John Grisham — Mostenitorii

JOHN 
GRISHAM 


MOSIENIIORI 
I 


Traducere de Mihai Dan Pavelescu 


Editura RAO 
2006 


JOHN GRISHAM 
The Summons 
© 2002 Belfry Holdings, Inc. 


1 


Sosise prin serviciul poştal tradiţional, deoarece 
Judecătorul se apropia de optzeci de ani şi nu avea 
încredere în tehnologia modernă. Nici mesajele prin e-mail 


3 


şi nici chiar faxurile nu erau pentru el. Nu folosea robot 
telefonic şi, de fapt, nu se dăduse niciodată în vânt după 
convorbirile la telefon, îşi bătea scrisorile, folosindu-se de 
ambele degete arătătoare, apăsând fără putere câte o 
clapă, pe rând, gârbovit peste vechea lui maşină de scris 
manuală tip Underwood, pe biroul cu capac rulant, sub 
portretul lui Nathan Bedford Forrest. Bunicul 
Judecătorului luptase alături de Forrest la Shiloh şi în sud- 
est, iar pentru el nu exista personaj istoric-mai respectat. 
Timp de treizeci şi doi de ani, Judecătorul refuzase, 
discret, să prezideze procese în data de 13 iulie, ziua de 
naştere a lui Forrest. 

Sosise împreună cu o altă scrisoare, o revistă şi două 
facturi, şi fusese plasată ca de obicei în căsuţa poştală a 
profesorului Ray Atlee, la Facultatea de Drept. Atlee o 
recunoscuse imediat, deoarece plicuri ca acela făcuseră 
parte din viaţa lui de când îşi aducea aminte. Provenea de 
la tatăl său, bărbatul căruia până şi el îi spunea 
Judecătorul. 

Profesorul Atlee studie plicul, întrebându-se dacă ar fi 
trebuit să-l deschidă imediat ori să mai aştepte. Cu 
Judecătorul, nu putea şti niciodată dacă aveau să fie veşti 
bune sau rele, deşi bătrânul se apropia de soroc şi veştile 
bune fuseseră tot mai rare. Plicul subţire părea să conţină 
doar o foaie de hârtie, ceea ce n-ar fi constituit o surpriză. 
Judecătorul era chibzuit în folosirea cuvântului scris, deşi, 
cândva, fusese renumit pentru admonestările prolixe din 
sala de judecată. 

Scrisoarea avea un scop practic, în privinţa aceasta nu 
putea fi nicio îndoială. Judecătorul nu era defel predispus 
spre flecăreli şi detesta bufele şi trăncăneala, atât în scris, 
cât şi prin viu grai. Ceaiul cu gheaţă băut împreună cu el 
pe verandă însemna o nouă rememorare a războiului de 
secesiune, probabil a bătăliei de la Shiloh. Avea să arunce 
din nou toată vina pentru înfrângerea Confederaţiei pe 
cizmele strălucitoare şi imaculate ale generalului Pierre G. 
T. Beauregard, un om pe care l-ar fi urât şi în Rai, dacă, 
prin cine ştie ce minune, s-ar fi întâlnit acolo. 


4 


Judecătorul nu mai avea mult de trăit. Trecuse de 
şaptezeci şi nouă de ani şi i se diagnosticase un cancer la 
stomac. Era supraponderal, diabetic şi fumător înrăit de 
pipă, avea o inimă şubredă, care fusese încercată de trei 
preinfarcte, şi era asaltat de o mulţime de boli minore, 
care-l chinuiseră de douăzeci de ani şi care, acum, se 
pregăteau pentru lovitura finală. Durerile erau 
permanente. În ultima lor convorbire telefonică, cu trei 
săptămâni în urmă, când îl sunase Ray, deoarece 
Judecătorul considera că apelurile interurbane erau 
jecmăneală curată, glasul bătrânului păruse slăbit şi 
tensionat. Nu discutaseră nici două minute. 

Adresa expeditorului era stanţată cu litere aurii: Reuben 
V. Atlee, Judecător al Curţii de Echitate a districtului 25, 
Tribunalul ținutului Ford, Clanton, statul Mississippi. Ray 
strecură plicul în revistă şi porni spre cabinetul său. 
Reuben Atlee nu mai deţinea funcţia de judecător al Curţii 
de Echitate. Electoratul îi votase pensionarea cu nouă ani 
înainte de termen, o înfrângere amară, din care nu-şi mai 
revenise. In ciuda celor treizeci şi doi de ani dedicați 
slujirii cu zel a concetăţenilor săi, aceştia îi făcuseră vânt 
în favoarea altuia mai tânăr, care apărea mereu la radio şi 
TV. Judecătorul refuzase să participe la campanie. 
Pretextase că avea prea multă treabă şi, ceea ce era cu 
adevărat important, oamenii îl cunoşteau bine, iar dacă 
doreau să-l realeagă, atunci aveau s-o facă. Strategia sa 
păruse multora arogantă. Câştigase în Ford, dar fusese 
făcut praf în celelalte cinci ţinuturi. 

Fuseseră necesari trei ani pentru a-l scoate din tribunal. 
Cabinetul său de la etajul întâi scăpase dintr-un incendiu şi 
evitase două renovări. Judecătorul nu îngăduise să fie atins 
de vopsea ori de ciocan. Când, în cele din urmă, mai-marii 
ținutului îl convinseseră că trebuie să plece, dacă nu voia 
să fie evacuat, vârâse în cutii de carton dosare şi 
blocnotesuri inutile, alături de cărţi colbuite, acumulate în 
treizeci de ani, le dusese acasă şi le depozitase în biroul 
său. Când încăperea se umpluse, stivuise cutiile pe 
coridoare, în sufragerie şi chiar în holul de la intrare. 


5 


Ray salută din cap un student aşezat pe un scaun pe hol 
şi se opri câteva clipe în faţa cabinetului său, ca să discute 
cu un coleg. După ce intră, încuie uşa şi aşeză 
corespondenţa pe birou, în mijloc. Işi scoase sacoul, îl 
atârnă pe spatele uşii, păşi peste un teanc de cărţi groase 
de legislaţie care stătea în drum de jumătate de an, apoi îşi 
făcu promisiunea zilnică de a face ordine în camera aceea. 

Încăperea avea patru metri pe cinci şi conţinea un 
birouaş şi o sofa micuță, ambele acoperite cu destule hârtii 
pentru a-l face pe Ray să pară un om foarte ocupat. Nu era 
deloc aşa. În semestrul de primăvară preda o secţiune din 
legislaţia „antitrust". De asemenea, ar fi trebuit să scrie o 
carte, un alt volum monoton şi anost despre monopoluri, 
care n-avea să fie citit de nimeni, dar care urma să-i 
completeze în mod elegant bibliografia. Avea postul 
garantat, dar, ca toţi profesorii serioşi, era condus de 
dictonul „publici sau pieri" al vieţii universitare. 

Se aşeză în faţa biroului şi împinse hârţoagele într-o 
parte. 

Plicul era adresat profesorului N. Ray Atlee, Facultatea 
de Drept, Universitatea Virginia, Charlottesville, Virginia. 
Literele e şi o se confundau. De mai bine de un deceniu, 
maşina de scris avea nevoie de o panglică nouă. In plus, 
Judecătorul nu credea nici în utilitatea codurilor poştale. 

Iniţiala „N” provenea de la Nathan, prenumele 
generalului, însă puţini ştiau asta. Una dintre certurile lor 
cele mai neplăcute fusese legată de decizia fiului de a 
renunţa la „Nathan” şi de a continua viaţa doar ca „Ray”. 

Scrisorile Judecătorului erau expediate întotdeauna pe 
adresa facultăţii, niciodată la apartamentul fiului său din 
centrul lui Charlottesville. Judecătorului îi plăceau titlurile 
şi adresele impozante şi dorea ca locuitorii din Clanton, 
Chiar şi lucrătorii de la poştă, să ştie că fiul său era 
profesor la Drept. Era inutil. Ray preda (şi publica) de 
treisprezece ani, iar persoanele importante din ţinutul 
Ford ştiau asta. 

Deschise plicul şi despături unica foaie de hârtie 
dinăuntru. Era, de asemenea, imprimată cu numele, fostul 


6 


titlu şi adresa Judecătorului, mai puţin, din nou, codul 
poştal. Probabil că bătrânul avea o provizie uriaşă de 
papetărie. 

Mesajul se adresa lui Ray şi fratelui său mezin, Forrest, 
singurele vlăstare ale unei căsnicii ratate, care se sfârşise 
în 1969 prin moartea mamei lor. Ca întotdeauna, era 
laconic: 

„Vă rog, faceţi aranjamentele necesare pentru a fi 
prezenţi în cabinetul meu, duminică 7 mai, la ora 17.00, 
pentru a discuta despre administrarea bunurilor mele. 

Cu stimă, 

Reuben V. Atlee." 


Semnătura distinctivă se micşorase şi părea trasată de o 
mână nesigură. Ani de zile, ea împodobise sentinţe şi 
ordonanţe care modificaseră nenumărate vieţi. Sentinţe de 
divorţ,  custodii, suspendarea drepturilor parentale, 
adopţii. Ordonanţe soluţionând contestaţii testamentare, 
electorale, dispute legate de terenuri şi anexări. Iscălitura 
Judecătorului fusese autoritară şi bine cunoscută; acum 
era mâzgălitura vag familiară a unui bătrân grav bolnav. 

Bolnav sau nu, Ray ştia însă că va fi prezent în cabinetul 
tatălui său la ora stabilită. Tocmai fusese convocat şi, deşi 
maniera îl irita, nu avea nicio îndoială că el şi fratele său 
aveau să-şi facă apariţia înaintea Onorabilului Judecător 
pentru un alt discurs. Era caracteristic Judecătorului să 
aleagă o zi convenabilă pentru el, fără să consulte şi 
părţile. 

Făcea parte din natura sa şi, poate, din natura 
majorităţii judecătorilor, să stabilească termene pentru 
înfăţişări şi termene finale fără să se sinchisească de ceea 
ce le convenea altora. Un asemenea despotism se învăţa, 
ba chiar era necesar, atunci când aveai de-a face cu 
programe aglomerate, părţi şovăielnice, avocaţi ocupați 
sau leneşi. Judecătorul îşi condusese însă familia aproape 
în aceeaşi manieră în care condusese sala de judecată şi 
acesta era principalul motiv pentru care Ray Atlee preda 
Dreptul în statul Virginia, nu în Mississippi. 


7 


Citi din nou scrisoarea, apoi o puse deasupra teancului 
de probleme curente care îşi aşteptau soluţionarea. Se 
apropie de fereastră şi privi curtea interioară unde totul 
era în floare. Nu se simţea furios sau ranchiunos, ci doar 
frustrat că tatăl său putea din nou să dicteze într-o 
asemenea măsură. Se gândi totuşi că bătrânul avea să 
moară în scurt timp. Putea trece cu vederea. Nu avea să 
mai facă prea multe drumuri spre casă. 

Averea Judecătorului era învăluită în mister. Activul 
principal îl constituia casa - o construcţie dinaintea 
războiului de secesiune, moştenită de la acelaşi Atlee care 
luptase alături de generalul Forrest. Pe o stradă umbroasă 
din vechea Atlanta, ar fi prețuit peste un milion de dolari, 
dar nu şi în Clanton. Se ridica în mijlocul unui teren de 
două hectare, neîngrijit, la trei intersecţii de piaţa centrală 
a oraşului. Podelele erau deformate, prin acoperiş se 
infiltrau precipitaţiile, iar pereţii nu mai fuseseră zugrăviți 
după naşterea lui Ray. El şi fratele său ar fi putut s-o 
vândă, poate, pentru o sută de mii de dolari, dar 
cumpărătorul ar fi trebuit să investească alte două sute de 
mii ca s-o renoveze. Niciunul dintre ei nu intenţiona să 
locuiască acolo; mai mult, Forrest nu mai intrase de ani 
buni în ea. 

Reşedinţa se numea Maple Run, ca şi cum ar fi fost un 
adevărat domeniu, cu servitori şi activităţi mondene. 
Ultimul servitor fusese Irene, camerista. Murise cu patru 
ani în urmă şi de atunci nimeni nu mai aspirase podelele şi 
nici nu mai lustruise mobilele. Judecătorul îi plătea 
douăzeci de dolari pe saptamână unui fost deţinut local ca 
să tundă peluza, şi o făcea cu strângere de inimă. Optzeci 
de dolari pe lună însemna jaf, în opinia lui savantă. 

În copilăria lui Ray, mama îi spunea reşedinţa Maple 
Run. Nu invitau pe nimeni să cineze acasă la ei, ci la Maple 
Run. Adresa nu era familia Atlee, Fourth Street, ci 
reşedinţa Maple Run, Fourth Street. Puţini alţi locuitori 
din Clanton îşi botezaseră casele. 

Mama murise de anevrism şi o depuseseră pe o masă în 
salonul principal. Timp de două zile, locuitorii orăşelului 


8 


traversaseră veranda din faţă şi holul, intrând în salon ca 
să îşi aducă ultimul omagiu, apoi încheiaseră în sufragerie 
cu punci şi prăjiturele. Ray şi Forrest se ascunseseră în 
pod şi îşi blestemaseră tatăl fiindcă tolera un asemenea 
spectacol. Aceea era mama lor, o tânără drăguță, acum 
palidă şi nemişcată în sicriul deschis. 

Forrest îi spusese întotdeauna Maple Ruin. Arţarii roşii 
şi galbeni care se înşiruiseră cândva pe alee se uscaseră în 
urma unei boli necunoscute. Cioturile lor putrede nu 
fuseseră excavate niciodată. Patru stejari uriaşi umbreau 
peluza din faţă. Toamna, ei revărsau tone de frunze, mult 
prea numeroase ca să fie greblate şi adunate de cineva. Şi, 
de cel puţin două ori pe an, pierdeau câte o creangă, care 
se rupea şi cădea undeva pe casă, de unde putea sau nu să 
fie îndepărtată. Casa rămânea locului, an după an, deceniu 
după deceniu, încasând lovituri, dar fără să se 
prăbuşească. 

Continua să fie o clădire frumoasă în stilul georgian cu 
coloane, cândva un monument pentru cei care o 
construiseră, iar acum un memento trist al unei familii în 
declin. Ray nu mai dorea să aibă de-a face cu ea. Pentru el, 
era plină de amintiri neplăcute şi fiecare revenire acolo îl 
deprima. In niciun caz nu şi-ar fi putut permite gaura 
neagră financiară a menţinerii unei proprietăţi care ar fi 
trebuit demolată. Forrest i-ar fi dat mai degrabă foc decât 
să-i fie proprietar. 

Judecătorul dorea totuşi ca Ray s-o moştenească şi s-o 
păstreze în familie. Subiectul fusese abordat pe departe în 
ultimii ani. Ray nu-şi adunase niciodată curajul să întrebe 
„Care familie?”. Nu avea copii. Divorţase şi deocamdată nu 
se întrevedea perspectiva altei însurători. Situaţia stătea la 
fel şi în cazul lui Forrest, cu excepţia faptului că acesta 
avea o colecţie ameţitoare de foste prietene şi o relaţie 
actuală cu Ellie, o pictoriţă şi olăriță de 150 de kilograme, 
mai mare cu doisprezece ani decât el. 

Era un miracol biologic faptul că Forrest nu avusese 
copii, dar deocamdată nu fusese descoperit niciunul. 

Genealogia Atlee se îngusta spre un trist şi inevitabil 


9 


capăt de linie, care nu-l deranja câtuşi de puţin pe Ray. El 
îşi ducea viaţa sa, nu în beneficiul tatălui ori al trecutului 
glorios al familiei. Revenea în Clanton exclusiv pentru 
funeralii. 

Celelalte bunuri ale Judecătorului nu fuseseră niciodată 
aduse în discuţie. Cândva, familia Atlee fusese bogată, dar 
asta se întâmplase cu mult înainte de naşterea lui Ray. 
Existaseră terenuri, plantaţii de bumbac, sclavi, căi ferate, 
bănci şi participare în viaţa politică - obişnuitul portofoliu 
confederat de bunuri care, în termenii lichidităţilor, nu 
însemnau nimic la sfârşitul secolului al XX-lea. El conferea 
totuşi familiei Atlee statutul de „moştenitori avuţi”. 

Pe la zece ani, Ray ştiuse că familia sa era bogată. Tatăl 
lui era judecător, reşedinţa lor purta un nume, iar în 
comunitatea rurală din Mississippi asta însemna că, într- 
adevăr, era un copil bogat. Inaintea morţii, mama se 
străduise din răsputeri să-i convingă pe Ray şi pe Forrest 
că o duceau mai bine decât majoritatea oamenilor. Locuiau 
într-un conac. Erau prezbiterieni. La fiecare trei ani, îşi 
petreceau vacanţa în Florida. Ocazional, cinau în Peabody 
Hotel din Memphis. Aveau haine mai frumoase. 

Apoi Ray fusese acceptat la Stanford. Castelul de nisip 
se năruise, când Judecătorul anunţase sec: 

— Nu-mi pot permite. 

— Ce vrei să spui? întrebase Ray. 

— Exact ce am spus. Nu-mi pot permite să te trimit la 
Stanford. 

— Nu-nţeleg. 

— Atunci să te lămuresc. Poţi să mergi la orice colegiu 
doreşti, dar nu ai sprijinul meu financiar decât dacă mergi 
la Sewanee. 

Ray mersese la Sewanee, fără povara moştenirii familiei, 
şi fusese întreţinut de tatăl său, care-i asigurase o bursă ce 
abia acoperea taxele pentru cursuri, manuale, cămin şi 
cotizaţia fraternității. Facultatea de Drept era la Tulane, 
unde Ray supravieţuise, servind într-un local cu specific 
pescăresc din Cartierul Francez. 

Timp de treizeci şi doi de ani, tatăl său câştigase salariul 


10 


de judecător al Curţii de Echitate, care se număra printre 
cele mai mici din ţinut. Pe când studiase la Tulane, Ray 
citise un raport despre compensările judiciare şi aflase cu 
tristeţe că judecătorii din Mississippi câştigau 52000 de 
dolari pe an, în timp ce salariul mediu naţional era de 95 
000. 

Judecătorul locuia singur, cheltuia puţin pentru casă şi 
nu avea vicii, cu excepţia pipei, dar prefera tutunul ieftin. 
Conducea un automobil Lincoln vechi, consuma mâncare 
proastă, însă în cantităţi mari, şi purta aceleaşi costume 
negre pe care le îmbrăcase din anii cincizeci. Viciul său 
era operele de caritate. Işi economisea banii, apoi îi 
dăruia. A 

Nimeni nu ştia câţi bani dona anual Judecătorul. În mod 
automat, zece la sută mergeau la Biserica Prezbiteriană. 
Sewanee căpăta 2000 de dolari pe an, la fel ca „Urmaşii 
veteranilor Confederaţiei”. Aceste trei donaţii erau săpate 
în granit, dar nu şi restul. 

Judecătorul Atlee dăruia oricui i-ar fi cerut. Unui copil 
olog, în cârje. Unei echipe celebre, care efectua un turneu 
prin statul său. Pentru o călătorie a Clubului Rotary, ca să 
vaccineze copii în Congo. Pentru un adăpost de câini şi 
pisici vagabonde în ţinutul Ford. Pentru renovarea 
acoperişului singurului muzeu din Clanton. 

Lista continua la nesfârşit, iar pentru a primi un cec era 
suficient să redactezi o scrisoare scurtă şi să-l ceri. 
Judecătorul Atlee trimitea întotdeauna banii şi o făcuse din 
clipa în care Ray şi Forrest plecaseră de acasă. 

Ray şi-l închipuia acum, copleşit de praful şi harababura 
biroului cu capac rulant, scriind mesaje scurte pe 
Underwood şi vârându-le în plicurile de judecător al Curţii 
de Echitate, cu cecuri de-abia lizibile, adresate către First 
National Bank din Clanton - cincizeci de dolari aici, o sută 
de dolari acolo, câte puţin pentru fiecare, până se topeau 
toţi. 

Patrimoniul nu avea să fie complicat, fiindcă erau foarte 
puţine de inventariat. Volume juridice vechi, mobilier uzat, 
fotografii şi mementouri dureroase de familie, dosare şi 


11 


hârtii de mult uitate - un maldăr de gunoaie care aveau să 
ardă cu flăcări impresionante. El şi Forrest vor vinde casa 
indiferent cu ce preţ şi vor fi mulţumiţi să recupereze ceva 
din ultimii bani ai averii familiei Atlee. 

Ar fi trebuit să-l sune pe Forrest, însă telefoanele acelea 
erau întotdeauna uşor de amânat. Forrest reprezenta o cu 
totul altă serie de probleme, mult mai complicată decât un 
tată bătrân, pe patul morţii, retras şi dedat irosirii 
propriilor bani. Forrest era un dezastru în acţiune, un 
tânăr de treizeci şi şase de ani al cărui creier fusese ametit 
de toate substanţele legale şi ilegale cunoscute în cultura 
americană. 

— Ce mai familie, mormăi Ray în barbă. 

Lipi pe avizier o înştiinţare, anulându-şi cursul de la ora 
11, şi plecă să-şi facă terapia. 


12 


2 


Primăvara în Piedmont însemna cerul senin, poalele 
dealurilor înverzindu-se de la o zi la alta şi Valea 
Shenandoah modificându-se pe măsură ce fermierii îşi 
trasau şi retrasau arăturile perfecte. Pentru a doua zi 
fuseseră anunţate precipitaţii, însă în centrul Virginiei nu 
te puteai încrede în nicio prognoză meteo. 

Cu aproape 300 de ore de zbor la activ, Ray începea 
fiecare zi examinând cerul, în timp ce alerga opt kilometri. 
Putea să alerge pe ploaie ori pe timp senin, dar nu şi să 
piloteze. Îşi jurase în sinea lui (şi promisese şi companiei 
de asigurări) că nu va zbura noaptea şi că nu se va 
aventura în nori. Nouăzeci şi cinci la sută dintre 
accidentele avioanelor mici se petreceau din cauza 
întunericului sau a condiţiilor meteo nefavorabile şi, după 
aproape trei ani de pilotare, Ray continua să fie decis să 
joace pe mâna laşităţii. „Există piloţi bătrâni şi piloţi 
îndrăzneţi, spunea o maximă, dar nu există piloţi bătrâni 
îndrăzneţi.” Credea cu străşnicie în adevărul acela. 

În plus, centrul Virginiei era prea frumos ca să zboare 
prin nori. El aştepta vremea perfectă, fără vânt, care să-l 
împingă de colo-colo şi să complice aterizările, fără pâcle 
care să înnegureze orizontul şi să-l rătăcească, şi fără nicio 
ameninţare de furtună sau umiditate atmosferică. Cerul 
senin văzut în timp ce făcea jogging îi determina de obicei 
restul zilei. Putea să-şi decaleze prânzul, să anuleze un 
curs sau să-şi amâne documentarea pentru o zi ploioasă, 
sau chiar pentru o săptămână ploioasă. Un buletin meteo 
corespunzător însemna că Ray pornea spre aeroport. 

Aeroportul se găsea în nordul oraşului, la un sfert de oră 
de facultate. La „Docker's Flight School”, primi obişnuitul 
salut grosolan din partea lui Dick Docker, Charlie Yates şi 
Fog Newton, cei trei foşti piloţi ai Marinei, care, după ce 


13 


ieşiseră la pensie, cumpăraseră locul şi-i instruiau pe 
majoritatea aviatorilor amatori din zonă. Ceremonialul lor 
se desfăşura zilnic în Cockpit, un rând de scaune de 
cinematograf vechi, dispus în partea din faţă a şcolii de 
zbor, unde beau litri de cafea şi povesteau istorii ce 
sporeau în exagerări de la o oră la alta. Toţi clienţii şi 
elevii aveau parte de acelaşi tratament verbal vulgar; dacă 
nu le convenea, n-aveau decât să plece, lor nu le păsa. 
Beneficiau de pensii frumuşele. 

Apariţia lui Ray determină o repriză cu cele mai recente 
bancuri despre avocaţi; niciunul nu era prea amuzant, dar 
toate stârniră hohote de râs în momentul poantei. 

— Nu-i de mirare că nu aveţi elevi, le zise Ray pe când 
completa documentele. 

— Unde mergi? se interesă Docker. 

— Dau şi eu nişte găuri prin cer. 

— Cred c-ar fi cazul să alertăm controlul traficului. 

— Sunteţi prea ocupați ca să aveţi timp de aşa ceva. 
După zece minute de insulte şi formulare pentru 
închiriere, 

Ray fu liber să plece. Pentru optzeci de dolari pe oră, 
putea închiria un avion Cessna care avea să-l poarte la 1 
500 de metri deasupra solului, departe de oameni, 
telefoane, trafic rutier, studenţi, documentare şi, în ziua 
aceasta, chiar şi mai departe de tatăl său aflat pe patul 
morţii, de fratele nebun şi de harababura inevitabilă care-l 
aştepta acasă. 

Pe pista de parcare existau treizeci de avioane uşoare, în 
majoritate Cessna mici, cu aripi parasol şi tren de 
aterizare fix, care continuau să fie aparatele de zbor cele 
mai sigure construite vreodată. Existau însă şi altele mai 
sofisticate. Lângă Cessna pe care-l închinase se afla un 
Beech Bonanza, o minunăţie monomotor de 200 de cai- 
putere, pe care Ray l-ar fi putut pilota peste vreo lună, 
după încă niţică instruire. Zbura cu aproape şaptezeci de 
noduri mai rapid decât Cessna şi avea destule gadget-uri 
şi sisteme electronice ca să-i lase gura apă oricărui pilot. 
Mai rău încă, Bonanza era de vânzare pentru 450 000 de 


14 


dolari - neoficial, desigur, dar pe aproape. Proprietarul 
construia centre comerciale şi dorea un King Air, conform 
celor mai recente analize din Cockpit. 

Ray se îndepărtă de Bonanza şi se concentra asupra 
micuţului aparat Cessna de alături. Ca toţi piloţii novici, îşi 
inpectă atent avionul, conform listei de control. Fog 
Newton, instructorul său, începea fiecare lecţie cu o 
poveste oribilă despre incendii şi moarte, cauzate de piloţi 
prea grăbiţi sau prea leneşi ca să folosească listele de 
control. 

După ce se asigură că toate părţile şi suprafeţele 
exterioare erau în perfectă stare, Ray deschise uşa, se 
instala şi-şi fixă centurile. Motorul porni lin şi radioul învie. 
Ray termină o listă de predecolare şi apelă turnul de 
control. O cursă de navetişti era programată înaintea lui, 
iar la zece minute după ce închise uşa, primi acceptul de 
decolare. Se înălţă lin şi vira spre vest, către Valea 
Shenandoah. 

La altitudinea de 1 300 de metri, traversă Muntele 
Afton, aflat destul de aproape sub el. Câteva secunde de 
turbulenţă muntoasă legănară Cessna, dar nu fu nimic 
anormal. După ce trecu de poalele dealurilor şi peste 
terenurile agricole, văzduhul deveni tăcut şi nemişcat. In 
mod oficial, vizibilitatea ajungea la treizeci de kilometri, 
dar la altitudinea aceea putea să vadă mult mai departe. 
Niciun plafon, niciun nor, nicăieri. La 1 700 de metri, 
vârfurile din West Virginia se ridicară lent la orizont. Ray 
completă o listă de control în timpul zborului, stabili 
amestecul de combustibili pentru croazieră normală şi se 
relaxa pentru prima dată de când rulase pe pistă spre 
poziţia de decolare. 

Sporovăielile din radio dispărură şi nu avea să le mai 
recepţioneze până ce nu comuta pe turnul de control 
Roanoke, aflat la şaizeci şi cinci de kilometri sud. Decise să 
evite Roanoke şi să rămână în spaţiul aerian necontrolat. 

Din proprie experienţă, Ray ştia că psihiatrii din 
Charlottesville aveau onorariul de 200 de dolari pe oră. 
Zborul era mai ieftin şi mai eficient, deşi, la drept vorbind, 


15 


tot un psihiatru, unul foarte inteligent, îi sugerase să-şi 
găsească un hobby... şi asta cât mai repede. Îl consultase 
pe individ pentru că simţea nevoia să stea de vorbă cu 
cineva. Exact la o lună după ce fosta doamnă Atlee 
deschisese procesul de divorţ, îşi părăsise slujba şi plecase 
din casa lor având asupra ei numai hainele şi bijuteriile, 
totul fiind executat cu o eficienţă rece în mai puţin de şase 
ore, Ray plecase pentru ultima dată de la psihiatru, 
mersese cu maşina până la aeroport, se împleticise în 
Cockpit şi receptase prima insultă din partea lui Dick 
Docker sau a lui Fog Newton - nu-şi mai amintea cu 
exactitate. 

Insulta avusese un efect benefic - cuiva îi păsa de el. 
Urmaseră mai multe şi Ray, rănit şi confuz, îşi descoperise 
un cămin. Trecuseră de atunci trei ani de când brăzda 
cerul senin şi solitar de deasupra Munţilor Blue Ridge şi a 
Văii Shenandoah, liniştindu-şi mânia, vărsând câteva 
lacrimi, instalându-şi viaţa agitată pe scaunul gol de 
alături. „Ea a plecat”, îi repeta întruna scaunul acela. 

Unele femei pleacă, apoi se întorc. Altele pleacă şi 
suferă o reconsiderare dureroasă. În sfârşit, altele o fac cu 
o asemenea hotărâre, încât nu mai privesc niciodată în 
urmă. Plecarea lui Vicki din viaţa sa fusese atât de bine 
plănuită şi executată cu atâta sânge-rece, încât primul 
comentariu al avocatului lui Ray fusese: „Renunţă, amice”. 

Ea găsise o afacere mai bună, la fel cum un fotbalist 
pleacă la finele contractului la altă echipă. Îmbracă noul 
tricou, zâmbeşte spre aparatele de fotografiat, uită de 
vechiul stadion. Într-o dimineaţă ca oricare alta, pe când 
Ray se afla la facultate, Vicki plecase într-o limuzină. 
Fusese urmată de o dubă care-i transporta obiectele 
personale. Peste alte douăzeci de minute, intrase în noua 
ei reşedinţă, un conac situat într-o fermă hipică, în estul 
oraşului, unde Lew Lichidatorul o aştepta cu braţele 
deschise şi cu un contract prenuptial. Lew era un prădător 
de corporaţii, ale cărui raiduri îi aduseseră o jumătate de 
miliard de dolari, conform cercetărilor lui Ray, şi care, la 
vârsta de şaizeci şi patru de ani, îşi încasase banii, plecase 


16 


de pe Wall Street şi, dintr-un motiv necunoscut, alesese 
Charlottesville ca bârlog. 

Undeva, pe drum, dăduse peste Vicki, îi oferise un târg, 
o lăsase însărcinată cu copiii pe care ar fi trebuit să-i 
zămislească Ray şi acum, cu o soţie desprinsă din reclame 
şi cu altă familie, dorea să fie privit cu toată seriozitatea ca 
noul rechin local. 

— Ajunge, îşi zise Ray cu glas tare. 

Vorbea la altitudinea de 1 700 de metri şi nu-i 
răspundea nimeni. 

Presupunea şi spera că Forrest nu mai lua droguri, deşi 
asemenea presupuneri erau, de obicei, greşite, iar 
asemenea speranţe erau, adeseori, spulberate. După 
douăzeci de ani de tratamente de dezintoxicare şi recidive, 
părea improbabil că fratele său avea să-şi învingă vreodată 
viciile. lar Ray era sigur că Forrest ajunsese falit, o stare 
asociată întotdeauna obiceiurilor sale. Fiind falit, era în 
căutare de bani şi... sursa cea mai la îndemână o constituia 
moştenirea tatălui său. 

Banii pe care Judecătorul nu-i donase pentru acţiuni de 
binefacere şi copii bolnavi îi turnase în gaura fără fund a 
dezintoxicărilor lui Forrest. Atâţia bani şi timp fuseseră 
irosiţi acolo, încât Judecătorul, aşa cum numai el putea să 
facă, îl excomunicase practic pe Forrest din relaţia tată-fiu. 
Vreme de treizeci şi doi de ani, el pusese capăt 
căsătoriilor, luase copii de la părinţi, încredinţase copii 
unor părinţi adoptivi, internase pe viaţă bolnavi mintal, 
ordonase întemnițarea unor părinţi delincvenţi - o mulţime 
de sentinţe drastice şi extinse, care erau puse în aplicare 
prin simpla lui semnătură. Când îşi începuse cariera, 
autoritatea îi fusese acordată de statul Mississippi, dar 
ulterior în carieră primea ordine numai de la Dumnezeu. 

Dacă exista cineva care putea izgoni un fiu, acela era 
judecătorul Reuben V. Atlee. 

Forrest pretindea că nu se sinchisea de ostracizarea sa. 
Se considera un spirit liber şi susţinea că de nouă ani nu 
mai călcase în Maple Run. Îl vizitase pe Judecător o dată, 
în spital, după un preinfarct, când medicii îi chemaseră pe 


17 


membrii familiei. În mod surprinzător, atunci fusese treaz. 

— Cincizeci şi două de zile, frăţioare, îi şoptise el 
mândru lui Ray pe coridorul secţiei de reanimare. 

Când dezintoxicarea funcţiona, era un răboj umblător. 

Dacă Judecătorul intenţiona să-l includă pe Forrest în 
testament, nimeni n-ar fi fost mai surprins decât acesta. 
Dar, existând posibilitatea ca banii sau bunurile să treacă 
dintr-o mână în alta, Forrest avea să fie prezent, în 
căutarea firimiturilor şi a resturilor. 

Deasupra lui New River Gorge, lângă Beckley, West 
Virginia, Ray viră şi pomi spre casă. Deşi zborul costa mai 
puţin decât terapia cu un expert, nu era ieftin. Ceasul 
ticăia. Dacă dădea lovitura la loterie, ar fi cumpărat 
Bonanza şi ar fi zburat peste tot. Peste doi ani, avea 
programat anul sabatic, un respiro de la rigorile vieţii 
universitare. Din partea lui se aştepta ca până atunci să 
termine cărămida de 800 de pagini despre monopoluri şi 
exista o şansă bunicică să reuşească într-adevăr s-o facă. 
Visul său însă era să cumpere în leasing un Bonanza şi să 
se piardă în cer. 

La optsprezece kilometri vest de aeroport, chemă turnul 
de control şi fu direcționat în trafic. Vântul era slab şi 
variabil, iar aterizarea avea să fie floare la ureche. La 
apropierea finală, cu pista de aterizare la mai puţin de doi 
kilometri şi la 500 de metri sub el, când Ray şi micuțul său 
Cessna lunecau într-o coborâre perfectă, un alt pilot se 
auzi în difuzorul radioului, îi anunţă controlului identitatea 
sa, „Challenger-doi-patru-patru-delta-mike”; se afla la 
douăzeci şi patru de kilometri spre nord. Turnul îi acordă 
permisiunea de aterizare, imediat după Cessna. 

Ray alungă gândurile despre celălalt aparat, timp 
suficient pentru a face o aterizare ca la carte, apoi coti de 
pe pistă şi începu să ruleze spre parcare. 

Challenger este un avion cu reacţie privat construit de 
canadieni, cu opt până la cincisprezece locuri, în funcţie de 
configuraţie. Poate să zboare de la New York la Paris, fără 
escală, în stil maiestuos, cu propriul său steward, care să 
servească băuturi şi mâncare. Un avion nou se vinde cu 


18 


vreo 23 de milioane de dolari, în funcţie de lista nesfârșită 
de opţiuni. 

Aparatul cu numărul de identificare 244DM era 
proprietatea lui Lew Lichidatorul, care-l luase de la una 
dintre multele companii jalnice pe care le terminase. Ray îl 
privi aterizând în spatele său şi pentru o secundă speră că 
avea să se prăbuşească şi să ardă chiar acolo, pe pistă, ca 
să se bucure de spectacol. Nu se întâmplă aşa şi, pe 
măsură ce se îndrepta către terminalul său privat, Ray îşi 
dădu seama că se afla într-o stare tensionată. 

În anii scurşi de la divorţ, o văzuse pe Vicki de două ori 
şi în niciun caz nu dorea s-o vadă acum - el la bordul unui 
Cessna vechi de douăzeci de ani, ea coborând scara jetului 
poleit în aur. Poate că Vicki nu se afla în avion. Poate că 
înăuntru nu se găsea decât Lew Rodowski, revenind din alt 
raid. 

Ray întrerupse admisia combustibilului, motorul se opri 
şi, în timp ce Challengerul se apropia de el, începu să se 
lase cât mai în jos în scaun. 

Până în momentul opririi, la mai puţin de treizeci de 
metri de locul unde Ray căuta să se ascundă, un automobil 
Suburban negru-lucios apăruse în parcare, gonind niţel 
cam tare, cu farurile aprinse, ca şi cum o familie regală ar 
fi debarcat în Charlottesville. Doi tineri în cămăşi verzi şi 
şorturi kaki identice săriră, gata să-l primească pe 
Lichidator şi pe ceilalţi pasageri. Uşa Challengerului se 
deschise, scara se extinse şi Ray, care putea să vadă scena 
perfect peste bordul de comandă, privi fascinat un pilot, 
care apăru primul, cu două sacoşe mari de cumpărături. 

Urmă Vicki, cu gemenii. Aveau acum doi ani, Simmons şi 
Ripley, bieţii copii primind nume asexuate în loc de 
prenume, deoarece mama lor era o idioată, iar tatăl lor 
procrease deja alţi nouă înaintea lor şi probabil că nu-i 
păsa cum îi chema. Erau băieţi, Ray ştia asta, deoarece 
urmărea anunţurile din ziarul local - naşteri, decese, 
spargeri etc. Se născuseră în spitalul Martha Jefferson, la 
şapte săptămâni şi trei zile după ce se pronunţase divorţul 
fără probleme dintre cei doi Atlee şi la şapte săptămâni şi 


19 


doua zile după ce Vicki, cu o sarcina foarte evidentă, se 
măritase cu Lew Rodowski, aflat la al patrulea său drum 
spre altar... sau spre ceea ce se folosise în ziua aceea la 
ferma hipică. 

Ţinându-i pe băieţi de mâini, Vicki cobori cu grijă 
treptele. O jumătate de miliard de dolari arătau bine pe ea 
- blugi strimţi de colecţie pe picioarele lungi, care 
deveniseră considerabil mai zvelte de când intrase în 
lumea bogaţilor care călătoresc de plăcere. De fapt, Vicki 
părea să fie înfometată în mod elegant - braţele erau 
numai piele şi os, posteriorul mic şi plat, obrajii scofâlciţi. 
Ray nu-i putea zări ochii, bine ascunşi înapoia ochelarilor 
negri integrali, ultimul răcnet al modei la Hollywood sau la 
Paris... nu conta locul exact. 

Lichidatorul nu era înfometat. Aştepta nerăbdător 
înapoia soţiei şi odraslelor curente. Pretindea că participa 
la maratonuri, însă prea puţine din cele ce afirma în presă 
se dovedeau adevărate. Era bondoc, cu un abdomen 
proeminent. Îşi pierduse jumătate din păr, iar restul era 
sur. Vicki avea patruzeci şi unu de ani şi-i puteai da 
treizeci. El avea şaizeci şi patru şi părea de şaptezeci, sau 
cel puţin aşa socoti Ray, cu multă satisfacţie. 

Intrară în cele din urmă în Suburban, iar cei doi piloţi şi 
şoferii încărcară şi reîncărcară bagaje şi sacoşe mari de la 
Saks and Bergdorf. Fusese doar o călătorie scurtă, de 
cumpărături în Manhattan, un zbor de patruzeci şi cinci de 
minute la bordul Challengerului privat. 

Suburbanul acceleră, îndepărtându-se, spectacolul luă 
sfârşit şi Ray se îndreptă în scaunul Cessnei. 

Dacă n-ar fi urât-o atât de mult pe Vicki, ar fi rămas aici 
mult timp, retrăind căsătoria lor. 

Nu existaseră certuri, dispute, nicio modificare de 
temperatură. Pur şi simplu, ea dăduse peste o afacere mai 
bună. 

Deschise uşa, să tragă aer adânc în piept, şi-şi dădu 
seama că gulerul i se îmbibase de transpiraţie. Îşi şterse 
fruntea şi cobori din avion. Pentru prima dată de când 
tinea minte, îşi dori să nu fi venit la aeroport. 


20 


3 


Facultatea de Drept se afla lângă cea de Finanţe, ambele 
fiind situate în nordul campusului care se extinsese mult 
de la neobişnuitul sătuc universitar proiectat şi construit 
de Thomas Jefferson. 

Pentru o universitate care venera într-o asemenea 
măsură arhitectura fondatorului ei, Facultatea de Drept 
era pur şi simplu altă clădire modernă specifică pentru 
campusuri, pătrată şi turtită, din cărămidă şi sticlă, 
insipidă şi lipsită de imaginaţie ca multe altele construite 
în anii şaptezeci. Donaţiile recente o renovaseră însă şi o 
decoraseră elegant. Făcea parte din Top Ten, aşa cum 
ştiau prea bine toţi cei care lucrau şi studiau acolo. Câteva 
din Ivy League! erau plasate deasupra ei, dar nicio altă 
facultate publică. Atrăgea o mie de studenţi de vârf şi 
deţinea un corp profesoral sclipitor. 

Ray fusese mulţumit să predea legislaţia titlurilor 
financiare la Norheastern, în Boston. Unele dintre 
articolele lui atrăseseră atenţia unui comitet de recrutare, 
lucrurile se legaseră, iar posibilitatea mutării în Sud, la o 
facultate mai bună, devenise atrăgătoare. Vicki era din 
Florida şi, deşi înflorea în viaţa citadină a Bostonului, nu se 
putuse adapta niciodată pe deplin iernilor. Cei doi soţi se 
acomodaseră iute cu ritmul mai lent din Charlottesville. 
Lui Ray i se garantase postul, iar ea îşi luase doctoratul în 
limbi romanice, începuseră să se gândească la copii, când 
Lichidatorul se infiltrase în tablou. 

Un alt bărbat îţi lasă soţia însărcinată, apoi o ia şi tu ai 
dori să-i pui nişte întrebări. Poate că ai câteva întrebări şi 
pentru ea. În zilele imediat următoare plecării lui Vicki, 
Ray nu putuse să adoarmă, gândindu-se la întrebările 


1 Grup de colegii şi universităţi celebre, printre care Yale, Harvard, 


Princeton, Columbia, Dartmouth, Corneli, Pennsylvania şi Brown (n. 
tr.). 


21 


acelea, dar, pe măsură ce timpul trecuse, îşi dăduse seama 
că nu avea să se confrunte niciodată cu ea. Întrebările se 
estompaseră; totuşi, vederea ei pe aeroport i le readusese 
în minte. Ray o supunea din nou unui interogatoriu, când 
opri în parcarea facultăţii şi reveni în cabinetul său. 

Stătea până târziu după-amiezele şi nu erau necesare 
programări. Uşa rămânea deschisă şi orice student era 
bine venit. Era totuşi începutul lunii mai şi zilele erau 
călduroase. Vizitele studenţilor se răriseră. Ray reciti 
directivele primite de la tatăl său şi se simţi din nou iritat 
de obişnuitul lui stil dictatorial. 

La ora 17 încuie cabinetul, ieşi din facultate şi porni pe 
stradă, spre un complex de săli de sport, unde studenţii din 
anul trei jucau împotriva profesorilor în al doilea meci de 
base-ball dintr-o serie de trei. Profesorii fuseseră de-a 
dreptul măcelăriți în primul meci. Meciurile doi şi trei nici 
nu mai erau necesare pentru a decide echipa mai bună. 

Simţind mirosul sângelui, studenţii din anii întâi şi doi 
umpluseră tribunele micuţe şi se rezemau de gardul de 
sârmă dinapoia liniei primei baze, acolo unde echipa 
profesorilor se strânsese pentru a se încuraja în mod inutil 
înaintea jocului. In partea stângă, nişte studenţi cu 
reputaţie dubioasă din anul întâi se adunaseră în jurul a 
două frigidere mari şi berea începuse deja să curgă. 

„Nu există loc mai bun ca să-ţi petreci primăvara decât 
campusul unui colegiu”, îşi zise Ray, apropiindu-se de 
teren şi căutând o poziţie convenabilă de unde să 
privească meciul. Fete în şorturi, întotdeauna un frigider 
în preajmă, atmosferă festivă, petreceri ad-hoc, vara care 
se apropia... Avea patruzeci şi trei de ani, era celibatar şi 
dorea să redevină student. Toţi spuneau că activitatea 
profesorală te ţine tânăr, energic şi ascuţit la minte, însă 
Ray nu-şi dorea decât să stea pe un frigider alături de 
zurbagii şi să se ia de fete. 

Un grup mic dintre colegii săi rămăsese înapoia liniei de 
fund, rânjind curajos când echipa profesorilor intră pe 
teren într-o formaţie deloc impresionantă. Câțiva 
şchiopătau. Jumătate purtau cel puţin o genunchieră. Ray 


22 


îl zări pe prodecanul Carl Mirk, prietenul său cel mai bun, 
rezemat de gard, cu cravata desfăcută şi sacoul atârnat pe 
un umăr. 

— Jalnică echipă, comentă Ray. 

— Stai să-i vezi jucând, replică Mirk. 

Carl era dintr-un orăşel din Ohio, unde tatăl său era 
judecător, sfânt local şi bunicuţul tuturor. Carl fugise, de 
asemenea, de acasă şi-şi jurase să nu se mai întoarcă 
niciodată. 

— N-am văzut primul meci, explică Ray. 

— A fost un dezastru. Şaptesprezece la zero după 
primele două reprize. 

Bătătorul principal al studenţilor trimise prima aruncare 
în partea stingă a terenului, o dublă de rutină, dar până 
când extrema stângă şi mijlocaşul profilor şchiopătară 
până acolo, izbutiră să stăpânească mingea, o loviră de 
vreo două ori cu piciorul, se luptară pentru ea şi apoi o 
trimiseră spre interior, alergătorul studenţilor ajunsese în 
casă şi ocazia fu ratată. Scandalagiii din stânga se tăvăleau 
de râs. Studenţii din tribune răcneau cerând mai multe 
greşeli. 

— O să fie şi mai rău, prevesti Mirk. 

Aşa se şi întâmplă. După alte câteva faze dezastruoase, 
Ray se plictisi. 

— La începutul săptămânii viitoare, spuse el între două 
lovituri, o să lipsesc din oraş. Am fost chemat acasă. 

— Îmi dau seama că eşti în culmea încântării. Altă 
înmormântare? 

— Nu încă. Taică-meu a convocat o reuniune de familie, 
ca să discutăm despre moştenire. 

— Îmi pare rău. 

— N-ai de ce. Nu-s prea multe de discutat, nimic pentru 
care să ne luăm la bătaie, aşa că probabil va fi neplăcut. 

— Fratele tău? 

— Nu ştiu cine va cauza mai multe probleme - fratele 
sau tatăl. 

— O să mă gândesc la tine. 

— Mulţumesc. O să-mi anunţ studenţii şi o să le dau 


23 


teme. Totul ar trebui să fie acoperit. 

— Când pleci? 

— Sâmbătă, şi ar trebui să mă-ntorc marţi, cel mai târziu 
miercuri, dar cine ştie ce e mai întâmplă? 

— Ne găseşti tot aici, făcu Mirk. Şi sper că până atunci 
se termină şi cu seria asta de meciuri. 

O minge se rostogoli neatinsă printre picioarele 
prinzătorului. 

— Cred că deja s-a terminat, făcu Ray. 


KKK 


Nimic nu-i strica mai mult cheful lui Ray decât gândul 
revenirii acasă. Nu mai fusese acolo de peste un an şi, 
chiar dacă n-ar mai fi trebuit să se întoarcă niciodată, tot i 
s-ar fi părut prea curând. 

Cumpără un burrito de la un stand mexican şi-l mâncă la 
o terasă din apropierea patinoarului, unde obişnuita gaşcă 
de derbedei bruneţi se aduna ca să-i sperie pe oamenii cu 
frica lui Dumnezeu. Vechea Main Street era un mall 
pietonal foarte plăcut, cu terase micuţe, prăvălii de 
antichități şi buchinişti, iar, dacă vremea era frumoasă, ca 
în majoritatea cazurilor, programul localurilor în aer liber 
se prelungea pentru clienţii care zăboveau. 

Când redevenise brusc celibatar, Ray părăsise casa 
veche din oraş şi se mutase în centru, unde cele mai multe 
clădiri fuseseră renovate, căpătând un aspect mai urban. 
Apartamentul lui de şase camere se afla deasupra unui 
magazin de covoare persane. Avea un balconaş deasupra 
mall-ului şi, cel puţin o dată pe lună, îşi invita studenţii la o 
cină cu lasagna şi vin. 

Aproape că se întunecase când descuie uşa de pe trotuar 
şi urcă pe treptele scârţâitoare spre apartament. Era 
complet singur - nu avea partenera, câine, pisică sau 
peştişori. În ultimii ani întâlnise două femei pe care le 
găsise atrăgătoare, dar n-o invitase pe niciuna la o 
întâlnire. Se simţea prea înspăimântat pentru o idilă. O 
studentă îndrăzneață din ultimul an, Kaley, îi făcea 
avansuri, dar zidurile lui defensive erau bine ridicate. 


24 


Pornirile sexuale îi adormiseră în asemenea măsură, încât 
se gândise în mod serios să recurgă la serviciile unui 
consilier sau poate chiar ale noilor medicamente minune. 
Aprinse lumina şi verifică robotul telefonic. 

Îl sunase Forrest, un eveniment cu adevărat ieşit din 
comun, totuşi nu complet neaşteptat. În mod tipic pentru 
Forrest, nu lăsase niciun număr. Ray îşi pregăti un ceai 
fără cofeină şi puse un disc de jazz, încercând să tragă de 
timp în vreme ce se pregătea pentru convorbire. Era 
straniu ca o discuţie telefonică cu singurul său frate să 
necesite atâtea eforturi, dar discuţiile cu Forrest erau 
întotdeauna deprimante. Ei doi nu aveau nici neveste, nici 
copii, nimic în comun, cu excepţia numelui şi a tatălui. 

Ray tastă numărul locuinţei lui Ellie din Memphis. 
Telefonul sună mult, până să răspundă cineva. 

— Bună seara, Ellie, sunt Ray Atlee, rosti el politicos. 

— Ah, mormăi femeia de parcă ar mai fi sunat de opt ori 
până atunci. Nu-i aici, e plecat. 

„Mulţumesc bine, Ellie, dar tu? Grozav, mulţumesc 
pentru întrebare. Mă bucur să te aud. Cum e vremea pe- 
acolo?” 

— M-a sunat, zise Ray. 

— Am zis, nu-i aici. 

— Te-am auzit. Există vreun alt număr? 

— Al cui? 

— Al lui Forrest. Ăsta-i singurul număr la care-l pot 
contacta? 

— Aşa cred. Aici stă în majoritatea timpului. 

— Să-i spui, te rog, că l-am căutat. 

Se întâlniseră în clinica de dezintoxicare: ea pentru 
băutură, Forrest pentru un meniu aproape complet de 
substanţe interzise. Pe atunci, Ellie cântărea patruzeci şi 
nouă de kilograme şi susţinea că la maturitate nu se 
hrănise aproape decât cu votcă. Renunţase la băutură, 
părăsise clinica complet vindecată, îşi triplase greutatea şi, 
cumva, se alesese şi cu Forrest. Mai degrabă mamă decât 
prietenă, îl găzduia acum într-o încăpere de la demisolul 
casei pe care o moştenise, o clădire victoriană veche şi 


25 


stranie în centrul Memphisului. 

Ray ţinea încă receptorul în mână, când telefonul sună. 

— Salut, frăţioare, zise Forrest. Ai sunat? 

— Am văzut că m-ai căutat. Cum merge? 

— Mergea binişor, pân-am primit o scrisoare de la 
bătrânu. Ai primit şi tu? 

— Azi a sosit. 

— Tot se mai crede judecător, iar pe noi doi părinţi 
delincvenţi, nu? 

— Va rămâne de-a pururi Judecătorul. Ai vorbit cu el? 

Un pufnet, urmat de o pauză. 

— De doi ani n-am mai vorbit la telefon şi n-am mai 
călcat în casa aia de nu mai ţin minte când. Nici nu-s sigur 
c-o să vin duminică. 

— O să vii. 

— Tu ai vorbit cu el? 

— L-am sunat acum trei săptămâni. Părea foarte bolnav. 
Forrest, cred că n-o s-o mai ducă mult. Cred c-ar trebui să 
te gândeşti serios... 

— Nu-ncepe iarăşi, Ray. N-ascult predici. 

Se lăsă tăcerea, o linişte apăsătoare, în care amândoi 
inspirară adânc. Fiind un dependent de droguri provenit 
dintr-o familie respectabilă, Forrest avusese parte de când 
se ştia de predici, dăscăleli şi sfaturi nesolicitate. 

— Ilartă-mă, spuse Ray. Eu mă duc. Tu ce faci? 

— Cred c-o să vin. 

— Eşti „curat”? 

Era o întrebare foarte intimă, dar la fel de obişnuită ca şi 
„Cum e vremea?” în cazul lui Forrest, răspunsul era 
întotdeauna direct şi cinstit. 

— De o sută treizeci şi nouă de zile, frăţioare. 

— Grozav! 

Era şi nu era grozav. Fiecare zi fără droguri reprezenta 
o uşurare, totuşi era demoralizant ca după douăzeci de ani 
să continui să numeri. 

— Şi am şi o slujbă, continuă Forrest, mândru. 

— Bravo. În ce domeniu? 

— Mă ocup de cazuri pentru o companie locală de 


26 


ambulante, nişte jeguri care-şi fac reclamă pe cablu şi se- 
nvârt pe lângă spitale. Le fac rost de pacienţi şi iau 
comision. 

O asemenea meserie era dificil de apreciat, dar pentru 
Forrest orice angajare însemna o veste bună. Fusese 
garant de cauţiuni, aprod, paznic, detectiv - la un moment 
sau altul, încercase practic toate slujbele de la nivelurile 
cele mai de jos din domeniul juridic. 

— Nu-i rău, comentă Ray. 

Forrest începu o istorie despre o dispută fizică din sala 
de urgente a unui spital şi Ray începu să-şi piardă atenţia. 
Fratele lui lucrase de asemenea ca bodyguard într-un bar 
de striptease, o funcţie care nu durase prea mult, după ce 
fusese bătut de două ori în aceeaşi noapte. Petrecuse un 
an întreg, făcând turul Mexicului pe o motocicletă Harley- 
Davidson nouă; nu fusese niciodată clar cine sponsorizase 
călătoria, încercase să fie recuperator pentru un cămătar 
din Memphis, dar se dovedise din nou deficitar când se 
ajunsese la violenţă. 

Slujbele cinstite nu-l atrăseseră niciodată, deşi, pentru a 
spune adevărul, potenţialii angajatori erau în general 
înspăimântați de cazierul lui. Două condamnări asociate 
consumului de droguri, ambele înainte să fi împlinit 
douăzeci de ani, care rămăseseră însă pete permanente. 

— O să-l suni pe bătrânu'? întrebă el. 

— Nu, o să-l văd duminică, răspunse Ray. 

— Pe la ce oră ajungi în Clanton? 

— Nu ştiu, cred că pe la cinci. Tu? 

— Dumnezeu a zis ora 17; nu? 

— Da. 

— Atunci o să vin după cinci. Pa, frăţioare. 

Ray dădu ocol telefonului în ora următoare, decizând că 
da, avea să-și sune tatăl, doar ca să-i audă vocea, apoi 
decizând că nu, orice ar fi spus acum putea fi spus şi mai 
târziu, faţă în faţă. Judecătorul detesta convorbirile 
telefonice, mai ales cele nocturne, care-i tulburau 
solitudinea. De cele mai multe ori, refuza pur şi simplu să 
răspundă. lar dacă o făcea, era de obicei atât de grosolan 


27 


şi morocănos, încât cel care suna regreta efortul făcut. 

Probabil că avea să poarte pantaloni negri şi o cămaşă 
albă, presărată de găurele minuscule de la scrumul pipei, 
dar foarte scrobită, deoarece aşa purtase dintotdeauna. 
Pentru el, o cămaşă albă de bumbac rezista un deceniu, 
indiferent de numărul petelor şi al găurelelor cauzate de 
scrum, spălată şi scrobită săptămânal la curăţătoria lui 
Mabe din piaţă. Cravata avea să fie la fel de veche ca şi 
cămaşa, având ca model un imprimeu decolorat, asortată 
întotdeauna cu bretele bleumarin. 

Şi va fi ocupat la biroul său, sub portretul generalului 
Forrest, fără să-şi aştepte fiii pe verandă. Va dori să-i lase 
să creadă că avea de lucru, chiar şi duminică după-amiaza, 
şi că sosirea lor nu era chiar atât de importantă. 


28 


4 


Drumul cu automobilul până în Clanton dura în jur de 
cincisprezece ore, dacă mergeai cu camionagiii pe 
autostrada cu patru benzi aglomerate şi te luptai cu 
gâtuirile din jurul oraşelor, şi putea fi parcurs într-o zi 
dacă te grăbeai. Ray nu se grăbea. 

lşi puse puţinele bagaje în portbagajul Audiului TT 
decapotabil cu două locuri, pe care-l avea de nicio 
săptămână, nu-şi luă rămas-bun de la nimeni, fiindcă 
nimănui nu-i păsa realmente când venea sau pleca, şi ieşi 
din Charlottesville. Nu avea să depăşească viteza legală şi 
nu avea să meargă pe autostradă, dacă putea s-o evite. 
Asta era provocarea lui - o călătorie fără digresiuni. Pe 
scaunul tapisat în piele de alături avea hărţi, un termos cu 
cafea tare, trei ţigări de foi cubaneze şi o sticlă cu apă. 

La câteva minute după ce părăsise oraşul prin vest, coti 
la stânga pe Blue Ridge Parkway şi începu să şerpuiască 
spre sud, peste deluşoare. TI-ul era un model 2 000, ieşit 
de cel mult doi ani de pe planşetele de proiectare. Cu vreo 
optsprezece luni în urmă, Ray citise anunţul dat de Audi 
referitor la noua lor maşină sport şi se grăbise s-o 
comande pe prima din oraş. De atunci nu mai văzuse alta, 
deşi dealerul îl asigurase că modelul avea să devină 
popular. 

Când ajunse la o belvedere, cobori capota, aprinse o 
țigară de foi şi sorbi din cafea, apoi porni iarăşi, fără să 
depăşească 70 km/h. Chiar şi la viteza aceea, Clanton se 
apropia ameninţător. 

Peste patru ore, în căutarea unei benzinării, Ray se trezi 
aşteptând la un semafor pe strada principală a unui orăşel 
din North Carolina. Trei avocaţi traversau strada chiar 
prin faţa lui, vorbind toţi în acelaşi timp şi având nişte 
serviete vechi, care arătau la fel de uzate şi scâlciate ca şi 


29 


pantofii. Ray privi în stânga şi zări tribunalul. Întoarse 
capul spre dreapta şi se uită după avocaţii care dispărură 
într-un local. Brusc se simţi flămând, atât de mâncare, cât 
şi de vocile oamenilor. 

Cei trei stăteau într-un separeu lângă fereastra din faţă, 
continuând să pălăvrăgească, pe când amestecau în ceştile 
de cafea. Ray se aşeză la o masă relativ apropiată şi 
comandă un sandviş triplu de la chelneriţa bătrână, care-i 
servea de câteva decenii. Un pahar de ceai cu gheaţă şi un 
sandviş, dar ea scrise totul cu atenţie în carneţelul de 
comenzi. Ray se gândi că bucătarul era probabil şi mai 
bătrân. 

Avocaţii avuseseră o dimineaţă plină în tribunal, 
ciorovăindu-se pentru un teren din munţi. Terenul fusese 
vândut, urmase o acţiune judiciară etc. Etc, şi acum 
începuse procesul. Chemaseră martori, citaseră cazuri 
precedente, contestaseră tot ce declaraseră ceilalţi şi în 
general se înfierbântaseră într-atât încât necesitaseră o 
pauză. 

„Asta voia tata să fac”, fu cât pe-aici să spună Ray cu 
glas tare. Se ascundea în spatele gazetei locale, 
prefăcându-se că citeşte, dar îi asculta pe avocaţi. 

Visul judecătorului Reuben Atlee fusese ca băieţii lui să 
termine dreptul şi să revină în Clanton. El avea să se 
retragă din funcţia publică şi, împreună, urmau să 
deschidă un cabinet juridic în piaţă. Acolo aveau să aibă o 
meserie onorabilă, iar el avea să-i înveţe cum să fie avocaţi 
- avocaţi gentlemeni, avocaţi de provincie. 

Avocaţi faliţi fusese felul în care îşi imaginase Ray 
situaţia. Aidoma tuturor orăşelelor din Sud, Clanton 
abunda în avocaţi, care se înghesuiau în clădirile aflate 
vizavi de tribunal, de cealaltă parte a pieţei, şi aveau 
funcţii de conducere în politică, bănci, cluburi şi şcoli, ba 
chiar şi în biserici şi în liga de base-ball. Unde anume, pe 
perimetrul pieţei trebuia să-şi găsească locul? 

În vacanţele de vară din colegiu şi facultate, Ray lucrase 
pentru tatăl său. Desigur, fără să fie plătit. li cunoştea pe 
toţi avocaţii din Clanton. În ansamblu, nu erau oameni răi, 


30 


atâta doar că erau prea mulţi. 

Cotitura spre droguri a lui Forrest venise destul de 
repede şi sporise presiunea asupra lui Ray, de a-şi urma 
tatăl într-o viaţă de sărăcie cultivată. Se împotrivise însă 
şi, după ce terminase primul an la Drept, îşi promisese că 
nu avea să revină în Clanton. Avusese nevoie de încă un an 
pentru a-şi aduna curajul ca să-şi anunţe tatăl, care nu mai 
vorbise opt luni cu el. Când absolvise facultatea, Forrest 
era în închisoare. Judecătorul sosise târziu la ceremonia 
acordării diplomelor, stătuse în ultimul rând, plecase 
devreme şi nu-i adresase niciun cuvânt lui Ray. Fusese 
nevoie de primul preinfarct ca să se reunească. 

Totuşi, banii nu reprezentaseră motivul principal pentru 
care Ray plecase din Clanton. Atlee & Atlee nu pornise 
niciodată la drum, deoarece partenerul mai tânăr dorea să 
evadeze din umbra celui vârstnic. 

Judecătorul Atlee era un bărbat uriaş într-un oraş micuţ. 

Ray găsi benzinăria la marginea oraşului şi în scurt timp 
reveni pe şoseaua care urca şi cobora deluşoarele, 
mergând cu şaptezeci de kilometri pe oră. Uneori cu 
şaizeci şi cinci. Se oprea în belvedere şi admira peisajul. 
Evita aşezările şi-şi studia hărţile. Toate drumurile se 
îndreptau, mai devreme sau mai târziu, spre Mississippi. 

În apropierea frontierei cu North Carolina, găsi un motel 
vechi care anunţa aer condiţionat, TV prin cablu şi camere 
curate pentru 29,99 de dolari, deşi indicatorul era strâmb 
şi ruginit pe margini. Inflaţia sosise o dată cu cablul, 
deoarece acum camera costa 40 de dolari. Alături se afla 
un local nonstop, unde Ray înfulecă găluşte, specialitatea 
din seara aceea. După cină, se aşeză pe o bancă în faţa 
motelului, fumă altă ţigară de foi şi privi maşinile 
ocazionale care treceau pe acolo. 

De cealaltă parte a şoselei, la o sută de metri depărtare, 
se găsea un cinematograf în aer liber. Marchiza se năruise 
şi era acoperită de buruieni şi iederă. Ecranul cel mare şi 
gardul de sârmă împrejmuitor se prăbuşiseră de mulţi ani. 

Cândva, Clanton avusese un cinematograf similar, 
imediat la intrarea în oraş, lingă autostradă. Făcuse parte 


31 


dintr-un lanţ deţinut de o corporație din Nord şi livrase 
localnicilor obişnuitele succesiuni de filme de groază, 
kung-fu şi tăvăleli pe plajă, care atrăgeau tineretul şi 
ofereau pastorilor motive de scânceală. În 1970, puterile 
nordiste deciseseră să polueze din nou Sudul, trimițând 
filme scandaloase. 

Ca majoritatea lucrurilor bune şi rele, pornografia sosise 
târziu în Mississippi. Atunci când Marchiza anunţase 
Majoretele, traficul continuase nepăsător. Când, a doua zi, 
fusese adăugat XXX, circulaţia se oprise şi spiritele se 
încinseseră în localurile din jurul pieţei. Premiera avusese 
loc într-o seară de luni, înaintea unei mulţimi mici, 
curioase şi destul de entuziaste. Recenziile de la şcoală 
fuseseră favorabile şi până marţi cete de adolescenţi se 
ascundeau prin păduri, mulţi cu binocluri, privind cu 
stupefacţie. După slujba de miercuri seara, clerul se 
organizase şi lansase un contraatac bazat mai mult pe 
intimidare, decât pe tactici viclene. 

Învăţând de la protestatarii pentru drepturile civile, o 
grupare pentru care nu aveau nici cea mai măruntă 
simpatie, preoţii îşi conduseseră turmele de enoriaşi spre 
autostrada din faţa cinematografului, unde purtaseră 
pancarde, se rugaseră şi intonaseră imnuri, dar în acelaşi 
timp notaseră grăbiţi plăcuţele de înmatriculare ale 
maşinilor care încercau să intre. 

Afacerea încetase brusc. Conducătorii corporației din 
Nord îi acţionaseră imediat în judecată, cerând daune. 
Preoţii ripostaseră în mod similar şi nu fusese o surpriză 
când dublul dosar sfârşise în sala de judecată a 
Onorabilului Reuben V. Atlee, membru de o viaţă al Primei 
Biserici Prezbiteriene, urmaşul familiei Atlee, constructor 
al sanctuarului original şi de treizeci de ani profesor la 
şcoala de duminică, pentru o clasă de moşnegi care se 
reunea în bucătăria din demisolul lăcaşului sfânt. 

Audierile duraseră trei zile. Deoarece niciun avocat din 
Clanton nu dorea să apere Majoretele, proprietarii erau 
reprezentaţi de o firmă mare din Jackson. O duzină de 
localnici depuseseră mărturie împotriva filmului, ţinând 


32 


partea clerului. 

După zece ani, la Facultatea de Drept din Tulane, Ray 
studiase verdictul tatălui său în cazul respectiv. Urmând 
cele mai recente cazuri federale, judecătorul Atlee 
protejase drepturile protestatarilor, cu anumite restricţii. 
În acelaşi timp, citând un caz recent de obscenitate al 
cărui verdict fusese pronunţat de Tribunalul Suprem, 
permisese filmului să ruleze în continuare. 

Din punct de vedere juridic, opinia sa n-ar fi putut să fie 
mai întemeiată. Din punct de vedere politic, n-ar fi putut să 
fie mai proastă. Nimeni nu fusese mulţumit. Telefonul 
zbârnâise toată noaptea, cu ameninţări anonime. Preoţii îl 
declaraseră pe Reuben Atlee trădător. „Aşteaptă tu 
următoarele alegeri!” îi promiseseră din amvoanele lor. 

Scrisorile  inundaseră  redacţiile ziarelor Clanton 
Chronicle şi The Ford County Times, acuzându-l fără 
excepţie pe Atlee pentru că îngăduise asemenea mizerii în 
comunitatea lor neprihănită. Atunci când Judecătorul se 
plictisise finalmente de critici, decisese să replice. Işi 
alesese locul şi momentul când s-o facă - într-o duminică, 
la Prima Biserică Prezbiteriană - şi vestea se răspândise cu 
iuţeală, aşa cum se întâmpla întotdeauna în Clanton. 
Inaintea unei biserici ticsite, judecătorul Atlee intrase 
sigur pe sine, străbătuse naosul, suise treptele mochetate 
şi se oprise în amvon. Era înalt de peste un metru optzeci 
şi voinic, iar costumul negru îi conferea o aură 
dominatoare. 

— Un judecător care numără voturile înaintea procesului 
ar trebui să-şi ardă roba şi să plece din ţinut, începuse el 
sever. 

Ray şi Forrest stătuseră cât mai departe cu putinţă, într- 
un colţ de la balcon, ambii gata să izbucnească în lacrimi. 
Il imploraseră pe tatăl lor să le îngăduie să nu fie prezenţi, 
dar absenţa de la biserică nu era admisă, indiferent de 
circumstanţe. 

Judecătorul le explicase celor mai puţini informaţi că, 
indiferent de opinii sau considerente personale, trebuiau 
urmate precedentele juridice, iar judecătorii buni urmează 


33 


întotdeauna legea. Judecătorii slabi urmează masele. 
Judecătorii slabi au în minte numai voturile care să-i 
menţină în post şi apoi se plâng de injusteţe când 
sentinţele lor laşe sunt supuse recursului la instanţele 
superioare. 

— Puteţi să-mi spuneţi cum doriţi, se adresase el 
mulţimii amuţite, dar nu sunt un laş. 

Ray auzea şi acum cuvintele acelea, îşi vedea şi acum 
tatăl acolo, în depărtare, singur, aidoma unui uriaş. 

După o săptămână, protestatarii obosiseră, iar filmele 
porno îşi urmaseră cursul. Kung-fu revenise în forţă şi toţi 
fuseseră fericiţi. Peste alţi doi ani, judecătorul Atlee 
primise obişnuitele optzeci la sută din voturi în ţinutul 
Ford. 

Ray azvârli chiştocul ţigării în direcţia unui tufiş şi porni 
spre camera lui. Noaptea era răcoroasă, aşa că deschise o 
fereastră şi ascultă automobilele care ieşeau din oraş şi 
dispăreau printre dealuri. 


34 


5 


Fiecare stradă avea o istorie, fiecare clădire reprezenta 
o amintire. Cei binecuvântaţi cu copilării minunate pot să 
se plimbe pe străzile localităţii natale şi să-şi revadă, 
fericiţi, trecutul. Restul sunt mânaţi spre casă de îndatoriri 
şi caută să plece cât mai repede cu putinţă. După primele 
cincisprezece minute petrecute în Clanton, Ray de-abia 
aştepta să poată pleca. 

Oraşul se schimbase şi în acelaşi timp rămăsese la fel. 
Pe autostrăzile ce se îndreptau spre el, clădirile metalice 
ieftine şi rulotele se înghesuiau cât mai aproape de drum, 
pentru vizibilitate maximă. În ţinutul Ford nu exista pic de 
planificare edilitară. Un proprietar putea construi orice, 
fără autorizație, fără inspecții, fără certificate de 
urbanism, fără acordul vecinilor. Numai crescătoriile de 
porci şi centralele nucleare necesitau autorizaţii şi dosar 
de construcţie. Rezultatul era o aglomerare de demolări şi 
construiri care devenea tot mai hidoasă cu trecerea anilor. 

În cartierele vechi, de lângă piaţă, oraşul nu se 
modificase însă deloc. Străzile lungi şi umbrite erau la fel 
de curate şi cochete ca pe vremea când Ray hoinărea cu 
bicicleta pe ele. Cele mai multe case aparţineau tot 
proprietarilor pe care-i cunoştea, iar în cazul celor care 
fuseseră vândute, se păstraseră obloanele vopsite şi peluza 
tunsă. Numai câteva erau neglijate. Vreo cinci fuseseră 
abandonate. 

Aici, în centrul ținutului Bibliei, se menţinuse regula 
nescrisă potrivit căreia duminica nu faci altceva decât să 
mergi la biserică, stai pe verandă, îţi vizitezi vecinii, te 
odihneşti şi te destinzi aşa cum a dorit-o Domnul. 

Era înnorat şi destul de rece pentru luna mai, când Ray 
făcu un tur al locurilor în care-şi petrecuse copilăria, 
pierzând vremea până la ora stabilită şi străduindu-se să 


35 


evoce amintiri frumoase din Clanton. Trecu pe lângă 
parcul Dizzy Dean, unde jucase în campionatul local de 
baseball pentru Pirates, apoi pe lângă ştrandul public, 
unde se bălăcise în fiecare vară, mai puţin în 1969, când 
municipalitatea preferase să-l închidă decât să admită 
copiii negrilor. Zări apoi bisericile - baptistă, metodistă şi 
prezbiteriană - faţă în faţă la intersecţia dintre Second şi 
Elm, aidoma unor santinele alerte, cu turlele concurând în 
înălţime. Erau pustii acum, dar peste vreo oră habotnicii 
aveau să se adune pentru slujba de seară. 

Piaţa era la fel de lipsită de viaţă ca şi străzile ce duceau 
spre ea. Cu 8 000 de locuitori, Clanton era suficient de 
mare ca să fi atras magazinele cu reduceri care 
nenorociseră atâtea orăşele. Aici însă oamenii rămăseseră 
credincioşi negustorilor localnici şi pe perimetrul pieţei nu 
exista nici măcar o singură clădire pustie sau închisă - un 
adevărat miracol. Magazinele detailiste se amestecau cu 
băncile, cabinetele de avocatură şi localurile, toate închise 
duminica. 

Ray trecu fără grabă prin cimitir şi merse spre parcela 
familiei Atlee din partea veche, unde monumentele 
funerare erau mai mari. Unii dintre strămoşi ridicaseră 
adevărate palate pentru morţii lor. Ray bănuise 
dintotdeauna că moştenirea familiei, pe care el n-o văzuse 
niciodată, fusese înghițită de cavourile acelea. Se îndreptă 
către mormântul mamei sale, ceva ce nu făcuse de ani 
buni. Ea fusese îngropată în capătul îndepărtat al parcelei, 
deoarece fusese o Atlee doar prin căsătorie. 

În curând, în mai puţin de o oră, avea să stea în 
cabinetul Judecătorului, sorbind ceai solubil prost şi 
primind instrucţiuni despre modul exact în care îşi va 
îngropa tatăl. Urmau să fie date multe ordine, decizii şi 
îndrumări, deoarece Judecătorul era un om de vază şi-i 
păsa extrem de mult de felul în care va fi evocat. 

Ray se întoarse în maşină şi trecu pe lângă turnul de apă 
în care se căţărase de două ori, a doua oară cu poliţia 
aşteptându-l la bază. Se strâmbă spre vechiul său liceu, un 
loc în care nu mai pusese piciorul de când părăsise oraşul. 


36 


Dincolo de acesta se afla terenul de fotbal, unde Forrest 
Atlee îşi călcase în picioare oponenții şi aproape că 
devenise faimos, înainte de a fi eliminat din echipă. 

Era 16.40, duminică, 7 mai. Momentul reuniunii de 
familie. 


XXX 


La Maple Run nu se zărea niciun semn de viaţă. Peluza 
din faţă fusese tunsă recent, iar vechiul Lincoln negru al 
Judecătorului era parcat în spate, dar acelea constituiau 
singurele semne că aici locuia, de mulţi ani, cineva. 

Fațada clădirii era dominată de patru coloane mari şi 
rotunde, sub un portic; pe vremea când Ray locuise aici, 
coloanele fuseseră vopsite în alb, dar acum erau înverzite 
de iederă şi viţă sălbatică. Glicina suia nestăvilită peste 
coloane, pe acoperiş. Buruienile sufocau totul - rondurile 
de flori, tufele, aleile. 

Amintirile îl loviră cu putere, aşa cum făceau 
întotdeauna, când opri în parcare şi clătină din cap, văzând 
starea unei locuinţe cândva maiestuoase. Şi, tot ca de 
fiecare dată, erau însoţite de acelaşi val de vinovăţie. Ar fi 
trebuit să rămână aici, să se fi alăturat bătrânului şi să fi 
întemeiat firma Atlee & Atlee, să se fi însurat cu o fată din 
partea locului şi să fi zămislit o droaie de urmaşi care să 
locuiască la Maple Run, unde l-ar fi adorat pe Judecător şi 
i-ar fi făcut bătrâneţile fericite. 

Trânti portiera cât putu de tare, sperând să atragă 
atenţia oricui ar fi trebuit să fie alertat, dar sunetul de-abia 
se auzi în Maple Run. Casa vecină, din dreapta era o altă 
relicvă ocupată de o familie de fete bătrâne, care mureau 
una câte una de câteva decenii. Fusese construită tot 
înaintea războiului de secesiune, dar nu era acoperită de 
iederă şi buruieni, fiind complet umbrită de cinci dintre cei 
mai mari stejari din Clanton. 

Treptele şi veranda din faţă fuseseră măturate recent. O 
mătură era rezemată de uşa întredeschisă. Judecătorul 
refuza să încuie casa şi, fiindcă refuza de asemenea să-şi 


37 


instaleze aer condiţionat, lăsa permanent uşile şi ferestrele 
deschise. 

Ray inspiră adânc şi împinse uşa până când aceasta se 
lovi de opritor, scoțând un sunet surd. Păşi înăuntru şi 
aşteptă să fie izbit de miros, indiferent care ar fi fost 
natura sa de această dată. Ani de zile, Judecătorul avusese 
o pisică bătrână, cu obiceiuri dintre cele mai proaste, iar 
locuinţa trăda asta Insă pisica dispăruse, iar mirosul nu 
era defel neplăcut. Aerul dinăuntru era cald, prăfos şi 
purta izul puternic al tutunului de pipă. 

— Este cineva acasă? întrebă Ray, nu prea tare. 

Niciun răspuns. 

Ca şi restul casei, holul era utilizat pentru depozitarea 
cutiilor cu dosare şi hârţoage vechi de care Judecătorul se 
agăța, de parcă ar fi fost importante. Zăceau acolo din 
clipa în care fusese evacuat din tribunal. Ray privi în 
dreapta, spre sufrageria unde nimic nu se schimbase de 
patruzeci de ani, şi dădu colţul, spre coridorul de 
asemenea ticsit de cutii. Păşi fără zgomot şi strecură capul 
în cabinetul tatălui său. 

Judecătorul moţăia pe canapea. 

Bărbatul se retrase iute şi porni spre bucătărie, unde, 

surprinzător, în chiuvetă nu existau farfurii murdare, iar 
mesele erau curate. De obicei, bucătăria era o catastrofă, 
însă nu şi azi. Găsi o sticluţă de apă minerală în frigider şi 
se aşeză la masă, încercând să decidă dacă să-și trezească 
tatăl sau să amine inevitabilul. Bătrânul era bolnav şi avea 
nevoie de odihnă, aşa că Ray bău din sticlă şi privi ceasul 
de deasupra plitei, care avansa lent spre ora 17. 
_ Forrest avea să apară, în privinţa asta era sigur. 
Întâlnirea era prea importantă ca s-o rateze, dar nu fusese 
punctual în viaţa lui. Refuza să poarte ceas şi pretindea că 
nu ştia niciodată în ce zi se afla, iar oamenii îl credeau. 

Fix la ora 17, Ray decise că se săturase să aştepte. 
Străbătuse un drum lung pentru momentul acesta şi dorea 
să rezolve problema. Intră în cabinet, observă că tatăl său 
nu se clintise şi, timp de aproape două minute, rămase 
locului, nedorind să-l trezească, şi în acelaşi timp simţindu- 


38 


se ca un intrus. 

Judecătorul era îmbrăcat în aceiaşi pantaloni negri şi 
aceeaşi cămaşă albă şi scrobită pe care le purtase de când 
tinea Ray minte. Bretele bleumarin, şosete negre şi pantofi 
negri cu găurele. Slăbise şi se pierdea în haine. Era palid 
şi tras la faţă, cu părul rar, pieptănat peste cap. Mâinile 
încrucişate în dreptul taliei erau aproape la fel de albe ca 
şi cămaşa. 

Lângă mâini, ataşat de curea în partea dreaptă, se zărea 
un container micuţ de plastic alb. Ray se apropie un pas, în 
tăcere, ca să privească mai bine. Era un flacon de morfină. 

Ray închise ochii, iar apoi îi deschise şi privi în jurul 
încăperii. Biroul cu capac rulant de sub generalul Forrest 
nu se modificase de când îl ştia. Vechea maşină de scris 
Underwood era tot acolo, cu un teanc de coli alături. La un 
metru mai departe se afla biroul mare, de mahon, moştenit 
de la strămoşul Atlee care luptase alături de Forrest. 

Sub privirea severă a generalului Nathan Bedford 
Forrest, şi stând acolo, în mijlocul unei odăi aflate în afara 
timpului, Ray începu să-şi dea seama că tatăl său nu 
răsufla. IÎnţelese asta treptat. Tuşi, dar nu căpătă nici cel 
mai mic răspuns. După aceea, se aplecă şi atinse 
încheietura stângă a Judecătorului. Nu simţi pulsul. 

Judecătorul Reuben V. Atlee murise. 


39 


6 


În cabinet exista un scaun de răchită vechi, cu o pernă 
zdrenţuită şi o cuvertură destrămată pe spătar. Nimeni nu- 
l] folosise vreodată, cu excepţia pisicii. Ray se retrase cu 
spatele şi se lăsă în el, pentru că era locul cel mai apropiat 
în care se putea aşeza, iar apoi rămase mult timp acolo, 
vizavi de canapea, aşteptând ca tatăl său să înceapă să 
respire, să se trezească, să se ridice în capul oaselor, să 
preia conducerea situaţiei şi să întrebe unde era Forrest. 

Judecătorul continuă să rămână nemişcat. Singura 
răsuflare din Maple Run o reprezenta efortul destul de 
chinuitor al lui Ray de a-şi recâştiga autocontrolul. Casa 
era tăcută, iar aerul nemişcat părea şi mai apăsător. 
Bărbatul fixă cu privirea mâinile palide, care se odihneau 
liniştite, şi aşteptă să se mişte oricât de puţin. În sus şi în 
jos, foarte lent, pe măsură ce sângele reîncepea să fie 
pompat, iar plămânii se umpleau şi se goleau. Nu se 
întâmplă însă nimic. Tatăl lui era rigid ca lemnul, cu 
mâinile şi picioarele alipite, bărbia în piept, de parcă ar fi 
ştiut, atunci când se întinsese, că acea moţăiala va fi 
veşnică. Buzele erau strânse, cu o urmă de surâs. Drogul 
puternic curmase durerile. 

Pe măsură ce şocul începea să se destrame, prinseră să-l 
asalteze întrebările. De cât timp murise? îl răpusese 
cancerul, sau pur şi simplu luase o doză prea mare? Care 
era diferenţa? 

Înscenase totul pentru fii săi? Unde naiba era Forrest? 
Desigur, nu că l-ar fi ajutat cine ştie ce. 

Singur cu tatăl său pentru ultima dată, Ray îşi stăvili 
lacrimile şi obişnuitele întrebări chinuitoare - „De ce n-am 
venit mai devreme?”, De ce n-am venit mai des? De cen- 
am scris şi n-am telefonat?", iar lista putea să continue, 
dacă ar fi îngăduit-o. 


40 


În cele din urmă, se mişcă. Îngenunche în tăcere lângă 
canapea, îşi puse capul pe pieptul Judecătorului şi şopti: 

- Te iubesc, tată. 

După aceea, spuse o rugăciune scurtă. Când se ridică, 
avea lacrimi în ochi, deşi nu voia să plângă. Fratele lui mai 
mic avea să apară dintr-o clipă în alta şi Ray era decis să 
controleze situaţia fără emoţii. 

Pe biroul de mahon, găsi scrumiera cu două pipe. Una 
era goală. Cealaltă era plină de tutun şi se fumase recent 
din ea. Părea uşor călduţă, cel puţin aşa i se păru lui Ray, 
deşi nu putea să fie sigur. Şi-l putea imagina pe Judecător 
fumând, în timp ce-şi aranja hârtiile pe birou, nedorind ca 
băieţii să vadă o dezordine prea mare, pentru ca apoi, când 
durerea îl lovise, să se întindă pe canapea şi să ia o doză 
mică de morfină, ca să-și mai alunge suferinţa, alunecând 
apoi în moarte. 

Lângă Underwood se afla unul dintre plicurile oficiale 
ale Judecătorului. Pe el scria „Testamentul final al lui 
Reuben V. Atlee”. Dedesubt era consemnată data de ieri, 6 
mai 2000. Ray îl luă şi părăsi cabinetul. Găsi o altă sticlă 
de apă minerală în frigider şi o duse pe veranda din faţă, 
unde se aşeză în leagăn şi-l aşteptă pe Forrest. 

Ar fi trebuit să sune la serviciile funerare şi să-şi scoată 
tatăl din casă înainte de sosirea lui Forrest? Dezbătu 
problema cu încrâncenare pentru o vreme, iar apoi citi 
testamentul. Era un document simplu, de numai o pagină, 
lipsit de surprize. 

Decise să aştepte exact până la ora 18, iar dacă Forrest 
nu apărea până atunci, să sune la serviciile funerare. 

Judecătorul era tot mort când Ray reveni în cabinet, 
ceea ce nu era deloc o surpriză. Puse plicul la locul său, 
lângă maşina de scris, răsfoi prin alte hârtii şi, la început, 
încercă o senzaţie stranie pentru că proceda în felul acela. 
Avea totuşi să fie executorul testamentar al tatălui său şi, 
în curând, urma să se ocupe de toate actele necesare. 
Trebuia să inventarieze bunurile, să achite facturile, să 
ajute la legalizarea ultimelor resturi ale banilor familiei 
Atlee şi, în cele din urmă, să le îngroape. Testamentul 


41 


împărțea totul între cei doi fii, aşa că succesiunea avea să 
fie clară şi relativ simplă. 

Privind ceasul şi aşteptându-şi fratele, Ray începu să 
examineze cabinetul, fiecare pas fiindu-i urmărit cu atenţie 
de generalul Forrest. Era cât mai silențios, nedorind în 
continuare să-şi tulbure tatăl. Sertarele birouaşului cu 
capac erau pline cu obiecte de papetărie. Pe biroul de 
mahon se afla un teanc de corespondenţă curentă. 

Inapoia canapelei, peretele era acoperit de rafturi ticsite 
cu tratate juridice care păreau să fi fost neglijate de 
decenii. Rafturile construite din lemn de nuc reprezentau 
un cadou din partea unui ucigaş eliberat din închisoare de 
către bunicul Judecătorului cu un secol în urmă, conform 
tradiţiei de familie, care, ca regulă generală, nu fusese 
pusă sub semnul întrebării, până la apariţia lui Forrest. 
Rafturile erau aşezate pe o comodă lungă, tot din lemn de 
nuc, înaltă de cel mult un metru. Comoda avea şase uşiţe 
şi era destinată depozitării. Ray nu se uitase niciodată în 
ea. Canapeaua se găsea în faţa comodei, blocând-o 
aproape complet vederii. A 

Una dintre uşiţele comodei era deschisă. In interior, Ray 
distinse o stivă ordonată de cutii de papetărie Blake & 
Son, verde-închis, aceleaşi pe care le ştia dintotdeauna. 
Blake & Son era o tipografie veche din Memphis. Practic, 
toţi avocaţii şi judecătorii din stat cumpărau plicuri şi coli 
cu antet de la ea şi o făcuseră din vremuri imemoriale. Ray 
se aplecă şi trecu în spatele canapelei, ca să vadă mai 
bine. Spațiile de depozitare erau mici şi întunecate. 

O cutie pentru plicuri, lipsită de capac, fusese lăsată în 
uşiţa deschisă, la numai câţiva centimetri deasupra 
podelei, înăuntrul ei nu se găseau însă plicuri. Cutia era 
umplută cu bani: bancnote de o sută de dolari. Sute de 
bancnote, aranjate ordonat într-o cutie lată de treizeci de 
centimetri, lungă de patruzeci şi cinci şi înaltă de vreo 
doisprezece. Ray ridică cutia şi constată că era grea. În 
adâncul comodei fuseseră înghesuite alte câteva zeci. 

Bărbatul mai scoase o cutie, la întâmplare. Era de 
asemenea ticsită cu bancnote de o sută de dolari. La fel şi 


42 


a treia, în a patra cutie, bancnotele erau înfăşurate cu 
banderole de hârtie galbenă, pe care fusese tipărit „2000”. 
Numără repede cincizeci şi trei de banderole. 

O sută şase mii de dolari. 

Târându-se în patru labe în lungul canapelei, atent să nu 
atingă şi să nu mişte nimic de la locul său, Ray deschise 
celelalte şase uşiţe ale comodei. Cu totul erau cel puţin 
douăzeci de cutii Blake & Son verde-închis. 

Se ridică în picioare, porni spre uşa cabinetului, iar apoi 
traversă holul şi ieşi pe veranda din faţă, la aer curat. Se 
simţea ameţit şi, când se aşeză pe treapta cea mai de sus, 
o picătură mare de transpiraţie i se rostogoli de pe nas şi-i 
căzu pe pantaloni. 


x kK Xx 

Deşi o gândire limpede nu era pe deplin posibilă, Ray 
izbuti să facă nişte calcule rapide. Presupunând că ar fi 
fost douăzeci de cutii şi că fiecare conţinea cel puţin o sută 
de mii de dolari, atunci bănetul depăşea cu mult orice ar fi 
încasat Judecătorul în treizeci şi doi de ani de slujbă. 
Funcţia se judecător al Curţii de Echitate îi ocupase tot 
timpul; nu avusese timp de activităţi suplimentare şi 
practic nu mai făcuse nimic de la înfrângerea în alegeri, cu 
nouă ani în urmă. 

Nu era un împătimit al jocurilor de noroc şi, după ştiinţa 
lui Ray, nu cumpărase niciodată vreo acţiune la bursă. 

O maşină se apropie pe stradă. Ray înlemni, temându-se 
că era Forrest. Maşina trecu mai departe, iar bărbatul sări 
în picioare şi fugi spre cabinet. Ridică un capăt al 
canapelei şi-l îndepărtă cu cincisprezece centimetri de 
rafturi, apoi procedă la fel cu capătul opus. Se lăsă în 
genunchi şi începu să scoată cutiile Blake & Son. Când 
făcu o stivă de cinci, le duse prin bucătărie, spre o debara 
din spate, înapoia cămării, unde camerista Irene îşi ţinuse 
întotdeauna măturile şi periile. Aceleaşi obiecte se găseau 
şi acum acolo, evident neatinse după moartea ei. Ray 
rupse pânzele de păianjen, iar apoi aşeză cutiile pe jos. 

Debaraua nu avea ferestre, aşa că Ray nu putea fi văzut 


43 


din bucătărie. 

Din sufragerie, inspecta aleea pentru maşini de la 
stradă, nu zări nimic şi alergă înapoi în cabinet, unde 
echilibra şapte cutii Blake & Son în altă stivă şi le duse în 
debara. Înapoi la fereastra sufrageriei, nimeni afară, înapoi 
în cabinet, unde Judecătorul era tot mai rece cu fiecare 
clipă. Alte două drumuri până la debara şi termină treaba. 
Douăzeci şi şapte de cutii, toate depozitate în siguranţă, 
într-un loc unde nu avea să le caute nimeni. 

Era aproape ora 18 când Ray se duse la automobilul său 
şi scoase geanta cu schimburi. Avea nevoie de o cămaşă 
care să nu fie îmbibată de transpiraţie şi de pantaloni 
curaţi. Casa era plină de praf şi murdărie, iar el ar fi pătat 
orice ar fi atins. Se spălă şi se şterse cu prosopul în 
singura baie de la parter. După aceea aranja cabinetul, 
mută canapeaua la locul ei şi trecu dintr-o cameră în alta, 
căutând alte comode. 

Se găsea la etaj, în dormitorul Judecătorului, cu 
ferestrele deschise, scotocind prin dulapuri, când auzi o 
maşină pe stradă. Cobori în fugă şi izbuti să se instaleze în 
leagănul de pe verandă, exact în clipa când Forrest parca 
înapoia Audiului său. Ray respiră adânc şi se strădui să se 
calmeze. 

Şocul unui tată mort era îndeajuns pentru o zi. Şocul 
descoperirii banilor îl făcea să tremure din tot corpul. 

Forrest urcă treptele cât putu mai încet, cu mâinile 
înfundate adânc în buzunarele pantalonilor albi de pictor. 
Era încălţat cu bocanci de armată negru-strălucitor, cu 
şireturi verde-viu. Intotdeauna altfel. 

— Salut, Forrest, rosti Ray încet şi fratele său se răsuci 
şi-l văzu. 

— Salut, frăţioare. 

— A murit. 

Forrest se opri şi, pentru o clipă, îl cercetă cu privirea, 
după care se uită spre stradă. Purta un sacou maro vechi 
peste un tricou roşu, o combinaţie pe care nimeni, cu 
excepţia lui, n-ar fi încercat-o. Şi nimeni, cu excepţia lui, n- 
ar fi avut succes în ea. Ca primul spirit liber autoproclamat 


44 


din Clanton, Forrest se străduise dintotdeauna să fie 
excentric, extravagant, avangardist, la curent cu ultima 
modă. 

Se mai îngrăşase, dar îi stătea bine. Părul lung şi nisipiu 
încărunţea mult mai repede decât al lui Ray. Purta o şapcă 
uzată de base-ball cu însemnele celor de la Cubs. 

— Unde-i? întrebă el. 

— Înăuntru. 

Forrest trase uşa din plasă şi Ray îl urmă în casă. Se 
opri în uşa cabinetului şi păru nesigur în legătură cu ce să 
facă în continuare. Privindu-şi tatăl, capul îi căzu încet 
spre un umăr şi, pentru o clipă, Ray se gândi că s-ar fi 
putut prăbuşi. Deşi încerca să lase impresia unui dur, 
emoţiile lui Forrest ieşeau întotdeauna imediat la 
suprafaţă. 

— Dumnezeule, bolborosi el, iar apoi înainta stângaci 
spre scaunul din răchită în care se aşeză şi privi 
neîncrezător spre Judecător. A murit de-adevăratelea? 
reuşi să articuleze printre fălcile încleştate. 

— Da. 

Forrest înghiţi un nod şi-şi stăvili lacrimile, pentru ca în 
cele din urmă să întrebe: 

— Când ai ajuns aici? 

Ray se aşeză pe un taburet rotativ şi-l întoarse spre 
fratele său. 

— Pe la cinci. Am intrat, am crezut că moţăia şi abia 
după aceea mi-am dat seama că era mort. 

— Îmi pare rău c-a trebuit să-l găseşti tocmai tu, zise 
Forrest, ştergându-şi colţurile ochilor. 

— Cineva trebuia să-l găsească. 

— Ce facem acum? 

— Sunăm la serviciile funerare. 

Forrest încuviinţă, de parcă ar fi ştiut că exact aşa 
trebuia procedat. Se sculă încet şi nesigur şi se apropie de 
canapea. Atinse mâinile tatălui său. 

— De cât timp murise? mormăi el cu o voce răguşită şi 
tensionată. 

— Nu ştiu. De vreo două ore. 


45 


— Ce-i asta? 

— Un flacon de morfină. 

— Crezi c-a luat o doză prea mare? 

— Sper să fi fost aşa, răspunse Ray. 

— Cred c-ar fi trebuit să fi fost aici amândoi. 

— Hai să n-o luăm de la capăt. 

Forrest privi în jurul încăperii, ca şi cum n-ar mai fi 
intrat niciodată acolo. Se apropie de biroul cu capac rulant 
şi se uită la maşina de scris. 

— Până la urmă, spuse el, n-a mai avut nevoie deo 
panglică nouă. 

— Aşa-i, încuviinţă Ray, trăgând cu ochiul către comoda 
dinapoia canapelei. Acolo e testamentul, dacă vrei să-l 
citeşti. Semnat cu data de ieri. 

— Ce conţine? 

— Totul se împarte între noi doi. Eu voi fi executorul. 

— Mi se pare normal. 

Forrest ocoli biroul de mahon şi cercetă rapid; din ochi 
teancurile de hârtii care-l acopereau. 

— Au trecut nouă ani de când n-am mai călcat în casa 
asta. Greu de crezut, aşa-i? 

— Da. 

— Am fost pe-aici la câteva zile după alegeri, i-am zis că- 
mi părea rău că electoratul a renunţat la el, iar apoi i-am 
cerut bani. Ne-am certat. 

— Haide, Forrest, nu-ncepe acum... 

Poveştile despre certurile dintre Forrest şi Judecător 
erau interminabile. 

— N-am mai căpătat niciodată banii ăia, mormăi el, 
deschizând un sertar. Cred că va trebui să inventariem 
totul, nu? 

— Aşa-i, dar nu acum. 

— O s-o faci tu, Ray. Tu eşti executorul, tu te ocupi de 
chestiile neplăcute. 

— Trebuie să sunăm la serviciile funerare. 

— Eu trebuie neapărat să beau ceva. 

— Nu, Forrest, te rog. 

— Termină, Ray. Beau când am chef. 


46 


— Asta a fost dovedit de o mie de ori. Haide, o să sun la 
serviciile funerare şi o să-i aşteptăm pe verandă. 


x kK x 


Primul sosi un polițist, un tânăr ras în cap, care arăta ca 
şi cum ar fi fost deranjat din siesta de duminică. Puse 
întrebări pe veranda din față, după care examina corpul. 
Trebuiau completate documente şi, în timp ce o făceau, 
Ray pregăti o carafă de ceai instant cu mult zahăr. 

— Cauza decesului? întrebă polițistul. 

— Cancer, probleme cardiace, diabet, vârsta, răspunse 
Ray. Şi el, şi Forrest se balansau încetişor în leagăn. 

— N-ajunge? făcu Forrest, obraznic. 

Orice respect pe care l-ar fi avut cândva faţă de poliţie 
fusese abandonat de mult. 

— Veţi solicita o autopsie? 

— Nu, răspunseră cei doi la unison. 

Polițistul termină de completat formularele şi luă 
semnături de la ambii fraţi. După ce plecă, Ray observă: 

— Acum vestea se va răspândi instantaneu. 

— Nu şi-n frumosul nostru orăşel. 

— Greu de crezut, aşa-i? Să ştii totuşi că oamenii bârfesc 


şi aici. 
— Persoana mea i-a alimentat vreme de douăzeci de ani. 
— Asta aşa-i. 
Stăteau unul lângă celălalt, ţinând în mâini pahare 
goale. 


— Ia zi, în ce constă moştenirea? întrebă Forrest în cele 
din urmă. 

— Vrei să vezi testamentul? 

— Nu, spune-mi tu. 

— Şi-a enumerat bunurile - casa, mobilierul, maşina, 
cărţile, 6000 de dolari depuşi în bancă. 

— Atât? 

— Doar atât a trecut în testament, zise Ray, ocolind 
minciuna. 

— Cu siguranţă, trebuie să fie mai mulţi bani pe-aici, 
replică Forrest, gata să înceapă să caute. 


47 


— Cred că i-a donat pe toţi, răspunse Ray calm. 

— Şi pensia statală? 

— A renunţat la ea când a pierdut alegerile - o gafă 
teribilă. L-a costat zeci de mii de dolari. Bănuiesc că toţi 
ceilalţi bani i-a donat. 

— N-ai de gând să mă tragi pe sfoară, nu-i aşa, Ray? 

— Fii serios, Forrest, n-avem pe ce să ne certăm. 

— Datorii? 

— Zicea că n-avea niciuna. 

— Altceva? 

— Dacă vrei, poţi să citeşti testamentul. 

— Nu acum. 

— L-a semnat ieri. 

— Crezi c-a plănuit totul? 

— Mie aşa mi se pare. 

O furgonetă neagră, de la casa funerară Magargel se 
opri în faţă la Maple Run, apoi viră încet, intrând pe aleea 
spre casă. 

Forrest se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi şi faţa 
îngropată în palme şi începu să plângă. 


48 


7 


In spatele furgonetei se găsea medicul legist, Thurber 
Foreman, în aceeaşi camionetă Dodge roşie pe care o 
conducea de pe timpul când Ray era la colegiu, iar după 
Thurber venea Silas Palmer, reverendul Primei Biserici 
Prezbiteriene, un scoţian mititel, căruia nu-i puteai ghici 
vârsta şi care-i botezase pe fraţii Atlee. Forrest o şterse pe 
neobservate şi se ascunse în curtea din spate, în vreme ce 
Ray îi întâmpină pe nou-veniţi pe terasa din faţă. Primi 
condoleanţe. Domnul B.J. Magargel de la casa de servicii 
funerare şi reverendul Palmer aproape că izbucniră în 
plâns. Thurber văzuse nenumărați decedați. Nu avea însă 
niciun interes financiar în acesta şi părea indiferent, cel 
puţin pentru moment. 

Ray îi conduse în cabinet, unde îl priviră respectuos pe 
judecătorul Atlee, timp suficient pentru ca Thurber să 
decidă în mod oficial că murise. O făcu în tăcere, fără un 
cuvânt, mulţumindu-se să încuviinţeze scurt, sobru şi 
birocratic din bărbie spre domnul Magargel, parcă 
spunându-i: „Este mort. Te poţi ocupa de el.” Magargel 
răspunse printr-un gest similar, completând astfel un ritual 
silențios, pe care cei doi îl parcurseseră de multe ori 
împreună. 

Thurber scoase o singură foaie de hârtie şi ceru datele 
de bază. Numele complet al Judecătorului, data şi locul 
naşterii, rudele cele mai apropiate. Pentru a doua oară, 
Ray refuză autopsia. 

Ray şi reverendul Palmer ieşiră din cameră şi se aşezară 
la masa din sufragerie. Reverendul era mult mai emoţionat 
decât fiul. Îl adorase pe Judecător şi declară că-i fusese 
prieten apropiat. 

O înmormântare pentru o persoană de importanţa lui 
Reuben Atlee avea să adune mulţi prieteni şi admiratori, 


49 


de aceea trebuia să fie bine plănuită. 

— Reuben şi cu mine am discutat despre asta, nu cu 
mult timp în urmă, vorbi Palmer cu un glas scăzut şi 
răguşit, gata să se înece dintr-o clipă în alta. 

— Asta-i bine, încuviinţă Ray. 

— El a ales imnurile şi scripturile, şi a făcut o listă cu cei 
care vor purta sicriul. 

Ray încă nu se gândise la asemenea detalii. Poate că i-ar 
fi venit în minte, dacă nu s-ar fi împiedicat de cele două 
milioane de bani gheaţă. Mintea lui suprasolicitată îl 
asculta pe Palmer şi înţelegea majoritatea cuvintelor, dar 
apoi revenea la debaraua cu mături şi începea din nou să 
fie prinsă în vârtej. Brusc se simţi neliniştit pentru că 
Thurber şi Magargel rămăseseră singuri cu Judecătorul în 
cabinet. „Relaxează-te”, îşi repetă el întruna. 

— Mulţumesc, spuse el apoi, realmente uşurat pentru că 
detaliile fuseseră puse la punct. 

Ajutorul domnului Magargel împinse o targa pe rotile pe 
uşa din faţă, prin hol, şi se chinui s-o introducă în cabinetul 
Judecătorului. 

— În plus, dorea o ceremonie, continuă reverendul. 
Ceremoniile reprezentau o tradiţie, un preludiu necesar la 
o înmormântare corespunzătoare, mai ales în rândul 
bătrânilor. Ray încuviinţă din cap. 

— Aici, în casă. 

— Nu, replică imediat Ray. Nu în casă. 

Imediat ce rămânea singur, dorea să cerceteze fiecare 
centimetru pătrat al casei, în căutare de alte bogății. De 
asemenea, îl îngrijorau banii din debara. Câţi erau? De cât 
timp avea nevoie ca să-i numere? Erau cumva falşi? De 
unde proveneau? Ce trebuia să facă cu ei? Unde să-i ducă? 
Cui să pomenească despre ei? Avea nevoie să fie singur, ca 
să se gândească, să pună lucrurile cap la cap şi să 
întocmească un plan. 

— Tatăl tău a fost foarte clar în privinţa asta, zise 
Palmer. 

— Îmi pare rău, domnule reverend. Vom organiza o 
ceremonie, dar nu aici. 


50 


— Pot să te întreb de ce nu vrei aici? 

— Din cauza mamei. 

Reverendul surise, încuviinţă din cap şi spuse: 

— Mi-o amintesc pe mama ta. 

— Au depus-o pe masă acolo, în sufrageria din faţă, şi 
timp de două zile tot oraşul a defilat prin faţa ei. Eu şi cu 
fratele meu ne-am ascuns la etaj şi l-am blestemat pe tata 
pentru spectacolul acela. 

Vorbea ferm, cu ochi arzători. 

— Domnule reverend, în casa aceasta nu se va organiza 
nicio ceremonie. 

Ray era realmente sincer. În acelaşi timp, îl îngrijora 
securitatea locului. Un priveghi ar fi necesitat dereticarea 
amănunţită a casei de o firmă de curăţenie, pregătirea 
mâncării de către o firmă de catering, plus coroane şi 
jerbe aduse de la florării. Iar toate activităţile acelea ar fi 
demarat chiar de dimineaţă. 

— Înţeleg, aprobă reverendul. 

Ajutorul domnului Magargel se retrase cu spatele, 
trăgând targa cu rotile, care era împinsă uşor de şeful său. 
Judecătorul era acoperit de la cap la picioare cu un cearşaf 
alb, scrobit, care fusese băgat sub el, pe părţi. Urmati de 
Thurber, îl scoaseră din cabinet, traversară veranda din 
faţă şi coborâră treptele - ultimul Atlee care locuise în 
Maple Run. 


x k kx 


După o jumătate de oră, Forrest se materializa de 
undeva din casă. Avea în mână un pahar înalt şi 
transparent, umplut cu un lichid maroniu cu aspect dubios, 
care nu era în niciun caz ceai cu gheață. 

— Au plecat? întrebă el, privind aleea. 

— Da, încuviinţă Ray. 

Stătea pe treptele din faţă şi fuma o ţigară de foi. Când 
Forrest se aşeză lângă el, izul de whisky îl urmă imediat. 

— Unde ai găsit băutura? se interesă Ray. 

— Avea o ascunzătoare în baie. Vrei şi tu? 


51 


— Nu. De când ştiai de ascunzătoarea aia? 

— De treizeci de ani. 

O duzină de predici i se iviră brusc în minte, dar Ray le 
alungă pe toate. Le ţinuse de multe ori până atunci şi era 
evident că nu avuseseră niciun efect, deoarece Forrest bea 
acum Bourbon după 141 de zile de abstinenţă. 

— Ce face Ellie? întrebă el după ce pufăi din ţigară. 

— La fel de nebună ca-ntotdeauna. 

— O să vină la înmormântare? 

— Nu, a ajuns la 150 de kilograme. Şaptezeci şi cinci 
este limita pentru ea. Dacă are sub şaptezeci şi cinci, iese 
din casă. Peste şaptezeci şi cinci, se încuie înăuntru. 

— A avut vreodată mai puţin de şaptezeci şi cinci? 

— Acum trei-patru ani. A găsit un doctor entuziast, care 
a îndopat-o cu pilule. Ajunsese la cincizeci de kilograme. 
Doctorul a intrat la pârnaie şi ea s-a îngrăşat cu o sută de 
kilograme. O sută cincizeci este totuşi maximul. Se 
cântăreşte zilnic şi intră-n panică dacă acul sare de 150. 

— l-am spus reverendului Palmer că vom avea o 
ceremonie, dar nu aici, nu în casă. 

— Tu eşti executorul. 

— Eşti de acord? 

— Sigur că da. 

O sorbitură lungă din Bourbon, un alt pufăit prelung din 
țigară. 

— Ce mai ştii de paraşuta aia care ţi-a tras clapa? Cum o 
chema? 

— Vicki. 

— Aşa-i, Vicki. Am urât-o din clipa când am văzut-o la 
nunta ta. 

— Păcat că n-am făcut-o şi eu. 

— Mai e pe-acolo? 

— Da, am văzut-o săptămâna trecută la aeroport, 
coborând din avionul ei particular. 

— S-a măritat cu un băşinos bătrân, nu? Un escroc de pe 
Wall Street. 

— Exact. Hai să nu mai vorbim despre asta. 

— Tu ai început să vorbeşti despre femei. 


52 


— Asta a fost mereu o greşeală mare. Forrest mai trase 
un gât de whisky, apoi spuse: 

— Atunci să vorbim despre bani. Unde sunt? 

Ray tresări imperceptibil şi simţi că i se opreşte inima, 
însă Forrest privea peluza din faţă şi nu observă nimic. „La 
ce bani te referi, dragă frăţioare?” 

— l-a donat. 

— De ce? 

— Erau banii lui, nu ai noştri. 

— De ce nu ne-a lăsat şi nouă ceva? 

Nu cu mulţi ani în urmă, Judecătorul îi mărturisise lui 
Ray că într-o perioadă de cincisprezece ani cheltuise peste 
90000 de dolari cu Forrest pe comisioane pentru avocaţi, 
amenzi şi tratamente de dezintoxicare. Ar fi putut să-i lase 
banii aceia lui Forrest, ca să-i bea sau să-şi cumpere 
droguri, sau i-ar fi putut dona operelor de binefacere şi 
familiilor nevoiaşe. Ray avea o profesiune şi se putea 
descurca singur. 

— Ne-a lăsat casa, răspunse el. 

— Ce se va întâmpla cu ea? 

— Dacă vrei, o vindem. Banii intră alături de toţi ceilalţi. 
Cincizeci la sută vor fi taxele către stat. Legalizarea va 
dura un an. 

— Dă-mi suma finală. 

— O să fim norocoşi, dacă peste un an putem împărţi 
între noi 50000. 

Desigur, mai existau şi alte bunuri. Averea aştepta 
inocentă în debaraua măturilor, dar Ray avea nevoie de 
timp s-o evalueze. Erau bani murdari? Trebuiau să fie 
incluşi în masa succesorală? Dacă o făcea, aveau să 
producă necazuri teribile, în primul rând, trebuia să le 
explice provenienta. În al doilea rând, cel puţin jumătate 
avea să dispară în taxe şi impozite. În al treilea rând, 
Forrest avea să-şi umple buzunarele cu nişte bani gheaţă 
care probabil că aveau să-i aducă moartea. 

— Aşadar, peste un an capăt douăzeci şi cinci de miare? 
întrebă Forrest. 

Ray nu-şi putu da seama dacă era nerăbdător sau 


53 


dezgustat. 

— Cam aşa ceva. 

— Tu vrei casa? 

— Nu - o vrei tu? 

— Nici vorbă, nu mai intru acolo. 

— Haide, Forrest... 

— Ştii bine că m-a dat afară şi mi-a spus c-am făcut 
destul familia de ruşine. Mi-a zis să nu mai pun piciorul 
aici. 

— Mai târziu şi-a cerut scuze. Un gâlgâit scurt. 

— Da, şi-a cerut, însă locul ăsta mă deprimă. Tu eşti 
executorul, ocupă-te tu. Trimite-mi cecul, când se 
autentifică testamentul. 

— Ar trebui cel puţin să facem împreună inventarul. 

— Nu pun mâna pe lucrurile lui, rosti Forrest şi se 
ridică. Vreau o bere. Au trecut cinci luni şi vreau o bere. 

Porni spre maşină în timp ce vorbea. 

— Vrei şi tu? 

— Nu. 

— Vrei să vii cu mine? 

Ray ar fi mers, ca să-şi poată proteja fratele, însă simţea 
imboldul mai puternic de a rămâne pe loc ca să protejeze 
averea familiei Atlee. Judecătorul nu-şi încuia niciodată 
casa. Unde erau cheile? 

— Te aştept aici, îi răspunse el. 

— Cum vrei. 


x kK x 


Următorul musafir nu fu o surpriză. Ray era în 
bucătărie, scotocind prin sertare după chei, când auzi un 
glas puternic strigând la uşa din față. Deşi nu-l mai auzise 
de ani buni, nu încăpea îndoială că-i aparținea lui Harry 
Rex Vonner. 

Se îmbrăţişară; o strânsoare ca de urs din partea lui 
Harry Rex, o strângere scurtă pentru Ray. 

— Condoleante, repetă Harry Rex de câteva ori. 

Era înalt, cu pieptul şi abdomenul lat, un bărbat masiv, 
care-l venerase pe judecătorul Atlee şi ar fi făcut orice 


54 


pentru băieţii lui. Era un avocat strălucit, rămas în 
captivitatea unui orăşel, la care judecătorul Atlee apelase 
mereu când Forrest avusese probleme cu legea. 

— Când ai sosit? 

— Pe la cinci. L-am găsit în cabinet. 

— De două săptămâni sunt prins cu procese şi nici 
măcar n-am mai vorbit cu el. Unde-i Forrest? 

— S-a dus să cumpere bere. 

Amândoi rumegară gravitatea gestului. Stăteau în 
balansoare, lângă leagăn. 

— Mă bucur să te revăd, Ray. 

— Şi eu mă bucur. 

— Nu-mi vine să cred c-a murit. 

— Nici mie. Crezusem că va fi mereu aici. Harry Rex îşi 
şterse ochii cu dosul mânecii. 

— Îmi pare atât de rău, murmură el. Pur şi simplu, nu-mi 
vine să cred. L-am văzut acum vreo două săptămâni, cam 
aşa ceva. Mergea de colo-colo, cu mintea brici. Avea 
dureri, dar nu se plângea. 

— li mai dăduseră un an, şi asta a fost acum 
douăsprezece luni. Crezusem însă c-o s-o ducă mai mult. 

— Şi eu. Un bătrânel dat naibii... 

— Vrei nişte ceai? 

— Mulţumesc. 

Ray merse în bucătărie şi umplu două pahare cu ceai cu 
gheaţă. Le aduse pe verandă şi spuse: 

— Nu-i prea grozav. 

Harry Rex sorbi şi încuviinţă din cap. 

— Cel puţin e rece. 

— Trebuie să organizăm o ceremonie şi n-o s-o facem 
aici. Ai vreo idee în privinţa asta? 

Avocatul se gândi o clipă, iar apoi se aplecă în faţă, 
zâmbind larg. 

— Să-l depunem la tribunal, în rotonda de la parter, şi 
să-i acordăm toate onorurile. 

— Vorbeşti serios? 

— De ce nu? l-ar fi plăcut. Tot oraşul ar putea veni acolo 
să-i aducă ultimele omagii. 


55 


— Să ştii că-mi place ideea. 

— Este excelentă, crede-mă. O să vorbesc cu şeriful şi o 
să obţin aprobarea. Toţi vor fi încântați. Când este 
înmormântarea? 

— Marţi. 

— Atunci ceremonia va fi mâine după-amiază. Vrei să 
spun câteva cuvinte? 

— Sigur că da. Organizezi tu totul? 

— S-a făcut. Aţi ales sicriul? 

— O să mergem mâine dimineaţă. 

— Să luaţi stejar, nu mizeriile alea de bronz şi alamă. 
Anul trecut am înmormântat-o pe mama într-un sicriu de 
stejar şi a fost extraordinar de frumos. În două ore, 
Magargel vă poate aduce unul din Tupelo. Şi zic să nu vă- 
ncurcaţi c-o criptă, sunt bani aruncaţi pe fereastră. Din 
ţărână am venit şi-n ţărână ne întoarcem, îngroapă-i şi 
lasă-i să putrezească - asta mi se pare calea firească. 
Episcopalii procedează aşa cum trebuie. 

Ray se simţea ameţit de torentul de sfaturi, dar pe de 
altă parte era recunoscător. Testamentul Judecătorului nu 
menţionase nimic despre sicriu, dar specificase cripta. 
Dorise de asemenea o placă funerară frumoasă. La urma 
urmelor, era un Atlee şi avea să fie îngropat printre ceilalţi 
membri ele seamă ai familiei. 

Dacă exista cineva care să cunoască detalii despre 
afacerile Judecătorului, acela nu putea fi decât Harry Rex. 
Privind umbrele care se lungeau peste peluza mare din 
faţa lui Maple Run, Ray rosti pe un ton cât mai indiferent: 

— Se pare că şi-a donat toţi banii. 

— Nu mă miră. Pe tine te miră? 

— Nu. 

— La înmormântare vor veni o mie de oameni care au 
beneficiat de generozitatea lui. Copii schilozi, bolnavi fără 
asigurare de sănătate, puşti negri pe care i-a trimis la 
colegiu, toate unităţile de pompieri voluntari, clubul civic, 
echipa stelelor, şcolarii plecaţi în Europa. Biserica noastră 
a trimis câţiva medici în Haiti şi Judecătorul ne-a donat 
1000 de dolari. 


56 


— De când ai început să mergi la biserică? 

— De doi ani. 

— De ce? 

— M-am recăsătorit. 

— A câta soţie este? 

— A patra, dar de asta chiar îmi place. 

— Norocul ei. 

— Este foarte norocoasă. 

— Îmi place ideea să-l depunem pentru o ceremonie la 
tribunal, Harry Rex. Toţi oamenii aceia de care ai amintit 
îşi pot manifesta recunoştinţa în public. Parcarea este 
mare şi nu vor fi probleme cu scaunele. 

— Este o idee excepţională. 

Maşina lui Forrest apăru pe alee şi frână brusc, oprind 
la câţiva centimetri înapoia Cadillacului lui Harry Rex. 
Forrest se târî afară şi se împletici spre ei în semiîntuneric, 
cărând ceea ce părea a fi o ladă de bere. 


57 


8 


Când rămase singur, Ray se aşeză în scaunul de răchită 
din faţa canapelei şi se strădui să se convingă că viaţa fără 
tatăl lui n-avea să difere prea mult de viaţa departe de el. 
Il aştepta o zi lungă, pe care trebuia s-o ia pur şi simplu ca 
atare, însoţind-o cu o măsură potrivită de doliu. „Urmează 
tradiţia, îşi spuse el, încheie socotelile în Mississippi şi dă-i 
bătaie înapoi, în Virginia.” 

Cabinetul era luminat de un singur bec slab, sub 
abajurul unei veioze prăfuite de pe biroul cu capac rulant, 
iar umbrele erau prelungi şi întunecate. Mâine avea să se 
aşeze la birou şi să se afunde în hârţoage, dar nu în 
noaptea asta. 

În noaptea asta trebuia să se gândească. 

Forrest plecase, târât de Harry Rex, amândoi bine piliţi. 
Ca de obicei, Forrest devenise posac şi dorise să se 
întoarcă în Memphis. Ray îi propusese să rămână pur şi 
simplu acolo. 

— Dormi pe verandă, dacă nu vrei să stai în casă, îi 
spusese el fără să insiste. 

Dacă ar fi insistat, ar fi dat naştere la o ceartă. Harry 
Rex spusese că, în condiţii normale, l-ar fi invitat pe 
Forrest să înnopteze la el, dar noua soţie era aspră şi 
probabil că doi bărbaţi ameţiţi ar fi însemnat prea mult. 

— Rămâi aici, zisese Harry Rex, dar Forrest nu cedase. 
Forrest era destul de încăpățânat şi în stare de trezie, dar 
după câteva pahare nu mai puteai să te înţelegi cu el. Ray 
văzuse asta de prea multe ori, aşa că rămăsese tăcut, în 
vreme ce Harry Rex discuta aprins cu fratele său. 

Problema fusese rezolvată, când Forrest decisese că va 
închiria o cameră la motelul Deep Rock din nordul 
oraşului. 

— Mă duceam acolo acum cincisprezece ani, chicotise 


58 


el, când mă-ntâlneam cu nevasta primarului. 

— E plin de purici, comentase Harry Rex. 

— Deja îi duc dorul. 

— Nevestei primarului? întrebase Ray. 

— Mai bine să nu ştii, făcuse Harry Rex. 

Plecaseră la câteva minute după ora 23 şi casa devenea 
tot mai tăcută. 

Uşa din faţă se încuia cu un zăvor cu bol, iar cea de la 
curtea interioară cu o broască cu cheie. Uşa bucătăriei, 
singura din partea din spate a casei, avea doar un mâner 
rotativ fragil şi o încuietoare defectă. Judecătorul nu era în 
stare să manevreze o şurubelniţă, iar Ray îi moştenise 
lipsa de dibăcie tehnică. Toate ferestrele fuseseră închise 
şi zăvorite, şi era convins că reşedinţa Atlee nu fusese atât 
de baricadată de zeci de ani. Dacă era necesar, avea să 
doarmă în bucătărie, unde putea păzi debaraua. 

Incerca să nu se gândească la bani. Stătea în sanctuarul 
tatălui său şi întocmea mental un necrolog neoficial. 

Judecătorul Atlee a fost numit la Curtea de Echitate a 
districtului 25 şi, până în 1991, a fost reales la fiecare 
patru ani aproape în unanimitate. Treizeci şi doi de ani de 
serviciu neabătut. Ca om al legii, dosarul lui a fost 
impecabil. Rareori Curtea de Apel i-a anulat vreo decizie. 
Adeseori a fost rugat de colegi să preia cazuri imposibile 
din ţinuturile lor. A fost conferenţiar invitat la Facultatea 
de Drept Ole Miss. A scris sute de articole despre practică, 
proceduri şi tendinţe. In două rânduri, a refuzat numirea la 
Curtea Supremă din Mississippi; pur şi simplu n-a dorit să 
părăsească scaunul judecătoresc. 

Atunci când n-a purtat roba, judecătorul Atlee s-a 
implicat în toate domeniile locale - politică, activităţi 
civice, şcoli şi biserici. Puţine acţiuni din ţinutul Ford au 
fost aprobate fără încuviințarea lui şi puţine acţiuni cărora 
li s-a opus au fost vreodată încercate. În diverse ocazii, a 
făcut parte din toate comitetele locale de conducere, 
consiliile şi comisiile ad-hoc. A participat discret la 
selectarea candidaţilor pentru funcţii locale şi tot discret a 
ajutat la înfrângerea celor care nu  căpătaseră 


59 


binecuvântarea sa. 

În puţinul timp liber care i-a mai rămas, a studiat istoria 
şi Biblia şi a scris articole pe teme juridice. Niciodată n-a 
jucat fotbal cu fiii săi şi niciodată nu i-a luat la pescuit. 

Soţia lui, Margaret, a murit pe neaşteptate în 1969, în 
urma unui anevrism. După el au rămas doi fii. 

Şi undeva, în tot acest timp, a reuşit să strângă o avere 
în bani lichizi. 

Poate că misterul banilor avea să fie soluţionat chiar 
acolo, pe biroul acela, ascuns prin teancurile de hârtii sau 
în sertare. Cu siguranţă, tatăl lui lăsase un indiciu, dacă nu 
o explicaţie directă. Trebuia să existe o pistă. Ray nu 
cunoştea nici măcar o singură persoană în ţinutul Ford 
care să aibă o avere netă de două milioane de dolari şi era 
de domeniul incredibilului să fi avut o asemenea sumă în 
bani gheaţă. N 

Trebuia să-i numere. In decursul serii, intrase de două 
ori în debara, iar simpla numărătoare a celor douăzeci şi 
şapte de cutii Blake & Son îl agitase. Avea să aştepte până 
în zori, când lumina era suficientă şi înainte ca oraşul să se 
trezească. Avea să acopere ferestrele bucătăriei şi să ia 
câte o cutie pe rând. 

Cu puţin înainte de miezul nopţii, Ray găsi o salteluţă 
într-un dormitor de la parter şi o târî în sufragerie, la vreo 
şapte metri de debaraua cu mături, de unde se vedea aleea 
dinspre intrare şi casa vecină. La etaj, în sertarul 
noptierei, găsise pistolul Smith & Wesson de calibrul 38 al 
Judecătorului. Se dotă cu o pernă şi o pătură de lină care 
miroseau a mucegai şi încercă zadarnic să adoarmă. 


x k kx 


Zăngănitul se auzi dinspre capătul opus al casei. 
Provenea de la o fereastră, însă Ray avu nevoie de câteva 
minute să se trezească, să-şi limpezească mintea, să-şi dea 
seama unde se afla şi ce auzea. O ciocănitură, apoi un 
zgâlţâit mai puternic, după aceea tăcere. O pauză 
îndelungată, în care se încorda pe saltea şi strânse pistolul 
în mână. Casa era mult mai întunecoasă decât ar fi dorit, 


60 


deoarece aproape toate becurile se arseseră şi Judecătorul 
fusese prea zgârcit ca să le înlocuiască. 

Prea zgârcit! Douăzeci şi şapte de cutii cu bancnote. 

Să pună becuri, primul lucru pe lista de mâine 
dimineaţă. 

Zgomotul se auzi iarăşi, prea ferm şi rapid ca să fie 
vorba despre frunze sau ramuri mişcate de vânt. Cioc! 
cioc! cioc! apoi o împingere sau o zgâlţâire puternică, de 
parcă cineva ar fi vrut să deschidă fereastra cu forţa. 

Pe aleea dinspre stradă se aflau două maşini - a lui şi a 
lui Forrest. Orice idiot ar fi putut vedea că în casă era 
cineva, prin urmare acestui idiot nu-i păsa. Probabil că 
avea şi o armă şi, cu siguranţă, ştia s-o manevreze mai 
bine decât Ray. 

Ray lunecă pe burtă prin holul de la intrare, legănându- 
se ca un crab şi gâfâind ca un sprinter. Se opri în holul 
cufundat în beznă şi ascultă cu atenţie. Linişte. O linişte 
binecuvântată. „Pleacă, îşi repetă el întruna, te rog, 
pleacă.” 

Cioc, cioc, cioc, şi Ray se târi spre dormitorul din spate, 
cu revolverul aţintit în faţă. „Oare este încărcat?” se 
întrebă, mult prea târziu. Cu siguranţă, Judecătorul îşi 
ținea încărcată arma de la capul patului. Sunetele se 
auzeau mai tare, dinspre un dormitor mic pe care, cândva, 
îl folosiseră pentru musafiri, dar care, de câteva decenii, 
aduna numai lăzi ticsite cu fleacuri şi mărunţişuri. Impinse 
uşor cu capul în uşă, deschizând-o, însă nu văzu nimic în 
afara cutiilor mari de carton. Uşa se deschise şi mai larg şi 
lovi un lampadar care se înclină şi se prăbuşi cu zgomot 
lângă prima dintre cele trei ferestre întunecate. 

Ray fu cât pe-aci să apese pe trăgaci; totuşi, se opri la 
timp, ţinându-şi răsuflarea. Rămase nemişcat pe podeaua 
de scânduri deformate timp de aproape o oră, sau cel puţin 
aşa i se păru, transpirând, ascultând concentrat, strivind 
păianjeni, fără să audă nimic. Umbrele se ridicau şi 
coborau. Un vânticel mişca ramurile copacilor şi undeva în 
apropierea acoperişului o creangă se freca de clădire. 

Fusese, aşadar, numai vântul. Vântul şi stafiile din 


61 


Maple Run, un loc bântuit de multe spirite, conform 
spuselor mamei sale, deoarece era o casă veche între 
pereţii căreia muriseră zeci de oameni. Tot ea le povestise 
că în beci fuseseră îngropaţi sclavi, iar fantomele lor 
deveneau agitate şi bântuiau. 

Judecătorul detesta istoriile cu stafii şi le respingea. 

Când Ray se sculă în cele din urmă în capul oaselor, 
coatele şi genunchii îi amorţiseră. Se ridică treptat, 
rezemându-se de canatul uşii, şi privi cele trei ferestre, cu 
pistolul pregătit. Dacă acolo fusese într-adevăr un intrus, 
era limpede că prăbuşirea lampadarului îl speriase. Cu 
toate acestea, cu fiecare clipă care se scurgea, bărbatul 
era tot mai convins că fusese numai vântul. 

Forrest avusese ideea mai bună. Oricât de murdar ar fi 
fost motelul Deep Rock, trebuia să fie mai relaxant decât 
locul acesta. 

Cioc, cioc, cioc, iar Ray se azvârli din nou la podea, 
fulgerat iarăşi de spaimă, atât doar că acum era şi mai rău 
întrucât sunetele răsunau dinspre bucătărie. Luă decizia să 
meargă în patru labe şi, până reveni în hol, genunchii îl 
înnebuneau de durere. Se opri la glasvandul care ducea 
spre sufragerie şi aşteptă. Podeaua era întunecată, totuşi o 
lumină slabă dinspre verandă se strecura fără putere 
printre jaluzele, proiectându-se pe tavan şi pe partea 
superioară a pereţilor. 

Nu pentru prima dată, Ray se întrebă ce făcea, de fapt, 
el - un profesor de drept la o universitate prestigioasă - 
aici, ascunzându-se în bezna casei în care copilărise, 
înarmat, speriat peste poate, gata să-i sară inima din loc, 
totul fiindcă dorea cu disperare să apere o avere 
misterioasă, peste care dăduse din întâmplare. 

— Ia răspunde la asta, murmură el în barbă. 

Uşa bucătăriei se deschidea pe o platformă micuță de 
lemn. Cineva se afla acolo, înapoia uşii - scândurile 
scârţâiau sub nişte paşi. După aceea, mânerul rotativ şi 
fragil, cu încuietoarea defectă, fu smucit. Necunoscutul 
luase decizia îndrăzneață de a pătrunde direct pe uşă, în 
loc să se furişeze printr-o fereastră. 


62 


Ray era un Atlee, iar aceasta era casa lui. Se găsea de 
asemenea în Mississippi, unde armele puteau să fie folosite 
pentru autoapărare. Niciun tribunal din stat nu s-ar fi 
încruntat înaintea unei acţiuni drastice într-o astfel de 
situaţie. Se ghemui înapoia mesei din bucătărie, ţinti sus, 
spre fereastra de deasupra chiuvetei şi începu să apese pe 
trăgaci. Un foc asurzitor, bubuind prin beznă, venind 
dinăuntru şi spărgând un geam, avea, fără îndoială, să 
îngrozească orice spărgător. 

În clipa când uşa zăngăni din nou, apăsă mai tare, 
percutorul ţăcăni... şi nu se întâmplă nimic. Pistolul nu 
avea gloanţe. Butoiaşul se roti, el apăsă din nou, la fel de 
inutil. Cuprins de panică, Ray înhaţă de pe masă carafa de 
ceai, goală acum, şi o azvârli către uşă. Spre marea lui 
uşurare, produse mai mult zgomot decât ar fi putut s-o 
facă orice glonţ. Speriat de moarte, lovi cu palma 
comutatorul luminii şi se năpusti spre uşă, agitând arma şi 
răcnind: 

— Cară-te dracului de-aici! 

Când o smulse cu putere, deschizând-o, şi nu văzu pe. 
Nimeni, exhală sonor şi reîncepu să respire. 

Vreme de o jumătate de ceas mătură cioburile, făcând 
cât mai mult zgomot cu putinţă. 


x kK kx 


Numele polițistului era Andy, nepotul unui tip cu care 
Ray fusese coleg în liceu. Relația respectivă fu stabilită în 
primele treizeci de secunde după ce sosise şi, o dată ce 
deveniră conectaţi, discutară despre fotbal, în timp ce se 
inspecta exteriorul lui Maple Run. Nu se găsi niciun semn 
de forţare la niciuna dintre ferestrele de la parter. Nimic 
nici la uşa de la bucătărie, cu excepţia cioburilor de sticlă. 
La etaj, Ray căută gloanţe de pistol, în vreme ce Andy 
trecu dintr-o cameră în alta. Cele două inspecții nu dădură 
niciun rezultat. Ray pregăti cafea şi o băură pe verandă, 
pălăvrăgind încetişor în zorii zilei. Andy era singurul 
poliţist care patrula în Clanton la ora aceea şi mărturisi că, 
de fapt, nici nu era nevoie de el. 


63 


— Luni dimineaţa nu se-ntâmplă nimic aşa devreme, zise 
el. Oamenii dorm, înainte de a pleca la serviciu. 

Îndemnat în mod discret, trecu în revistă scena 
delictelor din ţinutul Ford - camionete furate, bătăi în 
barurile de noapte şi ceva vânzări de droguri prin 
Lowtown, cartierul celor de culoare. Anunţă cu mândrie că 
în ultimii patru ani nu mai existase nicio crimă. Filiala unei 
bănci fusese spartă cu doi ani în urmă. Continua să 
vorbească şi mai acceptă o ceaşcă de cafea. Dacă ar fi fost 
nevoie, Ray i-ar fi turnat şi ar fi preparat cafea până la 
răsăritul soarelui. Se simţea în siguranţă, în prezenţa unei 
maşini de poliţie cu girofarul aprins, în faţa casei. 

Andy plecă la 3.30. Timp de o oră, Ray rămase întins pe 
saltea, privind găurile din tavan şi ţinând în mână un pistol 
inutil. Se împotrivi somnului, elaborând strategii pentru 
protejarea banilor. În niciun caz nu se gândea la scheme 
de investiţii, acelea puteau să mai aştepte. Mai presant era 
planul pentru scoaterea banilor din debara, din casă, şi 
mutarea lor într-un loc sigur. Oare avea să fie nevoie să-i 
ducă în Virginia? în niciun caz nu-i putea lăsa în Clanton, 
nu? Şi când îi putea număra? 

După un timp, oboseala şi stresul emoţional al 
evenimentelor de peste zi îl copleşiră şi adormi. Zăngănitul 
reveni, dar nu-l auzi. Uşa bucătăriei, proptită acum cu un 
scaun şi fixată cu o bucată de sfoară, fu zgâlţâită şi 
împinsă, dar Ray dormi buştean. 


64 


9 


La 7.30 îl treziră razele soarelui. Banii erau tot acolo, 
neatinşi, iar din câte îşi dădea seama, uşile şi ferestrele nu 
fuseseră deschise. Făcu un ibric de cafea şi, în timp ce bău 
prima ceaşcă la masa din bucătărie, luă o decizie 
importantă. Dacă cineva urmărea să pună mâna pe bani, 
nu-i putea părăsi nici măcar pentru o clipă. 

Totuşi, cele douăzeci şi şapte de cutii Blake & Son n-ar fi 
încăput în portbagajul micuţ al Audi-ului decapotabil. 

Telefonul sună la ora 8. Era Hany Rex, anunțând că 
Forrest fusese cazat la motelul Deep Rock, că ţinutul 
aprobase depunerea sicriului în rotonda tribunalului la ora 
16.30, şi că angajase deja o soprană şi o escortă 
ceremonială. De asemenea, lucra la întocmirea unui 
panegiric pentru iubitul său prieten. 

— Ce ai făcut cu sicriul? întrebă el. 

— Ne-ntâlnim cu Magargel la 10, răspunse Ray. 

— Perfect. Nu uita, alegeţi stejar. Judecătorului i-ar fi 
plăcut. 

Discutară alte câteva minute despre Forrest, aceeaşi 
conversaţie pe care o purtaseră de multe ori. După ce 
închise, Ray intră rapid în acţiune. Deschise ferestrele şi 
jaluzelele, ca să poată vedea şi auzi orice musafiri. Prin 
localurile din jurul pieţei se răspândea deja vestea că 
judecătorul Atlee murise şi exista posibilitatea unor 
musafiri nepoftiţi. Casa avea prea multe uşi şi ferestre, şi 
nu putea sta de pază permanent. Dacă ar fi venit cineva 
după bani, nu i-ar fi fost greu să-i ia. Pentru câteva 
milioane de dolari, un glonţ în capul lui Ray ar fi fost o 
investiţie solidă. 

Banii trebuiau mutaţi din locul lor. 

Operând în faţa debaralei, luă prima cutie şi-i vărsă 
conţinutul într-un sac din plastic negru pentru gunoi. 


65 


Încăpură acolo alte opt cutii şi, când avu aproximativ un 
milion de dolari în primul sac, îl duse la uşa bucătăriei şi 
privi afară. Cutiile goale le duse înapoi, în comoda de sub 
rafturi. Umplu alţi doi saci de gunoi. Trase maşina cu 
spatele aproape de platformă, cât putu mai aproape de 
bucătărie, iar apoi cercetă împrejurimile, căutând martori. 
Nu zări pe nimeni. Singurii vecini erau fetele bătrâne de 
alături, iar ele nu vedeau nici până la televizorul de pe 
masa lor. Mişcându-se rapid de la uşă la Audi, încarcă 
averea în portbagaj, împingând sacii încoace şi-ncolo, iar 
când se păru că nu va putea închide capacul, îl trânti 
oricum cu putere. Încuietoarea făcu clic şi se bloca, iar Ray 
Atlee se simţi aproape uşurat. 

Nu prea ştia cum avea să descarce banii în Virginia şi 
cum avea să-i transporte din parcare, prin mallul pietonal 
aglomerat, până în apartament. În privinţa asta, avea să-şi 
facă griji la momentul respectiv. 


x k kx 


Deep Rock avea un restaurant, un locşor încins, unsuros 
şi strâmt pe care Ray nu-l vizitase niciodată, dar perfect 
pentru a mânca în dimineața de după moartea 
judecătorului Atlee. Cele trei localuri din jurul pieței aveau 
să zumzăie de bârfe şi istorii despre marele om, iar Ray 
prefera să le evite. 

Forrest arăta decent; în tot cazul, Ray îl văzuse în 
ipostaze mult mai rele. Purta aceleaşi haine din ziua 
precedentă şi nu făcuse duş, însă asta nu era foarte 
neobişnuit la el. Avea ochii înroşiţi, fără să fi fost umflaţi. Îi 
spuse că dormise bine, dar înțepenise. Amândoi 
comandară ouă cu şuncă. 

— Pari obosit, comentă Forrest, sorbind cu poftă din 
cafeaua tare. 

Ray se simţea într-adevăr istovit. 

— N-am nimic - dacă mă-ntind două ore, sunt gata de 
treabă. Privi pe geam spre Audiul pe care-l parcase cât mai 
aproape posibil. La nevoie, avea să doarmă în maşină. 

— Ciudat, făcu Forrest. Când sunt „curat”, dorm ca un 


66 


prunc. Opt-nouă ore pe noapte, ca buşteanul. Pe de altă 
parte, când iau ceva la bord sunt băftos dacă apuc vreo 
cinci ore. Şi nici nu-i un somn profund. 

— Din pură curiozitate, când eşti „curat”, te gândeşti la 
următoarea rundă de băutură? 

— Întotdeauna. Se acumulează, ca sexul. Rezişti o vreme 
fără, dar presiunea creşte şi, mai devreme sau mai târziu, 
trebuie să te descarci într-un fel. Băutură, sex, droguri - 
până la urmă, recidivez. 

— Ai fost „curat” timp de o sută patruzeci de zile. 

— O sută patruzeci şi una. 

— Care-i recordul? 

— Paisprezece luni. Am ieşit de la dezintoxicare acum 
câţiva ani, o clinică excepţională, pentru care a plătit 
bătrânu' şi-am dus-o bine mult timp. După aceea, am 
căzut. 

— De ce? Ce te-a făcut să cazi? 

— Întotdeauna e la fel. Când eşti dependent, poţi scăpa 
hăţurile oricând, oriunde, din orice motiv. Încă n-au găsit o 
cură absolută pentru mine. Sunt dependent, frăţioare, pur 
şi simplu. 

— Mai iei droguri? 

— Cum să nu? Aseară a fost tărie şi bere, la fel diseară, 
la fel mâine. Până la sfârşitul săptămânii, o să trec pe 
chestii mai păcătoase. 

— Şi vrei s-o faci? 

— Nu, dar ştiu ce-o să se-ntâmple. 

Chelneriţa le aduse micul dejun comandat. Forrest unse 
un biscuit cu unt şi muşcă pofticios. După ce termină de 
mestecat, vorbi din nou: 

— Bătrânu' e mort, Ray, îţi vine să crezi? 

Ray fu mulţumit de schimbarea subiectului. Dacă ar fi 
continuat pe tema lipsurilor lui Forrest, ar fi ajuns destul 
de repede să se certe. 

— Nu. Mă crezusem pregătit pentru asta, dar de fapt nu 
eram. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— În noiembrie, când s-a operat de prostată. Tu? Forrest 


67 


turnă sos Tabasco peste omletă şi căzu pe gânduri. 

— Când a avut preinfarctul? 

Cu atâtea operaţii şi internări, era greu să-şi 
reamintească. 

— Au fost trei. 

— Cel din Memphis. 

— Ăla a fost al doilea. Acum patru ani. 

— Cam aşa. Am petrecut nişte ore cu el, la spital. La 
dracu! Era la nici şase străzi de mine. M-am gândit că 
măcar atâta puteam face. 

— Despre ce-aţi povestit? 

— Despre războiul de secesiune. Continua să creadă că 
noi învinseserăm. 

Zâmbiră amândoi şi, pentru câteva minute, mâncară în 
tăcere. Liniştea fu spulberată când îi găsi Harry Rex. 
Avocatul luă un biscuit şi începu să le ofere ultimele detalii 
despre ceremonia splendidă pe care o plănuia pentru 
judecătorul Atlee. 

— Toţi vor să vină şi acasă, vorbi el cu gura plină. 

— Numai familia o să vină acasă, răspunse Ray. 

— Aşa le-am zis şi eu. Vreţi să aveţi musafiri diseară? 

— Nu, zise Forrest. 

— Ar trebui? se interesă Ray. 

— Aşa ar fi normal, fie acasă, fie la serviciile funerare. 
Nu va fi însă nicio problemă, dacă nu doriţi. Oamenii nu se 
vor supăra şi nu vă vor întoarce spatele. 

— Ceremonia de la tribunal şi înmormântarea nu sunt de 
ajuns? întrebă Ray. 

— Cred că da. 

— N-o să stau toată noaptea în sala de la serviciile 
funerare, îmbrăţișându-mă cu babe care mă bârfesc de 
douăzeci de ani, spuse Forrest. Tu n-ai decât s-o faci, dacă 
vrei, dar pe mine nu mă prinzi pe-acolo. 

— Să trecem mai departe, propuse Ray. 

— Ai vorbit ca un adevărat executor, pufni Forrest. 

— Executor? repetă Harry Rex. 

— Da, pe biroul lui era un testament, purtând data de 
sâmbătă. Un testament simplu, de o pagina, scris de mână, 


68 


prin care ne lăsa totul nouă, enumerându-şi bunurile şi 
desemnându-mă pe mine ca executor testamentar. Tu erai 
menţionat pentru legalizare. _ 

Harry Rex se oprise din mestecat. Işi frecă rădăcina 
nasului cu un deget dolofan şi privi în gol peste masă. 

— Ciudat, reflectă el, evident surprins de ceva. 

— Ce anume? 

— Acum o lună, am redactat pentru el un testament 
lung. Toţi se opriră din mâncat. Ray şi Forrest schimbară 
priviri care nu transmiteau nimic, deoarece niciunul nu 
avea vreun indiciu asupra gândurilor celuilalt. 

— Probabil că s-a răzgândit, urmă Harry Rex. 

— Ce cuprindea celălalt testament? întrebă Ray. 

— Nu vă pot spune. Era clientul meu, aşa că-i 
confidenţial. 

— Stati aşa, că m-aţi pierdut pe drum, interveni Forrest. 
Îmi cer scuze că nu-s avocat. 

— Singurul testament care contează este ultimul, explică 
Harry Rex. El anulează toate testamentele anterioare, aşa 
că orice mi-ar fi cerut Judecătorul să pun în testamentul 
acela este irelevant. 

— Şi de ce nu ne poţi spune ce conţinea? insistă Forrest. 

— Pentru că, în calitate de avocat, nu pot oferi detalii 
despre testamentul unui client. 

— Însă testamentul pe care l-ai redactat nu mai este 
valabil, corect? 

— Corect, totuşi nu pot să spun nimic despre el. 

— Mi se pare o porcărie, îl fulgeră Forrest cu privirea pe 
Harry Rex. 

Toţi trei inspirară adânc, apoi începură să mănânce. 

Ray ştiu imediat că trebuia să vadă celălalt testament, şi 
încă repede. Dacă acolo se pomenea despre banii ascunşi 
în comodă, Harry Rex ştia despre existenţa lor. Într-un 
asemenea caz, banii aveau să fie scoşi rapid din 
portbagajul micului TT decapotabil, reambalaţi în cutiile 
Blake & Son şi puşi înapoi de unde veniseră. După aceea 
aveau să fie incluşi în masa succesorală, care era de 
domeniul public. 


69 


— În biroul lui n-ar trebui să existe o copie a 
testamentului tău? întrebă Forrest. 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Foarte, încuviinţă Harry Rex. Atunci când faci un 
testament, îl distrugi la modul fizic pe cel vechi. Nu e bine 
ca testamentul vechi să fie găsit de cineva care să-l 
legalizeze. Unii oameni îşi modifică anual testamentul, iar 
în calitate de avocaţi ştim că trebuie să ardem versiunile 
vechi. Judecătorul credea cu hotărâre în distrugerea 
testamentelor revocate, fiindcă a petrecut treizeci de ani 
soluţionând cazuri de contestare a unor testamente. 

Faptul că bunul lor prieten ştia ceva despre tatăl lor 
răposat şi că nu voia să le împărtăşească cunoştinţele 
respective cobori un aer îngheţat peste masă. Ray decise 
să aştepte până rămânea singur cu Harry Rex pentru a-l 
descoase. 

— Magargel ne aşteaptă, i se adresă el lui Forrest. 

— Să vezi distracţie. 


x kK x 


Aduseră sicriul elegant de stejar în aripa estică a 
tribunalului, pe un cărucior funerar tapisat cu catifea 
purpurie. Domnul Magargel deschidea cortegiul, iar un 
asistent împingea căruciorul. Înapoia sicriului veneau Ray 
şi Forrest, urmaţi de o escortă ceremonială de cercetaşi cu 
drapel şi uniforme kaki impecabile. 

Deoarece Reuben V. Atlee luptase pentru ţara sa, sicriul 
era acoperit cu drapelul naţional. Din acelaşi motiv, un 
contingent de rezervişti de la arsenalul local încremeni 
simultan, luând poziţia de drepţi, când căpitanul în rezervă 
Atlee fu oprit în mijlocul rotondei. Harry Rex aştepta acolo, 
îmbrăcat într-un costum negru elegant, în faţa unui şir 
lung de coroane şi jerbe. 

Toţi oamenii legii din ţinut erau prezenţi şi, la sugestia 
lui Harry Rex, se grupară într-o secţiune specială, în 
apropierea sicriului. Participau toate oficialităţile din oraş 
şi ţinut, personalul tribunalului, poliţiştii şi şeriful, iar când 


70 


Harry Rex făcu un pas în faţă, pentru a începe, mulţimea 
strânse rândurile. Sus, la etajele unu şi doi ale tribunalului, 
alţi oameni se aplecau peste balustradele de fier, 
holbându-se în jos. 

Ray purta un costum bleumarin nou-nouţ, pe care-l 
cumpărase cu numai câteva ore în urmă de la Pope's, 
singurul magazin cu haine bărbăteşti din oraş. La 310 
dolari era cel mai scump produs, iar preţului acela 
considerabil i se aplicase o reducere de zece procente 
pentru care insistase domnul Pope. Costumul nou al lui 
Forrest era gri-închis. Costase 280 de dolari înainte de 
reducere şi fusese achitat tot de Ray. Forrest nu mai 
purtase costum de douăzeci de ani şi jurase că n-avea să 
îmbrace unul la înmormântare. Numai mustrările caustice 
ale lui Harry Rex îl împinseseră să intre la Pope's. 

Fii se aflau la un capăt la sicriului, Harry Rex la capătul 
opus, iar Billy Boone, paznicul veşnic tânăr al tribunalului, 
plasase între ei un portret al judecătorului Atlee. Fusese 
realizat cu zece ani în urmă, gratuit, de un pictor local şi 
toţi ştiau că Judecătorul nu se dăduse în vânt după el. Il 
ţinuse în camera din spatele săliţei lui de judecată, pe o 
uşă, ca să nu-l poată vedea nimeni. După înfrângerea din 
alegeri, autorităţile ținutului îl puseseră în sala principală 
a tribunalului, deasupra scaunului judecătoresc. 

Fuseseră tipărite pliante pentru „Ceremonia despărțirii 
de judecătorul Reuben Atlee”. Ray îl studie cu atenţie pe al 
său, deoarece nu voia să se uite la participanţi. Toţi ochii 
erau aţintiţi asupra lui şi a lui Forrest. Reverendul Palmer 
rosti o rugăciune exagerat de lungă. Ray insistase pentru o 
ceremonie scurtă. Înmormântarea avea să fie a doua zi. 

Cercetaşii avansară cu drapelul şi intonară Jurământul 
de Credinţă, reluat de participanţi, după care sora Oleda 
Shumpert de la Biserica Sfântului Duh al lui Dumnezeu 
întrupat în Hristos făcu un pas în faţă şi cânta o variantă 
plină de tristeţe al lui Shall We Gather at the River, 
neacompaniată instrumental, deoarece în niciun caz nu 
avea nevoie de ajutor. Cuvintele şi melodia aduseră lacrimi 
în ochii tuturor, inclusiv în ai lui Forrest, aflat imediat 


71 


înapoia fratelui său, cu bărbia în piept. 

Stând lângă sicriu şi ascultând vocea bogată a sopranei 
ridicându-se prin rotondă, Ray simţi pentru prima oară 
povara morţii tatălui său. Se gândi la toate lucrurile pe 
care le-ar fi putut face împreună, acum când erau bărbaţi, 
şi la toate lucrurile pe care nu le făcuseră când el şi 
Forrest fuseseră băieţi. Fiecare avusese însă viaţa lui, iar 
asta le convenise amândurora. 

Nu era drept să retrăiască acum trecutul, doar pentru că 
bătrânul murise. Îşi repeta mereu lucrul acesta. Era firesc 
să-şi dorească să fi făcut mai multe, dar adevărul era că 
Judecătorul fusese supărat pe el ani buni după ce Ray 
plecase din Clanton. Şi, din păcate, după ce nu mai 
profesase, devenise un sihastru. 

Un moment de slăbiciune, apoi însă Ray îşi îndreptă 
spinarea. Nu intenţiona să se acuze pentru că alesese o 
cale diferită de cea dorită de tatăl lui. 

Harry Rex începu panegiricul, despre care promisese că 
avea să fie scurt. 

— Ne-am adunat astăzi, aici, pentru a ne lua rămas-bun 
de la un prieten vechi. Cu toţii ştiam că ziua aceasta va 
veni, şi cu toţii ne-am rugat ca ea să întârzie cât mai mult. 

Trecu în revistă momentele de vârf ale carierei 
Judecătorului, apoi rememora prima sa apariţie în faţa 
marelui om, cu treizeci de ani în urmă, când Harry Rex 
ieşise de pe băncile facultăţii. Se ocupase de un caz de 
divorţ necontestat, pe care reuşise totuşi să-l piardă. 

Toţi avocaţii auziseră povestea aceea de o sută de ori, 
însă reuşiră să râdă în toate momentele cuvenite. Ray îi 
privi, după care începu să-i studieze ca grup. Cum era 
posibil ca într-un orăşel atât de mic să existe atât de mulţi 
avocaţi? îi ştia cam pe jumătate dintre ei. Mulţi dintre cei 
vechi, pe care-i cunoscuse în copilărie şi în studenţie, fie se 
retrăseseră din activitate, fie muriseră. Pe mulţi dintre cei 
tineri nu-i văzuse niciodată. 

Desigur însă, toţi îl ştiau pe el. Era băiatul judecătorului 
Atlee. 

Treptat, Ray înţelegea că plecarea lui rapidă din Clanton 


72 


după înmormântare va fi doar temporară. Va fi nevoit să 
revină destul de repede, să compară în faţa Curţii 
împreună cu Harry Rex şi să înceapă legalizarea 
testamentului, să pregătească un inventar şi să facă alte 
câteva corvezi în calitate de executor testamentar. Partea 
aceasta avea să fie simplă şi rutinieră, durând numai 
câteva zile. La orizont se profilau însă săptămâni, poate 
chiar luni, pentru a încerca să rezolve misterul banilor. 

Oare vreunul dintre avocaţii aceia ştia ceva? Banii ar fi 
trebuit să provină dintr-o sentinţă judecătorească, nu? 
Judecătorul nu dusese o altă viaţă în afara celei din 
tribunal. Privindu-i, Ray nu-şi putea imagina totuşi o sursă 
îndeajuns de bogată pentru a genera sume de felul celei 
ascunse acum în portbagajul maşinuţei sale. Erau avocaţi 
mărunți dintr-un oraş micuţ, luptându-se să-şi achite 
facturile şi să-l păcălească pe vecin. Aici nu se vehiculau 
asemenea sume. Firma Sullivan avea opt-nouă avocaţi care 
reprezentau bănci şi companii de asigurări, iar aceştia de- 
abia câştigau suficient ca să se poată amesteca printre 
medici în clubul local. 

În ţinut nu exista nici măcar un avocat cu bani serioşi. 
Irv Chamberlain, cel cu lentile groase de ochelari şi o meşă 
de o calitate îndoielnică, deţinea sute de hectare transmise 
de la o generaţie la alta, dar nu putea vinde nimic, 
deoarece nu existau cumpărători. In plus, umbla vorba că 
petrecea mult timp în noile cazinouri din Tunica. 

În vreme ce Harry Rex continua să-şi depene aducerile 
aminte, Ray se gândi la avocaţi. Cineva cunoştea secretul. 
Putea să fi fost un membru distins al baroului ținutului 
Ford? 

Glasul lui Harry Rex începu să se frângă; se apropia 
momentul final. Le mulţumi tuturor pentru participare şi 
anunţă că Judecătorul avea să rămână în rotondă până la 
ora 22. Dirija începerea procesiunii din locul unde stăteau 
Ray şi Forrest. Mulțimea se deplasă ascultător spre aripa 
estică şi formă o coadă care şerpuia afară din clădire. 

Timp de o oră, Ray fu silit să zâmbească, să strângă 
mâini şi să mulţumească politicos pentru prezenţă. Ascultă 


73 


zeci de istorisiri scurte despre tatăl său şi despre vieţile pe 
care le influenţase marele om. Se prefăcu că-şi 
reaminteşte numele tuturor celor care-l cunoşteau. 
Imbrăţişa doamne vârstnice pe care nu le întâlnise în viaţa 
lui. Procesiunea avansa lent, pe lângă Ray şi Forrest, 
ajungând apoi la sicriu, unde toţi se opreau şi priveau cu 
tristeţe portretul nereugşit al Judecătorului, pentru ca după 
aceea să treacă în aripa vestică, unde îi aştepta cartea de 
condoleanţe. Harry Rex umbla de colo-colo prin mulţime, 
aidoma unui politician care manipulează masele. 

La un moment dat, Forrest dispăru. li mormăi lui Harry 
Rex ceva despre plecarea acasă, în Memphis, şi despre 
faptul că era mort de oboseală. 

În cele din urmă, Harry Rex îi şopti lui Ray: 

— Coada de afară ocoleşte tribunalul. În ritmul ăsta o să 
stai toată seara. 

— Scoate-mă de-aici, îi răspunse Ray în acelaşi mod. 

— Trebuie să mergi la toaletă? întrebă Harry Rex, 
suficient de tare ca să poată fi auzit de următorii oameni 
de la coadă. 

— Da, încuviinţă Ray, plecând deja de la locul său. 

Se îndepărtară, vorbind între ei cu un aer preocupat, şi 
pătrunseră pe un holişor îngust. Peste câteva clipe, ieşiră 
în spatele tribunalului. 

Plecară împreună, în maşina lui Ray, desigur, mai întâi 
ocolind piaţa şi privind spectacolul. Drapelul din faţa 
tribunalului era coborât în berna. O mulţime numeroasă 
aştepta răbdător să aducă ultimele omagii Judecătorului. 


74 


10 


Aflat de douăzeci şi patru de ore în Clanton, Ray era 
disperat să plece. După ce părăsise rotonda, cinase cu 
Harry Rex la Claude's, localul cu specific de culoare de pe 
latura sudică a pieţei, unde meniul de luni consta în pui la 
grătar cu garnitură de fasole, atât de iute încât băură doi 
litri de ceai cu gheaţă. Harry Rex era nespus de mândru de 
felul în care organizase măreaţa ieşire din scenă a 
Judecătorului şi de-abia aştepta să revină în tribunal, 
pentru a supraveghea restul ceremoniei. 

În mod limpede, Forrest părăsise oraşul. Ray spera că se 
afla în Memphis, cu Ellie, şi că nu întrecea măsura, dar ştia 
bine că adevărul era probabil altul. De câte ori putea să 
mai recidiveze, înainte să moară? Harry Rex spunea că 
existau cincizeci la sută şanse ca Forrest să apară a doua 
zi la înmormântare. 

După ce rămase singur, Ray sui în maşină şi ieşi din 
Clanton, pornind la întâmplare spre vest. De-a lungul 
fluviului se ridicaseră cazinouri noi, pe o distanţă de peste 
o sută de kilometri, şi la fiecare întoarcere în Mississippi 
auzea tot mai multe bârfe şi discuţii despre cea mai 
recentă industrie locală înfloritoare. Legalizarea jocurilor 
de noroc sosise în stat o dată cu venitul cel mai mic pe cap 
de locuitor din ţară. 

La o oră şi jumătate de Clanton, se opri să facă plinul şi, 
stând lângă pompa de benzină, observă un motel nou de 
cealaltă parte a autostrăzii. Totul era nou-nouţ în mijlocul 
fostelor plantații de bumbac.  Şoselele,  motelurile, 
localurile fast-food, benzinăriile, panourile pentru reclame, 
toate efecte indirecte ale cazinourilor aflate la mai puţin de 
doi kilometri depărtare. 

Motelul avea camere pe două niveluri, cu uşile 
deschizân-du-se spre parcare. Părea o seară fără turişti. 
Ray plăti 39,99 dolari pentru o cameră cu două paturi la 
parter, spre capăt, unde nu existau alte automobile sau 


75 


camioane. Trase Audiul cât mai aproape de uşa sa şi în 
câteva secunde aduse cei trei saci înăuntru. 

Banii acopereau un pat. Nu se opri să-i admire, fiindcă 
era convins că erau necinstiţi. Probabil că fuseseră 
însemnați în vreun fel. Sau poate că erau falşi. Indiferent 
cum ar fi stat lucrurile, nu erau ai lui, ca să-i poată păstra. 

Toate bancnotele erau de câte o sută de dolari, unele 
nou-nouţe şi nefolosite, altele doar puţin utilizate. Niciuna 
nu era foarte uzată şi niciuna nu data dinainte de 1986 sau 
de după 1994. Aproximativ jumătate erau prinse cu 
banderole în teancuri de 2 000 de dolari şi Ray le numără 
întâi pe acelea 100000 de dolari în bancnote de câte o sută 
însemna un teanc înalt de aproape patruzeci de centimetri. 
Numără banii de pe un pat, apoi îi aranja pe celălalt, în 
rânduri şi grupe ordonate. Fu foarte atent, deoarece nu 
avea niciun motiv de grabă. Atingând banii, îi frecă între 
degete, ba chiar îi mirosi, ca să vadă dacă erau falși. 
Păreau cât se poate de reali. 

Treizeci şi una de grupe, plus nişte mărunţiş - un total 
de 3 118 000 de dolari. Scoşi aidoma unei comori 
îngropate din locuinţa pe cale de năruire a unui om care în 
toată viaţa sa nu câştigase nici jumătate din suma aceea. 

Era imposibil să nu admire averea întinsă în faţa lui. De 
câte ori în viaţă avea să mai privească trei milioane de 
dolari? Câţi oameni aveau vreodată ocazia respectivă? Ray 
se aşeză pe un scaun cu faţa în palme, privind şirurile 
ordonate de bani, şi se simţi ameţit de gândurile legate de 
originea şi destinaţia lor. 

Bufnitura unei portiere de maşină din parcare îl făcu să 
revină cu gândurile în prezent. Locul în care se găsea era 
perfect pentru a fi jefuit. Când călătoreşti având asupra ta 
milioane în bani lichizi, toţi devin hoţi potenţiali. 

Reambală banii, îi încuie în portbagajul maşinii şi porni 
spre cel mai apropiat cazinou. 


x kK kx 


Relația lui cu jocurile de noroc se limita la o excursie de 
week-end în Atlantic City, în compania altor doi profesori 


76 


de la Drept, care citiseră o carte despre metodele de a 
câştiga la zaruri şi erau convinşi că pot sparge banca. N-o 
făcuseră. Ray jucase cărţi ocazional. Işi găsise un adăpost 
la o masă de blackjack cu mize de cinci dolari şi, după 
două zile mizerabile, petrecute într-un subsol gălăgios, 
pierduse şaizeci de dolari şi-şi jurase că nu se va mai 
întoarce. Pierderile colegilor săi nu fuseseră niciodată 
declarate, dar el învățase că jucătorii obişnuiesc să mintă 
despre succesele avute. 

Pentru o seară de luni, era o mulţime respectabilă în 
Santa Fe Club, un paralelipiped construit în grabă, având 
mărimea unui teren de fotbal. Blocul cu zece niveluri lipit 
de o latură a cazinoului asigura găzduirea jucătorilor, în 
majoritate pensionari din Nord, care nu visaseră niciodată 
să pună piciorul în Mississippi, dar care fuseseră atraşi 
acum de nenumăratele automate cu monede şi de ginul 
oferit gratuit jucătorilor. 

Ray avea în buzunar cinci bancnote luate din cinci grupe 
diferite ale averii pe care o numărase în camera de hotel. 
Se apropie de o masă de blackjack pustie, unde crupiera 
era pe jumătate adormită, şi puse prima bancnotă pe 
masă. 

— Pe toţi, rosti el. 

— Se joacă pe o sută, anunţă crupiera peste umăr, unde 
nu era nimeni care s-o audă. 

Luă bancnota, o frecă dezinteresată între degete, iar 
apoi o puse în joc. 

„ Inseamnă că nu-i falsă, îşi zise bărbatul şi se relaxa 
puţin. Doar umblă toată ziua cu bani.” Crupiera amestecă 
un pachet de cărţi, le împărţi, primi imediat 24, apoi luă 
bancnota din averea ascunsă a judecătorului Atlee şi puse 
jos două fise negre. Cu nervi de oţel, Ray le jucă pe 
amândouă, o miză de două sute de dolari. Crupiera împărţi 
iute cărţile şi, cu 15 pe masă, trase un nouar. Ray avea 
acum patru fise negre. In mai puţin de un minut, câştigase 
trei sute de dolari. 

Zăngănind cele patru fise negre în buzunar, se plimbă 
prin cazinou, mai întâi printre automatele cu monede, 


77 


unde jucătorii erau bătrâni şi tăcuţi, parcă având creierele 
extirpate, stând cuminţi pe taburetele rotative, trâgând 
monoton de manivele şi privind trist ecranele. La masa de 
zaruri, atmosfera era încinsă şi un grup gălăgios de ţărănoi 
răcneau instrucţiuni lipsite de înţeles pentru el. Privi 
câteva clipe, complet zăpăcit de zaruri, de mize şi de fisele 
ce-şi schimbau întruna proprietarul. 

La altă masă goală de blackjack, azvârli a doua bancnotă 
de o sută de dolari, acum cu gestul unui jucător mai 
experimentat. Crupierul o apropie de ochi, o ridică, o frecă 
şi o duse câţiva paşi până la şeful de sector, care o primi 
cu o suspiciune imediată. Extrase o lupă pe care şi-o 
înfipse în ochiul stâng şi examina bancnota cu atenţia unui 
chirurg. 

— Este bună, îl auzi Ray pe unul dintre ei, exact în clipa 
când se pregătea s-o ia la fugă şi să se piardă în mulţime. 

Nu era sigur cine vorbise, deoarece privea disperat în 
jurul sălii, căutând să-i vadă pe bodyguarzii înarmaţi. 
Crupierul reveni la masă şi aşeză banii în faţa lui Ray, care 
spuse: 

— Pe toţi. 

Peste câteva secunde, dama de cupă şi popa de pică îl 
priveau în ochi pe Ray, care câştigase a treia mână 
consecutiv. 

Deoarece crupierul era un tip cu ochii-n patru şi şeful lui 
făcuse o inspecţie atentă, Ray decise să pună capăt 
suspansului. Scoase din buzunar şi celelalte trei bancnote 
de câte o sută de dolari şi le aşeză pe masă. Crupierul le 
inspecta cu atenţie, apoi strânse din umeri şi întrebă: 

— Doriţi să le schimbaţi? 

— Nu, joc pe toţi banii. 

— Se joacă pe trei sute, anunţă crupierul tare şi şeful de 
sector veni lângă umărul său. 

Ray căpătă un 10 şi un 6. Crupierul trase un 10 şi un 4, 
iar când întoarse valetul de caro, Ray câştigase a patra 
mânâ consecutiv. Banii dispărură şi fură înlocuiţi de şase 
fise negre. Ray avea acum zece, totalizând o mie de dolari, 
şi ştia de asemenea că celelalte treizeci de mii de bancnote 


78 


din portbagajul maşinii sale nu erau false. Lăsă o fisă 
pentru crupier şi se duse să bea o bere. 

Barul sport se afla pe un podium înălţat cu cel puţin un 
metru deasupra podelei, astfel că, dacă doreai, puteai să 
bei ceva şi să vezi tot ce se întâmpla în sală. Sau puteai să 
urmăreşti baseball, curse NASCAR sau partide de bowling 
pe o duzină de ecrane. Nu puteai însă face pariuri - încă 
nu exista autorizaţie pentru asta. 

Ray era perfect conştient de riscurile implicate de 
cazinou. Acum, după ce se asigurase că banii nu erau falşi, 
următoarea întrebare era dacă fuseseră însemnați în vreun 
fel. Suspiciunile celui de-al doilea crupier şi ale şefului său 
aveau probabil să fie suficiente pentru ca băieţii de la etaj 
să examineze bancnotele. Îl înregistraseră pe Ray pe 
casetă video, era sigur în privinţa asta, aşa cum făceau cu 
toţi clienţii. Supravegherea din cazinouri era totală - o ştia 
de la cei doi colegi isteţi ai săi, care intenţionaseră să 
spargă banca la zaruri. 

Dacă banii declanşau alarma, l-ar fi putut găsi cu 
uşurinţă, nu? 

Dar unde altundeva ar fi putut merge, pentru o 
verificare a banilor? Să fi intrat în filiala din Clanton a lui 
First National Bank şi să-i fi întins casierei câteva 
bancnote? 

— Doamnă Dempsey, vreţi, vă rog, să vă uitaţi la astea şi 
să-mi spuneţi dacă sunt false? 

Niciun casier din Clanton nu văzuse vreodată bani falşi, 
iar până la prânz tot oraşul ar fi ştiut că băiatul 
judecătorului Atlee umbla cu bani dubioşi. 

Se gândise să aştepte până la revenirea în Virginia. S-ar 
fi dus la avocatul lui, care putea găsi un expert pentru a 
examina un eşantion, în mod elegant şi confidenţial. Insă 
nu putea aştepta aşa mult. Dacă banii erau falşi, avea să-i 
ardă. Dacă nu... nu era sigur ce să facă. 

Îşi bău berea fără grabă, lăsându-le timp să trimită doi 
zdrahoni în costume negre, care să se apropie şi să-l 
întrebe: „Ne puteţi acorda un minut?” Nu se puteau mişca 
atât de rapid şi Ray o ştia. Dacă banii erau însemnați, avea 


79 


să dureze câteva zile până să-i asocieze sursei. 

Presupunând că era prins cu bani însemnați, ce delict ar 
fi comis? îi luase din casa tatălui său decedat, un loc care 
fusese lăsat moştenire lui şi fratelui. El era executorul 
testamentar şi în curând avea să fie împovărat de 
responsabilitatea de a proteja bunurile comune. Beneficia 
de câteva luni pentru a declara banii atât tribunalului 
pentru  legalizare, cât şi autorităţilor fiscale. Dacă 
Judecătorul adunase banii aceia prin mijloace ilicite, 
atunci, regrete eterne, omul murise. Ray nu încălcase cu 
nimic legea, cel puţin deocamdată. 

Merse la prima masă de blackjack şi miză cinci sute de 
dolari. Crupiera atrase atenţia şefului ei, care se apropie, 
ţinând o mână în dreptul maxilarului şi lovindu-şi uşor 
urechea cu un deget, cu un aer mulţumit de sine, de parcă 
o miză de cinci sute de dolari ar fi fost ceva frecvent la 
Santa Fe Club. Ray primi un as şi un popă şi crupierul îi 
întinse şapte sute cincizeci de dolari. 

— Vreti să beţi ceva? întrebă şeful de sector, zâmbind 
larg şi arătându-şi dinţii cariaţi. 

— O bere Beck's, răspunse Ray şi o chelneriţă se 
materializa ca prin farmec lângă el. 

Miză o sută de dolari pe mâna următoare şi pierdu. 
După aceea puse trei fise şi câştigă. Câştigă opt din 
următoarele zece mâini, alternând sumele mizate între o 
sută şi cinci sute de dolari, de parcă ar fi ştiut cu exactitate 
ce intenţiona. Şeful de sector rămase tot timpul lângă 
crupieră. Aveau de-a face cu un potenţial jucător 
profesionist de blackjack, care trebuia supravegheat şi 
filmat. Celelalte cazinouri aveau să fie anunţate. 

Dacă ar fi ştiut adevărul... 

Ray pierdu mize consecutive de câte două sute de dolari 
şi apoi, doar de-al naibii, împinse zece fise pentru o miză 
îndrăzneață şi nechibzuită de o mie de dolari. Mai avea trei 
milioane în portbagaj. Asta era mărunţiş. Când două dame 
aterizară lângă fisele sale, păstră un chip perfect 
inexpresiv, ca şi cum ar fi câştigat de ani buni în felul 
acela. 


80 


— Doriţi să luaţi cina, domnule? se interesă şeful de 
sector. 

— Nu. 

— Vă putem servi cu altceva? 

— Aş vrea să rămân peste noapte. 

— O cameră sau un apartament? 

Un fraier ar fi spus: „Un apartament, desigur”, dar Ray 
se stăpâni. 

— O cameră obişnuită. 

Nu intenţionase să rămână acolo, dar, după două beri, 
se gândise că n-ar fi fost prudent să se urce la volan. Dacă 
îl oprea un poliţist local? Şi ce ar fi făcut acesta, dacă ar fi 
deschis portbagajul? 

— Nicio problemă, domnule, încuviinţă şeful de sector. 
Vă cazez imediat. 

În următoarea oră, nici nu pierdu, nici nu câştigă. 
Chelneriţa se oprea lângă el la fiecare cinci minute, 
aducând băuturi, încercând să-l destindă, dar Ray sorbea 
alene din prima bere. În timp ce se amestecau cărţile, îşi 
numără fisele negre şi văzu că avea treizeci şi nouă. 

La miezul nopţii începu să caşte şi-şi aminti cât de puţin 
dormise în noaptea trecută. Avea cheia de la cameră în 
buzunar. Masa limita miza unei mâini la o mie de dolari, 
altfel i-ar fi pus pe toţi jos şi ar fi sfârşit în glorie. Plasă 
zece fise negre în cerc şi, deja privit de spectatori, făcu 
blackjack, Alte zece fise şi crupiera pierdu cu 22. Işi 
strânse fisele, îi lăsă patru crupierei şi se duse la casierie. 
Trecuseră trei ore de când intrase în cazinou. 

Din camera sa de la etajul patru avea sub ochi parcarea 
şi, deoarece îşi vedea şi maşina, se simţi îmboldit s-o 
vegheze. Oricât de obosit ar fi fost, nu putea adormi. Îşi 
trase un scaun lângă fereastră şi încercă să moţăie, dar 
gândurile îl încercau mereu. 

Oare Judecătorul descoperise cazinourile? S-ar fi putut 
ca jocurile de noroc să fi fost sursa averii sale, un viciu 
mărunt şi profitabil, pe care-l ascunsese de toţi? 

Cu cât îşi spunea că ideea era implauzibilă, cu atât se 
convingea că descoperise sursa banilor. După ştiinţa lui, 


81 


Judecătorul nu fusese niciodată interesat de speculaţiile 
bursiere, şi chiar dacă l-ar fi interesat, chiar dacă ar fi fost 
un alt Warren Buffett!, de ce să-şi fi transformat profitul în 
bani lichizi pe care să-i ascundă sub rafturi? în plus, ar fi 
existat teancuri de documente asociate. 

Dacă ar fi dus viaţa dublă a unui judecător care se lăsa 
mituit, în tribunalele din regiunile rurale din Mississippi nu 
se puteau fura trei milioane de dolari. lar mitele ar fi 
implicat prea multe persoane. 

Trebuia să fi fost vorba despre jocuri de noroc. Aici erau 
bani lichizi. Ray tocmai câştigase 6 000 de dolari într-o 
singură noapte. Desigur, fusese un noroc chior, dar nu se 
putea spune asta despre toate jocurile de noroc? Poate că 
bătrânul se pricepea la cărţi sau la zaruri. Poate câştigase 
potul cel mare la un automat cu monede. Trăise singur şi 
nu dăduse nimănui socoteală. 

Ar fi putut s-o facă. 

Totuşi, să fi câştigat trei milioane de dolari în şapte ani? 

Cazinourile nu întocmeau acte pentru câştigurile 
substanţiale? Formulare pentru impozitare şi altele? 

Şi de ce ar fi ascuns banii? De ce nu-i donase, aşa cum 
făcuse cu ceilalţi? 

La câteva minute după ora 3, Ray renunţă la camera 
oferită gratuit de cazinou. Dormi în Audi, până când răsări 
soarele. 


1 Warren Edward Buffett (1930-), om de afaceri 
american, preşedintele firmei de investiţii Berkshire 
Hathaway Inc. (n. tr.). 


82 


11 


Uşa din faţă era uşor întredeschisă, iar lucrul acesta la 
ora 8 dimineaţa, într-o casă pustie, nu putea fi decât un 
semn rău prevestitor. Ray o privi aproape un minut, fără să 
fie sigur dacă dorea să intre, dar ştiind că nu avea încotro. 
O împinse, încleşta pumnii, ca şi cum hoţul mai putea să 
fie înăuntru, şi inspiră profund. Uşa se deschise larg, 
scârţâind până la capăt, iar când lumina căzu pe stivele de 
cutii din hol, Ray zări urme de pământ pe podea. Intrusul 
pătrunsese de pe peluza din spate, unde era noroi, şi, 
dintr-un motiv necunoscut, alesese să iasă pe uşa din faţa. 

Ray scoase încetişor pistolul din buzunar. 

Cele douăzeci şi şapte de cutii verzi Blake & Son erau 
împrăştiate prin cabinetul  Judecătorului. Canapeaua 
fusese răsturnată. Uşile comodei de sub rafturi erau 
deschise. Biroul cu capac rulant părea să fi scăpat, dar 
hârtiile de pe biroul din mahon erau risipite pe jos. 

Intrusul scosese cutiile, le deschisese şi, găsindu-le 
goale, le călcase în picioare şi le aruncase, cuprins de 
mânie. În ciuda faptului că acum totul era nemişcat, Ray 
simţea violenţa şi-l făcea să se simtă neputincios. 

Banii i-ar fi putut aduce moartea. 

Când reuşi să se mişte, aranja canapeaua şi ridică 

hârtiile. Strângea cutiile, când auzi mişcare pe veranda din 
faţă. Trase cu ochiul pe geam şi zări o bâtrână ciocănind. 
_ Claudia Gates îl cunoscuse pe Judecător ca nimeni altul. 
li fusese stenografă, secretară, şofer şi multe altele, 
conform bârfelor care circulaseră încă de pe când Ray era 
doar copil. Vreme de aproape treizeci de ani, ea şi 
Judecătorul călătoriseră împreună prin cele şase ţinuturi 
ale districtului 25, adeseori plecând din Clanton la ora 7 
dimineaţa şi revenind mult după lăsarea întunericului. 
Când nu erau la Curtea de Echitate, împărțeau cabinetul 
Judecătorului din tribunal, unde ea  dactilografia 
stenogramele, în timp ce el se ocupa de hârţoage. 

Odată, un avocat pe nume Turley îi surprinsese într-o 
poziţie compromiţătoare în cabinet, în timpul pauzei de 


83 


prânz, şi făcuse greşeala teribilă de a le povesti şi altora. 
În următorul an, pierduse toate procesele avute la Curtea 
de Echitate şi nu mai avusese niciun client. Judecătorul 
Atlee avusese nevoie de patru ani ca să-l elimine din barou. 

— Bună ziua, Ray, rosti ea prin uşa de plasă. Pot să 
intru? 

— Sigur că da, încuviinţă bărbatul şi deschise uşa mai 
larg. Ray şi Claudia nu se plăcuseră niciodată. Ray avusese 
permanent impresia că femeia căpăta atenţia şi afecțiunea 
de care el şi Forrest nu beneficiau, iar ea îl considera o 
ameninţare. Când venea vorba despre judecătorul Atlee, îi 
considera pe toţi ca fiind o ameninţare. 

Avea puţini prieteni şi chiar mai puţini admiratori. Era 
grosolană şi rece, fiindcă îşi petrecuse viaţa ascultând 
procese. În plus, era arogantă, întrucât părerile ei fuseseră 
ascultate de marele om. 

— Imi pare nespus de rău, îi spuse ea. 

— Şi mie. 

Când trecură pe lângă cabinet, Ray închise uşa şi zise: 

— Nu intra aici. 

Claudia nu observase urmele de paşi ale intrusului. 

— Poartă-te frumos cu mine, Ray, murmură ea. 

— De ce? 

Intrară în bucătărie, unde bărbatul puse cafeaua la fiert 
şi se aşezară faţă în faţă. 

— Pot să fumez? întrebă Claudia. 

— Îmi este indiferent. 

„Fumează până mori, babo!” Costumele negre ale tatălui 
său purtaseră întotdeauna izul pişcător al ţigărilor ei. 
Judecătorul îi îngăduise să fumeze în maşină, în camere, în 
cabinetul său, probabil şi în pat. Peste tot, cu excepţia sălii 
de judecată. 

Răsuflarea şuierată, vocea răguşită, nenumăratele riduri 
din jurul ochilor - ah, satisfacţiile tutunului! 

Femeia plânsese, ceea ce nu era un eveniment lipsit de 
importanţă din viaţa ei. În vara când lucrase pentru tatăl 
său, Ray avusese nenorocul să participe la un caz sfâşietor 
de abuz juvenil. Depoziţia fusese atât de tristă şi de jalnică, 


84 


încât toţi, inclusiv Judecătorul şi avocaţii, fuseseră mişcaţi 
până la lacrimi. Singurii ochi uscați din sala de judecată 
aparținuseră chipului de piatră al Claudiei. 

— Nu-mi vine să cred c-a murit, rosti ea, suflând apoi un 
nor de fum spre tavan. 

— Era pe moarte de cinci ani. N-a fost nicio surpriză. 

— E totuşi trist. 

— E foarte trist, dar în final a suferit. Moartea a fost o 
alinare. 

— Nu voia să mă lase să vin să-l văd. 

— N-are rost să repetăm povestea, da? 

„Povestea”, în funcţie de versiunea pe care o credeai, 
ţinuse capul de afiş în Clanton timp de aproape două 
decenii. La câţiva ani după moartea mamei lui Ray, 
Claudia divorțase de soţul ei din motive care nu fuseseră 
niciodată clare. O parte din locuitorii oraşului credeau că 
Judecătorul îi promisese că se va însura cu ea după divorţ. 
Cealaltă parte credea că Judecătorul, de-a pururi un 
adevărat Atlee, nu intenţionase niciodată să se însoare cu 
o femeie de rând precum Claudia, iar ea divorțase fiindcă 
soţul o prinsese făcându-şi de cap cu altul. Anii trecuseră, 
iar cei doi se bucuraseră de toate beneficiile mariajului, 
exceptând certificatul şi faptul că nu locuiau împreună. Ea 
insistase să-l bată la cap pe Judecător să se căsătorească, 
dar el continuase să amâne lucrurile. În mod clar obținuse 
ceea ce-şi dorise. 

În cele din urmă, Claudia îi dăduse un ultimatum, ceea 
ce se dovedise o strategie greşită. Ultimatumurile nu-l 
impresionau pe Reuben Atlee. Cu un an înainte ca el să fie 
îndepărtat din funcţie, Claudia se măritase cu un bărbat cu 
nouă ani mai tânăr decât ea. Judecătorul o concediase 
imediat, iar în localuri şi în cercurile de tricotat nu se 
discutase despre nimic altceva. După câţiva ani agitaţi, 
soţul mai tânăr murise. Ea rămăsese singură, la fel ca 
Judecătorul. Îl trădase însă fiindcă se remăritase, iar el n-o 
iertase niciodată. 

— Unde-i Forrest? întrebă Claudia. 

— Ar trebui să apară. 


85 


— Cum o mai duce? 

— Este acelaşi Forrest dintotdeauna. 

— Vrei să plec? 

— Cum doreşti. 

— Aş prefera să stau de vorbă cu tine. Simt nevoia să 
stau de vorbă cu cineva. 

— Nu ai prieteni? 

— Nu. Reuben era singurul meu prieten. 

Ray tresări când o auzi spunându-i Reuben. Claudia îşi 
vâri ţigara între buzele roşii şi umede, un roşu-palid, în 
semn de doliu, nu roşul strălucitor pentru care fusese 
cândva renumită. Avea cel puţin şaptezeci de ani, dar se 
tinea bine. Era încă dreaptă şi zveltă, îmbrăcată într-o 
rochie mulată pe corp pe care nicio altă femeie de 
şaptezeci de ani din ţinutul Ford n-ar fi îndrăznit s-o 
cumpere. Avea cercei cu diamante şi un inel tot cu 
diamant, deşi Ray nu putea spune dacă pietrele erau 
autentice. Purta de asemenea un colier frumos de aur şi 
două brățări tot de aur. 

Era o cocotă îmbătrânită, dar rămăsese un vulcan activ. 
Trebuia să-l întrebe pe Harry Rex cu cine era încurcată în 
prezent. 

li mai turnă cafea şi spuse: 

— Despre ce vrei să stăm de vorbă? 

— Despre Reuben. 

— Tata e mort. Nu-mi place trecutul. 

— Nu putem fi prieteni? 

— Nu. Ne-am disprețuit dintotdeauna. N-o să ne 
sărutăm şi nici n-o să ne îmbrăţişăm acum, deasupra 
sicriului. De ce am face-o? 

— Sunt bătrână, Ray. 

— lar eu locuiesc în Virginia. Azi vom merge la 
înmormântare, apoi nu ne vom mai revedea vreodată. Ce 
părere ai? 

Ea îşi aprinse o altă ţigară şi plânse din nou. Ray se 
gândi la dezordinea din cabinet şi la ce avea să-i spună lui 
Forrest, dacă apărea acum şi vedea urmele de noroi şi 
cutiile aruncate peste tot. lar dacă Forrest o vedea pe 


86 


Claudia stând la masă, putea să-i sară de gât. 

Deşi nu aveau nicio dovadă, Ray şi Forrest suspectaseră 
de mult că Judecătorul o plătise mai mult decât onorariile 
obişnuite pentru stenografi. Ceva suplimentar, pentru 
suplimentele oferite de femeie. Nu era greu să-i poarte 
pică. 

— Vreau ceva de care să-mi aduc aminte, asta-i tot, zise 
ea. 

— Vrei să-ţi aduci aminte de mine? 

— Eşti la fel ca tatăl tău, Ray. Continui să susţin asta. 

— Vrei bani? 

— Nu. 

— Eşti falită? 

— Nu sunt nici avută. 

— Aici nu există nimic pentru tine. 

— Ai testamentul lui? 

— Da, însă numele tău nu este menţionat. 

Claudia plânse iarăşi, iar Ray simţi că-l cuprinde 
iritarea. Ea căpătase banii cu douăzeci de ani în urmă, 
când el servea în restaurante şi trăia cu unt de arahide, 
străduindu-se să mai supravieţuiască o lună la Facultatea 
de Drept, fără să fie evacuat din garsoniera ieftină. Ea 
avusese mereu un Cadillac nou, pe când el şi Forrest 
conduceau nişte rable. Din partea lor se aştepta să 
trăiască aidoma unor aristocrați scăpătaţi, în vreme ce ea 
avea bijuterii şi garderobă de lux. 

— A promis mereu că va avea grijă de mine, spuse 
femeia. 

— A renunţat la chestia asta de ani buni. Renunţă şi tu. 

— Nu pot, l-am iubit prea mult. 

— Pentru tine era vorba de sex şi bani, nu de iubire. 
Prefer să nu mai discutăm despre asta. 

— Ce conţine masa succesorală? 

— Nimic. A donat toţi banii. 

— Ce-a făcut? 

— M-ai auzit. Ştii bine cât de mult îi plăcea să scrie 
cecuri. Viciul a luat proporţii după ce ai ieşit din scenă. 

— Şi pensia? 


87 


Deja nu mai plângea, ci discuta afaceri. Ochii ei verzi 
erau uscați şi sclipeau. 

— În anul după ce n-a mai fost ales, a optat pentru 
varianta cu o singură sumă globală, pe care a ridicat-o 
imediat. A fost o gafă financiară de proporţii, dar a făcut-o 
fără să am habar. Era furios şi pe jumătate nebun. A 
încasat banii, a folosit o parte pentru traiul zilnic, iar pe 
restul i-a donat la cercetaşi, cercetase, clubul Lions, 
Urmaşii Confederației, Comitetul pentru păstrarea 
câmpurilor de luptă istorice şi aşa mai departe. 

Dacă tatăl său fusese un judecător necinstit, ceva ce Ray 
nu dorea să creadă, atunci Claudia ar fi ştiut despre bani. 
Era evident că nu avea habar. Ray nu bănuise nicio clipă 
că ea ar fi ştiut, fiindcă atunci banii n-ar mai fi rămas 
ascunşi în cabinet. Dacă ar fi zărit cele trei milioane de 
dolari, ar fi ştiut tot ţinutul. Dacă femeia ar fi pus mâna pe 
un dolar, s-ar fi văzut imediat. Vrednică de milă, aşa cum 
arăta de cealaltă parte a mesei, Ray bănuia că era destul 
de săracă. 

— Crezusem că al doilea soţ al tău avea bani, comentă el 
cu niţel prea multă cruzime. 

— Aşa crezusem şi eu, răspunse Claudia şi izbuti să 
surâdă. Ray chicoti. Amândoi izbucniră în râs şi atmosfera 
se detensionă spectaculos. Claudia fusese cunoscută 
dintotdeauna pentru firea ei directă. 

— Nu i-ai găsit niciodată? 

— Niciun cent. Era un tip chipeş, cu nouă ani mai tânăr 
ca mine, ştii doar. 

— Îmi amintesc bine. Un scandal în toată regula. 

— Avea cincizeci şi unu de ani, te-mbrobodea cu vorba şi 
băga texte cu afaceri din extragerea țițeiului. Am dat găuri 
ca nebunii împreună vreme de patru ani şi nu m-am ales cu 
nimic. i 

Ray râse şi mai tare. In clipa aceea, nu-şi amintea să mai 
fi discutat despre sex şi bani cu o femeie de şaptezeci de 
ani. Părea că avea o traistă de poveşti. Succesele Claudiei. 

— Arăţi bine, ai mai avea timp de unul. 

— Sunt obosită, Ray. Bătrână şi obosită. Ar trebui să-l 


88 


educ şi toate alea. Nu merită. 

— Ce s-a-ntâmplat cu al doilea? 

— A murit de inimă şi n-am găsit după el nici măcar o 
mie de dolari. 

— Judecătorul a lăsat 6 000. 

— Numai atât? întrebă ea neîncrezător. 

— Nici acţiuni, nici obligaţiuni, nimic decât o casă veche 
şi 6000 de dolari în bancă. 

Claudia îşi cobori ochii şi clătină din cap; credea tot ce-i 
spunea Ray. Nu ştia nimic despre avere. 

— Ce-o să faceţi cu casa? 

— Forrest vrea să-i dăm foc şi să-ncasăm asigurarea. 

— Nu-i o idee rea. 

— O s-o vindem. 

Pe verandă se auziră paşi, apoi un ciocănit. Sosise 
reverendul Palmer, ca să discute despre slujba de 
înmormântare care urma să înceapă peste două ore. 
Claudia îl îmbrăţişa pe Ray şi porniră împreună spre 
maşina ei. Îl mai îmbrăţişa o dată şi-şi luă rămas-bun. 

— Îmi pare rău că n-am fost mai drăguță cu tine, îi şopti 
ea când el îi deschise portiera. 

— La revedere, Claudia. Ne vedem la biserică. 

— El nu m-a iertat niciodată. 

— Eu te iert. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. Te-am iertat. Suntem prieteni de-acum. 

— Îţi mulţumesc foarte, foarte mult. 

Îl strânse în braţe pentru a treia oară şi începu să 
plângă. Ray o ajută să suie în maşină: ca întotdeauna, un 
Cadillac. Înainte de a porni motorul, femeia întrebă: 

— Pe tine te-a iertat vreodată? 

— Nu cred. 

— Nici eu. 

— Asta nu mai contează acum. Să-l înmormântăm. 

— Putea să fie un ticălos dat naibii, nu? făcu ea, zâmbind 
printre lacrimi. 

Ray nu se putu abţine să nu râdă. Fosta amantă, în 
vârstă de şaptezeci de ani, a tatălui său răposat tocmai îl 


89 


numise ticălos pe marele om. 
— Da, încuviinţă el. Să ştii că putea. 


90 


12 


Îl purtară pe judecătorul Atlee pe intervalul central, în 
sicriul său frumos de stejar, până la altar, în faţa 
amvonului, unde reverendul Palmer aştepta înveşmântat în 
negru.  Sicriul fusese închis, spre dezamăgirea 
participanţilor, care, în majoritate, respectau străvechea 
tradiţie sudistă de a-l vedea pe răposat pentru ultima dată, 
într-un straniu efect de creştere la maximum a durerii. 

— Nici vorbă, ce dracu, îi replicase politicos Ray 
domnului Magargel când îl întrebase despre deschiderea 
capacului. 

După ce totul se potoli, Palmer întinse lent braţele, apoi 
le cobori şi mulţimea se aşeză. 

Pe banca din faţă, în dreapta sa, se afla familia - cei doi 
fii. Ray purta costumul nou şi părea obosit. Forrest era 
îmbrăcat în blugi şi o jachetă neagră de piele, şi arăta 
remarcabil de treaz. Inapoia lor stăteau Harry Rex şi 
ceilalţi purtători de sicriu, în spatele cărora se înşiruia o 
adunătură tristă de judecători bâtrâni, ei înşişi la un pas de 
groapă. Pe banca din faţă, în stânga reverendului, stăteau 
mai multe oficialități - politicieni, un fost guvernator, doi 
judecători de la Curtea Supremă din Mississippi. Clanton 
nu mai avusese parte niciodată de atâtea personalităţi 
adunate cu aceeaşi ocazie. 

Biserica era ticsită, oamenii stând în picioare de-a lungul 
pereţilor, pe sub vitralii. Balconul de deasupra era plin. Cu 
un nivel mai jos se montaseră difuzoare, iar alţi prieteni şi 
admiratori se găseau acolo. 

Ray era impresionat de mulţime. Forrest îşi privea deja 
ceasul. Sosise cu cincisprezece minute în urmă şi fusese 
admonestat de Harry Rex, nu de Ray. Spusese că-şi 
murdărise costumul cel nou şi în plus Ellie îi cumpărase de 
mulţi ani jacheta neagră de piele şi considerase că ar fi 


91 


fost perfectă pentru ocazia aceea. 

Ea însăşi, la o sută cincizeci de kilograme, nu voia să-şi 
părăsească locuinţa, iar Ray şi Harry Rex erau 
recunoscători. Cumva, îl menţinuse treaz pe Forrest, dar 
recidiva plutea în aer. Din o mie de motive, Ray dorea pur 
şi simplu să revină în Virginia. 

Reverendul ţinu o rugăciune scurtă, un mesaj elocvent 
de mulţumire pentru viaţa marelui om. Lăsă după aceea 
locul unui cor de copii care câştigase premiul întâi la un 
concurs muzical naţional din New York. Conform spuselor 
lui Palmer, judecătorul Atlee le donase 3 000 de dolari 
pentru călătoria respectivă. Cântară două cântece pe care 
Ray nu le mai auzise niciodată, dar o făcură minunat. 

Primul panegiric - aveau să fie doar două, scurte, 
conform instrucţiunilor lui Ray - fu rostit de un bătrân, 
care de-abia reuşi să ajungă la amvon, dar când începu să 
vorbească îi surprinse pe toţi cu vocea lui puternică şi 
bogată. Fusese coleg de facultate cu Judecătorul, cu un 
veac în urmă. Spuse două istorii lipsite de umor şi glasul 
sonor începu să se stingă. 

Reverendul citi din scriptură şi rosti cuvinte de 
consolare pentru pierderea unei persoane iubite, chiar 
dacă fusese un bătrân cu viaţă lungă. 

Al doilea panegiric fu oferit de un tânăr de culoare, 
Nakita Poole, care era aproape o legendă locală. Poole 
provenea dintr-o familie turbulentă din sudul oraşului şi, 
dacă n-ar fi existat profesoara de chimie din liceu, ar fi 
abandonat şcoala în clasa a noua şi ar fi ajuns unul dintre 
numeroşii delincvenţi din zonă. Judecătorul îl cunoscuse cu 
ocazia unui proces familial oribil şi devenise interesat de 
puşti. Poole deţinea un talent uluitor pentru matematică şi 
ştiinţele exacte. Terminase primul în clasă, trimisese cereri 
de înscriere la cele mai bune colegii şi fusese acceptat 
peste tot. Judecătorul compusese scrisori de recomandare 
convingătoare şi trăsese toate sforile la care avea acces. 
Nakita alesese Yale, iar bursa lui acoperise totul, mai puţin 
banii de buzunar. Timp de patru ani, judecătorul Atlee îi 
scrisese săptămânal şi în fiecare scrisoare inclusese un cec 


92 


de douăzeci şi cinci de dolari. 

— Nu am fost singurul care a primit scrisori sau cecuri, 
se adresă el mulţimii tăcute. Am fost mulţi. 

Nakita era acum medic şi se pregătea să plece în Africa 
pentru doi ani de muncă voluntară. 

— Imi vor lipsi scrisorile acelea, spuse el şi ochii tuturor 
femeilor din biserică înotau în lacrimi. 

Urmă la cuvânt medicul legist Thurber Foreman. De 
mulţi ani, fusese nelipsit la înmormântările din ţinutul 
Ford, iar Judecătorul dorise în mod explicit să cânte Just a 
Closer Walk with Thee, cu acompaniament la mandolină. 
Cântă minunat şi, cumva, reuşi s-o facă în timp ce plângea. 

Forrest începu, în cele din urmă, să se şteargă la ochi. 
Ray privi fix sicriul şi se întrebă de unde proveneau banii. 
Ce făcuse bătrânul? Ce crezuse că se va întâmpla cu banii 
după moartea lui? 

După ce reverendul termină printr-un mesaj foarte 
scurt, purtătorii sicriului îl scoaseră pe judecătorul Atlee 
din biserică. Magargel îi însoţi pe Ray şi pe Forrest printre 
bănci, apoi pe treptele din faţă, spre limuzina care aştepta 
în spatele carului mortuar. Mulțimea se revărsă din 
biserică şi se îndreptă spre automobile, pentru a merge la 
cimitir. 

Precum locuitorii din majoritatea aşezărilor mici, celor 
din Clanton le plăceau procesiunile funerare. Toată 
circulaţia se opri. Cei care nu se aflau în alaiul propriu-zis 
stăteau trişti pe trotuare, privind dricul şi alaiul de maşini 
care-l urma. Toţi poliţiştii erau în uniformă de gală şi 
blocau ceva - o stradă, o alee, nişte spaţii de parcare. 

Dricul ocoli tribunalul, unde drapelul era în berna, iar 
personalul ieşise pe trotuarul din faţă şi stătea cu capetele 
plecate. Negustorii din perimetrul pieţei ieşiră din 
magazine, pentru a-şi lua rămas-bun de la judecătorul 
Atlee. 

Urma să fie îngropat în parcela familiei Atlee, alături de 
soţia lui de mult uitată şi printre strămoşii pe care-i 
venerase atât de mult. Avea să fie ultimul Atlee 
înmormântat în tarina ținutului Ford, deşi n-o ştia nimeni. 


93 


Şi, în tot cazul, nu-i păsa nimănui. Ray avea să fie 
incinerat, iar cenuşa sa urma să fie împrăştiată peste 
Munţii Blue Ridge. Forrest recunoştea că se afla mai 
aproape de moarte decât fratele lui mai vârstnic, însă nu 
definitivase ultimele detalii. Sigur era doar faptul că nu 
avea să fie înhumat în Clanton. Ray susţinea incinerarea. 
Lui Ellie îi plăcea ideea unui cavou. Forrest prefera să nu 
intre în detalii asupra subiectului. 

Participanţii la înmormântare se înghesuirăâ în jurul 
umbrarului vişiniu al serviciilor funerare Magargel, care 
era mult prea mic. Acoperea mormântul şi patru rânduri 
de scaune pliante. Ar fi fost nevoie de o mie. 

Cu genunchii aproape atingând sicriul, Ray şi Forrest îl 
ascultau pe reverendul Palmer rostind ultimele cuvinte. 
Stând într-un scaun pliant la marginea gropii tatălui său, 
Ray se gândi că lucrurile care îi treceau prin minte în 
clipele acelea erau stranii. Voia să plece casă. Ducea dorul 
studenţilor şi orelor de curs. Ducea dorul zborului cu 
avionul şi al peisajului Văii Shenandoah văzută de la peste 
1 500 de metri înălţime. Se simţea obosit şi iritabil, şi nu 
intenţiona sâ-şi petreacă următoarele două ore stând în 
cimitir şi pălăvrăgind cu oameni care-şi aminteau când se 
născuse. 

Ultimele cuvinte aparţinură soţiei unui predicator 
penticostal. Ea cântă „Amazing Grace” şi, vreme de cinci 
minute, timpul încremeni. Glasul superb de soprană 
răsună printre dâmburile dulci ale cimitirului, alinându-i 
pe morţi şi oferindu-le speranţe celor vii. Până şi păsările 
se opriră din zbor. 

Un militar cântă apoi „Taps” la trompetă şi toţi izbucniră 
în plâns. Împăturiră drapelul şi i-l înmânară lui Forrest, 
care suspina şi transpira în nenorocita lui de jachetă din 
piele. Când ultimele note se pierdură printre copaci, Harry 
Rex începu să plângă în hohote în spatele lor. Ray se 
aplecă în faţă şi atinse sicriul. Işi luă rămas-bun în gând, 
iar apoi rămase cu coatele pe genunchi şi cu faţa îngropată 
în palme. 

Mulțimea se destramă repede. Era ora prânzului. Ray se 


94 


gândise că, dacă avea să stea locului, contemplând sicriul, 
oamenii aveau să-l lase în pace. Forrest îşi trecu un braţ 
greu peste umerii lui şi laolaltă părură ca şi cum ar fi fost 
gata să rămână acolo până la căderea nopţii. Harry Rex îşi 
regăsi calmul şi prelua rolul de purtător de cuvânt al 
familiei. Stând în picioare lângă umbrar, le mulţumi 
oficialităților pentru prezenţă, îl felicită pe Palmer pentru 
slujbă, o lăudă pe soţia predicatorului pentru interpretarea 
minunată, îi spuse Claudiei că nu putea rămâne alături de 
băieţi şi că trebuia să plece, şi multe, multe altele. Groparii 
aşteptau sub un copac din apropiere, cu lopeţile în mâini. 

După ce plecară toţi, inclusiv Magargel şi echipa sa, 
Harry Rex se lăsă să cadă pe scaunul de lângă Forrest şi, 
pentru mult timp, toţi trei priviră în gol, nedorind să plece. 
Singurul sunet era zumzetul unui mini-excavator în 
depărtare. Forrest şi Ray erau indiferenți. De câte ori în 
viaţă îţi îngropi tatăl? 

Şi cât de important este timpul pentru un gropar? 

— Reuşită înmormântare, spuse în cele din urmă Harry 
Rex, care era expert în asemenea probleme. 

— Ar fi fost mândru, rosti Forrest. 

— Îi plăceau înmormântările bine făcute, adăugă Ray, 
dar detesta nuntile. 

— Mie-mi plac nunțile, făcu Harry Rex. 

— Patru sau cinci? se interesă Forrest. 

— Patru şi numărătoarea poate continua. 

Un bărbat în salopetă de lucru se apropie şi întrebă 
discret: 

— Doriţi să coborâm acum sicriul? 

Nici Ray, nici Forrest nu ştiură ce să răspundă. Harry 
Rex nu avu îndoieli. 

— Vă rugăm, încuviinţă el. 

Bărbatul acţiona vinciul de sub paravanul gropii. Foarte 
lent, sicriul începu să coboare. Il priviră până se opri 
adânc în solul roşiatic. 

Groparul demontă curelele de transmisie, paravanul şi 
vinciul, şi se îndepărtă. 

— Cred că s-a terminat, zise Forrest. 


95 


x kK kx 


Prânzul se compuse din tamale, plăcintele mexicane cu 
carne învelite în frunze de porumb, şi apă gazoasă, la un 
restaurant de la marginea oraşului, departe de localurile 
aglomerate unde cineva i-ar fi întrerupt, fără îndoială, cu 
câteva cuvinte amabile despre Judecător. Stăteau la o 
masă din lemn, sub o umbrelă mare, şi priveau maşinile 
aflate în trecere. 

— Când plecați? întrebă Harry Rex. 

— Eu plec mâine dimineaţă la prima oră, răspunse Ray. 

— Avem de rezolvat nişte treburi. 

— Ştiu. Să le facem azi după-amiază. 

— Ce treburi? se interesă Forrest. 

— Legate de legalizarea testamentului, explică Harry 
Rex. Vom deschide succesiunea peste vreo două 
săptămâni... când se va întoarce Ray. Acum trebuie să 
examinăm actele lăsate de Judecător şi să vedem câtă 
treabă ne aşteaptă. 

— Pare ceva de resortul executorului. 

— Poţi să ne ajuţi şi tu. 

Ray mânca şi se gândea la maşina lui, pe care o parcase 
pe o stradă aglomerată în apropierea bisericii 
prezbiteriene. Acolo trebuia să fie în perfectă siguranţă. 

— Aseară am fost la un cazinou, anunţă el cu gura plină. 

— Care dintre ele? întrebă Harry Rex. 

— Santa Fe şi nu-mai-ştiu-cum, primul la care am ajuns, 
îl ştii? 

— Am fost în toate, încuviinţă avocatul, ca şi cum nu 
avea să se mai întoarcă niciodată acolo. 

Cu excepţia narcoticelor ilegale, Harry Rex explorase 
toate viciile. 

— Şi eu, completă Forrest, care nu se abţinea de la 
nimic. 

— Cum ti-a mers? 

— Am câştigat 2000 la blackjack. Mi-au făcut cadou 
cazarea peste noapte. 


96 


— Eu am plătit pentru blestemata de cameră, pufni 
Harry Rex. Mi s-a părut c-am plătit pentru tot etajul. 

— Mie-mi plăceau băuturile gratuite, zise Forrest. Altfel, 
te costa douăzeci de dolari un suc. 

Ray înghiţi un nod şi decise să arunce momeala. 

— Găsisem pe biroul bătrânului un plic de chibrituri de 
la Santa Fe. Avea obiceiul să meargă pe-acolo? 

— Sigur că da, încuviinţă Harry Rex. Amândoi mergeam, 
o dată pe săptămână. Îi plăceau zarurile. 

— Bătrânul era jucător? se minună Forrest. 

— Íh. 

— Deci, acolo-i restul moştenirii mele. Ce n-a donat, a 
pierdut la zaruri. 

— Nu cred, era destul de priceput. 

Ray se prefăcu la fel de şocat ca şi Forrest, dar fu uşurat 
să culeagă primul său indiciu, oricât de vag ar fi fost. 
Părea aproape imposibil ca Judecătorul să fi adunat o 
asemenea avere jucând zaruri o dată pe săptămână. 

El şi Harry Rex aveau să exploreze subiectul mai târziu. 


97 


13 


Pe măsură ce se apropiase de sfârşitul vieţii, Judecătorul 
fusese foarte atent în a-şi organiza finanţele. Actele 
importante se aflau în cabinet şi le descoperiră uşor. 

Mai întâi, cercetară biroul de mahon. Într-un sertar se 
găseau extrasele de cont din ultimii zece ani, aranjate 
ordonat, cronologic. Declaraţiile de impozit se aflau în alt 
sertar. Existau de asemenea registre groase în care 
fuseseră consemnate donațiile pe care le făcuse tuturor 
solicitanţilor. Sertarul cel mai mare era ticsit cu zeci de 
dosare cu coperte din carton tare. Dosare conţinând 
impozitul pe proprietate, fişe medicale, facturi care 
trebuiau achitate, dezbateri juridice, scrisori de la medicii 
săi, fondul de pensii. Ray le răsfoi în treacăt, fără să le 
deschidă, cu excepţia celui care conţinea facturile 
neachitate. Înăuntru se găsea una singură - 13,80 dolari 
plătibili firmei Wayne, care se ocupa de reparaţiile 
maşinilor de tuns iarba - datată cu o săptămână în urmă. 

— Întotdeauna mi se pare straniu să umblu prin hârtiile 
cuiva care a murit recent, comentă Harry Rex. Mă simt 
penibil, de parcă aş fi indiscret. 

— Eu mă simt mai degrabă ca un detectiv în căutare de 
indicii, zise Ray. 

Stăteau de o parte şi de cealaltă a biroului, amândoi cu 
mânecile suflecate şi fără cravate, având între ei teancuri 
de hârtii. Forrest era la fel de util ca întotdeauna. După 
prânz, băuse trei cutii de bere în loc de desert şi acum 
sforăia în leagănul de pe terasa din faţă. 

Rămăsese totuşi acolo, nu se pierduse într-unul dintre 
excesele lui patentate. De-a lungul anilor, dispăruse de 
nenumărate ori. Dacă n-ar fi apărut la înmormântarea 
tatălui său, nimeni din Clanton n-ar fi fost surprins. Altă 
bilă neagră în contul nebunului de Atlee, altă poveste care 
să circule din gură în gură. 

În ultimul sertar găsiră mărunţişuri personale - 


98 


creioane, pipe, fotografii ale Judecătorului cu amicii săi la 
reuniunile baroului, câteva poze vechi cu Ray şi Forrest, 
certificatul lui de căsătorie şi certificatul de deces al 
mamei lor. Intr-un plic vechi şi nedeschis era necrologul ei, 
decupat din Clanton Chronicle, datat 12 octombrie 1969, 
având şi o fotografie. Ray îl citi şi-l întinse lui Harry Rex. 

— 'Ţi-o mai aminteşti? îl întrebă el. 

— Am fost la înmormântare, răspunse avocatul, privind 
poza. O femeie frumoasă, care n-a avut mulţi prieteni. 

— De ce? 

— Era din regiunea Deltei şi cei mai mulţi de acolo au 
sânge albastru în vine. Asta-şi dorise Judecătorul de la o 
soţie, dar treburile n-au mers prea bine aici. Ea crezuse că 
s-a măritat într-o familie avută. Judecătorul nu era mare 
pe-atunci, aşa că ea a trebuit să se chinuie din greu ca să 
fie mai bună decât toţi ceilalţi. 

— Nu ţi-a plăcut de ea? 

— Nu prea mult. Mă considera necivilizat. 

— I-auzi! 

— Am ţinut la tatăl tău, Ray, dar nu pot spune că am 
plâns la înmormântarea ei. 

— Haide să nu mai vorbim despre alte înmormântări. 

— Iartă-mă. 

— Ce era în testamentul pe care l-ai redactat pentru el? 
Penultimul. 

Harry Rex puse necrologul pe masă şi se lăsă pe spate în 
scaun. Se uită la fereastra din spatele lui Ray, apoi vorbi 
încetişor. 

— Judecătorul dorea să înfiinţeze un depozit bancar în 
care să intre banii rezultați din vânzarea casei. Eu urma să 
administrez depozitul şi, în calitatea asta, aş fi avut 
plăcerea de a vă da bani cu ţârâita. Insă din partea care îi 
revenea lui - arătă din cap spre terasă - urma să fie 
scăzută o sută de mii de dolari, care să fie introdusă în 
masa succesorală. Judecătorul estima că asta era suma pe 
care i-o datora Forrest. 

— Ce dezastru! 

— Am încercat să-l conving să renunţe. 


99 


— Slavă Domnului că l-a ars. 

— Aşa-i. Ştia că nu era o idee bună, dar încerca să-l 
apere pe Forrest de el însuşi. 

— Cu toţii încercăm asta de douăzeci de ani. 

— Se gândise la toate detaliile. Intenţiona să-ţi lase totul 
ţie şi să-l dezmoştenească pe el complet, dar ştia că asta va 
declanşa fricţiuni. După aceea l-au apucat pandaliile, 
fiindcă niciunul dintre voi nu voia să locuiască vreodată 
aici, aşa că mi-a cerut să redactez un testament prin care 
lăsa casa bisericii. N-a apucat să-l semneze, iar apoi 
Palmer l-a enervat, fiindcă avea opinii diferite asupra 
pedepsei cu moartea, şi a abandonat ideea. A zis că dorea 
ca reşedinţa să fie vândută după moartea lui şi banii să fie 
donati în scopuri caritabile. 

Ridică braţele mult deasupra capului, întinzându-le, 
până când şira spinării îi trosni. Fusese operat la coloană 
de două ori şi rareori se simţea în apele lui. 

— Bănuiesc, continuă el, că motivul pentru care te-a 
chemat pe tine şi pe Forrest a fost ca să decideţi cum să 
procedaţi cu moştenirea. 

— Atunci de ce a mai făcut un testament de ultim 
moment? 

— N-o s-o ştim niciodată, nu-i aşa? Poate că s-a săturat 
de dureri. Bănuiesc că începuse să devină dependent de 
morfină, aşa cum se întâmplă în cele din urmă cu toţi cei 
care ajung într-o asemenea situaţie. Poate că ştia că era pe 
moarte. 

Ray se uită în ochii generalului Nathan Bedford Forrest, 
care privise sever cabinetul Judecătorului de aproape un 
secol din aceeaşi poziţie. Nu avea nicio îndoială că tatăl 
său alesese să moară pe canapea, astfel ca generalul să-l 
poată ajuta în ultimele clipe. Generalul ştia. Ştia cum şi 
când murise Judecătorul. Ştia de unde proveneau banii. 
Ştia cine pătrunsese prin efracţie cu o seară în urmă şi 
răscolise odaia. 

— Pe Claudia a inclus-o vreodată în vreun testament? 
întrebă el. 

— Niciodată. Ştii bine că putea să fie ranchiunos. 


100 


— A trecut pe-aici azi-dimineaţă. 

— Ce voia? 

— Cred că era în căutare de bani. Zicea că Judecătorul îi 
promisese mereu că va avea grijă de ea şi dorea să ştie ce 
cuprindea testamentul. 

— I-ai spus? 

— Cu plăcere. 

— O să se descurce, nu trebuie să-ţi faci griji niciodată 
pentru ea. Îl mai ţii minte pe bătrânul Walter Sturgis, de 
loc din Karraway, mult timp contractor de materiale de 
construcţii, un beţiv cumplit? 

Harry Rex îi ştia pe toţi din ţinut, treizeci de mii de 
locuitori - negri, albi, acum şi mexicani. 

— Nu cred. 

— Se zice c-ar avea o jumătate de milion de dolari bani 
gheaţă, iar Claudia umblă după ei. L-a făcut să poarte 
cămăşi scumpe şi să mănânce la club. Le povesteşte 
amicilor că ia Viagra în fiecare zi. 

— Ăsta bărbat! 

— O să-l facă arşice. 

Forrest se foi pe terasă şi lanţurile leagănului scârţâiră. 
Cei doi aşteptară până se făcu linişte. Harry Rex deschise 
un dosar şi rosti: 

— Asta-i evaluarea casei. A făcut-o anul trecut un tip din 
Tupelo, probabil evaluatorul cel mai bun din nordul 
statului Mississippi. 

— Cât face? 

— Patru sute de mii. 

— Pentru banii ăştia, aş vinde-o şi acum. 

— Mie mi s-a părut exagerat. Bineînţeles, Judecătorul 
considera că merită un milion. 

— Evident. 

— Cred că trei sute de mii e mai aproape de realitate. 

— N-o să obţinem nici jumătate din suma asta. Pe ce se 
bazează evaluarea? 

— Uite-o aici. Suprafaţă locuibilă, teren, atractivitate, 
comparații - chestiile obişnuite. 

— Dă-mi o comparaţie. Harry Rex răsfoi evaluarea. 


101 


— Uite una. O clădire cam de aceeaşi vechime şi 
mărime, de douăsprezece hectare, la marginea lui Holly 
Springs, a fost vândută acum doi ani pentru opt sute de 
miare. 

— Aici nu-i Holly Springs. 

— Nu, nu este. 

— Ăsta-i un oraş de dinaintea războiului de secesiune, cu 
multe case vechi. 

— Vrei să-l dau în judecată pe evaluator? 

— Da, să ne luăm de el. Tu cât ai da pe locul ăsta? 

— Nu l-aş cumpăra. Vrei o bere? 

— Nu. 

Harry Rex dispăru spre bucătărie şi reveni cu o cutie de 
Pabst Blue Ribbon. 

— Nu ştiu de ce cumpără aşa ceva, mormăi el, iar apoi 
dădu pe gât un sfert de cutie. 

— Asta-i marca pe care a băut-o dintotdeauna. Avocatul 
trase cu ochiul printre jaluzele, dar nu zări decât 
picioarele lui Forrest atâmând din leagăn. 

— Nu cred că-şi face prea multe griji în legătură cu 
moştenirea lăsată de taică-său. 

— E ca şi Claudia - vrea doar o verificare. 

— Banii îl vor ucide. 

Era liniştitor să-l audă pe Harry Rex împărtăşindu-i 
gândurile. Ray îl aşteptă să revină la birou, deoarece voia 
să i se uite în ochi. 

— Anul trecut, rosti el, privind o declaraţie de 
impozitare, Judecătorul a câştigat mai puţin de 9 000 de 
dolari. 

— A fost bolnav, zise Harry Rex, întinzându-se şi rotindu- 
şi spinarea masivă, după care se aşeză. Dar a prezidat 
cazuri inclusiv anul ăsta. 

— Ce fel de cazuri? 

— Tot felul. Acum câţiva ani, am avut un guvernator 
nazist de extremă dreaptă. 

— Mi-l amintesc. 

— Îi plăcea să se roage în tot timpul campaniei, susţinea 
valorile familiei şi se opunea oricăror excese, mai puţin 


102 


armelor. Până la urmă s-a dovedit că avea o slăbiciune la 
cucoane şi, când l-a prins nevastă-sa, a urmat un scandal 
mare de tot, cu chestii picante. Din motive evidente, 
judecătorii locali din Jackson n-au vrut să se amestece, aşa 
că l-au solicitat pe Judecător să intervină şi să arbitreze 
cazul. 

— S-a ajuns la proces? 

— Oho, la unul mare şi urât. Soţia avea dovezi, dar 
guvernatorul crezuse că-l va putea intimida pe Judecător. 
Femeia s-a ales cu casa guvernatorului şi cu majoritatea 
banilor. Ultima dată când am auzit despre el, locuia 
deasupra garajului fratelui său, cu bodyguarzii, desigur. 

— Tu l-ai văzut vreodată pe bătrân intimidat? 

— Niciodată. Nici măcar o dată în treizeci de ani. 

Harry Rex îşi concentra din nou atenţia asupra berii şi 
Ray cercetă o altă declaraţie de impozitare. Era linişte, iar 
când îl auzi pe Forrest sforăind din nou, bărbatul spuse: 

— Am găsit nişte bani, Harry Rex. 

Ochii celuilalt nu transmiteau nimic. Nici 
conspirativitate, nici surpriză, nici uşurare. Nu clipi şi nici 
nu se holbă la el. Aşteptă o vreme, apoi ridică din umeri şi 
întrebă: 

— Cât? 

— O cutie plină. 

Aveau să urmeze întrebări şi Ray încercase să le 
anticipeze. 

Harry Rex rămase şi acum în expectativă, după care 
imită gestul inocent de mai devreme. 

— Unde? 

— Acolo, în comoda din spatele canapelei. Bani lichizi 
într-o cutie, peste 90 000 de dolari. 

Până în clipa aceea nu spusese nicio minciună. Desigur, 
nu relatase tot adevărul, dar nu minţise. Nu încă. 

— Nouăzeci de mii de dolari, repetă Harry Rex destul de 
tare, iar Ray făcu semn cu bărbia spre terasă. 

— Da, încuviinţă el pe ton scăzut, în bancnote de o sută 
de dolari. Ai idee de unde pot proveni? 

Harry Rex trase un gât zdravăn din cutie, miji ochii spre 


103 


perete, şi în cele din urmă răspunse: 

— Nu prea. 

— Din jocuri de noroc? Ziceai că se pricepea la zaruri. 
Altă duşcă de bere. 

— Mda, poate. Cazinourile s-au deschis acum şase-şapte 
ani, iar noi doi ne duceam săptămânal, cel puţin la început. 

— Te-ai oprit? 

— Aş fi vrut eu. Între noi fie vorba, eu mergeam mai des. 
Jucam mult şi nu voiam ca Judecătorul să ştie, aşa că, ori 
de câte ori mergeam împreună, mizam pe sume mici. În 
seara următoare, mă furişam singur şi pierdeam iarăşi în 
stil mare. 

— Cât ai pierdut? 

— Mai bine să discutăm despre Judecător. 

— Bine. El câştiga? 

— De obicei. Într-o seară bună, câştiga vreo două miare. 

— Şi-ntr-una proastă? 

— Cinci sutare, asta-i era limita. Dacă pierdea, ştia când 
să se oprească. Ăsta-i secretul jocurilor de noroc - trebuie 
să ştii când să te opreşti şi să ai curajul să te ridici de la 
masă. El ştia şi avea curajul, eu nu. 

— Mergea şi fără tine? 

— Da, l-am văzut o dată. Într-o seară, am întins-o la un 
cazinou abia deschis - acum sunt vreo cincisprezece - şi, 
pe când jucam blackjack, la o masă de zaruri, nu departe 
de mine, se încinsese atmosfera. În mijlocul agitaţiei l-am 
văzut pe judecătorul Atlee. Purta o şapcă de base-ball, ca 
să nu fie recunoscut, însă deghizările astea ale lui nu 
ţineau întotdeauna, fiindcă auzisem vorbe prin oraş. Destul 
de mulţi frecventează cazinourile şi unii îl remarcaseră. 

— Cât de des mergea? 

— Cine poate şti? Nu răspundea nimănui. Am avut un 
client, unul dintre fraţii Higginbotham, cei care vindeau 
maşini vechi, şi mi-a zis că-l văzuse la masa de zaruri, pe la 
3 noaptea, în „Treasure Island”. Aşa că am dedus că 
mergea la ore mici, ca să nu fie văzut. 

Ray făcu un calcul rapid. Dacă, într-adevăr, Judecătorul 
ar fi jucat de trei ori pe săptămână timp de cinci ani, şi ar 


104 


fi câştigat de fiecare dată două mii de dolari, câştigurile lui 
ar fi fost în jur de un milion şi jumătate de dolari. 

— Ar fi putut acumula nouăzeci de mii de dolari? întrebă 
Ray. I se părea o sumă mică. 

— 'Totu-i posibil, dar de ce să-i fi ascuns? 

— La întrebarea asta credeam că-mi poţi răspunde tu. 
Amândoi căzură pe gânduri. Harry Rex termină berea şi-şi 
aprinse o ţigară. Ventilatorul din plafon roti leneş fumul. 
Suflând un nor de fum într-acolo, avocatul spuse: 

— Câştigurile se impozitează şi, fiindcă nu voia să se ştie 
că joacă zaruri, poate c-a preferat să tacă. 

— Dar nu trebuie să completezi nişte acte la cazinou, 
atunci când câştigi peste o anumită sumă? 

— Mie nu mi-au dat nimic să completez. 

— Dar dacă ai fi câştigat? 

— Aşa-i, ai dreptate. Am avut un client care a câştigat 11 
000 de dolari la maşinile cu monede de cinci dolari. l-au 
dat formularul 1099, o notificare către fisc. 

— Şi la zaruri? 

— Dacă la o singură partidă câştigi fise în valoare de 
peste 10 000 de dolari, atunci trebuie să plăteşti impozit. 
Dacă rămâi sub 10 000, nu se-ntâmplă nimic. La fel ca 
orice tranzacţie cu bani lichizi prin bancă. 

— Mă-ndoiesc că Judecătorul ar fi vrut dovezi. 

— Eu sunt sigur că n-ar fi vrut. 

— Când i-ai redactat testamentele, n-a pomenit nimic de 
banii ăştia? 

— Niciodată. Sunt un mister, Ray. Nu mi-i pot explica. 
Habar n-am ce-a avut în minte. În mod clar ştia că vor fi 
găsiţi. N 

— Exact. Intrebarea acum este ce să facem cu ei? Harry 
Rex încuviinţă din cap şi-şi vâri ţigara între buze. 

Ray se lăsă pe spate în scaun şi privi ventilatorul. Tăcură 
mult timp, gândindu-se cum să procedeze cu banii. 
Niciunul nu dorea să sugereze că ar fi trebuit pur şi simplu 
să continue să păstreze secretul. Harry Rex decise să-şi 
mai ia o bere, iar Ray spuse că ar fi vrut şi el una. O dată 
cu scurgerea minutelor, deveni clar că problema banilor 


105 


nu avea să mai fie abordată în ziua aceea. Peste câteva 
săptămâni, când se deschidea testamentul şi era depus 
inventarul bunurilor, puteau să reia subiectul. Sau poate 
că nu. 

Timp de două zile, Ray se întrebase dacă să-i spună sau 
nu lui Harry Rex despre bani - fără să menţioneze toată 
suma, ci doar o parte a ei. După ce luase decizia, urmaseră 
mai multe întrebări decât răspunsuri. 

În privinţa banilor, nu se făcuse mai multă lumină. 
Judecătorului îi plăcuse să joace zaruri şi se pricepea; 
totuşi, părea implauzibil să fi putut câştiga 3,1 milioane de 
dolari în şapte ani. În plus, era practic imposibil s-o fi făcut 
fără să fi lăsat nicio urmă sau documente. 

Ray reveni la declaraţiile de impozitare, iar Harry Rex 
continuă să răsfoiască registrele cu donaţii. 

— Ce expert contabil o să foloseşti? întrebă Ray după o 
perioadă lungă de tăcere. 

— Sunt destui. 

— Nu din partea locului. 

— Nu, o să mă feresc de cei de-aici. Oraşu-i mic. 

— Mie mi se pare că actele sunt în regulă, comentă Ray, 
închizând un sertar. 

— O să meargă uşor, mai puţin în privinţa casei. 

— S-o scoatem pe piaţă - cu cât mai repede, cu atât mai 
bine. N-o să se vândă imediat. 

— Care să fie preţul de pornire? 

— Să-ncepem de la trei sute. 

— Mai băgăm bani în renovare? 

— Nu avem bani, Harry Rex. 


XX k 


Cu puţin înainte să se întunece, Forrest anunţă că se 
săturase de Clanton, i se acrise de morţi, se plictisise să 
se-nvârtă pe lângă o casă veche şi deprimantă, pe care n-o 
îndrăgise niciodată, nu-i mai suporta pe Harry Rex şi Ray, 
şi se ducea acasă, în Memphis, unde-l aşteptau femei de 
viaţă şi petreceri nebune. 


106 


— Când te-ntorci? îl întrebă pe Ray. 

— Peste două-trei săptămâni. 

— Pentru legalizare? 

— Da, încuviinţă Harry Rex. Trebuie să compărem în 
faţa judecătorului. Poţi veni şi tu, dar nu-i obligatoriu. 

— Nu intru în tribunal. Am fost acolo de suficiente ori. 
Fraţii porniră pe alee spre maşina lui Forrest. 

— Te simţi bine? se interesă Ray, doar fiindcă se simţea 
îmboldit să arate compasiune. 

— Da. La revedere, frăţioare, spuse Forrest, grăbit să 
plece înainte ca fratele lui să continue cu vreo prostie. 
Sună-mă când te-ntorci. 

Se sui în maşină şi plecă. Ray ştia că avea să se 
oprească undeva între Clanton şi Memphis, fie la vreo 
bombă cu bar şi mese de biliard, fie pur şi simplu la un 
magazin de băuturi alcoolice, de unde să cumpere o ladă 
de bere şi să bea în timp ce conducea. Forrest 
supravieţuise în mod impresionant funeraliilor tatălui său, 
dar tensiunile se acumulaseră. Prăbuşirea avea să fie 
urâtâ. 

Harry Rex era flămând, ca de obicei, şi-l întrebă pe Ray 
dacă nu voia somn fript. 

— Nu tocmai. 

— Perfect, pe malul lacului s-a deschis recent un local. 

— Cum îi zice? 

— „Jeter's Catfish Shack”. 

— Glumeşti? 

— Nu, e delicios. 

Mâncară pe un ponton pustiu, care se întindea peste o 
porţiune de mlaştină derivată din lac. Harry Rex mânca 
somn de două ori pe săptămână; Ray o dată la cinci ani. 
Peştele fusese înecat în unt şi ulei de arahide, iar Ray ştia 
că avea să urmeze o noapte lungă, din mai multe motive. 

Dormi cu pistolul încărcat în vechiul lui dormitor, la etaj, 
cu ferestrele şi uşile încuiate, ţinând la picioare cei trei 
saci de gunoi ticsiţi de bani. În postura aceea, îi venea 
greu să privească în jur, prin beznă, şi să evoce amintiri 
plăcute din copilărie, care, în mod normal, se aflau 


107 


aproape de suprafaţă. Casa fusese întunecată şi încă rece 
de atunci, mai ales după moartea mamei. 

În loc să se piardă în amintiri, încercă să adoarmă 
numărând fisele negre şi rotunde, fiecare în valoare de o 
sută de dolari, pe care Judecătorul le aducea de la mese la 
casieri. Numără cu imaginaţie şi ambiţie, dar nu ajunse 
nici pe departe la averea cu care împărțea patul. 


108 


14 


În piaţa din Clanton existau trei localuri, două pentru 
albi şi unul pentru negri. Cei care frecventau Tea Shoppe 
lucrau în general în domeniul bancar, juridic şi al 
vânzărilor în detaliu, fiind mai degrabă funcţionari care 
purtau conversații destul de tehnice - cursul acţiunilor la 
bursă, politică şi golf. Claude's, localul pentru negri, exista 
de patruzeci de ani şi avea mâncarea cea mai bună. 

Coffee Shop era locul de întâlnire favorit al fermierilor, 
poliţiştilor şi muncitorilor, care discutau despre fotbal şi 
vânătoare. Harry Rex îl prefera, la fel ca alţi câţiva avocaţi 
cărora le plăcea să mănânce alături de oamenii pe care-i 
reprezentau. Se deschidea zilnic la ora 5, cu excepţia 
duminicilor, şi de obicei, la 6 era deja ticsit. Ray parcă în 
piaţă, cât mai aproape de local şi încuie portierele. Soarele 
se ridica treptat peste dealuri, în est. Avea să conducă vreo 
cincisprezece ore şi spera să ajungă acasă înainte de 
miezul nopţii. 

Harry Rex ocupase o masă lângă fereastră şi avea în faţă 
un ziar din Jackson, care fusese deja despăturit şi 
reîmpăturit într-atât încât devenise inutil pentru altcineva. 

— Ceva noutăţi? întrebă Ray. 

În Maple Run nu exista televizor. 

— Nimic, mormăi avocatul, cu ochii lipiţi de editoriale. O 
să-ţi trimit necrologurile. 

Îi împinse peste masă fascicula boţită, de mărimea unei 
cărţi obişnuite. 

— Vrei să citeşti? 

— Nu, trebuie să plec. 

— Nu mănânci mai întâi? 

— Ba da. 

— Hei, Dell! răcni Harry Rex. 

Tejgheaua, separeurile şi celelalte mese erau ocupate 
numai de bărbaţi care mâncau şi pălăvrăgeau. 


109 


— Dell tot mai lucrează aici? 

— Nu-mbătrâneşte, răspunse Harry Rex şi îşi flutură 
braţul. Maică-sa are optzeci de ani, iar bunică-sa o sută. O 
să lucreze aici mult timp după ce noi vom fi pe lumea 
cealaltă. 

Lui Dell nu-i plăcea să fie chemată prin strigăte. Sosi la 
masa lor cu o cană mare de cafea, încruntată, dar se 
schimbă imediat ce-şi dădu seama cine stătea lângă 
avocat. Îl îmbrăţişa pe Ray şi-i spuse: 

— Nu te-am văzut de douăzeci de ani. 

Se aşeză apoi alături de el, îl prinse de braţ şi-i spuse cât 
de mult regreta pierderea Judecătorului. 

— Nu-i aşa c-a fost o înmormântare grozavă? întrebă 
Harry Rex. 

— Nu-mi amintesc să fi văzut alta la fel, încuviinţă ea, ca 
şi cum Ray ar fi trebuit să se simtă consolat şi impresionat. 

— Mulţumesc, zise bărbatul, simțind că-i lăcrimează 
ochii nu atât de tristeţe, cât din cauza melanjului de 
parfumuri ieftine care o înconjurau pe Dell. 

Ea sări brusc în picioare şi întrebă: 

— Ce mâncaţi? Vă fac cinste. 

Harry Rex comandă clătite şi cârnaţi pentru amândoi, un 
teanc mare pentru el, unul mic pentru Ray. 

Dell dispăru, lăsând în urmă un nor dens de arome. 

— Te aşteaptă un drum lung. Clătitele or să-ţi umple 
stomacul. 

După trei zile petrecute în Clanton, totul umplea 
stomacul. Ray de-abia aştepta nişte alergări lungi în 
vecinătatea oraşului Charlottesville şi o mâncare mai 
uşoară. 

Spre marea lui uşurare, nimeni altcineva nu-l recunoscu. 
La ora aceea, în Coffee Shop nu mai erau alţi avocaţi şi 
nimeni care să-l fi cunoscut într-atât de bine pe Judecător 
încât să fi participat la înmormântare. Poliţiştii şi mecanicii 
erau prea prinşi cu glumele şi bufele lor, ca să mai 
privească în jur. În mod remarcabil, Dell îşi tinu gura. 
După prima ceaşcă de cafea, Ray se relaxa şi începu să 
aprecieze valurile de conversaţie şi râsetele din jur. 


110 


Dell reveni cu destulă mâncare pentru opt persoane; 
clătite, cârnaţi dintr-un porc întreg, un platou cu biscuiţi 
mari, un castron cu unt şi altul cu gem de casă. Cine ar fi 
mâncat clătite cu biscuiţi? îl bătu din nou uşor pe umăr şi 
spuse: 

— A fost un om tare drăguţ. După aceea dispăru. 

— Se pot spune multe despre taică-tu, observă Harry 
Rex, inundându-şi clătitele cu aproape un litru de melasă, 
dar în niciun caz c-ar fi fost drăguţ. 

— Asta aşa-i, aprobă Ray. A venit vreodată aici? 

— Nu-mi amintesc. Nu mânca micul dejun, nu-i plăcea 
aglomeraţia, detesta să flecărească şi prefera să doarmă 
mult dimineţile. Nu cred că era genul lui de local. În ultimii 
nouă ani, n-a prea fost văzut prin piaţă. 

— Unde l-a cunoscut Dell? 

— La tribunal. Una dintre fetele ei a născut. Tatăl avea 
deja familie. O întreagă tevatură. 

Izbuti cumva să îndese în gură o porţie de clătite care ar 
fi înecat pânâ şi un cal. După aceea, muşcă dintr-un 
cârnat. 

— Sunt sigur c-ai fost şi tu implicat. 

— Bineînţeles. Judecătorul a tratat-o corect. Mestecă 
zgomotos. 

Ray se simţi împins să muşte zdravăn din clătită. Cu 
melasa curgând prin toate părţile, se aplecă peste farfurie 
şi duse furculiţa plină la gură. 

— Judecătorul a fost o legendă, Ray, să ştii. Cei de-aici l- 
au iubit. În ţinutul Ford, n-a obţinut niciodată mai puţin de 
optzeci la sută din voturi. 

Ray încuviinţă din cap şi se luptă cu clătitele. Erau 
fierbinţi şi pline de unt, însă nu extraordinar de gustoase. 

— Dac-am băga cinci mii de dolari în casă, spuse Harry 
Rex, oprindu-se din înfulecat, atunci ne-am recupera banii 
de câteva ori. Este o investiţie bună. 

— Cinci mii - pentru ce? 

Avocatul se şterse pe îndelete la gură. 

— Mai întâi, pentru o curăţenie generală. Dat cu 
sprayuri, spălat, dezinfectat, lustruit podelele, pereţii şi 


111 


mobila, făcut să miroasă bine. După aceea, zugrăvit 
exteriorul şi parterul. Reparat acoperişul, ca să nu se mai 
păteze tavanele. Tăiat gazonul şi plivit buruienile. Pot găsi 
localnici care să se ocupe de toate astea. 

Se servi din nou şi aşteptă răspunsul celuilalt. 

— În bancă sunt numai şase mii de dolari, rosti Ray. Dell 
trecu pe lângă ei şi reuşi să reumple ambele ceşti cu cafea 
şi să-l bată uşor pe umăr pe Ray, fără să se oprească din 
mers. 

— În cutia găsită de tine sunt mai mulţi, observă Harry 
Rex, pregătindu-şi o altă porţie. 

— Propui să-i cheltuim? 

— M-am gândit la chestia asta, răspunse avocatul şi 
înghiţi o gură mare de cafea. Mai exact, am stat treaz 
toată noaptea şi m-am gândit la asta. 

— Şi? 

— Am redus totul la două întrebări - una importantă, 
alta mai puţin. 

O  muşcătură scurtă, de proporţii modeste, apoi, 
folosindu-se de cuţit şi furculiţă pentru a-şi spori 
elocvenţa, Harry Rex continuă: 

— În primul rând, de unde au apărut banii? Vrem să ştim 
răspunsul la întrebarea asta, deşi nu e foarte important. 
Dacă a spart o bancă, acum e mort. Dacă a câştigat la 
cazinouri şi n-a plătit impozitele legale, acum e mort. Dacă 
pur şi simplu îi plăcea mirosul banilor peşin şi i-a 
economisit de-a lungul anilor, tot mort rămâne. Eşti de 
acord? 

Ray dădu din umeri, de parcă s-ar fi aşteptat la ceva mai 
complicat. Harry Rex folosi pauza pentru a se înfrupta din 
cârnaţi, după care reîncepu să agite furculiţa prin aer. 

— În al doilea rând, ce vei face cu ei? Asta-i întrebarea 
cu adevărat importantă. Am presupus că nimeni nu ştie de 
existenţa lor, corect? 

— Corect, erau ascunşi, aprobă Ray dând din cap. Auzea 
şi acum ferestrele zgâlţâite. Vedea şi acum cutiile 

Blake & Son împrăştiate şi călcate în picioare. 

Nu se putu abţine să nu privească afară, spre TT-ul 


112 


decapotabil, gata de plecare. 

— Dacă incluzi banii în masa succesorală, jumătate va 
încăpea pe mâinile fiscului. 

— Ştiu asta, Harry Rex. Tu ce-ai face în locul meu? 

— Nu sunt tocmai persoana potrivită pe care s-o întrebi. 
Mă războiesc cu fiscul de optsprezece ani şi ghici cine 
câştigă? în niciun caz eu. Lua-i-ar dracu! 

— Asta-i sfatul tău în calitate de avocat? 

— Nu, în calitate de prieten. Dacă doreşti consultanţă 
juridică, îţi voi spune că toate bunurile trebuie colectate şi 
inventariate în conformitate cu legislaţia actualizată a 
statului Mississippi. 

— Mulţumesc. 

— Eu aş lua vreo douăzeci de miare, le-aş pune în masa 
succesorală ca să achit facturile, cheltuielile şi taxele, 
după care aş mai aştepta şi i-aş da lui Forrest jumătate din 
ce a rămas. 

— Asta zic şi eu consultanţă juridică pertinentă. 

— Nici vorbă, pur şi simplu bun-simt. 

Misterul biscuiţilor fu rezolvat, când Harry Rex îi atacă. 

— Vrei un biscuit? întrebă el, deşi se găseau mai 
aproape de Ray. 

— Nu, mulţumesc. 

Harry Rex înjumătăţi doi biscuiţi, îi unse cu unt, adăugă 
un strat gros de gem şi, în ultima clipă, strecură şi o 
bucăţică de cârnat. 

— Eşti sigur? 

— Da, sunt sigur. S-ar putea ca banii să fie însemnați în 
vreun fel? 

— Numai dacă ar proveni dintr-o răscumpărare sau din 
vânzare de droguri. Nu-mi amintesc ca Reuben Atlee să se 
fi ocupat de aşa ceva. 

— Bine, cheltuieşte cinci mii. 

— O să fii mulţumit. 

Un bărbat micuţ, cu cămaşă şi pantaloni kaki, asortaţi, 
se opri lângă masă, zâmbi cald şi spuse: 

— Scuză-mă, Ray, sunt Loyd Darling. Pe când vorbea, 
întinse mâna. 


113 


— Am o fermă în estul oraşului. 

Ray îi strânse mâna şi se ridică pe jumătate din scaun. 
Domnul Loyd Darling deţinea mai multe terenuri decât 
oricine din ţinutul Ford. Cândva, îi predase lui Ray la 
şcoala de duminică. 

— Mă bucur să vă văd, zise Ray. 

— Stai jos, îl apăsă Loyd Darling uşor pe umăr. Doream 
să-ţi spun cât de rău îmi pare de dispariţia Judecătorului. 

— Vă mulţumesc, domnule Darling. 

— Reuben Atlee a fost omul cel mai de seamă pe care l- 
am cunoscut. Condoleanţe. 

Ray se mulţumi să aprobe din cap. Harry Rex se oprise 
din mâncat şi părea gata să izbucnească în plâns. Apoi 
Loyd se îndepărtă şi dejunul continuă. Harry Rex începu o 
poveste despre abuzurile fiscului. După alte două 
muşcături, Ray se simţi ghiftuit şi, prefăcându-se că 
ascultă, se gândi la toţi oamenii de calitate care-l 
admiraseră atât de mult pe tatăl lui, la cei ca Loyd Darling, 
care îl venerase pe bătrân. 

Dacă banii nu proveneau de la cazinouri? Dacă 
Judecătorul comisese un delict teribil şi neştiut? Stând 
acolo, în mijlocul consumatorilor din Coffee Shop, 
privindu-l pe Harry Rex fără să-l asculte, Ray Atlee luă o 
hotărâre. Îşi jură că, dacă avea să descopere vreodată că 
banii din portbagajul maşinii fuseseră încasaţi de tatăl său 
într-o modalitate neeticâ, nimeni nu avea să afle. Nu 
intenţiona să  pângărească reputația sclipitoare a 
judecătorului Reuben Atlee. 

Semnă un contract cu sine însuşi, bătu palma şi făcu un 
jurământ solemn în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu avea să 
afle niciodată. 

Se despărţiră pe trotuarul din faţa unui alt cabinet de 
avocatură. Harry Rex îl strânse la piept în stilul său 
caracteristic şi Ray încercă să-i răspundă în aceeaşi 
manieră, dar braţele îi fuseseră fixate de trup. 

— Nu-mi vine să cred că nu mai este, şopti Harry Rex cu 
ochii din nou umezi. 

— Ştiu, ştiu. 


114 


Se îndepărtă, clătinând din cap şi stâvilindu-şi lacrimile. 
Ray sări în Audi şi părăsi piaţa fără să privească în urmă. 
Peste câteva minute era la marginea oraşului, dincolo de 
vechiul cinematograf în aer liber unde fuseseră introduse 
filmele porno şi dincolo de fabrica de pantofi, unde o grevă 
fusese mediată de Judecător. Trecu pe lângă toate şi 
pătrunse în zona rurală, departe de circulaţie, departe de 
legendă. Îşi privi vitezometrul şi văzu că avea aproape 150 
km/h. 


x kK xK 

Poliţiştii trebuiau evitați, ca şi tamponările din spate. 
Drumul era lung, însă momentul  ajungerii în 
Charlottesville era crucial. Dacă sosea prea devreme, s-ar 
fi confruntat cu traficul pietonal din mall. Dacă sosea prea 
târziu, o patrulă nocturnă l-ar fi putut remarca şi i-ar fi pus 
întrebări. 

După ce intră în Tennessee, se opri să facă plinul de 
benzină şi să se odihnească. Băuse prea multă cafea. Şi 
mâncase prea mult. Încercă să-l sune pe Forrest pe 
telefonul celular, dar nu-i răspunse. Nu îşi dădu seama 
dacă era bine sau rău cu Forrest, nimic nu era previzibil. 

Plecă din nou, menţinând viteza la 90 km/h, şi orele 
începură să se scurgă. Ţinutul Ford se topi în altă viaţă. 
Orice om îşi are rădăcinile undeva, iar Clanton era un loc 
unde puteai să te simţi acasă. Cu toate acestea, nu avea să 
fie nefericit, dacă nu-l mai revedea. 

Examenele se încheiau peste o săptămână, iar absolvirea 
peste două, după care venea vacanţa de vară. Fiindcă ar fi 
trebuit să se ocupe de documentare şi de scrierea cărţii, în 
următoarele trei luni nu mai avea cursuri şi seminalii. 
Ceea ce însemna că era aproape liber. 

Se va întoarce în Clanton, pentru a-şi juca rolul de 
executor testamentar al moştenirii lăsate de tatăl său. Va 
lua toate deciziile de care amintise Harry Rex. Şi va 
încerca să rezolve misterul banilor. 


15 
115 


Beneficiind de timp suficient pentru a-şi planifica 
acţiunile, nu fu surprins când totul merse prost. Ora sosirii 
fusese bună - 23.20, miercuri, 10 mai. Sperase să poată 
opri neregulamentar, lângă bordura trotuarului, la numai 
doi metri de uşa de la parter, dar alţi şoferi i-o luaseră 
înainte. Bordura nu fusese niciodată atât de complet 
blocată de maşini şi, spre mulţumirea lui îngrijorată, toate 
aveau tichete de amendă sub ştergătoarele de parbriz. 

Putea să oprească în mijlocul străzii şi să facă rapid 
drumurile înainte şi înapoi, dar asta i-ar fi putut aduce 
necazuri. Parcarea micuță din spatele clădirii sale avea 
patru locuri, dintre care unul era rezervat pentru el, dar 
poarta se încuia la ora 23. 

Ca atare, fu nevoit să folosească o parcare întunecoasă 
şi aproape complet abandonată, aflată la trei intersecţii 
depărtare, uriaşă şi cu multe niveluri, ticsită ziua, dar 
bizară şi pustie pe timpul nopţii. Se gândise la opţiunea 
aceea, acceptând-o şi respingând-o pe rând, vreme de 
multe ore, mergând spre nord şi est, şi o considerase cea 
mai puţin atractivă. Era planul D sau E, destul de jos pe 
lista modalităţilor în care dorise să aducă banii în casă. 
Parcă la parter, ieşi cu geanta de voiaj, încuie maşina şi o 
lăsă acolo, simțindu-se foarte neliniştit. Se grăbi spre casă, 
privind agitat de jur împrejur, de parcă ar fi fost urmărit şi 
pândit de bande înarmate. Spatele şi picioarele îi 
înţepeniseră de atâtea ore petrecute la volan, dar avea de 
lucru. 

Apartamentul arăta exact la fel ca în momentul plecării, 
ceea ce-l linişti în mod straniu. Îl aşteptau treizeci şi patru 
de mesaje,  neîndoios colegi şi prieteni care îi 
transmiseseră condoleanţe. Avea să le asculte mai târziu. 

În fundul debaralei micuţe de pe coridor, sub o pătură, 
un poncho şi alte obiecte care fuseseră pur şi simplu 
aruncate acolo, fără să fi fost aranjate, găsi o geantă de 
tenis Wimbledon roşie, pe care n-o mai atinsese de cel 
puţin doi ani. Cu excepţia valizelor, despre care credea că 


116 


ar fi trezit suspiciuni, era geanta cea mai mare din casă. 

Dacă ar fi avut un pistol, l-ar fi băgat în buzunar. 
Delictele erau totuşi rare în Charlottesville şi Ray 
preferase să nu se încurce cu arme. După episodul de 
duminică din Clanton, era chiar şi mai îngrozit de pistoale. 
Ascunsese armele Judecătorului într-o debara din Maple 
Run. 

Cu geanta trecută pe un umăr, încuie uşa de la stradă şi 
se strădui să meargă cât mai relaxat prin mall. Era 
puternic iluminat, unul sau doi poliţişti patrulau tot timpul, 
iar pietonii de la ora aceea erau nişte puşti teribilişti cu 
părul vopsit în verde, câte un boschetar ocazional şi câţiva 
întârziaţi, grâ-bindu-se spre casă. După miezul nopţii, 
Charlottesville era un oraş liniştit. 

Cu puţin timp înainte de sosirea sa, avusese loc o 
furtună cu tunete şi fulgere. Străzile erau ude şi vâatul 
sufla puternic. Ray trecu pe lângă o pereche care se 
plimba ţinându-se de mâini, dar nu mai văzu pe nimeni 
altcineva în drum spre parcare. 

Iniţial se gândise să pună pur şi simplu sacii de gunoi în 
cârcă, aidoma lui Moş Crăciun, şi să-i ducă în apartament 
din locul unde oprea maşina. Ar fi putut rezolva toată 
treaba din trei drumuri, reducând considerabil timpul 
petrecut pe stradă. Îl opriseră două lucruri. Mai întâi: dacă 
un sac se rupea şi un milion de dolari se revărsa pe 
caldarâm? 

Toţi golanii şi boschetarii din oraş ar fi apărut din 
fundături, atraşi ca rechinii de sânge. În al doilea rând, 
vederea cuiva care transporta saci de gunoi plini înăuntrul 
apartamentului, nu invers, ar fi fost destul de suspectă 
pentru a atrage atenţia poliţiei. 

— Ce aveţi în sac, domnule? ar fi putut întreba un 
poliţist. 

— Nimic. Gunoi. Un milion de dolari. Niciunul dintre 
răspunsuri nu părea reuşit. 

De aceea plănuise să dea dovadă de răbdare, să-şi aloce 
tot timpul necesar, să transporte banii în încărcături mici 
şi să nu-şi facă griji despre numărul drumurilor, deoarece 


117 


factorul cel mai puţin important era oboseala lui. Mai 
târziu, se putea odihni după pofta inimii. 

Partea cea mai grea o reprezenta transferul banilor din 
sac în geantă, aplecat deasupra portbagajului şi 
străduindu-se să nu dea impresia că ar face ceva ilegal. 
Din fericire, parcarea era pustie. Îndesă banii în geanta de 
tenis, până când abia mai izbuti să închidă fermoarul, apoi 
închise portbagajul, privi în jur, de parcă tocmai ar fi ucis 
pe cineva, şi plecă. 

Luase, probabil o treime dintr-un sac: trei sute de mii de 
dolari. Mai mult decât suficient ca să fie arestat sau 
înjunghiat. Avea nevoie cu disperare de nonşalanţă, dar 
mersul şi mişcările lui nu aveau deloc fluiditatea firească. 
Ţinea ochii fixaţi spre înainte, deşi ar fi vrut să-i rotească 
la dreapta şi la stânga, în sus şi în jos, ca să observe totul. 
Un adolescent înspăimântător, cu ţinte în nas, se împletici 
pe lângă el, făcut criţă. Ray iuți şi mai mult pasul, fără să 
ştie dacă avea curajul pentru alte opt-nouă drumuri către 
parcare. 

Un betiv de pe o bancă aflată în beznă îi strigă ceva. Ray 
tresări, apoi se controla şi mulţumi cerului că nu avea o 
armă. În clipa aceea, ar fi fost gata să tragă în orice umbră 
care ar fi mişcat. Povara se îngreunase cu fiecare pas, dar 
ajunse acasă fără incidente. Răsturnă banii pe pat, încuie 
toate uşile şi se întoarse la maşină. 

La al cincilea drum, fu oprit de un bătrân nebun, care se 
ivi brusc din întuneric şi întrebă: 

— Ce dracu' faci? 

Ţinea ceva negru în mână. Ray presupuse că era o armă 
cu care avea să-l atace. 

— Şterge-o, spuse el cât mai grosolan cu putinţă, însă 
avea gura uscată. 

— Te tot plimbi încoace şi-n-colo, zbieră bătrânul. 
Duhnea şi ochii îi sclipeau ca ai unui diavol. 

— Vezi-ţi de treaba ta. 

Ray nu se oprise, dar bătrânul mergea şi el, menţinându- 
se în faţa lui. Idiotul satului. 

— Care-i problema? se auzi un glas limpede şi oficial în 


118 


spatele lor. 

Ray se opri şi un poliţist se apropie, cu bastonul în 
mânâ. 

— Bună seara, domnule poliţist, zâmbi larg Ray. Gâfâia 
şi era leoarcă de transpiraţie. 

— Ăsta face ceva! răcni bătrânul. Merge-nainte şi-napoi, 
înainte şi-napoi. Se duce-ncolo cu geanta goală. Vine- 
ncoace şi-are geanta plină. 

— Uşurel, Gilly, zise polițistul şi Ray inspiră adânc. 

Era îngrozit că cineva îl urmărise, dar uşurat fiindcă 
urmăritorul era unul de teapa lui Gilly. Dintre toate 
personajele bizare care bântuiau mallul, pe acesta nu-l 
văzuse niciodată. 

— Ce aveţi în geantă? întrebă polițistul. 

Era o întrebare prostească, depăşind mult limitele 
admise şi, pentru o fracțiune de secundă, Ray, profesorul 
de Drept, se gândi să ţină o lecţie despre drepturile poliţiei 
privind oprirea cetăţenilor, percheziţiile, reţinerile şi chiar 
simplele-întrebări. Abandonă însă ideea şi răspunse fără 
ezitări, conform scenariului pregătit: 

— Am jucat tenis la Boar's Head şi m-am ales c-o 
întindere, aşa c-am luat-o pe jos, ca să menţin muşchiul 
încălzit. Locuiesc acolo, arătă el spre apartamentul aflat la 
două intersecţii. 

Polițistul se întoarse către Gilly. 

— Gilly, nu ai voie să ţipi la oameni pe stradă. Ţi-am mai 
zis asta. Ted ştie c-ai ieşit? 

— Are ceva-n geanta aia, rosti Gilly, dar fără convingere, 
îndepărtat încet de poliţist. 

— Da, sunt bani, încuviinţă polițistul. Sunt sigur că 
domnul a spart o bancă şi tu l-ai prins. Bravo. 

— O dată-i goală, dup-aia-i plină. 

— Noapte bună, domnule, vorbi polițistul peste umăr. 

— Noapte bună. 

Ray, jucătorul de tenis accidentat, se strădui să 
şchiopăteze jumătate de stradă, pentru alţi eventuali 
urmăritori din umbre. După ce răsturnă al cincilea 
transport pe pat, deschise barul micuţ, scoase o sticlă de 


119 


scotch şi-şi turnă o porţie zdravănă. 

Aşteptă două ore, timp suficient pentru ca Gilly să revină 
la Ted, care, spera el, îl putea ţine sedat şi închis pe restul 
nopţii, şi poate suficient şi pentru schimbarea patrulelor, 
astfel ca un alt poliţist să parcurgă traseul acela. Două ore 
foarte lungi, în care îşi imagină toate scenariile posibile 
implicând maşina lăsată în parcare. Spargere, vandalism, 
incendiu, furt -tot ce-şi putea închipui. 

La ora 3, ieşi din apartament îmbrăcat în blugi, bocanci 
de munte şi o bluză de trening bleumarin pe pieptul căreia 
scria VIRGINIA. Abandonase geanta roşie de tenis în 
favoarea unei valize de piele roasă, în care nu încăpeau la 
fel de mulţi bani, dar care n-ar fi atras atenţia nici unui 
poliţist. Era înarmat cu un cuţit de tranşat carnea pe care-l 
vârâse la brâu, sub bluză, gata să-l scoată într-o clipită şi 
să-l folosească împotriva unora ca Gilly, sau a altor 
atacatori. Era o prostie şi o ştia prea bine, dar o luase 
razna şi era perfect conştient de asta. Se simţea mort de 
oboseală, nedormit pentru a treia noapte la rând, niţel 
ameţit de pe urma a trei scotchuri, decis să ascundă banii 
într-un loc sigur şi îngrozit de posibilitatea de a fi oprit din 
nou. 

La 3 noaptea, până şi boschetarii dispăruseră. Străzile 
erau pustii, dar, când intră în parcare, văzu ceva care-l 
îngrozi. În capătul opus al mallului, pe sub unul dintre 
felinarele stradale trecea un grup de cinci-şase adolescenţi 
de culoare. Înaintau încet în direcţia lui, strigând, vorbind 
gălăgios şi câutând sămânță de scandal. 

Ar fi fost imposibil să facă alte şase drumuri fără să se 
ciocnească de ei. Planul final fu creat ad-hoc. 

Porni maşina şi ieşi din parcare. Descrise un ocol şi se 
opri în stradă, imediat lângă maşinile oprite ilegal lângă 
bordură, cât mai aproape de uşa apartamentului său. Opri 
motorul, stinse farurile, deschise portbagajul şi înhaţă 
sacii. Peste cinci minute, toată averea se afla la etaj, acolo 
unde îi era locul. 


120 


x kK x 


La ora 9 îl trezi telefonul. Era Harry Rex. 

— Deşteptarea băiete, tună avocatul. Cum a fost 
călătoria? Ray se aşeză pe marginea patului şi se strădui 
să deschidă ochii. 

— Grozavă, mormăi el. 

— Ieri am stat de vorbă cu un agent imobiliar, Baxter 
Redd, unul dintre cei mai buni din oraş. Am dat ocol casei, 
am făcut o verificare rapidă - e de jale. Oricum, vrea să 
menţină preţul din evaluare, patru sute de bătrâne, şi 
crede că-ţi poate scoate minimum 250. El capătă şase la 
sută. M-asculţi? 

— Da. 

— Atunci spune ceva. 

— Zi mai departe. 

— E de acord că trebuie să băgăm nişte bani s-o 
reparăm, o zugrăveală, nişte podele raşchetate, curăţenie 
generală. A recomandat un serviciu de curăţenie. M- 
asculţi? 

— Da. 

Harry Rex era treaz de câteva ore bune, fără îndoială 
pus în mişcare de un alt festin cu clătite, biscuiţi şi cârnaţi. 

— Am angajat deja un zugrav şi pe cineva pentru 
acoperiş, în curând, voi avea nevoie de capital. 

— Mă-ntorc în două săptămâni, Harry Rex, nu poate s- 
aştepte pân-atunci? 

— Cum să nu. Eşti mahmur? 

— Nu, doar obosit. 

— E timpul să te trezeşti, la voi e trecut de 9. 

— Mulţumesc. 

— Apropo de mahmureală, continuă Harry Rex cu un 
glas brusc scăzut şi pe un ton mai moale, aseară m-a sunat 
Forrest. 

Ray se ridică în picioare şi îşi lăsă capul pe spate, 
arcuin-du-şi spinarea. 

— Cred că-i de rău, comentă el. 

— Cam aşa ceva. Era făcut - nu mi-am dat seama dacă 
de băutură sau de droguri, probabil de ambele. Oricum, 


121 


abuzase în mod sigur. Vorbea aşa încet, de ziceam c- 
adormise, apoi învia brusc şi mă-njura. 

— Ce voia? 

— Bani. Nu acum, zice că nu-i falit, dar e-ngrijorat în 
privinţa casei şi a moştenirii, şi vrea să se asigure că nu-l 
tragi pe sfoară. 

— Să-l trag pe sfoară? 

— Era criţă, Ray, nu-i poţi purta ranchiună. A zis totuşi 
şi nişte chestii mai urâte. 

— Te ascult. 

— Ți le spun ca să ştii despre ce-i vorba, dar te rog să nu 
te enervezi. Mă-ndoiesc că-şi va mai reaminti totul în 
dimineaţa asta. 

— Dă-i drumul. 

— A zis că Judecătorul te-a favorizat întotdeauna şi că de 
asta te-a numit executor testamentar, că ai muls totdeauna 
mai mult de la bătrân, că datoria mea este să fiu cu ochii 
pe tine şi să-i apăr interesele, fiindcă o să-ncerci să-l tragi 
pe sfoară cu banii şi tot aşa. 

— N-a durat prea mult, aşa-i? De abia l-am băgat în 
pământ. 

— Aşa-i. 

— Nu mă miră. 

— Să fii atent. E făcut şi s-ar putea să-ţi telefoneze 
pentru aceleaşi rahaturi. 

— Le-am mai auzit, Hairy Rex. Problemele pe care şi le 
imaginează nu-s vina lui. Mereu există cineva care-i vrea 
răul. Este o reacţie tipică pentru persoanele dependente. 

— Crede că valoarea casei este de un milion de dolari şi 
a zis că datoria mea este să obţin suma asta. Altfel, va fi 
nevoit să-şi angajeze propriul avocat şi aşa mai departe. Pe 
mine nu m-a supărat. Îţi repet, era criţă. 

— Este de compătimit. 

— Aşa-i, dar peste vreo săptămână o s-ajungă la capăt şi- 
o să se trezească. Atunci o să-i trag un perdaf. N-o să se 
întâmple nimic rău. 

— Îmi pare rău, Harry Rex. 

— Face parte din meserie. E tot un deliciu al avocaturii. 


122 


Ray îşi pregăti un ibric de cafea, o varietate italiană 
tare, cu care se ohbişnuise şi căreia îi simţise lipsa în 
Clanton. Terminase aproape complet prima ceaşcă înainte 
ca mintea să i se trezească. Și 

Necazurile cu Forrest aveau să-şi urmeze cursul. In 
ciuda numeroaselor sale probleme, fratele lui era în esenţă 
inofensiv. Harry Rex se va ocupa de moştenire şi totul se 
va împărţi la doi. Peste vreun an, Forrest urma să 
primească un cec cu mai mulţi bani decât văzuse în viaţa 
lui. 

Imaginea unui serviciu de curăţenie acţionând în Maple 
Run îl deranja un timp pe Ray. Parcă şi zărea vreo zece 
femei mişunând de colo-colo ca furnicile, fericite să aibă 
atât de mult de curăţat. Dacă dădeau peste o altă comoară 
diabolic ascunsă de Judecător? Saltele umplute cu 
bancnote? Cămări ticsite de averi? Totuşi nu era posibil. 
Ray cercetase fiecare centimetru pătrat al casei. Când 
descoperi trei milioane de dolari, eşti motivat să 
investighezi sub fiecare scândură a podelei. Îşi croise drum 
chiar şi prin păienjenişurile din subsol, un loc în care nicio 
femeie nu avea să pătrundă pentru a face curăţenie. 

Îşi turnă o altă ceaşcă de cafea tare, reveni în dormitor, 
se aşeză pe un scaun şi privi mormanul de bani. Care era 
următorul pas? 

În ameţeala ultimelor patru zile, se concentrase exclusiv 
asupra aducerii banilor în apartamentul său. Acum trebuia 
să plănuiască pasul următor şi avea foarte puţine idei. 
Banii trebuiau ascunşi şi protejaţi, asta era tot ce ştia. 


123 


16 


În mijlocul biroului său se afla o jerbă mortuară mare, 
însoţită de o scrisoare de condoleanţe semnată de cei 
paisprezece studenţi ai cursului său de legislaţie antitrust. 
Fiecare scrisese câteva rânduri şi Ray le citi pe toate. 
Lângă jerbă se găsea un teanc de scrisori de la colegii de 
facultate. 

Vestea întoarcerii lui se răspândi iute şi toată dimineaţa 
aceiaşi colegi trecură să-l salute şi să-şi exprime verbal 
condoleanţele. In majoritate, membrii corpului profesoral 
din facultate formau un grup unit. Îi bârfeau pe cei mai 
buni dintre ei în privinţa problemelor mărunte de politică a 
campusului, dar la nevoie erau gata să facă front comun. 
Ray se simţi foarte fericit să-i revadă. Soţia lui Alex 
Duffman îi trimise un platou cu notoriile ei prăjituri cu 
ciocolată, fiecare având aproape o jumătate de kilogram şi 
garantând depunerea altui kilogram pe talie. Naomi Kraig 
aduse un buchet de trandafiri culeşi din grădina ei. 

Ceva mai târziu, îşi făcu apariţia Carl Mirk, care intră şi 
închise uşa după el. Carl era prietenul cel mai bun al lui 
Ray din facultate, iar drumurile lor fuseseră remarcabil de 
similare. Ambii erau de aceeaşi vârstă şi aveau taţi 
judecători în oraşe micuţe, care îşi conduseseră ţinuturile 
timp de decenii. Tatăl lui Carl continua să profeseze şi încă 
nu-i trecuse supărarea pe fiul său, care nu revenise să 
practice avocatura în firma familiei. Supărarea lui se 
destrăma totuşi o dată cu anii, în vreme ce judecătorul 
Atlee părea că o dusese cu el în mormânt. 

— Povesteşte-mi, zise Carl. 

Nu peste mult timp, el însuşi avea să facă aceeaşi 
călătorie, spre locul natal din nordul statului Ohio. 

Ray începu cu descrierea casei liniştite, prea liniştită, îşi 
dădea seama acum. Relată scena găsirii Judecătorului. 

— L-ai găsit mort? căscă ochii Carl. 


124 


După ce mai ascultă o vreme, interveni din nou: 

— Crezi că a grăbit singur deznodământul? 

— Aşa sper. Avea dureri mari. 

— Cumplit. 

Povestea se derula în detaliu şi Ray îşi aminti lucruri la 
care nu se mai gândise de duminică. Cuvintele se revărsau 
şi istorisirea deveni terapie. Carl era un ascultător 
excelent. 

Forrest şi Harry Rex fură descrişi în culori vii. 

— Noi n-avem personaje din astea în Ohio, observă Carl. 

Când povesteau întâmplări din orăşelele lor, mai ales 
colegilor din oraşe mari, obişnuiau să exagereze, iar 
personajele deveneau mai complexe. Nu era cazul cu 
Forrest şi cu Harry Rex. Adevărul era îndeajuns de 
spectaculos. 

Ceremonia, slujba, înmormântarea. Când Ray încheie cu 
Taps şi coborârea sicriului în groapă, amândurora li se 
umeziseră ochii. Carl sări în picioare şi spuse: 

— O ieşire din scenă superbă. Condoleanţe. 

— Mă bucur că s-a terminat. 

— Bine-ai revenit. Hai să prânzim mâine. 

— Ce zi e mâine? 

— Vineri. 

— S-a făcut. 

Pentru cursul de legislaţie antitrust de la amiază, Ray 
comandă pizza de la un local şi mâncă împreună cu 
studenţii, în curte. Erau prezenţi treisprezece, dintre care 
opt aveau să termine facultatea peste două săptămâni. 
Studenţii erau mai preocupaţi de Ray şi de moartea tatălui 
său decât de examenul lor final. El ştia însă că situaţia 
avea să se modifice rapid. 

După ce mâncară, le dădu liber şi studenţii se risipiră 
care încotro. Kaley mai rămase, aşa cum făcea în ultimele 
luni. Între corpul profesoral şi studenţi exista o zonă- 
tampon menţinută cu străşnicie, iar Ray nu intenţiona să 
se aventureze în ea. Era prea mulţumit de postul lui ca să-l 
rişte, încurcându-se cu o studentă. Totuşi, peste două 
săptămâni Kaley nu avea să mai fie studentă, ci absolventă, 


125 


şi în felul acela ieşea de sub incidenţa regulilor. Flirtul 
sporise niţel - o întrebare serioasă după curs, o vizită la 
cabinetul lui ca să-şi ia o temă la atribuirea căreia lipsise, 
şi de fiecare dată surâsul acela care-i dăinuia în ochi o 
secundă în plus. 

Era o studentă medie, cu un chip drăguţ şi un funduleţ 
care întorcea capetele pe stradă. Jucase hochei pe iarbă şi 
lacrosse în Brown şi-şi menţinuse silueta suplă, sportivă. 
Avea douăzeci şi opt de ani, era văduvă fără copii şi cu un 
morman de bani primit de la compania constructoare a 
delta-planului cu care răposatul ei soţ se prăbuşise la 
câţiva kilometri de coastă, în Cape Cod. Îl găsiseră în apa 
adâncă de douăzeci de metri, cu centurile încă legate în 
jurul corpului şi ambele aripi rupte în două. Ray citise on- 
line raportul accidentului. Descoperise de asemenea şi 
dosarul tribunalului din Rhode Island, unde Kaley 
acţionase compania în judecată. Decizia tribunalului îi 
acordase daune de patru milioane de dolari, la care se 
adăuga o pensie anuală de cinci sute de mii de dolari, timp 
de douăzeci de ani. Ray păstrase toate informaţiile acelea 
pentru el. 

După ce în primii doi ani de facultate alergase după 
băieţi, Kaley alerga acum după bărbaţi. Ray cunoştea cel 
puţin alţi doi profesori care aveau parte de acelaşi 
tratament ca şi el. Unul dintre ei era chiar însurat. 
Evident, toţi manifestau aceeaşi precauţie. 

Se îndreptară spre intrarea din faţă a facultăţii, 
discutând despre examenul final. Cu fiecare întrevedere, 
Kaley se apropia tot mai mult de el, devenind tot mai 
intimă, singura de altfel care ştia unde dorea să ajungă. 

— Mi-ar plăcea să zbor într-o bună zi, îl anunţă ea. 
Orice, numai de zburat nu. Ray se gândi la soţul ei şi la 
moartea lui oribilă, şi timp de o clipă nu ştiu ce să 
răspundă, în cele din urmă, zâmbi şi replică: 

— Cumpără-ţi un bilet. 

— Nu, mi-ar plăcea să zbor cu tine, într-un avion mic. 
Haide să zburăm cândva. 

— Te gândeşti la un loc anume? 


126 


— Nu, doar să ne-nvârtim pe cer. M-am gândit să iau şi 
lecţii de pilotaj. 

— Eu mă gândisem la ceva mai tradiţional, poate un 
prânz sau o cină, după absolvire. 

Tânăra se apropiase mult, astfel încât oricine ar fi trecut 
pe lângă ei nu ar fi avut nici urmă de îndoială că studenta 
şi profesorul discutau despre activităţi prohibite. 

— Examenul este peste paisprezece zile, spuse Kaley, ca 
şi cum n-ar fi putut aştepta atâta până să intre în patul lui. 

— Atunci, peste cincisprezece zile te invit la cină. 

— Nu, haide să-ncălcăm regula acum, cât sunt încă 
studentă. Haide să cinăm înainte de absolvire. 

Ray fu cât pe-ici să spună „da”. 

— Mă tem că nu se poate. Legea-i lege. Suntem aici 
tocmai pentru că o respectăm. 

— Aşa-i. E atât de uşor să uit. Dar ieşim? 

— Nu, o să cinăm. 

Ea îi aruncă alt surâs şi se îndepărtă. Ray se strădui din 
răsputeri să n-o admire din spate, dar îi fu imposibil. 


x kK x 


Camioneta închiriată aparţinea unei firme de mutări din 
nordul oraşului şi costa şaizeci de dolari pe zi. Ray 
încercase să obțină o reducere de preț, deoarece avea 
nevoie de ea numai câteva ore, însă până la urmă fu nevoit 
să plătească suma integrală. Parcurse cu ea exact 650 de 
metri şi se opri la Chaney's Self-Storage, o întindere de 
blocuri paralelipipedice şi noi din beton, înconjurată cu un 
gard de lanţ şi sârmă ghimpată sclipitoare. Videocamerele 
cocoţate pe stâlpii de iluminat îi urmăriră fiecare mişcare, 
de când opri camioneta şi pânâ intră în birou. 

Spațiile de depozitare erau destule. O incintă de 3x3 
costa patruzeci şi opt de dolari pe lună, fără încălzire, fără 
ventilaţie, cu o uşă oblon şi lumină din belşug. 

— Garantată împotriva incendiilor? se interesă Ray. 

— Absolut, încuviinţă doamna Chaney, luptându-se cu 
fumul care se înălța din ţigara înfiptă în colţul gurii, în 
vreme ce completa formularele. Nimic altceva decât pereţi 


127 


de beton. 

Totul era sigur la Chaney's. Aveau monitorizare 
electronică, explică femeia, arătând cele patru display-uri 
de pe raftul din stânga ei. Pe raftul din dreapta se afla un 
receptor TV micuţ, pe ecranul căruia mai mulţi indivizi 
ţipau şi se băteau între ei, un talk-show în stilul lui Jerry 
Springer, care se transformase într-o încăierare generală. 
Ray ştia ce raft era urmărit cu mai multă atenţie. 

— Paznicii supraveghează douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru, urmă ea, scriind de zor. Poarta este 
încuiată permanent. N-am avut niciodată vreo tentativă de 
spargere şi chiar dacă s-ar întâmpla una ca asta, avem tot 
felul de asigurări. Semnati aici. Incinta 14B. 

„Asigurare pentru trei milioane de dolari” îşi spuse Ray, 
semnând. Plăti în avans pentru şase luni şi luă cheile 
incintei 14B. 

Reveni după şase ore, aducând şase lăzi nou-nouţe 
pentru depozitare, un teanc de haine uzate şi vreo două 
piese de mobilier lipsite de valoare, pe care le 
achiziţionase de la un bazar de vechituri pentru mai multă 
autenticitate. Opri pe aleea din faţa incintei 14B şi începu 
grăbit să-şi descarce şi să depoziteze încărcătura. 

Banii erau băgaţi în cincizeci şi trei de pungi pentru 
congelator, de câte un litru şi un sfert fiecare. Pungile 
fuseseră aşezate pe fundul lăzilor şi apoi acoperite cu 
atenţie cu hârtii, dosare şi notite de cercetări pe care, 
până foarte recent, Ray le considera utile. Acum fişele lui 
meticuloase slujeau unui scop mai nobil. Pentru ca nimic 
să nu bată la ochi, aruncase şi nişte cărţi vechi. 

Dacă, printr-o întâmplare, un hoţ pătrundea în incinta 
14B, probabil că avea să abandoneze căutarea după o 
examinare superficială a lăzilor. Pe cât posibil, banii erau 
bine ascunşi şi protejaţi. Cu excepţia unui seif de valori 
într-o bancă, Ray nu-şi putea închipui un loc mai sigur. 

Ce avea să se întâmple în cele din urmă cu banii era un 
mister care sporea de la o zi la alta. Contrar speranţelor 
sale, faptul că acum erau depozitaţi într-un loc sigur din 
Virginia nu-i readuse liniştea. 


128 


Privi un timp lăzile şi celelalte vechituri, fără să se simtă 
gata de plecare. Îşi jură că nu avea să se oprească zilnic 
pentru a verifica interiorul, dar, aproape imediat după ce 
făcu jurământul acela, începu să aibă îndoieli că-l va putea 
respecta. 

Trase uşa rulantă şi o asigură cu un lacăt nou. Când 
plecă în camionetă, paznicul era alert, videocamera scana 
şi poarta era încuiată. 

Fog Newton îşi făcea griji în privinţa vremii. Trebuia să 
traverseze ţinutul până la Lynchburg şi înapoi cu un elev, 
dar, conform indicaţiilor radarului, furtuna se apropia 
rapid. Norii nu fuseseră anticipaţi şi pe durata verificării 
dinaintea plecării în zbor nu fusese difuzat niciun buletin 
meteo. 

— Câte ore are? întrebă Ray. 

— Treizeci şi una, răspunse grav Fog. 

Într-adevăr, prea puţină experienţă ca să piloteze pe 
timp de furtună. Între Charlottesville şi Lynchburg nu 
exista niciun aeroport, doar munţi. 

— Tu nu zbori, nu-i aşa? făcu Fog. 

— Aş fi vrut. 

— Nici vorbă. Furtuna se apropie rapid. Haide s-o 
urmărim împreună. 

Nimic nu înspăimânta un instructor de zbor mai mult 
decât posibilitatea ca un elev să fie în aer pe vreme 
proastă. Toate zborurile de antrenament din ţinut trebuiau 
planificate cu atenţie - rută, durată, combustibil, condiţii 
meteo, aeroporturi secundare şi proceduri excepţionale. În 
plus, toate zborurile trebuiau aprobate în scris de 
instructor. Odată, Fog îl ţinuse la sol pe Ray deoarece 
exista o şansă redusă de formare a gheții la 1 700 de metri 
altitudine, într-o zi perfect senină. 

Traversară hangarul, spre pista unde un Lear oprise şi 
decupla motoarele. Spre vest, dincolo de dealuri, se zărea 
prima urmă a norilor. Vântul sporise considerabil. 

— Zece-cincisprezece noduri în rafale, comentă Fog. 
Vânt de travers direct. 

Lui Ray nu i-ar fi plăcut să încerce o aterizare în 


129 


condiţiile acelea. 

Înapoia Lear-ului, un Bonanza rula spre pista de parcare 
şi, pe măsură ce se apropia, Ray observă că era cel la care 
tânjea de două luni. 

— Uite şi-avionul tău, rosti Fog. 

— Mi-ar plăcea. 

Bonanza se opri şi decupla motoarele în apropierea lor, 
iar când pe pistă se lăsă din nou liniştea, Fog rosti: 

— Am auzit c-a redus preţul. 

— Cât? 

— În jur de două sute cincizeci. Patru sute cincizeci era 
exagerat. 

Proprietarul, care pilotase singur, cobori din carlingă şi 
îşi luă bagajele din compartimentul din spate. Fog îşi muta 
privirile de la cer la ceasul de la mânâ. Ray rămase cu 
ochii la aparatul Bonanza, unde proprietarul încuia uşa. 

— Hai să-l luăm pentru o tură, zise Ray. 

— Te referi la Bonanza? 

— Da. Care-i tariful? 

— Negociabil. Îl cunosc binişor pe tip. 

— L-aş închiria pentru o zi, să zburăm până la Atlantic 
City şi-napoi. 

Fog uită de norii care se apropiau şi de elevul începător. 
Se întoarse şi-l privi pe Ray. 

— Vorbeşti serios? 

— De ce nu? Ar fi amuzant. 

Cu excepţia zborului şi a pocherului, Fog nu prea avea 
pasiuni. 

— Când? 

— Poimâine, sâmbătă. Plecăm la prima oră şi ne- 
ntoarcem pe seară. 

Fog căzu brusc pe gânduri. Îşi privi ceasul, se uită din 
nou spre vest, iar apoi spre sud. De la o fereastră, Dick 
Docker răcni: 

— Yankee Tango e la şaisprezece kilometri. 

— Slavă cerului, mormăi Fog în barbă şi se destinse în 
mod vizibil. 

Însoţit de Ray, se apropie de aparatul Bonanza, ca să-l 


130 


cerceteze mai bine. 

— Sâmbătă, zici? 

— Da, toată ziua. 

— Mă duc după proprietar. Sunt sigur că putem ajunge 
la o înţelegere. 

Vântul slăbi o clipă în intensitate şi Yankee Tango 
ateriza fără eforturi prea mari. Fog se relaxa şi mai mult, 
apoi rânji. 

— Nu ştiam că-ţi plac cazinourile, comentă el pe când 
traversau pista. 

— Mă mai prostesc la blackjack, răspunse Ray, nimic 
serios. 


131 


17 


Singurătatea dimineţii de vineri fu destrămată de 
soneria de la uşă. Ray dormise până târziu, căutând să se 
refacă după oboseala călătoriei în Clanton. După ce băuse 
patru ceşti de cafea şi citise trei ziare, se simţea aproape 
complet treaz. 

Era un colet expediat prin poşta rapidă de Harry Rex, 
plin cu corespondenţă şi articole decupate din ziare. Ray le 
întinse pe masa din bucătărie şi începu cu ziarele. Clanton 
Chronicle din ziua de miercuri publica pe prima pagină o 
fotografie plină de demnitate a lui Reuben Atlee, în robă 
neagră şi cu ciocănelul în mână. Imaginea era veche de cel 
puţin douăzeci de ani. Judecătorul avea părul mai des şi 
mai închis la culoare, iar roba nu atârna pe el. Titlul 
anunţa: „Judecătorul Reuben Atlee a murit la 79 de ani”. 
Pe aceeaşi pagină erau trei articole: un necrolog înflorit, o 
suită de comentarii ale prietenilor Judecătorului, şi un 
omagiu adus incredibilelor sale acţiuni de caritate. 

Ford County Times avea pe prima pagină tot o 
fotografie, dar făcută cu numai câţiva ani în urmă. 
Judecătorul Atlee stătea pe terasa din faţă a reşedinţei 
sale, cu pipa în mână, părând mult mai bătrân, dar 
arborând un surâs foarte rar la el. Purta un cardigan şi 
semăna perfect cu un bunic. Reporterul izbutise să-l 
păcălească să-i acorde un interviu, oferindu-i posibilitatea 
de a vorbi despre războiul de secesiune şi despre Nathan 

Bedford Forrest. Făcuse de asemenea trimitere la o 
carte despre general şi despre soldaţii din ţinutul Ford 
care luptaseră alături de el. 

Fraţii Atlee de-abia erau menţionaţi în articolele despre 
tatăl lor. Referirea la unul necesita referirea şi la celălalt, 
iar majoritatea celor din Clanton doreau să evite subiectul 
Forrest. Era dureros de evident faptul că fii nu 
reprezentau o parte din viaţa tatălui. 

„Dar am fi putut reprezenta”, îşi spuse Ray. Tatăl lor 


132 


fusese cel care optase, foarte timpuriu, să-şi limiteze 
implicarea alături de băieţi, nu invers. Bătrânul acela 
minunat, care dăruise atât de multe atâtora, avusese 
foarte puţin timp pentru propria familie. 

Articolele şi fotografiile îl întristară pe bărbat, care se 
simţi frustrat, fiindcă nu-şi dorise aşa ceva. Se ţinuse bine, 
din momentul în care îşi descoperise tatăl mort, cu cinci 
zile în urmă. În clipele de mâhnire şi durere, găsise tăria 
de a strânge din dinţi şi de a se sili să continue, fără să 
cedeze. Timpul scurs de atunci şi depărtarea de Clanton îl 
ajutaseră enorm, dar acum, ca din senin, apăruseră cele 
mai triste amintiri. 

Scrisorile fuseseră luate de Harry Rex din căsuţa poştală 
a Judecătorului de la poştă, de la tribunal şi din cutia de la 
Maple Run. Unele erau adresate lui Ray şi Forrest, altele 
familiei judecătorului Atlee. Scrisori lungi din partea unor 
avocaţi care lucraseră cu marele om şi fuseseră inspirați 
de pasiunea lui pentru lege, cărţi poştale de condoleanţe 
din partea unor indivizi care, dintr-un motiv sau altul, 
compăruseră înaintea Judecătorului, într-un caz de divorţ, 
adopţie sau delict juvenil, iar corectitudinea sa le 
schimbase viaţa, telegrame simple de la persoane din tot 
statul - judecători, colegi de facultate, politicieni pe care 
judecătorul Atlee îi ajutase de-a lungul anilor şi prieteni 
care doreau să-şi transmită regretele şi să-şi amintească 
momentele plăcute. 

Lotul cel mai voluminos era din partea celor care 
beneficiaseră de donațiile Judecătorului. Scrisorile erau 
lungi şi din inimă, sunând toate la fel. Judecătorul Atlee le 
trimisese în mod discret banii de care avuseseră neapărată 
nevoie şi în multe cazuri banii aceia determinaseră o 
modificare spectaculoasă în viaţa cuiva. 

Cum putuse un om atât de generos să fi murit, având 
tăinuite peste trei milioane de dolari? Cu siguranţă, pitise 
mult mai mulţi decât donase. Poate că fusese afectat de 
maladia Alzheimer sau de o altă boală care nu fusese 
detectată. Deviase spre demenţă senilă? Acesta ar fi fost 
răspunsul cel mai simplu; totuşi, câţi nebuni ar putea 


133 


strânge atâţia bani? 

După ce citi vreo douăzeci de scrisori şi cărţi poştale, 
Ray făcu o pauză. leşi pe balconaşul de deasupra mallului 
şi privi pietonii de dedesubt. Tatăl său nu fusese niciodată 
în Charlottesville şi, deşi era sigur că-l invitase, nu-şi putea 
aminti o invitaţie specifică. Ei doi nu călătoriseră nicăieri 
împreună, niciodată. Erau atâtea lucruri pe care le-ar fi 
putut face. 

Judecătorul vorbise întotdeauna despre dorinţa de a 
vizita Gettysburg, Antietam, Bull Run, Chancellorsville şi 
Appo-matox, şi chiar ar fi făcut-o, dacă Ray ar fi dovedit cel 
mai mic interes. Pe Ray nu-l interesa însă defel retrăirea 
unui război vechi şi schimbase de fiecare dată subiectul. 

Vinovăţia îl lovi cu putere şi n-o putu alunga. Ce idiot 
egoist fusese! _ 

Claudia trimisese o carte poştală. li mulţumise lui Ray 
pentru că stătuse de vorbă cu ea şi o iertase. Il iubise ani 
de zile pe tatăl lui şi avea să-şi poarte suferinţa în 
mormânt. „Le rog, telefonează-mi”, îl implora ea, iar apoi 
încheia cu îmbrăţişări şi sărutări. În plus, conform spuselor 
lui Harry Rex, îşi trecuse prietenul curent pe Viagra. 

Revenirea nostalgică spre locurile natale se încheie 
brusc, cu o scrisoare simplă şi anonimă, care-i îngheţă 
sângele în vine şi-i făcu pielea ca de găină pe ambele 
picioare. 

Singurul plic roz din teanc conţinea un cartonaş îndoit, 
cu cuvântul „Condoleanţe” în exterior. În interior fusese 
lipită o bucată pătrată de hârtie pe care fusese scris la 
maşină: „Ar fi o eroare să cheltuieşti banii. Ajunge un 
telefon la Fisc.” Plicul fusese expediat din Clanton 
miercuri, a doua zi după înmormântare, şi era adresat 
familiei judecătorului Atlee, la Maple Run. 

Ray îl lăsă deoparte şi examina celelalte scrisori şi cărţi 
poştale. Toate conţineau în esenţă acelaşi mesaj, iar el 
citise suficient. Plicul roz stătea acolo ca o armă încărcată, 
aşteptându-l să revină la el. 

leşi pe balconaş şi repetă ameninţarea, strângând 
balustrada puternic în mâini şi străduindu-se să analizeze 


134 


situaţia. Mormăi cuvintele în bucătărie, când mai făcu un 
ibric de cafea. Lăsase cartonaşul pe masă, ca să-l poată 
zări din orice colţ al apartamentului. 

Reveni pe balcon şi privi cum traficul pietonal se îndesea 
o dată cu apropierea amiezii; orice persoană care ridica 
ochii putea să ştie despre bani. Îngroapă o avere, dă-ţi 
seama că o ascunzi de cineva şi imaginaţia ţi-o poate lua 
razna. 

Banii nu-i aparţineau şi, cu siguranţă, era o sumă 
îndeajuns de mare ca să fie urmărit, supravegheat şi vânat, 
poate chiar rănit. 

După aceea, râse de propria sa paranoia. „Nu voi trăi în 
felul ăsta”, îşi spuse el şi intră în baie să facă un duş. 

Expeditorul necunoscut ştia cu exactitate locul unde 
ascunsese banii Judecătorul. „Fă o listă”, îşi spuse Ray, 
aşezându-se pe marginea patului, în pielea goală, cu apa 
şiroind pe podea. Deţinutul care tundea săptămânal 
peluza. Poate că era un gargaragiu, care-l păcălise pe 
Judecător câştigându-i încrederea şi care avea acces în 
casă. Era uşor de intrat. Poate că de fiecare dată când 
Judecătorul făca o escapadă la cazinouri, se furişa în casă 
şi jefuia. 

Claudia ar fi fost în capul listei. Ray şi-o imagina cu 
uşurinţă, apărând în Maple Run, ori de câte ori o chema 
Judecătorul. Nu te culci cu o femeie timp de ani de zile 
pentru ca după aceea s-o îndepărtezi complet, fără s-o fi 
înlocuit cu alta. Vieţile lor fuseseră atât de interconectate, 
încât era uşor de închipuit că relaţia dintre ei continuase. 
Nimeni nu fusese mai apropiat de Reuben Atlee decât 
Claudia. Dacă exista cineva care să cunoască proveniența 
banilor, numai ea putea să fie. 

Dacă femeia ar fi dorit o cheie a casei, ar fi putut s-o 
aibă, deşi nu era necesară. Vizita ei în dimineaţa 
înmormântării putuse avea scopul unei recunoaşteri, nu a 
transmiterii de condoleanţe, deşi îşi jucase rolul cu 
pricepere. Dură, inteligentă, şmecheră, hârşită prin viaţă 
şi bătrână; totuşi, nu foarte bătrână. Vreme de 
cincisprezece minute, Ray reflectă asupra Claudiei şi se 


135 


convinse că ea se afla pe urma banilor. 

Alte două nume îi veniră în minte, dar nu le putu adăuga 
pe listă. Primul era Harry Rex şi, de îndată ce îi murmură 
numele se simţi ruşinat. Celălalt era Forrest - de 
asemenea, o idee ridicolă. Forrest nu mai călcase de nouă 
ani în casă. Presupunând, ca simplă ipoteză, că ştiuse 
cumva de existenţa banilor, nu i-ar fi lăsat niciodată acolo. 
Dă-i lui Forrest trei milioane de dolari şi se va pune în 
pericol pe el, dar şi pe cei din jur. 

Intocmirea listei îl chinui destul, iar rezultatele nu 
meritau efortul. Ray ar fi dorit să iasă pentru o alergare în 
aer liber, dar în loc de asta îndesă nişte haine vechi în 
două feţe de pernă şi se duse la Chaney's, unde le depozită 
în incinta 14B. Nimic nu fusese atins, lăzile erau exact la 
fel cum le lăsase cu o zi în urmă. Banii continuau să fie 
bine ascunşi. Stând înăuntru, nedorind să plece, se gândi 
că putea să lase urme. În mod evident, cineva ştia că luase 
banii din cabinetul Judecătorului. Pentru o asemenea 
sumă, puteau fi angajaţi detectivi particulari care să-l 
urmărească pe Ray. 

L-ar fi putut urmări din Clanton în Charlottesville, de la 
apartamentul său până la Chaney's Self-Storage. 

Se blestemă fiindcă fusese atât de neglijent. „întâi 
gândeşte, şi apoi acţionează. Banii nu-ţi aparţin.” 

Incuie incinta 14B cu toate încuietorile care îi stăteau la 
dispoziţie. Traversând oraşul, ca să se întâlnească pentru 
prânz cu Carl, privi în oglinzile retrovizoare şi cercetă alţi 
şoferi, pentru ca după cinci minute să izbucnească în râs şi 
să-şi jure că nu va trăi sub formă de pradă rănită de arma 
vânătorului. 

N-aveau decât să ia blestemaţii de bani. O grijă mai 
puţin pe cap. Să spargă incinta 14B şi să-i fure. Nu i-ar fi 
afectat deloc viaţa. In niciun caz. 


136 


18 


Timpul de zbor estimat până la Atlantic City cu Bonanza 
era de 85 de minute, adică exact cu 35 de minute mai 
rapid decât Cessna pe care îl închiria Ray. În zorii zilei de 
sâmbătă, el şi Fog efectuară o verificare riguroasă înaintea 
decolării, sub supravegherea  neinvitată şi adeseori 
neplăcută a lui Dick Docker şi Charlie Yates, care ocoleau 
avionul cu paharele lor înalte cu cafea proastă, ca şi cum 
ei ar fi urmat să zboare. În dimineaţa aceea nu aveau elevi, 
dar se zvonise că Ray va cumpăra Bonanza şi trebuiau să 
vadă lucrurile cu ochii lor. Bârfele de hangar aveau tot 
atâta temei cât şi cele din localuri. 

— Cât a mai cerut acum? întrebă Docker în direcţia lui 
Fog Newton, care, ghemuit sub o aripă, controla 
rezervoarele de combustibil, verificându-le de apă şi de 
impurități. 

— A coborât la patru sute zece, răspunse Fog cu un aer 
important, deoarece el era responsabilul zborului. 

— Tot prea mult, comentă Yates. 

— Îi faci o ofertă? îl întrebă Docker pe Ray. 

— Vezi-ţi de treaba ta, replică acesta fără să-l privească 
şi concentrându-se asupra uleiului din motor. 

— Păi, asta-i treaba noastră, făcu Yates şi izbucniră cu 
toţii în râs. 

În ciuda ajutorului nesolicitat, verificarea fu încheiată 
fără probleme. Fog sui primul şi se fixă cu centurile pe 
scaunul din stânga. Ray îl urmă, aşezându-se în dreapta, 
iar când trase uşa cu forţă după el, o bloca şi-şi puse 
căştile, ştiu că găsise aparatul de zbor perfect. Motorul de 
200 de cai putere porni lin. Fog controla fără grabă 
cadranele, instrumentele şi aparatura radio, iar după ce 
terminară verificarea dinaintea decolării, apelă tumul. 


137 


Avea să decoleze, pentru ca după aceea să-l lase pe Ray să 
piloteze. 

Vântul sufla slab, iar norii erau risipiţi şi la altitudine 
mare, o zi aproape perfectă pentru zbor. Se înălţară de pe 
pistă după ce atinseseră 110 km/h, ridicară trenul de 
aterizare şi suiră cu 250 m/min, până ajunseră la 
altitudinea de croazieră care le fusese atribuită: 2 000 de 
metri. Ray preluase deja controlul şi Fog îi explica felul în 
care funcționau autopilotul, radarul meteo şi sistemul de 
evitare a coliziunilor în trafic. 

— Are de toate, zise Fog nu doar o dată. 

Fog fusese pilot de carieră pe avioanele de vânâtoare ale 
Marinei, dar în ultimii zece ani fusese surghiunit la 
micuţele aparate Cessna în care-i învățase pe Ray şi pe alţi 
o mie de amatori să zboare. Un Bonanza era echivalentul 
unui Porsche printre avioanele monomotor şi Fog era 
încântat de şansa rară de a pilota unul. Ruta atribuită de 
turnul de control îi purta prin sudul şi estul 
Washingtonului, ocolind spaţiul aerian aglomerat din jurul 
aeroporturilor Dulles şi Reagan National. După ce 
parcurseră cincizeci de kilometri şi mai urcară un 
kilometru şi jumătate, zăriră cupola Capitoliului, apoi 
trecură peste Chesapeake şi văzură în depărtare vârfurile 
zgârie-norilor din Baltimore. Golful era minunat, dar 
interiorul avionului era mult mai interesant. Ray îl 
conducea singur, fără pilot automat. Menţinea cursul şi 
altitudinea atribuite, vorbea cu tumul de control din 
Washington şi-l asculta pe Fog pălăvrăgind întruna despre 
performanţele şi caracteristicile aparatului Bonanza. 

Ambii piloţi ar fi dorit ca zborul să dureze ore întregi, 
însă Atlantic City apăru repede în faţa lor. Ray cobori la 
1300 de metri, apoi la 1000 şi comută pe frecvenţa de 
apropiere. Când pista se distinse cu ochiul liber, Fog 
prelua comenzile şi aterizară lin. Îndreptându-se către 
pista de parcare, trecură pe lângă două şiruri de Cessna 
mici şi Ray nu putu să nu se gândească la faptul că zilele 
acelea rămăseseră de acum în urmă. Piloții se aflau mereu 
în căutarea următorului avion, iar Ray îl găsise pe al său. 


138 


x kK kx 


Cazinoul favorit al lui Fog era „Rio”, pe aceeaşi 
promenadă cu alte câteva. Hotărâră să se întâlnească la 
prânz într-un local de la etaj, apoi se despărțiră şi se 
pierdură iute unul de celălalt. Fiecare dorea să joace în 
intimitate. Ray se plimbă printre automatele cu monede, 
cercetând mesele de joc. Era sâmbătă şi „Rio” era 
aglomerat. Mai făcu un tur şi se apropie de mesele de 
pocher. Îl zări pe Fog la o masă plină, atent la cărţi, cu un 
teanc de fise sub mână. 

Ray avea în buzunar 5000 de dolari, cincizeci de 
bancnote de câte o sută, luate la întâmplare din banii aduşi 
din Clanton. Singurul său ţel era să plaseze banii în 
cazinourile de pe promenadă şi să se asigure că nu erau 
falşi sau însemnați - că nu puteau fi urmăriţi sub nicio 
formă. După incursiunea de luni în Tunica, era aproape 
sigur că banii nu erau falşi. N 

Acum aproape că spera să fie însemnați. In cazul acela, 
poate că FBI-ul avea să-i dea de urmă şi să-i spună de unde 
provenea averea. Nu comisese niciun delict. Vinovatul 
murise. Investigatorii federali puteau veni fără grijă. 

Găsi un scaun gol la o masă de blackjack şi întinse cinci 
bancnote, ca să primească fise. 

— Verzi, ceru el, ca un veteran al cazinourilor. 

— Schimb cinci sute, anunţă crupierul, aproape fără să 
îşi ridice ochii. 

— Schimbă-i, încuviinţă un şef de sector. 

Mesele erau aglomerate. In fundal se auzeau 
zornăiturile automatelor cu monede. O partidă de zaruri se 
încinsese altundeva şi jucătorii răcneau la zaruri, 
ameninţându-le. 

Crupierul ridică banii şi Ray îngheţă preţ de o secundă. 
Ceilalţi jucători priveau cu o admiraţie detaşată. Toţi jucau 
cu fise de cinci şi zece dolari. Amatori. 

Crupierul introduse bancnotele Judecătorului, toate 
valabile, în casă şi-i numără lui Ray douăzeci de fise verzi 
de câte douăzeci şi cinci de dolari. Ray pierdu jumătate din 


139 


ele în primele cincisprezece minute, după care se ridică şi 
plecă să-şi ia o îngheţată. Pierduse 250 de dolari şi nu-şi 
făcea absolut nicio grijă. 

Se apropie de mesele de zaruri şi privi agitația de acolo. 
Nu şi-l putea imagina pe tatăl său stăpânind un joc atât de 
complicat. Unde naiba învăţai asta în ţinutul Ford, statul 
Mississippi? 

Conform unei broşuri subţiri pe care o cumpărase de la 
o librărie, una dintre mizele de bază era pe victoria 
aruncătorului de zaruri. Când îşi adună curajul necesar, 
Ray se strecură între doi jucători şi puse cele zece fise 
rămase pe linia de câştig. Zarurile însumară 12, banii fură 
luaţi de crupier şi Ray plecă din „Rio”, ca să viziteze 
cazinoul de alături, Princess". 

Interiorul acestuia aducea mult cu cel anterior. Bătrâni 
privind fără speranţe la afişajele automatelor cu monede. 
În tăviţe zomăiau doar atâtea monede cât să-i ţină atraşi. 
Mese de blackjack ticsite de jucători tăcuţi, care beau 
whisky şi bere pe gratis. Jucători serioşi strânşi în jurul 
meselor de zaruri, anunțând zgomotos numerele. Câţiva 
asiatici la ruletă. Chelneriţe în costume idioate, pe 
jumătate dezbrăcate, aducând tăvi cu băuturi. 

Alese o masă de blackjack şi repetă procedura. 
Următoarele cinci bancnote trecură şi ele de inspecția 
crupierului. Ray miză o sută de dolari pe prima mână, dar, 
în loc să piardă imediat banii, începu să câştige. 

Avea în buzunare prea multe bancnote care trebuiau 
testate, pentru a mai pierde vremea acumulând fise, aşa 
că, după ce-şi dublă banii, scoase alte zece bancnote şi 
ceru fise de o sută de dolari. Crupierul îl anunţă pe şeful 
de sector, care-i oferi un zâmbet ştirb şi încuviinţă din cap, 
rostind: 

— Să fie cu noroc. 

Peste o oră, Ray părăsi masa cu douăzeci şi două de fise. 
Următoarea oprire fu în „Forum”, un cazinou care părea 
mai vechi, în care izul de fum de ţigară stătut nu putuse fi 
acoperit complet de aroma dezinfectantelor ieftine. 
Jucătorii erau mai bătrâni, deoarece, aşa cum îşi dădu 


140 


seama repede Ray, specialitatea lui Forum erau 
automatele cu monede de douăzeci şi cinci de cenți, iar 
persoanele peste şaizeci şi cinci de ani căpătau gratuit, la 
alegere, micul dejun, prânzul sau cina. Chelneriţele 
săriseră toate de patruzeci de ani şi renunţaseră la ideea 
de a-şi arăta goliciunile. Circulau de colo-colo, purtând un 
fel de treninguri, cu pantofi de sport asortaţi. 

La blackjack, limita mizelor era de zece dolari. Crupierul 
ezită când zări banii lui Ray pe masă şi ridică prima 
bancnotă spre lumină, ca şi cum ar fi prins finalmente un 
falsificator. Şeful de sector inspecta şi el bancnota, iar Ray 
îşi repetă mental scenariul în care explica faptul că primise 
banii respectivi de la „Rio”. 

— Se încasează, încuviinţă şeful de sector şi momentul 
dificil trecu. 

Ray pierdu trei sute de dolari într-o oră. 

Fog pretinse că spărgea banca, atunci când se întâlniră 
pentru a mânca în grabă un sandviş împreună. Faţă de 
momentul când intrase, Ray se găsea în pierdere cu o sută 
de dolari, dar, ca toţi jucătorii, minţi şi susţinu că era într- 
un uşor câştig. Căzură de acord să plece la ora 17 şi să se 
întoarcă în Charlottesville. 

Ultimele bancnote ale lui Ray fură transformate în fise la 
o masă de cincizeci de dolari din „Canyon Casino”, cel mai 
recent de pe promenadă. Bărbatul jucă o vreme, dar se 
plictisi şi merse în barul sport, unde sorbi dintr-o apă 
gazoasă şi privi meciuri de box din Vegas. Cei 5 000 de 
dolari pe care-i adusese în Atlantic City fuseseră trecuţi 
meticulos prin sistem. Avea să plece de aici cu 4 700 de 
dolari, după ce lăsase o mulţime de urme. Fusese 
fotografiat şi filmat în şapte cazinouri. În două dintre ele 
completase acte, atunci când transformase fisele în bani la 
casierie. In alte două folosise cărţile de credit pentru a 
efectua retrageri mici, tocmai pentru a lăsa mai multe 
dovezi. 

Dacă banii Judecătorului fuseseră însemnați şi erau 
urmăriţi, atunci se ştia cine era Ray şi unde putea fi găsit. 

Fog tăcu în drum spre aeroport. În cursul după-amiezei, 


141 


norocul îl părăsise. 

— Am pierdut două sutare, recunoscu el în cele din 
urmă, dar felul în care se comporta sugera că pierduse mai 
mult. 'Ţie cum ţi-a mers? 

— Bine, zise Ray. Am câştigat suficient ca să plătesc 
închirierea avionului. 

— Asta nu-i rău. 

— O pot plăti cu bani gheaţă? 

— Dar ce, banii gheaţă nu mai sunt legali? se strâmbă 
Fog. 

— Atunci aşa o s-o plătesc. 

În timpul verificării dinaintea decolării, Fog îl întrebă 
dacă nu dorea să piloteze din scaunul din stânga. 

— Zicem că-i o lecţie, spuse el. 

Posibilitatea unei tranzacţii băneşti îi ridicase moralul. 

Urmând să decoleze după două curse de linie, Ray rulă 
cu aparatul Bonanza în poziţia de plecare şi aşteptă 
degajarea traficului. Sub privirea atentă a lui Fog, acceleră 
până la 110 km/h, apoi se înălţă lin. Motorul cu 
supraalimentare părea de două ori mai puternic decât al 
aparatului Cessna. Suiră aproape fără efort până la 2 200 
de metri, ajungând în curând deasupra lumii. 


x kK kx 


Dick Docker moţăia în Cockpit, când Ray şi Fog intrară 
ca să înscrie zborul în registru şi să predea căştile. Tresări, 
se ridică şi se apropie de tejghea. 

— Nu m-aşteptam să veniţi aşa repede, mormăi el pe 
jumătate adormit şi scoase formularele dintr-un sertar. 

— Am spart banca, anunţă Ray. 

Fog dispăruse în camera de studiu a şcolii de zbor. 

— Măi să fie, n-am mai auzit asta pân-acum. 

Ray răsfoia registrul. 

— Plăteşti acum? se interesă Dick, calculând sumele. 

— Da, şi vreau rabatul pentru bani gheaţă. 

— Nu ştiam că avem aşa ceva. 

— Aveţi, din clipa asta. Este zece la sută. 

— Se poate. Mda, vechiul rabat pentru bani gheaţă. 


142 


Recalcula totul, după care spuse: 

— Totalul este 1 320. 

Ray îşi scoase teancul de bancnote. 

— N-am de douăzeci. Uite 1 300. 

În vreme ce număra banii, Dick spuse: 

— Azi a trecut pe-aici un tip care zicea că vrea să ia 
lecţii, şi a venit vorba despre tine. 

— Cine era? 

— Nu l-am mai văzut niciodată. 

— Cum de-a venit vorba despre mine? | 

— A fost o chestie destul de ciudată. li ziceam despre 
tarifele noastre şi brusc, pe neaşteptate, m-a întrebat dacă 
ai un avion al tău. Zicea că te ştie de undeva. 

Ray îşi puse ambele palme pe tejghea. 

— Ai reţinut cum îl chema? 

— L-am întrebat şi mi-a zis că Dolph nu-ştiu-cum, n-a 
fost prea clar. Începuse să se comporte suspicios şi-n cele 
din urmă a plecat. M-am uitat după el. S-a oprit lângă 
maşina ta din parcare, i-a dat ocol, de m-am gândit că 
poate vrea să ţi-o spargă, iar apoi a plecat. Cunoşti vreun 
Dolph? 

— În viaţa mea n-am cunoscut pe nimeni cu numele ăsta. 

— Nici eu. N-am auzit de cineva cu un asemenea nume. 
Cam ciudat... 

— Cum arăta? 

— De vreo cincizeci de ani, micuţ, slăbuţ, cu păr des, 
grizonat şi pieptănat peste cap, ochii negri de parc-ar fi 
fost un grec din ăia. Genul de vânzător de maşini de mâna 
a doua. Avea chiar şi cizme cu vârf ascuţit. 

Ray clătină din cap. Niciun indiciu. 

— De ce nu l-ai împuşcat pur şi simplu? 

— Credeam că era un client. 

— Şi de când te porţi frumos cu clienţii? 

— Ce faci, cumperi Bonanza? 

— Nu, dar visez. 

Fog reveni şi se felicitară reciproc pentru excursia 
minunată, promiseră s-o mai facă şi altă dată şi îndrugară 
politeţurile uzuale. Pe drumul spre casă, Ray privi cu 


143 


atenţie toate maşinile şi toate intersecțiile. 
Era urmărit. 


144 


19 


Trecu o săptămână fără ca agenţii FBI sau de la 
trezoreria statului să-i bată la uşă, fluturându-şi 
legitimaţiile şi punând întrebări despre banii necuraţi care 
fuseseră descoperiţi în Atlantic City, o săptămână fără ca 
Dolph sau altcineva să pară că-l urmărea, o săptămână cu 
rutina normală a alergării matinale de opt kilometri, 
urmată de activitatea de la facultate. 

Zburase cu Bonanza de trei ori, de fiecare dată câte o 
lecţie cu Fog în dreapta lui, iar toate lecţiile fuseseră 
plătite pe loc cu bani gheaţă. „Banii de la cazinou”, rânjise 
el, şi nu era o minciună. Fog de-abia aştepta să revină în 
Atlantic City, ca să-şi recupereze pierderile. Pe Ray nu-l 
interesau mesele de joc, însă ideea nu era tocmai rea. Se 
putea lăuda cu o altă zi norocoasă la blackjack şi în felul 
acela să achite lecţiile de pilotaj cu banii jos. 

Banii se aflau acum în incinta 37F. 14B continua să fie 
închiriată de Ray Atlee şi conţinea hainele vechi şi 
mobilele ieftine; 37F fusese închiriată în numele firmei 
„NDY Ventures”, botezată aşa în onoarea celor trei 
instructori de pilotaj. Numele lui Ray nu apărea nicăieri pe 
documentele pentru 37F. O închiriase pentru trei luni, cu 
bani gheaţă. 

— Vreau să rămână confidenţial, îi spusese el doamnei 
Chaney. 

— Totu-i confidenţial la noi. Avem fel de fel de cazuri. 

Îl privise conspirativ, parcă spunând: „Nu-mi pasă ce- 
ascunzi acolo. Plăteşte-mi şi-i treaba ta.” 

Ray mutase lăzile una câte una, noaptea, la adăpostul 
întunericului, privit din depărtare de un paznic. Incinta 
37F era la fel cu 14B şi, după ce lăzile fuseseră mutate în 
siguranţă, bărbatul îşi jurase din nou că nu avea să treacă 
zilnic pe acolo. Nu se gândise niciodată că manipularea a 
trei milioane de dolari putea fi o asemenea corvoadă. 


145 


Harry Rex nu-l mai sunase. Îi trimisese un alt pachet, 
conţinând scrisori de condoleanţe de acelaşi fel. Ray 
fusese îndemnat să le citească pe toate, sau măcar să le 
arunce o privire, în eventualitatea că ar fi existat un al 
doilea bilet criptic. Nu găsise nimic. 

Sesiunea de examene începuse şi se terminase, iar după 
absolvire facultatea avea să fie tăcută în restul verii. Ray 
îşi luase rămas-bun de la studenţii săi, cu excepţia lui 
Kaley, care, după ultimul ei examen, îl anunţă că decisese 
să rămână în Charlottesville peste vară. Insistă din nou 
pentru o întâlnire înaintea absolvirii. Pur şi simplu ca să 
sfideze regulile. 

— Aşteptăm până nu mai eşti studentă, răspunse Ray, 
menţinându-şi poziţia, dar dorindu-și să fi cedat. 

Se găseau în cabinetul lui, cu uşa deschisă. 

— Până atunci mai sunt oricum doar câteva zile. 

— Aşa-i. 

— Atunci, să alegem o zi. 

— Nu, mai întâi termini facultatea şi apoi alegem o zi. 

Ea îl părăsi, aruncându-i acelaşi surâs prelung în privire, 
şi Ray ştiu că putea să-i facă probleme. Carl Mirk îl prinse 
uitându-se pe coridor, după Kaley, care se îndepărta în 
nişte blugi foarte strimţi. 

— Frumos, comentă el. 

Ray se simţi uşor stingherit, dar nu-şi feri privirea. 

— Vrea să pună mâna pe mine, îi zise el. 

— Nu eşti singurul. Ai grijă. 

Stăteau pe coridor, lângă uşa cabinetului lui Ray. Carl îi 
înmână un plic cu aspect ciudat şi continuă: 

— M-am gândit că-ţi va face plăcere. 

— Ce este? 

— O invitaţie la Balul Şoimilor. 

— Cum? făcu Ray, scoțând invitaţia din plic. 

— Primul Bal al Şoimilor - probabil şi ultimul. O gală 
semioficială, organizată în beneficiul protejării vieţii 
păsărilor în Piedmont. Uită-te cine sunt gazdele. 

Ray citi cu glas tare: 

— „Vicki şi Lew Rodowski au plăcerea să vă invite...” 


146 


— Lichidatorul se ocupă acum de salvarea păsărilor. 
Mişcător, nu? 

— Cinci mii de dolari pentru o pereche? 

— Cred că-i un record pentru Charlottesville. A fost 
trimisă decanului. El se află pe lista A, noi nu. Până şi 
nevastă-sa a fost şocată când a văzut suma. 

— Suzie nu se sperie uşor, aşa-i? 

— Cel puţin, aşa crezuserăm noi. Se doreşte participarea 
a două sute de perechi. Vor strânge în jur de un milion, ca 
să arate tuturor cum se procedează. Oricum, ăsta-i planul. 
Suzie zice că vor fi norocoşi dacă vin treizeci de perechi. 

— Ea nu merge? 

— Nu, şi decanul este de-a dreptul uşurat. Crede că-i 
primul dineu semioficial pe care-l ratează în ultimii zece 
ani. 

— Cântă Drifters? se minună Ray, parcurgând restul 
invitaţiei. 

— Numai asta o să-l coste cincizeci de miare. 

— Ce idiot. 

— Asta-i Charlottesville. Un ţopârlan e eliberat pe 
cauţiune din Wall Street, îşi ia o soţie nouă, cumpără o 
fermă hipică mare, începe s-arunce cu banii şi vrea să fie 
omul cel mare din orăşel. 

— Ei bine, eu nu merg. 

— Nici n-ai fost invitat. Păstreaz-o. 

Carl plecă şi Ray reveni la cabinetul său, cu invitaţia în 
mână. Işi puse picioarele pe birou şi începu să viseze cu 
ochii deschişi. Şi-o imagină pe Kaley într-o rochie neagră, 
mulată, fără spate, despicată în lateral şi dezvăluindu-i 
coapsele, cu un decolteu foarte adânc, lăsând bărbaţii cu 
gura căscată, cu treisprezece ani mai tânără decât Vicki şi 
într-o formă incomparabil mai bună, pe ringul de dans 
împreună cu Ray, care nu era deloc un dansator rău, 
unduindu-se şi legănându-se în ritmurile Motown ale lui 
Drifters, în vreme ce toţi din sală priveau şi şopteau: 
„Cine-i tipa?” 

Ca replică, Vicki avea să fie silită să-l tragă pe moş Lew 
pe ring, Lew în smochingul de comandă, care nu-i putea 


147 


camufla burticică; Lew, cu smocuri de păr cărunt deasupra 
urechilor; Lew, ţapul bătrân care încerca să-şi cumpere 
respectul celor din jur salvând păsările; Lew, cu spinare 
artritică şi picioare lente, care se deplasa cu graţia unei 
basculante; Lew, mândru de soţia sa trofeu, în rochia de 
un milion de dolari, care-şi dezvăluia prea mult din corpul 
magnific înfometat. 

Ray şi Kaley aveau să arate mult mai bine, aveau să 
danseze mult mai bine, dar - de fapt - ce avea să 
demonstreze prin asta? 

O scenă plăcut de imaginat, însă numai atât. Acum, când 
avea bani, nu intenţiona să-i risipească pe asemenea 
fleacuri. 


x k kx 


Drumul până la Washington dura numai două ore şi mai 
mult de jumătate era destul de spectaculos şi plăcut. Cu 
toate acestea, modalitatea preferată de călătorie a lui Ray 
se schimbase. Însoţit de Fog, zbură cu Bonanza şi ajunse în 
treizeci şi opt de minute pe Reagan National, unde 
permisiunea de aterizare li se acordă cu destule reţineri, 
deşi deţineau deja o preautorizare. Ray sări într-un taxi şi 
peste cincisprezece minute se afla la Departamentul 
Trezoreriei, pe Pennsylvania Avenue. 

Un coleg din facultate avea un cumnat cu influenţă în 
Trezorerie. Fuseseră date nişte telefoane şi domnul Oliver 
Talbert îl primi pe profesorul Atlee în cabinetul său destul 
de confortabil din BGT, Biroul pentru Gravare şi Tipar. 
Profesorul se documenta în vederea unui proiect destul de 
vag definit şi solicita ceva mai puţin de o oră din timpul 
cuiva. Talbert nu era cumnatul, dar fusese rugat să se 
ocupe el. 

Începură cu subiectul falsificărilor şi Talbert expuse 
problemele curente, punându-le aproape pe toate pe 
seama tehnologiei - în principal, bani falsificaţi cu ajutorul 
calculatoarelor şi al imprimantelor cu jet. Arătă mostre de 
imitații dintre cele mai bune. Folosindu-se de o lupă, 
atrase atenţia asupra erorilor - lipsa detaliilor de pe 


148 


fruntea lui Ben Franklin, absenţa reţelei fine de linii din 
fundal, cerneala care depăşea marginile la numerele de 
serie. 

— Acesta este un fals foarte bun, comentă el, iar 
falsificatorii se perfecţionează întruna. 

— Unde aţi găsit-o pe aceasta? se interesă Ray, deşi 
întrebarea era complet irelevantă. 

Talbert examina eticheta de pe spatele panoului de 
afişaj. 

— În Mexic, răspunse el fără alte detalii. 

Ca s-o ia înaintea falsificatorilor, Trezoreria investea 
masiv în propria tehnologie. Maşini de tipărit care 
confereau bancnotelor un efect aproape holografic, 
filigrane, cerneluri a căror culoare se modifica în funcţie 
de unghiul din care erau privite, şabloane de tipărire cu 
linii extrem de subţiri, portrete excentrice şi scanere care 
puteau detecta falsurile în mai puţin de o secundă. Metoda 
cea mai eficientă nu fusese încă utilizată. Simpla 
schimbare a culorii banilor. Trecerea de la verde la 
albastru, la galben, apoi la roz. Colectarea vechilor 
bancnote şi lansarea celor noi pe piaţă. Falsificatorii n-ar fi 
putut ţine pasul, cel puţin în opinia lui Talbert. 

— Însă Congresul nu este de acord, clătină el din cap. 
Interesul real al lui Ray îl constituia urmărirea banilor care 
nu erau falşi, şi în cele din urmă ajunseră şi acolo. În 
realitate, explică Talbert, banii nu erau însemnați din 
motive evidente. Dacă escrocul putea examina bancnotele 
şi vedea semnele, atunci flagrantul cădea. IÎnsemnarea 
consta pur şi simplu în notarea numerelor de serie, pe 
timpuri o operaţiune foarte laborioasă, fiindcă se executa 
manual. Se lansă într-o poveste despre o răpire urmată de 
solicitarea recompensei. Banii sosiseră cu numai câteva 
minute înainte de momentul planificat pentru schimb. 
Două duzini de agenţi FBI munciseră disperaţi, ca să 
noteze numerele de serie ale bancnotelor de o sută de 
dolari. 

— Recompensa era de un milion de dolari şi pur şi 
simplu n-au avut timpul necesar să scrie toate numerele. 


149 


Au înregistrat vreo 80 000, dar s-a dovedit suficient. I-au 
prins pe răpitori după o lună cu câteva bancnote 
însemnate şi restul a fost rutină. 

Pe de altă parte, noile scanere uşurau mult treaba, 
fotografiind zece bancnote simultan şi înregistrând o sută 
de numere în patruzeci de secunde. 

— După ce înregistraţi numerele de serie, cum găsiţi 
banii? se interesă Ray, scriind de zor într-un blocnotes. 

— În două moduri. În primul rând, dacă-l găseşti pe 
escroc cu banii la el, îl acuzi pur şi simplu. Aşa-i prind DEA 
şi FBI pe traficanţii de droguri. Arestezi unul de pe stradă, 
faci o înţelegere cu el, îi dai 20000 în bancnote însemnate 
ca să cumpere cocaină de la furnizorul lui şi după aceea 
prinzi peştele cel mare cu banii respectivi. 

— Şi dacă nu-l prinzi cu banii? întrebă Ray, gândindu-se, 
fără să vrea, la răposatul lui tată. 

— Atunci se procedează în al doilea mod, care este mult 
mai dificil. După ce banii sunt retraşi din circulaţie de 
Rezerva Federală, în mod obişnuit un eşantion din ei este 
scanat. Dacă se descoperă o bancnotă însemnată, ea poate 
fi urmărită până la banca de la care a fost predată. 
Desigur, este deja prea târziu. Ocazional, o persoană 
având bani însemnați îi va folosi într-o singură locaţie 
generală pe o perioadă de timp şi în felul ăsta am prins 
câţiva escroci. 

— Pare destul de nesigur. 

— Cam aşa-i, încuviinţă Talbert. 

— Acum câţiva ani, începu Ray pe un ton pepăsător 
povestea pe care o pusese la punct în toate detaliile, am 
citit un articol despre nişte vânători de rațe sălbatice care 
au dat din întâmplare peste epava unui avion mic de 
turism. La bord au găsit nişte bani, mi se pare că era 
aproape un milion de dolari. Au crezut că avionul 
aparținuse unui traficant de droguri şi au păstrat banii. S-a 
dovedit că avuseseră dreptate - banii erau însemnați şi au 
apărut în scurt timp în orăşelul lor. 

— Parcă-mi aduc şi eu aminte de cazul ăsta, făcu 
Talbert. „Doamne, ce priceput sunt”, îşi zise Ray şi 


150 


continuă: 

— Întrebarea mea este următoarea: Ei, sau altcineva 
care ar fi găsit banii, nu i-ar fi putut aduce pur şi simplu la 
FBI, la DEA sau la Trezorerie, pentru a fi scanaţi, ca să 
vadă dacă sunt însemnați? în caz afirmativ, puteau afla şi 
de unde proveniseră. 

Talbert îşi scarpină obrazul cu un deget uscăţiv şi 
reflectă, după care dădu din umeri. 

— Nu văd de ce n-ar fi putut s-o facă. Riscul era însă 
evident - puteau pierde toţi banii. 

— Sunt convins că nimeni n-ar proceda aşa, comentă 
Ray şi chicotiră amândoi. 

Talbert povesti despre un judecător din Chicago care 
primea mită de la avocaţi, sume mici, între cinci sute şi o 
mie de dolari, ca să le înainteze cazurile pe rol şi să nu dea 
verdicte dure. Proceda aşa de ani buni, înainte ca FBI să 
primească o sesizare. Investigatorii îi încolţiseră pe câţiva 
avocaţi şi-i convinseseră să le facă jocul. Numerele de 
serie ale bancnotelor fuseseră însemnate şi în decursul 
operaţiunii, care durase doi ani, judecătorul primise 
350000 de dolari. Cu toate acestea, în ziua percheziţiei, nu 
se găsise niciun sfanţ. Cineva îi vânduse pontul 
judecătorului. În cele din urmă, FBI găsise banii în garajul 
fratelui judecătorului, tocmai în Arizona, şi toţi fuseseră 
condamnaţi la închisoare. 

Ray se surprinse tresărind. Era o coincidenţă, sau 
Talbert încerca să-i transmită ceva? Totuşi, pe măsură ce 
povestea se derula, se relaxa şi încercă s-o aprecieze, în 
ciuda similitudinilor. Talbert nu avea habar de tatăl său. 

În taxiul care-l duse înapoi la aeroport, Ray îşi făcu 
socotelile pe blocnotes. Ca să acumuleze trei milioane, un 
judecător aşa cum fusese cel din Chicago ar fi avut nevoie 
de optsprezece ani, cu o medie de 175000 pe an. Era însă 
vorba despre Chicago, unde existau o sută de curţi de 
judecată şi mii de avocaţi bogaţi, cu cazuri mult mai 
importante decât cele din nordul statului Mississippi. 
Sistemul juridic de acolo era de-a dreptul o industrie, prin 
care se puteau strecura lucruri, unge roţi şi schimba 


151 


verdicte. În lumea judecătorului Atlee, o mână de oameni 
făcea totul, iar dacă se ofereau sau se acceptau bani, s-ar fi 
ştiut. Trei milioane de dolari nu puteau fi luaţi din Curtea 
de Echitate a districtului 25, pur şi simplu pentru că acolo 
nu existau sume atât de mari. 

Decise că mai era necesară o excursie în Atlantic City. 
Avea să ia mai mulţi bani şi să-i facă să circule prin sistem. 
Un ultim test. Trebuia să se asigure că banii Judecătorului 
nu erau însemnați. 

Fog avea să fie în culmea bucuriei. 


152 


20 


Când Vicki îşi părăsise domiciliul şi se mutase cu 
Lichidatorul, un prieten profesor i-l recomandase pe Axei 
Sullivan ca specialist în divorţuri. Axei se dovedise un 
avocat excelent, dar din punct de vedere legal nu putea 
face mare lucru. Vicki plecase, nu se mai întorcea şi nu 
dorea nimic de la Ray. Axei supervizase actele, 
recomandase un psihiatru bun şi se străduise în mod 
remarcabil să-l expună cât mai puţin pe Ray. Conform 
spuselor sale, cel mai bun detectiv particular din oraş era 
Corey Crawford, un fost poliţist de culoare, care fusese 
închis pentru maltratare. 

Cabinetul lui Crawford se găsea deasupra barului pe 
care fratele său îl deţinea în apropierea campusului. Era 
un local drăguţ, cu meniu şi geamuri simple, care oferea 
muzică live în week-end-uri şi nu adăpostea personaje 
suspecte, cu excepţia unui agent de pariuri care avea 
clientela formată din studenţi la colegiu. Cu toate acestea, 
Ray îşi parcă maşina la trei cvartale distanţă. Nu dorea să 
fie văzut intrând acolo. Pe o latură a clădirii, un mic afiş 
CRAWFORD INVESTIGATIONS se afla lângă scară. 

Nu exista o secretară, sau cel puţin nu era prezentă în 
clipa aceea. Ray ajunsese cu zece minute mai devreme de 
ora fixată, însă Crawford îl aştepta. Se apropia de 
patruzeci de ani, avea ţeasta rasă şi chipul frumos, dar 
lipsit de orice umbră de zâmbet. Era înalt şi zvelt, cu haine 
scumpe şi bine croite. Un pistol mare se zărea într-un toc 
de piele neagră, la brâu. 

— Cred că sunt urmărit, începu Ray. 

— Nu-i o problemă de divorţ? 

Stăteau de o parte şi de cealaltă a unei mese mici dintr-o 
cameră mică, cu fereastra spre stradă. 

— Nu. 


153 


— Cine ar dori să te urmărească? 

Ray pregătise o poveste despre necazuri familiale în 
Mississippi, un tată care murise, o moştenire care putea 
sau nu sâ-i revină, fraţi geloşi, ceva destul de vag, din care 
Crawford păru să nu creadă nicio vorbă. Inainte de a-l 
putea întreba ceva, Ray adăugă episodul Dolph de la 
aeroport şi dădu descrierea individului. 

— Pare a fi Rusty Wattle, comentă Crawford. 

— Cine-i ăsta? 

— Un detectiv particular din Richmond, nu foarte 
grozav. Mai are cazuri şi pe-aici. Din ce mi-ai spus, nu cred 
că familia dumitale ar angaja pe cineva din Charlottesville. 
Oraşul este mic. 

Numele Rusty Wattle fu înregistrat şi reţinut pe vecie în 
memoria lui Ray. 

— Există vreo posibilitate ca răii din Mississippi să fi 
dorit să ştii că eşti urmărit? întrebă Crawford. 

Ray păru complet descumpănit, aşa că detectivul 
continuă: 

— Uneori suntem angajaţi ca să intimidăm, să 
înspăimântăm. Se pare că Wattle, sau cine o fi fost, dorea 
ca amicii dumitale de la aeroport să-ţi ofere o descriere cât 
mai bună. Poate că a lăsat în mod premeditat o pistă. 

— Bănuiesc că-i posibil. 

— Ce vrei să fac? 

— Să afli dacă mă urmăreşte cineva. Dacă da, cine este 
şi cine l-a angajat. 

— Primele două răspunsuri pot fi simple. Al treilea poate 
fi imposibil. 

— Să-ncercăm, totuşi. 

Crawford deschise un dosar subţire. 

— Tariful meu este de 100 de dolari pe oră, rosti el, 
fixându-l cu privirea pe Ray pentru a observa vreo 
indecizie. Plus cheltuielile. Şi un avans de 2 000. 

— Prefer să plătesc cu bani gheaţă, spuse Ray, fără să-şi 
ferească ochii. Dacă se poate. 

Detectivul schiţă pentru prima dată umbra unui surâs. 

— În meseria mea, banii gheaţă sunt întotdeauna 


154 


preferabili, începu să completeze un contract. 

— Mi-ar intercepta telefoanele şi chestii de-astea? se 
interesă Ray. 

— O să investigăm totul. Ia-ţi alt telefon celular, digital, 
şi nu-l înregistra pe numele dumitale. Majoritatea 
contactelor noastre se va desfăşura prin intermediul lui. 

— Ce surpriză, mormăi Ray. 

Luă contractul, îl examina rapid, iar apoi îl semnă. 
Crawford îl puse în dosar şi reveni la blocnotesul său. 

— În prima săptămână, îţi vom supraveghea mişcările. 
Totul va fi planificat. Vezi-ţi de treburile obişnuite, dar 
anunţă-ne din timp, ca să amplasăm oameni. 

„Va fi un ambuteiaj în urma mea”, îşi zise Ray. 

— Duc o viaţă destul de anostă, rosti el cu glas tare. Fac 
jogging, merg la muncă, uneori pilotez avioane, merg 
acasă. Sunt singur şi nu am familie. 

— Alte locuri prin care mergi? 

— Uneori cinez sau prânzesc în oraş, dar micul dejun îl 
iau întotdeauna acasă. 

— O s-adorm cu programul ăsta, comentă Crawford şi 
aproape că zâmbi. Femei? 

— Aş vrea eu. O tentativă sau două, dar nimic serios. 
Dacă găseşti vreuna, dă-i numele meu. 

— Răii din Mississippi caută ceva. Ce anume? 

— Familia mea este veche şi de-a lungul anilor multe 
lucruri s-au transmis din mână în mână. Bijuterii, ediţii 
bibliofile, cristale, argintărie. 

Părea firesc şi, de data asta, Crawford acceptă. 

— Avem în sfârşit o pistă. Dumneata deţii moşteniri de 
familie? 

— Da. 

— Aici? 

— Sunt depozitate în Chaney's Self-Storage, pe 
Berkshire Road. 

— Ce valoare au? 

— Nu chiar atât de mult pe cât cred rudele mele. 

— Dă-mi o cifră. 

— Jumătate de milion, în cazul cel mai bun. 


155 


— Ai dreptul legal să le deţii? 

— Să zicem că da. Altfel, ar trebui să-ţi povestesc istoria 
familiei, care ar dura vreo opt ore şi ne-ar da amândurora 
migrene. 

— De acord. 

Crawford termină de scris un paragraf lung şi se 
pregătea să încheie. 

— Când îţi poţi cumpăra telefonul cel nou? 

— Mă duc chiar acum. 

— Perfect. Şi când îţi putem verifica apartamentul? 

— Oricând doriţi. 

După trei ore, Crawford şi un ajutor căruia îi spunea 
Booty  terminară ceea ce ei numiseră „perierea”. 
Telefoanele lui Ray nu aveau microfoane şi nici dispozitive 
de interceptare. Conductele de ventilaţie nu adăposteau 
videocamere secrete. În podul ticsit, nu descoperiră 
receptoare sau monitoare ascunse printre lăzi. 

— Eşti curat, spuse Crawford înainte de plecare. 

Stând pe balcon, Ray nu se simţea însă foarte curat. 
Dacă îţi deschizi viaţa unor persoane complet străine, 
chiar dacă sunt alese şi plătite de tine, te simţi compromis. 

Telefonul sună chiar atunci. 


x XX 


Forrest părea treaz - glasul era sonor şi cuvintele 
limpezi. Imediat după ce auzi „Salut, frăţioare”, Ray ciuli 
urechile ca să perceapă în ce stare se găsea. Era deja un 
gest reflex, după ani de apeluri telefonice efectuate la 
toate orele din zi şi din noapte, din tot soiul de locuri, pe 
care Forrest nici nu şi le reamintea după aceea. Spuse că 
se simţea bine, ceea ce însemna că era treaz şi curat, că 
nu consumase droguri sau băutură, dar nu preciza de cât 
timp. Ray ştia că nu trebuie să-l întrebe. 

Înainte ca vreunul dintre ei să poată aminti de 
Judecător, de moştenire, de casă sau de Harry Rex, Forrest 
spuse: 

— Am o slujbă nouă. 

— Ia povesteşte-mi, zise Ray, instalându-se în fotoliul cu 


156 


spătar rabatabil. 

La celălalt capăt al firului, glasul era surescitat. Ray 
dispunea de timp berechet ca să asculte. 

— Ai auzit de Benalatofix? 

— Nu. 

— Nici eu. Porecla este „Ben-scheletul”. Iţi zice ceva? 

— Îmi pare rău, nu. 

— Este o pilulă pentru slăbit, produsă de compania 
californiană Luray Products, o firmă mare şi privată de 
care n-a auzit nimeni vreodată. De vreo cinci ani, medicii 
prescriu, „Ben-schelete" în draci, fiindcă dau rezultate. Nu 
se adresează femeilor care trebuie să slăbească zece 
kilograme, dar fac minuni pentru tipele realmente obeze, 
cât luptătorii de sumo. M-asculţi? 

— Da. 

— Necazul este că, după un an sau doi, bietele femei 
încep să sufere de endocardită. Zeci de mii au avut nevoie 
de tratament şi compania este târâtă permanent în 
procese, în California şi Florida. FDA - Administraţia 
pentru controlul calităţii alimentelor şi medicamentelor a 
intervenit acum opt luni şi Luray a retras luna trecută Ben- 
scheletele de pe piaţă. 

— Şi care-i rolul tău, Forrest? 

— Sunt tester medical. 

— Cu ce se ocupă un tester medical? 

— Mulţumesc de întrebare. Azi, de exemplu, am fost 
într-o cameră de hotel din Dyersburg, Tennessee, 
ajutându-le pe scumpele astea voinicuţe să se suie pe un 
covor rulant. Medicul, plătit de avocaţii care mă plătesc pe 
mine, le verifică starea inimii şi dacă nu corespund - ia 
ghici! 

— Aveţi o clientă nouă. 

— Exact. Numai azi am recoltat patruzeci. 

— În medie, cât valorează un caz? 

— Vreo zece miare. Avocaţii cu care lucrez acum au opt 
sute de cazuri. Asta face opt milioane de dolari, din care ei 
capătă jumătate. Bun venit în lumea daunelor civile în 
bloc. 


157 


— Tu cât câştigi? 

— Salariul de bază, o primă pentru cliente noi şi un 
procentaj din suma finală. Ar putea să fie vorba despre o 
jumătate de milion de cazuri, aşa că ne dăm peste cap să le 
găsim pe toate. 

— Asta înseamnă daune de cinci miliarde. 

— Luray a încasat opt miliarde. Avocaţii tuturor 
reclamantelor din ţară vorbesc despre Ben-schelete. 

— Nu apare o problemă de natură etică? 

— S-a terminat cu etica, frăţioare. Eşti cu capu-n nori. 
Etica-i numai ca să fie predată de cei ca tine unor studenţi 
care n-o vor folosi niciodată. Imi pare rău că-s nevoit să-ţi 
spun eu asta. 

— Am mai auzit-o. 

— Oricum, sunt un nou căutător de aur. M-am gândit c-o 
să vrei să ştii cu ce mă ocup. 

— Mă bucur s-aud asta. 

— Pe-acolo nu ia nimeni Ben-schelete? 

— După ştiinţa mea, nu. 

— Fii cu ochii-n patru. Avocaţii mei intră în parteneriat 
cu alţi avocaţi din ţară. După cum am învăţat, aşa 
funcţionează daunele civile în bloc. Cu cât ai mai multe 
cazuri, cu atât suma finală negociată este mai mare. 

— O să răspândesc vestea. 

— Mai vorbim, frăţioare. 

— Ai grijă, Forrest. 


x XX 


Următorul apel sosi puţin după ora 2.30 şi, ca toate 
apelurile de la asemenea ore, telefonul păru să sune o 
veşnicie, atât în timpul somnului, cât şi după aceea. Ray 
izbuti în cele din urmă să ridice receptorul din furcă şi să 
aprindă luminile. 

— Ray, sunt Harry Rex, îmi pare rău că te deranjez. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el, ştiind perfect că nu era 
de bine. 

— Este vorba despre Forrest. Am petrecut ultima oră 
vorbind cu el şi cu o infirmieră de la Spitalul Baptist din 


158 


Memphis. L-au adus acolo. Cred că are nasul spart. 

— Ia-o cu-nceputul. 

— A fost într-un bar, s-a îmbătat şi s-a luat la bătaie, ca 
de obicei. Se pare că s-a luat de cine nu trebuia şi acum 
are faţa plină de copci. Vor să-l ţină internat peste noapte. 
A trebuit să vorbesc cu personalul de acolo şi să garantez 
rambursarea cheltuielilor. De asemenea, le-am cerut să nu- 
i dea sedative şi analgezice. Habar n-au cine-i printre ei. 

— Îmi pare rău că ai fost implicat în aşa ceva. 

— Am mai fost şi nu mă deranjează. Însă a luat-o razna, 
Ray. A-nceput din nou să vorbească despre moştenire şi 
despre felul cum e tras pe sfoară în legătură cu partea 
care-i revine toate chestiile alea. Ştiam că era beat, dar 
pur şi simplu nu voia să abandoneze subiectul. 

— Am vorbit cu el acum cinci ore. Se simţea perfect. 

— Probabil că după aia s-a dus direct în bar. Până la 
urmă au trebuit să-l sedeze ca să-i refacă nasul, altfel ar fi 
fost imposibil. Mă-ngrijorează povestea cu medicaţia şi 
restul. Ce belea. 

— Îmi pare rău Harry Rex, repetă Ray, deoarece nu-i 
trecea nimic altceva prin minte. 

Tăcu apoi, străduindu-se sâ-şi adune gândurile. 

— Era perfect acum câteva ore, curat, treaz... cel puţin 
aşa părea. 

— El te-a sunat? 

— Da, era încântat de noua lui slujbă. 

— Idioţenia aia cu Ben-scheletele? 

— Da, este ceva adevărat? 

— Aşa cred. Pe-aici sunt nişte avocaţi care s-au apucat 
să adune cazurile. Cantitatea este esenţială. Angajează tipi 
ca Forrest să le caute. 

— Ar trebui daţi afară din barou. 

— Asta-i valabil pentru jumătate dintre noi. Cred că 
trebuie să vii acasă. Cu cât demarăm mai repede 
legalizarea testamentului, cu atât îl putem linişti mai 
repede pe Forrest. Urăsc acuzaţiile astea. 

— Ai fixat înfăţişarea la tribunal? 

— O putem face miercurea viitoare. Cred că va trebui să 


159 


stai câteva zile. 

— Mă aşteptam la asta. Fixeaz-o şi o să vin. 

— O să-l anunţ şi pe Forrest peste o zi două, să-ncerc să- 
l găsesc treaz. 

— Îmi pare rău, Harry Rex. 

Deloc surprinzător, Ray nu mai putu să adoarmă. Citea o 
biografie, când noul lui telefon celular sună. Probabil că 
apelantul greşise numărul. 

— Alo? rosti el bănuitor. 

— De ce eşti treaz? întrebă glasul gros al lui Crawford. 

— Fiindcă telefonul meu sună întruna. Unde eşti? 

— Te supraveghem. Te simţi bine? 

— Perfect. Este aproape 4 dimineaţa. Voi dormiţi 
vreodată? 

— Moţăim foarte mult. În locul dumitale, n-aş sta cu 
luminile aprinse. 

— Mulţumesc. Mai supraveghează cineva luminile mele? 

— Deocamdată, nu. 

— Asta-i bine. 

— A fost doar o verificare. 

Ray stinse luminile din apartament şi se retrase în 
dormitor, unde citi la veioza micuță. li venea şi mai greu să 
doarmă, ştiind că era taxat cu o sută de dolari pe oră în tot 
cursul nopţii. 

„Este o investiţie înţeleaptă”, îşi repetă el întruna. 

La 5 fix, se furişă pe coridor, ca şi cum ar fi putut să fie 
văzut de cineva de afară, şi puse de cafea pe întuneric. 
Aşteptându-şi prima ceaşcă, îl sună pe Crawford, care, 
deloc surprinzător, avea o voce obosită. 

— Am pus de cafea, vrei şi tu? 

— Nu-i o idee grozavă, dar mulţumesc. 

— După-amiază zbor în Atlantic City. Ai un creion? 

— Da, spune. 

— Decolez de pe aeroport într-un Beech Bonanza alb, cu 
numărul de înregistrare 8-l-5-R, la ora 15, cu instructorul 
de zbor Fog Newton. Vom înnopta în „Canyon Casino” şi 
ne vom întoarce mâine pe la douăsprezece. Imi voi lăsa 
maşina la aeroport, încuiată ca de obicei. Mai este ceva? 


160 


— Vrei să venim în Atlantic City? 
— Nu, nu-i nevoie. O să mă deplasez mult pe-acolo şi o 
să-ncerc să fiu atent dacă mă urmăreşte cineva. 


161 


21 


Asociaţia fusese întocmită de unul dintre tovarăşii de 
zbor ai lui Dick Docker. Nucleul era format din doi 
oftalmologi locali, care aveau clinici în West Virginia. 
Amândoi abia învăţaseră să piloteze şi aveau nevoie să se 
deplaseze dintr-o parte în alta cu o viteză ceva mai mare. 
Amicul lui Docker era consultant pe problemele de pensii 
şi avea nevoie de Bonanza cam douăsprezece ore pe lună. 
Un al patrulea partener s-ar fi ocupat de decolare. Fiecare 
contribuia cu 50000 de dolari pentru dreptul asupra unui 
sfert de proprietate, apoi semna un împrumut bancar 
pentru restul preţului de cumpărare, care actualmente era 
de 390000 de dolari şi se părea că nu va mai scădea. Poliţa 
se întindea pe şase ani şi avea să-l coste pe fiecare 
partener 890 de dolari pe lună. 

Asta însemna cam unsprezece ore într-un Cessna pentru 
pilotul Atlee. 

Printre plusuri se situau potenţialele afaceri de 
amortizare prin închiriere, atunci când partenerii nu 
utilizau avionul. Dintre minusuri puteau fi menţionate 
chiria hangarului, costurile cu combustibilul, întreţinerea 
şi o listă care părea mult prea lungă. Nedeclarată de 
amicul lui Dick Docker şi plasată de asemenea la minusuri 
era posibilitatea de a intra în afaceri cu trei necunoscuţi, 
dintre care doi medici. 

Ray avea însă 50000 de dolari şi putea plăti 890 de 
dolari pe lună; în plus, dorea cu disperare să deţină 
avionul pe care, în secret, îl considera al său. 

Aparatele Bonanza îşi mențineau valoarea, conform unui 
raport extrem de convingător care fusese ataşat propunerii 
de asociere. Cererea de Bonanza rămăsese ridicată pe 
piaţa avioanelor de mâna a doua. Siguranţa aparatelor 
Beech era întrecută numai de Cessna, dar practic era la 


162 


acelaşi nivel. Ray purtă cu el propunerea de asociere timp 
de două zile, citind-o la facultate, în apartament şi în 
localul unde prânzea. Ceilalţi trei parteneri plătiseră deja. 
Ajungea să iscălească în patru locuri şi devenea 
proprietarul unui Bonanza. 

În ziua dinaintea plecării spre Mississippi, studie 
propunerea pentru ultima dată, dădu naibii orice îndoieli şi 
semnă actele. 


Dacă băieţii răi îl urmăreau, îşi acopereau excelent 
urmele. După şase zile de a încerca să-i descopere, Corey 
Crawford aprecie că nu exista niciun urmăritor. Ray îi plăti 
3 800 de dolari bani gheaţă şi promise să-l sune, dacă 
redevenea bănuitor. 

Sub pretextul depozitării altor vechituri, mergea zilnic la 
Chaney's Self-Storage, ca să verifice banii. Aduse acolo 
cutii umplute cu orice găsea în apartament. Ambele incinte 
-14B şi 37F - începeau treptat să capete aspectul unui pod 
ticsit cu lucruri inutile. 

În ziua dinaintea plecării spre Clanton, o întrebă pe 
doamna Chaney dacă incinta 18R fusese evacuată. Da, sosi 
răspunsul, cu două zile în urmă. 

— Aş dori s-o închiriez. 

— Asta înseamnă trei. 

— Voi avea nevoie de spaţiu. 

— De ce nu închiriaţi una dintre incintele noastre mai 
mari? 

— Poate mai târziu. Deocamdată voi folosi trei incinte 
mici. 

De fapt, femeii puţin îi păsa. Ray închine incinta 18R pe 
numele firmei „Newton Aviation” şi plăti cu bani gheaţă 
chiria pe şase luni. Când fu sigur că nu privea nimeni, 
mută banii din 37F în 18R, unde aşteptau nişte lăzi noi. 
Erau din vinii placat cu aluminiu, garantate să reziste în 
foc la temperaturi până la 150 de grade Celsius. De 
asemenea, erau impermeabile şi puteau fi încuiate. Banii 
intrară în cinci lăzi. Pentru orice eventualitate, Ray aruncă 
nişte haine, pături şi plăpumi vechi peste ele, astfel ca 


163 


totul să pară cât mai firesc. Nu ştia pe cine încerca să 
impresioneze cu harababura din incintă, dar se simţea 
ceva mai bine când era dezordine. 

Multe din lucrurile pe care le făcea în ultima vreme erau 
în beneficiul altora. Alt traseu între casă şi facultate. Altă 
rută pentru jogging. Altă cafenea. Altă librărie în care să 
răsfoiască volume. Şi mereu cu ochii atenţi la orice detaliu 
anormal, privind  întruna în oglinda retrovizoare, 
răsucindu-se brusc atunci când mergea sau alerga, 
trăgând cu ochiul printre rafturi după ce intra într-un 
magazin. Cineva îl supraveghea, îşi dădea seama foarte 
clar. 

Decise să cineze cu Kaley, înainte de a pleca pentru mai 
multe zile în Sud şi înainte ca ea să devină realmente o 
fostă studentă. Examenele se încheiaseră, atunci ce rău 
făcea? Tânăra avea să rămână peste vară în oraş şi 
decisese s-o abordeze cu multă precauţie. Precauţie, 
întrucât aceea era reacţia pe care i-o declanşa orice 
femeie. Precauţie, deoarece în Kaley i se părea că distinge 
un potenţial aparte. 

Cu toate acestea, primul apel la numărul pe care i-l 
lăsase fu un dezastru. li răspunse o voce masculină, 
aparţinând unui tânăr, aprecie Ray, şi indiferent cine ar fi 
fost, nu părea încântat de telefonul lui. Când Kaley luă 
receptorul, fu monosilabică. Ray întrebă dacă putea să 
revină la altă oră. Femeia zise că-l va suna ea. 

Aşteptă trei zile, după care o scoase din orice discuţie, 
un lucru pe care-l putea face cu uşurinţa cu care rupea din 
calendar pagina zilei de ieri. 

În felul acesta, plecă din Charlottesville cu toate 
obligaţiile rezolvate. Însoţit de Fog în Bonanza, zbură 
patru ore până la Memphis, unde închirie o maşină şi porni 
să-l caute pe Forrest. 


KKK 


Prima şi unica lui vizită la locuința lui Ellie Crum 
avusese acelaşi scop ca aceasta. Forrest clacase, 
dispăruse, iar familia nu ştia dacă era mort sau doar zăcea 


164 


într-o închisoare. Pe atunci, Judecătorul era în plină 
activitate şi viaţa se desfăşura normal, incluzând căutarea 
lui Forrest. Desigur, Judecătorul fusese prea ocupat pentru 
a pomi după fiul său mezin, şi de ce ar fi făcut-o, când 
exista Ray? 

Clădirea veche, în stil victorian, era situată în zona 
centrală a Memphisului, moştenire de la tatăl femeii, care, 
cândva, fusese prosper. Altceva nu prea rămăsese de pe 
urma lui. Pe Forrest îl atrăseseră ideile de fond 
administrat şi avere de familie, dar după cincisprezece ani 
renunţase la orice speranţe. La începutul relaţiei lor, 
stătuse în dormitorul principal. Acum se stabilise la 
demisol. În casă locuiau şi alte persoane, şi despre toate se 
afirma că erau artişti talentaţi, dar pauperi. 

Ray parcă maşina lângă bordura trotuarului. Gardul viu 
ar fi trebuit tuns şi acoperişul era vechi, dar casa 
îmbătrânea cu demnitate. În fiecare an, în octombrie, 
Forrest o zugrăvea conform altei combinaţii de culori 
spectaculoase pentru care el şi Ellie se certau în tot cursul 
anului următor. Acum era bleu-pal, cu tocurile uşilor şi 
ferestrelor roşii şi portocalii. Forrest susţinea că într-un an 
intenţiona s-o zugrăvească în culoarea oului de rață. 

— Ce vrei? îl întrebă destul de grosolan, din prag, o 
tânără cu pielea albă ca zăpada şi părul negru 

Ray o privi prin uşa de plasă. Îndărătul ei, interiorul 
arăta întunecat şi straniu, aşa cum şi-l reamintea de la 
ultima vizită. 

— Ellie este acasă? întrebă el, străduindu-se să fie cel 
puţin la fel de grosolan. 

— E ocupată. Cine-ntreabă? 

— Sunt Ray Atlee, fratele lui Forrest. 

— Cine? 

— Forrest... locuieşte la demisol. 

— Ah, ăla. 

Dispăru şi Ray auzi glasuri undeva prin casă. 

Ellie purta un cearşaf alb acoperit de dungi şi de pete de 
lut şi apă, despicat în dreptul capului şi al braţelor. Îşi 
ştergea mâinile pe o cârpă murdară pentru vase şi părea 


165 


nemulțumită că fusese întreruptă din muncă. 

— Salut, Ray, i se adresă ea ca unui vechi prieten şi 
deschise uşa. 

— Salut, Ellie. 

O urmă prin hol, în camera de zi. 

— Trudy, vrei să ne-aduci nişte ceai? strigă Ellie. Trudy, 
cine o fi fost ea, nu răspunse. Pereţii încăperii erau 
acoperiţi cu o colecţie din cele mai trăsnite vase şi farfurii 
pe care le văzuse Ray vreodată. Forrest spunea că Ellie 
modela zece ore pe zi şi nu voia să se despartă de creaţiile 
ei. 

— Condoleanţe pentru taică-tău, spuse ea. 

Se aşezară de o parte şi de alta a unei măsuţe de sticlă. 
Tăblia era montată strâmb pe trei cilindri în formă de 
falus, fiecare având o altă nuanţă de albastru. Ray se temu 
s-o atingă. 

— Mulţumesc, replică el încordat. 

Până în clipa acestei întâlniri absolut ocazionale, nu 
existase niciun telefon, telegramă, scrisoare, jerbă 
funerară sau cuvânt de compasiune din partea femeii. 
Undeva în depărtare se auzea neclar o arie de operă. 

— Cred că-l cauţi pe Forrest, zise Ellie. 

— Da. 

— Nu l-am văzut în ultima vreme. După cum ştii, 
locuieşte la demisol - vine şi pleacă aidoma unui motan. 
Azi-dimineaţă, am trimis o fată să se uite după el şi mi-a zis 
că, din cât se pare, lipseşte de vreo săptămână. Patul n-a 
mai fost făcut de cinci ani. 

— Asta-i deja mai mult decât doream să ştiu. 

— Şi n-a dat niciun telefon. 

Trudy sosi cu tava de ceai - alta dintre creaţiile hidoase 
ale lui Ellie. Ceştile erau nişte căni desperecheate cu 
toarte imense. 

— Zahăr şi frişca? întrebă ea, tumând şi amestecând. 

— Doar zahăr. 

Îi întinse o cană şi Ray o luă cu ambele mâini. Dacă ar fi 
scăpat-o, i-ar fi strivit piciorul. 

— Cum o duce el? întrebă Ray, după ce Trudy plecă. 


166 


— Când beat, când treaz... ăsta-i Forrest. 

— Droguri? 

— Nu intra în subiectul ăsta. Mai bine să nu ştii. 

— Ai dreptate, încuviinţă bărbatul şi sorbi din ceai. Avea 
aromă de piersici şi o picătură îi fu de ajuns. 

— Azi-noapte a fost implicat într-o încăierare, ştiai ceva 
despre asta? Cred că şi-a fracturat nasul. 

— L-a mai avut fracturat. De ce se-mbată bărbaţii şi se 
iau la bătaie? 

Era o întrebare excelentă, la care Ray nu avea răspuns. 
Ellie sorbi din ceai şi închise ochii, savurându-l. Cu mulţi 
ani în urmă, fusese o femeie frumoasă. Acum însă, 
apropiindu-se de cincizeci de ani, încetase să mai încerce. 

— Nu-ţi pasă de el, aşa-i? 

— Ba bine că nu. 

— Vorbesc serios. 

— E important? 

— E fratele meu. Altcuiva nu-i pasă de el. 

— La început, am avut parte de nişte partide 
extraordinare de sex, dar după aceea ne-am pierdut pur şi 
simplu interesul. Eu m-am îngrăşat şi acum sunt prea 
implicată în ceea ce fac. 

Ray privi în jurul încăperii. 

— În plus, sexul n-a dispărut de tot, continuă Ellie, 
arătând din cap spre uşa pe care intrase şi ieşise Trudy. 
Forrest îmi este prieten, Ray, şi bănuiesc că-l iubesc, la un 
anumit nivel, în acelaşi timp, este genul de dependent care 
va fi mereu dependent. După un timp, devii frustrat. 

— Ştiu. Crede-mă, ştiu. 

— Cred totuşi că are o personalitate rară. Este îndeajuns 
de puternic ca să se redreseze în ultimul moment posibil. 

— Totuşi, nu suficient de puternic ca să se lase. 

— Exact. Eu m-am lăsat, Ray, cu cincisprezece ani în 
urmă. Dependenţii sunt nemiloşi între ei. De asta locuieşte 
la demisol. : 

„Probabil că-i mai fericit acolo”, îşi zise Ray. li mulţumi 
pentru ceai şi minutele acordate, iar Ellie îl conduse la uşă. 
Rămase acolo, în spatele plasei, în vreme ce el se 


167 


îndepărta. 


22 


Testamentul lui Reuben Atlee fu deschis în vederea 
legalizării în sala în care prezidase timp de treizeci şi doi 
de ani. De pe peretele lambrisat în stejar, de deasupra 
scaunului judecătoresc, judecătorul Atlee privea încruntat 
procedurile judiciare, dintre steagul înstelat al Statelor 
Unite şi drapelul statului Mississippi. Era acelaşi portret 
care fusese afişat lângă sicriu, cu trei săptămâni în urmă, 
în decursul ceremoniei din rotondă. Acum revenise acolo 
unde-i era locul, într-un loc unde, fără îndoială, avea să 
atârne de-a pururi. 

Bărbatul care-i pusese capăt carierei şi-l trimisese în exil 
şi izolare la Maple Run era Mike Farr din Holly Springs. El 
fusese deja reales o dată şi, conform afirmațiilor lui Harry 
Rex, se descurca bine. Judecătorul Farr reciti procura 
legală pentru administrarea moştenirii şi studie 
testamentul de o pagină anexat. 

Sala de judecată fremăta de avocaţi şi grefieri care 
mişunau de colo-colo, completând documente şi stând de 
vorbă cu clienţii. Era o zi rezervată cazurilor fără 
contestaţii şi reclamaţiilor care puteau fi soluționate 
imediat. Ray stătea în primul rând, în timp ce Harry Rex 
şuşotea de zor cu Farr. Lângă Ray se afla Forrest, care, 
exceptând vânâtăile decolorate de sub ochi, părea perfect 
normal. Insistase că nu va fi prezent la deschiderea 
procedurii de legalizare, dar muştruluielile lui Harry Rex îl 
convinseseră să se răzgândească. 

În cele din urmă revenise în casa lui Ellie, obişnuita 
întoarcere de pe străzi, fără să spună nimănui vreun 
cuvânt despre ce făcuse ori unde fusese. Nimeni nu dorea 
să ştie. Nu se pomenise de nicio slujbă, aşa că Ray 
presupunea că scurta carieră de tester medical pentru 
avocaţii Ben-scheletelor luase sfârşit. 


168 


La fiecare cinci minute, un avocat se apleca lângă 
scaunul său, întindea mâna şi-i spunea lui Ray ce om 
minunat fusese tatăl lui. Desigur, Ray ar fi trebuit să-i 
cunoască pe toţi, deoarece toţi îl cunoşteau. Niciunul nui 
se adresa lui Forrest. 

Harry Rex îi făcu semn lui Ray să i se alăture la masa 
judecătorească. Farr îl întâmpină călduros: 

— Tatăl tău a fost un om extraordinar şi un mare 
judecător, îi spuse acesta, aplecându-se spre el. 

— Vă mulţumesc, replică Ray. 

„Atunci, îi veni să întrebe, de ce, în timpul campaniei, ai 
spus că era prea bătrân şi depăşit de epocă?” Trecuseră 
nouă ani, care lui i se păreau cincizeci. După moartea 
tatălui, totul din ţinutul Ford părea cu zeci de ani mai 
bătrân. 

— Predai Dreptul? se interesă Farr. 

— Da, la Universitatea Virginia. Judecătorul dădu 
aprobator din cap şi întrebă: 

— Toţi moştenitorii sunt prezenţi? 

— Da, domnule, răspunse Ray. Eu şi fratele meu, 
Forrest. 

— Amândoi aţi citit acest document de o pagină despre 
care se afirmă că este ultimul testament al lui Reuben 
Atlee? 

— Da, domnule. 

— Nu există nicio obiecţie vizavi de autentificarea lui? 

— Nu, domnule. 

— Perfect. In conformitate cu prevederile acestui 
testament, te voi împuternici ca executor testamentar al 
moştenirii lăsate de răposatul vostru tată. Mâine vor fi 
completate înştiinţările către creditori şi vor fi publicate 
într-un ziar local. Nu vor fi necesare garanţii. 
Inventarierea şi contabilizarea se vor desfăşura conform 
statutului. 

Ray îşi auzise tatăl pronunţând de o sută de ori aceleaşi 
instrucţiuni. Ridică ochii spre Farr. 

— Mai este ceva, domnule Vonner? 

— Nu, domnule judecător. 


169 


— Condoleante, domnule Atlee. 

— Mulţumesc, domnule judecător. 

Prânziră la Claude's şi comandară somn fript. Ray se 
întorsese de două zile şi-şi simţea deja arterele îngroşate 
de colesterol. Forrest avea puţine de zis în privinţa asta. El 
nu era curat şi metabolismul îi era poluat. 

Planurile lui Ray erau vagi. Anunţă că dorea să-şi 
viziteze câţiva prieteni din stat. Nu se grăbea să revină în 
Virginia. Forrest îi părăsi după prânz, spunând că se 
întorcea în Memphis. 

— O să fii la Ellie? întrebă Ray. 

— Poate, fu singurul lui răspuns. 


Ray stătea pe terasă şi o aştepta pe Claudia, care sosi 
punctual la ora 17. Veni spre maşină, când femeia se opri 
şi privi pancarta „De vânzare”, pusă de agentul imobiliar 
în curtea din faţă, lângă stradă. 

— Trebuie s-o vindeti? întrebă ea. 

— Ori o vindem, ori o donăm. Ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc. 

Izbutiră să se îmbrăţişeze cu un minimum de contact. 
Claudia purta pantaloni, adidaşi, o bluză cadrilată şi 
pălărie de pai, de parcă tocmai ar fi venit de la grădinărit. 
Avea buzele rujate şi era perfect fardată. Ray n-o văzuse 
niciodată neîngrijită. 

— Mă bucur că m-ai sunat, continuă ea şi porniră 
împreună, încet, pe aleea spre casă. 

— Am fost azi la tribunal şi am deschis autentificarea. 

— Îmi pare rău, cred că ţi-a fost greu. 

— N-a fost chiar foarte rău. L-am cunoscut pe 
judecătorul Farr. 

— Ti-a lăsat o impresie bună? 

— Mi s-a părut destul de drăguţ, în ciuda celor 
întâmplate în trecut. 

O luă de braţ şi o conduse pe trepte, deşi Claudia avea o 
formă fizică bună şi putea sui pe munte, în ciuda celor 
două pachete de ţigări fumate zilnic. 

— Mi-l amintesc când abia ieşise din facultate, spuse 


170 


femeia. Nu făcea deosebirea între reclamat şi reclamant. 
Să ştii că Reuben ar fi putut câştiga atunci, dacă aş fi fost 
alături de el. 

— Să ne aşezăm aici, zise Ray şi arătă spre cele două 
balansoare. 

— Ai făcut curăţenie, admiră ea terasa. 

— Harry Rex s-a ocupat de toate. A angajat oameni să 
repare acoperişul, să zugrăvească pereţii şi să curețe 
înăuntru. Au trebuit să ia praful de pe mobile cu 
şmirghelul, dar acum poţi respira. 

— Te deranjează dacă fumez? 

— Nu. 

Fusese o întrebare de complezenţă. Oricum ar fi fiimat. 

— Mă bucur că mi-ai telefonat, repetă Claudia şi-şi 
aprinse o ţigară. 

— Am cafea şi ceai, zise Ray. 

— Ceai cu gheaţă, te rog, cu zahăr şi lămâie, răspunse 
femeia şi îşi încrucişa picioarele. 

Stătea pe marginea balansoarului ca o regină, 
aşteptându-şi ceaiul. Ray îşi reaminti de rochiile mulate şi 
picioarele lungi de acum mulţi ani, când Claudia stătea la 
nivelul imediat inferior Judecătorului, stenografiind cu 
eleganţă sub privirile tuturor avocaţilor din sală. 

Vorbiră despre vreme, aşa cum fac cei din Sud atunci 
când conversaţia lâncezeşte sau când pur şi simplu n-au 
despre ce discuta. Ea fuma şi zâmbea mult, realmente 
încântată că Ray n-o uitase. El încerca să rezolve un 
mister. 

Vorbiră despre Forrest şi Harry Rex, două subiecte 
stufoase, iar după o jumătate de oră Ray ajunse în cele din 
urmă la esenţial. 

— Am găsit nişte bani, Claudia, spuse el şi se opri, 
lăsând cuvintele să atârne în aer. 

Ea le absorbi, le analiză şi acţiona precaut. 

— Unde? 

Era o întrebare excelentă. Unde - în bancă, având acte 
doveditoare? Unde - într-o saltea, fără a şti de unde 
proveneau? 


171 


— În cabinetul lui, bani gheaţă. Au fost lăsaţi dintr-un 
motiv necunoscut. 

— Câţi? întrebă Claudia, dar fără grabă. 

— O sută de mii. 

Îi urmări cu atenţie chipul şi ochii. Zări surpriză, dar nu 
şoc. Ray însă avea un scenariu, aşa că urmă: 

— Dosarele lui sunt meticuloase - cecuri completate, 
depozite, registre cu toate cheltuielile - iar banii ăştia nu 
provin din nicio sursă documentată. 

— N-a ţinut niciodată sume mari de bani gheaţă, observă 
ea încet. 

— Aşa îmi aminteam şi eu. Nu am habar de unde ar 
putea să provină. Tu ştii ceva? 

— Nu, răspunse Claudia cu siguranţă. Judecătorul nu 
lucra cu bani gheaţă. Punct. Totul se derula prin First 
National Bank. A fost mult timp în consiliul ei de 
conducere, mai ţii minte? 

— Da, foarte bine. Mai avea ceva colateral? 

— De pildă? 

— Te-ntreb pe tine, Claudia, pentru că l-ai cunoscut mai 
bine decât oricare altul. Şi-i cunoşteai afacerile. 

— Era complet devotat muncii. Pentru el, funcţia de 
judecător era o chemare deosebită şi muncea din greu. Nu 
avea timp pentru altceva. 

— Nici pentru familie, comentă Ray şi regretă imediat că 
o făcuse. 

— Şi-a iubit băieţii, Ray, dar aparţinea altei generaţii. 

— Haide să nu mai discutăm despre asta. 

— Bine. 

Tăcură amândoi, regrupându-şi forţele. Niciunul nu 
dorea să discute despre familie. Banii le ocupau toată 
atenţia. O maşină trecu pe stradă şi păru să încetinească 
suficient pentru ca ocupanţii să vadă indicatorul „De 
vânzare” şi să arunce o privire casei. O privire fu 
suficientă, deoarece după aceea accelerară. 

— Ştiai că frecventa cazinourile? întrebă Ray. 

— Judecătorul? Nu se poate. 

— Greu de crezut, aşa-i? Un timp, Harry Rex l-a dus 


172 


săptămânal. Se pare că Judecătorul se pricepea, iar Harry 
Rex nu. 

— Despre avocaţi se aud fel de fel de zvonuri. Unii 
dintre ei au intrat şi în necazuri acolo. 

— Despre Judecător n-ai auzit nimic? 

— Nu. Tot nu-mi vine să cred. 

— Banii trebuie să fi provenit de undeva. Şi ceva îmi 
spune că sunt murdari, altfel i-ar fi inclus în restul masei 
succesorale. 

— Iar dacă i-ar fi câştigat în cazinou, crezi că i-ar fi 
considerat tot murdari? 

Într-adevăr, îl cunoştea pe Judecător mai bine decât 
oricine. 

— Exact. Tu ce crezi? 

— Că aşa ar fi procedat. 

Terminară runda aceea de conversaţie şi făcură o pauză, 
legănându-se amândoi încetişor în umbra răcoroasă a 
terasei din faţă, de parcă timpul însuşi s-ar fi oprit, fără ca 
vreunul dintre ei să fi fost deranjat de tăcere. Şederea pe 
terasă îngăduia pauze de durată, în vreme ce îţi adunai 
gândurile, sau pur şi simplu fără să te gândeşti la ceva. 

În cele din urmă, continuând să exploreze un scenariu 
nescris, Ray îşi adună curajul pentru întrebarea cea mai 
dificilă a zilei: 

— Claudia, trebuie să ştiu un lucru şi te rog să-mi 
răspunzi cinstit. 

— Sunt întotdeauna cinstită. Este unul dintre defectele 
mele. 

— N-am pus niciodată la îndoială integritatea tatei. 

— N-ar trebui s-o pui nici acum. 

— Vrei să mă ajuţi în privinţa asta? 

— Spune. 

— A existat câte ceva pe de lături - o atenţie de la un 
avocat, o felie de tort de la una dintre părţi, o mică atenţie, 
cum zic englezii? 

— Absolut nimic. 

— Claudia, eu trag la întâmplare, sperând să nimeresc 
ceva. Nu se poate să găseşti pur şi simplu o sută de mii în 


173 


bancnote aproape noi, puse pe un raft. Când a murit, avea 
în bancă 6 000 de dolari. De ce a pitit o sută de mii? 

— A fost omul cel mai corect din lume. 

— Te cred. 

— Atunci, nu mai vorbi despre mită şi alte chestii de- 
astea. 

— Cu plăcere. 

Femeia îşi aprinse o altă ţigară şi Ray plecă să umple 
paharele cu ceai. Când reveni pe terasă, Claudia era 
adâncită în gânduri, privind în gol mult dincolo de stradă. 
O vreme, se legănară tăcuţi. 

În cele din urmă, bărbatul spuse: 

— Cred că Judecătorul ar fi dorit să capeţi o parte din ei. 

— Aşa crezi? 

— Da. Vom avea nevoie deocamdată de nişte bani ca să 
terminăm reparaţiile aici, probabil de vreo 25000. Ce-ai 
zice dacă tu, eu şi Forrest am împărţi restul în trei? 

— Câte douăzeci şi cinci de fiecare? 

— Da. Ce crezi? 

— Nu-i declari în masa succesorală? 

Claudia cunoştea legislaţia mai bine decât Harry Rex. 

— Ce să ne mai deranjăm? Sunt bani gheaţă, nimeni nu 
ştie de existenţa lor, iar dacă-i declarăm, impozitele ar lua 
jumătate din sumă. 

— Şi cum o să-i explici? insistă ea, ca întotdeauna cu un 
pas înaintea tuturor. 

Se spunea că decidea cazul înainte ca avocaţii să-şi fi 
început pledoariile preliminare. 

În plus, îi plăceau banii. Haine, parfumuri, mereu 
ultimul tip de maşină, iar toate astea din slujba prost 
plătită de stenografă juridică. Dacă avea pensie de la stat, 
nu putea să fie prea mare. 

— Nu pot fi explicati. 

— Dacă provin din câştiguri la jocuri de noroc, ar trebui 
să-i iei toate declaraţiile pentru impozitare din ultimii ani 
şi să le corectezi. O întreagă tevatură. 

— Aşa-i. 

Tevatura fu îngropată discret. Nimeni nu avea să ştie 


174 


vreodată de partea ei de bani. 

— Cândva am avut un caz, rosti Claudia, privind peluza 
din faţa casei. În ţinutul Tippah, acum treizeci de ani. Un 
anume Childers deţinea o firmă de colectare a deşeurilor 
metalice şi a murit fără să lase un testament. Tăcu şi trase 
adânc din ţigară. 

— Avea mulţi copii şi ei au găsit bani ascunşi peste tot, 
în biroul lui, în pod, într-un atelier din spatele casei, în 
şemineu. Era ca de Paşti, când copiii caută ouăle ascunse 
de iepuraş. După ce au scotocit fiecare centimetru pătrat, 
au numărat toţi banii şi ieşiseră vreo două sute de mii de 
dolari. Asta de la un individ care era restanţier la plata 
telefonului şi care purtase zece ani aceeaşi salopetă. 

Altă pauză şi altă inhalare profundă. Putea depăna 
asemenea amintiri la nesfârşit. 

— Jumătate din copii voiau să împartă banii şi s-o 
şteargă, ceilalţi voiau să anunţe avocatul şi să includă 
banii în masa succesorală. Vestea s-a auzit, familia s-a 
speriat şi a declarat banii. Urmaşii s-au luptat cu ghearele 
şi cu dinţii. După cinci ani, toţi banii dispăruseră - 
jumătate înghiţiţi de Fisc, cealaltă jumătate de avocaţi. 

Tăcu şi Ray aşteptă morala povestirii. 

— Ce vrei să spui? întrebă el după o vreme. 

— Judecătorul a zis că era păcat, că urmaşii ar fi trebuit 
să nu sufle o vorbă despre bani şi să-i împartă. La urma 
urmelor, era proprietatea familiei. 

— Mi se pare corect. 

— Ura taxele de succesiune. De ce ar trebui guvernul să 
capete o parte din averea ta, doar fiindcă ai murit? L-am 
auzit bombănind în privinţa asta mulţi ani. 

Ray luă un plic dinapoia balansoarului său şi i-l întinse. 

— Aici sunt 25 000 bani gheaţă. 

Ea se holbă la plic, apoi îl privi neîncrezător pe bărbat. 

— la-l, spuse Ray, apropiindu-se mai mult. Nu va şti 
nimeni, niciodată. 

Claudia luă plicul şi pentru o clipă nu putu să rostească 
nimic. Ochii i se umeziră, iar pentru ea asta însemna că 
fusese profund mişcată. 


175 


— Mulţumesc, şopti ea şi strânse banii mai tare. 


XX k 


Mult timp după plecarea ei, Ray rămase în acelaşi 
balansoar, legănându-se în beznă, destul de încântat de 
felul în care o tăiase pe Claudia de pe lista suspecţilor. 
Felul în care femeia acceptase imediat cei 25 000 de dolari 
reprezenta o dovadă convingătoare a faptului că nu ştia 
nimic despre averea mult mai mare. 

în acelaşi timp, nu exista niciun alt suspect care să-i ia 
locul pe listă. 


176 


23 


Întâlnirea fusese aranjată prin intermediul unui fost 
coleg de facultate, care acum era partener într-o 
megafirmă din New York, care la rândul ei asigura servicii 
de consultanţă grupului care administra lanţul „Canyon 
Casino” din toată ţara. Fuseseră stabilite contacte, se 
făcuse schimb de servicii, se forţaseră puţin şi foarte 
diplomatic nişte mâini. Subiectul era domeniul delicat al 
securităţii şi nimeni nu dorea depăşirea liniei. Profesorul 
Atlee avea nevoie doar de elementele de bază. 

„Canyon” exista pe malul fluviului Mississippi, în ţinutul 
Tunica, încă din anii ‘50, apărând în al doilea val de 
construcţii şi supraviețuind primei recesiuni. Avea zece 
niveluri, patru sute de camere, 7 500 de metri pătraţi de 
săli de joc şi înregistrase succese deosebite cu vechile 
spectacole Motown. Domnul Jason Piccolo, unul dintre 
vicepreşedinţii sediului din Vegas, îl aştepta pe Ray, 
împreună cu Alvin Barker, şeful pazei. Piccolo de-abia 
împlinise treizeci de ani şi era îmbrăcat ca un model 
Armani. Barker avea vreo cincizeci de ani şi aspectul unui 
poliţist bătrân şi hârşit, într-un costum de mâna a doua. 

Începură prin a-i oferi o vizită prin tot cazinoul, dar Ray 
refuză politicos. În ultima lună văzuse destule săli de joc ca 
să-i ajungă pentru toată viaţa. 

— Când pot să arunc o privire din activităţile de la etaj? 
întrebă el. 

— Să mergem şi să vedem, răspunse Piccolo şi-l 
conduseră dincolo de mese şi de automatele cu monede, 
spre un coridor aflat în spatele ghişeelor casierilor. 

Urcară scările şi porniră pe un alt coridor, oprindu-se 
într-o încăpere îngustă, cu un perete de oglindă unisens. 
Dincolo de acesta se afla o sală mare, cu plafonul jos, 
ticsită cu mese rotunde acoperite cu monitoare în circuit 
închis. Zeci de femei şi bărbaţi stăteau cu ochii lipiţi de 


177 


ecrane, parcă temându-se să nu scape ceva. 

— Aici este ochiul atotvăzător, zise Piccolo. Cei din 
stânga urmăresc mesele de blackjack. În centru, zarurile şi 
ruleta, iar în dreapta automatele şi pocherul. 

— Ce anume urmăresc? 

— Totul. Absolut totul. 

— Daţi-mi o listă. 

— Toţi jucătorii. Îi urmărim pe norocoşi, pe profesionişti, 
pe statisticieni, pe escroci. Să luăm, de exemplu, mesele de 
blackjack. Cei de acolo pot să se uite la zece mâini şi să-şi 
dea seama dacă un jucător ţine evidenţa cărţilor. Cel cu 
sacou gri studiază feţele, căutând jucătorii serioşi. Ăştia 
sunt în permanentă mişcare, azi aici, mâine în Vegas, apoi 
se dau la fund pentru o săptămână şi reapar în Atlantic 
City sau Bahamas. Dacă trişează sau ţin evidenţa cărţilor, 
el îi vede de când se aşază. 

Piccolo vorbea, iar Barker îl urmărea pe Ray, ca şi cum 
ar fi fost un trişor potenţial. 

— Cât de bună este rezoluţia videocamerei? 

— Suficientă ca să se poată citi numărul de serie al 
oricărei bancnote. Luna trecută am prins un trişor, fiindcă 
am recunoscut un inel cu diamant pe care-l mai purtase. 

— Pot să intru acolo? 

— Îmi pare râu. 

— Care-i situaţia la mesele de zaruri? 

— La fel. Problema este mai delicată, deoarece jocul e 
mai rapid şi mai complicat. 

— Există şi aici trişori profesionişti? 

— Sunt mai rari. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
pocher şi ruletă. Problema foarte mare n-o reprezintă 
trişatul. Principalele noastre griji sunt asociate 
sustragerilor făcute de angajați şi erorilor de la masa de 
joc. 

— Ce fel de erori? 

— Aseară, un jucător de blackjack a câştigat o mână de 
patruzeci de dolari, dar crupierul nostru a făcut o eroare şi 
i-a încasat fisele. Jucătorul a obiectat şi l-a chemat pe şeful 
de sector. Oamenii noştri de aici au văzut cum s-au 


178 


petrecut lucrurile şi am corectat situaţia. 

— În ce fel? 

— Am trimis jos un tip de la pază ca să-i plătească 
jucătorului cei patruzeci de dolari, să-şi ceară scuze şi să-i 
ofere un prânz gratuit. 

— Ce s-a întâmplat cu crupierul? 

— Până atunci a avut o activitate fără reproş, dar încă o 
eroare şi-l dăm afară. 

— Prin urmare, totul este înregistrat? 

— Totul. Fiecare mână jucată, fiecare aruncare de 
zaruri, fiecare tragere de mâner a automatelor. În clipa de 
faţă, înregistrează două sute de videocamere. 

Ray se deplasă în lungul peretelui, străduindu-se să 
absoarbă nivelul de monitorizare. Avea impresia că 
numărul supraveghetorilor îl depăşea pe al jucătorilor. 

— În condiţiile astea, întrebă el, cum poate fura un 
crupier? 

— Există diverse modalităţi, răspunse Piccolo şi. Aruncă 
o privire cu subiînţeles spre Barker. Multe. În medie, 
prindem câte unul pe lună. 

— De ce supravegheați şi automatele? schimbă subiectul 
Ray. 

Îi fusese promisă o singură vizită la etaj, aşa că punea şi 
întrebări care nu-l interesau foarte mult. 

— Deoarece supraveghem totul. In plus, au existat 
cazuri când minorii au câştigat potul cel mare. Cazinourile 
au refuzat să plătească şi au câştigat procesele care le 
fuseseră intentate, deoarece aveau înregistrări arătându-i 
pe adulţi jucând peste capetele copiilor. Doriţi să beţi 
ceva? 

— Sigur că da. 

— Avem o cămăruţă secretă, cu o panoramă mai bună. 
Ray îi urmă pe alte trepte, pe un balcon mic şi închis, de 
unde se putea vedea atât sala de joc, cât şi cea de 
monitorizare. O chelneriţă apăru ca din senin şi le luă 
comenzile. Ray ceru cappuccino. Gazdele lui doar apă. 

— Care este principala problemă de securitate? întrebă 
Ray, consultând o listă de întrebări pe care o scosese din 


179 


buzunarul hainei. 

— Jucătorii care ţin evidenţa cărţilor şi crupierii cu 
degete lipicioase, răspunse Piccolo. Fisele astea micuţe pot 
cădea foarte uşor în manşete şi buzunare. Cincizeci de 
dolari pe zi înseamnă 1000 de dolari pe lună - bani 
neimpozabili, evident. 

— Cei care ţin evidenţa cărţilor sunt mulţi? 

— Din ce în ce mai mulţi. În momentul actual, 
cazinourile funcţionează în patruzeci de state, aşa că tot 
mai mulţi oameni le frecventează. Avem dosare detaliate 
ale suspecţilor, iar când credem că am depistat unul, îl 
rugăm pur şi simplu să plece. Cred că ştiţi că avem dreptul 
ăsta. 

— Care a fost câştigul cel mai mare înregistrat într-o 
singură zi? 

Piccolo privi spre Barker, care întrebă: 

— Excluzând automatele? 

— Da. 

— Într-o seară, un tip a câştigat una şi optzeci la zaruri. 

— O sută optzeci de mii? 

— Da. 

— Şi pierderea cea mai mare? 

Barker luă paharul de apă de la chelneriţă şi-şi scărpina 
obrazul pentru o clipă. 

— Peste trei seri, acelaşi individ a pierdut două sute de 
miare. 

— Există câştigători  consecvenţi? continuă Ray, 
examinându-şi notițele, de parcă ar fi efectuat o 
documentare academică serioasă. 

— Vreţi să fiţi mai explicit? făcu Piccolo. 

— Să zicem că o persoană vine de două-trei ori 
săptămânal, joacă zaruri sau cărţi, câştigă mai mult decât 
pierde, şi, de-a lungul timpului, adună sume importante. 
Cât de frecvente sunt asemenea cazuri? 

— Sunt foarte rare, răspunse Piccolo. Altfel n-am mai 
înregistra profit. 

— Extrem de rare, adăugă Barker. Este posibil ca vreun 
tip să aibă noroc o săptămână sau două. Suntem cu ochii 


180 


pe el, îl supraveghem de aproape, nimic dubios, şi totuşi 
ne ia banii. Mai devreme sau mai târziu, va risca prea 
mult, va face o prostie şi ne vom recăpăta banii. 

— În decursul timpului, optzeci la sută pierd, preciza 
Piccolo. 

Ray amestecă în cappuccino şi reveni asupra listei sale. 

— Alt scenariu: Apare o persoană complet necunoscută, 
pune o mie de dolari pe masa de blackjack şi cere fise de o 
sută de dolari. Ce se întâmplă la etaj? 

Barker surise şi-şi trosni degetele groase. 

— Suntem cu ochii-n patru. Îl privim câteva minute, ca 
să vedem ce ştie. Şeful de sector îl va întreba dacă vrea să 
fie înscris şi-n cazul ăsta îi aflăm numele. Dacă refuză, îi 
oferim o cină gratuită. Chelneriţele vor aduce întruna 
băutură, dar dacă nu bea, este un alt semn că-i pus pe 
fapte serioase. 

— Profesioniştii nu beau niciodată când joacă, interveni 
Piccolo. Pot comanda ceva de băut, ca să nu atragă atenţia 
asupra lor, dar abia dacă sorb. 

— Ce înseamnă „să fie înscris”? 

— Cei mai mulţi jucători doresc anumite suplimente, 
explică Piccolo. Cină, bilete la un spectacol, un rabat la 
preţul camerei... diverse facilităţi pe care le putem oferi. 
Au carduri de membri, ca să putem vedea cât de mulţi bani 
joacă. Persoana din scenariul dumneavoastră nu are un 
asemenea card, aşa că o întrebăm dacă nu vrea să fie 
înscrisă ca membru. 

— Iar ea refuză. 

— Nicio problemă. Necunoscuţi apar tot timpul. 

— Dar, pe cât posibil, încercăm să le ţinem evidenţa, 
admise Barker. 

Ray mâzgăli ceva ininteligibil pe foaia de hârtie. 

— Cazinourile îşi coroborează monitorizările? întrebă el 
şi, pentru prima dată, Piccolo şi Barker se foiră simultan. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „coroborare”? întrebă Piccolo 
zâmbind. 

Ray îi răspunse tot cu un surâs şi Barker li se alătură 
rapid. 


181 


— Perfect,  încuviinţă Ray, să presupunem un alt 
scenariu legat de câştigătorul nostru consecvent. Să zicem 
că el joacă într-o seară la „Monte Carlo”, seara următoare 
la „Treasure Cove”, apoi la „Alladin”, şi tot aşa de la un 
cazinou la altul. Trece prin toate cazinourile şi câştigă mai 
mult decât pierde. Treaba asta se întâmplă vreme de un 
an. Cât de mult veţi şti despre o asemenea persoană? 

Piccolo încuviinţă din cap spre Barker, care-şi ciupea 
buza între degete. 

— Destule, recunoscu el. 

— Cât de mult? insistă Ray. 

— Spune-i, rosti Piccolo şi Barker începu fără chef. 

— Numele, adresa, ocupaţia, numărul de telefon, 
automobilul, banca la care-şi ţine banii. Vom şti unde-i în 
fiecare seară, când soseşte, când pleacă, cât câştigă sau 
pierde, cât bea, dacă a cinat, dacă i-a lăsat bacşiş 
chelneriţei şi cât de mult, cât i-a lăsat bacşiş crupierului. 

— Aveţi dosare cu astfel de persoane? 

Barker privi spre Piccolo, care aprobă din cap, foarte 
încet, dar nu rosti niciun cuvânt. Incepuseră să fie 
rezervaţi, deoarece Ray scormonea prea adânc. li anunţă 
că se răzgândise şi că i-ar plăcea să dea o raită şi prin sala 
de joc. Coborâră la parter, unde, în loc să privească 
mesele, Ray cercetă videocamerele. Piccolo îi indică 
persoanele din dispozitivul de securitate. Acestea stăteau 
aproape de o masă de blackjack, unde un adolescent avea 
în faţă teancuri de fise de o sută de dolari. 

— Este din Reno, şopti Piccolo. A apărut în Tunica 
săptămâna trecută şi ne-a luat treizeci de miare. Este 
foarte, foarte bun. 

— Şi nu ţine evidenţa cărţilor, murmură Barker, 
alăturându-se discret. 

— Sunt oameni care au pur şi simplu talentul acesta, 
încuviinţă Piccolo, aşa cum alţii au talent la golf sau la 
operaţiile pe cord. 

— Face turul cazinourilor? întrebă Ray. 

— Nu încă, dar îl aşteaptă toţi. 

Puştiul din Reno îi neliniştea extrem de mult pe Piccolo 


182 


şi pe Barker. 

Vizita luă sfârşit într-o recepţie, unde băură apă gazoasă 
şi schimbară câteva cuvinte de complezenţă. Ray îşi 
terminase lista de întrebări, iar răspunsurile duceau spre 
ultima şi cea mai delicată chestiune. 

— Aş dori să vă cer un serviciu, începu el. 

— Nicio problemă, orice. 

— Tatăl meu a murit acum câteva săptămâni şi avem 
motive să credem că se furişa aici să joace zaruri - poate 
chiar să câştige mai mult decât pierdea. S-ar putea 
confirma în vreun fel? 

— Cum se numea? întrebă Barker. 

— Reuben Atlee, din Clanton. 

Barker clătină din cap, dar scoase un telefon din 
buzunar. 

— Despre ce sume ar fi vorba? se interesă Piccolo. 

— Nu ştiu precis... poate chiar un milion, de-a lungul 
anilor. 

Barker continuă să clatine din cap. 

— În niciun caz. Cunoaştem perfect orice individ care 
câştigă sau pierde asemenea sume. 

Vorbi după aceea în receptor, solicitând o verificare 
pentru Reuben Atlee. 

— Credeţi că a câştigat un milion de dolari? întrebă 
Piccolo. 

— Câştigat şi pierdut, replică Ray. Repet, nu este decât 
o ipoteză. 

Barker îşi închise telefonul. 

— Nu există nicăieri vreo înregistrare cu Reuben Atlee. 
Este imposibil să fi jucat asemenea sume aici. 

— Dar dacă n-a intrat niciodată în cazinoul acesta? 
întrebă Ray, cunoscând deja răspunsul. 

— Am şti, răspunseră simultan cei doi. 


183 


24 


Era singurul alergător matinal în Clanton, ceea ce atrase 
priviri curioase din partea doamnelor aplecate deasupra 
răzoarelor de flori, a servitoarelor care măturau terase şi a 
bărbaţilor care tundeau iarba în cimitir, atunci când trecu 
pe lângă parcela familiei Atlee. Pământul se mai lăsase pe 
mormântul Judecătorului, dar Ray nu se opri şi nici măcar 
nu încetini ca să-l inspecteze. Groparii săpau alt mormânt. 
În fiecare zi, în Clanton se năştea şi murea cineva. Viaţa se 
schimba prea puţin. 

Nu se făcuse ora 8, dar soarele ardea şi aerul era dens. 
Umiditatea nu-l deranja pe Ray, fiindcă aici se născuse şi 
crescuse, dar în niciun caz nu avea să-i ducă dorul. 

Găsi străzile umbrite şi se întoarse la Maple Run. Jeepul 
lui Forrest era acolo şi fratele său stătea tolănit în leagănul 
de pe terasă. 

— Nu-i cam devreme pentru tine? făcu Ray. 

— Cât de mult ai alergat? Eşti ud fleaşcă. 

— Aşa se-ntâmplă, când alergi pe căldură. Opt kilometri. 
Arăţi bine. 

Era adevărat. Ochi limpezi, fără cearcăne, bărbierit, 
spălat, în pantaloni albi şi curati. 

— Sunt pe uscat, frâţioare. 

— Bravo. 

Ray se aşeză într-un balansoar, gâfâind şi acoperit de 
transpiraţie. Nu avea să-l întrebe pe Forrest de cât timp 
era „pe uscat”. Nu putea fi vorba despre mai mult de 
douăzeci şi patru de ore. 

Forrest sări din leagăn şi-şi trase celălalt balansoar 
lângă Ray. 

— Am nevoie de ajutor, frăţioare, rosti el, stând pe 
marginea scaunului. 

„începe”, îşi zise Ray. 

— Te ascult. 

— Am nevoie de ajutor, repetă el, frecându-şi cu putere 


184 


palmele, ca şi cum cuvintele acelea l-ar fi durut. 

Ray mai asistase la scena aceasta şi nu avea răbdare. 

— Zi, Forrest, despre ce-i vorba? 

Era vorba despre bani - în primul rând. După aceea, 
veneau alte câteva posibilităţi. 

— Există un loc unde aş vrea să merg, cam la o oră de 
aici. În mijlocul pădurii, departe de orice aşezare, foarte 
drăguţ, cu un iaz frumos în mijloc, camere confortabile. 

Scoase din buzunar o carte de vizită mototolită şi o 
întinse fratelui său. 

„Alcorn Village. Tratament alcool şi droguri. Sub egida 
Bisericii Metodiste.” 

— Cine-i Oscar Meave? se interesă Ray, privind cartea 
de vizită. 

— Un tip pe care l-am cunoscut acum câţiva ani. M-a 
ajutat, iar acum lucrează aici. 

— Este o clinică de dezintoxicare. 

— Dezintoxicare, reabilitare, antidrog, ioc de curăţire, 
staţiune de odihnă, fermă, sat, închisoare, temniţă, spital 
de nebuni - zi-i cum vrei. Nu-mi pasă. Am nevoie de ajutor, 
Ray. Acum. 

Îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plângă. 

— Gata, gata, făcu Ray. Spune-mi detaliile. 

Forrest îşi şterse ochii şi nasul şi icni, inspirând adânc. 

— Sună-l şi vezi dacă au locuri libere, rosti el cu un glas 
tremurător. 

— Cât timp durează? 

— Mi se pare că patru săptămâni, dar Oscar îţi poate 
spune mai precis. 

— Cât costă? 

— În jur de trei sutare pe zi. Mă gândeam că aş putea 
să-i împrumut în contul părţii mele din moştenire, să-l pun 
pe Harry Rex să-l întrebe pe judecător dacă nu există vreo 
modalitate să-mi dea nişte bani acum. 

Lacrimile i se scurgeau prin colţurile ochilor. 

Ray mai văzuse lacrimile acelea. Auzise jurămintele şi 
promisiunile şi, indiferent cât de insensibil şi cinic ar fi 
încercat să fie în clipa aceea, simţi cum se topeşte. 


185 


— O să facem ceva, încuviinţă el. Îl sun chiar acum pe 
individul ăsta. 

— Te rog, Ray, vreau să mă internez imediat. 

— Azi? 

— Da, fiindcă... ă-ă-ă, ei bine, nu mă pot întoarce în 
Memphis. 

Cobori fruntea şi-şi trecu degetele prin părul lung. 

— Te caută cineva? 

— Da, încuviinţă el. Nişte tipi nasoi. 

— Nu poliţia? 

— Nu, ăştia-s mai ai dracu' decât poliţia. 

— Ştiu că eşti aici? întrebă Ray, privind în jur. Aproape 
că-şi putea imagina traficanţi de droguri înarmaţi până-n 
dinţi, pitiţi prin tufişuri. 

— Nu, habar n-au unde sunt. Ray se ridică şi intră în 
casă. 

Ca majoritatea oamenilor, Oscar Meave şi-l amintea bine 
pe Forrest. Lucraseră împreună într-un program federal de 
dezintoxicare în Memphis şi, cu toate că îl întrista să audă 
că Forrest avea nevoie de ajutor, fu încântat să vorbească 
cu fratele lui despre el. Ray se strădui din răsputeri să 
explice urgenţa problemei, deşi nu dispunea de detalii şi 
probabil că nici nu avea să le afle. Tatăl lor murise cu trei 
săptămâni în urmă, zise el, deja scuzându-se. 

— Adu-l, spuse Meave. Găsim noi un loc. 

Părăsiră oraşul peste treizeci de minute în maşina 
închiriată a lui Ray. Jeepul lui Forrest rămăsese parcat în 
spatele casei, din măsuri de precauţie. 

— Eşti sigur că tipii ăia nu vor investiga pe aici? întrebă 
Ray. 

— Habar n-au unde m-am născut, replică Forrest. 

Îşi lăsase capul pe tetieră şi ţinea ochii închişi în spatele 
ochelarilor de soare excentrici. 

— Mi-ai putea spune cine sunt? 

— Nişte tipi cu adevărat drăguţi din sudul Memphisului. 
Ţi-ar plăcea de ei. 

— Le datorezi bani? 

— Da. 


186 


— Cât? 

— Patru mii de dolari. 

— Ce ai făcut cu banii ăştia? 

Forrest îşi atinse cu delicateţe rădăcina nasului. Ray 
clătină din cap, frustrat şi mânios, şi-şi muşcă limba, ca să 
se abţină de la o altă predică amară. „Să mai treacă nişte 
kilometri”, îşi spuse el. leşiseră de acum în regiunea 
rurală, cu ogoare de ambele părţi ale şoselei. 

Forrest începu să sforăie. 

Avea să fie un alt „episod Forrest”, a treia oară când Ray 
îl lua pe sus şi-l ducea la dezintoxicare. Episodul anterior 
se petrecuse cu aproape doisprezece ani în urmă. 
Judecătorul era încă în activitate, cu Claudia alături, iar 
Forrest consuma mai multe droguri decât oricine din stat. 
Lucrurile fuseseră normale. Brigada Antidrog întinsese un 
năvod mare în jurul lui şi, printr-un noroc chior, Forrest 
evitase să fie prins. Îl suspectau că vindea droguri, ceea ce 
era adevărat, şi, dacă l-ar fi prins, ar fi fost şi acum în 
închisoare. Ray îl dusese la un spital de stat din apropierea 
Coastei, unde Judecătorul trăsese nişte sfori ca să poată fi 
internat. Acolo dormise timp de o lună, după care plecase. 

Prima excursie a celor doi fraţi la un centru de 
dezintoxicare avusese loc pe timpul când Ray făcea 
facultatea în Tulane. Forrest luase o supradoză, constând 
dintr-o combinaţie teribilă de pilule. li goliseră complet 
stomacul şi aproape că-l declaraseră mort. Judecătorul îi 
trimisese la o clinică de lângă Knoxville, cu porţi ferecate 
şi sârmă ghimpată. Forrest stătuse o săptămână şi apoi 
evadase. 

Fusese închis de două ori, o dată ca minor şi o dată ca 
adult, deşi nu avusese decât nouăsprezece ani. Prima 
arestare se petrecuse imediat înaintea finalei de fotbal 
între licee - într-o vineri seara, în Clanton, cu tot oraşul 
aşteptând lovitura de începere. Avea şaisprezece ani, era 
junior, fundaş de talie naţională, un kamikaze căruia îi 
plăcea să placheze în ultima clipă şi să dea cu capul. 
Brigada Antidrog îl ridicase din vestiar şi-l scosese cu 
cătuşele la mâini. Rezerva era un debutant fără experienţă 


187 


şi, după ce echipa din Clanton fusese măcelărită, oraşul 
nu-l iertase niciodată pe Forrest Atlee. 

Ray stătuse în tribună alături de Judecător, preocupat ca 
toţi ceilalţi de rezultatul meciului. „Unde-i Forrest?” 
începuseră să se întrebe spectatorii în timpul încălzirii. 
Când se trăsese la sorţi terenul, i se luau amprentele şi era 
fotografiat, în maşina lui fuseseră găsite patru sute de 
grame de marijuana. 

Stătuse doi ani într-un internat pentru delincvenţi minori 
şi fusese eliberat când împlinise optsprezece ani. 

Cum devine traficant de droguri fiul de şaisprezece ani 
al unui judecător respectat, într-un orăşel sudic unde până 
atunci nu existaseră probleme cu narcoticele? Ray şi tatăl 
lui îşi puseseră întrebarea aceasta de peste o mie de ori. 
Doar Forrest cunoştea răspunsul şi, cu mult timp în urmă, 
luase decizia de a nu-l dezvălui nimănui. Ray îi era 
recunoscător că-şi înmormânta secretele. 

După ce dormi zdravăn, Forrest se trezi brusc şi anunţă 
că simţea nevoia să bea ceva. 

— Nu, zise Ray. 

— Fără alcool, îţi jur. 

Se opriră la un magazin rural şi cumpărară apă gazoasă, 
în loc de mic dejun, Forrest luă o pungă de alune. 

— Unele dintre locurile astea au mâncare bună, spuse el 
când porniră din nou la drum. 

Forrest - criticul clinicilor de dezintoxicare. Forrest - 
ghidul Michelin al facilităţilor de reabilitare. 

— De obicei, slăbesc câteva kilograme, continuă el, 
ronţăind alune. 

— Au săli de gimnastică? întrebă Ray, susţinând 
conversaţia, în realitate, nu avea chef să analizeze 
avantajele diverselor clinici antidrog. 

— Unele, făcu Forrest mulţumit. Ellie m-a trimis la una 
din Florida, lângă plajă, cu nisip, apă şi o mulţime de 
bogătaşi trişti. După trei zile de spălare a creierelor, ne-au 
pus la muncă. Covor rulant, bicicletă staţionară, scăriţe, 
cine voia putea face şi haltere. M-am bronzat a-ntâia şi am 
slăbit vreo opt kile. Am rămas curat opt luni. 


188 


În viaţa lui patetică, totul se măsura în perioade 
neîntrerupte de sobrietate. 

— Ellie te-a trimis? 

— Da, cu nişte ani în urmă. Pe-atunci avea ceva mălai, 
nu mult. Ajunsesem la fund şi pe-atunci ţinea la mine. A 
fost totuşi un loc frumos, iar printre consilieri erau şi 
gagicuţe de-alea din Florida cu minifuste şi maxipicioare. 

— Ar trebui să dau şi eu o raită pe-acolo. 

— Pupă-mă undeva. 

— Am glumit. 

— Mai e un loc în vest, unde merg toate starurile, 
Hacienda îi zice şi e Ritz întreg. Camere tapisate, izvoare 
de ape minerale, masaje zilnice şi nişte bucătari care 
gătesc senzaţional la numai o mie de calorii pe zi. Iar 
consilierii sunt cei mai buni din lume. Asta mi-ar trebui, 
frăţioare, şase luni la Hacienda. 

— De ce şase luni? 

— Fiindcă am nevoie de şase luni. Am încercat două 
luni, o lună, trei săptămâni, două săptămâni - n-ajunge. Am 
nevoie de şase luni de izolare totală, spălare completă a 
creierului, terapie non-stop, plus maseuză personală. 

— Cât costă? 

Forrest dădu ochii peste cap. 

— Zi o sumă. Habar n-am. Trebuie să ai un morman de 
bănet, plus două recomandări. Numai imaginează-ţi o 
scrisoare de recomandare: „Oamenilor de omenie de la 
Hacienda: 

Prin prezenta, vă recomand cu încredere pe amicul meu 
Prostu' Smith ca pacient în minunata dumneavoastră 
clinică. Prostu' bea votcă la micul dejun, prizează cocaină 
la prânz, ciuguleşte heroină şi până la cină intră de obicei 
în comă. Are creierul pârlit, venele lacerate şi ficatul praf. 
Prostu' este genul dumneavoastră de pacient şi tăticul lui 
deţine statul Idaho." 

— Fac internări de şase luni? 

— Eşti paralel cu subiectul, aşa-i? 

— Aşa cred. 

— Mulţi dependenţi de cocaină au nevoie de un an. 


189 


Celor cu heroină le trebuie mai mult. 

„Şi care-i otrava ta curentă?” dori Ray să întrebe. 
Aproape imediat, nu vru să afle răspunsul. 

— Un an? repetă el. 

— Da, izolare totală. Şi dup-aia tot trebuie să se ţină. 
Ştiu tipi care au stat trei ani la-nchisoare fără cocaină, fără 
crack, fără niciun drog, dar când au fost eliberaţi primul 
lor telefon a fost la traficanţi, înainte să-şi sune nevestele 
sau prietenele. 

— Ce se-ntâmplă în asemenea cazuri? 

— E urât de tot. 

Azvârli ultimele alune în gură, îşi scutură palmele şi 
împrăştie sare peste tot. 


x kK kx 


Spre Alcorn Village nu existau niciun fel de indicatoare 
rutiere. Urmară indicaţiile lui Oscar, până fură convinşi că 
se rătăciseră, însă apoi văzură o poartă în depărtare. După 
ce parcurseră o alee umbrită de copaci plantați pe ambele 
părţi, zăriră complexul întinzându-se înaintea lor. Era 
liniştit şi izolat, iar Forrest îi dădu notă mare pentru prima 
impresie. 

Oscar Meave sosi în recepţia clădirii administrative şi-i 
conduse într-o încăpere unde completă el însuşi 
formularele preliminare. Era consilier, administrator şi 
psiholog; fusese dependent de droguri, se lăsase cu ani în 
urmă şi luase două doctorate. Purta blugi, bluză de 
trening, adidaşi, bărbuţă şi doi cercei; la astea se adăugau 
ridurile şi un dinte ciobit care aminteau de trecutul lui dur. 
Glasul îi era însă scăzut şi prietenos. Radia compasiunea 
brutală a cuiva care fusese în situaţia în care se găsea 
Forrest acum. 

Tratamentul costa 325 de dolari pe zi şi Oscar 
recomanda minimum patru săptămâni. 

— După aceea, vom vedea stadiul în care se află. Va 
trebui să pun nişte întrebări destul de indiscrete despre ce 
a făcut Forrest. 


190 


— Nu vreau să asist la conversaţia asta, se scuză Ray. 

— Nici nu-i nevoie, zise Forrest. 

Era resemnat faţă de flagelarea care avea să urmeze. 

— În plus, trebuie achitată în avans jumătate din sumă, 
preciza Oscar. Cealaltă jumătate va fi plătită înainte de 
încheierea tratamentului. 

Ray se înfiora şi încercă să-şi amintească soldul contului 
său din Virginia. Avea bani gheaţă suficienţi, dar nu era 
momentul potrivit pentru a fi utilizaţi. 

— Banii provin din moştenirea lăsată de tata, spuse 
Forrest. S-ar putea să dureze câteva zile. 

— Nu se fac excepţii, clătină din cap Oscar. Politica 
noastră este jumătate în avans. 

— Nicio problemă, încuviinţă Ray. Semnez un cec. 

— Vreau să plătesc din moştenire, protestă Forrest. Nu 
să achiţi tu tratamentul. 

— Cheltuiala îmi va fi rambursată din masa succesorală, 
zise Ray. 

Nu era sigur cum se putea face asta, dar avea să-l lase 
pe Harry Rex să-şi bată capul. Semnă formularele, în 
calitate de garant al plăţii. Forrest iscăli în subsolul unei 
pagini care enumera drepturi şi îndatoriri. 

— Nu poţi să pleci timp de douăzeci şi opt de zile, îl 
anunţă Oscar. Dacă o faci, pierzi toţi banii plătiţi şi nu vei 
mai fi reprimit niciodată. Ai înţeles? 

— Da, aprobă Forrest. 

De câte ori trecuse prin aceleaşi preliminarii? 

— Te afli aici pentru că vrei să fii aici, aşa-i? 

— Da. 

— Şi nu te sileşte nimeni? 

— Nimeni. 

Acum, că începuse flagelarea, era momentul ca Ray să 
plece. Îi mulţumi lui Oscar, îl îmbrăţişa pe Forrest şi pe 
drumul de întoarcere goni mult mai tare decât la venire. 


191 


25 


Ray se lămurise că banii apăruseră după 1991, anul 
când Judecătorul nu mai fusese reales. Claudia îi fusese 
asociată până în 1990 şi nu avea habar de bani. Nu 
fuseseră oferiţi ca mită şi nici nu fuseseră câştigaţi la 
jocuri de noroc. 

De asemenea, nu proveneau din investiţii iscusite, 
fiindcă Ray nu găsise nici măcar un singur act care să 
dovedească faptul că Judecătorul ar fi cumpărat sau 
vândut acţiuni la bursă. Nu descoperise nimic nici 
contabilul angajat de Harry Rex ca să pună cap la cap 
toate documentele şi să întocmească declaraţia de 
impozitare finală. Le spusese că activităţile Judecătorului 
erau simplu de urmărit, întrucât se derulaseră exclusiv 
prin intermediul lui First National Bank, filiera Clanton. 

„Aşa crezi tu”, îşi zisese Ray în gând. 

Prin casă fuseseră risipite aproape patruzeci de cutii cu 
dosare vechi şi inutile. Serviciul de curăţenie le adunase şi 
le stivuise în cabinetul Judecătorului şi în sufragerie. Ray 
avu nevoie de câteva ore, dar în cele din urmă dădu peste 
ceea ce căuta. Două cutii conţineau însemnările şi 
documentarea - „dosarele de lucru”, cum le spusese 
întotdeauna Judecătorul - cazurilor pe care le prezidase în 
calitate de judecător special, după înfringerea din 1991. 

În timpul unui proces, Judecătorul scria non-stop în 
blocnotesurile mari cu hârtie galbenă, specifice oamenilor 
legii. 

Nota date, ore, fapte relevante, orice care l-ar fi putut 
ajuta să ajungă la o opinie finală în cazul respectiv. 
Obişnuia să adreseze câte o întrebare martorilor şi în mod 
frecvent îşi folosea însemnările pentru a-i corecta pe 
procurori. Ray îl auzise nu o dată glumind, în sala de 
judecată, desigur, că scrisul îl ajuta să nu adoarmă. In 
cazul unor procese lungi, umplea până la douăzeci de 


192 


blocnotesuri. 

Deoarece fusese avocat înainte de a fi judecător, 
căpătase obiceiul permanent de a scrie şi de a păstra totul. 
Un dosar de lucru consta în însemnările sale, copii ale 
cazurilor pe care se fundamentau procurorii, copii de 
secţiuni din codul civil, legi, ba chiar şi declaraţii care nu 
fuseseră introduse în dosarul oficial de instanţă. O dată cu 
trecerea anilor, dosarele de lucru deveneau tot mai inutile, 
iar acum umpleau patruzeci de cutii de carton. 

Conform declaraţiilor sale de impozitare, începând cu 
1993 se ocupase, în calitate de judecător special, cu 
cazurile pe care nu dorea nimeni să le prezideze. În 
regiunile rurale nu era ceva neobişnuit ca un proces să fie 
prea delicat pentru un judecător ales. Una dintre părţi 
depunea o moţiune, cerându-i judecătorului să se 
autorecuze, iar acesta îşi anunţa capacitatea de a rămâne 
corect şi imparţial, indiferent de faptele comise sau de 
identitatea părţilor, după care se retrăgea cu părere de 
rău, cedând cazul unui vechi amic din alt colţ al statului. 
Judecătorul special îl prelua fără să fie împovărat de orice 
alte cunoştinţe anterioare şi fără să tragă mereu cu ochiul 
spre electorat. 

În unele jurisdicții, judecătorii speciali erau utilizaţi 
pentru descongestionarea rolurilor aglomerate. Ocazional, 
înlocuiau un judecător bolnav. Aproape toţi erau retraşi 
din activitate. Statul le plătea cincizeci de dolari pe oră, 
plus cheltuielile. 

In 1992, anul următor înfrângerii sale, judecătorul Atlee 
nu avusese niciun câştig suplimentar. În 1993, i se 
plătiseră 5 800 de dolari. Anul cel mai productiv - 1996 - îi 
adusese 16 300 de dolari. Anul trecut, 1999, primise 8 760 
dolari, dar fusese bolnav în cea mai mare parte a timpului. 

Totalul general al câştigurilor în calitate de judecător 
special era de 56 990 de dolari, pe o perioadă de şase ani, 
şi toate sumele fuseseră consemnate în declaraţiile de 
impozitare. 

Ray dorea să ştie ce cazuri audiase judecătorul Atlee în 
ultimii săi ani de viaţă. Harry Rex menţionase unul - 


193 


scandalosul proces de divorţ al unui guvernator în funcţie. 
Dosarul de lucru respectiv era gros de peste şapte 
centimetri şi includea tăieturi din ziarul ce apărea în 
Jackson, cu fotografii ale guvernatorului, viitoarea fostă 
soţie şi o femeie despre care se credea că era pasiunea lui 
curentă. Procesul durase două săptămâni şi, conform 
însemnărilor sale, judecătorul Atlee se bucurase din plin 
de fiecare clipă. 

Exista apoi un caz de anexare în apropiere de 
Hattiesburg, care durase o lună şi-i iritase pe toţi cei 
implicaţi. Oraşul se extindea spre vest şi trăgea cu ochiul 
spre nişte terenuri industriale interesante. Fuseseră 
intentate acţiuni juridice şi, după doi ani, judecătorul Atlee 
convocase toate părţile implicate, pentru proces. Şi aici 
existau articole decupate din ziar, dar, după o oră de 
lectură, Ray se plictisi de caz. Nu se putea imagina 
ascultând aşa ceva timp de o lună. 

Măcar acolo fuseseră implicaţi bani. 

Judecătorul Atlee petrecuse opt zile în 1995, prezidând 
în orăşelul Kosciusko, aflat la două ore depărtare de 
Clanton, dar din dosarul său părea că nu se petrecuse 
nimic important. 

În 1994, în ţinutul Tishomingo se petrecuse un teribil 
accident rutier, implicând o cisternă petrolieră. Cinci 
adolescenţi rămăseseră prinşi în automobil şi muriseră arşi 
de vii. Fiind minori, jurisdicţia revenise Curţii de Echitate. 
Unul dintre judecători era rudă cu o victimă. Celălalt era 
pe moarte, având o tumoare cerebrală. Judecătorul Atlee 
fusese solicitat şi condusese un proces care durase două 
zile şi în urma căruia compania care deţinea cisterna 
fusese obligată să plătească 7 400 000 de dolari. O treime 
din bani revenise avocaţilor, iar restul familiilor 
adolescenților. 

Ray aşeză dosarul pe canapeaua Judecătorului, lângă 
cazul de anexare. El însuşi stătea pe podeaua cabinetului, 
recent raşchetată şi lustruită, sub căutătura vigilentă a 
generalului Forrest. Avea o idee vagă despre ceea ce 
făcea, însă nu-şi întocmise un plan propriu-zis de acţiune. 


194 


Intenţiona să parcurgă toate dosarele, să le selecteze pe 
cele care implicaseră bani şi să vadă unde putea duce 
pista. 

Milioanele pe care le găsise ascunse la mai puţin de trei 
metri de el trebuiau să provină de undeva. 

Telefonul celular sună. Era o companie de alarmă din 
Charlottesville, cu un mesaj înregistrat, anunţându-l că în 
apartamentul lui avea loc o spargere. Sări în picioare, 
vorbind de unul singur, până când mesajul se încheie. 
Acelaşi apel era dirijat în mod automat la poliţie şi la Corey 
Crawford. Peste alte câteva secunde îl sună Crawford. 

— Mă-ndrept într-acolo, îl anunţă el şi părea că gâfâia 
din cauza alergăturii. 

Era ora 21. În Charlottesville, era 22.30. 

Ray se plimbă agitat prin casă, realmente fără să poată 
întreprinde nimic. Crawford îl sună din nou abia după 
cincisprezece minute. 

— Sunt aici, zise el. Cu poliţia. Cineva a forţat uşa de la 
stradă, apoi şi pe cea de sus. Asta a declanşat alarma. N-au 
avut mult timp la dispoziţie. Unde să verificăm? 

— N-am nimic de valoare acolo, răspunse Ray, încercând 
să ghicească ce ar fi putut dori un spărgător. 

Nu avea lichidităţi, bijuterii, obiecte de artă, arme de 
vânătoare, aur sau argint. 

— Televizorul, combina stereo, cuptorul cu microunde n- 
au fost luate, raportă Crawford. Pe jos sunt cărţi şi reviste 
de pe măsuţa telefonului din bucătărie, care a fost 
răsturnată, dar erau grăbiţi. Să ne uităm undeva anume? 

— Nu, n-am nicio idee. 

Pe fundal se auzea pârâind radiotelefonul unui poliţist. 

— Câte dormitoare sunt? întrebă Crawford, deplasându- 
se prin apartament. 

— Două. Al meu este cel din dreapta. 

— Toate uşile dulapurilor sunt deschise. Căutau ceva. Ai 
idee despre ce poate fi vorba? 

— Nu. 

— În celălalt dormitor se pare că n-au intrat, zise 
Crawford, care apoi începu să discute cu doi poliţişti. 


195 


Rămâi pe fir, îl anunţă el pe Ray, care stătea nemişcat în 
pragul uşii din faţă, privind prin plasa împotriva ţânţarilor 
şi gândindu-se cum ar fi putut ajunge mai repede în 
Charlottesville. 

Poliţiştii şi Crawford deciseră că fusese vorba de 
acţiunea rapidă a unui spărgător destul de priceput, care 
fusese surprins de alarmă. Forţase cele două uşi aproape 
fără să le strice, îşi dăduse seama că se declanşase alarma, 
străbătuse în goană apartamentul, căutând ceva anume, şi, 
negăsind nimic, făcuse niţel deranj, de-al naibii, şi o 
ştersese. Spărgătorul sau spărgătorii - era posibil să fi fost 
mai mulţi. 

— Trebuie să vii, ca să spui poliţiei dacă-i lipseşte ceva 
şi să semnezi raportul de constatare, spuse Crawford. 

— Vin mâine. Poţi să asiguri apartamentul peste noapte? 

— Da, o să improvizăm ceva. 

— Sună-mă după ce pleacă poliţia. 

Se aşeză pe treptele din faţă şi ascultă ţârâitul 
greierilor, dorindu-şi din tot sufletul să fie la Chaney's Self- 
Storage, stând pe întuneric cu o armă a Judecătorului în 
mână, gata să tragă în oricine s-ar fi apropiat de el. 
Cincisprezece ore cu maşina. Trei ore şi jumătate cu un 
avion particular. Sună la Fog Newton, dar nu răspunse 
nimeni. 

Ţârâitul propriului telefon îl făcu să tresară. 

— Sunt tot în apartament, îl anunţă Crawford. 

— Nu cred că-i o întâmplare. 

— Ai amintit de nişte lucruri valoroase, moştenire de 
familie pe care le-ai depozitat la Chaney's Self-Storage. 

— Da. Ai putea supraveghea locul în noaptea asta? 

— Există securitate acolo, paznici şi videocamere - nu-s 
deloc rău echipați. 

Crawford părea obosit şi prea puţin încântat de ideea de 
a-şi petrece noaptea moţăind în automobil. 

— O poţi face? 

— Nu pot intra. Trebuie să fii client. 

— Supraveghează intrarea. Crawford mârâi şi suspină 
adânc. 


196 


— Bine, mă duc pânâ acolo şi poate chem pe cineva să 
fie atent. 

— Mulţumesc. Te sun mâine, când mă-ntorc. 

Sună la „Chaney's”, dar nu răspunse nimeni. Aşteptă 
cinci minute, sună din nou, numără paisprezece apeluri, 
iar apoi auzi un glas: 

— Paza „Chaney's Self-Storage”. Murray la telefon. Ray 
fu foarte politicos, explicând cine era şi ce dorea. 

Închinase trei incinte şi era uşor îngrijorat, întrucât 
cineva pătrunsese prin efracţie în apartamentul său din 
oraş. Era domnul Murray atât de amabil încât să acorde o 
atenţie specială incintelor 14B, 37F şi 18R? Nicio 
problemă, încuviinţă domnul Murray, părând câ-şi înăbuşă 
un căscat. Se simţea doar puţin neliniştit, explică Ray. 

— Nicio problemă, mormăi domnul Murray. 


XX X* 


Avu nevoie de o oră şi două păhărele, pentru ca 
tensiunea să-i mai dispară. Nu se găsea mai aproape de 
Charlottesville. Simţise imboldul de a sări în maşina 
închiriată şi de a goni în noapte, dar îi trecuse. Prefera să 
doarmă şi dimineaţă să încerce să găsească un avion. 
Somnul era însă imposibil, aşa că reveni la dosarele de 
lucru. 

Cândva, Judecătorul spusese că ştia puţine despre 
legislaţia amenajării teritoriale şi urbanismului, deoarece 
în Mississippi speţele respective erau rare, iar în cele şase 
ţinuturi ale districtului 25 nu existase practic niciuna. Cu 
toate acestea, cineva îl convinsese, cumva, să prezideze un 
caz de urbanism extrem de disputat în oraşul Columbus. 
Procesul durase şase zile, iar când se terminase, un 
necunoscut îl sunase pe Judecător, ameninţându-l că-l va 
împuşca. Aşa cel puţin consemnau notițele sale. 

Ameninţările nu constituiau o noutate şi se ştia că 
Judecătorul purta de ani de zile un pistol în servietă. Şi 
despre Claudia se zvonea că ar fi avut unul. Prin tribunale 
umbla vorba că ar fi fost mai bine să tragă în tine 
Judecătorul decât stenografa lui. 


197 


Cazul respectiv aproape că-l adormi pe Ray. Apoi însă 
găsi o fisură, gaura neagră după care scotocea, şi somnul îi 
pieri ca prin farmec. 

Conform declaraţiilor sale de impozitare, Judecătorul 
primise în ianuarie 1999 suma de 8 110 de dolari, ca să 
prezideze un caz la Curtea de Echitate a districtului 27. 
Districtul respectiv era format din nouă ţinuturi pe coasta 
Golfului Mexic, o parte a statului la care Judecătorul ţinea 
prea puţin. Faptul că se oferise voluntar să meargă acolo 
pentru câteva zile i se păru ciudat lui Ray. 

Şi mai ciudată era absenţa dosarului de lucru. Cercetă 
cele două cutii, nu găsi nimic asociat cazului de pe Coastă 
şi, de abia stăpânindu-şi curiozitatea, le răscoli şi pe 
celelalte treizeci şi opt. Uită de apartament, de Chaney's, 
de domnul Murray, care putea să nu fie treaz şi poate nici 
chiar în viaţă, şi aproape că uită de bani. 

Lipsea un dosar de lucru. 


198 


26 


Cursa US Air decola din Memphis la 6.40 dimineaţa, 
ceea ce însemna că Ray trebuia să plece cel mai târziu la 5 
din Clanton, şi ca atare dormi numai trei ore în noaptea 
aceea, media lui obişnuită la Maple Run. Moţăi în prima 
etapă a zborului, trase un pui de somn în aeroportul din 
Pittsburgh şi  aţipi pe parcursul zborului spre 
Charlottesville. işi inspecta apartamentul, după care 
adormi pe canapea. 

Banii nu fuseseră atinşi. Nu avusese loc nicio tentativă 
de spargere a vreuneia dintre unităţile sale de depozitare 
din Chaney's Self-Storage. Nimic nu era mişcat de la locul 
său. Se încuie pe dinăuntru în 18R, deschise cele cinci lăzi 
rezistente la foc şi apă, şi numără cincizeci şi trei de pungi 
pentru congelator. 

Stând pe pardoseala de beton, cu trei milioane de dolari 
risipiţi în jurul său, Ray Atlee recunoscu în cele din urmă 
cât de importanţi deveniseră banii. Adevărata spaimă din 
noaptea trecută fusese posibilitatea de a-i pierde. Acum se 
temea să-i lase acolo. 

În ultimele săptămâni, devenise mult mai interesat de 
preţul obiectelor, despre ce anume se putea cumpăra cu 
bani şi cum puteau fi înmulţiţi, dacă erau investiţi în mod 
conservator sau agresiv. Uneori se considera un om bogat, 
apoi alunga gândurile acelea. Ele continuau totuşi să 
dăinuie, imediat sub suprafaţă, şi se iveau tot mai frecvent. 
Lent, întrebările începuseră să capete răspunsuri. Nu, nu 
erau bani falşi. Nu, nu erau însemnați. Nu, nu fuseseră 
câştigaţi la cazinou. Nu, nu erau mită primită de la avocaţii 
şi părţile implicate în cazurile Curţii de Echitate a 
districtului 25. 

Şi nu, nu vor fi împărţiţi cu Forrest, deoarece asta ar fi 
însemnat moartea fratelui său. Nu, nu vor fi incluşi în masa 
succesorală, din mai multe motive perfect viabile. 

Una câte una, opţiunile erau eliminate. Era posibil să fie 


199 


obligat să-i păstreze. 

În uşa metalică răsună o ciocănitură puternică şi 
bărbatul fu cât pe-aci să scoată un strigăt de spaimă. Se 
ridică grăbit şi răcni: 

— Cine-i? 

— Paza, se auzi un glas care părea vag familiar. 

Ray păşi peste bani, se apropie de uşă şi n-o deschise 
mai mult de zece centimetri. Domnul Murray îi zâmbea 
larg. 

— 'Totu-i în regulă pe-aici? întrebă el. 

Era mai degrabă un îngrijitor decât un paznic înarmat. 

— Da, mulţumesc, spuse Ray, cu inima încă îngheţată. 

— Dacă doriţi ceva, anunţaţi-mă. 

— Mulţumesc pentru azi-noapte. 

— Asta mi-e meseria. 

Ray împacheta banii la loc, încuie uşile şi străbătu 
oraşul, privind întruna în oglinda retrovizoare. 

Proprietarul apartamentului său trimisese o echipă de 
tâmplari mexicani să repare cele două uşi stricate. Aceştia 
ciocăniră şi tăiară cu ferăstrăul toată după-amiaza, iar 
când terminară acceptară câte o bere rece. Ray flecari 
puţin cu ei, apoi se strădui să le facă vânt cât mai repede. 
Pe masa din bucătărie aştepta un teanc de corespondenţă 
şi, după ce-l ignorase toată ziua, se aşeză şi începu să-l 
frunzărească. Facturi care trebuiau achitate. Cataloage şi 
pliante publicitare. Trei scrisori de condoleanţe. 

O scrisoare din partea Serviciului de Impozite Fiscale, 
adresată domnului Ray Atlee, executor testamentar al 
moştenirii lui Reuben V. Atlee, expediată cu două zile în 
urmă din Atlanta. Studie cu atenţie plicul, apoi îl deschise 
fără grabă. Conţinea o singură filă, cu antet oficial, din 
partea lui Martin Gage, Biroul de Investigaţii Penale, filiala 
Atlanta. 


„Stimate domnule Atlee, 


În calitate de executor testamentar al moştenirii 
tatălui dumneavoastră, sunteţi obligat, conform legii, 


200 


să includeți toate bunurile în vederea evaluării şi 
stabilirii impozitelor. Tăinuirea de bunuri este 
considerata fraudă. Cheltuielile neautorizate din 
masa succesorală constituie o încălcare a legilor 
statului Mississippi şi a unor legi federale. 

Martin Gage Investigator penal" 


Primul instinct al lui Ray fu să-l sune pe Harry Rex, ca să 
afle ce înştiinţare fusese trimisă Fiscului. In calitate de 
executor, avea la dispoziţie un an de zile, de la data 
consemnată în certificatul de deces, ca să completeze 
declaraţia finală de impozitare şi, conform expertului 
contabil, prelungirile termenului se acordau fără 
probleme. 

Scrisoarea fusese expediată a doua zi după ce el şi 
Harry Rex se prezentaseră la tribunal în vederea 
autentificării testamentului. De ce să fi acţionat Fiscul atât 
de rapid? Şi de unde să fi ştiut de decesul lui Reuben 
Atlee? 

Nu-l sună pe Harry Rex, ci telefona la numărul de pe 
antetul scrisorii. Mesajul înregistrat îl anunţă că sunase la 
Serviciul Impozite Fiscale, filiala Atlanta, dar că trebuia să 
revină, deoarece era sâmbătă. Intră pe Internet şi în cartea 
de telefon a Atlantei găsi trei indivizi cu numele Martin 
Gage. Primul pe care-l sună lipsea din oraş, dar nevasta lui 
spuse că nu lucra pentru Fisc, slavă Domnului. La al doilea 
număr nu răspundea nimeni. La al treilea, dădu peste un 
domn Gage aflat la masă. 

— Lucraţi la Serviciul Impozite Fiscale? întrebă Ray 
după ce se prezentase politicos ca fiind profesor de Drept 
şi se scuzase pentru deranj. 

— Da 

— Biroul de Investigaţii Penale? 

— Exact, de paisprezece ani. 

Ray îi descrise scrisoarea, apoi i-o citi. 

— N-am scris-o eu, zise Gage. 

— Atunci cine? izbucni Ray şi îşi regretă imediat reacţia. 

— De unde să ştiu? Puteţi să mi-o trimiteţi prin fax? Ray 


201 


îşi privi faxul şi, gândindu-se rapid, răspunse: 

— Bineînţeles, dar faxul meu este la birou. V-o pot 
trimite luni. 

— Scanaţi-o şi trimiteţi-o prin e-mail, îi propuse Gage. 

— Hm, scanerul meu e defect. V-o trimit prin fax, luni. 

— E-n regulă, dar să ştiţi că v-a făcut cineva o farsă. 
Scrisoarea aceea n-a fost trimisă de mine. 

Ray îşi dori brusc să scape de Serviciul Impozite Fiscale, 
însă Gage se ambalase. 

— Vă zic o chestie, continuă el. Asumarea falsei 
identități de lucrător la Serviciul Impozite Fiscale 
constituie un delict federal. Ştiţi despre cine poate fi 
vorba? 

— Habar n-am. 

— Probabil că a obţinut numele meu din agenda noastră 
de telefoane on-line, cea mai mare prostie din toate 
timpurile. Libertatea informaţiei şi toate idioţeniile astea. 

— Probabil. 

— Când a fost pusă pe rol autentificarea testamentului? 

— Acum trei zile. 

— Acum trei zile?! Declaraţia finală de impozitare 
trebuie depusă abia după un an. 

— Ştiu. 

— Din ce se compune masa succesorală? 

— Nimic important. O casă veche. 

— A fost o glumă proastă. Trimiteţi-o luni prin fax şi vă 
sun eu. 

— Mulţumesc. 

Ray lăsă telefonul pe măsuţa pentru cafea şi se întrebă 
de ce naiba sunase la Serviciul Impozite Fiscale . 

Ca să verifice scrisoarea. 

Gage nu avea să capete copia scrisorii. Peste vreo lună, 
avea să uite complet de ea. lar peste un an nu şi-ar fi 
reamintit, nici dacă cineva ar fi menţionat-o expres. 

Poate că nu fusese mişcarea lui cea mai inteligentă de 
până atunci. 


x kK x 


202 


Forrest se obişnuise cu rutina din Alcorn Village. Avea 
dreptul la două telefoane zilnic şi, după cum explică, 
convorbirile erau înregistrate. 

— Nu vor să ne sunăm furnizorii. 

— Nu-i prea amuzant, replică Ray. 

Stătea de vorbă cu Forrest cel treaz, cu vorba 
tărăgănată şi mintea limpede. 

— De ce eşti în Virginia? 

— Aici locuiesc. 

— Parcă ziceai că vrei să-ţi vizitezi nişte amici de pe-aici, 
colegi de facultate. 

— O să mă-ntorc curând. Cum e mâncarea? 

— Ca la spital. Jell-O de trei ori pe zi, dar de fiecare dată 
de altă culoare. Nişte mizerii, zău. Pentru trei sute de 
marafeţi pe zi e jaf. 

— Ceva fete drăguţe? 

— Una singură, dar are paisprezece ani, fată de 
judecător, dacă-ţi vine să crezi. Nişte oameni amărâţi de-a 
binelea. Zilnic avem terapia asta oribilă de grup, în care 
fiecare îl face praf pe-ăla care l-a împins spre droguri. Ne 
discutăm problemele. Ne ajutăm reciproc. Ce naiba, ştiu 
mai multe decât consilierii. Asta-i a opta mea 
dezintoxicare, frăţioare, îţi vine să crezi? 

— Pare ceva mai mult. 

— Mersi de ajutor. Ştii ce mă scoate din sărite? 

— Ce? 

— Sunt cel mai fericit când sunt curat. Mă simt grozav, 
mă simt deştept, pot face orice. După aceea mă urăsc, 
când sunt pe străzi, făcând toate tâmpeniile pe care le fac 
boschetarii. Nu ştiu de ce-o fac. 

— Îmi pari în formă, Forrest. 

— Imi place aici, mai puţin mâncarea. 

— Bravo, sunt mândru de tine. 

— Poţi să vii să mă vezi? 

— Sigur c-o să vin. Lasă-mi numai vreo două zile. 

Il sună pe Hany Rex, care era la cabinet, unde-şi 
petrecea de obicei weekend-urile. După patru căsătorii, 
avea destule motive să nu-şi piardă timpul pe acasă. 


203 


— Îţi mai aminteşti de un caz pe care Judecătorul l-a 
avut pe Coastă, la începutul anului trecut? întrebă Ray. 

Harry Rex mânca şi clefăia la telefon. 

— Pe Coastă? 

Detesta Coasta, considerând că toţi cei de acolo erau 
sudişti albi şi mafioţi. 

— A primit bani pentru un proces acolo, anul trecut, în 
ianuarie. 

— Anul trecut a fost bolnav, observă Harry Rex, care 
apoi gâlgâi ceva. 

— Cancerul a fost diagnosticat în iulie. 

— Nu-mi amintesc de niciun caz pe Coastă, zise el şi 
muşcă din ceva. Asta mă surprinde. 

— Şi pe mine. 

— De ce-i examinezi dosarele? 

— Corelez înregistrările din statul de plată cu dosarele 
de lucru. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt executorul testamentar. Scuze. Când te- 
ntorci? 

— Peste vreo două zile. 

Auzi, m-am întâlnit azi, din întâmplare, cu Claudia, n-o 
mai văzusem de luni de zile. Vine devreme în oraş, îşi 
parchează Cadillacul negru nou-nouţ lângă Coffee Shop, ca 
să-l poată vedea toţi, şi dup-aia o freacă prin oraş. Ce mai 
bucăţică! 

Ray nu se putu abţine să nu surâdă gândindu-se la 
Claudia, alergând spre dealerul de automobile cu 
buzunarele pline de bani. Judecătorul ar fi fost mândru. 

Somnul se desfăşură sub forma unor picoteli pe 
canapea. Pereţii trosneau mai puternic, conductele de 
ventilaţie păreau mai active. Se auzeau fel de fel de 
sunete, care apoi încetau, în noaptea următoare spargerii, 
întregul apartament era pregătit pentru o alta. 


27 


204 


Străduindu-se din răsputeri să se comporte cât mai 
normal, Ray efectuase o alergare lungă pe un traseu 
favorit, de-a lungul mallului pietonal, apoi pe Main Street, 
spre campus, sus pe dealul observatorului şi înapoi, cu 
totul nouă kilometri. Prânzise cu Carl Mirk la Bizou, un 
bistrou popular, la trei străzi de locuinţa lui, iar după 
aceea îşi băuse cafeaua pe o terasă. Fog rezervase 
Bonanza pentru o lecţie la ora 15, dar, după ce sosi 
corespondenţa, toate tentativele de normalitate fură 
spulberate. 

Adresa lui de pe plic era scrisă de mână, lipsea numele 
expeditorului şi, conform ştampilei poştale, fusese trimisă 
din Charlottesville cu o zi în urmă. Un baton de dinamită n- 
ar fi arătat mai suspect. În plic se găsea o foaie de hârtie 
împăturită în trei, iar când Ray o deschise, toate sistemele 
i se blocară. Pentru o clipă, nu mai putu să gândească, să 
respire, să simtă ori să audă. 

Era o fotografie color digitală a uşii incintei 14B din 
Chaney's, tipărită de calculator pe hârtie obişnuită de 
imprimantă. Niciun cuvânt, niciun avertisment, nicio 
ameninţare. Nici nu mai era nevoie de aşa ceva. 

Când putu să răsufle din nou, începu de asemenea să 
transpire şi amorţeala se destramă îndeajuns pentru ca o 
durere ascuţită să-i străpungă stomacul. Se simţea ametit, 
aşa că închise ochii, iar când îi deschise şi privi din nou 
fotografia, tremura din tot corpul. 

Primul său gând, primul pe care putu să şi-l 
reamintească, fu că în apartament nu exista nimic la care 
să nu poată renunţa. Putea să lase totul acolo. Oricum, îşi 
strânse câteva lucruri într-o geantă mică de voiaj. 

După trei ore, se opri să facă plinul în Roanoke, iar după 
alte trei ore intra într-o parcare de camioane aglomerată, 
imediat în estul lui Knoxville. Rămase mult timp în parcare, 
lăsându-se jos în scaunul TT-ului, privindu-i pe camionagiii 
care veneau şi plecau, uitându-se la cei care intrau şi 
ieşeau din local. Exista o masă pe care dorea s-o ocupe, 
lângă fereastră, şi când se eliberă, încuie maşina şi intră. 
De la masă îşi supraveghea Audi-ul aflat la cincisprezece 


205 


metri şi burdugşit cu trei milioane de bani gheaţă. 

Pe baza izurilor, bănui că prăjelile erau specialitatea 
casei. Comandă un hamburger şi începu să-şi enumere 
opţiunile pe un şerveţel. 

Locul cel mai sigur pentru depozitarea banilor era o 
bancă, într-un seif mare, în spatele pereţilor groşi, 
videocamerelor etc. Putea să împartă banii şi să-i depună 
în mai multe bănci, în câteva oraşe, între Charlottesville şi 
Clanton, pe un traseu întortocheat. Banii puteau fi 
transportaţi discret, cu servieta. Odată încuiaţi în seif, 
aveau să rămână veşnic în siguranţă. 

În acelaşi timp, asta însemna să lase o mulţime de urme. 
Formulare de închiriere, identificare completă, adresă, 
număr de telefon, faceţi cunoştinţă cu noul nostru 
vicepreşedinte, afaceri încheiate cu persoane străine, 
videocamere, registre cu parolele seifurilor şi cine ştie ce 
altceva, deoarece Ray nu mai ascunsese până atunci nimic 
într-o bancă. 

Mergând pe autostrada interstatală, trecuse pe lângă 
câteva locuri pentru depozitare. În ziua de azi acestea 
existau aproape peste tot şi, dintr-un motiv necunoscut, se 
apropiau cât puteau mai mult de şoselele principale. De ce 
să nu aleagă unul în mod aleatoriu, să achite chiria cu bani 
gheaţă şi să reducă la minimum hârţoagele? S-ar fi putut 
învârti o zi sau două prin Podunktown, ar fi cumpărat alte 
cutii ignifuge de la o firmă locală, şi-ar fi depozitat banii, 
iar apoi ar fi şters-o pe furiş. Era o idee excelentă, 
deoarece călăul care-l tortura nu s-ar fi aşteptat la ea. 

În acelaşi timp, era o idee idioată, fiindcă ar fi trebuit să 
lase banii acolo. 

Ar fi putut să-i ducă acasă, în Maple Run, şi să-i 
îngroape în beci. Harry Rex putea alerta şeriful şi poliţia să 
fie atenţi la orice străini suspecți care s-ar fi învârtit prin 
oraş. Dacă era urmărit, urmăritorul trebuie să înnopteze în 
Clanton şi, până la răsăritul soarelui, Dell de la „Coffee 
Snop” ar fi aflat orice detalii. Acolo nu puteai strănuta, 
fără ca alţi trei oameni să nu se îmbolnăvească de guturai. 

Camionagiii veneau în valuri, cei mai mulţi vorbind 


206 


gălăgios din clipa în care intrau, doritori de contact social 
după atâţia kilometri de izolare. Toţi purtau blugi şi cizme 
cu vârf ascuţit. O pereche de adidaşi intră pe uşă şi-i 
atrase atenţia lui Ray. Pantaloni kaki, nu blugi. Bărbatul 
era singur şi se aşeză la tejghea. Ray îi zări chipul în 
oglindă şi fu sigur că-l mai întâlnise. Faţă triunghiulară, cu 
un nas lung şi turtit, păr nisipiu, în jur de treizeci şi cinci 
de ani. Îl văzuse undeva pe lângă Charlottesville, dar era 
imposibil să-şi reamintească locul exact. 

Sau acum toţi deveniseră suspecți? 

Dacă fugi cu banii după tine, aidoma unui ucigaş cu 
victima în portbagaj, multe feţe par familiare şi 
amenințătoare. 

Hamburgerul sosi, fierbinte şi aburind, acoperit de 
cartofi prăjiţi, dar Ray îşi pierduse pofta de mâncare. 
Incepu să scrie pe al treilea şerveţel. Primele două nu-l 
ajutaseră cu nimic. 

Pe moment, opţiunile lui erau limitate. Deoarece nu voia 
să scape banii din vedere, avea să conducă toată noaptea, 
oprindu-se pentru cafea, poate trâgând pe dreapta, ca să 
moţăie, urmând să ajungă în Clanton dimineaţa devreme. 
Revenit pe un teren familiar, lucrurile aveau să devină mai 
clare. 

Ascunderea banilor în beci era o idee proastă. Un 
scurtcircuit, un trăsnet, un chibrit aruncat neglijent şi casa 
se făcea scrum. La urma urmelor, nu era mai mult de o 
stivă de lemne uscate. 

Bărbatul de la tejghea nu-i aruncase nicio privire şi, cu 
cât îl privea mai mult, cu atât Ray era mai convins că se 
înşelase. Avea un chip obişnuit, genul pe care-l vezi zilnic 
şi pe care ţi-l aminteşti rareori. Mânca o prăjitură cu 
cremă de ciocolată şi bea cafea. Destul de neobişnuit 
pentru ora 23. 


x kK x 


Intră în Clanton la câteva minute după ora 7. Avea ochii 
roşii de nesomn, se simțea epuizat, trebuia să facă duş şi 
să doarmă două zile. În timpul nopţii, în momentele când 


207 


nu privise fiecare pereche de faruri din spatele lui şi nu se 
pălmuise ca să rămână treaz, visase la singurătatea din 
Maple Run. O casă mare, goală, în care să locuiască numai 
el. Putea să doarmă la etaj, la parter, pe terasă. Nu existau 
telefoane care să sune, nimeni care să-l tulbure. 

Echipa de reparaţii a acoperişului avea însă alte planuri. 
Muncea deja cu spor, atunci când ajunse Ray, cu 
camionetele, scările şi uneltele acoperind peluza din faţă 
şi blocând aleea de acces pentru maşini. Ray îl găsi pe 
Harry Rex în „Coffee Shop”, mâncând ouă fierte şi citind 
două ziare simultan. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă el, de-abia ridicându-şi ochii. 
Nu terminase nici ouăle, nici ziarele, şi nu părea prea 
încântat să-l vadă pe Ray. 

— Poate că mi-e foame. 

— Arăţi ca dracu. 

— Mulţumesc. N-am putut dormi în casă, aşa c-am venit 
aici. 

— Eşti cu nervii-n piuneze. 

— Da. 

Harry Rex cobori în sfârşit ziarul şi atacă un ou care 
părea acoperit cu sos picant. 

— Ai condus toată noaptea din Charlottesville? 

— Nu-s decât cincisprezece ore. O chelneriţă îi aduse 
cafea. 

— Cât o să lucreze echipa aia la acoperiş? 

— Au venit deja? 

— Cel puţin o duzină de muncitori. Voiam să dorm 
următoarele două zile. 

— Sunt fraţii Atkins. Lucrează rapid, dacă nu se apucă 
să bea şi să se încaiere. Anul trecut, unul a căzut de pe 
scară şi şi-a rupt gâtul. A căpătat treizeci de mii daune. 

— Atunci, de ce i-ai angajat? 

— Sunt ieftini, aşa cum vrei tu, domnule executor. Du-te 
şi culcă-te în cabinetul meu. Am un hogeag la etajul doi. 

— Cu pat? 

Harry Rex privi în jur, de parcă toţi bârfitorii din Clanton 
ar fi tras cu urechea. 


208 


— O mai ţii minte pe Rosetta Rhines? 

— Nu. 

— A fost a cincea mea secretară şi a treia nevastă. Acolo 
a-nceput totul. 

— Cearşafurile sunt curate? 

— Care cearşafuri? Dacă vrei bine, dacă nu, nu. Este un 
loc foarte liniştit, dar vibrează podeaua. Aşa ne-au prins. 

— Scuze pentru întrebare. A 

Ray bău o gură mare de cafea. li era foame, dar nu se 
simţea pregătit pentru un ospăț. Ar fi dorit un castron cu 
cereale, cu lapte degresat şi fructe, ceva uşor, dar i s-ar fi 
râs în nas dacă ar fi comandat aşa ceva în „Coffee Shop”. 

— Nu mănânci nimic? mormăi Harry Rex. 

— Nu. Trebuie să depozităm ceva. Lăzile şi mobilierul 
ăla... Ştii vreun loc? 

— Să „depozităm”, sau să „depozitezi”? 

— Bine, bine, să depozitez. 

— Sunt numai gunoaie. 

Muşcă dintr-un biscuit de casă, pe care îl încărcase cu 
câr-naţi, brânză cheddar şi muştar. 

— Pune-le pe foc. 

— Nu pot face asta, cel puţin nu deocamdată. 

— Atunci fă aşa cum fac toţi executorii pricepuţi. 
Depozitează-le doi ani, după aia donează-le Armatei 
Salvării şi dă foc la ce nu-ţi primeşte. 

— Da sau nu? Există vreun loc pentru depozitare în 
oraş? 

— N-ai fost coleg de şcoală cu nebunul Cantrell? 

— Erau doi fraţi. 

— Ba nu, au fost trei. Pe unul l-a călcat un autobuz 
Greyhound, pe lângă Tobytown. 

O sorbitură zdravănă de cafea, apoi din nou ouă. 

— Un loc de depozitare, Harry Rex. 

— Eşti nervos de dimineaţă? 

— Nu, doar nedormit. 

— 'Ţi-am oferit cuibuşorul meu de nebunii. 

— Nu, mulţumesc. O să-mi încerc norocul acasă. 

— Unchiul lor este Virgil Cantrell. Eu l-am divorţat de 


209 


prima soţie. A transformat gara veche în depozit. 

— E singurul loc din oraş? 

— Nu. Lundy Staggs a instalat nişte mini-incinte din alea 
în cartierul de vest, dar au fost inundate. Eu unul nu m-aş 
duce acolo. 

— Cum se numeşte depozitul lui Cantrell? întrebă Ray, 
obosit de Coffee Shop. 

— „Gara”. 

Altă îmbucătură din biscuit. 

— Lângă şinele de cale ferată? 

— Exact, încuviinţă Harry Rex şi începu să scuture o 
sticlă de sos Tabasco peste mormanul de ouă. De obicei, 
are ceva spaţii libere, ba a construit şi o cameră specială 
pentru protecţia împotriva incendiilor. Ocoleşte totuşi 
subsolul. 

Ray şovăi, ştiind că trebuia să ignore nada. Privi spre 
maşina sa parcată în faţa tribunalului şi în cele din urmă 
întrebă: 

— De ce? 

— Acolo-şi ţine băiatul. 

— Băiatul? 

— Da, şi el e nebun. Virgil nu l-a putut interna la 
Whitfield şi nu-şi poate permite o clinică particulară, aşa 
că s-a gândit să-l închidă pur şi simplu în subsol. 

— Vorbeşti serios? 

— Ce dracu, sigur că vorbesc serios. l-am spus că-i o 
ilegalitate. Băiatul are tot ce-i trebuie - dormitor, baie, 
televizor. E mult mai ieftin decât să plăteşti să-l ţină la 
ospiciu. 

— Cum îl cheamă? întrebă Ray, adâncindu-şi groapa. 

— Little Virgil. 

— Little Virgil? 

— Little Virgil. 

— Câţi ani are Little Virgil? 

— Nu ştiu, patruzeci şi cinci-cincizeci. 

Spre marea uşurare a lui Ray, niciun Virgil nu era 
prezent când intră în „Gară”. O femeie solidă în salopetă îi 
spuse că domnul Cantrell plecase cu treabă şi va lipsi vreo 


210 


două ore. Ray se interesă de facilităţile de depozitare şi ea 
se oferi să-i arate locul. 

Cu ani în urmă, un unchi îndepărtat din Texas venise să-i 
viziteze. Mama lui Ray îl îmbăiase şi-l ferchezuise, până-i 
venise râu. Aţâţaţi de venirea unei rude necunoscute, 
plecaseră la gară ca să-l aştepte pe unchi. Forrest era mic 
pe atunci şi rămăsese acasă cu bona; Ray îşi amintea cu 
claritate cum aşteptase pe peron, cum auzise fluieratul 
locomotivei şi o văzuse apropiindu-se, simțindu-se 
surescitat în mijlocul mulţimii care aştepta. Pe atunci, gara 
era un furnicar. Când Ray intrase în liceu, fusese închisă şi 
golanii o foloseau ca loc de întâlnire. Fusese cât pe-aici să 
fie demolată, dar consiliul municipal intervenise cu o 
renovare neinspirată. 

Acum consta în mai multe camere compartimentate, 
care se întindeau pe două niveluri, ticsite până în tavan cu 
vechituri inutile. La tot pasul erau stivuite plăci de fibre şi 
scânduri, dovezile numeroaselor reparaţii. Podelele erau 
acoperite cu talaş. Un tur rapid îl convinse pe Ray că locul 
era mai inflamabil decât Maple Run. 

— Mai avem spaţii de depozitare şi în subsol, zise 
femeia. 

— Nu, mulţumesc. 

Ray ieşi ca să plece şi zări gonind pe Taylor Street un 
Cadillac negru nou-nouţ, sclipind în soarele matinal, fără 
cea mai mică pată de murdărie; la volan era Claudia, 
purtând ochelari de soare model Jackie O. 

Stând pe trotuar în căldura dimineţii şi uitându-se după 
maşina care dispărea pe stradă, bărbatul simţi cum tot 
orăşelul Clanton i se prăbuşeşte în cap. Claudia, Virgil, 
Harry Rex cu soțiile şi secretarele lui, fraţii Atkins care 
reparau acoperişuri, beau şi se băteau. 

„Toţi sunt nebuni, sau doar eu?” 

Se sui în maşină şi părăsi „Gara”, azvârlind pietrişul de 
sub roţi. Drumul se oprea la marginea oraşului. Spre nord 
ajungea la Forrest, în sud se găsea Coasta. Viaţa nu s-ar fi 
simplificat cu nimic dacă îşi vizita fratele, dar îi promisese. 


211 


28 


Două zile, Ray ajunse pe porţiunea din coasta Golfului 
Mexic care aparţinea statului Mississippi. Dorea să-şi 
viziteze foştii prieteni din timpul facultăţii şi se gândise 
serios la posibilitatea de a petrece nişte ore în localurile pe 
care le frecventase pe atunci. Tânjea după stridiile 
săracului de la Franky & Johnny de lângă debarcader, 
sandvişurile muffaetta de la Maspero's pe Decatur, în 
Quarter, berea Dixie din Chart Room, pe Bourbon Street, 
cafeaua cu cicoare şi begnetele de la Cafe du Monde, 
locuri în care-şi pierduse vremea cu douăzeci de ani în 
urmă. 

În New Orleans, criminalitatea era însă în floare şi 
eleganta lui maşinuţă sport putea fi o ţintă. Ferice de hoţul 
care o fura şi ridica după aceea capacul portbagajului. 
Hoţii nu aveau totuşi să-l prindă, şi nici poliţia rutieră, 
deoarece nu se abătea cu nimic de la reguli. Era un şofer 
perfect, respecta toate limitările şi cerceta cu atenţie orice 
maşină care se apropia. 

Traficul îl încetini pe autostrada interstatală 90 şi vreme 
de o oră se târi spre est, prin Long Beach, Gulfport şi 
Biloxi, zărind plaja şi trecând pe lângă cazinourile noi şi 
sclipitoare de pe faleză, pe lângă restaurantele şi 
hotelurile recent construite. Industria jocurilor de noroc 
lovise Coasta cu aceeaşi viteză cu care ajunsese în 
ţinuturile rurale care înconjurau Tunica. 

Traversă Golful Biloxi şi pătrunse în ţinutul Jackson. În 
apropiere de Pascagoula, zări o reclamă pâlpâitoare, 
atrăgând călătorii să se oprească pentru „Mâncare cajun 
cât poţi să duci”, pentru numai 13,99 dolari. Părea o 
speluncă, dar parcarea era inundată în lumină. O examina 
mai întâi şi văzu că putea sta la o masă lângă fereastră, ca 
să aibă Audi-ul sub ochi. Se obişnuise să procedeze aşa. 

Pe Coastă erau trei ţinuturi. Jackson spre est, la graniţa 


212 


cu Alabama, Harrison în centru şi Hancock spre vest, vecin 
cu Louisiana. Un politician local se descurcase frumuşel în 
Washington şi comenzile curgeau întruna spre şantierele 
navale din Jackson, iar în Harrison taxele pe jocuri de 
noroc asigurau construirea şcolilor şi reducerea 
impozitelor. În ianuarie 1999, judecătorul Atlee fusese în 
Hancock, cel mai puțin dezvoltat şi populat dintre cele trei 
tinuturi, pentru a prezida un caz despre care nu ştia 
nimeni din Clanton. 

După ce mâncă fără grabă languste étoufées şi crevete 
rémoulade cu stridii crude, Ray se întoarse, traversă 
golful, şi trecu din nou prin Biloxi şi Gulfport. În orăşelul 
Pass Christian, găsi ceea ce căuta - un motel nou, cu un 
singur nivel şi camere ale căror uşi se deschideau direct 
afară, împrejurimile păreau sigure, iar parcarea nu era 
ocupată decât pe jumătate. Plăti şaizeci de dolari bani 
gheaţă pentru o noapte şi parcă Audiul cât mai aproape de 
uşă. Se răzgândise în privinţa armelor. Un singur sunet 
nocturn ciudat şi avea să fie afară într-o clipită, cu pistolul 
de calibrul 38 al Judecătorului, pe care îl încărcase. La 
nevoie, era pregătit să doarmă în maşină. 


x k kx 


Ţinutul Hancock îşi primise numele în cinstea lui John 
Hancock, primul semnatar îndrăzneţ al Declaraţiei de 
Independenţă. Tribunalul său fusese construit în 1911, în 
centrul lui Bay St. Louis, dar fusese practic spulberat de 
uraganul Camille din august 1969. Centrul uraganului 
trecuse prin Pass Christian şi Bay St. Louis, şi nicio clădire 
nu scăpase fără avarii serioase. Peste o sută de oameni 
muriseră, iar mulţi nu mai fuseseră găsiţi niciodată. 

Ray se opri să citească o plăcuţă comemorativă de pe 
peluza tribunalului, apoi se întoarse să-şi mai privească o 
dată Audiul. Deşi arhivele tribunalelor erau de obicei 
deschise publicului, se simţea cu nervii întinşi la 
maximum. Arhivarii din Clanton îşi supravegheau cu 
atenţie documentele şi-i urmăreau grijulii pe toţi 
solicitanţii. Nu era sigur ce anume căuta sau de unde să 


213 


înceapă. Pe de altă parte, temerea cea mai mare era legată 
de ceea ce putea găsi. 

Se învârti prin biroul arhivei Curţii de Echitate, suficient 
ca să atragă atenţia unei tinere drăguţe. 

— Vă pot ajuta cu ceva? se interesă ea tărăgănat. 

Ray ţinea în mână un blocnotes de tipul celor folosite de 
tatăl său, de parcă acesta i-ar fi acordat drepturi 
suplimentare şi i-ar fi putut deschide toate uşile. 

— Păstraţi dosarele la toate procesele? întrebă el, 
străduindu-se să atragă atenţia asupra lui „la toate” şi 
apăsând în mod exagerat pe cele două cuvinte. 

Fata se încruntă şi-l privi ca şi cum ar fi insultat-o. 

— Avem procese verbale de la toate înfăţişările Curţii, 
răspunse ea, vorbind rar, fiindcă era evident că nu se 
adresa cuiva prea inteligent. In plus, avem şi dosarele 
speţelor. 

Ray scria de zor. 

— Şi, urmă ea după o pauză, există transcrierile 
integrale ale stenogramelor şedinţelor, dar acelea nu sunt 
păstrate aici. 

— Pot consulta procesele verbale? întrebă el, agăţându- 
se de primul articol menţionat. 

— Bineînţeles. Ce sesiune? 

— Ianuarie, anul trecut. 

Fata făcu doi paşi în dreapta şi începu să bată pe o 
tastatură. Ray privi în jurul încăperii mari, în care câteva 
femei aşezate la birouri scriau, completau fişe sau vorbeau 
la telefon. Ultima dată când intrase în biroul arhivei Curţii 
de Echitate din Clanton exista un singur calculator. Ţinutul 
Hancock o luase înainte cu zece ani. 

Într-un colţ, doi avocaţi beau cafea din pahare de unică 
folosinţă şi şuşoteau despre probleme importante. Aveau în 
faţă registre cu titluri de proprietate vechi de două sute de 
ani. Ambii purtau ochelari pe vârful nasului, pantofi 
scâlciaţi şi cravate cu nod lat. Verificau titluri de 
proprietate asupra terenurilor pentru o sută de dolari 
bucata, una din numeroasele corvezi meschine efectuate 
de nenumăraţii avocaţi din oraşele mici. Unul dintre ei îl 


214 


remarcă pe Ray şi-l privi suspicios. 

„Aş fi putut să fiu în locul lui”, reflectă bărbatul. 

Tânăra se aplecă şi trase un sertar mare plin cu 
imprimate. Le răsfoi, apoi se opri şi răsuci sertarul spre 
Ray. 

— Uitaţi, îi indică ea, ianuarie '99, o sesiune de două 
săptămâni. Acesta este rolul, care are câteva pagini. 
Coloana aceasta listează dispoziţia finală. După cum veţi 
vedea, cele mai multe cazuri au fost continuate în sesiunea 
din martie. 

Ray privea şi asculta. 

— Vă interesează un caz anume? 

— Vă amintiţi de un caz prezidat de judecătorul Atlee 
din ţinutul Ford? Mi se pare că a venit în calitate de 
judecător special. 

Ea îl privi de parcă i-ar fi cerut propriul dosar de divorţ. 

— Sunteţi reporter? îl întrebă şi Ray fu cât pe-aci să se 
tragă un pas înapoi. 

— Trebuie să fiu? 

Alte două femei se opriseră din treabă şi se încruntau 
spre el. Tânăra se sili să zâmbească. 

— Nu, dar a fost un caz destul de important. Este chiar 
aici, arătă ea din nou. 

Pe rol figura simplu ca Gibson v. Miyer-Brack. Ray dădu 
aprobator din cap, de parcă ar fi găsit exact ceea ce căuta. 

— Unde se află dosarul respectiv? se interesă el. 

— Este destul de gros. 

Ray o urmă pe tânăra într-o altă cameră plină cu 
dulapuri metalice negre care adăposteau mii de dosare. 
Ştia cu precizie la ce fişet să meargă. 

— Semnaţi aici, îi întinse ea un clipboard pe care era 
fixată o fişă de registru. Doar numele şi data. De restul mă 
ocup eu. 

— Ce fel de caz a fost? întrebă Ray, completând 
rubricile. 

— Omor din culpă. 

Trase un sertar lung şi indică de la un capăt la celălalt. 

— Tot ce-i aici. Capetele de acuzare, expunerea, şi în 


215 


sfârşit stenogramele procesului. Le puteţi duce pe masa de 
acolo, dar nu aveţi voie să le scoateţi din cameră. Acestea 
sunt dispoziţiile judecătorului. 

— Care judecător? 

— Atlee. 

— Să ştiţi că a murit. 

— Poate că nu-i rău, comentă ea, îndepărtându-se. 

Parcă tot aerul din cameră dispăru o dată cu tânăra şi 
Ray avu nevoie de câteva secunde ca să poată gândi din 
nou. Dosarul era gros de peste un metru, dar nu-i păsa. 
Avea toată vara la dispoziţie. 


x kK x 


Clete Gibson murise în 1997, la vârsta de şaizeci şi unu 
de ani. Cauza decesului: blocaj renal. Cauza blocajului 
renal: medicamentul Ryax, produs de Miyer-Brack, 
conform capului de acuzare aprobat de onorabilul Reuben 
V. Atlee, în calitate de judecător special. 

Domnul Gibson lua Ryax de opt ani, pentru a-şi regla 
colesterolul. Medicamentul fusese prescris de medicul de 
familie şi cumpărat de la farmacistul său obişnuit - de 
asemenea acţionaţi în instanţă de soţia şi de copiii 
răposatului. După ce luase medicamentul timp de cinci ani, 
începuse să aibă probleme cu rinichii, pe care-i tratase la 
alţi medici. În momentul respectiv, Ryax, un medicament 
relativ nou, nu avea efecte secundare cunoscute. Când 
rinichii lui Gibson cedaseră complet, el făcuse cumva 
cunoştinţă cu avocatul apărător Patton French. Asta se 
întâmplase cu puţin înaintea morţii sale. 

Patton French lucra la firma French & French din Biloxi. 
Antetul firmei lista alţi şase avocaţi. Pe lângă producătorul 
medicamentului, medicul de familie şi farmacist, dintre 
acuzaţi mai făceau parte un comis-voiajor local de 
medicamente şi compania sa de intermediere din New 
Orleans.  Acuzaţii  angajaseră firme importante de 
avocatură, inclusiv supergrei din New York. Discuţiile 
fuseseră agresive, complicate, chiar înverşunate uneori, 
iar Patton French şi micuța lui firmă din Biloxi purtaseră 


216 


un război impresionant împotriva giganţilor aflaţi de 
cealaltă parte a baricadei. 

Miyer-Brack era un colos farmaceutic elveţian, 
proprietate particulară, cu afaceri în şaizeci de ţări, 
conform declaraţiei reprezentantului ei american. In 1998, 
înregistrase un profit de 635 de milioane de dolari, din 
încasări totalizând 9,1 miliarde. Numai citirea declaraţiei 
respective durase o oră. 

Dintr-un motiv necunoscut, Patton French decisese să 
depună punerea sub acuzaţie pentru deces din culpă la 
Curtea de Echitate, nu la Curtea Judiciară, unde 
majoritatea proceselor erau cu juraţi. Conform statutului 
de funcţionare, singurele procese cu juraţi de la Curtea de 
Echitate erau contestările testamentelor. Ray însuşi 
participase la câteva dintre mizeriile acelea, în vara când îl 
ajutase pe Judecător. 

Curtea de Echitate deţinea jurisdicție din două motive. 
În primul rând, Gibson murise, iar masa succesorală urma 
să fie autentificată de Curtea de Echitate. In al doilea rând, 
avea un copil sub optsprezece ani. Problemele juridice ale 
minorilor erau examinate de Curtea de Echitate. 

Gibson mai avea alţi trei copii care nu erau minori. 
Punerea sub acuzaţie s-ar fi putut înregistra fie la Echitate, 
fie la Judiciară, unul dintre cele o sută de tertipuri majore 
din legea statului Mississippi. Odată Ray îl rugase pe 
Judecător să-i explice enigma şi răspunsul fusese acelaşi 
dintotdeauna: 

— Noi avem cel mai bun sistem juridic din ţară. 

Toţi judecătorii bătrâni erau convinşi de asta. 

Posibilitatea ca avocaţii să opteze asupra locului unde să 
acţioneze în judecată nu mai exista în niciun alt stat. 
Schimbarea tribunalului era un joc care se practica la 
scară naţională. Totuşi, când o văduvă din regiunea rurală 
Mississippi chemase în faţa justiţiei o companie elveţiană 
mamut care brevetase un medicament fabricat în Uruguay, 
depunerea plângerii la Curtea de Echitate a ținutului 
Hancock fusese prezentată drept o neregulă. Tribunalele 
federale erau pregătite să se ocupe cu asemenea dispute, 


217 


iar Miyer-Brack şi falanga sa de avocaţi încercaseră cu 
politeţe să mute cazul. Judecătorul Atlee rămăsese pe 
poziţie, ca şi judecătorul federal. Dintre acuzaţi făceau 
parte localnici, aşa că mutarea la un tribunal federal putea 
fi respinsă. 

Reuben Atlee preluase frâele speţei şi, pe măsură ce o 
împinsese spre final, răbdarea sa faţă de avocaţii apărării 
începuse să se diminueze. Ray zâmbi fără să vrea, citind 
câteva dintre deciziile tatălui său. Erau concise, aproape 
brutale şi concepute să-i pună pe jar pe nenumăraţii 
avocaţi care roiau în jurul acuzaților. Regulile moderne ale 
proceselor rapide nu fuseseră niciodată necesare în sala 
judecătorului Atlee. 

Devenise clar că Ryax era un medicament defectuos. 
Patton French găsise doi experţi care-l făcuseră praf, iar 
experţii care-i săriseră în apărare nu erau decât purtători 
de cuvânt ai companiei farmaceutice. Ryax cobora în mod 
spectaculos nivelul colesterolului. Fusese trecut iute prin 
comisiile de aprobare, apoi propulsat pe piaţă, unde 
devenise extrem de popular. Acum zeci de mii de rinichi 
fuseseră afectaţi, iar Patton French pusese Miyer-Brack cu 
umerii pe saltea. Ș 

Procesul durase opt zile. În ciuda obiecţiilor apărării, 
şedinţele începeau în fiecare dimineaţă, la 8.15 fix. Şi 
adeseori ţineau până la ora 20, declanşând alte obiecţii pe 
care judecătorul Atlee le ignora. Ray îi văzuse 
comportamentul acela în numeroase ocazii. Judecătorul 
credea în munca susţinută şi, în absenţa unor juraţi pe 
care să-i răsfeţe, era brutal. 

Decizia sa finală fusese anunţată la două zile după 
ultima mărturie a audierilor, o lovitură şocantă pentru 
promptitudinea judiciară, în mod clar, el rămăsese în Bay 
St. Louis şi dictase stenografei de la tribunal o decizie de 
patru pagini. Nici asta nu-l surprinse pe Ray. Judecătorul 
detesta tărăgănarea deciziilor. 

În plus, avea notițele sale pe care să se bizuie. În cele 
opt zile în care se depuseseră mărturii non-stop, 
Judecătorul umpluse probabil treizeci de blocnotesuri. 


218 


Decizia lui conţinea suficiente detalii pentru a-i impresiona 
pe experţi. 

Familia lui Clete Gibson primea daune de 1,1 milioane 
dolari, după evaluarea vieţii bărbatului, făcută de un 
economist. Compania Miyer-Brack trebuia să plătească 
daune punitive în valoare de 10 milioane de dolari, 
deoarece promovase un produs periculos pentru sănătate. 
Decizia reprezenta o condamnare caustică a neglijenţei şi 
a lăcomiei corporatiilor şi era destul de clar că judecătorul 
Atlee fusese foarte afectat de practicile companiei Miyer- 
Brack. 

Cu toate acestea, Ray nu ştia ca tatăl său să fi recurs 
vreodată la daune punitive. 

Urmase obişnuitul vârtej de reclamaţii postverdict, pe 
care Judecătorul le respinsese prin paragrafe scurte. 
Miyer-Brack dorea anularea daunelor punitive. Patton 
French voia ca acestea să aibă o valoare mai mare. Ambele 
părţi primiseră câte o mustrare şfichiuitoare în scris. 

În mod curios, nu exista nicio cerere de recurs. Ray se 
aştepta mereu să dea peste una. Răsfoi de două ori 
secţiunea post-proces, apoi mai scotoci o dată întregul 
sertar. Era posibil să se fi ajuns la o conciliere ulterioară şi 
îşi făcu o însemnare să-l întrebe pe arhivar. 

O dispută minoră, dar neplăcută, izbucnise în privinţa 
onorariilor. Patton French avea un contract semnat de 
familia Gibson, prin care căpăta cincizeci la sută din orice 
daune obţinute. Ca întotdeauna, Judecătorul apreciase că 
suma era exagerată. La Curtea de Echitate, onorariile 
rămâneau exclusiv la discreţia judecătorilor. Dintotdeauna, 
limita sa fusese treizeci şi trei la sută. Calculele erau 
simplu de efectuat şi domnul French se luptase din 
răsputeri ca să-şi încaseze banii binemeritaţi. Onorabilul 
judecător nu cedase un pas. 

Procesul Gibson era unul dintre cele mai frumoase 
cazuri ale judecătorului Atlee şi Ray se simţi în acelaşi 
timp mândru şi emoţionat. Era greu de crezut că avusese 
loc cu aproape un an şi jumătate în urmă, când Judecătorul 
suferea de diabet, de inimă şi probabil de cancer, deşi cel 


219 


din urmă avea să fie descoperit abia peste şase luni. Îl 
admira pe bătrânul luptător. 

Cu excepţia unei femei care mânca o felie de pepene la 
biroul ei şi în acelaşi timp lucra pe Internet, ceilalţi 
arhivari plecaseră la masă. Ray părăsi locul şi plecă în 
căutarea unei biblioteci. 


220 


29 


La un local cu hamburgeri din Biloxi, îşi verifică 
mesageria vocală din Charlottesville şi găsi trei mesaje: 
Kaley sunase ca să-i spună că i-ar plăcea să cineze cu el. O 
ştergere tăcută o rezolvă, o dată pentru totdeauna. Fog 
Newton îl anunța că Bonanza era liber în săptămâna 
următoare şi trebuiau să continue lecţiile. Iar Martin Gage 
de la Serviciul Impozite Fiscale, filiala Atlanta, îl anunţa că 
aştepta faxul cu scrisoarea falsă. „Aşteaptă mult şi bine”, 
îşi spuse Ray. 

Mâncă o salată preambalată, la o masă de plastic 
portocaliu-ţipător, de cealaltă parte a autostrăzii, având 
plaja în faţă. Nu-şi putea aminti ultima ocazie când fusese 
singur într-un fast-food, iar acum o făcea numai fiindcă 
putea să mănânce în preajma maşinii. În plus, locul era 
ticsit de mame tinere însoţite de copii, un grup de obicei 
puţin înclinat spre delicte. În cele din urmă, abandonă 
salata şi-l sună pe Fog. 

Biblioteca publică din Biloxi se afla pe Lameuse Street. 
Folosindu-se de o hartă nouă, pe care o cumpărase dintr- 
un magazin universal, Ray o găsi şi parcă într-un şir de 
maşini din apropierea intrării principale. După cum îi 
intrase în reflex, înainte să intre în clădire, se opri şi-şi 
privi Audi-ul şi toate elementele din jurul său. 

Calculatoarele se aflau la parter, într-o încăpere cu 
pereţi de sticlă, dar care, spre dezamăgirea lui, nu avea 
ferestre spre exterior. Principalul ziar de pe Coastă era 
Sun Herald, ale cărui arhive puteau fi accesate prin 
intermediul serviciului de ştiri al bibliotecii până în 1994. 
Ray merse direct la 24 ianuarie 1999, a doua zi după ce 
judecătorul Atlee îşi  pronunţase verdictul. Deloc 
surprinzător, pe prima pagină a secțiunii locale exista un 
articol despre verdictul de 1,1 milioane din Bay St. Louis. 
Deloc surprinzător, Patton French avea multe de spus. 


221 


Judecătorul Atlee refuzase orice comentarii. Avocaţii 
apărării se declaraseră şocaţi şi promiseşeră că vor face 
recurs. 

Apărea şi fotografia lui Patton French, un bărbat de vreo 
cincizeci şi cinci de ani, cu faţă rotundă şi păr gri-zonant, 
ondulat. După cum se derula articolul, era clar că el 
telefonase la ziar pentru a comunica vestea şi fusese 
încântat să-şi dea drumul la gură. Fusese un proces „de 
groază”. Acţiunile apărătorilor fuseseră „nesăbuite şi 
rapace”. Decizia tribunalului fusese „curajoasă şi dreaptă”. 
Orice, recurs ar fi însemnat „o altă tentativă de a întârzia 
restabilirea dreptăţii”. 

Se lăuda cu câştigarea multor procese, dar acesta fusese 
verdictul cel mai important pe care-l primise. Întrebat 
asupra valului recent de creştere a sumelor puse în joc, 
respinsese orice sugestii potrivit cărora decizia 
judecătorească ar fi fost exagerată. „Acum doi ani, 
declarase el, în ţinutul Hinds, o curte cu juraţi a decis 
daune în valoare de cinci sute de milioane de dolari.” Iar în 
alte părți ale statului, juraţi luminaţi îi ardeau cu zece sau 
douăzeci de milioane pe avocaţii companiilor lacome. 
„Daunele, adăugase el, au toate temeiurile legale posibile.” 

Specialitatea sa, se spunea în continuarea articolului, 
era farmacologia. Preluase nu mai puţin de patru sute de 
cazuri Ryax şi numărul acestora sporea zilnic. 

Ray ceru o căutare pentru cuvântul „Ryax” în arhiva Sun 
Herald. La cinci zile după articolul citit, pe 29 ianuarie, 
apărea un anunţ cu litere groase, pe o pagină întreagă, 
începând cu întrebarea amenințătoare: „Aţi luat Ryax?” 
Urmau două paragrafe de avertizări teribile legate de 
folosirea medicamentului, apoi un paragraf care detalia 
victoria recentă a lui Patton French, avocat expert, 
specializat în Ryax şi alte medicamente dubioase. În 
următoarele zece zile, la un hotel din Gulfport urma să se 
desfăşoare o sesiune de examinare a potenţialelor victime 
de către experţi medicali calificaţi. Consultaţiile erau 
gratuite. Nu existau niciun fel de obligaţii, sau cel puţin nu 
erau menţionate explicit. In partea de jos a paginii se 


222 


preciza că anunţul fusese plătit de firma de avocatură 
French & French, şi erau menţionate adresele şi numerele 
de telefon ale cabinetelor din Gulfport, Biloxi şi 
Pascagoula. 

Aceeaşi căutare obţinu un anunţ aproape identic, datat 1 
martie 1999. Singura diferenţă consta în data şi locul 
consultaţiilor. Un alt anunţ fusese publicat în ediţia de 
duminică a lui Sun Herald, pe 2 mai 1999. 

Pentru aproape o oră, Ray se îndepărtă de Coastă şi găsi 
aceleaşi anunţuri în Clarion-Ledger din Jackson, Times- 
Picayune din New Orleans, Hattiesburg American, Mobile 
Register, Commercial Appeal din Memphis şi The Advocate 
din Baton Rouge. Patton French lansase un atac frontal 
masiv asupra lui Ryax şi Miyer-Brack. 

Convins că anunţurile din ziare se puteau întinde în 
toate cele cincizeci de state, Ray se plictisi. Încercă o 
căutare pe Web pentru „Patton French” şi găsi site-ul 
firmei de avocatură, o propagandă absolut impresionantă. 

În firmă lucrau acum paisprezece avocaţi, cu filiale în 
şase oraşe, dar firma se extindea cu fiecare oră. Patton 
French avea o biografie măgulitoare de o pagină, care i-ar 
fi stingherit pe cei cu obrazul mai subţire. Tatăl său, 
bătrânul French, părea sărit de optzeci de ani şi căpătase 
statutul de senior, indiferent ce putea să însemne asta. 

Direcţia de acţiune a firmei o constituia reprezentarea 
juridică a persoanelor afectate de medicamentele proaste 
şi de medicii incompetenti. Negociase în mod sclipitor cel 
mai mare verdict Ryax de până atunci - 900 de milioane de 
dolari pentru 7 200 de clienţi. Acum atacase Shyne 
Medical, producătorii lui Minitrin, medicamentul împotriva 
hipertensiunii larg utilizat şi scandalos de profitabil pe 
care FDA îl retrăsese din cauza efectelor secundare. Firma 
avea aproape două mii de clienţi Minitrin şi găsea 
săptămânal alţii. 

Patton French atacase şi Clark Pharmaceutical pentru 
un verdict de opt milioane de dolari într-un proces cu 
juraţi în New Orleans. Medicamentul în cazul respectiv era 
Kobril, un antidepresiv care fusese vag asociat cu surzirea. 


223 


Firma câştigase prima serie de cazuri Kobril - 1 400 -, 
obţinând 52 de milioane. 

Nu se consemnau prea multe despre ceilalţi membri ai 
firmei, lăsându-se impresia clară că era un spectacol cu un 
singur protagonist şi o echipă de subordonați în fundal, 
care manevra miile de clienţi strânşi de pe stradă. O 
pagină întreagă era dedicată conferinţelor pe care urma să 
le susţină domnul French, alta prezenta calendarul detaliat 
al proceselor sale şi două pagini enumerau consultaţiile 
pentru depistarea potenţialelor cazuri - acestea din urmă 
se efectuau pentru opt medicamente, printre care şi Ben- 
scheletele, pilulele pentru slăbit menţionate de Forrest. 

Pentru o deservire optimă a clienţilor, firma French 
achiziţionase un Gulfstream IV şi fotografia color a 
acestuia se lăfăia, mare, pe o pistă, desigur cu Patton 
French alături, într-un costum negru de comandă şi cu un 
surâs feroce, gata să se îmbarce şi să plece ca să lupte 
pentru dreptate altundeva. Ray ştia că un asemenea avion 
costa în jur de 30 de milioane de dolari, cu doi piloţi 
permanenţi şi o listă de cheltuieli de întreţinere care l-ar fi 
îngrozit pe orice contabil. 

Patton French era realmente un tip cu un eu nemăsurat. 

Avionul constitui picătura finală şi Ray părăsi biblioteca. 
Rezemându-se de maşina sa, formă numărul de telefon de 
la French & French şi străbătu treptat meniul înregistrat: 
client, avocat, judecător, alţii, informaţii pentru triere, 
asistenţă juridică, primele patru litere ale numelui 
avocatului personal. Trei secretare lucrând răbdătoare 
pentru domnul French îl trecură de la o etapă la alta, până 
ajunse la cea care se ocupa de programări. Epuizat, Ray 
rosti: 

— Chiar aş vrea să mă întâlnesc cu domnul French. 

— Lipseşte din oraş, răspunse ea, surprinzător de 
politicoasă. Bineînţeles că lipsea din oraş. 

— Bine, fii atentă, vorbi grosolan Ray. Fac chestia asta 
doar o singură dată. Mă numesc Ray Atlee. Tatăl meu a 
fost judecătorul Reuben Atlee. Mă aflu aici, în Biloxi, şi 
doresc să mă-ntâlnesc cu Patton French. 


224 


Îi lăsă numărul telefonului celular, sui în Audi şi porni. 
Se îndreptă spre „Acropolis”, un cazinou ţipător, stil 
Vegas, cu specific grecesc, incompetent realizat, dar fără 
ca asta să deranjeze pe cineva. Parcarea era aglomerată şi 
se vedeau suficienţi paznici; nesigur era dacă urmăreau 
ceva. Ray găsi un bar de unde putea să vadă sala de joc şi 
tocmai sorbea dintr-o apă gazoasă, când telefonul îi ţârâi. 

— Domnul Ray Atlee, spuse glasul. 

— Eu sunt, încuviinţă Ray, apăsându-şi telefonul de 
ureche. 

— Sunt Patton French. Mă bucur că ai sunat. Regret că 
nu eram la birou. 

— Sunt convins că eşti un om ocupat. 

— Aşa este. Eşti pe Coastă? 

— În clipa de faţă stau în „Acropolis”, un loc minunat. 

— Ei bine, eu mă întorc. Am fost în Naples, pentru o 
întâlnire a părţilor civile cu nişte avocaţi barosani din 
Florida. 

„Începe”, îşi zise Ray. 

— Condoleante, zise French şi semnalul pârâi puţin. 

Se afla probabil la 13 000 de metri altitudine, în drum 
spre casă. 

— Mulţumesc. 

— Am fost la înmormântare şi te-am văzut, dar n-am 
avut ocazia să discutăm. Un bărbat deosebit, Judecătorul. 

— Mulţumesc, repetă Ray. 

— Ce face Forrest? 

— De unde-l ştii pe Forrest? 

— Ştiu aproape tot, Ray. Pregătirile mele dinaintea 
proceselor sunt meticuloase. Adunăm tone de informaţii. 
Aşa câştigăm. Este curat acum? 

— Din câte ştiu, da, răspunse Ray, iritat de faptul că o 
problemă intimă putea fi menţionată cu uşurinţa cu care se 
discuta despre buletinul meteorologic. 

De pe site-ul accesat ştia însă că individul nu strălucea 
prin delicateţe. 

— Bravo, uite ce-i, o s-ajung mâine cândva. Sunt pe iaht, 
aşa că nu înaintăm prea repede. Ne putem întâlni la prânz 


225 


sau la cină? 

„N-am văzut niciun iaht pe pagina de Web, domnule 
French. Probabil că l-am scăpat din vedere.” Ray ar fi 
preferat o oră cu o cafea în faţă decât un prânz de două 
ore sau o cină şi mai lungă, dar el era invitatul. 

— La oricare. 

— Dacă nu te deranjează, păstrează libere ambele 
opţiuni. Este cam vânt aici în Golf şi nu ştiu sigur când voi 
ajunge. Fetele mele te pot suna mâine? 

— Sigur că da. 

— Discutăm despre procesul Gibson? 

— Da - dacă nu mai este şi altceva. 

— Nu, totul a început cu Gibson. 


Revenit la „Easy Sleep Inn”, Ray privi nu foarte atent un 
meci de base-ball fără sonor şi încercă să citească, în timp 
ce aştepta apusul soarelui. Avea nevoie de somn, dar nu 
dorea să se culce înainte de a se întuneca. Il prinse pe 
Forrest la a doua încercare şi tocmai discutau despre 
satisfacţiile dezintoxicării, când telefonul celular începu să 
ţârâie. 

— Te sun eu, zise Ray şi închise. 

În apartamentul lui intrase din nou un intrus. „Spargere 
în desfăşurare”, rosti glasul preînregistrat al companiei de 
alarmă. După ce înregistrarea se sfârşi, Ray deschise uşa 
şi-şi privi maşina, aflată la mai puţin de şapte metri. Ţinu 
celularul în mână şi aşteptă. 

Compania de alarmă îl înştiinţa şi pe Corey Crawford, 
care-l sună după cincisprezece minute, anunţându-i acelaşi 
lucru. Uşa de la stradă forţată cu ranga, uşa de la 
apartament forţată cu ranga, o masă răsturnată, luminile 
aprinse, niciun aparat electric lipsă. Acelaşi poliţist 
completa acelaşi tip de raport. 

— Nu există nimic de valoare acolo, zise Ray. 

— Atunci de ce continuă cu spargerile? întrebă 
Crawford. 

— Nu ştiu. 

Crawford luă legătura cu proprietarul, care promise că 


226 


va căuta un tâmplar şi va repara uşile. După plecarea 
poliţistului, Crawford aşteptă în apartament şi-l sună din 
nou pe Ray. 

— Asta nu-i o coincidenţă, începu el. 

— De ce? 

— Nu se încearcă niciun furt. Este intimidare, atâta tot. 
Ce se-ntâmplă? 

— Nu ştiu. 

— Eu cred că ştii. 

— Îţi jur. 

— Cred că nu-mi spui totul. 

„Aici ai dreptate”, îşi zise Ray, dar îşi menţinu poziţia. 

— Este o întâmplare, Corey, relaxează-te. Nişte puşti 
dintr-ăia şmecheri, cu părul roz şi ţepi prin fălci. Drogaţi 
care-caută să facă rost repede de-un ban. 

— Cunosc zona. Ăştia n-au fost puşti. 

— Un profesionist nu s-ar fi întors, dacă ar fi ştiut de 
existenţa alarmei. Au fost două persoane diferite. 

— Nu-s de acord. 

Căzură de acord să nu fie de acord, deşi amândoi ştiau 
adevărul. 

Ray se foi în întuneric timp de două ore, incapabil măcar 
să închidă ochii. Pe la ora 23, se sui în maşină şi se trezi 
înapoi în „Acropolis”, unde juca la ruletă şi bău un vin 
prost până la 2 noaptea. 

Ceru o cameră cu vederea spre parcare, nu spre plajă, şi 
de la fereastra aflată la etajul al doilea îşi supraveghe 
maşina până dimineaţă. 


227 


30 


Dormi până când serviciul de curăţenie se plictisi să mai 
aştepte. Ziua hotelieră lua sfârşit la amiază, fără excepţii, 
iar când camerista bătu în uşă la 11.45, Ray zbieră ceva 
prin uşă şi sări sub duş. 

Maşina arăta perfect - nu se zăreau lovituri, zgârieturi 
sau urme de fortare în partea din spate. Descuie 
portbagajul şi se uită iute înăuntru: trei saci negri de 
gunoi, ticsiţi cu bani. Totul era normal, până când sui la 
volan şi văzu plicul vârât sub ştergătorul de parbriz din 
faţa lui. Îngheţă privindu-l, iar plicul părea că-l priveşte la 
rândul său, de la şaptezeci şi cinci de centimetri depărtare. 
Alb, simplu, de mărimea unei coli de hârtie, lipsit de orice 
semne vizibile, cel puţin pe partea dinspre el. 

Indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu era un semn 
bun. Nu era un pliant pentru livrare de pizza la domiciliu, 
sau care să facă reclamă unui candidat la cine ştie ce 
funcţie politică. Nu era nicio amendă pentru depăşirea 
timpului de parcare, deoarece parcarea era gratuită la 
cazinoul „Acropolis”. 

In plic exista ceva. 

Ray cobori foarte încet din Audi şi privi în jur, sperând 
să remarce pe cineva suspect. Ridică ştergătorul, luă plicul 
şi-l examina de parcă ar fi fost proba decisivă într-un 
proces de crimă. După aceea sui înapoi în maşină, fiindcă 
bănuia că era urmărit. 

Inăuntru se afla o altă foaie împăturită în trei, altă 
fotografie color digitală tipărită la calculator - incinta 37F 
de la Chaney's Self-Storage, din Charlottesville, Virginia, 
aflată la 1 500 de kilometri depărtare şi la cel puţin 18 ore 
de condus. Acelaşi aparat foto, aceeaşi imprimantă, 
neîndoios acelaşi fotograf care, fără îndoială, ştia că 37F 
nu era ultima incintă pe care o folosise Ray ca să ascundă 
banii. 


228 


Deşi se simţea prea ameţit pentru a acţiona, Ray demară 
în trombă. Goni pe autostrada interstatală 90, privind toate 
maşinile din urma lui, apoi coti brusc la stânga şi intră pe o 
străduţă pe care merse un kilometru şi jumătate, oprind în 
parcarea unei spălătorii automate. Nu-l urmărea nimeni. 
Timp de o oră, se uită la toate maşinile şi nu văzu nimic 
suspect. Pentru siguranţă, pistolul se găsea pe locul de 
alături, gata să fie utilizat. Şi mai liniştitori erau banii aflaţi 
la niciun metru depărtare. Avea tot ce-i trebuia. 


x kK kx 


Apelul din partea secretarei cu programări a domnului 
French sosi la 11.15. lInterveniseră nişte probleme 
esențiale care făceau imposibil prânzul, dar domnul 
French avea să fie încântat să-l aibă ca invitat la o cină 
timpurie. Intrebă dacă Ray putea veni la sediul marelui om 
pe la ora 16, urmând ca întâlnirea să decurgă din 
momentul acela. 

Sediul, a cărui fotografie măgulitoare apărea pe pagina 
de Web, era o reşedinţă georgiană elegantă, situată 
deasupra Golfului, pe un teren lung, umbrit de stejari şi 
iederă spaniolă. Casele vecine aveau aceeaşi arhitectură şi 
vârstă. 

Curtea din spate fusese recent transformată într-o 
parcare înconjurată de ziduri înalte de cărămidă şi 
videocamere de securitate, scanând înainte şi înapoi. O 
poartă metalică se deschise pentru Ray şi fu închisă în 
urma lui de un paznic îmbrăcat ca un agent al Serviciului 
Secret. Parcă într-un loc rezervat şi un alt paznic îl escortă 
în spatele clădirii, unde o echipă de lucrători punea dale, 
iar alta planta garduri vii. O renovare majoră a sediului şi 
a anexelor era în plină desfăşurare. 

— Guvernatorul soseşte în trei zile, şopti paznicul. 

— I-auzi, făcu Ray. 

Cabinetul personal al lui French se afla la etaj, dar 
avocatul nu se găsea acolo. Era tot pe iaht, în Golf, îi 
explică o brunetă tânără şi drăguță, care purta o rochie 


229 


scumpă, mulată pe trup. Îl conduse oricum în cabinetul 
domnului French şi-l rugă să aştepte în zona pentru 
vizitatori de lângă ferestre, încăperea era lambrisată în 
stejar deschis la culoare şi conţinea suficiente canapele 
masive tapisate în piele, fotolii şi divane pentru a mobila o 
casă întreagă. Biroul de dimensiunile unei piscine era 
acoperit cu machete de iahturi faimoase. 

— li plac ambarcatiunile? întrebă Ray, privind în jur. Se 
aşteptau să fie impresionat. 

— Da. 

Folosind o telecomandă, bruneta deschise o uşiţă în 
spatele căreia glisa un ecran mare. 

— Este într-o şedinţă, dar vă va contacta imediat. Doriţi 
ceva de băut? 

— Da, mulţumesc, cafea neagră. 

În colţul din dreapta-sus al ecranului se găsea o video- 
cameră minusculă şi Ray bănui că el şi domnul French 
aveau să converseze prin intermediul unui satelit. Iritarea 
cauzată de faptul că trebuia să aştepte se acumula lent. În 
mod normal, ar fi trebuit deja să clocotească, dar pe de 
altă parte îl captiva spectacolul care se desfăşura în jurul 
său. El era unul dintre personaje. „Relaxează-te şi simte-te 
bine, îşi porunci. Ai timp destul la dispoziţie.” 

Bruneta reveni cu cafeaua, servită desigur în ceşti de 
porțelan, având gravat F&F în lateral. 

— Pot să ies? întrebă Ray. 

— Bineînţeles, zâmbi tânăra şi reveni la biroul ei. 
Dincolo de uşile duble se întindea un balcon lung. Ray îşi 
bău cafeaua lângă balustradă şi admiră panorama. Peluza 
lată din faţă se termina la autostradă, iar după ea se 
zăreau plaja şi apele Golfului. Nu se vedea niciun cazinou, 
nici măcar în faza de construcţie. Dedesubt, la porticul din 
faţă, câţiva zugravi sporovăiau în vreme ce-şi mutau 
scările. Totul degaja o impresie de nou. Patton French 
tocmai câştigase la loterie. 

— Domnule Atlee, îl strigă bruneta şi Ray reveni în 
cabinet. 

Pe ecran se vedea chipul lui Patton French, uşor ciufulit, 


230 


încruntându-se peste ochelarii de citit aşezaţi pe vârful 
nasului. 

— Iată-te, zise el scurt. Scuze pentru întârziere, Ray. 
Aşază-te acolo, ca să te pot vedea. 

Bruneta îi indică fotoliul şi Ray se aşeză. 

— Ce mai faci? întrebă French. 

— Bine, mulţumesc. Şi tu? 

— Grozav. Uite ce-i, scuză-mă pentru încurcături, e 
numai vina mea, dar am fost prins toată după-amiaza într- 
una dintre blestematele astea de videoconferinţe şi n-am 
putut scăpa. Mă gândeam c-ar fi mult mai linişte să cinăm 
aici pe iaht, ce zici? Bucătarul meu e mai bun decât orice 
ai găsi pe uscat. Sunt la numai treizeci de minute de țărm. 
O să bem ceva, numai noi doi, apoi luăm o cină copioasă şi 
discutăm despre tatăl tău. Va fi plăcut, îţi promit. 

Când termină de vorbit, Ray întrebă: 

— Maşina mea va fi în siguranţă aici? 

— Evident. Ce dracu', e-n curte. Dacă vrei, o să le zic 
paznicilor să stea naibii cu fundurile pe ea. 

— Bine. Cum ajung - înot? 

— Nu, am şalupe. O să te-aducă Dickie. 

Dickie era acelaşi tânăr voinic care-l adusese pe Ray în 
clădire. Acum îl conduse afară, unde aştepta un Mercedes 
argintiu, foarte lung. Dickie îl conduse ca pe un tanc prin 
trafic, până la docurile Point Cadet, unde erau amarate o 
sută de ambarcaţiuni mici. Una dintre cele mai mari era 
proprietatea lui Patton French. Purta numele Lady of 
Justice. 

— Golful e liniştit şi n-o să dureze mai mult de douăzeci 
şi cinci de minute, zise Dickie după ce suiră la bord. 

Motoarele erau deja pornite. Un steward cu un accent 
pronunţat îl întrebă pe Ray dacă dorea ceva de băut. 

— Apă gazoasă, răspunse bărbatul. 

Porniră printre şirurile de ambarcaţiuni, prin doc, până 
se îndepărtară de dig. Ray se sui pe punte şi privi linia 
țărmului pierzându-se în zare. 


x kK kx 


231 


Ancorat la cincisprezece kilometri de Biloxi, se afla King 
of Torts, un iaht de lux, lung de patruzeci şi doi de metri, 
cu echipaj de cinci oameni şi cabine pluşate pentru 
doisprezece pasageri. Singurul pasager era domnul 
French, care îşi aştepta oaspetele la cină. 

— Chiar mă bucur, Ray, zise el. 

li strânse mâna, apoi îl strânse de umăr. 

— Şi eu mă bucur, spuse Ray, rămânând neclintit, 
deoarece lui French îi plăcea contactul fizic. 

Era cu patru-cinci centimetri mai înalt decât el, arătos şi 
bronzat, cu ochi albaştri, străpungători, care erau mijiţi, 
dar nu clipeau. 

— Sunt foarte încântat că ai venit, făcu French, 
continuând să-i strânga mâna. 

Doi fraţi de sânge nu s-ar fi atins cu mai multă afecţiune. 

— Rămâi aici, Dickie, strigă el spre puntea de dedesubt. 
Haide, Ray. 

Suiră câteva trepte, până pe puntea principală, unde îi 
aştepta un steward în haină albă, cu un şervet scrobit 
F&F, împăturit perfect peste braţ. 

— Ce bei? întrebă French. 

— Care-i specialitatea casei? se interesă Ray, bănuind că 
gazda sa nu era genul de bărbat care să se-ncurce cu 
sucurile. 

— Votcă cu gheaţă şi suc de lămâie. 

— Incerc şi eu. 

— Este o votcă nouă din Norvegia, excelentă. O să-ţi 
placă. Tipul îşi cunoştea marfa. 

Purta o cămaşă neagră de in, încheiată la gât, şi 
bermude arămii tot de in, perfect călcate, care-i veneau ca 
turnate. 

Avea un început de burtă, dar un piept masiv, iar 
antebraţele erau de două ori mai groase decât unele 
normale. Probabil că era îndrăgostit de propriul păr, 
fiindcă nu-şi putea desprinde degetele din el. 

— Ce zici de iaht? îl întrebă el, arătând cu braţul de la 
pupa la prova. A fost construit acum doi ani pentru un 
prinţ saudit, unul dintre cei mici. Idiotul a pus un şemineu 


232 


în el, îţi vine să crezi? L-a costat vreo douăzeci de milioane 
şi după un an l-a schimbat cu altul de şaptezeci de metri. 

— Este impresionant, rosti Ray, străduindu-se să pară 
suficient de uimit. 

Nu se apropiase niciodată de lumea iahturilor şi bănuia 
că după episodul acesta va păstra de-a pururi distanţa. 

— Construit de italieni, comentă French, ciocănind într-o 
balustradă făcută dintr-un lemn teribil de scump. 

— De ce stai aici, în Golf? se interesă Ray. 

— Sunt un tip căruia nu-i place să stea pe uscat, ha-ha. 
Te-ai prins? Ia loc, îl invită French. 

Se aşezară pe punte, în două şezlonguri lungi şi joase, 
iar după aceea avocatul arătă spre țărm. 

— De abia poţi să vezi Biloxi şi asta înseamnă că-i 
suficient de aproape. Aici pot să lucrez într-o zi mai mult 
decât într-o săptămână la birou. În plus, mă mut de la o 
casă la alta. Sunt în curs de divorţ. Aici e ascunzătoarea 
mea. 

— Îmi pare rău pentru divorţ. 

— Este iahtul cel mai mare din Biloxi şi cei mai mulţi îl 
pot vedea. Nevasta actuală crede că l-am vândut, iar dacă 
mă apropii prea mult de țărm, jegosul ei de avocatel poate 
să înoate până aici şi să-l tragă în poză. Cincisprezece 
kilometri înseamnă suficient de aproape. 

Votcile cu gheaţă sosiră în nişte sonde înalte şi subţiri, 
pe care era gravat F&F. Ray sorbi puţin şi băutura îl arse 
până în vârful picioarelor. French trase un gât zdravăn şi 
plescăi din buze. 

— Ce zici? întrebă el mândru. 

— Bună votcă. 

Ray nu-şi putea aminti ultima dată când băuse una. 

— Dickie a adus niscai peşte-spadă proaspăt pentru 
cină. Îţi place? 

— Grozav. 

— Şi stridiile sunt bune acum. 

— Am făcut Dreptul în Tulane. Trei ani de zile am 
mâncat numai stridii proaspete. 

— Ştiu. 


233 


French scoase un radiotelefon micuţ din buzunarul 
cămăşii şi transmise comanda pentru cină cuiva din 
interiorul iahtului. Îşi privi ceasul şi decise că vor mânca 
peste două ore. 

— Ai fost coleg cu Hassel Mangrum, zise el. 

— Da, era cu un an mai mare. 

— Avem acelaşi dresor de câini. Hassel s-a descurcat 
bine aici, pe Coastă. S-a băgat de la început pe lângă 
băieţii cu azbestul. 

— N-am mai auzit de el de vreo douăzeci de ani. 

— N-ai pierdut mare lucru. E o secătură acum şi 
bănuiesc c-a fost o secătură şi-n facultate. 

— Aşa-i. De unde ştiai c-am fost colegi? 

— Documentare, Ray, documentare extensivă. 

Legănă din nou votca. A treia sorbitură a lui Ray i se 
duse drept în creier. 

— Am cheltuit ceva mălai investigându-l pe judecătorul 
Atlee, familia lui, mediul, procesele prezidate, finanţele, tot 
ce-am putut găsi. Nimic ilegal sau indiscret, Doamne 
fereşte, ci muncă detectivistă pe stil vechi. Ştim de 
divorţul tău - cum îl cheamă... Lew Lichidatorul? 

Ray se mulţumi să încuviinţeze din cap. Ar fi vrut să 
spună ceva urât despre Lew Rodowski şi ar fi dorit să-i 
impute lui French faptul că-i scormonise trecutul, dar 
votca îi bloca semnalele. Aşa că dădu din cap. 

— Îţi cunoaştem salariul ca profesor de Drept. Este 
informaţie publică în Virginia, ştiai? 

— Da, ştiam. 

— Nu-i un salariu rău, dar şi facultatea e celebră. 

— Aşa-i. 

— În schimb, trecutul fratelui tău a fost o-ntreagă 
aventură. 

— Sunt sigur. A fost o aventură şi pentru familie. 

— Am citit toate verdictele date de tatăl tău în procesele 
de vătămări şi decese din culpă. Nu erau multe, dar am 
ciugulit unele indicii. Era conservator cu onorariile, dar în 
acelaşi timp îi favoriza pe cei mici, pe muncitorii de rând. 
Ştiam că va respecta litera legii, dar mai ştiam şi faptul că 


234 


adeseori judecătorii bătrâni modelează legea astfel încât 
să se potrivească noţiunii lor de dreptate. Am avut 
subalterni care au întocmit documentarea, însă i-am citit 
toate verdictele importante. A fost un om sclipitor, Ray, şi 
întotdeauna corect. N-am fost niciodată în dezacord cu 
vreuna dintre opiniile lui. 

— Tu l-ai ales pentru cazul Gibson? 

— Da. Atunci când am decis să depunem plângerea la 
Curtea de Echitate şi să-ncercăm fără juraţi, am decis să 
nu fim prezidaţi de un judecător local. Avem trei în ţinut. 
Unul e rudă cu familia Gibson, altul refuză să prezideze 
alte cazuri decât cele de divorţ, iar al treilea are optzeci şi 
patru de ani, e senil şi n-a mai ieşit din casă de trei ani. De 
aceea, am căutat prin stat şi am găsit trei candidaţi 
potenţiali. Din fericire, tatăl meu şi al tău se cunosc de 
şaizeci de ani, de la Sewanee şi după aia de la facultatea 
de Drept, la Ole Miss. N-au fost chiar prieteni apropiaţi, 
dar au păstrat legătura. 

— Tatăl tău mai activează? 

— Nu, acum este în Florida, s-a retras şi joacă golf 
zilnic. Eu sunt singurul proprietar al firmei. Cum îţi 
spuneam, tata a plecat în Clanton, a stat pe terasă cu 
judecătorul Atlee şi au povestit despre războiul de 
secesiune şi Nathan Bedford Forrest. S-au dus chiar până 
la Shiloh şi-au umblat pe-acolo două zile - cuibul viespilor, 
iazul însângerat. Judecătorul Atlee era să se sufoce de 
emoție, când a stat în locul unde a căzut generalul 
Johnson. 

— Am fost acolo de peste zece ori, surâse Ray. 

— Nu  influenţezi în mod direct o persoană ca 
judecătorul Atlee. În trecut se zicea „îi susuri la ureche”. 

— Pentru chestia asta, zise Ray, odată a băgat un avocat 
la închisoare. Individul a venit la el înaintea începerii 
procesului şi a încercat să-şi pledeze cazul. Judecătorul l-a 
băgat la închisoare pentru o jumătate de zi. 

— Chadwick, în Oxford, nu? făcu French, mulţumit de 
sine. Ray rămase cu gura căscată. 

— Oricum, trebuia să-i subliniem importanţa litigiului cu 


235 


Ryax. Ştiam că nu va dori să vină pe Coastă şi să prezideze 
cazul, dar ar fi făcut-o, dacă ar fi crezut în cauză. 

— Ura Coasta. 

— Ştiam asta, crede-mă, era una dintre grijile mele 
majore. 'Totuşi, era un om cu principii deosebite. După cea 
retrăit războiul acolo timp de două zile, a acceptat, fără 
chef, să prezideze cazul. 

— Judecătorii speciali nu sunt numiţi de Curtea 
Supremă? întrebă Ray. 

A patra sorbitură alunecă pe gât fără să ardă şi votca 
avu parcă un gust mai bun. 

— Ba da, dădu din umeri French, dar există destule 
modalităţi ca să aranjezi lucrurile. Avem prieteni. 

În lumea lui Patton French, oricine putea fi cumpărat. 

Stewardul apăru cu alte sonde. Le acceptară, deşi nu 
aveau neapărată nevoie. French continua să fie prea 
surescitat pentru a sta locului prea mult timp. 

— Haide să-ţi arăt iahtul, zise el şi sări fără efort din 
şezlong. Ray se ridică atent, ţinându-şi paharul. 


236 


31 


Cina avu loc în salonul oficial - o sală lambrisată cu 
mahon, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu machete de 
clipere şi canoniere, hărţi ale Lumii Noi şi Extremului 
Orient, plus o colecţie de muschete vechi, adăugate pentru 
a lăsa impresia că de fapt King of Torts naviga de secole. 
Se găsea pe puntea principală în spatele cabinei de 
comandă; un coridor îngust o lega de chicineta în care 
bucătarul vietnamez asuda, muncind de zor. În mijlocul 
salonului trona o masă ovală de marmură pentru 
douăsprezece persoane, care cântărea cel puţin o tonă şi-l 
făcea pe Ray să se întrebe cum naiba reuşea iahtul să nu 
se scufunde. 

În seara aceea, la masă cinau doar două persoane; 
deasupra lor, un candelabru micuţ se legăna o dată cu 
valurile. Ray stătea la un capăt şi French în capătul opus. 
Primul vin al serii fu un Burgundy alb, care, urmând 
arsurii celor două votci cu gheaţă, nu avu niciun gust 
pentru Ray. Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre 
gazda sa. French trăsese trei votci, practic storsese 
paharele şi limba începuse să i se împleticească uşor. 
Simţea însă fiecare iz al strugurilor din vin, detecta chiar 
un damf vag al butoiului de stejar şi, aidoma tuturor 
snobilor, trebui neapărat să-i transmită lui Ray aceste 
informaţii utile. 

— În cinstea lui Ryax, rosti el, întinzând paharul într-un 
toast întârziat. 

Ray ciocni uşor, dar nu spuse nimic. Era o seară în care 
nu avea multe de zis, şi o ştia. Se va mulţumi să asculte. 
Gazda sa se va îmbăta şi va vorbi destul. 

— Ryax m-a salvat, Ray, continuă French, rotind vinul în 
pahar şi admirându-l. 

— În ce fel? 

— În toate felurile. Mi-a salvat sufletul. Eu venerez banii 


237 


şi Ryax m-a făcut bogat. 

O sorbitură infimă, urmată de obligatoriul plescăit din 
buze şi rostogolitul ochilor peste cap. 

— Am ratat tunul cu azbestul acum douăzeci de ani. 
Şantierele navale din Pascagoula foloseau azbest de mulţi 
ani şi s-au îmbolnăvit zeci de mii de oameni. Eu am ratat 
ocazia. Eram prea ocupat cu acţionarea în judecată a 
medicilor şi a companiilor de asigurări, din care scoteam 
bani frumoşi, dar pur şi simplu nu întrevăzusem potenţialul 
daunelor în bloc. Eşti gata pentru nişte stridii? 

— Da. 

French apăsă pe un buton şi stewardul apăru aproape 
instantaneu cu două platouri de stridii crude în câte o 
jumătate de cochilie. Ray îşi mai puse hrean în ketchupul 
dres cu sos de lămâie şi se pregăti pentru festin. French 
rotea vinul în pahar şi era ocupat să vorbească. 

— După aceea au venit ţigările, zise el cu tristeţe. Mulţi 
dintre aceiaşi avocaţi, chiar şi de aici. Am crezut că erau 
nebuni - ce dracu, toţi au crezut asta! —dar au dat în 
judecată marile companii producătoare de ţigări din 
aproape toate statele. Mi s-a oferit şansa să m-arunc în gol 
alături de ei, dar mi-a fost prea frică. E greu s-o admit, 
Ray. Pur şi simplu, am fost prea înfricoşat ca să risc. 

— Ce voiau de la tine? întrebă Ray, care apoi vâri în 
gură prima stridie cu o sărăţea. 

— Un milion de dolari pentru finanţarea litigiului. Iar eu 
aveam suma asta pe atunci. 

— La cât s-au ridicat daunele? 

— La peste trei sute de miliarde. Cea mai mare 
şmecherie financiară şi juridică din istorie. Practic, 
companiile producătoare de ţigări i-au cumpărat pe 
avocaţi, care au fost de acord să se vândă. O mită colosală, 
iar eu am ratat-o. 

Părea pe punctul de a izbucni în plâns fiindcă ratase o 
mită, dar îşi reveni iute cu o sorbitură prelungă din vin. 

— Bune stridiile astea, comentă Ray cu gura plină. 

— Acum douăzeci şi patru de ore, erau la cinci metri sub 
apă. 


238 


French îşi mai turnă vin şi se aplecă peste platoul său. 

— Care ar fi fost rata dobânzii la milionul tău de dolari? 
se interesă Ray. 

— Două sute la unu. 

— Două sute de milioane de dolari? 

— Exact. Am fost bolnav un an de zile, şi nu numai eu, ci 
mulţi avocaţi de pe-aici. li ştiuserăm pe jucătorii implicaţi 
şi tremuraseră chiloţii pe noi. 

— După care a apărut Ryax. 

— Aşa-i. 

— Cum ai descoperit cazul? întrebă Ray, ştiind că 
trebuia să fie un răspuns lung şi că avea să poată mânca în 
tihnă. 

— Participam la o conferinţă a avocaţilor în St. Louis. 
Missouri este un loc drăguţ, nimic de zis, dar la ani lumină 
în urma noastră în privinţa litigiilor pentru daune. Ce 
dracu, pe la noi băieţii cu azbest şi ţigări acționau de ani 
de zile, marcând banul şi arătându-le tuturor cum se face. 
Eram la un şpriţ cu un avocat bătrân dintr-un orăşel din 
Ozarks. Fiul lui preda medicina la Universitatea din 
Columbia şi lua Ryax. El făcuse ceva cercetări şi dăduse 
peste nişte rezultate oribile. Nenorocitul ăla de 
medicament distrugea pur şi simplu rinichii şi fiindcă era 
atât de nou, nu exista niciun caz de litigiu. Am găsit un 
expert în Chicago, iar el l-a descoperit pe Clete Gibson, 
prin intermediul unui medic din New Orleans. După aia am 
început consultaţiile şi chestia a luat amploare. Ne trebuia 
doar un verdict bubuitor. 

— De ce n-ai vrut proces cu juraţi? 

— Mă topesc după juraţi. Îmi place să-i aleg, să le 
vorbesc, să-i influenţez, să-i manipulez, chiar să-i cumpăr, 
dar sunt imprevizibili. Voiam ceva garantat. In plus, 
doream un proces rapid. Zvonurile despre Ryax se 
răspândeau ca focul - şi-ţi poţi imagina o hoardă de avocaţi 
flămânzi care află că un medicament nou produce reacţii 
adverse. Găsisem zeci de cazuri. Ăla care căpăta primul 
verdict baban avea să fie în fruntea cursei, mai ales dacă 
era din zona Biloxi. Miyer-Brack este o companie 


239 


elveţiană... 

— Am citit dosarul. 

— Pe tot? 

— Da, am fost ieri la Curtea de Echitate din Hancock. 

— Ei bine, europenii sunt îngroziţi de sistemul nostru de 
daune. 

— Nu-i firesc? 

— Ba da, însă într-un mod pozitiv. Îi obligă să fie cinstiţi. 
Ar trebui de fapt să fie îngroziţi de posibilitatea ca unul 
dintre blestematele lor de medicamente să fie prost şi să-i 
afecteze pe oameni, dar asta cade pe locul doi când în joc 
sunt miliarde de dolari. Oamenii ca mine sunt cei care-i 
obligă să fie cinstiţi. 

— Ei ştiau că Ryax avea probleme? 

French vâri în gură o altă stridie, o înghiţi cu greu, 
deşertă o jumătate de litru de vin şi în cele din urmă îşi 
regăsi glasul. 

— De mult. Medicamentul era atât de eficient în 
reducerea colesterolului, încât Miyer-Brack şi FDA l-au 
împins prea repede pe piaţă. Era un alt medicament 
minune şi a funcţionat grozav pentru câţiva ani, fără niciun 
efect secundar. După aceea - bum! Țesutul nefronilor... ştii 
cum funcţionează rinichii? 

— Să zicem că nu. 

— Fiecare rinichi are vreun milion de unităţi minuscule 
de filtrare numite nefroni, iar Ryax conţine o substanţă 
chimică sintetizată, care practic îi topeşte. Nu mor toţi 
pacienţii, aşa cum s-a întâmplat cu sărmanul Gibson, şi 
există grade diferite de lezare, însă efectul este 
permanent. Rinichiul este un organ uluitor, care adeseori 
se poate autovindeca, dar nu după un tratament de cinci 
ani cu Ryax. 

— Miyer-Brack de când ştiuse că era nociv? 

— E greu de precizat, dar i-am arătat judecătorului Atlee 
nişte documente interne, prin care laboratoarele lor 
insistau pentru prudenţă şi mai multe investigaţii. Chit că 
Ryax fusese pe piaţă vreo patru ani, cu rezultate 
spectaculoase, savanții companiei tot erau îngrijoraţi. Apoi 


240 


pacienţii au început să se îmbolnăvească, chiar să moară, 
şi deja era prea târziu. Din punctul meu de vedere, trebuia 
să găsim clientul perfect, şi l-am găsit, scena perfectă, şi 
am găsit-o, şi să acţionăm rapid, înainte ca un alt avocat să 
capete un verdict răsunător. Ăsta a fost rolul tatălui tău. 

Stewardul strânse cochiliile şi aduse o salată de crabi. 
Un alt Burgundy alb fusese ales din colecţia de la bord de 
însuşi domnul French. 

— Ce s-a întâmplat după procesul Gibson? 

— Nici să fi vrut n-ar fi ieşit mai bine. Myer-Brack s-a 
năruit pur şi simplu. Idioţii ăia aroganti au fost reduşi la 
lacrimi. Aveau bani de-i întorceau cu lopata şi abia 
aşteptau să-i cumpere pe avocaţii reclamanţilor. Înainte de 
proces, aveam patru sute de cazuri şi nicio putere. După 
aceea, am avut 5 000 de cazuri şi un verdict de unsprezece 
milioane de dolari. Mă sunau sute de avocaţi. Am petrecut 
o lună întreagă zburând prin ţară într-un Learjet şi 
semnând acorduri de reprezentanţă cu alţi avocaţi. Un tip 
din Kentucky avea o sută de cazuri. Altul din St. Paul avea 
optzeci. Şi tot aşa. Pe urmă, la vreo patru luni după proces, 
am plecat cu toţii în New York pentru întrunirea finală de 
negociere a litigiilor. În mai puţin de trei ore, am 
soluţionat 6000 de cazuri pentru şapte sute de milioane de 
dolari. După o lună, am soluţionat alte 1 200 pentru două 
sute de milioane. 

— Care a fost partea ta? 

Întrebarea ar fi fost grosolană dacă ar fi fost pusă unei 
persoane normale, dar French de-abia aştepta să 
vorbească despre onorariile lui. 

— Cincizeci la sută din total pentru avocaţi, după care se 
scădeau cheltuielile, iar restul se împărțea între clienţi. 
Asta-i partea proastă a unui contract condiţionat - trebuie 
să-i dai jumătate clientului. Oricum, am avut de plătit şi 
alţi avocaţi, însă am ieşit din asta cu trei sute de milioane 
şi ceva mărunţiş. Asta-i frumuseţea daunelor în bloc, Ray. 
Adună-i cu turma, rezolvă-i în turmă şi ia-le jumătate din 
total. 

Nu mai mânca niciunul. Sumele vehiculate erau prea 


241 


mari. 

— Trei sute de milioane ca onorariu? repetă Ray uluit. 
French îşi clăti gura cu vin. 

— Nu-i frumos? Vin atât de rapid, că n-am timp să-i 
cheltuiesc. 

— Se pare că le-ai tras-o. 

— Şi ăsta nu-i decât vârful aisbergului. Ai auzit vreodată 
de Minitrin? 

— Am intrat pe pagina ta de Web. 

— Da? Ce părere ai? 

— Nu-i râu. Două mii de cazuri Minitrin. 

— Trei mii în prezent. Este un medicament pentru 
hipertensiune cu efecte secundare periculoase. Produs de 
Shyne Medical. Au oferit cincizeci de mii pentru caz şi i-am 
refuzat. O mie patru sute de cazuri Kobril, un antidepresiv 
care credem că provoacă surzirea. De Ben-schelete ai 
auzit? 

— Da. 

— Avem trei mii de cazuri. Şi o mie cinci sute... 

— Am văzut lista. Bănuiesc că site-ul este actualizat. 

— Bineînţeles. Sunt noul rege al daunelor din ţară, Ray. 
Toţi mă sună. Am treisprezece avocaţi în firmă şi am 
nevoie de patruzeci. 

Stewardul reveni ca să strângă resturile. Le aduse 
peştele-spadă şi următorul sortiment de vin, deşi sticla 
anterioară era pe jumătate plină. French execută ritualul 
degustării şi, în cele din urmă, parcă fără entuziasm, 
încuviinţă din cap. Lui Ray i se părea că avea aproape 
acelaşi gust ca şi cele două dinainte. 

— Datorez totul judecătorului Atlee, zise French. 

— De ce? 

— A avut curajul să ia decizia corectă. A oprit pe Miyer- 
Brack în ţinutul Hancock, fără să-i permită să scape într-un 
tribunal federal. A înţeles problema şi nu s-a temut s-o 
penalizeze. Momentul optim este crucial, Ray. La mai puţin 
de şase luni după ce a anunţat verdictul, aveam trei sute 
de milioane. 

— Ai păstrat toţi banii? 


242 


French ridicase furculiţa spre gură. Ezită o clipă, vâri 
bucata de peşte în gură, mestecă, după care spuse: 

— Nu-nţeleg întrebarea. 

— Eu cred că-nţelegi. I-ai dat bani judecătorului Atlee? 

— Da. 

— Cât? 

— Un procent. 

— Trei milioane de dolari? 

— Şi ceva mărunţiş. Peştele e delicios, nu? 

— Aşa-i. De ce? 

French lăsă cuțitul şi furculiţa pe masă şi-şi mângâie din 
nou părul cu ambele mâini. După aceea se şterse pe şervet 
şi roti vinul în pahar. 

— Bănuiesc că există multe întrebări. De ce, când, cum, 
cine. 

— Dă-i drumul - eşti priceput la poveşti. 

O nouă rotire a vinului, urmată de o sorbitură 
satisfăcută. 

— Nu-i ceea ce crezi, deşi l-aş fi mituit pe tatăl tău, sau 
pe oricare alt judecător, pentru verdictul ăla. Am mai 
făcut-o şi aş face-o iarăşi fără să ezit. Face parte pur şi 
simplu din cheltuielile suplimentare. Să fiu însă sincer, 
eram atât de intimidat de el şi de reputaţia lui, încât n-am 
putut să-i propun o înţelegere. M-ar fi aruncat în 
închisoare. 

— Te-ar fi înmormântat în închisoare. 

— Da, ştiu, iar tata m-a convins de asta. De aceea, am 
jucat corect. Procesul a fost un război cu ghearele şi cu 
dinţii, dar adevărul era de partea mea. Am câştigat, după 
aceea am câştigat mult, iar acum câştig şi mai mult. Pe la 
sfârşitul verii trecute, după ce negociasem şi banii îmi 
intraseră în cont, am dorit să-i fac un cadou. Eu am grijă 
de cei care mă ajută, Ray. O maşină nouă aici, un 
apartament dincolo, un sac cu bani peşin pentru un 
serviciu. Joc tare şi-mi protejez prietenii. 

— Tata nu-ţi era prieten. 

— N-am fost amici sau fraţi de cruce, dar în lumea mea 
n-am avut niciodată un prieten mai important. Totul a 


243 


început cu el. Îţi dai seama câţi bani o să fac în următorii 
cinci ani? 

— Mai şochează-mă o dată. 

— O jumătate de miliard. Şi toţi banii ăştia îi datorez 
tatălui tău. 

— Când o să ai suficienţi? 

— Există aici un avocat care s-a ocupat de ţigări şi a 
câştigat un miliard. Mai întâi, aş vrea să-l ajung pe el. 

Ray simţea nevoia să bea ceva. Examina vinul, de parcă 
ar fi ştiut ce să caute în el, iar apoi îl dădu pe gât. French 
revenise la peşte. 

— Nu cred că minţi, zise Ray. 

— Nu mint. Înşel, mituiesc, dar nu mint. Cu vreo şase 
luni în urmă, pe când umblam să-mi cumpăr avioane, 
ambarcaţiuni, vile pe plajă, cabane la munte şi un sediu 
nou, am auzit că tatălui tău îi fusese diagnosticat un 
cancer şi că era serios. Am vrut să fac ceva pentru el. 
Ştiam că nu avea mulţi bani, iar puţinii pe care-i avea 
părea decis să-i doneze în stânga şi-n dreapta. 

— Aşa că i-ai trimis trei milioane bani gheaţă? 

— Da. 

— Pur şi simplu? 

— Pur şi simplu. L-am sunat şi l-am anunţat că i-am 
expediat un pachet. De fapt, au fost patru pachete, patru 
lăzi mari de carton. Unul dintre oamenii mei le-a dus acolo 
într-o camionetă şi le-a lăsat pe terasa din faţă. Judecătorul 
Atlee nu era acasă. 

— Bancnote neînsemnate? 

— De ce le-aş fi înseninat? 

— El ce-a zis? 

— N-am auzit niciun cuvânt din partea lui şi nici n-aş fi 
dorit să aud. 

— Ce a făcut? 

— Asta să mi-o spui tu. Eşti fiul lui şi-l cunoşti mai bine 
decât mine. Tu să-mi spui ce-a făcut cu banii. 

Ray se împinse uşor, depărtându-se de masă. Ţinând 
paharul de vin în mână, îşi încrucişa picioarele şi încercă 
să se destindă. 


244 


— A găsit banii pe terasă şi, când şi-a dat seama de unde 
proveneau, cred că te-a blestemat copios. 

— Sper s-o fi făcut. 

— A dus cutiile în holul de la intrare, unde mai erau alte 
câteva zeci. Intenţiona să le încarce în maşină şi să le 
aducă înapoi la Biloxi, dar a trecut o zi sau două. Era 
bolnav şi slăbit, şi nu conducea prea grozav. Ştia că era pe 
moarte şi sunt sigur că povara asta i-a schimbat viziunea 
asupra multor lucruri. După câteva zile, a decis să ascundă 
banii şi a făcut-o, iar în tot acel timp a plănuit cum să-i 
aducă aici, înapoi, şi să tragă un perdaf pe cinste firii tale 
corupte. Timpul s-a scurs şi starea i s-a înrăutățit. 

— Cine a găsit banii? 

— Eu. 

— Unde sunt? 

— În portbagajul maşinii mele, la sediul tău. French 
hohoti prelung şi sonor. 

— Inapoi, de unde a pornit totul, zise el printre icnete. 

— Au făcut un drum lung. l-am găsit în cabinetul lui, 
imediat după ce l-am descoperit mort. Cineva a încercat să 
dea o spargere şi să-i ia. l-am dus în Virginia, acum sunt 
aici, iar spărgătorul necunoscut mă urmăreşte. 

Hohotele de râs se opriră imediat. French îşi şterse gura 
cu un şervet. 

— Cât ai găsit? 

— Trei milioane, o sută optsprezece mii. 

— La naiba, n-a cheltuit un bănuţ. 

— Şi nici nu i-a menţionat în testament. I-a lăsat pur şi 

simplu acolo, ascunşi în cutii de papetărie, într-o 

comodă, sub rafturile cu cărţi. Cine a încercat să-i fure? 

Sperasem că tu ai putea să ştii asta. — Am o idee destul 

de bună. Spune-mi şi mie, te rog. Este o altă poveste 

lungă. 


245 


32 


Stewardul aduse mai multe soiuri de whisky single malts 
pe puntea superioară, unde French decisese să se 
instaleze pentru una mică înainte de culcare şi pentru o 
altă istorie, cu luminile din Biloxi pâlpâind în depărtare. 
Ray nu bea whisky şi în tot cazul nu ştia nimic despre 
varietățile single malts, dar acceptă ritualul, ştiind că 
French se va îmbăta şi mai mult. Adevărul se revărsa în 
torente acum şi Ray voia să-l afle pe tot. 

Deciseră să bea Lagavulin, pentru aroma lui fumegoasă - 
indiferent ce ar fi însemnat asta. Mai erau patru 
sortimente, înşiruite aidoma unor gărzi străvechi şi 
mândre în uniforme impunătoare distincte iar Ray îşi jură 
că nu avea să mai pună gura pe băutură. Avea să soarbă şi 
să scuipe şi, dacă se ivea ocazia, avea să verse paharul 
peste bord. Spre uşurarea lui, stewardul turnă porţii 
minuscule în pahare scurte din sticlă groasă, atât de grele 
încât puteau sparge parchetul. 

Era aproape ora 22, dar părea mult mai târziu. Golful 
era întunecat şi nu se zărea nicio altă ambarcaţiune. O 
briză uşoară sufla dinspre sud, legănându-l imperceptibil 
pe King of Torts. 

— Cine ştie de existenţa banilor? întrebă French, 
plescăind din buze. 

— Eu, tu... cel care i-a adus acolo. 

— Ăla-i omul tău. 

— Cine-i? 

O sorbitură lungă, încă un plescăit din buze. Ray duse 
whiskyul la buze şi regretă gestul. Deşi le crezuse 
amorţite, simţi arsura din nou peste tot. 

— Gordie Priest. A lucrat vreo opt ani pentru mine, la 
început curier, apoi achizitor de cazuri şi distribuitor. 
Familia lui a trăit dintotdeauna pe Coastă, mereu la limita 


246 


legii. Tatăl şi unchii lui se ocupau de şmenuri, prostituate, 
alcool, bordeluri - nimic legal. Făceau parte din ceea ce, 
cândva, era cunoscută ca mafia Coastei, nişte golani care 
dispreţuiau munca onestă. Acum douăzeci de ani, 
controlau destule pe-aici, dar de acum aparţin istoriei. Cei 
mai mulţi au intrat la închisoare. Tatăl lui Gordie, un tip pe 
care l-am cunoscut foarte bine, a fost împuşcat în afara 
unui bar, lângă Mobile. O gaşcă mizeră, ce să mai vorbim. 
Ai mei îi cunoşteau de ani de zile. 

Cuvintele implicau că şi familia lui făcuse parte din 
acelaşi mediu, dar n-o putea spune. Ei fuseseră paravanul, 
avocaţii care zâmbeau obiectivelor foto şi negociau în 
camere dosnice. 

— Pe la douăzeci de ani, Gordie a intrat la închisoare. 
Făcea parte dintr-o bandă de hoţi de maşini care se 
extindea într-o duzină de state. Când a fost eliberat, l-am 
angajat şi, cu timpul, a devenit unul dintre cei buni 
achizitori de cazuri de pe Coastă. Devenise expert în 
cazurile din larg. li ştia pe tipii care lucrau pe platformele 
petroliere şi, când avea loc vreun deces sau un accident, el 
căpăta cazul. li dădeam un procentaj frumuşel. Trebuie să 
ai grijă de oamenii tăi. Într-un an l-am plătit cu aproape 
optzeci de miare, numai bani gheaţă. I-a făcut praf, 
bineînţeles, la cazinouri şi femei. Îi plăcea să meargă în 
Vegas şi s-o ţină o săptămână în beţii, să arunce cu banii 
ca mahării. Se comporta ca un idiot, dar nu era prost 
deloc. Mereu pe balansoar. Când era falit, se aduna şi 
făcea rost de parale. Când avea bani, reuşea să-i piardă. 

— Sunt sigur că toate astea se-ndreaptă în direcţia mea, 
comentă Ray. 

— Nu te pripi. La începutul anului trecut, după cazul 
Gibson, banii ne-au lovit ca un tsunami. Aveam de achitat o 
mulţime de favoruri. S-au vehiculat sume importante în 
bani gheaţă. Avocaţii care-mi trimiseseră cazurile lor, 
medicii care consultau mii de clienţi noi. Atenţie, nimic 
ilegal, totuşi mulţi nu doreau ca sumele să apară în scris. 
Am făcut greşeala să-l folosesc pe Gordie ca distribuitor. 
Am crezut că pot avea încredere în el. Am crezut că-mi va 


247 


fi loial. M-am înşelat. 

French îşi terminase paharul şi era gata pentru un altul. 
Ray refuză şi se prefăcu că soarbe din Lagavulin. 

— Vasăzică, a dus banii în Clanton şi i-a lăsat pe terasa 
din faţă? repetă el. 

— Da, însă după trei luni a furat de la mine un milion de 
dolari bani gheaţă şi a dispărut. Are doi fraţi şi în ultimii 
zece ani, în orice clipă, cel puţin unul din trei a fost în 
închisoare. Mai puţin acum. Acum toţi sunt eliberaţi 
condiţionat şi încearcă să mă escrocheze. Ştii şi tu că 
estorcarea este un delict serios, dar nu mă pot adresa FBI- 
ului. 

— Ce te face să crezi că el este cel care vrea să ia cele 
trei milioane? 

— Nişte convorbiri telefonice interceptate. Am aflat 
acum câteva luni. Am angajat câţiva tipi realmente serioşi 
să-l găsească pe Gordie. 

— Şi dacă-l găseşti, ce faci? 

— S-a pus o recompensă pe capul lui. 

— Adică... să fie ucis? 

— Da. 

Ray se întinse spre un alt whisky. 


Dormi pe iaht, într-o cabină mare, undeva sub nivelul 
apei, iar când îşi găsi drumul spre puntea principală, 
soarele se înălţase mult în est şi aerul era deja încins şi 
lipicios. Căpitanul îi dădu bună dimineaţa şi arăta spre 
prova, unde-l găsi pe French zbierând la telefon. 

Stewardul credincios se materializa ca din senin şi-i 
oferi cafea. Micul dejun fusese pregătit pe puntea 
superioară, pe scena whiskyurilor single malts, la umbra 
unei copertine. 

— Îmi place să mănânc în aer liber, anunţă French, 
alăturându-i-se lui Ray. Ai dormit zece ore. 

— Adevărat? făcu Ray, privindu-şi încă o dată ceasul, 
care era potrivit după ora de pe Coasta de Est. 

Se găsea pe un iaht, în Golful Mexic, nesigur asupra orei 
şi datei, la un milion de kilometri de casă şi împovărat 


248 


acum de ştiinţa că era urmărit de nişte personaje foarte 
periculoase. 

Pe masă se aflau o mulţime de sortimente de cereale şi 
produse de panificaţie. 

— Tin Lu îţi poate pregăti orice, zise French. Şuncă, ouă, 
săratele, crupe. 

— Ce-i aici ajunge, mulţumesc. 

French era proaspăt şi plin de energie, atacând deja o 
altă zi istovitoare cu vitalitatea care putea să provină doar 
din posibilitatea unor onorarii de o jumătate de miliard de 
dolari. Purta o cămaşă albă de in, încheiată la gât, la fel cu 
cea neagră din seara trecută, şort şi adidaşi. Ochii îi erau 
limpezi şi alergau de colo-colo. 

— Tocmai am mai găsit trei sute de cazuri Minitrin, 
comentă el, turnându-şi o porţie generoasă de fulgi într-un 
castron mare. 

Toate vasele aveau obligatoria monogramă F&F. Ray se 
săturase de daunele în bloc. 

— Felicitări, dar pe mine mă interesează mai mult 
Gordie Priest. 

— Îl vom găsi. Am dat deja nişte telefoane. 

— Este probabil în oraş. 

Ray scoase din buzunarul de la spate o hârtie 
împăturită. Era fotografia incintei 37F, găsită sub 
ştergătorul de parbriz. French o privi şi se opri din 
mestecat. 

— Asta-i în Virginia? întrebă el. 

— Da, a doua incintă din trei pe care le închiriasem. Le- 
au găsit pe primele două şi sunt sigur că ştiu şi de a treia. 
În plus, au ştiut cu exactitate unde eram ieri dimineaţă. 

— În acelaşi timp, este clar că habar n-au unde sunt 
banii. Altfel, i-ar fi luat pur şi simplu din portbagajul 
maşinii tale, în timp ce dormeai. Sau te-ar fi oprit undeva 
între Clanton şi Biloxi şi i-ar fi tras un glonţ în ureche. 

— Nu ştii ce gândesc ei. N 

— Ba da. Trebuie să te pui în pielea escrocilor, Ray. In 
pielea gangsterilor. 

— Pentru tine o fi uşor, dar pentru alții e greu. 


249 


— Dacă Gordie şi fraţii lui ar fi ştiut că ai trei milioane în 
portbagaj, ţi le-ar fi luat. Simplu ca bună ziua. 

Lăsă fotografia şi atacă fulgii. 

— Nimic nu-i simplu, zise Ray. 

— Ce vrei să faci? Să-mi laşi mie banii? 

— Da. 

— Nu fi idiot. Sunt trei milioane de dolari pe care nu 
trebuie să plăteşti impozit. 

— Bani inutili, dacă primesc un glonţ în ureche. Am un 
salariu foarte bun. 

— Banii sunt în siguranţă. Ţine-i acolo unde sunt. 
Acordă-mi niţel timp să-i găsesc pe băieţii ăştia şi vor fi 
neutralizaţi. 

„Neutralizarea” îi tăie toată pofta de mâncare a lui Ray. 

— Pune mâna şi mănâncă! se zborşi French, când Ray 
rămase nemişcat. 

— Nu-s făcut pentru aşa ceva. Bani murdari, băieţi răi 
care-mi sparg apartamentul, urmărindu-mă prin tot sud- 
estul, telefoane înregistrate, vânători de recompense. Ce 
dracu' caut aici? 

French nu se opri din mestecat. Avea intestinele 
căptuşite cu bronz. 

— Tine-ţi firea, îi spuse, şi banii vor fi ai tăi. 

— Nu vreau banii. 

— Ba bine că nu. 

— Zău că nu-i vreau. 

— Atunci, n-ai decât să-i faci cadou lui Forrest. 

— Ar fi un dezastru. 

— Donează-i. Dă-i Facultăţii tale de Drept. Foloseşte-i 
într-un fel care te face să te simţi bine. 

— N-ar fi mai bine să-i dau lui Gordie, ca să nu mă- 
mpuşte? French se opri din mâncat şi privi în jur, de parcă 
l-ar fi pândit cineva. 

— Uite care-i treaba, vorbi el cu o octavă mai jos, Gordie 
a fost văzut aseară în Pascagoula. Suntem pe urmele lui, e 
bine? Cred că punem mâna pe el în douăzeci şi patru de 
ore. 

— Şi va fi „neutralizat”? 


250 


— O să tacă pentru totdeauna. 

— Pentru totdeauna? 

— Gordie va fi pomenit numai la timpul trecut. Bănii tăi 
vor fi în siguranţă. Mai rezistă puţin, da? 

— Acum aş vrea să plec. 

French îşi şterse laptele degresat de pe buza inferioară, 
iar apoi îşi luă radiotelefonul şi-l anunţă pe Dickie să 
pregătească şalupa. Peste câteva minute, erau gata de 
îmbarcare. 

— Uită-te la astea, spuse French, întinzându-i un plic de 
hârtie groasă. 

— Ce-i înăuntru? 

— Fotografiile fraţilor Priest. În caz că te-ntâlneşti cu ei. 


x kK kx 


Ray ignoră plicul până în Hattiesburg, la nouăzeci de 
minute în nordul Coastei. Opri la o benzinărie pentru a 
face plinul şi cumpără un sandviş groaznic cu crevete, apoi 
porni grăbit spre Clanton, unde Harry Rex îl cunoştea pe 
şerif şi pe toţi poliţiştii. 

Gordie avea un rânjet deosebit de ameninţător, care 
fusese capturat de fotograful poliţiei în 1991. Fraţii lui, 
Slatt şi Alvin, nu erau cu nimic mai frumoşi. Ray nu-l putea 
deosebi pe cel mai vârstnic de mezin, deşi asta nu conta 
prea mult. Cei trei nu semănau defel între ei - aceeaşi 
mamă, dar, neîndoios, taţi diferiţi. 

Puteau să aibă câte un milion de dolari fiecare. Lui nu-i 
păsa. „Doar lăsaţi-mă naibii-n pace!” 


251 


33 


Dealurile începeau între Memphis şi Jacksonville, iar 
Coasta părea la multe fusuri orare depărtare. Adeseori, 
Ray se întrebase cum era posibil ca un stat atât de mic să 
fie atât de divers: regiunea Deltei, de-a lungul fluviului, cu 
bogăţia fermelor ei de orez şi bumbac, dar şi cu sărăcia 
care continua să-i uimească pe cei veniţi de afară, Coasta, 
cu amestecul de imigranţi şi relaxare lipsită de grabă 
tipică New Orleans-ului, şi dealurile, unde majoritatea 
ținuturilor erau încă aride şi majoritatea oamenilor 
continuau să meargă duminica la biserică. O persoană din 
zona deluroasă n-ar fi putut înţelege niciodată Coasta şi n- 
ar fi fost acceptată niciodată în Deltă. Ray era pur şi 
simplu fericit că locuia în Virginia. 

Patton French era un vis, îşi repeta el întruna. Un 
personaj ireal, din altă lume. Un ticălos plin de vanitate, 
devorat de viu de propriul eu. Un mincinos, un mituitor, un 
escroc lipsit de orice ruşine. 

După aceea, îşi cobora ochii spre scaunul de alături şi 
zărea chipul sinistru a lui Gordie Priest. O privire într- 
acolo îl asigura că bruta aceea şi fraţii săi ar fi făcut orice 
pentru banii pe care Ray continua să-i plimbe prin ţară. 

La o oră de Clanton, şi revenit în raza de acoperire, 
telefonul său celular sună. Era Fog Newton, care părea 
destul de agitat. 

— Unde dracu-ai fost? 

— Oricum nu m-ai crede. 

— Te-am sunat toată dimineaţa. 

— Care-i problema, Fog? 

— Am avut un incident pe-aici. Aseară, după ce s-a 
închis aeroportul, cineva s-a furişat pe pistă şi a pus un 
dispozitiv incendiar pe aripa lui Bonanza. Bum! Noroc că 
un paznic din terminalul principal a văzut flacăra şi 


252 


pompierii au ajuns aici destul de repede. 

Ray trase pe dreapta pe autostrada interstatală 55 şi 
opri motorul. Mormăi ceva în telefon şi Fog continuă: 

— Avariile au fost totuşi serioase. Fără îndoială, un act 
premeditat. M-asculţi? 

— Da. Ce avarii? 

— Aripa stângă, motorul şi majoritatea fuzelajului, 
probabil avarii totale, în definirea asigurărilor. 
Anchetatorul este deja aici, ca şi tipul de la asigurări. Dacă 
rezervoarele ar fi fost pline, ar fi explodat. 

— Ceilalţi proprietari ştiu? 

— Da, toţi au fost anunţaţi. În mod firesc, ei sunt primii 
pe lista suspecţilor. Norocul tău că n-ai fost în oraş. Când 
te-ntorci? 

— În curând. 

Se îndreptă spre o bretea de ieşire de pe autostradă şi 
trase într-o parcare cu pietriş pentru camioane, unde 
rămase mult timp în căldură şi, din când în când, întoarse 
ochii spre Gordie. Gaşca Priest acţiona rapid - ieri 
dimineaţă în Biloxi, aseară în Charlottesville. Unde era 
acum? 

Intră în local, bău o cafea şi ascultă pălăvrăgelile 
camionagiilor. Ca să schimbe subiectul, sună la Aicorn 
Village şi se interesă de Forrest. Era în camera lui, 
dormind buştean, după cum i se spuse. Recunoscu că-l 
surprindea de fiecare dată cât de mult dormea la 
dezintoxicare. Se plânsese de mâncare, dar situaţia se 
îmbunătăţise niţel. Fie asta, fie începuse să-i placă 
mâncarea. Întrebă cât timp mai putea să rămână, aidoma 
unui puşti care se distrează în Disney World. 

Ray zise că nu ştia sigur. Banii care păreau cândva fără 
de sfârşit se găseau acum în pericol. 

— Nu mă externa, frăţioare, îl imploră el. Vreau să stau 
la dezintoxicare pentru tot restul vieţii. 

La Maple Run, fraţii Atkins terminaseră acoperişul fără 
incidente. Locul era pustiu, când sosi Ray. Îl sună imediat 
pe Harry Rex. 

— Vino să bem o bere pe terasă, diseară îi propuse el. 


253 


Harry Rex nu refuza niciodată o astfel de invitaţie. 


* x * 


Imediat lângă trotuar, chiar în fața casei, se găsea un 
petic neted de iarbă deasă şi, după o deliberare atentă, 
Ray decise că era un loc bun ca să spele maşina. Trase 
Audiul acolo, cu botul spre stradă şi portbagajul la numai 
un pas de terasă. Găsi în beci o căldare veche de tablă, iar 
în hambarul din spate dădu peste un furtun crăpat pe 
alocuri. Desculţ şi fără cămaşă pe el, aruncă apă pe 
decapotabil, frecându-l vreo două ore în soarele fierbinte 
al amiezii. După aceea, îl lustrui timp de încă o oră. Pe la 
17, deschise o sticlă de bere rece şi se aşeză pe trepte, 
admirându-şi munca. 

Sună la numărul privat de telefon pe care i-l dăduse 
Patton French, dar, desigur, marele om era prea ocupat. 
Ray dorea să-i mulţumească pentru ospitalitate, însă de 
fapt voia să afle dacă înregistraseră vreun progres în 
depistarea bandei Priest. N-ar fi pus niciodată întrebarea 
în mod direct, totuşi un fanfaron ca French l-ar fi anunţat 
încântat, dacă ar fi avut o asemenea veste. 

Probabil că şi uitase totul. De fapt, nu-i păsa dacă fraţii 
Priest puneau sau nu mâna pe Ray, sau pe oricare altul. El 
trebuia să câştige o jumătate de miliard prin daune în bloc, 
iar asta îi consuma toată energia. Dacă l-ai fi pus sub 
acuzare pe unul ca French pentru mită sau instigare la 
crimă prin fixarea de recompense pe capul unor oameni, ar 
fi angajat cincizeci de avocaţi ca să-l scape şi i-ar fi 
cumpărat pe toţi grefierii, judecătorii, procurorii şi juraţii. 

Îl sună pe Corey Crawford şi află că proprietarul 
reparase din nou uşile. Poliţia promisese să acorde o 
atenţie specială locului timp de câteva zile, până la 
întoarcerea sa. 

Duba trase pe alee puţin după ora 18. O figură 
surâzătoare sări dinăuntru cu un plic subţire, pe care Ray 
îl studie mult timp după ce-i fusese livrat. Certificatul 
pentru transport par avion era un formular de la 
Facultatea de Drept a Universităţii Virginia, pe care fusese 


254 


completată de mână adresa domnului Ray Atlee, Maple 
Run, 816 Fourth Street, Clanton, MS. Data era 2 iunie, cu 
o zi în urmă. Totul era foarte dubios. 

Nu dăduse adresa din Clanton nimănui de la facultate. 
Nimic din ce s-ar fi întâmplat acolo n-ar fi fost atât de 
urgent încât să necesite un regim de expediţie par avion. 
În plus, nu-i venea în minte absolut niciun motiv pentru 
care facultatea să-i fi trimis ceva, orice. Deschise o altă 
sticlă de bere şi reveni pe treptele din faţă, unde luă plicul 
şi-l deschise. 

Plicul era simplu şi alb; pe exterior fusese scris de mână 
„Ray”. Înăuntru se găsea altă fotografie color, de acum 
familiară, din Chaney's Self-Storage, de data aceasta 
incinta 18R. În partea de jos a fotografiei, cu un font 
scrântit şi greşeli ortografice, fusese tipărit un mesaj: „Nu- 
ţi trebe un avion. Nu mai cheltuii bani.” 

Tipii erau foarte, foarte buni. Fusese destul de dificil să 
descopere cele trei incinte de la Chaney's şi să le 
fotografieze. Fusese îndrăzneţ şi de asemenea stupid să 
incendieze Bonanza. În mod straniu însă, în clipa aceea 
Ray se simţea cel mai impresionat de capacitatea lor de a 
fura un certificat pentru livrare par avion de la 
contabilitatea Facultăţii de Drept. 

După un moment prelungit de şoc, îşi dădu seama de 
ceva care ar fi trebuit să fie imediat evident. Deoarece 
găsiseră 18R, ştiau că banii nu erau acolo. Nu erau nici în 
„Chaney's”, nici în apartamentul lui. Îl urmăriseră din 
Virginia în Clanton, şi dacă s-ar fi oprit undeva pe drum ca 
să ascundă banii, ei ar fi ştiut-o. Probabil că, în vremea cât 
fusese pe Coastă, scotociseră iarăşi prin Maple Run. 

Plasa lor se strângea cu fiecare oră. Toate indiciile se 
legau, toate punctele disparate erau unite prin linii. Banii 
trebuiau să fie la el, iar el şi Ray nu avea unde să fugă. 

Ca profesor universitar, avea un salariu foarte 
confortabil, cu destule beneficii. Nu ducea o viaţă scumpă 
şi, stând acolo pe terasă, desculţ şi fără cămaşă, sorbind o 
bere în umiditatea începutului de seară a unei lungi şi 
caniculare zile de iunie, Ray decise că prefera să continue 


255 


genul acela de viaţă. Violenţa era pentru cei ca Gordie 
Priest şi vânătorii de recompense angajaţi de Patton 
French, nu pentru el. 

Banii erau oricum murdari. 


— De ce ai parcat în curtea din faţă? mormăi Harry Rex, 
suind greoi pe trepte. 

— Am spălat Audi-ul şi l-am lăsat acolo, răspunse Ray. 
Făcuse duş şi purta un tricou şi şort. 

— Țăranul tot ţăran. Dă şi mie o bere. 

Harry Rex se duelase toată ziua în tribunal, un caz urât 
de divorţ, în care problemele vitale fuseseră care dintre 
soţi se drogase mai mult cu zece ani în urmă şi care se 
culcase cu mai mulţi parteneri. Miza o constituia custodia 
copiilor şi niciunul dintre părinţi nu prezenta garanţii. 

— Sunt prea bătrân pentru chestii de-astea, declară el 
mort de epuizare. 

La a doua sticlă de bere începu să moţăie. 

De douăzeci şi cinci de ani, Harry Rex controla 
divorţurile din ţinutul Ford. Frecvent, partenerii care voiau 
să divorţeze se întreceau care să pună primul mâna pe el. 
Un fermier din Karraway îi plătea un onorariu permanent, 
ca să fie disponibil la următorul divorţ. Era un individ 
foarte inteligent, dar putea în acelaşi timp să fie răutăcios 
şi ticălos. Caracteristicile respective se dovedeau foarte 
atractive în tensiunea războiului dintre soţi. 

În acelaşi timp, oboseala începea să-şi arate colții. Ca 
toţi avocaţii din oraşele mici, Harry Rex tânjea după lozul 
cel mare. Cazul cu compensaţii imense şi un onorariu 
condiţionat de patruzeci la sută, după care s-ar fi putut 
retrage. 

Cu o seară în urmă, Ray degustase vinuri scumpe pe un 
iaht de douăzeci de milioane de dolari construit de un prinţ 
saudit şi deţinut de un membru al baroului din Mississippi, 
care plănuia scheme de un miliard de dolari împotriva 
unor companii multinaționale. Acum bea bere Bud într-un 
leagăn ruginit, alături de un alt membru al baroului din 
Mississippi care-şi petrecuse ziua luând decizii în materie 


256 


de creşterea minorilor şi pensie alimentară. 

— Azi-dimineaţă, zise Harry Rex, agentul imobiliar a 
avut un cumpărător potenţial. M-a sunat în timpul 
prânzului şi m-a trezit din somn. 

— Cine-i interesat? 

— Îi mai ţii minte pe fraţii Kapshaw, de lângă Rail 
Springs? 

— Nu. 

— Nişte băieţi buni. Acum zece, poate chiar doisprezece 
ani, au început să fabrice scaune într-un hambar vechi. 
Treaba a mers bine şi şi-au vândut afacerea unei firme 
mari producătoare de mobilă din cele două Caroline. 
Fiecare a luat câte un milion de dolari. Junkie şi nevastă-sa 
îşi caută acum locuinţă. 

— Junkie Kapshaw? 

— Da, însă îşi mănâncă de sub unghii de zgârcit ce este 
şi n-o să plătească 400000 pentru locul ăsta. 

— Nu-l pot învinui. 

— Nevastă-sa e dusă cu sorcova şi-şi doreşte o casă 
veche. Agentul imobiliar e sigur c-o să-i facă o ofertă, dar 
nu va fi mare lucru, probabil în jur de 175 000. 

Harry Rex căscă. 

Schimbară subiectul, discutând despre Forrest, iar apoi 
rămaseră tăcuţi. 

— Cred c-ar fi timpul s-o şterg. 

După trei beri, Harry Rex se pregătea de plecare. 

— Când te-ntorci în Virginia? întrebă el, ridicându-se cu 
greu şi întinzându-şi spinarea. 

— Poate mâine. 

— Sună-mă, căscă el din nou şi cobori treptele. 

Ray îi privi luminile maşinii dispărând pe stradă şi 
rămase iarăşi brusc şi complet singur. Primul zgomot fu un 
foşnet în gardul viu care-l despărţea de vecini, poate vreun 
câine bătrân, sau o pisică pornită în aventuri nocturne, 
dar, indiferent cât de nevinovat ar fi fost, îl sperie pe Ray, 
care se grăbi să intre în casă. 


257 


34 


Atacul începu la puţin după ora 2, în momentul cel mai 
întunecat al nopţii, când somnul este cel mai profund şi 
reacţiile cel mai lente. Ray era mort pentru restul lumii, 
deşi lumea apăsa greu pe mintea lui obosită. Stătea întins 
pe un pat improvizat dintr-o saltea în hol, având alături 
pistolul şi cei trei saci de gunoi plini cu bani. 

Totul începu cu o cărămidă azvârlită prin fereastră, o 
bubuitură care zgâlţâi casa veche şi revărsă cioburi de 
sticlă şi sfărâmături peste masa din sufragerie şi peste 
podelele recent lustruite. Fusese o aruncare bine plasată 
din partea cuiva pus pe treabă, care probabil că mai 
acţionase în felul acela. Ray se târî, trezindu-se, aidoma 
unui motan bătut, şi fu norocos că nu se împuşcă singur, 
atunci când bâjbâi după armă. Menţinându-se aplecat, 
traversă iute holul, apăsă pe un comutator pentru lumină 
şi zări cărămida, zăcând ameninţător lângă perete, în 
apropierea vitrinei cu porţelanuri. 

Folosindu-se de o pătură, îndepărtă sfărâmâturile şi 
ridică grijuliu cărămida, roşie şi nouă, cu muchii ascuţite. 
O hârtie fusese prinsă pe ea cu două elastice groase. Ray 
le desfăcu, în timp ce examina fereastra spartă. Mâinile îi 
tremurau în aşa hal, încât nu putu să citească biletul. 
Inghiţi un nod, se strădui să inspire adânc şi să se 
concentreze asupra avertismentului scris de mână. 

Mesajul era simplu: „Pune banii la loc unde i-ai găsit şi 
pleacă imediat din casă”. 

li sângera o mână; se zgâriase într-un ciob. Era braţul cu 
care folosea arma, dacă se putea face o asemenea 
afirmaţie, şi în teroarea momentului se întrebă în ce fel s- 
ar fi putut proteja. Se ghemui în umbrele sufrageriei, 
silindu-se să respire şi să gândească limpede. 

Telefonul sună brusc, determinându-l să tresară iarăşi 
de spaimă. Un al doilea ţârâit şi Ray se împletici în 


258 


bucătărie, unde lumina slabă de deasupra plitei îl ajută să 
găsească receptorul. 

— Alo! se răsti el. 

— Pune banii la loc şi părăseşte casa, rosti un glas calm, 
dar rigid, pe care nu-l mai auzise niciodată, şi, în ameţeala 
de moment, i se păru că avea o urmă de accent de pe 
Coastă. Acum! înainte să păţeşti ceva. 

Dori să strige „Nu!”, sau „Ilermină!”, sau „Cine eşti?”, 
dar indecizia îl făcu să ezite şi auzi tonul în receptor. Se 
aşeză pe podea şi, cu spatele lipit de frigider, trecu rapid 
în revistă puţinele opţiuni de care dispunea. 

Ar fi putut chema poliţia - să ia banii şi să-i ascundă, să 
înghesuie sacii sub un pat, să mute salteaua, să pitească 
biletul, dar nu şi cărămida, pentru ca să pară că nişte 
delincvenţi vandalizaseră o casă veche ca să se distreze. 
Polițistul ar fi dat ocol locuinţei cu o lanternă, ar fi zăbovit 
o oră sau două, dar la un moment dat tot ar fi plecat. 

Fraţii Priest nu abandonau. Se lipiseră pur şi simplu de 
el. Poate că se ascundeau pentru moment, dar nu plecau. 
În plus, erau mult mai agili decât patrula nocturnă din 
Clanton. Şi mult mai ingenioşi. 

L-ar fi putut suna pe Harry Rex - să-l trezească, să-i 
spună că era ceva urgent, să-l facă să vină la Maple Run şi 
să-i povestească totul. Ray simţea cu adevărat nevoia unei 
urechi care să-l asculte. De câte ori intenţionase să-i 
destăinuie totul lui Harry Rex? Ar fi putut să împartă banii, 
să-i includă în masa succesorală, sau să meargă la Tunica 
şi să joace zaruri un an. 

Totuşi, de ce să-l fi pus şi pe el în pericol? Trei milioane 
erau destul ca să atragă nu numai o crimă. N 

Ray avea un pistol. De ce nu se putea apăra singur? li 
putea păcăli pe atacatori. Când intrau pe uşă, putea să 
deschidă focul. Zgomotele ar fi alertat vecinii şi întregul 
oraş s-ar fi strâns acolo. 

Pe de altă parte, ar fi fost suficient doar un glonţ, unul 
bine ţintit, un proiectil micuţ şi ascuţit pe care nu l-ar fi 
zărit şi probabil pe care l-ar fi simţit doar o clipă sau două. 
În plus, era depăşit numeric de nişte indivizi care trăseseră 


259 


în viaţa lor mult mai multe gloanţe decât profesorul Ray 
Atlee. Acesta decisese deja că nu dorea să moară. Viaţa în 
locurile natale era prea frumoasă. 

Tocmai când bătăile inimii şi ale pulsului începuseră să 
se rărească, o altă cărămidă sparse ferestruica de 
deasupra chiuvetei din bucătărie. Ray tresări şi scoase un 
strigăt, scăpă pistolul, iar apoi îl lovi cu piciorul, când se 
grăbi spre hol. Deplasându-se în patru labe, târi cei trei 
saci cu bani în cabinetul Judecătorului. Trase canapeaua, 
îndepărtând-o de rafturile cu cărţi, şi pomi să îndese 
teancurile de bancnote înapoi în comoda în care 
descoperise blestemata de avere. Asuda, blestema şi se 
aştepta la o altă cărămidă, sau poate la primele focuri de 
armă. După ce vâri totul înapoi în ascunzătoare, ridică 
arma de pe jos şi descuie uşa din faţă. Se repezi la maşină, 
pomi motorul, demară, săpând făgaşe cu roţile prin peluza 
din faţă, şi fugi de acolo. 

Nu păţise nimic şi deocamdată aceasta era unica lui 
grijă. 


x kK x 


La nord de Clanton, terenul cobora spre Lacul Chatoula 
şi şoseaua era dreaptă şi netedă cam trei kilometri. 
Cunoscut simplu drept „Lunca”, fusese de multă timp locul 
favorit al alergătorilor de curse auto nocturne, al beţivilor, 
al golanilor şi, în general, al scandalagiilor. Până în 
momentul acela, episodul în care Ray se apropiase cel mai 
mult de moarte se petrecuse în liceu, când se pomenise pe 
bancheta din spate a unui Pontiac Firebird ticsit, condus 
de Bobby Lee West, care era beat turtă şi concura cu un 
Camaro condus de un şofer şi mai criţă, Doug Terring, 
ambele maşini gonind cu 160 km/h prin Luncă. Ray 
părăsise pentru totdeauna genul acela de distracţii, dar 
Bobby Lee murise după un an, când Firebirdul lui părăsise 
şoseaua şi intrase într-un copac. 

Când ajunse la întinderea netedă a Luncii, Ray calcă 
acceleraţia TI-ului şi nu mai ridică talpa. Era 2.30 


260 


noaptea, cu siguranţă că toată lumea dormea tun. 

Elmer Conway adormise într-adevăr, dar un ţintar 
ghiftuit îl ciupise de frunte şi-l trezise. Zări faruri, un 
automobil care se apropia cu rapiditate şi activă radarul. 
Avu nevoie de aproape şapte kilometri, ca să tragă pe 
dreapta maşinuţa străină şi deja era furios. 

Ray comise greşeala să deschidă portiera şi să coboare, 
iar Elmer nu dorise asta. 

— Nu mişca, nenorocitule! urlă el peste ţeava pistolului, 
care, după cum observă iute Ray, îi ţintea fruntea. 

— Uşurel, uşurel, ridică el mâinile în semn de predare 
necondiționată. 

— Îndepărtează-te de maşină, mârâi Elmer cu arma 
îndreptată spre un punct de pe nas. 

— Nicio problemă, domnule, uşurel, încuviinţă Ray, 
deplasându-se precaut în lateral. 

— Cum te numeşti? 

— Ray Atlee, fiul judecătorului Atlee. Poţi, te rog, să laşi 
arma jos? 

Elmer cobori pistolul câţiva centimetri, suficient ca o 
salvă să-l lovească pe Ray în abdomen, nu în cap. 

— Ai numere de înmatriculare din Virginia, observă el. 

— Locuiesc în Virginia. 

— Într-acolo mergeai? 

— Da, domnule. 

— De ce te grăbeai? 

— Nu ştiu, pur şi simplu. 

— Te-am înregistrat cu 157 km/h. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Rău, pe naiba. Asta-i conducere imprudentă. 

Elmer se apropie un pas. Ray uitase de tăietura de pe 
mână şi nu avea habar de o alta, la genunchi. Elmer scoase 
o lanternă şi-l cercetă din cap până-n picioare de la trei 
metri depărtare. 

— De ce sângerezi? 

Era o întrebare foarte bună şi, în clipa aceea, stând în 
mijlocul şoselei întunecate cu lanterna vârâtă în ochi, Ray 
nu se putu gândi la niciun răspuns corespunzător. 


261 


Adevărul ar fi durat o oră şi s-ar fi adresat unor urechi 
neîncrezătoare. O minciună ar fi înrăutățit şi mai mult 
lucrurile. 

— Nu ştiu, murmură el. 

— Ce-i în maşină? întrebă Elmer. 

— Nimic. 

— Vezi să nu. 

Îi puse cătuşele lui Ray şi-l vâri pe bancheta din spate a 
maşinii sale de patrulare prin ţinutul Ford, un Impala brun 
cu aripile prăfuite, fără capace la roţi şi o mulţime de 
antene montate pe bara amortizoare din spate. Ray îl privi, 
dând ocol TT-ului şi uitându-se înăuntru. După ce termină 
cu inspecția, Elmer sui pe locul şoferului şi întrebă fără să 
se întoarcă: 

— La ce-ţi trebuie arma? 

Ray încercase să strecoare pistolul sub scaunul de lângă 
el, dar, în mod evident, rămăsese vizibil. 

— Pentru protecţie. 

— Ai permis? 

— Nu. 

Elmer sună la dispecerat şi făcu un raport lung. Asupra 
incidentului. 

— Îl aduc, încheie el, de parcă tocmai pusese mâna pe 
unul dintre cei mai căutaţi zece criminali. 

— Ce se-ntâmplă cu maşina mea? se interesă Ray, când 
porniră. 

— O să trimit să ţi-o remorcheze. 

Elmer aprinse girofarul cu lumini roşu-albastre şi 
acceleră până la 130 km/h. 

— Pot să-mi sun avocatul? întrebă Ray. 

— Nu. 

— Ce naiba, a fost doar o infracţiune de circulaţie. 
Avocatul poate să mă aştepte la închisoare, să depună 
cauţiunea şi într-o oră am plecat. 

— Cine-i avocatul tău? 

— Harry Rex Vonner. 

Elmer mârâi şi ceafa i se încorda. 

— Nenorocitul m-a curăţat la divorţ. Ray se lăsă pe spate 


262 


şi închise ochii. 


x kK x 

Pe când Elmer îl împingea pe trotuar, Ray îşi aminti că 
văzuse de două ori interiorul închisorii din ținutul Ford. În 
ambele daţi, adusese documente pentru nişte taţi escroci, 
care nu mai plătiseră de ani de zile pensia alimentară, iar 
judecătorul Atlee decisese închiderea lor. Haney Moak, 
paznicul uşor retardat într-o uniformă cu câteva numere 
prea mare, se afla tot acolo, la biroul din faţă, citind 
reviste cu povestiri polițiste. El îndeplinea şi rolul de 
dispecer pentru tura de noapte, aşa că ştia despre delictele 
lui Ray. 

— Băiatu' lu' judecătoru' Atlee, da? rânji el strâmb. 
Ţinea capul lăsat pieziş spre un umăr şi ochii nu-i erau 
egali; ori de câte ori vorbea, era un chin să menţii 
contactul vizual. 

— Da, domnule, încuviinţă Ray politicos, căutând să-şi 
facă prieteni. 

— Affost un om de treabă, zise Haney şi trecu în spatele 
lui, descuindu-i cătuşele. 

Ray îşi frecă încheieturile şi se uită spre polițistul 
Conway, care era ocupat cu completarea de formulare, cu 
o ţinută foarte oficială şi băţoasă. 

— Conducere imprudentă şi port ilegal de armă. 

— Doar nu-l închizi? i se adresă Haney lui Elmer de-a 
dreptul grosolan, de parcă el ar fi preluat cazul. 

— Ba bine că nu, se răsti Elmer şi situaţia se tensiona 
imediat. 

— Pot să-i telefonez lui Harry Rex Vonner? îl rugă Ray. 

Haney arătă din cap spre un telefon fixat în perete, ca şi 
cum nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin. Il fulgeră din priviri pe 
Elmer. Era evident că relaţiile dintre cei doi aveau o istorie 
zbuciumată. 

— Închisoarea-i plină, zise Haney. 

— Aşa spui de fiecare dată. 

Ray tastă iute numărul de acasă al lui Harry Rex. Era 
trecut de ora 3 şi ştia că deranjul nu avea să fie apreciat. 


263 


Actuala doamnă Vonner răspunse după al treilea ţârâit. 
Ray îşi ceru scuze şi ceru cu Harry Rex. 

— Nu-i aici, răspunse ea. 

„Nu se poate să fi părăsit oraşul, îşi zise Ray. Acum şase 
ore, stătea pe terasă cu mine.” 

— Mi-aţi putea spune unde este? 

Pe fundal, Haney şi Elmer răcneau practic unul la 
celălalt. 

— La reşedinţa Atlee, răspunse încet femeia. 

— Nu, a plecat de acolo acum câteva ore. Am fost cu el. 

— Tocmai a primit un telefon. Casa a luat foc. 

Cu Haney în compartimentul din spate, zburară în jurul 
pieţei, cu girofarul şi sirena activate. Incendiul se putea 
zări de la două intersecţii depărtare. 

— Păzeşte-ne, Doamne, vorbi Haney din spate. 

Puţine evenimente aţâţau Clantonul mai mult decât un 
incendiu de proporţii. Zeci de voluntari se agitau de colo- 
colo şi toţi păreau că urlă din răsputeri. Vecinii se 
adunaseră pe trotuarul de vizavi. 

Flăcările răzbătuseră deja prin acoperiş. Păşind peste un 
furtun, pe peluza din faţă, Ray simţi mirosul inconfundabil 
de benzină. 


264 


35 


Cuibuşorul de nebunii nu era chiar aşa rău pentru un pui 
de somn. Era o cameră lungă şi îngustă, plină de praf şi 
pânze de păianjeni, cu un singur bec atârnând din mijlocul 
tavanului boltit. Tocul unicei ferestre fusese vopsit cândva 
în secolul trecut şi prin geam se vedea piaţa. Patul era o 
vechitură din fier, fără cearşafuri sau pături, dar Ray 
încercă să nu se gândească la Harry Rex şi la ghinioanele 
sale petrecute chiar pe salteaua aceea. Preferă să se 
gândească la casa veche de la Maple Run şi la modul 
glorios în care intrase în istorie. Până se prăbuşise 
acoperişul, jumătate din Clanton se strânsese acolo. Ray 
stătuse singur, pe una dintre ramurile joase ale unui 
sicomor de peste drum, ascuns de toţi, străduindu-se în 
van să invoce amintiri dragi dintr-o copilărie minunată, 
care pur şi simplu nu existase. Când flăcările ţâşniseră 
prin toate ferestrele, nu se gândise la banii din cabinetul 
Judecătorului sau la masa mamei din sufragerie, ci doar la 
bătrânul general Forrest privind aspru, cu ochii lui 
pătrunzători. 

Trei ore de somn şi se deşteptă pe la 8. Temperatura 
creştea rapid în vizuina imoralităţii şi se auzeau nişte paşi 
grei, care se apropiau de el. 

Harry Rex deschise larg uşa şi aprinse lumina. 

— Deşteptarea, criminalule, mârâi el. Eşti aşteptat la 
închisoare. 

Ray cobori picioarele din pat. 

— Evadarea mea a fost directă şi banală. 

Îi pierduse pe Elmer şi pe Haney în mulţime, după care 
plecase pur şi simplu cu Harry Rex. 

— Le-ai spus că-ţi pot percheziţiona maşina? 

— Da. 

— Ai făcut o tâmpenie. Ce fel de avocat eşti? 

Luă un scaun pliant din lemn de lingă perete şi se aşeză 


265 


lângă pat. 

— N-aveam nimic de ascuns. 

— Eşti idiot, ştii asta? Ţi-au scotocit maşina şi n-au găsit 
nimic. 

— Era de aşteptat. 

— Nici haine, nici bagaje, nici periuţa de dinți, absolut 
nicio dovadă că părăseai pur şi simplu oraşul ca să te duci 
acasă, conform versiunii tale oficiale. 

— N-am dat eu foc la casă, Harry Rex. 

— Dar eşti un suspect excelent. Fugi în timpul nopţii, 
fără haine, fără nimic, gonind de parcă ai fi scăpat din 
ghearele morţii. Baba Larrimore care locuieşte ceva mai 
încolo pe stradă te-a văzut dispărând în goana mare cu 
maşinuţa, pentru ca după zece minute să apară pompierii. 
Ai fost prins de cel mai idiot poliţist din stat, având 157 
km/h şi îndepărtându-te cât mai rapid de locul ăsta. Ce-ai 
de spus în apărarea ta? 

— N-am dat eu foc la casă. 

— De ce ai plecat la 2:30 noaptea? 

— Cineva a aruncat o cărămidă prin fereastra 
sufrageriei şi m-am speriat. 

— Aveai o armă. 

— Nu voiam s-o folosesc. Prefer să fug decât să trag în 
cineva. 

— Ai stat prea mult în Nord. 

— Nu locuiesc în Nord. 

— Cum te-ai tăiat în halul ăsta? 

— Cărămida a spart geamul şi m-am tăiat când m-am 
dus să văd despre ce-i vorba. 

— De ce n-ai chemat poliţia? 

— Am intrat în panică. Voiam s-ajung acasă, aşa că am 
plecat. 

— Şi după zece minute cineva toarnă benzină peste tot 
şi-aruncă un chibrit. 

— Nu ştiu ce-a făcut. 

— Eu unul te-aş pune sub acuzare. 

— Nu poţi, eşti avocatul meu. 

— Nu, sunt avocatul care se ocupă de o succesiune care, 


266 


apropo, tocmai şi-a pierdut unicul activ. 

— Există o asigurare împotriva incendiilor. 

— Da, însă n-o poţi încasa. 

— De ce? 

— Dacă vei solicita despăgubirea, vei fi anchetat pentru 
incendiere premeditată. Eu te cred dacă zici că n-ai făcut-o 
tu, dar nu sunt sigur în privinţa celorlalţi. Dacă vrei să 
încasezi asigurarea, tipii îţi vor sări la gât. 

— N-am dat eu foc la casă. 

— Perfect, atunci cine a făcut-o? 

— Cel care a aruncat cărămida. 

— Şi cine ar putea fi persoana respectivă? 

— Habar n-am. Poate cineva care a pierdut un caz de 
divorţ. 

— Superb. Şi aşteaptă nouă ani ca să se răzbune pe 
Judecător, care, nu uita, a murit. N-o să fiu în sala de 
judecată când le vei declara asta juraţilor. 

— Nu ştiu, Harry Rex. Îţi jur că n-am făcut-o eu. Dă-o 
naibii de asigurare. 

— Nu-i aşa simplu. Doar jumătate din banii de asigurare 
îţi aparţin, restul sunt ai lui Forrest. El îi poate revendica. 

Ray inspiră adânc şi-şi frecă bărbia ţepoasă. 

— Poţi să m-ajuţi aici? A 

— Şeriful este la parter cu unul dintre anchetatori. Iţi 
vor pune nişte întrebări. Răspunde încet, spune adevărul... 
bla-bla-bla. Voi fi acolo, aşa că nu te pripi. 

— Este aici? 

— În camera mea de studiu. l-am cerut să vină, ca să 
putem rezolva treaba acum. Cred că trebuie să părăseşti 
oraşul, zău aşa. 

— Asta şi încercam să fac. 

— Acuzaţiile de conducere imprudentă şi port ilegal de 
armă vor fi amânate pentru câteva luni. Lasă-mi timp să 
organizez rolul. În clipa de faţă, ai probleme mai mari. 

— N-am dat eu foc la casă, Harry Rex. 

— Bineînţeles că nu. 

leşiră din cameră şi porniră să coboare treptele şubrede 
spre etajul întâi. 


267 


— Cine-i şeriful? întrebă Ray peste umăr. 

— Un tip pe nume Sawyer. 

— E bun. 

— Nu contează. 

— Sunteţi apropiaţi? 

— L-am divorţat pe fiu-său. 

Camera de studiu era o harababură de volume juridice 
groase, azvârlite pe rafturi, pe credenţe şi pe masa lungă 
pro-priu-zisă. Lăsa impresia că Harry Rex petrecea ore 
întregi documentându-se meticulos. Adevărul era altul. 

Sawyer nu era deloc politicos şi nici ajutorul lui, 
Sandroni, un italian micuţ şi agitat. Italienii erau rari în 
nord-estul statului Mississippi şi, cu ocazia prezentărilor 
scurte, Ray detecta accentul specific Deltei. Cei doi 
degajau un aer profesionist - Sandroni lua notițe, iar 
Sawyer sorbea cafea aburindă dintr-un pahar de hârtie 
cerată şi privea orice mişcare a lui Ray. 

Pompierii fuseseră chemaţi de doamna Larrimore la ora 
2.34, aproximativ la zece-cincisprezece minute după ce 
văzuse maşina lui Ray plecând în trombă de pe Fourth 
Street. La 2.36, Elmer Conway anunţase prin staţie că 
urmărea un idiot care gonea cu 160 km/h prin Luncă. 
Deoarece era deja stabilit că Ray depăşise viteza legală, 
Sandroni petrecu mult timp detaliind traseul, vitezele 
estimate, luminile semafoarelor, orice amănunt care l-ar fi 
putut încetini la ora aceea din noapte. 

După ce fu determinată ruta pe care o urmase, Sandroni 
sună prin staţie un poliţist care se afla în faţa casei arse de 
la Maple Run şi-i ceru să parcurgă exact acelaşi drum, cu 
exact aceleaşi viteze estimate, şi să se oprească în Luncă, 
unde Elmer aştepta din nou. 

Peste douăsprezece minute, polițistul sună şi anunţă că 
ajunsese la Elmer. 

— Prin urmare, îşi începu Sandroni recapitularea, în mai 
puţin de douăsprezece minute, cineva - şi presupunem că 
acest cineva nu se afla deja în casă, aşa este, domnule 
Atlee? — A intrat cu o cantitate mare de benzină şi a 
stropit locul peste tot - atât de mult, încât căpitanul de 


268 


pompieri a zis că n-a simţit în viaţa lui un miros aşa 
puternic de benzină -, a aruncat după aceea un chibrit sau 
două - deoarece căpitanul de pompieri a fost aproape sigur 
că incendiul a avut mai multe focare -, iar pe urmă a fugit 
în noapte. Aşa este, domnule Atlee? 

— Nu ştiu cum a procedat incendiatorul, zise Ray. 

— Dar timpii sunt corecţi? 

— Dacă aşa spuneţi dumneavoastră... 

— Aşa spun eu. 

— Mai departe, mârâi Harry Rex de la celălalt capăt al 
mesei. Următorul pe listă era motivul. Casa, cu tot cu 
bunurile din interior, era asigurată pentru 380000 de 
dolari. Conform agentului imobiliar, care fusese consultat, 
se primise deja o ofertă de cumpărare de 175000 de dolari. 

— O diferenţă frumuşică, nu-i aşa, domnule Atlee? 
întrebă Sandroni. 

— Aşa-i. 

— V-aţi anunţat compania de asigurare? 


— Nu, m-am gândit să aştept începerea programului, 
răspunse Ray. Poate nu vă vine să credeţi, dar unii nu 
lucrează sâmbăta. 

— Ce naiba, maşina pompierilor nici n-a plecat încă de 
acolo, adăugă salutar Harry Rex. Avem la dispoziţie şase 
luni pentru completarea cererii de despăgubire. 

Sandroni se îmbujora la faţă, dar se abţinu de la orice 
comentariu. Trecând mai departe, îşi examina notițele şi 
spuse: 

— Să discutăm despre alţi suspecti. 

Lui Ray nu-i plăcu folosirea cuvântului „alţi”. Relată 
episodul azvârlirii cărămizii prin fereastră, chiar dacă nu 
integral. Aminti apoi de telefonul care-l avertizase să plece 
imediat. 

— Puteţi să verificaţi apelurile telefonice, îi provocă el. 

Ca supliment, pomeni şi de aventura anterioară în care 
un dement zgâlţâise ferestrele în noaptea morţii 
Judecătorului. 

— Cred că ajunge pentru toţi, anunţă Harry Rex după 


269 


treizeci de minute. 

Altfel spus, „clientul meu nu va mai răspunde la alte 
întrebări”. 

— Când părăsiţi oraşul? se interesă Sawyer. 

— Încerc s-o fac de şase ore, replică Ray. 

— Cât mai repede, zise Harry Rex. 

— S-ar putea să mai avem unele întrebări. 

— Mă voi întoarce de câte ori va fi nevoie de mine. 
Harry Rex îi conduse la ieşirea din clădire, iar când reveni 
în camera de documentare spuse: 

— Cred că eşti un mincinos nenorocit. 


270 


36 


Maşina veche de pompieri plecase, aceeaşi pe care Ray 
şi amicii săi o urmăreau când erau adolescenţi şi se 
plictiseau în nopţile de vară. Un singur voluntar, purtând 
un tricou murdar, rula furtunurile. Strada arăta jalnic, 
plină de noroi peste tot. 

Până la mijlocul dimineţii, Maple Run fu părăsită. Coşul 
din partea dreaptă rămăsese în picioare, precum şi o 
porţiune de perete înnegrit alături de el. Restul se 
prăbuşise într-un morman de ruine. Ray şi Harry Rex 
ocoliră rămăşiţele şi pătrunseră în curtea din spate, unde 
un şir de nuci bătrâni proteja limita proprietăţii. Se 
aşezară la umbră în scaune metalice de grădină, pe care 
Ray le vopsise cândva în roşu, şi mâncară tamale. 

— N-am dat eu foc la casă, spuse în cele din urmă Ray. 

— Ştii cine-a făcut-o? 

— Am un suspect. 

— Atunci, spune-mi, fir-ar al naibii! 

— Se numeşte Gordie Priest. 

— Cine-i ăsta? 

— E o poveste lungă. 

Ray începu cu Judecătorul zăcând mort pe canapea şi cu 
descoperirea accidentală a banilor... sau, de fapt, nu 
fusese un accident? Oferi cât mai multe detalii îşi putea 
reaminti şi ridică toate întrebările care-l obsedaseră 
săptămâni la rând. Amândoi se opriseră din mâncat. 
Priveau mormanul care încă fumega, dar erau prea 
absorbiți ca să-l vadă cu adevărat. Harry Rex era uluit de 
poveste, iar Ray se simţea uşurat s-o relateze. De la 
Clanton la Charlottesville şi înapoi. De la cazinourile din 
Tunica la cele din Atlantic City şi înapoi la Tunica. Coasta 
şi Patton French, aflat în căutarea miliardului său de 
dolari, totul fiind declanşat de judecătorul Reuben Atlee, 
umil servitor al legii. 


271 


Nu ascunse nimic şi se strădui să-şi amintească totul. 
Spargerea apartamentului său din Charlottesville - 
exclusiv pentru intimidare, aşa cum îşi spusese. 
Cumpărarea neinspirată a unei cote părţi din Bonanza. 
Vorbi mereu şi mereu, fără ca Harry Rex să scoată un 
cuvânt. 

Când termină, nu mai avea chef de mâncare şi transpira. 
Harry Rex avea de pus un milion de întrebări, dar începu 
cu: 

— De ce ar fi incendiat casa? 

— Probabil ca să-şi ascundă urmele... nu ştiu. 

— Individul ăsta n-a lăsat niciun fel de urme. 

— Poate că a fost actul final de intimidare. 

Reflectară în tăcere asupra problemei. Harry Rex 
termină o tamala şi zise: 

— Trebuia să-mi fi spus. 

— Am dorit să păstrez banii, mă-nţelegi? Aveam trei 
milioane de dolari bani gheaţă în mâini şi era o senzaţie 
extraordinară, întrecea cu mult orgasmul, întrecea orice 
simţisem vreodată. Trei milioane de dolari, Harry Rex, şi 
toţi erau ai mei. Eram bogat. Eram lacom. Eram corupt. 
Nu voiam ca tu, Forrest, statul sau altcineva din lumea 
asta să ştie că aveam banii. 

— Ce intenţionai să faci cu ei? 

— Să-i strecor în bănci - o duzină de bănci - câte 9 000 o 
dată, fără acte care să atragă atenţia Fiscului, să-i las să se 
adune timp de optsprezece luni şi apoi să-i investesc cu un 
expert. Am patruzeci şi trei de ani, în doi ani banii ar fi fost 
spălaţi şi puşi la treabă. S-ar fi dublat la fiecare cinci ani. 
La cincizeci de ani, aş fi avut şase milioane. La cincizeci şi 
cinci, douăsprezece. La şaizeci de ani, aş fi avut douăzeci 
şi patru de milioane de dolari. Planificasem totul. Parcă 
vedeam viitorul. 

— Nu trebuie să te învinovăţeşti. A fost normal ceea ce 
ai făcut. 

— Nu mi se pare chiar normal. 

— Eşti un escroc jalnic. 

— Mă simţeam jalnic şi începusem deja să mă schimb. 


272 


Mă vedeam deja într-un avion, într-o maşină sport mai 
dichisită, într-o locuinţă mai elegantă. În Charlottesville 
sunt destui cu bani mulţi şi mă gândeam să epatez. Să 
devin membru al unor cluburi selecte, să merg la 
vânătoare de vulpi. 

— La vânătoare de vulpi? 

— Îhî. 

— Cu pantalonii ăia caraghioşi şi pălăriuţă? 

— Să sari peste garduri călare pe un armăsar năbădăios, 
urmărind o haită de copoi care gonesc după o vulpe de 
cincisprezece kilograme pe care n-o s-o vezi niciodată. 

— De ce ti-ar fi plăcut să faci asta? 

— Altora de ce le place? 

— Eu m-aş limita la vânatul păsărilor. 

— Oricum, erau o povară, literalmente. Ce naiba, am 
târât banii ăştia după mine săptămâni întregi. 

— Puteai să fi lăsat o parte în cabinetul meu. Ray 
termină o tamala şi sorbi din cola. 

— Mă crezi tâmpit? 

— Nu, te cred norocos. Individul ăla nu se juca. 

— De fiecare dată când închid ochii, pot să văd un glonţ 
îndreptându-se spre fruntea mea. 

— Uite care-i treaba, Ray, n-ai făcut nimic ilegal. 
Judecătorul n-a dorit ca banii să fie incluşi în masa 
succesorală. Tu i-ai luat fiindcă ai considerat că-i protejai 
şi în acelaşi timp îi apărai reputaţia. Un dement îi dorea 
mai mult decât tine. Privind retrospectiv, zi mersi că ai 
scăpat fără nicio zgârietură. Uită tot episodul ăsta. 

— Mulţumesc, Harry Rex. 

Ray se aplecă puţin în faţă şi-l privi pe pompierul 
voluntar îndepărtându-se. 

— Cum facem cu incendiul? 

— O să-i dăm cumva de capăt. Eu o să depun cererea de 
despăgubire şi compania de asigurări o să ancheteze. Va 
suspecta incendiere premeditată şi lucrurile se vor 
complica. 

O să lăsăm să treacă nişte luni. Dacă nu plăteşte, o s-o 
dăm în judecată în ţinutul Ford. Nu va risca un proces cu 


273 


juraţi împotriva moştenirii lui Reuben Atlee chiar aici, în 
propriul tribunal. Cred că se va ajunge la o înţelegere 
înainte de proces. S-ar putea să fie nevoie să mai reducem 
pretenţiile, dar vom căpăta o sumă frumuşică. Ray se sculă 
în picioare. 

— Zău că vreau să plec spre casă. 

Aerul era încărcat de fum şi dogoare, când ocoliră 
resturile casei. 

— Mi-a ajuns, spuse Ray şi pomi către stradă. 


* x x 


Nu depăşi 90 km/h când străbătu Lunca. Elmer Conway 
nu se zărea nicăieri. Audi-ul părea mai uşor cu portbagajul 
gol. Viaţa însăşi îşi lepăda poverile. Ray tânjea după 
normalitatea căminului. 

Îl îngrozea întâlnirea cu Forrest. Moştenirea tatălui lor 
tocmai fusese ştearsă de pe faţa pământului, iar acuzaţia 
de incendiere premeditată avea să fie dificil de explicat. 
Poate c-ar fi trebuit să mai aştepte. Reabilitarea mergea 
bine şi Ray ştia din experienţă că Forrest putea să fie dat 
peste cap de cea mai măruntă complicaţie. Să mai lase să 
treacă o lună. Apoi încă una. 

Forrest nu avea să se întoarcă în Clanton, iar în lumea 
lui mohorâtă era posibil să nu audă niciodată de incendiu. 
Poate că ar fi fost mai bine dacă i-ar fi dat Harry Rex 
vestea. 

Recepţionistul de la Alcom Village îi aruncă o privire 
lungă şi plină de curiozitate când ajunse acolo. Răsfoi o 
mulţime de reviste în sala de vizite slab luminată. Când 
Oscar Meave apăru cu o expresie mohorâtă, Ray ştiu cu 
exactitate ce se întâmplase. 

— A plecat ieri spre seară, începu Meave, aplecându-se 
peste măsuţa din faţa lui Ray. Toată dimineaţa am încercat 
să dau de tine. 

— Mi-am pierdut celularul azi-noapte, zise Ray. 

Dintre toate lucrurile pe care le abandonase, fugind 
dinaintea avalanşei, nu-i venea să creadă că-şi uitase 
tocmai telefonul celular. 


274 


— A solicitat o plimbare pe deal, un traseu de opt 
kilometri prin natură pe care-l parcurgea zilnic. Este în 
spatele proprietăţii, dincolo de garduri, însă Forrest nu 
prezenta risc de securitate. Cel puţin aşa crezusem. Nu-mi 
vine să cred. 

Pentru Ray nu era nicio surpriză. Fratele lui fugea din 
clinicile de dezintoxicare de aproape douăzeci de ani. 

— Clinica noastră nu-i tocmai o închisoare, continuă 
Meave. Dacă pacientul nu doreşte să stea aici, tratamentul 
este inutil. 

— Înţeleg, încuviinţă Ray cu un glas scăzut. 

— Mergea foarte bine, continuă Meave, vizibil mai 
tulburat decât Ray. Era complet curat şi foarte mândru de 
sine. Cumva, adoptase doi adolescenţi, veniţi pentru prima 
dată la dezintoxicare, şi lucra cu ei în fiecare dimineaţă. 
Pur şi simplu nu-nţeleg ce s-a întâmplat. 

— Crezusem că ai fost şi tu dependent. Meave clătina 
din cap. 

— Ştiu, ştiu. Dependentul se lasă atunci când vrea, nu 
mai devreme. 

— Ai văzut vreodată unul care pur şi simplu nu se putea 
lăsa? întrebă Ray. 

— Nu putem recunoaşte aşa ceva. 

— Ştiu că nu puteţi. Dar, în mod neoficial, amândoi ştim 
că există dependenţi care nu se vor dezbăra niciodată. 

Meave ridică din umeri fără chef. 

— Forrest este unul dintre aceştia, Oscar. Am dus-o aşa 
douăzeci de ani. 

— Eu unul îl consider un eşec personal. 

— Nu are rost. 

leşiră din clădire şi mai discutară câteva clipe sub o 
copertină. Meave nu-şi putea opri scuzele. Pentru Ray nu 
era nicio surpriză. 

Pe drumul care şerpuia spre autostradă, Ray se întrebă 
cum reuşise fratele său să plece pur şi simplu pe jos dintr- 
o clinică aflată la aproape treisprezece kilometri de cea 
mai apropiată aşezare. Deşi fugise şi din locuri mult mai 
izolate. 


275 


Avea să revină în Memphis, în camera lui din demisolul 
casei lui Ellie, pe străzile unde îl aşteptau furnizorii de 
droguri. Următorul apel telefonic putea să fie şi ultimul, 
dar Ray se aşteptase la aşa ceva de mulţi ani. Deşi bolnav, 
Forrest dovedise o uimitoare abilitate de supravieţuire. 

Ajunsese deja în Tennessee şi până în Virginia mai avea 
şapte ore. Cerul era senin, vântul nu sufla aproape deloc şi 
se gândi ce grozav ar fi fost să se afle la 1 500 de metri 
altitudine, în avionul Cessna favorit. 


276 


37 


Ambele uşi erau noi, nevopsite şi mult mai masive decât 
cele vechi. În gând, Ray îi mulţumi proprietarului pentru 
cheltuiala suplimentară, deşi ştia că de acum încolo nu va 
mai avea loc nicio spargere. Urmărirea luase sfârşit. Se 
terminase cu privirile aruncate peste umăr. Se terminase 
cu drumurile pe furiş la Chaney's, ca să se joace de-a hoţii 
şi vardiştii. Se terminase cu discuţiile conspirative cu 
Corey Crawford. Şi se terminase cu banii iliciţi despre care 
să-şi facă griji, la care să viseze şi pe care să-i târascâ 
după el. Dispariţia poverii aceleia îl făcu să surâdă şi să 
umble cu un pas mai vioi. 

Viaţa avea să redevină normală. Alergări lungi în arşiţă. 
Zboruri solitare, lungi, peste Piedmont. Mai mult, de-abia 
aştepta să reia documentarea neglijată pentru tratatul 
despre monopoluri pe care făgăduise câ-l va preda fie la 
Crăciunul acesta, fie la cel următor. Se înmuiase şi în 
privinţa lui Kaley şi era pregătit pentru o ultimă tentativă 
de cină împreună. Ea reprezenta de acum un subiect legal, 
absolvise facultatea şi pur şi simplu arăta prea bine ca s-o 
abandoneze fără măcar un efort decent. 

Apartamentul era la fel, în starea lui dintotdeauna, 
deoarece nu avea alţi ocupanţi. Cu excepţia uşii, nu exista 
nicio urmă a spargerilor. Ştia acum că intrusul nu fusese 
de fapt un spărgător, ci căutase doar să-l intimideze, să-l 
supună presiunii. Fusese sau Gordie, sau unul dintre fraţii 
săi. Nu era sigur în ce fel îşi împărţiseră sarcinile şi nici 
nu-i păsa. N 

Era aproape ora 11. Işi făcu un ibric de cafea tare şi 
începu să-şi examineze corespondenţa. Se terminase cu 
scrisorile anonime. Nimic altceva decât obişnuitele facturi 
şi pliante. 

Il aşteptau două faxuri, derulate din aparat. Primul era 


277 


un mesaj din partea unui fost student. Al doilea provenea 
de la Patton French. Încercase să-l sune, dar celularul lui 
Ray nu funcţiona. Era scris de mână pe hârtie cu antetul 
lui King of Torts, expediat fără îndoială de pe apele sure 
ale Golfului, unde French continua să-şi ascundă iahtul de 
avocatul de divorţ al soţiei sale. 

Veşti bune pe frontul de securitate. La scurt timp după 
ce Ray părăsise Coasta, Gordie Priest fusese „localizat” 
împreună cu ambii fraţi. Avea Ray amabilitatea să-i dea un 
telefon? Secretara lui l-ar fi găsit în cele din urmă. 

Ray încercă timp de două ore, până când French îl sună 
dintr-un hotel din Fort Worth, unde se întâlnea cu câţiva 
avocaţi ai cazurilor Ryax şi Kobril. 

— Probabil c-o să obţin o mie de cazuri aici, îi spuse el, 
incapabil să se abţină. 

— Grozav, făcu Ray. 

Era decis să nu mai asculte alte împăunări legate de 
daunele în bloc şi despăgubirile de milioane de dolari. 

— Linia telefonică e sigură? se interesă French. 

— Da. 

— Bine, fii atent. Priest nu mai reprezintă o ameninţare. 
L-am găsit la scurt timp după ce ai plecat, beat mort cu o 
gagicuţă mai veche de-a lui. I-am găsit şi pe-amândoi fraţii. 
Banii tăi sunt în siguranţă. 

— Când anume i-aţi găsit? întrebă Ray. 

Tremura deasupra mesei din bucătărie, pe care 
desfăcuse un calendar mare. Orele aveau un rol esenţial 
aici. În timp ce aşteptase telefonul lui French, făcuse 
câteva însemnări pe margine. 

La celălalt capăt al firului se lăsă o clipă tăcerea. 

— Hm, ia să vedem. Ce zi e azi? 

— Luni, 5 iunie. 

— Luni. Tu când ai plecat de pe Coastă? 

— Vineri dimineaţă la ora 10. 

— În cazul ăsta, a fost vineri, imediat după prânz. 

— Eşti sigur? 

— Bineînţeles. De ce-ntrebi? 

— Şi după ce i-aţi găsit, n-au mai putut părăsi Coasta? 


278 


— Ray, crede-mă, n-o să mai părăsească niciodată 
Coasta. Şi-au... găsit o locuinţă permanentă acolo. 

— Nu vreau să aud detaliile. 

Ray se aşeză la masă şi fixă cu privirea calendarul. 

— Ce s-a-ntâmplat? E ceva-n neregulă? 

— Mda, se poate zice şi aşa. 

— Ce anume? 

— Cineva a dat foc casei. 

— Casa judecătorului Atlee? 

— Da. 

— Când? 

— În noaptea de vineri spre sâmbâtă. Altă tăcere, cât 
French absorbi vestea. 

— Ei bine, îţi pot garanta că n-au fost fraţii Priest. 
Vazând că Ray nu-i răspunde, French continuă: 

— Unde-s banii? 

— Nu ştiu, murmură el. 

Alergarea de opt kilometri nu-l destinse defel. Deşi, ca 
întotdeauna, putu sâ-şi rearanjeze gândurile şi să planifice. 
Temperatura depăşea 32 de grade şi, când reveni în 
apartament, era lac de transpiraţie. 

Acum, după ce-i spusese totul lui Harry Rex, simţea o 
alinare pentru că exista cineva cu care să împartă veştile 
recente. Sună la cabinetul din Clanton şi fu anunţat că 
avocatul avea un proces în Tupelo şi se întorcea târziu. 
Sună la Ellie, în Memphis, dar nimeni nu se sinchisi să 
răspundă. Îl sună pe Oscar Meave, la Alcorn Village, şi, 
aşteptându-se să nu audă noutăţi despre escapadele 
fratelui său, află exact ceea ce se aşteptase. Se terminase 
cu viaţa normală. 


x kK x 


După o dimineaţă încordată de negocieri şi retractări pe 
coridoarele tribunalului din ținutul Lee, ciondănindu-se 
pentru cine va lua şalupa pentru schi nautic, cine va lua 
cabana de pe malul lacului şi cât se va plăti ca sumă unică 
pentru încheierea cazului, divorţul fu pronunţat la o oră 
după prânz. Harry Rex îl reprezentase pe soţ, un cowboy 


279 


extrem de încins, aflat la treia soţie, care credea că ştia 
mai multe despre divorţuri decât avocatul său. A treia soţie 
era o prostuţă care se apropia de treizeci de ani şi care-l 
prinsese cu prietena ei cea mai bună. Un caz tipic şi 
sordid, iar Harry Rex era scârbit de toţi şi de toate când se 
apropie de masa judecătorului şi prezentă acordul de 
încheiere a cazului pentru care se dăduseră lupte 
înverşunate. 

Judecătorul era un veteran care divorțase mii de 
perechi. 

— Îmi pare rău de judecătorul Atlee, spuse el încetişor şi 
începu să examineze documentul. 

Harry Rex se mulţumi să încuviinţeze din cap. Se simţea 
obosit şi însetat, şi deja se gândea la o bere rece pe un 
drum de întoarcere lăturalnic în Clanton. Berăria lui 
favorită din zona Tupelo era la graniţa ținutului. 

— Am lucrat douăzeci şi doi de ani împreună, continuă 
judecătorul. 

— Un om deosebit, zise Harry Rex. 

— Dumneata te ocupi de succesiune? 

— Da, domnule judecător. 

— Salută-l din partea mea pe judecătorul Farr. 

— O să-l salut. 

Actele se semnară, divorţul se încheie cu bine şi părţile 
beligerante fură expediate la locuinţele lor neutre. Harry 
Rex ieşise din tribunal şi tocmai se îndrepta spre maşină, 
când un avocat alergă după el şi-l opri pe trotuar. Se 
prezentă ca fiind Jacob Spain, avocat apărător, unul dintre 
cei o mie din Tupelo. Fusese în sala de judecată şi-l auzise 
pe judecător pomenind de judecătorul Atlee. 

— Are un fiu, Forrest, nu-i aşa? întrebă Spain. 

— Doi fii, Ray şi Forrest. 

Harry Rex inspiră adânc şi se pregăti pentru o 
conversaţie scurtă. 

— În liceu am jucat fotbal împotriva lui Forrest. De fapt, 
mi-a rupt clavicula cu un placaj întârziat. 

— Cam aşa juca Forrest al nostru. 

— Eu jucam pentru New Albany. Forrest era junior, dar 


280 


eu trecusem deja la seniori. L-aţi văzut jucând? 

— Da, de multe ori. 

— Mai ţineţi minte meciul de la voi, împotriva noastră, 
când a aruncat aproape trei sute de metri în prima 
repriză? Cred c-au fost patru sau cinci eseuri. 

— Îmi amintesc, încuviinţă Harry Rex şi începu să se 
foiască. Cât naiba avea să mai dureze? 

— Eu am jucat fundaş în meciul ăla şi băga mereu pase 
peste mine. Am interceptat una cu puţin înainte de pauză, 
am degajat terenul şi el m-a placat, deşi eram deja în 
cădere. 

— Era una dintre figurile lui favorite. 

„Plachează-i dur întârziat” fusese deviza lui Forrest, 
adresată mai ales fundaşilor adverşi care avuseseră 
nenorocul să-i intercepteze o pasă. 

— Cred că la o săptămână după aceea a fost arestat, 
spuse Spain. Păcat de el. Oricum, l-am văzut acum câteva 
săptămâni, aici, în Tupelo, cu judecătorul Atlee. 

Foiala se opri. Harry Rex uită de berea rece, cel puţin 
pentru moment. 

— Când a fost asta? întrebă el. 

— Chiar înainte de moartea Judecătorului. A fost o scenă 
bizară. 

Făcură câţiva paşi împreună şi se adăpostiră la umbra 
unui copac. 

— Te-ascult, făcu Harry Rex, slăbindu-şi nodul cravatei, 
îşi scosese deja blazerul bleumarin mototolit. 

— Soacră-mea urmează un tratament pentru un cancer 
la sân, la clinica Taft. Într-o luni după-amiază, am dus-o cu 
maşina acolo pentru şedinţa de chimioterapie. 

— Judecătorul Atlee mergea şi el la Taft, comentă Harry 
Rex. Am văzut facturile. 

— Da, acolo l-am zărit şi eu. O dusesem pe soacră-mea, 
era coadă, aşa că am revenit în maşină ca să dau nişte 
telefoane. Pe când stăteam acolo, l-am văzut pe 
judecătorul Atlee într-un Lincoln negru şi lung, condus de 
un tip necunoscut. Au oprit la două maşini mai departe de 
mine şi au coborât. Atunci şoferul mi s-a părut familiar - 


281 


un individ voinic, înalt, cu părul lung, cu un mers ţanţoş pe 
care-l mai văzusem. Mi-am dat seama că era Forrest. L-am 
recunoscut după mers şi mişcări. Purta ochelari de soare şi 
o şapcă înfundată pe cap. Au intrat, iar Forrest a ieşit după 
câteva secunde. 

— Ce fel de şapcă? 

— Una albastră, decolorată. Mi se pare că a echipei 
Cubs. 

— Am văzut-o şi eu. 

— Mi se părea agitat, de parcă n-ar fi vrut să fie văzut de 
cineva. A dispărut printre nişte copaci de lângă clinică, 
atâta doar că-i puteam distinge silueta. S-a ascuns pur şi 
simplu acolo. La început, m-am gândit că s-a dus să se 
uşureze, dar nu, se ascundea. După vreo oră, eu am intrat 
în clinică, am mai aşteptat, mi-am luat soacra şi am plecat. 
El nu se mişcase dintre copaci. 

Harry Rex îşi scoase agenda din buzunar. 

— In ce zi spui c-a fost asta? 

Spain îşi scoase la rândul lui agenda şi, aşa cum 
procedează toţi avocaţii ocupați, îşi comparară acţiunile 
recente. 

— Luni, 1 mai, decise Spain. 

— Cu şase zile înainte de moartea Judecătorului, 
murmură Harry Rex. 

— Sunt sigur că asta a fost ziua. A fost însă o scenă de-a 
dreptul bizară. 

— Şi el este un tip destul de bizar. 

— Nu se ascunde de poliţie sau altceva, nu? 

— În prezent, nu, replică Harry Rex şi amândoi chicotiră 
forţat. 

Brusc, Spain decise să plece. 

— Oricum, când îl revedeţi, spuneţi-i că nu l-am iertat 
pentru placajul acela întârziat. 

— Aşa o să fac, încuviinţă Harry Rex şi-l privi 
îndepărtându-se. 


282 


38 


Domnul şi doamna Vonner plecară din Clanton într-o 
dimineaţă înnorată de iunie, într-un combi sport nou cu 
tracţiune integrală, care consuma 19 litri la suta de 
kilometri şi era încărcat cu suficiente bagaje pentru o lună 
în Europa. Destinația era însă doar districtul Columbia, 
întrucât doamna Vonner avea acolo o soră pe care Harry 
Rex încă n-o cunoscuse. Petrecură prima noapte în 
Gatlinburg, iar a doua la White Sulphur Springs, în West 
Virginia. Ajunseră în Charlottesville pe la amiază, făcură 
turul obligatoriu al reşedinţei de la Monticello a lui 
Thomas Jefferson, vizitară universitatea şi luară un prânz 
neobişnuit în White Spot, o speluncă frecventată de 
studenţii de la colegiu, unde specialitatea casei era ouă 
ochi pe hamburger. Era genul de mâncare după care Harry 
Rex se dădea în vânt. 

A doua zi dimineaţă, în timp ce soţia lui dormea, Harry 
Rex ieşi să se plimbe prin mallul pietonal din centru. Găsi 
adresa şi aşteptă. 

La câteva minute după ora 8, Ray îşi legă cu funde duble 
şireturile pantofilor săi de sport destul de scumpi, făcu 
nişte mişcări de încălzire în apartament şi cobori scările 
pentru alergarea zilnică de opt kilometri. Afară, aerul era 
cald. Se apropia luna iulie şi vara sosise deja. 

Coti după un colţ şi auzi o voce familiară strigându-l: 

— Hei, băiete! 

Harry Rex stătea pe o bancă, cu un pahar de cafea în 
mână, având alături un ziar nedespăturit. Ray încremeni şi 
avu nevoie de câteva clipe pentru a-şi reveni. Scena era cu 
totul neobişnuită. 

Când putu să se mişte din nou, se apropie. 

— Ce naiba faci aici? 

— Frumos echipament, comentă Harry Rex, 
examinându-i şortul, şapca roşie şi ochelarii de alergător 


283 


ultimul model. Treceam cu nevastă-mea pe-aici, în drum 
spre Washington D.C. Are acolo o soră şi crede că vreau s- 
o cunosc. la loc. 

— De ce n-ai sunat? 

— N-am vrut să te deranjez. 

— Trebuia să-mi fi telefonat, Harry Rex. Puteam lua cina 
împreună, vă arătam împrejurimile. 

— Nu pentru asta am venit. Ia loc. 

Mirosind ceva necazuri, Ray se aşeză lângă avocat. 

— Nu-mi vine să cred, murmură el. 

— Taci şi-ascultă. 

Ray îşi scoase ochelarii şi-l privi. 

— E de rău? 

— Să zicem că-i ciudat. 

Îi reproduse povestea lui Jacob Spain despre Forrest, 
care se ascundea printre copacii de la clinica oncologică, 
cu şase zile înainte de moartea Judecătorului. Ray ascultă 
uimit, gârbovindu-se tot mai mult. În cele din urmă, se 
aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi şi capul plecat. 

— Conform fişei medicale, zise Harry Rex, în ziua aceea, 
pe 1 mai, a primit un flacon de morfină. Nu ştiu dacă era 
primul sau dacă a fost reîncărcat - fişele nu detaliază 
asemenea lucruri. Se pare că Forrest l-a dus cu maşina 
pentru asta. 

Se lăsă o tăcere prelungă, când o tânără drăguță trecu, 
evident grăbită, pe lângă ei, cu fusta strâmtă mulându-i-se 
minunat pe fese. Harry Rex sorbi din cafea şi continuă: 

— Dintotdeauna am privit cu suspiciune testamentul pe 
care l-aţi găsit în cabinet. Judecătorul şi cu mine am 
discutat despre testament timp de şase luni înainte de 
moartea lui. Pur şi simplu nu cred c-a mai redactat unul 
imediat înaintea morţii. Am studiat mult timp semnăturile 
şi opinia mea, desigur neautorizată, este că ultima e falsă. 
Ray îşi drese vocea şi spuse: 

— Dacă Forrest l-a dus cu maşina la Tupelo, atunci se 
poate presupune că a fost şi prin casă. 

— Prin toată casa. 

Harry Rex angajase un detectiv din Memphis ca să-l 


284 


găsească pe Forrest, dar nu descoperise nicio urmă, nicio 
pistă. Din interiorul ziarului, avocatul extrase un plic. 

— Iar, acum trei zile, am primit asta. 

Ray scoase din plic o hârtie şi o despături. Textul era 
semnat de Oscar Meave din Alcorn Village şi avea 
următorul conţinut: 


„Stimate domnule Vonner, nu am izbutit să-l 
contactez pe Ray Atlee. Stiu unde se află Forrest, 
Chiar dacă, întâmplător, familia nu ştie. Sunaţi-mă 
dacă doriţi să discutăm. Totul este confidențial. 

Cu stimă, Oscar Meave." 


— Aşa că i-am telefonat imediat, continuă Harry Rex, 
privind după o altă tânără. Are un fost pacient care acum 
este consilier la o clinică tip fermă de recuperare, prin 
Vest. Forrest s-a internat acolo acum o săptămână şi a 
insistat în privinţa discreţiei, spunând că nu dorea ca 
familia să ştie unde se găseşte. Desigur, se mai întâmplă şi 
asemenea cazuri, iar clinicile sunt prinse între ciocan şi 
nicovală. Trebuie să respecte dorinţele pacientului, dar, pe 
de altă parte, familia este vitală pentru reabilitarea 
generală. Din motivul ăsta, consilierii mai şuşotesc între ei. 
Meave a decis să-ţi transmită informaţia asta. 

— Unde în Vest? 

— În Montana. Locul se numeşte Morningstar Ranch. 
Meave a zis că-i exact ce-i trebuie băiatului - foarte 
drăguţ, foarte izolat, cu facilităţi de recluziune pentru 
cazurile dificile, şi-a mai zis că va sta internat un an. 

Ray se ridică în picioare şi începu să-şi frece fruntea, ca 
şi cum, în cele din urmă, ar fi fost împuşcat acolo. 

— Desigur, preciza Harry Rex, locul e foarte scump. 

— Desigur, murmură Ray. 

Nu mai discutară după aceea, cel puţin nu despre 
Forrest. După câteva minute, Harry Rex anunţă că pleca. 
Îşi livrase mesajul şi nu mai avea nimic de adăugat 
deocamdată. Soţia era nerăbdătoare să-şi revadă sora. 
Poate că data viitoare puteau să mai întârzie, să ia masa 


285 


sau altceva. Îl bătu uşor pe Ray pe umăr şi plecă. 

— Ne vedem în Clanton, fură ultimele lui cuvinte. 

Prea slăbit şi ameţit ca să mai alerge, Ray se aşeză pe 
banca din mijlocul mallului pietonal, la câţiva paşi de 
apartamentul său, pierdut într-o lume de piese care se 
deplasau cu repeziciune. Traficul pietonal se înteţi, pe 
măsură ce comercianții, bancherii şi avocaţii se grăbeau la 
serviciu, dar Ray nu-i văzu. 


x kK x 


Carl Mirk preda în fiecare semestru două cursuri de 
legislația asigurărilor şi era membru al baroului din 
Virginia, la fel ca Ray. Discutară despre întrevedere la 
prânz şi amândoi ajunseră la concluzia că făcea pur şi 
simplu parte dintr-o anchetă de rutină şi că nu trebuia să- 
şi facă griji. Mirk avea să fie şi el prezent, sub pretextul că 
era avocatul lui Ray. 

Investigatorul companiei de asigurări se numea 
Ratterfield şi îl primiră în sala de conferinţe a facultăţii. 
Ratterfield îşi scoase haina, ca şi cum i-ar fi aşteptat o 
sesiune de câteva ore. Ray purta blugi şi o bluză sport. 
Mirk avea o ţinută la fel de neprotocolară. 

— Obişnuiesc să înregistrez discuţiile, anunţă oficial 
Ratterfield, scoțând un reportofon şi aşezându-l între el şi 
Ray. Există vreo obiecţie? 

— Cred că nu, răspunse Ray. 

Ratterfield apăsa pe un buton, îşi examina însemnările, 
iar apoi făcu o introducere pentru identificarea casetei 
audio. Era anchetator de asigurări independent, angajat de 
Aviation Underwriters ca să investigheze cererea de 
despăgubire completată de Ray Atlee şi alţi trei proprietari 
pentru stricăciunile suferite de un avion Beech Bonanza, 
model 1994, la 2 iunie. Conform anchetei poliţiei statale, 
fusese un act deliberat. 

Dorea mai întâi să cunoască experienţa de zbor a lui 
Ray. Acesta îşi adusese jurnalul de zboruri şi Ratterfield îl 
examina, fără să descopere nimic cât de cât interesant. 

— Nu aveţi evaluare pentru aparatură, observă el la un 


286 


moment dat. 

— Încă n-am terminat cursul. 

— Paisprezece ore de zbor în Bonanza? 

— Da. 

Investigatorul trecu după aceea la asociația 
proprietarilor şi puse întrebări despre modul de 
constituire. Discutase deja cu ceilalţi proprietari, care-i 
prezentaseră contractele şi documentaţia. Ray le arătă pe 
ale sale. 

Schimbând vitezele, Ratterfield întrebă: 

— Unde aţi fost în ziua de 1 iunie? 

— În Biloxi, statul Mississippi, răspunse Ray, convins că 
celălalt nu avea idee unde era oraşul. 

— Cât timp aţi stat acolo? 

— Câteva zile. 

— Pot să vă întreb care a fost motivul deplasării? 

— Desigur, încuviinţă Ray şi se lansă într-o versiune 
prescurtată a recentelor sale vizite în locurile natale. 

Motivul oficial pentru care plecase pe Coastă era de a-şi 
vizita nişte prieteni, pe care îi cunoştea din timpul 
facultăţii urmate în Tulane. 

— Sunt sigur că există persoane care pot certifica 
prezenţa dumneavoastră acolo pe 1 iunie, comentă 
Ratterfield. 

— Mai multe. În plus, am chitanţele de la hoteluri. 
Anchetatorul păru convins că Ray fusese în Mississippi. 

— În momentul incendierii avionului, spuse el, 
coosultând o listă de nume scrise la maşină, toţi ceilalţi 
proprietari erau acasă. Toţi au alibiuri. Daca presupunem 
că a fost vorba despre un act premeditat, trebuie mai întâi 
să găsim un motiv, iar apoi pe autorul faptei. Aveţi vreo 
idee? 

— Habar nu am cine a făcut-o, răspunse Ray repede şi 
convingător. 

— Dar în privinţa motivului? 

— De abia cumpărasem avionul. De ce ar fi dorit vreunul 
dintre noi să-l distrugă? 

— Ca să încaseze asigurarea. Se mai întâmplă. Poate că 


287 


unul dintre parteneri a decis că-i depăşea posibilităţile. 
Suma nu este mică - aproape două sute de mii în şase ani, 
ceea ce înseamnă cam nouă sute de dolari pe lună pentru 
fiecare partener. 

— Cunoşteam valorile şi cu două săptămâni în urmă, 
când am semnat actele. 

Tatonară apoi o vreme subiectul delicat al finanţelor 
personale ale lui Ray - salariu, cheltuieli, obligaţii. După ce 
Ratterfield păru convins că Ray îşi putea achita partea, 
schimbă subiectul. 

— Povestiţi-mi despre incendiul acesta din Mississippi, 
rosti el, uitându-se la un raport. 

— Ce doriţi să ştiţi? 

— Sunteţi investigat pentru incendiere premeditată 
acolo? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 

— Da, sunt sigur. Dacă doriţi, puteţi să luaţi legătura cu 
avocatul meu. 

— Am făcut-o deja. De asemenea, apartamentul 
dumneavoastră a fost spart de două ori în ultimele şase 
săptămâni? 

— Nu s-a furat nimic. Au fost doar efracţii. 

— Aţi avut o vară plină de evenimente. 

— Aceasta a fost o întrebare? 

— Se pare că aţi fi urmărit de cineva. 

— Repet - este vorba despre o întrebare? 

Fusese unicul moment tensionat al întrevederii şi atât 
Ray, cât şi Ratterfield tăcură câteva clipe. 

— În trecutul dumneavoastră, au mai existat anchete 
asociate unor incendii? 

Ray surâse şi răspunse: 

— Nu. 

Când Ratterfield trecu la următoarea pagină din dosarul 
său şi nu găsi nimic scris pe ea, îşi pierdu brusc interesul 
şi începu să-şi pregătească retragerea. 

— Sunt sigur că avocaţii noştri vor lua legătura între ei, 
rosti el şi opri reportofonul. 


288 


— De-abia aştept. 

Ratterfield îşi luă haina şi servieta şi plecă. După ce 
ieşise, Carl observă: 

— Cred că ştii mai multe decât spui. 

— Poate că da, însă n-am avut absolut nicio legătură cu 
cele două incendii. 

— M-am săturat de subiectul ăsta. 


289 


39 


Pentru aproape o săptămână, o serie de fronturi 
turbulente de vară menţinură plafoanele de nori la 
altitudine scăzută şi vânturile fură prea periculoase pentru 
avioanele mici. Atunci când prognozele meteo pe termen 
lung arătară peste tot vreme calmă şi uscată, cu excepţia 
sudului Texasului, Ray plecă din Charlottesville la bordul 
unui aparat Cessna şi începu croaziera cea mai lungă din 
scurta sa carieră de pilot amator. Evitând culoarele 
aeriene aglomerate şi privind întruna după formele de 
relief uşor de identificat, zbură spre vest, peste Valea 
Shenandoah, în West Virginia şi Kentucky, unde 
realimenta la o pistă de 1200 de metri, nu departe de 
Lexington. Cessna putea rămâne în aer timp de trei ore şi 
jumătate înainte ca indicatorul să coboare sub un sfert din 
capacitatea unui rezervor. Ray ateriza din nou în Terre 
Haute, traversă fluviul Mississippi la Hannibal şi se opri 
peste noapte în Kirksville, Missouri, unde trase la un 
motel. 

Era primul motel în care intra după odiseea banilor 
gheaţă şi o făcea tot din cauza lor. Se afla în Missouri şi, 
stând în camera sa şi schimbând canalele TV, cu sonorul 
tăiat, îşi aminti de povestea lui Patton French, despre felul 
în care dăduse peste Ryax, la o conferinţă despre daunele 
în bloc, în St. Louis. Un avocat bătrân dintr-un orăşel din 
Ozarks avea un fiu care preda la Universitatea din 
Columbia şi care ştia că medicamentul nu era bun. Din 
cauza lui Patton French şi a lăcomiei şi coruperii sale 
nesăţioase, el, Ray Atlee, se găsea acum într-un alt motel 
dintr-o localitate în care nu cunoştea absolut pe nimeni. 

Un front noros se dezvolta peste Utah. Ray decola 
imediat după răsăritul soarelui şi sui la peste 1500 metri. 
Regla comenzile şi deschise un termos mare de cafea 
neagră aburindâ. Pentru prima etapă, zbura mai mult spre 


290 


nord decât spre vest şi ajunse curând deasupra 
porumbiştilor din Iowa. 

Singur la peste un kilometru şi jumătate deasupra 
solului, în aerul răcoros şi tăcut al zorilor, fără niciun alt 
glas de pilot care să trăncănească pe undele radio, Ray se 
strădui să se concentreze asupra sarcinii care-l aştepta. 
Era însă mai uşor să zboare, să se bucure de singurătate, 
peisaje şi cafea, şi de actul în sine al abandonării lumii de 
dedesubt. În plus, era destul de plăcut să nu se mai 
gândească la fratele său. 

După o escală în Sioux Falls, coti din nou spre vest şi 
urmă autostrada interstatală 90 peste întregul stat South 
Dakota, înainte de a ocoli spaţiul aerian interzis din jurul 
Muntelui Rushmore. Ateriza în Rapid City, închirie o 
maşină şi se plimbă pe îndelete prin Parcul Naţional 
Badlands. 

Morningstar Ranch se afla undeva în regiunea deluroasă 
de la sud de Kalispell, deşi pagina sa de Web era în mod 
deliberat vagă. Oscar Meave încercase, dar nu izbutise, să- 
i determine locaţia exactă. La sfârşitul celei de-a treia zile 
a călătoriei sale, Ray ateriza după căderea nopţii în 
Kalispell: închirie o maşină, luă cina, apoi găsi un motel şi 
cercetă ore întregi mai multe hărţi aeriene şi terestre. 

Avu nevoie de încă o zi de zbor la joasă altitudine în 
împrejurimile lui Kalispell şi a localităţilor Woods Bay, 
Polison, Bigfork şi Elmo. Traversă de vreo şase ori Lacul 
Flathead şi fu cât pe-aci să abandoneze războiul aerian şi 
să trimită infanteria, când întrezări un soi de complex în 
sudul oraşului Somers, pe malul nordic al lacului. De la 
altitudinea de 500 de metri survola zona, până distinse un 
gard solid de lanţ şi sârmă verde, aproape ascuns în 
pădure şi practic invizibil din aer. Existau clădiri mici care 
păreau să fie locuinţe, una mai mare, probabil pentru 
administraţie, o piscină, terenuri de tenis şi un grajd, cu 
cai care păşteau în apropiere. Ocoli locul destul de mult 
timp pentru ca o serie de persoane din interiorul 
complexului să se oprească din activităţile lor şi să-l 
privească, ducând palma la ochi. 


291 


Când porni cu maşina, îi fu aproape la fel de greu să 
regăsească locul, dar a doua zi la amiază, Ray oprise lângă 
poarta lipsită de însemne şi se uita ameninţător la un 
paznic înarmat care-i răspundea printr-o privire la fel de 
amenințătoare. După câteva întrebări încordate, paznicul 
recunoscu că, da, găsise finalmente locul pe care-l căutase. 

— Nu permitem vizite, declară el superior. 

Ray crea istoria unei crize de familie, insistând asupra 
urgenţei de a-şi găsi fratele. Procedura, aşa cum spuse 
paznicul până la urmă, fără chef, era să-şi lase numele şi 
un număr de telefon, şi exista o şansă redusă să fie 
contactat de cineva din interior. A doua zi, pescuia 
păstrăvi în râul Flathead, când telefonul celular ţârâi. Un 
glas neprietenos, aparţinându-i lui Allison din Morningstar, 
ceru cu Ray Atlee. 

Cine credea că i-ar fi putut răspunde? 

El anunţă că era Ray Atlee şi femeia începu să-l întrebe 
ce dorea de la clinica lor. 

— Am un frate acolo, răspunse el cât mai politicos cu 
putinţă. Se numeşte Forrest Atlee şi aş dori să-l văd. 

— Ce vă face să credeţi că este aici? 

— Este acolo. Dumneavoastră ştiţi că este acolo, eu ştiu 
că este acolo, aşa că - vă rog - putem înceta cu jocurile? 

— O să mă interesez, dar nu vă aşteptaţi la un telefon de 
răspuns. 

Inchise înainte ca Ray să poată articula ceva. Următorul 
glas neprietenos îi aparţinu lui Darrel, administrator într- 
un domeniu nebulos. Apelul veni spre sfârşitul după- 
amiezei, pe când Ray făcea un traseu turistic în Swan 
Range, pe lângă Hungry Horse Reservoir. Darrel fu la fel 
de concis ca Allison. 

— Doar o jumătate de oră. Treizeci de minute, îl informă 
el pe Ray. Mâine dimineaţă la ora 10. 


x kK x 


O închisoare de securitate maximă ar fi fost mult mai 
agreabilă. Acelaşi paznic îl percheziţiona şi-i inspecta 
automobilul. 


292 


— Urmează.-l, îi zise el. 

Un alt paznic, într-o maşinuţă pentru golf, îl aştepta pe 
aleea îngustă şi Ray îl urmă până într-o parcare micuță, 
lângă clădirea din faţă. Când cobori din maşină, fu preluat 
de Allison, neînarmată. Era o femeie înaltă şi destul de 
masculină, iar când îi strânse mâna, Ray avu senzaţia că în 
viaţa lui nu se simţise atât de copleşit fizic. Il conduse în 
clădire, unde videocamerele monitorizau toate mişcările 
fără să se ascundă câtuşi de puţin. Îl introduse într-o 
cameră fără ferestre şi-l dădu pe mâna unui paznic aspru, 
care, cu dexteritatea rapidă a unui vameş, apăsă şi testă 
fiecare articulaţie şi orificiu, cu excepţia celor genitale, 
unde, într-o clipă de panică, Ray crezu că avea să-l 
examineze de asemenea. 

— N-am venit decât să-mi văd fratele, protestă el în cele 
din urmă şi fu cât pe-aci să se aleagă cu un dos de palmă. 

După ce fu examinat în amănunt, Allison îl prelua din 
nou şi-l conduse pe un coridor scurt, până într-o cameră 
pătrată şi severă, care lăsa impresia că ar fi avut pereţii 
capitonaţi. Singura uşă avea şi singura fereastră, pe care, 
arătând-o, Allison anunţă grav: 

— O să urmărim. 

— Ce o să urmăriţi? întrebă Ray. 

Femeia se strâmbă şi păru gata să-l doboare, în mijlocul 
camerei exista o masă pătrată, cu două scaune pe laturi 
opuse. 

— Staţi aici, îi ceru ea şi Ray luă loc. 

Vreme de zece minute, privi doar pereţii, cu spatele la 
uşă. În cele din urmă, uşa se deschise şi Forrest intră 
singur, fără lanţuri, fără cătuşe, fără paznici mătăhăloşi 
care să-l îmbrânceascâ. Se aşeză vizavi de Ray, fără un 
cuvânt, şi-şi încrucişa mâinile pe masă, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să mediteze. Părul îi dispăruse. O tunsoare periuţă 
îl uniformizase la trei milimetri, iar deasupra urechilor 
ajunsese la scalp. Era proaspăt bărbierit şi părea că 
slăbise zece kilograme. Cămaşa largă era măslinie, cu 
nasturi încheiaţi până la gât, cu guler mic şi două 
buzunare mari, aproape militărească. Ea îl determină pe 


293 


Ray să rostească primele cuvinte: 

— Locul ăsta-i o tabără militară. 

— Este un loc dur, replică Forrest foarte lent şi cu o 
voce foarte scăzută. 

— Îţi spală creierii? 

— Exact asta fac. 

Ray se afla acolo din cauza banilor şi decise să atace 
problema frontal. 

— Şi ce capeţi pentru şapte sutare pe zi? începu el. 

— O viaţă nouă. 

Ray aprobă din cap. Forrest îl privea fără să clipească, 
inexpresiv, uitându-se aproape trist la fratele său, de parcă 
ar fi fost un străin. 

— Şi te afli aici pentru douăsprezece luni? 

— Cel puţin. 

— Asta-nseamnă un sfert de milion de dolari. 

Forrest ridică uşor din umeri, de parcă banii n-ar fi 
reprezentat o problemă şi ar fi putut sta şi trei ani, sau 
cinci. 

— Eşti sedat? încercă Ray să-l provoace. 

— Nu. 

— Te comporti ca şi cum ai fi. 

— Nu sunt. Aici nu se foloseşte medicaţie. Nu-mi pot 
imagina de ce, tu poţi? 

Glasul îi păruse uşor iritat. 

Ray era conştient de secundele care se scurgeau. Allison 
avea să revină exact în minutul treizeci, să întrerupă totul 
şi să-l escorteze pe Ray afară din clădire şi din complex, 
pentru totdeauna. Avea nevoie de mult mai mult timp ca să 
acopere toate problemele lor, dar în cazul de faţă se cerea 
eficienţă. „Treci la subiect, îşi spuse. Vezi câte va 
recunoaşte.” 

— Am luat ultimul testament al bătrânului, rosti el. Am 
luat şi scrisoarea pe care ne-a trimis-o, cea prin care ne 
chema acasă pe 7 mai, şi am studiat semnăturile 
amândurora. Cred că sunt falsuri. 

— Bravo. 

— Nu ştiu cine le-a falsificat, dar bănuiesc că ai fost tu. 


294 


— Dă-mă-n judecată. 

— Nu negi? 

— Ce importanţă ar avea? 

Ray repetă cuvintele acelea, pe jumătate cu glas tare şi 
dezgustat, de parcă repetarea lor l-ar fi făcut să se înfurie. 
O tăcere prelungă, în timp ce ceasul ticăia. 

— Eu am primit scrisoarea într-o zi de joi. Fusese 
expediată luni din Clanton, ziua în care l-ai dus la clinica 
Taft din Tupelo pentru un flacon de morfină. Întrebare: 
Cum ai reuşit să baţi scrisoarea la vechea lui maşină 
manuală Underwood? 

— Nu trebuie să răspund la întrebările tale. 

— Ba da. Tu ai pus la cale toată impostura asta, Forrest. 
Lucrul cel mai neînsemnat pe care-l poţi face este să-mi 
spui cum s-a întâmplat. Ai câştigat. Bâtrânul a murit. Casa 
nu mai există. Tu ai banii. Nu te urmăreşte nimeni, cu 
excepţia mea, iar eu voi pleca în curând. Spune-mi cum s- 
au petrecut lucrurile. 

— Avea deja un flacon de morfină. 

— Bun, l-ai dus să-şi ia altul, sau să-l reîncarce - nu 
contează. Nu asta-i întrebarea. 

— Ba-i important. 

— De ce? 

— Fiindcă era deja ametit de drog. 

În faţada de personaj supus spălării creierului apăru o 
fisură infimă: Forrest luă mâinile de pe masă şi îşi feri 
privirea. 

— Prin urmare, suferea, insistă Ray, încercând să 
pedaleze pe latura emotivă. 

— Da, încuviinţă inexpresiv fratele său. 

— Şi dacă-l menţineai pe morfină, aveai toată casa pe 
mâinile tale? 

— Aşa ceva. 

— Când ai ajuns acolo prima dată? 

— Nu mă pricep la ţinerea datelor. Nu m-am priceput 
niciodată. 

— Nu face pe prostul cu mine, Forrest. A murit într-o zi 
de duminică. 


295 


— Eu am ajuns sâmbătă. 

— Deci cu opt zile înaintea morţii lui? 

— Cred că da. 

— De ce te-ai întors în Clanton? 

Forrest îşi încrucişa braţele peste piept, coborându-şi 
bărbia şi ochii. Şi glasul. 

— Mi-a telefonat, începu el, şi m-a rugat să-l vizitez. M- 
am dus a doua zi. Nu mi-a venit să cred cât de bătrân şi 
bolnav era... şi cât de singur. 

Inspiră adânc şi îşi privi scurt fratele. 

— Durerile erau îngrozitoare. În ciuda analgezicelor, 
suferea cumplit. Am stat pe verandă şi am vorbit despre 
război şi despre felul cum s-ar fi putut schimba lucrurile, 
dacă Jackson n-ar fi fost ucis la Chancellorsville - aceleaşi 
bătălii vechi, pe care le retrăia veşnic. Se foia întruna, 
străduindu-se să ignore durerile. În unele momente, pur şi 
simplu îi tăiau răsuflarea. Voia totuşi să vorbească. N-am 
îngropat nicio clipă securea războiului şi nici n-am încercat 
să îndreptăm lucrurile. N-am simţit nevoia s-o facem. Nu-şi 
dorise altceva decât prezenţa mea acolo. Am dormit pe 
canapeaua din cabinetul lui şi în timpul nopţii m-am trezit, 
auzindu-l cum tipa. Zăcea pe podeaua dormitorului, cu 
genunchii strânşi la piept, tremurând de durere. L-am 
ajutat să se suie înapoi în pat, l-am ajutat să-şi ia morfina şi 
în cele din urmă s-a liniştit. Era cam 3 noaptea. Mă speria 
însă teribil şi n-am putut adormi. Am început să mă plimb. 

Povestea se fâsâia, dar ceasul îşi continua ticăitul. 

— Atunci ai găsit banii, zise Ray. 

— Ce bani? 

— Banii cu care plăteşti aici şapte sute de dolari pe zi. 

— A, banii ăia... 

— Da, banii ăia. 

— Da, atunci i-am găsit, în acelaşi loc în care i-ai găsit şi 
tu. Douăzeci şi şapte de cutii. În prima erau o sută de mii 
de dolari, aşa că am început să calculez. Habar n-aveam ce 
să fac. Am stat locului câteva ore, privind cutiile alea, 
stivuite nevinovat în comodă. M-am gândit că el s-ar putea 
da jos din pat, ar străbate coridorul şi m-ar găsi privindu-i 


296 


cutiuţele - şi am sperat c-o va face. Atunci mi-ar fi putut 
explica nişte chestii. 

Puse din nou palmele pe masă şi-l privi pe Ray. 

— Cu toate astea, până a răsărit soarele, înjghebasem 
un plan. Decisesem să te las pe tine să te ocupi de bani. Tu 
eşti primul născut, fiul favorit, fratele mai mare, băiatul de 
aur, studentul excepţional, profesorul universitar, 
executorul testamentar, cel în care se încredea mai mult. 
„O să-l privesc pe Ray, mi-am spus, să văd ce face cu banii, 
fiindcă orice ar face el, trebuie să fie corect.” De aceea, am 
închis uşile comodei, am tras canapeaua în faţa ei şi am 
încercat să mă comport de parcă nu ştiam de existenţa lor. 
Am fost cât pe-aci să-l întreb pe bătrân despre ei, dar m- 
am gândit că, dacă ar fi vrut să ştiu, mi-ar fi spus-o chiar 
el. 

— Când ai conceput scrisoarea prin care să mă chemi? 

— Tot în ziua aia, mai târziu. El adormise sub nucii din 
curtea din spate, în hamac. Se simţea mai bine, dar 
devenise deja dependent de morfină. Nu şi-a mai amintit 
multe din acea ultima săptămână. 

— Luni l-ai dus în Tupelo? 

— Da. Conducea şi singur, dar pentru că tot eram acolo, 
m-a rugat s-o fac eu. 

— Şi te-ai ascuns printre copacii de lângă clinică, în aşa 
fel încât să nu te vadă nimeni. 

— Bravo! Altceva ce mai ştii? 

— Nimic. Dinspre partea mea nu te aştepta decât la 
întrebări. M-ai sunat în seara când am primit scrisoarea şi 
ai zis că ai primit şi tu una. M-ai întrebat dacă intenţionam 
să-l sun pe bătrân. Ţi-am zis că nu. Ce s-ar fi întâmplat 
dacă l-aş fi sunat? 

— Telefoanele nu funcționau. 

— De ce? 

— Cablul telefonic trece prin subsol şi acolo există un 
comutator care poate fi slăbit. 

Ray încuviinţă, lămurind altă o întrebare. 

— Pe lângă faptul că de cele mai multe ori nici nu 
răspundea la apeluri, adăugă Forrest. 


297 


— Când i-ai refăcut testamentul? 

— În ajunul morţii. L-am găsit pe cel vechi şi nu mi-a 
plăcut prea mult, aşa că m-am gândit să fac ce se cuvenea 
şi să împart moştenirea în mod egal între noi. Ce idee 
ridicolă - o împărţire egală. Ce prost am fost! Pur şi 
simplu, nu-nţelegeam cum funcţionează legea în asemenea 
cazuri. Crezusem că, fiindcă suntem unicii moştenitori, 
trebuie să împărţim totul egal. Nu ştiam că avocaţii sunt 
învăţaţi să păstreze orice ar găsi, să fure de la frate, să 
ascundă bunurile pe care au jurat să le protejeze, să-şi 
ignore promisiunile. Nimeni nu mi-a spus asta. Eu 
încercam să fiu cinstit. Ce prostie. 

— Când a murit? 

— Cu două ore înainte de sosirea ta. 

— Tu l-ai omorât? 

Un pufnet, o grimasă. Niciun răspuns. 

— Tu l-ai omorât? repetă Ray. 

— Nu, cancerul l-a omorât. 

— Să lămurim o treabă, făcu Ray, aplecându-se înainte 
ca un anchetator pregătindu-se de atac. Ai stat acolo opt 
zile şi în tot timpul ăsta el a fost ameţit de morfină. Apoi, în 
mod foarte convenabil, moare cu două ore înainte de 
sosirea mea. 

— Exact. 

— Minti. 

— Eu i-am dat morfina, da? Te simți mai bine? Plângea 
din cauza durerilor. Nu putea să umble, să mănânce, să 
bea, să doarmă, să urineze, să defecheze sau pur şi simplu 
să stea pe scaun. Tu n-ai fost acolo, da? Eu am fost. S-a 
îmbrăcat special pentru tine. Eu l-am bărbierit. Eu l-am 
ajutat să se întindă pe canapea. Era prea slăbit ca să apese 
pe butonul flaconului de morfină. L-am apăsat eu pentru el. 
A adormit şi eu am părăsit casa. Apoi ai sosit tu, l-ai găsit, 
ai descoperit banii şi apoi ai început să minţi. 

— Ştiai de unde provin banii? 

— Nu. De undeva de pe Coastă, bănuiesc. De fapt, nici 
nu-mi pasă. 

— Cine mi-a incendiat avionul? 


298 


— Acela este un act criminal, aşa că nu ştiu nimic. 

— Aceeaşi persoană care m-a urmărit vreme de o lună? 

— Da, de fapt două persoane, nişte tipi pe care-i cunosc 
din închisoare, prieteni vechi. Sunt experţi, iar tu erai 
foarte nepriceput. Au pus un dispozitiv de urmărire sub 
aripa maşi-nuţei tale frumoase. Te-au urmărit cu un GPS, 
un sistem de poziţionare prin satelit. Orice mişcare. Floare 
la ureche. 

— De ce ai dat foc casei? 

— Neg orice delict. 

— Pentru asigurare? Sau poate ca să mă scoţi complet în 
afara moştenirii? 

Forrest clătina din cap, negând totul. Uşa se deschise şi 
Allison îşi strecură înăuntru faţa prelungă şi ascuţită. 

— Totu-i în ordine aici? făcu ea. 

— Da, grozav, totul e perfect. 

— Mai sunt şapte minute, anunţă ea şi închise uşa. 

Cei doi fraţi rămaseră tăcuţi parcă o veşnicie, privind 
amândoi în gol, spre locuri diferite de pe podea. De afară 
nu răzbătea niciun sunet. 

— Eu n-am vrut decât jumătate, Ray, spuse Forrest în 
cele din urmă. 

— Ia jumătate acum. 

— Acum este prea târziu. Acum ştiu ce trebuie să fac cu 
banii. Tu mi-ai arătat. 

— Mi-a fost frică să-ţi dau banii, Forrest. 

— De ce ţi-a fost frică? 

— Că te vei omori cu ei. 

— Ei bine, sunt aici, zise Forrest, rotind braţul drept şi 
arătând camera, ferma, întregul stat Montana. Asta fac cu 
banii. N-aş zice că mă omor. Nu-s chiar aşa nebun cum 
credeau toţi. 

— Am greşit. 

— Oho, ce mult înseamnă asta! Ai greşit fiindcă ai fost 
prins? Ai greşit fiindcă nu sunt, totuşi, un idiot? Sau zici 
asta pentru că vrei jumătate din bani? 

— Răspunsul este „da” la toate întrebările. 

— Mă tem să-i împart, Ray, la fel cum te-ai temut tu. Mă 


299 


tem că banii ţi se vor sui la cap. Mă tem că-i vei cheltui pe 
toţi pe avioane şi în cazinouri. Mă tem că vei deveni un 
idiot şi mai mare decât eşti deja. Trebuie să te protejez în 
privinţa asta, Ray. 

Ray îşi păstră cumpătul. Nu putea învinge într-un meci 
de box cu fratele său şi, chiar dacă ar fi putut, ce ar fi 
câştigat prin asta? l-ar fi plăcut să ia un par şi să-l 
pocnească în cap, dar de ce să se fi sinchisit? Dacă l-ar fi 
împuşcat, n-ar mai fi găsit banii. 

— Care sunt atunci planurile tale de viitor? întrebă el 
străduindu-se să pară cât mai indiferent. 

— A, nu ştiu. Nu există nimic definit. Când eşti internat 
pentru reabilitare, visezi multe, pentru ca după aceea, 
când ieşi, toate visele să ţi se pară nişte prostii. N-o să mă 
întorc totuşi niciodată în Memphis - am prea mulţi prieteni 
vechi acolo. Şi n-o să mă-ntorc nici în Clanton. O să-mi 
găsesc un cămin nou altundeva. Dar tu? Ce vei face acum, 
când ai dat cu piciorul marii tale şanse? 

— Am trăit şi până acum, Forrest, şi intenţionez s-o fac 
în continuare. 

— Aşa-i. Câştigi o sută şaizeci de miare pe an - am 
verificat on-line - şi mă-ndoiesc că dai în brânci. N-ai 
familie, n-ai multe cheltuieli suplimentare, ai bani destui 
ca să faci orice doreşti. Eşti aranjat. Lăcomia-i un animal 
ciudat, nu-i aşa, Ray? Ai găsit trei milioane de dolari şi ai 
decis că-ţi trebuie toţi. Nici măcar un bănuţ pentru 
frăţiorul tău ratat. Niciun sfanţ pentru mine. Ai luat banii 
şi ai încercat să-o ştergi cu ei. 

— N-am fost sigur ce să fac cu ei. La fel cum nici tu nu 
eşti sigur acum. 

— Dar i-ai luat, i-ai luat pe toţi. Şi m-ai minţit în privinţa 
lor. 

— Asta nu-i adevărat. Îi păstram. 

— Şi-i cheltuiai - cazinouri, avioane. 

— Nu, dar-ar dracii! Nu joc jocuri de noroc, iar avioane 
închiriez oricum de trei ani. Păstram banii, Forrest, 
încercând să le găsesc un rost. La naiba, n-au trecut nici 
cinci săptămâni. 


300 


Cuvintele fură strigate şi reverberară din pereţi. Allison 
deschise uşa, privind atent şi gata să întrerupă 
întrevederea dacă pacientul ei devenea stresat. 

— Dă-mi voie să-ţi explic. Tu n-ai ştiut ce să faci cu banii, 
nici eu n-am ştiut. Aproape imediat ce i-am găsit, cineva, şi 
bănuiesc că ai fost fie tu, fie amicii tăi, a început să mă 
sperie de moarte. Nu mă poţi învinui că am fugit cu banii. 

— M-ai minţit. 

— Şi tu m-ai minţit. Mi-ai spus că n-ai vorbit cu bătrânul, 
că n-ai mai călcat de nouă ani în casă. Numai minciuni, 
Forrest. Toate au făcut parte dintr-o mistificare. De ce-ai 
făcut-o? De ce nu mi-ai spus pur şi simplu despre bani? 

— Tu de ce nu mi-ai spus? 

— Poate că voiam să-ţi spun, da? Nu sunt sigur ce 
plănuisem. E destul de greu să gândeşti limpede, când îţi 
găseşti tatăl mort, apoi descoperi trei milioane de dolari 
bani gheaţă, după care îţi dai seama că mai există cineva 
care ştie de existenţa banilor şi care ar fi gata să te ucidă 
pentru ei. Lucrurile astea nu se întâmplă zi de zi, aşa că 
iartă-mă dacă sunt cam neexperimentat. 

În cameră se lăsă tăcerea. Forrest îşi unea vârfurile 
degetelor de la mâini, lovindu-le uşor şi repetat, şi privea 
tavanul. Ray spusese tot ceea ce intenţionase să spună. 
Allison zăngăni clanţa, dar nu intră. 

Forrest se aplecă în faţă şi întrebă: 

— In alea două incendii - casa şi avionul - ai vreun 
suspect nou? 

Ray clătină din cap: 

— N-o să spun nimănui, îl asigură el. 

Din nou tăcere, iar întrevederea luă sfirşit. Forrest se 
ridică fără grabă, privindu-şi fratele. 

— Lasă-mă un an. O să stăm de vorbă după ce ies de 
aici. Uşa se deschise şi, trecând pe lângă Ray, Forrest îl 
atinse uşor pe umăr, în niciun caz o bătaie afectuoasă, 
totuşi o atingere. 

— Ne vedem peste un an, frăţioare, spuse el şi dispăru. 


301 


Sfârsit 


302