John Grisham — Maestrul

JOHN GRISHAM 


Maestrul 


The King of Torts 


Traducere din limba engleză ARIADNA GRĂDINARU 


RAO 
2004 


OOOADUPVWVUN= 


Nota autorului 


il 


Împuşcăturile care i-au ciuruit capul lui Pumpkin au fost 
auzite de nu mai puţin de opt persoane. Trei şi-au închis 
instinctiv ferestrele, şi-au verificat uşile şi s-au retras la 
adăpostul sau cel puţin în izolarea micilor lor apartamente. 
Alţi doi, ambii cu experienţă în asemenea probleme, au 
fugit din zonă la fel de repede, dacă nu chiar mai repede 
decât criminalul însuşi. Altul, un individ din cartier obsedat 
de reciclarea ambalajelor, scotocea prin gunoi după 
conserve de tablă când a auzit sunetele ascuţite ale 
înfruntărilor zilnice. S-a aruncat după un maldăr de cutii de 
carton şi acolo a rămas până s-au oprit împuşcăturile, după 
care s-a strecurat pe alee, unde a văzut ce mai rămăsese 
din Pumpkin. 

lar doi dintre ei au văzut tot. Stăteau pe nişte lăzi de 
plastic pentru lapte, la colţul dintre străzile Georgia şi 
Lamont, în faţa unui magazin de băuturi, ascunşi parţial 
după o maşină parcată, aşa încât criminalul nu i-a văzut 
atunci când a aruncat o privire rapidă în jur, înainte să o ia 
după Pumpkin pe alee. 

Amândoi aveau să le spună poliţiştilor că au văzut cum 
puştiul a băgat mâna în buzunar şi a scos arma; erau siguri 
că au văzut arma, un pistol negru, mic. O clipă mai târziu 
au auzit împuşcăturile, deşi nu l-au văzut pe Pumpkin 
căzând. Imediat după aceea puştiul cu arma a şi ţâşnit de 
pe alee şi a venit în fugă, cine ştie de ce, chiar spre ei. 
Fugea îndoit din şale, ca un câine speriat, vinovat sută la 
sută. Purta tenişi roşu cu galben, care păreau cu cinci 
numere mai mari şi lipăiau pe asfalt când fugea. 

Când a trecut prin dreptul lor, avea încă arma în mână, 
probabil un 38, şi a tresărit puţin când i-a observat, dându- 
şi seama că văzuseră prea mult. Timp de o secundă 
îngrozitoare li s-a părut că ridica pistolul ca şi cum ar vrea 


să-i elimine pe martorii care au reuşit amândoi să sară de 
pe lăzile de lapte şi să se târască din calea lui, dând haotic 
din mâini şi din picioare. Apoi a dispărut. 

Unul din ei a deschis uşa de la magazinul de băuturi şi a 
strigat să cheme cineva poliţia; avusese loc o crimă. 

O jumătate de oră mai târziu, poliţiştii au primit un 
telefon în care li se spunea că un tânăr care se potrivea cu 
descrierea celui care-i făcuse de petrecanie lui Pumpkin 
fusese văzut de două ori pe 9" Street, cu o armă la vedere 
şi comportându-se mai ciudat chiar decât majoritatea celor 
de pe strada respectivă, încercase să atragă cel puţin o 
persoană într-o zonă părăsita, dar victima aleasă scăpase şi 
raportase incidentul. g 

Poliţiştii îşi găsiră omul o oră mai târziu. II chema Tequila 
Watson, era un bărbat negru în vârstă de douăzeci de ani, 
cu un cazier clasic legat de droguri. Care nu avea propriu- 
zis familie. Şi nici adresă. Ultimul loc în care dormise era un 
centru de dezintoxicare de pe W Street. Reuşise să scape 
de armă, iar dacă îl jefuise pe Pumpkin cumva, aruncase 
prada — bani sau droguri, sau orice ar fi fost. Buzunarele îi 
erau curate, la fel şi ochii. Poliţiştii erau siguri că Tequila nu 
era sub influenţa vreunui drog atunci când fusese prins. Un 
interogatoriu scurt şi general pe strada, apoi i se puseseră 
cătuşele şi fusese îmbrâncit pe bancheta din spate a unei 
maşini aparţinând poliţiei din Washington. 

L-au dus înapoi pe Lamont Street, unde aranjaseră o 
întâlnire întâmplătoare cu cei doi martori. L-au condus pe 
Tequila pe aleea unde îl lăsase pe Pumpkin. 

— Ai mai fost vreodată pe aici? îl întrebă unul dintre 
poliţişti. Tequila nu răspunse, se uita doar tâmp la balta de 
sânge proaspăt de pe asfaltul murdar. Cei doi martori fură 
aduşi discret pe alee, apoi conduşi fără zgomot aproape de 
Tequila. 

— El e, au spus amândoi odată. 

— Are aceleaşi haine pe el, aceiaşi tenişi, tot, în afară de 


armă. 

— Ele. 

— Fără îndoială. 

Tequila se trezi din nou îmbrâncit în maşină şi dus la 
închisoare. L-au băgat în arest pentru crimă şi l-au închis 
fără vreo şansă imediată de a ieşi pe cauţiune. Fie din 
experienţă, fie din frică, Tequila nu le-a spus nimic 
poliţiştilor care au încercat să-l tragă de limbă, să-l 
păcălească şi chiar să-l amenințe. Nimic care să-l 
incrimineze, nimic care să-l ajute. Niciun indiciu despre ce 
motiv avea să-l omoare pe Pumpkin. Nimic despre relaţia 
dintre ei, dacă existase vreuna. Un detectiv cu vechime a 
făcut o observaţie scurtă în dosar că părea să fie o crimă 
făcută mai din întâmplare decât de obicei. 

Nu s-a solicitat niciun telefon, nu s-a pomenit nimic de 
vreun avocat sau de vreun garant pentru cauţiune. Tequila 
părea buimac, dar se mulțumea să stea jos, în celula plină 
şi să privească fix la podea. 


Tatăl lui Pumpkin nu era de găsit, dar mama lui lucra ca 
paznic la subsolul unei clădiri mari de birouri pe bulevardul 
New York. Poliţiştilor le luaseră vreo trei ore să afle numele 
adevărat al fiului ei, Ramón Pumphrey, să-i găsească 
adresa şi un vecin dispus să le spună dacă avea mamă. 

Adelfa Pumphrey stătea la un birou şi slujba ei era să 
urmărească imaginile de pe monitoare. Era o femeie 
corpolentă şi solidă, într-o uniformă kaki, cu o armă la şold 
şi cu o expresie de total dezinteres pe faţă. Poliţiştii care se 
apropiau de ea mai făcuseră asta de sute de ori. l-au dat 
vestea, apoi l-au căutat pe supraveghetorul ei. 

Într-un oraş în care tinerii se ucid între ei în fiecare zi, 
măcelul îngroşase pielea şi împietrise inimile şi fiecare 
mamă cunoştea multe alte mame care îşi pierduseră copiii. 


Cu fiecare pierdere, moartea se apropia din ce în ce mai 
mult şi fiecare mamă ştia că oricare zi ar putea fi ultima. Le 
văzuseră pe altele supraviețuind ororii. Stând la birou, cu 
faţa în mâini, Adela Pumphrey se gândea la fiul ei şi la 
trupul lui fără viaţă care zăcea undeva, în oraş, cercetat de 
nişte străini. 

Jură să se răzbune pe cel care-l omorâse. 

Îl blestemă pe tatăl copilului ei pentru că-l abandonase. 

Plânse pentru copilul ei. 

Şi ştia că va trece peste asta. Într-un fel sau altul, va 
trece peste asta. 


Adelfa s-a dus la tribunal să afle despre punerea sub 
acuzare. Ştia de la poliţişti că derbedeul care-i omorâse fiul 
era programat să apară în faţa judecătorului, o procedură 
rapidă şi de rutină, în care el va pleda nevinovat şi va cere 
un avocat. Adelfa stătea în ultimul rând, între fratele ei şi 
un vecin, şi îşi ştergea ochii cu o batistă umedă. Voia să-l 
vadă pe băiat. Şi mai voia să-l întrebe de ce, dar ştia că nu 
o să aibă ocazia. 

Acuzaţii intrară în sală, mânaţi ca vitele la licitaţie. Toţi 
erau negri, toţi aveau salopete portocalii şi cătuşe, toţi erau 
tineri. Ce pierdere! 

Pe lângă cătuşe, Tequila mai avea şi lanţuri la mâini şi la 
picioare, pentru că fapta lui fusese deosebit de violenta, 
deşi, când a fost adus în sală, târându-şi picioarele, 
împreună cu restul de inculpaţi, părea destul de inofensiv. 
Aruncă o privire fugară în mulţime, să vadă dacă e cineva 
cunoscut, dacă nu cumva venise cineva acolo şi pentru el. Il 
obligară să se aşeze pe unul din scaunele aliniate şi, ca 
bonus, unul dintre aprozi se aplecă spre el şi-i spuse: 

— ÎI ştii pe puştiul pe care l-ai omorât? Uite-o pe maică-sa 
acolo, în spate, în rochie albastră. 


Cu capul plecat, Tequila se întoarse încet şi privi drept în 
ochii umezi şi umflaţi ai mamei lui Pumpkin, dar numai 
pentru o clipă. Adela se uita fix la băiatul slăbănog, 
îmbrăcat în salopeta prea mare pentru el şi se întreba unde 
o fi maică-sa şi cum îl crescuse, şi dacă avea tată, şi, mai 
ales, cum şi de ce i se intersectase drumul cu cel al fiului ei. 
Amândoi aveau aceeaşi vârstă ca şi ceilalţi, aproape 
douăzeci sau puţin peste. Ştia de la poliţişti că aparent, cel 
puţin la început, crima nu avea legătură cu drogurile. Dar 
ea ştia că nu e aşa. Viaţa pe stradă, sub toate aspectele, 
are legătură cu drogurile. Adelfa ştia prea bine. Pumpkin 
luase marijuana şi cocaină şi fusese arestat o dată pentru 
posesie, dar nu fusese niciodată violent. Poliţiştii spuneau 
că pare o crimă la întâmplare. Pe stradă toate omorurile 
erau la întâmplare, îi spusese fratele ei, dar toate aveau un 
motiv. 

Intr-o parte a sălii era o masă la care se adunaseră 
autorităţile. Poliţiştii vorbeau în şoapta cu procurorii, care 
frunzăreau dosarele şi rapoartele şi încercau vitejeşte să se 
ţină cu documentaţia cu un pas înaintea infractorilor. In 
cealaltă parte era masa avocaţilor apărării, care veneau şi 
plecau pe măsura ce „banda rulantă” avansa poticnit. 
Judecătorul expedie repede toate acuzaţiile legate de 
droguri, un atac armat, câteva agresiuni sexuale neclare, 
alte probleme cu droguri, o mulţime de încălcări ale 
eliberării condiţionate. Când îşi auzeau numele, inculpaţii 
erau aduşi în faţa judecătorului, unde stăteau fără să spună 
nimic. Se frunzăreau câteva hârtii, după care erau târâţi 
afară din sală, înapoi după gratii. 

— Tequila Watson, striga aprodul. ` 

Un gardian îl ajută să se ridice în picioare. Inaintă cu paşi 
împiedicaţi, cu lanţurile zăngănind. 

— Domnule Watson, sunteţi acuzat de crimă, anunţă 
judecătorul cu voce tare. Ce vârstă aveţi? 

— Douăzeci, spuse Tequila, privind în jos. 


Acuzaţia de crimă răsună în sala de tribunal şi pentru o 
vreme se lăsă liniştea. Ceilalţi infractori îmbrăcaţi în 
portocaliu îl priveau cu admiraţie. Avocaţii şi poliţiştii erau 
curioşi. 

— Vă permiteţi un avocat? 

— Nu. 

— Îmi închipuiam, mormăi judecătorul şi aruncă o privire 
spre masa avocaţilor apărării. Pe pământurile fertile ale 
Curţii Supreme Washington, Secţia Penală, Direcţia 
infracţiuni Majore, munceau zilnic avocaţii de la Biroul de 
Asistenţa Legală, plasa de siguranţă a tuturor acuzaților 
fără resurse financiare. Şaptezeci la sută din inculpaţi 
primeau avocaţi numiţi de judecător şi, în general, puteai 
să găseşti în orice clipă cel puţin şase avocaţi din oficiu 
învârtindu-se prin tribunal în costumele lor ieftine, cu 
mocasinii lor scâlciaţi, cu dosarele ieşindu-le din serviete. 

Cu o săptămână înainte, domnul Carter încheiase un 
proces pentru crimă, care dura de aproape trei ani şi se 
terminase, în sfârşit, cu trimiterea la închisoare a clientului 
său, de unde nu mai avea să iasă niciodată, cel puţin nu 
oficial. Pe Clay Carter îl bucura sentinţa pe care o primise 
clientul său şi, pe moment, se simţea uşurat că nu mai 
avea pe birou niciun caz de crimă. 

Ceea ce, evident, era pe cale să se schimbe. 

— Domnule Carter? i se adresa judecătorul. Nu era un 
ordin, ci o invitaţie de a se apropia şi de a face ce trebuia 
să facă orice avocat din oficiu — să-i apere pe nevoiaşi, 
indiferent de caz. 

Domnul Carter nu putea da dovadă de slăbiciune, mai 
ales cu poliţiştii şi procurorii de faţă. Înghiţi cu greutate, se 
forţă să nu tresară şi se apropie de pupitrul judecătorului de 
parcă avea de gând să solicite pe loc un proces cu jurati. 
Luă de la judecător dosarul, răsfoi rapid conţinutul destul 
de sumar, ignorând în tot acest timp privirile rugătoare ale 
lui Tequila Watson, apoi spuse: 


— Clientul meu se declară nevinovat, Onorată Instanță. 

— Mulţumesc, domnule Carter. Pot să vă consemnez ca 
avocat în acest caz? 

— Da, deocamdată. Domnul Carter punea deja la cale o 
scuză ca să paseze cazul altcuiva de la Biroul Avocaţilor din 
Oficiu. 

— Foarte bine. Mulţumesc, spuse judecătorul, întinzând 
deja mâna după următorul dosar. 

Avocatul şi clientul se strânseră unul lângă altul pentru 
câteva minute la masa apărării. Carter adună informaţiile 
pe care Tequila era dispus să le dea, adică extrem de 
puţine. Promise să treacă a doua zi pe la închisoare pentru 
o discuţie mai lungă. In timp ce vorbeau în şoaptă, masa se 
umplu brusc cu avocaţi tineri de la birou, colegi de-ai lui 
Carter, care păreau că răsar din pământ. 

„Era cumva o înscenare?” se întrebă Carter. Dispăruseră 
fiindcă ştiau că se află în sală un acuzat de crimă? Făcuse şi 
el şmecheria asta în ultimii cinci ani. La Biroul de Asistenţă 
Legală era o artă să te eschivezi de la cazurile neplăcute. 

Işi înşfăca servieta şi plecă în grabă spre uşa principală, 
pe lângă şirurile de rude îngrijorate, pe lângă Adelfa 
Pumphrey şi micul ei grup de susţinători, şi ieşi pe coridorul 
plin ochi de alţi infractori cu mamele, prietenele şi avocaţii 
lor. Existau unii la Biroul Avocaţilor din Oficiu (BAO), care 
jurau că nu trăiesc decât pentru haosul din Tribunalul H. 
Carl Moultrie — tensiunea proceselor, senzaţia de pericol 
născută din faptul că împărţeai acelaşi spaţiu cu atâţia 
bărbaţi violenţi, confruntările dureroase dintre victime şi 
atacatori, listele de inculpaţi iremediabil supraaglomerate, 
vocaţia de a-i apăra pe săraci şi de-a le asigura un 
tratament nepărtinitor din partea poliţiei şi a sistemului 
juridic. 

Cât despre Clay Carter, nu-şi mai amintea de ce l-a atras 
o carieră la Biroul de Asistenţă Legală, asta dacă într- 
adevăr îl atrăsese vreodată. Peste o săptămână, 


aniversarea a cinci ani de muncă va veni şi va trece, fără să 
fie sărbătorită şi, spera el, fără să ştie nimeni. La treizeci şi 
unu de ani, Clay era epuizat, înţepenit într-un birou pe care 
îi era ruşine să-l arate prietenilor, câutând o scăpare, dar 
neavând unde să plece, iar acum mai era împovărat şi cu 
un caz absurd de crimă care devenea pe zi ce trece tot mai 
dificil. 

In ascensor se blestemă singur că se lăsase păcălit cu un 
caz de crimă. Era o greşeală de ageamiu; era prea vechi în 
branşă ca să mai cadă în capcană, mai ales pe un teritoriu 
aşa de cunoscut. „Imi dau demisia”, îşi spuse; aceeaşi 
promisiune pe care în ultimii ani şi-o făcea aproape zilnic. 

In lift mai erau două persoane. Una era o femeie, vreo 
funcţionară din tribunal, cu braţele pline de dosare. 
Cealaltă persoană era un domn de vreo patruzeci de ani, în 
haine negre, de firmă — blugi, tricou, sacou, cizme din piele 
de crocodil. Avea un ziar în mână şi părea că citeşte cu 
ajutorul unor ochelari mici, cocoţaţi pe vârful nasului destul 
de lung şi fin; în realitate, îl privea pe Clay, care era cu 
gândul aiurea. De ce ar da cineva atenţie altei persoane din 
liftul ăsta, din clădirea asta? 

Dacă Clay Carter ar fi fost mai atent şi nu atât de 
cufundat în propriile gânduri, ar fi observat că domnul acela 
era îmbrăcat prea bine pentru un inculpat, dar prea lejer 
pentru un avocat. Nu avea la el decât ziarul, ceea ce era 
destul de curios, având în vedere că Tribunalul H. Carl 
Moultrie nu era cunoscut ca un loc potrivit pentru lectură. 
Nu părea să fie nici judecător, nici funcţionar, nici 
reclamant, nici inculpat. Dar Clay nu-l observă. 


2 


Într-un oraş cu 76 000 de avocaţi, dintre care mulţi 
adunaţi în megafirme aflate la o aruncătură de băț de 
Capitoliu — firme bogate şi influente, în care cei mai 
sclipitori asociaţi primeau la angajare prime de-a dreptul 
indecente, în care cei mai neinteresanţi ex-congresmeni 
primeau oferte de lobby avantajoase şi cei mai tari avocaţi 
aveau propriii agenţi — Biroul Avocaţilor din Oficiu era 
undeva, jos de tot, într-o divizie inferioară. În divizia 
secundă. Unii dintre avocaţii de aici erau devotați misiunii 
de a-i apăra pe cei nevoiaşi şi năpăstuiţi; pentru ei, această 
slujba nu era doar o trambulină spre o altă carieră. 
Indiferent cât de puţin câştigau sau cât de limitat le era 
bugetul, lor le priau independenţa şi singurătatea muncii 
lor, ca şi satisfacția de a-i apăra pe asupriţi. 

Alţi avocaţi din oficiu îşi spuneau că slujba e numai 
temporară, că nu e decât un antrenament în contactul cu 
realitatea crudă, de care aveau nevoie pentru a se lansa 
într-o cariera mai promițătoare. Să cunoşti mecanismul pe 
pielea ta, să te murdăreşti pe mâini, să faci lucruri de care 
un avocat de firmă nici nu s-ar apropia, pentru ca, într-o 
bună zi, o firmă de avocatură cu o înţelegere corectă a 
lucrurilor să-ţi răsplătească efortul. Experienţa vastă în sala 
de tribunal, o bună cunoaştere a judecătorilor, a 
funcţionarilor şi a poliţiştilor, organizarea muncii, abilitate în 
a trata cu cei mai dificili clienţi — erau numai câteva dintre 
avantajele pe care un avocat din oficiu le putea oferi după 
câţiva ani de practică. 

Biroul Avocaţilor din Oficiu avea optzeci de avocaţi, care 
lucrau toţi în doar două etaje aglomerate şi sufocante din 
clădirea Serviciilor Publice Washington, o structura de 
beton, pătrată şi spălăcită, cunoscută drept „Clubul”, pe 
bulevardul Mass, lângă Thomas Circle. Avea aproximativ 


patruzeci de secretare prost plătite şi vreo trei duzini de 
asistenţi juridici împrăştiaţi prin labirintul de birouri 
compartimentate. Directoarea era o femeie pe nume 
Glenda, care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului 
încuiată în birou pentru că acolo se simţea în siguranţă. 

Salariul de început al unui avocat de la Biroul Avocaţilor 
din Oficiu era de 36 000 de dolari pe an. Creşterile erau 
infime şi veneau rar. Avocatul cu cea mai mare vechime, un 
tip bătrân şi consumat la cei patruzeci şi trei de ani ai săi, 
câştiga 57 600 de dolari şi de nouăsprezece ani ameninţa 
că-şi dă demisia. Volumul de muncă era năucitor, pentru că 
oraşul, la rândul său, pierdea războiul cu infractorii. 
Numărul infractorilor nevoiaşi era imens. În ultimii opt ani 
Glenda înaintase anual o cerere de mărire a bugetului, 
solicitând încă zece avocaţi şi doisprezece asistenţi juridici. 
Ultimele patru bugete fuseseră fiecare mai mici decât cel 
dinainte. In prezent, dilema ei era pe care dintre asistenţi 
să-i dea afară şi pe care dintre avocaţi să-i oblige să lucreze 
numai cu jumătate de normă. 

Ca majoritatea avocaţilor din oficiu, nici Clay Carter nu 
intrase la Drept cu gândul la o cariera, nici măcar la o 
slujbă temporară, în apărarea infractorilor nevoiaşi. Nici 
gând! Pe vremea când era la colegiu şi apoi la Drept, la 
Universitatea Georgetown, tatăl lui avea o firmă în 
Washington. Clay lucrase acolo ani de zile cu jumătate de 
normă şi avea propriul birou. 

Visurile nu aveau nicio limita pe atunci, când tatăl şi fiul 
pregăteau împreuna procese şi banii curgeau. 

Dar firma dăduse faliment când Clay era în ultimul an la 
Drept şi tatăl său plecase din oraş. Asta era altă poveste. 
Clay devenise avocat din oficiu pentru că era singura slujbă 
pe care a putut-o găsi în ultimul moment. 

li trebuiseră trei ani de escrocherii şi tertipuri ca să aibă 
un birou al lui, şi nu unul pe care să-l împartă cu alt avocat 
sau asistent. Camera, cam de dimensiunile unei debarale 


modeste dintr-o casă din zona rezidenţială, nu avea 
ferestre, iar masa de lucru ocupa jumătate din suprafaţa 
podelei. Biroul pe care îl avusese în fosta firmă a tatălui său 
era de patru ori mai mare şi dădea spre Monumentul 
Washington şi, cu toate că încercase să uite priveliştea 
aceea, nu izbutise să şi-o şteargă din minte. După cinci ani, 
încă mai stătea uneori la birou şi fixa cu privirea pereţii, 
care păreau că vin tot mai aproape cu fiecare lună care 
trecea, şi se întreba cum a reuşit să decadă de la biroul de 
atunci la cel de acum. 

Azvârli dosarul lui Tequila Watson pe biroul foarte curat şi 
foarte ordonat şi îşi scoase sacoul. N-ar fi fost greu, într-un 
mediu atât de jalnic, să lase totul la voia întâmplării, să lase 
să se adune dosarele şi hârtiile şi să dea vina pe faptul că 
aveau prea mult de lucru şi erau prea puţini angajaţi. Dar 
tatăl lui crezuse întotdeauna că un birou bine organizat era 
dovada unei minţi organizate. Dacă nu poţi să găseşti orice 
lucru în treizeci de secunde, spunea el, înseamnă că pierzi 
bani. Să-i suni imediat pe cei care ţi-au lăsat mesaje era 
altă regulă pe care Clay fusese învăţat să o respecte. 

Aşa că era cusurgiu cu biroul lui şi cu masa de lucru, spre 
marele amuzament al colegilor lui aflaţi mereu în criză de 
timp. Diploma de la Facultatea de Drept de la Georgetown 
atârna, într-o ramă elegantă, agăţată pe unul dintre pereţi. 
În primii doi ani la Biroul de Avocaţi din Oficiu refuzase să-şi 
afişeze diploma de teamă ca avocaţii ceilalţi să nu se 
întrebe ce caută cineva licenţiat la Georgetown într-o slujbă 
plătită cu salariul minim. „Experienţă, îşi spunea el, vreau 
să capăt experienţă.” Un proces pe lună — procese dure 
împotriva unor procurori duri şi în faţa unor juraţi duri. 
Pregătirea pe brânci, la munca de jos, pe care nicio firmă 
mare nu putea să ţi-o ofere. Banii vor veni mai târziu, când 
va fi, la o vârstă foarte tânără, un avocat deja călit în luptă. 

Se uită lung la dosarul subţire al cazului Watson de pe 
biroul său şi se întrebă cum l-ar putea pasa altcuiva. Era 


sătul de cazurile dure şi pregătite excelent şi de toate 
porcăriile pe care trebuia să le suporte ca avocat din oficiu 
prost plătit. 

Pe birou erau şase bileţele roz cu mesajele telefonice: 
cinci legate de serviciu şi unul de la Rebecca, iubita lui de 
multă vreme. O sună mai întâi pe ea. 

— Sunt foarte ocupată, îl informă ea după amabilităţile 
obligatorii de început. 

— Tu m-ai sunat, spuse Clay. 

— Da, dar nu pot să vorbesc decât un minut. 

Rebecca lucra ca asistentă la biroul unui congresman de 
mâna a doua care prezida o subcomisie inutilă. Dar, pentru 
că era preşedinte, avea un birou suplimentar pe care era 
nevoit să-l umple cu oameni ca ea, care erau toată ziua 
într-o continuă agitaţie pregătind următoarea rundă de 
audieri la care nu avea să participe nimeni. Tatăl ei trăsese 
sforile ca să-i obţină slujba. 

— Şi eu sunt destul de prins, spuse Clay. Tocmai am 
primit un nou caz de crimă. 

Reuşi să adauge o doză de mândrie, de parcă ar fi fost o 
onoare pentru el să fie avocatul lui Tequila Watson. 

Era un joc de-al lor: Cine e mai ocupat? Cine e mai 
important? Cine munceşte mai mult? Cine lucrează în mai 
mare tensiune? 

— Mâine e ziua mamei, spuse ea făcând o scurtă pauză 
ca şi cum Clay ar fi trebuit să ştie. Nu ştia. Puțin îi păsa. Nu- 
i plăcea de mama ei. 

— Suntem invitaţi să luăm cina la club. 

O zi proastă devenise brusc şi mai proastă. Dădu singurul 
răspuns posibil şi încă foarte repede: 

— Sigur. 

— Trebuie să fug, spuse ea. Ne vedem, atunci. Te iubesc. 

— Şi eu. 

Era o conversaţie tipica între ei, câteva replici rapide 
înainte să dea fuga să salveze lumea. Clay se uită la 


fotografia ei de pe birou. În povestea lor de dragoste 
existau suficiente probleme cât să omoare zece căsnicii. 
Tatăl lui îl dăduse odată în judecată pe tatăl ei şi nu a fost 
niciodată foarte limpede cine a câştigat şi cine a pierdut. 
Familia ei pretindea că se trage din vechea societate din 
Alexandria; el fusese un copil fără un cămin fix. Ei erau 
republicani de dreapta, el, nu. Tatăl ei era cunoscut drept 
Bennett  Buldozerul pentru  necontenitele lucrări de 
urbanizare care presupuneau distrugerea spaţiilor verzi din 
suburbiile din Virginia de Nord, în jurul Washingtonului. Clay 
nu putea să sufere acest tip de extindere a Virginiei de 
Nord şi sponsoriza în secret două grupări ecologiste care se 
opuneau acestor proiecte. Mama ei era o parvenită 
răzbătătoare care voia ca fiicele ei să-şi găsească soţi cu 
bani serioşi. Clay nu-şi mai văzuse mama de unsprezece 
ani. Nu avea niciun fel de ambiţii pe plan social. Nu avea 
nici bani. 

De aproape patru ani, iubirea lor supravieţuise unor 
certuri lunare, majoritatea puse la cale de mama ei. Se 
încă-păţâna să reziste din iubire, dorinţă şi o ambiţie de a 
reuşi în ciuda greutăților. Dar Clay simţea din partea 
Rebeccăi o oarecare extenuare, o oboseală crescândă 
provocată de vârstă şi de presiunile constante din partea 
familiei. Avea douăzeci şi opt de ani. Îşi dorea un soţ şi zile 
întregi petrecute la club răsfăţându-şi copiii, jucând tenis şi 
luând prânzul cu mama ei. Paulette Tullos răsări ca din 
pământ, speriindu-l. 

— Ţi-au făcut-o, aşa-i? spuse cu un zâmbet atotştiutor. 
Încă un caz de crimă. 

— Erai acolo? întrebă Clay. 

— Am văzut tot. Am prevăzut, am văzut cum s-a 
întâmplat, nu te-am putut salva, amice! 

— Mulţumesc. Îţi rămân dator. i 

Ar fi invitat-o să stea jos, dar nu avea unde. In biroul lui 
nu era loc de scaune şi nici nu era nevoie, de vreme ce toţi 


clienţii lui erau în puşcărie. Statul pe scaun şi pălăvrăgeala 
nu făceau parte din rutina zilnică de la BAO. 

— Ce şanse am să scap de el? întrebă el. 

— Mici, spre zero. Cui vrei să i-l pasezi? 

— Mă gândeam la tine. 

— Regret. Am deja două crime. Glenda n-o să ţi-l 
redistribuie. Paulette era cea mai bună prietena a lui la 
BAO. Crescută într-unul din cartierele mizerabile ale 
oraşului, se  descurcase cu greu făcând colegiul şi 
facultatea la seral şi părea sortită să ducă o viaţă în clasa 
de mijloc, până când a cunoscut un domn în vârstă, grec, 
cu o slăbiciune pentru tinerele de culoare. Acesta a luat-o 
de soţie şi a instalat-o confortabil în partea de nord-vest a 
oraşului, iar, în cele din urmă, s-a întors în Europa, unde 
prefera să trăiască. Paulette bănuia că tipul mai avea acolo 
vreo soţie sau două, dar nu o preocupa problema în mod 
deosebit. O ducea bine şi rareori era singură. După zece 
ani, aranjamentul funcţiona de minune. : 

— l-am auzit vorbind pe procurori, continuă ea. Incă un 
omor în plină stradă, dar mobilul e îndoielnic. 

— Nu e chiar primul în istoria Washingtonului. 

— Dar, aparent, nu exista niciun mobil. 

— Intotdeauna există unul — banii, drogurile, sexul, o 
pereche nouă de pantofi sport marca Nike. 

— Dar puştiul era destul de potolit, nu era cunoscut ca 
fiind violent, nu? 

— Primele impresii sunt numai rareori adevărate, 
Paulette, doar ştii. 

— Jermaine a primit un caz asemănător acum două zile. 
Aparent fără mobil. 

— Nu ştiam. 

— Poţi să încerci cu el. E nou şi ambițios şi, mai ştii, 
poate i-l plasezi lui. 

— Mă duc chiar acum. 

Jermaine nu era în birou, dar uşa Glendei, nu se ştie din 


ce motiv, era întredeschisă. Clay ciocăni înainte să intre. 

— Ai o clipă? spuse, ştiind că Glendei nu-i plăcea deloc să 
stea de vorbă cu vreunul dintre oamenii ei. 

Se descurca acceptabil cu conducerea biroului, cu 
distribuirea cazurilor, cu administrarea bugetului şi, mai 
ales, cu jocurile politice de la Primărie. Dar nu-i plăceau 
oamenii. Prefera să-şi facă treaba cu uşa încuiată. 

— Sigur, răspunse ea tăios, fără nicio urmă de 
convingere. Era limpede că nu era încântată de intruziune 
şi era exact primirea la care se aştepta Clay. 

— M-am nimerit azi la Secţia Penală într-un moment 
nepotrivit şi m-am pricopsit cu un caz de crimă, pe care aş 
prefera să-l dau altcuiva. Tocmai am terminat cazul Traxel, 
care, ştii şi tu, a ţinut aproape trei ani. Am nevoie deo 
perioadă de timp fără crime. Ce zici de unul dintre tipii mai 
tineri? 

— Te rogi de mine să te scap de el, domnule Carter? zise 
ea, arcuindu-şi sprâncenele. 

— Exact. Dă-mi droguri şi jafuri câteva luni. Asta-i tot ce 
vreau. 

— Şi cine sugerezi că ar trebui să se ocupe de... ăăă... ce 
caz e? 

— Tequila Watson. 

— Tequila Watson. Cui să i-l dau, domnule Carter? 

— Mi-e totuna. Pur şi simplu vreau o pauză. 

Glenda se lăsă pe spate în scaun, ca un preşedinte 
bătrân şi înţelept al unui consiliu de administraţie, şi începu 
să ronţăie capătul unui creion. 

— Nu suntem toţi în aceeaşi situaţie, domnule Carter? 
Cine n-ar vrea o pauză? 

— Da sau nu? 

— Avem optzeci de avocaţi aici, domnule Carter, dintre 
care cam jumătate au pregătirea necesară pentru a se 
ocupa de procese de crimă. Fiecare are cel puţin două. Dă- 
i-l altcuiva dacă poţi, dar eu nu am de gând să-l redistribui. 


În drum spre uşă, Clay spuse: 

— Nu mi-ar strica o mărire de salariu dacă vrei să mă 
ocup eu de el. 

— La anu', domnule Carter. La anu'. 

— Şi un asistent. 

— La anu’. 

Dosarul lui Tequila Watson rămase, aşadar, pe biroul 
curat şi foarte bine organizat al lui Jarret Clay Carter al Il- 
lea, Avocat. 


3 


Clădirea era, la urma urmei, tot o puşcărie. Deşi era de 
„producţie” recentă, iar fastuoasa sa inaugurare fusese un 
prilej de mare mândrie pentru o mână de edili ai oraşului, 
tot puşcărie era. Proiectată de cei mai îndrăzneţi specialişti 
în materie de arhitectură urbană şi dotată cu aparatură de 
securitate de ultima oră, tot puşcărie era. Eficientă, sigură, 
umană şi, cu toate că fusese construita pentru secolul 
viitor, era neîncăpătoare din ziua când fusese deschisă. De 
afară semăna cu o cărămidă care stă pe o latură, fără 
ferestre, fără speranţă, plină cu infractori şi cu nenumărați 
oameni care îi păzeau. Pentru a-i face pe unii să se simtă 
mai bine, fusese botezată „Centrul de Justiţie Penală”, un 
eufemism modern, des întrebuințat de arhitecţii unor 
asemenea proiecte. Dar era tot o puşcărie. 

Şi făcea parte din teritoriul lui Clay. Aici îşi întâlnea 
aproape toţi clienţii după ce erau arestaţi şi înainte să fie 
eliberaţi pe cauţiune, dacă îşi permiteau să o plătească. 
Mulţi nu-şi permiteau. Mulţi erau arestaţi pentru crime fără 
uz de violenţă şi, fie că erau vinovaţi sau nu, erau ţinuţi 
după gratii până la ultima înfăţişare în faţa judecătorului. 
Tigger Banks stătuse aproape opt luni închis pentru un jaf 
pe care nu-l comisese. Şi-a pierdut ambele slujbe cu 
jumătate de normă. Şi-a pierdut apartamentul. Şi-a pierdut 
demnitatea. Ultimul telefon pe care Clay l-a primit de la 
Tigger a fost o rugăminte înduioşătoare din partea băiatului 
să-i dea nişte bani. Lua din nou cocaină, era pe străzi şi pe 
cale să intre în bucluc. 

Fiecare avocat specializat în Drept penal din oraş avea 
câte o poveste ca cea a lui Tigger Banks, toate cu final 
nefericit şi toate fără rezolvare. Întreţinerea unui deţinut 
costa 41 000 de dolari pe an. De ce ţinea neapărat sistemul 
să prăpădească banii? 


Clay era sătul de întrebările astea, era sătul de toţi 
clienţii precum Tigger din cariera lui, era sătul de puşcărie 
şi de toţi gardienii morocănoşi care-l întâmpinau la intrarea 
de la subsol pe care o foloseau toţi avocaţii. Şi mai era sătul 
şi de mirosul din locul acela, şi de procedurile idioate 
stabilite de nişte birocraţi care citeau manuale despre cum 
să faci închisorile sigure. Era nouă dimineaţa, într-o 
miercuri, deşi pentru Clay toate zilele erau la fel. Se apropie 
de o fereastra glisantă de sub un semn pe care scria 
AVOCAŢI şi funcţionara, după ce se asigură că l-a făcut să 
aştepte suficient, deschise fereastra şi rămase fără să 
spună un cuvânt. Nu era nimic de spus, pentru că trecuseră 
cinci ani de când ea şi Clay se încruntau unul la altul fără să 
se salute. El semnă într-un registru, i-l dădu înapoi, iar ea 
închise fereastra, care era, fără îndoială, blindată, ca să o 
protejeze de avocaţii care îşi ieşeau din fire. 

Glenda încercase timp de doi ani să introducă o 
formalitate simplă de telefonat în avans, prin care avocaţii 
de la BAO şi, de fapt, oricine altcineva interesat să poată 
suna cu o oră înainte de a sosi, astfel încât clienţii lor să fie 
aduşi undeva în apropierea camerei de discuţii. Era o 
solicitare simplă, iar această simplitate dusese, probabil, la 
înmormântarea ei undeva, în infernul birocratic. 

De-a lungul unui perete era un rând de scaune unde 
avocaţii erau nevoiţi să aştepte până ce solicitările lor erau 
trimise, în pas de melc, cuiva de la etaj. Întotdeauna la ora 
nouă dimineaţa erau deja acolo şi se jucau nervoşi cu 
dosarele, vorbind în şoaptă la telefoanele mobile şi 
ignorându-se unii pe alţii. La un moment dat, la începutul 
carierei, Clay îşi aducea cu el cărţi groase de Drept din care 
citea şi sublinia cu galben, ca să-i impresioneze pe ceilalţi 
cu pasiunea lui. Acum scoase din servietă numărul din Post 
din ziua respectivă şi citi pagina sportivă. Ca de fiecare 
dată, se uită la ceas să vadă cât timp pierduse aşteptându-l 
pe Tequila Watson. 


Douăzeci şi patru de minute. Acceptabil. 

Un gardian îl conduse pe coridor spre o camera lungă, 
împărţită în două de un perete gros de plexiglas. Gardianul 
îi indică a patra cabina din fund şi Clay se aşeză. Văzu prin 
sticlă că jumătatea cealaltă a cabinei era goală. lar avea de 
aşteptat! Scoase nişte hârtii din servietă şi începu să se 
gândească la nişte întrebări pentru Tequila. Cabina din 
dreapta era ocupată de un avocat care avea o discuţie 
tensionată, dar cu voce scăzută, cu un client pe care Clay 
nu-l putea vedea. 

Gardianul se întoarse spre Clay şi începu să-i vorbească 
în şoaptă, ca şi cum asemenea conversații ar fi fost ilegale: 

— Tipul dumitale a avut o noapte agitată, spuse, 
ghemuindu-se şi aruncând o privire în sus, spre camerele 
de luat vederi. 

— Da? spuse Clay. 

— A sărit pe un puşti pe la două dimineaţa, l-a bătut măr, 
a provocat un tărăboi în toată regula. A fost nevoie de şase 
de-ai noştri să-i despărţim. E aranjat bine. 

— Tequila? 

— Watson, da. Pe celălalt l-a băgat în spital. Să te aştepţi 
la nişte acuzaţii suplimentare. 

— Eşti sigur? întreba Clay, privind peste umăr. 

— S-a înregistrat tot. Finalul conversaţiei. 

Se uitară amândoi în sus în timp ce doi gardieni, amândoi 
cu apărătoare la cot, l-au adus pe Tequila la locul lui. Avea 
cătuşe şi, cu toate că, de obicei, deţinuţilor li se scoteau în 
timp ce discutau cu avocaţii, Tequila rămase cu cătuşele la 
mâini. Se aşeză. Gardienii se îndepărtară, dar nu mult. 

Avea ochiul stâng atât de umflat, că nici nu-l putea 
deschide, iar în colţurile lui era sânge închegat. Dreptul era 
deschis şi pupila era roşie ca focul. Avea un plasture şi un 
bandaj de tifon pe mijlocul frunţii, iar pe bărbie, un 
pansament. Buzele şi maxilarul erau umflate şi tumefiate 
atât de rău, încât Clay nu era sigur că e clientul lui. Cineva, 


nu se ştie unde, îl bătuse măr pe tipul care stătea la un 
metru de el, dincolo de peretele de plexiglas. 

Clay ridică receptorul negru şi îi făcu semn lui Tequila să 
facă şi el la fel. Acesta îl ţinu cu greu, cu ambele mâini. 

— Tu eşti Tequila Watson? întrebă Clay, privindu-l pe cât 
posibil în ochi. 

Omul dădu din cap că da, foarte încet, ca şi cum i se 
mişcau prin cap oase rupte. 

— Te-a văzut un doctor? Semn cu capul: da. 

— Poliţiştii ţi-au făcut asta? 

Scutură din cap fără nicio ezitare: nu. 

— Ceilalţi din celulă? Semn cu capul: da. 

— Poliţiştii mi-au spus că tu ai început, că ai bătut un 
puşti, l-ai băgat în spital. E adevărat? 

Semn cu capul: da. 

Era greu să ţi-l închipui pe Tequila, la cele şaptezeci şi 
cinci de kilograme ale lui, luându-se de cineva într-o celulă 
plină din puşcăria din Washington. 

— ÎI ştiai pe tip? Mişcare în lateral: nu. 

Până aici nu fusese nevoie de receptor, iar Clay se 
săturase de comunicarea prin semne. 

— De ce l-ai bătut pe puştiul ăla? 

Cu mare efort, buzele umflate se mişcară într-un final: 

— Nu ştiu, reuşi să mormăie, rar şi dureros. 

— Minunat, Tequila! Acum am tot ce-mi trebuie. Ce zici 
de legitima apărare? S-a luat de tine? A dat primul pumn? 

— Nu. 

— Era drogat sau beat? 

— Nu. 

— Vorbea urât, ameninţa, chestii din astea? 

— Dormea. 

— Dormea? 

— Mda. 

— Sforăia cumva prea tare? Las-o baltă... 

Avocatul fu acela care renunţă să-l mai privească pe 


Tequila, simțind brusc nevoia să noteze ceva în carneţel. 
Măzgăli data, ora, locul, numele clientului, apoi rămase fără 
lucruri importante de consemnat. Avea o sută de întrebări 
în cap, şi încă o sută pe deasupra. Rareori variau în aceste 
discuţii preliminare; doar informaţiile minime despre viaţa 
nenorocită a clientului şi despre întâmplările care îi 
aduseseră împreună. Adevărul era păzit ca o comoară şi 
trecea de folia de plexiglas numai atunci când clientul nu se 
simţea ameninţat. La întrebările despre familie, şcoală, 
slujbe şi prieteni primea, de regulă, răspunsuri destul de 
oneste. Dar cele legate de fapta comisă făceau obiectul 
unor adevărate strategii. Orice avocat specializat în drept 
penal ştia că nu trebuie să insiste prea mult asupra acestui 
aspect la primele întâlniri. 

Detaliile trebuiau descoperite altfel, iar investigaţiile, 
făcute fără ajutorul clientului. Era posibil ca adevărul să 
apară şi el mai târziu. 

Cu Tequila însă lucrurile nu păreau să stea aşa. Până 
acum nu părea să se teamă de adevăr. Clay se hotări să 
salveze multe, multe ore din timpul său preţios. Se apleca 
spre geam şi îşi cobori vocea: 

— Mi-au spus că ai omorât un băiat, că i-ai tras cinci 
gloanţe în cap. 

Capul lui acoperit de răni se apleca uşor în semn că da. 

— Îl chema Ramón Pumphrey, i se mai spunea şi 
Pumpkin. Îl cunoşteai? 

Tequila făcu din nou semn cu capul: da. 

— Tu l-ai împuşcat? 

Vocea lui Clay era aproape o şoaptă. Gardienii moţăiau, 
dar oricum era o întrebare pe care niciun avocat nu o 
punea, în orice caz, nu la puşcărie. 

— Eu, spuse Tequila slab. 

— De cinci ori? 

— Credeam că au fost şase. S 

Nu mai putea fi vorba de proces. „In şaizeci de zile închid 


dosarul”, îşi spuse Clay. O înţelegere rapidă. Se recunoaşte 
vinovat şi primeşte în schimb închisoare pe viaţă. 

— Afacere cu droguri? 

— Nu. 

— L-ai jefuit? 

— Nu. 

— Ajută-mă şi tu, Tequila. Ai avut un motiv, nu? 

— ÎI ştiam. 

— Asta-i tot? Asta-i scuza ta? 

Tequila încuviinţă din cap, dar fără să spună nimic. 

— E vorba de o fată, da? L-ai prins cu prietena ta? Ai 
prietena, nu-i aşa? 

Dădu din cap că nu. 

— A fost ceva legat de sex? 

— Nu. 

— Vorbeşte cu mine, Tequila! Sunt avocatul tău! Sunt 
singura persoana din lumea asta care face ceva să te ajute. 
Dă-mi ceva de la care să pornesc. 

— Cumpăram droguri de la Pumpkin într-o vreme. 

— Aşa mai merge. Cât a trecut de atunci? 

— Vreo doi ani. 

— Bun. Îți datora bani sau marfă? Sau îi datorai tu lui 
ceva? 

— Nu. 

Clay trase aer în piept şi pentru prima dată remarcă 
mâinile lui Tequila. Erau pline de tăieturi şi umflate atât de 
rău, încât încheieturile degetelor nu se mai vedeau deloc. 

— Te baţi des? 

Semn din cap. Putea să fi fost da, putea să fi fost nu. 

— Acum nu. 

— Dar înainte? 

— Încăierări de puştani. M-am bătut o dată cu Pumpkin. 

— În sfârşit! Clay trase din nou aer în piept şi luă pixul: 
Vă mulţumesc, domnule, pentru ajutor. Mai precis, când te- 
ai bătut cu Pumpkin? 


— Demult. 

— Câţi ani aveai? 

Ridicare din umeri, drept răspuns la o întrebare tâmpită. 
Clay ştia din experienţă că niciunul dintre clienţii lui nu 
avea noţiunea timpului. Au fost jefuiţi ieri sau arestaţi luna 
trecuta, dar, dacă faci săpături în urmă cu mai mult de 
treizeci de zile, tot trecutul se amestecă. Viaţa pe stradă 
era o luptă pentru a supravieţui astăzi, nu era timp de 
amintiri şi nu exista nimic în trecut care să trezească 
nostalgii. Nu exista nici viitor, aşa că şi acest punct de 
referinţă era la fel de necunoscut. 

— Eram puşti, spuse Tequila, revenind la răspunsurile 
scurte, probabil un obicei de-al lui, cu falca ruptă sau nu. 

— Câţi ani aveaţi? 

— Poate doi'şpe. 

— Eraţi la şcoală? 

— Jucam baschet. 

— A fost o bătaie urâtă, cu tăieturi şi oase rupte şi din 
astea? 

— Nu. Nişte tipi mai mari ne-au despărţit. 

Clay lăsă receptorul din mână şi îşi trecu în revistă 
pledoaria: „Doamnelor şi domnilor juraţi, clientul meu l-a 
împuşcat pe domnul Pumphrey (care nu era înarmat) de 
cinci sau şase ori de aproape, pe o alee murdară, cu o armă 
furată, din două motive: unu, pentru că l-a recunoscut şi 
doi, pentru că acum vreo opt ani s-au încăierat pe terenul 
de joacă. Poate că nu pare mult, doamnelor şi domnilor, dar 
ştim cu toţii că în Washington aceste două motive sunt 
suficiente.” 

Intrebă, de aceasta dată în receptor: 

— Te întâlneai des cu Pumpkin? 

— Nu. 

— Când l-ai văzut ultima dată înainte să fie împuşcat? 
Ridică din umeri. Din nou problema timpului. 

— Vă întâlneaţi o dată pe săptămână? 


— Nu. 

— O dată pe lună? 

— Nu. 

— De două ori pe an? 

— Poate. 

— Când l-ai văzut, acum două zile, v-aţi certat? Ajută-mă, 
Tequila, mă chinui prea mult pentru câteva detalii. 

— Nu ne-am certat. 

— De ce v-aţi dus pe alee? 

Tequila lasă jos receptorul şi începu să-şi mişte capul 
înainte şi înapoi, foarte încet, să scape de spasme. Era 
evident că are dureri. Cătuşele păreau că-l taie. Când ridică 
din nou receptorul, spuse: 

— O să-ţi zic adevărul. Aveam o armă şi voiam să împuşc 
pe cineva. Pe oricine, nu conta. Am plecat de la Centru şi 
am luat-o pe străzi, fără ţintă, căutând un om pe care să-l 
împuşc. Aproape că l-am prins pe un idiot de coreean în 
faţa magazinului lui, dar era prea multă lume în jur. L-am 
văzut pe Pumpkin. Îl ştiam. Am stat de vorbă un minut. l- 
am spus că am nişte prafuri, dacă vrea o doză. Ne-am dus 
pe alee. L-am împuşcat. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu voiam 
să omor pe cineva. 

Când era limpede că povestea s-a terminat, Clay întrebă: 

— Ce e Centrul? 

— La dezintoxicare. Acolo stăteam. 

— Cât timp ai stat acolo? 

Problema cu timpul. Dar răspunsul a fost o mare surpriză: 

— O sută cincisprezece zile. 

— Ai fost curat o sută cincisprezece zile? 

— Exact. 

— Erai curat când l-ai împuşcat pe Pumpkin? 

— Exact. Incă mai sunt. O sută şaisprezece zile. 

— Ai mai tras vreodată în cineva? 

— Nu. 

— De unde aveai arma? 


— Am furat-o din casa lu' văr-miu. 

— Centrul ăsta e un loc de detenţie? 

— Da. 

— Ai fugit? 

— Aveam voie să ies două ore. Dup-o sută de zile poţi să 
ieşi două ore, dup-aia vii înapoi. 

— Deci, ai plecat de la Centru, te-ai dus acasă la vărul 
tău, ai furat o armă şi ai pornit pe străzi căutând pe cineva 
pe care să-l împuşti şi l-ai găsit pe Pumpkin. 

Spre sfârşitul frazei, Tequila încuviinţa deja: 

— Aşa a fost. Nu mă-ntreba de ce. Nu ştiu. Chiar nu ştiu. 
Lui Clay i se păru că vede în ochiul drept şi roşu al lui 
Tequila o lacrimă, provocată poate de vină şi de remuşcări, 
dar nu avea cum să fie sigur. Scoase din servietă nişte 
hârtii şi le împinse prin deschizătura din geam: 

— Semnează asta în dreptul locurilor marcate cu roşu. O 
să mă întorc peste câteva zile. 

Tequila ignoră hârtiile: 

— Ce-o să se-ntâmple cu mine? întrebă. 

— O să vorbim altă dată despre asta. 

— Când o să pot să ies? 

— S-ar putea să nu fie prea curând. 


4 


Cei care conduceau Centrul de Salvare nu considerau că 
ar avea vreun motiv să fugă de probleme. Nu făceau niciun 
efort să iasă din zona de război din care le proveneau 
victimele. Nu era un loc liniştit în afara oraşului. Nicio 
clinică izolată într-unul din cartierele bune. Pacienţii lor 
veneau de pe străzi şi tot pe străzi aveau să se întoarcă. 

Centrul era pe W Street — în nord-vest — şi de acolo se 
vedea un şir de duplexuri abandonate care erau folosite 
uneori de traficanţii de cocaină. Chiar în faţă se găsea un 
bine cunoscut teren viran unde înainte fusese o benzinărie. 
Aici comercianții de droguri se întâlneau cu furnizorii şi îşi 
făceau tranzacţiile, nepăsându-le de cei care i-ar fi putut 
vedea. Conform unor informaţii neoficiale ale poliţiei, pe 
locul acela fuseseră găsite mai multe cadavre ciuruite de 
gloanţe decât oriunde altundeva în Washington. 

Clay conducea încet pe W Street, cu mâinile încleştate pe 
volan, cu ochii în toate părţile, cu urechile ciulite, aşteptând 
zgomotul inevitabil al unei împuşcături. Un alb în ghetoul 
ăsta era o ţintă irezistibilă, la orice oră din zi sau din 
noapte. 

Centrul era un fost depozit, abandonat de mult de ultimul 
proprietar, confiscat de primărie şi vândut apoi la licitaţie, 
pe câţiva dolari, unei organizaţii nonprofit care ÎI 
considerase util. Era o structură greoaie, cărămida roşie 
fusese vopsită maro, de la trotuar până la acoperiş, iar 
nivelurile inferioare fuseseră pictate de specialiştii în graffiti 
din cartier. Se întindea în josul străzii pe un cvartal întreg. 
Toate uşile şi ferestrele de-a lungul laturilor fuseseră zidite 
şi vopsite, aşa că nu era nevoie de gard sau de sârmă 
ghimpată. Cine voia să evadeze avea nevoie de un ciocan, 
de o daltă şi de o zi grea de muncă neîntreruptă. 

Clay îşi parcă maşina marca Honda Accord în faţa clădirii 


şi se gândi dacă să coboare sau să fugă imediat de acolo. 
Deasupra unor uşi groase, duble, era un semn pe care 
scria: „CENTRUL DE SALVARE. PROPRIETATE PRIVATĂ. 
Intrarea strict interzisă”. De parcă ar fi putut cineva să intre 
acolo din greşeală sau de bunăvoie. Prin preajmă hoinăreau 
obişnuitele personaje ale străzii: nişte tineri duri care, fără 
îndoială, aveau la ei droguri şi destule arme cât să facă faţă 
unui atac al poliţiei, vreo doi beţivi care se împleticeau în 
tandem şi alţi câţiva care păreau să fie o familie care 
aşteaptă să viziteze pe cineva din Centru. Meseria îl 
purtase prin majoritatea locurilor indezirabile din 
Washington şi devenise maestru în a se purta de parcă nu-i 
era deloc teamă. „Sunt avocat. Am venit aici cu treabă. 
Plecaţi din calea mea! Nu-mi spuneţi nimic.” În aproape 
cinci ani la BAO nu trăsese nimeni în el. Încă. 

incuie maşina şi o lăsă lângă bordură. În timpul ăsta 
recunoscu cu tristeţe în sinea lui că probabil niciunul dintre 
cuţitarii de pe stradă nu ar fi atras de maşinuţa lui. Avea 
doisprezece ani şi se apropia de trei sute de mii de 
kilometri. „N-aveţi decât s-o luaţi”, îşi spuse. 

Işi ţinu respiraţia şi ignoră privirile curioase ale găştii de 
pe trotuar. „Sunt singurul alb pe o rază de trei kilometri”, 
se gândi el. Apăsă pe un buton de lângă uşă şi prin interfon 
se auzi brusc o voce hârâită: 

— Cinee? 

— Mă numesc Clay Carter. Sunt avocat. Am întâlnire la 
ora unsprezece cu Talmadge X. 

Spuse numele clar, deşi era încă sigur că e o greşeală. O 
întrebase pe secretară la telefon cum se scrie numele de 
familie al domnului X, iar ea îi răspunsese, destul de 
obraznic, că nu era numele de familie. „Dar ce e?” „Un X. Îți 
place, bine; nu-ţi place, şi mai bine. Nu are de gând să-l 
schimbe.” 

— O clipă, spuse vocea, şi Clay se pregăti să aştepte. 

Se uită fix la uşi, fâcând eforturi disperate să ignore totul 


în jur. Simti că ceva se mişcă în stânga lui, foarte aproape. 

— Zici că eşti avocat, omule? îl întrebă, suficient de tare 
ca să audă toată lumea, un tânăr negru cu voce stridentă. 

Clay se întoarse şi privi drept în ochelarii de soare 
şmecheri ai individului. 

— Mda, spuse, cât putu de relaxat. : 

— Ba nu eşti avocat, spuse tânărul. In spatele lui se 
închega o mică gaşcă şi toți se uitau prosteşte. 

— Ba mă tem că da, spuse Clay. 

— N-ai cum să fii avocat, omule! 

— Nici gând, spuse unul din gaşcă. 

— Eşti sigur-sigur că eşti avocat? 

— Mda! spuse Clay, făcându-le jocul. 

— Dacă eşti avocat, de ce ai o maşină de rahat? 

Clay nu era sigur ce-l jignea mai rău — râsetele de pe 
trotuar sau adevărul afirmației. Puse gaz pe foc: 

— Mercedesul îl conduce nevastă-mea. 

— N-ai nicio nevastă. N-ai verighetă. A 

„Ce altceva mai observaseră?” se întrebă Clay. Incă mai 
râdeau când una din uşi se deschise cu un păcănit. Reuşi să 
păşească degajat, în loc să se repeadă înăuntru. Holul de la 
intrare era ca un buncăr, cu podea de ciment, ziduri din 
prefabricate, uşi metalice, fără ferestre, cu tavanul jos, 
lumini puţine. Nu mai lipseau decât sacii cu nisip şi armele. 
În spatele unei mese din recuzita guvernamentală stătea o 
secretară care răspundea la două telefoane. Fără să ridice 
ochii spuse: 

— Vine imediat. 

Talmadge X era un bărbat slab, dar musculos, cu o figură 
hotărâtă, de vreo cincizeci de ani, fără un strop de grăsime 
pe trupul subţire, fără urmă de zâmbet pe faţa ridată şi 
îmbătrânită. Ochii îi erau mari şi răniţi, purtând semnele 
zecilor de ani petrecuţi pe stradă. Avea faţa foarte neagră 
şi hainele foarte albe — o cămaşă de bumbac apretată şi 
pantaloni de doc. Bocanci grei, de armată, perfect lustruiţi. 


Capul îi era şi el lucios, fără un fir de păr. 

Făcu semn spre singurul scaun din biroul improvizat şi 
închise uşa. 

— Aţi adus documentele? întrebă brusc. Era limpede că 
printre talentele lui nu se număra şi arta conversaţiei. 

Clay îi înmână documentele necesare, toate mâăzgălite 
indescifrabil de mâna încătuşată a lui Tequila Watson. 
Talmadge X citi toate paginile, rând cu rând. Clay observă 
că nu purta ceas şi nici nu-i plăceau ceasurile. Timpul 
fusese lăsat afară, în faţa uşii. 

— Când a semnat astea? 

— Au data de astăzi. L-am văzut acum vreo două ore la 
închisoare. 

— Şi dumneata eşti avocatul lui? întreba Talmadge X. 
Oficial? 

Omul mai avusese de-a face cu sistemul penal şi nu o 
dată. 

— Da, numit de judecător, desemnat de Biroul Avocaţilor 
din Oficiu. 

— Glenda mai lucrează acolo? 

— Da. 

— Ne ştim de mult. 

Conversaţia de complezenţă se rezumă la atât. 

— Ştiaţi că l-a împuşcat pe băiatul ăla? întrebă Clay, 
scoțând din servietă carneţelul. 

— Am aflat când m-ai sunat dumneata, acum o oră. 
Ştiam că a plecat marţi şi că nu s-a mai întors, ştiam că 
ceva nu e în regulă, dar, la urma urmei, noi ne aşteptăm ca 
lucrurile să nu meargă bine. Rostea cuvintele rar şi clar, 
clipea des, dar nu-şi muta privirea: Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

— E totul confidenţial, da? 

— Sunt consilierul lui. Sunt şi preotul lui. Dumneata eşti 
avocatul lui. Nimic din ce se spune în camera asta nu trece 
mai departe. De acord? 


— Sigur. 

Clay îi dădu detaliile pe care le adunase până atunci, 
inclusiv versiunea lui Tequila asupra întâmplării. Teoretic, 
etic vorbind, nu avea voie să dezvăluie nimănui afirmaţiile 
făcute de clientul său. Dar cui i-ar fi păsat? Talmadge X ştia 
mai multe despre Tequila Watson decât avea să afle Clay 
vreodată. 

Pe măsură ce povestea înainta şi evenimentele se 
derulau în faţa lui, Talmadge X îşi desprinse în cele din 
urmă privirea şi închise ochii. Dădu capul pe spate, spre 
tavan, ca şi cum ar fi vrut să-L întrebe pe Dumnezeu de ce 
se întâmplase aşa ceva. Pierdu şirul relatării, cufundat în 
gânduri şi profund marcat. 

Când Clay termină de povestit, Talmadge X spuse: 

— Cu ce pot să te ajut? 

— Aş vrea să-i văd dosarul. Mi-a dat împuternicire. 
Dosarul se găsea pe birou, aşezat cu grijă în faţa lui 
Talmadge X. 

— Mai târziu, spuse. Mai întâi să stăm de vorbă. Ce vrei 
să ştii? 

— Să începem cu Tequila. De unde a venit? 

Privind din nou impasibil, Talmadge era gata să 
coopereze: 

— De pe străzi, de unde vin toţi. Ne-a fost trimis de 
asistenții sociali, pentru că era un caz irecuperabil. Nu i se 
cunoştea familia. Nu şi-a cunoscut deloc tatăl. Mama i-a 
murit de SIDA când el avea trei ani. A fost crescut de o 
mătuşă sau două, dat de colo-colo pe la rude, prin alte 
familii, prin tribunale şi centre de reeducare pentru minori. 
A renunţat la şcoală. Caz tipic pentru noi. Cunoşti Centrul? 

— Nu. 

— Aici primim cazurile dificile, toxicomanii înrăiţi. Îi ţinem 
închişi câteva luni, în regim de tabără militară. Suntem opt, 
opt sfătuitori, şi suntem cu toţii dependenţi; un dependent 
nu se mai vindecă, dar cred că ştii asta. Patru dintre noi 


suntem acum şi preoţi. Eu am făcut treisprezece ani pentru 
droguri şi jaf, apoi L-am descoperit pe lisus. În sfârşit, 
specialitatea noastră sunt tinerii dependenţi de cocaină pe 
care nu-i mai poate ajuta nimeni. 

— Numai cocaina? 

— Cocaina-i baza, omule! leftină, la discreţie, îţi ia gândul 
de la viaţă pentru câteva minute. O dată ce ai început, nu 
mai poţi să te laşi. 

— Nu mi-a putut spune prea multe despre cazier. 
Talmadge X deschise dosarul şi dădu câteva pagini: 

— Asta pentru că nu-şi mai aminteşte prea multe. Tequila 
era drogat de ani de zile. Uite, o grămadă de chestii 
mărunte când era minor: jaf, furturi de maşini, chestiile 
obişnuite pe care le-am făcut toţi ca să avem bani de 
droguri. La optsprezece ani a făcut patru luni pentru furt 
din magazine. Anul trecut l-au prins pentru posesie, alte trei 
luni. Nu e rău pentru unul de-ai noştri. Nimic violent. 

— Câte infracţiuni majore? 

— N-am văzut niciuna. 

— Bănuiesc că asta o să-l ajute, spuse Clay. Într-un fel 
sau altul. 

— S-ar zice că nimic n-o să-l ajute. 

— Mi s-a spus că au fost cel puţin doi martori oculari. Nu 
sunt optimist. 

— Le-a mărturisit ceva poliţiştilor? 

— Nu. Mi-au spus că a tăcut mâlc de când l-au prins. 

— Asta nu se întâmplă prea des. 

— Aşa e, spuse Clay. 

— Miroase a puşcărie pe viaţă fără eliberare 
condiţionată, spuse Talmadge X, vorbind din experienţă. 

— Exact. 

— Ştii, domnule Carter, pentru noi ăsta nu e sfârşitul 
lumii, în multe privinţe, viaţa în puşcărie e mai bună decât 
viaţa pe stradă. Am o mulţime de amici care o preferă. Ce e 
trist e că Tequila era unul dintre puţinii care ar fi putut să 


reuşească. 

— Cum adică? 

— Nu e prost. După ce l-am vindecat şi l-am pus pe 
picioare, se simţea aşa de mândru de el! Era curat, pentru 
prima dată de când e adult. Nu ştia să citească, aşa că l-am 
învăţat. li plăcea să deseneze, aşa că l-am încurajat pe 
partea artistică. Noi nu ne prea entuziasmăm aici, dar 
Tequila ne-a făcut să ne simţim mândri. Se gândea chiar 
să-şi schimbe numele, din motive evidente. 

— Nu vă entuziasmați? 

— Pe şaizeci şi şase la sută îi pierdem, domnule Carter. 
Două treimi. Vin aici bolnavi copţi, drogaţi, cu corpul şi 
creierul îmbibate de cocaină, subnutriţi, chiar morţi de 
foame, au eczeme, le cade părul, cei mai nenorociţi 
dependenţi din tot oraşul; şi noi îi îngrăşăm, îi curăţăm de 
droguri, îi băgăm în regim de cazarmă, ceea ce înseamnă 
că se scoală la şase dimineaţa, fac curat în camera şi 
aşteaptă inspecția, micul dejun la şase jumate, pe urmă 
spălare de creier fără întrerupere cu un grup dur de 
consilieri care au trecut şi ei exact prin aceleaşi lucruri, fără 
rahaturi, pardon de limbaj, nici nu încearcă să ne 
povestească, fiindcă toţi au trecut prin asta. După o lună 
sunt curaţi şi sunt tare mândri. Nu le e dor de viaţa de 
afară, pentru că nu-i aşteaptă nimic bun — nici slujbe, nici 
familii, nimeni care să-i iubească. Nu e greu să le speli 
creierul, iar noi facem asta fără milă. După trei luni, în 
funcţie de pacient, putem să le dăm drumul înapoi pe 
stradă o oră sau două pe zi. Nouă din zece vin înapoi, 
nerăbdători să se întoarcă în camera lor. Îi ţinem aici un an, 
domnule Carter. Douăsprezece luni, nicio zi mai puţin. 
Incercăm să-i învăţăm ceva carte, poate nişte cursuri de 
computere. Ne străduim din greu să le găsim slujbe. 
Absolvesc şi plângem cu toţii. Pleacă şi într-un an două 
treimi din ei iau din nou cocaină şi se îndreaptă spre 
pierzanie. 


— Îi primiţi înapoi? 

— Rar. Dacă ştiu că pot să se întoarcă, sunt mai multe 
şanse s-o dea în bară. 

— Ce se întâmplă cu cealaltă treime? 

— De asta suntem aici, domnule Carter. De asta sunt 
consilier. Oamenii ăia, ca şi mine, reuşesc să 
supravieţuiască şi nimeni nu înţelege cât e de greu. Am fost 
în iad şi ne-am întors şi nu e un drum frumos. Mulţi dintre 
supraviețuitorii noştri lucrează cu alţi dependenţi. 

— Câte persoane puteţi să găzduiţi odată? 

— Avem optzeci de paturi, toate ocupate. Ar încăpea de 
două ori mai multe, dar niciodată nu sunt bani destui. 

— Cine vă finanţează? 

— Optzeci la sută sunt subvenţii federale şi nu există 
nicio garanţie de la an la an. Pentru restul cerşim pe la 
fundaţii private. Suntem prea ocupați ca să strângem mulţi 
bani. 

Clay dădu o pagină şi notă ceva: 

— Nu are nicio rudă cu care să stau de vorbă? 

Talmadge X frunzări dosarul, clătinând din cap: 

— Poate vreo mătuşă pe undeva, dar să nu-ți faci 
speranţe. Chiar dacă ai găsi-o, cum te-ar putea ajuta? 

— In niciun fel. Dar e mai plăcut să ai o rudă pe care săo 
contactezi. 

Talmadge continua să răsfoiască dosarul, ca şi cum i-ar fi 
venit vreo idee. Clay bănuia că se uită după date sau 
observaţii pe care să le înlăture înainte să predea dosarul. 

— Când pot să-l văd? întreba Clay. 

— Mâine îţi convine? Aş vrea să mă mai uit peste el 
înainte. Clay ridică din umeri. Dacă Talmadge X a spus 
mâine, atunci e mâine. 

— Să-ţi spun ceva, domnule Carter, nu înţeleg ce motiv a 
avut. Spune-mi de ce a făcut-o. N 

— Nu ştiu. Spune-mi dumneata. Il cunoşti de aproape 
patru luni. N-a fost violent şi n-a folosit arme în trecut. Nu-i 


place să se bată. S-ar zice că era un pacient model. 
Dumneata ai văzut de toate. Spune-mi de ce a făcut-o. 

— Am văzut de toate, spuse Talmadge X, cu o şi mai 
mare tristeţe în ochi. Dar niciodată n-am văzut aşa ceva. 
Puştiul se temea de violenţă. Aici nu tolerăm bătăile, dar 
băieţii tot băieţi sunt şi mereu au loc ritualuri de intimidare. 
Tequila era dintre cei slabi. E imposibil să fi plecat de aici, 
să fure o armă, să aleagă o victimă la întâmplare şi să o 
omoare. Şi e imposibil să se fi luat de cineva în puşcărie şi 
să-l bage în spital. Pur şi simplu nu pot să cred. 

— Şi eu ce le spun juraţilor? 

— Care juraţi? Trebuie să se declare vinovat, ştii foarte 
bine. E ca şi închis, o să rămână în puşcărie toată viaţa. 
Sunt convins că ştie o grămadă de tipi de acolo. 

Urmă o pauză lungă în conversaţie, o pauză care nu 
părea să-l deranjeze câtuşi de puţin pe Talmadge X. Inchise 
dosarul şi îl împinse într-o parte. Întâlnirea era pe sfârşite. 
Dar Clay era oaspetele. Era vremea să plece. 

— Mă întorc mâine. La ce oră? 

— După zece, spuse Talmadge X. Te conduc. 

— Nu e nevoie, spuse Clay, încântat de escortă. 

Gaşca de la intrare se mărise şi toţi păreau că-l aşteaptă 
pe avocat să iasă din Centru. Stăteau pe Honda lui sau 
sprijiniți de ea, dar era încă întreagă. Orice distracţie 
plănuiseră li se şterse repede din minte când îl văzură pe 
Talmadge X care, cu o mişcare bruscă a mâinii împrăştie 
gaşca, iar Clay plecă în viteză, teafăr, dar îngrozit la gândul 
reîntoarcerii de a doua zi. Depăşi opt străzi şi ieşi în 
Lamont, apoi ajunse la colţul cu Georgia Boulevard, unde se 
opri o clipă să arunce o privire în jur. Erau destule alei pe 
care putea să te împuşte cineva şi nu avea de gând să o 
caute cu lumânarea. Cartierul era la fel de pustiu ca şi cel 
de unde tocmai plecase. O să se întoarcă cu Rodney, un 
asistent negru care cunoştea străzile şi împreună o să 
cerceteze şi o să pună întrebări. 


5 


Potomac Country Club din Melean, Virginia, fusese fondat 
cu o sută de ani în urmă de nişte oameni bogaţi, care 
fuseseră respinşi de celelalte cluburi. Bogătaşii suportă 
aproape orice, mai puţin să fie refuzaţi. Proscrişii şi-au 
pompat în Potomac resursele deloc neglijabile şi au 
construit cel mai select club din zona Washingtonului. Au 
cooptat câţiva senatori de la cluburile rivale, au mai atras 
câţiva membri-trofeu şi, în scurtă vreme, clubul Potomac şi- 
a cumpărat respectabilitatea. De îndată ce a avut destui 
membri ca să se susţină, a început procedura obligatorie a 
excluderii altora. Deşi era încă considerat un club nou, 
arăta şi lăsa exact aceeaşi impresie ca toate celelalte. 

Era totuşi diferit dintr-un anume punct de vedere. Clubul 
Potomac nu a negat niciodată faptul că statutul de membru 
se putea cumpăra pe faţă, dacă aveai destui bani. Nici 
vorbă de liste de aşteptare, comitete de selecţie şi vot 
secret al consiliului de admitere. Dacă erai nou în 
Washington sau te îmbogăţiseşi de curând, atunci puteai 
obţine statut şi prestigiu peste noapte, cu condiţia să dai un 
cec destul de gras. Ca rezultat, clubul Potomac avea cele 
mai bune terenuri de golf şi de tenis, cele mai bune piscine 
şi clădiri, cel mai bun restaurant, tot ce putea dori un club 
ambițios. 

Din câte îşi dădea seama Clay, Bennett Van Horn 
scrisese cecul cel mare. Indiferent ce perdea de fum 
încerca el să creeze, părinţii lui Clay nu aveau bani şi, cu 
siguranţa, nu ar fi fost acceptaţi la Potomac. Tatăl lui îl 
dăduse în judecata pe Bennett cu optsprezece ani în urmă 
pentru o afacere imobiliară proastă în Alexandria. Pe 
vremea aceea, Bennett era un agent imobiliar cu gură 
mare, cu o mulţime de datorii şi cu puţine bunuri 
neipotecate. Pe atunci nu era încă membru al clubului 


Potomac, deşi acum se purta de parcă acolo se născuse. 

Bennett Buldozerul dăduse lovitura pe la sfârşitul anilor 
optzeci, când invadase dealurile din zona provincială a 
Virginiei. Nu inventase el modernizarea suburbană prin 
distrugerea spațiilor verzi, dar, cu siguranță, o 
perfecţionase. Pe dealurile virgine a construit centre 
comerciale. Lângă un câmp de bătălie sacru a creat parcele 
de vânzare. A făcut una cu pământul un sat întreg pentru a 
face loc unuia dintre proiectele sale — apartamente, case 
mari, case mai mici, un parc în mijloc, cu un heleşteu mâlos 
şi puţin adânc, şi două terenuri de tenis, un complex 
comercial destul de original care arăta bine pe planşeta 
arhitectului, dar care nu a fost construit niciodată. Ca o 
ironie, deşi Bennett nu ştia ce-i ironia, şi-a botezat toate 
proiectele-şablon după elementele peisajului pe care le 
distrusese:  Crângul Verde, Stejarii Foşnitori, Dealul 
împădurit. S-a asociat cu alţi maeştri ai extinderii oraşelor 
şi au făcut /obby pe lângă autorităţile locale din Richmond 
ca să obţină şi mai mulţi bani pentru şi mai multe drumuri, 
ca să se creeze rapid şi mai multe parcele şi să apară şi mai 
mult trafic. Astfel a devenit un pion în jocurile politice şi 
îngâmfarea lui nu mai avea limite. 

Pe la începutul anilor '90, Grupul BVH s-a dezvoltat rapid, 
iar veniturile membrilor creşteau puţin mai repede decât 
ratele la credite. Bennett şi soţia sa, Barb, şi-au cumpărat o 
casă într-o zonă selectă din Melean. Au devenit membri ai 
clubului Potomac şi acolo au rămas. Se străduiau din greu 
să creeze impresia că au avut bani dintotdeauna. 

In 1994, conform dosarelor SEC! pe care Clay le studiase 
sârguincios şi din care păstrase copii, Bennett s-a hotărât 
că era momentul ca firma lui să fie cotată la bursă şi să 
strângă vreo două sute de milioane de dolari. Intenţiona să 
folosească banii ca să ramburseze o parte din datorii, dar, 


1SEC (E.A.), Securities and Exchange Commission,în română: CNVM, 
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (n.tr.). 


mai ales, ca să „investească în viitorul fără frontiere al 
Virginiei de Nord”. Cu alte cuvinte, alte buldozere, alte 
proiecte de urbanizare care să distrugă natura. Gândul că 
Bennett Van Horn ar putea pune mâna pe atâţia bani i-a 
încântat fără îndoială pe distribuitorii locali de utilaje de 
construcţii. Şi ar fi trebuit să bage spaima în conducerea 
locală, dacă n-ar fi dormit cu toţii. 

Cu ajutorul unui agent de elită de la o bancă de investiţii, 
acţiunile Grupului BVH s-au lansat pe piaţă cu 10 dolari 
bucata şi au atins cotaţia maximă la 16,50 dolari, un 
rezultat nu slab, dar departe de previziunile fondatorului şi 
preşedintelui grupului. Cu o săptămână înainte de lansarea 
pe piaţă, se lăudase în Daily Profit, ziarul financiar de 
scandal din oraş, că „băieţii de pe Wall Street sunt siguri că 
vor atinge patruzeci de dolari bucata”. Pe piaţa valorilor 
mobiliare, acţiunile au coborât uşor până când s-au oprit 
zgomotos în jurul preţului de şase dolari. Nechibzuit, 
Bennet refuzase să scape de o parte din acţiuni, cum fac 
toţi oamenii de afaceri cu minte la cap. A ţinut cu dinţii de 
cele patru milioane de acţiuni şi a privit cum valoarea de 
piaţă scade de la şaizeci şi şase de milioane la aproape 
nimic. 

In dimineaţa fiecărei zile de lucru, doar ca să se distreze, 
Clay verifica preţul uneia şi aceleiaşi acţiuni. În prezent, o 
acţiune a Grupului BVH se vindea cu 0,87 dolari bucata. 

— Cum mai stau acţiunile dumneavoastră? era marea 
insultă pe care Clay nu avusese niciodată tupeul să i-o 
adreseze. 

„Poate îmi fac puţin curaj în seara asta”, mormăi în sinea 
lui pe când trecea de intrarea în clubul Potomac. De vreme 
ce se prefigura o posibilă căsătorie în viitorul apropiat, 
neajunsurile financiare ale lui Clay erau subiectul predilect 
la cină. Dar nu şi cele ale lui Van Horn. „Hei, felicitări, 
Bennett, acţiunile tale au urcat doisprezece cenți în 
ultimele două luni. Le-arăţi tu lor, nu-i aşa, bătrâne? E 


timpul pentru un nou Mercedes?” Cam astea erau lucrurile 
pe care ar fi vrut să i le spună. 

Pentru a evita să-i dea bacşiş băiatului din parcare, îşi 
ascunse Honda mai departe, în spatele unor terenuri de 
tenis, în timp ce mergea pe jos spre clădirea clubului, îşi 
aranjă cravata şi continuă să mormăie. Nu putea să sufere 
locul ăsta din cauza imbecililor care erau membri, din cauză 
că el nu se putea înscrie, din cauză că era teritoriul familiei 
Van Horn, iar ei voiau să-l facă să se simtă de parcă nu 
avea ce căuta acolo. Pentru a suta oară în ziua aceea se 
întreba de ce se îndrăgostise de o fată cu nişte părinţi atât 
de insuportabili. Singurul lui plan era să fugă cu Rebecca şi 
să se stabilească în Noua Zeelandă, departe de Biroul 
Avocaţilor din Oficiu şi cât mai departe de familia ei. 

Privirea glacială a fetei de la recepţie îi spuse: „Ştiu că nu 
eşti membru, dar am să te conduc oricum la masă”. 

— Veniţi cu mine, spuse ea, schiţând vag un zâmbet fals. 
Clay nu răspunse. Înghiţi cu greutate, privi drept în faţă şi 
încercă să ignore nodul uriaş din stomac. Cum putea să 
aibă poftă de mâncare într-un asemenea loc? Luase masa 
aici cu Rebecca de două ori — o dată cu domnul şi doamna 
Van Horn, o data fără. Mâncarea era scumpă şi chiar bună, 
dar, pe de altă parte, Clay trăia cu mezeluri de curcan, aşa 
că standardele lui erau scăzute şi el era conştient de asta. 

Bennett lipsea. Clay o îmbrăţişa uşor pe doamna Van 
Horn, un ritual care le displăcea amândurora, după care 
spuse un „La mulţi ani” destul de neconvingător. O sărută 
în fugă pe Rebecca pe obraz. Aveau o masă bună, de unde 
puteai vedea terenul de golf şi în special gaura 
optsprezece, un loc foarte căutat pentru luat masa, fiindcă 
puteai să-i priveşti pe excentricii care se împotmoleau în 
zonele cu nisip şi ratau gaura de la jumătate de metru. 

— Şi domnul Van Horn? întreba Clay, sperând că era 
prins cu treburi în alt oraş sau, şi mai bine, în spital, cu vreo 
afecţiune gravă. 


— Trebuie să vină, spuse Rebecca. 

—A stat toată ziua în Richmond, s-a întâlnit cu 
guvernatorul, adăugă doamna Van Horn, ca bonus. 

Erau necruţători. Clay ar fi vrut să spună: „Gata! Aţi 
câştigat! Sunteţi mai importanţi decât mine!” 

— La ce proiect lucrează? întrebă politicos, uimit încă o 
dată de capacitatea sa de a părea sincer. 

Clay ştia prea bine ce căuta Buldozerul în Richmond. 
Statul nu mai avea bani şi nu-şi putea permite să mai 
construiască drumuri noi în Virginia de Nord, unde Bennett 
şi alţii ca el cereau să se construiască. Electoratul era în 
Virginia de Nord. Guvernul plănuia un referendum local pe 
tema impozitelor pe vânzări pentru ca oraşele şi provinciile 
din jurul  Washingtonului să-şi poată face propriile 
autostrăzi. Alte drumuri, alte apartamente, alte centre 
comerciale, mai mult trafic, mai mulţi bani pentru 
suferindul Grup BVH. 

— Chestii politice, spuse Barb. 

Adevărul era că ea, probabil, nu ştia ce anume discută 
soţul ei cu guvernatorul. Clay se îndoia că ştie preţul actual 
al acţiunilor Grupului BVH. Ea ştia zilele în care se întâlnea 
clubul de bridge, ştia cât de puţin câştigă Clay, dar în rest 
majoritatea detaliilor erau lăsate în seama lui Bennett. 

— Ce ai făcut azi? întrebă Rebecca, deviind discuţia, 
delicat, dar rapid, de la politică. 

Clay folosise de câteva ori în trecut cuvântul „lăbărţare” 
pentru a descrie discuţiile cu părinţii ei şi atmosfera 
devenise tensionată de fiecare dată. 

— Ca de obicei, spuse el. Dar tu? 

— Mâine avem audieri, aşa că azi a fost agitaţie la birou. 

— Rebecca mi-a spus că ai un nou caz de crimă, spuse 
Barb. 

— Da, aşa e, spuse Clay, întrebându-se despre ce alte 
aspecte ale muncii sale de avocat din oficiu mai 
discutaseră. 


Amândouă aveau în faţă câte un pahar de vin alb. 
Ambele pahare erau goale mai mult de jumătate. Erau în 
mijlocul unei discuţii când sosise el, probabil chiar despre 
el. Sau era el exagerat de sensibil? Poate. 

— Cine e clientul? 

— Un puşti de pe stradă. 

— Pe cine a omorât? 

— Victima era tot un puşti de pe stradă. 

Asta o linişti întru câtva. Negri care se omoară între ei. 
Cui îi păsa dacă se omorau cu toţii? 

— Şi e vinovat? întrebă. 

— Deocamdată beneficiază de prezumția de nevinovăție. 

— Cu alte cuvinte, e vinovat. 

— Cam aşa pare. 

— Cum poţi să aperi asemenea oameni? Dacă ştii că sunt 
vinovaţi, cum poţi să munceşti atât încercând să-i scapi? 

Rebecca luă o înghiţitură mare de vin şi hotărî ca în 
discuţia asta să nu se amestece. În ultimele luni îi sărise din 
ce în ce mai rar în ajutor. Un gând sâcâitor îi spunea lui 
Clay că, deşi viaţa cu ea ar fi minunată, cu ai ei ar fi un 
coşmar. Coşmarurile câştigau din ce în ce mai mult teren. 

— Constituţia noastră garantează oricărei persoane 
dreptul la un avocat şi la un proces cinstit, spuse el, cu 
condescendenţă, ca şi cum orice prost ar fi trebuit să ştie 
asta. Eu nu-mi fac decât meseria. 

Barb îşi mută privirea de la el spre terenul de golf. Multe 
dintre doamnele de la clubul Potomac apelaseră la serviciile 
unui chirurg plastic a cărui specialitate era, evident, 
fizionomia asiatică. După a doua intervenţie ochii erau traşi 
puternic spre colţuri şi, deşi fără riduri, arătau teribil de 
artificiali. Bătrânei Barb îi tăiase pielea şi i-o trăsese şi i-o 
tot tratase fără un plan pe termen lung, iar tranziţia era pur 
şi simplu nereuşită. 

Rebecca sorbi încă o dată lung din paharul de vin. Prima 
dată când luaseră masa aici cu părinţii ei îşi scosese un 


pantof pe sub masă şi îşi plimbase degetele în sus şi în jos 
pe piciorul lui ca şi cum ar fi vrut să spună: „Hai să plecăm 
din spelunca asta şi să sărim în pat”. Dar în seara asta, nu. 
Era distantă şi părea preocupată de ceva. Clay ştia că nu-şi 
face griji pentru audierea absurdă pe care va trebui să o 
suporte a doua zi. Se întâmplă ceva aici, imediat în spatele 
aparenţelor, şi se întreba dacă nu cumva la această cină 
aveau să se pună cărţile pe masă, dacă nu avea să se 
hotărască viitorul lui. 

Bennett sosi în grabă, cu o grămadă de scuze false 
pentru întârziere. Îl bătu pe Clay pe spate de parcă ar fi fost 
amândoi în aceeaşi frăţie în colegiu şi îşi sărută fetele pe 
obraji. 

— Ce mai face guvernatorul? întrebă Barb, suficient de 
tare ca să audă şi mesenii din celălalt capăt al sălii. 

— Splendid. Vă transmite toate cele bune. Săptămâna 
viitoare vine în oraş preşedintele Coreei. Guvernatorul ne-a 
invitat la o recepţie de gală la reşedinţă. Şi pe asta o spuse 
tot cu volumul la maximum. 

— A, da? izbucni Barb, iar faţa refăcută i se contorsionă 
de plăcere. 

„Ar trebui să se simtă ca acasă printre coreeni”, îşi spuse 
Clay. 

— O să fie un succes, spuse Bennett în timp ce scotea din 
buzunare o întreagă colecţie de telefoane mobile şi le înşira 
pe masă. După câteva secunde apăru un chelner cu un 
whisky dublu, Chivas cu puţină gheaţă, băutura lui 
obişnuită. 

Clay ceru un ceai cu gheaţă. 

— Ce mai face congresmanul meu? zbieră Bennet peste 
masă spre Rebecca, apoi privi scurt spre dreapta, să se 
asigure că cei de la masa alăturată îl auziseră. Am un 
congresman numai al meu! 

— E bine, tati. Îţi transmite salutări. E foarte ocupat. 

— Pari obosită, scumpo, ai avut o zi grea? 


— N-a fost rea. 

Cei trei Van Horn mai luară câte o duşcă. Oboseala 
Rebeccăi era unul dintre subiectele preferate ale părinţilor 
ei. Erau de părere că munceşte prea mult. Erau de părere 
că n-ar trebui să muncească deloc. Se apropia de treizeci 
de ani şi era timpul să se mărite cu un tânăr drăguţ, cu o 
slujbă bine plătită şi un viitor strălucit, ca să le facă nepoți 
şi să-şi petreacă restul vieţii la clubul Potomac. 

Pe Clay nu l-ar fi interesat prea tare ce naiba îşi doreau 
ei, doar că şi Rebecca avea aceleaşi vise. Cândva pomenise 
ceva de o carieră în sectorul public, dar, după patru ani pe 
Dealul Capitoliului, se săturase de birocraţie. Îşi dorea un 
soţ şi copii, şi o casă mare la marginea oraşului. 

Li se aduseră meniurile. Bennett primi un telefon şi vorbi 
mitocăneşte de la masă. | se năruia o afacere. Viitorul 
independenţei financiare a Americii era în cumpănă. 

— Cu ce să mă îmbrac? o întrebă Barb pe Rebecca, în 
timp ce Clay se ascunse în spatele meniului. 

— Cu ceva nou, spuse Rebecca. 

— Ai dreptate, aprobă bucuroasă Barb. Hai să mergem la 
cumpărături sâmbătă. 

— Bună idee! 

Bennett salvă afacerea şi comandară mâncarea. Îi onoră 
cu detaliile convorbirii telefonice — o bancă nu se mişca 
destul de repede, a trebuit să dea nişte şuturi în fund, bla, 
bla, bla. O ţinu aşa până li s-au adus salatele. 

După câteva înghiţituri, Bennett spuse, cu gura plină, ca 
de obicei: 

— Când am fost în Richmond azi am luat prânzul cu 
bunul meu prieten, lan Ludkin, purtătorul de cuvânt al 
Camerei. Ţi-ar plăcea tipul ăsta, Clay, un adevărat prinţ. Un 
gentleman perfect. 

Clay mesteca şi dădu din cap afirmativ, ca şi cum nu mai 
putea de nerăbdare să-i cunoască pe toţi bunii prieteni ai 
lui Bennett. 


— În fine, lan îmi e dator cu o favoare, ca majoritatea 
celor de acolo, aşa că am aruncat întrebarea. 

Clay nu-şi dădu seama pe loc că doamnele se opriseră 
din mâncat. Lăsaseră furculiţele jos, iar acum priveau şi 
ascultau cu nerăbdare. 

— Ce întrebare? vru să ştie Clay, fiindcă i se păru că 
aşteaptau să spună ceva. 

— Păi, i-am vorbit despre tine, Clay. Avocat tânăr şi 
strălucit, isteţ foc, muncitor, licenţiat la Georgetown, un 
tânăr frumuşel şi cu caracter; şi el a zis că e întotdeauna în 
căutare de avocaţi cu adevărat talentaţi. Dumnezeu ştie că 
sunt greu de găsit. Zicea că are liber un post de avocat. l- 
am spus că habar n-am dacă te interesează, dar că îţi spun 
cu plăcere. Ce zici? 

„AŞ zice că mi se pregăteşte o ambuscadă”, aproape că-i 
scăpă. Rebecca îl privea fix, urmărindu-i atent prima 
reacţie. 

Conform scenariului, Barb spuse: 

— Sună minunat. 

Talentat, sclipitor, muncitor, bine şcolit, frumuşel chiar! 
Clay era uimit de cât de mult îi crescuseră acţiunile. 

— E interesant, spuse el, sincer oarecum. 

Toate aspectele erau interesante. Bennett era gata să se 
repeadă asupra lui. El, desigur, avea avantajul surprizei: 

— E o slujbă minunată. Munca e fascinantă. O să-i 
cunoşti pe cei care trag sforile cu adevărat. Nicio clipă de 
plictiseală. Multe ore suplimentare însă, cel puţin când e 
Camera în sesiune, dar i-am spus lui lan că ai umeri 
puternici, învăţaţi cu poverile. Să-ţi dea responsabilităţi. 

— Ce aş avea de făcut, mai precis? reuşi să spună Clay. 

— A, nu ştiu, chestii avocăţeşti. Dar, dacă te interesează, 
lan zice că i-ar face plăcere să aranjeze un interviu. Dar e 
urgent. Spunea că vin o puzderie de cereri. Tre' să te mişti 
repede. 

— Richmond nu e chiar aşa departe, spuse Barb. 


„E mult mai aproape decât Noua Zeelandă”, se gândi 
Clay. Barb plănuia deja nunta. Pe Rebecca n-o putea citi. 
Uneori se simţea sufocată de părinţi, dar rareori îşi 
manifesta dorinţa să se îndepărteze de ei. Bennet îşi 
folosea banii, dacă-i mai avea, ca momeală pentru a-şi ţine 
ambele fete aproape de casă. 

— Păi, âă... mulţumesc... cred, spuse Clay, prăbuşindu-se 
sub greutatea „umerilor puternici” proaspăt primiţi. 

— Pentru început, salariul e de nouăzeci şi patru de mii 
pe an, spuse Bennett, cu o octavă sau două mai jos, să nu 
audă ceilalţi. 

Nouăzeci şi patru de mii de dolari era mai mult decât 
dublul salariului pe care-l câştiga Clay în prezent şi bănuia 
că toţi cei de la masă ştiau asta. Familia Van Horn venera 
banul şi erau obsedaţi de salarii şi capitaluri proprii. 

— Dumnezeule! spuse Barb urmând scenariul. 

— Nu e un salariu rău, recunoscu Clay. 

— Nu e rău pentru început, spuse Bennett. lan spunea că 
o să-i cunoşti pe toţi marii avocaţi din oraş. Relaţiile sunt 
totul. Fă asta câţiva ani şi o să poţi să-ţi alegi singur salariul 
specializându-te în legislaţia marilor corporaţii. Acolo sunt 
banii adevăraţi, să ştii. 

Nu era un gând reconfortant că Bennett Van Horn se 
hotărâse brusc să-i aranjeze viitorul. Aranjamentele, 
bineînţeles, nu aveau nicio legătură cu Clay, dar aveau 
foarte mare legătura cu Rebecca. 

— Cum poţi să refuzi? spuse Barb, călcând în străchini cu 
amândouă picioarele. 

— Nu-l presa, mamă! spuse Rebecca. 

— Dar e o ocazie minunata, spuse Barb, de parcă el n-ar 
fi putut să vadă ce era evident. 

— Mai gândeşte-te, nu-mi da răspunsul acum, spuse 
Bennett. 

Cadoul fusese livrat. Să vedem dacă băiatul e destul de 
isteţ să-l accepte. 


Clay avea acum încă un motiv pentru a-şi devora salata. 
Dădea afirmativ din cap ca să nu fie nevoit să vorbească. 
Sosirea celui de-al doilea pahar de whisky întrerupse 
momentul. Bennett le împărtăşi apoi cele mai noi bârfe din 
Richmond în legătură cu posibilitatea obţinerii unei scutiri 
de taxe pentru  base-ball-ul profesionist în zona 
Washingtonului, unul dintre subiectele sale preferate. 
Făcea el parte dintr-unul din cele trei grupuri de investiţii 
care se băteau pentru orice scutire de taxe, voia să ştie 
dacă şi când se aproba, aşa că ţinea neapărat să fie la 
curent cu noutăţile. Conform unui recent articol din Post, 
grupul lui Bennett era pe locul trei şi pierdea teren de la 
lună la lună. Sursele lor de finanţare erau neclare sau chiar 
îndoielnice, conform unor surse anonime, iar numele lui 
Bennett Van Horn nu a fost pomenit nici măcar o dată în tot 
articolul. Clay ştia că are datorii uriaşe. Câteva dintre 
proiectele sale de urbanizare se împotmoliseră din cauza 
unor organizaţii ecologiste care încercau să salveze ce mai 
rămăsese din Virginia de Nord. Avea procese pe rol 
împotriva unor foşti parteneri. Acţiunile lui nu valorau 
practic nimic. Şi, cu toate astea, iată-l cu whiskyul în faţă, 
pălăvrăgind despre un nou stadion de patru sute de 
milioane de dolari, o scutire de taxe de două sute de 
milioane şi de un stat de plată de cel puţin o sută de 
milioane. 

Fripturile sosiră exact când terminau de mâncat salatele, 
scutindu-l astfel pe Clay de încă un moment de tortura fără 
nimic cu care să-şi umple gura. Rebecca îl ignora, iar, la 
rândul lui, o ignora pe ea. Cearta avea să urmeze foarte 
curând. 

S-au mai spus poveşti despre Guvernator, despre un 
prieten apropiat care îşi punea în funcţiune maşinăria ca să 
candideze pentru Senat şi bineînţeles că dorea ca Bennett 
să fie în mijlocul evenimentelor. Au fost dezvăluite două 
dintre afacerile cele mai tari. S-a vorbit despre un nou 


avion, dar asta ţinea de ceva vreme şi Bennett tot nu găsea 
ce căuta. Masa păru că ţine de două ore, dar trecuseră 
numai nouăzeci de minute când refuzară desertul şi 
începură să se pregătească de plecare. 

Clay le mulţumi lui Bennett şi lui Barb pentru masă şi 
promise să se mişte repede în legătură cu slujba din 
Richmond. 

— E o şansă unică, spuse Bennet cu o voce gravă. N-o da 
în bară. 

Când se convinse că au plecat, Clay o rugă pe Rebecca 
să vină câteva minute la bar. Amândoi aşteptară să li se 
aducă băuturile înainte ca vreunul să vorbească. Când 
situaţia era tensionată amândoi aveau tendinţa să-l lase pe 
celălalt să vorbească primul. 

— Nu ştiam de slujba din Richmond, începu ea. 

— Îmi vine cam greu să cred. S-ar zice că toată familia 
ştia. Mama ta, cu siguranţă, ştia despre ce e vorba. 

— Tata îşi face griji pentru tine, asta e tot. „Taică-tău e 
un idiot”, ar fi vrut să spună. 

— Ba nu, îşi face griji pentru tine. Nu te poate lăsa să te 
măriţi cu un tip fără viitor, aşa că o să se ocupe el de 
viitorul nostru. Nu crezi că e o impertinenţă să decidă că 
nu-i place slujba mea şi să-mi găsească alta? 

— Poate că doar încearcă să fie de ajutor. li place jocul 
ăsta de-a favorurile. 

— Dar de ce îşi închipuie că am nevoie de ajutor? 

— Poate că ai. 

— Înţeleg. În sfârşit, adevărul. 

— Nu poţi să lucrezi acolo la infinit, Clay. Eşti bun în 
meseria ta şi îţi pasă de clienţii tăi, dar poate că a venit 
vremea sa mergi mai departe. Cinci ani la BAO e cam mult. 
Tu singur ai spus-o. 

— Poate că nu vreau să stau în Richmond. Poate că nu 
m-am gândit niciodată să mă mut din Washington. Ce se 
întâmplă dacă nu vreau să lucrez pentru unul dintre 


prietenii tatălui tău? Să zicem că nu mă atrage ideea de a fi 
înconjurat de o gaşcă de politicieni locali. Sunt avocat, 
Rebecca, nu birocrat. 

— Bine. Cum vrei. 

— Slujba asta e un ultimatum? 

— În ce sens? 

— În toate sensurile. Ce se întâmplă daca refuz? 

— Cred că ai refuzat deja, ceea ce, pentru că tot veni 
vorba, e tipic pentru tine. O decizie pripită. 

— Deciziile pripite sunt simple când opţiunile sunt clare. 
O să-mi găsesc singur de lucru şi, cu siguranţă, nu l-am 
rugat eu pe tatăl tău să apeleze la relaţiile lui pentru mine. 
Dar ce se întâmplă dacă refuz? 

— Ah, sunt sigură că vor veni şi zile mai bune. 

— Şi părinţii tăi? 

— Sunt sigură că vor fi dezamăgiţi. 

— Şi tu? 

Rebecca ridica din umeri şi sorbi din băutură. Se 
discutase despre căsătorie de mai multe ori, dar nu se 
hotărâse nimic. Nu erau logodiţi şi nu se anunţase vreo 
dată anume. Dacă unul voia să renunţe, exista destul 
spaţiu de manevră, deşi nu avea să fie uşor. Dar după patru 
ani în care: (1) nu se văzuseră cu nimeni altcineva, (2) îşi 
reînnoiau încontinuu declaraţiile de dragoste şi (3) făceau 
sex de cel puţin cinci ori pe săptămână, relaţia lor se 
îndrepta spre un statut permanent. 

Totuşi, ea nu era dispusă să recunoască adevărul, şi 
anume că voia să întrerupă lucrul, că voia un soţ şi o 
familie şi, poate, să nu se mai întoarcă la serviciu. Incă mai 
era o competiţie între ei, încă mai jucau jocul de-a cine e 
mai important. Nu putea să recunoască faptul că îşi dorea 
un soţ care să o întreţină. 

— Nu-mi pasă, Clay, spuse ea. E doar o ofertă de lucru, 
nu o numire în cabinetul guvernatorului. Dacă nu vrei, 
refuză! 


— Mulţumesc. 

Şi dintr-o dată se simţi ca un ticălos. Dacă Bennett voia 
doar să-l ajute? Îi displăceau atât de tare părinţii ei, încât 
tot ce făceau îl scotea din sărite. Asta era problema, nu-i 
aşa? Aveau tot dreptul să-şi facă griji pentru viitorul 
partener al fiicei lor, tatăl nepoților lor. 

Şi, pe urmă, recunoscu în silă, cine n-ar fi îngrijorat cu un 
ginere ca el? 

— Putem sa plecăm? spuse ea. 

— Sigur. 

leşi din club în urma ei şi o privi de la spate, aproape 
sugerând că avea timp să treacă pe la ea pentru o partida 
scurtă. Dar dispoziţia ei îi spunea că nu şi, dat fiind registrul 
în care se purtaseră toate discuţiile, probabil că i-ar face 
mare plăcere să-l refuze sec. Şi atunci s-ar simţi ca un idiot 
care nu se poate controla, ceea ce şi era în asemenea 
momente. Aşa că făcu un efort, strânse din dinţi şi lăsă să 
se irosească ocazia. 

Când o ajută să intre în BMW-ul ei, Rebecca şopti: 

— Nu treci pe la mine câteva minute? Clay porni în fugă 
spre maşina lui. 


6 


Cu Rodney se simţea oarecum mai în siguranţă şi, în 
plus, ora nouă dimineaţa era prea matinală pentru tipii 
aceia periculoşi de pe Lamont Street. Încă mai dormeau ca 
să le treacă efectele drogurilor pe care le luaseră cu o 
seară înainte. Traficanţii se trezeau încet la viaţă. Clay 
parcă lângă alee. 

Rodney era asistent juridic de carieră la Biroul Avocaţilor 
din Oficiu. De zece ani tot începea Dreptul la seral şi iar se 
lăsa, şi încă mai vorbea despre cum o să-şi ia într-o zi 
diploma şi examenul de intrare în barou. Dar cu patru copii 
aproape adolescenţi acasă, atât timpul, cât şi banii erau 
puţini. Pentru că el însuşi crescuse pe străzile din 
Washington, le cunoştea bine şi zilnic, în timpul serviciului, 
vreun avocat de la BAO, de regulă unul alb şi speriat şi fără 
prea multă experienţă, îl ruga să-l însoţească în zona de 
război pentru a investiga vreo crimă odioasă. Era asistent, 
nu detectiv, aşa că refuza la fel de des cum accepta. 

Dar pe Clay nu-l refuza niciodată. Lucraseră împreună la 
multe cazuri. Găsiră locul de pe aleea unde căzuse Ramón 
şi cercetară cu atenţie zona din jur, pe deplin conştienţi că 
poliţia verificase deja perimetrul de câteva ori. Făcură un 
film întreg de poze, apoi porniră în căutare de martori. 

Nu exista niciunul, ceea ce nu era deloc surprinzător. In 
mai puţin de cincisprezece minute de când ajunseseră la 
locul faptei, se răspândi vestea. Erau nişte străini la faţa 
locului, investigând ultima crimă, aşa că încuiaţi-vă uşile şi 
nu spuneţi nimic. Martorii de lângă magazinul de băuturi, 
care petreceau amândoi multe ore pe zi în acelaşi loc bând 
vin ieftin şi cărora nu le scăpa nimic, dispăruseră de mult şi 
nimeni nu-i cunoscuse vreodată. Comercianţii păreau 
surprinşi să afle până şi că avusese loc o crimă. 

— Aici? întrebă unul, ca şi cum nu se mai auzise de crimă 


în ghetoul lor. 

După o oră plecară, îndreptându-se spre Centru. Clay 
conducea, iar Rodney bea cafea rece dintr-un pahar înalt de 
hârtie. Cafea proastă, după expresia de pe figura lui. 

— Jermaine a primit un caz asemănător acum câteva zile, 
spuse el. Un puşti de la dezintoxicare, închis acum câteva 
luni, a scăpat cumva, nu ştiu dacă a fugit sau i-au dat 
drumul, dar în mai puţin de douăzeci şi patru de ore a pus 
mâna pe o armă şi a împuşcat doi oameni, din care unul a 
murit. 

— La întâmplare? 

— Ce e la întâmplare pe aici? Doi tipi în maşini fără 
asigurare se lovesc uşor şi încep să se împuşte între ei. 
Asta e la întâmplare sau cu motiv? 

— Era vorba de droguri, era jaf, legitima apărare? 

— Fără niciun motiv, cred. 

— Unde e centrul ăsta de dezintoxicare? întreba Clay. 

— Nu e Centrul de Salvare. O chestie de pe lângă 
Howard, cred. N-am văzut dosarul. Ştii şi tu cât de încet 
lucrează Jermaine. 

— Deci, tu nu lucrezi la cazul ăsta? 

— Nu, am auzit la radio-şanţ. 

Rodney controla traficul de zvonuri şi bârfe şi ştia mai 
multe despre avocaţii de la BAO şi despre cazurile lor decât 
Glenda, care era director. Când intrară pe W Street, Clay 
spuse: 

— Ai mai fost la Centru până acum? 

— O dată sau de două ori. Aici vin cazurile grele; e ultima 
oprire înainte de cimitir. Un loc dur, condus de tipi duri. 

— Cunoşti un domn pe nume Talmadge X? 

— Nu. 

Pe trotuar nu mai era lume adunată ca la bâlci. Clay 
parcă în faţa clădirii şi se grăbiră să intre. Talmadge X nu 
era acolo, plecase la spital cu o urgenţă. Un coleg pe nume 
Noland se prezentă politicos ca fiind şef peste consilieri. În 


biroul lui, la o masă micuță, le arătă dosarul lui Tequila 
Watson şi îi invită să se uite prin el. Clay îi mulţumi, convins 
că fusese scuturat şi curăţat înainte să i-l arate. 

— Regulile noastre mă obligă să stau în camera în timp 
ce dumneavoastră studiaţi dosarul, le explică Noland. Dacă 
doriţi să faceţi copii, costă douăzeci şi cinci de cenți bucata. 

— Bine, sigur, spuse Clay. Regulile nu se puteau negocia. 
lar dacă voia tot dosarul, îl putea obţine oricând cu un ordin 
judecătoresc. Noland se aşeză la locul lui la birou, unde 
aştepta un vraf impresionant de hârtii. Clay începu să 
frunzărească dosarul. Rodney lua notițe. 

Trecutul lui Tequila era trist şi previzibil. Venise în 
ianuarie, trimis de asistenții sociali, după ce fusese salvat 
de la moarte în urma unei supradoze de droguri. Avea 
cincizeci şi cinci de kilograme şi un metru şaptezeci şi cinci 
înălţime. Examinarea medicală fusese făcută la Centru. 
Avea febră uşoară, frisoane, dureri de cap, nimic neobişnuit 
pentru un toxicoman. Pe lângă subnutriţie, nu mai era 
nimic de remarcat, după părerea doctorului. Ca toţi 
pacienţii, fusese închis primele treizeci de zile şi hrănit 
încontinuu. 

Conform observaţiilor făcute de TX, Tequila o luase pe 
panta asta la vârsta de opt ani când, împreună cu fratele 
său, furase o ladă de bere dintr-un camion de marfă. Au 
băut jumătate şi au vândut restul, iar cu ce au câştigat au 
cumpărat o canistră de vin prost. Fusese dat afară din mai 
multe şcoli şi la aproape doisprezece ani, cam pe la vârsta 
la care a descoperit cocaina, a renunţat cu totul. Furtul a 
devenit un mod de supravieţuire. 

Memoria i-a funcţionat până a început să ia cocaină, aşa 
că ultimii ani erau o nebuloasă. TX a urmărit detaliile şi 
existau scrisori şi e-mail-uri care confirmau unele dintre 
haltele oficiale de-a lungul mizerabilului traseu. La 
paisprezece ani a stat o lună la secţia de dezintoxicare de 
la Centrul de Detenţie pentru Minori din Washington. După 


eliberare s-a dus direct la un traficant şi a cumpărat 
cocaină. Două luni la Orchard House, o unitate notorie de 
detenţie pentru adolescenţi toxicomani, nu au avut mare 
efect. Tequila a recunoscut în faţa lui TX că luase la fel de 
multe droguri cât a stat la „OH” cât luase şi afară. La 
şaisprezece ani a fost primit la Clean Streets, o instituţie 
serioasa pentru  dependenţii de droguri, foarte 
asemănătoare cu Centrul. Comportamentul exemplar a 
durat cincizeci şi trei de zile, după care a plecat fără o 
vorbă, în nota lui, TX scria: „... era drogat cu cocaină la mai 
puţin de două ore după ce a plecat”. Tribunalul pentru 
minori l-a trimis într-o tabără de vară cu regim militar 
pentru adolescenţii cu probleme, dar paza era slabă şi a 
reuşit chiar să câştige bani vânzându-le droguri colegilor. 
Ultima încercare de a se lăsa de droguri, înainte să vina la 
Centru, a fost un program la biserica Greyson, sub 
îndrumarea reverendului Jolley, un bine cunoscut consilier 
în probleme de droguri. Jolley i-a trimis o scrisoare lui 
Talmadge X în care îşi exprima părerea că Tequila era unul 
dintre acele cazuri tragice care erau, probabil, „fără 
speranţă”. 

Oricât de deprimant era trecutul lui Tequila, era totuşi 
remarcabilă lipsa violenţei. Fusese arestat şi condamnat de 
cinci ori pentru jaf, o dată pentru furt din magazine şi de 
două ori pentru posesie neagravantă de droguri. Nu folosise 
niciodată o armă pentru comiterea vreunei infracţiuni sau, 
cel puţin, nu fusese prins niciodată folosind una. TX 
remarcase şi el acest lucru, iar într-o însemnare din Ziua 39 
scria: „...are tendinţa de a evita chiar şi cea mai vagă 
posibilitate de conflict fizic. Pare să se teamă cu adevărat 
de cei mai mari, ca şi de majoritatea celor mai mici”. 

În Ziua 45 a fost examinat de un doctor. Avea acum o 
greutate de şaizeci şi două de kilograme. Pielea i se 
vindecase de „iritaţii şi leziuni”. Erau însemnări despre 
progresele pe care le făcea cu cititul şi despre interesul 


pentru artă. Pe măsură ce treceau zilele, însemnările erau 
tot mai scurte. Viaţa la Centru era simplă şi începea să 
devină normală. Unele zile treceau fără niciun fel de 
însemnări. 

Nota din Ziua 80 era diferita: „înţelege că are nevoie de 
ajutor de sus ca să rămână curat. N-o poate face deloc 
singur. Spune că vrea să rămână la Centru pentru 
totdeauna”. 

Ziua 100: „Am sărbătorit cea de-a o suta zi cu prăjituri şi 
îngheţată. Tequila a ţinut un scurt discurs. A plâns. A primit 
voie să iasă pentru două ore”. 

Ziua 104: „A ieşit două ore. A plecat şi s-a întors în 
douăzeci de minute cu o acadea.” 

Ziua 107: „A fost trimis la poştă, a fost plecat aproape o 
oră, s-a întors.” 

Ziua 110: „A ieşit două ore, s-a întors, niciun fel de 
probleme.” 

Ultima însemnare era din Ziua 115: „A ieşit pentru două 
ore, nu s-a întors.” 

Când s-au apropiat de sfârşitul dosarului, Noland îi 
privea. 

— Intrebări? spuse, ca şi cum pierduse destul timp cu ei. 

— Destul de trist, spuse Clay şi închise dosarul cu un 
oftat. Avea o mulţime de întrebări, dar niciuna la care 
Noland să poată sau să vrea să răspundă. 

— Într-o lume nenorocită, domnule Carter, ăsta e, într- 
adevăr, unul dintre cazurile cele mai triste. Rareori mă 
emoţionează ceva, dar Tequila m-a făcut să plâng. Noland 
se ridică în picioare: Doriţi să faceţi vreo copie? Intâlnirea 
se sfârşise. 

— Poate mai târziu, spuse Clay. 

Îi mulţumiră pentru timpul acordat şi îl urmară până la 
intrare. 

In maşină, Rodney îşi puse centura şi privi în jur. Foarte 
calm, spuse: 


— Amice, ne-am făcut cu un nou prieten. 

Clay privea indicatorul de benzina, sperând că mai e 
destulă ca să ajungă înapoi la birou. 

— Ce fel de prieten? 

— Vezi jeep-ul ala roşu-stacojiu, puţin mai încolo, pe 
partea cealaltă? 

Clay privi şi spuse: 

— Da, şi? 

— La volan e un şmecher negru, un tip mare, cu o şapcă 
cu Redskins, cred. Ne urmăreşte. 

Clay miji ochii şi abia reuşi să vadă silueta şoferului, dar 
rasa şi şapca erau de nedesluşit pentru el. 

— De unde ştii că ne urmăreşte? 

— Era pe Lamont Street când eram şi noi acolo, l-am 
văzut de două ori trecând încet, uitându-se, dar 
prefâcându-se că nu se uită. Când am parcat ca să intrăm, 
am văzut jeep-ul la trei străzi distanţă în direcţia aia. Acum 
e aici. 

— De unde ştii că e acelaşi jeep? 

— Roşul-stacojiu nu e o culoare comună. Vezi ciobitura 
aia pe bara din faţă, în dreapta? 

— Mda, mă rog. 

— E acelaşi jeep, sunt sigur. Hai s-o luăm în direcţia lui, 
să vedem mai bine. 

Clay ieşi în strada şi trecu pe lângă jeep-ul roşu-stacojiu. 
Un ziar se ridica în faţa şoferului. Rodney mâzgăli pe ceva 
numărul de înmatriculare. 

— Ce motiv ar putea avea să ne urmărească pe noi? 
întrebă Clay. 

— Drogurile. Întotdeauna e vorba de droguri. Poate că 
Tequila era traficant. Poate că puştiul pe care l-a omorât 
avea nişte prieteni antipatici. Cine ştie? 

— Aş vrea să aflu. 

— Hai să nu săpăm prea adânc acum. Tu condu, şi eu mă 
uit în spate. 


Merseră spre sud, pe bulevardul Puerto Rico timp de 
treizeci de minute şi se opriră la o benzinărie lângă râul 
Anacostia. În timp ce Clay punea benzină, Rodney urmărea 
toate maşinile. 

— Am scăpat de el, spuse când porniră din nou. Hai să 
mergem la birou. 

— De ce nu ne-au mai urmărit? întreba Clay. Ar fi crezut 
orice explicaţie. 

— Nu sunt sigur, spuse Rodney, privind încă în oglinda 
retrovizoare. Poate că erau doar curioşi să vadă dacă 
mergem la Centru. Sau poate şi-au dat seama că i-am 
văzut. Fii atent o vreme! 

— Minunat. N-am mai fost urmărit până acum. 

— Roagă-te doar să nu se hotărască să te prindă. 

Jermaine Vance împărțea acelaşi birou cu un alt avocat 
începător care era plecat momentan, aşa că lui Clay i se 
oferi scaunul vacant. Făcură schimb de informaţii despre 
cele mai recente cazuri de crimă. 

Clientul lui Jermaine era un criminal de carieră, în vârstă 
de douăzeci şi patru de ani, pe nume Washad Porter care, 
spre deosebire de Tequila, avea un lung şi înspăimântător 
palmares de violenţe. Fiind membru al celei de-a doua găşti 
ca mărime din Washington, Washad fusese grav rănit de 
două ori în confruntări armate şi fusese condamnat o dată 
pentru tentativa de omor. Şapte din cei douăzeci şi patru 
de ani şi-i petrecuse după gratii. Nu se arătase dornic să fie 
vindecat de droguri; singura încercare de dezintoxicare 
avusese loc în închisoare şi fusese clar un eşec. Era acuzat 
că a împuşcat două persoane cu patru zile înainte de 
uciderea lui Ramón Pumphrey. Unul murise pe loc, iar 
celălalt abia mai rezista. 

Washad petrecuse şase luni la Clean Streets, în regim de 
detenţie, dar, evident, supravieţuise programului riguros de 
acolo. Jermaine stătuse de vorbă cu consilierul lui, iar 
conversaţia fusese foarte asemănătoare cu cea dintre Clay 


şi Talmadge X. Washad fusese vindecat, era un pacient 
model, era sănătos şi respectul de sine îi creştea de la o zi 
la alta. Singurul incident se întâmplase la început, când s-a 
furişat afară şi s-a drogat, dar s-a întors şi şi-a cerut iertare. 
După aceea au fost patru luni, practic, fără probleme. 

Fusese eliberat de la Clean Streets în aprilie şi a doua zi 
împuşcase doi oameni cu o armă furată. Victimele păreau 
alese la întâmplare. Prima era un comis-voiajor care îşi 
vedea de treabă pe lângă Spitalul Walter Reed. A fost un 
schimb de cuvinte, nişte înghionteli şi îmbrânceli, apoi 
patru gloanţe în cap şi Washad a fost văzut fugind. Omul 
era încă în comă. O oră mai târziu, la o distanţă de şase 
străzi, Washad a folosit ultimele două gloanţe pentru a 
împuşca un traficant mărunt de droguri, cu care avusese 
mai demult ceva de împărţit. A fost prins de nişte prieteni 
de-ai traficantului care, în loc să-l omoare chiar ei, l-au ţinut 
până a venit poliţia. 

Jermaine vorbise cu Washad o singura dată, foarte scurt, 
la tribunal, înainte de prima înfăţişare. 

— Nega tot, spuse Jermaine. Avea o privire goală şi îmi 
tot spunea că nu-i venea să creadă că omorâse pe cineva. 
Spunea că ăla era Washad cel de dinainte, nu cel de acum. 


7 


Clay îşi amintea de o singură ocazie în ultimii patru ani 
când îl sunase sau încercase să-l sune pe Bennett 
Buldozerul. Efortul se încheiase deprimant, cu eşecul lui de 
a pătrunde prin straturile de importanţă din jurul marelui 
om. Domnul BVH voia ca lumea să creadă că îşi petrecea 
timpul „pe teren”, cu pălăria tare cu monogramă, făcută la 
comandă, gesticulând ici-colo, în timp ce echipele nivelau 
terenul şi construiau şi mai multe mall-uri şi centre 
comerciale. Spunea că e prea ocupat să stea la taifas şi 
susţinea că urăşte telefoanele, dar avea întotdeauna câteva 
la îndemână, ca să se poată ocupa de afaceri. 

Adevărul era că Bennett juca foarte mult golf, şi juca 
prost, conform părerii tatălui unuia dintre colegii de la 
Drept ai lui Clay. Rebecca avusese grijă să-i scape, nu o 
dată, că tatăl ei juca de cel puţin patru ori pe săptămână la 
Potomac şi spera, în secret, să câştige campionatul 
clubului. 

Domnul Van Horn era un om de acţiune şi nu avea 
răbdare să stea la birou. Acolo petrecea doar puţin timp, 
pretindea el. Pitbull-ul care răspunse la telefon spunând 
„Grupul BVH” acceptă fără tragere de inimă să-i facă 
legătura lui Clay cu altă secretară din firmă. 
„Departamentul dezvoltare” spuse obraznic cea de-a doua 
fată, de parcă firma ar fi avut nenumărate departamente. 
Dură cel puţin cinci minute să o prindă la telefon pe 
secretara personală a lui Bennett. 

— Nu e în birou, spuse ea. 

— Cum pot să dau de el? întrebă Clay. 


— E pe teren. 
— Da, asta mi-am închipuit. Cum pot să dau de el? 
— Lăsaţi-mi un număr şi am să i-l dau, împreuna cu 


restul mesajelor, spuse ea. 


— Vai, vă mulţumesc! spuse Clay şi lăsă numărul de la 
birou. O jumătate de oră mai târziu, Bennet îi telefona. 
După cum se auzea, părea că e undeva, înăuntru, probabil 
în Salonul Bărbaţilor de la Clubul Potomac, cu un whisky 
dublu în faţă şi cu un trabuc gros în mână, în mijlocul unui 
joc de gin rummy cu băieţii. 

— Clay, ce mai faci? întrebă, de parcă nu se mai 
văzuseră de luni de zile. 

— Bine, domnule Van Horn, dar dumneavoastră? 

— Minunat. M-am simţit bine aseară la cină. Clay nu 
auzea niciun motor urlând în fundal, nicio explozie. 

— Da, a fost foarte plăcut. E o plăcere de fiecare dată, 
minţi Clay. 

— Cu ce pot să te ajut, fiule? 

— Păi, sper că înţelegeţi cât de recunoscător sunt pentru 
efortul pe care l-aţi făcut să-mi obţineţi slujba aceea în 
Richmond. Nu mă aşteptam la aşa ceva şi a fost foarte 
amabil din partea dumneavoastră să interveniţi în favoarea 
mea. Urmă o pauză, timp în care Clay înghiţi cu greutate: 
Dar adevărul este, domnule Van Horn, că nu mă văd 
mutându-mă la Richmond în viitorul apropiat. Am trăit 
dintotdeauna în Washington şi aici e casa mea. 

Clay avea multe motive sa refuze oferta. Viaţa dulce din 
capitală era abia pe la mijlocul listei. Motivul precumpănitor 
era să evite ca Bennet Van Horn să-i aranjeze viaţa şi să-i 
fie apoi îndatorat. 

— Doar nu vorbeşti serios, spuse Van Horn. 

— Ba da, cât se poate de serios. Mulţumesc, dar nu 
accept, în niciun caz nu avea de gând să permită vreo 
porcărie din partea acestui ticălos. În asemenea momente îi 
plăceau la nebunie telefoanele — o armă minunată. 

— Mare greşeală, fiule, spuse Van Horn. Nu vezi lucrurile 
în perspectivă, asta e. 

— Poate că aşa e. Dar sunt sigur că nici dumneavoastră. 

— Eşti foarte mândru, Clay, îmi place asta. Dar încă ai 


caş la gură. Tre' să înveţi că viaţa este un joc al favorurilor 
şi, când cineva încearcă să te ajute, trebuie să accepţi 
favoarea, într-o bună zi poate o să ai ocazia să te revanşezi. 
Faci o mare greşeală, Clay, care mă tem că va avea 
consecinţe grave. 

— Ce fel de consecinţe? 

— Ar putea să-ţi afecteze serios viitorul. 

— E viitorul meu, nu al dumneavoastră. O să-mi aleg 
singur viitoarea slujbă şi pe următoarea. În momentul ăsta 
sunt bine unde sunt. 

— Cum poate să-ţi fie bine apărând infractori cât e ziua 
de lungă? Pur şi simplu nu pot să pricep. 

Conversaţia nu era nouă şi, în cazul în care continua ca 
de obicei, lucrurile aveau să se deterioreze rapid. 

— Cred că m-aţi mai întrebat asta şi altă dată. Să nu 
începem iar aceeaşi discuţie. 

— E vorba de o mărire de salariu uriaşă, Clay. Bani mai 
mulţi, muncă mai interesantă, o să-ţi petreci timpul între 
oameni serioşi, nu cu nişte derbedei de pe stradă. Trezeşte- 
te, băiete! 

Se auzeau voci în fundal. Bennett, acolo unde era, făcea 
din conversaţie un spectacol. 

Clay strânse din dinţi şi nu reacţiona la apelativul 
„băiete”. 

— Nu vreau să ne certăm, domnule Van Horn. V-am 
sunat să vă spun că refuz. 

— Ai face bine să te mai gândeşti. 

— M-am gândit deja. Nu, mulţumesc. 

— Eşti un ratat, Clay, ştii foarte bine asta. Mi-am dat 
seama de mult. Asta nu face decât să-mi confirme ce ştiam 
deja. Refuzi o slujbă promițătoare ca să rămâi în aceeaşi 
rutină, şi încă şi pe salariul minim. N-ai ambiţie, n-ai curaj, 
n-ai viziune. 

— Aseară eram muncitor — aveam umeri puternici, mult 
talent şi eram isteţ foc. 


— Retractez. Eşti un ratat. 

— Aţi spus că am o educaţie aleasă şi că sunt chiar 
frumuşel. 

— Am minţit. Eşti un ratat. 

Clay închise primul. Trânti telefonul zâmbind, chiar 
mândru că îl enervase atât de tare pe marele Bennett Van 
Horn. O să se ţină tare pe poziţie şi o să-i dea de înţeles 
foarte clar că nu are de gând să se lase manipulat de 
oamenii ăştia. 

De Rebecca o să se ocupe mai târziu şi n-o să fie deloc 
plăcut. 


Cea de-a treia şi ultima vizită a lui Clay la Centru a fost 
mai dramatică decât primele două. Cu Jermaine pe locul din 
faţă şi cu Rodney pe bancheta din spate, Clay merse în 
urma maşinii poliţiei şi parcă din nou direct în faţa clădirii. 
Doi poliţişti tineri, amândoi negri, plictisiţi de povestea cu 
ordinele judecătoreşti, le negociau accesul. Câteva minute 
mai târziu erau în toiul unei discuţii tensionate cu Talmadge 
X, Noland şi cu un alt consilier, un tip repezit pe nume 
Samuel. 

În parte pentru că era singurul alb dintre toţi, dar mai 
ales pentru că era avocatul care obținuse ordinul, mânia 
celor trei consilieri se concentra asupra lui Clay. Puțin îi 
păsa. Nu avea să-i mai vadă niciodată. 

— Doar ai văzut dosarul, omule! îi strigă Noland lui Clay. 

— Am văzut ce aţi vrut voi să văd, striga Clay în replică. 
Acum o să obţin şi restul. 

— Ce tot spui acolo? întreba Talmadge X. 

— Vreau să văd tot ce aveţi aici în care figurează numele 
lui Tequila. 

— Nu poţi. 

Clay se întoarse spre polițistul care ţinea în mână 


documentele şi spuse: 

— Eşti amabil să citeşti mandatul? 

Polițistul ridica hârtia să o vadă toată lumea şi citi: 

— „Toate dosarele care se refera la primirea, examinarea 
medicală, tratamentul medical, scăderea dozei de 
substanţe toxice, consilierea legata de abuzul de droguri, 
reabilitarea şi eliberarea lui Tequila Watson. Din ordinul 
Onorabilului F. Floyd  Sackman, Curtea Suprema 
Washington, Secţia Penală.” 

— Când l-a semnat? întreba Samuel. 

— Acum vreo trei ore. 

— V-am arătat tot ce avem, îi spuse Noland lui Clay. 

— Mă îndoiesc. Imi dau şi eu seama când un dosar a fost 
cosmetizat. 

— Mult prea atent, adăugă Jermaine în sprijinul lui, în 
sfârşit. 

— Nu vrem să le luăm prin forţă, spuse cel mai masiv 
dintre cei doi poliţişti, lăsând să se înţeleagă că nu le-ar fi 
displăcut. Cu ce începem? 

— Evaluările medicale sunt confidenţiale, spuse Samuel. 
Se numeşte secretul dintre doctor şi pacient, dacă nu 
greşesc. 

Era o remarcă excelentă, dar uşor pe lângă subiect. 

— Dosarele doctorului sunt confidenţiale, spuse Clay, nu 
şi ale pacientului. Am o împuternicire semnata de Tequila 
Watson prin care ma autorizează să-i văd toate dosarele, 
inclusiv pe cele medicale. 

Incepură într-o cameră fără ferestre „cu dulapuri de mai 
multe feluri” aliniate de-a lungul pereţilor. După câteva 
minute, Talmadge X şi Samuel dispărură şi atmosfera 
începu să se destindă. Poliţiştii îşi trasera câte un scaun şi 
acceptară cafeaua oferită de secretară. Nu li se oferi cafea 
însă şi domnilor de la Biroul Avocaţilor din Oficiu. 

După o oră de săpături nu găsiră nimic folositor. Clay şi 
Jermaine îl lăsară pe Rodney să continue căutările. Ei mai 


aveau să se întâlnească şi cu alţi poliţişti. 

Raidul la Clean Streets se desfăşură după un scenariu 
foarte asemănător. Cei doi avocaţi intrară în biroul 
conducerii centrului urmaţi de doi poliţişti. Doamna director 
se văzu nevoită să iasă dintr-o şedinţă. Citind ordinul, 
mormăi ceva la adresa judecătorului Sackman, pomenind 
că îl cunoaşte şi că se va ocupa de el mai târziu. Era foarte 
enervată, dar hârtia vorbea de la sine. Aceeaşi formulare — 
toate dosarele şi documentele care se refera la Washad 
Porter. 

— Nu era nevoie de asta, îi spuse ea lui Clay. Noi 
cooperăm întotdeauna cu avocaţii. 

— Eu am auzit altceva, spuse Jermaine. Într-adevăr, 
Clean Streets avea reputaţia de a contesta şi cele mai 
inofensive cereri din partea BAO. 

Când femeia termină de citit mandatul a doua oară, unul 
dintre poliţişti spuse: 

— N-avem de gând să aşteptăm toată ziua. 

li conduse într-un birou încăpător şi chemă o secretară 
care începu să scoată dosare. 

— Când ni le aduceţi înapoi? întrebă. 

— Când nu mai avem nevoie de ele, spuse Jermaine. 


* 


Povestea de dragoste începuse în localul lui Abe. 
Rebecca era într-un separeu cu două prietene când Clay a 
trecut prin dreptul lor în drum spre toaletă. Li s-au întâlnit 
privirile şi el chiar s-a oprit o clipă, nefiind sigur ce să facă 
în continuare. Prietenele au dispărut în curînd. Clay a 
scăpat de tovarăşii de pahar. Au stat împreuna la bar două 
ore şi au vorbit întruna. Prima întâlnire a fost în seara 
următoare. În mai puţin de o săptămână au făcut dragoste. 
L-a ţinut departe de părinţii ei timp de două luni. 

Acum, după patru ani, relaţia îşi pierduse prospeţimea, 


iar Rebecca era presată să treacă mai departe. Părea 
potrivit să-şi încheie relaţia tot în localul lui Abe. 

Clay sosi primul şi se aşeză la bar între o mulţime de 
birocraţi guvernamentali care îşi goleau paharele şi 
vorbeau tare şi repede despre problemele cruciale la care 
tocmai lucraseră ore întregi. lubea Washingtonul şi totodată 
îl ura. Îi plăcea istoria lui, energia şi importanţa lui. Şi îi 
dispreţuia pe nenumăraţii răsfăţaţi care se întreceau într-un 
joc nebunesc de-a cine e mai important. Discuţia care avea 
loc cel mai aproape de el era o dispută aprinsă despre 
legea tratării apelor menajere în câmpiile din centrul ţării. 

Localul lui Abe nu era decât o tavernă plasată strategic 
lângă Dealul Capitoliului în calea mulțimilor însetate care se 
îndreptau spre suburbii. Femei frumoase. Multe dintre ele 
ieşite la agăţat. Clay surprinse câteva priviri care-i erau 
adresate. 

— Şi unde le ţineţi? 

— La Biroul Avocaţilor din Oficiu, sub cheie. 

Rebecca era tristă, hotărâtă şi rece. Se strecurară într-un 
separeu şi comandară băuturi tari pentru discuţia care 
urma. El puse nişte întrebări fără rost despre audierile din 
subcomisie care începuseră deja, după cum scria în Post, 
fără vâlvă. Li se aduseră băuturile şi se avântară în subiect: 

— Am vorbit cu tata, începu ea. 

— Şi eu. 

— De ce nu mi-ai spus că nu accepţi slujba din 
Richmond? 

— Tu de ce nu mi-ai spus că tatăl tău trăgea sfori ca să- 
mi obţină o slujbă în Richmond? 

— Tu ar fi trebuit să-mi spui. 

— Am arătat-o foarte clar. 

— Nimic nu e clar la tine. Sorbiră amândoi din băutură. 

— Tatăl tău m-a făcut ratat. Asta e starea de spirit 
dominantă în familie? 

— Pentru moment, da. 


— O împărtăşeşti şi tu? 

— Am şi eu îndoielile mele. Cineva trebuie să fie realist. 
Mai existase o pauză serioasă în relaţia lor, în cel mai bun 
caz un eşec deplorabil. Cu aproximativ un an în urmă se 
hotărâseră să o lase mai uşor, să rămână prieteni buni, dar 
să mai privească şi în jur, poate să-şi lărgească orizonturile, 
să se asigure că nu exista nimeni altcineva. Barb fusese 
responsabilă pentru despărţire pentru că, după cum află şi 
Clay mai târziu, unui tânăr foarte bogat de la clubul 
Potomac tocmai îi murise soţia de cancer ovarian. Bennett 
era prieten bun cu familia băiatului, etcetera, etcetera. El şi 
Barb au întins capcana, dar tânărul văduv a mirosit 
momeala. După o lună în preajma familiei Van Horn, tipul 
şi-a cumpărat o casă în Wyoming. 

Acum însă era vorba de o despărţire mult mai serioasă. 
Era, mai mult ca sigur, sfârşitul. Clay mai luă o gură din 
băutură şi îşi promise în sinea lui că, indiferent ce cuvinte 
vor schimba, el nu va spune în niciun caz nimic care să o 
rănească. Ea putea să-l lovească sub centură dacă voia. 
Dar el, nu. 

— Ce vrei, de fapt, Rebecca? 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii. Vrei să terminăm? 

— Cred că da, spuse ea, şi ochii i se umeziră. 

— E vorba de alt bărbat? 

— Nu. 

Nu încă, în orice caz. Dă-le însă doar câteva zile lui 
Bennett şi lui Barb. 

— Problema e că tu nu faci nimic pentru tine, Clay, spuse 
ea. Eşti deştept şi talentat, dar nu ai niciun pic de ambiţie. 

— Ah, e plăcut să aflu din nou că sunt deştept şi talentat. 
Acum câteva ore eram un ratat. 

— Încerci să fii amuzant? 

— De ce nu, Rebecca? De ce să nu râdem puţin? S-a 
terminat, să recunoaştem. Ne iubim, dar eu sunt un ratat 


fără viitor. Asta e problema ta. Problema mea sunt părinţii 
tăi. O să-l mănânce de viu pe amărâtul cu care o să te 
măriţi. 

— Amărâtul? 

— Exact. Mi-e milă de amărâtul cu care o să te măriţi, 
pentru că părinţii tăi sunt insuportabili. Şi tu ştii foarte bine 
asta. 

— Amărâtul cu care o să mă mărit? 

Nu mai avea lacrimi în ochi. Acum arunca fulgere. 

— Nu te enerva. 

— Amărâtul cu care o să mă mărit? 

— Uite, îţi propun ceva. Hai să ne căsătorim chiar acum. 
Ne dăm demisia, facem o nuntă rapidă fără nimeni de faţă, 
vindem tot ce avem şi plecăm, să zicem, la Seattle sau la 
Portland, undeva, departe de aici şi trăim o vreme din 
dragoste. 

— Nu vrei să te muţi la Richmond, dar ai pleca la Seattle? 

— Richmond e prea aproape de părinţii tăi, e bine? 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă ne găsim de lucru. 

— Ce fel de lucru? E cumva penurie de avocaţi în vest? 

— Uiţi ceva. [ii minte, de aseară, că sunt deştept, 
talentat, bine şcolit, isteţ foc şi chiar frumuşel? Marile firme 
de avocatură o să se bată pe mine peste tot. Într-un an şi 
jumătate devin asociat. O să avem copii. 

— Şi atunci vor veni părinţii mei. 

— Ba nu, pentru că n-o să le spunem unde suntem. ŞI 
dacă ne găsesc, ne schimbăm numele şi ne mutăm în 
Canada. 

Sosi încă un rând de băuturi şi le dădură imediat la o 
parte pe cele vechi. 

Momentul de relaxare trecu, şi încă repede. Dar le 
reaminti de ce se iubeau şi cât de bine se simțeau 
împreună. Avuseseră mai multe clipe de veselie decât de 
tristeţe, dar acum lucrurile se schimbaseră. Mai puţină 


veselie. Mai multe certuri fără rost. Mai mare influenţă din 
partea familiei ei. 

— Nu-mi place pe coasta de vest, spuse ea în cele din 
urmă. 

— Atunci alege tu un loc, spuse Clay, punând capăt 
aventurii. Locul ei fusese deja ales, de altcineva, şi ea nu 
avea să se îndepărteze prea mult de mămica şi tăticul. 

Ceea ce venise ea să spună trebuia, în sfârşit, spus: 

— Clay, chiar am nevoie de o pauză. 

— Uşurează-ţi situaţia, Rebecca. Facem oricum vrei tu. 

— Mulţumesc. 

— Cât de lungă să fie pauza? 

— Nu negociez, Clay. 

— O lună? 

— Mai mult. 

— Nu, nu sunt de acord. Hai să stăm treizeci de zile fără 
să ne sunăm, bine? Azi e şapte mai. Hai să ne întâlnim aici 
pe şase iunie, aici, la aceeaşi masă, şi să discutam despre o 
prelungire. 

— Prelungire? 

— Poţi să-i spui cum vrei. 

— Mulţumesc. li spun despărţire, Clay. Final. Caput. Tu îţi 
vezi de viaţa ta, eu de a mea. O să mai vorbim peste o 
lună, dar nu te aştepta la o schimbare. Lucrurile nu s-au 
schimbat prea mult în ultimul an. 

— Dacă aş fi acceptat slujba aia nesuferită din Richmond, 
ar mai fi avut loc finalul ăsta? 

— Probabil că nu. 

— Asta înseamnă şi altceva decât nu? 

— Nu. 

— Deci, a fost o înscenare, aşa e? Slujba, ultimatumul? 
Aseară a fost exact cum am crezut, o ambuscadă. Acceptă 
slujba, băiete, că, dacă nu... . 

Nu avea de gând să nege. In loc de asta, spuse: 

— Clay, am obosit să mă mai cert, bine? Nu mă suna 


treizeci de zile. 
Işi luă geanta şi se ridică în grabă. leşind din separeu, 
reuşi cumva să-i dea un sărut sec şi fără rost, undeva, 


lângă tâmpla lui dreapta, dar el nu reacţionă. Nu o privi 
plecând. 


lar ea nu se uita înapoi. 


8 


Apartamentul lui Clay se găsea într-un bloc destul de 
vechi din Arlington. Când îl închiriase, cu patru ani în urmă, 
nu auzise niciodată de Grupul BVH. Apoi avea să afle că 
firma construise imobilul pe la începutul anilor optzeci, unul 
dintre primele proiecte riscante ale lui Bennett. Proiectul 
dăduse faliment şi complexul fusese vândut şi cumpărat de 
mai multe ori şi nimic din chiria pe care o plătea Clay nu-i 
revenea domnului Van Horn. De fapt, niciunul dintre 
membrii familiei nu ştia că locuieşte într-o clădire construită 
de ei. Nici măcar Rebecca. 

împărțea un apartament de două camere cu Jonah, un 
vechi amic de la Drept, care picase examenul de intrare în 
barou de patru ori înainte să-l ia şi acum vindea computere. 
Era o slujba cu jumătate de normă, şi chiar şi aşa, câştiga 
mai mult decât Clay, lucru de care erau amândoi conştienţi. 

În dimineaţa de după despărţire, Clay luă ziarul din faţa 
uşii şi se aşeză la masa din bucătărie cu prima ceaşcă de 
cafea. Ca de fiecare dată, a deschis ziarul exact la pagina 
financiară pentru o lectură rapidă şi reconfortantă a 
situaţiei catastrofale a Grupului BVH. Acţiunile abia mai 
rezistau pe piaţă şi puţinii învestitori nechibzuiţi care încă le 
mai deţineau erau dispuşi să scape de ele cu numai 0,73 
dolari bucata. 

Care din ei era ratatul? 

Nu se spunea nimic despre audierile de importanţă 
crucială din subcomisia Rebeccăi. 

Când termină mica vânătoare de vrăjitoare, trecu la 
pagina sportivă şi îşi spuse că era timpul să uite de familia 
Van Horn. Cu totul. 

La şapte şi douăzeci, ora la care de obicei mânca un 
castron de cereale, sună telefonul. Zâmbi şi-şi spuse: „Ea e. 
S-a şi răzgândit.” 


Nimeni altcineva n-ar fi sunat atât de devreme. Nimeni în 
afară de prietenul sau soţul doamnei care dormea 
mahmură la etaj, cu Jonah. Clay răspunsese la mai multe 
astfel de telefoane de-a lungul timpului. Jonah iubea 
femeile, mai ales pe cele care aveau deja pe altcineva. Era 
o provocare mai mare, spunea. 

Dar nu era Rebecca şi nici vreun prieten sau soţ. 

— Cu domnul Clay Carter, spuse o voce ciudată de 
bărbat. 

— La telefon. 

— Domnule Carter, numele meu este Max Pace. Recrutez 
angajaţi pentru firme de avocatură din Washington şi New 
York. Numele dumneavoastră ne-a atras atenţia şi am două 
oferte foarte atrăgătoare care v-ar putea interesa. Am 
putea să luăm astăzi prânzul împreună? 

Rămas fără cuvinte, Clay avea să-şi amintească mai 
târziu, la duş, că gândul la un prânz bun fusese, în mod 
straniu, primul lucru care-i trecuse prin minte. 

— Da, sigur, reuşi el să spună. 

Firmele de recrutare făceau parte din peisajul juridic, ca 
de altfel din cel al oricărei alte profesii. Dar rareori îşi 
pierdeau timpul cu avocaţii de la Biroul Avocaţilor din 
Oficiu. 

— Bun. Să ne întâlnim în holul hotelului Willard, să 
spunem, la ora douăsprezece? 

— E bine la douăsprezece, spuse Clay cu ochii ţintă pe un 
teanc de vase murdare din chiuvetă. 

Da, era aievea. Nu era un vis. 

— Mulţumesc. Ne vedem atunci, domnule Carter. Şi vă 
promit că o să merite deranjul. 

— A, sigur! 

Max Pace închise repede şi pentru o clipă Clay rămase cu 
receptorul în mână uitându-se la vasele murdare şi 
întrebându-se care din colegii lui de facultate era în spatele 
acestei farse. Sau poate că era o ultimă răzbunare a lui 


Bennett Buldozerul? 

Nu avea niciun număr de telefon al lui Max Pace. Nici 
măcar nu avusese prezenţa de spirit să-l întrebe numele 
firmei. 

Şi nici nu avea vreun costum curat. Deţinea două, 
ambele de culoare gri, unul gros şi unul subţire, amândouă 
foarte vechi şi purtate îndelung. Garderoba pentru proces. 
Din fericire, la BAO nu exista ţinuta obligatorie şi Clay purta 
de obicei pantaloni kaki şi un sacou bleumarin. Dacă 
mergea la tribunal îşi punea cravata, pe care o scotea 
imediat ce se întorcea la birou. 

La duş hotărî că ţinuta nu avea importanţă. Max Pace ştia 
unde lucrează şi avea o idee generală despre cât de puţin 
câştiga. Dacă apărea la interviu în pantaloni kaki purtaţi 
putea să ceară mai mulţi bani. 

Într-un ambuteiaj pe podul Arlington Memorial hotărî că 
trebuie să fie vorba de tatăl lui. Bătrânul fusese alungat din 
Washington, dar avea încă relaţii. Apăsase, în sfârşit, pe 
butonul care trebuie, ceruse o ultimă favoare şi îi găsise 
fiului său o slujbă decentă. Când respectabila carieră 
juridică a lui Jarrett Carter s-a încheiat, cu un lung şi 
spectaculos scârţâit de frâne, şi-a împins fiul spre Biroul 
Avocaţilor din Oficiu. Acum, ucenicia se terminase. După 
cinci ani în tranşee, era timpul să aibă o slujbă adevărată. 

Ce fel de firme l-ar căuta pe el? îl intriga misterul. Tatăl 
lui ura marile firme înşirate pe bulevardele Connecticut şi 
Massachusetts care făceau jocurile politice ale unor grupuri 
de interese. Şi nu dădea doi bani pe avocaţii mărunți care 
îşi făceau reclamă pe autobuze sau panouri publicitare, 
aglomerând sistemul juridic cu cazuri lipsite de substanţă. 
In fosta firmă a lui Jarrett lucrau zece avocaţi, zece bătăuşi 
de tribunal care câştigau procese şi erau mereu solicitaţi. 

— Spre aşa ceva mă îndrept, mormăi Clay în timp ce 
privea, dedesubt, râul Potomac. 


După ce îndura cea mai neproductivă dimineaţă din toată 
cariera sa, Clay plecă la unsprezece şi jumătate şi conduse 
fără grabă până la hotelul Willard, cunoscut acum oficial 
drept Willard Intercontinental Hotel. În hol îl întâmpină 
imediat un tânăr musculos care îi părea vag cunoscut. 

— Domnul Pace este sus, explică tânărul. Ar dori să vă 
întâlnească acolo, dacă sunteţi de acord. 

Mergeau spre lift. 

— Sigur, spuse Clay. 

Nu era limpede cum de îl recunoscuse aşa de uşor. Cât 
se aflară în lift, se ignorară reciproc. Coborâră la etajul 
nouă şi cel care-l escorta pe Clay bătu în uşa 
apartamentului Theodore Roosevelt. Acesta se deschise 
repede şi Max Pace îl salută cu un zâmbet comercial. Era un 
bărbat în jur de patruzeci şi cinci de ani, cu părul negru şi 
ondulat, mustață neagră, totul negru. Blugi negri, tricou 
negru, cizme negre, cu vârful ascuţit. Hollywood-ul la 
Willard. Nu era tocmai imaginea omului de afaceri la care 
se aştepta Clay. Când îşi dădeau mâna, avu prima bănuială 
că lucrurile nu erau ce păreau a fi. 

Garda de corp fu expediată cu o privire rapidă. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, spuse Max în timp ce 
păşeau într-o cameră ovală încărcată de marmură. 

— Cu plăcere. Clay îşi revenea după şocul avut la 
vederea apartamentului; piele şi materiale luxoase, camere 
care porneau în toate direcţiile: Drăguţ loc! 

— E al meu pentru câteva zile. M-am gândit că am putea 
să mâncăm aici, să comandam ceva în camera, aşa putem 
vorbi fără să ne deranjeze nimeni. 

— N-am nimic împotrivă. 

Îi veni în minte o întrebare, prima dintr-o lungă serie: Ce 
căuta cineva de la o firmă de recrutare din Washington într- 
un apartament de hotel extrem de scump? De ce nu avea 


un birou prin preajmă? Chiar avea nevoie de gardă de corp? 

— Aveţi vreo preferinţă în materie de mâncare? 

— Nu sunt pretenţios. 

— Au nişte cape!/lini şi un somon grozav. Am mâncat ieri. 
Nemaipomenit! 

— Am să-l încerc. 

În clipa aceea Clay ar fi încercat orice; era mort de 
foame. 

Max se duse la telefon, în timp ce Clay admira de la 
fereastră Pennsylvania Boulevard. După ce Max comandă 
prânzul, se aşezară amândoi lângă fereastră şi trecură 
repede peste discuţia despre vreme, despre ultimele 
meciuri pierdute de Orioles şi despre starea deplorabilă a 
economiei. Pace era volubil şi părea că poate discuta în 
voie despre orice, atât cât dorea Clay. Era un halterofil pus 
pe treabă şi voia să se observe asta. Tricoul i se mula pe 
piept şi pe braţe şi îi plăcea să se tragă de mustață. De 
fiecare dată când o făcea, bicepşii i se încordau vizibil. 

Poate că era cascador, dar, în orice caz, nu lucra la o 
firmă mare de recrutare. 

După zece minute de conversaţie, Clay spuse: 

— De ce nu-mi spui ceva despre firmele alea două? 

— Nu există, spuse Max. Recunosc că te-am minţit. ŞI 
promit că e singura dată când te mint. 

— Nu lucrezi la nicio firmă de recrutare, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Atunci ce faci? 

— Sting incendii. 

— Mersi, acum chiar că m-ai lămurit. 

— Lasă-mă să vorbesc o clipă. Trebuie să-ţi explic câte 
ceva şi îţi promit că, atunci când o să termin, o să fii 
mulţumit. 

— Îţi sugerez să vorbeşti repede, Max, sau am plecat de 
aici. 

— Linişteşte-te, domnule Carter. Pot să-ţi spun Clay? 


— Nu încă. 

— Prea bine. Sunt agent, furnizor, liber-profesionist cu o 
specializare aparte. Firmele mari mă angajează să sting 
incendiile în urma lor. Ei o dau în bară, îşi dau seama de 
greşeli înaintea avocaţilor, aşa că mă angajează pe mine să 
intru repede în scenă, să strâng mizeria în urma lor şi, 
speră ei, să le salvez o grămadă de bani. Serviciile mele au 
mare căutare. Poate că mă cheamă Max Pace sau poate 
altfel. Nu contează. Nu are importanţă cine sunt şi de unde 
vin. Ce contează este că am fost angajat de o mare 
companie ca să sting un incendiu. Intrebări? 

— Prea multe să le pun acum. 

— Aşteaptă. Nu pot să-ţi spun numele clientului meu 
acum. Poate n-am să-l spun niciodată. Dacă ajungem la o 
înţelegere, am să pot să-ţi spun mai multe. Uite care e 
povestea. Clientul meu este o corporație multinațională de 
produse farmaceutice. O să recunoşti numele. Realizează o 
gamă largă de produse, de la leacuri obişnuite pe care le ai 
şi tu în casă chiar în clipa asta, până la medicamente 
complexe pentru cancer şi obezitate. O companie veche, 
recunoscută, de elită, cu reputaţie solidă. Acum vreo doi ani 
a scos un medicament care ar putea vindeca dependenţa 
de droguri pe bază de opiu şi cocaină. Mult mai bun decât 
metadona care, deşi îi ajută pe mulţi toxicomani, provoacă 
ea însăşi dependenţă şi se întrebuinţează abuziv pe scară 
largă. Să-i spunem acestui medicament Tarvan — asta a 
fost o vreme porecla sa. A fost descoperit din greşeală şi a 
fost folosit repede pe toate animalele de laborator 
disponibile. Rezultatele au fost excepţionale, deşi e greu să 
induci dependenţa de cocaină câtorva şoareci. 

— Aveau nevoie de oameni, spuse Clay. 

Pace se trase de mustață, iar bicepşii i se ondulară: 

— Da. Potenţialul Tarvanului era suficient de mare, ca să 
nu-i lase să doarmă pe mahări. Inchipuie-ţi: iei o pastilă pe 
zi timp de nouăzeci de zile şi te-ai vindecat. Nevoia de 


droguri dispare. Renunţi la cocaină, heroină, prafuri — pur 
şi simplu. După asta iei Tarvan din două în două zile şi ai 
scăpat pe viaţă. Vindecare aproape imediată pentru 
milioane de dependenţi. Gândeşte-te la profituri — poţi să 
ceri cât vrei pe medicament, pentru că mereu va exista 
cineva dispus să-l cumpere. Gândeşte-te la vieţile care pot 
fi salvate, la infracțiunile care nu se mai comit, la familiile 
care nu se mai destramă, la miliardele care nu se mai duc 
pe centrele de dezintoxicare. Cu cât se gândeau mai mult 
la cât de grozav va fi Tarvanul, cu atât mai tare îşi doreau 
să-l scoată pe piaţă. Dar, aşa cum ai spus, era încă nevoie 
de oameni. 

Tăcu, luă o gură de cafea. Tricoul tremura pe muşchii 
bine lucraţi. Continua: 

— Aşa că au început să facă greşeli. Au ales trei locuri — 
Mexico City, Singapore şi Belgrad — locuri care nu intră sub 
jurisdicţia FDA?. Sub masca unor vagi organizaţii mondiale 
de ajutorare au construit clinici de dezintoxicare, nişte 
centre drăguţe de detenţie în care dependenţii puteau fi în 
permanenţă sub control. Au ales cei mai nenorociţi 
toxicomani pe care i-au găsit, i-au internat, i-au tratat şi au 
început să folosească Tarvan, deşi pacienţii nu aveau 
habar. De fapt nici nu le păsa — totul era gratis. 

— Laboratoare umane, spuse Clay. 

Până aici povestea era fascinanta, iar Max, stingătorul de 
incendii, avea talent narativ. 

— Laboratoare umane şi nimic altceva. Departe de 
sistemul american de cerere şi obţinere daune. Şi de presa 
americană. Şi de legislaţia americană. Era un plan genial. 
lar medicamentul avea un efect minunat. După treizeci de 
zile Tarvanul slăbea nevoia de drog. După şaizeci de zile 
dependenţii păreau bucuroşi să fie curaţi, iar după nouăzeci 


2FDA — Food and Drug Administration (E.A.), organism a cărui 
responsabilitate este, printre altele, aprobarea noilor medicamente 
(n.tr.). 


de zile nu mai aveau nicio teamă să se întoarcă pe stradă. 
Totul era monitorizat — dietă, exerciţii fizice, terapie 
psihiatrică, chiar şi conversaţie. Clientul meu avea cel puţin 
un angajat pentru fiecare pacient şi aceste clinici aveau 
fiecare câte o sută de paturi. După trei luni pacienţilor li se 
dădea drumul, cu condiţia să se întoarcă la clinică din două 
în două zile să ia medicamentul. Nouăzeci la sută au 
continuat să-l ia şi nu s-au mai apropiat de droguri. 
Nouăzeci la sută! Numai doi la sută au redevenit 
dependenţi. 

— Şi ceilalţi opt la sută? 

— Ei aveau să fie problema, dar clientul meu nu ştia cât 
de gravă va fi. In orice caz, paturile erau mereu ocupate şi 
în mai mult de optsprezece luni în jur de o mie de 
dependenţi au fost trataţi cu Tarvan. Rezultatele depăşeau 
estimările. Clientul meu se aştepta la profituri de miliarde. 
Şi nu exista concurenţă. Nicio altă companie nu făcea 
cercetări serioase pentru un medicament împotriva 
dependenţei de droguri. Cele mai multe firme de produse 
farmaceutice au renunţat la asta de ani de zile. 

— Şi următoarea greşeală? Max se opri o clipă, apoi 
spuse: 

— Au fost atâtea! 

Se auzi o sonerie, sosise prânzul. Un chelner intră cu o 
măsuţă pe rotile şi se agită cinci minute aranjând masa. 
Clay stătea în picioare în faţa geamului şi privea vârful 
Monumentului Washington, prea adâncit în gânduri ca să 
vadă ceva. Max îi dădu bacşiş omului şi în cele din urmă îl 
scoase din cameră. 

— Ţi-e foame? întrebă. 

— Nu. Continuă! Clay îşi scoase sacoul şi se aşeză pe 
scaun. Cred că urmează partea cea mai bună. 

— Bună, rea, depinde cum priveşti problema. 
Următoarea greşeală a fost să aducă povestea aici. Acum 
începe să devină într-adevăr urât. Clientul meu se uitase la 


harta lumii şi alesese deliberat un loc pentru albi, unul 
pentru hispanici şi unul pentru asiatici. Era nevoie şi de 
negri. 

— Avem din belşug în Washington. 

— Aşa s-a gândit şi clientul meu. 

— Minti, nu-i aşa? Spune-mi că minţi. 

— Te-am minţit o dată, domnule Carter. Şi am promis să 
n-o mai fac. 

Clay se ridică încet în picioare şi se învârti în jurul 
scaunului şi din nou spre fereastră. Max îl privea atent. 
Prânzul se răcea, dar nici unuia nu părea să-i pese. Timpul 
fusese oprit în loc. 

Clay se întoarse şi spuse: 

— Tequila? 

Max încuviinţă din cap şi spuse: 

— Da. 

— Şi Washad Porter? 

— Da. 

Trecu un minut. Clay îşi încrucişă braţele şi se sprijini de 
perete cu faţa la Max, care îşi răsucea mustata. 

— Spune mai departe, zise Clay. 

— La aproximativ opt la sută dintre pacienţi ceva nu 
merge cum trebuie, spuse Max. Clientul meu nu are idee ce 
sau cum, nici măcar cine e în pericol. Dar Tarvanul îi face 
să ucidă. Pur şi simplu. După cam o sută de zile ceva se 
întâmplă în creierul lor şi simt un impuls irezistibil să facă 
moarte de om. Nu are importanţă dacă au sau nu un trecut 
violent. Nici vârsta, nici rasa, nici sexul, nimic nu-i 
deosebeşte. 

— Asta înseamnă opt morţi? 

— Cel puţin. Dar informaţiile sunt greu de obţinut în 
cartierele mărginaşe din Mexico City. 

— Dar câţi sunt aici, în Washington? 

Era prima întrebare care îl punea în dificultate pe Max, 
care se eschivă. 


— Îţi răspund în câteva minute. Lasă-mă să-mi termin 
povestea. Şi vrei, te rog, să stai jos? Nu-mi place să mă uit 
în sus când vorbesc. 

Clay luă loc, după cum i se ordonase. 

— Următoarea mişcare a fost să ocolească FDA. 

— Evident. 

— Clientul meu are mulţi prieteni sus-puşi în oraşul ăsta. 
E profesionist vechi când e vorba să cumpere politicieni cu 
bani de la comitetele de acţiune politică şi să le găsească 
slujbe pentru soţii şi prietene şi foste asistente, porcăriile 
obişnuite pe care le fac cei cu bani mulţi. S-a făcut o 
afacere murdară. Erau implicaţi tipi puternici de la Casa 
Albă, de la Departamentul de Stat, de la DEAS, de la FBI şi 
de la vreo două alte agenţii şi nimeni nu a scris nimic 
despre asta. Nimeni nu a dat şi nu a primit bani; nu s-a dat 
niciun cent mită. Clientul meu s-a descurcat de minune 
convingând destui oameni că Tarvanul ar putea salva 
lumea dacă şi-ar face treaba într-un nou laborator. Pentru 
că FDA nu l-ar fi aprobat mai repede de doi-trei ani şi 
oricum nu prea avea prieteni la Casa Albă, s-a făcut 
afacerea. Aceşti oameni influenţi, ale căror nume s-au 
pierdut pentru totdeauna, au găsit o modalitate să 
strecoare Tarvanul în câteva clinici de dezintoxicare alese 
cu grijă, finanţate de guvern, din Washington. Dacă 
medicamentul dădea rezultate aici, atunci Casa Albă şi alte 
persoane sus-puse ar fi făcut presiuni insistente asupra FDA 
să-l aprobe cât de repede. 

— Când s-a făcut această înţelegere, clientul tău ştia de 
cei opt la sută? 

— Nu ştiu. Clientul meu nu mi-a spus tot şi n-o va face 
niciodată. Şi nici eu nu pun multe întrebări. Rolul meu e 
altul, în orice caz, bănuiesc totuşi că nu ştia de cei opt la 
sută. În situaţia asta, riscul de a face experimentul aici ar fi 


3DEA, Drug Enforcement Administration (engl.), Comisia 
Interministeriala pentru Prevenirea Consumului de Droguri (n.tr.). 


fost prea mare. Toate astea s-au întâmplat foarte repede, 
domnule Carter! 

— Acum poţi să-mi spui Clay. 

— Mulţumesc, Clay. 

— Pentru puţin. 

— Am spus că nu s-a dat mită. Din nou, aşa mi-a spus 
clientul meu. Dar să fim realişti! Estimarea iniţială a 
profitului pe primii zece ani de folosire a Tarvanului era de 
treizeci de miliarde de dolari. Profitul, nu vânzările! 
Estimarea inițială a scutirii de impozite cu ajutorul 
Tarvanului era de o sută de miliarde de dolari pe aceeaşi 
perioadă de timp. Evident că nişte sume de bani urmau să 
fie plătite în timpul ăsta. 

— Dar toate astea sunt la timpul trecut? 

— O, da! Medicamentul a fost retras acum şase zile. 
Minunatele clinici din Mexico City, Singapore şi Belgrad şi- 
au închis porţile în mijlocul nopţii şi toţi acei consilieri 
simpatici au dispărut ca nişte fantome. Toate 
experimentele au fost uitate. Toate documentele au fost 
distruse. Clientul meu n-a auzit niciodată de Tarvan. Şi ne- 
ar plăcea să rămână aşa. 

— Am senzaţia că aici începe rolul meu. 

— Numai dacă vrei. Dacă refuzi, eu sunt pregătit să 
discut cu alt avocat. 

— Ce să refuz? 

— Afacerea, Clay, afacerea. Până acum, în Washington 
cinci oameni au fost omorâţi de toxicomani trataţi cu 
Tarvan. Un tip e în comă şi probabil că n-o să trăiască. 
Prima victimă a lui Washad Porter. Asta înseamnă şase în 
total. Ştim cine sunt, cum au murit, cine i-a ucis, ştim tot. 
Vrem ca tu să le reprezinţi familiile. Devii avocatul lor, noi 
dăm banii, totul se rezolvă repede, în linişte, fără procese, 
fără publicitate, fără nicio amprentă nicăieri. 

— De ce m-ar angaja pe mine? 

— Pentru că habar n-au că există bază legală pentru un 


proces. Din câte ştiu ei, cei dragi au căzut victime violenţei 
de stradă. Copilul tău moare împuşcat de un derbedeu, îl 
îngropi, derbedeul e arestat, te duci la proces şi speri că 
ajunge la puşcărie pentru restul zilelor. Dar nu te gândeşti o 
clipă să deschizi un proces. Pe cine să dai în judecată, pe 
drogatul de pe stradă? Nici cel mai flămând avocat n-ar 
accepta un asemenea caz. Pe tine te vor angaja, fiindcă tu 
o să te duci la ei şi o să le explici că au motive să înceapă 
un proces şi o să le spui că poţi să obţii patru milioane de 
dolari printr-o înţelegere foarte rapidă şi confidențială. 

— Patru milioane de dolari! repetă Clay, nefiind sigur 
dacă era prea mult sau prea puţin. 

— Asta e riscul nostru, Clay! Dacă vreun avocat 
descoperă Tarvanul şi, sincer, tu eşti singurul care a mirosit 
măcar ceva, atunci se va ajunge la proces. Să zicem că 
avocatul e vreun armăsar al tribunalelor şi alege un juriu 
format numai din negri aici, în capitală. 

— Nici nu-i prea greu. 

— Evident că nu e. Şi să mai zicem că avocatul ăsta pune 
cumva mâna pe dovezi. Poate nişte documente care n-au 
fost distruse. Şi mai sigur, cineva care lucrează pentru 
clientul meu, un turnător. În orice caz, procesul merge de 
minune pentru familia mortului. Verdictul ar putea fi uriaş. 
Şi, mai rău, pentru clientul meu cel puţin, publicitatea 
negativa ar fi cumplită. Preţul acţiunilor s-ar putea prăbuşi. 
Imaginează cel mai rău scenariu, Clay, compune propriul 
coşmar şi, crede-mă, tipii ăştia văd şi ei acelaşi lucru. Au 
făcut ceva rău. Sunt conştienţi de asta şi vor să repare ce 
au făcut. Dar încearcă totodată să-şi limiteze pierderile. 

— Patru milioane e un chilipir. 

— Da şi nu. Să luăm exemplul lui Ramón Pumphrey. 
Douăzeci şi doi de ani, muncea cu jumătate de normă, 
câştiga şase mii de dolari pe an. La o speranţă de viaţă de 
încă cincizeci şi trei de ani şi presupunând că ar fi câştigat 
anual de două ori salariul minim, valoarea economică a 


vieţii lui, socotită la cursul de astăzi al dolarului, este de 
aproximativ jumătate de milion de dolari. Atât valorează el. 

— Daunele pe care ar trebui să le plătească ar fi mici. 

— Depinde. Cazul ar fi greu de dovedit, Clay, pentru că 
nu există documente. În dosarele pe care le-ai obţinut tu 
ieri nu scrie nimic. Sfătuitorii de la Centru şi de la Clean 
Streets habar n-aveau ce fel de medicamente le dădeau 
pacienţilor. FDA n-a auzit niciodată de Tarvan. Clientul meu 
ar cheltui un miliard pe avocaţi şi pe tot ce ar mai avea 
nevoie ca să se apere. Procesul ar fi un adevărat război, 
deoarece clientul meu e foarte vinovat! 

— De şase ori patru înseamnă douăzeci şi patru de 
milioane. 

— Mai pune zece pentru avocat. 

— Zece milioane? 

— Da, Clay, asta e afacerea. Zece milioane pentru tine. 

— Cred că glumeşti. 

— Vorbesc foarte serios. Treizeci şi patru în total. Şi pot 
să completez cecurile în clipa asta. 

— Trebuie să merg să mă plimb puţin. 

— Şi prânzul? 

— Nu, mulţumesc! 


9 


Mergea fără ţintă, pe jos, prin faţa Casei Albe. Se pierdu 
o clipă în mijlocul unui grup de turişti olandezi care făceau 
fotografii şi îl aşteptau pe preşedinte să le facă cu mâna, 
apoi se plimbă agale prin Parcul Lafayette, de unde indivizii 
fără adăpost dispăreau în timpul zilei, apoi se opri pe o 
bancă în Piaţa Farragut unde mâncă un sandviş rece, fără 
să simtă niciun gust. Toate simţurile îi erau adormite, 
gândea încet şi confuz. Era luna mai, dar aerul era tot 
încărcat. Umiditatea nu-l ajuta să gândească limpede. 

Vedea douăsprezece feţe negre în boxa juraţilor, oameni 
furioşi, care o săptămână întreagă ascultaseră povestea 
şocanta a Tarvanului. Li se adresa în pledoaria finală: 

— Aveau nevoie de şoareci de laborator negri, doamnelor 
şi domnilor, de preferinţă americani pentru că aici sunt 
banii. Aşa că şi-au adus miraculosul Tarvan în oraşul nostru. 

Cei doisprezece oameni furioşi îi sorbeau fiecare cuvânt 
şi dădeau din cap aprobator, nerăbdători să se retragă 
pentru a delibera şi pentru a împărţi dreptate. 

Care era cel mai mare verdict din istorie? Oare Guiness 
Book consemna aşa ceva? Oricare ar fi fost, îi va aparţine 
lui, numai să-l ceară. 

— Completaţi suma, doamnelor şi domnilor juraţi! 

Cazul nu va ajunge niciodată la tribunal. Niciun juriu nu-l 
va auzi. Cei care făcuseră Tarvanul ar cheltui mult mai mult 
de treizeci şi patru de milioane ca să îngroape adevărul. Și 
ar angaja tot felul de duri să rupă oase şi să fure 
documente şi să asculte telefoane şi să incendieze birouri, 
orice ar fi nevoie ca să-şi ţină secretul departe de cele 
douăsprezece fete furioase. 

Se gândi la Rebecca. Ce fată diferita ar fi, dac-ar fi 
înconjurată de luxul oferit de banii lui! Ce repede ar lăsa în 
urmă grijile de pe Dealul Capitoliului şi s-ar retrage să-şi 


crească copiii. S-ar mărita cu el în trei luni sau, oricum, 
imediat ce Barb ar reuşi să pună la punct nunta. 

Se gândi la familia Van Horn dar, foarte ciudat, nu ca la 
nişte oameni pe care îi cunoştea încă. leşiseră din viaţa lui; 
încerca să uite de ei. Scăpase de oamenii aceia, după patru 
ani de sclavie. Nu aveau să-l mai chinuie niciodată. 

Era pe cale să scape de o mulţime de lucruri. 

Trecu o oră. Se trezi la Dupont Circle, privind în vitrinele 
prăvăliilor care dădeau spre Massachusetts Boulevard; cărţi 
neobişnuite, mâncăruri neobişnuite, costume neobişnuite; 
oameni neobişnuiţi peste tot. Era o oglindă într-o vitrină şi 
Clay se privi în ochi şi se întrebă cu voce tare dacă Max, 
„stingătorul de incendii”, era real sau dacă nu era decât un 
şarlatan sau o fantomă. Se plimbă pe trotuar, scârbit de 
ideea că o companie respectabilă era în stare să se joace 
cu vieţile celor mai nenorociţi dintre oameni şi, câteva 
secunde mai târziu, cutremurat de plăcere la gândul de a 
obţine mai mulţi bani decât a visat vreodată. Avea nevoie 
de tatăl lui. Jarren Carter ar şti exact ce să facă. 

Trecu încă o oră. Era aşteptat la birou, la o şedinţă 
săptămânală sau cam aşa ceva. 

— Concediaţi-mă, mormăi cu un zâmbet. 

Se uită o vreme la Kramerbooks, librăria lui preferată din 
tot oraşul. Poate că în curând va trece de la secţiunea cu 
cărţi broşate la cele cartonate. Ar putea să-şi umple noii 
pereţi cu rafturi de cărţi. 

La ora trei fix, în grafic, intră la Kramer şi se duse în 
spate, la cafenea, şi acolo era Max Pace, singur la o masă, 
cu un pahar de limonada în faţă, aşteptând. Era vizibil 
încântat să-l revadă pe Clay. 

— M-ai urmărit? întrebă Clay, aşezându-se şi îndesându- 
şi mâinile în buzunarele de la pantaloni. 

— Desigur. Vrei ceva de băut? 

— Nu. Ce-ar fi dacă aş intenta proces mâine, în numele 
familiei lui Ramón Pumphrey? Numai cazul ăsta ar face mai 


mult decât oferiţi voi pentru toate şase. 

Se părea că anticipaseră întrebarea. Max avea un 
răspuns pregătit. 

— Ai avea un lung şir de probleme. Să ţi le spun pe 
primele trei. În primul rând, nu ştii pe cine să dai în 
judecată. Nu ştii cine a făcut Tarvanul şi e posibil ca nimeni 
să nu afle vreodată. In al doilea rând, nu ai destui bani să te 
lupţi cu clientul meu. Ar fi nevoie de cel puţin zece milioane 
de dolari ca să pui la punct un proces valabil. În al treilea 
rând, ai pierde şansa de a-i reprezenta pe toţi reclamanţii 
cunoscuţi. Dacă nu accepţi repede, sunt gata să-i fac 
aceeaşi ofertă următorului avocat de pe listă. Scopul meu e 
să rezolv totul în treizeci de zile. 

— M-aş putea duce la o firmă mare care se ocupă cu 
procese cu cerere de daune. 

— Da, dar asta ar pune şi mai multe probleme. În primul 
rând, ai renunţa la cel puţin jumătate din onorariu. În al 
doilea rând, ar dura cinci ani să ajungi la un rezultat, poate 
chiar mai mult. Pe urmă, chiar şi cea mai mare firmă din 
ţara asta tot ar putea pierde procesul. Adevărul, Clay, s-ar 
putea să nu se afle niciodată. 

— Ar trebui să se afle. 

— Poate, dar mie mi-e totuna. Rolul meu e să rezolv 
problema; să despăgubesc corect victimele, apoi s-o îngrop 
pentru totdeauna. Nu fi naiv, prietene! 

— Nu suntem prieteni. 

— E adevărat, dar facem progrese. 

— Ai o listă de avocaţi? 

— Da, mai am încă două persoane, care îţi seamănă 
foarte bine. 

— Cu alte cuvinte, sunt flămânzi. 

— Da, sunt flămânzi, dar tu eşti şi foarte bun. 

— Mi s-a mai spus. Şi că am umeri largi. Ceilalţi doi sunt 
tot aici, în oraş? 

— Da, dar hai să nu ne facem griji în privinţa lor. Azi e joi. 


Am nevoie de un răspuns până luni la prânz. Altfel merg la 
următorul tip. 

— S-a folosit Tarvan şi în alte oraşe din America? 

— Nu, numai în Washington. 

— Şi câţi oameni au fost trataţi? 

— O sută, mai mult sau mai puţin. 

Clay luă o înghiţitura din paharul de apă cu gheaţă pe 
care un chelner i-l pusese în faţă. 

— Deci, mai exista încă nişte criminali pe undeva? 

— Tot ce se poate. Se înţelege de la sine că aşteptăm şi 
urmărim cu cea mai mare nelinişte. 

— Nu puteţi să-i opriţi? 

— Să oprim omorurile pe stradă în Washington? Nimeni 
nu ar fi putut prevedea că Tequila Watson o să plece de la 
Centru şi că, în mai puţin de două ore, o să omoare pe 
cineva. Nici Washad Porter. Tarvanul nu dă niciun indiciu 
despre cine ar putea să clacheze şi nici când. Există nişte 
dovezi că, după zece zile de la întreruperea tratamentului, 
devin din nou inofensivi. Dar sunt numai speculaţii. 

— Aşadar, crimele ar putea înceta în câteva zile? 

— Pe asta ne bazăm. Sper să trăim până luni. 

— Clientul tău ar trebui să meargă la puşcărie. 

— Clientul meu e o corporație. 

— Corporaţiile pot răspunde în faţa legii. 

— Hai să nu discutăm despre asta, bine? Nu duce 
nicăieri. Trebuie să vorbim despre tine şi dacă poţi sau nu 
să faci faţă. 

— Sunt sigur că ai deja un plan. 

— Da, unul foarte detaliat. 

— Îmi dau demisia, şi pe urmă? 

Pace împinse la o parte paharul cu limonadă şi se aplecă 
în faţă, ca şi cum abia acum avea să-i spună partea cea mai 
bună: 

— Îţi deschizi propriul cabinet de avocatură. Închiriezi un 
spaţiu, îl mobilezi frumos şi aşa mai departe. Trebuie să fie 


atrăgător, Clay, şi asta nu se poate decât dacă arăţi şi te 
porţi ca un avocat de succes. Potenţialii clienţi îţi vor fi 
aduşi la birou. Trebuie să fie impresionați. O să ai nevoie de 
personal şi de alţi avocaţi care să lucreze pentru tine. 
Impresia e totul. Crede-mă! Am fost şi eu avocat. Clienţii 
vor birouri frumoase. Vor să vadă că ai succes. Le vei spune 
acestor oameni că poţi să le obţii înţelegeri de patru 
milioane de dolari! 

— Patru e mult prea puţin. 

— Vorbim mai încolo, bine? Trebuie să pară că ai succes, 
asta e ideea. 

— Asta am înţeles. Am crescut într-o firmă de avocatură 
de mare succes. 

— Ştim. Asta e unul dintre lucrurile care ne plac la tine. 

— Cât e de greu de obţinut spaţiu de birouri acum? 

— Am închiriat un spaţiu pe Connecticut Boulevard. Vrei 
să-l vezi? 

leşiră de la Kramer pe uşa din spate şi merseră agale pe 
trotuar, ca doi vechi prieteni ieşiţi la o plimbare. 

— Mai sunt urmărit? întreba Clay. 

— De ce? 

— A, nu ştiu. Eram doar curios. Nu mi se întâmplă în 
fiecare zi. Aş vrea doar să ştiu dacă o să fiu împuşcat în caz 
că cedez şi fug. 

Pace chiar chicoti la întrebarea asta: 

— E cam absurd, nu? 

— De-a dreptul prostesc! 

— Clientul meu e foarte agitat, Clay. 

— Şi pe bună dreptate. 

— În clipa asta au zeci de oameni în tot oraşul, care 
urmăresc, aşteaptă, se roagă să nu se mai întâmple şi alte 
crime. Şi speră că tu vei fi cel care va accepta afacerea. 

— Şi cum rămâne cu problemele de etică? 

— Care anume? 

— Îmi vin în minte două: conflict de interese şi acostare 


de clienţi. 

— Acostarea e o glumă. Uită-te numai la panourile 
publicitare. 

Se opriră la o intersecţie. 

— În momentul ăsta eu sunt avocatul apărării, spuse Clay 
în timp ce aşteptau. Cum să trec de partea cealaltă şi să 
reprezint victima? 

— Pur şi simplu. Am cercetat canoanele eticii. Nu e 
simplu, dar nu e o încălcare. O dată ce-ţi dai demisia de la 
Birou, eşti liber să-ţi deschizi propriul cabinet şi să începi să 
primeşti cazuri. 

— Asta e partea uşoară. Dar cum rămâne cu Tequila 
Watson? Ştiu de ce a comis crima. Nu-i pot ascunde 
aceasta informaţie nici lui, nici viitorului lui avocat. 

— Faptul că eşti beat sau sub efectul unor medicamente 
nu e o justificare pentru crimă. E vinovat. Ramón Pumphrey 
e mort. Trebuie să uiţi de Tequila. 

Porniră din nou. 

— Nu-mi place răspunsul, spuse Clay. 

— Altul mai bun nu am. Dacă mă refuzi şi continui să-ţi 
reprezinţi clientul, îţi va fi, practic, imposibil să dovedeşti că 
a luat vreodată un medicament numit Tarvan. Tu ştii, dar n- 
o să poţi s-o dovedeşti. O să fii ridicol dacă foloseşti asta 
drept apărare. 

— Poate că nu pare cine ştie ce apărare, dar ar putea fi 
circumstanţe atenuante. 

— Numai dacă reuşeşti să dovedeşti, Clay. Am ajuns. 
Erau pe Connecticut Boulevard, în faţa unei clădiri înalte, 
moderne, cu o intrare din sticlă şi bronz, înaltă cât trei 
etaje. Clay privi în sus şi spuse: 

— Zona cu chirii mari. 

— Haide! Tu eşti la etajul patru, ai un birou pe colţ cu o 
privelişte fantastică. 

În holul mare de marmura erau înşirate numele celor mai 
importante firme de avocatură din Washington. 


— Asta nu e tocmai teritoriul meu, spuse Clay, citind 
numele firmelor. 

— Ar putea fi, spuse Max. 

— Şi dacă nu vreau să rămân aici? 

— Treaba ta. Întâmplător avem acest spaţiu. ŢI-l sub- 
închiriem la un preţ foarte bun. 

— Când l-aţi închiriat? 

— Nu pune prea multe întrebări, Clay. Suntem în aceeaşi 
tabără. 

— Nu încă. 

În partea lui Clay de etaj se puneau covoarele şi se 
zugrăveau pereţii. Covoare scumpe. S-au oprit la fereastra 
unui birou mare şi gol şi au privit traficul de pe bulevardul 
Connecticut. Erau mii de lucruri de făcut când deschizi o 
firmă şi lui nu-i veneau în minte decât o sută. Avea o 
bănuială că Max avea toate răspunsurile. 

— Ce părere ai? 

— Deocamdată nu am nicio părere. Totul e confuz. 

— Nu rata şansa asta, Clay! Nu vei mai avea alta. Şi 
timpul trece. 

— E ireal. 

— Poţi să înregistrezi firma electronic. la cam o oră. Alegi 
o bancă, îţi deschizi conturi. Antetul şi altele se pot face 
peste noapte. Biroul poate fi gata de lucru şi mobilat în 
câteva zile. De miercurea viitoare poţi să stai aici, la un 
birou modern, şi să-ţi conduci propria afacere. 

— Cum obţin celelalte cazuri? 

— Prin prietenii tăi, Rodney şi Paulette. Ei cunosc oraşul 
şi oamenii. Angajează-i, triplează-le salariul, dă-le birouri 
frumoase pe acelaşi coridor. Ei pot să vorbească cu 
familiile. Vă ajutăm şi noi. 

— V-aţi gândit la tot. 

— Da. La absolut tot. Conduc o maşinărie foarte 
eficientă, care e pe punctul de a intra în panică. Lucrăm zi 
şi noapte, Clay! Ne mai trebuie doar un vârf de lance. 


Când coborau, ascensorul se opri la etajul trei. Se urcară 
trei bărbaţi şi o femeie, toţi îmbrăcaţi frumos, aranjaţi, cu 
serviete mari, scumpe, de piele şi cu aerul de importanţa 
care pare înnăscut la avocaţii de la firmele mari. Max era 
atât de absorbit de detalii, încât nici nu-i observă. Dar Clay 
îi studia atent —  manierele, exprimarea îngrijită, 
seriozitatea, aroganţa. Aceştia erau avocaţi mari, avocaţi 
importanţi, pentru care el nici nu exista. Desigur că 
pantalonii kaki vechi şi mocasinii purtaţi nu compuneau 
tocmai imaginea unui coleg din Baroul Washington. 

Dar toate astea s-ar putea schimba peste noapte, nu? 

Îşi luă la revedere de la Max şi porni într-o altă lungă 
plimbare, de data asta în direcţia biroului său. Când ajunse 
în cele din urmă, nu găsi pe birou niciun mesaj urgent. La 
şedinţa de la care lipsise mai lipsiseră, evident, mulţi alţii. 
Nu-l întreba nimeni unde a fost. Nimeni nu părea să fi 
observat că nu fusese în birou toată după-amiaza. 

Biroul deveni brusc mult mai mic şi mai ponosit, iar 
mobilierul era insuportabil de sumbru. Pe masă era un 
teanc de dosare, cazuri la care nu reuşea să se gândească 
în momentul acela. Oricum, toţi clienţii lui erau infractori. 

Regulamentul Biroului Avocaţilor din Oficiu prevedea un 
preaviz de treizeci de zile înainte să-ţi dai demisia. Regula 
nu era însă pusă în aplicare, pentru că nu se putea. Lumea 
îşi dădea demisia tot timpul, cu preaviz scurt sau chiar fără 
niciunul. Glenda o să-i trimită o scrisoare de ameninţare. El 
o să-i răspundă cu una amabilă şi cu asta se va termina. 

Cea mai bună secretară din tot biroul era domnişoara 
Glick, un ostaş călit care s-ar putea să accepte un salariu 
de două ori mai mare şi să lase în urmă biroul mohorât de 
la BAO. Cabinetul lui va fi un loc de muncă simpatic, se 
hotărâse deja. Salarii şi avantaje, şi concedii lungi, şi poate 
chiar şi o cotă din profit. 

Petrecu ultima oră a zilei de lucru încuiat în birou, făcând 
planuri, furând angajaţi, dezbătând care avocaţi şi care 


asistenţi s-ar potrivi. 


Pe Max Pace îl întâlni pentru a treia oară în aceeaşi zi, la 
cină, la Old Ebbitt Grille, pe 15" Street, la două străzi în 
spatele hotelului Willard. Spre marea lui surpriză, Max 
începu cu un Martini, ceea ce îl făcu să se destindă 
considerabil. Aspectul tensionat al situaţiei începea să se 
relaxeze sub atacul ginului, iar Max deveni o persoană în 
carne şi oase. Fusese odată avocat pledant în California, 
înainte ca o întâmplare nefericită să pună capăt carierei 
sale de acolo. Prin nişte relaţii reuşise să găsească o nişă 
pe piaţa afacerilor juridice ca „stingător de incendii”. Ca 
persoana care rezolvă orice problemă. Era un agent foarte 
bine plătit care intervenea discret, curăța mizeria şi 
dispărea la fel de discret şi fără urmă. În timp ce-şi mâncau 
fripturile şi beau prima sticlă de Bordeaux, Max spuse că 
după afacerea cu Tarvanul mai avea ceva pentru Clay. 

— Ceva mult mai mare, spuse şi chiar se uită de jur 
împrejur prin local să vadă dacă nu ascultă vreun spion. 

— Ce? întrebă Clay după o lungă aşteptare. 

Incă o privire rapidă în jur, să nu tragă cineva cu 
urechea, apoi: 

— Clientul meu are un concurent care a scos pe piaţă un 
medicament periculos. Deocamdată nu ştie nimeni. 
Medicamentul lor are rezultate mai bune decât al nostru. 
Dar clientul meu are dovezi solide că acel medicament 
provoacă tumori. Aşteaptă momentul potrivit să lanseze un 
atac. 

— Atac? 

— Un proces colectiv condus de un avocat tânăr şi 
agresiv care deţine dovezile necesare. 

— Îmi oferi încă un caz? 

— Da. Acceptă afacerea cu Tarvanul, rezolvă totul în 


treizeci de zile şi îţi dăm un dosar care valorează milioane. 

— Mai mult decât Tarvanul? 

— Mult mai mult. 

Clay reuşi astfel să înghită cu greu o jumătate de file 
mignon fără să simtă niciun gust. Cealaltă jumătate râmase 
neatinsă. Era flămând, dar nu avea poftă de mâncare. 

— De ce eu? puse întrebarea, mai mult sieşi decât noului 
său prieten. 

— Asta se întreabă şi câştigătorii la loterie. Ai tras lozul 
cel mare, Clay! La loteria avocaţilor. Ai fost destul de istet 
să-ţi dai seama de existenţa Tarvanului, iar noi căutam cu 
disperare un avocat tânăr în care să putem avea încredere. 
Ne-am găsit reciproc, Clay, şi ai la dispoziţie acest scurt 
moment în care să iei o decizie care îţi va schimba viaţa. 
Spune da şi vei deveni un avocat celebru. Spune nu şi pierzi 
potul cel mare. 

— Am înţeles mesajul. Am nevoie de puţin timp să mă 
gândesc, să-mi limpezesc mintea. 

— Ai tot week-end-ul. 

— Mersi! Uite, o să fac o scurtă excursie, plec mâine 
dimineaţă şi mă întorc duminică seara. Chiar nu cred că e 
nevoie să vină după mine oamenii tăi. 

— Pot să te întreb unde pleci? 

— La Abaco, în Bahamas. 

— Să-l vezi pe tatăl tău? 

Clay era surprins, dar nu avea de ce: 

— Da, spuse. 

— Cu ce scop? 

— Nu e treaba ta. La pescuit. 

— Îmi pare rău, dar sunt foarte agitat. Sper că înţelegi. 

— Nu tocmai. Îţi spun cu ce zboruri merg, numai nu mă 
urmăriţi, bine? 

— Îţi dau cuvântul meu. 


10 


Insula Great Abaco este o fişie îngusta de pământ în 
partea de nord a insulelor Bahamas, cam la o sută şaizeci 
de kilometri est de Florida. Clay mai fusese o dată acolo, cu 
patru ani în urmă, când reuşise să adune destui bani pentru 
biletul de avion. Călătoria fusese un week-end prelungit, în 
care Clay plănuise să aibă o discuţie cu tatăl său şi să uite 
de probleme pentru o vreme. Nu se întâmplase aşa. Pentru 
Jarrett Carter eşecul era încă prea recent şi ocupaţia lui 
principală era să bea punci începând de la prânz. Era dispus 
să vorbească despre orice, mai puţin despre Drept şi 
avocaţi. 

De data asta va fi altfel. 

Clay sosi spre seară, într-un avion al companiei Coconut 
Air. Vameşul aruncă o privire spre paşaport şi-i făcu semn 
să treacă. Drumul cu taxiul până în Portul Marsh dură cinci 
minute, pe contrasens. Şoferului îi plăcea să asculte muzica 
gospel dată tare, iar Clay nu avea chef să se certe. Şi nici 
să dea bacşiş. Cobori din maşină în port şi porni să-l caute 
pe tatăl său. 


Jarrett Carter pornise odată un proces împotriva 
preşedintelui Statelor Unite şi, deşi pierduse, învățase din 
experienţă că de fiecare dată următorul inculpat era o ţintă 
mai uşoară. Nu se temea de nimeni, la tribunal sau în afara 
lui. Reputația îi fusese asigurată de o victore majoră — un 
verdict greu într-un proces de malpraxis împotriva 
preşedintelui Asociaţiei Americane a Medicilor, un doctor 
bun care făcuse o greşeală în sala de operaţii. Verdictul 
venise de la un juriu nemilos, într-un stat conservator, iar 
Jarret Carter devenise dintr-o dată un avocat pledant 


extrem de căutat. Alegea cazurile cele mai dificile, le 
câştiga pe cele mai multe dintre ele, iar la vârsta de 
patruzeci de ani avea deja o reputaţie solidă. Şi-a deschis o 
firmă cunoscută pentru stilul dur din sala de judecată. Clay 
nu se îndoia niciun moment că va călca pe urmele tatălui 
său şi că îşi va petrece viaţa prin tribunale. 

Situaţia s-a schimbat pe vremea când Clay era încă la 
colegiu. A avut loc un divorţ urât care l-a costat scump pe 
Jarrett. Firma a început să se destrame în maniera tipică, în 
momentul în care partenerii au început să se dea în 
judecată între ei. Cu mintea la alte lucruri, Jarrett nu a mai 
câştigat niciun proces timp de doi ani, iar reputaţia lui a 
avut mult de suferit. A făcut cea mai mare greşeală când, 
împreună cu contabilul, a început să falsifice registrele — 
ascunzând venituri, exagerând cheltuieli. Când au fost 
prinşi, contabilul s-a sinucis, dar Jarrett, nu. Era însă 
terminat şi părea sigur că va ajunge la închisoare. Din 
fericire, procurorul era un vechi amic de la Facultatea de 
Drept. 

Detaliile târgului aveau să rămână pe veci un secret 
întunecat. Nu a fost pus sub acuzare, s-a făcut doar o 
înţelegere neoficială prin care Jarrett îşi lichida discret 
firma, renunţa la dreptul de a profesa şi părăsea ţara. A 
fugit fără nimic, cu toate că cei care cunoşteau 
îndeaproape situaţia erau de părere că ascunsese ceva 
peste graniţă. Clay nu ştia nimic despre o asemenea pradă. 

Aşa că marele Jarrett Carter a devenit căpitanul unui vas 
de pescuit în Bahamas, ceea ce unora li se părea o viaţă de 
invidiat. Clay îl găsi pe vas, un Wavedancer lung de 
douăzeci de metri ancorat într-un doc din portul aglomerat. 
Alte vase charter se întorceau după o zi pe mare. Pescari 
arşi de soare îşi admirau capturile. Bliţurile aparatelor de 
fotografiat scân-teiau. Marinarii de prin părţile locului 
alergau de colo-colo descărcând lăzi cu bibani şi toni puşi la 
gheaţă. Aruncau pungi cu sticle şi cutii de bere goale. 


Jarrett era la prora cu un furtun într-o mână şi un burete 
în cealaltă. Clay îl urmări cu privirea o clipă, nedorind să-l 
întrerupă din muncă. Tatăl său arăta, fără îndoială, ca un 
expatriat fugar — desculţ, cu pielea aspră şi înnegrită de 
soare, cu o barbă cărunta ca a lui Hemingway. Avea lanţuri 
de argint la gât, şapcă de pescar cu cozorocul lung, cămaşă 
albă de bumbac, veche şi cu mânecile suflecate până la 
bicepşi. Dacă n-ar fi avut un început de burtă de la băutură, 
Jarrett ar fi părut chiar în formă. 

— Măi, să fiu al naibii! strigă el când îşi văzu fiul. _ 

— Drăguţă barcă, spuse Clay, urcând la bord. işi 
strânseră mâinile cu putere, dar atât. Jarrett nu era genul 
afectuos, în niciun caz cu fiul său. Câteva foste secretare 
spuneau altceva. Mirosea a transpiraţie uscată, a apă 
sărată, a bere stătută — o zi lungă pe mare. Pantalonii 
scurţi şi cămaşa albă îi erau murdare. 

— Da, e a unui doctor din Boca. Arâţi bine! 

— Şi tu. 

— Sunt sănătos, asta-i tot ce contează. la o bere! Jarrett 
făcu semn spre lada frigorifică de pe punte. 

Desfăcurâă cutiile şi se aşezară pe scaunele de pânză, în 
timp ce un grup de pescari se împleticeau pe chei. Barca se 
clătina uşor. 

— O zi plină, nu? spuse Clay. 

— Am plecat la răsăritul soarelui, cu un tip şi cei doi fii ai 
lui, băieţi puternici, amândoi halterofili serioşi. De undeva 
din New Jersey. N-am văzut niciodată atâţia muşchi pe o 
barcă. Scoteau din apă peşti de cincizeci de kile de parcă 
erau păstrăvi. 

Trecură prin dreptul lor două femei în jur de patruzeci de 
ani, cu nişte rucsaci mici şi unelte de pescuit. Arătau la fel 
de obosite şi arse de soare ca şi ceilalţi pescari. Una era 
puţin mai greoaie, cealaltă nu, dar Jarrett le urmări pe 
amândouă cu privirea până ce dispărură din raza vizuală. 
Se holba într-un mod aproape stânjenitor. 


— Mai ai apartamentul ăla? întrebă Clay. Cel pe care îl 
văzuse cu patru ani în urmă era un apartament prăpădit cu 
două camere în spatele portului Marsh. 

— Mda, dar acum stau pe barcă. Proprietarul nu vine 
prea des, aşa că stau aici. E o canapea în cabină pentru 
tine. 

— Locuieşti pe vasul ăsta? 

— Sigur, are aer condiţionat şi e mult spaţiu. Ştii, mai tot 
timpul sunt singur. 

Băură din bere şi priviră încă un grup de pescari care 
treceau cu un mers obosit. 

— Am o cursă mâine, spuse Jarrett. Vii şi tu? 

— Ce altceva aş putea să fac pe-aici? 

— Sunt nişte caraghioşi de pe Wall Street care vor să 
plecăm la şapte dimineaţa. 

— Se pare c-o să ne distrăm. 

— Mi-e foame, spuse Jarrett, sărind în picioare şi 
aruncând la coş cutia de bere. Hai să mergem. 

O luară în jos pe chei, trecând pe lângă zeci de vase de 
toate felurile. Oamenii luau cina pe bărcile cu pânze. 
Căpitanii beau bere şi se relaxau. Toţi îi strigau ceva lui 
Jarrett, care avea o replică pentru fiecare. Era tot desculţ. 
Clay mergea cu un pas în urma lui şi îşi spunea în sinea lui: 
„Asta e tatăl meu, marele Jarrett Carter, un golan desculţ 
într-un şort decolorat şi cu cămaşă fără nasturi, regele 
portului Marsh. Şi un om tare nefericit.” 

Barul Blue Fin era plin şi zgomotos. Jarrett părea că ştie 
pe toată lumea. Inainte să găsească două taburete libere la 
aceeaşi masă, barmanul le pregătise deja două pahare 
înalte de punci de rom. 

— Noroc, spuse Jarrett şi ciocni cu Clay, după care bău 
jumătate. Urmă o discuţie serioasă despre pescuit cu un alt 
căpitan şi o vreme Clay fu complet ignorat, ceea ce nu-l 
deranja deloc. Jarrett termină primul pahar şi strigă să i se 
mai aducă unul. Apoi încă unul. 


La o masă mare dintr-un colţ se pregătea o petrecere. Pe 
mijlocul mesei apărură platouri cu homari, crabi şi creveţi. 
Jarrett îi făcu semn lui Clay să-l urmeze şi se aşezară la 
masă, împreună cu vreo şase alte persoane. Muzica era 
tare, iar conversaţia şi mai tare. Toţi cei de la masă se 
străduiau să se îmbete, iar Jarrett era în frunte. 

Marinarul din dreapta lui Clay era un hippie bătrâior care 
se lăuda că scăpase de războiul din Vietnam şi îşi dăduse 
foc la carnetul de înrolare. Respinsese toate ideile 
democratice, inclusiv un loc de muncă şi impozitele pe 
venit. 

— Mă învârt prin Caraibe de treizeci de ani, spuse cu 
gura plină de crevete. Statul nici nu ştie că exist. 

Clay bănuia că statului puţin îi păsa dacă individul exista 
sau nu, şi acelaşi lucru era valabil pentru toţi inadaptaţii cu 
care lua masa în momentul acela. Marinari, căpitani de 
vase, pescari de meserie, toţi fugeau de câte ceva — 
pensie alimentară, impozite, mandate de arestare, afaceri 
care ieşiseră prost, îşi închipuiau că sunt nişte rebeli, 
nonconformist, spirite libere — pirați ai zilelor noastre, prea 
independenţi ca să fie constrânşi de regulile fireşti ale 
societăţii. 

Insula fusese lovită serios de un uragan cu o vară înainte, 
iar Căpitanul Floyd, cel mai gălăgios de la masă, se războia 
cu o companie de asigurări. Asta produse un val de poveşti 
despre uragane care, bineînţeles, cereau încă un rând de 
băuturi. Clay se opri din băut; dar nu şi tatăl lui. Jarrett 
vorbea tot mai tare şi era tot mai beat, ca toţi ceilalţi de la 
masă. 

După două ore mâncarea se terminase, dar punciul 
curgea întruna. Barmanul îl trimitea deja cu stacana, iar 
Clay se hotărî să dispară urgent. Se ridică neobservat de la 
masă şi se strecură afară din bar. 

Asta s-a ales din cina liniştită cu tatăl său. 


Era încă întuneric când îl treziră zgomotele pe care le 
făcea tatăl lui în cabina de sub punte, fluierând tare, 
fredonând chiar o melodie care aducea de departe cu un 
cântec de Bob Marley. 

— Scoală-te! zbieră Jarrett. Barca se clătina, dar nu atât 
din cauza valurilor, cât a modului gălăgios în care Jarrett îşi 
începea ziua. 

Clay rămase un moment pe canapeaua scurtă şi îngustă 
încercând să se adune şi îşi aminti de legenda lui Jarrett 
Carter. Venea întotdeauna la birou înainte de şase 
dimineaţa, adesea pe la cinci şi uneori chiar la patru. Şase 
zile pe săptămână, adesea şapte. Ratase majoritatea 
meciurilor de base-ball şi de fotbal ale lui Clay, din cauză că 
era, pur şi simplu, prea ocupat. Nu ajungea niciodată acasă 
înainte de-a se însera şi de multe ori nu ajungea deloc. 
Când Clay crescuse şi lucra deja la firmă, lui Jarrett i se 
dusese vestea că îi copleşea pe tinerii lui asociaţi cu 
munca. Pe măsură ce căsnicia mergea tot mai prost, 
începuse să doarmă la birou, uneori singur. In ciuda 
proastelor obiceiuri, Jarrett îşi începea activitatea devreme, 
întotdeauna înaintea celorlalţi. Fusese la un pas de a deveni 
alcoolic, dar renunţase la băutură în clipa în care şi-a dat 
seama că îl împiedica din muncă. 

În zilele de glorie nu avea nevoie de somn şi era limpede 
că unele obiceiuri nu voiau să moară. De-abia ieşit de sub 
duş, trecu cu zgomot pe lângă canapea, cântând tare şi 
mirosind a duş şi loţiune după ras ieftină. 

— Hai să mergem! strigă. 

De mic dejun nici nu se pomeni. Clay reuşi să se spele în 
fugă cu apă rece în încăperea minusculă care se numea 
cabina de duş. Nu suferea de claustrofobie, dar ideea de a 
sta într-un spaţiu înghesuit într-o barcă îl ameţea. Afară 
cerul era plin de nori groşi şi era deja cald. Jarrett era pe 


punte, ascultând radioul şi încruntindu-se la nori. 

— Veşti proaste, spuse. 

— Ce e? 

— Se apropie o furtună. Spun că o să plouă torențial 
toată ziua. 

— Cât e ceasul? 

— Şase jumate. 

— La ce oră te-ai întors aseară? 

— Parcă ai fi maică-ta. Cafeaua e acolo. 

Clay îşi turnă o ceaşcă de cafea tare şi se aşeză lângă 
timonă. 

Faţa lui Jarrett era ascunsă de ochelarii groşi de soare, de 
barbă şi de cozorocul de la şapcă. Clay bănuia că ochii ar fi 
trădat o mahmureală groaznică, dar nimeni nu putea să 
ştie. Radioul le capta interesul cu anunţuri despre vreme şi 
avertizări de furtună pentru vasele din larg. Jarrett şi ceilalţi 
căpitani de curse strigau unul la altul transmitându-şi 
ştirile, făcând prognoze, clătinând din cap spre nori. Trecu o 
jumătate de oră. Nimeni nu ieşea din port. 

— La naiba! spuse Jarrett la un moment dat. O zi ratată. 

Apărură patru tineri directoraşi de pe Wall Street, toţi în 
şorturi albe, adidaşi noi şi şepci de pescuit tot noi. Jarret îi 
văzu apropiindu-se şi îi întâmpină la pupa. Înainte să se fi 
urcat în barcă le spuse: 

— Imi pare rău, azi nu se pescuieşte. Vine furtuna. 

Toate cele patru capete se ridicară, inspectând cerul. O 
trecere scurtă în revista a norilor îi duse pe toţi la concluzia 
că prognoza meteo era greşită. 

— Glumeşti, spuse unul din ei. 

— O să plouă puţin, spuse altul. 

— Răspunsul e nu, spuse Jarrett. Nimeni nu iese azi la 
pescuit. 

— Dar am plătit! 

— O să vă primiţi banii înapoi. 

Se uitară încă o dată la nori, care se făceau tot mai negri 


de la o clipă la alta. Începu să tune, ca nişte salve de tun în 
depărtare. 

— Regret, prieteni, spuse Jarrett. 

— Dar mâine? întreba unul din ei. 

— Mâine sunt ocupat. Îmi pare rău. 

Plecară convinşi că fuseseră traşi pe sfoară şi că îşi 
pierduseră astfel trofeele pescăreşti. 

Acum, că problema lucrului fusese rezolvată, Jarrett se 
duse la lada frigorifică şi îşi luă o bere. 

— Vrei şi tu? îl întrebă pe Clay. 

— Ce oră e? 

— Ora de bere, cred. 

— Nici nu mi-am terminat cafeaua. 

Se aşezară pe scaunele de pescuit de pe punte, 
ascultând cum tunetele deveneau tot mai puternice. Portul 
forfotea de căpitani şi marinari care ancorau vasele şi de 
pescari nefericiţi care se grăbeau să se întoarcă pe chei, 
aruncând cât colo lăzile frigorifice şi genţile în care aveau 
loţiunile de plajă şi aparatele de fotografiat. Încet-încet, 
vântul se înteţea. 

— Ai mai vorbit cu maică-ta? întrebă Jarrett. 

— Nu. 

Trecutul familiei Carter era un coşmar şi ştiau amândoi 
că nu e bine să atingă subiectul. 

— Tot la BAO lucrezi? întrebă Jarrett. 

— Da şi vreau să vorbesc cu tine despre asta. 

— Şi Rebecca? 

— S-a terminat, cred. 

— Şi asta e bine sau rău? 

— Deocamdată e doar dureros. 

— Câţi ani ai tu acum? 

— Cu douăzeci şi patru mai puţini decât tine. Treizeci şi 
unu. 

— Bun. Eşti prea tânăr să te însori. 

— Mulţumesc, tată! 


Căpitanul Floyd veni în fugă pe chei şi se opri lângă barca 
lor: 

— A venit Gunter. Jucăm pocher în zece minute. Hai! 
Jarret sări în picioare, semănând brusc cu un copil în 
dimineaţa de Crăciun. 

— Te interesează? îl întreba pe Clay. 

— Ce să mă intereseze? 

— Pocherul. 

— Nu joc pocher. Cine e Gunter? Jarrett se întinse şi arătă 
cu mâna. 

— Vezi iahtul ăla de acolo, de cincizeci de metri? E al lui 
Gunter. El şi fiu-su, German, îşi fac de cap cu un miliard de 
dolari şi o barcă plină de fete. Crede-mă, e un loc mai bun 
de stat în timpul furtunii. 

— Să mergem! zbieră Căpitanul Floyd, îndepărtându-se. 
Jarrett cobori de pe vas pe chei. 

— Vii? se răsti el la Clay. 

— Mă lipsesc. 

— Nu fi fraier! O să fie mult mai distractiv decât să stai 
aici toată ziua. 

Jarrett se îndepărtă în urma Căpitanului Floyd. Clay îi 
făcu cu mâna. 

— 0 să citesc o carte. 

— Cum vrei. 

Săriră într-o şalupă cu încă un pierde-vară şi ieşiră din 
port, împroşcând apă în toate părţile, până dispărură în 
spatele unor iahturi. 

Pentru Clay era ultima dată când avea să-şi vadă tatăl în 
următoarele luni. Nici vorbă de sfaturi. Trebuia să se 
descurce singur. 


11 


Apartamentul era în alt hotel. Pace se muta de colo-colo 
prin Washington, de parcă ar fi fost urmărit de spioni. După 
ce îl salută scurt şi îl întreba dacă doreşte cafea, se apucară 
de afaceri. Clay îşi dădu seama că stresul păstrării 
secretului îl afecta pe Pace. Avea o figură obosită. Mişcările 
îi erau nervoase. Vorbea mai repede. Zâmbetul dispăruse. 
Nicio întrebare despre week-end sau despre pescuitul în 
Bahamas. Pace era pe cale să încheie o afacere, fie cu Clay 
Carter, fie cu următorul avocat de pe listă. Se aşezară la 
masă, fiecare cu câte un carneţel şi cu stilourile gata de 
atac. 

— Cred că cinci milioane pentru fiecare mort e o cifră mai 
potrivită, începu Clay. Sigur că e vorba de puşti de pe 
stradă ale căror vieţi au o valoare economică mică, dar 
ceea ce a făcut clientul tău valorează milioane în daune. 
Aşa că punem la un loc valoarea reală cu cea a daunelor şi 
ajungem la cinci milioane. 

— Tipul care era în comă a murit aseară, spuse Pace. 

— Aşadar, avem şase victime. 

— Şapte. Am mai pierdut unul sâmbătă dimineaţă. 

Clay înmulţise cinci milioane cu şase de atâtea ori, încât 
acum îi venea greu să accepte noua cifra. 

— Cine? Unde? 

— Îţi dau detaliile neplăcute mai încolo, bine? Să spunem 
numai că a fost un sfârşit de săptămână foarte lung. În timp 
ce tu erai la pescuit, noi urmăream apelurile la Urgenţă, 
lucru pentru care, într-un oraş ca ăsta, mai ales în week- 
end, e nevoie de o mică armată. 

— Sunteţi siguri că e vorba de Tarvan? 

— Nu avem nicio îndoială. 

Clay mâăzgăli ceva fără rost şi încercă să-şi adapteze 
strategia. 


— Eşti de acord cu cinci milioane de decedat? întrebă. 

— De acord. 

Întorcându-se acasă din Abaco, Clay se convinsese singur 
că era vorba de un joc al zerourilor. „Nu te gândi că sunt 
bani adevăraţi, doar un şir de zerouri după nişte numere. 
Pentru moment, uită ce poţi cumpăra cu banii. Uită de 
schimbările dramatice pe cale să aibă loc. Uită ce ar putea 
face un juriu peste ani de zile. Doar joacă-te cu zerourile. 
Ignoră pumnalul ascuţit care ţi se învârte în carne. Prefă-te 
că eşti făcut din oţel. Adversarul tău e slab şi speriat, dar e 
foarte bogat şi a greşit foarte mult.” 

Clay înghiţi cu greutate şi încerca să vorbească pe un ton 
normal. 

— Onorariul avocatului este prea mic, spuse. 

— A, zău? spuse Pace şi chiar zâmbi. Zece milioane nu 
sunt de ajuns? 

— Nu în cazul ăsta. Aţi fi mult mai expuşi dacă ar fi 
implicată o firmă mare, specializată în procesele de 
obţinere de daune. 

— Te prinzi repede, văd. 

— Jumătate se va duce pe impozite. Cheltuielile pe care 
le-aţi preconizat sunt foarte mari. Vreţi să pun pe picioare o 
firmă în câteva zile, într-o zonă cu chirii mari. În plus, vreau 
să fac ceva pentru Tequila şi pentru ceilalţi inculpaţi care 
au fost prinşi la mijloc în toată povestea asta. 

— Spune-mi o sumă. Pace scria deja ceva. 

— Cincisprezece milioane vor face tranziţia mai uşoară. 

— Îţi încerci norocul? 

— Nu, doar negociez. 

— Vasăzică, vrei cincizeci de milioane — treizeci şi cinci 
pentru familii şi cincisprezece pentru tine. Corect? 

— Atât ar trebui să ajungă. 

— De acord. Pace întinse mâna şi spuse: Felicitări! 

Clay îi strânse mâna. Nu găsi altceva de spus decât 
„Mulţumesc”. 


— Am întocmit un contract, cu nişte detalii şi clauze. Max 
căuta într-o servietă. 

— Ce fel de clauze? 

— De exemplu, nu ai voie să le aminteşti de Tarvan nici 
lui Tequila Watson, nici noului său avocat, şi nici vreunuia 
dintre inculpaţii implicaţi în acest caz. Dacă vei face asta, 
vei periclita foarte serios toată afacerea. Aşa cum am mai 
discutat, dependenţa de droguri nu este o justificare pentru 
comiterea unei infracţiuni. Ar putea funcţiona ca o 
circumstanţă atenuantă la stabilirea sentinţei, dar domnul 
Watson a comis o crimă, iar ce medicamente lua în 
momentul respectiv nu este relevant pentru apărare. 

— Înţeleg asta mai bine decât tine. 

— Atunci uită de criminali. Acum reprezinţi familiile 
victimelor. Eşti de partea cealaltă, Clay, obişnuieşte-te cu 
ideea! Prin contract primeşti cinci milioane pe loc, încă cinci 
în zece zile şi restul de cinci după încheierea tuturor 
înțelegerilor. Dacă spui cuiva de Tarvan, afacerea pică. 
Dacă ne înşeli încrederea şi vorbeşti cu inculpaţii, pierzi o 
grămadă de bani. 

Clay încuviinţă din cap şi îşi aţinti privirile asupra 
contractului gros de pe masă. 

— E, practic, un acord de confidenţialitate, continuă Max, 
lovind uşor cu degetele în hârtii. E plin de secrete 
întunecoase, pe care va trebui să le ascunzi până şi de 
secretara ta. De exemplu, numele clientului meu nu va fi 
menţionat niciodată. E o corporaţie-mamă înfiinţată în 
Bermude cu o nouă sucursală în Antilele Olandeze, care e 
patronată de o firmă elveţiană cu sediul în Luxemburg. 
Lanţul de documente începe şi se termină acolo şi nimeni 
nu-l poate urmări fără să piardă şirul, nici măcar eu. Noii tăi 
clienţi primesc banii; nu trebuie să pună întrebări. Cât 
despre tine, vei câştiga o avere. Nu ne aşteptam la predici 
moralizatoare. la-ţi banii, termină treaba şi toată lumea va 
fi fericită. 


— Cu alte cuvinte, să-mi vând sufletul? 

— Cum spuneam, lasă predicile. Nu faci nimic lipsit de 
etică. Obţii nişte înţelegeri uriaşe pentru nişte clienţi care n- 
au nici cea mai vagă idee că le datorează cineva ceva. Asta 
nu înseamnă că-ţi vinzi sufletul. Şi ce dacă te îmbogăţeşti? 
N-o să fii primul avocat care primeşte un cadou neaşteptat. 

Clay se gândea la primele cinci milioane. Plătibile 
imediat. Max completă nişte spaţii goale undeva, pe la 
mijlocul contractului, după care i-l împinse peste masă. 

— Asta e înţelegerea preliminară. Semnează şi o să pot 
să-ţi spun mai multe despre clientul meu. O să cer nişte 
cafea. 

Clay luă documentul şi îl ţinu în mînă, simţindu-l cum 
devine din ce în ce mai greu, apoi încercă să citească 
primul paragraf. Max sunase la room-service. 

Urma să demisioneze imediat, chiar în aceeaşi zi, de la 
Biroul Avocaţilor din Oficiu şi să renunţe la calitatea de 
avocat al lui Tequila Watson. Hârtiile fuseseră deja 
întocmite şi ataşate la contract. Trebuia să-şi înregistreze 
firma imediat, să angajeze suficient personal, să-şi 
deschidă conturi în bancă etcetera. Fusese ataşată şi o 
propunere pentru documentele de înfiinţare a Cabinetului 
de Avocatura al lui J. Clay Carter Il, cuprinzând toate 
clauzele legale obişnuite. Urma să contacteze, cât de 
curând, toate cele şapte familii şi să înceapă tratativele 
pentru a deveni avocatul lor. _ 

Sosi cafeaua, dar Clay continua să citească. In capătul 
celălalt al apartamentului, Max vorbea la celular în şoaptă, 
pe un ton serios, fără îndoială, îi relata superiorului său 
ultimele evenimente. Sau, poate, îşi monitoriza reţeaua să 
vadă dacă se mai petrecuse vreo crimă legata de Tarvan. 
Pentru semnătura de la pagina unsprezece, Clay urma să 
primească, prin transfer bancar imediat, suma de cinci 
milioane de dolari, pe care Max tocmai o completase citeţ. 
li tremura mâna când semnă, nu de teamă sau de îndoială 


în ce priveşte moralitatea, ci din cauza şocului provocat de 
zerouri. 

Odată semnată prima serie de documente, ieşiră din 
hotel şi se urcară într-o maşina de teren condusa de 
aceeaşi gardă de corp care-l întâmpinase pe Clay în holul 
de la Willard. 

— Propun să ne ocupăm mai întâi de contul din bancă, 
spuse Max, blând, dar hotărât. Clay era Cenuşăreasa în 
drum spre bal, plutind, pentru că totul era un vis. 

— Sigur, e o idee bună, reuşi să spună. 

— Vreo preferinţă? întrebă Pace. 

Cei de la banca lui Clay ar fi fost şocaţi de genul de 
activitate care se pregătea. De atâta vreme contul lui 
curent abia reuşea să se menţină peste minimum, încât 
orice depozit substanţial ar fi trezit imediat suspiciuni. Un 
director mărunt îl sunase odată, să-i dea vestea că 
depăşise scadenţa la un mic împrumut. Şi-l şi imagina pe 
vreun şef cu gura căscată de uimire holbându-se la extrasul 
de cont. 

— Sunt convins că te-ai gândit deja la ceva. 

— Suntem în relaţii bune cu Chase. Transferurile vor 
merge mai uşor acolo. 

„Atunci Chase să fie, se gândi Clay şi zâmbi. Să facem 
orice e nevoie, numai să grăbim transferul.” 

— Banca Chase, pe 15" Street, îi spuse Max şoferului, 
care se îndrepta deja în direcţia respectivă. Mai scoase 
nişte hârtii. Uite contractele de închiriere şi subînchiriere 
ale biroului. E un spaţiu foarte bun, după cum ştii, şi, 
desigur, nu e ieftin. Clientul meu a folosit o firmă-fantomă 
ca să-l închirieze pe doi ani cu optsprezece mii pe lună [i-l 
putem subînchiria la acelaşi preţ. 

— Asta înseamnă patru sute de mii de dolari, mai mult 
sau mai puţin. 

Max zâmbi şi spuse: 

— Vă puteţi permite, domnule! Trebuie să începi să 


gândeşti ca un avocat cu bani de aruncat. 

Îi aştepta deja un vicepreşedinte. Max întrebă de 
persoana potrivită şi fură primiţi cu mult respect. Clay îşi 
luă în primire afacerea şi semnă toate documentele 
necesare. 

Transferul urma să fie efectuat până la ora cinci în 
aceeaşi zi, conform spuselor vicelui. 

Întorşi în maşină, Max nu vorbea de altceva decât de 
afaceri. 

— Ne-am permis să întocmim actele firmei în locul tău, 
spuse şi îi mai dădu şi alte documente. 

— Le-am văzut deja, răspunse Clay, încă gândindu-se la 
transferul bancar. _ 

— Sunt lucruri de bază — nimic precis. Inregistrează-le 
electronic. Plăteşti două sute de dolari cu cartea de credit şi 
ai intrat în afaceri. Durează mai puţin de o oră. Poţi s-o faci 
de la biroul de la BAO. 

Cu hârtiile în mână, Clay privi pe fereastră. Lângă ei, la 
semafor, era un Jaguar XJ roşu-stacojiu, lucios şi imaginaţia 
i-o luă razna. Încercă să se concentreze asupra afacerilor, 
dar pur şi simplu nu reuşi. 

— Că tot veni vorba de BAO, îi zise Max, cum ai de gând 
să procedezi? 

— Hai s-o facem acum. 

— Pe M Street, la numărul 18, îi spuse Max şoferului, 
căruia părea că nu-i scapă nimic. Te-ai gândit la Rodney şi 
la Paulette? 

— Da. Vorbesc cu ei azi. 

— Bun. 

— Mă bucur că eşti de acord. 

— Avem şi noi nişte oameni care cunosc bine oraşul. Pot 
să ajute şi ei. Vor lucra pentru noi, dar clienţii tăi nu vor şti. 
Spunând asta, dădu din cap spre şofer. Nu ne putem 
relaxa, Clay, până când cele şapte familii nu te acceptă ca 
avocat. 


— Se pare că lui Rodney şi lui Paulette va trebui să le 
spun tot. 

— Aproape tot. Vor fi singurii din firma ta care vor şti 
despre ce e vorba. Dar nu poţi să le spui de Tarvan sau de 
companie şi nu vor vedea înțelegerile în forma redactată. 
Pe astea le vom pregăti noi. 

— Dar trebuie să ştie ce oferim. 

— Evident! Trebuie să convingă familiile să accepte banii. 
Dar nu pot să ştie de unde vin banii. 

— Asta nu va fi uşor. 

— Hai să-i angajăm mai întâi! 

Dacă îi dusese cineva lipsa la Birou, nu se vedea. Până şi 
domnişoara Glick cea de încredere era ocupată cu 
telefoanele şi nu avea timp de obişnuita întrebare: „Pe 
unde ai umblat?” Găsi pe birou vreo douăsprezece mesaje, 
toate irelevante acum, pentru că nimic nu mai conta. 
Glenda era la o conferinţă în New York şi, ca de obicei, 
absenţa ei însemna pauze de prânz mai lungi şi mai multe 
învoiri pe caz de boală în tot biroul. Clay scrise repede o 
cerere de demisie şi i-o trimise prin e-mail. Cu uşa închisă, 
umplu două serviete cu lucrurile lui, dar renunţă la nişte 
cărţi vechi şi la alte lucruri despre care într-o vreme 
considerase că au valoare sentimentală. Se putea întoarce 
oricând, deşi ştia că n-o va face. 

Biroul lui Rodney se găsea într-un spaţiu minuscul pe 
care îl împărțea cu alţi doi asistenţi. 

— Ai o clipă? spuse Clay. 

— Nu prea, spuse Rodney, abia ridicând ochii dintr-un 
teanc de rapoarte. 

— Au apărut noutăţi în cazul Tequila Watson. Nu durează 
decât un minut. 

Fără tragere de inimă, Rodney îşi puse pixul după ureche 
şi îl urmă pe Clay în birou, unde rafturile fuseseră golite. 
Clay încuie uşa. 

— Plec, începu Clay, aproape în şoaptă. 


Statură de vorbă aproape o oră, timp în care Max aştepta 
nerăbdător în maşina parcată ilegal lângă bordură. Când 
apăru, cu două serviete burduşite, Clay era însoţit de 
Rodney, încărcat şi el cu o servietă şi o pungă de hârtie 
plină. Rodney se duse la maşina lui şi dispăru. Clay urcă 
lângă Max. 

— A acceptat, spuse. 

— Ce surpriză! 

La biroul de pe bulevardul Connecticut se întâlniră cu un 
specialist în amenajări interioare, angajat de Max. Lui Clay i 
se oferi ocazia să aleagă un mobilier destul de scump pe 
care întâmplător, îl aveau în depozit, aşa că putea fi livrat 
în douăzeci şi patru de ore. Indică diverse modele şi 
mostre, toate spre capul listei de preţuri. Semnă ordinul de 
achiziţie. 

Se  instală şi centrala telefonică. După plecarea 
decoratorului, sosi un specialist în calculatoare. La un 
moment dat, Clay cheltuia bani cu aşa o viteză, încât 
începu să se întrebe dacă storsese destul de la Max. 

Puțin după ora cinci, Max ieşi din biroul proaspăt zugrăvit 
şi îşi puse celularul în buzunar. 

— S-a efectuat transferul, îi spuse lui Clay. 

— Cinci milioane? 

— Exact. Eşti milionar. 

— Am plecat, spuse Clay. Ne vedem mâine? 

— Unde te duci? 

— Să nu mă mai întrebi niciodată asta, bine? Nu eşti şeful 
meu. Şi încetează cu urmărirea. Am semnat contractul. 

Merse pe Connecticut câteva cvartale, îmbrâncit în 
aglomeraţia de la ora de vârf, zâmbind şi fără să atingă 
asfaltul cu picioarele; apoi pe 17" Street până văzu 
Reflecting Pool şi Monumentul Washington, unde o mulţime 
de grupuri de liceeni se aranjau să se fotografieze. Făcu 
dreapta şi trecu prin Grădinile Constituţiei şi pe lângă 
Memorialul Vietnam. Dincolo de el se opri la un chioşc, 


cumpără două trabucuri ieftine, îşi aprinse unul şi porni mai 
departe spre treptele de la Monumentul Lincoln, unde se 
aşeză şi stătu multă vreme privind în depărtare, de-a lungul 
străzii comerciale, spre Capitoliu. 

li era imposibil să gândească limpede. Fiecare gând 
frumos era imediat întrecut şi înlocuit de un altul. Se gândi 
la tatăl său care trăia pe o barcă de pescuit împrumutată şi 
se prefăcea că duce o viaţa bună, dar se chinuia să 
supravieţuiască, la cincizeci şi cinci de ani, fără niciun 
viitor, bând foarte mult, să-şi uite ruşinea. Pufăi din trabuc 
şi o vreme se imagină făcând cumpărături şi, ca sa se 
amuze, făcu o socoteală cât ar cheltui dacă ar cumpăra tot 
ce-şi dorea — o garderoba nouă, o maşină frumoasă, o 
combină stereo, nişte excursii. Totalul era doar o mică 
parte din averea sa. Marea întrebare era ce fel de maşină. 
Una pentru oameni de succes, dar nu pretențioasă. 

Şi, desigur, va avea nevoie de o nouă adresă. Va căuta 
prin Georgetown o casă drăguță, de modă veche. Auzise că 
unele se vând cu şase milioane, dar nu avea nevoie de 
ceva atât de mare. Era sigur că va putea găsi ceva în jur de 
un milion de dolari. 

Un milion aici. Un milion acolo. 

Se gândi la Rebecca, dar încercă să-şi mute gândul. În 
ultimii patru ani fusese singura lui prietenă, căreia îi 
împărtăşise totul. Acum nu mai avea cu cine vorbi. Erau 
despărțiți de cinci zile, dar se întâmplaseră atâtea, încât 
abia mai avusese timp să se gândească la ea. 

— Uită de familia Van Horn, spuse tare, scoțând un nor 
gros de fum. 

O să facă o donaţie mare Fondului Piedmont cu condiţia 
ca banii să fie folosiţi pentru protejarea frumuseţilor 
naturale ale Virginiei de Nord. O să angajeze un asistent 
juridic a cărui singură treabă va fi să urmărească cele mai 
recente acaparări de terenuri şi propuneri de proiecte din 
partea Grupului BVH, iar unde se va putea, să angajeze în 


secret avocaţi pentru micii proprietari de pământ care nu 
ştiau că sunt pe cale să devină vecini cu Bennett 
Buldozerul. Ce se va mai distra pe frontul ecologic! 

Trebuia să uite de oamenii ăştia! 

Îşi aprinse al doilea trabuc şi îl sună pe Jonah, care se afla 
la magazinul de computere unde lucra. 

— Am rezervat o masă la Citronelle, la ora opt, spuse 
Clay, în momentul acela, Citronelle era restaurantul 
franțuzesc cel mai la modă din oraş. 

— Vezi să nu! spuse Jonah. ` 

— Vorbesc serios. Avem ceva de sărbătorit. Imi schimb 
serviciul. Îți explic mai târziu. Dar să vii! 

— Pot să vin cu o prietenă? 

— În niciun caz! 

Johan nu mergea nicăieri fără prietena din săptămâna 
respectivă. Când se va muta, Clay avea să se mute singur 
şi nu va duce dorul actelor de eroism din dormitor ale lui 
Jonah, îşi sună încă doi amici din facultate, dar amândoi 
aveau copii şi obligaţii şi invitaţia venea în ultimul moment. 

Cină cu Jonah. Asta era întotdeauna o aventură. 


12 


În buzunarul de la cămaşă avea cărţile de vizită, nou- 
nouţe, pe care cerneala abia se uscase, livrate la primele 
ore ale dimineţii de la o tipografie care executa comenzi de 
la o zi la alta, şi care îl numeau Asistent Juridic Principal la 
Cabinetul de Avocatură al lui J. Clay Carter Il. Rodney 
Albritton, Asistent Juridic Principal, de parcă firma ar fi avut 
un departament întreg de asistenţi sub conducerea lui. Nu 
avea, dar se dezvolta într-un ritm impresionant. 

Dacă ar fi avut timp să-şi cumpere un costum nou, 
probabil că tot nu l-ar fi purtat în prima misiune. Vechea lui 
uniformă se potrivea mai bine — sacou bleumarin, cravata 
cu nodul slăbit, blugi decoloraţi, bocanci de armată negri şi 
jerpeliţi, încă lucra pe stradă şi trebuia să arate adecvat. O 
găsi pe Adelfa Pumphrey la postul ei, cu ochii aţintiţi la un 
perete de monitoare cu circuit închis, fără să vadă nimic. 

Fiul ei murise de zece zile. 

Il privi şi îi indică un registru unde orice vizitator trebuia 
să semneze. El scoase o carte de vizită şi se prezentă. 

— Lucrez pentru un avocat din centru, spuse. 

— E bine, spuse ea încet, fără să arunce măcar o privire 
spre cartea de vizită. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc câteva minute. 

— Despre ce? 

— Despre fiul dumitale, Ramón. 

— Ce-i cu el? 

— Ştiu nişte lucruri despre moartea lui pe care dumneata 
nu le ştii. 

— Nu e unul dintre subiectele mele preferate în ultimul 
timp. 

— Înţeleg şi îmi pare rău că deschid discuţia. Dar o să-ți 
placă ce am de spus şi n-o să dureze mult. 

Adelfa se uită în jur. Mai încolo, pe acelaşi coridor, mai 


era un paznic în uniformă, în picioare în faţa unei uşi, pe 
jumătate adormit. 

— Pot să iau o pauză în douăzeci de minute, spuse ea. Ne 
întâlnim la bufet, un etaj mai sus. 

Plecând, Rodeny îşi spuse că, într-adevăr, merita până la 
ultimul bănuţ salariul cel nou şi gras. Dacă un alb ar fi 
abordat-o pe Adelfa cu un subiect atât de delicat, ar fi fost 
şi acum tot în faţa ei, agitat, tremurând, căutându-şi 
cuvintele, fiindcă ea nici nu s-ar fi clintit. N-ar avea 
încredere în el, n-ar crede nimic din ce i-ar spune, n-ar 
interesa-o nimic din ce ar avea el de spus, oricum nu în 
primul sfert de oră de conversaţie. 

Dar Rodney era calm, şi deştept, şi negru, şi ea voia să 
vorbească cu cineva. 


Dosarul întocmit de Max Pace despre Ramón Pumphrey 
era scurt, dar amănunţit; nu erau multe de spus. 
Presupusul lui tată nu fusese niciodată căsătorit cu mama 
lui. Numele bărbatului era Leon Tease şi în prezent executa 
o sentinţă de treizeci de ani în Pennsylvania pentru jaf 
armat şi tentativă de omor. În mod evident, el şi Adelfa 
trăiseră împreună suficient cât să facă doi copii — Ramón şi 
un băiat puţin mai mic, pe nume Michael. Un alt băiat, şi 
mai mic, era fiul unui bărbat cu care Adelfa se măritase şi 
de care divorțase. Acum era nemăritată şi încerca să 
crească, pe lângă cei doi fii care-i mai rămăseseră, două 
nepoate din partea unei surori care se afla în închisoare 
pentru trafic de cocaină. 

Adelfa câştiga douăzeci şi una de mii de dolari pe an 
lucrând la o firmă particulară care se ocupa de paza unor 
clădiri cu grad scăzut de risc din Washington. De la 
apartamentul ei dintr-un complex de locuinţe de stat din 
nord-est făcea în fiecare zi naveta cu metroul. Nu avea 


maşină şi nu învățase niciodată să conducă. Avea un cont 
curent cu un sold foarte mic şi două cărţi de credit care o 
băgau întruna în bucluc şi îi anulau orice şansă la un credit 
avantajos. Nu avea cazier. In afară de slujbă şi de familie, 
singurul lucru care o interesa era Old Salem Gospel Center, 
nu departe de casă. 


Pentru că amândoi crescuseră în acelaşi oraş, se jucară 
câteva minute de-a „pe cine cunoşti”. La ce şcoală ai fost? 
De unde sunt părinţii tăi? Descoperiră vreo două cunoştinţe 
comune, destul de îndepărtate. Adelfa bea fără spor o cola 
dietetică. Rodney ceruse cafea fără zahăr. Bufetul era pe 
jumătate plin de birocraţi mărunți care vorbeau cu voce 
joasă despre orice, mai puţin despre slujbele lor 
plictisitoare. 

— Ziceai că vrei să-mi vorbeşti despre fiul meu, spuse ea 
după câteva minute de conversaţie stânjenitoare. Vorbea 
încet şi era încordată. Se vedea că încă mai suferă. 

Rodney se fâstâci nervos o clipă, apoi veni mai aproape 
de ea. 

— Da şi, repet, îmi pare rău că deschid subiectul. Am şi 
eu copii. Nici nu-mi pot închipui prin ce treci. 

— Asta aşa e. 

— Lucrez pentru un avocat din oraş, un tip tânăr, foarte 
deştept, care a a aflat ceva din care ţi-ar putea ieşi nişte 
bani frumoşi. 

Perspectiva banilor frumoşi nu părea s-o impresioneze. 
Rodney continuă să vorbească. 

— Tipul care l-a omorât pe Ramón tocmai ieşise dintr-un 
centru de tratament împotriva drogurilor, unde fusese 
închis aproape patru luni. Era un drogat, un puşti de pe 
stradă, fără prea mari şanse în viaţă. l-au dat nişte 
medicamente în cadrul tratamentului. Noi credem că unul 


dintre aceste medicamente l-a făcut s-o ia în aşa fel razna, 
încât să-şi aleagă o victimă la întâmplare şi să înceapă să 
tragă. 

— N-a fost o afacere cu droguri care a ieşit prost? 

— Nu, nici pe departe. Adelfa îşi mută privirea, apoi îi 
apărură lacrimi în ochi şi, pentru o clipă, Rodney crezu că e 
pe cale să cedeze. Dar Adelfa se uită din nou la el şi spuse: 

— Bani frumoşi? Câţi? 

— Mai mult de un milion de dolari, spuse el cu o figură pe 
care nu se citea nimic şi pe care o exersase de zeci de ori, 
pentru că avusese mari dubii că va fi în stare să spună 
cuvintele astea fără să i se facă frică. 

___Nicio reacţie vizibilă din partea ei, cel puţin nu la început. 
Incă o dată îşi plimba privirea prin toată camera. 

— Îți baţi joc de mine? spuse. 

— De ce aş face-o? Nu te cunosc. De ce aş veni aici să-ţi 
vând gogoşi? Sunt bani în joc, bani mulţi. Bani de la o firmă 
mare de medicamente, pe care cineva vrea ca tu să-i iei şi 
să nu spui nimic. 

— Ce firmă mare? 

— Uite, ţi-am spus tot ce ştiu. Treaba mea era să mă 
întâlnesc cu tine, să-ţi spun despre ce e vorba şi să te invit 
să vii să vorbeşti cu domnul Carter, avocatul pentru care 
lucrez. El o să-ţi explice tot. 

— E un tip alb? 

— Da. Un tip de treabă. Lucrez cu el de cinci ani. O să-ți 
placă de el şi o să-ți placă ce are de zis. 

Lacrimile dispăruseră. Ridică din umeri şi zise: 

— Bine. 

— La ce oră termini? întrebă el. 

— La patru jumate. 

— Biroul nostru e pe Connecticut, la un sfert de oră de 
mers de aici. Domnul Carter o să te aştepte. Ai cartea mea 
de vizită. 

Adelfa se uită din nou la cartea de vizită. 


— Şi încă ceva foarte important, spuse Rodney, aproape 
în şoaptă. Afacerea o să iasă numai dacă nu spui nimănui 
nimic. E foarte secret. Fă ce te sfătuieşte domnul Carter şi o 
să primeşti mai mulţi bani decât ţi-ai imaginat vreodată. 
Dar dacă se află ceva, nu mai primeşti nimic. 

Adelfa încuviinţa din cap. 

— Şi trebuie să începi să te gândeşti să te muţi. 

— Să mă mut? 

— Într-o casă nouă din alt oraş unde nu te cunoaşte 
nimeni şi nu ştie nimeni că ai bani mulţi. O casă drăguță pe 
o stradă liniştita unde copiii pot să meargă cu bicicleta pe 
trotuar, fără traficanţi, fără găşti, fără detectoare de metale 
la şcoală. Fără rude care să vrea o parte din banii tăi. 
Ascultă pe cineva care a crescut ca tine. Pleacă din locul 
ăsta! Dacă te duci cu banii ăştia înapoi la Lincoln Towers o 
să te mănânce de vie! 


Până acum, expediţia lui Clay la BAO se soldase cu 
racolarea domnişoarei Glick, secretara cea eficientă care 
ezitase foarte puţin la perspectiva de a primi un salariu 
dublu, a vechii lui prietene, Paulette Tullos, care, deşi bine 
întreţinută de soţul ei grec mereu absent, se grăbi să 
accepte un salariu de 200 000 de dolari pe an, în loc de 
numai 40 000 şi, desigur, a lui Rodney. Expediția provocase 
două telefoane urgente, până în prezent rămase fără 
răspuns, din partea Glendei şi o întreagă serie de e-mail-uri 
usturătoare, toate ignorate, cel puţin deocamdată. Clay îşi 
promise că va sta de vorbă cu Glenda în viitorul foarte 
apropiat şi îi va oferi un motiv neconvingător pentru care îi 
furase cei mai buni angajaţi. 

Pentru a echilibra balanţa angajaţilor buni, îi oferi o 
slujbă şi colegului lui de cameră, Jonah, care, deşi nu 
practicase niciodată avocatura — trecuse examenul de 


intrare în barou la a cincea încercare — îi era prieten şi 
confident, în speranţa că acesta va căpăta o oarecare 
experienţa juridică. Jonah avea gura mare şi îi plăcea să 
bea, fapt pentru care Clay îi dădu numai nişte detalii 
sumare cu privire la noua lui firmă. Avea de gând să-i 
spună mai multe, încetul cu încetul, dar începu cu puţin. 
Mirosind nişte bani, Jonah negociase un salariu de început 
de 90 000 de dolari, mai puţin decât al Asistentului Juridic 
Principal, deşi nimeni din firmă nu ştia cât câştigă ceilalţi. 
De contabilitate şi de statele de plată se ocupa o firmă de 
experţi contabili de la etajul trei. 

Lui Paulette şi lui Jonah Clay le dăduse explicaţii cu 
aceeaşi zgârcenie ca şi lui Rodney. Cu alte cuvinte: aflase 
din întâmplare despre o conspirație în care era vorba de un 
medicament periculos — numele medicamentului şi cel al 
companiei nu le vor fi dezvăluite niciodată nici lor, nici 
altcuiva. Luase legătura cu compania. Incheiaseră o 
înţelegere rapidă. Se plăteau sume serioase. Secretul era 
obligatoriu. Doar făceţi-vă treaba şi nu puneţi multe 
întrebări. O să ne facem o firmă drăguță cu care o să 
câştigăm o grămada de bani şi o să ne şi distrăm. 

Cine ar putea refuza o asemenea ofertă? 

Miss Glick o întâmpină pe Adelfa Pumphrey ca pe primul 
client care intra în cabinetul de avocatura nou-nouţ, ceea 
ce de fapt şi era. Totul mirosea a nou — vopseaua, covorul, 
tapetul, mobila de piele italienească de la recepţie. Miss 
Glick îi aduse Adelfei apa într-un pahar de cristal care nu 
mai fusese folosit şi se întoarse să-şi aranjeze în continuare 
noul birou de sticlă şi metal cromat. Urmă Paulette. O luă 
pe Adelfa la ea în birou pentru preliminară, care era mai 
mult decât o discuţie pe jumătate serioasă între fete. 
Paulette îşi notă o mulţime de date despre familia şi mediul 
în care trăia, aceleaşi pe care Max Pace le adunase deja. li 
spuse exact vorbele care trebuiau spuse unei mamei 
îndurerate. 


— S-ar putea să-l mai fi văzut pe domnul Carter, spuse 
Paulette, descurcându-se cu greu prin ciornele pe care le 
scrisese împreună cu Clay. Era la tribunal când ai fost şi tu 
acolo. A fost desemnat de judecător să-l reprezinte pe 
Tequila Watson, dar a renunţat la caz. Aşa a ajuns să fie 
implicat în înțelegerile astea. 

Adelfa era exact atât de nedumerită pe cât se aşteptau 
să fie. Paulette nu se lăsă. 

— El şi cu mine am lucrat împreună cinci ani la Biroul 
Avocaţilor din Oficiu. Ne-am dat demisia acum câteva zile şi 
am deschis acest cabinet. O să-ţi placă de el. E un tip de 
treabă şi un avocat foarte bun. Cinstit şi loial clienţilor lui. 

— De-abia aţi deschis? 

— Da. Clay îşi dorea de multă vreme propria firmă. M-a 
rugat să lucrez cu el. Eşti pe mâini bune, Adelfa! 

Nedumerirea se transformă în uluire. 

— Vrei să mă întrebi ceva? întrebă Paulette. 

— Am atâtea întrebări, că nici nu ştiu de unde să încep. 

— Înţeleg. Uite ce te sfătuiesc. Nu pune prea multe 
întrebări. Exista o firmă mare, dispusă să-ţi dea o grămada 
de bani în locul unui potenţial proces pe care l-ai putea 
deschide pentru moartea fiului tău. Dacă eziţi şi pui 
întrebări, ai putea foarte uşor să nu mai primeşti nimic. la 
banii, Adelfa! la banii şi fugi! 

Când, în sfârşit, veni momentul să-l întâlnească pe 
domnul Carter, Paulette o conduse pe coridor până la un 
birou mare de pe colţ. De o oră Clay se plimba agitat prin 
cameră, dar o întâmpină calm şi îi ură bun venit la firmă. 
Avea cravata slăbită, mânecile suflecate şi biroul plin de 
hârtii şi dosare, ca şi cum ar fi lucrat la mai multe procese 
în acelaşi timp. Paulette rămase şi ea până se sparse 
gheaţa complet apoi, conform planului, se scuză şi ieşi. 

— Te recunosc, spuse Adelfa. 

— Da, am fost la tribunal la audiere. Judecătorul mi-a 
pasat cazul, dar am scăpat de el. Acum sunt de cealaltă 


parte. 

— Ascult. 

— Probabil că eşti foarte nedumerită. 

— Exact. 

— De fapt, e foarte simplu. 

Clay se rezemă de marginea biroului şi privi figura 
complet nedumerită a Adelfei. Işi încrucişă mâinile pe piept 
şi încercă să dea impresia că nu era prima dată când făcea 
asta. Se lansă în propria versiune a poveştii cu compania de 
medicamente cea mare şi rea, versiune care, deşi mai 
amplă şi mai animată decât a lui Rodney, spunea acelaşi 
lucru fără să dezvăluie prea multe aspecte noi. Adelfa 
stătea pe scaunul jos din piele, cu mâinile în poala 
pantalonilor de la uniformă, urmărindu-l cu privirea, fără să 
clipească, neştiind sigur ce să creadă şi ce nu. 

In încheierea poveștii, Clay spuse: 

— Vor să-ţi dea pe loc o mulţime de bani. 

— Cine sunt ei, mai precis? 

— Compania de medicamente. 

— Are şi un nume? 

— Mai multe nume şi mai multe adrese şi nu o să-i 
cunoşti niciodată adevărata identitate. Face parte din 
înţelegere. Noi doi, dumneata şi cu mine, clientul şi 
avocatul, trebuie să cădem de acord să ţinem totul secret. 

În cele din urmă clipi, apoi îşi puse mâinile la piept şi îşi 
schimbă poziţia. Privind covorul persan frumos şi nou care 
umplea jumătate din cameră, ochii îi deveniră sticloşi. 

— Câţi bani? întreba uşor. 

— Cinci milioane de dolari. 

— Dumnezeule, reuşi să spună înainte să izbucnească în 
plâns. Îşi acoperi ochii şi hohoti multă vreme, fără să 
încerce să se oprească. Clay îi întinse un şerveţel dintr-o 
cutie. 


Banii pentru înţelegeri se găseau la Banca Chase, alături 
de cei ai lui Clay, aşteptând doar să fie distribuiţi. 
Documentele pregătite de Max erau pe biroul lui Clay, un 
teanc întreg. Clay îi explică Adelfei ce scrie acolo, că banii 
vor fi transferați a doua zi de dimineaţă, imediat ce se 
deschide banca. Răsfoi pagini întregi de documente, 
indicându-i aspectele legale esenţiale, punând-o să 
semneze unde era necesar. Adelfa era prea şocata ca să 
spună mai multe. 

— Ai încredere în mine, îi spuse el de mai multe ori. Dacă 
vrei banii, semnează aici. 

— Am senzaţia că fac ceva necinstit, spuse ea la un 
moment dat. 

— Nu, altcineva a făcut ceva necinstit. Dumneata eşti 
victima, Adelfa, victima şi acum clientul. 

— Am nevoie să vorbesc cu cineva, spuse ea la un 
moment dat în timp ce semna. 

Dar nu avea cu cine. Avea un prieten care apărea şi 
dispărea, conform informaţiilor lui Max şi nu era genul 
căruia să-i ceri sfaturi. Avea fraţi şi surori împrăştiaţi din 
Washington până în Philadelphia, dar, cu siguranţă, nici ei 
nu erau mai rafinaţi decât ea. Părinţii îi muriseră. 

— Ar fi o greşeală, spuse Clay delicat. Banii îţi vor face 
viaţa mai uşoară dacă nu spui nimănui de ei. Dacă vorbeşti, 
atunci te vor distruge. 

— Nu mă pricep să administrez bani. 

— Putem să te ajutăm noi. Dacă vrei, Paulette poate să 
aibă grijă de ei pentru tine şi să-ţi dea sfaturi. 

— Mi-ar plăcea. 

— Pentru asta suntem aici. 

Paulette o duse cu maşina acasă şi drumul le luă mult 
prin traficul de la ora de vârf. Îi relată apoi lui Clay că 
Adelfa a vorbit foarte puţin, iar când au ajuns la complexul 
de locuinţe nu a vrut să coboare. Aşa că au stat acolo o 


jumătate de oră, vorbind încet despre noua ei viaţă. Fără 
asistenţă socială, fără împuşcături în toiul nopţii. Fără să se 
mai roage la Dumnezeu să-i apere copiii. Nu-şi va mai face 
niciodată griji pentru siguranţa copiilor, aşa cum făcuse cu 
Ramón. 

Fără găşti. Fără şcoli proaste. 

Când şi-a luat, în sfârşit, la revedere, plângea. 


13 


Automobilul Porsche Carrera de culoare neagră se opri la 
umbra unui copac pe strada Dumbarton. Clay cobori şi reuşi 
pentru câteva secunde sa-şi ignore cea mai nouă jucărie, 
dar după o privire rapidă de jur împrejur se întoarse să o 
mai admire o dată. O avea deja de trei zile, dar tot nu-i 
venea să creadă că e a lui. „Obişnuieşte-te”, îşi spunea, şi 
reuşea să se poarte de parcă era doar o maşină oarecare, 
nimic special, doar când o vedea, chiar şi după o scurta 
absenţă, i se accelera pulsul. „Conduc un Porsche”, 
exclamă, cu voce tare, în timp ce zbura prin trafic ca un 
şofer de Formula Unu. 

Era la opt străzi de campusul Universităţii Georgetown, 
locul în care îşi petrecuse patru ani înainte să ajungă la 
Facultatea de Drept, lângă Dealul Capitoliului. Casele erau 
vechi şi pitoreşti; peticele de gazon tăiate la milimetru; 
străzile pline de arţari şi stejari bătrâni. Magazinele şi 
restaurantele pline de pe M Street erau doar la două străzi 
distanţă, se putea ajunge uşor pe jos. Alergase pe străzile 
astea patru ani şi pierduse multe nopţi cu prietenii, 
hoinărind prin localurile şi barurile preferate de pe 
Wisconsin Boulevard şi de pe M Street. 

Acum urma să locuiască aici. 

Casa care îi atrăsese atenţia era de vânzare cu un milion 
şi trei sute de mii de dolari. O găsise umblând prin 
Georgetown cu două zile înainte. Mai era una pe N Street şi 
alta pe Volta, toate la o aruncătură de băț una de cealaltă. 
Era hotărât să cumpere una până la sfârşitul săptămânii. 

Cea de pe Dumbarton, preferata lui, era construită în anii 
1850 şi era în stare foarte bună. Fațada de cărămidă fusese 
zugrăvită de multe ori şi acum căpătase o nuanţa ştearsă 
de albastru. Patru niveluri, inclusiv subsolul. Agentul 
imobiliar spunea că era impecabil întreţinută de un cuplu în 


vârstă care cunoscuse familiile Kennedy şi Kissinger şi pe 
oricine ţi-ai putea imagina. Agenţiile imobiliare din 
Washington turnau nume mai cu spor chiar decât cele din 
Beverly Hills, mai ales când era vorba de proprietăţi din 
Georgetown. 

Clay sosise cu un sfert de oră mai devreme. Casa era 
goală; proprietarii erau acum la un cămin pentru persoane 
în vârstă, după spusele agentului. Intră pe o poartă de 
lângă casă şi admiră micuța grădină din spate. Nu avea 
piscină şi nici nu era loc pentru una; terenul era foarte 
scump în Georgetown. Avea o curte interioară cu mobilă de 
fier forjat şi cu buruieni care se strecurau din straturile de 
flori. Clay îşi va petrece câteva ore grădinărind, dar nu prea 
multe. 

Poate că va angaja o firmă care se ocupă cu îngrijirea 
peluzelor. ` 

Îi plăcea casa, la fel şi cele de alături. Îi plăceau strada, 
liniştea cartierului, faptul că oamenii locuiau atât de 
aproape unii de alţii şi totuşi îşi respectau intimitatea. In 
timp ce stătea jos pe scările din faţă, se hotărî să ofere un 
milion în cap şi apoi să negocieze dur, să blufeze; să se 
distreze de minune văzându-l pe agent cum se agită, deşi 
el va fi pe deplin dispus să plătească preţul integral. 

Uitându-se la Porsche, imaginaţia îi zbură încă o dată 
spre lumea lui de basm în care banii creşteau în copaci, iar 
el putea să cumpere tot ce-şi dorea. Costume italieneşti, 
maşini sport nemţeşti, proprietăţi în Georgetown, spaţiu de 
birouri în centru şi ce mai urma? Se gândise la o barcă 
pentru tatăl lui, desigur, una mai mare, bineînţeles, care să 
aducă profit mai mare. Putea să includă o mică afacere cu 
curse charter în Bahamas, să scadă valoarea bărcii, să 
amortizeze majoritatea costurilor, permițându-i astfel 
tatălui lui să trăiască mai bine. Viaţa asta îl termina pe 
Jarrett, bea prea mult, se culca cu cine apuca, trăia pe o 
barcă împrumutată şi se chinuia pentru câteva bacşişuri. 


Clay era hotărât să-i facă viaţa mai uşoară. 
Se trânti o uşă şi-l întrerupse din cheltuieli, dar numai 
pentru o clipă. Sosise agentul imobiliar. 


* 


Lista de victime a lui Pace se oprea la şapte. Şapte de 
care ştia. Şapte pe care el şi oamenii lui reușiseră să le 
monitorizeze. Tarvanul fusese retras deja de optsprezece 
zile şi, din experienţa companiei, ştiau că ceea ce îi făcea 
pe oameni să înceapă să ucidă îşi pierdea în general efectul 
după zece zile. Lista era cronologică, iar Ramón Pumphrey 
era al şaselea. 

Primul fusese un puşti de colegiu, student la George 
Washington, care ieşise din cafeneaua Starbucks de pe 
bulevardul Wisconsin, în Bethseda, exact la timp ca să fie 
ochit de un bărbat înarmat. Studentul era din Bluefield, 
Virginia de Vest. Clay făcu drumul de cinci ore în timp 
record, nu din lipsă de timp, ci mai degrabă ca un şofer de 
curse care conduce cu viteză prin Shenandoah Valley. 
Urmând instrucţiunile precise ale lui Pace, găsi adresa 
părinţilor, o căsuţa cu un aspect destul de deprimant, 
aproape de centru. In maşina, pe aleea din faţa casei, 
spuse chiar cu voce tare: 

— Nu-mi vine să cred că fac aşa ceva. _ 

Două lucruri îl motivară să coboare din maşină. In primul 
rând, nu avea de ales. În al doilea rând, gândul la cele 
cincisprezece milioane, nu voia numai o treime sau două 
treimi. Voia toţi banii. 

Era îmbrăcat de stradă şi-şi lăsă servieta în maşină. 
Mama băiatului era acasă, dar tatăl era încă la lucru. 
Femeia îl primi înăuntru cu reticenţă, dar apoi îi oferi cafea 
şi fursecuri. Clay aşteptă pe canapeaua din camera de 
lucru, plină de fotografii ale fiului mort. Perdelele erau 
trase. Casa era într-o dezordine de nedescris. 


„Ce caut eu aici?”; 

Femeia vorbi multă vreme despre fiul ei, iar Clay îi 
sorbea fiecare cuvânt. 

Tatăl era agent de asigurări şi lucra la câteva străzi 
depărtare, aşa că ajunse acasă înainte să se topească 
gheaţa din paharul de ceai. Clay le prezentă cazul, cu câte 
detalii putea. La început i-au pus câteva întrebări generale: 
„Câţi alţii mai muriseră din cauza asta? De ce nu putem să 
vorbim cu autorităţile? N-ar trebui făcută publică situaţia?” 
Clay răspunse ca un profesionist. Pace îl pregătise bine. 

Ca toate victimele, aveau de ales. Puteau să se înfurie, 
să pună întrebări, să aibă pretenţii, să ceară să se facă 
dreptate sau puteau să accepte banii şi să nu spună nimic. 
La început suma de cinci milioane nu avu niciun efect 
asupra lor sau, în orice caz, se prefăceau bine. Preferau să 
fie furioşi şi să nu le pese de bani. Dar pe măsură ce timpul 
trecea, începură să înţeleagă. 

— Dacă nu puteţi să-mi spuneţi numele adevărat al 
companiei, nu accept banii, spuse tatăl la un moment dat. 

— Nu ştiu numele adevărat, spuse Clay. 

Trecură de la lacrimi la ameninţări, de la iubire la ură, şi 
de la iertare la pedeapsa şi încercară aproape toate 
emoţiile de-a lungul după-amiezei şi în primele ore ale serii. 
Tocmai îşi îngropaseră fiul cel mic şi durerea uriaşă îi 
paralizase. Il detestau pe Clay pentru că venise, dar îi 
mulţumeau din suflet pentru că îi păsa. Nu aveau încredere 
în el pentru că era un avocat dintr-un oraş mare care, 
evident, minţea când vorbea despre o înţelegere atât de 
neruşinată, dar îl invitară să rămână la cină. 

Cina sosi prompt la ora şase. Patru doamne de la biserică 
aduseră destulă mâncare pentru o săptămână. Clay fu 
prezentat ca un prieten din Washington şi se trezi imediat 
supus unui interogatoriu complet de toate patru. Nici cel 
mai nemilos avocat n-ar fi fost mai curios. 

In cele din urmă, doamnele plecară. După cină, cum se 


lăsa noaptea, Clay începu să facă presiuni. Le oferea 
singura înţelegere pe care ar putea-o obţine vreodată. Puțin 
după ora zece începură să semneze documentele. 


* 


Victima cu numărul trei fusese, cu siguranță, cel mai 
dificil caz. Era vorba de o prostituată de şaptesprezece ani 
care făcuse trotuarul aproape toată viaţa. Poliţia credea că 
avusese o relaţie de serviciu cu ucigaşul, dar nu aveau 
niciun indiciu de ce ar fi omorât-o. O făcuse în public, în 
faţa a trei martori. 

| se zicea Bandy şi nu avea nevoie de nume de familie. 
Din cercetările lui Pace reieşea că nu avea nici soţ, nici 
mamă, nici tată, nici fraţi, nici copii, nici adresă, nici şcoală, 
nici biserică şi, cel mai surprinzător, nici cazier. Nu avusese 
parte de o înmormântare adevărată. Ca atâţia alţii din 
Washington, fusese îngropată de primărie. Când unul dintre 
agenţii lui Pace întrebase de ea la biroul medicului legist, i 
se spusese că „a fost îngropată în mausoleul prostituatei 
necunoscute”. 


Singurul indiciu fusese furnizat de criminalul însuşi. 
Acesta spusese poliţiei că Bandy avea o mătuşă care locuia 
în Little Beirut, cel mai periculos ghetou din sud-estul 
capitalei. Dar după două săptămâni de căutări neîncetate, 
mătuşa nu putu fi găsită. 

În lipsa unor moştenitori cunoscuţi, nu era posibilă nicio 
înţelegere. 


14 


Ultimii clienți din cazul Tarvan care  semnară 
documentele erau părinţii unei studente de douăzeci de ani 
de la Universitatea Howard, care renunţase la facultate cu o 
săptămână înainte de a fi omorâtă. Locuiau în Warrenton, 
Virginia, la şaizeci de kilometri vest de Washington. Stătură 
o oră în biroul lui Clay, ţinându-se strâns de mână, ca şi 
cum niciunul dintre ei n-ar fi putut să funcţioneze fără 
celălalt. Din când în când plângeau, vărsându-şi amarul de 
nedescris, deveneau apoi atât de indiferenți, atât de 
stăpâni pe ei şi, aparent, atât de neimpresionaţi de bani, 
încât Clay se îndoia că vor accepta înţelegerea. 

Dar au acceptat-o şi dintre toţi clienţii de care se 
ocupase, Clay era sigur că pe ei banii aveau să-i afecteze 
cel mai puţin. În timp, ar putea ajunge să se bucure de ei; 
deocamdată, nu-şi doreau decât fiica înapoi. 

Paulette şi domnişoara Glick i-au condus afară din birou 
până la lift, unde s-au îmbrăţişat din nou cu toţii. Pe când se 
închideau uşile, părinţii fetei se străduiau să nu 
izbucnească în plâns. 

Mica echipă a lui Clay se întâlni în sala de şedinţe, unde 
respirară uşuraţi, recunoscători că nu mai aveau de primit 
în viitorul apropiat şi alte vizite de la văduve şi părinţi 
îndureraţi. Puseseră la gheaţă nişte şampanie foarte 
scumpă pentru a sărbători momentul şi Clay începu să 
toarne în pahare. Domnişoara Glick refuză pentru că nu bea 
niciodată, dar părea să fie singura abstinentă din firmă. 
Paulette şi Jonah, mai ales, erau deosebit de însetaţi. 
Rodney prefera berea, dar bău împreună cu ceilalţi. 

La a doua sticlă, Clay se ridică să spună ceva. 

— Am de făcut două anunţuri, începu el, ciocănind în 
pahar. În primul rând, cazurile legate de Tylenol s-au 
încheiat. Felicitări şi vă mulţumesc tuturor. 


Folosise Tylenol drept nume de cod pentru Tarvan, de 
care ei nu aveau să audă niciodată. Nu aveau să afle care 
fusese onorariul lui. Evident, Clay primea o avere, dar ei nu 
aveau idee la cât se ridica. 

Se aplaudară singuri. 

— În al doilea rând, începem să sărbătorim în această 
seară cu o cină la Citronelle. La ora opt fix. Ar putea fi o 
seară lungă, pentru că mâine nu avem de lucru. Biroul va fi 
închis. 

lar aplauze, iar şampanie. 

— În al treilea rând, în două săptâmâni plecăm la Paris. 
Cu toţii. În plus, fiecare dintre voi va fi însoţit de încă o 
persoană, de preferinţă soţul sau soţia, cine are. Totul 
plătit. Avion la clasa întâi, hotel de lux, tot tacâmul. Stăm o 
săptămână. Fără excepţii. Eu sunt şeful şi vă ordon tuturor 
să mergeţi la Paris. 

Domnişoara Glick îşi acoperi gura cu ambele mâini. Erau 
cu toţii muţi de uimire, iar prima care vorbi fu Paulette: 

— Nu cumva Paris, Tennessee? 

— Nu, dragă, adevăratul Paris. 

— Dar dacă dau de soţul meu pe acolo? spuse ea pe 
jumătate zâmbind, şi cei de la masă izbucniră în hohote de 
râs. 

— Poţi să mergi în Tennessee, dacă preferi, spuse Clay. 

— Nici gând, dragule! 

Când se simţi, în sfârşit, în stare să vorbească, 
domnişoara Glick spuse: 

— Imi trebuie paşaport. 

— Hârtiile sunt pe biroul meu. Mă ocup eu. Durează mai 
puţin de o săptămână. Altceva? 

Se vorbi despre vreme şi despre mîncare şi despre cum 
să se îmbrace. Jonah începu imediat să se întrebe pe care 
fată să o ia cu el. Paulette era singura care mai fusese la 
Paris, în luna de miere, o călătorie scurtă care se treminase 
prost când grecul fusese nevoit să plece din cauza unei 


afaceri urgente. Se întorsese acasă singură, la clasa Turist, 
deşi la dus zburase cu clasa întâi. 

— Puişorilor, la clasa întâi îţi dau şampanie, le explică 
celorlalţi. lar scaunele sunt mari decât nişte canapele. 

— Pot să vin cu cine vreau? întrebă Jonah, fiindu-i, 
evident, greu să ia o decizie. 

— Hai să ne limităm la oricine nu are soţ, bine? spuse 
Clay. 

— Asta reduce opţiunile. 

— Tu cu cine vii? întreba Paulette. 

— Poate vin singur, spuse Clay şi pentru o clipă se făcu 
linişte în cameră. Vorbiseră între ei, pe ascuns, despre 
Rebecca şi despre despărţire, cele mai multe bârfe fiind 
furnizate de Jonah. Vroiau să-l vadă pe şeful lor fericit, dar 
nu erau atât de apropiaţi, încât să se amestece. 

— Ce turn e ăla de acolo? întreba Rodney. 

— Turnul Eiffel, spuse Paulette. Poţi să te urci până în 
vârf. 

— Eu nu. Nu arată prea solid. 

— O să fii un turist pe cinste, se vede. 

— Cât stăm acolo? întrebă domnişoara Glick. 

— Şapte nopţi, spuse Clay. Şapte nopţi la Paris. 

Şi, cu ajutorul şampaniei, uitară de griji. Cu o lună în 
urmă erau încă prizonierii muncii plictisitoare le la BAO. Toţi 
în afară de Jonah, care vindea calculatoare cu jumătate de 
normă. 


Max Pace voia să-i vorbească şi, pentru că biroul era 
închis, Clay îi propuse să se întâlnească la firmă, la prânz, 
după ce mintea i se mai limpezea. 

Nu-i mai rămăsese decât durerea de cap. 

— Arăţi ca naiba, începu Pace, amabil. 

— Am sărbătorit. 


— Ce am să-ţi spun e foarte important. Poţi să faci faţă? 

— Pot să te urmăresc. Dă-i drumul. 

Pace avea un pahar de la fast-food cu cafea, pe care îl 
ţinea în mână în timp ce se plimba prin cameră. 

— Mizeria cu Tarvanul s-a terminat, spuse el, cu o notă 
de finalitate. Se termina când spunea el că se va termina, 
nu mai devreme. Am rezolvat cele şase cazuri. Dacă apare 
vreodată cineva care pretinde că e rudă cu fata aceea, 
Bandy, mă aştept să te ocupi tu de asta. Dar sunt sigur că 
nu are familie. 

— Şi eu la fel. 

— Te-ai descurcat bine, Clay! 

— Sunt plătit regeşte pentru asta. 

— Am să transfer azi şi ultima rată. Toate cele 
cincisprezece milioane vor fi în contul tău. Ce-a mai rămas 
din ele. 

— La ce te aşteptai? Să conduc o maşină veche, să dorm 
într-un apartament dărăpănat, să port în continuare haine 
ieftine? Singur ai spus că trebuie să cheltuiesc nişte bani ca 
să creez impresie bună. 

— Glumeam. Şi îţi vine de minune rolul de om bogat. 

— Mulţumesc. 

— Ai făcut trecerea de la sărăcie la bogăţie cu o uşurinţă 
nemaipomenită. 

— E vorba de talent. 

— Numai să ai grijă. Nu atrage prea mult atenţia asupra 
ta. 

— Hai să vorbim despre următorul caz. 

Pace luă loc şi împinse un dosar peste masă, spre Clay. 

— Medicamentul se cheamă Dyloft şi e produs de 
Laboratoarele Ackerman. Este un anti-inflamator foarte 
puternic, folosit de bolnavii de artrită acută. Dyloft este nou 
şi i-a înnebunit pe medici. Face minuni, pacienţii sunt 
încântați de el. Dar există două probleme. In primul rând, e 
produs de un concurent al clientului meu; în al doilea rând, 


s-a făcut legătura între el şi apariţia unor mici tumori la 
vezica urinară. Clientul meu, tot cel cu Tarvanul, produce 
un medicament asemănător care era foarte căutat până 
acum douăsprezece luni, când Dyloftul a ieşit pe piaţă. 
Asemenea medicamente se vând în valoare de aproximativ 
trei miliarde de dolari pe an, mai mult sau mai puţin. 
Dyloftul este deja pe locul doi şi va ajunge probabil la un 
miliard anul acesta. E greu de estimat, pentru că vânzările 
cresc foarte repede. Medicamentul clientului meu se vinde 
cam de un miliard şi jumătate şi pierde teren rapid. Dyloft e 
noua senzaţie şi zdrobeşte concurenţa. Asta e bine. Acum 
câteva luni, clientul meu a cumpărat o mică companie de 
produse farmaceutice din Belgia. Această firmă a avut 
odată o sucursală care mai târziu a fost înghițită de 
Laboratoarele Ackerman. O parte dintre cercetători au fost 
daţi afară şi păcăliţi. Unele studii de laborator au dispărut şi 
pe urmă au reapărut unde nu trebuia. Clientul meu are 
martori şi documente care dovedesc faptul că 
Laboratoarele Ackerman ştiau de posibilele probleme de cel 
puţin şase luni. Mă urmăreşti? 

— Da. Câţi oameni au luat Dyloft? 

— E cam greu de spus, din cauză că numărul lor creşte 
atât de rapid. Probabil un milion. 

— La ce procent dintre ei apare tumoarea? 

— Cercetările indică aproximativ cinci la sută, suficient 
cât să scoată medicamentul de pe piaţă. 

— Cum ştii dacă un pacient are sau nu o tumoare? 

— Printr-o analiză a urinei. 

— Vrei să dau în judecată Laboratoarele Ackerman? 

— Aşteaptă. Adevărul despre Dyloft se va afla în curând. 
Până în momentul ăsta nu a început niciun proces, nu s-a 
pretins nicio despăgubire, nu s-a publicat niciun studiu 
compromiţător. Ştim de la spionii noştri că cei de la 
Ackerman îşi numără banii şi îi pun bine ca să plătească 
avocaţii când va lovi furtuna. S-ar putea chiar să încerce să 


modifice medicamentul, dar pentru asta e nevoie de timp şi 
de aprobări din partea FDA. Sunt într-o adevărată dilemă, 
pentru că au nevoie de lichidităţi. Au împrumutat bani grei 
ca să achiziţioneze alte companii, dintre care multe nu au 
dat rezultatele scontate. Acţiunile se vând cu circa 
patruzeci şi doi de dolari. Anul trecut erau cotate la optzeci. 

— Ce se va întâmplă cu compania când se va afla 
adevărul despre Dyloft? 

— Se vor prăbuşi acţiunile, iar clientul meu exact asta 
vrea. Dacă operaţiunea este condusă corect, şi eu zic că tu 
şi cu mine putem face lucrurile cum trebuie, zvonurile vor 
distruge Laboratoarele Ackerman. Şi pentru că avem 
informaţii din interior, potrivit cărora Dyloftul are efecte 
secundare, compania nu va avea altă opţiune decât să 
negocieze o înţelegere. Nu pot să rişte un proces, nu când e 
vorba de un produs atât de periculos. 

— Care sunt neajunsurile? 

— Nouăzeci şi cinci la sută din tumori sunt benigne şi 
foarte mici. Vezica nu este afectată serios. 

— Aşadar, singurul scop al acţiunii juridice este să 
şocheze piaţa? 

— Da şi, desigur, să ofere despăgubiri victimelor. Nu 
vreau sa am tumori la vezică, nici benigne, nici maligne. 
Majoritatea juraţilor vor fi de aceeaşi părere. lată scenariul: 
aduni un grup de vreo cincizeci de reclamanţi şi începi un 
proces mare în numele tuturor pacienţilor care au luat 
Dyloft. Exact în acelaşi timp, lansezi o serie de anunţuri 
televizate prin care soliciţi şi alte cazuri. Dacă acţionezi 
rapid şi în forţă, o să obţii mii de cazuri. Anunţurile se vor 
transmite în toată America — spoturi făcute la repezeală 
care vor speria oamenii şi-i vor face să sune la numărul tău 
gratuit de aici, din Washington, unde o să ai o armată de 
asistenţi juridici care să răspundă la telefoane şi să facă 
munca de jos. O să te coste ceva bani, dar dacă obţii, să 
zicem, cinci mii de cazuri şi îi faci să accepte înţelegeri de 


douăzeci de mii de dolari fiecare, înseamnă o sută de 
milioane de dolari. Partea ta e o treime. 

— E strigător la cer! 

— Nu, Clay, e vorba de procese de daune colective în 
forma lor cea mai rafinată. Aşa funcţionează sistemul în 
zilele noastre. Şi, dacă tu nu accepti, te asigur că altcineva 
o va face. Şi încă repede. Sunt atâţia bani în joc, încât 
avocaţii de la firmele specializate în daune aşteaptă ca 
vulturii orice indiciu despre vreun medicament periculos. Şi, 
crede-mă, există o mulţime. 

— De ce sunt eu norocosul? 

— Sincronizarea e totul. Dacă clientul meu ştie precis 
când începi procesul, atunci poate fi pregătit pentru reacţia 
pieţei. 

— Unde găsesc eu cincizeci de clienţi? întreba Clay. Max 
trânti pe masă încă un dosar. 

— Ştim de cel puţin o mie. Nume, adrese sunt toate aici. 

— Spuneai ceva de o armată de asistenţi? 

— Şase. De atâţia ai nevoie ca să răspundă la telefoane 
şi să ţină dosarele în ordine. S-ar putea să te trezeşti cu 
cinci mii de clienţi individuali. 

— Anunţuri televizate? 

— Da, am numele unei firme care poate să realizeze 
spotul în mai puţin de trei zile. Nimic pretenţios — o voce 
pe fundal, imaginea unor pastile căzând pe o masă, 
potenţialele efecte negative ale Dyloftului, cincisprezece 
secunde de teroare menite să-i facă pe oameni să sune la 
Cabinetul de Avocatură al lui Clay Carter Il. Asemenea 
spoturi au efectul scontat, crede-mă! Difuzează-le o 
săptămână în toate reţelele mari de televiziune şi o să ai 
atâţia clienţi, că nici n-o să poţi să-i numeri. 

— Cât o să mă coste? 

— Vreo două milioane, dar ai de unde. 

Era rândul lui Clay să se plimbe de colo până colo prin 
cameră ca să-şi pună sângele în mişcare. Văzuse spoturi cu 


pastile de slăbit care dădeau reacţii secundare, în care 
avocaţi nevăzuţi încercau să-i sperie pe oameni ca să-i 
convingă să sune la numere gratuite. Doar nu era să se 
preteze la aşa ceva! _ 

Dar un onorariu de treizeci şi trei de milioane! Incă nu se 
dezmeticise după prima sumă. 

— Ce am de făcut? 

Pace avea o listă cu primele lucruri care trebuiau făcute. 

— Va trebui să găseşti clienţii, ceea ce va dura cel mult 
două săptămâni. În trei zile e gata anunţul. În câteva zile 
obţii spaţiul de emisie. Va trebui să angajezi asistenţi şi să 
le amenajezi un spaţiu închiriat, undeva, în suburbii; aici e 
prea scump. Trebuie pregătit procesul. Ai oameni buni. Ar 
trebui să poţi să faci totul în mai puţin de treizeci de zile. 

— Îi duc pe toţi la Paris o săptămână, dar ne descurcăm. 

— Clientul meu vrea ca acţiunea juridică să înceapă în cel 
mult o lună. Pe doi iulie, mai precis. 

Clay se întoarse la masă şi se uită fix la Pace. 

— Nu m-am ocupat niciodată de un asemenea proces, 
spuse. Pace scoase ceva din dosar. 

— Eşti ocupat în week-end-ul ăsta? întrebă, uitându-se la 
o broşură. 

— Nu tocmai. 

— Ai mai fost la New Orleans de curând? 

— Acum vreo zece ani. 

— Ai auzit vreodată de Cercul Avocaţilor? 

— Parcă. 

— E un grup vechi cu o viaţă nouă — câţiva avocaţi 
specializaţi în daune colective. Se întâlnesc de două ori pe 
an să discute despre ultimele noutăţi în materie de procese 
de acest tip. Va fi un week-end productiv. 

Îi împinse broşura lui Clay, care o luă. Pe coperta era o 
poză color cu Hotelul Royal Sonesta din Cartierul Francez. 


* 


La New Orleans era cald şi umezeală, ca de obicei, mai 
ales în Cartier. 

Era singur, ceea ce era bine. Chiar dacă Rebecca şi el ar 
fi fost încă împreună, ea tot nu ar fi venit. Ar fi fost prea 
ocupată la serviciu, iar în week-end ar fi trebuit să meargă 
la cumpărături cu mama ei. Programul obişnuit. Se gândise 
să-l invite pe Jonah, dar relaţia lor era tensionată pentru 
moment. Clay se mutase din apartamentul lor înghesuit 
într-o casă confortabilă din Georgetown fără să-l ia şi pe 
jonah, un afront, dar unul pe care Clay îl anticipase şi 
căruia era pregătit să-i facă faţă. Ultimul lucru pe care şi-l 
dorea în noua lui casă din oraş era un coleg de cameră 
bezmetic care vine şi pleacă la orice oră cu prima pisică 
vagabondă care îi iese în cale. 

Banii începeau să-l izoleze. Prietenii vechi pe care 
obişnuia să-i mai sune erau acum ignoraţi din pricină că nu 
voia să i se pună întrebări. Nu mai frecventa vechile localuri 
pentru că acum îşi permitea ceva mai bun. In mai puţin de 
o lună îşi schimbase slujba, casa, maşina, banca, 
garderoba, locurile de luat masa, sala de sport şi era pe 
cale să-şi schimbe şi iubita, deşi nu se întrezărea niciuna la 
orizont. Nu mai vorbiseră de douăzeci şi opt de zile. 
Rămăsese că o va suna el în cea de-a treizecea zi, dar prea 
multe se schimbaseră între timp. 

Când intră în holul de la Royal Sonesta, cămaşa îi era 
deja udă şi i se lipea de spate. Taxa de participare era de 
cinci mii de dolari, o sumă neruşinată pentru câteva zile de 
fraternizare cu o gaşcă de avocaţi. Taxa sugera branşei 
avocaţilor că nu oricine era invitat, numai cei bogaţi şi cei 
care luau în serios procesele de daune colective. Camera 
mai costa şi ea patru sute cincizeci de dolari pe noapte, şi 
Clay plăti cu o carte de credit P/atinum pe care o folosea 
pentru prima dată. 

Se desfăşurau diferite seminarii. Trecu printr-o sală unde 


avea loc o discuţie despre daunele provocate de substanţe 
toxice, condusa de doi avocaţi care dăduseră în judecata o 
companie de produse chimice, pentru poluarea apei 
potabile cu substanţe care puteau sau nu să provoace 
cancer, dar compania plătise oricum o jumătate de miliard 
de dolari, iar cei doi avocaţi se îmbogăţiseră. Alături, un 
avocat pe care Clay îl văzuse la televizor vorbea de zor 
despre cum să te porţi cu presa, dar avea puţini ascultători. 
De fapt, audiența era mică la mai toate seminariile. Dar era 
vineri după-amiază şi greii soseau abia sâmbătă. 

În cele din urmă, Clay găsi mai multă lume în mica sală 
de expoziții, unde o companie aviatică prezenta o 
înregistrare video cu noul model de avion de lux pe care 
urma să-l lanseze, cel mai grozav din generaţia sa. 
Imaginile se difuzau pe un ecran lat într-un colţ al sălii, iar 
avocaţii erau toţi adunaţi la un loc, tăcuţi, cu gura căscată 
în faţa acestui nou miracol al aviaţiei. Autonomie de şase 
mii de kilometri — „de pe o coastă pe alta a Americii sau de 
la New York la Paris, evident fără escală”. Consuma mai 
puţin combustibil decât celelalte patru avioane de care Clay 
nu auzise niciodată şi era şi mai rapid. Interiorul era 
spaţios, cu fotolii şi canapele peste tot, din piele de culoare 
arămiu-închis. Exista chiar şi o însoţitoare de bord foarte 
atrăgătoare, cu o fustă scurtă, care ţinea în mână o sticlă 
de şampanie şi un bol cu cireşe. Putea fi folosit pentru 
plăcere sau pentru afaceri, fiindcă Galaxy 9 000 era dotat 
cu un sistem de telefonie de ultima oră şi conexiune la 
satelit care îi permitea avocatului ocupat să sune oriunde 
pe glob; avea şi faxuri şi copiator şi, desigur, acces imediat 
la Internet. Înregistrarea arăta chiar un grup de avocaţi cu 
figuri severe adunaţi la o măsuţă, cu mânecile suflecate ca 
şi cum ar fi lucrat din greu la vreo înţelegere, în timp ce 
blonda atrăgătoare cu fustă scurtă era ignorată, cu tot cu 
şampanie. 

Clay se apropie puţin de mulţime, simțindu-se mai 


degrabă ca unul care nu are ce căuta acolo. Înregistrarea, 
foarte inteligent, nu dădea şi preţul de vânzare al noului 
Galaxy 9000. Se puteau face afaceri mai bune, care 
includeau folosirea avionului pe rând de către mai multe 
persoane, achiziţionarea aparatului în schimbul unuia mai 
vechi, sau /ease-back?, toate putând fi explicate de 
reprezentanţii companiei care se aflau acolo, gata să 
încheie afaceri. Când se termină filmul, toţi avocaţii 
începură să vorbească deodată, nu despre medicamente 
periculoase sau procese colective, ci despre avioane şi 
despre cât costă piloţii. Agenţii de vânzări erau înconjurați 
de cumpărători dornici. La un moment dat, Clay auzi pe 
cineva spunând: 

— Unul nou e în jur de treizeci şi cinci. 

Doar nu era vorba de treizeci şi cinci de milioane! 

Alţi expozanţi ofereau tot felul de produse de lux. Un 
constructor de ambarcaţiuni avea un grup de avocaţi 
serioşi interesaţi de iahturi. Exista un specialist în 
proprietăţi în Caraibe. Altul se ocupa cu vânzarea de ferme 
de vite în Montana. Deosebit de solicitat era un stand de 
produse electronice, cu cele mai recente şi ridicol de 
scumpe aparate. 

Şi automobilele! Un perete întreg era plin de prezentări 
detaliate ale celor mai scumpe maşini — un Mercedes-Benz 
coupé decapotabil, un Corvette, serie limitată, un Bentley 
de culoarea castanei coapte, pe care trebuia să-l aibă orice 
specialist în daune care se respectă. Porsche îşi lansa 
propriul model de jeep şi un agent de vânzări lua deja 
comenzi. Cei mai mulţi se holbau la un Lamborghini 
albastru-strălucitor. Eticheta cu preţul era aproape ascunsă, 
ca şi cum producătorului îi era frică să-l afişeze. Numai 290 
000 de dolari şi serie foarte mică. Câţiva avocaţi păreau 


4Lease-back (E.A.), aranjament prin care o companie vinde un bun şi în 
aceiaşi timp obţine de la cumpărător un /easing pe termen lung pentru 
folosirea în continuare a bunului tranzacţionat (n.tr.). 


dispuşi să-şi dispute maşina. 

Într-un colţ mai liniştit din sală, un croitor şi asistenții lui 
luau măsurile unui avocat destul de corpolent pentru un 
costum italienesc. Pe firmă scria că sunt din Milano, dar 
Clay auzi o engleză cât se poate de americană. 

În facultate, participase o dată la o masă rotundă despre 
înțelegerile pe sume foarte mari şi despre ce ar trebui să 
facă avocaţii ca să-şi protejeze clienţii ignoranţi de tentaţia 
îmbogăţirii imediate. Mai mulţi avocaţi pledanţi au relatat 
nişte poveşti de groază despre familii de muncitori cărora 
aceste sume le-au distrus viaţa, iar poveştile erau nişte 
studii excelente asupra comportamentului uman. La un 
moment dat, unul dintre avocaţii participanţi făcuse o 
glumă, spunând: 

— Clienţii noştri îşi cheltuiesc banii aproape la fel de 
repede ca noi. 

Privind prin sala de expoziţii, Clay vedea avocaţi care 
cheltuiau bani la fel de repede cum îi obțineau. Se făcea şi 
el vinovat de asta? 

Sigur că nu. Se limitase la lucrurile strict necesare, cel 
puţin până acum. Cine n-ar vrea o maşină nouă şi o casă 
mai bună? Doar nu cumpăra iahturi şi avioane, şi ferme de 
vite. Nici nu şi le dorea. lar dacă mai câştiga o avere şi cu 
Dyloftul, în niciun caz nu-şi va arunca banii pe un avion şi o 
a doua casă. Îi va îngropa în bancă sau în curtea din spatele 
casei. 

Orgia frenetică a consumului îi făcea silă, aşa că ieşi din 
hotel. Avea poftă de nişte stridii şi de bere Dixie. 


15 


Singura discuţie de la ora nouă în dimineaţa zilei de 
sâmbătă era o informare despre legislaţia privitoare la 
procesele colective, care se dezbătea momentan în 
Congres. Subiectul nu atrăsese un public prea numeros. 
Pentru cei cinci mii de dolari, Clay era hotărât să profite cât 
mai mult. Dintre puţinii prezenţi, Clay părea singurul care 
nu suferea de mahmureală. Peste tot prin sală se goleau 
căni înalte de cafea fierbinte. 

Cel care vorbea era un avocat-lobbyist din Washington 
care începu prost, cu două bancuri deocheate care nu 
amuzară pe nimeni. În public erau numai albi, numai 
bărbaţi, o adevărată frăţie, dar fără chef de glume de prost- 
gust. Prezentarea, care începuse cu un umor de proastă 
calitate, deveni repede plictisitoare. Totuşi, cel puţin pentru 
Clay, materialele erau oarecum interesante şi vag 
informative; ştia foarte puţine despre procesele colective, 
aşa că totul era nou. 

La ora zece avu de ales între o masă rotundă despre 
ultimele noutăţi în cazul Skinny Ben şi o prezentare ţinuta 
de un avocat a cărui specialitate era vopseaua pe bază de 
plumb, un subiect care-i păru destul de tern lui Clay, aşa că 
se duse la prima. Sala era plină. 

Skinny Ben era porecla unei scandaloase pastile de slăbit 
care fusese prescrisă câtorva milioane de pacienţi. 
Producătorul câştigase miliarde şi era pornit să cucerească 
lumea când au început să apară probleme la un număr 
considerabil de consumatori. Afecţiuni ale inimii, puse fără 
greutate pe seama medicamentului. Acţiunile juridice au 
izbucnit peste noapte, iar compania nu voia să se ajungă la 
proces. Avea buzunarele pline şi a început să le plătească 
reclamanţilor daune uriaşe. În ultimii trei ani, avocaţi din 
toată ţara, specializaţi în procese colective de daune, se 


străduiau să obţină cazuri Skinny Ben. 

La o masă stăteau patru avocaţi şi un moderator, cu faţa 
spre public. Scaunul de lângă Clay rămase gol până când 
apăru grăbit, în ultimul moment, un avocat micuţ şi 
exuberant care se strecură printre rândurile de scaune. Işi 
scoase lucrurile din servietă — carneţele, materiale de 
seminar, două telefoane mobile şi un pager. După ce îşi 
aranjă cum se cuvine postul de comandă, iar Clay se 
retrase cât mai departe posibil, şopti: 

— Bună dimineaţa. 

— 'Mneaţa, răspunse Clay, tot şoptit şi fără niciun chef de 
conversaţie. 

Se uita la telefoanele mobile şi se întrebă pe cine ar 
putea să vrea să sune la zece dimineaţa, într-o sâmbătă. 

— Câte cazuri ai? şopti din nou avocatul. 

O întrebare interesantă, la care Clay nu era deloc 
pregătit să răspundă. Tocmai terminase cu cazurile legate 
de Tarvan şi îşi plănuia asaltul cu Dyloftul, dar pe moment 
nu avea absolut niciun caz. Dar un asemenea răspuns era 
evident insuficient într-un asemenea mediu, unde toate 
cifrele erau uriaşe şi exagerate. 

— Vreo douăzeci şi cinci, minţi el. 

Tipul se încruntă, ca şi cum suma era total inacceptabilă 
şi conversaţia se răci, cel puţin pentru câteva minute. Unul 
dintre vorbitori îşi începu prezentarea şi în toată sala se 
lăsă liniştea. Tema era raportul financiar al companiei 
Healthy Living, producătorul  pastilelor Skinny Ben. 
Compania avea mai multe filiale, majoritatea profitabile. 
Preţul acţiunilor nu avusese de suferit. De fapt, după 
fiecare negociere majoră, acţiunile îşi păstrau cotaţia, 
dovada că învestitorii ştiau că producătorul are bani din 
belşug. 

— Asta e Patton French, şopti avocatul de lângă el. 

— Cine-i ăsta? întrebă Clay. 

— Cel mai tare specialist în daune din ţară. Onorarii de 


trei sute de milioane anul trecut. 

— El vorbeşte la prânz, nu? 

— Exact, să nu-l ratezi! 

Domnul French explica, dureros de detaliat, că, 
împreună, cele aproximativ trei sute de mii de cazuri 
primiseră în jur de 7,5 miliarde de dolari. El, alături de alţi 
experţi, estimau că mai existau, poate, în jur de o sută de 
mii de cazuri, valorând undeva între două şi trei miliarde. 
Producătorul şi compania sa de asigurări aveau suficienţi 
bani să acopere aceste înţelegeri, aşa că era treaba celor 
din sală să se repeadă şi să găsească şi restul cazurilor. 
Asta înfierbântă publicul. 

Clay nu avea deloc intenţia să intre în competiţie. Nu 
reuşea să treacă peste faptul că ticălosul ăla mic, umflat şi 
încrezut de la microfon câştigase trei sute de milioane de 
dolari din onorarii în cursul anului trecut şi era motivat să 
câştige şi mai mult. Discuţia divaga spre strategii care mai 
de care mai plină de creativitate de a atrage noi clienţi. 
Unul dintre vorbitori câştigase atâţia bani, încât avea doi 
doctori angajaţi permanent care nu făceau altceva decât să 
meargă din oraş în oraş şi să-i examineze pe cei care 
luaseră Skinny Ben. Altul se bazase exclusiv pe spoturi 
televizate, subiect care îl interesa o vreme pe Clay, dar se 
transformă repede într-o dezbatere deplorabilă pornind de 
la întrebarea dacă avocatul ar trebui să apară el însuşi pe 
post sau să angajeze vreun actor ratat. 

In mod curios, lipsea orice fel de discuţie despre strategii 
de  judecată-martori-experţi, turnători, selecţia juriului, 
dovezi medicale — informaţiile obişnuite pe care avocaţii le 
schimbau între ei la seminarii. Clay începea să înveţe că 
asemenea cazuri ajungeau foarte rar la proces. Măiestria în 
sala de judecată nu era importantă. Era vorba despre cazuri 
rezolvate rapid. Şi despre onorarii uriaşe. De mai multe ori 
în timpul discuţiei, toţi cei patru vorbitori şi câţiva dintre cei 
care puneau întrebări ca să se afle în treabă nu se 


abţinuseră să dezvăluie faptul că pentru ultimele înţelegeri 
câştigaseră milioane. 

Clay simţea nevoia să mai facă un duş. 

La ora unsprezece, distribuitorul local Porsche oferi o 
recepţie cu Bloody Mary, care atrase extrem de multă 
lume.  Stridii crude, Bloody Mary şi  pălăvrăgeală 
neîntreruptă despre câte cazuri avea fiecare. Şi cum să 
obţină şi mai multe. O mie aici, două mii acolo. Evident, 
tactica generală era să adune cât mai multe cazuri cu 
putinţă, apoi să se alieze cu Patton French, care era 
încântat să îi includă şi pe ei în procese colective intentate 
de el, în Mississippi, unde judecătorii şi juraţii şi verdictele 
erau întotdeauna în avantajul lui, iar producătorii nu 
îndrăzneau să calce. French îşi manipula publicul ca un 
gardian de la închisoarea Chicago. 

Vorbi din nou la ora unu, după un prânz cu bufet la care 
un rol important l-au jucat mâncarea Cajun şi berea Dixie. 
Era roşu în obraji şi vorbea mult şi colorat. Se lansă, fără 
introducere, într-o scurtă istorie a sistemului juridic 
american de daune şi a rolului său crucial în a apăra 
populaţia de lăcomia şi corupţia marilor corporaţii care 
fabrică produse periculoase. Şi, dacă tot vorbea de asta, 
nu-i plăceau companiile de asigurări, nici băncile, nici 
corporaţiile multinaționale, nici republicanii. Capitalismul 
sălbatic a creat nevoia de oameni ca aceşti temerari din 
Cercul Avocaţilor, care lucrează în tranşee şi nu se tem să 
atace companiile mari în numele oamenilor care muncesc, 
a oamenilor mărunți. 

Cu un onorariu de mai mult de trei sute de milioane de 
dolari pe an, era greu să ţi-l imaginezi pe Patton French ca 
pe un asuprit. Dar discursul lui era conceput să atragă 
publicul. Clay privi împrejur şi se întrebă, nu pentru prima 
dată, dacă el era singurul zdravăn dintre toţi. „Oare 
oamenii aceştia erau atât de orbiţi de bani, încât chiar 
ajunseseră să se creadă apărători ai sărmanilor şi 


bolnavilor?” 

Cei mai mulţi dintre ei aveau avioane personale! 

Poveştile de război ale lui French se derulau fără efort. O 
înţelegere colectivă de patru sute de milioane de dolari 
pentru un medicament împotriva colesterolului care 
producea efecte secundare. Un miliard pentru un 
medicament împotriva diabetului care a omorât mai mult 
de o sută de pacienţi. Pentru instalaţii electrice defectuoase 
montate în două sute de mii de case şi care provocaseră o 
mie cinci sute de incendii în care au murit şapte persoane şi 
alte patruzeci au suferit arsuri, încă o sută cincizeci de 
milioane. Avocaţii îi sorbeau fiecare cuvânt. Discursul era 
presărat cu indicii despre drumul pe care îl luaseră banii. 

— Asta i-a costat un Gulfstream nou, izbucni el la un 
moment dat, stârnind aplauze. 

Clay ştia şi el acum, după mai puţin de douăzeci şi patru 
de ore de pierdut vremea prin hotelul Royal Sonesta, că 
Gulfstream era cel mai sofisticat avion particular şi unul 
nou costa în jur de patruzeci şi cinci de milioane de dolari. 

Rivalul lui French era un avocat specializat în probleme 
legate de tutun, de undeva din Mississippi, care câştigase 
un miliard şi ceva de dolari şi îşi cumpărase un iaht de 
şaizeci de metri lungime. Vechiul iaht al lui French măsura 
numai patruzeci şi cinci de metri, fapt pentru care ÎI 
schimbase pe unul de şaptezeci de metri. Din nou, 
publicului i se păru amuzant. Firma lui avea acum treizeci 
de avocaţi şi avea nevoie de încă treizeci. Era la cea de-a 
patra soţie. Cea dinainte rămăsese cu apartamentul din 
Londra. 

Şi aşa mai departe. Câştiga o avere, cheltuia o avere. Nu 
era de mirare că muncea şapte zile pe săptămână. 

O adunare obişnuită ar fi fost jenată să asculte o discuţie 
atât de vulgară despre avere, dar French îşi cunoştea 
publicul. El nu făcea decât să-i motiveze să câştige mai 
mult, să cheltuiască mai mult, să înceapă mai multe 


procese, să adune mai mulţi clienţi. Timp de o oră vorbi 
grosolan şi neruşinat, dar rareori plictisitor. 

Cei cinci ani la BAO îl feriseră, cu siguranţă, pe Clay de 
multe dintre aspectele meseriei de avocat al zilelor noastre. 
Citise despre procesele colective de daune, dar nu avea 
habar că cei care se ocupă cu ele sunt un grup atât de bine 
organizat şi specializat. Nu păreau să fie excepţional de 
inteligenţi. Strategiile lor se învârteau în jurul obţinerii de 
cazuri şi negocierii de înţelegeri, nu al proceselor propriu- 
zise. 

French ar fi putut vorbi la nesfârşit, dar după o oră se 
retrase, aplaudat în picioare, deşi cam stingher. Avea să se 
întoarcă la ora trei pentru un seminar având ca temă cum 
să-ţi alegi scena de desfăşurare — cum să găseşti cea mai 
bună jurisdicție pentru cazurile tale. După-amiaza promitea 
să fie o reluare a dimineţii, iar lui Clay îi ajunsese deja. 

Rătăci prin Cartierul Francez, vizitând nu barurile şi 
cluburile de stnp-tease, ci magazinele de antichităţi şi 
galeriile, dar fără să cumpere nimic, pentru că dintr-o dată 
îl copleşise un impuls de a nu-şi irosi banii. Spre sfârşitul 
zilei, se aşeză singur la o cafenea de pe un trotuar din Piaţa 
Jackson şi privi cum vin şi trec personajele străzii. Bău din 
cicoarea fierbinte, încercând să se bucure de ea, dar nu 
reuşea. Deşi nu pusese cifrele pe hârtie, făcuse mental 
socoteala. Din onorariul pentru Tarvan, minus patruzeci şi 
cinci la sută impozit şi minus cheltuielile de lucru, minus ce 
cheltuise deja, îi mai rămâneau în jur de 6,5 milioane. Putea 
să-i pună într-o bancă şi să câştige 300 000 de dolari pe an 
dobândă, ceea ce era cam de opt ori salariul lui de la Biroul 
Avocaţilor din Oficiu. 300 000 pe an însemnau 25 000 pe 
lună şi nu reuşea, stând acolo la umbra, într-o după-amiază 
caldă, în New Orleans, să-şi imagineze cum va reuşi 
vreodată să cheltuiască atâţia bani. 

Nu era un vis. Era real. Banii îi intraseră deja în cont. 
Avea să fie bogat pentru tot restul vieţii, fără să ajungă 


precum clovnii ăia de la Royal Sonesta, care se plâng de 
preţul piloților şi al căpitanilor de vas. 

Avea o singură problemă şi nu era neglijabilă. Angajase 
oameni şi le făcuse promisiuni. Rodney, Paulette, Jonah şi 
domnişoara Glick îşi părăsiseră cu toţii slujbele pe care le 
aveau de multă vreme şi îşi puseseră, orbeşte, încrederea 
în el. Nu putea să renunţe pur şi simplu, să-şi ia banii şi să 
dispară. 

Trecu pe bere şi luă o decizie mare. Avea să muncească 
din greu, o perioadă scurtă, la cazurile legate de Dyloft pe 
care, cinstit vorbind, ar fi stupid să le refuze, de vreme ce 
Max Pace îi oferea o mină de aur. Când se va termina cu 
Dyloftul, le va da prime uriaşe angajaţilor şi va închide 
biroul. Va duce o viaţă liniştită în Georgetown, călătorind 
prin lume de câte ori va dori, pescuind cu tatăl lui, privind 
cum se înmulţesc banii şi niciodată nu se va mai apropia de 
vreo altă întâlnire a Cercului de Avocaţi. 


* 


Tocmai comandase micul dejun în cameră când sună 
telefonul. Era Paulette, singura persoană care ştia exact 
unde să-l găsească. 

— Ai o cameră bună? întreba ea. 

— Ba bine că nu. 

— Ai fax? 

— Evident. 

— Dă-mi numărul, îți trimit ceva. 

Era o copie după un articol din ediția de sâmbătă din 
Post. Un anunţ de căsătorie. Rebecca Allison Van Horn şi 
Jason Shubert Myers „Domnul şi doamna Bennett Van Horn 
din Melean, Virginia, anunţă logodna fiicei lor, Rebecca, cu 
domnul Jason Shubert Myers, fiul domnului şi al doamnei D. 
Stephens Myers din Falls Church...” Fotografia, deşi copiată 
şi trimisă prin fax la mai mult de o mie şase sute de 


kilometri, era destul de clară — o fată foarte drăguță se 
mărita cu altcineva. 

D. Stephens Myers era fiul lui Dallas Myers, avocatul 
tuturor preşedinţilor începând cu Woodrow Wilson şi ter- 
minând cu Dwight Eisenhower. Potrivit anunţului, Jason 
Myers studiase dreptul la Brown şi la Harvard Law School şi 
era deja asociat la Myers & O'Malley, probabil cea mai 
veche firmă de avocatură din Washington şi, cu siguranţă, 
cea mai fandosită. Crease departamentul care se ocupa de 
proprietatea intelectuală şi devenise cel mai tânăr asociat 
din istoria firmei Myers & O'Malley. În afară de ochelarii 
rotunzi nu părea să aibă nimic intelectual, deşi Clay era 
conştient că nu ar fi putut să fie obiectiv nici dacă ar fi vrut. 
Nu era neatrăgător, dar în orice caz nu era pe măsura 
Rebeccăi. 

Nunta era programată în decembrie, la Biserica 
Episcopală din Melean, urmată de o recepţie la Clubul 
Potomac. 

În mai puţin de o lună, Rebecca găsise pe cineva pe care 
să-l iubească suficient de mult încât să se mărite cu el. 
Cineva dispus să suporte o viaţă alături de Bennett şi Barb. 
Cineva cu destui bani ca să impresioneze familia Van Horn. 

Telefonul sună din nou şi era tot Paulette: 

— Te simţi bine? îl întrebă. 

— N-am nimic, spuse el, cu greu. 

— Îmi pare sincer rău, Clay! 

— Se terminase, Paulette. Se destrăma de un an de zile. 
E bine că s-a întâmplat aşa. Acum pot să uit cu totul de ea. 

— Dacă spui tu. 

— Sunt bine. Mulţumesc de telefon. 

— Când vii acasă? 

— Azi. Vin la birou mâine dimineaţă. 

Sosi micul dejun, dar Clay uitase deja că l-a comandat. 
Bău nişte suc, fără să se atingă de nimic altceva. Poate că 
aceasta poveste de dragoste se cocea de ceva vreme. 


Rebecca nu mai trebuia decât să scape de Clay, ceea ce 
reuşise să facă destul de uşor. Minut după minut, trădarea 
ei creştea. Clay le şi vedea, pe ea şi pe mama ei, trăgând 
sforile din culise, punând la cale despărţirea, întinzând 
capcana pentru Myers, iar acum pregătind toate detaliile 
nunţii. 

„Să-ţi fie de bine”, mormăi. 

Apoi se gândi la sex şi la Myers care îi luase locul şi 
azvârli paharul gol, care se lovi de un perete, făcându-se 
ţăndări. Se blestema singur pentru că se purtase ca un 
idiot. 

Oare câţi oameni citeau în momentul acela anunţul şi se 
gândeau la Clay, spunându-şi: „L-a lăsat baltă cât ai zice 
peşte, nu-i aşa?” „Mamă, da' ştiu că n-a pierdut timpul!” 

Oare Rebecca se gândea la el? Câtă plăcere i-o fi făcut 
să-şi admire propriul anunţ de nuntă şi să se gândească la 
bătrânul Clay? Probabil multă. Poate puţină. Ce mai conta? 
Fără îndoială, peste noapte, domnul şi doamna Van Horn 
uitaseră de el. De ce nu le-ar face şi el aceeaşi favoare? 

Rebecca se grăbea, de asta era sigur. lubirea lor durase 
prea mult şi fusese prea puternică, iar despărţirea prea 
recentă, ca să-l dea pur şi simplu la o parte şi să se 
combine cu altul. El se culcase cu ea patru ani; Myers 
numai o lună sau mai puţin, spera că nu mai mult. 

Merse încă o dată în Piaţa Jackson, unde artiştii şi 
ghicitorii în cărţi de Tarot, saltimbancii şi muzicienii 
ambulanți îşi începuseră deja treaba. Îşi cumpără o 
îngheţată şi se aşeză pe o bancă aproape de statuia lui 
Andrew Jackson. Se decise că o să o sune şi să o felicite. 
Apoi se hotărî să caute o pipiţă blondă şi să o fluture cumva 
prin faţa Rebeccăi. Poate să o invite cu el la nuntă, desigur 
în fustă scurtă şi cu picioare kilometrice. La banii lui, o 
astfel de femeie ar trebui să fie uşor de găsit. La naiba, o să 
angajeze una dacă trebuie. 

„S-a terminat, băiete”, îşi spuse, şi nu o singură dată. 


„Revino-ţi! Uit-o!” 


16 


Ţinuta obligatorie la birou evolua repede către un stil 
care permitea orice. Tonul fusese dat de şeful însuşi, care 
înclina spre blugi, tricouri scumpe şi o jachetă sport la 
îndemână în caz că trebuia să meargă la masă. Avea 
costume de firmă pentru întâlniri şi pentru apariţiile la 
tribunal, dar pentru moment ambele se întâmplau destul de 
rar, de vreme ce firma nu avea nici clienţi, nici cazuri. Spre 
marea lui satisfacţie, toţi îşi îmbunătăţiseră garderoba. 

Se întâlniră în sala de şedinţe luni dimineaţa târziu — 
Paulette, Rodney şi Jonah, acesta din urmă cu o figură cam 
aspră. Deşi dobândise destul de multă influenţă în scurta 
viaţă a firmei, domnişoara Glick era tot secretară. 

— Oameni buni, avem treabă, începu Clay şedinţa. 

Le prezentă situaţia  Dyloftului şi, bazându-se pe 
rezumatele concise făcute de Pace, le povesti despre 
proprietăţile şi istoricul medicamentului. Făcu, din 
memorie, o scurtă şi mârşavă trecere în revista a activității 
Laboratoarelor Ackerman — vânzări, profituri, bani gheaţă, 
concurenţă, alte aspecte juridice. Apoi partea bună — 
efectele dezastruoase ale Dyloftului, tumorile la vezică şi 
faptul că aceste probleme nu-i erau necunoscute 
companiei: 

— Până în prezent, nu a fost intentat niciun proces. Dar 
noi suntem pe cale să schimbăm asta. Pe doi iulie pornim 
războiul începând un proces colectiv aici, în Washington, în 
numele tuturor pacienţilor care au avut de suferit de pe 
urma medicamentului. Va produce un haos, iar noi vom fi 
chiar în mijlocul lui. 

— Avem vreun client? întreba Paulette. 

— Încă nu. Dar avem nume şi adrese. Începem să-i 
abordăm chiar azi. Vor pune la cale un plan pentru a aduna 
clienţi, apoi tu şi Rodney vă veţi ocupa de punerea lui în 


practică. 

Deşi avea rezerve în legătură cu anunţul televizat, se 
convinsese pe când zbura înapoi spre casă din New Orleans 
că nu există alternativă viabilă. O dată ce avea să înainteze 
acţiunea juridică şi să facă publice datele despre 
medicament, toţi vulturii aceia pe care tocmai îi întâlnise la 
Cercul Avocaţilor se vor repezi să pună mâna pe clienţi. 
Singura modalitate eficientă de a ajunge repede la un 
număr mare de pacienţi care luaseră Dyloft era prin 
intermediul anunţurilor televizate. Le explică asta şi 
celorlalţi, după care spuse: 

— Ne va costa cel puţin două milioane de dolari. 

— Firma asta are două milioane de dolari? izbucni Jonah, 
rostind cu voce tare ce gândeau cu toţii. 

— Are. Începem chiar azi să lucrăm la reclamă. 

— Nu apari şi tu în ea, nu-i aşa-i, şefu'? întrebă Jonah, 
aproape rugător. Te rog... 

Ca toate oraşele, şi Washingtonul fusese inundat de 
anunţuri difuzate dimineaţa devreme şi seara târziu, care îi 
implorau pe cei prejudiciaţi să sune la cutare şi cutare 
avocat, care era gata să calce pe oricine în picioare şi nu 
cerea niciun ban pentru primele consultaţii. Adesea avocaţii 
apăreau ei înşişi în reclame, de cele mai multe ori cu 
rezultate jenante. 

Paulette părea şi ea speriată şi scutura din cap în semn 
că nu. 

— Bineînţeles că nu. O va face un profesionist. 

— De câţi clienţi e vorba? întreba Rodney. 

— Mii. E greu de spus. 

Rodney arătă cu degetul spre fiecare dintre ei, numărând 
uşor până la patru. 

— După calculele mele, spuse, noi suntem patru. 

— Mai aducem şi alţii. Jonah se va ocupa de extindere. O 
să închiriem un spaţiu în suburbii şi îl umplem cu asistenţi. 
Ei vor răspunde la telefoane şi vor ţine în ordine dosarele. 


— Unde găsim asistenții? întrebă Jonah. 

— În paginile cu cereri de locuri de muncă din revistele 
baroului. Apucă-te să lucrezi la reclamă! Şi după-amiază ai 
o întâlnire cu un agent imobiliar în Manassas. O să ai nevoie 
de aproximativ o mie cinci sute de metri pătraţi, nimic 
pretenţios, dar cu posibilitatea de a instala suficiente 
telefoane şi o reţea completă de computere ceea ce, cum 
bine ştim, e specialitatea ta. Închiriază spaţiul, montează 
reţelele şi pe urmă organizează-l! Cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 

— Da, să trăiţi! 

— Cât valorează un caz? 

— Cât vor plăti Laboratoarele Ackerman. Ar putea varia 
între zece mii şi cincizeci de mii de dolari, în funcţie de 
diverşi factori, iar unul nu lipsit de importanţă este gradul 
de îmbolnăvire a vezicii. 

Paulette socotea ceva pe un carneţel. 

— Şi câte cazuri am putea obţine? 

— E imposibil de spus. 

— Dar nu poţi să bănuieşti? 

— Nu ştiu. Câteva mii. 

— Bine, să zicem trei mii de cazuri. Trei mii de cazuri 
înmulţite cu suma minimă de zece mii de dolari înseamnă 
treizeci de milioane, corect? Spuse toate astea rar, în timp 
ce scria totul. 

— Aşa e. 

— Şi cât e onorariul avocatului? întrebă ea. Ceilalţi îl 
priveau şi ei foarte atent pe Clay. 

— O treime, spuse el. 

— Asta înseamnă un onorariu de zece milioane, spuse ea 
încet. Firma asta ia totul? 

— Da. Şi o să împărţim onorariul. 

Cuvântul împărțim răsună câteva secunde în încăpere. 
Jonah şi Rodney îi aruncară o privire lui Paulette, vrând 
parcă să spună: „Hai, mergi până la capăt”. 


— Să împărţim, cum adică? 

— Zece la sută pentru fiecare dintre voi. 

— Aşadar, în ipoteza mea, partea mea din onorariu ar fi 
de un milion? 

— Exact. 

— Şi... Dumnezeule!... a mea la fel? întrebă Rodney. 

— La fel şi a ta, la fel şi a lui Jonah. Şi, trebuie spus, cred 
că asta e estimarea minimă. 

Minimă sau nu, rumegară cifra într-o linişte mormântală 
timp de câteva minute care păreau să nu se mai termine, 
fiecare cheltuind instinctiv o parte din bani. În cazul lui 
Rodney, banii erau pentru studiile copiilor. Pentru Paulette, 
însemnau divorţul de grecul pe care în ultimul an îl văzuse 
o singură dată. Pentru Jonah, o viaţă întreagă pe un vas cu 
pânze. 

— Vorbeşti serios, nu, Clay? întrebă Jonah. 

— Cât se poate de serios. Dacă ne tocim coatele muncind 
tot anul care vine, există şansa să ne putem pensiona mai 
devreme. 

— Cine ţi-a spus de Dyloftul ăsta? întrebă Rodney. 

— La întrebarea asta n-o să pot să răspund niciodată, 
Rodney. Îmi pare rău. Aveţi încredere în mine. 

La rândul lui, Clay spera în clipa aceea că încrederea 
oarbă pe care o avea el în Max Pace nu era naivă. 

— Aproape că am şi uitat de Paris, apuse Paulette. 

— Să nu uiţi. O să fim acolo săptămână viitoare. Jonah 
sări în picioare şi îşi înhăţă carneţelul: 

— Cum ziceai că-l cheamă pe agentul ăla imobiliar? 
întrebă. 


La etajul al doilea al casei sale din oraş, Clay încropi un 
mic birou, nu pentru că ar fi avut de gând să lucreze prea 
mult acasă, dar avea nevoie de un spaţiu unde să-şi ţină 


hârtiile. Masa de lucru era o tăblie de lemn dur, pe care o 
găsise într-un magazin de antichităţi din Fredericksburg, la 
câteva case mai încolo. Ocupa un perete întreg şi era 
destul de lungă ca să încapă pe ea telefonul, faxul şi 
laptopul. 

Aici făcu prima tentativă de a intra în lumea proceselor 
de daune colective. Amână să dea telefonul până la ora 
nouă seara, ora la care unii oameni mergeau la culcare, 
mai ales cei în vârstă şi poate şi cei bolnavi de artrită. Un 
pahar de tărie să-şi facă puţin curaj şi formă numărul. 

Răspunse o femeie, probabil doamna Ted Worley din 
Upper Marlboro, Maryland. Clay se prezentă politicos, 
spunând că e avocat, avocaţii sunau toată ziua şi nu era 
niciun motiv de îngrijorare. Ceru să vorbească cu domnul 
Worley. 

— Se uită la meciul cu Orioles, spuse ea. Era limpede că 
Ted nu răspundea la telefon când juca echipa Orioles. 

— Inţeleg... Aş putea vorbi cu dumnealui un moment? 

— Spui că eşti avocat? 

— Da, doamna, chiar de aici, din Washington. 

— Ce-a mai făcut de data asta? 

— O, nimic, nimic. Aş vrea să vorbim despre artrita 
dumnealui. 

Primul impuls de a închide telefonul veni şi trecu. Clay îi 
mulțumea lui Dumnezeu că nu-l vedea şi nu-l asculta 
nimeni. „Gândeşte-te la bani, îşi spunea întruna. Gândeşte- 
te la onorariu.” 

— Despre artrită? Parcă ziceai că eşti avocat, nu doctor. 

— Da, doamnă, sunt avocat şi am motive să cred că ia 
pentru artrită un medicament periculos. Dacă nu vă 
deranjează, nu-l rețin decât o clipă. 

Se auziră voci în fundal, femeia zbiera ceva către Ted, 
care îi răspunse în acelaşi stil. In cele din urmă, bărbatul 
veni la telefon. 

— Cine e? interpelă el, iar Clay se prezentă repede. 


— Care-i scorul? întrebă Clay. 

— Trei la unu pentru Red Socks în repriza a cincea. Ne 
cunoaştem? 

Domnul Worley avea şaptezeci de ani. 

— Nu, domnule! Sunt avocat aici, în Washington şi 
specialitatea mea sunt procesele legate de medicamentele 
care provoacă efecte secundare. Dau în judecată 
companiile de medicamente de fiecare dată când scot pe 
piaţă produse nesigure. 

— Bine. Şi ce vrei? 

— Am aflat, din surse de pe Internet, numele dumnea- 
voastă ca potenţial utilizator al unui medicament împotriva 
artritei care se numeşte Dyloft. Imi puteţi spune dacă luaţi 
acest medicament? 

— Poate că nu vreau să-ţi spun ce tratament mi s-a 
prescris. Un argument perfect valid, pentru care Clay se 
credea pregătit. 

— Bineînţeles că nu sunteţi obligat să-mi spuneţi, 
domnule Worley. Dar singurul mod de a verifica dacă 
sunteţi îndreptăţit să primiţi o despăgubire este să-mi 
spuneţi dacă folosiţi acest medicament. 

— Afurisitul de Internet, mormăi domnul Worley, apoi avu 
o conversaţie scurtă cu soţia care, evident, era undeva 
aproape de telefon. 

— Ce fel de despăgubire? întrebă el. 

— Haideţi să vorbim un moment despre asta. Trebuie să 
ştiu dacă luaţi Dyloft. Dacă nu, atunci sunteţi un om 
norocos. 

— Păi, mă rog, bănuiesc că nu e secret, nu-i aşa? 

— Nu, domnule! 

Evident că era secret. De ce n-ar fi confidențială fişa 
medicală a unei persoane? „Micile neadevăruri sunt 
necesare”, îşi spunea Clay întruna. „Priveşte situaţia în 
asamblu. Domnul Worley şi mii de alţii ca el ar putea să nu 
afle niciodată că folosesc un produs periculos, dacă nu le 


spune cineva. Laboratoarele Ackerman în niciun caz nu 
dăduseră cărţile pe faţă.” Asta era treaba lui Clay. 

— Mda, iau Dyloft. 

— De câtă vreme? 

— Poate un an. E foarte bun. 

— Vreun fel de efecte secundare? 

— Cum ar fi? 

— Sânge în urină. O senzaţie de usturime când urinaţi. 
Clay se resemnase cu ideea că în lunile ce vor urma avea 
să discute despre vezică şi urină cu multe persoane. Pur şi 
simplu nu se putea evita. 

Sunt lucruri despre care nu înveţi la Drept. 

— Nu. De ce? 

— Avem nişte studii preliminare pe care Laboratoarele 
Ackerman, compania care produce medicamentul, încearcă 
să le ascundă. S-a descoperit că medicamentul duce la 
apariţia unor tumori la vezică în cazul unora dintre cei care 
îl folosesc. 

Şi uite aşa domnul Ted Worley, care până în urmă cu 
câteva minute îşi vedea de treabă şi se uita la meciul 
echipei lui preferate, avea să-şi petreacă toată noaptea şi 
cea mai mare parte din săptâmâna următoare îngrijorat la 
gândul tumorilor care i-ar putea apărea în vezică. Clay se 
simţea ca un mizerabil şi ar fi vrut să-şi ceară scuze, dar, 
încă o dată, îşi spuse că trebuia s-o facă. Cum altfel ar 
putea domnul Worley afla adevărul? Dacă bietul om avea, 
într-adevăr, o tumoare, n-ar prefera să ştie? 

Cu telefonul într-o mână şi scărpinându-se cu cealaltă, 
domnul Worley spuse: 

— Ştii, dacă mă gândesc bine, parcă am simţit o senzaţie 
de usturime acum vreo două zile. 

— Ce tot spui acolo? o auzi Clay pe doamna Worley, în 
fundal. 

— Mă laşi? se răţoi domnul Worley la doamna Worley. 
Clay continuă atacul înainte ca această ciondăneală să 


scape de sub control: 

— Firma mea îi reprezintă pe toţi cei care au luat Dyloft. 
Cred că ar trebui să vă gândiţi să faceţi nişte analize. 

— Ce fel de analize? 

— O analiză a urinei. Avem noi un doctor care o poate 
face chiar mâine. Nu o să vă coste nimic. 

— Şi dacă găseşte ceva în neregulă? 

— Atunci putem discuta despre ce aveţi de făcut. În 
câteva zile, când se vor afla aceste lucruri despre Dyloft, 
vor începe multe procese. Firma mea este dintre cele care 
vor conduce atacul împotriva Laboratoarelor Ackerman. Mi- 
ar plăcea să fiţi clientul nostru. 

— Poate ar trebui să vorbesc cu medicul meu. 

— Sigur că puteţi face asta, domnule Worley. Dar şi el s- 
ar putea să fie în culpă. El v-a prescris medicamentul. Poate 
ar fi mai bine să cereţi o opinie obiectivă. 

— Aşteaptă! 

Domnul Worley acoperi receptorul cu mâna şi începu o 
discuţie în contradictoriu cu soţia. Când reveni, spuse: 

— Nu am încredere în procesele împotriva doctorilor. 

— Nici eu. Specialitatea mea e sa dau în judecată marile 
corporaţii care fac rău oamenilor. 

— Ar trebui să nu mai iau medicamentul? 

— Faceţi mai întâi primele analize. Dyloftul va fi, 
probabil, retras de pe piaţa în cursul acestei veri. 

— Unde fac analizele? 

— Doctorul are cabinetul în Chevy Chase. Puteţi merge 
mâine? 

— Da, sigur, de ce nu? Ar fi o prostie să mai aştept, nu? 

— Da, ar fi. 

Clay îi dădu numele şi adresa unui doctor pe care îl 
găsise Max Pace. Analiza de optzeci de dolari avea să-l 
coste pe Clay trei sute de dolari de fiecare dată, dar acesta 
era preţul afacerilor. 

După ce îi dădu toate detaliile, Clay se scuză pentru 


deranj, îi mulţumi pentru că îl ascultase şi îl lăsă să sufere 
în timp ce privea restul meciului. Abia când închise 
telefonul îşi dădu seama că avea picături de transpiraţie 
deasupra sprâncenelor. Acosta clienţi prin telefon? Ce fel 
de avocat ajunsese? 

„Unul bogat”, îşi spuse. 

Asta cerea un obraz gros, ceva ce lui Clay îi lipsea şi nici 
nu era sigur că va ajunge să aibă vreodată. 


* 


Două zile mai târziu, Clay parcă maşina pe aleea din faţa 
casei familiei Worley şi îi întâlni în uşă. La analiza urinei, 
care includea şi un examen citologic, apăruseră celule 
anormale, ceea ce, conform lui Max Pace şi investigaţiilor 
sale extensive şi obţinute pe căi ilicite, era semn clar de 
tumori la vezică. Domnul Worley fusese trimis la un urolog, 
care urma să-l consulte peste o săptămână. Examinarea şi 
extirparea tumorilor urma să se facă printr-o intervenţie 
chirurgicală laparoscopică; aceasta presupunea 
manevrarea unui microscop minuscul şi a unui bisturiu 
printr-un tub introdus prin penis în vezică şi, deşi era vorba 
de o procedură de rutina, domnul Worley nu găsea că ar fi 
ceva obişnuit. Era mort de îngrijorare. Doamna Worley 
spunea că soţul ei nu mai dormise de două nopţi, şi nici ea. 

Oricât de mult şi-ar fi dorit, Clay nu le putea spune că 
tumorile erau, probabil, benigne. Mai bine să afle de la 
doctori, după operaţie. 

La un nes cu lapte praf, Clay le explică în ce consta 
contractul pentru serviciile sale şi le răspunse la întrebările 
despre acțiunea juridică. Când semnă la sfârşitul 
documentului, Ted Worley deveni primul reclamant din ţară 
în cazul Dyloft. 

Şi o vreme păru că va fi singurul. Dând telefoane fără 
încetare, Clay reuşise să convingă unsprezece persoane să 


se prezinte pentru o analiza a urinei. La toţi unsprezece 
rezultatul era negativ. 

— Insistă, îl îndemna Max Pace. 

Cam o treime ori îi închiseseră telefonul, ori refuzaseră să 
creadă că vorbeşte serios. 

El, Paulette şi Rodney făcură liste de posibili clienţi negri 
şi posibili clienţi albi. Desigur că negrii nu erau la fel de sus- 
picioşi ca albii, pentru că erau mai uşor de convins să 
meargă la doctor. Sau poate că le făcea plăcere să li se 
acorde servicii medicale. Sau, poate, cum sugerase 
Paulette nu o dată, era ea mai convingătoare. 

Până la sfârşitul săptâmânii, Clay obținuse semnături de 
la trei pacienţi ale căror analize arătaseră prezenţa unor 
celule atipice. Rodney şi Paulette, lucrând în echipa, mai 
obţinuseră şapte contracte. 

Procesul colectiv în cazul Dyloft era gata să înceapă. 


17 


Aventura de la Paris îl costă pe Clay 95 300 de dolari, 
conform calculelor atente făcute de Rex Crittle, care 
cunoştea din ce în ce mai multe aspecte ale vieţii lui Clay. 
Crittle era expert contabil la o firmă mijlocie de 
contabilitate, având sediul chiar sub birourile Carter. Nu era 
nicio surpriza că şi el fusese recomandat tot de Max Pace. 

Cel puţin o dată pe săptămână, unul din ei se îndrepta 
spre birourile celuilalt şi petreceau o jumătate de oră sau o 
oră vorbind despre banii lui Clay şi despre cum să-i 
organizeze mai bine. Sistemul de contabilitate al unei firme 
de avocatură era simplu şi uşor de folosit. Domnişoara Glick 
introducea datele şi le transfera în computerul lui Crittle. 

După părerea lui Crittle, o avere ca a lui apărută brusc 
avea să provoace aproape sigur un audit din partea 
Fiscului. În ciuda promisiunilor lui Pace că nu se va întâmplă 
aşa, Clay era de acord cu Crittle şi insistă să aibă registrele 
contabile clare, fără zone ambigue la capitolul amortizări de 
costuri şi deduceri. Tocmai câştigase mai mulţi bani decât 
visase vreodată. Nu era cazul să încerce să păcălească 
statul cu câteva impozite. Plăteşti şi dormi liniştit. 

— Ce e cu plata asta de jumătate de milion de dolari 
pentru East Media? întreba Crittle. 

— Facem nişte spoturi televizate pentru un proces. Asta 
e prima rată. 

— Rată? Dar câte mai sunt? Se uită la el pe deasupra 
ochelarilor, cu o privire pe care Clay o mai văzuse. [i-ai 
pierdut minţile, fiule? spuse. Ș 

— În total sunt două milioane de dolari. În câteva zile 
începem un proces uriaş. lIntentarea acţiunii va fi 
concomitentă cu lansarea unui spot publicitar de care se 
ocupă East Media. 

— Bun, spuse Crittle, evident precaut când era vorba de 


asemenea cheltuieli. Şi bănuiesc că vor apărea nişte 
onorarii adiţionale care să acopere toate astea. 

— Aşa sper, spuse Clay, râzând. 

— Şi ce e cu biroul ăsta nou din Manassas? Un avans la 
chirie de cincisprezece mii de dolari? 

— Da, ne extindem. Mai angajez şase asistenţi într-un 
birou de acolo. Chiria e mai mică. 

— Mă bucur să văd că te preocupă costurile. Şase 
asistenţi? 

— Da, patru au fost deja angajaţi. Am pe birou 
contractele şi detaliile privitoare la salarii. 

Crittle studie o clipă o pagină scoasă la imprimantă şi îi 
veniră în minte deja zeci de întrebări: 

— Pot să te întreb la ce-ţi trebuie încă şase asistenţi dacă 
ai atât de puţine cazuri? 

— Ei, asta e o întrebare interesantă, spuse Clay. 

Ca fulgerul trecu prin explicaţiile privitoare la viitorul 
proces colectiv, fără să amintească nici medicamentul, nici 
producătorul, şi nu era deloc limpede dacă acest succint 
rezumat l-a lămurit sau nu pe Crittle. Contabil fiind, era 
sceptic în faţa oricărei strategii care îi îndemna pe cât mai 
mulţi oameni să înceapă un proces. 

— Sunt convins că ştii ce faci, spuse, bănuind că, de fapt, 
Clay îşi pierduse minţile. 

— Crede-mă, Rex, banii o să înceapă să curgă. 

— Curg şi acum, dar afară din cont. 

— Trebuie să cheltuieşti bani ca să faci bani. 

— Aşa se spune. 


Asaltul începu imediat după apusul soarelui, în ziua de 
întâi iulie. Toţi, în afară de domnişoara Glick, se adunară în 
faţa televizorului din sala de şedinţe, aşteptară până la opt 
şi treizeci şi două de minute fix, apoi rămaseră tăcuţi şi 


nemişcaţi. Era un spot de cincisprezece secunde şi începea 
cu imaginea unui actor tânăr şi atrăgător, îmbrăcat într-un 
halat alb, cu o carte groasă în mână şi privind drept spre 
cameră, cu o figura sinceră. „Atenţie, suferinzi de artrită! 
Dacă v-a fost prescris medicamentul Dyloft, s-ar putea să 
aveţi un temei legal pentru a intenta un proces extraordinar 
producătorului medicamentului. Au fost descoperite mai 
multe efecte secundare ale Dyloftului, inclusiv tumori la 
vezică.” În josul ecranului, cu litere groase, apărură 
următoarele cuvinte: „LINIA FIERBINTE DYLOFT -SUNAŢI LA 
1-800-555-DYLO”. Doctorul continua: „Sunaţi imediat la 
acest număr. Linia fierbinte Dyloft vă poate oferi analize 
medicale gratuite. Sunaţi acum!” 

Timp de cincisprezece secunde nimeni nu respiră, iar 
când se termină nu vorbi nimeni. Pentru Clay momentul era 
cu atât mai chinuitor, cu cât lansase un atac mârşav şi 
posibil distrugător împotriva unei corporaţii mamut, care, 
fără îndoială, avea să riposteze. Dacă Max Pace se înşela în 
privinţa medicamentului? Dacă Pace îl folosea pe Clay pe 
post de pion într-un extraordinar joc de şah între corporaţii? 
Dacă nu reuşea să dovedească, cu ajutorul martorilor- 
experţi, că medicamentul provoca tumori? Se lupta cu 
aceste întrebări de câteva săptămâni şi îl interogase pe 
Pace de o mie de ori. Se certaseră de două ori şi 
schimbaseră cuvinte dure în câteva ocazii. În cele din urmă, 
Max îi înmânase studiul furat sau obţinut cel puţin pe căi 
dubioase, despre efectul Dyloftului. Clay îl dăduse spre 
cercetare unui fost coleg de frăţie de la Georgetown, care 
era acum medic în Baltimore. Studiul era solid şi de rău 
augur. 

Clay ajunsese până la urmă să se convingă că el avea 
dreptate şi nu Laboratoarele Ackerman. Dar văzând anunţul 
şi înfiorându-se în faţa acuzațiilor pe care le aducea, 
începură să i se înmoaie picioarele. 

— Destul de urât, spuse Rodney, care văzuse caseta cu 


înregistrarea spotului de zeci de ori. 

Cu toate astea, părea şi mai dur la televizor. Cei de la 
East Media promiseseră că şaisprezece la sută din audiența 
de pe Coasta de Est avea să vadă spotul. Acesta urma să 
fie difuzat din două în două zile, timp de zece zile, în 
nouăzeci de sectoare de piaţă dintr-o parte în cealaltă a 
Americii. Estimaseră o audienţă de optzeci de milioane. 

— O să meargă, spuse Clay, cu atitudinea lui de şef de 
totdeauna. 

În prima oră, spotul fu difuzat de staţii de televiziune din 
treizeci de segmente de piaţă de pe Coasta de Est, apoi 
trecu la alte optsprezece din zona de fus orar central. La 
patru ore după ce începuse difuzarea, ajunse pe cealaltă 
coastă şi se lansă pe patruzeci şi două de pieţe. Mica firmă 
a lui Clay cheltui numai în prima noapte peste patru sute de 
mii de dolari pe publicitate, dintr-un capăt în celălalt al 
Americii. 

Numărul de telefon gratuit îi îndruma pe cei care sunau 
spre „Ocnă”, noua poreclă a filialei de achiziţii a Cabinetului 
de Avocatură al lui J. Clay Carter II. Acolo, cei şase asistenţi 
noi preluau apelurile, completau formulare, puneau toate 
întrebările prevăzute, trimiteau oamenii spre pagina web a 
liniei fierbinţi Dyloft şi le promiteau că vor fi sunaţi de unul 
dintre avocaţii firmei. La mai puţin de două ore de la 
difuzarea primelor spoturi, toate liniile erau ocupate. Un 
computer înregistra numerele celor care nu reuşeau să 
prindă o linie liberă. Un mesaj înregistrat îi trimitea către 
pagina web. 

La ora nouă în dimineaţa următoare, Clay primi un 
telefon urgent de la un avocat de la o firmă mare din 
apropiere. Reprezenta Laboratoarele Ackerman şi insista ca 
anunţurile să înceteze imediat. Vorbea pompos şi 
condescendent şi ameninţa cu tot soiul de procese abjecte 
împotriva lui Clay, dacă nu renunţa de îndată. Tonul deveni 
dur, apoi se înmuie întru câtva. 


— O să fiţi în birou în următoarele câteva minute? întrebă 
Clay. 

— Da, bineînţeles. De ce? 

— Vreau să vă trimit ceva. Chem acum curierul. Nu o să 
dureze decât cinci minute. 

Rodney, curierul, se repezi până acolo cu o copie după 
cele douăzeci de pagini ale dosarului. Clay lăsase originalul 
la tribunal. Urmând instrucţiunile lui Pace, se trimiteau copii 
la Washington Post, la The Wall Street Journal şi la The New 
York Times. 

Pace mai sugerase că ar fi o investiţie inteligentă să 
vândă în marjă” acţiuni ale Laboratoarelor Ackerman. La 
închiderea Bursei, în vinerea dinainte, acţiunile se vindeau 
cu 42,50 dolari. La deschidere, luni de dimineaţă, Clay dădu 
ordin de vânzare pentru o sută de mii de acţiuni. Avea să le 
cumpere din nou peste câteva zile, cu 30 dolari bucata, 
spera el, băgându-şi astfel în buzunar încă un milion de 
dolari. In orice caz, acesta era planul. 

Când se întoarse la birou, era o nebunie. La „Ocna” din 
Manassas existau şase linii telefonice gratuite, iar în timpul 
orelor de program, când toate erau ocupate, apelurile erau 
redirecţionate spre birourile din bulevardul Connecticut. 
Rodney, Paulette şi Jonah erau toţi pe telefon, vorbind cu 
persoane care luaseră Dyloft împrăştiate peste tot prin 
nordul Americii. 

— Cred că vrei să vezi asta, spuse domnişoara Glick. Pe 
bileţelul roz era numele unui reporter de la The Wall Street 
Journal. Şi în birou te aşteaptă domnul Pace. 

Max, cu o cană de cafea în mână, stătea în picioare în 
faţa ferestrei. 

— Am intentat procesul, spuse Clay. Am stârnit un cuib 
de viespi. 


5Vânzare în marjă — vânzare de acţiuni sau bunuri pe care vânzatorul 
nu le deţine încă, dar se aşteaptă să le obţină mai târziu, la un preţ mai 
mic (n.tr.). 


— Savurează momentul. 

— M-au sunat deja avocaţii lor. Le-am trimis o copie a 
dosarului. 

— Bun. Sunt deja pe moarte. Au fost prinşi într-o 
ambuscadă şi ştiu că vor fi măcelăriți. E visul oricărui 
avocat, Clay, profită cât poţi! 

— Stai jos. Vreau să te întreb ceva. 

Pace, îmbrăcat în negru ca întotdeauna, se aruncă într-un 
fotoliu şi puse picior peste picior. Cizmele de cow-boy 
păreau să fie din piele de şarpe cu clopoței. 

— Dacă te-ar angaja Laboratoarele Ackerman în clipa 
asta, ce-ai face? întrebă Clay. 

— Imaginea e totul. Aş începe să dau comunicate de 
presă, să neg totul, să dau vina pe lăcomia avocaţilor. Mi-aş 
apăra medicamentul. Scopul iniţial, după ce explodează 
bomba şi se liniştesc apele, este protejarea acţiunilor. La 
deschiderea bursei erau cotate la 42,50 dolari, ceea ce e 
foarte puţin; au scăzut deja la 33. L-aş aduce la televiziune 
pe preşedintele consiliului de administraţie să spună tot ce 
trebuie spus. l-aş pune pe cei de la relaţii publice să se 
ocupe de propagandă. Şi pe cei de la vânzări să-i 
liniştească pe doctori şi pe pacienţi, că nu e nimic în 
neregulă cu medicamentul. 

— Dar e ceva în neregulă. 

— Despre asta mi-aş face griji mai târziu. În primele 
câteva zile e vorba numai de imagine, cel puţin la 
suprafaţă. Dacă investitorii cred că medicamentul nu e în 
regulă, vor abandona corabia şi acţiunile vor continua să 
scadă. Odată restabilită imaginea, aş avea o discuţie 
serioasă cu şefii cei mari. După ce aş afla care e problema 
cu medicamentul, aş aduce contabilii să calculeze cât ar 
costa înțelegerile. Nu trebuie să ajungi niciodată la proces 
cu un medicament periculos. Fiecare juriu alege altă sumă 
pentru daune şi nu există nicio modalitate de a controla 
costurile. Un juriu îi poate da unui reclamant un milion de 


dolari. Alt juriu, în alt stat, se înfurie şi acordă daune de 
douăzeci de milioane. E un risc imens. Aşa că negociezi 
înţelegeri. Aşa cum ai început să înveţi şi tu, avocaţii care 
se ocupă cu daune colective primesc un procent din suma 
totală, aşa că e uşor să ajungi la un acord cu ei. 

— Cât îşi pot permite să plătească cei de la Ackerman? _ 

— Asigurarea lor e de cel puţin trei sute de milioane. In 
plus, mai au o jumătate de miliard bani gheaţă, majoritatea 
proveniţi din vânzările la Dyloft. În bancă, aproape au atins 
limita superioară, dar, dacă decizia ar fi a mea, m-aş 
pregăti pentru plăti de un miliard. Şi m-aş mişca repede. 

— Ei se vor mişca repede? 

— Nu m-au angajat pe mine, înseamnă că nu sunt prea 
deştepţi. Urmăresc compania de multă vreme şi nu sunt 
deosebit de inteligenţi. Ca tuturor producătorilor de 
medicamente, le e groază de procese. In loc să folosească 
un stingător de incendii ca mine, fac lucrurile în maniera 
tradiţională — se bazează pe avocaţii lor care, desigur, nu 
au niciun interes să se ajungă la înţelegeri rapide. 
Principala firmă de avocatura e Walker-Steams din New 
York. O să te contacteze cât de curând. 

— Aşadar, nu se vor face înţelegeri rapide? 

— N-ai depus dosarul nici de o oră. Relaxează-te! 

— Ştiu, dar cheltuiesc toţi banii pe care mi i-ai dat. 

— Nu te îngrijora! într-un an vei fi şi mai bogat. 

— Un an, zici? 

— Asta e bănuiala mea. Trebuie să se îngraşe mai întâi 
avocaţii lor. Walker-Steams va pune la treabă cincizeci de 
asociaţi pentru cazul ăsta, cu motoarele mergând la 
capacitate maximă. Procesul domnului Worley face o sută 
de milioane de dolari pentru avocaţii de la Ackerman. Să nu 
uiţi asta nicio clipă! 

— De ce nu-mi dau mie o sută de milioane de dolari ca să 
renunţ? 

— Acum gândeşti şi tu ca un adevărat specialist în 


daune. O să-ţi dea chiar mai mult decât atât, dar mai întâi 
trebuie să-şi plătească propriii avocaţi. Aşa merg lucrurile. 

— Dar tu n-ai face aşa? 

— Bineînţeles că nu. În cazul Tarvanului, clientul meu mi- 
a spus adevărul, ceea ce se întâmplă foarte rar. Mi-am 
făcut temele, te-am găsit pe tine şi am rezolvat totul 
discret, repede şi ieftin. Cincizeci de milioane, fără niciun 
ban pentru avocaţii clientului meu. 

Domnişoara Glick apăru în uşă anunţânadu-i: 

— E iarăşi la telefon reporterul de la The Wall Street 
Journal. Clay privi spre Pace, care spuse: 

— Du-l cu vorba! Şi nu uita că tabăra cealaltă are o 
armată întreaga de specialişti în relaţii publice care 
lucrează pentru păstrarea imaginii. 


* 


În Times şi Post apărură scurte articole despre procesul 
împotriva Dyloftului, pe prima pagină a secțiunii de afaceri. 
In amândouă se amintea numele lui Clay, senzație pe care 
el o savură în linişte. Mai multă cerneală a curs pe reacțiile 
acuzaților. Preşedintele consiliului de administraţie a numit 
procesul „frivol”, „încă un exemplu de abuz din partea 
branşei juridice”. Vicepreşedintele departamentului 
Cercetare a spus că: „medicamentul este rezultatul unor 
studii amănunțite, care nu au dovedit că ar putea avea 
reacţii adverse”. Ambele ziare menţionau că acţiunile 
Laboratoarelor Ackerman, care scăzuseră cu cincizeci la 
sută în ultimele nouă luni, primiseră o nouă lovitură datorită 
acestui proces-surpriză. 

Cei de la The Wall Street Journal înţeleseseră bine, cel 
puţin asta era părerea lui Clay. Printre întrebările 
preliminare se numără şi cea despre vârsta lui Clay. „Numai 
treizeci şi unu?” întrebase un reporter, ceea ce a dus lao 
serie întreaga de întrebări despre experienţa lui Clay, 


despre firma lui etc. O confruntare între David şi Goliat e un 
subiect mult mai incitant decât nişte date financiare seci 
sau nişte rapoarte de laborator, iar povestea începu să se 
scrie de la sine. A fost trimis în grabă un fotograf, iar 
angajaţii îl priveau extrem de amuzaţi pe Clay pozând. 

Titlul articolului de pe prima pagină, coloana din stânga, 
spunea: „NOVICELE PROVOACA PUTERNICELE 
LABORATOARE ACKERMAN”. Alături, o caricatura realizată 
pe computer, înfăţişa un Clay Carter zâmbăreţ. În primul 
paragraf se spunea: „Cu mai puţin de două luni în urmă, 
avocatul Clay Carter din Washington trudea prin sistemul 
de justiţie penală, un avocat din oficiu anonim şi prost 
plătit. leri, în calitate de patron al propriei sale firme, a 
intentat un proces pentru daune în valoare de un miliard de 
dolari, celei de-a treia companii farmaceutice ca mărime 
din lume, pretinzând că cel mai nou medicament-minune al 
lor, Dyloft, deşi îi scapă de dureri pe suferinzii de artrită, le 
provoacă şi tumori la vezică.” 

Articolul era plin de întrebări despre cum reuşise Clay o 
asemenea transformare într-un timp atât de scurt. Şi cum 
el nu avea voie să vorbească nici despre Tarvan, şi nici 
despre nimic altceva care avea legătură cu el, se referi vag 
la nişte înţelegeri rapide în nişte procese în care erau 
implicate persoane cunoscute de pe vremea când era 
avocat din oficiu. Laboratoarele Ackerman reuşiseră să 
introducă câteva mizerii, referindu-se, ca de obicei, la 
abuzurile juridice şi la avocaţii profitori care ruinau 
economia, dar grosul articolului era despre Clay şi despre 
uimitoarea lui ascensiune în ierarhia avocaţilor specializaţi 
în daune colective. Se spuneau lucruri frumoase despre 
tatăl lui, „legendarul avocat din capitală” care se 
„retrăsese” între timp în Bahamas. 

Glenda, de la Biroul Avocaţilor din Oficiu, îl lăudase pe 
Clay ca fiind „un zelos apărător al celor săraci”, o remarcă 
elegantă pentru care urma să primească un prânz la un 


restaurant luxos. Preşedintele Academiei Naţionale a 
Avocaţilor Pledanţi recunoscuse că nu a auzit niciodată de 
Clay Carter, dar că era cu toate acestea „foarte impresionat 
de activitatea lui”. 

Un profesor de la Yale deplângea „încă un caz de abuz 
sub forma unui proces de daune colective”, în timp ce altul 
de la Harvard spunea că este „un exemplu perfect al 
modului în care procesele colective pot fi folosite împotriva 
corporațiilor care greşesc”. 

— Ai grijă să ajungă pe pagina de Internet, îi spuse Clay 
lui Jonah, înmânându-i articolul. Clienţilor le va plăcea la 
nebunie. 


18 


Tequila Watson pleda vinovat pentru uciderea lui Ramón 
Pumphrey şi fu condamnat la închisoare pe viaţă. Urma să 
aibă dreptul la eliberare condiţionată după douăzeci de ani, 
deşi articolul din Post nu amintea asta. Spunea totuşi că 
victima lui era numai una dintr-o serie de persoane care îşi 
pierduseră viaţa în urma unui val de omoruri surprinzător 
de întâmplătoare, chiar şi într-un oraş obişnuit cu violențele 
absurde. Poliţia nu găsea nicio explicaţie. Clay îşi notă să o 
sune pe Adelfa, să vadă cum o mai duce. 

li datora ceva lui Tequila, dar nu era sigur ce anume. ŞI 
nici nu exista vreo modalitate de a se revanşa faţă de fostul 
său client. Gândi realist şi-şi spuse că Tequila luase droguri 
toată viaţa şi că, probabil, şi-ar fi petrecut oricum restul 
zilelor după gratii, cu sau fără Tarvan, dar asta nu-l ajută pe 
Clay să se simtă mai cinstit. II trădase, pur şi simplu. Luase 
banii şi îngropase adevărul. 

Două pagini mai încolo, îi atrase atenţia un alt articol, 
făcându-l să uite de Tequila Watson. Într-o fotografie făcută 
undeva, pe un şantier de construcţii, apărea faţa durdulie a 
lui Bennett Van Horn, sub pălăria tare cu monogramă. Era 
concentrat asupra unui set de planuri, împreună cu un alt 
bărbat, pe care articolul îl identifica drept inginer de proiect 
la Grupul BVH. Compania fusese prinsă într-o dispută urâtă 
în legătură cu o propunere de proiect de urbanizare lângă 
câmpul de luptă din Chancellorsville, aflat la o distanţă la 
vreo oră de Washington, spre sud. Bennett, ca de obicei, 
propunea una dintre îngrămădirile lui oribile de case, 
apartamente, magazine, spaţii de joacă, terenuri de tenis şi 
nelipsitul heleşteu, toate la mai puţin de un kilometru şi 
jumătate de mijlocul câmpului de luptă şi foarte aproape de 
locul unde a căzut generalul Stonewall Jackson, împuşcat 
de o santinelă a confederaţilor. Adepţi ai conservării 


locurilor cu valoare istorică, avocaţi, istorici ai războaielor, 
ecologişti şi Societatea Confederaţilor porniseră războiul şi 
erau pe cale să-l distrugă pe Bennett Buldozerul. Nu era o 
surpriză că Post lăuda toate aceste grupuri, dar nu spunea 
nimic bun despre Bennett. Oricum, terenurile în chestiune 
erau în proprietatea particulară a unor fermieri în vârstă, iar 
Bennett părea să deţină controlul asupra situaţiei, cel puţin 
pentru moment. 

În articolul destul de lung erau menţionate şi alte locuri 
de interes istoric din toată Virginia care fuseseră pavate de 
antreprenori. O societate numită Trustul Războiului Civil 
luase conducerea contraatacului. Avocatul ei era înfăţişat 
ca un radical care nu se temea să se folosească de acţiuni 
juridice pentru a proteja istoria. „Dar ne trebuie bani pentru 
acţiunile juridice”, afirma el, citat de ziar. 

Clay dădu două telefoane şi îl prinse la celălalt capăt al 
firului pe avocat. Discutară o jumătate de oră, iar când 
închise telefonul scrise un cec în valoare de o sută de mii 
de dolari pentru Trustul Războiului Civil, Fondul 
Chancellorsville pentru Proces. 

Când trecu pe lângă biroul domnişoarei Glick, aceasta îi 
dădu un bileţel cu un mesaj telefonic. Clay citi numele de 
două ori şi încă mai era sceptic când, în sala de conferinţe, 
formă numărul. 

— Cu domnul Patton French, spuse în receptor. Mesajul 
pe care l-am primit spunea că e vorba de ceva urgent. 

— Cine îl caută, vă rog? 

— Clay Carter, din Washington. 

— A, da, aşteaptă telefonul dumneavoastră. 

Imaginea unui avocat atât de puternic şi de ocupat ca 
Patton French aşteptând un telefon de la Clay era greu de 
conceput. Câteva secunde mai târziu, răspunse la telefon 
însuşi marele om. 

— Bună, Clay, mulţumesc că m-ai sunat, spuse el pe un 
ton atât de normal, încât îl prinse pe Clay nepregătit. 


Drăguţă povestea din The Journal, nu? Nu-i rău deloc pentru 
un începător. Uite ce e, îmi pare rău că n-am apucat să te 
salut când am fost în New Orleans. Era aceeaşi voce pe 
care o auzise la microfon, dar mult mai relaxată. 

— Nu-i nimic, spuse Clay. 

La întâlnirea Cercului Avocaţilor participaseră două sute 
de persoane. Clay nu avusese niciun motiv să-l întâlnească 
pe Patton French, iar French nu avea niciun motiv să ştie 
măcar că anonimul Clay era şi el acolo. Fără îndoială, 
făcuse cercetări. 

— Mi-ar plăcea să ne întâlnim, Clay! Cred că am putea 
face nişte afaceri împreună. Eram pe urma Dyloftului de 
acum două luni. Ai fost mai rapid decât mine, dar aici se 
poate câştiga o căruţă de bani. 

Clay nu avea nicio dorinţă să se înhăiteze cu Patton 
French. Pe de altă parte însă, metodele sale de a obţine 
înţelegeri uriaşe erau legendare. 

— Putem să stăm de vorbă, spuse. 

— Uite, chiar acum plec spre New York. Ce-ar fi să te iau 
şi pe tine din Washington şi să mergem împreună? Am un 
Gulfstream 5 nou cu care abia aştept să mă arăt în lume. 
Stăm în Manhattan, luăm o cină minunată diseară. Vorbim 
despre afaceri. Mâine spre seară eşti înapoi acasă. Ce zici? 

— Păi, sunt cam ocupat. 

Clay îşi amintea foarte clar sila pe care i-o provocase 
French la New Orleans, când îşi tot pomenea jucăriile în 
discursul de la seminar. Noul Gulfstream, iahtul, castelul 
din Scoţia. 

— Sunt convins că eşti ocupat. Uite, şi eu sunt ocupat. La 
naiba, toţi suntem! Dar asta ar putea fi cea mai profitabilă 
călătorie din viaţa ta. Nu accept un refuz. Ne întâlnim pe 
Aeroportul Naţional Reagan în trei ore. Bine? 

În afară de câteva telefoane şi un meci de racguet-ball 
seara, Clay nu prea avea multe de făcut. La birou sunau 
întruna persoane îngrozite care luaseră Dyloft, dar Clay nu 


prelua apelurile. Nu mai fusese la New York de câţiva ani. 

— Sigur, de ce nu? spuse, la fel de nerăbadător să vadă un 
Gulfstream 5, cum era să mănânce la un restaurant 
excelent. 

— inteligentă alegere, Clay! inteligentă alegere! 
Terminalul particular de la Aeroportul Naţional Reagan era 
plin de directori şi de birocraţi în criză de timp, care veneau 
şi plecau în grabă. Lângă biroul de la recepţie, o brunetă 
drăguță, în fustă scurtă ţinea o pancarta scrisă de mână, cu 
numele lui. Clay se prezentă. Ea era Julia, fără nume de 
familie. 

— Veniţi cu mine, spuse, cu un zâmbet perfect. 

Li s-a permis să iasă şi au fost conduşi în partea cealaltă 
a pistei, într-un microbuz pus la dispoziţie de aeroport. Zeci 
de avioane Lear, Falcon, Hawker, Challenger şi Citation 
staţionau sau rulau uşor spre şi dinspre terminal. Lucrătorii 
de la aeroport le dirijau pe pistă, iar aripile treceau la câţiva 
centimetri unele de altele. Motoarele huruiau şi tot peisajul 
era exasperant. 

— De unde eşti? întreba Clay. 

— Avem baza lângă Biloxi, spuse Julia. Acolo sunt 
birourile principale ale domnului French. 

— L-am auzit vorbind acum vreo două săptămâni în New 
Orleans. 

— Da, am fost acolo. Nu prea stăm pe acasă. 

— Munceşte multe ore, nu-i aşa? 

— Cam o sută pe săptămână. 

Se opriră în dreptul celui mai mare avion de pe pistă. 

— Asta-i al nostru, spuse Julia, şi coborâră din microbuz. 
Un pilot luă geanta lui Clay cu lucruri pentru o singură 
noapte şi dispăru cu ea. _ 

Patton French vorbea, bineînţeles, la telefon. Işi flutura 
mâna în semn de salut, iar Julia îi luă haina lui Clay şi îl 
întrebă ce doreşte să bea. Doar apă cu lămâie. Prima 
privire aruncată în interiorul avionului particular fu cât pe 


ce să-i taie răsuflarea. Imaginile video pe care le văzuse în 
New Orleans nu se ridicau la înălţimea realităţii. 

Mirosul era de piele, de piele foarte scumpă. Scaunele, 
canapelele, tetierele, lambriurile şi chiar mesele erau 
confecţionate din piele în diverse nuanţe de albastru şi 
cafeniu. Accesoriile, clanţele şi butoanele aparatelor erau 
placate cu aur. Garniturile de lemn erau închise la culoare 
şi lăcuite şi erau, probabil, din mahon. Era un apartament 
de lux dintr-un hotel de cinci stele, dar cu aripi şi motoare. 

Clay avea un metru optzeci înălţime şi deasupra capului 
lui mai rămânea spaţiu suficient. Cabina era lungă şi în 
spate era amenajat un fel de birou. French era acolo şi încă 
mai vorbea la telefon. Barul şi bucătăria erau chiar în 
spatele cabinei piloților. Julia apăru cu paharul de apă. 

— Ar fi bine să vă aşezaţi, spuse ea. Suntem pe punctul 
de a decola. 

Când avionul începu să se mişte, French îşi încheie brusc 
conversaţia telefonica şi se repezi în faţă. Se năpusti asupra 
lui Clay cu o strângere violentă de mână şi un zâmbet larg 
şi încă nişte scuze pentru că nu stătuseră de vorbă în New 
Orleans. Era puţin greoi, părul des şi ondulat încărunţea 
plăcut, să fi avut cincizeci şi cinci de ani, dar nu încă 
şaizeci. 

Se aşezară la una dintre mese, unul în faţa celuilalt. 

— Frumos mod de a călători, nu-i aşa? spuse French, 
arătând cu braţul interiorul. 

— Nu-i rău deloc. 

— Tu ţi-ai luat avion? 

—— Nu. 

Şi brusc se simţi prost, pentru că nu avea avion. Ce fel de 
avocat era? 

— N-o să treacă mult timp, fiule! Nu poţi să trăieşti fără. 
Julia, adu-mi un pahar de votcă! Cu ăsta se fac patru — 
avioane, nu pahare. E nevoie de doisprezece piloţi ca să ţii 
în funcţiune patru avioane. Şi cinci Julii. E drăguţa, nu? 


— Da, este. 

— O mulţime de cheltuieli, dar, la urma urmei, avem de 
unde câştiga bani frumoşi. Mi-ai auzit discursul din New 
Orleans? 

— Da. A fost foarte agreabil. 

Clay minţi puţin. Oricât de nesuferit fusese French la 
microfon, discursul lui fusese totuşi distractiv şi informativ. 

— Nu-mi place să vorbesc atâta despre bani, dar îi 
făceam pe plac publicului. Majoritatea tipilor ălora îmi vor 
aduce, în cele din urmă, câte un caz important de daune. 
Trebuie să-i ţin motivaţi, înţelegi? Am construit cea mai tare 
firmă specializată în daune din America şi noi nu facem 
decât să încercăm să-i prindem pe grei. Când dai în 
judecată o companie ca Laboratoarele Ackerman sau pe 
oricare dintre firmele aflate în topul celor cinci sute cele 
mai bogate îţi trebuie ceva muniţie, ceva influenţă. Banii lor 
nu cunosc limită. Eu doar încerc să egalez scorul. 

Julia îi aduse băutura şi îşi puse centura pentru decolare. 

— Vrei să mănânci ceva? întrebă French. Ştie să 
gătească orice. 

— Nu, mersi! Nu vreau nimic. 

French luă un gât mare de votcă, apoi se lăsă dintr-o 
dată pe spate, închise ochii şi părea că se roagă în timp ce 
avionul acceleră pe pistă şi se ridică. Clay folosi acest 
interval ca să admire avionul. Detaliile erau atât de multe şi 
de bogate, încât era aproape indecent. Patruzeci, patruzeci 
şi cinci de milioane de dolari pe un avion particular! Şi, 
conform  bârfelor din Cercul Avocaţilor, compania 
Gulfstream nu putea ţine pasul cu cumpărătorii. Exista o 
listă de aşteptare de doi ani! 

Trecură minute bune până atinseră înălţimea de 
croazieră, apoi Julia dispăru în bucătărie. French se trezi 
brusc din meditaţie şi mai luă o înghiţitură. 

— E adevărat tot ce s-a scris în The Journal? întrebă, mult 
mai calm. 


Clay avu impresia că la French schimbările de dispoziţie 
erau rapide şi dramatice. 

— Au relatat corect. 

— Am fost şi eu pe prima pagina de două ori şi niciodată 
nu s-a scris de bine. Nu mă surprinde că nu le suntem pe 
plac noi, specialiştii în daune colective. Nimeni nu ne place, 
de fapt o să ajungi să înveţi şi tu lucrul ăsta. Banii însă 
compensează imaginea negativă. O să te obişnuieşti. Cu 
toţii ne obişnuim. Ştii că l-am întâlnit o dată pe tatăl tău? 

Când vorbea, ochii, pe jumătate închişi, se mişcau cu 
rapiditate dintr-o parte în alta, ca şi cum şi-ar fi pregătit 
discursul cu trei propoziţii în avans. 

— Zău? Clay nu era sigur dacă să îl creadă sau nu. 

— Acum douăzeci de ani lucram la Ministerul de Justiţie. 
Ne luptam pe nişte terenuri de-ale indienilor. Indienii l-au 
adus pe Jarrett Carter din Washington şi lupta s-a terminat. 
Era foarte bun. 

— Mulţumesc, spuse Clay, teribil de mândru. 

— Trebuie să-ţi spun, Clay, că această ambuscada pe 
care ai pregătit-o în cazul Dyloft e o adevărată bijuterie. Şi 
foarte neobişnuită. De cele mai multe ori, zvonul despre un 
medicament periculos se răspândeşte încet, încet, pe 
măsura ce tot mai mulţi pacienţi încep să se plângă. 
Doctorii se mişcă cu mare încetineală. Sunt mână în mână 
cu companiile farmaceutice, aşa că nimic nu îi stimulează 
să dea semnalul de alarmă, în plus, în majoritatea 
jurisdicţiilor, doctorii sunt daţi în judecată pentru că au 
prescris respectivul medicament. Încet, încep să se implice 
avocaţii. Unchiul Luke se trezeşte brusc şi fără niciun motiv 
cu sânge în urină şi, după ce nu face nimic o lună sau mai 
bine, se duce la doctorul lui din Podunk, Louisiana. lar 
doctorul îi va întrerupe, în cele din urmă, tratamentul cu 
medicamentul-minune pe care i-l prescrisese. Unchiul Luke 
va vorbi sau nu despre asta cu avocatul familiei, care e cel 
mai adesea un nimeni dintr-un oraş de provincie, care se 


ocupă de testamente şi divorţuri şi n-ar recunoaşte un 
potenţial proces de daune nici dacă s-ar împiedica de el. E 
nevoie de timp pentru ca aceste medicamente periculoase 
să fie descoperite. Ce ai făcut tu e unic. 

Clay se mulțumea să dea din cap şi să asculte. French se 
mulțumea să vorbească. Asta ducea undeva. 

— Ceea ce-mi spune că ai informaţii din interior. Pauză, 
un interval scurt în care lui Clay i se dădu ocazia să 
confirme că avea, într-adevăr, informaţii din interior. Dar el 
nu oferi niciun indiciu. 

— Am o reţea amplă de avocaţi şi relaţii de la o coastă la 
alta a Americii. Nimeni, nici măcar unul nu a aflat de 
problemele cu Dyloftul până acum câteva săptămâni. Am 
doi avocaţi în firma mea care se ocupau de studiile 
preliminare asupra medicamentului, dar erau departe de a 
putea intenta o acţiune judecătorească. Şi ce văd? Veştile 
despre  ambuscada pregătită de tine şi figura ta 
zâmbăreaţă pe prima pagină din The Wall Street Journal. 
Ştiu care sunt regulile jocului, Clay, şi ştiu că ai primit 
informaţii din interior. 

— Aşa e. Şi n-am de gând să spun nimănui. 

— Bun. Asta mă mai linişteşte. Ţi-am văzut anunţurile. 
Stăm cu ochii pe asemenea lucruri pe toate segmentele de 
piaţă. Nu e rău. De fapt, această metodă a celor 
cincisprezece secunde s-a dovedit cea mai eficientă. Ştiai 
asta? 

— Nu. 

— Să-i loveşti rapid seara târziu şi dimineaţa devreme. 
Un mesaj scurt care să-i sperie, apoi un număr de telefon 
unde pot primi ajutor. Am făcut-o de mii de ori. Câte cazuri 
ţi-a adus? 

— E greu de spus. Trebuie mai întâi să facă o analiză a 
urinei. Telefoanele au sunat încontinuu. 

— Anunţul meu va începe să fie difuzat mâine. Am şase 
oameni care nu fac decât să se ocupe de publicitate, poţi 


să-ţi imaginezi? Şase specialişti în publicitate care muncesc 
numai la asta. Şi nu sunt ieftini. 

Julia apăru cu două tăvi cu mâncare — un platou cu 
crevete şi unul plin cu diferite sortimente de brânză şi de 
mezeluri — prosciutto, salam şi altele cărora Clay nu le ştia 
numele. 

— O sticlă din vinul acela alb, chilian, spuse Patton. Ar 
trebui să se fi răcit deja. Îţi place vinul? întrebă, apucând o 
crevetă de coadă. 

— Unele. Nu sunt un cunoscător. 

— Mie îmi place la nebunie vinul. Am mereu o sută de 
sticle în avionul ăsta. 

Altă crevetă. 

— Cum spuneam, după estimările noastre exista între 
cincizeci şi o sută de mii de cazuri Dyloft. Eşti de acord? 

— O sută s-ar putea să fie o estimare prea optimistă, 
spuse Clay, prudent. 

— Mă îngrijorează puţin Laboratoarele Ackerman. l-am 
mai dat în judecată de două ori, ştii? 

— Nu ştiam. 

— Acum zece ani, pe vremea când aveau o grămada de 
bani gheaţă. Au avut vreo doi preşedinţi care au făcut nişte 
achiziţii neinspirate. Acum au datorii de zece miliarde. 
Tâmpită chestie. Tipică pentru anii '90. Băncile dădeau bani 
cu lopata companiilor de elită, care îi luau şi porneau să 
cumpere toată lumea. Oricum, Laboratoarele Ackerman nu 
sunt în pericol de faliment sau chestii din astea. Şi au ceva 
asigurări. 

French încerca să-l tragă de limbă şi Clay hotărî să muşte 
momeala. 

— Au asigurări de cel puţin trei sute de milioane, spuse 
el. Şi poate jumătate de miliard de cheltuit pe Dyloft. 

French zâmbi şi aproape că salivă la auzul acestei 
informaţii. Nu putea şi nici nu încerca să-şi ascundă 
admiraţia. 


— Bună treabă, fiule! Minunată treabă! Cât de bune sunt 
mizeriile pe care le-ai aflat? 

— Excelente. Avem oameni în interior care o să ne dea 
informaţii şi rapoarte de laborator pe care nu ar trebui să le 
avem. Ackerman nu-şi poate permite să se apropie de un 
juriu în cazul Dyloft. 

— Grozav, spuse French şi închise ochii, pentru a cântări 
mai bine aceste informaţii. 

Niciun avocat mort de foame la primul lui proces legat de 
un accident de maşină mai acătării n-ar fi fost mai fericit. 

Julia se întoarse cu vinul, pe care îl turnă în două pahare 
cu picior superbe. French îl mirosi cum se cuvine şi îl evaluă 
fără grabă, iar când fu satisfăcut, sorbi. Plescăi şi încuviinţă 
din cap, apoi se aplecă spre Clay pentru alte bârfe. 

— Să prinzi corporaţiile mari, bogate şi pline de ele cu 
ceva murdar, îţi dă o satisfacţie mai mare decât sexul, Clay, 
mai mare decât sexul. Nu cunosc satisfacţie mai mare. li 
prinzi pe ticăloşi că scot pe piaţă produse periculoase care 
fac rău oamenilor nevinovaţi, iar tu, avocatul, ai rolul de a-i 
pedepsi. Pentru asta trăiesc. Sigur că e vorba de foarte 
mulţi bani, dar banii vin numai după ce i-ai prins. Eu n-o să 
mă opresc niciodată, indiferent câţi bani câştig. Oamenii 
cred că sunt lacom, pentru că aş putea să mă retrag şi să- 
mi trăiesc tot restul vieţii pe o insulă. Ce plictiseală! Imi 
place mult mai mult să muncesc o sută de ore pe 
săptămână încercând să-i înfund pe marii nemernici. Asta e 
viaţa mea. 

În momentul acela, entuziasmul lui era contagios. Faţa îi 
radia fanatism. Expira cu greutate, apoi întrebă: 

— Îţi place vinul ăsta? 

— Nu, are gust de kerosen, răspunse Clay. 

— Ai dreptate. Julia! Aruncă-l la toaleta! Adu-ne o sticlă 
de Mersault din acelea pe care le-am luat ieri. 

Dar mai întâi, Julia îi aduse un telefon. 

— E Muriel. 


French înhaţă telefonul şi spuse: 

— Alo! 

Julia se aplecă spre Clay şi îi spuse, aproape în şoaptă: 

— Muriel e secretara-şefă, „Maica Stareţa”. Ea poate să 
vorbească cu el când nici soțiile nu pot. 

French închise telefonul cu zgomot şi spuse: 

— Lasă-mă să-ţi creionez un posibil scenariu, Clay! Şi îţi 
promit că e prevăzut să-ţi aducă mai mulţi bani într-un timp 
mai scurt. Mult mai mulţi. 

— Ascult. 

— O să obţinem amândoi la fel de multe cazuri. Acum, că 
tu ai deschis drumul, sute de avocaţi o să alerge după 
cazurile astea. Noi doi, tu şi cu mine, putem să controlam 
procesul dacă îl mutam din Washington la mine, în 
Mississippi. Asta îi va îngrozi pe cei de la Ackerman mai 
mult decât îţi poţi închipui. Acum sunt îngrijoraţi pentru că 
i-ai prins tu în capitală, dar, totodată, se gândesc: „Lasă, că 
e doar un ageamiu, n-a mai făcut aşa ceva până acum, nu 
s-a mai ocupat de niciun proces colectiv de daune, e primul 
lui caz” şi aşa mai departe. Dar, dacă ne punem la un loc 
cazurile, le combinăm pe toate într-un singur proces 
colectiv şi îl mutăm în Mississippi, atunci Laboratoarele 
Ackerman vor primi o singură lovitura ucigătoare. 

Pe Clay îndoielile şi întrebările aproape îl ameţeau. 

— Ascult, fu tot ce reuşi să spună. 

— Tu îţi păstrezi cazurile tale, eu mi le păstrez pe ale 
mele. Le comasăm şi după ce apar şi alte cazuri şi ni se 
alătură şi ceilalţi avocaţi, mă duc la judecător şi îi cer să 
numească un Comitet Director al Reclamanţilor. Fac asta 
tot timpul. Eu o să fiu preşedintele. Tu o să faci parte din 
comitet pentru că tu ai înaintat primul acţiunea judiciară. 
Vom monitoriza procesul Dyloft, încercând să organizăm 
bine lucrurile, deşi e greu ca naiba cu un grup de avocaţi 
aroganţi. Am făcut asta de zeci de ori. Comitetul ne asigură 
controlul. Vom începe negocierile cu Laboratoarele 


Ackerman destul de repede. Îi cunosc pe avocaţii lor. Dacă 
informaţiile tale sunt atât de sigure precum spui, facem 
presiuni pentru o înţelegere rapidă. 

— Cât de rapida? 

— Asta depinde de mai mulţi factori. Câte cazuri există în 
realitate? Cât de repede le putem obţine? Câţi alţi avocaţi 
mai intră în joc? Şi, extrem de important, cât de grave sunt 
afecțiunile provocate clienţilor noştri? 

— Nu foarte grave. Practic, toate tumorile sunt benigne. 
French se gândi la asta, încruntându-se întâi la auzul 
veştilor proaste, dar apoi văzu partea bună. 

— E chiar mai bine. Tratamentul constă în chirurgie 
laparoscopicâă. 

— Exact. E o intervenţie ambulatorie care costă înjur de o 
mie de dolari. 

— Şi diagnosticul pe termen lung? 

— Niciun fel de probleme. Nu te mai atingi de Dyloft şi 
toate revin la normal, ceea ce pentru unii dintre aceşti 
suferinzi de artrită nu e tocmai plăcut. 

French îşi mirosi vinul, îl învârti în pahar şi în cele din 
urmă luă o înghiţitură. 

— Mult mai bun, nu crezi? 

— Ba da, spuse Clay. 

— Anul trecut am fost la o de degustare de vin în Bur- 
gundia. Am petrecut o săptămână mirosind şi scuipând. 
Foarte agreabil. Mai luă o înghiţitură, reflectând la ce 
trebuie făcut mai întâi, fără să scuipe: Asta e chiar şi mai 
bine, spuse. Mai bine pentru clienţii noştri, se înţelege, 
pentru că nu sunt atât de bolnavi cum ar fi putut să fie. Mai 
bine şi pentru noi, pentru că înțelegerile se vor semna mai 
repede. Punctul-cheie e obţinerea cazurilor. Cu cât avem 
mai multe, cu atât avem mai mult control asupra procesului 
în ansamblu. Mai multe cazuri, onorarii mai mari. 

— Inţeleg. 

— Cât cheltuieşti pe anunţuri? 


— Vreo două milioane. 

— Nu-i rău, nu-i rău deloc. 

French ar fi vrut să întrebe de unde anume avea un 
ageamiu două milioane pentru publicitate. Dar se stăpâni şi 
trecu peste asta. 

Motoarele începură să încetinească pe măsură ce botul 
avionului se înclina. 

— Cât facem până în New York? întrebă Clay. 

— Din Washington, vreo patruzeci de minute. Pasărea 
asta atinge opt sute de kilometri la oră. 

— Care aeroport? 

— Teterboro, e în New Jersey. Toate avioanele particulare 
aterizează acolo. 

— Vasăzică, de asta n-am auzit de el. 

— O să vină şi avionul tău, Clay, fii pregătit! Mie poţi să- 
mi iei toate jucăriile, dacă-mi laşi un avion. Trebuie să-ţi iei 
şi tu unul. 

— O să-l folosesc pe-al tău. 

— Să începi cu un Lear micuţ. Poţi oricând să cumperi 
unul cu două milioane. Ai nevoie de doi piloţi, şaptezeci şi 
cinci de mii fiecare. Asta face parte din cheltuieli. Nu poţi să 
nu-ţi iei. O să vezi. 

Pentru prima dată în viaţă, Clay primea sfaturi în legătură 
cu achiziţionarea unui avion. 

Julia luă tăvile de mâncare şi le spuse că urmează să 
aterizeze în cinci minute. Clay nu-şi putea lua ochii de la 
conturul Manhattanului care se profila la est. French 
adormi. 

Avionul ateriză şi rulă pe lângă un şir de terminale 
particulare, unde zeci de avioane minunate erau parcate 
sau erau verificate de tehnicieni. 

— Aici o să vezi mai multe avioane particulare decât 
oriunde în lume, explică French, în timp ce priveau pe 
fereastră. Toţi greii din Manhattan îşi ţin avioanele aici. De 
aici se fac patruzeci şi cinci de minute cu maşina până în 


oraş. Dacă eşti chiar şmecher, ai propriul elicopter care să 
te ducă până în oraş. Aşa ajungi în zece minute. 

— Tu ai elicopter? întrebă Clay. 

— Nu, dar, dacă aş fi locuit aici, aş fi avut. 

Îi aştepta o limuzina direct pe pistă, la câţiva metri de 
locul unde coborâseră din avion. Piloții şi Julia rămaseră 
acolo să facă ordine şi, fără îndoială, să se asigure că vinul 
e destul de rece pentru următoarea cursă. 

— Hotel Peninsula, îi spuse French şoferului. 

— Da, domnule French, să trăiţi! răspunse acesta. 

„Era o limuzină închiriată sau îi aparţinea lui Patton? Doar 
nu era ca cel mai mare specialist în daune din lume să 
folosească o firmă de închirieri.” Clay se hotărî să nu 
întrebe. Ce mai conta? 

— Sunt curios în legătură cu reclamele tale, spuse 
French, în timp ce limuzina îşi făcea loc prin traficul 
aglomerat din New Jersey. Când ai început să le difuzezi? 

— Sâmbătă seara, în nouăzeci de sectoare de audienţă, 
de pe o coastă pe cealaltă. 

— Şi cum preiei apelurile? 

— Am nouă oameni care se ocupă de telefoane — şapte 
asistenţi, doi avocaţi. Luni am preluat două mii de apeluri şi 
ieri încă trei mii. Pagina noastră de Internet despre Dyloft e 
accesată de opt mii de ori pe zi. La rata de succes 
obişnuită, asta înseamnă deja cam o mie de clienţi. 

— Şi câţi potenţiali clienţi există? 

— Între cincizeci şi şaptezeci şi cinci de mii, conform 
surselor mele, care până acum au fost destul de exacte. 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc şi eu pe cel care-ţi dă 
informaţiile. 

— Nici să nu te gândeşti! 

French îşi pocni degetele şi încercă să se împace cu acest 
refuz. 

— Trebuie să obţinem cazurile astea, Clay! Anunţurile 
mele încep să se difuzeze mâine. Ce-ar fi să împărţim ţara 


între noi? Tu iei nordul şi estul şi îmi laşi mie sudul şi vestul. 
Va fi mai uşor să te adresezi unor sectoare de audienţă mai 
mici şi mult mai uşor să faci faţă apelurilor. E un tip în 
Miami care va ieşi pe post în câteva zile. Şi mai e unul în 
California care, te asigur, îţi copiază anunţul chiar în clipa 
asta. Suntem nişte rechini, recunosc, nişte vulturi. A 
început cursa spre tribunal, Clay! Noi avem un avans solid, 
dar hoarda îndrăcită vine din urmă. 

— Fac tot ce pot. 

— Zi-mi ce buget ai, spuse French, de parcă făcea afaceri 
cu Clay de ani de zile. 

„De ce nu?” îşi spuse Clay. Împreună, pe bancheta din 
spate a limuzinei, chiar păreau parteneri. 

— Două milioane pentru publicitate şi încă două pentru 
analizele de urină. 

— Uite cum facem, spuse French fără cea mai mică 
pauză în conversaţie. Dă-ţi toţi banii pe publicitate. Pune 
mâna pe afurisitele de cazuri, bine? Pun eu banii pentru 
analize, toţi banii, şi îi facem pe cei de la Ackerman să ni-i 
dea înapoi când semnăm înţelegerea. E o parte firească a 
oricărei înţelegeri să pui compania să plătească serviciile 
medicale. 

— Analizele costă trei sute de dolari de persoană. 

— Te-au păcălit. Găsesc eu nişte laboranţi şi le scoatem 
mult mai ieftin. 

Ceea ce îi aminti lui French de o istorioara despre 
începuturile procesului Skinny Ben. Transformase patru 
autobuze Greyhound în clinici ambulante care să bată ţara 
în căutare de potenţiali clienţi. Clay asculta cu tot mai puţin 
interes, în timp ce treceau peste Podul George Washington. 
Urmă încă o istorioară. 

Apartamentul lui Clay de la Hotelul Peninsula dădea spre 
Fifth Avenue. Odată ajuns înăuntru, în siguranţă, departe 
de Patton French, se repezi la telefon să-l caute pe Max 
Pace. 


19 


La al treilea număr de mobil îl găsi pe Max Pace lao 
adresă secretă. Bărbatul fără casă fusese în capitală din ce 
în ce mai rar în ultimele săptămâni. Era, desigur, pe undeva 
stingând alt incendiu, mătrăşind încă o serie de procese 
neplăcute pentru încă vreun client năbădăios, deşi nu 
recunoştea asta. Nici nu trebuia. Clay îl cunoştea deja 
destul de bine ca să ştie că era un stingător de incendii 
foarte solicitat. America nu ducea lipsă de produse 
periculoase. 

Clay se miră singur văzând cât de tare îl liniştea vocea lui 
Pace. Îi explică unde era, cu cine şi de ce. Primul cuvânt al 
lui Pace parafă afacerea: 

— Excelent! spuse. Pur şi simplu, excelent! 

— Îl cunoşti? 

— Toată lumea din branşa asta îl cunoaşte pe Patton 
French, spuse Pace. N-am avut niciodată de-a face cu el, 
dar e o legendă. 

Clay îi relată în ce consta oferta lui French. Pace prinse 
imediat ideea şi începu să gândească în avans: 

— Dacă înaintezi încă o dată dosarul în Biloxi, Mississippi, 
acţiunile Ackerman vor suferi încă o lovitură, spuse el. Sunt 
într-o tensiune teribilă acum — sunt presaţi de bănci şi de 
acţionari. E excelent, Clay! Acceptă! 

— Bine. S-a făcut! 

— Şi citeşte Mew York Times mâine dimineaţă. Articol 
important despre Dyloft. A apărut primul raport medical. E 
devastator. 


— Splendid! 
Işi luă o bere din bar — costa opt dolari, dar cui îi mai 
păsa — şi stătu multă vreme în faţa ferestrei urmărind 


agitația de pe Fifth Avenue. Nu era pe de-a-ntregul liniştitor 
să fie nevoit să se bazeze pe sfaturile lui Max Pace, dar pur 


şi simplu nu avea la cine apela. Nimeni, nici măcar tatăl 
său, nu fusese pus vreodată în faţa unei asemenea alegeri: 
„Hai să mutăm cele cinci mii de cazuri ale tale aici, la mine, 
să le unim cu cele cinci mii ale mele. Deschidem nu două 
procese, ci unul, eu pun la bătaie un milion şi ceva pentru 
analizele medicale, în timp ce tu îţi dublezi bugetul pentru 
publicitate şi înhăţăm patruzeci la sută din suma totală, 
plus cheltuielile şi facem o avere. Ce zici, Clay?” 

În ultima lună făcuse mai mulţi bani decât visase 
vreodată să câştige. Acum, când lucrurile îi scăpau de sub 
control, i se părea că îi cheltuieşte şi mai repede. „Fii 
îndrăzneţ, îşi spunea întruna, e o ocazie rară. Fii îndrăzneţ, 
loveşte rapid, riscă, aruncă zarurile şi s-ar putea să ajungi 
îngrozitor de bogat.” O altă voce îl îndemna însă: „Las-o 
mai încet, nu face praf banii, pune-i bine şi o să fii bogat 
toată viaţa”. 

Transferase un milion de dolari într-un cont din 
străinătate, nu ca să-i ascundă, ci ca să-i protejeze. Nu se 
va atinge niciodată de ei, indiferent ce s-ar întâmpla. Dacă 
va face alegeri greşite, riscând, şi va pierde toţi banii, cel 
puţin îi vor rămâne suficienţi că să-şi petreacă restul zilelor 
pe o plajă. Va pleca pe furiş din oraş, cum făcuse şi tatăl lui, 
şi nu se va mai întoarce niciodată. 

Milionul de dolari din contul secret era compromisul pe 
care îl făcea. 

încercă să sune la birou, dar toate liniile erau ocupate, 
semn bun. Îl prinse pe Jonah la biroul lui, pe telefonul mobil. 

— E o nebunie, spuse Jonah, extenuat. Un haos total. 

— Bun. 

— De ce nu te întorci să ne ajuţi? 

— Mâine. 

La şapte şi treizeci şi două de minute, Clay deschise 
televizorul şi dădu peste anunţul lui pe un canal de 
televiziune prin cablu. Dyloftul părea şi mai ameninţător la 
New York. 


Luară cina la Montrachet, nu pentru mâncare, care era 
foarte bună, ci mai ales pentru lista de vinuri, care era mai 
bogată decât oriunde altundeva în New York. French dori să 
încerce, la vițel, câteva sortimente de vin de Burgundia. Li 
s-au adus la masă cinci sticle, cu câte un pahar pentru 
fiecare vin. Nu prea mai rămânea loc pentru pâine şi unt. 

Somelierul şi Patton vorbeau altă limbă când începură să 
discute ce era în fiecare sticlă. Pe Clay îl plictisea tot acest 
proces. Ar fi preferat o bere şi un burger, deşi prevedea că 
în viitorul apropiat gusturile urmau să i se schimbe 
semnificativ. 

După ce vinurile au fost deschise şi lăsate să respire, 
French spuse: 

— Am sunat la birou. Avocatul din Miami a ieşit deja pe 
post cu spoturile despre Dyloft. A deschis două clinici 
pentru analize şi pacienţii vin acolo cu sutele. II cheamă 
Carlos Hernândez şi e foarte, foarte bun. 

— Oamenii mei nu fac faţă la toate apelurile, spuse Clay. 

— Lucrăm împreună? întrebă French. 

— Hai să mai vedem o dată care e târgul. 

La auzul acestor cuvinte, French scoase repede un 
document împăturit. 

— Uite scenariul afacerii noastre, spuse, întinzându-i-l lui 
Clay, în timp ce el se îndrepta spre prima sticlă. Rezumă ce 
am discutat până acum. A 

Clay îl citi cu atenţie şi semnă la sfârşit. Intre două 
înghiţituri de vin, French semnă şi el şi astfel se născu 
parteneriatul. 

— Hai să intentăm acţiunea juridică în Biloxi mâine, 
spuse French. O fac eu când ajung acasă. Doi avocaţi de-ai 
mei se ocupă chiar acum de asta. De îndată ce a fost depus 
dosarul, poţi să renunţi la al tău din Washington. Il cunosc 


pe avocatul permanent al Laboratoarelor Ackerman. Cred 
că pot să stau de vorbă cu el. In cazul în care compania e 
dispusă să negocieze direct cu noi şi să-i ocolească pe 
avocaţii ei angajați din afară, atunci poate să 
economisească o adevărata avere şi să ne-o dea nouă. Şi o 
să grăbească foarte tare procedura. Dacă avocaţii din afară 
se implică în negocieri, o să ne coste jumătate de an de 
timp irosit. 

— E vorba cam de o sută de milioane, corect? 

— Cam aşa ceva. Aştia ar putea fi banii noştri. Undeva, 
într-un buzunar, sună un telefon şi French îl scoase rapid cu 
mâna stângă, în timp ce în dreapta ţinea paharul de vin: 

— Scuză-mă, îi spuse lui Clay. 

Avu o conversaţie despre Dyloft cu un alt avocat, cineva 
din Texas, evident un vechi prieten, unul care vorbea chiar 
mai repede decât French. Se tachinau politicos, dar French 
era prudent. 

Când închise telefonul, spuse: 

— La naiba! 

— Concurența? 

— Concurenţă serioasă. Îl cheamă Vic Brennan, avocat 
mare din Houston, foarte isteţ şi agresiv. S-a băgat pe fir în 
afacerea cu Dyloftul şi vrea să ştie care e planul jocului. 

— Nu a scos nimic de la tine. 

— Ştie. Dă şi el drumul unor anunţuri mâine — la radio, la 
televiziune, în ziare. O să obţină câteva mii de cazuri. 

Se consolă pentru moment cu o înghiţitură de vin, care-l 
făcu să zâmbească: 

— A început cursa, Clay! Trebuie să punem mâna pe 
cazurile alea. 

— Nebunia e pe cale să devină tot mai mare, spuse Clay. 
French tocmai luase o gură de Pinot Noir şi nu putea vorbi. 
„Cum?” spunea figura lui. 

— Mâine-dimineaţă apare un articol mare în New York 
Times. Primul raport negativ despre Dyloft, după spusele 


sursei mele. 

Dacă e să ne gândim la cină, spusese ce nu trebuie. 
French uită de vițel, care era încă la bucătărie. Uită şi de 
vinurile scumpe care îi umpleau masa, deşi reuşi să le 
termine în decursul următoarelor trei ore. Dar ce specialist 
în daune se mai putea concentra asupra mâncării şi a 
vinului când următorul inculpat şi medicamentul lui 
periculos urmau să apară în numai câteva ore în New York 
Times? 


Afară încă nu se luminase de ziuă când începu să sune 
telefonul. Ceasul, când reuşi în cele din urmă să-şi 
concentreze privirea asupra lui, arăta şase fără un sfert. 

— Scoală-te! bodogăni French. Şi deschide uşa! 

In timp ce Clay descuia uşa, French o împingea deja şi 
trecu pe lângă el cu ziarele şi o ceaşcă de cafea. 

— Incredibil! spuse el, azvârlind un exemplar din New 
York Times pe patul lui Clay. Nu poţi să dormi toată ziua, 
fiule! Citeşte asta! 

Era îmbrăcat în hainele oferite de hotel: halatul pluşat şi 
papucii de duş albi. 

— Nu e nici şase. 

— Nu m-am sculat mai târziu de cinci de treizeci de ani. 
Există prea multe potenţiale procese. 

Clay nu avea pe el decât boxerii. French înghiţea lacom 
din cafea şi citea încă o dată articolul, cu ajutorul 
ochelarilor de citit cocoţaţi pe vârful nasului lat. 

Nici urmă de mahmureală. Clay se plictisise de vinuri, 
care pentru el oricum aveau toate acelaşi gust, şi încheiase 
seara cu apă minerală. French nu se lăsase, hotărât să 
aleagă un câştigător dintre cele cinci soiuri de Burgundia, 
deşi era atât de prins de Dyloft, încât nu-i stătea mintea la 
asta. 


Atlantic Journal of Medicine raporta că se făcuse legătura 
între dylofedamină, cunoscuta drept Dyloft, şi apariţia unor 
tumori la vezică în cazul a şase la sută dintre cei care 
luaseră medicamentul un an de zile. 

— A crescut de la cinci la sută, spuse Clay, citind datele. 

— Nu e minunat? spuse French. 

— Nu dacă te numeri printre cei şase la sută. 

— Nu mă număr. 

Unii medici retrăgeau deja medicamentul. Laboratoarele 
Ackerman negaseră destul de neconvingător, dând vina, ca 
de obicei, pe lăcomia avocaţilor, deşi compania părea 
îngenuncheată. Niciun comentariu din partea FDA. Un 
doctor din Chicago vorbea pe o coloană întreagă despre cât 
era de minunat este medicamentul şi cât de încântați erau 
pacienţii. Vestea bună, dacă se putea numi aşa, era că 
tumorile nu păreau să fie maligne, cel puţin deocamdată. 
Citind articolul, Clay avu senzaţia că Max Pace îi cunoştea 
conţinutul de acum o lună. 

Erau numai două paragrafe despre procesul intentat luni 
la Washington, fără niciun cuvânt despre tânărul avocat 
care făcuse acest lucru. 

Acţiunile Ackerman se prăbuşiseră de la 42,50 de dolari 
luni, la 32,50 de dolari miercuri, la închiderea bursei. 

— Ar fi trebuit să vând în marjă blestematele de acţiuni, 
bombăni French. 

Clay îşi muşcă limba şi păstră secretul, unul din puţinele 
pe care nu le divulgase în ultimele douăzeci şi patru de ore. 

— Putem să-l mai citim în avion, spuse French. Hai să 
plecăm de aici! 


Cotaţia acţiunilor ajunsese la 20 dolari când Clay intră în 
birou şi încercă să-şi salute personalul mort de oboseală. 
Intră pe o pagină de Internet cu cele mai recente mişcări de 


pe piaţă şi le verifică din sfert în sfert de oră, calculându-şi 
câştigul. Cum pe de o parte arunca cu bani, era liniştitor să 
vadă şi ceva profituri pe de altă parte. 

Primul care veni la el era Jonah. 

— leri am stat aici până la miezul nopţii, spuse. E o 
nebunie. 

— O să fie şi mai rău. Dublăm numărul anunţurilor. 

— Nu putem face faţă. 

— Angajează temporar nişte asistenţi. 

— Avem nevoie de oameni care să lucreze la calculator, 
cel puţin doi. Nu reuşim să punem datele cap la cap 
suficient de repede. 

— Poţi să-i găseşti? 

— Poate, temporar. Ştiu un tip, poate doi, care ar putea 
veni noaptea şi să se joace de-a prinselea. 

— Caută-i! 

Jonah se îndreptă spre ieşire, dar apoi se întoarse şi 
închise uşa. 

— Clay, uite, asta rămâne numai între noi, bine? 

Clay se uită în jur şi nu văzu pe nimeni altcineva în birou. 

— Ce e? 

— Uite, tu eşti un tip deştept şi... Dar îţi dai seama ce faci 
aici? Vreau să spun, îţi cheltuieşti banii mai repede decât a 
făcut-o cineva vreodată. Dacă ceva nu iese cum trebuie? 

— Eşti îngrijorat? 

— Toţi suntem puţin îngrijoraţi, e bine? Firma a pornit 
tare. Noi vrem să rămânem aici şi să ne simţim bine şi să 
câştigăm bani. Dar ce se întâmplă dacă greşeşti şi dai 
faliment? E o întrebare cinstită. 

Clay dădu ocol biroului şi se aşeză pe un colţ. 

— O să-ţi spun adevărul. Cred că ştiu ce fac, dar cum e 
prima dată când fac aşa ceva, nu pot să fiu sigur. E un risc 
uriaş. Dacă voi câştiga, o să obţinem cu toţii o grămadă de 
bani. Dacă pierd, oricum nu dăm faliment. Doar că n-o să 
mai fim bogaţi. 


— Dacă prinzi momentul, spune-le şi celorlalţi, bine? 

— Aşa o să fac. 

Prânzul nu era decât o pauză de zece minute pentru un 
sandviş în sala de şedinţe. Jonah avea datele la zi: în 
primele trei zile, linia fierbinte primise şapte mii o sută de 
apeluri, iar pagina de Internet fusese accesată în medie de 
opt mii de persoane pe zi. Seturile cu informaţii şi 
contractele pentru asistenţă juridică fuseseră trimise prin 
poştă cât de repede cu putinţă, dar nu făceau faţă. Clay îi 
dădu permisiunea lui Jonah să mai angajeze temporar încă 
doi oameni pentru calculatoare. Lui Paulette îi reveni 
sarcina de a mai găsi încă trei sau patru asistenţi care să 
lucreze la „Ocnă”. lar domnişoara Glick primi ordin să 
angajeze cât putea de mulţi funcţionari temporari care să 
se ocupe de corespondenţa cu clienţii. 

Clay le povesti cum a decurs întâlnirea cu Patton French 
şi le explică noua strategie juridică. Le arătă cópii ale 
articolului din Times; ei fuseseră prea ocupați ca să-l 
observe. 

— A început cursa, oameni buni, spuse, făcând tot 
posibilul să motiveze o mână de oameni epuizați. Rechinii 
sunt deja pe urmele clienţilor noştri. 

— Noi suntem rechinii, spuse Paulette. 

Patton French sună spre sfârşitul după-amiezei ca să 
anunţe că dosarul fusese modificat ca să-i includă şi pe 
reclamanţii din Mississippi şi că fusese depus la tribunalul 
din Biloxi. 

— L-am adus exact acolo unde am vrut, amice, spuse el. 

— O să-l retrag pe al meu mâine, spuse Clay, sperând că 
nu-şi aruncă la gunoi procesul. 

— Vrei să dai vreun pont presei? 

— Nu m-am gândit la asta, spuse Clay. Habar nu avea 
cum trebuia să procedezi ca să dai un pont presei. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup! 

La închiderea bursei în ziua aceea, acţiunile Ackerman 


erau cotate la 26,25 de dolari, ceea ce însemna un profit pe 
hârtie de 1 625 000 de dolari pentru Clay în cazul în care 
cumpăra acum ca să acopere ce vânduse în marjă. Se 
hotări să mai aştepte. Veştile despre procesul intentat în 
Biloxi aveau să se afle de dimineaţă, iar acţiunile nu vor 
avea decât de suferit. 

La miezul nopţii, era la birou, conversind la telefon cu un 
domn din Seattle care lua Dyloft de aproape un an, iar 
acum era îngrozit la gândul ca îi apăruseră probabil tumori. 
Clay îl sfătui să meargă la doctor cât de repede posibil 
pentru o analiză a urinei. li dădu adresa paginii web şi îi 
promise să-i trimită informaţii prin poştă a doua zi la prima 
oră. Când închise telefonul, omul era pe punctul de a 
izbucni în plâns. 


20 


Veştile proaste continuara să urmărească medicamentul- 
minune Dyloft. Se publicaseră încă două studii medicale, 
dintre care unul aducea argumente convingătoare în 
sprijinul acuzaţiei că Laboratoarele Ackerman reduseseră 
costurile studiilor şi îşi folosiseră toate relaţiile pentru a 
obţine aprobările pentru medicament. In cele din urmă, 
FDA dispuse retragerea medicamentului de pe piaţă. 

Aceste veşti proaste erau, desigur, veşti foarte bune 
pentru avocaţi şi nebunia crescu pe măsură ce se alăturau 
din ce în ce mai mulţi întârziaţi. Pacienţii care luau Dyloft 
primiră  avertizări scrise din partea  Laboratoarelor 
Ackerman şi din partea propriilor doctori, iar aceste 
înfricoşătoare mesaje erau aproape întotdeauna urmate de 
solicitări de rău-augur din partea avocaţilor specializaţi în 
daune colective. Poşta directă era deosebit de eficientă. In 
toate zonele se publicau anunţuri în ziare. lar liniile fierbinţi 
erau pe toate canalele de televiziune. Amenințarea unor 
tumori care creşteau în voie îi făcu aproape pe toţi cei care 
luaseră Dyloft să contacteze un avocat. 

Patton French nu mai văzuse niciodată un proces de 
daune colective care să se aranjeze atât de frumos. Pentru 
că el şi Clay câştigaseră cursa spre tribunalul din Biloxi, 
dosarul lor fusese înregistrat primul. Toţi ceilalţi reclamanţi 
în cazul Dyloft care doreau să participe la această acţiune 
juridică colectivă erau nevoiţi să li se alăture, iar Comitetul 
Director al Reclamanţilor mai aducea şi el onorarii 
suplimentare. Amabilul judecător al lui French numise deja 
un comitet compus din cinci avocaţi — French, Clay, Carlos 
Hernândez din Miami şi încă doi amici din New Orleans. 
Teoretic, comitetul urma să se ocupe de amplul şi 
complicatul proces împotriva Laboratoarelor Ackerman. În 
realitate, aveau să învârtă nişte hârtii şi să asigure 


corvoada administrativă a păstrării unei oarecare ordini 
între cei cincizeci şi ceva de mii de clienţi. 

Un reclamant în cazul Dyloft avea oricând opţiunea să 
„se retragă” din acţiunea colectivă şi să intenteze proces 
separat Laboratoarelor Ackerman. Pe măsură ce avocaţi din 
toată ţara adunau cazuri şi formau coaliţii, apărură 
inevitabilele conflicte. Unii nu erau de acord cu acţiunea 
juridică de la Biloxi şi voiau să înceapă una individuală. Unii 
îl dispreţuiau pe Patton French. Alţii doreau procese în 
propriile jurisdicții, cu şanse la un verdict uriaş. 

Dar French trecuse de multe ori prin asemenea bătălii. 
Trăia în Gulfstream, zburând dintr-o parte în alta a Americii, 
întâlnindu-se cu avocaţii care strângeau cazuri de ordinul 
sutelor şi reuşind, prin metode numai de el ştiute, să 
împiedice destrămarea coaliţiei. Înţelegerile aveau să fie 
mai mari în Biloxi, promitea el. 

Vorbea în fiecare zi cu avocatul angajat al Laboratoarelor 
Ackerman, un războinic vechi, călit în lupte, care încercase 
de două ori să iasă la pensie, dar preşedintele consiliului de 
administraţie nu-i permisese. Mesajul lui French era simplu 
şi limpede — „hai să vorbim acum despre înţelegere, fără 
avocaţi din afară, pentru că ştii foarte bine că nu poţi să 
ajungi la proces cu medicamentul ăsta”. Cei de la 
Ackerman începeau să asculte. 

La mijlocul lui august, French convocă o întâlnire la nivel 
înalt a avocaţilor din cazul Dyloft, la ferma lui întinsă de 
lângă Ketchum, Idaho. Îi explică lui Clay că prezenţa lui era 
obligatorie, pentru că era membru al Comitetului Director al 
Reclamanţilor şi, un alt aspect la fel de important, pentru 
că băieţii erau foarte curioşi să-l cunoască pe tânărul 
parvenit care declanşase cazul Dyloft. 

— În plus, cu tipii ăştia nu poţi să ratezi nici măcar o 
întâlnire, fiindcă imediat te înjunghie pe la spate. 

— Am să vin, spuse Clay. 

— Îţi trimit un avion, se oferi French. 


— Nu. Vin singur. 

Clay închirie un Lear 35, un avion micuţ şi frumuşel, cam 
de trei ori mai mic decât un Gulfstream 5, dar, de vreme ce 
călătorea singur, era foarte potrivit. Se întâlni cu piloţii la 
terminalul particular de la Aeroportul Naţional Reagan, 
unde se învârti şi se amestecă printre ceilalţi şmecheri, toţi 
mai în vârstă decât el, încercând disperat să se poarte ca şi 
cum era un lucru obişnuit să se urce la bordul propriului 
avion. Sigur, aparţinea unei companii de închirieri, dar 
urma să fie al lui pentru următoarele trei zile. 

În timp ce avionul îşi lua zborul spre nord, Clay privea în 
jos râul Potomac, Monumentul Lincoln şi, în treacăt, la toate 
celelalte repere din centrul oraşului. Uite şi clădirea unde 
sunt birourile lui şi, acolo în zare, nu departe de ea, Biroul 
Avocaţilor din Oficiu. Ce ar zice Glenda şi Jermaine şi ceilalţi 
pe care-i lăsase în urmă dacă l-ar vedea acum? 

Ce ar zice Rebecca? 

Dacă ar mai fi rămas cu el încă o lună... 

Avusese atât de puţin timp să se gândească la ea! 

Intrară în nori şi peisajul dispăru. Curând, Washingtonul 
rămase cu mult în urmă. Clay Carter se îndrepta spre o 
întâlnire secretă a unora dintre cei mai bogaţi avocaţi din 
America, specialiştii în cazuri de daune colective, care erau 
destul de deştepţi şi de curajoşi să atace cele mai puternice 
corporaţii. 

Şi care voiau toţi să-l cunoască! 


* 


Avionul lui era cel mai mic de pe aeroportul Ketchum-Sun 
Valley din Friedman, Idaho. Rulând pe lângă avioanele 
Gulfstream şi Challenger, lui Clay îi trecu prin minte gândul 
absurd că al lui era nepotrivit, că îi trebuia unul mai mare. 
Râse de el însuşi — stătea în cabina îmbrăcată în piele a 
unui Lear de trei milioane de dolari şi se gândea dacă să-şi 


ia ceva mai mare. Măcar mai putea încă să râdă. Ce seva 
întâmplă când se va termina cu râsul? 

Se opriră alături de un avion cunoscut, pe a cărui coadă 
era scris numărul 000DC. Zero, Zero, Zero, Daune 
Colective, casa, departe de casă, a nimănui altuia decât a 
lui Patton French. Prin comparaţie, avionul lui Clay părea un 
pitic şi, pentru o clipă, privi cu invidie cel mai desăvârşit 
avion de lux din lume. 

Îl aştepta un microbuz, condus de cineva care semăna cu 
un cow-boy. Din fericire, şoferul nu era foarte vorbăreţ, iar 
Clay se bucură în linişte de călătoria de patruzeci şi cinci de 
minute. O luară în sus, pe drumuri din ce în ce mai înguste. 
Nu era o surpriză că ferma lui French era numai bună de 
tras în poză şi foarte nouă. Clădirea era un fel de casă de 
vacanţă cu destule aripi şi etaje cât să poată găzdui o 
întreaga firmă măricică de avocatură. Alt cow-boy îi luă 
geanta. 

— Domnul French vă aşteaptă pe terasa din spate, îi 
spuse, ca şi cum mai fusese pe acolo de multe alte ori. 

Subiectul discuţiei, în momentul în care apăru Clay, era 
Elveţia — care dintre staţiunile izolate de schi era preferata 
fiecăruia. Ascultă o clipă, în timp ce se apropia. Ceilalţi 
patru membri ai Comitetului Director al Reclamanţilor 
stăteau tolăniţi în fotolii, cu faţa spre munţi, fumând 
trabucuri tari şi sorbind din băuturi. Când îşi dădură seama 
că era şi Clay acolo, se treziră din amorţeală de parcă 
intrase judecătorul în sala de tribunal. În primele trei 
minute de conversație entuziastă îl complimentară 
numindu-l „genial”, „viclean”, „îndrăzneţ” şi, preferatul lui, 
„Vizionar”. 

— Trebuie să ne spui cum ai dat peste Dyloft, spuse 
Carlos Hernândez. 

— N-o să ne spună, spuse French, în timp ce pregătea un 
amestec de băuturi pentru Clay. 

— Haide, spuse Wes Saulsberry, cel mai nou prieten al lui 


Clay. În doar câteva minute, Clay avea să afle că Wes 
câştigase cam o jumătate de miliard cu trei ani în urmă, 
dintr-o înţelegere cu o companie de ţigări. 

— Am fost pus să jur că nu spun, zise Clay. 

Celălalt avocat din New Orleans era Damon Didier, unul 
din vorbitorii la un seminar la care participase şi Clay în 
week-end-ul cu Cercul Avocaţilor. Didier avea o figură ca 
cioplită în piatră, o privire rece ca oţelul şi Clay îşi aminti că 
se întrebase cum poate un asemenea tip să sensibilizeze un 
juriu. Didier, află el în curând, dăduse lovitura când un 
vapor plin cu studenţi se scufundase în Lacul Pontchartrain. 
Câtă mizerie! 

Aveau nevoie de cicatrice şi medalii, ca eroii de război. 
„Pe asta mi-au dat-o pentru explozia unui rezervor în care 
au murit douăzeci de persoane. Pe asta am primit-o pentru 
băieţii ăia care au suferit arsuri la instalaţia de foraj marin. 

Asta mare de aici e pentru campania Skinny Ben. Asta, 
din războiul împotriva companiei Big Tobacco. Asta, din 
bătălia împotriva Organizaţiilor de Apărare a Sănătăţii." 

De vreme ce nu avea propriile poveşti de război, Clay 
asculta. Tarvanul i-ar fi lăsat cu gura căscată, dar nu putea 
spune nimic. 

Un majordom îmbrăcat cu o cămaşă în stil Roy Rogers îl 
informă pe domnul French că cina va fi gata într-o oră. Se 
mutară cu un etaj mai jos, într-o sală de jocuri, cu mese de 
biliard şi ecrane mari. Mai mult de doisprezece bărbaţi albi 
beau şi vorbeau, iar unii aveau în mână tacul de biliard. 

— Restul conspiratorilor, îi şopti Hernandez lui Clay. 
Patton îl prezenta grupului. Numele, feţele şi oraşele de 
origine începură să se amestece brusc. Seattle, Houston, 
Topeka, Boston şi altele pe care nu le înţelese. Şi 
Effingham, Illinois. Cu toţii îi aduseră laude acestui „genial” 
avocat tânăr care îi şocase pe toţi cu atacul său curajos 
împotriva Dyloftului. 

— Am văzut anunţul în prima seară când a fost difuzat, 


spuse Bernie nu-ştiu-cum din Boston. Nu auzisem niciodată 
de Dyloft. Aşa că sun la linia ta fierbinte şi îmi răspunde un 
tip simpatic. Îi spun că am luat medicamentul, textul 
standard, ştii. Intru pe pagina de Internet. Era excelentă. ŞI 
îmi spun: „M-au avut”. Trei zile mai târziu ies pe post cu 
propria mea linie fierbinte Dyloft. 

Au râs cu toţii, probabil pentru că fiecare dintre ei ar fi 
putut spune o poveste asemănătoare. Lui Clay nici nu-i 
trecuse prin minte că alţi avocaţi ar putea să sune la linia 
lui fierbinte şi să folosească pagina de Internet ca să-i ia din 
cazuri. Dar de ce îl mira? 

Când se terminară, în sfârşit, complimentele, French 
spuse că aveau câteva lucruri de discutat înainte de cina 
care urma să includă o fabuloasă selecţie de vinuri 
australiene. 

Clay era deja ameţit de trabucurile cubaneze bune şi de 
prima votcă dublă. Era de departe cel mai tânăr dintre 
avocaţii prezenţi şi se simţea ca un novice din toate 
punctele de vedere. Mai ales când era vorba de băutură. Se 
găsea într-adevăr printre profesionişti! 

Cel mai tânăr avocat. Cel mai mic avion. Niciun fel de 
poveşti de război. Cel mai sensibil ficat. Clay se hotări că 
era timpul să se maturizeze. 

Se adunară în jurul lui French, care trăia pentru 
asemenea momente. Incepu: 

— După cum bine ştiţi, am petrecut foarte mult timp cu 
Wicks, avocatul angajat al Laboratoarelor Ackerman. 
Concluzia e că vor să facă o înţelegere şi încă repede. Sunt 
loviți din toate părţile şi vor ca toată situaţia asta să se 
termine cât mai repede. Acţiunile lor o duc atât de prost, 
încât se tem de o preluare. Vulturii, printre care suntem şi 
noi, se pregătesc să dea lovitura mortală. Dacă ştiu cât o 
să-i coste afacerea cu Dyloftul, atunci pot să-şi 
reechilibreze nişte datorii şi, poate, să reziste. Ce nu-şi 
doresc e un proces de durată pe mai multe fronturi, cu 


verdicte care cad din toate părţile. Şi nu vor nici să 
cheltuiască zeci de milioane pe apărare. 

— Bieţii de ei, spuse cineva. 

— Business Week spunea ceva de faliment, interveni 
altcineva. S-au folosit de ameninţarea asta? 

— Incă nu. Şi nici nu mă aştept s-o facă. Ackerman are 
mult prea multe bunuri. Tocmai am terminat analiza 
financiară — o să discutam cifrele mâine dimineaţă — şi 
băieţii noştri sunt de părere că dispun de o sumă între două 
şi trei miliarde pentru negocierea înțelegerilor pentru 
Dyloft. 

— Cât acoperă asigurările? 

— Numai trei sute de milioane. Ramura de cosmetice a 
companiei e pe piaţă de un an. Vor pe ea un miliard. 
Valoarea reală e cam trei sferturi din suma asta. Ar putea 
să scape de ea pentru o jumătate de miliard şi să facă rost 
de destui bani ca să-i mulţumească pe clienţii noştri. 

Clay observă că numai rareori erau menţionaţi clienţii. 
Vulturii se înghesuiră şi mai aproape de French, care 
continuă: 

— Trebuie să stabilim două lucruri. În primul rând, câţi 
potenţiali reclamanţi există. În al doilea rând, care e 
valoarea fiecărui caz. 

— Hai să-i adunăm, spuse tărăgănat cineva din Texas. Eu 
am o mie. 

— Eu am o mie opt sute, spuse French. Carlos? 

— Două mii, spuse Hernández şi începu să ia notițe. 

— Wes? 

— Nouă sute. 

Avocatul din Topeka avea şase sute, cel mai puţin. Cel 
mai mare număr era două mii, dar French păstrase ce-i mai 
bun pentru final. 

— Clay? spuse şi toată lumea ascultă cu atenţie. 

— Trei mii două sute, spuse Clay, luând o figură de 
jucător de pocher. 


Oricum, noii săi tovarăşi erau foarte încântați. Sau cel 
puţin aşa păreau să fie. 

— Bun băiat! spuse cineva. 

Clay bănuia că în spatele acelor laude şi zâmbete largi se 
ascundeau nişte oameni foarte invidioşi. 

— Asta înseamnă douăzeci şi patru de mii, spuse Carlos, 
făcând repede socoteala. 

— Putem să dublăm uşor suma asta, ceea ce ne duce 
aproape de cincizeci de mii, suma pe care o estimaseră şi 
cei de la Ackerman. Două miliarde împărţit la cincizeci de 
mii înseamnă patruzeci de mii de dolari pentru fiecare caz. 
Nu e un început rău. 

Clay făcu şi el o socoteală proprie — 40 000 de dolari 
înmulţit cu cele 3 200 de cazuri ale lui însemna ceva mai 
mult de 120 de milioane. lar o treime din asta, ei bine... 
mintea i se bloca şi i se înmuiară genunchii. 

— Compania ştie în câte din aceste cazuri e vorba de 
tumori maligne? întrebă Bernie din Boston. 

— Nu, nu ştie. Cea mai apropiată bănuială a lor e unu la 
sută. 

— Asta înseamnă cinci sute de cazuri. 

— La minimum un milion de dolari fiecare. 

— Asta înseamnă încă o jumătate de miliard. 

— Un milion de dolari e o glumă. 

— Cinci milioane bucata în Seattle. 

— Vorbim de o greşeală care duce la moartea unor 
oameni. 

Nu era de mirare că fiecare dintre avocaţi avea de 
prezentat o opinie proprie şi făcură acest lucru toţi deodată. 
Când French restabili liniştea, spuse: 

— Domnilor, să mâncăm! 


Cina a fost un fiasco. Masa din sufragerie era o placă de 


lemn lustruit care provenea dintr-un singur copac, un arțar 
mare şi falnic care stătuse în picioare sute de ani până 
când Bogaţii Americii hotărâră că aveau nevoie de el. 
Încăpeau la ea în jur de patruzeci de persoane. Ei erau 
optsprezece la cină şi fură suficient de înţelepţi ca să se 
aşeze la distanţă unii de alţii. Altfel, cineva ar fi putut 
încasa un pumn. 

Într-o camera plină de atâtea orgolii, unde fiecare se 
considera cel mai mare avocat creat vreodată de 
Dumnezeu, cel mai nesuferit palavragiu era Victor K. 
Brennan, un texan zgomotos şi fornăit din Houston. La al 
treilea sau al patrulea soi de vin, pe la jumătatea felului 
care consta în fripturi gigantice, Brennan începu să se vaite 
de cât erau de mici sumele pentru fiecare caz. Avea un 
client în vârstă de patruzeci de ani care câştiga bani 
frumoşi şi acum avea tumori maligne, din cauza Dyloftului. 

— Pot să obţin zece milioane daune materiale, plus încă 
zece milioane daune morale de la orice juriu din Texas, se 
lăudă el. 

Majoritatea celorlalţi erau de acord. Unii chiar erau în 
avantaj, pretinzând că pot să obţină şi mai mult pe teren 
propriu. French susţinea vehement că, dacă unii vor primi 
milioane, atunci marea masă a păgubiţilor vor primi foarte 
puţin. Brennan nu se lăsă impresionat, dar nu-i era uşor să 
contracareze argumentul. Avea o idee vagă că 
Laboratoarele Ackerman aveau mai mulţi bani decât 
puneau la bătaie. 

Pe acest subiect opiniile erau împărțite, dar părerile se 
schimbau atât de rapid şi loialităţile erau de aşa scurtă 
durată, încât lui Clay îi venea greu să-şi dea seama care era 
poziţia fiecăruia. French atacă ideea lui Brennan conform 
căreia daunele ar fi uşor de obţinut. 

— Ai documente, corect? întrebă Brennan. 

— Clay a pus la dispoziţie nişte documente. Ackerman nu 
ştie încă. Voi, băieţi, nu le-aţi văzut încă. Şi poate că nici n- 


o să le vedeţi dacă nu rămâneţi cu noi. 

Cuţitele şi  furculiţele fură abandonate şi toţi 
şaptesprezece (mai puţin Clay) începură să zbiere dintr-o 
dată. Chelnerii plecară din cameră. Clay şi-i imagina 
ascunzându-se pe sub mesele din bucătărie. Brennan voia 
să se bată cu cineva. Wes Saulsberry nu dădea înapoi. Se 
vorbea tot mai mult. In mijlocul scandalului, Clay privi spre 
capul mesei, unde Patton French adulmecă un pahar cu vin, 
luă o înghiţitură, închise ochii şi evalua încă un soi nou. 

La câte asemenea certuri asistase fără să se implice? 
Probabil la o sută. Clay tăie o bucată de friptură. 

Când atmosfera se calmă, Bernie din Boston spuse un 
banc despre un preot catolic şi toată camera izbucni în râs. 
Se savurară în linişte mâncărurile şi băuturile timp de vreo 
cinci minute, până când Albert din Topeka sugeră o 
strategie de a forţa falimentul Laboratoarelor Ackerman. 
Mai făcuse aşa ceva de două ori, altor companii, cu 
rezultate satisfăcătoare, în ambele cazuri companiile-ţintă 
se folosiseră de legile falimentului ca să escrocheze băncile 
şi pe alţi creditori, obţinând astfel şi mai mulţi bani pentru 
Albert şi pentru miile lui de clienţi. Cei care se opuneau ideii 
îşi exprimară îngrijorarea, la care Albert se simţi jignit şi 
începu un nou scandal. 

Se certau pe toate temele — pe documente, din nou, 
dacă să insiste sau nu cu un proces, ignorând înțelegerile 
rapide, pe teritorii, pe publicitatea falsă, pe cum să obţină 
restul de cazuri, pe costuri, pe onorarii. Clay simţea un nod 
în stomac şi nu spuse o vorbă. Ceilalţi păreau că-şi 
savurează din plin cina în timp ce dezbăteau simultan două 
sau trei dintre aceste subiecte. 

„Experienţa”, îşi spuse Clay. 

După ce se termină cea mai lungă cină la care Clay 
participase vreodată, French îi conduse înapoi în sala de 
biliard, unde îi aşteptau coniacul şi trabucurile. Cei care se 
înjuraseră timp de trei ore beau şi râdeau acum împreună, 


ca nişte buni tovarăşi de frăţie. Cu prima ocazie Clay ieşi 
discret din încăpere şi, după un efort considerabil, îşi găsi 
camera. 

Spectacolul cu Barry şi Harry era programat pentru ora 
zece, sâmbătă dimineaţă, suficient de târziu pentru ca 
toată lumea să se trezească din mahmureală şi să înfulece 
un mic dejun copios. Puteau alege între variantele oferite 
de French — pescuit de păstrăvi şi trasul cu puşca în discuri 
de argilă aruncate în aer, dar niciuna din ele nu atrase nici 
măcar un singur avocat. 

Barry şi Harry aveau o firmă în New York care nu făcea 
altceva decât să analizeze situaţia financiară a companiilor- 
ţintă. Aveau informatori, aveau relaţii, aveau spioni şi o 
reputaţie de a smulge şi pielea pentru a ajunge la adevăr. 
French îi adusese cu avionul pentru o prezentare de o oră. 

— Ne costă două sute de mii, îi şopti cu mândrie lui Clay, 
şi o să obţinem toţi banii înapoi de la Laboratoarele 
Ackerman. Îţi dai seama? 

Procedura lor standard era munca în echipă, Harry, cu 
grafica, şi Barry, cu indicatorul, doi profesori la pupitru. 
Stăteau amândoi în capătul sălii de conferinţe, la un etaj 
sub sala de biliard. De data asta, avocaţii ascultau în linişte. 

Laboratoarele Ackerman aveau o asigurare de cel puţin 
cinci sute de milioane de dolari — trei sute de milioane 
asigurare de răspundere şi încă două sute de milioane 
reasigurare. Analiza fluxului de lichidităţi era amplă şi era 
nevoie ca Harry şi Barry să vorbească amândoi odată ca să 
facă faţă. Aruncau numere şi procente care curând năuciră 
pe toată lumea. 

Vorbiră despre ramura de cosmetice Ackerman, care s-ar 
putea vinde în disperare de cauză cu şase sute de milioane 
de dolari. Compania mai avea o ramură de produse din 
material plastic în Mexic, de care voia să scape pentru două 
sute de milioane de dolari. Le trebuiră cincisprezece minute 
ca să explice structura datoriilor companiei. 


Barry şi Harry erau şi avocaţi şi, ca atare, se pricepeau să 
evalueze reacţia probabilă a companiei la un proces 
dezastruos de daune ca în cazul Dyloft. Ar fi înţelept din 
partea Laboratoarelor Ackerman să semneze o înţelegere 
rapidă, în etape. 

— O înţelegere făcută cât ai bate din palme, spuse Harry. 
Clay era convins că era singurul din cameră care nu avea 
nici cea mai vagă idee ce înseamnă o înţelegere făcută cât 
ai bate din palme. 

— Prima etapă ar fi două miliarde pentru reclamanţii de 
nivelul unu, continuă Harry, îndurându-se să explice 
detaliile unui astfel de plan. 

— Noi credem că ar putea face asta în maximum 
nouăzeci de zile, adăugă Barry. 

— Etapa a doua ar fi o jumătate de miliard pentru 
reclamanţii de nivelul doi, cei cu tumori maligne, dar 
vindecabile. 

— lar etapa a treia ar rămâne deschisă ca să acopere 
cazurile de deces. 

— Credem că Ackerman îşi permite să plătească în jur de 
două miliarde şi jumătate sau trei miliarde în cursul anului 
viitor şi încă o jumătate de miliard în următorii cinci ani. 

— Cu o sumă mai mare de atât, s-ar putea să intre la 
Capitolul 11 din Legea falimentului. 

— Ceea ce nu e de dorit în cazul acestei companii. Sunt 
implicate prea multe bănci cu prea multe drepturi de 
sechestru. 

— Şi, în plus, falimentul ar sugruma grav fluxul de 
lichidităţi. Ar dura între trei şi cinci ani să obţinem o 
înţelegere decentă. 

Bineînţeles că avocaţii ar fi vrut să se mai contrazică o 
vreme. Vincent din Pittsburgh, în special, era hotărât să-i 
impresioneze pe ceilalţi prin cunoştinţele lui în domeniul 
finanţelor, dar Harry şi Barry l-au pus repede la punct. După 
o oră, plecară la pescuit. 


French le luă locul în faţa celorlalţi. Toate argumentele 
fuseseră discutate. Controversele — rezolvate. Era timpul 
să cadă de acord asupra unei strategii. 

Primul pas era obţinerea celorlalte cazuri. Fiecare avocat 
— pe cont propriu. Nicio tactică nu era interzisă. De vreme 
ce ei, împreună, aveau jumătate din total, mai existau încă 
o mulţime de reclamanţi. 

— Să-i găsim. Căutaţi avocaţii mărunți cu douăzeci, 
treizeci de cazuri şi aduceţi-i în grup. Faceţi tot ce e nevoie 
să puneţi mâna pe cazuri. 

Pasul al doilea urma să fie o discuţie cu cei de la 
Laboratoarele Ackerman pe tema înţelegerii, peste şaizeci 
de zile. Comitetul Director al Reclamanţilor urma să aleagă 
o dată şi să-i anunţe pe toţi. 

Pasul al treilea urma să fie un efort colectiv de a rămâne 
uniţi. Puterea stă în număr. Cei care alegeau să „se 
retragă” şi doreau să intenteze proces separat nu vor avea 
acces la documentele de importanţă crucială. Era cât se 
poate de simplu. Era un joc dur, dar, în definitiv, era vorba 
de un proces. 

Fiecare dintre avocaţii din cameră avea obiecţii la câte 
unul din elementele planului, dar alianţa rezistă. Dyloft 
părea că va deveni cea mai rapidă înţelegere din istoria 
proceselor colective de daune, iar avocaţii adulmecau deja 
mirosul banilor. 


21 


Următoarea reorganizare a tinerei firme se produse în 
aceeaşi maniera haotică şi din aceleaşi motive ca şi cele 
dinainte — prea mulţi clienţi noi, prea multe documente 
noi, insuficientă mână de lucru, o ierarhie neclară şi un stil 
de conducere extrem de ezitant, pentru că niciunul dintre 
cei de la vârf nu mai fusese vreodată într-o poziţie de 
conducere, cu excepţia, poate, a domnişoarei Glick. La trei 
zile după întoarcerea lui Clay de la Ketchum, Paulette şi 
Jonah îl abordară în biroul lui cu o lungă listă de probleme 
urgente. Revolta stătea să izbucnească. Nervii erau întinşi 
la maximum, iar oboseala înrăutăţea şi mai tare lucrurile. 

Conform celei mai optimiste estimări, firma avea acum 
trei mii trei sute douăzeci de cazuri Dyloft nou-nouţe cărora 
trebuie să li se acorde imediat atenţie. Fără a o pune la 
socoteală pe Paulette, care prelua fără tragere de inimă 
rolul de director şi fără a-l pune la socoteală pe Jonah, care 
lucra zece ore pe zi la reţeaua de computere, încercând să 
monitorizeze toate cazurile şi, desigur, fără a-l pune la 
socoteală nici pe Clay, care era şeful şi trebuia să dea 
interviuri şi avea să plece în Idaho, firma mai angajase doi 
avocaţi şi avea acum zece asistenţi juridici, dintre care 
niciunul nu avea mai mult de trei luni de experienţă, cu 
excepţia lui Rodney. 

— Nu pot să deosebesc unul bun de unul prost, spuse 
Paulette. E prea devreme. După calculele mele, fiecare 
asistent se poate ocupa de o sută, până la două sute de 
cazuri. Clienţii ăştia sunt speriaţi. Sunt speriaţi pentru că au 
aceste tumori. Sunt speriaţi pentru că toată presa vorbeşte 
de Dyloft. La naiba, sunt speriaţi pentru că i-am speriat noi 
ca dracu'! 

— Vor să stăm de vorbă cu ei, spuse Jonah. Şi vor ca la 
celălalt capăt al firului să fie un avocat, nu un asistent 


isteric care îi recită o poveste învățată pe dinafară. Mă tem 
că în curând o să începem să pierdem clienţi. 

— N-o să pierdem clienţi, spuse Clay, cu gândul la acei 
rechini simpatici pe care tocmai îi întâlnise în Idaho şi care 
de-abia aşteptau o ocazie să pună mâna pe clienţii lui 
nemulţumiţi. 

— Ne înecăm în hârţoage, spuse Paulette, preluând 
ştafeta de la Jonah şi ignorându-l pe Clay. Fiecare analiză 
medicală preliminară trebuie studiată, apoi confirmată cu 
încă una. In momentul ăsta, cred că avem cam patru sute 
de oameni care au nevoie de încă un rând de analize. 
Acestea ar putea fi cazurile serioase; oamenii ăştia ar putea 
fi pe moarte, Clay! Dar cineva trebuie să coordoneze, 
împreună cu doctorii, îngrijirea medicală pe care o vor 
primi. Şi asta nu se poate, Clay, înţelegi? 

— Ascult, spuse el. De câţi avocaţi avem nevoie? Paulette 
îi aruncă lui Jonah o privire obosită. Niciunul dintre ei nu 
ştia ce să răspundă. 

— Zece? sugeră ea. 

— Cel puţin zece, întări Jonah. Zece deocamdată, în clipa 
asta, şi poate mai mulţi după aceea. 

— Accelerăm publicitatea, spuse Clay. 

Urmă o pauză lungă şi grea, timp în care Jonah şi 
Paulette asimilau informaţia. Clay le făcuse un rezumat al 
celor mai importante puncte discutate la Ketchum, dar nu 
le dăduse detalii. li asigurase că fiecare caz pe care Îl 
obțineau urma să le aducă profituri mari în curând, dar 
strategiile înţelegerii le păstrase pentru el. „Gura-spartă 
pierde procesele”, îl avertizase French, iar unui personal 
atât de neverificat era mai bine să nu-i spui mare lucru. 

O firmă de avocatură din vecinătate tocmai concediase 
treizeci şi cinci de asociaţi. Afacerile mergeau prost, 
încasările erau slabe, se pregătea o fuziune; oricare ar fi 
fost adevăratul motiv, informaţia era valoroasa în 
Washington, unde piaţa forţei de muncă era, de obicei, 


foarte stabilă. Şomaj temporar! În domeniul juridic? În 
Washington? 

Paulette sugera să îi angajeze pe câţiva dintre respectivii 
asociaţi — să le ofere un contract pe un an fără nicio 
promisiune de avansare. Clay se oferi să dea telefoanele a 
doua zi de dimineaţa. Tot el urma să găsească spaţiu 
pentru birouri şi să îl amenajeze. 

Lui Jonah îi veni ideea destul de neobişnuită să angajeze 
un doctor, pe o perioadă de un an, care să coordoneze 
analizele şi pregătească dovezile medicale pentru proces. 

— Putem să găsim unul proaspăt ieşit din facultate, cu o 
sută de mii pe an, spuse el. N-o să aibă cine ştie ce 
experienţă, dar cui îi pasă? Nu face operaţii, se ocupă de 
hârţoage. 

— Fă-o! spuse Clay. 

Următoarea chestiune pe lista lui Jonah era pagina de 
Internet. Datorită reclamelor devenise foarte căutată, dar 
aveau nevoie de oameni angajaţi permanent care să 
răspundă la mesaje. In plus, trebuia adusă la zi aproape 
săptămânal, prin adăugarea celor mai recente date despre 
procesul colectiv şi a ultimelor veşti proaste despre Dyloft. 

— Toţi aceşti clienţi cer cu disperare informaţii, Clay, 
spuse el. 


Pentru cei care nu foloseau Internetul — şi Paulette 
bănuia că aproximativ jumătate din clienţii lor intrau în 
aceasta categorie — era absolut necesar un buletin cu 


informaţii despre Dyloft. 

— Avem nevoie de o persoană, care să redacteze şi să 
expedieze aceste buletine, spuse ea. 

— Poţi să găseşti pe cineva? întrebă Clay. 

— Aşa cred. 

— Atunci găseşte! 

Paulette se uită la Jonah, ca şi cum orice era de spus 
trebuia să vină de la el. Jonah aruncă pe masa un carneţel 
şi îşi pocni degetele. 


— Clay, cheltuim nişte sume uriaşe, spuse el. Eşti sigur 
că ştii ce faci? 

— Nu sunt sigur, dar cred că ştiu. Aveţi încredere în 
mine, bine? Suntem pe cale să câştigăm bani serioşi. Dar 
până atunci, trebuie să şi cheltuim ceva. 

— Şi ai banii ăştia? întrebă Paulette. 

— Da. 


Pace voia să meargă să bea ceva într-un bar din 
Georgetown, la câţiva paşi de casa lui Clay. Venea şi pleca 
din oraş, fără să spună, ca de obicei, mai nimic despre locul 
unde se ducea şi despre „incendiul” cu care se mai lupta în 
acel moment. Îşi mai înviorase garderoba şi prefera acum 
culoarea maro — cizme maro, cu vârf ascuţit, din piele de 
şarpe, haină maro de piele întoarsă. „Face parte din 
deghizare”, îşi spunea Clay. Pe la jumătatea primului pahar 
de bere, Pace întoarse discuţia spre Dyloft şi deveni 
limpede că actualul proiect, care o fi fost, tot mai avea ceva 
de-a face cu Laboratoarele Ackerman. 

Clay, cu flerul unui avocat începător, îi descrise foarte 
colorat escapada la ferma lui French, banda de hoţi pe care 
îi cunoscuse acolo, cearta de trei ore de la cină, unde toţi 
erau beţi şi vorbeau în acelaşi timp şi spectacolul cu Harry 
şi Barry. Nu ezitase să-i dea toate amănuntele, pentru că 
Pace ştia mai multe decât toţi. 

— li ştiu pe Harry şi Barry, spuse Pace, de parcă era 
vorba de personaje din lumea interlopă. 

— Păreau că ştiu ce spun, ceea ce era şi cazul, pentru 
două sute de mii de dolari. 

Clay îi vorbi de Carlos Hernândez şi Wes Saulsberry şi 
Damon Didier, noii săi tovarăşi din Comitetul Director al 
Reclamanţilor. Pace spuse că auzise de toţi. 

La a doua bere, Pace îl întrebă: 


— Ai vândut în marjă acţiuni Ackerman, aşa e? Aruncă o 
privire în jur, dar nu asculta nimeni. Era un bar de studenţi 
şi în seara aceea era aproape gol. 

— O sută de mii de acţiuni cu patruzeci şi doi şi jumătate, 
spuse Clay cu mândrie. 

— Azi la închidere erau douăzeci şi trei. 

— Ştiu. Fac calculele în fiecare zi. 

— E timpul să acoperi ce ai vândut şi să le răscumperi. 
Mâine dimineaţă la prima oră, de exemplu. 

— Se pregăteşte ceva? 

— Şi dacă tot faci asta, cumpără cât poţi de mult cu 
douăzeci şi trei şi apoi aşteaptă. 

— Incotro se îndreaptă? 

— Se vor dubla. 

Şase ore mai târziu, înainte de răsăritul soarelui, Clay era 
la birou, încercând să se pregătească pentru încă o zi de 
nebunie curată. Totodată era nerăbdător să se deschidă 
Bursa. Lista cu lucruri pe care le avea de făcut era lungă de 
două pagini şi multe dintre ele aveau legătură cu sarcina 
extrem de grea de a angaja imediat încă zece avocaţi şi de 
a găsi pentru unii dintre ei spaţiu unde să lucreze. Situaţia 
părea disperată, dar nu avea de ales; la şapte şi jumătate 
sună un agent imobiliar, pe care îl scoase de sub duş. La 
opt şi jumătate terminase deja un interviu de zece minute 
cu un tânăr avocat pe nume Oscar Mulrooney. Bietul de el 
fusese un student eminent la Yale, recrutat apoi de o firmă 
mare, după care îşi pierduse slujba când mega-firma a 
făcut implozie. Mai era şi căsătorit de două luni şi avea 
mare nevoie de o slujbă. Clay îl angaja pe loc pe şaptezeci 
şi cinci de mii de dolari pe an. Mulrooney mai avea patru 
prieteni, tot de la Yale, care îşi căutau şi ei de lucru. „Adu-i 
încoace!” 

La zece dimineaţa, Clay îşi sună broker-ul şi acoperi 
vânzarea în marjă, cu un profit de 1,9 milioane de dolari şi 
ceva mărunţiş. În aceeaşi discuţie telefonică mai cumpără 


încă două sute de mii de acţiuni cu douăzeci şi trei de 
dolari, folosindu-şi câştigul şi creditul. Toată dimineaţa 
urmări pe Internet evoluţia pieţei. Nu se schimbă nimic. 

Oscar Mulrooney se întoarse la prânz împreună cu 
prietenii lui, toţi nerăbdători ca nişte cercetaşi. Clay îi 
angajă şi pe ceilalţi, apoi le dădu sarcina să-şi închirieze 
mobila pentru birouri, să-şi conecteze telefoanele la linia 
fierbinte şi să facă tot ce mai trebuia pentru a-şi începe 
carierele de mărunți specialişti în daune colective. Era 
treaba lui Oscar să mai angajeze încă cinci avocaţi, care 
urmau să-şi găsească singuri spaţiu pentru birouri, şi toate 
celelalte. 

Aşa se născu „Filiala Yale”. 

La cinci după-amiază, ora de pe Coasta de Est, Philo 
Products anunţă că urma să cumpere acţiunile aflate pe 
piaţă ale Laboratoarelor Ackerman, la preţul de cincizeci de 
dolari bucata, o fuziune care costa paisprezece milioane. 
Clay urmări desfăşurarea acţiunii pe ecranul mare din sala 
de şedinţe, singur, pentru că toţi ceilalţi răspundeau la 
afurisitele de telefoane. Canalele financiare acaparară 
ştirile. CNN trimise în grabă reporteri la White Plains, New 
York, cartierul general al Laboratoarelor Ackerman, unde 
stăteau şi pândeau pe la poartă, ca şi cum s-ar fi aşteptat 
ca reprezentanţii companiei asediate să apară şi să plângă 
în faţa camerelor. 

Un şir nesfârşit de experţi şi de analişti financiari turuiau 
întruna tot felul de opinii nefondate. Dyloftul fusese 
menţionat de la început şi des. Cu toate că managementul 
Laboratoarelor Ackerman era defectuos de ani de zile, 
nimeni nu se îndoia că Dyloftul reuşise să-i dea lovitura de 
graţie. 

Oare Philo era producătorul Tarvanului? Clientul lui Pace? 
Oare îl manipulaseră pe Clay ca să obţină o preluare cu 
paisprezece milioane de dolari? Şi, cel mai îngrijorător, ce 
însemna asta pentru viitorul Laboratoarelor Ackerman şi al 


Dyloftului? Deşi era, desigur, o bucurie să-şi calculeze 
profitul obţinut de pe urma acţiunilor Ackerman, Clay nu 
putea să nu se întrebe dacă asta nu însemna cumva 
sfârşitul visului cu Dyloftul. 

Dar adevărul era că nu avea cum să afle. Era doar un 
jucător neimportant într-o afacere uriaşă între două 
corporaţii-mamut. Laboratoarele Ackerman aveau bunuri, 
se linişti el. Şi scoseseră pe piaţă un produs periculos care 
făcuse rău multora. Dreptatea va avea câştig de cauză. 

Patton French îl sună din avion, de undeva între Florida şi 
Texas şi îl rugă pe Clay să rămână la birou o oră sau o oră 
şi puţin. Comitetul Director al Reclamanţilor trebuia să ţină 
o conferinţa telefonică de urgenţă. Secretara lui se ocupa 
de asta. 

French sună din nou după o oră, de la sol, din Beaumont, 
unde urma să se întâlnească a doua zi cu nişte avocaţi care 
aveau nevoie de ajutorul lui în nişte cazuri legate de un 
medicament împotriva colesterolului, dar, oricum, nu 
reuşise să-i găsească pe ceilalţi din comitetul director. 
Vorbise deja cu Barry şi Harry la New York, pe care nu-i 
îngrijora preluarea companiei de către Philo. 

— Ackerman deţine douăsprezece milioane de acţiuni, 
care acum valorează cincizeci de dolari bucata, poate chiar 
mai mult după ce se liniştesc apele. Tocmai încasaseră şase 
sute de milioane numai din dividende. In plus, fuziunea 
trebuie aprobată de guvern, care de obicei prefera să se 
încheie litigiul înainte să spună da. Totodată, toată lumea 
ştie că Philo evită tribunalele. Face înţelegeri repede şi 
discret. 

„Tare mai seamănă cu Tarvanul!” se gândi Clay. 

— Una peste alta, sunt veşti bune, spuse French, iar pe 
fundal se auzea bâzâitul unui fax. Clay şi-l imagina 
plimbându-se de colo până colo prin avionul care aştepta 
pe pistă. Te ţin la curent. 

Şi asta a fost tot. 


22 


Rex Crittle voia să facă observaţii, să audă explicaţii 
liniştitoare, să ţină predici, să dea lecţii, dar clientul lui, 
care stătea de cealaltă parte a mesei, nu părea mişcat de 
cifre. 

— Firma ta are şase luni, spuse Crittle, privind pe 
deasupra ochelarilor de citit, cu un vraf de rapoarte în faţă. 
Probele! Am dovezi că mica firmă de investiţii din cadrul 
Cabinetului de Avocatura al lui J. Clay Carter Il e, de fapt, 
condusă de nişte idioţi. Ai început cheltuielile cu suma 
impresionantă de şaptezeci şi cinci de mii pe lună — trei 
avocaţi, un asistent juridic, o secretară, chirie serioasă, 
casă frumoasă. Acum a ajuns la jumătate de milion de 
dolari pe lună şi creşte de la o zi la alta. 

— Trebuie să cheltuieşti ca să câştigi, spuse Clay, sorbind 
din cafea şi amuzându-se de tulburarea contabilului. 

Asta era dovada că vorbeşte cu un bun contabil obsedat 
de cifre — acesta era mai preocupat de costuri decât 
clientul său. 

— Dar tu nu câştigi nimic, spuse Crittle prudent. Niciun 
fel de încasări în ultimele trei luni. 

— A fost un an bun. 

— O, da! Onorarii de cincisprezece milioane înseamnă un 
an bun! Problema e că se evaporă. Luna trecută ai cheltuit 
paisprezece mii de dolari doar pentru a închiria avioane. 

— Dacă tot ai atins subiectul, află că mă gândesc să-mi 
cumpăr unul. O să am nevoie de tine să faci socotelile. 

— Asta fac. Nu se justifică o asemenea cheltuială. 

— Nu despre asta e vorba. Mă interesează dacă mi-l pot 
permite. 

— Nu, nu ţi-l permiţi. 

— Ai răbdare, Rex! În curând se relaxează situaţia. 

— Bănuiesc că te referi la cazurile legate de Dyloft. Patru 


milioane de dolari pe publicitate. Trei mii pe lună pentru 
pagina de Internet Dyloft. Acum, încă trei mii pe lună 
pentru buletinele cu informaţii. Şi toţi asistenții ăia din 
Manassas! Şi toţi avocaţii ăştia noi! 

— Cred că întrebarea este dacă să închiriez unul pe cinci 
ani sau să-l cumpăr direct? 

— Ce anume? 

— Un Gulfstream. 

— Ce e un Gulfstream? 

— Cel mai bine dotat avion particular din lume. 

— Şi ce anume ai de gând să faci cu un Gulfstream? 

— Să zbor. 

— Şi de ce crezi că îţi trebuie aşa ceva, mai exact? 

— Pentru că este avionul preferat de toţi avocaţii 
specializaţi în daune colective. 

— Da, e foarte logic... 

— Ştiam eu că o să te dai pe brazdă. 

— Şi ai idee cam cât costă unul? 

— Patruzeci, patruzeci şi cinci de milioane. 

— Nu-mi place să-ţi dau vestea asta, Clay, dar nu ai 
patruzeci de milioane. 

— Ai dreptate. Cred că o să închiriez unul. 

Crittle îşi scoase ochelarii de citit şi îşi masă nasul lung şi 
subţire, de parcă l-ar fi apucat o durere de cap. 

— Uite care e treaba, Clay! Eu nu sunt decât contabilul 
tău. Dar nu sunt sigur că mai există şi altcineva care să-ţi 
spună s-o laşi mai moale. Nu te lăsa dus de val, amice! Ai 
câştigat o avere, bucură-te de ea! Nu ai nevoie de o firmă 
mare, cu atâţia avocaţi. Nu ai nevoie de avioane. Ce mai 
urmează? Un iaht? 

— Da. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. 

— Credeam că nu poţi să suferi bărcile. 

— Aşa e. E pentru tata. Pot să-l amortizez? 


— Nu. 

— Pun pariu că pot. 

— Cum? 

— Organizez curse charter cu el când nu-l folosesc. Când 
isprăvi cu nasul, Crittle îşi puse la loc ochelarii şi spuse: 

— În fond, sunt banii tai, amice! 

Se întâlnirăâ la New York, pe teren neutru, într-o sală de 
recepții amărâtă a unui hotel vechi de lângă Central Park, 
ultimul loc în care şi-ar fi imaginat cineva că poate avea loc 
o întâlnire atât de importantă. Pe o parte a mesei stăteau 
membrii Comitetului Director al Reclamanţilor în cazul 
Dyloft, toţi cinci, inclusiv Clay Carter care se simţea tare 
nelalocul lui, iar în spatele lor tot soiul de asistenţi, avocaţi 
şi trepăduşi angajaţi de domnul Patton French. De cealaltă 
parte, era echipa de la Ackerman, în frunte cu Carl Wicks, 
un veteran respectabil, flancat de un număr egal de 
susţinători. 

Cu o săptămână înainte, guvernul aprobase fuziunea cu 
Philo Products, la preţul de cincizeci şi trei de dolari 
acţiunea, ceea ce pentru Clay însemna un profit de încă 6 
milioane. Jumătate din bani îi îngropase într-un cont din 
străinătate şi nu avea de gând să se atingă de ei. Aşa că 
venerabila companie fondata cu un secol înainte de fraţii 
Ackerman era pe cale să fie înghiţita de Philo, o companie 
ale cărei încasări abia dacă se ridicau la jumătate, dar care 
avea mult mai puţine datorii şi o conducere mult mai 
inteligentă. 

În timp ce se aşeza şi îşi împrăştia pe masă dosarele, 
încercând să se convingă singur că da, ce mama naibii, 
avea ce căuta acolo, Clay observă nişte priviri încruntate şi 
tăioase din partea cealaltă. In sfârşit, cei de la 
Laboratoarele Ackerman aveau ocazia să-l vadă în 
persoană pe tânărul parvenit din Washington care stârnise 
coşmarul Dyloft. 

Patton French, deşi avea o mulţime de soluţii de rezervă, 


nu avu nevoie să recurgă la niciuna. Luă controlul asupra 
primei runde şi în scurt timp toţi ceilalţi tăcură din gură, cu 
excepţia lui Wicks, care intervenea numai când era 
necesar. Petrecură dimineaţa definitivând numărul de 
cazuri existente. În dosarul din Biloxi erau 36 700 de 
reclamanţi. Un grup de avocaţi trădători din Georgia mai 
aveau 5 200 de cazuri şi amenințau să le pună cap la cap şi 
să deschidă alt proces colectiv. French era convins că poate 
să-i convingă să renunţe. Alţi avocaţi se retrăseseră din 
acţiunea comună şi plănuiau procese individuale la ei 
acasă, dar nici în privinţa lor French nu se arăta îngrijorat. 
Le lipseau documentele esenţiale şi nici nu aveau şanse să 
le obţină. 

Cifrele curgeau, iar Clay se plictisi curând. Singurul 
număr care conta pentru el era 5 380 — partea lui din 
clienţi, încă avea mai mult decât oricare alt avocat, deşi 
French reuşise să reducă strălucit diferenţa, şi avea puţin 
peste 5 000. 

După trei ore de statistici nonstop, căzură de acord să ia 
o pauză de prânz de o oră. Cei din comitetul reclamanţilor 
se retraseră într-un apartament, unde mâncară sandvişuri 
şi băură numai apă. În scurt timp French era iar la telefon, 
vorbind şi urlând în acelaşi timp. Wes Saulsberry voia să 
iasă la aer şi îl invită pe Clay la o scurtă plimbare prin 
apropiere. 

Porniră agale pe Fifth Avenue, peste drum de parc. Era 
mijlocul lui noiembrie; aerul era rece şi vântul bătea uşor, 
iar frunzele zburau pe trotuar. Minunată vreme să fii în 
oraş! 

— Îmi place să vin aici şi îmi place să plec, spuse 
Saulsberry. Acum în New Orleans sunt treizeci de grade şi 
umiditatea e tot ridicată. 

Clay nu făcea decât să asculte. Era prea copleşit de 
emoția momentului: semnarea înţelegerii, până la care mai 
erau numai câteva ore, onorariile uriaşe, totala libertate pe 


care i-o dădea faptul că era tânăr, singur şi atât de bogat. 

— Câţi ani ai, Clay? spunea Wes. 

— Treizeci şi unu. 

— Când aveam treizeci şi trei de ani, am semnat 
împreună cu partenerul meu o înţelegere pe o grămadă de 
bani, în cazul exploziei unui rezervor. Un caz oribil, 
doisprezece oameni au fost arşi. Am împărţit pe din două 
onorariul de douăzeci şi opt de milioane. Partenerul meu şi- 
a luat cele paisprezece milioane şi a renunţat la avocatură. 
Eu i-am investit pe ai mei în mine însumi. Mi-am ridicat o 
firmă plină de avocaţi pledanţi dedicați meseriei, nişte 
oameni cu adevărat talentaţi cărora le place ce fac. Am 
construit o clădire în New Orleans şi am continuat să 
angajez cei mai buni oameni pe care îi găseam. Acum am 
ajuns la nouăzeci de avocaţi şi în ultimii zece ani am 
încasat onorarii de opt sute de milioane de dolari. Cât 
despre partenerul meu, ce să-ţi spun? Un caz trist. Nu te 
retragi la treizeci şi trei de ani, nu e normal. Cea mai mare 
parte din bani i-a făcut praf. Trei căsnicii nereuşite. 
Probleme cu jocurile de noroc. L-am angajat acum doi ani 
ca asistent juridic, cu un salariu de şaizeci de mii de dolari, 
dar nu merita nici atât. 

— Nu mi-a trecut prin minte să mă las de avocatură, 
spuse Clay. 

Minciună! 

— Nici să nu-ţi treacâ. Eşti pe cale să câştigi o grămadă 
de bani şi îi meriţi. Bucură-te de ei! la-ţi un avion, un iaht 
frumos, un apartament pe plajă, o casă în Aspen, toate 
jucăriile. Dar banii adevăraţi investeşte-i la loc în firmă. 
Ascultă sfaturile cuiva care a trecut prin asta. 

— Mulţumesc! 

Cotiră pe 73 Street şi o luară spre est. Saulsberry nu 
terminase. 

— Ştii ceva despre cazurile legate de vopselele cu 
plumb? 


— Nu prea. 

— Nu sunt la fel de celebre ca acelea în care sunt 
implicate medicamente, dar sunt destul de profitabile. Eu 
am pornit isteria acum vreo zece ani. Clienţii noştri sunt 
şcolile, bisericile, spitalele, clădirile comerciale, toate cu 
straturi de vopsele pe bază de plumb pe pereţi. Foarte 
periculoase. l-am dat în judecată pe producători, cu unii am 
negociat înţelegeri. Două miliarde până acum. In orice caz, 
în timpul cercetărilor la una dintre companii am descoperit 
un alt caz care te-ar putea interesa. Eu nu pot să mă ocup 
de el din cauza unor conflicte de interese. 

— Ascult. 

— Compania e în Reedsburg, Pennsylvania, şi produce 
mortar folosit pentru construirea caselor din cărămidă. 
Nimic prea sofisticat, dar o posibilă mină de aur. Se pare că 
au probleme cu mortarul. Un lot prost. Cam după trei ani 
începe să se sfărâme. Când mortarul cedează, cărămizile 
încep să cadă. Situaţia e limitata la zona Baltimore, 
probabil vreo două sute de case. Şi abia acum începe să se 
observe. 

— Care sunt pagubele? 

— Costă, în mare, cincisprezece mii reparația unei 
singure case. 

„Cincisprezece mii înmulţit cu doua sute de case! 
Contract pe o treime şi onorariul avocatului se ridică la zece 
milioane.” Clay făcea socotelile din ce în ce mai uşor. 

— Va fi uşor de dovedit, spuse Saulsberry. Compania ştie 
că e expusă. N-ar trebui să ai niciun fel de probleme cu 
înțelegerile. 

— Mi-ar plăcea să mă uit mai atent. 

— Îți trimit dosarul, dar nu trebuie să divulgi sursa. 

— Îți iese şi ţie ceva? 

— Nu. E felul meu de a mă revanşa pentru Dyloft. Şi, 
desigur, dacă într-o bună zi o să ai ocazia să-mi întorci 
favoarea, o să-ți fiu recunoscător. Aşa lucrăm unii dintre 


noi, Clay! Frăția specialiştilor în daune e plină de egoişti şi 
indivizi care se înjunghie între ei, dar suntem câţiva care 
încercăm să avem grijă unii de alţii. 

Spre seară, cei de la Laboratoarele Ackerman acceptară 
un minim de 62 000 de dolari pentru fiecare dintre 
reclamanţii din Categoria Unu, cei cu tumori benigne care 
puteau fi extirpate printr-o intervenţie chirurgicală relativ 
simplă, al cărei cost avea să fie suportat tot de companie. 
Aproximativ patruzeci de mii de reclamanţi intrau în 
aceasta categorie, iar banii urmau să le fie daţi imediat. O 
bună parte din târguiala care urmă se învârti în jurul 
metodei prin care să se stabilească cine are dreptul să 
beneficieze de o astfel de înţelegere. Ilzbucni o ceartă 
cumplită în momentul când se puse pe tapet problema 
onorariilor avocaţilor. Clay avea un contract pentru 
împrejurări neprevăzute care îi asigura o treime din orice 
sumă obţinută, dar, în cazul unor astfel de înţelegeri, 
procentul era, de obicei, redus. Se folosi o formulă foarte 
complicata în jurul căreia se aprinseră dispute, iar în timpul 
acestor dispute French se arătă nejustificat de agresiv. In 
definitiv, era vorba de banii lui. Cei de la Ackerman 
acceptară în final o cotă de douăzeci şi opt la sută pentru 
reclamanţii din Categoria A. 

Reclamanţii din Categoria B erau cei cu tumori maligne 
şi, de vreme ce tratamentul lor urma să dureze luni sau 
chiar ani, înţelegerea rămânea deschisă. Nu se impuse 
niciun plafon pentru aceste despăgubiri — ceea ce 
dovedea, conform spuselor lui Barry şi Harry, că Philo 
Products erau undeva, în spatele întregii afaceri, susţinând 
Laboratoarele Ackerman cu ceva bani. Avocaţii urmau să 
primească douăzeci şi cinci la sută pentru reclamanţii din 
Categoria B, deşi Clay nu avea nici cea mai vagă idee de 
ce. Nimeni nu putea ţine pasul cu socotelile pe care le 
făcea French. 

Din Categoria C făceau parte acei reclamanţi din 


Categoria B care urmau să moară din cauza Dyloftului. Din 
moment ce până acum nu se înregistrase niciun deces, şi 
această categorie rămase deschisă. Limita onorariilor era 
de douăzeci şi doi la sută. 

Întâlnirea se încheie la ora şapte cu decizia de a se reuni 
a doua zi, pentru a stabili detaliile pentru Categoriile B şi C. 
În timp ce coborau cu liftul, French îi întinse o hârtie. 

— Nu e rău pentru o zi de muncă, spuse zâmbind. Era un 
rezumat al cazurilor lui Clay şi al onorariilor la care se putea 
aştepta, inclusiv un adaos de şapte la sută pentru 
participarea la Comitetul Director al Reclamanţilor. 

Onorariul brut, numai pentru Categoria A, se ridica la 106 
milioane de dolari. 

Când rămase în sfârşit singur, se duse în faţa ferestrei 
din camera sa şi privi cum se lasă seara peste Central Park. 
Era limpede că Tarvanul nu-l pregătise pentru şocul 
provocat de îmbogățirea bruscă. Era amorţit, nu-şi găsea 
cuvintele, rămăsese înţepenit în faţa ferestrei, iar gândurile 
îi goneau prin mintea care lucra la maximum. Bău două 
pahare de whisky sec din mini-bar, fără absolut niciun 
efect. 

Fără să plece de la fereastră, o sună pe Paulette, care 
ridică receptorul imediat. 

— Dă-i drumul, spuse ea, recunoscându-i vocea. 

— Prima rundă s-a încheiat, spuse el. 

— N-o mai lua pe ocolite! 

— Tocmai ai câştigat zece milioane de dolari, spuse el, cu 
o voce care nu-i aparţinea, deşi cuvintele ieşeau din gura 
lui. 

— Nu mă minţi, Clay! Cuvintele îi veneau cu greutate. 

— E adevărat. Nu te mint. 

Urmă o pauză şi Paulette începu să plângă. Clay făcu 
câţiva paşi şi se aşeză pe marginea patului şi pentru o clipă 
simţi şi el că îi vine să plângă. 

— O, Doamne! reuşi Paulette să spună, de două ori. 


— Te mai sun eu peste câteva minute, spuse Clay. Jonah 
era încă la birou. Incepu să urle la telefon, apoi aruncă 
receptorul din mână şi fugi să-l caute pe Rodney. Clay îi 
auzea vorbind pe fundal. Se trinti o uşă. Rodney ridică 
receptorul şi spuse: 

— Ascult! 

— Partea ta e zece milioane, spuse Clay, pentru a treia 
oară, jucând rolul lui Moş Crăciun cum nu avea să o mai 
facă niciodată. 

— Ai milă, ai milă, ai milă, spunea Rodney. Jonah se 
auzea ţipând. 

— Greu de crezut, spuse Clay. 

Pentru o clipă păstră în faţa ochilor imaginea lui Rodney 
la vechiul lui birou de la Biroul Avocaţilor din Oficiu, 
înconjurat de dosare şi hârtii, cu fotografiile soţiei şi copiilor 
prinse în piuneze pe pereţi, un om de treabă muncind mult, 
pe bani puţini. 

Ce avea să-i spună soţiei când o să sune acasă peste 
câteva minute? 

Jonah ridică receptorul altui telefon şi vorbiră o vreme 
despre şedinţa la care se negociaseră înțelegerile — cine a 
fost de faţă, unde s-a ţinut, cum a fost. Nu voiau să închidă, 
dar Clay le promise că o sună din nou pe Paulette. 

Când termină de dat veştile se aşeză pe pat şi stătu 
acolo mult timp, trist la gândul că nu mai avea pe cine să 
sune. Şi-o imagina pe Rebecca şi dintr-o dată avu impresia 
că îi aude vocea, că o simte lângă el, că o atinge. Puteau 
să-şi cumpere o casă în Toscana, în Maui sau oriunde ar fi 
dorit ea. Puteau să trăiască acolo fericiţi, cu o mulţime de 
copii şi fără socri, cu bone şi servitoare şi bucătari şi, poate, 
chiar cu un majordom. Ar trimite-o acasă de două ori pe an 
cu avionul să se certe cu părinţii. 

Sau poate că soţii Van Horn n-ar mai fi atât de nesuferiţi 
cu o sută de milioane de dolari în familie, nu chiar în mâna 
lor, dar destul de aproape ca să se laude cu ei. 


Strânse din dinţi şi îi formă numărul. Era miercuri, o 
seară fără mare agitaţie la clubul Potomac. Era, cu 
siguranţă, în apartamentul ei. După ce telefonul sună de 
trei ori, Rebecca spuse: 

— Alo. 

Şi la auzul vocii ei îi pieri curajul. 

— Bună, sunt Clay, spuse el, încercând să para degajat. 
Nu schimbaseră o vorba de şase luni, dar gheaţa se sparse 
imediat. 

— Bună, străine! spuse ea cu cordialitate. 

— Ce mai faci? 

— Bine, ocupata ca de obicei. Dar tu? 

— Cam la fel. Sunt în New York, pentru nişte negocieri. 

— Aud că-ţi merge bine. „Puțin spus.” 

— Nu-i rău. Nu mă plâng. Cum e la slujbă? 

— Mai am şase zile. 

— Îţi dai demisia? 

— Da. Mă mărit, ştii? 

— Am auzit. Când e? 

— Pe douăzeci decembrie. 

— Nu am primit invitaţie. 

— Păi, nici nu ţi-am trimis. Nu credeam că vrei să vii. 

— Probabil că nu. Eşti sigură că vrei să te măriţi? 

— Hai să vorbim despre altceva. 

— Nu există altceva, serios! 

— Te vezi cu cineva? 

— Mă vânează femeile prin tot oraşul. Unde l-ai cunoscut 
pe tipul ăsta? 

— Şi ţi-ai cumpărat o casă în Georgetown? 

— Asta a fost demult. 

Dar era încântat că ea aflase. Poate că era curioasă în 
legătură cu noile lui succese. 

— Tipul ăsta e un vierme, spuse. 

— Zău, aşa, Clay! Să rămânem civilizaţi. 

— E un vierme şi tu ştii foarte bine, Rebecca. 


— Închid telefonul. 

— Nu te mărita cu el, Rebecca! Se zvoneşte că e homo. 

— E un vierme. E homo. Şi mai ce? Spune tot, Clay, dacă 
aşa te simţi mai bine. 

— Nu te mărita, Rebecca! Părinţii tăi o să-l mănânce de 
viu. În plus, copiii tăi vor semăna cu el. Nişte viermişori. 

Convorbirea se întrerupse. 

Clay se întinse pe pat şi se uită fix la tavan, cu vocea ei 
încă răsunându-i în urechi, doborât de revelaţia că îi era 
atât de dor de ea. Apoi sună brusc telefonul, speriindu-l. Era 
Patton French, care suna din hol şi îl aştepta cu o limuzină. 
Cină şi vin în următoarele trei ore. Cineva trebuia să o facă 
şi pe asta. 


23 


Toţi participanţii au jurat că nu vor divulga secretul. 
Avocaţii semnară documente groase prin care se angajau 
să păstreze confidenţialitatea cu privire la negocierile şi 
înțelegerile din cazul Dyloft. Înainte să părăsească New 
York-ul, French le spuse celor din grupul său: 

— Va apărea în ziare în mai puţin de patruzeci şi opt de 
ore. Cei de la Philo vor lăsa să se scurgă informaţiile şi o să 
le crească valoarea acţiunilor. 

În dimineaţa următoare, The Wall Street Journal publică 
articolul; bineînțeles, se dădea vina pe avocați: 
„SPECIALIŞTII ÎN DAUNE COLECTIVE FORŢEAZA 
ÎNŢELEGERILE ÎN CAZUL DYLOFT”, se spunea în titlu. Surse 
anonime aveau multe de comentat. Detaliile erau corecte. 
Un total de 2,5 miliarde de dolari urma să se plătească în 
prima rundă de înţelegeri, iar alte 1,5 miliarde erau ţinute 
de rezervă pentru cazurile grave. 

La deschiderea bursei, acţiunile Philo Products erau 
cotate la optzeci şi doi de dolari şi valoarea lor sări rapid la 
optzeci şi cinci de dolari. Un analist financiar spunea că 
investitorii se liniştiseră la auzul veştii despre semnarea 
înțelegerilor. Compania va fi în stare să controleze costul 
litigiului. Fără procese de durată. Fără pericolul unor 
verdicte uriaşe. Avocaţii fuseseră ţinuţi în frâu de data asta, 
iar surse rămase anonime din cadrul Philo Products 
susțineau că e o victorie. Clay urmărea ştirile la televizorul 
din birou. 

Răspunse şi la telefoane din partea reporterilor. La ora 
unsprezece, sosi unul de la The Journal, însoţit de un 
fotograf, în timpul întrebărilor preliminare, Clay află că 
reporterul ştia la fel de multe ca şi el despre înţelegeri. 

— Lucrurile astea nu sunt niciodată ţinute sub tăcere, 
spuse el. Ştim la ce hotel vă ascundeaţi. 


Neoficial, Clay răspunse la toate întrebările. Apoi, oficial, 
refuză să facă orice fel de comentarii. Oferi însă câteva 
date despre el, despre evoluţia rapidă din hrubele Biroului 
Avocaţilor din Oficiu până la statutul de milionar, în numai 
câteva luni, despre impresionanta firmă pe care şi-o clădea 
etc. Vedea cum articolul prinde formă şi avea să fie 
spectaculos. 

A doua zi de dimineaţă, îl citi pe Internet înainte de 
răsăritul soarelui. Figura lui era acolo, în una dintre schiţele 
oribile pe care The Journal le făcuse celebre, iar imediat 
deasupra era titlul: „MAESTRUL TRANZACŢIILOR, DE LA 40 
000$ LA 100 000 000$ ÎN ŞASE LUNI”. Dedesubt era 
subtitlul: „Trebuie să te îndrăgosteşti de avocatură!” 

Era un articol foarte lung şi era în întregime despre Clay. 
Familia din care provenea, copilăria în Washington, tatăl lui, 
Facultatea de Drept de la Georgetown, citate generoase din 
Glenda şi Jermaine de la Biroul Avocaţilor din Oficiu, un 
comentariu din partea unui profesor de care nu-şi mai 
amintea, o scurtă trecere în revistă a cazului Dyloft. Cea 
mai bună parte era o discuţie lungă cu Patton French, în 
care „vestitul specialist în daune” îl descria pe Clay Carter 
drept „cea mai strălucită tânără speranţă”, drept 
„neînfricat” şi „o forţă nouă de care trebuie ţinut cont”. 
„Marile corporaţii americane ar trebui să tremure la auzul 
numelui lui”, continua fraza bombastică. Şi la final: „Fără 
îndoială, Clay este noul Maestru al Tranzacţiilor.” 

II citi de două ori, apoi i-l trimise pe e-mail Rebeccăi, cu 
un mesaj la început şi la sfârşit: „Rebecca, te rog, nu te 
grăbi! Clay”. l-I trimise acasă şi la birou şi, dacă tot se 
apucase de asta, şterse mesajul personal şi îl trimise la 
birourile Grupului BVH. Până la nuntă mai era o lună. 

Când ajunse în cele din urmă la birou, domnişoara Glick îi 
dădu un teanc de mesaje — cam o jumătate erau din 
partea unor prieteni de la Facultatea de Drept care îi 
cereau în glumă împrumuturi, cealaltă jumătate de la 


jurnalişti de toate felurile. La birou era şi mai mult haos 
decât de obicei. Paulette, Jonah şi Rodney încă pluteau, 
incapabili să se concentreze la nimic. Toţi clienţii îşi voiau 
banii în aceeaşi zi. 

Din fericire, exista „Filiala Yale”, condusă de nou-des- 
coperitul geniu Oscar Mulrooney, care se apucă de treabă şi 
încropi un plan care să-i ajute să supravieţuiască până când 
toţi clienţii îşi vor ridica banii. Clay îl mută pe Mulrooney 
într-un birou pe acelaşi coridor cu al lui, îi dublă salariul şi îl 
lăsă să se descurce cu nebunia. 

Clay avea nevoie de o pauză. 

Pentru că paşaportul lui Jarrett Carter fusese confiscat 
discret de Departamentul de Justiţie american, mişcările îi 
era oarecum limitate. Nu era nici măcar sigur că se poate 
întoarce în ţară, deşi în şase ani nu încercase niciodată. 
Afacerea pe sub mână care îi permisese să iasă din oraş 
fără să fie pus sub acuzare avea multe aspecte neclare. 

— Mai bine rămânem în Bahamas, îi spuse el lui Clay la 
telefon. 

Plecară de pe insula Abaco cu un avion Cessna Citation 
V, încă una din jucăriile din flota pe care o descoperise 
Clay. Se îndreptau spre Nassau, la treizeci de minute de 
zbor. Jarret aşteptă să se ridice în aer şi abia apoi spuse: 

— Bun, acum dă-i drumu’! 

Dădea deja pe gât o bere. Şi purta pantaloni scurţi de 
blugi uzaţi, sandale şi o şapcă veche de pescar, o ţinută 
foarte potrivită pentru un expatriat exilat pe o insulă pe 
care trăia ca un pirat. 

Clay îşi deschise şi el o bere şi începu cu Tarvanul şi 
termină cu Dyloftul. Jarrett auzise zvonuri despre succesul 
fiului său, dar el nu citea ziarele şi făcea tot posibilul să nu 
bage în seamă veştile venite de acasă. Mai avu nevoie de 
încă o bere ca să poată digera ideea de a avea cinci mii de 
clienţi odată. 

La auzul celor o sută de milioane de dolari închise ochii, 


deveni palid sau cel puţin de o nuanţă mai deschisă de 
bronz, iar fruntea i se încreţi într-un val de riduri groase. 
Clătină din cap, bău nişte bere, apoi izbucni în râs. 

Clay continuă să vorbească, hotărât să termine până la 
aterizare. 

— Ce faci cu banii? întrebă Jarrett, încă şocat. 

— Îi cheltuiesc ca nebunu'. 

În faţa aeroportului din Nassau găsiră un taxi, un Cadillac 
galben din 1974, cu un şofer care fuma marijuana. Îi duse 
fără peripeții până la Hotelul şi Cazinoul Sunset, pe insula 
Paradise, cu vedere spre Portul Nassau. 

Jarret se duse glonţ la mesele de black jack, cu cei cinci 
mii de dolari bani gheaţă pe care i-i dăduse fiul său. Clay se 
îndreptă spre piscină şi spre crema de plajă. Avea chef de 
soare şi de bikini. 

Barca era un catamaran de douăzeci şi unu de metri 
lungime, făcut de un constructor de bărci bune, din Fort 
Lauderdale. Căpitanul, care era şi vânzătorul, era un 
britanic bătrân şi excentric pe nume Maltbee, iar tovarăşul 
lui era un marinar costeliv din Bahamas. Maltbee mormăi şi 
protestă până ieşiră din raza portului, în golf. Se îndreptau 
spre marginea de sud a canalului, pentru o jumătate de zi 
în apele liniştite şi soarele strălucitor, un test drive mai 
lung, cu o barcă cu care Jarrett spunea că s-ar putea scoate 
bani frumoşi. 

Când opriră motoarele şi ridicară pânzele, Clay cobori să 
inspecteze cabina. Se presupunea că pot să doarmă în ea 
opt persoane, plus doi membri ai echipajului. Destul de 
strâmt, dar totul era la dimensiuni de copii. Duşul era atât 
de mic, că nici nu te puteai întoarce în el. Apartamentul 
principal putea încăpea în cel mai mic dulap al lui. Ce ţi-e şi 
cu viaţa pe o barcă cu pânze! 

Conform spuselor lui Jarrett, era imposibil să câştigi bani 
prinzând peşti. Afacerile erau sporadice. Ca să obţii profit 
era nevoie de curse charter în fiecare zi, dar atunci era prea 


mult de muncă. Marinarii erau greu de păstrat. Bacşişurile 
nu erau niciodată destul de mari. Majoritatea clienţilor erau 
uşor de tolerat, dar mai erau şi destui dintre aceia care îţi 
tăiau pofta. Fusese căpitan de curse charter cinci ani de zile 
şi acum plătea preţul. 

Banii adevăraţi veneau din închirierea vaselor particulare 
unor grupuri mici de oameni bogaţi care voiau să 
muncească, nu să fie răsfăţaţi. Marinari pe jumătate serioşi. 
lei o barca mare — personală, preferabil neipotecată — şi 
navighezi în jurul Caraibelor câte o lună de fiecare dată. 
Jarrett avea un prieten din Freeport care avea de ani de zile 
o afacere cu două astfel de bărci şi câştiga bani frumoşi. 
Clienţii stabileau traseul, alegeau perioada şi ruta, selectau 
meniurile şi băuturile şi porneau pentru o lună cu un 
căpitan şi un secund. 

— Zece mii de dolari pe săptămână, spunea Jarrett. Şi, în 
plus, navighezi, te bucuri de vânt, de soare şi de mare, 
mergi fără ţintă. Spre deosebire de pescuit, unde trebuie să 
prinzi ceva mare, altfel se înfurie cu toţii. 

Când Clay ieşi din cabină, Jarrett era la cârmă, simţindu- 
se în largul lui, de parcă toată viaţa ar fi navigat numai pe 
iahturi de lux. Clay veni pe punte şi se întinse la soare. 

începu să bată vântul şi barca începu să taie suprafaţa 
lină a apei, spre vest, de-a lungul golfului, în timp ce portul 
Nassau dispărea în zare. Clay se dezbrăcase şi era numai în 
pantaloni scurţi şi acoperit de cremă; mai avea puţin şi 
adormea când se apropie uşor Maltbee. 

— Tatăl tău zice că tu eşti ăla cu banii. 

Ochii nu i se vedeau din spatele unor ochelari de soare 
cu lentile groase. 

— Cred că are dreptate, spuse Clay. 

— E o barcă de patru milioane de dolari, practic nouă, 
una din cele mai bune pe care le avem. Făcută pentru 
şmecherii care cheltuiesc banii mai repede decât îi câştiga. 
E trist câţi din ăştia există, dacă vrei părerea mea. In orice 


caz, am rămas cu ea pe cap. Piaţa merge prost. O dăm cu 
trei milioane şi pentru asta ai putea fi acuzat de furt. Dacă 
înregistrezi barca, după legile din Bahamas, în regim 
charter, există o grămada de şiretlicuri care se pot face cu 
impozitele. Nu pot să ţi le explic, dar avem un avocat în 
Nassau care se ocupă de hârtii. Dacă reuşeşti să-l prinzi 
treaz. 

— Şi eu sunt avocat. 

— Atunci de ce eşti treaz? 

Ha, ha, ha; reuşiră amândoi să râda stingher. 

— Cum e cu deprecierea? întreba Clay. 

— Greu, destul de greu, dar, din nou, asta e treaba 
voastră, a avocaţilor. Eu nu sunt decât un vânzător. Dar 
cred că lui taică-tău îi place. Bărcile ca asta sunt ultima 
modă de aici până în Bermude şi America de Sud. O să-şi 
scoată banii. 

Aşa zice vânzătorul, şi încă unul prost. Dacă era să 
cumpere o barcă pentru tatăl lui, Clay nu-şi dorea decât să 
facă banii şi să nu devină o gaură neagră. Maltbee dispăru 
la fel de repede cum apăruse. 

Trei zile mai târziu, Clay semnă un contract de 
cumpărare a bărcii pentru 2,9 milioane de dolari. Avocatul, 
care nu fusese complet treaz la niciuna dintre întâlnirile pe 
care Clay le avusese cu el, înregistră firma de curse charter 
numai pe numele lui Jarrett. Barca era un cadou de la fiu 
pentru tată, un bun care urma să stea ascuns prin insule, 
ca şi Jarrett de altfel. 

La cină, în ultima seară petrecută în Nassau, în fundul 
unui local dărăpănat plin de traficanţi de droguri, de 
evazionişti fiscali şi de indivizi care fugeau de plata pensiei 
alimentare, practic toţi americani, Clay rupea picioare de 
rac şi, în cele din urmă, puse întrebarea la care se gândea 
deja de săptămâni întregi: 

— Există vreo şansă să te întorci vreodată în State? 

— De ce? 


— Să practici avocatura. Să fim parteneri. Să avem 
procese şi să le arătăm noi lor, din nou. 

Întrebarea îl făcu pe Jarrett să zâmbească. Gândul de a 
lucra împreună, tată şi fiu. Însăşi ideea că fiul lui îşi dorea 
ca el să se întoarcă; înapoi într-un birou, înapoi la o viaţă 
respectabilă. Băiatul trăia sub un nor negru pe care el îl 
lăsase în urmă. În orice caz, dat fiind succesul din ultimul 
timp al băiatului, norul se subţia constant. 

— Mă îndoiesc, Clay! Am renunţat la dreptul de a profesa 
şi am promis să mă ţin la distanţă. 

— Dar ai vrea să te întorci? 

— Poate ca să mă reabilitez, dar nu ca să mai profesez. 
Bagajul e prea mare, prea mulţi duşmani vechi care încă 
mai pândesc din umbră. Am cincizeci şi cinci de ani şi e 
puţin cam târziu s-o mai iau de la capăt. 

— Ce o să faci peste zece ani? 

— Nu-mi place să mă gândesc la asta. Nu cred în 
calendare şi orare şi liste cu lucruri de făcut. Stabilirea 
scopurilor în ordinea priorităţii e un obicei american atât de 
prostesc! Nu e de mine. Încerc să trec de ziua de azi, poate 
mă gândesc o clipă la ziua de mâine, dar asta e tot. Să-ţi 
pui la cale viitorul e de-a dreptul ridicol. 

— Îmi pare rău că am întrebat. 

— Trăieşte clipa, Clay! Ziua de mâine o să-şi poarte 
singură de grijă. Ai destule pe cap deja, din câte văd. 

— Banii ar trebui să mă ţină ocupat. 

— N-o da în bară, fiule! Ştiu că pare imposibil, dar o să fii 
surprins. O să apară prieteni noi peste tot. Femeile o să 
cadă din cer. 

— Când? 

— Aşteaptă puţin. Am citit odată o carte — Aurul 
nebunilor sau cam aşa ceva. Tot felul de poveşti despre 
averi uriaşe irosite de idioţii care le aveau. Fascinantă 
lectură. Caut-o şi tu! 

— Cred că mă lipsesc. 


Jarrett îşi aruncă crevetele în gură şi schimbă subiectul: 

— Ai de gând s-o ajuţi pe maică-ta? 

— Probabil că nu. Nu are nevoie de ajutor. Are un soţ 
bogat. Ai uitat? 

— Ai mai vorbit cu ea? 

— Au trecut unsprezece ani, tată. De ce-ţi mai pasă? 

— Eram doar curios. E ciudat. Te însori cu o femeie, 
trăieşti cu ea douăzeci şi cinci de ani şi uneori te întrebi ce 
mai face. 

— Hai să vorbim despre altceva. 

— Rebecca? 

— Altceva. 

— Hai la masa de zaruri. Mi-au mai rămas patru mii de 
dolari. 


Când domnul Ted Worley din Upper Marlboro, Maryland 
primi un plic gros din partea Cabinetului de Avocatură al lui 
J. Clay Carter II, îl deschise imediat. Văzuse diverse ştiri 
despre înțelegerile în cazul Dyloft. Verificase cu religiozitate 
pagina web, aşteptând un semn că a venit vremea să-şi 
încaseze banii de la Laboratoarele Ackerman. 

Scrisoarea începea astfel: 

„Stimate domnule Worley, felicitări! Acţiunea 
dumneavoastră juridică împotriva Laboratoarelor Ackerman 
a fost rezolvată la Tribunalul Teritorial Mississippi. În 
calitatea dumneavoastră de reclamant din Categoria A, vă 
revine suma de 62 000 de dolari drept daune. Conform 
Contractului pentru Acordarea de Servicii Legale pe care l- 
aţi încheiat împreuna cu firma semnatară a scrisorii, se 
aplică o reducere cu douăzeci şi opt la sută, corespunzând 
onorariului avocatului. Pe lângă aceasta, se deduce suma 
de 1 400 de dolari pentru costuri de judecată, aprobată de 
instanţă. Suma netă care vă revine este de 43 240 de 


dolari. Vă rugăm să semnaţi documentul ataşat şi 
formularul prin care se confirmă că aţi luat la cunoştinţă 
conţinutul celor de mai sus şi să le returnaţi imediat în 
plicul inclus în acest pachet. Al dumneavoastră, Oscar 
Mulrooney, Avocat.” 

— De fiecare dată alt avocat, fir-ar să fie, spuse domnul 
Worley, răsfoind paginile. Era inclusă şi o copie după 
ordinul emis de judecător prin care se aproba înţelegerea, o 
înştiinţare către toţi reclamanţii din Categoria A şi alte hârtii 
pe care, dintr-o dată, nu mai avea nicio dorinţă să le 
citească. 

43 240 de dolari! Asta era marea sumă pe care urma să 
o primească din partea unui gigant farmaceutic ticălos care 
scosese deliberat pe piaţă un medicament care făcuse să îi 
crească lui patru tumori în vezică? 43 240 de dolari pentru 
luni de zile de teamă şi stres, în care nu ştiuse dacă o să 
trăiască sau o să moară? 43 240 de dolari pentru chinul de 
a i se introduce un cuţit şi un microscop prin penis în 
vezică, de unde cele patru excrescenţe au fost extrase tot 
prin penis? 43 240 de dolari pentru cele trei zile în care a 
urinat cu sânge şi chisturi? 

Amintirea îl făcu să se cutremure. 

Sună de şase ori şi lăsă şase mesaje urgente şi aşteptă 
şase ore până când domnul Mulrooney îi răspunse la apel. 

— Cine dracu mai eşti şi tu? începu domnul Worley, 
amabil. In ultimele zece zile, Oscar Mulrooney devenise 
expert în asemenea cazuri. li explică omului că el era 
avocatul care se ocupa de cazul său. 

— Inţelegerea asta e o bătaie de joc! spuse domnul 
Worley. Patruzeci şi trei de mii de dolari e crimă. 

— Inţelegerea, în cazul dumneavoastră, este de şaizeci şi 
două de mii, domnule Worley, spuse Oscar. 

— Eu primesc patruzeci şi trei, fiule! 

— Ba nu, primiţi şaizeci şi două. Aţi fost de acord să-i daţi 
o treime avocatului, fără ajutorul căruia nu aţi fi primit 


nimic. Onorariul s-a redus la douăzeci şi opt la sută prin 
semnarea înţelegerii. Majoritatea avocaţilor iau patruzeci şi 
cinci-cincizeci la sută. 

— Vai, ce norocos sunt! Nu accept. 

Atunci Oscar îi recită o poveste îndelung repetată despre 
cum Laboratoarele Ackerman nu puteau plăti mai mult de 
atât fără să ajungă la faliment, caz în care domnul Worley 
s-ar fi ales cu şi mai puţin sau chiar cu nimic. 

— Foarte drăguţ, spuse domnul Worley. Dar eu tot nu 
accept înţelegerea. 

— Nu aveţi de ales. 

— Ba s-o crezi tu. 

— Citiţi Contractul pentru Acordarea de Servicii Legale, 
domnule Worley! E pagina cu numărul unsprezece din 
pachetul pe care l-aţi primit. Paragraful opt se cheamă 
„Autorizare anticipată”. Citiţi textul, domnule, şi o să vedeţi 
că aţi autorizat firma noastră să semneze orice înţelegere 
care depăşeşte cincizeci de mii de dolari. 

— Imi amintesc asta, dar mi s-a explicat că era numai un 
punct de pornire. Mă aşteptam la mult mai mult. 

— Înțelegerea a fost deja aprobata de instanţă, domnule! 
Aşa se face cu acţiunile colective. Dacă nu semnaţi 
formularul de acceptare, partea dumneavoastră va rămâne 
în cont şi în cele din urma o va lua altcineva. 

— Sunteţi o gaşcă de escroci, să ştii. Nici nu ştiu care e 
mai rău — compania care a făcut medicamentul sau propriii 
avocaţi care mă fentează de o înţelegere cinstită. 

— Imi pare rău că asta e părerea dumneavoastră. 

— Ba nu-ţi pare rău deloc! In ziare scrie că primiţi o sută 
de milioane de dolari. Hoţilor! 

Domnul Worley trânti telefonul şi azvârli hârtiile prin 
bucătărie. 


24 


Numărul din decembrie al revistei Capito/ Magazine îl 
avea pe copertă pe Clay Carter, bronzat şi arătând foarte 
bine într-un costum Armani, aşezat pe colţul mesei, în 
biroul lui aranjat impecabil. Fusese ales în ultima clipă în 
locul unui articol intitulat „Crăciunul la Potomac”, ediţia 
obişnuită de sărbători în care vreun senator bătrân şi bogat 
împreună cu cea mai recentă soţie-trofeu deschide porţile 
noii lor locuinţe din Washington, ca să o poată vedea toată 
lumea. Cuplul, cu tot cu decoraţiunile, pisicile şi reţetele lor 
preferate se trezi mutat în interiorul revistei, pentru că 
Washingtonul era, întotdeauna, în primul rând un oraş al 
banilor şi al puterii. Cât de des avea revista şansa să 
publice povestea incredibilă a unui tânăr avocat lefter care 
se îmbogăţise atât de rapid? 

lată-l pe Clay pe terasa casei cu un câine, pe care-l 
împrumutase de la Rodney, pe Clay pozând lângă boxa 
juraţilor într-o sală de tribunal goală, ca şi cum tocmai ar fi 
smuls un verdict uriaş de la băieţii cei răi şi, bineînţeles, pe 
Clay spălându-şi noul Porsche. Mărturisi că pasiunea lui era 
să navigheze şi că avea o barcă nouă ancorată undeva, în 
Bahamas. Nicio poveste de dragoste relevantă pentru 
moment, aşa că articolul îl etichetă imediat drept cea mai 
bună partidă din oraş. 

În ultimele pagini ale revistei apăreau fotografii de 
mirese, urmate de anunţurile nunţilor care se apropiau. 
Fiecare debutantă, elevă de şcoală particulară sau 
celebritate mondenă din Washington visa la momentul în 
care va apărea în paginile din Capito/ Magazine. Cu cât era 
mai mare fotografia, cu atât era mai importantă familia. Se 
ştia despre mamele ambiţioase că măsurau cu rigla 
dimensiunile pozelor fetelor lor şi pe cele ale rivalelor, după 
care ori îşi savurau victoria, ori purtau pică în secret ani de 


zile. 

Printre fotografii era şi cea a Rebeccăi Van Hom, în toată 
splendoarea ei, pe o bancă de răchită, undeva, într-o 
grădină, o poză foarte frumoasă, distrusă însă de figura 
mirelui şi viitorului soţ, Onorabilul Jason Shubert Myers al 
IV-lea, cuibărit lângă ea şi evident încântat să fie 
fotografiat. Nunţile erau pentru mirese, nu pentru miri! De 
ce insistau oare să-şi bage şi ei mutrele în anunţuri? 

Bennett şi Barbara trăseseră sforile potrivite; anunţul 
Rebeccăi era al doilea ca mărime din vreo douăsprezece. 
Şase pagini mai încolo, Clay văzu o reclamă pe o pagină 
întreagă a Grupului BVH. Mita. 

Clay savura nefericirea pe care o va provoca revista 
familiei Van Hom. Nunta Rebeccăi, marele eveniment 
monden care le dădea ocazia lui Bennett şi Barbarei să 
arunce cu bani şi să impresioneze lumea, era surclasat de 
vechiul lor inamic. De câte ori va mai avea fiica lor un 
anunţ de nuntă în Capitol Magazine? Cât munciseră ca să 
se asigure că va fi înfăţişată la loc de cinste? Şi acum totul 
era distrus de succesul lui Clay. 

Şi încă nu terminase cu ei. 

Jonah anunţase deja că era posibil să se lase de meserie. 
Petrecuse zece zile în Antigua, nu cu o fată, ci cu două, iar 
la întoarcerea în Washington, în plin viscol timpuriu de 
decembrie, îi mărturisi lui Clay că se simţea incapabil, atât 
mental, cât şi psihic, să mai practice avocatura. li ajunsese. 
Cariera lui juridică se încheiase. Se gândea şi el la o barcă 
cu pânze. Cunoscuse o fată căreia îi plăcea să navigheze şi 
care, din pricină că era la capătul unei căsnicii nereuşite, 
simţea nevoia să petreacă ceva timp pe mare. Jonah era 
din Annapolis şi, spre deosebire de Clay, navigase toată 
viaţa. 

— Am nevoie de o târfuliţă, de preferinţă blondă, spuse 
Clay, aşezându-se într-un fotoliu în faţa biroului lui Jonah. 

Uşa era încuiată. Era miercuri, trecuse de şase seara şi 


Jonah deschisese prima sticlă de bere. Căzuseră de acord 
asupra unei reguli nescrise cum că nu se va bea înainte de 
ora şase. Altfel, Jonah ar fi început imediat după prânz. 

— Cel mai dorit burlac din oraş nu reuşeşte să agaţe 
gagici? 

— Am ieşit din circuit. Merg la nunta Rebeccăi şi am 
nevoie de o tipă care să atragă privirile. 

— A, ce frumos! spuse Jonah deschizând un sertar de la 
birou. Numai Jonah ar putea fi în stare să ţină dosare cu 
femei. 

Scotoci printre nişte hârtii şi găsi ce căuta. Aruncă spre 
Clay un ziar împăturit. Era o reclamă la raionul de lenjerie al 
unui centru comercial: Splendida zeiţă nu avea practic 
nimic pe ea de la talie în jos şi braţele încrucişate abia îi 
acopereau sânii. Clay îşi amintea foarte bine că văzuse 
reclama în dimineaţa când apăruse pentru prima dată. 
Ziarul era vechi de patru luni. 

— O cunoşti? 

— Bineînţeles că o cunosc! Crezi că păstrez reclame la 
lenjerie doar aşa, de plăcere? 

— Nu m-aş mira. 

— O cheamă Ridley. Sau cel puţin aşa îşi spune. 

— Locuieşte aici? Clay se holba încă la frumuseţea 
izbitoare pe care o avea în mână, în alb-negru. 

— E din Georgia. 

— A, Sudistă. 

— Nu, rusoaică. Din ţara Georgia. A venit printr-un 
schimb între facultăţi şi n-a mai plecat. 

— Pare de optsprezece ani. 

— Are în jur de douăzeci şi cinci. 

— Cât e de înaltă? 

— Cam un metru şaptezeci şi cinci. 

— Numai picioarele par să aibă un metru şi jumătate. 

— Te plângi? 

Dându-şi silinţa să pară cât de cât nonşalant, Clay aruncă 


ziarul la loc pe masă. 

— E ceva ce artrebui să ştiu? 

— Da, se zvoneşte că ar fi bisexuală. 

— Cum? 

— li plac şi bărbaţii, şi femeile. 

— Aoleu! 

— Nu e confirmat, dar multe manechine au preferinţe 
duble. Ştiu eu, poate că e doar un zvon. 

— Tu ai ieşit cu ea? 

— Nu. Un prieten al unui prieten. E pe lista mea. 
Aşteptam doar o confirmare. Incearcă! Dacă nu-ţi place, 
găsim altă pipiţă. 

— Poţi s-o suni tu? 

— Sigur, nicio grijă! Nu e greu, acum că ai apărut pe 
copertă, eşti cea mai bună partidă, „Maestrul Tranzacţiilor”. 
Mă întreb dacă s-a auzit de daune colective acolo, în 
Georgia. 

— Dacă au noroc, nu. Sun-o şi gata! 


Se întâlniră pentru cină în restaurantul cel mai la modă 
din luna respectivă, un local japonez frecventat de cei tineri 
şi prosperi. Ridley arăta chiar mai bine în carne şi oase 
decât în fotografie. Intoarse capete şi suci gâturi în timp ce 
erau conduşi spre mijlocului restaurantului şi aşezaţi la o 
masă plasată la vedere. Conversaţiile se întrerupeau la 
mijlocul propoziției. Chelnerii roiau în jurul lor. Engleza ei cu 
un uşor accent era perfectă, exact cât trebuie de exotică 
încât să o facă şi mai sexy, de parcă ar mai fi avut nevoie. 

Ar fi arătat bine şi cu nişte zdrenţe de la un târg de 
vechituri. Pentru ea, provocarea era să se îmbrace 
neostentativ, pentru ca hainele să nu pună în umbră părul 
blond, ochii albastru-verzui, pomeţii înalţi şi restul 
trăsăturilor ei desăvârşite. 

Numele ei adevărat era Ridal Petashnakol şi trebui să-l 
spună pe litere de două ori ca să-l poată înţelege şi Clay. 


Din fericire, manechinele, ca şi fotbaliştii se descurcă şi cu 
un singur nume, aşa că îşi spunea numai Ridley. Nu bea 
alcool şi comandă un suc de afine. Clay spera că n-o să 
comande o porţie de morcovi pe post de cină. 

Ea era cea cu aspectul atrăgător, iar el cel cu banii şi, de 
vreme ce nu puteau discuta despre niciunul din aceste 
lucruri, bâjbâiră câteva minute în căutarea unui subiect 
neutru. Ridley era din Georgia, nu din Rusia, şi nu o 
interesau nici politica, nici terorismul, nici fotbalul. În 
schimb, filmele! Le văzuse pe toate şi îi plăceau toate. 
Chiar şi chestiile îngrozitoare pe care nimeni nu voia să le 
vadă. Îndrăgea foarte tare filmele considerate nişte eşecuri, 
iar Clay începea să aibă îndoieli. 

„Nu e decât o târfuliţă, îşi spuse. Cină acum, apoi nunta 
Rebeccăi şi asta a fost tot.” 

Vorbea cinci limbi, dar, de vreme ce majoritatea erau est- 
europeane, erau inutile în lumea oamenilor cu bani. Spre 
uşurarea lui, comandă felul întâi, felul doi şi desert. 
Conversaţia nu mergea prea uşor, dar se străduiau 
amândoi din greu. Veneau din lumi atât de diferite! 
Avocatul din el dorea o examinare minuțioasă a martorului: 
numele adevărat, vârstă, grupa sangvină, meseria tatălui, 
salariul, casnicii trecute, viaţa sexuală — e adevărat că îţi 
plac şi femeile, şi bărbaţii? 

Dar reuşi să se abţină şi să nu pună întrebări indiscrete. 
Se apropie de subiect o dată sau de două ori, nu obţinu 
nimic şi reveni la discuţia despre filme. Îi ştia pe toţi actorii 
burlaci de douăzeci de ani, ştia ce prietenă are fiecare în 
momentul acela — detalii chinuitor de plictisitoare, dar 
care, la urma urmei, nu erau atât de plictisitoare cum ar fi 
fost să asculte un grup de avocaţi vorbind despre cele mai 
recente victorii în instanţă sau despre cine ştie ce proces 
legat de substanţe toxice. 

Clay dădu pe gât vinul şi se mai relaxă. Era un vin roşu 
de Burgundia. Patton French ar fi fost mândru de el. Dacă l- 


ar putea vedea acum amicii lui avocaţii, la masă cu această 
păpuşă Barbie! 

Singurul aspect neplăcut era zvonul cel dezagreabil. Doar 
nu-i plăceau cu adevărat femeile! Prea era desăvârşită, atât 
de ispititoare pentru sexul opus! Era făcută să fie o soție- 
trofeu! Dar mai era ceva care îi ţinea trează suspiciunea. 
Odată trecut şocul iniţial provocat de aspectul ei fizic, 
pentru care fusese nevoie de două ore şi de o sticlă de vin, 
Clay îşi dădu seama că nu aflase nimic despre ea. Fie nu 
era nimic de aflat, fie era un secret bine protejat. 

La desert, o cremă de ciocolată cu care Ridley se juca în 
farfurie fără să-l mănânce, o invită să vină cu el la o nuntă. 
Îi mărturisi că mireasa era fosta lui logodnică, dar minţi 
când îi spuse că erau în relaţii bune. Ridley ridică din umeri, 
ca şi cum ar fi mers mai degrabă la un film. 

— De ce nu? spuse. 

Când intră cu maşina pe aleea din faţa Clubului Potomac, 
îl izbi semnificaţia momentului. Ultima dată fusese în locul 
ăsta nenorocit cu şapte luni înainte, la o cină chinuitoare cu 
părinţii Rebeccăi. Atunci îşi ascunsese vechea Honda în 
spatele terenurilor de tenis. Acum îşi etala cu mândrie 
proaspăt achiziţionatul Porsche Carrera. Atunci îl evitase pe 
valetul din parcare ca să economisească banii de bacşiş. 

Acum avea de gând să-i dea băiatului bani în plus. Atunci 
era singur şi se gândea cu groază la cele câteva ore pe 
care urma să le petreacă cu familia Van Horn. Acum venea 
însoţit de inestimabila Ridley, care îl ţinea de braţ şi păşea 
într-un fel care făcea ca prin crăpătura rochiei scurte să se 
vadă totul până la talie; şi indiferent unde erau părinţii ei în 
clipa aceea, nu făceau oricum parte din viaţa lui. Atunci se 
simţise ca un vagabond pe pământ sfinţit. Acum Clubul 
Potomac l-ar accepta imediat ca membru dacă ar completa 
cecul adecvat. 

— Recepţia familiei Van Horn, îi spuse portarului, care le 
făcu semn să intre. 


Întârziaseră o oră, ceea ce era cum nu se poate mai bine. 
Sala de recepții era plină şi într-un capăt al ei cânta o 
formaţie de blues. 

— Să nu pleci de lângă mine, îi şopti Ridley când intrară. 
Nu cunosc pe nimeni aici. 

— Nu-ţi face griji, spuse Clay. 

Nu era o problemă să stea lângă ea. Şi cu toate că 
spunea altceva, nici el nu cunoştea pe nimeni. 

Imediat începură să se întoarcă privirile. Lumea rămânea 
cu gura căscată. După câteva pahare, bărbaţii nu se sfiau 
să se holbeze la Ridley, în timp ce înainta încet, la braţul 
partenerului ei. 

— Hei, Clay! strigă cineva şi, întorcându-se, Clay zări 
figura zâmbitoare a lui Randy Spino, un coleg de la Drept 
care lucra la o firmă mare şi care, în alte condiţii, n-ar fi 
schimbat o vorbă cu Clay în asemenea împrejurări. 

Dacă s-ar fi întâlnit întâmplător pe stradă, Spino ar fi 
spus, poate, „Ce mai faci?” fără să se oprească din mers. 
Dar în niciun caz la club, mai ales când era plin de avocaţi 
de la firme grele. 

Dar iată-l acum întinzându-i mâna lui Clay şi, în acelaşi 
timp, zâmbind cu toată gura spre Ridley. Îl urmă o mică 
mulţime. Spino luă iniţiativa şi îi prezenta pe toţi bunii lui 
prieteni bunului său prieten Clay Carter şi lui Ridley cea 
fără nume de familie. Ridley îl strânse şi mai tare de braţ. 
Toţi băieţii voiau să o salute. 

Ca să se poată apropia de Ridley trebuiau să stea de 
vorbă cu Clay, aşa că nu dură prea mult până când cineva 
spuse: 

— Clay, felicitări pentru afacerea cu Laboratoarele 
Ackerman! 

Clay nu-l mai văzuse niciodată pe cel care îl felicita. 
Presupuse că era avocat, probabil de la o firmă mare care 
reprezenta companii mari precum Laboratoarele Ackerman 
şi ştiu înainte să termine de rostit propoziţia că falsa laudă 


venea din invidie. Şi dintr-o dorinţa de a se holba la Ridley. 

— Mersi! spuse Clay, de parca era doar o zi obişnuită la 
birou. 

— O sută de milioane! Dumnezeule! 

Şi această figură era a unui necunoscut, care mai părea 
şi beat. 

— Ei, da, dar jumătate se duce pe impozite, spuse Clay. 
Cine mai poate să trăiască în ziua de azi cu cincizeci de 
milioane? 

Mulțimea izbucni în râs, ca şi cum spusese cel mai bun 
banc din toate timpurile. Se adunară şi mai mulţi oameni în 
jurul lor, numai bărbaţi, cu toţii apropiindu-se încet-încet de 
blonda răpitoare care le părea vag cunoscută. Poate că nu 
o recunoşteau în culori şi îmbrăcată. 

Un tip îndesat, hotărât, spuse: 

— Noi suntem cu Philo. Mamă, ce ne-am mai bucurat că 
nu s-a ajuns la proces cu mizeria cu Dyloftul... 

Era o nenorocire pentru majoritatea avocaţilor din 
Washington. Toate corporaţiile din lume aveau jurişti în 
capitală, chiar dacă numai cu numele, aşa că orice dispută 
sau tranzacţie avea consecinţe grave pentru avocaţii din 
oraş. Explodează o rafinărie în Thailanda şi un avocat din 
Washington spune: „Noi suntem cu Exxon”. Dă chix o casă 
de producţie — „Noi suntem cu Disney”. Se răstoarnă o 
maşină de teren şi omoară cinci oameni — „Noi suntem cu 
Ford”. „Noi suntem cu...” era un refren pe care Clay se 
s[turase să-l mai audă. 

„Eu sunt cu Ridley, îi venea să spună, aşa că ţineţi-vă la 
distanţă!” 

Pe scenă se făcea un anunţ şi în sală se făcu puţin mai 
linişte. Mirele şi mireasa se pregăteau să danseze, după 
care urmau mireasa şi tatăl ei, apoi mirele şi mama lui şi 
aşa mai departe. Mulțimea se înghesui să privească. 
Formaţia începu să cânte Smoke Gets în Your Eyes. 

— E foarte drăguță, şopti Ridley, foarte aproape de 


urechea lui dreaptă. 

Şi aşa şi era. Şi dansa cu Jason Myers care, deşi era cu 
cinci centimetri mai scund, părea să fie singurul om din 
lume pentru Rebecca. Ea zâmbea, radioasă, în timp ce se 
învârteau în jurul ringului de dans, mireasa făcând toată 
treaba, fiindcă mirele era ţeapăn ca o mătură. 

Clay ar fi vrut să pornească la atac, să-şi facă loc prin 
mulţime şi să-i ardă un pumn lui Myers cu toată puterea de 
care era în stare. Să-şi salveze iubita şi să fugă cu ea şi s-o 
împuşte pe maică-sa, dacă i-ar fi găsit vreodată. 

— Încă o mai iubeşti, nu-i aşa? şopti Ridley. 

— Nu, s-a terminat, răspunse el, tot şoptit. 

— Ba o iubeşti. Se vede. 

— Nu. 

Tinerii căsătoriţi urmau să se ducă undeva, în seara asta, 
ca să consume căsătoria, deşi la cât de bine o cunoştea pe 
Rebecca ştia că nu rezistase fără sex. Probabil că-l luase pe 
viermele de Myers şi îl iniţiase în arta sexului. Era un 
norocos. Lucrurile pe care le învățase de la Clay le 
transmitea acum altcuiva. Nu era cinstit! 

Era dureros să-i privească pe cei doi şi Clay se întreba ce 
căuta acolo. O încheiere, orice ar însemna asta. Un rămas- 
bun. Dar voia ca Rebecca să-l vadă, să-l vadă cu Ridley şi 
să ştie că-i mergea bine şi nu-i era dor de ea. 

Era la fel de dureros, dar din alte motive, să-l privească 
dansând pe Bennett Buldozerul. Adera la crezul omului alb 
că se poate dansa fără să-ţi urneşti picioarele, iar când 
încerca să-şi mişte fundul, membrii formaţiei izbucneau în 
râs. Era deja roşu în obraji de la prea multe pahare de 
Chivas. 

Jason Myers dansă cu Barbara Van Horn care, de la 
distanţă, arăta de parcă mai avusese o rundă sau două cu 
plasticianul ei de mâna a doua. Era strânsă într-o rochie de 
altfel drăguță, dar cu câteva numere prea mică şi care-i 
scotea în relief şuncile în cele mai neinspirate locuri, gata 


parcă să se reverse şi să oripileze pe toată lumea. Îşi 
plantase pe faţă cel mai prefăcut zâmbet pe care-l 
abordase vreodată — niciun fel de riduri pe nicăieri totuşi 
datorită unei doze excesive de Botox — iar Myers rânjea de 
parcă erau buni prieteni de când lumea. Barb îl înjunghia 
deja pe la spate, dar el era prea prost să-şi dea seama. Mai 
trist era că, probabil, nici ea nu-şi dădea seama. Asta e felul 
de a fi al fiarei. 

— Vrei să dansezi? o întrebă cineva pe Ridley. 

— Dispari, spuse Clay şi o conduse către ringul de dans, 
unde o masă de oameni se învârteau pe ritmurile unui 
Motown blues destul de bun. 

Dacă nemişcată era o operă de artă, în plină mişcare 
Ridley era o comoară naţională. Se mişca după un ritm 
interior şi avea o graţie firească, iar decolteul adânc, la 
limită, şi crăpătura fustei dezvăluiau diverse părţi ale 
corpului. Se adunaseră grupuri de bărbaţi ca să o 
privească. 

Şi Rebecca o privea. Când făcuse o pauză ca să discute 
cu invitaţii, observase agitația şi privi spre mulţime, unde îl 
văzu pe Clay dansând cu o tipă trăsnet. Şi ea fu uluită 
văzând-o pe Ridley, dar din alte motive. Continuă 
conversaţia o clipă, apoi se întoarse pe ring. 

Între timp, Clay făcea tot posibilul să urmărească reacţia 
Rebeccăi, dar totodată nu pierdea din ochi nicio mişcare 
de-a lui Ridley. Se termină cântecul, începu un s/ow şi 
Rebecca veni între ei. 

— Bună, Clay, spuse ea, ignorindu-i partenera. Nu vrei să 
dansăm? 

— Ba da, sigur! 

Ridley ridică din umeri şi se îndepărtă, dar nu rămase 
singură mai mult de o clipă, înainte să fie înconjurată de o 
întreagă hoardă. Îl alese pe cel mai înalt, îşi aruncă braţele 
în jurul lui şi începu să vibreze. 

— Nu-mi amintesc să te fi invitat, spuse Rebecca, cu un 


braţ pe umărul lui. 

— Vrei să plec? 

O trase mai aproape de el, dar rochia înfoiată de mireasă 
împiedica contactul pe care şi l-ar fi dorit. 

— Se uită lumea, spuse ea, zâmbind pentru ceilalţi. De ce 
ai venit? 

— Să petrec la nunta ta. Şi să-l văd mai bine pe noul tău 
iubit. 

— Nu fi nesuferit, Clay. Eşti gelos, asta-i tot. 

— Sunt mai mult decât gelos. Îmi vine să-i rup gâtul. 

— Unde ai găsit-o pe paraşuta asta? 

— Acum cine e gelos? 

— Eu. 

— Nu-ţi face griji, Rebecca, nu se compară cu tine în pat. 
Dacă se gândea mai bine, poate că i-ar fi plăcut. Mă rog! 

— Jason nu e băiat rău. 

— Chiar nu vreau să aud nimic. Doar să nu rămâi 
însărcinată, bine? 

— Nu e nici pe departe treaba ta. 

— Ba e treaba mea, şi încă foarte mult. 

Ridley şi amorezul ei trecură pe lângă ei şi, pentru prima 
dată, Clay avu ocazia să-i vadă bine spatele, care era tot la 
vedere, deoarece rochia începea să existe abia deasupra 
feselor rotunde şi perfecte. Rebecca o văzu şi ea. 

— O plăteşti? întrebă. 

— Nu încă. 

— E minoră? 

— O, nu. E cât se poate de adultă. Spune-mi că mă mai 
iubeşti. 

— Nu te mai iubesc. 

— Minti. 

— Poate ar fi mai bine să pleci acum şi s-o iei şi pe ea cu 
tine. 

— Sigur, doar e petrecerea ta. Nu am vrut să ţi-o distrug. 

— Numai pentru asta ai venit, Clay! 


Se retrase uşor de lângă el, dar continuă să danseze. 

— Aşteaptă un an, bine? spuse el. Până atunci o să am 
două sute de milioane. Putem să sărim în avionul meu, să 
fugim din spelunca asta şi să ne petrecem restul zilelor pe 
un iaht. Părinţii tăi n-o să ne găsească niciodată. 

Ea se opri din dansat şi spuse: 

— La revedere, Clay! 

— O să te aştept, spuse el, apoi se trezi îmbrâncit într-o 
parte de Bennett, care se poticni în el şi spuse „Scuză-mă”. 

Işi înhăţă fiica şi o salvă de acolo, târşâindu-şi picioarele 
spre capătul celălalt al ringului. 

Urmă Barbara. Il luă de mână pe Clay şi schiţă un zâmbet 
artificial: 

— Hai să nu facem o scenă, spuse ea fără să-şi mişte 
buzele. 

Începură nişte mişcări rigide pe care nimeni nu le-ar fi 
putut confunda cu dansul. 

— Ce mai faceţi, doamnă Van Horn? spuse Clay, în 
ghearele şarpelui cu clopoței. 

— Făceam bine până te-am văzut pe tine. Sunt absolut 
sigură că nu ai fost invitat la această mică petrecere. 

— Tocmai plecam. 

— Bun. Nu mi-ar plăcea să chem paza. 

— Nu va fi nevoie. 

— Nu-i strica aceasta zi, te rog! 

— Cum spuneam, tocmai plecam. 

Se opri muzica şi Clay se smulse de lângă doamna Van 
Hom. In jurul lui Ridley se forma un mic grup, dar Clay o luă 
pe sus. Se retraseră spre fundul sălii, unde era un bar care 
atrăgea mai mulţi fani decât formaţia. Clay înşfacă o bere şi 
se pregătea să iasă când se trezi înconjurat de alt grup de 
privitori. Avocaţii din mulţime erau dornici să discute 
despre deliciile proceselor de daune colective, dar şi să se 
apropie cât puteau de mult de Ridley. 

După câteva minute de trăncăneală idioată, apăru lângă 


Clay un omuleţ îndesat într-un smoching închiriat şi îi şopti: 

— Eu sunt de la pază. 

Avea o figură prietenoasă şi părea un profesionist. 

— Eu plec, şopti şi Clay. 

Alungat de la recepţia de nuntă a familiei Van Hom. Dat 
afară din marele Club Potomac. Plecând de acolo, cu Ridley 
încolăcită în jurul lui, Clay îşi spuse că acesta fusese unul 
dintre cele mai bune momente din viaţa lui. 


25 


În anunţ se spunea că tinerii căsătoriţi urmau să petreacă 
luna de miere în Mexic. Clay se hotărî să plece şi el într-o 
călătorie. Dacă cineva merita o lună pe o insulă, acela era 
el. 

Echipa lui, cândva formidabilă, îşi pierduse complet 
simţul de orientare. Poate că erau de vină sărbătorile, 
poate banii. Indiferent de motiv, Jonah, Paulette şi Rodney 
stăteau din ce în ce mai puţin la birou. 

Ca şi Clay. La birou atmosfera era tensionată şi 
duşmănoasă. Foarte mulţi dintre clienţii din cazul Dyloft 
erau nemulţumiţi de sumele insuficiente. Corespondenţa 
care sosea era neîndurătoare. Evitarea telefoanelor 
devenise o artă. Unii clienţi descoperiseră chiar adresa 
biroului şi se prezentau în faţa domnişoarei Glick cerând să 
fie primiţi de domnul Carter care se întâmplă să fie mereu 
undeva, la un proces important. De cele mai multe ori se 
ascundea în birou cu uşa încuiata, rezistând cu succes încă 
unei furtuni. La capătul unei zile mai agitate decât de 
obicei, îl sună pe Patton French să-i ceară sfatul. 

— Fii tare, amice, spuse French. Riscurile meseriei. 
Câştigi o avere din daune colective, asta e doar partea 
neplăcută a afacerii. Trebuie să ai pielea groasă. 

Cea mai groasă piele din tot biroul era a lui Oscar 
Mulrooney, care nu înceta să-l uimească pe Clay cu ambiția 
şi talentul său organizatoric.  Mulrooney muncea 
cincisprezece ore pe zi şi îşi îmboldea colegii din „Filiala 
Yale” să ridice cât mai repede cu putinţă banii pentru 
Dyloft. Lua asupra sa toate sarcinile neplăcute. Cum Jonah 
nu făcea un secret din planurile sale de a pleca cu barca în 
jurul lumii, Paulette vorbea din când în când despre un an 
în Africa, să studieze arta, iar Rodney îi ţinea isonul 
sugerând că l-ar tenta să-şi dea, pur şi simplu, demisia, era 


evident că în curând se vor elibera locurile din vârful 
ierarhiei. 

Era la fel de evident că Oscar căuta să devină asociat sau 
măcar să fie avansat. Studia atent scandalul enorm care 
era încă în toi în jurul pastilelor Skinny Ben, pilulele de 
slăbit cu efecte secundare, şi era convins că mai există încă 
cel puţin zece mii de cazuri nedescoperite în ciuda celor 
patru ani de publicitate continuă. 

„Filiala Yale” avea acum unsprezece avocaţi, dintre care 
numai şapte studiaseră într-adevăr la Yale. „Ocna” 
ajunsese să aibă doisprezece asistenţi, toţi îngropaţi până 
peste cap în hârţoage. Clay nu avea nicio ezitare să lase 
ambele birouri în grija lui Mulrooney pentru câteva 
săptămâni. Era convins că la întoarcere le va găsi într-o 
stare mult mai bună decât cea în care le lăsase. 


Crăciunul era, mai nou, o perioadă pe care încerca să o 
ignore, cu toate că nu îi era uşor. Nu avea o familie cu care 
să petreacă sărbătorile. Rebecca se străduise întotdeauna 
să-l includă în planurile familiei Van Horn dar, deşi îi era 
recunoscător pentru încercare, ajunsese la concluzia că era 
mult mai plăcut să stea singur într-un apartament gol, bând 
vin ieftin şi uitându-se la filme vechi în seara de Ajun, decât 
să deschidă cadouri cu oamenii ăia. Niciun cadou din partea 
lui nu era vreodată suficient de bun. 

Familia lui Ridley era tot în Georgia şi era puţin probabil 
să vină vreodată în America. La început, Clay era convins 
că nu-şi va putea reprograma contractele de modeling ca 
să plece din oraş câteva săptămâni. Dar hotărârea ei de a 
reuşi îi merse la suflet. Fata chiar îşi dorea să meargă în 
insule şi să se distreze cu el pe plajă. La un moment dat îi 
spuse chiar unui client să o concedieze; nu-i păsa. 

Pentru Ridley era prima dată când călătorea cu un avion 
particular. Clay se trezi că încerca să o impresioneze din 
toate punctele de vedere. Zburară fără escală, de la 


Washington până la St. Lucia, timp de patru ore şi un milion 
de kilometri. Când plecară din capitală era frig şi mohorât, 
iar când coborâră din avion îi izbi un soare puternic. 
Trecură prin vamă fără să le arunce nimeni nicio privire, cel 
puţin nu lui Clay. Toţi bărbaţii întorceau capul să o admire 
pe Ridley. In mod straniu, Clay începea să se obişnuiască 
cu asta. Ea părea că nu bagă de seamă. | se întâmpla asta 
de atâta vreme, încât pur şi simplu ignora pe toată lumea, 
ceea ce era cu atât mai rău pentru cei care se holbau după 
ea. O fiinţă încântătoare, perfectă din cap până în picioare, 
şi totuşi atât de distantă, de inabordabilă. 

Se urcară într-un avion de legătură pentru un zbor de 
cincisprezece minute până la Mustique, o insula privilegiată 
în proprietatea celor bogaţi şi celebri, o insulă dotată cu de 
toate, mai puţin cu o pistă suficient de lungă pentru un 
avion particular. Vedete rock, actriţe şi miliardari, toţi 
aveau vile acolo. Casa în care urma să petreacă week-end- 
ul aparținuse unui prinţ, care o vânduse unui magnat, care 
o închiria când nu stătea acolo. 

Insula era, de fapt, un munte înconjurat de apele liniştite 
ale Caraibelor. De la o mie de metri înălţime părea 
întunecoasă şi luxuriantă, ca o fotografie de pe o carte 
poştală. 

Ridley se lipi de el, tremurând, în timp ce avionul începu 
să coboare şi apăru minuscula pistă de aterizare. Pilotul 
purta o pălărie de paie şi ar fi putut ateriza şi legat la ochi. 

Marshall, şoferul şi majordomul casei, îi aştepta cu un 
zâmbet enorm şi cu un jeep decapotabil. Îşi aruncară în 
spate bagajele destul de uşoare şi porniră în sus pe un 
drum cu serpentine. Niciun fel de hoteluri, case de închiriat, 
turişti sau trafic. Timp de zece minute nu mai văzură niciun 
alt vehicul. Casa era pe coasta muntelui, după spusele lui 
Marshall, deşi nu era, de fapt, decât un deal. Priveliştea era 
incredibilă — şaizeci de metri deasupra apei şi oceanul 
nesfârşit. Nu se vedea nicio altă insulă; nici bărci, nici 


oameni. 

Erau patru sau cinci dormitoare, Clay le pierdu şirul, 
răspândite prin corpul principal al casei şi legate între ele 
prin coridoare pavate cu dale. Comandară prânzul; orice 
doreau, pentru că exista un bucătar permanent. Şi un 
grădinar, două menajere şi un majordom. Un personal 
compus din cinci oameni — plus Marshall — care locuiau cu 
toţii undeva, pe proprietate. Inainte chiar de a-şi 
despacheta bagajele în apartamentul principal, Ridley se 
dezbrăcase şi era deja în piscină. Topless şi, dacă n-ar fi 
avut şnuruleţul aproape invizibil al slipului, complet goală. 
Tocmai când se gândea că se obişnuise să o privească, Clay 
se trezi încă o dată aproape ametit. 

Puse ceva pe ea ca să vină la masă. Fructe de mare 
proaspete, bineînţeles, languste fripte şi stridii. După două 
beri Clay se clătină spre un hamac, pentru o lungă siestă. A 
doua zi era Ajunul Crăciunului şi lui puţin îi păsa. Rebecca 
era undeva, într-un hotel invadat de turişti, giugiulindu-se 
cu micuțul Jason. 

Şi lui puţin îi păsa. 

La două zile după Crăciun sosi Max Pace, însoţit de o 
femeie. O chema Valeria şi era genul robust, dur, care 
preferă activităţile în aer liber, cu umeri laţi, nemachiată şi 
zâmbea foarte rar. Max era un tip foarte bine, dar prietena 
lui nu era nici pe departe atrăgătoare. Clay spera că Valeria 
va rămâne cu hainele pe ea la piscină. Când îi strânse 
mâna, simţi că avea bătături. Cel puţin nu o va tenta pe 
Ridley. 

Pace se grăbi să se schimbe şi să vină la piscină. Valeria 
scoase o pereche de bocanci şi întrebă unde sunt traseele. 
Fură nevoiţi să se consulte cu Marshall, care nu ştia de 
existenţa nici unui traseu, ceea ce o nemulţumi, desigur, pe 
Valeria, care plecă oricum, în căutare de stânci pentru 
ascensiuni. Ridley dispăru în sufrageria din corpul central, 
unde avea un teanc de casete de văzut. 


Pentru că Pace nu avea trecut, nu existau multe subiecte 
de conversaţie. Cel puţin nu de la început, în orice caz. Dar 
în scurtă vreme deveni evident că îl preocupa ceva 
important. 

— Hai să vorbim despre afaceri, spuse el după un pui de 
somn la soare. Se mutară la bar şi Marshall le aduse de 
băut. 

— Mai e un medicament pe piaţă, începu Pace, iar Clay 
începu imediat să vadă bani. Şi încă unul important. 

— O luăm de la capăt. 

— Insă planul e puţin diferit de data asta. Vreau să iau şi 
eu parte la câştig. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Pentru mine. Şi pentru tine. Vreau douăzeci şi cinci la 
sută din onorariul brut al avocatului. 

— Care e partea bună? 

— Afacerea ar putea fi mai mare decât Dyloftul. 

— Atunci primeşti douăzeci şi cinci la sută. Şi mai mult, 
dacă vrei. 

Impărţiseră atâtea secrete murdare, încât cum ar fi putut 
spune nu? 

— Douăzeci şi cinci la sută e cinstit, spuse Max şi se 
întinse spre Clay să-i strângă mâna. 

Afacerea era pecetluită. 

— Să auzim! 

— E vorba de un medicament pe bază de hormoni 
feminini, numit Maxatil. Folosit de cel puţin patru milioane 
de femei la menopauză şi după menopauză, cu vârste 
cuprinse între patruzeci şi cinci şi şaptezeci şi cinci de ani. 
A apărut acum cinci ani, încă un medicament-minune. 
Reduce bufeurile şi alte simptome ale menopauzei. Foarte 
eficient. S-a constatat şi că menţine rezistenţa oaselor, 
scade hipertensiunea şi riscul de afecţiuni cardiace. 
Compania producătoare e Goffman. 

— Goffman? Lame de ras şi apă de gura? 


— Exact. Câştiguri de douăzeci şi unu de miliarde din 
vânzări anul trecut. Cei mai buni dintre cei buni. Foarte 
puţine datorii, conducere serioasă. Tradiţie americană. Dar 
s-au grăbit cu Maxatilul, povestea clasică — se prefigurau 
profituri uriaşe, medicamentul părea sigur, l-au băgat pe 
gât celor de la FDA şi în primii câţiva ani toată lumea a fost 
fericită. Doctorilor le-a plăcut la nebunie. Femeile s-au 
îndrăgostit de el, fiindcă are efect. 

— Dar...? 

— Dar există probleme. Probleme uriaşe. Un studiu 
guvernamental a identificat douăzeci de mii de femei care 
iau medicamentul de patru ani. Studiul a fost definitivat de 
curând şi raportul trebuie să apară în câteva săptămâni. La 
o parte dintre femei, medicamentul creşte riscul de cancer 
la sân, de infarct şi accident cerebral. 

— Care e procentul? 

— Aproximativ opt la sută. 

— Cine ştie de raport? 

— Foarte puţină lume. Eu am o copie. 

— Oare, de ce nu mă mir? 

Clay luă o înghiţitura mare din sticlă şi se uită în jur după 
Marshall. Inima îi bătea nebuneşte. Dintr-o dată se plictisise 
de Mustique. 

— Sunt câţiva avocaţi care pândesc, dar nu au văzut 
raportul guvernamental, continuă Pace. A fost intentat un 
proces, în Arizona, dar nu e o acţiune colectivă. 

— Dar ce e? 

— Un proces de daune demodat. O acţiune individuală. 

— Ce plictiseală! 

— Nu tocmai. Avocatul e un personaj pe nume Dale 
Mooneyham, din Tucson. Are întotdeauna numai un proces 
de care se ocupă şi nu pierde niciodată. Se grăbeşte să fie 
primul care dă lovitura împotriva lui Goffman. Ar putea da 
tonul tuturor înțelegerilor. Ideea e să fii primul care depune 
dosarul. Ai învăţat asta de la Patton French. 


— Putem să fim noi primii, spuse Clay, de parcă făcea 
asta de ani de zile. 

— Şi poţi s-o faci singur, fără French şi toţi escrocii ăia. 
Intentezi acţiunea în Washington, apoi te concentrezi pe 
reclame. O să fie ceva nemaipomenit. 

— Ca şi Dyloftul. 

— Numai că tu eşti şeful. Eu o să fiu în umbră, o să trag 
sforile, o să fac treburile murdare. Am o mulţime de relaţii 
cu cele mai potrivite personaje dubioase. Va fi procesul 
nostru, iar cu numele tău pe tapet, Goffman nu va şti cum 
să se ascundă mai repede. 

— O înţelegere rapida? 

— Probabil nu la fel de rapidă ca în cazul Dyloft, unde 
totul s-a întâmplat extraordinar de repede. Va trebui să te 
pregăteşti, să aduni dovezile necesare, să angajezi experţi, 
să dai în judecată doctorii care au prescris medicamentul, 
să tragi tare pentru primul proces. Va trebui să-i convingi 
pe cei de la Goffman că nu te interesează o înţelegere, că 
vrei proces — un spectacol uriaş, public, pe terenul tău. 

— Şi partea proasta? 

— Nu văd niciuna, cu excepţia faptului că o să te coste 
milioane publicitatea şi pregătirea procesului. 

— Asta nu e o problemă. 

— Se pare că ai talent la cheltuit. 

— Abia dacă se vede ce am luat din ei. 

— Aş vrea un avans de un milion de dolari. Din partea 
mea, spuse Pace şi sorbi din pahar. Incă mai am de rezolvat 
nişte afaceri vechi. 

Lui Clay i se păru ciudat faptul că Pace avea nevoie de 
bani. Totuşi, cu atâtea în joc, plus secretul Tarvanului, nu 
putea să refuze. 

— S-a făcut, spuse. 

Stăteau întinşi în hamace când se întoarse Valeria, 
leoarcă de transpiraţie şi părând oarecum relaxată. Se 
dezbrăcă de tot şi sări în piscină. 


— Californiancă, spuse Pace uşor. 

— E ceva serios? întreba Clay, ezitant. 

— Suntem împreună, cu întreruperi, de ani buni. Şi nu 
mai spuse nimic altceva. 

Fata din California ceru o cină care să nu conţină carne, 
peşte, pui, ouă sau brânză. Nu bea nici alcool. Clay 
comandă pentru el şi ceilalţi peşte-sabie la grătar. Masa se 
termină repede, pentru că Ridley era nerăbdătoare să se 
ascundă în cameră, iar Clay la fel de nerăbdător să plece de 
lângă Valeria. 

Pace şi prietena lui rămaseră două zile, ceea ce era cel 
puţin cu o zi prea mult. Scopul călătoriei erau strict 
afacerile şi, de vreme ce afacerea fusese încheiata, Pace 
era gata să plece. Clay îi privi cum se îndepărtează în 
viteză, cu Marshall conducând maşina mai repede ca 
niciodată. 

— Mai ai şi alţi musafiri? întrebă Ridley cu prudenţă. 

— În niciun caz! spuse Clay. 

— Bine. 


26 


La sfârşitul anului, tot etajul de deasupra birourilor lui 
Clay rămase vacant, aşa că închirie jumătate din spaţiu şi 
îşi consolidă operaţiunile. Apoi îi aduse aici pe cei 
doisprezece asistenţi şi pe cele cinci secretare de la 
„Ocnă”; avocaţii din „Filiala Yale” care lucrau în altă parte 
fură de asemenea transferați în bulevardul Connecticut, în 
ţara chiriilor mari, unde se simțeau mai ca acasă. Voia să 
aibă toată firma sub acelaşi acoperiş şi la îndemână, pentru 
că avea de gând să-i muncească până cădeau din picioare. 

Porni în noul an cu un program cumplit de muncă — la 
ora şase era la firmă şi lua micul dejun, prânzul şi cina la 
birou. De cele mai multe ori, stătea acolo până la opt sau 
nouă seara şi dădea clar de înţeles că se aştepta la acelaşi 
lucru din partea celor care voiau să rămână în firmă. 

Jonah nu voia. Plecă pe la mijlocul lui ianuarie, biroul fu 
eliberat şi dat altcuiva, despărţirea rapidă. lahtul îl aştepta. 
„Nu te obosi să suni. Transferă-mi doar banii într-un cont 
din Aruba.” 

Oscar Mulrooney măsura din ochi biroul lui Jonah înainte 
ca acesta să fi ieşit bine pe uşă. Era mai mare şi avea o 
privelişte mai frumoasă, însă asta nu însemna nimic pentru 
el, dar era mai aproape de al lui Clay, şi asta conta. 
Mulrooney simţea mirosul banilor, al banilor frumoşi. 
Ratase Dyloftul, dar nu avea de gând să mai rateze nimic. 
El şi ceilalţi băieţi de la Yale fuseseră păcăliţi de sistemul 
juridic spre care fuseseră învăţaţi să tindă şi acum erau 
hotărâți să se răzbune dând lovitura. Şi cum altfel decât 
solicitând cazuri pe faţă şi încurajând oamenii să intenteze 
procese? Nimic nu era mai jignitor pentru băţoşii din firmele 
de elită. Acţiunile juridice colective pentru daune nu erau 
avocatură. Erau o formă mârşavă de a face afaceri. 

Playboy-ul grec şi bătrâior care se însurase cu Paulette 


Tullos şi apoi o părăsise prinsese cumva de veste că are 
bani. Îşi făcuse apariţia în Washington, o sunase la 
apartamentul dichisit pe care i-l dăduse şi îi lăsase un 
mesaj pe robot. Când îi auzise vocea, Paulette fugise de 
acasă şi luase primul avion spre Londra, unde petrecuse 
sărbătorile şi unde încă se mai ascundea. Îi trimise zeci de 
e-mail-uri lui Clay în perioada cât el era în Mustique, 
povestindu-i situaţia în care se află şi dându-i instrucţiuni 
precise despre cum să se ocupe de divorţul ei. Clay depuse 
dosarul cu documentele necesare, dar grecul nu era de 
găsit. Şi nici Paulette. Era posibil ca ea să se întoarcă în 
câteva luni sau poate nu. 

— Îmi pare rău, Clay, îi spuse ea la telefon, dar chiar nu 
mai vreau să muncesc. 

Aşa că Mulrooney deveni confidentul lui Clay, asociatul 
neoficial cu ambiţii mari. El şi echipa lui studiau de ceva 
vreme peisajul schimbător al proceselor colective. 
Învăţaseră legile şi procedurile. Citiseră articolele savante 
scrise de profesori, ca şi poveştile de război, pline de 
realităţi crude, ale avocaţilor. Existau zeci de pagini de 
internet — una care pretindea că oferă lista completă a 
tuturor acţiunilor juridice colective aflate în desfăşurare în 
Statele Unite, în total unsprezece mii; alta care-i sfătuia pe 
potenţialii reclamanţi cum să se alăture unui proces 
colectiv ca să primească despăgubiri; una specializata în 
procese legate de problemele de sănătate ale femeilor; alta 
pentru bărbaţi; mai multe care se refereau la dezastrul 
provocat de pastilele de slăbit Skinny Ben; şi mai multe 
încă scriau despre procese legate de tutun. Niciodată nu se 
concentrase atâta muncă intelectuală, susţinută de atâţia 
bani, împotriva producătorilor de articole periculoase. 

Mulrooney avea un plan. Cu atâtea procese colective 
deja intentate, firma îşi putea cheltui resursele 
considerabile adunând noi clienți. Deoarece Clay avea bani 
pentru publicitate şi marketing, puteau să aleagă cele mai 


profitabile procese colective şi să se concentreze asupra 
reclamanţilor încă neidentificaţi. Ca şi în cazul Dyloft, 
aproape toate procesele care se terminaseră cu înţelegeri 
rămăseseră deschise pentru un număr de ani pentru a le 
permite noilor participanţi să primească sumele la care 
aveau dreptul. Firma lui Clay putea pur şi simplu să profite 
de succesele altor specialişti în daune, într-un fel să adune 
resturile, dar pe onorarii uriaşe. Folosi exemplul Skinny 
Ben. Cea mai apropiată estimare a numărului de potenţiali 
reclamanţi era de trei sute de mii, dintre care poate o sută 
de mii erau încă neidentificaţi şi, cu certitudine, 
nereprezentaţi. Se negociase o înţelegere; compania avea 
de plătit miliarde. Orice reclamant trebuia numai să se 
prezinte la administratorul cazului, să aducă dovezile 
medicale şi să-şi ia banii. 

Ca un general care îşi organizează trupele, Clay trimise 
doi asistenţi juridici pe frontul Skinny Ben. Era mai puţin 
decât ceruse Mulrooney, dar Clay avea planuri mai mari. 
Porni războiul cu Maxatil, proces pe care avea să-l conducă 
chiar el. Raportul guvernamental, care nu fusese încă 
publicat şi pe care Max Pace, evident, îl furase, avea o sută 
patruzeci de pagini pline de rezultate incriminatoare. Clay îl 
citi de două ori înainte să i-l dea lui Mulrooney. 

Intr-o seara cu ninsoare, pe la sfârşitul lui ianuarie, îl stu- 
diară împreună până după miezul nopţii, apoi făcură planuri 
detaliate de atac. Clay hotărî ca Mulrooney, împreună cu 
alţi doi avocaţi, doi asistenţi şi trei secretare să se ocupe de 
procesul Maxatil. 

La ora două dimineaţa, în timp ce o ninsoare puternică 
bătea în geamurile sălii de şedinţe, Mulrooney spuse că 
voia să discute ceva neplăcut. 

— Ne mai trebuie bani. 

— Câţi? întrebă Clay. 

— Acum suntem treisprezece cu toţii, toţi de la firme 
mari unde o duceam chiar bine. Zece dintre noi suntem 


căsătoriţi, majoritatea au copii, resimţim tensiunea, Clay! 
Ne-ai dat un contract pe un an cu un salariu de şaptezeci 
de mii şi crede-mă că suntem bucuroşi să le avem. Nu ai 
idee ce înseamnă să faci facultatea la Yale sau la altă 
universitate de elită, să fii curtat de firmele mari, să-ţi iei o 
slujba, să te însori şi pe urmă să fii aruncat în stradă fără 
nimic. iți cam răneşte orgoliul, înţelegi ce spun? 

— Inţeleg. 

— Mie mi-ai mărit salariul şi nici nu ştii cât îţi sunt de 
recunoscător. Eu mă descurc. Dar ceilalţi băieţi o duc greu. 
Şi sunt foarte mândri. 

— Câţi bani? 

— Nu mi-ar plăcea să-l pierd pe niciunul dintre ei. Sunt 
foarte deştepţi. Şi muncesc de le sar capacele. 

— Uite cum facem, Oscar! Zilele astea sunt foarte 
generos. Vă dau tuturor un contract pe încă un an, cu un 
salariu de două sute de mii. Vreau să primesc în schimb 
multe ore de lucru. Suntem pe cale să începem o afacere 
uriaşă, mai mare decât cea de anul trecut. Voi vă faceţi 
treaba şi eu vă dau prime. Prime grase. Îmi plac primele, 
Oscar, din motive lesne de înţeles. S-a făcut? 

— Cum să nu, şefu'. 

Zăpada era prea mare să se circule cu maşina, aşa că îşi 
continuară maratonul. Clay avea raportul preliminar asupra 
companiei din Reedsburg, Pennsylvania, care făcea mortar 
de proastă calitate. Wes Saulsberry îi trimisese dosarul 
secret despre care îi vorbise la New York. Cimentul pentru 
zidărie nu era la fel de incitant ca tumorile la vezică sau 
cheagurile de sânge sau problemele cardiace, dar banii 
erau la fel de mulţi. Doi avocaţi şi un asistent primiră 
sarcina de a pregăti procesul colectiv şi de a găsi nişte 
reclamanţi. 

Stătură împreună timp de zece ore în sala de şedinţe, 
dând pe gât cafele, mâncând covrigi tari, privind cum 
ninsoarea devine viscol, făcând planuri pentru tot anul. 


Deşi începuse ca un schimb de idei, şedinţa se transformă 
în ceva mult mai important. Lua contur o nouă firmă de 
avocatura, cu o idee mai clară despre ce vrea să facă şi 
unde vrea să ajungă. 


Preşedintele avea nevoie de el! Deşi mai erau doi ani 
până la alegeri, adversarii lui strângeau deja bani cu lopata. 
lar el, încă din anii de început ai carierei de senator, se 
ţinuse pe o poziţie fermă în ce priveşte avocaţii; de fapt 
chiar fusese şi el avocat de provincie odată şi încă era 
mândru de asta, iar acum avea nevoie de ajutorul lui Clay 
ca să ţină piept intereselor egoiste ale marilor companii. 
Pretextul pe care îl propuse pentru a-l putea cunoaşte pe 
Clay personal era ceva care se numea Analiza 
Prezidenţială, un grup select de avocaţi puternici şi 
persoane din alte branşe, care puteau să scrie cecuri grase 
şi să petreacă ceva timp discutând probleme de actualitate. 

Adversarii pregăteau încă un atac, numit „Reforma 
sistemului de daune colective de astăzi”. Voiau să impună 
limite scandaloase daunelor care se puteau obţine prin 
proces. Voiau să demoleze sistemul de acţiuni juridice 
colective care le prinsese atât de bine (evident, avocaţilor 
specializaţi în astfel de procese). Voiau să-i împiedice pe 
oameni să-i dea în judecată pe doctori. 

Preşedintele avea să se ţină pe poziţie, ca de obicei, dar, 
evident, avea nevoie de sprijin. Scrisoarea frumoasă, 
gofrată cu aur, lungă de trei pagini, se încheia cu o cerere 
de bani, şi încă mulţi. Clay îl sună pe Patton French care, 
lucru destul de straniu, se întâmplă să fie chiar în biroul său 
din Biloxi. Primi un răspuns fără ocolişuri, ca de fiecare 
dată: 

— Scrie nenorocitul de cec, îi spuse. 

Clay avu mai multe convorbiri telefonice cu directorul 
Analizei Prezidenţiale. Mai târziu, nu mai reuşea să-şi 
amintească cu ce sumă ar fi vrut să contribuie iniţial, dar cu 


siguranţă nu era nici măcar aproape de cecul de 250 000 
de dolari pe care îl completă în final. Un curier îl ridică şi îl 
predă la Casa Albă. Patru ore mai târziu, alt curier îi aduse 
lui Clay un plic sigilat de la Casa Albă. Era un bilet scris de 
mână, pe un cartonaş de corespondenţă: 


„Dragă Clay, 

Sunt într-o şedinţă de cabinet (şi încerc să nu adorm), 
altfel te-aş fi sunat. Mulţumesc pentru sprijin. Hai sa luăm 
cina împreună şi să ne cunoaştem.” 


Semnat de preşedinte! 

Drăguţ, dar pentru un sfert de milion de dolari nici nu se 
aştepta la mai puţin. A doua zi, alt curier îi aduse o invitaţie 
groasă de la Casa Albă. „A SE RASPUNDE URGENT”, spunea 
ştampila de pe plic. Clay şi încă o persoană aleasă de el 
erau invitaţi să participe la un dineu de gală în onoarea 
preşedintelui Argentinei. Ţinuta de seară, bineînţeles. 
RSVPS imediat, pentru că mai erau numai patru zile până la 
eveniment. Incredibil ce poţi cumpăra în Washington cu 
250 000 de dolari! 

Ridley avea, desigur, nevoie de o rochie potrivită şi, de 
vreme ce Clay plătea, s-a dus cu ea la cumpărături. Şi o 
făcu fără să se plângă, pentru că îşi dorea nişte indicaţii 
despre ce îi plăcea fetei să poarte.  Lăsată 
nesupravegheată, i-ar putea şoca pe argentinieni şi pe toţi 
ceilalţi, de fapt, cu vreun material transparent şi o fustă 
despicată până în talie. Nici gând! Clay voia să vadă rochia 
înainte ca ea să o cumpere. 

Dar fata dovedi o incredibilă modestie, atât în materie de 
gusturi, cât şi de preţuri. Pe ea totul arăta bine; era 
manechin, în definitiv, deşi părea să lucreze din ce în ce 
mai puţin. În cele din urma, alese o rochie roşie superbă, 


6RSVP: repondez s'il vous plait (fr.) — „va rugăm să răspundeţi” (n. 
red.). 


dar simplă, care lăsa să se vadă mult mai puţin decât arăta 
ea de obicei. La trei mii de dolari era un chilipir. Pantofi, un 
şirag de perle micuţe, o brățară de aur cu diamante şi Clay 
scăpă cu o cheltuială sub cincisprezece mii de dolari. 

În limuzină, în faţa Casei Albe, în timp ce aşteptau ca cei 
din faţa lor să fie percheziţionaţi de un roi de gardieni, 
Ridley spuse: 

— Nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. Eu, o fată săracă 
din Georgia, merg la Casa Albă! 

Era încolăcită toată pe braţul drept al lui Clay. Mâna lui 
era undeva, pe la jumătatea coapsei ei. Ridley vorbea acum 
cu accent mai pronunţat, cum i se întâmpla de fiecare dată 
când era emoţionată. 

— Greu de crezut, spuse Clay, el însuşi destul de 
încântat. Când coborâră din limuzină, sub o marchiză de pe 
Aripa Estică, un ofiţer în uniformă de paradă îi oferi braţul 
lui Ridley şi o conduse până la Salonul de Est al Casei Albe, 
unde oaspeţii se adunau şi serveau băuturi. Clay îi urmă, 
privind-o pe Ridley din spate şi savurând fiecare clipă. 
Ofiţerul se despărţi de ea fără tragere de inimă şi plecă 
înapoi să o conducă pe următoarea doamnă. Un fotograf le 
făcu o poză. 

Se apropiară de primul grup de persoane care discutau şi 
se prezentară unor oameni pe care nu aveau să-i mai vadă 
niciodată. Se anunţă cina şi invitaţii trecură în Salonul 
pentru Dineuri Oficiale, unde cincisprezece mese de zece 
persoane erau aşezate aproape una de alta şi pline de 
atâtea porţelanuri, argintărie şi cristaluri cum nu se mai 
văzuseră niciodată la un loc. Aşezarea la masă era stabilită 
dinainte şi nimeni nu stătea la aceeaşi masă cu soţul, soţia 
sau persoana pe care o invitaseră. Clay o conduse pe 
Ridley la masa ei, îi găsi locul, o ajută să se aşeze, o săruta 
uşor pe obraz şi îi spuse: „Baftă!” Ea îi răspunse cu un 
zâmbet perfect de manechin, strălucitor şi încrezător, dar el 
ştia că în momentul acela nu era decât o fetiţă speriată din 


Georgia. Înainte să se fi îndepărtat câţiva metri, doi bărbaţi 
se învârteau deja în jurul ei, strângându-i mâna şi 
prezentându-se cu cea mai mare căldură. 

Pe Clay îl aştepta o seară lungă. La dreapta lui era o 
regină a lumii bune din Manhattan, o femeie dură, ofilită şi 
stafidită, care se înfometa de atâta vreme, încât ajunsese 
să arate ca un cadavru. Era surdă şi vorbea cu volumul dat 
la maximum. În stânga era fiica unui magnat, proprietar de 
centre comerciale de undeva, din zona central-estică, fost 
coleg de facultate cu preşedintele. Clay îşi îndreptă atenţia 
asupra ei şi se strădui din greu timp de cinci minute, până 
când îşi dădu seama că fata nu are nimic de spus. 

Timpul se opri în loc. 

Stătea cu spatele la Ridley; nu avea habar cum se 
descurca ea. 

Vorbi preşedintele, apoi se servi cina. Un cântăreţ de 
operă care stătea vizavi de Clay începu să simtă efectul 
vinului şi se apucă să spună bancuri vulgare. Vorbea tare şi 
fornăit. Era originar de undeva, din munţi, şi nu avea 
absolut nicio reţinere când venea vorba să spună 
obscenităţi de faţă cu femeile; nu era impresionat câtuşi de 
puţin de faptul că se aflau la Casa Albă. 

La trei ore după ce se aşezase pe scaun, Clay se ridică şi 
îşi luă la revedere de la noii şi minunaţii săi prieteni. Cina se 
terminase; în Salonul de Est, orchestra îşi acorda 
instrumentele. O găsi pe Ridley şi merseră să danseze. 
Puțin înainte de miezul nopţii, când numărul invitaţilor 
scăzuse la câteva zeci, preşedintele şi Prima Doamnă se 
alăturară celor mai petrecăreţi pentru unul, două dansuri. 
Preşedintele părea sincer încântat să-l cunoască pe Clay 
Carter: 

— Am citit articolele despre tine, fiule, bună treabă! 
spuse. 

— Mulţumesc, domnule preşedinte. 

— Cine e gagica? 


— O prietenă. 

Ce-ar zice feministele dacă l-ar auzi folosind cuvântul 
„gagică”? 

— Pot să dansez cu ea? 

— Sigur, domnule preşedinte! 

Şi astfel, domnişoara Ridal Petashnakol, fostă bursieră 
din Georgia, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, se trezi 
strânsă în braţe, ţinută la piept şi îmbrăţişată de însuşi 
preşedintele Statelor Unite. 


27 


Livrarea unui Gulfstream 5 nou dura minimum douăzeci 
şi două de luni, probabil chiar mai mult, dar nu întârzierea 
era cel mai mare obstacol. Preţul era, pentru moment, de 
patruzeci şi patru de milioane de dolari şi avionul era dotat, 
desigur, cu cele mai noi aparate şi accesorii. Era vorba 
totuşi de prea mulţi bani, dar Clay era sincer tentat. 
Explicaţia pe care o primi din partea agentului de vânzări 
era că majoritatea avioanelor G-5 noi erau achiziţionate de 
corporaţii mari, care aveau miliarde de dolari şi care 
comandau câte două sau trei odată şi le foloseau 
încontinuu. Cea mai bună afacere în cazul lui, ca proprietar 
individual, era să închirieze un avion puţin mai vechi 
pentru, să zicem, şase luni, ca să se convingă dacă asta îşi 
dorea. Apoi putea cumpăra aparatul, iar nouăzeci la sută 
din suma plătită pe chirie s-ar deduce din costul de 
vânzare. 

Agentul avea chiar avionul potrivit. Era un model G-4 PD 
(Performanţe Deosebite) din 1998, pe care o firmă din topul 
celor cinci sute cele mai bogate îl schimbase pe un G-5 nou. 
Când îl văzu, în toată splendoarea sa, pe pista de la 
Aeroportul Naţional Reagan, inima începu să-i bată cu 
putere şi pulsul îi crescu nebuneşte. Era alb ca zăpada, cu o 
dungă elegantă, albastru-marin. Ajungea la Paris în şase 
ore. La Londra — în cinci. 

Se sui la bord, împreună cu agentul. Clay nu-şi putea da 
seama dacă era cu câţiva centimetri mai mic decât G-5-ul 
lui Patton French. Avea piele, mahon, garnituri de aramă 
peste tot. Bucătărie, bar, spaţiu de odihnă în spate; în faţă, 
la piloţi, echipamente aviatice de ultimă oră. Una dintre 
canapele se putea întinde şi transforma în pat şi, pentru o 
clipă, Clay se gândi la Ridley; ei doi, între cearşafuri, la zece 
mii de metri altitudine. Sisteme audio, video şi de telefonie 


sofisticate. Fax, computer, acces la Internet. 

Avionul părea nou-nouţ, iar agentul îl lămuri că tocmai 
ieşise din atelier, unde exteriorul fusese complet revopsit, 
iar interiorul remobilat. La insistenţele lui Clay, spuse în 
cele din urmă: 

— Cu treizeci de milioane e al tău. 

Se aşezară la o măsuţă şi începură negocierile. Încet- 
încet, ideea închirierii dispăru. La venitul lui Clay, nu i-ar fi 
fost deloc greu să obţină o ofertă de finanţare convenabilă. 
Ipoteca, numai trei sute de mii de dolari pe lună, ar costa 
doar puţin mai mult decât chiria. lar dacă la un moment dat 
ar dori să-l schimbe cu alt avion, atunci agentul l-ar 
răscumpăra pe acesta la cea mai mare cotaţie de pe piaţă 
şi i-ar oferi în schimb orice şi-ar dori. 

Doi piloţi ar costa două sute de mii de dolari pe an, cu 
beneficii, cursuri de pregătire şi toate celelalte cheltuieli 
incluse. Clay ar putea lua în calcul şi opţiunea de a-şi 
înscrie avionul la o companie de curse charter. 

— In funcţie de cât de mult îl foloseşti tu, ţi-ar putea 
aduce spre un milion de dolari pe an din curse charter, 
spuse agentul, pregătindu-se să dea lovitura de graţie. Asta 
ar acoperi cheltuielile cu piloţii, hangarul şi întreţinerea. 

— Ai idee cam cât o să-l folosesc? întrebă Clay, ameţit de 
mulţimea posibilităţilor. 

— Am vândut o grămada de avioane avocaţilor, spuse 
agentul, căutând în servietă statistica de care avea nevoie. 
Maximum trei sute de ore pe an. Poţi să-l închiriezi pentru 
de două ori pe atât. 

„Doamne! se gândi Clay. Chestia asta ar putea aduce 
chiar profit.” 

Vocea raţiunii îi spunea să nu se pripească, dar de ce să 
mai aştepte? Şi, în plus, cui i-ar putea cere sfatul? Singurele 
persoane pe care le cunoştea şi care aveau experienţă în 
asemenea chestiuni erau amicii lui, specialiştii în daune, şi 
oricare dintre ei i-ar spune: „Nu ai avion? Cumpără-ţi!” 


Aşa că îl cumpără. 

Încasările companiei Goffman pe ultimul trimestru erau 
mai mari decât în anul precedent, cu vânzări record. 
Acţiunile se vindeau cu 65 de dolari, cea mai bună cotaţie 
din ultimii doi ani. Începând cu prima săptămână din 
ianuarie, compania lansase o campanie publicitară nu doar 
pentru promovarea unuia dintre multele sale produse, ci a 
companiei înseşi. „Goffman a fost mereu alături de 
dumneavoastră” era sloganul şi tema reclamelor şi fiecare 
spot arăta câte un produs bine cunoscut, făcut pentru a 
alina şi proteja America: o mamă care pansa rana fiului cu 
un mic bandaj; un tânăr atrăgător, cu nelipsitul abdomen 
plat, savurând fiecare clipă a bărbieritului; un cuplu cu 
părul cărunt pe o bancă, fericiţi că au scăpat de hemoroizi; 
un individ care face jogging, înnebunit de durere, luând un 
analgezic şi aşa mai departe. Lista de produse de consum 
utile fabricate de Goffman era nesfârşită. 

Mulrooney studia compania mai ceva decât un analist 
financiar şi era convins că noua campanie publicitară nu 
era decât o strategemă pentru a-şi pregăti învestitorii şi 
consumatori pentru şocul provocat de Maxatil. Din 
cercetările lui reieşi că Goffman nu mai folosise niciodată 
strategii publicitare cu asemenea mesaje liniştitoare. 
Compania era pe unul din primele cinci locuri din ţară la 
publicitate, dar întotdeauna îşi învestise banii în câte un 
produs pe rând, cu rezultate remarcabile. 

Părerea lui era împărtăşita şi de Max Pace, care îşi 
stabilise reşedinţa la hotelul Hay-Adams. Clay îi făcu o 
vizită în apartamentul lui pentru o cină târzie, servita în 
cameră. Pace era ţâfnos şi nerăbdător să arunce bomba 
asupra companiei Goffman. Citi ultimele modificări aduse la 
dosarul procesului care urma să fie înaintat la tribunalul din 
Washington. Ca de obicei, făcu însemnări pe margine. 

— Care e planul? întrebă el, ignorând mâncarea şi vinul. 
Clay nu le ignoră pe ale lui. 


— Anunţurile încep la opt dimineaţă, spuse, cu gura plină 
de carne de vițel. Un atac rapid în optzeci de sectoare de 
piaţă, de pe o coasta pe cealaltă. Linia fierbinte a fost 
instalată. Pagina de web e gata. Mica mea firmă e gata de 
treabă. Mâine la ora zece mă duc la tribunal şi depun 
personal dosarul. 

— Sună bine. 

— Doar nu e prima dată când facem aşa ceva! Cabinetul 
de avocatura al lui J. Clay Carter Il este o maşinărie de 
procese colective de daune, mulţumesc foarte mult! 

— Noii tăi amici nu ştiu nimic? 

— Bineînţeles că nu! De ce le-aş spune? Am lucrat 
împreună la Dyloft, dar French şi toţi tipii ăia îmi sunt şi 
rivali. l-am şocat atunci, o să-i şochez şi acum. De-abia 
aştept! 

— Asta nu e Dyloft, nu uita! Atunci ai avut noroc, pentru 
că ai prins o companie şubredă într-un moment prost. Cu 
Goffman va fi mult mai greu. 

In cele din urmă, Pace aruncă dosarul pe bufet şi se 
aşeză la masă. 

— Dar au scos un medicament periculos, spunea Clay. ŞI 
cu un medicament periculos nu mergi la proces. 

— Nu într-un proces colectiv. Ştiu de la sursele mele că 
Goffman s-ar putea să accepte să se judece în cazul din 
Flagstaff, de vreme ce e vorba de un singur reclamant. 

— Cazul lui Mooneyham? 

— Exact. Dacă vor pierde, o să fie mai împăciuitori când 
se vor negocia înțelegerile. Dacă vor câştiga, atunci s-ar 
putea să fie o luptă de durată. 

— Spuneai că Mooneyham nu pierde niciodată. 

— N-a mai pierdut de mai bine de douăzeci de ani. Juraţii 
îl plac la nebunie. Poarta pălării de cow-boy, haine de piele 
întoarsă, cizme roşii şi alte lucruri din astea. O reminiscență 
din vremurile când avocaţii îşi câştigau încă procesele la 
tribunal. O adevărată capodoperă. Ar trebui să mergi să-l 


cunoşti. Ar merita excursia. 

— O să-mi pun şi asta pe listă. 

Gulfstream-ul aştepta în hangar, nerăbdător să zboare. 
Sună un telefon şi Pace avu, timp de cinci minute, o 
conversaţie cu voce scăzută în capătul celălalt al camerei. 

— Valeria, spuse când se întoarse la masă. 

Clay şi-o imagină o clipă pe fiinţa asexuată ronţăind un 
morcov. Bietul Max! Ar fi putut nimeri mult mai bine. 

Clay dormea la birou. Amenajase un mic dormitor şi o 
baie lângă sala de şedinţe. Adesea stătea treaz până după 
miezul nopţii, apoi dormea câteva ore, făcea un duş scurt şi 
înainte de şase era înapoi la birou. Stilul lui de muncă 
devenise legendar, nu numai în propria firmă, ci şi în tot 
oraşul. Majoritatea bârfelor în cercurile avocăţeşti erau 
despre el, cel puţin în momentul acela, iar ziua lui de lucru 
de şaisprezece ore era adesea extinsa la optsprezece sau 
douăzeci, în baruri şi la coctailuri. 

Şi de ce n-ar munci cât e ziua de lunga? Avea treizeci şi 
doi de ani, era necăsătorit şi nu avea niciun fel de obligaţii 
serioase care să-i mănânce timpul. Cu noroc şi puţin talent i 
se oferise o şansă unică de a reuşi în viaţă ca puţini alţii. De 
ce să nu dea tot ce poate la firmă timp de câţiva ani, şi apoi 
să renunţe la tot şi să-şi facă de cap tot restul vieţii? 

Mulrooney apăru puţin după ora şase, după ce băuse 
deja patru ceşti de cafea, înarmat cu o sută de idei noi. 

— Ziua Z? întreba, dând buzna în biroul lui Clay. 

— Ziua Z! 

— Hai să tăiem nişte capete! 

La ora şapte, biroul forfotea de avocaţi şi asistenţi cu 
ochii pe ceas, şi toţi aşteptau invazia. Secretarele umblau 
din birou în birou cu cafele şi covrigi. La opt, se înghesuiră 
cu toţii în sala de şedinţe, cu privirile aţintite asupra 
televizorului cu ecran lat. Primul anunţ era difuzat de 
canalul ABC, partener al reţelei de televiziune din 
Washington. 


O doamnă bine, puţin peste şaizeci de ani, părul scurt şi 
grizonat, coafat elegant, ochelari de firmă, stă la o masă 
mică de bucătărie şi se uită pe geam cu o privire tristă. 
Voce din fundal (o voce oarecum rău prevestitoare): „Dacă 
aţi luat medicamentul pe bază de hormoni feminini numit 
Maxatil, e posibil să fi provocat creşterea riscului de cancer 
la sân, afecţiuni ale inimii şi accident cerebral”. Prim-plan 
cu mâinile femeii, odihnindu-se pe masă, apoi imaginea se 
mută pe un flacon cu pastile pe care scrie cu litere groase 
MAXATIL. „Niciun cap de mort nu ar fi fost mai 
înspăimântător.” Voce în fundal: „Vă rugăm să mergeţi 
imediat la un consult medical. Maxatil vă poate pune în 
mare pericol sănătatea”. Prim-plan cu figura femeii, şi mai 
tristă acum, iar în ochi îi apar lacrimi. Voce în fundal: 
„Pentru mai multe informaţii, sunaţi la Linia Fierbinte 
Maxatil”. În josul ecranului apare un număr de telefon 
gratuit. În imaginea finală, femeia îşi scoate ochelarii şi îşi 
şterge o lacrimă de pe obraz. 

Aplaudară şi ovaţionară de parcă banii urmau să vină 
peste noapte. Apoi Clay îi trimise pe toţi la locurile lor lângă 
telefoane, să înceapă să adune clienţi. În câteva minute 
începură să curgă apelurile. La ora nouă fix, aşa cum se 
hotărâse, se trimiseră prin fax copii ale dosarului către 
toate ziarele şi canalele de televiziune financiare. Clay îl 
sună pe vechiul său prieten de la The Wall Street Journal şi 
îi dădu pontul. Îi spuse că i-ar putea acorda un interviu în 
câteva zile. 

La deschiderea bursei, acţiunile Goffman erau cotate la 
65⁄4 dolari, dar resimţiră imediat efectul procesului intentat 
în Washington. Clay se trezi fotografiat de un fotoreporter 
în timp ce depunea dosarul la tribunal. 

Până la prânz, preţul acţiunilor Goffman scăzuse la 61 
dolari. Compania se grăbi să dea un comunicat de presă în 
care nega vehement că Maxatil ar fi vinovat de toate acele 
lucruri îngrozitoare care se invocau în acţiunea juridică. 


Aveau de gând să se apere cu toate forţele. 

Patton French îl sună în timpul „prânzului”. Clay mânca 
un sandviş la birou, privind cum se înalţă teancul de cazuri. 

— Sper că ştii ce faci, spuse French neîncrezător. 

— Hei, şi eu sper, Patton. Ce mai faci? 

— Cum nu se poate mai bine. Ne-am uitat şi noi bine la 
cazul Maxatil acum vreo şase luni. Am hotărât să nu ne 
băgăm. Dovedirea relaţiei cauză-efect ar putea fi o 
adevărată problemă. 

Clay scăpă sandvişul din mână şi încercă să-şi recapete 
suflul. Patton French refuza un caz? Spunea nu unui proces 
colectiv împotriva uneia dintre cele mai bogate corporaţii 
din ţară? Îşi dădu seama că tăceau amândoi, o pauză 
incomodă în conversaţie. 

— Păi, ce să zic, Patton, vedem lucrurile diferit. Bâjbâia 
cu mâna în spate, căutându-şi scaunul. In cele din urmă, se 
prăbuşi în el. 

— De fapt, toată lumea a refuzat până la tine. Saulsberry, 
Didier, Carlos din Miami. Un tip din Chicago are o mulţime 
de cazuri, dar încă n-a intentat proces. Nu ştiu ce să zic, 
poate ai dreptate. Poate că noi nu ne-am dat seama, asta-i 
tot. 

French încerca să obţină informaţii. 

— Avem tot ce ne trebuie despre ei, spuse Clay. Raportul 
guvernamental! 

„Asta era! Eu îl am, şi French nu.” În cele din urmă, după 
ce trase adânc aer în piept, inima începu să-i bată din nou. 

— Ar fi bine să fii pregătit, Clay! Tipii ăştia sunt foarte 
buni. Pe lângă ei, bătrâneii ca Wicks şi băieţii de la 
Laboratoarele Ackerman par nişte şcolari. 

— S-ar zice că eşti speriat, Patton. Mă surprinzi. 

— Nu, nu sunt speriat deloc. Dar dacă teoria ta are vreo 
hibă, te vor mânca de viu. Şi nici să nu te gândeşti la o 
înţelegere rapidă. 

— Vrei să participi şi tu? 


— Nu. Nu mi-a plăcut acum şase luni, şi nu-mi place nici 
acum. In plus, am deja prea multe cazuri deschise. Succes! 

Clay închise telefonul şi se încuie în birou. Se duse la 
fereastră şi stătu acolo cel puţin cinci minute până îşi simţi 
cămaşa lipindu-i-se de spate de la sudoarea rece. Atunci îşi 
duse mâna la frunte şi găsi valuri de transpiraţie. 


28 


Titlul din Daily Profit urla: „O SUTĂ DE MILIOANE 
NENOROCITE NU-I MAI AJUNG!” Articolul începea cu un 
scurt paragraf despre procesul „frivol” intentat cu o zi 
înainte împotriva companiei Goffman, unul dintre cei mai 
apreciaţi fabricanți de produse de consum din America. 
Minunatul medicament Maxatil produs de ei ajutase 
nenumărate femei să treacă prin coşmarul menopauzei, dar 
era atacat acum de aceiaşi rechini care duseseră la 
faliment firme ca A.H. Robins, Johns Manville, Owens-lllinois 
şi, practic, întreaga industrie americană de azbest. 

Tonul articolului devenise mai dur când ajunse să 
vorbească despre cel mai mare dintre rechini, un şmecher 
tânăr şi neruşinat din Washington, pe nume Clay Carter, 
care, conform surselor lor, nu pledase niciodată în faţa unui 
juriu. Cu toate acestea, câştigase peste o sută de milioane 
de dolari anul trecut la loteria proceselor colective de 
daune. Evident, jurnalistul avea o colecţie sigură de surse 
de încredere. Primul era un director de la Camera de 
Comerţ a Statelor Unite, care milita împotriva proceselor, în 
general, şi a avocaţilor, în special: „Toţi aceşti indivizi 
asemenea lui Clay Carter nu fac decât să-i inspire şi pe alţii 
să intenteze astfel de procese născocite. Dacă un anonim 
ca domnul Carter poate câştiga atât de mult într-un timp 
aşa de scurt, înseamnă că nicio companie respectabilă nu 
se poate simţi în siguranţa”. Un profesor de la o facultate 
de drept de care Clay nu auzise niciodată spunea: „Indivizii 
aceştia sunt neîndurători. Lăcomia lor nu cunoaşte limite şi 
din cauza asta vor ucide, în final, gâsca cu ouă de aur”. Un 
congresman fluşturatic din Connecticut prinse ocazia să 
ceară de îndată aprobarea unei reforme a sistemului de 
daune al cărei promotor era chiar el. Urmau să aibă loc 
audieri în comisii, iar domnul Carter s-ar putea trezi citat să 


depună mărturie în faţa Congresului. 

Surse rămase anonime din cadrul companiei Goffman 
spuneau că firma se va apăra din toate puterile, că nu va 
ceda şantajului şi că, la momentul potrivit, va cere 
despăgubiri pentru onorariile avocaţilor săi şi pentru 
costurile de judecată cauzate de aceste acuzaţii imorale şi 
neserioase. 

Valoarea acţiunilor scăzuse cu unsprezece la sută, ceea 
ce însemna o pierdere de două miliarde de dolari în 
dividende, şi totul din cauza acestui proces neîntemeiat. 

„De ce nu-i dau în judecata acţionarii de la Goffman pe 
indivizii ca Clay Carter?” întreba un profesor de la o 
facultate de drept obscură. 

Nu era un material plăcut de citit, dar Clay nu-l putea în 
niciun caz ignora. Un editorial din /nvestment Times făcea 
apel la Congres să studieze mai atent reforma sistemului 
juridic. Şi acest articol dădea mare importanţă faptului că 
tânărul domn Carter câştigase o adevărata avere în mai 
puţin de un an. Nu era decât un „tupeist” ale cărui câştiguri 
necinstite aveau să-i inspire şi pe alţi escroci să dea în 
judecată pe oricine le cădea în mână. 

Porecla „tupeistul” rămase câteva zile pe buzele celor de 
la birou, înlocuind-o temporar pe cea de „Maestrul”. Clay 
zâmbea şi se purta de parcă era o onoare. 

— Cu un an în urmă nu vorbea nimeni despre mine, se 
lăuda el. Acum nu se mai satură de mine. 

Însă, în spatele uşilor închise ale biroului său era neliniştit 
şi îngrijorat din cauza grabei cu care deschisese procesul 
împotriva companiei Goffman. Faptul că amicii lui din 
branşă nu se înghesuiau să i se alăture îl cam punea pe 
gânduri. Publicitatea negativă îl rodea. Până acum nu 
vorbise absolut nimeni în apărarea lui, ceea ce nu era 
neobişnuit, doar că nu era lucrul de care avea el nevoie în 
acel moment. 

La şase zile după depunerea dosarului, sună Pace din 


California. 

— Mâine e ziua cea mare, spuse el. 

— Am nevoie de nişte veşti bune, spuse Clay. Raportul 
guvernamental? 

— Nu pot să-ţi spun, răspunse Pace. Şi gata cu discuţiile 
la telefon! Ar putea asculta cineva. Îţi explic când mă întorc 
în oraş. Mai încolo. 

„Ar putea asculta cineva? La care capăt — la al meu sau 
la al lui Pace? Şi cine, mă rog?” Aşa se duse încă o noapte 
de somn. 

Studiul efectuat de Comisia Americană pentru Persoanele 
de Vârsta a Treia avea iniţial ca scop testarea a douăzeci 
de mii de femei, cu vârste cuprinse între patruzeci şi cinci şi 
şaptezeci şi cinci de ani, pe o perioadă de şapte ani. Grupul 
fusese împărţit în două părţi egale. Jumătate din femei 
primeau zilnic câte o pastilă de Maxatil, în timp ce celelalte 
primeau paliative. Însă cercetătorii abandonaseră proiectul 
după numai patru ani, atât de proaste erau rezultatele. S-a 
descoperit o creştere a riscului de cancer la sân, de boli de 
inimă şi accidente vasculare la un procent îngrijorător 
dintre femei. La cele care luaseră medicamentul, riscul de 
cancer la sân crescuse cu treizeci şi trei la sută, cel de 
infarct, cu douăzeci şi unu la sută, iar cel de accident 
cerebral, cu douăzeci la sută. 

Studiul estima că la fiecare o sută de mii de femei care 
luau Maxatil timp de patru sau mai mulţi ani, patru sute se 
vor îmbolnăvi de cancer la sân, trei sute vor suferi de 
afecţiuni cardiace mai mult sau mai puţin grave şi alte trei 
sute vor suferi accidente vasculare grave sau moderate. 

Raportul apăru în presă în dimineaţa următoare. Acţiunile 
Goffman primiră o nouă lovitură, scăzând la 51 de dolari 
bucata la aflarea veştilor. Clay şi Mulrooney îşi petrecură 
toată dimineaţa monitorizând pagini web şi canale de 
televiziune, aşteptând vreo reacţie din partea companiei, 
însă nu apăru niciuna. Reporterii care îl împroşcaseră cu 


noroi pe Clay după ce intentase procesul nu îl sunară să-i 
afle reacţia la citirea veştilor. Menţionară pe scurt 
chestiunea a doua zi. În Post apăru un rezumat destul de 
sec despre publicarea raportului, însă numele lui Clay nu 
era amintit. Se simţea reabilitat, dar ignorat. Avea atâtea 
de spus în apărarea sa, dar nimeni nu era interesat să-l 
asculte. 

Se mai linişti văzând afluxul de apeluri din partea 
pacientelor care luaseră Maxatil. 

Gulfstream-ul trebuia să-şi ia cândva zborul. Stătea de 
opt zile în hangar, iar Clay murea de nerăbdare să 
călătorească. O urcă la bord pe Ridley şi porni spre vest, 
mai întâi spre Las Vegas, deşi la birou nimeni nu ştia că 
făcea escală acolo. Era o călătorie de afaceri, şi încă una de 
mare importanță. Avea întâlnire cu marele Dale 
Mooneyham din Tucson, să discute despre Maxatil. 

Rămaseră două nopţi în Vegas, într-un hotel cu gheparzi 
şi pantere adevărate expuse într-o imitație de rezervaţie 
naturală din faţa intrării. Clay pierdu treizeci de mii de 
dolari la black jack, iar Ridley cheltui douăzeci şi cinci de 
mii pe haine în magazinele de firmă care umpleau curtea 
interioară acoperită a hotelului. Gulfstream-ul plecă spre 
Tucson. 

Firma Mott & Mooneyham transformase o gară veche din 
centrul oraşului într-o clădire de birouri cu un plăcut aer 
retro. Recepţia era fosta sală de aşteptare, o încăpere 
lungă, cu tavanul boltit, unde două secretare erau ascunse 
în colţuri opuse, de parcă ar fi trebuit să fie despărțite 
pentru a păstra liniştea. La o privire mai atentă, niciuna nu 
părea capabilă de violenţă. Amândouâ aveau peste 
şaptezeci de ani şi erau pierdute în propria lume. Era un 
muzeu de obiecte de tot felul, o colecţie de lucruri pe care 
Dale Mooneyham le dusese la tribunal şi le prezentase 
juriului. Într-o vitrină înaltă era un boiler cu gaz, iar pe 
plăcuţa de bronz de deasupra uşii era scris numele cazului 


şi suma la care se ridicase verdictul — „4,5 milioane de 
dolari, 3 octombrie 1988, Stone County, Arkansas”. Mai era 
un vehicul cu trei roţi care costase compania Honda trei 
milioane de dolari în California şi o puşcă ieftină care 
înfierbântase atât de tare un juriu texan, încât reclamantul 
primise unsprezece milioane de dolari. Zeci de produse — o 
maşină de tuns iarba, o caroserie dezintegrată de la o 
Toyota Cellica, o bormaşină, o vestă de salvare care nu se 
deschisese, o scară prăbuşită. lar pe pereţi atârnau tăieturi 
din ziare şi fotografii ale marelui om înmânându-le cecurile 
clienţilor răniţi. Clay, rămas singur deoarece Ridley era la 
cumpărături, trecea de la un exponat la altul, fascinat de 
trofee şi fărâ să-şi dea seama că fusese lăsat să aştepte 
aproape o oră. 

Într-un sfârşit, un asistent veni după el şi-l conduse pe un 
coridor larg pe care se înşirau birouri spaţioase. Pereţii erau 
acoperiţi cu titluri şi articole din ziare, mărite şi înrămate, 
care spuneau toate povestea unor victorii răsunătoare în 
sala de tribunal. Mott, cine o mai fi fost şi el, era, cu 
siguranţă, un actor insignifiant. Pe antet mai apăreau doar 
numele a patru avocaţi. 

Dale Mooneyham stătea la birou şi se ridică numai pe 
jumătate când intră Clay, pe care nu-l anunţase nimeni şi 
care se simţea ca un vagabond. O strângere de mână rece 
şi de formă. Nu era bine venit acolo şi era nedumerit de 
modul în care fusese primit. Mooneyham avea cel puţin 
şaptezeci de ani, era un bărbat corpolent, cu pieptul lat şi 
burtă proeminentă. Blugi, cizme de piele roşu-ţipător, o 
cămaşă western şifonată şi, evident, fără cravată. lşi 
vopsea în negru părul cărunt, dar avea nevoie de încă o 
şedinţă pentru că tâmplele îi erau albe, iar restul negru şi 
lipit de cap de prea multă grăsime. Faţa lungă şi lată, ochii 
buhăiţi, de băutor. 

— Drăguţ birou, de-a dreptul unic, spuse Clay, încercând 
să mai dezmorţească atmosfera. 


— L-am cumpărat acum patruzeci de ani, spuse 
Mooneyham, pe cinci mii de dolari. 

— Impresionantă colecţie de suveniruri. 

— M-am descurcat bine, fiule! N-am mai pierdut niciun 
proces de douăzeci şi unu de ani. Ar fi timpul să mai şi 
pierd, cel puţin aşa spun adversarii mei. 

Clay privi în jur şi încercă să se relaxeze în scaunul jos, 
de piele veche. Biroul era cel puţin de cinci ori mai mare 
decât al lui, cu pereţii plini de trofee de vânătoare împăiate 
care îi urmăreau fiecare mişcare. Nu suna niciun telefon, nu 
ţăcănea niciun fax în depărtare. În biroul lui Mooneyham nu 
exista calculator. 

— Am venit să vorbim despre Maxatil, cred, spuse Clay, 
simțind că ar putea fi dat afară în orice clipă. 

Ezitare, nicio reacţie în afară de o mişcare indiferentă a 
ochilor mici şi negri. 

— E un medicament periculos, spuse el simplu, ca şi cum 
Clay habar n-ar fi avut. Am intentat procesul acum vreo 
cinci luni, în Flagstaff. Lucrurile se mişcă repede în 
tribunalul de aici, din Arizona, i se zice Titirezul, aşa că 
până la începutul toamnei ar trebui să înceapă procesul. 
Spre deosebire de tine, eu nu intentez acţiunea înainte să 
fac toate cercetările şi toate pregătirile şi să fiu gata să 
merg la tribunal. Dacă faci aşa, partea adversă n-o să te 
prindă niciodată din urmă. Am scris o carte despre 
pregătirile dinaintea unui proces. Incă o mai citesc uneori. 
Ar trebui s-o citeşti şi tu. 

„Să plec acum?” ar fi vrut să întrebe Clay. 

— Ce-mi puteţi spune despre clienta dumneavoastră? 

— E una singură. Procesele colective sunt o escrocherie, 
cel puţin aşa cum le faceţi tu şi prietenii tăi. Daunele 
colective sunt o păcăleală, un jaf la adresa clienţilor, o 
loterie mânată de lăcomia care, într-o bună zi, o să ne facă 
rău tuturor. Lăcomia necontrolată o să încline balanţa spre 
partea cealaltă. Se vor face reforme şi vor fi drastice. Voi o 


să rămâneţi fără obiectul muncii, dar n-o să va pese, fiindcă 
aveţi bani. Însă cei care o să aibă de suferit sunt viitorii 
reclamanţi, toţi oamenii simpli care n-o să mai poată 
deschide vreun proces împotriva produselor periculoase, 
pentru că voi, băieţi, v-aţi bătut joc de lege! 

— V-am întrebat despre clienta dumneavoastră. 

— O femeie albă de şaizeci şi şase de ani, nefumătoare, 
care a luat Maxatil timp de patru ani. Am cunoscut-o acum 
un an. Noi, aici, nu ne grăbim, ne facem lecţiile înainte să 
deschidem focul. 

Clay ar fi vrut să vorbească despre lucruri mari, despre 
idei mari, despre cât de mulţi clienţi potenţiali existau în 
cazul Maxatil şi la ce se aştepta Mooneyham din partea 
companiei Goffman şi ce fel de experţi plănuia să 
folosească la proces, în schimb, căuta o scăpare rapidă. 

— Nu vă aşteptaţi la o înţelegere? întrebă el, încercând 
să pară cât de cât interesat. 

— Eu nu negociez, fiule! Clienţii mei ştiu asta de la bun 
început. Accept trei cazuri pe an, toate alese cu grijă de 
mine. Îmi plac cazurile deosebite, produse şi teorii pentru 
care nu am mai pledat. Tribunale pe care nu le cunosc. Am 
de unde să aleg, pentru că mă sună avocaţii în fiecare zi. Şi 
întotdeauna ajung la proces. Ştiu din momentul când 
accept un caz că nu se va ajunge la nicio înţelegere. li spun 
acuzatului de la început: „Hai să nu ne pierdem timpul 
gândindu-ne la înţelegeri, bine?”. In sfârşit se mişca, 
mutându-şi greutatea de pe o parte pe alta, de parcă l-ar fi 
durut spatele sau altceva: Asta o e veste bună pentru tine, 
fiule! Eu voi ataca primul şi dacă juriul îmi dă dreptate, o 
să-mi dea un verdict frumuşel. Şi atunci voi, clovnilor, 
puteţi să vă puneţi de acord, intraţi în joc, vă faceţi reclamă 
ca să strângeţi şi mai mulţi clienţi, după care le obţineţi 
nişte înţelegeri pe sume mici şi vă luaţi partea din total. O 
să vă ajut să câştigaţi încă o avere. 

— Mi-ar plăcea să ajung la proces, spuse Clay. 


— Dacă e adevărat ce am citit, nici nu ştii unde e 
tribunalul. 

— ÎI găsesc eu. 

Mooneyham ridică din umeri. 

— Probabil că n-o să fie nevoie. După ce termin eu cu 
Goffman, nu vor mai vrea să audă de niciun juriu. 

— Nu sunt obligat să ajung la o înţelegere. 

— O să fii. Ai mii de cazuri. N-o să ai curaj să ajungi la 
proces. Şi cu aceste cuvinte se ridică încet, întinse o mână 
fără vlagă şi spuse: Am treabă. 

Clay ieşi în grabă din birou şi trecu repede pe coridor, 
prin holul-muzeu şi ieşi în căldura ucigătoare a deşertului. 

Ghinion în Vegas şi dezastru total în Tucson, dar ceva 
salvă totuşi călătoria undeva, deasupra statului Ocklahoma, 
la paisprezece mii de metri altitudine. Ridley era pe 
canapea, învelită şi adormita buştean, când începu să 
bâzâie faxul. Clay se duse în spatele cabinei întunecoase şi 
ridică pagina care tocmai sosise. Era de la Oscar 
Mulrooney, de la birou. Scosese de pe Internet un articol — 
topul anual al firmelor şi onorariilor din revista de avocatură 
American Attorney. Între cei douăzeci de avocaţi cel mai 
bine plătiţi din ţară era şi domnul Clay Carter, clasat pe un 
impresionant loc opt, cu un câştig estimat de o sută zece 
milioane de dolari în anul precedent. Era chiar şi o mică 
fotografie a lui Clay, sub care scria „Novicele anului”. 

„Nu greşiseră cu estimarea, îşi spuse Clay. Din nefericire, 
treizeci de milioane din onorariile primite în cazul Dyloft le 
fuseseră oferite, sub formă de bonusuri, lui Paulette, Jonah 
şi Rodney, nişte recompense care la început păruseră 
generoase, dar care, privind retrospectiv, erau de-a dreptul 
prosteşti. Nu se va mai repeta. Ceilalţi băieţi buni din 
American Attorney nu auziseră niciodată de asemenea 
prime mărinimoase.” Dar Clay nu se plângea. Era singurul 
avocat din zona Washingtonului care intrase în topul 
primilor douăzeci. 


Pe primul loc era o legendă din Amarillo, pe nume Jock 
Ramsey, care se ocupase de un caz legat de deşeuri toxice 
în care erau implicate mai multe companii petroliere şi de 
produse chimice. Cazul se lungise nouă ani. Partea lui 
Ramsey era estimată la patru sute cincizeci de milioane. 
Despre un avocat din Palm Beach, specializat în cazuri 
legate de tutun, se spunea că ar fi câştigat patru sute de 
milioane. Altul, din New York, se clasase pe locul trei cu trei 
sute douăzeci şi cinci de milioane. Patton French ieşise pe 
locul patru, ceea ce, fără îndoială, îl scotea din sărite. 

În intimitatea propriului Gulfstream, privind articolul din 
ziar unde îi apărea poza, Clay îşi spuse că era, probabil, un 
vis. Existau 76 000 de avocaţi în Washington şi el era 
numărul unu! Cu un an înainte nici măcar nu auzise de 
Tarvan, de Dyloft sau de Maxatil şi nici nu dădea prea mare 
atenţie proceselor colective de daune. Cu un an înainte, cel 
mai mare vis al său era să plece de la Biroul Avocaţilor din 
Oficiu şi să pună mâna pe o slujbă la o firmă respectabilă, 
unde să câştige suficient încât să-şi cumpere nişte costume 
noi şi o maşina mai bună. Numele lui pe un antet care s-o 
impresioneze pe Rebecca şi să-i ţină la distanţă pe părinţii 
ei. Un birou drăguţ cu nişte clienţi de calitate mai bună care 
i-ar permite să nu se mai ascundă de amicii lui din 
facultate. Nişte visuri aşa de modeste! 

Se hotărî să nu-i arate articolul lui Ridley. Fata se 
obişnuia cu banii şi era tot mai interesată de bijuterii şi 
călătorii. Nu fusese niciodată în Italia şi tot lansa apropouri 
despre Roma şi Florenţa. 

Toată lumea din Washington avea să vorbească despre 
numele lui Clay în topul celor douăzeci. Se gândea la 
prietenii şi la rivalii lui, la amicii din facultate şi la vechea 
gaşcă de la BAO. Dar cel mai mult se gândea la Rebecca. 


29 


Fabrica de ciment Hanna Portland fusese fondată în 
Reedsburg, Pennsylvania, în 1946, la timp ca să prindă 
creşterea spectaculoasă din domeniul construcţiilor, şi în 
special al construcţiei de case de după război. A devenit 
imediat firma care asigura cele mai multe locuri de muncă 
în orăşel. Fraţii Hanna conduceau compania cu o mână de 
fier, dar erau corecţi cu muncitorii, care le erau şi vecini. 
Când afacerile mergeau bine, muncitorii primeau salarii 
generoase. Când lucrurile se mişcau mai încet, cu toţii 
strângeau cureaua şi se descurcau. Concedierile erau rare 
şi se foloseau numai ca ultimă soluţie. Muncitorii erau 
mulţumiţi şi nu s-au organizat niciodată în sindicate. 

Fraţii Hanna investeau profiturile la loc în fabrică şi în 
echipamente, dar şi în folosul comunităţii. Au construit un 
centru civic, un spital, un teatru, iar stadionul de fotbal al 
liceului era cel mai frumos din zonă. În decursul anilor au 
fost tentaţi o dată sau de două ori să vândă, să câştige bani 
frumoşi şi să-şi petreacă viaţa jucând golf, dar fraţii nu au 
fost niciodată siguri că fabrica nu va fi mutată din 
Reedsburg. Aşa că au păstrat-o. 

După cincizeci de ani de conducere înţeleaptă, compania 
avea ca angajaţi patru mii din cei unsprezece mii de 
locuitori ai oraşului. Vânzările erau de şaizeci de milioane 
de dolari pe an, deşi profiturile erau mici. Concurența 
puternică din străinătate şi scăderea numărului de 
construcţii noi afectau serios profitul. Era o afacere ciclică, 
lucru pe care mai tinerii membri ai familiei Hanna încercară 
fără succes să-l remedieze prin diversificarea producţiei. 
Bilanţul reflecta în prezent mai multe datorii decât era 
normal. 

Marcus Hanna era actualul preşedinte al consiliului de 
administraţie, deşi nu folosea niciodată acest titlu. Era pur 


şi simplu şeful, boss-u/ cel mare. Tatăl său fusese unul 
dintre fondatori, iar Marcus îşi trăise toată viaţa în fabrică. 
In conducerea companiei se găseau nu mai puţin de opt alţi 
membri ai familiei, iar alţi câţiva din următoarea generaţie 
spălau podele prin fabrică şi făceau aceleaşi munci umile 
pe care le făcuseră şi părinţii lor la început. 

In ziua în care se intenta procesul, Marcus era într-o 
şedinţă cu vărul lui primar, Joel Hanna, avocatul neoficial al 
firmei. Portărelul trecu fără menajamente de recepţioneră 
şi de secretară şi se prezenta în faţa lui Marcus şi Joel cu un 
plic gros. 

— Dumneavoastră sunteţi Marcus Hanna? îl interpelă 
portărelul. 

— Da. Dumneata cine eşti? 

— Vin din partea judecătorului. Poftiţi citaţia. Îi înmână 
plicul şi plecă. 

Era o acţiune judecătorească intentată în districtul 
Howard, Maryland, care pretindea daune, fără a preciza 
suma, pentru o categorie de proprietari de locuinţe care 
suferiseră pagube din cauza mortarului de ciment Portland 
de calitate proastă, fabricat de compania Hanna. Joel 
parcurse citaţia şi i-o explică lui Marcus cu alte cuvinte, iar 
când termină, cei doi bărbaţi îi blestemară o bună bucată 
de vreme pe avocaţi, în general. 

După o scurtă căutare, secretara găsi o impresionantă 
colecţie de articole recente despre avocatul care îi 
reprezenta pe reclamanţi, un anume Clay Carter din 
Washington. 

Nu era de mirare că apăruseră probleme în districtul 
Howard. Un lot prost de ciment Portland intrase pe piaţa de 
acolo cu câţiva ani în urmă. Urmând filierele obişnuite, 
ajunsese să fie folosit de diverşi antreprenori pentru 
construirea caselor din cărămidă. Reclamaţiile erau 
recente; compania încerca să-şi dea seama de amploarea 
problemei. Era limpede că era nevoie cam de trei ani 


pentru ca mortarul să slăbească şi apoi să înceapă să cadă. 

Atât Marcus, cât şi Joel fuseseră în districtul Howard şi se 
întâlniseră cu furnizorii şi cu constructorii. Inspectaseră 
câteva case. În momentul de faţă estimau numărul de 
potenţiali reclamanţi la cinci sute, iar costul reparațiilor la 
fiecare casă în jur de douăsprezece mii de dolari. Compania 
avea asigurare de răspundere care ar fi putut să acopere 
primele cinci milioane de dolari. 

Dar în acţiunea juridică se pretindea că era vorba de „cel 
puţin două mii de potenţiali reclamanţi” şi fiecare cerea 
daune de douăzeci şi cinci de mii de dolari. 

— Asta înseamnă cincizeci de milioane, spuse Marcus. 

— lar nenorocitul de avocat o să înhaţe patruzeci la sută 
din suma totală, adăuga Joel. 

— Nu poate să facă aşa ceva, spuse Marcus. 

— Fac asta în fiecare zi. 

Alte blesteme generale la adresa avocaţilor. Apoi unele 
mai precise adresate domnului Carter. Joel plecă cu citaţia. 
Urma să anunţe compania de asigurări, care va transfera 
cazul unei firme de avocatură, probabil una din 
Philadelphia. Aşa ceva se întâmplă o dată pe an, dar 
niciodată la asemenea proporţii. Pentru că daunele 
solicitate depăşeau cu mult suma asigurată, Hanna vor fi 
obligaţi să-şi angajeze propria firmă de avocatură care să 
lucreze cu compania de asigurări. Niciunul dintre avocaţi nu 
va fi ieftin. 


Anunţul pe o pagină întreagă din Larkin Gazette stârni 
agitaţie în micul orăşel ascuns de lume, în munţii din sud- 
vestul statului Virginia. Pentru că în Larkin existau trei 
fabrici, oraşul avea puţin peste zece mii de oameni, o 
comunitate de dimensiuni obişnuite dintr-un ţinut minier. 
Zece mii erau limita pentru anunţuri de o pagină întreagă şi 
pentru analize medicale, limită stabilită de Oscar Mulrooney 
în cazul Skinny Ben. Studiase campaniile publicitare şi 


ajunsese la concluzia că pieţele mici nu erau luate în calcul. 
Din studiul său mai reieşea şi că femeile din mediul rural şi 
cele din zona munţilor Apalaşi erau mai corpolente decât 
cele din oraşe. Teritoriul Skinny Ben! 

Conform anunţului, se vor face analize medicale 
începând de a doua zi la un motel din nordul oraşului, va fi 
prezent şi un doctor, un medic adevărat. Analizele erau 
gratuite. Puteau beneficia toate persoanele care luaseră 
benafoxadil, alias Skinny Ben. Erau confidenţiale. Şi ar 
putea duce la obţinerea unor bani de la producătorul 
medicamentului. 

În josul paginii, cu litere mai mici, numele, adresa şi 
numărul de telefon al Cabinetului de Avocatura al lui J. Clay 
Carter Il, din Washington, deşi până în momentul când 
ajungeau să citească aceste rânduri, majoritatea oamenilor 
fie renunţau, fie erau prea entuziasmați din pricina 
analizelor. 

Nora Tackett locuia într-o rulotă la un kilometru şi 
jumătate în afara oraşului Larkin. Nu văzuse anunţul, 
pentru că nu citea ziarele. Nu citea nimic. Se uita la 
televizor şaisprezece ore pe zi, în mare parte în timp ce 
mânca. Locuia împreună cu doi copii vitregi pe care fostul 
ei bărbat i-i lăsase pe cap când îşi luase tălpăşiţa cu doi ani 
înainte. Erau copiii lui, nu ai ei, şi nu era foarte sigură cum 
ajunsese în posesia lor. Dar bărbatul plecase; fără un 
cuvânt, fără să lase un ban pentru creşterea celor mici, fără 
o vedere, o scrisoare sau un telefon ca să se intereseze de 
soarta celor doi plozi pe care uitase să-i ia cu el. Aşa că 
Nora mânca. 

Deveni clienta lui J. Clay Carter când sora ei văzu anunţul 
din Larkin Gazette şi aranjă să vină să o ia şi să meargă la 
analize. Nora luase Skinny Ben timp de un an, până când 
doctorul ei încetase să i-l mai prescrie pentru că dispăruse 
de pe piaţă. Nu se putea spune că pierduse vreun pic în 
greutate datorita pastilelor. 


Sora ei o urcă într-o camionetă şi îi puse în faţă anunţul 
mare cât pagina. 

— Citeşte aici, îi ceru Marybeth. 

Marybeth începuse să devină obeză cu douăzeci de ani în 
urmă, dar un accident cerebral la vârsta de douăzeci şi 
şase de ani trăsese semnalul de alarmă. Era sătulă de câte 
predici îi ţinuse Norei; se certau de ani de zile. Şi începură 
din nou să se certe în timp ce traversau oraşul, 
îndreptându-se spre motel. 

Motelul Village Inn fusese ales de secretara lui Oscar 
Mulrooney pentru că părea să fie cel mai nou din oraş. Era 
singurul care apărea pe Internet, ceea ce, sperau ei, 
însemna ceva. Oscar dormise acolo în noaptea dinainte şi 
luase un mic dejun foarte matinal în cafeneaua murdară a 
motelului, întrebându-se încă o data cum de reuşise să 
decadă în atât de scurt timp. 

Al treilea din promoţia sa la Yale! Curtat de firmele de 
elită de pe Wall Street şi de greii din Washington. Tatăl lui 
era un medic celebru din Buffalo. Unchiul său, magistrat la 
Curtea Supremă din Vermont. Fratele său, asociat la una 
dintre cele mai prospere firme de avocatură specializate pe 
probleme de mediu din Manhattan. 

Soţiei lui îi era ruşine cu el, pentru ca plecase din nou la 
dracu' în praznic la vânătoare de cazuri. Şi lui la fel! 

Partenerul lui de echipă era un doctor rezident bolivian 
care vorbea engleză cu un accent atât de greoi, încât până 
şi atunci când spunea „bună dimineaţa” era greu să-l 
înţelegi. Avea douăzeci şi cinci de ani şi părea de 
şaisprezece, chiar şi cu halatul verde de spital, pe care 
Oscar insistase să-l poarte de dragul credibilităţii. Făcuse 
medicina pe insula Grenada din Caraibe. Oscar îl găsise pe 
doctorul Livan în anunţurile cu cereri de slujbe şi îl plătea 
cu suma uriaşă de două mii de dolari pe zi. 

Oscar se ocupa de primire, iar Livan de consultaţie. 
Singura cameră de întruniri a motelului avea un paravan 


pliant şubred pe care se chinuiră amândoi să-l netezească 
şi să-l întindă de-a latul camerei, divizând-o în două părți 
mai mult sau mai puţin egale. Când Nora intră în partea din 
faţă la opt şi patruzeci şi cinci de minute, Oscar se uită la 
ceas, apoi spuse, cât putu de amabil: 

— Bună dimineaţa, doamnă! 

Femeia venise cu un sfert de oră mai devreme, dar, în 
definitiv, toţi apăreau înainte de ora anunţată. 

Oscar se  surprinsese exersând pronunția acestui 
„doamnă” în timpul călătoriilor prin oraşele din jurul 
Washingtonului. Nu era obişnuit cu aşa ceva. 

„Bani în bancă, îşi spuse, privind-o pe Nora. Cel puţin o 
sută patruzeci de kilograme, poate chiar o sută optzeci. Ce 
tristeţe că ajunsese să le ghicească greutatea ca un 
negustor de bâlci. Ce tristeţe că ajunsese să facă aşa 
ceva...” 

— Tu eşti avocatu'? întrebă Marybeth, plină de 
suspiciune. Oscar trecuse deja de o mie de ori prin asta. 

— Da, doamnă, doctorul este în spate. Am nişte 
documente pentru dumneavoastră. Îi întinse o mapă cu 
nişte chestionare concepute pentru cei mai simpli cititori. 

— Dacă aveţi întrebări, să-mi spuneţi! 

Marybeth şi Nora se îndreptară spre nişte scaune pliante. 
Nora se prăbuşi greoi într-al ei; deja transpirase. Curând se 
cufundară în lectura formularelor. Era linişte, până se 
deschise uşa şi altă femeie corpolentă aruncă o privire 
înăuntru. Îşi fixă imediat privirea pe Nora, care nu-şi putea 
lua ochii de la ea, ca o căprioară în lumina farurilor. Două 
grăsane la vânătoare de daune. 

— Poftiţi, spuse Oscar cu un zâmbet cald, semănând din 
ce în ce mai mult cu un vânzător de maşini. O convinse să 
intre, îi trânti formularele în braţe şi o conduse în celălalt 
capăt al camerei. „Undeva, între o sută douăzeci şi cinci şi 
o sută patruzeci de kilograme.” 

Fiecare set de analize costa o mie de dolari. Un pacient 


din zece urma să devină client în cazul Skinny Ben. Un caz 
valora în medie între o sută cincizeci şi două sute de mii de 
dolari. Şi ei adunau numai resturile, pentru că optzeci la 
sută din cazuri ajunseseră deja la firme de avocatură de 
prin toată ţara. 

Dar resturile valorau şi ele o avere. Nu la fel de mult ca 
Dyloftul, dar, oricum, milioane. 

După ce răspunse la întrebări, Nora izbuti să se ridice în 
picioare. Oscar luă formularele, le verifică, se asigură că 
femeia luase într-adevăr Skinny Ben, apoi semnă undeva, 
în josul paginii. 

— Pe uşa aceea, doamnă! Doctorul vă aşteaptă. 

Nora trecu printr-o deschizătură mare din panoul 
despărțitor; Marybeth rămase în urmă şi începu să facă 
puţin conversaţie cu avocatul. 

Livan i se prezentă Norei, care nu înţelese nimic din ce îi 
spunea. Nici el n-o înţelegea pe ea. li luă tensiunea şi 
clătină din cap nemulţumit — 18 cu 14. Pulsul era 130, la 
limita exploziei. Livan îi arătă nişte cântare industriale şi 
femeia se urcă pe unul dintre ele, fără tragere de inimă — o 
sută nouăzeci de kilograme. 

Avea patruzeci şi patru de ani. În starea asta, avea noroc 
dacă apuca a cincizecea aniversare. 

Medicul deschise o uşă şi o conduse afară din clădire, 
unde aştepta o ambulanţă parcată. 

— Aici facem analizele, spuse el. 

Uşile din spate ale maşinii erau deschise; doi asistenţi de 
la sonograf aşteptau, amândoi în halate scurte, albe. O 
ajutară să se urce şi o instalară pe un pat. 

— Ce-i asta? întrebă Nora, arătând spre aparatul care era 
cel mai aproape de ea. 

— Un ecocardiograf, spuse unul dintre asistenţi, într-o 
engleza pe care o înţelegea şi ea. 

— Cu asta vă scanăm pieptul, spuse celălalt asistent, o 
femeie, şi facem o fotografie pe calculator a inimii 


dumneavoastră. Nu durează nici zece minute. 

— Nu doare, adăugă celălalt. 

Nora închise ochii şi se rugă să supravieţuiască. 

Procesul în cazul Skinny Ben era atât de profitabil, pentru 
că dovezile erau uşor de obţinut. În timp, medicamentul, 
care în ultimă instanţă ajuta prea puţin la scăderea în 
greutate, slăbea aorta. lar răul făcut era permanent. 
Insuficienţă aortică sau afecţiuni ale valvei mitrale în 
proporţie de cel puţin douăzeci la sută însemnau automat 
proces. 

Doctorul Livan citi rezultatul ecografiei Norei în timp ce 
ea încă se ruga şi le făcu semn asistenţilor că da: douăzeci 
şi doi la sută. Duse rezultatul în faţă, unde Oscar se ocupa 
de documentaţie pentru o cameră plină de candidaţi. Oscar 
se întoarse împreună cu doctorul la Nora, care se ridicase în 
şezut, era palidă şi dădea pe gât suc de portocale. Ar fi vrut 
să spună: „Felicitări, doamnă Tackett, aveţi aorta suficient 
de afectată”, dar felicitările erau numai pentru avocaţi. O 
chemară pe Marybeth şi Oscar le explică scenariul 
procesului, atingând numai punctele-cheie. 

Ecografia urma să fie studiată de un cardiolog autorizat 
de colegiul medicilor, iar raportul lui va fi transmis 
administratorului procesului. Limitele între care se puteau 
încadra sumele compensatorii fuseseră deja aprobate de 
judecător. 

— Cât? întrebă Marybeth, pe care părea că o preocupă 
mai mult banii decât pe sora ei. Nora părea că începuse din 
nou să se roage. 

— Dacă luăm în calcul vârstă Norei, în jur de o sută de 
mii de dolari, spuse Oscar, omiţând să menţioneze, pe 
moment, că treizeci la sută din sumă o va lua Cabinetul de 
Avocatură al lui J. Clay Carter II. 

Nora, revenindu-şi brusc, spuse: 

— O sută de mii de dolari! 

— Da, doamnă! 


Ca un chirurg înaintea unei operaţii de rutină, Oscar 
învățase să nu-şi exagereze şansele de reuşită. Să se 
aştepte la puţin, astfel şocul provocat de onorariul 
avocaţilor nu va fi atât de mare. 

Nora se gândea la o rulota nouă, de două ori mai mare, şi 
la o nouă antenă de satelit. Marybeth se gândea la un 
camion plin cu produse de slăbit. Oscar termină 
formalităţile şi le mulţumi pentru că veniseră. 

— Noi când primim banii? întrebă Marybeth. 

— Noi? întreba Nora. 

— In şaizeci de zile, spuse Oscar, conducându-le spre 
uşă. Din păcate, următorii şaptesprezece pacienţi nu 
prezentau afecţiuni ale aortei suficient de grave, iar Oscar 
simţea nevoia să bea ceva. Dar dădu lovitura cu numărul 
nouăsprezece, un tânăr care înclină balanţa cântarului la 
două sute şaizeci de kilograme. Ecocardiograma era 
splendidă — aorta afectată în proporţie de patruzeci la 
sută. Luase Skinny Ben timp de doi ani. Pentru că avea 
douăzeci şi şase de ani şi, conform statisticilor, mai avea de 
trăit cel puţin încă treizeci şi unu de ani cu inima bolnavă, 
cazul lui valora pe puţin cinci sute de mii de dolari. 

Spre seară se confruntară cu un incident neplăcut. O ti- 
nără voinică se înfuriase când doctorul Livan o anunţase că 
are inima sănătoasă. Niciun fel de afecţiune. Dar femeia 
auzise prin oraş că Nora Tackett primea o sută de mii de 
dolari, de fapt auzise la salonul de înfrumusețare şi, deşi nu 
cântărea la fel de mult ca Nora, luase şi ea pilule şi avea 
dreptul la aceeaşi sumă. 

— Am mare nevoie de bani, insistă ea. 

= Îmi pare rău, spunea doctorul Livan întruna. 

Il chemară pe Oscar. Tânăra începu să vorbească tare şi 
vulgar şi, ca să o scoată din motel, fură nevoiţi să-i promită 
că vor trimite oricum cardiologului rezultatele spre studiu. 

— Mai facem un set de analize, pe care le vor reexamina 
doctorii din Washington, spuse el, ca şi cum ar şti despre ce 


vorbeşte. Asta o linişti suficient cât să o convingă să plece. 

„Ce caut eu aici?” se tot întreba Oscar. Se îndoia că vreo 
persoană din Larkin studiase vreodată la Yale, dar, oricum, 
îi era teamă. Ar fi distrus dacă s-ar afla. „Banii, gândeşte-te 
la bani”, îşi tot repeta. 

În Larkin testară patruzeci şi unu de pacienţi care luaseră 
Skinny Ben. Trei se calificau pentru proces. Oscar le obţinu 
semnăturile şi părăsi oraşul cu perspectiva mai veselă a 
onorariilor care ajunseseră de aproape două sute de mii de 
dolari. Nu era un rezultat prost. Plecă în goana cu BMW-ul 
lui şi nu se mai opri decât în Washington. Următoarea 
incursiune în zona fierbinte era tot o excursie secretă, 
asemănătoare, în vestul statului Virginia. Plănuise mai mult 
de zece astfel de excursii pentru luna următoare. 

„Pune mâna pe bani şi gata. E o escrocherie. Nu are 
nimic de-a face cu meseria de avocat. Găseşte-i, convinge- 
i, plăteşte-i, ia banii şi fugi!” 


30 


Pe întâi mai, Rex Crittle părăsi firma de contabilitate la 
care lucrase timp de optsprezece ani şi se mută la etaj, 
unde deveni directorul economic al cabinetului de 
avocatură JCC. Cum oferta cuprindea o mărire uriaşă de 
salariu şi alte avantaje, pur şi simplu nu putuse refuza. 
Firma de avocatură avea un succes nebun, dar haosul 
creştea atât de rapid, încât finanţele păreau să fi scăpat cu 
totul de sub control. Clay îi dădu mână liberă şi îl plasă într- 
un birou vizavi de al lui. 

Deşi era foarte recunoscător pentru salariul pe care îl 
primea, Crittle avea mari dubii în legătură cu salariile 
tuturor celorlalţi. După părerea lui, pe care pentru moment 
o ţinea pentru el, majoritatea angajaţilor erau plătiţi 
exagerat de mult. Firma avea acum paisprezece avocaţi şi 
fiecare din ei câştiga cel puţin 200 000 de dolari pe an; 
douăzeci şi unu de asistenţi juridici, cu salarii de 75 000 de 
dolari fiecare; douăzeci şi şase de secretare, cu 50 000 de 
dolari fiecare, cu excepţia domnişoarei Glick, care câştiga 
60 000 de dolari; doisprezece sau mai mulţi funcţionari de 
diverse feluri, fiecare primind în medie 20 000 de dolari. În 
total, şaptezeci şi şase de oameni, fără a-i pune la 
socoteală pe Crittle şi pe Clay. Adăugind costurile 
avantajelor suplimentare ale angajaţilor, cheltuielile anuale 
se ridicau la 8,4 milioane de dolari şi ele creşteau aproape 
săptămânal. 

Chiria era de 72 000 de dolari. Cheltuielile de întreţinere 
— computere, telefoane, apă, curent, încălzire, lista era 
destul de lungă — ajungeau la aproape 40 000 de dolari pe 
lună. Avionul, cea mai mare risipă dintre toate şi singurul 
bun de care Clay nu se putea lipsi, costa firma 300 000 de 
dolari pe lună pentru ipotecă şi alţi 50 000 pentru piloţi, 
întreţinerea şi chiria hangarului. Veniturile la care se 


aştepta Clay din închirierea pentru curse charter nu 
apăruseră încă. Unul dintre motive era că, de fapt, nu prea 
voia să-i folosească altcineva avionul. 

Conform cifrelor pe care Crittle le monitoriza zilnic, 
costurile firmei se ridicau la 1,3 milioane pe lună — 15,6 
milioane pe an, mai mult sau mai puţin. Cu siguranţă, 
suficient cât să-l îngrozească pe orice contabil, dar, după 
şocul provocat de înțelegerile din cazul Dyloft şi onorariile 
imense care intraseră în firmă, nu avea de ce să se plângă. 
Oricum, nu încă. Acum se întâlnea cu Clay de cel puţin trei 
ori pe săptămână şi la fiecare cheltuială discutabilă primea 
acelaşi răspuns: „Trebuie să cheltuieşti ca să câştigi”. 

Şi cheltuiau, nu glumă. Pe Crittle costurile îl nelinişteau, 
dar publicitatea şi analizele medicale îl îmbolnăveau de-a 
dreptul. Pentru Maxatil, firma cheltuise în primele patru luni 
6,2 milioane de dolari pe reclame în ziare, la radio, la 
televiziune şi pe Internet. Se plânsese în legătură cu acest 
subiect. 

— Cu toată viteza înainte, venise răspunsul lui Clay. 
Vreau douăzeci şi cinci de mii de cazuri! 

Socoteala ajunsese undeva pe la optsprezece mii şi era 
imposibil de urmărit, pentru că se schimba din oră în oră. 

Conform unui buletin informativ de pe Internet pe care 
Crittle îl citea în fiecare zi, motivul pentru care firma Carter 
din Washington obținea atât de multe cazuri era că numai 
câţiva alţi avocaţi începuseră o campanie agresivă. Dar ţinu 
pentru el această bârfă. 

— Maxatil o să ne aducă mai mulţi bani decât Dyloftul, 
repeta Clay întruna la birou, ca să menţină moralul 
trupelor. Şi părea convins de ce spune. 

Skinny Ben îl costa mult mai puţin, dar cheltuielile se 
adunau, şi onorariile nu. Până la întâi mai cheltuiseră 600 
000 de dolari pe publicitate şi cam tot atât pe analize 
medicale. Firma avea o sută cincizeci de clienţi, iar Oscar 
Mulrooney împrăştiase o circulară în care pretindea că 


fiecare caz valorează, în medie, 180 000 de dolari. La un 
procent de treizeci la sută, Mulrooney prevedea onorarii de 
aproximativ nouă milioane, în următoarele „câteva luni”. 

Faptul că una din ramurile firmei urma să obţină 
asemenea rezultate entuziasmase pe toată lumea, dar 
aşteptarea devenea obositoare. Nu apăruse niciun ban din 
înțelegerile în cazul Skinny Ben, deşi se presupunea că 
schema funcţiona automat. Sute de avocaţi erau implicaţi 
în acest proces şi nu era de mirare că apăruseră 
neînţelegeri uriaşe. Crittle nu pricepea încrengăturile 
avocăţeşti, dar se străduia să se pună la punct. Stăpânea 
însă bine problema cheltuielilor şi a lipsei onorariilor. 

A doua zi după venirea lui Crittle la firmă, Rodney plecă, 
deşi cele două evenimente nu aveau nicio legătură unul cu 
celălalt. Rodney îşi adunase câştigurile şi se mutase în 
suburbii, într-o casă drăguță, pe o strada foarte liniştită, cu 
o biserică la un capăt, o şcoală la celălalt şi un parc după 
colţ. Plănuia să devină antrenorul permanent al celor patru 
copii ai săi. Mai târziu poate se va angaja din nou sau poate 
nu. Uitase de Facultatea de Drept. Cu zece milioane de 
dolari în cont, din care mai trebuiau plătite impozitele, nu 
avea, de fapt, niciun fel de planuri, doar o hotărâre de a fi 
tată şi soţ, şi avar. Se furişă împreuna cu Clay într-un 
restaurant cu delicatese de pe aceeaşi stradă unde era şi 
firma, cu câteva ore înainte să părăsească definitiv biroul, 
şi îşi luară la revedere. Lucraseră împreună şase ani — cinci 
la BAO, ultimul la noua firmă. 

— Nu-i cheltui pe toţi, Clay, îşi sfătui prietenul. 

— Nici nu pot. Sunt prea mulţi. 

— Nu fi naiv! 

Adevărul era că firma nu mai avea nevoie de cineva ca 
Rodney. Băieţii de la Yale erau politicoşi şi se purtau 
respectuos cu el, în principal datorită prieteniei lui cu Clay, 
dar nu era totuşi decât un asistent. Şi nici Rodney nu mai 
avea nevoie de firmă. Nu voia decât să-şi ascundă banii şi 


să aibă grijă de ei. În sinea lui, era îngrozit de modul în care 
Clay irosea o asemenea avere. Cheltuiala necugetată se 
plăteşte întotdeauna. 

Cu jonah pe o barcă şi Paulette care încă se mai 
ascundea în Londra şi aparent nu intenţiona să mai vină 
acasă, gaşca iniţială se destrămase. Era trist, dar Clay era 
prea ocupat ca să fie nostalgic. 

Patton French convocase o întâlnire a comitetului 
director, o imposibilitate organizatorică pentru a cărei 
realizare fusese nevoie de o lună. Clay întreba de ce nu 
puteau rezolva lucrurile la telefon, pe fax, pe e-mail sau 
prin intermediul secretarelor, dar French spusese că e 
nevoie să se adune toţi cinci pentru o zi în aceeaşi 
încăpere. Şi cum procesul fusese intentat în Biloxi, voia să 
vină cu toţii acolo. 

Ridley era gata de călătorie. Cariera ei de manechin 
practic se încheiase; îşi petrecea timpul la sala de sport şi 
câteva ore pe zi la cumpărături. Clay nu avea nimic 
împotriva timpului petrecut la sport, care nu făcea decât să 
mai adauge o cireaşă pe tort. Il îngrijorau cumpărăturile, 
însă fata dovedea o remarcabilă moderație. Putea să 
colinde magazinele ore în şir şi totuşi să cheltuiască sume 
modeste. 

Cu o lună mai devreme, după un week-end prelungit la 
New York, se întorseseră în Washington şi merseseră la el 
acasă. Ea rămase peste noapte, nu pentru prima dată şi 
evident nici pentru ultima. Deşi nu vorbiseră nimic despre 
mutarea ei la el, pur şi simplu, se întâmplase. Clay nu-şi 
mai amintea când îşi dăduse seama că halatul, periuţa de 
dinţi, fardurile şi lenjeria ei erau acolo. Nu a văzut-o 
niciodată aducându-şi lucrurile personale la el acasă; ele 
pur şi simplu apăruseră acolo. Nu era insistentă; nu vorbiră 
nimic. Rămase la el trei nopţi consecutive, făcând tot ce 
trebuie fără să-i stea niciodată în drum, apoi îi şopti că are 
nevoie să petreacă o noapte la ea acasă. Trecură două zile 


fără să-şi vorbească, apoi se întoarse. 

Nu fusese vorba nicio clipă de căsătorie, deşi Clay 
cumpără suficiente bijuterii şi haine cât să ajungă pentru un 
harem. Niciunul din ei nu părea să-şi dorească ceva 
permanent. Se bucurau de prezenţa şi compania celuilalt, 
dar fiecare privea şi în jur. Ridley era înconjurată de mistere 
pe care Clay nu dorea să le descifreze. Era superbă şi 
agreabilă şi plăcută la pat şi nu părea să fie o arivistă. Dar 
avea secrete. 

Ca şi Clay. Cel mai mare secret al lui era că, dacă 
Rebecca l-ar suna, ar vinde totul în afară de Gulfstream, ar 
lua-o cu el şi ar pleca pe Marte. 

In loc de asta, zbură spre Biloxi cu Ridley, care alesese 
pentru călătorie o fustă mini din piele întoarsă, care abia 
dacă acoperea părţile esenţiale, pe care, de altfel, nici nu 
era interesată să le acopere, de vreme ce erau numai ei doi 
în avion. Undeva, deasupra vestului Virginiei, lui Clay îi 
trecu prin minte să întindă canapeaua şi să sară pe Ridley. 
Gândul stărui o vreme, dar reuşi să şi-l scoată din minte, în 
principal din cauza frustrării. De ce era întotdeauna el cel 
care iniţia jocurile şi distracţia? Ridley participa de bună 
voie, dar niciodată nu începea ea. 

Pe lângă asta, servieta era plină cu documente ale 
comitetului director. 

La aeroportul din Biloxi îi aştepta o limuzină. Îi duse 
câţiva kilometri până într-un port, unde aştepta o barcă cu 
motor. Patton French îşi petrecea majoritatea timpului pe 
iaht, la cincisprezece kilometri în larg. Era între căsătorii. Se 
dezlănţuise un divorţ urât. Actuala soţie voia jumătate din 
banii lui şi tot ce mai avea. Viaţa era mult mai liniştită pe 
barcă, cum numea el iahtul de lux de şaizeci şi cinci de 
metri lungime. 

Îi întâmpină în pantaloni scurţi şi desculţ. Wes Saulsberry 
şi Damon Didier erau deja acolo, cu pahare de tărie în 
mână. Carlos Hernândez din Miami trebuia să sosească şi el 


din clipă în clipă. French îi duse într-un scurt tur al vasului, 
în timpul căruia Clay numără cel puţin opt oameni în 
costume de marinar albe, impecabile, care îi stăteau toţi la 
dispoziţie în caz că avea nevoie de ceva. Vasul avea cinci 
niveluri, şase cabine, costase douăzeci de milioane de 
dolari şi aşa mai departe. Ridley cobori într-o cabină şi 
începu să-şi scoată hainele. 

Băieţii se întâlniră la un pahar „pe verandă”, cum îi 
spunea French — o punte micuță de lemn la nivelul cel mai 
de sus. French urma să meargă la proces în două 
săptămâni, ceea ce pentru el era o raritate, fiindcă în mod 
normal corporaţiile cu care se judeca preferau, de frică, să 
arunce cu bani. Pretindea că de-abia aşteaptă şi la primul 
rând de votcă îi plictisi pe toţi cu detaliile. 

Inţepeni în mijlocul propoziției când văzu ceva. Pe o 
punte inferioară apăruse Ridley, fără sutien şi, aparent, şi 
fără bikini. Dar ţinuta includea o pereche de bikini de 
grosimea unui fir de păr, care se ţineau cumva în locul 
potrivit. Cei trei bărbaţi mai în vârstă săriră ca arşi şi îşi 
pierdură suflul. 

— E europeancă, spuse Clay drept explicaţie, aşteptând 
primul atac de cord. De câte ori se apropie de apă, hainele-i 
dispar. 

— Atunci cumpără-i naibii o barcă, spuse Saulsberry. 

— Ba şi mai bine, poate să o ia pe asta, spuse French, 
încercând să se adune. 

Ridley privi în sus, văzu agitația pe care o provocase şi 
dispăru, fără îndoială, urmată de toţi bucătarii şi angajaţii 
de la bordul vasului. 

— Unde eram? spuse French, recăpătându-şi suflul. 

— Terminaseşi povestea pe care o spuneai, zise Didier. 
Se apropia încă o barcă cu motor. Era Hernândez, urmat nu 
de una, ci de două doamne. După ce urcară la bord şi 
French îi ajută să se instaleze, Carlos veni pe punte, cu 
ceilalţi băieţi. 


— Cine sunt fetele? întrebă Wes. 

— Asistentele mele, răspunse Carlos. 

— Numai să nu le faci asociate, spuse French. 

Vorbiră despre femei timp de câteva minute. Evident, toţi 
patru avuseseră mai multe soţii. Poate de asta munceau 
atât de mult. Clay nu spuse nimic, dar ascultă totul. 

— Care e treaba cu Maxatilul? întrebă Carlos. Am o mie 
de cazuri şi nu ştiu ce să fac cu ele. 

— Mă întrebi pe mine ce să faci cu cazurile tale? spuse 
Clay. 

— Tu câte ai? întrebă French. 

Starea de spirit se schimbase drastic; acum vorbeau de 
lucruri serioase. 

— Douăzeci de mii, spuse Clay, minţind puţin. Adevărul 
era că nu ştia câte cazuri erau la birou. Ce conta o mică 
exagerare între experţii în daune? 

— Eu n-am intentat procesul cu ale mele, spuse Carlos. O 
să fie un coşmar să dovedeşti că medicamentul e cauza 
afecţiunilor. 

Erau cuvinte pe care Clay le auzise destul şi nu voia să le 
mai audă. De aproape patru luni aştepta ca vreun nume 
celebru să se arunce în prăpastia Maxatil. 

— Mie tot nu-mi place, spuse French. Am vorbit ieri cu 
Scotty Gaines din Dallas. Are două mii de cazuri, dar nici el 
nu e sigur ce să facă cu ele. 

— E foarte dificil să dovedeşti efectul medicamentului 
numai pe baza unui studiu, spuse Didier în direcţia lui Clay, 
cu un ton aproape de predică. Nici mie nu-mi place. 

— Problema e că bolile provocate de Maxatil sunt 
provocate şi de mulţi alţi factori, spunea Carlos. Am patru 
experţi care au studiat medicamentul. Toţi sunt de părere 
că, dacă o femeie care ia Maxatil face cancer la sân, e 
imposibil să dovedeşti legătura dintre boală şi medicament. 

— Vreo reacţie din partea celor de la Goffman? întrebă 
French. Clay, care mai avea puţin şi sărea peste bord, luă o 


înghiţitură mare din băutura extrem de tare şi încercă să 
lase impresia că avea deja compania în bătaia puștii. 

— Nimic, spuse. Procedura de administrare a probelor 
de-abia a început. Cred că aşteptam cu toţii să vedem ce 
face Mooneyham. 

— Am vorbit cu el ieri, spuse Saulsberry. 

Poate că nu le plăcea cazul, dar oricum stăteau cu ochii 
pe el. Clay era în branşă de destula vreme încât să-şi poată 
da seama că cea mai mare teamă era aceea de a rata un 
caz mare. Şi învățase din povestea cu Dyloftul că cea mai 
mare plăcere era să lansezi un atac-surpriză când toţi 
ceilalţi dorm. 

Nu era sigur ce va avea de învăţat de la Maxatil. Tipii 
ăştia încercau toate portiţele, cercetau, sperau să afle ceva 
din linia întâi. Dar cum compania Goffman ridicase un zid în 
jurul cazului din clipa în care se intentase procesul, Clay nu 
avea nimic ce să le spună. 

Saulsberry spunea: 

— II cunosc bine pe Mooneyham. Am pledat împreună în 
nişte procese cu ani în urmă. 

— E un lăudăros, spuse French, ca şi cum avocaţii erau 
de regulă reţinuţi la vorbă şi unul cu gura mare era o ruşine 
pentru întreaga breaslă. 

— Aşa e, dar e foarte bun. Tipul n-a mai pierdut de 
douăzeci de ani. 

— Douăzeci şi unu, spuse Clay. Sau, cel puţin, mie aşa 
mi-a zis. 

— Mă rog, spuse Saulsberry, abandonând subiectul, 
pentru că avea veşti proaspete. Ai dreptate, Clay, toată 
lumea e cu ochii pe Mooneyham. Chiar şi Goffman. Procesul 
va fi în septembrie. Pretind că vor să ajungă la proces. Dacă 
Mooneyham reuşeşte să pună lucrurile cap la cap şi să 
dovedească relaţia cauză-efect şi vina companiei, atunci e 
foarte probabil ca Goffman să înceapă un program de 
despăgubiri la nivel naţional. Dar dacă juraţii dau dreptate 


companiei, atunci începe războiul, fiindcă Goffman n-o să 
scoată un ban din buzunar. 

— Toate astea sunt spusele lui Mooneyham? întrebă 
French. 

— Da. 

— Se umflă în pene. 

— Ba nu, şi eu am auzit la fel, spuse Carlos. Am şi eu o 
sursă, care mi-a spus exact ce zice şi Wes. 

— Eu n-am auzit niciodată de un acuzat care să insiste să 
se facă proces, spuse French. 

— Cu Gofman nu-i de glumit, adaugă Didier. l-am dat şi 
eu în judecată acum cincisprezece ani. Dacă poţi să 
dovedeşti că sunt vinovaţi, vor plăti înţelegeri cinstite. Dar 
dacă nu poţi, te-ai ars. 

Încă o dată, Clay simţi nevoia să înoate. Din fericire, 
subiectul Maxatil fu instantaneu dat la o parte la apariţia 
celor două asistente cubaneze, în ţinute foarte sumare. 

— Asistente, pe naiba, spuse French, chinuindu-se să 
vadă mai bine. 

— Care e a ta? întreba Saulsberry, aplecându-se peste 
scaun. 

— Alegeţi, băieţi, spuse Carlos. Sunt profesioniste. Vi le- 
am adus cadou. Le dăm de la unul la altul. 

La aceste cuvinte, toţi gură-spartă de pe punte tăcură 
mâlc. 

Chiar înainte de ivirea zorilor se iscă o furtună care 
distruse liniştea de pe vas. French, cu o mahmureală 
groaznică şi o asistentă goală sub cearşaf, îl chemă pe 
căpitan fără să se scoale din pat şi îi ordona să se îndrepte 
spre țărm. Micul dejun a fost amânat, şi nu pentru că nu i-ar 
fi fost cuiva foame. Cina fusese un maraton de patru ore, 
garnisit cu poveşti de vitejie din sala de judecată, glume 
porcoase şi nelipsita ciondăneală târzie provocată de prea 
mult alcool. Clay şi Ridley se retrăseseră devreme în cabina 
lor şi încuiaseră uşa de două ori. 


Ancorat în portul Biloxi, aşteptând să treacă furtuna, 
comitetul director reuşi să treacă în revistă toate 
documentele de pe ordinea de zi. Erau instrucţiuni pentru 
administratorul cazului şi zeci de linii punctate unde trebuia 
semnat. Până la sfârşit lui Clay îi era deja rău şi îşi dorea cu 
disperare să se întoarcă pe pământ ferm. 

Cel mai recent calcul al onorariilor era şi el la vedere 
printre hârtii. Clay sau, mai precis, firma lui de avocatură, 
urma să mai primească încă patru milioane de dolari. 
Destul de îmbucurător, dar nu era sigur că o să-şi dea 
seama când vor sosi banii. Vor contribui frumos la 
reechilibrarea cheltuielilor, dar numai temporar. 

Îl va scăpa totuşi de Rex Crittle timp de câteva 
săptămâni. Rex aştepta onorariile cum aşteaptă un tată 
nerăbdător naşterea primului copil. 

Era ultima dată, îşi jură Clay când cobori de pe vas. Era 
ultima data când permitea să fie închis peste noapte cu 
nişte oameni pe care nu-i agrea. O limuzină îi duse la 
aeroport. Gulfstream-ul îi duse în Caraibe. 


31 


Închiriaseră vila pentru o săptămână, deşi Clay se îndoia 
că va putea sta atât de mult departe de birou. Era 
construită pe panta unui deal, cu vedere spre aglomeratul 
oraş-port Gustavia, care roia de trafic, turişti şi tot felul de 
ambarcaţiuni care veneau şi plecau. Ridley o găsise într-un 
catalog cu vile de lux de închiriat. Era o casă frumoasă — 
arhitectura tradiţională caraibiană, acoperiş cu ţigle roşii, 
terase şi verande lungi. Avea nenumărate dormitoare şi băi, 
prea multe pentru a fi descoperite, bucătar, două servitoare 
şi grădinar. Se instalară rapid, iar Clay începu să 
frunzărească nişte broşuri ale unor agenţii imobiliare, pe 
care cineva avusese amabilitatea să le lase acolo. 

Cea dintâi întâlnire a lui Clay cu o plajă pentru nudişti a 
fost o mare dezamăgire. Prima femeie goală pe care o văzu 
era o bunică, o creatură bătrână şi ridată care, dacă ar fi 
fost sfătuită corect, ar fi trebuit să acopere mult mai mult şi 
să arate mult mai puţin. Apoi se apropie în pas lejer soţul 
ei, cu o burtă imensă care atârna până jos şi acoperea 
părţile intime, cu o iritaţie pe fund. Nuditatea primea o 
lovitură puternică. Ridley, desigur, era în elementul ei şi se 
plimba ţanţoşă de colo-colo pe plajă, în timp ce capetele se 
suceau după ea. După vreo două ore de stat pe nisip fugiră 
de căldură şi savurară un prânz de două ore într-un 
restaurant franțuzesc excepţional. Toate restaurantele 
bune erau franţuzeşti şi le găseai peste tot pe insulă. 

Oraşul Gustavia era plin de viaţă. Era foarte cald, deşi nu 
erau în plin sezon, dar cineva uitase să le spună asta 
turiştilor. Umpleau trotuarele în peregrinările lor din 
magazin în magazin şi aglomerau străzile în maşinuţele şi 
jeep-urile închiriate. Portul nu era niciodată liniştit; vase 
micuţe de pescuit îşi făceau loc printre iahturile celor bogaţi 
şi celebri. 


În timp ce insula Mustique era intimă şi izolată, St. Barth 
era plină până la refuz de construcţii şi de turişti. Cu toate 
astea, era o insulă încântătoare. Lui Clay îi plăceau 
amândouă. Ridley, care demonstra un profund interes în 
materie de proprietăţi pe insule, prefera St. Barth datorită 
magazinelor şi restaurantelor. Îi plăceau oraşele 
aglomerate şi oamenii. Trebuia să aibă cine să se holbeze 
la ea. 

După trei zile, Clay îşi scoase ceasul de la mână şi începu 
să doarmă într-un hamac de pe verandă. Ridley citea cărţi 
şi se uita la filme vechi, ore întregi. Plictiseala se instala 
când intră în raza portului Gustavia Jarrett Carter, la bordul 
superbului său catamaran, Fost Avocat. Clay savura un suc 
într-un bar de lângă chei, aşteptându-şi tatăl. 

Echipajul era format dintr-o nemţoaică de vreo patruzeci 
de ani cu picioare la fel de lungi ca ale lui Ridley şi un 
scoţian bătrân şi şmecher pe nume Mackenzie, instructorul 
de navigaţie. Femeia, Irmgard, fu mai întâi prezentată drept 
ofiţer secund, ceea ce în termeni marinăreşti însemna ceva 
extrem de vag. Clay îi încărcă pe toţi în jeep şi îi duse la 
vilă, unde făcură duş la nesfârşit şi băură până ce soarele 
dispăru în mare. Mackenzie depăşi doza limită de whisky şi 
nu după multă vreme sforăia într-un hamac. 

Afacerea cu vasul fusese foarte slabă, cam ca şi cea cu 
avionul. Fost Avocat fusese închiriat de patru ori în şase 
luni. Cea mai lungă călătorie fusese din Nassau până în 
Aruba şi înapoi, trei săptămâni care le aduseseră treizeci de 
mii de dolari de la un cuplu de pensionari britanici. Cea mai 
scurtă fusese o raită până în Jamaica, ocazie cu care 
aproape pierduseră vasul într-o furtună. Îi salvase 
Mackenzie, treaz în acel moment. Lângă Cuba avuseseră o 
altercaţie cu piraţii. Poveştile curgeau. 

Nu era o surpriză că Jarrett puse ochii pe Ridley. Irmgard 
părea să se mulţumească să bea, să citească şi să 
privească luminile oraşului. 


La ceva timp după cină şi după ce femeile plecaseră la 
culcare, Jarrett şi Clay se mutară pe altă verandă pentru 
încă o rundă. 

— Unde ai găsit-o? întrebă Jarrett, iar Clay îi făcu un 
rezumat rapid. 

Practic locuiau împreună, dar niciunul nu vorbise de ceva 
mai de durată. Irmgard era şi ea tot o aventură temporară. 

Pe frontul juridic, Jarrett avea un milion de întrebări. ÎI 
îngrijorau dimensiunile noii firme a lui Clay şi se simţea 
obligat să ofere nişte sfaturi pe care nu i le ceruse nimeni 
despre cum să conducă biroul. Clay ascultă răbdător. Vasul 
avea conexiune la Internet şi Jarrett era la curent cu 
procesul în cazul Maxatil şi cu publicitatea negativă care îl 
însoțea. Când Clay îi spuse că avea douăzeci de mii de 
cazuri, tatăl său fu de părere că erau prea multe pentru o 
singură firmă. 

— Tu nu înţelegi cum stau lucrurile în procesele de daune 
colective, spuse Clay. 

— Mi se pare că te expui foarte mult, continuă Jarrett. Ce 
asigurare de malpraxis ai? 

— Zece milioane. 

— Nu e suficient. 

— Numai atât au vrut să-mi dea companiile de asigurări. 
Linişteşte-te, tata, ştiu ce fac! 

lar Jarrett nu se putea pune cu succesul. Banii pe care îi 
câştiga fiul său îl făcură să-i fie dor de zilele de glorie din 
sala de tribunal. | se părea că aude din depărtare cuvintele 
magice ale primului jurat: „Onorata Instanță, noi, juraţii, 
dăm dreptate reclamantului şi îi acordăm daune în valoare 
de zece milioane de dolari”. Ca de obicei, îşi îmbrăţişa 
clientul, îi spunea ceva amuzant avocatului apărării şi 
Jarrett Carter părăsea sala de judecată cu încă un trofeu. 

Tăcerea dură ceva vreme. Amândoi aveau nevoie de 
somn. Jarrett se ridică şi merse până la marginea verandei. 

— Nu te mai gândeşti niciodată la puştiul ăla negru? 


întrebă, privind în noapte. Cel care a început să împuşte din 
senin fără să ştie de ce. 

— Tequila? 

— Da, mi-ai vorbit de el în Nassau, când am cumpărat 
barca. 

— Da, mă mai gândesc la el din când în când. 

— Bun. Banii nu sunt totul. 

Şi cu aceste cuvinte, Jarrett se duse la culcare. 

Excursia în jurul insulei dură aproape toată ziua. 
Căpitanul părea că înţelege în linii mari cum se manevrează 
barca şi cum o influenţează vântul, dar, dacă n-ar fi fost 
Mackenzie, ar fi putut să dispară în larg şi să nu mai fie 
găsiţi niciodată. Căpitanul se străduia din greu să-şi 
controleze vasul, dar, e drept, era şi foarte tulburat de 
Ridley, care petrecea aproape toată ziua prăjindu-se la 
soare, dezbrăcată. Jarrett nu-şi putea lua ochii de la ea. ŞI 
nici Mackenzie, dar el ar fi putut manevra barca şi în somn. 

Luară prânzul într-un mic golf izolat, în partea de nord a 
insulei. Lângă St. Maarten, Clay trecu la cârmă, iar tatăl lui 
se puse pe băut bere. Timp de aproape opt ore, Clay 
avusese întruna o uşoară greață, iar rolul de căpitan nu-l 
ajuta cu nimic. Viaţa pe o barcă nu era de el. Aventura 
cutreierării lumii pe o barcă nu-l atrăgea deloc; ar vomita 
prin toate marile oceane. Prefera avioanele. 

După două nopţi pe uscat, Jarrett era gata să se întoarcă 
pe mare. Îşi luară la revedere devreme a doua zi de 
dimineaţă şi catamaranul părăsi portul Gustavia, fără vreo 
ţintă precisă. Clay îi auzea pe Jarrett şi pe Mackenzie 
ciondănindu-se, în timp ce barca se îndrepta spre larg. 

Nu înţelese niciodată prea bine cum de apăruse agentul 
imobiliar pe veranda vilei sale. Femeia era acolo când se 
întoarse el din port, o franţuzoaică încântătoare care 
pălăvrăgea cu Ridley, la o cafea. Spuse că era prin preajmă 
şi se oprise doar să verifice casa, care era proprietatea unor 
clienţi de-ai ei, un cuplu de canadieni care se găseau în 


mijlocul unui divorţ urât. 

— Cum vă simţiţi? îl întrebă. 

— Cum nu se poate mai bine, spuse Clay, aşezându-se. 
Minunata casă. 

— Nu-i aşa că e nemaipomenită? izbucni femeia. Una 
dintre cele mai frumoase proprietăţi pe care le avem. 
Tocmai îi spuneam lui Ridley că a fost construita acum 
numai patru ani de aceşti canadieni care au venit aici de 
două ori, cred. Afacerile lui au început să meargă prost. Ea 
a început să se vadă cu medicul ei, o adevărata încurcătură 
acolo, în Ottawa, aşa că au scos casa la vânzare la un preţ 
foarte rezonabil. 

O privire complice din partea lui Ridley. Clay puse 
întrebarea care plutea în aer: 

— Cât? 

— Numai trei milioane. A început de la cinci, dar piaţa e 
cam slabă acum. 

După plecarea femeii, Ridley sări pe el în dormitor. Sexul 
de dimineaţă era ceva nemaiauzit pentru ei, dar se 
descurcară de minune. La fel şi după-amiază. Cinară într-un 
restaurant bun; Ridley nu-şi putea lua mâinile de pe el. 
Episodul de seară începu în piscină, continua în jacuzzi şi 
mai apoi în dormitor, iar după o noapte întreagă, agentul 
imobiliar era din nou acolo, înainte de prânz. 

Clay era mort de oboseală şi nu avea niciun chef de 
proprietăţi noi. Dar Ridley îşi dorea casa mult mai mult 
decât îşi dorise orice altceva până atunci, aşa că o 
cumpără. Preţul era, de fapt, la limita inferioara; era un 
chilipir, piaţa îşi va reveni şi o va putea vinde oricând în 
câştig. 

În timp ce semna documentele, Ridley îl întrebă pe Clay 
în particular dacă nu ar fi mai înţelept să pună casa pe 
numele ei, din motive de impozite. Ştia la fel de multe 
despre sistemul de impozite din Franţa şi din America cum 
ştia şi despre legile privitoare la moşteniri din Georgia, 


dacă ar fi avut aşa ceva acolo. „Nici gând”, îşi spuse el, dar 
ei îi răspunse cu convingere: 

— Nu, nu se poate, din motive de impozite. 

Ridley părea jignită, dar durerea îi trecu repede în 
momentul în care Clay deveni proprietar. Clay se duse la o 
bancă din Gustavia, singur, şi transferă banii dintr-un cont 
din străinătate. Când se întâlni cu avocatul care reprezenta 
proprietatea, nu o luă pe Ridley cu el. 

— Mi-ar plăcea să mai rămân aici o vreme, spuse ea în 
timp ce petreceau încă o după-amiază nesfârşită pe 
verandă. 

Clay se pregătea să plece a doua zi de dimineaţă şi 
crezuse că va veni şi ea. 

— Aş vrea să aranjez casa asta, spuse ea. Să mă 
întâlnesc cu decoratorul. Şi să mă relaxez o săptămână sau 
două. 

„De ce nu? se gândi Clay. Dacă tot cumpărase casa, 
măcar s-o folosească.” 

Se întoarse singur în Washington şi, pentru prima dată, 
se bucură de singurătate în casa lui din Georgetown. 

În primele câteva zile Joel Hanna se gândise să se 
descurce de unul singur — el, singur, de o parte a mesei, 
faţă în faţă cu o armata de avocaţi şi asistenţi de-ai lor. Le- 
ar prezenta strategia de supravieţuire a companiei; pentru 
asta chiar nu avea nevoie de ajutor, de vreme ce el o 
concepuse. 

Însă Babcock, avocatul firmei lor de asigurări, insistase 
să fie şi el prezent. Clientul lui putea fi obligat să plătească 
cinci milioane de dolari, aşa că, dacă voia să fie de faţă, Joel 
nu avea cum să-l împiedice. 

intraseră împreună în clădirea de pe bulevardul 
Connecticut. Ascensorul se opri la etajul patru şi intrară în 
birourile luxoase şi impresionante ale Cabinetului de 
Avocatură al lui J. Clay Carter II. Sigla „JCC” era prezentată 
lumii cu litere înalte din bronz, agăţate pe un perete care 


părea să fie din lemn de cireş, dacă nu chiar de mahon. 
Mobila din holul de la intrare era elegantă. O tânără blondă 
şi atrăgătoare, la un birou de sticlă şi metal cromat, îi 
întâmpină cu un zâmbet care producea efectul dorit şi le 
indică o încăpere în imediata vecinătate. În uşa îi aştepta 
un avocat pe nume Wyatt, care îi conduse înăuntru şi făcu 
prezentările, iar în timp ce Joel şi Babcock îşi scoteau 
documentele din serviete, o altă tânără cu forme foarte 
apetisante veni să-i întrebe dacă doreau cafea. Îi servi 
dintr-un serviciu de cafea din argint, cu inițialele JCC 
gravate atât pe cafetieră, cât şi pe ceştile din porțelan fin. 
După ce se instalară cu toţii şi erau cum nu se poate mai 
pregătiţi să înceapă, Wyatt strigă la un asistent: 

— Spune-i lui Clay că suntem gata! 

Trecură câteva momente stânjenitoare, timp în care 
domnul JCC îi făcu pe toţi să aştepte. În cele din urmă, îşi 
făcu apariţia în fugă, fără sacou, vorbind peste umăr cu una 
din secretare; un om extrem de ocupat. Se duse direct la 
Joel şi Babcock şi se prezentă, ca şi cum cei doi veniseră 
acolo de bunăvoie şi se pregăteau cu toţii să întreprindă 
ceva pentru binele tuturor. Apoi trecu repede pe partea 
cealaltă şi luă în primire tronul regesc din mijlocul echipei 
sale, la doi metri depărtare. 

Joel Hanna nu putu să nu-şi spună în sinea sa: „Tipul ăsta 
a câştigat o sută de milioane de dolari anul trecut”. 

Babcock se gândea şi el la acelaşi lucru, dar mai adăugă 
şi bârfa conform căreia puştiul nu pledase în viaţa lui într- 
un proces de drept civil. Petrecuse cinci ani cu nebunii din 
sistemul penal, dar niciodată nu ceruse unui juriu un bănuţ. 
Dincolo de toată parada, Babcock vedea semne de 
nervozitate. 

— Spuneaţi că aveţi o strategie, începu domnul JCC. S-o 
auzim. 

Schema de supravieţuire era destul de simplă. Compania 
era dispusă să recunoască, exclusiv în folosul acestei 


întâlniri, că fabricase un lot prost de ciment de zidărie şi că 
din această cauză, la un număr de x case din zona 
Baltimore va trebui refăcută structura de cărămidă. Era 
nevoie de un fond de plăţi din care să fie despăgubiţi 
proprietarii caselor, fără a duce la falimente compania. Deşi 
planul era extrem de simplu, lui Joel îi luă o oră să-l 
prezinte. 

Babcock vorbi în numele companiei de asigurări. 
Recunoscu faptul că asigurarea acoperea suma de cinci 
milioane, lucru pe care numai rareori îl divulga într-o fază 
atât de timpurie a negocierilor. Clientul lui şi compania 
Hanna vor pune bani împreună. 

Joel Hanna le explică celor prezenţi că firma nu avea 
lichidităţi mari, dar că era dispusă să împrumute sume 
importante pentru a oferi despăgubiri victimelor. 

— E greşeala noastră şi intenţionăm să o corectăm, 
spuse el în mai multe rânduri. 

— Cunoaşteţi numărul exact al caselor aflate în această 
situaţie? întreba JCC şi fiecare dintre învăţăcei luă notițe. 

— Nouă sute douăzeci şi două, spuse Joel. Am fost la 
furnizori, apoi la constructori, apoi la echipele de zidari. 
Cred că e o cifră corectă, dar există o marjă de eroare de 
cinci la sută. 

JCC mâăzgălea datele. Când se opri, spuse: 

— Aşadar, dacă presupunem că ar costa douăzeci şi cinci 
de mii de dolari să-l despăgubim corect pe fiecare client, ar 
fi vorba, în total, de puţin peste douăzeci şi trei de milioane 
de dolari. 

— Noi suntem convinşi că nu va fi nevoie de douăzeci şi 
cinci de mii pentru repararea fiecărei case, spuse Joel. 

Un asistent îi înmână un document lui JCC. 

— Avem devize întocmite de patru firme de construcţii 
din zona districtului Howard. Fiecare dintre firme a fost la 
faţa locului şi au văzut pagubele. Fiecare ne-a pus la 
dispoziţie o estimare. Cea mai joasă este de optsprezece 


mii nouă sute, cea mai mare este de douăzeci şi una de mii 
cinci sute. Media este de douăzeci de mii de dolari. 

— Aş vrea să văd şi eu devizele acelea, spuse Joel. 

— Poate mai târziu. In plus, mai sunt şi alte daune. Aceşti 
proprietari trebuie despăgubiţi pentru frustrarea lor, pentru 
ruşinea lor, pentru faptul că nu se mai pot bucura de 
siguranţa căminului lor şi pentru traumele emoţionale. Unul 
din clienţii noştri suferă de dureri acute de cap din aceasta 
cauză. Altul a ratat ocazia de a scoate un profit din 
vânzarea casei pentru că picau pur şi simplu cărămizile din 
ea. 

— Estimările noastre sunt în jur de douăsprezece mii de 
dolari, spuse Joel. 

— Nu avem de gând să acceptăm înţelegeri de 
douăsprezece mii de dolari, spuse JCC, şi pe partea lui de 
masă toată lumea scutură din cap în semn că nu. 

Cincisprezece mii de dolari era un compromis onorabil şi 
ar fi fost suficient pentru a schimba cărămizile la toate 
casele. Dar o asemenea înţelegere lăsa clientului numai 
nouă mii de dolari după ce JCC îşi încasa cei treizeci la sută 
din total. Zece mii de dolari ar fi fost suficienţi pentru a 
scoate cărămizile vechi, pentru a le aduce pe cele noi la 
faţa locului, dar nu ar fi suficienţi pentru a-i plăti pe 
muncitorii care să termine treaba. Zece mii de dolari nu 
făceau decât să înrăutăţească lucrurile — casele dezgolite 
până la tencuială, curtea transformată într-un şantier plin 
de noroi, munţi de cărămizi pe aleea din faţa casei, dar 
nimeni care să le aşeze la loc. 

Nouă sute douăzeci şi două de cazuri, la cinci mii de 
dolari fiecare — 4,6 milioane de dolari onorariu. JCC făcu 
iute socoteala, mirându-se cât de priceput devenise la 
adunarea zerourilor. Nouăzeci la sută ar fi ai lui; trebuia să 
împartă ceva şi cu câţiva avocaţi care intraseră mai târziu 
în joc. Nu era un onorariu rău. Ar acoperi costurile noii vile 
de pe insula St. Barth, unde Ridley se mai ascundea încă şi 


nu arăta niciun interes pentru întoarcerea acasă, iar după 
plătirea impozitelor ar mai rămâne foarte puţin. 

La cincisprezece mii de dolari pe caz, Hanna ar putea 
supravieţui. Dacă lua cinci milioane de la clientul lui 
Babcock, compania mai putea să pună două milioane din 
lichidităţile pe care le avea în momentul acela, fonduri 
alocate fabricii şi echipamentelor. Era nevoie de un total de 
cincisprezece milioane pentru a acoperi toţi potenţialii 
păgubiţi. Restul de opt milioane puteau fi împrumutate de 
la bănci din Pittsburgh. Însă această informaţie era 
cunoscută numai de Hanna şi Babcock. Era doar prima 
întâlnire, nu era momentul să-şi joace toate cărţile. 

Problema se reducea la cât de mult voia JCC să câştige 
pentru efortul său. Putea să negocieze o înţelegere cinstită, 
poate chiar să-şi reducă procentul, să câştige oricum 
câteva milioane, să-şi protejeze clienţii, să permită unei 
companii vechi şi onorabile să supravieţuiască şi să o 
considere o victorie. 

Sau putea să adopte metoda dură şi toată lumea să aibă 
de suferit. 


32 


Domnişoara Glick părea puţin nedumerită când îl sună pe 
Clay: 

— Sunt doi, spuse ea, aproape în şoaptă. FBI. 

Cei de curând intraţi în jocul proceselor colective de 
daune erau adesea circumspecţi, ca şi cum ceea ce făceau 
era oarecum ilegal. Cu timpul, li se îngroşa obrazul atât de 
tare, încât se considerau rezistenți ca teflonul. Clay tresări 
numai la auzul numelui „FBI”, apoi râse de propria laşitate. 
El, categoric, nu făcuse nimic rău. 

Erau trimişi direct de la centru; doi agenţi tineri, scoşi ca 
din cutie, care-şi fluturau  insignele încercând să 
impresioneze pe oricine îi vedea. Cel negru era agentul 
Spooner, iar cel alb, agentul Lohse. Pronunţat LOOSH. Se 
descheiară la haină amândoi odată, în timp ce se instalau 
pe scaunele din colţul cel mai depărtat de uşă din biroul lui 
Clay. 

— Cunoaşteţi un bărbat pe nume Martin Grace? începu 
Spooner. 

— Nu. 

— Mike Packer? întrebă Lohse. 

— Nu. 

— Nelson Martin? 

— Nu. 

— Max Pace? 

— Da. 

— Sunt unul şi aceeaşi persoană, spuse Spooner. Aveţi 
idee unde ar putea fi? 

— Nu. 

— Când l-aţi văzut ultima dată? 

Clay se duse la birou, luă un calendar, apoi se întoarse şi 
se aşeză din nou pe scaun. Trăgea de timp, încercând să-şi 
pună gândurile în ordine. Nu era obligat, în niciun fel, să le 


răspundă la întrebări. Le putea cere oricând să plece şi să 
se întoarcă atunci când avea şi el un avocat de faţă. Dacă 
aduceau în discuţie Tarvanul, atunci va pune punct. 

— Nu sunt sigur, spuse, dând paginile. Cândva, pe la 
mijlocul lui februarie. 

Lohse era cel care lua notițe; Spooner punea întrebările. 

— Unde l-aţi întâlnit? 

— Am luat cina la hotelul unde stătea. 

— Care hotel? 

— Nu-mi amintesc. De ce vă interesează Max Pace? Cei 
doi schimbară o privire rapidă. 

— Aceste întrebări fac parte dintr-o învestigaţie SEC. 
Pace a făcut multe fraude la bursă în trecut, tranzacţii pe 
baza unor informaţii ilegale. Îi cunoaşteţi trecutul? 

— Nu prea. Era foarte evaziv. 

— Cum l-aţi cunoscut şi de ce? 

Clay azvârli calendarul pe măsuţa de cafea. 

— Să spunem că a fost o întâlnire de afaceri. 

— Majoritatea partenerilor lui de afaceri ajung la 
închisoare. Mai bine v-aţi gândi la alt răspuns. 

— E bun şi ăsta pentru moment. Ce doriţi de la mine? 

— Verificăm martorii. Ştim că a petrecut un timp în 
Washington Ştim că v-a vizitat pe insula Mustique, anul 
trecut, de Crăciun. Ştim că în ianuarie a vândut un pachet 
de acţiuni cu şaizeci şi doi de dolari şi douăzeci şi cinci de 
cenți bucata, cu o zi înainte ca dumneavoastră să intentaţi 
procesul. Le-a cumpărat din nou cu patruzeci şi nouă de 
dolari, a câştigat câteva milioane. Credem că a avut acces 
la un raport guvernamental confidenţial în legătură cu un 
medicament produs de Goffman, care se numeşte Maxatil, 
şi a folosit aceste informaţii pentru a comite fraude la 
bursă. 

— Altceva? 

Lohse se opri din scris şi spuse: 

— Aţi vândut în marjă acţiuni Goffman înainte de a 


intenta procesul? 

— Nu, nu am vândut. 

— Aţi avut vreodată acţiuni Goffman? 

— Nu. 

— Cineva din familia dumneavoastră, parteneri din firmă, 
corporaţii de faţadă, fonduri din străinătate controlate de 
dumneavoastră? 

— Nu, nu, nu. 

Lohse îşi puse stiloul în buzunar. Poliţiştii pricepuţi nu 
lungesc niciodată prima întâlnire. Lasă martorul — 
respectiv ţinta sau subiectul — să se sperie şi să facă, 
poate, ceva nesăbuit. A doua discuţie va fi mult mai lungă. 

Se ridicară şi se îndreptau spre uşă. 

— Dacă vă contactează Pace, ne-ar plăcea să ştim şi noi, 
spuse Spooner. 

— Nu vă bazaţi pe asta, spuse Clay. 

Nu-l putea trăda pe Pace, fiindcă aveau atâtea secrete în 
comun. 

— O, ba da, ne bazăm pe asta, domnule Carter. La 
următoarea vizită o să vorbim despre Laboratoarele 
Ackerman. 

După doi ani şi înţelegeri de opt miliarde, Healthy Living 
renunţă la luptă. Compania era de părere că făcuse, de 
bună credinţă, un efort de a repara coşmarul provocat de 
pastilele de slăbit Skinny Ben. Incercase vitejeşte să 
despăgubească o jumătate de milion sau mai mult de 
oameni care avuseseră încredere în publicitatea agresivă şi 
în lipsa de informaţii şi luaseră medicamentul. Răbdase 
atacurile frenetice ale rechinilor din sistemul de daune 
colective. Îi îmbogăţise. 

Zdrenţuită, slăbită şi atârnând de un fir de păr, compania 
primise încă o lovitură şi pur şi simplu nu mai rezista. 
Ultima picătură erau două procese extravagante intentate 
de nişte avocaţi şi mai dubioşi care reprezentau mai multe 
mii de „pacienţi” care luaseră Skinny Ben, dar fără niciun 


fel de efecte secundare. Cereau milioane de dolari daune, 
doar pentru că luaseră pastilele, erau îngrijoraţi din aceasta 
pricină şi ar putea fi îngrijoraţi şi în continuare, periclitându- 
şi astfel şi aşa fragilul echilibru emoţional. 

Healthy Living ceru oficial protecţie în caz de faliment, 
conform Capitolului 11 din Legea falimentului şi se spălă pe 
mâini. Trei din diviziile sale fuseseră scoase la licitaţie şi în 
curând întreaga companie avea să-şi înceteze existenţa. 
Preşedintele făcu un semn obscen către toţi avocaţii şi 
către toţi clienţii lor şi părăsi clădirea. 

Vestea veni ca o surpriză pentru comunitatea financiară, 
dar nimeni nu era mai şocat decât avocaţii specializaţi în 
daune. Reuşiseră să ucidă gâsca cu ouă de aur. Oscar 
Mulrooney află ştirea de pe Internet, de la biroul lui şi se 
încuie înăuntru. Datorită planurilor lui vizionare, firma chel- 
tuise 2,2 milioane de dolari pe publicitate şi analize 
medicale, din care până în prezent rezultaseră două sute 
cincisprezece clienţi. La o înţelegere medie de 180 000 de 
dolari, cazurile ar fi adus avocaţilor onorarii de cel puţin 
cincisprezece milioane, care urmau să fie baza mult 
aşteptatei prime de sfârşit de an. 

In ultimele trei luni, nu reuşise să obţină aprobarea din 
partea administratorului procesului. Circulau zvonuri despre 
disensiuni între nenumăraţii avocaţi şi unele grupuri de 
consumatori. Alţii nu reuşeau să obţină banii, care se 
presupunea că sunt disponibili. 

Transpirat, stătu o oră pe telefon, sunându-i pe alţi 
avocaţi implicaţi în proces, încercând să-l prindă pe 
administrator, apoi pe judecător. Cele mai negre temeri îi 
fură confirmate de un avocat din Nashville, care avea 
câteva sute de cazuri, toate înregistrate înaintea celor ale 
lui Oscar. 

— Am încurcat-o, spuse avocatul, HL are de patru ori mai 
multe datorii decât bunuri şi niciun fel de lichidităţi. Am 
încurcat-o! 


Oscar îşi veni în fire, îşi îndreptă cravata, îşi încheie 
nasturii de la mâneci şi se duse să-l anunţe pe Clay. 

Dupa o oră, pregăti o scrisoare adresată celor două sute 
cincisprezece clienţi. Nu le dădu niciun fel de speranţe 
deşarte. Lucrurile arătau într-adevăr sumbru. Firma avea să 
urmărească îndeaproape compania şi procedurile de 
faliment. Avea să profite de orice modalitate posibilă de a 
obţine despăgubirile. 

Dar nu prea existau motive de optimism. 

Două zile mai târziu, Nora Tackett primi scrisoarea. 
Pentru că o cunoştea, poştaşul ştia că-şi schimbase adresa. 
Nora locuia acum într-o rulota dublă, mai aproape de oraş. 
Era acasă, ca de obicei, urmărind probabil vreun serial la 
noul ei televizor cu ecran lat, mâncând dulciuri dietetice, 
când poştaşul îi puse în cutie o scrisoare de la o firmă de 
avocatura, trei facturi şi nişte fluturaşi cu reclame. De la o 
vreme primea o mulţime de scrisori de la avocaţi din 
Washington şi toată lumea din Larkin ştia de ce. La început, 
se zvonea că despăgubirile pe care urma să le primească 
de la producătorul pastilelor erau de 100 000 de dolari, 
apoi cineva de la bancă aflase chiar de la Nora că suma s-ar 
putea să se apropie de 200 000. Crescu şi mai mult, pe 
măsură ce începu să se vorbească despre asta prin oraş. 

Earl Jetter, din sudul oraşului, îi vânduse o rulotă nouă la 
aflarea veştii că urma să primească aproape o jumătate de 
milion, şi încă repede. În plus, sora ei, Marybeth, semnase 
scrisoarea de garanţie. 

Poştaşul ştia sigur că banii îi provocau Norei tot felul de 
probleme. Fiecare Tackett din ţinut îi cerea bani de 
cauţiune când ajungea la puşcărie. Copiii ei, de fapt copiii 
pe care îi creştea, erau ţinta glumelor la şcoală pe motiv că 
mama lor era pe cât de grasă, pe atât de bogată. Tatăl lor, 
pe care nimeni nu-l mai văzuse prin partea locului de doi 
ani, apăruse din nou în oraş. Le spunea oamenilor de la 
frizerie că Nora era cea mai dulce femeie cu care fusese 


însurat vreodată. Tatăl ei îl ameninţase că-l omoară, iar 
acesta era alt motiv pentru care Nora stătea numai în casă, 
cu uşa încuiată. 

Dar majoritatea facturilor aveau scadenţa expirată. Nu 
mai devreme de vinerea trecută, se pare, cineva de la 
bancă spusese că nu era nici urmă de vreo înţelegere. Unde 
erau banii Norei? Aceasta era marea întrebare în Larkin, 
Virginia. Poate erau în plic. 

Se legănă până la cutia poştala o oră mai târziu, după ce 
se asigura că nu era nimeni prin preajmă. Scoase 
corespondenţa din cutie şi se repezi înapoi în rulotă. 
Telefoanele pe care le dădu la biroul domnului Mulrooney 
au rămas fără răspuns. Secretara lui i-a spus că e plecat din 
oraş. 

Întâlnirea avu loc seara târziu, chiar în momentul în care 
Clay se pregătea să plece de la birou. Incepu cu o chestiune 
neplăcută şi rămase la fel până la sfârşit. 

Crittle intră cu o figura indispusă şi anunţă: 

— Compania de asigurări ne-a anunţat că ne anulează 
asigurarea. 

— Cum? urlă Clay. 

— Cum ai auzit. 

— Şi de ce îmi spui asta acum? Am întârziat la cină. 

— Am vorbit cu ei toată ziua. 

Un moment de pauză, timp în care Clay îşi azvârli sacoul 
pe canapea şi se duse la fereastră. 

— De ce? întrebă. 

— Ţi-au evaluat activitatea şi nu le-a plăcut ce au văzut, 
îi sperie cele douăzeci şi patru de mii de cazuri Maxatil. Eşti 
prea expus dacă ceva nu merge cum trebuie. Cele zece 
milioane ale lor ar fi o picătură într-un ocean, aşa că 
abandonează vasul. 

— Pot să facă asta? 

— Bineînţeles că pot. O companie de asigurări poate 
rezilia contractul în orice moment. Sunt datori să ne dea 


înapoi banii plătiţi, dar e o nimica toată. Suntem total 
expuşi de data asta, Clay, fără nicio acoperire. 

— N-o să avem nevoie de acoperire. 

— Ştiu că tu aşa crezi, dar eu tot sunt îngrijorat. 

— Tu ai fost îngrijorat şi în privinţa Dyloftului, dacă-mi 
amintesc bine. 

— Şi m-am înşelat. 

— Ei bine, Rex, bătrâne, te înşeli şi de data asta. După ce 
domnul Mooneyham îi face praf în Flagstaff, cei de la 
Goffman vor fi nerăbdători să negocieze înțelegerile. Deja 
pun deoparte miliarde pentru procesul colectiv. Ai idee cât 
ar putea valora cele douăzeci şi patru de mii de cazuri? 
Ghiceşte! 

— Uimeşte-mă! 

— Aproape un miliard de dolari, Rex! Şi Goffman are de 
unde să plătească. 

— Tot nu sunt liniştit. Dacă se întâmplă ceva? 

— Ai puţină încredere, amice! Pentru lucrurile astea e 
nevoie de timp. Procesul de acolo e planificat pentru 
septembrie. Când se va termina, vor începe să curgă banii 
din nou. 

— Am cheltuit opt milioane pe publicitate şi pe analize. 
Nu putem măcar să mai încetinim pasul? De ce nu poţi să 
ajungi la concluzia că douăzeci şi patru de mii de cazuri 
sunt suficiente? 

— Pentru că nu sunt suficiente. Şi la asta Clay zâmbi, îşi 
luă sacoul, îl bătu uşor pe umăr pe Crittle şi plecă la cină. 

Trebuia să se întâlnească cu un fost coleg de camera din 
facultate, la Old Ebbitt Grille, pe 15" Street, la opt şi 
jumătate. Aşteptă la bar aproape o oră până primi un 
telefon pe mobil. Colegul era prins într-o şedinţă care părea 
că nu se mai sfârşeşte. Oferi scuzele de rigoare. 

In timp ce se îndrepta spre ieşire, aruncă o privire prin 
restaurant şi o văzu pe Rebecca la o masă, luând cina cu 
alte două doamne. Se întoarse, îşi reluă locul de la bar şi 


mai ceru o bere. Era conştient că încă o dată se oprise în 
loc din cauza ei. Voia neapărat să vorbească cu ea, dar se 
hotărî să nu se amestece. Un drum spre toaletă l-ar ajuta 
de minune. 

Când trecu pe lângă masa ei, Rebecca privi spre el şi 
imediat zâmbi. Il prezentă pe Clay celor două prietene, iar 
el îi spuse că era la bar, aşteptând un vechi amic la cină! 

— Tipul întârzie, s-ar putea să mai dureze puţin, îmi pare 
rău că v-am întrerupt. Ei bine, trebuie să plec. Mi-a părut 
bine să te văd. 

Un sfert de oră mai târziu, Rebecca apăru la barul 
aglomerat şi veni aproape de el. Foarte aproape. 

— Nu am decât o clipă, spuse ea. Mă aşteaptă. Făcu un 
semn cu capul în direcţia restaurantului. 

— Arăţi minunat, spuse Clay, nerăbdător să înceapă să o 
pipăie. 

— Şi tu. 

— Unde e Myers? 

Ea ridică din umeri, ca şi cum puţin îi păsa: 

— Munceşte. Tot timpul munceşte. 

— Cum e viaţa de femeie măritată? 

— Foarte singuratică, spuse ea, mutându-şi privirea de la 
el. Clay luă o înghiţitură din pahar. Dacă n-ar fi fost într-un 
bar, cu prietenele care o aşteptau alături, poate că Rebecca 
ar fi spus ce are pe suflet. Erau atâtea lucruri pe care voia 
să le spună! 

„Căsnicia nu merge!” Clay se chinui să-şi reprime un 
zâmbet. 

— Eu tot mai aştept, spuse. 

Rebecca avea ochii în lacrimi când se aplecă şi îl sărută 
pe obraz. Apoi plecă fără să mai spună un cuvânt. 


33 


Când echipa Orioles era condusă cu şase la zero tocmai 
de Devil Rays — dintre toate echipele! — domnul Ted 
Worley se trezi dintr-un pui de somn, lucru neobişnuit 
pentru el, şi se gândi dacă să se furişeze acum la toaletă 
sau să aştepte până la repriza a şaptea. Dormise o oră, 
ceea ce era curios, pentru că el aţipea în fiecare după- 
amiază fix la ora două. Jocul celor de la Orioles era, ce-i 
drept, destul de plictisitor, dar nu-l adormise niciodată. 

Dar după coşmarul cu Dyloftul, nu-şi mai forţase vezica. 
Mai puţine lichide şi bere deloc. Şi fără niciun fel de presiuni 
asupra instalaţiei din interior; dacă trebuia să meargă la 
baie, atunci nu mai ezita. Şi ce dacă rata câteva aruncări? 
Se duse la baia mică, pentru oaspeţi, de pe coridor, lângă 
dormitorul unde doamna Worley era proţăpită în balansoar, 
lucrând la broderiile care îi consumau întreaga viaţă. 
Închise uşa în urma lui, se descheie la pantaloni şi începu 
să urineze. O senzaţie uşoară de usturime îl făcu să 
privească în jos şi, făcând asta aproape leşină. 

Urina avea culoarea ruginii — un lichid roşcat-închis. 
Trase aer în piept şi se sprijini cu o mână de perete. Când 
termină, nu trase apa, ci se aşeză pe toaletă şi rămase 
acolo câteva minute, încercând să-şi revină. 

— Ce faci acolo? striga soţia lui. 

— Nu e treaba ta! se răsti el. 

— Te simţi bine, Ted? 

— N-am nimic. 

Dar avea ceva. Ridicând capacul, privi încă o dată cartea 
de vizita ucigătoare pe care organismul lui tocmai o 
eliberase, apoi, în cele din urmă, trase apa şi se întoarse în 
vizuină. Devil Rays conduceau acum cu opt puncte, dar 
meciul îşi pierduse şi puţina importanţă pe care o avusese 
în prima repriză. Douăzeci de minute mai târziu, după trei 


pahare de apă, se furişă la subsol şi urină într-o baie 
micuță, cât mai departe de soţie. 

Era sânge, hotărî el. Tumorile recidivaseră şi de data asta 
erau mult mai grave decât înainte. 

li spuse adevărul soţiei sale a doua zi de dimineaţă, la 
micul dejun cu pâine prăjită şi gem. Ar fi preferat să-i 
ascundă ce se întâmpla cât mai mult posibil, dar erau atât 
de apropiaţi, încât secretele, mai ales dacă erau legate de 
sănătate, erau dificil de păstrat. Doamna Worley luă 
imediat situaţia în mână, îl sună pe urolog, răcni la 
secretara care făcea programările, obţinând o consultaţie 
imediat după prânz. Era o urgenţă şi a doua zi era pur şi 
simplu prea târziu. 

Patru zile mai târziu, în rinichii domnului Worley se 
descoperiră tumori maligne. Printr-o operaţie care dură 
cinci ore, doctorii îndepărtară toate tumorile pe care le 
găsiră. 

Şeful secţiei de urologie urmărea îndeaproape evoluţia 
pacientului. Un coleg de la un spital din Kansas raportase 
un caz identic în urmă cu o lună; apariţia unor tumori la 
rinichi în urma tratamentului cu Dyloft. Pacientul din Kansas 
City făcea chimioterapie şi se stingea văzând cu ochii. 

La acelaşi lucru se putea aştepta şi domnul Worley, deşi 
oncologul fusese mult mai precaut la prima vizită după 
operaţie. Doamna Worley lucra la broderiile ei şi se plângea 
de calitatea mâncării din spital, nu că s-ar fi aşteptat să fie 
delicioasă, dar nu putea măcar să fie caldă? La preţurile 
astea? Domnul Worley se ascunsese sub cearşafuri şi se 
uita la televizor. Binevoi să dea sonorul aparatului la 
minimum când intră oncologul, deşi era prea trist şi 
deprimat ca să înceapă o conversaţie. 

Urma să fie externat într-o săptămână şi ceva şi, imediat 
ce se va înzdrăveni, vor începe un tratament intensiv 
împotriva cancerului. Când se termină întrevederea, 
domnul Worley plângea. 


În urma unei noi convorbiri cu colegul din Kansas, uro- 
logul află de existenţa încă unui caz. Cei trei pacienţi 
fuseseră reclamanţi din Categoria A în procesul Dyloft. 
Acum erau pe moarte. Se menţiona numele unui avocat. 
Pacientul din Kansas City apelase la serviciile unei firme 
mici din New York. 

Era o experienţă rară şi plină de satisfacţii pentru un 
medic să poată transmite altuia numele unui avocat care 
avea să dea în judecata alt avocat, iar şeful secţiei de 
urologie era hotărât să savureze momentul. Intră în rezerva 
domnului Worley, se prezentă, pentru că nu se 
cunoscuseră, şi îi explica ce rol juca el în tratarea bolii. 
Domnul Worley se săturase de doctori şi, dacă n-ar fi avut 
tot corpul, şi aşa distrus, plin de tuburi, şi-ar fi strâns 
lucrurile şi s-ar fi externat singur. Conversaţia ajunse 
repede la Dyloft, apoi pe terenurile fertile ale avocaturii. 
Asta îl învioră pe bătrân; îi reveni o oarecare culoare în 
obraji, iar ochii îi sclipeau. 

Inţelegerea, subţire cum era, fusese încheiata împotriva 
dorinţei lui. Un fleac de 43 000 de dolari, iar restul ajunsese 
la avocat! Sunase de nenumărate ori şi, în cele din urmă, 
prinsese la telefon un isteţ care îl îndemnase să verifice ce 
scria cu litere mici în josul documentului pe care îl 
semnase. Era o clauză de autorizare anticipată, care îi 
dădea avocatului dreptul să semneze dacă suma depăşea 
un prag foarte scăzut. Domnul Worley îi trimisese două 
scrisori veninoase domnului Clay Carter, dar niciuna nu 
primise răspuns. 

— Eu m-am opus înţelegerii, spunea domnul Worley 
întruna. 

— Cred că acum e prea târziu, adăuga doamna Worley 
de fiecare dată. 

— Poate că nu, spuse doctorul. Le povesti de pacientul 
din Kansas City, un bărbat aflat într-o situaţie 
asemănătoare cu cea a lui Ted Worley. A angajat un avocat 


care să-l dea în judecată pe avocatul lui, spuse doctorul, cu 
mare satisfacţie. 

— Sunt sătul de avocaţi, spuse domnul Worley. „Şi de 
doctori la fel”, vru să spună, dar se abţinu. 

— Aveţi numărul lui de telefon? întrebă doamna Worley. 
Ea gândea mult mai limpede decât soţul ei. Partea tristă 
era că se gândea în perspectivă, peste un an sau doi, când 
Ted nu va mai fi. 

Ca din întâmplare, urologul avea numărul. 


Singurul lucru de care se temeau specialiştii în daune 
colective era unul de-al lor. Un animal de pradă. Un 
trădător care umbla în urma lor, corectându-le greşelile. Se 
dezvoltase o subcategorie de specialişti, câţiva avocaţi 
pledanţi foarte buni şi foarte meschini care pândeau 
înțelegerile proaste făcute de fraţii lor. Helen Warshaw scria 
„manualul începătorului” în acest domeniu. 

Pentru o specie care declara o asemenea dragoste faţă 
de sala de tribunal, specialiştilor în daune li se făcea rău 
numai imaginându-se la masa apărării, uitându-se cu sfială 
la juraţi, în timp ce finanţele lor personale erau disecate în 
instanţă. Era vocaţia Helenei Warshaw să-i aducă acolo. 

Totuşi, asta se întâmpla foarte rar. Sloganurile lor de 
genul: „Daţi-i pe toţi în judecată!” şi „Îi iubim pe juraţi!” 
erau, evident, valabile şi pentru toţi ceilalţi. Când se 
confruntau cu dovezi de vinovăţie, nimeni nu cădea la 
înţelegere mai repede decât specialiştii în daune. Nimeni, 
nici măcar un doctor vinovat, nu evita sala de judecată la 
fel de hotărât ca un avocat care îşi făcea reclamă la 
televizor sau pe panouri, în clipa când era prins cu 
escrocherii într-o înţelegere. 

Warshaw avea patru cazuri Dyloft pe biroul ei din New 
York şi informaţii despre alte trei în momentul când primi 
un telefon din partea doamnei Worley. Micuța ei firmă avea 
un dosar despre Clay Carter şi unul şi mai gros despre 


Patton French. Stătea în permanenţă cu ochii pe primii 
douăzeci de specialişti în daune din ţară şi urmărea câteva 
zeci dintre cele mai importante procese colective. Avea o 
mulţime de clienţi şi onorarii din belşug, dar nimic nu-i 
făcea mai mare plăcere decât dezastrul Dyloft. 

După câteva minute de conversaţie cu doamna Worley, 
Helen ştia precis despre ce era vorba. 

— Cel mai târziu la ora cinci ajung la dumneavoastră, 
spuse ea. 

— Astăzi? 

— Da. Azi după-amiază. 

Luă autobuzul spre Dulles. Nu avea avion personal, din 
două motive temeinice. În primul rând, era cumpătată cu 
banii şi o asemenea risipă nu i se părea justificată. In al 
doilea rând, dacă era vreodată dată în judecata, nu i-ar fi 
plăcut ca juraţii să audă de un avion personal. Cu un an 
înainte, la singurul proces pe care reuşise să-l aducă în 
instanţă, le arătase juraţilor fotografii color cu avioanele 
celor doi avocaţi inculpaţi, văzute dinăuntru şi dinafară, 
împreună cu fotografii ale iahturilor, caselor din Aspen etc. 
Juraţii fuseseră foarte impresionați. Douăzeci de milioane 
daune morale. 

Închirie o maşină — nu o limuzină — şi găsi spitalul din 
Bethesda. Doamna Worley adusese toate documentele, pe 
care Warshaw le studie timp de o oră, în vreme ce domnul 
Worley trase un pui de somn. Când se trezi, nu avea chef să 
vorbească. Era precaut în faţa avocaţilor, mai ales în faţa 
celor din soiul „new-yorkeză băgăcioasă”. Soţia sa însă 
avea o mulţime de timp la dispoziţie şi ei i se părea mai 
uşor să se destăinuie unei femei. Merseră amândouă la 
bufetul spitalului, pentru o cafea şi o lungă discuţie. 

Principalul vinovat erau şi vor fi întotdeauna 
Laboratoarele Ackerman. Produseseră un medicament 
periculos, grăbiseră procedurile de aprobare, îi făcuseră o 
publicitate agresivă, nu îl testaseră corespunzător şi nici nu 


dezvăluiseră tot ce ştiau despre el. Acum, lumea întreaga 
afla că Dyloftul era mult mai înşelător decât se crezuse la 
început. Doamna Warshaw făcuse deja rost de dovezi 
medicale concludente, conform cărora reapariţia tumorilor 
avea legătura cu Dyloftul. 

Cel de-al doilea vinovat era doctorul care prescrisese 
medicamentul, dar răspunderea sa era minimă. Avusese 
încredere în Laboratoarele Ackerman. Medicamentul făcea 
minuni. Şi aşa mai departe. 

Din nefericire, primii doi vinovaţi fuseseră eliberaţi de 
orice răspundere în momentul în care domnul Worley 
semnase înţelegerea în procesul intentat în Biloxi. Cu toate 
că doctorul care îl trata pe domnul Worley de artrită nu 
fusese dat în judecată, eliberarea generală de răspundere îl 
includea şi pe el. 

— Dar Ted nu voia să cadă la înţelegere, spuse doamna 
Worley, şi nu o dată. 

Nu conta. Semnase. Îi dăduse avocatului împuternicirea 
de a semna. Avocatul exact asta făcuse şi astfel devenise 
cel de-al treilea vinovat. Şi singurul atacabil. 

O săptămână mai târziu, doamna Warshaw intenta 
proces împotriva lui J. Clay Carter, F. Patton French, M. Wes 
Saulsberry şi a tuturor celorlalţi avocaţi, ştiuţi sau neştiuţi, 
care semnaseră prematur înțelegerile în cazul Dyloft. 
Principalul reclamant era, încă o dată, domnul Ted Worley 
din Upper Marlboro, Maryland, în numele tuturor 
persoanelor prejudiciate, ştiute sau nu la momentul 
respectiv. Procesul a fost intentat la Tribunalul Federal 
Teritorial din Districtul Columbia, nu departe de birourile 
JCC. 

Inspirându-se din chiar strategia acuzaților, doamna 
Warshaw trimise prin fax copii ale dosarului către mai mult 
de zece cotidiene importante, la un sfert de oră după 
înregistrarea cazului. 

Un portărel solid şi răstit se prezentă în faţa secretarei de 


la biroul de recepţie al firmei lui Clay şi ceru să-l vadă pe 
domnul Clay Carter. 

— E urgent, insistă el. 

Secretara îl trimise mai departe, pe acelaşi coridor, unde 
avu de-a face cu domnişoara Glick. Aceasta îşi convocă 
şeful, care ieşi fără tragere de inimă din birou şi primi 
documentele care aveau să-i strice ziua. Poate chiar tot 
anul. 

Până termină de citit hârtiile, reporterii începuseră deja 
să sune. Oscar Mulrooney era cu el; uşa era încuiată. 

— N-am mai auzit niciodată de aşa ceva, mormăi Clay, 
foarte conştient de faptul că erau atâtea lucruri pe care nu 
le ştia despre jocul proceselor colective. 

Nu era nimic în neregulă cu o ambuscadă bine 
organizată, dar cel puţin companiile pe care le dăduse el în 
judecată ştiau că trebuie să se aştepte la necazuri. 
Laboratoarele Ackerman ştiau că aveau un medicament 
periculos înainte chiar ca Dyloftul să iasă pe piaţă. 
Compania Hanna Portland Cement trimisese deja oameni 
pe teren, în districtul Howard, care să verifice pretenţiile 
iniţiale. Goffman fusese deja dat în judecată de Dale 
Mooneyham din pricina Maxatilului şi îi dădeau târcoale şi 
alţi avocaţi pledanţi. Dar el? Clay habar nu avea că Ted 
Worley era din nou bolnav. Nimic nu lăsa să se vadă că ar fi 
probleme undeva în ţară. Nu era cinstit. 

Mulrooney era prea uluit ca să mai spună ceva. La 
telefon, domnişoara Glick anunţă: 

— A venit un reporter de la Washington Post. 

— Împuşcă-l! mârâi Clay. 

— Asta înseamnă „Nu”? 

— Înseamnă „Nici gând”! 

— Spune-i că nu e în birou, reuşi să spună Oscar. 

— Şi cheamă paza, adăuga Clay. 

Nici moartea tragică a unui prieten apropiat nu ar fi 
provocat o stare de spirit atât de sumbră. Vorbeau despre 


controlul imaginii — cum să reacționeze şi când. Ar trebui 
cumva să pregătească rapid o declaraţie prin care să nege 
acuzaţiile şi să o înainteze în aceeaşi zi? Să trimită câpii 
presei? Ar trebui să vorbească Clay cu reporterii? 

Nu se luă nicio decizie, pentru că nu erau în stare să ia o 
decizie. Situația se inversase. Erau pe un teritoriu 
necunoscut. 

Oscar se oferi să răspândească vestea prin firmă, punând 
totul într-o lumină favorabilă pentru a păstra moralul 
ridicat. 

— Dacă am greşit, o să plătesc daunele, spuse Clay. 

— Să sperăm că domnul Worley este singurul reclamant 
de la firma noastră. 

— Asta e marea întrebare, Oscar! Câţi alţii ca Ted Worley 
mai sunt? 


Îi era imposibil să doarmă. Ridley era în St. Barth, 
renovând vila, lucru pentru care Clay îi era recunoscător. Se 
simţea umilit şi jenat; cel puţin ea nu ştia nimic. 

Gândurile lui se concentrau asupra lui Ted Worley. Nu era 
furios, nici pe departe. Acuzaţiile care se aduceau în 
asemenea procese erau, prin tradiţie, deplasate, dar de 
data asta păreau corecte. Fostul lui client n-ar fi pretins că 
are tumori maligne dacă acestea n-ar fi existat cu adevărat. 
Cancerul domnului Worley era provocat de un medicament 
periculos, nu de un avocat necinstit. Dar semnarea în grabă 
a unei înţelegeri de 62 000 de dolari într-un caz care făcea 
în ultimă instanţă milioane mirosea a malpraxis şi a 
lăcomie. Cine-l putea acuza pe omul acela pentru că 
atacase şi el? 

De-a lungul unei nopţi nesfârşite Clay se complăcu în 
autocompătimire — orgoliul lui, grav rănit; umilirea teribilă 
în faţa colegilor de breaslă, a prietenilor şi a angajaţilor; 
încântarea adversarilor; groaza zilei de mâine şi a criticilor 
pe care le va primi în presă, fără nimeni care să-l apere. 


Din când în când i se făcea frică. Era posibil să piardă 
totul? Ar putea fi acesta începutul sfârşitului? Cazul va avea 
un mare efect asupra juriului — în folosul părţii adverse! Şi 
oare câţi potenţiali reclamanţi existau? Fiecare caz valora 
milioane. 

Prostii! Cu douăzeci şi cinci de mii de cazuri Maxatil în 
aşteptare putea să reziste oricărui atac. 

Dar toate gândurile se întorceau, în cele din urmă, la 
domnul Worley, un client pe care avocatul lui nu-l apărase. 
Sentimentul de vină era atât de puternic, încât îi venea să-l 
sune şi să-i ceară scuze. Poate că o să-i scrie o scrisoare. Şi 
le amintea foarte bine pe cele două pe care le primise de la 
fostul client. li făcuseră să râdă cu poftă, pe el şi pe Jonah. 

Putin după ora patru dimineaţă, Clay îşi făcu prima cafea. 
La cinci, se conectă la Internet şi citi articolele din Post. Nu 
avusese loc niciun atac terorist în ultimele douăzeci şi patru 
de ore. Nu lovise niciun criminal în serie. Congresmenii 
plecaseră acasă. Preşedintele era în vacanţă. O zi fără ştiri 
importante, aşa că de ce n-ar pune faţa zâmbăreaţă a 
„Maestrului Tranzacţiilor” pe prima pagină, în a doua 
jumătate? „SPECIALIST ÎN DAUNE COLECTIVE, DAT ÎN 
JUDECATĂ DE COLECTIV”, suna titlul cel isteţ. În primul 
paragraf scria: 

„Avocatul Clay Carter din Washington D.C., cel mai 
proaspăt aşa-numit «Maestru al Tranzacţiilor», a primit 
ieri o replică pe măsură, când a fost dat în judecată de 
câţiva clienţi nemulțumiți.. Carter, despre care se ştie că 
a câştigat anul trecut onorarii în valoare de 110 milioane 
de dolari, este acuzat de încheierea prematură a unor 


înţelegeri pe sume mici într-o serie de cazuri care 
valorau, de fapt, milioane” 


Nici restul de opt paragrafe nu sunau mai bine. În timpul 
nopţii, pe Clay îl apucase o diaree groaznică, aşa că fugi la 
toaletă. 

Amicul lui de la The Wall Street Journal lovise cu artileria 
grea. Pe prima pagină, în stânga, aceeaşi caricatură 


hidoasă cu faţa încrezuta a lui Clay. Titlul era: „MAESTRUL 
TRANZACŢIILOR, PE CALE SA-ŞI PIARDĂ RANGUL?” După 
tonul articolului, ai fi spus că ar fi meritat să fie acuzat şi 
închis, mai degrabă decât decăzut din rang. Fiecare ramură 
de afaceri din Washington avea o opinie gata pregătită 
asupra acestui subiect. Nu se străduiau să-şi ascundă 
încântarea. Ce ironie că se bucurau să afle de încă un 
proces! Preşedintele Academiei Naţionale a Avocaţilor 
Pledanţi nu făcea niciun comentariu. 

Niciun comentariu! Din partea singurului grup care 
niciodată nu ezitase să sară în ajutorul avocaţilor. Explicaţia 
se găsea în paragraful următor. Helen Warshaw era 
membru activ al Noii Academii a Avocaţilor Pledanţi din 
New York. De fapt, palmaresul ei era impresionant. Avocat 
pledant recunoscut de colegiul avocaţilor. Editor al revistei 
de drept a 
Universităţii Columbia. Avea treizeci şi opt de ani, alerga la 
maraton de plăcere, iar un fost adversar o caracteriza ca 
fiind „sclipitoare şi tenace”. 

„O combinaţie ucigătoare”, se gândi Clay, fugind din nou 
spre baie. 

In timp ce stătea pe toaletă, îşi dădu seama că, de data 
aceasta, avocaţii nu vor lua partea nimănui. Era un conflict 
de familie. Nu se putea aştepta la înţelegere din partea 
nimănui, nu se putea aştepta să-l apere cineva. 

O sursă anonimă situa numărul reclamanţilor la 
doisprezece. Se anticipa că procesul va fi calificat drept 
unul colectiv, pentru că se aşteptau la un grup mult mai 
mare de reclamanţi. „Cât de mare?” se întreba Clay şi îşi 
mai făcu nişte cafea. „Câţi alţii mai există în situaţia lui 
Worley?” 

Domnul Carter, în vârstă de treizeci şi doi de ani, nu era 
de găsit pentru a face comentarii. Patton French numise 
procesul  „frivol”, descriere împrumutată, conform 
articolului, de la nu mai puţin de opt companii pe care le 


dăduse în judecată în ultimii patru ani. Se aventurase în a 
declara că procesul: „... putea a conspirație între 
susţinătorii reformei sistemului de daune şi binefăcătorii 
lor, companiile de asigurări”. Probabil că reporterul îl 
prinsese pe Patton după câteva pahare zdravene de votcă. 

Trebuia să ia o decizie. Pentru că era, într-adevăr, 
bolnav, ar fi putut să se ascundă în casă şi să aştepte acolo 
trecerea furtunii. Sau ar fi putut să iasă în lume şi să 
înfrunte realitatea. Ar fi vrut să ia nişte pastile, să se 
întoarcă în pat şi să se trezească peste o săptămână, când 
coşmarul va fi trecut. Sau, şi mai bine, să se suie în avion şi 
să meargă să o vadă pe Ridley. 

Pe la şapte era deja la birou, cu o mască de jucător de 
pocher, cu pulsul crescut de la cafea, ţopăind pe coridoare, 
râzând şi tachinându-i pe cei din schimbul de dimineaţă, 
făcând glume nesărate, dar cavalereşti pe seama 
portăreilor, a reporterilor care pândeau pe la uşi şi a 
ordinelor judecătoreşti care zburau de colo-colo. Era o 
reprezentaţie splendidă şi plină de curaj, de care oamenii 
din firmă aveau nevoie şi pentru care îi erau recunoscători. 

Continuă să se poarte la fel până spre mijlocul dimineţii, 
când domnişoara Glick îi tăie elanul deschizând uşa biroului 
şi anunțând: 

— Clay, s-au întors cei doi tipi de la FBI. 

— Minunat! spuse el, frecându-şi mâinile de parcă avea 
de gând să pună biciul pe ei. 

Spooner şi Lohse apărură cu un zâmbet forţat şi fără 
strângeri de mână. Clay închise uşa, scrâşni din dinţi şi îşi 
propuse să continue să joace teatru. Dar oboseala îl lovi. La 
fel şi frica. 

De data asta, Lohse vorbea, iar Spooner lua notițe. 
Evident, poza lui Clay de pe prima pagină le amintise că îi 
mai promiseseră o vizită. Preţul celebrităţii. 

— Vreo veste de la amicul Pace? începu Lohse. 

— Nu, nici urmă de el. Şi era adevărat. Ce nevoie avea de 


sfaturile lui Pace în momentele de criză! 

— Sunteţi sigur? 

— Sunteţi surzi? se răsti Clay. 

Era pregătit să le ceară să plece în clipa în care 
întrebările deveneau dificile. Erau detectivi, nu procurori. 

— Am spus nu. 

— Credem că a fost în oraş săptămâna trecută. 

— Bravo vouă! Eu nu l-am văzut. 

— Aţi intentat proces Laboratoarelor Ackerman pe doi 
iulie anul trecut, corect? 

— Da. 

— Deţineaţi acţiuni ale companiei înainte de a deschide 
procesul? 

— Nu. 

— Aţi vândut în marjă acţiuni, pe care le-aţi cumpărat 
mai apoi la un preţ mai mic? 

Bineînţeles că aşa făcuse, la sugestia bunului său 
prieten, Pace. Ştiau răspunsul la această întrebare. Aveau 
înregistrările tranzacţiilor, era sigur de asta. După prima lor 
vizită, Clay studiase temeinic fraudele la bursă şi 
tranzacţiile bazate pe informaţii din interior. El se găsea 
într-o zonă întunecată, foarte nesigură, după părerea lui, nu 
prea indicată, dar, în orice caz, era departe de a fi vinovat. 
Privind în urmă, îşi dădea seama că nu ar fi trebuit să facă 
afacerea. Îşi dori de o mie de ori să n-o fi făcut. 

— Sunt învestigat pentru ceva? întrebă el. 

Spooner începu să încuviinţeze din cap înainte ca Lohse 
să răspundă. 

— Da. 

— În acest caz, întâlnirea s-a sfârşit. Vă va contacta 
avocatul meu. 

Clay era deja în picioare, îndreptându-se spre uşă. 


34 


Pentru următoarea întâlnire a Comitetului Director al 
Reclamanţilor din cazul Dyloft, inculpatul Patton French 
alese un hotel din centrul Atlantei, unde participa la unul 
dintre multele lui seminarii despre cum să te îmbogăţeşti 
pândind firmele de produse farmaceutice. Era o şedinţă de 
urgenţă. 

French închiriase, desigur, Apartamentul Prezidenţial, un 
exemplu al modului în care poti irosi spaţiul aflat la ultimul 
etaj al hotelului şi acolo avu loc întâlnirea. Era una 
neobişnuită, la care nu schimbară impresii despre cele mai 
recente achiziţii de maşini de lux sau ferme, nimic de genul 
acesta. Şi nici nu îndrăzni nimeni să se laude cu ultimele 
victorii. Atmosfera era tensionată în momentul în care Clay 
intră în apartament şi nu se amelioră deloc până la sfârşit. 
Băieţii cu bani erau speriaţi. 

Şi nu fără motiv. Carlos Hernândez din Miami ştia de 
şapte reclamanţi din Categoria A care sufereau acum de 
tumori maligne la rinichi. Se alăturaseră procesului colectiv 
şi erau reprezentaţi de Helen Warshaw. 

— Apar de peste tot, spuse el, înnebunit. Arăta de parcă 
n-ar fi dormit de zile întregi. De fapt, toţi cinci păreau frînţi 
şi surmenaţi. 

— E o ticăloasă fără milă, spuse Wes Saulsberry, iar 
ceilalţi aprobară din cap. 

Era limpede că legenda doamnei Warshaw era cunoscută 
pe scară largă. Cineva uitase să-i spună şi lui Clay. Wes 
avea patru foşti clienţi care acum îl dădeau în judecată. 
Damon Didier avea trei. French avea cinci. 

Clay se simţea uşurat pentru că avea numai unul, dar 
sentimentul era temporar. 

— De fapt, ai şapte, spuse French şi îi întinse o listă pe 
care numele lui Clay era primul, iar dedesubt erau înşirate 


numele foştilor clienţi, acum reclamanţi. 

— Mi-a spus Wicks de la Ackerman că trebuie să ne 
aşteptăm ca lista să se lungească, spuse French. 

— Care e starea de spirit? întreba Wes. 

— Şoc total. Medicamentul lor omoară oameni în stânga 
şi în dreapta. Cei de la Philo şi-ar dori să nu fi auzit 
niciodată de Laboratoarele Ackerman. 

— Şi eu la fel, spuse Didier, aruncându-i o privire 
ucigătoare lui Clay, ca şi când ar fi vrut să spună: „Numai tu 
eşti de vină”. 

Clay se uită la cele şapte nume de pe listă. În afară de 
Ted Worley, nu recunoscu niciunul. Kansas, Dakota de Sud, 
Maine, doi din Oregon, Georgia, Maryland. Cum ajunsese să 
fie avocatul tuturor acestor oameni? Ce mod absurd de a 
practica avocatura — să intentezi procese şi să negociezi 
înţelegeri în numele unor oameni pe care nu i-ai întâlnit 
niciodată! lar acum ei intentau proces împotriva lui! 

— E corect să presupunem că dovezile medicale sunt 
substanţiale? întreba Wes. Vreau să spun, e cazul să 
luptăm, să dovedim că nu există nicio legătură între cancer 
şi Dyloft? Dacă da, noi scăpăm, şi Ackerman la fel. Nu-mi 
place să am de-a face cu nişte clovni, dar asta suntem. 

— Nu! Ne-am fript, spuse French. Uneori era atât de 
direct, încât era chiar dureros: Nu are rost să pierdem 
timpul. Wicks mi-a spus că medicamentul e mai periculos 
decât un glonţ în cap. Cercetătorii lor îşi dau demisia din 
cauza asta. Cariere ruinate. Compania s-ar putea să nu 
supravieţuiască. 

— Te referi la Philo? 

— Da, când Philo a cumpărat Laboratoarele Ackerman, 
credeau că mizeria cu Dyloftul era sub control. Acum se 
pare că numărul celor din Categoria B şi C va fi mult mai 
mare şi mai scump. Se agaţă de ce pot. 

— Nu facem cu toţii acelaşi lucru? mormăi Carlos, apoi se 
uită la Clay, ca şi cum era momentul pentru un glonţ în cap. 


— Dacă putem fi traşi la răspundere, atunci nu avem 
cum să ne apărăm, spuse Wes, enunţând ceea ce era 
evident pentru toţi. 

— Trebuie să negociem, spuse Didier. E o chestiune de 
supravieţuire. 

— Cât valorează un caz? întreba Clay, care încă îşi mai 
putea controla vocea. 

— În faţa unui juriu, între două şi zece milioane, depinde 
la cât se ridică daunele morale, spuse French. 

— E puţin, spuse Carlos. 

— Pe mine n-o să mă vadă niciun juriu în sala de tribunal, 
spuse Didier. Nu cu asemenea dovezi. 

— Vârsta medie a clienţilor este şaizeci şi opt de ani şi 
majoritatea sunt pensionari, spuse Wes. Aşa că, economic 
vorbind, paguba nu este foarte mare dacă clientul moare. 
Grosul vor fi suferinţele fizice şi emoţionale. Dar dacă nu 
exista probe suficiente, se poate cădea la o înţelegere 
pentru un milion de caz. 

— Nici vorbă de probe insuficiente, sări Didier. 

— Nu mai spune! se răsti şi Wes. Dar dacă grupul 
inculpaţilor e un splendid grup de specialişti în daune 
colective, atunci valoarea o ia razna. 

— Aş prefera să fiu mai degrabă în situaţia reclamantului, 
decât în a mea, spuse Carlos, frecându-şi ochii obosiţi. 

Clay observa că nu se consuma niciun strop de alcool; 
numai apă şi cafea. Avea nevoie disperată de unul dintre 
remediile pe bază de votcă ale lui French. 

— Probabil că o să pierdem procesul colectiv, spuse 
French. Toţi cei care încă mai sunt implicaţi vor să renunţe. 
După cum ştiţi, foarte puţini reclamanţi din Categoriile B şi 
C au semnat înțelegerile şi, din motive evidente, nu vor să 
mai aibă de-a face cu acest proces. Ştiu cel puţin cinci 
grupuri de avocaţi care se pregătesc să ceară instanţei să 
dizolve acţiunea noastră juridică şi să ne elimine. Nu poţi 
să-i condamni. 


— Putem să ne opunem, spuse Wes. Mai avem onorarii 
de încasat. Şi o să avem nevoie de ele. 

Totuşi, nu aveau starea de spirit necesară ca să se 
opună, în orice caz nu în momentul acela. Indiferent câţi 
bani pretindeau că au fiecare, toţi erau îngrijoraţi, dar în 
grade diferite. În cea mai mare parte a timpului, Clay nu 
făcuse decât să asculte şi îl intrigau reacţiile celorlalţi 
patru. Patton French avea probabil mai mulţi bani decât 
oricare dintre cei de faţă şi părea încrezător în faptul că va 
putea rezista presiunilor financiare ale procesului. La fel şi 
Wes, care câştigase cinci sute de milioane din şmecheria cu 
tutunul. Carlos se ţinea ţanţoş uneori, dar nu-şi putea 
stăpâni nervozitatea. Cel cu adevărat îngrozit era severul 
Damon Didier. 

Toţi aveau mai mulţi bani decât Clay, dar Clay avea mai 
multe cazuri Dyloft decât toţi. Nu-i plăcea socoteala. 

Alese cifra de trei milioane ca posibilitate de înţelegere. 
Dacă lista lui se oprea la şapte nume, ar putea supravieţui 
unei lovituri în jur de douăzeci de milioane. Dar dacă lista 
continua să crească... 

Clay aduse în discuţie subiectul asigurărilor şi îl şocă să 
afle că niciunul dintre cei patru nu avea aşa ceva. Toate 
asigurările fuseseră anulate cu ani în urmă. Foarte puţine 
companii care încheiau asigurări de malpraxis erau dispuse 
să aibă de-a face cu specialiştii în daune colective, iar cazul 
Dyloft era un exemplu perfect pentru a motiva acest lucru. 

— Fii mulţumit că ai cele zece milioane, spuse Wes. Aştia 
sunt bani pe care n-o să-i dai din buzunar. 

Întâlnirea nu era mai mult decât o rundă de imprecaţii şi 
lamentări. Fiecare  tânjea după compania celorlalți 
nefericiţi, dar numai pentru scurtă vreme. Se puseră de 
acord asupra unui plan foarte general care presupunea: o 
întâlnire cu doamna Warshaw la un moment nedefinit din 
viitor şi explorarea discretă a posibilităţilor de negociere. 
Doamna Warshaw făcea public faptul că nu era dispusă să 


negocieze. Voia procese — spectacole grandioase, 
răsunătoare, de senzaţie, în timpul cărora actualii şi foştii 
Maeştri ai Negociatorilor să fie târâţi în sala de tribunal şi 
lăsaţi în pielea goală în faţa juraţilor. 

Clay pierdu vremea o după-amiază şi o noapte întreagă 
în Atlanta, unde nu-l cunoştea nimeni. 

În anii cât lucrase la Biroul Avocaţilor din Oficiu, Clay 
avusese o mulţime de discuţii preliminare cu clienţii, 
majoritatea la închisoare. De obicei începeau pe ocolite, 
pentru că inculpaţii, care de cele mai multe ori erau negri, 
nu erau siguri dacă e bine să-i spună prea multe avocatului 
lor alb. Datele personale mai dezgheţau puţin atmosfera, 
dar faptele, detaliile şi adevărul despre infracţiunea comisă 
numai rareori erau dezvăluite la prima întâlnire. 

Ca o ironie, Clay, care acum era inculpatul cel alb, se 
îndrepta agitat spre prima întâlnire cu avocatul lui cel 
negru. lar la şapte sute cincizeci de dolari ora, Zack Battle 
ar face bine să asculte repede. In orice caz, fără eschive, 
invenţii şi lupte imaginare cu un adversar închipuit. Avea 
să-i spună adevărul lui Battle, atât de repede cât putea 
acesta să noteze. 

Dar Battle avea chef de bârfe. El şi Jarrett fuseseră 
tovarăşi de pahar cu ani în urmă, înainte ca lui Battle să-i 
vină mintea la cap şi să devină cel mai mare avocat 
penalist din Washington. Ah, ce poveşti ar fi putut spune 
despre Jarrett Carter! 

„Nu la şapte sute cincizeci de dolari ora, ar fi vrut să 
spună Clay. Opreşte afurisitul de ceas şi stăm la taclale 
toată ziua.” 

Biroul lui Battle dădea spre Parcul Lafayette, iar în fundal 
se vedea Casa Albă. El şi Jarrett se îmbătaseră într-o seară 
şi se hotărâseră să mai bea nişte bere cu beţivii şi indivizii 
fără adăpost din parc. l-au prins poliţiştii, crezând că sunt 
nişte perverşi care caută ceva acţiune. Au fost arestaţi 
amândoi şi a fost nevoie să apeleze la toate favorurile ca să 


nu apară ştirea în ziare. Clay râse, pentru că aşa trebuia. 

Battle renunţase la băutură în favoarea tutunului de pipă, 
iar biroul lui murdar şi înghesuit duhnea a fum stătut. „Ce 
mai face taică-tău?” voia să ştie. Clay îi schiţă repede o 
imagine generoasă şi aproape romantică a lui Jarrett care 
naviga pe apele lumii. 

Când ajunseră în cele din urmă la afaceri, Clay îi spuse 
povestea cu Dyloftul, începând cu Max Pace şi terminând 
cu FBl-ul. Nu-i vorbi despre Tarvan, dar era dispus s-o facă 
dacă devenea necesar. În mod straniu, Battle nu lua notițe. 
Asculta doar, încruntându-se şi fumând din pipă, privind 
uneori fără ţintă, pierdut în meditații adânci, fără să-şi 
trădeze o clipă gândurile. 

— Acest raport furat pe care îl avea Max Pace, spuse el, 
după care urmă o pauză, apoi un pufăit. Erai în posesia lui 
în momentul în care ai vândut acţiunile şi ai intentat 
procesul? 

— Bineînţeles. Trebuia să ştiu dacă pot dovedi vinovăția 
celor de la Ackerman în caz că se ajungea la proces. 

— Asta înseamnă tranzacţionare bazată pe informaţii 
ilegale. Eşti vinovat. Cinci ani de puşcărie. Totuşi, spune-mi 
cum pot federalii să dovedească asta. 

Când inima începu să-i bată din nou, Clay spuse: 

— Le poate spune Max Pace, bănuiesc. 

— Cine altcineva mai are studiul? 

— Patton French, poate încă unul sau doi dintre ceilalţi 
tipi. 

— Patton French ştie că aveai aceste informaţii înainte să 
intentezi procesul? 

— Nu ştiu. Eu nu i-am spus când l-am primit. 

— Atunci acest Max Pace e singurul care poate să te 
înfunde. 

Tabloul era destul de limpede. Clay pregătise procesul 
colectiv în cazul Dyloft, dar nu era dispus să îl intenteze 
dacă Pace nu îi punea la dispoziţie destule dovezi. Se 


certaseră de câteva ori. Pace venise într-o zi cu două 
serviete groase pline de documente şi dosare şi îi spusese: 
„Uite-le, dar nu le ai de la mine”. Plecase imediat. Clay 
cercetase materialele, apoi îl rugase pe un prieten din 
facultate să verifice dacă erau serioase. Prietenul era un 
medic de vază din Baltimore. 

— Doctorul ăsta e de încredere? Battle îi veni în ajutor cu 
răspunsul înainte să apuce să spună ceva: Asta e ideea, 
Clay. Dacă federalii nu ştiu că aveai acest studiu secret în 
momentul în care ai vândut acţiunile, nu te pot prinde 
pentru tranzacţionare bazată pe informaţii ilegale. Au 
înregistrarea tranzacţiei, dar numai asta nu e de ajuns. 
Trebuie să dovedească faptul că ai avut cunoştinţă. 

— Să vorbesc cu prietenul meu din Baltimore? 

— Nu. Dacă federalii ştiu de el, e posibil să fie urmărit. 
Atunci ajungi la închisoare pentru şapte ani în loc de cinci. 

— Vrei, te rog, să nu mai spui asta? 

— lar dacă federalii nu ştiu de el, atunci ai putea să-i 
conduci la el fără să vrei. Probabil că sunt cu ochii pe tine. E 
posibil să-ţi intercepteze telefoanele. Eu aş scăpa de 
raportul ăla. Mi-aş face curăţenie în dosare, în caz că vin cu 
un ordin judecătoresc. Şi totodată m-aş ruga ca Max Pace 
să fie ori mort, ori ascuns undeva, prin Europa. 

— Altceva? întrebă Clay, gata să înceapă să se roage. 

— Du-te la Patton French şi asigură-te că nu se poate 
dovedi că ai avut studiul. După cum arată lucrurile, 
procesul Dyloft abia acum începe. 

— Mi s-a mai spus. 

Adresa era cea a unui penitenciar. Deşi avea mulţi foşti 
clienţi după gratii, Clay nu-şi amintea de niciunul numit 
Paul Watson. Deschise plicul şi scoase o scrisoare de o 
pagină, foarte îngrijită şi scrisă la calculator. Citi 
următoarele: 


„Draga domnule Carter, 
Poate vă amintiţi de mine cu numele de Tequila Watson. 


Mi-am schimbat numele pentru că cel vechi nu mi se mai 
potrivea. Citesc zilnic din Biblie şi preferatul meu e Apostolul 
Pavel, aşa că i-am împrumutat numele. L-am pus pe un notar 
de aici să facă treaba asta. 

Am nevoie de o favoare. Dacă aţi putea cumva să trimiteţi 
un mesaj familiei lui Pumpkin şi să le spuneţi că-mi pare 
foarte rău pentru ce s-a întâmplat. M-am rugat la Dumnezeu 
şi m-a iertat. M-aş simţi mult mai bine dacă ar putea şi 
familia lui Pumpkin să facă asta. Încă nu-mi vine să cred că |- 
am împuşcat aşa. Nu eu am făcut-o, ci diavolul, cred. Dar nu 
am scuză. 

încă sunt curat. O grămada de prafuri în închisoare, o 
grămadă de chestii nasoale, dar Dumnezeu mă ajută să trec 
de fiecare zi. 

Ar fi grozav dacă aţi putea să-mi scrieţi. Nu prea primesc 
scrisori. Îmi pare rău ca n-aţi putut să mai fiţi avocatul meu. 
Vă consideram un tip marfă. 

Salutari, 
Paul Watson.” 


„Rezistă, Paul, mormăi Clay în sinea sa. S-ar putea să fim 
colegi de celulă, la cum merg lucrurile.” Telefonul îl făcu să 
tresară. Era Ridley, din St. Barth, care voia să vină înapoi 
acasă. Putea să-i trimită avionul? 

„Nicio problemă, dragă. Nu costă decât trei mii de dolari 
pe oră să ridici în aer avionul ăla nenorocit. Patru ore dus, 
patru întors — 24 000 de dolari o excursie scurtă, dar era 
numai o picătură într-un ocean faţă de cât cheltuia Ridley 
cu vila.” 


35 


Dacă trăieşti din ponturile oferite presei, tot ele te şi 
omoară. Clay intrase în acest joc de câteva ori, oferindu-le 
reporterilor, neoficial, informaţiile picante, după care 
trântea un îngâmfat „nu comentez”, care apărea la câteva 
rânduri după adevăratele mizerii. Atunci fusese amuzant; 
acum era dureros. Nu-şi putea imagina cine ar vrea să-l 
pună într-o situaţie încă şi mai jenantă. 

Cel puţin, el fusese cât de cât prevenit. Un reporter de la 
Post sunase la biroul lui Clay, spre care fusese îndrumat de 
Onorabilul Zack Battle. Îl găsi şi primi răspunsul standard. 
Zack sună şi îi relată conversaţia. 

Apăru la secţiunea Ştiri locale, pe pagina a treia, ceea ce 
era o surpriza plăcută după luni întregi de articole 
bombastice pe prima pagină, apoi de scandaluri. Pentru că 
datele erau atât de puţine, spaţiul trebuia umplut cu ceva 
— o fotografie a lui Clay. „MAESTRUL TRANZACŢIILOR, 
ÎNVESTIGAT DE SEC”. „Conform unor surse anonime...” 
Zack era citat de câteva ori şi, de fiecare dată, Clay părea 
din ce în ce mai vinovat, în timp ce citea articolul, îşi aminti 
cât de des îl văzuse pe Zack făcând acelaşi lucru — nega, 
respingea acuzaţiile şi promitea o apărare viguroasă şi de 
fiecare dată era vorba de protejarea unora dintre cei mai 
mari ticăloşi din oraş. Cu cât erau mai ticăloşi, cu atât mai 
repede dădeau fuga la biroul lui Zack Battle şi Clay se 
gândi, pentru prima dată, că poate nu angajase pe cine 
trebuie. 

Citi articolul acasă, unde era, din fericire, singur, pentru 
că Ridley petrecea o zi sau două în noul ei apartament, pe 
care i-l închiriase Clay. Îşi dorea libertatea de a sta în două 
locuinţe, a ei şi a lui, şi, de vreme ce vechiul ei apartament 
era destul de înghesuit, Clay fusese de acord să o instaleze 
într-un loc mai drăguţ. În realitate, libertatea ei cerea şi o a 


treia locuinţă — vila din St. Barth, pe care o numea 
întotdeauna „a noastră”. 

Nu că Ridley ar fi citit ziarele. De fapt, părea să ştie 
foarte puţine despre problemele lui Clay. Se concentra din 
ce în ce mai mult asupra cheltuirii banilor lui, fără să dea 
prea multă atenţie modului cum erau, câştigaţi. Chiar dacă 
văzuse articolul de pe pagina trei, nu spuse nimic. Şi nici el. 

Pe măsură ce încă o zi proastă se apropia de sfârşit, Clay 
începu să-şi dea seama cât de puţini oameni păreau să aibă 
cunoştinţa de articolul din ziar. Un amic din facultate îl sună 
şi încercă să-l înveselească, dar asta era tot. Clay îi era 
recunoscător pentru telefon, dar nu-l ajuta prea mult. Unde 
erau ceilalţi prieteni ai lui? 

Deşi încerca din răsputeri să n-o facă, nu se putea abţine 
să se gândească la Rebecca şi la familia Van Horn. Fără 
îndoială, plesniseră de invidie şi muriseră de ciudă în 
momentul în care noul Maestru al Tranzacţiilor fusese 
ridicat în rang, moment de la care păreau să fi trecut numai 
câteva săptămâni. Oare ce gândeau acum? Puțin îi păsa, îşi 
spunea Clay, iar şi iar. Dar dacă puţin îi păsa, de ce nu şi-i 
putea scoate din minte? 

Paulette Tullos apăru înainte de prânz şi sosirea ei îi 
ridica moralul. Arăta splendid — slăbise, purta haine 
scumpe. Se învârtise prin Europa în ultimele luni, aşteptând 
pronunţarea divorțului. Zvonurile despre Clay se 
răspândiseră peste tot şi îşi făcea griji pentru el. La un 
prânz lung, pe care îl plăti ea, se văzu limpede că îşi făcea 
griji şi pentru propria persoană. Partea ei din afacerea 
Dyloft fusese puţin peste zece milioane de dolari şi voia să 
ştie dacă putea fi implicată. Clay o asigură că nu. Nu era 
partener la firmă în timpul încheierii înțelegerilor, era doar 
asociat. Pe toate procedurile juridice şi pe toate 
documentele apărea numai numele lui Clay. 

— Ai fost isteaţă, spuse Clay. Ţi-ai luat banii şi ai şters-o. 

— Mă simt prost. 


— Nu ai de ce. Greşelile le-am făcut eu, nu tu. 

Deşi Dyloftul avea să-l coste scump — cel puţin douăzeci 
din foştii lui clienţi se alăturaseră procesului colectiv al lui 
Warshaw — încă se baza puternic pe Maxatil. La douăzeci şi 
cinci de mii de cazuri, încasările aveau să fie uriaşe. 

— Îmi merge cam prost în clipa asta, dar lucrurile se vor 
redresa considerabil. Într-un an o să stau iar pe o mină de 
aur. 

— Şi agenţii federali? întrebă ea. 

— Nu se pot atinge de mine. 

Paulette părea că îl crede şi se vedea clar că se simţea 
uşurată. Dacă, într-adevăr, crezuse tot ce spunea Clay, 
atunci era singura de la masă în această situaţie. 

A treia întâlnire avea să fie şi ultima, însă nici Clay, nici 
nimeni altcineva din echipa lui nu erau conştienţi de asta. 
Joel Hanna veni de această dată însoţit de vărul Marcus, 
preşedintele consiliului de administraţie, şi renunţase la 
Babcock, avocatul companiei de asigurări. Ca de obicei, de 
cealaltă parte a mesei îi aştepta o mică armată, iar domnul 
JCC stătea în mijloc. Maestrul. 

După obişnuitele discuţii de încălzire, Joel anunţă: 

— Am identificat încă optsprezece case care trebuie 
adăugate la listă. Asta înseamnă un total de nouă sute 
patruzeci. Suntem foarte siguri că nu vor mai apărea şi 
altele. 

— Asta e bine, spuse Clay, destul de aspru. 

O listă mai lungă ar fi însemnat mai mulţi clienţi pentru 
el, mai multe daune de plătit de către compania familiei 
Hanna. Clay era avocatul a nouăzeci la sută dintre 
reclamanţi, deoarece câţiva avocaţi împrăştiaţi prin ţară 
adunaseră restul. Oamenii lui din Echipa Hanna se 
descurcaseră de minune să-i convingă pe proprietari să 
rămână cu ei. Reclamanţii primiseră asigurări că le vor 
reveni şi mai mulţi bani, pentru că domnul Carter era un 
expert în astfel de procese. Fiecare potenţial client primise 


un pachet realizat profesionist în care erau prezentate 
reuşitele noului Maestru al Tranzacţiilor. Era vorba de 
reclamă şi acostare de clienţi în cea mai neruşinată formă, 
dar, pur şi simplu, acestea erau acum regulile jocului. 

La ultima întâlnire, Clay scăzuse pretenţiile de la 25 000 
de dolari pentru un reclamant la 22 500, sumă care i-ar fi 
adus profit net în jur de 7,5 milioane de dolari. Contraoferta 
celor de la Hanna fusese de 17 000 de dolari, care 
împingea la limită posibilităţile de împrumut ale companiei. 

La 17 000 de dolari pentru o locuinţă, domnul JCC ar fi 
câştigat onorarii de aproximativ 4,8 milioane, asta dacă 
insista pe un procent de treizeci pentru întâmplări 
neprevăzute. Dacă însă îşi reducea partea, mai rezonabil, la 
douăzeci la sută, fiecare dintre clienţi ar fi primit suma netă 
de 13 600 de dolari. Printr-o asemenea scădere, onorariul 
lui s-ar fi redus cu 1,5 milioane, mai mult sau mai puţin. 
Marcus Hanna găsise o firmă de construcţii respectabilă 
care ar fi fost de acord să repare fiecare casă cu 13 500 de 
dolari. 

Devenise limpede, în timpul ultimei întrevederi, că 
problema onorariilor avocatului era la fel de importantă ca 
cea a despăgubirii proprietarilor. Totuşi, de la ultima 
întâlnire şi până acum, în presă apăruseră mai multe 
articole despre domnul JCC, niciunul de bine. Scăderea 
onorariilor nu era printre subiectele pe care firma era 
dispusa să le discute. 

— Ceva noutăţi la voi? întreba Clay, fără menajamente, 
în loc să spună pur şi simplu „Nu”. Joel se lansă într-o 
scurtă trecere în revista a măsurilor pe care le lua 
compania pentru a-şi reevalua situaţia financiară, situaţia 
asigurărilor şi modalitatea de a împrumuta cel puţin opt 
milioane de dolari pentru a acoperi totalul despăgubirilor. 
Dar, din nefericire, nu se schimbase mai nimic. Afacerile se 
găseau pe panta descendentă a unui ciclu primejdios. 
Comenzile erau rare. Construcţiile de case erau şi mai rare, 


cel puţin pe segmentul lor de piaţă. 

Dacă pentru compania Hanna Portland Cement situaţia 
era sumbră, nici de partea cealaltă a mesei lucrurile nu 
stăteau mai bine. Clay oprise brusc orice fel de publicitate 
menită să aducă şi mai mulţi clienţi în cazul Maxatil, lucru 
care produsese un oftat de uşurare în întreaga firmă. Rex 
Crittle făcea ore suplimentare încercând să reducă din 
costuri, deşi mentalitatea lui JCC nu se adaptase încă la o 
asemenea noțiune. Rex abordase chiar subiectul 
concedierilor, ceea ce provocase o reacţie urâtă din partea 
şefului. Nu se încasa niciun onorariu semnificativ. Dezastrul 
Skinny Ben, în loc să le aducă o avere, îi costase milioane. 
Şi cum foştii clienţi din cazul Dyloft se îndreptau spre Helen 
Warshaw, firma se clătina. 

— Deci, n-aveţi noutăţi, spuse Clay când Joel termină de 
vorbit. 

— Nu. Şaptesprezece milioane e maximum pentru noi. 
Voi aveţi noutăţi? 

— Douăzeci şi două de mii cinci sute de dolari e o sumă 
corectă, spuse Clay, fără să clipească sau să-şi mute 
privirea. Dacă voi nu cedaţi, atunci nici noi. 

Vocea îi era tăioasă ca oţelul. Oamenii lui erau 
impresionați de fermitatea lui, dar totodată erau 
nerăbdători să se ajungă la un compromis. Dar Clay se 
gândea cum Patton French, la New York, într-o cameră 
plină de tipi influenţi de la Laboratoarele Ackerman care se 
răsteau şi amenințau, ţinuse situaţia sub control. Era 
convins că, dacă făcea presiuni în continuare, Hanna va 
ceda. 

Singurul din tabăra lui Clay care îşi exprimase cu voce 
tare îndoielile era un tânăr avocat pe nume Ed Wyatt, şeful 
Echipei Hanna. Inainte de întâlnire îi explicase lui Clay că, 
după părerea lui, Hanna ar beneficia din plin de protecţie şi 
ajutor pentru reorganizare judiciară conform Capitolului 11 
din Legea falimentului. Orice înţelegere cu proprietarii de 


case va fi amânată până când un administrator numit de 
instanţă va studia pretenţiile reclamanţilor şi va decide la 
ce despăgubiri au dreptul. Wyatt era de părere că, dacă se 
ajunge la faliment, oamenii vor fi fericiţi dacă vor primi 10 
000 de dolari. Compania nu ameninţase cu declararea 
falimentului, o strategie des folosită în asemenea situaţii. 
Clay studiase registrele contabile ale companiei şi ajunsese 
la concluzia că au prea multe bunuri şi, în plus, sunt prea 
orgolioşi, ca să ia în calcul o mişcare atât de drastică. 
Puterea de decizie era în mâna lui. lar firma avea nevoie de 
onorarii cât mai mari. 

Marcus Hanna spuse dintr-o dată: 

— Ei bine, e timpul să ne retragem. 

Şi el şi vărul său îşi adunară hârtiile şi ieşiră valvârtej din 
sala de şedinţe. Clay încercă şi el o ieşire teatrală, dorind să 
arate trupelor sale că nimic nu-l tulbura 

Două ore mai târziu, la instanţa judecătoreasca teritorială 
din Districtul Pennsylvania, compania Hanna Portland 
Cement înainta o petiție pentru începerea procedurilor de 
faliment în conformitate cu Capitolul 11, cerând protecţie 
împotriva creditorilor, dintre care cei mai importanţi erau 
cei adunaţi într-un proces colectiv condus de J. Clay Carter 
din Washington. 

Se pare că unul dintre membrii familiei Hanna înţelegea 
şi el importanţa scurgerilor de informaţii către presă. 
Baltimore Press publică un articol lung despre falimentul 
companiei şi reacţia imediată a proprietarilor de case. 
Detaliile erau de o exactitate ucigătoare şi dovedeau că 
cineva implicat în negocierea înțelegerilor îi şoptise 
informaţii reporterului. Compania oferise 17 000 de dolari 
pentru fiecare reclamant, în condiţiile în care o estimare 
lejeră a costurilor pentru reparația unei case era de 15 000 
de dolari. S-ar fi putut semna nişte înţelegeri cinstite, dacă 
n-ar fi existat problema onorariilor avocatului. Hanna îşi 
recunoscuse de la bun început vinovăția. Compania era 


dispusă să împrumute sume mari pentru a-şi repara 
greşeala. Şi aşa mai departe. 

Reclamanţii erau cât se poate de nemulţumiţi. Reporterul 
se aventurase în suburbii şi nimerise peste o şedinţă ad-hoc 
într-un garaj. Fusese plimbat pe la casele avariate, pentru a 
vedea cu ochii lui stricăciunile. Adunase numeroase 
comentarii: 


„— Ar fi trebuit sa negociem direct cu cei de la Hanna. 

— Au venit aici înainte să se implice avocatul ăla. 

— Un zidar cu care am vorbit eu mi-a spus ca poate să 
scoată cărămizile vechi şi să pună unele noi cu unsprezece 
mii de dolari. Şi noi am refuzat şaptesprezece mii? Pur şi 
simplu nu înţeleg de ce... 

— Eu nu l-am văzut niciodată pe avocatul ala. 

— Eu nu mi-am dat seama că sunt implicat într-un proces 
colectiv decât când a fost intentat. 

— Nu voiam să dea faliment compania... 

— Nu, sunt oameni de treabă. incercau să ne ajute. 

— Putem să-l dăm în judecată pe avocat? 

— Eu am încercat să-l sun, dar liniile sunt ocupate.” 


Reporterul se văzu nevoit apoi să ofere câteva date 
despre Clay Carter şi începu — cum altfel? — cu onorariile 
din cazul Dyloft. De aici, lucrurile se deteriorară. In sprijinul 
articolului veneau trei fotografii; în prima, o femeie arăta 
spre zidul casei ei, din care cădeau cărămizi; în a doua era 
grupul care se întâlnise în garaj; iar în a treia, Clay în 
smoching şi Ridley, într-o rochie splendidă, pozând la Casa 
Albă, înaintea dineului de gală. Ea era răpitoare; şi el era 
destul de arătos, deşi în contextul respectiv era greu să-ţi 
dai seama ce cuplu atrăgător sunt. O încercare mârşavă. 


„Domnul Carter, pe care îl puteţi vedea în fotografia 
alăturată la un dineu la Casa Albă, nu a putut fi găsit pentru a 
face comentarii.” 


„Şi nici să nu-şi închipuie că o să mă găsească”, îşi spuse 


Clay. 

Şi astfel începu o nouă zi la birourile JCC. Cu telefoane 
sunând întruna, de la clienţi mânioşi care voiau să urle la 
cineva. Cu un paznic în hol, pentru orice eventualitate. Cu 
avocaţii bârfind în grupuleţe despre supraviețuirea firmei. 
Cu critici din partea tuturor angajaţilor. Cu şeful încuiat la el 
în birou. Fără niciun caz la care să lucreze, pentru că nu 
aveau în momentul de faţă decât un vagon de dosare 
Maxatil cu care nu prea aveau ce face, deoarece nici 
Goffman nu le răspundea lor la apeluri. 

În tot districtul se făceau glume şi lumea se amuza pe 
seama lui Clay, însă el nu ştiu nimic până în clipa când 
apăru articolul din Press. Totul începuse cu articolele 
despre Dyloft din The Wall Street Journal, faxurile trimise 
ici-colo prin oraş pentru ca toţi cei care îl cunoşteau pe 
Clay, fie din şcoală, fie de la Drept, tatăl lui, cei de la BAO, 
să afle ştirile de ultima oră. Crescuse în intensitate când 
American Attorney îl clasase pe locul opt la câştiguri — mai 
multe faxuri, mai multe e-mail-uri, mai multe glume 
adăugate pentru a da culoare. Devenise şi mai celebru 
când Helen Warshaw intentase procesul acela odios. Un 
avocat de undeva, din oraş, care nu avea cu ce să-şi ocupe 
timpul, intitula povestea „Maestrul nesătuilor”, o edita la 
repezeală şi începu să trimită faxuri. Cineva cu o uşoară 
înclinaţie artistică adăugă o caricatură grosolană care îl 
prezenta pe Clay cu pantalonii în vine şi cu o figura 
perplexă. Orice ştiri noi despre el duceau la apariţia unei 
noi ediţii. „Editorul” sau „editorii” culegeau ştiri de pe 
Internet, le aranjau în format de buletin informativ, după 
care şi le transmiteau între ei. Investigaţiile penale erau 
ştiri importante. Mai era o fotografie de la Casa Albă, 
câteva bârfe despre avionul său, un articol despre tatăl său. 

Autorii anonimi trimiseseră încă de la început faxuri la 
biroul lui Clay, dar domnişoara Glick le aruncase la gunoi. 
Câţiva dintre băieţii de la Yale primiseră şi ei, dar şi ei îşi 


protejau şeful. Oscar aduse cea mai recentă ediţie şi o 
trânti pe biroul lui Clay. 

— Ca să ştii şi tu, spuse. 

Actuala ediţie reproducea articolul din Press. 

— Ai idee cine e în spatele afacerii ăsteia? întrebă Clay. 

— Nu. Sunt trimise în tot oraşul, un fel scrisori în lanţ. 

— Lumea nu are nimic mai bun de făcut? 

— Probabil că nu. Nu-ţi face griji din cauza asta, Clay! 
Când eşti în vârful ierarhiei, nu ai niciodată mulţi prieteni. 

— Care va să zică am propriul buletin informativ. Ca să 
vezi! Acum optsprezece luni nimeni nu ştia cum mă 
cheamă. 

Pe coridor era agitaţie — voci furioase, ascuţite. Clay şi 
Oscar ieşiră în fugă din birou pe hol, unde paznicul se lupta 
cu un domn foarte tulburat. Avocaţii şi secretarele se 
alăturau scandalului. 

— Unde e Clay Carter? răcnea bărbatul. 

— Aici! răcni şi Clay şi se apropie de el. Ce doreşti? Dintr- 
o dată, omul se linişti, dar paznicul continua să-l ţină 
imobilizat. Ed Wyatt şi încă un avocat se apropiară şi ei. 

— Sunt unul dintre clienţii dumitale, spuse omul, 
respirând cu greutate. la mâna de pe mine, se răţoi el şi se 
eliberă din strânsoarea paznicului. 

— Dă-i drumul, spuse Clay. 

— Aş vrea o consultaţie cu avocatul meu, spuse bărbatul. 

— Nu aşa se programează o întâlnire, îi răspunse Clay, 
stăpânindu-se. 

Toţi angajaţii îl priveau. 

— Păi, eu am încercat şi altfel, dar toate liniile sunt 
ocupate. Ne-ai fentat de o înţelegere decentă cu firma de 
ciment. Vrem să ştim de ce. Nu-ţi ieşeau destui bani? 

— Îmi închipui că aţi crezut tot ce aţi citit în ziare, spuse 
Clay. 

— Cred că am fost fraieriţi de propriul avocat. Şi nu 
renunţăm fără luptă. 


— Oameni buni, ar trebui să vă liniştiţi şi să nu mai citiţi 
ziarele. Nu s-au încheiat negocierile pentru înţelegeri. 

Era o minciună, dar bine intenţionată. Rebeliunea trebuia 
înăbuşită, cel puţin acolo, la birou. 

— Mai scade-ţi din onorarii şi dă-ne nişte bani, mârâi 
omul. Şi asta o spun din partea tuturor clienţilor dumitale. 

— O să vă obţin o înţelegere, spuse Clay, cu un zâmbet 
fals. Liniştiţi-vă! 

— Dacă nu, ne adresăm Baroului. 

— Păstraţi-vă calmul! 

Bărbatul se retrase, apoi se întoarse şi părăsi birourile. 

— Toată lumea înapoi la treabă, spuse Clay, bătând din 
palme, ca şi cum toată lumea ar fi avut o mulţime de lucruri 
de făcut. 

Rebecca sosi o oră mai târziu, un vizitator întâmplător de 
pe stradă. Intră în apartamentul care adăpostea birourile 
JCC şi îi înmână un bilet secretarei. 

— Daţi-i vă rog asta domnului Carter, spuse. E urgent. 
Secretara îi aruncă o privire paznicului, care era în alertă 
maximă şi dură câteva secunde până să ajungă la concluzia 
că, probabil, tânără atrăgătoare nu era un pericol. 

— Sunt o prietenă veche, spuse Rebecca. 

Oricine ar fi fost reuşi să-l scoată pe domnul Carter din 
birou mai repede decât oricine altcineva în scurta istorie a 
firmei. Se aşezară într-un colţ din biroul lui — Rebecca pe 
canapea, iar Clay pe un scaun tras cât se putea de 
aproape. Nu spuseră nimic o bună bucată de vreme. Clay 
era prea emoţionat să rostească vreo frază coerentă. 
Prezenţa ei acolo putea însemna o mie de lucruri, toate 
bune. 

Ar fi vrut să se repeadă la ea, să-i simtă din nou trupul, 
să-i miroasă parfumul de pe gât, să-şi plimbe mâna pe 
piciorul ei. Nu se schimbase nimic — aceeaşi coafură, 
acelaşi machiaj, acelaşi ruj, aceeaşi brățară. 

— Te holbezi la picioarele mele, spuse ea într-un târziu. 


— Aşa e. 

— Clay, te simţi bine? [i se face multă publicitate 
negativă în presă. 

— Şi de asta ai venit? 

— Da. Îmi fac griji. 

— Dacă îţi faci griji, înseamnă că încă îţi mai pasă de 
mine. 

— Îmi pasă. 

— Deci, nu m-ai uitat? 

— Nu, nu te-am uitat. În momentul ăsta sunt puţin 
abătută din cauza căsniciei şi a tuturor problemelor, dar 
încă mă mai gândesc la tine. 

— Tot timpul? 

— Da, Clay, din ce în ce mai des. 

Clay închise ochii şi îi puse o mână pe genunchi, pe care 
ea o dădu imediat la o parte. 

— Sunt măritată, Clay. 

— Atunci, hai să comitem adulter! 

— Nu. 

— Abătută? Pare ceva temporar. Ce se întâmplă, 
Rebecca? 

— Nu am venit să vorbesc despre căsnicia mea. Eram 
prin apropiere, m-am gândit la tine şi am intrat. 

— Ca un câine rătăcit? Nu cred. 

— Nici n-ar trebui. Ce mai face târfuliţa? 

— Ba e, ba nu e. E doar un aranjament. 

Rebecca se gândi o clipă la asta, evident nemulțumită de 
aranjament. Ea putea să se mărite cu altul, dar nu-i 
surâdea ideea ca el să aibă pe altcineva. 

— Ce mai face viermele? întreba Clay. 

— E bine. 

— Asta e o acuzaţie cât se poate de gravă din partea 
unei tinere soţii. Doar bine? 

— Ne înţelegem. 

— Sunteţi căsătoriţi de mai puţin de un an şi asta e tot ce 


poţi să spui? Că vă înţelegeţi? 

— Da. 

— Nu te culci cu el, nu? 

— Suntem căsătoriţi. 

— Dar e aşa dezgustător... V-am văzut dansând la 
petrecerea de nuntă şi îmi venea să vomit. Spune-mi că e 
jalnic la pat. 

— E jalnic la pat. Dar târfuliţa cum e? 

— Îi plac fetele. 

Au râs amândoi, timp îndelungat. Apoi tăcură din nou, 
pentru că erau atâtea de spus. Rebecca îşi încrucişă 
picioarele, iar Clay le privea atent. Aproape ar fi putut să le 
atingă. 

— O să te descurci? întrebă ea. 

— Hai să nu vorbim despre mine. Să vorbim despre noi. 

— Nu am de gând să am o aventură cu tine, spuse ea. 

— Dar ți-a trecut prin minte, aşa e? 

— Nu, dar ştiu că ţie da. 

— Dar ar fi distractiv, nu? 

— Ar fi şi n-ar fi. Nu vreau să trăiesc aşa. 

— Nici eu, Rebecca. Nu vreau să te împart cu nimeni. 
Odată te-am avut numai pentru mine şi te-am lăsat să-mi 
scapi. O să aştept să fii din nou singură. Dar vrei să te 
grăbeşti, ce mama naibii? 

— Asta s-ar putea să nu se întâmple, Clay. 

— Ba o să se întâmple. 


36 


Cu Ridley lângă el în pat, Clay îşi petrecu noaptea visând 
la Rebecca. Dormi cu întreruperi şi de fiecare dată se 
trezea cu un zâmbet nătâng. Dar zâmbetele dispărură cu 
totul când sună telefonul, puţin după cinci dimineaţa. 
Răspunse din dormitor, apoi transferă apelul la un telefon 
din birou. 

Era Mei Snelling, un fost coleg de cameră din facultate, 
acum doctor în Baltimore. 

— Trebuie să vorbim, prietene, spuse. E urgent. 

— Bine, răspunse Clay, simțind cum încep să-i tremure 
picioarele. 

— La ora zece, în faţa Monumentului Lincoln. 

— Pot să ajung. 

— Şi e foarte posibil să fiu urmărit, spuse celălalt, după 
care legătura se întrerupse. 

Doctorul Snelling îi făcuse o favoare lui Clay şi analizase, 
la rugămintea lui, studiul furat asupra Dyloftului. Acum 
federalii ajunseseră la el. 

Pentru prima dată, lui Clay îi trecu prin minte ideea 
nebunească să fugă din ţară. Să transfere ce mai rămăsese 
din bani în contul unei bănci dintr-o republică bananieră, să 
plece din oraş, să-şi lase barbă şi să dispară pur şi simplu. 
Şi, desigur, să o ia cu el pe Rebecca. 

Mama ei i-ar găsi înaintea agenţilor FBI. 

Îşi făcu o cafea şi stătu mult sub duş. Se îmbrăcă în blugi 
şi ar fi vrut să-şi ia la revedere de la Ridley, dar fata nu se 
trezise. 

Era foarte posibil ca Mei să aibă asupra lui un microfon. 
De vreme ce îl găsiseră, cei de la FBI aveau să-şi folosească 
întregul arsenal de şmecherii ticăloase. Îl vor ameninţa că îl 
pun şi pe el sub acuzare, dacă nu-şi toarnă prietenul. Il vor 
hăitui cu vizite, telefoane, supravegheri. Vor face presiuni 


asupra lui să poarte un microfon şi să-i întindă o capcană 
lui Clay. 

Zack Battle era plecat din oraş şi, prin urmare, Clay 
trebuia să se descurce singur. Ajunse la Monumentul 
Lincoln la nouă şi douăzeci şi se amesteca printre puţinii 
turişti care se aflau acolo. După câteva minute apăru şi Mei, 
ceea ce lui Clay i se păru imediat suspect. De ce să fi venit 
cu treizeci de minute înainte de ora stabilită? Oare se 
punea la cale o ambuscadă? Oare agenţii Spooner şi Lohse 
erau şi ei prin preajmă, cu microfoane şi aparate foto şi 
arme? Îi era suficient să-l privească o dată pe Mei ca să-şi 
dea seama că era de rău. 

Îşi strânseră mâinile, se salutară, încercând să fie 
cordiali. Clay bănuia că fiecare cuvânt era înregistrat. Era la 
începutul lui septembrie şi aerul era răcoros, dar nu rece; 
însă Mei era încotoşmănat de parcă se anunţase că o să 
ningă. Poate că sub vestimentația aceea ascundea aparate 
de fotografiat. 

— Hai să facem câţiva paşi, spuse Clay, făcând un semn 
vag spre Monumentul Washington, la celălalt capăt al 
străzii comerciale. _ A 

— Sigur, spuse Mei, ridicând din umeri. li era totuna. In 
mod clar, nu i se pregătise nicio capcană lângă domnul 
Lincoln. 

— Te-au urmărit? întrebă Clay. 

— Nu cred. Am luat avionul de la Baltimore la Pittsburgh, 
de la Pittsburgh la Aeroportul Naţional Reagan, apoi m-am 
urcat într-un taxi. Nu cred că a venit cineva după mine. 

— E vorba de Spooner şi Lohse? 

— Da. Îi cunoşti? 

— Au trecut pe la mine de câteva ori. Treceau acum pe 
lângă Reflecting Pool, pe trotuarul de pe latura sudică; Clay 
nu avea de gând să spună nimic din ce nu şi-ar dori să audă 
din nou: Mei, ştiu cum operează federalii. Le place să facă 
presiuni asupra martorilor. Le place să pună oamenii să 


poarte microfoane şi să-şi facă rost de dovezi cu ajutorul 
dispozitivelor şi jucărioarelor de ultima generaţie. Ti-au 
cerut să porţi microfon? 

— Da. 

— Şi? 

— Le-am zis: „Nici gând”. 

— Mulţumesc. 

— Am un avocat grozav, Clay. Am stat de vorbă cu el, i- 
am spus tot. Eu nu sunt în culpă cu nimic, pentru că nu am 
făcut tranzacţii cu acţiuni. Inţeleg că tu ai făcut şi sunt 
convins că, dacă ai putea să dai timpul înapoi, n-ai mai 
face-o. Poate că am avut ceva informaţii din interior, dar nu 
le-am folosit. Sunt curat. Dar va fi o problema când o să 
primesc citaţie de chemare în instanţă. 

Cazul nu ajunsese încă în instanţă. Mei urma într-adevăr 
sfaturile unui avocat bun. Pentru prima dată de patru ore, 
Clay respira puţin mai uşurat. 

— Continuă, spuse el prudent. 

Mergea cu mâinile înfipte adânc în buzunarele de la 
blugi. Din spatele ochelarilor de soare, urmărea toate 
persoanele din jur. Dacă Mei le spusese tot federalilor, de 
ce mai aveau nevoie de microfoane? 

— Întrebarea cea mare e cum au dat de mine. Eu n-am 
spus nimănui că m-am uitat peste materialele alea. Tu cui 
ai spus? 

— Nimănui, Mei. 

— Asta îmi vine cam greu să cred. 

— lţi jur. De ce era să spun cuiva? 

Se opriră o clipă, aşteptând să treacă maşinile de pe 17" 
Street. Când porniră din nou o luară spre dreapta, să se 
îndepărteze de mulţime. Apoi Mei spuse, aproape în şoapta: 

— Dacă mint în faţa instanţei în legătură cu studiul, 
atunci o să le fie greu să te acuze. Dar dacă mă prind cu 
minciuna, ajung şi eu la puşcărie. Cine mai ştie că am 
analizat raportul? întrebă încă o dată. 


La auzul acestor cuvinte, Clay îşi dădu seama că nu 
exista niciun microfon, că nu asculta nimeni. Mei nu încerca 
să obţină dovezi; nu voia decât să primească asigurări. 

— Numele tău nu apare nicăieri, Mei, spuse Clay. Ţi-am 
trimis materialele. N-ai făcut niciun fel de câpii, nu? 

— Nu. 

— Tu mi le-ai trimis înapoi. Le-am mai analizat şi eu o 
dată. Nu există nicio urmă nicăieri care să arate că ai fost 
implicat. Am vorbit la telefon de vreo şase ori. Toate ideile 
şi opiniile tale în legătură cu studiul au fost verbale. 

— Şi ceilalţi avocaţi implicaţi? 

— Câţiva dintre ei au văzut studiul. Ştiu că îl aveam 
înainte să intentăm procesul. Mai ştiu şi că am rugat un 
doctor să-l analizeze, dar nu au nici cea mai vagă idee cine 
e. 

— FBl-ul poate să-i oblige să depună mărturie că aveai 
studiul înainte să începi procesul? 

— Nici gând. Pot să încerce, dar tipii ăştia sunt avocaţi, 
avocaţi mari, Mei. Nu se sperie aşa uşor. Ei nu au greşit cu 
nimic — nu au tranzacţionat acţiuni — şi nu le vor spune 
nimic federalilor. Din partea lor sunt apărat. 

— Eşti convins? întrebă Mei, care numai convins nu era. 

— Sută la sută. 

— Deci, eu ce fac? 

— Ascultă-ţi avocatul. E foarte posibil să nu se ajungă în 
instanţa, spuse Clay, dar era mai mult o rugăciune decât o 
afirmaţie. Dacă tu te ţii tare pe poziţie, probabil că o să 
treacă de la sine. 

Următoarele câteva sute de metri merseră fără să 
schimbe niciun cuvânt. Se apropiau de Monumentul 
Washington. 

— Dacă primesc citaţie, spuse Mei uşor, ar fi cazul să mai 
stăm de vorbă. 

— Bineînţeles. 

— Nu fac puşcărie pentru asta, Clay. 


— Nici eu. 

Se opriră pe un trotuar aglomerat de lângă monument. 
Mei spuse: 

— O să dispar acum. La revedere. Dacă nu am veşti 
înseamnă că e de bine. 

Şi cu aceste cuvinte se amestecă într-un grup de elevi de 
liceu şi se evaporă. 


La Tribunalul Districtual Cocotino din Flagstaff era destul 
de linişte în ziua dinaintea procesului. Treaba se desfăşura 
ca de obicei; nimic nu indica conflictul istoric şi cu implicaţii 
uriaşe pe cale să se declanşeze. Era a doua săptămână din 
septembrie şi temperatura se apropia de patruzeci de 
grade. Clay şi Oscar merseră pe jos prin zona centrului, 
apoi intrară repede în tribunal, în căutare de aer 
condiţionat. 

In sala de judecată se discutau chestiuni premergătoare 
procesului şi atmosfera era tensionată. În boxa juraţilor nu 
era nimeni; selecţia juriului urma să aibă loc a doua zi de 
dimineaţă, la ora nouă fix. Dale Mooneyham şi echipa lui 
umpleau o latură a arenei. Hoarda de la Goffman, în frunte 
cu un avocat la modă din Los Angeles, pe nume Roger 
Redding, ocupa cealaltă latură. Avea mai multe porecle. 
Roger Racheta, pentru că lovea rapid şi puternic. Roger 
Fulger, pentru că bătea toată ţara înfruntându-se cu cei mai 
mari avocaţi pledanţi pe care îi găsea, mişcându-se repede 
ca să scape de verdictele mari. 

Clay şi Oscar se aşezară lângă ceilalţi spectatori, care 
erau prezenţi într-un număr impresionant pentru o sesiune 
de discuţii pregătitoare. Cei de pe Wall Street vor urmări 
îndeaproape procesul. Se va scrie încontinuu despre el în 
presa financiară. Şi, desigur, vulturii de genul lui Clay erau 
şi ei curioşi. În primele două rânduri stăteau vreo 
doisprezece indivizi identici, fără îndoială, oameni foarte 
agitaţi de la Goffman. 


Mooneyham se mişca greoi prin sala de tribunal ca un 
bătăuş de tavernă, răcnind când la judecător, când la 
Roger. Avea o voce puternică şi gravă şi fiecare cuvânt pe 
care îl spunea era o critică. Era un bătrân războinic, unul 
care şchiopăta din când în când. Uneori lua un baston şi 
mergea sprijinindu-se în el, alteori îl uita. 

Roger avea aspectul unui personaj de la Hollywood — 
haine croite cu grijă, păr grizonat, bărbie puternică, profil 
impecabil. Probabil că la un moment dat îşi dorise să fie 
actor. Vorbea în fraze elaborate, propoziţii frumoase care 
curgeau fără ezitări. Fără niciun „Aă” sau „Aa” sau „Păi...”. 
Fără începuturi ratate. Când începea să expună o idee, 
folosea un vocabular splendid pe care îl înţelegea oricine şi 
avea talentul de a păstra trei sau patru idei deschise în 
acelaşi timp, pentru a le lega frumos într-o concluzie de o 
logică impecabilă. Nu se temea de Dale Mooneyham, nu se 
temea de judecător, nu se temea de dovezi. 

Când îl asculta expunând chiar şi cel mai nesemnificativ 
argument, Clay se trezea fascinat. Îi izbi un gând 
înfricoşător: dacă va fi nevoit să ajungă la proces în 
Washington, Goffman nu va ezita să-l arunce în luptă pe 
Roger Racheta. 

In timp ce Clay urmărea prestaţia celor doi mari avocaţi 
pe scena din faţa lui, cineva îl recunoscu. Unul dintre 
avocaţii de la masa din spatele lui Redding arunca o privire 
în sală şi văzu o figură cunoscută. Îl înghionti pe altul de 
lângă el şi împreună îl identificară. Mâzgăliră nişte bileţele, 
pe care le trimiseră celorlalţi tipi în costum aşezaţi pe 
acelaşi rând. 

Judecătorul anunţă o pauză de cincisprezece minute 
pentru o vizita la toaletă. Clay ieşi din sală şi porni să caute 
un suc. Era urmat de doi bărbaţi care îl încolţiră la capătul 
culoarului. 

— Domnule Carter, spuse amabil primul dintre ei, eu sunt 
Bob Mitchell, vicepreşedinte şi avocat la Goffman. Întinse 


mâna şi o strânse cu putere pe a lui Clay. lar acesta este 
Sterling Gibb, unul dintre avocaţii noştri din New York. 

Clay se văzu nevoit să dea mâna şi cu Gibb. 

— Am vrut doar să vă salutăm, spuse Mitchell. Nu ne-am 
mirat să vă vedem aici. 

— Mă interesează în oarecare măsura acest proces, 
spuse Clay. 

— Puțin spus. Câte cazuri aveţi acum? 

— O, nici nu ştiu. Nu puţine. 

Gibb se mulțumea să privească şi să zâmbească 
superior. 

— Vă urmărim zilnic pagina de web, spunea Mitchell. 
Ultima numărătoare spunea douăzeci şi şase de mii. 

Zâmbetul lui Gibb se schimbă; era limpede că detesta 
jocul proceselor de daune colective. 

— Cam aşa ceva, spuse Clay. 

— Se pare că aţi întrerupt publicitatea. Aţi strâns 
suficiente cazuri, bănuiesc. 

— O, niciodată nu sunt destule, domnule Mitchell. 

— Ce veţi face cu toate aceste cazuri dacă vom câştiga 
procesul? întrebă Gibb, spunând şi el ceva într-un final. 

— Ce veţi face dacă pierdeţi procesul? veni replica lui 
Clay. 

Mitchell veni cu un pas mai aproape de el: 

— Dacă vom câştiga aici, domnule Carter, o să vă fie al 
naibii de greu să găsiţi vreun amărât de avocat care să 
vrea cele douăzeci şi şase de mii de cazuri. Nu vor valora 
prea mult. 

— Şi dacă pierdeţi? întrebă Clay. Gibb se apropie şi el: 

— Dacă pierdem procesul ăsta, venim direct la 
Washington, să ne apărăm împotriva procesului 
dumneavoastră fantezist. Asta dacă n-o să fiţi deja la 
închisoare. 

— O, am să vă aştept, spuse Clay, străduindu-se să facă 
faţă atacului. 


— Ştiţi să ajungeţi la tribunal? îl întrebă Gibb. 

— Am jucat deja golf cu judecătorul, spuse Clay. lar 
reportera acreditată la tribunal e iubita mea. 

Minciuni! Dar reuşiră să-i blocheze un moment. Mitchell 
se adună, întinse mâna din nou şi spuse: 

— Cum spuneam, am vrut doar să vă salutăm. Clay îi 
strânse mâna şi spuse: 

— E o plăcere să aflu punctul de vedere al companiei 
Goffman. Nu prea aţi avut vreo reacţie în legătură cu 
procesul meu. 

Gibb îi întoarse spatele şi se îndepărtă. 

— Să terminăm mai întâi cu acesta, spuse Mitchell. Pe 
urmă mai vorbim. 

Clay se pregătea să intre înapoi în sala de judecata, când 
apăru în faţa lui un reporter insistent. Era Derek nu-ştiu- 
cum de la Financial Weekly şi voia să schimbe repede 
câteva cuvinte. Ziarul lui era de dreapta, îi ura pe avocaţii 
pledanţi, lovea în sistemul de daune şi sărea în apărarea 
companiilor, iar Clay ştia prea bine că nu trebuie să-i 
adreseze nici măcar un „Nu comentez” sau un „Şterge-o”. 
Numele lui Derek îi era vag cunoscut. Să fi fost oare 
reporterul care scrisese atâtea lucruri urâte despre el? 

— Pot să vă întreb ce faceţi aici? spuse Derek. 

— Cred că puteţi. 

— Ce faceţi aici? 

— Acelaşi lucru ca şi dumneavoastră. 

— Adică? 

— Savurez lupta. 

— E adevărat că aveţi douăzeci şi cinci de mii de cazuri 
Maxatil? 

— Nu. 

— Dar câte? 

— Douăzeci şi şase de mii. 

— Şi cât valorează? 

— Undeva între zero şi două miliarde. 


Clay nu ştia că judecătorul le interzisese avocaţilor 
ambelor părţi să discute cu presa până la finalul procesului. 
Cum el era dispus să vorbească, atrase o mulţime de 
oameni în jurul lui. Se miră când se văzu înconjurat de 
reporteri. Mai răspunse la câteva întrebări fără să spună, 
practic, mai nimic. 

Ziarul Arizona Ledger cită declaraţia lui conform căreia 
cazurile lui valorau două miliarde. Alături era o fotografie a 
lui Clay în faţa sălii de judecată, cu microfoanele îndreptate 
spre el, iar dedesubt scria: „Maestrul Tranzacţiilor la noi în 
oraş”. Urma un succint rezumat al vizitei lui Clay, alături de 
câteva paragrafe despre marele proces în sine. Reporterul 
nu-l numea pe faţă avocat lacom şi oportunist, dar 
subtextul era: un vultur flămând, care dădea târcoale, 
aşteptând momentul să se năpustească asupra cadavrului 
companiei Goffman. 

Sala de tribunal era plină de spectatori şi potenţiai juraţi. 
Ora nouă veni şi trecu, fără ca avocaţii sau judecătorul să-şi 
facă apariţia. Erau în biroul judecătorului, unde, fără 
îndoială, se certau încă asupra chestiunilor preliminare. 
Aprozii şi funcţionarii îşi făceau de lucru în jurul pupitrului 
judecătorului. Apăru din spate un tânăr îmbrăcat în costum, 
trecu de banca acuzaților şi porni pe intervalul din mijlocul 
sălii. Se opri brusc, se uită direct la Clay, apoi se apleca şi 
şopti: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Carter? Şocat, Clay 
încuviinţă din cap. 

— Judecătorul ar dori să vă vorbească. 

Ziarul se afla pe masa judecătorului. Dale Mooneyham 
stătea într-unul din colţurile biroului spaţios. Roger Redding 
se sprijinea de o masă de lângă fereastră. Judecătorul se 
balansa în scaun. Niciunul dintre cei trei nu părea prea 
încântat. Se făcură nişte prezentări stinghere. Mooneyham 
refuză să se apropie să-i strângă mâna lui Clay, preferând 
în schimb să încline uşor din cap şi să-i arunce o privire 


care sugera ură. 

— Aveţi cunoştinţă de interdicţia de a vorbi cu presa pe 
care am instituit-o, domnule Carter? întrebă judecătorul. 

— Nu, domnule. 

— Ei bine, să ştiţi că există. 

— Nu reprezint niciuna din părţile din acest proces. 

— Ne străduim din greu să avem procese cinstite în 
Arizona, domnule Carter. Ambele părţi doresc un juriu cât 
se poate de neinformat şi de imparţial. Acum, mulţumită 
dumneavoastră, potenţialii juraţi ştiu că mai exista încă cel 
puţin douăzeci şi şase de mii de cazuri similare. 

Clay nu avea de gând să pară slab sau să-şi ceară scuze, 
nu cu Roger Redding de faţă, urmărindu-i fiecare mişcare. 

— Poate că era inevitabil, spuse Clay. 

Nu va pleda niciodată în faţa acestui judecător. Nu avea 
rost să se lase intimidat. 

— De ce nu părăseşti statul pur şi simplu? tună 
Mooneyham din colţul unde stătea. 

— Nu sunt obligat, se răsti Clay. 

— Vrei să pierd? 

Aceste cuvinte fură suficiente. Nu era sigur în ce fel 
prezenţa lui ar putea periclita cazul lui Mooneyham, dar de 
ce să rişte? 

— Foarte bine, Onorata Instanță, cred că am să-mi iau la 
revedere. 

— Excelentă idee, spuse judecătorul. 

Clay se întoarse spre Roger Redding şi spuse: 

— Ne vedem în Washington. 

Roger zâmbi politicos, dar scutură uşor din cap că nu. 

Oscar era de acord să rămână în Flagstaff să urmărească 
procesul. Clay sări în Gulfstream pentru o călătorie foarte 
tristă spre casă. Fusese alungat din Arizona. 


37 


În Reedsburg, vestea că Hanna va disponibiliza o mie 
două sute de muncitori paraliză întreg oraşul. Anunţul veni 
sub forma unei scrisori semnate chiar de Marcus Hanna şi 
distribuite tuturor angajaţilor. 

In cincizeci de ani, compania dăduse afară oameni numai 
de patru ori. Trecuse cu bine peste perioadele mai proaste 
care se succedau ciclic şi peste momentele când afacerile 
mergeau mai încet şi făcuse întotdeauna tot posibilul să 
păstreze locurile de muncă. Acum, că declarase falimentul, 
regulile erau diferite. Asupra companiei se făceau presiuni 
să dovedească instanţei şi creditorilor că avea un viitor 
financiar viabil. 

Vina o purtau evenimente pe care conducerea companiei 
nu le putea controla. Vânzările slabe erau unul dintre 
factori, dar nu era prima dată când se confruntau cu aşa 
ceva. 

Lovitura de graţie fusese eşecul negocierilor pentru 
înţelegeri în procesul colectiv. Compania negociase cu 
bună-credinţă, însă o firmă lacomă şi excesiv de zeloasă 
din Washington avusese nişte pretenții complet 
nerezonabile. 

Se punea problema supravieţuirii, iar Marcus îi asigura pe 
oameni că firma nu avea să se prăbuşească. Era nevoie de 
scăderi considerabile ale costurilor. O reducere drastică a 
cheltuielilor pe anul următor ar putea garanta un viitor 
profitabil. 

Celor o mie două sute de lucrători care fuseseră 
concediaţi, Marcus le promitea tot ajutorul pe care 
compania era în stare să îl ofere. Salariile compensatorii vor 
fi plătite timp de un an. Evident, Hanna îi va angaja din nou 
cât de curând posibil, dar nu se făcea niciun fel de 
promisiune. Concedierile ar putea deveni permanente. 


La cafenele şi la frizerie, pe coridoarele şcolilor şi în 
stranele bisericilor, în tribune, la meciurile de fotbal şi la 
meciurile de base-ball ale juniorilor, pe trotuarele din jurul 
pieţei centrale, în cârciumi şi săli de biliard, nu se vorbea 
decât despre asta. Fiecare dintre cei unsprezece mii de 
locuitori ai oraşului cunoştea pe cineva care tocmai îşi 
pierduse slujba de la Hanna. Concedierile erau cel mai 
mare dezastru din istoria liniştită a Reedsburgului. Şi cu 
toate că orăşelul era izolat undeva, în Munţii Alleghany, 
vestea se răspândi. 

Reporterul de la Baltimore Press care scrisese trei 
articole despre procesul colectiv din districtul Howard încă 
mai pândea. Urmărea procedurile de faliment. Mai stătea 
încă de vorbă cu proprietarii caselor, în timp ce acestora le 
cădeau cărămizile din ziduri. Vestea concedierilor îl făcu să 
vină în Reedsburg. Merse în cafenele, în sălile de biliard şi 
la meciurile de fotbal. 

Primul din cele două articole era lung cât o nuvelă. Niciun 
reporter pornit să calomnieze cu bună ştiinţă n-ar fi fost 
mai nemilos. Toate nenorocirile din Reedsburg ar fi putut fi 
uşor evitate dacă avocatul care intentase acţiunea juridică 
colectiva, J. Clay Carter Il din Washington, D.C., n-ar fi fost 
atât de avid în vânătoarea lui de onorarii uriaşe. 

Cum Clay nu citea Ba/timore Press şi, de fapt, evita mai 
toate ziarele şi revistele, ar fi putut să nu afle veştile din 
Reedsburg, cel puţin o vreme. Dar autorul (sau autorii) încă 
necunoscut sau necunoscuţi ai buletinelor informative 
neautorizate şi deloc bine venite i-l trimise pe fax. Ultima 
ediţie a „Maestrului nesătuilor”, evident redactată în grabă, 
conţinea articolul din Press. 

Clay îl citi şi se gândi să dea în judecată ziarul. 

Totuşi, avea să uite repede de Ba/timore Press, pentru că 
se ivea la orizont un coşmar şi mai cumplit. Cu o 
săptămână înainte, sunase un reporter de la Newsweek şi, 
ca de obicei, acesta fusese ţinut la distanţă de domnişoara 


Glick. Orice avocat visa publicitate la scară naţională, dar 
numai dacă e vorba de un caz important sau de un verdict 
de un miliard de dolari. Clay bănuia că nu era vorba de 
niciuna din acestea. Reporterai de la Newsweek nu era 
interesat de Clay, ci, mai de grabă, de inamicul lui principal, 
cauza tuturor necazurilor lui. 

Era un articol care o ridica în slăvi pe Helen Warshaw, 
două pagini de laude pentru care oricare avocat ar fi făcut 
moarte de om. O fotografie remarcabilă a doamnei 
Warshaw într-o sală de tribunal, în picioare în faţa boxei 
juraţilor, tenace şi sclipitoare, dar şi foarte credibilă. Clay 
nu o văzuse niciodată şi spera că va semăna întru câtva cu 
o „ticăloasă fără milă”, cum o numise Saulsberry. Dar nu 
era aşa. Era foarte atrăgătoare — scundă, cu păr negru, 
ochi căprui şi o privire tristă, care, cu siguranţă, atrage 
atenţia oricărui juriu. Clay se uita fix la ea şi îşi dorea să fi 
avut mai degrabă cazul ei decât al lui. Spera totuşi că nu se 
vor întâlni niciodată. Sau dacă da, măcar nu într-o sală de 
judecată. 

Doamna Warshaw era unul dintre cei trei parteneri dintr- 
o firmă de avocatura din New York, specializata în cazuri de 
malpraxis în rândul avocaţilor, o nişă de piaţă nu foarte 
bine reprezentată, dar în creştere. Acum era pe urmele 
unora dintre cei mai mari şi mai bogaţi avocaţi din ţară şi 
nu avea de gând să negocieze. „N-am mai văzut niciun caz 
care să sensibilizeze aşa de tare un juriu”, spunea ea, iar lui 
Clay îi venea să-şi taie venele. 

Avea cincizeci de clienţi în cazul Dyloft; toţi erau pe 
moarte şi toţi îşi dădeau în judecată avocaţii. Articolul 
rezuma povestea murdară a procesului colectiv. 

Din cei cincizeci, reporterul se concentra, din nu se ştie 
ce motiv, asupra domnului Ted Worley din Upper Marlboro, 
Maryland, şi oferea o fotografie a bietului om aşezat pe o 
bancă în curtea din spatele casei, cu soţia stând în picioare 
în spatele lui, îmbrăţişaţi, cu figuri triste şi încruntate. 


Domnul Worley, slăbit şi furios, şi tremurând, relată primul 
contact pe care îl avusese cu Clay Carter, un telefon venit 
din senin în timp ce el încerca să urmărească în linişte 
meciul cu Orioles, veştile înspăimântâtoare despre Dyloft, 
analiza urinei, vizita tânărului avocat, intentarea procesului. 
Totul. „Eu n-am vrut să semnez nicio înţelegere”, spunea 
el, nu o dată. 

Domnul Worley îi pusese la dispoziţie reporterului de la 
Newsweek toate documentele — fişa medicală, hârtiile 
depuse la tribunal, contractul înşelător cu Clay Carter prin 
care îl autoriza pe avocat să accepte orice înţelegere care 
depăşea cincizeci de mii de dolari. Totul, inclusiv copii ale 
celor două scrisori pe care i le trimisese domnului Carter în 
semn de protest pentru că fusese „vândut”. Avocatul nu îi 
răspunsese la scrisori. 

Conform declaraţiilor doctorilor, domnul Worley mai avea 
de trăit cel mult şase luni. Citind încet fiecare cuvânt al 
cutremurătorului articol, Clay se simţi vinovat de cancerul 
omului. 

Helen explica în articol că juraţii vor asculta mărturiile 
multora dintre clienţi pe o înregistrare video, de vreme ce 
aceştia nu vor mai rezista până la proces. O declaraţie 
destul de crudă, îşi spuse Clay, dar, de fapt, întregul articol 
era plin de răutăţi. 

Domnul Carter refuză să facă vreun comentariu. Colac 
peste pupăză, reporterul mai adăugă şi fotografia cu Clay şi 
Ridley la Casa Albă şi nu se putu abţine să menţioneze incă 
o picanterie, şi anume donația de două sute cincizeci de mii 
de dolari făcută Analizei Prezidenţiale. 

„O să avem nevoie de prieteni ca preşedintele,” spunea 
Helen Warshaw, iar Clay simţea deja glonţul în frunte. 
Aruncă articolul cât colo prin birou. Şi-ar fi dorit să nu fi 
mers niciodată la Casa Albă, să nu-l fi cunoscut pe 
preşedinte, să nu fi semnat nenorocitul de cec, să nu-l fi 
cunoscut pe Ted Worley sau pe Max Pace, să nu-i fi trecut 


LU 


niciodată prin minte să facă Dreptul. 

Işi sună piloţii şi le spuse să dea fuga la aeroport. 

— Unde mergem, domnule? 

— Nu ştiu. Unde vreţi să mergem? 

— Poftim? 

— Biloxi, Mississippi. 

— O persoană sau două? 

— Doar eu. 

N-o mai văzuse pe Ridley de douăzeci şi patru de ore şi 
nu avea niciun chef să o ia cu el. Avea nevoie să petreacă 
puţin timp departe de oraş şi de orice îi amintea de el. 

Dar cele două zile pe iahtul lui French nu-l ajutară prea 
tare. Clay avea nevoie de compania altui conspirator, însă 
Patton era prea preocupat de un alt proces colectiv. 
Mâncară şi băură prea mult. 

French îşi trimisese doi avocaţi la tribunalul din Phoenix, 
care îi scriau e-mail-uri din oră în oră. Continua să nu ia în 
calcul Maxatilul ca posibilă ţintă, dar cu toate astea 
urmărea fiecare mişcare. Asta îi era meseria, spunea, de 
vreme ce era cel mai mare specialist în daune colective. 
Avea experienţă, avea bani, avea reputaţie. Orice proces 
de daune ar trebui, mai devreme sau mai târziu, să ajungă 
pe masa lui de lucru. 

Clay citi e-mail-urile şi vorbi cu Mulrooney. Alegerea 
juriului durase o zi întreagă. Dale Mooneyham expunea 
acum fără grabă argumentele pe care erau fondate 
acuzaţiile aduse medicamentului de clienta lui. Raportul 
guvernamental reprezenta o dovada solidă. Juraţii erau 
deosebit de interesaţi de el. 

— Până acum, totul e bine, spuse Oscar. Mooneyham e 
un actor desăvârşit, dar strategia lui Roger în sala de 
judecată e mai bună. 

In timp ce French jongla cu trei telefoane deodată, 
luptându-se şi cu o mahmureală dărâmătoare, Clay stătea 
la soare pe puntea superioară şi încerca să-şi mute gândul 


de la toate problemele. Spre seara celei de-a doua zile, 
după vreo două pahare de votcă pe punte, French îl 
întrebă: 

— Câţi bani mai ai în bancă? 

— Nu ştiu. Mi-e frică să fac socoteala. 

— Fă o presupunere. 

— Douăzeci de milioane, poate. 

— Şi asigurare? 

— Zece milioane. Mi-au anulat-o, dar e încă valabilă 
pentru Dyloft. 

French supse dintr-o lămâie şi spuse: 

— Nu sunt sigur că-ţi ajung treizeci de milioane. 

— S-ar zice că nu sunt destule, nu? 

— Nu. Ai douăzeci şi unu de reclamanţi în momentul ăsta 
şi numărul nu poate decât să crească. O să avem noroc 
dacă putem să scăpăm cu trei milioane de persoană. 

— Tu câţi ai? 

— leri aveam nouăsprezece. 

— Şi câţi bani ai? 

— Două sute de milioane. Eu mă descurc. 

„Atunci de ce nu-mi împrumuţi şi mie, să zicem 
cincizeci?” Clay reuşi chiar să se amuze de felul cum 
aruncau cu milioanele. Un picâlo le mai aduse băuturi, de 
care chiar aveau nevoie. 

— Şi ceilalţi? întrebă Clay. 

— Wes n-are probleme. Carlos poate să reziste dacă 
numărul nu depăşeşte treizeci. Pe Didier l-au curăţat 
ultimele două neveste. E mort. O să fie primul care o să dea 
faliment, ceea ce i s-a mai întâmplat. 

„Primul? Şi al doilea cine ar putea fi?” După o lungă 
pauză, Clay întreba: 

— Ce se întâmplă dacă Goffman câştiga în Flagstaff? Eu 
am toate cazurile alea. 

— Atunci te-ai curăţat, asta-i sigur. Mi s-a întâmplat şi 
mie acum zece ani într-un caz cu nişte bebeluşi născuţi cu 


malformații. M-am grăbit să adun cazurile, am intentat 
procesul prea repede, apoi s-a ales praful şi nu s-a mai 
putut recupera nimic. Clienţii mei se aşteptau la milioane 
pentru că aveau bebeluşi cu malformații, ştii, aşa că erau 
tulburaţi ca naiba şi era imposibil să te înţelegi cu ei. Unii 
dintre ei m-au dat în judecata, dar nu le-am plătit nimic. 
Avocaţii nu pot să garanteze rezultatul. M-a costat totuşi o 
grămadă de bani. 

— Nu asta vreau să aud. 

— Cât ai cheltuit pe Maxatil? 

— Opt milioane numai pe publicitate. 

— Eu aş sta o vreme fără să fac nimic, să văd ce face 
Goffman. Mă îndoiesc că o să ofere ceva. Sunt o gaşcă de 
duri. In timp, s-ar putea ca toţi clienţii tăi să se revolte şi 
atunci le poţi spune să se ducă naibii. Luă un gât mare de 
votcă. Dar fii optimist! Mooneyham n-a mai pierdut de 
secole. Un verdict mare şi se schimba totul. O să stai iar pe 
o mină de aur. 

— Cei de la Goffman mi-au spus că pe urmă vin direct la 
Washington. 

— Poate că blufează, depinde mult de ce se întâmplă în 
Flagstaff. Dacă pierd urât, trebuie să se gândească la 
înţelegeri. Dacă verdictul e la mijloc — sunt găsiţi vinovaţi, 
dar se acorda daune mici — s-ar putea să vrea să mai 
încerce un proces. Dacă îl aleg pe al tău, poţi să cauţi un 
avocat tare şi să-i faci praf. 

— Nu m-ai sfătui să încerc chiar eu? 

— Nu. Nu ai experienţă. E nevoie de ani de zile prin 
tribunale ca să fii pregătit pentru procesele mari, Clay. Ani 
de zile. 

Oricât de tare se înfierbânta când era vorba de un proces 
mare, de data asta era evident că scenariul pe care tocmai 
îl prezentase nu-l entuziasma câtuşi de puţin. Nu se oferea 
să fie avocatul cel tare în procesul din capitală. Expunea 
numai faptele, într-o încercare de a-l consola pe mai tânărul 


său coleg. 

Clay plecă a doua zi de dimineaţă şi merse la Pittsburgh, 
oriunde în afară de capitală. Pe drum, vorbi cu Oscar şi citi 
e-mail-urile şi rapoartele despre procesul din Flagstaff. 
Reclamanta, o femeie de şaizeci şi şase de ani, care 
suferea de cancer la sân, depusese mărturie şi îşi 
prezentase splendid povestea. Era foarte înţelegătoare şi 
Mooneyham o juca pe degete. „Pe ei, bătrâne”, mormăia 
Clay în sinea lui. 

Închirie o maşină şi merse spre nord-est timp de două 
ore, spre inima munţilor Alleghany. Oraşul Reedsburg era 
aproape la fel de greu de găsit pe hartă ca şi pe autostradă. 
Când ajunse în vârful unui deal de la marginea oraşului, 
văzu în zare gigantica platformă industrială. Pe o pancartă 
uriaşă scria: „BINE AŢI VENIT ÎN REEDSBURG, 
PENNSYLVANIA, ORAŞUL DE REŞEDINŢA AL COMPANIEI 
HANNA PORTLAND CEMENT, FONDATA ÎN 1946”. Două 
furnale enorme emanau un praf albicios, împrăştiat încet de 
vânt. „Măcar e încă în funcţiune”, îşi spuse Clay. 

Urmă un indicator care arăta spre centru şi găsi un loc de 
parcare pe Strada Mare. În blugi şi cu şapcă de base-ball, 
neras de trei zile, nu-şi făcea griji că ar putea fi recunoscut. 
Intră în Cafeneaua lui Ethel şi se aşeză pe un scaun şubred 
de la bar. Îl întâmpină Ethel în persoană şi îi luă comanda. 
Cafea şi un sandviş cald cu brânză. 

La o masă din spatele lui, doi veterani vorbeau despre 
fotbal american. Pumele din Reedsburg pierduseră trei 
meciuri la rând şi amândoi considerau că s-ar fi descurcat 
mai bine la alegerea jucătorilor decât antrenorul principal. 
În seara aceea, echipa urma să joace acasă, conform 
programului afişat pe perete, lângă casa de marcat. 

Când îi aduse cafeaua, Ethel îl întrebă: 

— Eşti în trecere? 

— Da, spuse Clay, dându-şi seama că femeia le cunoştea 
pe toate cele unsprezece mii de suflete din Reedsburg. 


— De unde eşti? 

— Din Pittsburg. 

Clay nu-şi dădu seama dacă asta era de bine sau de rău, 
dar femeia se îndepărtă fără să-l mai întrebe nimic. La altă 
masă, doi bărbaţi mai tineri vorbeau despre slujbe. Deveni 
curând limpede că amândoi erau şomeri. Unul purta o 
şapcă de dril cu sigla companiei Hanna. În timp ce-şi mânca 
sandvişul, Clay îi ascultă cum se plângeau de compensaţiile 
pentru şomaj, de ipoteci, de creditele neachitate, de 
slujbele cu jumătate de normă. Unul din ei plănuia să-şi 
cedeze camioneta Ford distribuitorului local, care îi 
promisese să i-o revândă. 

Lângă uşă, lipită de perete, era o masă pliantă pe care 
stătea o sticlă de plastic. Un afiş scris de mână îndemna pe 
toată lumea să contribuie la „Fondul Hanna”. Sticla era 
plină de monede şi bancnote de toate felurile. 

— Pentru ce e asta? o întrebă Clay pe Ethel când veni să-i 
mai toarne cafea. 

— A, asta... E o colectă pentru familiile care au fost 
concediate de la fabrică. 

— Care fabrică? întrebă Clay, încercând să pară cât mai 
ignorant. 

— Fabrica de Ciment Hanna, care asigură cele mai multe 
locuri de muncă din oraş. O mie două sute de oameni au 
fost daţi afară săptămână trecută. Noi ne ajutăm unii pe 
alţii. Am pus din astea în tot oraşul — la magazine, la 
baruri, la biserici, chiar şi la şcoli. Am strâns peste şase mii 
de dolari până acum. Banii vor fi pentru facturile mici şi 
pentru alimente, dacă lucrurile merg prost. Dacă nu, vor fi 
pentru spital. 

— Nu mai merg afacerile? întrebă Clay, mestecând. 

Era uşor să ducă sandvişul la gură; mai greu era să-l 
înghită. 

— Nu e asta, fabrica a fost mereu condusă bine. Familia 
Hanna ştie ce face. S-au trezit cu o porcărie de proces pe 


undeva, prin Baltimore. Avocaţii s-au lăcomit, voiau prea 
mulţi bani şi i-au dus la faliment. 

— E păcat, spuse unul dintre veterani, pentru că la 
conversațiile din cafenele participau toţi cei prezenţi. Nu 
trebuia să iasă aşa. Cei de la Hanna au încercat să ajungă 
la o înţelegere în nenorocitul ăla de proces, au fost de 
bună-credinţă, dar împuţiţii ăia din capitală i-au ameninţat. 
Hanna a zis: „Să vă ia dracu” şi asta a fost. 

Intr-o fracțiune de secunda, lui Clay îi trecu prin minte: „E 
o relatare destul de corectă”. 

— Am lucrat aici patruzeci de ani, întotdeauna mi-am 
primit salariul. Mai mare ruşinea! 

Pentru că se aşteptau de la el să spună ceva ca să 
alimenteze conversaţia, Clay zise: 

— Concedierile erau rare, nu-i aşa? 

— Celor din familia Hanna nu le place să dea oamenii 
afară. 

— O să-i angajeze înapoi? 

—O0 să încerce. Dar acum ordinele vin de la 
administratorul care se ocupă de faliment. 

Clay dădu din cap aprobator şi se întoarse la sandvişul 
lui. Cei doi bărbaţi mai tineri se ridicaseră de la masă şi se 
îndreptau spre casa de marcat. Ethel îi uşui: 

— Nu costă nimic, băieţi. E din partea casei. 

Cei doi încuviinţară politicoşi şi puseră câteva monede la 
Fondul Hanna. După câteva minute, Clay îşi luă la revedere 
de la veterani, plăti consumaţia, îi mulţumi lui Ethel şi puse 
o bancnotă de o sută de dolari în sticla de plastic. 

După lăsarea întunericului, se aşeză singur în tribunele 
oaspeţilor şi urmări înfruntarea dintre Pumele din 
Reedsburg şi Elanii din Enid. Tribunele gazdelor erau 
aproape pline. Fanfara era zgomotoasă, mulţimea urla şi îşi 
dorea victoria. Dar meciul nu reuşi să-i acapareze atenţia. 
Se uită la lista cu jucători şi se întrebă câţi dintre cei înşiraţi 
acolo proveneau din familii afectate de concedieri. Se uită 


lung la şirurile de suporteri ai echipei din Reedsburg, 
întrebându-se care aveau locuri de muncă şi care nu. 

Înainte de lovitura de începere, imediat după imnul 
echipelor, un preot din oraş se rugase pentru siguranţa 
jucătorilor şi pentru o nouă perioadă de bunăstare a 
comunităţii, îşi încheiase rugăciunea cu: „Doamne, ajută-ne 
să trecem de vremurile acestea grele! Amin.” 

Clay Carter nu-şi amintea să se fi simţit vreodată mai 
prost. 


38 


Ridley sună sâmbătă seara devreme, destul de supărată. 
De patru zile nu reuşise să dea de Clay! La birou nimeni nu 
ştia unde e sau, dacă ştia, nu voia să-i spună. El, pe de altă 
parte, nu făcuse niciun efort să o sune. Fiecare din ei avea 
mai multe telefoane. Aşa se consolidează o relaţie? După 
ce o ascultă văicărindu-se timp de câteva minute, Clay auzi 
un băzâit pe linie şi întrebă: 

— Unde eşti? 

— În St. Barth. La vila noastră. 

— Cum ai ajuns acolo? Gulfstream-ul, desigur, îl folosise 
Clay. 

— Am închiriat un avion micuţ. Prea micuţ, de fapt, 
pentru că a trebuit sa oprim în San Juan pentru alimentare. 
N-ar fi ajuns până aici fără escală... 

Săraca fată! Clay nu era sigur de unde avea numărul 
companiei de închirieri. 

— Ce faci acolo? puse el o întrebare stupidă. 

— Eram aşa de stresată din cauză că nu te găseam... Să 
nu-mi mai faci asta, Clay. 

încercă să facă legătura între cele două fapte — 
dispariţia lui şi escapada ei în St. Barth — dar renunţă 
repede. 

— Îmi pare rău, spuse. Am plecat din oraş pe fugă. Patton 
French avea nevoie de mine în Biloxi. Am fost prea ocupat 
ca să te sun. 

Urmă o pauză lungă, timp în care Ridley se întreba dacă 
să-l ierte pe loc sau să mai aştepte o zi, două. 

— Promite-mi că nu mai faci, se smiorcăi ea. 

Clay nu avea chef nici de văicăreli, nici de promisiuni şi 
se simţi brusc uşurat să o ştie plecata din ţară. 

— N-o să se mai întâmple. Linişteşte-te şi simte-te bine 
acolo. 


— Nu poţi să vii şi tu? întrebă ea, fără nicio emoție. O 
întrebare de formă. 

— Nu acum, când procesul din Flagstaff se apropie de 
sfârşit. Se îndoia serios că fata avea vreo noţiune cât de 
vagă despre procesul din Flagstaff. 

— Mă suni mâine? întrebă ea. 

— Sigur. 

Jonah se întorsese în oraş, cu multe aventuri de povestit 
despre viaţa pe mare. Stabiliseră să se întâlnească la ora 
nouă, într-un bistrou de pe bulevardul Wisconsin, pentru o 
cină târzie şi lungă. Pe la opt şi jumătate sună telefonul, dar 
persoana de la celălalt capăt al firului închise fără să spună 
o vorbă. Apoi sună din nou, iar Clay înhaţă telefonul în timp 
ce-şi încheia cămaşa. 

— Sunteţi Clay Carter? întreba o voce de bărbat. 

— Da, cine e? 

Din cauza numărului mare de clienţi nemulţumiţi — cei 
cu Dyloft şi Skinny Ben, iar acum îndeosebi proprietarii 
furioşi din districtul Howard — Clay îşi schimbase numerele 
de telefon de două ori în ultimele două luni. La birou putea 
face faţă insultelor, dar prefera să stea liniştit acasă. 

— Sunt din Reedsburg, Pennsylvania şi am nişte 
informaţii valoroase despre Compania Hanna. 

Cuvintele bărbatului sunau neliniştitor şi Clay se aşeză pe 
marginea patului. „Ţine-l la telefon”, îşi spuse, încercând 
să-şi ordoneze gândurile. 

— Bine, ascult. 

Cineva din Reedsburg obținuse cumva acest număr de 
telefon nou şi secret. 

— Nu putem să discutam la telefon, spuse vocea. Bărbat, 
treizeci de ani, alb, fără facultate. 

— De ce? 

— E o poveste lungă. Am nişte documente. 

— Unde eşti? 

— Sunt în oraş. Ne vedem în holul Hotelului Four Seasons 


de pe M Street. 

Nu era un plan rău. Holul va fi plin de oameni, în caz că i- 
ar trece cuiva prin cap să scoată o arma şi să înceapă să 
împuşte avocaţi. 

— Când? întrebă Clay. 

— Cât de curând. Eu ajung acolo în cinci minute. Cât vă 
ia să ajungeţi? 

Clay nu avea de gând să dezvăluie că locuia la numai 
câteva străzi de hotel, deşi adresa lui nu era secretă. 

— Ajung în zece minute. 

— Bun. Eu port blugi şi o şapcă neagră cu Steelers. 

— Te găsesc eu, spuse Clay, apoi închise. 

Se îmbrăcă şi ieşi în grabă din casă. În timp ce mergea 
repede pe strada Dumbarton, încercă să-şi imagineze ce fel 
de informaţii i-ar fi utile sau ce fel de informaţii şi-ar putea 
dori despre compania Hanna. Tocmai petrecuse 
optsprezece ore în Reedsburg şi, deşi făcea tot posibilul, nu 
reuşea să uite locul acela. O luă spre sud pe 31: Street, 
mormăind singur, pierdut în lumea conspiraţiilor, a mitei şi 
a scenariilor cu spioni. Trecu pe lângă o doamnă cu un căţel 
care căuta pe trotuar un loc potrivit unde să se uşureze. 
Din faţă se apropia de el un tânăr cu geacă de motociclist şi 
cu o ţigară atârnându-i în colţul gurii, dar Clay abia dacă-l 
observă. În momentul în care trecură unul pe lângă altul, 
prin dreptul unei case slab luminate şi pe sub crengile unui 
arțar bătrân şi cu frunzele roşii, bărbatul, cu o precizie şi o 
sincronizare perfecte, lansă un croşeu scurt de dreapta pe 
care Clay îl primi drept în bărbie. 

Clay nici măcar nu văzu ce se întâmplase. Îşi amintea o 
pocnitură puternică în faţă şi apoi simţise cum se izbeşte cu 
capul de un gard de fier forjat. Îşi mai amintea un fel de 
bâtă şi încă un bărbat, şi amândoi dădeau pumni şi loveau 
cu bâta. Clay se răsuci pe o parte şi reuşi să-şi pună un 
genunchi sub el, apoi bâta îi ateriza ca un foc de armă în 
ceafă. 


Auzi în depărtare vocea unei femei, apoi îşi pierdu 
cunoştinţa. 

Doamna îşi plimba cățelul când auzi zgomot în spatele ei. 
Era o bătaie sau ceva de genul ăsta, doi contra unul, iar cel 
căzut la pământ o încasa cel mai rău. Se apropie în fugă şi 
văzu îngrozită doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru care îl loveau 
pe cel de-al treilea cu nişte bâte mari şi negre. Ţipă, şi 
bărbaţii o luară la fugă. Scoase telefonul mobil şi chemă 
salvarea. 

Cei doi bărbaţi fugiră în josul străzii şi dispărură după o 
biserică de pe N Street. Femeia încercă să-i acorde ajutor 
bărbatului căzut la pământ, dar era inconştient şi sângera 
abundent. 

Ambulanţa îl duse pe Clay la Spitalul Universitar „George 
Washington”, unde echipa de la Urgenţă îi stabiliza 
semnele vitale. La prima examinare se descoperiră două 
răni mari la cap provocate de un obiect neascuţit, o tăietură 
pe maxilarul drept, alta la urechea stângă şi numeroase 
contuzii. Peroneul de la piciorul drept era rupt în două. 
Rotula stângă era sfărâmată şi glezna stângă fracturată. Il 
raseră în cap şi a fost nevoie de optzeci şi una de copci 
pentru a închide cele două tăieturi mari. Craniul era plin de 
vânătăi, dar nu existau fracturi. După şase copci pe maxilar 
şi unsprezece la ureche, îl mutară în sala de operaţii ca să-i 
repare picioarele. 

jonah începu să dea telefoane după ce aşteptase 
neliniştit timp de treizeci de minute. Părăsi restaurantul 
după o oră şi se îndrepta pe jos spre casa lui Clay. Bătu la 
uşă, sună, înjură în şoaptă şi se pregătea să arunce cu 
pietre în geamuri când văzu maşina lui Clay parcată între 
alte două, puţin mai jos, pe stradă. Sau, în orice caz, părea 
să fie maşina lui Clay. 

Se duse încet spre ea. Ceva nu era în regulă, dar nu-şi 
dădea bine seama ce anume. Era într-adevăr un Porsche 
Carrera negru, dar era acoperit cu un praf alb. Sună la 


poliţie. 

Sub Porsche se găsi un sac rupt şi gol de ciment de la 
Hanna Portland. Era limpede că cineva vărsase cimentul pe 
maşină, după care turnase apă. In câteva locuri, mai ales 
pe acoperiş şi pe capotă, porţiuni mari de ciment se 
uscaseră şi se lipiseră de tablă. În timp ce poliţiştii 
inspectau maşina, Clay le spuse că proprietarul nu era de 
găsit. După o lungă căutare pe computer, apăru numele lui 
Clay şi Jonah plecă spre spital. O sună pe Paulette, care 
ajunse acolo înaintea lui. Clay era în operaţie, dar nu avea 
decât nişte oase rupte şi, probabil, o comotie. Rănile nu 
păreau să-i pună viaţa în pericol. 

Doamna cu câinele le spuse poliţiştilor că atacatorii erau 
amândoi bărbaţi albi. Trei studenţi care intrau într-un bar 
de pe Wisconsin Boulevard au declarat că văzuseră doi 
bărbaţi albi îmbrăcaţi în negru care au apărut în fugă de 
după colţ, venind de pe N Street. Au sărit într-o dubă verde- 
metalizat, al cărei şofer îi aştepta. Era prea întuneric să 
vadă plăcuţele de înmatriculare. 

Apelul primit de Clay la opt şi treizeci şi nouă de minute 
fusese dat de la un telefon public aflat la cinci minute de 
casa lui. _ 

Urma se pierdu repede. In definitiv, nu era decât o 
bătaie, în aceeaşi noapte aveau să se întâmple în oraş două 
violuri, două incidente cu focuri de armă trase din maşini în 
mers, soldate cu cinci răniţi şi două crime, care amândouă 
păreau întâmplătoare. 

Cum Clay nu avea rude în oraş, Paulette şi Jonah îşi 
asumară rolul de purtători de cuvânt şi tot ei luară şi 
deciziile necesare. La ora unu şi jumătate dimineaţa, un 
doctor spuse că operaţia a decurs fără probleme, că oasele 
fuseseră puse la loc şi erau pe cale de vindecare, că i se 
introduseseră nişte tije şi nişte şuruburi, totul era cum nu 
se poate mai bine. li urmăreau atent activitatea cerebrală. 
Erau siguri că suferise o comoţie, dar nu ştiau cât era de 


gravă. 

— Arată îngrozitor, îi preveni doctoriţa. 

Trecură două ore şi Clay fu mutat la etaj. Jonah insistase 
să fie singur în rezervă. Primiră permisiunea să-l vadă puţin 
după ora patru. Până şi o mumie ar fi avut mai puţine 
bandaje. 

Ambele picioare îi erau puse în ghips de sus până jos şi 
suspendate la câţiva centimetri deasupra patului printr-un 
sistem complex de cabluri şi scripeţi. Pieptul şi braţele erau 
ascunse sub un cearşaf. Capul şi jumătate din faţă erau 
acoperite cu straturi groase de tifon. Ochii erau umflaţi şi 
închişi; din fericire pentru el, era încă inconştient. Bărbia 
era umflată, buzele tumefiate şi vineţii. Pe gât avea sânge 
închegat. 

Rămaseră amândoi tăcuţi, conştientizând gravitatea 
rănilor, ascultând sunetele ritmice ale monitoarelor, privind 
cum pieptul i se ridică şi coboară, foarte încet. Jonah 
izbucni în râs: 

— Uită-te la ticălosul ăsta, spuse. 

— Ssst, Jonah, şuieră Paulette, gata să-l plesnească. 

— Aici odihneşte Maestrul Tranzacţiilor, spuse jonah, 
zguduindu-se de râs înăbuşit. 

Atunci îşi dădu şi ea seama cât era de comică situaţia. 
Reuşi să râdă fără să deschidă gura şi timp de o clipă 
nesfârşită rămaseră amândoi la picioarele patului lui Clay, 
străduindu-se din greu să-şi stăpânească amuzamentul. 

Când le trecu râsul, Paulette spuse: 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine. 

— Îmi e. Scuze. 

Intră un brancardier cu un pat pe rotile. Paulette avea să 
rămână acolo în prima noapte, Jonah următoarea. 

Din fericire, atacul se petrecuse prea târziu ca să mai 
apară în ediţia de duminică din Post. Domnişoara Glick sună 
pe toată lumea de la firmă şi îi rugă să nu meargă la spital 
şi să nu trimită flori. Poate va fi nevoie de ei mai târziu în 


timpul săptămânii, dar deocamdată să spună doar 
rugăciuni. 

În cele din urmă, Clay îşi reveni duminică, în jurul 
prânzului. Paulette se agita în somn pe patul pliant când 
Clay spuse: 

— Cine-i acolo? 

Paulette sări din pat şi se repezi lângă el: 

— Sunt eu, Clay. 

Cu ochii umflaţi şi înceţoşaţi, reuşi să vadă o faţă neagră. 
Cu siguranţă, nu era Ridley. intinse mâna şi spuse: 

— Cine? 

— Paulette, Clay. Nu vezi? 

— Nu. Paulette? Ce faci aici? 

Cuvintele erau neclare, le spunea cu greutate şi îi 
provocau dureri. 

— Am grijă de tine, şefu'. 

— Unde sunt? 

— La Spitalul Universitar „George Washington”. 

— De ce, ce s-a întâmplat? 

— Ceea ce se cheamă o chelfăneală sănătoasă. 

— Ce? 

— Ai fost atacat. Doi tipi cu bâte. Vrei ceva pentru dureri? 

— Te rog. 

Paulette ieşi în fugă din cameră şi găsi o asistentă. După 
câteva minute apăru şi un doctor, care îi explică lui Clay, 
dureros de detaliat, cât de rău fusese bătut. Incă o pastilă 
şi Clay adormi din nou. Petrecu cea mai mare parte a zilei 
de duminică într-o somnolenţă plăcută, în timp ce Paulette 
şi Jonah îl păzeau, citind ziarele şi urmărind meciuri din liga 
profesionistă de fotbal american. 

Ştirile se dezlănţuiră cu furie luni şi toate spuneau acelaşi 
lucru. Paulette închise sonorul televizorului şi Jonah ascunse 
ziarele. Domnişoara Glick şi restul angajaţilor de la firmă 
strânseră rândurile şi le răspundeau tuturor: „Nu avem 
nimic de comentat”. Domnişoara Glick primi un e-mail de la 


un căpitan de vas care pretindea că e tatăl lui Clay. Era 
undeva, prin apropierea Peninsulei Yucatan, în Golful Mexic 
şi întreba: „Ar putea cineva, vă rog, să-mi spună cum se 
simte Clay?” îi răspunse — starea lui e stabilă, oase rupte, 
comoţie. Bărbatul îi mulţumi şi promise să se mai 
intereseze a doua zi. 

Ridley sosi luni după-amiază. Paulette şi Jonah o şterseră 
imediat, bucuroşi să iasă puţin din spital. În mod evident, 
georgienii nu înţeleg ritualurile de comportament într-un 
spital, în timp ce americanii se mută în rezerva celor dragi, 
bolnavi sau răniţi, celor din alte culturi li se pare mult mai 
practic să treacă pe acolo o oră, apoi să lase spitalul să se 
ocupe de pacienţi. Ridley se arătă foarte afectuoasă timp 
de câteva minute şi încercă să-i capteze interesul lui Clay 
cu ultimele îmbunătăţiri aduse vilei lor. Clay simţea că-i 
plesneşte capul şi ceru o pastilă. Ea se aşeză relaxată pe 
patul pliant şi încercă să tragă un pui de somn, pentru că 
era extenuată, spunea ea, după zborul de întoarcere. Fără 
escală. Cu Gulfstream-ul. Adormi şi el, iar când se trezi, 
Ridley plecase. 

II vizită un detectiv de la poliţie ca să-i pună câteva 
întrebări. Toate suspiciunile indicau nişte bătăuşi din 
Reedsburg, dar dovezile erau sumare. Clay nu-l putea 
descrie pe cel care dăduse primul pumn. 

— Nici nu l-am văzut, spuse el, frecându-şi bărbia. 

Ca să-l facă să se simtă mai bine, polițistul adusese patru 
fotografii mari, color, cu Porsche-ul negru împroşcat din 
belşug cu ciment alb, iar Clay simţi nevoia să mai ia o 
pastilă. 

Florile curgeau. Adelfa Pumphrey, Glenda de la Biroul 
Avocaţilor din Oficiu, domnul şi doamna Rex Crittle, 
Rodney, Patton French, Wes Saulsberry, un judecător pe 
care îl cunoştea Clay de la Curtea Superioară de Justiţie. 
Jonah aduse un laptop şi Clay avu o conversaţie lungă pe 
chat cu tatăl lui. 


Buletinul informativ The King of Shorts” apăru luni în trei 
ediţii, toate pline cu cele mai noi articole şi bârfe din ziare 
legate de bătaia pe care o încasase Clay. El nu văzu 
niciuna. Izolat în camera de spital, era protejat de prieteni. 

Marţi de dimineaţă, la primele ore, Zack Battle trecu pe 
la el în drum spre birou, cu veşti bune. SEC suspendase 
investigaţiile împotriva lui Clay. Vorbise cu avocatul lui Mel 
Snelling din Baltimore. Mel nu se lăsa, nu ceda presiunilor 
FBl-ului. lar fără Mel nu aveau cum să adune dovezile 
necesare. 

— Bănuiesc că federalii te-au văzut în ziare şi s-au gândit 
că ai fost pedepsit suficient, spuse Zack. 

— S-a scris despre mine în ziare? 

— Vreo două articole. 

— Vreau să le văd! 

— Eu te sfătuiesc să n-o faci! 

Monotonia din spital îl chinuia îngrozitor — cablurile, 
plosca, vizitele necontenite ale asistentelor la orice oră, 
micile discuţii serioase cu doctorii, cei patru pereţi, 
mâncarea oribilă, nesfârşitele pansări ale rănilor, recoltarea 
de sânge pentru alte analize, plictiseala în sine de a sta 
întins fără să se poată mişca. Ghipsul trebuia purtat câteva 
sâptămâni şi nu reuşea să-şi imagineze cum va putea 
rezista în oraş în cârje sau într-un scaun cu rotile. Mai era 
nevoie de încă două operaţii, însă minore, îl asiguraseră. 

Începură să-l bântuie impresiile lăsate de bătaia în sine şi 
îşi amintea tot mai multe zgomote şi senzaţii fizice ale 
burduşelii încasate. Vedea figura individului care îi trăsese 
primul pumn, dar nu putea fi sigur dacă era adevărat ceea 
ce vedea sau era numai un vis. Aşa că nu-i spuse nimic 
poliţistului. Auzea ţipete în întuneric, dar puteau foarte bine 


7joc de cuvinte intraductibil între The King of Torts - Maestrul 
Tranzacţiilor şi The King of Shorts - Maestrul în vânzarea pieii ursului 
din pădure; to sell short este o tranzacţie în care vînzătorul nu deţine 
încă bunurile (de obicei acţiuni sau recolte), dar speră să le obţină 
înainte de data livrării (n.red.). 


să facă parte din coşmar. Îşi aminti că văzuse o bâtă 
neagră, de mărimea uneia de base-ball, ridicându-se. Din 
fericire îşi pierduse cunoştinţa şi cele mai multe lovituri nu 
şi le mai amintea. 

Umflăturile începură să se retragă, vocea îi revenea. 
Renunţă la analgezice ca să-şi păstreze mintea limpede şi 
încercă să conducă firma prin telefon şi e-mail. Era o 
nebunie acolo, după spusele tuturor celor cu care vorbea. 
Dar el bănuia că nu era deloc aşa. 

Ridley era disponibilă o oră dimineaţa devreme şi încă o 
oră spre seară. Stătea lângă patul lui şi era deosebit de 
afectuoasă, mai ales când erau asistentele prin preajmă. 
Paulette nu putea s-o sufere şi se grăbea să dispară de câte 
ori intra ea în salon. 

— Umblă după banii tăi, îi spuse lui Clay. 

— Şi eu umblu după corpul ei, spuse Clay. 

— Ei bine, în clipa asta, ea e mai câştigată. 


39 


Ca să poată citi era obligat să ridice patul pe jumătate şi, 
cum picioarele îi erau deja ridicate, se îndoia într-un fel de 
V. Unul dureros. Nu putea sta în această poziţie mai mult 
de zece minute, după care simţea nevoia să lase patul jos 
şi să îşi relaxeze muşchii. Cu laptopul lui Jonah aşezat pe 
ambele picioare imobilizate în ghips, citea pe Internet 
articolele din ziarele din Arizona, când sună telefonul. 

— E Oscar, spuse Paulette. 

Mai vorbiseră puţin duminică seara, dar Clay era sub 
efectul medicamentelor şi era incoerent. Acum era treaz şi 
pregătit să afle detalii. 

— Să auzim, spuse, lăsând patul la orizontală şi 
încercând să se întindă. 

— Mooneyham a încheiat prezentarea probelor sâmbătă 
de dimineaţă. Cazul lui e perfect. Tipul e genial, iar juriul îi 
mănâncă din palmă. Băieţii de la Goffman erau ţanţoşi la 
începutul procesului, dar cred ca acum nu ştiu unde să se 
ascundă. Roger Redding l-a adus la bară pe expertul lor 
principal ieri după-amiază, un cercetător care a declarat că 
nu există o legătură directă între medicament şi cancerul la 
sân al reclamantei. Mie mi s-a părut că tipul e foarte bun, 
foarte credibil, la naiba, are trei doctorate. Juraţii l-au 
ascultat cu atenţie. Apoi Mooneyham l-a făcut praf. A venit 
cu un studiu greşit pe care tipul l-a făcut acum douăzeci de 
ani. l-a atacat competenţa profesională. Martorul era 
complet distrus când a terminat cu el. Mă gândeam: „Să 
cheme cineva salvarea să-l ia pe bietul om de aici”. N-am 
mai văzut niciodată un martor umilit în asemenea hal. 
Roger era alb precum ceara. Băieţii de la Goffman stăteau 
acolo ca nişte bătăuşi chemaţi la poliţie pentru o 
recunoaştere. 

— Splendid, splendid! spunea Clay întruna, cu receptorul 


lipit de tifonul care îi acoperea partea stângă a feţei, peste 
urechea sfârtecată. 

— Acum urmează partea bună. Am aflat unde stau tipii 
de la Goffman, aşa că m-am mutat din hotel. li văd 
dimineaţa la micul dejun. Îi văd seara târziu la bar. Au aflat 
cine sunt, aşa că suntem ca nişte câini turbaţi care îşi dau 
târcoale unii altora. Au un avocat angajat permanent, pe 
nume Fleet, care m-a prins ieri în holul hotelului în timpul 
pauzei din cursul procesului, cam la o oră după ce expertul 
lor a fost desfiinţat. A spus că ar vrea să bem ceva 
împreună. El a băut un pahar, eu trei. Motivul pentru care a 
băut numai unul era că trebuia să se întoarcă în 
apartamentul închiriat de Goffman la ultimul etaj, unde au 
stat toată noaptea plimbându-se de colo până colo, 
întorcând pe toate părţile posibilitatea unei înţelegeri. 

— Mai spune-mi o dată, zise Clay încet. 

— M-ai auzit. Chiar în clipa asta, cei de la Goffman se 
gândesc să cadă la o înţelegere cu Mooneyham. Sunt 
îngroziţi. Sunt convinşi, ca de altfel toată lumea din sala de 
tribunal, că juraţii le vor face praf compania. Orice 
înţelegere o să coste o avere, fiindcă bătrânul armăsar nici 
nu se gândeşte să accepte un târg, Clay, îi mănâncă la 
micul dejun! Roger e excepţional, dar pe lângă Mooneyham 
e bun doar să-i care servieta. 

— Inapoi la înţelegere. 

— Înapoi la înţelegere. Fleet voia să ştie câte din cazurile 
noastre sunt justificate. l-am spus: „Toate cele douăzeci şi 
şase de mii”. S-a învârtit în jurul cozii o vreme, după care 
m-a întrebat dacă am fi dispuşi să semnăm o înţelegere 
pentru ceva în jur de o sută de mii fiecare. Asta înseamnă 
două virgulă şase miliarde, Clay. Faci socoteala? 

— Am făcut-o. Şi în momentul acela toate durerile 
încetară. Capul care îi pulsa se liniştise. Ghipsurile masive 
erau uşoare ca fulgul. Vânătăile încă dureroase dispărură. 
Lui Clay îi venea să plângă. 


— Oricum, nu era în niciun caz o ofertă, sonda doar 
terenul. Prin tribunale auzi o mulţime de zvonuri, mai ales 
de la avocaţi şi analişti financiari. Bârfele spun că Goffman 
şi-ar putea permite să plătească despăgubiri până la şapte 
miliarde. Dacă ar ajunge la o înţelegere acum, preţul 
acţiunilor s-ar putea menţine constant, pentru că s-ar 
termina coşmarul cu Maxatilul. Asta e una dintre teorii, dar 
după baia de sânge de ieri e foarte rezonabilă. Fleet m-a 
abordat pe mine pentru că noi avem cele mai multe cazuri. 
Prin tribunal se zvoneşte că numărul total al reclamanţilor 
ar fi undeva spre şaizeci de mii, aşa că avem cam patruzeci 
la sută din piaţă. Dacă acceptăm înţelegeri în jur de o sută 
de mii pentru fiecare caz, atunci pot să facă o estimare cât 
o să-i coste. 

— Când te mai vezi cu el? 

— Aici e aproape ora opt. Procesul se reia într-o oră. Am 
stabilit să ne vedem pe coridoarele tribunalului. 

— Sună-mă imediat ce poţi. 

— Nu-ţi face griji, şefu'. Ce-ţi mai fac oasele rupte? 

— Mult mai bine acum. 

Paulette luă telefonul. După câteva secunde sună din 
nou. Răspunse, apoi i-l dădu lui Clay şi spuse: 

— E pentru tine; eu am plecat. 

Era Rebecca, suna din holul spitalului, de pe telefonul 
mobil şi voia să ştie dacă ar fi potrivit să urce pentru o 
scurtă vizită. Câteva minute mai târziu intră în salonul lui şi 
rămase şocată când îl văzu. Îl sărută pe obraz, între 
vânătăi. 

— Aveau bâte, spuse el. Ca să egaleze şansele. Altfel, aş 
fi avut un avantaj necinstit. 

Apăsă cu pumnul pe butoanele care mişcau patul şi 
începu să se ridice uşor în poziţia de V. 

— Arăţi îngrozitor, spuse ea. Avea lacrimi în ochi. 

— Mulţumesc. Tu, pe de altă parte, arăţi incredibil. 

II sărută din nou, în acelaşi loc, apoi începu să-i maseze 


braţul stâng. Urmă un moment de tăcere. 

— Pot să te întreb ceva? spuse Clay. 

— Sigur. 

— Unde e soţul tău în clipa asta? 

— Ori în Sao Paolo, ori în Hong Kong. Nu pot să ţin pasul 
cu el. 

— Ştie că eşti aici? 

— Bineînţeles că nu. 

— Ce ar face dacă ar şti că eşti aici? 

— S-ar supăra. Sunt sigură că ne-am certa. 

— Ar fi ceva ieşit din comun? 

— Se întâmplă tot timpul, mă tem. Nu merge, Clay. Vreau 
să se termine. 

In ciuda rănilor, Clay avea o zi minunată. Era pe cale să 
câştige o avere şi pe Rebecca. Uşa rezervei se deschise 
fără zgomot şi intră Ridley. Ajunsese deja la picioarele 
patului, neobservată, când spuse: 

— Îmi pare rău că vă întrerup. 

— Bună, Ridley, spuse Clay cu voce slabă. 

Cele doua femei schimbară nişte priviri care ar fi îngheţat 
şi o cobră. Ridley veni pe cealaltă parte a patului, exact în 
faţa Rebeccăi, care stătea cu mâna pe braţul rănit al lui 
Clay. 

— Ridley, ea e Rebecca. Rebecca, ea e Ridley, spuse 
Clay, după care se gândi foarte serios să-şi tragă cearşaful 
peste cap şi să se prefacă mort. 

Niciuna din ele nu zâmbea. Ridley întinse mâna numai 
câţiva centimetri şi începu să-i maseze braţul drept. Deşi 
era cocoloşit de două femei frumoase, Clay se simţea ca un 
animal de-abia călcat de o maşină, puţin înainte să apară 
lupii. 

Cum nu era nimic de spus, Clay arătă cu capul spre 
stânga şi spuse: 

— O prietenă veche. Apoi înclina capul spre dreapta şi 
spuse: O prietena nouă. 


Ambele femei se simțeau, cel puţin în momentul acela, 
mult mai apropiate de Clay decât nişte simple prietene. 
Amândouă erau iritate. Niciuna nu clipi şi nu se mişcă nici 
măcar cu un milimetru. Le fuseseră stabilite poziţiile. 

— Dacă nu mă înşel, am fost la nunta ta, spuse Ridley în 
cele din urmă. 

O aluzie nu prea subtilă la statutul de femeie măritată al 
Rebeccăi. 

— Neinvitaţi, îmi amintesc, spuse Rebecca. 

— Ah, fir-ar să fie, e timpul pentru clismă, spuse Clay şi 
singurul care râse era el. 

Dacă se isca o păruială deasupra patului lui, ar fi fost 
schilodit şi mai rău. Cu cinci minute mai devreme vorbea la 
telefon cu Oscar şi visa la onorarii record. Acum, două 
femei erau pe picior de război. 

Două femei foarte frumoase. 

„Ar fi putut să fie şi mai rău, îşi spuse. Unde erau 
asistentele?” Năvăleau peste el la orice oră, fără niciun 
respect pentru intimitatea lui sau pentru orarul lui de somn. 
Uneori veneau câte două. lar dacă avea vreun vizitator, era 
garantată o vizită inutilă din partea unei asistente. „Vă pot 
ajuta cu ceva, domnule Carter? Să vă aranjez patul? Să dau 
drumul la televizor? Să-l sting?” 

Pe coridoare era linişte. Ambele femei îl mângâiau de 
Zor. 

Rebecca se clinti prima. Nu avea încotro. La urma urmei, 
avea un soţ pe undeva: 

— Eu am să plec. 

leşi din cameră uşor, ca şi cum nu ar fi vrut să plece, ca 
şi cum n-ar fi vrut să cedeze teritoriul. Clay era extaziat. 

De îndată ce se închise uşa, Ridley se retrase lângă 
fereastră, unde râmase multă vreme privind în gol. Clay se 
uită printr-un ziar, total nepreocupat de ea şi de starea ei 
de spirit, oricare ar fi fost. Indiferenţa pe care Ridley se 
străduia sârguincios să o sugereze era chiar bine venită. 


— O iubeşti, nu-i aşa? întrebă, cu ochii tot pe fereastră, 
încercând să arate că suferă. 

— Pe cine? 

— Pe Rebecca. 

— A, pe ea! Nu, e doar o veche prietenă. 

La aceste cuvinte Ridley se întoarse şi veni lângă pat: 

— Nu sunt proastă, Clay! 

— Nici n-am spus că eşti. 

Încă mai citea ziarul, neimpresionat de această încercare 
de scenă dramatică. Ridley îşi înhăţă geanta şi ieşi din 
cameră păşind apăsat, ţăcănind cu tocurile cât de tare cu 
putinţă. O asistentă intră puţin după aceea, să vadă dacă 
nu păţise cumva ceva. 

După câteva minute sună Oscar, de pe celular, din faţa 
sălii de tribunal. Judecătorul ceruse o scurtă pauză. 

— Se zvoneşte că Mooneyham a refuzat zece milioane de 
dimineaţă, spuse el. 

— Fleet ţi-a spus? 

— Nu. Nu ne-am întâlnit. A fost ocupat cu nişte 
formalităţi. O să încerc să dau de el în timpul pauzei de 
prânz. 

— Cine e la bară? 

— Un alt expert adus de Goffman, o profesoară de la 
Duke care discreditează raportul guvernamental despre 
Maxatil. Mooneyham îşi ascute cuţitele. Cred că o să iasă 
urât. 

— Crezi că e adevărat zvonul? 

— Nu ştiu ce să cred. Băieţii de pe Wall Street par agitaţi. 
Ei ar prefera să se ajungă la o înţelegere, pentru că sunt de 
părere că e cel mai bun mod de a anticipa costurile. Te mai 
sun la prânz. 

Procesul din Flagstaff se putea termina în trei feluri; doar 
două dintre ele ar fi însă de preferat. Un verdict împotriva 
companiei Goffman i-ar forţa să negocieze o înţelegere ca 
să evite ani întregi de procese şi o serie constantă de 


verdicte uriaşe. O înţelegere la mijlocul procesului ar 
însemna, cel mai probabil, un plan naţional de despăgubiri 
pentru toţi reclamanţii. 

Un verdict în favoarea celor de la Goffman l-ar obliga pe 
Clay să-şi pregătească în grabă propriul proces la 
Washington. Aceasta perspectiva făcu să-i revină durerile 
de cap şi de picioare. 

Faptul că zăcea nemişcat ore în şir pe un pat de spital 
era în sine o tortura suficientă. Acum, telefonul care nu mai 
suna înrăutăţea lucrurile şi mai tare. În orice moment 
Goffman i-ar putea oferi lui Mooneyham destui bani cât să-l 
convingă să accepte înţelegerea. Orgoliul l-ar împinge să 
meargă până la capăt, dar oare putea ignora interesul 
clientului? 

O asistentă trase jaluzelele, stinse lumina şi televizorul. 
După ce ieşi din camera, Clay îşi puse telefonul pe burtă, îşi 
trase cearşaful peste cap şi aşteptă. 


40 


A doua zi de dimineaţa, Clay intră din nou în operaţie 
pentru nişte reajustări minore ale tijelor şi şuruburilor din 
oasele de la picioare. „O mică ciupitură”, aşa o numise 
doctorul. Orice ar fi fost, necesita anestezie totală, ceea ce 
îi şterse din memorie aproape toată ziua. Se întoarse în 
cameră puţin după prânz şi dormi trei ore până să treacă 
efectul anestezicului. Când, în sfârşit, se trezi, nu o găsi 
acolo pe Ridley, nici pe Rebecca, ci pe Paulette. 

— A sunat Oscar? întrebă el, cu gura cleioasă. 

— A sunat, spunea că procesul merge bine. Cam asta a 
fost tot, dădu raportul Paulette. 

Îi aranjă patul şi perna şi îi dădu apă, iar când Clay se 
trezi de tot, Paulette plecă să rezolve nişte treburi. Pe drum 
spre uşă, îi întinse un plic nedeschis care venise peste 
noapte. 

De la Patton French. Un bilet scris de mână conţinea urări 
de însănătoşire grabnică şi încă ceva ce Clay nu reuşi să 
descifreze. Înştiinţarea ataşata era adresata membrilor 
Comitetului Director al Reclamanţilor în cazul Dyloft (acum 
Inculpaţi). Onorabila Helen Warshaw înaintase, ca în fiecare 
săptămână, completările la procesul colectiv. Lista creştea. 
Restul de neplăceri provocate de Dyloft ieşeau la iveală 
peste tot prin ţară, iar Inculpaţii se scufundau tot mai adânc 
în nisipurile mişcătoare. Existau deja trei sute optzeci şi unu 
de reclamanţi, dintre care douăzeci şi patru erau foşti 
clienţi JCC reprezentaţi acum de doamna Warshaw, cu trei 
mai mulţi decât săptămâna precedentă. Ca de fiecare dată, 
Clay citea încet numele şi se întreba încă o dată cum de li 
se intersectaseră drumurile. 

Ce le-ar mai plăcea foştilor lui clienţi să-l vadă zăcând în 
spital — tăiat, lovit şi vânăt. Poate că vreunul dintre ei era 
chiar acolo, pe acelaşi coridor, i se extirpaseră tumori sau 


organe, iar acum îi avea pe cei dragi alături, în timp ce 
numărătoarea inversă continua. Ştia că nu le provocase el 
boala, dar, dintr-un motiv oarecare, se simţea vinovat de 
suferinţa lor. 

Ridley trecu în cele din urmă să-l vadă, în drum spre casă 
de la sala de sport. Aducea nişte cărţi şi reviste şi încerca 
să pară îngrijorată. După câteva minute spuse: 

— Clay, m-a sunat decoratorul. Trebuie să mă întorc la 
vilă. „Decoratorul era bărbat sau femeie?” Se gândi la 
întrebare, dar n-o puse. 

„Ce idee excelentă!” 

— Când? 

— Mâine, poate. Dacă e disponibil avionul. 

„De ce n-ar fi disponibil?” Clay, cu siguranţă, nu pleca 
nicăieri. 

— Sigur. Îi sun pe piloţi. 

Plecarea ei din oraş îi făcea viaţa mai uşoară. Oricum, nu- 
l ajuta cu nimic la spital. 

— Mulţumesc, spuse ea, apoi se aşeză pe un scaun şi 
începu să răsfoiască o revistă. 

După treizeci de minute expiră timpul. Îl sărută pe frunte 
şi dispăru. 

Următoarea vizită veni din partea detectivului. Duminică, 
la primele ore ale dimineţii, fuseseră arestaţi trei bărbaţi 
din Reedsburg în faţa unui bar din Hagerstown, Maryland. 
__Fuseseră implicaţi într-o încăierare sau aşa ceva. 
Incercaseră să fugă de la locul faptei cu o dubă de culoare 
verde-închis, dar şoferul făcuse o socoteală proastă şi 
ajunseseră într-un şanţ. Detectivul scoase trei fotografii 
color ale suspecţilor — toţi trei personaje fioroase. Clay nu 
putu să-l identifice pe niciunul dintre ei. 

Lucrau pe platforma Hanna, conform spuselor Șefului 
Poliţiei din Reedsburg. Doi dintre ei fuseseră concediaţi de 
curând, dar asta era singura informaţie pe care poliţia din 
Washington reuşise să o smulgă de la autorităţile locale. 


— Nu sunt prea cooperanţi, spuse detectivul. 

Clay, care fusese în Reedsburg, înţelegea prea bine de 
ce. 

— Dacă nu-i puteţi identifica pe indivizii ăştia, atunci sunt 
obligat să închid cazul, spuse detectivul. 

— Nu i-am văzut niciodată, spuse Clay. 

Detectivul puse fotografiile la loc în mapă şi plecă 
definitiv. Urmă o serie de asistente şi doctori pentru o 
mulţime de consultaţii şi verificări, iar după o oră Clay 
adormi. 

Oscar sună pe la nouă şi jumătate seara. Procesul tocmai 
se întrerupsese. Toată lumea era extenuată, în special 
pentru că Dale Mooneyham provocase un adevărat 
„carnagiu” în sala de judecată. Cei de la Goffman îşi 
aduseseră, fără tragere de inimă, cel de-al treilea expert, 
un şoarece de laborator fără nerv, cu ochelari cu ramă de 
baga, care se ocupase de testarea Maxatilului şi, după un 
interogatoriu splendid şi imaginativ din partea lui Roger 
„Fulger”, Mooneyham intrase în scenă şi îl măcelărise pe 
bietul om. 

— E o tăbăceală ca la carte, râse Oscar. Celor de la 
Goffman ar trebui să le fie frică să mai aducă şi alţi martori. 

— Inţelegere? întreba Clay, sedat, inert şi somnoros, dar 
încercând disperat să nu piardă detaliile. 

— Nu, dar cred că va fi o noapte lungă. Se zvoneşte că 
avocatul lui Goffman ar putea să mai încerce un expert 
mâine, după care o să pună punct şi o să aştepte verdictul. 
Mooneyham refuză să stea de vorbă cu ei. Se poarta şi 
arată de parcă e sigur de un verdict record. 

Clay adormi cu telefonul sprijinit de cap. O asistentă îl 
puse la loc o oră mai târziu. 

Preşedintele consiliului de administraţie de la Goffman 
sosi în Flagstaff miercuri seara târziu şi se grăbi spre 
clădirea înaltă din centru unde unelteau avocaţii. Roger 
Redding şi ceilalţi din echipa apărării îl puseră la curent, iar 


băieţii de la financiar îi prezentară cifrele. Toate discuţiile 
se învârteau în jurul unui scenariu apocaliptic. 

Din cauză că primise o asemenea chelfăneală, Roger 
Redding ţinea neapărat să rămână la strategia iniţială şi să 
cheme la bară şi restul martorilor. Era convins că se va 
întoarce norocul. Era convins că-şi va reveni şi va câştiga şi 
el câteva puncte în ochii juraţilor. Dar Bob Mitchell, care era 
şeful departamentului juridic şi unul dintre vicepreşedinţi, 
ca şi Sterling Gibb, vechi avocat al companiei şi partener de 
golf al preşedintelui, erau de părere că era suficient. Încă 
un martor asasinat de Mooneyham şi juraţii ar putea să 
sară de la locurile lor şi să-l atace pe primul director de la 
Goffman care le cădea în mână. Orgoliul lui Redding era 
grav rănit. Ar fi vrut să insiste, sperând într-o minune. Dar 
ar fi fost o idee proastă să-i urmeze sfatul. 

Mitchell şi Gibb se întâlniră singuri cu preşedintele, în 
jurul orei trei dimineaţa, la o gogoaşă. Doar ei trei. Oricât 
de proastă era situaţia companiei în acel moment, existau 
totuşi nişte secrete legate de Maxatil care nu puteau în 
niciun caz să fie făcute publice. Dacă Mooneyham avea 
aceste informaţii sau dacă l-ar putea forţa pe vreunul dintre 
martori să le dezvăluie, atunci chiar s-ar prăbuşi cerul peste 
ei. După cum se desfăşura procesul, îl credeau pe 
Mooneyham în stare de absolut orice. Preşedintele luă în 
cele din urmă decizia de a pune capăt vărsării de sânge. 

Când se reluă procesul, la nouă dimineaţă, Roger 
Redding anunţă că apărarea încheiase audierea martorilor. 

— Nu mai aveţi martori? întrebă judecătorul. 

Un proces care urma să ţină cincisprezece zile fusese 
redus la jumătate. Îl aştepta o săptămână de jucat golf! 

— Nu, Onorată Instanță, spuse Redding zâmbind către 
juriu, ca şi cum totul era în ordine. 

— Doriţi să daţi vreo replică apărării, domnule 
Mooneyham? Avocatul acuzării se ridică încet în picioare. 
Se scărpină în cap, îi aruncă o privire furioasă lui Redding, 


apoi spuse: 

— Dacă ei au terminat, atunci şi noi am terminat. 
Judecătorul le explică juraţilor că pot lua o pauză de o oră, 
timp în care el va lămuri nişte probleme cu avocaţii celor 
două părţi. La întoarcerea din pauză vor asculta pledoariile 
finale şi până la prânz se vor putea retrage pentru 
deliberare. 

Ca toată lumea, Oscar se repezi afară din sală, cu 
telefonul mobil în mână. În rezerva lui Clay nu răspundea 
nimeni. 

Petrecu trei ore aşteptând la Radiologie, trei ore pe o 
bran-cardă, pe un coridor aglomerat unde asistentele şi 
infirmierele treceau în grabă, pălăvrăgind despre nimicuri. 
Îşi lăsase telefonul mobil în rezervă şi astfel stătu trei ore 
izolat de restul lumii, pierdut în hăţişul Spitalului Universitar 
„George Washington”. 

Radiografiile au durat aproape o oră, dar ar fi putut să 
dureze mai puţin dacă pacientul nu ar fi fost atât de 
necooperant şi de agresiv şi, uneori, de-a dreptul grosolan. 
Brancardierul l-a dus înapoi în cameră şi a fost aproape 
fericit să-l lase acolo. 

Clay moţăia când sună Oscar. Era cinci şi douăzeci la 
Washington, trei şi douăzeci în Phoenix. 

— Unde ai fost? îl interogă Oscar. 

— Nu mă întreba. 

— Goffman s-a predat azi de dimineaţă. Au încercat să 
cadă la o înţelegere, dar Mooneyham nici n-a vrut să audă. 
După aceea totul s-a petrecut foarte repede. Pledoariile 
finale au început pe la zece, cred. Juriul s-a retras exact la 
prânz. 

— Juriul deliberează? întrebă Clay, urlând practic în 
telefon. 

— A deliberat. 

— Cum? 

— A deliberat. S-a terminat. S-au întors după trei ore cu 


un verdict în favoarea celor de la Goffman. Îmi pare rău, 
Clay. Toată lumea de aici e şocată. 

— Nu! 

— Mă tem că da. 

— Spune-mi că minţi, Oscar. 

— Aş vrea eu. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Nimeni nu 
înţelege. Redding a avut o pledoarie incredibilă, dar am 
urmărit reacţia juraţilor. Credeam că Mooneyham i-a 
convins. 

— Dale Mooneyham a pierdut un caz? 

— Nu orice caz, Clay. A pierdut cazul nostru. 

— Dar cum? 

— Nu ştiu. Aş fi pariat că firma noastră o să câştige. 

— Asta am şi făcut. 

— Îmi pare rău. 

— Uite, Oscar. Zac aici în pat, abandonat. O să închid 
ochii şi o să te rog să-mi vorbeşti, bine? Nu mă lăsa singur. 
Nu e nimeni în preajmă. Vorbeşte-mi. Spune-mi ceva. 

— După ce s-a dat verdictul, m-am trezit încolţit de Fleet 
şi de alţi doi tipi — Bob Mitchell şi Sterling Gibb. Nişte 
scumpi. Erau atât de fericiţi, că mai aveau puţin şi 
explodau. Mai întâi m-au întrebat dacă mai trăieşti — ce zici 
de asta? 

Apoi ţi-au transmis toate cele bune, păreau chiar sinceri. 
Mi-au spus că pornesc cu trupa la drum — Roger „Fulger” şi 
compania — şi că următorul proces va fi în capitală, 
împotriva domnului Clay Carter, Maestrul Tranzacţiilor, 
care, cum bine ştim cu toţii, n-a pledat niciodată într-un 
proces colectiv de daune. Ce puteam să spun? Tocmai îl 
învinseseră pe un mare avocat la el acasă. 

— Cazurile noastre nu mai au nicio valoare, Oscar. 

— Şi ei sunt convinşi de asta. Mitchell spunea că n-au de 
gând să ofere niciun ban pentru niciun caz Maxatil din ţară. 
Vor procese. Vor să fie reabilitaţi. Să-şi spele onoarea. Tot 
felul de porcării din astea. 


ÎI tinu pe Oscar la telefon aproape o oră, până când în 
camera fără niciun bec aprins se lăsă întunericul. Oscar 
reproduse pledoariile finale şi tensiunea  aşteptării 
verdictului. Descrise şocul reclamantei, o femeie pe 
moarte, al cărei avocat refuzase oferta făcută de Goffman, 
care se spunea că era de zece milioane de dolari. lar 
Mooneyham, care nu mai pierduse de atâta vreme, încât 
aproape uitase cum e să piardă, cerea ca juraţii să 
completeze nişte chestionare prin care să se justifice. După 
ce îşi revenise şi reuşise să se ridice în picioare, evident, 
sprijinindu-se în baston, Mooneyham reuşise să se facă de 
râs îngrozitor. Şocaţi erau şi cei din echipa Goffman, grupul 
de costume negre, care stăteau cu capetele plecate şi 
păreau că se roagă până în clipa în care primul jurat rosti 
cuvintele magice. Sala de tribunal se golise într-o clipă, 
când analiştii de pe Wall Street se năpustiră afară să dea 
telefoane. 

Oscar îşi încheie povestirea spunind: 

— Acum mă duc la un bar. 

Clay chemă o asistentă şi ceru un somnifer. 


41 


După unsprezece zile de spitalizare, Clay primi în cele din 
urmă biletul de externare. | se puse un ghips mai uşor la 
piciorul stâng şi, cu toate că nu putea să meargă, se putea 
totuşi mişca mai lejer. Paulette îl scoase din spital cu 
scaunul cu rotile şi îl duse la o dubă închiriată, condusă de 
Oscar. Cincisprezece minute mai târziu, îl împinseră cu 
scaunul în casă şi încuiară uşa. Paulette şi domnişoara Glick 
transformaseră camera de lucru de la parter în dormitor 
provizoriu. Telefoanele, faxul şi computerul fuseseră 
mutate pe o masă pliantă, lângă pat. Hainele erau aranjate 
cu grijă pe nişte rafturi de plastic de lângă şemineu. 

In primele două ore după venirea acasă, îşi citi 
corespondenţa, şi nişte articole şi rapoarte financiare, dar 
numai cele pe care le selectase Paulette. Cele mai multe 
dintre lucrurile care se scriseseră despre el i le ascunseră. 

Mai târziu, după un pui de somn, se aşeză la masa din 
bucătărie împreuna cu Paulette, iar Oscar anunţă că era 
timpul să afle adevărul. 

Incepeau dezvăluirile. 

Primul subiect era firma de avocatură. Crittle reuşise să 
mai reducă din cheltuieli, dar încă se ridicau ia aproximativ 
un milion de dolari pe lună. În lipsa oricăror încasări în 
momentul de faţă sau în perspectivă, erau inevitabile nişte 
concedieri imediate. Trecură în revistă o listă a angajaţilor 
— avocați, asistenți juridici,  secretare, funcţionari, 
trepăduşi — şi făcură neplăcutele reduceri de personal. 
Deşi cazurile Maxatil erau considerate fără valoare, pentru 
lichidarea lor era totuşi nevoie de ceva muncă. Clay păstră 
patru avocaţi şi patru asistenţi care să se ocupe de asta. 
Era hotărât să onoreze toate contractele pe care le 
semnase cu angajaţii, dar asta ar fi prăpădit nişte bani de 
care aveau mare nevoie. 


Clay se uita la numele angajaţilor pe care trebuia să-i 
concedieze şi se simţea îngrozitor. 

— Vreau să mă mai gândesc la asta până mâine, spuse, 
incapabil să ia o decizie finală. 

— Cei mai mulţi dintre ei se aşteaptă deja la asta, Clay, 
spuse Paulette. 

Privi încă o dată numele şi încercă să-şi imagineze 
bârfele care înfloreau pe seama lui pe holurile firmei sale. 

Cu două zile înainte, Oscar acceptase cu reticenţă să se 
ducă la New York şi să se întâlnească cu Helen Warshaw. li 
prezentase o imagine completă a bunurilor deţinute de Clay 
şi a datoriilor pe care le avea şi practic o imploră să aibă 
milă. Şeful lui nu voia să declare falimentul, dar dacă 
doamna Warshaw insista, nu va avea de ales. Nu o 
impresionase. Clay făcea parte dintr-un grup de avocaţi, 
inculpaţii din procesul ei, care aveau în total o avere de un 
miliard şi jumătate de dolari, după cum estimase ea însăşi. 
Nu putea permite ca domnul Carter să semneze o 
înţelegere pentru, să zicem, suma mult prea mică de un 
milion de dolari pentru fiecare reclamant, când de la Patton 
French ar putea obţine, în acelaşi proces, de trei ori mai 
mult. În plus, nu avea chef de înţelegeri. Procesul avea să 
fie unul important — un efort curajos de a reforma sistemul, 
un spectacol alimentat de mass-media. Avea de gând să 
savureze fiecare clipă. 

Oscar se întoarse la Washington cu coada între picioare, 
convins că Helen Warshaw, avocatul celui mai mare grup 
de creditori ai lui Clay, voia vărsare de sânge! 

Temutul cuvânt „faliment” fusese rostit pentru prima 
dată de Rex Crittle în camera de spital a lui Clay. Sfâşiase 
aerul ca un glonţ şi aterizase ca un bolovan. Apoi fusese 
menţionat din nou. Clay începu şi el să-l spună, dar numai 
în sinea lui. Paulette îl spusese o dată. Oscar îl rostise la 
New York. Nu se potrivea şi nu le plăcea, dar în ultima 
săptămâna intrase în vocabularul tuturor. 


Contractul de închiriere a birourilor putea fi anulat, dacă 
se declara falimentul. 

Contractele de muncă puteau fi reziliate, dacă se declara 
falimentul. 

Avionul putea fi dat înapoi, în condiţii mai favorabile, 
dacă se declara falimentul. 

Clienţii nemulţumiţi din cazul Maxatil puteau fi ţinuţi la 
distanţă, dacă se declara falimentul. 

Reclamanţii nemulţumiţi din procesul împotriva 
companiei Hanna puteau fi convinşi să accepte înțelegerile, 
dacă se declara falimentul. 

Şi, lucrul cel mai important, Helen Warshaw putea fi 
ţinută în frâu, dacă se declara falimentul. 

Oscar era aproape la fel de deprimat ca şi Clay, iar după 
câteva ore de suferinţă părăsi biroul. Paulette împinse 
scaunul cu rotile al lui Clay până în micuța curte interioară, 
unde băură câte o cană de ceai verde cu miere. 

— Am să-ţi spun două lucruri, începu ea, privindu-l atent, 
în primul rând, o să-ţi dau o parte din banii mei. 

— Ba n-o să faci aşa ceva. 

— Ba da. M-ai făcut bogată, deşi nu erai obligat. N-am ce- 
ţi face dacă eşti un băieţel alb prostuţ care şi-a pierdut 
capul, dar eu tot ţin la tine. Vreau să te ajut, Clay. 

— Îţi vine să crezi, Paulette? 

— Nu, e de necrezut, dar e adevărat. S-a întâmplat. Şi, 
înainte să se schimbe ceva în bine, lucrurile vor fi mult mai 
rele de atât. Nu citi ziarele, Clay. Te rog! Promite-mi! 

— Nicio grijă. 

— Vreau să te ajut. Dacă pierzi tot, eu o să fiu lângă tine 
şi o să am grijă de tine. 

— Nici nu ştiu ce să spun. 

— Nu spune nimic. 

Îşi strânseră mâinile, iar Clay făcea eforturi să nu 
izbucnească în plâns. Trecură aşa câteva clipe. 

— In al doilea rând, spuse Paulette, am vorbit cu 


Rebecca, îi e teamă să vină să te vadă, pentru că ar putea 
fi prinsă. Are un telefon mobil nou, de care soţul ei nu ştie. 
Mi-a dat numărul. Vrea s-o suni. 

— Ai vreun sfat să-mi dai, ca femeie? 

— Nu-ţi dau sfaturi. Ştii ce părere am despre femeiuşca 
din Rusia. Rebecca e o scumpă, dar are nişte probleme, ca 
să mă exprim delicat. Va trebui să te descurci singur. 

— Ce mai ajutor! Mulţumesc mult... 

— Cu plăcere. Spunea s-o suni azi după-amiază. Soţul e 
plecat din oraş sau cam aşa ceva. Intru puţin în casă. 


Rebecca îşi parcase maşina după colţ şi mergea grăbită 
pe strada Dumbarton spre casa lui Clay. Nu se pricepea să 
se furişeze; nici el, de altfel. Aşa că prima lor decizie a fost 
să înceteze cu întâlnirile pe ascuns. 

Rebecca şi Jason Myers hotărâseră să pună capăt 
căsniciei pe cale amiabilă. Iniţial, el sugerase să consulte 
un psiholog specializat în probleme maritale şi să amâne 
divorţul, dar tot el prefera să lucreze optsprezece ore pe zi, 
fie în Washington, fie în New York, Palo Alto sau Hong Kong. 
Uriaşa sa firmă avea birouri în treizeci şi două de oraşe, iar 
Myers avea clienţi împrăştiaţi prin toată lumea. Munca era 
mai importantă decât orice. O părăsi pe Rebecca pur şi 
simplu, fără niciun fel de scuze sau planuri de a-şi schimba 
stilul de viaţă. Cererea de divorţ urma să fie înaintata peste 
două zile. Rebecca îşi făcea deja bagajele. Apartamentul îi 
rămânea lui Jason; ea nu dăduse prea multe detalii în 
privinţa locuinţei unde avea să se mute. In niciun an de 
căsnicie acumulaseră puţine bunuri comune. El era asociat 
la o firmă de avocatură şi câştiga opt sute de mii de dolari 
pe an, dar ea nu voia niciun ban de la el. 

După spusele Rebeccăi, părinţii ei nu se amestecaseră. 
Nu avuseseră ocazia. Myers nu-i agrea, ceea ce nu era o 
surpriză, iar Clay bănuia că preferința lui pentru biroul din 
Hong Kong venea din faptul că era atât de departe de 


familia Van Horn. 

Amândoi aveau motive să-şi ia lumea în cap. Clay nu voia 
în niciun caz să mai rămână în Washington în anii ce vor 
urma. Umilinţa prin care trecuse era prea cruntă şi prea 
recentă şi, în definitiv, lumea era mare, existau destule 
locuri unde nu-l cunoştea nimeni. Tânjea după anonimat. 
Pentru prima dată în viaţă, Rebecca nu-şi dorea decât să 
scape — de o căsnicie nereuşită, de familie, de club şi de 
nesuferiţii care îl frecventau, de goana după bani şi după 
proprietăţi, de Melean şi de singurii prieteni pe care-i 
avusese vreodată. 

Lui Clay îi luă o oră s-o convingă să vină cu el în pat, deşi 
nici nu intra în discuţie să facă sex, cu ghipsurile şi celelalte 
probleme. Nu voia decât să o strângă în braţe, să o sărute 
şi să recupereze timpul pierdut. 

Rămase cu el toată noaptea şi se hotărî să nu mai plece. 
La cafea, a doua zi de dimineaţă, Clay începu cu Tequila 
Watson şi cu Tarvanul şi îi povesti tot. 

Paulette şi Oscar se întoarseră de la birou cu alte veşti 
neplăcute. În Districtul Howard, cineva făcea valuri şi îi 
încuraja pe proprietarii de case să înainteze plângeri 
împotriva lui Clay pe motive de încălcare a eticii 
profesionale, pentru că lucrase de mântuială în cazul 
Hanna. La Baroul Washington se primiseră deja câteva zeci 
de astfel de plângeri. Împotriva lui Clay fuseseră intentate 
şase procese, toate de către acelaşi avocat care solicita 
întruna noi cazuri. Firma lui Clay finaliza un plan de 
înţelegeri care urma să-i fie prezentat judecătorului 
desemnat să supervizeze procedurile de faliment în cazul 
companiei Hanna. În mod cu totul straniu, firma putea primi 
chiar un onorariu, deşi mult mai mic decât cel pe care îl 
refuzase Clay. 

Helen Warshaw solicitase de urgenţă să fie luate 
depoziţiile unora dintre reclamanţii în cazul Dyloft. Urgenţa 
era impusă de faptul că oamenii erau pe moarte, iar 


mărturiile lor înregistrate pe casete video vor fi probe 
decisive la proces, care era aşteptat să înceapă peste 
aproximativ un an. Tehnicile obişnuite de întârziere, 
amânare, tragere de timp şi tărăgănare ar fi fost o mare 
nedreptate făcută acestor reclamanţi. Clay răspunse că e 
de acord cu programarea depoziţiilor propusă de doamna 
Warshaw, deşi nu avea nicio intenţie să fie de faţă. 

Presat de Oscar, Clay acceptă să concedieze zece avocaţi 
şi pe majoritatea asistenţilor, secretarelor şi funcţionarilor. 
Semnă scrisorile adresate fiecăruia dintre ei — scurte şi pe 
un ton foarte apologetic. Îşi asumă întreaga 
responsabilitate pentru decesul firmei. 

La drept vorbind, nici nu se putea da vina pe altcineva. 

După multe discuţii se redactă şi o scrisoare adresată 
clienţilor din cazul Maxatil. În aceasta, Clay făcu un rezumat 
al procesului pierdut de Mooneyham în Flagstaff. Rămânea 
la convingerea că medicamentul era periculos, dar 
dovedirea relaţiei cauză-efect era acum „foarte dificilă, 
dacă nu imposibilă”. Compania refuza ideea semnării unor 
înţelegeri în afara instanţei, iar Clay, dată fiind starea 
sănătăţii sale în acest moment, nu se găsea în situaţia de a 
putea pregăti un proces de durată. 

Nu-i plăcea să se folosească de bătaia încasată drept 
scuză, dar argumentele lui Oscar avură câştig de cauză. 
Dădea credibilitate scrisorii. În acest moment în care 
cariera sa era la pământ, Clay era nevoit să se agate de 
orice avantaj care-i stătea la îndemână. 

Rezilia, aşadar, contractele semnate cu fiecare dintre 
clienţi, dându-le astfel timp oamenilor să-şi angajaze alţi 
avocaţi şi să-şi ceară drepturile de la compania Goffman. Le 
ura chiar succes. 

Scrisorile aveau să genereze un val de controverse. 

— Ne descurcăm noi, o ţinea întruna Oscar. Cel puţin ni-i 
luăm de pe cap pe oamenii ăştia. 

Clay nu putea să nu se gândească la Max Pace, vechiul 


lui amic care îl implicase în toată povestea asta cu 
Maxatilul. Pace — unul dintre cele cinci nume cel puţin pe 
care specialistul în „stingerea incendiilor” le folosea — 
fusese pus sub acuzare pentru fraude la bursă, dar nu era 
de găsit. În textul acuzării se spunea că folosise informaţii 
din interior pentru a vinde în marjă cel puţin un milion de 
acţiuni Goffman, înainte ca Clay să intenteze procesul. Mai 
târziu, acoperise vânzarea şi dispăruse din ţară cu 
cincisprezece milioane de dolari. Fugi, Max, fugi! Dacă era 
prins şi adus înapoi în ţară pentru a fi judecat, ar putea da 
în vileag toate secretele lor murdare. 

Pe lista lui Oscar mai existau încă o sută de detalii de pus 
la punct, dar Clay se simţea obosit. 

— Fac eu pe infirmiera în noaptea asta? şopti Paulette 
când erau în bucătărie. 

— Nu, e Rebecca aici. 

— Îţi plac încurcăturile, aşa-i? 

— Mâine intentează divorţ. Pe care soţul nu-l contestă. 

— Şi cu târfuliţa cum rămâne? 

— S-a terminat, asta dacă se mai întoarce vreodată din 
St. Barth. 

În următoarea săptămâna, Clay nu ieşi deloc din casă. 
Rebecca trânti toate obiectele lui Ridley în saci mari pentru 
gunoi şi le înghesui în pivniţă. Îşi aduse câteva lucruri, deşi 
Clay o preveni că s-ar putea să piardă casa. Gătea minunat 
şi avea grijă de el ori de câte ori era nevoie. Se uitau 
împreună la filme vechi până la miezul nopţii, apoi dormeau 
până târziu. Rebecca îl ducea cu maşina la doctor. 

Ridley suna de pe insulă la fiecare două zile. Clay nu-i 
spuse că îi fusese luat locul, prefera s-o facă între patru 
ochi, când — sau dacă — se întorcea. Renovarea avansa 
mulţumitor, cu toate că bugetul fusese drastic redus. Ridley 
părea că nu are idee de problemele lui financiare. 

Cel din urmă avocat care intră în viaţa lui Clay se numea 
Mark Munson, era expert în proceduri de faliment şi 


specialitatea lui erau cazurile individuale de proporții şi 
pline de încurcături. Crittle îl găsise şi, după ce Clay îl 
angajă, îi arătă registrele contabile, contractele de 
închiriere, contractele cu angajaţii şi cu clienţii, bunurile şi 
datoriile firmei. Când Munson, însoţit de Crittle, veni la el 
acasă, Clay o rugă pe Rebecca să plece. Voia s-o scutească 
de detaliile dezastrului. 

În cele şaptesprezece luni trecute de când părăsise Biroul 
Avocaţilor din Oficiu, Clay câştigase o sută douăzeci şi unu 
de milioane de dolari — treizeci de milioane le primiseră 
Rodney, Paulette şi Jonah sub formă de prime; douăzeci de 
milioane costaseră birourile şi avionul; şaisprezece milioane 
se duseseră pe apa sâmbetei cu publicitatea şi analizele 
medicale pentru Dyloft, Maxatil şi Skinny Ben; treizeci şi 
patru de milioane pe impozite, fie plătite, fie acumulate; 
patru milioane pe vilă; trei milioane pe iaht. Un milion aici, 
un milion dincolo — casa din oraş, „împrumutul” cerut de 
Max Pace şi extravaganţele obişnuite ale noilor îmbogăţiţi. 

Noul şi sofisticatul catamaran al lui Jarrett era un subiect 
interesant. De plătit, îl plătise Clay, dar compania 
înregistrată în Bahamas care deţinea vasul era în întregime 
proprietatea tatălui lui. Munson era de părere că 
judecătorul va avea de ales între două variante — fie era un 
cadou, caz în care Clay trebuia să plătească taxele 
aferente, fie era pur şi simplu proprietatea altei persoane 
şi, ca atare, nu făcea parte din bunurile lui Clay, în oricare 
dintre variante, vasul îi rămânea lui Jarrett Carter. 

Clay mai câştigase 7,1 milioane de dolari din tranzacţii cu 
acţiuni Ackerman şi, cu toate că o parte din bani fuseseră 
ascunşi în străinătate, trebuiau transferați înapoi în ţară. 

— Dacă tăinuieşti bunuri, ajungi la închisoare, declară 
Munson şi nu era loc de îndoială că nu tolera asemenea 
iniţiative. 

Bilanţul arăta un capital propriu în valoare de 
nouăsprezece milioane de dolari, cu foarte puţini creditori. 


Cu toate acestea, suma la care se ridicau datoriile 
potenţiale era catastrofală. Douăzeci şi şase de foşti clienţi 
îl dădeau în judecată pentru eşecul răsunător din cazul 
Dyloft. Se aşteptau ca numărul lor să crească, deşi era greu 
de estimat cât va costa fiecare caz. Clay datora mult mai 
mult decât avea. Reclamanţii din procesul colectiv intentat 
companiei Hanna se agitau şi ei şi începeau să se 
organizeze. Procesul Maxatil avea să fie neplăcut şi de 
durată. Nici aceste costuri nu aveau cum să fie anticipate. 

— Lasă-l pe judecător să se descurce cu ele, spuse 
Munson. Când se va termina, n-o să mai ai decât cămaşa 
de pe tine, dar cel puţin n-o să mai datorezi nimănui nimic. 

— Vai, mulţumesc, mersi, spuse Clay, care încă se mai 
gândea la iahtul tatălui său. Dacă reuşeau să-l salveze, 
atunci Jarrett putea să-l vândă, să-şi cumpere unul mai mic 
şi Clay ar avea şi el din ce să trăiască. 

La capătul a două ore de discuţii cu Munson şi Crittle, 
masa din bucătărie era plină de tabele, liste şi notițe care 
nu le mai erau de folos, o moştenire bună de aruncat la 
gunoi a ultimelor şaptesprezece luni din viaţa lui. li era 
ruşine de cât fusese de lacom şi jenă de cât fusese de 
prost. li era scârbă să vadă ce făcuseră banii din el. 

Numai gândul plecării îl ajuta să reziste de la o zi la alta. 

Ridley sună din St. Barth, cu vestea alarmanta că în faţa 
vilei „lor” apăruse un semn care spunea că e de vânzare. 

— Asta pentru că a fost scoasă la vânzare, spuse Clay. 

— Nu înţeleg... 

— Vino acasă şi îţi explic tot. 

— Sunt probleme? 

— Poţi să spui şi aşa. 

După o lungă pauză, Ridley spuse: 

— Aş prefera să rămân aici. 

— Nu pot să te oblig să vii acasă. 

— Aşa e, nu poţi. 

— Bine. Stai la vilă până se vinde. Mi-e totuna. 


— Cât o să dureze? 

Şi-o imagina în stare de orice ca să saboteze o posibilă 
vânzare. Dar în clipa aceea puţin îi păsa. 

— Poate o lună, poate un an. Nu ştiu. 

— Rămân aici, hotărî ea. 

— Cum vrei. 

Rodney îl găsi pe vechiul lui prieten aşezat pe treptele 
din faţa impresionantei sale case din oraş, cu cârjele alături 
şi cu un şal pe umeri care să-l ferească de răcoarea 
toamnei. Vântul ridica vârtejuri de frunze pe strada 
Dumbarton. 

— Simţeam nevoia să iau nişte aer, spuse Clay. Stau 
închis în casă de trei săptămâni. 

— Ce-ţi mai fac oasele? întreba Rodney aşezându-se 
lângă el şi privind de-a lungul străzii. 

— Se vindecă frumos. 

Rodney se mutase din oraş şi se adaptase la stilul de 
viaţă din suburbii. Pantaloni kaki, tenişi, o maşină de teren 
de ultimă generaţie cu care să-şi plimbe copiii. 

— Şi capul? 

— Creierul n-a fost afectat. 

— Dar sufletul? 

— Chinuit, cel puţin. Dar o să mă descurc. 

— Paulette spunea că pleci. 

— Măcar pentru o vreme. Săptămâna viitoare depun 
actele pentru faliment şi n-am de gând să fiu prin preajmă 
să văd ce se întâmplă. Paulette are un apartament la 
Londra, unde pot să stau câteva luni. O să ne ascundem 
acolo. 

— Nu poţi evita falimentul? 

— Nici gând. Sunt prea multe revendicări şi sunt chiar 
justificate. ÎI ţii minte pe primul nostru client Dyloft, domnul 
Ted Worley? 

— Cum să nu. 

— A murit ieri. N-am fost eu cel care a apăsat pe trăgaci, 


dar nici nu l-am apărat. În faţa unui juriu, cazul lui 
valorează cinci milioane de dolari. Există douăzeci şi şase 
de oameni în situaţia lui. Plec la Londra. 

— Clay, vreau să te ajut. 

— Nu accept bani de la tine. Ştiu foarte bine că pentru 
asta ai venit. Am avut aceeaşi conversaţie de două ori cu 
Paulette şi o dată cu Jonah. V-aţi câştigat banii şi aţi fost 
destul de deştepţi să vă retrageţi. Eu, nu. 

— Doar n-o să te lăsăm să mori, omule. Nu erai obligat să 
ne dai câte zece milioane de dolari. Dar ni i-ai dat. lţi dăm 
ceva din ei înapoi. 

— Nu! 

— Ba da. Am discutat despre asta. Aşteptăm până se 
definitivează falimentul, apoi îţi facem fiecare câte un 
transfer. Cadou. 

— V-aţi câştigat cinstit banii, Rodney! Păstraţi-i! 

— Nimeni nu câştigă zece milioane în şase luni, Clay. Poţi 
să-i primeşti, să-i furi sau pot să-ţi pice din cer, dar nimeni 
nu câştigă bani aşa. E ridicol şi neruşinat. lţi dau o parte 
înapoi. Şi Paulette la fel. De Jonah nu sunt sigur, dar o să se 
răzgândească el. 

— Ce-ţi mai fac copiii? 

— Schimbi subiectul. 

— Da, schimb subiectul. 

Aşa că trăncăniră despre copii, despre vechii amici de la 
Biroul Avocaţilor din Oficiu, despre clienţii şi cazurile pe 
care le avuseseră acolo. Rămaseră pe trepte până la 
lăsarea întunericului, când sosi Rebecca şi se făcu ora cinei. 


42 


Reporterul de la Post era Art Mariani, un tânăr care îl 
cunoştea bine pe Clay Carter, pentru că scrisese despre 
incredibila lui ascensiune şi despre la fel de uimitoarea lui 
decădere, acordând mare atenţie detaliilor şi păstrând o 
doză rezonabilă de obiectivitate. Când Mariani sosi acasă la 
Clay, Paulette îl întâmpină şi îl conduse pe holul îngust spre 
bucătărie, unde lumea îl aştepta. Clay se ridică cu greu în 
picioare şi se prezentă, apoi îi prezenta pe toţi cei prezenţi 
— Zack Battle, avocatul său; Rebecca Van Hom, o prietenă; 
şi Oscar  Mulrooney, asociatul său. Puse în priză 
reportofonul. Rebecca îi servi pe toţi cu cafea. 

— E o poveste lungă, spuse Clay, dar avem timp din 
belşug. 

— Nu am niciun termen-limită de respectat, spuse 
Mariani. Clay sorbi din cafea, trase adânc aer în piept şi se 
puse pe povestit. incepu cu uciderea lui Ramón Pumphrey, 
zis „Pumpkin”, de către clientul său, Tequila Watson. Data, 
ora, locul. Clay avea totul notat şi păstra încă dosarele. 
Apoi Washad Porter şi cele două crime ale lui. Apoi celelalte 
patru. Centrul de Salvare, Clean Streets, uluitoarele 
rezultate ale unui medicament numit Tarvan. Deşi refuză să 
amintească numele lui Max Pace, descrise în detaliu tot ce 
îi spusese acesta despre Tarvan — testele secrete 
efectuate în Mexico City, Belgrad şi Singapore, dorinţa 
producătorului de a-l testa şi pe indivizi de origine africană, 
de preferinţă în Statele Unite. Aducerea medicamentului la 
Washington. 

— Cine a făcut medicamentul? întrebă Mariani, vizibil 
tulburat. 

După o lungă pauză în care păru incapabil să mai scoată 
o vorbă, Clay răspunse: 

— Nu sunt pe deplin sigur. Dar cred că Philo. 


— Philo Products? 

— Da. Clay întinse mâna după un dosar gros şi i-l dădu lui 
Mariani: Ăsta e textul uneia dintre înţelegeri. După cum o 
să vezi, sunt menţionate două companii din străinătate. 
Dacă poţi să pătrunzi în ele şi să iei urma, o să te conducă, 
probabil, spre o companie din Luxemburg, apoi spre Philo. 

— Bun, dar de ce bănuieşti că e vorba de Philo? 

— Am o sursă. Mai mult nu pot să-ţi spun. 

Sursa misterioasa îl alesese pe Clay dintre toţi avocaţii 
din Washington şi îl convinsese să-şi vândă sufletul pentru 
cincisprezece milioane de dolari. A renunţat repede la 
slujba de la Biroul Avocaţilor din Oficiu şi şi-a deschis 
propria firmă. Despre asta, Mariani ştia deja multe. Clay a 
devenit avocatul familiilor a şase dintre victime, i-a convins 
uşor să ia câte cinci milioane şi să păstreze tăcerea şi, în 
mai puţin de treizeci de zile, a finalizat toată afacerea. 
Detaliile continuara să curgă, ca şi documentele şi textele 
înțelegerilor. 

— Ce o să se întâmple cu clienţii tăi, familiile victimelor, 
când o să public articolul? întrebă Mariani. 

— Am stat treaz nopţi întregi gândindu-mă la asta, dar nu 
cred că vor avea probleme, spuse Clay. In primul rând, au 
primit banii acum mai bine de un an, aşa că nu cred că mă 
înşel dacă spun că o mare parte din ei au fost deja cheltuiţi. 
În al doilea rând, producătorul medicamentului ar fi nebun 
să încerce să anuleze înțelegerile. 

— Familiile ar putea atunci să-l dea în judecată direct pe 
producător, sări Zack în ajutorul lui. lar verdictele ar putea 
distruge orice mare corporație. E imposibil de spus ce efect 
vor provoca asemenea dovezi. 

— Compania nu se va atinge de înțelegerile semnate, 
spuse Clay. Au avut noroc că au scăpat numai cu cincizeci 
de milioane. 

— Dar familiile mai pot refuza înțelegerile când vor afla 
adevărul? întrebă Mariani. 


— Ar fi foarte dificil. 

— Dar tu? Ai semnat un acord de confidenţialitate? 

— Eu nu mai fac parte din ecuaţie. O să fiu declarat falit. 
O să renunţ la dreptul de a profesa. Nu se pot atinge de 
mine. 

Era o recunoaştere tristă, care îi durea pe prietenii lui 
Clay la fel de mult ca pe el. 

Mariani îşi luă câteva notițe, apoi trecu la alt subiect: 

— Ce se va întâmpla cu Tequila Watson, Washad Porter şi 
ceilalţi care au fost condamnaţi pentru aceste crime? 

— In primul rând, cred că pot să-l dea în judecată pe 
producătorul medicamentului, dar asta nu-i va ajuta prea 
mult la închisoare. In plus, există posibilitatea să fie 
redeschise cazurile, cel puţin în ceea ce priveşte sentinţa. 

Zack Battle îşi drese vocea şi toată lumea aşteptă: 

— Ce spun acum e neoficial. După ce publici ce te 
hotărăşti să publici şi după ce trece furtuna, mă gândesc să 
preiau eu cazurile acestea şi să le readuc în discuţie. O să 
intentez proces în numele celor şapte inculpaţi, asta dacă 
reuşim să identificăm compania farmaceutică. Aş putea 
solicita curţii penale redeschiderea cazurilor. 

— Asta ar face mare vâlvă, spuse Mariani, punând în 
cuvinte ceea ce tuturor le era limpede. Tăcu multă vreme, 
studiindu-şi notițele: Cum s-a ajuns la procesul Dyloft? 

— Asta e alt capitol, pentru altă zi, spuse Clay. Oricum, ai 
scris deja despre cea mai mare parte. Eu nu spun nimic. 

— E dreptul tău. Povestea asta s-a încheiat? 

— Pentru mine, da, spuse Clay. 


Paulette şi Zack îi conduseră la aeroport, la Aeroportul 
Naţional Reagan, unde Gulfstream-ul lui Clay, cândva mult 
iubit, era parcat foarte aproape de locul unde îl văzuse 
pentru prima dată. Cum plecau pentru cel puţin şase luni, 
aveau o mulţime de bagaje, majoritatea ale Rebeccăi. Clay, 
care renunţase la atâtea în ultima lună, călătorea fără 


multe bagaje. Se descurca binişor cu cârjele, dar nu putea 
căra nimic. Zack venea pe post de cărăuş. 

Mai avu inimă să le prezinte avionul, deşi ştiau cu toţii că 
era ultimul lui zbor. Clay îi îmbrăţişa pe Paulette şi pe Zack, 
le mulţumi şi le promise să-i sune peste câteva zile. Când 
copilotul închise uşa, Clay trase jaluzelele, ca să nu vadă 
Washingtonul când se ridicau. 

Pentru Rebecca, avionul era un simbol cumplit al puterii 
distrugătoare pe care o avea lăcomia. Tânjea după 
apartamentul micuţ din Londra, unde nimeni nu-i cunoştea 
şi nimănui nu-i păsa cum se îmbracă, ce maşină conduc, ce 
au, ce mânâncă sau unde lucrează, unde-şi fac 
cumpărăturile sau vacanţele. Nu se mai întorcea acasă. Se 
certase cu părinţii pentru ultima dată. 

Clay îşi dorea să i se vindece oasele şi să înceapă de la 
zero. Trecea prin unul din cele mai ruşinoase declinuri din 
istoria Dreptului american, dar toate acestea rămâneau tot 
mai mult în urmă. O avea pe Rebecca numai pentru el şi 
nimic altceva nu conta. 

Undeva, deasupra insulei Terra Nova,  întinseră 
canapeaua şi adormiră sub cearşafuri. 


Nota autorului 


Aici, autorii oferă adesea o lungă listă de explicaţii, în 
încercarea de a se pune la adăpost şi în speranţa de a evita 
să fie traşi la răspundere. Există întotdeauna tentaţia de a 
inventa locuri şi realităţi, în loc să te documentezi în 
legătură cu cele existente şi recunosc că prefer să fac orice 
altceva, numai să nu am de verificat detalii. Ficţiunea e un 
minunat paravan. E foarte uşor să te ascunzi în spatele lui. 
Dar când se aventurează să se apropie de realitate, atunci 
autorul are nevoie să umple câteva rânduri din acest 
spaţiu. 

Oficiul de Asistenţă Legala din Washington este o 
organizaţie solidă şi de încredere, care de mulţi ani îi apără 
cu sârguinţă pe cei nevoiaşi. Avocaţii din serviciul său sunt 
inteligenţi, dedicați şi foarte scumpi la vorbă. De-a dreptul 
secretoşi. Resorturile interne ale Oficiului rămân un mister, 
aşa că mi-am creat propriul Birou al Avocaţilor din Oficiu. 
Orice asemănare între cele două este pur întâmplătoare. 

Mark Twain spunea că muta de obicei oraşe, ţinuturi şi, la 
nevoie, state întregi ca să-şi susţină povestea. Nici mie nu- 
mi stă nimic în cale. Dacă nu găsesc o clădire, atunci 
construiesc pe loc una. Dacă o stradă nu se potriveşte pe 
hartă, nu ezit fie să o mut, fie să trasez o nouă hartă. 
Bănuiala mea e că aproape jumătate din locurile 
menţionate în aceasta carte sunt descrise relativ corect. 
Cealaltă jumătate fie nu există, fie locurile au fost mutate în 
asemenea măsură, încât au devenit de nerecunoscut Ar fi o 
pierdere de timp să încercaţi să le identificaţi cu precizie. 

Asta nu înseamnă că nu mă străduiesc. Pentru mine, să 
mă documentez înseamnă să dau înnebunit telefoane, pe 
măsura ce termenul de predare se apropie. Am apelat la 
sfaturile următoarelor persoane, cărora le mulţumesc cu 
acest prilej: Fritz Chockley, Bruce Brown, Gaines Talbott, 


Bobby Moak, Penny Pynkala şi Jerome Davis. 

Renee a citit ciorna şi nu a aruncat cu ea după mine — 
ceea ce e întotdeauna un semn bun. David Gernert a făcut- 
o bucățele, după care m-a ajutat s-o recompun. Will Denton 
şi Pamela Creel Jenner au citit-o şi mi-au oferit sfaturi 
remarcabile. După ce am scris-o a patra oară şi totul părea 
corect, Estelle Laurence a citit-o şi a găsit o mie de greşeli. 

Toţi cei de mai sus au dorit să mă ajute. Greşelile, ca de 
obicei, îmi aparţin. 


ISBN 973-576-614-0 


9789735 | 


www.raobooks.com