cu bani. Zola și Fanta s-au 
uitat consternate cum Bo era condus cu forța spre mașini și 
aruncat pe bancheta din spate a uneia dintre ele. 


În timp ce mașinile se urneau din loc, Zola a sunat-o pe Idina 
Sanga. 


Marţi după-amiaza la ora patru, în data de 13 mai, avocaţii 
angajaţi de Swift Bank au anunţat înţelegerea propusă pentru 
cele șase acţiuni judiciare comune din întreaga ţară. Având în 
vedere zvonurile și speculaţiile vânturate în ultimele trei luni, 
știrea nu a stârnit prea mare interes. Predicţiile privind 
înțelegerea masivă propusă de Swift deja răsuflaseră. 

In baza condiţiilor înţelegerii, Swift urma să depună într-un 
fond suma iniţială de 4,2 miliarde de dolari, pentru a acoperi 
pretenţiile anticipate ale celor aproape un milion de potenţiali 
clienţi. Cele șase acţiuni comune însumau 800.000 de persoane, 
lăsând alte 300.000 pentru un alt proces comun privind 
prejudiciile. Având 220.000 de reclamanțţi, procesul intentat de 
Cohen-Cutler era cel mai important, fiind primul deschis și cel 
mai bine organizat, astfel că avea să se afle în fruntea listei 
pentru a primi banii. 

Inţelegerea prevedea trei niveluri de reclamanţi. Primii erau 
cei mai afectaţi, proprietari de case care fuseseră victime ale 
executării silite din cauza comportamentului abuziv al băncii 
Swift. Acesta era de departe grupul cel mai redus numeric, 
anticipându-se cinci mii de reclamanţi. Nivelul al doilea era 
alcătuit din aproximativ optzeci de mii de clienţi Swift, ale căror 
credite fuseseră ruinate sau afectate grav de acţiunile băncii. La 
nivelul trei se aflau toţi ceilalţi - clienţi Swift care fuseseră 
înșelați prin comisioane ascunse și rate reduse ale dobânzii. 
Fiecare avea să primească 3.800 de dolari pentru deranj. 

Onorariile avocaţilor se negociau separat și urmau a fi 
achitate în alt fond. Pentru fiecare caz individual, onorariul era 
de 800 de dolari, indiferent de prejudiciile reale. Cei de la 
Cohen-Cutler, precum și celelalte firme importante din acţiunea 
comună aveau să primească în plus 8% din suma brută. 

Comentatorii financiari au început imediat să se agite, 
părerea generală fiind că Swift făcea exact ce se aștepta de la 
ea. Avea să azvârle un munte de bani ca să rezolve litigiul, să îl 
facă uitat și să meargă mai departe. Cu bani picaţi din cer peste 
tot, se anticipa că înţelegerea urma să fie aprobată de tribunale 
în câteva zile. 


La ora cinci după-amiaza, niciun avocat participant la 
acţiunea comună nu s-a opus acestui mod de soluţionare. Erau 
prea ocupați să îi convingă pe reclamanţii Swift care rămăseseră 
neînregistrați. 


Hadley l-a sunat pe Todd marţi, spre sfârșitul după-amiezii, și 
i-a dat o veste cutremurătoare. Nu reușise să își folosească 
farmecele pentru a amâna cazul lor cu o săptămână sau două. 
Procurorul care instrumenta cazul lor era de neclintit și insista 
ca ei să se prezinte în instanţă vineri pentru înfățișarea iniţială. 
Cazul lor atrăsese o oarecare atenţie, a precizat ea. Toată lumea 
se săturase de drogaţi și de cazuri de conducere sub influenţa 
băuturilor alcoolice și era reconfortant să aibă un caz atât de 
neobișnuit pe rol. „Îmi pare rău, băieţi!”, a încheiat ea. 

— Trebuie să angajăm un avocat, a spus Todd. 

Stăteau pe o bancă dintr-un parc de pe Coney Island și fumau 
câte un trabuc lung, de culoare neagră. 

— Hai să ne certăm! a spus Mark. Am spus că nu angajăm 
niciun avocat. 

— În regulă. Nu ne înfăţișăm în instanţă vineri. Ce se întâmplă 
după aceea? Probabil că judecătorul va emite mandate de 
aducere, iar numele noastre vor intra în sistem. 

— Şi? Ce mare scofală? Doar nu suntem traficanţi de droguri 
sau membri al-Qaeda. Nu vindem droguri și nici nu plănuim 
acţiuni teroriste. Chiar crezi că se va apuca în mod serios să ne 
caute? 

— Da, dar vom fi doriţi - vii sau morți. 

— Ce mare lucru dacă nu ne caută nimeni? 

— Dar dacă ne trezim în situaţia în care va trebui să părăsim 
ţara? Ne prezentăm pașapoartele la aeroport și undeva sună un 
clopoțel. Mandate neîndeplinite în D.C. Pe tipul de la vamă nu-l 
interesează de ce suntem acuzaţi. Încercăm să-i explicăm că nu 
suntem decât doi nătărăi care s-au dat drept avocaţi, dar pe el 
nu-l impresionează asta. Tot ce vede el este o alertă și, brusc, 
ne trezim din nou încătușaţi. Ţin să-ţi spun că aș vrea tare mult 
să nu mai văd cătușe. 

— Şi ce poate face un avocat? 

— Amână și tot amână. Câștigăm timp, evităm emiterea 
mandatelor de aducere. Negociem o înţelegere cu un procuror și 
nu ajungem la pușcărie. 


— Eu nu mai vreau în pușcărie, Todd. Nu-mi pasă ce se 
întâmplă. 

— Am mai purtat discuţia asta. Avem nevoie de timp, iar 
avocatul poate tărăgăna lucrurile vreme de luni întregi. 

Mark a tras cu putere din trabuc, apoi a suflat un nor gros de 
fum. 

— Ai pe cineva în vedere? 

— Pe Darrell Cromley. 

— Ce dobitoc! Sper că încă încearcă să dea de noi. 

— Mă gândeam la Phil Sarrano. Era în anul trei la Foggy 
Bottom când noi am fost admiși. E un băiat de treabă. Lucrează 
la o mică firmă de avocatură din apropiere de Capitol Hill. 

— ÎI ţin minte. Cât ne va cere? 

— Nu știm decât dacă-l întrebăm. Între 5 și 10.000, nu crezi? 

— Să ne tocmim, bine? Avem un buget restrâns. 

— O să-l sun. 

Phil Sarrano voia un avans de 10.000 de dolari. Todd a icnit și 
s-a înecat, apoi s-a bâlbâit și i-a explicat că el și celălalt acuzat 
erau doi studenţi care abandonaseră facultatea, fără slujbe și 
având împreună datorii de aproape jumătate de milion de dolari. 
Todd l-a asigurat că n-avea să se ajungă la proces, deci nu-i 
răpeau prea mult timp. În cele din urmă, au ajuns la 6.000 de 
dolari, bani pe care Todd a spus că îi va împrumuta de la bunica 
lui. 

O oră mai târziu, Sarrano l-a sunat, dându-i vestea proastă că 
judecătorul căruia i se încredințase cazul, onorabilul Abe Abbott, 
voia ca acuzaţii să se prezinte personal vineri, la ora zece 
dimineaţa, la Divizia 6, la Tribunalul Districtual. Evident, 
judecătorul Abbott era intrigat de acest caz și foarte dornic să 
lămurească lucrurile. Așadar, nu se obținuse o amânare pentru 
înfăţișările iniţiale. 

— Şi vrea să știe unde se află Zola Maal în prezent, a adăugat 
Sarrano. _ 

— Noi nu-i purtăm de grijă Zolei Maal, a spus Todd. Incearcă 
în Africa. Familia ei a fost deportată și probabil c-a plecat cu ai 
ei. 

— Africa? În regulă, o să transmit asta. 

Todd i-a dat lui Mark vestea că aveau să se îndrepte spre D.C. 
mai devreme decât se așteptaseră. Todd apăruse la un moment 


dat în faţa judecătorului Abbott; la fel și Mark. Revederea care îi 
aștepta nu era deloc fericită. 


38 

Casa familiei Frazier se afla pe York Street, în orașul Dover, 
Delaware. Familia Lucero locuia în continuare pe Orange Street, 
în sudul orașului Baltimore. Astfel, prin legile uimitor de 
eficiente din statul natal al lui Mark, s-a născut York & Orange 
Traders. Contra sumei de 500 de dolari, plătiți cu cardul de 
credit, actul constitutiv li s-a acordat on-line, iar compania abia 
pusă pe picioare a folosit drept adresă unul dintre serviciile 
corporate existente în Delaware. Odată înfiinţată și funcţionând 
în Statele Unite, York & Orange Traders a început imediat să se 
extindă. A privit spre sud și a ales Barbados, din Caraibe, drept 
prim loc al unei filiale. Contra unui onorariu de 650 de dolari, 
compania s-a înregistrat în Antilele Mici. 

Însă deschiderea unui cont acolo nu avea să fie la fel de 
ușoară precum înregistrarea unei firme. 

După săptămâni întregi de cercetări on-line, Mark și Todd și- 
au dat seama că nu era cazul să își încerce norocul cu băncile 
elveţiene. Era de ajuns orice zvon cu privire la câștiguri obținute 
prin mijloace ilegale pentru ca băncile elveţiene să refuze să 
facă afaceri cu ei. În mare, băncile respective se temeau de 
organele americane de reglementare, astfel că unele refuzau 
firmele nou-înființate în Statele Unite. Lucrurile păreau a fi ceva 
mai liniștite în Caraibe. 


Celor de pe Wall Street le-a plăcut știrea soluționării propuse. 
Acţiunile Swift Bank au debutat brusc la o cotă superioară și au 
continuat să crească în cursul tranzacţionărilor intense din 
cursul dimineţii. Miercuri, la ora prânzului, valoarea acţiunilor se 
dublase, ajungând la 27 de dolari fiecare. 

Avocaţii Swift se străduiau să obţină aprobări de la cei șase 
judecători federali care se ocupau de acţiunile comune. Lucru 
deloc surprinzător, cel puţin pentru Mark și Todd, care urmăreau 
clipă de clipă totul cu ajutorul unor aplicaţii de supraveghere a 
tribunalelor, judecătorul din Miami a trecut primul linia de sosire 
și a semnat contractul înainte de ora două după-amiază, înainte 
de scurgerea celor douăzeci și patru de ore de după ce Swift și-a 
anunţat planurile. 

La scurtă vreme după aceea, Marvin Jockety l-a sunat pe Mark 
și, pe un ton politicos, dar încordat, i-a spus: 

— Te rog să-l suni pe Barry Strayhan. 


— Sigur. La ce număr? 

Jockety i-a dat numărul și a închis. Mark l-a sunat imediat pe 
Strayhan, care i-a zis: 

— Ne-am ţinut de cuvânt, conform înţelegerii. Dar voi? 

— Am anulat întâlnirea cu The Times. Stăm liniștiți până 
sosesc banii, iar după aceea dispărem. Așa cum am promis. 

— Ce părere ai despre înţelegere? 

— Ai absolvit Facultatea de Drept de la Harvard, corect, 
domnule Strayhan? În 1984? 

— Corect. 

— La Harvard nu v-au învăţat să evitaţi întrebările la care nu 
se răspunde? 

Strayhan a închis. 


Miercuri dimineaţă, Idina Sanga s-a prezentat la închisoare și 
i-a anunţat pe cei de acolo că nu pleacă decât după ce se 
consultă cu clienţii ei. Și că avea numele și numărul de telefon 
ale unui oficial important din Ministerul Justiţiei. După un 
scandal monstru, a fost condusă într-un târziu spre o aripă a 
închisorii cu celule minuscule, pe care le mai văzuse și până 
atunci. Acestea nu aveau ferestre, ventilatoare sau aer curat și, 
timp de un sfert de oră, a așteptat în arșiţa cumplită până când 
Bo a fost adus în cameră, încătușat. Avea ochiul stâng umflat, 
iar deasupra lui avea o tăietură mică. Gardienii au plecat, fără 
să-i scoată cătușele însă. 

— N-am nimic, a spus el. Vă rog să nu-i spuneţi nimic Zolei 
sau mamei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Gardienii... s-au distrat puţin, înţelegeţi? 

— Imi pare rău. Să depun o plângere? 

— Nu, vă rog. Asta n-ar face decât să agraveze lucrurile, dacă 
asta ar mai fi posibil. Stau într-o celulă cu cinci oameni, toţi 
expulzați din Statele Unite. Condiţiile nu sunt bune, dar 
supravieţuim. Plângerile complică lucrurile. 

— Și n-ai auzit nimic de Abdou? 

— Nu. Nu l-am văzut pe tata, iar asta mă îngrijorează. 

— Ai fost interogat? l-a întrebat Idina. 

— Da, azi-dimineaţă. De un ofițer. Am fost doar noi doi, n-a 
apărut altcineva în cameră. Ei cred că sora mea este o avocată 
americană bogată și, bineînţeles, vor bani. Am încercat să-i 


explic că e doar o studentă săracă, fără slujbă, dar nu m-a 
crezut. A spus că sunt un mincinos. N-au nicio dovadă. Au găsit 
bani în cutia de valori a Zolei de la hotel. A spus că acei bani 
reprezintă un avans și că vor mai mult. 

— Cât anume? 

— Zece mii de dolari pentru tata, opt pentru mama și alţi opt 
mii pentru mine. 

— E scandalos, a spus Idina stupefiată. Mita nu e ceva 
neobișnuit, dar nu la asemenea sume. 

— Repet, ei cred că Zola e bogată. Dacă a venit aici cu atâţia 
bani, înseamnă că în America are și mai mulţi. 

— Dar ce s-a întâmplat cu cei 6.000 de dolari pe care i-au luat 
deja? 

— A spus că acela este preţul pentru Zola. l-am zis că ea este 
cetăţean american, că s-a prezentat deja la Ambasada Statelor 
Unite. Asta nu l-a impresionat. A ameninţat că plănuiește să le 
aresteze pe ea și pe mama dacă nu primește banii. 

— E absurd. Am prieteni importanţi în guvern și o să-i 
contactez imediat. 

Bo a clătinat din cap și a făcut o grimasă. 

— Nu faceţi asta, vă rog! Săptămâna trecută au murit doi 
oameni aici, așa mi s-a spus. Lucrurile pot deveni mai grave. 
Câteodată, auzim urlete. Repet, dacă ne plângem, cine știe ce 
se poate întâmpla? Având mâinile încătușate în faţă, Bo s-a 
șters la gură cu dosul lor. Am prieteni în Statele Unite, dar ei 
sunt oameni simpli, ca și noi, lucrând pe bani puţini. Fratele 
meu, Sory, trăiește acum în California, dar el nu a economisit 
niciodată și e mereu în criză. Nu mă pot gândi la nimeni de 
acolo, la un om pe care să-l sun. Șeful meu, adică fostul meu 
șef, e un om de treabă, dar nu va dori să se amestece. Nimeni 
nu vrea să fie implicat când cei care stau undeva ilegal sunt 
ridicaţi și trimiși înapoi în ţările lor de origine. Am stat în centrul 
de detenţie patru luni și am pierdut legătura cu aproape toţi cei 
aflaţi afară. După ce se află că ești deportat, nimeni nu-ţi mai 
este prieten. E fiecare pentru sine. A închis ochii și s-a încruntat, 
ca și cum ar fi fost străbătut de fiori de durere. Nu știu pe cine 
să sun. Trebuie s-o întrebaţi pe Zola. 


Mets câștigase primele două partide pe stadionul Yankee. 
Următoarele două aveau să se desfășoare la Citi Field. Incă o 


dată, Mark și Todd au cumpărat cele mai ieftine bilete și s-au 
trezit sus, în partea stângă a terenului, mult deasupra acesteia. 
Deși fusese extrem de popularizată, cea de-a treia partidă era 
departe de a avea succesul estimat de biletele vândute. 

Au băut bere, au urmărit jocul și au ovaţionat ambele echipe, 
pentru că Todd era susţinător al celor de la Baltimore Orioles, 
iar Mark ţinea cu echipa Philadelphia Phillies. In tot acest timp, 
au făcut planuri pentru următoarele zile. A doua zi de dimineaţă 
aveau să plece cu trenul spre D.C. și să îl întâlnească pe 
Sarrano, care urma să vorbească de îndată cu procurorul pentru 
a vedea în ce apă se scălda acesta. 

În timp ce Todd cumpăra o pungă cu arahide în coajă, 
telefonul lui Mark a sunat. Era Zola, încă blocată într-un hotel 
mizer, unde nimic nu era sigur. Mark sau Todd vorbise cu ea în 
fiecare zi, dar convorbirile fuseseră scurte. Foloseau e-mailurile 
pentru a se informa, dar aveau grijă să nu exprime totul în scris. 
În problema mitelor, era preferabil să discute însă la telefon. 

— Are probleme grave, a spus Mark după ce a băgat telefonul 
în buzunar. A rezumat ceea ce îi povestise ea, apoi a încheiat: 
Are nevoie de 26.000 de dolari. Are șase la banca ei din D.C. 
Asta înseamnă douăzeci din contul firmei. 

Todd a rămas pe gânduri un moment, apoi a spus: 

— Contul fostei noastre firme e într-o situaţie jalnică în 
prezent. O mulţime de extrageri și nicio încasare nouă. 

— Mai avem 31.000 de dolari, corect? 

— Ceva mai mult. Dar cât de bine te-ai simţi trimițând 20.000 
cuiva din Senegal? 

— Vrea să fie trimiși în contul avocatei ei. După aceea, cine 
știe? Dar sunt convins că Zola găsește o soluţie. 

— Dar dacă o arestează pentru încercare de mituire? 

— Nu sunt convins că poate fi cineva arestat pentru mituire în 
țara aia. E un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. 

— Așadar, s-o facem? Chiar așa? Să ne luăm adio de la atâţia 
bani câștigați cu greu, salvând beţivani în tribunalele din oraș? 

— Ei bine, nu uita că mai toţi banii ăia provin de la 
contribuabili. Am pus laolaltă împrumuturile care erau destinate 
cheltuielilor noastre de subzistență. Suntem în aceeași barcă, 
Todd, nimic nu s-a schimbat. Zola are nevoie de banii ăștia. li 
avem. Am încheiat discuţia. 


— Bine, a încuviinţat Todd luând o arahidă. Dar n-o pot 
aresta, așa e? E înregistrată la ambasada noastră. 

— Pe mine mă-ntrebi ce poate face și ce nu poliţia din Dakar, 
Senegal? 

— Nu, de fapt nu te-ntreb asta. 

— Bine. Todd, la fel ca și noi, Zola e americancă, iar noi stăm 
aici și ne distrăm la un meci de baseball, în vreme ce ea 
transpiră în Africa, un loc în care n-a mai călcat niciodată. Noi ne 
temem că vom da peste un judecător neprietenos vineri, în timp 
ce ea se teme că va ajunge în închisoare, unde i se poate 
întâmpla orice. Îţi închipui ce vor face gardienii care îi vor 
arunca o privire? 

— lar îmi ţii predici? 

— Serios, Todd, îi datorăm enorm! Acum cinci luni, viaţa ei 
era destul de frumoasă. Ea și Gordy se distrau. Era aproape de 
absolvirea facultăţii, urmând ca după aceea să facă ceea ce 
credea ea de cuviinţă. Apoi am apărut noi. lar acum e în 
Senegal, înspăimântată, fără bani, fără slujbă, dată în judecată 
de curând, urmând să fie condamnată și așa mai departe. 
Sărmana fată... Probabil blestemă ziua în care ne-a cunoscut. 

— Ba nu, ne iubește. 

— Ne va iubi și mai mult după ce-i trimitem douăzeci de 
miare. 

— Cred că ai dreptate. Bine că noi doi nu suntem chiar atât de 
fragili. Om fi noi nebuni, dar fragili în niciun caz... 

— Prefer nebuni. Doi dementi. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce-am făcut toate astea? 

— Nu. Mark, îţi pierzi prea mult timp privind în urmă. Probabil 
că eu nu acord aceeași importanţă trecutului. Ce-a fost a fost. 
Nu ne putem întoarce ca să schimbăm ceva, așa că nu te mai 
gândi la asta și nu mai încerca să analizezi. S-a întâmplat. Noi 
am ales. Nu putem da timpul înapoi. La naiba, avem multe 
lucruri la care să ne gândim în viitorul apropiat! 

— N-ai regrete? 

— Nu-mi plac regretele, doar știi asta. 

— Tare mult aș vrea să fac totul uitat chiar așa, a spus Mark, 
luând o gură de bere în timp ce urmărea meciul. După un 
moment, a adăugat: Regret ziua în care am ajuns la facultatea 
asta. Regret că am împrumutat atâţia bani. Regret ceea ce i s-a 
întâmplat lui Gordy. Și o să regret cu adevărat dacă ne aruncă 


A 


șase luni în închisoare și ne etichetează drept infractori 
condamnați. 

— Grozav. Te-ai trezit că ai regrete. Și ce-ţi iese dacă te 
văicărești atât acum? 

— Nu mă văicăresc. 

— Mie așa-mi sună. 

— Bine, mă văicăresc. Și, dacă ajungi la pușcărie, tot n-o să ai 
regrete? 

— Mark, știm amândoi că n-o să ajungem la pușcărie. Punct. 
S-ar putea să existe cândva un judecător care să ia hotărârea de 
condamnare la închisoare, dar noi n-o să fim în tribunal când se 
va-ntâmpla asta. Nu vom fi nici în oraș, probabil că nici în ţară. 
De acord? 

— De acord. 


39 

Joi dimineaţă, la ora nouă, Mark și Todd au intrat în noua lor 
bancă de pe Fulton Street imediat ce aceasta s-a deschis. S-au 
întâlnit cu un manager de cont, căruia i-au spus o poveste 
complicată, explicându-i că trebuiau să trimită urgent 20.000 de 
dolari unei firme de avocatură din Senegal. Zola le transmisese 
prin e-mail instrucţiuni complete. In scurta sa carieră, 
managerul nu mai realizase niciodată un asemenea transfer. A 
dat câteva telefoane și a aflat, la fel ca și Mark și Todd, că rata 
de schimb dintre dolar și francul vest-african era importantă. 
Dolarii erau transformați mai întâi în franci, apoi trimiterea era 
aprobată de domnul Lucero, partener senior al băncii. Trimiterea 
a fost iniţiată, așa că banii aveau să ajungă în Senegal peste 
aproximativ douăzeci și patru de ore, dacă totul decurgea cu 
bine. Tranzacţia a durat aproape o oră, timp suficient pentru 
Mark și Todd să o farmece pe fata care se ocupa de conturi cu 
remarcile lor spirituale și cu personalităţile cuceritoare. 

Știind că banii erau pe drum, Mark și Todd au luat un tren 
spre Manhattan și, în cele din urmă, au ajuns la Penn Station. 
Fără să se grăbească să revină în D.C., s-au îmbarcat abia la 
amiază și au dormitat tot drumul spre casă. 

Casă? Deși lipsiseră de acolo doar cinci zile, D.C. li s-a părut o 
lume diferită. Vreme de câţiva ani, acesta fusese locul lor 
preferat, cel în care plănuiau să își înceapă să își construiască 
treptat carierele, un oraș cu oportunităţi nelimitate, înţesat de 
avocaţi, firme și tineri profesioniști, toţi în ascensiune. Acum 
devenise locul în care eșuaseră lamentabil, iar semnele 
nereușitei lor erau tot mai amenințătoare. Curând aveau să 
plece de acolo în grabă și în dizgrație, având oameni furioși pe 
urmele lor. Le venea greu să privească orașul de pe bancheta 
din spate a unui taxi și să simtă vreo undă de nostalgie. 

Biroul lui Phil Sarrano se afla pe Massachussetts Avenue, în 
apropiere de Scott Circle. Era unul dintre cei patru asociaţi ai 
unei firme cu zece oameni, care se specializase în apărarea 
infracţiunilor gulerelor albe, activitate ce presupunea onorarii 
frumoase din partea politicienilor de carieră, a celor care făceau 
lobby sau a contractorilor guvernamentali. Intr-un fel sau altul, 
firma își găsise timp pentru doi foști studenţi, care declanșaseră 
o acţiune foarte îndrăzneață împotriva mândrei profesiuni de 


avocat și care erau prea săraci ca să angajeze un avocat cu mai 
multă experienţă. 

Phil era doar cu un an mai mare decât Todd și Mark. Absolvise 
Facultatea de Drept Foggy Bottom în 2011, anul în care ei abia 
își începuseră studiile. Plimbându-și ochii prin biroul lui, cei doi 
au remarcat că lipsea diploma înrămată de la fabrica de 
diplome. Pe peretele cu trofee din spatele mesei sale de lucru 
era un certificat înrămat de la University of Michigan, care îi 
conferea un titlu în arte liberale, dar nimic care să amintească 
de Foggy Bottom. Era un birou plăcut dintr-o firmă nu prea 
mare, care lăsa însă impresia de prosperitate și siguranţă. Era 
limpede că lui Phil îi plăcea munca de acolo. 

Unde greșiseră ei? De ce deraiaseră într-un asemenea hal 
carierele lor? 

— Cine e procurorul? l-a întrebat apoi Todd. 

— Mills Reedy. O cunoști? 

— Nu. Nu m-am culcat cu ea. Dar tu? l-a întrebat Todd pe 
Mark. 

— Nici eu. 

— Poftim? a exclamat Phil. 

— Scuze, era o glumă între noi, a spus Todd. 

— Faceţi bine și păstrați-o între voi! 

— E chiar atât de dură? a întrebat Mark. 

— Da, chiar distrugătoare, a răspuns Phil, întinzând mâna 
după un dosar. Mi-a trimis ăsta și am trecut prin el. Au copii ale 
tuturor apariţiilor voastre în tribunal, cu celelalte nume ale 
voastre, bineînţeles, așa că trebuie să vă pun o întrebare pe 
care de obicei nu le-o adresez clienţilor. Vă puteţi apăra contra 
acestor acuzaţii? 

— Nu, a spus Mark. 

— Absolut deloc, a zis Todd. Suntem cât se poate de vinovați. 

— Şi-atunci, de ce aţi făcut-o? i-a întrebat Phil. 

— Asta nu cumva e o întrebare pe care nu ar trebui să i-o 
adresezi unui client? a întrebat Todd. 

— Presupun că da. Eram doar curios, atâta tot. 

— Discutăm despre asta mai târziu, poate la un păhărel, a 
spus Mark. Intrebarea mea se referă la acuzare. Sunt oamenii 
aceștia chiar atât de serioși în legătură cu un asemenea nimic? 
E o infracţiune minoră. De fapt, în jumătate dintre statele ţării 


practicarea neautorizată a avocaturii nu se consideră nici măcar 
delict. E ceva minor. 

— Nu suntem în acea jumătate, a spus Phil. Suntem în D.C. și, 
după cum probabil știți, chiar dacă aveațţi licențe, Consiliul 
Baroului își ia treaba în serios. Şi o face bine. Am purtat o 
discuţie cu doamna Reedy și mi s-a părut foarte hotărâtă. A 
ţinut să-mi aducă aminte că pedeapsa maximă constă în doi ani 
de închisoare și o amendă de 1.000 de dolari. 

— E ridicol, a spus Todd. 

— Phil, n-avem de gând să stăm în închisoare, a zis Mark. Și 
ţi-am dat deja ultimii 6.000 de dolari, așa că acum suntem și 
mai săraci. 

— A trebuit să împrumut banii ăștia de la bunica, a precizat 
Todd. 

— Îi vrei înapoi? l-a întrebat Phil iritat. 

— Nu, nu, păstrează-i, a răspuns Mark. Vrem doar să știi că 
suntem faliţi și că nu vom ajunge la închisoare, așa că notează-ţi 
asta undeva. 

— Și nici nu putem plăti cauţiunea, a adăugat Todd. 

Phil a clătinat din cap. 

— Nu cred că se va întâmpla asta. Deci, dacă nu vă puteţi 
apăra și nici nu acceptaţi vreo penalitate, ce anume vreţi să fac 
eu? 

— Să tragi de timp, a spus Mark. 

— Amâni, a adăugat Todd. Tărăgănează lucrurile, lasă-le să 
atârne. Dacă ai cere o dată pentru proces, ce ai obţine? 

— O amânare de cel mult șase luni, poate de un an, a spus 
Phil. 

— Minunat, a zis Mark. Spune-i doamnei Reedy că vom veni la 
proces și că vom avea suficient timp ca să reușim o înţelegere. 

— Băieți, vorbiţi ca niște avocaţi adevăraţi, a zis Phil. 

— Păi, am învăţat la Foggy Bottom, nu? a adăugat Todd. 


După căderea întunericului, s-au furișat în apartamentul de 
deasupra Barului Rooster ca să verifice ce mai era nou și 
eventual să rămână acolo peste noapte. Însă atmosfera era mai 
sumbră decât își aminteau, astfel că după o oră au chemat un 
taxi și s-au dus la un motel ieftin. Fiecare dintre ei avea în 
buzunar câte 5.000 de dolari, ceea ce însemna că firma Lucero 
& Frazier mai avea în cont doar 989,31 dolari. Au găsit o 


rotiserie scumpă și au consumat niște fileuri și două sticle de 
cabernet produs în California. 

Când vinul aproape se terminase, Todd l-a întrebat pe Mark: 

— Mai ţii minte filmul Body Heat”? Cu Kathleen Turner și 
William Hurt. 

— Sigur, un film grozav despre un avocat nepriceput. 

— Printre altele, Mickey Rourke joacă rolul unui tip închis și 
are o replică grozavă, care sună cam așa: „Când comiţi o crimă, 
faci zece greșeli. Dacă te poți gândi la opt dintre ele, atunci ești 
un geniu”. Îţi amintești și asta? 

— Probabil. Ai ucis pe cineva? 

— Nu, dar am făcut greșeli. De fapt, probabil că am comis 
atât de multe încât nu ne putem gândi nici la jumătate dintre 
ele. 

— Care e prima? 

— Am dat-o în bară când i-am spus lui Rackley despre 
prietenul nostru care s-a sinucis. Asta a fost o adevărată prostie. 
Omul care se ocupă de securitatea lui... cum îl chema? 

— Doug Broome, așa cred. 

— Exact. Broome ne-a speriat de moarte când a spus că a 
verificat fiecare Mark Finley și fiecare Todd McCain din toată 
țara, corect? 

— Da. 

— Deci, evident, Rackley e un fanatic în privinţa securităţii și 
a protejării informaţiilor. N-ar trebui să facă un efort prea mare 
ca să verifice sinucideri ale studenţilor de la facultăţile lui de 
Drept. Numele lui Gordy ar apărea imediat. S-ar putea ca 
Broome și oamenii lui să dea târcoale pe la Foggy Bottom și să 
afle numele noastre, care, apropo, au apărut în Post săptămâna 
trecută. Fără să facă prea multe eforturi, Broome ar putea afla 
numele noastre adevărate, ceea ce îl va conduce la noua 
noastră firmă de avocatură din Brooklyn. 

— Stai puţin, că n-am prea înţeles! Chiar dacă ne știe numele 
adevărate și de unde suntem, cum poate găsi Lucero & Frazier 
în Brooklyn? Nu am înregistrat firma acolo. Nu figurăm în cartea 
de telefon și nici nu apărem pe internet. Nu pricep. 

— Greșeala numărul doi. Am insistat asupra acţiunii comune 
din Miami. Rackley și Strayhan sigur s-au întrebat de ce ne 
interesează atât de mult procesul intentat de Cohen-Cutler. Cum 


21 Dorinţa, film poliţist lansat în 1981 (n.tr.) 


asta a fost cererea noastră, e ușor de dedus că aveam un 
interes în jocul respectiv. Nu sunt sigur de asta, dar ce se 
întâmplă dacă Broome află că firma Lucero & Frazier a trimis o 
mie trei sute de cazuri către Cohen-Cutler? 

— Stai puţin! Nu suntem avocaţi importanţi, iar numele firmei 
noastre nu figurează nicăieri - după cum nu figurează nici cele 
ale altor avocaţi care și-au prezentat cazurile. Cohen-Cutler 
deţine informaţiile, dar ele sunt confidenţiale. E imposibil ca 
Rackley să penetreze firma Cohen-Cutler. Pe de altă parte, de ce 
ar vrea să facă asta? 

— S-ar putea să nu vrea. Ar putea informa FBl-ul că există o 
posibilă fraudă în înţelegerea cu Swift Bank. 

— Dar el dorește să se încheie înţelegerea cât mai curând 
posibil. 

— Tot ce se poate, dar am o bănuială că Rackley va reacţiona 
urât dacă va bănui că îl furăm. 

— Nu prea cred că se va adresa FBl-ului când vine vorba de 
Swift. 

— Adevărat, dar poate găsi o cale de a trage un semnal de 
alarmă. 

Mark și-a învârtit paharul admirând culoarea vinului. Apoi a 
luat o gură și a plescăit din buze. Todd a rămas cu privirea în 
depărtare. 

— Parc-am înţeles că nu ne plac regretele, a spus Mark. 

— Astea-s greșeli, nu regrete. Cu regretele am terminat și-ar 
fi o pierdere de vreme să le repunem în discuţie. Însă greșelile 
sunt acţiuni nefericite din trecut care ar putea influenţa viitorul. 
Dacă avem noroc, greșelile ar putea fi prevenite sau chiar 
îndreptate. 

— Eşti de-a dreptul îngrijorat. 

— Da, la fel ca tine. Avem de-a face cu oameni foarte bogaţi, 
care deţin resurse nelimitate, iar noi încălcăm legi peste legi. 

— O mie trei sute, ca s-o spunem pe șleau. 

— Cel puţin. 

__Chelnerul s-a oprit la masa lor, întrebându-i dacă vor desert. 
In loc de desert, au comandat un brandy. 

— Am sunat-o de patru ori pe Jenny Valdez de la Cohen- 
Cutler, dar nu mi-a răspuns, a spus apoi Todd. Îmi închipui ce 
balamuc e acolo în timp ce se chinuiește să prelucreze 220.000 
de reclamaţii. O să încerc mâine din nou. Trebuie să ne 


asigurăm că numele firmei noastre rămâne îngropat, iar dacă 
vine cineva să adulmece, trebuie să știm asta. 

— Bine. Crezi că Broome o să apară mâine la tribunal? 

— Nu personal, dar ar putea trimite pe cineva ca să arunce o 
privire. 

— Mă faci să devin paranoic. 

— Suntem pe fugă, Mark! Paranoia e ceva bun. 


40 

Ca să evite sălile tribunalului de unde își vânaseră clienții, 
acuzaţii au folosit un lift de serviciu de la intrarea din spate, de 
care puţini avocaţi aveau știință. Apoi Phil i-a condus printr-un 
labirint de coridoare scurte, unde se aflau birourile judecătorilor, 
secretarelor și grefierilor. Convinși că aveau să fie fotografiaţi 
pentru un ziar sau două, Mark și Todd purtau sacouri și cravate; 
nu au vorbit cu nimeni, încercând să evite contactul vizual cu 
cele câteva persoane familiare. 

La 9:50, au ieșit din spate și au intrat în sala patronată de 
onorabilul Abraham Abbott, Divizia 6, Tribunalul pentru Sesiuni 
Generale. Dornici să vadă cine erau curioșii, acuzaţii au aruncat 
o privire prin sală. Erau prezenţi aproximativ treizeci de 
spectatori, ceva mai mulţi decât era normal pentru o primă 
înfățișare. După ce și-au ocupat locurile la masa apărării, cu 
spatele spre mulţime, avocatul lor s-a dus să discute cu 
procurorul. Judecătorul Abbott stătea pe scaunul lui, răsfoind 
niște hârtii. Hadley Caviness a apărut de nicăieri și s-a aplecat 
între ei. 

— Am venit să vă ofer puţin sprijin imoral, băieţi, le-a șoptit 
ea. 

— Mulţumim, a răspuns Mark. 

— Ne-am gândit să te sunăm seara trecută, i-a spus Todd. 

— Am fost ocupată, a zis ea. 

— Dar în seara asta? 

— Regret, am deja stabilită o întâlnire. 

— Care-i treaba cu doamna Reedy? a întrebat-o apoi Mark, 
făcând semn din cap spre cealaltă masă. 

— Total incompetentă, a spus Hadley zâmbind. Şi prea 
proastă ca să-și dea seama. Dar e o scorpie. 

— Ceva ziariști pe-aici? a întrebat Todd. 

— De la Post în stânga, rândul patru, tipul cu sacou cafeniu- 
deschis. Nu știu dacă ar mai fi și alţii. Gata, trebuie să fug! Să 
nu-mi pierdeţi numărul de telefon și să mă sunaţi când ieșiţi. 

Şi a dispărut la fel de repede precum apăruse. 

— leșim? Din închisoare? a șoptit Mark. 

— Chiar îmi place femeia asta, a mormăit Todd. 

În partea dreaptă a sălii s-a deschis o ușă și pe acolo au intrat 
trei deţinuţi în combinezoane de culoare oranj, înlănţuiţi 
împreună. Trei tineri de culoare, proaspăt ridicaţi de pe străzile 


rău famate din D.C., urmând probabil să stea în închisoare ani 
buni. Dacă nu erau deja membrii unei bande, aveau să se 
alăture uneia cât de curând, făcând front comun ca să se 
protejeze. În scurtele lor cariere de avocaţi, Mark și Todd 
auziseră destule povești cu privire la ororile din închisori. 

Un grefier a strigat apoi numele Frazier și Lucero. Ridicându- 
se, s-au apropiat de bară împreună cu Phil și s-au uitat la faţa cu 
trăsături severe a judecătorului Abbott, ale cărui prime cuvinte 
au fost: 

— N-aș putea spune că îl recunosc pe vreunul dintre voi, deși 
mi s-a spus că aţi mai trecut pe aici. 

Era adevărat, dar remarca nu merita un răspuns. 

Judecătorul a continuat: 

— Domnule Mark Frazier, ești acuzat de încălcarea 
prevederilor Secţiunii 54B din Codul Penal al D.C., practicarea 
neautorizată a avocaturii. Cum dorești să pledezi? 

— Nevinovat, Onorată Instanță. 

— Şi domnul Lucero, pentru aceleași acuzaţii? 

— Nevinovat, Onorată Instanță. 

— Mai e o a treia persoană acuzată, o anume Zola Maal, 
cunoscută și sub numele de Zola Parker. Presupun că ultimul e 
numele profesional. Unde este doamna Maal? 

În ciuda privirii insistente a judecătorului, Mark a ridicat din 
umeri dând de înţeles că nu avea idee. 

Sarrano a intervenit spunând: 

— Onorată Instanță, se pare că este plecată din ţară. Familia 
ei a fost deportată în Africa și mi s-a spus că probabil a plecat să 
îi ajute. Nu o reprezint și pe ea. 

— Prea bine, a spus judecătorul Abbott, un caz ciudat devine 
și mai ciudat. Cazurile voastre vor fi prezentate marelui juriu 
spre analiză. Dacă veţi fi puși sub acuzare, vi se va comunica 
data procesului. Dar sunt convins că știți procedurile. Aveţi 
întrebări, domnule Sarrano? 

— Nu, Onorată Instanță. 

Mills Reedy a intervenit spunând: 

— Onorată Instanță, vă cer să se stabilească o cauţiune 
pentru acești doi acuzați. 

Judecătorul Abbott a părut surprins. 

— De ce? a Întrebat el. 


— Acuzaţii folosesc diferite identități, iar asta ar putea 
însemna că prezintă riscul de a fugi, a răspuns ea. Depunerea 
unei cauţiuni ar garanta revenirea în faţa instanţei când li se va 
cere. 

— Domnule Sarrano? a zis Abbott. Ce părere aveţi? 

— Nu este necesar, Onorată Instanță, a răspuns Phil frustrat. 
Clienţii mei au fost arestaţi vinerea trecută și li s-a comunicat să 
se prezinte în dimineaţa asta la ora 10:00. M-au angajat și am 
sosit cu cincisprezece minute mai devreme. Le spuneţi să se 
prezinte și îi veţi avea aici. 

„O să ne vezi, pe naiba, s-a gândit Todd. Uită-te bine la noi, 
amice Abe, pentru că pe mine n-o să mă mai vezi niciodată!” 

„Risc de fugă, și-a spus Mark. Ce-aţi zice de o dispariţie 
demnă de o fantomă de pe faţa pământului? Dacă vă-nchipuiţi 
că mă voi lăsa închis de bunăvoie, atunci v-aţi pierdut minţile.” 

Doamna Reedy a intervenit din nou: 

— Onorată Instanță, partenera lor a fugit deja din ţară. Toţi și- 
au luat identități false. 

— În acest moment nu văd de ce ar fi nevoie de cauţiuni. 
Domnule Sarrano, clienţii dumneavoastră pot fi de acord să 
rămână în District până când cazurile lor vor fi prezentate 
marelui juriu? 

Phil s-a uitat spre Mark, care a ridicat din umeri și a spus: 

— Sigur, dar aș dori să merg în vizită la mama, în Dover. 
Totuși, cred că asta mai poate aștepta. 

— Onorată Instanță, bunica mea din Baltimore e cam bolnavă, 
a intervenit Todd, dar cred că va trebui să mă mai aștepte. Cum 
hotărăște tribunalul. 

— Acești domni nu vor pleca nicăieri, Onorată Instanță, a spus 
Phil. Cauţiunea reprezintă o cheltuială inutilă. 

Bătrânul Abe a răspuns frustrat și a spus: 

— Se aprobă. Nu văd de ce ar fi nevoie de așa ceva. 

Însă doamna Reedy nu părea pregătită să renunţe. 

— Mda, Onorată Instanță, dar putem măcar să îi silim să își 
predea pașapoartele? 

Mark a pufnit în râs și a zis: 

— Onorată Instanță, nu avem pașapoarte. Suntem doi foști 
studenţi, amândoi lefteri. 


Adevăratul lui pașaport se afla într-un buzunar al pantalonilor 
și abia aștepta să îl folosească. Pentru orice eventualitate, peste 
o oră avea să își cumpere unul fals. 

— Vă mulțumesc, domnule judecător, a spus Sarrano. 

In timp ce se retrăgeau de lângă bară, a apărut brusc Darrell 
Cromley, ţinând niște hârtii într-o mână. Cu glas puternic, a 
spus: 

— Imi cer scuze că vă întrerup, domnule judecător, dar aș 
vrea să îi dau în judecată pe acești doi domni. Aici este o copie a 
documentului de chemare în judecată, pe care l-am prezentat în 
numele clientului meu, Ramon Taper. 

— Ce naiba faci? a întrebat Sarrano. 

— li dau în judecată pe clienţii tăi, a răspuns Cromley, 
bucurându-se de atenţia ce i se acorda. 

După ce s-au retras la masa apărării, Mark și Todd au luat 
copii ale somaţiilor și ale chemării în judecată. Judecătorul 
Abbott părea să se amuze. Din rândul întâi s-a ridicat apoi un 
domn care a anunţat: 

— Domnule judecător, trebuie să le înmânez și eu niște hârtii. 
Reprezint Kerbow Properties, iar acești doi domni nu și-au mai 
plătit chiriile din luna ianuarie. 

A fluturat alte câteva documente, iar Sarrano s-a apropiat de 
el și le-a luat. Aflat cu patru rânduri mai în spate faţă de tipul de 
la Kerbow, un bărbat s-a ridicat și a spus: 

— Domnule judecător, l-am angajat pe acest individ, Mark 
Upshaw, pentru a se ocupa de cazul fiului meu, respectiv 
conducere sub influenţa alcoolului, și i-am plătit 1.000 de dolari 
în numerar. Dar el a dispărut. Împotriva fiului meu s-a emis un 
mandat și vreau banii înapoi. 

Mark s-a uitat la individ, apoi, brusc, l-a recunoscut. Aflat pe 
intervalul central, Ramon Taper s-a bălăngănit în faţă și a 
strigat: 

— Oamenii ăștia mi-au preluat cazul și l-au îngropat, domnule 
judecător. Cred c-ar trebui să ajungă la închisoare. 

Un grefier în uniformă a pășit spre bară ca să îl blocheze pe 
Ramon. Judecătorul Abbott a bătut cu ciocanul în masă și a 
strigat: 

— Ordine! Ordine! 

Phil Sarrano s-a uitat la clienţii lui și le-a spus: 

— Haideţi să plecăm de-aici! 


Ocolind bara, au dispărut pe o ușă laterală. 


La patru luni după ce își cumpăraseră permise de conducere 
false și se lansaseră în nefericita lor aventură, devenind avocați 
ai străzii, Mark și Todd s-au întors la atelierul din Bathesda al 
falsificatorului lor preferat, pentru a obţine pașapoarte false. O 
altă infracţiune, fără îndoială, însă individul se lăuda on-line cu 
pașapoarte false, alături de alte zeci de servicii din „domeniul 
documentelor”. Verbal, garanta că pașapoartele realizate de el 
puteau înșela orice ofiţer de vamă și de imigrări din lume. Todd 
a fost pe punctul să îl întrebe cum și-ar fi putut onora această 
promisiune. Era de presupus că omul avea să se repeadă la 
aeroport ca să se certe cu ofiţerii de acolo? Puțin probabil. Mark 
și Todd știau că, dacă aveau să fie prinși, omul n-avea să le mai 
răspundă la telefon. 

După ce au făcut fotografii și s-au semnat cu noile nume, 
Mark Upshaw și Todd Lane, pe paginile potrivite, vreme de o oră 
l-au urmărit pe meșter care, cu meticulozitate, a tăiat și a pus 
laolaltă datele și paginile de garanţie, aplicându-le apoi ștampile 
pentru o colecţie uimitoare de intrări, o dovadă indubitabilă că 
amândoi călătoriseră foarte mult. A ales apoi două coperte 
destul de uzate pentru pașapoartele obișnuite și a adăugat chiar 
și etichete de siguranţă pe părţile din spate ale amândurora. |- 
au plătit 1.000 de dolari în numerar, iar când au plecat, omul le- 
aș pus: 

— Călătorie sigură, băieţi! 


Petrecerea de absolvire a fost o întâlnire improvizată ce s-a 
desfășurat într-un bar pentru amatorii de sport din Georgetown. 
Wilson Featherstone l-a invitat pe Mark printr-un SMS și, cum el 
și Todd nu aveau altceva mai bun de făcut în acea seară de 
vineri, au ajuns acolo târziu și s-au alăturat altor șase prieteni și 
colegi de facultate pentru a se pune serios pe băut. A doua zi, 
Foggy Bottom avea să găzduiască sărbătoarea absolvirii, deși, 
ca întotdeauna, participarea avea să fie firavă. Din grupul lor, 
doar doi plănuiau să participe și să-și primească diplomele 
aproape lipsite de valoare, făcând asta doar pentru că mamele 
lor insistaseră. 

Cu toţii au fost fascinaţi de aventurile lui Mark și Todd din 
ultimele patru săptămâni, iar ei i-au delectat cu escapadele 


firmei Upshaw, Parker & Lane. Cei de la masă s-au amuzat 
copios când Mark și Todd le-au povestit pe rând despre cazurile 
Freddy Garcia și Ramon Taper, al cărui proces se topise în 
braţele lor, despre vizitele la birourile lui Trusty Rusty, Jeffrey 
Corbett și Edwin Mossberg, despre biata Zola, care își făcea de 
lucru prin cafenelele de spital, despre evitarea curierului 
aducător de chemări în judecată la Barul Rooster și, nu în 
ultimul rând, despre felul în care erau hăituiţi de consilierii lor 
privind împrumuturile. Toate acestea nu mai erau de mult 
secrete. Deveniseră legende la Foggy Bottom, iar faptul că 
acum puteau fi condamnaţi la închisoare și totuși râdeau în 
legătură cu asta nu făcea decât să dea mai multă savoare 
poveștilor spuse de ei. 

Când au fost întrebaţi ce planuri aveau, Mark și Todd le-au 
spus că se gândeau să deschidă o filială a UPL în Baltimore și să 
bată sălile tribunalelor pentru infractorii de acolo. Cine avea 
nevoie de licenţă de practică a avocaturii? Cu toate acestea, nu 
au dezvăluit nimic despre marea lor conspirație. 

Dintre cei opt, șase aveau să dea examenul de barou peste 
două luni. Trei aveau deja slujbe, deși două dintre ele erau în 
cadrul unor organizaţii nonprofit. Doar unul urma să fie angajat 
de o firmă de avocatură, cu condiţia să treacă examenul de 
barou. Graţie marii escrocherii a facultăţilor de Drept, 
orchestrată de Hinds Rackley, fiecare avea câte un munte de 
datorii. 

Cu toate că prezenţa lui a fost simțită de toţi, numele lui 
Gordy nu a fost adus în discuţie. 


41 

Todd a câștigat la aruncarea cu banul și, spre sfârșitul 
dimineţii de sâmbătă, a luat un taxi până la Aeroportul Dulles. A 
plătit 740 de dolari pentru o călătorie dus-întors până în 
Barbados, cu compania Delta. Pașaportul lui fals a trecut cu 
ușurință de controalele de la ghișeul Delta și de la punctele de 
securitate. A zburat două ore până la Miami, sforăind mai tot 
timpul drumului. S-a dezmeticit într-un salon de așteptare după 
trei ore de escală, fiind pe punctul să rateze zborul spre sud. A 
sosit în capitala Bridgetown pe întuneric și a luat un taxi până la 
un mic hotel de pe plajă. Auzind muzică, și-a scos pantofii, și-a 
tras niște pantaloni lejeri și a mers prin nisipul cald spre un 
restaurant aflat în apropiere, unde părea să fie o petrecere. 
După mai puţin de o oră, flirta cu o femeie atrăgătoare din 
Houston, care bătea spre cincizeci de ani, al cărei soț dormea 
dus într-un hamac nu departe de ei. Pentru moment, Barbados 
era un loc agreabil. 

Mark s-a îmbarcat într-un tren din Union Station și a lăsat în 
urmă D.C.-ul, de această dată pentru totdeauna. A ajuns la New 
York la ora cinci după-amiaza, apoi a luat un metrou spre 
Brooklyn și a găsit apartamentul lor exact cum îl părăsiseră joi. 

Ziua de sâmbătă a Zolei a fost ceva mai încărcată de 
evenimente. Pe la mijlocul dimineţii, un polițist cu un aer 
important a sosit la hotel, însoţit de doi ofițeri în uniforme. După 
ce i-a lăsat în holul de la intrare, a urcat cu Zola în camera de la 
etajul trei. Având-o pe Fanta pe post de interpret, Zola i-a 
înmânat un plic gros plin cu franci vest-africani, echivalentul a 
26.000 de dolari. El a numărat banii fără să se grăbească, 
părând satisfăcut de tranzacţie. Dintr-un buzunar al hainei a 
scos apoi cardurile ei. Din altul a scos un plic mai subţire și a 
spus: 

— Aici sunt banii tăi. 

— Ce bani? a întrebat ea, evident surprinsă. 

— Cei din seiful hotelului. Aproape 6.000 de dolari. Hotelul 
deţine evidenţele. 

„Onoare între hoţi”, s-a gândit ea, dar nu a găsit cuvintele 
potrivite pe care să i le spună poliţistului. A luat plicul de la el, în 
timp ce polițistul a îndesat plicul într-un buzunar. 

— Mă întorc peste o oră, a spus el, apoi a părăsit camera. 


Exact după o oră, o furgonetă a poliţiei a oprit în fața 
hotelului. Abdou și Bo au coborât pe ușa din spate neîncătușaţi 
și au intrat în hol ca doi turiști. Au început să plângă imediat ce 
le-au văzut pe Zola și pe Fanta, apoi s-au retras cu toţii la 
cafenea și au sărbătorit cu ouă și brioșe. 

Idina Sanga i-a găsit acolo și i-a pus rapid în mișcare. Şi-au 
împachetat în grabă lucrurile și s-au pregătit de plecare. Zola a 
achitat nota la recepţia hotelului, iar Idina a chemat două 
taxiuri. Au părăsit hotelul fără ca vreunul dintre ei să privească 
înapoi, iar după trei sferturi de oră, au oprit în faţa unui grup de 
clădiri moderne și înalte. Apartamentul lor temporar se afla la 
etajul șase. Era mobilat cu zgârcenie, dar cui îi păsa? După 
patru luni petrecute într-un centru de detenţie și o săptămână 
într-o închisoare din Dakar, Abdou socotea acel loc drept un 
castel. Familia lui era reunită, liberă și în siguranţă. 

Idina le-a dat instrucţiuni în mare grabă: apartamentul era 
închiriat pe o perioadă de nouăzeci de zile. Luni urma să încerce 
să le obţină documente. Cetăţenia senegaleză avea să le fie 
redată în scurt timp - la urma urmelor, aproape toţi se 
născuseră acolo iar Zola urma să fie naturalizată. În baza 
informaţiilor primite de la partenerii săi, ea nu se prea grăbea să 
se întoarcă în Statele Unite. 


Era a doua dimineaţă la rând când Todd se trezea cu o durere 
cumplită de cap și cu gura uscată. Şi-a revenit oarecum după o 
cafea tare, băută lângă piscină, așa că la amiază era pregătit să 
meargă la cumpărături. A luat apoi un taxi până la un nou 
ansamblu de locuinţe de la marginea nordică a orașului 
Bridgetown, o aglomerare de clădiri din plăci prefabricate, care 
păreau mult mai atrăgătoare pe website decât la faţa locului. 
Dintr-un motiv pe care nu îl putea înţelege, încă accesa website- 
ul Foggy Bottom când era într-o dispoziţie proastă, înjurând 
feţele zâmbitoare ale studenţilor și ale studentelor atrăgătoare 
care înfruntau provocarea Facultăţii de Drept. Cine mai putea 
avea încredere într-un website? 

Apoi s-a întâlnit cu un agent imobiliar, care l-a plimbat prin 
două apartamente de vânzare sau de închiriat la niște preţuri 
exorbitante. L-a ales pe cel mai mic dintre ele și, după ce s-a 
tocmit în legătură cu banii, a semnat un contract prin care se 
angaja să îl cumpere. l-a dat un cec Fucero & Frazier în valoare 


de 5.000 de dolari, care avea să se întoarcă până în Brooklyn. 
Având contractul în mână, s-a întors la hotel și a discutat cu 
partenerii săi, apoi a îmbrăcat un șort și s-a dus la piscină, unde 
și-a luat un daiquiri cu gheaţă de la barul care pregătea 
cocktailuri exotice. După aceea a rămas să se coacă la soare. 


Spre sfârșitul după-amiezii, Barry Strayhan a fost convocat la 
conacul lui Hinds Rackley de pe Fifth Avenue. Au desfăcut o 
sticlă de vin și au stat la soare pe o terasă, având Central Park 
dedesubtul lor. Doug Broome și echipa lui reușiseră să îi 
descopere pe Mark și pe Todd și încă erau ocupați să pună 
elementele cap la cap. Ştirea privind sinuciderea lui Gordy îi 
condusese la Facultatea de Drept Foggy Bottom, unde un 
investigator asistase la ceremonia jalnică de absolvire din ziua 
precedentă. Având o listă a absolvenţilor din program, după 
câteva telefoane obţținuseră numele lui Frazier și Lucero, doi 
studenţi din anul trei, care fuseseră apropiaţi ai decedatului și 
care abandonaseră facultatea în luna ianuarie. Un fost coleg 
spusese din proprie iniţiativă că amândoi fuseseră arestaţi 
pentru practicarea avocaturii fără licenţă. Un articol scurt 
publicat în ziua precedentă în Post prezenta amănunte privind 
apariţia lor plină de evenimente la tribunal, în ziua de vineri. 
Rackley nu era singura persoană care îi căuta - părea că 
lăsaseră în urma lor un șir de clienţi nemulţumiţi care voiau cu 
toții să îi dea în judecată. Paginile lor de Facebook fuseseră 
închise cu două luni în urmă, dar un hacker angajat de Broome 
reușise să recupereze câteva fotografii. Nu încăpea nicio 
îndoială că Frazier și Lucero erau cei doi tineri care se dăduseră 
drept jurnaliști la întâlnirea cu Rackley și Strayhan din urmă cu 
cinci zile, în Brooklyn. 

După ce s-a uitat la o serie de fotografii și le-a comparat cu 
cele din permisele de conducere false pentru D.C., Rackley le-a 
aruncat pe masă și a întrebat: 

— Deci ce joc fac cei doi? 

Strayhan i-a răspuns: 

— In urmă cu două luni și jumătate, Mark Frazier a participat 
la acţiunea comună în Miami în calitate de client păgubit al Swift 
Bank. A deschis un cont într-o filială a unei bănci din D.C. în 
ianuarie. 


— Mare chestie! Prin urmare, o să scoată câţiva dolari din 
înţelegerea asta. Povestea asta miroase totuși a altceva. 

— Todd Lucero a intrat în acţiunea comună din New York, iar 
amica lor, Zola Maal, a făcut același lucru în D.C. Nu știu sigur 
ce intenționau, dar probabil că voiau să vadă cum funcţionează 
treaba. 

— Nu poate fi vorba doar de atât. Nu s-ar fi deranjat atât de 
mult pentru niște sume derizorii. Ce știm despre acţiunea 
comună a celor de la Cohen-Cutler? 

— E cea mai masivă dintre toate. Circa două sute de mii de 
clienţi trimiși acolo de firme de avocatură mai mici. Folosind 
serviciile de urmărire a litigiului, cei mai mulţi reclamanţi pot fi 
găsiţi pe internet, dar nu toţi. După cum îţi dai seama, fiind atât 
de mulţi și înţelegerea încheindu-se atât de rapid, lucrurile sunt 
oarecum haotice. Cohen-Cutler nu are obligaţia de a lista 
numele firmelor care i-au dat acei reclamanţi. Insă Broome 
continuă să cerceteze. 

— Cum putem pătrunde în interiorul firmei Cohen-Cutler? 

— Nu putem. Totul e confidenţial. Însă FBI-ul sigur poate să-i 
ia la întrebări. 

— Nu vreau să-și vâre nasul FBl-ul în treaba asta. 

— Am înţeles. Dar există modalităţi prin care să le vindem un 
pont. 

— Găseşte o cale - și fă-o repede! Când trec banii dintr-o 
mână în alta? 

— Curând. Săptămâna asta, conform înţelegerii și ordinului 
tribunalului. 

— Barry, sunt încolţit, iar asta nu-mi place. Vreau să se 
încheie înțelegerea - și încă repede astfel ca banca să uite de 
coșmarul ăsta. În același timp, nu suport ideea să fiu jefuit. Știm 
amândoi că nimeni nu poate avea încredere în avocaţii ăștia de 
la acţiunile comune și, cum există un milion de posibili 
reclamanţi, totul a devenit frenetic. Vor fi fraude - și încă o 
grămadă! 


Luni dimineaţă, Todd și-a îmbrăcat cele mai bune haine și a 
luat un taxi până la Second Royal Bank a Antilelor Mici de pe 
Center Street, bancă aflată în zona comercială a orașului 
Bridgetown. Avea o întâlnire programată pentru ora zece cu un 
anume domn Rudolph Richard, un bătrânel spilcuit, a cărui 


specialitate era să-i întâmpine pe clienţii străini. Povestea lui 
spunea că el și partenerii săi de acasă reușiseră să câștige bani 
buni din războaiele litigioase și, la vârsta de douăzeci și șapte de 
ani, voia să-și încaseze banii și să se mute în Caraibe. Intenţiona 
să își lichideze firma de avocatură și să își petreacă următorii 
câţiva ani rulând noul fond de investiţii - numit York & Orange 
Traders - de pe marginea unei piscine cu vedere spre ocean. Şi- 
a prezentat pașaportul fals, contractul pentru apartament, un 
loc pe care nu avea să îl mai vadă vreodată, și o scrisoare de 
recomandare destul de elogioasă din partea directorului de 
conturi de la Citibank din Brooklyn. Domnul Richard a cerut 
10.000 de dolari pentru deschiderea unui cont bancar adevărat, 
dar Todd nu a vrut să accepte cu niciun chip. Grosul banilor 
aveau să sosească abia peste o săptămână sau două, i-a 
explicat el într-un limbaj juridic alambicat, pe care domnul 
Richard abia dacă l-a înţeles, astfel că tot ce putea depune în 
cont era suma de 2.000 de dolari, în numerar. Dacă această 
sumă nu era de ajuns, avea să plece pe stradă, unde existau 
destule bănci care așteptau să facă afaceri. După o oră în care 
Todd a zâmbit, a minţit și a lingușit, contul a fost deschis. 

A părăsit apoi banca și a găsit o cafenea în aer liber, fără 
clienţi, de unde le-a trimis un SMS partenerilor lui, pentru a le 
transmite minunata veste că aveau acum afaceri în Barbados. 

Aflat acasă, Mark a continuat să o sune pe Jenny Valdez de la 
Cohen-Cutler. Inţelegerea cu Swift fusese aprobată la toate 
nivelurile - așadar, unde erau banii? Ea nu știa sigur, astfel de 
lucruri cereau ceva timp, dar cert era că așteptau transferul 
banilor. Dar banii nu au sosit luni. Mark a bântuit pe străzile din 
centrul  Brooklynului, unde cerul era acoperit și sumbru, 
încercând să nu se gândească la partenerul lui, care stătea la 
soare și se răsfăţa cu băuturi exotice. Pentru a înrăutăţi 
lucrurile, Todd îi trimitea în fiecare oră poza câte unei fete 
purtând bikini. 


Spre sfârșitul după-amiezii de luni, doi agenţi FBI au intrat în 
sediul firmei Cohen-Cutler din centrul orașului Miami și au fost 
conduși imediat la biroul lui lan Mayweather, partenerul 
principal al firmei. Agentul special Wynne a condus conversaţia, 
iar aceasta a fost încordată încă de la început. Agenţii federali 
voiau informaţii confidenţiale, care nu puteau fi divulgate. 


— Câte firme de avocatură v-au trimis clienţi pentru acțiunea 
comună? a întrebat Wynne. 

— Câteva zeci, dar mai mult nu vă pot spune, i-a răspuns 
Mayweather tăios. 

— Vă cerem o listă a acestor firme. 

— Grozav! Arătaţi-mi un ordin judecătoresc și mă voi supune. 
Domnilor, îmi solicitaţi informaţii confidenţiale și, în absenţa 
unui asemenea ordin, nu vă pot declara nimic. 

— Uitaţi, noi suspectăm că s-au produs unele fraude în cadrul 
acţiunii dumneavoastră comune. 

— Asta nu m-ar surprinde. După cum știți, fraudele nu sunt 
chiar neobișnuite în înțelegerile de o asemenea anvergură. Am 
mai avut astfel de cazuri și facem tot posibilul să le evităm. Dar 
este vorba de peste 200.000 de petenţi individuali și de zeci de 
firme de avocatură. Nu putem verifica totul. 

— Când veţi plăti banii? 

— În clipa de faţă, oamenii noștri de la serviciul de plăţi 
lucrează non-stop. Prima tranșă de la Swift a sosit în această 
după-amiază. Vom începe efectuarea plăţilor la prima oră, 
mâine. După cum bănuiţi, având în vedere că e vorba de atât de 
mulţi bani, telefoanele noastre sunt mereu ocupate. Am primit 
ordin din partea tribunalului să efectuăm plăţile cât de repede 
se poate. 

— Nu puteţi întârzia plata o zi sau două? l-a întrebat Wynne. 

— Nu, i-a răspuns Mayweather destul de furios. Trebuie să 
respectăm ordinul judecătoresc de a efectua plăţile cât mai 
curând cu putinţă. Din câte am înţeles, domnilor, FBl-ul se află 
în faza preliminară a investigaţiilor, prin urmare, în esenţă, 
acum nu faceţi decât să încercaţi marea cu degetul. Arătaţi-mi 
un ordin judecătoresc și firma va face tot ce i se solicită. 

Niciodată să nu încerci să intervii între un avocat specializat în 
daune comune și banii lui, obţinuţi dintr-o înţelegere în urma 
unei acţiuni comune. Cei de la FBI știau că prada obţinută de 
Cohen-Cutler în urma litigiului cu Swift era estimată la o sumă 
ce se apropia de 80 de milioane de dolari. 

Wynne s-a ridicat și a spus: 

— Am înţeles, vom reveni cu un ordin judecătoresc. 

Apoi el și partenerul lui au părăsit biroul fără să mai scoată 
vreun cuvânt. 


42 

Marţi dimineaţă, la ora 9:40, Mark a primit un e-mail de la 
Cohen-Cutler prin care era informat că biroul său de plăți 
trimisese mult peste 4 milioane de dolari în contul de la Citibank 
al firmei de avocatură Lucero & Frazier. Suma reprezenta daune 
de 3.800 de dolari pentru fiecare dintre cei 1.311 clienţi ai 
firmei, din care se scădea un procent de 8%, pe care îl încasa 
Cohen-Cutler pentru gestionarea acţiunii comune, astfel că era 
vorba de exact 4.583.256 de dolari. 

Mark a dat fuga la Citibank și a așteptat în biroul 
administratoarei de cont vreme de o oră chinuitoare, mai precis 
cincizeci și șase de minute, plimbându-se agitat prin birou, 
incapabil să se așeze și să se poarte ca și cum ar fi fost vorba de 
o tranzacţie de rutină. Administratoarea de cont era agitată din 
cauza acestei situaţii, mai ales că îl reținuse atât de mult pe 
Mark pentru că îl plăcea și era emoţionată pentru tânărul 
avocat. În timp ce minutele se scurgeau cu încetineală, Mark a 
rugat-o să pregătească șase cecuri, trei către administratorii de 
credite, pentru achitarea datoriilor lui Todd Lucero, Zola Maal și 
Mark Frazier. Totalul a fost de 625.000 de dolari. Cel de-al 
patrulea cec îi era destinat domnului Joseph Tanner, tatăl lui 
Gordy, și era în valoare de 276.000 de dolari. Cel de-al cincilea 
cec, în valoare de 100.000, era pe numele mamei lui Mark, iar al 
șaselea, cu aceeași sumă, le era destinat părinţilor lui Todd. 

Cecurile au fost pregătite, dar nu emise. Telegrama a sosit la 
11:01, iar Mark a semnat imediat o autorizare pentru transferul 
telegrafic a 3,4 milioane de dolari în contul firmei York & Orange 
Traders de la Second Royal Bank din Antilele Mici, Barbados. A 
lăsat ceva mărunțţiș în contul firmei, apoi a luat cele șase cecuri 
certificate, i-a mulţumit din suflet administratoarei de cont și a 
ieșit în soarele strălucitor din Manhattan mai bogat decât se 
visase vreodată. Mergând în pas vioi, i-a sunat pe Todd și pe 
Zola ca să le dea senzaţionala veste. 

Apoi a intrat într-un birou Fedex de pe Atlantic Avenue și a 
cerut șase plicuri care să fie livrate peste noapte și patru facturi 
pentru transport aerian. Pe o foaie de culoare galbenă, a scris 
un bilet pentru tatăl lui Gordy, care suna astfel: 


Stimate domnule Tanner, vă trimit un cec certificat de 
Citibank în valoare de 276.000 de dolari. Această sumă 
acoperă valoarea împrumuturilor studențești ale lui Gordy. 

Cu sinceritate, Mark Frazier 


Tranzacţia era departe de a fi încheiată. Existau probleme 
legate de taxe și de venituri, dar aceste chestiuni îl priveau 
acum pe domnul Tanner. Mark n-avea să se mai gândească la 
asta. A împăturit biletul și cecul, apoi a introdus totul într-un 
plic. După aceea a completat formularele pentru expedierea par 
avion către domnul Tanner din Martinsburg și către cei trei 
consilieri pentru credite: Morgana Nash de la NowAssist, din 
New Jersey, Rex Wagner de la Scholar Support Partners, din 
Philadelphia, și Tildy Carver de la LoanAid, din Chevy Chase. 
Completarea hârtiilor i-a luat jumătate de oră, timp în care a 
reușit să-și stăpânească agitația și să nu mai privească peste 
umăr. Şi-a reamintit faptul că trăise pe fugă vreme de câteva 
luni, iar acum, cel mai nefericit lucru era să pară încordat. Cu 
toate acestea, sosirea banilor îl făcuse să se simtă tensionat. 

l-a predat apoi cele șase plicuri expres funcţionarei, plătind în 
numerar expedierea lor, și a părăsit oficiul. Ajuns afară, le-a 
trimis SMS-uri lui Todd și Zolei pentru a-i anunţa că datoriile lor 
studențești fuseseră achitate integral. După ce a ajuns în 
apartamentul de la hotel, a sunat-o pe Jenny Valdez de la 
Cohen-Cutler și s-a interesat de plata onorariilor avocaților. 
Lucero & Frazier mai avea de primit 1.048.800 de dolari, adică 
800 de dolari pentru fiecare client. Doamna Valdez i-a spus că 
banii urmau să fie expediaţi „mâine”. 


Apoi i-a trimis un e-mail consilierei lui pentru credite: 


Dragă Morgana Nash, sunt convins că ești la curent cu 
actualele mele probleme legale de aici, din District. Un 
unchi bogat a murit recent și mi-a lăsat o groază de bani. 
Am trimis prin curier un cec certificat cu suma de 266.000 
de dolari către NowAssist, drept plată integrală. A fost o 
adevărată plăcere pentru mine. 

Mark Frazier 


Din Barbados, Todd a scris: 


Stimate consilier SS Rex Wagner, în fine, ţi-am urmat 
sfatul și mi-am găsit o slujbă. Și, trebuie să-ţi spun, e una al 
naibii de bine plătită. În prezent câștig atât de mulţi bani, 
încât nici nu-i pot cheltui pe toţi. Pot cumpăra orice, dar 
singurul lucru pe care mi-l doresc este să nu-mi mai stai în 
spinare. Mâine, vei primi prin FedEx un cec certificat în 
valoare de 195.000 de dolari, drept plată integrală. Apucă- 
te să hăituiești pe altcineva! 

Amicul tău, Todd Lucero 


Din Dakar, Zola a scris: 


Stimată doamnă Tildy Carver, am câștigat la loterie și îţi 
trimit un cec în valoare de 191.000 de dolari. Ar trebui să 
sosească mâine. 

Cele mai bune urări, Zola Maal 


Todd și-a petrecut după-amiaza în apropierea biroului 
domnului Rudolph Richard, de la Second Royal Bank din Antilele 
Mici. Când, la ora 4:15, a sosit în sfârșit telegrama de 
confirmare, i-a mulţumit domnului Richard și a plecat să își 
anunţe partenerii. 

Zece minute mai târziu, o echipă de agenţi FBI a ajuns la 
birourile  Cohen-Cutler din Miami, întâlnindu-se cu lan 
Mayweather și cu avocaţii săi în cea mai mare sală de conferinţe 
a firmei. Agentul special Wynne a prezentat mandatul de 
percheziție, pe care Mayweather l-a analizat. Convins că nu 
aveau de ales, Mayweather i-a făcut semn din cap unui alt 
partener, care a scos o listă cu cele cincizeci și două de firme 
care furnizaseră 220.000 de clienţi din acţiunea comună. Wynne 
a cercetat lista și, după ce a văzut ceea ce căuta, a întrebat: 

— Firma asta din New York, Lucero & Frazier, ce știți despre 
ea? 

Mayweather și-s consultat propria listă și a spus: 

— Ne-a trimis o mie trei sute de cazuri. 

— Aţi mai avut relaţii cu această firmă? 

— Nu, dar acest lucru este valabil pentru aproape toate 
firmele de pe listă. Există șase acţiuni comune împotriva băncii 


Swift, iar aceste firme caută una mai mare. Cred că aceasta ne- 
a ales pe noi. 

— Și nu verificaţi ca să vă asiguraţi că firmele de avocatură 
sunt autentice? 

— Nu avem o asemenea obligaţie. Presupunem că firmele 
sunt legitime, la fel ca și clienţii lor. Ştiţi ceva anume despre 
această firmă? 

Wynne a ocolit răspunsul și a spus: 

— Am vrea să vedem numele celor o mie trei sute de clienţi 
de la Lucero & Frazier. 

— Sunt postate on-line în dosarul cazului, i-a răspuns 
Mayweather. 

— Da, împreună cu un milion de alte nume și fără să fie 
grupate în funcţie de avocaţii lor. Asta îngreunează investigarea 
fiecărui individ. Vrem să vedem care sunt clienţii firmei Lucero & 
Frazier. 

— Sigur, dar ordinul judecătoresc nu merge atât de departe. 

Rămași de o parte a încăperii, agenţii FBI s-au uitat urât la 
avocaţi, care s-au menţinut pe poziţie și i-au privit la rândul lor 
cu indignare. Acolo era terenul lor, nu al guvernului, și, ca 
avocaţi extrem de bogaţi, detestau amestecurile în treburile lor. 
Organul federal se vârâse în sacul lor cu bani. Insă agenţilor FBI 
nu le păsa; treaba lor era să investigheze și orice teren le 
aparţinea. De aceea, cele două grupuri au continuat să se 
urmărească atent unul pe celălalt, așteptând să vadă cine va 
ceda primul. 

Un agent i-a întins un dosar lui Wynne, care a scos o filă șia 
spus: 

— Mai avem un mandat de percheziţie. Judecătorul ne-a 
permis să examinăm orice activitate dubioasă la care au 
participat Mark Frazier și Todd Lucero, doi indivizi care nici 
măcar nu sunt avocați. 

— Poate glumiţi, a spus Mayweather clipind. 

— Lăsăm impresia că am fi puși pe glume? a întrebat Wynne. 
Avem motive întemeiate să credem că acești doi falși avocaţi au 
adăugat o mulţime de reclamaţii false la acțiunea 
dumneavoastră comună. Trebuie să verificăm. 

Mayweather a citit ordinul judecătoresc, apoi l-a aruncat pe 
masă. Înfrânt, a ridicat din umeri și a spus: 

— Prea bine. 


Deși nu avea poftă de mâncare, Mark se străduia să mănânce 
un sandvici într-un magazin de delicatese. Emoţiile lui erau într- 
un conflict aproape violent. Pe de o parte, voia să se bucure de 
bani. Pe de alta, știa că era momentul să o șteargă. Exulta știind 
că reușiseră o asemenea escrocherie împotriva Marelui Satana, 
așa cum îl numise Gordy pe Rackley, furând bani de la un 
ticălos. Însă îl îngrozea ideea că avea să fie prins. 

Cu o băutură răcoritoare într-o mână, Todd stătea întins pe o 
plajă și urmărea un splendid apus de soare în Caraibe. Aflat în 
siguranţă, cel puţin pentru moment, a zâmbit și a încercat să își 
imagineze ce avea să facă în viitor cu partea lui de bani. Insă 
entuziasmul lui era umbrit de gândul la părinţii lui și la jena lor 
la gândul că el nu avea să mai revină vreodată în D.C. Să se 
întoarcă? Avea să mai fie posibil vreodată? Merita? A încercat să 
alunge aceste gânduri spunându-și că el și Mark comiseseră 
infracţiunea perfectă. 

În Dakar, Zola se bucura de viaţă alături de familia ei. Luau 
masa de seară la o cafenea în aer liber, nu departe de ocean, 
într-o seară plăcută de primăvară, după ce lăsaseră în urmă cele 
mai mari necazuri ale lor. 

Niciunul dintre cei trei nu avea vreo bănuială că, în acele 
momente, vreo doisprezece agenţi FBI dădeau telefoane și 
descopereau că toţi acei clienţi ai băncii Swift erau inexistenţi. 


Mult după apusul soarelui, Todd l-a sunat pe Mark pentru a 
patra oară în ziua aceea. Primele două convorbiri fuseseră pline 
de entuziasm, pentru că sărbătoreau evidentul succes al 
planului lor. Însă la cel de-al treilea telefon a început să se 
profileze realitatea, astfel că amândoi erau îngrijoraţi. 

— Cred c-ar trebui să pleci, a spus Todd. Imediat. 

— De ce? 

— Mark, avem destui bani. Şi am făcut greșeli de existenţa 
cărora nici nu ne mai dăm seama. Pleacă din ţară! Onorariile 
avocaţilor vor fi virate mâine și sunt glazura de pe tort - iar 
banca știe unde să trimită banii. M-aș simţi mai bine dacă te-aș 
ști într-un avion. 

— Tot ce se poate. Noul tău pașaport a fost fără cusur? 


— Cum ţi-am spus, n-am avut nicio problemă. De fapt, arată 
mai autentic decât cel adevărat, care n-a fost folosit prea mult. 
Chestiile astea ne-au costat 1.000 de dolari, dacă mai ţii minte. 

— Desigur. Cum aș putea uita? 

— Urcă-n avion, Mark, și șterge-o din ţară! 

— Mă gândesc la asta. Te ţin la curent. 

Mark și-a pus laptopul și câteva dosare într-o geantă diplomat 
mai mare, folosită pe vremea când erau avocaţi ai străzii, 
pregătind și o geantă mai mică, în care a băgat câteva obiecte 
de îmbrăcăminte și o periuță de dinţi. Camera era un dezastru și 
îi era greață văzând-o. Deși petrecuse nouă zile acolo, n-a 
socotit necesar să anunţe la recepţie că pleca. Plata pentru 
cameră era achitată pentru încă două zile. Prin urmare a plecat, 
lăsând în urmă rufele murdare ale amândurora, teancuri de 
hârtii oarecare, câteva reviste, obiecte de toaletă abandonate și 
imprimanta închiriată, din care a scos cipul de memorie. A mers 
pe jos câteva intersecţii, apoi a oprit un taxi și a mers până la 
Aeroportul JFK, unde a plătit un bilet dus-întors până în 
Bridgetown, Barbados. Agentul de pază de la controlul 
pașapoartelor era pe jumătate adormit și abia dacă s-a uitat la 
documentele lui. După o oră petrecută în salon, a decolat la ora 
10:10 și a aterizat la Miami la 1:05 dimineaţa, adică la timp. A 
găsit o bancă la o poartă de îmbarcare goală și a încercat să 
doarmă, dar a avut parte de o noapte lungă. 


La nici cinci kilometri distanţă de aeroport, agentul special 
Wynne și doi colegi ai săi au intrat din nou în sediul firmei 
Cohen-Cutler. Erau așteptați de lan Mayweather și de un 
partener. Acum, când firma coopera, chiar dacă o făcea în urma 
unui ordin judecătoresc, o parte din presiune dispăruse, iar 
atmosfera era aproape cordială. O secretară le-a adus cafele și 
s-au așezat la o masă rotundă. 

— În fine, am avut o noapte grea, a spus Wynne pentru 
început. Am verificat lista pe care ne-aţi pus-o la dispoziție, am 
dat o sumedenie de telefoane și am comparat numele cu 
evidenţele de la Swift Bank. Se pare că toate cele 1.300 de 
nume sunt falși clienți. Avem ordin judecătoresc privind 
înghețarea oricăror alte plăţi în următoarele patruzeci și opt de 
ore. 


Mayweather nu s-a arătat surprins. Şi echipa lui de truditori 
lucrase toată noaptea, ajungând la aceeași concluzie. Şi ei 
deţineau dosarul privitor la Frazier și Lucero și la acuzaţiile cu 
care se confruntau în D.C. 

— Cooperăm, a spus Mayweather. Indiferent ce spuneţi. Doar 
nu aveţi de gând să verificaţi toți cei 220.000 de clienţi, nu-i 
așa? 

— Nu. Se pare că celelalte firme sunt reale. Daţi-ne puțin timp 
și vom reveni când ne vom convinge că frauda se limitează la 
acest mic grup. 

— Foarte bine. Unde sunt acești doi domni, Frazier și Lucero? 

— Nu știm unde se află, dar îi vom găsi. Banii pe care i-aţi 
virat către ei ieri au fost trimiși imediat către o bancă offshore, 
așa că nu credem că au reușit să iasă din ţară. Bănuim că sunt 
pe fugă, dar până acum au dovedit că acţionează foarte simplu, 
ca să zic așa. 

— Dacă banii au ajuns într-un offshore, nu-i puteţi atinge, 
adevărat? 

— Adevărat, dar la ei putem ajunge. După ce-i vom lua în 
custodie și îi vom trimite în închisoare, vor fi dispuși să încheie o 
înţelegere. Vom recupera banii. 

— Grozav. Problema mea este înțelegerea. Încă este în joc un 
munte de bani, și am o mulţime de avocaţi care strigă la mine. 
Vă rog să vă grăbiţi. 

— Asta și facem. 


La ora nouă, Mark a terminat cel de-al doilea espresso dublu 
și s-a îndreptat spre poarta de îmbarcare. Ajuns la o cutie 
poștală, a vârât prin fantă un mic plic căptușit și a continuat să 
meargă. Era adresat unui reporter de la Washington Post, un 
investigator dur, pe care îl urmărise vreme de câteva 
săptămâni. În plic se afla unul dintre stick-urile de memorie cu 
cercetările lui Gordy. 

In timp ce aștepta la rând la poarta de acces, i-a telefonat 
mamei lui, căreia i-a servit o poveste despre o călătorie lungă 
pe care aveau să o facă el și Todd. Urmau să fie plecaţi câteva 
luni și nu puteau răspunde la telefon, însă el avea să o sune din 
când în când. Necazurile din D.C. erau sub control, astfel că nu 
trebuia să fie îngrijorată. O ruga să fie atentă la un pachet 
FedEx care urma să sosească în ziua aceea. „Sunt ceva bani, 


care pot fi folosiţi după nevoi, dar să nu fie risipiţi pentru plata 
unui avocat pentru Louie. Te iubesc, mamă!” 

S-a îmbarcat fără nicio problemă și și-a ocupat locul de lângă 
fereastră. A pornit laptopul, s-a logat și a văzut apoi un e-mail 
de la Jenny Valdez de la Cohen-Cutler. Plăţile onorariilor 
avocaţilor se amânau până la noi ordine din cauza unei 
„probleme nespecificate” L-a citit din nou și a oprit laptopul. 
Bineînţeles, în cadrul unei acţiuni atât de masive, era foarte 
posibil să apară probleme, dar nu aveau legătură cu ei. Corect? 
A închis ochii și a respirat adânc, moment în care o stewardesă 
a anunţat că va apărea o mică întârziere din cauza unei 
probleme cu „documentaţia”. Avionul era plin de turiști care se 
îndreptau spre insule, iar unii dintre ei păreau să fi petrecut 
ceva timp prin baruri înainte de îmbarcare. S-au auzit câteva 
gemete, dar și hohote de râs și strigăte. 

Minutele s-au scurs încet, crescând tensiunea lui Mark și 
făcându-i inima să bată nebunește. Însoţitoarele de zbor au 
adus băuturi, servindu-le din partea casei. Mark a cerut un 
punch dublu cu rom, pe care l-a băut din două înghiţituri. Pe 
când se pregătea să mai ceară unul, avionul s-a scuturat niţel, 
apoi a început să se deplaseze înapoi. Când a ieșit de la 
terminal, i-a trimis lui Todd un SMS, anunţându-l că era pe 
punctul de a decola. Câteva minute mai târziu, a văzut pe geam 
cum Miami dispărea printre nori. 


43 

Conform instrucţiunilor primite de la Todd, Zola s-a dus joi 
dimineaţă la Senegal Post Bank, împreună cu avocata ei. Idina 
Sanga fusese de acord, contra unui onorariu, desigur, să o ajute 
să deschidă un cont. Programaseră o întâlnire cu un 
vicepreședinte, o doamnă foarte amabilă care nu vorbea 
engleza. Idina i-a explicat în franceză că însoţitoarea ei era o 
cetățeană americană care se mutase la Dakar ca să stea 
împreună cu familia ei. Zola i-a prezentat pașaportul, permisul 
de conducere emis în New Jersey și o copie după contractul de 
închiriere a apartamentului. Ea a povestit că prietenul ei 
american, care era destul de bogat, dorea să îi trimită niște bani 
pentru a se întreţine și pentru a cumpăra o casă. El călătorea în 
întreaga lume cu afaceri și dorea să își petreacă ceva timp în 
Senegal. Exista chiar posibilitatea de a deschide un birou acolo. 
Povestea a sunat bine și a convins-o pe femeie. Faptul că Zola 
era reprezentată de o avocată cu o bună reputaţie a ajutat-o 
enorm. Idina a insistat asupra necesităţii păstrării secretului și a 
explicat că în curând aveau să sosească telegrafic foarte mulţi 
bani. S-a convenit asupra unui depozit inițial de 1.000 de dolari, 
iar documentele au fost verificate de Idina. Cardurile bancare 
urmau să sosească în curând prin poștă. Tranzacţia a durat mai 
puţin de o oră. Revenită în apartamentul ei, Zola i-a comunicat 
lui Todd informaţia privitoare la contul bancar. 

Când Mark a aterizat la Bridgetown, la ora 1:20 după-amiaza, 
Todd l-a așteptat la poartă. 

— Te-ai cam bronzat, a remarcat Mark. 

— Mulţumesc! Abia aștept să ieșim din aeroport. 

— Te ascult! 

S-au refugiat într-un bar și au comandat câte o bere. Așezaţi 
la o măsuţă dintr-un colţ, au stat de vorbă și au băut. 

— Pari cam agitat, a spus Mark. 

— Adevărat. Ascultă, știu că ai dori să stai câteva zile pe 
plajă, dar acum suntem pe fugă. Cum să spun? Chiar pe fugă. 
FBl-ul poate depista telegrama câtre banca noastră. 

— Am mai discutat asta de zeci de ori. 

— Da. Și doar atât pot face, cel puţin în privinţa banilor. Dar 
dacă nu ne pot găsi, s-ar putea să ne caute aici. Nu câștigăm 
nimic dacă zăbovim pe insulă. Zola și-a deschis contul azi- 
dimineaţă la Dakar fără nicio problemă. Amânarea ultimei plăţi 


ar putea - sau nu - să aibă legătură cu noi, dar de ce să riscăm? 
Din câte știm, agenţii FBI sunt doar cu un pas în urma noastră. 
Să ne mișcăm cât timp se poate. 

Mark a luat încă o înghiţitură de bere și a ridicat din umeri. 

— Cum zici. Cred că ne putem bucura de soare și la Dakar. 

— Acolo sunt niște plaje fantastice, care le bat de departe pe 
cele de aici. Și s-ar părea că vom avea timp berechet ca să ne 
jucăm pe lângă piscine. 

După ce și-au terminat băuturile, au ieșit în soarele orbitor și 
au luat un taxi până la Second Royal Bank, unde au așteptat o 
oră ca să discute cu domnul Rudolph Richard. Todd l-a prezentat 
pe Mark drept partener al firmei York & Orange și i-au explicat 
împreună că doreau să transfere telegrafic 3 milioane de dolari 
din contul lor la o bancă din Dakar. Domnul Richard a părut 
curios, dar nu a insistat să afle motivul. Lui îi convenea ceea ce 
doreau clienţii. Au retras 20.000 de dolari în numerar și au 
părăsit banca. La aeroport, au analizat rutele și au văzut că 
aproape toate treceau prin Miami sau prin JFK, locuri pe care 
doreau să le evite. Au plătit 5.200 de dolari în numerar pentru 
două bilete dus și au plecat din Barbados la ora 5.10 după- 
amiaza îndreptându-se spre Gatwick, Londra, aflată la 6.700 de 
kilometri depărtare, ceea ce însemna o călătorie de unsprezece 
ore. Pe drum, Mark și-a verificat e-mailurile, iar administratoarea 
de cont de la Citibank din Brooklyn îl informa că încă nu sosise 
cea de-a doua plată telegrafică. 

— Putem face uitat milionul pentru onorariile avocaţilor, a 
bombănit el către Todd. 

— Ei, la o adică, nici nu-l meritam, a glumit Todd. 

Vreme de două ore, cât au așteptat la Gatwick îmbarcarea 
pentru un zbor spre Algeria, aflată la 1.600 de kilometri 
depărtare, au băut bere și au stat de vorbă. Escala de acolo a 
durat opt ore, o perioadă interminabilă într-un aeroport 
aglomerat și  înfierbântat. Cu toate acestea, odată cu 
parcurgerea miilor de kilometri și cu trecerea de la o cultură la 
alta, erau tot mai convinși că îi lăsaseră pe tipii cei răi tot mai în 
urmă. După încă 3.200 de kilometri, parcurși în cinci ore, au 
aterizat la Dakar la ora 11:30 noaptea. Deși era târziu, 
aeroportul duduia de muzică și era ticsit de vânzători ambulanți 
insistenţi, care ofereau bijuterii, lucruri din piele și fructe 
proaspete. Dincolo de intrarea principală, cerșetorii îi asaltau pe 


nou-sosiţii cu pielea mai deschisă, albi și asiatici. Mark și Todd 
au fost de-a dreptul copleșiți, dar au reușit să găsească un taxi. 
Douăzeci de minute mai târziu, au ajuns în faţa hotelului 
Radisson Blu din Sea Plaza. 

Zola le rezervase pe numele ei două camere aproape de 
piscină și plătise pentru o săptămână de ședere. Evident, 
exagerase, întrucât Mark și Todd au fost întâmpinați ca niște 
mari demnitari. Nimeni nu a cerut să le vadă pașapoartele. 

Era prima lor vizită în Africa și niciunul din ei nu îndrăznea să 
se gândească la cât de mult avea să dureze. Trecutul lor era 
vraiște, iar viitorul era nesigur. De aceea, analizând mai 
profund, hotărâseră să trăiască în prezent, fără să aibă regrete. 
Viaţa putea fi și mai grea. La o adică, în acele momente puteau 
învăţa ca să treacă examenele de barou. 


Sâmbătă, în jurul amiezii, când razele soarelui încinseseră 
aleile din gresie din jurul piscinei și teraselor, Mark a ieșit 
nesigur pe picioare din camera lui; a clipit în lumina orbitoare, s- 
a frecat la ochi, apoi a mers până la marginea piscinei și s-a 
lăsat să cadă în ea. Apa era sărată, plăcută și călduţă. A înotat 
câteva lungimi de bazin, apoi a renunţat. S-a așezat apoi în 
partea rezervată copiilor, având apa până la bărbie, și a încercat 
să își aducă aminte unde se afla în urmă cu o săptămână. La 
Washington. Dimineaţa de după seara de băut cu foștii colegi de 
facultate. Ziua de după apariţia lor la tribunal împreună cu Phil 
Sarrano, cu toţi acei oameni furioși porniţi împotriva lor. Ziua în 
care era de presupus că aveau să absolve Foggy Bottom, pentru 
ca apoi să cucerească lumea. 

Nu o cuceriseră, însă sigur arăta altfel. Unele săptămâni abia 
treceau și nu se întâmpla nimic. Altele, ca aceea, erau atât de 
năvalnice, încât abia puteau ţine socoteala zilelor. Cu o 
săptămână în urmă, visau mulţi bani. Acum, erau ascunși într-o 
bancă senegaleză, unde nimeni nu îi putea descoperi. 

Cum încă funcționau amândoi după același fus orar, Todd a 
apărut curând și s-a aruncat în piscină. Înainte de orice altceva, 
i-a făcut semn unui băiat de la bar și a comandat două băuturi. 
După două rânduri, au făcut duș și s-au îmbrăcat cu hainele pe 
care le aveau. Cumpărăturile erau prioritare pe lista lor. 

Cu toate acestea, partenera lor purta niște haine cum nu mai 
văzuseră vreodată. Zola a sosit la restaurantul hotelului într-o 


rochie galbenă cu motive de un roșu aprins, care îi cădea până 
în podea. Având un colier din mărgele colorate și o floare în păr, 
arăta foarte mult ca o femeie africană. S-au îmbrățișat cu 
căldură, având grijă să nu atragă prea mult atenţia celor din jur. 
Restaurantul era pe jumătate plin de turiști, majoritatea fiind 
europeni. 

După ce s-au așezat, Todd a spus: 

— Arăţi splendid. 

— Zola, hai să ne căsătorim! a zis Mark. 

— Hei, voiam și eu să-i propun asta, a protestat Todd. 

— Îmi pare rău, nu mai vreau băieţi albi! Creează prea multe 
probleme. O să-mi găsesc un tip de culoare simpatic, pe care 
să-l pot stăpâni, a râs ea. 

— Da, deși ne-ai stăpânit și pe noi timp de trei ani, a spus 
Mark. 

— Voi vorbiți și mințiți mult. Vreau un individ care nu vorbește 
decât dacă e întrebat și care spune întotdeauna adevărul. 

— Mult noroc, a zis Todd. 

O chelneriță a venit la masa lor și au comandat băuturi. Bere 
pentru băieţi, ceai pentru Zola. Ei au întrebat-o de familia ei. 
Erau fericiţi cu toţii și în siguranță. După spaima iniţială 
provocată de închisoare, lucrurile se aranjaseră. Nu mai 
fuseseră căutaţi de poliţie și nici nu avuseseră probleme cu alte 
autorităţi. Ea și Bo se gândeau să închirieze un mic apartament 
în apropiere de cel al părinţilor; aveau nevoie amândoi de puţin 
spaţiu. Revenit în Senegal, pe teritoriu musulman, Abdou 
începuse să devină mai autoritar. Însă el și Fanta se plictiseau, 
pentru că nu aveau de lucru. După patru luni de lâncezeală în 
detenţie, simțeau nevoia să facă ceva. Una peste alta, duceau o 
viaţă liniștită. Avocata lor făcea presiuni pentru redobândirea 
cetăţeniei și procurarea documentelor. 

Zola voia să afle amănunte despre cele petrecute în ultimele 
două săptămâni, începând cu arestarea lor și fuga în Brooklyn și 
sfârșind cu plecarea spre Barbados. Mark și Todd i-au povestit 
pe rând, dând o notă amuzantă evenimentelor. Chelneriţa a 
revenit cu băuturile, iar Zola a insistat să se comande pui yassa, 
o mâncare tradiţională senegaleză constând în pui prăjit și sos 
de ceapă. După plecarea chelneriţei, Mark și-a reluat povestirea. 
Pentru descrierea scenei de la procesul prezidat de judecătorul 
Abbott - când jumătate dintre spectatori păreau gata să se 


repeadă la bară ca să îi înșface -, a fost nevoie de mari eforturi, 
pentru că amândoi râdeau în hohote. 

Fiind insistent priviţi de clienţii de la alte mese, au încercat să 
nu mai atragă atenţia asupra lor. După puiul yassa, care a fost 
delicios, au ajuns la desert. La cafea și-au coborât vocile și 
discuţia a devenit serioasă. 

— Problema noastră e clară. Suntem aici în vacanţă pentru 
câteva zile și călătorim cu pașapoarte false. Dacă ne prind, ne 
vor duce la aceeași închisoare unde au stat tatăl tău și Bo. Doi 
băieţi albi într-o pârnaie jalnică. 

Zola a clătinat din cap. 

— Ba nu, staţi bine aici! Puteţi rămâne oricât de mult vreţi, 
căci nimeni nu va spune nimic. Doar să vă amestecați printre 
albi și să nu vă aventuraţi departe de plaje. Și să nu faceţi nimic 
care să atragă atenţia. 

— Ce părere au localnicii despre homosexuali? a întrebat-o 
Todd. 

Ea s-a încruntat și le-a spus: 

— Ei, nu m-am interesat... Ce, băieţi, aţi ajuns gay? V-am 
lăsat două săptămâni singuri și... 

— Nu, doar că unii s-au uitat lung la noi când ne-am cazat. 
Suntem o pereche. Oamenii fac tot felul de presupuneri. 

— Am citit că persoanele gay nu sunt agreate în ţările 
africane, mai ales în cele musulmane, a completat Mark. 

— Nu sunt la fel de acceptate ca în Statele Unite, dar nu vă va 
hărțui nimeni. Există zeci de hoteluri în stil occidental în 
apropierea plajei de aici și o mulţime de turiști albi, cei mai 
mulţi din Europa. O să treceţi neobservați. 

— Am citit că polițiștii sunt cam duri, a spus Todd. 

— Nu în zona plajelor. Turismul e prea important. Dar nu uitaţi 
că ei pot opri pe oricine fără vreun motiv întemeiat, cerând 
actele de identitate. Doi albi în partea nepotrivită a orașului le- 
ar putea atrage atenţia. 

— Sună a discriminare rasială, a remarcat Mark. 

— A, da, dar invers. 

Stăteau de vorbă de aproape două ore. După o pauză, Zola s- 
a aplecat spre ei și i-a întrebat: 

— Deci cât de mare e încurcătura în care suntem? 

Mark și Todd s-au privit unul pe celălalt, apoi Todd a spus: 


— Depinde de înţelegere. Dacă s-a încheiat și nimeni nu 
devine bănuitor, înseamnă că am reușit infracţiunea perfectă. 
Mai stăm aici vreo două săptămâni și poate vom transfera aici 
restul banilor din Barbados - astfel ne asigurăm că vor fi în 
siguranţă. 

— Apoi ne întoarcem discret acasă, stăm departe de D.C. și 
de New York și ne petrecem timpul urmărind și trăgând cu 
urechea, a adăugat Mark. Dacă povestea Swift se stinge, atunci 
am scăpat cu faţa curată. 

— Pe de altă parte, a spus Todd, dacă cineva devine bănuitor, 
am putea adopta planul B. 

— Care e planul B? 

— Incă mă gândesc la asta. 

— Şi tevatura din D.C.? a întrebat ea. Trebuie să vă spun, 
băieţi, că nu-mi place că am fost pusă sub acuzare, chiar dacă e 
vorba de ceva atât de comun precum practicarea neautorizată a 
avocaturii. 

— Încă n-am fost puși sub acuzare, a spus Mark. Și nu uita că 
i-am plătit un avans gras unui avocat pentru a tărăgăna cazul și 
a încheia o înţelegere. Nu D.C.-ul mă îngrijorează. 

— Atunci, ce te îngrijorează? 

Mark a rămas câteva momente pe gânduri, apoi a spus: 

„_— Cohen-Cutler. Au întârziat plata onorariilor pentru avocați. 
Asta ar putea fi un semnal de alarmă. 


După masa de prânz, când Zola i-a părăsit, au dormit, au 
înotat și au băut lângă piscină. In cursul după-amiezii, peisajul 
de lângă piscină s-a schimbat în mod spectaculos odată cu 
sosirea câtorva perechi din Belgia. Muzica a fost dată mai tare, 
mulţimea a continuat să se înmulțească, iar Mark și Todd au 
rămas pe margine, bucurându-se de spectacol. 

Zola s-a întors la ora șapte, aducând cu ea două sacoșe mari 
pline cu cadouri - laptopuri noi și telefoane cu cartele prepaid. 
Imediat după aceea, fiecare dintre ei s-a apucat să înființeze 
câteva conturi de e-mail. Au analizat apoi câteva scenarii privind 
siguranţa lor și au discutat despre bani, dar nu au luat hotărâri 
importante. Diferenţa de fus orar se făcea simțită, așa că Mark 
și Todd aveau nevoie de somn. Zola i-a lăsat înainte de ora nouă 
și s-a întors la apartamentul ei. 


Apelul a venit pe cel de-al treilea telefon al lui Todd, primul 
din cele cu cartelă prepaid, pe care îl cumpărase în ziua în care 
Zola plecase spre Senegal. Acum, când avea și al patrulea 
telefon, s-au întrebat cu toţii cum ar fi putut să renunţe la ele și 
să trăiască doar cu unul. Dar asta nu părea posibil. 

Cel de-al treilea număr era cel pe care Todd i-l dăduse 
domnului Rudolph Richard, iar apelul a fost devastator. Richard 
i-a spus că folosea telefonul deoarece nu voia să lase urme 
trimițând un e-mail. FBl-ul îl contactase și îl întrebase despre 
transferul telegrafic din contul Lucero & Frazier de la Citibank 
din Brooklyn. Desigur, el nu răspunsese la niciuna dintre 
întrebările agenţilor și nu confirmase existența unui cont al 
firmei York & Orange la banca lui. Ca de obicei, nu le divulgase 
nimic și, în baza legilor din Barbados, FBl-ul nu putea obţine 
informaţii despre cont. Cu toate acestea, el, domnul Richard, se 
simţise dator să își anunţe clientul că FBl-ul era pe urmele lui. 

Todd i-a mulțumit, apoi i-a stricat ziua lui Mark. Primul gând al 
lui Mark a fost să îi telefoneze lui Jenny Valdez și să o tragă de 
limbă, dar ideea a fost respinsă. Dacă FBl-ul declanșase o 
investigaţie completă, orice telefon către Cohen-Cutler putea fi 
înregistrat și localizat. 

Zolei i-a trebuit o oră ca să ajungă la hotel. S-au așezat sub o 
umbrelă de pe terasă și au admirat oceanul, dar gândurile 
plăcute nu se lipeau de ei. Cel mai cumplit coșmar al lor era în 
plină desfășurare și, deși analizaseră ce s-ar fi putut întâmpla 
dacă lucrurile o luau razna, realitatea îi năucise. FBl-ul era pe 
urmele lor. Ceea ce însemna, desigur, că escrocheria și acţiunea 
lor comună fuseseră descoperite, iar asta avea să ducă la puneri 
sub acuzare, emiterea de mandate de arestare și alerte la 
punctele de trecere a frontierei. Având în vedere importanţa 
care se acorda luptei împotriva terorismului și traficanţilor de 
stupefiante, era imposibil de știut cât de serios avea să 
urmărească FBl-ul o mică șotie cum era acţiunea comună, însă 
au presupus că lucrurile erau foarte grave. A 

Zola era cea mai îngrozită - și pe bună dreptate. Işi folosise 
pașaportul american valabil pentru a călători în Senegal, lăsând 
astfel o urmă pe care o putea descoperi și un investigator orb. 
FBl-ul putea monitoriza cu ușurință mișcările ei. Şi, pentru ca 
situaţia să fie și mai gravă, în urmă cu două săptămâni, imediat 


după sosirea în Dakar, ea se înregistrase la Ambasada Statelor 
Unite. 

Era necesar să ia câteva hotărâri. Cum nu aveau idee cum 
urma să acţioneze FBl-ul sau cât de departe avea să se meargă 
cu investigația, nici cât de aproape erau pe urmele lor, cei trei 
au hotărât să facă planuri: Todd îl va contacta pe domnul 
Richard din Barbados și va transfera restul banilor către banca 
din Senegal; Zola îi va spune totul lui Bo, dar nu și părinţilor - 
poate mai târziu, dar în niciun caz acum. In dimineaţa 
următoare, la prima oră, o va întâlni pe Idina Sanga și va 
declanșa procesul de naturalizare. Dacă era senegaleză cu acte 
în regulă, extrădarea în Statele Unite va deveni aproape 
imposibilă. Şi va investiga discret posibilitatea de a obţine noi 
acte de identitate pentru doi prieteni. 

Marţi și miercuri, aproape toată ziua, cei trei au stat cu ochii 
lipiti de ecranele computerelor, căutând pe internet orice știre 
legată de înțelegerea Swift. Nimic. Partea lor de onorarii nu 
sosise la Citibank în Brooklyn, ceea ce reprezenta un semn clar 
că se întâmplase ceva urât. În cele din urmă, joi dimineaţa, un 
site financiar anunţa o mică încurcătură în chestiunea Swift. Un 
judecător federal din Miami stopase alte plăţi în baza unei 
investigaţii privind posibile acuzaţii de fraudă. Un judecător 
federal din Houston procedase la fel. Swift plătise în întreaga 
țară aproape 3 miliarde de dolari din înţelegerea de 4,2 
miliarde, dar apăruseră probleme. 

Deși frauda nu era descrisă, cei trei parteneri știau precis ce 
descopereau investigatorii. 


Ideea lui Mark era să părăsească Senegalul fără să mai treacă 
prin zonele de control al pașapoartelor din aeroporturi. Aveau 
banii necesari pentru orice demers, așa că a propus să 
închirieze o mașină și un șofer și să pornească la drum. Puteau 
merge spre sud prin vestul Africii, fără să se grăbească și 
bucurându-se de călătorie, pentru a ajunge în cele din urmă în 
Africa de Sud. Citise că orașul Cape Town era cel mai frumos din 
lume și, în plus, limba oficială era acolo engleza. Pe Todd nu îl 
prea atrăgea ideea. Nu ţinea să își petreacă următoarea lună pe 
drumuri din sălbăticie, reţinându-și răsuflarea de fiecare dată 
când un poliţist de frontieră cu o pușcă de asalt în mână și cu 
degetul pe trăgaci, gata să o folosească, îi examina pașaportul. 


Nu a spus însă nimic din toate astea, pentru că o astfel de 
salvare putea deveni necesară într-o bună zi. 

Zola a respins toate aceste idei. Nu își putea părăsi familia 
după tot ce înduraseră. 

Investigația continua, deși practic nu se difuza nicio știre. Au 
rămas în așteptare în Dakar. Zola se simţea mai în siguranţă 
acolo, deși trăia din nou cu spaima că, la un moment dat, ar fi 
putut auzi ciocănituri în ușă. 

Orașul-staţiune Saint-Louis se afla la Atlantic, la 320 de 
kilometri la nord de Dakar. Având 175.000 de locuitori, era mult 
mai mic și mai liniștit, însă suficient de mare pentru ca cineva să 
se piardă acolo. Fusese cândva capitala ţării, iar francezii 
construiseră acolo case frumoase, care se păstraseră bine. 
Orașul era recunoscut pentru arhitectura colonială, stilul de 
viaţă lejer, plajele frumoase, precum și pentru cel mai important 
festival de jazz din Africa. 

Zola a fost cea care a organizat excursia. A plătit un șofer 
care avea un SUV cu aer condiţionat, apoi ea, Bo și cei doi 
parteneri ai săi au plecat pentru câteva zile la Saint-Louis. Nu și- 
a invitat și părinţii. Ea și Bo se simțeau sufocaţi de Abdou, așa 
că aveau nevoie de o pauză. De fapt, aveau nevoie de un alt loc 
în care să trăiască, păstrând o oarecare distanţă între ei și 
părinţi. Zola avea presimţirea că Saint-Louis putea fi locul ideal 
pentru toți. 

Părăsind Dakarul, și-au dat seama că șoferul nu prea știa 
engleza, așa că, odată cu scurgerea timpului, au discutat mai 
deschis despre ultimele lor șase luni. Bo le-a pus nenumărate 
întrebări, unele extrem de incomode. Nu îi venea să creadă că 
fuseseră în stare de asemenea lucruri, chiar dacă Mark și Todd 
s-au străduit să le justifice. Bo era iritat că o târâseră pe 
surioara lui în planurile și escrocheriile lor. Chiar dacă Mark și 
Todd s-au grăbit să își asume întreaga vină. Dar Zola a rămas 
fermă pe poziţie: nu era naivă și avea capacitatea de a lua 
singură hotărâri. Sigur, făcuseră greșeli, dar ea participase la 
fiecare dintre ele. In afară de ea însăși, nu putea învinui pe 
nimeni. 

Bo știa că aveau bani în bancă, dar nu avea habar câţi. Se 
străduia să își accepte viitorul departe de Statele Unite, singura 
ţară-cămin pe care o cunoscuse. lşi părăsise iubita și era de 


neconsolat. Mai mult, lăsase în urmă o mulţime de prieteni, 
colegi de școală și băieţi din cartier. Pierduse o slujbă bună. 

Pe măsura trecerii timpului însă și-a mai pierdut din 
agresivitate. Ştia că, dacă n-ar fi fost banii pe care Mark și Todd 
îi încredinţaseră Zolei, el încă s-ar fi aflat în închisoare. Nu putea 
ignora admiraţia pe care i-o arătau cei doi surorii lui. 

După șase ore de călătorie, au traversat fluviul Senegal pe 
podul Faidherbe, proiectat de Gustave Eiffel, cel care construise 
și turnul cu același nume din Paris. Vechiul oraș era pe insula 
N'Dar, o porţiune de uscat având oceanul pe ambele laturi. Au 
trecut printre grupuri de clădiri vechi și frumoase și, în cele din 
urmă, au oprit la Hôtel Mermoz, în apropierea plajei. După o cină 
lungă pe terasă, având oceanul dedesubtul lor, s-au culcat 
devreme. 

Ofertele de proprietăţi imobiliare nu erau la fel de generoase 
ca acelea din Statele Unite sau din Dakar, dar, cu puțin efort, 
Zola a găsit ce căuta: o casă ce fusese construită în 1890 de un 
negustor francez și care își schimbase proprietarii de multe ori. 
Era o vilă cu două etaje, care arăta mai bine dinspre stradă 
decât dincolo de uși, dar fermecătoare și spațioasă. Podelele din 
lemn se încovoiaseră în unele locuri, iar piesele de mobilier erau 
antice, acoperite de praf și desperecheate. Rafturile erau 
înțesate de vase și de cărți vechi în limba franceză. Instalaţia 
sanitară funcţiona doar parţial. Frigiderul cu forme rotunjite data 
din anii '50. Curtea și balconul erau umbrite de flori și gândite 
pentru căldura de la tropice. In camera de zi exista un mic 
televizor. Prezentarea promitea și un serviciu de internet, dar 
agentul le-a spus că era lent. 

Apoi s-au despărţit și au colindat prin casă, care se cerea 
inspectată ore în șir. Pe balconul de la etajul întâi, din dreptul 
apartamentului cu dormitor pe care Todd și-l revendicase deja, 
cei doi au dat nas în nas. 

— N-o să ne găsească nimeni aici, a spus Todd. 

— Tot ce se poate! Îți vine să crezi c-am ajuns aici? 

— Nu. E absolut fantastic. 

Fără să ţină seama de sentimentele lor, Zola a semnat un 
contract de închiriere pe șase luni, la preţul de 1.000 de dolari 
pe lună. Două zile mai târziu s-au instalat acolo, Todd și Mark 
ocupând etajul doi - trei dormitoare, două băi, dar niciun duș 
funcţional -, iar Zola instalându-se în apartamentul de la parter. 


Bo a rămas blocat undeva la mijloc, având o suprafaţă locuibilă 
mai mică decât oricare dintre ei. În următoarele două zile au 
cumpărat provizii, au schimbat becuri și siguranţe și au încercat 
să afle cât mai multe despre casă. Aceasta avea și grădinar, un 
anume Pierre, care nu vorbea o boabă de engleză, dar care se 
pricepea să dea din mâini și să mormăie. 

Insula era precum o Veneţie, un oraș retras, înconjurat de 
apă, cu plaje frumoase și largi. Nisipul îi atrăgea pe turiști, la fel 
ca și zecile de hoteluri frumoase și ciudate din apropierea 
oceanului. Când nu erau în casă, făcând tot felul de lucruri 
pentru Zola, Mark și Todd se aflau pe plajă, unde beau 
cocktailuri cu rom și căutau fete. 

Când Zola și Bo au plecat din oraș cu SUV-ul cu șofer, Mark și 
Todd i-au îmbrățișat de rămas-bun, spunându-le să se întoarcă 
repede. Plănuiau să lipsească circa o săptămână, timp suficient 
pentru a-și lua câteva lucruri și a scăpa de părinţi. 

În seara aceea, în camera de zi pe jumătate iluminată a vechii 
vile, construită de europeni în alt secol, alt timp, cei doi au golit 
împreună o sticlă de scotch și au încercat să vadă în perspectivă 
cum va arăta viaţa lor. Dar părea o misiune imposibilă. 


Duminică, 22 iunie, Washington Post a publicat pe prima 
pagină un articol cu titlul „Escrocheria facultăţilor de Drept pe 
profit legată de un manager de fonduri din New York”. Sub titlu 
era o fotografie mare a lui Hinds Rackley. Articolul era în esenţă 
o poveste ce cuprindea detaliile notate de Gordy pe peretele 
camerei lui, cu zeci de companii de faţadă, firme necomerciale 
și facultăţi de Drept. Cu toate acestea, băncii Swift i se acorda 
prea puţină atenţie. Pentru Mark și Todd cel puţin era evident că 
nici acel jurnalist nu reușise să penetreze companiile offshore 
ale lui Rackley, despre care se bănuia că deţineau acţiuni. 

Însă, la un anumit nivel, articolul reprezenta o răzbunare. 
Strădaniile lui Gordy fuseseră validate. Marele Satana trebuia 
acum să îndure coșmarul expunerii publice și, cu toate că 
articolul nu sugera asta, era foarte posibil ca Rackley să ajungă 
în vizorul FBl-ului. 

Articolul i-a făcut să exulte timp de două zile, apoi au 
abandonat subiectul. 

Două zile mai târziu, pe 24 iunie, Mark Frazier, Todd Lucero și 
Zola Maal au fost puși sub acuzare pentru crimă organizată de 


un mare juriu din Miami. Acuzaţiile făceau parte dintr-o 
investigaţie în desfășurare privind numeroasele reclamaţii la 
adresa fraudării unei acţiuni comune în cazul înţelegerii cu Swift 
Bank. Potrivit primului raport despre Bloomber, erau posibile și 
alte acuzaţii. În timp ce Mark și Todd urmăreau desfășurarea 
lucrurilor, povestea s-a răspândit pe internet, fără să atingă însă 
cota unei știri care să reprezinte un articol de primă pagină. In 
lumea marilor știri din lumea marilor afaceri, nu era chiar un 
eveniment major. 

Deși părea să nu fie pentru marele public, pentru cei trei 
însemna foarte mult. Deși anticipaseră asta, știrea le dădea fiori. 
Cu toate acestea, erau pregătiţi. Işi găsiseră un ascunziș 
potrivit, iar FBl-ul nu avea niciun indiciu în legătură cu locul 
unde se aflau. 

Cu Zola, lucrurile stăteau altfel. Mark și Todd se îndoiau că 
totuși FBl-ul avea să facă eforturi de a o urmări până la Dakar și 
nu se așteptau ca poliţia de acolo să coopereze pentru 
arestarea ei, pentru ca apoi un tribunal senegalez să o 
extrădeze, totul pentru o infracţiune care nu avea nicio legătură 
cu terorismul, crima sau traficul de droguri. Deși credeau cu 
tărie acest lucru, au preferat să păstreze totul pentru ei. Erau 
perfect conștienți că Zola nu avea mare încredere în ceea ce 
spuneau sau credeau ei, din motive cât se poate de întemeiate. 

Zola își făcea propriile planuri. Mai întâi i-a chemat la Dakar 
pentru o întâlnire importantă, pe care o planificase de ceva 
timp. Cu ajutorul unui intermediar recomandat de Idina Sanga, 
Zola stabilise contacte până când găsise persoana potrivită. 
Contra sumei de 200.000 de dolari de persoană, guvernul avea 
să le emită noi identități, noi cărţi de identitate, noi pașapoarte 
și noi dovezi de cetăţenie pentru cei trei foști parteneri UPL. 
Mijlocitorul era un oficial de carieră din departamentul de stat, 
care se bucura de multă influenţă. Zola s-a întâlnit cu acesta de 
trei ori până au ajuns să aibă încredere unul în celălalt. Nu era 
limpede cât avea să câștige mijlocitorul, dar Zola socotea că 
suma de bani avea să se diminueze pe măsură ce se ajungea 
mai sus pe scara ierarhică. 

Înțelegerea era simplă, întrucât era vorba de bani contra 
obţinerii cetățeniei, o tranzacţie care nu era unică pentru 
Senegal. Era complicat doar pentru că acest lucru le cerea să 
renunţe la ceea ce erau, la locul de unde proveneau. Era 


posibilă păstrarea dublei cetăţenii, dar nu cu numele lor reale. 
Dacă doreau să devină senegalezi și, astfel, să beneficieze de 
protecţia guvernului, ascunzându-se de autorităţile americane, 
nu mai puteau rămâne Mark, Todd și Zola. Dubla cetăţenie 
presupunea identități duble, ceea ce nu aproba niciun guvern 
din lume. 

Au acceptat târgul fără nicio ezitare, protestând puţin în 
legătură cu preţul. Prada lor scăzuse deja la aproximativ 2,25 
milioane de dolari, o sumă încă generoasă, chiar dacă viitorul 
părea nesigur. 

S-au întors apoi la Saint-Louis, în vila lor dărăpănată, cu noi 
cărţi de identitate, noi cărți de credit și pașapoarte elegante, pe 
care apăreau feţele lor zâmbitoare. Domnul Frazier era acum 
Christophe Vidal ori pur și simplu Chris. Camaradul lui era 
Tomas Didier - sau Tommy, pentru apropiaţi. Doi tineri cu 
descendență franceză, deși niciunul nu vorbea o boabă în limba 
maternă. Populaţia albă a Senegalului era sub 1%, iar 
adăugarea a încă doi gringo nu schimba nicidecum situaţia. 

Zola era acum Alima Pene - un nume cu adevărat african -, 
dar îi spuneau Alice. 

Bo, care nu se confrunta cu problema infracţiunilor comise în 
Statele Unite, a rămas cu același nume. Obţinerea documentelor 
lui avea să coste mai puţin, dar avea să dureze ceva mai mult. 


Curând, viața comodă din ultima vreme, care includea somn, 
citit, urmărit internetul, plimbări de-a lungul plajelor și cine la 
miezul nopţii pe marginea oceanului, a făcut loc plictiselii. La o 
lună după ce deveniseră senegalezi pur-sânge, Chris și Tommy 
au început să își caute de lucru, optând pentru ceva legal de 
astă dată. 

Barul lor preferat era un soi de colibă cu acoperiș din stuf, 
cuibărită între două localuri mici de pe plaja principală, aflată la 
cinci minute de mers pe jos de la vila lor. Işi petreceau acolo ore 
în șir, jucând domino sau darts, flecărind cu turiștii, stând la 
soare, luând prânzul și savurând Gazelle, o bere slabă ce părea 
a fi băutura națională în Senegal. Barul era deţinut de o 
nemţoaică ursuză, al cărei soț murise recent. Apărea acolo doar 
din când în când, doar pentru a bea câteva păhărele și a se răsti 
la oamenii din personal, care își dădeau ochii peste cap când ea 
era cu spatele la ei. Tomas a început să flirteze cu ea și, după 


puţină vreme, i l-a prezentat pe prietenul lui, Christophe. În 
cursul unui prânz lung, au reușit să o vrăjească. A doua zi, eaa 
revenit pentru încă un prânz, iar în timpul celui de-al patrulea 
prânz luat împreună, Tomas a întrebat-o dacă se gândise 
vreodată să vândă localul. Ei căutau ceva de făcut și se 
atașaseră de locul acela. Ea a recunoscut că îmbătrânise și că 
se săturase de local. 

Au cumpărat apoi barul și l-au închis pentru renovări. Având-o 
alături pe Alice, au investit 80.000 de dolari într-o bucătărie mai 
modernă, echipamente pentru bar și televizoare cu ecrane 
uriașe, dublând, totodată, capacitatea de servire. Planul lor de 
afaceri avea în vedere transformarea localului într-unul care să 
semene cât mai mult cu unul american, unde să poată fi 
urmărite diverse transmisiuni sportive, păstrându-se totuși stilul 
local de muzică, mâncare, băuturi și decor. După redeschidere, 
Alice se ocupa de sala de mese, iar Chris și Tomas lucrau la bar. 
Bo supraveghea personalul redus de la bucătărie. Localul era 
plin încă de la ora deschiderii, iar viaţa era frumoasă. 

De dragul trecutului - drept omagiu adus vieţii lor din alte 
vremuri l-au numit Barul Rooster. 


Nota autorului 

Ca de obicei, m-am cam jucat cu realitatea, îndeosebi în 
privinţa chestiunilor legale. Legile, tribunalele, procedurile, 
reglementările, firmele, judecătorii și sălile în care sunt aceștia 
stăpâni au fost romanţate pentru a susţine povestea. 

Mark Twain spunea că obișnuia să mute state și orașe întregi 
pentru a se adapta povestirilor lui. Această licenţă le este oferită 
romancierilor ori ei și-o asumă pur și simplu, de dragul poveștii. 

Alan Swanson m-a îndrumat pe străzile din D.C. Bobby Moak, 
specialist în materie de prejudicii, care are cunoștințe 
enciclopedice despre domeniul legal, mi-a citit manuscrisul. 
Jennifer Hulvey, de la facultatea de Drept a Universităţii Virginia, 
m-a iniţiat în lumea complexă a creditelor studențești. Le 
mulțumesc tuturor. Nu poartă nicio vină pentru propriile mele 
greșeli. 

Întrebarea pe care o detestă toţi scriitorii sună astfel: „De 
unde îţi vin ideile?” În cazul acestui roman, răspunsul este 
simplu. În ediţia din septembrie 2014 a revistei Atlantic Monthly, 
am citit un articol intitulat „Escrocheria facultăţilor de Drept”. 
Aceasta reprezintă o investigaţie complexă a jurnalistului Paul 
Campos. După ce l-am citit până la capăt, mi-am dat seama că 
aveam ideea pentru următorul meu roman. 

Îți mulțumesc, domnule Campos! 


Maestrul thrillerelor juridice revine 


cu o poveste despre studenție, șantaj și 


ISEN 978 000 000 WO 2 


I I I 


PTT