John Grisham — Apelul

Apelul 


John Grisham 


Traducere: Gabriel Stoian 
Editura RAO International , 2010 


John Grisham 
The appeal 
Belfry Holdings, 2008 


John Grisham 
The appeal 


© 2008 by Belfry Holdings, Inc. 
© 2010 RAO International Publishing Company 
Toate drepturile rezervate 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: 


GRISHAM, JOHN 

Apelul / John Grisham, trad.: Gabriel Stoian. - Bucureşti: RAO 
International Publishing Company, 2009 

ISBN 978-973-54-0102-3 

l. Stoian, Gabriel (trad.) 821.111(73)-31 = 135.1 


Profesorului Robert C. Khayat 


PARTEA ÎNTÂI 
VERDICTUL 


CAPITOLUL 1 


Juriul era pregătit. 

După patruzeci şi două de ore de deliberări ce urmaseră 
celor şaptezeci şi una de zile de proces, care însumau 530 
de ore de declaraţii date de patruzeci şi opt de martori, şi 
după aşteptare mută, cât o viaţă de lungă, în vreme ce 
avocaţii se înfruntaseră, căutându-şi unul altuia nod în 
papură, judecătorul ţinuse prelegeri, oamenii din public 
urmăriseră totul cu o atenţie vulturească, doar-doar vor 
surprinde anumite semne elocvente privind învingătorul, 
juriul era gata. Claustraţi în sala de deliberări, izolaţi şi 
protejaţi, zece dintre ei şi-au pus cu mândrie numele pe 
verdict, pe când ceilalţi doi au rămas îmbufnaţi, fiecare în 
colţul lui, detaşaţi, dar şi întristaţi de părerea lor diver- 
gentă. Au urmat îmbrăţişări şi zâmbete şi, într-o măsură 
considerabilă, expresii de satisfacţie pe feţele unora pentru 
că reuşiseră să supravieţuiască acelui mic război, iar acum 
puteau păşi cu mândrie înapoi în arenă, aducând o decizie 
pe care şi-o asiguraseră datorită hotărârii nestrămutate şi 
căutării îndârjite a unui compromis. Calvarul lor se 
încheiase, căci îşi făcuseră pe deplin datoria de cetăţeni. 
Slujiseră societatea cum nici nu se putea mai bine. Erau 
pregătiţi. 


Prim-juratul a bătut la uşă, trezindu-l pe Unchiul Joe din 
dulcea moleşeală de care se lăsase cuprins. Unchiul Joe, 
bătrânul uşier, îi păzise, dar se îngrijise şi de asigurarea 
hranei, le ascultase reclamaţiile şi transmisese cu discreţie 
mesajele lor către judecător. In tinereţe, pe vremea când 
avea auzul mai bun, se zvonea că el trăgea cu urechea la 
deliberările membrilor juriilor printr-o uşă subţire din lemn 
de pin, pe care singur-singurel o alesese şi instalase. Insă 
zilele acelea trecuseră de mult şi, aşa cum i se confesase 
doar soţiei, după chinurile acestui proces probabil că-şi va 
agăța pistolul vechi în cui, o dată pentru totdeauna. 
Încordarea pe care o presupunea asigurarea controlului 
asupra modului în care se înfăptuia justiţia îl istovea. 

A zâmbit şi a zis: 

— Grozav. O să-l anunţ pe judecător, de parcă acesta s-ar 
fi aflat undeva prin măruntaiele tribunalului, abia aşteptând 
un apel din partea Unchiului Joe. 

Cu toate acestea, ca de obicei, a găsit un grefier şi i-a 
transmis minunata veste. Era de-a dreptul emoţionant. 
Vechiul tribunal nu mai avusese vreodată parte de un 
proces atât de lung şi de important. Ar fi fost mare păcat ca 
el să se încheie fără un verdict clar. 

Grefierul a bătut discret la uşa judecătorului, apoi a făcut 
un pas peste prag şi, cu mândrie, a anunţat: „Avem 
verdictul”, ca şi cum chiar el în persoană trudise de-a lungul 
negocierilor, iar acum oferea rezultatul ca pe un cadou. 

Judecătorul a închis ochii şi a lăsat să-i scape un suspin 
adânc, de satisfacţie. A schiţat un zâmbet fericit, agitat, 
sugerând sentimentul de uriaşă uşurare, şi, într-un târziu, a 
spus: 

— Anunţă-i pe avocaţi! 

După aproape cinci zile de deliberări, judecătorul 
Harrison se resemnase la gândul că va avea parte de un 
juriu indecis, cel mai întunecat coşmar al lui. După patru ani 
de litigii încrâncenate şi după alte patru luni de dezbateri 


7 


extrem de aprinse şi contestate, perspectiva unui rezultat 
indecis îi dădea o stare de rău. Nici nu putea să accepte 
ideea reluării întregului proces. 

Şi-a strecurat picioarele în vechii pantofi din piele moale, 
a sărit de pe scaun surăzând ca un băieţel şi a întins mâna 
după robă. In sfârşit, se încheiase totul, cel mai lung proces 
din cariera lui extrem de pestriță. 

Grefierul a dat primul telefon către firma de avocaţi 
Payton & Payton, o echipă formată din soţ şi soţie, care 
acum îşi avea sediul într-un fost magazin ce vindea produse 
cu preţ unic, situat într-o zonă mai puţin elegantă a 
oraşului. Un asistent juridic a ridicat receptorul, a ascultat 
câteva secunde, după care a strigat: „Juriul a dat verdictul!” 
Vocea lui a căpătat ecou prin labirintul ca de peşteră al 
camerelor mici de lucru, având un aer de improvizație, 
făcându-şi colegii să tresară. 

A strigat din nou, după care a pornit în goană către zona 
numită Puţ, unde restul angajaţilor firmei se strângeau 
foarte agitaţi. Wes Payton era deja acolo, iar după ce, 
precipitată, a apărut şi Mary Grace, ochii li s-au întâlnit o 
fracțiune de secundă, încărcaţi de uimire şi teamă 
dezlănţuită. Doi asistenţi juridici, două secretare şi un 
contabil s-au adunat la masa de lucru, invadată de lucruri 
unde brusc, au îngheţat şi s-au holbat unul la celălalt, 
aşteptând fiecare ca altcineva să scoată primul cuvânt. 

Se încheiase cu adevărat? După ce aşteptaseră o 
eternitate, se putea ca totul să se termine aşa de repede? 
Atât de precipitat? Doar printr-un telefon? 

— Propun să ne rugăm în gând, a propus Wes, şi toţi şi- 
au împreunat mâinile, alcătuind un cerc strâns, şi s-au 
rugat cu ardoare, cum nu mai făcuseră până atunci. Spre 
Atotputernicul Dumnezeu s-au înălţat tot felul de cereri, 
însă dorinţa comună era de victorie. „Te rugăm, Doamne, 
după atâta vreme şi eforturi, bani, temeri, îndoieli, te 
implorăm, acordă-ne o victorie divină! Şi ne apără pre noi 


8 


de umilinţă, ruină, faliment şi o sumedenie de alte rele pe 
care ni le-ar aduce un verdict nefavorabil.” 

Grefierul a dat cel de-al doilea telefon pe mobilul lui Jared 
Kurtin, arhitectul apărării. Domnul Kurtin se lăfăia liniştit pe 
o canapea închiriată din piele, care se afla în biroul lui 
temporar din Front Street, din Hattiesburg, la trei intersecţii 
depărtare de clădirea tribunalului. Tocmai citea o biografie 
şi se uita cum se scurg orele ce i se plăteau cu 750 de 
dolari fiecare. A ascultat cu calm, a închis telefonul cu o 
mişcare scurtă, apoi a zis: 

— Să mergem. Juriul e gata. 

Soldaţii îmbrăcaţi în costume închise au luat poziţia de 
drepţi şi s-au aliniat ca să-l însoţească pe stradă, pentru a 
mărşălui în direcţia unei noi victorii zdrobitoare. Au pornit 
cu paşi hotărâți, fără comentarii, fără să înalțe rugăciuni. 

Au urmat telefoane către alţi avocaţi, apoi către reporteri 
şi, în doar câteva minute, vestea a ajuns în stradă, 
răspândindu-se cu repeziciune. 


x 


Undeva, aproape de ultimul etaj al unei clădiri înalte de 
la marginea Manhattanului, un tânăr cuprins de panică a 
dat buzna într-o sală de şedinţe, întrerupând o discuţie 
importantă, şi i-a şoptit ştirea la ureche domnului Carl 
Trudeau, care şi-a pierdut brusc orice interes faţă de 
chestiunile analizate, s-a ridicat pe neaşteptate şi a spus: 

— Se pare că juriul a decis asupra verdictului. 

A ieşit cu paşi apăsaţi din încăpere şi, din hol, a intrat 
într-un apartament spaţios, unde şi-a schimbat haina, a 
slăbit nodul cravatei, s-a apropiat de o fereastră şi a privit 
lung prin înserarea timpurie către fluviul Hudson, care se 
zărea în depărtare. A aşteptat şi, ca de obicei, s-a întrebat 


9 


în ce măsură se putea bizui imperiul său pe înţelepciunea 
combinată a doisprezece oameni dintr-o zonă provincială 
de pe Mississippi. 

Pentru un om care ştia atâtea lucruri, răspunsul la acea 
întrebare rămânea încă nedesluşit. 


* 


Venind din toate direcțiile, mulți oameni se grăbeau să 
intre în tribunal, timp în care soţii Payton şi-au parcat 
automobilul pe strada din spatele clădirii. Au rămas câteva 
momente în maşină, ţinându-se strâns de mână. Vreme de 
patru luni, făcuseră efortul de a nu se atinge unul pe 
celălalt în apropierea clădirii tribunalului. Era posibil oricând 
să fie urmăriţi de cineva. Poate de vreun jurat ori de un 
reporter. Era important să dovedească un profesionalism 
maxim. Noutatea produsă de apariţia unei echipe de jurişti 
căsătoriţi îi lua prin surprindere pe oameni, iar soţii Payton 
se străduiau să se trateze unul pe celălalt ca şi cum ar fi 
fost avocaţi adverşi, iar nu o familie. 

Şi, pe parcursul procesului, nici nu avuseseră timp să se 
atingă nici în tribunal, nici în afara lui. 

— La ce te gândeşti? a întrebat Wes, fără să-şi privească 
soţia. Ş 

Inima îi bătea nebuneşte, iar fruntea i se umezise. Incă 
strângea volanul între degetele mâinii stângi şi-şi spunea 
mereu în gând să se liniştească. 

Să se relaxeze. Ce glumă! 

— Niciodată n-am simţit o asemenea teamă, i-a spus 
Mary Grace. 

— Nici eu. 


10 


A urmat o pauză mai lungă, timp în care au respirat 
adânc şi au urmărit cum camioneta unei televiziuni era cât 
pe ce să doboare un pieton. 

— Suntem în stare să supravieţuim unei pierderi? a 
întrebat ea. Asta-i întrebarea de bază. 

— Trebuie să supravieţuim; n-avem de ales. Dar nu vom 
pierde. 

— Bravo, băiete. Să mergem. 

S-au alăturat celorlalţi angajaţi ai firmei lor şi au intrat în 
tribunal împreună. Aşteptând în locul obişnuit de la parter, 
în apropierea  automatului de băuturi răcoritoare, 
reclamanta, Jeannette Baker, a început să plângă imediat 
ce şi-a văzut avocaţii. Wes a luat-o de un braţ, Mary de 
celălalt şi împreună au condus-o pe scări până la etaj, unde 
se afla sala de tribunal. Ar fi putut să o ducă şi pe sus. 
Cântărea mai puţin de cincizeci de kilograme şi în cursul 
procesului îmbătrânise cu cinci ani. Era deprimată, uneori 
devenea confuză şi, cu toate că nu suferea de anorexie, pur 
şi simplu nu mai mânca. La treizeci şi patru de ani, îşi 
îngropase deja copilul şi soţul, iar acum se afla la capătul 
unui proces oribil pe care, în sinea ei, îşi dorea să nu-l fi 
declanşat. 

Lumea din sala tribunalului era într-o stare de alertă 
maximă, ca şi cum ar fi început un bombardament, iar 
sirenele ar fi vuit. Zeci de oameni se foiau de colo-colo, ori 
îşi căutau loc, ori vorbeau agitaţi, aruncând priviri în toate 
părţile. După ce Jared Kurtin şi armata lui de apărători au 
pătruns pe o uşă laterală, toţi s-au holbat în acea direcţie, 
de parcă el ar fi avut ştiinţă de ceva care lor le scăpa. In 
ultimele patru luni, zi de zi, acest om dovedise că reuşea să 
anticipeze nenumărate situaţii, numai că în acele momente 
pe faţa lui nu se citea absolut nimic. Cu un aer grav, a 
rămas aproape de subordonații lui. 


11 


În cealaltă parte a sălii, la doar câţiva metri depărtare, 
soţii Payton şi Jeannette s-au aşezat pe scaunele de la 
masa acuzării. 

Aceleaşi scaune, aceleaşi poziţii, o strategie aleasă în 
mod deliberat pentru a-i impresiona pe juraţi că aceşti doi 
avocaţi modeşti luptau împotriva unei corporaţii-gigant, 
care deţinea resurse nelimitate. Wes Payton a aruncat o 
privire spre Jared Kurtin, ochii li s-au întâlnit, şi fiecare a dat 
din cap în mod politicos. Miracolul petrecut în timpul 
procesului era că fiecare din cei doi bărbaţi reușea încă să îl 
trateze pe celălalt cu o oarecare doză de politeţe, ba chiar 
să şi poarte o conversaţie, dacă era absolut necesar. Era o 
chestiune de mândrie personală. Indiferent cât de 
neplăcută ar fi fost situaţia, şi existaseră nenumărate 
momente de acest fel, fiecare era hotărât să se ridice 
deasupra meschinăriilor şi să ofere o mână de ajutor. 

Mary Grace nu s-a uitat în aceeaşi direcţie şi, chiar dacă 
ar fi făcut-o, ea nu ar fi salutat din cap şi nici nu ar fi 
zâmbit. Şi era bine că nu purta o armă în poşetă, pentru că, 
într-o asemenea situaţie, jumătate din cei în costume negre 
nu ar mai fi fost prezenţi acolo. A aşezat un blocnotes 
neatins pe masa din faţa ei, a trecut data, apoi şi-a scris 
numele, după care nu i-a mai venit în minte nimic demn de 
a fi notat. In şaptezeci de zile de proces, umpluse şaizeci şi 
şase de asemenea blocnotesuri, toate de aceleaşi 
dimensiuni şi de aceeaşi culoare, aflate acum în Puţ, 
îndosariate în ordine perfectă şi ţinute într-un fişet metalic 
cumpărat la mâna a doua. l-a întins lui Jeannette un 
şerveţel de hârtie. Deşi ţinea socoteala tuturor cheltuielilor, 
Mary Grace pierduse numărul cutiilor de şerveţele pe care 
le folosise Jeannette în cursul procesului. Probabil, cel puţin 
zece-douăsprezece. 

Femeia aceea plângea aproape necontenit şi, chiar dacă 
Mary Grace era extrem de înţelegătoare, se săturase 
cumplit de acel plâns ce nu se mai oprea. Se săturase de 


12 


toate - de starea de epuizare, de încordare, de nopţile 
nedormite, de investigaţii, de timpul cât se afla departe de 
copii, de apartamentul ce se degrada continuu, de muntele 
de chitanţe neachitate, de clienţii neglijaţi, de mâncarea 
chinezească rece înfulecată la miez de noapte, de chinul pe 
care îl presupunea aranjarea tenului şi a părului în fiecare 
dimineaţă, ca să apară cât de cât atrăgătoare în faţa 
juriului. Asta se aştepta de la ea. 

Angajarea într-un proces important seamănă cu 
plonjonul, purtând o centură cu greutăţi, într-un iaz cu apă 
întunecată şi plin de alge. Reuşeşti să te ridici pentru a lua 
câte o gură de aer, însă restul lumii nu mai contează. Şi ţi 
se pare tot timpul că te îneci. 

La câteva rânduri în spatele soţilor Payton, în capătul 
unei bănci care se aglomera cu repeziciune, bancherul lor 
îşi rodea unghiile, străduindu-se în acelaşi timp să lase 
impresia de calm. Il chema Tom Huff, ori Huffy pentru toţi 
cei care îl cunoşteau. Acesta venise când şi când să asiste 
la proces şi să înalțe personal câte o rugăciune. Soții Payton 
datorau băncii lui Huffy 400 000 de dolari, iar singura 
garanţie oferită era o parcelă de pământ arabil din districtul 
Cary, deţinută de tatăl lui Mary Grace. Cu puţin noroc, acel 
pământ putea fi vândut într-o bună zi cu 100 000, lăsând o 
parte substanţială din datorie fără nici o garanţie, evident. 
Dacă soţii Payton pierdeau procesul, cariera cândva 
promițătoare a lui Huffy ca funcţionar bancar se va termina. 
Preşedintele băncii încetase de mult să se mai răstească la 
el. Acum, toate amenințările se făceau prin e-mail. 

Ceea ce începuse într-un mod destul de nevinovat, cu un 
împrumut simplu, de 90 000 de dolari, garantat cu o a doua 
ipotecare a atrăgătoarei lor case de la periferie, avansase, 
căpătând proporții diavoleşti din cauza cheltuielilor 
absurde. Cel puţin, aşa socotea Huffy. Insă frumoasa casă 
se pierduse, aceeaşi soartă având-o elegantul lor birou din 
centru, dar şi automobilele de import, precum şi toate 


13 


celelalte. Soții Payton riscaseră totul, iar Huffy era silit să îi 
admire. Dacă obțineau un verdict favorabil, el se dovedea 
un geniu. În caz contrar, va ocupa următorul loc după ei pe 
lista de la tribunalul faliţilor. 

Oamenii cu bani, ce stăteau în cealaltă parte a sălii de 
şedinţă, nu-şi rodeau unghiile şi nici nu tremurau în mod 
deosebit de teama falimentului, cu toate că acest aspect 
fusese pus în discuţie. Krane Chemical avea bani cu 
nemiluita, la fel profituri şi active, dar existau şi sute de 
reclamanţi potenţiali care aşteptau să audă ceea ce lumea 
avea să afle peste câteva momente. Un verdict nebunesc, 
şi va începe să plouă cu procese asupra companiei. 

Însă oamenii din acel grup erau încrezători în acel 
moment. Jared Kurtin era cel mai bun avocat care se putea 
găsi cu bani. Contul companiei scăzuse imperceptibil. 
Domnul Trudeau, aflat în New York, părea satisfăcut. 

Abia aşteptau să se întoarcă acasă. 

Slavă cerului că pieţele bursiere îşi  încheiaseră 
tranzacţiile pe acea zi! 

— Ocupaţi-vă locurile! a strigat Unchiul Joe, iar 
judecătorul Harrison a intrat în sală pe uşa din spatele 
fotoliului său. 

Pusese de mult capăt circului aceluia ridicol ce le 
impunea tuturor să se ridice cât timp el îşi ocupa tronul. 

— Bună ziua, s-a grăbit el să spună. Era aproape cinci 
după-amiază. Am fost informat de către juriu că s-a decis 
verdictul. S-a uitat în jur, asigurându-se că părţile erau 
prezente în sală. Vă cer o comportare civilizată în orice 
intervenţie. Fără izbucniri, vă rog. Nimeni nu părăseşte sala 
decât după ce voi dizolva juriul. Aveţi întrebări? Vreo 
moţiune frivolă venită suplimentar din partea apărării? 

Jared Kurtin nu a schiţat nici un gest. Nu a dat deloc de 
înţeles că ar fi observat prezenţa juriului, continuând să 
facă tot felul de forme rotunjite pe blocnotesul din faţa lui, 
de parcă ar fi pictat o capodoperă. In cazul în care Krane 


14 


Chemical ar pierde procesul, se va cere un recurs, iar piatra 
de temelie a acestuia va fi purtarea părtinitoare a 
onorabilului Thomas Alsobrook Harrison IV, fost avocat 
pledant, care îşi dovedise în repetate rânduri repulsia faţă 
de toate marile corporaţii în general, iar acum, împotriva 
Krane Chemical, în particular. 

— Domnule uşier, te rog să chemi membrii juriului. 

Uşa alăturată boxei destinate juraţilor s-a deschis şi 
parcă un aspirator uriaş ar fi supt tot aerul din sala de 
tribunal. Inimile tuturor au îngheţat. Trupurile celor prezenţi 
au înlemnit. Fiecare a căutat câte un obiect asupra căruia 
să-şi fixeze ochii. Singurul sunet a fost cel scos de târşâitul 
picioarelor juraţilor care traversau covorul uzat binişor. 

In mod metodic, Jared Kurtin a continuat să-şi noteze 
ceva în agendă. Avea obiceiul să nu privească feţele 
juraţilor când aceştia reveneau să anunţe verdictul luat. 
După ce avusese peste o sută de procese, ştia că feţele lor 
erau impenetrabile. De ce să se mai ostenească? Oricum, 
decizia lor avea să fie anunţată peste doar câteva secunde. 
Echipa lui primise instrucţiuni severe să îi ignore pe jurati şi 
să nu reacționeze în nici un fel faţă de verdict. 

Evident, Jared Kurtin nu se confrunta cu ruina financiară 
şi profesională. Wes Payton risca totul, şi nu reuşea să-şi 
dezlipească ochii de cei ai juraţilor care tocmai se aşezau 
pe scaune. Lucrătorul de la o fabrică de lapte se uita într-o 
parte, ceea ce era semn rău. Profesoara s-a uitat prin Wes, 
alt semn prost. Când prim-juratul i-a întins grefierului plicul, 
soţia de preot i-a aruncat lui Wes o privire miloasă, dar ea 
arborase acea tristeţe pe chip încă de la primele declaraţii 
făcute în instanţă. 

_ Mary Grace a surprins semnul, şi nici măcar nu-l căutase. 
In timp ce i-a dat încă un şerveţel de hârtie lui Jeannette 
Baker, care acum începuse practic să suspine, Mary Grace 
a furişat o privire la juratul numărul şase, cel mai apropiat 
de ea, doctor Leona Rocha, o profesoară de engleză la 


15 


universitate, în prezent pensionată. Doctor Rocha, de după 
ochelarii de citit cu rame de culoare roşie, i-a aruncat cel 
mai iute, frumos, cel mai senzaţional clipit şmecheresc din 
ochi pe care Mary Grace avea să-l vadă vreodată. 

— Aţi hotărât verdictul? tocmai întreba judecătorul 
Harrison. 

— Da, onorată instanţă, a răspuns prim-juratul. 

— În unanimitate? 

— Nu, domnule. 

— Există cel puţin nouă dintre dumneavoastră care să se 
fi pus de acord asupra verdictului? 

— Da, domnule. Votul este de 10 la 2. 

— Asta e tot ce contează. 

Mary Grace şi-a făcut o însemnare cu referire la clipitul 
din ochi, însă în furia momentului nu reuşea să-şi 
recunoască nici propriul scris. „Încearcă să-ţi păstrezi 
cumpătul!” a continuat să-şi spună în gând. 

Judecătorul Harrison a luat plicul de la grefier, a scos din 
el o foaie de hârtie şi s-a apucat să analizeze verdictul - pe 
frunte i-au apărut riduri adânci, o încruntătură a ochilor 
însoţită de ciupitul rădăcinii nasului. După o eternitate, a 
spus: 

— Pare să fie în regulă. 

Nu a urmat nici o tresărire, ori vreo schiţă de zâmbet, ori 
vreo dilatare a ochilor, nimic să sugereze ce stătea scris pe 
foaia de hârtie. 

Şi-a lăsat ochii în jos şi a făcut un semn din cap către 
stenograful tribunalului, după care şi-a dres glasul, 
savurând pe deplin acea clipa. Apoi ridurile din jurul ochilor 
s-au mai îndulcit, muşchii maxilarului s-au relaxat, umerii s- 
au pleoştit puţin şi, măcar pentru Wes, a înflorit brusc 
speranţa că juriul îl distrusese pe acuzat. 

Rostind rar, cu glas puternic, judecătorul Harrison a citit: 


16 


— Întrebarea numărul unu: „În baza probelor, consideraţi 
ca apa freatică în discuţie a fost contaminată de Krane 
Chemical Corporation?” 

După o pauză înşelătoare, care a durat nu mai mult de 
cinci secunde, a continuat: 

— Răspunsul este: „Da”. 

O parte din cei aflaţi în sală au reuşit să respire uşuraţi, 
în vreme ce restul au început să se înnegureze la faţă. 

— Intrebarea numărul doi: „In baza probelor, consideraţi 
că această contaminare a fost cauza proximă a decesului 
sau a deceselor lui (a) Chad Baker şi/sau (b) Pete Baker?” 
Răspuns: „Da, în cazul ambilor”. 

Slujindu-se de mâna stângă, Mary Grace a reuşit să 
extragă şerveţele dintr-o cutie şi să le întindă, în timp ce a 
continuat să scrie îndârjită cu cealaltă mână. Wes a izbutit 
să furişeze o privire către juratul numărul patru, care se 
uita întâmplător în direcţia lui cu un rânjet amuzat, care 
părea să spună: „Abia acum urmează partea interesantă”. 

— Întrebarea numărul trei: „Pentru Chad Baker, ce sumă 
de bani îi acordati mamei, Jeannette Baker, ca daune 
pentru decesul lui în aceste condiţii?” Răspuns: „Cinci sute 
de mii de dolari”. 

Copiii morţi nu valorează mult, pentru că ei nu câştigă 
nimic, însă suma impresionantă acordată pentru pierderea 
lui trăgea un semnal de alarmă, deoarece prevestea ceea 
ce avea să urmeze. Wes a privit fix la ceasul agăţat pe 
peretele din spatele judecătorului şi a mulţumit Domnului 
că scăpase de faliment. 

— Intrebarea numărul patru: „Pentru Pete Baker, ce 
sumă de bani îi acordaţi văduvei, Jeannette Baker, drept 
daune pentru decesul în aceste condiţii?” Răspuns: „Două 
milioane şi jumătate de dolari”. 

Specialiştii în finanţe care stăteau pe rândul din spatele 
lui Jared Kurtin s-au foit scurt. Krane putea rezista unei 
pierderi de trei milioane, desigur, dar ceea ce îi 


17 


înspăimânta pe ei era efectul de domino. În ceea ce îl 
privea, domnul Kurtin încă nu tresărise. 

Deocamdată. 

Jeannette Baker a început să se scurgă de pe scaun. A 
fost prinsă de cei doi avocaţi ai ei, care au ridicat-o, şi-au 
petrecut braţele pe după umerii ei fragili şi i-au şoptit 
încurajări. lIncapabilă să se stăpânească, începuse să 
suspine. 

Existau şase întrebări pe listă pe care le formulaseră 
avocaţii, iar dacă juriul ar fi răspuns cu „da” şi la întrebarea 
numărul cinci, însemna că lumea avea să înnebunească. 
Judecătorul Harrison tocmai ajunsese la acel punct, citindu-l 
rar, dregându-şi glasul şi examinând răspunsul. Apoi şi-a 
dat de gol unda de răutate din el. A făcut asta cu zâmbetul 
pe buze. A ridicat ochii câţiva centimetri, puţin pe deasupra 
foii de hârtie pe care o ţinea între degete şi peste ochelarii 
ieftini de citit cocoţaţi pe vârful nasului, şi s-a uitat drept la 
Wes Payton. Zâmbetul era reţinut, conspirativ, însă încărcat 
de o satisfacţie însoţită de bucurie. 

— Întrebarea numărul cinci: „În baza probelor, 
consideraţi că acţiunile Krane Chemical Corporation au fost 
comise în mod intenţionat, ori reprezintă o neglijenţă 
criminală care justifică impunerea de daune punitive?” 
Răspuns: „Da”. 

Mary Grace s-a oprit din scris şi s-a uitat, peste capul 
clientei care se agita iarăşi, către soţul ei, a cărui privire era 
fixată asupra ei. Câştigaseră, iar acest lucru era 
entuziasmant, declanşând o izbucnire indescriptibilă de 
bucurie. Dar cât de mare era victoria lor? In acea fracțiune 
de secundă, amândoi şi-au dat seama că era o victorie 
copleşitoare. 

— Întrebarea numărul şase: „Care este suma daunelor 
punitive?” Răspuns: „Treizeci şi şase de milioane”. 

Au urmat exclamaţii mute de uimire, accese vagi de tuse 
şi şuierături slabe, timp în care unda de şoc s-a propagat 


18 


prin sala de judecată. Jared Kurtin şi oamenii lui scriau de 
zor totul şi se străduiau să pară netulburaţi de acea 
explozie cutremurătoare. Oamenii de la Krane, aflaţi în 
primul rând, făceau eforturi să îşi revină şi să respire firesc. 
Majoritatea s-au uitat urât către juraţi şi le-au adresat în 
gând tot soiul de epitete, prin care îi socoteau nişte 
ignoranţi, proşti fără leac din provincie şi aşa mai departe. 

Domnul şi doamna Payton se ocupau din nou de clienta 
lor, care se simţea copleşită de importanţa verdictului şi 
făcea încercări jalnice de a rămâne dreaptă. Wes i-a şoptit 
cuvinte liniştitoare la ureche, timp în care a repetat în gând 
cifrele pe care tocmai le auzise rostite. Cum-necum, a 
reuşit să-şi păstreze o expresie serioasă şi să evite un 
zâmbet prostesc. _ 

Bancherul Huffy a încetat să-şi mai mursice unghiile. In 
mai puțin de jumătate de minut, dintr-un fost 
vicepreşedinte de bancă picat în dizgrație ajunsese o stea 
în devenire, cu planuri mari în ceea ce privea salariul şi 
funcţia. Se simţea chiar şi ceva mai deştept. Vai, ce intrare 
fastuoasă îşi va face a doua zi dimineaţă în camera de 
consiliu a băncii! 

Judecătorul se referea la restul formalităţilor şi le 
mulțumea juraţilor, dar Huffy nu se mai sinchisea de nimic. 
Auzise tot ce îl interesase. 

Juraţii s-au ridicat şi au ieşit în şir indian, în timp ce 
Unchiul Joe le-a ţinut uşa deschisă şi a dat din cap în semn 
de aprobare. Ceva mai târziu, îi va povesti nevestei că 
anticipase un asemenea verdict, deşi ea nu şi-a adus 
aminte ca el să fi făcut asemenea previziuni. Susţinea că nu 
scăpase nici un verdict în multele decenii cât lucrase ca 
uşier. După ieşirea juraţilor, Jared Kurtin s-a ridicat şi, cu o 
stăpânire de sine remarcabilă, a rostit întrebările obişnuite 
de după pronunţarea verdictului, pe care judecătorul 
Harrison le-a notat cu o deosebită compasiune, mai ales că 


19 


lovitura de graţie fusese dată. Mary Grace nu avea nimic de 
spus. Nu o mai interesa nimic. Obţinuse ce-şi dorise. 

In acele momente, Wes se gândea la cele 41 de milioane 
şi făcea eforturi mari să-şi ţină emoţiile în frâu. Firma avea 
să supravieţuiască, la fel şi căsnicia lor, reputaţia, totul. 

După ce judecătorul Harrison a anunţat în cele din urmă: 
„Şedinţa se suspendă”, mulţimea s-a precipitat să iasă din 
sală. Toţi şi-au deblocat telefoanele şi s-au apucat să 
vorbească la ele. 


Domnul Trudeau stătea încă la fereastră, urmărind 
ultimele raze ale soarelui ce apunea dincolo de New Jersey. 
In partea cealaltă a încăperii, Stu, asistentul său, a primit 
apelul şi, luându-şi inima în dinţi, a făcut câţiva paşi înainte, 
găsind curajul să spună: 

— Domnule, de la Hattiesburg. Trei milioane - daune 
reale, treizeci şi opt - daune punitive. 

Au urmat o uşoară coborâre a umerilor şefului, un pufnit 
de frustrare, apoi un lanţ de obscenităţi rostite printre dinţi. 

Domnul Trudeau s-a întors încet pe călcâie şi l-a fulgerat 
cu privirea pe asistent, de parcă ar fi fost gata să îl împuşte 
pe aducătorul veştii proaste. 

— Eşti sigur că ai auzit bine? a întrebat el, iar Stu şi-a 
dorit să se fi înşelat. 

— Da, domnule. 

Uşa din spatele lui rămăsese deschisă. Gâfâind, Bobby 
Ratzlaff a apărut în fugă, şocat, speriat şi căutându-l pe 
domnul Trudeau. Ratzlaff era juristul-şef al companiei, iar 
capul lui avea să fie primul care avea să cadă. Deja îl 
treceau sudori reci. 


20 


— Adună-ţi oamenii în cinci minute, a mârâit domnul 
Trudeau, după care s-a întors din nou către fereastră. 


* 


Conferința de presă s-a ținut la parterul tribunalului. În 
două grupuri mici, Wes şi Mary Grace au discutat răbdător 
cu reporterii. Amândoi au dat aceleaşi răspunsuri la 
întrebările similare. Nu, verdictul nu constituia un record 
pentru statul Mississippi. Da, considerau că era justificat. 
Nu, nu anticipaseră, în nici un caz o despăgubire atât de 
mare. Bineînţeles că se aşteptau la apel. Wes are un mare 
respect față de Jared Kurtin, dar nu şi pentru clientul lui. 
Firma lor reprezenta în prezent treizeci de alți reclamanți 
care dădeau în judecată Krane Chemical. Nu, nu credeau că 
acele cazuri vor fi soluționate în afara tribunalului. 

Da, se simțeau la capătul puterilor. 

După o jumătate de oră, şi-au cerut scuze şi s-au retras, 
plecând de la Tribunalul de Circuit al Districtului Forest 
mână în mână, fiecare din ei ducând în cealaltă câte o 
geantă diplomat doldora de hârtii. Au fost fotografiaţi 
urcând în maşină şi îndepărtându-se. 

Rămaşi singuri, nu şi-au spus nimic. Au traversat patru, 
cinci, şase intersecţii. Au trecut zece minute fără ca vreunul 
să scoată o vorba. Maşina, un Ford Taurus prăpădit, având 
la bord un milion şi jumătate de kilometri, cu cel puţin un 
pneu dezumflat şi cu o bătaie permanentă a unei supape, a 
rulat pe străzile din jurul universităţii. 

Wes a spart primul tăcerea. 

— Cât înseamnă o treime din patruzeci şi unu de 
milioane? 

— Nici măcar nu te gândi la aşa ceva! 

— Nu mă gândeam. Glumeam şi eu. 


21 


— Bine, mulţumeşte-te să conduci. 

— Vrei să mergem undeva anume? 

— Nu. 

Taurusul a pătruns în suburbii mergând din inerție, dar în 
nici un caz spre birou. Au rămas şi departe de cartierul cu 
casa atrăgătoare pe care o avuseseră cândva acolo. 

Realitatea s-a instalat treptat, pe măsură ce amorţeala a 
început să dispară. Un proces pe care îl iniţiaseră cu multe 
rezerve în urmă cu patru ani se încheiase acum în modul 
cel mai spectaculos posibil. Maratonul epuizant se sfârşise 
şi, chiar dacă înregistraseră o victorie temporară, costurile 
fuseseră mari. Rănile rămăseseră deschise, iar cicatricele 
lăsate de bătălie erau încă proaspete. 

Acul indicator al nivelului de combustibil arăta ca aveau 
mai puţin de un sfert de rezervor, lucru pe care, în urmă cu 
doi ani, Wes abia dacă l-ar fi luat în seamă. Pe vremea 
aceea conducea un BMW - iar Mary Grace, un Jaguar -, şi 
când trebuia să alimenteze, oprea la benzinăria preferată şi 
făcea plinul folosind cartea de credit. Nu vedea niciodată 
note de plată; de ele se ocupa contabilul lui. Acum cărţile 
de credit erau de domeniul trecutului, la fel ca BMW-ul şi 
Jaguarul, iar acelaşi contabil lucra pentru el la jumătate din 
salariul dinainte şi lăsa să-i scape printre degete câţiva 
dolari în numerar pentru a menţine firma Payton în 
funcţiune. 

Mary Grace a aruncat un ochi spre indicatorul de nivel, 
un obicei căpătat recent. Acum observa şi ţinea minte 
preţurile la foarte multe lucruri - la litrul de benzină, la 
franzele, la litrul de lapte. Ea era cea care făcea economii, 
iar el devenise cheltuitorul, însă, nu cu mulţi ani în urmă, 
când clienţii se perindau prin firmă şi cazurile se ţineau 
lanţ, ea se relaxase cam multişor şi se bucurase pe deplin 
de succesul lor comun. Economisirea şi investiţiile nu 
reprezentaseră o prioritate. Erau amândoi tineri, firma 
creştea, viitorul părea doar al lor. 


22 


lar ceea ce reuşise să pună în nişte fonduri mutuale 
fusese de mult înghiţit de cazul Baker. 

Cu o oră în urmă erau faliţi, pe hârtie, având datorii 
ruinătoare, ce depăşeau de departe activele pe care le 
puteau trece pe listă. Acum lucrurile stăteau altfel. Datoriile 
nu dispăruseră din senin, însă partea neagră a soldului 
curent sigur se îmbunătăţise. 

Oare aşa să fie? 

Când vor vedea roadele parţiale sau complete ale acestui 
verdict minunat? Poate acum cei de la Krane erau dispuşi 
să soluţioneze cazul în afara tribunalului? Cât timp va dura 
recursul? Cât timp îi puteau rezerva acum faţă de restul 
cazurilor pe care le aveau de susţinut? 

Nici unul nu ţinea să se gândească la întrebări ce nu le 
dădeau nicidecum pace. Pur şi simplu se simțeau prea 
obosiţi, dar şi prea eliberaţi. Vorbiseră parcă o eternitate 
doar despre caz şi prea puţin despre altceva, iar acum nu 
reuşeau să închege o conversaţie. Mâine sau peste două 
zile puteau începe să discute din nou. 

— Aproape c-am rămas fără benzină, a spus ea. 

Cum lui Wes nu i-a venit în minte un răspuns mai potrivit, 
a spus: 

— Ce-ar fi să mâncăm ceva de seară? 

— Macaroane cu brânză, împreună cu copiii. 

Procesul nu-i storsese doar de energie şi de bunuri; îi 
făcuse să scape şi de kilogramele de prisos pe care le 
avuseseră la începutul lui. Wes slăbise cel puţin şapte 
kilograme, deşi nu era sigur, pentru că nu mai urcase pe 
cântar de luni întregi. Nici nu avea chef să discute cu soţia 
o chestiune atât de delicată, însă era evident că ea trebuia 
să mănânce. Săriseră multe mese - dejunuri, când se 
precipitaseră să îmbrace copiii pentru a-i duce la şcoală, 
prânzuri, când unul dintre ei analiza întâmpinări în biroul lui 
Harrison, pe când celălalt se pregătea pentru următoarele 
luări de depoziţii, cine, când lucraseră până după miezul 


23 


nopţii şi pur şi simplu uitaseră să mai mănânce. Îi ţinuseră 
în viaţă batoanele şi băuturile energizante. 

— Grozav, a spus el, şi a virat stânga pe o stradă care îi 
ducea spre casă. 


Ratzlaff şi alţi doi jurişti şi-au ocupat locurile la masa 
elegantă, acoperită cu piele, aşezată într-un colţ din biroul 
domnului Trudeau. Pereţii erau doar din sticlă şi ofereau 
privelişti mirifice ale zgărie-norilor grupaţi în cartierul 
financiar, deşi la acea oră nimănui nu-i ardea de peisaje 
frumoase. Domnul Trudeau vorbea la telefonul din cealaltă 
parte a camerei, aflat pe biroul lui cromat. Juriştii au 
aşteptat ca pe ghimpi. Vorbiseră non-stop cu martorii 
oculari din Mississippi, dar încă nu găsiseră explicaţii. 

Şeful a terminat discuţia telefonică şi a traversat camera 
cu paşi hotărâți. 

— Ce s-a întâmplat? s-a răstit el. Acum o oră eraţi de-a 
dreptul aroganţi. Acum suntem cu toţii în aer. Ce s-a 
întâmplat? 

S-a aşezat apoi pe un scaun şi l-a fixat cu privirea pe 
Ratzlaff. 

— Proces cu juraţi. Numai riscuri, a spus Ratzlaff. 

— Am mai trecut prin asemenea procese, au fost o 
mulţime şi, de obicei, le-am câştigat. Am înţeles că i-am 
plătit pe cei mai tari avocaţi din domeniu. Cei mai buni de 
gură. Şi nu ne-am uitat la cheltuieli, adevărat? 

— Da, sigur. Am plătit cu vârf şi îndesat. Şi încă n-am 
terminat. 

Domnul Trudeau a plesnit cu palma în tăblia mesei şi a 
mârâit: 

— Ce n-a mers? 


24 


„Pai, a gândit Ratzlaff în sinea lui şi ar fi vrut să spună 
asta şi cu voce tare, numai că ţinea foarte mult la slujba lui, 
să începem cu faptul că am construit o fabrică de pesticide 
în Podunk, Mississippi, pentru că terenul şi forţa de muncă 
erau extrem de ieftine, după care, în următorii treizeci de 
ani, am azvârlit substanţe chimice şi deşeuri în pământ şi 
râuri, ilegal, bineînţeles, şi am contaminat apa potabilă 
până când avea gust de lapte dat în foc, iar asta, chiar aşa 
rea la gust, nu era partea cea mai gravă, ci faptul că 
oamenii au început să moară de cancer şi leucemie. Asta s- 
a întâmplat în realitate, domnule şef şi domnule director 
general executiv şi domnule rechin corporatist.” 

In loc de acestea, Ratzlaff a spus: 

— Avocaţii sunt încrezători în privinţa apelului. 

— A, grozavă veste. Acum chiar că am încredere în 
avocaţi. Unde i-aţi găsit pe clovnii ăştia? 

— Sunt cei mai buni, înţelegeţi? 

— A, sigur. Şi acum trebuie să spunem presei că suntem 
nemaipomenit de încântați că trebuie să facem apel şi 
pesemne că şi acţiunile noastre se vor prăbuşi începând de 
mâine. Asta vrei să-mi spui de fapt? 

— O rezolvăm noi într-un fel, a spus Ratzlaff. 

Ceilalţi doi jurişti aruncau priviri spre pereţii de sticlă. 
Cine voia sa sară primul? 

Unul dintre telefoanele mobile ale domnului Trudeau a 
început să sune, iar el l-a înhăţat imediat de pe masă. 

— Bună, scumpo, a spus el, ridicându-se şi îndepărtânadu- 
se de ceilalţi. Il apelase doamna Trudeau (a treia), ultimul 
trofeu, o femeie mortal de tânără, pe care Ratzlaff şi ceilalţi 
din cadrul companiei o ocoleau cu orice preţ. Soţul ei a mai 
spus câteva vorbe în şoaptă, apoi şi-a luat rămas-bun de la 
ea. 

S-a apropiat de o fereastră din apropierea juriştilor şi a 
privit lung spre turnurile sclipitoare din jurul clădirii. 


25 


— Bobby, a spus el, fără să se uite, ai idee de unde a 
scos juriul cifra aceea de treizeci şi opt de milioane drept 
daune punitive? 

— Pe loc, nu. 

— Bineînţeles că nu ai. În primele nouă luni ale acestui 
an, Krane a realizat câte treizeci şi opt de milioane profit pe 
lună. Au adus acolo o adunătură de brute, care nici 
împreună nu sunt în stare să adune o sută de miare pe an, 
dar stau acolo ca nişte zei care iau de la bogaţi ca să dea la 
săraci. 

— Încă n-am plătit nici un ban, Carl, a spus Ratzlaff. O să 
treacă ani întregi până când o să plătim vreo centimă, asta 
dacă se va întâmpla vreodată. 

— Bravo! Spune-le asta lupilor mâine, când acţiunile 
noastre se vor duce pe apa sâmbetei. 

Ratzlaff a tăcut şi s-a pleoştit pe scaun. Ceilalţi doi jurişti 
nici nu aveau de gând să scoată vreo vorbă. 

Domnul Trudeau a început să păşească de colo-colo, cu 
un aer teatral. 

— Patruzeci şi unu de milioane. Şi câte cazuri ni s-au mai 
intentat, Bobby? A spus cineva două sute, trei sute? Ei bine, 
dacă azi-dimineaţă erau trei sute, până mâine-dimineaţă o 
să fie trei mii. Acum fiecare nespălat din sudul statului 
Mississippi, dacă face un simplu herpes, are să pretindă că 
a băut din apa magică de la Bowmore. Acum orice avocat 
agresivi, care abia a absolvit facultatea, dă fuga acolo ca 
să-şi facă rost de clienţi. Nu aşa trebuiau să meargă 
lucrurile, Bobby. Mi-ai dat asigurări, nu? 

Ratzlaff avea un raport ţinut sub cheie. Avea opt ani 
vechime şi fusese pregătit sub stricta lui supraveghere. 
Avea o sută de pagini şi descria cu amănunte înfiorătoare 
modul în care compania aruncase în mod ilegal deşeuri 


1 În original, ambulance chaser - avocat care îşi îndeamnă clienţii, 
victime ale unor accidente uşoare, să ceară daune sau despăgubiri 
foarte mari. (n.tr.) 

26 


A 


toxice provenite de la uzina din Bowmore. Prezenta în 
rezumat eforturile deosebite făcute de companie în a 
ascunde asemenea activităţi pentru a induce în eroare 
Agenţia de Protecţia Mediului şi pentru a-i mitui pe politi- 
cienii de la nivel local, statal şi federal. Acest raport 
recomanda o curăţare clandestină, dar eficientă a 
depozitului de deşeuri, la un cost de aproximativ 50 de 
milioane de dolari. Oricine ar fi citit acel raport s-ar fi simţit 
implorat să nu mai arunce reziduuri la voia întâmplării. 

Şi, ceea ce era cel mai important în acel moment de 
criză, el anticipa un verdict nefavorabil în cazul unui proces. 

Doar norocul şi un dispreţ strigător la cer faţă de 
reglementările de procedură civilă îi îngăduiseră lui Ratzlaff 
să păstreze secret acel raport. 

Domnului Trudeau i se dăduse un exemplar în urmă cu 
opt ani, deşi el nega hotărât că ar fi văzut vreodată un 
asemenea document. Ratzlaff se simţea ispitit să îl scoată 
acum de la naftalină şi să-i citeze câteva pasaje alese, însă, 
cum spuneam, îşi preţuia prea mult slujba. 

Domnul Trudeau s-a apropiat de masă, şi-a lipit ambele 
palme de tăblia din piele italienească, l-a fulgerat din ochi 
pe Bobby Ratzlaff şi a zis: 

— li jur, asta nu se va întâmpla. Nici o leţcaie din 
profiturile câştigate atât de greu nu va ajunge în mâna 
vreunui ţărănoi care-şi are casa într-o rulotă. 

Cei trei jurişti s-au holbat la şeful lor, ai cărui ochi 
sticleau printre genele strânse. Părea să scoată foc pe nări 
şi a sfârşit spunând: 

— Chiar de-ar fi să dau faliment sau să sparg compania în 
zeci de bucăţi, vă jur pe mormântul mamei mele că nici un 
cent din banii Krane nu va ajunge în buzunarele 
nepricopsiţilor de acolo! 

Şi, făcând acea promisiune, a traversat camera călcând 
pe covorul persan, şi-a luat haina din cuier şi a părăsit 
biroul. 


27 


CAPITOLUL 2 


Jeannette Baker a fost dusă de rudele ei până la 
Bowmore, oraşul ei natal, aflat la treizeci şi cinci de 
kilometri de tribunal. Era slăbită din cauza şocului, sedată, 
şi, ca de obicei, nu voia să vadă oameni strânşi şi nici să 
mimeze că avea ceva de sărbătorit. Cifrele menţionate la 
proces însemnau o victorie, dar verdictul reprezenta şi 
încheierea unui drum lung şi anevoios. lar soţul şi băieţelul 
ei nu aveau cum să învie. 

Locuia cu Bette, sora ei vitregă, într-o rulotă veche 
parcată pe o stradă pavată cu pietriş de râu, într-un cartier 
uitat de lume din Bowmore, cunoscut sub numele de Pine 
Grove. Mai erau şi alte rulote, împrăştiate pe alte străzi 
nepavate. Majoritatea maşinilor şi camioanelor parcate în 
apropierea rulotelor aveau zeci de ani vechime, ar fi trebuit 
vopsite şi erau mai toate boţite. Existau şi câteva case cu 
aer de permanenţă, imobile, ancorate de piloni din beton cu 
cincizeci de ani în urmă, dar şi acestea îmbătrâniseră şi 
arătau ca vai de ele, având semne evidente de paragină. Se 
găseau puţine slujbe în Bowmore, dar şi mai puţine în Pine 
Grove, iar o scurtă plimbare pe strada unde locuia 
Jeannette ar fi deprimat orice vizitator. 


28 


Vestea se răspândise încă dinainte de sosirea ei, astfel 
că, atunci când a ajuns acasă, lumea începuse să se 
strângă. Au ajutat-o să se culce, apoi au rămas în rulota 
neîncăpătoare şi au discutat în şoaptă despre verdict, au 
făcut speculaţii în legătură cu semnificaţia acestuia. 

Patruzeci şi unu de milioane? Cum va afecta acea sumă 
celelalte procese intentate? Cei de la Krane vor fi obligaţi, 
în sfârşit, să curețe nenorocirea lăsată în urmă? Când se 
putea aştepta Jeannette să capete nişte bani? Au avut grijă 
să nu insiste prea mult asupra acestei din urmă întrebări, 
dar ea îi frământa cel mai mult. 

Au mai sosit o serie de prieteni, astfel că ceilalţi au 
coborât din rulota neîncăpătoare şi s-au aşezat pe un 
podium şubred din lemn, unde şi-au adus scaune pliante pe 
care s-au pus ca să vorbească în aerul răcoros al serii ce 
tocmai se lăsa. Au băut apă îmbuteliată şi răcoritoare. 
Pentru oamenii care suferiseră atâta, victoria era dulce. In 
cele din urmă, câştigaseră o bătălie. Ceva acolo. Dăduseră 
o lovitură companiei Krane, pe care o detestau din adâncul 
sufletelor şi împotriva căreia şi-ar fi sacrificat şi ultimul 
dram de energie; în final reuşiseră să îi dea acesteia o 
lovitură prin care îşi luau revanşa. Poate că se întorcea 
roata şi în favoarea lor. Undeva, dincolo de Bowmore, 
cineva le ascultase totuşi rugile. 

Au stat de vorbă despre avocaţi, depoziţii, Agenţia de 
Protecţia Mediului şi despre ultimele rapoarte toxicologice 
şi geologice. Deşi nu erau foarte educați, începuseră să 
deprindă bine limbajul folosit în domeniul deşeurilor toxice, 
al contaminării apelor freatice şi al morbidităţii sporite în 
zonă din cauza cancerului. Trăiau un adevărat coşmar. 

Jeannette s-a trezit în dormitorul ei întunecat şi a ascultat 
discuţiile purtate cu glas scăzut în jurul ei. Se simţea în 
siguranţă. Aceştia erau semenii ei, prieteni şi membri de 
familie, dar şi victime ca ea. Legăturile erau strânse, 


29 


suferinţa era împărtăşită de toţi. Şi banii, la fel. Dacă avea 
să capete ceva bani, intenţiona să îi împartă cu ceilalţi. 

Privind tavanul întunecat, s-a gândit că verdictul nu o 
copleşise. Uşurarea simțită că scăpase de acel calvar al 
procesului cântărea mult mai greu decât bucuria victoriei. 
Ar fi vrut să doarmă o săptămână şi să se trezească într-o 
lume nou-nouţă, cu familia întreagă, şi să-i vadă pe toţi 
fericiţi şi sănătoşi. Însă, pentru prima oară de când auzise 
verdictul, s-a întrebat ce anume ar putea să-şi cumpere cu 
banii din despăgubire. 

Demnitate. Un loc demn în care să trăiască şi un loc 
demn de muncă. În altă parte, desigur. Va pleca din 
Bowmore şi din districtul Cary, cu râurile, pâraiele şi 
pânzele lui freatice poluate. Nu departe totuşi, pentru că 
toţi cei iubiţi locuiau în apropiere. Insă visa o viaţă nouă şi o 
casă, cu apă curentă curată, apă care să nu duhnească, să 
lase pete şi să aducă boală şi moarte. 

A mai auzit o portieră trântită şi s-a arătat 
recunoscătoare prietenilor care veniseră să o vadă. Poate 
trebuia să-şi aranjeze puţin părul şi să se aventureze afară 
ca să-i salute. A intrat în baia minusculă aflată alături de 
pat, a aprins lumina, a răsucit robinetul de la chiuvetă, 
după care s-a aşezat pe marginea căzii şi a rămas cu 
privirea aţintită la apa cenuşie ce curgea peste petele 
întunecate ale vasului din imitație de porțelan. 

Apa aceea era bună doar la bazinele de toaletă, şi la 
nimic altceva. Staţia de pompare care furniza apa aparţinea 
oraşului Bowmore, şi chiar administraţia locală interzicea 
consumul apei livrate. Cu trei ani în urmă, Consiliul 
orăşenesc dăduse o hotărâre prin care îndemna cetăţenii să 
folosească apa doar pentru toalete. În toate băile publice se 
puseseră anunţuri: „NU CONSUMAŢI APA! Hotărâre a 
Consiliului orăşenesc”. Apa curată era adusă de la 
Hattiesburg, iar fiecare casă din Bowmore, mobilă sau de 
alt fel, avea un rezervor de douăzeci de litri, cu robinet. Cei 


30 


care-şi puteau permite îşi instalaseră rezervoare de patru 
sute de litri, montate pe stâlpi, în spatele casei. lar casele 
cele mai frumoase aveau rezervoare pentru colectarea apei 
de ploaie. 

Apa constituia o problemă curentă pentru locuitorii din 
Bowmore. Fiecare cană de apă stârnea admiraţie, discuţii şi 
se drămuia cu zgârcenie, deoarece aprovizionarea nu era 
sigură. Şi fiecare picătură care se bea sau care atingea 
corpul uman provenea dintr-o sticla ce venea dintr-o sursă 
inspectată şi aprobată. Consumul de apă şi gătitul erau 
lucruri la îndemână în comparaţie cu spălatul şi păstrarea 
curăţeniei. Igiena devenea o adevărată luptă, astfel că mai 
toate femeile din Bowmore purtau părul scurt, iar aproape 
toţi bărbaţii îşi lăsaseră barbă. 

Apa devenise ceva de legendă. Cu zece ani în urmă, 
autorităţile locale instalaseră un sistem de irigație pentru 
terenul de baseball al copiilor, ca apoi să vadă cum gazonul 
se îngălbeneşte şi moare. Bazinul de înot al localităţii a fost 
închis după ce un consultant a încercat să trateze apa cu 
cantităţi mari de clor, în urma acestei acţiuni apa devenind 
cafenie şi puţind ca o hazna. Când a luat foc biserica 
metodistă, pompierii şi-au dat seama, în cursul bătăliei fără 
sorţi de izbândă, că apa, pompată dintr-o sursă netratată, 
nu făcea decât să aţâţe flăcările. Cu câţiva ani în urmă, 
nişte locuitori din Bowmore îşi exprimaseră părerea că apa 
de la reţea provoca mici crăpături în vopseaua automo- 
bilelor după un număr minim de spălări. 

„lar noi am băut mizeria asta ani de zile, şi-a zis 
Jeannette. Am băut din ea chiar şi când a început să pută. O 
beam şi când îşi schimba culoarea. Beam din ea şi făceam 
reclamaţii amarnice la primărie. Am consumat-o şi după ce 
a fost testată, iar autorităţile ne-au asigurat că nu prezenta 
pericol. O beam fiarta. Am băut-o în cafea şi ceai, convinşi 
că prin căldură o purificăm. lar când n-am mai băut din ea, 
am făcut duş, ne-am spălat cu ea şi i-am inhalat aburii. 


31 


Ce trebuia să facem? Să ne strângem la puț în fiecare 
dimineaţă, ca egiptenii antici, şi să aducem apa acasă în 
vase purtate pe creştetul capului? Să săpăm propriile puțuri 
de 2000 de dolari, ca să dăm de acelaşi amestec de 
putreziciune pe care îl găsise şi administraţia oraşului? Să 
mergem cu maşina până la Hattiesburg ca să găsim vreo 
cişmea pe stradă şi să aducem apa cu găleţile până 
acasă?” 

Încă îi mai răsunau în urechi toate protestele - cele auzite 
demult, când experţii arătau la tot soiul de hărţi şi le ţineau 
prelegeri celor din consiliu şi mulţimii adunate într-o sală 
neîncăpătoare, ca să le spună, mereu şi mereu, că apa 
fusese testată şi era bună dacă se purifica folosindu-se 
doze masive de clor. Parcă îi auzea pe specialiştii fandosiţi 
pe care Krane Chemical îi adusese la proces ca să declare 
juriului că da, la uzina din Bowmore poate existaseră 
infiltraţii neînsemnate de-a lungul anilor, dar acesta nu era 
un motiv de îngrijorare, deoarece biclornilenul şi alte 
substanţe „neautorizate” fuseseră absorbite deja în sol şi 
cărate, în cele din urmă, în pânza freatică, dar aceasta nu 
constituia un pericol pentru apa potabilă a oraşului. Parcă-i 
auzea pe specialiştii guvernamentali folosind cuvinte 
savante, vorbindu-le de sus oamenilor şi asigurându-i că 
apa care mirosea insuportabil era bună de băut. 

Peste tot, numai proteste, pe măsură ce numărul 
deceselor creştea. Cancerul lovise pretutindeni în Bowmore, 
pe fiecare stradă, aproape în fiecare familie. De patru ori 
peste media naţională. Apoi de şase şi de zece ori peste 
medie. La procesul ei, un expert angajat de soţii Payton a 
explicat juriului că, pentru zona aceea geografică definită 
de zona oraşului Bowmore, rata îmbolnăvirilor de cancer 
era de cincisprezece ori mai mare decât media naţională. 

Apăruseră atâtea cazuri de cancer, încât locuitorii s-au 
trezit examinaţi de tot felul de cercetători publici şi privaţi. 
Expresia „creştere pronunţată a incidenţei cancerului” a 


32 


început să fie folosită tot mai des de oamenii din oraş, iar 
Bowmore devenise radioactiv. Un ziarist inventiv botezase 
districtul Cary drept districtul Cancerului, iar porecla a 
prins. 

Districtul Cancerului, SUA. Apa a creat probleme tot mai 
grave pentru Camera de Comerţ din Bowmore. Dezvoltarea 
economică a încetat, iar oraşul a suferit un declin 
pronunţat. 

Jeannette a închis robinetul, însă apa rămăsese acolo. 
Nevăzută, în conducte şi ţevi care treceau prin ziduri şi prin 
solul de sub ea. Exista mereu acolo, ca o fiară la pândă, cu 
o răbdare nemărginită. Mută şi ucigaşă, pompată din 
pământul poluat de Krane Chemical. 

Deseori, rămânea trează noaptea şi trăgea cu urechea, 
căutând să perceapă sunetul apei aflate undeva prin pereţi. 

Un robinet care picura era tratat ca un urmăritor înarmat. 

Şi-a dat părul la o parte de pe ochi, gest făcut fără 
convingere, şi a încercat, încă o dată, să nu se privească 
prea atent în oglindă, după care şi-a periat dinţii cu apă 
dintr-o cană ce se afla în permanenţă pe chiuveta. A aprins 
lumina în camera ei, a deschis uşa, a arborat un zâmbet 
forţat, după care a coborât în aşa-zisa sufragerie, unde 
prietenii ei stăteau îngrămădiţi unul lângă altul, lipiţi de 
pereţi. 

Venise vremea sa meargă la biserică. 


x 


Automobilul domnului Trudeau era un Bentley negru, cu 
un şofer de culoare pe nume Toliver care susţinea că e 
jamaican, deşi documentele lui de imigrant erau la fel de 
suspecte ca accentul lui afectat. Toliver conducea maşinile 
lui Trudeau de peste un deceniu, astfel că ajunsese să-i 


33 


intuiască starea de spirit. Acum era prost dispus, a stabilit 
Toliver imediat, în timp ce se lupta cu traficul aglomerat de 
pe bulevardul Roosevelt, care ducea spre centrul oraşului. 
Primul semnal îi fusese transmis când domnul Trudeau 
trântise singur portiera din spate înainte ca îndatoritorul 
Toliver să apuce a-şi îndeplini îndatoririle. 

Şeful lui, aşa citise, dovedea nervi de oţel când se afla în 
camera de consiliu. Era inflexibil, hotărât, calculat, şi aşa 
mai departe. Insă adevăratul lui caracter răzbătea la 
suprafaţă când se găsea în solitudinea oferită de bancheta 
din spate, chiar dacă geamul de separație dintre el şi şofer 
era bine închisă. Acel bărbat era încăpățânat, avea un 
orgoliu nemăsurat şi nu-i plăcea să piardă. 

Pentru că de data asta pierduse rău de tot. De cum se 
aşezase pe banchetă, începuse să discute la telefon, fără să 
tipe, dar asta nu însemna că vorbea în şoaptă. Acţiunile vor 
scădea. Avocaţii erau nişte neisprăviţi. Toţi îl minţiseră. 
Controlul daunelor. Toliver surprindea doar fragmente din 
ceea ce se discuta, dar îi era limpede că în Mississippi se 
petrecuse ceva dezastruos. 

Şeful lui avea şaizeci şi unu de ani şi, potrivit revistei 
Forbes, deţinea o avere netă de aproape două miliarde de 
dolari. Toliver se întreba deseori: „Oare câţi bani ar fi de 
ajuns? Ce va face cu încă un miliard, apoi cu altul? Case, 
avioane personale, soţii, iahturi, Bentley-uri, toate jucăriile 
pe care şi le putea dori un alb.” 

Insă Toliver cunoştea adevărul. Pe domnul Trudeau nu-l 
putea mulţumi nici o sumă de bani, oricât de mare. In oraş 
existau oameni mai importanţi decât el, iar el gonea să-i 
ajungă din urmă. 

Toliver a virat, pornind spre vest, pe Sixty-third Street, 
înaintând spre Fifth, unde a cotit brusc şi a oprit în faţa unei 
porţi masive din fier, care s-a deschis imediat. Automobilul 
a coborât în garajul subteran, unde a oprit, fiind aşteptat de 
un agent de securitate care a deschis portiera din spate. 


34 


— Plecăm peste o oră, a mârâit domnul Trudeau înspre 
Toliver, după care a dispărut cu două genţi diplomat 
umflate. 

Liftul a urcat cu repeziciune cele şaisprezece etaje până 
în vârful clădirii, unde domnul şi doamna Trudeau locuiau 
într-o splendoare de neînchipuit. Apartamentul lor era situat 
pe două etaje şi pe numeroasele lui ferestre se putea 
admira Central Park. Cumpăraseră acea locuinţă cu 28 de 
milioane, la scurt timp după nunta lor de proporţii 
impresionante, care avusese loc în urmă cu şase ani, apoi 
mai cheltuiseră zece milioane ca s-o aducă la standardele şi 
calitatea promovate de anumite reviste de design. 
Cheltuielile suplimentare prevedeau două cameriste, un 
bucătar, un majordom şi valeţi pentru domnul şi doamna, 
cel puţin o doică şi, desigur, asistenta personală obligatorie 
care să o ajute pe doamna Trudeau să se organizeze 
corespunzător şi să ia masa la ore fixe. 

Un valet i-a luat genţile diplomat din mână şi pardesiul 
pe care tocmai le lăsa jos. Nu avea nici o poftă să o vadă pe 
soţie în acel moment, dar trebuia să respecte micile 
ritualuri cu care o obişnuise. Ea era în camera de toaletă, 
având câte un coafor de o parte şi de alta, ambii lucrând cu 
febrilitate să-i aranjeze părul blond şi drept. 

— Bună, scumpo, a zis el îndatoritor, mai curând, ca să 
fie auzit de cei doi coafori tineri, care nu păreau să bage 
câtuşi de puţin în seamă goliciunea aproape totală a 
doamnei. 

— Îți place cum arată părul meu? a întrebat Brianna 
privindu-se în oglindă, în timp ce tinerii îi pieptănau părul şi 
se agitau pe lângă ea cu mâinile mişcându-li-se în 
permanenţă. Nu-i spusese: „Cum ţi-a mers azi?” Nu „bună, 
dragul meu”. Şi nici „cum a fost la proces?” Ci pur şi 
simplu: „Îţi place cum arată părul meu?” 

— Minunat, i-a răspuns el, bătând deja în retragere. 


35 


Cum ritualul fusese îndeplinit, era liber să se facă 
nevăzut de acolo, lăsând-o pe Brianna cu îmblânzitorii ei. S- 
a oprit în dreptul patului lor masiv şi a aruncat o privire la 
cămaşa ei de noapte - „Valentino”, îl lămurise ea deja. Era 
de un roşu aprins, cu un decolteu care poate îi acoperea 
sau nu sânii fantastici, nou-nouţi. Era scurtă, aproape 
transparentă, cântărind mai puţin de cincizeci de grame şi 
costând probabil 25 000 de dolari. Era măsura 36, ceea ce 
însemna că abia îi acoperea suficient trupul uscat, astfel ca 
alte femei anorexice de la vreo petrecere să saliveze de 
admiraţie mimată şi să spună ce „tare” arăta. In sinea lui, 
Carl se cam săturase de obiceiurile ei, care deveniseră 
obsesii: o oră pe zi cu un instructor (300 de dolari şedinţa), 
oră de yoga (300 de dolari şedinţa), o oră pe zi cu un 
specialist în nutriţie (200 de dolari şedinţa), totul făcut în 
efortul de a arde până şi ultima celulă de grăsime din 
corpul ei, pentru a-şi păstra greutatea între 41 şi 43 de 
kilograme. Ea era deja gata pentru sex - asta făcea parte 
din înţelegere dar pe el îl îngrijora deja ideea că ar putea fi 
împuns de oasele coapsei ori că ar putea să o strivească la 
vreo mişcare mai brusca. Brianna avea treizeci şi unu de 
ani, însă el observase câteva riduri deasupra nasului ei. 
Intervenţiile chirurgicale puteau rezolva asemenea 
probleme, dar nu cumva ea plătea astfel pentru acea 
înfometare agresivă la care se supunea? 

Acum însă îl îngrijorau lucruri mai serioase. Soţia tânără 
şi frumoasă făcea parte din imaginea lui publică şi, prin 
apariţia ei Brianna Trudeau era în stare să determine pe 
oricine să se uite după ea. 

Aveau un copil, unul de care Carl s-ar fi putut lipsi cu uşu- 
rinţă. Avea deja şase, chiar de ajuns, considera el. Trei 
dintre ei erau mai în vârstă decât Brianna. Insă ea insistase 
să aibă un copil, asta din motive evidente. Un copil 
reprezenta o asigurare, şi cum ea se căsătorise cu un 
bărbat căruia îi plăceau femeile şi adora instituţia 


36 


căsătoriei, copilul era totuna cu familia, legăturile şi 
rădăcinile şi, lucru rămas nerostit, complicațiile juridice în 
eventualitatea că lucrurile se destrămau. Copilul era 
protecţia de care avea nevoie orice soţie-trofeu. 

Brianna născuse o fetiţă şi îi dăduse nesuferitul nume de 
Sadler MacGregor Trudeau, MacGregor fiind numele de fată 
al Briannei, iar Sadler părând să fi apărut ca scos din 
mânecă. La început, ea a susţinut că Sadler fusese o 
rubedenie scoțiană mai nonconformistă, însă a renunţat la 
povestea aceasta după ce domnul Trudeau a descoperit 
întâmplător prin apartament o cărţulie cuprinzând nume de 
copii. In realitate, nu-i păsa defel. Copilul avea însă ADN-ul 
lui. Mai încercase să joace rolul de tată şi în cadrul familiilor 
precedente, dar eşuase lamentabil. 

Sadler împlinise cinci ani şi, practic, fusese abandonată 
de ambii părinţi. Cândva dovedind eroism prin eforturile de 
a deveni mamă, Brianna îşi pierduse repede interesul faţă 
de lucrurile care ţineau de maternitate şi transmisese 
îndatoririle către o serie de doici. Cea pe care o aveau în 
prezent era o femeie bine clădită, din Rusia, şi deţinea 
documente de imigrare la fel de dubioase ca Toliver. In 
acele momente, Carl nu era în stare să-şi amintească 
numele ei. Brianna o angajase şi se arătase entuziasmată, 
deoarece femeia vorbea ruseşte şi o putea învăţa acea 
limbă şi pe Sadler. 

— Şi ce limbă crezi că va ajunge să prefere? o întrebase 
Carl. 

Brianna nu găsise răspunsul la o asemenea întrebare. 

A intrat în camera de joacă, a ridicat copila în aer ca şi 
cum abia aşteptase să o revadă, a strâns-o în braţe şi a 
sărutat-o, a întrebat-o ce făcuse în cursul zilei şi, după 
câteva minute, a reuşit să evadeze cu graţie, refugiindu-se 
în birou, unde a pus mâna pe telefon şi s-a apucat să 
răcnească la Bobby Ratzlaff. 


37 


După câteva apeluri infructuoase, a făcut duş, şi-a uscat 
părul vopsit perfect, arătând pe jumătate cărunt şi a 
îmbrăcat cel mai recent cumpărat frac Armani. Betelia 
pantalonilor, probabil măsura 44, îl strângea puţin, fiind cu 
câţiva centimetri mai strâmtă faţă de vremurile când 
Brianna îl fugărea prin tot apartamentul. Cum s-a îmbrăcat 
singur, a blestemat seara ce-l aştepta şi petrecerea, dar şi 
pe oamenii pe care avea să-i întâlnească acolo. Sigur erau 
cu toţii la curent cu cele petrecute. Probabil că în acele 
momente vestea circula cu repeziciune în lumea financiară. 
Telefoanele zbârnâiau, iar rivalii lui se tăvăleau de râs şi se 
bucurau nespus de necazurile întâmpinate de Krane. 
Pesemne că internetul vuia de ultimele ştiri din Mississippi. 

Dacă ar fi fost vorba de orice altă petrecere, Marele Carl 
Trudeau ar fi absentat, scuzându-se că nu se simţea bine. 
In fiecare zi din viaţă făcea ceea ce avea chef, iar dacă 
hotăra în ultima clipă să nu meargă la o petrecere, ce 
naiba? Insă acel eveniment era de alt gen şi nu putea 
proceda astfel. 

Cum-necum, Brianna îşi croise loc în Consiliul de 
Administraţie al Muzeului de Artă Abstractă, iar în acea 
seară era marea reprezentaţie a anului. Aveau să vadă 
rochii concepute de designeri renumiţi, rezultate ale unor 
operaţii de liposucţie şi ale unor ridicări de sâni siliconaţi, 
să admire bărbii remodelate şi femei bronzate perfect, 
diamante, să se bucure de şampanie, caviar, pateu de 
gâscă, cină pregătită de un bucătar celebru, după care se 
putea participa la o licitaţie făcută în scris pentru amatori, 
plus o licitaţie deschisă pentru cei care gândesc mai încet. 
Şi, ceea ce era mai important, pretutindeni, camere peste 
camere de filmat, îndeajuns de multe ca să-i convingă pe 
oaspeţii din elită că ei şi numai ei erau buricul lumii. Ce 
noapte a decernării Oscarului? Aici era cea mai mare 
atracţie a anului. 


38 


Punctul nodal al serii, cel puţin pentru unii, va fi licitarea 
unei opere de artă. In fiecare an, comisia dădea comandă 
unui pictor sau sculptor „în curs de afirmare” să creeze 
ceva strict pentru acel eveniment şi, de obicei, scotea peste 
un milion de dolari pe acea lucrare. In anul precedent, 
pictura licitată, care avusese ca subiect o prezentare 
uimitoare a unui creier uman după ce fusese împuşcat, se 
vânduse cu şase milioane. Capodopera din acest an era un 
morman deprimant de lut negru cu ţepuşe din bronz, totul 
sugerând contururile unei tinere fete. Purta ameţitorul titlu 
de /melda violată şi ar fi rămas nebăgată de nimeni în 
seamă, într-o galerie din Duluth, dacă nu ar fi fost vorba de 
sculptor, un geniu chinuit din Argentina, despre care se 
zvonea că ar fi fost în pragul sinuciderii, o soartă tristă care 
avea să dubleze instantaneu valoarea creaţiilor lui, 
amănunt ce nu le scăpase newyorkezilor, care erau abili 
investitori în obiecte de artă. Brianna lăsase peste tot prin 
apartament broşuri editate de muzeu şi făcuse câteva aluzii 
prin care dădea de înţeles că /me/da violată ar arăta 
extraordinar în foaier, chiar alături de intrarea în lift. 

Carl ştia că lumea se aştepta să cumpere sculptura 
aceea blestemată şi spera că asta nu va da naştere unei 
frenezii generale. lar dacă devenea proprietarul acelei 
opere de artă, spera ca artistul să se sinucidă cât mai 
curând. 

Ea şi Valentino au apărut dinspre camera de toaletă. 
Băieţii care îi aranjaseră părul plecaseră, iar ea reuşise între 
timp să îmbrace rochia şi să-şi pună singură bijuteriile. 

— Fabulos, a exclamat Carl, şi nu exagera câtuşi de 
puţin. 

In ciuda aspectului uşor ciolănos şi a coastelor vizibile, 
Brianna era totuşi o femeie frumoasă. Părul ei arăta cam la 
fel cum i-l văzuse dimineaţă la ora şase, când ea îşi bea 
cafeaua, iar el o sărutase de rămas-bun. Acum, la distanţă 
de o mie de dolari, nu vedea vreo deosebire esenţială. 


39 


Ei, în fine. Cunoştea prea bine preţul trofeelor. Prin 
contractul prenupţial, Brianna primea 100 000 de dolari pe 
lună, cu care să se joace pe perioada căsătoriei, şi douăzeci 
de milioane dacă se despărţeau. În schimb, dacă dorea, 
tatăl o putea vizita pe Sadler de câte ori voia. 

În Bentley, au ieşit din măruntaiele clădirii cu 
apartamente şi au ajuns în Fifth Avenue, când Brianna a zis 
brusc: 

— Vai, am uitat să o sărut pe Sadler la plecare! Oare ce 
fel de mamă sunt? 

— Lasă, că n-a păţit nimic, a spus Carl, care uitase la 
rându-i să spună noapte bună copilei. 

— Mă simt îngrozitor, a spus Brianna mimând dezgustul. 

Paltonul negru, lung până în pământ, model Prada, era 
despicat, astfel că bancheta din spate era dominată de 
picioarele ei uimitoare. Picioare de la podea până la gât. 
Picioare neîmpodobite de ciorapi, îmbrăcăminte ori alte 
zorzoane. Picioare pe care Carl le putea vedea, admira, 
atinge, pipăi, şi nici nu se sinchisea dacă Toliver putea 
arunca o privire la ele. Doar era o femeie de etalat, ca 
întotdeauna. 

Carl şi-a trecut palma peste picioarele ei pentru că îi 
plăcea să-i atingă pielea, dar îi venea să spună ceva de 
genul: „Chestiile astea încep să semene cu nişte cozi de 
mătură”. 

A lăsat de la el. 

— Ştii ceva de proces? a întrebat ea într-un târziu. 

— Juriul ne-a făcut-o, a zis el. 

— Îmi pare tare rău. 

— Asta e. 

— Cât? 

— Patruzeci şi unu de milioane. 

— Ce ignoranţi... 

Carl îi spusese puţine lucruri despre complicata şi 
misterioasa lume a Trudeau Group. Ea avea pe cap 


40 


acţiunile caritabile şi diverse proiecte, mese de prânz şi 
instructori, care o ţineau ocupată. lar el nu voia şi nici nu 
tolera prea multe întrebări. 

Brianna verificase pe internet, aşa că aflase exact decizia 
juriului. Ştia ce spuseseră avocaţii despre recurs şi mai ştia 
că acţiunile Krane vor înregistra o scădere drastică încă de 
la primele ore ale dimineţii de mâine. Era frumoasă şi slabă, 
dar proastă nu era. Carl a vorbit din nou cu cineva la 
telefon. 

Clădirea MuAb se înălța la câteva intersecţii mai spre 
sud, între Fifth Avenue şi Madison. Pe măsură ce s-au 
apropiat încet, odată cu traficul, au văzut sclipirile scurte 
ale zecilor de bliţuri. 

Brianna s-a înviorat, şi-a controlat ţinuta şi s-a străduit să 
atragă atenţia asupra elementelor noi de decor pe care le 
oferea şi a zis: 

— Doamne, ce-i urăsc pe oamenii ăştia... 

— Care oameni? 

— Fotografii ăştia. 

A pufnit în râs auzind acea minciună sfruntată. 
Automobilul s-a oprit, un portar îmbrăcat în frac a deschis 
uşa, iar fotografii s-au rotit şi s-au apropiat de Bentley-ul 
negru. Marele Carl Trudeau a coborât fără nici un zâmbet 
pe faţă. Apoi au urmat picioarele. Brianna ştia precis cum 
să le ofere fotografilor, aşadar revistelor de scandal şi 
poate, da, de ce nu, vreunei reviste de modă, ceea ce le 
trebuia - picioare lungi şi senzuale, fără să dezvăluie chiar 
totul. Laba piciorului drept a atins prima pământul, etalând 
un pantof Jimmy Choo la o sută de dolari degetul, iar când 
s-a răsucit cu pricepere, pardesiul i s-a desfăcut şi Valentino 
a cooperat, ridicându-se cât trebuia, astfel că întreaga lume 
a putut înţelege adevăratele beneficii de a fi miliardar şi de 
a deţine un trofeu. 

Braţ la braţ, cei doi au părut să plutească pe covorul 
roşu, făcând semne către fotografi şi ignorându-i pe cei 


41 


câţiva reporteri, dintre care unul a avut îndrăzneala să-i 


strige: 
— Hei, Carl, vreun comentariu privind procesul din 
Mississippi? 


Carl nu a auzit, bineînţeles, ori s-a prefăcut surd. Însă a 
iuţit puţin pasul şi curând au ajuns înăuntru, pe un teren 
ceva mai sigur. Aşa spera el. Au fost întâmpinați de 
amfitrioni plătiţi; li s-au luat pardesiele; li s-au adresat 
zâmbete; au apărut şi fotografi amabili; s-au ivit ca din 
senin vechi amici; iar în scurt timp, s-au pierdut în mijlocul 
oamenilor cu adevărat bogaţi, care se prefăceau că se 
bucură de compania celorlalţi. 

Brianna şi-a găsit prietena cu care rezona din suflet, un 
alt trofeu anorexic, cu un trup la fel de neobişnuit - superb 
de înfometat, dar evidențiind nişte sâni ridicol de mari. Carl 
s-a îndreptat direct spre bar şi era cât pe ce să ajungă 
acolo, când a fost practic placat de o jigodie pe care 
sperase să o ocolească. 

— Carl, prietene, am auzit că ai necazuri prin sud, a 
bubuit cât de tare a putut glasul bărbatului. 

— Da, foarte mari, a spus Carl, cu glas mult mai scăzut, şi 
a prins între degete un pahar înalt de şampanie din care a 
început să soarbă. 

Pete Flint ocupa locul 228 în topul Forbes al celor mai 
bogaţi 400 de americani. Carl era pe locul 310 şi fiecare din 
cei doi ştia precis unde era locul său pe listă. Numerele 87 
şi 141 se aflau, de asemenea, printre invitaţi, împreună cu 
o serie de concurenţi care nu încăpuseră în acest top. 

— Imi închipuisem că băieţii tăi ţineau lucrurile sub 
control, a insistat Flint, sorbind zgomotos dintr-un pahar în 
care avea scotch sau bourbon. 

A reuşit să se încrunte, timp în care făcea eforturi mari 
să-şi ascundă încântarea. 


42 


— Da, aşa am crezut şi noi, a spus Carl, regretând că nu 
putea să-i tragă cel puţin două palme peste obrajii plini, ce 
parcă îi stăteau la îndemână. 

— Nu faceţi recurs? l-a întrebat Flint cu gravitate. 

— Ba da, e gata pregătit. 

La licitaţia din anul precedent, Flint se lăsase purtat de 
frenezia generală şi plecase acasă cu Creier după 
împuşcătură, un deşeu artistic valorând şase milioane de 
dolari, care declanşase campania actuală a MuAb pentru 
procurarea de capital. Nu credea nimeni că va rata 
vânătoarea după premiul cel mare al serii. 

— Bună idee am avut săptămâna trecuta vânzând acţiuni 
Krane, a spus el. 

Carl a dat să-l înjure, dar şi-a păstrat cumpătul. Flint 
deţinea un fond de garanţie, renumit pentru mişcările 
îndrăzneţe pe care le făcea pe piaţă. Chiar vânduse acţiuni 
Krane Chemical în condiţii short, anticipând un verdict 
nefavorabil? În privirea nedumerită a lui Carl părea să se 
citească acea întrebare. 

— A, sigur, a continuat Flint, sorbind din pahar şi 
lingându-şi buzele cu un plescăit. Omul nostru de acolo a 
zis că ai încurcat-o. 

— N-o să plătim nici un cent, a spus Carl. 

— O să plăteşti mâine-dimineaţă, amice. Noi punem 
rămăşag că acţiunile Krane vor scădea cu 20%. 

Şi spunând acestea s-a întors şi a plecat, lăsându-l pe 
Carl să-şi termine băutura şi să mai ia un pahar. Douăzeci 
la sută? Cu mintea iute ca o rază laser, a făcut imediat 
socoteala. Datora 45% din acţiunile comune neachitate ale 
Krane Chemical, o companie cu o valoare de piaţă de 3,2 
miliarde de dolari, în baza preţului de închidere a zilei. O 
scădere de 20% îl va costa 280 de milioane, doar pe hârtie. 
Asta nu însemna o pierdere de numerar, desigur, dar era o 
veste suficient de proastă ca să le strice tuturor ziua de 
muncă. 


43 


Mai curând se va înregistra o scădere de 10%, a gândit 
el. Băieţii de la departamentul financiar fuseseră de acord 
cu cifra avansată de el. 

Putea fondul de garantare al lui Flint să vândă în condiţii 
short o parte considerabilă din acţiunile Krane fără ca el să 
fie informat? S-a uitat fix la un barman derutat şi a analizat 
întrebarea. Da, era posibil, dar puţin probabil. Flint nu făcea 
decât să-i pună puţină sare pe rană. 

Directorul muzeului a apărut ca din senin, iar Carl s-a 
arătat încântat să-l întâlnească. Omul nu avea să aducă 
vorba despre verdict, chiar dacă ar fi ştiut de proces, lucru 
puţin probabil. Îi va spune lucruri plăcute şi, desigur, va 
face comentarii despre aspectul fabulos al Briannei. Se va 
interesa, de asemenea, de Sadler şi va voi să afle despre 
stadiul renovării casei lor din Hamptons. 

Au vorbit exact despre asemenea lucruri cât timp s-au 
plimbat cu paharele de băutură în mână prin sala 
aglomerată, ferindu-se de grupurile care purtau conversații 
pe teme neplăcute, şi s-au instalat în cele din urmă în faţa 
sculpturii /melda violată. 

— Minunată, nu credeţi? l-a întrebat directorul muzeului. 

— Frumoasă, a recunoscut Carl, aruncând o privire spre 
stânga, pentru că prin dreptul lor a trecut întâmplător 
numărul 141. 

— La ce sumă se va vinde? 

— Toată ziua am analizat acest aspect. Cine ştie, având 
în vedere oaspeţii din seara asta? Aş spune că pe puţin 
cinci milioane. 

— Şi cât valorează de fapt? 

Directorul a zâmbit, pentru că un fotograf tocmai îi 
imortaliza. 

— Ei, asta este cu totul altceva, nu? Ultima lucrare 
importantă a acestui sculptor s-a vândut unui domn 
japonez cu preţul de aproximativ două milioane. Desigur, 


44 


acest domn nu dona sume mari de bani micuţului nostru 
muzeu. 

Carl a mai luat o gură de şampanie din pahar şi a 
confirmat acel joc. Scopul campaniei iniţiate de MuAb era 
să strângă 100 de milioane în cinci ani. După părerea 
Briannei, reuşiseră să adune deja jumătate din sumă şi 
aveau nevoie de un impuls puternic în cadrul licitaţiei din 
acea seară. 

Curând le-a fost prezentat un critic de artă, care publica 
în Times şi cu care au continuat discuţia. „Tare aş vrea să 
ştiu dacă omul are habar de verdict”, a gândit Carl. Criticul 
şi directorul au vorbit despre sculptorul argentinian şi 
despre problemele lui de sănătate mintală, vreme în care 
Carl a examinat sculptura şi s-a întrebat dacă voia cu 
adevărat să o vadă mereu în foaierul luxosului său 
apartament. 

Oricum, soţia lui sigur dorea asta. 


45 


CAPITOLUL 3 


Căminul temporar al familiei Payton era un apartament 
cu trei dormitoare situat la etajul unu al unui complex vechi 
din apropierea universităţii. Wes locuise în zonă pe vremea 
studenţiei şi încă îi venea greu să creadă că revenise în acel 
cartier. Se petrecuseră însă atâtea schimbări majore, încât 
era dificil să se mărginească la una anume. 

Cât de temporar era acel cămin? Asta era marea 
întrebare pe care şi-o puneau cei doi soţi, deşi ea fusese 
amânată, se discuta de multe săptămâni şi nici acum nu 
avea să fie analizată. Poate peste o zi, două, când starea de 
oboseală şi şoc avea să treacă, iar ei reuşeau să-şi 
găsească un moment de răgaz şi linişte ca să discute 
despre viitor. Wes a făcut câteva manevre cu maşina prin 
parcare, ocolind un tomberon mare, plin ochi, din care se 
revărsase gunoiul pe jos. Cutii de bere în special şi sticle 
sparte. Băieţii de la colegiu se distrau azvârlind de la 
etajele superioare tot ce goleau, peste parcare şi peste 
maşini, în direcţia tomberonului. Când sticlele se spărgeau, 
zgomotul răsuna amplificat printre clădirile complexului, iar 
studenţii se amuzau. Dar nu toţi. Pentru cei doi soţi, care 
duceau dorul somnului, hărmălaia devenea uneori 
insuportabilă. 


46 


Proprietarul, un vechi client, era socotit de foarte multă 
lume, în special de studenţi, drept deţinătorul celor mai 
mizere locuinţe. El le oferise apartamentul, iar contractul 
încheiat printr-o strângere de mâna prevedea o chirie de o 
mie de dolari pe lună. Locuiau acolo de şapte luni, plătiseră 
pentru trei, însă proprietarul spusese insistent că nu-şi 
făcea griji. Aştepta răbdător la rând, alături de mulţi alţi 
creditori. Firma de avocatura Payton & Payton dovedise 
cândva că putea atrage clienţi şi era în stare să scoată 
profit, iar cei doi parteneri erau capabili de o revenire 
spectaculoasă. 

„Ce părere ai de această revenire? s-a gândit Wes, în 
timp ce a intrat într-un loc de parcare. Verdictul de 41 de 
milioane ajunge?” Vreme de o clipă, s-a simţit plin de 
vigoare, după care iarăşi l-a cuprins oboseala. 

Sclavi ai unui obicei respingător, imediat ce au coborât 
din maşină, şi-au luat genţile diplomat de pe banchetă. 

— Nu, a anunţat Mary Grace pe neaşteptate. In seara 
asta nu mai lucrăm. Să lăsăm astea în maşină! 

— Am înţeles, doamnă. 

S-au grăbit să urce scările, ascultând muzică rap dată 
tare, ce răzbătea pe fereastra unui apartament alăturat. Cu 
un zornăit, Mary Grace a scos cheile şi a descuiat uşa, după 
care au pătruns repede înăuntru, unde copiii se uitau la 
televizor împreună cu Ramona, doica lor din Honduras. Liza, 
fiica lor de nouă ani, s-a repezit spre ei strigând: 

— Mami, am câştigat, am câştigat! 

Mary Grace a ridicat-o în aer şi apoi a strâns-o tare în 
braţe. 

— Da, draga mea, am câştigat. 

— Patruzeci de miliarde! 

— Milioane, scumpo, nu miliarde. 

Mack, băiatul de cinci ani, a venit în fugă spre tatăl lui, 
care l-a înhăţat şi l-a ridicat în sus, după care amândoi soţii 
au rămas în holul îngust de la intrare, strângându-şi copiii în 


47 


braţe. Pentru prima oară după pronunţarea verdictului, Wes 
a observat lacrimi în ochii soţiei. 

— Te-am văzut la televizor, a spus Liza. 

— Arătai obosit, i-a zis Mack. 

— Pai sunt obosit, a spus Wes. 

Ramona a rămas deoparte, având însă pe faţa un zâmbet 
abia perceptibil. Nu ştia sigur ce însemna verdict, dar 
înţelegea îndeajuns ca să se bucure de veste. 

După ce şi-au scos pantofii şi pardesiele, s-au aşezat toţi 
pe canapeaua frumoasă din piele, unde, strânşi laolaltă, au 
discutat despre şcoală. Wes şi Mary Grace reuşiseră să-şi 
păstreze mai toate piesele de mobilier, astfel că 
apartamentul sărăcăcios era decorat cu lucruri de calitate, 
care nu le aduceau aminte doar de trecut, ci, lucru mai 
important, îi făceau să aibă în vedere şi viitorul. Era vorba 
doar despre o oprire temporară, o amânare neprogramată. 

Pe podeaua camerei de zi stăteau împrăştiate caiete şi 
hârtii, semn clar că temele se făcuseră înainte de 
deschiderea televizorului. 

— Mor de foame, a anunţat Mack în timp ce se străduia 
zadarnic să desfacă nodul cravatei lui Wes. 

— Mama spune că o să mâncăm macaroane cu brânză, a 
zis el. 

— Foarte bine! şi-au exprimat copiii aprobarea în cor, iar 
Ramona s-a strecurat în bucătărie. 

— Asta înseamnă că o să avem o casă nouă? a întrebat 
Liza. 

— Credeam că-ţi place asta, a zis Wes. 

— Da, dar tot o să căutăm una nouă, da? 

— Sigur că da. 

Fuseseră foarte precauţi cu copiii. Îi explicaseră Lizei 
elementele esenţiale ale cazului - o companie rea a poluat 
apa, care le-a făcut mari necazuri multor oameni -, iar ea a 
spus îndată că nici ei nu-i plăcea compania respectivă. lar 
dacă familia era nevoită să se mute într-un apartament 


48 


pentru a lupta împotriva companiei, ea era de acord cu 
asta. 

Cu toate acestea, părăsirea noii şi frumoasei lor case 
reprezentase o experienţă traumatizantă. Fostul dormitor al 
Lizei fusese zugrăvit în roz şi alb, şi avusese tot ce şi-ar fi 
dorit o fetiţă. Acum, împărțea un dormitor nu prea spaţios 
cu fratele ei şi, chiar dacă nu se plângea, era curioasă să 
ştie cât va mai dura situaţia aceea. Mack era preocupat în 
general de treburile lui de la grădiniţă ca să-şi facă griji 
legate de locuinţă. 

Ambilor copii le era dor de vechiul cartier, unde casele 
erau mari, iar în spatele lor se găseau piscine şi locuri de 
joacă şi de exerciţii fizice. Unde aveau prieteni alături sau 
după colţ. Şcoala era particulară şi le oferea siguranţă. 
Biserica era la o stradă depărtare şi îşi cunoşteau toţi 
vecinii. 

Acum Liza urma o şcoală elementară de stat, unde erau 
mai multe feţe negre decât albe, iar biserica însemna una 
episcopală, unde oricine era bine-venit. 

— Nu ne vom muta chiar imediat, a spus Mary Grace. Dar 
probabil că vom începe căutările. 

— Mor de foame, a repetat Mack. 

Subiectul casă era îndeobşte ocolit când îl atingea 
vreunul dintre copii, astfel că Mary Grace s-a ridicat în 
picioare. 

— Hai să gătim, i-a propus ea Lizei. 

Wes a găsit telecomanda şi i-a zis lui Mack: 

— Hai să vedem emisiunea Sports-Center! 

Orice, numai ştirile locale nu. 

— Sigur. 

Ramona a fiert apa şi a făcut o roşie cubuleţe. Mary 
Grace a îmbrăţişat-o în treacăt şi a întrebat-o: 

— Ai avut o zi bună? 

Da, o zi bună, a zis ea. Nici o problemă la şcoală. Temele, 
gata făcute. Liza a plecat pe nesimţite în camera ei. Mai era 


49 


până să manifeste vreun interes faţă de treburile 
gospodăreşti. 

— Şi tu ai avut o zi bună? a întrebat Ramona. 

— Da, foarte bună. Să punem caşcaval cedar. 

A găsit o bucată în frigider şi s-a apucat să o dea pe 
răzătoare. 

— Acum vă puteţi linişti? 

— Da, măcar câteva zile. 

Printr-o prietenă de la biserică, o găsiseră pe Ramona, pe 
jumătate moartă de foame, ascunzându-se într-un adăpost 
din Baton Rouge, dormind pe un pat de campanie şi 
mâncând hrană din conserve trimise ca ajutoare în sud 
victimelor uraganului Katrina. Supravieţuise unei călătorii 
istovitoare tocmai din America Centrala, prin Mexic, apoi 
Texas, apoi Louisiana, unde nici una dintre promisiunile 
primite nu se materializase. Nici slujbă, nici familie care să 
o găzduiască, nici documente, nimeni care să aibă grijă de 
ea. 

In condiții normale, soților Payton nu le trecuse niciodată 
prin minte să angajeze o doică ilegală, care nu fusese 
naturalizată. Au adoptat-o imediat, au învăţat-o să conducă 
maşina, dar numai pe câteva străzi anume alese, au 
instruit-o cum să folosească telefonul mobil, computerul şi 
aparatura casnică, apoi insistaseră ca ea să deprindă limba. 
Avea cunoştinţe de bază căpătate la o şcoală catolică din 
oraşul ei de baştină. Işi petrecuse zilele în apartament, 
făcând curat şi imitând vocile auzite la televizor. După opt 
luni, înregistrase progrese impresionante. Prefera totuşi să 
asculte, mai ales la ceea ce spunea Mary Grace, care avea 
nevoie de cineva faţă de care să se descarce. In ultimele 
patru luni, în puţinele ocazii când preparase cina, Mary 
Grace vorbise fără întrerupere, iar Ramona îi sorbise fiecare 
cuvânt. Asta era o terapie minunată, îndeosebi după o zi 
cumplită în tribunalul unde toată lumea era încordată la 
maximum. 


50 


— Nici o problemă cu maşina? îi punea Mary Grace 
aceeaşi întrebare în fiecare seară. Cea de-a doua maşină a 
lor era o Honda Accord veche, pe care Ramona încă nu o 
lovise. Din motive foarte întemeiate, îi îngrozea gândul de a 
lăsa o imigrantă ilegală, fără permis de conducere şi fără 
asigurare, în voie pe străzile din Hattiesburg, cu o Honda 
care făcuse probabil un miliard de mile, pe bancheta căreia 
se găseau doi copii mici. O instruiseră pe Ramona să 
memoreze ruta pe străzi lăturalnice până la şcoală, 
magazinul universal şi, dacă era necesar, până la biroul lor. 
Dacă ar fi oprit-o poliţia, îşi făcuseră planul să îi implore pe 
poliţişti, pe procuror şi pe judecător. li cunoşteau bine pe 
toţi aceştia. 

Wes ştia clar că judecătorul-şef al oraşului avea ca 
angajat un imigrant ilegal care îi plivea grădina şi îi tundea 
gazonul. 

— O zi bună, a spus Ramona. Nici o problemă. Totul e 
bine. 

Adevărat, o zi bună, a gândit Mary Grace în sinea ei şi s-a 
apucat să topească brânza. 

Telefonul a sunat şi, fără prea mult chef, Wes a ridicat 
receptorul. Numărul era trecut la secret, pentru că un 
dement le adresase ameninţări. Se slujeau de telefoanele 
mobile practic pentru aproape orice convorbire. A ascultat, 
a spus ceva, apoi a închis şi s-a apropiat de maşina de 
gătit, unde a tulburat pregătirea cinei. 

— Cine era? a întrebat cu un aer îngrijorat Mary Grace. 
Orice telefon primit acasă era întâmpinat cu suspiciune. 

— Sherman, de la birou. Spune că dau târcoale câţiva 
reporteri, care vor să discute cu starurile. 

Sherman era unul dintre asistenţi. 

— De ce mai e la birou la ora asta? a întrebat Mary 
Grace. 

— Poate nu s-o fi săturat de muncă, aşa cred. Avem 
măsline pentru salată? 


51 


— Nu. Ce i-ai spus? 

— Să-l împuşte pe unul, iar restul se vor face nevăzuţi. 

— Amestecă salata, te rog, i-a spus ea Ramonei. 

S-au ghemuit toţi cinci la o masă de jucat cărţi, 
îngrămădită într-un colţ al bucătăriei. Şi-au dat mâinile, iar 
Wes a rostit rugăciunea şi mulţumiri pentru lucrurile bune 
din viaţă, pentru familie, prieteni şi şcoală. Şi pentru hrană. 
A înălţat mulţumiri pentru că avuseseră parte de un juriu 
înţelept şi generos şi pentru rezultatul fantastic, însă va 
lăsa asta pentru altădată. Au trecut întâi salata de la unul la 
altul, apoi macaroanele şi brânza. 

— Tati, putem să ne instalăm corturile aici? a spus Mack 
pe neaşteptate, după ce înghiţise prima îmbucătură. 

— Sigur! i-a răspuns Wes, simțind brusc o durere de 
spate. 

Instalarea cortului în apartament însemna aşezarea de 
pături, plăpumi şi perne pe podeaua camerei de zi şi 
dormitul acolo, de obicei cu televizorul deschis până 
noaptea târziu, de obicei vinerea. Aranjamentul funcţiona 
doar dacă mami şi tati participau la distracţie. Ramona era 
invitată întotdeauna, dar ea refuza politicos. 

— Bun, dar ne culcăm la aceeaşi ora, a spus Mary Grace. 
Suntem în cursul săptămânii. 

— Ora zece, a spus Liza, care era mai mereu 
negociatorul. 

— Nouă, a zis Mary Grace, iar o adăugire de jumătate de 
oră i-a făcut pe amândoi copiii să zâmbească. 

Mary Grace a stat alături de copii, savurând momentul şi 
simțindu-se fericită că oboseala avea să dispară curând. 
Poate acum va avea vreme să se odihnească, să îi ducă la 
şcoală, să îi vadă la ore şi să ia masa de prânz cu ei. Tânjea 
să redevină mamă, nimic mai mult, şi socotea că ziua în 
care va trebui să intre din nou într-o sală de tribunal va fi 
mohorâtă. 


52 


Seara de miercuri era sinonimă cu ghiveci din ce se 
nimereşte la biserica Pine Grove, unde numărul 
participanţilor era întotdeauna impresionant. Biserica, una 
foarte frecventată, era plasată chiar în mijlocul cartierului, 
iar mulţi credincioşi aveau de mers pe jos doar o intersecţie 
sau două duminica şi miercurea. Uşile ei stăteau deschise 
optsprezece ore pe zi, iar pastorul, care locuia în locuinţa 
parohială din spatele bisericii, era întotdeauna acolo, gata 
să îşi îndrume turma. 

Au mâncat în sala comună, o construcţie urâta din tablă, 
lipită de capelă, unde mesele pliante erau acoperite cu tot 
felul de mâncăruri gătite în casă. Existau până şi un coş cu 
chifle coapte acasă, un automat de ceai îndulcit şi, desigur, 
foarte multe sticle de apă îmbuteliata. Mulțimea avea să fie 
mai numeroasă în acea seară, iar oamenii sperau că 
Jeannette va fi prezentă. Nu strica să celebreze împreună 
victoria în proces. 

Biserica Pine Grove era de o independenţă încăpăţânată, 
neavând nici cea mai vagă legătură cu orice altă 
confesiune, şi constituia un motiv de mândrie nerostită 
pentru întemeietorul ei, pastorul Denny Ott. Fusese 
construită de baptişti în urmă cu câteva decenii, apoi se 
veştejise la fel ca restul oraşului Bowmore. Până la sosirea 
lui Ott, printre credincioşi se număraseră doar câteva 
suflete foarte rău lovite de viaţă. Anii de dispute interne 
duseseră la decimarea enoriaşilor. Ott a făcut curăţenie în 
sufletele oamenilor, deschizând larg uşile faţă de 
comunitate şi întinzându-le o mână generoasă. 

Nu fusese acceptat dintru început, în primul rând pentru 
că venea din nord şi vorbea cu un accent curat, sacadat. 
Ajunsese să cunoască o fată din Bowmore la un colegiu 
biblic din Nebraska, iar ea îl adusese în sud. Printr-o serie 


53 


de întâmplări nefericite, s-a trezit activând ca pastor 
suplinitor la Biserica Baptistă Secundă. Nu era cu adevărat 
baptist, dar, cum în zona respectivă existau prea puţini 
preoţi tineri, biserica nu-şi putea îngădui să facă mofturi. 
Şase luni mai târziu, toţi baptiştii plecaseră, iar biserica a 
căpătat alt nume. 

Purta barbă şi deseori predica în cămăşi din flanel şi în 
ghete grele. Nimeni nu interzicea portul cravatelor, dar 
apariţia lor sigur stârnea priviri încruntate. Era o biserică a 
oamenilor, un loc unde oricine îşi putea găsi pacea şi 
mângâierea, fără să se deranjeze să îmbrace tot ce avea 
mai bun când intra în ea. 

Se descotorosise de vechile cărţi de imnuri. Nu le prea 
agrea pe cele tânguitoare, scrise de vechii pelerini. 
Serviciile de rugăciuni erau libere, modernizate de apariţia 
ghitarelor şi a prezentărilor de diapozitive. Preotul credea şi 
propovăduia că sărăcia şi injustiţia erau probleme mult mai 
importante decât avortul şi drepturile homosexualilor, însă 
avea grijă să nu politizeze lucrurile. 

Biserica sporise şi prosperase, deşi pe el nu-l interesau 
deloc banii. Un prieten de pe vremea seminarului era la o 
misiune din Chicago şi, prin intermediul acestuia, Ott avea 
un inventar bogat de obiecte de îmbrăcăminte folosite, dar 
foarte utile în „debaraua” bisericii. Sâcâia congregaţiile mai 
bogate din Hattiesburg şi Jackson şi, cu ajutorul 
contribuţiilor primite de acolo, avea o rezervă 
îndestulătoare de alimente într-un capăt al sălii comune. Nu 
le dădea pace companiilor producătoare de medicamente, 
solicitând produse  excedentare, astfel că „farmacia” 
bisericii era doldora de medicamente care se eliberau fără 
prescripţie medicală. 

Denny Ott socotea că avea misiunea de a se îngriji de toţi 
locuitorii din Bowmore, astfel ca nimeni să nu rămână 
flămând sau fără locuinţă ori să se îmbolnăvească, mai ales 
dacă îi stătea în putinţă să împiedice acest lucru. Nu dorea 


54 


ca asta să se întâmple cât veghea el, iar vegherea lui nu 
slăbea nici o clipă. 

Ţinuse slujba de înmormântare pentru şaisprezece dintre 
enoriaşii lui ucişi de Krane Chemical, o companie pe care o 
detesta atât de amarnic, încât îi cerea mereu iertare 
Domnului pentru asta. Nu-i ura pe oamenii fără nume şi 
chip care erau proprietarii companiei, pentru că procedând 
astfel şi-ar fi compromis credinţa, ci corporaţia în sine. Era 
un păcat să deteste o corporație? Acea gâlceavă încărcată 
de furie se purta în sufletul lui în fiecare zi, iar ca să se 
păzească, se ruga mereu. 

Toţi cei şaisprezece decedați erau îngropaţi în micul 
cimitir din spatele bisericii. Când vremea era plăcută, tăia 
iarba din jurul pietrelor de mormânt, iar când era frig, 
văruia gardul din şipci care înconjura cimitirul şi care 
împiedica căprioarele să pătrundă acolo. Deşi nu plănuia 
asta, biserica lui devenise centrul activităţii anti-Krane din 
districtul Cary. Aproape toţi membrii congregaţiei fuseseră 
loviți de boală sau de moartea cuiva căruia compania îi 
făcuse rău. 

Sora mai mare a soţiei lui absolvise şcoala Bowmore High 
împreună cu Mary Grace Shelby. Ott şi soţii Payton erau 
extrem de apropiaţi. De multe ori, consultaţiile juridice erau 
acordate în biroul pastorului, cu uşa închisă, cu unul dintre 
soţi vorbind la telefon. În sala comună, neîncăpătoare din 
cauza avocaţilor veniţi din mari oraşe, fuseseră luate zeci 
de depoziţii. Ott îi detesta pe avocaţii corporatişti la fel cum 
ura corporaţia în sine. 

Mary Grace îi telefonase pastorului Ott în timpul 
procesului şi îl prevenise mereu să nu manifeste un 
optimism exagerat. Însă el oricum nu ar fi fost din cale- 
afară de optimist. Când ea îl sunase în urma cu două ore, 
ca să-i dea uimitoarea ştire, Ott îşi îmbrăţişase soţia şi, 
ţipând şi râzând, dansaseră prin casă. Corporaţia Krane 


55 


fusese pusă la colţ, umilită, expusă oprobriului, făcută să 
vadă adevărul. In sfârşit. 

Tocmai îşi saluta enoriaşii când a văzut-o pe Jeannette 
intrând împreuna cu sora ei vitrega Bette şi cu restul 
amicilor ei. A fost înconjurată imediat de cei care o iubeau, 
cei care voiau să se bucure alături de ea de acel moment 
măreț şi să-i adreseze un cuvânt liniştitor. Au făcut-o să se 
aşeze în partea din spate a sălii, în apropierea pianului, şi 
apoi s-a format un culoar de primire. Ea a reuşit să 
zâmbească de câteva ori şi chiar să le mulţumească 
celorlalţi, însă arăta slăbită şi fragilă. 

Cum mâncarea adusă de enoriaşi se răcea cu fiecare 
minut ce trecea şi cum biserica era plină, pastorul Ott a 
cerut să se facă linişte şi a început să rostească o rugăciune 
întortocheată de mulţumiri. A încheiat cu un gest larg din 
mână şi a adăugat: 

— Şi acum să mâncăm. 

Ca întotdeauna, copiii şi bătrânii s-au aliniat primii, şi s-a 
servit masa. Ott s-a îndreptat spre fundul sălii şi curând a 
rămas alături de Jeannette. După ce atenţia celorlalţi s-a 
îndreptat mai mult spre mâncare, ea i-a spus în şoaptă 
pastorului: 

— Aş vrea să merg până în cimitir. 

A condus-o pe o uşă laterală, ce dădea spre o alee 
îngustă presărată cu pietriş, ce ocolea biserica şi ducea, 
după vreo cincizeci de metri, în micul cimitir. Au păşit rar, în 
tăcere, prin întunericul ce coborâse deja. Ott a deschis 
poarta de lemn şi au pătruns în cimitirul ordonat şi curat, 
dovedind o bună îngrijire. Pietrele de mormânt de la căpătâi 
erau mici. Vegheau mormintele unor oameni de rând, care 
nu aveau nevoie de monumente, cripte sau lucrări hidoase, 
cum se obişnuia să se aducă tribut celor avuţi. 

La rândul al patrulea de pe dreapta, Jeannette a 
îngenuncheat între două morminte. Unul era al lui Chad, un 
copil bolnăvicios care trăise doar şase ani, după care 


56 


tumorile îl răpuseseră. Celălalt adăpostea rămăşiţele lui 
Pete, soţul alături de care trăise opt ani. Tatăl şi fiul, 
odihnindu-se alături pe vecie. Venea acolo cel puţin o dată 
pe săptămână şi cu fiecare ocazie îşi dorea să ajungă 
alături de ei cât mai repede. A atins pietrele de mormânt şi, 
în acelaşi timp, trecându-şi palmele peste ele, a început să 
vorbească încet: 

— Hei, băieţi, a venit mama. Nici n-o să vă vină a crede 
ce s-a întâmplat astăzi. 

Pastorul Ott s-a îndepărtat discret, lăsând-o singură cu 
lacrimile, gândurile şi cuvintele ei blânde, pe care nu voia 
să le audă. A aşteptat lângă poartă şi, pe măsură ce 
minutele se scurgeau, a urmărit umbrele deplasându-se 
printre şirurile de pietre de mormânt atunci când luna ieşea 
câte puţin dintre nori. El slujise la înmormântările lui Chad 
şi lui Pete. Şaisprezece morţi cu totul, iar şirul acestora nu 
se încheiase. Şaisprezece victime mute, care probabil nu 
mai erau chiar atât de tăcute. Din micul cimitir îngrădit cu 
gard de la biserica Pine Grove se făcuse auzit un glas. Un 
glas puternic şi furios, care cerea să fie ascultat şi să i se 
facă dreptate. 

l-a văzut umbra lui Jeannette şi a auzit-o vorbind singură. 

Se rugase împreună cu Pete înainte de a închide ochii şi îl 
sărutase pe frunte pe micuțul Chad în ultimele lui clipe de 
viaţă. Reuşise cu greu să găsească bani pentru sicrie şi alte 
cheltuieli. Apoi doi dintre diaconii săi săpaseră mormintele. 
Fuseseră îngropaţi la distanţă de opt luni. 

Jeannette s-a ridicat, a rostit cuvinte de rămas-bun şi a 
pornit spre ieşire. 

— Trebuie să intrăm, a spus Ott. 

— Da, mulţumesc, a zis ea ştergându-şi obrajii. 


x 


57 


Masa l-a costat 50 000 de dolari pe domnul Trudeau şi, 
cum el semna cecul, avusese şi dreptul de a decide cine va 
mânca alături de el. În stânga o avea pe Brianna, iar alături 
de ea era Sandy, o prietenă apropiată, un alt schelet 
ambulant, care fusese eliberată recent de sub obligaţiile 
contractuale ale ultimei căsătorii, iar acum pornise la 
vânătoare după soţul numărul trei. În dreapta era un 
prieten, fost bancher, cu soţia, oameni plăcuţi pentru că 
preferau să discute despre artă. Urologul lui Carl stătea 
chiar vizavi. Acesta fusese invitat împreună cu soţia pentru 
că vorbeau puţin. Singurul care nu se potrivea cu decorul 
era un director mai mărunt de la Trudeau Group, care se 
trezise acolo doar pentru că aşa se hotărâse prin tragere la 
sorţi probabil, astfel că venise mai mult silit de împrejurări. 

Bucătarul de renume pregătise un meniu delicios, 
alcătuit din caviar şi şampanie, trecând apoi la supă de 
homar, o idee de pateu de gâscă sote cu garnituri, găinuşă 
de munte pentru cei cărora le plăcea carnea şi alge de 
mare pentru cei cu gusturi vegetariene. Desertul a fost un 
tort de îngheţată ornat extraordinar de frumos. Fiecare fel 
de mâncare, inclusiv desertul, impusese un alt soi de vin. 

Carl a golit fiecare farfurie cu mâncare ce i s-a pus 
dinainte şi a băut fără să se sfiască. A discutat doar cu 
bancherul, pentru că acesta auzise vestea venită din 
Mississippi şi părea să manifeste simpatie pentru pierderea 
procesului. Brianna şi Sandy au bârfit în şoaptă şi, în timpul 
mesei, i-au făcut de două parale pe toţi cei consideraţi de 
ele arivişti. Au reuşit să plimbe mâncarea prin farfurii, fără 
să mănânce practic mai nimic. Pe jumătate cherchelit, Carl 
abia s-a abținut să nu-i spună câteva vorbe soţiei cât ea îşi 
făcea de lucru cu algele. „Ştii cât costă mâncarea asta 
nenorocită?” voise să o întrebe, dar nu avea nici un rost să 
pornească o ceartă. 

Renumitul bucătar, de care Carl nu auzise până atunci, a 
fost prezentat şi a primit ovaţii din partea celor patru sute 


58 


de oaspeţi, mai toţi încă flămânzi după cele cinci feluri de 
mâncare. Dar petrecerea aceea nu se organizase ca ei să-şi 
umple burţile. Scopul ei era strângerea de fonduri. 

După două scurte alocuţiuni, în faţa invitaţilor a apărut 
licitatorul. /melda violată a fost adusă pe rotile în hol, 
agăţată patetic de o minimacara mobilă şi lăsată să atârne 
legănându-se uşor, la aproape şase metri înălţime, astfel 
încât să fie văzută de toată lumea. Reflectoare de genul 
celor folosite în concerte au făcut-o să capete un aer şi mai 
exotic. Mulțimea s-a liniştit, timp în care mesele au fost 
debarasate de o armată de imigranţi ilegali purtând haine 
negre şi cravate. 

Licitatorul a înşirat diverse lucruri despre /me/da, iar 
mulţimea l-a ascultat. Apoi a vorbit despre artist, iar 
mulţimea a ascultat cu mai multă atenţie. Era cu adevărat 
nebun? Dement? Pe punctul de a se sinucide? Oamenii 
voiau amănunte, însă conducătorul licitaţiei s-a limitat la 
chestiuni generale. Omul era de origine britanică, lucru care 
avea să adauge ofertei câştigătoare cel puţin un milion de 
dolari. 

— Sugerez să începem licitaţia de la cinci milioane, a 
propus el vorbind pe nas, iar mulţimea a scos un sunet de 
uimire. 

Brusc, Brianna a părut plictisită de prezenţa lui Sandy. S- 
a dat mai aproape de Carl, şi-a fluturat genele spre el, apoi 
şi-a lăsat o mână pe coapsa lui. Carl a reacţionat făcând 
semn din cap către cel mai apropiat asistent al licitatorului, 
un bărbat cu care discutase deja. Asistentul a făcut un 
semn către podium, iar /melda a căpătat viaţă. 

— Avem, aşadar, o ofertă de cinci milioane, a anunţat 
licitatorul. Au urmat aplauze dezlănţuite. E un punct bun de 
plecare, vă mulţumesc. Acum, vom urca la şase. 

Şase, şapte, opt, nouă, şi Carl a făcut semn din cap la 
zece. A rămas cu zâmbetul pe buze, dar simţea o fierbere în 
stomac. Cât are să-l coste oribilitatea aceea? În sală se 


59 


găseau cel puţin şase miliardari, plus câţiva în devenire. Nu 
lipseau orgoliile nemăsurate, bani se găseau cu nemiluita, 
dar în acele momente nimeni nu era mai disperat decât 
Carl Trudeau să se vorbească pozitiv despre el într-un 
articol de ziar. 

Şi Pete Flint înţelegea acest lucru. 

Doi licitanţi au renunţat când s-a ajuns la unsprezece 
milioane. 

— Câţi au mai rămas? l-a întrebat Carl în şoaptă pe 
bancher, care urmărea mai mult chipurile oamenilor din 
sală decât competiţia în sine. 

— Mai sunt Pete Flint şi probabil încă unu sau doi. 

Ticălosul acela. După ce Carl a încuviinţat pentru 
doisprezece milioane, Brianna numai că nu i-a vârât limba 
în ureche de extaz. 

— Avem douăsprezece milioane, a spus conducătorul 
licitaţiei. 

Publicul a izbucnit în aplauze şi urale, iar el a adăugat cu 
un aer înţelept: 

— Ajunşi aici, propun să ne tragem sufletul. 

Mai fiecare a luat o gură de ceva. Carl a mai băut nişte 
vin. Pete Flint se găsea în spatele lui, la două mese 
depărtare, dar Carl nu a îndrăznit să se întoarcă, pentru că 
astfel ar fi confirmat participarea la acea bătălie. 

În cazul în care chiar vânduse acţiunile Krane în condiţii 
short, însemna că Flint va câştiga milioane de pe urma 
verdictului. Totul era doar pe hârtie, dar nu aşa erau toate? 

Imelda nu. Era reală, putea fi pipăită, o operă de artă pe 
care Carl nu-şi putea permite să o piardă, mai ales în faţa 
lui Flint. 

Rundele pentru 13, 14 şi 15 milioane au fost făcute să 
treneze îndelung şi frumos de către conducătorul licitaţiei, 
fiecare dintre ele încheindu-se cu aplauzele oamenilor 
copleşiţi de admiraţie. Vestea se răspândise imediat, încât 
toţi ştiau că lupta se dădea între Carl Trudeau şi Pete Flint. 


60 


După ce aplauzele s-au stins, cei doi luptători de categorie 
grea au reluat confruntarea, oferind şi mai mult. Carl a dat 
din cap aprobator la cifra de şaisprezece milioane, apoi a 
acceptat aplauzele oamenilor. 

— A spus cineva şaptesprezece milioane? s-a auzit glasul 
bubuitor al conducătorului licitaţiei, care se emoţionase. 

A urmat o pauză lungă. Încordarea devenise dramatică. 

— Prea bine, atunci avem şaisprezece. O dată, de două 
ori, a, iată... avem şaptesprezece milioane. 

În cursul acelui calvar, Carl tot făcuse şi-şi călcase tot 
felul de jurăminte, însă era hotărât să nu sară peste 
şaptesprezece milioane de dolari. In timp ce vacarmul se 
potolea, s-a aşezat pe scaun, nepăsător ca orice rechin de 
corporație care avea miliarde de ars. Terminase, şi era 
foarte fericit cu situaţia aceea. Flint mersese la cacealma, 
iar acum el rămăsese în braţe cu femeia aceea de piatră 
care îl va costa 17 milioane. 

— Să îndrăznesc să spun optsprezece? 

A urmat alt ropot de aplauze. Carl mai avea timp să se 
hotărască. Dacă era dispus să dea şaptesprezece, ce mai 
însemna optsprezece? lar dacă săreau la optsprezece, 
atunci Flint îşi va da seama că el, Carl, era dispus să 
meargă până la capăt, oricât l-ar fi costat. 

Merita să încerce. 

— Optsprezece? a întrebat conducătorul licitaţiei. 

— Da, a spus Carl, suficient de tare cât să audă destul de 
mulţi oameni. Strategia a dat roade. Pete Flint s-a retras în 
siguranţa banilor necheltuiţi şi s-a uitat amuzat cum Marele 
Carl Trudeau încheia o tranzacţie proastă. 

— Vândută cu optsprezece milioane de dolari domnului 
Carl Trudeau, a răcnit conducătorul licitaţiei, iar oamenii din 
sală au sărit în picioare. 

Au coborât-o pe /me/aa pentru ca noul ei proprietar să se 
poată poza alături de ea. Mulţi alţii, invidioşi, dar şi mândri, 
i-au măsurat pe soţii Trudeau şi noua lor achiziţie. 


61 


Orchestra a început să cânte, dând semnal că sosise 
momentul dansului. Brianna fierbea - banii o făcuseră să 
devină frenetică -, astfel că, pe la jumătatea primului dans, 
Carl a trebuit să o împingă înapoi cu un pas. Era 
înfierbântată şi lubrică, arătându-şi goliciunea atât cât se 
putea. Oamenii începuseră să o urmărească insistent, dar 
asta îi convenea Briannei de minune. 

— Hai să mergem, i-a spus Carl după cel de-al doilea 
dans. 


62 


CAPITOLUL 4 


În timpul nopţii, Wes reuşise să-şi adjudece canapeaua, 
un loc de odihnă mult mai moale, iar înainte de răsărit, 
când s-a trezit, Mack stătea ghemuit şi strâns lipit de coasta 
lui. Întinse pe podea şi învelite cu pături, Mary Grace şi Liza 
dormeau răsfirate, fără să se clintească. Se uitaseră la 
televizor până când pe ambii copii i-a luat somnul, apoi, pe 
tăcute, desfăcuseră şi goliseră o sticla de şampanie ieftină, 
pe care o păstrau de multă vreme. Alcoolul şi oboseala i-au 
doborât, astfel că şi-au jurat să doarmă o veşnicie. 

Cinci ore mai târziu, Wes a deschis ochii şi nu a reuşit să 
adoarmă la loc. Se vedea din nou în tribunal, transpirând şi 
enervându-se, urmărindu-i pe juraţi pătrunzând în sală unul 
după altul, rugându-se, căutând din ochi un semn, apoi 
auzind cuvintele maiestuoase ale judecătorului Harrison. 
Cuvinte ce aveau să-i răsune mereu în urechi. 

Astăzi va fi o zi frumoasă, iar el nu-şi putea permite să o 
risipească zăcând pe canapea. 

S-a desprins uşurel de Mack, acoperindu-l cu o pătură, şi 
s-a îndreptat fără zgomot spre dormitorul lor aglomerat cu 
tot felul de lucruri, unde şi-a tras pe el şortul de alergare, 
pantofii sport şi un tricou. Pe durata procesului, încercase 
să alerge în fiecare zi, uneori la miezul nopţii, alteori la cinci 


63 


dimineaţa. Cu o lună în urmă, la ora trei dimineaţa, se 
trezise la vreo zece kilometri depărtare de casă. Alergarea 
îl ajuta să-şi limpezească gândurile şi să mai alunge din 
stres. Plănuia strategii, îi interoga pe martori, se 
contrazicea cu Jared Kurtin, încerca să-i convingă pe jurati, 
făcea zeci de lucruri, asta în vreme ce făcea pas după pas 
pe asfalt. 

Poate că în alergarea din această dimineaţă va reuşi să 
se concentreze la ceva, indiferent ce, altceva decât 
procesul. Poate la o vacanţă. La o plajă. Însă ideea apelului 
începuse deja să-l sâcâie. 

Mary Grace nu s-a mişcat când el a ieşit discret din 
apartament şi a încuiat uşa în urmă. Era 5.15. 

Fără să forţeze, a pornit şi a ajuns curând pe Hardy 
Street, îndreptându-se către campusul Universităţii 
Southern Mississippi. Îi plăcea siguranţa pe care i-o oferea 
acel loc. A dat roată căminelor unde locuise cândva, a ocolit 
stadionul unde jucase, iar după o jumătate de ceas a ajuns 
în Java Werks, cafeneaua lui preferată, aflată vizavi de 
campus. A pus patru monede de douăzeci şi cinci de cenți 
pe tejghea şi a luat o ceşcuţă din cafeaua obişnuită a 
localului. Patru monede. Aproape că a dat să pufnească în 
râs când le-a numărat. Trebuia să-şi drămuiască şi cafeaua, 
şi era mereu în căutare de monede de douăzeci şi cinci. 

La capătul tejghelei se găsea un maldăr de ziare de 
dimineaţa. Titlul primei pagini din Hattiesburg American 
părea să ţipe: „Krane Chemical, pedepsită să plătească 41 
de milioane”. Articolul era însoţit de o fotografie mare, 
splendidă, înfăţişându-i pe el şi pe Mary Grace ieşind din 
tribunal, obosiţi, dar fericiţi. Şi o fotografie mai mică a lui 
jeannette Baker, încă plângând. O mulţime de opinii ale 
avocaţilor, câteva ale juraţilor, inclusiv o încercare de 
cuvântare, cam întortocheată, ţinută de doctor Leona 
Rocha care, evident, reprezentase o forţă în sala unde 
juraţii deliberaseră. Intre alte lucruri memorabile, frag- 


64 


mentul din cuvântarea ei suna astfel: „Ne-a deranjat foarte 
mult modul arogant şi calculat în care Krane Chemical a 
folosit abuziv terenul, dar şi disprețul faţă de siguranţa 
mediului, apoi duplicitatea în încercarea de a ascunde 
asemenea practici”. 

Wes ţinea enorm la acea femeie. A devorat practic 
articolul lung, fără să mai ia în seamă cafeaua din faţa lui. 
Cel mai important ziar din stat era C/arion-Ledger, din 
Jackson, iar titlul articolului de acolo era ceva mai rezervat, 
dar impresionant: „Juriul găseşte vinovată compania Krane 
Chemical - un verdict răsunător”. Alte fotografii, declaraţii, 
amănunte din desfăşurarea procesului, iar după câteva 
minute, Wes s-a trezit frunzărind restul ziarelor. Sun Herald 
din Biloxi avea cel mai bun titlu dintre toate: „Juriul a cerut 
companiei Krane - Scoateţi banii!” 

Ştire de prima pagină şi fotografii în marile cotidiene. 
Deloc rău pentru mica firmă de avocatură Payton & Payton! 
Revenirea se făcea în forţă, iar Wes era pregătit pentru ea. 
Telefoanele firmei vor începe să zbârnâie foarte curând, 
apelate de posibili clienţi care aveau nevoie de asistenţă 
juridică în divorţuri, falimente şi zeci de alte necazuri pe 
care Wes nu le putea înghiţi. Îi va refuza politicos pe toţi 
aceşti oameni, trimiţându-i la firme care se ocupau de 
nimicuri, firme ce se găseau la fiecare colţ de stradă, iar el 
va verifica năvoadele în fiecare dimineaţă, aşteptând 
cazurile cu adevărat mari. Un verdict masiv, fotografii în 
ziare, subiectul zilei în oraş, iar afacerile aveau să crească 
în mod considerabil. 

Şi-a golit ceaşca de cafea şi a ieşit imediat în stradă. 


* 


65 


Carl Trudeau a părăsit domiciliul înainte de răsăritul 
soarelui. Putea rămâne izolat de lume în apartament 
întreaga zi, lăsându-i pe oamenii lui din departamentul de 
comunicare să se ocupe de dezastru. Se putea ascunde în 
spatele avocaţilor. Sau să urce în avionul personal cu 
reacţie şi să nu se oprească decât la vila din Anguilla, ori la 
conacul din Palm Beach. Însă Carl nu era un asemenea om. 
El nu fugise niciodată când era rost de vreo încăierare, şi 
acum nici nu avea de gând să facă asta. Plus că voia să se 
afle cât mai departe de soţie. Îl costase o avere cu o seară 
în urmă, iar acum regreta. 

— Bună dimineaţa, i-a zis el cam brutal lui Toliver, când a 
urcat grăbit pe bancheta din spate a Bentley-ului. 

— Bună dimineaţa, domnule. 

Toliver nu va pune o întrebare ridicolă, de genul: „Ce mai 
faceţi, domnule?” Era 5.30, o oră nu tocmai neobişnuită 
pentru domnul Trudeau, dar nici una normală. De obicei, 
plecau de acasă cu o oră mai târziu. 

— La treabă, a zis şeful, iar Toliver a pornit în viteză pe 
Fifth Avenue. Douăzeci de minute mai târziu, Carl era în 
liftul personal cu Stu, un asistent care avea ca unică sarcină 
să fie disponibil la orice oră din zi şi din noapte în caz că 
marele om avea nevoie de ceva. Stu fusese anunţat cu o 
oră mai devreme, tot atunci primind şi instrucţiuni: cafea, 
un covrig fierbinte, suc de portocale. | s-a transmis o listă 
de şase ziare ce trebuiau aranjate pe biroul domnului 
Trudeau, iar în momentul intrării acestuia, tocmai căuta pe 
internet articole despre verdict. Carl abia dacă a catadicsit 
să constate că Stu era acolo. 

În biroul lui Trudeau, Stu şi-a scos haina, a turnat cafea, 
după care i s-a spus să aducă covrigul şi sucul cât mai 
repede. 

Carl s-a aşezat pe fotoliul aerodinamic proiectat special 
pentru el, şi-a pocnit degetele, s-a apropiat de birou, a 
inspirat adânc şi a început cu New York Times. Pagina întăi, 


66 


coloana din stânga. Nu pagina întâi din secţiunea afaceri, ci 
prima din tot ziarul, la naiba! Alături de ştiri despre război, 
un scandal din Congres şi morţii din Fâşia Gaza. 

Pagina întâi. „Krane Chemical, vinovat pentru decese 
provocate de substanţe toxice”, aşa suna titlul, iar Carl a 
început să-şi descleşteze dinţii. Rezumatul, Hattiesburg, 
Mississippi: „La un tribunal al statului, juriul a acordat unei 
tinere văduve despăgubiri de daune directe în valoare de 3 
milioane de dolari şi 38 de milioane ca daune punitive în 
procesul intentat de aceasta împotriva Krane Chemical sub 
acuzaţia de ucidere din culpă”. Carl a citit repede - 
cunoştea amănuntele acelea blestemate. Times le prezenta 
în mod corect pe mai toate. lar toate declaraţiile avocaţilor 
erau perfect previzibile. Vorbărie goală. 

Dar de ce pe prima pagină? 

A interpretat asta drept lovitură sub centură, iar curând a 
primit încă una, aceasta sub forma unui articol din pagina 2 
a secţiunii Afaceri, unde un analist de nu ştiu ce fel se 
referea la alte probleme juridice ale Krane Chemical, mai 
precis, sute de posibile procese sub aceeaşi acuzaţie adusă 
şi de Jeannette Baker. Potrivit acelui expert, unul despre 
care Carl nu auzise niciodată, lucru neobişnuit, asemenea 
divulgări puteau însemna pierderi de „câteva milioane” în 
numerar, iar cum Krane, cu „politicile sale îndoielnice 
privind asigurarea pentru daune provocate terţilor” 


rămăsese practic „expusă”, acest lucru putea fi 
„catastrofal”. 

Carl tocmai blestema când Stu a apărut grăbit cu sucul şi 
un covrig. 


— Mai doriţi ceva, domnule? a întrebat el. 

— Nu, acum închide uşa. 

Carl a aruncat o privire şi la secţiunea dedicată artei. Pe 
prima pagină, imediat sub îndoitură, apăruse un articol 
despre evenimentul petrecut seara precedentă la MuAb, a 
cărui atracţie o constituise un război înflăcărat în cadrul 


67 


unei licitaţii, şi aşa mai departe. În colţul din dreapta jos 
apărea şi o fotografie color de dimensiuni decente, cu 
domnul şi doamna Trudeau pozând alături de noua lor 
achiziţie. Brianna, fotogenică în orice ocazie, aşa cum 
trebuia să fie, radia frumuseţe şi farmec. Carl arăta bogat, 
zvelt şi tânăr, aşa a socotit el, iar /melda era la fel de ciu- 
dată în poză ca şi în realitate. Era chiar o operă de artă? Ori 
o făcătură oarecare din bronz şi ciment, încropite laolaltă 
de cine ştie ce ameţit care se străduia din răsputeri să pară 
torturat de demoni lăuntrici? 

Mai curând a doua variantă, după părerea unui critic de 
la Times, acelaşi domn agreabil cu care Carl schimbase 
câteva cuvinte înainte de cină. Întrebat de reporter dacă 
achiziţia în valoare de 18 milioane de dolari făcută de 
domnul Trudeau reprezenta o investiţie înţeleaptă, criticul 
răspunsese: „Nu, dar sigur reprezintă un ajutor mare în 
campania muzeului de a strânge fonduri”. Continua apoi să 
explice că piaţa în domeniul sculpturilor abstracte 
înregistrase o stagnare de mai bine de un deceniu şi era 
puţin probabil ca situaţia să se îmbunătăţească, cel puţin 
după părerea sa. Nu vedea un viitor strălucit lucrării /me/aa. 
Articolul se încheia pe pagina 7, cu două paragrafe şi o 
fotografie a sculptorului, Pablo, zâmbind către obiectiv şi 
părând foarte viu şi, în fine, cu mintea întreagă. 

Cu toate acestea, Carl a fost încântat, fie şi doar pentru 
un moment. Articolul suna pozitiv. lar el era descris ca 
nefiind afectat de verdict, energic, stăpân pe propriul său 
univers. Articolele pozitive despre el valorau ceva, dar era 
totuşi conştient că acele aprecieri nu se ridicau nici pe 
departe la suma de 18 milioane. A muşcat din covrig şi a 
înghiţit fără ca măcar să-i simtă gustul. 

Înapoi la măcelul din ziare. Ştirea apărea pe primele 
pagini din Wall Street Journal, Financial Times şi USA Today. 
După patru publicaţii, s-a săturat să găsească aceleaşi 
citate din partea avocaţilor şi aceleaşi previziuni ale 


68 


experţilor. S-a împins cu fotoliul de lângă masa de lucru, a 
sorbit din cafea şi a ţinut să-şi aducă aminte cât de mult 
ura reporterii. Cu toate acestea, rămăsese în viaţă. 
Atacurile presei erau brutale, şi vor continua, însă el, 
Marele Carl Trudeau, primea cele mai dure lovituri, dar 
rămânea în picioare. 

Asta va fi cea mai proastă zi din viaţa lui profesională, 
dar ziua de mâine va fi mai bună. 

Se făcuse ora 7.00. Bursa se deschidea la 9.30. 
Tranzacţionarea acţiunilor Krane se încheiase la preţul de 
52,50 de dolari în ziua precedentă, în creştere cu 1,25 
dolari, deoarece juriului îi trebuise foarte mult până să dea 
verdictul, care se aşteptase a fi nedecis. In cursul dimineţii, 
experţii anticipaseră o vânzare panicată, însă estimările lor 
privind pierderile se dovediseră greşite. 

A primit un telefon de la directorul departamentului de 
comunicare şi i-a explicat că nu vorbeşte cu reporteri, 
jurnalişti, analişti, cu nimeni, indiferent cum s-ar intitula 
aceştia şi indiferent câţi telefonau sau se instalau în holul 
clădirii. Trebuia respectată atitudinea companiei: „Pregătim 
un apel solid şi suntem încredinţaţi că vom câştiga”. Să nu 
se devieze cu o iotă de la această linie de conduită. 

La 7.15, Bobby Ratzlaff a sosit împreună cu Felix Bard, 
şeful departamentului financiar. Nici unul nu dormise mai 
mult de două ore în noaptea precedentă şi amândoi erau 
uimiţi că şeful lor îşi găsise timp să meargă la o petrecere. 
Au deschis amândoi dosarele voluminoase, i-au adresat 
saluturile obligatorii şi neutre, după care s-au aşezat la 
masa de şedinţe. Urmau să petreacă acolo viitoarele 
douăsprezece ore. Aveau multe de discutat, însă adevăratul 
motiv al şedinţei era că domnul Trudeau dorea să aibă 
companie în buncărul lui când se va deschide bursa şi 
pentru corporație se va dezlănţui iadul pe pământ. Ratzlaff 
a luat cuvântul primul. Se vor pregăti şi se vor depune 


69 


nenumărate moţiuni postproces, nimic nu se va schimba, 
iar procesul va fi mutat la Curtea Supremă din Mississippi. 

— Tribunalul e recunoscut pentru faptul că are o 
atitudine binevoitoare faţă de reclamanţi, dar lucrurile se 
mai schimbă. Am analizat hotărârile din procese importante 
de prejudicii din ultimii doi ani, iar tribunalul a dat decizii de 
5 la 4 în favoarea reclamantului, dar nu întotdeauna. 

— Cât durează până se încheie apelul? a întrebat Carl. 

— Între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. 

Ratzlaff a continuat. Împotriva lui Krane se depuseseră 
deja o sută patruzeci de reclamaţii din cauza scandalului 
Bowmore, aproape o treime din ele fiind cazuri de deces. In 
baza unui studiu cuprinzător şi încă în desfăşurare efectuat 
de Ratzlaff, de oamenii din subordinea lui şi de avocaţii lor 
din New York, Atlanta şi Mississippi, existau probabil încă 
trei sau patru sute de cazuri cu potenţial „legitim”, ceea ce 
însemna că ele presupuneau decese, decese probabile sau 
îmbolnăviri moderate până la grave. Se putea întâmpla să 
existe mii de cazuri în care reclamanţii se plângeau de 
suferinţe minore precum iritaţii ale pielii, leziuni şi accese 
supărătoare de tuse, dar deocamdată acestea erau 
clasificate drept frivole. 

Din cauza dificultăţilor şi a costurilor presupuse de 
dovedirea răspunderii şi stabilirea legăturii dintre aceasta şi 
o anumită boală, majoritatea cazurilor înregistrate nu 
fuseseră prezentate în mod agresiv. Acest lucru nu avea să 
rămână aşa, bineînţeles. 

— Sunt sigur că avocații reclamantei suferă de 
mahmureală în dimineaţa asta, a spus Ratzlaff, dar Carl nici 
măcar nu a surâs. 

A rămas impasibil. A continuat să citească, fără să ridice 
ochii spre cel care vorbea, dar nu i-a scăpat absolut nimic. 

— Câte cazuri au primit soţii Payton? a întrebat el. 


70 


— În jur de treizeci. Nu ştim sigur, pentru că deocamdată 
nu au înaintat acţiuni în toate cauzele. Avem mult de 
aşteptat în situaţia asta. 

— Am citit într-un articol că procesul Baker i-a adus 
aproape în stare de faliment. 

— Adevărat. Au amanetat totul. 

— Împrumuturi bancare? 

— Da, aşa se aude. 

— Ştim cumva la ce bănci? 

— Nu cred că deţinem informaţia asta. 

— Află. Şi vreau numărul împrumuturilor, condiţii, totul. 

— S-a făcut. 

Ratzlaff a spus că, pornind din acea poziţie, nu prea 
existau şanse mari de câştig. De vreme ce digul se 
spărsese, inundația era greu de stăvilit. Avocaţii vor ataca 
în forţă, iar costurile apărării vor fi de patru ori mai mari, 
ajungând la 100 de milioane pe an, şi asta uşor. Primul caz 
putea fi pregătit pentru proces în cel puţin opt luni, în 
acelaşi tribunal, cu acelaşi judecător. Încă un verdict 
nefavorabil şi... după aceea, cine ştie ce se putea întâmpla? 

Carl a aruncat o privire la ceasul de la mână şi a spus 
mormăit că are de dat un telefon. S-a ridicat din nou de la 
masă, a dat roată biroului, după care s-a oprit în dreptul 
ferestrelor ce dădeau spre sud. l-a reţinut atenţia clădirea 
Trump. Adresa acesteia era Wall Street numărul 40, fiind 
foarte aproape de Bursa din New York, unde nu peste multă 
vreme acţiunile comune ale Krane Chemical vor deveni 
subiectul predilect al discuţiilor zilei, când investitorii vor 
înnebuni de frică, iar speculatorii vor sta la pândă să dea 
marea lovitură. Ce cruzime, ce ironie ca el, Marele Carl 
Trudeau, un om care privise cu încântare de atâtea ori cum 
vreo companie nefericită se lupta să supravieţuiască, se 
chinuia acum să alunge vulturii care simţiseră miros de 
sânge. De câte zeci de ori nu plănuise până în cel mai mic 
amănunt prăbuşirea preţului unor acţiuni, pentru a putea 


71 


apoi să se repeadă ca o pasăre de pradă să le cumpere 
aproape pe nimic? Legenda din jurul lui se întemeia tocmai 
datorită faptului că apelase de atâtea ori la tactici 
nemiloase. 
Cât de rău va fi? Aceasta era marea întrebare, urmată 
întotdeauna de întrebarea numărul doi: cât va dura? 
Deocamdată, avea de aşteptat. 


72 


CAPITOLUL 5 


Tom Huff a îmbrăcat costumul cel mai închis la culoare, şi 
cel mai bun pe care-l avea, şi, după o îndelungă chibzuială, 
a decis să se prezinte la Second State Bank mai târziu cu 
câteva minute decât de obicei. O intrare prematură în 
scenă ar părea premeditată, poate chiar un semn de 
aroganță. Şi, lucru şi mai important, voia ca toţi să se afle la 
locurile lor de muncă la sosirea lui - bătrânii funcţionari de 
la parter, secretarele fâşneţe de la primul etaj şi 
vicepreşedinţii, care mai de care, rivalii lui, la etajul doi. 
Huffy voia să-şi asigure o sosire triumfală, în faţa unui 
public cât mai numeros cu putinţă. Riscase cu mare bravură 
în cazul soţilor Payton, iar acest moment de victorie îi 
aparţinea şi lui. 

În ciuda anticipărilor lui, a fost ignorat cu desăvârşire de 
funcţionarii de la ghişee, secretarele l-au privit cu răceală, 
iar zâmbetele, aducând mai curând a rânjete adresate de 
unii dintre rivali, l-au făcut să devină bănuitor. A găsit pe 
birou un mesaj „urgent” prin care i se cerea să se prezinte 
la domnul Kirkhead. Se întâmplase ceva, iar Huffy a început 
să se simtă mai puţin încrezător. De intrarea lui 
spectaculoasă se alesese praful. Care era necazul? 


73 


Domnul Kirkhead era în biroul lui şi-l aştepta cu uşa 
deschisă, ceea ce era în orice împrejurare un semn de rău 
augur. Şeful detesta uşile deschise şi, de fapt, se lăuda cu 
stilul lui de conducere cu uşile închise. Era caustic, bădăran, 
cinic şi temător până şi de propria-i umbră, astfel că uşile 
închise îi slujeau de minune. 

— la loc, a spus el pe un ton lătrător, fără măcar să se 
gândească la un „bună dimineaţa” sau „salut”, ori, Doamne 
fereşte, „felicitări”. 

Se refugiase îndărătul biroului său cu aspect preţios, 
ţinându-şi capul pleşuv aplecat, de parcă ar fi vrut să 
miroasă foile cu tabele pe care le examina. 

— Ce mai faceţi, domnule Kirkhead? l-a întrebat Huffy cu 
glas ciripitor. 

Îi părea rău că nu putuse să spună „domnule Prickhead”, 
pentru că aşa proceda de fiecare dată când se referea la 
şeful lui. Până şi femeile mai în vârstă de la parter foloseau 
câteodată acel nume. 

— Grozav. Ai adus dosarul Payton? 

— Nu, domnule. Nu mi s-a cerut să-l aduc. S-a întâmplat 
ceva? _ 

— Două lucruri de fapt, dacă tot ai adus vorba de asta. In 
primul rând, avem acest împrumut dezastruos acordat 
către aceşti oameni, în sumă de peste 400 000 de dolari, 
trecut cu mult de scadenţă, desigur, şi în cazul căruia nu 
avem nici o garanţie corespunzătoare. E de departe cel mai 
nefericit credit existent în portofoliul băncii. 

Rostise „aceşti oameni” de parcă Wes şi Mary Grace ar fi 
fost hoţi de cărţi de credit. 

— Asta nu reprezintă nimic nou, domnule. 

— Mă laşi să termin, dacă nu te superi? lar acum avem 
această decizie luată de juriu, o decizie obscenă, după 
părerea mea. Ca bancher, cred că ar trebui să mă simt 
fericit, dar, în calitate de creditor comercial şi lider de 
afaceri în această comunitate, am impresia că situaţia pute. 


74 


Ce mesaj le transmitem noi potenţialilor noştri clienţi din 
domeniul afacerilor prin verdicte de acest gen? 

— Să nu mai arunce deşeuri toxice în statul nostru, de 
exemplu. 

Fălcile rotunjoare ale lui Prickhead s-au înroşit în clipa în 
care a respins răspunsul lui Huffy cu o fluturare a mâinii. ŞI- 
a dres glasul, aproape gâlgâind din cauza salivării 
abundente. 

— Acest lucru este dăunător climatului de afaceri, a spus 
el. Ştirea despre proces a apărut pe prima pagină în toate 
publicaţiile de dimineaţă. Am primit telefon de la sediul 
central. O zi foarte proastă pentru noi. 

„Dar o mulţime de zile proaste şi pentru cei din 
Bowmore, a gândit Huffy. Mai ales după atâtea 
înmormântări.” 

— Patruzeci şi unu de milioane de dolari, a urmat 
Prickhead. Pentru o amărâtă de femeie care trăieşte într-o 
rulotă. 

— Nu înţeleg ce aveţi împotriva rulotelor, domnule 
Kirkhead. In ţara asta mulţi oameni de treabă locuiesc în 
rulote. Noi ne ocupăm doar de credite. 

— Nu înţelegi situaţia. Este o sumă de bani de dimensiuni 
obscene. Intregul sistem a înnebunit. Şi de ce aici? De ce să 
fie cunoscut statul Mississippi drept o văgăună din punct de 
vedere juridic? De ce iubesc judecătorii de proces acest 
micuţ stat al nostru? Uită-te doar la câteva analize! E în 
defavoarea afacerilor, Huff, strică relaţiile noastre de 
afaceri. 

— Da, domnule, dar în dimineaţa asta trebuie să fiţi mai 
încrezător în privinţa creditului acordat soţilor Payton. 

— Vreau să fie restituit, şi asta cât mai curând. 

— Şi eu la fel. 

— Să faci o eşalonare. Discută cu aceşti oameni şi 
alcătuieşte cu ei un plan de achitare, unul pe care o să-l 


75 


aprob doar când îl voi considera judicios. Şi te rog să faci 
asta imediat. 

— Da, domnule, dar s-ar putea să aibă nevoie de câteva 
luni pentru a se pune pe picioare. Practic au închis... 

— Nu-mi pasă de ei, Huff. Vreau să se achite acest credit. 

— Am înţeles, domnule. Asta este tot? 

— Da. Şi nu mai vreau credite acordate în cazuri 
litigioase, ai înţeles? 

— Nici o grijă! 


La trei clădiri depărtare de bancă, onorabilul Jared Kurtin 
a făcut o ultimă inspecţie a soldaţilor lui înainte de a porni 
spre Atlanta, unde sigur îi aştepta o primire glacială. Sediul 
se găsea într-o clădire veche, recent renovată, de pe Front 
Street. Apărarea foarte prosperă a Krane Chemical o 
închinase în urmă cu doi ani, apoi o renovase, aducându-i o 
mulţime de îmbunătăţiri tehnice şi de personal. 

Starea de spirit era sumbră, aşa cum era de aşteptat, 
deşi mulţi dintre localnici nu păreau afectaţi de verdict. 
După luni şi luni de lucru sub conducerea lui Kurtin şi a 
locotenenţilor lui plini de ifose din Atlanta, aceştia simțeau 
o satisfacţie mută văzându-i cum se retrag înfrânți. Căci 
aveau să se întoarcă. Verdictul constituia garanţia unui 
entuziasm sporit datorită victimelor, deschiderii altor 
acţiuni în justiţie şi a altor procese şi aşa mai departe. 

La acea întâlnire de rămas-bun era prezent şi Frank Sully, 
consilier local şi partener al firmei de avocaţi din 
Hattiesburg, angajat iniţial de Krane, iar apoi detronat din 
acea poziţie în favoarea unei „firme mari” din Atlanta. Lui 
Sully i se oferise un loc la masa, destul de aglomerată, a 
avocaţilor apărării şi suferise ruşinea de a participa la un 


76 


proces ce ţinuse patru luni, în cadrul căruia nu apucase să 
rostească nici un cuvânt în faţa instanţei. Sully dezaprobase 
practic orice tactică şi strategie folosite de Kurtin. 
Dezaprobarea şi neîncrederea lui faţă de avocaţii din 
Atlanta erau atât de mari, încât le prezentase partenerilor 
săi un raport secret în care anticipase o penalizare punitivă 
uriaşă. Acum jubila în sinea lui. _ 

Cu toate acestea, era un profesionist desăvârşit. Işi slujea 
clienţii atât cât îi permiteau aceştia şi niciodată nu călcase 
strâmb faţă de ceea ce îi ceruse Kurtin să facă. Şi era 
dispus să facă acelaşi lucru din nou, deoarece, până la acea 
dată, Krane Chemical plătise micuţei lui firme peste un 
milion de dolari. 

El şi Kurtin şi-au strâns mâinile la intrare. Amândoi ştiau 
că vor mai discuta la telefon până la sfârşitul zilei. Două 
furgonete închiriate i-au transportat pe Kurtin şi pe ceilalţi 
zece avocaţi până la aeroport, unde îi aştepta un avion 
supersonic mic pentru zborul de şaptezeci de minute, deşi 
nu aveau nici un motiv de grabă. Le era dor de cămine şi de 
familii, dar ce putea fi mai umilitor decât să plece 
şontâăcăind şi cu coada între picioare dintr-un oraş 
insignifiant? 


Carl a rămas în siguranţa etajului patruzeci şi cinci, în 
vreme ce pe stradă zvonurile se înteţeau. La 9.15, 
bancherul lui de la Goldman Sachs l-a sunat, pentru a treia 
oară în acea dimineaţă, şi i-a transmis vestea proastă că se 
putea întâmpla ca bursa să nu deschidă tranzacţionarea 
acţiunilor comune Krane. Erau prea volatile. Existau 
presiuni prea mari ale celor care voiau să vândă. 


77 


— Seamănă cu o vânzare de urgenţă, a spus el sec, iar 
lui Carl i-a venit să-l înjure. 

Bursa s-a deschis la 9.30, iar tranzacţionarea acţiunilor 
Krane s-a amânat. Carl, Ratzlaff şi Felix Bard se aflau la 
masa de şedinţe, epuizați, cu mânecile suflecate, vârâţi 
până peste cap în ciorne, ţinând câte un telefon în fiecare 
mână, discutând frenetic. Până la urmă, bomba a picat 
imediat după ora 10.00, când acţiunile Krane au început a fi 
tranzacţionate la 40,00 de dolari bucata. Nu s-au găsit 
cumpărători la acel preţ şi nici la 35,00. Scăderea drastică a 
preţului s-a inversat temporar când s-a ajuns la nivelul de 
29,50 de dolari, moment în care speculatorii au intrat în 
încăierare şi au început să cumpere. În următoarea oră, 
preţul a variat în sus şi în jos. La amiază, era de 27,25 şi 
tranzacţionarea se desfăşura din greu şi, ca să 
înrăutăţească lucrurile, Krane a devenit cel mai dezbătut 
subiect de afaceri al dimineţii. Ca să afle ultimele evoluţii 
de pe piaţa financiară, canalele de televiziune prin cablu au 
luat legătura cu analiştii lor specializaţi în activitatea de pe 
Wall Street, toţi aceştia vorbind  înfriguraţi despre 
uimitoarea cădere a acţiunilor Krane Chemical. 

După aceea, înapoi la titlurile importante! Numărătoarea 
cadavrelor zilei în Irak. Dezastrul natural al lunii. Şi Krane 
Chemical. 

Bobby Ratzlaff a cerut permisiunea de a da o fugă până 
în biroul lui. A preferat scările, pentru că avea de coborât 
doar un etaj, şi abia a reuşit să ajungă în toaletă. Cabinele 
erau goale. S-a dus la ultima dintre ele, a ridicat capacul şi 
a vărsat violent. 

Cele nouăzeci de mii de acţiuni comune Krane, pe care le 
deţinea, scăzuseră în valoare de la aproximativ 4,5 
milioane la circa 2,5 milioane, iar prăbuşirea încă nu se 
încheiase. Folosise acţiunile ca garanţii pentru toate 
jucăriile personale - căsuţa din Hamptons, un Porsche 
Carrera, jumătate de iaht. Fără a mai aminti de cheltuielile 


78 


cu şcoala particulară pentru copii, cotizaţia de membru la 
un club de golf... In acele momente, Bobby era, în mod 
neoficial, falit. 

Pentru prima oara în cariera lui, înţelegea de ce oamenii 
se aruncaseră în gol de pe clădiri în 1929. 


* 


Soții Payton plănuiseră să meargă împreună cu maşina 
până la Bowmore, însă o vizită de ultim moment la biroul 
bancherului lor i-a făcut să se răzgândească. Wes a decis să 
rămână şi să trateze cu Huffy. Mary Grace a luat Taurusul şi 
a plecat spre oraşul ei natal. 

S-a dus la Pine Grove, apoi la biserică, unde Jeannette 
Baker o aştepta împreună cu pastorul Denny Ott şi cu o 
mulțime de alte victime reprezentate de firma Payton. S-au 
întâlnit în privat în sala comună şi ca masă de prânz, au 
mâncat sendvişuri, unul dintre ele fiind consumat chiar de 
Jeannette, lucru rar. Era potolită, odihnită, şi fericită că se 
afla departe de tribunal şi de şedinţele acestuia. 

Şocul provocat de verdict începea să se şteargă. 
Posibilitatea să primească bani mai ridicase moralul 
oamenilor, dar dăduse naştere, de asemenea, unui puhoi 
de întrebări. Mary Grace a avut grijă să le mai tempereze 
speranţele. A expus în amânunt recursurile îndârjite ce vor 
urma verdictului în cazul Baker. Nu manifesta optimism în 
privinţa unei înţelegeri în afara tribunalului ori în cea a unei 
operaţiuni de purificare a solului sau a unui nou proces. 
Sincer vorbind, ea şi Wes nu aveau fondurile necesare, nici 
energia de a se angaja într-un nou proces de durată cu 
compania Krane, deşi ea nu le-a împărtăşit acest adevăr 
membrilor grupului. 


79 


S-a arătat în schimb încrezătoare şi încurajatoare. Clienţii 
ei ajunseseră unde trebuia; ea şi Wes o dovediseră. Curând 
vor apărea şi alţi avocaţi să adulmece cum stau treburile în 
Bowmore, căutând victime, făcând promisiuni şi poate 
oferind chiar bani. 

Şi nu va fi vorba doar de avocaţi locali, ci şi de oameni 
care se ocupau de recuperarea de prejudicii pe plan 
naţional, care vânau orice caz de la o coastă la cealaltă şi 
deseori ajungeau la locul prăbuşirii avionului înainte de 
sosirea pompierilor. 

— Să nu aveţi încredere în nimeni, le-a spus ea cu 
blândeţe, dar ferm. Krane va umple zona cu investigatori, 
turnători, informatori, cu toţii scotocind aspecte care într-o 
bună zi ar putea fi folosite împotriva voastră în proces. Nu 
vorbiţi cu reporteri, pentru că, uneori, ceea ce se afirmă în 
glumă sună cu totul altfel în cadrul unui proces. Nu semnaţi 
nimic fără să fie mai întâi verificat şi aprobat de Payton. Nu 
discutaţi cu alţi avocaţi! 

Le dădea speranţe. Verdictul făcea valuri prin întregul 
sistem.  Legiuitorii guvernului trebuiau să ia aminte. 
Industria chimică nu mai avea cum să-i ignore. Acţiunile 
Krane se prăbuşeau chiar în acele momente, iar după ce 
vor pierde mulţi bani, acţionarii vor cere schimbări. 

După ce a terminat, Denny Ott i-a condus la rugăciune. 
Mary Grace şi-a îmbrăţişat clienţii, le-a dorit numai bine, a 
promis să-i viziteze din nou peste câteva zile, apoi a mers 
cu Ott către partea din faţă a bisericii pentru următoarea 
întâlnire. 

Jurnalistul se numea Tip Shepard. Sosise cu o lună 
înainte, iar după numeroase încercări, câştigase încrederea 
pastorului Ott, care după aceea i-l prezentase lui Wes şi 
Mary Grace. Shepard era un jurnalist independent cu o 
carte de vizită impresionantă, având publicate şi câteva 
cărţi, şi o pronunție texană pe nas, care alungase o parte 
din neîncrederea celor din Bowmore faţă de presă. Soții 


80 


Payton refuzaseră să stea de vorbă cu el cât ţinuse 
procesul, iar asta din numeroase motive. Acum, că totul se 
încheiase, Mary Grace va da primul ei interviu. Dacă totul 
mergea bine, probabil că va mai oferi unul. 


* 


— Domnul Kirkhead îşi vrea banii înapoi, tocmai spunea 
Huffy. 

Se afla în biroul improvizat al lui Wes, o încăpere ai cărei 
pereţi din rigips rămăseseră nevopsiţi, cu podeaua din 
beton presărată de pete şi cu mobilier cumpărat la mâna a 
doua de la armată. A 

— Sunt convins, i-a răspuns Wes fără înconjur. II irita deja 
bancherul său, care venise cu asemenea pretenţii la nici 
câteva ore de la pronunţarea verdictului. Spune-i să se 
aşeze la rând. 

— Scadenţa a trecut de mult, Wes, înţelege. 

— Kirkhead ăsta e bătut în cap? Işi închipuie că juriul 
acordă despăgubiri azi, iar a doua zi acuzatul se şi apucă să 
scrie cecul? 

— Da, e bătut în cap, dar nu chiar atât de rău. 

— El te-a trimis încoace? 

— Da. A sărit la gâtul meu de la prima oră, şi cred că o să 
se ţină scai de mine în continuare. 

— N-ai putea să mai aştepţi o zi, două, poate o 
săptămână? Lasă-ne să respirăm un pic, să ne tihnească şi 
nouă reuşita! 

— Vrea să întocmim un plan de restituire. Ceva în scris. 
Rambursări, chestii din astea. 

— O să-i dau un plan, a spus Wes, destul de resemnat. 

Nu voia să se certe cu Huffy. Deşi nu erau chiar prieteni, 
se tratau amical şi se simțeau bine unul în compania 


81 


celuilalt. Wes îi era extrem de recunoscător lui Huffy pentru 
disponibilitatea acestuia de a risca, iar Huffy îi admira pe 
soţii Payton pentru faptul că pierduseră tot în înfruntarea 
tuturor riscurilor posibile. Stătuse ore în şir alături de ei 
când renunţaseră la casă, birou, automobile, conturi, 
fonduri de pensii... 

— Să discutăm despre următoarele trei luni, a propus 
Huffy. Picioarele scaunului pliant nu stăteau perfect pe 
podeaua denivelată, astfel că Huffy s-a legănat uşor în timp 
ce vorbea. 

Wes a oftat adânc şi şi-a dat ochii peste cap. Brusc, s-a 
simţit sleit de orice putere. 

— Cândva, scoteam cincizeci de mii de dolari pe lună 
brut, rămânând cu treizeci după plata taxelor. Viaţa era 
frumoasă, mai ţii minte? Ne va trebui un an ca să ieşim din 
situaţia asta, dar suntem în stare. Nu avem încotro. Vom 
supravieţui până ce se desfăşoară apelurile. Dacă verdictul 
stă în picioare, Kirkhead îşi ia banii şi să se ducă de-a dura. 
Noi ne retragem şi plecăm să ne plimbăm cu iahtul. Dacă 
verdictul este infirmat, o să dăm faliment şi începem să ne 
facem reclamă pentru divorţuri în regim de urgenţă. 

— Dar e sigur că verdictul va atrage clienţi. 

— Bineînţeles, dar majoritatea cazurilor vor fi de nimic. 

Când folosise cuvântul „faliment”, Wes îl pusese cu 
delicateţe pe Huffy la locul lui, împreuna cu Prickhead şi 
banca lui. Verdictul nu se putea considera drept activ, iar 
fără aşa ceva, bilanţul firmei Payton arăta la fel de sumbru 
ca în ziua precedentă. Practic, soţii Payton pierduseră totul, 
şi dacă ar fi fost declaraţi faliţi, asta ar fi venit ca o nouă 
umilire pe care erau dispuşi să o îndure. Ce mai conta? 

Aveau să-şi revină. 

— Huffy, nu-ţi fac nici un plan! Îţi mulţumesc pentru 
întrebare. Vino din nou peste o lună şi mai vorbim. Acum 
am clienţi pe care i-am neglijat luni în şir. 

— Bun, şi ce-i spun domnului Prickhead? 


82 


— E simplu. Dacă mă presează în continuare, poate folosi 
planul ca să se şteargă cu el undeva. Să mă slăbească, să 
mă lase o vreme, şi vom onora datoria. 

— Aşa o să-i spun. 


La cafeneaua Babe's de pe Main Street, Mary Grace şi Tip 
Shepard s-au aşezat într-un separeu, aproape de ferestrele 
ce dădeau spre stradă, şi au discutat despre oraş. Ea îşi 
amintea Main Street ca pe o arteră aglomerată, unde 
oamenii veneau la cumpărături şi la întâlniri. Bowmore era 
un oraş prea mărunt pentru a avea un supermarket, astfel 
încât micii întreprinzători cu magazine reuşiseră să 
supravieţuiască. În copilărie, strada era atât de plină de 
maşini, încât cu greu se putea găsi un loc de parcare. 
Acum, jumătate din vitrinele fostelor magazine erau aco- 
perite cu placaje, iar restul se zbăteau să atragă 
cumpărători. 

O adolescentă cu şorţ le-a adus două ceşti cu cafea fără 
zahăr şi s-a îndepărtat fără un cuvânt. Mary Grace a pus 
zahăr în ceaşca ei, în timp ce Shepard a urmărit-o cu 
atenţie. 

— Eşti sigură că e făcută cu apă curată? a întrebat-o el. 

— Bineînţeles. În cele din urmă, autorităţile orăşeneşti au 
dat un ordin prin care se interzice folosirea apei curente în 
restaurante. Plus că o cunosc pe Babe de treizeci de ani. 
Patroana de aici a fost prima care şi-a cumpărat apa pe 
care o folosea. 

Shepard a sorbit cu unele rezerve, apoi şi-a aranjat 
casetofonul şi carneţelul de notițe. 

— De ce ai preluat cazul? a întrebat el. 


83 


Zâmbind şi clătinând din cap, Mary Grace a continuat să 
amestece în cafea. 

— Şi eu m-am întrebat asta de o mie de ori, deşi 
răspunsul este foarte simplu. Pete, soţul lui Jeannette, a 
lucrat pentru unchiul meu. Pe câteva dintre victime le-am 
cunoscut. Oraşul e mic, iar când s-au îmbolnăvit atât de 
mulţi oameni, mi s-a părut evident că trebuia să existe un 
motiv. Cancerul apărea în valuri şi crea suferinţe mari. 
După ce am participat la primele trei sau patru 
înmormântări, mi-am dat seama că trebuia făcut ceva. 

El şi-a notat şi a ignorat pauza făcută de Mary Grace. 

Apoi ea a continuat: 

— Krane era cel mai important angajator din zonă şi de 
ani de zile circulau zvonuri referitoare la aruncarea 
deşeurilor în apropierea uzinei. Mulţi oameni care lucrau 
acolo s-au îmbolnăvit. Când m-am întors acasă după primul 
an de facultate, ţin minte că i-am auzit pe oameni vorbind 
despre calitatea proastă a apei. Noi locuiam la un kilometru 
şi jumătate în afara oraşului şi aveam propriul puț, astfel că 
nu avuseserăm niciodată probleme de acest fel. Insă în oraş 
lucrurile s-au agravat. De-a lungul anilor, zvonurile legate 
de deversări au crescut în amploare, până când toată 
lumea a ajuns să le dea crezare. In acelaşi timp, apa se 
transforma într-un lichid cu miros de putrefacție, fiind 
nepotabilă. După aceea, au început îmbolnăvirile de cancer 
- la ficat, rinichi, căile urinare, vezică, stomac, multe cazuri 
de leucemie. Într-o duminică, eram la biserică împreună cu 
părinţii mei şi am văzut patru persoane cu capetele chele şi 
sclipitoare. Chimioterapie. Am avut impresia că văd un film 
horror. 

— Ai regretat litigiul? 

— Nu, nici o clipă. Am pierdut multe, dar şi oraşul meu 
natal a pierdut. Din fericire, acum s-a terminat cu 
pierderile. Eu şi Wes suntem tineri; vom trece peste situaţia 
asta. Dar mulţi dintre aceşti oameni sunt morţi muribunzi. 


84 


— Te gândeşti la bani? 

— Care bani? Apelul va dura optsprezece luni, iar acum, o 
asemenea perioadă pare o eternitate. Trebuie să avem în 
vedere imaginea de ansamblu. 

— Care arată cum? 

— Cinci ani de acum înainte. Peste cinci ani, poluarea 
chimică va fi curățată şi va dispărea, astfel că nimeni nu va 
mai suferi din pricina ei. Trebuie să se ajungă la o 
înţelegere, una mare, prin care Krane Chemical şi 
asigurătorii acesteia să fie aduşi în cele din urmă la masa 
discuţiilor şi, din buzunarele lor încăpătoare, să fie siliţi să 
ofere compensaţii şi despăgubiri familiilor pe care le-au 
distrus. Toată lumea va primi câte ceva din aceste 
despăgubiri. 

— Inclusiv avocaţii. 

— Absolut. Daca nu ar fi fost avocaţii, Krane ar produce şi 
în prezent pillamar 5, ar azvârli deşeurile în puţurile din 
spatele uzinei şi nimeni nu i-ar putea face să dea socoteală. 

— Numai că acum au transferat producţia în Mexic... 

— A, da, fabrică acolo pillamar 5 şi aruncă resturile în 
puţurile din apropierea uzinei. Şi nimeni nu se sinchiseşte. 
Acolo nu au loc procese de acest gen. 

— Care vă sunt şansele la apel? 

Ea a sorbit din cafeaua călâie şi peste măsură de dulce, 
şi se pregătea să continue, când un agent de asigurări s-a 
oprit în dreptul separeului, i-a strâns mâna, apoi a 
îmbrăţişat-o, mulţumindu-i de câteva ori şi părând în pragul 
lacrimilor la plecare. Apoi, directorul liceului la care 
învățase, în prezent pensionar, a zărit-o când a intrat în 
cafenea şi practic a strivit-o într-o îmbrăţişare ca de urs. El 
nu l-a luat în seamă pe Shepard, spunând precipitat cât de 
mult se mândrea cu Mary Grace. l-a mulţumit şi el, 
promiţându-i că se va ruga pentru ea, şi altele la fel. In timp 
ce se retrăgea, şi-şi lua rămas-bun în foarte multe cuvinte, 


85 


Babe, proprietara cafenelei, a apărut şi ea, ţinând să o 
îmbrăţişeze şi să-i adreseze felicitări. 

In cele din urmă, Shepard s-a ridicat şi a ieşit pe uşă cu 
discreţie. Câteva minute mai târziu, a apărut şi Mary Grace. 

— Imi cer scuze, a spus ea. Dar pentru oraş este un 
moment măreț. 

— Văd că sunt foarte mândri. 

— Hai să vizităm uzina! 

Uzina Krane Chemical numărul 2 din Bowmore, numele 
sub care era cunoscută în mod oficial, se afla într-un parc 
industrial abandonat situat la est de oraş. Era alcătuită 
dintr-o serie de clădiri din blocuri de zgură, cu acoperişuri 
plate, legate între ele prin nenumărate conducte şi benzi 
transportoare. Turnurile de apă şi silozurile de depozitare 
se înălţau în spatele clădirilor. Toate acestea erau năpădite 
de iedera kudzu? şi de alte buruieni. Din cauza litigiului, 
compania împrejmuise terenurile uzinei cu un gard din 
plasă de oţel înalt de trei metri şi jumătate, pe coama 
căruia se montase sârmă tăioasă ca briciul. Porţile masive 
erau legate cu lanţuri şi lacăte grele. Ca o închisoare în care 
s-au petrecut lucruri neplăcute, uzina interzicea accesul 
lumii din afară şi îşi păstra secretele îngropate dincolo de 
garduri şi lacăte. 

Mary Grace vizitase uzina de cel puţin zece ori în timpul 
procesului, dar întotdeauna în grupuri organizate - alături 
de alţi avocaţi, ingineri, foşti angajaţi la Krane, paznici, 
chiar şi cu judecătorul Harrison. Făcuse ultima vizită acolo 
în urmă cu două luni, când li se oferise şi juraţilor un tur. 

Ea şi Shepard s-au oprit la poarta principală şi au 
examinat lacătele. O firmă mare şi ruginită spunea cum se 


2 Plantă căţărătoare originară din Japonia şi China, cu o creştere 
spectaculos de rapidă în condiţii propice de umiditate şi temperatură 
(circa 30 cm pe zi), declarată specie invazivă în 1953 în sudul Statelor 
Unite, deoarece afecta grav culturile agricole. (n.tr.) 

86 


numeau uzina şi proprietarul. În timp ce se uitau prin gardul 
de plasă, Mary Grace a spus: 

— Acum şase ani, când devenise clar că litigiul era 
inevitabil, Krane s-a grăbit să-şi mute uzina în Mexic. 
Angajaţilor li s-au dat preavize de trei zile şi 500 de dolari 
salarii compensatorii; mulţi dintre ei lucraseră aici vreme de 
treizeci de ani. O modalitate incredibil de ridicolă de a 
părăsi oraşul, pentru că unii dintre foştii lor lucrători s-au 
transformat în cei mai buni martori ai noştri din cursul 
procesului. Amărăciunea resimţită a fost, şi continuă să fie, 
cumplită. Chiar dacă a avut prieteni în Bowmore, Krane i-a 
pierdut pe toţi când şi-a trădat muncitorii. 

Un fotograf care lucra împreună cu Shepard i-a întâlnit la 
poarta principală şi s-a apucat să facă poze. Au mers de-a 
lungul gardului, având-o pe Mary Grace ca ghid al acelui 
tur. 

— Ani de zile, acest loc a rămas accesibil oricui. A fost 
vandalizat permanent. Adolescenţii îşi făceau veacul pe 
aici, ca să bea şi să consume droguri. Acum oamenii se 
feresc de el cât pot. Nici nu ar mai fi nevoie de gard şi de 
porţi. Nimeni nu vrea să se mai apropie de acest loc. 

Din partea de nord, în mijlocul uzinei se vedea un şir lung 
de cilindri metalici, destul de groşi. Mary Grace a arătat 
spre ei şi a spus: 

— Aceea era cunoscută sub numele de Unitatea de 
extracţie 2. Printr-o reacţie chimică de reducere, 
bicloronilena rezulta ca produs secundar şi se stoca în acele 
rezervoare. De acolo, o parte era trimisă pentru a fi distrusă 
legal, dar mai toată cantitatea era dusă în pădurea de 
acolo, ceva mai în spatele proprietăţii, şi deversată pur şi 
simplu într-o râpă. 

— Puţul lui Proctor? 

— Da, domnul Proctor era persoana însărcinată cu 
distrugerea produsului. A murit de cancer înainte să 
apucăm să-l cităm ca martor. Au mai înaintat douăzeci de 


87 


metri de-a lungul gardului. De aici nu se vede bine, dar 
există trei râpe acolo, în adâncul pădurii, unde pur şi simplu 
transportau rezervoarele, acoperindu-le cu pământ şi noroi. 
De-a lungul anilor, ele au început să prezinte scurgeri - nici 
măcar nu erau etanşate cum trebuie - şi substanţele 
chimice s-au infiltrat în sol. Asta s-a desfăşurat vreme de 
ani şi ani, tone după tone de bicloronilenă, cartolix şi aklar, 
dar şi alte substanţe dovedite carcinogene. Dacă dăm 
crezare experţilor noştri, iar juriul i-a crezut pe ei, evident, 
aceste otrăvuri au contaminat pânza freatică din care 
Bowmore îşi extrage apa de consum. 

Un vehicul folosit de obicei pe terenurile de golf, în care 
se afla o echipă de agenţi de securitate, s-a apropiat de ei 
pe cealaltă parte a gardului. Doi paznici supraponderali s- 
au oprit şi s-au uitat atent la ei. 

— Ignoră-i, i-a şoptit Mary Grace. 

— Ce căutaţi? a întrebat unul din paznici. 

— Ne aflăm unde trebuie, nu am pătruns pe proprietatea 
nimănui, i-a răspuns ea. 

— Ce căutaţi aici? a repetat omul. 

— Sunt Mary Grace Payton, unul dintre avocaţi. Băieți, 
vedeţi-vă de treabă! 

Cei doi au dat din cap şi s-au îndepărtat fără să se 
grăbească. 

Mary Grace s-a uitat la ceas. 

— Acum trebuie să plec. 

— Când mai putem sta de vorbă? 

— Vom vedea. Nu-ţi promit nimic. Deocamdată, lucrurile 
sunt cam confuze. 

Au revenit la biserica Pine Grove şi şi-au luat rămas-bun. 
După ce Shepard a plecat, Mary Grace a mers cale de trei 
intersecţii, până la rulota lui Jeannette. Bette era la serviciu, 
iar în rulotă - linişte. Vreme de o oră, a stat cu clienta ei sub 
un copăcel şi au băut limonadă îmbuteliată. Fără lacrimi, 
fără şerveţele, doar două femei discutând despre viaţă şi 


88 


familii şi despre ultimele patru luni petrecute împreună într- 
o sală respingătoare de tribunal. 


89 


CAPITOLUL 6 


Când mai era o oră până la închiderea zilei de 
tranzacţionare, acţiunile Krane s-au prăbușit la 18 dolari 
bucata, după care au înregistrat o revenire firavă, dacă se 
putea vorbi despre aşa ceva. Au ajuns cu chiu, cu vai la 20 
de dolari bucata, rămânând la acel nivel vreme de o 
jumătate de oră, la un asemenea preţ regăsindu-şi un 
oarecare număr de cumpărători. 

Ca să pună capac acelei catastrofe, din motive rămase 
obscure, investitorii s-au apucat să se răzbune şi pe restul 
imperiului deţinut de Carl. Trudeau Group deţinea 45% din 
Krane şi porţiuni mai mici din alte şase companii publice - 
trei companii chimice, o firmă de prospecţiuni petroliere, un 
producător de piese de schimb pentru automobile şi un lanţ 
de hoteluri. La scurtă vreme după prânz, şi acţiunile 
comune ale celorlalte şase au început să derapeze. Era cu 
totul absurd, dar evoluţiile bursei de valori nu pot fi 
explicate. Nenorocirile sunt molipsitoare pe Wall Street. lar 
panica este obişnuită şi rareori înţeleasă. 

Domnul Trudeau nu şi-a dat seama că avea să se 
producă o reacţie în lanţ, şi nici Felix Bard, marele lui 
specialist financiar, care le ştia pe toate. Pe măsură ce 
minutele abia se târau, au văzut cu groază cum Trudeau 


90 


Group pierde un miliard de dolari din valoarea acţiunilor 
existente pe piaţă. 

Vinovăţia era atribuită tuturor. Evident, toată beleaua 
venea de la verdictul din Mississippi. Însă numeroşi analişti, 
îndeosebi cei ce-şi băteau gura la televiziunile prin cablu, 
au insistat mult asupra faptului că Krane Chemical, 
procedând total lipsit de rațiune, preferase să-şi continue 
activitatea fără să îşi facă toate asigurările necesare faţă de 
terţe părți. Neplătind prime de asigurare, compania 
economisise o adevărată avere, însă acum plătea acei bani 
cu vârf şi îndesat. Bobby Ratzlaff îl asculta pe un astfel de 
analist pe un televizor aflat într-un colţ al biroului, când Carl 
s-a răstit la el: 

— Închide-l naibii! 

Era aproape patru după-amiaza, ora magică, atunci când 
bursa se închide şi măcelul încetează. Carl se afla la masa 
lui de lucru, cu receptorul lipit de ureche. Bard stătea la 
masa de şedinţe, urmărind ecranele a două monitoare şi 
examinând ultimele preţuri ale acţiunilor. Ratzlaff era palid 
şi îngreţoşat, şi chiar mai falit decât mai devreme, astfel că 
îşi trecea privirea de la o fereastră la alta, ca şi cum ar fi 
ales-o din ochi pe cea pentru zborul lui final. 

Celelalte şase acţiuni şi-au revenit la sfârşitul zilei de 
tranzacţionare şi, cu toate că scăzuseră considerabil ca 
preţ, daunele nu erau chiar ruinătoare. Companiile aveau 
performanţe bune, iar acţiunile acestora aveau să se 
regleze în timp. Pe de altă parte, acţiunile Krane 
înregistraseră o prăbuşire dezastruoasă. La închidere, 
aveau valoarea de 21,25 de dolari, pierzând 31,25 de dolari 
faţă de ziua precedentă. Valoarea de piaţă se redusese de 
la 3,2 miliarde, la 1,3 miliarde de dolari. Partea de 45% din 
acţiunile domnului Trudeau ajunsese la aproximativ 850 de 
milioane. Bard a adăugat cu repeziciune declinurile 
înregistrate de celelalte şase companii şi a calculat că 
pierderea înregistrată doar într-o zi de şeful lui era de 1,1 


91 


miliarde. Nu constituia chiar un record în materie, dar era 
suficientă să îl includă pe Carl pe lista celor mai mari zece 
perdanţi. 

După o analiză a preţurilor de închidere, Carl le-a dat 
ordin lui Bard şi Ratzlaff să-şi pună hainele, să-şi îndrepte 
nodurile la cravate şi să-l urmeze. 

Patru etaje mai jos, în birourile corporative ale Krane 
Chemical, directorii executivi se adunaseră speriaţi într-o 
mică sufragerie rezervată exclusiv lor. Mâncarea era 
renumită pentru simplitatea ei, dar priveliştea din încăpere 
crea o impresie memorabilă. Masa de prânz nu interesase 
pe nimeni în acea zi; pofta de mâncare le pierise tuturor. 
Stăteau în aşteptare de vreo oră, parcă şocaţi de bombe şi 
anticipând o izbucnire explozivă a şefului. Insă domnul 
Trudeau a reuşit să înveselească atmosfera din încăpere. A 
pătruns hotărât înăuntru urmat de cei doi locotenenţi - 
Bard, cu un zâmbet parcă lipit de faţă, Ratzlaff, galben ca 
ceara - şi, în loc să urle la ei, le-a mulţumit oamenilor (băie- 
ţilor) pentru activitatea susţinută şi fidelitatea faţă de 
companie. 

A urmat un zâmbet larg şi Carl a zis: 

— Domnilor, nu am avut o zi bună. Sunt convins că ne 
vom aminti de ea multă vreme. 

Glasul îi suna plăcut, părând doar o vizită de curtoazie a 
şefului cel mare. 

— Numai că ziua asta s-a terminat, din fericire, şi noi am 
rămas tot în picioare. De mâine vom începe să ne mişcăm 
şi mai bine. 

Câteva căutături agitate, poate şi un zâmbet, două. 
Majoritatea se aşteptau să fie concediaţi pe loc. 

Carl a continuat: 

— Insist să reţineţi trei lucruri pe care vi le voi spune cu 
această ocazie istorică. Primul e că nimeni din această 
încăpere nu-şi va pierde slujba. Al doilea, Krane Chemical 


92 


va supravieţui acestei erori judiciare. Şi al treilea, nu 
intenţionez să pierd această bătălie. 

Era exemplul cel mai elocvent de conducător încrezător, 
un căpitan ce-şi mobilizează oamenii din subordine atunci 
când se află în gropi individuale. Cu un semn al victoriei şi 
cu un trabuc lung, putea fi asemănat cu Churchill în 
momentele lui de triumf. Le-a dat ordin să ridice frunţile, să 
stea cu spatele lipit de perete, dar drepţi, şi aşa mai 
departe. 

Până şi Bobby Ratzlaff a început să-şi mai vină în fire. 


* 


Două ore mai târziu, Ratzlaff şi Bard au fost puşi pe liber 
şi trimişi acasă. Carl avea nevoie de timp să reflecteze, să- 
şi lingă rănile, să-şi limpezească gândurile. Ca să ajute 
puţin acest proces, şi-a pregătit un scotch şi şi-a scos 
pantofii. Soarele apunea undeva dincolo de New Jersey, iar 
el i-a urat călătorie sprâncenată unei asemenea zile de 
neuitat. 

A aruncat o privire la computer şi a verificat apelurile 
telefonice primite peste zi. Brianna îl căutase de patru ori; 
nimic urgent. Dacă ar fi avut vreo problemă importantă de 
discutat, secretara lui Carl ar fi notat apelul cu „Soţia”, nu 
cu „Brianna”. li va telefona mai târziu. Acum nu avea chef 
să asculte un rezumat al activităţilor ei din acea zi. 

Mai erau patruzeci de apeluri, iar cel de la poziţia 
douăzeci şi opt i-a reţinut atenţia. De la Washington, îl 
căutase senatorul Grott. Carl abia dacă îl cunoştea 
personal, însă aproape orice şef de corporație mare îl ştia 
pe senator. Grott deținuse trei mandate de senator de New 
York, după care se retrăsese din proprie iniţiativă şi trecuse 
la o renumită firmă de avocatură ca să facă avere. 


93 


Devenise Domnul Washington, cel mai puternic iniţiat, 
consilier uns cu toate alifiile, care făcea recomandări multor 
birouri de pe Wall Street, Pennsylvania Avenue şi din alte 
părţi, totul la alegerea lui. Nimeni nu avea atâtea legături 
cu oameni sus-puşi, iar deseori juca golf cu cel ce se 
întâmpla să fie în funcţia supremă la Casa Albă, călătorea în 
toată lumea în căutarea de noi contacte, oferea asistenţă 
doar celor puternici şi, în general, era considerat drept 
legătura cea mai potrivită între marile corporaţii americane 
şi guvern. Dacă te apela senatorul, trebuia să îl suni, chiar 
dacă abia pierduseşi un miliard de dolari, însemna că 
senatorul ştia exact ce pagube ai înregistrat şi era îngrijorat 
din această cauză. 

Carl a format numărul personal al senatorului. După opt 
apeluri, un glas gros a răspuns: 

— Grott. 

— Domnule senator Grott, sunt Carl Trudeau, a spus el 
pe un ton politicos. 

Cu foarte puţini oameni se purta curtenitor, dar senatorul 
impunea şi merita respect. 

— A, da, Carl, a venit răspunsul, de parcă ar fi jucat golf 
împreună de nenumărate ori. Ca între vechi prieteni. Carl a 
ascultat vocea şi s-a gândit la nenumăratele ocazii când îl 
auzise pe senator vorbind la ştiri. Ce mai face Amos? a 
întrebat el. 

Contactul, numele celui care făcuse posibil acel telefon. 

— Grozav. Am luat masa cu el luna trecută. 

O minciună. Amos era partener şi director al firmei de 
avocatură la serviciile căreia Carl apela de aproape un 
deceniu. Nu era firma senatorului, nici pe departe. Insă 
Amos era o persoană cu greutate, suficient de influentă ca 
senatorul să aducă vorba despre ea. 

— Să-i transmiţi complimente din partea mea. 

— Bineînţeles. 

„Şi acum, nu mă mai ţine ca pe ghimpi!” s-a gândit Carl. 


94 


— Ascultă, ştiu că ai avut o zi grea, aşa că n-o să te rețin. 
O pauză. În Boca Raton există un om cu care ar trebui să 
discuţi, îl cheamă Rinehart, Barry Rinehart. E consultant, 
dar n-o să-l găseşti în cartea de telefon. Firma lui este 
specializată în alegeri. 

A urmat o pauză lungă, iar Carl trebuia să spună ceva, 
orice. De aceea, a zis: 

— De acord. Ascult. 

— Este extrem de competent, inteligent, discret, nu dă 
greş, dar costă. Dacă e cineva în stare să-ţi asigure un 
verdict favorabil, doar Rinehart este acela. 

— Să asigure verdictul, a repetat Carl. 

— Dacă te interesează, o să-i telefonez, ca să-ţi deschid 
uşa, a continuat senatorul. 

— Da, sigur, mă interesează. 

Să rezolve problema verdictului. Asta suna ca o muzică 
pentru urechile lui Carl. 

— Bine, vorbesc cu el. 

— Mulţumesc. 

Şi cu asta, conversaţia s-a încheiat. Acesta era stilul 
senatorului. Un serviciu aici, o răsplată dincolo. Toate 
legăturile se mişcau permanent şi fiecare era asigurat că 
lucrurile îi mergeau după voie. Apelul venise gratis, dar, 
într-o zi, senatorul va trebui recompensat. 

Carl şi-a amestecat scotch-ul cu degetul şi a verificat în 
continuare lista de apeluri. Nimic important, doar 
nenorociri. 

„Să rezolve cu verdictul”, a repetat el. 

Pe mijlocul mesei lui perfect curate stătea un raport notat 
„CONFIDENŢIAL”. Nu erau toate rapoartele confidenţiale? 
Pe copertă, cineva scrisese neglijent cu un marker numele: 
„PAYTON”. Carl l-a ridicat, şi-a pus picioarele pe masă şi l-a 
frunzărit. Câteva fotografii, primele de la procesul din ziua 
precedentă, când domnul şi doamna Payton părăseau 
tribunalul mergând mână în mână, într-un triumf glorios. 


95 


Mai era o fotografie a lui Mary Grace, extrasă dintr-o 
publicaţie a baroului, cu o scurtă biografie. Născută în 
Bowmore, colegiul la Millsaps, Facultatea de Drept la Ole 
Miss5, doi ani ca funcţionar federal, alţi doi într-un birou de 
avocaţi din oficiu, fostă preşedintă a baroului comitatului, 
avocat autorizat de proces, membră în comitetul şcolar, 
membră a Partidului Democrat şi a câtorva asociaţii de 
protecţia naturii. 

Din aceeaşi publicaţie, o fotografie şi biografia lui James 
Wesley Payton. Născut în Monroe, Louisiana, cu 
recomandare pentru fotbal american din partea 
Universităţii Southern Mississippi, Facultatea de Drept 
absolvită la Tulane, trei ani ca procuror asistent, membru al 
tuturor asociaţiilor de avocaţi pledanţi existente, Rotary 
Club, Cititan şi aşa mai departe. 

Doi avocaţi agresivi din fundul ţării, care tocmai 
orchestraseră ieşirea lui Carl din topul 400 al celor mai 
bogaţi americani. 

Doi copii, o doică imigrantă fără acte legale, copii la şcoli 
de stat, enoriaşi ai Bisericii Episcopale, executare a 
garanţiilor pentru ipoteci asupra casei şi biroului, pe punctul 
de a recupera cele două automobile, o firmă de avocatură 
(fără alţi parteneri, doar personal angajat) cu vechimea de 
zece ani, care fusese cândva destul de profitabilă (după 
standardele unui oraş de provincie), însă acum îşi avea 
sediul într-un fost magazin, unde chiria era neplătită de cel 
puţin trei luni. lar apoi partea cea bună - datorii mari, de cel 
puţin 400 000 de dolari, faţă de Second State Bank pe o 
linie de credit care practic nu era asigurată. Nici o plată 
efectuată, nici măcar a dobânzilor, vreme de cinci luni. 
Second State Bank era o instituţie locală, având zece filiale 
în sudul statului Mississippi. 

Patru sute de mii de dolari împrumut pentru unicul scop 
de a finanța procesul împotriva corporației Krane Chemical. 


3 Poreclă dată Universităţii din Mississippi în 1897 (n.tr.) 
96 


„Patru sute de mii”, a murmurat Carl. Până în acel 
moment, el plătise aproape 14 milioane ca să-şi asigure 
apărarea. 

Conturile bancare, goale. Cărţile de credit nu mai sunt 
folosite. Clienţi (de altă factură decât cei din Bowmore) 
nemulţumiţi că nu li se acorda atenţia cuvenită. 

Nu existau alte verdicte importante. Nimic care să se 
apropie măcar de un milion de dolari. 

Pe scurt: oamenii ăştia sunt îndatoraţi până peste cap şi 
se agaţă de situaţie cum pot. Un mic brânci şi s-au dus de-a 
rostogolul în gol. Strategie: tărăgănarea apelurilor, amânări, 
amânări. Creşterea presiunii din partea băncii. Poate chiar o 
răscumpărare a datoriei de la Second State Bank şi apoi 
executare silită. Falimentul ar fi singura soluţie de salvare. 
O manevră de distragere a atenţiei, pe măsură ce apelurile 
se succedă vertiginos. Şi, de asemenea, soţii Payton nu vor 
reuşi să se ocupe de celelalte treizeci de procese împotriva 
lui Krane şi probabil vor refuza alţi clienţi. 

Rezultatul: această firmuliţă poate fi distrusă. 

Raportul nu purta nici o semnătură, lucru deloc 
surprinzător, dar Carl ştia că era redactat de unul din cei 
doi „demolatori” din subordinea lui Ratzlaff. Va afla care şi 
apoi îi va acorda flăcăului o creştere de salariu. Făcuse 
treabă bună. 

Marele Carl Trudeau demolase mari conglomerate, 
preluase consilii de conducere, concediase directori 
generali renumiţi, răscolise industrii întregi, îi luase la bani 
mărunți pe bancheri, manipulase preţurile acţiunilor şi 
distrusese carierele a zeci de duşmani. 

Fără îndoiala că era în stare să ruineze şi o firmă de trei 
lulele alcătuită din mămica şi tăticu', din Hattiesburg, 
Mississippi. 


97 


Toliver l-a adus acasă imediat după 9.00 seara, oră 
aleasă de Carl pentru că Sadler se va afla în pătuţ şi nu va 
mai fi silit să bibilească o copilă care nu-l interesa aproape 
deloc. Cealaltă nu putea fi evitată. Brianna îl aştepta 
îndatoritoare. Vor lua cina în apropierea focului. 

După ce a intrat pe uşă, a ajuns faţă în faţă cu /me/aa, 
deja instalată cu regim de permanenţă în foaier şi părând 
mai violată decât noaptea trecută. Nu s-a putut stăpâni şi s- 
a uitat mai atent la sculptură. Mormanul acela de bare din 
alamă chiar semăna cu o tânără? Unde-i era torsul? Dar 
picioarele? Şi capul unde era? Plătise un munte de bani 
pentru o asemenea mizerie abstractă? 

În timp ce valetul îi lua pardesiul şi geanta diplomat, Carl 
a privit cu întristare la capodopera lui, apoi a auzit mult 
temutele cuvinte: „Bună, dragule!” Brianna a pătruns 
furtunos în cameră, purtând o rochie roşie şi largă, lungă de 
se târa pe podea. S-au sărutat pe obraji. 

— Nu ţi se pare năucitoare? a exclamat ea, azvârlindu-şi 
un braţ către /melda. 

— Năucitoare e cuvântul cel mai potrivit, a spus el. 

S-a uitat la Brianna, apoi la /me/aa, şi a simţit dorinţa de 
a le strânge pe amândouă de gât. Însă momentul trecuse. 
Niciodată nu se recunoştea înfrânt. 

— Masa e gata, scumpule, a gângurit ea. 

— Nu mi-e foame. Hai să bem ceva! 

— Dar Claudelle a gătit felul tău preferat - calcan la 
grătar. 

— N-am poftă de mâncare, draga mea, a spus el, 
scoţându-şi cravata şi aruncându-i-o valetului. 

— Ai avut o zi cumplită, îmi dau seama, a zis ea. Scotch? 

— Da. 

— Îmi povesteşti şi mie? a întrebat ea. 

— Mi-ar face plăcere. 

Administratorul privat al banilor Briannei, o femeie pe 
care Carl nu o cunoştea, îi telefonase în cursul zilei, ținând- 


98 


o la curent cu prăbuşirea de la bursă. Brianna ştia cifrele şi 
auzise zvonuri potrivit cărora soţul ei pierduse cam un 
miliard de dolari. 

A dat liber personalului de la bucătărie, apoi s-a schimbat 
într-o cămășuţă de noapte care îi expunea formele mult 
mai bine. S-au aşezat lângă foc şi au stat de vorbă până 
când el a adormit. 


99 


CAPITOLUL 7 


Vineri la ora 10.00, la două zile după verdict, angajaţii 
firmei Payton s-au reunit în Puţ, un spaţiu deschis şi mare, 
având pereţii nevăruiţi, din rigips, împodobiţi cu rafturi 
încropite, unde se afla un colaj bogat de fotografii aeriene, 
prezentări medicale, profiluri ale  juraţilor, rapoarte 
întocmite de experţi care slujiseră drept martori şi o sută de 
alte documente şi probe care fuseseră folosite în timpul 
procesului. În centrul încăperii trona un soi de masă - patru 
plăci mari din placaj gros de doi centimetri şi jumătate, 
aşezate pe capre -, în jurul căreia se găsea o adunătură 
întristătoare de scaune de metal şi de lemn, aproape 
fiecăruia lipsindu-i câte ceva. Masa slujise, în mod evident, 
drept centru al furtunii în ultimele patru luni, fiind dominată 
de mormane de hârtii şi stive de cărţi de drept. Sherman, 
un asistent juridic al firmei, îşi pierduse mai toată ziua 
precedentă ca să strângă şi să arunce paharele folosite de 
cafea, cutiile inutile de pizza, cele de mâncare chinezească 
şi sticlele goale de apă. Tot el măturase şi podeaua, deşi nu 
se vedea vreo diferenţă. 

Biroul lor dinainte, o clădire de trei etaje de pe Main 
Street, fusese decorat frumos, bine dotat şi împrospătat în 


100 


fiecare noapte de o echipă de curăţenie. Pe vremea aceea, 
înfăţişarea şi ordinea erau amănunte foarte importante. 

Acum oamenii din firmă se străduiau să supravieţuiască. 

În ciuda ambianţei jalnice, toţi erau bine dispuşi, iar asta 
din motive evidente. Maratonul se încheiase. Incredibilul 
verdict încă nu părea real. Uniţi prin sudoare şi dificultăţi, 
membrii strâns uniţi ai micuţei firme se confruntaseră cu o 
fiară mare şi câştigaseră un proces important pentru 
oameni de treabă. 

Mary Grace le-a cerut celor prezenţi să facă linişte. 
Telefoanele au fost blocate, pentru că Tabby, recepţionera, 
făcea parte integrantă din firmă şi era de aşteptat să 
participe şi ea la discuţii. Din fericire, telefoanele 
începuseră din nou să sune. 

Sherman şi Rusty, celălalt asistent juridic, purtau blugi, 
tricouri şi pantofi, dar fără şosete. Dacă tot lucrau în ceea 
ce fusese cândva un magazin cu articole la preţ unic, de ce 
să se mai deranjeze să vină îmbrăcaţi la patru ace? Tabby 
şi Vicky, cealaltă recepţioneră, renunţaseră să mai îmbrace 
rochii frumoase după ce şi le agăţaseră pe unele în 
mobilierul de două parale. Doar Olivia, contabila cu aer de 
matroană, apărea zilnic în costumaţie tipică de birou. 

S-au aşezat în jurul mesei din placaj, sorbind aceeaşi 
cafea proastă de care acum deveniseră dependenţi, şi au 
ascultat-o zâmbind pe Mary Grace, care le-a făcut o scurtă 
prezentare. 

— Vor urma moţiunile obişnuite după pronunţarea 
verdictului, a spus ea. Judecătorul Harrison a programat o 
audiere în termen de treizeci de zile, dar nu ne aşteptăm la 
surprize. 

— Să bem pentru judecătorul Harrison, a spus Sherman şi 
a toastat cu paharul de cafea. 

Deveniseră o firmă foarte democratică. Toţi cei prezenţi 
se simțeau egali între ei. Oricine îşi putea exprima părerea 
când simţea nevoia sau avea chef. Se adresau unul altuia 


101 


doar pe numele mic. Sărăcia aduce pe toată lumea la 
acelaşi numitor. 

— În următoarele câteva luni, a continuat Mary Grace, eu 
şi Sherman ne vom ocupa de cazul Baker în funcţie de cum 
evoluează situaţia şi vom menţine celelalte cazuri din 
Bowmore la zi. Wes şi Rusty vor lua restul cazurilor ca să 
înceapă să mai scoată ceva bani. 

Au urmat aplauze. 

— Să închinăm pentru bani, a propus Sherman un nou 
toast. 

Făcuse Facultatea de Drept la seral, dar nu reuşise să 
promoveze examenul de barou. Acum trecuse de patruzeci 
de ani, fiind un asistent juridic ce cunoştea mai mult drept 
decât o droaie de avocaţi. Rusty era cu douăzeci de ani mai 
tânăr şi se gândea să urmeze medicina. 

— Fiindcă veni vorba, a continuat Mary Grace, Olivia mi-a 
pus la dispoziţie ultima situaţie a restanţelor. Oricând o 
plăcere. A ridicat o foaie de hârtie şi s-a uitat la cifre. Acum 
suntem în urmă cu chiria pe trei luni, ceea ce înseamnă în 
total 4 500 de dolari. 

— Vai, vă rog, daţi-ne afară, a spus Rusty. 

— Însă proprietarul ne este client şi nu-şi face griji. Toate 
facturile noastre de plată sunt scadente de cel puţin două 
luni, cu excepţia telefoanelor şi a energiei electrice, 
desigur. Salariile nu au mai fost plătite de patru 
săptămâni... 

— Ba cinci, a spus Sherman. 

— Eşti sigur? l-a întrebat ea. 

— Începând de azi. Astăzi este ziua de salariu, ori cel 
puţin aşa era până acum. 

— Îmi pare rău, înseamnă că suntem în întârziere cu cinci 
săptămâni. Ar trebui să ne intre nişte bani peste o 
săptămână dacă reuşim o înţelegere în cazul Raney. Vom 
încerca să recuperăm. 

— Vom supravieţui, a spus Tabby. 


102 


Ea era singura persoană necăsătorită din cadrul firmei. 
Toţi ceilalţi aveau soţi sau soţii cu slujbe. Deşi bugetele lor 
erau foarte strâmtorate, cu toţii erau decişi să facă faţă. 

— Dar ce face familia Payton? a întrebat Vicky. 

— Ne descurcăm, a spus Wes. Ştiu că vă preocupă 
problema, şi vă mulţumesc, dar ne strecurăm ca şi voi. Am 
spus asta de o sută de ori, dar o voi repeta. Eu şi Mary 
Grace vă vom plăti salariile cât de curând o să putem. 
Lucrurile sunt pe cale de a se îmbunătăţi. 

— Ne preocupă mai mult soarta voastră, a adăugat Mary 
Grace. 

Nimeni nu dorea să plece. Nimeni nu ameninţa. 

Cu multă vreme în urmă, se încheiase o înţelegere. Dacă 
şi când se obțineau bani din cazul Baker, toţi banii vor fi 
împărţiţi între angajaţii firmei. Poate nu chiar egal, dar toţi 
cei prezenţi vor primi o recompensă serioasă. 

— Ce facem cu banca? a întrebat Rusty. 

Nu exista nici un secret. Ştiau cu toţii că Huffy trecuse pe 
acolo în ziua precedentă şi erau la curent cu suma datorată 
către Second State Bank. 

— l-am dat băncii peste bot, a spus Wes. Dacă ne mai 
pisălogesc mult, atunci apelăm la Capitolul 114, şi-i lăsăm 
cu ochii în soare. 

— Eu votez să le-o facem, a spus Sherman. 

Părerea unanimă a celor de la masă era să dea o lecţie 
băncii, deşi toata lumea cunoştea adevărul. Procesul nu ar 
fi fost posibil dacă Huffy nu ar fi făcut lobby în favoarea lor, 
convingându-l pe domnul Prickhead să acorde linia de 
credit. Mai ştiau şi că soţii Payton nu-şi vor găsi liniştea 
până nu vor achita datoria către bancă. 


4 Capitolul 11 din Legea falimentului din SUA se referă la 
restructurarea firmelor în cazul în care acestea au datorii negarantate 
de cel puţin 336900 de dolari, ceea ce înseamnă că activitatea acestora 
poate continua, iar un tribunal special, al falimentelor, supraveghează 
modul de restructurare şi de achitare a datoriilor. (n.tr.) 

103 


— Ar trebui să obţinem douăsprezece mii de dolari din 
cazul Raney, a spus Mary Grace. Şi încă zece mii din cazul 
cu muşcătura de câine. 

— Poate cincisprezece, a intervenit Wes. 

— Şi după aceea? Unde este următoarea înţelegere în 
afara tribunalului? Mary Grace a pus subiectul în discuţie 
pentru a fi analizat de toţi. 

— Geeter, a spus Sherman. 

Aceasta era mai curând o sugestie. 

Wes s-a uitat la Mary Grace şi amândoi l-au privit 
nedumeriţi pe Sherman. 

— Cine-i Geeter? 

— Geeter se întâmplă să ne fie client. A alunecat şi a 
căzut în faţa magazinului Kroger. A iniţiat acţiunea acum 
opt luni. 

Cei aflaţi în jurul mesei au schimbat priviri curioase. Era 
evident că cei doi avocaţi uitaseră de unul dintre vechii 
clienţi. 

— Nu-mi aduc aminte de ăsta, a recunoscut Wes. 

— Ce iese de acolo? a întrebat Mary Grace. 

— Nu mare lucru. Răspundere civilă. Poate vreo douăzeci 
de mii. O să analizez dosarul împreuna cu voi luni. 

— Bună idee, a spus Mary Grace şi s-a grăbit să treacă la 
alt subiect. Ştiu că telefoanele sună şi că suntem practic 
lefteri, dar nu vom accepta toate cazurile de nimic. Nu ne 
ocupăm de imobiliare sau de falimente. Nici cazuri penale, 
doar dacă oamenii sunt în stare să plătească totul în avans. 
Nu preluăm divorţuri litigioase - vom lua divorţuri care se 
rezolvă rapid, la o mie de dolari, dar totul trebuie convenit 
dinainte. Suntem o firmă care se ocupă de daune aduse 
persoanei, iar dacă ne încărcăm cu lucruri multe şi 
mărunte, nu vom mai avea timp pentru cazurile mari şi 
serioase. Aveţi întrebări? 

— Ne vin tot felul de solicitări bizare prin telefon, a spus 
Tabby. Şi din întreaga ţară. 


104 


— Ne limităm la lucruri esenţiale, a spus Wes. Nu ne 
putem ocupa de cazuri din Florida sau Seattle. Avem nevoie 
de soluţionări rapide aici, acasă, cel puţin în următoarele 
douăsprezece luni. 

— Cât vor dura apelurile? a întrebat Vicky. 

— Între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni, i-a 
răspuns Mary Grace. Şi nu putem face prea multe ca să 
grăbim lucrurile. Aşa e procedura şi de aceea devine 
important să ne concentrăm acum şi să scoatem nişte bani 
din alte părţi. 

— Asta mi-a adus aminte de alt aspect, a spus Wes. 
Verdictul modifică în mod considerabil întregul peisaj. In 
primul rând, speranţele sunt exagerat de mari în prezent, 
iar în curând, ceilalţi clienţi din Bowmore nu ne vor lăsa nici 
să respirăm. Vor şi ei să aibă acelaşi succes în tribunal, să 
obţină marele verdict. Trebuie să avem răbdare, dar nici să 
nu-i lăsăm pe aceşti oameni să ne împingă în pragul 
nebuniei. În al doilea rând, asupra celor din Bowmore se vor 
repezi toţi, ca uliii. Va fi o bătălie care pe care. Orice 
contact din partea altui avocat trebuie anunţat imediat. In 
al treilea rând, verdictul exercită o presiune şi mai mare 
asupra corporației Krane. Şiretlicurile lor vor deveni din ce 
în ce mai perfide. Îşi vor pune oamenii să ne urmărească 
orice mişcare. Nu vă încredeţi în nimeni! Nu vorbiţi cu 
nimeni! Nimic nu trebuie să iasă din firmă. Toate hârtiile se 
vor toca. Imediat ce ne vom putea permite, vom angaja 
paznic de noapte. În concluzie, fiţi cu ochii pe toată lumea 
şi păziţi-vă! 

— Va fi amuzant, a spus Vicky. Ca-n filme. 

— Aveţi întrebări? 

— Da, a spus Rusty. Eu şi Sherman ne putem ocupa de 
cazuri de răniri sau accidente în care se cer despăgubiri? 
Chiar duc dorul unor asemenea cazuri. 


105 


— N-am mai văzut de săptămâni întregi cum arată un 
salon de la urgenţe, a adăugat Sherman. Şi simt lipsa 
sirenelor de ambulanţă. 

Nu era limpede dacă glumeau sau nu, însă momentul era 
amuzant şi stârnise ilaritate. Într-un târziu, Mary Grace a 
spus: 

— Nu-mi pasă ce faceţi! Nu vreau să ştiu chiar totul. 

— Şedinţa se suspendă, a anunţat Wes. Şi e vineri. Toată 
lumea pleacă acasă la amiază. Încuiem uşile şi ne vedem 
luni. 


l-au luat pe Mack şi pe Liza de la şcoală, iar după ce au 
mâncat de prânz la un fast-food, s-au îndreptat spre sud, la 
tară, mergând vreme de o oră, până au văzut primul semn 
al lacului Garland. Drumurile s-au îngustat treptat, în 
apropiere de destinaţie fiind acoperite doar cu pietriș. 
Cabana era la capătul unei fundături, cocoţată pe piloni şi 
ascunsă într-un locşor unde pădurea ajungea chiar până la 
malul apei. De pe verandă pornea un chei până în apă, iar 
dincolo de el, lacul părea să se întindă pe kilometri întregi. 
Nu se vedea nici ţipenie de om, nici pe lac, nici în 
apropierea lui. 

Cabana aparţinea unui prieten avocat din Hattiesburg, un 
om pentru care Wes lucrase cândva şi care refuzase să se 
ocupe de neplăcutul caz Bowmore. Acea decizie păruse 
înţeleaptă până în urmă cu patruzeci şi opt de ore. Acum ea 
devenise foarte discutabilă. 

Planul iniţial fusese să mai meargă două, trei ore, până la 
Destin, şi să petreacă un weekend lung pe plajă. Numai că 
nu-şi puteau permite. 


106 


Au descărcat bagajele din maşină şi au făcut un tur prin 
cabana foarte spațioasă, făcută din lemn şi având un pod 
uriaş, pe care, după ce l-a explorat, Mack l-a declarat foarte 
potrivit pentru o noapte de ieşit la camping. 

— Mai vedem, a spus Wes. 

La parter erau trei dormitoare mici şi avea de gând să-şi 
găsească un pat confortabil. Scopul acelui weekend era 
somnul sănătos. Somn şi mai mult timp petrecut cu copiii. 

Aşa cum li se promisese, sculele de pescuit se aflau sub 
verandă, într-un spaţiu de depozitare. Barca era legată la 
capătul debarcaderului, iar copiii au urmărit plini de 
speranţă cum Wes a coborât-o în apă. Mary Grace a 
verificat vestele de salvare şi s-a asigurat că amândoi copiii 
şi le puseseră cum trebuie. La o oră după sosire, ea se 
instalase comod într-un şezlong cu o carte în mână, şi se 
învelise cu o pătură de lână, apoi a urmărit cum familia ei 
înainta spre orizontul albastru pe lacul Garland, trei siluete 
care se tot micşorau mereu, pornite în căutare de plătică şi 
biban. 

Era jumătatea lunii noiembrie, iar frunzele roşiatice şi 
galbene cădeau din copaci, răsucindu-se în briza de seară, 
căzând pe cabană, pe debarcader şi pe apa din jurul lui. Era 
linişte deplină. Mica barcă motorizată se afla prea departe 
acum. Vântul era foarte slab. Păsările şi restul vietăţilor 
sălbatice păreau plecate în altă parte în acele momente. 
Tăcere perfectă, o situaţie rară în viaţa oricui, dar pe care 
ea o preţuia nespus acum. A închis cartea, apoi ochii şi a 
încercat să se gândească la ceva care să nu aibă legătură 
cu evenimentele din ultimele câteva săptămâni. 

Unde vor fi peste cinci ani? Se concentra asupra viitorului 
pentru că trecutul părea acaparat în întregime de cazul 
Baker. Sigur se vor afla într-o casă, deşi nu-şi vor mai 
amaneta niciodată viitorul pentru o ipotecă apăsătoare pe 
un castel arătos din suburbii. Voia un cămin, nimic altceva. 
Nu o mai interesau automobilele de import şi nici vreun 


107 


birou scump şi toate celelalte jucării ce i se păruseră atât 
de importante altădată. Dorea să fie mamă pentru copiii ei, 
şi mai voia un cămin în care să-i crească. 

Lăsând deoparte familia şi lucrurile de valoare, avea 
nevoie de mai mulţi avocaţi. Firma se va extinde şi va avea 
mulţi avocaţi isteţi şi talentaţi, care nu vor face nimic 
altceva decât să pornească în urmărirea creatorilor de gropi 
de deşeuri, medicamente dăunătoare şi produse 
periculoase. Intr-o bună zi, Payton & Payton va fi cunoscută 
nu datorită cazurilor câştigate, ci prin ticăloşii pe care îi va 
aduce în faţa instanţelor ca să fie judecaţi. 

Avea patruzeci şi unu de ani şi se simţea obosită. Dar 
starea aceea avea să treacă. Visul ei cel vechi, de a fi 
mamă cu program complet şi de a avea o pensie prosperă, 
intrase în uitare. După aceste ultime patru luni, nu va mai fi 
aceeaşi. 

De ajuns. A deschis larg ochii. 

Toate gândurile o făceau să revină la caz, la Jeannette 
Baker, la proces şi la Krane Chemical. Nu-şi va petrece 
acest weekend liniştit şi atrăgător gândindu-se la asemenea 
lucruri. A deschis cartea şi a început să citească. 


* 


Pentru cină au fript hotdogi şi au copt nalbă într-un 
cuptor de piatră din apropierea apei, apoi s-au aşezat pe 
ponton în întuneric şi s-au uitat la stele. Aerul era curat şi 
răcoros - de aceea, s-au ghemuit cu toţii sub o pătură. La 
orizont licărea o lumină, iar după câteva păreri 
contradictorii, au convenit că era vorba doar de o barcă. 

— Tată, spune-ne o poveste, a zis Mack, stând strâns 
între sora şi mama sa. 

— Ce fel de poveste? 


108 


— Una cu stafii. Una de groază. 

S-a gândit întâi la cea cu câinii din Bowmore. Vreme de 
ani şi ani, o haită de câini vagabonzi îşi făcuse veacul la 
periferia oraşului. Deseori, în miez de noapte, urlau şi 
scheunau, făcând mai mult zgomot decât o haită de coioţi. 
Legenda susţine că erau turbaţi şi că înnebuniseră după ce 
băuseră apă. 

Dar de ajuns cu Bowmore. Şi-a adus aminte o poveste 
despre o stafie care păşea pe apă, căutându-şi soţia 
înecată. S-a apucat să o spună şi copiii s-au ghemuit mai 
aproape de părinţi. 


109 


CAPITOLUL 8 


Un paznic în uniformă a deschis porţile conacului, apoi a 
făcut scurt un semn din cap către şofer, iar Mercedesul 
lung, de culoare neagră, a trecut în viteză pe lângă el, 
grăbit ca de obicei. Domnul Carl Trudeau stătea singur pe 
banchetă şi se pierduse deja în lectura ziarelor de 
dimineaţă. Era 7.30, prea devreme pentru golf sau tenis, iar 
la acea oră într-o zi de duminică traficul în Palm Beach era 
rarefiat. La câteva minute, automobilul a ajuns pe 
autostrada Interstate 95, după care a pornit-o în goană spre 
sud. 

Carl nu a acordat nici o atenţie articolelor despre piaţa 
financiară. Mulţumea lui Dumnezeu că săptămâna se 
sfârşise. La sfârşitul zilei, acţiunile Krane ajunseseră la 
19,50 dolari bucata, fără să dea impresia că îşi vor găsi un 
plafon permanent. Deşi va rămâne în conştiinţa multora 
drept unul dintre puţinii oameni care pierduseră un miliard 
într-o zi, el îşi concepea deja următoarea legendă. Intr-un 
an va recupera acel miliard. lar în doi va dubla totul. 

Patruzeci de minute mai târziu, după ce traversase calea 
navigabilă, maşina a ajuns la Boca Raton şi s-a îndreptat 
spre pâlcurile de clădiri de apartamente şi de hotelurile 
îngrămădite de-a lungul plajei. Clădirea de birouri era un 


110 


cilindru sclipitor din sticlă, având zece etaje, o poartă şi un 
paznic, dar nici o plăcuţă pe care să apară vreun nume. 
Portarul a făcut semn de trecere Mercedesului, care s-a 
oprit în galerie. Un tânăr în costum negru, cu o faţă foarte 
serioasă, a deschis portiera şi a zis: 

— Bună dimineaţa, domnule Trudeau. 

— Bună dimineaţa, i-a răspuns Carl, în timp ce cobora. 

— Pe aici, domnule. 


Conform verificărilor ordonate de Carl, firma Troy-Hogan 
făcea mari eforturi să rămână în umbră. Nu avea website, 
broşuri de prezentare, reclame, numărul trecut în cartea de 
telefoane şi nici altceva care să atragă clienţii. Nu era firmă 
de avocatură, pentru că nu se înmatriculase ca atare în 
statul Florida şi, pentru că veni vorba, nici în alt stat. Nu 
avea oameni care să-i facă lobby. Era o corporație, nu un 
parteneriat limitat sau vreo altă varietate de asociere. Nu 
reieşea limpede de unde provenea acel nume, pentru că în 
documente nu apăreau nici Troy, nici Hogan. Se ştia că 
asigura servicii de marketing şi consultanţă, dar nu rezulta 
clar nici un indiciu privind natura acestei activităţi. Işi avea 
sediul în Bermude şi era înmatriculată în Florida de opt ani. 
Agentul său pe continent era o firmă de avocatură din 
Miami. Proprietate privată, dar nimeni nu ştia cine o deţine. 

Cu cât ştia mai puţine despre acea firmă, cu atât o 
admira mai mult. 

Acţionarul principal era un anume Barry Rinehart, iar în 
privinţa lui căutarea dăduse mai multe roade. Potrivit 
amicilor şi legăturilor din Washington, Rinehart trecuse prin 
District of Columbia în urmă cu douăzeci de ani fără să lase 
vreo urmă. Lucrase pentru un congresmen, Pentagon, şi o 


111 


serie de organizaţii de mărime medie care făceau lobby - 
lucruri care apar în CV-ul multor oameni. Părăsise 
Washingtonul fără nici un motiv evident, în 1990, şi apăruse 
din nou la vedere în Minnesota, unde a coordonat campania 
reuşită a unui necunoscut pe scena politică, iar acesta 
ajunsese să fie ales în Congres. Apoi plecase în Oregon, 
unde făcuse minuni pentru alegerea altcuiva în senat. Pe 
măsură ce reputaţia începuse să-i crească, a abandonat 
dintr-odată campaniile şi a dispărut cu totul. De atunci, nu 
se mai ştia nimic de el. 

Rinehart avea patruzeci şi opt de ani, se căsătorise şi 
divorțase de două ori, nu avea copii, nici cazier, nu făcea 
parte din vreo asociaţie profesională, şi nici nu era membru 
al vreunui club. Obţinuse o diploma în ştiinţe politice la 
Universitatea din Maryland şi o alta în drept la Universitatea 
din Nevada. 

Nimeni nu avea habar cu ce se ocupa în prezent, dar 
sigur îi mergea bine. Apartamentul de la ultimul etaj al 
clădirii cilindrice era frumos decorat cu obiecte de mobilier 
şi de artă minimalistă. Carl, care nu se zgârcise deloc cu 
cheltuielile pentru  mobilarea biroului său, a rămas 
impresionat. 

Barry îl aştepta la uşa biroului. Şi-au strâns mâinile şi au 
schimbat banalităţile politicoase obişnuite în asemenea 
ocazii, studiindu-se unul pe altul în privinţa unor amănunte 
precum costumele, cămăşile, cravatele şi pantofii. Nu au 
observat nimic de serie. Nici un detaliu nu a rămas 
neanalizat, deşi era o dimineaţă de duminică din sudul 
Floridei. Primele impresii erau considerate cruciale, 
îndeosebi de Barry, încântat de perspectiva de a pune 
gheara pe un client foarte important. 

Carl se aşteptase la un fel de vânzător şmecher de 
maşini, astfel că a rămas plăcut surprins. Domnul Rinehart 
avea o înfăţişare demnă, vorbea plăcut şi cu dezinvoltură, 
era bine-crescut şi se simţea în largul lui în prezenţa cuiva 


112 


foarte puternic. Sigur nu-i era egal lui Carl, dar părea să nu 
sufere de vreun complex în această privinţă. 

Imediat ce au intrat în birou şi au dat cu ochii de 
priveliştea oceanului, o secretară i-a întrebat dacă vor 
cafea. De la etajul zece al blocului aflat în apropierea plajei, 
Atlanticul se întindea cât puteau cuprinde cu privirea. Carl, 
care de câteva ori pe zi vedea doar fluviul Hudson s-a 
arătat invidios. 

— Frumos, a spus el, contemplând peisajul prin ferestrele 
înalte de trei meri. 

— Locul cel mai potrivit pentru a lucra, a confirmat Barry. 

S-au aşezat pe scaune tapiţate cu piele bej şi curând le-a 
sosit cafeaua. Secretara a închis uşa în urma ei, conferindu- 
le celor din încăpere un sentiment de siguranţă. 

— Apreciez că m-aţi primit într-o duminică dimineaţă şi 
fără o programare prealabilă, a spus Carl. 

— Plăcerea e de partea mea, a răspuns Barry. Ultima 
săptămână a fost cam plină. _ 

— Au fost şi săptămâni mai plăcute. Inţeleg că aţi 
discutat personal cu senatorul Grott. 

— A, da. Când şi când, purtam câte-o discuţie. 

— Nu mi-a spus prea multe lucruri despre firma 
dumneavoastră şi nici cu ce vă ocupați. 

Barry a râs şi apoi şi-a încrucişat picioarele. 

— Facem campanii. Priviţi! A pus mâna pe o telecomandă 
şi, apăsând un buton, a făcut ca din tavan să coboare un 
ecran mare şi acoperind aproape un perete, pe care a 
apărut harta ţării. Majoritatea statelor apăreau în verde, 
restul fiind galbene-deschis. Treizeci şi unu de state îşi aleg 
judecătorii de la curţile de apel şi de la cele supreme. 
Acestea sunt colorate în verde. Cele în galben au bunul- 
simţ să-şi numească judecătorii. Noi ne câştigăm existenţa 
în cele colorate în verde. 

— Aşadar, alegeri judiciare. 


113 


— Da, cu asta ne ocupăm, şi o facem foarte repede. Când 
clienţii noştri au nevoie de ajutor, luăm la ţintă un judecător 
de la o curte de justiţie care nu este deosebit de prietenos 
şi îl scoatem din joc. 

— Chiar aşa. 

— Întocmai. 

— Şi cine vă sunt clienţii? 

— Nu vă pot da nume, dar cu toţii sunt din aceeaşi 
categorie căreia îi aparţineţi şi dumneavoastră. Mari 
companii din domeniul energiei, al asigurărilor, al 
produselor farmaceutice sau chimice, al lemnului, toate 
tipurile de producători, plus doctori, spitale, case de 
bătrâni, bănci. Obţinem bani cu nemiluita şi angajăm 
oameni din domeniu să desfăşoare campanii agresive. 

— În Mississippi aţi avut activitate? 

— Încă nu. Barry a apăsat alt buton, iar America a 
revenit. Treptat, din verzi, statele s-au colorat în negru. 
Cele întunecate sunt cele în care am avut activitate. După 
cum vedeţi, se întind de la o coastă la cealaltă. Suntem 
prezenţi în toate cele treizeci şi nouă de state. 

Carl a sorbit din cafea şi a dat din cap, ca şi cum ar fi 
dorit ca Barry să continue prezentarea. 

— Aici avem angajate cincizeci de persoane, toată 
clădirea ne aparţine, şi am strâns cantităţi enorme de 
informaţii. Ele înseamnă putere, iar noi ştim totul. Analizăm 
orice decizie a curților de apel din toate statele colorate în 
verde. Îi cunoaştem pe toţi judecătorii de la curţile de apel, 
le ştim trecutul, familiile, cariera de până acum, divorţurile, 
falimentele, toate lucrurile neplăcute. Examinăm orice 
decizie şi, cu extrem de rare excepţii, anticipăm rezultatul 
oricărui apel. Urmărim existenţa şi apariţia oricărei legi şi 
suntem la curent cu legislaţia care ar putea afecta 
procesele civile. De asemenea, monitorizăm procesele 
civile importante. 

— Şi pe cel judecat la Hattiesburg? 


114 


— A, sigur. Nu ne-a surprins deloc verdictul. 

— Atunci, de ce i-a uimit pe avocaţii mei? 

— Avocaţii dumneavoastră au fost buni, dar nu 
extraordinari. Pe de altă parte, reclamantul a avut 
dreptatea de partea lui. Am studiat o mulţime de gropi de 
deşeuri toxice, iar Bowmore este una dintre cele mai 
nenorocite. 

— Aşadar, vom pierde din nou? 

— Aşa sună predicția mea. Aceasta este tendinţa. 

Carl a aruncat o privire spre ocean şi a mai sorbit din 
cafea. 

— Ce se va întâmpla la apel? 

— Depinde cine judecă din partea Curţii Supreme din 
Mississippi. In prezent, există probabilitatea ca verdictul să 
fie confirmat printr-o decizie de 5 la 4. Statal Mississippi se 
bucură de o notorietate deosebită prin faptul că, în ultimele 
două decenii, a manifestat simpatie faţă de reclamanţi şi, 
după cum probabil ştiţi, are o reputaţie binemeritată ca un 
loc reprezentativ de judecare a litigiilor. Probleme legate de 
azbest, tutun, fen-phen” şi tot soiul de acţiuni demente, 
nebuneşti. Avocaţii care se ocupă de despăgubiri iubesc 
acest stat. 

— Deci, voi pierde la un vot? 

— Mai mult sau mai puţin. Atitudinea tribunalului nu este 
perfect previzibilă, dar de obicei cam aşa se prezintă 
situaţia. 

— Prin urmare, nu avem nevoie decât de un judecător 
prietenos? 

— Da. 


5  Fen-phen, conţinând fenfluramină şi phentermină (de unde şi 
numele), a fost un medicament care inducea anorexia, fiind folosit 
pentru slăbit. S-a constatat însă că producea hipertensiune pulmonară 
şi boli ale inimii, iar în 2004 a fost retras. Despăgubirile cerute în 
instanţe de persoanele care au considerat câ sănătatea le-a fost 
afectată de folosirea medicamentului însumează peste 14 miliarde de 
dolari. (n.tr.) 

115 


Carl şi-a lăsat ceaşca pe masă şi s-a ridicat brusc. Şi-a 
scos haina, a atârnat-o pe un scaun, după care s-a apropiat 
de fereastră şi a privit lung spre ocean. Un vas de mărfuri, 
aflat la vreo milă în larg, înainta lent şi l-a urmărit vreme de 
câteva minute. În acest timp, Barry a sorbit calm din cafea. 

— Aveţi în vedere un anumit judecător? a întrebat Carl 
într-un târziu. 

Barry a apăsat un buton al telecomenzii. Ecranul s-a 
stins, după care s-a retras spre tavan. S-a întins, lăsând 
impresia ca avea dureri de spate, apoi a zis: 

— Probabil că va trebui să discutăm mai întâi partea de 
afaceri. 

Carl a dat aprobator din cap şi s-a aşezat. 

— Să auzim! 

— Propunerea noastră sună cam astfel. Angajaţi firma 
noastră, banii se trimit în conturile indicate, după care vă 
pun la dispoziţie un plan de restructurare a Curţii Supreme 
din Mississippi. 

— Cât? 

— Sunt două onorarii. În primul rând, un milion garanţie. 
Suma aceasta se declară legal. In mod oficial, deveniți 
clientul nostru, iar noi vă oferim servicii de consultanţă în 
domeniul relaţiilor cu instituțiile guvernamentale, o 
formulare minunată prin neclaritatea ei, dar care acoperă 
aproape total. Cel de-al doilea onorariu este de şapte 
milioane, sumă pe care o primim off-shore. O parte din bani 
se folosesc pentru finanţarea campaniei, dar mai toţi se vor 
păstra. Doar primul onorariu se trece în scripte. 

Înţelegând, Carl a dat din cap. 

— Cu opt milioane, cumpăr chiar eu un judecător de la 
Curtea Supremă. 

— Aceasta este şi ideea. 

— Şi cât câştigă un judecător pe an? 

— O sută zece mii. 

— O sută zece mii, a repetat Carl. 


116 


— Totul este relativ. Primarul New Yorkului a cheltuit 
şaptezeci şi cinci de milioane ca să fie ales într-o slujba 
unde salariul reprezintă o fracțiune infimă din suma asta. 
Este vorba de politică. 

— Da, politică, a spus Carl, ca şi cum ar fi vrut să scuipe. 
A suspinat adânc şi s-a afundat câţiva centimetri în scaun. 
Cred că e mai ieftin decât un verdict. 

— Mult mai ieftin, şi vor fi mai multe verdicte. Opt 
milioane e un chilipir. 

— Faceţi ca totul să pară foarte uşor. 

— Dar nu este. Vorbim de campanii denigratoare, iar noi 
ştim cum să le câştigăm. 

— Vreau să ştiu cum se cheltuiesc banii. Trebuie să văd 
planul de bază. 

Barry s-a ridicat şi s-a dus să-şi mai toarne cafea din 
termosul din argint. După aceea, s-a apropiat de 
splendidele ferestre şi a contemplat Atlanticul. Carl a 
aruncat o privire discreta la ceas. La ora 12.30 avea 
programată o partidă de golf la Country Club din Palm 
Beach, dar nu era foarte important. Era mai curând un 
amator de golf cu înclinații sociale, care juca doar pentru că 
aşa era de presupus că-şi petrece o parte din timpul liber. 

Rinehart a golit ceaşca dintr-o sorbitura lungă şi a revenit 
la scaunul său. 

— Domnule Trudeau, adevărul este că, de fapt, nu ai dori 
să ştii exact cum se cheltuiesc aceşti bani. Dumneavoastră 
vreţi să câştigaţi. Doriţi pe cineva binevoitor în cadrul Curţii 
Supreme, astfel ca peste optsprezece luni, când se dă 
decizia în cazul Baker contra Krane Chemical, să fiţi sigur 
de rezultat. Asta vreţi în realitate. Şi asta vă oferim noi. 

— La o asemenea sumă, aşa sper şi eu. 

„Acum trei seri, ai aruncat optsprezece pe o sculptură 
proastă, a gândit Barry, dar nu a îndrăznit sa o spună cu 
voce tare. Ai trei avioane supersonice în valoare de 
patruzeci de milioane fiecare. «Renovarea» casei din 


117 


Hamptons te va trage înapoi cu cel puţin zece milioane. lar 
astea sunt doar câteva dintre jucăriile tale. Aici vorbim de o 
treabă serioasă, nu de jucării.” Dosarul pe care Barry îl 
avea în privinţa lui Carl era mult mai gros decât cel pe care 
Carl îl avea despre Barry. Trebuia totuşi recunoscut cu 
toată sinceritatea că domnul Rinehart făcea toate eforturile 
să evite publicitatea, în vreme ce domnul Trudeau se 
căznea să rămână vizibil în ochii publicului. 

Sosise vremea să încheie târgul, de aceea, Barry a 
insistat cu discreţie. 

— În Mississippi se vor desfăşura alegeri de judecători 
peste un an, în noiembrie viitor. Avem timp din belşug, dar 
nu se cuvine să-l risipim. Momentul este foarte potrivit şi 
convenabil. În timp ce trecem încet prin alegerile pentru 
anul viitor, cazul se zbate să treacă prin procesul de apel. 
Noul nostru om îşi va ocupa postul peste un an, în ianuarie, 
iar după patru luni în funcţie, va ajunge faţă în faţă cu cazul 
Baker contra Krane Chemical. 

Pentru prima oară, Carl a perceput, doar preţ de o clipă, 
o atitudine de vânzător de maşini, dar asta nu l-a tulburat. 
Politica era o treabă murdară, în care câştigătorii nu erau 
întotdeauna cei mai curaţi oameni din lume. Ca să 
supravieţuiască în politică, oamenii trebuiau să aibă ceva 
de gangster în ei. 

— Nu vreau să-mi apară numele pe nicăieri, a spus el pe 
un ton sever. 

Barry şi-a dat seama că tocmai primise un onorariu 
frumuşel. 

— Ar fi imposibil, a spus el cu un zâmbet fals. Avem 
mecanisme de protecţie peste tot. Dacă vreunul dintre 
oamenii noştri face vreo greşeala, ne asigurăm că altcineva 
îşi asumă răspunderea. Numele firmei Troy-Hogan nu a fost 
niciodată asociat cu ceva ilegal. lar dacă nimeni nu ne 
poate depista cu ceva, cu siguranţă nu au cum să ajungă la 
dumneavoastră. 


118 


— Fără documente compromiţătoare! 

— Doar pentru onorariul de început. La urma urmelor, 
suntem o firmă de consultanţă şi de relaţii cu instituţiile 
guvernamentale. Vom întreține o relație oficială cu 
dumneavoastră: consultanţă, marketing, comunicare - 
toate acele concepte minunat de confuze care ascund orice 
altceva. Însă aranjamentul off-shore rămâne absolut 
confidenţial. 

Carl a stat mult pe gânduri, după care a zâmbit şi a zis: 

— Îmi place. Îmi place foarte mult. 


119 


CAPITOLUL 9 


Biroul de avocatură F. Clyde Hardin & Asociaţii nu avea 
asociaţi. Consta doar din Clyde şi Miriam, firava lui 
secretară, care deţinea un rang superior, deoarece se afla 
acolo de peste patruzeci de ani, iar Clyde mai avea până să 
ajungă la o asemenea vechime. Ea dactilografiase 
întâmpinări şi testamente pentru tatăl lui, care se întorsese 
acasă din cel de-al Doilea Război Mondial cu un picior de 
lemn pe care şi-l scotea uneori în faţa membrilor juriilor 
pentru a le distrage atenţia, fapt ce îi conferise o mare 
notorietate. Bătrânul murise cu multă vreme în urmă şi 
lăsase prin testament biroul, cu mobilierul lui vechi, dar şi 
pe bătrâna secretară singurului său fiu, Clyde, care avea 
cincizeci şi patru de ani şi se putea socoti şi el foarte 
bătrân. 

Biroul de avocatură Hardin fusese vreme de şaizeci de 
ani un element constant pe Main Street din Bowmore. 
Supravieţuise războaielor, crizelor economice, recesiunilor, 
protestelor nonviolente, boicoturilor şi desegregării, dar 
Clyde nu era chiar atât de sigur că va reuşi să facă acelaşi 
lucru după trecerea companiei Krane Chemical prin ţinut. În 
jurul lui, oraşul se topea. Supranumele de Districtul 
Cancerului se lipise de acel loc, şi această stare nu putea fi 


120 


depăşită. Din scaunul lui de pe marginea ringului văzuse 
negustori, cafenele, avocaţi de ţară şi doctori de familie 
aruncând prosopul şi părăsind oraşul. 

Clyde nu voise să devină avocat, dar tatăl lui nu-l slăbise 
nici o clipă. Şi deşi îşi asigura traiul din acţiuni legate de 
transmitere de proprietăţi, testamente şi divorţuri, şi deşi 
reuşea să pară destul de mulţumit de viaţă şi să treacă 
drept o persoană pitorească datorită costumelor de bumbac 
cu dungi albastre şi albe, papioanelor din mătase cu 
imprimeuri şi pălării de pai, în sinea lui detesta avocatura şi 
practicarea acesteia în acel oraş mărunt. Dispreţuia chinul 
să aibă de-a face zilnic cu oameni prea săraci ca să-l 
plătească, să intre în frecuşuri cu alţi avocaţi amărâţi care 
încercau să-i fure clienţii, aşa cum erau ei, să se hârâie cu 
judecătorii şi cu grefierii, dar şi cu te miri cine îi mai ieşea în 
cale. În Bowmore existau încă şase avocaţi, iar Clyde era 
cel mai tânăr. Visa ca la pensie să se aşeze în apropierea 
unui lac sau a unei plaje, oriunde, dar asemenea visuri nu 
aveau să i se îndeplinească. 

În fiecare dimineaţă la 8.30, Clyde bea o cafea cu zahăr 
şi mânca un ou prăjit la cafeneaua Babe, situată la şapte 
case spre dreapta de biroul lui, şi o porţie de caşcaval pane 
şi un ceai cu gheaţă la amiază în localul Bob's Burgers, aflat 
la şapte case spre stânga. In fiecare după-amiază la ora 
cinci, imediat ce Miriam îşi făcea ordine pe birou şi spunea 
la revedere, Clyde scotea sticla de protocol şi bea o votcă 
rece cu gheaţă. În mod obişnuit, făcea asta când rămânea 
singur în solitudinea zilei, ora cea mai plăcută lui. Ţinea 
mult la neclintirea acelei ore fericite ce îi aparţinea în 
exclusivitate. Deseori, singurele zgomote erau doar hâţăâitul 
ventilatorului din tavan şi clinchetul cuburilor de gheaţă în 
pahar. 

Acum sorbise de două ori, mai precis două înghiţituri 
zdravene, iar băutura începea să îi ajungă încet la cap, 
când a auzit un ciocănit foarte dur în uşă. Nu aştepta pe 


121 


nimeni. Pe la cinci după-amiaza, centrul oraşului se golea, 
dar uneori se întâmpla să mai apară câte un client în 
căutarea unui avocat. Clyde era prea strâmtorat ca sa-i 
scape o asemenea ocazie. Şi-a aşezat paharul pe un raft şi 
s-a dus să vadă cine era. In faţa uşii, stătea un domn bine 
îmbrăcat. S-a prezentat drept Sterling Bitch*, sau cam aşa 
ceva. Clyde s-a uitat la cartea de vizită a omului. Bintz. 
Sterling Bintz. Avocat. Din Philadelphia, Pennsylvania. 

Domnul Bintz avea în jur de patruzeci de ani, era scund, 
slăbuţ şi agitat, dovedind superioritatea pe care yankeii nu 
şi-o pot înfrâna când se aventurează în oraşele căzute 
pradă ruinei din sudul Statelor Unite. 

„Cum de poate cineva să trăiască într-un asemenea hal?” 
părea să sugereze zâmbetul de pe faţa lui. 

Clyde l-a antipatizat din capul locului, dar, pe de altă 
parte, voia să revină la votca lui, aşa că i-a oferit şi lui 
Sterling un cocktail. La o adică, de ce nu? 

S-au aşezat la biroul lui Clyde şi au început să bea. După 
ce au schimba banalităţi câteva minute, Clyde a întrebat 
brusc: 

— De ce nu treci direct la subiect? 

— Da. Aşa e. Accentul omului era tăios şi precis, iritant 
chiar. Firma mea este specializată în despăgubiri. Doar de 
aşa ceva ne ocupăm. 

— Şi, peste noapte, vi s-a trezit interesul pentru orăşelul 
nostru. Mare surpriză, mare. 

— Da, ne interesează. Din cercetările noastre, am aflat că 
ar putea apărea peste o mie de cazuri în zonă şi am dori să 
luăm cât mai multe. Dar avem nevoie de un consilier pe 
plan local. 

— Aţi venit cam târzior, amice. De cinci ani încoace, 
avocaţii agresivi scotocesc zona cu mare atenţie. 


6 Bitch - târfă, javră, pramatie etc., iar împreună cu Sterling, 
traducerea ar fi „pramatie autentică, veritabilă”. (n.tr.) 
122 


— Da, am înţeles că majoritatea cazurilor de deces au 
fost luate de alte firme, dar există situaţii de alt gen. Dorim 
să găsim victimele care au suferinţe de ficat şi de rinichi, 
iritaţii stomacale, probleme de colon, boli de piele şi alte 
afecţiuni, toate provocate de Krane Chemical, desigur. Le 
documentăm cu ajutorul medicilor noştri, iar când se strâng 
câteva zeci, îi atacăm pe cei de la Krane cu un proces 
comun. Asta ne este specialitatea. Facem mereu aşa ceva. 
lar soluţionarea în afara tribunalului ar putea aduce o sumă 
uriaşă. 

Clyde îl asculta atent, prefăcându-se însă plictisit. 

— Continuă, a spus el. 

— Krane Chemical a primit lovitura unde o doare mai 
tare. Compania nu poate continua seria de procese, astfel 
că va fi silită până la urmă să ofere compensaţii. Dacă 
deschidem primii un proces în nume comun, noi o să 
ajungem călare pe situaţie. 

— Noi? 

— Da. Firma mea ar dori să se asocieze cu firma ta. 

— Eu sunt toată firma asta. 

— Noi facem toată treaba. Avem nevoie de numele tău în 
calitate de consultant local şi de legăturile şi prezenţa ta în 
Bowmore. 

— Şi cât? 

Clyde era renumit pentru faptul că ataca frontal subiectul 
banilor. Nici nu vedea ce rost ar fi avut să bată doar 
apropouri faţă de acea jivină hrăpăreaţă din nord. 

— Cinci sute de fiecare client, apoi cinci la sută din reţetă 
când soluţionăm. Repet, noi facem toată treaba. 

Clyde a făcut cuburile de gheaţă să scoată un clinchet şi 
a încercat să socotească în minte. 

Sterling a insistat. 

— Clădirea alăturată este liberă. Aş... 

— A, sunt multe clădiri libere în Bowmore. 

— A cui este cea de alături? 


123 


— A mea. Face parte din clădirea asta. A cumpărat-o 
bunicul meu acum vreo mie de ani. Şi mai deţin una vizavi. 
Tot neocupată. 

— Biroul de alături ar putea fi un loc perfect pentru a 
deschide o clinică de examinare. Noi ne ocupăm de dotare, 
îi conferim o ambianţă medicală, aducem doctorii noştri, 
după care facem reclamă cât cuprinde către cei care 
consideră că sunt ori ar putea fi bolnavi. Vor da buzna cu 
toţii. Noi îi punem să facă cerere de despăgubire, realizăm 
numărul necesar de reclamaţii, iar după aceea deschidem 
proces într-un tribunal federal. 

Asta suna clar a fraudă, dar auzise multe despre acţiunile 
pentru solicitarea de despăgubiri ca să-şi dea seama că 
Sterling ştia despre ce vorbeşte. Cu cinci sute de clienţi, la 
500 de dolari deschiderea acţiunii, plus 5 la sută când se 
câştiga la loterie. A întins mâna spre sticla de protocol şi a 
umplut din nou ambele pahare. 

— Interesant, a spus Clyde. 

— Ar putea fi foarte profitabil. 

— Numai că eu nu lucrez într-un tribunal federal. 

Sterling a sorbit din băutura aproape ucigător de tare şi a 
surâs. Cunoştea perfect limitele unui avocat oarecare dintr- 
un orăşel prăfuit. Clyde ar fi întâmpinat dificultăţi chiar şi 
dacă ar fi trebuit să apară într-un mare oraş, la un proces 
intentat unui hoţ de magazin. 

— Cum am spus. Noi facem toată treaba. Ne pricepem la 
asemenea litigii. 

— N-aş vrea ceva care să încalce etica sau care să fie 
ilegal, a precizat Clyde. 

— Bineînţeles că nu. De douăzeci de ani câştigăm 
procese de despăgubiri pentru diverse grupuri. Poţi verifica 
asta. 

— Aşa o să fac. 


124 


— Dar fă-o repede! Verdictul acesta a atras atenţia. De 
acum înainte, vor apărea mulţi care să găsească amatori şi 
să intenteze prima acţiune de cerere de despăgubiri. 


* 


După plecarea lui Sterling, Clyde a băut şi cel de-al 
treilea pahar, doza maximă pentru el, iar când ajunsese 
aproape de fundul lui, şi-a găsit curajul de a le spune 
tuturor localnicilor să se ducă dracului. „A, ce plăcere vor 
descoperi criticându-l! Să facă reclamă în ziarul săptămânal 
al oraşului pentru a găsi victime/clienţi, să-şi transforme 
biroul într-o clinică de două parale pentru diagnostice pe 
bandă rulantă, să se asocieze cu nişte jeguri de avocaţi din 
nord, să profite de nenorocirea concitadinilor lui...” Lista se 
va lungi, iar bârfele vor circula în tot oraşul. Cu cât bea mai 
mult, cu atât mai hotărât era să renunţe la orice prudenţă, 
să încerce măcar o dată să facă şi bani. 

Deşi cu o personalitate atât de impetuoasa în sinea lui, 
Clyde se temea să vorbească în faţa instanţei. Cu ani în 
urmă, avusese câteva procese cu juriu şi atunci se lăsase 
cuprins de o panică atât de mare, încât abia reuşise să 
îngaime câteva cuvinte. Se mulţumise să aibă o activitate 
sigură şi confortabilă de birou, care îi asigura strictul 
necesar pentru plata facturilor, dar îl ţinea departe de 
bătăliile înspăimântătoare, unde se câştigau bani frumoşi, 
dar se şi pierdeau averi. 

De ce să nu rişte măcar o dată? 

Păi, în felul acesta, nu şi-ar ajuta concetăţenii? Orice 
bănuţ smuls celor de la Krane Chemical şi depus undeva în 
Bowmore era o victorie. Şi-a turnat şi cel de-al patrulea 
pahar, a jurat că acesta va rămâne ultimul, şi a decis că da, 
ce naiba, va bate palma cu Sterling şi trupa lui de hoţi 


125 


specializaţi în procese de despăgubiri, dându-le astfel o 
lovitură memorabilă celor de la Krane în numele dreptăţii. 

Două zile mai târziu, un subcontractor pe care Clyde îl 
reprezentase în cel puţin trei divorţuri a sosit dis-de- 
dimineaţă cu o echipă de dulgheri, zugravi şi oameni buni 
la toate, disperaţi cu toţii să-şi găsească de lucru, şi s-a 
apucat imediat să renoveze birourile din clădirea alăturată. 

De două ori pe lună, Clyde juca pocher cu proprietarul 
singurului ziar din district, Bowmore News. Ca şi oraşul, 
săptămânalul era în cădere aproape libera şi se străduia să 
supravieţuiască. In următoarea ediţie, prima pagină avea să 
fie dominată de ştirea privind verdictul dat în Hattiesburg, 
însă va mai publica un articol cuprinzător despre asocierea 
avocatului Hardin cu o mare firmă de avocatură din 
Philadelphia. Articolul ocupa o pagină întreagă şi practic îl 
implora pe oricare cetăţean din districtul Cary să treacă pe 
la noua „clinică de diagnosticare” de pe Main Street pentru 
o examinare care era absolut gratuită. 

Clyde, căruia îi plăcea să fie înconjurat de oameni şi să i 
se acorde atenţie, începuse deja să-şi numere banii. 


* 


La 4.00 dimineaţa, pe frig şi întuneric şi amenințat de 
ploaie, Buck Burleson a oprit camionul în micuța parcare 
rezervată angajaţilor de la benzinăria din Hattiesburg. Şi-a 
luat termosul cu cafea, o felie de pâine cu şuncă şi pistolul 
automat calibrul 9mm şi a dus totul la camionul-cisternă cu 
optsprezece roţi şi fără însemne de firmă pe portiere, care 
avea capacitatea de paisprezece mii de litri. A pornit 
motorul şi a verificat cadranele de la bord, pneurile şi 
nivelul combustibilului. 


126 


Supraveghetorul de noapte a auzit zgomotul motorului şi 
a apărut din sala de monitorizare de la etaj. 

— Salut, Buck, a strigat el. 

— 'Neaţa, Jake, i-a răspuns Buck şi l-a salutat şi el cu un 
gest din cap. E încărcată? 

— Gata de plecare. 

Partea aceea a discuţiei nu suferise nici o modificare de 
cinci ani. De obicei, schimbau câteva cuvinte despre vreme, 
după care îşi luau rămas-bun. Insă în acea dimineaţă, Jake a 
decis să adauge o mică variaţie dialogului dintre ei, una la 
care se gândea de câteva zile încoace. 

— Oamenii din Bowmore sunt mai fericiţi acum? 

— Al naibii să fiu dacă am habar. Nu prea stau pe acolo. 

Şi asta a fost tot. Buck a deschis portiera, a aruncat peste 
umăr un „pe curând” şi s-a închis în cabină. Jake a urmărit 
camionul-cisternă ieşind pe alee, virând stânga pe stradă şi 
dispărând în cele din urmă, singurul vehicul care se deplasa 
la acea oră solitară. 

Ajuns pe autostradă, Buck şi-a turnat cu grijă cafea din 
termos în cana de plastic care stătea într-un suport. A 
aruncat o privire spre pistolul aflat pe scaunul din dreapta. 
A hotărât s-o mai amâne cu sendvişul. Când a văzut 
indicatorul de intrare în comitatul Cary, şi-a aruncat din nou 
ochii spre armă. 

Făcea cursa aceasta de trei ori pe zi, patru zile pe 
săptămână. Un alt şofer se ocupa de celelalte trei zile. 
Făceau frecvent schimb de tură ca să-şi asigure vacanțe 
sau perioade de liber mai mari. Nu era cariera la care 
visase el. Vreme de şaptesprezece ani fusese maistru la 
Krane Chemical din Bowmore, câştigând de trei ori mai 
mult decât acum, când era plătit să care apă în fostul lui 
oraş. 

Faptul că unul dintre oamenii vinovaţi de poluarea atât 
de gravă a apei din Bowmore ducea acum apă în oraş 
venea ca o ironie. Insă Buck nu era capabil de o asemenea 


127 


subtilitate. El era supărat pe companie ca plecase şi-l 
lăsase fără slujbă. Şi detesta oraşul Bowmore pentru că 
acesta îl ura. 

Buck minţea. Adevărul fusese dovedit de câteva ori, dar 
niciodată într-o manieră atât de spectaculoasă ca pe 
parcursul depoziţiei date cu o lună în urmă. Mary Grace 
Payton îi întinsese frânghia, după care îl urmărise cum se 
spânzurase singur în faţa juriului. 

Vreme de ani şi ani, Buck şi majoritatea supervizorilor de 
la Krane negaseră fără pic de jenă că ar fi aruncat deşeuri 
chimice în locuri nepermise. Şefii le ordonau să procedeze 
în acel mod. Negaseră în rapoartele către companie. 
Negaseră când discutaseră cu avocaţii angajaţi de 
companie. Făcuseră acelaşi lucru în depoziţii scrise. Şi 
procedaseră la fel şi când în uzină se desfăşurase o 
investigaţie a Agenției de Protecţia Mediului şi a 
Procuraturii SUA. Atunci s-a declanşat şi litigiul. După ce 
negase cu îndărătnicie atâta vreme, cum se puteau suci, 
ajungând să spună adevărul? După ce încurajase din 
răsputeri minciunile vreme îndelungată, Krane dispăruse. 
Se furişase într-un weekend şi îşi găsise un nou cămin în 
Mexic. Fără îndoială că vreun găgăuţă de acolo deţinea 
slujba lui Buck în schimbul a cinci dolari pe zi. A înjurat şi 
apoi a luat o gură de cafea. 

Câţiva dintre manageri recunoscuseră în mod deschis şi 
declaraseră adevărul. Majoritatea însă se agăţaseră de 
vechile minciuni rostite. În realitate, nu avea nici o 
importanţă, pentru că la proces toţi, mai ales cei care 
depuseseră mărturie, apăruseră ca nişte dobitoci. Unii 
încercaseră să ascundă adevărul. Earl Crouch, pesemne cel 
mai mare mincinos dintre toţi, fusese transferat la uzina 
Krane din apropiere de Galveston. Se zvonea că dispăruse 
în nişte circumstanţe misterioase. 

Buck a aruncat din nou o privire la pistolul de 9 mm. 


128 


Deocamdată primise doar un telefon de ameninţare. Nu 
ştia dacă li se întâmplase acelaşi lucru celorlalţi manageri. 
Toţi părăsiseră Bowmore şi nu ţineau legătura cu nimeni. 

Mary Grace Payton. Dacă ar fi avut pistolul la 
interogatoriul luat de avocatul reclamantului, pesemne că i- 
ar fi împuşcat pe ea, pe soţul ei şi pe câţiva dintre avocaţii 
Krane, păstrând un glonţ pentru sine. Vreme de patru ore 
cumplite pentru el, Mary Grace răsturnase o minciună după 
alta. Unele dintre ele erau beton, aşa i se spusese. Altele 
rămăseseră ascunse în rapoarte şi situaţii pe care Krane le 
ţinea la secret. Dar doamna Payton avea la dispoziţie toate 
rapoartele şi toate declaraţiile, ba şi ceva în plus. 

Când calvarul era aproape de sfârşit, când Buck simţise 
că moare, iar membrii juriului se înfuriaseră şi judecătorul 
Harrison vorbise ceva despre sperjur, Buck fusese pe 
punctul de a ceda. Era epuizat, umilit, pe jumătate nebun şi 
cât pe ce să sară în picioare şi, uitându-se la juriu, să 
spună: „Dacă vreţi adevărul, vi-l ofer pe tavă. Am azvârnlit 
atâtea căcaturi în râpele alea, încât e de mirare că nu a 
explodat şi oraşul. Am aruncat cu nemiluita în fiecare zi - 
BCL şi cartolix şi aklar, toate substanţe carcinogene din 
clasa | - sute de litri de materii toxice direct în sol. Am 
deversat direct din cisterne, din găleți, butoaie şi alte 
recipiente. Le aruncam şi ziua, şi noaptea. A, bineînţeles, 
am depozitat o mulţime şi în recipiente pe care le sigilam şi 
plăteam o avere unei firme specializate ca să le distrugă 
prin alte mijloace. Krane respecta legea. li pupau în fund pe 
cei de la Agenţia de Protecţia Mediului. Doar aţi văzut 
documentele, totul clar şi negru pe alb. Ca şi cum ar fi fost 
legal. În vreme ce ăia cu cămăşi scrobite de la birouri 
completau formulare, noi mergeam în spatele uzinei, la 
puțuri, şi îngropam otrăvurile. Era mult mai uşor şi mai 
ieftin să le azvârli. Dar ştiţi de ce? Pentru că tâmpiţii ăia din 
birouri ştiau exact ce făceam noi pe ascuns. Ei 


129 


muşamalizau lucrurile! lar acum vă mint în faţă. Toată 
lumea minte.” 

Buck a rostit cu voce tare toate acestea în timp ce 
conducea, dar nu făcea asta în fiecare dimineaţă. 
Procedând astfel, gândindu-se la ceea ce ar fi trebuit de 
fapt să declare, trăia un sentiment ciudat de uşurare. In 
faţa acelei instanţe rămăseseră o frântură din sufletul lui, 
dar şi cea mai mare parte din bărbăţie. Dezlănţuirea aceea 
în intimitatea camionului-cisternă era terapeutică. 

Însă cursele spre Bowmore nu erau defel terapeutice. Nu 
era de acolo şi niciodată nu-i plăcuse acel oraş. lar când îşi 
pierduse slujba, nu avusese de ales şi plecase. 

După ce a pătruns pe Main Street, a virat dreapta şi a 
mai rulat cale de patru intersecţii. Punctului de distribuţie i 
se dăduse porecla de „rezervor al oraşului”. Era situat 
imediat sub vechiul turn de apă, o relicvă degradată şi 
ruginită, ale cărei panouri de metal fuseseră corodate din 
interior de apa extrasă în oraş. Acum oraşul era deservit de 
un rezervor mare din aluminiu. Buck a tras cisterna pe o 
platformă înaltă, a oprit motorul, şi-a vârât pistolul în 
buzunar şi a coborât din cabină. S-a ocupat de descărcarea 
apei în rezervor, activitate care dura o jumătate de oră. 

Din rezervor, apa mergea spre şcolile din oraş, instituţii şi 
biserici şi, chiar dacă în Hattiesburg era socotită potabilă, 
lumea din Bowmore se temea de ea. Conductele care o 
transportau erau, în mare parte, aceleaşi prin care circulase 
şi vechea apă. 

Pe parcursul zilei, la rezervor soseau oameni în flux 
continuu. Scoteau tot felul de recipiente de plastic şi 
canistre metalice, butoiaşe, le umpleau, apoi plecau acasă. 

Cei care îşi permiteau încheiaseră contracte cu furnizori 
privaţi. Apa reprezenta o problemă zilnică în Bowmore. 

Fusese întuneric cât aşteptase să i se golească cisterna. 
A rămas în cabină, lăsând caloriferul să funcţioneze, cu 
portiera încuiată şi cu pistolul la îndemână. In Pine Grove 


130 


locuiau două familii la care se gândea în fiecare dimineaţă 
când aştepta. Familii de oameni duri, cu bărbaţi care 
fuseseră închişi. Familii numeroase, cu unchi şi veri. Fiecare 
pierduse câte un copil din cauza leucemiei. lar acum fiecare 
dintre acestea deschisese proces. 

lar lui i se dusese vestea de mincinos. 


Cu opt zile înainte de Crăciun, combatanții s-au strâns 
pentru ultima oară în sala prezidată de judecătorul 
Harrison. Audierea avea rolul de a lămuri toate aspectele 
rămase neclare, îndeosebi acţiunile de după proces. 

Jared Kurtin arăta în mare formă şi bine bronzat după 
cele două săptămâni de golf în Mexic. L-a salutat călduros 
pe Wes şi a reuşit chiar să-i zâmbească lui Mary Grace. Ea l- 
a ignorat, pentru că stătea de vorbă cu Jeannette, care era 
tot trasă la faţă, dar măcar nu mai plângea. 

Haita de subordonați a lui Kurtin frunzărea hârtii la sute 
de dolari ora fiecare, în vreme ce Frank Sully, consilierul 
local, se uita la ei cu un aer mulţumit. Totul era de faţadă. 
Harrison nu era dispus să-i ofere nici o înlesnire corporației 
Krane Chemical, şi toată lumea ştia asta. 

Alţii erau doar ochi şi urechi. Huffy îşi păstrase vechiul 
loc, fiind curios ca întotdeauna, dar şi temător în privinţa 
creditului şi a viitorului său. Mai erau câţiva reporteri şi 
chiar un portretist de tribunal, acelaşi care fusese prezent 
la proces şi care schiţase chipuri pe care nimeni nu reuşise 
să le recunoască. Avocaţii câtorva reclamanţi veniseră 
acolo ca să urmărească şi să fie la curent cu desfăşurarea 
cazului. Aceştia visau aranjamente şi înţelegeri în afara 
instanţei, care să-i îmbogăţească, evitând în acelaşi timp 


131 


brutalitatea procesului pe care fuseseră nevoiţi să o îndure 
soţii Payton. 

Judecătorul Harrison a cerut să se facă linişte şi a pornit 
dezbaterea. 

— Mă bucur să vă revăd, a spus el sec. Există în total 
paisprezece moţiuni ce au fost înaintate - douăsprezece de 
către apărare, două de reclamant - şi le vom soluţiona pe 
toate până la amiază. După aceea l-a privit cu severitate pe 
Jared Kurtin, de parcă l-ar fi prevenit să nu intervină cumva 
fără rost, apoi a continuat: am citit cu atenţie toate 
moţiunile şi întâmpinările; de aceea vă rog să nu-mi spuneţi 
nimic din ce aţi pus deja în scris. Domnule Kurtin, puteţi 
începe. 

Prima moţiune a fost făcută pentru a cere rejudecarea 
procesului. Kurtin a enumerat rapid toate motivele pentru 
care considera că procesul a prezentat vicii ce i-au 
defavorizat clientul, începând cu doi juraţi pe care a dorit 
să-i scoată din proces, dar Harrison a refuzat. Echipa lui 
întocmise o listă cu douăzeci şi două de vicii de procedură 
pe care le socotea suficient de grave ca să fie invocate, dar 
Harrison le-a respins. După ce i-a ascultat pe avocaţi 
prezentându-şi pledoariile vreme de o oră, judecătorul a 
respins moţiunea prin care se solicita rejudecarea 
procesului. 

Jared Kurtin ar fi fost şocat dacă s-ar fi dat altă decizie. 
Acestea erau însă chestiuni de rutină. Bătălia era pierdută, 
însă nu şi războiul. 

Au urmat alte motiuni. După câteva minute de susţinere 
a fiecăreia, judecătorul Harrison a spus: 

— Se resping. 

După ce avocaţii au terminat de vorbit, în timp ce îşi 
strângeau hârtiile în genţile diplomat, Jared Kurtin s-a 
adresat tribunalului, spunând: 

— Onorată instanţă, mi-a făcut plăcere. Am convingerea 
că vom relua tot procesul peste aproximativ trei ani. 


132 


— Tribunalul se retrage, a spus onorata instanţa pe un 
ton nepoliticos, după care a lovit tare cu ciocănelul. 


* 


La două zile după Crăciun, într-o după-amiază vântoasă 
şi urâtă, Jeannette Baker s-a dus de la rulota ei, trecând 
prin Pine Grove, până la biserică şi la cimitirul din spatele 
acesteia. A sărutat micuța piatră de mormânt de la 
căpătâiul lui Chad, apoi s-a aşezat şi s-a rezemat de piatra 
de la căpătâiul lui Pete. Era ziua în care, cu cinci ani în 
urmă, îi murise soţul. 

In decurs de cinci ani, învățase să rememoreze lucrurile 
frumoase, deşi nu le putea alunga pe cele urâte. Pete, un 
bărbat masiv ajuns să aibă sub 60 de kilograme, incapabil 
să mănânce, în cele din urmă nemaiputând să bea nici apă 
din cauza tumorilor apărute în gât şi esofag. Pete, în vârstă 
de treizeci de ani, tras la faţă şi palid ca un muribund de 
două ori mai bătrân. Pete, bărbatul puternic, plângând din 
cauza durerilor permanente şi cerşind să i se mai dea 
morfină. Pete, vorbăreţ incurabil şi povestitor vestit, 
incapabil să mai scoată alt sunet decât un geamăt jalnic. 
Pete milogindu-se la ea să-l ajute s-o termine cu toate. 

Ultimele zile ale lui Chad fuseseră destul de liniştite. Ale 
lui Pete se dovediseră înfiorătoare. lar ea văzuse prea 
multe. 

De ajuns cu amintirile oribile! Venise acolo să vorbească 
despre iubirea lor, despre primul apartament din 
Hattiesburg, naşterea lui Chad, planurile de a avea şi alţi 
copii şi o casă mai încăpătoare, despre toate visurile care îi 
făcuseră cândva să râdă. Micuţul Chad cu undiţa şi un şir 
impresionant de plătici prinse în iazul unchiul său. Micuţul 


133 


Chad în prima lui uniformă de T-ball”, cu antrenorul Pete 
alături. Crăciunul şi Ziua Recunoștinței, o vacanţă la Disney 
World, când amândoi erau bolnavi şi pe moarte. 

A rămas până la căderea întunericului, aşa cum făcea 
mereu. 

Denny Ott a urmărit-o de la fereastra bucătăriei casei 
parohiale. Micul cimitir pe care îl îngrijea cu atâta dăruire 
era tot mai vizitat în ultima vreme. 


7 O variantă simplificată de baseball, pentru copii, având ca scop 
distracţia şi deprinderea unor aptitudini necesare practicării ulterioare a 
baseballului. (n.tr.) 


CAPITOLUL 10 


Anul nou a început cu o altă înmormântare. Doamna Inez 
Perdue a murit după o îndelungata şi dureroasă deteriorare 
a rinichilor. Avea şaizeci şi unu de ani, era văduvă, cu doi 
copii care, din fericire, părăsiseră Bowmore imediat ce 
crescuseră mari. Neavând asigurare, a decedat în micuța ei 
casă de la periferia oraşului, înconjurată de prieteni şi de 
pastorul ei, Denny Ott. După ce a plecat de acolo, pastorul 
s-a dus la cimitirul din spatele bisericii Pine Grove şi, cu 
ajutorul unui diacon, s-a apucat să îi sape groapa, aceasta 
purtând numărul şaptesprezece. 

Imediat ce mulţimea s-a subţiat, cadavrul doamnei Inez a 
fost dus cu o ambulanţă direct la morga Centrului medical 
al Districtului Forrest din Hattiesburg. Acolo, un medic 
angajat de firma de avocatură Payton a lucrat vreme de trei 
ore să recolteze ţesuturi şi sânge şi pentru a efectua 
autopsia. Doamna Inez convenise asupra acestei proceduri 
sumbre în urmă cu un an, când semnase un contract cu 
soţii Payton. Mostre din organele ei şi o examinare a 
ţesuturilor prelevate puteau furniza dovezi care într-o bună 
zi puteau deveni de o importanţă crucială în instanţă. 

La opt ore de la deces, a fost readusă în Bowmore într-un 
sicriu ieftin şi depusă peste noapte în capela de la biserica 
Pine Grove. 


Pastorul Ott îşi convinsese de mult enoriaşii că, de îndată 
ce trupul a murit, iar spiritul urcă la cer, ritualurile 
pământeşti sunt ridicole şi lipsite de orice înţeles. 
Funeraliile, priveghiurile, îmbălsămarea, florile, coşciugele 
scumpe - toate erau risipă de timp şi de bani. Ce-i ţărână în 
ţărână se va întoarce. Dumnezeu ne-a trimis goi pe lume şi 
tot aşa se cuvine să plecăm din ea. 

A doua zi a ţinut slujba de înmormântare a doamnei Inez 
în biserica plină de lume, unde se aflau şi Wes şi Mary 
Grace, dar şi alţi doi avocaţi care se arătaseră curioşi. In 
timpul acestor slujbe, iar el dusese totul deja la perfecţiune, 
pastorul Ott se străduia să transforme acel prilej în ceva 
încurajator, chiar marcat de o tentă de umor. Doamna Inez 
era acompaniatoarea la pian a bisericii şi, chiar dacă 
interpreta cu mare entuziasm şi cu tuşe apăsate, de obicei 
rata cam jumătate din note. Cum era aproape surdă, nici 
măcar nu avea habar cât de rău sunau cântecele religioase. 
Amintirile legate de modul ei de interpretare au mai 
alungat atmosfera de tristeţe. 

Ar fi fost la îndemână să se lanseze în critici împotriva 
companiei Krane Chemical şi a nenumăratelor ei păcate, 
dar pastorul Ott nu rostea niciodată numele acesteia. 
Femeia murise, iar acest lucru nu se putea schimba 
nicicum. Toată lumea ştia cine şi ce o ucisese. 

După slujba care a durat o oră, groparii au aşezat sicriul 
de lemn pe carul mortuar al domnului Earl Mangram, 
singurul autentic din tot comitatul. Domnul Mangram fusese 
una dintre primele victime ale companiei Krane, 
înmormântarea numărul trei din cariera lui Denny Ott, iar 
bătrânul ceruse în mod expres ca sicriul lui să fie dus de la 
biserică la cimitir în acel vehicul tras de iapa lui bătrână, 
Blaze. Acea procesiune se bucurase de un asemenea 
succes, încât devenise pe dată o tradiţie în Pine Grove. 

După ce sicriul cu doamna lnez a fost aşezat pe carul 
mortuar, pastorul Ott, stând alături de Blaze, a tras de 
căpăstrul ei, iar bătrâna iapă a pornit legănându-se în 


fruntea grupului care se îndepărta de biserică, mergând pe 
drumul lăturalnic spre cimitir. 


Păstrând tradiţia împământenită în sud, despărţirea de 
ea a fost urmată de o masă cu ce se găseşte, servită în sala 
comună. Oamenii se obişnuiseră deja cu moartea, însă 
masa de după înmormântare le îngăduia îndoliaţilor să 
caute ajutor unii la alţii şi să verse lacrimi împreună. 
Pastorul Ott a trecut pe la mulţi meseni, schimbând câte o 
vorbă cu toţi, iar alături de unii rugându-se. 

În asemenea momente mohorâte, întrebarea care se 
punea era de genul: cine urmează? Intr-un fel, se simțeau 
ca nişte prizonieri. Izolaţi, suferinzi, neştiind sigur cine va fi 
ales de călău. Rory Walker era un băiat de paisprezece ani 
care pierdea teren cu repeziciune în faţa bătăliei de 
aproape un deceniu cu leucemia. Probabil el avea să fie 
următorul. Era la şcoală, astfel că nu participase la slujba 
de înmormântare a doamnei Perdue, însă mama şi bunica 
lui veniseră acolo. 

Soții Payton s-au aşezat într-un colţ cu Jeannette Baker şi 
au discutat despre orice, numai despre caz nu. Având în 
faţă farfurii de carton pe care se aflau câteva fire de 
broccoli cu caşcaval, au aflat că Jeannette lucra acum de 
noapte într-un magazin de unelte şi pusese ochii pe o rulotă 
mai bună. Ea şi Bette se certau. Bette avea un alt prieten, 
care rămânea peste noapte în rulota lor şi se interesa prea 
mult de situaţia juridică a lui Jeannette. 

Aceasta părea mai puternică şi mai ageră la minte. Mai 
luase câteva kilograme şi spunea că renunţase la 
medicamentele antidepresive. Oamenii o tratau altfel acum 
în timp ce-i urmărea pe ceilalţi, a explicat cu glas scăzut: 


— O vreme, aceşti oameni au fost foarte mândri. Am 
ripostat. Am câştigat. În cele din urmă, cineva din exterior 
ne-a ascultat pe noi, nişte oameni sărmani dintr-un orăşel 
sărac. Toată lumea îmi dădea târcoale ca să-mi spună 
vorbe dulci. Au gătit pentru mine, au făcut curăţenie în 
rulotă, mereu se oprea cineva pe acolo. Făceau multe 
pentru biata Jeannette. Dar, odată cu trecerea timpului, am 
început să aud vorbindu-se tot mai mult despre bani. Cât va 
dura apelul? Când vor veni banii? Ce planuri am cu ei? Şi 
aşa mai departe. Fratele mai mic al lui Bette a rămas peste 
noapte, a băut prea mult şi a încercat să împrumute de la 
noi o mie de dolari. Ne-am certat, iar el a zis că toată lumea 
din oraş ştia că eu primisem deja ceva bani. Am rămas 
înmărmurită. Oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Se lansează 
tot felul de zvonuri. Douăzeci de milioane încoace şi încolo. 
Cât o să dau altora? Ce maşină o să-mi cumpăr? Unde o să- 
mi construiesc o casă? Acum stau cu ochii pe mine să vadă 
ce cumpăr, adică mai nimic. lar bărbaţii - aproape toţi 
burlacii din patru districte - mă caută, dorind să treacă pe la 
mine, să mă salute sau să mă invite la film. Ştiu sigur că doi 
dintre ei nici măcar nu sunt divorţaţi. Bette îi cunoaşte pe 
verii lor. Şi nu mă interesează bărbaţii nici cât negru sub 
unghie. 

Wes şi-a mutat privirea de la ea. 

— Cu Denny mai stai de vorbă? a întrebat-o Mary Grace. 

— Când şi când. E un om minunat. Imi spune să mă rog 
pentru cei care bârfesc pe seama mea. Şi chiar o fac. 
Numai că am sentimentul că ei se roagă mai mult pentru 
mine şi pentru bani. 

S-a uitat bănuitoare înjur. 

Desertul era un puding de banane. Asta constituia şi o 
scuză ca să se desprindă de Jeannette. Soții Payton mai 
aveau câţiva clienţi de faţă şi fiecăruia trebuia să i se 
acorde atenţie. Când pastorul Ott şi soţia lui s-au apucat să 
debaraseze mesele, persoanele îndoliate au început să se 
îndrepte spre uşă. 


Wes şi Mary Grace s-au întâlnit cu Denny în biroul lui, 
situat alături de capelă. Sosise momentul informării juridice 
de după înmormântare? Se mai îmbolnăvise cineva? Ce 
diagnostice se dăduseră? Cine din Pine Grove angajase altă 
firmă de avocaţi? 

— Treaba asta cu Clyde Hardin a scăpat de sub control, a 
spus Denny. Fac reclamă la radio, iar o dată pe săptămână, 
au o pagină întreagă, în ziarul local. Aproape că garantează 
încasarea banilor. Şi oamenii se îngrămădesc la uşa lui. 


* 


Wes şi Mary Grace se plimbaseră pe Main Street înainte 
de slujba în memoria doamnei Inez. Voiau sa vadă cu ochii 
lor clinica de examinare, deschisă recent, alături de biroul 
lui F. Clyde. Pe trotuar se aflau două răcitoare mari pline cu 
apă îmbuteliată şi cu gheaţă. Un adolescent purtând un 
tricou pe care scria „Bintz & Bintz” i-a dat fiecăruia câte o 
sticlă. Pe eticheta scria „Apă pură de izvor. Cu complimente 
din partea Bintz & Bintz, avocaţi”. Dedesubt se vedea un 
număr de telefon pentru apeluri gratuite. 

— De unde provine apa? l-a întrebat Wes pe puşti. 

— In nici un caz din Bowmore, a venit prompt răspunsul. 

In timp ce Mary Grace a rămas de vorbă cu tânărul, Wes 
a intrat în clădire, unde s-a alăturat altor trei clienţi 
potenţiali care aşteptau să fie examinaţi. Nici unul dintre ei 
nu părea bolnav. Wes a fost salutat de o tânără 
atrăgătoare, care nu avea mai mult de nouăsprezece ani şi 
care i-a întins o broşură, un formular prins pe o planşetă şi 
un pix, apoi i-a dat indicaţii privind modul de completare pe 
faţă şi verso. Broşura era întocmită de profesionişti şi 
oferea toate elementele de bază privind acuzaţiile 
împotriva Krane Chemical, o companie care, „lucru dovedit 
în instanţa”, contaminase apa potabilă a oraşului Bowmore 


şi a districtului Cary. Toate informaţiile puteau fi puse la 
dispoziţie de firma de avocatură Bintz & Bintz din 
Philadelphia, Pennsylvania. Întrebările din formular se 
refereau la chestiuni medicale, cu excepţia ultimelor două: 
(1) Cine v-a recomandat acest birou de avocatură? şi (2) 
Mai cunoaşteţi persoane care ar putea fi victime potenţiale 
ale companiei Krane Chemical? Dacă da, precizaţi numele 
acestora şi numerele lor de telefon. În timp ce Wes se 
prefăcea că scrie ceva pe formular, venind de undeva din 
spate, doctorul a apărut în sala de aşteptare şi l-a invitat pe 
următorul pacient să intre. Purta haina albă de medic, la 
care se adăuga un stetoscop prins la gât. Era indian sau 
pakistanez şi părea cam de treizeci de ani. 

După ce stătuse înăuntru câteva minute, Wes şi-a găsit o 
scuză oarecare şi a plecat de acolo. 

— Este o treabă de doi bani, i-a spus Wes lui Denny. Vor 
aduna câteva sute de cazuri, majoritatea fără nici o 
relevanţă. După aceea, vor intenta un proces comun într-un 
tribunal federal. Daca au noroc, se va încheia peste ani şi 
ani, cu o înţelegere prin care fiecare reclamant va primi 
câteva mii de dolari. Avocaţii îşi vor trage crema din 
onorarii. Dar s-ar putea să nu se ajungă la nici o înţelegere 
în afara instanţei şi, dacă se întâmplă asta, atunci clienţii 
noi nu capătă nimic, iar Clyde Hardin se va vedea silit să 
revină la activitatea dinainte: cesiuni, testamente şi aşa 
mai departe. 

— Câţi enoriaşi de-ai tăi au semnat? l-a întrebat Mary 
Grace pe Ott. 

— Nu ştiu. Doar nu-mi mărturisesc totul. 

— Pe noi nu ne îngrijorează situaţia asta, a spus Wes. 
Cinstit vorbind, avem destule cazuri de aici care să ne dea 
de lucru multă vreme. 

— Mi s-a părut mie ori am văzut doi spioni la slujba de 
azi? a întrebat Mary Grace. 

— Da. Unul este un avocat pe nume Crandell, din 
Jackson. Dă târcoale pe aici încă din vremea procesului. A 


trecut pe aici doar ca să ne spună bună ziua. Un fluiera- 
vânt. 

— Am auzit de el, a spus Wes. A înhăţat vreun caz? 

— Nu din rândul enoriaşilor mei. 

Au discutat o vreme despre avocaţi, apoi au purtat 
conversaţia obişnuită despre Jeannette şi noile presiuni pe 
care le avea de îndurat. Ott stătea mereu de vorbă cu ea şi 
era încredinţat că asculta cu atenţie ce îi spunea el. 

După o oră, au încheiat vizita. Soții Payton au revenit la 
Hattiesburg după ce mai văzuseră un client îngropat, încă 
un caz de vătămare care acum se transformase într-unul de 
ucidere din culpă. 


Documentele preliminare au sosit la Curtea Supremă din 
Mississippi în prima săptămână a lunii ianuarie. 
Transcrierea procesului, însumând 16 200 de pagini, a fost 
finalizată de stenografii tribunalului, iar exemplarele s-au 
trimis grefierului şi avocaţilor. S-a emis o ordonanţă prin 
care i se dădeau lui Krane Chemical, reclamant, nouăzeci 
de zile pentru a-şi prezenta pledoaria. După şaizeci de zile, 
trebuia ca soţii Payton să prezinte dovada contrarie. 

În Atlanta, Jared Kurtin a transmis dosarul către 
departamental de  recursuri, cel al „intelectualilor cu 
chelie”, cum erau  porecliţi teoreticienii în domeniul 
dreptului, care nu erau de nici un folos în condiţii normale, 
motiv pentru care le stătea mai bine într-o bibliotecă. Doi 
parteneri, patru asociaţi şi patru asistenţi lucrau deja intens 
la redactarea apelului când a sosit uriaşa transcriere, iar 
oamenii au putut citi fiecare cuvânt rostit în cursul procesul. 
Aceştia vor diseca textul şi vor descoperi zeci de motive 
pentru anularea deciziei. 


Într-un cartier mai puţin select din Hattiesburg, cineva a 
trântit transcrierea pe masa din placaj aflată în Puţ. 
Nelămuriţi, Mary Grace şi Sherman s-au holbat la acel 
morman de file, aproape temându-se să îl atingă. Mary 
Grace avusese cândva un caz care se desfăşurase pe 
parcursul a zece zile. Transcrierea lui avusese o mie două 
sute de pagini. Le citise de atâtea ori, încât până şi vederea 
acelui teanc de file o făcea să se simtă rău. lar acum era un 
morman de zece ori mai gros. 

Îi avantaja faptul că se aflaseră în sala de judecată pe 
întreaga durată a procesului, astfel că ştiau mai tot ce se 
găsea în transcrieri. Şi, într-adevăr, Mary Grace apărea pe 
mai multe pagini decât oricare alt participant. 

Cu toate acestea, textul acela trebuia citit de multe ori, 
iar tărăgănarea lecturii nu era recomandată. Procesul şi 
verdictul său vor fi atacate cu inteligenţă şi duritate de 
avocaţii corporației Krane. Avocaţii lui Jeannette Baker erau 
obligaţi să le dea replica argument cu argument, cuvânt cu 
cuvânt. 

În zilele de adevărată beţie de după pronunţarea 
verdictului, făcuseră planuri ca Mary Grace să se 
concentreze asupra cazurilor din Bowmore, în vreme ce 
Wes trebuia să lucreze la alte dosare ca să obţină venituri 
pentru firmă. Publicitatea se  dovedise  nepreţuită; 
telefoanele sunau neîncetat. Fiecare dement din zona de 
sud-est a Statelor Unite avea nevoie peste noapte doar de 
avocaţii Payton. Membrii familiilor care îşi pierduseră 
oameni dragi, victime ale cancerului, vedeau verdictul 
drept un semn de speranţă. In acest fel, aceşti avocaţi 
renumiţi primeau telefoane ori erau vizitaţi de amestecul 
obişnuit de reclamanţi în situaţii diverse: soţi aflaţi în divorţ, 
oameni de afaceri în stare de faliment, persoane care ar fi 
vrut să scoată bani dintr-o simplă alunecare pe o coajă de 
banană, dar şi unii ce fuseseră concediaţi. Prea puţini dintre 
aceştia ar fi fost în stare să plătească un onorariu cât de cât 
decent. 


Cazurile de vătămări reale se dovediseră totuşi destul de 
puţine la număr. Cazul perfect, denumit „Cel Mare”, cu 
răspunderi de netăgăduit şi având buzunarele doldora de 
bani, cazul pe care se bazează de multe ori visurile de 
pensionare, încă nu-şi găsise drumul către firma de 
avocatură Payton & Payton. Mai apăruseră câteva cazuri de 
distrugeri de automobile şi de neprimire a salariilor 
compensatorii, dar nimic care să merite deschiderea unei 
acţiuni în justiţie. 

Wes se străduia să lucreze cât putea de febril pentru a 
închide cât mai multe dosare, având un oarecare succes în 
această privinţă. Ajunseseră cu plata chiriei la zi, cel puţin 
pentru birou. Toate salariile restante se plătiseră. Huffy şi 
banca încă manifestau neîncredere, dar se fereau să 
exercite presiuni excesive. Nu se mai efectuaseră plăţi, nici 
la suma datorată, nici la dobândă. 


CAPITOLUL 11 


Au ales un bărbat pe nume Ron Fisk, un avocat 
necunoscut în afara orăşelului Brookhaven, Mississippi, aflat 
la o oră de mers de Jackson, la două ore vest de 
Hattiesburg şi la şaptezeci şi cinci de kilometri nord de 
graniţa cu statul Louisiana. In baza fişei autobiografice, 
fusese selectat dintre mulţi alţii, deşi printre cei analizaţi 
nici unul nu avea ştiinţă că numele şi trecutul lor erau 
examinate cu foarte mare atenţie. Tânăr alb, căsătorit, trei 
copii, atrăgător în limite rezonabile, îmbrăcat decent, fire 
conservatoare, baptist convins, Facultatea de Drept la Ole 
Miss, fără nici o încălcare a eticii de-a lungul carierei de 
jurist, nici o urmă de necazuri cu legea în afara vreunei 
amenzi pentru depăşirea vitezei legale, nici o asociere cu 
vreun grup de avocaţi de proces, nici un caz controversat, 
nici o experienţă ca judecător. 

Nu exista absolut nici un motiv ca numele de Ron Frisk să 
fi ajuns la urechile cuiva din afara oraşului Brookhaven, dar 
tocmai asta îl făcea să fie candidatul lor ideal. Îl aleseseră 
pe Fisk pentru că era suficient de vârstnic pentru a fi trecut 
pragul minimal de experienţă juridică, însă destul de tânăr 
ca să manifeste ambiţii. 

Avea treizeci şi noua de ani, fiind asociat minoritar la o 
firmă de avocatură cu cinci parteneri, specializată în cazuri 


de distrugeri de automobile, incendieri, accidente de muncă 
şi o mie de alte situaţii obişnuite de despăgubiri. Clienţii 
firmei erau companii de asigurări care plăteau cu ora, 
asigurându-le astfel celor cinci câştiguri confortabile, chiar 
dacă nu foarte mari. Ca partener minoritar, în anul 
precedent, Fisk avusese venituri de 92 000 de dolari. Nici 
nu se compara cu cele de pe Wall Street, dar o sumă 
frumuşică pentru un orăşel din Mississippi. 

Un judecător de la Curtea Supremă câştiga la acea dată 
110 000 de dolari pe an. 

Doreen, soţia lui Fisk, câştiga 41 000 ca director adjunct 
al unei clinici private de psihiatrie. Totul era ipotecat - casa, 
ambele automobile, chiar şi o parte din mobilier. Insă soţii 
Fisk se bucurau de un punctaj bun de credit. Işi petreceau 
concediul o dată pe an în Florida, unde închiriau un 
apartament într-o clădire cu o mie de dolari timp de o 
săptămână. Nu aveau bani depuşi în fonduri de investiţii şi 
nici nu era de aşteptat să se aleagă cu mare lucru din 
proprietăţile părinţilor. 

Soții Fisk erau, aşadar, curaţi ca lacrima. Nu se putea 
dezgropa nimic neplăcut în arşiţa unei campanii nemiloase. 
Absolut nimic, chiar puteau băga mâna în foc pentru asta. 


* 


Tony Zachary a intrat în clădire cu cinci minute înainte de 
ora 2.00 după-amiază şi a precizat scopul vizitei. 

— Am o întâlnire cu domnul Fisk, a spus el politicos, iar 
secretara s-a făcut nevăzută. Cât a aşteptat, a examinat 
totul în jur. Rafturi ce făcuseră burtă din cauza tomurilor 
grele şi prăfuite. Covorul ros. Mirosul vag de igrasie al unei 
clădiri vechi şi frumoase, dar care avea nevoie de unele 
renovări. S-a deschis o uşă şi pe ea a apărut un tânăr 
atrăgător care i-a întins mâna. 


— Domnule Zachary, sunt Ron Fisk, a spus el cu căldură 
în glas, după cum proceda probabil cu toţi clienţii noi. 

— Încântat. 

— Acesta este biroul meu, a zis Fisk, făcând un semn cu 
mâna spre uşă. 

Au trecut pragul şi, după ce au închis uşa, s-au aşezat la 
un birou mare, încărcat de documente. Zachary a refuzat 
cafeaua, apa şi ce i s-a mai oferit. 

— Nu vă deranjati, mulţumesc, a spus el. 

Fisk avea  mânecile cămăşii suflecate şi cravata 
desfăcută, de parcă ar fi făcut salahorie. Lui Zachary i-a 
plăcut imediat acea postură. Dinţi frumoşi, o idee de păr 
uşor încărunţit deasupra urechilor, bărbie bine conturată. 
Acel individ era prezentabil şi eligibil. 

Câteva minute au făcut un joc ce se putea numi „Pe cine 
cunoşti?”, în cursul căruia Zachary a afirmat că locuia de 
multa vreme în Jackson, unde îşi petrecuse mai toata 
cariera în domeniul relațiilor guvernamentale, deşi 
termenul nu-i spunea mare lucru lui Fisk. Cum Zachary ştia 
că Fisk nu se amestecase deloc în politică, nu avea motive 
să se teamă că va fi mirosit. În realitate, locuise în Jackson 
mai puţin de trei ani, iar până nu demult făcuse lobby 
pentru o asociaţie a contractorilor de lucrări de asfaltare. 
Exista un senator din Brookhaven pe care îl cunoşteau 
amândoi, astfel că au flecărit despre acesta doar ca să mai 
treacă timpul. 

După ce s-a asigurat că se instalase deja o atmosferă 
relaxată, Zachary a spus: 

— Îmi cer scuze, dar nu sunt un client nou. Am venit la 
dumneavoastră pentru treburi mult mai importante. 

Fisk s-a încruntat şi a dat aprobator din cap. Un fel de 
„spune mai departe, domnule”. 

— Aţi auzit de un grup numit Judicial Vision? 

— Nu. 


Puţini auziseră de el. În lumea tulbure a celor ce asigură 
lobby şi consultanţă, Judicial Vision era o organizaţie nou- 
născută. 

— Sunt directorul executiv pentru statul Mississippi. Este 
un grup naţional. Unicul nostru scop este alegerea unor 
oameni de calitate la curţile de apel. Prin asta înţelegem 
tineri judecători cu vederi conservatoare, cumpătaţi, 
harnici, cu o moralitate impecabilă, inteligenţi şi ambiţioşi, 
care pot, domnule Fisk, şi acesta este lucrul cel mai 
important în care credem noi, să schimbe peisajul juridic al 
acestei ţări. lar dacă noi reuşim să facem asta, atunci 
putem proteja drepturile celor încă nenăscuţi, reducând 
cantitatea de gunoaie culturale pe care o înghit copiii 
noştri, respectând sfinţenia căsătoriei, ţinându-i departe de 
şcolile noastre pe homosexuali, învingându-i pe cei care 
susţin ideea unui control mai strict asupra posesiei de 
arme, închizând graniţele şi apărând adevăratul mod de 
viaţă american. 

Amândoi au respirat adânc. 

Lui Fisk nu-i era clar ce loc îi revenea în acest război 
necruţător, însă pulsul sigur îi crescuse cu cel puţin zece 
bătăi pe minut. 

— Da, pare un grup interesant, a spus el. 

— Suntem hotărâți să acţionăm în acest sens, a spus 
Zachary cu fermitate în glas. Şi suntem decişi să readucem 
integritatea în cadrul sistemului de drept civil. Verdictele 
stabilite dinainte şi avocaţii de proces lacomi ne privează 
de propăşirea economică. Speriem companiile care vor să 
vină în Mississippi în loc să le atragem. 

— Nu încape îndoială că aşa stau lucrurile, a spus Fisk, 
iar lui Zachary i-a venit să ţipe de bucurie. 

— Vedeţi ce cauze frivole înaintează în instanţă. Noi 
conlucrăm strâns cu grupurile naţionale care vor să 
reformeze legislaţia în domeniul despăgubirilor. 

— Asta e bine. Şi de ce vă aflaţi la Brookhaven? 


— Domnule Fisk, aveţi ambiţii politice? V-aţi gândit 
vreodată să intraţi în lupta pentru o funcţie în care trebuie 
să fiţi ales? 

— Nu la modul serios. 

— Ei, bine, noi am făcut cercetări, şi considerăm că 
sunteţi un candidat excelent pentru Curtea Supremă. 

Auzind o asemenea năzbâtie, Fisk a pufnit instinctiv în 
râs, însă fusese acel hohot agitat care te face să crezi că 
ceea ce vrea să fie amuzant de fapt nu este. E vorba de 
ceva serios. Inseamnă că se poate insista. 

— Cercetare? s-a mirat el. 

— Da, sigur. Ne petrecem foarte mult timp căutând 
candidaţi care: (a) ne plac şi (b) pot câştiga. Studiem 
adversarii, rasele, problemele demografice, politica, totul. 
Banca noastră de date nu are egal, după cum este şi 
capacitatea noastră de a obţine o finanţare serioasă. Vreţi 
să vă mai spun ceva? 

Fisk s-a lăsat puţin pe spate în fotoliul lui reglabil, şi-a 
aşezat picioarele pe birou şi mâinile la ceafă şi a spus: 

— Vă rog. Dar spuneţi-mi de ce vă aflaţi aici. 

— Am venit să vă recrutez pentru a candida la 
concurenţă cu judecătoarea Sheila McCarthy, în luna 
noiembrie, în districtul sudic al statului Mississippi, a 
anunţat el foarte încrezător. Poate fi învinsă. Nu ne plac nici 
persoana, nici activitatea ei. Am analizat toate deciziile pe 
care le-a dat în cei nouă ani de când este judecătoare şi 
socotim că este o liberală până în măduva oaselor, care 
reuşeşte să-şi ascundă adevăratele intenţii politice mai tot 
timpul. O cunoaşteţi? 

Fisk aproape că s-a temut să spună da. 

— Am întâlnit-o o dată, în trecere. Nu o cunosc bine. 

In realitate, din cercetările efectuate rezulta că 
judecătoarea McCarthy participase la trei dintre procesele 
firmei de avocatura a lui Ron Fisk şi de fiecare dată dăduse 
decizia în favoarea părţii adverse. Fisk pledase în unul 
dintre respectivele procese, o incendiere premeditată a 


unui depozit, caz care stârnise multe controverse. Clientul 
lui pierduse la vot cu 5 la 4. Probabil că Fisk nu voia să mai 
audă de singura judecătoare din Mississippi. 

— E foarte vulnerabilă, a precizat Zachary. 

— Ce vă face să credeţi că aş putea s-o înving? 

— Faptul că sunteţi un conservator fără păcate, care 
crede în valorile familiei. Faptul că suntem experţi în 
desfăşurarea de campanii gen război-fulger. Şi că avem 
bani. 

— Noi? 

— A, da. Fonduri nelimitate. Suntem parteneri cu oameni 
foarte puternici, domnule Fisk. 

— Ron, vă rog. 

„Vom trece la Ronny fără să-ţi dai seama.” 

— Da, Ron, coordonăm strângerea de fonduri cu grupuri 
care reprezintă bănci, companii de asigurare, companii de 
distribuţie a energiei electrice, mari firme, şi vorbim de bani 
serioşi, Ron. Apoi lărgim cadrul şi includem grupurile care 
ne sunt cele mai dragi inimii - creştinii conservatori care, 
apropo, pot pune la dispoziţie sume uriaşe de bani în toiul 
unei campanii. Plus că ei contează la vot. 

— După cum vorbiţi, pare uşor. 

— Ron, nu e niciodată uşor, dar rareori se întâmplă să 
pierdem. Ne-am perfecţionat aptitudinile în numeroase 
cazuri din întreaga ţară şi ne-am făcut un obicei din a 
obţine victorii care îi surprind pe mulţi. 

— Dar eu n-am lucrat niciodată ca judecător. 

— Ştim şi asta. Tocmai de aceea ne-am oprit asupra ta. 
Judecătorii de şedinţă iau decizii grele. lar astfel de decizii 
sunt deseori controversate. Lasă urme, dovezi pe care 
adversarii le pot folosi împotrivă. Noi am constatat că tinerii 
inteligenţi ca tine, care nu poartă în spate povara unor 
decizii anterioare, sunt cei mai buni candidaţi. 

Lui Fisk, lipsa de experienţă nu i se păruse niciodată 
benefică. 


A urmat o pauză lungă, în care Fisk a încercat să-şi adune 
gândurile. Ridicându-se de pe scaun, Zachary s-a apropiat 
de peretele respectului, acoperit cu diplome, menţiuni de la 
Rotary Club, fotografii de la partide de golf şi o mulţime de 
poze inocente de familie. Încântătoarea soţie Doreen. Josh, 
în vârstă de zece ani, în uniformă de baseball. Zeke, de 
şapte ani, cu un peşte cât el de mare. Clarissa, în vârstă de 
cinci ani, îmbrăcată ca pentru un meci de fotbal european. 

— Frumoasă familie, a zis Zachary, ca şi cum nu ar fi ştiut 
absolut nimic despre ei. 

— Mulţumesc, a spus Fisk, tot numai zâmbet. 

— Grozavi copii. 

— Au gene bune, moştenite de la mama lor. 

— Prima soţie? a întrebat Zachary, direct şi cu un aer 
nevinovat. 

— Da, sigur. Am cunoscut-o în colegiu. 

Zachary ştia asta şi multe altele. A revenit pe scaun, 
unde şi-a ocupat poziţia dinainte. 

— Nu mai ştiu, a spus Fisk destul de încurcat, dar cât mai 
e salariul pentru funcţia asta? 

— O sută zece, i-a răspuns Tony, reprimându-şi un 
zâmbet. 

Fără să-şi dea seama, Ron făcea progrese foarte rapid. 

Fisk s-a strâmbat uşor, ca şi cum nu şi-ar fi permis o 
reducere atât de severă a veniturilor. Cu toate acestea, 
ameţit de posibilităţile care i se deschideau în faţă, 
gândurile i se învălmăşeau. 

— Deci, faceţi recrutări pentru Curtea Supremă, a spus 
el, parcă în transă. 

— Nu pentru toate locurile. Avem câţiva judecători buni 
aici şi îi vom sprijini dacă vor avea contracandidaţi. Dar 
McCarthy trebuie să plece. E o feministă care s-a dovedit 
îngăduitoare cu criminalitatea. Trebuie să o îndepărtăm. 
Sper că o vei înlocui cu succes. 

— Şi dacă spun nu? 


— Atunci ne adresăm următorului de pe lista noastră. Tu 
eşti numărul unu. 

Dezorientat, Fisk a clătinat din cap. 

— Nu ştiu ce să fac, a spus el. Îmi va veni greu să pără- 
sesc firma. 

Bine măcar că se gândea să plece din firmă. Momeala 
era în apă, iar peştele stătea cu ochii pe ea. Zachary a dat 
din cap în semn de aprobare. Inţelegea pe deplin. Firma era 
o adunătură de hârţogari, care îşi pierdeau timpul 
ocupându-se de şoferi beţi şi de soluţionarea în afara 
tribunalului, cu o zi înainte de proces, a daunelor provocate 
în accidente de circulaţie soldate cu avarii uşoare. Vreme 
de paisprezece ani, Fisk făcuse mereu acelaşi lucru. Fiecare 
dosar semăna cu precedentul. 


* 


Au ocupat un separeu dintr-o patiserie şi au comandat 
îngheţată. 

— Ce înseamnă o campanie gen război-fulger? a întrebat 
Fisk. 

Erau singuri în local. Celelalte separeuri erau pustii. 

— Practic, © ambuscadă, i-a răspuns Zachary, 
pregătindu-se să ţină o lecţie pe tema lui preferată. În 
prezent, judecătoarea McCarthy nici nu-şi închipuie că are 
un adversar. Crede, speră, de fapt e convinsă că nui seva 
opune nimeni. Are în contul de campanie şase mii de dolari 
şi nici nu va mai strânge alţi bani dacă nu are nevoie. Să 
presupunem că te hotărăşti să candidezi. Termenul limită 
pentru înscrierea în cursă este peste patru luni şi îţi vei 
anunţa candidatura în ultima clipă. Cu toate acestea, noi ne 
apucăm de campanie chiar de acum. Îţi alcătuim echipa. 
Tipărim toate afişele, autocolantele pentru automobile, 
broşurile, materialele de expediat prin poştă. Edităm 


anunţurile la televiziune, angajăm consultanţi, institute de 
sondare a opiniei publice şi altele de genul ăsta. Când faci 
publică decizia de a candida, noi inundăm ţinutul cu 
trimiteri poştale. Primul val va fi compus din materiale 
amabile - despre tine, familia ta, preotul parohiei tale, 
apartenenţa la Rotary Club, Cercetaşi şi aşa mai departe. Al 
doilea val va fi o evaluare dură, dar cinstită a activităţii ei. 
Porneşti campania ca un disperat. Zece cuvântări zilnic, dar 
în fiecare zi, în tot ţinutul. Noi o să te plimbăm pe unde 
trebuie cu avioane private. Femeia va fi copleşită încă din 
prima zi. La 30 iunie, vei anunţa un milion de dolari în 
fondul de campanie. Ea nu va reuşi să strângă nici zece mii. 
Avocaţii de proces se vor precipita şi vor strânge ceva bani 
pentru ea, dar va fi ca o picătură într-un ocean. După Ziua 
Muncii, începem sa lovim dur prin prezentări la televiziune. 
Ea e blândă cu criminalii. Blândă cu homosexualii. În 
privinţa armelor, se pronunţă împotriva pedepsei cu 
moartea. Nu va reuşi să-şi revină. 

Curând le-a sosit îngheţata şi s-au apucat să mănânce. 

— Şi cât va costa totul? a întrebat Fisk. 

— Trei milioane de dolari. 

— Trei milioane?! Pentru un post de judecător la Curtea 
Supremă? 

— Doar dacă vrei să câştigi. 

— Şi chiar poţi strânge atât de mulţi bani? 

— Judicial Vision şi-a îndeplinit deja angajamentele. lar 
dacă avem nevoie de mai mulţi bani, îi obţinem. 

Ron a luat o gură de îngheţată şi pentru prima oară s-a 
întrebat ce organizaţie era dispusă să cheltuiască o avere 
ca să dea jos o judecătoare de la Curtea Supremă, în 
condiţiile în care o asemenea persoană exercita o influenţă 
redusă asupra chestiunilor sociale ale zilei. Curțile din 
Mississippi nu erau implicate în cazuri legate de avort, 
drepturile homosexualilor, regimul armelor şi munițiilor sau 
de imigrare. Aveau tot timpul de-a face cu pedeapsa 
capitală, dar nu se aşteptau ca aceasta să fie vreodată 


abolită. Problemele mai importante se  decideau 
întotdeauna în cadrul Curţii federale. 

Probabil că aspectele sociale prezentau importanţă, dar 
aici era vorba de altceva. 

— E vorba de despăgubiri, adevărat? a întrebat Fisk. 

— Face parte din pachetul mare, Ron, alături de alte 
elemente. Dar, desigur, limitarea despăgubirilor reprezintă 
o prioritate uriaşă pentru organizaţia noastră şi grupurile 
afiliate ei. Căutăm un cal bun pentru cursa asta - sperăm să 
fii tu acela, dar, dacă nu, o să ne adresăm următorului de 
pe listă - iar când vom găsi omul potrivit, ne aşteptam la un 
angajament ferm de limitare a despăgubirilor în litigiile 
civile. Avocaţii de proces trebuie potoliţi. 


x 


Târziu în seara aceea, Doreen a făcut cafea 
decofeinizată. Copiii dormeau, dar adulţii erau cât se putea 
de treji. Şi nici nu aveau să adoarmă prea curând. Ron le 
telefonase de la birou imediat după plecarea domnului 
Zachary şi de atunci încoace nu se gândiseră decât la 
Curtea Supremă. 

Problema numărul unu: aveau trei copii mici. Jackson, 
sediul Curţii Supreme, era la o oră de mers cu maşina, 
astfel că familia nu se muta din Brookhaven. Ron socotea 
că va trebui să rămână cel mult două nopţi pe săptămână 
în Jackson. Putea face naveta; şofatul nu era o problemă. Şi 
mai putea lucra la domiciliu. In sinea lui, ideea de a evada 
din Brookhaven câteva nopţi pe săptămână nu era chiar de 
lepădat. In secret, Doreen se gândea că ar fi fost chiar 
plăcut să aibă casa doar pentru ea din când în când. 

Problema numărul doi: campania. Cum putea face 
politică în restul anului, dar continuând să practice 


avocatura? Firma lui îl va sprijini, a gândit el, dar nu va fi 
uşor. Asta era, nimic măreț nu se obţine fără sacrificii. 

Problema numărul trei: banii, deşi chestiunea nu 
prezenta o urgenţă deosebită. Creşterea veniturilor era 
evidentă. Venitul net din profiturile firmei crescuseră câte 
puţin în fiecare an, dar nu erau plauzibile avantaje foarte 
mari. Salariile judecătorilor din Mississippi  creşteau 
periodic, în baza legislaţiei. Plus că statul oferea un plan de 
pensie mai bun şi o asigurare de sănătate superioară. 

Problema numărul patru: cariera lui. După paisprezece 
ani în care a făcut mereu acelaşi lucru, fără nici o 
perspectivă de schimbare, ideea unei schimbări de carieră i 
se părea dintr-odată fascinantă. Chiar şi ideea de a ieşi din 
rândurile avocaţilor de rând ca să devină unul dintre cei 
nouă judecători din stat era însufleţitor. Saltul de la un 
tribunal de district până în vârful ierarhiei sistemului juridic 
al statului, dintr-un singur pas, era atât de impresionant, 
încât îi venea să râdă. Doreen nu râdea, deşi era amuzată 
şi gata să-l ajute. 

Problema numărul cinci: eşecul. Dacă va pierde 
competiţia? Fără drept de apel. Se vor simţi umiliţi? Acest 
gând dovedea cunoaşterea propriului loc, dar a repetat în 
minte spusele lui Tony Zachary: „Cu trei milioane de dolari 
se câştiga cursa, iar noi vom obţine aceşti bani”. 

Ceea ce dădea naştere unor întrebări destul de 
importante, despre cine anume era acest Tony Zachary? ŞI 
dacă ar trebui să îi dea crezare? Ron şi-a petrecut aproape 
o oră pe internet căutând informaţii despre Judicial Vision şi 
despre domnul Zachary. Totul părea cât se poate de legal. 
A telefonat unui prieten din perioada facultăţii care îşi 
făcuse o carieră în procuratura din Jackson şi, fără să 
dezvăluie motivul curiozităţii, a întrebat pe ocolite despre 
Judicial Vision. Amicul auzise de ei, aşa i se părea, dar nu 
ştia prea multe despre activitatea acelei organizaţii. Şi, pe 
de altă parte, el se ocupa de drepturile de exploatare a 
țițeiului off-shore şi se ferea de politică. 


Ron telefonase apoi la biroul Judicial Vision din Jackson şi 
fusese plimbat printr-un adevărat labirint până la secretara 
domnului Zachary, care l-a informat că şeful ei călătorea 
prin sudul statului Mississippi. După ce a închis, secretara l- 
a apelat pe Tony şi l-a anunţat despre acest telefon. 


* 


În ziua următoare, soții Fisk l-au întâlnit la masa de prânz 
la Dixie Springs Café, un restaurant din apropierea unui lac 
situat la cincisprezece kilometri sud de Brookhaven, 
departe de persoane care ar fi tras cu urechea dacă s-ar fi 
aflat în vreun restaurant din oraş. 

In această situație, Zachary a adoptat o postură uşor 
schimbată. In ziua aceea avea să fie omul care făcuse altă 
alegere. „lată care e târgul: accepţi sau ne spunem la 
revedere, pentru că lista mea e lungă şi mai am şi alţi 
avocaţi albi de religie protestantă cu care trebuie să 
discut!” S-a purtat cu delicateţe şi a dovedit un şarm 
exemplar, îndeosebi faţă de Doreen, care a început masa 
cu un aer bănuitor, dar curând s-a liniştit. 

La un moment dat în cursul nopţii nedormite, atât 
domnul, cât şi doamna Fisk ajunseseră fiecare în parte la 
aceeaşi concluzie. Viaţa ar fi fost mult mai plină, mult mai 
îmbelşugată în oraşul lor dacă avocatul Fisk devenea 
judecătorul Fisk. Poziţia lor socială s-ar schimba în mod 
radical, iar asta ar fi minunat. Nimeni nu i-ar mai fi putut 
atinge şi, deşi ei nu-şi doreau putere sau notorietate, noul 
statut îi atrăgea în mod irezistibil. 

— Care este grija ta cea mai mare? l-a întrebat Tony 
după un sfert de ceas în care discutaseră doar banalităţi. 

— Păi, suntem în ianuarie, a început Ron. În următoarele 
unsprezece luni, nu voi reuşi decât să alcătuiesc planuri şi 


să particip la campanie. E firesc, mă îngrijorează că nu voi 
mai practica avocatura. 

— Există o soluţie, a spus Tony fără nici o ezitare. El avea 
soluţii pentru orice situaţie. Judicial Vision reprezintă un 
efort bine coordonat şi concertat. Avem nenumărați prieteni 
şi sprijinitori. Putem aranja ca spre firma ta să fie dirijate o 
serie de activităţi. În domeniul cherestelei, energiei, gazelor 
naturale, de la clienţi mari, care au interese în această zonă 
a statului. Probabil că firma ta va trebui să mai angajeze un 
avocat, doi, care să rezolve problemele cât tu vei fi ocupat 
în altă parte, dar aşa efortul ar fi mai mic. Dacă alegi să 
candidezi, nu vei avea de suferit din punct de vedere 
financiar. Dimpotrivă. 

Fără să vrea, soţii Fisk s-au privit unul pe celălalt. Tony 
şi-a uns cu unt o sărăţică şi a muşcat cu poftă. 

— Clienţi legali? a întrebat Doreen, apoi a regretat că nu- 
şi ţinuse gura. 

În timp ce mesteca, Tony s-a încruntat, apoi, când a 
putut vorbi, a spus pe un ton foarte sever: 

— Doreen, tot ce facem noi este legal. Din capul locului, 
ţin să precizez că etica este primordială pentru noi - 
misiunea noastră principală este de a face curăţenie în 
tribunale, nu de a crea probleme. Şi tot ce facem va fi 
verificat. Cursa aceasta va deveni foarte încinsă şi va 
atrage foarte mult atenţia. Nu putem să ne împiedicăm de 
nimicuri. 

Pusă la colţ, ea a ridicat cuțitul de pe masă şi a căutat din 
ochi o chiflă. 

Tony a continuat: 

— Nimeni nu poate pune la îndoială activitatea juridică în 
limitele legii şi onorariile corecte plătite de clienţi, fie ei mici 
sau mari. 

— Desigur, s-a grăbit să spună Ron. 

Se şi gândea la minunata discuţie pe care o va purta cu 
partenerii lui acum, când anticipa o infuzie de cazuri noi şi 
bănoase. 


— Nu reuşesc să mă văd în postura de soţie a unui ales 
politic, a spus Doreen. Adică să ţin cuvântări în cursul 
campaniei. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. 

Tony a surâs, împrăştiind în jur numai farmec. Ba chiar a 
şi scos un hohot de râs. 

— Poţi participa cât de mult sau cât de puţin doreşti. 
Având trei copii, cred că vei avea foarte mult de luptat pe 
frontul familiei. 

Cât au mâncat somn şi chiftele, au convenit să se 
reîntâlnească peste câteva zile, când Tony avea să treacă 
din nou prin oraş. Vor lua masa din nou, iar atunci vor lua şi 
decizia finală. Mai era mult până în noiembrie, dar aveau 
foarte multe de făcut până atunci. 


CAPITOLUL 12 


Şi-a adus aminte cum se lua în râs singură, demult, pe 
vremea când începuse să desfăşoare nesuferitul ritual 
matinal ce consta în urcarea pe bicicleta staţionară şi 
pedalarea la nesfârşit, fără să ajungă nicăieri, în timp ce 
soarele se înălța pe cer, luminându-i treptat micuța sală de 
gimnastică. Această femeie, a cărei imagine publică era 
asociată cu expresia sobră a feţei şi cu roba neagră care îi 
intimida pe mulţi, se amuza gândindu-se ce părere ar avea 
oamenii dacă ar fi văzut-o călare pe bicicletă, purtând un 
costum vechi de gimnastică, cu părul vâlvoi, ochii umflaţi 
de somn şi faţa fără nici o tuşă de machiaj. Asta se 
întâmpla însă cu multă vreme în urmă. Acum executa acea 
activitate de rutină fără să se gândească aproape deloc la 
felul cum arată ori la părerea cuiva despre ea. Acum o îngri- 
jora în mod deosebit faptul că se îngrășase cu vreo două 
kilograme şi jumătate în perioada concediului şi cu mai bine 
de cinci de când divorțase. Procesul de îngrăşare trebuia 
stopat înainte de a începe să slăbească. La cincizeci şi unu 
de ani, kilogramele se agăţau cu încăpățânare, refuzând să 
se lase arse la fel de repede ca în tinereţe. 

Sheila McCarthy nu agrea deloc dimineţile. Le ura, aşa 
cum detesta să coboare din pat înainte de a-şi fi încheiat 
somnul, detesta vocile de la televizor, ura traficul în drum 


spre birou. Nu mânca micul dejun pentru că detesta 
mâncarea de dimineaţă. Ura cafeaua. Îi urâse mereu în 
secret pe toţi cei care se delectau cu isprăvile lor foarte 
matinale - cei care practicau joggingul, amatorii de yoga, 
împătimiţii de muncă, mamele hiperactive. Când era tânără 
şi lucra ca judecător de circuit în Biloxi, se întâmplase 
deseori să programeze procesele la 10.00 dimineaţa, o oră 
scandaloasă. Insă era tribunalul ei şi ea stabilea regulile. 

Acum era unul dintre cei nouă judecători ai statului, iar 
tribunalul la care lucra ţinea cu disperare de tradiţii. În 
anumite zile, putea să apară acolo la amiază, lucrând până 
la miezul nopţii, programul ei preferat, dar de cele mai 
multe ori trebuia să fie prezentă la ora 9.00 dimineaţa. 

După ce a „parcurs” un kilometru şi jumătate, a început 
să transpire. Arsese optzeci şi patru de calorii. Mai puţin 
decât o ceaşcă de ciocolată cu mentă Häagen-Dazs, 
băutura ce constituia pentru ea ispita cea mai mare. Pe un 
suport aflat deasupra bicicletei se găsea un televizor, astfel 
că vedea şi auzea cum ştiriştii locali treceau în revistă 
ultimele crime şi accidente rutiere. Apoi a revenit 
meteorologul de serviciu, a treia oară în douăsprezece 
minute, trăncănind despre Munţii Stâncoşi, pentru că nu se 
vedea nici un nor la orizont pe care să-l analizeze. 

După trei kilometri şi pierzând 161 de calorii, Sheila s-a 
oprit să bea apă şi să se şteargă de sudoare cu un prosop, 
apoi s-a târât fără chef până pe banda de mers ca să mai 
facă mişcare. A trecut pe CNN ca să audă şi câte ceva din 
bârfele pe plan naţional. După ce a ars 250 de calorii, a 
coborât de pe aparat şi s-a dus la duş. Peste o oră, a ieşit 
din apartamentul ei cu etaj, aflat deasupra rezervorului de 
apă din partea superioară a clădirii, a urcat în BMW-ul sport 
decapotabil de culoare roşu aprins şi a plecat la muncă. 


* 


Curtea Supremă din Mississippi este împărţită în trei 
districte clare - de nord, central şi de sud având trei 
judecători aleşi din fiecare zonă. Un mandat are opt ani, iar 
numărul lor nu este limitat. Alegerile pentru judecători se 
desfăşoară în anii liniştiţi, când nu există curse pentru 
alegerile locale, legislative ori alte funcţii în stat. Odată 
obţinut mandatul, el se poate prelungi multă vreme, de 
obicei până la moarte sau până la pensionarea din proprie 
voinţă. 

Alegerile nu au caracter politic, iar candidaţii concurează 
din postura de independenţi. Legile de finanţare a 
campaniei limitează contribuţiile din partea persoanelor 
particulare la 5000 de dolari şi la 25000 pentru organizaţii, 
inclusiv comitete de acţiune politică sau corporaţii. 

Sheila McCarthy fusese numită judecător cu nouă ani în 
urmă de un prieten guvernator, după decesul 
predecesorului ei. A candidat o dată fără să aibă adversar şi 
acum plănuia o altă victorie uşoară. Nu se auzea nici cel 
mai neînsemnat zvon privind apariţia cuiva care să vrea să- 
i ia scaunul. 

Având nouă ani de experienţă, ea îi depăşea ca rang doar 
pe alţi trei judecători şi mai toţi membrii baroului din stat 
încă o socoteau o nou-venită în domeniu. Opiniile exprimate 
de ea în scris ori felul în care votase în unele cazuri îi 
nedumereau deopotrivă pe cei cu vederi liberale sau 
conservatoare. Avea întotdeauna o atitudine moderată, 
făcând eforturi pentru a se ajunge la un consens, fără să 
promoveze cu stricteţe un stil constructiv şi fără a fi nici o 
activistă în domeniul juridic, ci mai mult sau mai puţin o 
împăciuitoristă cu spirit practic care, aşa cum afirmau unii, 
decidea mai întâi care ar fi cel mai bun rezultat, pentru ca 
apoi să găsească suficiente argumente juridice pentru a 
veni în sprijinul deciziei. Drept urmare, era un membru 
influent al instanţei. Reuşea să înlesnească o înţelegere 
între extremiştii de dreapta, patru la număr, şi liberali, câte 
doi mai în fiecare zi şi nici unul în rest. Patru de dreapta şi 


doi de stânga însemna că Sheila avea doi camarazi în 
centru, deşi o asemenea analiză simplistă îi înşelase pe 
mulţi avocaţi care încercaseră să anticipeze verdictul. 
Majoritatea cazurilor din registrul de sentinţe sfidau orice 
încercare de încadrare în categorii. Unde se afla partea li- 
berală sau conservatoare într-un divorţ încâlcit şi important, 
sau în disputa privind graniţa dintre două companii de 
exploatare a lemnului? Multe procese se decideau cu 
verdicte de 9 la 0. 

Curtea Supremă îşi desfăşoară activitatea în clădirea 
Carroll Gartin din zona centrală a oraşului Jackson, peste 
drum de clădirea ce adăposteşte instituţiile statului. Sheila 
a parcat maşina în spaţiul rezervat ei de la subsolul clădirii. 
A urcat singură cu liftul până la etajul patru şi a intrat în 
birou exact la 8.45. Paul, grefierul ei şef, un tânăr 
necăsătorit şi extrem de atrăgător în vârstă de douăzeci şi 
opt de ani, la care ea ţinea foarte mult, a pătruns în biroul 
ei câteva secunde mai târziu. 

— Bună dimineaţa, i-a zis Paul. 

Avea păr negru lung şi ondulat, purta într-o ureche un 
mic diamant şi, într-un fel sau altul, reuşise să-şi menţină o 
barbă nerasă de trei zile. Ochi căprui. De multe ori, se 
aştepta să-l vadă pe Paul prezentând costume Armani în 
revistele de moda care stăteau stivă în apartamentul ei 
elegant. Paul reprezenta unul dintre motivele eforturilor ei 
de a mai da jos kilograme, deşi nu-i plăcea să recunoască 
acest lucru. 

— Bună dimineaţa, i-a răspuns ea cu răceală, de parcă nu 
l-ar fi observat prea bine. 

— La nouă aveţi audierea în cazul Sturdivant. 

— Ştiu, a spus ea aruncând o privire spre fundul lui Paul 
cât acesta a traversat biroul. Blugi decoloraţi. Şi un 
posterior de model. 

Paul a ieşit, iar ea i-a urmărit fiecare pas. 

Locul lui a fost luat de secretară, care a încuiat uşa şi a 
scos o mică trusă de machiaj, iar după ce judecătoarea 


McCarthy a fost gata, retuşurile s-au efectuat cu rapiditate. 
Părul - scurt, tuns până aproape de urechi, pe jumătate 
blond nisipiu, pe jumătate cenuşiu, acum vopsit de două ori 
pe lună pentru 400 de dolari şedinţa - a fost aranjat repede, 
apoi dat cu fixativ. 

— Ce şanse am cu Paul? a întrebat Sheila ţinând ochii 
închişi. 

— E cam tânăr, nu crezi? 

Secretara era mai vârstnică decât şefa ei şi se ocupa de 
aceste retuşuri de aproape nouă ani. A continuat să o 
pudreze. 

— Sigur că e tânăr. Tocmai asta e ideea. 

— Nu ştiu. Am auzit că se agită mult pe lângă roşcata 
aceea din biroul lui Albritton. 

Sheilei nu-i scăpaseră asemenea zvonuri. Era vorba de o 
grefieră, proaspăt absolventă de Stanford, care arăta 
extraordinar şi se bucura de multă atenţie din partea 
tuturor bărbaţilor, astfel că Paul îşi încerca şi el norocul. 

— Ai citit prezentarea dovezilor apărării în cazul 
Sturdivant? a întrebat-o Sheila, ridicându-se ca să îmbrace 
roba. 

— Da. 

Secretara i-a drapat cu grijă roba peste umeri. Fermoarul 
era plasat în faţă. Ambele femei au aranjat şi dichisit roba 
până când aceasta s-a aşezat perfect. 

— Cine l-a ucis pe poliţist? a întrebat Sheila, trăgându-şi 
cu atenţie fermoarul. 

— Nu Sturdivant a făcut-o. 

— De acord. A păşit până în faţa unei oglinzi mari şi 
amândouă au verificat ţinuta judecătoarei. Se vede că m- 
am îngrăşat? a întrebat Sheila. 

— Nu. 

Acelaşi răspuns la aceeaşi întrebare. 

— Păi, am cam pus kilograme. De aceea îmi place 
îmbrăcămintea asta. Poate ascunde cele aproape nouă 
kilograme în plus. 


— Îţi place din alt motiv, dragă, şi amândouă ştim de ce. 
Eşti singura femeie între cei opt bărbaţi şi nici unul dintre ei 
nu este la fel de tare sau de inteligent ca tine. 

— Şi sexy. Nu uita ce sexy sunt. 

Secretara a pufnit în râs. 

— Nu ai concurenţă, draga mea. Ţapii aceia bătrâni abia 
dacă mai visează la sex. 

Şi apoi au ieşit din birou pe hol, unde l-au întâlnit din nou 
pe Paul. In timp ce coborau cu liftul până la etajul trei, unde 
se afla sala de tribunal, el a turuit câteva puncte-cheie ale 
cazului Sturdivant. Un avocat putea să pledeze într-un sens, 
iar următorul, în alt sens. Există câteva întrebări cu care pot 
fi blocaţi şi unul, şi celalalt. 


La trei intersecţii depărtare de locul în care judecătoarea 
McCarthy îşi ocupa locul în instanţa, un grup de bărbaţi cu 
aer serios şi (două) femei se strânseră să discute despre 
înlocuirea ei. Se întruniseră într-o încăpere fără ferestre 
dintr-o clădire oarecare, una dintre numeroasele aflate în 
apropierea Capitoliului, unde nenumărați funcţionari şi 
persoane care fac lobby se străduiau să lucreze pentru a 
conduce destinele statului Mississippi. 

Intrunirea era găzduită de Tony Zachary şi Judicial Vision. 
Oaspeți erau directori ai unor firme de „relaţii cu guvernul” 
cu concepţii similare, unele având nume derutante, care 
făceau dificilă calificarea lor - Freedom Network, Market 
Partnership, Commerce Council, Enterprise Advocacyt. Alte 
nume mergeau mai la ţintă - Citizens Opposed to Lawsuit 
Tyranny (COLT), Fair Litigation Association, Jury Watch, Tort 


8 Reţeaua Libertăţii, Parteneriat pentru Piaţă, Consiliul Comerţului, 
Apărătorii întreprinzătorilor (n.tr.) 


Reform Committee of Mississippi”. Era de faţă şi vechea 
gardă, adică asociațiile care reprezentau interesele 
băncilor, ale societăţilor de asigurare, ale companiilor 
petroliere, medicale, de producţie industrială, de comerţ cu 
amănuntul, de comerţ interior şi exterior şi asociaţii care 
promovau modul de viaţă american. 

In lumea clar-obscură a manipulării legislative, unde 
loialitatea se schimbă peste noapte, iar cel care-ţi era 
prieten dimineaţă îţi devine la prânz duşman, oamenii din 
sală erau cunoscuţi, cel puţin de Tony Zachary, ca fiind 
demni de încredere. 

— Doamnelor şi domnilor, a început Tony, în picioare şi 
cu un croasant în faţă, aşezat pe farfurie, scopul acestei 
şedinţe este de a vă informa că o vom îndepărta pe Sheila 
McCarthy din Curtea Supremă la alegerile din noiembrie, iar 
înlocuitorul ei va fi în tânăr judecător dedicat creşterii 
economice şi răspunderii civile limitate. 

Cei din jurul mesei au aplaudat discret. Toţi erau aşezaţi, 
toţi curioşi, numai ochi şi urechi. Nimeni nu ştia cine se afla 
în spatele firmei Judicial Vision. Zachary apăruse în urmă cu 
câţiva ani şi se bucura de o bună reputaţie, însă el, 
personal, nu avea bani. Şi nici grupul lui nu părea sa aibă 
mulţi membri, iar până în acel moment, nu manifestase 
vreun interes faţă de sistemul de drept civil. Dorinţa 
proaspăt descoperită de a modifica legile privind 
răspunderea civilă părea să fi apărut de nicăieri. 

Insă nu încăpea nici o îndoială că Zachary şi Judicial 
Vision beneficiau de fonduri generoase. lar în acel joc al lor, 
asta cântărea cel mai mult. 

— Avem pe masă finanţarea iniţială, urmând ca pe 
parcurs să mai primim, întrucât există promisiuni ferme, a 
spus el cu mândrie în glas. Va fi nevoie de mai mult din 
partea voastră. Avem nevoie de un plan de campanie, de o 


9Cetăţenii contra tiraniei proceselor, Asociaţia pentru Soluţionarea 
Corectă a Litigiilor, Comisia de Supraveghere a Juriilor, Comitetul de 
Reformă a Legislaţiei în Domeniul Prejudiciilor din Mississippi (n.tr.) 


strategie, şi noi, cei de la Judicial Vision, vom face toate 
jocurile. 

Alte aplauze. Cel mai mare obstacol îl reprezenta 
întotdeauna coordonarea acţiunilor. Erau foarte multe 
grupuri, multe probleme, multe orgolii. Strângerea de 
fonduri nu ridica dificultăţi, din partea lor cel puţin, dar 
cheltuirea chibzuită a banilor constituia o adevărată 
provocare. Faptul că Tony îşi asumase conducerea, 
anunţată destul de agresiv, era o veste minunată. Ceilalţi 
se declarau fericiţi să semneze cecurile şi să facă reco- 
mandări alegătorilor. 

— Ce ne poţi spune despre candidat? a întrebat cineva. 

— O să vă placă la nebunie, a spus Tony cu un zâmbet. 
Deocamdată nu vă pot da numele lui, dar are să vă placă. E 
făcut pentru televiziune. 

Ron Fisk încă nu spusese da pentru demararea 
campaniei, dar Tony era convins că aşa se va întâmpla. lar 
dacă, din anumite motive, se întâmpla să spună nu, mai 
avea multe nume pe listă. Vor avea sigur un candidat, iar 
asta foarte curând, chiar dacă pentru acest lucru ar fi fost 
nevoie de saci întregi de bani. 

— Discutăm despre partea financiară? a întrebat Tony, 
după care a atacat frontal chestiunea, fără să aştepte 
răspunsul cuiva. Avem pe masă un milion de dolari. Vreau 
să cheltuiesc mai mult decât ambii candidaţi în ultima 
campanie. Asta a fost acum doi ani şi nu e nevoie să vă 
aduc aminte că omul vostru în campania aceea a pierdut. 
Omul meu va câştiga. Pentru a garanta asta, am nevoie de 
două milioane de la voi şi de la membrii voştri. 

Trei milioane pentru o asemenea campanie era o sumă 
şocantă. În ultima cursă pentru fotoliul de guvernator, care 
se desfăşurase în toate cele optzeci şi două de comitate, nu 
doar într-o treime din ele, câştigătorul cheltuise şapte 
milioane, iar cel care pierduse, jumătate din această sumă. 
lar cursa pentru funcţia de guvernator era întotdeauna un 
spectacol important, centrul atenţiei în politica statului. 


Patimile se dezlănţuiau în asemenea ocazii, iar asistenţa 
era memorabilă. 

Atunci când se desfăşura, cursa pentru fotoliul de 
judecător la Curtea Supremă abia dacă atrăgea la urne o 
treime din cetăţenii cu drept de vot. 

— Şi cum plănuieşti să cheltuieşti cele trei milioane? a 
întrebat cineva. 

Asta sugera că nu se punea chestiunea capacităţii de a 
strânge atât de mulţi bani. Se presupunea că oamenii 
prezenţi aveau acces la buzunare bine garnisite. 

— Televiziune, televiziune şi iar televiziune, i-a răspuns 
Tony. Acest lucru era în parte adevărat. Tony nu ţinea să-şi 
dezvăluie întreaga strategie. El şi domnul Rinehart îşi 
planificaseră să cheltuiască mai mult de trei milioane, dar 
multe dintre plăţi se vor face fie în numerar, fie vor rămâne 
ascunse în afara statului. 

Imediat a apărut un asistent care a împărţit dosare destul 
de voluminoase. 

— Asta este ceea ce am făcut în alte state, a spus Tony. 
Vă rog să le luaţi şi să le citiţi pe îndelete. 

| s-au pus întrebări în legătura cu planul lui şi altele 
referitoare la candidatul susţinut. Tony a dezvăluit foarte 
puţin, dar a pus permanent accentul pe necesitatea de a 
avea angajamentele lor financiare, iar cu cât mai curând, 
cu atât mai bine. Singurul moment neplăcut al întâlnirii a 
apărut când directorul COLT i-a informat pe participanţi că 
grupul său se ocupase de recrutarea de candidaţi care să 
candideze împotriva judecătoarei McCarthy şi că avea şi el 
un plan de îndepărtare a ei. COLT se lăuda că ar avea opt 
mii de membri, deşi cifra prezentată era îndoielnică. 
Majoritatea activiştilor ei erau foşti împricinaţi în diverse 
litigii pe care le pierduseră în instanţă. Organizaţia se 
bucura de credibilitate, dar nu avea un milion de dolari. 
După o confruntare scurtă, dar încordată, Tony l-a invitat pe 
tipul de la COLT să-şi facă singur campania, moment în care 


acesta s-a grăbit să cedeze şi a revenit în rândurile 
soldaţilor ascultători. 

Inainte de a ridica şedinţa, Tony le-a cerut celor prezenţi 
să păstreze secretul, un element vital al campaniei. 

— Dacă avocaţii de proces află acum că avem deja un 
reprezentant în cursă, vor declanşa maşina de strâns bani. 
Nu uitaţi ca ultima oară v-au învins! 

Oamenii de la masă s-au simţit puţin ofensaţi de această 
a doua referire la pierderea suferita de „ei” în ultima cursă, 
ca şi cum, dacă l-ar fi avut pe Tony de partea lor, ar fi 
câştigat. Insă toţi au lăsat de la ei. Simpla remarcă 
privitoare la avocaţii de proces i-a făcut să se concentreze 
asupra chestiunii de fond. 

li interesa prea mult rezultatul campaniei ca să mai 
mârâie. 


Acţiunea de grup pretindea că include „peste trei sute” 
de victime care, în diverse moduri, suferiseră vătămări din 
culpa gravă a Krane Chemical, la uzina sa din Bowmore. 
Doar douăzeci de persoane erau numite ca reclamante, iar 
din acestea douăzeci, probabil doar jumătate aveau 
vătămări relevante. Legătura dintre bolile lor şi apa freatică 
poluată reprezenta o chestiune care avea să se clarifice cu 
altă ocazie. 

Acţiunea a fost înaintată în Hattiesburg, la tribunalul 
federal, la o aruncătură de băț de clădirea Tribunalului de 
Circuit al Districtului Forrest, unde, cu nici două luni în 
urmă, doctorul Leona Rocha şi juriul condus de ea dăduseră 
verdictul. Avocaţii Sterling Bintz din Philadelphia şi F. Clyde 
Hardin din Bowmore se aflau de faţă pentru a depune 
acţiunea şi ca să discute cu reporterii care reacţionaseră la 
anunţurile făcute în presă privind înregistrarea dosarului. 


Din păcate, nu apăruseră cameramani de televiziune, ci 
doar câţiva reporteri de la rubricile ecologice. Cel puţin 
pentru F. Clyde, totul reprezenta o adevărată aventură. El 
nu se apropiase de un tribunal federal de peste treizeci de 
ani. 

Domnului Bintz i s-a părut îngrozitoare acea patetică 
lipsă de recunoaştere şi participare. Visase titluri cu litere 
de-o şchioapă şi articole lungi, cu fotografii splendide. 
Anterior, depusese multe acţiuni comune şi, de obicei, 
reuşise să le facă foarte bine cunoscute cu ajutorul presei 
scrise şi vorbite. Ce se întâmpla cu locuitorii din zona rurală 
a statului Mississippi? 

F. Clyde s-a grăbit să revină la Bowmore, în biroul său, 
unde Miriam zăbovise ca să afle cum merseseră lucrurile. 

— Pe ce program? a întrebat ea. 

— Pe nici unul. 

— Poftim? 

Era, desigur, cea mai măreaţă zi din istoria firmei F. 
Clyde & Associates, iar Miriam abia aşteptase să vadă totul 
la televizor. 

— Am hotărât să nu avem de-a face cu reporterii aceia. 
Nu te poţi încrede în ei, i-a explicat F. Clyde şi a aruncat o 
privire spre ceasul de la încheietura mâinii. Era cinci şi un 
sfert, iar Miriam trebuia să fi plecat de mult. Nu e nevoie să 
mai rămâi, i-a zis el, aruncându-şi haina pe un scaun. Mă 
descurc şi singur. 

Dezamăgită, Miriam a plecat fără să comenteze, iar F. 
Clyde s-a repezit drept la sticlă. Votca de la gheaţă, 
uleioasă parcă, l-a liniştit imediat, s-a apucat să facă o 
recapitulare a evenimentelor zilei. Cu puţin noroc, ziarul din 
Hattiesburg îi va publica fotografia. 

Bintz pretindea că avea trei sute de clienţi. La 500 de 
dolari fiecare, F. Clyde trebuia să primească un onorariu 
frumuşel. Până la acea dată i se plătiseră doar 3 500 de 
dolari şi mai toţi banii îi folosise pentru a achita o serie de 
taxe scadente. 


Şi-a turnat al doilea pahar şi a zis „la dracu'”. Bintz nu 
avea cum să-l tragă pe sfoară, pentru că avea nevoie de el. 
F. Clyde Hardin, el în persoană, era acum avocat în unul 
dintre cele mai importante cazuri de acţiune comună din 
district. Toate drumurile duceau la Bowmore, iar F. Clyde 
era omul zilei. 


CAPITOLUL 13 


Celor de la firmă li s-a explicat că domnul Fisk va sta la 
Jackson întreaga zi, având de rezolvat unele treburi 
personale. Cu alte cuvinte, nu puneţi întrebări. În calitate 
de partener, îşi câştigase dreptul de a veni şi de a pleca 
după cum poftea, deşi Fisk era atât de disciplinat şi de 
ordonat, încât oricine din cadrul firmei îl putea găsi în 
decurs de cinci minute. 

A lăsat-o pe Doreen pe treptele casei în zori. Fusese şi ea 
invitată, dar, cu slujbă şi trei copii, îi era practic imposibil să 
facă această deplasare, mai ales că fusese anunţata în 
pripă. Ron a plecat de acasă fără să ia micul dejun, deşi 
acesta nu era un impediment. Tony Zachary spusese: „Vom 
mânca în avion”, suficient pentru a-l ispiti să renunţe la 
fulgii de tărâţe. 

Pista aeroportului din Brookhaven era prea mică pentru 
avionul cu reacţie, astfel că Ron a acceptat bucuros să dea 
fuga până la aeroportul din Jackson. Nici măcar nu se 
apropiase vreodată la o sută de paşi de un asemenea avion 
privat şi nici nu sperase că va călători cu vreunul. Tony 
Zachary l-a aşteptat la terminalul general, întâmpinânau-l 
cu o strângere sănătoasă de mână şi cu un viguros „bună 
dimineaţa, domnule preşedinte al instanţei”. Au traversat 
pista cu paşi apăsaţi, trecând prin dreptul câtorva 


turbopropulsoare vechi - avioane mai mici, deloc 
impresionante. In depărtare îi aştepta un aparat magnific, 
la fel de zvelt şi de exotic precum o navă spaţială. Luminile 
de navigaţie pâlpâiau. Scara lui elegantă era desfăcută spre 
sol, ca o invitaţie splendidă întinsă către oaspeţii speciali ai 
aparatului. Ron l-a urmat pe Tony pe trepte, până în holul 
avionului, unde o însoţitoare de bord, atrăgătoare şi 
purtând o fustă scurtă, le-a urat bun sosit la bord, le-a luat 
hainele şi i-a invitat să-şi aleagă locurile. 

— Ai mai călătorit cu un Gulfstream? l-a întrebat Tony în 
timp ce se instalau pe fotolii. 

Unul dintre piloţi i-a salutat, apoi a apăsat un buton 
pentru retragerea scării. 

— Nu, a spus Ron, cu ochii holbaţi la mahonul lustruit, 
pielea moale a fotoliilor şi decoraţiunile aurite. 

— Acesta este un G5, Mercedesul avioanelor cu reacţie 
private. Ne poate duce până la Paris fără escală. 

„Atunci, să mergem până acolo, în loc de Washington”, a 
gândit Ron, aplecându-se către intervalul dintre fotolii ca să 
perceapă mai bine lungimea şi dimensiunile reale ale 
avionului. La o numărătoare rapidă, a văzut locuri pentru 
cel puţin douăsprezece persoane învăţate cu răsfăţul. 

— E frumos, a spus el cu voce tare. 

Ar fi vrut să ştie cine era proprietarul. Cine plătea acea 
călătorie? Cine se afla în spatele acestei recrutări placate 
cu aur? Numai că era nepoliticos să întrebe aşa ceva, a 
socotit el. „Relaxează-te, bucură-te de călătorie şi de 
această zi şi ţine minte amănuntele, pentru că Doreen va 
voi să le afle.” 

Insoţitoarea de zbor a revenit. Le-a explicat procedurile 
de urgenţă, după care i-a întrebat ce ar dori la micul dejun. 
Tony a vrut ouă jumări, şuncă şi cartofi prăjiţi. Ron a 
comandat acelaşi lucru. 

— Baia şi bucătăria sunt în spate, a precizat Tony, de 
parcă ar fi călătorit zilnic într-un G5. Canapeaua este 
extensibilă, dacă vrei să tragi un pui de somn. In timp ce 


aparatul rula pentru decolare, le-a sosit cafeaua. 
Insoţitoarea de bord le-a oferit diverse ziare. Tony a înhăţat 
unul, l-a deschis, iar după ce a aşteptat câteva clipe, a 
întrebat: 

— Eşti la curent cu litigiul Bowmore? 

Ron s-a prefăcut că se uita în ziar, continuând de fapt să 
admire interiorul luxos al avionului. 

— Oarecum, a zis el. 

— leri s-a depus o acţiune comună, a spus Tony cu 
dezgust în glas. O firmă din Philadelphia, care se ocupă de 
cazuri de daune la nivel naţional. Am impresia că vulturii au 
sosit la ospăț. 

Era primul comentariu de acest gen făcut faţă de Ron, 
dar sigur nu avea să rămână unicul. 

G5 a decolat. Era unul dintre cele trei aparate deţinute 
de diferitele companii controlate de Trudeau Group şi 
fusese închiriat printr-o companie de charter, ceea ce făcea 
imposibilă depistarea adevăratului proprietar. Ron a urmărit 
cum oraşul Jackson rămânea în urmă. După câteva minute, 
când avionul a fost pus în zbor orizontal, la 12 000 de metri 
înălţime, a simţit aroma pătrunzătoare a şuncii rumenite în 
tigaie. 


La aeroportul general Dulles, s-au instalat pe bancheta 
unei limuzine negre şi lungi, iar patruzeci de minute mai 
târziu au intrat în District of Columbia, pe K Street. Pe 
drum, Tony i-a explicat că erau stabilite o întâlnire la ora 
10.00 cu un grup de potenţiali susţinători, după care vor lua 
un prânz discret, iar la 2.00 după-amiaza vor avea o 
discuţie cu un alt grup. Ron va ajunge acasă la ora cinei. 
Aproape că-l ameţiseră emoţiile luxoasei călătorii şi 
senzaţia de importanţă pe care o trăia. 


La etajul şapte al unei clădiri noi, au pătruns într-un hol 
foarte sobru aparţinând organizaţiei American Family 
Alliance şi au discutat cu o recepţioneră şi mai sobră. Cât se 
aflaseră în avion, Tony îi făcuse o scurtă prezentare: 

— Acest grup este probabil cel mai puternic dintre 
sprijinitorii creştinilor conservatori. Au foarte mulţi membri, 
mulţi bani şi influenţă la fel. Politicienii din Washington îi 
iubesc, dar se şi tem de ei. În fruntea lor, se află un om pe 
nume Walter Utley, fost congresmen, care s-a săturat de 
liberalii din Congres şi i-a părăsit, înfiinţându-şi propriul 
grup. 

Fisk auzise de Walter Udey şi de American Family 
Alliance. 

Au fost conduşi într-o sală spațioasă de conferinţe, unde 
îi aştepta zâmbitor chiar domnul Utley, care le-a strâns 
mâna şi i-a prezentat pe ceilalţi bărbaţi prezenţi, toţi fiind 
incluşi în prezentarea făcută de Tony în avion. Aceştia 
reprezentau grupuri precum Prayer Partnership, Global 
Light, Family Roundtable, Evangelical Iniţiative! şi alte 
câteva. Toate erau grupuri de influenţă în politica naţională, 
după părerea lui Tony. 

S-au aşezat la masă, având agende şi documente de 
prezentare în faţă, de parcă s-ar fi pregătit să îi asculte 
jurământul lui Fisk înainte să depună o mărturie. Tony a 
deschis discuţia cu o scurtă prezentare a activităţii Curţii 
Supreme din Mississippi şi a făcut în general comentarii 
pozitive. Majoritatea judecătorilor erau oameni de treabă, 
cu votanţi numeroşi. Se ridica însă problema judecătoarei 
Sheila McCarthy şi a liberalismului ei ascuns. In unele 
chestiuni, ea nu prezenta încredere. 

Divorţase. Se zvonea că avea o moralitate îndoielnică, 
dar Tony s-a stăpânit şi nu a intrat în detalii. 

Pentru a o îndepărta din acea funcţie, trebuia să apară 
Ron pentru a răspunde apelului. Tony a făcut în viteză o 


10 Parteneriatul pentru Rugăciune, Lumina Globală, Masa Rotundă 
în Familie, Iniţiativa Evanghelică (n.tr.) 


prezentare a biografiei omului pe care îl susţinea, dar fără a 
le oferi un singur amănunt care să nu le fie cunoscut celor 
prezenţi. Apoi i-a dat cuvântul lui Ron, care şi-a dres glasul 
şi le-a mulţumit celor prezenţi pentru invitaţie. A vorbit întâi 
despre viaţa lui, educaţie, studii, părinţi, soţie şi copii. Era 
un creştin convins, diacon al bisericii baptiste St. Luke şi 
educator la Şcoala de Duminică. Membru al Rotary Club, 
Ducks Unlimited, antrenor al echipei de baseball ce activa 
în liga de tineret. A tras de acea autobiografie cât a putut, 
apoi a ridicat din umeri ca şi cum ar fi adăugat: „Altceva nu 
mai e de zis”. 

El şi soţia se rugaseră în privinţa acestei decizii. Se 
întâlniseră chiar şi cu pastorul pentru alte rugăciuni, la un 
nivel superior, sperau ei. Se simțeau în stare de acea 
provocare. Erau pregătiţi. 

Toţi cei de faţă aveau o atitudine caldă, prietenoasă, de 
încântare că Ron se afla printre ei. l-au pus întrebări despre 
trecutul său - exista vreun amănunt care să nu-i dea pace? 
Vreo aventură, vreo amendă pentru conducere sub 
influenţa băuturilor alcoolice, vreo şotie prostească din 
vremea colegiului? Vreo reclamaţie privind respectarea 
eticii profesionale? Prima şi ultima căsătorie? Da, bine, ne- 
am dat seama. Vreo plângere de hărţuire sexuală din 
partea cuiva din firmă sau ceva de genul ăsta? Sau orice 
legat de sex, pentru că abaterile de la conduita sexuală 
corectă se dovedeau ruina oricărei campanii. Şi, dacă tot 
ajunseseră la acest subiect, ce părere avea despre 
homosexuali? Dar despre căsătoriile între persoane de 
acelaşi sex? Bineînţeles că nu! Căsătorii? Nu, domnule, în 
nici un caz în Mississippi! Homosexualii să adopte copii? Nu, 
nici gând! 

Avortul? Împotrivă. Toate tipurile de avort? Împotrivă. 

Pedeapsa cu moartea? În favoarea acesteia. 

Regimul armelor, Amendamentul al doilea, dreptul de 
portarmă şi aşa mai departe? Ron ţinea la arme, dar, preţ 
de o secundă, a fost curios de ce aceşti oameni religioşi 


manifestau un asemenea interes faţă de ele. Apoi şi-a dat 
seama brusc - totul se leagă de politică şi de alegeri. 
Pasiunea lui pentru vânătoare le-a provocat celor prezenţi o 
plăcere enormă; de aceea, a insistat îndelung asupra 
acestui subiect. Nici un animal nu părea în siguranţă când 
se afla în bătaia puștii lui. 

Apoi, cu un glas scârţâit, directorul organizaţiei Family 
Roundtable a pus o serie de întrebări referitoare la 
separaţia dintre biserică şi stat, iar ceilalţi au lăsat impresia 
că aţipiseră. Ron şi-a păstrat cumpătul, răspunzând cu 
măsură şi părând să le dea satisfacţie celor câţiva care îl 
ascultau atent. Pe de altă parte, şi-a dat seama că participa 
la un spectacol. Oamenii aceia luaseră deja decizia, cu mult 
înaintea plecării lui din Brookhaven din acea dimineaţa. Era 
alesul lor, iar deocamdată, el nu făcea decât să ţină o 
predică pe limba lor. 

Următoarea rundă de întrebări s-a referit la libertatea de 
exprimare, îndeosebi cea religioasă. Intrebarea era: „Se 
cuvine ca un judecător dintr-un orăşel să afişeze Cele Zece 
Porunci în tribunalul prezidat de el?” Ron a priceput că acea 
chestiune îi intriga şi, la început, a simţit imboldul să fie 
perfect cinstit şi să spună nu. Curtea Supremă a SUA 
decisese că aceasta reprezenta o încălcare a separaţiei 
dintre biserică şi stat şi, din întâmplare, Ron era de acord. 
Nu voia totuşi să jignească pe cineva dintre acei domni, 
astfel ca a răspuns: 

— Unul dintre eroii mei preferaţi este un judecător de 
circuit din Brookhaven. Apoi a început să o scalde: un om 
deosebit. A ţinut Cele Zece Porunci atârnate pe perete 
vreme de treizeci de ani, iar eu l-am admirat întotdeauna. 

Un nonrăspuns dovedind diplomaţie, pe care cei prezenţi 
l-au recunoscut drept ceea ce era. Au mai recunoscut că 
era un exemplu perfect de şiretenie, care îl putea ajuta pe 
domnul Fisk să supravieţuiască în cadrul unei campanii 
nemiloase. Din acest motiv, nici n-au mai insistat cu alte 
întrebări şi nici n-au ridicat obiecţii. La o adică, erau toţi 


căliţi în bătălii politice şi ştiau să aprecieze din prima clipă 
un asemenea răspuns. 

După o oră, Walter Utley a aruncat o privire la ceasul de 
la mână şi a anunţat că era deja puţin în întârziere. Trebuia 
să participe şi la alte şedinţe importante în acea zi. A 
încheiat scurta şedinţă de prezentare declarând ca Ron Fisk 
îl impresionase plăcut şi nu vedea nici un motiv pentru care 
organizaţia sa, American Family Alliance, nu l-ar sprijini, ba 
chiar a promis să îi asigure câteva voturi favorabile. Toţi cei 
aflaţi la masă au aprobat prin mişcări ale capului, iar Tony 
Zachary arăta mândru ca un proaspăt tătic. 


x 


— A apărut o modificare în legătură cu masa de prânz, a 
spus, după ce s-au văzut în adăpostul oferit de limuzină. 
Senatorul Rudd ar dori să te cunoască. 

— Senatorul Rudd? a întrebat Fisk, nevenindu-i să 
creadă. 

— Ai auzit bine, i-a zis Tony cu mândrie. 

Myers Rudd se afla la jumătatea celui de-al şaptelea 
mandat (treizeci de ani) în Senatul SUA şi, cel puţin în 
cursul ultimelor trei campanii de alegeri, îşi speriase 
straşnic  contracandidaţii. Era disprețuit de cel puţin 
patruzeci la sută din oameni şi iubit de cel puţin şaizeci la 
sută şi stăpânea la perfecţiune arta de a-i ajuta pe cei care 
îi stăteau alături, îndepărtându-i pe toţi ceilalţi. Devenise o 
legendă a politicii din Mississippi, fiind un adevărat aranjor, 
unul care se amesteca pătimaş în alegerile locale, regele 
care alegea candidaţii, asasinul care îi măcelărea pe cei 
care concurau împotriva candidaţilor susținuți de el, banca 
în stare să finanţeze orice cursă şi să dirijeze orice sume de 
bani, bătrânul înţelept care îşi conducea partidul şi bruta 
care îi distrugea pe toţi ceilalţi. 


— Cum adică, senatorul Rudd manifestă vreun interes 
faţă de acest caz, a întrebat Fisk, pe un ton foarte inocent. 

Tony i-a aruncat o privire precaută. Chiar putea fi cineva 
atât de naiv? 

— Bineînţeles că da. Senatorul Rudd este foarte apropiat 
de oamenii pe care abia i-ai întâlnit. În evidenţele lor, 
deţine un adevărat record în ce priveşte votul. Perfect, te 
rog să nu uiţi asta! Unul dintre cei trei pentru senat, iar 
ceilalţi doi sunt învăţăcei. 

„Ce părere va avea Doreen despre treaba asta?” gândea 
Ron în sinea lui. Prânzul cu senatorul Rudd, la Washington! 
Se aflau destul de aproape de clădirea Capitoliului, când 
limuzina a pătruns pe o stradă cu sens unic. 

— Hai să coborâm aici! a propus Tony, înainte ca şoferul 
să iasă din maşină. 

S-au îndreptat spre o uşă îngustă de lângă un hotel numit 
„Mercury”. Văzându-i apropiindu-se, un uşier bătrân cât 
lumea şi purtând o uniformă verde s-a încruntat spre ei. 

— Mergem să discutăm cu senatorul Rudd, a spus Tony 
brusc, astfel că încruntarea s-a mai destins. Ajunşi înăuntru, 
au fost conduşi printr-o cameră lungă şi întunecată, apoi 
printr-un pasaj. 

— Aici se află sediul privat al senatorului, a precizat Tony, 
pe un ton discret. Ron a rămas deosebit de impresionat. 
Observase deja covorul uzat şi vopseaua care se cojea, însă 
clădirea veche degaja un aer de eleganţă antică. Avea un 
aer istoric. „Oare câte înţelegeri se încheiaseră între 
zidurile acelei clădiri?” s-a întrebat el. 

Din capătul holului, au pătruns într-o sufragerie mică şi 
intimă, unde erau etalate toate elementele care sugerau 
puterea. Senatorul Rudd stătea aşezat la o măsuţă şi ţinea 
lipit de ureche un telefon mobil. Ron nu-l întâlnise 
niciodată, însă omul i se părea cunoscut. Costum de culoare 
închisă, cravată roşie, părul grizonant, bogat şi strălucitor, 
lipit de partea stângă a capului şi menţinut astfel cu o 
cantitate generoasă de fixativ, o faţă mare, care părea să 


capete proporţii de la un an la altul. În jurul lui se foiau nu 
mai puţin de patru consilieri, ca nişte albine, mai toţi prinşi 
în discuţii telefonice urgente, probabil unul cu celălalt. 

Tony şi Fisk au aşteptat, atenţi la desfăşurarea 
spectacolului. Aşa arăta guvernul în plină acţiune. 

Brusc, senatorul a închis telefonul, iar celelalte patru 
conversații s-au încheiat imediat. 

— Eliberaţi ringul! a mârâit marele bărbat, iar slujitorii lui 
au şters-o ca nişte şoareci. 

— Zachary, ce mai faci? a zis e ridicându-se de pe 
cealaltă parte a mesei. 

Au urmat prezentările, apoi un schimb de amabilităţi. 
Rudd părea să îi ştie pe toţi cei din Brookhaven, unde trăise 
o mătuşă de-a lui, astfel că se simţea onorat să-l cunoască 
pe acest domn Fisk, despre care auzise foarte multe. La un 
anumit moment în cursul conversaţiei, Tony a spus: 

— Eu o să revin peste o oră, apoi s-a făcut nevăzut. 

l-a luat locul un chelner îmbrăcat în frac. 

— Aşază-te, a insistat Rudd. Nu prea e de mâncare, însă 
ne bucurăm de o intimitate pe cinste. lau masa aici de cinci 
ori pe săptămână. 

Chelnerul a ignorat comentariile şi le-a întins meniurile. 

— E minunat, a spus Ron, plimbându-şi privirea peste 
pereţii în lungul cărora se aflau şiruri de cărţi necitite şi 
neşterse de praf. Luau masa de prânz într-o mică 
bibliotecă. Nici nu era de mirare că totul rămânea atât de 
intim. Au comandat supă şi peşte-spadă la grătar. leşind, 
chelnerul a închis uşa. 

— Am o întâlnire la ora unu, a spus Rudd; de aceea, 
propun să discutăm repede. 

Apoi a început să-şi toarne zahăr în ceaiul cu gheaţă şi s- 
a apucat să-l amestece cu o lingură de supă. 

— Am înţeles. 

— Ron, poţi câştiga alegerile astea şi, Dumnezeu mi-e 
martor, avem nevoie de unul ca tine. 


Aşa sunau cuvintele rostite de un adevărat rege, astfel că 
peste câteva ore Ron avea să i le tot repete lui Doreen, 
iarăşi şi iarăşi. Reprezentau o garanţie din partea unui om 
care nu pierduse niciodată şi reieşea chiar din cuvintele 
introductive că Ron era candidatul dorit. 

— După cum ştii, a continuat Rudd fără să aştepte 
răspunsul, pentru că, de fapt, nici nu era obişnuit să 
asculte, îndeosebi când avea de discutat cu politicieni 
mărunți din ţinutul lui natal, nu prea mă amestec în 
competiţiile locale. 

In prima clipă după ce a auzit asta, Fisk a simţit dorinţa 
să râdă, însă şi-a dat imediat seama că senatorul vorbea 
cât se poate de serios. 

— Cu toate astea, cursa este prea importantă. O să fac 
tot ce pot, iar efortul meu nu e deloc de neglijat, înţelegi? 

— Desigur. 

— Mi-am făcut câţiva prieteni puternici în domeniu, iar ei 
vor fi încântați să-ţi sprijine campania. Trebuie doar să le 
dau un telefon. _ 

Ron a dat politicos din cap. In urmă cu două luni, revista 
Newsweek publicase un articol de fond despre munţii de 
bani, cu dedicație specială din Washington, referindu-se şi 
la politicienii amestecați în asemenea afaceri. Rudd se afla 
atunci în fruntea listei. El deţinea peste 11 milioane de 
dolari în vistieria de campanie, însă nu exista nici o 
campanie în care să fie implicat. Ideea unui opozant cât de 
cât puternic era mai mult decât ridicolă pentru a fi luată în 
consideraţie. Practic, era prizonierul mediului de afaceri - 
bănci, firme de asigurări, companii din domeniile țițeiului, 
cărbunelui, mass-mediei, apărării, produselor farmaceutice 
- nici un segment al Americii corporatiste nu scăpase de 
tentaculele maşinii lui de strâns bani. 

— Mulţumesc, a spus Ron, deoarece simţise că aşa 
trebuia să procedeze. 


— Oamenii mei strâng o grămadă de bani. Plus că-i 
cunosc pe oamenii din primele rânduri. Guvernator, 
legiuitori, primari. Ai auzit de Willie Tate Ferris? 

— Nu, domnule. 

— E consilier în districtul Adams, în zona ta. L-am scos pe 
frate-său din închisoare, de două ori. Willie Tate e-n stare 
să facă orice pentru mine. Şi e cel mai tare politician din 
părţile alea. E suficient să-i dau un telefon şi ai districtul 
Adams pe tavă. 

Apoi a pocnit din degete. Simplu, aşa cum aveau să vină 
şi voturile. 

— Dar de Link Kyzer ai auzit? E şerif în comitatul Wayne. 

— Cred că da. 

— Link mi-e prieten vechi. Acum doi ani, avea nevoie de 
maşini de patrulare noi, de aparate de radio, veste 
antiglonţ, pistoale şi câte altele. Districtul nu voia să-i dea 
de nici unele, iar atunci m-a sunat pe mine. M-am dus la cei 
de la Securitatea Internă, am stat de vorbă cu nişte amici, i- 
am strâns pe câţiva cu uşa şi, peste noapte, districtul 
Wayne s-a ales cu şase milioane de dolari ca să combată 
terorismul. Acum au mai multe maşini de patrulare decât 
oameni care să le conducă. Sistemul lor de radiocomunicaţii 
e mai bun decât cel al marinei. Şi, să vezi minune, teroriştii 
au hotărât să stea dracului cât mai departe de districtul 
Wayne. 

A hohotit singur la poanta aruncată, astfel că Ron s-a 
văzut silit să râdă împreună cu el. Ce conta că se 
aruncaseră şase milioane pe apa sâmbetei? 

— Ai nevoie de unul ca Link şi de districtul Wayne, i-a 
promis Rudd şi a sorbit alene din paharul cu ceai. 

Având deja două districte la degetul mic, Ron a început 
să se gândească la celelalte douăzeci şi cinci din sud. Oare 
trebuia să mai stea acolo o oră, ca să audă picanterii şi 
despre restul? Nădăjduia că nu. Curând le-a sosit supa. 

— Fata asta, McCarthy, a zis Rudd printre sorbiturile 
zgomotoase, fata asta n-a venit niciodată cu nimic. (Cuvinte 


pe care Ron le-a luat drept o acuzaţie că nu îl sprijinise 
deloc pe senatorul Rudd.) E prea liberală, plus că, între noi 
fie vorba, nu prea e croită pentru roba de judecător. Inţelegi 
ce vreau să spun? 

Ron a dat aprobator din cap şi s-a uitat la supa din 
farfurie. Nici nu era de mirare că senatorul prefera să 
mănânce singur. „Nici nu-i ştie numele mic, şi-a zis Ron. În 
afară de faptul că, într-adevăr, e femeie şi că, după părerea 
lui, nu are ce căuta acolo, cunoaşte foarte puţine lucruri 
despre ea.” 

Ca să mai schimbe subiectul, Ron a decis să strecoare o 
întrebare nu tocmai inteligentă: 

— Dar ce facem cu zona de coastă? Acolo am foarte pu- 
ţine cunoştinţe. 

Aşa cum era de aşteptat, Rudd a luat în râs întrebarea. 
Nici asta nu era o problemă. 

— Nevastă-mea e din golful St. Louis, a spus el, ca şi cum 
doar asta garanta o victorie zdrobitoare omului susţinut de 
el. Acolo-s contractorii din domeniul apărării, şantiere 
navale, NASA, ce naiba, îi am în buzunar pe oamenii ăia! 

„lar ei probabil te au la mâna, a gândit Ron. Un soi de 
posesie reciprocă.” Aşezat lângă paharul cu ceai, telefonul 
mobil al senatorului a bâzâit discret. Omul a aruncat o 
privire spre el, s-a încruntat şi, lăsând impresia că era de-a 
dreptul iritat, a zis: 

— Trebuie să răspund. Cineva de la Casa Albă. 

— Să mă retrag? a întrebat Ron, impresionat peste 
măsură, dar şi îngrozit că ar putea asista la cine ştie ce 
discuţie de importanţă crucială. 

— Nu, nu-i nevoie, i-a răspuns Rudd, făcându-i semn să 
se aşeze la loc. Fisk a încercat să se concentreze asupra 
supei, a ceaiului şi a chiflei şi, chiar dacă lua un prânz pe 
care nu avea cum să-l uite vreodată, şi-a dorit dintr-odată 
ca el să se încheie cât mai repede. Discuţia telefonică a 
continuat însă. Rudd a mormăit şi a bolborosit cuvinte fără 
sens, astfel că nu a scăpat nici un indiciu privind situaţia de 


criză pe care urma să o rezolve. Chelnerul a revenit cu 
peştele-spadă, care a sfârâit la început, dar curând s-a 
răcit. Garnitura din sfeclă albă înota într-o baltă de unt 
topit. 

După ce lumea s-a văzut din nou la adăpost, Rudd a 
închis şi a înfipt furculiţa în mijlocul porţiei lui de peşte. 

— Scuze pentru întrerupere, a zis el. Ai naibii ruşi! În fine, 
vreau să candidezi, Ron. Este important pentru acest stat. 
Trebuie să facem ordine în tribunale. 

— Da, domnule, dar... 

— Şi-o să-ţi acord tot ajutorul. Nimic în public, să ţii 
seama de asta, dar o să fac tot ce se poate în culise. O să 
adun bani ca lumea. O să plesnesc din bici, îi mai strâng cu 
uşa pe unii, procedurile obişnuite pe aici. Mă pricep bine la 
jocul ăsta, fiule, poţi fi sigur de asta. 

— Dar dacă... 

— Nu-mi stă nimeni în cale în Mississippi. Dacă nu mă 
crezi, întreabă-l pe guvernator. Când mai erau două luni 
până la alegeri, mai avea nevoie de douăzeci la sută din 
voturi şi voia să le obţină singur. Cică nu avea nevoie de 
ajutorul meu. Atunci am dat o fugă până la el, am stat de 
vorbă ca de la om la om, băiatul a înţeles care e scorul, iar 
după aia a câştigat fără drept de apel. Nu-mi prea place să 
mă amestec şi în asta, dar o s-o fac. După mine, cursa asta 
e importantă. Te simţi în stare de o asemenea slujba? 

— Cred că da. 

— Nu fi nătărău, Ron. N-ai decât o şansă în viaţă să faci 
ceva măreț. Gândeşte-te, tu, la vârsta de... Câţi ani ai? 

— Treizeci şi nouă. 

— Treizeci şi nouă, al naibii de tânăr, dar o să te vezi la 
Curtea Supremă din Mississippi. Şi, odată ajuns acolo, n-o 
să mai vrei să pleci. Gândeşte-te numai! 

— Numai la asta mă gândesc, domnule. 

— Bravo. 

Telefonul a băzâit din nou, de data asta sunase chiar 
preşedintele. 


— Scuză-mă, a spus Rudd, ducând telefonul la ureche şi 
vârând în gură o bucată zdravănă de peşte. 


* 


Cea de-a treia escală şi ultima a acelui tur s-a făcut la 
biroul organizaţiei Tort Reform Network+ de pe Connecticut 
Avenue. Cum Tony era în mare vervă, au trecut ca 
acceleratul peste partea ce ţinea de prezentări şi cuvântări 
introductive. Fisk a răspuns la câteva întrebări nevinovate, 
mult mai uşoare decât cele pe care i le serviseră băieţii 
bisericoşi în acea dimineaţă, încă o dată l-a copleşit 
impresia că toţi îşi jucau rolul dinainte stabilit. Important 
era ca oamenii să îl atingă şi să-l audă pe candidat, dar 
nimeni nu-şi manifesta interesul să facă o evaluare 
serioasă. Se bizuiau pe Tony şi, cum acesta considera că 
descoperise omul potrivit, gândeau şi ei la fel. 

Lucru necunoscut lui Ron, întreaga discuţie, care a ţinut 
patruzeci de minute, a fost înregistrată de o cameră 
ascunsă şi transmisă către sala de analiză mass-media, 
unde Barry Rinehart a urmărit totul cu atenţie. Deţinea deja 
un dosar voluminos despre Fisk, care cuprindea fotografii şi 
diferite rezumate, dar era curios să-i audă vocea, să-i 
urmărească ochii şi mâinile, să-i audă răspunsurile. Să vadă 
dacă era fotogenic, telegenic, bine îmbrăcat, suficient de 
prezentabil. Dacă vocea lui era _ liniştitoare şi inspira 
încredere. Dacă lăsa impresia de om inteligent sau nu. 
Dacă începea să devină agitat în faţa unui asemenea grup 
ori dacă rămânea calm şi sigur pe el. Dacă putea fi ambalat 
ca atare şi plasat pe piaţă. 

După un sfert de oră, Barry s-a convins. Singurul 
amănunt negativ era o oarecare stare de agitaţie, dar aşa 
ceva era de aşteptat. Când smulgi un om din Brookhaven 


11 Reţeaua pentru Reforma în Domeniul Despăgubirilor.(n. tr.) 


şi-l azvârli între nişte oameni necunoscuţi din alt oraş, e 
normal ca el să se bâlbâie de câteva ori. Omul avea o voce 
plăcută, faţa agreabilă, costumul decent. Barry avusese de 
lucrat şi cu unii care erau mult sub nivelul lui. 

Nu avea să-l întâlnească niciodată pe Ron Fisk şi, ca în 
toate campaniile organizate de Barry, candidatul nu va 
avea nici cea mai vagă idee despre cel care trăgea sforile. 


* 


În zborul spre casă, Tony a comandat un whisky sec şi a 
încercat să-l facă şi pe Ron să bea ceva, dar acesta a 
refuzat, mulţumindu-se cu o cafea. Era decorul ideal pentru 
un păhărel - la bordul unui avion de lux şi având o femeie 
extraordinar de frumoasă drept barmaniţă, la sfârşitul unei 
zile pline şi stresante, mai ales că nimeni de pe lumea asta 
nu avea cum să vadă şi să afle. 

— Doar cafea, a spus Ron. 

Indiferent de ambianţă, el ştia că era în continuare 
studiat. Pe de altă parte, era un antialcoolic convins. De 
aceea, nici nu i-a venit greu să ia acea decizie. 

Nici Tony nu era mare amator de băutură. A sorbit de 
câteva ori din pahar, şi-a desfăcut puţin nodul de la cravată 
şi, aşezându-se mai confortabil pe fotoliu, a zis: 

— Se zvoneşte că fata asta, McCarthy, o cam trage la 
măsea. 

Ron s-a mulţumit să ridice din umeri. Zvonul acesta nu 
ajunsese până la Brookhaven. Şi-a imaginat că minimum 
jumătate din oamenii de acolo nici nu aveau habar de 
numele celor trei judecători aleşi din districtul sudic, 
darămite să le ştie obiceiurile, fie ele bune ori rele. 

Tony a mai luat o sorbitură şi a continuat: 

— Părinţii ei au fost băutori pasionaţi. Sigur, erau oameni 
de pe Coastă, aşa că nu este o surpriză. Localul ei preferat 


e un club denumit Tuesday, aproape de domiciliu. Ai auzit 
de el? 

— Nu. 

— E un soi de loc frecventat de persoane între două 
vârste pornite în căutarea unei aventuri amoroase, aşa am 
auzit. Nici eu n-am călcat pe acolo. 

Fisk a refuzat să înghită nada. Asemenea bârfe mărunte 
păreau să-l plictisească. Asta nu l-a deranjat pe Tony. In 
realitate, i s-a părut un lucru admirabil. Foarte bine, 
candidatul trebuia să stea departe de astfel de ispite! Alţii 
aveau să fie împroşcaţi cu noroi. 

— De cât timp îl cunoşti pe senatorul Rudd? a întrebat 
Fisk, schimbând subiectul. 

— De multă vreme. 

Astfel că, în puţinul timp rămas din scurta călătorie, au 
discutat despre marele senator şi cariera lui pestriță. 


* 


Parcă plutind după ce avusese acele ameţitoare întâlniri 
cu oameni puternici şi văzuse mediul în care se învârteau 
aceştia, Ron aproape că a luat-o la goană ca să ajungă 
acasă mai repede. Doreen aştepta să afle amănunte. Au 
mâncat spaghete reîncălzite, timp în care copiii şi-au 
terminat temele şi s-au pregătit de culcare. 

Doreen avea multe întrebări de pus, iar Ron s-a cam 
chinuit să-i răspundă la unele dintre ele. De ce atât de 
multe grupuri de interese se arătau dispuse să cheltuiască 
o grămadă de bani pe un necunoscut care nu avea nici un 
fel de experienţă în domeniul politic? Pentru că aveau 
principii ferme. Pentru că preferau oameni tineri, inteligenţi 
şi dintr-o bucată, credincioşi şi care să nu poarte povara 
unor fapte îndoielnice din trecut. lar dacă Ron spunea nu, ei 


aveau să găsească alt candidat care să-i semene. Era o 
tendinţă pe plan naţional, de mare însemnătate. 

Faptul ca soţul ei luase prânzul cu senatorul Myers Rudd 
era de-a dreptul copleşitor. Aveau să se lanseze 
spectaculos în misterioasa lume a politicii, pe care o vor 
cuceri. 


CAPITOLUL 14 


Barry Rinehart a luat o cursă până la Aeroportul La 
Guardia, iar de acolo, o maşină până la hotelul Mercer din 
SoHo. S-a cazat, a făcut duş şi a îmbrăcat un costum ceva 
mai gros, din lână, deoarece era de aşteptat să ningă. A 
luat un fax primit la recepţie, după care s-a dus pe jos, cale 
de opt intersecţii, până la un mic restaurant vietnamez 
situat aproape de Village, unul care încă nu fusese trecut în 
ghidurile de călătorie. Domnul Trudeau prefera acel loc 
pentru întâlniri discrete. Era gol şi, cum Barry ajunsese mai 
devreme, s-a aşezat la bar pe un scaun şi a comandat ceva 
de băut. 


Deşi nu făcuse mare vâlvă în Mississippi, acţiunea 
comună intentată de F. Clyde Hardin a avut un răsunet mai 
mare la New York. Cotidienele financiare au publicat ştirea, 
astfel că acţiunile comune ale companiei Krane, şi aşa 
depreciate serios, au mai pierdut ceva din valoare. 

Domnul Trudeau îşi petrecuse ziua cu telefoanele şi 
răcnind la Bobby Ratzlaff. Acţiunile Krane se 


tranzacţionaseră la preţuri cuprinse între 18 şi 20 de dolari, 
dar acţiunea comună le-a mai dat înapoi cu câţiva de dolari. 
La încheierea zilei, acestea au ajuns la 14,50, cea mai 
scăzută valoare înregistrată până atunci, iar Carl s-a 
prefăcut a fi iritat. Ratzlaff, care împrumutase un milion din 
fondul de pensie, părea şi mai deprimat. 

Cu cât scădea mai tare preţul pe acţiune, cu atât era mai 
bine. Carl voia ca preţul să scadă cât mai mult posibil. 
Pierduse deja un miliard pe hârtie şi putea pierde şi mai 
mult, fiindcă într-o bună zi totul avea să se întoarcă la el, 
umplându-i buzunarele. Cu excepţia a doi bancheri din 
Zurich, nimeni nu avea habar că el începuse deja să 
cumpere acţiuni Krane prin intermediul unei companii 
obscure, înregistrată în Panama. Strângea cu atenţie 
acţiunile în loturi mici, astfel încât să nu influenţeze cumva 
tendinţa de scădere a preţului. Într-o zi mai puţin activă 
cumpăra câte cinci mii, iar câte douăzeci de mii într-o zi 
agitată, dar fără a întreprinde ceva care să atragă atenţia. 
Câştigurile pe trimestrul al patrulea trebuiau calculate 
curând, iar Carl doftoricise registrele încă de la Crăciun. 
Acţiunile vor continua să piardă din valoare. lar Carl va 
continua să cumpere. 

După lăsarea întunericului, l-a trimis acasă pe Ratzlaff, 
apoi a dat câteva telefoane. La ora şapte, s-a târât până la 
bancheta  Bentley-ului, iar Toliver l-a dus până la 
restaurantul vietnamez. 

Nu-l mai văzuse pe Rinehart de la prima lor întâlnire din 
Boca Raton, din noiembrie, la trei zile după darea 
verdictului. Nu apelau la corespondenţă obişnuită, e-mail, 
faxuri, telefonie fixă sau mobilă standard. Fiecare dintre ei 
avea câte un telefon inteligent care stătea în legătura 
exclusivă cu celălalt şi, o dată pe săptămână, când Carl îşi 
găsea timp, suna ca să i se prezinte evoluţia situaţiei. 

Au trecut de o perdea din bețe de bambus, intrând într-o 
încăpere laterală, luminată discret, unde se afla o singura 
masă. Un chelner le-a adus băuturi. Carl s-a apucat să 


blesteme acţiunile comune intentate şi pe avocaţii care le 
iniţiaseră. 

— S-a ajuns până la sângerări pe nas şi iritaţii ale pielii, a 
spus el. Orice nespălat care a trecut pe lângă uzina aceea 
s-a trezit acum că devine reclamant. Nimeni nu-şi mai 
aduce aminte de vremurile bune, când plăteam cele mai 
mari salarii din sudul statului Mississippi. Avocaţii ăştia au 
dat naştere unei adevărate cavalcade şi toată lumea dă 
buzna în tribunale. 

— Ar putea fi şi mai rău, a spus Barry. Mai ştim un grup 
de avocaţi care racolează clienţi. Dacă intentează acţiunea, 
atunci asta se adaugă celeilalte. Eu nu aş avea motive de 
teamă. 

— Nu te-ai teme? Păi nu le plăteşti tu avocaţilor onorarii 
care ard la buzunare. 

— O să-ţi capeţi banii înapoi, Carl. Calmează-te! 

Acum îşi vorbeau pe numele mici şi apelau chiar la 
expresii ce trădau o apropiere deosebită. 

— Să mă calmez... Acţiunile Krane au terminat ziua la 
14,50 dolari. Dacă ai avea şi tu douăzeci şi cinci de milioane 
de acţiuni, nu ţi-ar mai arde să vorbeşti aşa. 

— Ba m-aş relaxa şi aş cumpăra. 

Carl a dat peste cap paharul cu scotch. 

— Văd că eşti cam sigur de tine. 

— L-am văzut astăzi pe băieţaşul nostru. A făcut turul pe 
la Washington. Un tip atrăgător, atât de curat că mă şi 
sperie. Inteligent, bun vorbitor, se poartă cum se cade. 
Toată lumea a rămas plăcut impresionată. 

— A acceptat? 

— O s-o facă mâine. A luat prânzul cu senatorul Rudd, şi 
bătrânul are darul convingerii. 

— Myers Rudd, a zis Carl, şi a clătinat din cap. Ce 
neghiob! 

— Adevărat, dar poate fi cumpărat oricând. 


— Toţi se lasă cumpăraţi. Anul trecut am cheltuit patru 
milioane la Washington. l-am împrăştiat acolo ca pe nişte 
dulciuri de Crăciun. 

— Şi sunt convins că Rudd şi-a primit partea. Ştim 
amândoi la fel de bine că omul e un tâmpit, dar cei din 
Mississippi nu au aceeaşi părere. El e regele şi oamenii de 
acolo îl venerează. Dacă el vrea ca omul nostru să 
candideze, atunci alegerea lui e ca şi rezolvată. 

Carl şi-a scos haina şi a aruncat-o pe spătarul unui scaun. 
Apoi şi-a desfăcut butonii, şi-a suflecat mânecile şi, cum nu 
avea cine să-l vadă, şi-a slăbit nodul de la cravată şi s-a 
lăbărţat pe scaun. A luat o gură de scotch. 

— Ştii povestea aceea despre senatorul Rudd şi Agenţia 
de Protecţia Mediului? a întrebat el, ştiind prea bine că o 
cunoşteau în amănunt doar cel mult cinci persoane. 

— Nu, a zis Barry, desfăcându-şi nodul de la cravată şi el. 

— In urmă cu şapte, poate opt ani, înainte de începerea 
procesului, cei de la Agenţia de Protecţia Mediului au venit 
la Bowmore şi au început să facă necazuri. Localnicii se 
plângeau de ani buni, dar oamenii de la agenţie sunt 
recunoscuţi pentru lentoarea cu care reacţionează. Au 
scotocit pe ici, pe colo, au efectuat câteva teste, s-au cam 
alarmat, după care au început să se agite binişor. Noi 
urmăream treaba cu foarte mare atenţie. Aveam oameni 
peste tot. Ce naiba, avem oameni şi în interiorul instituţiei! 
Poate am cam sărit calul cu deşeurile acolo, aşa cred, dar 
funcţionarii au devenit extrem de agresivi. Se apucaseră să 
vorbească despre investigații criminale, de  alertarea 
procuraturii, de alte treburi urâte, dar totul a rămas la 
nivelul agenţiei. Erau cât pe ce să anunţe public tot soiul de 
cereri - operaţiuni de depoluare care costau până la cer, 
nişte amenzi înfiorătoare, poate chiar şi închiderea uzinei. 
Pe vremea aceea, directorul executiv de la Krane era un 
anume Gabbard; acum lucrează în altă parte. Omul se 
pricepea foarte bine să convingă lumea. S-a consultat cu 
oamenii care ne făceau lobby şi a înfiinţat un nou Comitet 


de Acţiune Politică (PAC12), care, chipurile, acţiona pentru a 
promova interesele producătorilor din domeniul chimiei şi 
maselor plastice. Au alcătuit un plan care avea ca punct 
nodal să-l atragă pe senatorul Rudd de partea noastră. 
Celor de acolo le era frică de el şi, dacă omul voia ca 
agenţia să se care, atunci puteam fi siguri că scăpam de ei 
pentru totdeauna. Rudd face parte din Comisia pentru 
Achiziţii de-o viaţă, iar dacă cei de la agenţie îndrăznesc să 
îl sfideze, el pur şi simplu îi ameninţă că le taie finanţarea. 
Treabă complicată, dar în acelaşi timp foarte simplă. Plus 
că e vorba de Mississippi, ograda lui Rudd, iar el avea mai 
multe contacte şi putere decât oricare altul. Aşa că oamenii 
noştri din proaspăt înfiinţatul PAC l-au ospătat şi aghesmuit 
pe Rudd, iar el ştia prea bine ce se întâmplă. E un ţărănoi, 
dar face jocurile de atâta vreme, încât a stabilit până şi 
regulile proprii. 

Chelnerul le-a adus platouri cu creveţi şi tăiţei, dar 
amândoi le-au ignorat cu nonşalanţă, preferând încă un 
pahar de băutură. 

— Intr-un târziu, Rudd a socotit că avea nevoie de un 
milion de dolari pentru contul de campanie, iar noi am 
convenit să-i dăm banii ăştia prin intermediul unor 
corporaţii-fantomă şi de faţadă, pe care le folosiţi şi voi ca 
să mascaţi totul. Congresul a legalizat donațiile, dar treaba 
asta tot mită se cheamă. După aceea, Rudd a mai vrut 
ceva. Are un nepot puţin înapoiat mintal, pe care îl bântuie 
o idee fixă cam ciudată: îi plac elefanții. Puştiul e mort după 
ei. Are poze pe toţi pereţii din camera lui. Urmăreşte filme 
despre viaţa animalelor, şi aşa mai departe. Şi, de aceea, 
senatorul ar dori tare mult să meargă într-un safari clasa 
întâi, ca să-şi ducă nepotul să vadă o turmă de elefanţi. Nici 
o problemă. După aceea, ne pomenim că toată familia ar 
dori să meargă într-o asemenea aventură, aşa că oamenii 
noştri au aranjat treaba. Douăzeci şi opt de persoane, două 


12 Political Action Committee, comitet care se ocupă de strângerea 
de fonduri pentru susţinerea unor cauze politice (n.tr.) 


avioane cu reacţie private, cincisprezece zile în savana 
africană, cu băuturi Dom Perignon, homari, fripturi şi 
vizionare de elefanţi cât cuprinde, bineînţeles. Nota de 
plată s-a ridicat la vreo trei sute de mii, dar omul habar n-a 
avut că totul a fost plătit de mine. 

— Bună afacere. 

— Absolut. A făcut cazul îngropat, iar cei de la agenţie au 
şters-o din Bowmore. Nu s-au putut lega de noi. Şi, ca 
beneficiu secundar, în prezent, senatorul Rudd a devenit 
expert în toate chestiunile ce ţin de Africa. SIDA, genocid, 
foamete, încălcarea drepturilor omului - tot ce vrei, în care 
s-a specializat cât a petrecut cele două săptămâni în Kenya 
holbându-se la animale de pe bancheta unui Land Rover. 

Au râs amândoi, apoi au atacat tăiţeii. 

— L-ai contactat vreodată de când au început procesele? 
l-a întrebat Barry. 

— Nu. Avocaţii au preluat problemele şi s-au ocupat de 
toate aspectele. Ţin minte o discuţie cu Gabbard despre 
Rudd, dar pe vremea aceea ştiam că era înţelept să nu 
amesteci litigiile judecate în instanţă cu politica. Eram 
foarte siguri pe noi. Abia după aceea am văzut ce greşeală 
făcusem. 

Au mâncat în tăcere vreme de câteva minute, dar nici 
unul nu părea prea încântat de acel meniu. 

— Pe băiatul nostru îl cheamă Ron Fisk, a spus Barry şi i- 
a întins un plic maro mare, din hârtie groasă. Ai aici 
aspectele esenţiale. Câteva fotografii, date personale, care 
nu depăşesc opt pagini, aşa cum ai cerut. 

— Fisk? 

— Exact. 


Mama Briannei era în vizită, una dintre cele două pe care 
le făcea anual, iar în asemenea ocazii Carl insista ca 
amândouă să stea la conacul din Hamptons şi să-l lase pe el 
în pace în oraş. Soacra era cu doi ani mai tânără decât Carl 
şi se credea suficient de atrăgătoare ca să-i atragă atenţia. 
Petrecea mai puţin de o oră în prezenţa ei şi, de fiecare 
dată, rămânea surprins, aproape rugându-se ca Brianna să 
nu-i calce pe urme. O detesta pe femeia aceea. Mama unei 
soţii-trofeu nu este în mod automat o soacră-trofeu, şi ea e 
de obicei înamorată de bani. Carl n-o înghiţise pe nici una 
dintre soacrele pe care le-a avut. Ura până şi ideea de 
soacră. 

Aşadar, Brianna şi maică-sa nu mai erau acolo. 
Apartamentul din Fifth Avenue era numai al lui. Brianna cu 
Sadler MacGregor, doica de origine rusă, asistenta ei, 
nutriţionistul şi o menajeră sau două îşi condusese acea 
caravană până pe insulă, unde putea să invadeze casa lor 
elegantă şi să maltrateze personalul. 

A coborât din liftul privat, s-a trezit faţă în faţă cu /me/aa 
violată, a scăpat o înjurătură la vederea ei, l-a ignorat pe 
valet, a trimis acasă restul de personal, iar când, în sfârşit, 
a rămas singur în intimitatea minunată a dormitorului, a 
îmbrăcat pijamaua, un halat şi şi-a tras şosete groase de 
lână. Şi-a luat un trabuc, un pahar cu whisky şi a ieşit pe 
terasa de unde se vedeau Fifth Avenue şi Central Park. 
Aerul era rece şi bătea vântul, exact ce-şi dorea. 

Rinehart îl prevenise să nu ceară detalii despre modul de 
organizare a campaniei. „Nu este nevoie să ştii tot ce se 
petrece, îi spusese el, şi nu o singură dată. Ai încredere în 
mine. Asta mi-e profesia, şi mă pricep foarte bine s-o fac.” 

Desigur, dar Rinehart nu pierduse un miliard de dolari. 
Potrivit unui articol dintr-un ziar, care se referise şi la Carl, 
desigur, doar alţi şase oameni mai pierduseră un miliard 
într-o singură zi. Barry nu avea cum să trăiască umilinţa de 
a se prăbuşi atât de brusc şi de dur. In asemenea situaţii, 
prietenii sunt mai greu de găsit. Glumele lui Carl nu mai 


erau amuzante. Anumite zone ale peisajului social păreau a 
i se fi închis (deşi avea convingerea că era vorba despre 
ceva temporar). Până şi soţia părea ceva mai rece şi nu-l 
mai dezmierda ca înainte. Fără a mai vorbi despre 
atitudinea ceva mai distantă a celor care prezentau 
importanţă în activitatea lui - bancherii, directorii de 
fonduri, experţii din domeniul investiţiilor, elita de pe Wall 
Steet. 

În timp ce vântul rece îi făcea obrajii să capete culoare, s- 
a uitat agale la clădirile din jur şi de pe Fifth Avenue. 
Miliardari peste tot. Îi părea cuiva rău de el ori erau cu toţii 
încântați de prăbuşirea sa? Cunoştea răspunsul, pentru că 
şi el trăise momente de încântare când alţii se 
împleticiseră. 

Râdeţi, băieţi, râdeţi, şi-a zis el după ce a luat o gură 
bună de whisky. Prăpădiţi-vă de râs, pentru ca eu, Carl 
Trudeau, am acum o armă secretă. Ea se cheamă Ron Fisk, 
un tânăr drăguţ şi slobod la gură achiziţionat (off-shore) de 
mine cu câţiva bănuţi. 

Trei intersecţii mai spre nord, la ultimul etaj al unei clădiri 
pe care Carl abia o zărea, se afla apartamentul lui Pete 
Flint, unul dintre duşmanii lui. În urmă cu două săptămâni, 
Pete ajunsese pe coperta publicaţiei Hedge Fund Reports, 
îmbrăcat într-un costum de lux care stătea pe el ca pe gard. 
Se vedea că luase în greutate. Articolul vorbea despre Pete 
şi fondul condus de el şi, în particular, despre câştigurile 
spectaculoase din trimestrul patru al anului trecut, datorate 
exclusiv ideii înțelepte de a se debarasa rapid de acţiunile 
Krane Chemical. Pete susţinea că obținuse o jumătate de 
miliard de dolari graţie predicţiei lui sclipitoare că procesul 
se va termina prost. Numele lui Carl nu era menţionat; nici 
n-ar fi fost nevoie. Faptul că pierduse un miliard era de 
notorietate publică, iar acum mai apare şi Pete Flint să 
pretindă că înhăţase jumătate din acea sumă. Umilinţa 
trecea de pragul durerii. 


Domnul Flint nu ştia însă de domnul Fisk. Când va ajunge 
să audă de el, va fi prea târziu, iar Carl îşi va recupera 
banii. Şi nu numai atât. 


CAPITOLUL 15 


Întrunirea de iarnă a Avocaţilor Pledanţi din Mississippi 
(MTA) se ţinea în fiecare an la Jackson, la începutul lunii 
februarie, când legislativul era încă în vacanţă. De obicei, 
era o întrunire de sfârşit de săptămână, presupunând 
cuvântări, seminare, informări politice şi altele asemenea. 
Cum soţii Payton avuseseră cel mai controversat verdict din 
stat, avocaţii voiau să afle mai multe de la ei. Mary Grace 
şovăia. Se dovedea activă în aceste întruniri, dar nu ţinea 
să iasă în evidenţă. Îndeobşte, acele reuniuni includeau 
cocktailuri care se prelungeau până târziu, dar şi descrieri 
de procese văzute din postura de avocat. Femeile nu erau 
excluse, dar nici nu prea era locul lor acolo. lar cineva 
trebuia să stea acasă cu Mack şi Liza. 

Deşi nu avea tragere de inimă, Wes s-a oferit să meargă. 
Şi el era membru activ, dar întrunirile de iarnă erau de 
obicei plicticoase. Convenţiile din cursul verii de la mare 
erau mai plăcute şi prin prezenţa acolo a întregii familii, iar 
clanul Payton participase la două asemenea evenimente. 

Wes a plecat cu maşina la Jackson sâmbătă dimineaţă 
pentru a ajunge la locul de desfăşurare a convenției, un 
motel de la marginea oraşului. A parcat departe de el, ca 
nu cumva vreunul dintre colegii lui avocaţi să vadă ce 
maşină ajunsese să conducă. 


Toţi erau renumiţi pentru maşinile lor luxoase şi pentru 
alte jucării scumpe, iar pentru moment lui Wes îi era jenă 
să apară cu Taurusul acela jigărit, care cu greu reuşise să 
supravieţuiască drumului până acolo. Nici nu va rămâne 
peste noapte, pentru că nu-şi putea permite să dea o sută 
de dolari pe o cameră. După calculele unora, se putea 
afirma că era milionar, numai că, la trei luni după verdict, 
încă îşi drămuia fiecare bănuţ. lar ziua plăţii pentru procesul 
Bowmore era îndepărtată ca un vis. Chiar şi după ce 
obținuse un verdict favorabil, se gândea că nu fusese 
tocmai sănătos la cap când se vârâse în acel litigiu. 

Prânzul avea loc în sala mare de bal, unde încăpeau o 
sută de persoane, un număr impresionant de oameni. În 
timp ce festivitățile preliminare se desfăşurau cu 
încetinitorul, de pe locul lui de pe podium, Wes a examinat 
mulţimea strânsă acolo. 

Avocaţii pledanţi erau întotdeauna o adunătură eclectică. 
Cowboy, pungaşi, radicali, pletoşi, costume ca ale 
oamenilor de afaceri,  nonconformişti înzorzonaţi, 
motociclişti, diaconi, băieţi buni, descurcăreţi, interesaţi de 
procese de despăgubiri, cu feţe parcă scoase din afişe, din 
Pagini Aurii şi din emisiunile matinale de televiziune. În nici 
un caz nu erau plictisitori. Se certau între ei ca membrii 
unei familii predispuse spre violenţă, însă erau capabili să 
pună capăt oricărei ciondăneli şi să facă front comun pentru 
a-şi ataca inamicii. Veneau din oraşe mari, unde se 
luptaseră unii cu alţii pe cazuri şi clienţi, veneau din 
orăşele, unde-şi perfecţionau aptitudinile în faţa unor juraţi 
aleşi dintre oameni de rând, care nu se despărţeau cu 
uşurinţă de bani. Unii aveau avioane personale şi dădeau 
roată ţării ca să adune materiale pentru documentarea 
unor acţiuni comune în cazuri de despăgubiri. Alţii erau 
scârbiţi de jocul proceselor în care se cereau despăgubiri şi 
se agăţau cu mândrie de tradiţie, dorind să pledeze în 
procese adevărate, fără să se angreneze în mai multe 
deodată. Cea mai nouă specie era reprezentată de 


antreprenori, care prezentau cazurile la grămadă şi le 
soluţionau tot astfel, ajungând rareori să pledeze în faţa 
unui juriu. Alţii trăiau pentru a simţi fiorul confruntării din 
sala de tribunal. Puţini dintre ei lucrau la firme care 
strângeau cazuri grase şi talente, dar firmele avocaţilor 
pledanţi erau recunoscute pentru faptul că nu reuşeau să 
ţină oamenii laolaltă multă vreme. Majoritatea avocaţilor 
erau vânători solitari, prea excentrici pentru a reuşi să 
devină sau să aibă subalterni. Unii câştigau milioane pe an, 
alţii abia o scoteau la capăt, dar majoritatea scoteau cam 
250 000 de dolari pe an. In acele momente, câţiva dintre ei 
erau lefteri. Mulţi erau pe val într-un an, pentru ca în 
următorul să fie la pământ, dar le plăceau acele suişuri şi 
coborâşuri ameţitoare şi erau oricând dispuşi să rişte totul 
pe o carte. 

Acei oameni aveau în comun dorinţa de a fi independenţi 
şi fiorul de a se simţi precum David în faţa lui Goliat. 

In dreapta politică, se regăsesc establishmentul, banii, 
marile afaceri şi nenumăratele grupuri pe care acestea le 
finanţează, în stânga, se află minoritățile, sindicatele, 
educatorii şi avocaţii pledanţi. Doar avocaţii au bani, dar 
aceştia sunt bani de buzunar în comparaţie cu ce au marii 
oameni de afaceri. 

Deşi existau momente când ar fi fost în stare să-i strângă 
de gât ca grup, Wes se simţea bine între ei. Aceştia îi erau 
colegii, tovarăşii de luptă şi el îi admira. Poate erau 
aroganţi, necruţători, dogmatici şi deseori chiar propriii lor 
duşmani. Însă nu existau oameni care să lupte mai îndâriit 
pentru cauza celor mărunți. 

In timp ce li se servea friptură rece de pui şi broccoli şi 
mai rece, preşedintele comitetului de afaceri legislative a 
prezentat o informare destul de sumbră asupra diferitelor 
legi care erau încă în dezbaterea legiuitorilor din capitala 
statului. Reformatorii legilor privitoare la prejudicii îşi 
recăpătaseră forţa şi exercitau presiuni pentru instituirea 


de măsuri care să reducă răspunderile şi să închidă uşile 
tribunalelor în faţa unor asemenea procese. 

După el a urmat preşedintele comitetului pentru afaceri 
politice, care s-a referit la probleme de interes mai restrâns. 
Alegerile judecătorilor aveau să se desfăşoare în noiembrie 
şi, cu toate că era prea devreme pentru aprecieri, se părea 
că judecătorii „de treabă”, de la nivel de tribunal până la 
Curtea Supremă nu vor avea de înfruntat o concurenţă 
serioasă. 

După o plăcintă aproape îngheţată şi o cafea asemenea, 
cineva l-a prezentat pe Wes Payton, care s-a bucurat de 
aplauze la scenă deschisă. A început prin a-şi cere scuze 
pentru lipsa celuilalt avocat de caz, adevăratul creier în 
cadrul procesului Bowmore. Ea regreta că lipseşte de la 
acel eveniment, dar socotise că era mai necesară prezenţa 
ei acasă, alături de copii. După aceea, Wes s-a lansat într-o 
prezentare detaliată a procesului Baker, a verdictului şi a 
situaţiei altor procese intentate companiei Krane Chemical. 
Pentru o asemenea asistenţă, verdictul de 41 de milioane 
de dolari reprezenta un trofeu foarte jinduit, astfel că acei 
avocaţi ar fi fost în stare să îl asculte ore în şir pe cel care 
repurtase o asemenea victorie în instanţă. Foarte puţini 
dintre ei trăiseră nemijlocit emoția unui asemenea succes şi 
toţi înghiţiseră amara pilulă a unui verdict nefavorabil. 

După ce a terminat, s-a pornit o nouă rundă de aplauze, 
urmată de o sesiune improvizată de întrebări şi răspunsuri. 
Care dintre experţi se dovediseră eficienţi? La cât s-au 
ridicat cheltuielile de judecată? (Din politeţe, Wes a refuzat 
să precizeze suma. Chiar şi în faţa unei săli pline de oameni 
care cheltuiau bani mulţi, îi venea foarte greu să discute 
despre costurile suportate.) În ce stadiu se ajunsese cu 
discuţiile privind soluţionarea în afara instanţei, dacă exista 
aşa ceva? Cum va fi reclamantul afectat de declanşarea 
unor acţiuni comune? Ce se întâmpla cu apelul? Wes ar fi 
putut vorbi ore în şir fără să piardă măcar un auditor. 


Ceva mai târziu în cursul aceleiaşi după-amiezi, la ora 
cocktailului, a ţinut din nou o cuvântare, răspunzând şi la 
alte întrebări şi respingând o serie de zvonuri. Un grup care 
se ocupa de cazul unei gropi de deşeuri toxice din nordul 
statului l-a asaltat, cerându-i sfaturi. Nu era dispus să se 
uite pe dosarul întocmit de ei? Nu le putea recomanda nişte 
experţi? Sau să vină să vadă lucrurile la faţa locului? În cele 
din urmă, a scăpat de insistenţele lor ducându-se la bar, 
dar acolo a dat de Barbara Mellinger, directorul executiv, 
atoateştiutoare şi ostenită de bătălii, al MTA şi principalul 
sprijinitor al acelei organizaţii. 

— Ai o clipă liberă? l-a întrebat ea, şi s-au retras apoi 
împreună într-un colţ unde nu puteau fi auziţi de nimeni. 

— Am auzit un zvon înspăimântător, a spus ea, sorbind 
din paharul cu gin şi urmărind mulţimea. 

Mellinger îşi petrecuse douăzeci de ani în cadrul 
instituţional şi se pricepea să depisteze mişcările de trupe 
ca nimeni alta. Pe de altă parte, nu se lăsa antrenată în 
colportarea de zvonuri. Auzea mai multe decât oricine, dar 
când transmitea cuiva vreun zvon, acesta era ceva mai 
mult decât o simplă vorbă aruncată în vânt. 

— Oamenii au pornit vânătoarea împotriva lui McCarthy, 
a spus ea. 

— Care oameni? a întrebat-o Wes, stând alături de ea şi 
privind împreună agitația participanţilor la reuniune. 

— Obişnuiţii suspecți - Consiliul Comerţului şi grupul 
acela de fiare. 

— Nu au cum s-o înfrângă pe McCarthy. 

— Mda, dar tot vor încerca. 

— Dar ea ştie? a spus Wes, căruia îi trecuse cheful de 
apa plată din pahar. 

— Nu cred. Încă nu ştie nimeni. 

— Şi au un candidat? 

— Dacă da, nu ştiu cine e. Dar se pricep să găsească 
oameni dispuşi să candideze. 


Oare ce s-ar fi cuvenit să spună sau să facă? Finanţarea 
campaniei reprezenta singura măsură de apărare, numai că 
el nu putea contribui la acel fond cu nimic. 

— Şi oamenii care sunt aici ştiu asta? a întrebat el, 
arătând către grupurile care discutau aprins. 

— Încă nu. Deocamdată, stăm cuminţi şi aşteptăm. Ca de 
obicei, McCarthy nu are nici un ban în bancă. Aştia de la 
Curtea Supremă se socotesc invincibili, deasupra politicii şi 
aşa mai departe, iar când apare un adversar pe 
neaşteptate, sunt surprinşi moţăind. 

— Şi ai vreun plan? 

— Nu. Deocamdată, aştept şi casc ochii bine. Şi mă rog 
să nu fie decât un zvon. Acum doi ani, în cursa lui 
McElwayne, au aşteptat până în ultima clipă ca să-şi anunţe 
candidatul şi aveau în bancă un milion de dolari mai mult 
decât el. 

— Dar am câştigat cursa aceea. 

— Adevărat. Dar nu-mi spune că nu ai fost îngrozit. 

— Îngrozit e puţin spus. 

Un hippy ajuns deja în vârstă, purtând coadă de cal, s-a 
repezit spre Wes şi a exclamat tunător: 

— l-aţi făcut praf pe ăia la proces. 

Cuvintele lui de început le-au lăsat tuturor impresia că îi 
va răpi lui Wes cel puţin o jumătate de oră din viaţă. 
Barbara a căutat să scape. 

— Mai vorbim noi, i-a şoptit lui Wes. 


* 


În timp ce mergea spre casă, Wes a savurat cale de 
câțiva kilometri primirea de care avusese parte, după care, 
amintindu-şi de Barbara şi de zvonul în legătură cu 
McCarthy, s-a întunecat la față. Nu i-a ascuns nimic lui Mary 
Grace din cele auzite. lar în acea seară, după cină, s-a 


furişat afară din apartament şi au plecat într-o plimbare 
lungă. Ramona şi copiii se uitau la un film vechi. 

Ca toţi avocaţii buni, urmăriseră cu atenţie activitatea 
Curţii Supreme. Citeau şi analizau împreună toate deciziile 
acesteia, un obicei apărut după ce înfiinţaseră firma şi 
asupra căruia insistaseră şi ţinuseră cu toată convingerea. 
Pe vremuri, componenţa Curţii Supreme se schimba foarte 
puţin. Locurile vacante apăreau prin decesul vreunui 
judecător, iar numirile temporare deveneau de obicei 
permanente. De-a lungul anilor, guvernatorii îi aleseseră cu 
înţelepciune pe ocupanţii locurilor vacante. Nici pomeneală 
de campanii zgomotoase pe vremea aceea. Curtea 
Supremă se mândrea că politica rămânea în afara 
preocupărilor şi a deciziilor care erau luate în procese. Însă 
vremurile acelea, rămăseseră în urmă şi situaţia se 
schimbase. 

— Bine, dar i-am învins în cazul lui McElwayne, a spus 
Mary Grace, şi nu doar o dată. 

— Da, cu numai trei mii de voturi. 

— Tot victorie se numeşte. 

In urmă cu doi ani, când Jimmy McElwayne se trezise 
surprins în ambuscadă, soţii Payton fuseseră prea îngropaţi 
în datoriile contractate pentru susţinerea cazului Bowmore, 
astfel că nu contribuiseră financiar. În schimb, îşi 
dedicaseră timpul liber, atât cât mai aveau, unui comitet 
local. lar în ziua alegerilor, lucraseră ca voluntari într-o 
secţie de votare. 

— Am câştigat procesul, Wes. Doar n-o să pierdem 
apelul, a spus ea. 

— De acord. 

— Probabil că-i numai un zvon. 


În următoarea zi de luni, după-amiază, Ron şi Doreen Fisk 
au şters-o din Brookhaven şi s-au dus cu maşina la Jackson, 
pentru o întâlnire la ceas de seară cu Tony Zachary. 
Trebuiau să cunoască nişte persoane. 

Se convenise ca Tony să fie director oficial de campanie. 
Prima persoană pe care a adus-o în sala de şedinţe era cel 
propus să fie director financiar, un tânăr îmbrăcat foarte 
elegant, care avea o experienţă bogată în tot felul de 
campanii la nivel statal şi activitate în cel puţin 
douăsprezece. Tânărul, pe nume Vancona, s-a apucat 
imediat să prezinte cu aplomb structura de bază a planului 
financiar. A folosit un laptop şi un proiector şi totul a fost 
expus în culori foarte vii, pe un ecran alb. În ceea ce 
priveşte veniturile, coaliția de sprijinitori avea să contribuie 
cu 2,5 milioane de dolari. Mulţi dintre aceştia erau oameni 
pe care Ron îi întâlnise la Washington şi, pentru a fi mai 
explicit, Vancona a prezentat o listă lungă de grupuri 
susținătoare. Numele acestora sunau aiuritor, dar numărul 
lor era de-a dreptul impresionant. Se puteau aştepta la încă 
500 000 de dolari din partea unor donatori individuali din 
district, bani care vor fi puşi la dispoziţie când Ron va avea 
nevoie de susţinere şi va începe să-şi câştige prieteni şi să 
impresioneze lumea. 

— Ştiu cum să strâng bani, a spus Vancona în mod 
repetat, dar fără să fie jignitor. Cifra magică era cea de trei 
milioane, care practic garanta victoria. Ron şi Doreen erau 
copleşiţi. 

Tony i-a examinat cu atenţie. Nu erau proşti. Erau doar 
înşelaţi cu uşurinţă, aşa cum ar fi păţit oricine în asemenea 
circumstanţe. Au pus câteva întrebări, dar numai fiindcă 
aşa se cuvenea. 

Vancona avea toate cifrele referitoare la cheltuieli. 
Televiziune, radio, publicitate în presă, corespondenţă 
directă, deplasări, salarii (al lui era de 90 000 pentru toată 
activitatea), închiriere de birouri, totul, până la autocolante 
pentru automobile, afişe şi închirieri de maşini. Totalul se 


ridica la 2,8 milioane, ceea ce le îngăduia şi un oarecare 
spaţiu de manevră. 

Tony a împins spre ei doua dosare groase, fiecare 
inscripţionat maiestuos: CURTEA SUPREMA, DISTRICTUL DE 
SUD, RON FISK CONTRA SHEILA MCCARTHY. CONFIDENŢIAL. 

— Aveţi totul înăuntru, a precizat el. 

Ron a frunzărit câteva pagini, apoi a pus câteva întrebări 
nevinovate. 

Tony a dat din cap cu un aer grav, ca şi cum ar fi apreciat 
intuiţia acelui băiat. 

Următorul vizitator - Vancona a rămas în continuare de 
faţă, doar făcea parte din echipă acum - a fost o doamnă 
arătoasă de vreo şaizeci de ani din District of Columbia, a 
cărei specialitate era publicitatea. S-a prezentat drept Kat... 
nu ştiu cum. Ron s-a văzut silit să arunce o privire în 
agendă ca să fie sigur - Broussard. În dreptul numelui 
apăreau şi titlul doamnei: director de publicitate. 

De unde-i scosese Tony pe oamenii aceştia? 

Kat s-a dovedit foarte dinamică, aşa cum îi stătea bine 
cuiva venit dintr-o metropolă. Firma ei era specializată în 
curse la nivel statal şi lucrase în peste o sută de campanii. 

„Ce procentaj de reuşită ai avut?” a vrut Ron s-o întrebe, 
dar Kat lăsa prea puţine pauze în care să poată fi strecurată 
vreo întrebare. li adora faţa şi vocea şi era încredinţată că 
împreună vor pune la punct „imaginile” care să transmită în 
mod corespunzător profunzimea şi sinceritatea lui. In mod 
înţelept, cât a vorbit, s-a uitat mai mult la Doreen, astfel că 
femeile s-au simţit atrase una de cealaltă. Kat s-a aşezat. 

Comunicarea va fi asigurată de o firmă din Jackson. Şefa 
acesteia era tot o doamnă care vorbea cu o viteză 
impresionantă, pe nume Candace Grume, şi, deloc 
surprinzător, avea tot o experienţă vastă în astfel de 
chestiuni. Ea a explicat că o campanie reuşită trebuie să 
beneficieze de o coordonare permanentă a comunicării. 

— Cu o vorbă bine spusă, şi-o corabie-i distrusă, a zis ea 
cu glas ciripitor. lar c-o vorbă rău scăpată, o alegere-i 


ratată. Guvernatorul actual era client de-al ei. Păstrase la 
urmă ce era mai bun: firma ei îl reprezenta pe senatorul 
Rudd de peste un deceniu. Spusese destul. 

A cedat cuvântul specialistului în sondaje, un statistician 
cu un aer savant, pe nume Tedford, care a reuşit în mai 
puţin de cinci minute să susţină că anticipase corect 
rezultatul tuturor campaniilor din istoria ultimilor ani. Era 
din Atlanta. Dacă eşti din marele oraş Atlanta şi te trezeşti 
undeva în pustie, atunci trebuie neapărat să le spui tuturor 
ca eşti chiar din Atlanta! După douăzeci de minute, se 
săturaseră cu toţii de Tedford. 

Coordonatorul campaniei nu era din Atlanta, ci din 
Jackson. Se numea Hobbs, iar acest Hobbs avea o faţă vag 
familiară, cel puţin pentru Ron. S-a lăudat că mai 
coordonase campanii reuşite în acel stat - uneori la vedere, 
alteori din culise - vreme de cincisprezece ani. A înşirat 
numele câştigătorilor fără să-i dea prin gând să le 
amintească şi pe cele ale perdanţilor. A ţinut o predică 
despre necesitatea organizării pe plan local, despre 
democraţia în stare pură, accesul la oameni, obţinerea de 
voturi şi aşa mai departe. Avea o voce linguşitoare, iar 
câteodată ochii îi străluceau cu fervoarea unui predicator 
ambulant. Ron l-a găsit respingător pe dată. Ulterior, 
Doreen va recunoaşte că omul i se păruse încântător. 

La două ore după începerea acelei parade, Doreen 
ajunsese să înţepenească pe scaun într-o poziţie nefirească, 
iar agenda lui Ron era doldora de prostiile notate din 
dorinţa de a rămâne treaz şi atent. 

Acum echipa era completă. Cinci profesionişti plătiţi 
regeşte. Şase, dacă era inclus şi Tony, numai că salariul lui 
avea să fie plătit de Judicial Vision. Trecând în revistă 
notițele din agendă în timp ce Hobbs continua să 
trăncănească, Ron a regăsit coloana care cuprindea 
„salariile profesionale” la 200 000 de dolari şi „consultanţii” 
la 175 000 de dolari. Şi-a făcut un semn ca să nu uite şi să-l 
întrebe ceva mai târziu pe Tony în legătură cu acele sume. | 


se păreau mult prea umflate, dar, până la urmă, ce ştia el 
despre dedesubturile şi chichiţele unei campanii ce avea să 
se desfăşoare în forţă? 

Au făcut o pauză de cafea, iar Tony i-a condus pe ceilalţi 
afară din cameră. Aceştia au plecat luându-şi un călduros 
rămas-bun de la Ron, fiind foarte emoţionaţi de cursa 
interesantă ce le stătea în faţă, şi au promis să se revadă 
cât mai curând posibil. 

După ce a rămas din nou singur cu clienţii lui, Tony a 

părut brusc foarte obosit. 
_ — Ascultă, îmi dau seama că a fost cam mult pentru azi. 
Iti cer scuze, dar toată lumea e ocupată, iar economia de 
timp este esențială. M-am gândit că o discuţie 
cuprinzătoare ar fi de preferat unei serii de întâlniri cu 
fiecare în parte. 

— Nici o problema, a reuşit Ron să spună. 

Cafeaua începuse să-şi facă efectul. 

— Nu uita, vorbim de campania ta, a continuat Tony, cu 
un aer foarte serios. 

— Eşti sigur? a întrebat Doreen. Nu am impresia asta. 

— Ba da, Doreen. Am pus la punct cea mai bună echipă 
posibilă, dar tu poţi să-l refuzi pe oricare dintre ei chiar 
acum. E de ajuns să-mi spui şi mă apuc de dat telefoane ca 
să găsesc un înlocuitor. A fost vreunul care nu ţi-a plăcut? 

— Nu, doar că... 

— E copleşitor, a recunoscut Ron. Atâta tot. 

— Bineînţeles că e aşa. Este o campanie importantă. 

— Campaniile importante nu trebuie să fie copleşitoare, 
înţeleg că sunt nepriceput în asemenea chestiuni, dar naiv 
nu. Acum doi ani, în cursa la care a participat McElwayne, 
contracandidatul lui a strâns şi a cheltuit aproape două 
milioane de dolari şi a făcut o campanie impresionantă. 
Acum vehiculăm cifre care le depăşesc cu mult pe acelea. 
De unde provin toţi banii ăştia? 

Tony s-a grăbit să-şi pună ochelarii de citit şi a întins 
mâna după dosar. 


— Păi, credeam că am precizat asta, a spus el. Vancona a 
analizat cifrele. 

— Ştiu şi eu să citesc, Tony, l-a pus la punct Ron. Am 
văzut numele şi sumele. Nu asta e problema. Vreau să ştiu 
de ce sunt dispuşi oamenii aceştia să scoată trei milioane 
de dolari ca să sprijine un om de care nu au auzit până 
acum. 

Tony şi-a dat încet ochelarii jos de pe nas şi pe faţa lui a 
apărut o expresie de exasperare. 

— Ron, nu am mai discutat treaba asta de zeci de ori? 
Anul trecut, Judicial Vision a cheltuit aproape patru milioane 
ca să contribuie la alegerea cuiva în Illinois. Am cheltuit 
aproape şase milioane în Texas. Cifrele par scandalos de 
mari, dar şi câştigarea unei campanii a devenit foarte 
costisitoare. Cine semnează cecurile? Oamenii pe care i-ai 
întâlnit la Washington. Mişcarea de dezvoltare economică. 
Creştinii conservatori. Medicii care s-au trezit exploataţi de 
sistem. Aceştia sunt oamenii care cer schimbări şi care se 
arată dispuşi să plătească pentru ele. 

Ron a mai sorbit din cafea şi s-a uitat la Doreen. A urmat 
un moment de tăcere apăsătoare. 

Tony şi-a căutat o poziţie mai confortabilă pe scaun şi a 
zis încet: g 

— Ascultă, dacă vrei să renunţi, spune clar. Incă nu e 
prea târziu. 

— Nu dau înapoi, Tony, a zis Ron. Dar a fost prea mult 
pentru o singură zi. Toţi consultanţii ăştia de profesie... 

— Mă ocup eu de ei. Asta mi-e meseria. lar a ta e să ieşi 
în faţă şi să-i convingi pe alegători ca tu eşti omul potrivit. 
Ron, Doreen, votantii nu-i vor vedea pe aceşti oameni. Îi vor 
convinge faţa ta, ideile tale, tinereţea şi entuziasmul tău. 
Nu eu. Şi nici membrii echipei de campanie. 

Epuizarea se instalase deja, iar discuţia lâncezea. Ron şi 
Doreen şi-au adunat agendele burduşite, după care şi-au 
luat rămas-bun. In drum spre casă, nu au schimbat prea 
multe cuvinte, dar atmosfera nu era deloc apăsătoare. 


Când au ajuns la periferia pustie a oraşului Brookhaven, s- 
au simţit amândoi din nou stimulaţi de acea provocare. 

Onorabilul Ronald M. Fisk, judecător la Curtea Supremă 
din Mississippi. 


CAPITOLUL 16 


Sâmbătă, dimineaţa târziu, judecătoarea McCarthy a 
intrat în biroul ei şi l-a găsit pustiu. În timp ce aştepta să se 
deschidă computerul, şi-a verificat corespondenţa. Apoi, în 
adresa de e-mail a găsit treburile obişnuite de tribunal. La 
adresa ei personală, a citit un mesaj din partea fiicei, care îi 
spunea că o aşteaptă la cină în acea seară, acasă la ea, în 
Biloxi. Mai avea mesaje de la doi bărbaţi - cu primul se 
întâlnea, iar celalalt reprezenta alternativa. 

Era în blugi, pantofi sport şi o jachetă cafenie de călărie 
pe care i-o făcuse cadou soţul cu mulţi ani în urmă. La 
Curtea Supremă nu era ţinuta obligatorie în weekend, 
deoarece numai grefierii mai apăreau pe acolo în astfel de 
zile. 

Grefierul ei, Paul, a apărut fără să fie trădat de vreun 
zgomot şi a zis: 

— Bună dimineaţa. 

— Ce cauţi aici? l-a întrebat ea. 

— Ca de obicei. Citesc dosare. 

— Şi e ceva interesant? 

— Nu, a răspuns el şi a pus apăsat o revistă pe biroul ei, 
adăugând: asta urmează. Ar putea fi distractiv. 

— Despre ce e vorba? 


— Marele verdict dat în Districtul Cancerului. Patruzeci şi 
unu de milioane. Bowmore. 

— A, sigur, a spus ea şi a ridicat revista. Aproape fiecare 
avocat şi judecător din Mississippi susţinea că ştie pe 
cineva care ar fi deţinut vreo informaţie sau alta despre 
verdictul în cazul Baker. Prezentările din presă fuseseră 
amănunțite în timpul judecării procesului, dar mai ales după 
aceea. Cazul fusese întors pe toate părţile de Paul şi de alţi 
grefieri. Aceştia îl urmăreau deja şi se aşteptau ca în câteva 
luni să apară şi dosarele întocmite pentru apel. 

Articolul prezenta toate detaliile legate de groapa de 
deşeuri de la Bowmore şi litigiul care se iscase din pricina 
ei. Erau publicate fotografii ale oraşului, arătând dezolant, 
cu ferestre şi uşi de case bătute în scânduri; fotografii cu 
Mary Grace uitându-se la gardul din plasă şi cu fir tăios pe 
coamă al uzinei Krane şi altele tot cu ea stând cu Jeannette 
Baker la umbra unui copac, fiecare cu câte o sticlă de apă 
în mână; fotografii înfăţişând douăzeci de presupuse 
victime - negri, albi, copii şi bătrâni. Personajul central 
rămânea totuşi Mary Grace, iar importanţa ei sporea de la 
paragraf la altul. Era cazul ei şi era cauza ei. Bowmore era 
oraşul său natal, iar prietenii săi mureau pe capete. 

Sheila a terminat de citit articolul şi, brusc, s-a simţit 
plictisită de şederea la birou. Drumul cu maşina până la 
Biloxi avea să-i răpească trei ore. A plecat fără sa schimbe 
vreo vorbă cu nimeni şi a luat-o spre sud, fără să se 
grăbească foarte tare. S-a oprit la Hattiesburg să facă plinul 
şi, dintr-un impuls, a virat spre est, curioasă dintr-odată să 
vadă Districtul Cancerului. 


Când avea de prezidat un caz, McCarthy se ducea pe 
furiş la locul faptei ca să vadă cu ochii ei care era situaţia. 


Amănuntele confuze referitoare la ciocnirea unui petrolier 
de un pod aglomerat au devenit mult mai clare după ce a 
petrecut o oră pe acel pod, singură, cam la aceeaşi oră la 
care se petrecuse accidentul, într-un caz de crimă, 
afirmaţiile acuzatului cum că acţionase în legitimă apărare 
fuseseră respinse de ea după ce se aventurase chiar pe 
aleea unde fusese descoperit cadavrul. Lumina de la fe- 
reastra unui depozit cădea pe alee, scoțând din întuneric şi 
acel loc. In cursul unui proces privind decesul unei 
persoane la o trecere la nivel cu calea ferată, s-a dus cu 
maşina pe acea stradă în câteva rânduri, atât ziua, cât şi 
noaptea, oprind de două ori la barieră, şi s-a convins că 
şoferul fusese vinovat. Işi păstra pentru sine părerile, 
desigur. Juriul judeca faptele, nu judecătorul, însă o 
curiozitate greu de explicat o atrăgea deseori la locul 
faptei. Voia să cunoască adevărul. 

Bowmore era într-adevăr sumbru, aşa cum scria în acel 
articol. A parcat maşina în spatele unei biserici la două 
intersecţii de Main Street, apoi a luat-o pe jos. Puțin 
probabil să mai existe vreun BMW decapotabil în oraş şi nu 
dorea deloc să atragă atenţia asupra ei. 

Chiar şi pentru o zi de sâmbătă, circulaţia şi animația 
celor ieşiţi la cumpărături erau foarte scăzute. Jumătate din 
vitrine erau acoperite cu scânduri şi doar câteva magazine 
supravieţuiseră. O farmacie, un magazin cu reduceri şi alte 
câteva dughene cu mărunţişuri. S-a oprit la biroul F. Clyde 
Hardin & Asociaţii. Numele acesta apăruse în articolul cu 
pricina. 

La fel şi cafeneaua Babe's, unde Sheila s-a instalat pe un 
scaun înalt de la bar cu speranţa să afle ceva despre caz. 
Nu avea să fie dezamăgită. 

Era aproape două după-amiaza şi la bar nu se afla 
nimeni. Doi mecanici de la un service Chevrolet îşi luau cu 
întârziere prânzul, într-un separeu din faţă. Localul era 
tăcut şi demodat, simțind nevoia unei zugrăveli şi a 
schimbării pardoselii; părea că nu se schimbase prea mult 


de câteva decenii. Pereţii erau acoperiţi cu planificări ale 
campionatelor de fotbal american începând din 1961, 
fotografii de absolvire, vechi articole decupate din ziare, 
orice le trecea prin minte oamenilor să expună. Un afiş 
mare anunţa: „Folosim doar apă îmbuteliată”. 

Babe a apărut la tejghea şi a început cu un prietenos: „ce 
ai dori, draga mea?” Purta o uniformă albă scrobită, un şort 
imaculat de culoare roşu-rubiniu cu numele „Babe” brodat 
cu aţă roz, ciorapi albi şi pantofi la fel, şi părea să fi descins 
dintr-un film turnat în anii 1950. Probabil că pe vremea 
aceea se şi născuse, deşi părul tapat era vopsit într-o 
culoare destul de stridentă, care se asorta destul de bine cu 
şorţul. Avea ochii ridaţi ai unui fumător, dar ridurile nu 
aveau cum să rivalizeze cu stratul gros de fond de ten pe 
care Babe şi-l aplica pe faţă în fiecare dimineaţă. 

— Nişte apă, a spus Sheila. 

Era curioasă în privinţa apei. 

Babe a preluat comanda Sheilei privind pierdută pe 
ferestrele mari care dădeau spre stradă. S-a apropiat cu 
sticla de apă şi azis: 

— Nu eşti din oraş. 

— Sunt în trecere, a spus Sheila. Am nişte rude în 
districtul Jones. 

Lucru adevărat. O mătuşă îndepărtată, despre care 
credea că mai trăia, locuia de când se ştia în districtul 
vecin. 

Babe i-a aşezat în faţă o sticlă mică de apă cu o etichetă 
simplă pe care scria: „Îmbuteliată pentru Bowmore”, apoi i- 
a mărturisit că avea şi ea rude în districtul Jones. Inainte ca 
Babe să şi prezinte tot arborele genealogic, Sheila s-a 
grăbit să schimbe subiectul. În Mississippi, mai devreme 
sau mai târziu, fiecare pare să fie rudă cu fiecare. 

— Ce e asta? a întrebat, ridicând sticla de pe masă. 

— Apă, a spus Babe privind nedumerită. 

Sheila a apropiat-o de ochi, lăsând-o pe Babe să preia 
conversaţia. 


— Toată apa pe care o bem în Bowmore e îmbuteliată. 
Adusă cu camionul de la Hattiesburg. Apa din sistemul 
orăşenesc nu se poate consuma. E contaminată. De unde 
eşti? 

— De pe Coastă. 

— N-ai auzit de apa din Bowmore? 

— Nu, regret. Sheila a desfăcut dopul şi a luat o 
înghiţitura. Are gust de... apă, a zis ea. 

— Ar merita să o guşti pe cealaltă. 

— Dar ce are? 

— Doamne, Dumnezeule, scumpa mea, a zis Babe 
rotindu-şi privirea în jur ca să vadă dacă era cineva prin 
preajmă care ar fi putut auzi întrebarea şocantă pe care o 
pregătise. Nu a văzut pe nimeni, aşa că a desfăcut o cutie 
cu cola dietetică şi şi-a rezemat cotul stâng de tejghea. N-ai 
auzit de Districtul Cancerului? 

— Nu. 

Încă o privire suspicioasă. 

— Noi suntem. Comitatul nostru are rata cea mai are de 
canceroşi din ţară, fiindcă apa de băut e poluată. A existat 
o uzină chimică aici, Krane Chemical, a unor băieţi deştepţi 
din New York. Ani de-a rândul - douăzeci, treizeci, patruzeci, 
depinde pe cine crezi -, au azvârlit tot soiul de rahaturi 
toxice - scuză-mi limbajul! - da, în nişte râpe din spatele 
uzinei. Cu bidonul şi butoiul, tone peste tone de rahat de- 
ăsta au ajuns într-un puț şi, cu timpul, s-au infiltrat în pânza 
freatică din care oraşul - condus de nişte clovni, te rog să 
mă crezi! - a extras apa încă din anii optzeci. Apa de băut 
din limpede devenea cenuşie şi gălbuie. In prezent, e 
cafenie. A început să miroasă ciudat, iar după aceea să 
duhnească. Ne-am certat cu autorităţile ani de zile ca să 
purifice apa, dar cei de la primărie ne-au luat la goană. 
Mamă, ce ne-au mai făcut. In fine, apa asta a iscat 
adevărate bătălii, iar apoi, draga mea, a început marea 
dramă. Oamenii au început să moară. Cancerul ne-a lovit ca 
o ciumă. Oamenii mureau pe capete. Mor şi acum. Inez 


Perdue a dat în primire în februarie. Cred că era a şaizeci şi 
cincea victimă. Ceva de genul ăsta. S-a precizat totul la 
proces. 

A făcut o pauză ca să se uite după doi oameni care 
treceau pe trotuar. 

Sheila a sorbit cu băgare de seamă din sticla cu apă. 

— A fost un proces? a întrebat ea. 

— Nici de procesul ăsta n-ai auzit? 

Sheila a ridicat din umeri cu un aer inocent şi a repetat: 

— Locuiesc pe Coastă. 

— Of, Doamne. Babe şi-a luat cotul de pe tejghea, 
sprijinindu-se acum în dreptul. Ani de zile s-a tot vorbit de 
procese. În localul meu vin toţi avocaţii să-şi bea cafeaua şi 
să discute şi nimeni nu i-a învăţat pe băieţii ăştia să 
vorbească mai în şoaptă. Am auzit totul. Şi încă aud 
destule. O vreme, s-au rostit vorbe mari. Că o să dea Krane 
Chemical în judecată pentru una sau alta, dar nu se 
întâmpla nimic. Cred că un asemenea proces e prea mare, 
plus că te iei de o companie chimică plină de bani şi de 
avocaţi şmecheri. Toată vorbăria aceea s-a stins, dar 
cancerul şi-a făcut de cap în continuare. Copii morţi de 
leucemie. Oameni maturi cu tumori la rinichi, ficat, vezică, 
stomac. A fost cumplit, draga mea. Krane s-a îmbogăţit 
dintr-un pesticid numit pillamar 5, scos în afara legii de- 
acum douăzeci de ani. Ilegal aici, nu şi în Guatemala ori alte 
asemenea ţări. De aceea, au continuat să producă pillamar 
aici, livrându-l republicilor bananiere, unde îl foloseau la 
stropitul fructelor şi legumelor, pe care apoi ni le vindeau. 
S-a spus şi asta la proces şi am aflat că i-a supărat la culme 
pe membrii juriului. Ceva sigur i-a supărat. 

— Şi unde s-a desfăşurat procesul? 

— Eşti sigură că ai rude prin district? 

— Desigur. 

— Ai vreun amic aici, în Bowmore? 

— Nu. 

— Nu cumva eşti reporter? 


— Nu. Sunt în trecere. 

Satisfăcută de calitatea asistenţei, Babe a inspirat adânc 
şi s-a avântat mai departe: 

— Au mutat uzina din Bowmore, treabă deşteaptă, pentru 
că orice juriu de aici i-ar fi acuzat pe Krane şi pe ticăloşii de 
proprietari de omor din culpă, şi procesul s-a judecat la 
Hattiesburg. De către judecătorul Harrison, unul dintre 
preferaţii mei. Districtul Cary e în subordinea lui şi câştigă o 
pâine aici de mulţi ani. Se cam uită după femei, dar ce 
contează? Şi mie-mi plac bărbaţii. În sfârşit, multă vreme 
avocaţii doar şi-au bătut gura fără să facă nimic, pentru că 
nimeni nu îndrăznea să se ia de Krane. Dar o fată din oraş, 
una tânără, bagă de seamă, dintre ai noştri, a zis că nu-i 
pasă şi a intentat un proces pe cinste. Mary Grace Payton, 
fata asta, a crescut în apropierea oraşului, cam la un 
kilometru şi jumătate de aici. A terminat liceul din 
Bowmore. O ştiu de când era mică. Tatăl ei, domnul Truman 
Shelby, mai vine când şi când prin oraş. Ţin mult la fata 
asta. Şi soţul ei este avocat, au împreună o firma la 
Hattiesburg. Au deschis proces în numele lui Jeannette 
Baker, ce fată dulce şi ea, căreia soţul şi copilul i-au murit 
de cancer la opt luni, unul după celalalt. Cei de la Krane s- 
au bătut de nu se poate, cred că au adus o sută de avocaţi, 
după cât s-au foit pe aici. Procesul a durat luni de zile şi, din 
câte-am auzit eu, aproape ca i-a ruinat pe soţii Payton. Dar 
au câştigat. Juriul i-a găsit vinovaţi pe cei de la Krane. 
Patru'ş'unu de milioane. Nu-mi vine să cred că ţi-a scăpat 
ştirea asta. Cum se poate aşa ceva? Aşa a ajuns şi 
Bowmore să fie cunoscut. Nu vrei să mănânci ceva, 
scumpo? 

— Poţi să-mi dai un sendviş cald cu caşcaval? 

— S-a făcut. Babe a aruncat două felii de pâine pe grătar, 
fără să se oprească din povestit: cazul e acum în recurs şi 
mă rog în fiece noapte ca soţii Payton să câştige. Şi au 
venit şi o droaie de avocaţi pe aici, să adulmece şi să 
găsească alte victime. Ai auzit de Clyde Hardin? 


— N-am avut cum. 

— Are biroul la şapte case mai la vale, pe stânga, dar a 
fost aici dintotdeauna. Membru al clubului meu de cafegii 
de ora opt şi jumătate, o adunătură de fanfaroni. El e băiat 
de treabă, dar nevastă-sa e o nesuferită. Clyde se teme să 
pledeze în faţa instanţei, de aceea s-a înhăitat cu nişte 
şmecheri din Philadelphia - Pennsylvania, nu Mississippi - şi 
au înaintat o acţiune comună în numele unor amărăşteni 
care încearcă şi ei să facă un ban grămadă. Se zvoneşte că 
unii dintre aşa-zişii lor clienţi nici măcar nu locuiesc pe-aici. 
Vor doar să câştige nişte bani nemunciţi. A desfăcut două 
felii de caşcaval din ambalaj şi le-a aşezat pe pâine. Vrei şi 
maioneză? 

— Nu. 

— Dar nişte cartofi prăjiţi? 

— Mulţumesc, nu. 

— In orice caz, lumea din oraş e mai dezbinată ca 
niciodată. Oamenii care s-au îmbolnăvit cu adevărat s-au 
supărat pe aceste victime noi, care doar se prefac. Ciudat, 
ce efect au banii asupra unora. Aştia stau cu mâna întinsă 
după o pomană. Unii avocaţi îşi închipuie că ăştia de la 
Krane au să cedeze şi au să accepte o înţelegere în afara 
tribunalului. Oamenii se şi văd bogaţi. lar avocaţii o să se 
îmbogăţească şi mai şi. Insă alţii sunt convinşi că oamenii 
de la Krane nu-şi vor recunoaşte în veci vreo greşeală. Nici 
o clipă nu au lăsat impresia asta. Acum şase ani, când se 
vorbea îndrăcit despre procese, şi-au împachetat la un 
sfârşit de săptămână jucăriile şi au şters-o în Mexic, unde 
sigur au toată libertatea să arunce deşeuri şi să polueze 
după pofta inimii. Pesemne că mexicanii mor pe capete 
acolo. E o crimă ce a făcut compania asta. Ne-a ucis oraşul. 

După ce pâinea s-a făcut aproape cafenie, a asamblat 
sendvişul, l-a tăiat în două şi i l-a servit Sheilei cu o felie de 
castravete murat. 

— Şi ce s-a întâmplat cu angajaţii de la Krane? 


— l-au concediat. Asta nu a surprins pe nimeni. Mulţi 
dintre ei au părăsit zona în căutarea unei alte slujbe. Pe aici 
nu se găseşte mare lucru. Unii erau oameni de treabă, dar 
alţii au ştiut ce se întâmpla şi au ţinut totul sub pălărie. 
Dacă ar fi guiţat, s-ar fi trezit pe drumuri. Mary Grace i-a 
găsit pe câţiva dintre ei şi i-a adus la proces. Unii au spus 
adevărul. Alţii au minţit, dar Mary Grace i-a făcut arşice, din 
câte am auzit. Eu nu m-am dus să văd procesul, dar mi s-a 
povestit aproape zilnic ce se întâmpla acolo. Tot oraşul era 
ca pe ghimpi în perioada aceea. Era un om pe nume Earl 
Crouch, care a condus uzina vreme de mulţi ani. A câştigat 
bani frumoşi şi s-a zvonit ca ăştia de la Krane l-au cumpărat 
când şi-au luat tălpăşiţa. Crouch a ştiut de aruncarea la 
întâmplare a deşeurilor, dar în depoziţia lui a negat totul. A 
minţit ca o javră. Asta s-a întâmplat acum doi ani. Se spune 
că apoi Crouch a dispărut în condiţii misterioase. Mary 
Grace nu a reuşit să-l găsească pentru a-l cita la proces. S-a 
făcut nevăzut. A dispărut fără urmă. Nici măcar cei de la 
Krane nu l-au găsit. 

Babe a lăsat acea adevărată pepită de aur sa plutească 
în aer vreme de câteva clipe şi s-a dus până la mecanicii 
Chevrolet să vadă dacă mai voiau ceva. Sheila a mestecat 
pe îndelete din sendviş şi s-a prefăcut că nu o interesează 
prea mult povestea spusă de patroana localului. 

— Cum e sendvişul? a întrebat-o Babe când s-a întors. 

— Grozav. 

Sheila a luat o înghiţitură de apă şi a aşteptat 
continuarea poveştii. Babe s-a dat mai aproape şi a coborât 
vocea. 

— Există o familie în Pine Grove, îi cheamă Stone. O 
adunătură de ticăloşi. Nici nu ieşeau bine din închisoare că 
intrau iar la loc, pentru furturi de maşini şi cine ştie câte 
altele. Nu-s oameni cu care să te iei la harţă. Acum vreo 
patru, poate chiar cinci ani, unul dintre băieţii familiei Stone 
s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit foarte repede. Ei i-au 
angajat pe soţii Payton, dar procesul lor e încă pe rol. Am 


auzit însă că alde Stone l-au descoperit pe domnul Earl 
Crouch undeva prin Texas şi s-au răzbunat. E doar un zvon, 
iar oamenii de pe aici nu prea vorbesc despre asta. Pe 
mine, una, nu m-ar mira. Nimeni nu-i calcă pe bătătură pe 
cei din neamul Stone. Toată lumea e iritată, foarte iritată. 
Ajunge să deschizi discuţia despre Krane Chemical, şi 
oamenii sunt gata să se încaiere. 

Sheila nu avea de gând să aducă vorba despre companie. 
Şi nici nu ţinea să sape mai adânc. Mecanicii s-au ridicat, s- 
au întins şi au cules fiecare câte o scobitoare, după care s- 
au dus la casă. Babe i-a întâmpinat şi le-a spus ceva de 
dulce cât le-a luat banii, cam patru dolari de fiecare. De ce 
munceau sâmbăta? Ce-şi închipuia şeful lor că va realiza 
astfel? Cu chiu, cu vai, Sheila a reuşit să înghită jumătate 
din sendviş. 

— Mai vrei unul? a întrebat-o Babe când s-a întors pe 
scaunul ei. 

— Nu, mulţumesc. Trebuie s-o iau din loc. 

Doi adolescenţi au intrat cu paşi leneşi şi s-au aşezat la o 
masă. 

Sheila şi-a plătit nota, i-a mulţumit lui Babe pentru 
conversaţie şi a promis să mai treacă pe acolo. A mers 
până la maşină, după care a petrecut o jumătate de oră 
mergând la întâmplare pe străzile oraşului. Articolul din 
revistă făcuse referiri la Pine Grove şi la pastorul Denny Ott. 
A rulat încet prin cartierul din apropierea bisericii şi a rămas 
şocată de starea deprimantă a acelei zone. Articolul 
prezentase partea frumoasă a lucrurilor. A descoperit şi 
parcul industrial abandonat, apoi uzina Krane, sumbră şi 
parcă bântuită, dar apărată de sârma tăioasă de pe coama 
gardului. 

După două ore petrecute în Bowmore, Sheila a plecat, 
sperând să nu fie nevoită să revină acolo niciodată. 

A înţeles furia care condusese la acel verdict, dar 
gândirea judecătorească trebuia să excludă orice emotie. 
Nu încăpea nici o îndoială că oamenii de la Krane Chemical 


făcuseră multe lucruri rele, dar se punea problema dacă 
deşeurile lor provocaseră acele îmbolnăviri de cancer. 
Evident, juriul aşa socotise. 

Curând, soluţionarea cazului avea să intre în sarcina 
judecătoarei McCarthy şi a celorlalţi opt colegi ai săi. 


* 


l-au urmărit călătoria până pe Coastă, până la casa ei, 
situată la trei intersecții depărtare de golful Biloxi. A stat 
acolo şaizeci şi cinci de minute, apoi a condus circa doi 
kilometri până la locuinţa fiicei ei din Howard Street. După 
ce a luat cina cu fiica, ginerele şi doi nepoți, masă care a 
durat destul de mult, a revenit acasă, petrecându-şi 
noaptea singură, după toate aparențele. Duminică 
dimineaţă la zece a luat micul dejun la Grand Casino cu o 
cunoştinţă de sex feminin. O verificare de rutină a numă- 
rului de înmatriculare a stabilit că respectiva persoană era 
o avocată bine-cunoscută pentru cazurile de divorţ de care 
se ocupa, probabil o prietenă. McCarthy s-a întors apoi 
acasă, schimbându-se în blugi şi plecând cu o geantă în 
care avea lucruri pentru înnoptat undeva. A mers fără să se 
oprească până la apartamentul personal din zona de nord a 
oraşului Jackson, sosind acolo la ora 4.10. Trei ore mai 
târziu, un bărbat numit Keith Christian (alb, vârsta de 
patruzeci de ani, divorţat, profesor de istorie) a apărut la 
respectiva adresă cu un număr destul de generos de 
pachete conţinând mâncare chinezească. Acest bărbat a 
părăsit apartamentul abia a doua zi la ora şapte. 

Tony Zachary a făcut personal sinteza acestor rapoarte, 
tastând foarte ezitant pe laptopul pe care nu încetase să îl 
deteste. Şi înainte de apariţia internetului se dovedise 
stângaci când venea vorba să scrie ceva la tastatură, iar 
aptitudinile lui se îmbunătăţiseră doar o idee. Însă 


amănuntele acelea nu puteau fi încredințate oricui - vreunei 
secretare sau vreunui asistent. Chestiunea impunea 
secretul cel mai deplin. lar sintezele lui nu se puteau 
expedia prin e-mail sau fax. Domnul Rinehart insistase ca 
totul să-i parvină prin trimitere poştală, livrată prin cei de la 
Federal Express. 


PARTEA A DOUA 
CAMPANIA 


CAPITOLUL 17 


În vechiul oraş Natchez există o porţiune de teren situată 
sub o faleză din apropierea fluviului, cunoscută sub numele 
de Under-the-Hill (Sub Deal). Are o istorie îndelungată şi 
pestriță, care începe cu zilele de debut al circulaţiei vaselor 
cu aburi pe Mississippi. Ea atrăsese tot soiul de oameni - 
negustori, comercianţi, căpitani de vase, speculanţi şi 
amatori de jocuri de noroc -, toţi îndreptându-se către New 
Orleans. Cum banii treceau dintr-o mână în alta, tot aici se 
strângeau şi bătăuşi, vagabonzi, escroci, contrabandişti de 
băuturi şi de arme, prostituate şi nenumărați alţi ticăloşi din 
lumea interlopă. Natchez era bogat datorită bumbacului, 
cea mai mare parte a acestuia fiind comercializată prin 
portul său, Under-the-Hill. Banii câştigaţi lesne creau nevoia 
de baruri, localuri pentru practicarea jocurilor de noroc, 
bordeluri şi hoteluri ieftine. Unul ca Mark Twain era un 
obişnuit al acelor locuri pe vremea când era pilot de vas cu 
zbaturi. Apoi, Războiul Civil a ucis circulaţia pe fluviu. Tot 
astfel a spulberat averile celor din Natchez şi mai toată 
viaţa sa de noapte. Under-the-Hill a traversat o lungă 
perioadă de declin. 

In 1990, legislativul din Mississippi a aprobat o lege care 
permitea jocurile de noroc pe fluviu, ideea fiind să existe 
câteva vase cu zbaturi contrafăcute care să vânture apa în 


susul şi-n josul fluviului, în vreme ce pasagerii, majoritatea 
pensionari, să joace bingo şi blackjack la bordul lor. 
Oamenii de afaceri s-au repezit să înfiinţeze de-a lungul 
fluviului Mississippi acele cazinouri plutitoare. În mod 
memorabil, după ce legea a fost citită bine şi analizată 
atent, s-a constatat că nici nu era nevoie ca vapoarele să se 
desprindă de mal. Şi nici nu era nevoie să fie echipate cu 
vreun motor care să le propulseze. Conform prevederilor 
legale, atâta vreme cât ele atingeau în vreun fel apa flu- 
viului sau vreo cădere de apă, baltă, braţ mort, canal 
artificial sau golf al acestui fluviu, structurile se considerau 
drept vase cu zbaturi. Under-the-Hill a înregistrat o 
redresare pe termen scurt. 

Din nefericire, la o analiză şi mai atentă, legislaţia per- 
mitea accidental practicarea tuturor jocurilor de noroc în 
stilul cazinourilor din Las Vegas, astfel că această industrie 
explozivă s-a instalat de-a lungul Gulf Coast şi în districtul 
Tunica, în apropiere de Memphis. Natchez şi alte oraşe 
situate de-a lungul fluviului nu au prins această evoluţie, 
dar au reuşit să se agaţe cu ghearele şi cu dinţii de câteva 
dintre cazinourile lor nemotorizate. 


O asemenea instituţie era şi Lucky Jack. Acolo, la masa 
de blackjack preferată, împreună cu dealerul lui preferat, 
Clete Coley, stătea având în faţă un teanc de jetoane a câte 
25 de dolari şi sorbea dintr-un pahar în care avea rom şi 
sifon. Era în câştig cu 1 800 de dolari şi venise vremea să o 
şteargă de acolo. Se uita spre uşă, pe unde trebuia să 
apară persoana cu care se întâlnea. 

Coley era membru al baroului. Avea diplomă de drept, 
licenţă, numele publicat în Pagini Aurii, un birou pe uşa 
căruia scria „Avocat”, o secretară care răspundea la rarele 


apeluri telefonice anunțând că acolo era „birou de 
avocatură” şi cărţi de vizită care cuprindeau toate datele 
necesare. Dar Clete Coley nu era avocat pe bune. In primul 
rând, avea puţini clienţi. N-ar fi redactat un testament sau 
un contract nici să-l împuşti. Nu-şi făcea veacul prin tribunal 
şi îi dispreţuia pe mai toţi ceilalţi avocaţi din Natchez. Clete 
era pur şi simplu un şnapan, un pungaş de avocat 
mătăhălos, guraliv şi beţiv, care câştiga mai mulţi bani la 
cazinouri decât la birou. Cândva cochetase şi cu politica şi 
abia scăpase de o punere sub acuzare. Apoi se ocupase şi 
de contracte guvernamentale şi abia şi-a salvat pielea. La 
începuturile carierei, imediat după absolvirea colegiului, se 
vârâse şi în contrabanda cu droguri, dar se lăsase brusc de 
acea ocupaţie când unul dintre partenerii lui a fost găsit 
mort. In realitate, transformarea lui fusese atât de radicală, 
încât a devenit chiar ofiţer la narcotice, ajungând să lucreze 
sub acoperire. Făcuse Facultatea de Drept la seral şi până 
la urmă, la cea de-a patra încercare, reuşise să ia 
examenele pentru admiterea în barou. 

A dublat miza pe un optar şi un treiar, a primit un valet, 
după care a mai câştigat 100 de dolari. Chelneriţa care 
aducea cocktailuri, preferata lui, i-a mai oferit un pahar. 
Nimeni nu-şi petrecea atât de mult timp ca domnul Coley în 
cazinoul Lucky Jack. De aceea, domnul Coley era răsfăţat. 
S-a uitat încă o dată spre uşă, s-a uitat la ceas şi a 
continuat să joace. 

— Aşteptaţi pe cineva? l-a întrebat Ivan, dealerul. 

— Trebuie să-ţi spun şi ţie dacă da? 

— Cred că nu. 

Şi omul pe care îl aştepta scăpase de câteva puneri sub 
acuzare. Se cunoşteau de aproape douăzeci de ani, dar cu 
greu s-ar fi putut spune că erau prieteni. Era cea de-a doua 
lor întâlnire. Prima decursese destul de bine şi o făcuse 
posibilă pe cea de-a doua. 

Ivan tocmai arata paisprezece puncte, când Clete a tras o 
damă şi s-a retras din joc. Incă o sută de dolari. Clete avea 


regulile lui. După ce câştiga 2 000 de dolari, se retrăgea, iar 
când pierdea 500, proceda la fel. Intre aceste limite, el juca 
şi bea toată noaptea. Cei de la Fisc nu aveau cum să afle, 
dar el câştigase deja optzeci de miare în anul acela. Plus că 
tot romul consumat era pe gratis. 

l-a azvârlit două jetoane lui Ivan şi a iniţiat acţiunea 
destul de complicată de a-şi desprinde trupul masiv de 
scaunul înălţat. 

— Mulţumesc, domnule Coley, i-a spus Ivan. 

— Cu plăcere. Clete a îndesat restul jetoanelor în 
buzunarele costumului uşor, cafeniu-deschis. Intotdeauna 
cafeniu, întotdeauna costum, întotdeauna cu cizme de 
cowboy lucioase marca Lucchese. La un metru şi nouăzeci, 
cântărea cel puţin 125 de kilograme, deşi nimeni nu ştia 
precis, însă era mai curând gros decât gras. A păşit greoi 
spre bar, unde cel cu care se întâlnea deja sosise. Marlin 
tocmai se aşeza la o masă dintr-un colţ al încăperii, ca să 
poată vedea ringul. Nu s-au salutat în nici un fel şi nici nu 
au schimbat priviri. Clete s-a lăsat pe un scaun şi a scos un 
pachet de țigarete, iar o chelneriţă le-a adus de băut. 

— Am adus banii, a spus Marlin într-un tărziu. 

— Cât? 

— Aceeaşi înţelegere, Clete. Nu s-a schimbat nimic. Doar 
că noi aşteptăm să spui da sau ba. 

— Şi eu te întreb din nou: care „noi”? 

— În nici un caz eu. Eu simt un contractor independent şi 
mi se plăteşte un onorariu ca să fac treaba cum trebuie. Nu 
sunt pe statul de plată al nimănui. Am fost angajat ca să te 
recrutez pentru cursa de alegeri, iar dacă spui nu, probabil 
că mi se va spune să caut pe altcineva. 

— Cine te plăteşte? 

— Asta e confidenţial, Clete. Ti-am explicat asta de zeci 
de ori săptămâna trecută. 

— Adevărat. Poate-s eu mai greu de cap. Ori ceva mai 
agitat. Ori poate vreau nişte răspunsuri. Altfel, nu mă bag. 


În baza primei lor discuţii, Marlin se îndoia că domnul 
Clete Coley va spune nu sumei de 100 000 de dolari în 
bancnote nemarcate. Aproape că îi pusese banii pe masă. O 
sută de mii ca să intre în cursă şi să agite spiritele. Coley 
putea deveni un candidat excelent - guraliv, scandalos, 
interesant, în stare să spună orice fără să-i fie teamă de 
eşec. Un om pornit împotriva politicienilor, pe urmele căruia 
presa se va ţine scai. 

— Uite ce-ţi pot spune, a admis Marlin, privindu-l direct în 
ochi pe Clete, lucru care nu se întâmplase prea des până 
atunci. Acum cincisprezece ani, într-un district îndepărtat, 
un tânăr şi familia lui s-au întors acasă într-o seară, venind 
de la biserică. Nu aveau de unde să ştie că în casa lor, o 
locuinţă foarte frumoasă, pătrunseseră doi negri şi încercau 
să fure tot ce era mai de preţ. Ticăloşii se drogaseră cu 
crack, aveau pistoale în fiecare buzunar, ce mai... erau 
nişte oameni periculoşi. Când tânăra familie a ajuns acasă 
şi i-a surprins, lucrurile au scăpat de sub control. Fetele au 
fost violate. l-au împuşcat pe toţi în cap, după care javrele 
au incendiat casa. Poliţia i-a prins a doua zi pe amândoi. Au 
mărturisit totul, lucra confirmat de ADN, tot dichisul. De 
atunci încoace îşi aşteaptă rândul să fie executaţi în 
închisoarea Parchman. Numai că familia acelui tânăr este 
foarte înstărită. Taică-su a avut o cădere nervoasă şi o 
luase razna, bietul de el. Dar şi-a revenit între timp şi i s-a 
pus rău pata. E furios că ticăloşii ăia sunt încă în viaţă. 
Detestă sistemul juridic, dar îi urăşte mai ales pe cei nouă 
onorabili ai Curţii Supreme. De la el provin banii, Clete. 

Era o minciună sfruntată, dar minciuna făcea parte din 
fişa postului. 

— Mi-a plăcut povestea ta, a spus Clete dând uşor din 
cap. 

— Banii ăştia sunt o nimica toată pentru el. Ai tăi sunt 
dacă te bagi în cursă şi nu vorbeşti decât despre pedeapsa 
capitală! Ce naiba, nici n-o să-ţi vină greu. Oamenii de aici 
se pronunţă în favoarea ei. Doar există şi sondaje de opinie 


care arată că aproape şaptezeci la sută din populaţia 
statului crede în pedeapsa cu moartea şi mulţi alţii sunt 
iritaţi că ea nu se aplică mai des în Mississippi. Poţi da vina 
pe Curtea Supremă pentru treaba asta. E subiectul perfect 
pentru campanie. 

Clete continua să dea aprobator din cap. Vreme de o 
săptămână, numai la asta se gândise. Adevărat, pedeapsa 
cu moartea reprezenta subiectul perfect, iar Curtea 
Supremă devenea ţinta ideală. Cursa avea să fie cât se 
poate de plăcută. 

— Ai adus vorba despre două grupuri, a spus el, luând o 
gură de rom. 

— Mai multe, însă două sunt mai importante. Unul este 
Victims Watching”, nişte oameni porniţi rău, pentru că au 
pierdut fiinţe dragi şi au fost haliţi de sistem. Organizaţia 
asta nu are mulţi membri, dar oamenii sunt serioşi. Între noi 
fie vorba, domnul X finanţează în secret şi grupul ăsta. 
Celălalt se cheamă Law Enforcement Coalition, militează 
pentru lege şi ordine şi este destul de puternic. Amândouă 
te vor sprijini şi finanța. 

Clete a mai dat o dată din cap, a rânjit satisfăcut şi s-a 
uitat după o chelneriţă care trecea graţioasă pe lângă ei cu 
tava încărcată de pahare pline. 

— Ce echilibru... a spus el, îndeajuns de tare ca remarca 
să-i fie auzită. 

— Serios, nu mai am nimic de adăugat, a spus Marlin, 
fără să devină prea insistent. 

— Unde-s banii? 

Marlin a oftat din rărunchi şi nu şi-a putut reţine un 
zâmbet. 

— In portbagaj. Jumătate din ei, adică cincizeci de miare. 
Îi iei pe ăştia acum, iar în ziua când te lansezi în mod oficial, 
capeţi restul. 

— Destul de corect. 


13 Victimele Vigilente 


Şi-au strâns mâinile, apoi au ridicat paharele de pe masă. 
Marlin a scos cheile maşinii din buzunar. 

— Am un Mustang verde cu acoperişul negru. Cum ieşi de 
aici, în stânga. Poftim cheile! Pleci cu maşina şi iei banii. Eu 
nu vreau să văd nimic. Stau aici şi joc blackjack până te 
întorci. 

Clete a înhăţat cheile, s-a ridicat greoi în picioare, apoi a 
traversat cazinoul şi a ieşit pe uşă. 


* 


Marlin a aşteptat un sfert de oră, după care i-a telefonat 
lui Tony Zachary. 

— Se pare că l-am agăţat pe omul nostru, a anunțat el. 

— A luat banii? a întrebat Tony. 

— Treaba se desfăşoară chiar acum, dar sigur n-o să mai 
vezi banii aceia. Cred că Lucky Jack are să-şi primească 
partea, dar oricum nu contează, fiindcă omul a zis da. 

— Excelent. 

— Tipul o să facă senzaţie, înţelegi? Fotografii şi 
cameramanii se vor da în vânt după el. 

— Să sperăm că aşa va fi. Ne vedem mâine. 

Marlin a găsit un loc la o masă unde miza era pe cinci 
dolari jetonul şi într-o jumătate de ceas a reuşit să piardă o 
sută de dolari. 

Clete s-a întors cu un zâmbet pe faţă, părând cel mai 
fericit om din Natchez. Marlin era convins că portbagajul 
maşinii se golise. 

S-au întors la bar şi au băut până la miezul nopţii. 


x 


Două săptămâni mai târziu, Ron Fisk tocmai pleca de la 
un antrenament la baseball, când a primit un telefon. Era 
antrenorul principal al echipei Raiders, care activa în Liga 
Şcolară, echipă în care juca şi fiul lui, Josh, şi care peste o 
săptămână urma să susţină primul meci din campionat. 
Josh stătea pe banchetă împreună cu doi colegi de echipă, 
toţi transpiraţi, murdari, dar foarte fericiţi. 

La început, a ignorat apelul, dar apoi s-a uitat să vadă 
cine îl caută. Era Tony Zachary. Ajunseseră să discute şi de 
două ori pe zi. 

— Da, Tony. 

— Ron, ai un minut liber? 

Tony mereu îi adresa acea întrebare, dând impresia că 
putea reveni mai târziu. Dar el descoperise că Tony nu avea 
niciodată chef să amâne convorbirea. Fiecare telefon era 
urgent. 

— Sigur. 

— A apărut un mic element neprevăzut, din păcate. Se 
pare că la cursa asta vor participa mai mulţi decât am 
crezut noi. Mă auzi? 

— Da. 

— Am aflat dintr-o sursă sigură că nu ştiu ce nebun, pe 
nume Clete Coley, din Natchez mi se pare, îşi va anunţa 
mâine intenţia de a candida împotriva judecătoarei 
McCarthy. 

Ron a inspirat adânc, apoi a oprit pe strada de lângă 
complexul de baseball al oraşului. 

— Bun, te ascult. 

— Ai auzit de omul ăsta? 

— Nu. 

Ron cunoştea câţiva avocaţi din Natchez, însă nu şi pe 
acesta. 

— Nici eu. Acum îi verificăm trecutul. Lucrurile 
preliminare pe care le ştim nu impresionează pe nimeni. 
Lucrează singur şi nu are o reputaţie deosebită, cel puţin ca 
avocat. Acum opt ani, i-a fost suspendată licenţa de 


practică timp de opt luni pentru ceva legat de neglijarea 
clienţilor. Două divorţuri la activ. Nu a dat faliment 
niciodată. O amendă pentru conducere sub influenţa 
băutorilor alcoolice, în rest are cazierul curat. Asta e mai tot 
ce ştim acum, dar facem săpături. 

— Şi în ce măsură ne afectează? 

— N-am idee. Să mai aşteptăm. Te sun când mai aflu 
ceva. 

Ron i-a condus pe prietenii lui Josh, după care s-a dus 
repede acasă ca să-i povestească lui Doreen. S-au tot agitat 
la cină, după care au stat până târziu să înjghebe scenarii şi 
să le întoarcă pe toate feţele. 


A doua zi la ora zece, Clete Coley a oprit automobilul la 
marginea trotuarului pe High Street, exact în faţa clădirii 
Carroll Gartin, judecător. Avea în spate două furgonete 
închiriate. Toate cele trei vehicule parcaseră 
neregulamentar, dar şi şoferii lor căutau buclucul cu 
lumânarea. Din furgonete au coborât imediat vreo şase 
voluntari, care s-au apucat să tragă după ei afişe mari pe 
cele câteva trepte ce duceau spre terasa betonată din jurul 
clădirii. Un alt voluntar a înălţat un podium improvizat. 

Un poliţist care răspundea de ordine în zona Capitoliului a 
observat de îndată toate acele activităţi şi s-a apropiat să 
vadă ce se petrece. 

— Imi anunţ candidatura pentru Curtea Supremă, i-a 
explicat Clete cu o voce cât mai puternică. Era flancat de 
doi tineri masivi în costume negre, unul alb, iar celalalt de 
culoare, şi la fel de lăbărţaţi ca el. 

— Dar aprobare aveţi? l-a întrebat polițistul. 

— Sigur. Am primit-o de la procuratură. 


Polițistul a dispărut, fără să se grăbească foarte tare. 
Decorul a fost asamblat cu rapiditate, iar când a fost gata, 
avea înălţimea de trei metri şi lungimea de aproape zece şi 
nu înfăţişa decât chipuri. Portrete de la absolvirea liceului, 
instantanee naive, poze de familie, toate mărite şi color. 
Feţele unor morţi. 

In vreme ce voluntarii se agitau să pună lucrurile la 
punct, au început să vină reporterii. Câţiva şi-au instalat 
camerele pe trepiede. Pe podium s-au plasat microfoane. 
Fotografii s-au apucat să facă poze, iar Clete era în culmea 
fericirii. Au sosit şi alţi voluntari, unii cu pancarte pregătite 
de acasă, pe care erau scrise îndemnuri de genul: „Afară cu 
liberalii!”, „Sprijiniţi pedeapsa cu moartea!” şi „Victimele au 
glas”. 

Polițistul a revenit. 

— N-am găsit pe nimeni care să aibă cunoştinţă despre 
aprobarea pentru demonstraţia de aici, i-a spus el lui Clete. 

— Păi, ai vorbit cu mine şi-ţi spun că am aprobare. 

— Din partea cui? 

— Unul dintre adjuncţii de la procuratură. 

— Cum se numeşte? 

— Oswalt. 

Polițistul s-a dus să dea de acel Oswalt. 

Agitaţia a atras atenţia persoanelor din clădire, astfel că 
activitatea s-a întrerupt. Au început să circule zvonuri, iar 
când s-a auzit şi la etajul patru că se pregătea cineva să-şi 
anunţe campania de alegeri pentru un post de judecător al 
Curţii Supreme, trei judecători au lăsat totul deoparte şi s- 
au grăbit spre ferestre. Ceilalţi şase, ale căror mandate 
expirau peste câţiva ani, s-au aventurat până la geamuri 
din curiozitate. 

Biroul Sheilei McCarthy dădea spre High Street şi curând 
s-a umplut de grefieri şi de alţi membri ai personalului, toţi 
brusc alarmaţi. l-a şoptit lui Paul: 

— Ce-ar fi să cobori şi să vezi despre ce e vorba? 


Şi ceilalţi funcţionari de la tribunal şi de la procuratura au 
lăsat treaba ca să privească spectacolul, iar Clete jubila 
văzând cum în faţa podiumului se strânseseră deja destui 
oameni. Polițistul a revenit cu întăriri şi, în momentul când 
Clete se pregătea să-şi înceapă cuvântarea, s-a trezit faţă 
în faţă cu oamenii legii. 

— Domnule, vă cerem să plecaţi imediat de aici. 

— Staţi puţin, băieţi, că termin în zece minute. 

— Ba nu, domnule. Aceasta este o întrunire ilegala. Vă 
rog să vă dispersaţi imediat, altfel... 

Clete s-a apropiat de ofiţerul mult mai scund şi a ajuns 
piept în piept cu el, spunându-i: 

— Nu-ţi mai arăta muşchii, auzi? Avem patru camere de 
televiziune cărora nu le scapă nimic. Calmează-te şi o să 
dispar de aici cât ai zice peşte. 

— Scuze. 

Lămurind problema, Clete a păşit spre podium, iar zidul 
de voluntari s-a închis în urma lui. A zâmbit către camere şi 
a zis: 

— Bună dimineaţa şi vă mulţumesc că aţi venit. Mă 
numesc Clete Coley. Sunt avocat în Natchez şi îmi anunţ 
candidatura pentru Curtea Supremă. Adversara mea este 
judecătoarea Sheila McCarthy, fără îndoială cea mai liberală 
membră a Curţii Supreme, care nu face nimic şi îi 
cocoloşeşte pe criminali. 

Voluntarii au izbucnit în urale. Reporterii au zâmbit 
gândindu-se ce noroc aveau să se afle acolo chiar în acele 
momente. Câţiva au izbucnit chiar în râs. 

Paul a scăpat cu greu de nodul din gât când a auzit acea 
rafală de cuvinte incredibile. Individul avea glas răsunător, 
nu se temea de nimic, era pitoresc şi se bucura din plin de 
atenţia celor din jur. 

Şi abia se încălzise. 

— In spatele meu vedeţi chipurile a o sută optzeci şi trei 
de oameni. Negri, albi, bunici, bebeluşi, educați, analfabeți, 
de pe tot cuprinsul statului şi din toate periferiile. Toţi morţi 


fără vină, ucişi. În vreme ce noi vorbim aici, asasinii lor se 
pregătesc să ia masa de prânz la închisoarea Parchman, 
toţi pe lista de aşteptare a condamnaților la moarte şi 
trimişi acolo pe bună dreptate de juriile acestui stat. 

A făcut o pauză semnificativă şi a arătat cu mâna spre 
feţele nevinovaţilor. 

— În Mississippi avem 68 de oameni pe lista de 
aşteptare. Se simt în siguranţă acolo, pentru că statul 
refuză să-i execute. Alte state nu ezită. Alte state îşi 
respectă legile pe care le-au votat. Din 1978 încoace, 
Texasul a executat 334 de asasini. Virginia, 81; Oklahoma, 
76; Florida, 55; Carolina de Nord, 41; Georgia, 37; Alabama, 
32, şi Arkansas, 24. Nici state nordice precum Missouri, 
Ohio şi Indiana nu stau mai rău. La naiba, până şi Delaware 
a executat 14 criminali. Şi unde se află Mississippi? In 
prezent, ocupă locul nouăsprezece. Am executat doar 8 
ucigaşi şi de aceea, prieteni, candidez pentru Curtea 
Supremă. 

Forţa  poliţienească a  Capitoliului număra acum 
doisprezece oameni, dar aceştia se mulţumeau să 
privească şi să asculte. Oamenii nu erau specializaţi în 
dispersarea demonstrațiilor şi, pe de altă parte, vorbitorul li 
se părea foarte bun. 

— Noi de ce nu-i executăm? a răcnit Clete către mulţime. 
Vă spun eu de ce. Pentru că ucigaşii sunt cocoliţi de Curtea 
noastră Supremă şi le permite ca apelurile să se întindă la 
nesfârşit. Bobby Ray Root a omorât doi oameni cu sânge- 
rece în cursul unui jaf la un magazin de băuturi. În urmă cu 
douăzeci şi şapte de ani. Se află tot pe lista de aşteptare, 
capătă trei mese pe zi, îşi vede mama o dată pe lună şi nu-l 
paşte deloc execuţia. Willis Briley şi-a ucis fiica vitregă în 
vârstă de patru ani. Clete s-a oprit şi a arătat către 
fotografia unei fetiţe de culoare, aflată în partea de sus a 
panoului. lat-o acolo, negresa aceea frumuşică în rochiţă 
roz. Ar fi trebuit să aibă acum treizeci de ani. Ucigaşul ei, 
un om în care avea încredere, se află pe lista de aşteptare 


de douăzeci şi patru de ani. Aş putea continua mult şi bine 
pe această temă, dar cred că aţi priceput. A sosit vremea 
să zgâlţâim această Curte Supremă şi să le arătăm celor 
care au comis crime sau care sunt predispuşi la aşa ceva 
că, în acest stat, vorbim serios despre aplicarea legii. 

A făcut o nouă pauză, ca să dea răgaz susținătorilor să 
aplaude zgomotos, lucru care părea să-l stimuleze. 

— Judecătoarea Sheila McCarthy a votat pentru 
revocarea celor mai multe condamnări la moarte, mai 
multe decât oricare alt membru al Curţii. Intervenţiile ei 
sunt înţesate de amănunte legale fără nici o relevanţă, care 
le umplu sufletele de bucurie avocaţilor apărării din statul 
nostru. Cei de la ACLU o iubesc nespus. Intervenţiile ei 
mustesc de simpatie şi înţelegere pentru aceşti ucigaşi. Le 
dau speranţe brutelor de pe lista de aşteptare. A venit 
momentul, doamnelor şi domnilor, să-şi scoată roba, să 
lepede stiloul, votul şi să lase puterea de a călca în picioare 
drepturile victimelor. 

Paul s-a gândit să noteze câteva dintre formulările 
omului, dar rămăsese prea împietrit ca să poată scrie. Nu 
era convins ca şefa lui votase atât de des în favoarea 
acuzaților ce puteau primi pedeapsa capitală, dar avea 
certitudinea că toate condamnările lor erau confirmate. 
Dincolo de activitatea deficitară a poliţiei, rasismul şi 
vrăjmăşia manifestate de procurori, juriile „aranjate” şi 
deciziile eronate luate de judecătorii care prezidează unele 
procese, indiferent cât de anapoda ar fi fost procesul, 
Curtea Supremă rareori anulase o condamnare. Toate 
vorbele acelea l-au îngreţoşat pe Paul. Votul era de obicei 
de 6 la 3, în care Sheila era şefa minorităţii copleşite, dar 
care ridica vocea. Doi dintre judecători nu votaseră 
niciodată în favoarea anulării unei condamnări la moarte. 
lar unul nu votase niciodată pentru anularea vreunei 
pedepse cu închisoarea. 


14 American Civil Liberties Union - Uniunea Americană pentru 
Apărarea Libertăţilor Civile (n.tr.) 


Paul ştia că, în sinea ei, şefa lui se opunea pedepsei 
capitale, dar ea se angajase să respecte legile statului. Îşi 
dedica foarte mult timp cazurilor de omucidere şi nici 
măcar o dată n-o văzuse aplicând părerile ei personale în 
defavoarea respectării stricte a prevederilor legii. Dacă 
hotărârea din cadrul procesului era clară şi fără echivoc, ea 
nu şovăia să se alăture majorităţii ca să confirme o 
condamnare, fie ea şi la moarte. 

Clete nu a cedat ispitei de a vorbi prea mult. Îşi precizase 
intenţiile, iar anunţul făcut de el se bucurase de un succes 
enorm. A coborât glasul, a devenit mai sincer şi a încheiat 
spunând: 

— Îi îndemn pe toţi locuitorii din Mississippi cărora le 
pasă de lege şi ordine, care s-au săturat de crimele fără 
sens, comise sub imperiul impulsului, să mi se alăture ca să 
răsturnăm această Curte Supremă. Vă mulţumesc. 

Au urmat aplauze. 

Doi dintre poliţiştii mai solizi s-au apropiat de podium. 
Reporterii au început să-şi lanseze întrebările: „Aţi fost 
vreodată în postura de judecător? Ce sprijin financiar aveţi? 
Cine sunt aceşti voluntari? Aveţi propuneri specifice privind 
scurtarea perioadei de judecare a apelurilor?” 

Clete se pregătea să dea răspunsuri, când un poliţist l-a 
prins de braţ şi i-a zis: 

— Gata, domnule. S-a terminat cu spectacolul. 

— la mai du-te dracului, i-a răspuns Clete, smulgându-şi 
braţul. 

Ceilalţi poliţişti au înaintat, îmbrâncindu-i pe voluntari, 
dintre care mulţi au început să vocifereze şi să ţipe la ei. 

— Să mergem, amice, i-a zis polițistul. 

— Vezi-ţi de treabă. Apoi, către camere, a răcnit: priviţi! 
Sunt îngăduitori cu criminalii, iar libertatea de exprimare să 
se ducă naibii! 

— Sunteţi arestat. 

— Arestat! Mă arestaţi pentru că am ţinut o cuvântare. 


În timp ce a spus acestea, calm, şi din proprie iniţiativă, a 
dus ambele mâini la spate. 

— Domnule, nu aveţi aprobare, i-a spus un ofiţer, în 
vreme ce alţi doi i-au pus cătuşele. 

— Uitaţi-vă la aceşti apărători ai Curţii Supreme, trimişi 
de cei de la etajul patru, chiar de către oamenii împotriva 
cărora voi candida. 

— Să mergem, domnule. 

Cât au coborât de pe podium, Clete a continuat să urle: 

— N-o să stau multă vreme în închisoare, iar când o să 
mă elibereze, o să ies în stradă ca să rostesc adevărul 
despre aceşti liberali ticăloşiţi. Puteţi fi siguri de asta. 

Sheila a urmărit spectacolul din siguranţa propriului 
birou. Un alt grefier, care stătea în apropierea reporterilor, îi 
transmitea ştiri prin telefonul mobil. 

Nebunul de jos o alesese pe ea ca adversar. 


* 


Paul a mai zăbovit până când expoziția de fotografii a 
fost strânsă şi mulţimea s-a împrăştiat, apoi s-a grăbit să 
urce scările până în biroul Sheilei. Ea se afla la birou, cu 
celălalt grefier şi cu judecătorul McElwayne. Atmosfera era 
încărcată, iar starea de spirit, sumbră. S-au uitat la Paul de 
parcă el ar fi fost în stare să le aducă veşti bune. 

— Tipul e nebun, a spus el. 

Ceilalţi au dat din cap în semn de aprobare. 

— Nu pare a fi un pion al marilor corporaţii, a zis 
McElwayne. 

— Eu n-am auzit de el, a spus Sheila încet. Părea să nu-şi 
fi revenit din şoc. Am impresia că, anul acesta, ce părea 
uşor se va dovedi foarte complicat. 

Ideea de a porni o campanie de la zero o copleşea. 


— Cât a costat campania ta? a întrebat-o Paul. El se 
angajase la Curtea Supremă cu doi ani în urmă, când 
judecătorul McElayne fusese ţinut sub asalt de un candidat. 

— Un milion patru sute. 

Sheila şi-a dres glasul şi a râs. 

— Eu am în contul pentru campanie 6 000 de dolari. Banii 
ăştia stau acolo de ani buni. 

— Da, dar eu am avut un adversar clar, a explicat 
McElwayne, pe când individul ăsta e un ţicnit. 

— Păi ţicniţii sunt de cele mai multe ori aleşi. 


* 


Douăzeci de minute mai târziu, Tony Zachary a urmărit 
tot spectacolul în intimitatea biroului său, aflat la patru 
intersecții depărtare. Marlin înregistrase totul cu o cameră 
video şi era mai mult decât încântat să revadă totul. 

— Am creat un monstru, a spus Tony printre hohote de 
râs. 

— E bun omu'. 

— Poate prea bun. 

— Mai vrei pe cineva care să intre în cursă? 

— Nu, cred că lista de candidaţi deja e completă. Bună 
treabă! 

Marlin a plecat, iar Tony a format numărul lui Ron Fisk. 
Deloc surprinzător, ocupatul avocat i-a răspuns de la primul 
apel. 

— mi pare rău, dar s-a adeverit, i-a spus Tony cu 
gravitate, după care i-a relatat despre anunţul făcut de 
Clete şi despre arestarea acestuia. 

— Cred că individul nu-i în toate minţile, a spus Ron. 

— Evident. Prima mea impresie e că lucrurile nu sunt 
deloc grave. De fapt, asta ne-ar putea ajuta. Saltimbancul 


ăsta va fi foarte mediatizat şi pare foarte dornic să se bată 
cu McCarthy. 

— Oare de ce simt un nod în stomac? 

— Ron, politica e un joc foarte dur, lucru pe care o să-l 
afli în curând. Pe mine nu mă îngrijorează, cel puţin 
deocamdată. Noi ne vedem de planul nostru, nimic nu se 
schimbă. 

— Eu cred că peisajul mai populat o să-i aducă foloase 
doar celui care e deja în şa, a remarcat Ron. 

Şi, ca regulă generală, avea dreptate. 

— Nu neapărat. Nu ai motive de panică. Pe de altă parte, 
nu avem ce să le facem celor care se vâră în ciorbă. Nu-ţi 
pierde concentrarea. Să stăm liniştiţi până mâine şi mai 
vorbim. 


CAPITOLUL 18 


Lansarea cu cântec a campaniei lui Clete Coley venise la 
ţanc pentru toată lumea. În tot statul nu era vreun subiect 
mai interesant decât acesta. Presa a confiscat anunţul lui 
Coley şi a făcut un tam-tam de zile mari. Şi cine îi putea 
reproşa ceva? De câte ori ajunge publicul să vadă un 
reportaj în care un avocat este încătuşat şi târât spre dubă 
în vreme ce strigă ceva despre „liberali ticăloşiţi”? Unde 
mai pui că era şi un avocat scandalagiu şi mătăhălos? 
Prezentarea feţelor unor morţi avea să rămână în amintirea 
multora, o idee irezistibilă. lar voluntarii care îl însoţiseră, 
cu precădere rudele victimelor, se arătau mai mult decât 
încântate să stea de vorbă cu reporterii şi să le ofere 
material pentru reportaje. Curajul lui obraznic de a ţine 
întrunirea chiar sub nasul celor de la Curtea Supremă 
fusese amuzant, chiar admirabil. 

A fost dus imediat la sediul central al poliţiei, iar acolo i s- 
au citit drepturile, i s-au luat amprentele şi a fost 
fotografiat. A presupus, deloc greşit, că fotografia cu mutra 
lui avea să încapă pe mâna presei imediat şi deci a profitat 
de câteva secunde să se gândească la mesajul pe care 
trebuia să-l transmită. O încruntătură furioasă putea 
confirma bănuiala că individul era puţin scrântit. Un surâs 
aerian ar fi dat naştere unor întrebări privind sinceritatea 


prestaţiei lui - cine zâmbeşte când se vede dus la 
închisoare? De aceea a ales să apară cu o faţă neutră, doar 
cu o umbră de curiozitate în privire, ca şi cum s-ar fi 
întrebat: „De ce s-au luat ăştia de mine?” Procedurile 
impuneau ca orice deţinut să se dezbrace, să facă duş şi să 
îmbrace o salopeta portocalie, iar asta se întâmpla de 
obicei înainte de a trece la pozat. Clete nici n-a vrut să audă 
de toate astea. Acuzaţia era de organizare a unei întruniri 
neautorizate şi se pedepsea cu o amendă de maximum 250 
de dolari. Cauţiunea era dublul amenzii, iar Clete, ale cărui 
buzunare erau burduşite cu bancnote de 100 de dolari, a 
fluturat în jur suficienţi bani ca să le dea de înţeles 
autorităţilor că el ieşea din închisoare, nu invers. Aşa se 
face că s-a sărit peste episodul cu salopeta portocalie, iar 
Clete a stat la poză în cel mai elegant costum cafeniu pe 
care îl avea, cu cămaşă albă scrobită, cravată din mătase 
cu model imprimat cu un nod impecabil. Părul mai lung şi 
uşor încărunţit îi stătea aproape perfect. 

Procesul a ţinut mai puţin de o oră, iar când a ieşit ca om 
liber, a rămas plăcut impresionat de faptul că majoritatea 
reporterilor îl urmaseră. Refugiat pe un trotuar din oraş, le- 
a dat atâtea răspunsuri la întrebări, până când, într-un 
târziu, reporterilor li s-a acrit. 

La ştirile de seară, cazul lui a constituit punctul de 
atracţie principal, prezentându-i-se toată activitatea de 
peste zi. La cele de la miezul nopţii, a fost din nou prezent. 
A urmărit totul pe un superecran TV lat dintr-un bar al 
motocicliştilor din sudul oraşului Jackson, unde a rămas 
peste noapte ca să le ofere de băut tuturor celor care 
reuşeau să intre pe uşa localului. Nota de plată s-a ridicat la 
1 400 de dolari. Cheltuieli de campanie. 

Bikerii l-au plăcut enorm şi au promis că vor apărea cu 
ghiotura la vot să-l aleagă. Desigur, nici unul dintre acei 
oameni nu era un alegător cu domiciliu stabil. După 
închiderea barului, Clete a plecat de acolo cu un Cadillac 
Escalade roşu aprins, închiriat cu o mie de dolari lunar în 


perioada campaniei. La volan se afla unul dintre proaspeţii 
săi bodyguarzi, cel alb, un tânăr cu o idee mai treaz decât 
şeful lui. Au reuşit să ajungă la un motel fără să fie arestaţi. 


* 


La biroul Asociaţiei Avocaţilor de Proces din Mississippi de 
pe State Street, Barbara Mellinger, director executiv şi 
susținătoare principală, s-a întâlnit pentru o rundă matinală 
de discuţii, la o cafea, cu asistenta ei, Skip Sanchez. La 
prima ceaşcă, au întors pe faţă şi pe dos relatările din 
ziarele de dimineaţă. Aveau exemplare din patru cotidiene 
ce apăreau în districtul de sud - Biloxi, Hattiesburg, Laurel 
şi Natchez iar mutra domnului Coley se lăfăia pe pagina 
întâi a tuturor publicaţiilor. Nici ziarul din Jackson nu se 
ocupa de altceva. Times-Picayune din New Orleans avea 
cititori şi de-a lungul Coastei, astfel că publicase ştirea 
transmisă de Associated Press, cu fotografia de rigoare 
(scena încătuşării), pe pagina a patra. 

— Poate c-ar trebui să-i sfătuim pe toţi candidaţii noştri 
să procedeze astfel încât să fie arestaţi când îşi anunţa 
lansarea campaniei, a spus Barbara pe un ton sec şi fără 
nici o intenţie de umor. 

De douăzeci şi patru de ore, parcă uitase să zâmbească. 
A golit prima ceaşcă şi s-a dus să-şi mai pună. 

— Cine dracu' e Clete Coley? a întrebat Sanchez, uitându- 
se încruntată la cele câteva fotografii ale bărbatului. 

Ziarele din Jackson şi Biloxi publicaseră doar fotografia 
feţei - înfăţişarea unui om care întâi dă o lovitură, iar după 
aceea începe să pună întrebări. 

— L-am sunat seara trecuta pe Walter, care e din 
Natchez, a zis ea. Mi-a spus că acest Coley locuieşte acolo 
de ani de zile, se ocupă în permanenţă de câte ceva dubios, 
dar este suficient de inteligent ca sa nu se lase prins. Are 


impresia că omul s-a ocupat de treburi cu ţiţei şi gaze 
naturale. A avut o afacere nefericită cu nişte împrumuturi 
pentru micii întreprinzători. Acum se crede mare amator de 
jocuri de noroc. Nici nu s-a apropiat vreodată de o sală de 
tribunal. E un necunoscut acolo. 

— Asta e de domeniul trecutului. 

Barbara s-a ridicat şi a început să păşească încet prin 
birou. A umplut din nou ceştile, apoi s-a aşezat, reluând 
examinarea informaţiilor publicate în ziare. 

— Nu e reformator în domeniul cererilor de despăgubiri 
civile, a spus Skip, deşi nu fără o undă de nesiguranţă în 
glas. E prea ocupat ca să facă o campanie adevărată. Are la 
activ cel puţin o amendă pentru conducere sub influenţa 
băuturilor alcoolice, două divorţuri... 

— Bun, de acord, dar dacă n-a mai ridicat glasul până 
acum, de ce s-a apucat să urle din toţi rărunchii, cerând 
pedeapsa cu moartea? De unde până unde s-a născut o 
asemenea convingere? Din simplă pasiune? Plus circul de 
ieri, care a fost foarte bine pus la punct. Are oameni care-l 
ajută. De unde au apărut şi ăştia? 

— Chiar ne interesează asta? Sheila McCarthy îl bate cu 
doi la unu. Ar trebui să jubilăm că e ceea ce e - un bufon 
care, socotim noi, nu a primit finanţare din partea 
Consiliului Comerţului şi a tuturor corporațiilor. De ce să ne 
întristam? 

— Pentru că suntem avocaţi pledanţi. 

Skip a devenit iarăşi mohorâtă. 

— Să aranjăm o discuţie cu judecătoarea McCarthy? a 
întrebat Barbara după o pauză mai lungă. 

— Peste câteva zile. Să se mai liniştească apele. 


x 


Judecătoarea McCarthy se dovedise foarte matinală, şi 
cum să nu fie? Nu dormise mai deloc, iar la ora 7.30 fusese 
văzută părăsind apartamentul. A fost urmărită până în 
secţiunea Belhaven din Jackson, un cartier mai vechi. A 
parcat pe aleea de acces a onorabilului judecător James 
Henry McElwayne. 

Tony nu s-a arătat defel surprins de acea mică întrunire. 

Doamna McElwayne a întâmpinat-o cu căldură şi a invi- 
tat-o înăuntru, prin camera de zi şi apoi prin bucătărie, 
până în biroul din spate al soţului. Jimmy, aşa cum era el 
cunoscut prietenilor, tocmai termina de lecturat ziarele de 
dimineaţă. 

McElwayne şi McCarthy. Marele Mac şi Micul Mac, după 
cum se făcea uneori referire la ei. Au discutat câteva 
minute despre domnul Coley şi uimitorul succes de presă 
înregistrat de acesta, după care s-au apucat de treabă. 

— Seara trecută am verificat dosarele mele de campanie, 
a spus McElwayne şi i-a întins Sheilei un dosar gros de 
câţiva centimetri. Prima secţiune cuprinde o listă a 
donatorilor, începând cu cei cu greutate şi terminând cu 
sudul. Toate cecurile substanţiale au fost oferite de avocaţii 
pledanţi. 

Următoarea secţiune rezuma cheltuielile lui de campanie, 
cifre pe care Sheila le considera greu de crezut. După 
aceea, urmau rapoarte ale consultanţilor, modele de 
publicitate, rezultate ale unor sondaje de opinie şi alte 
rapoarte referitoare la campanie. 

— Asta-mi reînvie amintiri neplăcute, a spus el. 

— Imi pare rău. Nu asta am vrut, crede-mă. 

— Sunt alături de tine. 

— Cine îl sprijină pe individul ăsta? 

— Toata noaptea m-am gândit. Cred că e o ţintă falsă. Cu 
siguranţă, nu-i în toate minţile. Indiferent cine ar fi, nu-l 
putem trata cu superficialitate. Chiar dacă ţi-ar fi singurul 
adversar, mai curând sau mai târziu, duşmanii tăi adevăraţi 
ar putea trece în tabăra lui. Şi tot ei îi vor pune bani la 


dispoziţie. lar tipul ăsta, dacă are bani mulţi pentru 
campanie, ar putea deveni chiar de temut. 

McElwayne fusese cândva senator din partea statului 
Mississippi, apoi fusese ales judecător de tribunal. Trecuse 
prin destule războaie politice. În urmă cu doi ani, Sheila 
urmărise neputincioasă cum acesta fusese atacat cu 
sălbăticie şi jignit în cadrul unei campanii acerbe. În cel mai 
josnic moment al acesteia, atunci când spoturile de 
campanie ale adversarului lui, despre care s-a aflat ulterior 
că fusese finanţat de American Rifle Association”, l-au 
acuzat că ar susţine limitarea accesului la arme (nici nu 
există un păcat mai mare în Mississippi), ea îşi spusese că 
nu va admite niciodată, în nici o situaţie, să fie degradată în 
asemenea hal. Nu merita. Se va retrage la Biloxi, îşi va 
deschide un mic magazin şi-şi va vedea nepoţii în fiecare zi. 
Slujba aceea putea fi ocupată de oricine. 

Acum nu era sigură că mai voia asta. Era înfuriată de 
atacurile lui Coley. Încă nu-i fierbea sângele în vine, dar nici 
mult nu mai era până acolo. La cincizeci şi unu de ani, era 
prea tânără să se retragă şi prea în vârstă ca să o ia de la 
început. 

Au discutat aspecte de politică mai bine de o oră. 
McElwayne a depănat poveşti din trecut, cu alegeri şi 
politicieni mai mult decât interesanţi, iar Sheila l-a îndrumat 
cu blândeţe înapoi spre bătăliile ce o aşteptau în curând. 
Campania lui fusese condusă cu multă pricepere de un 
tânăr avocat de la o mare firmă din Jackson, care îşi luase 
atunci concediu fără plată. McElwayne a promis că-l va 
suna ceva mai târziu să vadă în ce ape se scaldă acesta. 
Apoi a făcut promisiunea că va lua legătura cu mari 
donatori şi cu o serie de organizaţii locale. Îi cunoştea pe 
editorii ziarelor. Va face tot ce e cu putinţă ca să-i apere 
fotoliul de judecător. 

Sheila a plecat la 9.14 şi a condus fără să se abată din 
drum, ajungând la clădirea Gartin, unde a parcat. 


15 Asociaţia Posesorilor de Puşti din America 


Anunţul lui Coley a fost remarcat şi de cei de la Payton & 
Payton, dar fără multe comentarii. La 18 aprilie, ziua de 
după aceea, s-au petrecut trei evenimente importante, 
astfel că oamenii din firmă nu mai aveau ochi şi pentru alte 
ştiri. Primul eveniment a fost bine primit, dar celelalte nu. 

Vestea cea bună a fost că un tânăr avocat din minusculul 
oraş Bogue Chitto trecuse pe la firmă şi încheiase o 
înţelegere cu Wes. Avocatul, care deţinea cabinet personal, 
dar era lipsit de experienţă în domeniul cererilor de 
despăgubiri pentru vătămări, reuşise într-un fel sau altul să 
devină avocatul urmaşilor unui tăietor de lemne care 
murise într-un cutremurător accident de automobil pe 
Interstate 55, în apropiere de graniţa cu Louisiana. Potrivit 
cercetărilor poliţiei rutiere, accidentul fusese provocat de 
neglijenţa şoferului unui camion de mare tonaj cu 
optsprezece roţi, care aparţinea unei mari companii. O 
martoră oculară declarase că respectivul camion o depăşise 
ca vântul, iar ea se deplasa cu „aproape” 110 km/h. 
Avocatul avea un contract de contingenţă prin care urma să 
primească 30% din orice despăgubire. El şi Wes au convenit 
să împartă această sumă în mod egal. Tăietorul de lemne 
avea treizeci şi şase de ani şi câştigase în jur de 40 000 de 
dolari pe an. Calculul era uşor de făcut. Era foarte posibilă o 
înţelegere în afara tribunalului pentru o sumă în jurul unui 
milion de dolari. Wes a redactat acţiunea în mai puţin de o 
oră şi era pregătit să o depună. Situaţia era deosebit de 
măgulitoare, pentru că tânărul avocat alesese firma Payton 
ţinând cont de reputaţia câştigată recent de aceasta. 
Verdictul din cazul Baker atrăsese, în sfârşit, un client gras. 

Vestea întristătoare a fost sosirea pledoariei pentru apel 
întocmite de Krane. Avea 102 pagini - depăşind de două ori 
limita admisă - şi lăsa impresia că fusese analizată şi 
alcătuită de o întreagă echipă de avocaţi foarte inteligenţi. 


Era prea lungă şi venise cu o întârziere de două luni, dar 
concesiile fuseseră aprobate de către tribunal. Jared Kurtin 
şi oamenii lui se dovediseră foarte convingători în 
argumentaţia lor, fiindu-le acordat timp suplimentar şi un 
volum sporit de pagini. Evident, nu era socotit un caz 
oarecare. 

Mary Grace avea la dispoziţie şaizeci de zile pentru a 
răspunde. După ce s-au uitat şi ceilalţi oameni din firmă la 
dosar, ea la aşezat pe birou pentru o primă lectură. Krane 
pretindea că se comiseseră în total douăzeci şi patru de 
vicii de procedură în cursul procesului, fiecare dintre ele 
putând constitui obiectul unui apel. Pledoaria începea 
destul de plăcut, cu o trecere în revista exhaustivă a tuturor 
comentariilor şi a deciziilor luate de judecătorul Harrison 
care, chipurile, ar fi scos în evidenţă atitudinea lui foarte 
părtinitoare împotriva pârâtului. Apoi punea la îndoială 
modul de selectare a juriului. Ataca experţii citați în 
favoarea lui Jeannette Baker: toxicologul care în mărturia 
lui afirmase că în apa de băut din Bowmore exista un nivel 
aproape record de BCL, cartoxil şi alkar; patologul care 
descrisese caracterul înalt carcinogen al acestor substanţe 
chimice; cercetătorul din domeniul medical, care 
prezentase procentajul-record de cancer în Bowmore şi în 
zona înconjurătoare; geologul care descoperise deşeuri 
toxice în sol şi în stratul de apă freatică de sub putul de 
extracție al oraşului; specialistul în foraje care realizase 
puţurile de prelevare a apei; doctorii care realizaseră 
autopsiile lui Chad şi Pete Baker; omul de ştiinţă care 
studiase pesticidele şi făcuse afirmaţii îngrozitoare despre 
pillamar 5; şi expertul cel mai important, cercetătorul 
medical care făcuse legătura între BCL, cartoxil şi celulele 
canceroase prelevate de la cadavre. Soții Payton apelaseră 
la paisprezece martori experţi şi fiecare era criticat pe 
pagini întregi şi considerat neautorizat. Trei dintre ei erau 
descrişi drept şarlatani. Judecătorul Harrison comisese 
greşeală după greşeală, permițându-le acestora să depună 


mărturie. Rapoartele lor, luate în consideraţie după dispute 
aprinse, erau disecate, condamnate în termeni savanţi şi 
etichetate drept „ştiinţă de nimic”. Verdictul în sine fusese 
dat fără a se ţine câtuşi de puţin seama de probele 
copleşitoare aduse de companie şi evidenția o simpatie 
nefirească a membrilor juriului faţă de reclamant. Pentru 
atacarea părţii de pedeapsă, se folosiseră cuvinte dure, dar 
măiestrit alese. Reclamantul eşuase, în ciuda eforturilor 
mari de a dovedi că uzina Krane contaminase apa de băut 
fie din neglijenţă crasă, fie cu premeditare. În cele din 
urmă, pledoaria se încheia cu o cerere stridentă pentru 
anularea verdictului şi rejudecarea procesului ori, şi mai 
bine, o respingere din partea Curţii Supreme. „Acest verdict 
scandalos şi nedrept trebuie anulat şi restituit primei 
instanţe”, stătea scris în încheierea pledoariei. Cu alte 
cuvinte, anularea oricăror pretenţii. 

Pledoaria era bine redactată, argumentată solid şi 
convingătoare, iar după două ore neîntrerupte de lectură, 
Mary Grace a reuşit s-o parcurgă în întregime, ceea ce i-a 
pricinuit apoi o durere de cap îngrozitoare. A luat trei 
calmante, apoi i-a dat-o lui Sherman, care s-a uitat la ea cu 
suspiciunea cu care ar fi arătat-o faţă de un şarpe cu 
clopoței. 


Cel de-al treilea eveniment, şi vestea cea mai alarmantă, 
a venit sub forma unui apel telefonic din partea pastorului 
Denny Ott. Wes a primit acel telefon după căderea 
întunericului, apoi s-a dus în biroul soţiei şi a închis uşa. 

— M-a sunat Denny, a spus el. 

Mary Grace s-a uitat la faţa soţului şi primul ei gând a 
fost că le mai murise vreun client. Primiseră de-a lungul 


vremii multe telefoane triste de la Bowmore, aşa că 
aproape n-ar mai fi mirat-o dacă primea încă unul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A vorbit cu şeriful. Domnul Leon Gatewood a dispărut. 

Deşi nu ţineau câtuşi de puţin la acel om, vestea era 
totuşi tulburătoare. Gatewood fusese inginer chimist şi 
lucrase la uzina Krane din Bowmore vreme de treizeci şi 
patru de ani. Cât se poate de credincios companiei, el se 
pensionase când Krane fugise în Mexic şi recunoscuse, în 
cadrul depoziţiei şi al interogatoriului din cursul procesului, 
că primise din partea companiei un pachet de pensionare 
ce cuprindea salariul pe trei ani, adică în jur de 190 000 de 
dolari. Krane nu era cunoscută pentru generozitate, iar soţii 
Payton nu descoperiseră vreun alt angajat care să fi primit 
un asemenea cadou de despărţire. 

Gatewood se retrăsese la o mică fermă pentru creşterea 
oilor din partea de sud-vest a districtului Cary, cât se putea 
de departe de Bowmore şi apa lui, dar totuşi în acelaşi 
district. În timpul celor trei zile în care dăduse depoziţia, 
negase cu îndărătnicie că uzina aruncase deşeuri toxice la 
întâmplare. La proces, având un teanc de documente în 
faţă, Wes îl perpelise pe Gatewood fără milă. Acesta a 
afirmat că toţi ceilalţi foşti angajaţi ai uzinei Krane erau 
nişte mincinoşi. A refuzat să dea crezare evidenţelor ce 
demonstrau că, în realitate, tone întregi de produse 
secundare toxice nici nu fuseseră scoase din curtea uzinei, 
ci pur şi simplu dispăruseră. El pufnise în râs la vederea 
fotografiilor incriminatoare ale câtorva dintre sutele de 
butoaie descompuse de BCL care fuseseră dezgropate din 
râpele aflate în spatele uzinei. „Voi aţi ticluit toate astea”, 
strigase el lui Wes. Declaraţia lui mirosea atât de mult a 
minciună, încât judecătorul Harrison spusese în mod 
deschis în cadrul consultărilor că se cuvenea ca omul să fie 
acuzat de sperjur. Gatewood se dovedise arogant, belicos şi 
iritabil şi îi făcuse pe membrii juriului să dispreţuiască uzina 
Krane Chemical. El fusese un martor foarte util pentru 


partea reclamantă, deşi depusese mărturie doar după ce 
fusese adus în tribunal cu citaţie. Era posibil ca Jared Kurtin 
să-l fi eliminat. 

— Când s-a întâmplat asta? a întrebat Mary Grace. 

— S-a dus la pescuit, singur, acum două zile. Soţia încă-l 
aşteaptă. 

Dispariţia lui Earl Crouch în Texas, în urmă cu doi ani, 
rămăsese un mister încă nedezlegat. Crouch fusese şeful lui 
Gatewood. Amândoi apăraseră Krane cu vehemenţă şi 
negaseră lucruri probate fără drept de apel. Amândoi se 
plânseseră de hărţuire şi că fuseseră chiar ameninţaţi cu 
moartea. Şi nu erau singurii. Mulţi dintre oamenii care 
lucraseră acolo, care produseseră pesticidele şi aruncaseră 
otrăvurile unde se  nimerise, primiseră ameninţări. 
Majoritatea plecaseră din Bowmore ca să scape de 
problema apei de băut, ca să-şi caute alte slujbe şi ca să nu 
fie prinşi în vârtejul stârnit de litigiul care începuse să 
capete proporţii. Cel puţin patru dintre ei muriseră de 
cancer. 

Unii depuseseră mărturie şi declaraseră adevărul. Alţii, 
printre care şi Crouch, Gatewood şi Buck Burleson, 
minţiseră în depoziţiile lor. Fiecare grup îl ura pe celălalt, şi, 
în mod colectiv, toţi erau detestaţi de lumea din districtul 
Cary. 

— Cred că oamenii din neamul Stone s-au băgat din nou 
în treaba asta, a spus Wes. 

— Nu ai de unde să ştii. 

— Nimeni nu va afla vreodată. Eu mă bucur doar că sunt 
clienţii noştri. 

— Clienţii noştri sunt cam neliniştiţi, a spus ea. Ar fi 
momentul să purtăm o discuţie cu ei. 

— Acum a venit momentul cinei. Cine găteşte? 

— Ramona. 

— Tortilla sau enchilada? 

— Spaghete. 


— Hai la un bar să bem ceva, doar noi doi. Trebuie să 
sărbătorim. Cazul acela mărunt din Bogue Chitto ar putea 
aduce o soluţionare în afara tribunalului în valoare de un 
milion. 

— Pentru asta beau şi eu. 


CAPITOLUL 19 


După zece reprezentații, Turneul Feţelor de Morți 
organizat de Coley se încheia. A rămas în pană de benzină 
în Pascagoula, ultimul dintre oraşele mari ale districtului 
sudic. Cu toate că s-a străduit cu disperare, Clete nu a 
reuşit să ajungă încă o dată în arestul poliţiei. A fost totuşi 
în stare să facă senzaţie aproape la fiecare escală. 
Reporterii erau încântați de circul pe care-l stârnea. 
Admiratorii se băteau pe broşurile distribuite de el şi se 
apucau să scrie cecuri, deşi de mică valoare. Poliţiştii locali 
îi urmăreau cuvântările cu o aprobare tacită. 

Insă, după zece zile, Clete a simţit nevoia să facă o 
pauză. S-a întors la Natchez şi s-a înfiinţat de îndată la 
Lucky Jack, primind cărţile de la lvan. Nu avea nici o 
strategie de campanie, nici un plan. Nu lăsase nimic prin 
locurile unde se oprise, în afara unei oarecare notorietăţi. 
Nu avea nici un fel de organizare, cu excepţia celor câţiva 
voluntari pe care avea să-i uite destul de curând. Cinstit 
vorbind, nu era dispus să piardă timp şi bani ca să pună la 
punct o campanie de dimensiuni respectabile. Nu avea de 
gând să se atingă pentru asta de banii primiţi de la Marlin, 
pentru ca ei oricum nu erau pentru finanţarea campaniei. 
Intenţiona să cheltuiască toate contribuţiile pe care le va 
primi, dar nici prin gând nu-i trecea să piardă bani într-o 


astfel de aventură. Devenise oarecum dependent de 
atenţia pe care i-o acordau oamenii, astfel că se va duce pe 
ici, pe colo ca să ţină câte o cuvântare dacă era nevoie, să- 
şi atace adversara sau pe judecătorii liberali, indiferent de 
orientarea lor politică, dar prioritare vor rămâne jocurile de 
noroc şi băutura. Clete nu visa să câştige cursa aceea. Ce 
naiba, nu ar accepta slujba aceea nici dacă i s-ar oferi pe 
tavă. Urâse încă de la început cărţile acelea groase de 
drept. 


Tony Zachary a zburat până la Boca Raton, fiind aşteptat 
de un automobil cu şofer. Mai fusese la biroul domnului 
Rinehart o dată şi abia aştepta să mai fie chemat acolo. 
Aveau să petreacă împreună următoarele două zile. 

În cursul unui prânz splendid şi bucurându-se de 
priveliştea oceanului, s-au amuzat revăzând circăreala 
făcută de falsul lor candidat, Clete Coley. Barry Rinehart 
citise toate extrasele din presă şi vizionase ştirile de 
televiziune până la ultima. Erau foarte încântați de ţinta 
falsă aruncată pe piaţă. 

În continuare, au analizat rezultatele primului sondaj de 
opinie mai important. La acesta participaseră cinci sute de 
alegători cu drept de vot din douăzeci şi trei de districte din 
sud şi fusese efectuat în ziua când Coley îşi încheiase turul. 
Deloc surprinzător, cel puţin pentru Barry Rinehart, 66% din 
oameni nu erau în stare să îi numească pe cei trei 
judecători de la Curtea Supremă care reprezentau districtul 
lor. 69% din intervievaţi nici nu ştiau că votanţii îi alegeau 
de fapt pe judecătorii Curţii Supreme. 

— lar acesta este un stat unde se aleg comisarii 
autostrăzilor, comisarii de servicii publice, trezorierul 
statului, comisarii de stat pentru asigurări şi agricultură, 


inspectorii fiscali ai districtelor, coronerii, mai toţi 
funcţionarii, în afară de hingheri, a spus Barry. 

— Oamenii votează în fiecare an, a spus Tony, uitându-se 
la cifre prin ochelarii de citit. 

Se oprise din mâncat şi examina nişte grafice. 

— În fiecare an, fără excepţie. Că e vorba de alegeri 
municipale, judecătoreşti, statale, locale sau federale, 
oamenii merg la vot an de an. O adevărata risipă. Nici nu-i 
de mirare că prezenţa la urne e atât de scăzută. Serios, 
cetăţenii s-au săturat de politică. 

Din cei 34% care puteau numi un judecător la Curtea 
Supremă, doar jumătate au menţionat-o pe Sheila 
McCarthy. Dacă alegerile ar fi fost ţinute în acea zi, 18% ar 
fi votat-o pe ea, 15% pe Clete Coley, iar restul ar fi rămas 
nedecişi ori pur şi simplu nu s-ar fi prezentat la urne fiindcă 
nu cunoşteau pe nici unul dintre candidaţi. 

După câteva întrebări iniţiale directe, sondajul începea să 
evidenţieze şi o anumită tendenţiozitate. „Aţi vota 
candidatul care se opune pedepsei cu moartea?” 73% 
declaraseră că nu ar vota o asemenea persoană. 

„Aţi vota un candidat care se pronunţă în favoarea 
căsătoriei între homosexuali?” 88% din intervievaţi 
spuseseră nu. 

„Aţi vota un candidat care se pronunţă în favoarea unor 
legi mai stricte privind regimul armelor şi muniției?” 85% 
au răspuns nu. 

„Deţineţi măcar o armă?” 96% au răspuns da. 

Întrebările aveau părţi multiple şi reveniri şi, evident, 
fuseseră concepute pentru a conduce alegatorul pe un 
drum presărat cu chestiuni foarte arzătoare. Nu se făcea 
nici un efort de a le explica oamenilor că o curte supremă 
nu era un organism legislativ şi că nu avea răspunderea sau 
jurisdicţia de a emite legi care să se ocupe de asemenea 
probleme. Nu se făcea nici cel mai neînsemnat efort de a se 
păstra un echilibru. Ca multe alte sondaje de opinie, cel 
iniţiat de Rinehart trecea la un atac subtil. 


„Aţi sprijini un candidat liberal pentru Curtea Supremă?” 
70% au declarat că nu. 

„Aveţi cunoştinţă de faptul că Sheila McCarthy este 
considerată cea mai liberală candidată pentru Curtea 
Supremă?” 70% au declarat ca nu. 

Dacă ea este cea mai liberală membră a Curţii, aţi vota- 
o? 65% au declarat că nu, dar majoritatea celor intervievaţi 
nu au agreat întrebarea. Dacă? Era ori nu era cea mai 
liberală? In orice caz, Barry socotea inutilă acea întrebare. 
Partea promițătoare era că Sheila McCarthy se bucura doar 
de puţină recunoaştere ca judecătoare după ce petrecuse 
nouă ani în acea funcţie, deşi, după ştiinţa lui, acest lucru 
nu era ceva neobişnuit. În particular, ar fi putut discuta cu 
oricine în contradictoriu că acesta era un motiv perfect 
pentru care judecătorii de la Curtea Supremă nu ar trebui 
aleşi. Asta în primul rând. Nu trebuia ca ei să aibă o 
orientare politică. lar numele lor nu trebuiau să fie bine- 
cunoscute. 

Sondajul trecuse apoi de la problemele Curţii Supreme la 
participanţii individuali.  Apăreau întrebări privind 
confesiunea religioasă, credinţa în Dumnezeu, participarea 
la serviciile religioase, sprijinirea financiară a bisericii şi aşa 
mai departe. Şi apăreau şi întrebări despre anumite 
subiecte - care vă este poziţia privind avortul, cercetările 
privind mutaţiile genetice etcetera? 

Sondajul de opinie surprindea aspectele de bază - rasă, 
starea civilă, numărul de copii, dacă era cazul, situaţia 
financiară aproximativă şi participarea la vot. 

Rezultatele generale confirmau ceea ce Barry bănuise 
dintru început. Alegătorii erau conservatori, proveneau din 
clasa de mijloc şi erau albi (78%) şi puteau fi cu uşurinţă 
asmuţiţi împotriva unui judecător liberal. Desigur, 
şmecheria era să o transforme pe Sheila McCarthy dintr-o 
persoană moderată şi de bun-simţ într-o liberală furioasă, 
aşa cum ar fi vrut el să fie. Analiştii lui Barry examinau orice 
cuvânt scris vreodată de ea într-o argumentaţie juridică, 


atât la nivelul districtului judecătoresc, cât şi la Curtea 
Supremă. Nu avea cum să-şi nege propriile cuvinte; nici un 
judecător n-ar fi putut face astfel. lar Barry plănuise să îi 
vină de hac cu propriile cuvinte. 

După prânz, au trecut la masa de conferinţe, unde Barry 
avea pregătită o expoziţie a literaturii de campanie pe care 
urma să o folosească Ron Fisk. Sute de fotografii proaspete 
ale familiei Fisk, din care rezulta integritatea ei - mergând 
la biserică, pe veranda din faţa casei, la terenul de 
baseball, părinţii împreună, singuri, debordând de iubire şi 
afecţiune. 

Primele materiale publicitare, destul de moderate, erau 
în curs de tipărire, dar Barry oricum ţinea să le arate. 
Fuseseră filmate de o echipă trimisă din Washington în 
Mississippi. Primul film îl înfăţişa pe Fisk stând în apropierea 
unui monument închinat luptătorilor din Războiul Civil, care 
participaseră la bătălia de la Vicksburg, privind în depărtare 
şi parcă încercând să audă bubuitul îndepărtat al tunurilor. 
Glasul lui plăcut, cu un accent pregnant, era suprapus 
peste filmare: „Sunt Ron Fisk. Stră-stră-bunicul meu a murit 
în acest loc în iulie 1863. A fost avocat şi judecător, dar şi 
membru al corpului legislativ al statului. Visul lui era să fie 
ales judecător la Curtea Supremă. Acesta e şi visul meu 
astăzi. Sunt cetăţean al statului Mississippi din cea de-a 
şaptea generaţie a familiei mele şi vă solicit sprijinul”. 

Tony a rămas uimit. 

— Din Războiul Civil? 

— Da. Oamenilor le place chestia asta? 

— Dar nu te gândeşti la voturile celor de culoare? 

— O să obţinem 30% din voturile negrilor, asta din partea 
bisericilor. Nici nu avem nevoie de mai mult. 

Următorul spot publicitar era filmat în biroul de la firmă al 
lui Ron. Fără haină, cu mânecile suflecate, cu masa de lucru 
plină de lucrări aşezate într-o dezordine oarecum 
controlată. Ron vorbea despre dragostea lui faţă de lege, 
descoperirea adevărului, necesitatea ca oamenii aflaţi în 


postura de judecători sa fie absolut cinstiţi. Imaginile nu 
evidenţiau un efort deosebit, iar mesajul transmitea căldură 
şi înţelegere. 

Existau în total şase clipuri publicitare. 

— Astea sunt cele blânde, a promis Barry. 

Vreo două nu aveau să treacă de editare şi exista şansa 
ca echipa de filmare să vină încă o dată pentru realizarea 
altor clipuri. 

— Şi cum arată cele agresive? a întrebat Tony. 

— Deocamdată, sunt în stadiul de pregătire. Nu vom 
avea nevoie de ele decât după Ziua Muncii. 

— Cât s-a cheltuit până în prezent? 

— Un sfert de milion. O picătură într-un ocean. 

Au petrecut două ore cu un consultant internet a cărui 
firmă nu făcea decât să încaseze bani pentru campanii 
politice. Până în acel moment, alcătuise o bază de date cu 
peste patruzeci de mii de adrese de e-mail - indivizi care 
contribuiseră mereu pentru cauze politice, membri ai unor 
asociaţii şi grupuri deja luate în calcul, activişti politici 
cunoscuţi pe plan local şi un număr ceva mai redus de 
oameni din afara statului Mississippi, care vor fi destul de 
binevoitori să trimită fiecare un cec. Bănuind că lista se va 
completa cu încă zece mii de nume, a estimat contribuţiile 
totale undeva în jurul a 500 000 de dolari. Cel mai 
important era că, lista lui era pregătită şi în aşteptare. 
Imediat ce i se dădea undă verde, nu avea decât să apese 
un buton, solicitările urmau să plece la abonaţi, iar cecurile 
aveau să sosească. 


Unda verde reprezenta principalul subiect de la cina 
îndelungată din acea seară. Termenul pentru înscriere era 
peste o lună. Deşi apăruseră zvonurile obişnuite, Tony 


credea cu fermitate că în acea cursă nu va mai intra 
altcineva. 

— Vor fi doar trei cai pe care se poate paria, a spus el. lar 
doi dintre ei sunt ai noştri. 

— Dar McCarthy ce face? a întrebat Barry. 

Primea zilnic informări despre deplasările ei, dar acestea 
nu sugeraseră prea multe lucruri. 

— Nu avem mare lucru. S-ar părea că a suferit un şoc 
urât. După ce nu întâmpina nici o opoziţie, se trezeşte cu 
un dement precum acel cowboy pe nume Coley care o 
socoteşte o iubitoare liberală a criminalilor, iar ziarele 
publică orice vorbă rostită de individ. Sunt convins că 
primeşte recomandări din partea lui McElwayne, amicul ei, 
dar va trebui să-şi facă un staff de campanie. 

— S-a apucat deja să strângă fonduri? 

— Săptămâna trecută, avocaţii pledanţi au lansat unul 
dintre  obişnuitele lor e-mailuri de panică, solicitând 
insistent bani de la membri. Nu am ştiinţă de felul cum 
merg lucrurile. 

— lar în materie de sex? 

— Nu are decât un amic. Ai primit raportul referitor la 
asta. Deocamdată, nu avem ceva care s-o denigreze. 

La scurt timp după ce au deschis a doua sticlă de Pinot 
Noir fin din Oregon, au decis să îl lanseze pe Fisk peste 
două săptămâni. Băiatul era pregătit, trăgea deja tare de 
lesă, parcă disperat s-o ia la goană neîngrădit. Toate erau 
puse la punct. Urma să-şi ia un concediu de şase luni fără 
plată de la firma lui, iar partenerii erau deja fericiţi. Şi nici 
nu se putea altfel. Tocmai acceptaseră cinci clienţi 
proaspeţi - două companii mari de exploatare a lemnului, 
un contractor al unei conducte de ţiţei din Houston şi două 
firme din domeniul gazelor naturale. Uriaşa coaliţie a 
grupurilor care făceau lobby intrase în funcţiune, cu bani 
peşin şi infanterişti gata să se sacrifice. McCarthy se temea 
şi de umbra ei şi spera ca domnul Clete Coley să dispară ca 
suflat de vânt sau să se autodistrugă. 


Au ciocnit paharele şi au toastat pentru încheierea cu 
succes a unei campanii cel puţin interesante. 


* 


Ca întotdeauna, întrunirea s-a ținut în sala comună de la 
biserica Pine Grove. Şi, ca de obicei, câțiva care nu le erau 
clienţi au încercat să se infiltreze ca să audă ultimele 
noutăţi. Aceştia au fost conduşi afară de pastorul Ott, care 
le-a explicat că era o discuţie confidențială între avocaţi şi 
clienţii lor. 

În afară de cazul Baker, soţii Payton aveau încă treizeci 
de cazuri din Bowmore. Optsprezece se refereau la 
persoane deja decedate. Celelalte douăsprezece erau ale 
unor oameni bolnavi de cancer în diferite stadii. În urmă cu 
patru ani, soţii Payton luaseră decizia tactică de a prelua 
cel mai solid caz al lor - Jeannette Baker - pentru a-l duce în 
instanţă. Era mult mai ieftin decât să le aibă în judecată pe 
toate treizeci şi una în acelaşi timp. Jeannette era cea mai 
potrivită, pentru că-şi pierduse întreaga familie într-un 
interval de opt luni. Decizia aceea li se părea acum 
sclipitoare. 

Wes şi Mary Grace detestau aceste şedinţe. Ar fi fost 
greu de găsit un grup de oameni mai trişti şi mai năpăstuiţi. 
Işi pierduseră copii, soţi şi soţii. Unii erau pe moarte şi 
treceau prin dureri cumplite. Puneau mereu şi mereu 
întrebări la care nu se putea răspunde, întrebări care se 
deosebeau doar puţin între ele, întrucât nu existau două 
cazuri identice. Unii voiau să renunţe, în vreme ce alţii 
voiau să lupte până-n pânzele albe. Unii voiau despăgubiri, 
iar alţii doar ca vinovatul, Krane Chemical, să-şi găsească 
pedeapsa. Mereu apăreau lacrimi şi cuvinte aspre şi din 
acest motiv pastorul Ott se afla acolo ca să exercite o 
influenţă liniştitoare. 


Acum, după ce verdictul în cazul Baker devenise celebru, 
soţii Payton ştiau că toţi ceilalţi clienţi aveau speranţe mult 
mai mari. La şase luni de la stabilirea verdictului, clienţii 
erau mai îngrijoraţi ca niciodată. Dădeau mai des telefoane 
la birou. Trimiteau mai multe scrisori şi e-mailuri. 

Şedinţa era marcată de o tensiune suplimentară 
provocată de înmormântarea, în urmă cu trei zile, a lui Leon 
Gatewood, un om pe care toţi îl dispreţuiseră. Cadavrul 
fusese găsit într-un morman de aluviuni în aval faţă de 
barca lui de pescuit, care se răsturnase. Nu se 
descoperiseră urme care să sugereze o acţiune criminală, 
dar toată lumea suspecta acest lucru. În prezent, şeriful se 
ocupa de investigarea cazului. 

Erau prezente toate cele treizeci de familii. Agenda pe 
care Wes o făcuse să circule pe la fiecare avea şaizeci şi 
două de nume înscrise, nume pe care le cunoştea bine, 
inclusiv pe acela al lui Frank Stone, un zidar cu un spirit 
muşcător, care de obicei vorbea foarte puţin în cursul 
acestor întruniri. Se presupunea, fără să existe totuşi nici o 
umbră de probă, că dacă moartea lui Leon Gatewood 
fusese provocată de cineva, atunci Frank Stone sigur ştia 
ceva despre acest subiect. 

Mary Grace a început cu un salut călduros. Le-a mulţumit 
pentru participare şi răbdare. A vorbit despre apelul în cazul 
Baker şi, pentru a crea un efect mai dramatic, a ridicat în 
aer dosarul voluminos cuprinzând pledoaria întocmită de 
avocaţii companiei Krane drept dovadă că se dedicau foarte 
multe ore de muncă pe frontul de bătălie reprezentat de 
acel recurs. Toate pledoariile se vor prezenta în septembrie, 
apoi Curtea Supremă va decide cum va trata cazul. Avea 
posibilitatea de a transfera cazul la o instanţa inferioară, 
Curtea de Apel, pentru o analiză iniţială, ori îl putea reţine. 
Un caz de o asemenea amploare avea totuşi să fie decis de 
Curtea Supremă, iar ea şi Wes erau de părere că se va 
trece peste instanţa inferioară. Dacă se întâmpla acest 
lucru, pledoariile orale vor fi programate spre sfârşitul 


anului ori poate chiar la începutul anului viitor. Ea bănuia 
că, în cel mai fericit caz, decizia finală va fi data abia peste 
un an. 

În cazul în care Curtea susţinea verdictul, existau câteva 
scenarii posibile. Compania Krane va fi supusă unei presiuni 
enorme să soluţioneze celelalte pretenţii, ceea ce, desigur, 
ar fi fost un rezultat foarte apreciat. În situaţia în care Krane 
refuza să soluţioneze în afara tribunalului, ea era de părere 
că judecătorul Harrison va pune celelalte cazuri laolaltă şi le 
va judeca în cadrul unui proces uriaş. Într-o asemenea 
eventualitate, firma lor va avea resursele necesare pentru a 
continua lupta. Le mărturisise clienţilor ei că se cheltuiseră 
fonduri împrumutate ce depăşeau 400 000 de dolari ca să 
se aducă procesul în faţa juraţilor, astfel că ei nu mai aveau 
posibilitatea de a proceda din nou la fel decât dacă primul 
verdict era menţinut. 

Oricât de săraci ar fi fost, clienţii nu ajunseseră nici pe 
departe la starea de sărăcie a avocaţilor. 

— Dar dacă verdictul în cazul Baker este respins de 
Curte? a întrebat Eileen Johnson. 

Femeia chelise din cauza chimioterapiei şi cântărea mai 
puţin de patruzeci şi cinci de kilograme. Soţul ei o ţinuse de 
mână până atunci. 

— Există şi posibilitatea aceasta, a recunoscut Mary 
Grace. Dar noi suntem încredinţaţi că nu se va întâmpla aşa 
ceva. 

A spus asta cu mai multă siguranţă decât simţea în 
suflet. Soții Payton erau încrezători în apel, dar orice avocat 
cu capul pe umeri ar fi fost puţin temător. Dar, dacă se 
întâmplă asta, Curtea va trimite cazul spre rejudecare. Ar 
putea fi pentru toate aspectele ori numai pentru pretenţiile 
de daune. E greu de anticipat. 

A trecut mai departe, ca să evite discuţiile despre 
eventualitatea de a pierde. Le-a dat asigurări că oamenii 
din firmă se ocupau cu toată atenţia de cazurile lor. Sute de 
documente erau prelucrate în fiecare săptămână şi puse la 


dosar. Începuseră să caute şi alţi experţi. Deocamdată, 
erau în aşteptare, dar se lucra intens. 

— Ce e cu acţiunea asta comună? a întrebat Curtis 
Knight, tatăl unui adolescent decedat în urma cu patru ani. 

Intrebarea a părut să-i stârnească pe cei prezenţi. Alţii, 
care meritau mai puţin, le încălcaseră teritoriul. 

— Nu vă mai gândiţi la asta, i-a sfătuit ea. Reclamanţii 
aceia sunt la urmă de tot. Ei vor câştiga ceva doar dacă se 
ajunge la o soluţionare în afara tribunalului, iar orice 
asemenea procedură trebuie să dea satisfacţie pretențiilor 
voastre. Nu sunteţi la concurenţă cu acei oameni. 

Răspunsul ei li s-a părut mulţumitor. 

Wes a preluat conducerea discuţiei, recomandând 
precauţie. Datorită verdictului, presiunile exercitate asupra 
Krane Chemical erau mai mari ca niciodată. Probabil că 
trimiseseră investigatori în zonă ca să-i urmărească pe 
reclamanţi, străduindu-se să obţină informaţii care ar putea 
fi în defavoarea acestora. Aveţi grija cu cine staţi de vorbă! 
Fiţi rezervaţi faţă de necunoscuţi! Anunţaţi-ne în legătură 
cu orice vi se pare cât de cât neobişnuit! 

Pentru nişte oameni care sufereau de atâta vreme, 
aceste veşti nu erau bine-venite. Aveau şi aşa destule 
necazuri pe cap. 

Intrebările au continuat să curgă mai bine de o oră. Soții 
Payton s-au străduit din răsputeri să îi liniştească pe acei 
oameni, să arate înţelegere, să inspire încredere şi să le 
dea speranţe. Insă era destul de greu să se ţină în frâu 
speranţele. 

Chiar dacă în cameră ar fi existat cineva care să fie 
îngrijorat de cursa ce se anunţa pentru ocuparea unui post 
de judecător la Curtea Supremă, nimeni nu a adus vorba de 
acel subiect. 


CAPITOLUL 20 


Când a înaintat puţin şi a privit către numeroşii 
credincioşi strânşi în acea duminică dimineaţa, Ron Fisk nu 
avea habar câte amvoane va vizita în următoarele şase 
luni. Şi nici nu-şi putea da seama în acele momente că 
amvonul va deveni simbolul campaniei lui. 

l-a mulţumit preotului pentru prilejul oferit, apoi le-a 
mulţumit  enoriaşilor, membri ai congregaţiei bisericii 
baptiste St. Luke pe care o frecventa, pentru îngăduinţa 
arătată. 

— Mâine, în apropiere de Tribunalul Lincoln al districtului, 
îmi voi anunţa candidatura pentru postul de judecător la 
Curtea Supremă a statului Mississippi. Eu şi Doreen ne-am 
zbătut şi ne-am rugat pentru asta de câteva luni încoace. 
Ne-am sfătuit cu pastorul Rose. Am discutat şi cu copiii 
noştri, cu familiile şi cu prietenii. Şi, în cele din urmă, ne-am 
împăcat cu hotărârea noastră şi dorim să v-o împărtăşim 
înainte de a face anunţul de mâine. 

A aruncat o privire la notițele din faţă, a părut puţin 
agitat, după care a urmat: 

— Nu am nici o experienţă politică. Sincer să fiu, nu am 
înghiţit niciodată politica. Eu şi Doreen ne-am creat o viaţă 
fericită aici, în Brookhaven, crescându-ne copiii, rugându-ne 
aici, alături de dumneavoastră, şi participând la activitatea 


comunităţii. Ne simţim  binecuvântaţi şi îi mulţumim 
Domnului în fiecare zi pentru bunătatea lui. Îi mulţumim lui 
Dumnezeu pentru această biserică şi pentru prieteni ca voi. 
Voi sunteţi familia noastră. 

Apoi a făcut încă o pauză agitată. 

— Doresc să devin judecător la Curtea Supremă pentru 
că preţuiesc valorile pe care le împărtăşim. Valori bazate pe 
Biblie şi pe credinţa noastră în Isus Hristos. Sfinţenia 
familiei - bărbatul şi femeia. Sfinţenia vieţii. Libertatea de a 
ne bucura de viaţă fără teama de crimă şi de intervenţia 
autorităţilor. Ca şi voi, mă nemulţumeşte erodarea valorilor 
noastre. Ele sunt atacate permanent de societatea noastră, 
de cultura depravată şi de mulţi dintre politicienii noştri. 
Da, chiar şi de tribunalele noastre. Îmi ofer candidatura în 
ideea de a lupta împotriva judecătorilor liberali. Cu ajutorul 
vostru, voi putea câştiga. Vă mulţumesc. 

Cuvântarea lui fusese plăcut de scurtă - pentru că după 
aceea sigur urma o predică întortocheata şi lungă -, iar 
vorbele lui au fost atât de bine receptate, încât au fost 
răsplătite de un ropot politicos de aplauze care a răsunat în 
întreaga biserică, în timp ce el revenea la locul lui, ca să se 
aşeze alături de ceilalţi membri ai familiei. 

Două ore mai târziu, în timp ce enoriaşii albi din 
Brookhaven luau prânzul, iar cei negri abia se trezeau, Ron 
a urcat vioi treptele îmbrăcate în mochetă roşie ale 
podiumului impunător de la biserica Muntele Pisgah a 
Domnului întru Hristos, situată în partea de vest a oraşului, 
şi a ţinut o versiune mai lungă a comentariilor făcute 
dimineaţă. (De data aceasta, a omis cuvântul „liberal”.) In 
urmă cu două zile, nu îl cunoştea pe reverendul celei mai 
mari congregaţii a negrilor. Un prieten trăsese câteva sfori 
şi smulsese o invitaţie din partea acestuia. 

In acea seară, în toiul rugăciunii zgomotoase a 
penticostalilor, Ron a urcat în amvon, a aşteptat ca 
hărmălaia să se potolească, după care s-a prezentat, 


lansându-şi apoi apelul. Şi-a ignorat notițele şi a vorbim mai 
mult. Şi, din nou s-a luat de liberali. 

In timp ce se îndrepta cu maşina spre casă, s-a gândit cu 
mirare că ştia foarte puţină lume din acel orăşel. Clienţii săi 
erau firme de asigurări, nu oameni. Rareori se aventurase 
în afara siguranţei oferite de cartierul în care locuia, a 
bisericii, a cercului de cunoştinţe. Sincer, prefera să rămână 
acolo. 

Luni dimineaţă, la ora nouă, a urcat treptele tribunalului 
împreuna cu Doreen şi copiii, cu oamenii de la firmă şi cu 
un grup numeros de prieteni, angajaţi ai tribunalului şi 
oameni ce apăreau des pe acolo, şi mai toţi membrii de la 
Rotary Club şi şi-a anunţat candidatura către restul statului. 
Acel anunţ nu era planificat ca eveniment de presă. Au 
apărut doar câţiva reporteri şi câteva camere de filmat. 

Barry Rinehart a susţinut strategia conform căreia 
punctul culminant al vâlvei mediatice trebuia să fie în Ziua 
Alegerilor1*, nu când se făcea anunţul candidaturii. 

Vreme de cincisprezece minute, Ron şi-a rostit remarcile 
atent formulate şi repetate cu sârguinţă înainte, bucurându- 
se de ropote de aplauze. A răspuns la toate întrebările 
reporterilor, apoi a intrat într-o sală de o judecată mică şi 
pustie, unde a fost încântat să ofere un interviu de 
jumătate de oră în exclusivitate unuia dintre reporterii de la 
secţiunea politică a ziarului din Jackson. 

Grupul s-a deplasat apoi la trei intersecţii depărtare, 
unde Ron a tăiat panglica inaugurală a sediului oficial de 
campanie, situat într-o clădire veche, dar proaspăt 
zugrăvită şi debordând de materiale publicitare. La cafea şi 
prăjiturele, a stat de vorbă cu prieteni, a pozat pentru 
fotografi şi a acordat încă un interviu, de data aceasta unui 
ziar de care nici nu auzise până atunci. Tony Zachary se 


16 Ziua Alegerilor se stabileşte prin lege în SUA şi este de obicei în 
prima zi de marţi din luna noiembrie (aşadar, în perioada 2-8 
noiembrie). (n.tr.) 


afla de faţă. Supraveghind desfăşurarea festivităților şi 
stând cu ochii pe ceas. 

Simultan, un comunicat de presă privind anunţarea 
candidaturii lui a fost transmis către toate ziarele din stat şi 
către cotidienele importante din sud-est. Câte un astfel de 
comunicat a fost trimis chiar şi fiecărui membru al Curţii 
Supreme, fiecărui membru al legislativului, fiecărui 
funcţionar ales din statul Mississippi, fiecărui susţinător 
înregistrat, către mii de angajaţi la stat, fiecărui doctor cu 
licenţă de practică şi fiecărui avocat, membru al baroului. In 
districtul sudic, existau 390 000 de alegători înregistraţi. 
Consultanţii de internet ai lui Rinehart descoperiseră 
adresele de e-mail ce aparţineau unui sfert din aceştia, 
astfel că aceşti norocoşi au primit ştirea on-line, în timp ce 
Ron se afla încă la tribunal şi-şi ţinea cuvântarea. Dintr-o 
singură lovitură, au plecat 12 000 de e-mailuri. 

De asemenea, s-au transmis prin e-mail 42 000 de 
solicitări de donaţii, împreună cu un mesaj care trâmbiţa 
virtuțile lui Ron Fisk, dornic să atace relele sociale 
provocate de „judecători liberali şi cu vederi de stânga, 
care urmăresc aplicarea propriei agende de lucru în 
defavoarea celei dorite de popor”. 

Dintr-un depozit închiriat în sudul oraşului Jackson, o 
clădire de care Ron Fisk nu avea habar şi pe care nu avea s- 
o vadă niciodată, au fost scoase 390 000 de plicuri doldora 
de materiale, care au luat calea poştei centrale. In fiecare 
plic se găsea câte o broşură de campanie cu o mulţime de 
fotografii duioase, o scrisoare în termeni calzi din partea lui 
Ron, un plic de dimensiuni mai mici, în caz că destinatarul 
era dispus să trimită un cec, şi un autocolant drept cadou. 
Se folosiseră culorile roşu, alb şi albastru, iar prezentarea 
artistică se vedea că fusese făcută de profesionişti. Fiecare 
element al acelei trimiteri poştale era de cea mai bună 
calitate. 

La ora 11.00 dimineaţa, Tony a mutat spectacolul în sud, 
la McComb, cel de-al unsprezecelea oraş ca mărime din 


district. (Brookhaven ocupa locul paisprezece, având o 
populaţie de 10 800 de locuitori.) Călătorind în Chevrolet 
Suburban, vehiculul sport de teren proaspăt închiriat, care 
era condus de un voluntar pe nume Guy, şi avându-l în 
dreapta faţă pe indispensabilul său prim-asistent Monte, 
care a vorbit la telefon mai tot drumul, şi pe Doreen alături 
de el, pe bancheta foarte spațioasă din mijloc a maşinii, 
Ron Fisk a privit zâmbitor peisajul rural ce se derula prin 
dreptul lui. Era un moment ce merita savurat. Prima lui 
incursiune în politică, şi asta în stil mare. Cu atâţia 
sprijinitori, cu entuziasmul acestora, cu presă şi camere de 
filmat, cu provocarea ameţitoare a slujbei care îl aştepta, 
cu emoția vibrantă a victoriei, toate în doar două ore de 
campanie. Fluxul nestăvilit al adrenalinei reprezenta doar o 
mostră a ceea ce avea să urmeze. Şi-a imaginat victoria 
măreaţă din noiembrie. Se şi vedea făcând brusc saltul de 
la anonimatul tern al unei firme oarecare din acel orăşel 
până la prestigiul conferit de funcţia de la Curtea Supremă. 
Totul era pregătit să-l primească. 

Tony îi urma îndeaproape, transmițând în acelaşi timp o 
informare către Barry Rinehart. 

Ajunşi la Primăria din McComb, Ron şi-a anunţat încă o 
dată candidatura. Mulțimea de acolo era redusă numeric, 
dar zgomotoasă. In interiorul ei se găseau şi câţiva prieteni, 
dar majoritatea îi erau necunoscuţi. După două interviuri- 
fulger cu fotografii, a mers cu maşina până pe aerodromul 
oraşului, unde a urcat la bordul unui avion Lear 55, un mic 
supersonic arătând ca o rachetă, deşi, după cum a 
remarcat el imediat, mult mai mic decât acel G5 care îl 
repezise până la Washington. Doreen abia a reuşit să-şi 
stăpânească emoția la prima ei plimbare cu un avion 
particular. Tony li s-a alăturat în acea călătorie. Guy şi-a 
continuat drumul cu maşina de teren. 

După cincisprezece minute, au aterizat la Hattiesburg, 
cel de-al treilea oraş ca mărime din acel district, cu o 
populaţie de 48 000 de locuitori. La ora 1.00 după-amiază, 


Ron şi Doreen au fost oaspeţi la un Prânz de Rugăciune 
organizat în comun de o coaliţie destul de largă de pastori 
fundamentalişti. Decorul era un vechi hotel din lanţul 
Holiday Inn. Tony a aşteptat în tot acest timp la bar. 

La un prânz constând într-o friptură nereuşită de pui şi 
fasole cu unt, Ron mai mult a ascultat decât a vorbit. Câţiva 
predicatori, aflaţi încă sub influenţa şi inspiraţia chinurilor 
lor de duminică, au simţit nevoia de a-l binecuvânta cu 
părerile lor privind diferite chestiuni şi rele ale vremii. 
Hollywoodul, muzica rap, cultura celebrităților, pornografia 
tot mai extinsă, internetul, consumul de alcool începând de 
la vârste fragede, sexul practicat de minori şi aşa mai 
departe. Ron a tot aprobat prin mişcări ale capului, abia 
aşteptând să scape de acolo. Când a reuşit să rostească şi 
el câteva cuvinte, s-a străduit să le aleagă pe cele mai 
potrivite. El şi Doreen se rugaseră pentru acea cursă şi 
simțeau că Dumnezeu va interveni în favoarea lui. Legile 
create de om trebuiau să se străduiască a reflecta Legile 
Domnului. Doar oamenii cu o viziune morală curată trebuie 
să judece problemele altora. Şi aşa mai departe. Drept care 
a primit imediat asigurări ca va fi sprijinit fără nici un 
echivoc. 

Eliberat de acea discuţie, Ron s-a adresat apoi unui grup 
alcătuit din vreo douăzeci şi ceva de sprijinitori strânşi în 
faţa clădirii Curţii de Circuit a Districtului Forrest. 
Evenimentul a fost prezentat de postul TZV Hattiesburg. 
După câteva întrebări, Ron a mers pe Main Street, dând 
mâna cu trecătorii, înmânând broşuri lucioase şi pătrunzând 
în fiecare birou de avocatură întâlnit în cale ca să transmită 
un salut amical. 

La ora 3.30 după-amiaza, Lear 55 a decolat spre Coastă. 
La 2 400 de metri şi câştigând în altitudine, avionul a zburat 
pe deasupra sud-vestului Districtului Cancerului. 

Guy îl aştepta cu Chevroletul Suburban la aeroportul 
regional Gulfport-Biloxi. Ron a sărutat-o de rămas-bun pe 
Doreen, iar avionul a dus-o înapoi la McComb. Un alt şofer 


avea s-o conducă până la Brookhaven. La tribunalul 
districtului Harrison, Ron şi-a anunţat din nou candidatura, 
a răspuns la aceleaşi întrebări şi s-a aşezat pentru un 
interviu mai cuprinzător acordat ziarului Sun Herald. 

Biloxi era căminul Sheilei McCarthy. Se învecina cu 
Gulfport, cel mai mare oraş din districtul sudic, cu o 
populaţie de 65 000 de locuitori. Biloxi şi Gulfport 
reprezentau centrul regiunii de Coastă, o zonă alcătuită din 
trei comitate, de-a lungul golfului, unde se puteau obţine 
60% din voturi. Spre est se găseau oraşele Ocean Springs, 
Gautier, Moss Point, Pascagoula şi Mobile. Spre vest se 
aflau Pass Christian, Long Beach, Waveland, Bay St. Louis, 
apoi New Orleans. 

Tony plănuia ca Ron să-şi petreacă în acea zonă cel puţin 
jumătate din timpul de campanie. La ora 6.00 după-amiaza, 
candidatul a fost prezentat biroului său de campanie de pe 
Coastă, un fost fast-food renovat de pe Autostrada 90, 
foarte aglomerată, cu toate că avea patru benzi, fiindcă 
ducea spre plajă. Zona din jurul sediului era năpădită de 
afişe de campanie foarte viu colorate, iar în faţa acestuia se 
strânsese un public numeros ca să-şi asculte şi cunoască 
candidatul. Ron nu cunoştea pe nimeni dintre susţinători. 
Nici Tony. Practic, toţi erau angajaţii unora dintre companii 
care îi finanţau în mod indirect campania. Jumătate din 
oamenii aceia lucrau la birourile regionale ale unei 
companii naţionale de asigurări auto. Când a ajuns şi a 
văzut sediul cu decoraţiunile lui şi mulţimea aceea, Ron s-a 
minunat de capacitatea de organizator a lui Tony Zachary. 
Totul părea mai uşor decât crezuse. 

Economia oraşelor de pe Coasta Golfului este propulsată 
în prezent de existenţa cazinourilor, astfel că şi-a ţinut 
pentru sine înaltele comandamente morale şi s-a axat mult 
pe abordarea conservatoare a gândirii juridice. A vorbit 
despre sine, familie, echipa neînfrântă din Liga Şcolară în 
care activa şi fiul lui, Josh. Şi, pentru prima oară, şi-a 
exprimat îngrijorarea faţă de rata înaltă a criminalităţii din 


stat şi la aparenta nepăsare a acestuia faţă de executarea 
criminalilor condamnaţi. 

Clete Coley s-ar fi înverzit de invidie să-l audă. 

Cina din acea seară a constituit şi un prilej de strângere 
de fonduri în mod elegant, la Biloxi Yacht Club, unde 
tacâmul a costat o mie de dolari. Printre participanţi s-au 
aflat o mulţime de directori în costume închise, bancheri, 
medici şi avocaţi din domeniul asigurărilor. Tony a numărat 
cel puţin optzeci şi patru de persoane prezente. 

Târziu, în acea seară, după ce Ron a adormit în camera 
alăturată, Tony l-a sunat pe Barry Rinehart ca să-i prezinte 
o informare rezumativă a evenimentelor petrecute în acea 
zi măreaţă. Nu fusese totul la fel de pitoresc precum 
intrarea în scenă a lui Clete, dar se dovedise mult mai 
productiv. Candidatul lor se comporta exact cum trebuia. 


* 


Ziua a doua a debutat cu un Dejun de Rugăciuni 
organizat la un hotel din imediata apropiere a cazinourilor. 
Era sponsorizat de un grup cunoscut sub numele de 
Brotherhood Coalition (Coaliția Frăției). Majoritatea 
participanţilor erau pastori fundamentalişti din vreo zece 
confesiuni creştine. Ron deprinsese repede strategia de a-şi 
adapta purtarea şi limbajul în funcţie de public, astfel că s-a 
simţit în largul lui când a vorbit despre credinţa sa şi despre 
cum îi va modela ea deciziile pe care le va lua la Curtea 
Supremă. A pus un accent deosebit pe slujirea îndelungată 
a lui Dumnezeu în calitate de diacon şi educator la Şcoala 
de Duminică şi a fost cât pe ce să se înece de emoție când 
a relatat povestea botezului fiului său. Incă o dată i s-a 
promis tot sprijinul posibil. 

Cel puţin jumătate din stat a descoperit ca ziarele de 
dimineaţă aveau o pagină întreagă de publicitate a 


candidatului Ron Fisk. Cea din C/arion-Ledger, care apărea 
la Jackson, prezenta o fotografie atrăgătoare deasupra 
titlului cu litere îngroşate „Reforma justiţiei”. Cu caractere 
mai mărunte erau prezentate datele biografice ale lui Ron, 
punându-se accent asupra respectului de care se bucura în 
cadrul parohiei lui, a apartenenţei la diverse organizaţii 
civice, inclusiv American Rifle Association. Cu caractere şi 
mai mărunte apărea o listă lungă şi impresionantă a 
susținătorilor lui: grupuri familiale, activişti creştini 
conservatori, consilii de preoţi şi asociaţii ce păreau să 
reprezinte restul umanităţii: doctori, asistente medicale, 
spitale, dentişti, case de bătrâni, farmacişti, vânzători 
detailişti, agenţi imobiliari, bănci, case de economii şi de 
credit, companii financiare, firme de brokeraj, bănci de 
credit ipotecar, companii de asigurări (de sănătate, de 
viaţă, medicală, de accidente, de malpraxis), contractori de 
autostrăzi, arhitecţi, companii de furnizare a energiei 
electrice, producători de gaze naturale şi trei grupuri de 
„relaţii legislative” care reprezentau producătorii aproape 
tuturor lucrurilor ce se găsesc în magazine. 

Cu alte cuvinte, oricine putea fi dat în judecată şi, prin 
urmare, să plătească prime de asigurare pentru a se pune 
la adăpost. Lista sugera putere financiară şi proclama tacit 
că Ron Fisk, până în acel moment un ilustru necunoscut, 
intrase acum în cursă drept concurent foarte serios. 

Spaţiul publicitar costase 12 000 de dolari în Clarion- 
Ledger din Jackson, 9 000 de dolari în Sun Herald din Biloxi, 
şi 5 000 de dolari în Hattiesburg American. 

Costurile campaniei explozive desfăşurate de Ron în 
decurs de două zile se ridicau la aproximativ 450 000 de 
dolari, în care nu erau incluse cheltuielile de călătorie, 
avionul cu reacţie şi asaltul pe internet. Mai toţi banii se 
duseseră pe trimiterile poştale directe. 

Ron a petrecut restul zilelor de marţi şi miercuri pe 
Coastă, având fiece minut planificat cu mare precizie. De 
obicei, campaniile se desfăşurau spre sfârşitul zilei, dar nu 


era cazul acum, când de spectacol se ocupa Tony. Au făcut 
anunţuri la tribunalele din districtele Jackson şi Hancock, au 
înălţat rugăciuni cu predicatori, s-au oprit la zeci de birouri 
de avocatură, au stat îndelung pe străzi aglomerate 
distribuind broşuri şi au strâns mâinile a sute de oameni. 
Ron a ajuns să sărute şi un sugar. lar acest lucru a fost 
imortalizat de o echipă de filmare. 

joi, Ron a făcut încă şase escale prin sudul statului 
Mississippi, după care s-a grăbit să ajungă la Brookhaven ca 
să-şi schimbe hainele. Meciul începea la ora şase după- 
amiază. Doreen era deja acolo cu copiii. Jucătorii de la 
Raiders se încălzeau, iar Josh era la bătaie. Echipa era în 
cabine, ascultând ultimele recomandări ale unui asistent, 
când antrenorul Fisk a intrat în fugă şi a preluat frâiele. 

La meci se strânsese un public numeros. Ron se simţea 
deja ca o celebritate. 


În loc să-şi vadă de treaba de oameni ai legii, doi dintre 
grefierii Sheilei şi-au petrecut ziua adunând relatări din 
presă despre campania desfăşurată de Ron Fisk. Au strâns 
reclamele de câte o pagină din diferite publicaţii. Au 
depistat toate ştirile transmise on-line. Pe măsură ce 
dosarul creştea în grosime, starea lor de spirit devenea tot 
mai proastă. 

Sheila a încercat, fără prea multă determinare, să-şi vadă 
de treaba ei, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, însă doar 
se prefăcea că nu ia în seamă evenimentele. In particular, 
iar asta însemna doar discuţiile cu Marele Mac, în spatele 
uşilor închise, era năucită şi total copleşită. Fisk cheltuise 
deja cam un milion de dolari, iar ea nu reuşise să adune nici 
un ban. 


Clete Coley o convinsese că va avea parte de concurenţă 
slabă, dar ambuscada pusă la cale de Fisk era atât de 
sclipitor executată, încât se simţea ca şi cum ar fi fost ucisă 
în bătălie. 


Consiliul de directori al Avocaţilor Pledanţi din Mississippi 
(MTA) s-a întrunit într-o şedinţă de urgenţă joi după-amiaza 
târziu, în Jackson. Preşedinte în exerciţiu era Bobby Neal, 
un avocat pledant veteran cu multe verdicte favorabile la 
activ şi care avea un trecut îndelungat în slujba MTA. Erau 
prezenţi optsprezece din cei douăzeci de directori, poate 
cel mai mare număr înregistrat vreodată. 

Prin natura sa, consiliul era un grup de avocaţi foarte 
mândri, iritabili, cu părere foarte bună despre sine şi care 
îşi desfăşurau activitatea după propriile lor reguli. Puţini 
avuseseră vreodată un şef. Majoritatea urcaseră scara 
profesională muncind cu îndărătnicie, pornind de jos şi 
ajungând la un nivel deosebit de respectabilitate, cel puţin 
în propria lor viziune. Pentru ei, nu exista vocaţie mai înaltă 
decât aceea de a-i reprezenta pe cei săraci, cei loviți, 
nedoriți şi daţi deoparte. 

În mod obişnuit, fiecare asemenea întrunire era lungă, 
gălăgioasă şi începea, de regulă, prin solicitarea tuturor să 
ia cuvântul în acelaşi timp, fiecare primul, dacă s-ar fi 
putut. lar asta se întâmpla la o întrunire de rutină. Prinşi 
însă într-o situaţie de urgenţă, când fiecare se simte cu 
spatele la zid sub ameninţarea neaşteptată şi iminentă de 
a-şi pierde unul dintre cei mai de încredere aliaţi de la 
Curtea Supremă, aceiaşi membri ai grupului au început să 
vorbească toţi deodată. Fiecare ştia răspunsurile la toate 
întrebările. Barbara Mellinger şi Skip Sanchez au rămas într- 


un colţ, păstrând tăcerea. Nu se servise nici o picătură de 
alcool. Nici cafea. Doar apă. 

După o jumătate de oră de hărmălaie, Bobby Neal a 
reuşit să instaureze în cadrul şedinţei o idee de ordine. Le-a 
reţinut atenţia după ce i-a informat pe cei prezenţi că în 
cursul zilei stătuse de vorbă o jumătate de ceas cu 
judecătoarea McCarthy. 

— Era foarte binedispusă, a spus el zâmbind, una dintre 
puţinele expresii de destindere ce se văzuseră în sala de 
şedinţe în acea după-amiază. Lucrează mult la nişte cazuri 
şi nu vrea să-i fie distrasă atenţia. Cu toate acestea, 
înţelege politica şi a precizat în câteva rânduri că va 
desfăşura o campanie serioasă şi că are intenţia să câştige. 
l-am promis sprijinul nostru neprecupeţit. 

A făcut o pauză ca să se mai liniştească. 

— Cu toate astea, discuţia mi s-a părut puţin 
descurajantă. Clete Coley şi-a anunţat candidatura în urmă 
cu patru săptămâni, iar Sheila încă nu şi-a ales un director 
de campanie. A strâns ceva bani, dar nu a vrut să-mi spună 
câţi. Am impresia că s-a calmat după treaba cu Coley, 
convingându-se că era un dement fără nici o credibilitate. A 
socotit că va învinge fără nici o opoziţie. Acum însă, 
părerea ei s-a schimbat în mod radical. S-a lăsat pe tânjală, 
iar acum trebuie să-şi ajungă din urmă concurentul. După 
cum ştim din propria noastră experienţă, nu prea avem de 
unde strânge bani pentru cauză, cu excepţia celor pe care-i 
punem chiar noi. 

— Vom avea nevoie de un milion de dolari ca să-l 
doborâm pe individul ăsta, a spus cineva, iar comentariul a 
fost curând acoperit de un val de remarci dispreţuitoare. 

Un milion n-ar fi ajuns nici pe o măsea. Reformatorii din 
domeniul despăgubirilor cheltuiseră două milioane de dolari 
în campania împotriva judecătorului  McElwayne şi 
pierduseră la diferenţă de trei mii de voturi. De data 
aceasta, oamenii aveau să cheltuiască mult mai mult, 
pentru că erau mai bine organizaţi şi mult mai motivaţi. lar 


omul care concurase împotriva lui McElwayne era un 
neisprăvit care nu pledase niciodată în vreun proces şi 
care-şi petrecuse ultimii zece ani predând ştiinţe politice la 
un colegiu neînsemnat. Pe când candidatul de acum, acel 
Fisk, era un avocat adevărat. 

De aceea, au discutat o vreme despre Fisk şi, în fiecare 
moment, s-au auzit cel puţin patru voci agitate care 
încercau să se acopere una pe alta. 

Bătând cu degetul în paharul cu apă din faţa lui, Bobby 
Neal i-a readus pe ceilalţi la chestiunea pe care o dorea 
analizată. 

— In consiliul acesta, suntem douăzeci de membri. Daca 
dăm chiar acum câte zece mii de dolari, campania Sheilei 
poate fi măcar pusă în mişcare. 

Brusc, s-a lăsat liniştea. S-au auzit oftaturile câtorva 
participanţi. Alţii au sorbit din pahare cu nesat. Ochii mai 
tuturor au privit de jur împrejur, căutând ochii altora care 
să aprobe sau să dezaprobe o asemenea propunere 
îndrăzneață. 

Cineva din capătul îndepărtat al mesei a spus pe un ton 
lătrător: 

— E ridicol! 

Luminile au pâlpâit. Duzele pentru aer condiţionat parcă 
au uitat să mai susure. Toţi au căscat ochii la Willy Benton, 
un irlandez scund, renumit pentru spiritul lui bătăios şi 
înflăcărat, venit din Biloxi. S-a ridicat încet şi şi-a desfăcut 
larg braţele. Mai auziseră concluziile lui pătimaşe şi în alte 
ocazii, aşa că erau conştiente că urma încă o tiradă. Juraţii 
îl considerau irezistibil. 

— Domnilor şi doamnă, acesta este începutul sfârşitului. 
Nu ne mai puteam amăgi singuri. Forţele răului care vor să 
dărâme uşile tribunalelor şi să le refuze orice drept 
clienţilor noştri, aceiaşi susţinători proafaceri care încetul 
cu încetul, metodic, au cotropit ţara asta şi au cumpărat 
fiece fotoliu de judecător, toată această gaşcă vine acum şi 
bate cu pumnul la uşa noastră. Le-aţi văzut numele în 


anunţurile publicitare pe care le-a avut acest domn Fisk. 
Este vorba de o confederație de dobitoci, dar la ei sunt 
banii. Noi avem ceea ce cred că este o majoritate de un vot 
la Curtea Supremă şi iată-ne aici, singurul grup ce se poate 
opune acestor brute, ciondănindu-ne în legătură cu suma 
pe care s-o dăm pentru campanie. Vă spun eu cât ar trebui 
să dăm. Totul! Dacă nu o facem, atunci practicarea 
avocaturii, aşa cum o cunoaştem noi, va dispărea curând. 
Nu vom mai accepta nici un caz, pentru că nu vom fi în 
stare să-l câştigăm. Nu va exista altă generaţie de avocaţi 
pledanţi. Eu am dat o sută de mii de dolari pentru campania 
judecătorului McElwayne şi omul a câştigat la mustață. Voi 
proceda la fel şi în cazul judecătoarei McCarthy. Eu nu am 
avion personal. Nu mă ocup de cazuri de despăgubiri şi nici 
nu încasez onorarii scandaloase. Doar mă cunoaşteţi. 
Aparţin vechii şcoli, preiau doar câte un caz şi merg înainte 
încet, proces după proces. Dar mă voi sacrifica încă o dată. 
Şi vă sfătuiesc să procedaţi la fel. Avem toate jucăriile pe 
care ni le-am dorit. Dacă nu sunteţi în stare să vă despărțiți 
de cincizeci de mii de dolari fiecare, atunci daţi-vă demisia 
din consiliul ăsta şi duceţi-vă acasă! Ştiţi că vă puteţi 
permite asta. Vindeţi vreun apartament, o maşină, o 
şalupă, săriţi peste o vacanţă, două. Amanetaţi diamantele 
nevestei. Vă plătiţi secretarele cu cincizeci de miare pe an. 
Sheila McCarthy e mult mai importantă decât orice 
secretară ori asociat. 

— Willy, limita este de cinci mii de persoană, a spus 
cineva. 

— Bravo, ştii că eşti cât se poate de deştept? s-a răstit el 
la cel care vorbise. Am soţie şi patru copii. Asta înseamnă 
treizeci de mii dintr-un foc. Mai am două secretare şi câţiva 
clienţi mulţumiţi. O să strâng o sută de mii până la sfârşitul 
săptămânii şi fiecare dintre cei de aici poate proceda la fel. 

Apoi, îmbujorat la faţă, s-a aşezat. După o pauză lungă, 
Bobby Neal s-a uitat spre Barbara Mellinger şi a întrebat-o: 

— Cât i-am dat judecătorului McElwayne? 


— Un milion două sute, strânşi de la aproape trei sute de 
avocaţi pledanţi. 

— Şi cât a reuşit să strângă atunci? 

— Un milion patru sute de mii. 

— De ce sumă crezi că va avea nevoie McCarthy ca să 
câştige? 

Acesta era un subiect pe care Barbara şi Skip Sanchez îl 
întorseseră pe toate feţele în ultimele trei zile. 

— Două milioane, a spus ea fără nici un pic de ezitare. 

Bobby Neal s-a încruntat, apoi şi-a amintit eforturile 
făcute în urmă cu doi ani pentru obţinerea de fonduri în 
numele lui Jimmy McElwayne. Mai uşor ar fi fost să facă 
extracţii dentare fără anestezie. 

— inseamnă că va trebui să facem rost de două milioane 
de dolari, a spus el cu un aer încrezător. 

Ceilalţi au dat din cap cu gravitate şi au lăsat impresia că 
sunt de acord cu acea cifră. Au revenit la subiectul arzător 
al zilei, acela privind suma pe care trebuia să o pună fiecare 
la dispoziţie, ceea ce a dat naştere unei dispute foarte vii. 
Cei care câştigau foarte mult aveau şi cheltuieli pe măsură. 
Cei care se zbăteau să supravieţuiască se temeau să îşi ia 
angajamentul că vor da sume mari. Unul dintre cei prezenţi 
a mărturisit că pierduse ultimele trei procese cu juraţi şi că, 
practic, era momentan în stare de faliment. Un altul, mare 
stea a proceselor de despăgubiri, care avea propriul avion 
cu reacţie, a promis că va pune la dispoziţie 150 000 de 
dolari. 

Au încheiat şedinţa fără să cadă de acord asupra unei 
sume fixe, lucru care nu a surprins pe nimeni. 


CAPITOLUL 21 


Termenul pentru depunerea candidaturilor a trecut fără 
alte focuri de artificii. Judecătorul Calligan, din districtul 
central, şi judecătorul Bateman, din cel nordic, au scăpat de 
orice opoziţie şi aveau să stea netulburaţi încă opt ani. 
Amândoi erau recunoscuţi pentru faptul că manifestaseră 
puţină înţelegere faţa de victimele accidentelor, faţă de 
consumatorii ce reclamaseră diverse lucruri şi faţă de 
criminali, astfel că erau deosebit de apreciaţi de 
comunitatea de afaceri. La nivel local, doar doi dintre 
judecătorii curților obişnuite au avut opozanți. 

Unul dintre aceştia a fost judecătorul Thomas Alsobrook 
Harrison IV. Cu o oră înainte de încheierea termenului, Joy 
Hoover, o avocată din Hattiesburg specializată în probleme 
imobiliare, a prezentat documentele necesare şi a lansat 
câteva atacuri în declaraţia ei de presă. Femeia era o 
activistă politică pe plan local, apreciată şi bine cunoscută 
în district. Soţul ei era un medic pediatru renumit care, ca 
hobby, avea o clinică pentru mame defavorizate, unde 
serviciile erau gratuite. 

Hoover fusese recrutată de Tony Zachary, respectiv 
Judicial Vision. Ea reprezenta un cadou din partea lui Barry 
Rinehart pentru Carl Trudeau care, în cadrul câtorva discuţii 
mai libere, îşi exprimase resentimentele faţă de judecătorul 


care prezidase în procesul Baker. Respectivul judecător 
avea de lucru până peste cap şi nu era lipsit de posibilitatea 
să îşi organizeze propria campanie, lucru uşor de constatat. 
La cei doar 100 000 de dolari ce fuseseră alocaţi campaniei 
absolut legale a doamnei Hoover, judecătorul Harrison avea 
acum de rezolvat chestiuni mult mai serioase. 


Rinehart uneltea pe mai multe fronturi. Pentru următorul 
atac distrugător, a ales o zi liniştită de sfârşit de iunie. 

In urmă cu trei luni, la Jackson sosiseră doi homosexuali, 
Al Meyerchec şi Billy Spano. Au închiriat un mic apartament 
în apropiere de Colegiul Millsaaps, s-au înregistrat pentru a 
avea drept de vot şi au obţinut permise de conducere 
pentru Mississippi. Babacii lor erau din Illinois. Au susţinut 
că lucrau la domiciliu ca ilustratori. Işi vedeau de treburile 
lor şi nu se întâlneau cu nimeni. 

La 24 iunie, s-au dus împreună la biroul tribunalului 
districtului Hinds şi au solicitat formularele necesare la 
depunerea cererii pentru obţinerea dreptului de a se 
căsători. Funcţionara a luat foc şi a încercat să le explice că 
legea în baza căreia lucra ea nu permitea căsătoriile între 
persoane de acelaşi sex. Lucrurile au devenit încordate, 
Meyerchec şi Spano au rostit cuvinte injurioase, după care 
au plecat. Au chemat apoi un reporter de la C/arion-Ledger 
şi au prezentat versiunea proprie în legătură cu incidentul. 

In ziua următoare, împreună cu reporterul şi un fotograf, 
cei doi au revenit la biroul funcţionarei şi au cerut din nou 
formulare. După ce au fost refuzaţi, au început să strige, 
amenințând că vor da biroul în judecată. A doua zi, cazul 
era ştire de prima pagină, însoţită de o fotografie în care cei 
doi indivizi se răsteau la nefericita funcţionară. Ei şi-au luat 
un avocat cu vederi radicale, i-au plătit 10 000 de dolari şi 


au confirmat că depun reclamaţie pentru soluţionarea 
litigiului în instanţă. Noua acţiune procedurală a ajuns pe 
prima pagina a ziarelor, desigur. 

Un asemenea eveniment reprezenta un şoc pentru 
Mississippi. Ştiri referitoare la încercări ale unor 
homosexuali de a se căsători în mod legal erau obişnuite 
pentru locuri precum New York, Massachusetts şi California, 
dar nu se pomenise aşa ceva în Mississippi. Încotro se 
îndrepta lumea asta? 

Un articol ulterior a dezvăluit faptul că cei doi bărbați 
abia sosiseră în zonă, nu erau cunoscuţi comunității 
homosexuale şi nici nu aveau legături evidente cu vreo 
firmă, familie sau altă organizație din cadrul statului. Au 
urmat condamnări foarte hotărâte ale celor din partea 
cărora era de aşteptat aşa ceva. Un senator de Mississippi a 
declarat că astfel de chestiuni erau reglementate de legile 
statului, adăugând că acestea nu aveau să se schimbe cât 
el îşi păstra fotoliul de senator. Meyerchec şi Spano nu au 
fost de faţă ca să dea vreo declaraţie după afirmaţiile sena- 
torului. In realitate, ei reveniseră la Chicago, unde unul din 
ei lucra ca designer de interioare, iar celălalt deţinea un 
bar. Ei aveau să-şi păstreze domiciliul legal în Mississippi şi 
să se întoarcă doar când mersul procesului va impune acest 
lucru. 

Oraşul Jackson a fost apoi zguduit de o nouă crimă, 
comisă cu o brutalitate ieşită din comun. Trei membri ai 
unei bande, toţi înarmaţi cu puşti de asalt, au invadat un 
apartament dublu ocupat de circa douăzeci de imigranţi 
ilegali de origine mexicană. Se ştia că mexicanii respectivi 
munceau optsprezece ore pe zi, economiseau fiecare 
bănuţ, apoi trimiteau totul acasă, o dată pe lună. Asemenea 
atacuri armate nu erau neobişnuite pentru Jackson ori alte 
oraşe sudice. In haosul creat de acea pătrundere cu forţa, 
când mexicanii se apucaseră să scoată banii de sub podele 
şi din pereţi, ţipând cu glasuri isterice în spaniolă, iar 
atacatorii răcniseră în engleză, unul dintre mexicani 


scosese de undeva un pistol şi trăsese câteva focuri, fără să 
nimerească pe cineva. După deschiderea focului, se 
răspunsese cu foc de armă, astfel că lucrurile căpătaseră o 
turnură  înfiorătoare. După ce schimbul de focuri se 
încheiase, patru mexicani muriseră, trei fuseseră răniţi, iar 
membrii bandei se retrăseseră la adăpostul nopţii. Prada lor 
se ridicase la vreo 800 de dolari, deşi poliţia nu avea cum 
să afle suma exactă. 

Barry Rinehart nu avea cum să pretindă că acel 
eveniment era vreuna dintre creaţiile sale, dar s-a bucurat 
mult să afle de el. 

O săptămână mai târziu, în cadrul unui forum sponsorizat 
de o asociaţie care activa pentru respectarea legii, Clete 
Coley a preluat subiectul cu mult zel şi a trăncănit ca de 
obicei pe temele preferate, referitoare la violenţa ce scapă 
oricărui control şi care era sprijinită de tribunalele liberale 
din Mississippi, care se opuneau în mod tacit execuțiilor. El 
a arătat cu degetul spre Sheila McCarthy, care se afla pe 
podium alături de Ron Fisk, şi a acuzat-o fără menajamente 
pentru lipsa de interes de a se folosi mai des camera morţii 
de la închisoarea Parchman. Publicul era înnebunit după el. 

Ron Fisk nu s-a lăsat deloc mai prejos. El s-a dezlănţuit 
împotriva bandelor, a drogurilor şi a celor care încălcau 
legile şi a criticat Curtea Supremă, însă a făcut asta într-un 
limbaj ceva mai elegant. După aceea, a prezentat un plan 
în cinci etape menit să soluţioneze mai rapid apelurile 
privitoare la condamnările la moarte, iar personalul său a 
înmânat propunerile concrete în timp ce el vorbea în faţa 
camerelor. Fusese o demonstraţie impresionantă, iar Tony, 
aflat într-un rând din spate, jubilase văzând acel spectacol. 

Până în momentul când judecătoarea McCarthy a apucat 
să deschidă gura, publicul era gata să arunce cu pietre. Ea 
le-a explicat cu calm complexitatea apelurilor privind 
pedepsele cu moartea şi a afirmat că judecătorii Curţii 
Supreme îşi dedicau cea mai mare parte a timpului exclusiv 
acestor cazuri extrem de dificile. Apoi a evidenţiat 


necesitatea de a se proceda cu atenţie şi precauţie pentru 
a se crea certitudinea că se protejau în mod corespunzător 
drepturile acuzatului. Legea nu cunoaşte o povară mai 
apăsătoare decât aceea de a apăra drepturile legale ale 
celor pe care societatea a decis ca îi vrea executaţi. Tot ea 
a reamintit publicului că pe puţin 120 de bărbaţi şi femei 
condamnaţi la moarte şi trecuţi pe lista de aşteptare 
fuseseră ulterior complet exoneraţi de pedeapsă, printre 
aceştia numărându-se şi două persoane din Mississippi. Unii 
dintre aceşti oameni îşi petrecuseră douăzeci de ani de 
viaţă aşteptând să moară. In cei nouă ani cât slujise ca 
judecător în cadrul Curţii Supreme, ea participase la 
patruzeci şi opt de cazuri care avuseseră legătură cu 
pedeapsa cu moartea. In cadrul acestora, votase de partea 
majorităţii de douăzeci şi şapte de ori pentru a confirma 
condamnările iniţiale, însă doar după ce se asigurase că 
respectivii oameni avuseseră parte de procese cinstite. În 
celelalte cazuri, ea votase pentru anularea condamnărilor şi 
dosarele respective, care fuseseră trimise înapoi pentru 
rejudecare. Nu regreta deloc felul în care votase. Nu se 
socotea nici liberală, dar nici conservatoare sau moderată. 
Era judecătoare la Curtea Supremă, jurase să judece 
cazurile prezentate în mod cinstit şi să respecte legea. Da, 
personal vorbind, se opunea pedepsei cu moartea, însă nu 
înlocuise niciodată legile statului cu convingerile proprii. 

După ce a terminat de vorbit, s-au auzit câteva aplauze 
disparate, însă doar din politeţe. Puţini oameni aveau să o 
voteze, însă femeia ştia despre ce vorbeşte. 

Era prima oară când cei trei candidaţi apăreau alături şi 
tot prima oară când Tony o văzuse pe McCarthy sub 
presiune. 

— Femeia asta nu se va lăsa dată la o parte chiar atât de 
uşor, l-a anunţat el pe Barry Rinehart. Îşi cunoaşte meseria 
şi nu iese din graniţele ei. 

— Da, dar e lefteră, spusese Barry printre hohote de râs. 
Participăm la o campanie şi totul e legat de bani. 


McCarthy nu era chiar lefteră, însă campania ei avusese 
parte de un debut mizerabil. Nu găsise un director de 
campanie şi, nici pe cineva care să pună cap la cap zecile 
de lucruri care se cereau urgent rezolvate, în vreme ce se 
coordonau zecile de amănunte care aveau să apară 
ulterior. Oferise acea slujbă la trei persoane. Primele doua 
refuzaseră după ce analizaseră situaţia vreme de douăzeci 
şi patru de ore. Cea de-a treia spusese da, iar după o 
săptămână renunţase definitiv. 

Orice campanie este o activitate de scurtă durată, 
agitată, care se desfăşoară sub o presiune extraordinară, 
ştiindu-se că ea va avea o viaţă foarte scurtă. Personalul cu 
program normal lucrează până la urmă nenormat şi pe bani 
puţini. Voluntarii devin de nepreţuit, dar nimeni nu poate 
avea încredere deplină în ei. De aceea, existenţa unui 
director de campanie puternic şi sigur pe el este crucială. 

La şase săptămâni după anunţarea candidaturii lui Fisk, 
judecătoarea McCarthy reuşise să-şi deschidă un birou de 
campanie în Jackson, în apropiere de apartamentul ei, şi un 
altul în Biloxi, aproape de casă. Ambele erau conduse de 
prietene vechi, voluntare, care se ocupau de recrutarea de 
personal şi contactarea potenţialilor donatori. Făcuseră 
mormane de anunţuri autocolante şi semne de pus în curte, 
însă campania nu reuşise să găsească o firmă serioasă care 
să asambleze mesajele publicitare, să transmită trimiterile 
poştale şi, din fericire, spoturile publicitare. Se înființase un 
website de bază, însă nu se realizase nici o altă activitate 
pe internet. Sheila primise 320 000 de dolari drept 
contribuţii, totul, mai puţin 30 000 de dolari, provenind de 
la avocaţii pledanţi. Bobby Neal şi consiliul de conducere îi 
promiseseră în scris că membrii MTA vor dona aproximativ 
un milion de dolari, iar ea nici nu se îndoia de asta. Insă era 
mai uşor să faci promisiuni decât să scrii cecuri. 


Organizarea a fost îngreunată de faptul că ea avea o 
slujbă dificilă, care, pur şi simplu, nu putea fi ignorată. Lista 
cazurilor ce trebuiau analizate de Curtea Supremă era mult 
prea lungă, cuprinzând unele care se cereau a fi fost 
judecate cu câteva luni în urmă. Se instalase deja o stare 
permanentă de încordare, de teamă că nu se va mai 
recupera timpul pierdut. Apelurile vor veni cu duiumul 
peste tribunal. lar viaţa unor oameni avea să fie în balanţă: 
bărbaţi şi femei trecuţi pe lista de aşteptare pentru 
execuţie; copii plimbaţi încoace şi încolo din cauza unor 
divorţuri încurcate; lucrători cu vătămări oribile ce aşteptau 
o decizie finală care, spre fericirea lor, avea să aducă un 
sentiment de uşurare. Unii dintre colegii ei se arătau 
suficient de profesionişti ca să se detaşeze de oamenii citați 
în cazurile pe care le examinau, însă Sheila nu reuşise 
niciodată să procedeze astfel. 

Cu toate acestea, era vară, iar programul ei devenise mai 
puţin solicitant. Incepuse să-şi ia weekenduri lungi, pe care 
le petrecea pe drumuri, făcând vizite în districtul unde 
fusese aleasă. Lucra din plin de luni până joi, după care 
devenea candidată.  Planificase să-şi petreacă luna 
organizându-şi campania. 

Primul ei adversar, domnul Coley, tăia frunză la câini de 
luni până vineri, odihnindu-se pentru a face faţă rigorilor 
mesei de blackjack. Juca doar noaptea, astfel că avea timp 
din belşug să-şi susţine campania, asta dacă voia. În 
general, nu voia. Apărea prin câteva târguri de ţară şi ţinea 
cuvântări pline de culoare în faţa unor mulţimi entuziaste. 
Dacă voluntarii lui din Jackson aveau chef, mergeau până 
acolo şi instalau expoziţia de Feţe ale Morților, iar Clete 
ridica mai tare glasul. Fiecare oraş avea cel puţin zece 
cluburi civice, majoritatea lor fiind permanent în căutarea 
unui vorbitor. Coley putea aduce puţină vioiciune la un 
prânz, astfel că primea o invitaţie sau două de acest fel în 
fiecare săptămână. In funcţie de depărtarea la care trebuia 
să conducă şi de severitatea mahmurelii, dădea curs şi unor 


astfel de invitaţii. Spre sfârşitul lunii iulie, campania lui 
beneficiase de donaţie în sumă de 27 000 de dolari, mai 
mult decât suficient pentru acoperirea cheltuielilor legate 
de automobilul de teren închiriat şi de bodyguarzi, solicitaţi 
doar în cazul deplasărilor. Cheltuise şi 6 000 de dolari pe 
broşuri. Orice politician trebuia să aibă la îndemână ceva de 
distribuit. 

Cel de-al doilea adversar al Sheilei desfăşura însă o 
campanie care mergea ca un motor extrem de bine reglat. 
Ron Fisk lucra de zor la masa lui lunea şi marţea, după care 
pornea la drum cu un program amănunţit, care lăsa 
nevizitate doar localităţile cele mai neînsemnate. Folosind 
avionul Lear 5 şi un aparat King Air, el şi personalul de 
campanie făceau imediat înconjurul districtului. Pe la 
jumătatea lunii iulie, exista câte un comitet organizat în 
fiecare dintre cele douăzeci şi şapte de districte, iar Ron 
ţinuse măcar o cuvântare în fiecare dintre ele. Vorbea în 
cluburile civice, departamentele de pompieri voluntari, la 
ceaiuri organizate în biblioteci, la barourile din comitate, la 
cluburile de motociclişti, la festivalurile de muzica 
bluegrass, la târguri de ţară şi în biserici, biserici şi iar 
biserici. Cel puţin jumătate din cuvântările lui fuseseră 
rostite din amvon. 

Pe 18 iulie, Josh a jucat în ultimul meci de baseball al 
sezonului, iar tatăl lui a fost apoi liber să desfăşoare o 
campanie şi mai susţinută. Antrenorul Fisk nu a scăpat nici 
un meci, deşi echipa s-a cam destrămat după ce el îşi 
anunţase candidatura. 

Majoritatea părinţilor erau de părere că nu aveau 
legătură una cu alta cele două ocupaţii. 

In zonele rurale, mesajul lui Ron era unul şi acelaşi. Din 
cauza judecătorilor liberali, valorile noastre sunt atacate din 
partea celor ce susţin căsătoriile dintre homosexuali, 
controlul privind deținerea de arme, avorturile, accesul 
nestingherit la internet şi pornografia. Acei judecători 
trebuiau înlocuiţi. Credea doar în Biblie. Legile făcute de 


oameni veneau pe locul secund. Însă, ca judecător la 
Curtea Supremă, el va fi capabil să le reconcilieze pe 
acestea două ori de câte ori va fi nevoie. Îşi începea fiecare 
cuvântare cu o rugăciune. 

In zonele mai puţin rurale, în funcţie de public, se 
îndepărta puţin de la dreapta ultraconservatoare şi se 
ocupa de pedeapsa cu moartea. Ron constatase că 
ascultătorii erau fascinaţi să li se relateze cu lux de 
amănunte despre crime comise cu brutalitate de oameni 
care în urmă cu douăzeci de ani fuseseră condamnaţi la 
moarte. A început să facă şi asemenea incursiuni în cadrul 
cuvântărilor lui de rutină. 

Dar, indiferent unde s-ar fi aflat, tema judecătorilor răi şi 
liberali rămânea dominantă în cadrul fiecărei cuvântări. 
După ce afirmase acelaşi lucru de peste o sută de ori, Ron 
ajunsese să creadă şi el că Sheila McCarthy era o 
reprezentantă cumplită a stângii, care provocase multe 
dintre problemele sociale ale statului. 

În privinţa banilor, avându-l în culise pe Barry Rinehart 
care trăgea toate sforile, contribuţiile soseau într-un ritm 
constant, reuşind să ţină pasul cu cheltuielile. La 30 iunie, 
primul termen la care trebuiau prezentate rapoarte 
financiare, campania lui Fisk primise 510 000 de dolari de la 
douăzeci şi două de mii de oameni. Dintre contribuabili, 
doar treizeci şi cinci dăduseră suma maximă de 5 000 de 
dolari şi fiecare dintre aceştia era locuitor al statului 
Mississippi. Nouăzeci la sută din donatori erau din stat. 

Barry ştia că avocaţii pledanţi vor verifica donatorii în 
speranţa că se trimiteau bani din afara statului de către 
marile companii interesate. Acesta fusese un aspect cu 
bucluc al unei campanii precedente şi el voia să evite 
apariţia unei asemenea situaţii în cursa lui Fisk. Era 
încredinţat că va căpăta sume uriaşe de bani din afara 
statului, dar aceste donaţii vor veni la momentul potrivit, 
spre sfârşitul campaniei, când legile de raportare ale 
statului nu le mai considerau discutabile. În contrast, 


rapoartele lui McCarthy evidenţiau faptul ca era finanțată 
de avocaţii pledanţi, iar Barry ştia cum să manevreze acest 
aspect într-un argument în favoarea sa. 

Barry deţinea şi rezultatele ultimului sondaj, unul pe care 
nu-l va analiza cu candidatul. Începând din 25 iunie, 
jumătate din cetăţenii cu drept de vot erau la curent că se 
desfăşura o cursă în vederea alegerilor. Dintre aceştia, 24% 
îl preferau pe Ron Fisk, 16% pe Sheila McCarthy, iar 10% pe 
Clete Coley. _ 

Cifrele acestea erau interesante. In mai puţin de două 
luni, Barry reuşise să bage în cărţi un avocat anonim, care 
nu purtase roba neagră în viaţa lui, şi îl plasase în faţa unei 
adversare care avea o experienţă de nouă ani ca judecător. 

Şi urma să mai facă publicitate la posturile de 
televiziune. 


La 1 iulie, Second State Bank a fost achiziționată de New 
Vista Bank, un lanţ regional cu sediul în Dallas. Huffy i-a 
telefonat lui Wes Payton ca să-i dea vestea şi a vorbit în 
general pe un ton optimist. Biroul din Hattiesburg primise 
asigurări că, în afară de nume, nu se va schimba nimic. 
Portofoliul lui de credite fusese analizat de noii proprietari. 
Ei se interesaseră de soţii Payton şi păruseră mulţumiţi de 
promisiunile făcute de Huffy că acel credit avea să fie 
achitat. 

Era cea de-a patra lună succesivă când soţii Payton îi 
trimiteau lui Huffy un cec de 2 000 de dolari. 


CAPITOLUL 22 


În viaţa lui dinainte, Nathaniel Lester fusese un sclipitor 
avocat ce apărase persoane acuzate de crime, având o 
pricepere de invidiat în a câştiga astfel de procese. La un 
anumit moment, în urmă cu două decenii, înregistrase o 
serie de douăsprezece verdicte de nevinovat, practic toate 
în orăşelele din întregul Mississippi, localităţi unde cei 
acuzaţi de crime oribile sunt de obicei socotiți vinovaţi din 
momentul arestării. Notorietatea lui atrăgea clienţi din 
domeniul civil, astfel că biroul lui de avocatură din oraşul 
Mendenhall prosperase binişor. 

Nat  câştigase verdicte importante şi  negociase 
soluţionări consistente în afara tribunalului. Se specializase 
în vătămări grave de persoane suferite pe platformele de 
foraj din largul coastei, unde mergeau să lucreze mulţi 
localnici, deoarece slujbele acelea erau mai bine plătite. Era 
membru activ în diferite grupuri de avocaţi pledanţi, dădea 
sume uriaşe candidaţilor politici, şi-a construit apoi cea mai 
mare casă din oraş, a avut un întreg şir de neveste şi s-a 
apucat serios de băut. Băutura, câteva reclamaţii 
referitoare la încălcarea eticii profesionale şi diverse 
dispute juridice l-au mai frânat din avântul anterior, iar 
când, în cele din urmă, s-a văzut încolţit prea tare, a 
renunţat la licenţa de avocat ca să evite condamnarea la 


închisoare. A părăsit orăşelul Mendenhall, şi-a găsit o nouă 
nevastă, s-a lăsat de băutură şi a reapărut în Jackson, unde 
a îmbrăţişat budismul, yoga, vegetarianismul şi un stil de 
viaţă mai simplu. Una dintre cele mai înțelepte decizii pe 
care le luase în perioada lui de glorie fusese să pună 
deoparte nişte bani. 

În cursul primei săptămâni din august, a bătut-o la cap pe 
Sheila până când aceasta a acceptat sa ia un scurt prânz cu 
el. Toţi avocaţii din stat ştiau câte ceva despre trecutul lui 
pestriţ, astfel că, lucru lesne de înţeles, avea şi ea unele 
rezerve. Cât au mâncat tofu şi varză de Bruxelles, el s-a 
oferit să-i organizeze campania, fără nici o plată. A promis 
să-şi dedice energia considerabilă doar acestui scop în 
următoarele trei luni. Sheila era destul de temătoare. Nat 
avea părul lung şi cărunt, ajungându-i până pe umeri. Avea 
cercei cu diamante la ambele urechi şi, chiar dacă erau 
foarte mici, se vedeau clar. Etala şi un tatuaj pe braţul 
stâng, iar ea nici nu a îndrăznit să se gândească la locurile 
unde putea avea şi altele. Purta blugi şi sandale şi o 
mulţime de brățări sclipitoare la încheieturile mâinilor. 

Însă Nat nu ajunsese un avocat pledant de succes pentru 
că fusese şters şi lipsit de darul convingerii. În nici un caz 
asta. Cunoştea districtul, oraşele şi tribunalele, precum şi 
oamenii care le conduceau. Manifesta o ură neîmpăcată 
faţă de marile companii şi de influenţa pe care şi-o câştigau 
prin cumpărarea a diverşi oameni, se plictisea şi voia să 
participe la un mic război. 

Ea a cedat şi l-a invitat să se alăture oamenilor ei de 
campanie. În timp ce pleca de la restaurant, şi-a pus 
întrebarea dacă era întreagă la minte acceptând acea 
ofertă, dar a avut şi intuiţia că Nathaniel Lester putea 
aduce sclipirea de care campania ei avea atâta nevoie. 
Sondajul de opinie comandat de ea arăta că se afla cu cinci 
procente în urma lui Fisk, ceea ce o făcuse să resimtă o 
disperare tot mai pronunţată. 


S-au întâlnit din nou în acea seară la sediul ei de 
campanie din Jackson şi, după o discuţie de patru ore, Nat a 
preluat frâiele. Printr-un amestec de umor, farmec şi critici, 
a pus pe jăratic personalul ei resemnat, făcându-i pe 
oameni să devină extrem de activi şi entuziaşti. Ca să 
dovedească ce-i poate pielea, a telefonat la trei avocaţi 
pledanţi din Jackson şi, după câteva amabilităţi, i-a întrebat 
de-a dreptul de ce dracu' nu trimiseseră bani pentru 
campania lui McCarthy. Folosind telefonul pe modul de 
lucru teleconferinţă, i-a făcut de ruşine, i-a linguşit, s-a 
răstit la ei şi nu a închis până când nu a primit promisiuni 
din partea fiecăruia că vor trimite contribuţii importante din 
partea lor personal, a familiilor, a clienţilor şi a prietenilor. 
„Să nu trimiteţi cecurile prin poştă”, le-a spus el, fiindcă 
avea de gând să meargă la ei acasă până a doua zi la 
amiază, ca să ia personal banii. Cei trei s-au angajat să 
doneze în total 70 000 de dolari. Din acel moment, Nat a 
preluat controlul asupra campaniei. 

In ziua următoare, a ridicat personal cecurile şi s-a 
apucat să telefoneze fiecărui avocat pledant din stat. A luat 
legătura cu grupuri de lucru şi cu lideri negri. A concediat 
un membru al echipei şi a angajat alţi doi. Până la sfârşitul 
săptămânii, Sheila a primit un plan întocmit de Nat privind 
programul ei zilnic. Ea s-a cam codit să-l accepte, dar a 
cedat fără prea multă împotrivire. Nat lucra deja 
şaisprezece ore pe zi şi aştepta acelaşi lucru din partea 
candidatei şi a celorlalţi. 


În Hattiesburg, Wes a trecut pe la domiciliul judecătorului 
Harrison pentru un prânz discret. Cum avea alte treizeci de 
cazuri Bowmore în registrul de procese, ar fi fost lipsit de 
înţelepciune să se întâlnească în public. Deşi nu aveau de 


gând să discute despre treburile curente, era de dorit o 
atmosferă cât mai relaxată şi intimă. Tom Harrison lansase 
invitaţia pentru Wes şi Mary Grace, oricând îşi vor găsi 
timp. Însă Mary Grace era plecată din oraş, astfel că 
transmisese regrete că nu putea veni. 

Subiectul discuţiei a fost politica. Tribunalele de Circuit 
districtuale cuprindeau Hattiesburg şi districtul Forrest plus 
trei districte rurale: Cary, Lamar şi Perry. Aproape 80% din 
cetăţenii cu drept de vot se găseau în Hattiesburg, căminul 
lui, dar şi în acela al adversarei sale, Joy Hoover. Urma ca 
ea să se bucure de succes în anumite zone din oraş, însă 
judecătorul Harrison era încredinţat că va avea rezultate 
mai bune decât ea. Nici districtele mai mărunte nu-l 
îngrijorau. De fapt, părea să nu manifeste nici o teamă că 
va pierde. Hoover părea să beneficieze de o bună finanţare, 
probabil cu bani din afara statului, dar judecătorul Harrison 
îşi cunoştea districtul şi îi plăcea politica făcută acolo. 

Districtul Cary avea cea mai redusă populaţie dintre 
toate cele patru şi continua să înregistreze o scădere a 
numărului de locuitori, asta în mare măsură din cauza 
companiei Krane Chemical şi a trecutului său legat de 
poluarea chimică. Au evitat acest subiect, preferând să 
discute despre diferiţi politicieni, din şi din jurul orăşelului 
Bowmore. Wes l-a asigurat că soţii Payton, precum şi 
clienţii lor, prietenii, pastorul Denny Ott şi rudele lui Mary 
Grace vor face tot posibilul pentru realegerea judecătorului 
Harrison. 

Conversaţia a alunecat către alte curse de alegeri, în 
primul rând cea a Sheilei McCarthy. Ea trecuse prin 
Hattiesburg în urmă cu două săptămâni şi petrecuse o 
jumătate de oră la firma Payton, unde reuşise cu stângăcie 
să evite a aduce vorba despre litigiul Bowmore cât a 
încercat să le obţină promisiunea de vot. Soții Payton au 
recunoscut că nu aveau bani să contribuie la campanie, dar 
au promis să lucreze din răsputeri pentru realegerea ei. In 


ziua următoare, la birou sosise un camion cu afişe şi alte 
materiale publicitare de campanie. 

Judecătorul Harrison a deplâns profund politizarea Curţii 
Supreme. 

— Este nefiresc, a zis el, să vezi cum sunt siliţi să se 
gudure pentru a obţine câteva voturi. Tu, ca avocat care 
reprezinţi un client într-un caz ce urmează a fi judecat, nu 
trebuie să ai nici cea mai mică legătură cu un judecător de 
la Curtea Supremă. Numai că, din cauza sistemului, te 
trezeşti în birou cu cineva care doreşte bani şi sprijin. De 
ce? Pentru că anumite persoane, care au diverse interese 
mari, dar şi o grămadă de bani, decid peste noapte că ar 
dori să aibă în buzunar şi fotoliul ei de la Curtea Supremă. 
Şi atunci cheltuiesc bani ca să cumpere un asemenea 
fotoliu. Ea reacţionează adunând bani de la oamenii dispuşi 
să o sprijine. Sistemul e putred, Wes. 

— Şi cum se poate îndrepta? 

— Fie se elimină treaba asta cu bani privaţi şi se 
finanţează cursele electorale cu fonduri publice, fie se trece 
la ideea numirilor. Unsprezece state, altele decât al nostru, 
au găsit soluţia cum să facă funcţional sistemul de numire. 
Nu sunt convins că tribunalele lor sunt mult deasupra celor 
din statul nostru în ce priveşte talentul în domeniu legal, 
dar măcar acei oameni nu mai sunt controlaţi de marile 
interese. 

— Îl cunoaşteţi pe Fisk? l-a întrebat Wes. 

— A apărut în tribunalul meu de câteva ori. Un băiat 
curăţel, dar cât se poate de nepriceput. Arată bine în 
costum şi se pricepe la chestiile de rutină ce ţin de partea 
apărării în procese legate de asigurări. Işi deschide 
dosarele, înaintează moţiunile cuvenite, încheie înţelegeri, 
închide dosarele, nu se mânjeşte niciodată. N-a audiat 
niciodată vreun caz, n-a mediat vreunul şi nici nu a avut 
vreo pledoarie serioasă, după cum n-a manifestat niciodată 
vreun interes de a judeca. Gândeşte-te numai, Wes! Orice 
orăşel are nevoie ca avocaţii să slujească ocazional ca 


judecători orăşeneşti ori ca asistenţi de magistrați sau ca 
referenţi la tribunalele ce judecă procese legate de 
accidente rutiere. Noi toţi ne-am simţit obligaţi să ne oferim 
serviciile când eram mai tineri. Dar tipul ăsta niciodată. 
Fiecare district, oricât de mic, are nevoie de avocaţi care să 
se lovească de lucrurile care se petrec în tribunalele pentru 
minori şi în tribunalele unde se judecă probleme legate de 
droguri şi altele asemenea, iar aceia dintre noi care au 
aspirat să devină judecători am lucrat acolo pe bază de 
voluntariat. Cum să spun, fiecare trebuie să înceapă de 
undeva. Dar omul ăsta, nu. Bag mâna în foc că nici nu a pus 
piciorul vreodată în tribunalul orăşenesc din Brookhaven 
sau în tribunalul pentru delincvenţi minori din districtul 
Lincoln. Dar s-a trezit într-o bună zi şi a constatat ca a făcut 
o pasiune pentru justiţie şi, ce mama naibii, vrea să înceapă 
de la vârf, nu oricum. Asta este o insultă la adresa celor ca 
noi, care trudesc în cadrul sistemului şi îl fac să 
funcţioneze. 

— Eu am îndoieli serioase că înscrierea în cursă a fost 
ideea lui. 

— Bineînţeles, a fost recrutat. Asta face ca lucrurile să fie 
şi mai neruşinate. Ăştia se uită în jur, aleg un nepriceput 
care zâmbeşte frumos şi are un trecut care să nu poată fi 
atacat şi îl aruncă pe piaţă după ce îl ambalează frumos. 
Asta e politica. Dar ea nu trebuie să contamineze şi 
juridicul. 

— Acum doi ani, în cazul lui McElwayne, i-am învins. 

— Aşadar, eşti optimist? 

— Nu, domnule judecător, sunt înspăimântat. N-am mai 
dormit ca lumea de când Fisk şi-a anunţat candidatura şi n- 
o să dorm bine decât după ce va fi înfrânt. Suntem faliţi şi 
îndatoraţi, aşa că nu putem trimite un cec, dar fiecare 
angajat al firmei noastre a convenit să petreacă o oră pe zi 
mergând din uşă în uşă, distribuind broşuri, punând afişe şi 
dând telefoane. Am trimis deja scrisori către clienţi. Ne 
sprijinim pe prietenii noştri. l-am organizat pe cei din 


Bowmore. Facem tot ce ne stă în puteri, pentru că, dacă 
pierdem cazul Baker, nu mai avem nici un viitor. 

— Unde este apelul? 

— Toate pledoariile sunt introduse. Totul e cât se poate 
de clar şi ordonat, aşteptăm să ni se spună de la Curtea 
Supremă când şi dacă se doresc pledoarii vorbite. Pesemne 
că asta se va întâmpla anul viitor. 

— Nu e nici o şansă de hotărâre înainte de alegeri? 

— Absolut nici una. Este cel mai important caz de pe lista 
Curţii Supreme şi fiecare avocat simte că aşa stau lucrurile. 
După cum ştii, Curtea lucrează în propriul ei ritm. Nimeni nu 
o poate sili să grăbească lucrurile. 

Au băut ice coffee cât au făcut o plimbare prin grădina de 
legume a judecătorului. Temperatura ajunsese la 38*C, iar 
Wes era pe picior de plecare. In cele din urmă, şi-au strâns 
mâinile pe veranda din faţă. În timp ce se îndepărta cu 
maşina, Wes a început să-şi facă griji mai mari în ceea ce-l 
privea pe el. Pe judecătorul Harrison îl îngrijora mai mult 
cursa Sheilei McCarthy decât a sa. 


* 


Audierea avea ca obiect o moțiune pentru respingerea 
acțiunii, înaintată de districtul Hinds. Cancelarul Phil 
Shingleton era judecătorul în acel tribunal mic, mereu 
aglomerat şi operativ şi care avea pereţii lambrisaţi cu 
stejar, pe care erau etalate obligatoriile portrete ale unor 
judecători de mult intraţi în uitare. Nu exista boxă pentru 
juraţi, pentru că într-un tribunal ca acela nu se desfăşurase 
niciodată un proces cu juri. Rareori se întâmpla ca sala să 
se umple, însă la acea audiere nu mai rămăsese nici un loc 
liber. 

Meyerchec şi Spano, reveniţi de la Chicago, stăteau cu 
avocatul lor radical la o masă. La cealaltă masă se aflau 


două tinere, care erau reprezentantele comitatului în 
instanţă. Cancelarul Shingleton a cerut să se facă linişte, a 
salutat publicul, a remarcat interesul manifestat de 
reporteri şi s-a uitat la dosar. Doi ilustratori de tribunal le 
făceau portretele lui Meyerchec şi Spano. Toată lumea 
aştepta înfrigurată cât Shingleton a răsfoit documentele 
prezentate, ca şi cum nu le-ar fi văzut până în acea clipă. 
De fapt, el le citise de nenumărate ori şi redactase deja 
decizia. 

— Eram doar curios, a spus el fără să ridice privirea din 
documente. De ce aţi prezentat acest caz în Curtea de 
Echitate? 

Avocatul cu vederi radicale s-a ridicat şi a răspuns: 

— Este o chestiune de echitate, onorată Curte. Şi ştim că 
aici ne putem aştepta la o judecată cinstită. 

Vorbele lui se doriseră o glumă, însă nu şi-au nimerit 
ţinta. 

Acel caz se prezentase Curţii de Echitate pentru că se 
dorea respingerea lui cât de curând posibil. O audiere la 
Curtea de Circuit ar fi durat mai mult timp. lar un proces 
federal ar fi căpătat aspecte nedorite. 

— Vă rog să începeţi, a spus Shingleton. 

Avocatul radical s-a pornit curând să emită proteste la 
adresa districtului şi a statului, apoi a societăţii în general. 
Frazele lui veneau în rafale scurte şi repezi, mult prea 
sonore pentru sala mică şi mult prea stridente pentru a fi 
ascultate mai mult de zece minute. Însă el nu se mai oprea. 
Legile statului erau înapoiate şi nedrepte, făcând 
discriminări la adresa clienţilor lui, pentru că ei nu se 
puteau căsători. De ce nu puteau doi homosexuali adulţi 
care ţin unul la celălalt şi doresc să respecte toate 
răspunderile, obligaţiile, îndatoririle şi angajamentele 
prevăzute de statutul matrimonial să se bucure de aceleaşi 
privilegii şi drepturi ca oricare alţi doi heterosexuali? 
Avocatul a reuşit să lanseze această întrebare în cel puţin 
opt forme diferite. 


Motivul, a explicat una dintre tinerele doamne ce 
reprezentau comitatul, era că legile statului nu permit acest 
lucru. Simplu şi foarte clar. Constituţia statului acordă 
legislativului dreptul de a da legi referitoare la căsătorie, la 
divorţ şi aşa mai departe şi nimeni altcineva nu are această 
autoritate. Dacă şi când legislativul va aproba căsătoriile 
între persoanele de acelaşi sex, domnul Meyerchec şi 
domnul Spano vor putea să dea curs dorinţei lor. 

— Este de aşteptat ca legislativul să facă acest lucru în 
viitorul apropiat? a întrebat Shingleton, fără ca pe faţa lui 
să apară vreo expresie interpretabilă. 

— Nu, a venit imediat răspunsul, numai bun ca să 
provoace câteva hohote slabe de râs în public. 

Avocatul radical a ripostat cu înverşunare, aducând în 
favoarea sa argumentul că legislativul, îndeosebi 
legislativul „nostru”, dădea în fiecare an legi care erau 
infirmate de curțile de judecată. Acesta este rolul corpului 
judecătoresc! După ce şi-a făcut cunoscut punctul de 
vedere cu o tărie deosebită, a găsit şi câteva modalităţi de 
a-şi prezenta ideea sub alte forme. 

După o oră, Shingleton a simţit că se săturase de tot 
circul acela. Fără să facă nici o pauză, aruncând doar o 
privire la notițele sale, a rostit o hotărâre care era succintă. 
Treaba lui era să respecte legile statului, iar dacă acele legi 
interziceau căsătoria între doi bărbaţi sau două femei sau 
între doi bărbaţi şi o femeie ori vreo altă combinaţie care să 
difere de aceea dintre un bărbat şi o femeie, atunci el, în 
calitate de cancelar, nu avea altă soluţie decât să respingă 
respectivul caz. 

În faţa tribunalului, avându-i pe Meyerchec de-o parte şi 
pe Spano de cealaltă, avocatul radical a continuat să ţină o 
conferinţă de presă cu glas scârţâitor. Era nemulţumit. Și 
clienţii săi erau la fel de nemulţumiţi, deşi unii dintre cei 
prezenţi au observat că amândoi arătau plictisiţi cât 
cuprinde de toată tărăşenia. 


Ei doreau să solicite imediat apel la Curtea Supremă din 
Mississippi. Intr-acolo se îndreptau şi aceasta le era ţinta. 
Şi, având în spate firma Troy-Hogan care achita cheltuielile 
din Boca Raton, exact în acea direcţie au şi pornit. 


CAPITOLUL 23 


În primele patru luni, cursa dintre Sheila McCarthy şi Ron 
Fisk se desfăşurase într-o atmosferă de politeţe exemplară. 
Clete Coley îşi împroşcase porţia de noroi, însă, din cauza 
modului general în care se înfăţişa, la care se adăuga 
personalitatea lui nestăpânita, alegătorilor le era greu să 
vadă în el un adevărat judecător la Curtea Supremă. Deşi 
încă primea în jur de 10% în sondajele efectuate de 
Rinehart, făcea campanie din ce în ce mai puţin. Sondajele 
lui Nat Lester îl situau în jurul cifrei de 5%, dar ele nu erau 
la fel de amănunțite ca acelea ale lui Rinehart. 

După Ziua Muncii, când mai erau două luni până la 
alegeri şi, într-un fel, se intrase în linie dreaptă, campania 
lui Fisk a căpătat prima turnură urâtă către imund. Odată 
intrate pe un asemenea făgaş, lucrurile nu aveau şi nu 
puteau reveni la normalitate. 

Tactica era una pe care Barry Rinehart o dusese la 
perfecţiune în alte curse. S-au expediat trimiteri poştale în 
masă către toţi votanţii înregistraţi, ca venind din partea 
unei organizaţii ce se numea Lawsuit Victims for Truth”. 
Textul purta titlul-întrebare: „De ce o finanţează avocaţii 
pledanţi pe Sheila McCarthy?” 


17 Victimele Proceselor în favoarea Adevărului 


Diatriba ce se întindea pe patru pagini nici nu încerca să 
dea un răspuns la respectiva întrebare. În schimb, ea îi 
făcea praf pe avocaţii pledanţi. 

In primul rând, s-a folosit de medicul de familie, 
susţinând că avocaţii şi procesele frivole intentate de ei se 
fac vinovaţi pentru multe dintre problemele din sistemul de 
sănătate. Doctorii, apăsaţi de spaima de a nu ajunge 
victime ale proceselor, se văd siliţi să apeleze la tot felul de 
teste şi diagnostice costisitoare, care ridică nejustificat 
exorbitante pentru asigurarea de malpraxis, ca să se 
protejeze de procese pentru cauze inventate. În unele 
state, medicii au fost izgoniți, lăsându-şi pacienţii fără 
îngrijire. Un doctor (nu se preciza din care stat) era citat cu 
următoarele cuvinte: „Nu mi-am putut permite plata 
primelor şi mă săturasem să pierd ore în şir cu depoziţii şi 
procese. De aceea, am renunţat. Şi acum îmi fac griji 
pentru foştii mei pacienţi”. Un spital din Virginia de Vest 
fusese forţat să-şi închidă porţile după un verdict scandalos 
şi distrugător îndreptat împotriva sa. De vină era un avocat 
pledant excesiv de lacom. 

Se făcea apoi referire la costurile pentru contribuabili. 
Potrivit unui studiu, litigiile foarte frecvente costă 1 800 de 
dolari de fiecare familie anual. Aceste cheltuieli sunt 
rezultatul direct al primelor tot mai mari pentru asigurările 
de automobile şi case, plus preţuri mai mari pentru mii de 
produse de uz casnic, ai căror producători sunt daţi 
aproape constant în judecată. Medicația, atât cea pe baza 
reţetelor, cât şi cea la liber, constituie un exemplu elocvent. 
Medicamentele ar fi cu 15% mai ieftine dacă avocaţii 
pledanţi nu i-ar hărţui pe producători cu procese comune de 
despăgubiri. 

Scrisoarea îşi şoca apoi cititorul cu o listă cuprinzând 
câteva dintre cele mai dezmăţate verdicte date în ţară, o 
listă foarte des citată şi demnă de încredere, care 
întotdeauna stârnea furia şi revolta. Trei milioane de dolari 


despăgubiri plătite de un lanţ de restaurante fast-food 
pentru o ceaşcă de cafea fierbinte care se vărsase pe 
cineva; 110 milioane de dolari împotriva unui producător de 
automobile pentru vopsire defectuoasă; 15 milioane 
împotriva proprietarului unui bazin de înot care fusese 
înconjurat cu gard şi închis cu lacăt. Lista revoltătoare 
continua tot astfel. Lumea a luat-o razna şi acest lucru se 
datorează avocaţilor cu o gândire aberantă. 

După trei pagini pe un ton incendiar, scrisoarea se 
încheia cu o declaraţie şoc. In urmă cu cinci ani, Mississippi 
fusese etichetat de un grup pro-afaceri drept „hazna 
judiciară”. Doar patru state se „bucurau” de un asemenea 
calificativ, iar întregul proces ar fi trecut cu vederea dacă 
nu ar fi existat Consiliul Comerţului. Acesta prinsese ştirea 
din zbor şi o făcuse să apară prin intermediul anunţurilor 
publicitare în toate publicaţiile. Acum subiectul era demn 
de a fi scos de la naftalină. Potrivit membrilor Lawsuit 
Victims for Truth, avocaţii pledanţi au folosit sistemul juridic 
din Mississippi în mod atât de abuziv, încât acum statul a 
devenit terenul cel mai fertil pentru tot soiul de procese 
majore. Unii dintre reclamanţi trăiesc în alte state. Mulţi 
dintre avocaţi trăiesc altundeva. Transferă acţiunile juridice 
de la o instanţă de judecată la alta până găsesc un district 
potrivit, cu un judecător de treabă, şi înregistrează 
procesele acolo. Drept urmare, avem verdicte pentru sume 
uriaşe. Statul acesta şi-a câştigat o reputaţie îndoielnică şi, 
din această cauză, multe companii ocolesc Mississippi. Zeci 
de uzine şi-au încetat activitatea şi au plecat. Mii de slujbe 
dispar în acest fel. 

Şi totul din cauza avocaţilor pledanţi, care, desigur, o 
adoră pe Sheila McCarthy, şi a înţelegerii pe care ea o arată 
faţă de reclamanţi. De aceea, ei vor cheltui oricât pentru ca 
ea să-şi păstreze fotoliul de judecător. 

Trimiterea poştală se încheia cu un apel la maturitate. 
Nici măcar nu menţiona numele lui Ron Fisk. 


După aceea, un e-mail comun a plecat spre şaizeci şi 
cinci de mii de adrese din district. In câteva ore, fusese 
primit de avocaţii pledanţi şi transmis către toţi cei opt sute 
de membri ai MTA. 


Pe Nat Lester, acel material publicitar l-a stârnit. Ca 
manager de campanie, prefera un sprijin cu o bază cât mai 
extinsă, din partea multor grupuri, însă realitatea era că 
singurii donatori importanţi în favoarea lui McCarthy 
rămăseseră avocaţii pledanţi. Voia ca aceştia să se înfurie, 
să scuipe foc, să facă spume la gură, să fie gata de o 
încăierare cu pumnii în cea mai bună tradiţie americană. 
Deocamdată, aceştia contribuiseră cu aproape 600 000 de 
dolari. Nat avea nevoie de o sumă de două ori mai mare şi 
nu o putea obţine decât dacă se apuca să arunce petarde. 

A trimis câte un e-mail către fiecare avocat pledant şi a 
explicat necesitatea urgentă de a răspunde cât mai curând 
posibil la propaganda lansată de adversari. La publicitatea 
negativă, atât sub formă scrisă, cât şi la televiziune, trebuia 
să se dea răspuns imediat. Trimiterile poştale directe sunt 
scumpe, dar eficiente. A apreciat cheltuielile ocazionate de 
trimiterea acelei scrisori de Lawsuit Victims for Truth la 300 
000 de dolari (cost real: 320 000 de dolari). Cum plănuia să 
apeleze la trimiteri poştale repetate, a cerut o infuzie 
imediată de 500 000 de dolari şi a insistat ca prin e-mailuri 
de răspuns să se ia angajamente de susţinere. Adresa lui 
codificată de e-mail va publica o listă cu contribuţiile totale 
din partea avocaţilor, iar până la atingerea scopului propus, 
adică 500 000 de dolari, campania va rămâne practic fără 
forţă. Tactica lui nu era departe de extorcare şi în adâncul 
sufletului el tot avocat pledant rămăsese, astfel că îi era 
prea binecunoscută acea tagmă. Mesajul electronic i-a făcut 


pe avocaţi să le crească tensiunea până la niveluri letale. 
Lor oricum le plăcea lupta, astfel că angajamentele lor au 
început să sosească. 

În timp ce îi mobiliza pe avocaţi în acest fel, s-a întâlnit 
cu Sheila şi a încercat să o liniştească. Până atunci, nu mai 
fusese atacată într-o asemenea manieră. Era tulburată, dar 
şi furioasă. Măânuşa fusese aruncată, iar domnului Nathaniel 
Lester îi plăceau încăierările. In mai puţin de două ore, a 
conceput şi a redactat răspunsul, s-a întâlnit cu 
reprezentantul tipografiei şi a comandat cele necesare. La 
douăzeci şi patru de ore după ce pledoaria celor de la 
Lawsuit Victims for Truth fusese transmisă prin e-mail, 330 
de avocaţi pledanţi trimiseseră 515 000 de dolari. 

Nat s-a adresat şi Asociaţiei Avocaţii Pledanţi din 
America, unii dintre membrii acesteia câştigând adevărate 
averi în Mississippi. A transmis prin e-mail explozivul text 
folosit de Lawsuit Victims for Truth către paisprezece mii 
dintre membrii organizaţiei. 


Trei zile mai târziu, Sheila McCarthy a contracarat. 
Refuzând să se ascundă în spatele unui grup ridicol, 
organizat doar ca să trimită materiale propagandistice, ea 
(Nat) a decis să transmită corespondenţă din propria ei 
campanie. Aceasta se prezenta sub forma unei scrisori, cu o 
fotografie a ei, bine realizată, aplicată pe frontispiciu. Le 
mulțumea votanţilor pentru sprijin şi îşi prezenta pe scurt 
experienţa şi pregătirea în domeniul dreptului. Susţinea că 
nu avea decât respect faţă de adversari, dar nici unul dintre 
ei nu purtase vreodată roba neagră. Şi, în modul cel mai 
sincer, nici unul nu manifestase vreodată interes faţă de 
latura judiciară. 


După aceea, aducea în atenţie întrebarea: „De ce îl 
finanţează marile companii pe Ron Fisk?” Pentru că, explica 
ea în amănunt, marile companii se ocupă în prezent de 
cumpărarea fotoliilor de judecători din toate curţile din ţară. 
Acestea iau la ţintă judecători ca ea, jurişti cu suflet care se 
zbat pentru binele comun şi doresc să respecte drepturile 
celor care muncesc, ale consumatorilor, ale victimelor 
prejudiciate din culpa altora, ale săracilor şi al celor puşi 
sub acuzare. Cea mai mare răspundere a legii este de a-i 
proteja pe cei mai neajutoraţi membri ai societăţii. De 
obicei, bogaţii sunt în stare să-şi poarte singuri de grijă. 

Marile companii, prin nenumăratele lor grupuri şi asociaţii 
de sprijin, coordonează cu succes o mare conspirație, 
menită să schimbe în mod drastic sistemul de judecată 
actual. De ce? Ca să-şi protejeze propriile interese. Cum? 
Blocând uşile tribunalelor; limitând răspunderea 
companiilor care pun pe piață produse cu deficiențe, a 
doctorilor culpabili, a caselor de bătrâni cu practici abuzive, 
a companiilor de asigurări arogante. Trista listă continua. 

A încheiat cu un paragraf populist, cerându-le alegătorilor 
să nu se lase prostiţi de un marketing mincinos. Campania 
tipică desfăşurată de mediul marilor afaceri în astfel de 
curse devine foarte urâtă. Metoda preferată de marile 
companii este cea a împroşcării cu noroi. Curând aveau să 
înceapă atacuri prin publicitate, iar ele nu vor înceta nici o 
clipă. Marile afaceri vor cheltui milioane ca s-o înfrângă, 
însă ea avea încredere în discernământul alegătorilor. 


* 


Barry Rinehart a fost impresionat de răspuns. A fost chiar 
încântat văzând că avocaţii pledanţi se mobilizează atât de 
repede şi cheltuiesc atât de mulţi bani. El ţinea ca aceştia 
să ardă bani. El anticipase că tabăra lui McCarthy va reuşi 


să strângă cel mult două milioane de dolari, 90% din aceşti 
bani provenind de la avocaţi. 

Fisk, băiatul lui, putea strânge cu uşurinţă o sumă de 
două ori mai mare. 

Următorul lui mesaj, trimis tot prin poştă, a fost un atac 
mişelesc ce avea să domine în curând restul campaniei. A 
aşteptat o săptămână, timp suficient ca lucrurile să se mai 
aşeze după primul schimb de lovituri. 

Scrisoarea venea de data aceasta chiar din partea lui Ron 
Fisk, cu antetul lui de campanie, cu o fotografie în partea 
de sus, unde apărea frumoasa familie Fisk în componenţă 
completă. Titlul ameninţător anunţa: „Curtea Supremă din 
Mississippi urmează să ia o hotărâre în privinţa unei 
căsătorii între homosexuali”. 

După un salut cald, Ron nu mai pierdea vremea şi se 
arunca direct asupra subiectului propus. Cazul Meyerchec şi 
Spano contra comitatul Hinds se referea la doi homosexuali 
care voiau să se căsătorească, iar în această speţă urma să 
se dea pronunţarea în anul următor, la Curtea Supremă. 
Ron Fisk - creştin, soţ, tată, avocat - se opunea cu o tărie de 
nezdruncinat căsătoriei între persoane de acelaşi sex şi va 
duce acea hotărâre de nestrămutat la Curtea Supremă. El a 
condamnat astfel de uniri ca anormale, păcătoase, 
împotriva învățăturilor clare ale Bibliei şi aducând rău 
societăţii din multe puncte de vedere. 

Pe la jumătatea scrisorii, el a vârât în ciorbă bine- 
cunoscuta voce a reverendului David Wilfong, un fanfaron 
naţional cu gură bogată, care avea o audiența la radio de 
invidiat. Wilfong deplângea aceste eforturi de a perverti 
legile noastre şi de a ceda încă o dată dorințelor celor 
puţini, dar cu purtări imorale. El denunța judecătorii liberali 
care lăsau propriile convingeri să le influenţeze deciziile în 
instanţă. Apoi lansa o chemare către populaţia de treabă şi 
cu teamă de Dumnezeu din Mississippi, „inima şi sufletul 


Centurii Biblice1*”, recomandând ca oameni precum Ron 
Fisk să fie iubiţi şi, în acest fel, să se protejeze legile sacre 
ale statului. 

Tema legată de judecătorii liberali era dezvoltată până la 
încheierea scrisorii. Fisk îşi lua rămas-bun promițând încă o 
dată că va sluji drept glas al conservatorismului şi al 
bunului-simţ popular. 


Sheila McCarthy a citit scrisoarea împreună cu Nat, şi nici 
unul dintre ei nu şi-a dat seama care putea fi următorul 
pas. Numele ei nu era menţionat, dar nici nu mai era 
nevoie. Fisk nu-l putea acuza pe Clete Coley de liberalism. 

— Asta e lovitura mortală, a spus Nat cu exasperare în 
glas. A confiscat subiectul şi pentru a i-l smulge ori a-l 
împărţi cu el, ar trebui să-i ataci pe homosexuali chiar mai 
rău decât o face el. 

— Eu nu fac asta. 

— Ştiu că nu. 

— Mi se pare total deplasat ca un membru al Curţii ori 
unul care aspiră la o asemenea poziţie să precizeze din 
capul locului cum va decide într-un caz ce urmează a fi 
judecat. Oribil! 

— Şi ăsta-i doar începutul, draga mea. 

Stăteau în debaraua aglomerată pe care Nat o numea 
biroul său. Uşa era închisa şi nu-i auzea nimeni. Vreo zece 
voluntari lucrau de zor în camera alăturata. Telefoanele 
sunau încontinuu. 

— Nu cred că vom răspunde acestei provocări, a spus 
Nat. 


18 Nume dat unei zone foarte întinse din sud-estul SUA, cuprinzând 
numeroase state, unde credinţa  protestant-evanghelică este 
predominantă. (n.tr.) 


— De ce nu? 

— Ce poţi spune? Că Ron Fisk este meschin? Că Ron Fisk 
afirmă lucruri pe care ar trebui să le ţină sub tăcere? O să 
apari certăreaţă, lucru care merge în cazul unui candidat 
bărbat, dar nu când eşti femeie. 

— Dar nu e cinstit. 

— Singurul răspuns este o respingere a sprijinului tău 
pentru căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Va trebui 
să iei o atitudine, lucru pe care... 

— Lucru pe care nu-l voi face. Nu mă pronunt în favoarea 
unor asemenea căsătorii, dar este nevoie de un anumit tip 
de legiferare a stării civile. E o dezbatere ridicolă totuşi, 
pentru că legislativul se ocupă de întocmirea legilor. Nu 
tribunalele. 

Nat era la a patra căsătorie. lar Sheila îşi căuta soţul 
numărul doi. 

— Pe de altă parte, a spus ea, cum ar putea homosexualii 
să pângărească sfinţenia căsătoriei mai rău decât o fac 
heterosexualii? 

— Promite-mi că nu faci afirmaţia asta în public. Te rog. 

— Ştii bine că n-o să fac aşa ceva. 

El şi-a frecat palmele, apoi şi-a trecut degetele prin părul 
lung şi cărunt. Nehotărârea nu făcea parte dintre punctele 
lui slabe. 

— Trebuie să iau o hotărâre, acum şi aici, a zis el. Nu 
putem pierde vremea. Cea mai inteligentă cale de 
publicitate e prin poştă. 

— Care sunt costurile? 

— Mai putem reduce cheltuielile. Să spunem... două sute 
de mii. 

— Ne putem permite? 

— Azi, aş spune că nu. Să mai analizăm chestiunea peste 
vreo zece zile. 

— De acord, dar nu putem măcar să scriem un e-mail pe 
care să-l transmitem. 

— L-am şi scris. 


Răspunsul era un mesaj de două paragrafe trimis în acea 
zi către patruzeci şi opt de mii de adrese de e-mail. 
jJudecătoarea McCarthy îi transmitea un avertisment sever 
lui Ron Fisk pentru anunţarea dinainte a votului său într-un 
caz care nici măcar nu ajunsese în faza audierilor. Dacă ar fi 
fost membru al Curţii Supreme, ar fi primit critici foarte 
aspre. Demnitatea cerea ca judecătorii să păstreze 
confidenţiale asemenea chestiuni şi să se abţină de la 
comentarii de orice fel referitoare la cazurile în curs de 
judecare. In cazul menţionat de el, nu se înaintaseră nici 
măcar pledoariile pentru apel. Şi nici argumentaţiile nu se 
prezentaseră. Deocamdată, Curţii nu i se prezentase nimic 
legat de acel caz. Fără să cunoască faptele sau legea, cum 
de-şi permitea domnul Fisk, sau oricare altă persoană, să 
precizeze de pe acum care va fi decizia? 

Cu tristeţe, ea oferea încă un exemplu referitor la jalnica 
lipsă de experienţă a domnului Fisk în probleme juridice. 


* 


Pierderile înregistrate de Clete Coley la Lucky Jack se 
acumulau şi, într-o seară, târziu, i-a mărturisit acest lucru 
lui Marlin, într-un salon de la Under-the-Hill. Marlin trecea 
pe acolo ca să vadă ce mai făcea candidatul lui, ce părea să 
fi uitat de cursa în care se înscrisese. 

— Mi-a venit o idee, a spus Marlin, devenind tot mai 
direct în privinţa scopului real al vizitei din acea seară. Pe 
Coasta Golfului sunt paisprezece cazinouri frumoase, ca în 
Las Vegas... 

— Le-am văzut. 

— Bravo. Il cunosc pe tipul care deţine Pirate's Cove. O să 
te găzduiască trei nopţi pe săptămână în luna următoare, 
un apartament la ultimul etaj, cu privelişte grozavă la 
ocean. Mâncarea, din partea casei. Poţi juca toată noaptea, 


dar în cursul zilei e nevoie să faci şi puţină campanie. 
Oamenii de acolo trebuie să-ţi audă mesajul. Ce naiba, de 
acolo vin cele mai multe voturi! Cred că reuşesc să-ţi aduc 
şi spectatori. Tu dai înainte cu politichia. Te pricepi să 
învârţi vorbele, iar oamenilor le place treaba asta. 

Clete agrea vizibil acea propunere. 

— Trei nopţi pe săptămână ziceai? 

— Mai multe, dacă vrei neapărat. Cred că te-ai săturat de 
locul ăsta. 

— Doar când pierd. 

— Hai, Clete. Uite, băieţii care pun banul ar vrea să te 
vadă mai activ. Oamenii sunt conştienţi că nu ai şanse 
mari, dar apreciază la modul serios mesajul tău. 

Clete a recunoscut că ideea era grozavă. A mai comandat 
rom şi s-a gândit la frumoasele şi noile cazinouri de pe 
Coastă. 


CAPITOLUL 24 


Mary Grace şi Wes au coborât din lift la etajul douăzeci şi 
şase al celei mai înalte clădiri din Mississippi, ajungând în 
sala de recepţie a celei mai mari firme de avocatură din 
stat. Au remarcat imediat tapetul de calitate, mobilierul 
elegant, florile, lucruri care aveau şi erau cândva 
importante şi pentru ei. 

Femeia bine îmbrăcată de la recepţie s-a arătat suficient 
de politicoasă. Un asociat purtând costum bleumarin, care 
arăta ca o uniformă, şi pantofi negri i-a condus într-o sală 
de şedinţe, unde o secretară i-a întrebat dacă doreau ceva 
de băut. Nu, nu voiau. Ferestrele mari ofereau o vedere de 
ansamblu asupra oraşului Jackson. Domul Capitoliului 
domina priveliştea. Spre stânga se vedea clădirea Gartin, 
iar undeva înăuntru, pe biroul cuiva, se afla dosarul 
Jeannette Baker contra Krane Chemical. 

Uşa s-a deschis şi în sală a intrat Alan York, care le-a 
zâmbit călduros şi le-a strâns mâinile. Era sărit bine de 
cincizeci de ani, scund, masiv şi puţin cam neîngrijit - cu 
cămaşa boţită, pantofii uzaţi -, lucru neobişnuit pentru un 
partener la o firmă atât de prestigioasă. Acelaşi asociat a 
revenit, aducând două dosare mari, ce puteau fi lărgite. 
După saluturi şi câteva banalităţi, şi-au ocupat locurile în 
jurul mesei. 


Acţiunea pe care soţii Payton o intentaseră în numele 
familiei tăietorului de lemne decedat trecuse cu viteză prin 
etapele preliminare de strângere a probelor. Nu se stabilise 
încă data procesului, care putea să fie stabilită chiar şi 
peste un an. Vinovâăţia era evidenta - şoferul camionului 
care provocase accidentul depăşise viteza legală cu cel 
puţin douăzeci şi cinci de kilometri pe oră. Fuseseră găsiţi 
doi martori oculari care depuseseră mărturii amănunțite şi 
incriminatoare în legătură cu viteza şi agresivitatea 
şoferului de camion. În depoziţia lui, şoferul recunoscuse că 
în trecut încălcase de multe ori regulile de circulaţie. Înainte 
să lucreze pe camion, muncise ca instalator, dar fusese 
concediat pentru că fumase marijuana în timpul progra- 
mului. Wes descoperise cel puţin două amenzi pentru 
conducere sub influenţa băuturilor alcoolice, iar şoferul 
credea că mai exista una, dar nu-şi amintea cu precizie. 

Pe scurt, cazul nu avea cum să ajungă în instanţă ca să 
fie soluţionat de juraţi. Urma să se realizeze o înţelegere în 
afara tribunalului, iar după patru luni de strângere de 
probe, domnul Alan York era gata să înceapă negocierile. 
Potrivit părerii lui, clientul său, Littun Casualty, abia aştepta 
să se închidă cazul. 

Wes a început prin a-i descrie familia, o văduvă în vârstă 
de treizeci şi trei de ani şi mamă, absolventă de liceu, dar 
fără pregătire deosebită care să-i permită ocuparea unei 
slujbe care impune instruire, şi trei copii, cel mai mare 
dintre ei fiind în vârstă de doisprezece ani. Inutil de spus că 
pierderea era cumplită din toate punctele de vedere. 

In timp ce discutau, York lua note şi se uita mereu la 
Mary Grace. Vorbiseră la telefon, dar nu se văzuseră faţă în 
faţă. De caz se ocupa Wes, dar York ştia că ea nu se afla 
acolo doar pentru că arăta bine. Unul dintre prietenii lui 
apropiaţi era Frank Sully, avocatul din Hattiesburg angajat 
de Krane Chemical pentru a spori numărul celor de la masa 
apărării. Sully fusese dat la o parte de Jared Kurtin şi 
necazul provocat de acest lucru încă nu-i trecuse. Îi 


povestise lui York multe aspecte despre cazul Baker şi, 
după părerea lui, echipa alcătuită de soţii Payton funcţiona 
cel mai bine când Mary Grace se adresa juraţilor. Era foarte 
dură în cadrul interogatoriilor, foarte iute la minte şi 
cuvinte, însă forţa ei se baza pe legătura pe care o stabilea 
cu oamenii. Pledoaria ei finală fusese sclipitoare, plină de 
forţă şi, evident, foarte convingătoare. 

York apărase companii de asigurare vreme de treizeci şi 
unu de ani. Câştigase mai multe cazuri decât pierduse, însă 
existaseră câteva momente teribile când juraţii nu văzuseră 
cazul aşa cum îl susţinuse el şi îl privaseră de verdicte 
memorabile. Ei, asta făcea parte din meserie! Insă 
niciodată nu avusese vreun verdict în care să i se acorde 
despăgubiri de aproape 41 de milioane. Acum asta 
devenise o legendă în cercurile juridice din oraş. Dacă la 
asta se adăuga drama soţilor Payton, care riscaseră totul, 
pierzându-şi casa, biroul, automobilele şi împrumutându-se 
masiv ca să poată acoperi cheltuielile unui proces care 
ţinuse patru luni, legenda căpăta proporţii. Soarta lor era 
bine cunoscută şi discutată pe larg la întrunirile baroului, la 
turneele de golf şi la cocktailuri. Dacă verdictul era 
confirmat de Curtea Supremă, era de aşteptat ca ei să se 
aleagă cu onorarii uriaşe, însă, în cazul unei anulări a 
hotărârii judecătoreşti, supraviețuirea lor era grav pusă la 
îndoială. 

In timp ce Wes continua să vorbească, lui York i-a fost 
imposibil să nu-l admire. 

După o analiză succintă a răspunderii, Wes a făcut 
rezumatul pagubelor, a adăugat ceva pentru neglijenţa 
companiei de transport şi a zis: 

— Cred că se poate realiza o înţelegere curată în afara 
tribunalului pentru două milioane. 

— Sunt convins că asta vreţi, a spus York, reuşind să 
adopte poziţia obişnuită a avocatului apărării când 
mimează o reacţie de şoc şi descumpănire. 


Şi-a arcuit sprâncenele, chipurile, nevenindu-i să creadă. 
Clătinând încet din cap de uimire. Prinzându-şi faţa între 
palme, strângându-şi obrajii şi încruntându-se. Zâmbetul de 
mai înainte fusese cu desăvârşire uitat. 

Wes şi Mary Grace au reuşit să mimeze sentimentul de 
apatie, deşi stăteau cu inimile îngheţate. 

— Ca să căpătaţi două milioane, a spus York 
examinându-şi notițele, trebuie să introduceţi un element 
de daune punitive şi, sincer să fiu, clientul meu nu este 
dispus să plătească o asemenea sumă. 

— Da, am înţeles, a spus Mary Grace cu răceală în glas. 
Clientul tău e dispus să plătească suma pe care o va stabili 
juriul. 

O asemenea ameninţare dură făcea parte din tacâm. 
York auzise asta de o mie de ori, însă ea suna mult mai 
ameninţător acum, când venea din partea unei femei care, 
în cursul ultimului proces, reuşise să obţină o despăgubire 
uriaşă. 

— Procesul va avea loc peste cel puţin douăsprezece luni, 
a spus York şi s-a uitat spre asociatul lui ca să obţină o 
confirmare, ca şi cum cineva ar fi fost în stare să anticipeze 
termenul procesului atât de departe în viitor. Asociatul a 
confirmat îndatoritor ceea ce şeful lui deja spusese. 

Cu alte cuvinte, „dacă acest caz ajunge în instanţă, vor 
trece luni bune până să primiţi vreun cent. Nu este pentru 
nimeni un secret că firmuliţa voastră se îneacă în datorii şi 
că aveţi nevoie de o înţelegere sănătoasă în afara 
tribunalului, şi încă repede”. 

— Clientul vostru nu poate aştepta atât de mult, a spus 
York. 

— Alan, noi ţi-am comunicat o cifră, i-a răspuns Wes. Ai o 
contraofertă? 

Cu un plescăit, York a închis brusc dosarul, a arborat un 
zâmbet fals şi a zis: 

— Ascultă, situaţia arată foarte clar. Littun Casualty se 
pricepe foarte bine să-şi limiteze pierderile, iar în cazul de 


faţă pierde. Eu am fost împuternicit să închei înţelegerea la 
un milion de dolari. Nici un cent în plus. Am milionul, iar 
clientul mi-a spus să nu vin cu alte cereri. Un milion deci. 
Acceptaţi suma sau lăsaţi-o baltă. 

Avocatul care intermedia înţelegerea obținea jumătate 
din cei 30% ce reprezentau contractul de contingenţă. lar 
15% însemnau 150 000 de dolari, unvis. 

S-au uitat unul la altul, amândoi încruntaţi, dar gata să 
sară peste masă şi să-l sărute pe Alan York. Wes a clătinat 
din cap, iar Mary Grace a scris ceva în agenda ei. 

— Trebuie să ne consultăm cu clientul, a spus Wes. 

— Bineînţeles. 

York a ieşit exploziv din încăpere, urmat de asistentul lui. 

— Ei, bine, a spus Wes încet de tot, temându-se că în 
sala de şedinţe puteau fi microfoane. 

— Fac eforturi disperate să nu dau în lacrimi, a spus ea. 

— Abţine-te! Şi nu râde. Să-l mai strângem puţin cu uşa. 

După ce York a revenit, Wes a spus cu un aer grav: 

— Am discutat cu doamna Noian. Nu acceptă mai puţin 
de un milion două sute. 

York a oftat, umerii i s-au pleoştit, iar faţa i s-a întristat. 

— Nu am banii ăştia, Wes, a spus el. Am fost cât se poate 
de sincer cu tine. 

— Poţi oricând să ceri mai mult în situaţia în care clientul 
tău e dispus să dea un milion, poate să pună încă 200 000. 
În instanţă, se poate câştiga o sumă de două ori mai mare. 

— Cei de la Littun sunt strânşi la pungă, Wes. 

— Dă un telefon, ce te costă? Fă o încercare! Ai ceva de 
pierdut? 

York a ieşit din nou, iar după zece minute a dat buzna în 
sala de şedinţe cu o expresie de fericire pe faţă. 

— S-a făcut! Felicitări! 


Şocul provocat de înţelegere i-a făcut să amuţească. 
Negocierile se tărăgănau de obicei săptămâni întregi sau 
chiar luni, în cursul cărora ambele părţi se ciondăneau, 
jucau teatru şi făceau tot soiul de eschive. Speraseră să 
plece de la biroul lui York având o idee generală despre 
suma pe care o puteau obţine ca despăgubire în afara 
tribunalului. In loc de acestea, plecaseră ameţiţi, astfel că, 
un sfert de ceas au rătăcit pe străzile din centrul oraşului 
Jackson, aproape fără să-şi vorbească. S-au oprit câteva 
momente în faţă la Capitol Grill, un restaurant cunoscut mai 
degrabă pentru clientela care îl frecventa decât pentru 
mâncarea oferită. Celor care făceau lobby le plăcea să fie 
văzuţi acolo, alegându-se cu mese copioase din partea unor 
politicieni importanţi. Guvernatorii ţinuseră mereu la acel 
local. 

De ce să nu se răsfeţe şi să mănânce alături de oamenii 
cu greutate? 

Cu toate acestea, s-au strecurat într-un mic local ce 
oferea delicatese, situat la două numere mai încolo, şi au 
comandat ice tea. In cele din urmă, Wes a luat taurul de 
coame: 

— Chiar am câştigat 180 000 de dolari? 

— Ihâm, a spus ea în timp ce sorbea ceaiul printr-un pai. 

— Aşa mi s-a părut şi mie. 

— Dar o treime se duce pe impozite. 

— Faci tot ce poţi ca să-mi strici bucuria, nu? 

— Nu, doar dau dovadă de simţ practic. 

Folosind un şerveţel de hârtie, ea a scris suma: 180 000. 

— Îi şi cheltuim? a întrebat Wes. 

— Nu. Îi împărţim. Şaizeci de mii pe impozit? 

— Cincizeci. 

— Venitul, pe stat şi federal. Reţinerile pentru angajaţi, 
asigurările sociale, impozitul pentru şomaj, nu ştiu ce mai 
intră aici, dar e vorba de cel puţin o treime. 

— Cincizeci şi cinci, a spus el, dar ea a scris totuşi 60 
000. 


— Prime? 

— Ce-ar fi să luăm o maşină nouă? a întrebat el. 

— Mută-ţi gândul. Prime pentru toţi angajaţii. Nu au 
beneficiat de nici o creştere de salariu de trei ani. 

— Câte cinci mii de flecare. 

Mary Grace a notat 25 000 de dolari, după care a zis: 

— Banca. 

— O maşină. 

— Banca? Văd că jumătate din onorariu s-a şi dus. 

— Două sute de dolari. 

— Să fim serioşi, Wes. N-o să putem trăi liniştiţi decât 
după ce scăpăm de datoriile către bancă. 

— Am încercat să uit de împrumutul acela. 

— Bine, dar cât? 

— Nu ştiu. Sunt convins că şi pentru asta ai stabilit o 
cifră. 

— Cincizeci de mii pentru Huffy şi zece mii pentru Sheila 
McCarthy. După toate astea, rămânem cu treizeci şi cinci 
de mii. 

Ceea ce, în acel moment, li se părea o mică avere. Au 
privit fix la şerveţel, fiecare din ei rearanjând cifrele şi 
priorităţile, însă nici unul dispus să sugereze o modificare. 
Mary Grace şi-a semnat numele sub socoteală, după care 
Wes a procedat la fel. Ea a vârât apoi şerveţelul în poşetă. 

— Pot să mă aleg măcar cu un costum nou după târgul 
ăsta? a întrebat el. Depinde de ceea ce se găseşte la 
reduceri. Cred că ar trebui să le telefonăm celor de la birou. 

— Sunt convins că aşteaptă lângă telefon. 

Trei ore mai târziu, soţii Payton au intrat în birou şi 
petrecerea a început. Au încuiat uşa de acces, au decuplat 
telefoanele, iar şampania a început să curgă. Sherman şi 
Rusty, asistenții juridici, au propus toasturi destul de 
dezlânate, pe care le-au ticluit în pripă. Tabby şi Vicky, 
recepţionerele, s-au ameţit după două pahare. Până şi 
Olivia, contabila în vârstă, şi-a lepădat pantofii cu toc şi a 
început să râdă din te miri ce. 


Banii erau cheltuiţi, recheltuiţi, risipiţi, până când fiecare 
dintre ei s-a simţit bogat. 


După ce şampania s-a terminat, au închis biroul, iar toată 
lumea a plecat acasă. Soții Payton, cu obrajii îmbujoraţi de 
alcool, s-au dus la apartamentul lor, s-au schimbat în haine 
mai simple, după care au plecat să-i ia de la şcoală pe Mack 
şi Liza. Işi procuraseră o noapte de distracţie, dar copiii 
erau prea mici ca să înţeleagă ce era aceea o înţelegere în 
afara tribunalului. De aceea, subiectul nici nu avea să fie 
deschis. 

Mack şi Liza o aşteptau pe Ramona, astfel că imediat ce 
şi-au văzut părinţii în şirul celor care-şi aşteptau copiii, ziua 
ce li se păruse foarte lungă s-a înseninat. Wes le-a explicat 
că se săturaseră de muncă şi hotărâseră să se joace. Prima 
escală au făcut-o la Baskin-Robbins ca să mănânce 
îngheţată. Apoi s-au dus la un mall, unde un magazin de 
încălţăminte le-a atras atenţia. Fiecare membru al familiei 
şi-a ales câte o pereche, cu o reducere de 50%, iar Mack, 
fiind mai îndrăzneţ, s-a ales cu o pereche de ghete de luptă 
ca ale puşcaşilor marini. În mijlocul centrului comercial, se 
afla un cinematograf cu patru ecrane. Au prins spectacolul 
de la ora 6.00 seara al filmului Harry Potter. Au luat cina la 
o pizzerie de familie cu loc de joacă în interior, într-un 
vacarm extraordinar. În cele din urmă, pe la ora zece au 
ajuns acasă, unde Ramona se uita la televizor şi se bucura 
de linişte. Copiii i-au oferit o parte din porţiile lor de pizza, 
după care i-au povestit amândoi în acelaşi timp filmul. Au 
promis că-şi vor termina temele a doua zi dimineaţă. Mary 
Grace a cedat, astfel că întreaga familie s-a aşezat pe 
canapea şi a urmărit un reality-show de supravieţuire. Ora 
de culcare a fost amânată până la unsprezece. 


După ce copiii s-au culcat şi în apartament s-a făcut 
linişte, Wes şi Mary Grace s-au întins pe canapea, stând 
fiecare cu capul la picioarele celuilalt, lăsându-şi gândurile 
să rătăcească în voie. În ultimii patru ani, când situaţia lor 
financiară se înrăutăţise, înregistrând o pierdere după alta 
şi umilinţe peste umilinţe, teama devenise tovarăşul lor 
constant. Teama că-şi vor pierde casa, biroul, apoi 
automobilele. Teama că nu vor reuşi să le asigure copiilor 
un viitor. Teama de vreo urgenţă medicală care să fi 
depăşit valoarea asigurării lor. Teama că vor pierde cazul 
Baker, care le aparţinea. Teama de faliment, dacă banca ar 
fi insistat prea mult să îşi recupereze creditul. 

După obţinerea verdictului, teama devenise mai curând o 
sâcâială decât o ameninţare constantă. Ea rămăsese 
prezentă, însă reuşiseră să capete treptat control asupra ei. 
De şase luni încoace, achitaseră băncii câte 2 000 de dolari 
pe lună, bani câştigaţi cu greu, care rămâneau după 
achitarea celorlalte cheltuieli şi facturi. Abia puteau să 
achite dobânda, iar asta le amintea cât de mare era datoria 
pe care o contractaseră. Insă totul avea un caracter 
simbolic. Se chinuiau să iasă dintre ruine şi puteau deja zări 
o rază de lumină. 

Acum, pentru prima oară după ani de zile, îşi găsiseră 
scăparea, o plasă de siguranţă, ceva care să le atenueze 
căderea dacă s-ar fi prăbuşit şi mai mult. Trebuiau să 
înşface fiecare partea lui din înţelegerea de astăzi şi să o 
ascundă, iar când vor fi din nou cuprinşi de spaimă, se vor 
simţi liniştiţi la gândul comorii ascunse. 


* 


A doua zi dimineața, la ora zece, Wes a trecut pe la 
bancă şi l-a găsit pe Huffy la biroul lui. S-au asigurat de 
discreţia lui, după care i-au spus în şoaptă vestea cea bună. 


Huffy aproape că l-a îmbrăţişat. Domnul Prickhead stătea 
ca ariciul de la nouă la cinci după-amiaza, cerând să se 
întreprindă ceva. 

— Banii trebuie să fie vărsaţi peste vreo două săptămâni, 
l-a anunţat Wes cu mândrie în glas. li încasez imediat ce 
apar. 

— Cincizeci de mii, Wes? a repetat Huffy, ca şi cum asta 
i-ar fi salvat slujba. 

— Ai înţeles bine. 

De acolo, Wes s-a dus la birou. Tabby i-a întins un mesaj 
telefonic din partea lui Alan York. Pesemne o chestiune de 
rutină, poate nişte amănunte care trebuiau clar precizate. 

Însă din glasul lui York dispăruse căldura obişnuita. 

— Wes, a apărut o problemă, a spus el, ca şi cum şi-ar fi 
căutat cuvintele. 

— Care-i treaba? a întrebat Wes. 

Deja simţea un nod în stomac. 

— Nu ştiu, Wes. Sunt de-a dreptul derutat, dar şi iritat. 
Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva, dar, cum să-ţi spun, 
Littun Casualty s-a răsucit în privinţa înţelegerii. Totul s-a 
dat peste cap. S-au răzgândit complet. Nişte nemernici. Am 
răcnit la ei toată dimineaţa. lar ei au răcnit la mine. Firma 
asta a reprezentat compania vreme de optsprezece ani şi 
niciodată nu a apărut o asemenea problemă. Insă, de vreo 
oră încoace, îşi caută o altă firmă. Am renunţat la client. Ţi- 
am dat cuvântul meu, iar acum clientul m-a lăsat cu ochii în 
soare. Îmi pare rău, Wes. Nici nu am idee ce ţi-aş mai putea 
spune. 

Wes s-a ciupit de rădăcina nasului şi a făcut un efort să 
nu scoată un geamăt. După un start fals, a zis: 

— Păi, Alan, asta vine ca un şoc. 

— Bineînţeles că e un şoc, dar, cu toată sinceritatea, asta 
nu afectează cu nimic acţiunea în justiţie. Mă bucur însă că 
nu s-a întâmplat asta cu o zi înainte de proces sau într-un 
moment la fel de nefericit. Asta înseamnă că acolo sunt 
nişte băieţi foarte duri. 


— La proces n-o să mai fie la fel. 

— Ai dreptate, Wes. Sper să-i faci praf pe indivizii ăştia cu 
un nou verdict răsunător. 

— Aşa se va întâmpla. 

— Wes, îmi pare rău. 

— Alan, tu nu ai nici o vină. O să supravieţuim cu toţii şi 
ne vedem la proces. 

— Aşa să fie! 

— Mai vorbim. 

— Sigur. Ascultă, Wes, ai telefonul mobil în apropiere? 

— Bineînţeles. _ 

— Uite care mi-e numărul. Inchide şi sună-mă. 

După ce amândoi au părăsit linia telefonică fixă, York a 
ZIS: 

— N-ai auzit toate astea de la mine, ai înţeles? 

— Da, sigur. 

— Avocatul principal pentru Littun Casualty e un tip pe 
nume Ed Larrimore. Vreme de douăzeci de ani a fost 
partener al unei firme de avocatură din New York denumite 
Bradley & Backstrom. Şi fratele lui e partener la firma asta. 
Bradley & Backstrom se ocupă de problemele cele mai 
importante ale companiei, iar unul dintre clienţii ei este 
KDN, o firmă de explorări petroliere la care cel mai mare 
acţionar este Carl Trudeau. Asta este legătura. Nu am 
discutat niciodată cu Ed Larrimore, nici nu aveam motive. 
Însă avocatul supervizor cu care am de-a face mi-a şoptit 
ca s-a luat o hotărâre chiar la vârf pentru a se îngheţa 
această înţelegere. 

— Să înţeleg că ar fi vorba de o mică răzbunare? 

— Cam aşa îmi miroase. Nu e vorba de ceva ilegal ori 
împotriva eticii. Compania de asigurări hotărăşte să nu 
accepte o înţelegere în afara instanţei şi vrea proces. Se 
întâmplă mereu. Nu ai ce face, decât să le dai o lecţie în 
instanţă. Cei de la Littun Casualty au active de douăzeci de 
miliarde, aşa că nu-şi fac griji nici în cazul că vor avea juriul 
alcătuit din oameni din districtul Pike, Mississippi. Eu cred 


că vor tărăgăna lucrurile până când vei intenta acţiunea, 
după care vor încerca să accepte o înţelegere. 

— Nu prea mi-e clar ce aş putea spune, Alan. 

— Wes, îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Acum nu ştiu 
precis ce s-a petrecut, iar tu nu ai vorbit cu mine despre 
asta. 

— Am înţeles. 

Wes a rămas cu privirea aţintită îndelung spre perete, 
după care a găsit forţa necesară să se ridice şi, părăsindu-şi 
biroul, a plecat să-şi caute soţia. 


CAPITOLUL 25 


Cu o precizie de ceasornic, miercuri dimineaţă la ora 
şase, Ron Fisk a sărutat-o de rămas-bun pe Doreen la uşa 
din faţă, apoi i-a întins lui Monte geanta cu schimburi şi 
diplomatul. Guy aştepta în maşina de teren. Ambii asistenţi 
i-au făcut semn cu mâna lui Doreen, apoi au demarat în 
viteză. Era ultima miercuri din septembrie, săptămâna 
douăzeci şi unu a campaniei lui şi cea de-a douăzeci şi una 
zi de miercuri în care el îşi săruta soţia de rămas-bun la ora 
şase dimineaţa. Tony Zachary nu ar fi putut găsi un 
candidat mai disciplinat. 

Pe bancheta din spate, Monte i-a înmânat lui Ron 
programul zilei. Era pregătit în cursul nopţii, de către unul 
dintre adjuncţii din Jackson ai lui Tony, şi i-l trimitea prin e- 
mail la ora cinci în fiecare dimineaţă. Pagina 1 cuprindea 
desfăşurătorul. Pagina 2 era o prezentare în rezumat a 
celor trei grupuri cărora urma să li se adreseze, împreună 
cu numele persoanelor importante care aveau să participe. 

Pagina 3 cuprindea o actualizare a informaţiilor privind 
campaniile adversarilor. Deşi era alcătuită mai mult din 
zvonuri, reprezenta partea preferată de Ron. Clete Coley 
fusese văzut ultima oară vorbind în faţa unui grup de 
adjuncţi de şerif din comitatul Hancock, după care se 
retrăsese la mesele de blackjack de la Pirate's Cove. Astăzi, 


McCarthy era ocupată cu serviciul, astfel că nu apărea nici 
un eveniment legat de campania ei. 

Pagina 4 se referea la situaţia financiară. Contribuțiile de 
până atunci însumau 1,7 milioane, 75% din ele provenind 
din interiorul statului. Cheltuielile se ridicau la 1,8 milioane. 
Deficitul nu crea îngrijorare. Tony Zachary ştia că grosul 
banilor va veni în octombrie. McCarthy primise 1,4 
milioane, practic totul de la avocaţii pledanţi. Cheltuise 
jumătate din ei. Ideea predominantă în tabăra Fisk era că 
avocaţii fuseseră deja curăţaţi de toţi banii disponibili. 

Au ajuns la aeroport. Avionul King Air a decolat la 6.30, 
iar în acel moment, Ron vorbea la telefon cu Tony, aflat în 
Jackson. Era prima lor convorbire din acea zi. Totul mergea 
conform programului. Fisk ajunsese să creadă că toate 
campaniile erau la fel de lipsite de efort. Era mereu prompt, 
proaspăt, pregătit, odihnit, bine finanţat şi gata să atace 
următorul eveniment. Avea prea puţine legături cu cele 
douăzeci de persoane aflate sub comanda strictă a lui Tony, 
oamenii care puneau la punct toate amănuntele. 


* 


În versiunea judecătoarei McCarthy, programul din acea 
zi cuprindea un pahar cu suc de fructe băut cu Nat Lester la 
sediul de campanie din Jackson. Se înființa acolo la 8.30 în 
fiecare dimineaţă şi era destul de punctuală. Până la acea 
oră, Nat avea deja două ceasuri de muncă şi de îndemnuri 
strigate către asistenții lui. 

Nu se interesau de activităţile celor doi adversari. Alocau 
puţin timp analizei sondajelor. Informaţiile pe care le aveau 
arătau ca ea era cam pe aceeaşi poziţie cu Fisk, iar acest 
lucru îi îngrijora destul de tare. Au trecut în revistă ultimele 
planuri pentru colectare de fonduri şi au discutat despre 
posibili donatori. 


— S-ar putea să am încă o problemă, a spus ea în acea 
dimineaţă. 

— Doar una? 

— Mai ţii minte cazul Frankie Hightower? 

— Acum, pe moment, nu. 

— Un poliţist călare a fost împuşcat în districtul Grenada 
acum cinci ani. Oprise o maşină pentru depăşirea vitezei 
legale, în ea se aflau trei bărbaţi de culoare şi un 
adolescent pe care îl chema Frankie Hightower, tot negru. 
Unul dintre ei a deschis focul cu o puşcă de asalt, iar 
polițistul a fost străpuns de opt gloanţe. Apoi l-au lăsat în 
mijlocul Autostrăzii 51. 

— Dă-mi voie să ghicesc! Curtea a ajuns la o decizie. 

— E pe punctul s-o dea. Şase dintre colegii mei sunt 
pregătiţi să confirme condamnarea. 

— Lasă-mă să ghicesc. Tu ai dori s-o infirmi. 

— O voi infirma. Puştiul nu a avut un avocat ca lumea. 
Apărătorul lui a fost un neisprăvit fără nici o experienţă şi, 
din câte se pare, lipsit şi de minte. Procesul a fost o glumă 
proastă. Cele trei huidume au pledat în aşa fel încât să 
scape şi au arătat cu degetul spre Hightower, care avea 
şaisprezece ani şi stătuse în spate, pe banchetă, şi nu 
avusese armă. Da, sigur că voi contesta verdictul. 

Nat s-a ridicat şi a început să măsoare încăperea în lung 
şi-n lat. Contestarea modului de judecată reprezenta o 
pierdere de vreme. Contestarea politicii care dusese la acel 
verdict impunea pricepere. 

— Coley o să fie încântat la culme. 

— Nu-mi pasă mie de Coley. E un clovn. 

— Clovnii vor primi voturile. 

— El nu contează. 

— Fisk va primi asta ca pe un dar dumnezeiesc. Drept 
încă o dovadă că în campania asta este inspirat de 
divinitate. O mană cerească. Parcă-i văd materialele 
publicitare. 

— Eu o să contest verdictul, Nat. Treaba e clară. 


— Nu e chiar atât de clară. Unii alegători ar putea 
înţelege ce faci şi poate îţi vor admira curajul. Probabil trei, 
patru. Restul vor vedea ce le va arăta Fisk în materialul 
publicitar: faţa zâmbitoare a acelui poliţist tânăr şi 
atrăgător alături de mutra lui Frankie şi cum l-o mai fi 
chemând. 

— Hightower. 

— Mulţumesc. Materialul va face referire de cel puţin 
zece ori la judecătorii liberali şi probabil că-ţi va pune şi 
fotografia acolo. Ai putea să te retragi chiar acum din cursă. 

Cuvintele lui s-au stins, dar amărăciunea lor a rămas. Au 
rămas tăcuţi multă vreme. Sheila a rupt tăcerea spunând: 

— Asta n-ar fi o idee rea. Să renunţ. M-am trezit citind 
pledoariile şi mi-am pus întrebarea: „Ce vor gândi alegătorii 
dacă dau o hotărâre într-un sens sau în altul?” Nat, nu mai 
sunt judecător, am ajuns politician. 

— Sheila eşti un judecător grozav. Unul dintre cei trei 
care ne-au mai rămas. 

— Acum totul se judecă în mod politic. 

— Să nu renunţi. Ţi-ai scris argumentaţia? 

— Lucrez la ea. 

— Ascultă, Sheila, alegerile sunt peste cinci săptămâni. 
Cât de încet poţi redacta argumentaţia aceea? Ce naiba, 
Curtea Supremă e renumită pentru tărăgănarea lucrurilor. 
Simt convins că poţi amâna chestia asta până după alegeri. 
Ce înseamnă cinci săptămâni? Nimic. Crima s-a comis acum 
cinci ani, a zis el, continuând să umble nervos şi fluturând 
din braţe. 

— Avem un desfăşurător. 

— Prostii. Îl poţi modifica. 

— Pentru politică? 

— Exact, Sheila. Şi te rog să mă scuteşti de atitudinea 
asta. Noi ne spetim pentru tine, iar tu te porţi de parcă ai fi 
prea bună ca să faci o porcărie. Ne-am băgat într-o treabă 
mizeră, înţelegi? 

— Nu mai ţipa atât. 


El a coborât glasul cu câteva octave, dar a continuat să 
se plimbe iritat. Trei paşi până la un perete şi trei până la 
celălalt. 

— Opoziția ta nu va schimba nimic. Curtea te va învinge 
din nou cu 6 la 3, poate chiar cu 7 la 2, dacă nu chiar cu 8 
la 1. Cifrele nici nu contează. Condamnarea s-a confirmat, 
iar Frankie şi mai cum zici tu că-l cheamă va sta exact unde 
e acum şi unde se va găsi şi peste zece ani. Nu fi ridicolă, 
Sheila. 

Ea şi-a terminat sucul de fructe şi nu i-a răspuns. 

— Nu-mi place zâmbetul tău afectat, a spus Nat, 
îndreptându-şi spre ea un deget lung şi sfrijit. Ascultă! Dacă 
exprimi vreo opinie contrară până la alegeri, te las în baltă 
cu campania. 

— Nu mă ameninţa. 

— Nu te ameninţ. Îţi promit. Ştii cel puţin zece modalităţi 
să blochezi cazul acela încă cinci săptămâni. Ce naiba, la o 
adică, îl poţi îngropa şi şase luni. 

Ea s-a ridicat şi a zis: 

— Mă duc la treabă. 

— Nu glumesc! a strigat el. O să plec! 

Ea a deschis uşa şi a spus: 

— Mai bine găseşte nişte bani. 


x 


Trei zile mai târziu, s-a declanşat avalanşa măiestrit 
coordonată. Doar o mână de oameni ştiau ce avea să 
urmeze. 

Nici Ron Fisk nu pricepea dimensiunile pe care le 
căpătase propaganda în ce-l privea. Işi jucase rolul în faţa 
camerelor de luat vederi, apăruse în diferite posturi şi 
costumaţii, respectase scenariile ce i se sugerau, îşi 
implicase familia şi o serie de prieteni în ele. Era conştient 


de buget şi de costurile pe care le presupunea prezentarea 
lui, precum şi de cota de piaţă a diferitelor posturi de 
televiziune din sudul statului Mississippi. Şi, într-o campanie 
normală, l-ar fi îngrijorat problemele de finanţare ale unui 
marketing atât de costisitor. 

Insă maşina care purta numele lui avea multe 
componente despre care nu avea nici cea mai vagă idee. 

Primele materiale publicitare au fost cele blânde - mici 
viniete sugerând căldură pentru a permite intrarea acestui 
tânăr de treabă în casele voastre. Ron în postură de 
cercetaş, cu glasul grav şi cu accent al unui actor care 
joacă rolul de instructor de cercetaşi în fundal. „Unul dintre 
cei mai buni cercetaşi pe care i-am avut vreodată. A ajuns 
Eagle!” în mai puţin de trei ani.” Ron în robă, la absolvirea 
liceului, un elev emerit. Ron, Doreen şi copiii şi vocea lui 
spunând: „Familiile sunt cele mai mari valori ale noastre”. 
După treizeci de secunde, spotul publicitar se încheie cu 
sloganul, rostit de o voce gravă, cerească: „Ron Fisk, un 
judecător care ne respectă valorile”. 

Un al doilea material, o serie de fotografii alb-negru, 
începea cu Ron pe treptele bisericii lui, într-un costum 
elegant de culoare închisă, stând de vorbă cu pastorul, care 
spune: „Ron Fisk a fost hirotonisit ca diacon în această 
biserică în urmă cu doisprezece ani”. Ron, fără haină, 
predând la Şcoala de Duminică. Ron ţinând Biblia în braţe, 
explicându-le ceva unor adolescenţi adunaţi la umbra unui 
copac. „Mulţumim lui Dumnezeu pentru oameni ca Ron 
Fisk.” Ron şi Doreen salutând lumea la uşa bisericii. Şi 
acelaşi rămas-bun: „Ron Fisk, un judecător care ne respectă 
valorile”. 

Nu exista nici cel mai neînsemnat conflict, nimic despre 
campanie, nici urmă de denigrare a adversarilor, nici un 
indiciu despre sălbăticia ce va urma. Doar un salut 
fermecător, din partea unui diacon tânăr şi integru. 


19 Cea mai înaltă distincţie care se poate obţine în programul de 
cercetaşi al organizaţiei Boy Scouts of America (n.tr.) 


Materialele publicitare au invadat sudul şi zona centrală a 
statului Mississippi, deoarece Tony Zachary plătea preţurile 
mari cerute de cei din Jackson. 


* 


30 septembrie a fost o dată crucială în calendarul lui 
Barry Rinehart. Nici una dintre contribuțiile făcute în 
octombrie nu avea să fie raportată până pe 10 noiembrie, 
adică la şase zile după alegeri. Mareea de bani din afara 
statului pe care el avea s-o dezlănțuie va trece 
neobservată, fiind descoperită prea târziu. Perdanţii vor 
tipa, dar la asta se va limita totul. 

Pe 30 septembrie, Rinehart şi trupa lui au intensificat 
campania. Au început cu lista lor preferată: grupurile de 
reformatori în domeniul  despăgubirilor, organizațiile 
religioase de extremă dreaptă, susținătorii mediului de 
afaceri, Comitetele de Acțiune Politică din domeniul 
afacerilor şi sute de organizații conservatoare, de la 
American Rifle Association până la obscura Zero Future 
Tax?%, un mic grup care acționa pentru abolirea Fiscului. 
140 de grupuri din toate cele cincizeci de state. Rinehart a 
trimis către fiecare un raport amănunţit şi o solicitare de 
donaţie imediată pentru campania lui Fisk în valoare de 2 
500 de dolari, suma maximă permisă pe fiecare 
organizaţie. Scopul lui era de a strânge 500 000 de dolari 
de la acestea. 

Pentru persoane particulare - 5 000 de dolari donația 
maximă -, Rinehart avea o listă de o mie de directori de 
corporaţii şi directori generali ai unor industrii care aveau 
de suferit cel mai mult din cauza litigiilor iniţiate de avocaţii 
pledanţi. Printre acestea, un loc de frunte îl ocupau 
companiile de asigurări, iar de la legăturile lui din acel 


20 Taxa Zero în Viitor 


domeniu avea să primească un milion de dolari. Carl 
Trudeau îi pusese la dispoziţie numele a două sute de 
directori de companii controlate de Trudeau Group, deşi 
nimeni de la Krane Chemical nu va trimite vreun cec. În 
cazul în care campania Fisk ar fi primit bani de la Krane, era 
posibilă apariţia unui articol de primă pagină. Fisk s-ar fi 
văzut silit să se recuze, un dezastru la care Rinehart nici nu 
voia să se gândească. 

Aştepta un milion de dolari de la băieţii lui Carl, cu toate 
că aceştia nu vor intra direct în campanie. Pentru a le 
păstra numele ferite de reporterii băgăreţi şi ca să se 
asigure că nimeni nu va avea habar de amestecul domnului 
Trudeau, Rinehart va dirija banii în conturile bancare pentru 
Victimele Justiţiei Caută Adevărul şi Uniunea Posesorilor de 
Arme. 

Lista secundă cuprindea o mie de nume de donatori 
cunoscuţi pentru sprijinul acordat candidaţilor care se 
pronunţau în favoarea mediului de afaceri, deşi nu la nivelul 
de 5 000 de dolari fiecare. Se aştepta la încă o jumătate de 
milion. 

Scopul propus era strângerea a trei milioane şi nu-şi 
făcea nici o grijă în privinţa obţinerii acelei sume. 


CAPITOLUL 26 


În agitația momentului, Huffy comisese o greşeală gravă. 
Anticiparea unei plăţi semnificative şi totodată presiunea 
exercitată constant de domnul Prickhead îl făcuse să nu 
mai cugete prea profund. 

La scurtă vreme după ce Wes a trecut şi i-a promis 50 
000 de dolari, Huffy a intrat ţanţoş în biroul şefului şi l-a 
informat că datoria soţilor Payton urma să se reducă. Două 
zile mai târziu, când a primit vestea cea proastă, s-a temut 
să mai spună cuiva. 

După ce a suferit de insomnie aproape o săptămână, s-a 
văzut silit să dea din nou piept cu diavolul. A apărut în faţa 
biroului masiv, şi-a înghiţit nodul din gât şi a spus: 

— Am veşti proaste, domnule. 

— Unde-s banii? a întrebat domnul Prickhead. 

— Nu mai vin. Înțelegerea în afara instanţei a căzut. 

Sărind peste cuvintele injurioase, domnul Prickhead a 
spus: 

— Cerem restituirea împrumutului. Faci imediat formele. 

— Poftim? 

— N-ai auzit ce-am spus? 

— Nu putem face asta. Ne plătesc câte două mii pe lună. 

— Grozav. Asta nu acoperă nici măcar dobânda. Reclamă 
creditul! Imediat. 


— De ce? 

— Din diferite motive, Huffy. În primul rând, plata întârzie 
de cel puţin un an. În al doilea, nu beneficiază de o garanţie 
pe măsură. În calitate de bancher, cred că înţelegi aceste 
mici probleme. 

— Dar oamenii se străduiesc să achite. 

— Reclamă creditul! Fă-o imediat, altfel, vei fi mutat 
disciplinar sau concediat. 

— E scandalos. 

— Nu-mi pasă ce crezi. Apoi s-a mai liniştit puţin şi a 
spus: Huffy, nu eu am hotărât asta. Avem patroni noi şi mi 
s-a ordonat să reclam creditul. 

— Dar de ce? 

Prickhead a ridicat receptorul şi i l-a oferit: 

— Vrei să-i telefonezi tu celui din Dallas şi să-l întrebi de 
ce? 

— Asta îi va aduce în stare de faliment. 

— Sunt faliţi de multă vreme. Acum pot s-o declare în 
mod oficial. 

— Ce ticălos... 

— Cu mine vorbeşti, fiule? 

Huffy s-a holbat urât la chelia grasului său şef şi a zis: 

— Nu chiar. Mai mult cu ticălosul din Dallas. 

— Dar asta rămâne între noi, ai înţeles? 

Huffy s-a întors în biroul lui, a trântit uşa şi s-a uitat vreo 
oră pe pereţi. Prickhead avea să treacă pe la el destul de 
curând, ca să vadă dacă întocmise actele. 


Wes era în centrul oraşului pentru a lua depoziţia cuiva. 
Mary Grace se afla la birou şi a primit apelul. 


Îl admira pe Huffy pentru curajul de a le fi oferit un credit 
mai mare decât îşi imaginase cineva, însă, de fiecare dată 
când îi auzea vocea, se speria. 

— Bună dimineaţa, Tom, a zis ea cu un glas plăcut. 

— Nu-i deloc o dimineaţă bună, Mary Grace, a început el. 
Am avut o dimineaţă proastă, chiar cumplită, una dintre 
cele mai nefericite. 

A urmat o pauză. 

— Te ascult. 

— Banca, dar nu banca noastră, cea cu care aţi tratat, ci 
alta, deţinută de nişte oameni pe care i-am cunoscut şi cu 
care nu vreau să mai am vreodată de-a face, a decis că nu 
vrea să mai aştepte. De aceea, banca, nu eu, reclamă 
restituirea creditului. 

Mary Grace a scos un sunet gutural, ciudat, care putea fi 
interpretat drept înjurătură dacă ar fi semănat câtuşi de 
puţin cu un cuvânt. În primul rând, s-a gândit la tatăl ei. În 
afara semnăturilor soţilor Payton, singura garanţie pentru 
acel credit era un teren agricol de 81 de hectare, pe care 
tatăl ei îl deţinea de mulţi ani. Era situat în apropiere de 
Bowmore şi era separat de alte 6 hectare de teren şi de 
casa părintească. Banca va trece la executarea garanţiei. 

— Huffy, există vreun motiv anume pentru asta? a 
întrebat ea impasibilă. 

— Absolut nici unul. Hotărârea nu s-a luat la Hattiesburg. 
Second State a fost vândută diavolului, dacă mai ţii minte. 

— Dar e absurd. 

— Sunt de acord. 

— Ne sileşti să declarăm faliment, iar banca nu se va 
alege cu nimic. 

— Doar cu ferma. 

— Deci se execută ferma? 

— Cineva trebuie să o facă şi sper să nu fiu eu acela. 

— Inteligentă mişcare, Huffy, pentru că, în momentul 
când vor face executarea silită, pe treptele tribunalului din 
Bowmore s-ar putea să se comită o crimă. 


— Poate o încasează chiar bătrânul Prickhead. 

— Eşti în birou? 

— Da, dar cu uşa încuiată. 

— Wes este în centru. O să ajungă la tine peste un sfert 
de ora. Descuie uşa! 

— Nu vreau. 


Cincisprezece minute mai târziu, Wes a dat buzna în 
biroul lui Huffy, cu obrajii îmbujoraţi de furie şi gata să-l 
sugrume. 

— Unde-i Prickhead? a întrebat el. 

Huffy a sărit în sus de pe scaun şi a ridicat în aer ambele 
palme. 

— Calmează-te, Wes. 

— Prickhead unde e? 

— În clipa asta e în maşină, grăbindu-se să ajungă la o 
întâlnire importantă care a intervenit acum zece minute. 
Wes, ia loc! 

Wes a respirat adânc, apoi s-a aşezat uşor pe un scaun. 
Huffy l-a urmărit în tot acest timp, apoi a revenit la scaunul 
lui. 

— Nu e vina lui, a spus Huffy. Tehnic vorbind, creditul e 
restant de aproape doi ani. Putea să facă asta cu luni în 
urmă, dar s-a abținut. Ştiu că nu-l înghiţi. Nici eu. Nici 
nevastă-sa nu-l place. Dar e foarte răbdător. Decizia asta s- 
a luat la sediul central. 

Huff i-a împins o scrisoare pe care o primise prin fax. Era 
adresată soţilor Payton, scrisă pe o hârtie purtând antetul 
New Vista Bank şi semnată de un anume domn F. Patterson 
Duvall, vicepreşedinte. 

— Asta a sosit acum o jumătate de oră, a precizat Huffy. 
Nu-l cunosc pe Duvall ăsta. Am sunat de două ori la biroul 


lui, dar e într-o discuţie foarte importantă, una care va ţine 
până când ne săturăm noi să tot telefonăm. E o pierdere de 
vreme, Wes. 

Scrisoarea cerea achitarea integrala a sumei de 414 656, 
22 de dolari, cu dobânda zilnică de 83,50 de dolari. În 
conformitate cu condiţiile din contractul de împrumut, soţii 
Payton aveau la dispoziţie patruzeci şi opt de ore ca să 
achite; în caz contrar, urma să fie declanşate procedurile de 
executare silită. Desigur, onorariile avocaţilor, cheltuielile 
judiciare vor fi incluse în suma datorată. 

Wes a citit totul pe îndelete şi a continuat să se 
liniştească. A aşezat apoi scrisoarea pe birou. 

— Eu şi Mary Grace discutăm despre creditul ăsta în 
fiecare zi, Huffy. Face parte din căsnicia noastră. Vorbim 
despre copii, birou, datorii către bancă, ce vom mânca la 
cină. De subiectul ăsta nu scăpăm niciodată. Ne-am spetit 
muncind ca să ne achităm toate celelalte obligaţii şi ca să 
putem munci şi mai şi pentru a plăti băncii datoriile. 
Săptămâna trecută am fost cât pe ce să-ţi dăm cincizeci de 
mii. Am jurat să muncim până când nu mai putem, numai 
să scoatem banca din viaţa noastră. lar acum... isprava 
asta. Un idiot din Dallas s-a trezit că e sătul să vadă banii 
ăştia pe fişa zilnică de credite restante şi vrea să lichideze 
total. Ştii ceva, Huffy? 

— Ce anume? 

— Prin asta, banca şi-a făcut-o singură. Vom depune 
cerere de faliment, iar când vor încerca să pună sechestru 
pe proprietatea socrului meu, îl vâr şi pe el în faliment. lar 
după ce ieşim din starea de faliment şi ne punem pe 
picioare din nou, ia ghiceşte tu cine rămâne cu buza 
umflată! 

— Dobitocul din Dallas? 

— Ai înţeles. Banca nu se alege cu nimic. Va fi minunat. 
Când o sa câştigăm cei 400 000 de dolari, o să-i păstrăm 
pentru noi. 


Târziu în aceeaşi după-amiază, Wes şi Mary Grace au 
convocat o şedinţă a celor din firmă în Puţ. In afară de 
umilinţa de a face cerere de intrare în faliment, ceea ce nu 
părea să tulbure pe nimeni, nu prea aveau de ce să-şi facă 
griji. De fapt, acţiunile băncii vor ajuta oamenii firmei să 
mai respire puţin. Cei 2 000 de dolari care se duceau lunar 
la bancă puteau fi folosiţi în alte scopuri. Problema era, 
desigur, pământul aflat în proprietatea domnului Shelby, 
tatăl lui Mary Grace. Wes avea un plan. Va găsi un 
cumpărător amiabil care va apărea la acţiunea de seches- 
trare şi va scrie un cec. Titlul de proprietate va fi transferat 
şi va fi păstrat într-un „trust pe bază de înţelegere” până 
când soţii Payton puteau să-l răscumpere, în decurs de un 
an. Nici Wes, nici Mary Grace nu agreau ideea de a-i cere 
bătrânului să apară alături de ei în faţa Curţii pentru 
falimente. 

Au trecut patruzeci şi opt de ore fără să se efectueze 
plata. Respectându-şi ameninţarea, banca a deschis 
acţiune judiciară. Avocatul său, un domn din Hattiesburg pe 
care soţii Payton îl cunoşteau bine, le-a telefonat din timp 
ca să-şi ceară scuze. Reprezentase banca ani la rând şi nu- 
şi putea permite să piardă un client. Mary Grace a acceptat 
scuzele omului şi i-a dat binecuvântarea să intenteze 
acţiunea. 

În ziua următoare, soţii Payton au introdus cererea de 
faliment, atât individual, cât şi ca Payton & Payton, firmă de 
avocatură. Au prezentat o listă de active combinate 
însumând 35 000 de dolari - două maşini vechi, mobilier, 
echipament de birou toate acestea fiind protejate. Au 
enumerat debite de 420 000 de dolari. Depunerea acestei 
declaraţii anula trimiterea în judecată, făcând inutilă 
acţiunea în instanţă. Hattiesburg American a prezentat 
cazul a doua zi pe pagina a doua. 


Carl Trudeau a citit articolul on-line şi a hohotit 
zgomotos. 

„Să mă mai daţi şi altă dată în judecată!” a spus el cu 
enormă satisfacţie. 

După o săptămână, trei firme de avocatură din 
Hattiesburg l-au informat pe bătrânul Prickhead că-şi retrag 
fondurile şi îşi închid conturile, transferându-le la alte bănci. 
In oraş existau cel puţin alte opt bănci. 

Un avocat pledant înstărit pe nume Jim McMay l-a sunat 
pe Wes şi i-a oferit sprijinul. Cei doi erau prieteni de mulţi 
ani şi colaboraseră în două rânduri în cazuri legate de 
răspunderea producătorului pentru pagube generate de 
produse. McMay reprezenta alte patru familii în litigiul 
contra Krane, dar nu promovase cazurile cu agresivitate. La 
fel ca restul avocaţilor care dăduseră în judecată compania 
Krane, el aştepta rezultatul cazului Baker şi spera să dea 
marea lovitură dacă şi când avea să se încheie înţelegerea 
în afara tribunalului. 

S-au întâlnit să ia micul dejun la Nany's şi, la pâine prăjită 
şi şuncă ţărănească, McMay a fost de acord să salveze cele 
81 de hectare la acţiunea împotriva debitorului şi să 
păstreze titlul de proprietate până când soţii Payton vor 
putea să-l răscumpere. Terenurile agricole din Districtul 
Cancerului nu se vindeau cu sume exorbitante, iar Wes 
socotea că proprietatea Shelby ar aduce în jur de 100 000 
de dolari, singurii bani pe care banca îi va vedea după acea 
manevră ridicolă. 


CAPITOLUL 27 


Sheila McCarthy îndura tortura de dimineaţă pe banda de 
alergat, când, brusc, a apăsat butonul de pornire-oprire şi s- 
a holbat la televizor, incapabilă să-şi creadă ochilor şi 
urechilor. Spotul publicitar se dădea la 7.29, exact între 
ştirile locale. Incepea cu imaginea provocatoare a doi tineri 
îmbrăcaţi bine, care se sărutau cu patimă, în timp ce un 
preot de nu se ştia ce orientare zâmbea în spatele lor. O 
voce gravă suprapusă pe peliculă anunţa: „În toată ţara se 
înregistrează tot mai multe cereri de căsătorie între 
persoane de acelaşi sex. In locuri precum Massachusetts, 
New York şi California, legile sunt puse la încercare. 
Susţinătorii căsătoriilor dintre homosexuali sau dintre 
lesbiene acţionează intens pentru a introduce stilurile lor de 
viaţă şi în restul societăţii noastre”. O fotografie a unei 
perechi căsătorite - bărbat şi femeie - la altar era spurcată 
de un X mare şi negru., Judecătorii liberali se arată 
îngăduitori faţă de căsătoriile dintre persoane de acelaşi 
sex.” Fotografia era înlocuită de un grup de lesbiene fericite 
care aşteptau ceremonia de căsătorie în masă. „Familiile 
noastre sunt supuse atacului activiştilor homosexuali şi al 
judecătorilor liberali care îi sprijină.” Urmau câteva imagini 
video cu o mulţime care ardea un drapel american. Vocea 
spunea: „Judecătorii liberali au aprobat arderea în public a 


drapelului nostru”. Apoi imaginea unui raft de reviste plin 
cu exemplare din Hustler. „Judecătorii liberali nu văd nimic 
rău în pornografie.” Apoi o fotografie a unei familii 
zâmbitoare, mama, tatăl şi patru copii. „Judecătorii liberali 
ne vor distruge familiile?” întreba naratorul cu glas 
ameninţător, aproape convins că asta vor face dacă li se va 
permite. Fotografia de familie a fost ruptă în două bucăţi 
zdrenţuite. Brusc, a apărut faţa atrăgătoare, dar serioasă a 
lui Ron Fisk. A privit cu sinceritate spre cameră şi a zis: „Nu 
în Mississippi! Un bărbat. O femeie. Sunt Ron Fisk, candidat 
pentru Curtea Supremă. Şi aprob acest material publicitar”. 

Cu sudoarea şiroind, cu inima bătându-i tot mai repede, 
Sheila s-a aşezat direct pe podea şi a încercat să cugete. 
Prezentatorul de la meteo turuia de zor, dar ea nu-l mai 
auzea. S-a lăsat pe spate, şi-a întins braţele şi picioarele şi 
a respirat adânc de câteva ori. 

Căsătoriile între persoanele de acelaşi sex reprezentau o 
chestiune moartă în Mississippi şi astfel avea să rămână pe 
veci. Nimeni căruia i se dădea ascultare sau care avea un 
grup de susţinători nu ar fi îndrăznit nici măcar să sugereze 
că legile ar fi trebuit schimbate pentru a permite aşa ceva. 
Era de aşteptat ca toţi membrii legislativului din acest stat 
să se pronunţe împotriva căsătoriilor între homosexuali. 
Doar un judecător din tot statul - Phil Shingleton - avusese 
de-a face cu o asemenea cerere şi respinsese fără să stea 
mult pe gânduri acţiunea introdusa de Meyerchec şi Spano. 
Curtea Supremă se va ocupa de acel caz peste vreun an 
sau cam aşa ceva, dar Sheila anticipa o analiză succintă, 
urmată de un vot rapid cu 9 la O, care ar fi confirmat 
verdictul dat de judecătorul Shingleton. 

Cum de fusese acum distribuită în rolul judecătorului 
liberal care ar sprijini căsătoriile între persoane de acelaşi 
sex? 

Simţea că se învârte camera cu ea. În timpul unei pauze 
publicitare, s-a încordat şi a aşteptat încă un atac, dar ceea 
ce a urmat au fost un vânzător de maşini guraliv şi 


îndemnurile disperate ale unui comerciant de mobilă la preţ 
redus. 

După cincisprezece minute însă, spotul publicitar a fost 
redifuzat. A ridicat capul şi s-a uitat nedumerită la aceleaşi 
imagini, urmate de aceleaşi voci. 

A auzit telefonul sunând. Văzând cine era, nu a răspuns. 
A făcut duş şi s-a îmbrăcat în grabă, iar la 8.30 a intrat în 
sediul de campanie cu un zâmbet larg şi cu un călduros 
„bună dimineaţa”. Cei patru voluntari erau cam plouaţi. Trei 
televizoare funcționau, fiecare pe alt program. Nat era în 
biroul lui şi răcnea în telefon la cineva. A trântit receptorul, 
i-a făcut semn să intre, apoi a închis chiar el uşa în urmă. 

— Ai văzut? a întrebat-o el. 

— De două ori, a spus ea moale. ` 

La prima vedere, părea netulburată. Insă ceilalți erau 
iritați şi era important să facă măcar încercarea de a-şi 
păstra calmul. 

— Asta e saturație totală, a spus Nat. Jackson, Coasta 
Golfului, Hattiesburg, Laurel, la fiecare sfert de ceas, pe 
toate posturile. Dar şi la radio. 

— Ce fel de suc ai? 

— De morcovi, a spus el şi a deschis frigiderul mic. 
Oamenii ăştia ard bani, ceea ce Înseamnă că-i strâng cu 
căruța. Asta e o ambuscadă tipică. Aşteaptă până la 1 
octombrie, după care apasă pe buton şi se apucă să 
tipărească bani. Aşa au procedat anul trecut în Illinois şi în 
Alabama. lar acum doi ani, în Ohio şi în Texas. 

În timp ce a spus acestea, a turnat suc în două căni. 

— Stai jos şi linişteşte-te, Nat, i-a spus ea. 

El a continuat să se plimbe agitat. 

— La atacurile astea trebuie răspuns în acelaşi stil, a 
spus el. Şi foarte repede. 

— Nu sunt convinsă că e un atac. Nu mi-a menţionat 
numele. 

— Nici nu-i nevoie. Împotriva câtor judecători liberali 
candidează domnul Fisk? 


— Nu ştiu altul în afară de mine. 

— Draga mea, începând din această dimineaţă, eşti în 
mod oficial o judecătoare liberală. 

— Serios? Nu mă simt deloc diferită. 

— Sheila, trebuie să răspundem la asta. 

— Nu vreau să mă las târâtă într-o luptă murdară în 
legătură cu căsătoriile între homo. 

Nat s-a aşezat în cele din urmă pe scaun şi a tăcut. Şi-a 
băut sucul, a rămas cu privirea în podea şi a aşteptat să 
respire mai relaxat. 

Sheila a luat o gură din sucul de morcovi, după care a 
spus cu un zâmbet: 

— E mortal, nu? 

— Sucul? 

— Spotul. 

— Potenţial, da. Dar pregătesc ceva. 

A scotocit într-un maldăr de hârtii aşezate pe jos şi a 
extras un dosar subţirel. L-a deschis şi a scos din el trei file 
de hârtie capsate împreuna. 

— l-auzi aici. Domnul Meyerchec şi domnul Spano au 
închiriat un apartament anul ăsta pe 1 aprilie. Avem o copie 
a contractului. Au aşteptat treizeci de zile, aşa cum prevede 
legea, apoi s-au înregistrat ca să obţină drept de vot. A 
doua zi, pe 2 mai, au făcut cerere pentru permise de 
conducere, s-au prezentat la examen şi l-au luat. 
Departamentul de Siguranţă Publică a emis permisele pe 4 
mai. Au trecut două luni, timp în care nu a apărut nici o 
evidenţă de angajare sau vreo licenţă de drept de liberă 
practică, nimic oficial care să demonstreze că lucrează pe 
plan local. Nu uita, ei susţin că sunt ilustratori liber- 
profesionişti, ce naiba meserie o mai fi şi asta. 

A mai răsfoit hârtiile, verificând unele amănunte. 

— O verificare a ilustratorilor care îşi fac reclamă în 
Pagini Aurii pentru diferite servicii ne-a arătat că nimeni nu 
a auzit de Meyerchec sau Spano. Apartamentul lor este într- 
un complex mare, cu o mulţime de vecini, şi nimeni nu-şi 


aminteşte să-i fi văzut. În cercurile frecventate de homo, nu 
i-a cunoscut nici una dintre persoanele contactate. 

— Contactate de cine? 

— Aşteaptă! După aceea, ei încearcă să primească 
aprobare de căsătorie, iar restul poveştii a apărut în ziare. 

— Contactate de cine? 

Nat şi-a aranjat hârtiile în dosar şi l-a închis. 

— Abia acum devine interesant. Săptămâna trecută, am 
primit un telefon de la un tânăr care s-a prezentat drept 
homosexual şi student la drept aici, în Jackson. Mi-a dat 
numele lui şi al partenerului, tot student la drept. Nu stau 
ascunşi, dar nici nu-s dispuşi să participe la Parada Gay. S- 
au arătat intrigaţi de cazul Meyerchec/Spano, iar când 
acesta a explodat în cadrul campaniei, ei, ca alţi câţiva 
oameni cu mintea întreagă, au început să fie suspicioşi. 
Cunosc o mulţime de homosexuali din oraş şi s-au apucat 
să întrebe de Meyerchec şi Spano. Nimeni nu-i ştie. De fapt, 
comunitatea homo s-a arătat bănuitoare încă din ziua când 
s-a înaintat acţiunea în instanţă. Cine sunt indivizii ăştia? 
De unde au venit? Studenţii de la drept au hotărât să 
găsească răspunsul. Au încercat să telefoneze la numărul 
dat de cei doi de cinci ori pe zi, la diferite ore, şi nu li s-a 
răspuns niciodată. Dau telefoane deja de treizeci şi şase de 
zile. Nici un răspuns. Au stat de vorbă cu vecinii. Nimeni nu 
i-a zărit. Nimeni nu i-a văzut când s-au instalat acolo. Au 
ciocănit la uşă, s-au uitat pe ferestre. Apartamentul e 
mobilat cu câteva lucruri, nu are nimic pe pereţi. Pentru a 
deveni cetăţeni ai statului, Meyerchec şi Spano au dat 3 
000 de dolari pe un Saab la mâna a doua, l-au trecut pe 
numele amândurora, apoi au cumpărat numere de 
înmatriculare de Mississippi. Saabul e parcat în faţa 
apartamentului lor şi nu s-a clintit de acolo de treizeci şi 
şase de zile. 

— Şi unde duce povestea asta? a întrebat ea. 

— Ajung şi acolo. Acum, cei doi studenţi la drept i-au 
găsit la Chicago, unde Meyerchec are un bar pentru 


homosexuali, iar Spano lucrează ca designer de interioare. 
Daca li se oferă ceva bani, studenţii sunt dispuşi să zboare 
până la Chicago, să stea acolo câteva zile, să se ducă în 
barul acela şi, infiltrându-se, să obţină nişte informaţii. 

— Informaţii în legătura cu ce? 

— Informaţii care, sper eu, vor dovedi că ei nu sunt 
locuitori ai acestui stat; că prezenţa lor aici a fost o 
cacealma; că o persoană se foloseşte de ei ca să 
exploateze chestiunea asta cu căsătoria dintre 
homosexuali; şi poate că ei nici nu sunt un cuplu la 
Chicago. Dacă putem dovedi asta, atunci mă duc la Clarion- 
Ledger, la Sun Herald din Biloxi şi la toate celelalte ziare din 
stat şi le dau pontul. Nu putem câştiga lupta doar pe 
subiectul ăsta, draga mea, dar le putem riposta. 

Ea şi-a golit paharul şi a clătinat din cap neîncrezătoare. 

— Crezi că acest Fisk e atât de deştept? 

— Fisk e un biet pion, dar, în mod sigur, cei care-l 
mânuiesc sunt chiar deştepţi. E o stratagemă cinică şi e 
sclipitoare. Nimeni de aici nu se gândeşte la căsătoriile 
între homosexuali, pentru că asta nu se va întâmpla 
niciodată, apoi, din senin, toată lumea nu vorbeşte decât 
despre asta. Ştire de prima pagină. Toata lumea se sperie. 
Mamele se apucă să-şi ascundă copiii. lar politicienii 
pălăvrăgesc verzi şi uscate. 

— Dar de ce doi homo din Chicago? 

— Nu cred că poţi descoperi doi homo din Mississippi 
care să-şi dorească o asemenea publicitate. Plus că 
homosexualii de aici, care se arată toleranţi, înţeleg reacţia 
celor cu un comportament sexual normal. Cel mai rău lucru 
pe care l-ar putea face ar fi să procedeze ca Meyerchec şi 
Spano. 

— Păi, dacă Meyerchec şi Spano sunt homosexuali, de ce 
ar face ei ceva care să afecteze cauza tuturor? 

— Din două motive. În primul rând, ei nu locuiesc aici. În 
al doilea rând, banii. Cineva le-a plătit facturile - închirierea 
apartamentului, maşina la mâna a doua, avocatul - şi le-a 


dat câteva mii de dolari de fiecare pentru timpul şi efortul 
depus. 

Sheila auzise destul. A aruncat o privire la ceas şi a zis: 

— De câţi bani au nevoie băieţii? 

— Bani de cheltuială - bilete de avion, hotel, mâncare. 
Două mii. 

— Avem banii ăştia? a întrebat ea râzând. 

— Îi scot eu din buzunar. Nu-i decontăm din cheltuieli. 
Voiam doar să ştii ce facem. 

— Ai aprobarea mea. 

— Şi cu opoziţia faţă de verdictul în cazul Frankie 
Hightower cum merge? 

— Muncesc din greu la el. Sigur o să-mi ia încă două luni. 

— Acum vorbeşti ca un adevărat judecător de la Curtea 
Supremă. 


Într-o dimineaţă, aflându-se la Babe's, Denny Ott a primit 
o invitaţie dubioasă la o întrunire de la un frate predicator 
care i-a vorbit despre asta la o cafea. Nu erau poftiţi toţi 
preoţii din oraş. Două dintre bisericile metodiste şi pastorul 
prezbiterian erau excluşi din capul locului. Dar se părea că 
toţi ceilalţi erau bine-veniţi. In Bowmore, nu exista nici o 
biserică episcopală, iar dacă oraşul ar fi avut un singur 
catolic, acesta ar fi trebuit să iasă până acum la iveală. 

Adunarea s-a ţinut într-o joi după-amiază, în sala comună 
a congregaţiei fundamentaliste numite Harvest 
Tabernacle?!. Moderator a fost pastorul acelei biserici, un 
tânăr încrâncenat, cunoscut în general ca Fratele Ted. După 
o scurtă rugăciune, acesta i-a salutat pe fraţii lui preoţi, 
şaisprezece la număr, printre care erau şi trei de culoare. A 


21 Tabernacolul Recoltei 


aruncat o privire precaută spre Denny Ott, dar nu a 
comentat în nici un fel prezenţa lui. 

Fratele Ted s-a apucat imediat de treabă. Se alăturase 
Coaliţiei Frăției, o organizaţie proaspăt înfiinţată, alcătuită 
din predicatori  fundamentalişti din sudul statului 
Mississippi. Scopul lor era ca, în mod discret şi metodic, cu 
respectarea voinţei Domnului, să facă tot ce era cu putinţă 
pentru alegerea lui Ron Fisk şi ca să împiedice astfel orice 
posibilitate de căsătorie între persoane de acelaşi sex în 
Mississippi. A vorbit înfocat despre relele homosexualității şi 
acceptarea tot mai largă a acestui fenomen în cadrul 
societăţii americane. El a citat din Biblie când i s-a părut 
potrivit, ridicând glasul de indignare atunci când a fost 
nevoie. A subliniat accentul pe necesitatea stringentă de a 
alege oameni cu credinţă în Dumnezeu în toate funcţiile 
publice şi a promis că Frăția va deveni o forţă în anii 
următori. 

Denny a ascultat fără să-şi trădeze adevăratele 
sentimente, dar simțindu-se tot mai alarmat. Purtase o 
discuţie cu soţii Payton şi cunoştea adevăratele aspecte ale 
cursei pentru Curtea Supremă. Manipularea şi acţiunile de 
marketing pentru impunerea lui Fisk l-au scârbit. A aruncat 
o privire spre preoţii din sală şi s-a întrebat la câte 
înmormântări slujiseră ei pentru oamenii ucişi de Krane 
Chemical. Districtul Cary trebuia să fie ultimul loc care să 
îmbrăţişeze candidatura unuia ca Ron Fisk. 

Fratele Ted a devenit destul de pios când a trecut la 
subiectul: Sheila McCarthy. Ea era o catolică de pe Coastă 
care, în cercurile creştine din mediul rural, trecea drept o 
femeie cu moralitate îndoielnică. Era divorțată, îi plăcea să 
meargă la petreceri şi se zvonise că are amanți. Era o 
liberală fără leac, care se opunea pedepsei cu moartea şi în 
care nu se poate avea încredere când se confruntă cu 
problema căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, cu 
imigrația ilegală şi aşa mai departe. 


Când şi-a terminat predica, cineva a sugerat că bisericile 
nu ar trebui să se amestece atât de mult în politică. 
Această opinie a fost primită cu o dezaprobare generală. 
Fratele Ted s-a lansat într-o scurtă cuvântare despre 
războaiele dintre culturi şi despre curajul pe care trebuie 
să-l dovedească toţi în lupta purtată în numele lui 
Dumnezeu. A sosit vremea ca toţi creştinii să nu mai stea 
pe margine şi să intre în arenă. Această afirmaţie a dat 
naştere unei discuţii înfierbântate despre  erozidarea 
valorilor. Au fost învinuite la grămadă televiziunea, 
Hollywoodul, internetul. Lista s-a lungit, devenind hidoasă. 

„Care le era strategia?” a întrebat cineva. 

Organizarea! Oamenii bisericii îi copleşeau numeric pe 
păgâni în sudul statului Mississippi, iar trupele trebuiau 
mobilizate. Activişti de campanie, cei care umblă din uşă-n 
uşă, observatorii electorali. Să se răspândească vestea din 
biserică în biserică, din casă în casă. Alegerile erau peste 
doar trei săptămâni. Mişcarea lor va lua amploare precum 
focul pe mirişte. 

După o oră, Denny Ott n-a mai putut îndura. Şi-a găsit o 
scuză, s-a dus până la biroul de la biserică şi i-a telefonat lui 
Mary Grace. 


Directorii MTA s-au adunat pentru o şedinţă de urgenţa la 
două zile după ce campania lui Fisk lansase valurile de 
mesaje împotriva căsătoriilor între homosexuali. Starea de 
spirit era sumbră. Întrebarea suna clar: cum se putea ca un 
asemenea subiect să intre în centrul atenţiei? Şi ce putea 
face campania lui McCarthy ca să contracareze acel atac? 

Nat Lester era de faţă şi a prezentat un rezumat al 
planurilor pentru cele trei săptămâni râmase până la 
alegeri. McCarthy avea 700 000 de dolari pentru a lupta, 


mult mai puţin decât Fisk. Jumătate din bugetul ei era deja 
alocat pentru spoturile TV, care vor începe să fie difuzate 
peste douăzeci şi patru de ore. Restul banilor aveau să fie 
folosiţi pentru trimiteri poştale şi spoturi publicitare de 
ultim moment la TV şi la radio. Şi cu asta se terminau toţi 
banii. Soseau şi mici donaţii din partea unor sindicate, de la 
grupuri interesate de conservarea mediului, de la cei care 
promovau buna guvernare şi de la câteva organizaţii de 
lobby cu vederi mai moderate, însă 92% din fondurile lui 
McCarthy veneau de la avocaţii pledanţi. 

Nat a rezumat ultimele sondaje de opinie. Cursa intrase 
în linie dreaptă, primii doi candidaţi situându-se la egalitate, 
fiecare cu 30%, iar numărul indecişilor era acelaşi. Coley 
stagna la aproximativ 10%. Cu toate acestea, sondajul 
fusese efectuat cu o săptămână în urmă şi nu reflecta 
modificările intervenite după difuzarea materialului despre 
căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Din acest motiv, 
Nat urma să comande un sondaj în cursul weekendului. 

Deloc surprinzător, avocaţii aveau păreri foarte diferite şi 
contradictorii privind modul de acţiune. Toate ideile lor se 
dovedeau costisitoare, după cum le-a tot spus Nat. l-a 
ascultat cum se contrau. Unii veneau cu propuneri 
inteligente, alţii - cu idei radicale. Majoritatea presupuneau 
că ştiu mai bine decât alţii cum se cădea a fi desfăşurată 
campania şi toţi erau convinşi că, indiferent de modul de 
acţiune convenit în final, acesta ar fi fost urmat imediat de 
campania lui McCarthy. 

Nat nu le-a dezvăluit unele zvonuri deprimante. Un 
reporter de la un ziar din Biloxi îi telefonase în acea 
dimineaţă ca să-i pună câteva întrebări. Se documenta 
pentru un articol despre noul subiect la modă: căsătoriile 
între persoane de acelaşi sex. In cursul unui interviu de 
zece minute, reporterul i-a dezvăluit lui Nat că postul de 
televiziune cel mai important de pe Coastă vânduse pentru 
următoarele trei săptămâni către campania lui Fisk timp în 
intervalele de maximă audienţă în valoare de un milion de 


dolari, ceea ce se considera a fi cea mai mare achiziţie de 
spaţiu publicitar făcută vreodată într-o cursă politică. 

Pe Coastă, un milion de dolari însemnau cel puţin tot atât 
de mult ca pentru restul pieţelor. 

Vestea era atât de rea, încât Nat stătea în dubiu dacă era 
nevoie sau nu să i-o împărtăşească Sheilei. In acel moment, 
se simţea înclinat s-o păstreze pentru sine. Şi sigur nu le va 
împărtăşi avocaţilor o asemenea veste. Astfel de sume erau 
atât de ameţitoare, încât baza de susţinere a Sheilei putea 
fi demoralizată. 

Preşedintele MTA, Bobby Neal, a alcătuit în cele din urmă 
un plan ce avea să coste puţin. Va trimite celor opt sute de 
membri un e-mail urgent, în care le va prezenta în detaliu 
situaţia şi le va cere să acţioneze. Fiecărui avocat i se va 
cere: (1) să alcătuiască o listă cu cel puţin zece clienţi 
dispuşi să trimită un cec de 100 de dolari şi (2) să 
alcătuiască o altă listă de clienţi şi prieteni care puteau fi 
motivaţi să meargă din uşă în uşă pentru a face campanie 
şi apoi să lucreze la secţiile de votare în Ziua Alegerilor. Era 
mare nevoie de sprijin la nivelul alegătorilor de rând. 

Când şedinţa părea a fi pe sfârşite, Willy Benton, care 
stătea în capătul îndepărtat al mesei, s-a ridicat şi a cerut 
linişte. Ţinea în mână o coală de hârtie scrisă foarte mărunt 
pe faţă şi pe verso. 

— Asta este o scrisoare promisorie pentru o linie de 
credit la Gulf Bank din Pascagoula, a anunţat el, iar unii 
dintre avocaţii prezenţi s-au gândit în acea clipă să se 
ascundă sub masă. Benton gândea în stil mare şi era 
recunoscut pentru dorinţa lui de a crea situaţii dramatice. O 
jumătate de milion de dolari, a spus el rar, iar cuvintele au 
dat roată încăperii. În favoarea campaniei de realegere a 
Sheilei McCarthy. Eu am semnat-o deja şi o dau să circule în 
jurul mesei. Suntem doisprezece. Sunt necesare zece 
semnături pentru a intra în vigoare. Fiecare va avea de 
achitat cincizeci de mii de dolari. 


S-a lăsat o tăcere de mormânt. Cei din jurul mesei s-au 
privit unii pe alţii. Unii contribuiseră deja cu mai bine de 
50000, alţii cu mult mai puţin. Unii aveau să cheltuiască 
50000 de dolari pe combustibil pentru avionul lor, alţii se 
certau cu creditorii. Indiferent de conturile lor din bancă în 
acel moment, fiecare şi toţi ar fi vrut să-l strângă de gât pe 
acel mic ticălos. 

Benton a întins scrisoarea către nefericitul avocat din 
stânga lui, unul care nu avea avion personal. Din fericire, 
astfel de momente apar rareori în cariera cuiva. Semnezi şi 
aşa dovedeşti că eşti un tip de ispravă, care ştie să rişte 
totul pe o aruncătură de zaruri. Împingi hârtia mai departe 
şi poţi să te duci frumuşel acasă şi să te apuci de afaceri 
imobiliare. 

Au semnat toţi doisprezece. 


CAPITOLUL 28 


Numele perversului era Darrel Sackett. Ultima oară când 
fusese văzut avea treizeci şi şapte de ani şi era găzduit de 
o închisoare a districtului, aşteptând să fie judecat pentru 
molestare de minori. Avea o înfăţişare neîndoielnică de om 
vinovat: fruntea îngustă şi teşită, ochi şterşi, uşor 
exoftalmici, impresie amplificată de ochelarii cu lentile 
groase, o barbă nerasă de o săptămână, o cicatrice mare 
sub bărbie - tipul de mutră care ar speria orice părinte şi în 
general pe toată lumea. Pedofil de carieră, fusese arestat 
pentru prima oară la vârsta de şaisprezece ani. Urmaseră 
numeroase alte arestări şi cel puţin patru condamnări în 
patru state diferite. 

Cu faţa lui înspăimântătoare şi cu un cazier atât de 
dezgustător, Sackett a fost prezentat alegătorilor 
înregistraţi din sudul statului Mississippi în cadrul unei 
trimiteri poştale superelegante ca venind din partea unei 
alte organizaţii, care de această dată se numea Victims 
Rising?2. Scrisoarea de două pagini cuprindea atât o 
biografie a jalnicului infractor, cât şi o trecere în revistă a 
nefericitelor neîmpliniri ale sistemului judiciar. 

„De ce este liber acest om?” ţipa scrisoarea respectivă. 
Răspuns: pentru că judecătoarea Sheila McCarthy infirmase 


22 Victimele Protestează 


condamnarea în baza a 16 capete de acuzare privind 
molestarea de minori. In urmă cu opt ani, un juriu îl găsise 
vinovat pe Sackett, iar judecătorul îl condamnase la 
închisoare pe viaţă fără drept de eliberare condiţionată. 
Avocatul - unul plătit din bani publici - făcuse recurs la 
Curtea Supremă, iar acolo „Darrel Sackett a găsit 
îmbrăţişarea miloasă a judecătoarei Sheila McCarthy”. 
Aceasta îi condamnase pe harnicii şi cinstiţii detectivi care 
smulseseră o mărturisire completă din partea lui Sackett. 
Ea îi pusese la colţ pentru ceea ce considerase drept 
metode ilegale de percheziţie şi confiscare. Tot ea îl 
criticase pe judecătorul de şedinţă, care se bucura de mult 
respect şi avea o atitudine neîndurătoare faţă de criminali, 
că admisese ca probe mărturisirea acestuia şi materialele 
ridicate din apartamentul lui Sackett. (Membrii juriului 
rămăseseră  cutremuraţi la vederea  teancului de 
maculatură porno cu copii confiscată de poliţişti în cursul 
unei percheziţii „aprobate”.) Tot ea, deşi susţinuse că 
acuzatul îi provoacă dezgust, se contrazicea spunând că nu 
avea de ales şi că verdictul trebuia infirmat, iar cazul trimis 
spre rejudecare. 

Sackett a fost transferat din închisoarea statului în cea a 
districtului Lauderdale, de unde a evadat peste o 
săptămână. De atunci încoace, nu se mai auzise de el. Era 
cine ştie pe unde, „un om liber”, fără îndoială continuându- 
şi acţiunile violente împotriva copiilor nevinovaţi. 

Ultimul paragraf se încheia cu răbufnirea obişnuită 
împotriva judecătorilor liberali. Textul era sanctificat de 
aprobarea-standard a lui Ron Fisk. 

_ Erau omise cu bună ştiinţă o serie de elemente relevante. 
In primul rând, Curtea votase cu 9 la 1 anularea 
condamnării lui Sackett şi returnarea cazului spre 
rejudecare. Acţiunile poliţiei fuseseră atât de strigătoare la 
cer, încât alţi patru judecători scriseseră pledoarii cu 
concluzii similare, care erau şi mai neiertătoare în ceea ce 
privea condamnarea mărturisirii smulse prin forţă şi 


percheziţia neconstituţională, fără mandat. Singurul care a 
fost de altă părere, judecătorul Romano, era un suflet 
rătăcit, care nu votase niciodată pentru infirmarea vreunei 
condamnări pentru crimă şi care promisese că nici nu va 
face vreodată aşa ceva. Ş 

In al doilea rând, Sackett murise. În urmă cu patru ani, 
fusese ucis într-o încăierare petrecută într-un bar din 
Alaska. Ştirea morţii lui abia dacă ajunsese să fie publicată 
în vreun ziar din Mississippi, iar dosarul lui fusese retras din 
districtul Lauderdale fără ca vreun reporter să bage de 
seamă. Cercetarea exhaustivă întreprinsă de Barry Rinehart 
descoperise adevărul, însă el conta mai puţin. 

Campania Fisk depăşise deja graniţele adevărului. 
Candidatul era prea ocupat ca să-şi mai bată capul cu 
asemenea amănunte şi se încredea orbeşte în Tony 
Zachary. Cursa devenise o cruciadă, o misiune de prim 
ordin, iar dacă realităţile erau puţintel deformate ori chiar 
ignorate, atunci acest lucru se justifica prin importanţa 
candidaturii lui. Pe de altă parte, era vorba de politică, unde 
se practicau jocuri murdare, şi puteai trăi cu convingerea că 
şi adversarul proceda la fel. 

Barry Rinehart nu se lăsase niciodată încătuşat de 
adevăr. Singura lui grijă era să nu fie prins încurcându-se în 
propriile minciuni. Dacă un dement ca Darrel Sackett era pe 
nu ştiu unde, în libertate, atunci povestea lui era şi mai 
cutremurătoare. Era plăcut să crezi că unul ca Sackett 
murise, dar Rinehart prefera forţa spaimei. Şi ştia că 
McCarthy nu putea să reacționeze. Ea respinsese sentinţa, 
limpede şi simplu. Orice efort de a explica motivul ar fi fost 
inutil în lumea spoturilor publicitare de treizeci de secunde 
şi a vorbelor scoase din context. 

După şocul produs de materialul publicitar, ea va încerca 
să şi-l scoată pe Sackett din minte. 


* 


După şoc, ea s-a văzut silită ca măcar să revadă cazul cu 
pricina. A văzut spotul on-line, pe website-ul celor de la 
Victims Rising, după ce a primit un telefon disperat de la 
Nat Lester. Paul, grefierul ei, a găsit cazul cu pricina şi l-au 
citit împreună în tăcere. Ea îşi amintea vag de el. În cei opt 
ani trecuţi de atunci, citise o mie de pledoarii şi scrisese 
sute de decizii. 

— Aţi dat decizia bună, a spus Paul după ce a citit. 

— Da, dar de ce pare totul atât de greşit acum? s-a mirat 
ea. 

Lucrase până atunci foarte intens, iar masa îi era aco- 
perită de documente din cinci sau şase cazuri. Se simţea 
năucită, nedumerită. 

— El nu i-a răspuns. 

— Mă-ntreb ce va urma, a spus ea închizând ochii. 

— Pesemne vreun caz de condamnare la moarte. Şi vor 
lua din nou lucrurile la puricat. 

— Mulţumesc. Şi altceva? 

— Sigur. În registrele astea, există material cu duiumul. 
Doar sunteţi judecător. De fiecare dată când luaţi o decizie, 
cineva pierde. Acestor indivizi nu le pasă de adevăr, astfel 
că din orice pot face un lucru urât, reprobabil. 

— Te rog să nu mai spui nimic. 


x 


Primele ei spoturi TV au început să fie difuzate, iar asta 
le-a mai descreţit frunţile într-o oarecare măsură. Nat a 
preferat să înceapă cu un material simplu, în care Sheila, 
îmbrăcată în robă neagră, stătea în fotoliu, zâmbind spre 
cameră. A vorbit despre experienţa ei - opt ani ca judecător 
de tribunal în districtul Harrison şi nouă ani la Curtea 
Supremă. Nu-i făcea plăcere să se laude, dar în ultimii cinci 
ani primise de două ori aprecierea de cea mai bună 


judecătoare a Curţii de Apel, titlu acordat de conferinţa 
anuală a baroului din statul Mississippi. Nu era o 
judecătoare liberală, dar nici conservatoare. Refuza orice 
etichetare. Datoria ei era pur şi simplu să respecte legile 
statului Mississippi, nu să întocmească altele noi. Cei mai 
buni judecători sunt cei fără agendă de lucru, fără păreri 
preconcepute despre felul în care vor lua decizii. Cei mai 
buni judecători sunt cei cu experienţă. Nici unul din 
adversarii ei nu prezidase vreo şedinţă de tribunal, nu 
emisese vreo hotărâre, nu studiase pledoarii complicate, nu 
ascultase depoziţii verbale şi nici nu redactase vreodată o 
decizie definitivă. Până în acel moment, nici unul din 
adversari nu manifestase vreun interes oricât de mic de a 
lucra ca judecător. Cu toate acestea, ei le cer alegătorilor 
să facă abstracţie de lipsa lor de experienţă îngăduindu-le 
să îşi înceapă carierele judiciare chiar la vârf, arzând 
etapele. A încheiat spunând fără să mai zâmbească: „Am 
fost numită în această funcţie de către guvernator în urmă 
cu nouă ani, după care am fost aleasă de către 
dumneavoastră, poporul. Sunt judecător, nu politician şi nu 
deţin banii pe care îi cheltuiesc unii pentru a cumpăra acest 
fotoliu. Vă cer dumneavoastră, alegătorilor, să transmiteţi 
mai departe mesajul că fotoliile de la Curtea Supremă din 
Mississippi nu pot fi achiziţionate de marele mediu de afa- 
ceri. Vă mulţumesc!” 

Nat a cheltuit puţini bani la posturile din Jackson, însă 
mai mulţi pe Coastă. McCarthy nu va reuşi nicicum să fie 
insistentă ca Fisk. El socotea că toţi oamenii aceia bogaţi 
care îi ofereau susţinerea cheltuiau 200 000 de dolari pe 
săptămână doar pentru prezentarea mesajelor 
antihomosexuale. 

Prima rundă a Sheilei a costat jumătate din acea sumă, 
iar reacţia nu a fost foarte puternică. Spotul a fost 
considerat drept „lipsit de creativitate” de coordonatorul ei 
din districtul Jackson. Un avocat pledant foarte zgomotos, 
fără îndoială priceput la tot ce ţinea de politică, a transmis 


un e-mail furios în care îl ataca violent pe Nat pentru o 
abordare atât de blândă. „Trebuie să răspunzi foc cu foc şi 
să reacţionezi la atacuri prin atacuri şi mai dure.” El i-a 
reamintit lui Nat că firma lui contribuise cu 30 000 de dolari 
la campanie şi că nu va mai dona bani dacă McCarthy nu-şi 
ia mănuşile din cui. 

Femeilor le plăcuse acel material. Bărbaţii se arătau mai 
critici. După ce a citit câteva zeci de e-mailuri, Nat şi-a dat 
seama că-şi pierdea vremea. 


Barry Rinehart aşteptase cu nerăbdare un material de 
televiziune din partea strategilor lui McCarthy. Când, în cele 
din urmă, a văzut primul spot, s-a prăpădit de râs. Ce efort 
chinuit, patetic şi demodat, lipsit de orice impact - o 
judecătoare cu robă într-o sală de tribunal, cu tomuri 
groase de drept ca recuzită suplimentară, chiar şi un 
ciocan, ca să fie mai convingătoare! Ea părea sinceră, dar 
era o judecătoare, nicidecum o prezenţă de televiziune. Işi 
plimba ochii în timp ce citea de pe prompter. Şi îşi ţinea 
capul ţeapăn, ca o căprioară surprinsă de farurile unei 
maşini în mijlocul şoselei. 

Într-adevăr, o reacţie lipsită de consistenţă, dar căreia i 
se cuvenea un răspuns. Trebuia să îngroape acel mesaj. 
Rinehart s-a repezit spre colecţia lui de videomateriale, un 
adevărat arsenal, de unde a extras următoarea grenadă. 

La zece ore după difuzarea spotului, ea a fost ştearsă de 
pe faţa pământului de un atac neaşteptat, care le-ar fi 
năucit până şi pe cele mai mari javre ale mesajelor politice. 
Incepea cu împuşcătura unei arme de vânătoare, după care 
apărea o fotografie în alb-negru a judecătoarei McCarthy, 
una preluată de pe website-ul oficial al Curţii. O voce 
puternică şi acidă a anunţat: „Judecătoarea Sheila McCarthy 


nu iubeşte vânătorii. În urmă cu şapte ani, ea a scris: 
«Trecutul ne arată că siguranţa nu este la mare preţ pentru 
vânătorii din acest stat»”. Acest citat apărea scris peste 
chipul ei. Fotografia se schimba apoi, în locul ei apărând 
alta, dintr-un articol de ziar, în care Sheila McCarthy 
strângea mâna cuiva la o întrunire politică. Vocea continua: 
„Şi judecătoarei Sheila McCarthy nu-i plac vânătorii. Acum 
cinci ani, ea a scris: «E de aşteptat ca lobby-ul mereu 
vigilent al iubitorilor de arme să atace orice reglementare 
care ar putea să restrângă în vreun fel folosirea armelor de 
mână în zone vulnerabile. Indiferent cât de decentă ar fi o 
asemenea reglementare, amatorii de arme se vor năpusti 
asupra ei cu forţe reînnoite»”. Şi acest lucru apărea scris, 
cuvânt cu cuvânt, pe ecran. Se mai auzea o detunătură, de 
astă dată dintr-o armă îndreptată spre cerul albastru. 
Apărea Ron Fisk, îmbrăcat ca un adevărat vânător, ceea ce 
nu era departe de adevăr. Şi-a lăsat arma cu ţeava spre 
pământ şi a schimbat câteva cuvinte cu votanţii săi. 
Amintiri despre bunicul lui, vânătoarea în pădurile acestea 
pe vremea când era copil, dragostea de natură, jurământul 
de a proteja drepturile sacre ale vânătorilor şi ale 
deţinătorilor de arme. Se încheia cu Ron mergând de-a 
lungul lizierei pădurii, urmat îndeaproape de un grup de 
câini ageri. 

Câteva cuvinte scrise cu litere mici la sfârşitul filmului 
anunțau numele unei organizaţii cu numele Gunowners 
United Now (GUN). 

Adevărul: primul caz menţionat în material se referea la 
un deces accidental survenit la o vânătoare de căprioare. 
Văduva celui ucis l-a dat în judecată pe cel care îl 
împuşcase, urmând un proces extrem de neplăcut, iar 
juraţii de la tribunalul districtului Calhoun îi acordaseră 
femeii despăgubiri în valoare de 600 000 de dolari, cea mai 
mare sumă stabilită vreodată în tribunalul respectiv. 
Procesul fusese la fel de sordid precum un divorţ. 
Aducându-se acuzaţii de beţie, consum de substanţe 


interzise şi comportament indecent. Cei doi erau membri ai 
unui club de vânătoare şi se aflau în tabăra de vânătoare 
de o săptămână. In cursul procesului, o chestiune extrem 
de viu disputată a fost cea a siguranţei, iar câţiva experţi 
au depus mărturie privind legile referitoare la deținerea de 
arme şi la educaţia vânătorilor. Cu toate că probele au fost 
aprig contestate, din evidențe rezulta că mai toate 
depoziţiile dovedeau că reglementările statului în privinţa 
siguranţei rămăseseră în urmă faţă de ale altor state. 

In cel de-al doilea caz, ca reacţie la un foc de armă tras în 
curtea unei şcoli, în urma căruia nu decedase nimeni, însă 
fuseseră rănite patru persoane, oraşul Tupelo dăduse o 
ordonanţă prin care se interzicea deținerea unei arme de 
foc pe o rază de o sută de metri în jurul şcolilor. Susţinătorii 
armelor de foc au intentat proces, iar American Rifle 
Association (ARA) s-a vârât şi ea în proces, depunând o 
pledoarie amicus curiae? neobişnuită şi trasă de păr. 
Curtea a respins ordonanța invocând prevederile celui de-al 
doilea amendament, dar Sheila se opusese. Procedând 
astfel, ea nu a rezistat ispitei de a le trage una peste bot 
celor de la ARA. 

Acum lovitura peste bot era întoarsă. Sheila a văzut 
ultimul material al lui Fisk în biroul ei, singură şi având 
senzaţia respingătoare ca şansele ei se năruiau. Dacă ar fi 
fost să-şi pledeze cauza în public, ar fi avut timp să explice 
modul în care votase şi să scoată în evidenţă mârşăvia de a 
extrage cuvinte din context. Însă la televiziune avea doar 
treizeci de secunde. Era imposibil să se disculpe, iar 
inteligenţii manipulatori ai lui Fisk ştiau prea bine acest 
lucru. 


23 În traducere, „prieten al tribunalului" - o pledoarie care se 
depune în numele uneia dintre părţile în litigiu, dar care are rolul de a 
prezenta Curţii aspecte îndoielnice ale legii sau de a atrage atenţia 
asupra unor elemente care ar putea sâ fie omise de Curte. (n.tr.) 


După o lună petrecută la Pirate's Cove, Clete Coley nu 
mai era defel bine-venit. Proprietarului i se acrise să-i lase 
pe mână apartamentul de lux şi se săturase să-i satisfacă 
uimitoarea poftă de mâncare. Candidatul primea trei mese 
pe zi, multe dintre ele trimise direct în cameră. La mesele 
de blackjack, bea romul ca pe apă şi se făcea pulbere în 
fiecare seară. Îi sâcâia pe dealeri, îi insulta pe alţi jucători şi 
le pipăia pe chelneriţele ce îi aduceau cocktailuri. Cazinoul 
îl scuturase pe Coley de vreo 20 000 de dolari, dar 
cheltuielile lui se ridicaseră cel puţin la aceeaşi sumă. 

Într-o seară devreme, Marlin l-a găsit la bar bând ceva şi 
pregătindu-se parcă pentru o altă noapte lungă la masa de 
joc. După ce au schimbat câteva vorbe banale, Marlin a 
luat-o pe scurtătură, atacând subiectul direct. 

— Am dori să te retragi din cursă, a spus el. Şi, dacă tot 
faci asta, să îi oferi sprijinul lui Fisk. 

Clete l-a privit printre gene. Pe frunte i-au apărut multe 
riduri adânci. 

— Vrei să mai zici o dată? 

— Ai auzit bine. 

— Eu nu cred c-am auzit. 

— Îţi cerem să te retragi şi să-l sprijini pe Fisk. Simplu ca 
bună ziua. 

Coley a mai înghiţit o duşcă de rom, fără să-şi 
dezlipească ochii de la Marlin. 

— Zi mai departe, l-a îndemnat el. 

— Nu-s prea multe de zis. Nu prea ai şanse, asta ca să 
fim blânzi. Ai făcut treabă bună stârnind lucrurile, atacând-o 
pe McCarthy, dar e vremea să te dai deoparte şi să ajuţi la 
alegerea lui Fisk. 

— Dar dacă nu-mi place Fisk? 

— Eu sunt convins că el nu te place pe tine. Dar nu asta 
contează. Gata cu petrecerea! Ai avut momentele tale 


bune, te-ai ales cu câteva titluri memorabile, ai cunoscut o 
sumedenie de oameni interesanţi pe parcurs, dar ţi-ai 
susţinut şi ultima cuvântare. 

— Dar s-au tipărit deja buletinele de vot. lar numele meu 
este pe ele. 

— Asta înseamnă că o părticică din susţinătorii tăi nu vor 
afla vestea. Ce mare chestie? 

După încă o duşcă sănătoasă, Coley a zis: 

— Bun, o sută ca să intru în cursă, dar cât iau ca să ies? 

— Cincizeci. 

A clătinat din cap şi a aruncat o privire spre mesele de 
blackjack aflate la distanţă. 

— Nu e de ajuns. 

— Eu n-am venit să negociez. E vorba de cincizeci de mii 
în numerar. Aceeaşi geanta ca data trecută, dar nu atât de 
grea. 

— Îmi pare râu. Vreau o sută. 

— O sa revin mâine la aceeaşi oră şi tot aici. 

Şi, spunând asta, Marlin s-a făcut nevăzut. 

În ziua următoare, la ora nouă dimineaţa, doi agenţi FBI 
au bătut la uşa apartamentului de hotel. Intr-un târziu, 
Clete s-a bălăbănit până la uşă şi a întrebat: 

— Cine dracu' e? 

— FBI. Deschideţi! 

Clete a crăpat puţin uşa şi s-a uitat peste lanţul de 
siguranţă. Gemeni. Costume negre. Aceeaşi tunsoare. 

— Ce doriţi? 

— Am vrea să vă punem nişte întrebări, dar am prefera 
să n-o facem prin uşă. 

Clete a deschis şi le-a făcut semn să intre. Purta tricou şi 
un şort ca ale baschetbaliştilor din NBA, care îi ajungea 
până la genunchi şi îi alunecase până pe fese. In timp ce i-a 
urmărit aşezându-se la masa mică din sufragerie, şi-a stors 
mintea încă afumată să-şi amintească dacă încălcase vreo 
lege în ultima vreme. Nu i-a venit în gând nimic recent, dar 
la acea oră nenorocită a zilei ar fi fost greu să descopere 


ceva. Şi-a pipăit stomacul masiv şi umflat - oare câte kilo- 
grame pusese pe el în ultima lună? -, s-a aşezat pe un 
scaun şi le-a verificat insignele. 

— Numele de Mick Runyun vă sună cumva cunoscut? l-a 
întrebat unul din ei. 

li suna, dar nu era dispus să recunoască nimic. 

— S-ar putea. 

— Acuzat de trafic de droguri. L-aţi reprezentat acum trei 
ani într-o curte federală. A pledat vinovat, a colaborat cu 
autorităţile, un băiat de treabă. 

— A, e vorba de acel Mick Runyun? 

— Da, acela. V-a plătit onorariul? 

— Evidenţele mele se află la biroul din Natchez. 

— Foarte bine. Avem un mandat să le verificăm. Ne 
putem întâlni acolo mâine? 

— Cu plăcere. 

— In orice caz, pariem că actele de acolo nu ne pot spune 
prea multe despre onorariul plătit de domnul Runyun. Avem 
o sursă verificată care ne-a declarat că v-a plătit în numerar 
douăzeci de mii de dolari şi că suma nu a fost declarată. 

— l-auzi, ia. 

— lar dacă este adevărat, înseamnă că aţi încălcat 
prevederile RICO?‘ şi alte câteva reglementări federale mai 
mărunte. 

— A, drăguță lege RICO. Fără ea, voi n-aţi mai avea 
obiectul muncii, băieţi. 

— La ce oră mâine? 

— Aveam de gând să-mi continui campania mâine. lar 
alegerile sunt peste două săptămâni. 

S-au uitat la acel animal mahmur, cu ochi urduroşi şi 
părul neţesălat, şi li s-a părut amuzant că era un candidat 
pentru Curtea Supremă. 


24 Racketeer Influenced and Corrupt Organizations Act (1970) - 
Legea împotriva crimei organizate şi a corupţiei (n.tr.) 


— O sa venim la biroul dumneavoastră din Natchez 
mâine la prânz. Dacă nu apăreţi, atunci o să avem şi un 
mandat de arestare. Asta îi va impresiona bine pe alegatori. 

Au ieşit cu paşi apăsaţi din apartament şi au trântit uşa. 

Spre sfârşitul după-amiezii, aşa cum promisese, Marlin a 
apărut. A comandat o cafea de care nici nu s-a atins. Clete 
a comandat rom şi sifon şi l-a mirosit ca şi cum nu ar fi fost 
chiar primul pe acea zi. 

— Facem pace la cincizeci, Clete? l-a întrebat Marlin după 
ce s-a uitat îndelung la fetele care le duceau cocktailuri 
clienţilor. 

— Incă mă gândesc. 

— S-au purtat frumos băieţii ăia doi dimineaţă? 

Clete a ascultat impasibil, fără să arate nici cel mai mic 
gest de surprindere. De fapt, nu era defel surprins, situaţia 
nu-l mira defel. 

— Simpatici băieţi, a zis el. Din câte-mi dau eu seama, 
senatorul Rudd şi-a băgat din nou coada. Vrea ca Fisk să 
câştige pentru că amândoi sunt din acelaşi trib. Sigur că 
ştim că Rudd e unchiul procurorului de aici, un imbecil cu 
diplomă, care a căpătat slujba doar datorită legăturilor pe 
care le are. Bag mâna-n foc că nu şi-ar fi găsit o slujbă în 
altă parte. Rudd se bizuie pe nepotul lui, care îi trimite pe 
cei de la FBI să-mi forţeze mâna. les din cursă ridicându-i 
osanale lui Ron Fisk, iar el îşi trage o victorie măreaţă. Are 
să fie fericit. La fel, Rudd. Marea finanţă, fericită şi ea. Nu-i 
frumoasă viaţa asta? 

— Eşti pe-aproape, a spus Marlin. Dar şi tu ai primit 
onorariul în numerar de la un traficant de droguri şi nu l-ai 
declarat. O mare prostie, dar nu-i un capăt de lume. Nu e 
ceva care nu poate fi rezolvat de senator. Acum fii băiat 
înţelegător, ia-ţi bănuţii, fă o plecăciune de ieşire din scenă 
şi n-o să mai auzi niciodată de federali. 

Clete a rămas cu privirea asupra ochilor albaştri ai lui 
Marlin. 

— Juri tu? 


— Jur. Batem palma acum şi poţi face uitată întâlnirea de 
mâine din Natchez. 

— Unde-s banii? 

— Afară, în dreapta. Acelaşi Mustang verde. 

Marlin a lăsat discret cheile pe bar. Clete le-a înşfăcat şi a 
dispărut. 


CAPITOLUL 29 


Când mai erau cincisprezece zile până la alegeri, Barry 
Rinehart a fost invitat să ia cina la restaurantul vietnamez 
de două parale de pe Bleecker Street. Domnul Trudeau 
dorea o informare. 

În cursul zborului de la Boca până la New York, Barry 
trăise o mare satisfacţie ştiind rezultatele ultimului sondaj. 
Fisk avea cu şaisprezece procente mai mult decât al doilea 
candidat, o poziţie pe care nu o mai putea pierde. Treaba 
cu căsătoriile între persoane de acelaşi sex l-a ridicat cu 
patru procente. Atacurile GUN asupra lui McCarthy îi mai 
adăugaseră trei. leşirea din cursă a lui Clete Coley, făcută 
cam de nevoie, îi adăugase încă trei procente. Campania în 
sine decurgea cât se poate de bine. Ron Fisk era un cal de 
povară care făcea exact ce-i spunea Tony Zachary. Bani 
aveau din belşug. Spoturile lor publicitare atingeau toate 
ţintele cu o regularitate de ceas elveţian. Reacţiile în urma 
scrisorilor trimise erau cel puţin uimitoare. Campania 
adusese 320 000 din partea unor donatori mici care erau 
iritaţi de homosexuali şi de problema regimului armelor. 
McCarthy trăgea tare ca să recupereze, dar rămânea tot 
mai în urmă. 

Domnul Trudeau era zvelt şi se bronzase şi s-a arătat 
încântat de ultimele noutăţi. Avantajul de şaisprezece 


procente a dominat conversaţia de la cină. Carl s-a 
interesat tot timpul de cifre. Puteau avea încredere în ele? 
Cum se ajunsese la un asemenea procentaj? Cum se 
raportau la celelalte campanii conduse de Barry? Ce ar 
trebui să facă adversara ca să treacă în frunte? Mai văzuse 
Barry vreodată evaporându-se un asemenea avantaj? 

Barry îi garanta victoria, nici nu concepea altfel. 


* 


În primele trei trimestre ale anului, Krane Chemical 
înregistrase vânzări ridicol de mici şi câştiguri reduse. 
Compania era zguduită de tot soiul de probleme în Texas şi 
în Indonezia. Trei uzine fuseseră închise pentru reparaţii 
neplanificate, de anvergură. O uzină din Brazilia şi-a 
suspendat activitatea din motive care nu s-au făcut publice, 
lăsând cei două mii de muncitori de acolo pe drumuri. 
Comenzi uriaşe rămăseseră neonorate. Fiindu-le înşelate 
aşteptările, clienţii tradiţionali au plecat. Cei din 
departamentul de vânzări nu aveau ce să ofere pieţei. 
Concurența a redus preţurile şi le-a umflat clienţii. Moralul 
era la pământ şi se lansaseră zvonuri privitoare la reduceri 
de personal şi de disponibilizări. 

Profitând de acel haos creat, Carl Trudeau trăgea toate 
sforile posibile. Nu făcea nimic ilegal, însă aranjarea 
documentelor contabile era o artă pe care o stăpânea de 
multă vreme. Când una dintre companiile lui avea nevoie 
de rezultate proaste pe hârtie, Carl făcea rost de ele. In 
cursul anului, anulase masiv din alocaţiile pentru partea de 
cercetare-dezvoltare, transferase sume neobişnuit de mari 
în rezerve legale, împrumutase masiv pe liniile de credit 
existente, sugrumase vânzările prin sabotarea producţiei, 
umflase la maximum cheltuielile, vânduse două divizii 
profitabile şi reuşise să îndepărteze pe mulţi dintre clienţi. 


Prin aceste manevre, Carl dirijase deliberat destule 
informaţii către presa scrisă. De la verdict încoace, Krane se 
aflase în vizorul multor reporteri din domeniul afacerilor şi 
toate veştile proaste se bucurau de o prezentare amplă. 
Desigur, fiecare articol se referea la problemele juridice 
mari cu care se confrunta compania, în câteva rânduri, se 
menţionase şi posibilitatea intrării în faliment, asta după 
ştiri lansate chiar de Carl. 

Acţiunile începuseră anul la preţul de 17 dolari bucata. 
După nouă luni, ajunseseră la 12,50. Cum alegerile aveau 
să se desfăşoare peste doar două săptămâni, Carl se 
pregătea să declanşeze ultimul asalt asupra obositelor 
acţiuni comune ale Krane Chemical Corporation. 


x 


Apelul telefonic din partea lui Jared Kurtin i s-a părut un 
vis. Wes a ascultat cuvintele şi a închis ochii. Nu putea fi 
adevărat. 

Kurtin a explicat că primise instrucţiuni din partea 
clientului să exploreze posibilitatea de a negocia litigiul 
Bowmore în afara instanţei. Compania Krane Chemical avea 
probleme grave şi, dacă nu dispăreau procesele în care era 
implicată, nu putea să se concentreze asupra aspectelor de 
producţie şi să redevină competitivă pe piaţă. Propunea 
întrunirea simultană a tuturor avocaţilor într-o sală de 
şedinţe şi începerea procesului. Lucrurile vor fi complicate, 
pentru că existau foarte mulţi avocaţi cu prea multe 
chestiuni. A insistat ca Wes şi Mary Grace să acţioneze în 
calitate de consilieri principali în numele avocaţilor, deşi 
puteau să pună la punct acele amănunte la prima întrunire. 
Brusc, timpul devenea crucial. Kurtin rezervase deja o sală 
de conferinţe la un hotel din Hattiesburg şi dorea ca 


discuţia să se poarte vineri şi să continue în perioada 
weekendului dacă era necesar. 

— Azi e marţi, a spus Wes, strângând receptorul atât de 
tare că degetele i s-au albit. 

— Da, ştiu. Cum am zis, clientul meu îşi doreşte foarte 
mult să începem acest proces. Ar putea dura săptămâni sau 
chiar luni ca să-l încheiem, dar suntem pregătiţi să purtăm 
discuţii. 

Şi Wes era pregătit. Avea stabilită o depoziţie pentru 
vineri, pe care putea s-o amâne foarte uşor. 

— Care sunt regulile? a întrebat el. 

Kurtin avusese la dispoziţie ore întregi ca să pună la 
punct tot planul. Wes reacţiona din şoc şi emoție. Pe de altă 
parte, Kurtin se mai ocupase de asemenea chestiuni, pe 
când Wes nu. Avea la activ câteva soluţionări mari în afara 
instanţei. Wes abia dacă putea visa la una. 

— O să trimit scrisori tuturor avocaţilor cunoscuţi ca 
având clienţi reclamanţi în acest caz, a spus Kurtin. Te rog 
să verifici lista şi să vezi dacă mi-a scăpat vreunul. După 
cum ştii, tot timpul mai apare câte cineva. Sunt invitaţi toţi 
avocaţii, dar, dacă vrei să pui pe butuci o şedinţă ca asta, 
de soluţionare în afara tribunalului, nu trebuie decât să le 
dai cuvântul tuturor avocaţilor. Tu şi Mary Grace veţi vorbi 
în numele tuturor reclamanţilor. lar eu vorbesc în numele 
companiei Krane. Cea mai importantă chestiune este 
identificarea tuturor persoanelor care emit pretenţii. In 
evidenţele noastre, apar vreo şase sute, de la decese până 
la sângerări pe nas. În scrisorile mele, le cer avocaţilor să 
ne prezinte numele clienţilor, indiferent dacă au deschis 
acţiune ori nu. După ce vom şti cine aşteaptă o bucăţică din 
tort, următoarea problemă dificilă va fi clasificarea 
pretențiilor. Spre deosebire de mai toate soluţionările 
pentru despăgubiri comune, în care avem de-a face cu zece 
mii de reclamanţi, de aceasta ne putem ocupa mai bine 
dacă ne referim la pretenţiile individuale. Cifrele noastre 
actuale indica 68 de decese, 143 de vătămări şi probabil 


persoane pe moarte, iar restul având diferite afecţiuni care, 
după toate probabilitățile, nu le pun viaţa în pericol. 

Kurtin a bifat cifrele ca un reporter care transmite 
corespondențe din teatrul de operaţiuni. Wes nu şi-a putut 
reprima o strâmbătură şi nici nu şi-a putut reţine o 
înjurătură la adresa lui Krane Chemical. 

— În orice caz, vom începe procesul examinând aceste 
cifre. Scopul este de a se ajunge la un total care să fie 
comparat cu suma pe care clientul meu este dispus s-o 
cheltuiască. 

— Şi cam care ar fi această cifră? l-a întrebat Wes 
râzând, dar era un râs de disperare. 

— Nu acum, Wes, poate altădată. Eu o să-i cer fiecărui 
avocat să completeze un formular standard pentru fiecare 
client. Dacă putem obţine astea înainte de ziua de vineri, 
atunci se cheamă că am pornit cu dreptul. Wes, o să aduco 
echipă completă: specialişti în litigii, personal de asistenţă, 
experţi, oameni care să se ocupe de cifrăraie şi o să avem 
chiar şi un tip destul de important de la Krane. Plus echipa 
obişnuită de la companiile de asigurări, bineînţeles. Poate 
doreşti să rezervi o cameră mare pentru oamenii care îţi 
asigură sprijinul. 

„Să rezerv cu ce?” a fost cât pe ce să întrebe Wes. Era 
însă convins că Jared Kurtin fusese pus la curent cu decla- 
rarea falimentului. 

— Bună idee, a zis el. 

— A, Wes, clientul meu ţine foarte mult la ideea păstrării 
secretului. Nu are nici un rost să se facă publicitate în 
legătură cu această acţiune. Dacă se află, toţi reclamanţii şi 
avocaţii lor, dar şi toţi oamenii din Bowmore vor începe să 
se agite. Ce facem dacă negocierile se împotmolesc? Să 
păstrăm secretul discuţiilor! 

— Da, sigur. 

„Ce ridicol”, s-a gândit Wes. Kurtin urma să trimită 
respectiva scrisoare la cel puţin douăzeci de firme de 
avocaţi. Babe, în cafeneaua ei din Bowmore, va afla despre 


conferinţa de soluţionare chiar înainte de a începe să 
servească masa de prânz. 


A doua zi, ediţia de dimineaţă a cotidianului Wa// Street 
Journal a publicat un articol pe prima pagină despre 
încercarea de iniţiere a acţiunii de soluţionare din partea 
Krane Chemical. O sursă din cadrul companiei ce dorea să- 
şi păstreze anonimatul, confirma zvonurile ca fiind 
adevărate. Experții au venit şi ei cu diverse păreri, însă 
acest lucru era privit în general drept un pas pozitiv făcut 
de companie.  Înţelegerile mari pot fi calculate. 
Răspunderile pot fi restrânse. Cei de pe Wall Street sunt 
capabili să înţeleagă cifrele nude şi detestă 
imprevizibilitatea. De-a lungul timpului, s-a născut o listă 
lungă a companiilor înfrânte, ce au riscat să-şi şubrezească 
viitorul financiar prin înţelegeri masive care s-au dovedit 
costisitoare şi au reuşit să lichideze pe deplin litigiile. 

Acţiunile Krane au avut valoarea de 12,75 dolari la 
deschiderea tranzacţiilor şi au câştigat 2,75 dolari după 
tranzacţionări masive. 

Miercuri, pe la mijlocul amiezii, telefoanele sunau 
încontinuu la Payton & Payton, dar şi la alte firme de 
avocatură. Vestea despre înţelegere se răspândise, iar de 
pe stradă, ea ajunsese deja să circule pe internet. 

Denny Ott a luat legătura cu Mary Grace. Un grup de 
locuitori din Pine Grove se strânsese la biserică pentru a se 
ruga; oamenii schimbaseră între ei bârfe şi aşteptau 
miracolul. Totul semăna cu un priveghi, a spus el. Lucru 
deloc surprinzător, circulau diferite versiuni ale adevărului. 
Potrivit uneia, înţelegerea se negociase deja, iar banii erau 
pe drum. Potrivit alteia, înţelegerea avea să se realizeze 
vineri, dar nu exista nici o îndoială că ea se va încheia. Ba 


nu, nu se ajunsese la nici o înţelegere, fiind vorba doar de o 
şedinţă a avocaţilor. Mary Grace i-a explicat lui Denny ce se 
petrecea şi l-a rugat să transmită mai departe adevărul. 
Curând, s-a lămurit că ea ori Wes trebuia să dea o fugă 
până la biserică pentru a se întâlni cu clienţii. 

Localul lui Babe gemea de cafegii agitaţi, toţi aşteptând 
să afle ultimele noutăţi. | se va cere companiei Krane să 
curețe depozitul de deşeuri? Cineva care pretindea că se 
pricepe a răspuns afirmativ, asta fiind chiar o condiţie a 
înţelegerii. Cât se va încasa ca despăgubire pentru decesul 
cuiva? Cineva auzise de 5 milioane de fiecare deces. 
Părerile se băteau cap în cap. Unii cu pretenţii de experţi s- 
au trezit curând reduşi la tăcere. 

F. Clyde Hardin a apărut din biroul lui şi a devenit 
personajul cel mai important al scenei. Acţiunea lui comună 
fusese luată în batjocură de mulţi dintre localnicii care 
socotiseră că el se ţinea de coada soţilor Payton împreună 
cu o adunătura de clienţi oportunişti. El şi bunul lui amic 
Sterling Bintz din Philadelphia se lăudau cu aproape trei 
sute de reclamanţi în acţiunea comună, la care participau 
oameni „cu vătămări permanente şi grave”. De la 
depunerea dosarului, în ianuarie, nu se făcuse nici un pas 
înainte. Acum însă F. Clyde căpătase o statură 
impresionantă. Orice înţelegere trebuia să-i includă şi pe 
„oamenii lui”. Va căpăta un loc la masa tratativelor de 
vineri, a explicat el mulţimii tăcute. Va sta alături de Wes şi 
Mary Grace Payton. 

Când a primit telefon de la Mary Grace, Jeannette Baker 
se găsea la tejgheaua unui magazin non-stop din zona de 
sud a orăşelului Bowmore. 

— Să nu-ți faci speranţe deşarte, a prevenit-o avocata cu 
multă fermitate. Procesul ar putea fi de durată, iar 
posibilitatea unei înţelegeri este îndepărtată. 

Jeannette avea de pus multe întrebări, dar nici nu ştia de 
unde să înceapă. Mary Grace va ajunge în Pine Grove la ora 


şapte seara pentru o discuţie cu toţi clienţii ei. Jeannette a 
promis că va fi de faţă. 

Beneficiind de un verdict de 41 de milioane de dolari, 
cazul lui Jeannette Baker va fi primul pe masa tratativelor. 

Vestea privind înţelegerea era prea importantă pentru cei 
din Bowmore. În birourile mărunte din centru, secretarele şi 
agenţii imobiliari şi cei de asigurări nici nu mai discutau 
despre altceva. Circulaţia şi aşa lenevoasă a oamenilor pe 
Main Street a încremenit, pentru că prietenilor şi vecinilor le 
venea greu să treacă unul pe lângă celălalt fără să facă 
schimb de bârfe. Grefierii de la Tribunalul Districtului Cary 
colectau zvonurile, le  îmbunătăţeau, pe unele le 
înfrumuseţau, pe altele le mai diluau, după care le 
transmiteau mai departe. În şcoli, profesorii s-au strâns în 
locurile unde-şi beau cafeaua şi au făcut schimb de ştiri. 
Biserica din Pine Grove nu era singura unde credincioşii şi 
cei plini de speranţă se întâlneau ca să se roage şi să 
primească sfaturi. Mulţi dintre pastorii oraşului şi-au 
petrecut după-amiaza la telefon ascultându-le pe victimele 
de la Krane Chemical. 

O înţelegere în afara tribunalului ar fi închis cel mai urât 
episod din viaţa oraşului, permițându-i să-şi ia existenţa de 
la capăt. Infuzia de bani îi va despăgubi pe cei care 
avuseseră de suferit. Banii vor fi cheltuiţi şi re-cheltuiţi, 
relansând economia muribundă a aşezării. Celor de la 
Krane li se va cere, fără îndoială, să îndepărteze sursa 
poluării, iar după dispariţia acesteia, poate că apa va 
redeveni nevătămătoare. Bowmore şi apa curata - un vis 
aproape imposibil de crezut. Comunitatea va putea scăpa în 
sfârşit de prostul renume de District al Cancerului. 

O înţelegere reprezenta un final rapid şi definitiv al 
coşmarului. Nimeni din oraş nu voia un litigiu îndelungat şi 
neplăcut. Nimeni nu voia încă un proces precum cel 
intentat de Jeannette Baker. 


Nat Lester îi asaltase pe editorii de ziare şi pe reporteri 
vreme de o lună. Era furios din cauza spoturilor publicitare 
mincinoase care inundaseră sudul statului Mississippi, dar şi 
mai supărat era pe editori, fiindcă nu ridicaseră glasul 
împotriva acestui fenomen. A alcătuit un raport în care a 
luat toată publicitatea pro-Fisk - tipărituri, trimiteri poştale, 
prin radio, internet şi televiziune - şi a disecat-o, evidențiind 
toate minciunile, jumătăţile de adevăr şi cazurile de 
manipulare prin extragerea cuvintelor din context. Tot el, în 
baza costurilor pe care le presupuneau trimiterile poştale, 
apreciase sumele totale în numerar folosite în campania lui 
Fisk. Cifra lui se ridica la cel puţin trei milioane, iar el 
bănuia ca grosul banilor proveneau din afara statului. Nu 
exista nici o modalitate de a verifica acest lucru decât după 
alegeri. Raportul lui a fost transmis prin e-mail către toate 
redacţiile ziarelor din district, fiind urmat de apeluri 
telefonice foarte agresive. Actualiza respectivul raport în 
fiecare zi, după care trimitea un nou e-mail şi devenea tot 
mai insistent şi iritant la telefon. Toate aceste acţiuni au dat 
în cele din urmă roade. 

Spre uimirea şi spre deosebita lui satisfacţie, cele mai 
mari trei ziare din district l-au informat, fiecare separat şi în 
mod neoficial, desigur, că intenționau să publice editoriale 
foarte critice la adresa campaniei lui Fisk în ediţiile lor de 
duminica următoare. 

Şi Nat a avut în continuare noroc. Subiectul căsătoriei 
între persoane de acelaşi sex a reţinut atenţia celor de la 
ziarul New York Times, astfel că în Jackson a sosit un 
reporter ca să adulmece şi să răscolească lucrurile. Se 
numea Gilbert şi a ajuns imediat şi la sediul de campanie al 
lui McCarthy, unde Nat i-a oferit informaţii cu toptanul, dar 
în mod neoficial. l-a mai pus la dispoziţie lui Gilbert şi 


numerele de telefon ale celor doi studenţi homosexuali care 
îi urmăreau pe Meyerchec şi Spano. 

Discutând în particular, aceştia i-au spus lui Gilbert totul 
şi i-au prezentat dosarul întocmit de ei. Îşi petrecuseră 
patru zile la Chicago şi aflaseră multe lucruri. II cunoscuseră 
pe Meyerchec la barul lui din apropiere de Evanston, îi 
spuseseră că abia sosiseră în oraş şi căutau să-şi facă 
prieteni. Au petrecut ore în şir la local, s-au îmbătat criţă 
împreună cu obişnuiţii localului, şi nu au auzit pe nimeni 
rostind vreo vorbă despre procesul intentat în Mississippi. În 
fotografiile din ziarul ce apărea în Jackson, Meyerchec 
apărea cu părul blond şi purta ochelari fumurii cu rame de o 
formă ciudată. În Chicago, avea părul mai închis la culoare 
şi nu purta ochelari. Faţa lui zâmbitoare apărea într-o 
fotografie de grup făcută la bar. In ce-l privea pe Spano, au 
vizitat centrul de design unde lucra în calitate de consultant 
pentru un segment mai sărac al populaţiei. S-au dat drept 
rezidenţi într-o clădire veche din apropiere şi au petrecut 
două ore cu el. Remarcându-le accentul, Spano i-a întrebat 
la un moment dat de unde erau. După ce studenţii i-au spus 
că erau din Jackson, Mississippi, el n-a reacţionat în nici un 
fel. 

— Ai fost vreodată acolo? îl întrebase unul din studenţi. 

— Am trecut pe acolo de vreo două ori, le răspunsese 
Spano. 

lar acel răspuns venea din partea unui alegător 
înregistrat, a unui şofer care avea licenţă în acel stat şi a 
unui reclamant într-un caz prezentat la Curtea Supremă. 
Deşi Spano nu fusese văzut la barul lui Meyerchec, cei doi 
alcătuiau cu adevărat un cuplu. Aveau aceeaşi adresă, un 
bungalow de pe Clark Street. 

Studenţii la drept încercaseră din nou să apeleze şi să 
viziteze apartamentul aproape pustiu din Jackson, dar nu le 
răspunsese nimeni. Cu patruzeci şi una de zile în urmă, 
după ce bătuseră la uşă, înfipseseră un plic cu oferta unei 
firme într-un spaţiu gol din apropierea clanţei. L-au găsit în 


acelaşi loc, aşadar uşa nu fusese deschisă. lar vechiul Saab 
nu se clintise din loc. Avea şi un cauciuc dezumflat. 

Gilbert sa arătat fascinat de această poveste şi a verificat 
totul cu dăruire. Încercarea de a se căsători în Mississippi a 
celor doi mirosea de la o poştă a făcătură cinică, era un 
şiretlic prin care subiectul căsătoriei între persoane de 
acelaşi sex a fost introdus în lupta dintre candidaţii Fisk şi 
McCarthy. lar McCarthy avusese de suferit. 

Gilbert l-a contactat pe avocatul radical care îi reprezenta 
pe Meyerchec şi Spano, dar fără nici un rezultat. L-a bătut 
la cap pe Tony Zachary vreme de două zile, dar nu a 
obţinut nici o reacţie a acestuia. La telefoanele date la 
sediul de campanie al lui Ron Fisk nu a primit nici un 
răspuns. l-a sunat pe Meyerchec şi Spano, dar i-au închis 
telefonul imediat ce a insistat ca ei să precizeze ce legături 
aveau cu Mississippi. Şi-a notat câteva replici memorabile 
rostite de Nat Lester şi a verificat elementele descoperite 
de cei doi studenţi la drept. 

Gilbert şi-a încheiat ancheta şi a trimis articolul la 
redacţia ziarului său. 


CAPITOLUL 30 


Prima confruntare deschisă s-a declanşat când a trebuit 
să se stabilească cine poate avea acces în sala de şedinţe. 
Jared Kurtin deţinea comanda deplină asupra batalionului 
de oameni care-l însoțeau, astfel că nu apăreau probleme 
din partea apărării, încăierarea era de cealaltă parte. 

Sterling Bintz a sosit devreme şi cu multa hărmălaie, 
însoţit de tineri, unii cu înfăţişare de avocaţi şi alţii ce 
păreau bătăuşi. El a pretins că reprezintă mai bine de 
jumătate dintre victimele din Bowmore, motiv pentru care 
merita un rol principal în cadrul negocierilor. Vorbea pe nas 
şi cu întreruperi şi avea un accent străin de sudul statului 
Mississippi, astfel că toată lumea a început să-l 
dispreţuiască din prima clipă. Wes l-a convins să se 
potolească, dar asta a ţinut doar câteva momente. F. Clyde 
Hardin urmărea totul dintr-un colţ ferit, ronţăind o 
prăjiturică, amuzat de mersul lucrurilor şi rugându-se ca 
înţelegerea să se realizeze cât mai curând. Fiscul 
începuseră deja să-i trimită recomandate. 

Un specialist recunoscut pe plan naţional pentru 
procesele ce presupuneau despăgubiri în cazuri de 
deversări de produse toxice a sosit tocmai din Melbourne 
Beach, Florida, ca să participe la dezbateri. Şi acesta 
pretindea că reprezenta sute de persoane vătămate şi, cum 


era un veteran în privinţa unor astfel de înţelegeri în afara 
tribunalului, îşi închipuia că trebuia să abordeze situaţia din 
punctul de vedere al reclamanţilor. 


* 


Cei doi avocați specializați în acțiuni comune au început 
curând să se ia la harță, acuzându-se reciproc de faptul că- 
şi furaseră clienţii. 

Existau şi alte şaptesprezece firme de avocatură care 
emiteau pretenţii la reprezentarea în cadrul tratativelor. 
Câteva dintre ele se bucurau de o bună reputaţie în ceea ce 
privea obţinerea de despăgubiri pentru vătămări, dar 
majoritatea erau reprezentate de avocaţi din mici oraşe 
specializaţi în accidente de maşină, care prinseseră un caz 
sau două cât adulmecaseră prin Bowmore. 

Starea de încordare a apărut cu câteva ore înainte de 
începerea şedinţei şi, imediat ce presupuşii participanţi 
începuseră să ridice vocea, exista posibilitatea foarte reală 
să apară şi primul pumn. În momentul în care nivelul sonor 
depăşise limita suportabilităţii, Jared Kurtin a reuşit să le 
reţină atenţia şi a anunţat că Wes şi Mary Grace Payton vor 
hotărî cine şi unde se va aşeza. Dacă avea cineva ceva de 
reproşat, atunci el, clientul şi compania de asigurare vor 
ieşi pe uşă cu toţi banii. Asta i-a făcut pe toţi să se 
liniştească. 

Apoi s-a pus problema presei. Existau cel puţin trei 
reporteri veniţi să asiste la acea întrunire „secretă”, iar 
când li s-a cerut să plece, au fost destul de ezitanţi. Din 
fericire, Kurtin angajase nişte agenţi de securitate înarmaţi. 
Reporterii au fost conduşi în cele din urmă în afara 
hotelului. 

Kurtin mai sugerase, şi se oferise să plătească pentru 
asta, un arbitru, o persoană dezinteresată care avea 


experienţa în domeniul litigiilor şi al înțelegerilor în afara 
tribunalului. Wes se declarase de acord, iar Kurtin găsise un 
judecător federal din Fort Worth ieşit la pensie care lucra cu 
jumătate de normă ca mediator. Judecătorul Rosenthal a 
preluat discret controlul după ce avocaţii pledanţi s-au mai 
liniştit. l-a luat o oră ca să negocieze modul de aşezare la 
masa tratativelor. El avea să stea pe scaunul din capătul 
mesei lungi. In dreapta lui, cam pe la mijloc, trebuia să se 
afle domnul Kurtin, încadrat de parteneri, asociaţi, Frank 
Sully din Hattiesburg, doi reprezentanţi de la Krane şi o 
persoană din partea firmei de asigurări pentru cazuri de 
despăgubiri. In total, unsprezece oameni ai apărării la masa 
tratativelor, plus alţi douăzeci aşezaţi în spatele acestora. 

In stânga lui, soţii Payton, aşezaţi în centru, faţă în faţă 
cu Jared Kurtin. Aceştia aveau să fie încadraţi de Jim 
McMay, avocatul pledant din Hattiesburg, care se ocupa de 
patru cazuri de deces din Bowmore. McMay câştigase o 
avere din litigiul privind tabletele de slăbit fen-phen şi 
participase la câteva conferinţe privitoare la soluţionarea 
comună. Acesta era însoţit de un avocat din Gulfport cu 
experienţă similară. Celelalte locuri erau ocupate de avocaţi 
din Mississippi, care deţineau cazuri importante din 
Bowmore. Specialiştii în acţiuni comune au fost trecuţi în 
rândul doi. Sterling Bintz şi-a exprimat vehement 
nemulţumirea privind locul ce îi fusese repartizat, dar Wes 
i-a spus cu glas furios să-şi ţină gura. In momentul când 
bătăuşii au reacţionat destul de neplăcut, Jared Kurtin a 
anunţat că acţiunile comune reprezentau ultima prioritate 
de pe lista companiei Krane şi că, dacă el, Bintz, spera să 
capete o leţcaie, trebuia să păstreze liniştea şi să nu se 
vâre în treabă nechemat. 

— Aici nu suntem în Philadelphia, a spus judecătorul 
Rosenthal. Aceia sunt bodyguarzi ori avocaţi? 

— Şi una, şi alta, i-a răspuns Bintz pe un ton obraznic. 

— Atunci, ţineţi-i sub control! 

Bintz s-a aşezat, bombănind şi înjurând în sân. 


Era ora 10.00 dimineaţa, iar Wes se simţea deja zdrobit 
de oboseală. Soţia lui, în schimb, era în formă şi gata de 
acţiune. 


Aproape fără întrerupere, vreme de trei ceasuri, au 
răsfoit şi au prezentat documente. Judecătorul Rosenthal a 
impus procedura, pe măsură ce se prezentau situaţiile 
privind clienţii, după care actele se copiau la un birou din 
apropiere, se verificau, apoi se clasificau în conformitate cu 
sistemul de ierarhizare stabilit în mod arbitrar de judecător: 
clasa întâi cuprindea decesele, clasa a doua - cazurile 
confirmate de cancer, iar restul era inclus în clasa a treia. 

A apărut şi un blocaj, în momentul în care Mary Grace a 
sugerat ca lui Jeannette Baker să i se acorde prioritate de 
rangul întâi, aşadar mai mulţi bani, deoarece doar ea 
participase la proces. 

— Bine, dar de ce valorează cazul ei mai mult decât 
celelalte decese? a întrebat un avocat pledant. 

— Pentru că ea a îndurat procesul, l-a repezit Mary 
Grace, fulgerându-l în acelaşi timp cu privirea. 

Cu alte cuvinte, avocaţii lui Baker avuseseră curajul să se 
ia la trântă cu Krane, pe când ceilalţi avocaţi preferaseră să 
stea deoparte şi să se uite. În lunile dinaintea procesului, 
soţii Payton abordaseră cel puţin cinci avocaţi dintre cei 
prezenţi, între care şi Jim McMay, şi practic le cerşiseră 
ajutorul. Fuseseră refuzaţi de fiecare dată. 

— Cazul Baker valorează mai mult, trebuie să 
recunoaştem asta, a zis Jared Kurtin. Sincer să fiu, nu pot să 
nu iau în consideraţie un verdict de 41 de milioane. 

După ani şi ani, Mary Grace i-a zâmbit acelui om pentru 
prima oară. Aproape că-i venea să-l strângă în braţe. 


La ora unu, au întrerupt lucrările pentru o pauză de prânz 
de două ore. Soții Payton şi Jim McMay s-au ascuns într-un 
colţ din restaurantul hotelului şi au încercat să facă o 
analiză a celor discutate până în acel moment. La revenirea 
în sală, pe cei trei îi rodea întrebarea: care era intenţia celor 
de la Krane? Vorbeau la modul serios despre o înţelegere? 
Ori era vorba doar de o deturnare, ca avocaţii companiei să 
aibă activitate? Faptul că foarte multe publicaţii de interes 
naţional ştiau atât de multe lucruri despre discuţiile secrete 
legate de înţelegere îi făcea pe avocaţi să fie bănuitori. 
Însă, până în acel moment, domnul Jared Kurtin dăduse de 
înţeles că era un om care îşi propusese un scop. Nimeni nu 
remarcase vreun zâmbet din partea celor doi bărbaţi de la 
Krane îmbrăcaţi în costume sau din partea celor de la 
asigurări, ceea ce sugera că se consolaseră cu gândul că 
erau nevoiţi să plătească. 


În New York, la ora 3.30 după-amiaza, Carl Trudeau a dat 
de înţeles că negocierile progresau în mod încurajator în 
Mississippi. Reprezentanţii companiei Krane manifestau 
optimism în privinţa unei înţelegeri. 

Acţiunile companiei au încheiat săptămâna la preţul de 
16,50 de dolari bucata, crescând cu 4 dolari. 

La ora 3.00 după-amiaza, în Hattiesburg, negociatorii şi- 
au reluat poziţiile, iar judecătorul Rosenthal a repus în 
funcţiune morişca documentelor. Trei ore mai târziu, 
numărătoarea iniţială se încheiase. La masa bogăției se 
aflau 704 persoane. Şaizeci şi opt muriseră de cancer, iar 
familiile îi considerau răspunzători de îmbolnăvire pe cei de 
la Krane. În prezent, sufereau de cancer o sută patruzeci şi 
trei de persoane. Restul aveau o serie de suferinţe mai 
puţin grave, despre care se susţinea că fuseseră provocate 


de contaminarea apei de băut livrate de sistemul de 
distribuţie din Bowmore. 

Judecătorul Rosenthal a felicitat ambele părţi pentru 
eforturile făcute pe parcursul unei zile dificile şi productive 
şi a pus capăt întâlnirii, propunând reluarea ei la ora noua, 
sâmbătă dimineaţă. 

Wes şi Mary Grace s-au dus direct la birou şi le-au 
prezentat situaţia celorlalţi oameni ai firmei. Sherman se 
aflase în sala de şedinţe toată ziua şi le-a prezentat 
observaţiile lui. Au convenit că Jared Kurtin revenise la 
Hattiesburg cu scopul de a soluţiona litigiul Bowmore, iar 
clientul lui părea doritor să rezolve problema. Wes i-a 
prevenit pe toţi că era prea devreme pentru a sărbători. 
Abia se reuşise identificarea părţilor. Nici măcar nu se 
promisese vreun dolar cuiva. 

Mack şi Liza i-au implorat să-i ducă la film. La jumătatea 
spectacolului de la ora opt, Wes a început să moţăie. Mary 
Grace a continuat să se uite cu ochi absenţi la ecran, 
molfăind floricele de porumb, ronţăind în minte cifre legate 
de cheltuieli medicale, de dureri şi suferinţe, pierderea 
legăturilor intime cu cei apropiaţi, de pierderea de bani şi 
câte altele. Nici nu a îndrăznit să se gândească la cât se vor 
ridica onorariile avocaţilor. 


Sâmbătă dimineaţă, la masa discuţiilor erau mai puţini 
oameni în costum şi cu cravată. Până şi judecătorul 
Rosenthal arăta foarte degajat în bluza polo de culoare 
neagră şi sacoul sport. După ce avocaţii neliniştiţi şi-au 
găsit locurile, iar lucrurile s-au mai calmat, cu un glas 
puternic şi bătrânesc ce trebuie să fi dominat multe 
procese, a zis: 


— Vă sugerez să începem cu cazurile de deces şi să le 
analizăm pe toate. 

Din punctul de vedere al înţelegerii, nu existau două 
cazuri de deces identice. Copiii valorau mai puţin decât 
adulţii, deoarece, în cazul lor, nu se putea aplica criteriul 
privind capacitatea de a obţine venituri. Tinerii taţi valorau 
mai mult, din cauza pierderii capacităţii de muncă, implicit 
a unor salarii ulterioare. Unii dintre cei care între timp 
decedaseră suferiseră ani mulţi, alţii se stinseseră repede. 
Cuantumul cheltuielilor medicale varia de la un caz la altul. 
Judecătorul Rosenthal a propus un nou etalon, arbitrar, dar 
care era cel puţin un punct de plecare, în funcţie de care 
orice caz era ierarhizat în baza valorii sale. Cazurile cele 
mai scumpe vor primi nota 5, iar cele mai ieftine (copiii) vor 
primi nota 1. In câteva rânduri s-au solicitat pauze, 
deoarece mulţi dintre avocaţii reclamanţilor nu au reuşit să 
se pună de acord asupra ierarhizării. După ce, într-un 
târziu, au reuşit să ajungă la o înţelegere, au început să 
discute cazul lui Jeannette Baker, căruia i s-a dat nota 10. 
Cazul următor era al unei femei de cincizeci şi patru de ani 
care muncise cu program redus într-o brutărie şi murise 
după ce luptase vreme de trei ani cu leucemia. | s-a dat 
nota 3. 

Cât au înaintat cu lista, fiecărui avocat i s-a permis să-şi 
prezinte cazul şi să pledeze pentru o ierarhizare mai bună. 
Prin toate acestea, nu se întrevedea nici o indicație din 
partea lui Jared Kurtin privind suma pe care era dispus să o 
plătească pentru oricare dintre cazurile de deces. Cât 
ceilalţi avocaţi se ciorovăiau, Mary Grace l-a urmărit cu 
atenţie. Faţa şi acţiunile lui nu dezvăluiau decât o 
concentrare adâncă. 

La 2.30, au încheiat cu clasa întâi şi au trecut la lista mai 
lungă a reclamanţilor încă în viaţă, dar care luptau cu 
cancerul. Clasificarea acestora era mai anevoioasă. Nimeni 
nu putea şti cât vor supravieţui sau cât de mult aveau de 
suferit. Nimeni nu putea anticipa eventualitatea decesului. 


Cei norocoşi vor trăi, scăpând de cancer. Discuţia s-a 
fărâmiţat în câteva dispute aprinse, iar uneori judecătorul 
Rosenthal a rămas fără replică, incapabil să sugereze un 
compromis. Spre sfârşitul zilei, Jared Kurtin a început să dea 
semne de încordare şi de nemulţumire. 

Pe măsură ce se apropia ora 7.00 seara şi discuţiile îşi 
pierduseră binişor din incisivitate, Sterling Bintz nu s-a mai 
putut abţine: 

— Nu ştiu cât trebuie să mai stau aici şi să asist la 
agitația asta sterilă, a rostit el nepoliticos şi s-a apropiat de 
capătul celălalt al mesei, departe de judecătorul Rosenthal. 
lată, mă aflu aici de două zile şi nu mi s-a permis să 
vorbesc! Ceea ce înseamnă, desigur, că toţi clienţii mei 
sunt ignoraţi. Eu spun că e de ajuns. Eu reprezint o acţiune 
comună iniţiata de mai bine de trei sute de oameni ce au 
suferit vătămări şi se pare că vreţi să-i lăsaţi pe dinafară. 

Wes a vrut să-l pună la punct, dar apoi s-a răzgândit. 
Lasă omul să bată câmpii! Oricum, erau pe punctul de a 
încheia discuţiile pe ziua aceea. 

— Clienţii mei nu vor fi neluaţi în seamă, aproape că a 
strigat el, iar toată lumea a rămas mută. Din glasul lui 
răzbătuse un ton de nebunie, iar privirea îi era la fel de 
ciudată. Cel mai indicat era să fie lăsat să se descarce. 
Clienţii mei au suferit mult şi încă suferă. Dar pe voi, cei de 
faţă, nu vă interesează. Nu pot sta aici o veşnicie. Trebuie 
să ajung mâine la San Francisco pentru o altă înţelegere. 
Am opt mii de cazuri împotriva firmei Schmeltz pentru 
tabletele lor laxative. De aceea, cum toată lumea de aici 
pare destul de mulţumită să discute despre orice în afară 
de bani, vreau să înţelegeţi cum stau lucrurile în ce mă 
priveşte. 

Reuşise să le capteze atenţia. Jared Kurtin şi băieţii care 
se ocupau de bani au ridicat capetele şi au rămas rigizi 
câteva clipe. Mary Grace a urmărit fiecare trăsătură de pe 
faţa lui Kurtin. Dacă dementul acela era pe cale de a arunca 


o cifră pe masă, ea voia să surprindă reacţia adversarului 
său. 

— Eu nu închei înţelegerea pentru mai puţin de o sută de 
mii de om, a spus Bintz rânjind. Poate chiar mai mult, în 
funcţie de client. 

Faţa lui Kurtin a rămas necilintită, dar era mai tot timpul 
aşa. Unul dintre asociaţii lui a clătinat din cap, iar pe faţa 
altuia a apărut un zâmbet prostesc de amuzament. Cei doi 
directori de la Krane s-au încruntat şi apoi şi-au căutat o 
poziţie mai comodă, semn că respingeau drept absurde 
astfel de pretenţii. 

Cum ideea celor 30 de milioane pe care şi le propunea 
Bintz plutea în jurul mesei, Wes a calculat repede în minte. 
Probabil că avocatul urma să ia o treime din acei bani, 
aruncându-i câteva firimituri şi lui F. Clyde Hardin, după 
care se va grăbi să treacă la următorul caz de despăgubiri 
în masă. F. Clyde stătea pitit într-un colţ, în acelaşi loc în 
care era şi cu câteva ore în urmă. Cana de hârtie cerată din 
mână era plină cu suc de portocale, cuburi de gheaţă şi 
vreo sută de grame de votcă. La o adică, era aproape 7.00 
seara, şi sâmbătă. Calculul matematic era atât de simplu, 
că-l putea face şi în somn. Partea lui era de 5% din ono- 
rariile totale, sau 500 000 de dolari, în baza planului foarte 
rezonabil sugerat de colaboratorul său. In baza 
aranjamentului încheiat, F. Clyde trebuia să încaseze 500 
de dolari pentru fiecare client, iar la 300 de clienți, ar fi 
trebuit să primească deja 150 000 de dolari. Bintz îi dăduse 
deocamdată o treime din acei bani şi nu părea dispus să 
discute despre rest. Era un avocat ocupat, greu de prins la 
telefon. Se va ţine de cuvânt, aşa cum a promis, desigur. 

F. Clyde şi-a dat băutura peste cap în timp ce declaraţia 
lui Bintz răsuna în sala de şedinţe. 

— Nu avem de gând să primim o nimica toată şi să 
plecăm acasă, a continuat el pe un ton ameninţător. Intr-un 
anumit punct al negocierilor de aici, vreau ca şi cazurile 
clienţilor mei să fie luate în discuţie. 


— Mâine-dimineaţă la ora nouă, a mârâit pe neaşteptate 
judecătorul Rosenthal. Acum suspendăm şedinţa. 


* 


„O campanie jalnică”, suna titlul articolului de fond din 
ediția de duminică a ziarului Clarion-Ledger care apărea la 
Jackson. Folosind o pagină din raportul lui Nat Lester, 
editorii condamnau campania lui Ron Fisk pentru 
publicitatea tendenţioasă. Il acuzau pe Fisk că accepta 
milioane de dolari din partea comunităţii de afaceri şi 
folosea banii pentru a induce publicul în eroare. Spoturile 
lui publicitare erau pline de jumătăţi de adevăr şi declaraţii 
scoase din context. Arma lui preferată era spaima: spaima 
de homosexuali, teama de controlul asupra armelor, teama 
de infracțiunile sexuale comise de nişte dezaxaţi. Era 
condamnat pentru etichetarea Sheilei McCarthy drept 
„liberală” când, de fapt, o analiză de ansamblu a activităţii 
ei făcută de editori demonstra că era cât se poate de 
moderată. Autorul dădea de pământ cu Fisk pentru faptul 
că promitea să voteze într-un sens sau altul în cazuri pe 
care trebuia să le analizeze cu imparţialitate în calitate de 
membru al Curţii Supreme. 

Articolul de fond deplângea, de altfel, întregul proces. 
Ambii candidaţi primeau şi cheltuiau atât de mulţi bani, 
încât luarea deciziei în mod cinstit şi nepărtinitor era pusă 
în primejdie. Cum putea Sheila McCarthy, care primise până 
în acel moment peste 1,5 milioane de dolari din partea 
avocaţilor pledanţi, să ignore acei bani când aceiaşi avocaţi 
apăreau în faţa Curţii Supreme? 

Articolul se încheia cu un apel la desfiinţarea alegerilor 
de judecători, propunând ca aceştia să fie numiţi de o 
comisie imparţială, în baza meritelor profesionale. 


Sun Herald din Biloxi era şi mai vehement. Îl acuza fără 
menajamente pe Fisk de înşelătorie, folosind ca prim 
exemplu scrisoarea în care se făcuse referire la Darrel 
Sackett. Acesta era mort, iar nu liber să molesteze şi alţi 
copii. Murise în urmă cu patru ani, lucru aflat de Nat Lester 
după ce dăduse câteva telefoane. 

Hattiesburg American cerea campaniei lui Fisk să 
retracteze toate spoturile publicitare negative şi mincinoase 
şi să dezvăluie, înainte de Ziua Alegerilor, contribuţiile 
primite din partea marilor donatori din afara statului. 
Articolul îi îndemna pe ambii candidaţi să folosească 
mijloace cinstite în cursă şi să onoreze demnitatea funcţiei 
de judecător la Curtea Supremă. 

În pagina a treia a secţiunii A din New York Times, 
expozeul lui Gilbert era însoţit de fotografiile lui Meyerchec 
şi Spano, dar şi cele ale lui Fisk şi a lui McCarthy. Descria în 
mare desfăşurarea cursei, apoi se concentra pe subiectul 
căsătoriei între homosexuali, creat şi introdus în cursa 
pentru postul de judecător de cei doi bărbaţi din Illinois. 
Gilbert aducea probe clare că bărbaţii îşi aveau reşedinţa în 
Chicago şi că practic nu îi lega nimic de Mississippi. Nu a 
introdus speculaţia că ar fi fost folosiţi de manipulatori 
politici cu vederi conservatoare ca s-o saboteze pe 
McCarthy. Nici nu era nevoie. Lovitura de graţie era 
administrată în ultimul paragraf. Era un citat Nat Lester: 
„Aceşti domni sunt nişte marionete folosite de Ron Fisk şi 
sprijinitorii lui pentru a da naştere unei probleme altfel 
inexistente. Scopul lor a fost să îi inflameze pe creştinii 
extremişti de dreapta şi să-i aducă la secţiile de votare”. 


* 


Ron şi Doreen Fisk erau la masa din bucătărie şi, fără să 
se atingă de cafeaua de dimineață, citeau şi reciteau 


editorialul ziarului din Jackson şi spumegau de supărare. 
Campania se desfăşurase foarte frumos până în acel 
moment. Aveau avantaj în sondaje. Mai erau nouă zile până 
la alegeri şi se vedeau deja victorioşi. Atunci, de ce era 
descris Ron drept „mincinos” şi „lipsit de onestitate” de 
ziarul cel mai important din stat? Era o palmă dureroasă, 
umilitoare, despre care nu aveau habar că va veni atât de 
brusc. Şi era şi nemeritată, sigur asta. Ei erau cinstiţi, 
demni, nişte creştini de treabă. De ce să li se facă asta? 

Ron a răspuns la telefonul care a început să sune. A auzit 
glasul obosit al lui Tony: 

— Ai citit ziarul din Jackson? 

— Da, acum îl citim. 

— Te-ai uitat în cel din Hattiesburg şi în Sun Herald? 

— Nu. De ce? 

— Citeşti New York Times? 

— Nu. 

— Vezi articolele pe net. Să-mi telefonezi peste o oră. 

— E rău? 

— Da. 

Au citit articolele şi au scos foc pe nări vreme de o oră, 
apoi au decis să nu mai meargă la biserică. Ron se simţea 
trădat şi ruşinat şi nici nu avea curaj să iasă din casă. 
Potrivit ultimelor rezultate comunicate de analistul din 
Atlanta, avea un avantaj confortabil. Acum însă, simţea că 
înfrângerea era sigură. A dat vina pe presa liberală. l-a 
învinuit pe Tony Zachary şi pe cei care controlau campania. 
Şi se învinuia şi pe sine că se dovedise atât de naiv. De ce 
se încrezuse atât de mult în oameni pe care abia dacă îi 
cunoştea? 

Doreen l-a asigurat că nu era vina lui. El se dedicase atât 
de mult campaniei, încât nu mai avusese vreme să 
urmărească tot ce se petrecea. Orice campanie se 
desfăşoară în mod haotic. Nimeni nu poate monitoriza 
acţiunile tuturor lucrătorilor şi voluntarilor. 


În cursul unei discuţii încordate la telefon, Ron şi-a 
descărcat furia asupra lui Tony. 

— M-ai făcut de râs, i-a zis Ron. Ne-ai umilit pe mine şi 
familia mea până acolo încât mi-e ruşine să mai ies din 
casă. Mă gândesc să renunţ. 

— Ron, nu poţi ieşi din cursă, ai investit prea mult, i-a 
răspuns Tony, încercând să-şi ascundă panica şi să-şi 
liniştească băiatul. 

— Asta e problema, Tony. V-am permis să obţineţi prea 
mulţi bani şi nu ştiţi să-i folosiţi. Puneţi imediat capăt 
spoturilor publicitare! 

— Imposibil, Ron. Sunt deja în curs de difuzare. 

— Înseamnă că nu deţin controlul asupra propriei mele 
campanii, asta vrei să-mi spui, Tony? 

— Nu e chiar atât de simplu. 

— Tony, eu nu ies din casă. Scoate anunţurile acelea 
publicitare. Opreşte totul, iar eu îi voi chema pe editorii 
acestor ziare, îmi recunosc greşelile. 

— Ron, încetează! 

— Eu sunt şeful, Tony, e campania mea. 

— Da, şi eşti pe cale de a câştiga cursa. Nu strica totul 
acum, când mai sunt doar nouă zile. 

— Ştiai ca Darrel Sackett murise? 

— Ei, doar nu pot să... 

— Răspunde-mi la întrebare, Tony. Ai ştiut că murise? 

— Nu eram sigur. 

— Ai ştiut că era mort şi ai făcut spotul fals în mod 
deliberat, adevărat? 

— Nu, eu... 

— Tony, eşti concediat. Eşti concediat, iar eu mă retrag. 

— Nu te ambala mai mult decât trebuie, Ron. Linişteşte- 
te! 

— Eşti concediat. 

— Vin la tine peste o oră. 

— Chiar te rog, Tony. Să ajungi aici cât poţi de repede, 
dar până atunci eşti concediat. 


— Chiar acum plec. Să nu întreprinzi nimic până nu ajung 
acolo. 

— Le dau imediat telefon editorilor. 

— Nu face asta, Ron. Te rog. Aşteaptă să ajung acolo! 


* 


Avocaţii nu avuseseră timp să citească ziarele în acea 
dimineaţă de duminică. La opt, s-au strâns în hotel pentru 
ceea ce avea să fie, după părerea lor, cea mai importantă zi 
de discuții. Jared Kurtin nu dăduse de înțeles cât de mult 
vor putea negocia înainte de plecarea lui la Atlanta, dar se 
presupunea că runda întâi se va încheia duminică după- 
amiază. În afara celor 30 de milioane sugerate de Sterling 
Bintz în seara precedentă, nu se discutase nimic de bani. 
Wes şi Mary Grace erau decişi să plece măcar cu o idee 
despre cât valorau cazurile încadrate în clasele întâi şi a 
doua. 

Pe la 8.30, toţi avocaţii îşi ocupaseră locurile, mai toţi 
fiind angajaţi în conversații serioase şi toţi ignorându-l pe 
Sterling Bintz care, la rândul lui, nu i-a luat în seamă. 
Anturajul lui rămăsese neschimbat. Nu vorbea cu celălalt 
avocat de acţiuni comune din Melbourne Beach. Judecătorul 
Rosenthal a sosit la 8.45 şi a remarcat absenţa tuturor celor 
care reprezentau partea acuzată. In cele din urmă, avocaţii 
au observat şi ei acest lucru. Vizavi de ei nu se afla nimeni. 
Wes a format numărul de telefon mobil al lui Jared Kurtin, 
dar a auzit doar un mesaj de reţea. 

— Am convenit asupra orei 9.00, adevărat? a întrebat 
Rosenthal cu cinci minute înainte de ora fixată. 

Se convenise în unanimitate că nouă era ora magică. 
Aşteptând, au avut cu toţii senzaţia ca timpul trecea mult 
mai încet. 


La ora 9.02, Frank Sully, consilierul local pentru Krane, a 
intrat în sală şi a zis cu sfială, aproape jenându-se: 

— Clientul meu a decis să întrerupă aceste negocieri 
până la alte ordine. Îmi pare rău pentru neplăcerile 
provocate. 

— Unde e Jared Kurtin? a întrebat judecătorul Rosenhal 
cu glas apăsat. 

— În zbor spre Atlanta. 

— Când a luat clientul dumitale această decizie? 

— Nu ştiu. Am fost informat în urmă cu o oră. Îmi pare 
foarte rău, domnule judecător. Vă cer scuze tuturor. 

Sala a părut că se înclină într-o parte când cei prezenţi au 
aflat de acea turnură neaşteptată pe care o luaseră 
lucrurile. Avocaţii, ameţiţi de emoție că se vor apuca să 
împartă bani în stânga şi-n dreapta, au resimţit şocul, au 
lăsat jos pixurile şi creioanele şi s-au holbat unii la alţii. Au 
pufnit care mai de care, plini de nemulţumire. Au scăpat 
înjurături în barbă, dar suficient de sonore ca să le audă şi 
alţii. Toţi s-au pleoştit. Le venea să azvârle cu ceva în Sully, 
dar el era doar reprezentantul local şi descoperiseră cu 
multă vreme în urmă că el nu avea nici o putere. 

F. Clyde Hardin şi-a şters sudoarea de pe faţa umedă şi a 
făcut un efort vitejesc să nu verse. 

Brusc, toţi s-au grăbit să plece, să dispară din acel loc. 
Era înnebunitor să stea acolo şi să caşte ochii la scaunele 
goale, scaune ocupate până nu demult de oameni care i-ar 
fi îmbogăţit. Avocaţii pledanţi şi-au strâns mormanele de 
hârtii şi le-au vârât în genţile diplomat, aruncându-şi un 
rămas-bun în grabă. 

În drum spre apartamentul lor, Wes şi Mary Grace nu au 
schimbat nici un cuvânt. 


CAPITOLUL 31 


Luni dimineaţă, Wall Street Journal a anunţat ştirea 
despre întreruperea negocierilor de soluţionare în afara 
tribunalului ce se desfăşurau la Hattiesburg. Articolul, 
publicat pe pagina a doua, era scris de un reporter cu surse 
demne de încredere în interiorul companiei Krane Chemical, 
dintre care una dădea vina pe avocaţii părţilor vătămate. 
„Cererile acestora au fost total nerealiste. Noi ne-am 
prezentat la negocieri cu bună-credinţă şi nu am reuşit să 
ajungem nicăieri.” O altă sursă anonimă afirmase: „Nu 
există ieşire. Din cauza verdictului, orice avocat pledant 
consideră că persoana pe care o reprezintă ar trebui să fie 
despăgubită cu patruzeci de milioane”. Domnul Watts, 
directorul executiv al Krane, a spus: „Suntem dezamăgiţi. 
Am vrut să ajungem la o soluţie şi să facem totul uitat. 
Acum viitorul nostru e foarte nesigur”. 

Carl Trudeau a citit articolul pe internet la ora 4.30 
dimineaţa, când se afla în apartamentul său. Anticipând o 
săptămână foarte profitabilă, a râs şi şi-a frecat mâinile. 

Wes i-a telefonat lui Jared Kurtin toată dimineaţa, însă 
marele om călătorea şi nu putea fi găsit. Telefonul lui mobil 
era trecut pe mesagerie vocală. În cele din urmă, secretara 
lui s-a supărat, dar nici Wes nu şi-a stăpânit nervii. El şi 
Mary Grace se îndoiau că solicitarea necugetată a lui 


Sterling Bintz îi speriase pe cei de la Krane. În termeni 
relativi, sugestia de 30 de milioane trebuia să fie doar o 
părticică a unei soluţionări acceptabile. 

Când vestea a ajuns şi la Bowmore, a fost primită ca o 
nouă molimă. 


La sediul campaniei lui McCarthy, Nat Lester lucrase 
toată noaptea şi era încă în priză când Sheila a sosit, ca de 
obicei, la 8.30. El transmisese articolul din Times către 
toate ziarele din district şi tocmai îi apela pe reporteri şi pe 
editori, când ea a intrat cu un zâmbet de persoană odihnită 
şi a cerut un suc de ananas. 

— l-am pus pe goană pe clovnii ăştia! a anunţat-o el 
jubilând. Manevrele murdare le-au fost date în vileag. 

— Felicitări. E minunat. 

— Acum trimitem articolul din Times şi articolele de fond 
către toţi alegătorii. 

— Da, dar cât va costa asta? 

— Ce mai contează? Acum, când mai e o săptămână, nu 
ne mai zgârcim la bani. Eşti pregătită? 

— Plec peste o oră. 

În următoarele şapte zile, avea să facă treizeci şi patru 
de escale în douăzeci de districte, lucru devenit posibil prin 
folosirea unui King Air împrumutat de unul dintre avocaţii 
pledanţi şi a unui mic avion cu reacţie pus la dispoziţie de 
un altul. Turneul-surpriză fusese coordonat de Nat şi urma 
să se desfăşoare cu ajutorul profesorilor, al unor şefi de 
sindicat, lideri ai negrilor şi, bineînţeles, al avocaţilor 
pledanţi. Ea nu se va întoarce la Jackson decât după 
alegeri. Cât era în turneu, ultima ei rundă de spoturi TV va 
inunda districtul. 


Când se vor număra voturile, campania ei nu va mai avea 
în vistierie nici o centimă. Sheila se ruga să nu rămână cu 
datorii. 


În cele din urmă, Ron Fisk a ieşit din casă luni dimineaţă, 
dar nu a făcut plimbarea obişnuită până la birou. În schimb, 
el şi Doreen au mers până la Jackson, la birourile Judicial 
Vision, pentru încă o discuţie lungă şi chinuitoare cu Tony 
Zachary. Sâmbătă după-amiază, avuseseră de îndurat un 
calvar de patru ore în sufrageria casei lui Ron şi nu 
reuşiseră să rezolve prea multe aspecte. Ron suspenda 
orice activitate de campanie până când reuşea să-şi salveze 
bunul renume. Îl concediase pe Tony de cel puţin patru ori, 
însă continua să discute cu el. 

Din acea zi până duminică noapte, Tedford din Atlanta 
făcuse sondaje de opinie în draci, iar spre sfârşitul dimineţii 
de luni, a reuşit să interpreteze rezultatele acestora. În 
pofida condamnărilor unanime, Ron Fisk avea trei procente 
în plus faţă de Sheila McCarthy. Problema căsătoriei între 
persoanele de acelaşi sex îi captivase pe alegatori, cei mai 
mulţi dintre ei manifestându-şi preferința pentru candidatul 
mai conservator. Ron nu era sigur că putea da crezare 
cuiva care lucra pentru campania lui, însă acel ultim sondaj 
i-a mai descreţit oarecum fruntea. 

— Ron, ai câştigat deja, îi repeta mereu Tony. Nu rata 
şansa asta! 

In cele din urmă, au încheiat o înţelegere, Ron insistând 
ca ea să fie semnată ca o negociere de contract. În primul 
rând, Ron va rămâne în cursă. În al doilea rând, Tony îşi va 
păstra slujba de director de campanie. În al treilea rând, 
Ron se va întâlni cu editorii ziarelor, îşi va recunoaşte 
greşelile şi va promite o cursă curată în cele opt zile 


rămase. În al patrulea rând, tot ce ţinea de literatura de 
campanie, de publicitate, de spoturi TV, trimiteri poştale, 
reclame radio nu se va lansa decât după ce Ron îşi dădea 
acordul. 

După ce au redevenit amici, au luat un prânz frugal la 
Capitol Grill, apoi Ron şi Doreen au plecat acasă. Erau 
mândri că-şi păstraseră demnitatea şi abia aşteptau să reia 
campania. Simţeau deja mirosul victoriei. 


* 


Barry Rinehart a sosit în Jackson luni la amiază şi s-a 
cazat în cel mai mare apartament al unui hotel din centrul 
oraşului. Nu avea să plece din Mississippi decât după 
încheierea alegerilor. 

L-a aşteptat neliniştit pe Tony cu vestea că încă aveau un 
cal în acea cursă. Pentru cineva care îşi făcea un titlu de 
glorie din faptul că îşi păstra calmul în orice situaţie, 
ultimele douăzeci şi patru de ore fuseseră cumplite. 
Dormise puţin. Dacă Fisk renunţa la campanie, cariera lui 
Rinehart ar fi fost afectată foarte grav, poate chiar complet 
ruinată. 

Tony a apărut în apartament cu un zâmbet până la urechi 
şi amândoi au reuşit chiar să râdă. Curând, s-au apucat să 
reanalizeze rezervările de timp în mass-media şi planurile 
de reclamă. Aveau bani să inunde districtul cu reclame TV, 
iar dacă domnul Fisk dorea numai dintre cele pozitive, 
atunci aşa avea să se facă. 


Reacţia pieţei la ştirea despre eşuarea negocierilor de 
soluţionare a fost imediată şi urâtă. La deschiderea zilei de 
tranzacţionare, acţiunile Krane erau la 15,25 dolari, iar la 
amiază se vindeau cu 12,75 dolari. Carl Trudeau a urmărit 
cu încântare acea prăbuşire, bogăţia lui micşorându-se 
clipă de clipă. Ca să mai sporească spaima şi agitația, a 
organizat o întrunire între directorii Krane şi avocaţii 
companiei specializaţi în falimente, după care a strecurat 
ştirea către presă. 

Marţi dimineaţa, secţiunea Afaceri a ziarului New York 
Times a publicat un articol în care un avocat de casă al 
companiei afirma: „Probabil că săptămâna aceasta vom 
depune cerere pentru protecţie în caz de faliment”. Pentru 
prima oară în douăzeci de ani, acţiunile s-au prăbuşit sub 
plafonul de 10,00 dolari bucata, fiind tranzacţionate la 9,50. 

Marţi pe la amiază, Meyerchec şi Spano au sosit în 
Jackson cu un avion cu reacţie privat. Au fost preluaţi de un 
automobil cu şofer şi duşi la biroul avocatului lor, unde s-au 
întâlnit cu un reporter de la C/arion-Ledger din Jackson. În 
cursul unui interviu de o oră, cei doi au respins poveştile din 
articolul lui Gilbert, şi-au reafirmat cetăţenia în noul lor stat 
şi au vorbit îndelung despre importanţa procesului ce urma 
să fie soluţionat de Curtea Supremă din Mississippi. In tot 
acest timp, s-au ţinut de mână şi au pozat pentru un 
fotograf al ziarului. 

Când se petreceau toate acestea, Barry Rinehart şi Tony 
Zachary  analizau rezultatele ultimului sondaj. Cele 
şaisprezece procente avans ale lui Fisk se reduseseră, 
ajungând la cinci - cea mai spectaculoasă scădere în 
interval de 72 de ore pe care o văzuse Barry vreodată. 

Însă el era prea bine trecut prin multe ca să intre în 
panică. Cu toate acestea, Tony arăta ca o epavă umană. 

Au decis să reorganizeze programul de reclame TV. Au 
renunţat la aceea cu Darrel Sackett şi la alta care înfăţişa 
străini ce traversaseră ilegal frontiera. În următoarele trei 
zile, vor trage tare pe subiectul căsătoriilor între persoane 


de acelaşi sex şi pe arme. În cursul weekendului, vor trece 
la spoturile calme, făcându-i pe alegători să trăiască 
sentimente calde şi agreabile în legătură cu Ron Fisk şi 
integritatea lui morală. 

Intre timp, poştaşii din sudul statului Mississippi vor duce 
la destinaţie, în fiecare zi, câteva tone de materiale 
propagandistice în favoarea lui Fisk, asta până la încheierea 
campaniei. 

Totul trebuia făcut sub oblăduirea domnului Fisk, desigur. 


* 


Denny Ott a terminat de redactat scrisoarea după ce a 
scris-o pe câteva ciorne şi a rugat-o pe soţie s-o citească. 
După ce a citit-o şi ea şi a fost de acord cu conţinutul, a dus 
scrisoarea la poştă. Conţinutul ei era următorul: 


Stimate Frate Ted, 


Am ascultat o înregistrare a predicii tale de duminica tre- 
cută, transmisă de postul de radio WBMR, în timpul orei tale 
de rugăciuni. Am rezerve în a o numi predică. A fost mai 
curând o cuvântare în favoarea unui candidat. Sunt 
convins, condamnarea homosexualității este un subiect 
standard al predicilor pe care le ţii în amvon, şi nu am 
intenţia să fac vreun comentariu în acest sens. Cu toate 
acestea, atacul declanşat împotriva judecătorilor liberali, cu 
nouă zile înainte de alegeri, nu a reprezentat decât o 
diatribă împotriva Sheilei McCarthy, al cărei nume nu a fost 
rostit, desigur. Atacând-o, este evident că îl sprijini pe 
adversarul ei. 

Astfel de cuvântări cu iz politic sunt interzise în mod 
expres prin lege şi, în mod specific, de reglementările 
interne ale Fiscului. Ca organizaţie nonprofit înființată şi 


funcționând în temeiul prevederilor 632501 (C) (3), Harvest 
Tabernacle nu are dreptul să se angajeze în activități 
politice. Procedând în acest fel, riscă să-şi piardă statutul de 
organizație nonprofit, o catastrofă pentru orice biserică. 

Am auzit, din surse demne de încredere, că alţi pastori 
locali, cu toții membri ai Coaliţiei Frățeşti, participă personal 
şi prin intermediul bisericilor lor la această campanie. Sunt 
convins că acesta reprezintă un efort bine coordonat de a 
contribui la alegerea lui Ron Fisk, iar eu nu am nici O 
îndoială că în această duminică, dar şi în următoarele, vei 
folosi amvonul pentru a-ti determina credincioşii să îl 
voteze. 

Domnul Fisk este folosit de o conspirație a marii finanţe 
pentru a umple Curtea Supremă a statului cu judecători 
care vor proteja răufăcătorii corporatişti prin reducerea 
răspunderilor în cazul în care se cer despăgubiri. Doar 
oamenii mărunți vor avea de suferit - enoriaşii tăi şi ai mei. 

Te previn că te voi urmări şi asculta în duminica ce vine. 
Și nu voi ezita să informez Fiscul dacă iţi vei continua activi- 
tățile ilegale. 

Al tău întru Hristos, 

Denny Ott 


Joi la amiază, angajaţii firmei de avocatură Payton & 
Payton s-au întrunit ca să ia masa şi să facă o ultimă 
analiză a campaniei. Pe un perete din Puţ, Sherman 
aranjase în ordine cronologică reclamele imprimate folosite 
până atunci de Ron Fisk. Erau cereri de câte o pagină în 
ziare şi cinci trimiteri poştale. Acum colecția era actualizată 
zilnic, deoarece tiparniţele lucrau cu program non-stop 
pentru a imprima materialele publicitare ale lui Fisk. 


Era o expoziţie impresionantă, dar şi foarte deprimantă. 
Folosind o hartă a străzilor oraşului Hattiesburg şi o listă a 
alegătorilor înregistraţi, Sherman a stabilit cartierele din 
apropierea universităţii. Mergând din uşă în uşă, el va fi 
însoţit de Tabby, Rusty va face asta cu Vicky, iar Wes, cu 
Mary Grace. Aveau de bătut la două mii de uşi în 
următoarele cinci zile. Olivia a convenit să rămână la birou 
ca să răspundă la telefoane. Artrita o supăra prea tare ca să 
bată străzile. 

Alte echipe, multe dintre ele alcătuite din oamenii ce 
lucrau în birourile avocaţilor pledanţi, trebuiau să colinde 
restul oraşului şi suburbiile sale. In afară de distribuirea 
materialelor în favoarea lui McCarthy, majoritatea 
voluntarilor trebuiau să plaseze şi broşuri în favoarea 
judecătorului Thomas Harrison. 

Perspectiva de a bate la sute de uşi era de fapt foarte 
plăcută, cel puţin pentru Wes şi Mary Grace. Atmosfera de 
la birou fusese ca de doliu începând de luni. Eşecul 
încercării de soluţionare în afara instanţei îi doborâse peste 
măsură. lar vehicularea ideii că firma Krane va recurge la 
prevederile Capitolului 11 îi înspăimânta. Erau cu toţii 
disperaţi şi iritabili, iar amândoi ar fi avut nevoie de câteva 
zile libere. 

Atacul final a fost orchestrat de Nat Lester. Fiecare secţie 
de votare din cele douăzeci şi şapte de districte avea câte 
un om numit, iar Nat era în posesia numerelor de telefon 
ale tuturor voluntarilor. A început să-i apeleze joi după- 
amiaza, urmând să se ţină de capul lor până luni noapte. 


* 


Scrisoarea din partea Fratelui Ted a fost adusă la biserica 
Pine Grove de un mesager. Conținutul ei era următorul: 


Stimate pastor Ott: 

Grija pe care mi-o porți m-a mişcat, iar pe de altă parte, 
sunt încântat că ai manifestat interes față de predicile 
mele. 

Ascultă-le cu atenție şi poate că într-o bună zi vei ajunge 
să-l cunoşti pe Isus Hristos ca pe mântuitorul tău personal. 
Până atunci însă, voi continua să mă rog pentru tine şi 
pentru toţi cei pe care îi conduci pe căi greşite. 

Dumnezeu ne-a construit casa de rugăciune acum 
paisprezece ani, apoi tot El a plătit ipoteca. El m-a îndrumat 
către amvonul de acolo şi în fiecare săptămâna El vorbeşte 
turmei Sale prin cuvintele mele. 

Când îmi pregătesc predicile, nu-L ascult decât pe El. El 
condamnă homosexualitatea şi pe cei care o sprijină. Aşa 
scrie în Biblie, pe care iţi sugerez s-o citeşti mai atent, 
dedicând mai mult timp acestei activități. 

Și nu-ți mai pierde vremea ca să-ți faci griji în privința 
mea sau a bisericii mele. Sunt convins că ai destule pe cap 
în Pine Grove. 

Voi predica tot ce poftesc. Trimite-mi pe cap guvernul 
federal. Avânau-l pe Domnul de partea mea, nu am a mă 
teme de nimic. 

Laudă Lui, 


Fratele Ted 


CAPITOLUL 32 


Vineri la amiază, Barry Rinehart împinsese cifrele 
sondajului până în poziţia în care s-a simţit suficient de 
sigur pe sine ca să-i telefoneze domnului Trudeau. Fisk 
avea şapte procente avans şi părea să-şi fi recâştigat forţa. 
Barry nu s-a jenat să mai rotunjească puţin cifrele ca să 
facă pe marele om să se simtă mai liniştit. Oricum, minţise 
de la un cap la altul în acea săptămână. Domnul Trudeau 
nu va afla niciodată că fuseseră cât pe ce să rateze totul 
după ce avuseseră şaisprezece procente avans. 

— Suntem deasupra cu zece procente, l-a anunţat Barry 
plin de sine, din apartamentul de hotel. 

— Înseamnă că s-a terminat? 

— Nu cunosc vreo alegere în care candidatul fruntaş să fi 
pierdut zece procente în ultimul weekend. Şi, cu toţi banii 
pe care îi cheltuim cu mediatizarea, cred că progresăm în 
continuare. 

— Bine lucrat, Barry, a spus Carl şi a închis telefonul. 

În timp ce lumea de pe Wall Street aştepta ştirea despre 
cererea de intrare în faliment a Krane Chemical, Carl 
Trudeau a mai cumpărat cinci milioane de acţiuni ale 
companiei printr-o tranzacţie privată. Vânzătorul era un 
director de fond care se ocupa de portofoliul de pensii al 
angajaţilor publici din Minnesota. Carl stătuse cu ochii pe 


acele acţiuni luni întregi, iar directorul s-a convins în cele 
din urmă că situaţia companiei Krane era fără ieşire. A 
renunţat la acţiuni la preţul de 11 dolari bucata şi s-a 
socotit norocos. 

Carl a lansat apoi un plan de achiziţionare a încă cinci 
milioane de acţiuni imediat după deschiderea pieţei. Avea 
să facă publică identitatea cumpărătorului abia peste zece 
zile, după ce va depune dosarul la SEC. 

Până atunci, desigur, vor avea loc şi alegerile. 

In anul ce trecuse de la pronunţarea verdictului, metodic 
şi în secret, îşi mărise procentul deţinut în cadrul 
companiei. Folosind fonduri off-shore, bănci din Panama, 
două  corporaţii-fantomă cu sediul în Singapore, şi 
recomandările unui expert bancar din Elveţia, Trudeau 
Group deţinea în prezent peste 60% din Krane. lar 
acapararea peste noapte a zece milioane de acţiuni va 
duce procentul deţinut de Carl la 77%. 

Vineri, la 2.30 după-amiaza, Krane a transmis un 
comunicat de presă prin care anunţa că „depunerea cererii 
de faliment se amână pe timp nedeterminat”. 


* 


Barry Rinehart nu urmărea ştirile din Wall Street. Nu-l 
prea interesau Krane Chemical şi manevrele financiare ale 
companiei. Avea cel puţin treizeci de probleme importante 
de monitorizat în cursul următoarelor şaptezeci şi două de 
ore şi nici una nu putea fi trecută cu vederea. Cu toate 
acestea, după cinci zile petrecute doar în apartamentul de 
hotel, simţea nevoia de mişcare. 

Avându-l pe Tony ca şofer, au părăsit oraşul Jackson şi s- 
au dus la Hattiesburg, unde Barry a făcut rapid un tur de 
oraş ca să vadă obiectivele de interes: clădirea Tribunalului 
din districtul Forrest, unde verdictul dat declanşase totul, 


centrul comercial semiabandonat căruia soţii Payton îi 
spuneau birou - Kenny's Karate de o parte şi un magazin de 
băuturi spirtoase de cealaltă - şi două cartiere, unde afişele 
cu Ron Fisk erau de două ori mai numeroase decât cele ale 
Sheilei McCarthy. Au luat masa la un restaurant din centru, 
numit 206 Front Street, iar la ora 7.00 au parcat în faţă la 
Reed Green Coliseum, în campusul Universităţii Southern 
Miss. Au rămas în maşină o jumătate de oră şi au urmărit 
sosirea mulțimii, în furgonete şi autobuze şcolare 
transformate şi autocare elegante, toate purtând numele 
bisericii scris pe caroserie cu litere mari. Veneau de la 
Purvis, Poplarville, Lumberton, Bowmore, Collins, Mount 
Olive, Brooklyn şi Sand Hill. 

— Unele dintre aceste mici oraşe sunt la o oră depărtare 
de aici, a spus Tony, plin de satisfacţie. 

Credincioşii pătrundeau în spaţiile de parcare din jurul 
Coliseumului şi se grăbeau să intre. Mulţi purtau afişe 
albastre cu alb pe care scria „Salvaţi familia!” 

— Pe alea unde le-ai găsit? a întrebat Tony. 

— Vietnam. 

— Vietnam? 

— Le-am cumpărat cu un dolar şi zece, în total cincizeci 
de mii. Compania chineză voia unu treizeci. 

— Mă bucur să aud că facem economie. 

La 7.30, Rinehart şi Zachary au intrat în Coliseum şi au 
urcat la galerie. Locurile erau de o înălţime ameţitoare, dar 
suficient de departe de mulţimea agitată de la parter. Într- 
un capăt se înălţase o scenă, iar în spatele ei erau 
suspendate bannere cu inscripţia „Salvaţi familia!” Un 
cvartet cunoscut de gospel alcătuit din albi (4 500 de dolari 
pe seară, 15 000 în perioada weekendului) îi încălzea pe 
spectatori. Pe podea erau înşirate ordonat scaune pliante, 
mii de scaune, toate ocupate de oameni binedispuşi. 

— Ce capacitate are sala asta? a întrebat Barry. 

— La meciurile de baschet, opt mii, a spus Tony, 
inspectând din priviri arena sportivă. Câteva secţiuni din 


spatele scenei rămăseseră neocupate. Cu scaunele aşezate 
pe podea, aş spune că sunt în jur de nouă mii. 

Barry părea satisfăcut. 

Maestrul de ceremonii, un predicator local, a liniştit 
mulţimea cu o rugăciune lungă, spre sfârşitul căreia mulţi 
dintre oamenii lui s-au apucat să-şi rotească mâinile pe 
deasupra capetelor ca şi cum ar fi voit să atingă cerul. Când 
se rugau cu înfocare, sala se umplea de rumoare şi 
şopoteală constantă. Barry şi Tony s-au mulţumit să asiste, 
împăcaţi cu lipsa lor de pioşenie. 

Cvartetul i-a înflăcărat din nou cu un cântec, după care 
un grup de gospel format din negri (500 de dolari pe 
noapte) a zguduit incinta cu interpretarea nebunească a 
piesei „Născut să cred”. Primul vorbitor a fost Walter Utley, 
de la American Family Alliance din Washington, iar când 
omul şi-a ocupat locul pe scenă, Tony şi-a amintit prima lor 
întâlnire din urmă cu zece luni, când Ron Fisk îşi făcea 
încălzirea pentru alegeri. A avut senzaţia că asta se 
petrecuse cu ani în urmă. Utley nu era predicator şi nici 
mare talent oratoric nu avea. Aproape că a adormit 
mulţimea cu lista înspăimântătoare de rele care se pun la 
cale în Washington. A tunat şi a fulgerat împotriva 
tribunalelor, a politicienilor şi a multor alţi oameni răi. Când 
a încheiat, lumea a aplaudat şi a agitat pancartele. 

Din nou muzică şi încă o rugăciune. Vedeta mitingului era 
David Wilfong, un activist creştin care avea un talent 
deosebit să se amestece în toate disputele extrem de 
mediatizate ce aveau vreo legătură cu Dumnezeu. In 
fiecare zi, înregistra o audienţă la radio de circa douăzeci 
de milioane de ascultători. Mulţi îi trimiteau bani. Mulţi îi 
cumpărau cărţile şi casetele. Era un predicator cu har, 
educat, cu o voce incandescentă şi frenetică, astfel că după 
cinci minute făcuse mulţimea să sară în picioare 
ovaţionându-l şi aplaudând. El a condamnat imoralitatea pe 
toate fronturile, însă şi-a păstrat cele mai grele cuvinte 
pentru homosexualii şi lesbienele care voiau să se 


căsătorească. Mulțimea nu putea sta locului şi nici să tacă. 
Era singura ei şansă de a-şi exprima în mod verbal opoziţia 
şi încă într-o manieră cât se putea de publică. După fiecare 
a treia frază, Wilfong trebuia să aştepte ca aplauzele să se 
stingă. 

Era plătit cu 50 000 de dolari pentru acel weekend, bani 
ce apăruseră cu câteva luni mai devreme de undeva din 
măruntaiele misterioase ale Trudeau Group. Nimeni nu ar fi 
reuşit să le descopere filiera. 

După douăzeci de minute de spectacol, Wilfong s-a oprit 
pentru a face o prezentare specială. Când Ron şi Doreen 
Fisk au apărut pe scenă, arena a părut că se cutremură. 
Ron a vorbit cinci minute. Le-a cerut voturile la alegerile de 
marţi şi i-a rugat să se roage pentru el. El şi Doreen au 
traversat apoi scena în aplauzele tunătoare ale publicului 
care se ridicase în picioare. In timp ce mulţimea tropăia şi 
aplauda, cei doi au ridicat braţele în semn de victorie, au 
traversat scena şi au coborât. 

Barry Rinehart abia a reuşit să-şi reprime amuzamentul. 
Dintre toate creaţiile lui, Ron Fisk se apropia cel mai mult 
de perfecţiune. 


În ziua următoare, dar şi duminică, s-au organizat acţiuni 
de salvare a familiilor în tot sudul statului Mississippi. Utley 
şi Wilfong au atras mulţimi uriaşe şi, desigur, credincioşii 
aceia îi adorau pe Ron şi Doreen Fisk. 

Cei care nu au dorit să ia autobuzul ca să participe la o 
asemenea întrunire erau  bombardaţi neîncetat cu 
publicitate politică la televizor. lar poştaşii apăreau mereu, 
aducând în căminele asediate alte şi alte materiale 
propagandistice. 


Deşi campania publică se desfăşura cu o frenezie 
paralizantă, în cursul weekendului a ieşit la iveală o latură 
mai întunecată a cursei electorale. Sub îndrumarea lui 
Marlin, vreo doisprezece oameni de-ai lui s-au împrăştiat 
prin district şi s-au întâlnit cu vechi cunoştinţe. Au vizitat 
supervizori rurali la fermele lor şi predicatori negri la 
bisericile păstorite de ei, dar şi paznici de ocoale 
districtuale aflaţi la cabanele lor de vânătoare. S-au 
verificat listele de votare cu alegătorii înregistraţi. S-au 
convenit cifrele. Pungile cu bani au trecut dintr-o mână în 
alta. Tariful a fost de 25 de dolari pentru fiecare vot. Unii 
numeau asta „bani de benzină”, ca şi cum cheltuiala ar fi 
fost justificată drept legală. 

Oamenii lucrau pentru Ron Fisk, deşi el nu avea să afle 
vreodată despre activitatea lor. Se vor naşte suspiciuni 
după contabilizarea voturilor, după ce Fisk va primi un 
număr uimitor de voturi în circumscripțiile cu populaţie 
majoritară de culoare, dar Tony îl va asigura că fusese 
vorba de felul în care văd situaţia oamenii înţelepţi. 


* 


Pe 4 noiembrie, două treimi din cei înregistraţi în 
districtul de sud s-au prezentat la vot. 

După ora 7.00, când s-au închis urnele, Sheila McCarthy a 
plecat direct la Biloxi Riviera Casino, unde voluntarii ei se 
pregăteau pentru o petrecere. Nu s-a admis accesul 
reporterilor. Primele rezultate au fost destul de 
mulţumitoare. Ea a ieşit învingătoare în districtul Harrison, 
locul ei de baştină, cu 55% din voturi. 

Când Nat Lester a văzut această cifră în Jackson, la sediul 
lui McCarthy, şi-a dat seama că erau pierduţi. Fisk primise 
aproape jumătate din voturile celei mai lenevoase zone a 
districtului. În scurt timp, situaţia s-a agravat. 


Ron şi Doreen mâncau pizza la aglomeratul sediu de 
campanie din centrul oraşului Brookhaven. Voturile din 
districtul Loncoln se numărau la câteva intersecţii mai 
departe, iar când s-a anunţat ştirea că vecinii lor merseseră 
la vot în număr mare şi le dăduseră 75% din sufragii, a 
început sărbătoarea. În districtul Pike, cel alăturat, Fisk 
primise 64% din voturi. 

Când Sheila a pierdut în districtul Hancock de pe Coastă, 
bucuria ei s-a stins, la fel şi cariera ei de judecător la Curtea 
Supremă. În interval de zece minute, ea a pierdut districtele 
Forrest (Hattiesburg), Jones (Laurel) şi Adams (Natchez). 

Toate circumscripțiile au trimis rezultatele până la ora 
11.00 noaptea. Ron Fisk a câştigat clar, cu 53% din voturi. 
Sheila McCarthy a primit 44%, iar Clete Coley îşi păstrase 
suficient de mulţi admiratori, care îl creditaseră cu restul de 
3%. Era o victorie fără drept de apel, iar Fisk pierduse doar 
în districtele Harrison şi Stone. 

O învinsese pe McCarthy până şi în Districtul Cancerului, 
deşi nu în toate cele patru circumscripţii din oraşul 
Bowmore. În zonele rurale însă, unde preoţii Frăției 
trudiseră pe câmpii, Ron Fisk obținuse aproape 80% din 
voturi. 

Mary Grace a plâns când a văzut cifrele definitive din 
districtul Cary: Fisk - 2 238; McCarthy - 1870; Coley - 55. 

Singura veste bună era că judecătorul Thomas Harrison 
supravieţuise, dar la limită. 


În săptămâna ce a urmat, lucrurile s-au mai aşezat. În 
câteva interviuri acordate, Sheila McCarthy a afişat 
atitudinea unui perdant elegant. A ţinut totuşi să declare: 
„Va fi interesant de văzut câţi bani a primit şi a cheltuit 
domnul Fisk”. 


Judecătorul Jimmy McElwayne s-a arătat mai puţin 
elegant, în câteva articole, a fost citat spunând: „Nu prea 
sunt dornic să lucrez alături de un om care a plătit trei 
milioane ca să ocupe un loc de judecător la Curtea 
Supremă”. 

După prezentarea rapoartelor de campanie, s-a dovedit 
că estimarea de trei milioane era eronată. Campania lui 
Fisk raporta încasări totale de 4,1 milioane de dolari, sumă 
primită în cele treizeci şi una de zile din octombrie fiind 
uimitoare: 2,9 milioane de dolari. Nouăzeci şi unu la suta 
din bani veniseră din afara statului. Raportul nu enumera 
nici o contribuţie sau cheltuială făcută de grupuri precum 
Lawsuit Victims for Truth, Victims Rising şi GUN. Ron Fisk a 
semnat raportul, pentru că aşa prevedea legea, dar a avut 
multe întrebări de pus în legătură cu finanţarea. A insistat 
ca Tony să-i dea răspunsuri în privinţa metodelor de 
strângere a banilor şi, cum acesta a cam scăldat-o, între ei 
a avut loc un schimb mai aprins de cuvinte. Fisk l-a acuzat 
că a ascuns bani şi că a profitat de lipsa lui de experienţă. 
Tony i-a replicat că lui Fisk i se promiseseră fonduri 
nelimitate şi că nu era cinstit să se plângă după ce acest 
lucru se petrecuse deja. 

— Ar trebui să-mi mulţumeşti, nu să începi să mârâi în 
legătură cu banii, a răcnit el în cursul unei discuţii lungi, în 
care s-au certat la cuțite. 

Curând însă, au fost atacați de reporteri şi s-au văzut siliţi 
să facă front comun. 

În campania lui McCarthy se încasaseră 1,9 milioane de 
dolari şi se cheltuise până şi ultimul cent. Imprumutul de 
500 000 de dolari făcut de Willy Benton şi semnat de 
doisprezece dintre directorii MTA urma să fie restituit în 
câţiva ani. 

După ce s-au făcut publice şi ultimele cifre, în mijloacele 
de informare a izbucnit o adevărată furtună. O echipă de 
jurnalişti de investigaţie de la C/arion-Ledger au atacat 
Judicial Vision, pe Tony Zachary, Ron Fisk şi pe mulţi alţi 


donatori din afara statului care trimiseseră cecuri de câte 
5000 de dolari. Grupurile de oameni de afaceri şi avocaţii 
pledanţi au avut schimburi înverşunate de păreri prin 
intermediul articolelor de presă. Editorialele cereau răspicat 
introducerea unei reforme în domeniu. Secretarul de stat 
le-a cerut celor de la Lawsuit Victims for Truth, Victims 
Rising şi GUN detalii despre numele membrilor şi sumele 
totale cheltuite pentru publicitate, însă cercetările s-au izbit 
de opoziţia hotărâtă a avocaţilor din Washington, care 
aveau o bogată experienţă în privinţa chestiunilor litigioase 
ridicate de alegeri. 

Barry Rinehart privea totul din adăpostul splendidului său 
birou de la Boca Raton. Asemenea dispute aprinse după 
meci constituiau regula, nu excepţia. Cei care pierdeau 
ţipau întotdeauna în legătură cu lipsa de onestitate a 
alegerilor. După două luni, judecătorul Fisk avea să se 
instaleze în fotoliul său, iar mai toţi vor uita cum s-a 
desfăşurat campania care îl propulsase în acea funcţie. 

Barry îşi continua drumul, negociind cu alţi clienţi. De ani 
buni, un judecător de la Curtea de Apel din Illinois dăduse 
hotărâri împotriva industriei asigurărilor şi era vremea să 
fie înlăturat. Existau însă neînţelegeri legate de onorariul lui 
Barry, care crescuse considerabil după succesul înregistrat 
de Fisk. 

Din cele opt milioane de dolari transmise pe diverse 
canale de Carl Trudeau lui Barry şi „unităţilor” lui, 
rămăseseră neatinse şapte milioane, care stăteau bine 
ascunse. 

„Să mulţumim Domnului pentru această democraţie”, îşi 
zicea Barry de câteva ori pe zi. 

— Să chemăm populaţia la vot! 


PARTEA A TREIA _ 
DECIZIA IREVOCABILA 


CAPITOLUL 33 


Ron Fisk a depus jurământul ca judecător asociat al Curţii 
Supreme din Mississippi în prima săptămână a lunii 
ianuarie. A fost o ceremonie scurtă, desfăşurată într-o 
atmosferă sobră, la care au participat Doreen şi cei trei 
copii, câţiva prieteni din Brookhaven, Tony Zachary, ceilalţi 
opt membri ai Curţii şi o parte din personal. Judecătorul-şef, 
cel mai vârstnic dintre toţi, a ţinut o scurtă alocuţiune de 
bun venit, după care toată lumea a băut punch şi a mâncat 
fursecuri. Judecătorul Jimmy McElwayne a sărit peste 
trataţie, întorcându-se în biroul său. Nu se aşteptase să-l 
înghită pe Ron Fisk şi deocamdată intuiţia nu-l dezamăgise. 
Fisk a făcut o gafă monumentală când i-a concediat fără 
nici o ezitare pe toţi angajaţii Sheilei, inclusiv pe secretară, 
fără ca, măcar din politeţe, să-i vadă la faţă. A mai dat cu 
bâta-n baltă în momentul când, la începutul lunii 
decembrie, îl sâcâise cumplit pe judecătorul-şef pentru că 
ţinea să vadă registrul de procese şi să aibă acces la unele 
dintre cazurile ce urmau a fi decise. La patruzeci de ani, 
Fisk era de departe cel mai tânăr membru al Curţii, iar prin 
entuziasmul de veleitar îi călcase deja pe bătături pe unii 
confraţi. 

După depunerea jurământului, Fisk a avut dreptul de a 
participa la orice caz ce nu fusese încă decis, indiferent de 


momentul când acesta fusese prezentat Curţii. S-a afundat 
în muncă şi curând a început să facă ore suplimentare. La 
zece zile după sosire, a votat în cadrul unei majorităţi de 7 
la 2 (în majoritate se încadrase şi McElwayne) pentru 
respingerea sentinţei într-un caz de sistematizare din 
districtul DeSoto şi s-a opus în alte trei cazuri legate de 
litigiile referitoare la zonele mlăştinoase din districtul Pearl 
River. El vota doar, fără să facă nici un comentariu. 

In orice caz, judecătorul îşi poate scrie opinia, fie 
aprobând alături de majoritate, fie opunându-se. Ron abia 
aştepta să scrie ceva, însă păstra tăcerea, lucru socotit 
înţelept de către el. Era de preferat să nu grăbească 
lucrurile. 

Oamenii din Mississippi au avut prima mostră de curte 
supremă post-McCarthy abia la sfârşitul lunii ianuarie. Cazul 
privea o bătrână de optzeci de ani bolnavă de Alzheimer, 
care fusese găsită sub pat goală şi murdară, în căminul de 
bătrâni unde era internată. O găsise astfel chiar fiul ei, care 
a sărit ca ars şi, în cele din urmă, dăduse în judecată 
căminul de bătrâni în numele ei. Cu toate că mărturiile şi 
dovezile erau incomplete, depoziţiile depuse la proces au 
făcut proba că femeia fusese total neglijată vreme de cel 
puţin şase ore. Nu primise hrană de opt ore. Casa de 
bătrâni era o instituţie nu tocmai scumpă, una dintre 
numeroasele deţinute de o companie din Florida, iar 
trecutul acesteia privind respectarea măsurilor sanitare şi 
de siguranţă era presărat cu tot felul de nereguli, care de 
care mai supărătoare. Juraţii din districtul rural Covington 
au acordat despăgubiri de 250000 de dolari, deşi era dificil 
de apreciat măsura vătămărilor fizice suferite. Femeia 
prezenta vânătăi pe frunte, însă biata de ea îşi pierduse 
minţile cu un deceniu în urmă. Partea interesantă era 
amenda punitivă de două milioane de dolari, un record pen- 
tru districtul Covington. 

Cazul îi fusese încredinţat judecătorului Calligan. EI 
adunase celelalte trei voturi necesare şi redactase o decizie 


care anula despăgubirile de 250 000 de dolari şi trimitea 
cazul spre rejudecare. Era nevoie de dovezi suplimentare în 
privinţa acordării de daune. Cât privea amenda punitivă, ea 
„Şocase conştiinţa Curţii Supreme” şi fusese anulată şi 
restituită primei instanţe - azvârlită o dată pentru 
totdeauna. Judecătorul McElwayne a redactat o decizie prin 
care susţinea verdictul instanţei inferioare. El a procedat cu 
multă minuţiozitate, prezentând trecutul nefericit al casei 
de bătrâni - lipsă de personal, folosire de personal necali- 
ficat, camere mizere şi lenjerie de pat şi prosoape 
nespălate, hrană deficitară şi indigestă, neasigurarea de 
aer condiţionat la parametri normali, încăperi 
supraaglomerate şi câte altele. Decizia lui a fost susţinută 
de alţi trei judecători, astfel încât vechea Curte era 
împărţită egal în privinţa hotărârii. Cel proaspăt uns 
judecător avea să dea votul decisiv. 

Judecătorul Fisk nu a şovăit deloc. Şi el a considerat 
insuficiente probele medicale şi a afirmat că rămăsese 
şocat auzind de cuantumul amenzii punitive. Ca avocat 
apărător în favoarea firmelor de asigurări, îşi petrecuse 
paisprezece ani respingând cu hotărâre pretenţiile de 
daune punitive emise cu  nepăsare de avocații 
reclamanţilor. Cel puţin jumătate din procese induseseră 
solicitări, una mai mincinoase decât alta, de sume 
exorbitante de bani, asta din cauza „comportării 
scandaloase şi insolente” a părţii acuzate. 

Cu un vot de 5 la 4, Curtea şi-a anunţat noua sa orientare 
şi a retrimis cazul la districtul Covington într-o stare mult 
mai jalnică decât sosise. 

Fiul bătrânei victime era un crescător de vite în vârstă de 
cincizeci şi şase de ani. În plus, era şi diacon la o biserică de 
ţară situată la câteva mile de oraşul Mount Olive. El şi soţia 
lui fuseseră sprijinitori convinşi ai lui Ron Fisk, deoarece îl 
socoteau un om cu frica lui Dumnezeu, care le împărtăşea 
valorile şi le va proteja nepoţii. 


De ce decisese acum domnul Fisk în favoarea unei 
corporaţii nelegiuite din alt stat? 


* 


Fiecare caz acceptat spre analiza Curții Supreme este 
distribuit de un funcționar unuia dintre cei nouă judecători, 
care nu au nici un control asupra procesului. Fiecare ştie că 
al nouălea caz va sfârşi pe masa lui de lucru. Lucrează în 
complete de câte trei judecători o perioada de şase 
săptămâni, apoi aceste complete se reformează în altă 
componenţă. 

În aproape toate cazurile prezentate în faţa Curţii 
Supreme, avocaţii solicită o argumentare verbală, însă 
acestea rareori se acordă. Completele îi audiază pe avocaţi 
în mai puţin de 5% din apeluri. 

Datorita dimensiunilor verdictului, cazul Jeannette Baker 
contra Krane Chemical Corporation a fost socotit suficient 
de important ca să le permită avocaţilor o audienţă în faţa 
completului de trei judecători. La 7 februarie, aceştia s-au 
strâns - Jared Kurtin şi trupa lui, precum şi întreaga firmă 
Payton & Payton. 

Cazul fusese încredinţat judecătorului Albritton cu luni în 
urmă. Ron Fisk nu avea nici o treabă de rezolvat la Curtea 
Supremă în acea zi, astfel că nu se afla acolo. Zachary s-a 
oprit din curiozitate, dar s-a aşezat pe un rând din spate şi 
nu a discutat cu nimeni. Şi-a luat notițe şi a decis să îl sune 
pe Barry Rinehart imediat după încheierea audierilor. Tot în 
fundul sălii se găsea şi un vicepreşedinte de la Krane, care 
îşi lua notițe de zor. 

Fiecare parte avea la dispoziţie douăzeci de minute, iar 
un ceas digital număra secundele. Un grefier îi avertiza pe 
avocaţi când trebuiau să încheie. Avocaţii care ţineau 
pledoarii interminabile nu erau toleraţi. Jared Kurtin a fost 


primul şi imediat s-a grăbit să ajungă direct în miezul 
chestiunii ce făcea obiectul apelului cerut de clientul său. 
Krane susţinuse mereu că nu exista nici o legătură credibilă 
şi rezonabilă de ordin medical între BCL şi cartolixul 
descoperit pe proprietatea sa şi îmbolnăvirile de cancer 
care îi afectaseră pe atât de mulţi locuitori ai oraşului 
Bowmore. Krane nu recunoştea nicidecum că se 
petrecuseră deversări ilegale de substanţe periculoase, dar, 
ipotetic vorbind, chiar dacă se presupunea că se produceau 
deşeuri toxice care ajungeau în sol şi de acolo în pânza 
freatică, nu se putea face „nici o legătură cauzală, medical 
vorbind”, între substanţele chimice şi cancer. A, se puteau 
face nenumărate speculaţii, bineînţeles. Să luăm, de pildă, 
rata îmbolnăvirilor de cancer din Bowmore. Să analizăm 
creşterea temporară a morbidităţii cu un anumit tip de 
cancer. Dar rata cancerului diferă mult de la o regiune la 
alta. Şi, ceea ce este mult mai important, există mii de 
agenţi carcinogeni în aer, alimente, băuturi, produse de uz 
gospodăresc, iar lista poate continua. Cine poate spune că 
boala canceroasă care l-a răpus pe micul Chad a provenit 
din apă, şi nu din aer? Cum se elimină substanţele 
carcinogene descoperite în alimentele înalt prelucrate pe 
care doamna Baker a recunoscut că le-a consumat ani de-a 
rândul? Este imposibil. 

Kurtin îşi cunoştea bine partitura, iar cei trei judecători i- 
au dat pace vreme de zece minute. Doi erau deja de acord 
cu el. Judecătorul Albritton nu era de acord, aşa că, într-un 
târziu, l-a întrerupt: 

— Domnule Kurtin, vă cer scuze, dar mai existau alte 
fabrici sau uzine în acea zonă care să producă pesticide şi 
insecticide? 

— Din câte ştiu eu, nu, domnule judecător. 

— Asta înseamnă cumva altceva decât „nu”? 

— Răspunsul este nu, domnule judecător. În districtul 
Cary, nu existau alţi producători. 


— Mulţumesc. Şi, cu toţi experţii dumneavoastră, aţi 
găsit altă fabrică sau uzină care să prelucreze şi să arunce 
bicloronilenă, cartolix sau aklar? 

— Nu. 

— Mulţumesc. lar când susţineţi că alte zone ale ţării 
prezintă rate foarte înalte de cancer, sugeraţi cumva că 
vreunul dintre aceste locuri prezintă o rată de cincisprezece 
ori mai mare decât media naţională, da? 

— Nu, nu sugerez asta, dar noi contestăm cifra de 
cincisprezece. 

— Bine, şi atunci admiteţi o rată de cancer de 
douăsprezece ori mai mare decât media naţională? 

— Nu sunt sigur... 

— Păi asta a declarat expertul dumneavoastră la proces, 
domnule Kurtin. Rata înregistrată la Bowmore depăşeşte de 
douăsprezece ori media naţională. 

— Da, cred că aveţi dreptate, domnule judecător. 

— Mulţumesc. 

Nu au mai apărut întreruperi, iar Kurtin şi-a încheiat 
pledoaria la câteva secunde după pornirea soneriei. 

Mary Grace arăta cuceritoare. Bărbaţii se limitau la 
costumele de culoare neagră sau bleumarin, cămăşile albe, 
cravatele în culori terne şi pantofii conservatori marca Black 
Wings, ţinuta plicticoasă de zi cu zi, însă în cazul femeilor 
nu prea existau reguli. Mary Grace avea o rochie 
sclipitoare, cu puţin deasupra genunchilor, şi o jachetă 
asortată, cu mâneci care erau doar până la cot. Pantofi 
negri cu toc cui. Picioarele frumoase îi ieşeau în evidenţă, 
deşi nimic nu era expus celor trei judecători după ce a 
trecut pe podium. 

Pornind de unde rămăsese judecătorul Albritton, ea s-a 
lansat într-un atac susţinut împotriva apărării. Vreme de cel 
puţin douăzeci de ani, compania aruncase în mod ilegal 
tone de substanţe carcinogene de clasa 1 în sol. Ca urmare 
a acestor deversări, apa de băut a oraşului Bowmore era 
poluată cu aceleaşi substanţe carcinogene, nici una dintre 


acestea nefiind produse ori aruncate, ori chiar găsite în 
cantităţi considerabile în altă parte a ţării. Oamenii din 
Bowmore băuseră apa în acelaşi fel în care fiecare membru 
al completului băuse apă de la robinet în acea dimineaţă. 

— V-aţi bărbierit, v-aţi spălat pe dinţi, aţi făcut duş, aţi 
folosit apa din reţeaua orăşenească pentru a vă face 
cafeaua sau ceaiul. Aţi băut-o acasă şi, din nou, la serviciu. 
Aţi pus la îndoiala calitatea acestei ape? V-aţi întrebat de 
unde provine? Dacă este sigură? In dimineaţa aceasta, v-aţi 
pus vreo clipă întrebarea dacă apa conţine elemente 
carcinogene? Pesemne că nu. La fel gândeau şi oamenii din 
Bowmore. 

Ca urmare directă a consumului de apă potabilă, oamenii 
au început să se îmbolnăvească. Oraşul a fost lovit de un 
val de cancer nemaiîntâlnit vreodată în această ţară. 

— Şi, ca întotdeauna, această distinsă şi de primă 
mărime corporație din New York - spunând aceasta, ea s-a 
răsucit şi a făcut un gest larg spre Jared Kurtin - a respins 
orice acuzație. A negat deversarea de chimicale, 
muşamalizarea, a negat minciunile, până şi propriile 
negaţii. Şi, ceea ce este cel mai important, a respins orice 
cauzalitate între agenţii carcinogeni şi cancer. În schimb, 
aşa cum am auzit aici şi astăzi, Krane Chemical aruncă vina 
pe aer, pe soare, pe mediu, ba chiar şi pe untul de arahide 
şi pe carnea de curcan tăiată felii cu care Jeannette Baker 
obişnuia să-şi hrănească familia. Juraţilor le-a plăcut la 
culme partea aceea a procesului, a spus ea către publicul 
rămas pe gânduri. Krane a aruncat tone şi tone de 
substanţe chimice în pământ şi în apă, dar, stai un pic, să 
dăm vina pe untul de arahide! 

Poate că era respectul faţă de o femeie ori poate că nu 
doreau să întrerupă o pledoarie atât de pătimaşă, dar, 
oricare ar fi fost motivul, cei trei judecători nu au spus 
nimic. 

Mary Grace a încheiat cu o scurtă trecere în revistă a 
prevederilor legii. Legea nu le cerea să facă dovada că BCL- 


ul descoperit în celulele de ţesut ale lui Pete Baker 
proveneau direct de la uzina Krane. Dacă s-ar fi reuşit acest 
lucru, s-ar ridica standardul indiciului la statutul de probă 
clară şi irefutabilă. Legea cerea doar proba prin 
preponderenta indiciilor, adică un standard mai scăzut. 

Când cele douăzeci de minute s-au încheiat, s-a aşezat 
alături de soţ. Judecătorii le-au mulţumit avocaţilor, după 
care au trecut la următorul caz. 


Şedinţa de la jumătatea iernii a MTA s-a desfăşurat într-o 
atmosferă sumbră. Participarea a crescut brusc. Avocaţii 
pledanţi erau îngrijorați, profund preocupaţi şi chiar 
înspăimântați. Din cazurile existente în registrul de sentinţe 
pe anul acela, noua Curte Supremă respinsese primele 
două verdicte date în favoarea reclamanţilor. Să fie acesta 
începutul unei serii cumplite de anulări ale sentinţelor 
venite de la instanţa inferioară? Venise momentul pentru 
declanşarea panicii ori era deja prea târziu şi pentru asta? 

Un avocat din Georgia a contribuit serios la deteriorarea 
bunei dispoziţii a tuturor, prezentând pe scurt starea jalnică 
a lucrurilor în statul său. Curtea Supremă din Georgia avea 
tot nouă membri, dintre care opt erau credincioşi marii 
finanţe, respingând în mod consecvent verdictele pentru 
reclamanţii vătămaţi sau decedați. Douăzeci şi două dintre 
ultimele douăzeci şi cinci de verdicte fuseseră infirmate. 
Drept urmare, companiile de asigurare nu mai erau nicicum 
dispuse să soluţioneze cazuri în afara tribunalului. De ce să 
se mai ostenească? Nu se mai temeau deloc de jurati, 
pentru că aveau Curtea Supremă la degetul mic. Cândva, 
majoritatea cazurilor se soluţionau înainte de declanşarea 
procesului. Pentru un avocat pledant, acest lucru însemna 
un dosar pe care îl putea rezolva fără eforturi foarte mari. 


Acum nu se mai soluţiona nimic, iar avocatul reclamantului 
trebuia să ducă fiecare caz până la judecata în instanţa. ŞI, 
chiar dacă obținea un verdict favorabil, acesta nu rezista în 
faţa recursului. Urmarea era că avocaţii acceptau tot mai 
puţine cazuri şi tot mai puţini oameni vătămaţi, cu 
reclamaţii reale şi justificate, primeau despăgubiri. 

— Uşile tribunalelor ni se închid în nas, a spus el spre 
sfârşit. 

Deşi era doar 10.00 dimineaţa, mulţi dintre avocaţii care 
alcătuiau publicul se gândeau deja să caute un bar. 

Următorul vorbitor le-a mai ridicat moralul, chiar dacă 
foarte puţin. Fosta judecătoare Sheila McCarthy a fost 
prezentată şi întâmpinată cu căldură. Le-a mulţumit 
avocaţilor pledanţi pentru sprijinul neprecupeţit pe care i-l 
acordaseră şi a dat de înţeles că poate nu a terminat de tot 
cu politica. Ea a protestat faţă de toţi cei care conspiraseră 
să o învingă. Şi, pe măsură ce îşi mai domolise zelul, i-a 
făcut să se ridice în picioare când i-a anunţat ca, întrucât îşi 
începuse practica privată, achitase cotizaţiile şi devenise o 
membră plină de mândrie a Asociaţiei Avocaţii Pledanţi din 
Mississippi. 


În medie, Curtea Supremă din Mississippi decide 
aproximativ 250 de cazuri pe an. Majoritatea sunt litigii de 
rutină, cazuri destul de simple. Unele presupun elemente 
de noutate, cu care Curtea nu s-a mai confruntat. Practic, 
toate sunt soluționate într-o manieră ordonată, aproape 
distinsă. Câteodată, însă, se întâmpla ca un anumit caz să 
declanşeze un adevărat război. 

Cazul se referea la un dispozitiv mare de cosit iarba. Cel 
în chestiune era tras de un tractor John Deer, când cuţitele 
au lovit un capac al unei guri de vizitare abandonate de pe 


un teren viran. O bucată de opt centimetri de oţel ascuţit a 
fost slobozită din lamele ce se roteau nebuneşte ale 
aparatului de tuns iarba. După ce a fost azvârlită în aer, 
respectiva bucată de metal a zburat peste 70 de metri, apoi 
l-a lovit în tâmpla stângă pe un băieţel în vârstă de şase ani 
pe nume Aaron. Se ţinea de mâna mamei, îndreptându-se 
spre o bancă din orăşelul Hom Lake. Aaron fusese rănit 
grav şi era cât pe ce să moară în câteva rânduri, iar în cei 
patru ani după accident, suferise unsprezece operaţii. 
Notele medicale săriseră de suma limită de 500 000 de 
dolari, cât prevedea poliţa de asigurări a familiei. lar 
cheltuielile pentru îngrijirea lui în următorii ani erau 
estimate la 750 000 de dolari. 

Avocaţii lui Aaron stabiliseră că tăietorul de iarbă avea o 
vechime de cincisprezece ani; şi nu era prevăzut cu pereţi 
laterali de protecţie, cu lanţuri pentru tocarea deşeurilor 
sau alte dispozitive de protecţie, folosite în domeniul 
industriei de cel puţin treizeci de ani. Aceştia au intentat 
proces. Juraţii din districtul DeSoto îi acordaseră lui Aaron 
suma de 750000 de dolari. Ulterior, avocatul pledant a 
mărit suma din dorinţa de a include cheltuielile medicale. El 
a considerat că, dacă juraţii socoteau că se impunea plata 
de despăgubiri, atunci Aaron avea dreptul la mai mulţi bani. 

Curtea Supremă se confrunta cu mai multe soluţii: 

(1) să confirme suma de 750 000 de dolari stabilită de 
juraţi; 

(2) să confirme amenda sporită de judecător la 1,3 
milioane; 

(3) să respingă răspunderea sau vătămările şi să trimită 
cazul spre rejudecare; sau (4) să infirme verdictul, să 
restituie cazul către prima instanţă şi să pună capăt 
procesului. Răspunderea părea clară, astfel că se punea 
doar problema banilor. 

Cazul i-a fost repartizat judecătorului  McElwayne. 
Raportul lui preliminar confirma hotărârea luată de 
judecătorul de caz şi a solicitat o despăgubire mai mare. 


Dacă ar fi fost întrebat în secret, ar fi recomandat să se 
ceară şi mai mulţi bani. Oricare ar fi fost suma, aceasta nu 
putea să compenseze suferinţele cumplite prin care trecuse 
şi pe care avea să le înfrunte în continuare bietul băiat. Pe 
de altă parte, nu se prevăzuse nici o despăgubire pentru 
pierderea capacităţii copilului de a-şi câştiga existenţa pe 
viitor. Copilul, care practic o ţinea de mână pe mama lui, 
fusese lezat pe viaţă de un produs inerent periculos ce 
fusese fabricat în mod neglijent. 

Judecătorul Romano, din districtul central, vedea lucrurile 
altfel. El rareori accepta vreun verdict cu sumă mare fără să 
nu-l atace, însă acest verdict se dovedea o adevărată 
provocare. Socotea că maşina de tuns iarbă era, în 
realitate, bine proiectată şi  asamblată în mod 
corespunzător de fabrică, însă, în anii scurşi de la ieşirea lui 
pe poarta fabricii, elementele de siguranţă fuseseră 
îndepărtate de diverşii săi proprietari. Adevărat, lanţul 
proprietarilor nu era deloc clar. Aşa stăteau lucrurile în 
cazul acestor aparate de tuns iarba, care nu sunt curate, 
precise şi sigure. Ele sunt gândite să facă un anumit lucru - 
să taie iarba deasă şi tufişurile prin folosirea unei serii de 
lame ascuţite care se roteşte cu viteză foarte mare. Sunt 
produse extrem de primejdioase, dar, în acelaşi timp, 
eficiente şi necesare. 

Judecătorul McElwayne a reuşit până la urmă să obţină 
trei voturi de partea lui. Judecătorul Romano se chinuise 
câteva săptămâni să-i convingă pe alţi trei fraţi să i se 
alăture. Încă o dată decizia avea să se ia în baza votului dat 
de cel nou în meserie. 

Judecătorul Fisk s-a chinuit să descâlcească acel caz. A 
citit pledoariile la scurtă vreme după ce depusese 
jurământul şi în fiecare zi era de altă părere. l-a venit foarte 
lesne să creadă că producătorul se putea aştepta ca utilajul 
său să sufere modificări în timp, mai ales dacă se ţinea 
seama de caracterul foarte violent al funcţionarii 
respectivului aparat de tăiat iarba. Insă probele de la dosar 


nu erau prea clare în privinţa eventualităţii ca producătorul 
să nu fi respectat toate reglementările federale în fabrica 
sa. Ron a avut un sentiment de milă faţă de copil, dar nu 
dorea să îngăduie emoţiilor lui să devină factor decisiv în 
luarea unei hotărâri. 

Pe de altă parte, fusese ales în baza unei platforme ce 
promitea despăgubiri mai mici. Fusese atacat de avocaţii 
pledanţi, care primeau sprijin din partea celor cărora le 
plăcea să apară mereu în sălile de judecata. 

Curtea aştepta; era nevoie de o hotărâre. Ron era bântuit 
de păreri ce se băteau cap în cap, astfel că până la urmă a 
ametit, fiind incurabil de confuz. Când a votat, în cele din 
urmă, alături de Romano, nu avea nici un chef de viaţă şi a 
plecat devreme de la birou. 

Judecătorul  McElwayne şi-a revizuit hotărârea şi, 
opunându-se, în cadrul unei pledoarii biciuitoare, a acuzat 
majoritatea că rescrie faptele, modificând standardele 
legale şi ocolind deciziile luate de juraţi, toate acestea 
reprezentând un efort personal de a-şi impune propriul 
standard în introducerea de reforme în cadrul proceselor 
referitoare la despăgubiri. Unii din cei care votaseră 
majoritar (mai puţin Ron) au reacţionat, iar după ce 
hotărârea a fost publicată, ea vorbea mai elocvent despre 
tulburările interne din sânul Curţii Supreme decât trista 
soartă a micuţului Aaron. 

Asemenea ieşiri urâte din partea unor jurişti educați erau 
extrem de rare, însă orgoliile lor rănite şi sentimentele 
jignite nu făceau decât să adâncească prăpastia dintre cele 
două facţiuni. Nu exista nici cale de mijloc, nici loc de 
compromisuri. 

În situaţia în care un caz presupunea un verdict 
substanţial, companiile de asigurări puteau de acum încolo 
să stea liniştite. 


CAPITOLUL 34 


Opoziția amarnică a judecătorului McElwayne a continuat 
până spre primăvară. Însă, după ce a pierdut a şasea oară 
la rând, printr-o decizie de 5 la 4, o bună parte din 
caracterul lui bătăios a dispărut. Cazul respectiv se referea 
la o culpă gravă a unui medic incompetent, iar după ce 
Curtea a infirmat verdictul, McElwayne şi-a dat seama că 
fraţii lui alunecaseră atât de mult spre dreapta, încât nu 
exista cale de întoarcere. 

Un chirurg ortoped din Jackson greşise foarte grav o 
intervenţie chirurgicală de rutină, efectuată în scopul de a 
remedia un disc ce suferise o hernie. Pacientul rămăsese 
paralizat şi, evident, intentase proces. Medicul respectiv 
mai fusese dat în judecata de cinci ori, îşi pierduse dreptul 
de practică în alte două state şi fusese tratat cel puţin de 
trei ori de dependenţă de tranchilizante. Juraţii îi acordaseră 
paraplegicului o despăgubire în valoare de 1,8 milioane de 
dolari, după care pedepsiseră medicul şi spitalul cu cinci 
milioane amendă punitivă. 

Judecătorul Fisk, în cadrul primei lui decizii alături de 
majoritate, a declarat că despăgubirile erau excesive, iar 
amenda punitivă - extraordinară. Decizia Curţii a trimis 
cazul spre rejudecare doar pentru despăgubiri personale. 
Cele punitive trebuiau trecute sub tăcere. 


Judecătorul McElwayne era cât pe ce să facă un atac 
cerebral. Argumentaţia lui era presărată cu vagi acuzaţii 
potrivit cărora interesele speciale ale statului aveau în 
prezent o influenţă mai mare asupra Curţii Supreme decât 
patru dintre membrii săi. Fraza finală din ciorna iniţială a 
pledoariei lui suna aproape calomnios: „Autorul care a 
stabilit majoritatea mimează şocul faţă de suma amenzii 
punitive. Cu toate acestea, ar trebui să se simtă comod în 
privinţa sumei de cinci milioane de dolari. Acesta a fost 
preţul fotoliului pe care îl ocupă în prezent”. Pentru a face 
măcar o persoană să râdă, a trimis o copie a ciornei prin e- 
mail către Sheila McCarthy. Ea a râs, adevărat, dar apoi l-a 
rugat să scoată acea frază din text. În cele din urmă, i-a 
acceptat sfatul. 

McElwayne şi-a exprimat nemulţumirea şi opoziţia pe 
patru pagini. Albritton a mai adăugat alte trei. În sine, 
fiecare din ei şi-a pus întrebarea dacă putea să se împace 
cu ideea de a scrie numai proteste inutile în toată acea 
perioadă ce le mai rămăsese din mandat. 


* 


Protestele lor neputincioase sunau ca o muzică plăcută 
pentru urechile lui Barry Rinehart. El analiza cu atenție 
toate deciziile care se dădeau în Mississippi. Personalul său 
examina deciziile individuale, cazurile ce urmau să se 
discute şi procesele cu juri care puteau într-o bună zi 
trimite un verdict la Curtea Supremă. Ca întotdeauna, Barry 
stătea la pândă. 

Alegerea unui judecător părtinitor era într-adevăr o 
victorie, însă ea nu era deplină decât în momentul în care 
ea dădea rezultatele scontate. Fisk avea un „cazier” perfect 
în ceea ce privea voturile date până atunci. Aşadar, Baker 


contra Krane Chemical era copt pentru luarea deciziei 
definitive. 

În cursul unui zbor spre New York pentru o întâlnire cu 
domnul Trudeau, Barry a socotit că băiatul avea nevoie de 
un oarecare imbold. 


Cina avea loc la Clubul Universităţii, la ultimul etaj al 
celei mai înalte clădiri din Jackson. Era un eveniment liniştit, 
aproape secret, făcut în baza unei invitaţii, numai că 
aceasta nu fusese tipărită. Prin câteva telefoane, se 
adunaseră în jur de optzeci de invitaţi. Serata se ţinea în 
onoarea judecătorului Ron Fisk. Doreen era de faţă şi se 
bucura de onoarea de a sta alături de senatorul Myers 
Rudd, care abia sosise cu avionul de la Washington. Se 
servea friptură şi homar. Primul vorbitor a fost preşedintele 
asociaţiei medicilor din Mississippi, un distins chirurg din 
Natchez căruia, în anumite momente, făcând referire la 
sentimentul de uşurare din rândul comunităţii medicale, 
aproape îi dăduseră lacrimile. Ani de-a rândul, doctorii 
trudiseră sub permanenta ameninţare a litigiilor. Plătiseră 
prime de asigurare înrobitoare. Fuseseră victime ale unor 
procese  neîntemeiate.  Suferiseră abuzuri în cursul 
depunerii depoziţiilor şi a proceselor. Acum, însă, totul se 
schimbase. Datorită noii direcţii în care se îndrepta Curtea 
Supremă, medicii îşi puteau trata din nou pacienţii fără să 
stea încordaţi tot timpul şi să-şi păzească spatele. l-a 
mulţumit lui Ron Fisk pentru curaj, înţelepciune şi 
făgăduinţa sa de a proteja doctorii, asistentele medicale şi 
spitalele din statul Mississippi. 

Senatorul Rudd era la cel de-al treilea scotch, iar gazda 
ştia din proprie experienţă că al patrulea însemna deja 
bucluc. De aceea, l-a invitat pe senator să spună câteva 


cuvinte. Peste o jumătate de oră, după ce purtaseră lupte în 
toată lumea şi soluţionaseră toate conflictele, mai puţin cel 
din Orientul Mijlociu, Rudd şi-a amintit într-un final de ce se 
afla acolo. Niciodată nu-şi folosea notițele, niciodată nu-şi 
făcea un plan de discurs, niciodată nu-şi pierdea vremea cu 
idei gândite dinainte. Simpla lui prezenţă trebuia să fie de 
ajuns pentru a fermeca pe toată lumea. A, sigur, Ron Fisk. 
Şi-a reamintit prima lor întâlnire la Washington, din anul 
precedent. l-a zis „Ronnv” de cel puţin trei ori. Când a 
observat că gazda făcea un semn către ceasul de la mână, 
s-a aşezat şi a cerut paharul numărul patru de scotch. 

Următorul vorbitor a fost directorul executiv al Consiliului 
Comerţului, un veteran al nenumăratelor bătălii purtate cu 
avocaţii pledanţi. El a vorbit cu elocvenţă despre 
schimbarea considerabilă înregistrată în mediul economic al 
statului. Companiile, recent înfiinţate sau vechi, îşi făceau 
dintr-odată planuri îndrăzneţe, fiindcă nu se mai temeau să- 
şi asume riscuri care puteau da naştere unor litigii. Acum, 
firmele străine manifestau interes în a-şi plasa uzinele în 
Mississippi. Drept care, mulţumiri domnului Ron Fisk! 

Reputația statului Mississippi de iad juridic sau de teren 
de judecată pentru mii de cazuri iniţiate din motive frivole 
şi de paradis pentru avocaţi pledanţi cu comportări libertine 
se schimbase aproape peste noapte. Mulţumiri, Ron Fisk! 

Multe firme începuseră să beneficieze de rate stabile de 
asigurări pentru daune provocate unor terţi. Deocamdată, 
nu era totul foarte clar, dar situaţia arăta promiţător. 
Mulţumiri, Ron Fisk! 

După ce a fost tămâiat cu laude de tot felul, încât îl 
încerca deja un sentiment de jenă, judecătorul Fisk a fost 
rugat să spună câteva cuvinte. Le-a mulţumit tuturor 
pentru sprijinul acordat pe parcursul campaniei. Era 
încântat după primele trei luni petrecute la Curtea Supremă 
şi avea convingerea că majoritatea de acolo va sta unită în 
privinţa cazurilor de despăgubiri şi răspunderi faţă de terţi. 
(Aplauze puternice.) Colegii săi erau sclipitori şi harnici, iar 


el era îndrăgostit de provocările intelectuale pe care i le 
oferea fiecare caz. Nu se simţea câtuşi de puţin 
dezavantajat din cauza lipsei de experienţă. 

În numele lui Doreen, le-a mulţumit apoi pentru seara 
minunată petrecută alături de ei. 


* 


Era vineri noaptea, iar ei au mers spre Brookhaven încă 
ameţiţi de laudele şi cuvintele de admiraţie cu care 
fuseseră gratulaţi. La miezul nopţii, când au ajuns acasă, 
copiii deja dormeau. 

Ron a dormit şase ore şi s-a trezit într-o stare de panică, 
deoarece nu ştia unde să găsească un prinzător. Tocmai 
începea sezonul de baseball. Meciurile preliminare pentru 
copiii de unsprezece şi doisprezece ani erau programate la 
ora 9.00 dimineaţa. Josh, care împlinise unsprezece ani, 
făcuse progrese şi avea să devină unul dintre cei mai 
apreciaţi debutanţi din liga şcolară. Datorită slujbei extrem 
de solicitante, Ron nu-şi permitea să mai fie antrenor 
principal. Nu reuşea să ajungă la toate antrenamentele, 
însă era hotărât să nu scape nici măcar un meci. Se va 
ocupa de aruncători şi de prinzători. Unul dintre foştii lui 
parteneri de firmă se va ocupa de rest şi va deveni antrenor 
principal, iar un alt părinte se va îngriji de organizarea 
antrenamentelor. 

Era prima sâmbătă din luna aprilie, o dimineaţă 
răcoroasă în întregul stat. În parcul oraşului, se strânsese o 
mulţime agitată de jucători, părinţi şi antrenori, fiindcă 
începea campionatul. Copiii de nouă şi zece ani au fost 
trimişi pe un teren, iar cei de unsprezece şi doisprezece ani, 
pe un altul. Urma ca toţi jucătorii să fie evaluaţi, apoi 
ierarhizaţi, după care erau aşezaţi într-o anumită ordine 
pentru a fi selecționați de echipe din eşalonul superior. 


Antrenorii s-au întâlnit în spatele bazei pentagonale ca să 
se organizeze. Au avut loc obişnuitele pălăvrăgeli, prilejuite 
de agitaţie, banalele împunsături, dar şi insultele rostite în 
glumă. Aproape toţi acei oameni antrenaseră echipe din 
aceeaşi ligă în anul precedent. Pe vremea aceea, Ron 
fusese un antrenor apreciat, părând a fi un părinte dispus 
să-şi petreacă ore în şir pe terenul de joc, din aprilie până în 
iulie. Acum însă, se simţea deasupra acestor lucruri. 
Reuşise o campanie sclipitoare şi câştigase cu un procentaj 
zdrobitor o cursă politică importantă. Asta îl făcea să se 
simtă unic între ceilalţi antrenori de acolo. La o adică, în 
oraşul Brookhaven exista un singur judecător de la Curtea 
Supremă. Trebuia să dea dovadă de o anumită detaşare la 
care nu ţinea în mod deosebit, dar care nici nu era convins 
că-i displăcea. 

Oamenii i se adresau deja cu „domnu' judecător”. 

Judecătorul Fisk a tras un nume din căciulă. Echipa sa 
urma să se numească Rockies. 


Apartamentul era atât de aglomerat în cursul săptămânii, 
încât simțeau nevoia să evadeze din el măcar sâmbăta. 

Soții Payton i-au ademenit din pat pe Mack şi Liza 
propunându-le să ia micul dejun la un local din apropiere 
unde se serveau clătite. După aceea, au plecat din 
Hattiesburg şi au sosit la Bowmore înainte de ora 10.00. 
Doamna Shelby, mama lui Mary Grace, le promisese un 
prânz pe cinste la umbra unui stejar - nişte somn urmat de 
îngheţată făcută în casă. Domnul Shelby avea barca 
pregătită. El şi Wes au luat copiii la plimbare pe un lac unde 
bătea crapul. 

Mary Grace a rămas cu mama ei vreme de o oră, 
discutând lucruri obişnuite, dar evitând pe cât posibil tot ce 


era legat de lege. Noutăţi de familie, bârfe auzite la 
biserică, nunţi şi înmormântări, doar despre cancer nu au 
vorbit, care ani de-a rândul monopolizase conversațiile şi 
fusese pe buzele tuturor locuitorilor din districtul Cary. 

Cu mult înainte de prânz, Mary Grace a mers în oraş, la 
Pine Grove, unde s-a întâlnit cu Denny Ott. l-a prezentat 
ultimele ei păreri despre Curtea Supremă, un rezumat 
destul de trist de altfel. Nu era prima oară când îl prevenea 
pe Denny că exista posibilitatea de a pierde. El îşi pregătea 
oamenii. Ştia că vor reuşi măcar să supravieţuiască, pentru 
că, în rest, pierduseră totul. 

A mai mers două intersecţii şi a parcat pe aleea 
presărată cu pietriş unde se afla rulota lui Jeannette Baker. 
Au stat afară, la umbra unui copac, au băut apă îmbuteliată 
şi au discutat despre bărbaţi. Prietenul actual al lui 
Jeannette era un bărbat văduv în vârstă de cincizeci şi cinci 
de ani, cu o slujbă bună şi o casă plăcută, şi nu manifesta 
nici un interes faţă de procesul ei - acesta nu mai atrăgea 
amatori ca altădată. Verdictul avea deja o vechime de 
şaptesprezece luni. Nici un cent nu se plătise şi nici măcar 
nu se întrevedea vreo şansă de aşa ceva. 

— Aşteptăm o decizie luna asta, a spus Mary Grace. Şi ar 
fi un miracol dacă vom câştiga. 

— Mă rog pentru acel miracol, a spus Jeannette, dar sunt 
pregătită pentru orice s-ar întâmpla. Vreau doar să se 
isprăvească toate odată. 

După ce au mai discutat, şi-au luat rămas-bun printr-o 
îmbrăţişare. Mary Grace a mers cu maşina pe străzile 
oraşului natal, prin dreptul şcolii şi al caselor prietenilor din 
copilărie, pe lângă magazinele aflate încă pe High Street, 
ajungând apoi pe drumul de ţară care ducea spre casa 
părinţilor. A oprit la magazinul Treadway, de unde a 
cumpărat o sticlă de apă minerală şi a salutat-o pe femeia 
cu care se cunoştea de-o viaţă. 

A trecut pe la Departamentul de Pompieri Voluntari 
Barrysville, o clădire mică din tablă şi având o maşină de 


pompieri veche, pe care băieţii o foloseau pentru spălarea 
străzilor în ziua alegerilor. Postul de pompieri slujise şi drept 
secţie de votare unde, în urmă cu cinci luni, 74% din 
oamenii de treaba din Barrysville votaseră pentru 
Dumnezeu, arme şi împotriva homosexualilor şi a liberalilor. 
Tocmai de la opt kilometri depărtare de Bowmore, Ron Fisk 
îi convinsese pe acei oameni că era protectorul lor. 


* 


Poate că era. Poate că simpla lui prezență la Curtea 
Supremă îi intimida din cale-afară pe unii. 

Apelul depus de Meyerchec şi de Spano a fost respins de 
grefier din cauza unor vicii de procedura. Cei doi nu au 
reuşit să prezinte documentele necesare, iar după 
obişnuitele avertismente din partea grefierului, avocatul lor 
a declarat că nu ținea să meargă mai departe cu acțiunea. 
Reclamanţii nu erau disponibili pentru a face comentarii, iar 
avocatul nu a răspuns la telefoanele date de reporteri. 

In ziua respingerii acţiunii, Curtea Supremă a ajuns la un 
nou nivel scăzut în acţiunea ei de a limita în mod drastic 
expunerea corporațiilor la reclamaţii. O companie 
farmaceutică deţinută de o persoană privată, denumită 
Bosk, produsese şi scosese pe piaţă un analgezic foarte 
puternic, denumit Rybadell. Acesta s-a dovedit a crea o 
dependenţă cumplită, astfel că în decurs de un an, firma 
Bosk a fost asaltată de procese. Într-unul dintre primele 
procese, directorii Bosk au fost prinşi minţind. Un procuror 
din Pennsylvania a iniţiat o investigaţie şi existau indicii că 
firma, deşi avusese cunoştinţă de dependenţa creată de 
produs, încercase să ascundă astfel de informaţii. 
Medicamentul era extrem de profitabil. 

Dillman, un fost poliţist din Jackson, suferise vătămări 
după un accident de motocicletă şi în cursul procesului de 


recuperare devenise dependent de Rybadell. Se chinuia de 
doi ani să scape de acea dependenţă, motiv pentru care 
sănătatea şi celelalte aspecte ale vieţii lui avuseseră 
extrem de mult de suferit. Printre altele, fusese arestat de 
două ori pentru furt din magazine. In cele din urmă, dăduse 
în judecată firma Bosk la tribunalul din comitatul Rankin. 
Juraţii socotiseră compania vinovată şi îi acordaseră lui 
Dillman 275 000 de dolari despăgubiri, reprezentând cel 
mai mic verdict Rybadell din SUA. 

La apel, Curtea Supremă infirmase hotărârea tribunalului. 
Motivul principal, prezentat în decizia majorităţii de către 
judecătorul Romano, era că Dillman nu trebuia să 
primească despăgubiri, deoarece era dependent de droguri. 

În cursul unui protest zgomotos, judecătorul Albritton i-a 
rugat pe cei majoritari să prezinte dovezi că reclamantul 
fusese dependent de droguri „înainte de introducerea pe 
piaţă a medicamentului numit Rybadell”. 

La trei zile după decizie, patru directori de la Bosk au 
recunoscut că se fac vinovaţi de tăinuirea de informaţii faţă 
de Administraţia pentru Medicamente şi Alimente şi de 
inducerea în eroare a investigatorilor federali. 


CAPITOLUL 35 


Câştigurile înregistrate de Krane Chemical pe primul 
trimestru au fost mult mai bune decât se aşteptase. In 
realitate, ele i-au lăsat fără grai pe analişti, care 
anticipaseră în jur de 1,25 dolari pe acţiune în cazul cel mai 
fericit. Când Krane a raportat 2,05 dolari pe acţiune, 
compania şi revenirea ei uimitoare a atras şi mai mult 
interesul publicaţiilor financiare. 

Toate cele paisprezece uzine funcționau din plin. Se 
reduseseră preţurile pentru recâştigarea locului pe piaţă. 
Cei din departamentele de vânzări lucrau cu program 
prelungit ca să facă faţă comenzilor. Datoriile se achitaseră. 
Majoritatea problemelor ce nu dăduseră pace companiei pe 
tot parcursul anului precedent dispăruseră pe neaşteptate. 

Acţiunile au consemnat o ascensiune constantă şi 
spectaculoasă, de la numere formate dintr-o cifră, şi se 
tranzacţionau la 24 de dolari bucata când s-a răspândit 
vestea despre câştigurile înregistrate. Apoi s-a realizat un 
salt la 30 de dolari. Ultima oară când avuseseră o 
asemenea valoare, acţiunile au intrat în cădere liberă a 
doua zi, după verdictul pronunţat la Hattiesburg. 

Trudeau Group deţinea acum 80% din Krane, altfel spus, 
în jur de patruzeci şi opt de milioane de acţiuni. De la 
zvonurile legate de faliment, răspândite chiar înainte de 


alegerile din noiembrie, averea netă a domnului Trudeau 
crescuse cu 800 de milioane. Şi abia aştepta să dubleze 
acea cifră. 


Înainte de a se lua o decizie definitivă de către Curtea 
Supremă, judecătorii lucrează săptămâni la rând, redactând 
rapoarte proprii şi decizii preliminare şi citindu-le pe ale 
celorlalţi. Uneori, poartă discuţii în contradictoriu, dar în 
particular. Fac lobby pentru voturi pentru a-şi sprijini 
poziţiile. li pun pe subordonați să lanseze zvonuri care să 
ajungă la urechile celorlalţi judecători. Câteodată apar 
păreri ireconciliabile, a căror soluţionare durează luni 
întregi. 

Vineri după-amiază târziu, ultimul lucru pe care 
judecătorul Fisk l-a citit înainte de a pleca acasă a fost 
divergenţa de opinie a lui McElwayne în cazul Jeannette 
Baker contra Krane Chemical Corporation. Se presupunea în 
mare că va exista o părere divergentă, căreia să i se ralieze 
altele trei. Decizia majoritară era redactată de judecătorul 
Calligan. Romano lucra la o decizie asemănătoare şi exista 
posibilitatea ca Albritton să pregătească o opinie contrară 
proprie. Cu toate că amănuntele nu erau complete, nu 
încăpea nici o îndoială că hotărârea definitivă va fi o 
respingere cu 5 la 4 a verdictului. 

Fisk a citit dezacordul, s-a strâmbat la el cu dispreţ şi a 
decis să treacă de partea lui Calligan luni, la prima oră. Apoi 
s-a schimbat de haine şi a devenit antrenorul Fisk. Se 
apropia ora meciului. 

Rockies îşi începeau sezonul cu o serie de meciuri şi 
distracţii pe toată durata weekendului, în oraşul Russburg, 
situat în deltă, la o oră de mers cu maşina din Jackson. 
Aveau să joace un meci vineri seară, cel puţin două 


sâmbătă şi probabil unul duminică. Jocurile erau doar de 
câte patru reprize, şi fiecare jucător era încurajat să arunce 
şi să joace pe diferite posturi. Nu se puneau la bătaie nici 
trofee, nici puncte de campionat - era vorba doar de un 
turneu fără miză, în care fiecare echipă juca împotriva 
celorlalte pentru a se pregăti înainte de începerea 
sezonului. În divizia de copii de unsprezece şi doisprezece 
ani, se înscriseseră treizeci de echipe, între care şi două din 
Brookhaven. 

Primul adversar al celor de la Rockies a fost o echipă 
dintr-un orăşel numit Rolling Fork. Seara era răcoroasă, 
aerul curat, complexul sportiv se umpluse de jucători şi de 
părinţi, iar încurajările de pe cele cinci terenuri unde se 
desfăşurau tot atâtea meciuri se întrepătrundeau unele cu 
altele. 

Doreen rămăsese la Brookhaven cu Clarissa şi Zeke, 
acesta din urmă având meci sâmbătă dimineaţa la ora 
nouă. 

În prima repriză, Josh a jucat baza a doua, iar când a 
ajuns la serviciu, tatăl lui îl pregătea pe cel care trebuia să 
intre la baza a treia. Când Josh a lovit patru aruncări, Ron l- 
a încurajat în gura mare, amintindu-i că nu avea cum să 
lovească mingea dacă ţinea bâta pe umăr. In cea de-a doua 
repriză, Josh s-a dus la movilă şi a lovit prompt primele 
două mingi care i-au fost aruncate. Cel de-al treilea la 
bătaie era un băiat bine clădit, de doisprezece ani, 
prinzătorul, care lovea de la gaura a şaptea. A lovit greşit 
prima minge, dar cu foarte mare forţă. 

— Ţine bâta jos şi depărtată de corp, a răcnit Ron din 
adăpost. 

Cea de-a doua aruncare nu a fost nici joasă şi nici greşită. 
A fost o minge rapidă, direct spre mijlocul casei, iar cel la 
serviciu a lovit-o foarte tare. Mingea a ţâşnit din corpul de 
aluminiu al bâtei şi a ieşit din casă mult mai repede decât 
sosise. O fracțiune de secunda, Josh a rămas de piatră, iar 
până să reacționeze, s-a trezit cu mingea în faţă. A tresărit 


doar puţin când mingea l-a lovit drept în tâmpla dreaptă. 
După aceea, mingea a ricoşat peste linie şi s-a rostogolit pe 
partea stângă a terenului. 

Josh stătea cu ochii deschişi în momentul în care tatăl lui 
a ajuns la el. Ameţit şi gemând, zăcea grămadă la baza 
movilei. 

— Josh, spune ceva, l-a rugat Ron, atingându-i uşor rana. 

— Unde-i mingea? a întrebat Josh. 

— Lasă asta acum! Mă vezi bine? 

— Cred că da. 

Avea lacrimi în ochi şi strângea din dinţi ca să nu plângă. 
Pielea i se julise, şi avea câteva picături de sânge în păr. 
Zona lovită începuse să se umfle. 

— Aduceţi nişte gheaţa, a sugerat cineva. 

— Chemaţi echipa medicală de urgenţă. 

Ceilalţi antrenori şi arbitri s-au apropiat curioşi. Puştiul 
care aruncase mingea cu putere stătea şi el prin preajmă, 
gata să izbucnească în plâns. 

— Să nu închizi ochii, i-a zis Ron. 

— Bine, bine, a zis Josh, respirând precipitat. 

— Cine joacă baza a treia la Braves? 

— Chipper. 

— Şi centru? 

— Andruw. 

— Bravo, băiete! 

După câteva minute, Josh s-a ridicat în fund şi spectatorii 
l-au aplaudat. S-a ridicat apoi în picioare şi a mers cu 
ajutorul tatălui său până la adăpost, unde s-a întins pe o 
bancă. Simţind cum inima îi bate la fel de nebunește, Ron i- 
a aşezat pe tâmpla umflată un săculeţ de gheaţă. Jocul a 
reînceput cu unele ezitări, apoi s-a întețit. 

A apărut şi un doctor, care l-a examinat pe Josh, care 
părea să reacționeze aproape perfect. Vedea, auzea, îşi 
amintea detalii, ba chiar a zis că vrea să revină în joc. 
Medicul a zis că nu, iar antrenorul Fisk a întărit interdicţia. 


— Poate mâine, a spus Ron, dar numai ca să-l liniştească 
pe copil. 

Şi el avea un nod în gât şi abia începuse să se calmeze. 
Hotărâse să-l ducă acasă după încheierea meciului. 

— Arată bine, a zis medicul. Dar ar trebui să îi faceţi o 
radiografie. 

— Acum? a întrebat Ron. 

— Nu e nici o grabă, dar o voi face eu în seara asta. 

Spre sfârşitul celei de-a treia runde, Josh stătea deja în 
fund şi glumea cu colegii de echipă. Ron s-a întors la cabina 
antrenorului celei de-a treia baze şi i-a şoptit ceva unui 
alergător, când unul dintre jucătorii de la Rockies a răcnit 
din adăpost: 

— Josh varsă! 

Arbitrii au oprit din nou meciul, iar antrenorii au golit 
adăpostul celor de la Rockies. Josh avea ameteli, transpira 
abundent şi trecea prin crize de vărsături. Medicul era în 
apropiere, iar după câteva clipe, a apărut şi o brancardă, 
adusă de doi bărbaţi. Ron l-a ţinut pe Josh de mână cât l-au 
transportat spre parcare. 

— Sa nu închizi ochii, i-a zis mereu Ron. Vorbeşte-mi, 
Josh. 

— Mă doare capul, tată. 

— N-ai nimic. Doar să nu închizi ochii. 

Au aşezat brancarda în ambulanţă, au imobilizat-o şi i-au 
permis lui Ron să urce alături de fiul său. Cinci minute mai 
târziu, l-au dus direct la camera de gardă şi urgenţe de la 
Spitalul General al Districtului Henry. Josh era vioi şi nu mai 
vărsase de când plecaseră din parcul de joc. 

Cu un ceas în urmă, se produsese o coliziune între trei 
automobile, iar în camera de urgente era un adevărat haos. 
Primul doctor care l-a examinat pe Josh a cerut efectuarea 
unei tomografii şi i-a explicat lui Ron că nu va avea voie să- 
şi însoţească fiul mai departe. 

— Cred că nu are mai nimic, i-a spus doctorul, iar Ron a 
găsit un scaun în sala de aşteptare plină de lume. l-a 


telefonat lui Doreen şi a reuşit să facă faţă acelei 
conversații dificile. Timpul practic se oprise în loc, iar 
minutele păreau să se târască dureros de încet. 

Antrenorul principal al celor de la Rockies şi fost partener 
al lui Ron a sosit în mare grabă şi l-a invitat afară pe Ron. 
Voia să-i arate ceva. A luat o bâtă din aluminiu de pe 
banchetă. 

— Uite-o, a zis el cu un aer grav. 

Era vorba de o bâtă Screamer, un model apreciat, produs 
de Win Rite Sporting Goods, una dintre cel puţin zece mărci 
pe care le puteai vedea folosite de jucători. 

— Uite aici, a spus antrenorul, frecând corpul bâtei în 
locul în care cineva încercase să răzuie cu şmirghel o parte 
din etichetă. E un model minus şapte, care a fost declarat 
ilegal cu ani în urmă. 

Minus şapte se referea la diferenţa dintre greutatea şi 
lungimea bâtei. Ea avea 73,66 centimetri, dar cântarea 
doar 6 kilograme, fiind mult mai uşor de rotit, fără să piardă 
câtuşi de puţin din forţa de lovire la contactul cu mingea. 
Reglementările existente interziceau ca bâta să prezinte un 
coeficient mai mare de patru. lar bâta aceea avea o 
vechime de cel puţin cinci ani. 

Ron s-a holbat la ea de parcă ar fi avut în faţă un pistol 
cu ţeava încă fumegândă. 

— Cum de-ai pus mâna pe ea? 

— Am verificat când puştiul a ajuns din nou la serviciu. l- 
am arătat-o arbitrului, care a azvârlit-o cât colo şi s-a dus 
după antrenor. M-am dus şi eu, dar, sincer să fiu, omul nu 
avea habar ce căuta bâta aceea la copil. Şi mi-a dat-o mie. 

La spital au sosit şi alţi părinţi ai jucătorilor de la Rockies, 
apoi au apărut şi unii dintre jucători. S-au ghemuit pe o 
bancă din apropierea ieşirii din camera de gardă şi au 
aşteptat. A trecut aproape o oră, după care a venit un 
doctor, care a început să discute cu Ron. 

— Tomografia nu a evidenţiat nimic, a spus el. Cred că nu 
are nimic, doar o uşoară comoţie. 


— Slavă Domnului. 

— Unde locuiţi? 

— Brookhaven. 

— ÎI puteți lua acasă, dar trebuie să stea nemişcat vreme 
de câteva zile. Fără sport sau alte exerciții. Dacă are 
amețeli, dureri de cap, dacă vede dublu sau neclar, dacă 
prezintă pupile dilatate, vâjâieli în urechi, gust neplăcut în 
gură, schimbări bruşte de dispoziţie sau somnolenţă, atunci 
prezentaţi-vă cu el la medicul dumneavoastră. 

Ron a dat din cap şi a vrut să-şi ia notițe. 

— Vă scriu toate acestea în biletul de externare, 
împreună cu rezultatul tomografiei. 

— Bine, sigur. 

Doctorul a făcut o pauză, s-a uitat ceva mai atent la Ron 
şi l-a întrebat: 

— Cu ce vă ocupați? 

— Sunt judecător la Curtea Supremă. 

Doctorul i-a zâmbit, apoi i-a întins mâna. 

— V-am trimis şi eu un cec anul trecut. Vă mulţumesc 
pentru ce faceţi acolo. 

— Mulţumesc, domnule. 

O oră mai târziu, cu zece minute înainte de miezul nopţii, 
au plecat din Russburg. Josh stătea pe scaunul din dreapta 
cu o pungă de gheaţă lipită de tâmplă şi asculta meciul 
Braves-Dodgers care se transmitea la radio. Ron se uita la 
el la fiecare zece secunde, gata să reacționeze la primul 
semn de stare proastă. Nu a avut parte de aşa ceva decât 
după ce au ajuns la periferia oraşului Brookhaven, când 
Josh a zis: 

— Tati, mă doare puţin capul. 

— Asistenta a zis că nu e grav dacă ai o uşoară durere de 
cap. Dar una urâtă înseamnă belea. Pe o scară de la unu la 
zece, asta pe unde e? 

— Trei. 

— Bine, când ajunge la cinci, să mă anunti. 


Doreen îi aştepta în prag şi avea multe întrebări de pus. 
A citit biletul de externare la masa din bucătărie cât timp 
Ron şi Josh au mâncat câte un sendviş. După două 
muşcături, Josh a spus că nu-i era foame. Dar era mort de 
foame la plecarea din Russburg. Brusc, a devenit iritabil, 
dar trecuse de mult ora obişnuită de culcare pentru el. 
Când Doreen a încercat versiunea ei de examinare 
medicală, copilul s-a răstit la ea şi a plecat la baie. 

— Ce părere ai? a întrebat-o Ron. 

— Pare bine, a răspuns ea. Doar că e cam agitat şi 
somnoros. 

S-au certat copios în legătură cu felul în care vor dormi. 
Josh avea unsprezece ani şi nu avea de gând să doarmă cu 
mama. Ron i-a explicat cu destulă fermitate că, în acea 
noapte şi în acele circumstanţe neobişnuite, va trebui să 
doarmă cu mama alături. Ron va moţăi pe un scaun alături 
de pat. 

Sub privirea neclintită a ambilor părinţi, Josh a adormit 
imediat. Apoi Ron a aţipit, cât pe ce să alunece jos de pe 
scaun, iar pe la 3.30, a închis şi Doreen ochii. 

l-a deschis o oră mai târziu, când Josh ţipa. Vărsase din 
nou, iar capul îi plesnea de durere. Avea ameteli, vorbea 
incoerent, plângea şi vedea ca prin ceaţă. 

Medicul de familie era un prieten apropiat pe nume 
Calvin Treet. Ron l-a sunat, iar Doreen a dat fuga la un 
vecin după ajutor. In mai puţin de zece minute, erau în 
camera de garda a spitalului din Brookhaven. Ron îl ducea 
în braţe pe Josh, iar Doreen ţinea în mâini documentele de 
externare şi rezultatul tomografiei. Medicul de gardă a 
examinat pacientul şi totul era cât se putea de rău - ritm 
cardiac scăzut, pupile inegale, somnolenţă. A sosit curând 
şi doctorul Treet, care a preluat examinarea, iar cel de 
gardă s-a uitat la scrisoarea de externare. 

— Cine a interpretat tomografia? a întrebat Treet. 

— Doctorul din Rossburg, i-a răspuns Ron. 

— Când? 


— Aseară, pe la ora opt. 

— Deci acum opt ore? 

— Cam aşa ceva. 

— Nu se vede mare lucru, a zis el. Să facem aici o 
tomografie. 

Doctorul de gardă şi o asistentă l-au dus pe Josh în 
camera de examinare. 

— Trebuie să aşteptaţi afară. Mă întorc imediat, le-a spus 
celor doi soţi. 

Au ieşit din camera de gardă ca nişte somnambuli, prea 
lipsiţi de vlagă şi îngroziţi ca să mai spună ceva câteva 
momente bune. Sala de aşteptare era pustie, dar lăsa 
impresia că avusese parte de o noapte grea - cutii goale de 
răcoritoare, ziare abandonate pe podea, ambalaje de 
dulciuri pe masă. Câţi alţi oameni stătuseră acolo ca în 
transă, aşteptând ca doctorii să apară şi să le aducă veşti 
proaste? 

S-au ţinut de mână şi s-au rugat îndelung, în tăcere la 
început, apoi în surdină, iar când au terminat, s-au simţit 
ceva mai liniştiţi. Doreen a sunat acasă, a vorbit cu vecina 
care făcea pe doica şi a promis că va mai telefona după ce 
vor afla noutăţi. 

Când Calvin Treet a pătruns în sala de aşteptare, şi-au 
dat seama că lucrurile nu erau cum trebuie. Medicul s-a 
aşezat pe un scaun, cu faţa la ei. 

— Potrivit tomografiei noastre, Josh are o fractură de 
craniu. Cea pe care ai adus-o de la Russburg nu ne 
foloseşte, pentru că aparţine altui pacient. 

— Cum dracu'?! a explodat Ron. 

— Doctorul de acolo s-a uitat la altă tomografie. Numele 
pacientului nu se vede scris clar în partea de jos, dar nu e 
Josh Fisk. 

— Nu se poate aşa ceva, a zis Doreen. 

— Ba se poate, dar ne ocupăm de asta mai târziu. 
Ascultaţi-mă cu atenţie! Uitaţi cum stau lucrurile. Mingea l-a 
lovit pe Josh exact aici, a spus el arătând către tâmpla 


dreaptă. E porţiunea cea mai subţire a craniului, cunoscută 
sub numele de os temporal. Crăpătura se cheamă fractură 
lineara şi are lungimea de aproximativ cinci centimetri. În 
interiorul craniului, se găseşte o membrana care înveleşte 
creierul, iar aceasta este alimentată de artera meningeală. 
Această arteră trece prin os, iar când acesta a crăpat, 
artera a fost ruptă, ceea ce a provocat o acumulare de 
sânge între os şi membrană. Ea apasă pe creier. Cheagul 
de sânge, cunoscut şi sub denumirea de hematom epidural, 
a crescut în dimensiuni şi a exercitat presiune în interiorul 
craniului. Acum, singurul tratament posibil este 
craniotomia, adică extragerea hematomului prin 
deschiderea craniului. 

— Of, Dumnezeule, a zis Doreen, acoperindu-şi ochii cu 
palmele. 

— Vă rog să mă ascultați, a continuat Treet. Trebuie să-l 
ducem la Jackson, la secţia de traumatologie a Centrului 
Medical Universitar. Sugerez să chemăm ambulanţa lor 
aeriană şi să-l ducem acolo cu elicopterul. 

Medicul de gardă a sosit în grabă şi i-a zis lui Treet: 

— Starea pacientul se agravează. Trebuie să veniţi cu 
mine. 

In clipa când doctorul Treet a dat să plece, Ron s-a ridicat 
şi l-a prins de braţ, spunând: 

— Calvin, spune-mi adevărul. Cât de grav e? 

— E foarte grav, Ron. l-ar putea primejdui viaţa. 


* 


Josh a fost urcat la bordul elicopterului şi dus la spital. 
Doreen şi Calvin Treet au mers alături de el, iar Ron a gonit 
până acasă, a verificat ce făceau Zeke şi Clarissa şi şi-a 
azvârlit câteva lucruri necesare într-o geantă. Apoi a pornit- 
o spre nord, pe Autostrada Interstate 55, conducând cu 


peste o suta cincizeci de kilometri pe oră, parcă 
provocându-i pe poliţişti să-l oprească. Când nu se târguia 
cu Dumnezeu rugându-se, îl blestema pe medicul din 
Russburg, care examinase altă tomografie. Şi, din când în 
când, se întorcea şi arunca o privire către produsul irațional 
de primejdios şi prost proiectat care se odihnea pe 
banchetă. 
Niciodată nu-i plăcuseră bâtele din aluminiu. 


CAPITOLUL 36 


Sâmbătă dimineaţă la opt şi zece, la vreo treisprezece 
ore după ce fusese lovit cu mingea de baseball, Josh a 
suferit intervenţia chirurgicală la Centrul Medical al 
Universităţii Mississippi din Jackson. 

Ron şi Doreen au aşteptat în capela spitalului cu prieteni 
care continuau să sosească din Brookhaven. Cu aceştia se 
afla şi pastorul. La St. Luke se desfăşura o veghe în 
sanctuarul bisericii. La prânz, a sosit fratele lui Ron cu Zeke 
şi Clarissa, amândoi la fel de înspăimântați şi de şocaţi ca 
părinţii lor. Au trecut ore întregi fără să primească nici o 
veste de la chirurgi. Doctorul Treet dispărea din când în 
când ca să mai verifice, dar revenea fără să aducă vreo 
informaţie utilă. În vreme ce unii dintre prieteni plecau, alţii 
veneau să le ţină locul. Au sosit bunicii, unchii, mătuşile şi 
verii; toţi au aşteptat, s-au rugat, iar apoi au plecat prin 
jurul spitalului, ale cărui secţii se întindeau pe o suprafaţă 
mare. 

La patru ore după ce soţii Fisk îl văzuseră pentru ultima 
oară pe fiul lor, chirurgul-şef a apărut în sala de aşteptare şi 
le-a făcut semn să îl urmeze. Doctorul Treet s-a alăturat 
discuţiei în timp ce mergeau pe hol, îndepărtându-se de 
restul grupului. S-au oprit aproape de o uşă ce dădea spre o 
cameră de odihnă. Ron şi Doreen şi-au strâns mâinile, 


pregătindu-se pentru ce era mai rău. Chirurgul le-a vorbit 
cu glas grav şi obosit: 

— A supravieţuit intervenţiei chirurgicale şi starea lui e 
bună în măsura aşteptărilor. Am îndepărtat un hematom 
mare, care apăsa pe creier. Presiunea din interiorul 
craniului s-a redus. S-a produs însă o umflare considerabila 
a creierului, într-o proporţie extraordinar de mare, să fiu 
sincer. S-ar putea să apară o serie de vătămări 
permanente. 

Cuvinte precum „viaţă” şi „moarte” sunt mai uşor de 
înţeles, însă „vătămări” transmite spaime ce nu se pot 
defini prea uşor. 

— Deci, nu va muri, a spus Doreen. 

— Deocamdată, trăieşte, iar semnele vitale sunt 
satisfăcătoare. Are 90% şanse de supravieţuire. 
Următoarele 72 de ore vor fi cruciale. 

— Ce vătămări a suferit? a întrebat Ron, trecând direct la 
subiect. 

— Deocamdată, nu se poate preciza. Unele vătămări ar 
putea fi reversibile în timp şi cu tratament, dar asta este o 
discuţie ce trebuie purtată cu altă ocazie. Acum să 
continuăm a ne ruga ca să-şi reveni în următoarele trei zile. 


* 


Sâmbătă noaptea târziu, Josh a ajuns în salonul de 
terapie intensivă. Lui Ron şi Doreen li s-a permis să îl vadă 
zece minute, deşi copilul era într-o comă indusă. Nu au 
reuşit să-şi păstreze cumpătul când l-au văzut. Avea capul 
bandajat ca o mumie, iar din gură îi ieşea un tub de oxigen. 
Era conectat la un aparat de respiraţie artificiala. Doreen s- 
a temut să-i atingă vreo parte a trupului, nici măcar 
piciorul. 


O asistentă înţelegătoare i-a lăsat să mute un scaun în 
faţa camerei şi a îngăduit unui părinte să rămână acolo 
peste noapte. 

Ron şi Doreen şi-au trimis echipa de sprijin înapoi la 
Brookhaven, după care au început să penduleze între 
salonul de terapie intensivă şi sala de aşteptare. Nici nu se 
punea problema să doarmă, astfel că au bântuit pe holurile 
spitalului până în zorii zilei de duminică. 

Doctorii erau mulţumiţi de starea pacientului în cursul 
primei nopţi. După o scurtă informare făcută de doctori, 
Ron şi Doreen au găsit un motel în apropiere. Au făcut duş 
şi au reuşit să doarmă puţin, după care şi-au reluat locurile 
la spital. Au reînceput ritualurile aşteptării, după cum acasă 
se desfăşurau rugăciuni în mod aproape continuu. Şirul de 
vizitatori care veneau şi plecau a devenit în curând un chin 
în sine. Ron şi Doreen voiau doar să rămână singuri în 
cameră cu fiul lor. 

Duminică noaptea târziu, când Doreen se afla în rezerva 
de terapie intensivă, iar mulţimea de prieteni plecase, Ron 
a început să umble pe coridoarele spitalului ca să-şi mai 
dezmorţească picioarele şi să rămână treaz. A descoperit 
astfel o altă sală de aşteptare, una pentru familiile 
pacienţilor care nu erau în stare critică. Era mult mai 
primitoare, cu mobilier mai atrăgător şi o diversitate mai 
mare de automate de dulciuri şi băuturi. A luat cina, 
compusă dintr-o cutie de apă minerala dietetică şi o pungă 
de covrigei şi, în timp ce ronţăia din ei fără să se gândească 
la nimic, un băieţel a trecut prin apropierea lui şi a lăsat 
impresia că vrea să îl atingă pe genunchi. 

— Aaron, s-a răstit mama lui, aflată de cealaltă parte a 
încăperii. Vino încoace! 

— Lăsaţi, nu-i nimic, a spus Ron, zâmbind spre copil, care 
s-a îndepărtat imediat. 

Aaron. Numele i-a trezit în gând o amintire. Aaron era 
băieţelul lovit în cap de acea bucată de metal azvârlită de 
maşina de tuns iarba. Traumatism  craniocerebral, 


dizabilitate permanentă, ruina financiară a familiei. Juraţii îl 
socotiseră vinovat pe producător. Procesul se desfăşurase 
în cea mai deplină corectitudine, fără vicii de procedură. În 
acel moment, judecătorul Fisk nu şi-a amintit de ce votase 
cu atât de mare uşurinţă alături de majoritate ca să infirme 
verdictul. 

La acea dată, cu nici două luni în urmă, nu simţise 
durerea părintelui care are un copil vătămat grav. Şi nici 
spaima că-l va pierde. 

Acum, chiar în plin coşmar, şi-a adus aminte de Aaron în 
alt mod. Când citise scrisorile medicale eliberate în legătură 
cu cazul copilului, făcuse asta în confortul biroului său, 
departe de orice realitate dureroasă. Copilul suferise o rană 
gravă, ceea ce constituia un motiv de întristare, dar 
accidente se petrec în fiecare zi. Putea fi prevenit acel 
accident? Aşa socotise atunci, iar acum gândea la fel. 

Micuţul Aaron revenise şi stătea cu ochii lipiţi de punga 
de covrigei. Aceasta se clătina. 

— Aaron, lasă-l pe domnu' în pace, a strigat mama 
copilului. 

Ron a privit fix la punga ce-i tremura în mână. 

Accidentul putea fi prevenit şi trebuia prevenit. Dacă 
producătorul ar fi respectat reglementările, atunci tăietorul 
de iarbă ar fi fost mult mai sigur. De ce se grăbise aşa de 
tare să-l protejeze pe producător? 

Cazul fusese casat, respins pe vecie de cinci bărbaţi 
despre care se presupunea că sunt înţelepţi, deşi, de-a 
lungul vremii, nici unul dintre ei nu arătase prea multă 
înţelegere faţă de suferinţele altora. Trebuia să se întrebe 
dacă şi ceilalţi patru - Calligan, Romano, Bateman şi Ross - 
rătăciseră vreodată pe holurile pustii, ca de mormânt, ale 
unui spital, la orice oră din zi sau din noapte, aşteptând ca 
un copil să trăiască ori să moară. 

Nu, nu li se întâmplase aşa ceva. Dacă s-ar fi petrecut 
asta, nu ar fi ocupat acele fotolii. 


Treptat şi cu părere de rău, duminica a făcut loc zilei de 
luni. Începea încă o săptămână de muncă, deşi se deosebea 
foarte mult de cea dinainte. Ron şi Doreen nu s-au 
îndepărtat de spital mai mult de o oră sau două. Josh nu 
reacţiona corespunzător, şi se temeau că orice vizită la 
patul lui de suferinţă ar putea fi ultima în care să-l vadă viu. 
Prietenii le-au adus haine de schimb, hrană şi ziare, 
oferindu-se să vegheze în locul lor dacă ei ar dori să se 
ducă acasă măcar pentru câteva ore. Cu toate acestea, Ron 
şi Doreen au rămas pe poziţie, continuând să refuze orice 
ofertă cu o hotărâre îndărătnică, lăsând impresia că sunt 
obsedaţi de ideea că Josh se va simţi mai bine dacă ei se 
află în apropierea lui. Epuizaţi şi arătând jalnic, n-au mai 
putut să suporte adevărata defilare a vizitatorilor de acasă 
şi au început să se ascundă în diverse locuri din jurul 
spitalului. 

Ron a telefonat la birou şi i-a comunicat secretarului său 
că nu ştie când o să revină. Doreen l-a anunţat pe şeful ei 
că îşi lua concediu fără plată. Când omul i-a explicat că 
politica firmei nu permitea acordarea unor asemenea 
concedii, ea l-a informat pe un ton politicos că era vremea 
să-şi schimbe politica. Şi el a fost de acord imediat. 

Spitalul se găsea la un sfert de ceas de clădirea Gartin, 
astfel că, marţi dimineaţă, Ron a trecut pe la slujbă să vadă 
ce mai avea de lucru. Pe birou se strânseseră deja câteva 
mormane proaspete de lucrări. Grefierul lui şef i-a citit lista 
tuturor cazurilor ce urma a fi decise, dar Ron era cu mintea 
în altă parte. 

— Mă gândeam să cer un concediu fără plată. Prezintă-i 
tu şefului cererea, i-a transmis el instrucţiuni grefierului. 
Pentru treizeci, poate şaizeci de zile. Acum nu mă pot 
concentra la toate dosarele astea. 


— Sigur, am înţeles. Plănuiserăţi însă ca în dimineaţa 
asta să vă pronunţaţi în cazul Baker contra Krane. 

— Mai poate aştepta. Totul poate aştepta. 

A reuşit să iasă din clădire fără a se întâlni cu vreun alt 
membru al Curţii Supreme. 


Ediţia de marţi a ziarului C/arion-Ledger a publicat un 
articol despre Josh şi vătămarea suferită. Cu Fisk nu se 
putea lua legătura pentru comentarii, însă o sursă care 
preferase să-şi păstreze anonimatul prezentase mai toate 
amănuntele în mod corect. Medicii îndepărtaseră un cheag 
mare de sânge care apăsase asupra creierului. Viaţa 
copilului nu mai era în pericol. Nu se făcuse nici o referire la 
medicul care evaluase tomografia altui pacient. 

Cu toate acestea, flecăreala de pe internet a completat 
curând toate omisiunile acelui articol. Se vorbea despre o 
bâtă ilegală de baseball care provocase acel accident şi 
apăreau speculaţii privind un traumatism craniocerebral 
grav, precum şi o relatare a cuiva din cadrul Spitalului 
General al Districtului Henry, care susţinea că ştie că 
medicii de acolo făcuseră o greşeală de neiertat. Se lansau, 
de asemenea, o serie de teorii hazardate, potrivit cărora 
judecătorul Fisk suferise o transformare radicală în ceea ce 
privea filosofia lui juridică. Se zvonea chiar că era pe punc- 
tul de a-şi da demisia. 

Wes Payton a urmărit toate acestea din biroul său. Soţia 
lui a ignorat totul. Ea lucra cu îndârjire la alte cazuri, ca să 
uite de orice altceva, dar pe Wes îl fascina povestea 
referitoare la Ron. Ca părinte de copii mici, îşi putea 
imagina momentele de groază trăite de soţii Fisk. Şi îi era 
imposibil să nu se întrebe cum va influenţa acea dramă 


cazul Baker. Nu se aştepta la o transformare totală a lui 
Ron Fisk, însă exista o asemenea posibilitate. 

Nu puteau decât să se roage, iar obiectul acestei 
rugăciuni era un miracol. Se putea întâmpla aşa ceva? 

Au rămas în aşteptare. Decizia urma să se dea dintr-o zi 
în alta. 


Marţi după-amiază, Josh a început să dea semne de 
revenire la normal. Era conştient, vioi şi răspundea la 
comenzi. Nu putea vorbi din cauza tubului de oxigen, dar 
părea agitat, ceea ce constituia un semn bun. Presiunea 
asupra creierului se redusese, ajungând la un nivel aproape 
normal. Doctorii explicaseră în repetate rânduri că va fi 
nevoie de zile în şir, poate chiar săptămâni, pentru a se 
stabili un prognostic pe termen lung. 

Cum Josh era conştient, soţii Fisk au hotărât să-şi 
petreacă noaptea acasă. Acest lucru a fost recomandat 
călduros de către medici şi asistentele medicale. Sora lui 
Doreen a consimţit să rămână în rezerva de terapie 
intensivă, la câţiva metri de nepotul ei. 

Au plecat din Jackson cu un sentiment de uşurare că se 
îndepărtau de spital şi abia aşteptau să îi revadă pe Zeke şi 
Clarissa. Pe drum au discutat mai ales despre mâncare 
gătită acasă, duşuri lungi şi confortul propriului pat. Şi-au 
jurat să se bucure din plin de următoarele zece ore, 
deoarece calvarul lor abia începuse. A 

Le-a fost însă greu să se odihnească. In momentul când 
au ajuns la periferia oraşului Jackson, telefonul lui Ron a 
început să sune. Era judecătorul Calligan, care a început 
conversaţia interesându-se îndelung şi pe ocolite de starea 
lui Josh. A transmis cele mai bune urări din partea tuturor 
celor de la Curtea Supremă. Apoi a promis să treacă pe la 


spital imediat ce va reuşi să-şi găsească timp. Ron s-a 
arătat recunoscător, dar şi-a dat seama imediat că acel 
apel avea o oarecare legătură cu activitatea lui. 

— Doar câteva mici amănunte, Ron, a spus Calligan, deşi 
ştiu cât de îngrijorat eşti în aceste momente. 

— Nu te înşeli defel. 

— Nu e nimic extrem de urgent, exceptând două cazuri. 
Se pare că în cazul Bowmore suntem 4 la 4. Nici nu este o 
surpriză, după părerea mea. Speram să fii de partea mea în 
această hotărâre. 

— Am avut impresia că şi Romano redacta o decizie. 

— Adevărat, şi deja a încheiat-o, la fel ca Albritton. Sunt 
gata toate deciziile şi avem nevoie de decizia ta. 

— Să mă mai gândesc. 

— Cum vrei. Cealaltă problemă se referă la cazul căminu- 
lui de bătrâni din districtul Webster. Şi acolo avem o 
situaţie de 4 la 4. 

— Urât caz, a spus Ron, aproape dezgustat. Într-un alt 
caz referitor la un cămin de bătrâni, un pacient fusese 
practic abandonat de personalul medical şi a fost în cele din 
urmă găsit nemâncat, zăcând în propriile excremente, plin 
de escare, lipsit de tratament şi în stare de delir. Compania 
care deţinea instituţia raportase profituri uriaşe, fapt care îi 
luase prin surprindere pe juraţi, mai ales după ce s-a 
dovedit cât de puţin se cheltuise pentru îngrijirea medicală 
a pacienţilor. Abuzurile din căminele de bătrâni erau atât de 
revoltătoare, încât Ron nici nu mai suporta să citească 
despre ele. 

— Da, adevărat. Foarte trist, a spus Calligan, ca şi cum ar 
fi fost în stare să arate compasiune. 

— Şi bănuiesc că vrei să anulăm sentinţa! 

— Nu văd care este răspunderea, iar cererea de daune 
este exorbitantă. 

In cele trei luni şi jumătate de când era judecător al Curţii 
Supreme, judecătorul Calligan nu reuşise să depisteze 
niciodată răspunderea, chiar dacă era vorba de decese ori 


de vătămări. El socotea că juraţii erau nişte tâmpiţi care se 
lăsau uşor duşi de nas de avocaţi pledanţi şireţi. Şi mai 
considera că, din confortul fotoliului pe care îl ocupa, 
datoria lui de bază era de a îndrepta orice eroare a justiţiei 
(verdict în favoarea reclamantului). 

— Să mă mai gândesc, a repetat Ron. 

Doreen se arătase de-a dreptul iritată de faptul ca el 
răspunsese la acel telefon şi de discuţia purtată. 

— Adevărat, e o idee foarte bună, normal. Ron, dacă am 
putea scăpa de cazurile astea două, atunci ţi-ai lua un 
concediu fără plată. 

Un concediu de acest fel, scurt ori lung, era la discreţia 
absolută a fiecărui judecător. Ron nu avea nevoie de 
Calligan ca să i-l aprobe. l-a mulţumit totuşi şi a închis. 

Bucătăria familiei Fisk era plină de alimente aduse de 
prieteni, în special prăjituri, plăcinte şi mâncare la caserolă. 
Pe un dulap era amenajat un soi de bufet, astfel că au 
mâncat cu Clarissa, Zeke, două vecine şi cu părinţii lui 
Doreen. Au dormit vreo şase ore, după care au mers până 
la spital. 

Când au sosit acolo, l-au găsit pe Josh în mijlocul unei 
crize convulsive de durată, a doua în mai puţin de o oră. A 
trecut şi aceasta, semnele lui vitale s-au îmbunătăţit, însă 
totul constituia un recul în recuperarea lui, şi aşa destul de 
anevoioasă. Joi dimineaţă, era din nou plin de vioiciune, 
însă nervos, neliniştit, incapabil să se concentreze, să-şi 
amintească ceva despre accident şi extrem de agitat. Unul 
dintre doctori le-a explicat că starea lui era simptomatică 
pentru sindromul postcomoţie. 

Joi seară, antrenorul principal al echipei Rockies, fostul 
partener al lui Ron, a venit la Jackson într-o nouă vizită. El şi 
Ron au luat cina la cantina spitalului, iar la o supă şi salată, 
fostul partener şi-a scos agenda. 

— Am făcut unele verificări, a spus el. Win Rite a oprit 
producţia de bâte mai uşoare în urmă cu şase ani, probabil 
ca urmare a reclamaţiilor privitoare la vătămările produse. 


În realitate, toţi producătorii au trecut la bâte cu coeficient 
diferenţial de minus patru, nimic peste cifra asta. De-a 
lungul anilor, aliajele de aluminiu au devenit tot mai uşoare 
şi mai rezistente. Practic, peretele corpului bâtei absoarbe 
mingea la contact, după care o lansează, iar peretele revine 
la poziţia iniţială. Rezultatul este o bâtă mai uşoară, dar şi 
mai periculoasă. Susţinătorii măsurilor de siguranţă 
protestează împotriva acestor bâte de aproape zece ani şi 
s-au efectuat o sumedenie de studii. In cadrul unui test, o 
maşină de lansat mingi a aruncat una cu 135 de kilometri 
pe oră, iar ea a ricoşat din bâtă cu o sută optzeci de 
kilometri pe oră. S-au înregistrat deja două decese, unul 
într-un liceu, iar altul la un colegiu, dar s-au semnalat sute 
de răniri la toate grupele de vârstă.?5 Prin urmare, Liga 
şcolară şi unele dintre organizaţiile de tineret s-au aliat şi 
au interzis orice bâtă care prezintă un coeficient diferenţial 
ce depăşeşte cifra de minus patru. 

— Problema este însă cât se poate de clară. Win Rite şi 
ceilalţi producători de bâte de baseball încă mai au un 
milion de asemenea bâte, care se folosesc, iar în meciul de 
vinerea trecută am văzut de ce este în stare una dintre ele. 

— Şi nu s-a procedat la retragerea lor? a întrebat Ron. 

— Nici gând de aşa ceva! Şi firmele respective ştiu că 
nenorocitele astea de bâte sunt periculoase. Propriile lor 
teste o dovedesc. 

Ron ronţăia o sărăţică, fiind convins de direcţia pe care o 
va căpăta discuţia şi nedorind ca ea să se îndrepte pe acel 
făgaş. 

— Pesemne că şi echipa din Rolling Fork este 
răspunzătoare, dar nu merită osteneala. Pe de altă parte, şi 
oraşul Russburg ar putea fi făcut răspunzător, deoarece 
arbitrul, un funcţionar municipal, apropo, nu a verificat 
echipamentul folosit de echipe. Dar marele vinovat este, 


25 În SUA există reglementari stricte privind dimensiunile şi 
greutatea bâtelor de baseball, în funcţie de vârsta şi înălţimea 
jucătorilor. (n.tr.) 


bineînţeles, Win Rite. Are active de două miliarde. Are 
încheiate asigurări cât cuprinde. E un caz foarte clar de 
răspundere civilă.  Vătămările  nedeterminate, dar 
substanţiale, în orice caz. Una peste alta, se poate 
transforma într-un proces tare, existând doar o mică 
problemă. Curtea Supremă din districtul nostru. 

— Vorbeşti ca un avocat pledant. 

— Nu se înşală ei tot timpul. Dacă vrei părerea mea, eu 
aş spune să te gândeşti mai bine şi să înaintezi un caz 
privind răspunderea faţă de produs. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi cerut părerea, iar eu nu am 
dreptul să intentez proces cuiva. M-ar râde şi curcile. 

— Dar la următorul copil nu te gândeşti, Ron? Ce se va 
întâmpla cu următoarea familie care va trece prin acelaşi 
coşmar? Litigiile au scos de pe piaţă multe produse proaste 
şi au protejat nenumărați oameni. 

— Nu am soluţie. 

— Şi, la o adică, de ce să aveţi tu şi statul Mississippi de 
plătit un milion de dolari pentru serviciile medicale ce i se 
asigură lui Josh? Win Rite are active de miliarde. Dacă ei au 
făcut un produs de nimic, atunci să suporte ei nota de 
plată. 

— Chiar că vorbeşti ca un avocat pledant! 

— Ba nu. Sunt fostul tău partener. Am lucrat alături 
vreme de paisprezece ani şi, din câte ţin eu minte, acel Ron 
Fisk avea un respect deosebit faţă de lege. Judecătorul Fisk 
pare hotărât să schimbe toate astea. 

— Bine, bine. Te-am ascultat destul. 

— Îmi pare rău, Ron. N-ar fi trebuit să... 

— Nu-i nimic. Să vedem ce mai face Josh. 


x 


Tony Zachary a revenit în Jackson vineri şi a aflat ştirea 
despre Josh Fisk. S-a dus direct la spital şi, într-un târziu, l-a 
găsit pe Ron moţăind pe o canapea dintr-o sală de 
aşteptare. Au discutat vreo oră despre accident, despre 
intervenţia chirurgicală şi despre expediţia în Belize pe care 
urma să o întreprindă Tony. 

Acesta din urmă s-a arătat profund îngrijorat în legătură 
cu tânărul Josh. Şi-a exprimat speranţa că acesta se va 
înzdrăveni cât mai curând şi complet. Însă nu putea să nu-l 
întrebe măcar îngânând: „Când vei termina cu apelul 
companiei Krane?” 

Imediat ce-a ajuns la maşină, l-a sunat pe Barry Rinehart 
ca să-i transmită tulburătoarea veste. 


La o săptămână după ce ajunsese în spital, Josh a fost 
transferat de la secţia de terapie intensivă într-o rezervă, 
care a fost imediat inundată de flori, animale de pluş, 
scrisori de la colegii lui din clasa a cincea, baloane şi 
dulciuri cât să hrănească o întreagă şcoală elementară. S-a 
prevăzut până şi un pat suplimentar, pentru ca unul dintre 
părinţi să poată dormi în preajma pacientului. 

Cu toate că, la început, încăperea a creat iluzia de bună 
dispoziţie, lucrurile s-au dovedit cât se poate de sumbre 
aproape imediat. O echipă de neurologi s-a apucat de 
evaluări mai profunde. Nu putea fi vorba de paralizie, ci 
doar de o diminuare a capacităţilor motorii şi de 
coordonare, asociate cu o pierdere gravă de memorie şi 
incapacitatea de concentrare. Atenţia lui Josh era distrasă 
imediat de orice amănunt exterior şi copilul nu reuşea să 
recunoască obiectele cu uşurinţă. Tuburile pentru hrană şi 
de oxigen dispăruseră, însă articula cuvintele vizibil mai 
prost. Exista probabilitatea producerii unei recuperări în 


lunile următoare, dar şi cea a instalării unor probleme 
permanente. 

Bandajele masive din jurul capului fuseseră înlocuite de 
altele mai mici. Lui Josh i s-a permis să meargă pe jos până 
la sala de odihnă. Imaginea sfâşietoare a cuiva care-şi târa 
picioarele nesigur, păşind stângaci, încet şi chinuit. 
Străduindu-se să-şi reţină lacrimile, Ron l-a însoţit, oferindu- 
i sprijin. 

Mica lui vedetă de baseball îşi jucase ultimul meci. 


CAPITOLUL 37 


Doctorul Calvin Treet s-a deplasat până la Russburg şi a 
stabilit o întâlnire cu medicul de la camera de gardă care 
comisese eroarea de a interpreta tomografia altei 
persoane. După ce au examinat cele doua tomografii, cea a 
lui Josh şi a celuilalt pacient, au discutat o vreme în 
contradictoriu, după care doctorul a recunoscut că în sala 
de gardă fusese un adevărat balamuc, că nu avusese 
personal suficient şi că, desigur, se mai întâmpla să apară 
erori. lar faptul că eroarea lui afectase pe fiul unui judecător 
de la Curtea Supremă a statului era copleşitor. 

— Familia va intenta proces? a întrebat el, evident 
zguduit. 

— Nu ştiu, însă ar trebui să vă înştiinţaţi compania de 
asigurări. 

Treet a dus apoi dosarul la Jackson şi l-a analizat cu Ron 
şi Doreen. Le-a prezentat pe scurt procedura standard în 
caz de tomografie, după care a redat în faţa lor discuţia 
purtată cu doctorul de la camera de gardă. 

— Ce trebuia făcut? a întrebat Doreen. 

Treet ştia că va avea de răspuns la o asemenea 
întrebare. Mai ştia că amicii săi îi vor cere să judece modul 
de a acţiona al altui doctor. Cu câteva zile în urmă, luase 
decizia să le răspundă cât mai onest cu putinţă. 


— Trebuiau să-l aducă aici imediat, iar cheagul de sânge 
ar fi fost îndepărtat fără întârziere. Era vorba tot de o 
intervenţie chirurgicală pe creier, dar nu presupunea o 
procedură complicată. Josh ar fi ajuns acasă la două zile 
după operaţie, vindecat complet şi fără nici un efect 
secundar sau vătămare permanentă. 

— Tomografia a fost făcută la ora opt seara, vineri, a 
spus Ron. Tu l-ai văzut pe Josh în Brookhaven cam la nouă 
ore după aceea, corect? 

— Cam aşa ceva. 

— Aşadar, vreme de nouă ore, presiunea a continuat să 
crească în cutia craniană? 

— Sigur. 

— lar compresia creierului de către acumularea de sânge 
a afectat creierul? 

— Da. 

S-a lăsat o tăcere apăsătoare, pentru că se învârteau cu 
toţii în jurul aceleiaşi concluzii evidente. 

În cele din urmă, Ron a întrebat: 

— Calvin, tu ce ai face dacă era copilul tău? 

— L-aş fi dat în judecată pe nenorocit. Asta e culpă gravă. 

— Nu-l pot da în judecată, Calvin. M-aş face de tot râsul 
în Mississippi. 


După un joc de squash, un duş şi un masaj în sala de 
gimnastică a Senatului, Myers Rudd s-a furişat într-o 
limuzină şi a îndurat traficul de la sfârşitul după-amiezii ca 
oricine altul. O oră mai târziu, a sosit în terminalul 
Aeroportului Dulles, de unde s-a îmbarcat pe un Gulfstream 
5, cel mai nou aparat al flotilei deţinute de domnul Carl 
Trudeau. Senatorul nu ştia cine deţinea avionul cu reacţie şi 
nici nu-l întâlnise pe domnul Carl Trudeau, lucru care în 


majoritatea societăţilor ar părea cel puţin ciudat, mai ales 
că Rudd primise foarte mulţi bani de la acel om. Insă în 
Washington banii sosesc pe căi nenumărate şi ciudate, 
niciodată clare. Deseori, cei care îi primesc au doar o idee 
vagă despre provenienţă; alteori, nu au habar. In mai toate 
ţările democratice, transferul unor sume atât de mari ar fi 
socotit un act de corupţie fără drept de apel, însă la 
Washington corupţia este legalizată. Senatorul Rudd nu ştia 
şi nici nu se sinchisea că era în posesia altora. Personal, 
avea peste 11 milioane de dolari în bancă, bani pe care, la 
o adică, îi putea păstra dacă nu se vedea silit să îi ardă pe 
vreo campanie frivolă. În schimbul unei asemenea investiţii, 
Rudd avea un istoric ireproşabil în toate chestiunile ce 
ţineau de relaţiile cu companiile din domeniile farmaceutic, 
al țițeiului, energiei, asigurărilor, băncilor şi aşa mai 
departe. 

Însă el rămânea un ales al poporului. 

În acea seară, călătorea singur. Cele două însoţitoare de 
bord l-au servit cu cocktailuri, homar şi vin. Nici nu apucase 
să termine cina, când aparatul Gulfstream a început să 
coboare către Jackson International. Acolo îl aştepta altă 
limuzină, iar la douăzeci de minute de la aterizare, 
senatorul a ajuns la o intrare de serviciu a Centrului Medical 
Universitar. Într-o cameră de la etajul al treilea, i-a găsit pe 
Ron şi pe Doreen uitându-se la televizor fără sa vadă nimic, 
în vreme ce fiul lor dormea. 

— Cum se mai simte băiatul? a întrebat el cu o deosebită 
căldură în glas, în timp ce ei încercau să se ridice în 
picioare, străduindu-se să arate cât de cât prezentabil. 

Rămăseseră năuciţi să-l vadă pe marele om apărând ca 
din senin, la ora 9.30 seara, mai ales într-o zi de marţi. 
Doreen nici nu reuşise să-şi găsească pantofii. 

Cu glas scăzut, au discutat despre Josh şi progresele 
făcute de el. Senatorul a spus că sosise în oraş cu alte 
treburi, trecând pe acolo la întoarcerea spre Washington, 
însă auzise ştirea şi se simţise obligat să vină pe la spital 


măcar ca să îi salute. Amândoi s-au arătat mişcaţi de 
prezenţa lui. În realitate, erau năuciţi şi nu le venea să 
creadă. 

O asistentă i-a întrerupt, anunţându-i că sosise vremea 
să stingă luminile. Senatorul a îmbrăţişat-o pe Doreen, a 
sărutat-o scurt pe un obraz, i-a strâns mâinile şi le-a promis 
să facă tot ce îi stătea în putere ca să-i ajute, după care a 
părăsit încăperea împreună cu Ron, care a rămas uimit să 
nu descopere nici urmă din anturajul obişnuit al senatorului 
făcându-şi de lucru prin hol. Nici vorbă de secretar, purtător 
de cuvânt, pază de corp ori şofer. Nimic. 

Prin urmare, senatorul venise singur în vizită, din proprie 
iniţiativă. Gestul acela însemna mult pentru Ron. 

În timp ce mergeau pe hol, Rudd le-a aruncat acelaşi 
„bună seara” celor întâlniți şi acelaşi zâmbet fals i-a rămas 
lipit pe faţă tot timpul. Aceştia erau oamenii lui, iar el ştia 
că ei îl adorau. Tocmai bătea câmpii despre nu ştiu ce 
dispută banală din cadrul Congresului, iar Ron se prefăcea 
a fi fascinat, dorind în acelaşi timp ca omul să-şi strângă 
catrafusele şi să dispară. La ieşire, Rudd i-a adresat urări de 
bine, i-a promis că se va ruga pentru binele familiei şi a 
făgăduit din nou să ofere ajutor, indiferent despre ce ar fi 
vorba. 

În timp ce şi-au strâns mâinile, senatorul, parcă 
amintindu-şi brusc de ceva, a zis: 

— Apropo, domnule judecător, ai face bine să termini cu 
apelul acela al lui Krane. 

Ron a simţit că i se înmoaie mâna şi a rămas fără replică. 
A încercat să găsească ceva de spus. Cât făcea eforturi 
disperate să nu se scufunde, senatorul i-a aruncat o replică 
de despărţire: 

— Sunt convins că o să faci exact ce trebuie. Verdictele 
astea ne duc stalul de râpă. 

Rudd l-a strâns de umăr pe Ron, l-a mai binecuvântat o 
dată cu un surâs îngheţat, după care a ieşit pe uşă, 
dispărând în noapte. 


Ajuns din nou în limuzină, Rudd i-a dat ordin şoferului să-l 
ducă în suburbia din nordul oraşului. Acolo avea să-şi 
petreacă noaptea cu amanta lui din Jackson, după care, a 
doua zi dimineaţă, se va întoarce degrabă în Washington 
D.C. cu acelaşi Gulfstream. 


Ron a rămas întins pe patul de campanie şi a încercat să- 
şi găsească poziţia cea mai potrivită pentru încă o noapte 
de semiveghe. Stilul de a dormi al lui Josh devenise atât de 
aberant, încât fiecare noapte reprezenta o adevărată 
aventură. Când asistenta îşi făcea rondul de noapte, îi 
găsea pe tată şi pe fiu treji aproape de fiecare dată. Din 
fericire pentru ea, Doreen stătea la motel şi dormea dusă, 
graţie unor pastiluţe verzi pe care amândoi le căpătau pe 
furiş de la asistente. Ron a mai luat una, iar asistenta i-a 
administrat lui Josh propriul sedativ. 

În bezna respingătoare a rezervei, Ron a analizat vizita 
senatorului Rudd. Era vorba de simplul aspect al unui 
politician arogant care îşi călca pe suflet ca să intervină în 
favoarea unui donator important? Rudd lua bani 
permanent, de la oricine era dispus să-i dea, în mod legal, 
prin urmare, nu ar fi fost o surpriză dacă ar fi primit o sumă 
substanţială de la Krane. 

Ori lucrurile erau mai complicate decât atât? Krane nu 
contribuise cu nici un cent la campania lui Fisk. După 
alegeri, când şi el rămăsese şocat de sumele în numerar 
încasate şi cheltuite, Ron verificase la sânge evidenţele. Se 
certase rău cu Tony Zachary, dorind să ştie de unde 
proveneau acei bani. Ai totul în rapoarte, repeta 
întotdeauna Tony. lar Ron examinase rapoartele. 

Donatorii erau directori de corporaţii, doctori, avocaţi 
specializaţi în apărarea firmelor, dar şi grupuri care făceau 


lobby, cu toţii dorind reducerea răspunderilor civile. Ştiuse 
asta chiar de când îşi începuse campania. 

A adulmecat conspirația, însă starea de epuizare îl 
cuprinsese deja cu totul. 


Undeva în bezna adâncă a somnului indus pe cale 
artificială, Ron a auzit un clinchet continuu, un sunet pe 
care nu reuşea să-l identifice. Clic, clic, clic, acelaşi zgomot 
pe care nu reuşea să-l identifice. Venea din apropierea lui. 

Prin întuneric, a întins mâna şi a pipăit patul lui Josh, 
după care a sărit brusc în picioare. În lumina difuză ce 
răzbătea din baie, şi-a văzut fiul cuprins de o criză grotescă. 
Întregul lui trup se cutremura violent. Faţa îi era 
contorsionată, avea gura căscată, ochii deschişi larg. 
Clinchetul şi zăngănitul s-au întețit. A apăsat butonul pentru 
chemarea asistentelor, după care l-a prins pe Josh de umeri 
şi a încercat să-l liniştească. A rămas stupefiat de fero- 
citatea atacului. In rezervă, au pătruns două asistente care 
au preluat controlul. Cea de-a treia a rămas în spatele lor, 
după care a apărut şi doctorul. Nu puteau face mare lucru, 
ci doar să-i introducă un aparat în gură ca să-l împiedice să- 
şi muşte limba. 

Când nu s-a mai simţit în stare să îndure situaţia, Ron s-a 
retras într-un colţ şi s-a uitat la acea imagine a copilului 
său, grav traumatizat, pierdut între mâinile celor ce 
încercau să-l ajute, în timp ce patul încă se cutremura, iar 
barele de metal continuau să zdrâăngănească. Criza s-a 
potolit în cele din urmă, iar asistentele s-au apucat să-l 
spele cu apă rece pe faţă şi să i se adreseze cu glasuri de 
copil. Ron a ieşit discret din cameră, pornind într-o nouă 
plimbare fără ţintă pe coridoarele spitalului. 


Cu întreruperi, crizele au ţinut douăzeci şi patru de ore, 
după care s-au oprit brusc. In acele momente, Ron şi 
Doreen erau deja prea epuizați şi cu nervii la pământ ca să 
mai aibă altă reacţie decât să privească neputincioşi la fiul 
lor şi să se roage ca va rămâne liniştit şi calm. Au sosit şi 
alţi doctori, toţi cu feţe serioase şi schimbând între ei 
cuvinte de neînțeles. S-au cerut alte investigaţii medicale, 
iar Josh a fost scos din rezervă câteva ore bune, apoi adus 
înapoi. 


Într-o sâmbătă dimineaţă, Ron s-a furişat în biroul lui din 
clădirea Gartin. La cererea lui, cei doi grefieri îl aşteptau. 
Trebuiau date decizii în douăsprezece cazuri, iar Ron citise 
prezentările şi recomandările făcute de ei. Grefierii aveau 
lista proprie de cazuri pregătite şi erau gata să le prezinte. 

O condamnare pentru viol în districtul Rankin. Confirmat, 
în unanimitate de voturi. 

O dispută privitoare la nişte alegeri în districtul Bolivar. 
Confirmat, alături de alţi şapte judecători. 

Un caz extrem de plicticos, legat de o încăierare urâtă 
din districtul Panola. Verdict confirmat, în unanimitate, 
alături de ceilalţi judecători. 

Şi aşa mai departe. Cum Ron era preocupat de altceva şi 
părea prea puţin interesat să lucreze, primele zece cazuri 
au fost expediate în douăzeci de minute. 

— Baker contra Krane Chemical, a anunţat unul dintre 
grefieri. 

— Şi care-i situaţia? a întrebat Ron. 

— Indecisă, patru la patru, şi toată lumea îşi apără cu 
dinţii poziţia. Calligan şi ai lui sunt cam agitaţi în privinţa 
hotărârii dumneavoastră. lar McElwayne şi oamenii lui sunt 
curioşi. Toţi pândesc şi aşteaptă. 


— Îşi închipuie că am cedat? 

— Nimeni nu ştie clar. Se considera că sunteţi foarte 
stresat şi se fac speculaţii referitoare la o schimbare 
spectaculoasă de atitudine din cauza celor întâmplate. 

— Lasă-i să facă speculaţii. Baker să mai aştepte puţin, la 
fel şi cazul acela cu casa de bătrâni. 

— Vă gândiţi să votaţi pentru confirmarea verdictelor? l-a 
întrebat celălalt grefier. 

Ron descoperise deja că mai toate bârfele care circulau 
la Curtea Supremă erau create şi răspândite de grefieri. 

— Nu ştiu, a răspuns el. 

Peste o jumătate de oră, era din nou la spital. 


CAPITOLUL 38 


Opt zile mai târziu, într-o sâmbătă ploioasă, Josh Fisk a 
fost urcat într-o ambulanţă pentru a ajunge la Brookhaven. 
Ajuns acolo, urma să stea într-o rezervă a spitalului aflat la 
cinci minute depărtare de casă. Va fi urmărit atent timp de 
o săptămână, poate mai mult sau după care, cu noroc, 
putea urma externarea. 

Doreen a călătorit în ambulanţă, alături de el. 

Ajuns la clădirea Gartin, Ron a urcat la biroul lui. Nu a 
văzut pe nimeni pe tot etajul, lucru pe care chiar îl dorise. 
Poate pentru a treia sau a patra oară, a citit decizia lui 
Calligan, prin care se respingea verdictul în cazul Baker 
contra Krane Chemical. Cândva fusese întru totul de acord 
cu părerea lui, dar acum avea îndoieli. Decizia aceea putea 
fi scrisă la fel de bine şi de Jared Kurtin. Calligan găsea nod 
în papură practic la toate probele aduse şi susţinute de 
experţii aduşi de acuzare. Il critica pe judecătorul Harrison 
că admisese acele testimonii. In cuvinte foarte acide, el îl 
condamna pe expertul care făcuse legătura între produsele 
carcinogene şi îmbolnăvirile de cancer, afirmând că totul 
era, „în cel mai bun caz, pură speculație”. Dorea un 
standard imposibil de atins, care să impună dovezi clare că 
toxinele din apa oraşului Bowmore provocau tipurile de 
cancer care îi uciseseră pe Pete şi Chad Baker. Ca 


întotdeauna, făcea mare tămbălău în legătură cu valoarea 
despăgubirilor stabilite prin verdictul şocant şi, acuzator, 
punea asta pe seama patimilor nefireşti dezlănţuite de 
avocaţii acuzării, care îi mişcaseră pe juraţi. 

Ron a citit din nou decizia lui McElwayne, dar şi aceasta i 
s-a părut mult diferită. 

Sosise momentul să voteze, să ia hotărârea, numai că 
pur şi simplu nu simţea nici o tragere de inimă. Era sătul de 
acel caz, sătul de presiunile exercitate asupra lui, sătul de 
furia că era folosit ca un pion de forţe puternice pe care ar 
fi trebuit să le recunoască. 

Se simţea sfârşit de calvarul prin care trecea Josh şi nu 
voia decât să ajungă acasă. Nu avea nici o încredere în 
capacitatea lui de a face ceea ce era corect şi nici nu mai 
ştia sigur ce era corect şi ce nu. Se rugase până se săturase 
de rugăciuni. Incercase să-i explice lui Doreen îndoielile prin 
care trecea, dar ea era la fel de absentă şi instabilă ca el. 

Dacă infirma verdictul, îşi trăda adevăratele sentimente. 
Dar sentimentele lui se schimbau, nu? Cum putea el, ca 
jurist detaşat, să treacă de partea cealaltă doar din cauza 
dramei din propria familie? 

Dacă susţinea verdictul, îi trăda pe cei care îl aleseseră. 
Cincizeci şi trei la sută din oameni îl votaseră pe Ron Fisk 
deoarece crezuseră în platforma lui. Ori nu era aşa? Poate îl 
votaseră pentru că beneficiase de multă publicitate. 

Va fi cinstit faţă de toţi acei Aaroni ca Ron să-şi schimbe 
în mod egoist filosofia juridică din cauza suferințelor prin 
care trecea fiul lui? 

Detesta aceste întrebări. Ele îl sleiau şi mai mult de 
vlagă. A păşit nervos prin birou, mai confuz ca niciodată, şi 
s-a gândit din nou să renunţe. „Fugi cât mai departe!” şi-a 
zis în gând. Insă îl obosea şi ideea de a fugi, de a păşi fără 
rost prin birou şi de a vorbi cu pereţii. 

Şi-a tastat decizia: 

„Sunt de acord şi mă alătur judecătorului Calligan, dar 
fac asta cu serioase îndoieli. Această Curte Supremă, cu 


complicitatea mea şi îndeosebi din cauza prezenţei mele, a 
devenit cu repeziciune un protector orb al acelora care vor 
să restrângă în mod drastic răspunderea civilă în toate 
domeniile prevăzute de legea vătămărilor personale. Este 
un curs periculos.” 

În cazul referitor la casa de bătrâni, şi-a scris cea de-a 
doua hotărâre: 

„Sunt de acord, mă alătur judecătorului Albritton şi susţin 
verdictul dat de Curtea de Circuit din Districtul Webster. 
Acţiunile casei de bătrâni nu respectă standardul de 
îngrijire cerut de legile noastre.” 

Apoi a scris un raport către Curte: 

„În următoarele treizeci de zile, îmi voi lua concediu. 
Familia are nevoie de prezenţa mea acasă.” 


* 


Curtea Supremă din Mississippi îşi postează hotărârile pe 
website-ul propriu în fiecare joi la amiază. 

Şi, în fiecare joi la amiază, câțiva avocaţi stăteau în faţa 
computerelor agitaţi şi aşteptând ori puneau pe cineva să 
facă asta în locul lor. Jared Kurtin avea un asociat la pândă. 
Sterling Bintz îşi urmărea telefonul inteligent la acea oră, 
indiferent de meridianul unde s-ar fi aflat în momentul 
respectiv. F. Clyde Hardin, care rămăsese un om al 
peşterilor în privinţa tehnologiei informatice, stătea încuiat 
în semiobscuritatea biroului său cu votca de prânz în faţă şi 
aştepta. Fiecare avocat pledant din Bowmore veghea. 

Acea aşteptare înfrigurată era trăită şi de câţiva oameni 
din afara profesiilor juridice. Tony Zachary şi Barry Rinehart 
aveau mare grijă să stea de vorbă la telefon când apăreau 
hotărârile. Carl Trudeau număra minutele în fiecare 
săptămână. Zeci de analişti din domeniul titlurilor de 
valoare monitorizau website-ul din centrul sau de la 


marginea Manhattanului. Denny Ott mânca un sendviş 
împreună cu soţia în biroul de la biserică. Casa parohială de 
alături nu avea computer. 

Şi acea oră magică nu era nicăieri mai temută şi sperată 
decât în birourile sărăcăcioase ale firmei de avocatură 
Payton & Payton. Toată lumea se strângea în acele clipe în 
Puţ, la masa de lucru mereu încărcată de hârtii, şi lua masa 
de prânz, în timp ce Sherman se uita la laptopul său. In 
prima joi din luna mai, la ora 12.15, el a anunţat: 

— Uite-o! 

Toţi şi-au împins farfuriile într-o parte. Aerul a părut că se 
rarefiază, iar respiraţiile au devenit mai precipitate. Wes a 
refuzat să se uite spre Mary Grace, iar ea a refuzat să 
privească spre el. Într-adevăr, nimeni din cameră nu se uita 
la nimeni din jur. 

— Hotărârea e scrisă de judecătorul Arlon Calligan, a 
continuat Sherman. O să citesc pe sărite. Cinci pagini, zece, 
cincisprezece pagini, o hotărâre luată în majoritate care are 
douăzeci şi una de pagini, la care subscriu Romano, 
Bateman, Ross şi Fisk. Verdict infirmat şi caz închis. 
Hotărâre definitivă dată în favoarea pârâtului, Krane 
Chemical. 

Sherman a continuat: 

— Romano este de acord, adăugând patru pagini de 
porcării, cum îi este obiceiul. Fisk a fost de acord şi a făcut 
doar un comentariu scurt. A urmat o pauză, cât a derulat 
textul: şi apoi, o opinie contrară a lui McElwayne, pe care o 
aprobă Albritton. Asta e tot ce aveam nevoie să ştim. N-o să 
mai citesc rahatul ăsta vreme de cel puţin o lună. 

Sherman s-a ridicat şi a părăsit încăperea. 

— Nu vine chiar ca o surpriză, a spus Wes. 

Nu i-a răspuns nimeni. 


Aflat la masa de lucru, F. Clyde Hardin a plâns. Dezastrul 
acela se profila de luni bune, dar în acele clipe îl strivise. 
Pierduse singura şansă de a se îmbogăţi, iar odată cu ea,i 
se spulberaseră şi visurile. L-a blestemat pe Sterling Bintz şi 
a înjurat dementa lui acţiune comună. l-a blestemat pe Ron 
Fisk şi pe ceilalţi patru clovni care au alcătuit majoritatea. A 
blestemat oile oarbe din districtul Cary şi din sudul statului 
Mississippi, care fuseseră păcălite să voteze împotriva 
Sheilei McCarthy. Şi-a mai pus un pahar de votcă, după 
care a înjurat şi a băut, apoi iar a înjurat şi a băut, până 
când a adormit cu capul pe birou. 

La şapte clădiri mai la vale, Babe a primit un telefon şi 
astfel a aflat vestea. Curând, cafeneaua ei a fost umplută 
până la refuz de cei care căutau să găsească un răspuns, să 
bârfească şi să afle un sprijin. Pentru mulţi dintre ei, ştirea 
era de neînțeles, însemna că nu va avea loc nici o 
operaţiune de purificare, nu vor fi nici despăgubiri, nici 
măcar scuze. Compania Krane Chemical pleca nestânjenită 
şi le dădea cu tifla oraşului şi victimelor pe care le făcuse. 

Denny Ott a primit un telefon de la Mary Grace. Aceasta 
i-a prezentat situaţia pe scurt şi a precizat că litigiul se 
terminase. Nu existau opţiuni viabile de continuare. Singura 
cale de atac era un apel la Curtea Supremă a SUA, iar ei vor 
face formalităţile respective, desigur. Dar nu exista nici o 
şansă ca procesul sa fie examinat de acea Curte. Ea şi Wes 
vor veni la Bowmore peste câteva zile pentru a discuta cu 
clienţii. 

Denny şi soţia lui au deschis sala comună, au scos câteva 
prăjiturele şi sticle cu apă îmbuteliată şi au aşteptat sosirea 
oamenilor care căutau mângâiere. 


x 


După-amiază târziu, Mary Grace a intrat în biroul lui Wes 
şi a închis uşa. Avea în mână două file şi i-a întins una din 
ele. Era o scrisoare către clienţii lor din Bowmore. 

— Aruncă şi tu o privire, a spus ea şi s-a aşezat ca s-o 
recitească. Conţinutul scrisorii era următorul: 


Stimate client, 

Astăzi, Curtea Supremă din Mississippi a dat hotărârea în 
favoarea Krane Chemical. Apelul lui Jeannette Baker a fost 
respins şi anulat, ceea ce înseamnă că acest caz nu poate fi 
rejudecat şi nici redeschis. Noi intenționăm să cerem Curţii 
o nouă audiere, procedură de rutină, dar care reprezintă şi 
o pierdere de vreme. Vom face, de asemenea, apel la 
Curtea Suprema a SUA, dar şi aceasta este o pură 
formalitate. Acea Curte rareori analizează cazuri ale curților 
statale. 

Hotărârea de astăzi, a cărei copie integrală vă va fi 
trimisă săptămâna viitoare, nu ne permite să continuăm 
cazul împotriva companiei Krane. Curtea a aplicat un 
standard de probe care ne pune în imposibilitatea de a 
demonstra răspunderea companiei. Și, cu durere o spunem, 
este evident ce se va întâmpla cu următorul verdict care va 
fi prezentat aceleiaşi Curti Supreme. 

Cuvintele noastre nu pot exprima sentimentele de 
dezamăgire şi frustrare. Am purtat această bătălie timp de 
cinci ani, confruntându-ne cu probleme enorme, şi am 
pierdut în multe feluri. 

Însă pierderile suferite de noi nu se compară cu ale voas- 
tre. Vom continua să ne gândim la dumneavoastră, să ne 
rugăm pentru dumneavoastră şi vom sta de vorbă ori de 
câte ori veţi avea nevoie de noi. Ne simţim onorati de 
încrederea pe care ați avut-o în noi. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze. 


— Foarte frumos, a spus Wes. Să le ducem la poştă. 


În tranzacţionările din acea după-amiază, acţiunile Krane 
Chemical au creat senzaţie. Au crescut cu 4,75 dolari pe 
acţiune şi au încheiat ziua la nivelul de 38,50 de dolari. 
Domnul Trudeau îşi recuperase deja miliardul pierdut şi 
aştepta să mai câştige. 

l-a strâns pe Bobby Ratzlaff, Felix Bard şi pe alţi doi 
apropiaţi în biroul lui, unde a dat o mică petrecere. Au 
sorbit şampanie Cristal, au fumat havane cubaneze şi s-au 
felicitat pentru acea uimitoare răsturnare de situaţie. Acum 
îl socoteau pe Carl un adevărat geniu, un vizionar. Chiar şi 
în cele mai întunecate momente, el tot nu se dăduse bătut. 
Mantra lui fusese: „Cumpără acţiuni! Cumpăra acţiuni”! 

l-a reamintit lui Bobby de promisiunea făcută în ziua 
verdictului. Nici un cent din profiturile lui muncite cu greu 
nu va ajunge în mâinile acelor oameni neştiutori şi ale 
avocaţilor slinoşi care îi reprezentaseră. 


CAPITOLUL 39 


Printre oaspeţi se numărau de la indivizi unşi cu toate 
alifiile de pe Wall Street precum Carl până la cel care îi 
vopsea părul Briannei, dar şi doi actori semişomeri de pe 
Broadway. Veniseră bancheri cu nevestele lor bătrâioare, 
dar bine întreţinute după ore întregi de stat în sala de 
întreţinere şi moguli cu soţiile-trofeu superb de nemâncate. 
Mai erau directorii de la Trudeau Group, care ar fi preferat 
să se afle în altă parte, şi pictori care împuşcau banul, 
aparţinând grupului de la MuAb, care se arătaseră extra- 
ordinar de încântați că aveau şansa rară de a se afla printre 
cei cu bani. Apăruseră şi câteva modele, numărul 388 din 
topul Forbes al celor mai bogaţi 400, un fundaş de fotbal 
american care juca la Jets, un reporter de la Times, 
împreună cu un fotograf care să imortalizeze tot, şi un 
reporter de la Journal, care nu avea să scrie nimic, dar care 
nu voia să scape o asemenea petrecere. In jur de o sută de 
invitaţi, toţi foarte bogaţi, dar nici unul dintre ei nu văzuse 
vreodată un iaht precum Brianna. 

Era amarat pe fluviul Hudson, la Cheiul Chelsea, şi, în 
acel moment, singura navă de dimensiuni comparabile era 
un portavion scos la pensie, aflat la ancoră la vreo milă mai 
spre nord. În lumea rarefiată a ambarcaţiunilor obscen de 
scumpe, Brianna intra în clasa megaiahturilor, care erau 


mai mari decât superiahturile, dar nu în aceeaşi familie cu 
gigaiahturile. Aceasta din urmă fusese domeniul exclusiv al 
câtorva milionari din lumea informaticii, al prinților saudiţi şi 
al mogulilor petrolului din Rusia. 

Invitaţia suna astfel: „Sunteţi invitaţi de domnul şi 
doamna Carl Trudeau să participaţi la călătoria inaugurală a 
megaiahtului lor, Brianna, miercuri, 26 mai, la ora 6 seara, 
la Cheiul 60”. 

lahtul avea 57,6 metri, ceea ce îl plasa pe locul 21 pe 
lista celor mai mari ambarcaţiuni private înmatriculate în 
America. Domnul Trudeau dăduse pe el 60 de milioane la 
două săptămâni după alegerea lui Ron Fisk, după care mai 
cheltuise 15 milioane pentru renovări, modernizări şi alte 
jucării. 

Acum venise vremea să se etaleze cu el, ca să 
demonstreze una dintre cele mai spectaculoase reveniri în 
istoria recentă a vieţii corporatiste. Echipajul, alcătuit din 
optsprezece membri, a oferit un tur al navei pentru oaspeţii 
ce soseau şi-şi luau câte un pahar de şampanie. Având 
patru punți deasupra apei, vasul putea găzdui în condiţii de 
lux treizeci de persoane timp de o lună în larg, dar asta nu 
însemna că domnul Trudeau intenţiona vreodată să aibă 
atâţia oameni foarte aproape şi pe o perioadă aşa de lungă. 
Cei îndeajuns de norocoşi să fie aleşi pentru un voiaj mai 
lung vor beneficia de acces la o sală de sport dotată cu 
antrenor, de o piscină cu o maseuză, şase băi jacuzzi şi un 
bucătar-şef care va fi la dispoziţia lor douăzeci şi patru de 
ore din tot atâtea. Aceştia puteau mânca la una dintre cele 
patru mese de pe vas, cea mai mică fiind de zece persoane, 
iar cea mai mare de patruzeci. Dacă aveau chef să se 
distreze puţin, aveau la dispoziţie costume de scufundări, 
caiace cu fundul transparent, un catamaran lung de nouă 
metri, schiuri nautice şi unelte de pescuit. Desigur, un 
megaiaht nu şi-ar merita numele dacă nu ar fi dotat cu 
elicopter. Printre alte superdotări se numărau o sală de 
cinema, patru şemineuri, un salon cu tavanul de sticla 


pentru admirat cerul noaptea, podele cu pardoseala 
încălzită în băi, un bazin privat pentru nudism şi suprafeţe 
enorme placate cu lemn de mahon, alamă şi marmură 
italiană. Salonul domnului Trudeau era mai mare decât 
dormitorul din apartamentul de pe uscat. lar în sufrageria 
lor oficială de la etajul trei, Carl găsise, în sfârşit, locul unde 
s-o expună permanent pe /melda violată. 

După truda de la birou, ea nu avea să-l mai întâmpine 
vreodată în foaierul apartamentului. 

În timp ce un cvartet de coarde cânta ceva pe puntea 
principală, Brianna s-a desprins de mal şi a virat, pornind pe 
Hudson, spre sud. Amurgea, un apus frumos de soare, iar 
priveliştea Manhattanului dinspre fluviu le-a luat tuturor 
răsuflarea. Oraşul vibra de energia sa frenetică, fascinantă 
atunci când era admirată de pe puntea unei nave atât de 
minunate. Şampania şi caviarul îşi aduceau şi ele 
contribuţia la frumuseţea peisajului. Cei de pe feriboturi sau 
alte ambarcaţiuni mai mici se holbau fără să vrea la 
Brianna care, propulsată de două motoare diesel Caterpillar 
ce dezvoltau 2000 cai-putere, înainta maiestuos, lăsând în 
urmă un siaj discret. 

O mică armată de chelneri în costume şi cu cravate 
negre se mişcau cu eleganţă pe punți, ducând băuturi pe 
tăvi de argint şi mâncare aranjată parcă prea frumos pentru 
a o deranja şi a o consuma. Carl i-a ignorat pe majoritatea 
oaspeţilor săi, petrecându-şi timpul cu cei pe care, într-un 
fel sau altul, îi ţinea sub control. Brianna era o gazdă 
perfectă, trecând ca într-o plutire de la un grup la altul, 
sărutându-i pe toţi bărbaţii şi pe toate femeile, asigurându- 
se că fiecare a avut şansa de a o vedea. 

Căpitanul vasului a descris un viraj larg, astfel încât 
oaspeţii să se poată bucura de o privelişte cât mai 
frumoasă a insulei Ellis şi a Statuii Libertăţii, după care a 
pornit spre nord, în direcţia Battery şi a capătului sudic al 
Manhattanului. Se întunecase deja, iar acum şirurile de 
zgârie-nori se iluminau în sectorul financiar. 


Trecând, pe rând, pe sub Podul Brooklyn, pe sub Podul 
Manhattan, apoi pe sub Podul Williamsburg, Brianna a urcat 
maiestuos pe East River. Cvartetul de coarde s-a retras, iar 
din sistemul de amplificare de calitate extraordinară s-au 
auzit bubuitor cele mai mari succese ale lui Billy Joel. Pe 
puntea de la etajul doi, lumea a început să danseze. Cineva 
s-a trezit aruncat într-o piscină. Au urmat şi alţii, iar curând 
hainele de gala au devenit opţionale. 

Conform instrucţiunilor lui Carl, căpitanul a întors în drep- 
tul clădirii Naţiunilor Unite şi a sporit viteza, lucru care nu s- 
a simţit pe vas. În acel moment, el dădea un interviu în 
biroul spaţios, cu fereastră panoramică, aflat pe puntea de 
la etajul trei. 

La 10.30, conform programului, Brianna a tras la Cheiul 
60, iar oaspeţii au început să plece fără grabă. Domnul şi 
doamna Trudeau i-au condus de despărţire, strângându-i în 
braţe, sărutându-i, fluturând din mână şi dorind ca ei să 
dispară cât mai curând. Îi aştepta o cină la miezul nopţii. La 
bord, au rămas doar paisprezece, şapte perechi norocoase 
care aveau să călătorească până la Palm Beach, unde vor 
sta câteva zile. S-au schimbat toţi în haine mai lejere şi s-au 
întâlnit în sufrageria principală pentru a mai bea ceva cât 
bucătarul-şef definitiva primul fel de mâncare. 

Carl i-a şoptit căpitanului că era momentul să plece, iar 
cincisprezece minute mai târziu, Brianna s-a desprins din 
nou de Cheiul 60. Cât oaspeţii erau întreţinuţi de 
fermecătoarea lui soţie, el s-a scuzat, retrăgându-se câteva 
minute. A urcat treptele, către nivelul al patrulea, iar pe o 
mică punte ceva mai ridicată şi-a găsit locul preferat de pe 
acea jucărie nouă şi fabuloasă a lui. Era un post de 
observaţie, cel mai înalt punct de pe navă, de unde putea 
vedea departe în jur. 

Cu părul fluturând în vântul răcoros, a strâns între degete 
balustrada de alamă şi a privit spre turnurile uriaşe din 
cartierul financiar. A surprins în trecere şi clădirea în care 
avea apartamentul şi biroul, la etajul patruzeci. 


Totul era la înălţime. Acţiunile comune ale companiei 
Krane ajunseseră la aproape 50,00 de dolari bucata. 
Câştigurile ajunseseră până la cer. Averea lui atinsese cifra 
de peste trei miliarde şi creştea constant. 

Mulţi idioţi de pe lumea asta râseseră de el în urmă cu 
optsprezece luni. Compania Krane e terminată. Trudeau e 
un neghiob. Cum poate pierde cineva un miliard de dolari 
într-o zi? urlaseră ei. 

Unde le era râsul acum? 

Unde dispăruseră acum toţi acei experţi? 

Marele Carl Trudeau îi păcălise din nou. Scăpase de 
beleaua provocată de Bowmore şi-şi salvase compania. Tot 
el făcuse ca acţiunile să-şi piardă din valoare, ajungând să 
coste o nimica toată, le cumpărase ieftin, ca pe nişte lucruri 
salvate de la un incendiu, iar acum le deţinea aproape 
integral. Asta îl făcea să devină şi mai bogat. 

Era destinat să urce în topul celor 400 alcătuit de Forbes 
şi, în vreme ce aluneca pe fluviul Hudson stând în punctul 
cel mai înalt al navei sale şi privea spre turnurile sclipitoare 
strânse în jurul Wall Street, a recunoscut în sinea lui că 
nimic altceva nu conta pe lumea asta. 

Acum, când deţinea trei miliarde, voia de fapt şase. 


NOTA AUTORULUI 


Mă văd silit să-mi apăr statul în care m-am născut şi o voi 
face lansând o sumedenie de dezminţiri. Toate personajele 
din acest roman sunt pure invenţii. Orice asemănare cu 
vreo persoana reală este o simplă coincidenţă. Districtul 
Cary nu există, nici oraşul Bowmore şi nici compania Krane 
Chemical, după cum nu există vreun produs denumit 
pillamar 5. Şi, din câte cunosc, substanţele numite 
bicloronilenă, aklar şi cartolix nu există. Curtea Supremă 
din Mississippi are într-adevăr nouă membri aleşi, dar nici 
unul dintre judecători nu a fost folosit ca model sau 
inspiraţie pentru vreunul dintre cei menţionaţi ori descrişi în 
paginile precedente. Organizațiile, asociaţiile, grupurile, 
instituţiile nonprofit, grupurile de experţi, bisericile, 
cazinourile prezentate nu sunt reale. Toate sunt inventate. 
Unele dintre orăşelele şi oraşele ce apar în roman pot fi 
găsite pe hartă, altele nu. Campania de alegeri reprezintă 
un rod al imaginaţiei mele. Procesul în sine împrumută 
elemente din câteva cazuri reale. Câteva dintre clădirile 
prezentate există cu adevărat, dar nu sunt perfect sigur 
care anume dintre ele. 

În cariera mea anterioară, am fost membru al Camerei 
Reprezentanţilor din Mississippi, iar în acea calitate, am 
jucat un rol în întocmirea legilor. În prezenta carte, unele 


dintre acele legi au suferit modificări şi completări, 
omisiuni, ba chiar au fost de-a dreptul măcelărite. Când 
scrii opere de ficţiune, acest lucru este uneori necesar. 

Unele legi, îndeosebi cele referitoare la jocurile de noroc 
practicate în cazinouri, supraviețuiesc fără nici o intervenţie 
din partea mea. 

Acum, după ce mi-am recuzat propria muncă, trebuie să 
afirm că prezenta poveste cuprinde foarte mult adevăr. 
Atâta vreme cât se permit donaţii de bani din surse private 
în cadrul alegerilor judiciare, vom asista la lupta dintre 
interese concurente pentru ocuparea  fotoliilor de 
judecători. Majoritatea facţiunilor aflate în război sunt 
descrise în mod convingător şi adecvat. Tactica folosită 
este mult prea familiară. lar rezultatele nu sunt chiar 
diferite faţă de cele descrise. 

Ca întotdeauna, m-am bazat pe sprijinul unor persoane 
pentru recomandări şi consultaţii de specialitate. Le 
mulţumesc următorilor: Mark Lee, Jim Craig, Neal Kassell, 
Bobby Moak, David Gernert, Mike Ratliff, Ty Bert Colley şi 
John Sherman. Stephen Rubin a publicat această carte, a 
douăzecea carte a mea la editura Doubleday, iar echipa de 
acolo - John Fontana, Rebecca Holland, John Pitts, Kathy 
Trager, Alison Rich şi Suzanne Hertz - a contribuit 
substanţial la apariţia ei. 

Mulţumiri lui Renee pentru răbdarea ei proverbială şi 
abundența de comentarii editoriale. 

John Grisham 
1 octombrie 2007 


De acelaşi autor a apărut 


ASOCIATUL 


Viitorul lui Kyle McAvoy pare să fie unul luminos. Dar Kyle 
are un secret întunecat - un episod petrecut în timpul 
colegiului, pe care a încercat din răsputeri să-l uite. Însă 
secretul cade în mâinile cui nu trebuie şi Kyle este obligat 
să accepte o slujbă pe care o urăşte - chiar dacă este o 
slujbă pe care majoritatea studenţilor la drept o consideră 
de vis. 

La trei luni după absolvirea facultăţii la Yale, Kyle devine 
asociat la cea mai mare firmă de avocatură din lume, unde, 
în afară de practicarea dreptului, trebuie să mintă, să fure 
şi să ia parte la un plan care l-ar putea trimite la închisoare 
- asta dacă nu-şi pierde chiar viaţa. 

Personajele memorabile, descrierea realistă a 
competiţiilor acerbe şi de cele mai multe ori lipsite de fair- 
play din lumea avocaţilor, răsturnările neaşteptate de 
situaţie şi acţiunea plină de neprevăzut fac din Asociatul un 
thriller juridic clasic, marca Grisham.