John Grisham — Partenerul

PARTENERUL 


În seria JOHN GRISHAM: 


„„„Şi vreme e ca să ucizi 
Firma 
Cazul Pelican 
Clientul 
Camera morţii 
Omul care aduce ploaia 
Juriul 
Avocatul străzii 
Testamentul 
Frăția 
Campionul din Arkansas 


În curind: 
Moştenitorii 


JOHN 
GRISHAM 


PARTENERUL 


RAO international publishing company 


RAO Intemation! Publishing Company Grupul Editorial RAO CP. 2- 
124Bucureşti, ROMANIA 


JOHN GRISHAM The Partner © John Grisham 1997 
Traducere din limba engleză CARMEN ARDELEAN 


RAO Intemationl Publishing Company, 1997 pentru versiunea în limba 
română 


Tiparul executat de ALFOLDINYOMDA AG Debrecen, Ungaria 


ISBN 973-576-153-x 


MULŢUMIRI 


Ca întotdeauna, m-am bazat pe cunoştinţele unor 
prieteni pentru a scrie această carte şi aş dori să le 
mulţumesc aici. Steve Holland, Gene Medade, Mark Lee, 
Buster Hale şi R. Warren Moak mi-au împărtăşit câte ceva 
din experienţa lor şi/sau au încercat să descopere mici 
fapte necunoscute. Will Denton mi-a citit din nou 
manuscrisul şi, din nou, a reuşit să păstreze exactitatea 
juridică. 

In Brazilia, am fost ajutat de către Paulo Rocco, editorul şi 
prietenul meu. El şi încântătoarea lui soţie, Angela, m-au 
ajutat să cunosc oraşul lor adorat, Rio, cel mai frumos oraş 
din lume. 

La rugămintea mea, aceşti prieteni mi-au spus adevărul. 
Ca de obicei, greşelile îmi aparţin în întregime. 


L-au găsit în Ponta Pora, un plăcut orăşel brazilian aflat la 
graniţa cu Paraguavul, într-o regiune care mai purta şi 
acum numele de „Frontiera”. 

L-au găsit în casa lui de cărămidă, ascunsă de verdeață, 
de pe Rua Tiradentes, un bulevard larg cu arbori în mijloc şi 
copii desculți care jucau fotbal pe pavajul încins. 

L-au găsit singur, lucru evident, deşi o femeie de serviciu 
venise şi plecase la ore dintre cele mai ciudate în cele opt 
zile în care stătuseră ascunși, la pândă. 

L-au găsit ducând o viaţă confortabilă, dar, cu 
certitudine, nu una luxoasă. Casa era modestă şi putea 
trece drept proprietate a unui negustor local. Avea un 
Volkswagen Broască fabricat în 1983 la Săo Paulo, în serie, 
printre alte milioane la fel. Era roşu şi curat, strălucind de 
cât fusese lustruit. Prima poză a proprietarului fusese 
făcută pe când freca maşina cu ceară, chiar în spatele 
gardului de la intrare, pe mica alee care ducea spre casă. 

Când l-au găsit, era mult mai slab; dăduse jos o bună 
parte din cele o sută cincisprezece kilograme pe care le 
purta în spate când i se pierduse urma. Avea părul şi pielea 
mai închise la culoare, bărbia mai pătrată şi nasul uşor 
ridicat. Nişte schimbări subtile ale feţei. II mituiseră cu bani 
frumoşi pe chirurgul din Rio care făcuse intervenţia în urmă 
cu doi ani şi jumătate. 

L-au găsit după patru ani de căutări obositoare, dar 
înverşunate, patru ani de eforturi sterile, de urme care nu 
duceau nicăieri şi de piste false, patru ani în care grămezi 
de bani fuseseră aruncaţi pe apa sâmbetei, aparent fără 
niciun folos. _ 

Dar l-au găsit până la urmă. Şi au aşteptat. In primul 


moment, ar fi vrut să pună laba pe el imediat, să-l drogheze 
şi să-l ducă pe ascuns într-o casă sigură, în Paraguay; să-l 
prindă înainte ca vecinii să devină suspicioşi. Entuziasmul 
iniţial al descoperirii i-a făcut să se gândească la 
posibilitatea unui atac în forţă, dar după două zile s-au 
calmat şi s-au pus pe aşteptat. Zăboveau, ici şi colo, de-a 
lungul străzii Tiradentes, îmbrăcaţi ca nişte localnici, 
savurând un pahar de ceai la umbră, evitând soarele, 
mâncând îngheţată, vorbind cu copiii, pândind casa. L-au 
urmărit când a plecat la cumpărături cu maşina, în oraş, şi 
l-au fotografiat de pe cealaltă parte a străzii, pe când ieşea 
din farmacie. S-au strecurat în apropierea lui la piaţă şi l-au 
ascultat vorbind cu  vânzătorul. Portugheza lui era 
excelentă, cu un foarte uşor accent al unui american sau 
neamţ care studiase cu mare seriozitate. Omul s-a mişcat 
rapid, cumpărând tot ce avea nevoie şi s-a întors acasă, 
închizând poarta în urma lui. Scurta lui ieşire pentru 
cumpărături le adusese pe tavă o duzină de fotografii 
minunate. 

Într-o altă viaţă, tipul obişnuia să alerge pentru a-şi 
menţine forma, deşi, în lunile dinainte de dispariţia lui, 
kilometrajul scăzuse pe măsură ce el creştea în greutate. 
Acum, când mai avea puţin şi s-ar fi stafidit de tot, nu au 
fost surprinşi să-l vadă din nou alergând. leşi din casă, 
încuind poarta în urma lui şi porni la pas, pe trotuar, pe Rua 
Tiradentes. Un kilometru şi jumătate în nouă minute, pe 
strada perfect dreaptă şi cu case din ce în ce mai rare. 
Pavajul rămase în urmă, înlocuit de pietriş la marginea 
oraşului şi, după al doilea kilometru, iuți pasul la opt minute 
pe kilometru şi jumătate şi începu să transpire abundent. 
Era miezul unei zile de octombrie, la o temperatura de 
douăzeci şi şapte de grade Celsius, iar el mări viteza la 
ieşirea din oraş, trecând pe lângă o policlinică plină de 
mame tinere şi pe lângă o biserică ridicată de baptişti. 
Intrând pe un drum de ţară, plin de praf, crescu ritmul la 


şapte minute pentru un kilometru şi jumătate. 

Alergatul era o treabă serioasă, iar lor le făcea o imensă 
plăcere. Danilo avea să le alerge drept în braţe. 

A doua zi după ce îl zăriseră pentru prima dată, o căsuţă 
mică şi murdară de la periferia oraşului Ponta Pora a fost 
închiriată de către un brazilian pe nume Osmar şi, nu mult 
după aceea, şi-a făcut apariţia şi restul echipei de urmărire. 
Americani şi brazilieni în proporţie egală, plus Osmar care 
dădea ordine în portugheză şi Guy care urla pe englezeşte. 
Osmar se descurca în amândouă limbile şi devenise 
traducătorul oficial al echipei. 

Guy era de la Washington, un fost funcţionar 
guvernamental care fusese angajat pentru a-l găsi pe 
Danny Boy, cum fusese poreclit. Guy era considerat un 
geniu, la anumite niveluri, sau un tip extrem de talentat, la 
altele, iar trecutul lui era un mister. Ajunsese la al cincilea 
contract de un an pentru prinderea lui Danny Boy, şi mai 
era prevăzuta şi o primă grasă pentru prinderea prăzii. Deşi 
ascundea foarte bine acest lucru, Guy îşi cam pierduse 
încrederea, văzând că nu-l mai poate găsi pe Danny Boy. 

Patru ani şi trei milioane şi jumătate de dolari, irosiţi fără 
niciun rezultat. 

Dar acum îl găsiseră. 

Osmar şi trupa lui de brazilieni nu aveau habar de 
păcatele lui Danny Boy, dar se ghicea de la o poştă că 
dispăruse cu o grămadă de bani. Şi, deşi Osmar era foarte 
curios să-i afle povestea, învățase repede să nu pună 
întrebări. Guy şi americanii nu aveau nimic de spus despre 
acest subiect. 

Pozele lui Danny Boy au fost mărite la formatul de 
optsprezece pe douăzeci şi cinci centimetri şi prinse cu 
pioneze pe un perete din bucătăria căsuţei murdare, unde 
erau studiate de tipi încruntaţi, cu priviri amenințătoare, ţipi 
care fumau ţigări tari şi clătinau din cap la vederea 
fotografiilor. Işi vorbeau în şoaptă şi comparau fotografiile 


noi cu cele vechi, cele din cealaltă viaţă. Părul lui era mai 
scurt şi pielea mai închisa la culoare. Părea mai mic, 
obrazul lui era altfel, nasul schimbat. Să fie chiar el? 

Mai trecuseră o dată prin toate astea, în Recife, pe 
coasta de nord-est, cu nouăsprezece luni în urmă, când 
închiriaseră un apartament şi studiaseră fotografii pe 
perete până când se luase decizia de a pune mâna pe 
american şi a-i lua amprentele. 

Amprentele nu corespundeau. Americanul nu 
corespundea. Au mai băgat nişte droguri în el şi l-au 
aruncat într-un şanţ. 

Le era teamă să pătrundă prea adânc în actuala viaţă a 
lui Danilo Silva. Dacă era, într-adevăr, omul lor, atunci avea 
bani cu nemiluita. lar nişte bani gheaţă făceau întotdeauna 
minuni cu autorităţile locale. De decenii, banii cumpăraseră 
protecţie pentru nazişti şi alţi germani care ajunseseră 
ilegal în Ponta Pora. 

Osmar dorea să pună mâna pe tip. Guy spunea că 
trebuie să aştepte. Tipul a dispărut în a patra zi şi, timp de 
treizeci şi şase de ore, haosul a pus stăpânire pe căsuţa 
murdară. L-au văzut plecând în maşina lui mică, roşie. Se 
grăbea, veni raportul. Străbătuse oraşul în goană, până la 
aeroport, se îmbarcase în ultimul moment într-o cursă 
locală şi dispăruse. Maşina lui se afla în singura parcare 
oficială şi au pândit-o clipă de clipă, oră de oră. Avionul se 
îndrepta undeva, spre Sao Paulo, cu patru escale. 

Imediat, au făcut un plan pentru a pătrunde în casa lui şi 
a cataloga absolut totul. Nu se putea să nu existe dovezi. 
Trebuia să aibă grijă de bani. Guy visa să găsească 
declaraţii bancare, rapoarte de transferuri telefonice, 
rezumate de cont, tot felul de documente aranjate ordonat, 
într-un dosar care avea să-l ducă direct la bani. 

Dar nu-şi făcea iluzii. Dacă Danny Boy fugise din cauza 
lor, atunci n-ar fi lăsat niciun fel de dovezi în urma sa. Şi 
dacă era, cu adevărat, omul lor, atunci trebuia să existe şi 


un sistem de pază al casei. Danny Boy, oriunde s-ar fi aflat, 
avea probabil să ştie imediat ce se întâmpla, fie că 
deschideau o uşă sau o fereastră. 

Au aşteptat. Au înjurat şi s-au certat şi au simţit şi mai 
acut efectele tensiunii. Guy a dat telefonul zilnic la 
Washington, unul jalnic de data asta. Ceilalţi erau cu ochii 
pe micuța maşina roşie. Fiecare cursă sosită îi făcea să-şi 
pună în acţiune binoclurile şi telefoanele celulare. Şase 
zboruri în prima zi. Cinci în cea de a doua în căsuţa cea 
murdară, căldura devenise insuportabilă şi s-au mutat afară 
- americanii trăgeau un pui de somn la umbra unui copac 
subţirel, în curtea din spate, iar brazilienii jucau cărţi în 
faţă, pe lângă gard. 

Guy şi Osmar au făcut un drum lung cu maşina şi au jurat 
să pună mâna pe tip, dacă avea să se mai întoarcă. Osmar 
era convins că va reveni. Probabil că plecase din oraş 
pentru afaceri, oricare ar fi fost acelea. Aveau să pună laba 
pe el, să-l identifice şi, dacă se întâmpla să nu fie cel 
căutat, aveau să-l arunce, pur şi simplu, într-un şanţ şi să 
se facă nevăzuţi. Se mai întâmplase. 

Tipul se întorsese în a cincea zi. L-au urmărit până în Rua 
Tiradentes şi toată lumea a fost fericită. 

În a opta zi, căsuţa cea murdară s-a golit, căci toţi 
brazilienii şi toţi americanii şi-au ocupat poziţiile. 

Drumul avea aproape zece kilometri. Acelaşi traseu, în 
fiecare zi în care tipul fusese acasă; pleca cu aproximaţie la 
aceeaşi oră şi purta acelaşi şort în dungi albastre şi 
portocalii, fără tricou, nişte pantofi de sport uzaţi, marca 
Nike, şosete până la gleznă. 

Locul ideal se afla la vreo patru kilometri de casă, pe un 
drum de pietriş, dincolo de deal, nu departe de punctul de 
întoarcere. Danilo ajunse pe culmea dealului după douăzeci 
de minute de alergare, cu câteva secunde înainte faţă de 
plan. Din cine ştie ce motiv, se grăbea. Poate că norii erau 
de vină. 


O maşină micuță, cu un pneu dezumflat, se afla dincolo 
de coama dealului, blocând drumul, cu portbagajul desfăcut 
şi spatele ridicat pe cric. Şoferul, un tânăr solid, se prefăcu 
surprins la apariţia alergătorului, respirând din greu, în 
vârful dealului. Danilo încetini pasul preţ de o secundă. 
Avea ceva mai mult loc spre dreapta. 

— Bom dia. Bună ziua, spuse tânărul acela solid, făcând 
un pas spre Danilo. 

— Bom dia, răspunse Danilo, apropiindu-se de maşină. 
Brusc, şoferul scoase un pistol mare, lucios din portbagaj şi- 
| împunse pe Danilo cu el în obraz. Danilo încremeni, cu 
ochii fixaţi pe armă, respirând greoi prin gura larg deschisă. 
Şoferul avea mâini zdravene şi braţe lungi, puternice. ÎI 
apucă pe Danilo de după gât şi îl trase brutal spre spatele 
maşinii. Puse pistolul în buzunar şi, cu amândouă mâinile, îl 
înghesui pe Danilo în portbagaj. Danny Boy se luptă şi dădu 
din picioare, dar fără niciun rezultat. 

Şoferul trânti capacul portbagajului, cobori maşina de pe 
cric, aruncă cricul în şanţ şi porni la drum. La vreo doi 
kilometri mai departe intră pe o potecă îngustă, plină de 
praf, unde tovarăşii lui îl aşteptau cu nerăbdare. 

l-au legat mâinile cu funii de nylon şi l-au legat la ochi, 
apoi l-au urcat în spatele unei camionete. Osmar stătea în 
dreapta lui, un alt brazilian în stânga. Cineva i-a luat cheile 
din borseta de velero legată la brâu. Motorul se puse în 
funcţiune şi camioneta porni la drum. Danilo nu rosti niciun 
cuvânt; continua să transpire şi respira tot mai greu. 

Când camioneta se opri pe un drum prăfuit, în apropierea 
unui câmp agricol, Danilo vorbi pentru prima dată: 

— Ce doriţi? Intrebă el în portugheză. 

— Taci din gură, veni răspunsul lui Osmar, în engleză. 
Brazilianul din stingă lui Danilo scoase o seringă dintr-o 
cutiuţă de metal şi o umplu repede cu un lichid puternic. 
Osmar trase brusc mâinile lui Danilo spre el, în timp ce 
bărbatul celălalt îi înfipse acul în braţ. El înţepeni şi se 


zbătu, apoi înţelese că era inutil. De fapt, reuşi chiar să se 
relaxeze în timp ce ultimele picături de drog îi pătrundeau 
în trup. Respira mai rar; capul îi aluneca în toate părţile. 
Când bărbia îi căzu în piept, Osmar ridică uşor, cu 
arătătorul mâinii drepte, marginea şortului de pe piciorul 
drept al lui Danilo şi descoperi exact ceea ce se aştepta să 
descopere. Piele albă. 

Alergatul îl menținea zvelt şi bronzat 

Răpirile erau un lucru obişnuit în zona „Frontierei”. 
Americanii erau ţinte uşoare. Dar de ce tocmai el? Se 
întreba Danilo, cu capul greu şi ochii închişi. Zâmbi şi 
alunecă în spaţiu, ferindu-se de comete şi meteoriți, 
atingând Luna şi râzându-şi de galaxii întregi. 

L-au înghesuit sub nişte cutii de carton pline cu pepeni şi 
fructe de pădure. Gărzile de la frontieră au dat din cap, fără 
să se scoale de pe scaune, iar Danny Boy s-a trezit în 
Paraguay, deşi în acel moment puţin îi păsa de asta. Intins 
pe podeaua camionetei, se zdruncina fericit, pe măsură ce 
drumurile erau mai proaste şi hârtoapele mai adânci. 
Osmar fuma ţigară de la ţigară şi, din când în când, arăta 
drumul. La numai o oră după ce puseseră mâna pe el, se 
aflau în dreptul ultimei curbe. Cabana se afla într-o crevasă, 
între două dealuri abrupte şi abia se vedea de pe drumul 
îngust, plin de praf. L-au cărat ca pe un sac de carne şi l-au 
trântit pe o masă, în camera în care Guy şi specialistul în 
amprente erau pregătiţi să se apuce de lucru. 

Danny Boy sforăi zgomotos până când i se luară 
amprentele tuturor celor opt degete şi ambelor policare. 
Americanii şi brazilienii se înghesuiau împrejur, urmărind cu 
atenţie fiecare mişcare. O sticlă de whisky stătea, 
neîncepută, într-o cutie aflată lângă uşă, în caz că acesta 
era adevăratul Danny Boy. 

Specialistul ieşi brusc din cameră şi se îndreptă spre 
încăperea din spate, încuind uşa în urma lui şi întinzând 
amprentele proaspete în faţa lui. Regla lumina. Scoase la 


suprafaţă setul de amprente originale, cele date de 
bunăvoie de Danny Boy pe când era mai tânăr, pe când se 
numea Patrick şi încerca să fie admis în Baroul de Stat din 
Louisiana. Ciudat lucru, să iei amprentele avocaţilor. 

Ambele seturi erau de foarte bună calitate şi era 
limpede, de la prima privire, că erau perfect identice. Dar el 
le verifică meticulos, pe toate zece. Nu era nici o grabă. 
Las' să-l aştepte cei de dincolo. Savura din plin acest 
moment. |n cele din urmă, deschise uşa şi se încrunta, cât 
putu, spre cele douăsprezece feţe care îl priveau cu 
îngrijorare. Apoi zâmbi. 

— El este, rosti, în engleză, iar ceilalţi începură, pur şi 
simplu, să bată din palme. 

Guy fu de acord să se bea whisky, dar fără excese. Mai 
aveau treabă. Danny Boy, încă inconştient, primi o nouă 
doză de drog şi fu dus într-un dormitor micuţ, fără ferestre 
şi cu o uşă solidă, care se închidea din exterior. Acolo avea 
să fie interogat şi torturat, dacă era necesar. 

Băieţii desculți care jucau fotbal pe stradă erau prea 
preocupaţi de meci ca să-şi ridice privirea. Danny Boy avea 
numai patru chei pe lanţ, aşa că portiţa de la intrare a fost 
deschisă repede şi lăsată aşa. Un complice într-o maşină de 
închiriat opri lângă un copac, la patru case depărtare. Un 
altul, pe motocicletă, opri la celălalt capăt al străzii şi 
începu să meştereasca ceva la frâne. 

Dacă se declanşa alarma în momentul intrării în casă, 
intrusul urma s-o ia, pur şi simplu, la fugă şi să dispară. 
Dacă nu, urma să se încuie înăuntru şi să facă inventarul. 

Uşa se deschise fără zgomot. Panoul de siguranţă de pe 
perete arăta oricărui privitor că sistemul era dezactivat. 
Omul, abia respirând, râmase nemişcat un minut întreg, 
apoi începu să studieze locul. Scoase sistemul principal din 
computerul lui Danny şi adună toate dischetele. Răscoli 
dosarele de pe birou, dar nu găsi decât chitanţe obişnuite, 
unele plătite, altele scadente. Faxul era un model ieftin, 


oarecare şi defect. Omul fotografie hainele, alimentele, 
mobila, rafturile de cărţi, teancurile de reviste. 

La cinci minute după ce uşa fusese deschisa, un semnal 
silențios a fost activat în podul casei lui Danilo şi s-a stabilit 
legătura telefonică, cu o firmă de protecţie aflată la 
unsprezece rânduri de case mai departe, în centrul oraşului 
Ponta Pora. Apelul a rămas fără răspuns, căci ofiţerul de 
serviciu se legăna liniştit în hamacul din curte. Un mesaj 
înregistrat dinspre casa lui Danilo îl informa pe cel care 
trebuia să asculte că avea loc o spargere. Cincisprezece 
minute au trecut până când mesajul a fost ascultat de o 
ureche omenească. Până când ofiţerul a ajuns în grabă la 
Danilo acasă, intrusul plecase. La fel şi domnul Silva. Totul 
părea în ordine, inclusiv maşina sub prelată. Casa şi poarta 
erau închise. 

Indicaţiile din dosar erau clare. In cazul unei asemenea 
alarme, nu chemaţi poliţia. Încercaţi mai întâi să-l găsiţi pe 
domnul Silva şi, în cazul în care el nu poate fi localizat 
imediat, sunaţi la un număr de telefon din Rio. Întrebaţi de 
Eva Miranda. 

Reuşind cu greu să-şi ascundă entuziasmul, Guy sună la 
Washington, aşa cum făcea în fiecare zi. De fapt, închise 
ochii şi zâmbi când rosti cuvintele: „El este.”. Vocea lui era 
cu o octavă mai stridentă. 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea. Apoi: 

— Eşti sigur? 

— Da. Amprentele se potrivesc perfect. 

Urmă o altă pauză, în timp ce Stephano îşi punea ordine 
în gânduri, un proces care, de obicei, dura o fracțiune de 
secundă. 

— Şi banii? 

— Încă n-am început. E tot drogat. 

— Când? 

— În seara asta. 

— Sunt lângă telefon, mai spuse Stephano şi închise, deşi 


ar fi fost în stare să vorbească ore întregi. 

Guy descoperi o căsuţa pentru păsărele, înălţată pe un 
stâlp în spatele casei. In desişul de verdeață, aerul era rece 
şi tare. Sunetul vocilor vesele ale oamenilor săi ajungea 
până la el. In cea mai mare parte, chinul luase sfârşit. 

Tocmai câştigase un plus de cincizeci de mii de dolari. 
Descoperirea banilor avea să însemne o altă primă şi el era 
sigur că avea să-i găsească. 


2 


Centrul oraşului Rio. Într-un birou mic şi curat, la etajul al 
zecelea al unui zgârie-nori, Eva Miranda strângea 
receptorul cu ambele mâini şi repeta încet cuvintele pe 
care tocmai le auzise. Alarma silenţioasă îl adusese la faţa 
locului pe ofiţerul de pază. Domnul Silva nu era acasă, dar 
maşina era parcată pe alee şi casa era încuiată. 

Cineva intrase, declanşase alarma şi nu putea fi vorba de 
o eroare, pentru că era încă activată la sosirea ofițerului de 
pază. 

Danilo dispăruse. 

Poate că plecase să alerge şi uitase rutina. După spusele 
paznicului, alarma silenţioasă fusese activată cu o oră şi 
zece minute în urmă. Dar Danilo alerga mai puţin de o oră - 
nouă kilometri, într-un ritm de cinci-şase minute pentru 
fiecare, în total cel mult cincizeci de minute. Nici o 
excepţie. Îi cunoştea mişcările. 

Sună la el acasă, pe Rua Tiradentes şi nu-i răspunse 
nimeni. Sună pe numărul celularului pe care el îl ţinea 
uneori la îndemână şi nu-i răspunse nimeni. 

Cu trei luni în urmă, Danilo însuşi declanşase din 
greşeală alarma şi amândoi trăseseră o sperietură 
zdravănă. Dar un telefon rapid din partea ei lămurise 
lucrurile. 

El era prea grijuliu cu sistemul de pază ca să-şi permită o 
clipă de neatenţie. Erau prea multe în joc. 

Sună din nou la ambele numere, cu acelaşi rezultat. 
Exista o explicaţie pentru toate astea, îşi spuse. 

Formă numărul apartamentului din Curitiba, oraş cu un 
milion şi jumătate de locuitori şi capitala statului Paraná. 
Din câte ştiau, nimeni nu avea habar de existenţa 
apartamentului. Era închiriat pe un alt nume şi folosit ca 
depozit şi pentru unele întâlniri. Câteodată îşi petreceau 


acolo câte un weekend scurt; nu însă destul de des, după 
părerea Evei. 

Nu se aştepta să-i răspundă cineva din apartament, şi 
nici nu primi vreun răspuns. Danilo nu s-ar fi dus acolo fără 
ca, mai întâi, s-o sune pe ea. 

Terminând cu telefoanele, închise uşa biroului şi se 
sprijini de ea, cu ochii închişi. Se auzeau asociaţii şi 
secretarele trecând pe hol. Firma avea, în acel moment, 
treizeci şi trei de avocaţi, fiind a doua ca mărime din Rio, cu 
o filială în Sao Paulo şi o alta la New York. Zgomotul 
telefoanelor, faxurilor şi copiatoarelor se amesteca într-un 
neîntrerupt ecou îndepărtat. 

La treizeci şi unu de ani, Eva era de cinci ani unul dintre 
asociaţii firmei şi se putea spune că era unsă cu toate 
alifiile; lucra destule ore suplimentare şi venea la birou şi 
sâmbăta. Paisprezece parteneri conduceau firma, dar 
numai doi dintre ei erau femei. Ea îşi propusese să schimbe 
acel procent. Zece din cei nouăsprezece asociaţi erau 
femei, o dovadă că în Brazilia, ca şi în Statele Unite, femeia 
urca rapid treptele consacrării. Eva studiase dreptul la 
Universitatea Catolică din Rio - după părerea ei, una dintre 
cele mai bune şcoli din ţară. Tatăl ei mai preda şi acum 
filosofia acolo. 

El insistase ca Eva să studieze dreptul la Georgetown, 
după Rio. El era absolvent de Georgetown. Influenţa lui, 
alături de impresionantul ei curriculum vitae, frumuseţea şi 
engleza fluenta făcuseră ca angajarea într-o firmă de primă 
mărime să pară un fleac. 

Eva se opri lângă fereastră şi se strădui să se calmeze. 
Brusc, timpul devenise esenţial. Următoarele mişcări îi 
cereau să aibă nervii tari. Apoi trebuia să dispară. Avea o 
întrunire peste treizeci de minute, dar era cazul s-o amâne. 

Dosarul era încuiat într-un sertar micuţ, ignifugat. ÎI 
scoase de acolo şi reciti foaia de instrucţiuni; instrucţiuni pe 
care ea şi Danilo le repetaseră de atâtea ori. 


El ştia că va fi găsit. 

Eva preferase să ignore această posibilitate. 

Nu-şi putea aduna gândurile şi era îngrijorată pentru 
siguranţa lui. Telefonul sună, făcând-o să tresară. Nu era 
Danilo. Un client aştepta, îi spuse secretara. Clientul venise 
mai devreme. Cere scuze clientului, o instrui ea, şi 
stabileşte, cu amabilitate, o nouă întâlnire. Nu mă mai 
deranja. 

În acel moment, banii se aflau în două locuri: o bancă din 
Panama şi un trust undeva în Bermude. Primul ei fax 
autoriza transferul telefonic imediat al banilor, din Panama 
într-o bancă din Antigua. Al doilea fax îi risipea în trei bănci 
din Grand Cayman. Al treilea scotea banii din Bermude şi îi 
trimitea în Bahamas. 

La Rio era aproape două. Băncile europene erau închise, 
aşa că era nevoită să plimbe banii prin Caraibe, până când 
restul lumii avea să-şi deschidă porţile. 

Instrucţiunile lui Danilo erau clare dar generale. Detaliile 
erau lăsate la alegerea ei. Transferurile erau stabilite de 
Eva. Ea hotăra ce bănci alegea şi câţi bani primea fiecare. 
Ea făcuse lista numelor de corporaţii imaginare, sub 
numele cărora erau ascunşi banii; era o listă pe care Danilo 
nu o văzuse niciodată. Ea împărțea, dispersa, stabilea rute 
şi schimbări de rute. Era un exerciţiu pe care îl repetaseră 
de multe ori, dar fără detalii. 

Danilo nu putea şti unde se duceau banii. Numai Eva ştia. 
Ea avea posibilitatea neîngrădită, în acel moment şi în acea 
situaţie extremă, de a-i deplasa aşa cum credea de 
cuviinţă. Specialitatea ei era legislaţia comercială. Mulţi 
dintre clienţii ei erau oameni de afaceri brazilieni care 
doreau să dezvolte activităţi de export spre Statele Unite şi 
Canada. Ea înţelegea mersul pieţelor externe, problemele 
valutare şi bancare. De la Danilo învățase ceea ce încă nu 
ştia despre cum puteai plimba nişte bani, într-o clipă, de jur 
împrejurul lumii. 


Îşi privea fără încetare ceasul de la mână. Trecuse mai 
bine de o oră de la telefonul primit din Ponta Pora. 

In timp ce un alt fax trecea prin maşină, telefonul sună 
din nou. Precis că era Danilo, în sfârşit, cu vreo poveste 
nebunească şi gata s-o liniştească, să-i spună că totul 
fusese inutil. Poate că obosise pe drum, sau era un 
exerciţiu pentru a-i verifica reacţiile sub tensiune. Dar el nu 
era omul care să se ţină de glume. 

Era unul din parteneri, cam supărat că Eva întârziase la o 
nouă întrunire. Ea îşi ceru scuze, fără explicaţii, şi se 
reîntoarse la fax. 

Tensiunea creştea cu fiecare clipă. Încă nu primise nicio 
veste de la Danilo. Niciun răspuns la nenumăratele ei 
apeluri. Dacă, într-adevăr, îl găsiseră, n-aveau să aştepte 
prea mult înainte de a încerca să-l facă să vorbească. De 
asta îi era lui cel mai frică. Acesta era motivul pentru care 
ea trebuia să fugă. 

O oră şi jumătate. Realitatea o copleşea cu gravitatea ei. 
Danilo dispăruse, iar el nu ar fi plecat fără să-i spună. Îşi 
plănuia mişcările cu prea multă atenţie, temându-se mereu 
de umbrele care-l urmăreau. Cel mai teribil coşmar al lor 
tocmai începuse şi se derula din ce în ce mai rapid. 

De la un telefon public din holul clădirii unde îşi avea 
biroul, Eva făcu două apeluri. Primul era către proprietarul 
apartamentului ei, pentru a vedea dacă venise cineva la 
apartamentul din Leblon, în zona de sud a oraşului Rio, 
acolo unde locuiau cei bogaţi şi se distrau marile vedete. 
Răspunsul era negativ, dar proprietarul îi promise să fie 
atent. Al doilea apel era către biroul FBI din Biloxi, 
Mississippi. Era o urgenţă, explică ea cât putu de calm, în 
cea mai bună engleză americană de care era capabilă. 
Aşteptă, ştiind că din acel moment nu mai avea cale de 
întoarcere. 

Cineva îl răpise pe Danilo. Trecutul îl ajunsese, în sfârşit, 
din urmă. 


— Alo! Se auzi o voce care părea să vină de foarte 
aproape. 

— Agentul Joshua Cutter? 

— Da. 

Ea tăcu câteva clipe. 

— Dumneavoastră vă ocupați de investigația în cazul 
Patrick Lanigan? Întrebă ea, deşi ştia perfect de bine că aşa 
era. 

O pauză la celălalt capăt. 

— Da. Cine întreabă? 

Puteau afla că se sunase din Rio, iar asta avea să dureze 
cam trei minute. Urma găsirea telefonului, într-un oraş cu 
zece milioane de locuitori. Totuşi, Eva privea cu nervozitate 
în jur. 

— Sun din Brazilia, spuse ea, conform scenariului. L-au 
capturat pe Patrick. 

— Cine? Întrebă Cutter. 

— Am să vă dau un nume. 

— Vă ascult, spuse Cutter, brusc răguşit. 

— Jack Stephano. Îl cunoaşteţi? 

Urmă o pauză, în timp ce Cutter încerca să-şi amintească 
unde mai auzise acest nume. 

— Nu. Cine e? 

— Un agent privat din Washington. Îl caută pe Patrick de 
patru ani. 

— Şi spuneţi că l-a găsit, da? 

— Da. Oamenii lui l-au găsit. 

— Unde? 

— Aici. În Brazilia. 

— Când? 

— Astăzi. Şi cred că s-ar putea să-l ucidă. Cutter reflectă 
o secundă, apoi o întrebă: 

— Ce altceva îmi mai puteţi spune? 

Ea îi dădu numărul de telefon al lui Stephano din 
Washington D.C., apoi închise şi părăsi clădirea. 


Guy răsfoi cu atenţie hârtiile de tot felul luate din casa lui 
Danny Boy, uimit că nu găsea nici o urmă. O informare 
lunară de la o bancă locală arăta că tipul deţine trei mii de 
dolari, adică nu tocmai ceea ce sperau ei. Singurul depozit 
menţionat era de o mie opt sute de dolari, cu debite lunare 
sub o mie. Danny Boy trăia destul de modest. Chitanţele 
pentru electricitate şi telefon nu erau plătite, dar nici 
depăşite. O duzină de alte chitanţe purtau menţiunea 
„achitat”. 

Unul din oamenii lui Guy verificase toate numerele de 
telefon de pe chitanţele lui Danny, dar nu găsise nimic 
interesant. Un altul verificase sistemul principal din 
computerul lui şi constatase rapid că Danny nu era prea 
priceput. Găsise un jurnal detaliat despre aventurile sale pe 
pământ brazilian. Ultima menţiune data de aproape un an. 

Faptul că găsiseră puţine hârtii era, în sine, suspect. 
Numai o singură declaraţie bancară în toată casa? Dar 
lunile dinainte? Danny avea precis o ascunzătoare, departe 
de casă. Se potrivea perfect cu statutul lui de fugar. 

La asfinţit, Danny Boy, încă inconştient, a fost dezbrăcat 
de haine şi lăsat numai în chiloţii strâmţi, de bumbac. Fără 
pantofii uzaţi de sport şi fără şosetele îmbibate de 
transpiraţie, labele picioarelor îi străluceau de atâta 
albeaţă. Pielea bronzată era un fals. L-au pus lângă pat, pe 
o bucată de placaj de trei centimetri grosime. Placajul 
fusese găurit, pentru a-l putea lega bine cu funii de nailon 
peste glezne, genunchi, piept şi încheieturi. O bandă lată, 
neagră, de plastic i-a fost legată strâns peste frunte. O 
pungă medicală era agăţată chiar deasupra capului lui. 
Tubul era legat la vena de deasupra încheieturii mâinii 
stângi. 

O nouă înţepătură; o injecție în braţul stâng, ca să-l 
trezească. Respirația chinuită căpătă un ritm mai rapid, şi 
când deschise ochii injectaţi, clipi şi rămase o vreme cu 
ochii aţintiţi asupra pungii. Doctorul brazilian apăru în raza 


lui vizuală şi, fără un cuvânt, îl înţepă pe Danny cu acul în 
braţul stâng. Folosea thiopental de sodiu, un drog teribil, 
folosit uneori pentru a-i face pe oameni să vorbească. Serul 
adevărului. Acţiona cel mai bine dacă prizonierul avea ceva 
de mărturisit. Drogul perfect, care să te oblige să spui tot 
ce ştii, încă nu fusese descoperit 

Trecură zece minute. Danny încerca, fără succes, să-şi 
mişte capul. Vedea nişte picioare în stânga şi în dreapta lui. 
Camera era întunecată, cu excepţia unei luminiţe aflate 
undeva, într-un colţ, în spatele lui. 

Uşa se deschise, apoi se închise. Era Guy, singur. Se 
îndreptă direct spre Danny, se sprijini cu mâinile pe 
marginea placajului şi spuse: 

— Salut, Patrick. 

Patrick închise ochii. Danilo Silva rămăsese în urmă, 
dispărut pentru totdeauna. Un prieten vechi, de încredere, 
pierdut în neant. Viaţa simplă de pe Rua Tiradentes pieri o 
dată cu Danilo; preţiosul său anonimat fusese brutal anulat 
prin acel „Salut, Patrick”. 

Timp de patru ani, se întrebase adesea cum s-ar simţi 
dacă l-ar prinde. S-ar simţi uşurat? Ar avea sentimentul că 
s-a făcut dreptate? L-ar incita ideea de a se întoarce acasă, 
pentru a suporta consecinţele? 

Nici vorbă de aşa ceva! În clipa aceea, Patrick era speriat 
de moarte. Aproape gol şi legat ca un animal, ştia că 
următoarele ore vor fi insuportabile. 

— Mă auzi, Patrick? Îl întrebă Guy, privindu-l de sus 
printre gene, iar Patrick zâmbi, nu fiindcă voia, ci pentru că, 
dintr-un impuls pe care nu-l putea controla, găsea situaţia 
amuzantă. 

Drogul îşi face efectul, constata Guy. Thiopentalul de 
sodiu este un barbituric cu efect rapid, care trebuie 
administrat în doze bine cântărite. Era extrem de dificil să 
descoperi nivelul potrivit de conştientă la care cineva putea 
fi supus unui interogatoriu. Dacă doza era prea mică, 


rezistenţa nu putea fi afectată. Prea mult, şi subiectul 
cădea lat. 

Uşa se deschise şi apoi se închise. Un alt american se 
strecurase în cameră pentru a asculta, dar Patrick nu-l 
putea vedea. 

— Ai dormit trei zile, Patrick, îi spuse Guy. Era aproape 
ora cinci, dar cum putea şti Patrick asta? [i-e foame sau 
sete? Continuă Guy. 

— Mi-e sete, spuse Patrick. 

Guy desfăcu dopul unei sticle de apă minerală şi turna cu 
grijă lichidul între buzele lui Patrick. 

— Mulţumesc, spuse acesta, apoi zâmbi. 

— Ţi-e foame? Insistă Guy. 

— Nu. Ce doreşti? 

Guy aşeză încet sticla de apă minerală pe masă şi se 
apleca spre faţa lui Patrick. 

— Mai întâi să ne înţelegem bine, Patrick. Pe când 
dormeai, ţi-am luat amprentele. Ştim precis cine eşti, aşa 
că n-ai vrea, te rog, să trecem peste negările de început? 

— Cine sunt? Întrebă Patrick, rânjind din nou. 

— Patrick Lanigan. 

— De unde? 

— Biloxi, Mississippi. Născut în New Orleans. Absolvent 
de drept la Tulane. Căsătorit, ai o fetiţă de şase ani. Ai 
dispărut de peste patru ani. 


— Bingo! Chiar el! 

— Spune-mi, Patrick, ai asistat la propria-ţi 
înmormântare? 

— E o crimă? 


— Nu. Dar aşa se vorbeşte. 

— Da. Am fost. M-a impresionat. Nu ştiam că am aşa de 
mulţi prieteni. 

— Ce drăguţ! Unde te-ai ascuns după înmormântare? 

— Ici-colo. 

O umbră se desprinse din stânga şi o mână fixă mai bine 


supapa de la baza pungii medicale. 

— Ce-i asta? Întrebă Patrick. 

— Un cocktail, îi răspunse Guy, făcând un semn din cap 
spre celălalt bărbat, care se retrase într-un colţ. 

— Unde sunt banii, Patrick? Întrebă Guy zâmbind. 

— Care bani? 

— Banii pe care i-ai luat cu tine. _ 

— Ah, banii aceia, spuse Patrick, şi respiră adânc. Inchise 
brusc pleoapele şi se relaxa. Secundele treceau şi pieptul 
lui se ridica şi cobora încet. 

— Patrick, rosti Guy, scuturându-i uşor braţul. 

Niciun răspuns, doar sunetele scoase din cineva cufundat 
într-un somn adânc. 

Dozajul a fost redus imediat. Aşteptau. 

Dosarul FBI cu privire la Jack Stephano a fost cercetat 
rapid; fost detectiv la Chicago, cu două diplome în 
criminologie, fost cunoscut vânător de recompense, expert 
în urmăriri, maestru autodidact în cercetări şi spionaj, iar 
acum, proprietarul unei firme fantomă care, după cât se 
ştia, pretindea onorarii fabuloase pentru a găsi persoane 
dispărute şi pentru a realiza operaţiuni costisitoare de 
supraveghere. 

Dosarul FBI despre Patrick Lanigan umplea opt cutii. Era 
normal ca orice document să atragă după sine un altul. 
Erau destui cei care doreau ca Patrick să fie găsit şi adus 
acasă. Grupul lui Stephano fusese angajat pentru asta. 

Firma lui Stephano, Edmund Associates, ocupa ultimul 
etaj al unei clădiri oarecare de pe strada K, la şase străzi de 
Casa Albă. Doi agenţi au rămas în hol, lângă lift, în timp ce 
alţi doi au dat buzna în biroul lui Stephano. Cât pe ce să se 
ia la bătaie cu o secretară solida, care insista că domnul 
Stephano e prea ocupat pentru moment. L-au găsit în biroul 
lui, vorbind vesel la telefon. Zâmbetul îi pieri de pe figură 
când cei doi pătrunseră cu forţa înăuntru, orbindu-l cu 
insignele lor. 


— Ce naiba mai e şi asta? Se răsti el. 

Pe peretele din spatele biroului său era întinsă o hartă 
amănunţită a lumii, îmbogăţita cu tot felul de beculeţe cu 
lumină intermitentă, roşie, pe fundalul continentelor verzi. 
Care dintre ele era pentru Patrick? 

— Cine v-a angajat pentru a-l găsi pe Patrick Lanigan? ÎI 
întrebă primul agent 

— E confidenţial, se răsti Stephano. Fusese poliţist ani 
îndelungaţi şi nu era uşor de intimidat. 

— Am primit un telefon din Brazilia, în această după- 
amiază, spuse un al doilea agent. 

Şi eu la fel, se gândi Stephano, uimit de cele auzite, dar 
încercând cu disperare să pară indiferent Maxilarul îi căzu 
uşor şi strânse umerii, trecând rapid în revistă toate teoriile 
posibile care ar fi justificat prezenţa celor două gorile acolo. 
Vorbise numai cu Guy, cu nimeni altcineva. Guy era total în 
mâna lui. Guy n-ar fi vorbit cu nimeni, mai ales cu cei de la 
FBI. Nu putea fi vina lui Guy. 

Guy folosea un telefon celular din munţi în estul 
Paraguayului. Nu era posibil ca apelul să fi fost interceptat. 

— Mai eşti aici? Îl întrebă al doilea agent, ironic. 

— Mda, răspunse el, auzind fără să fie cu adevărat atent 

— Unde e Patrick? Întrebă primul agent. 

— Poate că e în Brazilia. 

— Unde anume în Brazilia? 

Stephano reuşi să ridice, rigid, din umeri. 

— Habar n-am. E o ţară mare. 

— Avem un mandat la zi pentru prinderea lui, spuse 
primul agent. E al nostru. 

Stephano ridică iarăşi din umeri, de această dată mai 
firesc, de parcă ar fi vrut să spună „Mare scofală”. 

— Vrem să punem mâna pe el, ceru al doilea. Şi asta, 
chiar acum. 

— Nu pot să vă ajut. 

— Minti, spuse primul agent. 


Cu acestea, amândoi se apropiară de biroul lui Stephano, 
privindu-l de sus cu dispreţ. Al doilea agent îi vorbi: 

— Avem oameni jos, afară, după colţ şi în faţa casei 
dumitale din Falls Church. Îţi vom urmări fiecare mişcare, 
de acum şi până când îl vom avea pe Lanigan. 

— În regulă. Acum puteţi pleca. 

— Să nu care cumva să păţească ceva, da? Ar fi o fericire 
să te scărmănăm niţel, dacă băiatului nostru i se întâmplă 
ceva. 

Plecară la pas şi Stephano încuie uşa în urma lor. Biroul 
lui nu avea ferestre. Se opri în faţa hărţii de pe perete. In 
Brazilia erau trei beculeţe, care nu însemnau prea mult. 
Clătină încet din cap, complet uimit. 

lrosise atâta timp şi bani ca să-şi acopere urmele. 

Firma lui era cunoscută în unele cercuri drept cea mai 
bună - lua banii şi dispărea în umbră. Nu mai fusese 
niciodată prins până acum. Nimeni nu ştia vreodată ce 
urmăreşte Stephano. 


3 


Încă o injecție pentru a-l trezi la viaţă. Apoi alta, pentru a- 
i sensibiliza nervii. 

Uşa se deschise cu zgomot şi în camera se făcu brusc 
lumină. Auzea multe voci  bărbăteşti, preocupate, 
concentrate, de oameni siguri pe ei, după toate aparențele. 
Guy dădu nişte ordine şi cineva mormăi ceva în 
portugheză. 

Patrick deschise ochii şi îi închise imediat la loc. Apoi îi 
deschise iarăşi, larg, când drogul ajunse la ţintă. Se 
aplecară deasupra lui, apucându-l din toate părţile. Fără 
prea multe menajamente, îi tăiară chiloţii, lăsându-l gol şi 
lipsit de apărare. Un aparat electric de ras începu să 
zumzăie, atingându-i pielea din loc în loc, pe piept, pântece, 
coapse şi pulpe. Îşi muşcă buzele şi se strâmbă, cu inima 
bătând să-i spargă pieptul, deşi durerea era abia la început 

Guy se aplecă deasupra lui, cu mâinile imobile, dar 
privindu-l cercetător. 

Patrick nu făcu niciun efort să vorbească, dar, pentru 
orice eventualitate, mai multe mâini apărură pe deasupra 
lui, lipindu-i un strat gros de bandă adeziva peste gură. li 
fixară electrozi reci în locurile proaspăt rase, cu cleme, şi 
Patrick auzi un glas întrebând ceva despre „curent”. Apoi 
fixară electrozii cu bandă adezivă. Se gândi că numărase 
opt puncte de şoc pe propria piele. Poate chiar nouă. Nervii 
săi erau încordaţi la maximum, în întunericul său, simţea 
mâinile mişcându-se deasupra lui. Banda adezivă era strâns 
lipită de corp. 

Doi sau trei tipi îşi făceau de lucru într-un colţ, reglând un 
dispozitiv pe care Patrick nu-l putea vedea. Stanele îi 
acopereau trupul asemenea beculeţelor într-un pom de 
Crăciun. 

N-o să-l omoare, îşi spunea mereu în gând, deşi moartea 


putea deveni o perspectivă preferabilă în următoarele ore. 
Îşi imaginase acest coşmar de o mie de ori în patru ani. Se 
rugase să nu se întâmple niciodată, dar ştiuse mereu că 
aşa va fi. Ştiuse mereu că ei erau acolo, undeva în umbră, 
căutând urme, mituind şi cercetând fiecare piatră. 

Patrick ştiuse întotdeauna. Eva era prea naivă. 

Închise ochii, încercă să respire normal şi să-şi controleze 
gândurile, în timp ce ei se învârteau în jurul lui, pregătindu-i 
trupul pentru ceea ce avea să urmeze. Drogurile făceau să-i 
crească pulsul şi îi dădeau mâncărimi. 

Nu ştiu unde sunt banii. Nu ştiu unde sunt banii. Aproape 
că scanda asta, cu voce tare. Slavă Domnului că-i lipiseră 
bandă adezivă peste gură. Nu ştiu unde sunt banii. 

O suna pe Eva în fiecare zi, între patru şi şase după- 
amiaza. În fiecare zi. Şapte zile pe săptămână. Fără 
excepţie, dacă nu se înțelegeau dinainte. Ştia în sufletul 
său, printre bătăile sacadate ale inimii, că ea transferase 
între timp banii, că aceştia erau ascunşi în siguranţă în 
douăzeci şi patru de locuri diferite din toată lumea. lar el nu 
ştia unde se află. 

Dar ei cum ar putea să-l creadă? 

Uşa se deschise din nou şi două sau trei siluete părăsiră 
camera. Activitatea din jurul patului său de placaj 
încetinise. Apoi, linişte. Deschise ochii şi constata că punga 
medicală dispăruse. 

Guy îl privea de la înălţime. Trase uşor de marginea 
benzii adezive şi o desprinse, pentru ca Patrick să poată 
vorbi, dacă dorea. 

— Mulţumesc, spuse Patrick. 

Doctorul brazilian îşi făcu iarăşi apariţia din stânga lui şi 
înfipse un ac în braţul lui Patrick. Avea o seringă lungă, 
plină doar cu apă colorată, dar de unde să ştie Patrick? 

— Unde sunt banii, Patrick? ÎI întrebă Guy. 

— Nu am bani, răspunse Patrick. Îl durea capul de atâta 
stat pe placaj. Banda de plastic, strânsă pe frunte, se 


încinsese. Nu se mai mişcase de ore întregi. 

— Ai să-mi spui, Patrick, îţi garantez că ai să-mi spui. Poţi 
s-o faci acum, sau peste zece ore, când vei fi pe jumătate 
mort. Uşurează-ţi soarta. 

— Nu vreau să mor, e clar? Spuse Patrick, cu ochii plini 
de groază. N-o să mă omoare, îşi spuse în gând. 

Guy ridică un obiect mic, simplu, oribil de lângă Patrick şi 
i-l arătă. Era un levier de crom, cu vârful de cauciuc, 
montat pe un suport mic, pătrat, cu două fire care porneau 
din el. 

— Uite aici, spuse Guy, de parcă Patrick ar fi avut de 
ales. Când maneta e ridicată, circuitul e întrerupt. Guy 
strânse uşor vârful de cauciuc între degetul mare şi 
arătător, coborându-l încet Dar când ajunge aici, în acest 
mic punct de contact circuitul se închide şi curentul trece 
prin fire, până la electrozii prinşi pe pielea ta. 

Opri maneta la numai câţiva centimetri de punctul de 
contact Patrick îşi ţinu respiraţia. In cameră se lăsă o linişte 
deplină. ` 

— Vrei să vezi ce se întâmplă în caz de şoc? Intrebă Guy. 

- Nu. 

— Atunci, unde sunt banii? 

— Nu ştiu. Jur. 

La o palmă distanţă de nasul lui Patrick, Guy împinse 
maneta până la punctul de contact. Şocul fu instantaneu şi 
teribil - fulgere de curent îi ardeau carnea. Patrick zvâcni în 
sus şi corzile de nailon se întinseră. Închise ochii cu furie şi 
strânse din dinţi, decis să nu strige, dar renunţă după o 
fracțiune de secundă şi scoase un țipăt sfâşietor, care se 
auzi în toată casa. 

Guy ridică maneta, aşteptă câteva secunde, pentru ca 
Patrick să-şi tragă răsuflarea şi să deschidă ochii, apoi 
spuse: 

— Acesta este primul nivel de curent, cel mai scăzut. Am 
cinci niveluri şi le voi folosi pe toate, dacă e necesar. Opt 


secunde la nivelul cinci pot să te omoare şi sunt total 
hotărât s-o fac, într-un caz extrem. Mă asculţi, Patrick? 

Işi simţea şi-acum carnea arzând, de la piept până la 
glezne. Inima îi bătea să-i spargă pieptul şi Patrick expiră 
violent. 

— Mă asculţi? repetă Guy. 

— Da. 

— Situaţia ta este foarte simplă, zău aşa. Spune-mi unde 
sunt banii şi pleci viu de aici. La sfârşit, te vom duce înapoi 
în Ponta Pora şi vei putea să-ţi vezi de viaţă cum doreşti. Nu 
avem niciun interes să-i anunţăm pe cei de la FBI. Guy făcu 
o pauză, pentru efect, jucându-se cu maneta de crom. 
Dacă, totuşi, refuzi să-mi spui unde sunt banii, atunci nu vei 
pleca viu din camera asta. Inţelegi, Patrick? 

— Da. 

— Bine. Unde sunt banii? 

— Jur că nu ştiu. Dacă aş şti, ţi-aş spune. 

Guy apăsă maneta fără un cuvânt şi undele de curent îl 
loviră pe Patrick ca o baie de acizi fierbinţi. 

— Nu ştiu! Urlă el, în agonie. Jur că nu ştiu! 

Guy ridică maneta şi aştepta câteva secunde, pentru ca 
Patrick să-şi revină. _ 

— Unde sunt banii? II întrebă el, după aceea, cu calm. 

— Jur că nu ştiu. 

Un alt urlet răsună în toată casa, pierzându-se, prin 
ferestrele deschise, în crevasa dintre munţi, de unde ecoul 
său se risipi în junglă. 

Apartamentul din Curitiba se afla în apropiere de 
aeroport. Eva îi spuse taximetristului să o aştepte în stradă. 
Işi lăsă geanta cu schimburi în maşină, dar îşi luă servieta 
diplomat cu ea. 

Urcă cu liftul până la etajul al nouălea; pe hol era linişte 
şi întuneric. Era aproape de ora unsprezece noaptea. Eva 
păşea încet, privind în toate direcţiile. Descuie uşa 
apartamentului, apoi decupla rapid sistemul de siguranţă, 


cu o altă cheie. 

Danilo nu se afla în apartament şi, deşi nu era o surpriză, 
era totuşi o dezamăgire. Niciun mesaj pe robotul telefonic. 
Niciun semn de la el. Îngrijorarea ei crescu. 

Nu putea sta mult, pentru că aceia care îl ţineau pe 
Danilo puteau veni acolo. Deşi ştia exact ce trebuie să facă, 
se mişca greoi, forţat. Apartamentul avea numai trei 
camere şi ea le cercetă rapid. 

Hârtiile de care avea nevoie se aflau într-un dulap din 
camera mică, sub cheie. Deschise cele trei sertare şi puse 
hârtiile, cu grijă, într-o frumoasă valiză din piele pe care 
Danilo o păstra într-o debara. Teancul de dosare cuprindea 
documente financiare, deşi nu erau prea multe pentru o 
asemenea avere. Danilo menţinuse partea scriptică la 
minimum. Venea aici o dată pe lună, să ascundă 
documentele de acasă şi, cel puţin o dată pe lună, 
distrugea hârtiile vechi. 

Însă, pentru moment, Danilo nu putea şti unde sunt 
hârtiile lui. 

Ea recuplă sistemul de siguranţă şi plecă în grabă. 
Nimeni din clădirea aglomerată nu o observase. Găsi o 
cameră într-un mic hotel din oraş, lângă Muzeul de artă 
contemporană. Băncile din Asia erau deschise, iar la Zurich 
era aproape ora patru. Despacheta un fax compact şi îl 
cuplă la priza pentru telefon din camera ei. Curând, patul 
micuţ era plin de file cu instrucţiuni şi autorizaţii pentru 
operaţiuni financiare telefonice. 

Era obosită, dar nici nu se punea problema să doarmă. 
Danilo spusese că aveau să o caute. Nu putea merge 
acasă. Nu se gândea la bani, ci la el. Era în viaţă? Dacă da, 
cât de mult suferea? Cât de mult le spusese şi cu ce preţ? 

Îşi şterse lacrimile şi începu să aranjeze hârtiile. Nu era 
timpul potrivit pentru lacrimi. 

Cu tortura, cele mai bune rezultate veneau după trei zile 
de chinuri intermitente. Voinţele puternice sunt înfrânte 


mai greu. Durerea se strecoară în gânduri şi devine mai 
copleşitoare când victima aşteaptă următorul atac. Trei zile 
- şi cei mai mulţi dintre oameni se prăbuşesc. 

Guy nu avea trei zile la dispoziţie. Prizonierul lui nu era 
unul de război, ci un cetăţean american, căutat de FBI. 

Către miezul nopţii, îl lăsară pe Patrick în pace câteva 
minute, în suferinţă, ca să reflecteze la ceea ce urmau să-i 
facă. Trupul lui era scăldat în sudoare; avea pielea roşie de 
căldura şi curent. Sângele îi curgea pe piept, de sub o 
bucată de bandă adezivă, acolo unde electrozii fuseseră 
prinşi prea strâns şi îi ardeau carnea. Işi trase răsuflarea şi 
îşi trecu limba peste buzele uscate, zdrenţuite. Nailonul de 
la încheieturi şi glezne îi intrase în carne. 

Guy se întoarse singur şi se aşeză pe un scaun fără 
spătar, lângă patul de placaj. O clipă, camera se cufundă în 
tăcere şi singurul sunet care se mai auzi era respiraţia lui 
Patrick, cu greu controlată. Îşi ţinea pleoapele strâns 
închise. 

— Eşti un tip foarte încăpățânat, spuse Guy în cele din 
urmă. 

Niciun răspuns. 

După două ore, nu obţinuseră nimic. Fiecare întrebare 
era legată de bani. El nu ştia unde sunt, o spusese de o 
sută de ori. Existau? Nu, spusese de fiecare dată. Ce se 
întâmplase cu ei? Nu ştia. 

Experienţa lui Guy în materie de tortură era extrem de 
limitată. Consultase un expert, un tip total ţicnit, care 
simţea o adevărată plăcere să tortureze pe cineva Citise un 
manual oarecare pe această temă, dar era greu să-ți 
găseşti timp pentru practică. 

Acum, când Patrick ştia până unde puteau ajunge 
lucrurile, era important să-l ţină de vorbă. 

— Unde te aflai la vremea înmormântării tale? 

Muşchii lui Patrick se relaxară uşor. În sfârşit, o întrebare 
în care nu era vorba de bani. Ezită şi apoi reflectă. Ce rău 


era în asta? Fusese prins. Povestea lui trebuia spusă. Poate 
că, dacă se dovedea cooperant, aveau să reducă voltajul. 

— În Biloxi, spuse el. 

— Ascuns? 

— Da, bineînţeles. 

— Şi ţi-ai privit propriul serviciu funerar? 

— Da. 

— De unde? 

— Eram într-un copac, cu un binoclu, răspunse el, ţinând 
ochii închişi şi pumnii strânşi. 

— Unde te-ai dus după aceea? 

— În Mobile. 

— Acolo era ascunzătoarea? 

— Da, una dintre ele. 

— Cât ai stat acolo? 

— Cu mici întreruperi, vreo două luni. 

— Zău, aşa de mult? Unde stăteai în Mobile? 

— Pe la moteluri ieftine. Schimbam mereu locul, în toată 
zona Golfului. Destin. Panama City Beach. Înapoi în Mobile. 

— Ţi-ai schimbat înfăţişarea. 

— Mda. M-am bărbierit, mi-am vopsit părul, am slăbit 
douăzeci şi cinci de kilograme. 

— Ai studiat vreo limbă străină? 

— Portugheza. 

— Deci ştiai că vei veni aici? 

— Unde anume, aici? 

— Să zicem, în Brazilia. 

— În regulă. Da, m-am gândit că ar fi un ascunziş grozav. 

— După Mobile, unde te-ai dus? 

— La Toronto. 

— De ce la Toronto? 

— Trebuia să plec undeva. E frumos acolo. 

— Ţi-ai luat acte noi în Toronto? 

— Mda. 

— La Toronto ai devenit Danilo Silva? 


— Mda. 

— Ai mai studiat limbi străine? 

— Mda. 

— Ai mai slăbit? 

— Da. Încă cin'şpe kilograme. 

Işi ţinea ochii închişi şi încerca să ignore durerea, sau 
măcar să reziste pentru moment. Electrozii de pe piept îl 
ardeau şi-i pătrundeau adânc în piele. 

— Cât ai stat acolo? 

— Trei luni. 

— Deci, ai plecat cam prin iulie 1992? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi unde te-ai dus mai departe? 

— În Portugalia. 

— De ce în Portugalia? 

— Trebuia să merg undeva. E o ţară frumoasă. Nu 
fusesem niciodată acolo. 

— Cât ai stat acolo? 

— Vreo două luni. 

— Apoi, unde? 

— La Sao Paulo. 

— De ce Sao Paulo? 

— Are douăzeci de milioane de locuitori. E un loc minunat 
pentru cine vrea să se ascundă. 

— Cât ai stat acolo? 

— Un an. 

— Spune-mi ce ai făcut acolo. 

Patrick trase adânc aer în piept, apoi se strâmbă când îşi 
mişcă gleznele. Se relaxa. 

— M-am pierdut în oraş. Am angajat un profesor 
particular, ca să stăpânesc perfect limba. Am mai pierdut 
câteva kilograme. M-am mutat dintr-un apartament în altul. 

— Ce ai făcut cu banii? 

Pauză. O tresărire a muşchilor. Unde naiba era maneta 
de crom? De ce nu puteau continua să vorbească despre 


urmărire şi să uite de bani? 

— Care bani? Intrebă el, încercând să pară disperat. 

— Haide, Patrick. Cele nouăzeci de milioane de dolari pe 
care le-ai furat de la firmă şi clientul ei. 

— Ţi-am spus. Nu sunt cel pe care îl căutaţi. 

Brusc, Guy zbieră către uşă. Aceasta se deschise imediat 
şi restul americanilor năvăliră înăuntru. Doctorul brazilian 
goli încă două seringi în venele lui Patrick, apoi plecă. Doi 
bărbaţi meştereau ceva la dispozitivul aflat în colţul 
camerei. Banda de magnetofon mergea. Guy se aplecă 
deasupra lui Patrick, cu maneta de crom ridicată, 
strâmbându-se furios şi încă şi mai hotărât să-l omoare 
dacă nu vorbeşte. 

— Banii au sosit telefonic în contul firmei tale de la 
Nassau. Era exact zece şi cincisprezece minute, ora 
standard de est. Data: 26 martie 1992, la patruzeci şi cinci 
de zile după moartea ta. Erai acolo, Patrick, bronzat şi în 
mare formă şi dându-te drept altul. Avem poze făcute cu 
aparatul din sistemul se securitate al băncii. Aveai acte 
falsificate perfect. La scurt timp după sosirea banilor, 
aceştia dispăruseră, trimişi telefonic către o bancă din 
Malta. Tu i-ai furat, Patrick. Acum spune-mi, unde sunt? 
Spune-mi şi vei trăi. 

Patrick se uită pentru ultima dată la Guy, apoi la manetă, 
după care închise ochii strâns, îşi adună puterile şi spuse: 

— Jur că nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Patrick, Patrick... 

— Te rog, nu! Se rugă el. Te rog! 

— Acesta este doar al treilea nivel, Patrick. Suntem abia 
la jumătatea drumului, spuse Guy şi apăsă maneta, privind 
trupul care sălta şi se zvârcolea. 

Patrick urlă din toate puterile, un urlet atât de violent şi 
de cumplit, încât, pentru o clipă, Osmar şi brazilienii aflaţi 
afară, pe veranda, îngheţară. Pe întuneric, conversaţia 
înceta brusc. Unul din ei începu să murmure o rugăciune. 


Mai jos, pe drum, un brazilian înarmat stătea lângă 
drumul plin de praf, atent la maşinile care s-ar fi putut 
apropia. Nu se aştepta să vadă vreuna. Localitatea cea mai 
apropiată se afla la câţiva kilometri depărtare. Rosti şi el o 
scurtă rugăciune, atunci când urletele reîncepură. 


4 


A fost fie al patrulea, fie al cincilea telefon din partea 
vecinilor, care a scos-o din sărite pe doamna Stephano şi 
care l-a obligat pe Jack să-i spună soţiei sale adevărul. Cei 
trei tipi în costume negre, care îşi pierdeau vremea în faţa 
maşinii parcate pe stradă, chiar vizavi de casa lor, erau 
agenţi FBI. Îi explică de ce se aflau acolo. Îi spuse mare 
parte din povestea lui Patrick, ceea ce însemna o încălcare 
serioasă a etichetei profesionale. Doamna Stephano nu 
punea niciodată întrebări. 

Ei nu-i pasa ce face soţul ei la serviciu. Avea, totuşi, 
destule griji despre ce puteau să spună vecinii. La urma 
urmelor, se aflau în Falls Church şi, mă rog, lumea vorbea. 

Femeia plecă la culcare la miezul nopţii. Jack rămase să 
aţipească pe sofaua din salon, ridicându-se la fiecare 
jumătate de oră pentru a privi pe furiş pe după jaluzele, să 
vadă ce făceau cei de afară. Se întâmplă însă că dormea la 
trei dimineaţa, când se auzi soneria. 

Îmbrăcat într-un tricou şi pantaloni de trening, se duse să 
deschidă. Patru dintre ei erau în faţa uşii şi el îl recunoscu 
imediat pe unul dintre ei ca fiind Hamilton Jaynes, director 
adjunct la FBI. Omul numărul doi al Biroului, care, 
întâmplător, locuia cu patru rânduri de case mai departe şi 
era membru în acelaşi club de golf cu el, deşi cei doi nu se 
întâlniseră niciodată. _ 

Îi lăsă să intre în salonul spaţios. Într-o atmosferă 
tensionată, au făcut prezentările. Cei patru s-au aşezat, în 
vreme ce doamna Stephano a coborât, îmbrăcată în halatul 
de baie, retrăgându-se rapid la vederea camerei pline de 
tipi în costume negre. Jaynes vorbea în numele celor de la 
FBI. 

— Lucrăm non-stop la cazul Lanigan. Agenţii noştri ne-au 
informat că se află în custodia dumneavoastră. Puteţi 
confirma sau nega acest fapt? 


— Nu, veni răspunsul lui Stephano, rece ca gheaţa. 

— Am un mandat pentru arestarea dumneavoastră. 
Gheaţa se mai topi puţin. Stephano îşi întoarse privirea 
spre un alt agent cu figura imobilă. 

— Sub ce acuzaţii? 

— Ascunderea unui fugar căutat de autorităţile federale. 
Amestec în anchetă. Putem spune orice. Ce mai contează? 
Nu mă interesează să vă condamn. Tot ce vreau este să vă 
trimit pe sus la închisoare şi, pe urmă, ne ocupăm şi de 
restul firmei, pentru ca la sfârşit să vă închidem şi clienţii. 
Durează cam douăzeci şi patru de ore să adunăm pe toată 
lumea. Facem rost de condamnări după aceea; depinde 
dacă-l prindem pe Lanigan sau nu. Inţelegeţi cum stă 
treaba? 

— Da. Cred că da. 

— Unde e Lanigan? 

— În Brazilia. 

— Îl vreau. Chiar acum. 

Stephano clipi de câteva ori, limpezindu-şi gândurile. În 
situaţia de faţă, predarea lui Lanigan nu era o mişcare rea. 
Federalii se pricepeau să-l facă să vorbească. Confruntat cu 
perspectiva unei vieţi în închisoare, Patrick putea face să 
apară banii bătând din palme. Toată lumea avea să-l 
preseze s-o facă. 

Mai târziu, Stephano avea să se întrebe din nou, 
nevenindu-i să creadă, cum naiba ştiau că-l capturase pe 
Lanigan. 

— În regulă, uite ce propun eu, spuse Stephano. Daţi-mi 
patruzeci şi opt de ore şi vi-l aduc pe Lanigan. lar 
dumneavoastră ardeţi mandatul de arestare şi renunţaţi la 
ameninţarea cu acuzaţii ulterioare. 

— Ne-am înţeles. 

Se lăsă tăcerea, amândouă părţile savurând victoria. 

— Trebuie să ştiu de unde să-l iau, spuse Jaynes. 

— Trimiteţi un avion la Asuncion. 


— În Paraguay? Ce s-a întâmplat cu Brazilia? 

— În Brazilia are prieteni. 

— Bine şi-aşa, şopti Jaynes către unul din ajutoare, care 
părăsi imediat casa. E întreg? Îl întrebă pe Stephano. 

— Mda. 

— E spre binele dumitale. O singură vânătaie pe trupul 
lui şi am să te urmăresc până în iad. 

— Trebuie să dau un telefon. 

Jaynes îi adresă ceva ce semăna cu un zâmbet. Studie 
pereţii şi spuse: 

— E casa dumitale. 

— Îmi ascultați telefoanele? 

— Nu. 

— Puteţi jura? 

— Am spus că nu. 

— Vă rog să mă scuzaţi. 

Stephano trecu în bucătărie şi de acolo într-o debara, 
unde ţinea ascuns un telefon celular. Se îndreptă spre 
curtea din spate şi se aşeză pe iarbă, lângă o lampă cu gaz. 
II sună pe Guy. 

Urletele încetaseră în clipa în care brazilianul care păzea 
camioneta auzi telefonul sunând. Aparatul era aşezat pe 
transformatorul de pe bancheta din faţă, cu antena înălţată 
la cinci metri deasupra capotei. Răspunse în engleză, apoi 
alergă după un american. 

Guy ieşi în goană din cabană şi apucă receptorul. 

— Vorbeşte? Îl întrebă Stephano. 

— Puțin. A cedat acum vreo oră. 

— Ce ai aflat? i 

— Banii încă există. El nu ştie unde sunt. li controlează o 
femeie din Rio, o avocată. 

— Îi ştii numele? 

— Da. Acum dăm telefoane. Osmar are oamenii lui în Rio. 

— Mai poţi scoate ceva de la el? 

— Nu cred. E pe jumătate mort, Jack. 


— Opreşte orice acţiune. Doctorul e acolo? 

— Sigur. 

— Pune puştiul sub îngrijire şi aranjează-l. Duceţi-l cu 
maşina la Asuncion, cât mai curând posibil. 

— Dar de ce...? 

— Nu-mi pune întrebări. Nu am timp de aşa ceva. 
Federalii Sunt cu ochii pe noi. Fă aşa cum îţi spun şi 
asigură-te că tipul nu e rănit. 

— Că nu e rănit? Incerc să-l omor de cinci ore! 

— Fă cum îţi spun. Pune-i oasele la loc. Droghează-l. 
Porneşte spre Asunci6n. Sună-mă din oră în oră, la fix. 

— Cum doreşti. 

— Şi găseşte femeia. 

Capul lui Patrick a fost ridicat cu grijă şi i-au turnat apă 
peste buze. Au tăiat frânghiile care-i legau încheieturile şi 
gleznele şi, încet, au desprins bucăţile de bandă adezivă, 
stanele şi electrozii. Trupul lui zvâcnea şi sălta, murmurând 
cuvinte neînţelese de nimeni. O doză de morfină i-a fost 
introdusă în venele chinuite, apoi un calmant şi Patrick căzu 
din nou în amorţire. 

În zori, Osmar se afla în aeroportul din Ponta Pora, 
aşteptând un avion care avea să-l ducă la Rio, spre sfârşitul 
zilei. Luase legătura cu nişte ţipi de acolo. li scosese din 
pat,  promiţându-le bani frumoşi. Probabil că acum 
porniseră deja la treabă. 

Ea îşi sună mai întâi tatăl, chiar după răsăritul soarelui, 
moment de care el se bucura întotdeauna, pe terasa micuță 
a casei, cu un ziar în mină şi o cafea alături. Bătrânul locuia 
într-un mic apartament din Ipanema, aproape de mal, 
aproape de draga lui Eva. Blocul în care locuia era vechi de 
treizeci de ani, unul din cele mai vechi din cel mai elegant 
cartier din Rio. Locuia singur. 

Simţi după vocea ei că se întâmplase ceva. Ea îl asigură 
că era bine şi că va rămâne aşa, că un client din Europa 
avea nevoie de ea, pe nepregătite, timp de două săptămâni 


şi că îl va suna în fiecare zi. Mai departe, îi explica faptul că 
acel client era, poate, puţin cam ascuns şi foarte secretos, 
aşa că era posibil să-şi trimită oameni care să verifice 
trecutul ei. Nu te alarma. Nu e ceva neobişnuit în comerțul 
internaţional. 

El avea de pus multe întrebări, dar ştia că nu va primi 
răspuns. Apelul către şeful ei, unul din partenerii firmei, a 
fost cu mult mai dificil. Povestea, pe care o repetase 
înainte, prinse, dar avea numeroase goluri. Un nou client 
sunase târziu, cu o zi în urmă - o cunoştinţă a unui avocat 
american cu care fusese colega de facultate - şi avea 
imediat nevoie de prezenţa ei la Hamburg. Urma să plece 
cu o cursă în zori. Clientul lucra în telecomunicaţii şi plănuia 
să intre masiv pe piaţa braziliană. 

Partenerul era pe jumătate adormit. O rugă să-l sune mai 
târziu, cu mai multe detalii. 

Eva îşi sună apoi secretara, cu aceeaşi poveste, rugând-o 
să amâne toate programările şi întâlnirile până la 
întoarcerea ei. 

De la Curitiba, luă un avion spre Sao Paulo, unde se 
îmbarcă într-o cursă a liniilor aeriene argentiniene spre 
Buenos Aires, non-stop. Pentru prima dată, folosea noul ei 
paşaport, cel pe care Danilo o ajutase să-l cumpere cu un 
an înainte. Îl ţinuse ascuns în apartament, alături de două 
cărţi de credit noi şi opt mii de dolari americani, bani 
gheaţă. 

Acum se numea Leah Pires, de aceeaşi vârstă dar cu o 
altă dată de naştere. Danilo nu cunoştea aceste detalii; nu 
avea cum. 

Într-adevăr, se simţea alt om. 

Existau multe scenarii. Poate că fusese împuşcat de 
bandiți, pe când alerga, ca de obicei, pe un drum de ţară. 
Se mai întâmpla şi aşa ceva de-a lungul frontierei. Poate că 
fusese prins de umbrele din trecutul lui, torturat, ucis, 
îngropat în junglă. Poate că vorbise şi, dacă aşa stăteau 


lucrurile, poate că rostise numele ei. Putea să-şi petreacă 
tot restul vieţii ascunzându-se. Cel puţin o avertizase, de la 
început. Poate că nu vorbise şi putea să rămână Eva. 

Poate că Danilo era încă în viaţă, undeva. Îi garantase că 
nu-l vor ucide. Poate că-l făceau să-şi dorească moartea, 
dar nu îşi puteau permite să-l ucidă. Dacă autorităţile 
americane îl găseau mai înainte, urma să fie extrădat. 
Alesese America Latină datorită tradiţionalei împotriviri la 
extrădări din această zonă. 

Dacă umbrele îl găsiseră mai întâi, aveau să-l bată până 
le spunea unde sunt banii. De asta se temea el cel mai mult 
- de forţă. 

Eva încercă să aţipească pe aeroportul din Buenos Aires, 
dar somnul nu se lipea de ea. Sună iarăşi la el acasă, în 
Ponta Pora, apoi la celular şi în apartamentul din Curitiba. 

Din Buenos Aires, luă avionul spre New York, unde 
aştepta trei ore până să prindă un altul, spre Zurich, cu 
Swissair. 

L-au aşezat de-a latul, pe bancheta din spate a 
camionetei Volkswagen, legându-i o centură de siguranţă în 
jurul taliei, ca să nu cadă. Drumurile erau pline de 
hârtoape. Îi puseseră numai şortul de alergare. Doctorul 
verifică fiecare bandaj de tifon - opt în total. li acoperise 
rănile cu unguente şi îi făcuse injecții intra-venoase cu 
antibiotice. Doctorul luă loc în faţa pacientului său şi îşi 
aşeză geanta micuță între picioare. Patrick suferise destul. 
Acum îl proteja. 

O zi sau două de odihnă, mai multe medicamente 
împotriva durerilor şi Patrick va fi aproape refăcut. Arsurile 
vor lăsa mici cicatrice, care se vor atenua, probabil, cu 
timpul. 

Doctorul se întoarse şi îl bătu pe umăr. Era foarte 
mulţumit că nu-l omorâseră. „E gata”, îi spuse lui Guy, aflat 
pe bancheta din faţă. Un şofer brazilian porni motorul 
camionetei şi porni în marşarier din faţa cabanei. 


Se opreau după fiecare oră, exact la şaizeci de minute, 
pentru ca antena să poată fi ridicată şi telefonul celular să 
funcţioneze peste munţi. Guy îl suna pe Stephano, care se 
afla în biroul său din Washington D.C. Împreună cu 
Hamilton Jaynes şi un funcţionar superior din 
Departamentul de Stat. Era consultat şi Pentagonul. 

Ce naiba se întâmpla? Ar fi vrut să întrebe Guy. De unde 
apăruseră federalii? 

În primele şase ore au parcurs o sută cincizeci de 
kilometri. Uneori, drumurile erau aproape impracticabile. Se 
chinuiau adesea cu telefonul, încercând să ia legătura cu 
Washingtonul. La ora două după-amiază, părăsind zona 
montană, intrară pe şosele mai bune. 

Problema extrădării era dificilă şi Hamilton Jaynes nu voia 
să fie implicat. Se trăgeau importante sfori diplomatice. 
Directorul FBI îl sună pe şeful de cabinet al Preşedintelui. 
Ambasadorul american în Paraguay intră în acţiune. Se 
făceau promisiuni şi se proferau ameninţări. 

Un suspect cu bani şi destulă hotărâre poate evita 
extrădarea din Paraguay ani îndelungaţi, dacă nu pentru 
totdeauna. Acest suspect nu avea bani asupra lui şi nici 
măcar nu ştia în ce ţară se află. 

Fără entuziasm, autorităţile paraguayene au hotărât să 
ignore extrădarea. 

La ora patru, Stephano îl instrui pe Guy cum să găsească 
aeroportul de la Concepción, un mic oraş aflat la trei ore 
distanţă de mers cu maşina de Asunción. Şoferul brazilian 
înjură, în portugheză, când i se spuse să întoarcă şi să o ia 
spre nord. 

Se însera când au ajuns la Concepción şi era deja 
întuneric când au găsit, în sfârşit, aeroportul, o clădire 
scundă de cărămidă aflată în apropierea unei piste strimte 
de asfalt. Guy îl sună pe Stephano, care îi ceru să-l lase pe 
Patrick în camionetă, cu cheile în contact şi să plece. Guy, 
doctorul, şoferul şi un alt american se îndepărtară încet, 


privind peste umăr spre camionetă. Găsiră un loc, cam la o 
sută de metri mai încolo, sub un copac gros, unde nu 
puteau fi văzuţi. Trecu o oră. 

În sfârşit, un avion King Air cu număr de înregistrare 
american ateriza şi se îndreptă spre micul terminal. Doi 
piloţi coborâră şi intrară în clădire. O clipă mai târziu, se 
îndreptară spre camionetă, deschiseră uşile, urcară în ea şi 
porniră, cu vehiculul, spre avion. 

II scoaseră pe Patrick, cu grijă, de pe bancheta din spate 
şi îl urcară în turbopropulsor. Un medic militar se afla la 
bord şi acesta luă imediat în primire prizonierul. Cei doi 
piloţi readuseră camioneta în parcare, acolo unde se afla 
iniţial. Câteva minute mai târziu, avionul decola. 

Alimentară motoarele în Asunción şi, pe când se aflau 
încă la sol, Patrick începu să se mişte. Era prea slăbit şi 
epuizat şi mult prea ameţit ca să se ridice în capul oaselor. 
Medicul îi dădu apă rece şi biscuiţi. 

Avionul făcu o nouă oprire pentru alimentare în La Paz, 
apoi o alta, în Lima. La Bogotă, îl transbordară pe un Lear 
mic, care zbura cu o viteză de două ori mai mare decât 
King Air. O nouă alimentare pe insula Aruba, lângă coasta 
Venezuelei şi apoi un zbor non-stop către o bază militară 
navală americană din apropiere de San Juan, în Puerto Rico. 
O ambulanţă îl duse pe Patrick la spitalul militar. 

După aproape patru ani şi jumătate, Patrick se afla din 
nou pe pământ american. 


5 


Firma de avocaţi la care Patrick lucrase înainte de a muri 
intrase în procedura de faliment, la un an după 
înmormântarea lui. După moarte, l-au inclus chiar, aşa cum 
se cuvenea, în antetul firmei: Patrick S. Lanigan, 1954- 
1992. Numele său era scris primul, în colţul din dreapta, 
chiar deasupra asistenţilor. Apoi au început să apară 
zvonuri care nu se mai terminau. Nu trecu mult şi toată 
lumea ajunse să creadă că luase banii şi se făcuse nevăzut. 
După trei luni, nimeni de pe coasta Golfului, nu mai credea 
că e mort. Numele lui a dispărut de pe antet, în vreme ce 
datoriile au crescut. 

Cei patru parteneri rămaşi erau încă împreună, legaţi 
fără voie prin faliment. Numele lor apăruseră la un loc pe 
ipoteci şi note bancare încă din vremea când se lăfăiau, pe 
punctul de a deveni fabulos de bogaţi. Fuseseră apărători în 
grup, în câteva procese imposibil de câştigat; de acolo şi 
falimentul. De la plecarea lui Patrick, încercaseră toate 
posibilităţile de a se despărţi, dar nimic nu funcţionase. Doi 
dintre ei erau alcoolici violenţi, care se îmbătau la birou, în 
spatele unor uşi închise, dar niciodată împreună. Ceilalţi doi 
erau în curs de vindecare şi încă nesiguri în starea de 
trezie. 

Patrick le luase banii. Milioanele lor. Bani pe care ei îi 
cheltuiseră deja, cu mult înainte să sosească, aşa cum 
numai avocaţii reuşesc s-o facă. Bani pentru clădirea firmei 
lor, din centrul oraşului Biloxi, pentru a cărei renovare 
cheltuiseră incredibil de mult. Bani pentru case noi, iahturi, 
case de vacanţă în Caraibe. 

Banii erau pe drum, aprobaţi, hârtiile fuseseră semnate, 
ordinele de plată intrate; îi puteau vedea, mirosi, aproape 
că-i puteau atinge, când partenerul lor mort îi furase de sub 
nasul lor, în ultima secundă posibilă. 


El era mort. Înmormântat pe 11 februarie 1992. 
Transmiseseră  condoleanţele lor văduvei şi puseseră 
numele lui nenorocit pe splendidul lor antet. Şi totuşi, şase 
săptămâni mai târziu, reuşise cumva să le fure banii. 

Se certaseră, dând vina unii pe alţii. Charles Bogan, 
partenerul principal al firmei şi mâna de fier a acesteia, 
insistase ca banii să fie transmişi de la sursă într-un nou 
cont pe insule şi, după unele discuţii, lucrul acesta li se 
păruse logic. Era vorba de nouăzeci de milioane de dolari, 
din care o treime reveneau firmei - şi era imposibil să 
ascunzi o asemenea sumă în Biloxi, oraş cu o populaţie de 
cincizeci de mii de oameni. Cineva de la bancă putea să 
vorbească. Curând, toată lumea ar fi ştiut. Toţi patru au 
jurat să păstreze secretul şi imediat au făcut planuri cum să 
cheltuiască mai mult din noua lor bogăţie. Se vorbise chiar 
de cumpărarea unui avion de şase locuri pentru firmă. 

Aşa că Bogan şi-a asumat partea lui de vină. La patruzeci 
şi nouă de ani, era cel mai vârstnic dintre cei patru şi, 
pentru moment, cel mai stabil. Tot el era responsabil şi 
pentru angajarea lui Patrick, cu nouă ani înainte şi, pentru 
asta, suferise destul. 

Dough Vitrano, avocatul pentru procese civile, luase 
fatala decizie de a-l recomanda pe Patrick drept al cincilea 
partener. Ceilalţi trei fuseseră de acord, şi când numele lui 
Lanigan a fost adăugat în denumirea firmei, el a căpătat, 
practic, acces la toate dosarele din birou. Bogan, Rapley, 
Vitrano, Havarac & Lanigan, Avocaţi şi Consultanţi Legali. 
Un anunţ de dimensiuni mari în Paginile Galbene menţiona 
şi „specialişti în accidente marine”. Specialişti sau nu, 
asemenea majorităţii firmelor, acceptau orice caz, dacă 
onorariul era profitabil. Aveau multe secretare şi mulţi 
asistenţi. Pile mari şi cele mai puternice legături politice de 
pe Coastă. 

Toţi trecuseră de patruzeci şi cinci de ani. Havarac fusese 
crescut de tatăl său, pe o barcă de pescuit crevete. Purta şi 


acum, cu mândrie, bătăturile de la mâini şi visa să-l strângă 
pe Patrick de gât, până îi vor pocni oasele. Rapley făcuse o 
gravă depresie nervoasă şi rareori ieşea din casă, unde 
scria tot felul de procese verbale într-un birou întunecat din 
pod. 

Bogan şi Vitrano se aflau la birourile lor, puţin după ora 
nouă, când agentul Cutter intră în clădirea de pe Vieux 
Marche, într-un vechi cartier din Biloxi. Cutter adresă 
recepţionerei un zâmbet şi o întrebă dacă vreunul dintre 
avocaţi se afla în clădire. Era o întrebare normală. Erau 
cunoscuţi drept nişte petrecăreţi pe care îi vedeai rareori la 
lucru. 

Fata îl conduse într-o mică sală de conferinţe şi îi aduse o 
cafea. Vitrano apăru primul, arătând remarcabil de îngrijit şi 
cu ochii limpezi. Bogan veni după câteva secunde. Îşi 
puseră zahăr în cafea şi vorbiră despre vreme. 

In lunile imediat următoare dispariţiei lui Patrick şi a 
banilor, Cutter îşi făcea, din când în când, apariţia şi le 
povestea ultimele noutăţi din investigaţiile FBI. Deveniseră 
amici, deşi întâlnirile dintre ei erau întotdeauna 
descurajante. Apoi lunile au devenit ani şi informările s-au 
rărit. Toate se sfârşeau la fel: nici urmă de Patrick. Trecuse 
aproape un an de când Cutter vorbise cu vreunul din ei. 

Aşa că şi-au imaginat că era un simplu act de curtoazie, 
că se întâmpla să se afle prin centru pentru altceva, 
probabil dorea o ceaşca de cafea; o întâlnire scurtă, de 
rutină. 

— Patrick este în custodia noastră, spuse Cutter. 

Charlie Bogan închise ochii şi lăsă să i se vadă absolut 
toţi dinţii. 

— Ah, Dumnezeule, exclama el şi apoi îşi îngropa faţa în 
palme. Ah, Dumnezeule! 

Vitrano lăsă să-i cadă capul pe spate, cu gura larg 
deschisă. Privea tavanul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Unde? îngăimă el. 


— Se află la o bază militară din Puerto Rico. A fost 
capturat în Brazilia. 

Bogan, rămas în picioare, se îndreptă spre un colţ al 
camerei, lângă nişte rafturi de cărţi; îşi ascunse faţa, 
încercând să-şi stăpânească lacrimile. 

— Ah, Dumnezeule, repeta fără încetare. 

— Eşti sigur că el este? Întrebă Vitrano uimit. 

— Absolut. 

— Spune-mi mai multe, îl rugă Vitrano. 

— Ce anume? 

— De exemplu, cum l-aţi găsit? Şi unde? Şi ce făcea? 
Cum arată? 

— Nu l-am găsit noi. Ne-a fost adus. 

Bogan se aşeză la masă, cu o batistă deasupra nasului. 

— Îmi pare rău, spuse el jenat 

— Cunoaşteţi un tip pe nume Jack Stephano? întrebă 
Cutter. Amândoi încuviinţară fără nicio plăcere. 

— Faceţi parte din micul lui consorţiu? Amândoi clătinară 
capetele în semn de negaţie. 

— Aveţi noroc. Stephano l-a găsit, l-a torturat, aproape că 
l-a omorât, nenorocitul, şi pe urmă ni l-a dat nouă. 

— Mi-a plăcut partea cu tortura, spuse Vitrano. 
Povesteşte-ne despre asta. 

— Las-o moartă. Noi l-am luat aseară, din Paraguay şi l- 
am dus cu avionul în Puerto Rico. E în spitalul de acolo. 
Peste câteva zile îi vor da drumul şi îl vor trimite aici. 

— Dar banii? Reuşi Bogan să întrebe, cu vocea uscata şi 
pierită. 

— Niciun semn. Dar, la urma urmelor, noi nu ştim ce ştie 
Stephano. 

Vitrano fixa masa, cu ochii alunecoşi. Patrick furase 
nouăzeci de milioane de dolari, atunci când se făcuse 
nevăzut, cu patru ani mai devreme. Era imposibil să-i 
cheltuiască pe toţi. Putea să-şi cumpere palate, elicoptere 
şi sute de femei şi tot să-i mai rămână câteva zeci de 


milioane. Cu siguranţă că aveau să-i găsească. Onorariul 
firmei era de o treime. 

Exista o posibilitate... 

Bogan îşi şterse ochii umezi şi se gândi la fosta lui soţie, 
o femeie adorabilă, care devenise o scorpie când căzuse 
cerul peste ei. Se simţise umilită de faliment, aşa că luase 
mezinul cu ea şi se mutase în Pensacola, unde dăduse 
divorţ şi proferase oribile acuzaţii. Bogan bea şi se droga. 
Ea ştia acest lucru şi îl lovise unde îl durea mai tare. Nu-i 
putuse ţine piept. În cele din urmă, se reabilitase, dar i se 
interzicea în continuare să-şi vadă copilul. 

Ciudat, dar tot îşi mai iubea fosta soţie; încă mai visa să 
o recucerească. Poate că banii îi vor atrage atenţia. Poate 
că exista o speranţă. Cu siguranţa că-i vor găsi. 

Cutter întrerupse tăcerea. 

— Stephano a dat de bucluc. Trupul lui Patrick era plin de 
arsuri când l-au trimis înapoi. 

— Bine, spuse Vitrano cu un zâmbet. 

— Te aştepţi să ne pară rău? întrebă Bogan. 

— Oricum, Stephano e mai puţin important. Suntem cu 
ochii pe el, poate că ne va duce până la bani. 

— Banii vor fi uşor de găsit, spuse Vitrano. A existat un 
mort. Cineva a fost omorât de băiatul nostru, de Patrick. E 
un caz de omucidere, simplu ca bună ziua. Crimă de dragul 
banilor. Patrick o să ciripească imediat, dacă se vor face 
presiuni asupra lui. 

— Ar fi chiar mai bine să ni-l daţi nouă pe mână, spuse 
Bogan, cât se poate de serios. Zece minute şi vom afla 
absolut totul. 

Cutter îşi privi ceasul de la mână. 

— Trebuie să plec. Trebuie să ajung la Point Clear şi s-o 
anunţ pe Trudy. 

Bogan şi Vitrano pufniră la unison, apoi izbucniră de-a 
binelea în râs. 

— Cum, nu ştie? Întrebă Bogan. 


— Încă nu. 

— Te rog, filmează scena, spuse Vitrano, râzând pe 
înfundate. Mor să-i văd figura. 

— Ca să fiu sincer, abia aştept, spuse Cutter. 

— Nenorocita! Mormăi Bogan. Cutter se ridică în picioare 
şi spuse: 

— Spuneţi-le şi celorlalţi parteneri, dar nu duceţi vorba 
înainte de prânz. La ora aceea am programat o conferinţă 
de presă. Ţinem legătura. 

Mult timp după plecarea lui Cutter, cei doi nu scoaseră 
nicio vorbă. Erau atâtea întrebări, atâtea lucruri de spus. În 
aer pluteau zeci de posibilităţi şi scenarii. 

Victima a unui cumplit accident de maşină, pe un drum 
de ţară, fără niciun martor, Patrick a fost înmormântat de 
către iubita lui soţie Trudy pe 11 februarie 1992. Văduva 
arăta splendid, îmbrăcată într-un costum negru semnat 
Armani şi nici nu apucaseră bine groparii să arunce pământ 
peste coşciug, că ea şi începuse să cheltuiască banii. 

Testamentul îi lăsa ei totul. Era simplu şi fusese modificat 
recent. Cu câteva ore înainte de ceremonia funerară, Trudy 
şi Dough Vitrano deschiseseră cu grijă seiful din biroul lui 
Patrick şi îi inventariaseră conţinutul. Au găsit testamentul, 
două titluri de proprietate, contractul casei familiei Lanigan, 
o poliţă de asigurare pe viaţă în valoare de o jumătate de 
milion de dolari, cu care Trudy era la curent şi o altă poliţă 
de două milioane, de care habar n-avea. 

Vitrano  cercetase rapid  poliţa surpriză. Fusese 
contractată de Patrick cu opt luni mai înainte. Trudy era 
singura beneficiară. Aceeaşi companie vânduse ambele 
poliţe, şi era o firmă mare şi solvabilă. 

Trudy jurase că nu ştia nimic şi zâmbetul de pe faţa ei îl 
convinsese pe Vitrano că era sincer uimită. Înmormântare 
sau nu, Trudy era teribil de emoţionată de norocul ce 
dăduse peste ea. Uitând în bună parte de durere, reuşise 
să-şi manifeste, cât de cât, suferinţa pe tot parcursul 


serviciului funerar şi înmormântării, fără cine ştie ce crize. 

Compania de asigurări se împotrivise iniţial, aşa cum se 
întâmplă de obicei, dar Vitrano îi ameninţase suficient 
pentru a-i forţa să plătească. La patru săptămâni după 
înmormântare, Trudy primise cele două milioane şi 
jumătate care îi aparţineau. 

O săptămână mai târziu, se afla la volanul unui Rolls- 
Royce roşu prin Biloxi, iar oamenii au început s-o urască. 
După aceea, au dispărut însă cele nouăzeci de milioane şi 
s-au iscat bufele. 

Poate că nu era văduvă. 

Patrick a fost primul suspect şi, până la urmă, a rămas şi 
singurul. Bufele s-au întețit, aşa că Trudy şi-a luat fetiţa şi 
iubitul, Lance, păstrat de pe vremea liceului, s-au îmbarcat 
în Rollsul roşu şi au întins-o la Mobile, la o oră spre est de 
Biloxi. A găsit un avocat şmecher care i-a dat o mulţime de 
sfaturi cum să-şi protejeze banii. Femeia şi-a cumpărat o 
casă superbă în Point Clear, cu vedere spre golful Mobile şi 
a pus contractul pe numele lui Lance. 

Lance era un păgubos puternic şi frumos cu care ea se 
culcase prima dată la paisprezece ani. Fusese condamnat 
pentru trafic de droguri la nouăsprezece ani şi îşi petrecuse 
trei ani în închisoare, în timp ce ea îşi vedea de ale ei la 
colegiu, mereu în centrul distracţiilor şi seducându-i pe toţi 
membrii echipei de fotbal american - o petrecăreaţă 
celebră, care însă reuşise să-şi ia diploma cu lauri. Se 
măritase cu un tip bogat din frăţia studenţească, de care 
divorțase după doi ani. Apoi se bucurase de independenţă 
câţiva ani, până când se întâlnise şi se măritase cu Patrick, 
un tânăr avocat promiţător venit de curând pe Coastă. O 
curtase cu pasiune, fără să se gândească la ce avea să 
urmeze. 

Pe tot parcursul colegiului, al celor două căsnicii şi în 
vremea unor scurte cariere, Trudy îl păstrase mereu lângă 
ea pe Lance. Era ca un drog; se simţea înlănţuită şi nu se 


putea sătura de acest băiat pofticios. Ştia de la paisprezece 
ani că nu se va despărţi niciodată de Lance. 

Lance deschise uşa, gol până la brâu, cu părul negru 
strâns în obişnuita sa coadă de cal şi un cercel mare cu 
diamant în urechea stângă. 

— Trudy e acasă? Intrebă Cutter. 

— S-ar putea. 

La vederea insignei strălucitoare, zâmbetul său pieri 
pentru o clipă. 

— Agent Cutter, FBI. Am mai vorbit cu ea. 

Lance importa marijuana din Mexic cu o barcă mare, 
rapidă, pe care Trudy o cumpărase pentru el. Vindea drogul 
unor tipi din Mobile. Afacerile mergeau greu, pentru că 
DEA, Departamentul american de luptă împotriva 
drogurilor, începuse să pună întrebări. 

— E în sala de gimnastică, spuse Lance, făcând un semn 
din cap pe lângă Cutter. Ce doriţi? 

Cutter îl ignoră şi porni în lungul aleii, spre garajul 
transformat, de unde răsuna muzică. Lance îl urmă. 

Trudy era în plin avânt aerobic, aşa cum îi arăta un 
supermodel pe televizorul cu ecran mare aflat la un capăt 
al camerei. Sărea şi se învârtea şi murmura cuvintele unui 
cântec fără nume - şi zău dacă nu arăta grozav. Costum de 
spandex galben, strâns pe corp. O coadă de cal din părul 
blond. Niciun pic de grăsime. Cutter ar fi stat să o privească 
ore întregi. Chiar şi transpiraţia ei era plăcută. 

Exersa două ore pe zi. La treizeci şi cinci de ani, Trudy 
semăna şi acum cu o fetişcană de liceu. 

Lance apăsă un întrerupător şi imaginea video dispăru. 
Ea se răsuci pe călcâie, îl văzu pe Cutter şi îi aruncă o 
privire ucigătoare. 

— Ce naiba faci? Îl repezi ea pe Lance. Evident, nu-i 
plăcea să fie deranjată aici. 

— Sunt agentul special Cutter de la FBI, spuse acesta, 
scoțând rapid insigna şi îndreptându-se spre ea. Ne-am mai 


întâlnit, cu câţiva ani în urmă. 

Ea îşi şterse faţa cu un prosop galben ca şi costumul. 
Abia mai respira. În cele din urmă zâmbi, arătându-şi 
dantura perfectă şi lucrurile intrară în normal. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Lance stătea lângă ea. Se potriveau, aşa, cu părul strâns 
la spate în coadă de cal. 

— Am nişte veşti minunate pentru dumneavoastră, spuse 
Cutter, zâmbindu-i larg. 

— Ce anume? 

— V-am găsit soţul, doamnă Lanigan; e în viaţă. Se lăsă 
tăcerea. 

— Patrick? Întrebă ea, după câteva clipe. 

— Chiar el. 

— Minti! Sări Lance. 

— Mă tem că nu. E în custodie în Puerto Rico. Probabil că 
va veni încoace, cam într-o săptămână. M-am gândit că ar fi 
bine să aflaţi vestea cea bună înainte de a fi anunţată 
presei. 

Uluită, tremurând, ea făcu câţiva paşi în spate şi se aşeză 
pe banca de lucru de lângă greutăţi. Cu toată pielea ei 
bronzată şi strălucitoare, se vedea limpede că pălise. Nici 
trupul ei atletic nu mai părea la fel. Lance se repezi s-o 
ajute. 

— Ah, Doamne, murmura ea întruna. Cutter le întinse o 
carte de vizită. 

— Sunaţi-mă, dacă vă pot fi de folos. Dar îl lăsară să 
plece fără să răspundă. 

Pentru el era clar că femeia nu-i purta ranchiuna celui 
care o păcălise, prefăcându-se mort. Dar nici nu se bucura, 
cât de cât, de revenirea lui. Nici urmă de uşurarea de la 
capătul chinului. 

Nu era decât spaimă; groaza de a pierde banii. Era de 
aşteptat ca firma de asigurări să intenteze imediat proces. 

Pe când Cutter se afla în Mobile, un alt agent de la biroul 


din Biloxi se afla acasă la mama lui Patrick, în New Orleans, 
pentru a-i da aceeaşi veste. Doamna Lanigan, copleşită de 
emoție, l-a rugat pe agent să ia loc şi să răspundă la 
întrebări. El a stat o oră, având însă prea puţine răspunsuri 
pentru ea. Ea a plâns de bucurie şi, după plecarea 
agentului, şi-a petrecut restul zilei sunându-şi prietenii, 
pentru a le da minunata veste că singurul ei copil era în 
viaţă. 


6 


Jack Stephano a fost arestat de FBI în biroul său din 
Washington. Şi-a petrecut treizeci de minute la închisoare, 
apoi a fost dus în graba într-o mică sală din tribunalul 
federal, unde s-a confruntat cu un magistrat al Statelor 
Unite, într-o audiere cu uşile închise. A fost informat că va fi 
eliberat imediat, pe răspunderea sa, că nu avea voie să 
părăsească oraşul şi că va fi urmărit de FBI zi şi noapte. În 
timp ce se afla la tribunal, o mică armată de agenţi a 
pătruns în biroul lui, punând mâna, practic, pe toate 
dosarele şi trimițând toţi angajaţii acasă. 

După ce a fost eliberat de magistrat, Stephano a fost 
condus, cu maşina, până la clădirea lui Hoover, sediul FBI 
de pe Pennsylvania Avenue, unde îl aştepta Hamilton 
Jaynes. Când au rămas singuri, în biroul directorului 
adjunct, acesta i-a oferit o scuză palidă pentru arestare. Nu 
avusese încotro. Nu poţi pune mâna pe un tip căutat de 
federali, ca să-l droghezi, să-l torturezi şi aproape să-l 
omori, fără să fii pus sub o acuzaţie oarecare. 

Problema erau banii. Arestarea fusese răzbunarea lor. 
Stephano îi jură că Patrick nu le spusese nimic. 

In timp ce vorbeau, uşile biroului lui Stephano erau 
închise pe dinafară cu lanţul, iar pe ferestre se lipeau 
anunţuri oficiale. In telefoanele lui de acasă se puneau 
microfoane, în timp ce doamna Stephano era la bridge. 

După scurta şi sterila sa discuţie cu Jaynes, l-au lăsat 
undeva, în apropiere de clădirea Curţii Supreme. Cum i se 
ordonase să nu se apropie de birou, el făcu semn unui taxi 
şi îi spuse şoferului să-l ducă la hotelul Hay-Adams, pe 
strada H colţ cu strada 16. Prins în trafic, citea calm un ziar, 
pipăind din când în când dispozitivul de urmărire pe care 
agenţii îl prinseseră în tivul hainei sale, când îl arestaseră. 
Era aşa-numitul con de urmărire, un transmiţător mic dar 
puternic, folosit pentru monitorizarea mişcărilor unor 


persoane, pachete sau chiar automobile. Stephano îşi 
pipăise hainele în timp ce stătea de vorbă cu Jaynes şi 
fusese tentat să smulgă conul şi să i-l arunce pe birou. 

Era expert în supravegheri. Înghesui haina sub bancheta 
maşinii şi intră grăbit în hotelul Hay-Adams, aflat vizavi de 
Parcul Lafayette. Nu aveau camere libere, i se spuse. Ceru 
să vorbească cu directorul, un fost client de-al său şi, după 
câteva minute, domnul Stephano fu condus în 
apartamentul de la etajul al patrulea, cu o splendidă vedere 
spre Casa Albă. Se dezbrăcă, rămânând doar în chiloţi şi 
şosete şi, aşezând cu grijă pe pat fiecare obiect de 
îmbrăcăminte, începu să le examineze, pipăind fiecare 
centimetru de material. Comandă prânzul. Îşi sună soţia, 
dar nu-i răspunse nimeni. 

Apoi îl sună pe Benny Aricia, clientul său, omul ale cărui 
nouăzeci de mihoane fuseseră deturnate la numai câteva 
minute după ce sosiseră în banca din Nassau. Partea lui 
Aricia urma să fie de şaizeci de milioane, în timp ce treizeci 
de milioane mergeau la avocaţii lui - Bogan şi Vitrano şi 
ceilalţi hoţi împuţiţi din Biloxi. Dar banii pieriseră, exact 
înainte de a ajunge la Benny. 

Acesta stătea la hotelul Willard, aflat tot în apropiere de 
Casa Albă, ascunzându-se şi aşteptând veşti de la 
Stephano. 

Benny avea aproape şaizeci de ani, dar arăta cu zece ani 
mai tânăr. Era zvelt şi bronzat, cu acea tentă permanentă a 
unui bogătaş retras din afaceri din Florida de sud, care juca 
golf în fiecare zi. Locuia într-un apartament dintr-un 
complex elegant, pe malul canalului, cu o suedeză suficient 
de tânără ca să fie fiica lui. 

Când banii fuseseră furaţi, firma de avocatură avea o 
poliţă de asigurare care acoperea frauda şi furtul din partea 
partenerilor şi angajaţilor săi. Poliţa, cumpărată de la 
compania de asigurări Monarch-Sierra, avea o limită de 
patru milioane de dolari, plătibili către firmă. Aricia, 


răzbunător, dăduse firma în judecată. Cerea despăgubiri de 
şaizeci de milioane - toţi banii la care avea dreptul. 

Deoarece nu prea mai avea ce lua şi pentru că firma era 
pe punctul de a cere recunoaşterea falimentului, Benny se 
mulţumise cu cele patru milioane plătite de Monarch-Sierra. 
Cheltuise aproape jumătate din acea sumă în căutarea lui 
Patrick. Apartamentul luxos din Boca îl costase o jumătate 
de milion. Alte cheltuieli ici şi colo şi Benny ajunsese la 
ultimul milion. Stătea în faţa ferestrei, sorbind din cafeaua 
decafeinizată. 

— Vor să mă aresteze? întrebă el. 

— Probabil că nu. Dar, oricum, în locul tău m-aş feri de ei. 
Benny puse ceaşca pe masă şi se aşeză în faţa lui 
Stephano. 

— Ai vorbit cu companiile de asigurări? Îl întrebă el. 

— Încă nu. Am să sun mai târziu. Voi, băieţi, sunteţi în 
siguranţă. 

Northern Case Mutual, compania de asigurări pe viaţă 
care făcuse din Trudy o femeie bogată, pusese la bătaie, în 
secret, o jumătate de milion pentru găsirea lui Patrick. 
Monarch-Sierra pusese un milion. În total, micul consorţiu al 
lui Stephano pusese la un loc şi cheltuise peste trei 
milioane de dolari pentru a-l vâna pe Patrick. 

— Ceva şanse cu fata? Întrebă Aricia. 

— Încă nu. Oamenii noştri sunt în Rio. L-au găsit pe tatăl 
ei, dar el a refuzat să vorbească. La fel şi la firma unde 
lucrează ca avocat. E plecată din oraş cu afaceri, zic ei. 

Aricia îşi împreună mâinile şi rosti, foarte calm: 

— Acum, spune-mi exact, ce a zis el? 

— Incă nu am ascultat banda. Trebuia să-mi fie adusă la 
birou în aceasta după-amiază, dar acum s-au complicat 
lucrurile. In plus, a fost trimisă din jungla paraguayana. 

— Ştiu asta. 

— După cum spune Guy, tipul a cedat după cinci ore de 
şoc. A spus că banii sunt încă neatinşi, ascunși în diferite 


bănci, din care nu a putut numi niciuna. Guy aproape că l-a 
omorât, nenorocitul, când n-a fost în stare, sau n-a vrut să 
numească băncile. La vremea aceea, Guy ajunsese, corect, 
la concluzia că altcineva controlează banii. Alte câteva 
şocuri şi a apărut şi numele fetei. Oamenii lui Guy au sunat 
imediat la Rio şi i-au confirmat identitatea. Fata dispăruse 
deja. 

— Vreau să ascult banda. 

— E cumplit, Benny. Îi ard tipului pielea şi el ţipă, cerând 
îndurare. 

Benny nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

— Ştiu. Asta este exact ceea ce vreau să aud. 


L-au pus pe Patrick la capătul unei aripi a spitalului bazei 
militare. Camera lui era singura care avea uşi ce se puteau 
închide din exterior şi ferestre care nu puteau fi deschise. 
jaluzelele erau trase. Doi gardieni militari stăteau afară, pe 
hol, gata să intervină în orice situaţie. 

Patrick nu avea de gând să plece nicăieri. Şocurile 
electrice îi afectaseră serios muşchii şi țesutul picioarelor şi 
pieptului. Chiar şi încheieturile şi oasele îi erau afectate. 
Arsurile îi lăsaseră patru răni deschise, două pe piept, una 
pe coapsă şi una pe pulpă. Alte patru răni erau considerate 
arsuri de gradul al doilea. 

Avea dureri cumplite şi toţi cei patru doctori care îl 
îngrijeau luaseră decizia de a-l ţine, pentru moment, sub 
efectul tranchilizantelor. Nu era nici o grabă pentru a-l 
trimite în altă parte. Era urmărit de autorităţi, dar era 
nevoie de câteva zile pentru a stabili cine punea mâna pe 
el mai întâi. 

Camera era menţinută în întuneric, cu un uşor fundal 
muzical şi gama completa de narcotice, aşa că sărmanul 
Patrick îşi petrecea orele sforăind fără vise şi indiferent la 
furtuna pe care o provocase acasă. 

În august 1992, la cinci luni după dispariţia banilor, un 


juriu federal din Biloxi l-a condamnat pe Patrick pentru acel 
furt. Existau suficiente dovezi că el organizase lovitura şi 
nici nu se punea problema unui alt suspect. Era un delict 
internaţional, aşa că intra sub jurisdicţia autorităţilor 
federale. 

Departamentul poliţiei comitatului Harrison şi procurorul 
generai local începuseră împreună o anchetă asupra 
acestui delict, dar era mult de când renunţaseră, în 
favoarea altor probleme, mai presante. Brusc, problema 
revenise pe tapet 

Conferinţa de presă de la prânz a fost amânată, 
autorităţile întâlnindu-se în biroul lui Cutter din centrul 
oraşului, pentru a stabili planul de bătaie. A fost o întâlnire 
tensionată, la care au participat toţi cei interesaţi. De o 
parte a mesei stătea Cutter şi câţiva reprezentanţi ai FBI, 
care se aflau în subordinea lui 

Maurice Mast, procurorul general al districtului 
Mississippi de Vest, proaspăt sosit de la Jackson, la volanul 
maşinii sale. De cealaltă parte a mesei se aflau Raymond 
Sweeney, şeriful comitatului Harrison şi Grimshaw, mâna lui 
dreaptă; amândoi îi dispreţuiau pe cei de la FBI. Purtătorul 
lor de cuvânt era T.L. Parrish, procurorul districtual pentru 
Harrison şi comitatele înconjurătoare. 

Agenţii federali stăteau faţă în faţă cu statul, bugete mari 
contra bugete mici; toţi cei prezenţi erau roşi de orgolii şi 
doreau să joace un rol cât mai important în spectacolul din 
jurul lui Patrick. 

— Pedeapsa cu moartea este crucială în acest caz, spuse 
procurorul districtual, Parrish. 

— Putem folosi pedeapsa cu moartea pentru un delict 
federal, spuse procurorul federal Mast cu o uşoară 
timiditate, dacă aşa ceva era posibil. 

Parrish zâmbi şi îşi lăsă privirea în jos. Legea pedepsei 
federale cu moartea fusese recent aprobată, de către un 
Congres care nu prea ştia cum s-o pună în aplicare. 


Categoric, sunase bine atunci când fusese promulgată de 
către preşedinte, dar dificultăţile erau teribile. 

Statul, pe de altă parte, avea o istorie bogată şi 
confirmată de execuţii legale. _ 

— Legea noastră e mai bună, spuse Parrish. In plus, o 
cunoaştem cu toţii. 

Parrish trimisese opt oameni la eşafod. Mast mai avea 
încă destul până să condamne chiar şi unul singur. 

— Mai este şi problema închisorii, continuă Parrish. Noi îl 
trimitem la Parchman, unde va sta închis douăzeci şi trei de 
ore din zi într-o cameră încinsă, cu o mâncare mizerabilă de 
două ori pe zi, două duşuri pe săptămână, printre zeci de 
gândaci şi violatori. Dacă îl luaţi voi, se asigura de o şedere 
de lux pentru restul vieţii, răsfăţat de curţile federale şi 
inventând o mie de feluri pentru a rămâne în viaţă. 

— Nu i-ar fi chiar aşa de uşor, spuse Mast strâns cu uşa şi 
incapabil să se prefacă prea bine. 

— Eventual, o zi la plajă, nu? Haide, Maurice. Să cântărim 
bine lucrurile. Avem în faţa noastră două mistere, două 
întrebări la care trebuie să găsim răspunsul înainte de a-l 
băga pe Lanigan la răcoare. In primul rând, banii. Unde 
sunt? Ce a făcut el cu ei? . 

Pot fi recuperati şi redaţi posesorilor lor? In al doilea 
rând, cine anume e îngropat sub numele lui? Pun pariu că 
Lanigan ne poate răspunde şi n-o s-o facă decât dacă e 
obligat. Trebuie să-l speriem, Maurice. Inchisoarea de la 
Parchman e cumplită. Îţi garantez că se roagă să primească 
o condamnare federală. 

Mast era convins, dar nu putea recunoaşte. Pur şi simplu, 
cazul era prea important pentru a-l lăsa pe mâna 
autorităţilor locale. Nu acum, când aparatele de filmat erau 
gata de acţiune. 

— Ştii, mai exista şi alte acuzaţii, spuse el. Furtul s-a 
petrecut în afara ţării, departe de aici. 

— Mda, dar victima era rezident al acestei ţări la vremea 


respectivă, spuse Parrish. 

— Nu e un caz simplu. 

— Ce propui? 

— Poate că ar trebui să lucrăm împreună, sugeră Mast şi 
gheaţa se topi în mare parte. Federalii puteau pretinde 
oricând întâietatea, dar faptul că un procuror federal îi 
oferea să lucreze împreună era maximum la care Parrish 
putea spera. 

Parchman era cheia şi toţi cei aflaţi în acea cameră ştiau 
acest lucru. Lanigan, avocatul, nu putea să nu ştie ce îl 
aştepta acolo, iar ideea de a-şi petrece zece ani într-un iad, 
înainte de moarte, putea să-l determine să vorbească. 

Au stabilit un plan pentru a-şi împărţi prada, astfel încât 
atât Parrish cât şi Mast să se afle în prim plan. Agenţii FBI 
urmau să continue căutarea banilor. Autorităţile locale îşi 
axau cercetările asupra crimei. Parrish intenţiona să 
înceapă procesul în cea mai mare grabă. În faţa publicului, 
se prezentau într-un front unit. Detaliile mai spinoase, cum 
erau procesul şi apelurile ulterioare, au fost evitate elegant, 
prin promisiunea de a oferi, în timp, şi alte detalii. Acum era 
important să se ajungă la un armistițiu, astfel încât nicio 
parte să nu-şi facă griji din cauza celeilalte. 

Cum, chiar în acel moment, se desfăşura un proces la 
curtea federală, reprezentanţii presei au fost îndrumați în 
corpore chiar spre clădirea de pe cealaltă parte a străzii, 
tribunalul din Biloxi, unde sala principală de la etajul întâi 
era liberă. Veniseră zeci de reporteri. Majoritatea erau 
localnici flămânzi după ştiri, dar mai erau şi alţii, din 
Jackson, New Orleans şi Mobile. Cu toţii se înghesuiau şi se 
îngrămădeau că nişte copii la paradă. 

Mast şi Parrish se îndreptară, încruntaţi, spre podiumul 
înţesat de microfoane şi cabluri. Cutter şi restul poliţiştilor 
alcătuiră un adevărat zid în spatele lor. Se aprindeau 
reflectoare şi flashurile aparatelor de fotografiat clipeau 
fără încetare. Mast îşi drese vocea şi spuse: 


— Suntem bucuroşi să anunţăm capturarea domnului 
Patrick S. Lanigan, fost locuitor al oraşului Biloxi. Este într- 
adevăr în viaţă şi sănătos şi acum se află în custodia 
noastră. 

Făcu o pauză, pentru efect, savurându-şi acest moment 
de glorie, ascultând murmurele de entuziasm ale acestui 
cârd de vulturi. Apoi continuă cu unele detalii despre 
prinderea lui - în Brazilia, cu două zile înainte, sub o falsă 
identitate - fără să facă nici o aluzie, cât de mică, la faptul 
că nici el şi nici FBl-ul nu aveau nimic de-a face cu 
localizarea propriu-zisă a lui Patrick, în continuare, câteva 
detalii despre sosirea prizonierului, acuzaţiile ce i se 
pregăteau şi promisiunea unei acţiuni rapide şi sigure din 
partea justiţiei federale. 

Parrish se dovedi mai puţin dramatic. El promise o 
condamnare rapidă pentru crimă şi orice altă acuzaţie 
valabilă. 

Urmară zeci de întrebări. Mast şi Parrish refuzară să facă 
orice comentariu, indiferent de subiect şi reuşiră să facă 
acest lucru timp de o oră şi jumătate. 

Ea insista ca lui Lance să i se permită să participe la 
întâlnire. Avea nevoie de el, îi explică. Lance arăta grozav 
în şortul de jeans bleu. Picioarele lui musculoase erau 
păroase şi bronzate. Avocatul n-avea decât dispreţ pentru 
el, dar văzuse multe la viaţa lui. 

Trudy era îmbrăcată la patru ace - fustă scurtă, strâmtă, 
o bluză roşie elegantă, machiată perfect şi plină de bijuterii. 
Îşi aşeză superbele picioare unul peste celălalt, pentru a 
atrage atenţia avocatului. II bătu pe Lance uşor pe braţ, în 
timp ce el îi mângâia genunchiul. 

Avocatul îi ignoră picioarele, aşa cum ignoră şi aerul lor 
de intimitate. 

Ea trebuia să intenteze divorţul; îi explică din nou acest 
lucru, deşi îi mai dăduse o versiune prescurtata pe aceeaşi 
temă, la telefon. Era nemulțumită şi furioasă. Cum îi putuse 


face Patrick aşa ceva? Sau lui Ashley Nicole, minunata lor 
fiică? Ea îl iubise din toată inima. Trăiseră bine împreună. 
lar acum, să-i facă aşa ceva! 

— Divorțul nu este o problema, repetă avocatul de mai 
multe ori. Numele lui era J. Murray Riddleton, un specialist 
care făcuse carieră în cazuri de divorţ. E un caz simplu, de 
abandon, reluă el. Conform legilor din Alabama, veţi câştiga 
divorţul, custodia completă a copilului, toate bunurile, totul. 

— Vreau să intentez proces cât mai curând posibil, spuse 
ea, privindu-se în oglinda ce acoperea în întregime peretele 
din spatele avocatului. 

— Voi introduce acţiunea mâine, la prima oră. 

— Cât va dura? 

— Nouăzeci de zile. Un fleac. Asta n-o liniştea câtuşi de 
puţin. 

— Pur şi simplu, nu înţeleg cum poate să-ţi facă una ca 
asta cineva care te iubeşte. Mă simt ca o caraghioasă. 

Mâna lui Lance înainta puţin mai sus, continuând să o 
mângâie. 

Divorțul era ultima dintre grijile ei. Avocatul ştia acest 
lucru. Putea ea să se prefacă rănită, dar nu ţinea. 

— Ce sumă aţi primit din asigurări? O întrebă el, răsfoind 
dosarul. 

Ea se prefăcu total şocată de simpla menţiune a 
asigurării. 

— Ce contează? Îl repezi ea. 

— Contează, pentru că vi se va cere să înapoiaţi banii. El 
nu e mort, Trudy. Dacă nu e mort, adio asigurare de viaţă. 

— Cred că glumeşti! 

— Nu. 

— Nu pot face aşa ceva! Pot? Nu cred. 

— Ah, cum să nu? De fapt, abia aşteaptă. 

Lance îşi retrase mâna şi se lăsă în scaun. Trudy deschise 
gura şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu se poate să-mi facă una ca asta! 


Avocatul luă un blocnotes şi scoase capacul stiloului. 

— Să facem o listă, propuse el. 

Ea plătise o sută treizeci de mii de dolari pentru Rolls şi 
continua să fie proprietara lui. Lance avea un Porsche pe 
care îl cumpărase cu optzeci şi cinci de mii. Casa costase 
nouă sute de mii bani gheaţă, fără ipoteci şi era pusă pe 
numele lui Lance. Alte şaizeci de mii pentru barca cu care 
aducea droguri. O sută de mii pentru bijuterii. Impreună, 
calculau şi jonglau cu numerele. Lista se opri la circa un 
milion şi jumătate. Avocatul nu avu curajul să le spună că 
toate aceste minunate achiziţii aveau să dispară primele. 

Ţinând-o pe Trudy în stare de şoc, avocatul o puse să 
calculeze, cu aproximaţie, la cât se ridicau cheltuielile lor 
lunare. După părerea ei, ajungeau la circa zece miare pe 
lună - şi asta în ultimii patru ani. Făcuseră nişte excursii 
fabuloase, bani aruncaţi în vânt pe care nici o companie de 
asigurări nu avea să-i mai recupereze vreodată. 

Ea nu era angajată nicăieri sau, aşa cum prefera să 
spună, se retrăsese din afaceri. Lance nu avea de gând să 
aducă vorba despre afacerea lui cu droguri. In plus, niciunul 
din ei nu îndrăznea să recunoască, nici măcar în faţa 
avocatului lor, că ascunseseră trei sute de mii într-o bancă 
din Florida. ` 

— Când crezi că vor începe acțiunea? Il întrebă ea. 

— Inainte de sfârşitul săptămânii, răspunse avocatul. 

De fapt, s-a întâmplat mult mai rapid. În plină conferinţă 
de presă, când era făcută publică ştirea revenirii la viaţă a 
lui Patrick, avocaţii companiei de asigurări Northern Case 
Mutual intrau, liniştiţi, în biroul unui funcţionar de la parter, 
pentru a introduce acţiunea împotriva lui Trudy Lanigan şi 
recuperarea completă a celor două milioane şi jumătate, 
plus dobândă şi onorarii pentru avocaţi. Acţiunea mai 
includea o petiție pentru un ordin restrictiv temporar, 
pentru a o împiedica pe Trudy să dispună de bunurile aflate 
în posesia ei, acum când nu mai era văduvă. 


Avocaţii au înmânat petiția unui magistrat cu care 
vorbiseră deja, cu două ore mai înainte şi, într-o audiere de 
urgenţă şi perfect legală, judecătorul a aprobat ordinul 
restrictiv. Membru respectat al magistraturii, judecătorul 
cunoştea povestea lui Patrick Lanigan. Soţia lui fusese 
tratată cam de sus de către Trudy, la puţin timp după ce 
Rollsul roşu intrase în posesia ei. 

În timp ce Trudy şi Lance se mângâiau unul pe celălalt şi 
complotau împreună cu avocatul lor, o copie a ordinului 
restrictiv a fost dusă la Mobile şi înregistrată la notariat. 
Două ore mai târziu, pe când ei savurau primul pahar de 
băutură pe terasă, privind îngânduraţi spre golful Mobile, 
un portărel intră numai atât cât să-i înmâneze lui Trudy o 
copie a acţiunii intentate de Northern Case Mutual, o citaţie 
la tribunalul din Biloxi şi o copie autentificată a ordinului 
restrictiv. Printre interdicții era inclusă şi aceea de a mai 
completa vreun cec fără aprobarea judecătorului. 


Avocatul Ethan Rapley părăsi mansarda sa întunecoasă, 
făcu un duş, se bărbieri şi îşi turnă câteva picături în ochii 
injectaţi; în timp ce îşi sorbea cafeaua tare descoperi un 
blazer albastru, relativ curat, cu care să se îmbrace pentru 
a ieşi în oraş. Nu mai fusese pe la birou de şaisprezece zile. 
În fond, nimeni nu-i ducea lipsa şi, în ceea ce îl privea, era 
cert că nu duce nici el lipsa cuiva de pe acolo. li trimiteau 
un fax atunci când aveau nevoie de el, iar el le răspundea 
tot prin fax. El scria informările, procesele verbale şi 
moţiunile de care firma avea nevoie pentru a supravieţui şi 
tot el făcea cercetări pentru oameni pe care îi dispreţuia. 
Câteodată era obligat să-şi pună o cravată şi să se 
întâlnească cu un client, sau să participe la cine ştie ce 
conferinţă imbecilă, alături de colegii de la firmă. Işi ura 
biroul; îi ura pe angajaţi, chiar şi pe cei pe care abia dacă îi 
cunoştea; ura absolut toate cărţile de pe absolut toate 
rafturile şi absolut toate dosarele de pe absolut toate 
birourile. Ura fotografiile de pe perete şi toate mirosurile - 
cafeaua stătută de pe hol, substanţele chimice de lângă 
copiator, parfumul secretarelor. Totul. 

Totuşi, pe când străbătea drumul de-a lungul Coastei, 
prins între alte zeci de maşini, se trezi aproape zâmbind. 
Salută, cu un gest al capului, o veche cunoştinţă şi se 
îndreptă grăbit spre Vieux Marche. Ba chiar adresă câteva 
cuvinte recepţionerei, o femeie la salariul căreia contribuia 
şi el, dar al cărei nume nu şi-l putea aminti cu niciun chip. 

În camera de conferinţe se adunase o mulţime de lume; 
în cea mai mare parte, avocaţi de la birourile din apropiere, 
vreo doi judecători, câţiva funcţionari de la tribunal. Era 
trecut de ora cinci şi toţi arborau un aer sărbătoresc, 
gălăgios. Aerul era greu de fum de trabuc. 


Pe o masă aflată la capătul camerei, Rapley descoperi 
băutura şi începu să vorbească cu Vitrano, în timp ce îşi 
turna un whisky scoţian, încercând să pară amabil. La 
celălalt capăt al mesei, sticlele de apă minerală şi băuturi 
răcoritoare erau ignorate de toată lumea. 

— Aşa a fost toată după-masa, spuse Vitrano, privind 
spre mulţime şi ascultând glasurile vesele. Îndată ce s-a 
aflat vestea, s-au îngrămădit cu toţii aici. 

Ştirea despre Patrick se răspândise printre apărătorii legii 
în numai câteva minute. Avocaţii mor după bârfe, ba chiar 
tind să le înfrumuseţeze şi să le repete cu o rapiditate 
uluitoare. Zvonurile auzite erau adunate şi îmbogăţite. 
Patrick cântăreşte şaptezeci şi cinci de kilograme şi 
vorbeşte cinci limbi. S-au găsit banii. Banii au dispărut 
pentru vecie. Patrick trăia la limita sărăciei. Sau, parcă, într- 
un conac? Locuia singur. Are o nouă nevastă şi trei copii. Se 
ştie unde sunt banii. Nu se ştie nimic. 

Până la urmă, toate zvonurile se întorceau la bani. Când 
prietenii şi curioşii se adunară în camera de conferinţe, 
vorbind de una şi. De alta, toate gândurile se îndreptară 
spre bani. Intre cei prezenţi nu prea existau secrete. De ani 
buni, toată lumea ştia că firma pierduse o treime din 
nouăzeci de milioane. Chiar şi cea mai vagă şansă de a 
recupera acei bani îi aducea la un loc pe prieteni şi curioşi, 
la un pahar-două de băutură şi o poveste, un zvon, o 
clarificare urmate de inevitabilul: „La naiba, sper să se 
găsească banii!” 

Rapley se făcu nevăzut în mulţime, ţinând în mână o a 
doua porţie de whisky. Bogan îşi turnă nişte apă minerală 
pe gât, stând la taifas cu un judecător. Vitrano vorbea cu 
fiecare şi nega sau confirma cât mai mult cu putinţă. 
Havarac se retrăsese într-un colţ cu un reporter mai 
bătrâior acreditat la tribunal şi care, dintr-o dată, îl găsea 
simpatic. 

Noaptea se lăsa şi băutura curgea în pahare. Speranţele 


renăşteau şi creşteau o dată cu zvonurile. 

In esenţă, Patrick a constituit într-adevăr ştirea zilei 
pentru postul de televiziune al Coastei. Se vorbea puţin 
despre altceva. Mast şi Parrish fixau, încruntaţi, zecile de 
microfoane în faţa cărora fuseseră aduşi fără voia lor. Un 
prim-plan al uşii de intrare în biroul de avocatură, fără 
niciun comentariu din partea celor prezenţi în interior. O 
cronică melodramatica de la piatra de mormânt a lui 
Patrick, alături de nenumărate presupuneri cu privire la 
ceea ce se putuse întâmpla cu sărmanul suflet a cărui 
cenuşă fusese îngropată acolo. O rememorare a cumplitului 
accident petrecut cu patru ani înainte, cu imagini de la faţa 
locului şi resturile carbonizate ale Chevroletului Blazer care 
aparținuse domnului Patrick Lanigan. Niciun fel de 
comentarii de la soţia acestuia, de la FBI, de la şerif. Niciun 
comentariu de la cei implicaţi, dar nenumărate speculaţii 
nebuneşti din partea reporterilor. 

Ştirea avusese un puternic efect şi în New Orleans, 
Mobile, Jackson şi chiar în Memphis. Canalul CNN făcuse o 
informare spre seară, preluată în toată ţara timp de o oră, 
pentru ca apoi să fie transmisă în străinătate. Era o poveste 
irezistibilă. 

Era aproape ora şapte dimineaţa, ora Elveţiei şi Eva văzu 
totul în camera ei de hotel. Adormise cu televizorul deschis, 
cândva după miezul nopţii, aşteptând cât putuse de mult o 
veste despre Patrick, înainte de culcare. Era obosită şi 
speriată. Dorea să plece acasă, dar ştia că nu se poate. 

Patrick era în viaţă. El o asigurase de sute de ori că tipii 
nu îl vor ucide, dacă şi când îl vor găsi. Pentru prima dată, îl 
credea. 

Cât de mult le spusese? Asta era întrebarea. 

Cât de grav era rănit? Cât scoseseră de la el? 

Eva şopti o scurtă rugăciune şi îi mulţumi Domnului că 
Patrick era încă în viaţă. 

Apoi alcătui o listă de verificare. 


Sub privirea indiferentă a celor doi infirmieri în uniformă 
şi cu modestul ajutor al lui Luis, bătrânul servitor 
portorican, Patrick se târa, desculţ, pe hol, îmbrăcat cu 
nişte chiloţi milităreşti albi, ca de boxer. Rănile lui aveau 
nevoie de aer - pentru moment, nu trebuia să poarte haine 
şi nici bandaje. Numai unguente şi oxigen. Pulpele şi 
coapsele sale nu erau încă vindecate, iar genunchii şi 
gleznele îi tremurau la fiecare pas. 

Dorea să-şi clarifice gândurile, fir-ar să fie. Se bucura de 
durerea din rănile deschise, pentru că îi ascuţea creierul. 
Numai Dumnezeu ştia ce amestec diabolic de chimicale îi 
fusese injectat în sânge în ultimele trei zile. 

Tortura rămăsese într-o ceaţă densă, teribilă, care acum 
se risipea. Pe măsură ce efectul substanţelor chimice 
scădea, iar ele se dizolvau şi erau eliminate apoi de 
organism, Patrick începea să-şi audă urletele chinuite. Cât 
de mult le spusese despre bani? 

Se sprijinea de pervazul ferestrei din cantina pustie, pe 
când infirmierul plecase să-i aducă ceva de băut. Oceanul 
se afla la numai un kilometru şi jumătate depărtare; tot 
spaţiul până acolo era plin de şiruri de barăci. Se afla 
probabil într-o bază militară. 

Da, recunoscuse că banii încă există; îşi amintise acest 
lucru pentru că şocurile electrice încetaseră pentru câteva 
clipe atunci când cuvintele îi ieşiseră de pe buze. Apoi 
leşinase, sau cel puţin aşa credea acum, pentru că nu-şi 
mai amintea nimic până în clipa în care fusese trezit cu apă 
rece pe faţă. Işi amintea ce mângâietor fusese contactul cu 
apa; dar ei nu îi permiseseră să bea nici o picătură. ÎI 
înţepau cu acele lor fără încetare. 

Bănci. Aproape că îşi dăduse viaţa în schimbul unor 
nenorocite de bănci. Cu trupul străbătut de curent electric, 
urmărise pentru ei drumul banilor, din clipa în care îi furase 
de la United Bank of Wales din Bahamas, spre o bancă din 


Malta şi apoi în Panama, unde nimeni nu-i putea găsi. 

Nu ştia unde sunt banii după prinderea lui. Existau - toţi 
banii plus dobânda şi dividendele, era absolut sigur că le 
spusese acest lucru, acum îşi amintea foarte clar, pentru că 
se gândise, ce naiba, ei ştiu că i-am furat, ştiu că sunt la 
mine, ştiu că ar fi imposibil să toc nouăzeci de milioane în 
patru ani; însă, cu toată sinceritatea, nu ştia precis unde se 
află banii, în acele momente în care îi ardeau carnea. 

Infirmierul îi dădu o sticlă de apă minerală, iar el îi adresă 
un obrigado. Asta însemna mulţumesc, în portugheză. De 
ce vorbea portugheza? 

Mai leşinase o dată, atunci, după ce nu mai ştiuse traseul 
banilor. Gata! Urlase cineva dintr-un colţ al camerei, cineva 
pe care nu reuşise să-l zărească. Credeau că-l omorâseră 
cu şocurile de curent. 

Nu avea habar cât rămăsese inconştient. La un moment 
dat, se trezise în întuneric; teroarea şi drogurile şi urletele 
cumplite îl orbiseră. Sau fusese legat la ochi? Acum îşi 
amintea - îşi închipuise că, poate, fusese legat la ochi, 
pentru că era posibil ca ei să se pregătească pentru cine 
ştie ce metoda nouă de tortură, şi mai cumplită decât până 
atunci. De exemplu, amputarea unor părţi ale trupului. lar 
el stătea întins acolo, gol-goluţ. 

O altă injecție şi, brusc, îşi simţi inima bătând şi pielea 
tresărind. Amicul se întorsese cu jucăria lui. Patrick îşi 
recăpătase vederea. Deci, la cine sunt banii? Il întrebase. 

Patrick sorbi o gură de apă minerală. Infirmierul stătea pe 
aproape, zâmbindu-i amabil, aşa cum făcea pentru orice 
pacient. Patrick simţi brusc o senzaţie de vomă, deşi 
mâncase foarte puţin. Era confuz şi ameţit, dar hotărât să 
se ţină pe picioare, astfel încât sângele să-i circule prin 
vene şi, eventual, să-l ajute să gândească. Se concentra 
asupra unei bărci de pescuit, aflată departe, la orizont. 

II mai puseseră de câteva ori sub şoc, cerându-i nume. 
Negase totul, printre urlete. li lipiseră un electrod pe 


testicule şi durerea atinsese un alt nivel. Apoi nu-şi mai 
amintea prea bine ce se întâmplase. Patrick nu-şi amintea. 
Pur şi simplu, nu mai ştia nimic despre acel ultim stadiu de 
tortură. Trupul său era cuprins de flăcări. Era la un pas de 
moarte. li rostise numele, dar oare numai în gând? Unde 
era ea acum? 

Nu mai voia apă minerală şi i-o întinse infirmierului. 


Stephano aşteptă până la ora unu dimineaţă şi apoi ieşi 
din casă. Străbătu strada cufundată în întuneric la volanul 
maşinii soţiei sale. Făcu un semn cu mâna spre cei doi 
agenţi cu camioneta aflată în intersecţie. Mergea încet, 
pentru ca ei să poată să întoarcă şi să pornească în urma 
lui. Până să traverseze Arlington Memorial Bridge, cel puţin 
două maşini îi luaseră urma. 

Micul convoi străbătu străzile pustii până când ajunse în 
Georgetown. Stephano avea avantajul de a şti unde merge. 
Coti brusc la dreapta din strada K, luând-o spre Wisconsin, 
apoi din nou pe strada M. Parcă într-un loc interzis şi, în 
mare grabă, parcurse pe jos cele câteva zeci de metri până 
la Holiday Inn. 

Luă liftul până la etajul al treilea, unde Guy aştepta, într- 
un apartament. Revenit pentru prima dată după multe luni 
în Statele Unite, omul dormise foarte puţin în ultimele trei 
zile. Lui Stephano puţin îi păsa. 

Erau cu totul şase casete, toate etichetate şi aranjate în 
ordine, aşezate pe o măsuţă, lângă un casetofon cu baterii. 

— Camerele de alături sunt libere, spuse Guy, arătând în 
ambele direcţii. Aşa că poţi asculta la volumul maxim. 

— Presupun că e groaznic, spuse Stephano, fixând 
casetele cu privirea. 

— Ţi se cam face rău. N-am să mai încerc niciodată. 

— Acum poţi pleca. 

— Bine. Sunt la capătul holului, dacă ai nevoie de mine. 
Guy ieşi din cameră. Stephano dădu un telefon şi, un minut 


mai târziu, Benny Aricia bătu la uşă. Comandară cafea 
neagră şi îşi petrecură tot restul nopţii ascultând urletele lui 
Patrick în jungla paraguayana. 

A fost ora cea mai plăcută din viaţa lui Benny. 


8 


A spune că a fost ziua lui Patrick în presă ar fi fost un 
eufemism. Cotidianul de dimineaţă al Coastei nu vorbea, pe 
prima sa pagină, despre nimic altceva decât despre Patrick. 


LANIGAN SCULAT DIN MORŢI 


Anunţa titlul scris cu litere mari, groase. Patru articole cu 
un mai puţin de şase fotografii acopereau prima pagină şi 
continuau în interiorul ziarului. Ştirea făcuse vâlvă şi în New 
Orleans, oraşul lui natal, cât şi în Jackson şi Mobile, unde 
ocupase de asemenea prima pagină a ziarelor. Memphis, 
Birmingham, Baton Rouge şi Atlanta prezentară la rândul 
lor fotografii vechi ale lui Patrick, urmate de scurte articole 
de primă pagină. 

Toată dimineaţa, două caravane de televiziune au pândit 
în faţa casei mamei lui din Gretna, o suburbie a oraşului 
New Orleans. Ea nu avea nimic de spus, fiind protejată de 
două femei zdravene de la capătul străzii, care făceau cu 
schimbul, păzind uşa de la intrare şi aruncându-le vulturilor 
presei priviri pline de dispreţ. 

Alţi reporteri se înghesuiau în faţa casei lui Trudy din 
Point Clear, dar erau ţinuţi la respect de către Lance, aşezat 
la umbra unui pom, cu puşca în braţe. Era îmbrăcat cu un 
tricou strâmt, negru, pantaloni şi cizme negre şi semăna 
perfect cu un mercenar de mare clasă. Reporterii îi aruncau 
întrebări banale. El se strâmba la ei. Trudy se ascundea 
înăuntru, împreună cu Ashley Nicole, fetiţa de şase ani care 
în ziua aceea nu fusese trimisă la şcoală. 


Alţii se îngrămădeau în faţa firmei de avocatură din oraş, 
aşteptând pe trotuar. Li se interzisese intrarea, doi paznici 
solizi fiind aduşi în grabă pentru a intra în acţiune. 

Aşteptau pe lângă biroul şerifului, şi biroul lui Cutter şi în 
oricare alt loc unde ar fi putut adulmeca o urmă, cât de 
mică. Cineva prinse un fir şi cu toţii se adunară în biroul 
grefierului municipal, la timp pentru a-l vedea pe Vitrano, în 
cel mai bun costum gri al său, înmânându-i acestuia un 
document pe care îl definea drept acţiunea intentată 
împotriva lui Patrick S. Lanigan. Firma îşi dorea banii înapoi, 
pur şi simplu, iar Vitrano era gata oricând să discute acest 
lucru cu presa, atât timp cât exista un public. 

Se dovedi o dimineaţă a litigiilor. Avocatul lui Trudy 
strecură ştirea şocantă conform căreia, la ora zece fix 
dimineaţa, se va îndrepta către tribunalul din Mobile, 
pentru a introduce o petiție pentru divorţ. Reuşi să se 
achite admirabil de această misiune. Deşi intentase mii de 
divorţuri, acum era pentru prima dată când o făcea în faţa 
unei echipe de ştiri a televiziunii. Acceptă cu greu să fie 
intervievat pe larg. Motivul era abandonul familial, iar 
petiția cuprindea o mulţime de păcate ruşinoase. Avocatul 
accepta să se facă vreo câteva poze în holul din faţa 
biroului notarial. 

Un alt zvon se răspândi rapid; cu o zi înainte, Northern 
Case Mutual, intentase proces lui Trudy Lanigan, pentru 
returnarea sumei de două milioane şi jumătate. Dosarul a 
fost răscolit, în căutare de detalii. Au fost contactaţi 
avocaţii implicaţi. O vorbă scăpată ici, un fir colo şi, nu 
după mult timp, o duzină de reporteri ştiau că Trudy nu mai 
avea dreptul de a semna un cec nici pentru alimente, fără 
aprobarea tribunalului. 

Compania Monarch-Sierra Insurance voia cele patru 
milioane înapoi, plus dobânda şi onorariile avocaţilor, 
bineînţeles. Avocaţii săi din Biloxi se grupară şi intentară 
rapid un proces împotriva firmei de avocatură care se 


dispensase de ei şi împotriva sărmanului Patrick, pentru că 
fraierise pe toată lumea. Aşa cum devenise deja normal, 
presa află imediat şi copii ale acțiunii îşi făcură apariţia la 
numai câteva minute după intentarea ei. 

Deloc surprinzător, Benny Aricia voia de la Patrick cele 
nouăzeci de milioane ale sale. Noul său avocat, un tip 
spilcuit şi vorbăreţ, avea un stil diferit în relaţia cu 
mijloacele de informare. Anunţă o conferinţă de presă 
pentru ora zece şi îi invită pe toţi cei prezenţi în spaţioasa 
lui cameră de conferinţe, pentru a discuta fiecare aspect, 
chiar nesemnificativ, al pretențiilor clientului său înainte de 
intentarea acţiunii. Apoi îşi invită noii prieteni din presă la o 
plimbare alături de el până la tribunal, unde depuse 
dosarul. Nu se opri tot drumul din vorbă. 

Prinderea lui Patrick Lanigan făcuse mai mult pentru a le 
da de lucru oamenilor legii de pe Coastă decât oricare alt 
eveniment din istoria recenta a regiunii. 

Pe când tribunalul din districtul Harrison fremăta de 
activitate, şaptesprezece membri ai marelui juriu intrau, 
tăcuţi, într-o cameră de la etajul al doilea, pe a cărei uşă nu 
era scris nimic. Primiseră telefoane urgente în timpul nopţii, 
de la însuşi procurorul general T.L. Parrish. Ştiau despre ce 
era vorba. Au fost serviţi cu cafea şi şi-au ocupat locurile 
desemnate în jurul mesei lungi. Erau nerăbdători, chiar 
entuziasmați de prezenţa lor în mijlocul furtunii. 

Parrish îi saluta, se scuză pentru întâlnirea de urgenţă şi 
apoi îi ură bun venit şerifului Sweeney şi detectivului său 
principal, Ted Grimshaw, apoi agentului special Joshua 
Cutter. 

— Se pare că ne-am pricopsit şi cu un caz de omor, spuse 
el, deschizând un exemplar al ziarului de dimineaţă. Sunt 
sigur că majoritatea dintre dumneavoastră l-aţi văzut. 

Toţi încuviinţară cu un gest al capului. 

Păşind încet de-a lungul unui perete, cu un blocnotes în 
mână, Parrish prezentă detaliile: trecutul lui Patrick; faptul 


că firma sa îl reprezenta pe Benny Aricia; moartea lui 
Patrick, falsă, bineînţeles, cum se ştia; înmormântarea lui; 
majoritatea erau amănunte pe care le citiseră în ziarul de 
dimineaţă, pe care Parrish îl pusese pe masă puţin mai 
devreme. 

Le arătă fotografii cu maşina lui Patrick la locul 
accidentului; fotografii ale aceluiaşi loc, a doua zi, fără 
maşină; fotografii cu tufişuri carbonizate, pământ ars, 
buruieni şi un trunchi de copac mistuit de foc. Apoi, pentru 
efectul dramatic şi fără niciun avertisment prealabil, Parrish 
le dădu nişte fotografii color, opt centimetri pe zece, cu 
rămăşiţele singurului ocupant al Blazerului. 

— Noi, bineînţeles, am crezut că e Patrick Lanigan, spuse 
el cu un zâmbet. Acum ştim că ne-am înşelat. 

Nimic din forma carbonizată nu sugera că era vorba de 
un trup omenesc. Nu se distingeau părţi ale trupului, cu 
excepţia unui os albicios care, după cum le explica Parrish, 
provenea de la pelvis. Un pelvis uman, adaugă el, pentru 
cazul în care juraţii ar fi putut avea nelămuriri, gândindu-se 
că, poate, Patrick omorâse un porc sau vreun alt animal. 

Juraţii rezistară cu bine, în primul rând pentru că nu erau 
prea multe de văzut. Nici urmă de sânge, ţesut uman sau 
rană. Nimic de la care să ţi se facă rău. El sau ea, sau orice 
ar fi fost, odihnea pentru vecie pe scaunul din dreapta, de 
lângă şofer, iar scaunul arsese complet, ca tot restul. 

— Desigur, focul a fost produs de benzina, explică 
Parrish. Ştim că Patrick îşi umpluse rezervorul cu vreo zece 
kilometri mai înainte, aşa că au explodat patruzeci de litri 
de benzină. Totuşi, agentul nostru a remarcat că focul 
părea din cale afară de puternic şi de intens. 

— Aţi găsit resturi de canistre în vehicul? Întreba unul 
dintre juraţi. 

— Nu. In focuri de acest tip se folosesc de obicei canistre 
de plastic. Buteliile de lapte şi de antigel sunt preferate în 
mod special. Nu lasă nici o urmă. Se întâmplă mereu, deşi 


rareori este incendiată o maşină. ` 

— Trupurile ard întotdeauna aşa de rău? Intrebă un altul. 

— Nu, răspunse Parrish repede, de fapt nu ard aproape 
deloc. Să fiu sincer, n-am văzut niciodată un cadavru ars în 
asemenea hal. Am fi încercat să-l exhumăm, dar, după cum 
ştiţi, a fost ars la crematoriu. 

— Aveţi idee cine este? Întrebă Ronny Burkes, lucrător la 
docuri. 

— Avem o bănuială, dar este doar o speculație. 

Urmară alte întrebări despre una şi despre alta, nimic 
semnificativ, doar curiozitatea de a afla de aici detalii 
scăpate de presă. Au votat în unanimitate ca Patrick să fie 
acuzat de omor din culpă, un delict comis în strânsă 
legătură cu un altul, acela de pregătire a unei fraude de 
mari proporţii. Pedeapsa cu moartea prin injectare cu 
otravă, la penitenciarul de stat din Parchman. 

In mai puţin de patruzeci şi opt de ore, Patrick reuşise să 
fie condamnat pentru crimă, având în spate un proces de 
divorţ, un altul, intentat de Aricia pentru a-şi recupera cele 
nouăzeci de milioane de dolari, plus daune punitive, un 
altul pentru treizeci de milioane, solicitaţi de foştii colegi de 
la firmă care, pentru orice eventualitate, adăugaseră încă 
zece milioane daune. 

Patrick află totul de la televiziune, prin amabilitatea 
postului CNN. 

Acuzarea, reprezentată prin T.L. Parrish şi Maurice Mast, 
se afla din nou în faţa camerelor de filmat, pentru a anunţa, 
de comun acord - deşi federalii nu aveau nimic de-a face cu 
această acţiune - că oamenii de bine din districtul Harrison, 
acţionând prin şi fiind reprezentaţi de biroul local de juraţi, 
stabiliseră capetele de acuzare împotriva lui Patrick 
Lanigan, criminalul. Cei doi deturnară întrebările la care nu 
puteau răspunde, le evitară pe cele la care puteau şi 
anunţară că aveau să urmeze şi alte acuzaţii. 

După plecarea operatorilor de televiziune, cei doi se 


întâlniră în secret cu onorabilul Karl Huskey, unul din cei 
trei judecători itineranţi din districtul Harrison şi bun prieten 
cu Patrick înainte de înmormântare. Procesele erau, 
teoretic, conduse de magistrați aleşi la întâmplare, dar 
Huskey, asemenea altor judecători, ştia cum să aranjeze 
lucrurile cu funcţionarii de la arhive, astfel încât să 
primească, sau să nu primească un anume caz. Pentru 
moment, Huskey dorea procesul lui Patrick. 

În timp ce mânca un sandviş cu roşii în bucătărie, de unul 
singur, Lance observă o mişcare în curtea din spate, lângă 
piscină. Apucă puşca, ieşi din casă, strecurându-se pe lângă 
câteva tufişuri de pe terasă şi descoperi un fotograf grăsuţ 
târându-se pe lângă cabana de lângă piscină, cu trei 
aparate grele de fotografiat atârnându-i de gât. Lance 
înconjură clădirea, în vârful picioarelor goale, cu puşca 
pregătită şi se lăsă pe vine, la mai puţin de un metru în 
spatele bărbatului. Se aplecă uşor, aşeză puşca aproape de 
capul omului, cu ţeava îndreptata în sus şi trase. 

Fotograful sări înainte şi căzu cu faţa în jos, urlând cu 
disperare şi împiedicându-se de aparate. Lance îl lovi cu 
talpa între picioare o dată, apoi încă o dată când omul se 
întoarse pe spate, arătându-şi faţa. 

Lance îi smulse aparatele şi le aruncă în piscină. Trudy, 
îngrozită, ieşise pe terasă. Lance striga la ea să cheme 
poliţia. 


9 


— Acum voi îndepărta pielea moarta, spuse doctorul, 
atingând una din rănile de pe pieptul lui Patrick cu mare 
grijă, cu ajutorul unui instrument ascuţit. Zău, sunt de 
părere că ar trebui să te gândeşti mai bine şi să iei nişte 
medicamente împotriva durerilor. 

— Nu, mulţumesc, spuse Patrick. Stătea pe pat, gol 
puşcă, înconjurat de doctor, două asistente şi Luis, 
infirmierul portorican. 

— O să te doară, Patrick, spuse doctorul. . 

— Am trecut eu şi prin altele, mai rele. In plus, unde să 
mai pui acul? Întrebă el, ridicând braţul. Era acoperit de 
semne roşii şi vineţii, în locurile unde doctorul brazilian îl 
înţepase fără încetare, în timpul calvarului său. Intregul său 
trup era plin de vânătăi şi răni cicatrizate. Nu mai vreau 
droguri, hotărî el. 

— Bine. Cum doreşti. 

Patrick se lăsă într-o parte şi se apucă strâns de 
marginile patului. Asistentele şi Luis îl ţineau de glezne, iar 
doctorul începu să extragă coaja de pe arsurile grave, de 
gradul trei de pe pieptul lui. Cu bisturiul, desfăcu pielea 
moartă de pe rană, apoi o tăie. 

Patrick tresări şi închise ochii. 

— Ce zici de o injecție, Patrick? Îl întrebă doctorul. 

— Nu, mormăi el. 

Alte bisturie. Alte bucăţi de piele moartă. 

— Se vindecă frumos, Patrick. Înclin să cred că s-ar putea 
să nu mai ai nevoie, până la urmă, de inserţii de piele. 

— Bine, răspunse acesta, apoi tresări din nou. Patru din 
cele nouă arsuri erau suficient de grave pentru a fi 
considerate de gradul trei: două pe piept, una de pe coapsa 
stângă şi una pe gamba dreaptă. Urmele de frânghie 
intrată în carne, la încheieturile mâinilor, coate şi glezne 
erau încă deschise şi acoperite cu un unguent. 


Doctorul îşi încheie treaba în jumătate de oră şi îi explică 
lui Patrick că era mai bine să stea nemişcat, dezbrăcat şi 
fără bandaje, cel puţin pentru moment. Aplică o soluţie 
antibacteriana, cu efect răcoritor şi îi oferi din nou nişte 
pastile pentru durere. Patrick îl refuză din nou. 

Doctorul şi asistentele părăsiră camera, iar Luis îşi făcu 
de lucru cât să-i vadă plecaţi. Închise uşa în urma lor şi 
cobori jaluzelele. Dintr-un buzunar al jachetei sale de lucru 
scoase un aparat foto Kodak de unică folosinţă, cu flash. 

— Incepe de aici, îi spuse Patrick, arătând spre picioarele 
patului. la tot corpul, inclusiv faţa. 

Luis lipi aparatul de obraz, şi-l privi, se trase înapoi către 
perete şi apoi apăsă pe buton. Camera se lumină pentru o 
clipă. 

— Încă una, de aici, îi ceru Patrick. 

Luis făcu aşa cum i se spunea. La început, se temuse să 
accepte riscul, spunând că s-ar putea ca şeful lui să nu fie 
de acord. Trăind la graniţa cu Paraguay, nu numai că 
Patrick îşi perfecţionase portugheza, dar învățase să se 
descurce şi în spaniolă, înţelegea aproape tot ce-i spunea 
Luis. Luis era cel care avea mai multe probleme pentru a-l 
înţelege pe Patrick. 

Limbajul banilor avu în cele din urmă câştig de cauză, iar 
Luis înţelese oferta celor cinci sute de dolari americani în 
schimbul serviciilor sale de fotograf. Acceptase să cumpere 
trei aparate de unică folosinţă, să facă aproape o sută de 
fotografii, să le dea la developat în douăzeci şi patru de ore 
şi să le ascundă departe de spital, până la noi ordine. 

Patrick nu avea cinci sute de dolari asupra lui, dar îl 
convinsese pe Luis că e om serios, indiferent ce ar fi putut 
auzi despre el, şi că îi va trimite banii îndată ce va ajunge 
acasă. 

Luis nu era prea grozav ca fotograf, dar, în fond, nici 
aparatul nu era cine ştie ce. Patrick coordona fiecare 
fotografie. Prim-planuri cu rănile mai serioase de pe piept şi 


coapse, prim-planuri cu membrele grav lovite, imagini 
complete din fiecare unghi posibil. Lucrau repede, ca să nu 
fie surprinşi de cineva. Era aproape ora prânzului, când îşi 
făceau apariţia alte asistente puse pe treabă, cu 
diagramele lor şi un nesfârşit chef de vorbă. 

Luis plecă din spital în pauza de prânz şi lăsă rola de film 
într-un centru de developare. 

La Rio, Osmar convinse o secretară prost plătită de la 
firma unde lucra Eva să accepte o mie de dolari, bani 
gheaţă, în schimbul destăinuirii celor mai importante bârfe 
la zi. Nu era prea mult de spus. Lucrurile mergeau bine 
între parteneri. Dar înregistrările convorbirilor telefonice au 
scos la iveală două apeluri către firmă, venite de la un 
număr din Zurich. Era numărul unui hotel, află Guy de la 
Washington, dar nu primi nici o altă informaţie. Elveţienii 
erau din cale afară de discreţi... 

Partenerii ei îşi pierduseră destul de repede răbdarea. 
Bârfele liniştite despre ea s-au transformat curând în 
întâlniri zilnice în care se punea problema ce e de făcut. 
Eva sunase o dată în prima zi, o dată a doua zi, după care - 
niciun cuvânt. Clientul misterios pe care fugise să-l 
întâlnească nu putea fi verificat. Între timp, clienţii ei oficiali 
cereau lămuriri şi proferau ameninţări. Lipsea de la întâlniri, 
şedinţe, nu respecta termenele. 

În cele din urmă, au hotărât să o scoată din firmă, pentru 
moment, şi să lămurească lucrurile mai târziu, când se va 
întoarce. 

Osmar şi oamenii lui îl urmăriră pe tatăl Evei până când 
sărmanul om îşi pierdu somnul. li pândeau apartamentul, 
din holul de la intrare şi porneau în urma lui, cu maşina sau 
pe jos, pe trotuarele aglomerate din Ipanema. Se discuta 
posibilitatea de a-l răpi şi a-l jumuli puţin, pentru a-l forţa să 
vorbească, dar omul era atent şi nu trecea niciodată prin 
locuri izolate. 

La al treilea drum spre dormitor, Lance găsi, în sfârşit, 


uşa descuiată. Intră repede, aducând încă un Valium şi o 
sticlă din apa ei minerală preferată, din Irlanda - patru 
dolari sticla - şi se aşeză lângă ea pe pat, fără să rostească 
un cuvânt, întinzându-i pastila. Ea o luă, a doua într-o oră, 
şi sorbi apa. Maşina poliţiei plecase cu o oră în urmă, 
ducându-l cu ea pe fotograful acela grăsuţ. Doi agenţi 
rămăseseră pe acolo douăzeci de minute, punând întrebări, 
fără să se arate prea grăbiţi în a face orice acuzaţii, 
deoarece era vorba de o proprietate privată, iar reporterilor 
li se spusese să stea deoparte şi, oricum, cel în cauză 
reprezenta o revistă de doi bani de undeva, din nord. 
Poliţiştii s-au arătat înţelegători, ba chiar plini de respect 
pentru felul în care Lance rezolvase situaţia. Trudy le-a dat 
numele avocatului ei din oraş, în caz că se făceau acuzaţii 
de orice fel. Lance i-a ameninţat că îi va da el însuşi în 
judecată, dacă povestea ajungea la tribunal. 

După plecarea poliţiştilor, Trudy intră în criză. Aruncă 
perniţele de pe canapea în cămin, în timp ce dădaca 
dispăru cu copil cu tot. II umplu pe Lance de înjurături, 
pentru că era ţinta cea mai apropiată. Era prea mult - 
vestea despre Patrick, procesul intentat de compania de 
asigurări, ordinul restrictiv, hoarda de vulturi din faţa casei 
şi, colac peste pupăză, Lance mai prinsese un fotograf 
lângă piscină. 

Acum se liniştise. Luase şi el un Valium şi oftă, liniştit că 
situaţia se afla sub control. Dorea s-o atingă, s-o bată 
prieteneşte pe genunchi şi să-i spună cuvinte frumoase, dar 
astfel de gesturi nu aveau niciun efect asupra ei în astfel de 
situaţii. O mişcare greşită şi putea izbucni din nou. Trudy se 
liniştea numai dacă era lăsată în pace. 

Stătea întinsă pe pat, închisese ochii şi îşi pusese dosul 
palmei pe frunte. Camera era cufundată în întuneric, la fel 
ca şi restul casei - jaluzelele şi draperiile erau trase 
complet, lămpile erau stinse sau pe fază mică. O sută de 
oameni aşteptau pe stradă, făcând fotografii şi filmând 


scene ce aveau să fie folosite pentru această nenorocita de 
poveste legată de Patrick. La prânz, îşi văzuse casa la 
buletinul de ştiri, undeva în fundal, în timp ce o prostănaca, 
cu faţa palidă şi dinţii mari, bombănea ceva despre Patrick 
colo, Patrick dincolo, adăugând că soţia lui Patrick intentase 
divorţ chiar în acea dimineaţă. 

Soţia lui Patrick! Numai gândul acesta o umplu de uimire. 
Nu mai fusese soţia lui Patrick de aproape patru ani şi 
jumătate, îl înmormântase aşa cum se cădea, apoi 
încercase să-l uite, aşteptând banii. Până să-i primească, 
amintirea lui pălise deja. 

Singurul moment dureros venise atunci când se aşezase 
alături de Ashley Nicole, pentru a-i explica micuţei, care pe 
atunci abia împlinise doi ani, că tatăl ei nu va mai veni, că 
plecase în ceruri, unde în mod sigur avea să fie mai fericit. 
Copilul fusese uimit pentru o clipă, apoi alungase gândul, 
aşa cum numai bebeluşii ştiu să facă. Nimeni nu avea voie 
să rostească numele lui Patrick în prezenţa fetiţei. Era spre 
binele ei, explicase Trudy. Nu îşi aminteşte de tatăl ei, aşa 
că nu încercaţi să o forţaţi. 

In afara unui scurt episod, reuşise să suporte greutatea 
văduviei cu mult curaj. Işi făcea cumpărăturile în New 
Orleans, comanda alimente netratate chimic din California, 
asuda două ore pe zi într-un costum de gimnastică din 
spandex, comandă specială, şi folosea cosmetice şi 
tratamente la preţuri de lux. Avea o guvernantă care să se 
ocupe de copil, pentru ca ea şi Lance să poată călători. 
Adorau Caraibele, în special St. Barts, cu plaja specială 
pentru nudişti. Acolo se amestecau printre turiştii francezi. 

Îşi petreceau Crăciunul la New York, în hotelul Piaza. 
Luna ianuarie la Vail, printre celebrităţi şi oameni bogaţi. 
Luna mai însemna Paris şi Viena. Tânjeau după un mic 
avion privat, aşa cum aveau unii din acei tipi minunaţi pe 
care îi cunoscuseră în acea viaţă de huzur. Un Lear micuţ, 
mai uzat, se găsea de cumpărat cu un milion, dar acum nici 


nu mai putea fi vorba de aşa ceva. 

Lance spunea că se gândeşte la asta, dar ea se îngrijora 
ori de câte ori el devenea serios în materie de afaceri. Ştia 
că face contrabandă cu droguri, dar era vorba numai de 
marijuana şi haşiş din Mexic, aşa că riscul era mic. Aveau 
nevoie de bani şi, din când în când, îi plăcea să-l ştie plecat 
de acasă. 

Nu-l ura pe Patrick, sau cel puţin nu pe cel mort. Ura doar 
faptul că nu era mort, că înviase şi se întorsese pentru a 
complica lucrurile. Îl întâlnise pentru prima dată la o 
petrecere din New Orleans, într-o perioada în care era 
certată cu Lance şi în căutarea unui nou soţ, de preferat 
unul cu bani şi şanse în carieră. Ea avea douăzeci şi şapte 
de ani, dintre care patru petrecuţi într-o căsnicie nereușită, 
şi nu-şi dorea decât stabilitate. El avea treizeci şi trei de 
ani, încă nu se căsătorise şi era gata să se aşeze la casa lui. 
Tocmai acceptase o slujbă într-o firmă serioasă din Biloxi, 
locul unde, din întâmplare, locuia şi ea în acea vreme. După 
patru luni de neîntreruptă pasiune, se căsătoriseră în 
Jamaica. La trei luni după luna de miere, Lance se 
strecurase în noul lor apartament şi îşi petrecuse o noapte 
acolo, în timp ce Patrick era plecat cu afaceri. 

Nu putea pierde banii, asta era sigur. Avocatul ei trebuia 
să facă ceva, să găsească o şmecherie care să-i permită să 
păstreze banii. De asta îl plătea. Desigur, compania de 
asigurări nu-i putea lua casa, mobila, maşinile şi hainele, 
conturile în bancă, barca, toate lucrurile minunate pe care 
le cumpărase cu acei bani. Pur şi simplu, nu era corect. 
Patrick murise. Ea îl îngropase. Era văduvă de peste patru 
ani. Trebuie să conteze şi asta undeva. 

Nu era vina ei că eltrăia. 

— Ştii, va trebui să-l omorâm, rosti Lance în 
semiintuneric. Se mutase pe scaunul cu perniţe dintre pat 
şi fereastră, cu picioarele goale ridicate pe un scăunel. 

Ea nu se mişcă, nu tresări câtuşi de puţin, dar reflectă o 


clipă la vorbele lui, după care îi spuse, pe un ton deloc 
convingător: 

— Nu fi prost. 

— Nu avem alternativă, ştii foarte bine. 

— Avem şi-aşa destule probleme, zise ea în timp ce 
continua să respire liniştit, cu dosul palmei lipit de frunte şi 
ochii închişi. Stătea perfect nemişcată şi, de fapt, se bucura 
că Lance deschisese acest subiect. Se gândise, bineînţeles, 
la asta, în cele câteva minute care urmaseră după ce i se 
spusese că Patrick vine acasă, îşi imaginase diverse 
scenarii, fiecare dintre ele având drept final aceeaşi 
concluzie de necontestat: pentru a putea păstra banii, 
Patrick trebuie să fie mort. La urma urmelor, era vorba de o 
asigurare pe viaţa lui. 

Ea nu îl putea ucide; era o idee ridicolă. Pe de altă parte, 
Lance avea tot felul de prieteni dubioşi. 

— Vrei să păstrezi banii, nu? O întrebă el. 

— Nu mă pot gândi la asta acum, Lance. Poate mai 
târziu. Posibil ca asta să se întâmple foarte curând. Nu 
putea să pară prea dornică, altfel Lance s-ar fi entuziasmat 
prea tare. Ca de obicei, avea să-l manevreze, să-l atragă 
într-un plan diabolic din care el să simtă că nu mai are 
scăpare. 

— Nu putem aştepta prea mult, iubito. La naiba, 
companiile de asigurări ne-au pus deja laţul de gât. 

— Te rog, Lance. 

— N-avem încotro. Vrei să ţii casa, banii, tot ce avem? 
Atunci, el trebuie să moară. 

Mult timp, ea nu se mişca şi nici nu rosti vreun cuvânt, 
dar cuvintele lui o ungeau pe suflet în ciuda prostiei sale şi 
multor altor defecte, Lance era singurul bărbat pe care îl 
iubise vreodată. Era suficient de dur pentru a se ocupa de 
Patrick, dar era oare destul de şmecher pentru a nu se lăsa 
prins? 


Numele agentului era Brent Myers şi fusese trimis de 
Cutter, de la biroul lor din Biloxi, pentru a lua contact cu 
prada lor. Se prezentă şi îşi arătă pentru o clipă insigna, dar 
Patrick nu-i dădu prea mare atenţie şi întinse mâna după 
telecomandă. 

— Îmi pare bine, spuse el şi îşi trase cearşaful peste 
pantalonii scurţi. 

— Sunt de la biroul din Biloxi, spuse Myers, încercând 
sincer să fie amabil. 

— Unde vine asta? Întreba Patrick, părând foarte serios. 

— Da, mă rog, am crezut că e bine să ne întâlnim şi să ne 
cunoaştem. Vom petrece câtva timp împreună în 
următoarele luni. 

— Nu fi aşa de sigur. 

— Ai un avocat? 

— Încă nu. 

— Te gândeşti să angajezi pe cineva? 

— Asta nu te priveşte pe dumneata. 

Evident, Myers nu putea ţine piept unui avocat versat ca 
Lanigan. Se sprijini cu mâinile de marginea patului şi îl fixă 
pe Patrick, încercând din toate puterile să-l intimideze. 

— Doctorul spune că s-ar putea să fii gata de drum în 
două zile, spuse el. 

— Aşa, deci. Sunt gata şi acum. 

— La Biloxi te aşteaptă un adevărat comitet de 
întâmpinare. 

— Am văzut la televizor, spuse Patrick, făcând semn cu 
capul spre aparat. 

— Îmi închipui că n-ai chef să răspunzi la nişte întrebări. 
Patrick pufni dispreţuitor la auzul acestei sugestii. 

— Nici nu-mi imaginam, spuse Myers şi făcu un pas spre 
uşă. Oricum, eu te voi escorta spre casă. li arunca o carte 
de vizită peste cearşaf. Ai acolo numărul meu de telefon de 
la hotel, în caz că vrei să vorbeşti. 

— Nu sta prea mult lângă aparat. 


10 


Sandy Medermott citise cu mare interes ştirile detaliate 
despre uimitoarea descoperire a vechiului său prieten de la 
facultatea de drept. El şi Patrick studiaseră împreună şi se 
distraseră împreuna în cei trei ani petrecuţi la Tulane. 
Lucraseră în subordinea aceluiaşi judecător după ce 
trecuseră cu bine de examenul de intrare în barou, 
plănuindu-şi asaltul asupra lumii tribunalelor. Se gândeau 
să-şi deschidă o firmă împreună - mică dar puternică, 
formată din avocaţi pledanţi cu onorarii maxime şi o etică 
impecabilă. Sperau să se îmbogăţească în felul acesta şi să 
dedice zece ore pe lună unor clienţi care nu-şi puteau 
permite să plătească. Totul era planificat. 

Viaţa a intervenit în planurile lor. Sandy s-a angajat ca 
asistent în procuratura federală, în principal pentru că se 
plătea bine, iar el tocmai se însurase. Patrick se pierduse 
într-o firmă cu două sute de avocaţi, în plin centrul oraşului 
New Orleans. De căsătorie, nici pomeneală, pentru că lucra 
optzeci de ore pe săptămână. 

Planurile lor pentru micuța firmă perfectă au rezistat 
până când s-au apropiat de vârsta de treizeci de ani. Au 
încercat să se întâlnească pe fugă, la prânz sau la un pahar, 
ori de câte ori era posibil, deşi întâlnirile şi telefoanele s-au 
rărit o dată cu trecerea anilor. Apoi, Patrick s-a îndreptat 
spre o viaţă mai calmă, în Biloxi, aşa că abia dacă îşi mai 
vorbeau o dată pe an. 

Marea şansă a lui Sandy în jocul proceselor s-a ivit atunci 
când un prieten al unui văr de-al său a fost mutilat într-un 
accident de pe o platforma petrolieră din Golf. A 
împrumutat zece mii de dolari, şi-a deschis propria firmă, a 
dat în judecată firma Exxon şi a obţinut de la ei aproape trei 
milioane de dolari, din care a păstrat o treime. Era 
consacrat. Fără Patrick, şi-a organizat o firmă mică, 
grozavă, cu numai trei avocaţi, specializaţi în accidente şi 


decese în afara ţării. 

La moartea lui Patrick, Sandy şi-a verificat calendarul şi a 
constatat că trecuseră nouă luni de când vorbise cu amicul 
său. Normal că s-a simţit îngrozitor din cauza asta, dar şi-a 
păstrat realismul. Ca majoritatea prietenilor din colegiu, 
merseseră, fiecare, pe propriul său drum. 

l-a fost sprijin lui Trudy pe parcursul calvarului şi a fost 
printre cei care au purtat coşciugul pe umeri, până la 
mormânt. 

Când, şase săptămâni mai târziu, au dispărut banii şi au 
început bârfele, Sandy a râs în sinea lui şi i-a urat amicului 
său mult noroc. Fugi, Patrick, fugi, se gândise adesea în 
ultimii ani, zâmbind de fiecare dată. 

Biroul lui Sandy se afla pe strada Poydras, la nouă străzi 
de Superdome, în apropiere de intersecţia Magazine, într-o 
frumoasă clădire de secol nouăsprezece pe care o 
cumpărase cu onorariul dintr-un proces. Închiriase cele 
două niveluri superioare şi păstrase parterul pentru el, cei 
doi parteneri, trei asistenţi şi şase secretare. 

Era extrem de ocupat când secretara sa intră în birou cu 
o figură gravă şi îl anunţă: 

— O doamna doreşte să vă vadă. 

— Are oră reţinută? Intrebă el, aruncând o privire spre 
una din cele trei agende lunare aflate pe biroul său. 

— Nu. Spune că e urgent. Nu vrea să plece. E vorba 
despre Patrick Lanigan. 

El o privi întrebător. 

— Spune că e avocat, adăugă secretara. 

— De unde este? 

— Din Brazilia. 

— Din Brazilia? 

— Da. 

— Arată, cum să zic, a braziliancă? 

— Cred că da. 

— Pofteşte-o înăuntru. 


Sandy o aşteptă la uşă şi o întâmpină cu căldură. Eva se 
recomandă cu numele de Leah, şi-atăt. 

— Nu v-am reţinut numele de familie. 

— Nici nu folosesc aşa ceva, răspunse ea. Cel puţin 
deocamdată. 

O fi vreo modă braziliană, se gândi Sandy. Ca la Pelé, 
jucătorul de fotbal. Doar prenumele, fără nume de familie. 

O conduse spre unul din fotoliile din colţul camerei şi 
trimise după cafea. Ea refuză şi se aşeză fără grabă. Sandy 
îi privi picioarele. Era îmbrăcată normal, nimic spectaculos. 
Se aşeză de cealaltă parte a măsuţei pentru cafea, în faţa 
ei, şi îi observă ochii - ochi frumoşi, căprui deschis, dar 
foarte obosiţi. Părul lung, negru, îi cădea peste umeri. 

Patrick avusese întotdeauna gust. Trudy, deşi nu se 
potrivea deloc cu el, lăsa pe oricine cu gura căscată. 

— Sunt aici din partea lui Patrick, începu Eva, ezitant. 

— El v-a trimis? Întrebă Sandy. 

— Da. 

Vorbea rar, cu o voce joasă şi blinda, cu un accent abia 
perceptibil. 

— Aţi studiat în Statele Unite? o întrebă el. 

— Da. Mi-am luat diploma în drept la Georgetown. De 
aceea ştia atât de bine engleza americană. 

— Şi profesaţi aici? 

— La o firmă din Rio. Mă ocup de probleme legate de 
comerţul internaţional. 

Încă nu schiţase niciun zâmbet şi asta îl nemulţumea pe 
Sandy. O vizitatoare de departe. În plus, era şi frumoasă; 
avea şi minte şi picioare frumoase. Dorea s-o vadă 
relaxându-se la căldura biroului său. La urma urmelor, se 
aflau la New Orleans. 

— Acolo l-aţi întâlnit pe Patrick? Întrebă el. 

— Da. La Rio. 

— Aţi mai vorbit cu el de când... 

— Nu. De când a fost prins, nu. 


Fu gata să adauge că era îngrijorată până la disperare de 
soarta lui, dar ar fi părut o lipsa de profesionalism. Nu 
trebuia să divulge prea multe aici; nimic despre relaţia ei cu 
Patrick. Putea avea încredere în Sandy Medermott, dar el 
trebuia să primească informaţiile în doze mici. 

Se lăsă tăcerea şi amândoi îşi întoarseră privirea în altă 
direcţie, iar Sandy simţi instinctiv că, în această poveste, 
existau multe capitole pe care nu le va afla niciodată. Dar, 
vai, câte întrebări dorea să-i pună! Cum furase banii? Cum 
ajunsese în Brazilia? Cum o găsise pe ea? 

Şi, mai ales, întrebarea cea mai mare dintre toate: Unde 
sunt banii? 

— Deci, ce trebuie să fac eu? Întrebă Sandy. 

— Vreau să vă angajez, pentru Patrick. 

— Sunt disponibil. 

— Confidenţialitatea este fundamentală. 

— Ca-ntotdeauna. 

— Acum e altceva. 

Asta cam aşa era. Diferenţa consta în nouăzeci de 
milioane de dolari. 

— Vă asigur că tot ce dumneavoastră şi Patrick îmi veţi 
spune va fi păstrat în cea mai strictă confidenţialitate, 
spuse el, zâmbind pentru a o linişti, iar ea reuşi să-i 
răspundă cu un început de zâmbet în colţul gurii. 

— S-ar putea să se facă presiuni asupra dumneavoastră, 
pentru a divulga secretele clienţilor, continuă ea. 

— Nu-mi fac griji din pricina asta. Pot să mă descurc. 

— S-ar putea să fiţi ameninţat. 

— S-a mai întâmplat şi altă dată. 

— S-ar putea să fiţi urmărit. 

— De către cine? 

— Nişte tipi foarte duri. 

— Cine? 

— Cei care îl urmăresc pe Patrick. 

— Păi, au pus mâna pe el. 


— Da, dar nu şi pe bani. 

— Înţeleg. Deci, banii încă existau; fapt deloc 
surprinzător. Sandy, la fel ca toată lumea, la urma urmelor, 
ştia că Patrick n-ar fi putut toca o asemenea avere în patru 
ani. Dar oare cât mai rămăsese? 

— Unde sunt banii? întreba el la risc, fără să spere, nici 
măcar o clipă, că va primi răspuns. 

— Nu puteţi să puneţi aceasta întrebare. 

— Tocmai am făcut-o. 

Leah zâmbi şi trecu rapid peste asta. 

— Aş dori să punem la punct nişte detalii. Care este 
onorariul dumneavoastră? 

— Onorariu pentru ce? 

— Pentru a-l reprezenta pe Patrick. 

— Pentru care parte din păcatele lui? După ce zic ziarele, 
ar avea nevoie de o armată de avocaţi pentru a-i acoperi 
toate flancurile. 

— O sută de mii de dolari? 

— Pentru început, ajunge. Mă ocup şi de partea civilă şi 
de cea penală? 

— De tot. 

— Numai eu? 

— Da. El nu vrea alt avocat. 

— Sunt impresionat, spuse Sandy şi vorbea serios. Erau 
zeci de avocaţi la care Patrick putea apela, avocaţi mai 
importanţi, cu mai multă experienţă în cazurile ce se 
pedepseau cu moartea, avocaţi cu relaţii pe Coastă, printre 
potentaţii locali, avocaţi din firme mai mari, cu posibilităţi 
mai mari şi, fără îndoială, avocaţi care îi fuseseră mai buni 
prieteni decât Sandy în ultimii opt ani. 

— Atunci, mă consider angajat, spuse el. Ştiţi, Patrick 
este un vechi prieten de-al meu. 

— Ştiu. 

Cât ştia ea în realitate? se întrebă el. Oare era mai mult 
decât un simplu avocat? 


— Aş dori să vă transmit banii în cont chiar astăzi, spuse 
ea. Puteţi să-mi spuneţi cum anume? 

— Bineînţeles. Am să pregătesc un contract pentru 
servicii legale. 

— Mai sunt câteva lucruri care îl preocupa pe Patrick. 
Unul este publicitatea. Doreşte ca dumneavoastră să nu 
spuneţi nimic presei. În niciun moment. Niciun cuvânt. Nicio 
conferinţă de presă, decât dacă el este de acord. Nici 
măcar un „fără comentarii” întâmplător. 

— Nici o problemă. 

— Puteţi scrie o carte după ce se va termina. 

Sandy izbucni de-a binelea în râs, dar ea nu pricepu 
poanta. 

— Nici nu-mi trece prin cap, spuse el. 

— Patrick vrea ca totul să fie menţionat în contract. 

El se opri din râs şi notă ceva în legătură cu asta, pe 
blocnotes. 

— Mai e ceva? 

— Da, trebuie să vă aşteptaţi ca telefoanele de la birou şi 
de acasă să fie interceptate. Ar trebui să angajaţi un expert 
în supraveghere, ca să vă protejeze. Patrick e gata să 
plătească. 

— S-a făcut. 

— Şi cel mai bine ar fi să nu ne mai întâlnim aici. Anumite 
persoane încearcă să dea de mine, pentru că ei cred că îi 
pot duce până la bani. Aşa că ne vom întâlni în alte locuri. 

La asta, Sandy nu mai avea nimic de zis. Dorea să-i fie de 
ajutor, să-i ofere protecţie, s-o întrebe unde se duce şi cum 
se va ascunde, dar Leah părea să ţină totul sub control. 

Fata îşi privi ceasul de la mână. 

— Un avion pleacă spre Miami peste trei ore. Am două 
bilete de clasa întâi. Putem vorbi în avion. 

— Aăă, şi eu unde merg? 

— Mai departe, spre San Juan, pentru a vă întâlni cu 
Patrick. Am aranjat totul. 


— Şi dumneavoastră? 

— Voi merge în altă direcţie. 

Sandy comanda încă o cafea şi o brioşă, în timp ce 
aşteptau finalizarea instrucţiunilor de transmitere a banilor. 
Secretara îi anulă toate întâlnirile şi convocările la tribunal 
pentru următoarele trei zile. Soţia îi aduse o valiză cu haine 
de schimb la birou. 

Un asistent îi duse până la aeroport şi, la un moment dat, 
Sandy observă că fata nu avea bagaje, în afara unui sac de 
piele maro, elegant dar cam uzat. 

— Unde staţi? O întreba el, după ce comandaseră câte un 
pahar de Cola în barul aeroportului. 

— Pe ici, pe colo, răspunse ea, privind afară pe fereastră. 

— Cum iau legătura cu dumneavoastră? o întrebă el. 

— Stabilim mai târziu. 

S-au aşezat alături, în rândul al treilea din 
compartimentul de clasa întâi şi, timp de douăzeci de 
minute după decolare, ea nu scoase niciun cuvânt, răsfoind 
în schimb o revistă, de modă în timp ce el încerca să 
citească o depoziţie destul de voluminoasă - deşi asta 
putea să mai aştepte. Ar fi vrut să vorbească, să dea glas 
nesfârşitelor întrebări - aceleaşi pe care dorea să le pună 
toată lumea. 

Dar între ei se ridicase un zid destul de gros, care trecea 
dincolo de diferenţele de sex sau lipsa unei mai mari 
familiarităţi. Ea avea toate răspunsurile, dar era gata să le 
păstreze numai pentru sine. El făcea tot ce-i stătea în puteri 
pentru a se arăta la fel de raţional ca şi ea. 

S-au servit alune şi covrigei săraţi. Au refuzat şampania 
inclusă în preţ. Li s-a turnat în pahare apă îmbuteliată. 

— Deci, de când îl cunoaşteţi pe Patrick? întrebă el, 
precaut. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Îmi cer scuze. Zău, nu puteţi să-mi spuneţi nimic din 
ce i s-a întâmplat lui Patrick în ultimii patru ani? La urma 


urmelor, sunt un vechi prieten. lar acum sunt avocatul lui. E 
normal să fiu curios. 

— Va trebui să-l întrebaţi pe el, răspunse fata, pe un ton 
dulce, apoi se întoarse la revista ei. Sandy mâncă şi porţia 
ei de alune. 

Ea aşteptă până când avionul îşi începu coborârea spre 
Miami şi abia atunci i se adresă din nou. Repede - efect 
vizibil al unui exerciţiu anterior. 

— Nu ne vom mai vedea timp de câteva zile. Trebuie să 
mă mişc neîncetat, din cauza celor care mă urmăresc. 
Patrick vă va da instrucţiuni şi, pentru moment, vom 
comunica prin dumneavoastră. Fiţi atent la orice lucru 
neobişnuit. Un necunoscut la telefon. O maşină care vă 
urmăreşte. Cineva care zăboveşte în preajma biroului 
dumneavoastră. Din momentul când veţi fi identificat ca 
fiind avocatul lui, îi veţi atrage pe cei care mă caută pe 
mine. 

— Cine sunt aceia? 

— Vă va spune Patrick. 

— Dumneavoastră aveţi banii, nu-i aşa? 

— Nu pot răspunde la această întrebare. 

El se întoarse spre fereastră, privind cum aripa avionului 
dispare treptat în nori. Bineînţeles, suma crescuse. Patrick 
nu era un idiot. Ascunsese banii undeva, într-o bancă din 
străinătate, sub controlul unor profesionişti. Probabil 
câştiga doisprezece la sută pe an. 

Până la aterizare, nu îşi mai vorbiră. Se grăbiră să iasă, 
pentru a prinde cursa lui spre San Juan. Ea îi strânse mâna 
ferm şi îi spuse: 

— Să-i spuneţi lui Patrick că sunt sănătoasă. 

— Mă va întreba unde sunteţi. 

— În Europa. 

Sandy privi în urma ei, până când fata se pierdu printre 
călătorii grăbiţi şi simţi o uşoară invidie faţă de vechiul său 
prieten. Atâţia bani. O femeie superbă, elegantă şi cu un 


şarm exotic. 

Anunţul de îmbarcare îl trezi la realitate. Clătină din cap 
şi se întrebă cum de putea invidia un om care, în acel 
moment, se confrunta cu posibilitatea de a-şi petrece 
următorii zece ani într-o celulă pentru condamnaţii la 
moarte, aşteptând executarea pedepsei. Plus o sută de 
avocaţi flămânzi nerăbdători să-i jupoaie pielea, în căutarea 
banilor. 

Invidie! Îşi ocupă locul, din nou la clasa întâi, şi începu să 
înţeleagă cât de copleşitoare era sarcina de a-l reprezenta 
pe Patrick. 

Eva luă un taxi înapoi spre hotelul elegant din South 
Beach, unde îşi petrecuse noaptea. Avea să stea acolo 
câteva zile, în funcţie de ce se întâmpla la Biloxi. Patrick îi 
spusese să nu stea în acelaşi loc mai mult de patru zile, să 
se mişte mereu. Era înregistrată sub numele de Leah Pires, 
iar acum avea o carte de credit aurie, emisă pe acel nume. 
Adresa menţionată era din Sao Paulo. 

Se schimbă repede şi se îndreptă spre plajă. Era după- 
amiază, plaja era plină şi asta îi convenea de minune. 
Plajele de acasă, din Rio, erau aglomerate, dar acolo 
întâlneai oricând prieteni. Acum era o străină, o altă 
frumuseţe fără nume într-un bikini mic, venită să se 
bronzeze. Dorea să plece acasă. 


11 


Lui Sandy i-a trebuit o oră întreagă pentru a reuşi să 
străpungă zidurile exterioare ale bazei navale. Noul său 
client nu-i uşurase deloc sarcina. Nimeni nu părea să ştie că 
este aşteptat. A trebuit să se bazeze pe repertoriul obişnuit 
al oricărui avocat: ameninţarea cu un proces imediat, 
ameninţarea cu telefoane teribile, către senatori şi alte 
persoane suspuse, plus strigăte şi deplângerea zgomotoasă 
a încălcării unor drepturi. A ajuns la spital la lăsarea 
întunericului, şi acolo, a adoptat o nouă strategie de 
apărare. De această dată însă, o asistentă îl anunţă, pur şi 
simplu, pe Patrick. 

Camera lui era întunecată, luminată doar de reflexele 
albăstrii ale televizorului fără sonor, aşezat sus, într-un colţ 
- un meci de fotbal din Brazilia. Cei doi vechi prieteni îşi 
strânseră mâinile uşor. Nu se mai văzuseră de şase ani. 
Patrick îşi ţinea cearşaful ridicat până la gât, ascunzându-şi 
rănile. Pentru moment, meciul de fotbal părea să fie mai 
important decât o conversaţie serioasă. 

Dacă Sandy se aştepta cumva la o primire călduroasă, 
reuşi repede să se adapteze la una modestă. Deşi încerca 
să nu se holbeze prea tare, începu să studieze cu atenţie 
figura lui Patrick. Era slab, aproape scofâlcit, cu bărbia 
complet schimbată şi nasul mai ascuţit. Putea trece drept 
altcineva, dar ochii îl trădau. lar vocea era inconfundabilă. 

— Mulţumesc că ai venit, spuse Patrick. Toate cuvintele 
lui erau abia şoptite, ca şi cum ar fi fost necesar un mare 
efort de concentrare pentru a vorbi. 

— Era normal. De fapt, n-am prea avut de ales. Prietena 
ta e foarte convingătoare. 

Patrick închise ochii şi îşi muşcă limba. Murmura o scurtă 
rugă de mulţumire. Ea se afla undeva, aproape, şi nu păţise 
nimic. 

— Cu cât te-a plătit? Întrebă el. 


— Cu o sută de mii. 

— Bine, spuse Patrick, apoi tăcu. O pauză lungă şi, încet, 
Sandy realiză că aceasta conversaţie va fi întrerupta de 
lungi tăceri. 

— E sănătoasă, spuse el. E o femeie frumoasă. E 
deşteaptă ca focul şi tine sub control tot ceea ce trebuie să 
ţină sub control. Asta, în caz că vrei să ştii. 

— Mă bucur. 

— Când ai văzut-o ultima oară? 

— Acum vreo două săptămâni. Am pierdut noţiunea 
timpului. 

— E cumva soţia, prietena, amanta, târfa... 

— E avocat. 

— Avocat? 

— Da, avocat. 

Sandy era amuzat. Patrick tăcu din nou; niciun cuvânt, 
nici o mişcare sub cearşaf. Minutele treceau. Sandy se 
aşeză pe singurul scaun din încăpere, bucuros că-i putea fi 
de folos prietenului său. Patrick reintra într-o lume urâtă, în 
care lupii stăteau la pândă şi, dacă dorea să stea aşa, 
întins, cu ochii aţintiţi în tavan, pe Sandy nu-l deranja câtuşi 
de puţin. Avea destul timp să vorbească. Şi destule 
subiecte. 

Era în viaţă şi, pentru moment, nimic altceva nu mai 
avea importanţă. Sandy se amuza rememorând imagini de 
la slujba şi ceremonia funerară, cu coşciugul coborând în 
groapă, într-o zi rece şi înnorată, cu ultimele cuvinte rostite 
de preot şi suspinele controlate ale lui Trudy. Era de-a 
dreptul amuzant să te gândeşti că dragul de Patrick se 
ascundea într-un copac din apropiere, privindu-i cum 
suferă, aşa cum se ştia deja de trei zile. 

Reuşise, cumva să stea ascuns, apoi pusese mâna pe 
bani. Unii bărbaţi o iau razna când se apropie de patruzeci 
de ani. Criza vârstei mijlocii îi împinge spre o nouă căsnicie, 
sau înapoi la studii. Nici vorbă de aşa ceva în cazul lui 


Patrick. El îşi celebrase furia murind, furând nouăzeci de 
milioane de dolari şi apoi dispărând. 

Amintirea cadavrului real din maşina risipi tot umorul şi 
Sandy simţi nevoia să vorbească. 

— Te aşteaptă un adevărat comitet de primire acasă, 
Patrick, îi spuse el. 

— Cine prezidează? 

— E greu de spus. Trudy a intentat divorţ acum două zile, 
dar asta e cea mai mică dintre problemele tale. 

— Ai dreptate. Stai să ghicesc, vrea jumătate din bani. 

— Vrea multe lucruri. Curtea te-a condamnat pentru 
omor cu premeditare. La nivel de stat, nu federal. 

— Am văzut la televizor. 

— Bine. Deci ştii totul despre procese. 

— Mda. Reporterii de la CNN au fost foarte grijulii ca să 
mă ţină la curent 

— Nu-i învinui, Patrick. E o poveste atât de grozavă! 

— Mulţumesc. 

— Când vrei să vorbeşti? 

Patrick se întoarse pe o parte şi privi în gol, pe lângă 
Sandy. Acolo nu se afla decât peretele, vopsit într-un alb 
antiseptic, dar el nici nu-l vedea. 

— M-au torturat, Sandy, spuse el cu vocea frântă, abia 
auzit 

— Cine? 

— Mi-au prins electrozi pe corp şi m-au curentat până 
când am vorbit. 

Sandy se ridică în picioare şi veni până la marginea 
patului, îşi puse o mână pe umărul lui Patrick. 

— Ce le-ai spus? 

— Nu ştiu. Nu-mi amintesc chiar totul. Mă drogau. Uite, 
aici, spuse el şi ridică braţul stâng, pentru ca Sandy să 
poată vedea vânătăile. Sandy găsi întrerupătorul şi aprinse 
lampa de pe măsuţă, ca să poată vedea. 

— Dumnezeule! murmură el. 


— Mă băteau la cap cu banii, spuse Patrick. Am leşinat, 
apoi mi-am revenit şi au urmat alte şocuri. Mă tem că le-am 
vorbit despre fată, Sandy. 

— Avocata? 

— Mda, avocata. Cum a spus ca o cheamă? 

— Leah. 

— Aha, bine. Atunci, numele ei este Leah. S-ar putea să 
le fi vorbit despre Leah. De fapt, sunt aproape sigur că am 
făcut-o. 

— Cui i-ai vorbit, Patrick? 

El închise ochii şi se strâmbă, simțind din nou durerea din 
picioare. Mugşchii erau încă nerefăcuţi şi începuse să aibă 
crampe. Se răsuci din nou, cu grijă, rămânând întins pe 
spate. Trase cearşaful în jos, până la brâu. 

— Uite, Sandy, spuse el, făcând semn cu mâna peste 
cele două arsuri urâte de pe piept. Uite dovada. 

Sandy se apleca şi mai mult şi cercetă dovada - rănile 
roşiatice înconjurate de pielea rasă. 

— Cine a făcut asta? întrebă el din nou. 

— Nu ştiu. Nişte tipi. Camera era plină de ei. 

— Unde? 

Lui Patrick îi era milă de prietenul său. Acesta era atât de 
nerăbdător să afle ce se întâmplase - şi nu numai despre 
tortură. Sandy, la fel ca toată lumea, dorea să ştie detaliile 
irezistibile. Într-adevăr, era o poveste minunată, dar Patrick 
nu ştia încă dacă putea spune prea multe. Nimeni nu 
cunoştea detaliile despre accidentul de maşină în care 
arsese corpul acelui necunoscut. Dar el îi putea vorbi 
avocatului şi prietenului său despre cum fusese prins şi 
torturat. Îşi mută din nou greutatea pe o parte şi îşi trase 
cearşaful până la gât. Scăpat de droguri de două zile, 
reuşea să suporte durerea şi încerca din toate puterile să 
evite să i se facă alte injecții. 

— Trage scaunul mai aproape şi ia loc, Sandy. Şi stinge 
lampa. Lumina mă deranjează. 


Sandy se conforma în grabă. Se aşeză cât putu de 
aproape de pat. 

— lată ce mi-au făcut, Sandy, îi spuse Patrick în 
semiîntuneric, îşi începu povestea în Ponta Pora, cu 
alergarea şi micuța maşină cu cauciucul dezumflat şi 
continua cu toate detaliile prinderii sale. 


Ashley Nicole avea douăzeci şi cinci de luni la 
înmormântarea tatălui ei. Era prea mică pentru a-şi aminti 
de Patrick. Lance era singurul bărbat care locuia în casă, 
singurul bărbat pe care îl văzuse vreodată alături de mama 
ei. El o ducea câteodată până la şcoală. Din când în când, 
mâncau împreună seara, ca o familie. 

După înmormântare, Trudy a ascuns toate pozele şi 
celelalte dovezi ale vieţii ei cu Patrick. Ashley Nicole nu 
auzise niciodată rostindu-se numele lui. 

Dar după trei zile în care reporterii nu-i slăbiseră nici o 
clipă, era firesc ca fetiţa să pună întrebări. Mama ei se 
purta ciudat. Era atâta tensiune în casă, că până şi un copil 
de şase ani o resimțea. Trudy aşteptă până când Lance 
plecă să discute cu avocatul şi se aşeză cu fiica ei pe pat, 
pentru a discuta puţin. Începu prin a recunoaşte că mai 
fusese măritată. De fapt, măritată de două ori, dar se gândi 
că nu era cazul ca Ashley Nicole să afle despre primul soţ 
până când nu avea să fie ceva mai mare. Pentru moment, 
problema era al doilea soţ. 

— Patrick şi cu mine am fost căsătoriţi patru ani, iar apoi 
el a făcut un lucru foarte urât 

— Ce? Întrebă Ashley Nicole cu ochii mari, sorbind mai 
multe informaţii decât ar fi dorit Trudy. 

— A ucis un om şi a făcut să pară că... mă rog... a fost un 
accident grav, înţelegi? Un foc mare, şi era maşina lui 
Patrick şi poliţia a găsit înăuntru un cadavru, după ce au 
stins focul, şi poliţiştii au crezut că e Patrick. Toată lumea a 
crezut aşa. Patrick a murit, ars în maşina lui, şi eu am fost 


foarte tristă. Era soţul meu. Îl iubeam din tot sufletul şi, 
brusc, mă părăsise. L-am îngropat la cimitir. Acum după 
patru zile, l-au găsit pe Patrick la celălalt capăt al lumii. De 
fapt, fugise şi stătea ascuns. 

— De ce? 

— Pentru că a furat o mulţime de bani de la prietenii lui şi 
pentru că e un om foarte rău, a vrut să-i păstreze pe toţi 
pentru el. 

— A omorât un om şi a furat bani. 

— Exact, iubito. Patrick nu e un om bun. 

— Îmi pare rău că ai fost măritata cu el, mămico. 

— Da. Dar, iubito, fii atentă, trebuie să înţelegi ceva. Tu 
te-ai născut pe când Patrick şi cu mine eram căsătoriţi. 

Lăsă cuvintele să plutească în aer şi privi ochişorii fetiţei, 
pentru a vedea dacă prinsese mesajul. Era evident că nu. 
Trudy îi strânse mânuţa şi spuse: 

— Patrick e tatăl tău. 

Ashley Nicole îşi privi, nedumerită, mama, încercând să 
înţeleagă totul într-o fracțiune de secundă. 

— Dar eu nu vreau să fie... 

— Îmi pare rău, iubito. Aveam de gând să-ţi spun când 
vei fi mai mare, dar Patrick se pregăteşte să se întoarcă şi e 
important să ştii. 

— Dar Lance? Nu e el tatăl meu? 

— Nu. Lance şi cu mine suntem împreună, atât. 

Trudy nu-i permisese niciodată să-l considere pe Lance 
drept tatăl ei. Cât despre Lance, el nu arătase niciodată nici 
cel mai mic interes pentru paternitate. Trudy era o mamă 
singură. Ashley Nicole nu avea tată. Era un lucru foarte 
obişnuit şi acceptabil. 

— Lance şi cu mine suntem prieteni de mult timp, spuse 
Trudy, păstrând iniţiativa şi încercând să evite o mie de 
întrebări. Foarte buni prieteni. El te iubeşte foarte mult, dar 
nu e tatăl tău. Cel puţin, nu e tatăl tău adevărat. Acela, din 
păcate, este Patrick, dar nu vreau să-ţi faci griji în privinţa 


lui. 

— Vrea să mă vadă? 

— Nu ştiu, dar am să mă lupt din răsputeri să-l ţin 
departe de tine. E un om foarte rău, iubito. Te-a părăsit 
când aveai doi ani. M-a părăsit pe mine. A furat o mulţime 
de bani şi a dispărut. Atunci nu i-a păsat de noi şi nici acum 
nu-i pasă. Nu s-ar mai fi întors el, dacă n-ar fi fost prins. Nu 
l-am mai fi văzut nici noi. Aşa că nu-ţi face griji în privinţa 
lui Patrick sau a lucrurilor pe care le-ar putea face. 

Ashley Nicole se lipi de mama ei, iar Trudy o strânse în 
braţe, încercând s-o liniştească. 

— Totul o să fie bine, draga mea. Îţi promit. Îmi pare rău 
că lucrurile s-au întâmplat astfel, dar cu toţi reporterii ăştia 
care ne vânează m-am gândit că ar fi mai bine să-ţi spun. 

— De ce stau afară oamenii aceia? întreba fetiţa, 
strângând braţele mamei ei. 

— Nu ştiu. Aş da orice să plece. 

— Ce doresc? 

— Fotografii cu tine. Cu mine. Fotografii pe care să le 
publice în ziare când vorbesc despre Patrick şi despre toate 
lucrurile rele pe care le-a făcut. 

— Deci, sunt afară din cauza lui Patrick? 


— Da, iubito. 
Fata se întoarse spre Trudy, privind-o drept în ochi, şi îi 
spuse: 


— Îl urăsc pe Patrick. 

Trudy clătină din cap, părând să o dojenească, apoi o 
strânse la piept şi zâmbi. 

Lance se născuse şi crescuse în Point Cadet, un vechi sat 
de pescari de pe o mică peninsulă aflată în Golful Biloxi. În 
Point Cadet se muncea din greu; aici soseau imigranţi şi se 
trăia din pescuitul de crevete. Lance crescuse în acele 
locuri şi încă mai avea mulţi prieteni acolo. Unul din ei era 
Cap. El se aflase la volanul camionetei încărcate cu 
marijuana, când agenţii de la narcotice îi opriseră. ÎI 


treziseră pe Lance, care dormea cu puşca în braţe, printre 
pachetele de canabis. Cap şi Lance avuseseră acelaşi 
avocat, primiseră aceeaşi pedeapsă şi, la nouăsprezece ani, 
fuseseră închişi împreună. 

Cap ţinea un local şi dădea bani cu camătă muncitorilor 
de la fabrica de conserve. Lance se întâlnea cu el la un 
pahar, în camera din spatele localului; făceau asta o dată 
pe lună, cel puţin, deşi Cap îl vedea din ce în ce mai rar, de 
când Trudy devenise bogată şi se mutaseră în Mobile. 
Prietenul lui era îngrijorat. Cap citise ziarele, de fapt, se 
aşteptase ca Lance să-şi facă apariţia, bosumflat, în căutare 
de înţelegere. 

Se puseră la curent cu ultimele bârfe, la un pahar de 
bere cine, cât câştigase la cazino, de unde proveneau 
ultimele transporturi de droguri, cine era urmărit de DEA, 
discuţiile obişnuite pentru potlogarii de pe Coasta care încă 
mai visau să devină bogaţi. 

Cap o dispreţuia pe Trudy şi, pe vremuri, râsese adesea 
de Lance pentru că se ţinea de fusta ei. 

— Ei, ce mai face târfa? Îl întreba el. 

— E bine. Ingrijorată, bineînţeles, de când l-au prins. 

— Normal să fie îngrijorată. Cât a căpătat din asigurări? 

— Vreo două milioane. 

— La ziar a scris două jumate. Da' după cum îi toacă, pun 
pariu că nu mai are mulţi. 

— Sunt în siguranţă. 

— Pă naiba, în siguranţă! La ziar zice că tipii de la 
asigurări au şi dat-o în judecată. 

— Avem şi noi avocaţi. 

— Mda, da’ nu-mi spune mie că ai venit aici pentru că ai 
avocaţi. Este, Lance? Ai venit pentru că ai nevoie de ajutor. 
Avocaţii nu-i pot da ce vrea ea. k 

Lance zâmbi şi sorbi o gură de bere. Işi aprinse o ţigară, 
lucru pe care nu l-ar fi putut face cu Trudy de față. 

— Unde-i Zeke? 


— Păi sigur, mi-am închipuit eu, spuse Cap, furios. Ea dă 
de belea, banii sunt în pericol şi te trimite aici, să-l cauţi pe 
Zeke sau pe vreun alt golan pe care să-l ungi ca să facă o 
prostie. Pică el, pici şi tu. Tu plăteşti oalele sparte şi ea uită 
şi cum te cheamă. Eşti un prostănac, Lance, ştii foarte bine. 

— Mda, ştiu. Unde e Zeke? 

— La pârnaie. 

— Unde? 

— In Texas. L-au prins federalii vânzând arme. Eşti prost, 
zău aşa. Nu face aşa ceva. Când o să-l aducă pe omul 
vostru acasă, o să roiască federalii în jurul lui. O să-l închidă 
undeva, de nici maică-sa n-o să ajungă la el. Sunt bani 
serioşi în joc aici, Lance. Trebuie să-l protejeze pe tip, până 
cedează şi le spune unde i-a îngropat, înţelegi? Dacă încerci 
să-i iei gâtul, ai să omori o duzina de poliţişti. Şi ai s-o 
mierleşti înainte de a reuşi. 

— Nu şi dacă o fac cum trebuie. 

— Te pomeneşti că ştii tu cum anume. Poate pentru că n- 
ai mai făcut aşa ceva până acum? De când ai ajuns aşa de 
isteţ? 

— Pot să găsesc oamenii potriviţi. 

— Pentru cât? 

— Oricât e nevoie. 

— Ai cincizeci de miare? 

— Mda. 

Cap respiră adânc şi aruncă o privire prin local. Apoi se 
aplecă, sprijinindu-se în coate şi se uită drept în ochii lui 
Lance. 

— Să-ţi zic eu de ce nu e bine, Lance. Tu n-ai fost 
niciodată prea deştept, ştii doar. Fetele te plăceau pentru 
că erai drăguţ, dar gânditul n-a fost niciodată punctul tău 
tare. 

— Mulţumesc, amice. 

— Toată lumea îl vrea pe tipul ăsta viu. Gândeşte-te la 
asta. Toată lumea. Federalii. Avocaţii. Poliţiştii. Tipul căruia 


i-a furat banii. Toată lumea. Bineînţeles, cu excepţia putorii 
ăleia care te lasă să stai în casa ei. Ea îl vrea mort. Dacă 
încerci şi, cine ştie cum, îl omori, copoii se vor duce direct 
la ea. Ea, bineînţeles, va fi complet nevinovată, pentru că 
tu vei fi acolo pentru a lua vina asupra ta. Doar pentru asta 
sunt întreţinuţii. El e mort. Ea rămâne cu banii - şi ştiu şi 
eu, ştii şi tu că numai de asta îi pasă - iar tu te întorci la 
Parchman, pentru că ai cazier, sau ai uitat? Pentru toată 
viaţa. Nici măcar o scrisoare n-o să-ţi scrie. 

— Putem să rezolvăm pentru cincizeci de mii? 

— Să rezolvăm? 

— Mada. Eu şi tu. 

— Îţi pot da un nume, atât. Eu nu mă bag. N-o să meargă 
şi eu nu câştig nimic din asta. 

— Cine e? 

— Un tip din New Orleans. Îşi face veacul pe-aici. 

— Poţi să-l suni? 

— Da, dar asta e tot. Şi nu uita, ţi-am spus să nu te bagi 
în treaba asta. 


12 


Eva părăsi Miami cu o cursă spre New York, unde se 
îmbarcă la bordul unui Concorde ce se îndrepta spre Paris. 
Zborul cu Concorde era o extravaganţă, dar acum se 
considera o femeie bogată. De la Paris la Nisa, apoi de 
acolo, cu maşina prin ţară, până la Aix-en-Provence. Era 
drumul pe care îl făcuse cu Patrick, cu aproape un an 
înainte. Era singura dată când părăsise Brazilia, de la 
sosirea lui. Patrick se temea cumplit de trecerea 
frontierelor, chiar dacă avea un paşaport nou şi perfect 
falsificat. 

Brazilienilor le plac toate lucrurile franţuzeşti şi, datorită 
educaţiei, cam toţi cunosc limba şi cultura franceză. 
Ocupaseră un apartament la Villa Gallici, un splendid motel 
aflat la marginea oraşului şi îşi petrecuseră o săptămână 
rătăcind pe străzi, făcând cumpărături, mâncând şi, din 
când în când, aventurându-se în satele dintre Aix şi 
Avignon. Îşi mai petrecuseră destulă vreme şi în cameră, ca 
nişte proaspăt căsătoriţi. O dată, după ce băuse prea mult 
vin, Patrick vorbise despre acea perioadă, numind-o luna lor 
de miere. 

Găsi o camera mai mică la acelaşi hotel şi, după un somn 
scurt, luă ceaiul pe terasă, în halatul de baie. Mai târziu, îşi 
puse o pereche de jeans şi pomi la întâmplare prin oraş, 
spre Cours Mirabeau, principalul bulevard din Aix. Savura 
un pahar de vin roşu, într-o cafenea aglomerată de pe 
trotuar, urmărind trecerea copiilor de colegiu într-o parte şi 
în alta a străzii. Îi invidia pe tinerii îndrăgostiţi care se 
plimbau fără ţintă, mână în mână, fără nici o grijă. La fel se 
plimbase şi ea cu Patrick, braţ la braţ, şoptind şi râzând, ca 
şi cum umbrele din urma lui nici nu mai existau. 

Abia în Aix, în timpul singurei săptămâni pe care şi-o 
petrecuseră vreodată împreună fără întrerupere, 
constatase pentru prima dată cât de puţin dormea Patrick. 


Indiferent când s-ar fi trezit ea, el era deja treaz şi stătea 
aşa, nemişcat şi tăcut, privind-o ca şi cum ar fi fost 
amândoi în pericol. Lampa era aprinsă. Camera era 
cufundată în întuneric atunci când ea adormea, dar o 
lumină era întotdeauna aprinsă când se trezea. El o 
stingea, o mângâia cu blândeţe până când ea adormea din 
nou şi dormea şi el o jumătate de oră, pentru ca apoi să 
aprindă iarăşi lumina. Se trezea cu mult înainte de primii 
zori şi, de obicei, citea ziarele şi câteva capitole dintr-o 
carte polițistă înainte ca ea să se târască pe terasă şi să-l 
găsească acolo. 

— Niciodată mai mult de două ore, îi răspunsese el, 
atunci când ea îl întrebase cât putea dormi. Rareori aţipea 
după-amiaza şi nu se culca niciodată devreme. 

Nu purta armă şi nici nu pândea pe la colţuri. Nu era 
exagerat de suspicios în privinţa străinilor. Şi vorbea foarte 
rar despre viaţa de fugar. Cu excepţia somnului, părea atât 
de normal, încât ea uita adesea că Patrick era unul din cei 
mai căutaţi bărbaţi din lume. 

Deşi prefera să nu vorbească despre trecutul său, erau 
momente când, în timpul conversaţiei lor, acest lucru 
devenea inevitabil. La urma urmelor, erau împreună numai 
pentru că el fugise şi îşi crease o imagine nouă. Subiectul 
lui preferat era copilăria sa din New Orleans, nu viaţa de 
adult de care fugea. Nu vorbea niciodată despre soţia lui, 
dar Eva ştia că Patrick o dispreţuia profund pe acea femeie. 
Căsătoria lor devenise jalnică şi, pe măsură ce lucrurile 
evoluaseră spre mai rău, Patrick se hotărâse să scape. 
Încercase să-i vorbească despre Ashley Nicole, dar numai 
gândul la fetiţă făcea să-i dea lacrimile. li tremura vocea şi 
îşi cerea scuze. Era prea dureros. 

Deoarece trecutul nu se încheiase încă, viitorul era greu 
de imaginat. Era imposibil să-şi facă planuri, cât timp 
umbrele acelea pândeau undeva, în urma lor. El nu îşi 
permitea să facă speculaţii despre viitor, până când nu 


încheia conturile cu trecutul. 

Umbrele îl ţineau treaz, iar Eva ştia acest lucru. Erau 
umbre pe care nu le putea vedea. Umbre pe care numai el 
le simţea. 

Se întâlniseră în biroul ei din Rio, cu doi ani mai înainte, 
când el se prezentase drept un om de afaceri canadian care 
se mutase în Brazilia. Spunea că are nevoie de un avocat 
bun, pentru a-l sfătui în probleme de import şi impozite. Era 
îmbrăcat aşa cum îi cerea rolul, într-un frumos costum de 
vară, cu o cămaşa albă, scrobită. Era zvelt, bronzat şi 
prietenos. Vorbea portugheza foarte corect, deşi nu la fel 
de bine pe cât vorbea ea engleza. El dorea să vorbească în 
limba ei; ea insista să folosească limba lui. Au luat un prânz 
de afaceri care a durat trei ore, schimbând din timp în timp 
limba şi au simţit amândoi că vor urma şi alte întâlniri. Apoi 
a urmat o cină prelungită şi o plimbare în picioarele goale, 
pe plaja de la lpanema. 

Ea fusese măritată cu un bărbat mai bătrân, care fusese 
ucis într-un accident aviatic, în Chile. Nu avea copii. Patrick, 
sau Danilo, aşa cum îşi spunea la început, pretindea că e 
fericit după divorţul de prima soţie, care încă mai locuia la 
Toronto, oraşul lor. 

Eva şi Danilo au continuat să se întâlnească de câteva ori 
pe săptămână în primele două luni, devenind din ce în ce 
mai apropiaţi. În cele din urmă, el i-a spus adevărul. În 
întregime. 

După o cină târzie în apartamentul ei şi o sticlă de vin 
bun, franțuzesc, Danilo şi-a privit trecutul în faţă şi şi-a 
descărcat sufletul. A vorbit fără oprire, până spre 
dimineaţă, lăsând în locul omului de afaceri încrezător în 
sine, un bărbat înspăimântat şi fugar. Înspăimântat şi plin 
de griji, dar extrem de bogat. 

Momentul de uşurare a fost atât de profund, încât 
aproape că a izbucnit în lacrimi, dar s-a abținut. La urma 
urmelor, se afla în Brazilia, unde bărbaţii nu plâng 


niciodată. Mai ales în faţa unor femei frumoase. 

Ea l-a îndrăgit pentru asta. L-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi a 
plâns, atunci când el nu putea, promiţându-i să facă tot ce-i 
stătea în puteri pentru a-l ascunde. El îi dezvăluise secretul 
său cel mai întunecat, cel mai periculos, iar ea îi promisese 
să nu îl dezvăluie niciodată. 

În următoarele săptămâni, el i-a spus unde sunt banii şi a 
învăţat-o cum să-i transfere rapid de jur împrejurul lumii, 
împreună, au cercetat locurile cele mai potrivite, cu 
impozite foarte mici şi au găsit soluţii pentru învestiţii 
sigure. 

Când s-au întâlnit, el se afla în Brazilia de doi ani. Mai 
întâi locuise în Sao Paulo, apoi în Recife şi în Minas Gerais şi 
alte cinci-şase locuri. Îşi petrecuse două luni lucrând pe 
Amazon, dormind pe o barjă plutitoare, sub o pânză deasă 
care să îl apere de tântarii atât de numeroşi, încât 
întunecau tot cerul. Curăţase vânatul ucis de argentinieni 
bogaţi în Pantanal, o rezervaţie imensă, de mărimea Marii 
Britanii, aflată în Mato Grosso şi Mato Grosso del Sul. 
Văzuse mai mult din ţara ei decât ea; fusese în locuri de 
care ea nici nu auzise. Alesese Ponta Pora cu grijă, 
stabilindu-se acolo. Era un orăşel mic şi îndepărtat şi, într-o 
ţară cu un milion de ascunzători perfecte, Danilo hotărâse 
că Ponta Pora era cea mai sigură. In plus, avea avantajul 
tactic de a se afla la graniţa cu Paraguay - un loc bun de 
fugă, în cazul unei ameninţări. 

Ea nu comentase. Prefera să-l ştie în Rio, aproape de ea, 
dar nu înţelegea ce înseamnă să fii fugar, aşa că, fără 
entuziasm, acceptase hotărârea lui. El îi promisese de 
multe ori că, într-o zi, vor fi împreună. Se întâlneau, din 
când în când, în apartamentul din Curitiba; scurte luni de 
miere care nu durau niciodată mai mult de câteva zile. Ea 
îşi dorea mai mult, dar el refuza să facă planuri. 

O dată cu trecerea lunilor, Danilo - ea nu-i spunea 
niciodată Patrick - se arăta din ce în ce mai convins că ÎI 


vor găsi. Ea refuza să creadă aşa ceva, mai ales când se 
gândea la pregătirile meticuloase făcute de el pentru a 
evita trecutul. El era tot mai îngrijorat, dormea şi mai puţin; 
vorbea mai mult despre ceea ce ea ar trebui să facă într-o 
situaţie sau alta. Nu mai vorbea despre bani. Era răscolit de 
presimţiri. 

Eva hotărâse să stea în Aix câteva zile, urmărind 
informaţiile de pe CNN International şi citind tot ce se putea 
găsi în ziarele americane. Patrick urma să fie mutat în 
curând, adus acasă şi închis, pentru a răspunde tuturor 
acuzațiilor oribile ce i se aduceau. El ştia că va fi închis, dar 
o asigurase că totul va fi bine. Va rezista; putea suporta 
orice, cât timp ştia că ea îl aşteaptă. 

Ea avea să se întoarcă, probabil, la Zurich pentru a-şi 
pune ordine în afaceri. După aceea, nu prea ştia ce să facă. 
Era exclus să revină acasă, iar această realitate o afecta 
profund. Vorbise cu tatăl ei de trei ori, sunând mereu din 
aeroporturi, de la telefoane publice, încredinţându-l de 
fiecare dată că e bine. Pur şi simplu nu putea veni acasă 
pentru moment, îi explica ea. 

Cu Patrick avea să comunice prin Sandy, dar vor trece 
săptămâni întregi până ce îl va putea vedea cu adevărat. 


El sună pentru a cere prima pastilă chiar înainte de ora 
două dimineaţa, după ce o durere ascuţită îl trezise brusc. 
Avea senzaţia că este din nou conectat la curent electric. 
lar vocile crude ale răpitorilor săi îl obsedau. „Unde sunt 
banii, Patrick?” îngânau ele, asemenea unui cor demonic. 
„Unde sunt banii?” 

Pastila sosi pe o tavă purtată de o asistentă de noapte, 
cam adormită, care uită să-i aducă apă rece. El ceru un 
pahar, apoi înghiţi pastila şi o dădu pe gât cu restul de sifon 
călduţ dintr-o cutie rămasă în cameră. 

Zece minute trecură fără să simtă nici o ameliorare. Avea 
trupul plin de sudoare. Cearşafurile erau ude. Rănile ardeau 


de la sarea din transpiraţie. Alte zece minute. Aprinse 
televizorul. 

Tipii care îl legaseră şi îi arseseră trupul se aflau încă în 
libertate, căutând banii, ştiind, probabil, cu exactitate unde 
se afla el în acel moment. Pe lumină se simţea în mai mare 
siguranţă, întunericul şi visele îi aduceau înapoi. Treizeci de 
minute. Apăsă pe butonul care făcea legătura cu camera 
unde se aflau asistentele, dar nu-i răspunse nimeni. 

ÎI cuprinse somnul. 

La ora şase, era deja treaz când doctorul intră pe uşă, 
fără să-i zâmbească, de această dată. Preocupat, se apucă 
să studieze rănile şi apoi i se adresă cu aceste cuvinte: 

— Eşti gata de plecare. Te aşteaptă doctori buni, acolo 
unde te duci. 

Notă ceva pe diagramă şi plecă fără un cuvânt. 

Treizeci de minute mai târziu, agentul Brent Myers dădu 
buzna în cameră, zâmbindu-i chiorâş şi arătându-şi insigna 
strălucitoare, ca şi cum ar fi trebuit să exerseze gestul. 

— Bună dimineața, îi spuse el. Patrick, fără să-l 
privească, îl apostrofă: 

— Nu puteai să baţi la uşă? 

— Sigur, îmi pare rău. Uite ce e, Patrick. Tocmai am 
vorbit cu doctorul. Am veşti grozave, omule, pleci acasă. 
Mâine ţi se face externarea. Am primit ordin să te aduc 
înapoi. Plecăm mâine dimineaţă. Guvernul îţi oferă un zbor 
special înapoi la Biloxi, cu un avion militar. Nu e grozav? In 
plus, voi fi şi eu cu tine. 

— Acum poţi pleca? 

— Sigur că da. Ne vedem mâine dimineaţă. 

— Pleacă, te rog. 

Agentul ieşi repede din cameră, închizând uşa după el. 
Următorul vizitator era Luis, care apăru în tăcere, aducând 
o tavă cu cafea, suc şi felii de mango. Strecură un pachet 
sub salteaua lui Patrick şi îl întrebă dacă mai avea nevoie 
de ceva. Nu, răspunse Patrick, mulţumindu-i încet 


O oră mai târziu, Sandy îşi făcu apariţia, pregătit după 
cum credea, pentru o lungă zi de sondări în trecut, pentru a 
găsi răspunsul la întrebările sale fără număr. Televizorul fu 
închis, jaluzelele fură trase şi camera se lumină sub razele 
soarelui de început de zi. 

— Vreau să pleci acasă imediat, îi spuse Patrick. Să iei şi 
astea cu tine, adaugă el, întinzându-i pachetul. Sandy se 
aşeză pe singurul scaun din cameră, aruncându-şi o privire 
peste fotografiile prietenului său gol, fără să se grăbească. 

— Când au fost făcute pozele astea? întrebă el. 

— leri. 

Sandy îşi notă ceva pe blocnotesul galben. 

— Cine le-a făcut? 

— Luis, infirmierul. 

— Cine şi-a bătut joc de tine în halul ăsta? 

— Cine răspunde de mine, Sandy? 

— Cei de la FBI. 

— Atunci, cred că ei mi-au făcut-o. Propriul meu guvern 
m-a urmărit, m-a prins, m-a torturat şi acum mă târăşte 
înapoi. Guvernul, Sandy. FBI, Departamentul de Justiţie şi 
autorităţile locale - procurorul şi restul celor din comitetul 
de întâmpinare. Uită-te numai ce mi-au făcut 

— Ar trebui să le intentăm proces pentru asta, spuse 
Sandy. 

— Patru milioane. Şi asta, repede. Uite care e planul: plec 
mâine dimineaţă la Biloxi, cu un ştiu ce avion militar. Îţi 
imaginezi cum voi fi primit. Ar trebui să profităm. 

— Să profităm? 

— Exact. Ar trebui să înregistrăm acţiunea în această 
după-amiază, târziu, ca să apară în ziarele de mâine. 
Strecoară o vorbă reporterilor. Arată-le fotografiile - cele 
două pe care le-am marcat pe spate. 

Sandy căută până găsi fotografiile. Una era un prim-plan 
cu arsurile de pe pieptul lui Patrick, cu figura vizibilă. 
Cealaltă prezenta arsura de gradul trei de pe coapsa 


stângă. 

— Vrei să dau astea presei? 

— Numai ziarelor de pe Coastă. Acelea sunt singurele de 
care îmi fac griji. Sunt citite de optzeci la sută din districtul 
Harrison, de unde sunt sigur că vor fi aleşi juraţii. 

Sandy zâmbi, apoi îşi drese vocea. 

— N-ai dormit prea mult în noaptea asta, nu? 

— Nu dorm de patru ani. 

— Grozav. 

— Nu, dar e unul din puţinele avantaje tehnice pe care le 
putem folosi împotriva hienelor care sunt gata să mă sfâşie. 
Cu astea îi informăm pe larg şi îi mai îmbunăm puţin. 
Gândeşte-te, Sandy. Agenţii FBI torturează un suspect, un 
cetăţean american. 

— Strălucitor, fără îndoială. Acuzăm numai FBl-ul? 

— Da, să nu ne complicăm. Eu împotriva FBl-ului, a 
guvernului - pentru vătămare permanenta, fizică şi 
psihologică, concretizată printr-o tortură brutală şi 
interogatorii care au avut loc undeva, în Brazilia. 

— Sună minunat. 

— Va suna şi mai bine când va intra pe fir şi presa. 

— Cât le cerem? 

— Nu-mi pasă. Zece milioane despăgubiri şi o sută de 
milioane daune morale. 

Sandy umplu prima pagină cu notițe şi trecu la 
următoarea. Apoi se opri şi îl privi pe Patrick drept în ochi. 

— De fapt, nu au fost cei de la FBI, nu? 

— Nu, răspunse Patrick, n-au fost ei. Nişte canalii din 
umbră, care mă urmăresc de mult timp, m-au dat pe mâna 
agenţilor FBI. Ei mă pândesc şi acum, din umbră. 

— FBl-ul ştie de existenţa lor? 

— Da. 

Se lăsa tăcerea. Sandy aştepta mai multe lămuriri, dar 
Patrick nu mai adăugă nimic. În hol se auzeau asistentele 
stând la taclale. 


Patrick se mută pe o parte. După trei zile de stat pe 
spate, abia aştepta să schimbe locul. 

— Trebuie să te grăbeşti să ajungi acasă, Sandy. Vom 
avea destul timp să vorbim mai târziu. Ştiu că ai întrebări, 
dar dă-mi puţin timp. 

— In regulă, amice. 

— Intentează acţiunea, făcând cât mai multă gălăgie. 
Putem schimba detaliile mai târziu, ca să-i aducem în faţa 
justiţiei pe adevărații acuzaţi. 

— Nici o problemă. N-ar fi pentru prima dată când acuz 
pe cine nu trebuie. 

— E o problemă de strategie. Puţină compasiune nu 
strică. Sandy puse blocnotesul şi pozele în servietă. 

— Fii atent, îi spuse Patrick. Indată ce vor înţelege că eşti 
avocatul meu, tot felul de nemernici vor începe să se ţină 
după tine. 

— Presa? 

— Mda, dar nu la ei mă gândeam în primul rând. Am 
ascuns o grămadă de bani, Sandy. Există oameni care ar 
face orice ca să-i găsească. 

— Câţi bani au mai rămas? 

— Toţi. Plus ceva pe deasupra. 

— S-ar putea să fie nevoie de toată suma pentru a te 
salva, amice. 

— Am un plan. 

— Sunt sigur de asta. Ne vedem în Biloxi. 


13 


În imensul păienjeniş de informaţii şi vorbe aruncate 
discret, ici şi colo, se află că urma să fie intentat un nou 
proces în acea zi, mai târziu, chiar înainte de închiderea 
birourilor. Gurile rele erau deja uluite de vestea confirmată 
că însuşi Patrick avea să sosească a doua zi, pe la prânz. 

Sandy îi rugă pe reporteri să aştepte în holul tribunalului, 
până ce el depunea actele pentru intentarea acţiunii. Apoi 
distribui copii celor zece-doisprezece gazetari adunaţi acolo 
în căutare de senzaţional. Majoritatea lucrau pentru presă. 
Mai erau şi două mini-camere video şi reprezentanţii unui 
post de radio. 

La început, păru să fie doar un proces ca oricare altul, 
intentat de încă un avocat doritor să-şi vadă chipul în ziare. 
Lucrurile se schimbară dramatic atunci când Sandy anunţă 
că îl reprezenta pe Patrick Lanigan. Mulțimea crescu, lumea 
înghesuindu-se să afle mai multe lucruri. Erau acolo 
funcţionari ai tribunalului, avocaţi locali, ba chiar şi un 
îngrijitor care se oprise din treabă ca să asculte. Calm, 
Sandy îi informă că Patrick, clientul său, intenta proces FBI- 
ului, pentru abuz fizic şi tortură. 

Sandy prezentă pe îndelete acuzaţiile, apoi răspunse 
torentului de întrebări cu amabilitate şi multe detalii, 
privind drept spre camerele de luat vederi. Păstra pentru 
final informaţia cea mai importantă. Deschise servieta şi 
scoase de acolo două fotografii color, mărite între timp la 
dimensiunea de doisprezece pe şaisprezece, şi montate pe 
un suport din plastic. 

— lată ce i-au făcut, anunţă el pe un ton dramatic. 

Aparatele de filmat fură aduse mai aproape, pentru prim- 
planuri. Cei prezenţi erau la un pas de delir. 

— L-au drogat şi apoi i-au prins electrozi pe trup. L-au 
torturat până când i-au ars pielea pentru că nu a vrut şi nu 
a putut să le răspundă la întrebări. Acesta este guvernul 


dumneavoastră în funcţiune, doamnelor şi domnilor, 
torturând un cetățean american.  Nemernicii din 
administraţie care îşi spun agenţi FBI. 

Chiar şi cei mai indiferenți reporteri erau şocaţi. Era o 
performanţă extraordinară. 

Postul local de televiziune din Biloxi dădu ştirea la ora 
şase, după o prezentare sub titlul de senzaţional. Aproape 
jumătate din imagini îl aveau în centru pe Sandy cu 
fotografiile sale. Cealaltă jumătate se referea la revenirea 
lui Patrick de a doua zi. Încă de la primele ore ale serii, 
postul CNN începu o serie de prezentări din jumătate în 
jumătate de oră, Sandy devenind avocatul momentului. 
Acuzaţiile erau prea suculente pentru a fi ignorate. 

Hamilton Jaynes savura liniştit, un pahar de băutură cu 
băieţii, în salonul unui club elegant din apropiere de 
Alexandria, când văzu ştirile la televizorul aflat într-un colţ 
al camerei. jucase golf, optsprezece lovituri, timp în care îşi 
impusese să uite de Birou şi de nenumăratele dureri de cap 
de acolo. 

O altă durere de cap era pe punctul de a se declanşa. FBI 
acuzat de Patrick Lanigan? Se scuză şi se îndreptă spre 
barul pustiu, formând un număr de telefon pe aparatul său 
celular. 

In inima clădirii Hoover de pe Pennsylvania Avenue se 
află un hol cu camere fără geamuri, unde un grup de 
tehnicieni monitorizează ştirile de televiziune transmise în 
toată lumea, într-un alt set de camere, se citesc ziare şi 
reviste. Pentru angajaţii Biroului, întreaga operaţiune este 
cunoscută, simplu, sub numele de „Acumulare”. 

Jaynes îl sună pe coordonatorul de serviciu la Acumulare 
şi, în numai câteva minute, află întreaga poveste. Părăsi 
clubul şi, la volanul maşinii sale, se îndrepta din nou spre 
biroul său aflat la al treilea etaj din clădirea Hoover. Îl sună 
pe procurorul general care, deloc surprinzător, încercase la 
rândul său să-l găsească. Urmă un schimb dur de replici, cu 


multe invective, din care cele mai multe fură recepționate 
de Jaynes, aproape total redus la tăcere. Reuşi totuşi să-l 
asigure pe procurorul general că FBI nu avea absolut nimic 
de-a face cu aşa-zisele acuzaţii aduse de Patrick Lanigan. 

— Aşa-zise? Sări procurorul general. Am văzut arsurile, 
ce vorbeşti? La naiba, toată lumea le-a văzut! 

— N-am făcut-o noi, domnule, răspunse Jaynes cu calm, 
înarmat cu siguranţa faptului că, de această dată, spunea 
adevărul. 

— Atunci, cine? se repezi procurorul general. Ştii cine a 
făcut-o? 

— Da, domnule. 

— Bine. Vreau un raport de trei pagini pe biroul meu, 
mâine dimineaţă la ora nouă. 

— Va fi acolo. 

Se auzi telefonul trântit cu zgomot la celălalt capăt al 
firului şi Jaynes înjură, lovind cu pumnul în masă. Apoi 
formă un alt număr, efectul apelului fiind că doi agenţi îşi 
făcură apariţia, de undeva din întuneric, luând poziţia de 
drepţi în faţa uşii de la intrarea casei domnului şi doamnei 
Stephano. 

Jack urmărise ştirile pe tot parcursul serii şi nu era 
surprins de reacţia din partea agenţiei federale. Chiar în 
timpul prezentării televizate, el stătea de vorbă, la telefonul 
celular, cu avocatul său. De fapt, era de-a dreptul amuzant, 
reflecta el; FBl-ul era blamat pentru acte comise de oamenii 
săi. Era o mişcare strălucită din partea lui Patrick Lanigan şi 
a avocatului său. 

— Bună seara, spuse el, politicos, deschizând uşa. Staţi 
să ghicesc. Aveţi gogoşi de vânzare. 

— Suntem de la FBI, domnule, răspunse unul dintre 
agenţi, căutându-se prin buzunare. 

— Lasă, băiete. De-acum vă recunosc. Ultima dată când 
te-am văzut aveai maşina parcată acolo, în colţul străzii şi 
citeai un ziar, încercând să te ascunzi în spatele volanului. 


Chiar credeai sincer, pe când te aflai la colegiu, că ai să 
ajungi să faci o muncă atât de interesantă? 

— Domnul Jaynes doreşte să vă vorbească, spuse al 
doilea agent. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Ne-a spus să venim să vă luăm. Vrea să veniţi 
cu maşina noastră la birou., 

— Deci, Hamilton lucrează până târziu, nu? 

— Da, domnule. Puteţi veni cu noi? 

— Mă arestaţi din nou? 

— Ei, nu. 

— Atunci, ce faceţi, de fapt? Am o mulţime de avocaţi, să 
ştiţi. Dacă sunt arestat sau închis fără motiv, riscaţi să vă 
treziţi şi voi cu un proces pe cap. 

Ei se priviră unul pe altul, nervoși. 

Stephano nu se temea să se întâlnească cu Jaynes, sau 
cu oricine altcineva, la urma urmei. Categoric, se putea 
descurca, indiferent de ce îi pregătea Jaynes. 

Dar îşi aminti că risca să fie acuzat de anumite delicte. 
Putin spirit de cooperare îi putea fi de folos. 

— Sunt gata în cinci minute, le spuse el şi dispăru în 
casă. 

Jaynes stătea în picioare, în spatele biroului său, ţinând în 
mâini şi răsfoind un raport gros, când Stephano intră în 
cameră. 

— la loc, îi spuse el, fără urmă de amabilitate, arătând 
spre scaunele aflate de cealaltă parte a biroului. Era 
aproape de miezul nopţii. 

— ţi urez şi ţie o seară frumoasa, Hamilton, spuse 
Stephano rânjind. 

Jaynes lăsă raportul pe masă. 

— Ce naiba i-aţi făcut băiatului ăluia acolo? 

— Nu ştiu. Cred că vreunul din brazilieni a fost mai 
brutal. Va supravieţui. 

— Cine e de vină? 


— Am nevoie de prezenţa avocatului aici, Hamilton? E un 
interogatoriu? 

— Nu sunt prea sigur ce este, ai înţeles? Directorul e 
acasă, la telefon, consultându-se cu procurorul general 
care, apropo, n-a reacţionat prea bine la aflarea veştii, şi 
amândoi mă sună la fiecare douăzeci de minute, să-mi mai 
jupoaie puţin pielea. E treabă serioasă, Jack, ai înţeles? 
Acuzaţiile astea sunt oribile şi, în clipa asta, toată ţara se 
uită la nenorocitele alea de fotografii şi se întreabă de ce 
am torturat un cetăţean american. 

— Îmi pare teribil de rău. 

— Se vede. la zi, cine a făcut asta? 

— Nişte localnici, de acolo. O gaşcă de brazilieni pe care 
noi i-am angajat când am aflat că Patrick se află acolo. Nici 
măcar nu le ştiu numele. 

— De unde aţi aflat că e acolo? 

— Ai cam vrea să ştii, nu? 

— Da, aş vrea. 

Jaynes îşi slabi cravata şi se aşeză pe marginea biroului, 
privindu-l de sus pe Stephano, fără urmă de grijă. Ştia că se 
poate descurca, oricare ar fi fost meciurile în care era 
implicat de către FBI. Avea avocaţi foarte buni. 

— Am o propunere pentru tine, reluă el. Şi vine tocmai de 
la directorul nostru. 

— Abia aştept s-o aud. 

— Suntem pregătiţi să-l arestăm pe Benny Aricia chiar 
mâine. Vom face valuri, cu informarea presei şi tot restul, 
ca să le spunem cum te-a angajat acest tip, care a pierdut 
nouăzeci de milioane, pentru a-l găsi pe Patrick Lanigan. lar 
când l-ai prins, l-ai chinuit şi tot nu ai găsit banii. 

Stephano asculta cu atenţie, dar nu lăsa să se vadă cât 
era de îngrijorat 

— Apoi îi vom aresta pe cei doi directori economici - 
Atterson de la Monarch-Sierra Insurance şi Jill de la 
Northern Case Mutual. Ei sunt ultimii membri ai micului 


vostru consorţiu, din câte ştim. Vom pătrunde în forţă în 
birourile lor elegante, cu trupele de atac şi reprezentanţii 
presei prin apropiere, ca să filmeze momentul în care îi vom 
scoate afară cu cătuşe la mâini şi îi vom urca în dubă. Vom 
scăpa ceva informaţii şi la ziare, e de la sine înţeles. Şi vom 
face în aşa fel încât să se anunţe că aceşti tipi l-au ajutat pe 
Aricia să adune banii necesari pentru micuța voastră 
misiune din Brazilia, de unde l-aţi scos cu forţa pe Patrick. 
Gândeşte-te la asta, Stephano, clienţii tăi vor fi arestaţi şi 
aruncaţi în închisoare. 

Stephano dorea să întrebe cum naiba de aflaseră cei de 
la FBI identitatea membrilor din consorțiul care îl urmărea 
pe Patrick, dar se gândi că nici nu era prea greu de dedus. 
Se opriseră asupra celor care pierduseră mai mult. 

— Asta îţi va distruge afacerile, să ştii, îi spuse Jaynes, 
prefăcându-se preocupat. 

— Şi ce doreşti? 

— Uite care e propunerea mea. E foarte simplu. Ne spui 
totul, cum l-aţi găsit, cât de mult v-a spus şi aşa mai 
departe, totul. Noi avem multe întrebări de pus, vom 
renunţa la acuzaţiile împotriva ta şi îţi vom lăsa clienţii în 
pace. 

— Atunci, e vorba doar de hărţuire. 

— Exact. Noi am făcut aceste reguli. Problema ta este că 
îţi putem umili clienţii şi te putem scoate din afaceri. 

— Asta e tot? 

— Nu. Cu puţin noroc pentru noi, s-ar putea chiar să 
ajungi la închisoare. 

Avea destule motive să accepte propunerea, unul din 
cele mai importante fiind doamna Stephano. Femeia se 
simţea în dizgrație pentru că se dusese vorba că locuinţa 
lor este urmărită de FBI zi şi noapte. Telefoanele erau 
interceptate; ştia asta, deoarece soţul ei telefona din curtea 
din spatele casei, de lângă tufa de trandafiri. Era la un pas 
de o depresie nervoasă. Doar suntem oameni respectabili, 


îi repeta mereu soţului ei. 

Dând de înţeles că ştia mai mult decât în realitate, 
Stephano îi adusese pe agenţii FBI exact acolo unde dorea. 
Putea să scape de acuzaţii. Putea să-şi protejeze clienţii. Şi, 
ceea ce era mai important decât orice altceva, putea să se 
bazeze pe resursele considerabile ale federalilor pentru a 
da de urma banilor. 

— Va trebui să vorbesc cu avocatul meu. 

— Ai timp până mâine la ora cinci după-amiază. 

Patrick îşi văzu rănile oribile în ediţia de seară a ştirilor 
CNN, în culori, în vreme ce omul său, Sandy, flutura 
fotografiile prin aer, ca un boxer care arată lumii centura 
proaspăt câştigată. Imaginea apăruse cam la jumătatea 
rezumatului ştirilor zilei. Nu exista niciun răspuns oficial din 
partea FBI, anunţă un corespondent aflat în faţa clădirilor 
Hoover din Washington. 

Întâmplător, Luis se afla în cameră când corespondenţa a 
fost prezentată la televizor. Omul rămase nemişcat, 
ascultând, uitându-se când la aparat, când la Patrick, care 
zâmbea mulţumit din vârful patului. Făcu rapid legătura. 

— Astea sunt pozele mele? întreba el, într-o engleza cu 
un puternic accent străin. 

— Da, îi răspunse Patrick, gata să izbucnească în râs. 

— Pozele mele, repetă el, cu mânarie. 

Povestea despre avocatul american, care se prefăcuse 
mort, îşi privise înmormântarea, furase nouăzeci de 
milioane de la firma la care lucra şi fusese prins patru ani 
mai târziu, pe când ducea o viaţă liniştita în Brazilia, făcea 
furori în ziarele din aproape toată lumea occidentală. Eva 
citi ultimul episod într-un ziar american, pe când îşi sorbea 
cafeaua la umbra unei umbreluţe, pe terasa de la Les Deux 
Garçons, cafeneaua sa preferată din Aix. Ploua mărunt, fără 
încetare peste mesele şi scaunele din apropierea ei. 

Articolul era ascuns undeva, la mijlocul primei secţiuni. 
Descria arsurile de gradul trei, dar nu prezenta fotografiile. 


Eva simţi o durere cumplită în suflet şi îşi puse ochelarii de 
soare, ca să-şi ascundă ochii. 

Patrick pleca acasă. Rănit şi înlănţuit, ca un animal, se 
pregătea de acea călătorie pe care o considerase mereu 
inevitabilă. Va pleca şi ea. Va rămâne în umbră, 
ascunzându-se şi făcând ceea ce dorea el şi rugându-se 
pentru siguranţa lui şi a ei deopotrivă. Ca şi Patrick, îşi va 
petrece nopţile străbătând camera în lung şi în lat, 
întrebându-se ce s-a ales de viitorul lor. 


14 


Pentru întoarcerea acasă, Patrick alese o pereche de 
pantaloni uşori, din pânză bleu, foarte largi, pentru că nu 
dorea să-şi agraveze arsurile în niciun fel. Zborul urma să 
se desfăşoare fără escală, dar tot dura mai multe ore, aşa 
că simţea nevoia să poarte haine cât mai confortabile. 
Doctorul îi dădu un mic flacon cu pilule împotriva durerilor, 
pentru orice eventualitate, împreună cu dosarul său 
medical. Patrick îi mulţumi. Strânse mâna lui Luis şi îşi luă 
rămas bun de la asistentă. 

Agentul Myers aştepta în faţa uşii, însoţit de patru agenţi 
din Poliţia Militară. 

— Hai să ne înţelegem, Patrick, îi spuse el. Dacă te porți 
frumos, nu-ţi pun, pentru moment, cătuşe la mâini şi lanţuri 
la picioare. Dar după ce aterizăm, nu voi mai avea totuşi 
altă soluţie. 

— Mulţumesc, îi răspunse Patrick şi porni cu paşi nesiguri 
în lungul culoarului. Îl dureau picioarele, de la degete până 
la şold şi îşi simţea genunchii moi de inactivitate. Ridică 
fruntea sus, îşi îndrepta umerii şi înclină capul, politicos, 
spre asistentele pe lângă care trecea. Coborâră cu liftul la 
subsol; acolo îi aştepta o duba albastră, cu încă doi agenţi 
de la Poliţia Militară, înarmaţi, atenţi la maşinile goale 
parcate în apropiere. Cineva îl apucă de subsuoară, 
ajutându-l să urce şi să se aşeze pe bancheta din mijloc. Un 
poliţist îi dădu o pereche de ochelari de soare ieftini, de 
aviator. 

— Veţi avea nevoie de ei, îi spuse. La înălţime, soarele e 
teribil de puternic. 

Duba nu părăsi baza militară. Porni încet, pe asfaltul 
încins, printre puncte de control păzite doar pe jumătate, 
cu mai puţin de patruzeci şi cinci de kilometri pe oră. In 
maşină nu vorbea nimeni. Patrick privea, prin apărătorile 
groase şi geamurile vopsite, spre şirurile de barăci, apoi de 


birouri, urmate de un hangar. Se aflase acolo timp de patru 
zile, reflectă el. Poate doar trei. Nu putea fi sigur, pentru că 
efectul drogurilor învăluia în ceaţă primele ore. Aparatul de 
aer condiţionat de la bord huruia dar menținea răcoarea. 
Patrick strânse în braţe raportul medical, singurul lucru care 
îi aparţinea în acel moment. 

Se gândi la Ponta Pora, casa lui, şi se întrebă dacă îi 
observase cineva lipsa. Ce se alesese de casa lui? Oare 
femeia venise să mai facă curăţenie? Probabil că nu. Dar 
maşina lui, „broscuţa” roşie la care ţinea atât de mult? 
Cunoştea doar câteva persoane din oraş. Ce vorbeau acum 
despre el? Probabil că nimic. 

Ce mai conta acum? Oricare ar fi fost bârfele din Ponta 
Pora, lumea din Biloxi îi dusese, cu siguranţă, dorul. 
Întoarcerea fiului risipitor. Cel mai celebru locuitor din Biloxi 
revine acasă; cum va fi întâmpinat? Cu lanţuri la picioare şi 
citaţii la tribunal. De ce nu o paradă pe şoseaua 90, de-a 
lungul Coastei, pentru a-l sărbători pe acest băiat al 
oraşului, care făcuse atâta bine? Datorită lui, oraşul 
devenise celebru; era meritul lui. Câţi dintre ei fuseseră 
destul de şmecheri ca să posede nouăzeci de milioane de 
dolari? 

Cât pe ce să pufnească, dându-şi seama cât era de prost 
în ce închisoare aveau să-l duca? Ca avocat le văzuse, în 
timp, pe toate - închisoarea orăşenească, penitenciarul 
districtual, ba chiar intrase într-o celulă a închisorii federale 
de la baza aeriană Keesler. Nu avea cum să fie aşa de 
norocos. 

li vor da o celulă numai pentru el, sau o va împărţi cu tot 
felul de hoţi şi de ţicniţi? O idee îi trecu prin minte. 
Deschise dosarul şi cercetă în grabă nota de externare 
completată de doctor. Era acolo, cu litere mari de-o 
şchioapa: 


PACIENTUL TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ SPITALIZAT CEL PUŢIN 


ÎNCĂ O SĂPTĂMĂNĂ 


Dumnezeu să-l binecuvânteze! De ce nu se gândise mai 
repede la asta? Din cauza drogurilor. Bietul său sistem 
nervos fusese chinuit, în ultima săptămână, cu mai multe 
narcotice decât luase în tot restul vieţii sale de până atunci. 
Pauzele de memorie şi judecată puteau fi puse pe seama 
substanţelor chimice. 

Işi dorea cu disperare să-i trimită lui Sandy o copie după 
nota de externare, pentru ca la sosire să găsească un pat 
bun, de preferat într-o cameră privată, cu asistente roind în 
jurul lui. Acesta era genul de întoarcere la care se gândea. 
Puteau sta şi zece copoi la uşă, nu-i păsa. Nu-i trebuia 
decât un pat reglabil şi un televizor cu telecomandă şi, mai 
ales, să fie ţinut departe de criminalii de drept comun. 

— Trebuie să dau un telefon, spuse el fără o adresă 
specială, întorcându-se spre şofer. Nu primi niciun răspuns. 

Opriră în dreptul unui hangar mare, în faţa căruia era 
parcat un avion cargo cu reacţie. Poliţiştii militari rămaseră 
afară, în plin soare, în timp ce Patrick şi agentul Myers 
intrară într-un birou mic, discutând aprins dacă un acuzat 
avea dreptul constituţional, nu numai să dea un telefon 
avocatului său, ci să-i şi trimită acestuia un document prin 
fax. 

Patrick se impuse în cele din urmă, după ce ameninţă, 
calm, că va aduce tot felul de acuzaţii diabolice împotriva 
lui Brent, iar instrucţiunile date de doctor la externarea sa 
plecară prin fax spre biroul lui Sandy Medermott din New 
Orleans. 

După un popas îndelungat la toaleta, Patrick reveni sub 
escorta militară şi urcă încet scara spre avionul cargo al 
aviaţiei militare. 

Avionul ateriza la baza aeriană Keesler cu douăzeci de 
minute înainte de prânz. Spre marea surpriză a lui Patrick, 
dar şi spre dezamăgirea sa, nici o festivitate nu marcă 


sosirea lui. Nici vorba de camere de filmat sau reporteri 
care să se înghesuie în jurul lui. Nici grupuri de prieteni, 
care să se grăbească să-şi ofere ajutorul în acest moment 
de cumpănă. 

Zona de aterizare fusese blocată, orice acces fiind 
interzis, ca urmare a unor ordine venite de sus. Presa 
fusese exclusă. Un grup mare de oameni se afla în faţa 
intrării principale, la trei kilometri distanţă; pentru orice 
eventualitate, reporterii înregistrară şi fotografiară avionul 
care trecea în zbor pe deasupra lor. Şi ei erau foarte 
dezamăgiţi. 

După cum era de aşteptat, ziarul de dimineaţă 
prezentase ştirea acţiunii intentate de Patrick împotriva FBI 
pe prima pagină, ca articol de fond, cu fotografii mari, 
color. Numai sufletele împietrite nu au simţit măcar o urmă 
de compasiune pentru el, cel puţin în acel moment. 
Cealaltă parte - guvernul, procurorii, investigatorii - 
fuseseră îmblânziţi de această lovitură. Trebuia să fie o zi 
de glorie pentru apărătorii legii; întoarcerea unui mare hoţ, 
care pe deasupra mai era şi avocat! În loc de asta, biroul 
local FBI avea telefoanele scoase din priză şi uşile închise, 
pentru a scăpa de ziarişti. Numai Cutter se aventură afară, 
şi asta în secret. Era datoria lui să se întâlnească cu Patrick, 
imediat după aterizare. 

Carter îl aştepta, împreună cu şeriful Sweeney, doi ofiţeri 
de aviaţie de la baza militară şi Sandy. 

— Bună, Patrick. Bine ai venit acasă, îi spuse şeriful. 
Patrick întinse mâinile, prinse cu cătuşe la încheieturi şi 
încercă să-i strângă mâna. 

— Bună, Raymond, îi răspunse el, zâmbind. 

Se cunoşteau bine, lucru normal între poliţiştii şi avocaţii 
din acelaşi oraş. In urmă cu nouă ani, când Patrick sosise în 
oraş, Raymond Sweeney era adjunct la poliţia districtuală. 

Cutter făcu un pas înainte pentru a se prezenta dar, 
îndată ce Patrick auzi FBI întoarse capul şi făcu un semn 


spre Sandy. O dubă albastră, remarcabil de asemănătoare 
cu aceea care tocmai îl dusese la avionul din Puerto Rico, 
se afla în apropiere. Urcară unul după altul, Patrick fiind 
aşezat în spate, lângă avocatul său. 

— Unde mergem? şopti Patrick. 

— La spitalul bazei militare, şopti Sandy, la rândul lui. Din 
motive medicale. 

— Ai făcut o treabă bună. 

Duba înainta cu pas de melc; trecură pe lângă un punct 
de control, unde soldatul de gardă ridică numai o clipă ochii 
de pe revista de sport pe care o citea, apoi intrară pe o 
stradă liniştită, cu clădiri administrative pe ambele laturi. 

Viaţa de fugar e plină de vise, unele adevărate, apărute 
noaptea, în somn, şi altele cu mintea trează, în momentele 
de reverie. Majoritatea erau înspăimântătoare, pline de 
umbre care creşteau, clipă de clipă. Altele erau speranţele 
plăcute ale unui viitor roz, eliberat de trecut. Acestea erau 
rare, aşa cum învățase Patrick. Viaţa de fugar era o viaţă 
proiectată în trecut. Fără final. 

Alte visuri, mai ciudate, imaginau momentul întoarcerii 
acasă. Cine va fi acolo ca să-l întâmpine? Oare aerul 
Golfului era acelaşi şi acum? Când se va întoarce, în ce 
anotimp? Câţi prieteni îl vor căuta şi câţi îl vor evita? Ştia o 
mână de oameni pe care dorea să-i vadă, dar nu era sigur 
dacă şi ei doreau acest lucru. Era un proscris? Sau o 
celebritate acceptată? Probabil că niciuna, nici cealaltă. 

La capătul drumului, exista, totuşi, un dram de linişte. 
Avea de înfruntat probleme teribile, dar, pentru moment, 
putea să uite tot ce lăsase în urmă. Adevărul era că Patrick 
nu fusese nici o clipă capabil să se relaxeze complet şi să 
se bucure de viaţa. Nici măcar banii nu reuşiseră să-i 
liniştească temerile. Această zi era inevitabilă; ştiuse tot 
timpul. Furase prea mulţi bani. Ceva mai puţin, şi victimele 
n-ar fi fost atât de încrâncenate. 

Pe drum, observa detaliile fără importanţă. Drumurile 


erau pavate, ceea ce se întâmpla foarte rar în Brazilia, sau 
cel puţin în Ponta Pora. lar copiii care se jucau purtau 
pantofi de sport. În Brazilia, erau întotdeauna desculți, cu 
tălpile tăbăcite. Dintr-o dată i se făcu dor de strada lui 
liniştită, Rua Tiradentes, cu grupurile de băieţi ce se jucau 
cu mingea de fotbal, sperând să intre într-un meci 
adevărat. 

— Te simţi bine? îl întrebă Sandy. 

Patrick, care încă purta ochelarii de soare, încuviinţă cu 
un gest al capului. 

Sandy îşi deschise servieta şi scoase de acolo un 
exemplar din ziarul local. Titlul, dramatic, anunţa: 


LANIGAN ACUZĂ FBI-UL DE TORTURĂ ŞI ABUZ 


Cele două fotografii ocupau jumătate din prima pagină. 
Patrick admira articolul preţ de câteva clipe. 

— Am să-l citesc mai târziu. 

Cutter se afla chiar în faţa lui Patrick, şi, bineînţeles, 
pândea şi respiraţia prizonierului său. Orice conversaţie era 
exclusă, ceea ce-i convenea lui Patrick. Maşina intră în 
parcarea spitalului şi opri în faţa intrării secţiei de urgente. 
Patrick fu dus pe uşa de serviciu, de-a lungul unui culoar 
plin de asistente care aşteptau să arunce măcar o privire 
rapida asupra noului lor pacient. Doi tehnicieni de la 
laborator se opriră în faţa lor şi unul i se adresă chiar cu un 
salut de bun venit. Ce gogoman! 

De această dată, nici urmă de plicticoasele proceduri de 
rutină. Niciun formular de completat înainte de internare. 
Niciun fel de întrebări despre asigurări sau despre cine 
plăteşte. A fost dus direct la etajul al treilea şi aşezat într-o 
camera de la capătul culoarului. Cutter a făcut câteva 
comentarii banale şi a dat nişte instrucţiuni, ca şi şeriful, de 
altfel. Un număr limitat de telefoane, gărzi la uşă, mesele în 
cameră. Ce altceva poţi spune unui prizonier? Au plecat, 


lăsându-l în compania lui Sandy. 

Patrick se aşeză pe marginea patului, legănându-şi 
picioarele. 

— Aş dori să o văd pe mama, spuse el. 

— E pe drum. Va ajunge aici la ora unu. 

— Mulţumesc. 

— Dar soţia şi fiica ta? 

— Aş vrea să o văd pe Ashley Nicole, dar nu acum. Sunt 
sigur că nu îşi mai aminteşte de mine. Acum mă crede un 
monstru. Din motive evidente, aş prefera să nu mă 
întâlnesc cu Trudy. 

Se auzi o bătaie puternică în uşă şi şeriful Sweeney se 
întoarse, ţinând în braţe un teanc destul de gros de hârtii. 

— Scuzaţi deranjul, dar, Patrick, avem treabă. M-am 
gândit că ar fi mai bine să lămuresc lucrurile. 

— Sigur, domnule şerif, spuse Patrick, pregătindu-se de 
atac. 

— Trebuie să-ţi dau aceste documente. În primul rând, o 
condamnare din partea marelui juriu al districtului Harrison, 
pentru omor cu premeditare. 

Patrick luă actul şi, fără să-l privească, i-l dădu lui Sandy. 

— Aceasta este o citaţie şi acţiunea de divorţ, intentată 
de Trudy Lanigan, din Mobile. 

— Ce surpriză, spuse Patrick, luând documentul. Care 
sunt motivele? 

— Nu l-am citit. Aceasta este o citaţie şi o plângere din 
partea domnului Benjamin Aricia. 

— Cine? Întreba Patrick, încercând, fără prea mare chef, 
să facă o glumă. Şeriful nu schiţă nici o urmă de zâmbet. 

— Aceasta este o citaţie şi o plângere din partea fostei 
tale firme. 

— Cât vor? întrebă Patrick, luând actele. 

— Nu am citit. Aceasta este o citaţie şi o plângere din 
partea companiei Monarch-Sierra. 

— Ah, da. Imi aduc aminte de ei, spuse Patrick şi îi dădu 


hârtia lui Sandy, care acum avea braţele pline, în timp ce 
şeriful terminase toate hârtiile. 

— Imi pare rău, Patrick, spuse Sweeney. 

— Asta e tot? 

— Deocamdată. Am să trec pe la tribunal, în oraş, să văd 
dacă au fost depuse şi alte plângeri. 

— Trimite-le încoace. Sandy lucrează rapid. 

Işi strânseră mâinile, de data aceasta fără cătuşe, apoi 
şeriful plecă. 

— Raymond mi-a fost întotdeauna simpatic, spuse 
Patrick, cu mâinile în şolduri, îndoind uşor genunchii. Reuşi 
să-i flexeze pe jumătate, dar se opri şi se îndreptă. Mai am 
mult până să-mi revin, Sandy. Sunt distrus până la oase. 

— Grozav. Ne ajută la proces, spuse Sandy, răsfoind 
actele primite. Se pare că Trudy e foarte supărată pe tine. 
Vrea să dispari din viaţa ei. 

— Am făcut tot posibilul. Ce motive are? 

— Abandon şi părăsire. Cruzime mentală. 

— Sărăcuţa! 

— Ai de gând să faci contestaţie? 

— Depinde de ce vrea ea 

Sandy dădu încă o pagină mai departe. 

— Ei bine, după ce văd eu pe aici, s-ar părea că vrea 
divorţul, custodia completă a copilului şi încetarea tuturor 
drepturilor tale părinteşti, inclusiv a drepturilor de vizitare, 
mai vrea toate posesiunile imobiliare şi personale aflate în 
proprietate comună în momentul dispariţiei tale - aşa o 
numeşte ea, dispariţia ta, plus, ah, da, uite aici, un procent 
corect şi rezonabil din bunurile pe care le-ai fi putut realiza 
de la dispariţia ta şi până astăzi. 

— Ce surpriză! 

— Asta e tot ce vrea, cel puţin pentru moment. 

— Am să-i acord divorţul, Sandy, ba chiar bucuros. Dar 
nu va fi aşa de simplu cum crede ea. 

— La ce te-ai gândit? 


— Vom vorbi despre asta mai târziu. Sunt obosit. 

— Va veni şi clipa când va trebui să vorbim, Patrick. Fie 
că îţi dai seama, fie că nu, vom avea multe lucruri de 
discutat. i 

— Mai târziu. Acum am nevoie de odihnă. In curând vine 
mama. 

— În regulă. Până plec cu maşina, până mă lupt cu 
circulaţia din New Orleans la ora de vârf, până parchez şi 
merg pe jos până la birou, vor trece două ore. Spune-mi, 
exact, când e posibil să vrei să ne întâlnim din nou? 

— Îmi pare rău, Sandy. Sunt obosit, înţelegi? Ce zici de 
mâine dimineaţă? Până atunci mă odihnesc şi vom putea 
lucra tot restul zilei. 

Sandy se calmă şi aşeza hârtiile înapoi în servietă. 

— Sigur, amice. Voi fi aici la ora zece. 

— Mulţumesc, Sandy. 

Avocatul plecă, iar Patrick râmase acolo, liniştit, cam opt 
minute, după care camera se umplu brusc de tot felul de 
profesionişti în ale medicinii, o întreagă echipă de femei. 

— Bună, eu sunt Rose, sora şefă. Trebuie să te 
examinăm. Putem să-ţi scoatem cămaşa aici? 

Nu-i cerea aprobarea. În timp ce vorbea, trăgea deja de 
cămaşă. Alte două asistente, la fel de grase ca şi Rose, îşi 
făcură apariţia şi, una de o parte şi alta de cealaltă, 
începură să-l dezbrace pe Patrick. Dădeau impresia că le 
place ceea ce fac. O altă asistenta avea termometrul 
pregătit şi o cutie plină cu tot felul de instrumente 
îngrozitoare. Un tehnician oarecare se holba la el de la 
capătul patului. Un ajutor îmbrăcat în portocaliu se fâţâia 
pe lângă uşă. 

Îi invadaseră spaţiul privat împreună, în echipă şi, preţ de 
cincisprezece minute, îi supuseră trupul unor corvoade care 
mai de care mai obositoare. Patrick închise ochii şi acceptă 
totul, fără nici un protest. Cu toţii plecară la fel de repede 
precum veniseră. 


Reîntâlnirea dintre Patrick şi mama lui fu însoţită de 
multe lacrimi. El se scuză numai o dată, pentru tot. Ea îi 
acceptă scuzele cu toată dragostea, aşa cum numai o 
mamă poate s-o facă. Bucuria de a-l vedea şterse cu 
buretele orice supărare sau necaz strecurat între ei, firesc, 
în ultimii patru ani. 

Joyce Lanigan avea şaizeci şi opt de ani şi o sănătate 
destul de bună; doar cu tensiunea avea ceva probleme. 
Soţul ei, tatăl lui Patrick, o părăsise pentru o femeie mai 
tânără, cu douăzeci de ani mai înainte, murind din cauza 
unui atac de cord la puţin timp după aceea. Nici ea şi nici 
Patrick nu fuseseră prezenţi la înmormântarea lui, care 
avusese loc în Texas. La vremea respectivă, cea de a doua 
soţie era însărcinată. Copilul ei, fratele vitreg al lui Patrick, 
omorâse doi poliţişti din brigada antidrog la numai 
şaptesprezece ani şi acum îşi aştepta execuţia în 
închisoarea din Huntsville, Texas. Această faţetă murdară a 
familiei era necunoscută la New Orleans şi Biloxi. Patrick 
nu-i spusese nimic despre asta lui Trudy, soţia lui timp de 
patru ani. Nici Evei. De ce ar fi făcut-o? 

Ce soartă crudă! Amândoi fii tatălui lui Patrick erau acum 
acuzaţi de crimă. Unul fusese deja condamnat. Celălalt nu 
mai avea mult până acolo. 

Patrick era la colegiu când tatăl său îi părăsise şi apoi 
murise. Mama lui se adaptase greu la viaţa de femeie de 
vârstă mijlocie, divorțată, fără specializare şi care nu 
lucrase niciodată. În urma divorţului păstrase casa şi 
primise destui bani pentru a putea trăi fără să fie nevoită 
să-şi caute serviciu. Lucra, ocazional, ca suplinitoare la una 
din şcolile primare din oraş, dar prefera să stea acasă, să 
îngrijească grădina, să se uite la seriale de televiziune şi să 
ia ceaiul în compania doamnelor bătrâne din vecini. 

Patrick o considerase întotdeauna pe maică-sa o 
persoană deprimantă, mai ales după plecarea tatălui său - 
eveniment care nu îl afectase în mod special, pentru că 


bătrânul nici nu îşi făcuse prea mult simțită autoritatea 
părintească. Patrick îşi încurajase mama să iasă din casă, 
să-şi găsească un serviciu, o motivaţie, să-şi trăiască viaţa, 
cât de puţin. | se oferise încă o şansă. . 

Dar ei îi plăcea prea mult să sufere. In decursul anilor, pe 
măsură ce Patrick era tot mai ocupat cu avocatura, îşi 
petrecea tot mai puţin timp cu ea. Se mutase în Biloxi, se 
însurase cu o femeie pe care maică-sa nu o putea suporta 
şi aşa mai departe. 

Îi puse întrebări despre mătuşi, unchi şi veri, oameni cu 
care pierduse legătura cu mult timp înainte de moartea sa; 
oameni la care abia dacă se gândise în treacăt, în ultimii 
patru ani. Întreba numai pentru că asta se aştepta de la el. 
Cei mai mulţi dintre ei erau sănătoşi. 

Nu, nu dorea să vadă pe niciunul din ei. 

Ciudat. Până atunci, nu fuseseră niciodată nerăbdători 
să-l vadă. 

Erau foarte îngrijoraţi de soarta lui. Şi asta era ciudat. 

Discutară cu căldură timp de două ore, uitând repede de 
timpul trecut. Ea îl dojeni pentru cât de slab era. 
Bolnăvicios era cuvântul pe care îl folosise. Îl întrebă cum 
îşi schimbase bărbia şi nasul şi de ce avea părul negru. li 
spuse tot felul de drăgălăşenii de mamă şi apoi plecă spre 
New Orleans. El îi promise să ţină legătura. 

Aşa îi promisese mereu, se gândi ea, pornind maşina. Dar 
rareori se ţinuse de cuvânt. 


15 


Acţionând dintr-un apartament aflat la hotelul Hay- 
Adams, Stephano îşi petrecu dimineaţa chinuind cu 
telefoanele sale câţiva directori de corporaţii, până când 
reuşi să-i enerveze de-a binelea. Fusese uşor să-l convingă 
pe Benny Aricia că era la un pas de a fi arestat, fotografiat, 
că i se vor lua amprentele şi va fi hărțuit în toate felurile 
cunoscute de FBI. Să-i convingă, însă, pe nişte orgolioşi ca 
Paul Atterson de la Monarch-Sierra Insurance şi Frank Jill de 
la Northern Case Mutual, era cu totul altceva. Amândoi 
reprezentau prototipul directorului executiv, bărbaţi albi, 
serioşi, cu salarii imense şi nenumărați colaboratori care să- 
i scape de toate problemele. Arestările şi acuzările erau 
pentru proşti. 

FBl-ul se dovedi destul de eficient. Hamilton Jones îşi 
trimise agenţii la ambele sedii - cel al companiei Monarch 
din Palo Alto şi cel al companiei Case Mutual din St. Paul - 
cu instrucţiuni pentru a discuta cu amândoi directorii şi de a 
le pune o mulţime de întrebări despre căutarea şi 
capturarea unui anume Patrick Lanigan. 

Amândoi renunţară la luptă în jurul prânzului. Recheamă- 
ţi oamenii, îi spuseră ei lui Stephano. Căutarea s-a încheiat. 
Cooperează în totalitate cu FBl-ul şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, fă ceva ca să dispară toţi agenţii ăştia din 
sediile noastre. E foarte jenant. 

Astfel că micul consorţiu fu dat în vileag. Stephano 
reuşise să-i ţină uniţi timp de patru ani şi, în acest fel, 
câştigase el însuşi aproape un milion de dolari. Cheltuise 
alte două milioane şi jumătate din banii clientului său - cu 
succes, putea adăuga. Il găsiseră pe Lanigan. Nu 
descoperiseră cele nouăzeci de milioane, dar banii erau 
încă intacţi, pe undeva. Nu fuseseră cheltuiţi. Exista şansa 
de a-i recupera. 

Benny Aricia rămase cu Stephano în apartament toată 


dimineaţa, citind hârtii, dând şi el telefoane, ascultând ce 
vorbea Stephano cu ceilalţi. La ora unu, îşi sună avocatul 
din Biloxi, aflând de la acesta de sosirea lui Patrick. Fără 
niciun fel de tam-tam. Postul local de televiziune prezentă 
ştirea la prânz, împreună cu o imagine a avionului cargo, 
aparţinând forţelor aeriene, trecând zgomotos pe deasupra 
capetelor tuturor şi aterizând la Keesler. Nu li se permisese 
să se apropie mai mult. Şeriful confirmă, şi el, că omul lor 
sosise. 

Benny ascultase banda cu tortura de trei ori, oprindu-se 
adesea pentru a repeta momentele sale preferate. O dată, 
cu două zile în urmă, în timpul unui zbor spre Florida, o 
ascultase cu căşti, la clasa întâi, sorbind un pahar de 
băutură şi zâmbind la auzul sunetelor sfâşietoare, scoase 
de un om care cerea îndurare. Dar Benny zâmbea rar în 
ultima vreme. Era sigur că Patrick spusese tot ce ştia, iar 
asta nu era destul. Patrick era sigur că va fi prins, într-o 
bună zi; de asta aranjase, şmecherul, ca fata să plaseze 
banii, ascunzându-i de toată lumea, inclusiv de Patrick. 
Strălucitor, fără îndoială. E 

— Ce ne trebuie ca s-o găsim? Il întrebă el pe Stephano, 
pe când luau prânzul - câte o porție de supă trimisă de 
serviciul de cameră. Intrebarea fusese deja pusă de mai 
multe ori. 

— Ce, sau cât? 

— Cât, presupun. 

— Nu pot să-ți răspund. Nu avem habar unde se află fata, 
dar ştim de unde este. Şi mai ştim că e foarte probabil să-şi 
facă apariţia pe undeva, prin apropiere de Biloxi, acum, 
după sosirea iubitului ei. Se poate face ceva. 

— Cât? 

— E doar o presupunere. Aş spune, o sută de mi, fără nici 
o garanţie. Punem banii jos şi, când se termină, renunţăm. 

— Exista vreo şansă ca federalii să ştie că noi continuăm 
căutarea? 


— Nu. 

Benny amesteca supa - avea roşii şi fidea. După ce 
pierduse deja nouăzeci de milioane, ar fi fost o prostie să 
nu facă o ultima încercare. Şansele erau minime, dar 
răsplata putea fi imensă. De patru ani, jucau acelaşi joc. 

— Şi dacă o găseşti? Intrebă el. 

— O vom face să vorbească, spuse Stephano şi se 
strâmbară amândoi, la gândul, atât de neplăcut, de a face 
unei femei ceea ce îi făcuseră lui Patrick. _ 

— Dar avocatul lui? Întrebă Aricia, după o lungă tăcere. Îi 
putem intercepta telefoanele, putem pune microfoane în 
biroul lui, să aflăm cumva, ce vorbeşte cu clientul lui. Sunt 
sigur că vor vorbi şi despre bani. 

— E o posibilitate. Vorbeşti serios? 

— Serios? Am nouăzeci de milioane pe undeva, Jack. 
Minus o treime pentru vampirii ăia de avocaţi. Sigur că sunt 
serios. 

— Ar putea fi riscant, să ştii, avocatul nu e prost. lar 
clientul lui e un tip precaut 

— Haide, Jack, zău aşa! Se spune că eşti cel mai bun în 
branşă. E cert că eşti cel mai costisitor. 

— Vom desfăşura acţiunile preliminare - îl vom urmări 
vreo două zile, să vedem ce face. Nu e nici o grabă. O 
vreme, clientul lui nu se va putea duce nicăieri. In clipa asta 
mă preocupă mai mult cum să scap de federali. Trebuie să 
fac nişte lucruri fără importanţă, de exemplu să-mi deschid 
din nou biroul şi să scot microfoanele din telefoane. 

Aricia îl întrerupse. 

— Cât mă va costa pe mine? 

— Nu ştiu. Vom vorbi mai târziu despre asta. Termină-ţi 
masa. Avocaţii aşteaptă. 

Stephano plecă primul, pe jos, făcând semn politicos 
celor doi poliţişti parcaţi ilegal pe First Street, mai jos de 
hotel. Se îndreptă grăbit spre biroul avocatului său, aflat la 
câteva străzi mai departe. Benny aşteptă zece minute şi 


apoi luă un taxi. 

Îşi petrecură după-amiaza într-o cameră de conferinţe, 
plină de avocaţi şi asistenții acestora. Contractele erau 
transmise de către avocaţi prin fax, în ambele sensuri - de 
la Stephano la FBI şi invers. În cele din urmă, ambele părţi 
obţinură ceea ce doriseră. S-a renunţat la acuzaţiile 
împotriva lui Stephano, clienţii săi urmând să fie scoşi de 
sub urmărire. Biroul Federal primea, în scris, garanţia ca 
Stephano îi va destăinui tot ce ştia în legătură cu urmărirea 
şi capturarea lui Patrick Lanigan. 

Stephano îşi propusese, cu toată sinceritatea, să le spună 
aproape tot ce ştia. Căutarea luase sfârşit; aşadar, nu mai 
era nimic de ascuns. În urma interogatoriilor nu aflaseră 
prea multe, în afara numelui unei avocate braziliene care 
păstra banii. Acum, ea dispăruse, iar Stephano se îndoia 
serios că agenţii FBI aveau fie timpul, fie dorinţa de ao 
urmări. De ce ar fi făcut-o? Banii nu erau ai lor. 

Şi, deşi făcea tot posibilul să nu se observe acest lucru, 
dorea cu disperare să scape definitiv de federali. Doamna 
Stephano era grav zdruncinată, iar presiunea de acasă era 
enormă. Dacă nu îşi redeschidea biroul rapid, risca să iasă 
din afaceri. 

Aşa că plănui să le spună ceea ce ei doreau să audă, sau, 
cel puţin, în cea mai mare parte. Se gândea să ia banii de la 
Aricia, sau ce mai rămăsese din ei, şi să o mai vâneze o 
vreme pe fată, sperând că va avea noroc. Mai mult, avea să 
trimită o echipă la New Orleans, ca să-l urmărească pe 
avocatul lui Lanigan. Nu era cazul ca agenţii federali să 
cunoască aceste mici detalii. 

Cum nu mai puteai arunca niciun ac în clădirea federală 
din Biloxi, Cutter îl rugă pe şeriful Sweeney să găsească un 
loc în închisoarea districtuală. Sweeney acceptă împotriva 
voinţei sale, deşi ideea de a şti că agenţii federali îşi vor 
petrece timpul în birourile sale era foarte neplăcută. Eliberă 
o cameră de depozitare şi aduse acolo o masă şi nişte 


scaune. Au botezat-o „camera Lanigan”. 

Nici nu aveau prea multe de adus aici. Nimeni nu bănuise 
că era vorba de o crimă la moartea lui Patrick, aşa că 
nimeni nu s-a străduit să adune dovezi fizice, cel puţin nu în 
primele şase săptămâni. La dispariţia banilor, suspiciunea a 
crescut, dar, între timp, urma se răcise. 

Cutter şi Ted Grimshaw, detectiv şef al districtului 
Harrison, au examinat cu atenţie şi au inventariat puţinele 
dovezi existente. Existau zece fotografii color, format mare, 
cu maşina arsă, pe care le-au prins pe perete. Fotografiile 
fuseseră făcute de către Grimshaw. 

Focul fusese extrem de puternic; acum ştiau de ce. Fără 
îndoială, Patrick umpluse maşina cu canistre de plastic, 
pline cu benzină. Asta explica felul în care se topiseră 
cadrele de aluminiu ale scaunelor, geamurile sparte în 
urma exploziei, bordul complet dezintegrat al maşinii şi 
cadavrul aproape complet carbonizat. Şase fotografii 
prezentau cadavrul, aşa cum era - o grămăjoară de materie 
arsă, din care ieşea la vedere o jumătate de os pelvian. 
Ajunsese pe podea, în dreptul scaunului de lângă şofer. 
Maşina se răsturnase de câteva ori după ce părăsise 
şoseaua şi căzuse în adâncul unei ravine. Arderea se 
produsese pe partea dreaptă. 

Şeriful Sweeney o păstrase timp de o lună, dar după 
aceea o vânduse la fier vechi, împreună cu alte trei maşini 
avariate şi abandonate. Mai târziu ajunsese să regrete acea 
hotărâre. 

Alte şase poze prezentau locul accidentului, cu copaci şi 
tufişuri înnegrite. Pompierii voluntari se luptaseră cu focul o 
oră întreagă, înainte de a-l învinge. 

Ce convenabilă fusese dorinţa lui Patrick ca trupul său să 
fie ars! După spusele lui Trudy (şi aveau o declaraţie bătută 
la maşina, pe care femeia o dăduse la o lună după 
înmormântare), Patrick hotărâse, brusc, că doreşte să fie 
ars şi cenuşa lui să fie îngropată în Locust Grove, cel mai 


drăguţ cimitir din district. Decizia fusese luată cu aproape 
unsprezece luni înainte de dispariţia sa. Îşi schimbase şi 
testamentul, incluzând o mențiune conform căreia 
executorul său testamentar, Trudy sau, în cazul în care 
aceasta murea împreună cu el, executorul său alternativ, 
Karl Huskey, trebuia să se ocupe de arderea trupului său. 
Indusese şi anumite detalii specifice, despre înmormântare 
şi ceremonia funerară. 

Justificarea pentru acea hotărâre fusese moartea unui 
client, care nu planificase lucrurile suficient de bine. 
Membrii familiei se certaseră violent cu privire la cum 
trebuia înmormântat, iar Patrick se văzuse implicat în 
cearta lor. Reuşise chiar s-o facă pe Trudy să-şi aleagă un 
loc în cimitir. Ea găsise unul chiar lângă locul lui, dar 
amândoi erau conştienţi că l-ar fi schimbat imediat, dacă lui 
i se întâmpla ceva. 

Mai târziu, antreprenorul de pompe funebre îi spuse lui 
Grimshaw că nouăzeci la sută din procesul de ardere fusese 
făcut în maşină. Cântărind cenuşa, după ce arsese resturile 
umane în cuptor, la două mii de grade, timp de o oră, 
talerul înregistrase doar ceva mai mult de o sută de grame 
- de departe cantitatea cea mai mică înregistrată de el 
vreodată. Nu putea spune nimic despre trupul respectiv - 
dacă era bărbat sau femeie, de rasă albă sau neagră, tânăr 
sau bătrân, viu sau mort înainte de incendiu. Pur şi simplu, 
nu avea cum să ştie. De fapt, nici nu se străduise, ca să fim 
sinceri în toate privinţele. 

Nu aveau cadavru, nu aveau raportul de autopsie, nu 
aveau nici cea mai vagă idee cine era acel necunoscut. 
Focul este mijlocul cel mai sigur de a distruge dovezile, iar 
Patrick se întrecuse pe sine în a-şi acoperi urmele. 

Işi petrecuse sfârşitul de săptămână într-o veche cabană 
de vânătoare, în apropiere de orăşelul Leaf, în districtul 
Greene, la marginea rezervației naturale De Soto. Împreună 
cu un prieten de la facultatea de drept, de fel din Jackson, 


cumpărase cabana cu doi ani mai înainte, făcând chiar 
unele planuri modeste de renovare. O atmosferă de-a 
dreptul rustică. Vânau căprioare toamna şi iarna şi curcani, 
primăvara. Cu toate greutăţile căsniciei sale, îşi petrecea 
din ce în ce mai mult timp la cabană, la sfârşit de 
săptămână. Locul era la numai o oră şi jumătate de casă. 
Pretindea că acolo poate lucra. Era un loc retras şi liniştit. 
Prietenul său, coproprietarul, uitase aproape complet de 
acea achiziţie. 

Trudy se prefăcea că o deranjează plecările lui de la 
sfârşit de săptămână, dar, de obicei, Lance se afla pe 
aproape, pândind plecările lui Patrick din oraş. 

Duminică seara, pe 9 februarie 1992, Patrick sunase la 
telefon, pentru a-şi anunţa soda că pleacă de la cabană. 
Terminase de conceput nişte documente complicate pentru 
un apel şi era obosit. Lance mai zăbovi încă o oră înainte de 
a se pierde în întuneric. 

Patrick se oprise la magazinul Verhall's de pe autostrada 
15, la graniţa dintre districtele Stone şi Harrison. 
Cumpărase patruzeci de litri de benzină cu paisprezece 
dolari şi douăzeci şi unu de cenți şi plătise cu o carte de 
credit. Stătuse la taclale cu doamna Verhall, o femeie în 
vârstă pe care o ştia destul de bine. Ea cunoştea mulţi 
dintre vânătorii care treceau pe acolo, mai ales pe aceia 
cărora le făcea plăcere să stea şi să vorbească despre 
isprăvile lor din pădure, aşa cum făcea şi Patrick. Mai târziu, 
femeia spusese că Patrick era bine dispus, deşi pretindea 
că e obosit pentru că lucrase în tot acel sfârşit de 
săptămână. Işi amintea că acest lucru i se păruse ciudat. O 
oră mai târziu, auzise maşinile de poliţie şi de pompieri, 
trecând în goană pe lângă magazinul ei. 

Cincisprezece kilometri mai departe, Blazerul lui Patrick 
fusese găsit, cuprins de flăcări, în prăpastie, la optzeci de 
metri depărtare de autostradă. Primul care zărise focul 
fusese şoferul unui camion, care reuşise să se apropie la 


mai puţin de cincizeci de metri de acel loc, dar îşi pârlise 
sprâncenele. Chemase ajutoare prin radio, apoi se aşezase 
pe un ciot de copac, privind neputincios focul. Blazerul era 
răsturnat pe partea dreapta, cu roţile în sus, aşa că era 
imposibil de văzut dacă se afla cineva în vehicul. Oricum, 
nu i-ar fi folosit la nimic. O salvare ar fi fost absolut 
imposibilă. 

Până la sosirea primilor poliţişti, focul era atât de 
puternic, încât era dificil să se mai distingă conturul 
maşinii. larba şi tufişurile au început să ardă. Şi-a făcut 
apariţia o mică pompă de apă, acționată de voluntari, dar 
apa nu era destulă. Tot mai multe maşini s-au oprit pe 
autostradă şi, curând după aceea, o întreagă mulţime de 
oameni a rămas înmărmurită, privind şi ascultând vuietul 
din adânc. Cum şoferul Blazerului nu se afla printre ei, toată 
lumea a crezut că el, sau ea, se afla în maşină, arzând cu 
tot restul. 

Au sosit apoi două maşini mari, de pompieri, focul fiind, 
în cele din urmă, stins. Alte ore au trecut până ce şeriful 
Sweeney a aşteptat ca mormanul de fiare să se mai 
răcească. Era aproape de miezul nopţii când a zărit, pentru 
prima dată, o grămăjoară înnegrită, care aducea cu un trup 
omenesc. Medicul legist se afla pe aproape. Osul pelvian a 
pus capăt oricăror speculaţii. Grimshaw şi-a făcut 
fotografiile. Toată lumea a aşteptat răcirea completa a 
cadavrului, pentru ca apoi să-l adune şi să-l pună într-o 
cutie de carton. 

Au fost luate amprentele literelor şi cifrelor numărului de 
înmatriculare al maşinii, la lumina lanternelor şi, la 3.30 
dimineaţă, Trudy a primit telefonul care a transformat-o în 
văduvă. Sau, cel puţin, pentru următorii patru ani şi 
jumătate. 

Şeriful a hotărât să nu mişte resturile maşinii din acel loc 
în timpul nopţii. În zori, el s-a întors cu cinci ajutoare, 
pentru a curăța zona. Au descoperit urme de frâne în 


lungime de aproape nouăzeci de metri pe şosea şi au 
presupus că o căprioară ar fi putut apărea în calea bietului 
Patrick, făcându-l să piardă controlul asupra maşinii. Cum 
focul se întinsese în toate direcţiile, toate elementele care 
ar fi putut lamuri ce se întâmplase au fost distruse. Singura 
surpriză a fost descoperirea unui pantof, la patruzeci şi 
patru de metri distanţă de maşină. Era un pantof sport 
marca Nike Air Max puţin uzat, numărul patruzeci şi doi, iar 
Trudy l-a identificat, într-adevăr, ca aparţinându-i lui 
Patrick. A plâns în hohote când i-a fost arătat. 

Şeriful a presupus că vehiculul s-a rostogolit şi a sărit în 
aer de câteva ori, la căderea în prăpastie şi, poate, în 
timpul acelor mişcări, trupul din interior a fost aruncat în 
toate părţile. Pantoful a sărit din picior, a căzut afară în 
timpul unei răsturnări şi aşa mai departe. Nu era cu nimic 
mai logic decât tot restul. 

Maşina a fost ridicată cu ajutorul unui camion-platformă 
şi recuperată. Spre seară, ceea ce mai rămăsese din trupul 
lui Patrick a fost ars la crematoriu. Serviciul funerar s-a 
desfăşurat a doua zi, fiind urmat de un scurt discurs lângă 
criptă, cel pe care Patrick l-a urmărit cu un binoclu. 

Cutter şi Grimshaw priveau pantoful singuratic aşezat în 
centrul mesei. Lângă el se aflau mai multe declaraţii luate 
de la martorii accidentului - Trudy, doamna Verhall, 
medicul legist, antreprenorul de pompe funebre, ba chiar şi 
Grimshaw şi şeriful - şi în toate se spunea exact ceea ce 
era de aşteptat. Un singur martor surpriză îşi făcuse 
apariţia în lunile care au urmat dispariţiei banilor. O femeie 
tânără, care locuia în apropiere de magazinul Verhall's, a 
declarat, sub jurământ, că văzuse un Chevy Blazer roşu, de 
tipul fabricat în 1991, parcat lângă drum, în apropierea 
locului în care izbucnise incendiul. Ea văzuse maşina de 
două ori. O dată sâmbătă seara şi apoi peste douăzeci şi 
patru de ore, cam la ora incendiului. 

Declaraţia ei a fost luată de Grimshaw, la reşedinţa 


femeii, aflată în zona rurală din districtul Harrison, la şapte 
săptămâni după înmormântarea lui Patrick. Intre timp, 


moartea sa începuse să trezească suspiciuni, din cauza 
dispariţiei banilor. 


16 


Doctorul era un rezident pakistanez pe nume Hayani, om 
blând şi milos de felul său. Vorbea engleza cu un puternic 
accent şi părea mulţumit să stea şi să vorbească cu Patrick 
atât cât dorea pacientul său. Rănile se vindecau minunat. 
Dar pacientul era profund îngrijorat. 

— Mi-ar fi foarte greu să descriu exact ce am simţit în 
timpul torturii, spuse Patrick, după ce vorbiseră aproape o 
oră. Hayani îndreptase conversaţia în acea direcţie. 
Întreaga presă discuta acest subiect de când Biroul Federal 
fusese pus sub acuzaţie şi, din punct de vedere medical, 
era o şansă unică să poată trata o persoană cu astfel de 
răni. Orice doctor tânăr ar fi fost fericit să se afle atât de 
aproape de centrul furtunii. 

Hayani dădu din cap cu gravitate. Vorbeşte mai departe, 
îl invita pe Patrick din priviri. 

În acea zi, Patrick avea, într-adevăr, chef de vorbă. 

— Mi-e imposibil să dorm, spuse el. Poate, cel mult o oră, 
după care încep să aud voci, simt mirosul cărnii mele arse 
şi mă trezesc lac de apă. Nici vorbă să-mi treacă. Acum 
sunt acasă, în siguranţă, cel puţin aşa cred, dar ei sunt tot 
acolo, pe urmele mele. Nu pot dormi. Nu vreau să dorm, 
domnule doctor. 

— Pot să-ţi dau nişte pilule. 

— Nu. Cel puţin deocamdată. Am avut parte de prea 
multe chimicale. 

— Sângele tău arată bine. Încă mai există reziduuri, dar 
nimic semnificativ. 

— Gata cu drogurile, domnule doctor. Măcar acum. 

— Ai nevoie de puţin somn, Patrick. 

— Ştiu, dar eu nu vreau să dorm. Voi visa din nou că sunt 
torturat. 

Hayani scrise ceva pe diagrama pe care o ţinea în mână. 
Se lăsă tăcerea, cei doi fiind preocupaţi de gândul la ceea 


ce mai puteau spune. Lui Hayani nu-i venea să creadă că 
acest om era capabil să omoare pe cineva, şi încă într-un 
mod atât de sinistru. 

Camera era luminată doar de o rază de soare care 
pătrundea prin marginea ferestrei. 

— Domnule doctor, pot să vă spun ceva cu toată 
sinceritatea? Întrebă Patrick, scăzând şi mai mult vocea. 

— Bineînţeles. 

— Trebuie să stau aici cât mai mult posibil. Aici, în 
camera asta. În câteva zile, vor începe presiunile pentru a 
mă muta în închisoarea districtuala din Harrison, unde voi 
primi un pat într-o celulă mică, alături de vreo doi-trei 
punkişti, aşa că n-am nici o şansă să supraviețuiesc. 

— Dar de ce vor autorităţile să te mute de aici? 

— Presiunile, domnule doctor. Trebuie să crească, 
treptat, presiunile asupra mea, până când le voi spune ce 
vor. Mă bagă într-o celulă nenorocită, cu violatori şi 
traficanţi de droguri, ca să înţeleg mesajul - mai bine 
vorbesc, căci asta mă aşteaptă pentru tot restul vieţii. 
Închisoarea, la Parchman, locul cel mai cumplit din lume. 
Aţi fost vreodată la Parchman? 

— Nu. 

— Eu am fost. O dată am avut un client acolo. E un iad, la 
propriu. Şi nici închisoarea districtuală nu e mult mai 
grozavă. Dar dumneavoastră mă puteţi tine aici, domnule 
doctor. Tot ce trebuie să faceţi este să-l convingeţi pe 
judecător că e necesar să rămân în grija dumneavoastră, şi 
voi rămâne aici. Vă rog, domnule doctor! 

— Bineînţeles, Patrick, răspunse acesta, şi completă încă 
ceva în diagramă. Se lăsă din nou tăcerea. Patrick închise 
ochii şi începu să respire mai rapid. Numai gândul la o 
carceră de închisoare fusese suficient pentru a-i afecta grav 
moralul. 

— Voi recomanda efectuarea unui examen psihiatric, 
spuse Hayani şi Patrick îşi muşcă buza de jos, pentru a-şi 


reprima un zâmbet. 

— De ce? întrebă el, prefăcându-se alarmat. 

— Pentru că sunt curios. Te deranjează? 

— Cred că nu. Când? 

— Poate peste vreo două zile. 

— Nu sunt sigur că voi fi în stare de asta atât de curând. 

— Nu e nici o grabă. 

— Aşa mai merge. N-ar trebui să grăbim, domnule 
doctor. 

— Înţeleg. Desigur. Poate săptămână viitoare... 

— Poate. Sau peste două săptămâni. 

Mama băiatului se numea Neldene Crouch. Acum locuia 
într-o rulotă parcată într-un camping din apropiere de 
Hattiesburg dar, în momentul dispariţiei fiului ei locuia cu 
acesta, într-un camping de lângă Lucedale, un orăşel aflat 
la patruzeci şi cinci de kilometri distanţă de Leaf. Din câte 
îşi mai amintea, fiul ei dispăruse încă de duminică, 9 
februarie 1992, exact în ziua în care Patrick Lanigan murise 
pe autostrada 15. 

Dar, conform registrelor şerifului Sweeney, Neldene 
Prewitt (acesta fiind numele ei după căsătorie) sunase 
pentru prima dată la biroul lui pe 13 februarie 1992, pentru 
a anunţa dispariţia fiului ei. Anunţă toţi şerifii din 
vecinătate, CIA şi FBI. Era foarte îngrijorată şi avea chiar şi 
momente de isterie. 

Numele fiului ei era Pepper Scarboro - Scarboro fiind 
numele primului ei soţ, presupusul tată al lui Pepper, deşi 
ea nu fusese niciodată prea sigură cine era tatăl. Cât 
despre numele mic, nimeni nu îşi mai amintea de unde 
venea acesta. La spital, maică-sa îi dăduse numele de 
Lavelle, pe care el nu putuse niciodată să-l sufere. Primise 
porecla de Pepper de mic copil şi, din acel moment, o 
preluase, impunând-o categoric ca nume legal. Orice, 
numai Lavelle nu. 

Pepper Scarboro avea şaptesprezece ani în momentul 


dispariţiei. După ce reuşise să absolve cu succes primul an 
de liceu, la a treia încercare, renunţase la şcoală pentru a 
se angaja la staţia de benzină din Lucedale. Copil ciudat şi 
cam  bâlbâit, Pepper descoperi miracolul naturii în 
adolescenţa; nimic nu-i era mai drag decât să plece cu 
cortul la vânătoare, zile întregi, de obicei de unul singur. 

Pepper avea putini prieteni, iar maică-sa îi găsea mereu 
tot felul de defecte. Femeia avea încă doi copii mai mici, 
făcuţi cu alţi bărbaţi şi locuia cu restul familiei într-o rulotă 
murdară, fără aer condiţionat. Pepper prefera să doarmă în 
cort, în adâncul pădurii. Puse bani deoparte şi îşi cumpără o 
puşcă de vânătoare şi echipamentul complet pentru 
camping. Astfel, Pepper îşi petrecea cât mai mult timp cu 
putinţă în rezervaţia naturală De Soto, la douăzeci de 
minute şi o lume depărtare de mama lui. 

Nu exista nici o dovadă clară că Pepper şi Patrick se 
întâlniseră vreodată. Intâmplător, cabana lui Patrick se afla, 
cu aproximaţie, în apropierea pădurii unde lui Pepper îi 
plăcea să vâneze. Atât Patrick cât şi Pepper erau bărbaţi 
albi, cam de aceeaşi înălţime, deşi Patrick era mult mai 
gras. Mult mai interesant era faptul că puşca, cortul şi sacul 
de dormit aparţinând lui Pepper fuseseră găsite în cabana 
lui Patrick la sfârşitul lui februarie 1992. 

Cei doi dispăruseră cam în acelaşi timp, aproximativ din 
aceeaşi zonă. În lunile care urmaseră după dispariţia lor, 
Sweeney şi Cutter stabiliseră că nici o altă persoană din 
statul Mississippi nu fusese dată dispărută în jur de 9 
februarie şi să nu fie găsită, nici după mai mult de zece 
săptămâni. Câteva persoane, majoritatea la vârsta 
adolescenţei, dispăruseră în februarie 1992, dar tuturor li 
se dăduse de urmă până la sfârşitul primăverii. În martie, o 
casnică din Corinth fugise, evident, de un soţ cu apucături 
violente şi nu mai fusese văzută de atunci. 

Cu ajutorul computerelor FBI din Washington, Cutter 
stabilise că prima persoană dată dispărută la puţin timp 


după incendiul în care murise Patrick era un prăpădit de 
şofer de camion din Dothan, Alabama, aflat la şapte ore 
distanţă. Pur şi simplu dispăruse pe 8 februarie, lăsând în 
urmă o familie nefericită şi o mulţime de datorii. După 
cercetarea cazului timp de trei luni, Cutter ajunsese la 
convingerea că nu exista nici o legătură între şoferul de 
camion şi Patrick. 

Statistic, existau dovezi certe, conform cărora dispariţia 
lui Pepper şi cea a lui Patrick erau corelate între ele. Dacă, 
din întâmplare, Patrick nu pierise în Blazer, atât Cutter cât 
şi Sweeney erau acum convinşi că tocmai asta i se 
întâmplase lui Pepper. Proba era, desigur, mult prea 
speculativă pentru a fi admisă într-un tribunal. Patrick 
putea să fi luat un autostopist din Australia, un oarecare, 
venit cine ştie de unde, un întârziat dintr-o staţie de 
autobuz. 

Aveau o listă cu alte opt nume, de la un domn bătrân din 
Mobile, care fusese văzut, pentru ultima dată, plecând din 
oraş într-o direcţie necunoscută, până la o tânără 
prostituată din Houston, care le spusese prietenilor că se 
mută la Atlanta, ca să înceapă o viaţă nouă. Toţi cei opt 
fuseseră declaraţi dispăruţi cu luni, ba chiar cu ani înainte 
de februarie 1992. Cutter şi şeriful ajunseseră de multă 
vreme la concluzia că lista nu le era de niciun folos. 

Pepper rămăsese varianta cea mai probabilă; doar că nu 
puteau dovedi. 

Totuşi, Neldene era convinsă că poate şi era gata să-şi 
împărtăşească părerile presei. La două zile după prinderea 
lui Patrick, ea luase legătura cu un avocat, un amărât care, 
pentru trei sute de dolari, se ocupase de ultimul ei divorţ, şi 
îl rugase să o ajute pentru a se descurca în păienjenişul 
presei. El se grăbise să accepte, de fapt, îi spusese că ia 
cazul pe gratis şi apoi făcuse ceea ce orice avocat prost 
face atunci când un client îi spune povestea sa - anunţase 
o conferinţă de presă la biroul său din Hattiesburg, la circa 


o sută treizeci de kilometri la nord de Biloxi. 

O prezentase reporterilor pe clienta sa înlăcrimată şi 
spusese tot felul de răutăţi despre şeriful din Biloxi şi 
despre FBI şi jalnicele lor eforturi de a-l găsi pe Pepper. 
Ruşine lor, pentru că de mai bine de patru ani se târau ca 
melcul, în timp ce clienta sa trăia în durere şi nesiguranţă. 
Zbieră şi protestă şi reuşi să iasă din plin în evidenţă în cele 
cincisprezece minute de celebritate. Făcu aluzie la un 
proces ce urma să-i fie intentat lui Patrick Lanigan, omul 
considerat drept ucigaşul evident al lui Pepper, care arsese 
trupul acestuia pentru a ascunde probele şi pentru a se 
face nevăzut cu nouăzeci de milioane, dar nu dădu niciun 
fel de detalii. 

Reporterii, ignorând în bloc orice precauţie, înghiţiră 
găluşca. Primiră fotografii cu tânărul Pepper, un băiat 
obişnuit, cu spuză la gură şi părul neîngrijit. Victima 
anonimă primi astfel o identitate, devenind mai umană. 
Acesta era băiatul pe care îl ucisese Patrick. 

Povestea lui Pepper avu mare efect în presa. Băiatul 
deveni „presupusa victimă”, dar cuvântul „presupusa” era, 
invariabil, pronunţat pe şoptite. Patrick, singur în camera lui 
întunecoasă, urmări ştirea la televizor. 

Puțin după dispariţia lui, Patrick aflase că se vorbea 
despre moartea lui Pepper în incendiu. Pepper fusese 
partenerul lui de vânătoare în ianuarie 1992 şi mâncaseră 
împreună o tocană de vită, lângă focul aprins în pădure, 
într-o după-amiază friguroasă. Fusese surprins când aflase 
că, de fapt, băiatul trăia în pădure, preferind să stea acolo 
decât acasă - loc despre care vorbea foarte rar. Ştia perfect 
să trăiască şi să supravieţuiască în pădure. Patrick se 
oferise să-l găzduiască în cabana lui în caz de ploaie sau de 
vreme rea dar, din câte ştia, băiatul n-o folosise niciodată. 

Se întâlniseră de mai multe ori în pădure. Pepper vedea 
cabana de pe culmea unui deal împădurit, aflat la mai puţin 
de doi kilometri distanţă şi, când maşina lui Patrick era 


acolo, se ascundea pe aproape. Îi plăcea să pornească în 
urma lui Patrick în lungile sale plimbări, sau când intra în 
pădure în căutarea vânatului. Arunca în el cu pietricele şi 
jir, până când Patrick începea să strige şi să înjure. Pe 
urmă, se aşezau să stea puţin de vorbă. Pepper nu se 
omora după conversaţie, dar părea să-i facă plăcere 
această întrerupere a singurătăţii sale. Patrick îi aducea 
gustări şi dulciuri. 

Nu fusese surprins nici atunci, şi nu era nici acum, de 
presupunerea că îl ucisese pe băiat. 

Doctorul Hayani urmări ştirile de seară cu mare interes. 
Citi ziarele şi îi povesti soţiei sale, în amănunt, despre 
celebrul său pacient. Se aşezară în pat şi urmăriră ştirea 
încă o dată, la buletinul de noapte. 

Exact când închideau lumina, pregătindu-se de culcare, 
auzi telefonul. Era Patrick care, cu mii de scuze, dar speriat 
şi chinuit de dureri, avea nevoie să vorbească cu cineva. 
Din moment ce, practic, era prizonier, nu avea dreptul să 
telefoneze decât avocatului şi doctorului său - şi asta 
numai de două ori pe zi. Oare doctorul avea puţin timp 
pentru el? 

Bineînţeles. Încă o scuză pentru că sunase atât de târziu, 
dar îi era imposibil să doarmă şi era foarte necăjit din cauza 
ştirilor şi mai ales a aluziei că îl ucisese pe băiat. Doctorul 
văzuse emisiunea la televizor? 

Da, desigur. Patrick era în camera lui, cu luminile stinse, 
înfăşurat în cearşafuri. Noroc cu gărzile de pe hol, pentru 
că, trebuia să recunoască, era îngrozit. Auzea tot felul de 
voci şi zgomote fără sens. Vocile nu veneau dinspre hol, ci 
din cameră. Oare era din cauza drogurilor? 

Explicaţiile puteau fi multe, Patrick. Medicamentele, 
oboseala, trauma celor prin care ai trecut, şocul fizic şi 
psihologic. 

Vorbiră timp de o oră. 


17 


Nu se spălase pe cap de trei zile. Voia să pară unsuros. 
Nici nu se bărbierise. Ca îmbrăcăminte, schimbase cămaşa 
de spital, din bumbac uşor, în care dormea, cu aceiaşi 
pantaloni bleu de chirurg, foarte boţiţi. Hayani îi promisese 
o pereche de pantaloni noi. Dar pentru acea zi avea nevoie 
de ei, aşa cum erau. Îşi puse o şosetă albă în piciorul drept 
dar, chiar deasupra gleznei stângi, avea o arsură oribilă şi 
dorea ca lumea să o vadă, aşa că pe stângul îl lăsă gol. 
Doar un papuc de baie din cauciuc negru, potrivit pentru 
ocazie. 

Ziua în care avea să fie arătat oamenilor. Întreaga lume 
era în aşteptare. 

Sandy apăru la zece, cu două perechi de ochelari de 
soare ieftini, cumpăraţi de la farmacie, conform 
instrucţiunilor clientului său. Adusese şi o şapcă neagră, cu 
emblema echipei New Orleans Saints. Patrick îi mulţumi şi 
se opri în faţa oglinzii din baie, pentru a-şi admira ochelarii 
şi a-şi pregăti şapca. 

Doctorul Hayani îşi făcu apariţia câteva minute mai târziu 
şi Patrick făcu prezentările. Dintr-o dată, se simţea nervos 
şi năucit. Se aşeză pe marginea patului, îşi trecu degetele 
prin păr şi încercă să respire uşor. 

— N-am crezut că voi apuca şi ziua asta, să ştiţi, mormăi 
el, cu privirea în pământ. Niciodată. 

Doctorul şi avocatul se priviră, neştiind ce să spună. 

Hayani îi sugeră să ia un calmant puternic şi Patrick dădu 
pe gât amândouă pastilele. 

— Poate că am să dorm tot timpul, până se termină, 
spuse el. 

— Vorbesc eu pentru tine, spuse Sandy. Tu încearcă doar 
să te calmezi. 

— Se va linişti imediat, spuse Hayani. 

O bătaie în uşă şi şeriful Sweeney intră, însoţit de atâtea 


ajutoare, încât ai fi zis că se pregăteşte să prevină o 
revoltă. Schimbară câteva amabilităţi. Patrick îşi puse pe 
cap şapca echipei Saints şi alese perechea de ochelari mari, 
cu lentile întunecate, apoi întinse mâinile pentru a-i fi 
legate cu cătuşe. 

— Ce sunt astea? Întrebă Sandy, arătând spre lanţul 
pentru glezne pe care ajutorul de şerif îl ţinea în mâini. 

— Lanţuri pentru glezne. 

— Nici să nu vă treacă prin gând! Se răsti Sandy. Omul 
ăsta are arsuri la una din glezne. 

— Într-adevăr, confirmă doctorul Hayani foarte categoric, 
pregătindu-se să intre în luptă. Uitaţi-vă, insistă el, arătând 
spre glezna stângă a lui Patrick. 

Sweeney reflectă o clipă şi această ezitare îl făcu să 
piardă teren. Sandy continuă: 

— Zău aşa, domnule şerif, ce şanse are să evadeze? E 
rănit, are cătuşe la mâini şi înconjurat de atâţia oameni. Ce 
naiba să facă? Să-şi rupă lanţurile şi să fugă? Cum să se 
pună cu voi, băieţi? 

— Am să iau legătura cu domnul judecător, dacă este 
nevoie, spuse Hayani înfuriat. 

— Păi, a sosit aici cu lanţuri la picioare, ripostă şeriful. 

— E vina celor de la FBI, Raymond, spuse Patrick. Şi erau 
lanţuri pentru picioare, nu pentru glezne. Oricum, dor 
teribil. 

Fiarele au fost lăsate deoparte şi Patrick a fost scos în 
hol, unde gardienii îmbrăcaţi în uniforme maro tăcură brusc 
la vederea lui. Îl înconjurară şi întregul grup porni, încet, 
spre lift. Sandy rămase în stânga lui, ţinându-l uşor de cot. 

Liftul era prea mic pentru atâţia oameni. Cei care nu 
reuşiră să intre coborâră scările în grabă, reîntâlnindu-se cu 
ceilalţi în holul de la intrare, unde se reorganizară şi, 
trecând pe lângă recepţie, ieşiră pe uşa de sticlă afară, în 
aerul cald de toamna, unde erau aşteptaţi, ca la paradă, de 
un întreg şir de maşini proaspăt lustruite. Patrick fu 


introdus într-un jeep Suburban nou, strălucind de curăţenie 
şi purtând emblema districtului Harrison de la un capăt la 
altul al părţilor laterale; maşina pomi, urmată îndeaproape 
de un alt Suburban, alb, în care se înghesuiau protectorii lui 
înarmaţi. Acesta, la rândul lui, era urmat de trei maşini- 
patrulă, proaspăt spălate. In faţă, încă două maşini-patrulă, 
cea mai recentă completare a flotei, deschideau drumul, 
primeau aprobarea de trecere de la posturile militare de 
control şi asigurau intrarea în lumea civilă. 

Prin ochelarii de soare ieftini, cu lentile groase, Patrick 
vedea tot ce se întâmpla afară. Străzi pe care le străbătuse 
de mii de ori. Casele îi păreau cunoscute. lIntrară pe 
autostrada 90 şi în faţa ochilor lor apăru Golful, cu apele 
sale maronii, liniştite, ce păreau neschimbate de la 
plecarea lui. Se vedea şi plaja, o fâşie strâmtă de nisip între 
autostradă şi ape, prea departe de hotelurile şi 
complexurile de apartamente de lux aflate de cealaltă 
parte a autostrăzii. 

Coasta prosperase în timpul exilului său, în totalitate 
datorită apariţiei surprinzătoare a cazinourilor cu jocuri de 
noroc. Se vorbea despre apariţia lor atunci când el părăsise 
oraşul, iar acum trecea pe lângă cazinourile masive, 
semănând perfect cu cele din Las Vegas, şocante şi 
strălucitoare cu luminile lor de neon. 

— Câte cazinouri sunt? îl întrebă el pe şerif, care stătea 
în dreapta sa. 

— Erau treisprezece la ultima numărătoare. Mai sunt 
câteva în plan. 

— Nu-ţi vine să crezi. 

Calmantul îşi făcea efectul. Respira mai greu şi avea 
muşchii relaxaţi. Simţea nevoia să aţipească, măcar câteva 
clipe, dar maşina intră pe strada principală şi vederea ei îi 
trezi din nou interesul. Mai erau numai vreo două rânduri 
de case. Doar câteva minute şi trecutul său avea să-l 
întâmpine din nou, copleşindu-l. În dreptul primăriei, în 


stânga, zări pentru o clipă strada Vieux Marche şi, în 
mijlocul vechii străzi pline de magazine de tot felul, o 
clădire înaltă, albă, din care deținuse şi el o parte, în alte 
timpuri, pe când era partener al firmei Bogan, Rapley, 
Vitrano, Havarac şi Lanigan, Avocaţi şi Consilieri Juridici. 

Clădirea era încă în picioare, dar cei dinăuntru se 
prăbuşeau. 

În faţa lor se zărea tribunalul districtual, aflat la numai 
trei străzi distanţă de mers pe jos de la vechiul său birou. 
Era o clădire de cărămidă, anostă, cu două etaje şi o mică 
pajişte la intrare, spre strada Howard. Pajiştea era plină de 
lume. Străzile erau înţesate de maşini. Trecătorii se 
grăbeau pe trotuare şi, după toate aparențele, se îndreptau 
cu toţii spre tribunal. Maşinile aflate în faţă se dădură de o 
parte, lăsându-l pe Patrick să treacă, însoţit de caravana lui. 

Hoarda din faţa tribunalului se mişca în valuri, de ambele 
părţi, forțând cu disperare trecerea, dar baricadele poliţiei 
reuşiră să-i oprească în spatele clădirii, unde o porţiune 
întreagă era blocată cu cordoane. Patrick văzuse câţiva 
criminali notorii, aduşi şi scoşi în grabă din tribunal, pe uşa 
din spate, aşa că ştia exact ce se întâmplă. Convoiul se 
opri. Portierele se deschiseră şi o duzină de poliţişti se 
repeziră afară, înconjurând autovehiculul negru marca 
Suburban. Portiera acestuia se deschise încet. Patrick îşi 
făcu apariţia în cele din urmă, pantalonii săi din pânză bleu 
ieşind în evidenţă printre uniformele maro închis care 
strângeau rândurile în jurul lui. 

Un grup impresionant de reporteri, fotografi şi 
cameramani se adună pe nerăsuflate în dreptul celei mai 
apropiate baricade, în spatele lor, alţii veneau în fugă, 
pentru a prinde momentul. Patrick simţi imediat bătaia 
reflectoarelor şi se aplecă, ghemuindu-se printre poliţişti. Ei 
îl purtară grăbiţi spre intrarea din spate, în timp ce un 
potop de întrebări idioate se revărsa peste ei: 

— Patrick, cum e să fii din nou acasă? 


— Unde sunt banii, Patrick? 

— Cine a fost ars în maşină, Patrick?! 

Trecu de uşă şi urcă scara din spate - un drum scurt, pe 
care Patrick îl mai făcuse câteodată, când se grăbea să 
prindă un judecător pentru câte o semnătură rapidă. 
Mirosul deveni deodată familiar. Treptele de beton nu mai 
fuseseră vopsite de patru ani. Trecură de încă o uşă, 
ajungând într-un culoar scurt, la capătul căruia o mulţime 
de funcţionari se înghesuiau să-l vadă. Poliţiştii îl duseră 
apoi în camera juriului, aflată lângă sala de şedinţe şi el se 
aşeză pe un scaun tapisat, lângă cafetieră. 

Sandy se aplecă spre el, dorind să se asigure că se 
simţea bine. Şeriful Sweeney îşi trimise ajutoarele afară, pe 
hol, să aştepte următorul transfer. 

— Vrei cafea? îl întrebă Sandy. 

— Neagră, te rog, fără nimic în ea. 

— Te simţi bine, Patrick? îl întrebă Sweeney. 

— Da, sigur că da, Raymond, mulţumesc. Avea vocea 
pierită şi era speriat. Îi tremurau mâinile şi picioarele şi nu 
era în stare să le controleze. Nici nu se uită la ceaşca de 
cafea şi, deşi avea amândouă mâinile prinse în cătuşe, îşi 
aşeză ochelarii de soare mai bine şi trase şapca peste 
frunte. Stătea gârbovit, cu umerii strânşi. 

Se auzi o bătaie în uşă şi o fată frumoasă, pe nume 
Belinda, scoase capul doar atât cât să anunţe că 
judecătorul Huskey doreşte să vorbească cu Patrick. Vocea 
părea foarte cunoscută. Patrick ridică puţin capul, se uită 
spre uşă şi şopti: 

— Bună, Belinda. 

— Bună, Patrick. Bine ai venit. 

El întoarse capul într-o parte. Fata era secretară la 
notariat şi toţi avocaţii flirtau cu ea. O fată adorabilă. O 
voce blânda. Chiar trecuseră patru ani? 

— Unde? întrebă şeriful. 

— Aici, răspunse fata. Vine peste câteva minute. 


— Vrei să vorbeşti cu judecătorul, Patrick? întrebă Sandy. 
Nu era obligatoriu. Într-o situaţie normală, ar fi fost chiar 
ciudat. 

— Sigur că da. Patrick era disperat să stea de vorbă cu 
Karl Huskey. 

Fata plecă şi uşa se închise cu un declic în urma ei. 

— Eu mă duc afară, spuse Sweeney. Trebuie să fumez o 
ţigară. 

În sfârşit, Patrick rămăsese singur cu avocatul său. Ridică 
brusc capul. 

— Trebuie să vorbim câteva lucruri. A sunat Leah Pires? 

— Nu, răspunse Sandy. 

— Va lua în curând legătura cu tine, aşa că să fii pregătit 
l-am scris o scrisoare lungă şi aş dori să i-o dai. 

— În regulă. 

— Al doilea lucru. Există un sistem de detectare a 
microfoanelor, numit DX-130, fabricat de Lokim, o uzină 
coreeană de produse electronice. Costă cam şase sute de 
dolari şi e cam cât un reportofon de mare. Cumpără unul şi 
adu-l cu tine ori de câte ori ne întâlnim. Vom curăța camera 
şi telefoanele înainte de fiecare discuţie. In plus, te rog să 
angajezi pe cineva de la o firmă serioasă de pază din New 
Orleans, care să-ţi verifice biroul de două ori pe săptămână. 
E foarte costisitor, dar voi plăti eu. Ai întrebări? 

— Nu. 

O altă bătaie în uşă şi Patrick reveni la starea de 
dinainte. Judecătorul Karl Huskey intră în cameră, singur, 
fără robă, în cămaşă şi cravată şi cu ochelarii de citit lăsaţi 
la jumătatea nasului. Părul cărunt şi ridurile din jurul ochilor 
îl făceau să pară mai vârstnic decât cei patruzeci şi opt de 
ani ai săi, dar exact asta dorea şi el. 

Patrick ridicase privirea şi îi zâmbea deja în clipa în care 
Huskey îi întinse mâna. 

— Mă bucur că te văd, Patrick, spuse el cu căldură, 
strângându-i mâna şi făcând astfel să zornăie cătuşele. 


Huskey ar fi vrut să se aplece şi să-l îmbrăţişeze, dar 
regulile juridice îi impuneau să limiteze contactul la o 
simplă strângere de mână. 

— Ce mai faci, Karl? Îl întrebă Patrick, rămânând aşezat 
pe scaun. 

— Mulţumesc, bine. Dar tu? 

— Am avut eu parte şi de zile mai bune, dar mă bucur să 
te văd. Chiar şi în aceste condiţii. 

— Mulţumesc. Nu-mi pot imagina... 

— Cred că m-am schimbat, nu? 

— Categoric. Nu sunt sigur că te-aş fi recunoscut pe 
stradă. Patrick zâmbi fără să spună nimic. 

Ca şi alţi câţiva care încă simțeau o oarecare prietenie 
pentru Patrick, Huskey se simţea trădat dar, mai mult decât 
atât, era uşurat să ştie că prietenul său nu murise. Era 
foarte îngrijorat de acea decizie care îl condamna pentru 
omor. Divorțul şi procesele civile puteau fi rezolvate, dar nu 
şi crima. 

Din cauza prieteniei lor, Huskey nu putea conduce 
procesul. Plănuise să conducă faza preliminară şi apoi să se 
dea de-o parte înainte de apariţia momentelor mai 
serioase. Apăruseră deja vorbe despre prietenia lor. 

— Cred că îţi vei susţine nevinovăția, spuse el. 

— Da, într-adevăr. 

— Atunci, prima înfăţişare va fi simplă rutină. Voi refuza 
cauţiunea, deoarece e vorba de omor deosebit de grav. 

— Înţeleg, Karl. 

— Toată treaba nu va lua mai mult de zece minute. 

— Am mai fost pe aici. Doar că am stat pe alt scaun, atât. 

În doisprezece ani de magistratura, judecătorul Huskey 
fusese adeseori mirat de înţelegerea pe care o simţea 
pentru majoritatea celor care comiseseră crime odioase. 
Vedea latura suferinţei lor. Îi vedea chinuiţi de sentimentul 
de vinovăţie. Trimisese la închisoare sute de oameni care, 
dacă li s-ar fi oferit aceasta şansă, ar fi plecat din sala de 


tribunal şi nu ar mai fi păcătuit niciodată. Dorea să ajute, să 
le întindă mâna, să ierte. 

Dar aici era vorba despre Patrick. Onorabilul judecător 
era mişcat aproape până la lacrimi de acest moment. 
Vechiul său prieten - legat şi îmbrăcat ca un clovn, cu ochii 
acoperiţi, cu faţa schimbată, nervos şi speriat dincolo de 
cuvinte. l-ar fi plăcut să-l ia acasă, să-i dea nişte mâncare 
bună, să-l lase să se odihnească şi să-l ajute să-şi pună 
ordine în viaţa. 

Îngenunche lângă el şi îi spuse: 

— Patrick, nu pot judeca acest caz, din motive evidente. 
Pentru moment mă voi ocupa de problemele preliminare, 
să fiu sigur că eşti protejat. Sunt în continuare prietenul 
tău. Nu ezita să mă cauţi. 

ÎI bătu uşor pe genunchi, sperând că nu atinsese un loc 
dureros. 

— Mulţumesc, Karl, spuse Patrick, muşcându-şi buza. Karl 
dorea să-l privească în ochi, dar cu ochelarii aceia de soare 
era imposibil. Se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Azi vor fi numai probleme de rutină, domnule avocat, îi 
spuse el lui Sandy. 

— Sunt mulţi oameni afară? întrebă Patrick. 

— Da, Patrick. Prieteni şi duşmani la un loc. Toţi sunt 
afară, mai spuse judecătorul şi părăsi încăperea. 

Coasta Golfului avea o îndelungată şi bogată istorie, ce 
cuprindea crime senzaţionale şi criminali notorii, astfel că 
nu era o noutate faptul că sala de şedinţe era plină până la 
refuz. Nimeni nu-şi mai amintea, totuşi, să fi fost vorba de o 
asemenea  înghesuială pentru o primă înfăţişare. 
Reprezentanţii presei sosiseră devreme şi ocupaseră 
locurile cele mai bune. Cum Mississippi era unul din 
ultimele state care încă mai dădeau dovadă de suficient 
realism pentru a interzice prezenţa camerelor de filmat în 
sala tribunalului, reporterii erau obligaţi să stea şi să 
asculte, pentru ca apoi să redea, cu propriile lor cuvinte, 


ceea ce văzuseră. Erau forţaţi să devină reporteri 
adevăraţi, sarcină pentru care majoritatea dintre ei erau 
foarte prost pregătiţi. 

Fiecare mare proces atrăgea un anume gen de public - 
funcţionari şi secretare din birourile tribunalului, asistenţi 
juridici plictisiţi, poliţişti ieşiţi la pensie, avocaţi locali care 
îşi pierdeau vremea pe acolo cam toată ziua, bând cafea pe 
gratis în birourile grefierilor, bârfind, studiind bursa 
achiziţiilor imobiliare, aşteptând câte un judecător care să 
semneze câte un mandat, făcând orice pentru a nu sta în 
birou; Patrick îi atrăgea pe toţi aceştia şi încă mulţi alţii pe 
deasupra. 

În cazul de faţă, mulţi avocaţi veniseră doar ca să-l vadă 
pe Patrick. Ziarele erau pline de poveşti despre el, dar, de 
patru zile, nimeni nu văzuse nici o fotografie recentă de-a 
sa. Se vorbeau multe despre noua lui înfăţişare. Povestea 
despre torturarea sa nu făcuse decât să înteţească şi 
curiozitatea cititorilor. 

Charles Bogan şi Doug Vitrano stăteau unul lângă 
celălalt, în mijlocul mulţimii, pe locurile cele mai apropiate 
pe care le putuseră găsi. Nemernicii de reporteri le-o 
luaseră înainte. Ar fi dorit să stea în primul rând, lângă 
masa unde stătea de obicei acuzatul. Doreau să-l vadă, să-l 
privească în ochi, să-i şoptească ameninţări şi cuvinte 
vulgare, dacă era posibil, să-şi verse veninul asupra acestei 
şedinţe civilizate. Dar se aflau cu cinci rânduri mai în spate, 
aşteptând răbdători un moment pe care nu mai speraseră 
să-l trăiască. 

Al treilea partener, Jimmy Havarac, stătea în picioare, în 
spatele sălii, discutând în şoaptă cu un poliţist. Ignora 
privirile, fixe sau întâmplătoare, din partea cunoştinţelor 
sale; majoritatea erau avocaţi, dintre aceia care se 
bucuraseră în secret de dispariţia banilor, care dusese la 
falimentul firmei. La urma urmelor, ar fi fost cel mai mare 
onorariu câştigat de orice firmă de avocatura, în întreaga 


istorie a statului Mississippi. Era normal să fie invidioşi. Îi 
ura, aşa cum, teoretic, îi ura pe toţi cei prezenţi în sală. Nu 
erau decât o grămadă de vulturi în aşteptarea prăzii. 

Havarac, fiul unui pescar de crevete, era îndesat şi cam 
necioplit, gata oricând să sară la cearta la un pahar. Cinci 
minute de ar fi stat cu Patrick într-o cameră încuiata şi ar fi 
aflat unde sunt banii. 

Al patrulea partener, Ethan Rapley, se afla acasă, în pod, 
ca de obicei, lucrând la prezentarea unei moţiuni oarecare. 
Avea să citească totul a doua zi, în ziare. 

Câţiva avocaţi, vechi colegi cu Patrick, veniseră să-l 
susţină. Deşi nu vorbeau niciodată despre acest subiect, 
toţi avocaţii mărunți dintr-un mic orăşel visau să scape de 
blestemul unei profesiuni supersolicitante, plicticoase, cu 
prea multe iluzii. Cel puţin Patrick avusese curajul să-şi 
urmeze visul. Exista o explicaţie şi pentru cadavru, erau 
siguri de asta. 

Lance ajunse târziu şi fu împins într-un colţ al sălii. 
Rămăsese în spate, pe lângă reporteri, pentru siguranţă. 
Era impresionat, cel puţin deocamdată. Dar oare poliţiştii 
erau în stare să păstreze ordinea zi de zi, pe parcursul unui 
lung proces? Asta era întrebarea. 

Erau prezente multe cunoştinţe, oameni pe care Patrick îi 
cunoscuse doar în trecere, dar care acum, dintr-o dată, 
pretindeau că-i fuseseră cei mai buni prieteni. În realitate, 
unii din ei nici măcar nu se întâlniseră vreodată cu el, dar 
asta nu-i împiedica să vorbească despre Patrick. Tot aşa 
Trudy, se trezi din senin cu noi prieteni, dintre cei care 
veneau să-şi arate disprețul pentru omul care îi frânsese 
inima şi o abandonase pe nepreţuita, micuța Ashley Nicole. 

Citeau cărţi ieftine, răsfoiau ziare şi încercau să pară 
plictisiţi, ca şi cum nici n-ar fi vrut să se afle acolo. Brusc, 
grefierii şi aprozii se apropiară de masă şi în sală se făcu 
imediat linişte. Ziarele fură puse deoparte, la unison. 

Uşa din dreptul băncii juraţilor se deschise şi o mulţime 


de soldaţi în uniforme maronii intrară în sală. Şeriful 
Sweeney îşi făcu şi el apariţia, ţinându-l pe Patrick de cot; 
după ei mai intrară doi poliţişti şi Sandy, care încheia 
grupul. 

lată-l! Gâturile se întorceau şi se întindeau şi capetele se 
înălţau şi se clătinau. Artiştii curţii se puseră pe treabă. 

Patrick traversă încet sala, îndreptându-se spre masa 
apărării, cu capul plecat, deşi, din spatele ochelarilor de 
soare, cerceta spectatorii. II surprinse pe Havarac în spatele 
sălii, lângă perete; privirea lui plină de ură lăsa să se vadă 
foarte clar ceea ce simţea. Chiar înainte de a lua loc îl zări 
pe părintele Phillip, preotul său, care părea mai bătrân, dar 
la fel de blând ca întotdeauna. 

Se lăsă să alunece în scaun, cu umerii căzuţi şi bărbia în 
piept, fără urmă de mândrie. Nu se uita în jurul său, pentru 
că simţea privirile aţintite asupra lui din toate direcţiile. 
Sandy îşi puse o mână pe umărul lui şi îi şopti cuvinte fără 
înţeles. 

Uşa se deschise din nou şi procurorul T.L. Parrish intră 
singur, îndreptându-se spre masa de lângă Patrick. Parrish 
era tipul de intelectual cu orgolii ascunse. Nu îşi pusese în 
gând să ajungă departe. Lucra metodic, fără spectacol, dar 
era în stare să distrugă pe oricine. Parrish se mândrea, în 
acel moment, că deţinea locul al doilea, ca număr de 
condamnări obţinute, din întregul stat. Luă loc lângă şerif, 
care plecase de la masa lui Patrick, ajungând acolo unde îi 
era locul. In spatele lui se aflau agenţii Joshua Cutter şi 
Brent Myers, alături de alţi doi ţipi de la FBI pe care Parrish 
nici nu ştia cum îi cheamă. 

Scena era pregătită pentru marele spectacol, dar mai 
erau cel puţin şase luni până la începerea lui. Un aprod le 
ceru să facă linişte şi să se ridice în picioare; judecătorul 
Huskey intră în sală şi îşi luă locul la masă. 

— Vă rog să luaţi loc, fură primele sale cuvinte şi toţi 
făcură aşa cum li se ceruse. 


— Statul împotriva lui Patrick S. Lanigan, procesul 
numărul 96-1140. Acuzatul este prezent? 

— Da, domnule judecător, răspunse Sandy, ridicându-se 
pe jumătate. 

— Vreţi să vă ridicaţi în picioare, domnule Lanigan? | se 
adresă Huskey. Patrick, cu cătuşele la mâini, îşi împinse 
încet scaunul spre spate şi se ridică. Stătea încovoiat de la 
mijloc, cu bărbia plecată şi umerii căzuţi. Nici măcar nu se 
prefăcea. Calmantul îi înmuiase trupul şi mintea. 

Era puţin crispat 

— Domnule Lanigan, am aici o copie a acuzaţiei 
pronunţate împotriva dumneavoastră de către curtea de 
juri a districtului Harisson, în care se afirmă că l-aţi ucis pe 
un anume necunoscut, fapt pentru care sunteţi acuzat de 
omor deosebit de grav. Aţi citit acest act? 

— Da, domnule judecător, răspunse el ridicând bărbia, cu 
toată puterea de care mai era în stare. 

— Aţi discutat cu avocatul dumneavoastră? 

— Da, domnule judecător. 

— Ce aveţi de declarat? 

— Sunt nevinovat. 

— Afirmația dumneavoastră se acceptă. Puteţi lua loc. 
Huskey răsfoi nişte hârtii, apoi continuă: 

— Curtea, ca urmare a unei moţiuni emise chiar de ea, 
impune un ordin restrictiv asupra acuzatului, avocaţilor, 
poliţiei şi organelor de cercetare, asupra tuturor martorilor 
şi a fiecăruia în parte şi asupra întregului personal din 
tribunal. Tuturor acestora li se interzice să discute în public 
despre acest caz, din acest moment şi până la încheierea 
procesului. Copiile acestui ordin vor fi înmânate tuturor 
celor în cauză. Orice violare a sa va însemna un act de 
sfidare a curţii şi cei vinovaţi vor fi aspru pedepsiţi. Niciun 
cuvânt pentru reporteri şi ziarişti, fără aprobarea mea. 
Avocaţii părţilor au comentarii? 

Tonul său nu lăsa niciun dubiu asupra faptului că 


judecătorul vorbea cât se poate de serios, bă mai mult, că 
abia aştepta să prindă un vinovat. Avocaţii nu spuseră 
niciun cuvânt. 

— Bine. Am pregătit un program de desfăşurare a 
procesului, cu prezentări, moţiuni, faza preliminară şi 
procesul în sine. Poate fi consultat în biroul grefierului. 
Altceva? 

Parrish se ridica în picioare. 

— Doar o mică problemă, domnule judecător, spuse el. 
Am dori ca prizonierul să fie închis cât mai curând cu 
putinţă. După cum ştiţi, în sigla se află la baza militară, 
în spitalul de acolo şi... mă rog.. 

— Tocmai am stat de vorbă cu joci său, domnule 
Parrish. Acuzatul se află sub tratament medical. Vă asigur 
că îndată ce doctorul va fi de acord, îl vom transfera la 
închisoarea districtuală. 

— Vă mulţumim, domnule judecător. 

— Dacă nu mai e nimic, şedinţa se suspendă. 

Patrick fu scos în grabă din sala de şedinţe, pe scara din 
spate şi urcat în autovehiculul Suburban de culoare neagră, 
moment imortalizat de zeci de aparate de fotografiat şi 
camere de filmat. Patrick dădu din cap şi apoi aţipi pe 
drumul de întoarcere la spital. 


18 


Singurele delicte de care Stephano putea fi acuzat erau 
răpirea şi violențele fizice asupra lui Patrick, iar o 
condamnare era puţin probabilă. Totul se petrecuse în 
America de Sud, departe de jurisdicţia Statelor Unite. 
Molestarea propriu-zisă fusese dusă la îndeplinire de alţii, 
inclusiv de nişte brazilieni. Avocatul lui Stephano era sigur 
că nu vor avea probleme, chiar dacă se făceau presiuni să 
fie trimis în justiţie. 

Dar existau clienţi care erau implicaţi şi o reputaţie care 
trebuia apărată. Avocatul ştia prea bine cât de pricepuţi 
erau cei de la FBI să te hărţuiască, fără să ajungă propriu- 
zis la un proces. El a fost cel care l-a sfătuit pe Stephano să 
accepte aranjamentul - să fie de acord să spună ceea ce 
ştie, în schimbul promisiunii autorităţilor guvernamentale 
de a le asigura imunitatea, lui şi clienţilor săi. Cum nu 
existau şi alte delicte, ce avea de pierdut? 

Avocatul insistă să fie prezent la semnarea declaraţiei. 
Discuţiile urmau să dureze multe ore, chiar câteva zile, dar 
avocatul ţinea să fie prezent. Jaynes dorea ca totul să se 
întâmple în clădirea Hoover, sub coordonarea oamenilor 
săi. S-au servit fursecuri şi cafea. Camerele video erau 
îndreptate spre capătul camerei, acolo unde Stephano, 
numai în cămaşă, stătea pe scaun, calm, alături de 
avocatul său. 

— Vreţi să vă spuneţi numele? îl întreba Underhill, primul 
dintre agenţii participanţi la interogatoriu, toţi cunoscând în 
amănunt dosarul Lanigan. 

— Jonathan Edmund Stephano. Jack. 

— Şi numele companiei dumneavoastră este...? 

— Edmund Associates. 

— Cu ce se ocupă această companie? 

— Cu multe lucruri. Consultanţă în probleme de 
securitate. Urmăriri. Studiu de personal. Căutarea unor 


persoane dispărute. 

— Cine este proprietarul companiei? 

— Eu. În întregime. 

— Câţi angajaţi aveţi? 

— Depinde. În acest moment, unsprezece cu normă 
întreagă. Treizeci cu normă redusă sau colaboratori. 

— Aţi fost angajaţi să-l găsiţi pe Patrick Lanigan? 

— Da. 

— Când? 

— În data de 28 martie 1992. 

Stephano avea la el dosare pline de notițe, dar nu avea 
nevoie de ele. 

— Cine v-a angajat? 

— Benny Aricia, omul ai cărui bani au fost furaţi. 

— Ce onorariu i-aţi cerut? 

— Un aconto iniţial de două sute de mii. 

— Cât v-a plătit până astăzi? 

— Un milion şi nouă sute de mii. 

— Ce aţi făcut după ce aţi fost angajat de Benny Aricia? 

— Mai multe lucruri. Am plecat imediat cu avionul la 
Nassau, în Bahamas, să mă întâlnesc cu reprezentanţii 
băncii unde a avut loc furtul. Era o filială a băncii United 
Bank of Wales. Clientul meu, domnul Aricia şi firma de 
avocaţi cu care lucra înainte au deschis acolo un cont 
pentru transferarea banilor şi, aşa cum se ştie, mai era 
cineva care aştepta sosirea banilor. 

— Domnul Aricia este cetăţean al Statelor Unite? 

— Da. 

— De ce şi-a deschis un cont în afara ţării? 

— Era vorba de nouăzeci de milioane de dolari, şaizeci 
pentru el şi treizeci pentru avocaţi; nimeni nu dorea ca 
banii să-şi facă apariţia într-o bancă din Biloxi. Acolo locuia 
domnul Aricia pe atunci şi toată lumea a fost de acord că 
nu ar fi prea bine ca lumea din oraş să afle despre bani. 

— Domnul Aricia încerca să evite un control din partea 


fiscului? 

— Nu ştiu. Va trebui să-l întrebaţi pe el. Asta nu era 
treaba mea. 

— Cu cine aţi vorbit la United Bank of Wales? 

Avocatul pufni nemulţumit, dar nu spuse nimic. 

— Cu Graham Dunlap, un britanic. Vice-preşedinte de nu- 
ştiu-care al băncii. 

— Ce v-a spus el? 

— Acelaşi lucru pe care l-a spus şi agenţilor FBI. Că banii 
dispăruseră. 

— De unde veneau banii? 

— De aici, din Washington. Transferul a început la nouă şi 
jumătate, în dimineaţa zilei de 26 martie 1992, de la Banca 
Naţională din Washington, D.C. Era un transfer prioritar, 
asta însemnând că dura mai puţin de o oră pentru ca banii 
să ajungă la Nassau. La zece fără un sfert, s-a făcut 
legătura cu United Bank, cererea rămânând acolo timp de 
nouă minute, înainte ca banii să fie transferați într-o bancă 
din Malta. De acolo, au ajuns în Panama. 

— Cum a fost posibil ca banii să fie scoşi din cont? 
Avocatul devenise nervos. 

— E o pierdere de vreme, îl întrerupse el. Dumneavoastră 
aveţi aceste informaţii de patru ani. V-aţi pierdut mai mult 
timp cu bancherii decât clientul meu. 

— Cum au fost scoşi banii din cont? repetă Underhill, 
deloc impresionat. Avem dreptul să punem aceste întrebări. 
Pur şi simplu verificăm ceea ce ştim. 

— Ceea ce clientul meu şi avocaţii săi nu ştiau a fostcă o 
altă persoană, adică domnul Lanigan, după presupunerile 
noastre, reuşise să obţină accesul la noul nostru cont din 
afara ţării şi pregătise instrucţiunile de transfer pentru 
Malta înainte de sosirea banilor. Pregătise false instrucţiuni 
de transfer, ca şi cum acestea ar fi venit de la avocaţii 
clientului meu, adică firma la care lucra şi el, şi a schimbat 
destinaţia banilor la nouă minute după sosirea acestora. 


Avocaţii, bineînţeles, îl credeau mort şi nu aveau niciun 
motiv să creadă că banii erau pândiţi de cineva. 
Aranjamentul care dusese la apariţia celor nouăzeci de 
milioane era secret şi nimeni, cu excepţia clientului meu, a 
avocaţilor săi şi a câtorva persoane de la Departamentul de 
Justiţie nu ştia cu exactitate când sau unde vor fi viraţi 
banii. 

— După cât înţeleg, cineva se afla chiar la bancă la 
sosirea banilor. 

— Da. Suntem aproape siguri că era Patrick Lanigan. In 
dimineaţa în care au fost transferați banii, el s-a prezentat 
în faţa lui Graham Dunlap sub numele de Dough Vitrano, 
unul din partenerii firmei de avocatură. Toate actele sale 
erau în perfectă ordine - paşaport, carnet de şofer etc. - 
plus că era bine îmbrăcat şi ştia totul despre banii ce urmau 
să fie viraţi de la Washington. Avea o dovadă de parteneriat 
legalizată la notariat, care îl autoriza să accepte banii din 
partea firmei şi apoi să-i transfere în banca din Malta. 

— Ştiu al naibii de bine că aveţi copii după dovadă şi 
după autorizaţiile de transfer, spuse avocatul. 

— Aşa este, spuse Underhill, răsfoindu-şi notițele fără să 
dea prea multă atenţie avocatului. Specialiştii FBI 
urmăriseră drumul banilor spre Malta şi, de acolo, spre 
Panama, unde orice urmă dispăruse. Aveau o fotografie 
neclară, preluată după filmul video realizat prin sistemul de 
securitate al băncii, în care apare omul care s-a prezentat 
drept Dough Vitrano. Agenţii FBI şi avocaţii au fost siguri că 
era Patrick, deşi perfect deghizat. Era mult mai slab, cu 
părul tuns şi negru, îşi lăsase o mustață deasă şi purta o 
pereche de ochelari eleganţi, cu ramă de baga. L-a lămurit 
pe Graham Dunlap că venise pentru a coordona personal 
acţiunea de primire şi transferare a banilor, deoarece firma 
sa şi clientul erau îngrijoraţi. După părerea lui Dunlap, nu 
era ceva neobişnuit, aşa că a fost bucuros să-l poată ajuta. 
A fost dat afară o săptămână mai târziu şi s-a întors la 


Londra. 

— Aşa că ne-am dus la Biloxi şi am pierdut acolo o 
săptămână, căutând elemente care să ne fie de ajutor, 
continuă Stephano. 

— Şi aţi descoperit că existau microfoane în birourile 
firmei? 

— Exact. Din motive evidente, am avut imediat suspiciuni 
cu privire la domnul Lanigan şi ne-am îndreptat eforturile în 
două direcţii: mai întâi, să-l găsim, pe el şi banii şi, în al 
doilea rând, să aflăm cum îi reuşise cacealmaua. Ceilalţi 
parteneri din firmă ne-au permis accesul în birourile lor la 
sfârşit de săptămână şi tehnicienii noştri au întors totul pe 
dos. Era, cum se zice, „infestat”. Am găsit microfoane în 
fiecare telefon, în fiecare birou, sub fiecare masă, în holuri, 
ba chiar în toaleta pentru bărbaţi de la primul nivel. Exista 
o singură excepţie. Biroul lui Charles Bogan era perfect 
curat. Tipul era întotdeauna foarte atent şi îl închidea. 
Microfoanele erau de foarte bună calitate; în total, am găsit 
douăzeci şi două. Semnalele lor erau recepționate de un 
sistem central, pe care l-am găsit ascuns într-o cutie pentru 
păstrarea dosarelor de arhivă, în pod, într-un loc unde nu se 
mai umblase de mai mulţi ani. 

Underbill asculta, fără să fie atent. La urma urmelor, 
toată discuţia era înregistrată pe video şi superiorii lui o 
puteau studia mai târziu. Se pricepea destul de bine la 
desfăşurarea fazei preliminare a unui interogatoriu. Scoase 
la suprafaţă un sumar tehnic care analiza, în patru 
paragrafe dense, sistemul de urmărire instalat de Patrick. 
Microfoanele erau adevărate opere de artă - foarte mici, 
puternice, scumpe şi fabricate de o firmă renumită din 
Malaezia. Cumpărarea sau deținerea lor în Statele Unite era 
ilegală, dar puteau fi cumpărate, destul de uşor, în orice 
oraş european. Patrick şi Trudy îşi petrecuseră Anul Nou la 
Roma, cu cinci săptămâni înainte de moartea sa. 

Sistemul central, descoperit în camera de arhivă din pod, 


i-a impresionat chiar şi pe experţii FBI. Avea doar trei luni 
vechime atunci când a fost găsit de Stephano, iar 
specialiştii FBI au fost nevoiţi să recunoască faptul că era 
cu cel puţin un an înaintea celor mai recente sisteme 
realizate de ei. Fabricat în Ungaria, putea recepționa 
semnale de la toate cele douăzeci şi două de microfoane 
instalate în birourile de jos, separând informaţiile pentru a 
le retransmite, câte unul sau concomitent, către un 
receptor de satelit aflat în apropiere. _ 

— Aţi stabilit în ce direcţie plecau semnalele? Intrebă 
Underhill. Era o întrebare firească, pentru că nici FBl-ul nu 
ştia acest lucru. 

— Nu. Are o gamă de cinci kilometri, în toate direcţiile, 
aşa că ar fi imposibil de aflat. 

— Aveţi vreo bănuială? 

— Da, şi încă una foarte probabilă. Mă îndoiesc că 
Lanigan era aşa de prost, încât să monteze un receptor la 
cinci kilometri distanţa, în oraş. Trebuia să închirieze un 
apartament, să ascundă receptorul şi să-şi petreacă acolo 
multe ore, ascultând conversațiile purtate. Lanigan a 
dovedit că a pregătit totul foarte metodic. Eu am bănuit de 
la început că a folosit o ambarcaţiune. Ar fi fost mult mai 
simplu şi mai sigur. Biroul se află la numai şase sute de 
metri distanţă de mal. În Golf există multe ambarcaţiuni. 
Oricine poate arunca ancora la trei kilometri depărtare, fără 
să se întâlnească cu nimeni. 

— Avea o ambarcaţiune? 

— N-am reuşit să descoperim. 

— Aveţi dovezi că a folosit una? 

— Poate, ezită Stephano şi se opri, pentru că intra pe un 
teritoriu necunoscut celor de la FBI. 

Întreruperea îl enervă pe Underhill. 

— Nu suntem la un interogatoriu încrucişat, domnule 
Stephano! 

— Ştiu. Am discutat cu toţi proprietarii birourilor de 


închiriere de pe Coastă, de la Destin la New Orleans şi am 
găsit un singur suspect posibil. O firmă mică din Orange 
Beach, Alabama închiriase o ambarcaţiune de zece metri 
lungime unui bărbat, în data de 11 februarie 1992, adică în 
ziua în care Lanigan fusese înmormântat. Taxa era de o mie 
de dolari pe lună. Tipul îi oferise de două ori pe atât, dacă 
tranzacţia se putea face fără documente scrise. Proprietarii 
s-au gândit că e dubios şi l-au refuzat. Atunci, tipul a oferit 
o garanţie de cinci mii, plus câte două mii pe lună, pentru 
următoarele două luni. Afacerile nu mergeau prea bine. 
Barca era asigurată în caz de furt. Proprietarii şi-au asumat 
riscul. 

Underhill asculta fără să clipească. Nu scrise nimic pe 
hârtie. 

— Le-aţi arătat o fotografie? 

— Da. Au spus că era posibil să fie Patrick. Dar nu mai 
avea barbă, părul lui era negru, purta o şapca de baseball 
şi ochelari şi era gras. Asta se întâmpla înainte de a 
descoperi cura de slăbire cu Ultra Slim-Fast. În orice caz, 
tipul nu a reuşit să facă o identificare certă. 

— Ce nume folosise? 

— Randy Austin. Avea un permis de conducere eliberat în 
statul Georgia, dar a refuzat să arate şi alte acte. Nu uitaţi, 
oferea bani gheaţă, cinci mii de dolari. Dacă dorea, i-ar 
vândut barca cu totul pentru douăzeci de mii. 

— Ce s-a întâmplat cu barca? 

— In cele din urmă au recuperat-o. Tipul zicea că a bănuit 
că era ceva necurat, pentru că Randy nu se prea pricepea 
la navigaţie. Punea întrebări, făcea cercetări. Randy zicea 
că se pregăteşte să pornească spre sud, după o căsnicie 
nereuşită în Atlanta, obosit după ce lucrase atâta timp cu 
nişte nemernici, dar având buzunarele doldora de bani. 
Cam aşa ceva. Zicea că iese des pe mare şi că acum dorea 
să se îndrepte spre Keys, verificându-şi îndemânarea pe 
drum. Spunea că va rămâne tot timpul în apropiere de mal. 


Era o poveste frumoasă, iar proprietarul s-a mai liniştit, deşi 
nu de tot. A doua zi, Randy şi-a făcut apariţia din senin, fără 
maşină sau taxi, ca şi cum ar fi venit pe jos sau cu 
autostopul, până la docuri şi, după multe discuţii, a plecat 
cu barca. Ambarcaţiunea avea un motor puternic, Diesel. 

Şi se gândea să meargă cu opt noduri, indiferent de unde 
venea vântul. A dispărut, plecând spre est, iar proprietarul 
nu avea ce face, aşa că a pornit cu maşina de-a lungul 
Coastei, oprindu-se la câteva din barurile lui favorite de pe 
drum şi reuşind să stea cu ochii pe Randy, aflat la un 
kilometru în larg şi reuşind destul de bine să stăpânească 
timona. A oprit la cheiul din Perdido Bay şi a plecat de acolo 
într-o maşină marca Taurus, înregistrată în statul Alabama. 
Aceeaşi rutina, timp de vreo două zile. Omul stătea cu ochii 
pe barca lui. Randy se cam juca cu ea, mai întâi la un 
kilometru distanţă, apoi aventurându-se mai departe. In a 
treia sau a patra zi, Randy a pornit spre vest, spre Mobile şi 
Biloxi şi a dispărut trei zile. 

S-a întors, apoi a plecat din nou, tot spre vest. Niciodată 
spre est sau sud, în direcţia Keys. Omul a renunţat să-şi mai 
facă griji pentru barcă, deoarece Randy rămânea pe 
aproape. Pleca şi câte o săptămână o dată, dar se întorcea 
mereu. 

— Şi credeţi că era Patrick? 

— Categoric. Sunt convins. Mi se pare foarte logic. Era 
izolat pe barcă. Putea merge zile întregi fără să vorbească 
cu cineva, îşi putea aduna informaţiile din zeci de puncte 
diferite, pe malul dintre Biloxi şi Gulfport. În plus, barca era 
locul perfect pentru a se înfometa. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Randy a lăsat-o pe chei şi a dispărut, pur şi simplu, 
fără o vorbă. Proprietarul a primit-o înapoi, împreună cu cei 
cinci mii de dolari. 

— Aţi examinat barca? 

— La microscop. Nimic. Omul spunea că niciodată nu a 


fost aşa de curată. 

— Când a dispărut suspectul? 

— Omul nu era sigur, pentru că nu mai controla barca în 
fiecare zi. A găsit-o la chei pe 30 martie, la patru zile după 
ce fuseseră furaţi banii. Noi am stat de vorbă cu un băiat 
care fusese de serviciu la chei şi, din câte îşi amintea, 
Randy adusese barca acolo pe 24 sau 25 martie, după care 
nu îl mai văzuse. Datele se potrivesc perfect. 

— Ce s-a întâmplat cu maşina închiriată? 

— Am descoperit-o mai târziu. Fusese închiriată de la 
biroul Avis din aeroportul regional Mobile luni dimineaţă, pe 
10 februarie, cam după zece ore de la stingerea incendiului. 
Fusese închiriată de un bărbat fără barbă, proaspăt 
bărbierit, cu părul negru, scurt, ochelari cu ramă de baga, 
îmbrăcat la costum şi cravată şi care pretindea că tocmai 
sosise cu o cursă aeriană de la Atlanta. l-am arătat 
funcţionarului de serviciu nişte poze şi el a făcut o 
identificare aproximativă a lui Patrick Lanigan. Evident, 
folosise acelaşi permis de conducere eliberat în Georgia. 
Folosea o carte de credit Visa falsă, pe numele Randy 
Austin, cu un număr furat de la un cont real din Decatur, 
Georgia. Spunea că este un agent independent de 
construcţii imobiliare şi că sosise în oraş pentru a căuta un 
teren pentru un cazino. Aşa că nu putea pune numele nici 
unei firme pe formular. Dorea maşina pentru o săptămână. 
De atunci nu a mai fost văzut la Avis. Nici maşina n-a mai 
apărut decât după paisprezece luni. 

— De ce nu a returnat maşina? Întrebă Underhill, pe 
gânduri. 

— Simplu. Când a închiriat-o, abia avusese loc moartea 
lui şi încă nu se ştia nimic despre asta. Dar a doua zi, poza 
lui apăruse pe prima pagină a ziarelor din Biloxi şi Mobile. 
Probabil că şi-a închipuit că era prea riscant să ducă maşina 
înapoi. Au găsit-o mai târziu, în Montgomery; fusese furată 
şi distrusă. 


— Unde s-a dus Patrick? 

— Eu bănuiesc că a părăsit zona Orange Beach pe 24 sau 
25 martie. A devenit Dough Vitrano, luând identitatea 
fostului său asociat. Am aflat că, pe 25, a zburat de la 
Montgomery la Atlanta, apoi, cu clasa întâi, la Miami şi, de 
acolo, tot cu clasa întâi, la Nassau. Toate biletele erau 
emise pe numele de Dough Vitrano şi a folosit paşaportul la 
plecarea din Miami şi, din nou, când a intrat în Bahamas. 
Cursa a aterizat la Nassau la ora opt şi jumătate, în 
dimineaţa zilei de 26 şi el s-a prezentat la bancă la ora 
nouă, chiar la deschidere. l-a prezentat paşaportul şi alte 
documente lui Graham Dunlap. A schimbat circuitul banilor, 
şi-a luat rămas bun, a prins o cursă de New York şi a 
aterizat la aeroportul La Guardia la 14.30, moment în care a 
renunţat la actele pe numele de Vitrano şi a găsit altele. 
Noi i-am pierdut urma. 

Când oferta a ajuns la cincizeci de mii de dolari, Trudy a 
spus „da”. Emisiunea se numea /nside Journal, iar 
comentariile sale incendiare aduceau mulţi spectatori şi, 
după toate aparențele, o grămadă de bani. Au fost aşezate 
reflectoarele, s-au tras draperiile şi camera s-a umplut de 
cabluri. „Ziarista" era Nancy de Angelo, venită direct de la 
Los Angeles cu trupa sa personală de coafeze şi machiori. 
Ca să nu se lase mai prejos, Trudy îşi petrecu două ore în 
faţa oglinzii, pentru ca, în momentul în care îşi făcu 
apariţia, să arate splendid. Nancy îi spuse că arăta prea 
bine. Trebuia să pară rănită, şocată, disperată, copleşită şi 
neputincioasă în urma deciziei tribunalului, furioasă pentru 
ceea ce soţul îi făcuse, ei şi fetiţei sale. Trudy se retrase în 
lacrimi şi Lance fu nevoit să o consoleze timp de o jumătate 
de oră. Când se întoarse, îmbrăcată în jeans şi un tricou de 
bumbac, arăta aproape la fel de bine. 

Ashley Nicole le servi drept decor. Stătea lângă mama ei, 
pe canapea. 

— Acum, prefă-te foarte tristă, îi spuse Nancy, în timp ce 


tehnicienii reglau lumina. Avem nevoie de lacrimi de la tine, 
îi spuse apoi lui Trudy. Lacrimi adevărate. 

Timp de o oră vorbiră despre situaţia îngrozitoare în care 
se aflau din cauza lui Patrick. Trudy plânse când îşi aminti 
de înmormântare. Aveau o fotografie cu pantoful găsit la 
locul accidentului. Suferise în lunile şi anii trecuţi de atunci. 
Nu, nu se recăsătorise. Nu, nu mai primise nici o veste de la 
soţul ei de la reîntoarcerea lui. Nici nu era prea sigură dacă 
îşi dorea aşa ceva. Nu, el nu făcuse niciun efort pentru a-şi 
vedea fiica, mai spuse ea şi izbucni din nou în lacrimi. 

Ura ideea unui divorţ, dar ce era de făcut? Şi procesul 
împotriva ei, ce oribil! Nenorocita aceea de companie de 
asigurări o hăituia, ca pe o criminală. 

Patrick era un tip îngrozitor. Dacă se găseau banii, oare 
Trudy se aştepta să primească ceva? Bineînţeles că nu! Era 
şocată de această aluzie. 

Imaginile au fost transmise în douăzeci de minute şi 
Patrick a urmărit emisiunea din camera lui întunecată de 
spital. 

Nu s-a putut abţine să nu zâmbească. 


19 


Secretara lui Sandy prindea cu agrafe fotografia lui şi 
articolul despre scurta apariţie în tribunal, tăiate din ziarul 
de New Orleans, când veni telefonul. Secretara îl găsi 
imediat, scoţându-l din sală în timpul unei depoziţii şi 
făcându-i imediat legătura. 

Leah Pires revenise. Îl salută şi îl întrebă imediat dacă îşi 
verificase biroul, ca să scape de eventualele microfoane. 
Sandy îi răspunse că da, făcuse asta chiar cu o zi înainte. 
Ea se afla într-un apartament dintr-un hotel de pe Canal, la 
câteva străzi depărtare şi îi propuse să se întâlnească 
acolo. O propunere din partea ei avea mai multă greutate 
decât indicaţiile unui judecător federal. Era gata să-i 
împlinească orice dorinţă. Palpita doar la auzul vocii ei. 

Ea nu se grăbea, aşa că Sandy pomi agale în josul străzii 
Poydras, intră pe Magazine şi apoi pe Canal. Hotări să nu 
privească în urmă. Paranoia lui Patrick era de înţeles - 
sărmanul, trăise o viaţă de fugar până când umbrele din 
trecutul lui îl ajunseseră din urmă. Dar nimeni nu-l putea 
convinge pe Sandy că aceiaşi oameni îl urmăreau şi pe el. 
Era doar avocat, într-un caz important. Băieţii răi ar fi fost 
nebuni să-i intercepteze telefoanele şi să-l urmărească. O 
singură mişcare greşită şi acţiunea împotriva lui Patrick ar fi 
avut foarte mult de suferit. 

Dar luase legătura cu o firmă locală de pază şi aranjase 
să-i fie verificate birourile firmei. Era dorinţa clientului său, 
nu a lui. 

Leah îl întâmpină cu o strângere de mână fermă şi un 
zâmbet fugar, dar el simţi instinctiv că fata avea multe 
lucruri pe suflet. Era îmbrăcată în jeans şi un tricou din 
bumbac cu mâneci scurte, cu picioarele goale, foarte 
naturală, aşa cum sunt, probabil, majoritatea brazilienilor, 
se gândi el. Nu fusese niciodată în Brazilia. 

Dulapul din perete avea uşile deschise şi nu se zăreau 


prea multe haine. Fata se mişca rapid, trăind dintr-o 
singură valiză, o fugară, aşa cum şi Patrick fusese până în 
urmă cu o săptămână. Leah turnă cafea pentru amândoi şi 
îl invită să ia loc la masă. 

— Cum se simte? Îl întrebă. 

— Se vindecă. Doctorul spune că se va însănătoşi. 

— Cât de grav e rănit? întrebă ea, în şoaptă. Lui Sandy îi 
plăcea accentul ei, deşi abia se simţea. 

— Destul de grav, răspunse el şi deschise servieta, 
scoțând de acolo un dosar. Uite! 

Ea se încruntă la vederea primei fotografii, apoi mormăi 
ceva în portugheză. La cea de a doua i se umeziră ochii. 

— Săracul Patrick, spuse ea încet, ca pentru sine. Dragul 
de el... 

Privi pe-ndelete fiecare fotografie, ştergându-şi încet 
lacrimile cu dosul palmei, până ce Sandy avu prezenţa de 
spirit să-i ofere un şerveţel. Leah nu se ruşina să plângă la 
vederea fotografiilor şi, când termină, le puse cu grijă, în 
teanc, înapoi în dosar. 

— Imi pare rău, spuse Sandy. Nu-i venea în minte 
altceva. Am o scrisoare de la Patrick, spuse el în cele din 
urmă. 

Ea se opri din plâns şi îi turnă o altă ceaşcă de cafea. 

— Rănile vor avea, cumva, efecte permanente? îl întrebă 
ea. 

— Doctorul crede că nu. Vor rămâne cicatrice, dar cu 
timpul se va vindeca complet. 

— Psihic, în ce stare e? 

— E bine. Doarme chiar mai puţin decât înainte. Are 
mereu coşmaruri, ziua şi noaptea. Dar tratamentul îl ajută. 
Îţi spun sincer, nici nu pot să-mi imaginez prin ce trece. Luă 
o gură de cafea şi continuă: Cred că a avut noroc să 
rămână în viaţă. 

— A spus întotdeauna că nu îl vor ucide. 

Sandy avea multe lucruri de întrebat. Avocatul din el abia 


se abţinea să nu o bombardeze cu un şir nesfârşit: Patrick 
ştia că urmăritorii lui sunt atât de aproape? Ştia că 
urmărirea se apropia de sfârşit? Unde era ea atunci când l- 
au prins? Locuia cu el? Cum ascunseseră banii? Unde sunt 
banii acum? In siguranţă? Te rog, spune-mi ceva. Sunt 
avocatul lui. Poţi avea încredere în mine. 

— Să vorbim despre divorţul lui, spuse ea, schimbând 
brusc subiectul. li intuia curiozitatea. Se ridică în picioare şi 
se îndrepta spre un sertar, din care scoase un dosar gros, 
pe care îl puse în faţa lui. Ai văzut-o pe Trudy aseară? îl 
întrebă. 

— Da. Patetică, nu? 

— E foarte drăguță, spuse Leah. 

— Da, aşa este. Mă tem că Patrick a făcut greşeala să se 
căsătorească cu ea doar pentru felul cum arăta. 

— N-ar fi primul care să greşească. 

— Nu, într-adevăr. 

— Patrick o dispreţuieşte. E o femeie rea şi i-a fost 
necredincioasă pe toată durata căsătoriei. 

— Necredincioasă? 

— Da. Totul e scris acolo, în dosar. În ultimul an în care 
au fost împreună, Patrick a angajat un detectiv s-o 
urmărească. lubitul ei era un bărbat pe nume Lance Maxa 
şi se întâlneau mereu. Sunt şi câteva fotografii cu Lance 
intrând şi ieşind din casa lui Patrick, pe când el era plecat. 
Fotografii cu Lance şi Trudy făcând plajă, lângă piscina lui 
Patrick - goi, bineînţeles. 

Sandy luă dosarul şi îl răsfoi rapid, până când găsi 
fotografiile. Goi ca nişte nou-născuţi. Zâmbi răutăcios. 

— Asta va condimenta puţin divorţul. 

— Patrick vrea divorţul, cred că înţelegi. Nu va face 
contestaţie. Dar trebuie făcută să tacă. Se cam distrează 
spunând tot felul de răutăţi despre Patrick. 

— Asta ar trebui s-o reducă la tăcere. Dar copilul? Leah 
se aşeză şi îl privi drept în ochi. 


— Patrick o iubeşte pe Ashley Nicole, dar exista o 
problemă. Nu el este tatăl. 

Sandy ridică din umeri, ca şi cum ar fi auzit zilnic aşa 
ceva. 

— Cine e tatăl? 

— Patrick nu ştie. Probabil că Lance. Se pare că Lance şi 
Trudy sunt împreună de ceva vreme. Tocmai din vremea 
liceului. 

— De unde ştie el că nu e tatăl? 

— Când fetiţa avea paisprezece luni, Patrick a reuşit să-i 
ia puţin sânge, înţepând-o în deget. L-a trimis, împreună cu 
un eşantion din sângele lui, la un laborator unde se făceau 
teste 
ADN. Bănuielile lui au fost corecte. Categoric, el nu este 
tatăl copilului. Raportul se află în dosar. 

Sandy simţi nevoia să facă vreo câţiva paşi prin cameră, 
pentru a-şi clarifica lucrurile. Rămase lângă fereastră, 
privind la circulaţia de pe Canal. Incă o piesa din acest 
puzzle fusese pusă la locul ei. De când îşi pregătise Patrick 
ruptura de vechea sa viaţă? O soţie rea, un copil bastard, 
un accident oribil, fără cadavru, un furt complicat, după 
care pusese mâna pe bani şi fugise. Planul era uimitor. 
Totul mersese perfect, până acum, bineînţeles. 

— Atunci, de ce se luptă? Întrebă el, continuând să 
privească pe geam. Dacă nu vrea copilul, ce rost are să 
dezvăluie murdăriile astea? _ 

Sandy ştia răspunsul, dar dorea ca ea să i-l explice. In 
acest mod putea afla câteva detalii despre restul marelui 
plan. _ 

— | le vei dezvălui doar avocatului ei, spuse ea. li arăţi 
dosarul, în întregime. În acel moment, vor fi bucuroşi să 
facă o înţelegere. 

— Inţelegere, adică bani. 

— Corect. 

— Ce fel de înţelegere? 


— Ea nu primeşte nimic. 

— Ce ar putea primi? 

— Depinde. O mică avere, sau una foarte mare. Sandy se 
întoarse şi o privi cu răceală. 

— Eu nu pot negocia o înţelegere de proprietate, dacă nu 
ştiu exact de cât dispune clientul meu. La un moment dat, 
va trebui ca voi doi să-mi spuneţi absolut totul. 

— Ai răbdare, îi răspunse ea, cât se poate de calmă. Cu 
timpul, vei afla mai mult. 

— Chiar crede Patrick că îşi poate cumpăra libertatea? 

— Cel puţin, e cert că va încerca. 

— N-o să meargă. 

— Ai o idee mai bună? 

— Nu. 

— Nici nu-mi imaginam. E singura noastră şansă. Sandy 
se calmă şi se sprijini de perete. 

— Mi-ar fi de mare ajutor dacă mi-aţi mai spune şi mie 
câte ceva. 

— Aşa vom face, îţi promit. Dar, mai întâi, ne vom ocupa 
de divorţ. Trudy trebuie să renunţe la toate pretenţiile la 
bunurile care îi aparţin lui Patrick. 

— Asta ar trebui să fie uşor. Şi amuzant. 

— Rezolvam problema, şi vom vorbi din nou, săptămână 
viitoare. 

Dintr-o dată, era timpul ca Sandy să plece. Ea se ridicase 
în picioare, adunând documentele. El luă dosarele şi le puse 
în servietă. 

— Cât vei sta aici? O întrebă. 

— Nu prea mult, îi răspunse Leah dându-i un plic. O 
scrisoare pentru Patrick. Spune-i că sunt bine, mă deplasez 
mereu şi, până acum, nu am zărit pe nimeni pe urmele 
mele. 

Sandy luă plicul şi încercă să-i prindă privirea. Fata era 
nervoasă şi nerăbdătoare să-l vadă plecat. El dorea să o 
ajute, sau măcar să-şi ofere serviciile, dar ştia că, orice ar fi 


spus în acel moment, ar fi fost refuzat. 

Ea făcu un efort să-i zâmbească şi îi spuse: 

— Ai o treabă de rezolvat. Aşa că ocupă-te de asta. 
Patrick şi cu mine ne vom gândi la restul. 

Pe când Stephano îşi spunea povestea la Washington, 
Benny Aricia şi Guy îşi stabiliră cartierul general la Biloxi. 
Închiriară un apartament de lux, cu trei dormitoare, lângă 
Black Bay şi instalară acolo telefoane şi un fax. 

Teoretic, fata trebuia să-şi facă apariţia în Biloxi. Patrick 
era reţinut şi, în viitorul apropiat, viaţa lui era uşor de 
ghicit. Nu pleca nicăieri. Ea trebuia să vină la el. lar ei 
aveau să o prindă imediat. 

Aricia pusese la bătaie o sută de mii pentru aceasta 
ultimă, scurtă campanie şi, după cum îşi jurase, asta va fi 
tot. Cheltuielile ajunseseră la aproape două milioane şi era 
timpul să se oprească, să nu-i mai arunce pe fereastră, cât 
timp mai avea ceva bani. Northern Case Mutual şi Monarch- 
Sierra, ceilalţi doi membri ai acelei combinaţii nesigure, 
renunţaseră. Stephano îi făcea fericiţi pe cei de la FBI cu 
poveştile lui, iar Aricia spera că, în acest timp, Guy şi restul 
membrilor organizaţiei să găsească fata. O acţiune cu 
bătaie lungă. 

Osmar şi băieţii lui continuau să străbată străzile din Rio, 
pândind zilnic în aceleaşi locuri. Dacă fata se întorcea 
acolo, o vor vedea. Osmar avea multe ajutoare, dar acolo 
se lucra pe puţini bani. 

Întoarcerea pe Coasta trezise sentimente amare în 
sufletul lui Benny Aricia. Se mutase aici în 1985, ca director 
executiv al companiei Piatt & Rockland Industries, un 
conglomerat mamut care, timp de zece ani, îl trimisese în 
toată lumea, pentru rezolvarea oricăror conflicte. Una din 
filialele cele mai profitabile ale companiei era New Coastal 
Shipyards, şantierul naval din Pascagoula, aflat între Biloxi 
şi Mobile. În 1985, New Coastal primise, de la Marina 
militară, un contract în valoare de douăsprezece miliarde 


de dolari, pentru construirea a patru submarine nucleare, 
iar cineva din conducere se gândise că Benny avea nevoie 
de un sediu permanent 

Crescut în New Jersey, educat la Boston şi soţul, în acea 
vreme, al unei socialiste reprimate, Benny ura viaţa pe 
Coasta Golfului din Mississippi. O considera drept o serioasă 
diversiune, o îndepărtare de ierarhia corporației la care 
visa. Soţia îl părăsise după doi ani de trai în Biloxi. 

Piatt & Rockland era o companie publică, cu acţionari ce 
totalizau douăzeci şi unu de miliarde de dolari, opt mii de 
angajaţi în treizeci şi şase de filiale din o sută trei ţări. 
Asigura necesarul pentru birouri, cherestea, mii de produse 
de larg consum, vindea asigurări, făcea forări de gaze 
naturale, îmbarca produse transportate în containere, avea 
mine de cupru şi, printre alte activităţi, construia submarine 
nucleare. Era constituită din nenumărate companii mai 
mici, descentralizate şi, de regulă, mâna stângă ştia 
arareori ce făcea dreapta. Indiferent cum stăteau lucrurile, 
profiturile erau imense. 

Benny visa să aducă această companie pe calea ce bună, 
să renunţe la prostii şi să învestească în domeniile potrivite, 
prospere. Nu îşi ascundea ambițiile şi, printre oamenii din 
conducerea superioara a companiei, se ştia prea bine că 
vrea să devină numărul unu. 

Pentru el, viaţa în Biloxi era o glumă sinistră, o 
retrogradare orchestrată de inamicii săi din cadrul 
companiei. Detesta încheierea unor contracte cu guvernul, 
detesta rutina oficială, birocraţia şi aroganţa Pentagonului. 
Ura ritmul lent în care se construiau submarinele. 

In 1988, ceruse să fie transferat şi fusese refuzat. Un an 
mai târziu, au apărut zvonuri cu privire la depăşirea 
serioasa a bugetului pentru proiectul submarinelor. 
Construcţia lor a fost oprită şi şantierele navale New 
Coastal au fost invadate de echipe de control şi ofiţeri de la 
Pentagon. Benny era în pericol şi sfârşitul său era aproape. 


Ca antreprenor în industria de apărare, Piatt & Rockland 
avea o istorie întreagă de bugete depăşite, supraîncărcare 
a costurilor şi acte false. Era un mod de a face afaceri şi, o 
dată descoperită, compania trecu, firesc, la concedierea 
tuturor celor aflaţi în centrul bănuielilor, negociind cu 
Pentagonul posibilitatea unei mici compensaţii. 

Benny se adresă unui avocat local, Charles Bogan, 
principal partener al unei mici firme care includea un tânăr 
asociat, pe nume Patrick Lanigan. Vărul lui Bogan era 
senator de Mississippi. Senatorul era un vultur rapace care 
prezida subcomitetul ce aproba acordarea fondurilor pentru 
proiecte militare şi era foarte iubit în cercurile militare. 

Mentorul avocatului Bogan era, la vremea respectivă, un 
judecător federal, astfel că mica firmă avea cele mai bune 
legături politice din Mississippi. Benny ştia acest lucra şi îl 
alesese pe Bogan cu multă grijă. 

Actul de normalizare a falselor pretenţii, cunoscut şi 
drept „legea informatorului”, a fost aprobat de Congres 
pentru a-i încuraja pe cei ce aveau cunoştinţa de situaţii de 
supraîncărcare a costurilor, în contracte guvernamentale, 
să vorbească. Benny studiase legea cu atenţie şi chiar 
ceruse unui avocat al companiei sale să o disece pentru el, 
înainte de a lua legătura cu Bogan. 

Pretinsese că putea dovedi aranjamentul făcut de Platt & 
Rockland pentru a obţine de la guvern un plus de vreo şase 
sute de milioane de dolari, pentru proiectul submarinelor. 
Simţea sabia lui Damocles deasupra capului său şi refuza 
să fie ţapul ispăşitor. Vorbind, avea să piardă orice şansă 
de a mai fi angajat vreodată într-un asemenea post. Platt & 
Rockland ar fi umplut întreaga lume industrială cu zvonuri 
despre greşelile făcute de el. S-ar fi aflat pe lista neagră. Ar 
fi fost sfârşitul omului de afaceri Benny Aricia. El înţelegea 
foarte bine regulile jocului. 

Actul prevedea că informatorul putea primi cincisprezece 
procente din suma dată înapoi guvernului de către 


corporaţia vinovată. Benny avea la dispoziţie toată 
documentaţia care dovedea schema folosita de Platt & 
Rockland. Avea nevoie de talentul şi forţa lui Bogan pentru 
a primi cele cincisprezece procente. 

Bogan a angajat ingineri şi consultanţi privaţi, pentru a 
studia şi a lamuri miile de documente trimise de Aricia de la 
şantierul naval New Coastal. Schema era bine închegată şi, 
până la urmă, se dovedi mai simplă decât părea. Compania 
făcea ceea ce făcuse întotdeauna - încasa de mai multe ori 
preţul pentru fiecare material şi falsifica actele. Sistemul 
era atât de bine acoperit, încât numai doi directori generali 
cunoşteau existenţa lui. Benny pretindea că aflase despre 
asta din pură întâmplare. 

Avocaţii au pus la punct un caz clar şi convingător şi au 
acţionat în justiţie compania, la curtea federală, în 
septembrie 1990. Se afirma existenţa unor fraude de şase 
sute de milioane de dolari din partea companiei Platt & 
Rockland. Benny şi-a dat demisia în ziua depunerii acţiunii. 

Procesul a fost pregătit şi documentat minuţios, iar 
Bogan a făcut multe presiuni. La fel şi vărul lui. Senatorul 
fusese pus la curent cu mult timp înainte de intentarea 
acţiunii şi o coordonase cu mare interes din momentul în 
care se aflase de ea şi la Washington. Bogan lucra pe bani 
mulţi; la fel şi senatorul. Onorariul firmei urma să fie de o 
treime, ca de obicei. O treime din cincisprezece procente 
din cele şase sute de milioane de dolari. Nu s-a aflat 
niciodată cât primea senatorul. 

Bogan alimenta presa locală cu suficiente subiecte de 
scandal, pentru a menţine presiunea în Mississippi, iar 
senatorul făcea acelaşi lucru la Washington. Platt & 
Rockland s-a trezit peste noapte subiectul unei publicităţi 
odioase. Compania era pusă la zid, conturile sale erau 
blocate, acţionarii înfuriaţi. O duzină de directori de la 
şantierele navale New Coastal au fost concediaţi. S-au 
anunţat şi alte măsuri drastice. 


Ca de obicei, Platt & Rockland a negociat dur cu 
Departamentul de Justiţie, dar de această dată nu a făcut 
niciun progres. Cum cele două submarine erau deja parţial 
construite, Pentagonul a fost de acord să nu rezilieze 
contractul. Astfel, Platt & Rockland putea încheia lucrările 
planificate într-un contract de douăsprezece miliarde, dar 
cheltuielile se apropiau vertiginos de douăzeci de miliarde. 

Benny se încrâncena să-şi obţină drepturile, o avere. 
Bogan şi ceilalţi parteneri ai săi din firmă se chinuiau să-şi 
cheltuiască partea lor. Atunci a dispărut Patrick, urmat, 
foarte curând, de banii lor. 


20 


Pusca de vânătoare a lui Pepper era un Remington de 
calibru 12, pe care o cumpărase de la o casă de amanet din 
Lucedale, pe când avea şaisprezece ani, prea tânăr ca să o 
poată cumpăra de la un magazin cu licenţă. Plătise două 
sute de dolari pe ea şi, după spusele mamei lui, Neldene, 
era obiectul la care ţinea cel mai mult. Şeriful Sweeney şi 
şeriful Tatum din Greene găsiseră arma, împreună cu un 
sac de dormit foarte uzat şi un mic cort, la o săptămână 
după moartea lui Patrick, în timp ce efectuau un control de 
rutină la cabana lui. Chiar Trudy le permisese să cerceteze, 
ceea ce, în sine, constituia o problemă majoră, deoarece 
cabana nu era proprietatea ei. Orice efort de a folosi arma, 
sacul de dormit şi cortul ca probe în procesul de crimă în 
care era implicat Patrick ar fi fost categoric împiedicat, 
deoarece se constatase că nu aveau mandat. Un argument 
valid ar fi putut fi acela că şerifii nu căutau probe, 
deoarece, la vremea respectivă, nu exista nici o crimă. Pur 
şi simplu se adunau lucrurile personale ale lui Patrick 
pentru a le da familiei. 

Trudy însă nu dorea să ia sacul de dormit şi cortul. 
Susţinea categoric că nu erau ale lui Patrick. Nu le mai 
văzuse niciodată. Erau obiecte ieftine, genul la care Patrick 
nici nu s-ar fi uitat. Şi, în plus, el nu mergea cu cortul. Avea 
o cabană unde să doarmă. Sweeney le-a etichetat şi le-a 
depus în camera unde erau adunate probele, neavând unde 
să le ducă. Se gândise să aştepte un an sau doi, după care 
să le vândă, la talciocul anual organizat de şerif. Şase 
săptămâni mai târziu, Neldene Crouch izbucnise în lacrimi 
când îi fuseseră arătate obiectele şi echipamentul de 
camping al fiului ei. 

Cu puşca s-a procedat la fel. A fost găsită sub pat, 


împreună cu sacul de dormit şi cortul, în camera în care 
dormea Patrick. Cineva ascunsese în grabă obiectele sub 
pat, după părerea lui Sweeney. Curiozitatea lui a fost 
trezită imediat, din cauza prezenţei armei. Fiind el însuşi un 
vânător pasionat, ştia că niciun vânător cu mintea întreagă 
n-ar lăsa o puşcă sau orice altă armă de vânătoare într-o 
cabană părăsită, de unde orice hoţ le-ar fi putut lua după 
voie. Nimic de valoare nu se lăsa, prin acele părţi, într-o 
cabana de vânătoare. Studiase arma cu atenţie chiar acolo, 
pe loc, şi observase că numărul de serie fusese şters cu 
pila. Puşca fusese furată, cândva, după fabricarea ei. 

Discutase problema cu şeriful Tatum şi au luat împreună 
hotărârea ca măcar să verifice amprentele. Erau siguri că 
nu vor obţine niciun rezultat, dar amândoi erau poliţişti 
răbdători şi cu mare experienţă. Mai târziu, după promisiuni 
repetate de acordare a imunităţii, proprietarul casei de 
amanet din Lucedale recunoscuse că îi vânduse puşca lui 
Pepper. 

Sweeney şi Ted Grimshaw, detectivul-şef al districtului 
Harrison, au bătut politicos la uşa camerei de spital unde se 
afla Patrick, intrând doar după ce au fost poftiţi înăuntru. 
Sweeney sunase înainte la telefon, anunţându-l pe Patrick 
de această vizită şi explicându-i care era scopul ei. O 
procedură de rutină, nimic mai mult. 

L-au fotografiat stând pe scaun, îmbrăcat cu un tricou şi 
pantaloni scurţi, de sport, cu părul ciufulit şi o expresie acră 
pe figură. Ţinea în mâini numărul de înregistrare adus de 
poliţişti. l-au luat amprentele, Grimshaw ocupându-se de 
această acţiune, în timp ce Sweeney făcea conversaţie. 
Patrick insista să rămână în picioare deasupra mesei, în 
timp ce Grimshaw îi lua amprentele. 

Sweeney îi puse câteva întrebări în legătură cu Pepper 
Scarboro, dar Patrick le aminti imediat că avea avocat şi că 
avocatul său urma să fie prezent la toate interogatoriile. In 
plus, nu avea nimic de spus, în nicio privinţă, cu sau fără 


avocat. 

l-au mulţumit şi au plecat. Cutter şi expertul în amprente 
de la FBI, sosit de la Jackson, aşteptau în „camera Lanigan” 
de la închisoare. În momentul în care fusese găsită, puşca 
de calibru 12, aparţinând lui Pepper, oferise mai bine de o 
duzină de amprente complete, care puteau fi folosite. Ele 
fuseseră prelevate de Grimshaw după toate regulile şi 
arhivate, iar acum erau întinse pe masă. Puşca se afla pe 
un raft, lângă cort şi sacul de dormit, lângă pantoful de 
sport şi fotografii şi celelalte câteva elemente disparate 
care constituiau probele împotriva lui Patrick. 

Au băut cafea din pahare de plastic şi au vorbit despre 
pescuit, în timp ce expertul în amprente compara setul 
vechi cu cel nou, cu ajutorai unei lupe. Nu i-a trebuit mult 
timp să tragă concluziile. 

— Mai multe dintre amprente se potrivesc perfect, spuse 
el, continuând să lucreze. Patul armei era plin de 
amprentele lui Lanigan. 

Cu siguranţă, era o veste bună. Acum, ce mai era de 
făcut? 

Patrick insista să primească o altă cameră pentru toate 
următoarele întâlniri cu avocatul său şi doctorul Hayani se 
grăbi să facă toate aranjamentele necesare. Patrick ceru şi 
un scaun cu rotile, pentru a fi transportat în camera de la 
primul etaj. O soră îl împinse, trecând pe lângă cei doi 
poliţişti inofensivi, aflaţi pe hol, în faţa uşii, pe lângă 
agentul Brent Myers şi apoi în lift, pentru scurtul drum până 
la primul etaj. Unul din poliţişti îi urmă. 

Camera făcea parte dintre cele folosite de doctori pentru 
întâlniri de personal. Spitalul era mic şi camera părea să fie 
arareori folosită. Sandy comandase un sistem de detectare 
a microfoanelor, de tipul menţionat de Patrick, dar acesta 
urma să sosească abia peste câteva zile. 

— Te rog, grăbeşte-te, îi spuse Patrick. 

— Zău, Patrick! Doar nu crezi cu adevărat că ar fi în stare 


să pună microfoane în această cameră. Nimeni nu ştia că o 
vom folosi, până acum o oră. 

— Nu poţi fi niciodată destul de precaut, mai spuse 
Patrick şi, ridicându-se de pe scaun, trecu pe lângă masa 
lungă de conferinţe. Mergea fără să şchiopăteze, constată 
Sandy. 

— Uite ce e, Patrick, cred că ar trebui să încerci să te mai 
linişteşti puţin. Ştiu că ai fost multă vreme fugar. Ai trăit 
copleşit de frică, uitându-te mereu peste umăr, ştiu toate 
astea. Dar zilele acelea au trecut. Te-au prins. Relaxează- 
te! 

— Ei stau în continuare la pândă, pricepi? M-au prins, dar 
nu au pus mâna pe bani. lar banii sunt mult mai importanţi. 
Nu uita asta, Sandy. Nu vor avea pace până când nu vor 
pune mâna pe bani. 

— Şi cine ar putea să ne înregistreze? Băieţii buni sau cei 
răi? Poliţiştii sau mafioţii? 

— Tipii care au pierdut banii au cheltuit o avere 
frumuşică, încercând să-i găsească. 

— De unde ştii tu? 

Patrick ridică din umeri, ca şi cum ar fi fost iarăşi timpul 
de glume. 

— Cine sunt ei? Întrebă Sandy, fără să primească un 
răspuns. Se lăsă o tăcere grea, ca atunci când Leah dorea 
să schimbe subiectul discuţiei. 

— Stai jos, spuse Patrick, într-un târziu. Stăteau la cele 
două capete ale mesei. Sandy scoase din servietă dosarul 
gros pe care îl primise de la Leah cu patru ore mai înainte; 
dosarul cu detalii picante despre Trudy. 

Patrick îl recunoscu imediat. 

— Când ai văzut-o? Întreba el, nerăbdător. 

— Azi dimineaţă. E sănătoasă, te sărută, spune că încă 
nu o urmăreşte nimeni şi mă roagă să-ţi dau acest plic. 

Împinse plicul peste masă, până la Patrick, care îl apucă, 
îl rupse într-o parte şi scoase din el o scrisoare pe trei 


pagini. Apoi începu să o citească încet, uitând cu totul de 
prezenţa avocatului său. 

Sandy răsfoi dosarul şi se opri la imaginile sexy, cu Trudy 
care se apleca deasupra piscinei, în timp ce amantul ei 
stătea întins lângă ea. Abia aştepta să i le arate avocatului 
ei din Mobile, îşi fixaseră o întâlnire peste trei ore. 

Patrick termină de citit scrisoarea, o împături la loc cu 
grijă şi o puse în plic. 

— Am încă o scrisoare pentru ea, spuse el, apoi aruncă o 
privire peste masă şi zări fotografiile. Bine lucrat, nu? 

— E uimitor. N-am văzut niciodată atâtea probe într-un 
proces de divorţ. 

— Ei, am şi avut de unde alege... Eram deja căsătoriţi de 
doi ani când m-am întâlnit, din întâmplare, cu primul ei soţ. 
Eram la o petrecere, înaintea unui joc al echipei Saints în 
New Orleans. Am băut câteva pahare împreună şi mi-a 
povestit despre Lance. El e motanul din fotografii. 

— Leah mi-a explicat. 

— La vremea respectivă, Trudy era însărcinată, aşa că nu 
am spus nimic. Căsătoria noastră se îndrepta, încet, spre 
eşec şi speram că un copil ar aranja lucrurile. Trudy are un 
talent formidabil de a păcăli pe oricine. Am hotărât să fac 
pe prostul, să joc rolul tatălui mândru de odrasla lui dar, un 
an mai târziu, am început să adun probe. Nu era sigur când 
voi avea nevoie de ele, dar ştiam că mariajul nostru se 
terminase. Plecam din oraş ori de câte ori aveam ocazia - 
pentru afaceri, vânătoare, la pescuit, în weekend cu băieţii, 
orice pretext era bun. Nu mi s-a părut că ei i-ar fi păsat 
vreodată. 

— Mă întâlnesc cu avocatul ei la ora cinci după-amiază. 

— Bine. Te vei distra grozav. Asta e visul oricărui avocat. 
Ameninţă-i cu ce vrei tu, dar fă în aşa fel încât să obţii o 
înţelegere semnată. Trudy trebuie să renunţe la toate 
drepturile, Sandy. Nu primeşte nimic din bunurile mele. 

— Când vorbim despre bunurile tale? 


— În curând. Îţi promit. Dar e altceva mai presant 

Sandy scoase blocnotesul său avocăţesc de care nu se 
despărţea niciodată şi se pregăti să ia notițe. 

— Te ascult, spuse el. 

— Lance e un nemernic. A crescut în barurile de prin 
Point Cadet n-a terminat nici liceul şi a făcut trei ani de 
puşcărie pentru trafic de droguri. E sămânță rea. Are 
prieteni în lumea interlopă. Cunoaşte oameni care ar face 
orice pentru bani. Mai am un dosar gros, de data asta în 
legătură cu el. Bănuiesc că Leah nu ţi l-a dat 

— Nu. Mi l-a dat numai pe acesta. 

— Întreab-o de el, data viitoare când o vezi. Am adunat 
dovezi despre murdăriile făcute de Lance, timp de un an 
întreg, cu ajutorul aceluiaşi detectiv privat. Lance e un 
găinar, dar e periculos, pentru că are prieteni. lar Trudy are 
bani. Nu ştim câţi au mai rămas, dar nu cred că i-a cheltuit 
pe toţi. 

— Şi crezi că ţi-a pus gând râu? 

— Probabil.  Gândeşte-te, Sandy. Trudy e singura 
persoană, în momentul de faţă, care ar avea în continuare 
nevoie ca eu să fiu mort. Dacă mă scot din joc, ea 
păstrează banii pe care îi mai are şi nu îşi mai face griji 
pentru compania de asigurări care ar putea să-i ia tot ce 
are. O cunosc. Banii şi viaţa de lux înseamnă totul pentru 
ea. 

— Dar cum ar putea Lance să... 

— Se poate face, Sandy. Crede-mă. Se poate face. 

Rosti aceste cuvinte cu convingerea calmă a cuiva care 
comisese o crimă şi scăpase nepedepsit şi, preţ de o 
secundă, Sandy îngheţă. 

— Se poate face foarte uşor, spuse el pentru a treia oară, 
cu ochii strălucitori, înconjurați de riduri adânci. 

— În regulă, ce trebuie să fac eu? Să stau cu poliţiştii pe 
hol? 

— Imaginează o poveste, Sandy. 


— Te ascult. 

— Întâi, spune-i avocatului ei că la biroul tău s-a primit o 
informaţie anonimă, conform căreia Lance caută un ucigaş 
plătit. Fă asta la sfârşitul întâlnirii de astăzi. În acel 
moment, tipul va fi deja suficient de şocat şi va crede tot ce 
îi vei spune. Spune-i că te pregăteşti să te întâlneşti cu 
poliţia, pentru a discuta această problemă. Fără îndoială, 
avocatul îşi va suna clienta, care va nega totul vehement. 
Dar credibilitatea ei va fi deja afectată. Trudy va da înapoi 
numai la gândul că altcineva îi bănuieşte, pe ea şi pe 
Lance, capabili de asemenea idei. Apoi, du-te la şerif şi la 
FBI şi spune-le aceeaşi poveste. Spune-le că eşti îngrijorat 
pentru siguranţa mea. Insistă să meargă şi să stea de vorbă 
cu Trudy şi Lance despre aceste zvonuri. O cunosc foarte 
bine, Sandy. ÎI va sacrifica pe Lance pentru a păstra banii, 
nu însă şi dacă exista riscul de a fi şi ea prinsă. Dacă 
poliţiştii au suspiciuni, va da înapoi. 

— Se vede că te-ai gândit la toate. Mai e ceva? 

— Da. Ultimul lucru, să şopteşti câte ceva presei. Trebuie 
să găseşti un reporter... 

— Nici nu e prea greu. 

— Unul în care să ai încredere. 

— Mult mai dificil. 

— Nu chiar. Am citit ziarele cu atenţie şi am vreo doua 
nume pentru tine. Verifică-i. Găseşte unul pe placul tău. 
Spune-i să publice zvonurile şi, în schimb, îi vei oferi toate 
informaţiile reale în exclusivitate. Aşa lucrează tipii ăştia. 
Spune-i că şeriful investighează informaţiile conform cărora 
soţia încearcă să obţină serviciile unui ucigaş plătit, ca să 
poată păstra banii. Va înghiţi găluşca. Nu va avea nevoie 
să-şi susţină spusele. La naiba, se publică mereu tot felul 
de bârfe. 

Sandy termină de scris, uimit de felul în care clientul său 
pregătise totul. Închise dosarul şi, bătând uşor cu pixul în 
copertă, îl întrebă: 


— Câte informaţii din astea ai strâns? 

— Murdării? 

— Mda. 

— Cred că vreo douăzeci şi cinci de kilograme. Sunt 
ascunse într-un mic depozit din Mobile, de când am 
dispărut. 

— Ce mai e acolo? 

— Alte murdării. 

— Despre cine? 

— Despre foştii mei parteneri. Şi despre alţii. Vom ajunge 
la ele mai târziu. 

— Când? 

— Curând, Sandy. 

Avocatul lui Trudy, J. Murray Riddleton, era un tip jovial, 
cu gâtul gros, în vârstă de şaizeci de ani, specialist în două 
tipuri de acţiuni: divorţuri dure, dificile şi consultanţă 
financiară pentru  păcălirea statului. Era un om al 
contrastelor; avocat de succes, dar prost îmbrăcat, 
inteligent dar cu un fizic oarecare, zâmbitor dar plin de 
răutate, politicos dar cu limba ascuţită. Biroul său încăpător 
din centrul oraşului Mobile era plin de dosare neglijate şi 
cărţi de drept depăşite. Îl întâmpină pe Sandy politicos, îl 
invită să ia loc şi îi oferi ceva de băut. La urma urmelor, era 
ora cinci şi câteva minute. Sandy refuză şi J. Murray nu-şi 
turnă nici lui nimic. 

— Deci, ce face băiatul nostru? întrebă J. Murray, 
zâmbind cu toată gura. 

— Adică? 

— Ei, cum? Băiatul nostru, Patrick. Aţi găsit banii? 

— Nu ştiam că trebuia să-i caut. 

J. Murray găsi cuvintele sale hilare şi râse timp de câteva 
secunde. În mintea lui, nu era niciun dubiu că stăpâneşte 
perfect discuţia. Cărţile erau de partea lui. 

_ — Ti-am văzut clienta la televizor, aseară, spuse Sandy. 
In amărâta aia de emisiune de scandal, cum naiba îi spune? 


— „Inside Journal”. Nu-i aşa că a fost minunata? lar fetiţa, 
ce dulceaţa! Săracele de ele... 

— Clientul meu ar dori să solicite clientei tale să se 
abţină, pe viitor, de la orice comentarii publice în legătură 
cu căsătoria şi divorţul lor. 

— Clientul tău poate să-l pupe pe al meu în fund. lar tu, 
pe mine. 

— Mă abţin, ca şi clientul meu, de altfel. 

— Uite, băiete, eu sunt specialist în Amendamentul 
Numărul Unu. Nu spui nimic, faci orice. Publici orice. Totul e 
protejat prin Constituţie, comentă el şi arătă spre cărţile de 
drept acoperite de pânze de păianjen, aflate lângă 
fereastra biroului său. Cererea este respinsă, reluă el. 
Clienta mea are dreptul să prezinte public tot ce vrea, 
oricând vrea. A fost umilită de clientul tău, iar acum e 
confruntată cu un viitor nesigur. 

— Mi se pare corect. Doream doar să clarific lucrurile. 

— E destul de clar? 

— Da. Acum, noi nu avem niciun fel de obiecţiuni faţă de 
dorinţa clientei tale de a obţine divorţul şi de-a primi şi 
custodia copilului. 

— Vai, mulţumesc. Câtă generozitate din partea voastră! 
- - De fapt, clientul meu nu are de gând să ceară 
dreptul de a vedea copilul. 

— Deştept băiat! După ce a abandonat fetiţa timp de 
patru ani, ar trebui să facă orice ca să o vadă. 

— Există un alt motiv, spuse Sandy, deschizând dosarul 
şi scoțând de acolo testul ADN. Îi întinse domnului J. Murray 
o copie; acesta se oprise din zâmbit şi privea chiorâş spre 
foile de hârtie. 

— Ce e asta? întrebă el, suspicios. 

— De ce nu o citeşti? ripostă Sandy. 

J. Murray îşi scoase ochelarii de citit dintr-un buzunar al 
hainei şi îi aşeză pe capul lui cam mare. Trase raportul spre 
el, găsi informaţia şi apoi o citi pe îndelete. Ridică spre 


Sandy o privire total lipsită de expresie, după prima pagină, 
iar după a doua, se gârbovi cu totul. 

— Un dezastru, nu? comentă Sandy, după ce J. Murray 
termină de citit. 

— Nu face pe deşteptul cu mine! Sunt sigur că există o 
explicaţie. 

— Sunt sigur că nu. În conformitate cu legile din 
Alabama, testul ADN este o probă concludentă. Acum, nu 
ştiu exact cât de specialist eşti în Amendamentul Numărul 
Unu, dar dacă treaba asta se publică, va fi foarte jenant 
pentru clienta ta. Imaginează-ţi, să faci un copil cu un 
bărbat şi să pretinzi că eşti fericita nevastă a altuia. N-ar da 
prea bine pe Coastă, nu? 

— N-ai decât să o publici, spuse J. Murray, fără 
convingere. Nu-mi pasă. 

— Mai bine întreabă-ţi clienta mai întâi. 

— E nesemnificativ, după legile acestui stat chiar dacă ea 
a comis un adulter, el a continuat să trăiască cu ea şi după 
aceea. Aşadar, a acceptat. Nu are dreptul să folosească 
acest argument ca motiv pentru divorţ. 

— Lasă divorţul. II va primi. Să lăsăm şi copilul. 

— Ah, aşa deci. E vorba de un şantaj. Ea renunţă la 
pretenţiile faţă de bunuri, iar el nu dezvăluie nimic în 
public. 

— Ceva în genul ăsta. 

— Clientul tău e nebun de legat, şi tu la fel, sări J. Murray, 
roşu la faţă şi strângând pumnii pentru o clipă. 

Calm, Sandy răsfoi dosarul şi scoase o altă probă 
distrugătoare. Arunca raportul peste masă. 

— Ce-i asta? Se răsti J. Murray. 

— Citeşte-o! 

— M-am săturat de citit. 

— In regulă. E un raport făcut de un detectiv privat, care 
ţi-a urmărit clienta şi pe iubitul ei, timp de un an înainte de 
dispariţia clientului meu. Cei doi au fost împreună, singuri, 


în diferite locuri, dar mai ales la clientul meu, în casă, în 
dormitor, după cum presupunem noi, în cel puţin 
şaisprezece ocazii. 

— Mare lucru! 

— Uită-te la astea! Spuse Sandy şi aruncă peste raport 
două fotografii color, format opt pe zece, dintre cele în care 
Trudy şi Lance apăreau în pielea goală. J. Murray aruncă o 
privire şi apoi le luă mai aproape, să le studieze mai bine. 

Sandy se hotărî să-l ajute puţin. 

— Pozele acelea au fost făcute lângă piscina de la 
domiciliul clientului meu, în timp ce el se afla în Dallas, 
pentru un seminar ştiinţific. Recunoşti pe cineva? 

J. Murray reuşi să scoată un mârâit. 

— Sunt mai multe, îi garantă Sandy, aşteptând ca J. 
Murray să nu se mai holbeze la fotografii. Şi mai am încă 
trei rapoarte, de la alţi detectivi privaţi. Se pare că clientul 
meu avea destule bănuieli. 

In faţa ochilor lui Sandy, J. Murray se transformă subit, 
din avocatul încrezut, într-un mediator generos, o 
schimbare de cameleon, a unui avocat care a pierdut 
bătălia. Expiră mult, greoi, învins şi se lăsă pe spate în 
scaunul rotativ, din piele. 

— Clienţii ăştia nu ne spun niciodată nimic, nu-i aşa? 
comentă el. 

Brusc, erau „ei” contra „noastră". Avocaţii contra 
clienţilor. El şi Sandy erau solidari, nu? Şi ce puteau face? 
Insă Sandy nu era pregătit să intre în echipă. 

— Repet, eu nu sunt un specialist în Amendamentul 
Numărul Unu, ca tine, dar dacă astea ar ajunge la ziarele de 
scandal, ar fi, desigur, foarte jenant pentru Trudy. 

J. Murray dădu din mână, ca şi cum ar fi vrut să alunge 
acest gând, apoi îşi privi ceasul de la mână. 

— Sigur nu vrei ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc. 

— Cât are băiatul tău? 


— Sincer, nu ştiu, deocamdată. Dar asta nu e problema 
cea mai importantă. Important este cu cât va rămâne după 
ce se vor linişti lucrurile, iar acum nimeni nu ştie răspunsul 
la această întrebare. 

— Cu siguranţă că i-a rămas o bună parte din cele 
nouăzeci de milioane. 

— Are procese pentru sume mai mari decât atât. Ca să 
nu mai vorbim de posibilitatea de a primi o condamnare 
îndelungata şi, poate, sentinţa cu moartea. Acest divorţ, 
domnule Riddleton, este cea mai mică dintre problemele 
lui. 

— Atunci, de ce ne ameninţi? 

— Patrick vrea ca ea să-şi ţină gura, să accepte divorţul 
şi să plece, renunțând la orice alte viitoare plângeri 
împotriva lui. Vrea ca acest lucru să se hotărască imediat. 

— Şi, dacă nu...? 

J. Murray îşi slăbi cravata şi se lăsă şi mai mult în scaun. 
Brusc se făcuse târziu; dorea să plece acasă. Reflectă 
câteva clipe, apoi spuse: 

— Trudy va pierde totul; clientul tău ştie asta? Compania 
de asigurări o va strivi. 

— Aici nu există învingători, domnule Riddleton. 

— Să vorbesc cu ea. 

Sandy îşi adună lucrurile şi se retrase încet spre uşă. J. 
Murray reuşi să-i zâmbească chinuit şi, exact când îşi 
dădeau mâna pentru plecare, Sandy, ca şi cum şi-ar fi 
amintit brusc, menţionă informaţia anonimă primită la 
biroul lui din New Orleans, despre faptul că Lance căuta un 
ucigaş. Nu ştia ce să creadă, dar se simţea, oricum, obligat 
să discute problema cu şeriful şi cu cei de la FBI. 

Schimbară câteva cuvinte pe această temă. Riddleton îi 
promise să-şi informeze clienta imediat. 


21 


După ce îşi vizită ceilalţi bolnavi, doctorul Hayani trecu 
pe la Patrick. Era aproape întuneric, mult după ora la care 
pleca de obicei acasă şi îşi găsi celebrul pacient aşezat pe 
un scaun, în pantaloni scurţi, în faţa unei mese pliante 
aflate în singurul colţ gol din cameră. Era o masă mică, cu o 
lampă pe care Patrick o obținuse de la unul dintre soldaţi. 
Într-un pahar de plastic îşi ţinea creioanele şi pixurile. Într- 
un alt pahar pusese câteva agrafe pentru hârtii, bucăţi de 
elastic, şi ace - toate donate de personalul auxiliar. Avea 
chiar şi trei blocnotesuri. 

Patrick se apucase de treabă. O impresionantă colecţie 
de documente legale ocupa un colţ al mesei, iar el studia 
unul dintre numeroasele dosare depuse împotriva lui în 
momentul în care doctorul trecu pe acolo, pentru a treia 
oară în acea zi. 

— Bine aţi venit în biroul meu, spuse Patrick. Un televizor 
masiv era aşezat puţin deasupra capului lui. Spătarul 
scaunului se afla la doar câteva zeci de centimetri distanţă 
de capătul patului. 

Într-un spital, zvonurile zboară mai repede decât într-un 
birou de avocatură şi, de două zile, lumea şoptea amuzată 
că, în camera 312, se deschisese o nouă firmă. 

— Sper să nu-i dai pe doctori în judecată. 

— Niciodată. In treisprezece ani de avocatura, nu am 
acuzat niciodată un doctor. Niciun spital, spuse Patrick 
ridicându-se în picioare şi întorcându-se cu faţa spre 
Hayani. 

— Ştiam eu că am motive să-mi fii simpatic, spuse 
doctorul, examinând cu grija arsurile de pe pieptul lui 
Patrick. Cum te mai simţi? îl întrebă, pentru a treia oară în 
acea zi. 

— Bine, repetă Patrick, pentru cine ştie a câta oară în 
acea zi. Asistentele, uimite şi curioase, intrau în cameră cel 


puţin de două ori pe oră, cu tot felul de pretexte, 
întrebându-l de fiecare dată cum se simte, „bine', 
răspundea el, de fiecare dată. 

— Ai reuşit să dormi astăzi? Întrebă Hayani, lăsându-se 
pe vine pentru a-i studia cu atenţie coapsa stângă. 

— Nu. E greu să dormi fără medicamente, iar eu nu pot 
să sufăr să iau ceva în timpul zilei, răspunse Patrick. În 
realitate, îi era imposibil să aţipească, cu toată fâţâiala 
surorilor şi soldaţilor. 

Se aşeză pe marginea patului, privindu-şi doctorul cu 
sinceritate. 

— Pot să vă spun ceva? Îl întrebă el. 

— Desigur, îi răspunse Hayani, oprindu-se din scris. 
Patrick întoarse capul spre stângă, apoi spre dreapta, ca şi 
cum pereţii ar fi avut urechi. 

— Când eram avocat, începu el încet, aveam un client 
bancher, care a fost prins după ce delapidase nişte bani. 
Avea patruzeci şi opt de ani, era căsătorit şi avea trei copii 
adolescenţi; un tip grozav, care a făcut o tâmpenie. L-au 
arestat acasă, seara târziu şi l-au dus la închisoarea 
districtuală. Acolo era aglomerat şi s-a trezit într-o celulă cu 
nişte tineri pungaşi negri, foarte răi. Mai întâi, i-au pus 
căluş, ca să nu ţipe. L-au bătut, apoi i-au făcut lucruri pe 
care mai bine să nu le ştiţi. Cu numai două ore înainte se 
afla acasă, privind un film la televizor, iar acum era pe 
jumătate mort, într-o celulă de închisoare aflată la cinci 
kilometri de casă. 

Patrick lăsă bărbia în piept şi îşi ciupi vârful nasului. 
Doctoml Hayani îl bătu pe umăr. 

— Să nu lăsaţi să mi se întâmple aşa ceva, domnule 
doctor, spuse Patrick, cu ochii umezi şi glasul pierit. 

— Nu-ţi face griji, Patrick. 

— Numai gândul la asta mă îngrozeşte, domnule doctor. 
Am coşmaruri. 

— Ai cuvântul meu, Patrick. 


— Numai Dumnezeu ştie prin câte am trecut. 

— Îţi promit, Patrick. 

Următorul conducător de interogatoriu era un bărbat mic 
de statură, semănând cu o veveriţă, pe nume Warren, care 
fuma ţigară după ţigară şi privea lumea prin ochelari cu 
lentile groase, întunecate. Avea ochii invizibili. În mâna 
stângă ţinea ţigara, în dreapta stiloul şi, cu excepţia gurii, 
era imobil. Se ghemui în spatele teancului mic de hârtii, 
aranjate cu grijă şi arunca întrebările spre celălalt capăt al 
mesei, unde Stephano se juca cu o agrafă de hârtie, iar 
avocatul lui se chinuia cu un computer portabil. 

— Când aţi format consorțiul? Întrebă Warren. 

— După ce i-am pierdut urma în New York, ne-am întors 
acasă şi am aşteptat. Am ascultat toate informaţiile 
apărute. Am revenit asupra vechilor urme. Nimic. Urmele se 
răceau foarte repede, aşa că am făcut planuri pe termen 
lung. Mă întâlneam cu Benny Aricia, iar el era gata să 
finanţeze cercetările. Apoi m-am întâlnit şi cu oamenii de la 
Monarch-Sierra şi Northern Case Mutual, iar ei şi-au dat, în 
principiu, consimţământul. Northern Case Mutual tocmai 
dăduse văduvei două milioane şi jumătate. Nu puteau cere 
instanţei să le restituie banii, pentru că nu existau dovezi 
concludente despre faptul că Patrick încă trăia. Ei au fost de 
acord să pună la bătaie o jumătate de milion. Cu Monarch- 
Sierra a fost mai complicat, pentru că ei nu plătiseră încă 
nimic, dar riscau să piardă patru milioane. 

— Monarch încheiase poliţa de asigurare a firmei de 
avocatură pentru daune profesionale? 

— Pe aproape. Era o poliţa separată, pentru delictele ce 
nu intrau sub incidenţa politicii obişnuite de erori şi 
omisiuni din culpă. Firma era protejată de fraudele şi 
furturile din partea angajaţilor şi partenerilor săi. Cum 
Lanigan a furat de la firmă, Monarch-Sierra a fost nevoită 
să plătească cele patru milioane de dolari. 

— Dar clientul dumneavoastră, domnul Aricia, şi-a primit 


banii, nu-i aşa? 

— Da. Mai întâi, a dat firma în judecată pentru cele 
şaizeci de milioane pe care le pierduse, dar firma avea 
fonduri reduse. Firma a fost de acord să plătească banii 
încasaţi din polita de asigurare. Ne-am aşezat cu toţii la 
masa tratativelor şi am ajuns la o înţelegere. Monarch- 
Sierra a fost de acord să plătească banii fără luptă, cu 
condiţia ca domnul Aricia să folosească până la un milion 
de dolari pentru găsirea lui Lanigan. Domnul Aricia a fost de 
acord, dar numai dacă Monarch-Sierra punea încă un milion 
pentru finanţarea cercetărilor. 

Aşa că Aricia a intrat cu un milion, Monarch-Sierra cu un 
milion şi Northern Case Mutual cu o jumătate de milion. În 
total, două şi jumătate. 

— Da, acesta a fost contractul iniţial. 

— Ce a făcut firma de avocatură? 

— Ei au hotărât să nu participe. Sincer vorbind, nu aveau 
bani şi erau prea şocaţi ca să riposteze. La început, ne-au 
ajutat în alte feluri. 

— Şi participanţii la căutarea lui Lanigan şi-au primit 
banii? 

— Da. Banii au fost transferați în contul bancar al firmei 
mele. 

— Acum, după închiderea acţiunii, câţi bani au mai 
rămas? 

— S-au terminat, aproape în întregime. 

— Cât s-a cheltuit? 

— Trei milioane şi jumătate, mai mult sau mai puţin. Cam 
cu un an în urmă, fondurile s-au terminat. Companiile de 
asigurare s-au retras. Domnul Aricia a mai pus la bătaie o 
jumătate de milion, apoi încă trei sute de mii. Până acum, 
el a contribuit cu un milion nouă sute de mii. 

De fapt, erau exact două milioane, după ce, cu mare 
greutate, Benny se hotărâse să pornească pe urmele fetei. 
Dar FBl-ul nu trebuia, bineînţeles, să ştie nimic despre asta. 


— Şi cum au fost cheltuiţi banii? Stephano îşi consultă 
notițele pentru o clipă. 

— Aproape un milion pentru servicii, călătorii şi alte 
cheltuieli legate de căutare. Un milion şi jumătate 
recompense. Încă un milion, sumă fixă, ca onorariu pentru 
firma mea. 

— Vi s-a plătit un milion de dolari? Întrebă Warren fără ca 
măcar un singur muşchi să-i tresară, deşi vorbise pe un ton 
mai strident. 

— Da. În patru ani. 

— Vorbiţi-mi despre recompense. 

— Păi, ar însemna să intrăm în detaliile acţiunii de 
căutare. 

— Vă ascultăm. 

— Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut a fost 
să stabilim suma oferită pentru orice informaţie despre 
dispariţia lui Patrick Lanigan. Dumneavoastră ştiaţi despre 
recompense, dar v-aţi imaginat că sunt oferite de către 
firma de avocatură. Noi am luat discret legătura cu firma şi 
l-am convins pe Charles Bogan să anunţe că se oferea o 
recompensă pentru informaţii. El a făcut anunţul şi, la 
început, a promis cincizeci de mii. Înțelegerea noastră cu 
Bogan prevedea ca el să ne anunţe, în secret, dacă primea 
un răspuns. 

— FBl-ul nu ştia nimic despre asta. 

— Nu. La FBI se ştia despre recompensă, ideea fiind 
aprobată. Dar înţelegerea noastră cu Bogan a rămas 
secreta. Nu că nu am fi avut încredere în FBI, dar doream 
pur şi simplu să-l găsim chiar noi pe Lanigan şi banii. 

— Câţi oameni lucrau în acel moment la cazul respectiv? 

— Cam o duzină. 

— Dumneavoastră unde vă aflaţi? 

— Aici. Dar mergeam la Biloxi cel puţin o data pe 
săptămână. 

— FBl-ul ştia ce faceţi? 


— Nici vorbă! Din câte ştiu, FBl-ul nu a ştiut că suntem 
implicaţi, până săptămână trecută. 

Era evident că acest lucru era reflectat în dosarul aflat în 
faţa lui Warren. 

— Continuati, vă rog. 

— Nu am avut nici o veste timp de două luni, apoi trei, 
chiar patru. Am ridicat suma la şaptezeci şi cinci de mii, 
apoi la o sută. Bogan se chinuia cu toţi nebunii de acolo şi a 
informat FBl-ul despre asta. Apoi, în august 1992, ela 
primit un telefon de la un avocat din New Orleans, care 
pretindea că are un client care ştie câte ceva despre 
dispariţie. Tipul părea serios, aşa că ne-am dus la New 
Orleans, ca să ne întâlnim cu el. 

— Care este numele lui? 

— Raul Lauziere, de pe strada Loyola. 

— V-aţi întâlnit cu el? 

— Chiar cu el, da. 

— Cine altcineva de la firma dumneavoastră era de faţă? 
Stephano arunca o privire spre avocatul său, care nici nu 
clipea, căzut pe gânduri. 

— E vorba despre o afacere secretă. Aş prefera să nu 
divulg numele colaboratorilor mei. 

— Nu e obligat să o facă, anunţă avocatul răspicat, 
punând punct oricărei discuţii pe această temă. 

— Perfect. Continuaţi. 

— Lauziere părea serios, corect şi credibil. Mai mult, era 
foarte bine pregătit. Părea să ştie totul despre dispariţia lui 
Patrick şi a banilor. Avea un dosar cu toate informaţiile din 
presă. Totul era îndosariat şi la îndemână. Ne-a dat o 
relatare pe patru pagini, bătută la două rânduri, despre 
ceea ce ştia clientul său. 

— Vă rog să faceţi un rezumat. Am s-o citesc mai târziu. 

— Desigur, spuse Stephano şi cită din memorie: Clientul 
lui era o femeie tânără, pe nume Erin, care se chinuia să 
înveţe medicina la Tulane. Divorţase de curând, era falită şi 


aşa mai departe şi, ca să se poată descurca, lucra în 
schimbul de noapte, în librăria unui mare magazin - unul 
din acele lanţuri comerciale. Cândva, prin ianuarie 1992, a 
observat un client care se învârtea prin secţia de călătorii şi 
limbi străine. Era un tip solid, îmbrăcat în costum elegant, 
negru, cu barbă, părând destul de nervos. Era aproape 
nouă seara şi magazinul era, practic, pustiu, în cele din 
urmă, a ales un curs cu douăsprezece casete, caiete de 
teme şi tot restul, ambalat într-o cutie lucioasă şi se 
îndrepta spre casa unde lucra Erin, când un alt bărbat a 
intrat în magazin. Primul bărbat s-a retras imediat între 
şirurile de cărţi şi a pus cursul la loc pe raft. Apoi a ieşit pe 
cealaltă parte şi a încercat să treacă pe lângă celălalt 
bărbat, pe care se vedea că îl cunoaşte şi cu care nu dorea 
să vorbească. Dar nu a reuşit. Al doilea bărbat a ridicat 
privirea şi i-a spus: „Patrick, nu ne-am văzut de mult.” A 
urmat o scurtă conversaţie, în care cei doi au vorbit despre 
succesele lor ca avocaţi. Erin a rămas pe lângă casă şi i-a 
ascultat, pentru că nu avea altceva de făcut. Evident, era 
foarte curioasă şi atentă la orice amănunt. 

In orice caz, cel numit Patrick era grăbit să plece, aşa că, 
până la urmă, a găsit momentul propice şi şi-a luat zborul. 
După trei zile, cam la aceeaşi oră, s-a întors. Erin punea 
marfa pe rafturi, nu se afla la casă. L-a văzut intrând, l-a 
recunoscut, şi-a amintit că se numea Patrick şi i-a urmărit 
cu privirea. El s-a uitat cu atenţie la fata de la casă şi, când 
a constatat că era alta, a rămas prin magazin mai multă 
vreme, oprindu-se, în cele din urmă, la raionul de călătorii 
şi limbi străine. A ales acelaşi curs, s-a strecurat spre casă, 
a plătit cu bani gheaţă şi a plecat în grabă. Erin s-a uitat 
după el. El nu a văzut-o, bineînţeles, sau, dacă da, nu a 
recunoscut-o. 

— Deci, despre ce limbă era vorba? 

— Intr-adevăr, asta era întrebarea cea mai importantă. 
Trei săptămâni mai târziu, Erin a citit în ziar că Patrick 


Lanigan a fost ucis într-un teribil accident de maşină şi i-a 
recunoscut fotografia. Apoi, după alte şase săptămâni, a 
explodat ştirea despre banii furaţi de la firma unde lucra, cu 
aceeaşi fotografie, iar Erin a văzut-o din nou. 

— Librăria avea camere video pentru pază? 

— Nu. Am verificat. 

— Deci, despre ce limbă era vorba? 

— Lauziere nu a vrut să ne spună, cel puţin pentru 
început. Noi ofeream o sută de mii pentru informaţii 
esenţiale despre locul unde se afla Lanigan. Avocatul şi 
clienta sa doreau toţi banii pentru faptul că ne spuneau 
despre ce limbă era vorba. Am negociat trei zile. El ne-a 
permis să discutam cu Erin. Am stat de vorbă cu ea şase 
ore şi toate datele s-au verificat, aşa că am fost de acord 
să-i plătim cei o sută de mii de dolari. 

— Portugheza braziliana? 

— Da. Dintr-o dată, lumea parcă a devenit mai mică. 

Ca orice avocat, J. Murray Riddleton trecuse, din păcate, 
de nenumărate ori până atunci prin asemenea momente. 
Un caz perfect începe să se năruie. Jocurile se schimba, cât 
ai clipi. 

Doar pentru amuzament şi amuzându-se din plin, în 
sinea lui, o lăsă pe Trudy să facă puţin pe nebuna, pentru 
ca apoi să-i dea lovitura de graţie. 

— Adulter! Icni ea, cu întreaga siguranţa de sine a unei 
virgine puritane. Chiar şi Lance o privi uimit, întinzându-se 
să-i ia mâna într-a lui. 

— Ştiu, ştiu, spuse J. Murray, cântându-i în strună. Se 
întâmplă aproape la fiecare divorţ. Lucrurile astea fac mult 
rău. 

— Am să-l omor, mormăi Lance. 

— Ajungem şi la asta, mai târziu, spuse J. Murray. 

— Cu cine? Dori ea să afle. 

— Cu Lance, aici de faţă. Ei spun că voi doi vă făceaţi de 
cap şi înainte, în timpul şi după căsătorie. De fapt, ei spun 


că totul a început încă din liceu. Mai exact, din clasa a 
noua. 

— E un idiot, spuse Lance, fără convingere. 

Trudy încuviinţă, fiind de aceeaşi părere cu Lance. Era 
absurd. Apoi, pe un ton nervos, întrebă: 

— Ce probe pretinde că are? 

— Negaţi acuzaţia? întrebă J. Murray, ca să-i prindă 
definitiv în cursă. 

— Absolut, i-o trânti ea. 

— Bineînţeles, adăugă Lance. Tipul minte cu neruşinare. 

J. Murray căută într-un sertar şi scoase de acolo unul din 
rapoartele pe care i le dăduse Sandy. 

— Se pare că Patrick a avut bănuieli în tot timpul 
căsătoriei. A angajat detectivi care să stea la pândă. Acesta 
este raportul unuia dintre ei. 

Trudy şi Lance se priviră preţ de o secundă, apoi 
înţeleseră că fuseseră prinşi cu mâţa în sac. Dintr-o dată, 
era dificil să mai nege o legătura care dura de mai bine de 
douăzeci de ani. Brusc, amândoi arborară o atitudine de 
totală mulţumire. Şi ce dacă? Mare lucru! 

— Să vă spun, pe scurt, despre ce este vorba, spuse J. 
Murray şi începu să-i bombardeze cu date, ore şi locuri. Cei 
doi nu se ruşinau de ceea ce făcuseră, dar era jenant să 
constate că lucrurile erau atât de bine documentate. 

— Încă mai negaţi? Întrebă J. Murray. 

— Oricine poate scrie chestiile alea, spuse Lance. Trudy 
tăcea. 

J. Murray scoase un alt raport, de data aceasta despre 
ultimele şapte luni dinainte de dispariţia lui. Date, ore, 
locuri. Patrick pleca din oraş, pac, Lance se muta în casă. 
De fiecare dată. 

— Aceeaşi detectivi pot depune mărturie în tribunal? 
Întrebă Lance când J. Murray termină de citit 

— Nu vom ajunge la tribunal, spuse J. Murray. 

— De ce nu? Intrebă Trudy. 


— lată de ce, răspunse J. Murray şi împinse peste birou 
pozele strălucitoare, de mărime opt pe zece. Trudy luă una 
dintre ele şi rămase fără grai la vederea propriei sale 
imagini, lângă piscină, goală puşcă şi cu armăsarul ei lângă 
ea. Lance era, la rândul lui, şocat, dar reuşi să zâmbească 
crispat. Într-un fel, fotografiile îi plăceau. 

Schimbară fotografiile între ei fără un cuvânt. J. Murray 
savura momentul, apoi le spuse: 

— N-aţi fost prea atenţi. 

— la termină cu morala, ripostă Lance. 

După cum era de aşteptat, Trudy începu să plângă. | se 
umeziră ochii, buzele îi tremurau, se smiorcăia şi, dintr-o 
dată, izbucni în plâns. J. Murray văzuse de multe ori 
asemenea scene. Femeile plângeau întotdeauna, nu pentru 
ceea ce făcuseră, ci pentru efectele păcatelor lor. 

— Nu pune el mâna pe fata mea, se răsti Trudy, printre 
lacrimi. 

Îşi pierdu firea cu totul şi cei doi bărbaţi trebuiră să-i 
asculte smiorcăiala câtăva vreme. Lance, mereu atent, o 
bătea protector pe umăr şi încerca să o consoleze. 

— Îmi pare rău, spuse ea în cele din urmă, ştergându-şi 
lacrimile. 

— Linişteşte-te, spuse J. Murray, fără cea mai mică urmă 
de compasiune. El nu vrea copilul. 

— De ce nu? Întrebă ea, iar lacrimile dispărură 
instantaneu. 

— Nu el este tatăl. 

Cei doi mijiră ochii şi căzură pe gânduri, încercând să 
pună lucrurile cap la cap. 

J. Murray căuta încă un raport. 

— Patrick i-a luat fetiţei puţin sânge, pe când avea 
paisprezece luni, şi a cerut să i se facă un test ADN. In 
niciun caz, el nu poate fi tatăl ei. 

— Atunci cine... începu Lance, dar nu îşi putu încheia 
gândul. 


— Depinde cine se mai afla prin preajmă, spuse J. 
Murray, încercând să-l ajute. 

— Nu mai era nimeni, sări ea, imitându-l furioasă. 

— Cu excepţia mea, se oferi Lance, apoi închise încet 
ochii. Ideea de a fi tată era o greutate teribilă pe umerii lui. 
Lance dispreţuia copiii. O suporta pe Ashley Nicole, numai 
pentru că era a lui Trudy. 

— Felicitări, spuse J. Murray. Căută într-un sertar, scoase 
de acolo un trabuc ieftin şi i-l aruncă lui Lance. E fată, 
adăugă el şi râse zgomotos. 

Trudy spumega de furie, iar Lance se juca cu trabucul. 
Când J. Murray se sătura să se mai distreze, Trudy îl 
întrebă: 

— Deci, cum stăm? 

— E simplu. Tu renunţi la toate drepturile faţă de bunurile 
lui, iar el îţi oferă divorţul, copilul şi orice altceva doreşti. 

— Ce bunuri are? Intrebă ea. 

— Pentru moment, avocatul lui nu e sigur. S-ar putea să 
nu ştim niciodată. Tipul îşi aşteaptă condamnarea la 
moarte, iar banii ar putea rămâne ascunşi pentru 
totdeauna. 

— Doar n-o să pierd totul! Sări ea. Uite ce mi-a făcut! Am 
primit două milioane şi jumătate la moartea lui, iar acum, 
compania de asigurări e pe punctul de a mă reduce la zero. 

— Are dreptul la o mulţime de bani, interveni, la tanc, şi 
Lance. 

— Pot să-l acuz de nebunie, sau fraudă, sau ceva de 
genul ăsta? Se rugă ea. 

— Nu. Uite, e foarte simplu. Tu obţii divorţul şi copilul, iar 
Patrick rămâne cu banii, oricâţi ar fi. Totul rămâne între noi. 
Altfel, va informa presa despre toate astea, îi explică J. 
Murray, bătând rapoartele şi fotografiile cu degetul în timp 
ce vorbea. lar tu vei fi umilită. Ţi-ai scos rufele murdare în 
public; el abia aşteaptă să facă la fel. 

— Unde trebuie să semnez? îl întrebă ea. 


J. Murray turnă câte o porţie de votcă pentru fiecare şi, 
peste puţin timp, turnă încă una. În cele din urmă, aduse 
vorba despre acele zvonuri absurde, cum că Lance căuta 
un ucigaş plătit. Negarea veni repede, cu furie, iar J. Murray 
mărturisi că, oricum, el nu credea cu adevărat acele 
porcării. Erau foarte multe zvonuri care circulau de la un 
capăt la altul al Coastei. 


22 


Au început să-l urmărească pe Sandy Medermott în clipa 
în care, la ora opt dimineaţă, a părăsit New Orleansul şi, 
făcând faţă traficului aglomerat de la acea oră, a intrat pe 
autostrada  interstatală 10. L-au urmărit până când 
aglomeraţia s-a mai rărit, în apropiere de lacul 
Pontchartrain. Au anunţat echipa aflată în faţă, prin telefon, 
că Sandy se îndrepta spre Biloxi. Urmărirea lui era uşoară. 
Ascultarea telefoanelor era o altă problemă. Guy avea 
microfoane pregătite pentru biroul lui Sandy şi pentru 
telefoanele de acasă, ba chiar şi pentru maşina, dar decizia 
de a le monta nu fusese încă luată. Riscurile erau mari. In 
special Aricia era foarte precaut. Susţinu, în faţa lui 
Stephano şi a lui Guy, că era foarte probabil ca Sandy să se 
aştepte la interceptarea telefoanelor sale şi că ar putea să-i 
alimenteze cu tot felul de bârfe inutile sau chiar distructive. 
Până în acel moment, clientul lui Sandy se dovedise expert 
în înţelegerea evenimentelor, cu o clipă mai devreme. Aşa 
că încă mai existau păreri diferite în această privinţă. 

Sandy nu se uita peste umăr. Nici nu era prea atent la 
ceea ce se întâmpla în faţa lui. Pur şi simplu conducea 
maşina, evitând contactul cu alte maşini şi cu gândul, ca de 
obicei, departe. 

Dintr-un punct de vedere strategic, diferitele bătălii duse 
de Lanigan mergeau, deocamdată, foarte bine. Procesele 
civile intentate de Monarch-Sierra, de firma de avocatură şi 
de Aricia fuseseră înregistrate pe liste deja foarte 
aglomerate. Răspunsul oficial din partea lui Sandy era 
aşteptat abia peste o luna. Cercetarea urma să înceapă 
doar peste trei luni şi să dureze cel puţin un an. La fel şi în 
cazul acţiunii lui Patrick împotriva FBl-ului; într-o bună zi, va 
fi completată cu aducerea lui Stephano şi a consorţiului său 
în faţa justiţiei. Ar fi fost un proces grozav, dar Sandy se 
îndoia că va avea vreodată şansa de a-l începe. Divorțul era 


sub control. 

Acuzaţia de omor deosebit de grav, aflată, firesc, în 
centrul atenţiei, era o altă problemă. Fiind de departe cea 
mai gravă din cele cu care se confrunta Patrick, era în 
acelaşi timp şi cea mai rapidă. Prin lege, statul trebuia să 
înceapă procesul în cel mult două sute şapte zeci de zile de 
la luarea deciziei, aşa că timpul îi presa. 

După părerea lui Sandy, o condamnare bazată pe 
probele existente era puţin probabilă. Pentru moment, 
dovezile cruciale lipseau - fapte semnificative despre 
identitatea  necunoscutului, modul în care murise şi 
certitudinea faptului că fusese omorât de Patrick. In cel mai 
bun caz, se bazau pe dovezi de circumstanţă. Acuzarea era 
obligată să facă multe presupuneri. 

Totuşi, era de prevăzut o condamnare bazată pe 
sentimentul public. În acel moment, toţi aceia care locuiau 
până la o sută de kilometri distanţă de Biloxi cunoşteau 
majoritatea detaliilor şi nu exista măcar un cititor care să 
nu fi crezut că Patrick omorâse pe cineva pentru a se 
pretinde mort, ca apoi să profite de zăpăceală şi să fure 
nouăzeci de milioane de dolari. Patrick avea câţiva 
admiratori, din cei care visau să înceapă o viaţă nouă, cu 
un nume nou şi o mulţime de bani. Dar aceia nu făceau 
parte din juriu. Majoritatea oamenilor credeau că e vinovat 
şi că trebuie să ajungă la închisoare, aşa cum se putea 
constata din discuţiile neoficiale de prin cafenele şi bârfele 
de tribunal. Puţini erau cei care susțineau pedeapsa cu 
moartea. Asta era pentru violatori şi ucigaşii de poliţişti. 

Pentru moment, mai presantă era necesitatea de a-l ţine 
pe Patrick în viaţă. Dosarul despre Lance, primit cu o seară 
înainte din mâinile adorabilei Leah, într-o altă cameră de 
hotel, portretiza un om tăcut, cu un temperament impulsiv 
şi aplecare spre violenţă. li plăceau armele de foc şi, o dată, 
fusese acuzat de un juriu federal că se luase la bătaie cu 
nişte poliţişti într-o casă de amanet. Acuzaţiile fuseseră 


ulterior retrase. Pe lângă cei trei ani de puşcărie pentru 
trafic de droguri, fusese condamnat la şaizeci de zile de 
închisoare pentru rolul jucat într-o bătaie într-un bar din 
Gulfport, deşi perioada fusese redusă, din cauza supra- 
aglomerării închisorii. Mai avea la activ încă două arestări - 
una tot pentru bătaie şi alta pentru conducerea maşinii în 
stare de ebrietate. 

Lance se putea aranja, astfel încât să pară respectabil. 
Era înalt, subţire şi frumos, mereu în grațiile femeilor. Ştia 
cum să se îmbrace şi să ofere o conversaţie amuzantă la un 
pahar. Dar intrările lui în societate erau sporadice. Inima lui 
rămânea în strada, aproape de gunoaie, acolo unde îşi 
petrecea timpul cu cămătari şi pariori, cu trişori şi marii 
traficanţi de droguri - /ntelectualii delincvenți. Aceştia erau 
prietenii lui, băieţii din cartierul lui. Patrick îi descoperise şi 
pe ei, iar dosarul cuprindea nu mai puţin de douăsprezece 
mici biografii ale tovarăşilor lui Lance, toţi cu cazier. 

La început, Sandy fusese sceptic în legătură cu obsesiile 
lui Patrick. Acum îl credea. Deşi nu ştia prea multe despre 
lumea interlopă, natura profesiei sale îl aducea uneori în 
preajma delincvenţilor. Auzise adesea că, pentru cinci mii 
de dolari, puteai aranja uciderea oricui. De-a lungul Coastei, 
suma putea fi chiar mai mică. 

Cu siguranţă că Lance avea mai mult de cinci mii de 
dolari. Şi avea un motiv minunat de a-l elimina pe Patrick. 
Politele de asigurare pe viaţă, care făcuseră din Trudy o 
femeie bogată, nu excludeau nici o cauză a morţii, în afară 
de sinucidere. Un glonţ în cap era pe acelaşi plan cu un 
accident de maşină, un atac de cord sau orice altceva. 
Moartea era moarte. 

Sandy nu se simţea în largul lui pe Coastă. Nu-i cunoştea 
pe şerifi şi ajutoarele lor, nici pe judecători şi colaboratorii 
lor, ceilalţi membri ai baroului. Bănuia că acesta era exact 
motivul pentru care Patrick îl alesese tocmai pe el. 

Sweeney fusese cât se poate de rece la telefon. Era 


foarte ocupat, spunea, şi, în afara de asta, întâlnirile cu 
avocaţii erau, de obicei, o pierdere de vreme. Putea să-i 
acorde câteva minute, începând de la 9.30 şi cu condiţia să 
nu apară nicio urgenţă. Sandy sosi devreme şi îşi turnă o 
ceaşca de cafea din cafetiera pe care o găsi lângă răcitor. 
În jurul lui roiau o mulţime de poliţişti. Închisoarea anexă se 
afla în spatele clădirii. Sweeney îl observă şi îl conduse în 
biroul său, o cameră spartana, cu mobilă donată de stat şi 
fotografii vechi, cu politicieni zâmbitori, pe pereţi. 

— Luaţi loc, îi spuse Sweeney, arătând spre un scaun 
prăpădit şi aşezându-se în spatele biroului său. Sandy se 
conformă. 

— Vă deranjează dacă înregistrez discuţia noastră? 
întrebă Sweeney, apăsând, fără să aştepte răspunsul, un 
buton al casetofonului masiv aflat pe birou. inregistrez 
totul, explică el. 

— Nici o problemă, spuse Sandy, ca şi cum ar fi avut de 
ales. Vă mulţumesc că v-aţi găsit timp să mă primiţi. 

— Cu plăcere, răspunse Sweeney. Nu schiţase niciun 
zâmbet şi nici nu dădea vreun semn că ar fi, cât de cât, 
interesat de întâlnire. Mai degrabă îl încurca. Işi aprinse o 
ţigară şi sorbi puţină cafea aburindă dintr-un pahar de 
plastic. 

— Voi trece direct la subiect, spuse Sandy, ca şi cum ar fi 
avut şi varianta de a sta mai mult la taclale. La biroul meu 
s-a primit o informaţie conform căreia viaţa lui Patrick ar 
putea fi în pericol. 

Sandy ura să spună minciuni, dar în situaţia respectivă 
nu avea de ales. Asta dorea clientul său. 

— De ce să vă anunţe cineva, la birou, despre pericolul în 
care se află clientul dumneavoastră? Îl întreba Sweeney. 

— Am oameni care lucrează la acest caz. Ei cunosc multă 
lume. A apărut un zvon şi unul din oamenii mei au ajuns la 
sursă. Aşa se întâmplă lucrurile acestea. 

Sweeney nu lăsa să i se citească nimic pe figură. Trăgea 


din ţigară, reflectând. În ultima săptămână, auzise tot ce se 
poate imagina despre aventurile lui Patrick Lanigan. Lumea 
nu vorbea decât despre asta. Relatările despre omul care 
realizase marea lovitură intrau în mai multe categorii. 
Sweeney era convins că oamenii lui erau mai buni decât cei 
ai avocatului, mai ales că acesta venea de la New Orleans, 
aşa că putea să-l lase să vorbească. 

— Suspectaţi pe cineva? 

— Da. Numele lui este Lance Maxa. Sunt sigur că îl 
cunoaşteţi. 

— Aşa este. 

— l-a luat locul lui Patrick lângă Trudy, la puţin timp după 
înmormântare. 

— Unii spun că Patrick i-a luat locul lui Lance, spuse 
Sweeney, zâmbind pentru prima dată. Într-adevăr, Sandy 
se afla pe un teren necunoscut. Şeriful ştia mai multe decât 
el. 

— Atunci, presupun că ştiţi totul despre Lance şi Trudy, 
rosti Sandy răspicat. 

— Intr-adevăr. Noi, cei de aici, ne facem bine temele. 

— Sunt convins. In orice caz, Lance, după cum ştiţi, e soi 
rău şi oamenii mei au auzit că e în căutarea unui ucigaş 
plătit. 

— Cât dă pentru asta? întrebă Sweeney, sceptic. 

— Nu ştiu. Dar are şi banii şi motivul. 

— Am mai auzit asta. 

— Bine. Ce veţi face? 

— In legătură cu ce? 

— Cu protejarea vieţii clientului meu. 

Sweeney respiră adânc şi se hotărî să-şi ţină gura. Se 
chinuia să-şi păstreze calmul. 

— Patrick se află într-o bază militară, într-o cameră de 
spital, iar holul din faţa uşii e plin de poliţişti şi agenţi FBI. 
Nu prea ştiu ce altceva mai vreţi. 

— Nu vă supăraţi, domnule şerif, eu nu încerc să vă spun 


cum să vă faceţi treaba. 

— Zău? 

— Nu. Vă garantez. Vă rog să înţelegeţi că clientul meu 
este foarte înfricoşat în momentul de faţă. Am venit aici în 
numele lui. A fost urmărit timp de patru ani. A fost prins. 
Aude voci pe care noi nu le auzim. Vede umbre pe care noi 
nu le vedem. E convins că exista oameni care vor încerca 
să-l ucidă şi aşteaptă protecţie din partea mea. 

— E în siguranţă. 

— Pentru moment. Ce-ar fi să vorbiţi cu Lance, să-l 
puneţi puţin pe jar şi să-i povestiţi despre aceste zvonuri? 
Dacă ştie că sunteţi în alertă, ar fi o prostie să încerce ceva. 

— Lance e un prost. 

— Poate, dar Trudy nu e proastă. Dacă simte că ar putea 
fi prinsă, îl va pune pe Lance la punct. 

— L-a dominat toată viaţa. 

— Exact. Nu va risca nici acum. 

Sweeney îşi aprinse altă ţigară şi îşi privi ceasul de la 
mână. 

— Mai e ceva? Întrebă el, brusc dornic să se ridice şi să 
plece, în fond, era şerif, nu vreun şef de birou cu agenda pe 
masă. 

— Un singur lucru. Şi, repet, nu încerc să mă amestec în 
treburile dumneavoastră. Patrick vă respectă foarte mult. 
Dar, cum să spun, el crede că e mai în siguranţă acolo unde 
se află. 

— Ce surpriză! 

— Închisoarea ar putea fi periculoasă pentru el. 

— Trebuia să se gândească la asta înainte să-l ucidă pe 
acel necunoscut. 

Sandy se prefăcu că nu auzise nimic şi îi spuse: 

— Va fi mai uşor să-l protejaţi în spital. 

— Aţi fost în închisoarea mea? 

— Nu. 

— Atunci nu-mi spuneţi mie cum e cu pericolele astea! E 


munca mea de atâţia ani, aţi înţeles? 

— Nu vă dau lecţii. 

— Pe naiba! Aveţi la dispoziţie încă cinci minute. Mai e 
ceva? 

— Nu. 

— Bine, mai spuse Sweeney şi, sărind în picioare, se 
îndrepta spre ieşire. 


Onorabilul Karl Huskey ajunse la baza aeriană Kessler 
târziu în acea după amiază şi, cu greu, îşi făcu drum printre 
ofiţerii de pază, până la spital. Se afla în mijlocul unui 
proces legat de droguri, a cărui desfăşurare urma să dureze 
o săptămână întreagă şi era obosit. Patrick îl sunase şi îl 
rugase să treacă pe la el, dacă era posibil. 

Karl fusese unul dintre cei care purtaseră coşciugul pe 
umeri, alături de Sandy Medermott, la funeraliile lui Patrick. 
Totuşi, spre deosebire de Sandy, Huskey era prieten cu 
Patrick de mai puţină vreme. Cei doi se întâlniseră în timpul 
unui proces civil în care Patrick pledase la scurt timp după 
ce sosise în Biloxi. Deveniseră apropiaţi, aşa cum se 
întâmplă adesea cu judecătorii şi avocaţii, la mesele lunare 
oferite de barou şi, o dată, se îmbătaseră împreună, la o 
petrecere de Crăciun. Jucau golf de două ori pe an. 

Erau amici, dar nu prieteni apropiaţi, cel puţin nu în 
primii trei ani ai şederii lui Patrick în Biloxi. Dar se 
apropiaseră din ce în ce mai mult, în lunile de dinaintea 
dispariţiei lui. Acum, când putea să reflecteze la cele 
întâmplate, îşi dădu seama că i-ar fi fost uşor să observe 
schimbarea lui Patrick. 

În lunile ce au urmat dispariţiei sale, cei din lumea 
tribunalelor, care îl cunoşteau cel mai bine, printre care se 
număra şi Karl, se întâlneau cu mare plăcere la un pahar, în 
barul de la parterul restaurantului Mary Mahoney, în serile 
de vineri, pentru a lămuri misterul lui Patrick. 

În parte, o judecau pe Trudy, deşi era o ţintă prea uşoară, 


după părerea lui Karl. La suprafaţă, căsnicia lor nu părea 
aşa de rea. Desigur, Patrick nu discuta acest lucru cu 
nimeni, cel puţin nu cu cei ce se întâlneau la Mary 
Mahoney. Purtarea lui Trudy de după înmormântare, mai 
ales faptul că îşi cumpărase un Rolls roşu şi că se afişa cu 
amantul după ea, arătând că nu-i pasă de părerea nimănui 
- şi asta, imediat după ce încasase banii pe asigurare - 
nemulţumise pe toată lumea şi anulase orice urmă de 
obiectivitate faţă de ea. Nimeni nu era sigur că îşi făcea de 
cap cu alţi bărbaţi şi înainte de plecarea lui Patrick. De fapt, 
Buster Gillespie, funcţionar al Curţii de Apel şi un obişnuit al 
acelor întruniri, îşi arăta deschis admiraţia faţă de Trudy. O 
dată, ea lucrase împreună cu soţia lui pentru un bal de 
caritate şi, de atunci, el se simţise mereu obligat să spună 
un cuvânt bun despre ea. Era unicul în această privinţă. Era 
simplu să o bârfeşti pe Trudy sau să o critici. 

Presiunea muncii sale era, cu siguranţă, un factor de 
stress pentru Patrick. Firma o ducea foarte bine în acea 
vreme şi Patrick dorea cu disperare să devină partener. 
Lucra multe ore suplimentare şi lua cazurile cele mai grele, 
pe care asociaţii săi le refuzau. Nici chiar naşterea lui 
Ashley Nicole nu-l ţinuse acasă. Reuşise să devină partener 
al firmei la trei ani după ce se angajase ca asociat, dar 
puţini oameni din afara firmei ştiau acest lucru. Patrick îi 
şoptise lui Karl la ureche, într-o bună zi, după audieri, dar 
nici vorbă să se laude cu asta. 

Era obosit şi stresat, dar, în fond, aşa erau majoritatea 
avocaţilor care intrau în sala de şedinţe prezidată de Karl. 
Cele mai ciudate schimbări la Patrick erau de ordin fizic. 
Avea un metru optzeci şi cinci şi spunea că nu fusese 
niciodată slab. 

Pretindea că, în vremea facultăţii, alerga în fiecare zi şi 
ajunsese la şaizeci de kilometri pe săptămână. Dar, când 
erai un avocat foarte ocupat, cum să-ţi mai găseşti timp 
pentru aşa ceva? |Incepuse să se îngraşe, apoi, în ultimul an 


la Biloxi, devenise aproape obez. Karl îl tachinase de multe 
ori, dar el nu renunţa la mâncare. O lună înainte de 
dispariţia sa, îi spusese lui Karl, la masa de prânz, că 
ajunsese la o sută cincisprezece kilograme şi că Trudy era 
foc şi pară din cauza asta. Ea, normal, făcea gimnastică 
aerobică două ore pe zi, pe exerciţiile lui Jane Fonda şi era 
subţire ca un fotomodel. 

Spunea că îi crescuse tensiunea şi i-a promis să înceapă 
o cură de slăbire. Karl îl încurajase. Mai târziu, a descoperit 
că tensiunea lui Patrick era normală. 

Creşterea în greutate şi faptul că slăbise peste noapte 
aveau, acum, perfectă logica, dacă se gândea bine. 

Şi barba, la fel. O lăsase să crească prin noiembrie 1990 
şi zicea că e barba lui de vânător de căprioare. Nu era ceva 
neobişnuit printre intelectualii şi avocaţii din Mississippi. În 
sferele înalte, orgoliul masculin creştea. Copilării. Dar 
Patrick nu şi-a ras barba şi Trudy a mai găsit un motiv de 
scandal. Cu cât creştea mai mult, cu atât mai căruntă 
devenea barba lui Patrick. Prietenii s-au obişnuit. Ea, nu. 

Şi-a lăsat şi părul să-i mai crească puţin, până îi 
acoperise fruntea şi urechile. Karl îi spunea că arată ca 
Jimmy Carter în 1976. Patrick pretindea că şi-a pierdut 
frizerul şi că nu găseşte pe cineva în care să aibă încredere. 

Purta haine elegante şi arăta bine, în ciuda greutăţii, dar 
era prea tânăr ca să fie aşa de delăsător. 

Cu trei luni înainte de plecarea din Biloxi, Patrick reuşise 
să-şi convingă partenerii că firma avea nevoie de propria ei 
broşură de reclamă. Era un proiect modest, dar el îl 
îmbrăţişase cu toată seriozitatea. Deşi Patrick nu trebuia să 
ştie, firma se afla la un pas de încheierea acordului cu 
Aricia şi se simţea deja mirosul banilor. Orgoliile creşteau. 
O firmă foarte serioasă era pe cale să devină foarte bogată, 
deci, de ce să nu facă impresie printr-o broşură publicitară? 
Era o modalitate de a-l satisface pe Patrick. Fiecare din cei 
cinci a pozat pentru un fotograf profesionist, apoi au 


pierdut o oră cu imaginile de grup. Patrick a făcut cinci mii 
de copii şi a primit multe laude din partea celorlalţi 
parteneri. El se afla pe pagina a doua - gras, cu barbă, cu 
părul vâlvoi şi foarte departe de imaginea acelui Patrick 
care fusese descoperit în Brazilia. 

Fotografia a fost folosită de presă, la anunţarea morţii lui. 
Era de departe imaginea lui cea mai recentă şi, ca o 
coincidenţă, Patrick trimisese o broşura ziarului local, 
pentru cazul în care firma hotăra să-şi facă publicitate. Se 
făcuseră nenumărate glume pe această temă, la un pahar 
la Mary Mahoney. Parcă-l vedeau pe Patrick organizând 
sesiunea de fotografi în camera de conferinţe a firmei. 
Parcă-i vedeau pe Bogan, Vitrano, Rapley şi Havarac în 
costumele lor bleumarin, arborând cel mai serios zâmbet 
de care erau în stare, şi toate astea în timp ce Patrick îşi 
pregătea terenul pentru a ieşi din scenă. 

In lunile de după plecarea lui, grupul de la Mary Mahoney 
închinase de mai multe ori câte un pahar în amintirea lui 
Patrick şi se jucaseră de-a „unde poate să fie?” îi uraseră 
numai bine şi se gândiseră la banii lui. O dată cu trecerea 
timpului, şocul dispariţiei sale s-a mai atenuat. După ce i-au 
analizat viaţa în amănunt, întâlnirile au devenit mai rare şi, 
în cele din urmă, au încetat. Lunile au devenit ani. Patrick 
nu avea cum să mai fie găsit vreodată. 

Lui Karl încă nu-i venea să creadă. Intră în liftul din holul 
principal şi urcă, singur, la etajul al treilea. 

Se întrebă dacă renunţase, măcar o clipă, să creadă în 
Patrick. Misterul era prea adânc pentru a-l putea uita. După 
câte o zi proastă la tribunal, se gândea la Patrick, aflat, 
probabil, pe cine ştie ce plajă scăldată de soare, citind un 
roman, cu un pahar de băutură alături şi uitându-se după 
fete. Incă un an fără o mărire de salariu şi se întreba ce se 
alesese de cele nouăzeci de milioane de dolari. Când au 
apărut zvonuri despre desfiinţarea firmei lui Bogan, l-a 
învinuit pe Patrick pentru râul provocat. Nu, adevărul era că 


Karl se gândise la Patrick, dintr-un motiv sau altul, cel puţin 
o dată pe zi, în fiecare zi, de la plecarea lui. 

Nici surori, nici alţi pacienţi nu se mai aflau pe hol. Cei 
doi poliţişti luară poziţie de drepţi. Unul din ei îi spuse: 
„Bună seara, domnule judecător.”. El le răspunse la salut şi 
intră în camera întunecată. 


23 


Patrick stătea în pat fără cămaşă şi, cu jaluzelele trase, 
urmărea un serial la televizor. O lampă de birou arunca o 
lumina slabă. 

— la loc aici, îi spuse el lui Karl, arătând spre capătul 
patului. Aşteptă exact atât cât îi trebui lui Karl să-i vadă 
arsurile de pe piept şi apoi îşi trase, repede, un tricou pe el. 
Cearşaful îi ajungea până la brâu. 

— Mulţumesc că ai venit, spuse el, apoi stinse televizorul 
şi în cameră se făcu mai întuneric. 

— Urâte mai sunt arsurile alea, Patrick, spuse Karl, 
aşezându-se la marginea patului, cât de departe putea, cu 
picioarele atârnându-i în aer. Patrick îşi trase genunchii la 
piept. Chiar şi aşa, sub cearşaf, se vedea cât e de slab. 

— A fost oribil, spuse Patrick, strângându-şi genunchii cu 
braţele. Doctorul spune că vindecarea merge foarte bine. 
Dar va trebui să mai rămân pe aici o vreme. 

— Nu mă deranjează deloc, Patrick. Nimeni nu ţipă după 
tine să te duci la închisoare. 

— Încă nu. Dar pun pariu că, în curând, vor începe 
presiunile. 

— Stai liniştit, Patrick. Eu voi lua aceasta decizie. 

— Mulţumesc, Karl, îi răspunse Patrick, părând uşurat. 
Ştii că n-aş putea rezista în închisoare. Doar ai văzut cum e 
acolo. 

— Dar ce zici de Parchman? E de o sută de ori mai rău. 

Urmă o tăcere adâncă şi Karl îşi dori să-şi poată lua 
vorbele înapoi. Fusese o cruzime din partea lui, dar îl luase 
gura pe dinainte. 

— Îmi pare rău, se scuză el. N-avea rost să spun aşa 
ceva. 

— Mai bine mă sinucid, decât să ajung la Parchman. 

— E normal să gândeşti aşa. Hai să vorbim despre lucruri 
mai plăcute. 


— Îmi închipui că n-ai să poţi păstra cazul, nu-i aşa, Karl? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Va trebui să mă recuz. 

— Când? 

— Destul de curând. 

— Cine îl va prelua? 

— Ori Trussel, ori Lanks, probabil Trussel, răspunse Karl, 
privindu-l insistent, drept în ochi. Patrick încerca să-şi 
ferească privirea. Karl aştepta să observe o tresărire 
elocventă, un zâmbet sau chiar un hohot de râs din partea 
lui Patrick, gata să-şi povestească escapadele. „Haide, 
Patrick”, ar fi vrut să-i spună. „Să auzim. Spune-mi toată 
povestea.” 

Dar Patrick privea în altă parte, era distant. Nu mai era 
acelaşi. Karl simţi că era obligaţia lui să încerce. 

— Unde ţi-ai făcut bărbia asta? 

— La Rio, pe bani grei. 

— Şi nasul? 1 

— În acelaşi loc, în acelaşi timp. Îți place? 

— E frumos. 

— La Rio există centre de chirurgie plastică, unde poţi 
rămâne în maşină în timpul intervenţiei. 

— Am auzit că sunt plaje frumoase pe acolo. 

— Incredibil de frumoase. 

— Ai întâlnit ceva fete pe acolo? 

— Vreo două-trei. 

Viaţa intimă nu fusese niciodată un subiect preferat 
pentru Patrick. Îi plăcea să privească lung, admirativ în 
urma câte unei femei frumoase, dar, din câte ştia Karl, îi 
rămăsese fidel lui Trudy tot timpul căsătoriei lor. O dată, 
plecând la vânătoare de căprioare, vorbiseră despre 
neveste. Patrick recunoscuse că Trudy era destul de greu 
de satisfăcut. 

Urmă o pauză lungă şi Karl înţelese că Patrick nu se 
grăbea să vorbească. Primul minut trecu în tăcere; la fel şi 
al doilea. Karl era bucuros de vizită, chiar fericit să-şi vadă 


prietenul, dar era o limita până unde putea suporta şederea 
într-o cameră întunecoasă, unde nu făcea altceva, decât să 
se uite pe pereţi. 

— Uite ce e, Patrick, nu eu voi lua decizia în cazul tău, 
aşa că nu am venit aici ca judecător. Nu sunt avocatul tău. 
Sunt prietenul tău. Poţi să vorbeşti cu mine. 

Patrick întinse mâna după o cutie mică de suc de 
portocale, cu un pai în ea. 

— Doreşti să bei ceva? 

— Nu. 

El sorbi o gură şi puse cutia înapoi pe masă. 

— Cred că sună romantic, nu? Visul de a pleca, pur şi 
simplu, de a dispărea în noapte pentru ca, la răsăritul 
soarelui, să fii un alt om. Toate problemele tale rămân în 
urmă - monotonia zilelor de lucru, durerea unei căsnicii 
nereuşite, presiunea psihică, datorată faptului că devii din 
ce în ce mai bogat. Visezi şi tu la asta, nu-i aşa? 

— Cred că, într-un moment sau altul, oricine visează la 
aşa ceva. De când plănuiai să dispari? 

— De multă vreme. Aveam dubii serioase în privinţa 
copilului. Am hotărât... 

— Poftim? 

— E adevărat, Karl. Nu eu sunt tatăl ei. Trudy m-a înşelat 
pe tot timpul căsătoriei noastre. Am iubit acel copil cât am 
putut, dar eram nefericit. Am adunat dovezi şi mi-am jurat 
că o voi pune pe Trudy în faţa evidenţei, dar a fost uşor să 
mă răzgândesc. Ciudat, dar, într-un fel, m-am obişnuit cu 
ideea că are un iubit. Plănuiam să plec, dar nu ştiam cum. 
Aşa că am citit două cărţi despre cum să-ţi schimbi 
identitatea şi să obţii acte noi. Nu e complicat. Nu trebuie 
decât să te gândeşti bine şi să-ţi faci un plan. 

— Aşa că ţi-ai lăsat barbă şi te-ai îngrăşat cu douăzeci şi 
cinci de kilograme. 

— Mda, am rămas uimit cât de diferit arătam cu barbă. 
Asta se întâmpla cam pe când am devenit partener al firmei 


şi eram deja terminat. Eram însurat cu o femeie infidelă, 
mă jucam cu un copil care nu era al meu şi lucram cu nişte 
oameni pe care nu-i puteam suporta. Ceva s-a întâmplat, 
Karl. Mergeam cu maşina, într-o zi, pe autostrada 90, 
aveam o întâlnire importantă dar rămăsesem blocat în 
trafic şi m-am uitat spre Golf. La orizont, o barcă micuță 
abia se mişca. Şi mi-am dorit cu atâta disperare să fiu la 
bordul ei, să navighez spre locuri unde să nu mă cunoască 
nimeni. Stăteam acolo, privind-o alunecând pe valuri şi îmi 
doream cu disperare să înot până la ea. Am plâns, Karl. Poţi 
să crezi aşa ceva? 

— Cu toţii avem şi zile mai proaste. 

— Atunci s-a întâmplat acel ceva şi, de atunci, nu am mai 
fost acelaşi. Ştiam că voi dispărea. 

— Cât a durat? 

— Trebuia să am răbdare. Majoritatea oamenilor se 
grăbesc atunci când se hotărăsc să dispară şi fac greşeli. 
Eu aveam timp. Nu eram nici falit, nici nu mă ascundeam 
de creditori. Am cumpărat o poliţă de asigurare pe viaţă de 
două milioane de dolari, iar asta a durat trei luni. Ştiam că 
nu le puteam lăsa, pe Trudy şi pe fetiţă, fără niciun ban. Am 
început să mă îngraş, mâncând ca un nebun. Mi-am 
schimbat testamentul. Am convins-o pe Trudy că ar trebui 
să prevedem aranjamentele necesare pentru funeralii şi 
înmormântare - şi am reuşit să le fac pe toate, fără să 
trezesc suspiciuni. 

— Ideea cu crematoriul a fost grozavă. 

— Mulţumesc, ţi-o recomand şi ţie cu căldură. 

— Face imposibilă determinarea cauzei morţii şi aflarea 
identităţii persoanei, lucruri mărunte, de genul ăsta... 

— Să nu mai vorbim despre asta. 

— Scuză-mă. 

— Apoi am aflat despre domnul Benny Aricia şi micul său 
război cu Pentagonul şi compania Platt & Rockland 
Industries. Bogan îl ţinea ascuns. Am făcut săpături şi am 


descoperit că Vitrano, Rapley şi Havarac aveau partea lor în 
acea înţelegere. Toţi partenerii, în afară de mine. Se 
schimbaseră, Karl.  Deveniseră ascunşi şi  mincinoşi. 
Votaseră în unanimitate pentru ca eu să le devin partener 
în toate drepturile şi, două luni mai târziu, mă dădeau la o 
parte şi făceau tot felul de aranjamente cu Aricia. Dintr-o 
dată, eu eram trimis în toate călătoriile, ceea ce aranja de 
minune pe toată lumea. Trudy îşi aranja micile ei întâlniri. 
Partenerii mei se puteau întâlni cu Aricia fără să se 
ascundă. Mă trimiteau peste tot, ceea ce îmi convenea şi 
mie de minune, pentru că îmi făceam planuri. O dată, am 
plecat la Fort Lauderdale pentru trei zile de depoziţii şi, în 
timp ce mă aflam acolo, am găsit un tip, din Miami, care 
era specialist în acte false. Două mii de dolari şi am făcut 
rost de un permis nou de conducere, un carnet de asistenta 
socială şi documente de înregistrare la vot de aici, din 
districtul Harrison. Numele meu era Carl Hildebrand, în 
onoarea ta. 

— Sunt profund mişcat. 

— In Boston, am dat de urma unui tip care se pricepea să 
facă dispărut pe oricine. Pentru o mie de dolari, m-a 
învăţat, într-o singură zi, cum să dispar. În Dayton, am 
angajat un expert în pază şi urmărire, care m-a învăţat 
despre microfoane şi alte astfel de drăcii mititele. 
Rămâneam la birou până seara târziu, adunând cât de 
multe informații puteam despre povestea lui Aricia. 
Ascultam cu atenţie, descoseam secretarele, scotoceam 
prin coşurile de gunoi. Apoi am început să pun microfoane 
prin birouri, la început numai vreo două, ca să văd cum se 
face. Am ascultat convorbirile lui Vitrano şi nu mi-a venit să 
cred. Se pregăteau să-mi facă vânt din firmă, Karl. Îţi vine 
să crezi? Ştiau că partea lor din înţelegerea cu Aricia va fi în 
jur de treizeci de milioane şi plănuiau să-i împartă în patru. 
Dar părţile nu erau egale. Bogan, bineînţeles, primea mai 
mult, aproape zece milioane. Trebuia să aibă grijă de nişte 


persoane de la Washington. Ceilalţi trei primeau câte cinci 
milioane, restul urmând să rămână firmei. Aşa cum era 
plănuit, eu trebuia să fiu dat afară. 

— Când se întâmpla asta? 

— In cea mai mare parte a lui 1991. Cererea lui Aricia a 
primit aprobarea de principiu a Departamentului de Justiţie 
în 14 decembrie 1991 şi, din acel moment, dura cam 
nouăzeci de zile să primească banii. Nici măcar senatorul 
nu a putut grăbi lucrurile. 

— Povesteşte-mi despre accident. 

Patrick îşi schimbă poziţia, apoi scoase picioarele de sub 
cearşaf şi se dădu jos din pat. O crampă, mormăi el, şi 
începu să-şi întindă spatele şi picioarele. Rămase lângă uşa 
de la baie, lăsându-şi greutatea când pe un picior, când pe 
celălalt şi privindu-l fix pe Karl. 

— S-a întâmplat într-o duminică. 

— Pe 9 februarie. 

— Exact. Pe 9 februarie. Mi-am petrecut sfârşitul 
săptămânii la cabană şi, pe când mă întorceam spre casă, 
am avut un accident, am murit şi am ajuns în rai. 

Karl îl privea fix, fără să clipească. 

— Mai încearcă o dată, îi spuse el. 


— De ce, Karl? 

— Am o fascinaţie morbidă pentru asemenea lucruri. 

— Asta e tot? 

— Garantat. Păcăleala a fost o capodoperă, Patrick. Cum 
ai reuşit? 


— S-ar putea să fiu nevoit să sar peste unele detalii. 

— Sunt sigur că aşa vei face. 

— Să facem o plimbare. Am obosit să stau aici. 

leşiră pe hol şi Patrick le explică gardienilor că el şi 
judecătorul simțeau nevoia să facă o plimbare. Poliţiştii 
porniră în urma lor, la o oarecare distanţă. O soră le zâmbi 
şi întrebă dacă poate să le aducă ceva. Două cutii de Coca- 
Cola dietetică, spuse Patrick, politicos. Mergea cu pas 


hotărât şi nu scoase niciun cuvânt până când nu ajunseră la 
capătul holului, acolo unde ferestrele de sticlă placată 
dădeau spre zona de parcare. Se aşezară pe o bancă de 
virulin, uitându-se înapoi spre hol; poliţiştii aşteptau la vreo 
cincisprezece metri mai departe, întorşi cu spatele la ei. 

Patrick era îmbrăcat cu pantaloni bleu, uşori şi sandale 
de piele, fără şosete. A 

— Ai văzut fotografiile de la locul accidentului? Il întrebă 
el, foarte încet. 

— Da. 

— ÎI descoperisem cu o zi înainte. Acolo, panta e foarte 
abruptă şi m-am gândit că e locul potrivit pentru a avea un 
accident. Am aşteptat până pe la ora zece, duminica seara, 
şi am plecat de la cabană. M-am oprit la un mic magazin 
local, la intrarea în district. 

— Verhall’s. 

— Exact, Verhall's. Am umplut rezervorul. 

— Patruzeci de litri, adică paisprezece dolari şi douăzeci 
şi unu de cenți, plătiți cu cartea de credit. 

— Cam aşa ceva. Am stat de vorbă cu doamna Verhall, 
apoi am plecat. Nu erau prea multe maşini pe şosea. După 
trei kilometri, am intrat pe un drum de ţară şi am mai mers 
mai mult de un kilometru, până la locul pe care îi 
descoperisem. M-am oprit, am deschis portbagajul şi am 
început să mă îmbrac. Aveam pregătit un echipament 
complet de ciclist montan - cască, apărătoare pentru 
umeri, genunchi şi mâini, tot ce trebuie. Le-am pus repede 
peste hainele mele, cu excepţia căştii şi m-am întors pe 
şosea, pornind spre sud. Prima dată am văzut o maşina în 
spatele meu. A doua oară, o altă maşină venea spre mine, 
din depărtare. Am frânat brusc, ca să las urme pe şosea. A 
treia oară nu mai era nimeni. Mi-am pus casca, am respirat 
adânc şi am ieşit de pe şosea. A fost cumplit, Karl. 

Karl îşi aminti că, în acel moment, în maşină se mai afla 
un trup omenesc, viu sau mort, dar nu avea de gând să 


întrebe nimic. Cel puţin, nu acum. 

— Aveam doar vreo treizeci de kilometri la oră când am 
părăsit şoseaua, dar ai impresia că sunt nouăzeci, când 
zbori prin aer şi vezi copacii trecând în goană pe lângă tine. 
Maşina se zdruncina din toate încheieturile, rupând în drum 
arbuştii mai mici. Parbrizul a crăpat. Eu trăgeam de volan, 
când la stânga, când la dreapta, ferindu-mă cât puteam, 
dar aripa din stânga s-a lovit de un pin masiv. Punga de aer 
a explodat şi, pentru o clipă, am rămas năucit Simţeam că 
mă rostogolesc şi, la un moment dat, m-am oprit. Am 
deschis ochii şi am simţit o durere ascuţită în umărul stâng. 
Nu curgea sânge. Mi se părea că mă legăn şi am constatat 
că maşina rămăsese răsturnată pe partea dreaptă. M-am 
târât afară. După ce am ieşit din nenorocita aia de maşină, 
mi-am dat seama ce norocos fusesem. Umărul nu era 
fracturat ci doar dislocat. Am înconjurat maşina şi am 
rămas uimit cât de bine reuşisem să o distrug. Capota era 
curbată spre interiorul maşinii, chiar deasupra capului meu. 
Incă puţin şi nu sunt sigur că aş mai fi putut ieşi afară. 

— Mi se pare un risc incredibil. Ai fi putut muri, sau te-ai 
fi putut răni grav. De ce n-ai împins, pur şi simplu, maşina 
în râpă? 

— Nu ţinea. Trebuia să pară real, Karl. Râpa nu era 
suficient de abruptă. Nu uita, e o regiune de câmpie. 

— De ce nu ai blocat acceleratorul cu o cărămidă, pentru 
ca apoi să sari la o parte? 

— Cărămizile nu ard. Dacă s-ar fi găsit o cărămidă în 
maşină, poate că lumea ar fi avut bănuieli. M-am gândit la 
toate şi am hotărât că puteam să intru în copaci, să las 
maşina acolo şi să plec. Aveam centură de siguranţă, 
pungă de aer şi cască de protecţie. 

— Un adevărat pilot de încercare. 

Sora le aduse cutiile de Coca-Cola dietetica şi dori să stea 
de vorbă cu ei câteva clipe. În cele din urma, se hotărî să 
plece. 


— Unde am rămas? întrebă Patrick. 

— Cred că te pregăteai să-i dai foc. 

— Da. Am stat câteva clipe. Roata din spate, din stânga 
se rotea; era singurul zgomot care se auzea. De unde mă 
aflam, nu se vedea şoseaua, dar am privit în sus, în acea 
direcţie şi nu se auzea nimic. Absolut nimic. O ieşire 
perfectă din scenă. Casa cea mai apropiată se afla la un 
kilometru şi jumătate distanţă. Eram sigur că nimeni nu 
auzise bufnitura, dar tot mă grăbeam. Mi-am scos casca şi 
apărătoarele şi le-am aruncat în maşină, apoi am luat-o la 
fugă în jos, prin râpă, căutând locul unde ascunsesem 
benzina. 

— Când? _ 

— Mai devreme, în aceeaşi zi. Foarte devreme. In zori. 
Aveam patru bidoane de plastic de câte douăzeci de litri şi 
le-am adus repede până la maşină. Era întuneric beznă şi 
nu puteam folosi o lanternă, dar marcasem o mică potecă. 
Am pus trei bidoane în maşină, m-am oprit, am tras cu 
urechea. Dinspre şosea nu se auzea nimic. Niciun sunet, de 
nicăieri. Adrenalina îmi urca în sânge şi inima îmi bătea să- 
mi spargă pieptul. Am turnat benzina din ultimul bidon pe 
afară şi pe dinăuntrul maşinii, apoi am aruncat bidonul 
lângă celelalte. M-am retras vreo treizeci de paşi şi am 
aprins o ţigară pe care o aveam în buzunar. Am aruncat-o, 
m-am dat şi mai mult înapoi şi m-am ascuns în spatele unui 
copac. [igara a căzut pe maşină şi, aproape imediat, 
benzina a explodat. Parcă era o bombă. Intr-o clipă, a 
răbufnit afară, pe toate geamurile. Am urcat panta, prin 
porţiunea cea mai abruptă şi am găsit un loc potrivit aflat, 
probabil, cam la trei metri distanţă. Doream să privesc, fără 
să fiu prins. Maşina aprinsă scotea sunete 
înspăimântătoare. N-am crezut că se aude chiar aşa. Nişte 
tufe au început să ardă şi ele şi m-am gândit că s-ar putea 
să fi dat foc pădurii, fără să vreau. Din fericire, vineri 
plouase zdravăn, lăsând pământul reavăn şi copacii umezi. 


Sorbi o gură din Coca-Cola şi continuă: 

— Acum Îmi dau seama că am uitat să te întreb ce fac ai 
tăi. Îmi pare rău, Karl. Ce face Iris? 

— lris e bine. Putem vorbi mai târziu despre familie. 
Acum, aş dori să ascult povestea. 

— Sigur. Unde am rămas? Sunt aşa de zăpăcit! Din cauza 
drogurilor. 

— Te uitai cum arde maşina. 

— Exact. Deci, focul s-a întețit şi a explodat şi rezervorul 
de benzină; altă bombă. O clipă, am crezut că voi arde de 
viu. Bucăţi de metal zburau prin aer, zăngănind în cădere, 
când se loveau de crengile copacilor. In cele din urmă, am 
auzit ceva dinspre şosea. Sunet de voci. Ţipete. Eu nu 
vedeam pe nimeni, dar se întâmpla ceva. A trecut mai mult 
timp şi focul s-a întins în jurul maşinii. Venea spre mine, aşa 
că am plecat de acolo. Am auzit o sirenă. Am încercat să 
găsesc pârâul peste care dădusem cu o zi mai înainte, aflat 
cam la o sută de metri mai departe, printre copaci. Aveam 
de gând să merg pe cursul lui. Şi să-mi caut motocicleta de 
teren. 

Karl sorbea fiecare cuvânt, era atent la fiecare detaliu, 
refăcea drumul împreună cu Patrick. Ruta de fugă fusese 
subiectul unor dezbateri aprinse, în lunile de după dispariţia 
lui şi nimeni nu găsise niciun indiciu. 

— O motocicletă de teren? 

— Mda. Una veche. Am cumpărat-o cu cinci sute de 
dolari, bani gheaţă, de la un comerciant de maşini de mâna 
a doua din Hattiesburg, cu şapte luni înainte. Exersasem 
puţin cu ea prin pădure. Nimeni nu ştia de existenţa ei. 

— Nu avea acte, sau număr de înregistrare? 

— Sigur că nu! Trebuie să-ţi spun, Karl, aşa cum alergam 
prin pădure, căutând pârâul acela, încă speriat dar întreg, 
cu vocile care se auzeau din ce în ce mai departe, în urma 
mea şi sirenele maşinilor de pompieri sunând din ce în ce 
mai tare, ştiam că alerg spre libertate. Patrick murise, 


ducând cu el o viaţă rea. Avea să primească onoruri şi o 
înmormântare adecvată, iar lumea avea să vină să-şi ia 
rămas bun de la el. Dar eu, eu alergam nebuneşte spre o 
nouă viaţă. Simţeam că renasc. 

Dar sărmanul om care ardea în maşină, Patrick? În timp 
ce în alergai, vesel, prin pădure, altcineva murea în locu 
tău. Karl aproape că îi puse această întrebare. Patrick părea 
să ignore cu desăvârşire faptul că săvârşise o crimă. 

— Apoi, dintr-o dată, m-am rătăcit. Pădurea e deasă şi, 
nu ştiu cum, am luat-o în direcţia greşită. Aveam o lanternă 
mică şi m-am gândit că puteam s-o folosesc fără grijă. Am 
tot umblat, m-am întors pe acelaşi drum, până când nu am 
mai auzit sirenele. La un moment dat, m-am aşezat pe un 
ciot de copac şi am încercat să mă calmez. Eram total 
cuprins de panică. Grozavă treabă, nu? Să reuşeşti să ieşi 
viu dintr-un accident de maşină şi să mori de foame şi fără 
adăpost. Am pornit din nou la drum, am avut noroc şi am 
găsit pârâul. Peste puţin timp, am găsit şi motocicleta. Am 
împins-o cam o sută de metri în sus, pe un deal, până am 
ajuns pe o potecă veche, din acelea pe care se cară 
buştenii şi, bineînţeles, eram aproape mort de oboseală, din 
cauza celor o sută cincisprezece kilograme. Pe o distanţă 
de trei kilometri, nu exista nici o casă, aşa că am pornit 
motorul şi am urmat poteca. Făcusem acel drum de mai 
multe ori pe motocicletă, aşa că îl cunoşteam bine. Am 
ajuns pe un drum de pietriş şi am zărit prima casă. 
Motocicleta era prevăzută cu tuburi de aluminiu, pentru 
atenuarea zgomotului motorului, aşa că nu se auzea mai 
nimic. Putin după aceea am ajuns pe o şosea pavată din 
Stone County. M-am ferit de autostrăzi, rămânând pe 
drumurile laterale. După vreo două ore, am ajuns înapoi la 
cabană. 

— De ce te-ai întors la cabană? 

— Trebuia să mă reorganizez. 

— Nu-ţi era frică să fii văzut de Pepper? 


Patrick nici nu clipi la auzul întrebării. Karl planificase 
momentul perfect, aşteptând o reacţie. Nimic. Patrick îşi 
privi picioarele câteva clipe, apoi spuse: 

— Pepper plecase de acolo. 


24 


Underhill se întorsese, după opt ore în care studiase 
casete video şi revăzuse notițe în camera de alături. Intră în 
încăpere, adresă un salut spre locul unde se aflau Stephano 
şi avocatul său şi se apucă, de treabă. 

— Ce-ar fi să reluăm discuţia, de acolo de unde ne-am 
oprit ieri, domnule Stephano? 

— Unde anume? 

— La intrarea dumneavoastră în forţă în Brazilia. 

— Exact. Ei, să vedem. E o ţară mare. O sută şaizeci de 
milioane de locuitori pe o suprafaţă uriaşă, plus faptul că e 
recunoscută drept o ţară unde e foarte uşor să te ascunzi, 
mai ales dacă eşti fugar. Naziştii au considerat-o multă 
vreme un rai. Am alcătuit un dosar despre Lanigan şi l-am 
tradus în portugheză. Am apelat la un artist care lucra 
pentru poliţie şi care, împreuna cu nişte specialişti în 
computere, au realizat o serie de portrete robot, în culori, 
ale lui Lanigan, aşa cum arăta în acel moment. Am petrecut 
ore întregi alături de căpitanul din Orange Beach, cel care 
închiria ambarcaţiuni, şi alte ore cu bancherii din Nassau; 
toţi aceştia ne-au ajutat să realizăm o serie de portrete 
detaliate ale lui Lanigan. Ne-am întâlnit chiar şi cu 
partenerii lui de la firmă şi am studiat schiţele. Ei, la rândul 
lor, le-au arătat secretarelor. Unul dintre parteneri, domnul 
Bogan, a dus chiar varianta cea mai reuşită văduvei 
Lanigan, cerându-i părerea. 

— Acum, după ce l-aţi prins, credeţi că schiţele erau 
apropiate de realitate? 

— Destul de apropiate. Bărbia şi nasul ne-au mai încurcat 


puţin. 


— Vă rog să continuaţi. 

— Ne-am grăbit să ajungem în Brazilia şi am găsit trei din 
cei mai buni detectivi privaţi din ţară. Unul din Rio, altul din 
Sao Paulo şi al treilea în Recife, spre nord-est. Plăteam bani 
buni, aşa că i-am angajat pe cei mai buni. l-am grupat într-o 
echipă şi i-am adus la Sao Paulo pentru o săptămână. l-am 
ascultat. Ei au inventat o poveste, cum că Patrick era un 
fugar american, căutat pentru răpirea şi uciderea fiicei unei 
familii bogate, şi că familia oferea o recompensă pentru a 
afla locul unde se ascunde. Uciderea unui copil era, 
bineînţeles, menită să trezească mai multă înţelegere decât 
furtul unei sume de bani din buzunarele unor avocaţi. 

Ne-am dus direct la şcolile unde se învățau limbi străine, 
arătând poze cu Lanigan şi oferindu-le bani. Şcolile cu 
reputaţie ne-au trântit uşa în nas. În alte părţi, s-au uitat la 
poze dar nu au putut să ne ajute. Între timp, ajunsesem să-l 
respectăm pe Lanigan şi ne închipuiam că nu ar fi studiat 
într-un loc unde se puneau întrebări şi se păstrau dosare. 
Aşa că ne-am concentrat atenţia asupra şcolilor private şi a 
celor un milion de meditatori din Brazilia. A fost foarte greu. 

— Ofereaţi bani gheaţă, de la început? 

— Am făcut ceea ce doreau agenţii noştri brazilieni, adică 
am arătat pozele, am vorbit oamenilor despre uciderea 
fetiţei şi am aşteptat să vedem cum reacţionează. Dacă 
apărea vreun fir, aruncam şi aluzia despre recompensă. 

— Aţi prins vreun fir? 

— Câteva, ici şi colo. Dar nu am plătit niciun ban, sau cel 
puţin nu meditatorilor particulari. 

— Dar altora? 

Stephano încuviinţă, cu un gest al capului, apoi aruncă o 
privire pe o foaie de hârtie. 

— In aprilie 1994, am găsit un chirurg plastic din Rio, 
care părea interesat de fotografiile lui Patrick. S-a jucat cu 
noi o lună întreagă şi, în cele din urmă, ne-a convins că îl 
operase pe Lanigan. Avea şi el câteva poze, de dinainte şi 


după operaţie. Ne-a jucat perfect şi, până la urmă, am fost 
de acord să-i plătim un sfert de milion de dolari, în 
numerar, pentru tot dosarul. 

— Ce se afla în dosar? 

— Doar informaţii de bază. Poze clare, din faţă, ale 
omului nostru, înainte şi după operaţie. Era, într-adevăr, 
ciudat, pentru că Lanigan insistase să nu i se facă fotografii. 
Nu dorea să lase nici o urmă, ci doar bani pentru 
modificările feţei. N-a vrut să-şi dea numele adevărat, a 
spus că e un om de afaceri din Canada, care dorea, dintr-o 
dată, să pară mai tânăr. Chirurgul auzea lucrurile astea 
mereu şi a înţeles că tipul era fugar. Avea o cameră 
ascunsă în cabinet, de unde şi fotografiile. 

— Putem să le vedem? 

— Bineînţeles. 

Avocatul reveni la viaţă pentru câteva clipe şi scoase din 
servietă un plic mare, maroniu, pe care îl împinse peste 
masă, spre Underrhill; acesta îl deschise şi aruncă o singură 
privire peste poze. 

— Cum l-aţi găsit pe doctor? 

— In aceeaşi perioadă în care am verificat şcolile de limbi 
străine şi meditatorii, ne-am orientat şi spre alte profesiuni. 
Falsificatori, chirurgi plastici, importatori. 

— Importatori? 

— Da, există un termen portughez pentru aceşti tipi, iar 
„importatori” este o traducere aproximativă. E vorba de 
mafia celor care te pot ajuta să intri în Brazilia şi să te faci 
pierdut -nume noi, acte noi, locurile cele mai bune pentru a 
locui şi a te ascunde. Am constatat că nu se poate pătrunde 
în lumea lor. Am avut cam acelaşi ghinion cu falsificatorii 
de acte. Nu îşi pot permite să vorbească despre clienţii lor. 
Strică afacerile. 

— Dar cu doctorii a mers? 

— Nu chiar. Ei nu vorbesc. Dar am angajat un chirurg 
plastic consultant, iar el ne-a dat numele câtorva dintre 


colegii lor de breaslă unşi cu toate alifiile, din cei care 
lucrau fără să ceară acte. Aşa l-am găsit pe doctorul din 
Rio. 

— Asta se întâmpla la doi ani după dispariţia lui Lanigan. 

— Intr-adevăr, aşa este. 

— Aceasta era prima dovadă certă că el se afla, cu 
adevărat, în Brazilia? 

— Prima, da. 

— Ce aţi făcut în primii doi ani? 

— Am cheltuit o mulţime de bani. Am bătut la multe uşi. 
Am urmărit tot felul de piste false. După cum spuneam, e o 
ţara mare. 

— Câţi oameni lucrau pentru dumneavoastră în Brazilia? 

— La un moment dat, plăteam şaizeci de agenţi. Din 
fericire, cei de acolo nu sunt la fel de costisitori ca 
americanii. 


Dacă judecătorul dorea o pizza, o primea imediat. l-au 
adus o porţie de la Hugo's, un vechi bistro familial de pe 
strada Division, aflat în apropiere de Point şi departe de 
şirul de localuri care serveau fast-food lângă plajă. Un 
poliţist a adus comanda în camera 312. Patrick o mirosi 
încă de pe hol. Karl deschise cutia la capătul patului lui; el 
nu-şi putea lua ochii de la mâncare. Inchise ochii, savurând 
aroma dumnezeiască a măslinelor negre, ciupercilor, 
cârnaţilor italieneşti, ardeiului verde şi a celor şase 
sortimente diferite de brânză. Mâncase de o sută de ori 
pizza de la Hugo's, mai ales în ultimii doi ani ai vieţii sale 
dinainte, şi visa acest moment de o săptămână. Revenirea 
acasă avea şi ea unele avantaje. 

— Văd că te-ai trezit la viaţă. Mănâncă, îi spuse Karl. 
Patrick devoră prima felie de pizza fără un cuvânt, apoi luă 
încă o felie. 

— Cum de ai ajuns aşa de slab? îl întrebă Karl, printre 
îmbucături. 


— Nu putem face rost şi de nişte bere? îl întrebă Patrick. 

— Nu. Îmi pare rău. Eşti la închisoare, nu uita. 

— Slăbitul e o problemă mentală. Dacă te hotărăşti, e 
uşor. În cazul meu, aveam dintr-o dată o mulţime de motive 
pentru asta. 

— Cât de gras ajunseseşi? 

— În vinerea dinainte de dispariţia mea, cântăream o 
sută optsprezece kilograme. Am slăbit douăzeci şi trei de 
kilograme şi jumătate în primele şase săptămâni. Azi 
dimineaţă cântăream optzeci. 

— Arăţi ca un refugiat. Mănâncă. 

— Mulţumesc. 

— Te aflai la cabană. 

Patrick îşi şterse bărbia cu un şerveţel de hârtie şi puse 
felia la loc în cutie. Sorbi o gură de Coca-Cola dietetică. 

— Mda, eram la cabană. Era pe la unsprezece şi 
jumătate. Am intrat pe uşa din faţă, fără să aprind lumina. 
Mai e încă o cabană, cam la un kilometru distanţă, pe o 
înălţime, care se vede foarte bine de la mine. E 
proprietatea unor tipi din Hattiesburg şi, deşi nu mă 
aşteptam să fie acolo în acel weekend, trebuia să fiu atent. 
Am acoperit geamul mic de la baie cu un prosop închis la 
culoare, am aprins lumina şi m-am bărbierit în grabă. Apoi 
m-am tuns. Mi-am vopsit părul în castaniu închis, aproape 
negru. 

— Regret că nu am fost de faţă. ` 

— Îmi stătea destul de bine. Era ciudat. În timp ce mă 
priveam în oglindă, parcă mă şi simțeam un alt om. Am 
strâns murdăria, am măturat toate firele de păr de pe cap 
şi din barbă, pentru că ştiam că locul va fi cercetat cu 
microscopul, şi am împachetat cutia şi tuburile de vopsea. 
M-am schimbat cu haine groase. Mi-am făcut un ibric de 
cafea tare, din care am băut jumătate. Am pus cealaltă 
jumătate în termos, pentru drum. La unu dimineaţa am 
plecat din cabană în grabă. Nu mă aşteptam ca poliţiştii să- 


şi facă apariţia în noaptea aceea, dar riscul exista. Ştiam că 
va fi nevoie de timp pentru identificarea maşinii şi pentru a 
o anunţa pe Trudy; era posibil ca, dintr-un motiv sau altul, 
să le vină ideea de a trece pe la cabană. Nu mă aşteptam 
să se întâmple aşa, dar la unu dimineaţa eram nerăbdător 
să plec. 

— Îţi făceai griji pentru Trudy? 

— Nu în mod special. Ştiam că va suporta bine şocul şi că 
se va descurca de minune cu înmormântarea. Avea să fie o 
văduvă model timp de o lună, după care şi-ar fi luat banii 
de pe asigurare. Momentul cel mai minunat din întreaga ei 
viaţă. Avea să se bucure de atenţia tuturor, având o 
grămadă de bani. Nu, Karl, nu o iubeam pe femeia aceea. 
Nici griji nu îmi făceam. 

— Te-ai mai întors la cabană după aceea? 

— Nu. 

Karl nu putea, nu dorea să evite întrebarea care-i venea 
pe buze. 

— Puşca şi echipamentul de camping al lui Pepper au fost 
găsite sub unul din paturi. Cum au ajuns acolo? 

Patrick îşi ridică privirea preţ de o secundă, ca şi cum ar 
fi fost surprins, apoi se uită în altă parte. Karl era atent la 
orice reacţie din partea lui, pentru că avea timp, în zilele 
următoare, să reflecteze. O tresărire, apoi o privire şi, aflat 
în imposibilitatea de a răspunde sincer, se întorsese spre 
perete. 

La televizor, un personaj din film spunea: „Când comiţi o 
crimă, faci douăzeci şi cinci de greşeli. Dacă te poţi gândi la 
cincisprezece dintre ele, eşti un geniu.”. Poate că Patrick 
uitase, în toată schema sa meticuloasă, de lucrurile lui 
Pepper. În graba momentului, se grăbise puţin prea mult. 

— Nu ştiu, spuse el în cele din urmă, aproape forţat, 
continuând să se uite spre perete. 

Karl obținuse ceea ce dorea, aşa că insistă mai departe. 

— Unde te-ai dus? 


— Am făcut o călătorie prin iad cu motocicleta, răspunse 
Patrick, revenindu-şi, gata să treacă mai departe. Afară 
erau două-trei grade, ceea ce, dacă te afli pe motocicletă, 
noaptea, pe şosea, arată ca minus douăzeci. Am rămas pe 
drumuri lăturalnice, departe de locurile circulate, mişcându- 
mă încet, pentru că vântul era foarte tăios. Am trecut în 
statul Alabama şi, din nou, m-am ferit de drumurile 
principale. O motocicletă de teren pe autostradă, la ora trei 
dimineaţa, ar fi putut da de lucru vreunui poliţist plictisit, 
aşa că am evitat oraşele. În cele din urmă, am ajuns la 
periferia oraşului Mobile pe la ora patru. Cu o lună mai 
înainte, găsisem un mic motel unde se plătea cu bani 
gheaţă şi nu se puneau întrebări. M-am strecurat în 
parcare, am ascuns motocicleta în spatele motelului şi am 
intrat pe uşa principală, ca şi cum tocmai aş fi coborât din 
maşină. Treizeci de dolari camera, banii jos şi nimeni nu-ți 
cerea actele. Mi-a trebuit o oră ca să-mi dezmorţesc oasele. 
Am dormit două ore şi, când m-am trezit, răsărise soarele. 
Tu când ai aflat, Karl? 

— Dacă nu mă înşel, cam pe când tu străbăteai ţara în 
şaua motocicletei. Dough Vitrano m-a sunat, la trei şi 
câteva minute. M-a trezit din somn, ceea ce mă deranjează 
foarte tare, în momentul de faţă. Eu mi-am pierdut somnul, 
în timp ce tu călăreai o motocicletă şi te îndreptai spre o 
viaţă fără griji. 

— Nu eram liber ca pasărea cerului. 

— Nu, dar sunt sigur că nu-ţi făceai griji pentru prietenii 
tăi. 

— Îmi pare rău, Karl. 

— Nu-i adevărat. 

— Ai dreptate, nu-mi pare rău. 

Patrick era relaxat, plin de viaţă, zâmbind la amintirea 
aventurilor sale. 

— Te-ai trezit o dată cu soarele. Un om nou, într-o lume 
nouă. Toate problemele şi grijile tale rămăseseră în urmă. 


— Majoritatea. Era teribil de incitant, dar şi 
înspăimântător. Îmi era greu să dorm. M-am uitat la 
televizor până la opt şi jumătate, n-am văzut nimic despre 
moartea mea, am făcut un duş, m-am schimbat... 

— Stai puţin! Unde erau cutia şi tubul de vopsea? 

— Le-am aruncat într-o groapă de gunoi, undeva în 
districtul Washington din Alabama. Am chemat un taxi, 
ceea ce, în Mobile, nu e prea uşor. Şoferul a parcat chiar în 
faţa camerei mele şi am plecat. Fără să anunţ. Am lăsat 
motocicleta de teren în spatele motelului şi m-am dus la un 
super-magazin despre care ştiam că se deschide la nouă. 
Am intrat în raionul de îmbrăcăminte şi mi-am cumpărat o 
jacheta din piele, model militar, nişte pantaloni şi o pereche 
de adidaşi. 

— Cum ai plătit? 

— În numerar. 

— Nu aveai o carte de credit? 

— Ba da, aveam o carte de credit Visa falsă, procurată de 
la cineva din Miami. Mai puteam lua puţine lucruri cu ea, 
apoi era bună de aruncat. Am păstrat-o ca să-mi închiriez o 
maşină. 

— Câţi bani aveai la tine? 

— Cam douăzeci de mii. 

— De unde? 

— Făceam economii, de mai multă vreme. Câştigam 
bine, deşi Trudy făcea tot posibilul să-i cheltuie mai repede 
decât îi obţineam eu. l-am spus contabilului de la firmă că 
am nevoie să pun deoparte nişte bani, fără ştirea soţiei 
mele. Mi-a răspuns că toţi avocaţii făceau la fel. Banii 
mergeau într-un alt cont. Îi încasam periodic şi îi puneam 
într-un sertar. Eşti mulţumit? 

— Da. Tocmai îţi cumpăraseşi o pereche de adidaşi. 

— Am fost la un alt magazin şi mi-am cumpărat o cămaşă 
albă şi o cravată. M-am schimbat la toaleta şi, imediat, am 
devenit unul din milioanele de comis-voiajori din ţară. Am 


mai cumpărat nişte haine şi accesorii, le-am pus într-o 
geantă nouă de pânză şi am chemat din nou un taxi. Acesta 
m-a dus la aeroportul din Mobile, unde am mâncat micul 
dejun şi am aşteptat sosirea unui zbor intern spre 
Northwest Airlink, de la Atlanta. Avionul a sosit. M-am 
amestecat printre ceilalţi navetişti, toţi preocupaţi şi gata 
de atac în marele oraş şi m-am oprit, împreună cu alţi doi 
bărbaţi, la ghişeul firmei Avis. Ei aveau maşini rezervate. 
Cu mine a fost ceva mai complicat. Aveam un permis de 
conducere perfect falsificat, din Georgia, împreună cu 
paşaportul, pentru orice eventualitate. Am folosit cartea de 
credit Visa şi mi-a fost frică. Numărul cărţii de credit era 
real - aparţinea unui amărât din Decatur, Georgia, şi mă 
îngrozeam la gândul că un computer m-ar putea descoperi, 
declanşând alarma. Dar nu s-a întâmplat nimic. Am 
completat formularele şi am plecat cât am putut de repede. 

— Ce nume foloseai? 

— Randy Austin. 

— Urmează o întrebare importantă, Randy, spuse Karl, 
luând o bucată de pizza şi mestecând pe îndelete. Erai la 
aeroport. De ce nu te-ai urcat, pur şi simplu, într-un avion, 
să pleci? 

— Ah, m-am gândit la asta. Pe când luam micul dejun, 
am urmărit două avioane decolând şi mi-am dorit cu 
disperare să mă urc la bordul unuia şi să plec. Dar nu-mi 
terminasem treaba. A fost o decizie foarte dificilă. 

— Ce treburi neterminate mai aveai? 

— Cred că ştii. Am plecat cu maşina spre Golf, apoi de-a 
lungul Coastei, spre est, până la Orange Beach, unde am 
închiriat un mic apartament. 

— Unul deja verificat. 

— Bineînţeles. Ştiam că accepta bani în numerar. Era 
februarie şi frig, afacerile mergeau prost. Am luat un 
calmant uşor şi am dormit şase ore. Am urmărit ştirile de 
seară şi am văzut locul unde murisem în condiţii cumplite. 


Prietenii mei erau distruşi. 

— Măgarule! 

— Am plecat cu maşina spre magazinul alimentar şi mi- 
am cumpărat o pungă de mere şi nişte pastile de slăbit. 
După lăsarea întunericului, m-am plimbat trei ore pe plajă, 
lucru pe care îl făceam în fiecare seară, când mă 
ascundeam în apropiere de Mobile. În dimineaţa următoare, 
m-am îndreptat, pe furiş, spre Pascagoula şi am cumpărat 
un ziar, mi-am văzut faţa grasă, zâmbitoare pe prima 
pagină, am citit relatarea despre tragedie, am observat 
emoţionanta prezentare făcuta de tine şi am mai văzut că 
înmormântarea urma să aibă loc după amiaza, la ora trei. 
M-am întors în Orange Beach şi am închiriat o barcă. Apoi 
am plecat cu maşina spre Biloxi, unde am ajuns la timp 
pentru propriile mele funeralii. 

— În ziare se spune că ţi-ai urmărit propria 
înmormântare. 

— E adevărat. M-am ascuns într-un copac din pădure, 
dincolo de cimitir şi am văzut totul cu binoclul. 

— Mi se pare o prostie greu de crezut. 

— Aşa a şi fost. O mare idioţenie. Dar locul mă atrăgea. 
Trebuia să fiu sigur, să văd cu ochii mei că păcăleala mea 
funcţionase. Şi cred că, în acel moment, eram convins că 
pot ieşi basma curata, orice aş face. 

— Cred că ţi-ai ales şi copacul, în locul cel mai bun. 

— Nu. De fapt, nu eram sigur că am s-o fac. Am plecat 
din Mobile şi am cotit spre vest, pe autostrada interstatală, 
spunându-mi mereu să n-o fac. Să nu mă apropii de Biloxi. 

— Cum de ai putut urca în copac, cu fundul ăla al tău? 

— Eram motivat. Era un stejar cu ramuri groase. 

— Slavă Domnului. Păcat că nu s-a rupt o cracă, să cazi şi 
tu în cap. 

— Nu vorbeşti serios. 

— Ba da! Noi stăteam acolo, grupaţi în jurul mormântului, 
abia ţinându-ne plânsul şi consolând văduva, iar tu erai 


cocoţat pe cracă, un broscoi umflat care îşi râdea de noi. 

— Te montezi singur, Karl. 

Avea dreptate. Cei patru ani şi jumătate risipiseră orice 
urmă de furie din partea lui Karl. Adevărul era că se bucura 
să se afle acolo, stând la capătul patului de spital, mâncând 
pizza cu Patrick şi storcând de la el detaliile ascunse. 

Totuşi, nu puteau merge mai departe de înmormântare. 
Patrick vorbise destul şi acum se aflau din nou în camera 
lui, un loc în care nu avea destulă încredere. 

— Spune-mi, ce fac Bogan şi Vitrano şi ceilalţi băieţi? 
Întrebă el şi se întinse peste perne, savurând deja ceea ce 
avea să audă. 


25 


Ultimul telefon primit de Paulo Miranda de la fiica sa 
fusese cu două zile mai înainte. Ea se afla într-un hotel din 
New Orleans, continua să călătorească pentru rezolvarea 
problemelor misteriosului ei client şi îl avertiza din nou să 
se ferească de cei care ar putea veni după ea, sau care l-ar 
putea urmări, pentru că clientul ei avea duşmani puternici 
în Brazilia. Ca şi până atunci, vorbise puţin şi păruse 
speriată, deşi încerca, cu disperare, să nu se observe. Paulo 
se înfuriase şi îi ceruse amănunte. Ea era mai îngrijorată de 
siguranţa lui. El dorea ca fiica sa să se întoarcă acasă. Îşi 
pierduse cumpătul şi, pentru prima dată, îi mărturisise că 
se întâlnise cu foştii ei parteneri şi ştia că nu mai lucra 
acolo. Ea îi explicase, cu calm, că acum lucra independent, 
ca avocat unic al unui client bogat din lumea comerţului 
internaţional şi că aceste călătorii prelungite aveau toate 
şansele să devină o obişnuinţă. 

Paulo nu putea să sufere să se certe cu ea la telefon, cu 
atât mai mult cu cât era foarte îngrijorat. 

In plus, se plictisise de prezenţa oamenilor din umbră, 
care se furişau pe strada lui şi îl urmăreau până la piaţă, 
sau când se ducea, cu maşina, la Universitatea Pontificală 
Catolică, unde lucra. Se uita după ei; erau întotdeauna prin 
preajmă. Le pusese porecle. Paulo vorbise de mai multe ori 
cu administratorul clădirii unde locuia Eva şi aflase că 
aceleaşi persoane ciudate stăteau la pândă şi acolo. 

Ultimul său seminar, cel despre filosofia germană, se 
încheia la ora unu. Rămase în cabinetul său treizeci de 
minute, pentru a discuta cu un student mai slab, apoi plecă. 
Ploua şi îşi uitase umbrela. Maşina lui era parcată într-o 
mică parcare a facultăţii, aflată în spatele clădirii de curs. 

Osmar îl aştepta. Paulo era cufundat în gânduri şi, la 
ieşirea din clădire, mergea cu ochii plecaţi, ţinându-şi un 
ziar deasupra capului; cu mintea aiurea, trecu neatent pe 


sub un copac ud şi calcă într-o băltoacă de lângă maşină. 
Alături se afla o camionetă Fiat pentru livrări la domiciliu. 
Şoferul cobori din maşina, dar Paulo nici nu-l observă. 
Şoferul deschise uşile din spatele camionetei, dar Paulo nu 
văzu şi nu auzi nimic. Tocmai îşi căuta cheile, când Osmar îl 
trase brutal într-o parte şi îl aruncă în camionetă. Servieta 
lui Paulo căzu pe asfalt. 

Uşa se trânti. Pe întuneric, cineva îi lipi ţeava unei arme 
de frunte şi o voce îi ceru să tacă. 

Portiera maşinii sale era deschisă şi hârtiile din servietă 
zburau în toate părţile. 

Camioneta porni în goană. 

Un telefon la poliţie îi informă pe cei de acolo despre 
răpire. 

Intr-o oră şi jumătate, îl scoaseră pe Paulo din oraş, 
ajungând într-o zonă rurală, deşi el habar nu avea unde se 
află. In camionetă era foarte cald - nu avea ferestre, iar 
lumina era stinsă. Două siluete se aflau lângă el, amândouă 
cu câte o armă. Se opriră în spatele unei ferme şi Paulo fu 
dus în casă. Locul pregătit pentru el se afla în spatele 
clădirii; un dormitor, o baie, o cameră de zi cu televizor. 
Hrană din belşug. | se spuse că nu i se va face niciun rău, 
decât, bineînţeles, dacă făcea greşeala să încerce să scape. 
Va fi ţinut acolo cam o săptămână şi apoi i se va da drumul, 
dacă se purta frumos. 

Paulo îşi încuie uşa şi se îndrepta spre fereastră, privind 
afară. Doi bărbaţi stăteau sub un copac, râzând şi bând 
câte o cană de ceai, cu puştile automate lângă ei. 

Câteva telefoane anonime sosiră la fiul lui Paulo, aflat în 
Rio, la administratorul clădirii unde locuia Eva, la fosta ei 
firmă de avocatură şi la unul din prietenii ei, care lucra într- 
o agenţie de turism. Mesajul era acelaşi: Paulo Miranda 
fusese răpit. Poliţia făcea cercetări. 

Eva se afla la New York pentru câteva zile, într-un 
apartament din hotelul Pierre şi făcea cumpărături sau 


pierdea ore întregi prin muzee. Conform instrucţiunilor, 
trebuia să se mişte mereu, să vină şi să plece din New 
Orleans. Primise trei scrisori de la Patrick şi îi scrisese de 
două ori, toată corespondenta trecând prin mâinile lui 
Sandy. Oricare ar fi fost efectele fizice ale tratamentului 
abuziv la care fusese supus, Patrick îşi păstrase aceeaşi 
atenţie faţă de detalii. Scrisorile lui erau foarte explicite -cu 
planuri şi liste de verificări sau informaţii despre ceea ce 
trebuia să facă ea în situaţiile de urgenţă. 

Îşi sună tatăl şi nu primi niciun răspuns. Îşi sună fratele şi 
simţi cum se prăbuşeşte cerul deasupra ei. Trebuia să se 
întoarcă imediat acasă, insista fratele ei. Era un băiat 
delicat, deloc obişnuit să trăiască în tensiune şi duşmănie. 
Ceda psihic foarte uşor. Deciziile dificile de familie 
rămâneau întotdeauna în seama Evei. 

Eva îl ţinu la telefon o jumătate de oră, încercând să-l 
liniştească şi să se calmeze şi ea. Nu, nu se ceruse nici o 
răscumpărare. Niciun cuvânt din partea răpitorilor. 

Contrar instrucţiunilor primite, îl sună pe Patrick. Abia 
reuşind să apese tastele unui telefon public de la aeroportul 
La Guardia, privind peste umăr prin ochelarii de soare cu 
lentile groase şi răsucindu-şi o şuviţă de păr, cu un gest 
nervos, formă numărul camerei şi îi vorbi în portugheză. 
Dacă îi asculta cineva, cel puţin erau nevoiţi să caute un 
translator. 

— Patrick, sunt eu, Leah, începu ea, încercând să-şi 
controleze emoţiile. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, tot în portugheză. Nu-i 
mai auzise vocea minunată de multă vreme, dar nu se 
bucura să i-o audă acum. 

— Putem vorbi? 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

Patrick verifica telefonul din camera la trei sau patru ore 
o dată. Se plictisea. În plus, cerceta orice ascunziş posibil, 
cu ajutorul aparatului găsit de Sandy pentru el. Fiind păzit 


permanent, învățase să se mai relaxeze. Dar tot îl mai 
îngrijorau telefoanele venite din afară. 

— E vorba de tata, spuse ea, apoi, dintr-o suflare, îi 
povesti despre dispariţia lui Paulo. Trebuie să mă duc 
acasă. 

— Nu, Leah, îi răspunse el calm. E o capcană. Tatăl tău 
nu e bogat. Răpitorii nu cer bani. Te vor pe tine. 

— Nu pot să-l abandonez pe tata. 

— Dar nici nu-l poţi găsi. 

— E numai vina mea! 

— Nu. Eu sunt de vină. Dar nu înrăutăţi lucrurile şi mai 
mult, grăbindu-te să cazi în capcana lor. 

Ea îşi răsucea părul şi se uita în urma trecătorilor. 

— Atunci, ce să fac? 

— Du-te la New Orleans. Cheamă-l pe Sandy când ajungi 
acolo. Lasă-mă să mă gândesc. 

Eva îşi cumpără un bilet, se îndreptă spre sala de 
aşteptare şi găsi un scaun liber într-un colţ, unde îşi putea 
ascunde faţa lângă perete şi în spatele unei reviste. Se 
gândi la tatăl ei şi la lucrurile cumplite ce i se puteau 
întâmpla. Singurii doi bărbaţi pe care îi iubea fuseseră răpiți 
de aceiaşi oameni, iar Patrick încă se mai afla în spital, din 
cauza rănilor. Tatăl ei era mai bătrân şi mai puţin puternic 
decât Patrick. Ei îl răneau din cauza ei. Şi Eva nu putea face 
nimic. 


După o zi de căutări, un poliţist din Biloxi văzu maşina lui 
Lance părăsind Grand Casino la 10.20 seara. Îl opri pe 
Lance şi îl reţinu, fără niciun motiv clar, până la sosirea lui 
Sweeney. Discuţia dintre cei doi avu loc pe bancheta din 
spate a maşinii de patrulă, în parcarea unui local Burger 
King. 

Şeriful îl întrebă cum mai mergeau afacerile cu droguri şi 
Lance îi răspunse că mergeau bine. 

— Ce mai face Trudy? întrebă şeriful, cu o scobitoare 


între dinţi. 

Amândoi se chinuiau, din răsputeri, să-şi demonstreze 
sângele rece. Lance îi adresă chiar un zâmbet larg, bun de 
reclamă. 

— E bine. Ce mai face soţia dumneavoastră? 

— N-am aşa ceva. Uite ce e, Lance, am primit câteva 
informaţii cât se poate de serioase, cum că eşti în căutarea 
unui ucigaş plătit. 

— Minciuni, numai minciuni. 

— Mda, mă rog, noi suntem de altă părere. Vezi tu, 
Lance, toţi prietenii tăi sunt exact ca tine. Ori eliberaţi 
condiţionat, ori făcând eforturi ca să ajungă înapoi la 
puşcărie. Drojdia societăţii, chiar aşa. Nimic mai mult. Din 
cei care sunt morţi să câştige un ban murdar, abia reuşind 
să scape de belea. Cum aud un zvon, cum vin să-l 
şoptească agenţilor federali. Poate îi ajută să scape de 
perioada de condiţionare. 

— Frumos, foarte frumos. Îmi place. 

— Aşa că ştim că ai ceva bani, o ai pe femeia asta care e 
pe cale să piardă o avere şi totul ar fi minunat dacă domnul 
Lanigan ar rămâne mort, într-un fel sau altul. 

— Cine? 

— Mada. Deci, uite cum facem. Noi şi federalii. Te punem 
sub supraveghere, pe tine şi femeia; vom fi cu ochii şi 
urechile pe voi. Dacă faci vreo mişcare, al nostru eşti. Şi tu 
şi Trudy o s-o încurcaţi, mai ceva decât Lanigan. 

— Ar trebui să fiu speriat? 

— Dacă ai avea minte, aşa ar trebui. 

— Acum pot pleca? 

— Te rog. 

Ambele uşi se deschiseră din afară şi Lance fu dus înapoi 
la maşina lui. 

In acelaşi timp, agentul Cutter suna la uşa lui Trudy, 
sperând s-o găsească dormind. Aşteptase într-o cafenea din 
Fairhope, până ce Lance fusese oprit. 


Trudy era trează. Deschise uşa de la intrare şi îi vorbi 
peste lanţ. 

— Ce doriţi? Se răsti ea, iar Cutter îi arătă insigna, 
accentuând cuvintele „FBI”. Ea îl recunoscu. 

— Pot să intru? 

— Nu. 

— Lance se află în custodia poliţiei. Cred că ar trebui să 
vorbim. 

— Cee? 

— A fost reţinut de poliţia din Biloxi. 

Ea desprinse lanţul şi deschise uşa. Rămaseră în hol, faţă 
în faţă. 

Cutter se distra copios. 

— Ce-a făcut? întreba ea. 

— Cred că va fi eliberat în curând. 

— Îmi sun avocatul. 

— Perfect, dar mai întâi trebuie să vă spun ceva. Ştim, 
dintr-o sursă de încredere că Lance încearcă să angajeze un 
ucigaş plătit pentru a-l ucide pe soţul dumneavoastră, 
Patrick Lanigan. 

— Nu! Şopti ea, acoperindu-şi gura cu mâna. Părea sincer 
surprinsă. 

— Ba da. Şi aţi putea fi implicata şi dumneavoastră. 
Lance încearcă să vă protejeze banii şi sunt sigur că veţi fi 
considerată complice. Dacă i se întâmplă ceva lui Lanigan, 
aici vom veni mai întâi. 

— Eu n-am făcut nimic! 

— Încă nu. Vă urmărim îndeaproape, doamnă Lanigan. 

— Nu-mi spuneţi aşa! 

— Scuzaţi-mă. 

Cutter plecă, lăsând-o în hol. 


Sandy opri maşina într-o parcare din apropiere de Canal, 
către miezul nopţii şi porni pe jos pe Decatur, pătrunzând în 
inima Cartierului Francez. Clientul său îl dăscălise cu 


seriozitate în legătură cu măsurile de siguranţă pe care 
trebuia să le ia, mai ales atunci când se întâlnea cu Leah. 
Numai Sandy îi putea duce pe oamenii aceia până la ea, 
aşa că trebuia să fie extrem de atent. „E în mare pericol, 
Sandy”, îi spusese Patrick, cu o oră mai devreme. „Fii foarte 
atent”. 

Ocoli un bloc de trei ori şi, când se asigură că nimeni nu 
se afla pe urmele lui, se strecură într-un bar deschis la acea 
oră, unde bău un pahar de sifon, urmărind eventualii 
trecători de pe trotuar. Apoi traversă spre Royal Sonesta. 
Rămase în holul hotelului, printre turişti, după care luă liftul 
până la etajul al treilea. Leah îi deschise uşa şi o încuie în 
urma lui. 

Deloc surprinzător, părea obosită şi nervoasă. 

— Imi pare rău pentru tatăl tău, îi spuse Sandy. Ai mai 
aflat ceva? 

— Nu. Am fost plecată. 

Deasupra televizorului era aşezată o tavă cu serviciul de 
cafea. Sandy îşi turnă o cană şi amestecă puţin zahăr. 

— Patrick mi-a povestit, spuse el. Cine sunt oamenii 
aceştia? 

— Ai un dosar acolo, îi răspunse ea, arătând spre o 
măsuţă mai mică. Te rog, ia loc, adăugă şi îi făcu semn spre 
capătul patului. 

Sandy se aşeză şi aşteptă. Venise timpul să vorbească. 

— Ne-am întâlnit acum doi ani, în 1994, după ce făcuse 
operaţia plastică la Rio. Patrick spunea că e un om de 
afaceri canadian, care are nevoie de un avocat cu 
experienţă în probleme de comerţ. De fapt, avea nevoie de 
un prieten. l-am fost prietenul de care avea nevoie, timp de 
două zile, apoi ne-am îndrăgostit unui de celălalt. Mi-a 
povestit totul despre trecutul lui, absolut totul. Planul fugii îi 
reuşise perfect şi avea o mulţime de bani, dar Patrick nu-şi 
putea uita trecutul. Era hotărât să afle cine îl urmăreşte şi 
cât de aproape sunt urmăritorii lui. În august 1994, am 


venit în Statele Unite şi m-am adresat unei firme private de 
pază şi securitate din Atlanta. Are un nume ciudat, Pluto 
Group, şi e formată din foşti agenţi FBI. Patrick descoperise 
această firmă înainte de dispariţia lui. M-am recomandat cu 
un nume fals, le-am spus că sunt din Spania şi că am 
nevoie de informaţii despre cercetările în cazul Patrick 
Lanigan. Le-am dat cincizeci de mii de dolari. În schimbul 
acestora, ei şi-au trimis oamenii în Biloxi, unde au luat, la 
început, contact cu firma unde lucrase Patrick. Pretindeau 
că au nişte informaţii vagi despre locul unde se află şi 
avocaţii, foarte binevoitori, i-au trimis la un tip din 
Washington, pe nume Jack Stephano. Stephano e un copoi 
renumit, specializat în spionaj industrial şi descoperirea 
persoanelor dispărute. S-au întâlnit cu el la Washington. 
Tipul era foarte ascuns şi nu le-a spus prea multe, dar era 
evident că el conduce operaţiunile de căutare a lui Patrick. 
S-au întâlnit cu el de mai multe ori şi, la un moment dat, el 
le-a vorbit de existenţa unei recompense. Ei s-au oferit să 
vândă informaţiile pe care le aveau, iar Stephano a fost de 
acord să le dea cincizeci de mii de dolari, dacă acestea 
duceau la Patrick. În cursul acelor întâlniri, detectivii au 
aflat că Stephano avea motive puternice să creadă că 
Patrick se află în Brazilia. Acest lucra ne-a îngrozit, 
bineînţeles, pe amândoi. 

— Aceasta a fost prima indicație obţinută de Patrick, în 
legătură cu faptul că urmăritorii ştiau că se află în Brazilia? 

— Absolut. Se afla acolo de peste doi ani. Gând mi-a spus 
adevărul despre trecutul lui, nu avea habar dacă urmăritorii 
lui ştiau pe ce continent se află. Faptul că a aflat de 
cercetările lor din Brazilia a fost teribil. 

— De ce nu a fugit din nou? 

— Din multe motive. S-a gândit bine. Am vorbit ore 
întregi despre asta. Eu eram gata să plec cu el. Dar, până la 
urmă, el a rămas convins că se poate ascunde mai spre 
centrul ţării. O cunoştea bine - cunoştea limba, oamenii, 


nenumărate ascunzişuri, în plus, nu dorea ca eu să-mi 
părăsesc casa. Cred că ar fi trebuit să fugim în China, sau 
cine ştie unde. 

— Poate că nu puteaţi fugi. 

— Poate. Am păstrat legătura cu Pluto Group. l-am 
angajat să urmărească, cât de bine se putea, investigaţiile 
făcute de Stephano. Ei l-au contactat pe clientul acestuia, 
domnul Benny Aricia, povestindu-i acelaşi lucru despre 
informaţiile pe care le-ar putea avea. Au luat legătura şi cu 
companiile de asigurări. Toată lumea i-a îndreptat spre Jack 
Stephano. Eu veneam cu avionul, o dată la trei sau patru 
luni, mereu din acelaşi loc din Europa, iar ei îmi spuneau ce 
descoperiseră. 

— Cum l-a găsit Stephano? 

_ — Nu-ţi pot spune asta acum. Va trebui s-o facă Patrick. 
Incă o gaură neagră, şi încă una importantă. Sandy puse 
ceaşca de cafea pe podea şi încercă să-şi clarifice lucrurile. 
Categoric, ar fi mai uşor dacă Patrick şi Leah i-ar spune 
totul. Să înceapă cu începutul şi să ajungă la prezent, astfel 
încât el, avocatul, să-i poată ajuta în viitorul imediat. Dar 
poate că ei nu aveau nevoie de ajutor. 

Deci, Patrick ştia cum fuseseră găsiţi. 

Fata îi dădu dosarul gros aflat pe masă. 

— Aceştia sunt cei care îl ţin prizonier pe tatăl meu, îi 
spuse ea. 

— Stephano? 

— Da. Eu sunt singura persoană care ştie unde sunt 
banii, Sândy. Răpirea este o cursă. 

— De unde ştie Stephano de tine? 

— Patrick le-a spus. 

— Patrick? 

— Da. l-ai văzut arsurile, nu? 

Sandy se ridică în picioare, încercând să-şi pună 
gândurile în ordine. 

— Atunci, de ce nu le-a spus unde sunt banii? 


— Pentru că nu ştia. 

— ŢI i-a dat ţie pe toţi? 

— Cam aşa ceva. Am controlul asupra lor. Acum sunt şi 
eu urmărită şi tata a fost prins la mijloc. 

— Eu ce trebuie să fac? 

Leah deschise un sertar şi scoase de acolo un dosar 
asemănător cu primul, dar mai subţire. 

— Aici găseşti informaţii despre investigaţiile făcute de 
FBI în legătură cu Patrick. Nu am aflat prea multe, din 
motive evidente. Agentul care se ocupă de caz este un 
bărbat pe nume Cutter, din Biloxi. Îndată ce am aflat că 
Patrick fusese capturat, l-am sunat pe Cutter. Probabil că, 
în acest mod, i-am salvat viaţa. 

— la-mă mai uşor! Nu reuşesc să ţin pasul cu tine. 

— l-am spus lui Cutter că Patrick Lanigan a fost găsit şi 
că se află în mâinile unor oameni care lucrează pentru Jack 
Stephano. Noi credem că agenţii FBI s-au dus direct la 
Stephano şi l-au ameninţat. Agenţii lui operativi din Brazilia 
l-au torturat pe Patrick câteva ore, fiind la un pas de a-l 
ucide, apoi l-au dat celor de la FBI. 

Sandy îi sorbea fiecare cuvânt, stând cu ochii închişi. 

— Continuă, spuse el. 

— Două zile mai târziu, Stephano a fost arestat la 
Washington şi birourile lui au fost închise. 

— De unde ştii? 

— Continui să plătesc o mulţime de bani celor din Pluto 
Group. Sunt foarte buni. Bănuim că Stephano este interogat 
de FBI şi, în acelaşi timp, mă caută pe mine în secret. Şi pe 
tata. 

— Ce trebuie să-i spun lui Cutter? 

— În primul rând, spune-i de mine. Spune-i că sunt 
avocat, foarte apropiata de Patrick, că iau decizii în numele 
lui şi că ştiu totul... Apoi, spune-i de tata. 

— Şi crezi că agenţii FBI vor face presiuni asupra lui 
Stephano? 


— Poate că da, poate că nu. Dar nu avem nimic de 
pierdut. Se apropia ora unu şi fata era foarte obosită. Sandy 
luă dosarele şi se îndreptă spre uşă. 

— Avem multe de vorbit, îi spuse ea. 

— Ar fi minunat să ştiu totul. 

— Lasă-ne puţin timp. 

— Ai face bine să te grăbeşti. 


26 


Doctorul Hayani îşi începu rondul de dimineaţă exact la 
ora şapte. Cum Patrick se chinuia atât de mult cu somnul, 
doctorul intra la el, în camera întunecată, în fiecare 
dimineaţă. De obicei, pacientul dormea, deşi, mai târziu, în 
cursul zilei, îi povestea despre chinurile nopţii. In acea 
dimineaţă, Patrick era treaz şi stătea pe un scaun, în faţa 
ferestrei. Era îmbrăcat doar cu şortul său larg, din bumbac 
alb. Fixa jaluzelele trase din faţa lui, privind fără să vadă, 
pentru că nu era nimic de văzut O rază de lumină venea 
dinspre lampa aşezată pe masa de lângă pat. 

— Patrick, te simţi bine? Îl întrebă Hayani, rămânând în 
picioare lângă el. 

Patrick nu-i răspunse. Hayani aruncă o privire spre masa 
din colţ, acolo unde pacientul său îşi desfăşura munca de 
avocat. Totul era ordonat, fără cărţi deschise sau dosare 
răvăşite. 

În cele din urmă, Patrick îi răspunse. 

— Mă simt bine, domnule doctor. 

— Ai dormit? 

— Nu. Deloc. 

— Eşti în siguranţă, Patrick. A răsărit soarele. 

Tânărul nu-i răspunse; nu făcu nici o mişcare şi nu rosti 
niciun cuvânt. Hayani îl lăsă aşa cum îl găsise, strângând în 
palmă braţele scaunului şi privind fix jaluzelele. 

Patrick auzi voci amabile pe hol, îl auzi pe doctor, 
adresându-se din nou poliţiştilor plictisiţi, auzi surorile 
medicale care se grăbeau spre celelalte camere. Mai era 
puţin timp până la micul dejun, deşi nu se poate spune că 
lui îi păsa prea mult de mâncare. După patru ani şi 
jumătate trăiţi la limita înfometării, reuşise să-şi controleze 
dorinţa de a mânca. Câteva îmbucături, când şi când, sau 
felii de mere şi morcovi când îl lovea foamea. La început, 
surorile fuseseră tentate să-l pună la îngrăşat, dar doctorul 


Hayani intervenise şi impusese o dietă cu conţinut scăzut 
de grăsimi, fără zahăr şi bogată în legume fierte şi pâine. 

Patrick se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşă. O 
deschise şi, abia şoptit, le dădu bună dimineaţa celor doi 
poliţişti, Pete şi Eddie, doi dintre obişnuiţii locului. 

— Ai dormit bine? îl întrebă Eddie, aşa cum făcea în 
fiecare dimineaţă. 

— Minunat, Eddie, mulţumesc, îi răspunse Patrick, aşa 
cum era ritualul. 

La capătul holului, pe o bancă, stătea Brent Myers, 
inutilul agent FBI care îl escortase din Puerto Rico. li făcu un 
semn din cap, dar Brent era ocupat cu ziarul de dimineaţă. 

Patrick se întoarse în camera lui şi începu o serie de 
genuflexiuni uşoare. Muşchii i se vindecaseră, dar arsurile 
erau încă deschise şi rigide. Flotările şi ridicarea trunchiului 
erau excluse. 

O soră îi bătu la uşă şi o deschise. 

— Bună dimineaţa, Patrick, ciripi ea fericită. A sosit ora 
micului dejun, adăugă ea şi puse tava pe masă. Cum ai 
dormit? 

— Foarte bine. Dar dumneata? 

— Foarte bine. Pot să-ţi aduc ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

— Sună, dacă ai nevoie de ceva, spuse ea şi plecă. 
Rutina diferea puţin în fiecare zi. Deşi se plictisea teribil, 

Patrick nu uita că lucrurile ar fi putut sta mult mai rău. La 
închisoarea districtuala Harrison, micul dejun se servea pe 
tăvi de metal, strecurate pe oblonul strâmt dintre gratii şi 
se mânca în prezenţa tovarăşilor de celulă, care se 
schimbau în fiecare zi. 

Îşi luă cafeaua şi pătrunse în micul său „birou” din colţul 
camerei, sub televizor. Aprinse lampa şi îşi privi dosarele. 

Se afla în Biloxi de o săptămână. Cealaltă viaţă se 
încheiase cu treisprezece zile în urmă, pe un drum strâmt, 
prăfuit, aflat acum la un milion de kilometri depărtare. 


Dorea să fie din nou Danilo, senhor Silva, cu viaţa lui 
liniştită în casa aceea modesta, unde menajera îi vorbea 
într-o portugheză melodioasă, lăsând să se ghicească 
rădăcinile ei indiene. Îi era dor de lungile plimbări de-a 
lungul străzilor încinse din Ponta Pora şi de lungile alergări 
pe drumuri de ţară. Dorea să vorbească din nou cu bătrânii 
care stăteau, fără treabă, la umbra copacilor răcoroşi, 
sorbind ceai verde şi gata să stea la taclale cu oricine îşi 
găsea timp. li lipsea freamătul pieţei din centrul oraşului. 

li era dor de Brazilia, cu vastitatea şi frumuseţea ei, cu 
uimitoarele sale contraste, oraşele aglomerate şi satele 
ascunse şi oamenii aceia minunaţi. Trupul său simţea, 
dureros, lipsa Evei adorate, cu atingerea ei delicată, cu 
frumuseţea zâmbetului ei, cu pielea ei miraculoasă şi 
căldura sufletului ei. Nu putea trăi fără ea. 

De ce nu poate cineva să aibă mai mult decât o singura 
viaţă? Unde era scris că nu poţi lua totul de la capăt? lar şi 
iar? Patrick murise, iar Danilo fusese prins. 

Supravieţuise atât morţii primului cât şi prinderii celui de 
al doilea. De ce nu putea scăpa din nou? Îl chema o nouă 
viaţă, de data aceasta fără durerea primei sau umbrele din 
cea de a doua. Alături de Eva, viaţa ar fi fost perfectă. 
Puteau trăi undeva, oriunde, cât timp erau împreună şi 
trecutul nu-i mai chinuia. Puteau locui într-o casă mare, 
înmulţindu-se ca iepurii. 

Ea era puternică, dar avea limite, ca oricine. Îşi iubea 
tatăl şi locul unde se născuse o atrăgea ca un magnet. Toţi 
adevărații cariocas îşi iubesc oraşul şi cred că a fost creat 
de Dumnezeu special pentru ei. 

El o pusese în pericol, iar acum trebuia s-o protejeze. 

Putea să facă asta din nou? Sau îl părăsise norocul? 


Cutter acceptă o întâlnire la ora opt, numai pentru că 
domnul Medermott insistase că e vorba despre o urgenţă. 
Clădirea Biroului Federal abia se trezea la viaţă, căci numai 


o mână de birocraţi soseau la o oră atât de matinală. Cei 
mai mulţi ajungeau acolo la nouă. 

Cutter nu era un dur, dar nici ospitalier. Discuţiile cu 
avocaţii băgăreţi nu se aflau pe lista sa de priorităţi. Turnă 
nişte cafea fierbinte în două pahare de plastic şi făcu puţină 
ordine pe biroul său micuţ. 

Sandy îi mulţumi pentru că fusese de acord să se 
întâlnească cu el şi Cutter se mai înmuie. 

— Vă aduceţi aminte de telefonul pe care l-aţi primit 
acum treisprezece zile? îl întrebă Sandy. De la fata din 
Brazilia? 

— Sigur că da. 

— M-am întâlnit cu ea de câteva ori. E avocat şi lucrează 
pentru Patrick. 

— E aici? 

— Pe-aproape. 

Sandy suflă cu putere în pahar, apoi riscă să bea o 
înghiţitură. li explică rapid aproape tot ce ştia despre Leah, 
deşi nu îi spuse nici măcar o dată pe nume. Apoi îl întrebă 
cum mergea interogarea lui Stephano. 

Cutter deveni mai precaut. Îşi notă ceva cu un pix ieftin şi 
încercă să afle mai mult despre poziţia celor implicaţi. 

— Cum de ştii despre Stephano? 

— Colaboratoarea mea, doamna din Brazilia, ştie totul 
despre Stephano. Adu-ţi aminte că ea ţi-a spus numele lui. 

— De unde l-a aflat? 

— E o poveste foarte lungă şi foarte complicată, iar eu nu 
ştiu prea multe detalii. 

— Atunci, de ce ai deschis discuţia? 

— Pentru că Stephano continuă să-mi urmărească 
clientul şi aş dori să-l opresc. 

Cutter începu iarăşi să ia notițe şi îşi turnă încă un pahar 
de cafea aburindă. Alcătuia o schemă, încercând să retină 
cine spusese ceva şi cui anume. Ştia tot ce se întâmpla la 
Washington cu Stephano vorbăreţul, dar existau încă multe 


puncte neclare. În orice caz, se stabilise ca Stephano să 
înceteze orice urmărire. 

— Şi de unde ştii asta? 

— Pentru că oamenii lui din Brazilia l-au răpit pe tatăl 
colaboratoarei mele. 

Cutter rămase cu gura căscată şi lăsă capul într-o parte. 
Îşi ridică ochii în tavan, năucit de cele auzite. Apoi începu 
să înţeleagă. 

— E cumva posibil ca acest avocat brazilian să ştie unde 
sunt banii? 

— E o posibilitate. 

Acum devenise limpede. 

— Răpirea, continuă Sandy, este o încercare de a o 
atrage înapoi în Brazilia, unde le-ar plăcea să pună mâna 
pe ea şi să-i ofere o parte din tratamentul la care l-au supus 
pe Patrick. E vorba numai de bani. 

Cutter vorbi din nou, apăsând pe fiecare cuvânt fâră să-şi 
dea seama 

— Când a avut loc răpirea? 

— leri. 

Un asistent din biroul lui Sandy scosese un articol de pe 
Internet cu două ore mai înainte. Era un scurt reportaj, pe 
pagina a şasea a unui cotidian foarte popular la Rio, numit 
O Globo. 

Numele victimei era Paulo Miranda. 

Sandy încă nu ştia numele adevărat al lui Leah şi îşi 
închipuia, pe bună dreptate, că FBl-ul nu o putea identifica 
decât dacă, şi atunci când afla această informaţie. La drept 
vorbind, nu vedea niciun rău în a le spune agenţilor FBI 
numele ei. Problema era că nu-l cunoştea. 

— Nu prea avem ce face. 

— Pe naiba! Stephano a organizat totul. Faceţi presiuni 
asupra lui. Spuneţi-i că ea nu va cădea în cursă şi că e 
pregătită să se adreseze autorităţilor braziliene cu o 
plângere împotriva lui Jack Stephano. 


— Am să văd ce se poate face. 

Carter nu uitase faptul că Sandy Dermott înaintase o 
acţiune de mai multe milioane de dolari împotriva Biroului, 
pentru delicte pe care acesta nu le comisese. Nu câştiga 
nimic dacă discuta despre acel proces tocmai acum. Poate 
altădată. 

— Lui Stephano nu îi pasă de nimic altceva decât de 
bani, spuse Sandy. Dacă bătrânul păţeşte ceva, n-o să vadă 
o para chioară! 

— Vrei să spui că s-ar putea negocia ceva? 

— Ce crezi? În faţa perspectivei unei condamnări la 
moarte sau la închisoare pe viaţă, în nu ai fi gata să 
negociezi? 

— Deci, ce să-i spunem lui Stephano? 

— Spuneţi-i să-i dea drumul bătrânului şi apoi vom vorbi 
despre bani. _ 

Ziua lui Stephano începu foarte devreme. Întâlnirea, cea 
de a patra, era programată pentru toată ziua, pentru ca el 
să-şi încheie povestea despre aventurile lui Patrick. 
Avocatul său lipsea, fiind la tribunal, pentru rezolvarea unui 
conflict inevitabil. Stephano nu avea nevoie de un avocat 
care să-i dea curaj şi, ca să fie sincer, se cam saturase să 
plătească patru sute cincizeci de dolari pe oră. Agentul care 
îi lua interogatoriul era nou venit. Îl chema Oliver, sau cam 
aşa ceva. Nu conta. Toţi aveau aceeaşi şcoală. 

— Vorbeaţi despre chirurgul plastic, spuse Oliver, ca şi 
cum discuţia lor ar fi fost întrerupta de un telefon. Cei doi 
nu se mai întâlniseră niciodată şi trecuseră treisprezece ore 
de când Jack nu mai vorbise cu nimeni despre Patrick. 

— Da 

— Şi asta se întâmpla în aprilie 1994? 

— Exact 

— Deci, continuaţi. 

Stephano se aşeză mai bine în scaun, încercând să 
găsească o poziţie mai confortabilă. 


— O vreme, urma s-a răcit. De fapt pentru mai multă 
vreme. Am lucrat din greu, dar au trecut câteva luni fără să 
descoperim nimic, absolut nimic. Niciun indiciu. Apoi, către 
sfârşitul lui 1994, am fost contactaţi de o firmă de detectivi 
din Atlanta, pe nume Pluto Group. 

— Pluto? 

— Da, Pluto Group. Noi le spuneam „băieţii de pe planeta 
Pluto”. Băieți buni. Unii sunt foşti agenţi de-ai 
dumneavoastră. Ne-au pus întrebări despre căutarea lui 
Patrick Lanigan, au spus că s-ar putea să aibă unele 
informaţii. M-am întâlnit cu ei de vreo două ori, aici, la 
Washington. Aveau un client misterios, care pretindea că 
ştie ceva despre Lanigan. Evident, m-am arătat interesat. Ei 
nu se grăbeau, pentru că şi clientul lor părea să aibă 
răbdare. Deloc surprinzător, clientul dorea bani. Ciudat, dar 
asta ne-a încurajat. 

— Cum aşa? 

— Dacă acest client ştia destule pentru a se aştepta la o 
recompensă serioasă, atunci ştia precis că Lanigan are o 
mulţime de bani. În iulie 1995, băieţii de pe Pluto mi-au 
propus o schema Dar dacă, mi-au spus ei, clientul lor ne 
poate duce într-un loc din Brazilia, unde Lanigan locuise de 
curând? Sigur că da, am răspuns eu. Cât? M-au întrebat ei. 
Şi am căzut de acord la cincizeci de mii de dolari. Eram 
disperat. Banii au fost transferați telefonic către o bancă din 
Panama. Atunci, mi s-a spus să mă îndrept spre orăşelul 
Itajai, din statul Santa Catarina, spre sudul Braziliei. Adresa 
ne-a adus în faţa unei mici clădiri de apartamente, aflate 
într-o zonă frumoasă a oraşului. Administratorul a fost 
amabil, mai ales după ce l-am mituit. l-am arătat fotografii 
cu Patrick după operaţie şi ne-a zis că s-ar putea să-l 
cunoască. Alţi bani, şi l-a identificat categoric. Numele lui 
era Jan Horst, neamţ, credea administratorul, dar vorbea 
bine portugheza, închinase un apartament de trei camere 
pentru două luni, plătise cu bani gheaţă şi îşi petrecuse 


puţin timp acolo. Era prietenos şi îi plăcea să stea la o cafea 
cu administratorul şi soţia acestuia. Şi aceasta îl 
recunoscuse. Horst spunea că scrie cărţi de călătorie şi că 
acum lucrează la o carte despre imigranții germani şi 
italieni în Brazilia. Când a plecat, le-a spus că se îndreaptă 
spre Blumenau, pentru a studia arhitectura bavareză de 
acolo. 

— Aţi fost la Blumeau? 

— Bineînţeles, şi încă repede. Am trecut oraşul prin sită, 
dar după două luni am renunţat. După entuziasmul iniţial, a 
început plictiseala orelor petrecute pe lângă hoteluri şi 
pieţe, arătând oamenilor fotografii şi oferindu-le mici sume 
de bani. 

— Dar băieţii de pe Pluto, aşa cum le spuneaţi? 

— Au răcit considerabil relaţiile. Eu eram nerăbdător să 
vorbesc cu ei, dar ei nu aveau prea multe să-mi spună. 
Cred că s-au speriat, sau poate că s-au mulţumit cu cei 
cincizeci de mii. In orice caz, au trecut şase luni fără să mai 
avem veşti de la Pluto. Apoi, la sfârşitul lui ianuarie, în 
acest an, au dat buzna peste noi. Ne-am luptat cu ei vreo 
două zile şi, pe urmă, ei au aruncat bomba: pentru un 
milion de dolari erau gata să ne spună locul exact unde se 
găsea băiatul nostru. Eu am spus nu. Nu era vorba de bani, 
ci de riscurile prea mari. Clientul lor nu dorea să vorbească 
înainte de a primi banii, iar eu nu eram de acord să plătesc 
până ce clientul nu vorbea. Nu ne puteam convinge în 
niciun fel dacă acel client ştia sau nu ceva. De fapt, după 
părerea mea, nici nu exista un client Spiritele s-au încins şi 
discuţiile s-au întrerupt. 

— Dar aţi continuat să vorbiţi cu ei? 

— In cele din urmă, da. Trebuia s-o facem. Trebuia să-i 
dăm banii acelui client. Trebuia să-l prindem pe Lanigan. S- 
a propus o nouă înţelegere, pentru alte cincizeci de mii, 
pentru numele şi locul unde Lanigan locuise după plecarea 
din Itajai. Noi am fost de acord, pentru că, din punctul 


nostru de vedere, cincizeci de mii era puţin şi exista oricând 
şansa de a avea noroc şi de a prinde un alt fir. Din punctul 
lor de vedere, era o şmecherie reuşită, pentru că astfel, 
credibilitatea clientului lor era confirmată. Şi, bineînţeles, 
era încă un pas spre milionul de dolari. Exista un creier în 
spatele lui Pluto şi eu eram disperat să-mi duc treaba la 
bun sfârşit. Aş fi fost bucuros să plătesc milionul de dolari. 
Aveam nevoie de o asigurare. 

— Care era al doilea oraş? 

— Săo Mateus, în statul Espirito Santo, la nord de Rio, pe 
coastă. E un oraş mic, cu şaizeci de mii de locuitori, un loc 
drăguţ, cu oameni prietenoşi şi ne-am petrecut mult timp 
acolo, printre ei, arătându-le fotografiile noastre. 
Aranjamentul pentru apartament era similar cu acela din 
Itajai - bani gheaţă pentru două luni, plătiţi de un om pe 
nume Derrick Boone, un britanic. Fără să fie nevoie să-l 
„ungem”, proprietarul l-a identificat categoric pe Boone 
drept omul nostru. Se pare că Boone a mai stat o 
săptămână fără să plătească, aşa că s-au cam luat la hartă. 
Totuşi, spre deosebire de Itajai, aici Boone a fost mai retras 
şi nimeni nu ştia ce face. Nu am mai aflat nimic, aşa că am 
părăsit Sao Mateus la începutul lui martie. Ne-am regrupat 
în Sao Paulo şi Rio şi ne-am făcut planuri noi. 

— Care erau acele planuri noi? 

— Ne-am retras din nord şi ne-am concentrat asupra 
oraşelor mici din statele de lângă Rio şi Sao Paulo. Aici, la 
Washington, am devenit mai agresiv cu băieţii de pe Plauto. 
Clientul lor insista să primească milionul. Clientul meu 
refuza să plătească fără o verificare. Eram într-un punct 
mort şi ambele părţi mențineau o poziţie dură, dorind totuşi 
să vorbească. 

— Aţi aflat vreodată cum putea clientul lor să ştie atât de 
multe lucruri despre Lanigan? 

— Nu. Am făcut speculaţii, ore întregi. Una din teorii era 
că acel client îl urmărea, la rândul lui, pe Lanigan, dintr-un 


motiv necunoscut. Putea fi cineva de la FBI, care avea 
nevoie de bani. Asta, bineînţeles, era o posibilitate cu 
bătaie lungă. A doua teorie, cea mai probabilă, era că acel 
client era un cunoscut de-al lui Lanigan, în care acesta avea 
încredere, dar care era gata să-l vândă. Indiferent care era 
adevărul, clientul meu şi cu mine am decis că nu ne 
puteam permite să pierdem această şansă. Căutarea dura 
deja de aproape patru ani şi nu ajunsesem nicăieri. Aşa 
cum aflasem, sunt un milion de locuri minunate pentru a te 
ascunde în Brazilia, iar Lanigan părea să ştie ce face. 

— Aţi calmat spiritele? 

— Ei au făcut-o. În august, în acest an, au tăbărât pe noi 
cu o altă ofertă: fotografii recente cu Lanigan, în schimbul 
altor cincizeci de mii. Noi am fost de acord. Banii au fost 
viraţi în afara ţării. Ei mi-au adus fotografiile aici, în biroul 
meu de la Washington. Erau trei fotografii alb-negru, format 
opt pe zece. 

— Aş putea să le văd şi eu, vă rog? 

— Sigur că da. 

Stephano le scoase din servieta sa perfect organizată şi 
le împinse de cealaltă parte a mesei. Una îl arăta pe 
Lanigan într-o piaţă aglomerată şi fusese, evident, făcută 
de la mare distanţă. Purta ochelari de soare şi ţinea în 
mână ceva ce semăna cu o roşie. A doua fusese luată chiar 
înainte sau chiar după prima, în timp ce el mergea pe 
trotuar, cu o pungă în mână. Purta jeans şi nu se deosebea 
în niciun fel de alţi brazilieni. A treia era mai elocventă; 
Patrick, în şort şi un tricou, îşi spăla maşina, un Volkswagen 
Broască. Plăcile de înregistrare nu se vedeau, la fel şi casa. 
Îşi scosese ochelarii de soare şi figura i se vedea cu 
claritate. 

— Nici nume de străzi, nici plăci de înregistrare a maşinii, 
spuse Oliver. 

— Nimic. Le-am studiat ore întregi, dar nu am descoperit 
nimic. După cum am mai spus, din nou se dovedea 


prezenţa „creierului”. 
— Deci, ce aţi făcut? 
— Am fost de acord să plătim milionul de dolari. 
— Când? 


— În septembrie. Banii au fost plasați într-un fond 
coordonat de un agent din Geneva, urmând să rămână 
acolo până când ambele părţi aprobau virarea lor. Conform 
înţelegerii, clientul lor dispunea de cincisprezece zile pentru 
a ne spune numele oraşului şi strada pe care locuia 
Lanigan. Oraşul era Ponta Pora, strada se numea Rua 
Tiradentes. Ne-am grăbit să ajungem în acel oraş, dar am 
intrat discret. Până în acel moment, respectul nostru pentru 
Lanigan crescuse şi ne-am imaginat că era un specialist; se 
pricepea de minune să plece înainte, fiind atent la ceea ce 
se întâmpla în urmă. L-am găsit şi l-am urmărit o 
săptămână, ca să fim siguri. Numele lui era Danilo Silva. 

— O săptămână? 

— Mda, trebuia să avem răbdare. El a ales Ponta Pora 
dintr-un motiv evident. E un loc minunat pentru cine vrea 
să se ascundă. 

Oficialităţile locale te sprijină, dacă le dai destui bani. 
Nemţii au descoperit acest loc, după război. O singură 
mişcare greşită, sunt anunţaţi poliţiştii şi aceştia îşi fac 
imediat apariţia, ca să-l protejeze. Aşa că am aşteptat şi ne- 
am făcut planuri şi, în cele din urmă, am pus mâna pe el în 
afara oraşului, pe un drum de ţară, fără martori. O 
operaţiune curată. L-am scos pe furiş din ţară, în Paraguay, 
unde aveam o casă conspirativa. 

— Şi acolo l-aţi torturat? 

Stephano tăcu, luă o gură de cafea şi îl privi pe Oliver 
drept în ochi. 

— Cam aşa ceva, spuse el. 


27 


Patrick măsura camera în lung şi în lat şi se întindea, din 
când în când; se aflau în camera de conferinţe a 
personalului medical şi Sandy stătea pe un scaun, 
ascultând şi scriind de zor în blocnotesul său. O soră 
medicală le adusese o tavă de prăjituri, de care încă nu se 
atinseseră. Sandy admira prăjiturile şi se întreba câţi 
prizonieri, acuzaţi de omor, primeau aşa ceva? Câţi aveau 
parte de bodyguarzi care să le stea mereu prin preajmă? La 
câţi dintre ei venea în vizită judecătorul, ca să mănânce o 
pizza împreună? 

— Lucrurile se schimbă, Sandy, spuse Patrick, fără să-l 
privească. Trebuie să ne mişcăm rapid. 

— Unde să ne mişcăm? 

— Ea nu va rămâne aici, atât timp cât tatăl ei e dat 
dispărut. 

— Ca de obicei, eu nu înţeleg nimic. Punctele albe sunt 
din ce în ce mai mari, iar voi doi vorbiţi în dodii. Dar, în 
fond, nu sunt decât avocatul tău. De ce ar trebui să ştiu 
ceva? 

— Ea are dosarele şi înregistrările şi ştie toată povestea. 
Trebuie să vorbeşti cu ea. 

— Abia am văzut-o aseară. 

— Te aşteaptă. 

— Zău? Unde anume? 

— E o casă la malul mării, în Perdido. Ea e acolo. 

— Stai să ghicesc. Mi se cere să las total baltă şi să mă 
reped într-acolo chiar acum. 

— E important, Sandy. 

— Aşa sunt şi ceilalţi clienţi ai mei, riposta el, furios. De 
ce nu-mi laşi şi mie puţin timp, ca să pot aranja lucrurile? 

— Îmi pare rău. 

— Trebuie să fiu la tribunal în această după-amiază. Fiica 
mea are meci de fotbal. Crezi că îţi cer prea mult, dacă te 


rog să mă anunţi din timp? 

— N-am avut cum să bănuiesc că va fi răpit, Sandy. 
Trebuie să recunoşti că situaţia e mai puţin obişnuită. 
Încearcă să înţelegi. 

Sandy respiră adânc şi îşi notă ceva. Patrick se aşeză pe 
marginea mesei, foarte aproape de el. 

— Îmi pare rău, Sandy. 

— Şi cam despre ce vom vorbi în casa de pe plajă? 

— Despre Aricia. 

— Aricia, repetă Sandy, apoi privi într-o parte. Ştia câte 
ceva despre el, cel puţin ce se scria în ziare. 

— Va dura ceva timp, aşa că ar fi bine să-ţi iei haine de 
schimb. 

— Te aştepţi să rămân peste noapte în casa de pe plajă? 

— Da. 

— Cu Leah? 

— Da. Casa e mare. 

— Şi cam ce ar trebui să-i spun neveste-mii? Că sunt 
prins într-o casă, de pe malul oceanului, împreună cu o 
frumoasă braziliancă? 

— În locul tău, n-aş face aşa ceva. Spune-i doar că te 
întâlneşti cu restul echipei de apărare. 

— Drăguţ! 

— Mulţumesc, Sandy. 


Underhill i se alătură lui Oliver după pauza de cafea. 
Stăteau unul lângă celălalt, cu camera video în spate şi 
privirile îndreptate de cealaltă parte a mesei, spre 
Stephano. 

— Cine l-a interogat pe Patrick? îl întrebă Underhill pe 
Stephano. 

— Nu sunt obligat să dau numele asociaţilor mei. 

— Acea persoana avea experienţă în interogatoriile dure? 

— Limitată. 

— Descrieţi mijloacele pe care le-a folosit. 


— Nu ştiu dacă... 

— Am văzut fotografiile cu arsurile, domnule Stephano. ŞI 
noi, cei de la FBI, am fost acuzaţi că rănile au fost produse 
de oamenii noştri. Acum vă rog să ne spuneţi cum aţi 
procedat. 

— Eu nu mă aflam acolo. Nu eu am planificat 
interogatoriul, pentru că nu prea am experienţă în acest 
domeniu. Ştiam, în termeni generali, că urma să se aplice o 
serie de şocuri electrice în diferite puncte de pe trupul 
domnului Lanigan. Asta s-a întâmplat. N-am ştiut că ar 
putea avea drept efect arsuri atât de serioase. 

Se lăsă tăcerea; Underhill şi Oliver schimbară o privire 
între ei. Aproape că nu le venea să creadă. Stephano îşi 
bătea joc de ei. 

— Cât a durat asta? 

— Cinci, şase ore. 

Cei doi se uitară într-un dosar şi îşi şoptiră ceva. Underhill 
îi puse nişte întrebări despre procesul de identificare, iar 
Stephano îi descrise modul în care făcuseră verificarea 
amprentelor. Oliver se chinuia cu desfăşurarea 
evenimentelor şi îşi pierdu aproape o oră ca să se 
lămurească exact când anume îl prinseseră pe Patrick, cât 
de departe îl duseseră şi cât timp îl interogaseră. Il ţinură 
pe Stephano pe jar în legătură cu plecarea lor din junglă, 
până la baza aeriană de la Concepción. Au scormonit şi au 
insistat, până când au lămurit tot restul, apoi au schimbat 
câteva cuvinte şi s-au întors la întrebarea cea mai 
importantă. 

— În timpul interogatoriului domnului Lanigan, ce aţi aflat 
despre bani? 

— Nu prea multe. Ne-a spus unde fuseseră banii, dar 
între timp fuseseră transferați. 

— Să ne închipuim că v-a spus acest lucru în condiţii 
extrem de dure? 

— E foarte probabil. 


— Sunteţi convins că nu ştia unde erau banii în acel 
moment? 

— Nu erau acolo. lar cel care a condus interogatoriul mi-a 
spus că, fără niciun dubiu, domnul Lanigan nu cunoştea 
locul exact unde se aflau banii. 

— Interogatoriul a fost înregistrat pe bandă audio sau 
video? 

— Bineînţeles că nu, spuse Jack, ca şi cum nu s-ar fi 
gândit nici o clipă la aşa ceva. 

— Domnul Lanigan a vorbit despre un complice? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Ce înseamnă asta? 

— Inseamnă că nu ştiu. 

— Dar cel care a condus interogatoriul? L-a auzit pe 
domnul Lanigan vorbind despre un complice. 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Deci, din câte ştiţi dumneavoastră, domnul Lanigan nu 
a rostit niciodată numele unui complice? 

— Este exact 

Ei răsfoiră din nou dosarele, schimbară câteva cuvinte în 
şoaptă şi apoi luară o pauză lungă, extrem de neplăcută 
pentru Stephano. Era nervos. Spusese două minciuni la 
rând - că nu existau înregistrări şi că Lanigan nu avea un 
complice - şi totuşi continua să se simtă în siguranţă. Cum 
ar putea şti băieţii ăştia ce se spusese în jungla din 
Paraguay? Dar erau de la FBI. Aşa că pe bună dreptate era 
nervos, dar aştepta. 

Uşa se deschise brusc şi Hamilton Jaynes intră în 
încăpere, urmat de Warren, al treilea participant la 
interogatoriu. 

— Bună, Jack, tună el, luând loc de o parte a mesei. 
Warren se aşeză lângă colegii săi. 

— Bună, Hamilton, răspunse Stephano, devenind dintr-o 
dată mai nervos. 

— Te-am ascultat, din camera de alături, îi spuse Jaynes 


zâmbind. Şi m-am întrebat, dintr-o dată, dacă eşti sincer. 

— Sigur că sunt. 

— Bineînţeles. Ascultă, ai auzit vreodată numele de Eva 
Miranda? 

Stephano repetă numele încet, ca şi cum l-ar fi nedumerit 

— Nu cred. 

— E avocat la Rio. O prietenă de-a lui Patrick. 

— Nu. 

— Ei, vezi, asta mă necăjeşte, Jack, pentru că eu cred că 
ştii exact cine este. 

— N-am auzit niciodată de ea. 

— Atunci, de ce încercaţi s-o găsiţi? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Stephano, abia auzit 
Underhill vorbi primul. Îl privea pe Stephano drept în ochi, 
dar vorbea cu Jaynes. 

— Minte. 

— Categoric, spuse şi Oliver. 

— Fără îndoială, adăugă Warren. 

Stephano tresări la auzul fiecărei voci. Încerca să spună 
ceva, dar Jaynes ridică palmele în aer, oprindu-l. Uşa se 
deschise şi încă un camarad de arme din aceeaşi şcoală cu 
Underhill, Oliver şi Warren intră numai atât cât să spună: 

— Analiza de voce este o dovadă suficientă a faptului că 
minte. 

O dată anunţul încheiat, omul se retrase imediat. Jaynes 
ridică în aer o foaie de hârtie, rezumând cele scrise acolo. 

— lată aici o relatare apărută azi dimineaţă, într-un ziar 
din Rio. Vorbeşte despre răpirea unui anume Paulo 
Miranda. Fiica lui e prietena lui Patrick, Jack. Am verificat 
informaţiile cu poliţia din Rio. Nu s-a cerut răscumpărare. 
Răpitorii nu au luat legătura cu nimeni. 

Împinse foaia de hârtie spre Stephano, dar ea ajunse 
prea departe pentru ca Stephano să o poată vedea. 

— Deci, unde se află domnul Miranda? 

— Nu ştiu. Nu ştiu despre ce vorbiţi. 


Jaynes se întoarse spre celălalt capăt al mesei. 

— Continuă să mintă, spuse Underhill, iar Oliver şi 
Warren confirmară cu un gest al capului. 

— Am avut o înţelegere, Jack. Tu ne spui adevărul, iar noi 
retragem acuzaţiile la adresa ta. Şi, din câte îmi amintesc, 
am căzut de acord să nu îţi arestez clienţii. Acum, ce ar 
trebui să fac, Jack? 

Stephano se uita la Underhill şi Oliver, care păreau gata 
să-i cântărească fiecare cuvânt. Ei, la rândul lor, îl fixau cu 
răceală, fără să le scape nimic. 

— Ea ştie unde sunt banii, spuse în cele din urmă 
Stephano, resemnat. 

— Ştii unde e ea acum? 

— Nu. A fugit din Rio când l-am găsit pe Patrick. 

— Fără urmă? 

— Da. 

Haynes se întoarse spre echipa de evaluare. Da, 
renunţase la minciuni. 

— Eu am fost de acord să vă spun totul, se plânse Jack. 
Nu am acceptat nimic altceva. Putem să continuăm să o 
căutăm. 

— Noi nu ştim nimic despre ea. 

— Ghinion! Dacă e necesar, putem schimba înţelegerea. 
Aş fi fericit să-mi chem avocatul. 

— Da, numai că deja te-am prins minţind. 

— Imi pare rău. N-o să se mai întâmple. 

— Las-o pe fată în pace, Jack. Şi daţi-i drumul tatălui ei. 

— Am să mă gândesc. 

— Nu. Acum. 


Casa de pe plajă era o clădire modernă, pe trei niveluri, 
printre altele identice cu ea, ridicate într-o zonă construită 
de curând, de-a lungul Coastei. Luna octombrie nu era în 
sezon. Majoritatea caselor păreau pustii. Sandy parcă în 
spatele unei maşini lucioase, cu patru uşi, înregistrată în 


Louisiana - o maşină închiriată, probabil. Soarele cobora 
spre orizont, aproape să atingă apele oceanului. Golful era 
pustiu; nu se vedea nici o barcă cu pânze sau vapor. Sandy 
urcă treptele şi înconjură platforma, până când găsi o uşă. 

Leah îi răspunse zâmbind, deşi cu efort, pentru că, în 
sufletul ei, era o persoană plină de căldură şi nu una 
capricioasă şi nervoasă, aşa cum era obligată să pară 
acum. Îl invită să intre şi încuie uşa în urma lui. Camera de 
zi era mare, boltită, cu ferestre pe trei laturi şi un cămin în 
centru. 

— E frumos aici, spuse el şi, imediat, simţi aromele 
îmbietoare ce veneau dinspre bucătărie. Sărise peste 
prânz, mulţumită lui Patrick. 

— Ţi-e foame? îl întrebă ea. 

— Sunt lihnit. 

— Pregăteam ceva. 

— Minunat 

Podeaua din parchet adevărat începu să scârţâie când el 
o urmă în sufragerie. Pe masă era aşezată o cutie de carton 
şi, lângă ea, teancuri de documente aşezate cu grijă. Fata 
lucrase. Se opri lângă masă şi îi spuse: 

— Acesta este dosarul Aricia. 

— Pregătit de cine? 

— De Patrick, bineînţeles. 

— Unde a stat în ultimii patru ani? 

— Într-un depozit. În Mobile. 

Răspunsurile ei erau scurte şi fiecare din ele dădea 
naştere altor zeci de întrebări pe care Sandy tare ar fi vrut 
să i le pună una după alta, chiar atunci. 

— Vom vorbi despre asta mai târziu, îi spuse ea, 
alungând acel dosar din minte, cu un gest al mâinii. 

În bucătărie, un pui prăjit aştepta să fie tăiat, pe suportul 
de lemn de lângă chiuvetă. O cratiţă de orez cu legume 
fierbea pe foc. 

— Nu e mare lucru, îi spuse ea. Mi-e greu să gătesc în 


bucătăria altcuiva. 

— Arată grozav. A cui e bucătăria? 

— E închiriată. Am luat casa numai pentru o lună. 

Leah tăie puiul în bucăţi şi îl rugă pe Sandy să toarne 
vinul în pahare; era un minunat Pinot Noir din California. S- 
au aşezat la masa micuță din nişa pentru micul dejun, de 
unde aveau o vedere splendidă asupra oceanului şi 
ultimelor raze ale soarelui. 

— Noroc! îi ură ea, ridicând paharul. 

— Pentru Patrick, adăugă Sandy. 

— Da, pentru Patrick. 

Fata nu părea dornică să mănânce. Sandy băgă în gură o 
bucată mare de piept de pui. 

— Ce mai face? 

El mestecă repede, ca să nu trezească dezgustul acelei 
adorabile femei dacă vorbea în timp ce mânca. O gură de 
vin. Şerveţelul la gură. 

— Patrick e bine. Arsurile se vindecă deja. Un chirurg 
plastic l-a examinat ieri şi i-a spus că nu va avea nevoie de 
inserţii de piele. Cicatricele se vor mai vedea vreo câţiva 
ani, dar în cele din urmă se vor atenua. Surorile medicale îi 
aduc prăjituri. Judecătorul îi aduce pizza. Nu mai puţin de 
şase oameni înarmaţi îl păzesc zi şi noapte, aşa că aş zice 
că Patrick o duce mai bine decât majoritatea celor care au 
de răspuns unei acuzaţii de omor. 

— E vorba de judecătorul Huskey? 

— Da, Karl Huskey. Îl cunoşti? 

— Nu. Dar Patrick vorbea adesea de el. Erau buni 
prieteni. O dată, Patrick mi-a spus că, dacă va fi prins, 
spera că se va întâmpla cât timp Karl Huskey este încă 
judecător. 

— Va părăsi scaunul de judecător în curând, spuse 
Sandy, îşi alesese bine momentul, se gândi el. ă 

— Nu poate judeca procesul lui Patrick, nu-i aşa? Il 
întrebă ea. 


— Nu. Se va recuza el însuşi, foarte curând. 

Sandy luă o bucăţică mult mai mică de pui; continua să 
mănânce singur, pentru că ea nici nu se atinsese de 
furculiţă şi cuţit. Fata ţinea paharul de vin lângă gură şi 
privea norii portocalii şi violeţi de la orizont. 

— Îmi pare rău. Am uitat să te întreb de tatăl tău. 

— Niciun cuvânt. Am vorbit cu fratele meu acum trei ore 
şi încă nu se ştie nimic. 

— Îmi pare foarte rău, Leah. Ce n-aş da să pot face ceva! 

— Şi eu la fel. E un chin. Nu pot pleca acasă şi nu pot sta 
nici aici. 

— Îmi pare rău, repetă Sandy, pentru că nu-i venea în 
minte nimic mai bun decât atât. 

Continuă să mănânce în tăcere. Ea se juca cu orezul din 
farfurie şi privea oceanul. 

— E delicios, spuse el, de două ori. 

— Mulţumesc, răspunse ea, zâmbind cu tristeţe. 

— Cu ce se ocupă tatăl tău? 

— E profesor universitar. 

— Unde? 

— În Rio. La Universitatea Catolică. 

— Unde locuieşte? 

— În Ipanema, în apartamentul în care am crescut eu. 
Subiectul era delicat, dar, cel puţin, Sandy primea răspuns 
la întrebări. Poate că o ajuta, dacă vorbea despre el. O 
întreba şi alte lucruri, toate foarte generale şi neavând nici 
o legătură cu răpirea. 

Ea nu se atinse de mâncare. 

După ce Sandy termină de mâncat, ea îl întrebă: 

— Doreşti cafea? 

— Probabil că vom avea nevoie, nu? 

— Aşa este. Strânseră farfuriile de unică folosinţă, din 
plastic, de pe masă şi le lăsară în bucătărie. Leah pregăti 
cafeaua, în timp ce Sandy vizită casa. Se întâlniră în 
sufragerie, unde luară cafeaua şi unde conversaţia 


politicoasă, atâta cât fusese, luă sfârşit. Stăteau faţă în 
faţă, de o parte şi de alta a mesei cu tăblie de sticlă. 

— Cât de mult ştii despre problema Aricia? îl întrebă ea. 

— El a fost clientul ai cărui nouăzeci de milioane au fost 
furate de Patrick, dacă e să ne luăm după ce scriu ziarele. 
Era director executiv la Platt & Rockland şi denunţase 
compania pentru supraîncărcarea costurilor. Acuzaţia lui 
intra sub incidenţa Actului cu privire la pretenţii false. Platt 
& Rockland făcuse fraude ce ajungeau cam la şase sute de 
milioane. Prin prevederile Actului, recompensa lui era de 
cincisprezece la sută din acea sumă. Avocaţii lui erau 
Bogan şi compania, unde lucra prietenul nostru, Patrick. 
Cam asta e. Informaţiile primare. 

— E destul de bine. Ceea ce îţi voi spune poate fi verificat 
în întregime pe baza documentelor şi înregistrărilor de aici. 
Le vom revizui împreună, pentru că trebuie să cunoşti în 
amănunţime toate materialele. 

— Ştii, am mai făcut şi altădată aşa ceva, spuse el, 
zâmbind, dar figura ei rămase imobilă. Sandy se hotărî să 
renunţe la orice încercare de a mai face glume. 

— Cererea lui Aricia a fost frauduloasă de la bun început, 
începu ea fără grabă. Nu avea de ce să se grăbească. 
Aşteptă până când cuvintele sale îşi făcură efectul, ceea ce 
dură câteva secunde. Benny Aricia e un om foarte corupt, 
continuă ea. A pus la punct o schemă prin care să ia bani şi 
de la compania sa, şi de la guvern. A fost ajutat de nişte 
avocaţi capabili, de la firma unde lucra Patrick şi de câteva 
persoane foarte importante de la Washington. 

— De exemplu, senatorul Nye, văr bun cu Bogan. 

— În principal, da. Dar, după cum ştii, senatorul Nye are 
o influenţă considerabilă la Washington. 

— Am auzit. 

— Aricia şi-a conceput planul cu grijă, apoi i l-a dus lui 
Charles Bogan. Pe atunci, Patrick abia devenise partener, 
dar nu ştia nimic despre Aricia. Ceilalţi parteneri au fost 


informaţi despre conspirație, numai Patrick nu. Atitudinea 
lor s-a schimbat şi Patrick a simţit că se întâmplase ceva. A 
început să facă unele cercetări şi să tragă cu urechea şi, în 
cele din urmă, a descoperit că acest nou client, pe nume 
Aricia, era cauza pentru care se ascundeau de el. A avut 
răbdare. S-a prefăcut că nu observă nimic, adunând, tot 
timpul, dovezi. O mare parte din ele se află aici, adăugă ea 
şi atinse cutia cu mâna. 

— Să începem cu începutul, spuse Sandy. Explică-mi de 
ce această cerere era frauduloasă. 

— Aricia conducea şantierele navale New Coastal din 
Pascagoula. E o filială a lui Platt & Rockland. 

— Asta ştiu. Un important antreprenor în domeniul 
apărării, cu un trecut neclar şi proasta reputaţie de a mai fi 
încercat şi altă dată să păcălească statul. 

— Exact. Aricia a profitat de importanţa companiei, 
pentru a-şi pune planul în aplicare. New Coastal construia 
submarinele nucleare Expedition şi costurile depăşiseră 
deja bugetul alocat. Aricia a hotărât să încurce şi mai mult 
lucrurile. New Coastal trimitea state de plată false, cu mii 
de ore de lucru care nu fuseseră niciodată făcute, pentru 
angajaţi care nici nu existau. Procura materiale la preţuri 
foarte umflate - becuri la şaisprezece dolari bucata, pahare 
cu treizeci de dolari şi aşa mai departe, la nesfârşit. Lista e 
imensă. 

— Lista se află în cutie? 

— Numai obiectele importante. Sisteme radar, focoase, 
arme, lucruri de care eu nu am auzit niciodată. Becurile 
sunt nesemnificative. Aricia lucrase la acea companie 
suficient de mult timp pentru a şti exact cum trebuie să 
evite să fie prins. Erau tone de hârtii, dar foarte puţine 
dintre ele purtau semnătura lui. Platt & Rockland avea şase 
filiale, fiecare dintre acestea ocupându-se cu un alt contract 
pentru industria de apărare, aşa că biroul lui arăta ca o 
grădină zoologică. Aricia a profitat de asta. Pentru fiecare 


cerere falsă adresată Marinei Militare, avea o autorizaţie 
scrisă, semnată de câte un director executiv al filialei sale. 
Aricia subcontracta materialele cărora le umflase preţul şi 
apoi cerea aprobarea unui superior. Era un sistem simplu, 
mai ales pentru un om viclean ca Aricia care, oricum, îşi 
propusese să fure banii companiei. A ţinut registre 
minuţioase şi, mai târziu, le-a dat avocaţilor lui. 

— lar Patrick a pus mâna pe ele? 

— În parte. 

Sandy se uită spre cutie. Capacul era închis. 

— Şi toate astea au stat ascunse de la dispariţia lui? 

— Da. 

— S-a mai întors între timp, să le verifice? 

— Nu. 

— Dar tu? 

— Am venit acum doi ani, ca să reînnoiesc contractul de 
închiriere al locului de depozitare. M-am uitat în cutie, dar 
nu am avut timp să studiez conţinutul. Eram speriată şi 
nervoasă şi n-aş fi vrut să vin. Eram convinsă că aceste 
materiale nu ne vor trebui niciodată, pentru că el nu va fi 
prins. Dar Patrick a ştiut de la început. 

Instinctul de interogator făcea ca Sandy să fie gata de o 
nouă rundă de întrebări fără legătură cu Aricia, dar lăsă 
momentul să treacă. Relaxează-te, îşi spuse în sinea lui, nu 
arăta cât eşti de nerăbdător şi poate că întrebările vor 
primi, până la urmă un răspuns. 

— Deci, schema lui Aricia a funcţionat şi, la un moment 
dat, a luat legătura cu Charles Bogan, al cărui văr face pe 
durul la Washington şi al cărui fost şef este judecător 
federal. Bogan ştia că tocmai Aricia este autorul 
supraevaluării? 

Ea se ridică în picioare, căută în cutie şi scoase de acolo 
un casetofon acţionat de baterii şi un suport plin cu mini- 
casete etichetate, aranjate în ordine. Verifica fiecare 
casetă, cu ajutorul unui pix, până când o găsi pe cea pe 


care o căuta. O scoase şi o puse în casetofon. Sandy 
înţelese că făcuse acest lucru de multe ori. 

— Ascultă, spuse ea. A fost înregistrată în 11 aprilie 
1991. Prima voce îi aparţine lui Bogan, a doua lui Aricia. 
Aricia a telefonat, iar Bogan a răspuns din camera de 
conferinţe de la etajul al doilea al firmei sale. Sandy se 
aplecă puţin, sprijinindu-se în coate. Banda începu să se 
desfăşoare. 

BOGAN - Chiar azi am primit un telefon de la unul din 
avocaţii companiei Platt de la New York. Un tip pe nume 
Krasny. 

ARICIA - îl cunosc. Tipic imbecil de New York. 

BOGAN - Da, n-a fost prea prietenos. A spus că e posibil 
să aibă dovezi că ştiai despre dubla încărcare a preţurilor 
pentru ecranele Stalker pe care New Coastal le-a cumpărat 
de la Ramtec. l-am cerut să-mi arate dovada. A spus că va 
dura cam o săptămână. 

ARICIA - Stai liniştit, Charlie. N-au cum să dovedească, 
pentru că eu n-am semnat nimic. 

BOGAN - Dar ştiai? 

ARICIA - Bineînţeles că ştiam. Era planul meu. Eu l-am 
pus în mişcare. Altă idee minunată de-a mea. Problema lor, 
Charlie, este că nu au cum să dovedească. Nu există nici 
documente, nici martori. 

Pe casetă se făcu linişte şi Leah spuse: 

— Urmează aceeaşi conversaţie, cam la zece minute mai 
târziu. 

ARICIA- Ce mai face domnul senator? 

BOGAN - Foarte bine. leri s-a întâlnit cu secretarul de stat 
de la Marină. 

ARICIA- Cum a mers? 

BOGAN - Excelent. Ştii, sunt vechi prieteni. Senatorul şi-a 
exprimat dorinţa fermă de a pedepsi compania Platt & 
Rockland pentru lăcomie, fără să afecteze proiectul 
submarinelor. Secretarul e de aceeaşi părere şi a spus că 


va face presiuni pentru ca Platt & Rockland să fie penalizată 
cu o sumă foarte mare. 

ARICIA - Poate să grăbească lucrurile? 

BOGAN - De ce? 

ARICIA - Vreau banii ăia nenorociţi, Charlie. Deja le simt 
gustul. Aproape că pot să-i pipăi. 

Leah apăsă pe un buton şi înregistrarea se întrerupse. 
Scoase caseta şi o puse la loc în suport. 

— Patrick a început să înregistreze în primele luni ale lui 
1991. Planurile lor erau să-l concedieze la sfârşitul lui 
februarie, pe motiv că nu aducea destui clienţi. 

— Cutia aceea e plină cu casete? 

— Sunt vreo şaizeci, toate pregătite cu grijă de Patrick, 
ca să poţi asculta totul în trei ore. 

Sandy îşi privi ceasul de la mână. 

— Avem mult de lucru, spuse ea. 


28 


Solicitarea lui Paulo de a primi un radio a fost refuzată, 
dar când răpitorii şi-au dat seama că el nu dorea altceva 
decât muzică, i-au adus un casetofon foarte uzat şi două 
casete cu Orchestra filarmonica din Rio. Paulo prefera stilul 
clasic. Reduse volumul şi începu să răsfoiască nişte reviste 
vechi. Ceruse cărţi şi răpitorii îi promiseseră că se vor gândi 
la asta. Până în acel moment, hrana fusese mai mult decât 
corespunzătoare şi toţi păreau doritori să-i facă pe plac. 
Răpitorii săi erau nişte tineri care lucrau pentru altcineva, o 
persoană pe care Paulo ştia că nu o va vedea niciodată. De 
fapt, dacă îi dădeau drumul, tinerii ar fi dispărut, făcând 
imposibilă o acuzare. 

A doua zi de captivitate trecu greu. Eva era prea 
înţeleaptă ca să le cadă direct în plasă. Curând, toate astea 
se vor lămuri. Paulo putea să aştepte la fel de mult ca şi ei. 


Domnul judecător aduse chiar el pizza în seara 
următoare. Prima întâlnire îi plăcuse atât de mult, încât îl 
sunase pe Patrick în cursul după-amiezii, să vadă dacă 
putea să-l viziteze din nou. Patrick abia aştepta să 
primească vizite. 

Huskey deschise servieta micuță şi scoase de acolo un 
teanc de plicuri pe care le puse pe masa de lucru a lui 
Lanigan. 

— Multă lume vrea să te salute, majoritatea de la 
tribunal. Le-am spus că îţi pot scrie. 

— N-am ştiut că am atâţia prieteni. 

— Nici nu ai. Aştia sunt nişte funcţionari plictisiţi, care au 
timp berechet să scrie scrisori. Aşa ştiu ei să se apropie de 
centrul acţiunii. 

— Ooo, mulţumesc! 

Huskey îşi trase un scaun lângă patul lui Patrick şi îşi 
sprijini picioarele de un sertar deschis de la noptieră. 


Patrick mâncase aproape două felii de pizza şi se săturase. 

— Va trebui să mă recuz în curând, spuse Huskey, 
aproape scuzându-se. 

— Ştiu. 

— Am vorbit cu Trussel, azi dimineaţă, pe îndelete. Ştiu 
că ţie nu prea îţi place, dar e un judecător bun. E gata să ia 
el cazul. 

— Îl prefer pe judecătorul Lanks. 

— Da, numai că, din nefericire, nu ai de ales. Lanks are 
probleme cu tensiunea arterială şi noi încercăm, de la o 
vreme, să-l ferim de procesele dificile. După cum ştii, 
Trussel are mai multă experienţă decât Lanks şi cu mine la 
un loc, mai ales în cazurile la care se cere pedeapsa cu 
moartea. 

Patrick tresări abia vizibil, mijind ochii şi lăsând să-i cadă 
umerii pentru o clipă, după ce prietenul său termină de 
vorbit. Un caz la care se cere pedeapsa cu moartea. || 
şocase, aşa cum i se întâmpla adesea, atunci când se târa 
până la oglindă şi se privea îndelung. Huskey îi urmărea 
fiecare mişcare, cât de mică. 

— De ce renunti la magistratură? îl întrebă Patrick. 

— Din motivele obişnuite. M-am săturat şi, dacă nu o fac 
acum, n-am să fiu în stare niciodată. Copiii mai au puţin şi 
intră la colegiu, iar eu voi avea nevoie de mai mulţi bani. 
Huskey se opri o clipă, apoi îl întrebă: Din simplă 
curiozitate, de unde ai ştiut că renunţ la magistratură? N- 
am bătut toba despre asta. 

— Zvonurile circulă repede. 

— Până în Brazilia? 

— Am avut un spion, Karl. 

— Cineva de pe aici? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Nu puteam risca să iau legătura 
cu cineva de aici. 

— Deci a fost cineva de acolo? 

— Da, un avocat cu care m-am întâlnit la un moment dat. 


— Şi i-ai spus totul tipului? 

— Era o femeie. Da, i-am spus totul. 

Huskey îşi lipi degetele celor două mâini şi îi spuse: 

— Presupun că era normal s-o faci. 

— ţi recomand s-o faci şi tu, dacă îţi trece prin minte să 
dispari. 

— Am să ţin minte. Şi fata, unde e acum? 

— Pe aproape, cel puţin aşa cred. 

— Acum înţeleg. Ea trebuie să fie cea la care sunt banii. 
Patrick zâmbi, apoi chicoti de-a binelea. Gheaţa se 
spărsese, în sfârşit. 

— Ce doreşti să ştii despre bani, Karl? 

— Totul. Cum i-ai furat? Unde sunt? Câţi au mai rămas? 

— Care e zvonul cel mai tare care circulă prin tribunal 
despre bani? 

— Ah, sunt cu sutele. Preferatul meu spune că ţi-ai dublat 
banii şi că i-ai „îngropat” în băncile din Elveţia şi că în 
Brazilia doar îţi treceai timpul, pentru ca, peste câţiva ani, 
să pleci de acolo şi să începi să te distrezi cu banii. 

— Nu e rău. 

— lţi aminteşti de Bobby Doak, şmecherul ăla mititel, cu 
faţa plină de bube, care preia procese de divorţ pentru 
nouăzeci şi nouă de dolari şi urăşte orice avocat care ia 
onorariu mai mare decât atât? 

— Sigur, îşi face reclamă prin biserici. 

— El este. leri venise cu cafeaua în biroul grefierului şi 
spunea cum aflase el, dintr-o sursă sigură, că ai risipit banii 
pe droguri şi prostituate adolescente şi că de asta trăiai în 
Brazilia ca un sărăntoc. 

— De la Doak, mă aşteptam la aşa ceva. 

Veselia se risipi treptat, până când Patrick rămase tăcut. 
Huskey nu avea însă de gând să piardă momentul. 

— Deci, unde sunt banii? 

— Nu pot să-ţi spun, Karl. 

— Câţi au mai rămas? 


— O mulţime. 

— Mai mulţi decât ai furat? 

— Mai mulţi decât am luat, într-adevăr. 

— Cum ai reuşit? 

Patrick se dădu jos din pat şi se îndreptă spre uşă. Era 
încuiată. Îşi dezmorţi spatele şi picioarele şi îşi turnă puţina 
apă din sticlă. Apoi, se aşeză pe marginea patului, uitându- 
se de sus la Karl. 

— Am avut noroc, spuse el, aproape în şoapta. Dar Karl 
auzea fiecare silabă. 

— Eram pregătit să plec, Karl, cu sau fără bani. Ştiam că 
banii urmează să ajungă la firmă, aşa că aveam un plan 
pentru a-i lua. Dar dacă eşuam, tot aş fi plecat. Nu mai 
suportam să trăiesc nici o zi lângă Trudy. Imi uram slujba şi, 
oricum, eram pe cale să mă aleg cu beregata tăiată. Bogan 
şi băieţii lui puneau la cale o fraudă monstruoasă, iar eu 
eram singurul din afara firmei care ştia despre asta. 

— Ce fraudă? 

— Cererea lui Aricia. Vom vorbi mai târziu despre asta. 
Aşa că mi-am plănuit fuga pe îndelete, am avut noroc şi am 
scăpat cu bine. Norocul nu m-a părăsit până acum două 
săptămâni. Un noroc incredibil. 

— Rămăsesem la înmormântare. 

— Aşa este. M-am întors la micul apartament pe care îl 
închiriasem în Orange Beach. Am stat acolo vreo două zile, 
închis în casă, ascultând casete de învăţare a limbii 
portugheze şi memorând vocabularul. In afară de asta, mi- 
am pierdut ore întregi editând conversațiile pe care le 
înregistrasem de la firmă. Multe documente trebuiau puse 
în ordine. Am lucrat din greu, să ştii. Noaptea, mă plimbam 
pe plajă ore întregi, până transpiram tot, încercând să dau 
jos kilogramele cât mai repede. Am renunţat la mâncare. 

— Ce fel de documente? 

— Dosarul Aricia. leşeam în larg cu barca şi, dintr-o dată, 
aveam toate motivele pentru a dori să devin un bun 


marinar. Barca era suficient de mare pentru a putea locui 
acolo mai multe zile la rând şi, curând după aceea, am 
început să mă ascund pe apă. 

— Pe aici? 

— Da. Aruncam ancora în apropiere de Ship Island şi 
vedeam plaja de la Biloxi. 

— La ce-ţi folosea? 

— Pusesem microfoane în birouri. Fiecare telefon, fiecare 
birou avea unul, mai puţin al lui Bogan. Pusesem un 
microfon chiar şi în toaleta pentru bărbaţi, de la primul etaj, 
aflată între birourile lui Bogan şi Vitrano. Semnalele erau 
captate într-un sistem central pe care îl ascunsesem în pod. 
E o firmă veche, într-o clădire veche şi sunt milioane de 
dosare vechi depozitate în pod. Nimeni nu urca niciodată 
până acolo. O fostă antenă TV era legată de hornul de pe 
acoperiş şi prin ea receptam informaţiile. Apoi, receptorul le 
transmitea către antena parabolică cu raza de douăzeci şi 
cinci cm pe care o montasem pe vas. E vorba de înaltă 
tehnologie, ultimul răcnet în materie, Karl. Cumpărată pe 
piaţa neagră, în Roma, aşa că m-a costat o grămadă de 
bani. Cu binoclul, vedeam hornul clădirii şi semnalele erau 
uşor de captat. Le-am înregistrat pe toate; orice 
conversaţie care avea loc în raza de acţiune a microfonului 
ajungea la mine, pe barcă. Noaptea  prelucram 
înregistrările. Ştiam unde îşi iau dejunul şi cum se simt 
nevestele lor. Ştiam tot. 

— E de necrezut! 

— Trebuia să-i auzi, cum încercau să pară serioşi, după 
înmormântarea mea. La telefon, primeau toate apelurile, 
toate condoleanţele şi păreau serioşi şi sobri. Dar, între ei, 
făceau glume pe seama morţii mele. Bogan era cel care 
trebuia să-mi dea vestea că sunt concediat de la firmă. A 
doua zi după înmormântare, Bogan şi Havarac s-au cinstit 
cu câte un pahar de Scotch, în camera de conferinţe, 
râzând şi spunând ce noroc avusesem eu, să mor într-un 


moment atât de oportun! 

— Ai înregistrările astea? 

— Bineînţeles. Fii atent! Am înregistrarea discuţiei dintre 
Trudy şi Dough Vitrano, în fostul meu birou, cu numai 
câteva ore înainte de înmormântare, când au deschis seiful 
meu şi au descoperit, cu uimire, polita de asigurare pentru 
două milioane de dolari. Te-apucă râsul! Lui Trudy i-au 
trebuit vreo douăzeci de secunde, până să întrebe „De 
unde îmi iau banii?”. 

— Când pot să le ascult şi eu? 

— Nu ştiu. În curând. Erau sute de casete. Prelucrarea a 
durat douăsprezece ore, pentru înregistrările din câteva 
săptămâni. Îţi imaginezi că am fost obligat să selectez din 
mii de apeluri telefonice. 

— Ei au avut cumva vreo bănuială? 

— Nu chiar. O dată, Rapley i-a spus lui Vitrano că totul 
fusese cronometrat perfect, din moment ce cumpărasem 
polita de două milioane cu numai opt luni înainte de 
accident. Au mai fost vreo două, trei comentarii despre felul 
ciudat în care mă purtam, dar nu au mers mai departe de 
atât. Erau prea încântați de faptul că dispărusem şi nu le 
mai stăteam în cale. 

— Ai pus microfoane şi în telefoanele lui Trudy? 

— M-am gândit s-o fac, dar ce rost avea? 
Comportamentul ei era previzibil. Nu m-ar fi putut ajuta. 

— Spre deosebire de Aricia. 

— Într-adevăr. Ştiam tot ceea e făcuseră ei pentru Aricia. 
Ştiam că banii vor fi viraţi în afara ţării. Ştiam în ce bancă şi 
când anume. 

— Deci, cum i-ai furat? 

— Din nou, am avut mare noroc. Deşi Bogan dădea 
ordinele, Vitrano era cel care discuta, de cele mai multe ori, 
cu bancherii. Am plecat la Miami cu un set complet nou de 
acte, care mă recomandau drept Dough Vitrano. Aveam 
numărul lui de asigurare şi alte acte importante. Tipul din 


Miami, care m-a ajutat, are un catalog computerizat cu 
milioane de feţe, aşa că nu trebuie decât să i-o arăţi pe 
aceea care îţi place şi, cât ai zice peşte, faţa respectivă 
apare pe permisul tău de conducere. Am ales o poză care 
semăna, oarecum, şi cu mine şi cu Vitrano. De la Miami am 
luat o cursă spre Nassau şi acolo a început greul. M-am 
prezentat la bancă, la United Bank of Wales. Cel mai 
important dintre cei cu care vorbise Vitrano era un tip pe 
nume Graham Dunlap. l-am arătat toate actele mele false, 
inclusiv o rezoluţie falsificată, scrisă, bineînţeles, pe hârtie 
cu antetul firmei, prin care eram împuternicit să transfer 
banii imediat după sosirea lor. Dunlap nu se aştepta la 
sosirea lui Vitrano şi a fost destul de surprins, ba chiar flatat 
că un reprezentant de la firmă venise până acolo, pentru o 
problemă de simplă rutină. Mi-a oferit o cafea şi a trimis o 
secretară să aducă nişte cornuri. Tocmai mâncam unul în 
biroul lui, când au sosit banii. 

— Nu s-a gândit nici o clipă să sune firma? 

— Nu. Şi ţine cont, Karl, eu eram pregătit să-mi iau 
zborul. Dacă Dunlap ar fi fost cât de cât suspicios, l-aş fi 
pocnit cu ceva în cap, aş fi fugit din clădire şi m-aş fi 
îndreptat direct spre aeroport. Aveam trei bilete diferite, 
pentru trei curse. 

— Unde te-ai fi dus? 

— Păi, adu-ţi aminte, eram încă mort. Probabil că aş fi 
ajuns în Brazilia. Mi-aş fi găsit o slujbă de barman şi mi-aş fi 
petrecut tot restul vieţii pe plajă. Acum, când mă gândesc 
mai bine, ajung la concluzia că mi-ar fi fost mult mai bine 
fără bani. Fiindcă i-am luat, ei au venit după mine. De asta 
sunt acum aici. In orice caz, Dunlap mi-a pus întrebările la 
care mă aşteptam şi i-am dat nişte răspunsuri pe măsură. 
Mi-a confirmat că banii fuseseră viraţi telegrafic şi eu am 
autorizat imediat plecarea lor mai departe, către o bancă 
din Malta. 

— l-ai luat pe toţi? 


— Aproape. Dunlap a ezitat o clipă atunci când şi-a dat 
seama că toţi banii plecau din banca lui. Îmi venea să-mi 
înghit limba. Mi-a vorbit ceva despre un comision pentru 
serviciile sale şi l-am întrebat cât cerea de obicei. Dintr-o 
dată, a devenit un mic pungaş, mi-a spus că îi ajung 
cincizeci de mii şi eu am fost de acord. Cincizeci de mii au 
rămas în cont şi au fost ulterior transferați pe numele lui 
Dunlap. Banca se află în centrul oraşului Nassau... 

— Acolo era. A fost închisă la şase luni după ce le-ai luat 
tu banii. 

— Mda, am auzit. Am ieşit pe uşa principală, am simţit 
asfaltul străzii sub tălpi şi mi-a fost foarte greu să n-o iau la 
fugă ca un nebun, printre maşini. Îmi venea să urlu şi să 
topăi din stradă în stradă, dar m-am abținut. Am sărit în 
primul taxi liber pe care l-am găsit, i-am spus şoferului că 
eram în întârziere şi că trebuia să prind un avion şi dus am 
fost. Avionul spre Atlanta pleca peste o oră. Până la cel de 
Miami mai era o oră şi jumătate. Cursa spre La Guardia 
anunţase îmbarcarea, aşa că am plecat spre New York. 

— Cu nouăzeci de milioane de dolari. 

— Minus cincizeci de mii pentru bătrânul Dunlap. A fost 
cel mai lung zbor din viaţa mea, Karl. Închideam ochii şi 
parcă vedeam vameşii aşteptându-mă la ieşire, cu puştile 
automate pregătite. Eram convins că Dunlap devenise 
bănuitor şi că sunase la firmă şi că, numai ei ştiau cum, 
descoperiseră că ajunsesem la aeroport şi luasem acel 
avion. Niciodată nu mi-am dorit să cobor dintr-un avion mai 
mult decât atunci. Am aterizat, avionul a rulat până la 
punctul terminus şi am coborât. Un aparat de fotografiat s- 
a declanşat în clipa în care ne îndreptam spre ieşire şi m- 
am gândit, asta el M-au prins! Era un puşti cu un Kodak. 
Aproape am alergat până la toaleta bărbaţilor şi am stat 
acolo, aşezat pe bazin, vreo douăzeci de minute. Lângă 
picioarele mele se afla o geantă de pânză cu tot ce aveam 
pe această lume. 


— Nu uita cele nouăzeci de milioane. 

— Ah, da... 

— Cum au ajuns banii în Panama? 

— De unde ştii că au ajuns în Panama? 

— Sunt judecătorul procesului, Patrick. Poliţiştii stau de 
vorbă cu mine. E un oraş mic. 

— Aşa era scris în instrucţiunile lăsate la Nassau. Banii 
intrau într-un cont nou în Malta, apoi plecau imediat spre 
Panama. 

— Cum de ai ajuns un asemenea magician al 
transferurilor de bani? 

— A fost suficient să studiez puţin problema. M-am 
pregătit un an. Spune-mi, Karl, când ai aflat de lipsa 
banilor? _ 

Karl începu să râdă şi se lasă mai mult pe spate. Işi 
împreună mâinile la ceafă. 

— Ei bine, prietenii tăi de la firmă n-au fost în stare să 
ţină secret micul lor aranjament. 

— Ce surpriză! 

— De fapt, tot oraşul ştia că sunt pe punctul de a deveni 
putrezi de bogaţi. Păstrau secretul cu străşnicie, dar 
cheltuiau ca nebunii. Havarac şi-a cumpărat cel mai mare, 
cel mai negru Mercedes fabricat vreodată. Arhitectul lui 
Vitrano era pe punctul de a termina proiectul noii locuinţe a 
familiei - patru mii de metri pătraţi. Rapley a semnat un 
contract de cumpărare pentru o barcă cu pânze de 
douăzeci şi cinci de metri lungime; spunea că se gândeşte 
la pensie. Treizeci de milioane onorariu erau greu de 
ascuns pe aici, dar nici nu se poate spune că au încercat. 
Doreau ca lumea să ştie. 

— Ceva normal pentru avocaţi. 

— Tu ai dat lovitura într-o joi, nu? 

— Exact. Pe 26 martie. 

— A doua zi, mă pregăteam să încep un proces civil când 
unul din avocaţi a primit un telefon de la firmă, cu ştirea că 


apăruseră probleme în legătura cu marele aranjament de 
la, Bogan, Rapley, Vitrano, Havarac & Lanigan. Banii 
dispăruseră. In totalitate. Furaţi de cineva în străinătate. 

— S-a menţionat numele meu? 

— Nu din prima zi. Totuşi, n-a durat prea mult. S-a zvonit 
că pe sistemul video de securitate al băncii a apărut 
imaginea cuiva care semăna, întrucâtva, cu tine. Au apărut 
şi alte elemente, iar zvonul s-a întins în tot oraşul. 

— Tu ai crezut că fusesem eu? 

— La început am fost prea şocat să mai cred ceva. Ca noi 
toţi. Erai îngropat, îţi găsiseşi liniştea iar noi rostiserăm o 
rugăciune pentru tine. Dar, o dată cu trecerea zilelor, şocul 
s-a mai atenuat şi lucrurile s-au mai lămurit. Noul 
testament, asigurarea pe viaţă, arderea trupului la 
crematoriu - am început să avem bănuieli. Apoi, asociaţii 
tăi au descoperit că birourile erau înţesate de microfoane. 
Au apărut agenţi FBI, care interogau pe toată lumea. La o 
săptămână după furt, cam toată lumea căzuse de acord că 
tu te aflai în spatele loviturii. 

— Ai fost mândru de mine? 

— N-aş zice că am fost mândru. Surprins, poate. Chiar 
uluit, în fond, exista un cadavru. Apoi, am fost intrigat. 

— Nici măcar o urmă de admiraţie? 

— Nu-mi amintesc să te fi admirat, Patrick. Nu, un om 
nevinovat fusese ucis pentru ca tu să poţi fura banii. În 
plus, ai lăsat în urmă o soţie şi un copil. 

— Soţia a primit destul. Copilul nu e al meu. 

— La vremea aceea nu ştiam acest lucru. Nimeni nu ştia. 
Nu, nu cred că te-a admirat cineva de pe aici. 

— Dar amicii mei de la firmă? 

— Nimeni nu i-a mai văzut, luni întregi. Aricia le-a 
intentat proces. Au urmat şi alte acţiuni civile. Făcuseră 
cheltuieli exagerate, aşa că, până la urmă, au dat faliment. 
Divorţuri, băutură - a fost groaznic. Şi-au distrus viaţa ca la 
carte, cu mâna lor. 


Patrick se cocoţă pe pat şi îşi îndoi picioarele cu grijă. 
Savura povestea, zâmbind răutăcios. Huskey se ridică în 
picioare şi se îndrepta spre fereastră. 

— Cât ai stat la New York? întrebă el, privind afară printre 
jaluzele. 

— Cam o săptămână. Nu doream să aduc banii înapoi în 
State, aşa că am aranjat să fie viraţi într-o bancă din 
Toronto. Banca din Panama era o filială a băncii din Ontario, 
aşa că a fost simplu să transfer, prin telegraf, cât doream. 

— Ai început să-i cheltuieşti? 

— Nu prea mulţi. Devenisem canadian, cu acte în regulă, 
venit de la Vancouver, iar banii mi-au permis să-mi cumpăr 
un mic apartament şi să obţin cărţi de credit. Mi-am găsit 
un meditator de portugheză şi am început să studiez 
această limbă, câte şase ore pe zi. Am călătorit în Europa 
de mai multe ori, pentru ca paşaportul să fie folosit şi 
verificat. Totul a mers ca pe roate. După trei luni, am dat un 
anunţ de vânzare a apartamentului şi am plecat la 
Lisabona, unde am studiat limba vreo două luni. Apoi, pe 5 
august 1992, am luat avionul spre Sao Paulo. 

— Ziua în care ţi-ai cucerit independenţa. 

— Libertatea absolută, Karl. Am aterizat în acel oraş cu 
două bagaje mici. Am luat un taxi şi, curând, m-am pierdut 
printre alte douăzeci de milioane de oameni. Era întuneric 
şi ploua, maşinile abia se mişcau şi eu mă aflam pe 
bancheta din spate a unui taxi, spunându-mi că nimeni în 
lumea asta nu ştie unde mă aflu. Şi că nu voi fi găsit 
niciodată. Aproape am plâns, Karl. Simţeam ce înseamnă 
libertatea adevărată, neîngrădită. Priveam oamenii care 
treceau, grăbiţi, pe trotuar şi îmi spuneam: acum sunt unul 
dintre ei. Sunt brazilian, mă numesc Danilo şi nu voi mai fi 
niciodată altcineva. 


29 


Sandy dormi trei ore, pe o saltea tare, într-o cămăruţă 
aflată deasupra sufrageriei, departe de Leah şi se trezi 
mângâiat de primele raze ale soarelui, care pătrundeau în 
cameră prin jaluzele. Era şase şi treizeci de minute. Işi 
uraseră noapte bună la trei, după şapte ore de cercetare 
atentă a documentelor şi ascultarea zecilor de discuţii 
secrete pe care, oricât de incredibil ar fi părut, Patrick 
reuşise să le surprindă. 

Făcu un duş şi se bărbieri, apoi cobori în bucătărie, unde 
o găsi pe Leah, aşezată la masa pentru micul dejun, cu o 
cană de cafea şi părând plină de energie. Fata îi pregăti o 
felie de pâine prăjită cu gem, în timp ce el răsfoi ziarele. 
Sandy era gata de plecare, gata să se întoarcă la biroul său 
cu teancurile de documente despre Aricia, ca să le pună în 
ordine pe propriul său teren. 

— Ceva nou despre tatăl tău? întrebă el. 

Dimineaţa, vocile nu mai aveau aceeaşi forţă şi cuvintele 
erau puţine. 

— Nu. Dar nu pot suna de aici. Mai târziu, am să mă duc 
la piaţă şi am să caut un telefon public. 

— Voi rosti o rugăciune pentru el. 

— Mulţumesc. 

Au încărcat toate documentele din dosarul Aricia în 
portbagajul maşinii lui şi şi-au luat rămas bun. Fata i-a 
promis să-l sune în cel mult douăzeci şi patru de ore. Nu 
avea de gând să plece de acolo prea repede. Problemele 
clientului lor erau foarte serioase, dar deveniseră şi mai 
urgente. 

Aerul dimineţii era răcoros. La urma urmelor, era 
octombrie şi chiar şi aici, pe Coastă, se simţea mirosul 
toamnei. Leah îşi puse pe ea o canadiană şi plecă la 
plimbare pe plajă, cu picioarele goale, cu o mână în 
buzunar şi ţinând cana de cafea în cealaltă. Işi ascunse faţa 


sub ochelarii de soare, ceea ce o nemulţumea. Plaja era 
pustie. De ce trebuia să-şi ascundă figura? 

Ca orice brazilian, îşi petrecuse o mare parte din viaţă pe 
plajă, un adevărat centru de cultură. Crescuse în 
apartamentul tatălui ei din Ipanema, cartierul cel mai 
elegant din Rio, unde toţi copiii creşteau pe plajă. 

Nu era obişnuită să se plimbe îndelung pe o plajă lipsită 
de miile de oameni fericiţi, veniţi să stea la soare şi să se 
distreze. Tatăl ei fusese unul dintre primii care organizaseră 
opoziţia împotriva dezvoltării necontrolate a cartierului 
Ipanema. El dispreţuia creşterea populaţiei şi construcţiile 
făcute la întâmplare şi lucra fără odihnă, cu grupurile din 
vecinătate. Astfel de acţiuni erau contrare stilului brazilian 
obişnuit - ce-o fi, o fi - dar, cu timpul, lumea a început să-l 
admire şi chiar să-l susţină. Ca avocat, Eva acorda destul 
timp, şi acum, grupurilor ecologiste din lpanema şi Leblon. 

Soarele îşi făcu apariţia de după nori şi briza se înteţi. 
Eva se întoarse acasă însoţită de un stol de pescăruşi care 
ţipau pe deasupra capului ei. Închise toate uşile şi 
ferestrele şi plecă, la volanul maşinii sale, spre magazinul 
general aflat la trei kilometri distanţa, de unde îşi 
propusese să cumpere şampon şi fructe şi să găsească un 
telefon public. 

La început, nu-l observă pe bărbatul acela şi, când îl 
văzu, în sfârşit, avu impresia că o urmărea de la început. 
Eva ţinea în mână o sticlă de balsam pentru păr când el 
strănutase, ca şi cum ar fi răcit. Ea se întoarse şi îl privi de 
după lentilele ochelarilor de soare, uimită de felul direct în 
care el îi susţinu privirea. Avea treizeci, poate patruzeci de 
ani, era alb, neras dar nu avu timp să observe şi altceva. 

O privea fix, cu ochii lui verzi, fanatici ce străluceau pe 
fondul pielii foarte bronzate de soare. Ea se îndepărtă, 
calmă, îndreptându-se spre casierie, cu sticla de balsam în 
mână. Poate că era doar vreun tip de prin partea locului, un 
pervers inofensiv, care îşi făcea veacul prin magazin şi 


speria turistele drăguţe. Poate că toţi angajaţii magazinului 
îi cunoşteau numele şi îi găseau scuze, pentru că nu era în 
stare să facă rău nici unei muşte. 

Câteva minute mai târziu, îl revăzu, de data aceasta 
ascunzându-se lângă brutărie, în spatele unei porţii de 
pizza, dar ochii lui cu sclipiri metalice îi urmăreau fiecare 
mişcare. De ce se ferea, ascunzându-şi faţa? Eva observă 
că bărbatul purta pantaloni scurţi şi sandale. 

Se simţi cuprinsă de panică şi începură să-i tremure 
picioarele. Primul ei gând a fost să fugă, dar reuşi să-şi 
păstreze controlul până când îşi luă un coş pentru 
cumpărături. Fusese observată, cine ştie de cine şi era în 
avantajul ei să-l urmărească pe acel tip, în aceeaşi măsură 
în care el o urmărea pe ea. Cine ştie când îl va mai 
revedea? Zăbovi la raionul cu produse preambalate, apoi 
trecu printre rafturile cu brânzeturi, pierzându-l din vedere. 
Dar îl zări din nou, stând cu spatele la ea şi ţinând în mână 
un bidon de lapte. 

Câteva minute mai târziu, îl observă din nou, prin 
ferestrele mari ale magazinului; traversa parcarea, cu capul 
lăsat într-o parte, vorbind la un telefon celular; nu avea 
nimic în mâini. Ce se întâmplase cu laptele? Eva ar fi fugit 
pe uşa din spate, dar maşina ei era parcată în faţa 
magazinului. Păstrându-şi calmul, plăti ceea ce cumpărase, 
dar îi tremurau mâinile când îşi luă restul. 

In parcare erau treizeci de maşini, inclusiv cea pe care o 
închiriase chiar ea şi ştia că nu le poate verifica pe toate. 
Nici nu dorea să facă aşa ceva. Tipul se afla acolo, într-una 
din ele. Eva dorea să plece fără să fie urmărită. Urcă 
repede în maşină, ieşi din parcare şi întoarse în direcţia 
casei de pe plajă, deşi ştia că nu mai poate reveni acolo. 
Merse înainte cam un kilometru şi schimbă direcţia brusc, 
la timp pentru a-l vedea pe tip cu trei maşini mai departe, 
la bordul unei Toyota foarte noi. Îşi feri privirea verzuie în 
ultimul moment. Ciudat, gândi ea; ciudat că nu şi-i 


ascunde. 

Totul părea ciudat, pentru moment. Ciudat era că 
mergea cu maşina pe o şosea necunoscută, într-o tară 
străină, cu un paşaport fals, pretinzând a fi ceea ce nu 
dorea să fie şi îndreptându-se într-o direcţie necunoscută. 
Da, totul era ciudat şi neclar şi înspăimântător, iar Eva 
dorea, cu disperare, să se întâlnească cu Patrick şi să ţipe 
la el, în voie, o oră întreagă şi să arunce cu pietre în el. Asta 
nu făcea parte din înţelegere. Una era ca Patrick să fie 
urmărit pentru trecutul lui şi alta era să i se întâmple şi ei la 
fel, deşi ea nu făcuse nimic rău. Ca să nu mai vorbească de 
Paulo. 

Fiind braziliancă, obişnuia să conducă ţinând un picior pe 
acceleraţie şi unul pe frână, iar circulaţia de-a lungul plajei 
îi punea, din plin, la încercare talentul înnăscut de a şofa. 
Dar trebuia să rămână calmă. Nu intri în panică atunci când 
eşti fugar, spusese Patrick de multe ori. Reflectezi, stai la 
pândă, îţi faci un plan. 

Privea maşinile aflate în urma ei. Respecta toate regulile 
de circulaţie. 

„Trebuie să ştii întotdeauna unde te afli”, îi spusese 
Patrick. Studiase harta drumurilor ore întregi. Coti spre nord 
şi se opri în dreptul unei benzinării, să vadă ce se întâmplă. 
Nimic. Omul cu ochii verzi nu se afla în spatele ei, dar asta 
nu o încălzea cu nimic. Îşi dăduse seama că fusese 
observat. Fusese prins. Nu trebuia decât să anunţe pe 
cineva, aflat mai în faţă, astfel încât, în acel moment, toată 
lumea era la pândă. 

O oră mai târziu, Eva intră în aeroportul din Pensacola şi 
aşteptă optzeci de minute până la plecarea cursei spre 
Miami. S-ar fi dus bucuroasă oriunde. Întâmplător, cursa de 
Miami era cea mai apropiată. Avea să se dovedească un 
dezastru. 

Aşteptă într-o cafenea, ascunsă în spatele unei reviste şi 
urmărind fiecare mişcare. Un gardian se distra privind-o, 


dar ei îi fu greu să-l ignore. În rest, în aeroport nu se afla 
aproape nimeni. 

Zborul spre Miami se făcea cu un turbopropulsor de 
capacitate mică şi dura o veşnicie. Optsprezece din cele 
douăzeci şi patru de scaune erau neocupate, iar ceilalţi 
cinci pasageri păreau inofensivi. Reuşi chiar să aţipească 
puţin. 

Ajunsă la Miami, se ascunse în aerogară timp de o oră, 
sorbind un pahar de apă la un preţ exorbitant şi privind 
mulţimea care venea şi pleca. De la ghişeul agenţiei Varig 
îşi cumpără un bilet clasa întâi până la Sao Paulo, numai 
dus. Nu ştia exact de ce. Sao Paulo nu însemna „acasă”, 
dar era, totuşi, în direcţia potrivită. Va fi mai aproape de 
tatăl ei, oriunde se afla el. Găseai avioane care să plece în 
toate direcţiile. De ce să nu-şi viziteze ţara? 

Conform procedurii obişnuite, agenţii FBI puseră în alertă 
toate oficiile vamale, birourile de imigrări şi liniile aeriene. 
Persoana căutată era o femeie tânără, în vârstă de treizeci 
şi unu de ani, cu numele real de Eva Miranda, dar care, 
probabil, folosea un nume fals. După ce aflaseră identitatea 
tatălui ei, aflarea numelui ei real fusese un fleac. Când Leah 
Pires a ajuns la punctul de verificare a paşapoartelor din 
aeroportul internaţional Miami, nu se aştepta la probleme în 
faţa ei. Încă se mai uita în spate, după urmăritori. 

Paşaportul pe numele de Leah Pires se dovedise de mare 
încredere în ultimele două săptămâni. 

Dar vameşul fusese alertat cu o oră mai devreme, în 
timpul pauzei de cafea. Apăsă pe butonul de alarmă în timp 
ce studia, cu atenţie, fiecare filă din paşaport. La început, 
ezitarea îi trezi nemulţumirea, dar, după câteva momente, 
Leah simţi că era ceva în neregulă. Călătorii de la celelalte 
ghişee treceau ca vântul, abia arătându-şi paşapoartele şi 
primind o simplă încuviinţare cu un gest al capului. Un 
controlor cu jachetă albastră îşi făcu apariţia ca din pământ 
şi discuta ceva cu vameşul. 


— Vreţi să treceţi aici, domnişoară Pires? îi ceru el, 
politicos dar ferm, arătând spre un şir de uşi aflate de-a 
lungul coridorului larg. 

— E vreo problemă? insistă ea. 

— Nu chiar. Doar câteva întrebări, îi răspunse bărbatul, 
aşteptând-o. Un soldat cu puşca în mână şi un pistol la brâu 
o aştepta şi el. Controlorul îi ţinea paşaportul. Zeci de 
pasageri aflaţi în spatele ei urmăreau scena. 

— Întrebări despre ce? Ceru ea să ştie, îndreptându-se, 
însoţită de controlor şi gardian, spre cea de a doua uşă. 

— Doar câteva întrebări, repetă el, deschizând uşa şi 
escortând-o într-o cameră pătrată, fără ferestre. O cameră 
de arest. Eva observă numele de Rivera scris pe pieptul lui. 
Bărbatul nu părea hispanic. 

— Daţi-mi paşaportul, îi ceru ea, îndată ce rămaseră 
singuri şi uşa se închise. 

— Nu aşa de repede, domnişoară Pires. Trebuie să vă 
pun câteva întrebări. 

— lar eu nu sunt obligată să răspund la ele. 

— Vă rog, liniştiţi-vă. Luaţi loc. Doriţi cafea sau apă? 

— Nu. 

— Adresa din Rio e exactă? 

— Categoric. 

— De unde veniţi? 

— Din Pensacola. 

— Cu ce zbor? 

— Cursa internă 855. 

— Destinația dumneavoastră? 

— Sao Paulo. 

— Unde anume, în Sao Paulo? 

— E treaba mea! 

— Afaceri sau distracţie? 

— Ce importanţă are? 

— Are. Paşaportul dumneavoastră arată că locuiţi la Rio. 
Deci, unde veţi sta la Sao Paulo? 


— La hotel. 

— Care este numele hotelului? 

Ea ezită şi se chinui să-şi amintească numele unui hotel, 
dar mica şovăială se dovedi fatală. 

— AG... păi... la... Inter-Continental, rosti ea în cele din 
urmă, fără să reuşească să fie convingătoare. 

El notă numele hotelului, apoi îi spuse: 

— Şi bănuiesc că aţi rezervat o camera pe numele de 
Leah Pires? 

— Bineînţeles, i-o trânti ea, pe un ton categoric. Dar un 
simplu telefon putea dovedi contrariul. 

— Unde sunt bagajele dumneavoastră? o întrebă el. 

Încă o fisură, mult mai elocventă, în imaginea lui Leah 
Pires. Fata ezită, îşi feri privirea şi spuse: 

— De obicei călătoresc fără bagaje. 

Se auzi o bătaie în uşă. Rivera o deschise uşor, luă o 
foaie de hârtie şi şopti ceva unui coleg invizibil. Leah se 
aşeză pe scaun, încercând să se liniştească. Uşa se închise 
şi Rivera începu să studieze atent proba primită. 

— Conform datelor înregistrate la noi, aţi intrat în ţară 
acum opt zile, pe aici, prin Miami, cu o cursă de la Londra, 
venind de la Zurich. Opt zile fără bagaj. Cam ciudat, nu vi 
se pare? 

— E o crimă să călătoreşti fără bagaje? 

— Nu, dar e un delict să foloseşti un paşaport fals. Cel 
puţin aici, în Statele Unite. 

Ea privi paşaportul aflat pe masă, lângă el, ştiind că era 
cât se poate de fals. 

— Nu e fals! ripostă ea, cu indignare. 

_ — Cunoaşteţi o persoană pe numele de Eva Miranda? 
Intrebă Rivera şi Leah nu mai reuşi să se abţină. Inima îi 
bătu mai tare şi păli, ştiind că urmărirea luase sfârşit. 

Rivera înţelese că prinsese o pradă serioasă. 

— Trebuie să iau legătura cu FBl-ul, o informa el. Va dura 
ceva timp. 


— Sunt arestată? întrebă ea. 

— Încă nu. 

— Sunt avocat. Eu... 

— Ştim. Şi avem dreptul să vă reținem pentru 
interogatoriu. Birourile noastre se află cu un etaj mai jos. Să 
mergem. 

Strângându-şi poşeta în braţe, Eva a fost condusă acolo 
în grabă, cu ochii încă ascunşi în spatele ochelarilor de 
soare. 


Masa lungă era plină de hârtii şi dosare, foi de blocnotes 
făcute ghem, şerveţele de hârtie şi pahare goale şi chiar 
sandvişuri pe jumătate mâncate, aduse de la bufetul 
spitalului. Prânzul trecuse cu cinci ore mai devreme, dar 
niciunul din cei doi avocaţi nu se gândise la masă. Timpul 
trecea altfel în acea cameră. Nu conta deloc. 

Amândoi erau în picioarele goale. Patrick purta un tricou 
şi un şort de gimnastică. Sandy era îmbrăcat cu o bluză de 
bumbac, foarte şifonată, cu nasturi de sus până jos, nişte 
pantaloni kaki, fără şosete - aceeaşi ţinută în care se aflase 
în casa de pe plajă, cu multe ore mai înainte. 

Cutia cu dosarul Aricia era aruncată într-un colţ, goală, 
tot conţinutul aflându-se pe masă. 

Cineva ciocăni în uşă şi intră fără să mai aştepte răspuns; 
era agentul Joshua Cutter. Rămase în picioare, lângă uşă. 

— Avem o discuţie privată, spuse Sandy, apropiindu-se la 
numai câţiva centimetri de faţa lui Cutter. 

Documentele de pe masă nu puteau fi văzute de nimeni. 
Patrick se îndreptă şi el spre uşă, mascând şi mai mult 
vederea. 

— De ce nu baţi înainte să intri? se răsti el, furios. 

— Îmi cer scuze, răspunse Cutter, calm. Durează numai 
un minut. M-am gândit că vreţi să ştiţi că Eva Miranda se 
află în custodia noastră. Am prins-o pe când încerca să se 
strecoare în aeroportul Miami, în drum spre Brazilia, cu un 


paşaport fals şi tot restul. 

Patrick încremeni şi încerca să găsească cuvintele 
potrivite. 

— Eva? întrebă Sandy. 

— Mda, este cunoscută şi sub numele de Leah Pires. Aşa 
scria în paşaportul fals, îi răspunse Cutter lui Sandy, fără 
să-l slăbească din ochi pe Patrick. 

— Unde se află? întrebă Patrick, stupefiat. 

— În închisoare, la Miami. 

Patrick se răsuci pe călcâie şi începu să umble în lungul 
mesei. Inchisoarea era oribilă oriunde, dar să te afli la 
Miami şi să ajungi la închisoare, era îngrozitor. 

— Aveţi un număr de telefon unde să o sunăm? întrebă 
Sandy. 

— Nu. 

— Are dreptul la un telefon. 

— Reflectăm la asta. 

— Dă-mi numărul, ai înţeles? 

— Vom vedea, răspunse Cutter, continuând să-l 
privească pe Patrick şi să-l ignore pe Sandy. Se grăbea. Nu 
avea bagaje, nici măcar o valiză. Încerca să fugă înapoi în 
Brazilia, lăsându-vă pe voi aici. 

— Taci din gură! spuse Patrick. 

— Acum poţi pleca, îi spuse Sandy. 

— M-am gândit că poate vreţi să ştiţi, spuse Cutter, 
zâmbind apoi plecă. 

Patrick se aşeză, masându-şi tâmplele încet. ÎI durea 
capul încă dinainte de sosirea lui Cutter, dar acum durerea 
devenise insuportabilă. Ilmpreună cu Eva repetase trei 
variante posibile, în cazul în care el era arestat. Prima, 
conform planului, era ca ea să rămână în umbră, ajutându-l 
pe Sandy şi mişcându-se din loc în loc, când dorea. A doua, 
dacă era prinsa de Stephano şi Aricia - de departe, cea mai 
înfricoşătoare. A treia, dacă era prinsă de FBI, ceea ce nu 
era la fel de rău ca în al doilea caz, dar le punea anumite 


probleme. Măcar era la adăpost! 

Nu discutaseră despre această variantă, a patra, în care 
ea se întorcea în Brazilia fără el. Refuza să creadă că fusese 
abandonat. 

Sandy îşi adună dosarele în linişte şi strânse totul pe 
masă. 

— La ce oră v-aţi despărţit? întrebă Patrick. 

— Pe la opt. Total era în ordine, Patrick. Ţi-am spus. 

— N-a zis nimic de Miami sau Brazilia? 

— Nu. Nici vorbă de aşa ceva. Am plecat cu convingerea 
că va rămâne o vreme în casa de pe plajă. 

— Atunci înseamnă că s-a speriat. Ce alt motiv fugă? 

— Nu ştiu. 

— Găseşte un avocat în Miami, Sandy. Repede. 

— Ştiu vreo doi. 

— Cred că e speriată de moarte. 


30 


Era trecut de ora şase, aşa că Havarac se afla, probabil, 
la cazino, la masa de blackjack, sorbind un pahar de whisky 
primit pe gratis şi uitându-se după femei. Se vorbea că are 
datorii imense. Desigur, Rapley stătea încuiat în podul casei 
sale, acolo unde toată lumea prefera, de altfel, să-l ştie. 
Secretarele şi asistenții plecaseră acasă. Dough Vitrano 
încuie uşa de la intrarea în clădire şi se îndreptă spre biroul 
din spate, cel mai mare şi cel mai frumos, unde îl aştepta 
Charlie Bogan, aşezat la biroul său, cu mânecile cămăşii 
suflecate. 

Patrick reuşise să pună microfoane în toate camerele, cu 
excepţia biroului partenerului principal al firmei, lucru pe 
care Bogan se bazase din plin în perioada teribilelor certuri 
care urmaseră pierderii banilor. Dacă Bogan nu se afla în 
biroul său, ori undeva pe aproape, îl încuia cu lacătul. 
Partenerii lui fuseseră mult prea neglijenţi şi nu înceta să le 
repete acest lucru. Se referea mai ales la Vitrano, al cărui 
telefon fusese folosit pentru acele ultime, fatale discuţii cu 
Graham Dunlap, prin care Patrick aflase încotro plecau 
banii. În această privinţă, aproape ajunseseră la bătaie. 

Sincer, Bogan nu putea afirma că bănuise acţiuni de 
spionaj în propria lui firmă. In acest caz, de ce să-şi fi 
avertizat colegii, care se dovediseră mult mai indiferenți? 
Bogan nu făcuse decât să fie precaut - şi norocos. În biroul 
lui aveau loc discuţii importante. Nu avea nevoie decât de 
câteva secunde pentru a închide zăvorul. Singura cheie 
existentă se afla la el. Nici măcar femeia de serviciu nu 
putea intra în lipsa lui Bogan. 

Vitrano închise uşa cu zgomot şi se lăsă în fotoliul moale 
de piele din faţa biroului. 

— Azi dimineaţă m-am întâlnit cu senatorul, spuse 
Bogan. M-a chemat la el acasă. 

Mama lui Bogan şi tatăl senatorului erau fraţi. Senatorul 


era cu zece ani mai mare decât Bogan. 

— E într-o pasă bună? Întrebă Vitrano. 

— N-aş zice. Dorea să afle ultimele noutăţi despre 
Lanigan şi i-am spus tot ce ştiam. De bani, nici urmă, 
deocamdată. E foarte speriat de ceea ce ar putea şti 
Lanigan. L-am asigurat, aşa cum am mai făcut-o şi altă 
dată, că toate discuţiile cu el au avut loc în acest birou şi că 
aici n-a existat niciun microfon. Deci, că nu trebuie să-şi 
facă griji pentru ce ştie Lanigan. 

— Dar el e îngrijorat? 

— Bineînţeles că e îngrijorat. M-a întrebat din nou dacă 
există vreun document care să facă legătura între el şi 
Aricia şi, din nou, i-am spus că nu există. 

— Ceea ce, bineînţeles, e adevărat. 

— Da. Nu exista niciun document în care să apară 
numele senatorului. Tot ce am stabilit cu el a fost verbal. 
Majoritatea întâlnirilor au avut loc pe terenul de golf. l-am 
repetat asta de o mie de ori, dar voia încă o confirmare, 
după întoarcerea lui Patrick. 

— l-ai spus ceva despre debara? 

— Nu. 

Amândoi fixară cu privirea praful de pe birou, retrăind 
ceea ce se întâmplase în debara. In ianuarie 1992, la o lună 
după ce Departamentul de Justiţie aprobase aranjamentul 
cu Aricia şi cam cu două luni înainte de ziua în care trebuia 
să primească banii, Aricia trecuse pe la ei fără să fie 
programat sau anunţat. Era furios. Patrick era încă acolo, 
deşi înmormântarea lui urma să aibă loc peste trei 
săptămâni. Firma începuse deja o renovare masivă a 
birourilor şi, din acest motiv, Bogan nu putea discuta cu 
Aricia în biroul său. Zugravii erau acolo, cocoţaţi pe scări. 
Mobilele erau acoperite cu prelate. L-au băgat pe bătăiosul 
Aricia într-o mică sală de şedinţe, pe care ei o numeau 
„debara” din cauza dimensiunilor ei reduse. Acolo se afla o 
masă, cu câte un scaun pe fiecare latură. Nu existau 


ferestre. Tavanul era înclinat, pentru că deasupra se afla o 
scară. 

Vitrano a fost chemat pentru că era al doilea ca 
importanţă în cadrul firmei şi, împreună, au început un fel 
de şedinţă. Nu a durat mult. Aricia era înfuriat, pentru că 
avocaţii erau pe punctul de a câştiga treizeci de milioane 
de dolari. După aprobarea aranjamentului, se trezise la 
realitate şi se gândise că un onorariu de treizeci de 
milioane era de-a dreptul absurd. Lucrurile se încurcaseră şi 
mai mult, atunci când Bogan şi Vitrano rămăseseră fermi 
pe poziţii. Îi propuseseră să caute contractul semnat, dar lui 
Aricia nici nu-i păsa. 

În furia momentului, Aricia îi întrebase cât primea 
senatorul din cele treizeci de milioane de dolari. Bogan 
devenise ostil şi îi spusese că nu era treaba lui. Aricia 
pretindea că e treaba lui, pentru că, la urma urmelor, el 
dădea banii, şi s-a lansat într-un atac foarte dur la adresa 
senatorului şi a tuturor politicienilor, în general. Insistase 
mai ales asupra faptului că senatorul muncise din greu, 
făcând presiuni la Washington, asupra celor de la Marina, 
de la Pentagon şi Departamentul de Justiţie. „Cât 
primeşte?” insistase el să afle. r 

Bogan evitase să-i răspundă direct. li spusese doar faptul 
că vor avea grijă de senator. Îi amintise lui Aricia că alesese 
firma lor cu grijă, datorita legăturilor ei politice. Se 
aprinsese şi adăugase că acele şaizeci de milioane ce 
urmau să intre în buzunarul lui Aricia nu erau o bagatelă, 
ţinând cont de faptul că pretenţiile lui erau false de la bun 
început. 

Se vorbise prea mult. 

Aricia le-a propus un onorariu de numai zece milioane. 
Bogan şi Vitrano l-au refuzat categoric. Aricia a ieşit din 
„debara” ca o furtună, înjurând la fiecare pas. 

În „debara” nu existau telefoane, dar se găsiseră două 
microfoane. Unul se afla sub masă, ascuns într-un colţ, 


acolo unde se îmbucau două corniere, fixat cu un chit. Al 
doilea se afla între două cărţi vechi de drept, pline de praf, 
aşezate pe singurul raft din încăpere. Cărţile aveau un rol 
decorativ. 

După şocul pierderii unei averi şi descoperirea ulterioară, 
de către Stephano, a tuturor microfoanelor şi firelor de 
ascultare, Bogan şi Vitrano nu mai discutaseră multă vreme 
despre întâlnirea din „debara”. Poate că înregistrarea 
dispăruse. Nu vorbiseră niciodată cu Aricia despre asta, în 
primul rând pentru că el îi acuzase oficial foarte repede, iar 
acum ura să-şi amintească chiar şi de numele lor. Incidentul 
fusese uitat. Poate că, de fapt, nici nu se întâmplase. 

Acum, după întoarcerea lui Patrick, fuseseră forţaţi să se 
confrunte, timid, cu realitatea. Exista şi şansa ca 
microfoanele să nu fi funcţionat sau ca, din grabă, Patrick 
să fi sărit peste acea discuţie. Cu siguranţa că avea destul 
de ascultat şi de aflat de la celelalte microfoane. De fapt, 
stabiliseră că existau toate şansele ca întâlnirea din 
„debara” să nu fi fost captată de către Patrick. 

— Doar n-o să păstreze înregistrările patru ani, nu? 
Întrebă Vitrano. 

Dar Bogan nu îi răspunse. Stătea cu mâinile împreunate 
peste burtă şi fixa firele de praf de pe biroul său. Ah, ce 
frumos ar fi fost! El ar fi luat cinci milioane, senatorul la fel. 
Nu tu faliment, nu tu divorţ. Ar avea şi acum lângă el 
nevasta şi restul familiei, casa şi poziţia socială de 
odinioară. Putea să aibă cinci milioane, care între timp ar fi 
devenit zece, cu şanse să ajungă, în timp, la douăzeci, bani 
serioşi care i-ar fi dat libertatea de a face orice. Total era 
pregătit, pe tavă, şi apoi Patrick venise şi le suflase banii de 
sub nas. 

Entuziasmul descoperirii lui Patrick durase vreo două zile, 
dar se risipise treptat, atunci când devenise evident că 
Patrick nu sosea cu bani cu tot la Biloxi. Cu fiecare zi care 
trecea, banii păreau să se îndepărteze tot mai mult, 


— Crezi că vom pune mâna pe bani, Charlie? întrebă 
Vitrano, abia auzit, cu ochii în podea. Nu-i mai spusese 
Charlie de mulţi ani. Astfel de familiarităţi erau excluse într- 
o firmă unde exista atâta ură. 

— Nu, răspunse Bogan şi rămase tăcut. Ne putem 
considera norocoşi dacă nu ne arestează. 

Prevăzând că va trebui să-şi petreacă o oră întreagă la 
telefon, Sandy începu cu apelul cel mai dificil. Stând în 
maşina parcată în faţa spitalului, îşi sună soţia şi îi spuse că 
va întârzia foarte mult, atât de mult, încât era posibil să fie 
nevoit să rămână în Biloxi. Fiul său avea meci, în 
campionatul de fotbal al liceului, îşi ceru scuze, dădu toată 
vina pe Patrick şi îi promise că îi va explica mai târziu. Ea 
luă lucrurile mult mai uşor decât se aşteptase. 

Găsi o secretară care lucra mai târziu la birou şi luă de la 
ea nişte numere de telefon. Cunoştea doi avocaţi în Miami, 
dar niciunul din ei nu se mai afla la serviciu, la şapte şi un 
sfert. La numărul de acasă al unuia nu răspundea nimeni. 
Celălalt nu îşi făcuse public numărul particular. Dădu o 
serie de telefoane unor avocaţi din New Orleans pe care îi 
cunoştea şi, în cele din urmă, obţinu numărul lui Mark Birck, 
un specialist în drept civil foarte bine cotat la Miami. Birck 
nu a fost deloc încântat să primească acel telefon în timpul 
cinei, totuşi l-a ascultat. Sandy îi prezentă o versiune în 
zece minute a întâmplărilor prin care trecuse Patrick, 
inclusiv a ultimelor noutăţi, conform cărora Eva se afla la 
închisoare, undeva în Miami. Acesta era şi motivul acelui 
telefon. Birck se arătă interesat şi îi spuse că ştia foarte 
bine atât legile de imigrare, cât şi procedurile în cazurile 
civile. Promise să dea două telefoane, după cină. Sandy 
acceptă să revină cu un telefon, peste o oră. 

Avu nevoie de trei apeluri pentru a-l găsi pe Cutter şi de 
douăzeci de minute de parlamentări ca acesta să fie de 
acord să se întâlnească la o cafea, într-o gogoşerie. Sandy 
se îndrepta într-acolo şi, în timp ce aştepta, îl suna din nou 


pe Birck. 

Birck îl anunţa că Eva Miranda se afla, într-adevăr, în 
detenţie într-un centru federal din Miami. Incă nu fusese 
acuzată oficial de niciun delict, dar era încă prea devreme. 
Era imposibil să o vadă în seara aceea şi avea să fie dificil şi 
a doua zi. Conform legii, FBl-ul şi organele vamale pot 
reţine un străin prins cu un paşaport fals până la două zile 
şi abia după aceea se poate solicita eliberarea persoanei 
respective. E normal, explică Birck, în situaţia dată. 
Oamenii aceştia dispar imediat. 

Birck fusese de câteva ori în centrul de detenţie, pentru 
a-şi vizita alţi clienţi. Faţă de alte locuri, acolo nu era chiar 
aşa de rău. Fata stătea singură într-o celulă şi, în general, 
era în siguranţă. Cu puţin noroc, avea şanse să poată 
telefona a doua zi dimineaţă. 

Fără să-i ofere prea multe detalii, Sandy insistă asupra 
faptului că nu era cazul să se grăbească cu eliberarea ei. 
Existau oameni care o căutau. Birck îi promise să tragă 
sforile încă de dimineaţă şi să încerce să o vadă. 

Onorariul lui era de zece mii de dolari, pe care Sandy 
acceptă să-i plătească. 

Închise, căci Cutter tocmai intra în gogoşerie, aşezându- 
se la una din mesele de lângă fereastră, aşa cum îi 
promisese. Sandy închise portiera maşinii şi îl urmă 
înăuntru. 


Cina era formată din mâncare la pachet, gătită la 
microunde şi servită pe o tavă de plastic, foarte uzată. Deşi 
îi era foame, abia dacă îi trecu prin minte să se atingă de 
mâncare. l-o aduseseră în celulă două femei zdravene, în 
uniformă, cu câte un mănunchi de chei zăngănindu-le pe 
lanţul de la brâu. Una o întrebă cum se simte. Ea mormăi 
ceva în portugheză şi femeile o lăsară în pace. Uşa groasă 
de metal avea o deschizătură mică, pătrată. Câteodată, 
auzea vocile altor deţinute dar, în cea mai mare parte a 


timpului, era linişte. 

Nu mai fusese niciodată în închisoare, nici măcar în 
calitate de avocat. In afară de Patrick, nu îşi amintea să fi 
avut vreodată un prieten în închisoare. Şocul iniţial se 
transformase în frică, apoi în sentimentul umilinţei de a fi 
tratată ca un delincvent oarecare. Numai gândul la tatăl ei, 
săracul, reuşi s-o ajute să-şi ţină firea în primele ore. 
Categoric, situaţia lui era mai gravă decât a ei. Eva se rugă 
să nu i se întâmple ceva. 

Era uşor să te rogi în închisoare. Se rugă pentru tatăl ei şi 
se rugă pentru Patrick. Rezistă tentaţiei de a da vina pe el 
pentru necazurile ei, deşi ar fi fost foarte uşor. În cea mai 
mare parte, vina era a ei. Intrase prea repede în panică. 
Patrick o învățase să schimbe locul fără să lase urme, o 
învățase să dispară. Greşeala fusese a ei, nu alui. 

Acuzaţia de deţinere a unui paşaport fals era minoră, 
hotărî ea; putea fi rezolvată foarte uşor. Într-o ţară 
obişnuită cu violenţa, în care nu existau destule celule în 
închisori, cu siguranţă că un delict minor, săvârşit de cineva 
care nu avusese antecedente, putea fi rezolvat rapid, 
printr-o mică amendă, urmată de eliberare. 

Se linişti, gândindu-se că avea bani. Mâine va solicita un 
avocat, unul foarte bun, cu influenţă. Va da câteva 
telefoane în Brazilia, unor oficialități; le cunoştea numele. 
Dacă era necesar, putea să se folosească de bani pentru a 
se lupta cu oricine. Avea toate şansele să iasă de acolo 
foarte repede, pentru a se întoarce acasă, la tatăl ei. Se va 
ascunde undeva în Rio; era cât se poate de uşor. 

In celulă era cald; uşa era încuiată şi păzită de gardieni 
înarmaţi. Categoric, era în siguranţă. Cei care îl chinuiseră 
pe Patrick şi care, acum, îl ţineau prizonier pe tatăl ei, nu 
aveau cum să se atingă de ea. 

Stinse becul din tavan şi se întinse pe patul strâmt, tare. 
Agenţii FBI se vor grăbi să-i spună lui Patrick că fusese 
prinsă, aşa că era foarte posibil ca el să fi aflat deja. Parcă îl 


şi vedea, cu blocnotesul în mână, trăgând linii în toate 
direcţiile, analizând ultimele informaţii dintr-un număr 
impresionant de puncte de vedere. Până în acel moment, 
probabil că Patrick găsise cel puţin zece modalităţi de a o 
salva. Şi nu îşi va găsi somnul până când lista nu avea să se 
reducă la cele mai bune trei variante. 

După cum spunea el mereu, cel mai amuzant era să-ţi 
faci planuri. 


Cutter ceru o băutura fără cafeină şi o gogoaşă cu 
ciocolată. Era în timpul său liber, aşa că îmbrăcămintea 
standard - costum închis la culoare şi cămaşă albă - 
fuseseră înlocuite de o pereche de jeans şi o bluză cu 
mâneci scurte. Nu se putu abtine să nu zâmbească. Acum, 
după ce o găsiseră pe fată şi o închiseseră, se simţea foarte 
mândru de sine. 

Sandy termină un sandviş cu şuncă din patru înghiţituri. 
Era aproape ora nouă seara. La prânz mâncase cu Patrick, 
la spital, cu mult timp în urmă. 

— Trebuie să avem o discuţie foarte serioasă, spuse el, în 
şoaptă; localul era plin. 

— Te ascult, răspunse Cutter. 

Sandy înghiţi ultima îmbucătură, se şterse la gură, se 
aplecă mai mult spre agent şi îi spuse: 

— Să nu mă înţelegeţi greşit, dar trebuie să afle şi alţii. 

— Cine anume? 

— De exemplu, şefii dumneavoastră. De la Washington. 
Cutter reflectă câteva clipe, privind afară, spre maşinile 
care treceau pe autostrada 90. Golful se afla la o sută de 
metri distanţă. 

— Sigur, răspunse el. Dar trebuie să le spun ceva. 

Sandy arunca o privire împrejur. Nimeni nu se uita la ei, 
nici măcar din întâmplare. 

— Dar dacă pot dovedi că acţiunea lui Aricia împotriva 
companiei Platt & Rockland a fost total frauduloasă; că ela 


conspirat, împreună cu firma lui Bogan, împotriva statului şi 
că vărul lui Bogdan, senatorul, făcea parte din conspirație şi 
urma să primească nişte milioane de dolari pe sub masă? 

— O poveste minunată. 

— Pot s-o dovedesc. 

— Şi dacă ne convingi, ar trebui să-i permitem domnului 
Lanigan să restituie cumva banii şi să scape de acuzare. 

— Poate că da. 

— Nu te grăbi! Mai e şi problema cadavrului. 

Cutter muşcă o bucată de gogoaşă şi o mestecă gânditor. 

— Ce fel de dovadă? reîncepu el. 

— Documente, discuţii înregistrate, tot felul de lucruri. 

— Acceptate de tribunal? 

— Majoritatea, da. 

— Suficient pentru condamnări? 

— Pentru toată lumea. Am o cutie întreagă. 

— Unde e cutia? 

— In portbagajul maşinii mele. 

Instinctiv, Cutter privi peste umăr, spre parcare, apoi îl 
fixă pe Sandy. 

— Astea sunt materialele strânse de Patrick înainte de 
dispariţie? 

— Exact. A aflat despre afacerea lui Aricia. Firma plănuia 
să-l concedieze, aşa că, răbdător, a adunat toate 
murdăriile. 

— Şi, fiindcă avea o căsnicie ratată, etc., etc., a umflat 
banii şi a întins-o. 

— Nu. A întins-o şi abia apoi a umflat banii. 

— Mă rog. Deci, vrea o înţelegere, nu? 

— Bineînţeles. Dumneavoastră nu aţi face la fel? 

— Dar crima? 

— Decizia va fi luată de autorităţile statale, nu e 
problema dumneavoastră. Vom studia problema mai târziu. 

— Putem face să devină problema noastră. 

— Mă tem că nu. Dumneavoastră vă ocupați de 


condamnarea pentru furtul celor nouăzeci de milioane. 
Statul Mississippi se ocupă de condamnarea pentru omor. 
Din nefericire pentru dumneavoastră, Biroul Federal nu mai 
poate interveni, cu acuzaţia de omor. 

De asta îi ura Cutter pe avocaţi. Nu se lăsau prea uşor 
păcăliţi. 

— Zău, întâlnirea asta e o formalitate, continuă Sandy. 
Eu urmez căile normale, nu vreau să sar nicio etapă. Dar 
sunt perfect pregătit să încep să stăm de vorbă şi am 
sperat că vă veţi convinge că noi suntem gata să ne 
înţelegem. Altfel, încep să dau telefoane. 

— Cu cine vreţi să vorbiţi? 

— Cu cineva care să aibă deplina autoritate, de la FBI şi 
Departamentul de Justiţie. Putem să ne întâlnim undeva, 
într-o încăpere suficient de mare, iar eu le voi expune cazul. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu cei de la Washington. Dar ar fi 
bine să aveţi dovezi serioase. 

Îşi strânseră mâinile cu răceală şi Sandy pleca. 


31 


Doamna Stephano dormea din nou. Tinerii aceia 
plicticoşi, în costume negre, identice, plecaseră din faţa 
casei şi vecinii nu le mai dădeau telefoane, ca să le pună 
întrebări penibile. Discuţiile de la partidele de bridge 
reveniseră la subiectele obişnuite. Soţul ei se liniştise. 

Dormea tun la ora 5.30 dimineaţa, când începu să sune 
telefonul. Smulse receptorul aparatului aflat pe noptieră. 

— Alo! 

— Cu Jack Stephano, vă rog, spuse o voce groasă, fermă. 

— Cine întreabă? Vru ea să ştie. Jack se întorcea sub 
cearşaf. 

— Hamilton Jaynes, FBI, veni răspunsul. 

— Ah, Dumnezeule! rosti ea şi, acoperind receptorul cu 
palma, îşi anunţă soţul: Jack, iarăşi e FBl-ul! 

Jack aprinse lampa, se uită la ceas şi luă telefonul lângă 
el. 

— Cine e? 

— Bună dimineaţa, Jack. Sunt Hamilton Jaynes. Scuză-mă 
pentru acest telefon matinal. 

— Atunci, nu mă mai suna. 

— Doream doar să ştii că am pus mâna pe fată, Eva 
Miranda, e în custodia noastră. E sănătoasa şi în siguranţă, 
aşa că poţi să-ţi chemi oamenii înapoi. 

Stephano sări din pat şi rămase în picioare, lângă masă. 

Ultima lor speranţă se risipise. Căutarea banilor se 
terminase. 

— Unde e? întrebă el, fără să spere un răspuns clar. 

— E la noi, Jack. E la noi. 

— Felicitări. 

— Uite ce este, Jack. Am trimis nişte oameni la Rio, ca să 
rezolve situaţia tatălui ei. Ai la dispoziţie douăzeci şi patru 
de ore, Jack. Dacă nu e eliberat cel târziu la cinci şi 
jumătate, mâine dimineaţă, voi semna un mandat de 


arestare pe numele tău şi un altul pe numele lui Aricia. La 
naiba, probabil că îl voi aresta şi pe domnul Atterson de la 
Monarch-Sierra şi pe domnul Jill de la Northern Case Mutual, 
ştii, numai aşa, de distracţie. Zău că doream să stau de 
vorbă cu ei şi cu Aricia. 

— Îţi place să hărţuieşti lumea, nu? 

— La nebunie. Îi vom ajuta pe brazilieni să vă extrădăm 
pe toţi în Brazilia - ştii, nu poate să dureze mai mult de 
două luni. La extrădări nu se accepta cauţiune, aşa că vă 
veţi petrece cu toţii Crăciunul la puşcărie. Cine ştie, poate 
că ţine şi ajungeţi la Rio. Am auzit că plajele sunt superbe 
pe acolo. Mai eşti pe fir, Jack? 

— Te ascult. 

— Douăzeci şi patru de ore. 

Se auzi un declic şi legătura se întrerupse. Doamna 
Stephano se afla în baie, cu uşa închisă, prea speriată ca să 
mai dea ochii cu el. 

Jack cobori la parter şi îşi făcu o cafea. Se aşeză la masa 
din bucătărie, aşteptând răsăritul soarelui. Se săturase de 
Benny Aricia. 

Fusese angajat ca să-l găsească pe Patrick şi banii, nu ca 
să pună întrebări despre cum apăraseră banii. Ştia datele 
generale despre legătura lui Benny Aricia cu Platt & 
Rockland şi avusese, de la bun început, bănuieli că 
povestea avea mai multe ascunzişuri. Încercase să testeze 
terenul de vreo două, trei ori, dar Aricia nu părea doritor să 
vorbească despre evenimentele care precedaseră dispariţia 
lui Patrick. 

De la început, Jack bănuise că birourile firmei fuseseră 
puse sub urmărire din două motive. Primul era aflarea 
murdăriilor despre ceilalţi parteneri şi clienţii lor, în special 
Aricia. Al doilea era de a-l ajuta pe Patrick să ajungă la bani, 
după înmormântarea sa. Ceea ce nu ştia nimeni, poate cu 
excepţia lui Aricia şi a partenerilor lui, era modul în care 
acele dovezi distrugătoare fuseseră înregistrate şi ascunse 


de Patrick. Stephano bănuia că adunase multe informării 
încriminatoare. 

La dispariţia banilor, când Stephano îşi începuse 
cercetările, firma de avocatură hotărâse să nu participe în 
consorţiu. Erau în joc treizeci de milioane de dolari şi totuşi 
ei preferaseră să-şi plângă amarul şi să-şi vadă de drum. 
Era vorba de mulţi bani. Practic, cei patru parteneri erau 
faliţi şi aveau să ajungă şi mai rău, aşa că nu îşi puteau 
permite să participe. La vremea respectivă, lucrul păruse 
logic, dar Stephano intuise şi reticenţa lor de a-l găsi pe 
Patrick. 

Ceva fusese înregistrat pe benzi. Patrick îi prinsese cu 
miţa în sac. Oricât de tragică devenise viaţa lor, prinderea 
lui Patrick putea deveni cel mai cumplit coşmar al lor. 


La şase şi jumătate, biroul lui Hamilton Jaynes era plin de 
lume. Doi agenţi stăteau pe canapea şi studiau ultimul 
raport primit de la oamenii lor de legătură din Rio. Un altul 
stătea în picioare, lângă biroul lui Jaynes, aşteptând să-i 
dea acestuia ultimele informaţii despre Aricia: se afla tot în 
apartamentul închiriat din Biloxi. 

Joshua Cutter îşi făcu şi el apariţia, obosit şi şifonat. 
Dormise două ore în aeroportul din Atlanta, în aşteptarea 
cursei spre Washington D.C., unde un agent îl aşteptase 
pentru a-l conduce, cu maşina, până la clădirea Hoover. 

Un alt agent stătea în apropiere, pregătit să furnizeze 
ultimele informaţii despre Eva Miranda. O secretară aduse o 
cutie plină cu dosare. Jaynes stătea în fotoliul său, vorbind 
la telefon; era frânt de oboseală şi rămăsese numai în 
cămaşă. Văzându-l pe Cutter, Jaynes închise telefonul şi îi 
dădu afară pe toţi ceilalţi. 

— Adu-ne cafea, multă cafea! urlă el la secretară, 
încăperea se goli şi Cutter râmase în picioare, crispat, în 
faţa biroului imens. Deşi era foarte obosit, încerca să pară 
în formă. 


Era prima dată când se afla faţă în faţă cu directorul 
adjunct, chiar în biroul acestuia. 

— Să auzim, mormăi Jaynes. 

— Lanigan vrea să ajungem la o înţelegere. Pretinde că 
are suficiente dovezi pentru condamnarea lui Aricia, a 
avocaţilor şi a unui senator american, al cărui nume nu a 
fost menţionat. 

— Ge fel de dovezi? 

— O cutie plină cu documente şi benzi înregistrate, 
materiale strânse de Lanigan înainte de dispariţia sa. 

— Ai văzut cutia? 

— Nu. Domnul Medermott mi-a spus că se găseşte în 
portbagajul maşinii sale. 

— Dar banii? 

— Nu am ajuns atât de departe. Vrea să se întâlnească 
cu dumneavoastră şi cu cineva de la Departemtnul de 
Justiţie, pentru a discuta un eventual aranjament. Am avut 
impresia că e convins că poate să obţină ceea ce doreşte, 
în schimbul banilor. 

— Întotdeauna e posibil, când banii furaţi sunt murdari. 
Unde vrea să ne întâlnim? 

— Acolo, undeva în Biloxi. 

— Să-l sun mai întâi pe Sprawling, de la Justiţie, spuse 
Jaynes, aproape pentru sine, întinzându-se după telefon. 

Sosi şi cafeaua. 


Mark Birck bătea cu pixul în masă, aşteptând, în camera 
pentru vizitatori de la centrul federal de detenţie. Nu era 
nici măcar ora nouă, mult prea devreme pentru ca un 
avocat să-şi poată vedea clientul, dar avea un prieten în 
conducerea centrului. Birck îi explicase că era vorba de o 
urgenţă. Masa era prevăzuta cu panouri izolante pe ambele 
părţi şi sticlă groasa la mijloc. Putea vorbi cu fata prin 
deschizătura mică, protejată de o reţea metalică. 

O jumătate de oră bătu în masă, fără să-şi găsească 


locul. În cele din urmă, un paznic aduse fata de după colţul 
încăperii; era îmbrăcată într-o salopeta galbenă, cu 
numărul imprimat pe piept cu vopsea neagra, aproape 
ştearsă. Paznicul îi scoase cătuşele de la mâini şi fata îşi 
freca încheieturile. 

Când rămaseră singuri, fata se aşeză pe scaun şi îl privi. 
El îi strecură o carte de vizită printr-o mică fantă din geam. 
Ea o luă şi o studie, literă cu literă. 

— M-a trimis Patrick, spuse el şi fata închise ochii. Cum te 
simţi? 

Ea se aplecă puţin, sprijinindu-se în coate şi vorbi prin 
deschizătura acoperită de reţea. 

— Sunt bine. Mulţumesc că aţi venit. Când ies de aici? 

— Veţi rămâne aici câteva zile. Agenţii federali au două 
variante. Prima - şi cea mai serioasă - ar fi să vă condamne 
pentru că aţi călătorit cu un paşaport fals. E cam complicat, 
pentru că sunteţi străină şi nu aveţi cazier. A doua, cea mai 
probabilă, este să fiţi expulzată, cu promisiunea de anu vă 
mai întoarce aici niciodată. În orice caz, vor avea nevoie de 
câteva zile pentru a lua o hotărâre. Intre timp, trebuie să 
rămâneţi aici, pentru că nu putem obţine dreptul la 
eliberare pe cauţiune. 

— Inţeleg. 

— Patrick e foarte îngrijorat de situaţia dumneavoastră. 

— Ştiu. Să-i spuneţi că sunt bine. Şi că sunt îngrijorată 
pentru el. 

Birck îşi pregăti blocnotesul şi spuse: 

— Acum, Patrick ar dori să ştie în amănunt cum aţi fost 
prinsă. 

Ea zâmbi şi păru să se mai liniştească. Era normal ca 
Patrick să vrea să afle amănuntele. Eva începu cu bărbatul 
cu ochii verzi şi, fără grabă, îi spuse toată povestea. 


Benny făcuse întotdeauna glume pe seama plajei din 
Biloxi. Nu era decât o fâşie strâmtă de nisip, mărginită pe o 


latură de o şosea prea aglomerată pentru a fi traversată pe 
jos şi, pe cealaltă latura, de apa urâtă, maronie, prea 
murdară pentru a putea înota în ea. Vara, atrăgea 
excursionişti cu mijloace financiare modeste şi, la sfârşit de 
săptămână, soseau aici studenţi care jucau Frisbee şi 
închiriau echipament de schi nautic. Atracția cazinourilor 
adusese mai mulţi turişti pe plaja, dar rareori zăboveau pe 
acolo mai mult, preferind să se întoarcă la jocurile de noroc. 

Işi parcă maşina pe dig, îşi aprinse un trabuc lung, îşi 
scoase pantofii şi pomi, totuşi, la plimbare pe plajă. Acum 
era mult mai curată, în mare parte datorită cazinourilor. 
Câteva bărci de pescuit se îndreptau spre larg. 

Telefonul de la Stephano, primit cu o oră mai înainte, îi 
stricase toată dimineaţa şi, în bună parte, îi stricase tot 
restul vieţii. Dacă fata era închisă, nu mai avea nici o şansă 
să găsească banii. Ea nu îl mai putea ajuta să dea de urma 
lor şi nici nu mai putea fi folosită ca monedă de schimb 
pentru Lanigan. 

Federalii îi pregăteau lui Patrick o condamnare. EI, la 
rândul lui, avea banii şi probele. Dacă se făceau presiuni 
asupra celorlalţi participanţi la conspirație - Bogan şi ceilalţi 
avocaţi slabi de înger - era de aşteptat să cedeze imediat. 
Benny era punctul slab şi el ştia acest lucru foarte bine. De 
fapt, îl ştia de multă vreme. Visul său fusese să găsească, 
într-un fel, banii şi să dispară cu tot cu ei, exact cum făcuse 
şi Patrick. 

Dar visul se risipise. Mai avea un milion de dolari. Avea 
prieteni în străinătate şi legături în toată lumea. Era timpul 
să-şi ia zborul ca Patrick. 


Sandy ajunse la timp la întâlnirea cu T. L. Parrish, 
programată la ora zece în biroul procurorului general, deşi 
fusese tentat să o amâne şi să-şi petreacă dimineaţa 
studiind documentele. Când plecase de la biroul său, la 
8.30, tot personalul şi amândoi partenerii săi făceau copii şi 


măreau paginile cele mai importante. 

Parrish îi solicitase aceasta întâlnire. Sandy era convins 
că ştie motivul. Acţiunea intentată de autorităţi avea multe 
hibe şi, după ce entuziasmul iniţial se risipise, era timpul să 
înceapă discuţiile. Procurorii preferă cazurile sigure, fără 
emoţii - şi există destule de acest gen. Dar un caz 
important, cu puncte slabe, e un dezastru. 

Parrish dorea să afle în ce ape se scaldă, dar, pentru 
început, îşi dădu importanţă, încercând să-l impresioneze şi 
discutând despre locul unde avea să aibă loc procesul. 
Niciun juriu, de nicăieri, nu s-ar fi arătat înţelegător faţă de 
un avocat care făcuse o crimă pentru bani. O vreme, Sandy 
îl ascultă. Parrish recita statisticile sale preferate, despre 
numărul de acuzaţi condamnaţi şi despre faptul că nu 
pierduse niciodată un caz de omor. Am opt care îşi aşteaptă 
execuţia, spuse el, fără să se laude. 

Sandy avea şi alte treburi, mult mai importante. Trebuia 
să discute serios cu Parrish, dar într-o altă zi. Îl întrebă cum 
putea dovedi că omorul se petrecuse în districtul Harrison. 
Continuă cu cauza morţii - cum putea fi dovedită? Patrick 
nu intenţiona să depună mărturie pentru a-i ajuta. ŞI, cel 
mai important, cine era victima? După cercetările făcute de 
Sandy, nu exista nici o acuzaţie, în niciun stat, pentru 
uciderea unei victime neidentificate. 

Parrish anticipase acele întrebări îngrijorătoare şi reuşi să 
evite nişte răspunsuri concrete. 

— Clientul tău s-a gândit la un posibil acord? întrebă el, 
în cele din urmă, profund chinuit. 

— Nu. 

— N-ar vrea să se gândească? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Te-ai repezit să te adresezi juriului districtual, ai primit 
acuzaţia pentru omor, te-ai grăbit să o fluturi în faţa presei, 
iar acum va trebui să aduci dovezi. Nu te-ai obosit să 


aştepţi şi să-ţi verifici probele. Nu-ţi face iluzii! 

— Pot să obţin o condamnare pentru omucidere, spuse 
Parrish furios. Se pedepseşte cu douăzeci de ani. 

— Poate, răspunse Sandy, nonşalant. Dar clientul meu nu 
a fost acuzat de omucidere. 

— Pot face asta chiar mâine. 

— Perfect. Aşa să faci. Renunţă la acuzaţiile de crimă cu 
premeditare, fă o nouă acuzaţie, pentru omucidere şi pe 
urmă vom mai sta de vorbă. 


32 


Se numea Apartamentul Camille şi ocupa o treime din 
ultimul etaj al cazinoului Biloxi Nugget, cel mai nou, mai 
strălucitor, mai mare şi mai cunoscut dintre toate 
cazinourile în stil Las Vegas apărate peste noapte pe 
Coastă. Băieţii de la Vegas s-au gândit că era o idee 
grozavă să pună numele apartamentelor şi sălilor de 
banchet de la Nugget după cele ale uraganelor cele mai 
devastatoare de pe Coastă. Pentru omul obişnuit, de pe 
stradă, care venea acolo şi solicita un apartament spaţios, 
se găsea unul imediat, pentru şapte sute cincizeci de dolari 
pe zi. Aceasta era suma pe care Sandy acceptase să o 
plătească. Pentru jucătorii grei veniți de aiurea, 
apartamentul era gratuit. Dar jocurile de noroc erau ultimul 
lucru care i-ar fi trecut prin minte lui Sandy. Clientul său, 
aflat la mai puţin de trei kilometri distanţă, aprobase aceste 
cheltuieli. Apartamentul Camille avea două dormitoare, o 
bucătărie, cameră de zi şi două săli de primire - spaţiu 
suficient pentru a te întâlni cu grupuri diferite de oameni. 
Mai avea patru linii telefonice, un fax şi un aparat video. 
Asistentul lui Sandy aduse de la New Orleans computerul şi 
aparatura tehnică necesară, împreună cu primul lot din 
documentele Aricia. Primul vizitator în biroul temporar al 
domnului Medermott a fost J. Murray Riddleton, avocatul 
învins care se ocupa de divorţul lui Trudy. Timid, îi înmână 
o propunere de rezolvare a drepturilor de proprietate şi 
vizitare a copilului. Discutară în timpul prânzului. Termenii 
capitulării fuseseră dictaţi de către Patrick. Şi, cum el era 
acum cel care stabilea regulile jocului, Sandy găsi destule 
detalii pe care să le purice. E un proiect bun, repeta el, 
făcând tot felul de adnotări cu cerneală roşie. Riddleton 
suportă atacurile ca un adevărat profesionist. Argumenta 
fiecare punct, protestă la toate modificările, dar ambii 
avocaţi ştiau că aranjamentul va fi schimbat după dorinţele 


lui Patrick. Testul ADN şi pozele în pielea goală hotărau 
totul. 

Al doilea vizitator a fost Talbot Mims, consilierul din Biloxi 
al companiei de asigurări Northern Case Mutual, un tip 
expansiv şi jovial care călătorea cu un microbuz confortabil 
cu şofer, tapiserie interioară de piele, o mică masă de lucru, 
două telefoane, un fax, un pager, televizor şi video, pentru 
ca Mims să poată studia înregistrările video ale depoziţiilor, 
un computer portabil şi unul obişnuit, plus o canapea 
pentru a se putea odihni câteva clipe, deşi cădea lat numai 
după câte o zi foarte dificilă în tribunal. Anturajul lui 
includea o secretară şi un asistent, amândoi cu telefoane 
celulare şi un asociat obligatoriu, pe care îl purta cu el 
numai pentru că acela contribuia la reducerea impozitelor. 

Cei patru se prezentară grăbiţi în Apartamentul Camille, 
unde Sandy îi primi în jeans şi le oferi băuturi răcoritoare 
din mini-bar. Toţi refuzară. Secretara şi asistentul îşi găsiră 
imediat ceva de discutat la telefoanele lor celulare. Sandy îi 
conduse pe Mims şi pe asociatul lui fără nume într-una din 
sălile de întrunire şi se aşezară toţi trei în faţa imensei 
ferestre de unde se vedea parcarea acoperită a cazinoului 
Nugget şi, dincolo de ea, primii piloni de oţel ai încă unui 
superb cazino în curs de construcţie. 

— Voi trece direct la subiect, spuse Sandy. Cunoaşteţi un 
bărbat pe nume Jack Stephano? 

Mims reflectă rapid. 

— Nu, răspunse el. 

— Nici nu-mi imaginam. E un superdetectiv de la 
Washington. A fost angajat de Aricia, Northern Case Mutual 
şi Monarch-Sierra pentru a-l găsi pe Patrick. 

— Şi? 

— Şi aş vrea să vă uitaţi la aceste fotografii, răspunse 
Sandy, zâmbind şi întinzându-le un set de fotografii 
lucioase, color, scoase dintr-un dosar. Mims le întinse pe 
masă - erau rănile lui Patrick, în toată splendoarea lor. 


— Au fost şi în ziare, nu? întrebă el. 

— Unele din ele. 

— Mda, mi se pare că le-aţi făcut publice când aţi dat FBI- 
ul în judecată. 

— Nu FBl-ul i-a făcut asta clientului meu, domnule Mims. 

— Ei, nu mai spuneţi! Comentă Mims, lăsând pozele şi 
aşteptând să afle mai multe de la Sandy. 

— Nu FBl-ul l-a găsit pe Patrick. 

— Atunci, de ce i-aţi acuzat? 

— Pentru reclamă şi ca să trezim oarecare simpatie 
pentru clientul meu. 

— Nu ţine. 

— Poate nu cu dumneavoastră, dar nu veţi fi printre 
juraţi, nu? In orice caz, aceste răni au fost rezultatul unor 
torturi prelungite, provocate de oamenii lui Jack Stephano, 
care lucra pentru mai mulţi clienţi, dintre care, întâmplător, 
unul este şi Northern Case Mutual, o mândră companie pe 
acţiuni, cu o reputaţie solidă de responsabilitate 
corporativa şi şase milioane fonduri deţinute de acţionari. 

Talbot Mims era un om foarte practic. Trebuia să fie aşa. 
Cu trei sute de dosare în lucru şi optsprezece companii mari 
de asigurări drept clienţi, nu avea timp de joacă. 

— Am două întrebări, spuse el. Prima: puteţi dovedi? 

— Da. FBl-ul poate confirma. 

— A doua. Ce doriţi dumneavoastră? 

— Doresc ca unul dintre directorii executivi de prim rang 
de la Northern Case Mutual să vină mâine chiar aici, în 
această cameră; vreau să fie o persoana cu autoritate 
indiscutabila. 

— Aceia sunt oameni ocupați. 

— Toţi suntem ocupați. Nu vă ameninţ cu acţionarea în 
justiţie, dar gândiţi-vă cât de penibil ar fi... 

— Mie îmi sună a ameninţare. 

— Spuneţi-i cum vreţi. 

— La ce oră? 


— Patru după-amiază. 

— Vom fi aici, spuse Mims, strângându-i mâna şi plecând 
grăbit, urmat de mica lui echipă. 

Echipa lui Sandy sosi şi ea, în aceeaşi după-amiază. O 
secretară răspunse la telefonul care suna din zece în zece 
minute. Sandy vorbise cu Cutter, T.L. Parrish, şeriful 
Sweeney, Mark Birck din Miami, judecătorul Huskey, câţiva 
avocaţi din Biloxi şi Maurice Mast, procurorul federal pentru 
districtul din Mississippi. Pe plan personal, îşi sunase soţia 
de două ori, pentru a afla ce face familia şi mai sunase şi la 
directoarea şcolii unde învăţa fetiţa lui, în clasa a treia. 

Vorbise la telefon de două ori cu Hal Ladd, dar se întâlni 
pentru prima dată faţă în faţă cu acesta în apartamentul 
Camille. Ladd reprezenta compania Monarch-Sierra. Sosi 
singur, lucru uimitor pentru Sandy, pentru că avocaţii de la 
companiile de asigurare umblau întotdeauna câte doi. 
Oricare ar fi fost problema, trebuia să vină câte doi la orice 
întâlnire. Amândoi ascultau, amândoi te priveau, luau notițe 
şi, cel mai important, amândoi îşi prezentau notele de plată 
clientului. 

Sandy cunoştea două firme mari, bogate din New Orleans 
care, deloc surprinzător, adoptaseră chiar varianta cu trei 
avocaţi în practica de apărare a asigurărilor. 

Ladd era un tip serios, de aproape cincizeci de ani şi, cu 
reputaţia lui, nu mai avea nevoie de prezenţa unui alt 
avocat. Accepta, politicos, o Coca-Cola dietetică şi se aşeză 
pe acelaşi fotoliu pe care stătuse şi domnul Mims. 

Sandy îi puse aceeaşi întrebare. 

— Cunoaşteţi un bărbat pe nume Jack Stephano? 

Nu îl cunoştea, aşa că Sandy îi prezentă faptele pe scurt. 
Apoi îi puse în faţă, pe masă, fotografiile cu rănile lui Patrick 
şi le comentară împreună, în câteva cuvinte. Rănile nu erau 
produse de agenţii FBI, îi explică Sandy. Ladd citi printre 
rânduri. Cum reprezentase mulţi ani la rând interesele 
companiilor de asigurări, renunţase să se mai lase surprins 


de murdăriile la care acestea se pretau câteodată. 

Chiar şi aşa, informaţiile erau şocante. 

— Presupunând că puteţi dovedi aceste lucruri, spuse 
Ladd, sunt sigur că clientul meu ar prefera să ţină lucrurile 
sub tăcere. 

— Suntem pregătiţi să modificăm acuzaţiile, scoțând FBI- 
ul din cauză şi înlocuindu-l cu clientul dumneavoastră, 
Northern Case Mutual, Aricia, Stephano şi toţi ceilalţi 
responsabili pentru tortură. E vorba de un cetăţean 
american, torturat cu bună ştiinţă şi însemnat pe viaţă de 
către alţi americani. Putem scoate milioane. Vom intenta 
procesul aici, în Biloxi. 

Nu şi dacă Ladd avea vreun cuvânt de spus. Acceptă să 
sune imediat la Monarch-Sierra, cerând ca avocatul 
principal al firmei să lase orice altceva şi să vină cu avionul 
la Biloxi. Părea furios pe clientul său care iniţiase 
cercetările fără să-l informeze. 

— Dacă este adevărat, spuse el, nu îi voi mai reprezenta 
niciodată. 

— Vă rog să mă credeţi, e adevărat. 


Aproape se lăsase întunericul când Paulo se trezi legat la 
ochi şi cu cătuşe la mâini, fiind apoi scos din casă. Nimeni 
nu îl ameninţa cu pistolul, nimeni nu îi adresa cuvinte grele. 
Nu auzea nici o voce. Călători singur, pe bancheta din 
spatele unei maşini micuţe, timp de aproape o oră. La radio 
se difuza muzică clasică. 

Când maşina se opri, cele două uşi din faţă se deschiseră 
şi cineva îl ajută pe Paulo să coboare. „Veniţi cu mine”, auzi 
o voce în dreptul umărului şi o mână zdravănă îl prinse de 
cot. Mergeau pe un drum pietruit. După circa o sută de 
metri se opriră. Vocea i se adresă din nou. 

— Vă aflaţi pe un drum de ţară, la douăzeci de kilometri 
de Rio. La stânga, la trei sute de metri mai încolo, se află o 
fermă cu un telefon. Mergeţi acolo şi cereţi ajutor. Eu amo 


puşcă. 

Dacă vă întoarceţi spre mine, nu voi avea altă soluţie 
decât să vă ucid. 

— N-am să mă întorc, spuse Paulo, tremurând din tot 
trupul. 

— Bine. Vă voi scoate mai întâi cătuşele, apoi şi eşarfa de 
la ochi. 

__— Nu mă întorc, spuse Paulo. 
li desfăcură cătuşele. 

— Acum, voi desface eşarfa. Plecaţi imediat. 

Eşarfa îi fu trasă de pe ochi şi, lăsând capul în jos, Paulo 
porni în fugă pe acel drum. În urmă nu se auzea niciun 
zgomot. Nu avea curajul să întoarcă privirea. Ajuns la 
fermă, sună la poliţie şi apoi îşi sună fiul. 


33 


Stenografele curţii, punctuale, au sosit la ora opt. Pe 
amândouă le chema Linda - una îşi scria numele cu „i”, iar 
cealaltă cu „y”. Şi-au prezentat cărţile de vizită şi l-au 
urmat pe Sandy spre centrul apartamentului, unde mobila 
fusese dată de perete şi fuseseră aduse nişte scaune. 
Sandy o aşeză pe Lynda la un capăt al camerei, cu spatele 
la fereastra cu jaluzelele trase şi pe Linda la celălalt capăt, 
într-o nişă de lângă bar, de unde putea să vadă pe toată 
lumea. Amândouă îşi doreau cu disperare să fumeze o 
ultimă ţigară, aşa că Sandy le trimise în dormitorul de la 
capătul holului. 

Următorul sosit era Jaynes, cu grupul său. Avea un şofer 
-un agent federal mai vârstnic care îi servea şi de gardă de 
corp, paznic şi curier; avea un avocat de la FBI; se mai aflau 
lângă el Cutter şi şeful ierarhic al acestuia. De la biroul 
procurorului general sosise şi Sprawling, un veteran cu ochi 
negri ca smoala, care vorbea puţin dar prindea orice sunet. 
Toţi şase erau îmbrăcaţi în costume negre sau bleumarin; 
toţi îşi oferiră cărţile de vizită, pe care asistentul lui Sandy 
le puse deoparte. Secretara lui Sandy primi rugămintea de 
a le face câte o cafea, în timp ce întregul grup străbătu 
holul mic de trecere şi intră în camera de zi. 

Următorul sosit fu Maurice Mast, procuror federal pentru 
districtul de vest în Mississippi, acompaniat doar de un 
singur asistent. A fost urmat, la rândul său, de T.L. Parrish, 
singur; întrunirea putea începe. 

Cei de faţă se grupară în mod firesc, pe ierarhii. Şoferul 
lui Jaynes şi asistentul lui Mast rămaseră în hol, lângă o 
tavă cu gogoşi şi ziarele de dimineaţă. 

Sandy închise uşa, le adresă tuturor un salut vesel şi le 
mulţumi pentru prezenţă. Se aşezară. Nimeni nu zâmbea, 
totuşi nu erau nemulţumiţi că se aflau acolo. Abia aşteptau 
să afle ce li se va spune. 


Sandy le prezentă pe cele două stenografe ale curţii şi le 
explică faptul că dubla înregistrare a discuţiei va rămâne la 
el, fiind considerată extrem de confidențială. Toată lumea 
păru satisfăcută. În acel moment, nimeni nu avea întrebări 
de pus sau alte comentarii de făcut, pentru că nu erau încă 
siguri care era motivul întâlnirii. 

Sandy ţinea în mână o agendă, cu toate notele sale puse 
în ordine - o prezentare a cazului, care ocupa cam 
douăsprezece pagini. Avea impresia că se află în faţa unui 
juriu. Le transmise salutări de la clientul său, Patrick 
Lanigan, şi le mai spuse că rănile sale erau în curs de 
vindecare. Apoi recapitula acuzaţiile aduse lui Patrick: omor 
cu premeditare, susţinut de stat; furt, fraudă fiscală şi fugă, 
susţinute de autorităţile federale. Pentru omor putea primi 
pedeapsa cu moartea. Pentru celelalte, cel mult treizeci de 
ani. 

— Acuzaţiile federale sunt foarte grave, spuse el, pe un 
ton grav. Dar ele pălesc în comparaţie cu aceea de omor cu 
premeditare. Ca să fiu sincer, am dori să scăpăm de 
autorităţile federale, pentru a ne concentra asupra 
acuzaţiei de omor. 

— Aveţi un plan pentru a scăpa de noi? îl întrebă Jaynes. 

— Avem o ofertă. 

— În ea sunt incluşi şi banii? 

— Categoric. 

— Noi nu avem pretenţii la bani. Aceştia nu au fost furaţi 
de la guvernul federal. 

— Aici vă înşelaţi. 

Sprawling simţea nevoia să intervină în discuţie. 

— Chiar credeţi că în felul acesta puteţi scăpa neatinşi? 
Era mai mult decât o provocare. Rostea cuvintele plat, pe 
un ton categoric, mergând direct la ţintă. 

Juraţii se răsteau la el, dar Sandy era hotărât să-şi 
urmeze scenariul. 

— Aşteptaţi puţin, spuse el. Dacă îmi permiteţi să prezint 


mai întâi faptele, vom putea discuta opţiunile. Acum 
presupun că suntem cu toţii la curent cu cererea depusă de 
domnul Aricia în 1991, prin care solicita daune din partea 
firmei pentru care lucrase, conform prevederilor Actului 
pentru false pretenţii. Acţiunea a fost pregătită şi înaintată 
de firma lui Bogan de aici, din Biloxi; la vremea respectivă, 
firma avea un nou partener, pe nume Patrick Lanigan. 
Cererea era frauduloasă. Clientul meu a descoperit acest 
lucru şi apoi a aflat că firma plănuia să-l concedieze după 
aprobarea cererii lui Aricia de către Departamentul de 
Justiţie, dar înainte de sosirea banilor. De-a lungul mai 
multor luni, clientul meu a adunat, pe ascuns, probe care 
demonstrează, clar şi convingător, că domnul Aricia şi 
avocaţii săi au conspirat pentru a obţine, fraudulos, de la 
guvern, nouăzeci de milioane de dolari. Probele se 
constituie din documente şi conversații înregistrate. 

— Unde sunt probele? Intrebă Jaynes. 

— Sunt la dispoziţia clientului meu. 

— Le putem obţine cu forţa, să ştii. Putem face rost de un 
mandat de percheziţie şi le putem lua când vrem noi. 

— Dar dacă clientul meu refuză să se supună 
percheziţiei? Dar dacă distruge probele, sau, pur şi simplu, 
le ascunde din nou? Ce veţi face în acest caz? Il veţi 
închide? Îl veţi acuza de altceva? Ca să fiu sincer, el nu se 
teme de dumneavoastră şi de mandatele astea de 
percheziţie. 

— Dar dumneata? Îl întrebă Jaynes. Dacă le ai dumneata, 
putem face o percheziţie aici. 

— Nu le dau. Tot ceea ce primesc de la clientul meu 
constituie secret profesional şi este confidenţial. Este 
dreptul oricărui avocat. Nu uitaţi că domnul Aricia a intentat 
o acţiune împotriva clientului meu. Toate documentele 
aflate în posesia mea sunt privilegiate. In niciun caz, 
indiferent de situaţie, nu voi renunţa la documente, decât 
cu aprobarea clientului meu. 


— Dar dacă obţinem un ordin judecătoresc? 

— II voi ignora şi voi face apel. Nu puteţi câştiga de data 
asta, domnilor. 

În acel moment, ei părură să-şi accepte înfrângerea. 
Nimeni nu era surprins. i 

— Câte persoane sunt implicate? Intreba Jaynes. 

— Cei patru parteneri de la firmă şi domnul Aricia. 

Se lăsă o tăcere grea, în care toţi cei prezenţi aşteptară 
ca Sandy să anunţe numele senatorului, dar el nu spuse 
nimic despre asta. Aruncă o privire asupra notiţelor sale şi 
continuă: 

— Propunerea noastră e foarte simplă. Noi vă dăm 
documentele şi înregistrările. Patrick restituie banii, în 
totalitate. În schimb, acuzaţiile federale vor fi retrase, 
pentru ca noi să ne putem concentra asupra celor înaintate 
de stat. Fiscul îl lasă în pace. Avocatul său brazilian, Eva 
Miranda, e eliberată imediat. 

Sandy le prezentă termenii săi dintr-o suflare, pentru că 
repetase totul foarte bine; juriul său îi sorbea fiecare 
cuvânt. Sprawling lua notițe. Jaynes privea în pământ, 
serios dar nu încruntat. Ceilalţi păstrau o atitudine neutră, 
deşi ar fi avut multe întrebări de pus. 

— Toate astea trebuie rezolvate chiar astăzi, adăugă 
Sandy. Este foarte urgent. 

— De ce? Il întreba Jaynes. 

— Pentru că fata este închisă. Pentru că sunteţi toţi aici şi 
aveţi autoritatea de a lua o hotărâre. Pentru că clientul meu 
a stabilit termenul limita pentru astăzi, la ora 17.00. Dacă 
nu ajungem la o înţelegere până atunci, el va păstra banii, 
va distruge probele şi îşi va ispăşi pedeapsa, sperând că 
într-o zi va fi eliberat. 

Patrick era în stare de orice. Până în acel moment, 
reuşise să-şi petreacă detenţia într-o camera confortabilă, 
privată, cu tot personalul spitalului la dispoziţia sa. 

— Să vorbim despre senator, spuse Sprawling. 


— Grozava idee, îi răspunse Sandy. Deschise uşa şi îi 
şopti ceva asistentului său. O masă pe care se aflau boxe şi 
un casetofon fu adusă până în centrul încăperii, apoi Sandy 
închise din nou uşa. Îşi privi notițele, apoi reluă: Data era 
14 ianuarie 1992, cam cu trei săptămâni înainte de 
dispariţia lui Patrick. Conversaţia a avut loc în incinta firmei, 
la primul etaj, într-o cameră cunoscută sub numele de 
„debara”, un fel de încăpere bună la toate, folosită uneori 
pentru întruniri restrânse. Prima voce pe care o veţi auzi îi 
aparţine lui Charlie Bogan, apoi urmează Benny Aricia şi 
Dough Vitrano. Aricia a sosit la firmă neanunţat şi, după 
cum veţi vedea, nu era într-o dispoziţie prea bună. 

Sandy se îndreptă spre masă şi cercetă butoanele 
aparatului. Casetofonul era nou şi legat la două boxe foarte 
scumpe. Ceilalţi îl priveau cu atenţie, unul chiar aplecându- 
se puţin spre el. 

— Deci, repetă Sandy, întâi Bogan, apoi Aricia şi Vitrano. 

Apăsă un buton. Urmară zece secunde de linişte deplină, 
apoi vocile se auziră dintr-o dată, prin boxe. Voci furioase. 
BOGAN - Ne-am înţeles pentru un onorariu de o treime, aşa 
cum cerem de obicei. Ai semnat contractul. Ştii de un an şi 
jumătate că noi cerem o treime. 

ARICIA - Nu meritaţi treizeci de milioane de dolari! 

VITRANO - Nici tu nu meriţi şaizeci! 

ARICIA - Vreau să ştiu cum veţi împărţi banii! 

BOGAN - Două treimi la o treime. Şaizeci la treizeci. 

ARICIA- Nu, nu. Cele treizeci de milioane care ajung aici: 
cine şi cât primeşte? 

VITRANO - Asta nu e treaba ta. 

ARICIA - Pe naiba! Sunt banii pe care eu îi plătesc drept 
onorariu. Am dreptul să ştiu cine şi cât primeşte! 

BOGAN - Nu-i adevărat! 

ARICIA - Cât primeşte senatorul? 

BOGAN - Nu e treaba ta. 

ARICIA (urlând) - Ba e treaba mea! Tipul şi-a petrecut 


ultimul an la Washington făcând presiuni, obţinând ajutorul 
unor oameni de la Marină, Pentagon şi Departamentul de 
Justiţie. La naiba, a lucrat mai mult timp la dosarul meu 
decât la problemele contribuabililor! 

VITRANO - Nu mai ţipa, Benny, te rog! 

ARICIA - Vreau să ştiu cât primeşte nemernicul ăla 
prăpădit. Am dreptul să ştiu cât îi daţi pe sub mână, pentru 
că sunt banii mei! 

VITRANO - Total e pe sub mână, Benny. 

ARICIA - Cât? 

BOGAN - Vom avea grijă noi de el, Benny, de acord? De ce 
insişti atât de mult? Nu e nimic nou în asta. 

VITRANO - Eu cred că ai ales firma asta tocmai pentru că 
avem legături la Washington. 

ARICIA- Cinci milioane, zece milioane? Cât mă costă? 
BOGAN - N-ai să ştii niciodată. 

ARICIA - Pe naiba! Am să-l sun pe nemernic şi am să-l 
întreb chiar eu! 

BOGAN - N-ai decât! 

VITRANO - Ce-i cu tine, Benny? Eşti pe punctul de a 
câştiga şaizeci de milioane de dolari şi, deodată, ai devenit 
mai lacom. 

ARICIA- Nu-mi ţine mie predici, mai ales despre lăcomie! 
Când am venit aici, voi, băieţi, câştigaţi două sute de dolari 
pe oră. Acum, uitaţi-vă la voi, cum încercaţi să justificaţi un 
onorariu de treizeci de milioane. Aţi început să vă renovaţi 
birourile. V-aţi comandat deja maşini noi. Mâine, poimâine o 
să treceţi la iahturi şi avioane şi toate celelalte jucării ale 
oamenilor bogaţi. Şi toate astea, cu banii mei. 

BOGAN - Banii tăi? N-am prea înţeles, Benny, ce părere ai? 
Lămureşte-mă. Cererea ta a fost la fel de falsă ca o 
bancnotă de trei dolari. 

ARICIA - Da, dar totul s-a întâmplat datorită mie. Eu, nu voi, 
eu am prins în cursă compania Platt & Rockland. 

BOGAN - Atunci, de ce ne-ai angajat? 


ARICIA - Grozavă întrebare! 

VITRANO - Nu stai prea bine cu memoria, Benny. Ai venit 
aici pentru că avem relaţii. Aveai nevoie de ajutor. Am 
conceput cererea împreună, am cheltuit patru mii de ore de 
muncă pentru asta şi am tras sforile potrivite la 
Washington. Toate cu acordul tău, să nu uităm. 

ARICIA - Să tăiem partea senatorului. În felul ăsta 
economisim zece milioane. Mai tăiem încă zece şi voi, 
băieţi, rămâneţi cu zece milioane, numai ale voastre. Ar fi 
un onorariu mult mai potrivit, după părerea mea. 

VITRANO (râzând) - Grozavă afacere, Benny! Uiţi un lucru 
foarte important. Dacă nu eram noi şi politicienii, n-ai fi 
primit niciun ban. 

Sandy apăsă pe buton. Banda se opri, dar vocile 
continuară, parcă, să răsune în încăpere, mai bine de un 
minut. Cei prezenţi se uitau în podea, în tavan, pe pereţi, 
fiecare încercând să savureze şi să memoreze, pentru mai 
târziu, cât mai mult din cele auzite. 

Zâmbind cu gura până la urechi, Sandy le spuse: 

— Domnilor, acesta este doar un fragment. 

— Când primim restul? 

— E posibil chiar în câteva ore. 

— Clientul dumitale e gata să depună mărturie în faţa 
unui juriu federal? întrebă Sprawling. 

— Da, bineînţeles. Dar nu promite să depună mărturie în 
proces. 

— De ce nu? 

— Nu trebuie să dea explicaţii. Aceasta e poziţia lui, 
nimic mai mult. Cu aceste cuvinte, Sandy împinse masa 
până la uşă, bătu şi o lăsă din nou în grija asistentului său. 
Se adresa încă o dată celor prezenţi: 

— Domnilor, ar trebui să staţi de vorbă. Eu ies afară. 
Simţiţi-vă ca acasă. 

— N-o să vorbim aici, spuse Jaynes, sărind în picioare. Se 
înregistrează prea multe lucruri şi, date fiind obiceiurile lui 


Patrick, nu suntem în siguranţa în niciuna din camere. Ne 
ducem în camera noastră, conchise el. 

— Cum doriţi, răspunse Sandy. 

Toţi cei prezenţi se ridicară în picioare şi îşi luară 
servietele. leşiră în hol, unul după altul şi părăsiră, în cele 
din urmă, apartamentul. Lynda şi Linda plecară grăbite spre 
dormitorul de la capătul culoarului, spre toaletă şi traseră 
câteva fumuri de ţigară. 

Se reîntâlniră cu două etaje mai jos, într-o cameră care, 
curând, deveni neîncăpătoare. lşi scoaseră jachetele, 
aruncându-le peste pernele de pe amândouă paturile. 
Jaynes îi ceru şoferului său să-l aştepte în hol, împreună cu 
asistentul lui Mast. Aveau de discutat probleme mult prea 
delicate pentru urechile lor. 

Cel care pierdea cel mai mult în cazul unei înţelegeri, era 
Maurice Mast. Dacă se retrăgeau acuzaţiile federale, nu mai 
avea pe cine acuza. Era gata să rateze un proces important 
şi simţea nevoia ca măcar să-şi exprime obiecțiile, înainte 
de începerea altor discuţii. 

— O să apărem ca nişte caraghioşi, dacă îi permitem să- 
şi cumpere libertatea, spuse el, adresându-se în primul 
rând lui Sprawling, care încerca, în zadar, să-şi găsească o 
poziţie mai comodă pe scaunul tare, de lemn. 

Sprawling era omul cu cea mai mare autoritate, cu 
excepţia procurorului general însuşi, asta însemnând că se 
afla cu câteva niveluri ierarhice deasupra lui Mast. Timp de 
câteva minute, avea să asculte, politicos, părerile 
subalternilor, pentru ca apoi să ia o decizie, împreună cu 
Jaynes. 

Hamilton Jaynes se întoarse spre T.L. Parrish şi îl întrebă: 

— Eşti suficient de convins că îl poţi condamna pe 
Lanigan pentru omor? 

T.L. era genul precaut şi ştia perfect că orice promisiuni 
ar face vor fi ţinute bine minte de către cei prezenţi. 

— S-ar putea să apară câteva probleme dacă insistăm pe 


omor din culpă. Avem şanse cu varianta de omucidere. 

— Cât ar lua pentru omucidere? 

— Douăzeci de ani. 

— Cât ar sta în închisoare? 

— Cinci ani, cu aproximaţie. 

Ciudat, dar informaţia păru să fie pe placul lui Jaynes, 
ofiţer de carieră, care era de părere că aceia care încălcau 
legea meritau să ajungă la închisoare. 

— De acord, Cutter? întrebă el, păşind, în sus şi-n jos, pe 
lângă pat. 

— Nu avem prea multe dovezi, spuse Cutter. Nu putem 
dovedi cine, cum, ce a făcut, când şi unde anume s-a 
petrecut crima. Credem că ştim motivul, dar procesul ar 
putea deveni un coşmar. Cu omuciderea ar fi mult mai 
simplu. 

— Dar judecătorul ce va face? îl întrebă Jaynes pe 
Parrish. Îi va da sentinţa maximă? 

— Dacă e condamnat pentru omucidere, presupun că 
judecătorul îi va da douăzeci de ani. Eliberarea condiţionată 
e hotărâtă de către conducerea penitenciarului. 

— Putem fi siguri că Lanigan îşi va petrece următorii cinci 
ani în spatele gratiilor? întrebă Jaynes, privindu-i pe rând pe 
toţi cei din jurul său. 

— Da, bineînţeles, răspunse Parrish, parcă scuzându-se. 
Şi nu renunţăm la pedeapsa cu moartea. Dorim să insistăm 
pe ideea că Lanigan a omorât pe cineva ca să poată fura 
banii. E greu de crezut că vom obţine pedeapsa capitală, 
dar, dacă e condamnat pentru omor simplu, riscă să-şi 
petreacă tot restul vieţii în puşcărie. 

— Chiar are vreo importanţă pentru noi dacă îşi ispăşeşte 
pedeapsa la Parchman sau într-o închisoare federală? 
întrebă Jaynes. Era evident că, pentru el, nu conta. 

— Sunt sigur că Patrick are părerea lui în această 
privinţă, spuse Parrish, stârnind câteva zâmbete. 

T.L. era în mod special mulţumit de felul cum decurgeau 


lucrurile, pentru că avea toate şansele să rămână singurul 
procuror implicat. Mast şi FBl-ul îşi pregăteau ieşirea rapidă 
din scenă. Fisura se produsese şi el se hotărî să-l împingă 
pe Mast mai aproape de marginea prăpastiei. 

— Nici nu mă îndoiesc că Patrick va ajunge la Parchman, 
îi spuse acestuia, cu amabilitate. 

Mast nu renunţa prea uşor. Clătină din cap şi se încruntă. 

— Nu ştiu, răspunse el. Cred că ne facem de râs dacă 
acceptăm aşa ceva. Nu poţi prăda o bancă, pentru ca apoi 
să fii prins şi să oferi banii înapoi, dacă se retrag acuzaţiile. 
Justiţia nu e de vânzare. 

— E ceva mai complicat decât atât, spuse Sprawling. 
Dintr-o dată, avem şansa să prindem un peşte mai mare, 
iar Lanigan e cheia. Banii pe care i-a furat erau murdari. Pur 
şi simplu îi recuperăm şi îi dăm înapoi contribuabililor. 

Mast nu îndrăzni să se pună cu Sprawling. Jaynes se 
întoarse spre T.L. Parrish şi spuse: 

— Cu tot respectul, domnule Parrish, v-aş ruga să ieşiţi o 
clipă afară. Trebuie să discutăm ceva între noi, 
reprezentanţii federali. 

— Sigur că da, acceptă Parrish, îndreptându-se spre uşă 
şi ieşind pe hol. 

Vorbiseră destul. Era momentul ca Sprawling să încheie 
înţelegerea. 

— Domnilor, este foarte simplu. Sunt câţiva oameni 
foarte importanţi la Washington care urmăresc îndeaproape 
ce se întâmplă. Senatorul Nye nu a fost niciodată prieten cu 
Preşedintele şi, ca să fiu sincer, un scandal zdravăn din 
partea aceea ar mulţumi administraţia. Nye candidează din 
nou, peste doi ani. Aceste acuzaţii îi vor da de lucru. lar 
dacă sunt adevărate, atunci e terminat. 

— Noi vom face cercetările, îi spuse Jaynes lui Mast. lar 
voi îl veţi pune sub acuzaţie. 

Brusc, Mast simţi că această întrunire era în beneficiul 
său. Decizia de a face o înţelegere cu Patrick fusese luată 


de oameni cu mult mai multă putere decât Sprawling şi 
Jaynes. Aceştia încercau doar să-l mulţumească, pentru că 
el, Mast, era, la urma urmelor, procuror districtual. 

Ideea cercetării şi punerii sub acuzare a unui senator al 
Statelor Unite implica o mulţime de posibilităţi şi Mast se 
entuziasma imediat. Parcă se şi vedea în sala de tribunal, 
dând drumul înregistrărilor lui Patrick, în faţa juraţilor şi a 
spectatorilor care sorbeau fiecare cuvânt. 

— Deci, acceptam înţelegerea? spuse el, ridicând din 
umeri, ca şi cum nici nu i-ar fi păsat. 

— Da, îi răspunse Sprawling. N-are sens să ne mai 
gândim. Vom apărea într-o lumină favorabilă, dacă obţinem 
banii înapoi. Patrick rămâne la închisoare pentru multă 
vreme. Noi prindem nişte escroci şi mai mari. 

— Plus că şi Preşedintele doreşte să se rezolve situaţia, 
spuse Mast zâmbind, deşi nu-l încuraja nimeni. 

— N-am spus aşa ceva, ripostă Sprawling. N-am vorbit cu 
Preşedintele despre asta. Şefii mei au vorbit cu consilierii 
lui. Asta e tot ce ştiu. 

Jaynes îl rechemă pe T.L. Parrish de pe hol şi îşi petrecură 
aproape încă o oră discutând oferta lui Patrick şi examinând 
fiecare element al acesteia. Fata putea fi eliberată în cel 
mult o oră. Patrick mai trebuia să plătească şi o dobândă la 
suma de bani iniţială, stabiliră ei. Dar procesul intentat de 
el împotriva FBl-ului? Jaynes îşi notă o listă de probleme pe 
care să le discute cu Sandy. 

La Miami, Mark Birck, îi aduse personal Evei vestea că 
tatăl ei fusese eliberat. Nu păţise nimic; de fapt, fusese 
tratat destul de bine. 

li mai spuse că, doar cu puţin noroc, putea fi eliberată şi 
ea într-o zi sau două. 


34 


Cu feţe solemne şi impenetrabile, se întoarseră în 
Apartamentul Camille şi luară loc pe aceleaşi scaune ca mai 
înainte. Majoritatea îşi lăsaseră jachetele în cealaltă 
cameră, îşi suflecaseră mânecile cămăşilor şi îşi slăbiseră 
nodul cravatelor, de parcă se pregăteau pentru o muncă 
grea. După ceasul lui Sandy, fuseseră plecaţi aproape o oră 
şi jumătate. Sprawling era acum purtătorul lor de cuvânt 

— În legătură cu banii, începu el, şi Sandy înţelese 
imediat că vor încheia înţelegerea. Rămâneau doar 
detaliile. În legătura cu banii, cât este de acord să 
returneze clientul dumitale? 

— Toată suma. 

— Adică? 

— Toate cele nouăzeci de milioane. 

— Dar dobânda? 

— Cui îi pasă de dobândă? 

— Nouă ne pasă. 

— De ce? 

— Păi, aşa ar fi corect. 

— Corect faţă de cine? 

— Păi, faţă de contribuabili. Sandy aproape că îi râse în 
nas. 

— Nu zău? Voi, băieţi, lucraţi pentru guvernul federal. De 
când vă faceţi griji pentru protecţia contribuabililor? 

— Aşa se procedează în cazurile de furt şi fraudă, adăugă 
Maurice Mast. 

— Cât? întrebă Sandy. Ce rată a dobânzii? 

— Dobânda de bază este de nouă la sută, spuse 
Sprawling. După părerea mea, aşa e corect. 

— Ah, zău? Te pomeneşti că aşa procedează şi fiscul 
când plătesc prea mult şi e obligat să-mi trimită nişte bani 
înapoi? 

Nimeni nu-i putea da un răspuns la această întrebare. 


— Şase procente, spuse Sandy. Şase nenorocite de 
procente, atâta plăteşte guvernul. 

Şansa lui Sandy era că îşi pregătise minuţios rolul. 
Anticipase întrebările şi formulase cu măiestrie 
răspunsurile. Acum, era o distracție întreagă să-i vadă dând 
din colţ în colţ, în încercarea de a egaliza situaţia. 

— Deci, ne oferiţi şase procente? întrebă Sprawling. 
Vorbea rar, alegându-şi cuvintele cu grijă. 

— Bineînţeles că nu. Noi avem banii; noi vom hotărî cât 
plătim. Acelaşi principiu este folosit şi de guvern. Ne 
imaginăm că banii vor reintra, pur şi simplu, în sacul fără 
fund al Pentagonului. 

— Nu depinde de noi, spuse Jaynes. Era deja obosit şi nu 
avea chef de predici. 

— lată cum vedem noi problema banilor, spuse Sandy. Ar 
fi fost în întregime pierduţi, plătiţi unor escroci şmecheri 
care i-ar fi făcut dispăruţi pe vecie. Clientul meu a 
împiedicat acest lucru, a păstrat banii şi acum este gata să- 
i dea înapoi. î 

— Poate că doreşte o recompensă, nu? Intrebă Jaynes. 

— Nu. Dar renunţaţi la dobândă. 

— Trebuie să convingem nişte persoane de la 
Washington, spuse Sprawling; nu era o rugăminte, dar avea 
nevoie de ajutor. Daţi-ne nişte date pe care să ne putem 
baza. 

— Vom plăti jumătate din rata dobânzii fiscului, niciun 
ban mai mult. 

Arborând o expresie gravă, Sprawling spuse: 

— Voi cere aprobarea procurorului general. Sper din 
suflet să fie bine dispus. 

— Transmiteţi-i salutări din partea mea, spuse Sandy. 

Jaynes îşi ridică privirea de pe carneţelul în care îşi 
notase câte ceva şi întrebă: 

— Trei procente, corect? 

— Corect. Din 26 martie 1992 şi până la 1 noiembrie 


1996. În total, o sută treisprezece milioane şi nişte 
mărunţiş, de care nu vom ţine seamă. O sută treisprezece 
milioane, sumă rotundă. 

Cifrele sunau foarte plăcut la ureche, în special pentru 
reprezentanţii guvernului aflaţi acolo. Fiecare îşi scrise 
suma în carneţel. Părea imensă. Cine să protesteze 
împotriva unui aranjament care aducea atât de mult înapoi 
în mâinile contribuabililor? 

Faptul că li se oferea atât de mult însemna un singur 
lucru: Patrick luase banii şi îi învestise inteligent. Echipa lui 
Sprawling făcuse, mai devreme, nişte calcule. Presupunând 
că Patrick plasase toţi banii în învestiţii cu dobânda de opt 
procente pe an, totalul s-ar fi ridicat, în acel moment la o 
sută treizeci şi unu de milioane. Cu zece procente, suma ar 
fi fost de o sută patruzeci şi patru de milioane. 
Neimpozabili, bineînţeles. Aparent, Patrick nu cheltuise 
prea mult din ei, aşa că tot rămânea un om foarte bogat. 

— Suntem, de asemenea, îngrijoraţi de acţiunea 
intentată de dumneavoastră în numele domnului Lanigan, 
spuse Sprawling. 

— Vom scoate FBl-ul de sub acuzare, dar vreau să vă cer 
o favoare, domnule Jaynes. Putem discuta mai târziu 
despre asta. E un punct minor. 

— În regulă. Sunt de acord. Când va fi pregătit clientul 
dumneavoastră să compară în faţa juriului federal? 

— Oricând aveţi nevoie de el. Din punct de vedere fizic, e 
apt în orice moment. 

— Dorim să acţionăm foarte repede. 

— Din punctul de vedere al clientului meu, cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. 

Sprawling sublime câteva elemente de pe lista sa. 

— Insistăm pe confidenţialitate. Nu trebuie să existe 
niciun fel de presiuni. Înțelegerea va fi puternic criticată. 

— Noi nu vom spune nimic, îi promise Sandy. 

— Când doriţi ca domnişoara Miranda să fie eliberata? 


— Mâine. Va avea nevoie de escortă, de la închisoare 
până la Miami, la punctul de îmbarcare pentru avioane 
private. Dorim să beneficieze de protecţia FBI până când va 
urca în avion. 

Jaynes ridică din umeri, de parcă n-ar fi fost lămurit. 

— Nici o problemă, răspunse el. 

— Mai e ceva? întreba Sandy, frecându-şi mâinile, ca şi 
cum abia acum începea distracţia. 

— Nimic din partea guvernului, îi răspunse Sprawling. 

— Bun. lată ce propun eu, spuse Sandy, de parcă ei ar fi 
avut de ales. Se află aici două secretare, cu calculatoarele 
lor. Am pregătit deja un prim proiect de înţelegere şi un 
ordin de retragere a acuzațiilor. Nu cred că va dura prea 
mult să clarificăm detaliile şi, pe urmă, le puteţi semna. 
Apoi voi pleca spre clientul meu cu maşina şi sper să 
terminăm totul în două ore. Domnule Mast, vă propun să 
luaţi legătura cu judecătorul federal şi să stabiliţi o 
întâlnire, cât mai curând posibil. Îi vom transmite prin fax 
cererea de retragere a acuzațiilor. 

— Când primim documentele şi înregistrările? Intrebă 
Jaynes. 

— Dacă semnăm toate actele şi primim toate aprobările 
în următoarele ore, le puteţi primi astăzi, la ora 17.00. 

— Unde e telefonul? întrebă Sprawling. 

Mast şi Jaynes îi puseră aceeaşi întrebare, Primind 
răspunsul, se risipiră în întreg apartamentul. 


Deţinuţii obişnuiţi aveau dreptul la o oră în aer liber, în 
fiecare zi. Era sfârşitul lui octombrie, o zi răcoroasă şi 
înnorată, şi Patrick decise să-şi ceară drepturile 
constituţionale. Poliţiştii din hol îl refuzară; ieşirea lui afară 
nu era autorizată. ă 

Patrick îl sună pe Karl Huskey şi primi aprobarea. Il mai 
rugă pe Karl să se oprească la barul Rosetti de pe strada 
Division, în apropiere de Point şi să ia de acolo două porţii 


de Vancleave special - sandvişuri cu carne şi brânză -, să 
mănânce împreună la prânz, afară. Karl îi răspunse că ar fi 
încântat. Mâncară pe o bancă de lemn, în apropierea unei 
fântâni, la umbra unui arțar micuţ şi trist. De jur împrejur, 
se zăreau toate aripile spitalului. Karl adusese câte un 
sandviş şi pentru poliţişti şi aceştia luară loc destul de 
departe pentru a nu le putea asculta conversaţia. 

Karl nu ştia nimic despre întâlnirea din apartamentul din 
hotel şi nici Patrick nu îi vorbi despre asta. Parrish era la 
întâlnire şi, nu peste mult timp, avea să-l anunţe pe 
onorabilul judecător. 

— Ce vorbeşte lumea despre mine? îl întrebă Patrick, 
după ce termină o treime din sandviş şi îl puse deoparte. 

— Bârfele s-au liniştit. Lucrurile au revenit la normal. 
Prietenii ţi-au rămas prieteni. 

— Le scriu scrisori câtorva dintre ei. Vrei să le duci tu? 

— Sigur că da. 

— Mulţumesc. 

— Am auzit că au prins-o pe prietena ta la Miami. 

— Mda. Dar va ieşi în curând. N-a fost decât o mică 
problemă cu paşaportul. 

Huskey luă o îmbucătură zdravănă din sandviş şi o 
mestecă în tăcere. Începuse să se obişnuiască cu lungile 
intervale de linişte din discuţiile lor. El se întreba ce să mai 
spună. Patrick, deloc. 

— E plăcut aerul proaspăt, spuse el, în cele din urmă. 
Mulţumesc. 

— Ai dreptul constituţional să te bucuri de aer proaspăt. 

— Ai fost vreodată în Brazilia? 

— Nu. 

— Ar trebui să te duci. 

— Ca şi tine, sau cu familia? 

— Nu, nu. Du-te în vizită, într-o bună zi. 

— La plajă? 

— Nu. Lasă plaja şi lasă oraşele. Du-te în inima ţării, în 


spaţiile deschise unde cerul e albastru şi senin, aerul pur, 
natura minunată, oamenii blânzi şi nesofisticaţi. Acolo mă 
simt acasă, Karl. Abia aştept să mă întorc acolo. 

— S-ar putea să treacă destulă vreme până atunci. 

— Poate, dar sunt capabil să aştept. Nu mai sunt Patrick, 
Karl. Patrick a murit. Era captiv şi nefericit. Era gras şi 
nemulţumit şi, din fericire, s-a terminat cu el. Acum sunt 
Danilo, Danilo Silva, un om mult mai fericit, cu o viaţă 
liniştită într-o altă ţară. Danilo poate să aştepte. 

Mai ales cu o femeie frumoasa şi o imensă avere, vru să 
spună Karl, dar se lăsă păgubaş. 

— Cum se va întoarce Danilo în Brazilia? întrebă el. 

— Trebuie să mă mai gândesc la asta. 

— Uite, Patrick - cred că nu te superi dacă îţi spun Patrick 
şi nu Danilo. 

— Sigur că nu. 

— Cred că a venit timpul să mă dau la o parte şi să-i dau 
cazul judecătorului Trussel. Se apropie timpul pentru 
discutarea unor moţiuni şi pentru luarea unor hotărâri. Eu 
am făcut tot ce am putut ca să te ajut. 

— Se fac presiuni asupra ta? 

— Oarecum, dar nu-mi fac griji. Nu vreau să-ţi fac rău şi 
mă tem că, dacă păstrez procesul tău prea mult, ar putea 
să-mi iasă vorbe. Ştie toată lumea că suntem prieteni. La 
naiba, ai vrut chiar să fiu unul din cei care ţi-au dus 
coşciugul pe umăr! 

— Nu mai ştiu dacă ti-am mulţumit pentru acest serviciu. 

— Nu. Erai mort la vremea respectivă, aşa că nu mai 
vorbi despre asta. A fost amuzant. 

— Da, ştiu. 

— În orice caz, am vorbit cu Trussel şi e gata să preia 
cazul. l-am vorbit şi despre rănile oribile pe care le-ai suferit 
şi cât de important este pentru tine să rămâi aici cât mai 
mult timp. Înţelege şi el situaţia. 

— Mulţumesc. 


— Dar trebuie să înţelegi. La un moment dat, vei ajunge 
la închisoare. S-ar putea să fie pentru multă vreme. 

— Karl, crezi că l-am ucis pe băiatul acela? 

Karl aruncă resturile sandvişului său într-o pungă şi îşi 
bău ceaiul cu gheaţă. Nu avea de gând să mintă. 

— Situaţia trezeşte bănuieli. În primul rând, în maşină s- 
au descoperit rămăşiţe umane, deci a fost ucis cineva. În al 
doilea rând, Biroul federal a analizat în detaliu, pe 
computer, lista tuturor persoanelor dispărute pe 9 februarie 
1992 sau cu puţin timp înainte. Pepper este singurul, pe o 
rază de trei sute de kilometri, despre care nu se ştie nimic. 

— Dar asta nu e suficient ca să fiu condamnat 

— Întrebarea ta nu se referea la o condamnare. 

— Bine. Crezi că eu l-am omorât? 

— Nu ştiu ce să cred, Patrick. Sunt judecător de 
doisprezece ani şi am văzut oameni care apăreau în faţa 
mea şi mărturiseau crime pe care tot nu le venea să creadă 
că le comiseseră. În situaţii favorabile, omul e în stare de 
aproape orice. 

— Aşadar, crezi? 

— Nu vreau să cred. Nu ştiu exact ce să cred. 

— Crezi că aş fi în stare să omor pe cineva? 

— Nu. Dar n-am crezut nici că te vei preface mort şi că 
vei umfla nouăzeci de milioane de dolari. In ultima vreme, 
viaţa ta a fost plină de surprize. 

Urmă o altă pauză îndelungă. Karl îşi privi ceasul de la 
mână. Patrick îl lăsă pe bancă şi porni, încet la plimbare, de 
jur împrejurul curţii. 


În Apartamentul Camille, prânzul se compunea din mai 
multe feluri de sandvişuri moi, servite pe farfurii de plastic; 
fu însă întrerupt de un telefon de răspuns de la judecătorul 
federal care condusese procesul intentat împotriva lui 
Patrick, cu patru ani în urmă. Judecătorul era în plin proces, 
la Jackson, şi nu putea rămâne la telefon decât un minut. 


Mast îi vorbi despre cei prezenţi lângă el şi judecătorul 
acceptă legătura directă. Apoi, Mast îi făcu un rezumat 
rapid al propunerii de înţelegere. judecătorul dorea să audă 
şi versiunea lui Sandy, aşa că şi aceasta i-a fost prezentată. 
Sprawling trebui să răspundă la câteva întrebări şi scurta 
conferinţă telefonică se prelungi. La un moment dat, 
Sprawling ieşi din cameră, pentru a discuta cu judecătorul 
în secret. Îl informă despre dorinţa mai marilor de la 
Washington de a realiza rapid înţelegerea cu domnul 
Lanigan, pentru ca peştele cel mare să poată fi prins. 
Judecătorul vorbi separat cu T.L. Parrish, care îi dădu 
aceleaşi asigurări că Lanigan nu va scăpa, că va avea de 
înfruntat acuzaţii mai grave şi că, după toate probabilitățile, 
deşi nu existau garanţii, avea să-şi petreacă mulţi ani în 
închisoare. 

Judecătorul nu era încântat să acţioneze în grabă, dar din 
cauza presiunilor făcute de cei legaţi atât de strâns de caz 
şi dată fiind importanţa persoanelor prezente la Biloxi, se 
muie şi acceptă să semneze ordinul judecătoresc prin care 
toate acuzaţiile împotriva lui Patrick erau retrase. Imediat i 
se transmise ordinul prin fax, el îl semnă şi îl trimise înapoi, 
tot prin fax. 

După ce terminară de mâncat, Sandy îi părăsi pentru 
scurt timp, pentru a se îndrepta, în grabă, spre spital, la 
volanul maşinii sale. Patrick se afla în camera lui, scriindu-i 
mamei sale o scrisoare, când Sandy dădu buzna pe uşă. 

— Am reuşit! strigă el şi arunca un exemplar al înţelegerii 
pe masa pliantă la care lucra Patrick. Am obţinut tot ce am 
cerut. 

— Retragerea completă a acuzațiilor? 

— Exact. Tocmai a fost semnată de către judecător. 

— Câţi bani le dăm? 

— Nouăzeci, plus trei la sută. 

Patrick închise ochii şi strânse pumnii. Norocul său 
primise o mare lovitura, dar tot îi mai rămânea destul; 


destul pentru ca, împreună cu Eva, să se stabilească, într-o 
bună zi, într-un loc sigur şi să aibă o casă plină de copii. O 
casă mare. Şi mulţi copii. 

Recitiră înţelegerea. Patrick o semnă şi Sandy porni, cu 
cea mai mare viteză, înapoi spre hotel. 

Mulțimea se mai rărise către ora două, când începu cea 
de a doua întrunire. Sandy îl salută pe Talbot Mims şi pe 
clientul său, prim-vicepreşedinte la Northern Case Mutual, 
pe nume Shenault, care venise însoţit de doi avocaţi ai 
firmei, cărora Sandy nu reuşi să le retină numele. Pentru 
mai multă siguranţă, Mims adusese cu el şi un partener al 
firmei, însoţit de un asociat, fără nume şi ei. Sandy le adună 
cărţile de vizită şi îi însoţi până în salonul unde avusese loc 
şi prima întâlnire. Stenografele îşi reluară locurile. 

Jaynes şi Sprawling se aflau alături, în sufragerie, vorbind 
la telefon cu cineva de la Washington. Îşi trimiseseră restul 
echipei la cazino, ca să se relaxeze o oră, fără alcool. 

Grupul de la Monarch-Sierra era mult mai mic, fiind 
format numai din Hal Ladd, unul din asociaţii săi şi 
principalul avocat al firmei, un bărbat slab şi nervos, pe 
nume Cohen. Se făcură prezentările şi, foarte protocolari, 
cei prezenţi se aşezară, pentru a-l asculta pe Sandy. Acesta 
avea pentru fiecare câte un pachet, un dosar subţire pe 
care îl distribui, rugându-i să-l răsfoiască. In fiecare se afla 
câte o copie a acţiunii intentate de Patrick împotriva FBI- 
ului pentru rănile cauzate şi fiecare conţinea câte un set de 
fotografii color ale acestora. Reprezentanţii companiilor de 
asigurări fuseseră avertizaţi de avocaţii lor, aşa că dosarele 
nu mai constituiau pentru ei o surpriză. 

Sandy rezuma ceea ce afirmase cu o zi mai devreme - că 
rănile clientului său nu fuseseră produse de agenţii FBI, 
pentru că nu ei îl găsiseră pe Patrick. Stephano fusese cel 
care reuşise acest lucru. lar Stephano lucra pentru trei 
clienţi: Aricia, Northern Case Mutual şi Monarch-Sierra. Toţi 
aceştia puteau avea mult de suferit de pe urma unei acţiuni 


civile intentate de Patrick. 

— Cum credeţi că veţi dovedi implicarea noastră alături 
de acest Stephano? Intrebă Talbot Mims. 

— O secundă, vă rog, spuse Sandy. 

Deschise uşa care dădea în sufragerie şi îl întrebă pe 
Jaynes dacă le putea acorda un minut. Jaynes intră în 
cameră şi se prezentă. Cu o imensă plăcere, descrise în 
detaliu ceea ce Stephano le spusese despre acţiunea de 
căutare a lui Patrick: finanţarea consorţiului, recompensele, 
informaţiile aflate, vânătoarea din Brazilia, chirurgul plastic, 
„băieții de pe Pluto”, capturarea şi torturarea lui Patrick. 
Totul. Şi întreaga acţiune fusese finanțată cu banii oferiţi de 
Aricia, Monarch-Sierra şi Northern Case Mutual. Totul, în 
propriul lor beneficiu. 

O interpretare impresionantă, de care până şi Jaynes era 
mândru. 

— Aveţi întrebări pentru domnul Jaynes? se interesă 
Sandy fericit, când povestirea ajunse la sfârşit. 

Nu aveau. În ultimele optsprezece ore, nici Shenault de la 
Northern Case Mutual, nici Cohen de la Monarch-Sierra nu 
reuşiseră să afle cine anume, din companiile lor, autorizase 
angajarea lui Jack Stephano. Era puţin probabil să afle 
vreodată, din moment ce urmele fuseseră şterse. 

Amândouă companiile erau bogate şi importante, cu 
mulţi acţionari şi bugete masive alocate pentru publicitate, 
tocmai pentru a-şi proteja bunul renume. Niciuna nu avea 
nevoie de aceasta bătaie de cap. 

— Mulţumesc, domnule Jaynes, spuse Sandy. 

— Sunt alături, dacă aveţi nevoie de mine, spuse Jaynes, 
ca şi cum abia aştepta să se întoarcă şi să le mai bată nişte 
cuie în sicriu. 

Prezenţa lui era copleşitoare şi amenințătoare. De ce se 
afla directorul adjunct al FBI în Biloxi şi de ce părea atât de 
dornic să dea vina pe ei? 

— lată ce propun eu, spuse Sandy, după ce uşa se 


închise. E simplu, rapid şi fără posibilitate de negociere. În 
primul rând, domnule Shenault, cât priveşte Northern Case 
Mutual, ultimul asalt al clientului dumneavoastră în acest 
război este încercarea de a-şi recupera cele două milioane 
şi jumătate plătite lui Trudy Lanigan. Am prefera să 
renunţaţi. Anulaţi acţiunea judecătorească, uitaţi de Trudy 
şi lăsaţi-o să trăiască în pace. Are un copil de crescut şi, pe 
lângă asta, cea mai mare parte din bani au fost, oricum 
cheltuiţi. Renunţaţi şi clientul meu va retrage acuzaţia de 
rănire intenţionată, faţă de compania dumneavoastră. 

— Asta e tot? întrebă Talbot Mims, nevenindu-i să 
creadă. 

— Da. Asta e tot. 

— S-a făcut. 

— Am dori să ne lăsaţi câteva clipe pentru consultare, 
spuse Shenault, păstrându-şi aceeaşi expresie inflexibilă a 
feţei. 

— Nu, nici vorbă, îi spuse Mims clientului său. E un 
aranjament excelent. Deschis. Îl acceptăm. Pur şi simplu. 

— Aş dori să analizez... începu Shenault 

— Nu, îl întrerupse Mims, bătăios. Acceptăm oferta. 
Acum, dacă doriţi să vă reprezinte altcineva, n-aveţi decât. 
Dar, atâta timp cât eu sunt avocatul dumneavoastră, 
acceptăm oferta, chiar acum. 

Shenault rămase fără grai. 

— Acceptăm, spuse Mims. 

— Domnule Shenault? i se adresă Sandy. 

— Ah, sigur că da. Cred că vom accepta. 

— Minunat. Am pregătit o propunere scrisă, care vă 
aşteaptă în camera de alături. Acum, dacă sunteţi de acord 
să ne lăsaţi singuri câteva minute, aş dori să discut cu 
domnul Ladd şi clientul său. 

Mims ieşi primul, urmat de întregul său grup. Sandy 
încuie uşa în urma lor şi se întoarse spre domnul Cohen, Hal 
Ladd şi asociatul acestuia. 


— Mă tem că înţelegerea cu dumneavoastră este puţin 
diferită. Ei au scăpat mai uşor, pentru că era vorba de un 
divorţ. Problema e dificilă şi penibilă, iar clientul meu poate 
folosi acuzaţiile sale la adresa companiei Northern Case 
Mutual, în avantajul său, în cursul acţiunii de divorţ. 
Dumneavoastră, din nefericire, nu vă aflaţi în aceeaşi 
situaţie. Ei au pus la bătaie un milion pentru Stephano, 
dumneavoastră aţi dat de două ori mai mult. Riscaţi mai 
mult sunteţi mai expuşi şi, din câte ştim cu toţii, aveţi cu 
mult mai mulţi bani decât Northern Case Mutual. 

— Cât doriţi? întrebă Cohen. 

— Nimic pentru Patrick. Totuşi, el este foarte îngrijorat de 
situaţia copilului. Are şase ani şi maică-sa cheltuie banii cu 
nemiluita. Acesta este motivul pentru care Northern Case 
Mutual a renunţat atât de rapid - ar fi foarte dificil să-şi 
recapete banii de la doamna Lanigan. Patrick ar dori ca o 
sumă moderată să constituie un fond de încredere pe 
numele copilului - bani la care mama să nu poată ajunge. 

— Cât anume? 

— Un sfert de milion. Plus încă pe atât pentru acoperirea 
cheltuielilor de judecată. In total, o jumătate de milion, 
plătiţi cu discreţie, pentru ca nici clientul dumneavoastră să 
nu aibă probleme cu fotografiile acelea. 

Pe Coasta se cunoşteau destule cazuri în care se 
dăduseră verdicte generoase pentru rănire de persoană şi 
deces în urma rănilor provocate. Hal Ladd îl avertizase pe 
Cohen că riscau un verdict de mai multe milioane de dolari, 
care ar fi trebuit să fie plătiţi de Aricia şi de companiile de 
asigurări, pentru ceea ce se întâmplase cu Patrick. Cohen, 
venit din California, înţelegea foarte bine aceste lucruri. 
Compania era cât se poate de doritoare să bată palma şi să 
se retragă. _ 

— Nu mai avem motiv de litigiu, spuse Cohen. In afară de 
asta, trebuie să plătim jumătate de milion? 

— Exact. 


— Suntem de acord. 

Sandy scoase nişte hârtii dintr-un dosar. 

— Am formulat o propunere de înţelegere, pe care puteţi 
să o studiaţi. 

Le lăsă câte o copie şi părăsi încăperea. 


35 


Psihiatrul era prieten cu doctorul Hayani. A doua şedinţă 
a lui Patrick cu acesta dură două ore şi se dovedi la fel de 
neproductivă ca şi prima. Avea să fie şi ultima. 

Patrick îşi ceru scuze şi se întoarse în camera lui, la timp 
pentru masă. Abia dacă ciuguli câte ceva, mai atent la 
emisiunea de ştiri. Nu se vorbea despre el. Măsură nervos 
camera, în lung şi în lat şi vorbi cu poliţiştii de pază. Sandy 
îl sunase după-amiază, să-i spună ultimele noutăţi, dar el 
dorea să vadă documentele. Urmări un serial de televiziune 
şi încercă să citească un roman în ediţie ieftină. 

Se făcuse aproape opt când îl auzi pe Sandy discutând cu 
paznicii şi întrebându-i ce mai face prizonierul. Lui Sandy îi 
plăcea să-l numească „prizonier”. 

Patrick îl întâmpină la uşă. Avocatul său era epuizat, dar 
zâmbea. 

— Am rezolvat tot, îi spuse lui Patrick şi îi dădu un teanc 
de acte. 

— Ce ai făcut cu documentele şi înregistrările mele? 

— Toate au ajuns în posesia lor de mai bine de o oră. 
Cred că erau vreo şase agenţi pe acolo. Jaynes spunea că 
vor să lucreze toată noaptea. 

Patrick luă toate actele de înţelegere şi se aşeză la masa 
lui de lucru din colţul camerei, sub televizor. Cu mare 
atenţie, citi fiecare cuvânt. Sandy îşi adusese ceva de 
mâncare la pachet şi începu să înfulece chiar acolo, lângă 
pat, atent la meciul de rugby fără sonor, transmis de ESPN 
din Australia. 

— Au avut obiecţii la acea jumătate de milion? întrebă 
Patrick, fără să-şi ridice privirea. 

— Nici o clipă. Nimeni nu a avut nimic de obiectat. 

— Cred că ar fi trebuit să le cerem mai mult. 

— Cred că ai şi-aşa destul. 

Patrick dădu o pagină la o parte şi se semnă. 


— Bună treaba, Sandy. O capodoperă. 

— Am avut o zi bună. Acuzaţiile federale au fost retrase, 
litigiul a fost rezolvat. S-au stabilit şi onorariile avocaţilor. 
Viitorul fetiţei este asigurat. Mâine terminăm cu Trudy. 
Merge ca pe bandă, Patrick. Păcat că ai cadavrul acela pe 
cap. 

Patrick lăsă documentele pe masă şi se îndrepta spre 
fereastră, cu spatele spre cameră. Jaluzelele erau ridicate şi 
fereastra era întredeschisă. 

Sandy continua să mănânce şi îi urmărea fiecare 
mişcare. 

— La un moment dat, va trebui să-mi povesteşti, Patrick. 

— Ce să-ţi povestesc? 

— Păi, să vedem. Ce-ar fi să începem cu Pepper? 

— În regulă. Nu l-am ucis pe Pepper. 

— L-a ucis altcineva? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Era viu când ai dispărut tu? 

— Cred că da. 

— La naiba, Patrick! Am avut o zi foarte grea! N-am chef 
de glume. 

Patrick se întoarse spre el şi îi spuse pe un ton politicos: 

— Te rog, nu ţipa. Afară sunt poliţiştii care fac eforturi să 
asculte fiecare cuvânt. Stai jos. 

— Nu vreau să stau jos. 

— Te rog. 

— Aud mai bine dacă stau în picioare. Te ascult. 

Patrick închise fereastra, trase jaluzelele, verifică dacă 
uşa era încuiată şi stinse televizorul. Îşi reluă poziţia 
obişnuită, aşezându-se pe pat, cu cearşaful tras până la 
talie. Odată aşezat comod, îşi începu, cu o voce scăzută, 
povestea: 

— Îl cunoşteam pe Pepper. A venit într-o zi la cabană, 
cerându-mi de mâncare. Era chiar înainte de Crăciunul din 
1991. Mi-a spus că stă mai mult în pădure. l-am pregătit 


nişte ouă cu şuncă şi le-a mâncat cu disperarea unui 
refugiat. Se bâlbâia şi era foarte timid şi neîndemânatic. 
Normal, mă intriga. Era un copil, spunea că are 
şaptesprezece ani, dar arăta mai tânăr, era destul de bine 
îmbrăcat şi curat şi familia lui locuia la treizeci de kilometri 
depărtare - şi totuşi locuia în pădure. L-am convins să 
vorbească. L-am întrebat despre familia lui şi am aflat trista 
poveste. Când a terminat de mâncat, s-a pregătit de 
plecare. l-am oferit un loc unde să doarmă, dar el a dorit să 
se întoarcă în pădure. 

A doua zi, vânam căprioare; eram singur şi Pepper a 
venit după mine. Mi-a arătat cortul mic în care stătea şi 
sacul de dormit. Avea tot ce trebuie pentru a-şi pregăti 
mâncarea, avea un răcitor, o lanternă şi o puşcă. Spunea că 
nu mai fusese acasă de două săptămâni. Mama lui avea un 
nou iubit, cel mai groaznic din ultimii ani. L-am urmat în 
adâncul pădurii, spre sălaşul căprioarei descoperite de el. O 
oră mai târziu, am reuşit să vânez un cerb de toată 
frumuseţea, cel mai mare trofeu din viaţa mea. Pepper mi-a 
spus că el cunoaşte pădurea cu ochii închişi şi s-a oferit să- 
mi arate cele mai bune locuri de vânătoare. 

După vreo două săptămâni, mă aflam din nou la cabană. 
Viaţa cu Trudy era insuportabilă şi amândoi abia aşteptam 
sfârşitul fiecărei săptămâni, ca eu să pot pleca. Pepper şi-a 
făcut apariţia la puţin timp după sosirea mea. Am pregătit o 
friptură şi am mâncat amândoi pe săturate - pe atunci încă 
mai aveam poftă de mâncare. Pepper mi-a spus că se 
întorsese acasă trei zile şi plecase din nou, după o cearta 
cu mama lui. Cu cât vorbea mai mult, cu atât se bâlbâia 
mai puţin. l-am spus că sunt avocat şi n-a trecut mult până 
când mi-a vorbit despre necazurile lui. Ultima dată lucrase 
la o staţie de benzină din Lucedale. Dispăruseră nişte bani. 
Cum toată lumea credea că e înapoiat mintal, l-au acuzat 
pe el. El, bineînţeles, nu avea nimic de-a face cu furtul. 
Fusese încă un motiv foarte bun pentru a rămâne în 


pădure. Eu i-am promis să aflu ce s-a întâmplat. 

— Şi aşa a început înscenarea, spuse Sandy. 

— Cam aşa ceva. Ne-am mai văzut de câteva ori, în 
pădure. Se apropia data de 9 februarie. 

— Da, într-adevăr. l-am spus lui Pepper că poliţia era pe 
urmele lui. Era o minciună. Nu dădusem nici măcar un 
telefon. Nu îmi puteam permite. Dar, cu cât îl ascultam mai 
mult, cu atât mă convingeam că el ştia ceva despre bani. 
Era speriat şi se baza mult pe mine. Am discutat soluţiile 
posibile, dintre care una era să dispară, pur şi simplu. 

— Oho, mi se pare cunoscut! 

— lşi ura mama. Poliţia era pe urmele lui. Era doar un 
tânăr speriat şi nu putea să-şi petreacă tot restul vieţii în 
pădure. li plăcea ideea de a pleca spre vest şi de a lucra ca 
ghid de vânătoare, în munţi. Am pus la punct un plan. Am 
urmărit ziarele, până când am dat peste povestea tragică a 
unui tânăr, în al doilea an de liceu, care murise într-un 
accident feroviar petrecut în apropiere de New Orleans. 
Numele lui era Joey Palmer; suna foarte bine. Am luat 
legătura cu un falsificator din Miami, care a obţinut numărul 
asigurării lui Joey şi, cât ai bate din palme, peste patru zile 
aveam un rând de acte pentru Pepper. Permis de 
conducere eliberat în Louisiana, cu o poză foarte 
asemănătoare, număr de asigurare, certificat de naştere, 
ba chiar şi un paşaport. 

— La tine, totul pare uşor. 

— Nu, e mai uşor decât pare. Nu e nevoie decât de nişte 
bani şi puţină imaginaţie. Lui Pepper i-au plăcut actele noi 
şi s-a lăsat cucerit de ideea de a pleca în munţi, cu 
autobuzul. Zău aşa, Sandy, băiatul n-a ezitat nici o clipă să- 
şi părăsească mama, fără să-i spună nimic. N-a fost deloc 
îngrijorat. 

— Stilul tău. 

— Mda, mă rog; în orice caz, duminică, pe 9 februarie... 

— Data morţii tale. 


— Da, din câte îmi amintesc. L-am dus cu maşina la 
staţia de autobuz Greyhound din Jackson. l-am oferit 
posibilitatea de a se întoarce, dar era hotărât. Ba nu, era 
entuziasmat Săracul copil nu mai ieşise niciodată din statul 
Mississippi. Chiar şi numai călătoria până la Jackson îi 
dădea fiori. l-am explicat foarte clar că nu mai putea reveni 
niciodată, indiferent de situaţie. N-a rostit niciun cuvânt 
despre maică-sa. Trei ore petrecute în maşină şi nici nu i-a 
rostit numele. 

— Încotro a plecat? 

— Descoperisem o tabără a tăietorilor de lemne, la nord 
de Eugene, în Oregon şi îmi notasem traseul şi orele de 
plecare a autobuzelor. l-am scris totul pe hârtie şi apoi am 
repetat traseul de vreo zece ori, pe drum spre staţie. l-am 
dat două mii de dolari, bani gheaţă şi l-am lăsat la două 
străzi depărtare de staţie. Era aproape unu după-masă şi 
nu puteam risca să fiu văzut. Ultima dată când l-am văzut 
pe Pepper alerga, cu zâmbetul pe faţă şi un rucsac plin pe 
umăr, spre staţia de autobuz. 

— Puşca şi echipamentul lui de camping au fost găsite în 
cabană. 

— Unde să le fi pus? 

— Incă o piesă în jocul de puzzle. 

— Bineînţeles. Am vrut să-i fac să creadă că Pepper a ars 
în maşină. 

— Unde e el acum? 

— Nu ştiu şi nu are nici o importanţă. 

— Nu asta te-am întrebat Patrick. 

— Zău că nu e important 

— Nu te mai juca cu mine, fir-ar să fie! Dacă te întreb 
ceva, merit un răspuns. 

— Am să-ţi răspund când am să am chef. 

— De ce îmi vorbeşti atât de evaziv? 

Sandy ridicase glasul şi se enervase, aşa că Patrick se 
opri o clipă, lăsându-l să se liniştească. Amândoi respirau 


greu, amândoi încercau să-şi păstreze calmul. 

— Nu sunt evaziv, Sandy, rosti Patrick pe un ton neutru. 

— Pe naiba nu eşti! Eu mă lupt ca un leu să rezolv o 
şaradă şi mă lovesc de alte zece mistere. De ce nu-mi poţi 
spune totul? 

— Pentru că e mai bine să nu ştii totul. 

— Totuşi, ar fi minunat. 

— Zău? Când a fost ultima dată când un criminal ţi-a 
spus totul? 

— Ciudat, dar nu te pot vedea ca pe un criminal. 

— Atunci, ce sunt? 

— Un prieten, poate. 

— Munca ta va fi mai uşoară dacă mă consideri un 
criminal. Sandy luă actele de înţelegere de pe masă şi se 
îndrepta spre uşă. 

— Sunt obosit şi mă duc să mă culc. Mă întorc mâine şi 
atunci îmi vei spune totul. 

Deschise uşa şi ieşi. 


Urmăritorii fuseseră observați pentru prima dată de către 
Guy, cu două zile mai devreme, pe când plecau de la 
cazino. O figură cunoscută se întorsese puţin prea repede 
într-o parte. Apoi, o maşină îi urmărise mult prea agresiv. 
Guy avea experienţă în asemenea lucruri şi vorbise despre 
asta cu Benny care, din întâmplare, se afla la volan. Precis 
că sunt agenţi federali, spusese Guy. Cine alţii s-ar interesa 
de ei? 

Au hotărât să plece din Biloxi. Au decuplat telefoanele 
din apartamentul închiriat. l-au trimis acasă pe ceilalţi 
băieţi. 

Au aşteptat până la lăsarea întunericului. Guy a pornit cu 
o maşină spre est, spre Mobile, unde avea să-şi petreacă 
noaptea uitându-se în urmă, pentru ca apoi, de dimineaţă, 
să ia un avion. Benny a plecat spre vest, de-a lungul 
Coastei, pe autostrada 90, a traversat lacul Ponchartrain şi 


a intrat în New Orleans, oraş pe care îl cunoştea foarte 
bine. A fost foarte atent, dar nu a văzut pe nimeni în 
spatele lui. A mâncat o porţie de moluşte în Cartierul 
Francez, apoi a luat un taxi spre aeroport. A luat avionul 
spre Memphis, apoi spre O'Hare unde a stat ascuns, cea 
mai mare parte a nopţii, în sala de aşteptare a aeroportului. 
Dimineaţa, a plecat mai departe, spre New York. 

Agenţii FBI se aflau în Boca Raton, pândind în faţa casei 
lui. lubita lui suedeză era încă acolo. Işi imaginau că va 
pleca foarte curând - şi femeia era mult mai uşor de 
urmărit. 


36 


O eliberare nu fusese vreodată mai simplă. Eva părăsi 
centrul de detenţie, în deplină libertate, la 8.30 dimineaţa, 
îmbrăcată cu aceeaşi pereche de jeans şi aceeaşi bluză 
încheiată cu nasturi, pe care le purtase când sosise acolo. 
Paznicii erau cumsecade; funcţionarii - surprinzător de 
eficienţi, mai mult chiar, supraveghetorul îi ură drum bun. 
Mark Birck o conduse până la maşina lui, un Jaguar frumos, 
model mai vechi, pe care îl curăţase lună pentru această 
ocazie. Avocatul făcu un semn cu capul în direcţia celor 
două persoane care îi escortau. Sunt agenţi FBI, îi explică 
el, arătând spre cei doi bărbaţi care aşteptau într-o maşină, 
în apropiere. 

— Am crezut că am scăpat de ei, spuse fata. 

— Încă nu. 

— Trebuie cumva să le fac cu mâna, în semn de salut? 

— Nu. Trebuie să urci în maşină, nimic mai mult. 

Mark îi deschise portiera, apoi o închise cu grijă după ea, 
admirând, pentru o clipă, strălucirea capotei proaspăt date 
cu ceară şi îndreptându-se spre scaunul şoferului. 

— Am o scrisoare trimisă de Sandy Medermott prin fax, îi 
spuse el, pornind motorul şi plecând în marşarier. Poţi s-o 
deschizi. 

— Unde mergem? Întreba ea. 

— La aeroport. Acolo te aşteaptă un mic avion privat. 

— Ca să mă ducă, unde? 

— La New York. 

— Şi de acolo, unde? 

— La Londra, cu un Concorde. 

Se aflau pe o stradă aglomerată, cu agenţii FBI în urma 
lor. 

— De ce ne urmăresc? se interesă ea. 

— Pentru protecţie. 

Eva închise ochii şi îşi frecă fruntea, gândindu-se la 


Patrick, aflat în acea cameră mică de spital, plictisit, 
cumpănind în ce direcţie să o trimită. Apoi observă 
telefonul din maşină. 

— Se poate? întrebă ea, ridicând receptorul. 

— Bineînţeles. 

Birck conducea prudent, cu ochii pe oglinda retrovizoare, 
de parcă în maşina s-ar fi aflat însuşi preşedintele. 

Eva dădu un telefon în Brazilia şi, vorbind în limba ei 
maternă, schimbă câteva cuvinte, printre lacrimi, cu tatăl 
ei, graţie legăturilor prin satelit. Paulo era sănătos, ca şi ea, 
de altfel. Amândoi fuseseră eliberaţi, deşi ea nu îi spuse 
unde îşi petrecuse ultimele trei zile. Răpirea nu fusese atât 
de cumplită, glumi el. Fusese foarte bine tratat; nici nu se 
atinseseră de el. Ea îi promise să se întoarcă acasă în 
curând. Treburile din Statele Unite erau aproape încheiate 
şi îi era foarte dor de casă. 

Birck asculta fără să vrea, deşi nu înţelegea nici o iotă. 
Când fata închise şi îşi termină de şters lacrimile, el îi 
spuse: 

— Ai câteva numere de telefon în scrisoare, în caz că te 
opreşte din nou cineva la vamă. Alerta FBI a fost ridicată şi 
ei au fost de acord să-ţi permită să călătoreşti cu acelaşi 
paşaport în următoarele şapte zile. 

Ea îl ascultă, dar nu rosti niciun cuvânt. 

— Mai ai şi un număr de la Londra, dacă se întâmplă ceva 
la aeroportul Heathrow. 

Până la urmă, Eva deschise scrisoarea. Era de la Sandy, 
pe o foaie cu antetul avocatului. La Biloxi, lucrurile se 
desfăşurau rapid şi bine. O ruga să-l sune când ajunge la 
aeroportul Kennedy. Avea alte instrucţiuni pentru ea. 

Cu alte cuvinte, dorea să-i spună lucruri pe care domnul 
Birck, pe moment de faţă, nu trebuia să le audă. 

Maşina opri în faţa intrării în aeroportul privat, aflat la 
nord de aeroportul internaţional Miami. Agenţii FBI 
rămaseră în maşina lor, iar Birck o conduse în clădire. Piloții 


o aşteptau. Îi arătară un elegant avion cu reacţie aflat chiar 
la ieşirea pe pistă, gata să o ducă oriunde dorea. Duceţi-mă 
la Rio, îi venea să le spună. Vă rog, la Rio! 

Îi strânse mâna lui Birck, îi mulţumi pentru că fusese atât 
de amabil cu ea şi urcă în avion. Nu avea bagaje. Nimic 
altceva, în afară de ce avea pe ea. Patrick va plăti scump 
pentru asta. Lasă să meargă la Londra; numai să-şi 
petreacă o zi prin magazinele de pe străzile Bond sau 
Oxford. Va avea mai multe haine decât putea duce acest 
avion. 


La o oră atât de matinală, J. Murray părea extrem de 
obosit şi răvăşit. Reuşi să adreseze un salut secretarei care 
îi deschise uşa şi acceptă oferta de a bea o cafea, neagră şi 
tare. Sandy îl întâmpină imediat, îi luă jacheta şifonată şi îl 
conduse într-o cameră de primire unde luară loc şi începură 
să discute contractul de partaj. 

— E mult mai bine aşa, spuse Sandy, când termină de 
citit proiectul. 

Trudy semnase deja angajamentul. J. Murray nu mai 
suporta ideea de a o revedea, pe ea şi pe amantul ei 
subţirel. Trudy şi Lance se luaseră la harţă cu o zi înainte, în 
biroul lui. J}. Murray avusese de-a face cu divorţuri murdare 
mulţi ani până atunci şi putea pune pariu că zilele lui Lance 
lângă Trudy erau numărate. Presiunea financiară o 
distrugea. 

— Îl vom semna, spuse Sandy. 

— Sigur, de ce nu? Doar primiţi tot ce aţi dorit. 

— E o înţelegere corectă, în situaţia dată. 

— Da, mă rog, mă rog... 

— Uite ce, Murray, au apărut lucruri noi în legătură cu 
clienta dumitale şi procesul intentat împotriva ei de 
Northern Case Mutual. 

— Abia aştept să le aud. 

— Da, sunt multe detalii fără niciun fel de relevanţă 


pentru clienta dumitale, dar esenţialul este că Northern 
Case Mutual a fost de acord să-şi retragă acţiunea 
împotriva lui Trudy. 

J. Murray rămase nemişcat câteva clipe, cu gura căscată. 
Era cumva vorba de o glumă? 

Sandy întinse mâna după nişte acte - un exemplar al 
acordului cu Northern Case Mutual. Anumite paragrafe mai 
delicate erau deja înnegrite, dar J. Murray avea, oricum, 
destul de citit. 

— Glumeşti, murmură el, luând documentul. Trecu rapid 
peste pasajele înnegrite, fără urmă de curiozitate şi ajunse 
în punctul cel mai important - două paragrafe, lăsate 
neatinse de către cenzor. Citi exprimarea limpede şi precisa 
care solicita retragerea imediată a acţiunii judiciare 
împotriva clientei sale. 

Puțin îi păsa ce se întâmplase. Patrick era înconjurat de 
un mister impenetrabil, iar J. Murray nu avea de gând să 
înceapă să pună întrebări. 

— Ce surpriză plăcută, spuse el. 

— M-am gândit eu că o să-ţi placă. 

— Ea păstrează totul? 

— Tot ce i-a mai rămas. 

J. Murray reciti documentul pe îndelete. 

— Pot să-l păstrez? Întreba el. 

— Nu. Este confidenţial. Dar astăzi va fi introdusă o 
moţiune pentru retragerea acţiunii şi îţi voi transmite o 
copie prin fax. 

— Mulţumesc. 

— Mai e încă o problemă, spuse Sandy, dându-i lui J. 
Murray un exemplar al acordului cu Monarch-Sierra, de 
asemenea cenzurată. Uită-te la pagina patru, al treilea 
paragraf. 

J. Murray citi frazele în care se stabilea deschiderea unui 
fond tutelar, în valoare de două sute cincizeci de mii de 
dolari, în beneficiul micuţei Ashley Nicole Lanigan. Sandy 


Medermott era numit tutore. Banii urmau să fie folosiţi 
pentru sănătatea şi educaţia fetiţei şi sumele folosite 
urmau să-i fie predate la împlinirea vârstei de treizeci de 
ani. 

— Nu mai ştiu ce să spun, şopti J. Murray, dar se gândea 
deja ce impresie va face această informaţie şi cum ar putea 
s-o folosească mai bine, la el, la birou. 

Sandy făcu un gest cu mâna, ca şi cum nu merita atâtea 
laude. 

— Mai e ceva? întreba J. Murray, zâmbind cu toată gura. 
Alte bunătăţi? 

— Asta e tot. Divorțul e încheiat. A fost o plăcere să 
lucrăm împreună. 

Îşi strânseră mâinile şi J. Murray plecă, cu sufletul mai 
uşor. Singur, în lift, mintea îi lucra febril. Îi va spune lui 
Trudy cât de dur fusese cu nemernicii, cum se săturase de 
pretenţiile lor revoltătoare, cum se impusese în discuţie şi îi 
ameninţase cu procese distrugătoare, până când ei 
cedaseră şi le făcuseră concesii. Avusese multe cazuri de 
genul ăsta şi, de fapt, era recunoscut pentru bravadele sale 
la curte. 

La naiba cu acuzaţiile de adulter! La naiba cu fotografiile 
în pielea goală! Clienta lui greşise, dar avea totuşi dreptul 
să fie tratată corect. Era vorba, la urma urmelor, de un copil 
nevinovat, care trebuia protejat! 

Îi va spune cum oponenții cedaseră şi bătuseră în 
retragere. El le ceruse instituirea unui fond tutelar pentru 
copil, iar Patrick se frânsese sub greutatea propriei sale 
vinovâăţii. Poftim, insistaseră ei, luaţi un sfert de milion de 
dolari. 

lar el se va lupta ca un leu, se va lupta cu ei până la 
ultima suflare, pentru a proteja bunurile clientei sale, care 
nu făcuse niciun rău când luase cele două milioane şi 
jumătate. De frică, ceilalţi cedaseră şi nu ştiuseră cum să 
salveze banii lui Trudy mai repede. Aceste detalii erau 


neclare pentru moment, dar avea de mers o oră cu maşina, 
timp destul pentru a lucra la povestea lui. 
Până la birou, avea să devină o victorie magnifică. 


La  ghişeul Concorde de la aeroportul Kennedy, 
funcţionarul ridică din sprâncene, văzând că fata nu avea 
bagaje. Chemă un supraveghetor şi începură să discute în 
şoaptă, în timp ce Eva se chinuia să-şi controleze nervii. N- 
ar mai fi rezistat încă unei arestări. Îl iubea pe Patrick, dar 
momentele prin care trecuse depăşeau, cu mult, limitele 
oricărei istorii romanţate. Nu era mult de când începuse o 
carieră promițătoare, într-un oraş pe care îl iubea. Apoi, 
apăruse Patrick. 

Dintr-o dată, se văzu înconjurată de zâmbete britanice. | 
se indică drumul spre sala de aşteptare Concorde, unde luă 
o cafea şi sună la numărul lui Sandy din Biloxi. 

— Toate bune? o întrebă el, auzindu-i glasul. 

— Da, Sandy. Sunt la aeroportul Kennedy, în drum spre 
Londra. Ce mai face Patrick? 

— Foarte bine. Am ajuns la o înţelegere cu agenţii 
federali. 

— Cât trebuie să plătim? 

— O sută treisprezece milioane, răspunse el şi aşteptă 
reacţia ei. Patrick nu ripostase în niciun fel la aflarea sumei 
ce trebuia returnată. Ea făcu la fel. 

— Când? a fost ce îi spuse. 

— Voi avea instrucţiunile când vei ajunge la Londra. Ţi- 
am rezervat o cameră la Four Seasons, pe numele de Leah 
Pires. 

— Eu însămi! 

— Mă suni când ajungi acolo? 

— Spune-i lui Patrick că încă îl mai iubesc, chiar şi după 
ce am stat la închisoare. 

— Mă văd cu el în seara asta. Ai grijă ce faci. 

— Ciao. 


Cum oraşul era plin de personalităţi, Mast nu putu rezista 
ispitei de a-i impresiona. Cu o seară mai înainte, după ce 
primiseră documentele şi înregistrările, aranjase ca oamenii 
săi să vorbească la telefon cu fiecare din membrii marelui 
juriu federal, anunţându-i despre o întâlnire de urgenţă. 
Impreună cu cinci dintre asistenții săi de la Procuratura, 
lucrase cu FBl-ul la sortarea şi indexarea documentelor. 
Plecase de la birou la trei dimineaţa şi se întorsese acolo 
cinci ore mai târziu. 

Intâlnirea cu membrii juriului federal era programată 
pentru ora douăsprezece, când urmau să ia masa 
împreună. Hamilton Jaynes hotărî să rămână pe acolo, să 
vadă ce se întâmplă, la fel ca şi Sprawling, reprezentantul 
procurorului general. Patrick era singurul martor care urma 
să fie audiat. 

Conform înţelegerii, nu-i puseseră cătuşe la mâini. L-au 
ascuns în spatele unei maşini a Biroului, fără însemnele 
acestuia, şi l-au strecurat în clădirea Curţii federale din 
Biloxi pe o uşă laterală. Era însoţit de Sandy. Patrick purta o 
pereche de pantaloni kaki largi, tenişi şi un tricou, toate 
cumpărate de Sandy pentru el. Era palid şi slab, dar 
mergea fără vreo dificultate evidentă. De fapt, Patrick se 
simţea minunat. 

Cei şaisprezece juraţi se aşezară de jur împrejurul unei 
mese mari, pătrate, astfel că măcar jumătate dintre ei 
stăteau cu spatele spre uşa pe care Patrick intră zâmbind. 
Cei aflaţi cu spatele se întoarseră repede. Jaynes şi 
Sprawling stăteau într-un colţ, intrigaţi de prima apariţie a 
domnului Lanigan. 

Patrick se aşeză la capătul mesei, în scaunul martorului şi 
profită de acel moment. A fost nevoie ca Mast să insiste 
puţin ca el să-şi spună povestea, sau măcar o parte din ea. 
Era relaxat şi vioi, în parte pentru că juriul nu se mai putea 
atinge de el. Reuşise să se elibereze de tentaculele oricărei 


legi federale. 

Începu să vorbească despre firma de avocatură, despre 
partenerii săi şi felul lor de a fi, despre clienţi, obiceiuri de 
muncă şi, puţin câte puţin, ajunse la Aricia. 

Mast îl opri şi îi înmână un document pe care Patrick îl 
identifică drept un contract între firmă şi Aricia. Avea patru 
pagini, dar se reducea la acordul firmei de a primi o treime 
din orice sumă obţinută de Aricia ca urmare a acţiunii sale 
împotriva companiei Platt & Rockland. 

— Cum aţi obţinut acest document? Îl întrebă Mast. 

—A fost tipărit de secretara domnului Bogan. 
Computerele noastre erau legate, aşa că l-am scos de 
acolo, pur şi simplu. 

— Acesta este motivul pentru care această copie nu este 
semnată? 

— Exact. Originalul se află, probabil, în dosarul domnului 
Bogan. 

— Aveaţi acces la biroul domnului Bogan? 

— Limitat răspunse Patrick şi explică zelul lui Bogan 
pentru păstrarea secretelor sale. Discuţia aluneca spre 
problema accesului în celelalte birouri, apoi spre fascinanta 
poveste a aventurilor lui Patrick în lumea înaltei tehnologii a 
sistemelor de urmărire. Cum avea bănuieli în legătură cu 
Aricia, se hotărâse să adune cât mai multe informării. 
Învăţase totul despre urmărirea cu mijloace electronice. 
intrase în memoria celorlalte computere ale firmei. 
Ascultase bârfele. Trăsese de limbă secretarele şi asistenții. 
Verificase hârtiile aruncate la coş în camera unde se afla 
computerul. Lucrase multe ore suplimentare, în speranţa de 
a găsi uşi deschise. 

După două ore, Patrick ceru o băutură răcoritoare. Mast 
anunţă o pauză de cincisprezece minute. Timpul trecuse 
foarte repede, pentru că participanţii erau captivaţi. 

Când martorul se întoarse de la toaletă, toţi cei prezenţi 
îşi reluară repede locurile, nerăbdători să asculte urmarea. 


Mast îi puse întrebări despre acuzaţia împotriva firmei Platt 
& Rockland, iar Patrick o prezentă în linii mari. 

— Domnul Aricia s-a dovedit un maestru. A pus la punct 
un plan de dublă încărcare a preţurilor, reuşind totuşi să 
arunce vina asupra echipei cu care lucra. El a fost omul din 
umbră, care a determinat depăşirea costurilor. 

Mast aşeză un teanc de documente în dreapta lui Patrick. 
Acesta luă unul din ele şi, dintr-o singură privire, îşi dădu 
seama despre ce era vorba. 

— Acesta este un exemplu al orelor de lucru false pentru 
care primea bani şantierul naval New Coastal. E un rezumat 
pe computer al lucrărilor efectuate într-o săptămână din 
iunie 1988. Cuprinde o listă de optzeci şi patru de angajaţi, 
toţi cu nume false şi arată sumele primite de ei pentru acea 
săptămână. Totalul este de şaptezeci şi unu de mii de 
dolari. 

— Cum au fost alese aceste nume? Întrebă Mast. 

— La acea vreme, New Coastal avea opt mii de angajaţi. 
Au fost alese numele de familie cele mai comune - Jones, 
Johnson, Miller, Green, Young - şi li s-a schimbat prima 
iniţială. 

— Câte ore de muncă au fost falsificate? 

— Conform datelor lui Aricia, suma s-a ridicat la 
nouăsprezece milioane de dolari, într-o perioadă de patru 
ani. 

— Domnul Aricia ştia că se făcuse un fals? 

— Da, el a introdus acel plan. 

— Şi de unde ştiţi acest lucru? 

— Unde sunt înregistrările? 

Mast îi dădu o foaie de hârtie pe care se afla lista 
înregistrărilor, care cuprindeau mai mult de şaizeci de 
discuţii. Patrick o studie cam un minut. 

— Cred că e înregistrarea cu numărul 17, spuse el. 
Asistentul procurorului federal care primise în grijă casetele 
o aduse pe aceea cu numărul 17 şi o introduse în 


casetofonul aşezat în centrul mesei. 

— Este vorba de o discuţie între Dough Vitrano şi Jimmy 
Havarac, doi dintre parteneri, spuse Patrick. Discuţia a avut 
loc în biroul lui Vitrano în 3 mai 1991. 

Apăsă pe buton şi toţi cei prezenţi rămaseră nemişcaţi, 
aşteptând derularea discuţiei. 

PRIMA VOCE - Cum se pot strânge nouăsprezece 
milioane de dolari din salarii false? 

— Acesta este Jimmy Havarac, spuse repede Patrick. 

A DOUA VOCE - N-a fost greu. 

— lar acesta e Dough Vitrano, explică Patrick. 

VITRANO - Salariile acopereau cincizeci de milioane pe 
an. In patru ani înseamnă peste două sute de milioane. Aşa 
că au aplicat o creştere de zece procente. S-a pierdut în 
hârţoage. 

HAVARAC - Şi Aricia ştia? 

VITRANO - Ştia?! La naiba, el a aranjat treaba. 

HAVARAC - Nu-mi vine să cred, Dough. 

VITRANO - Totul e fals, Jimmy. Cererea lui e un fals, din 
toate punctele de vedere. Orele de muncă, facturile 
umflate, dubla şi tripla încărcare a costurilor pentru piese 
scumpe. Aricia şi-a făcut planul de la bun început şi a avut 
norocul să lucreze pentru o companie care păcălea 
guvernul de mult timp. Ştia cum se lucrează acolo. Ştia 
cum lucrează Pentagonul. Şi a fost suficient de viclean să 
pună la punct aceasta schemă. 

HAVARAC - Ţie cine ţi-a spus? 

VITRANO - Bogan. Aricia i-a spus totul lui Bogan. Bogan i- 
a spus totul senatorului. Dacă ne ţinem gura şi îi facem 
jocul, vom ajunge toţi milionari. 

Conversaţia încetă şi caseta, pregătită de Patrick cu ani 
în urmă, ajunse la sfârşit. 

Juraţii se holbau la casetofon. 

— Putem să auzim mai mult? întrebă unul dintre ei. 

Mast ridică din umeri şi se întoarse spre Patrick, care 


spuse: 

— Cred că ar fi o idee minunată. 

Cu comentariul paralel făcut de Patrick şi analiza sa 
destul de colorată, le trebuiră aproape trei ore să asculte 
înregistrările. Cea din „debara” fusese lăsată la urmă şi a 
fost repetată de patru ori, până când juraţii au acceptat să 
se oprească. La ora şase, comandară cina de la un local din 
apropiere. 

La ora şapte, lui Patrick i se permise să plece. 

La masă, Mast puse în discuţie câteva din documentele 
cele mai elocvente. Făcu referire la diferite legi federale 
aplicabile. Din moment ce vocile escrocilor fuseseră atât de 
bine prinse pe casete, conspirația era dată în vileag. 

La opt şi jumătate, marele juriu federal vota în 
unanimitate punerea sub acuzare a numiţilor Benny Aricia, 
Charles Bogan, Dough Vitrano, Jimmy Havarac şi Ethan 
Rapley, pentru conspirație şi fraudă în baza Actului de 
pretenţii false. Dacă erau găsiţi vinovaţi, aveau şanse să 
primească, fiecare, până la zece ani de închisoare şi o 
amendă de până la cinci sute de mii de dolari. 

Senatorul Harris Nye, socotit participant la conspirație, 
nu a fost, pentru moment, condamnat. Era o decizie 
temporară, care avea să fie schimbată, foarte probabil, cu 
una mult mai gravă. Sprawling, Jaynes şi Maurice Mast au 
pus la punct o strategie prin care urmăreau să prindă mai 
întâi peştii mai mici, pentru ca apoi să facă presiuni asupra 
lor şi să pună mâna pe cel mare. 

Pregăteau un atac puternic asupra lui Rapley şi Havarac, 
pentru că ura lor faţă de Charles Bogan era bine cunoscută. 

Marele juriu îşi încheie şedinţa la ora nouă. Mast avu o 
discuţie cu şeriful federal şi stabili că arestările urmau să 
aibă loc a doua zi, dis-de-dimineaţă. Jaynes şi Sprawling îşi 
rezervară bilete pentru un zbor mai târziu, de la New 
Orleans înapoi spre capitală. 


37 


— La un moment dat m-am ocupat de un accident de 
maşină, chiar după ce m-am angajat la firmă. S-a întâmplat 
pe autostrada 49, în districtul Stone, în apropiere de 
Wiggins. Clienţii noştri mergeau spre nord, când le-a ieşit în 
faţă un camion cu remorcă, venit de pe un drum secundar. 
Maşina s-a făcut praf. Trei persoane se aflau în maşină; 
şoferul a murit, soţia lui a fost grav rănită, iar copilul, aflat 
pe bancheta din spate, s-a ales cu un picior rupt. Camionul 
era proprietatea unei companii producătoare de hârtie, 
avea o asigurare foarte solidă, aşa că aveam şanse să 
construim un caz frumuşel. Cazul mi-a fost dat mie, iar eu l- 
am primit cu amândouă mâinile, pentru că eram nou în 
firmă. Nu exista nici o îndoială asupra vinovăţiei şoferului 
camionului, dar acesta, deşi nu păţise nimic, pretindea că 
maşina clientului nostru avea viteză mare. Aceasta a 
devenit problema centrală - cu ce viteză mergea şoferul 
care murise? Specialistul care a făcut reconstituirea din 
partea noastră estima o viteză de nouăzeci de kilometri pe 
oră, ceea ce nu era prea rău. Limita pe autostradă e de 
optzeci, dar toată lumea merge cu cel puţin nouăzeci. 
Clienţii mei se îndreptau spre Jackson, să-şi viziteze familia 
şi nu se grăbeau. 

Specialistul din partea firmei de asigurare a camionului 
estimase viteza şoferului meu la o sută zece şi asta, 
bineînţeles, ne-ar fi afectat destul de mult acţiunea. Orice 
juriu îşi arată nemulţumirea la o depăşire de viteză de 
treizeci de kilometri pe oră. Am găsit un martor, un bătrân 
care fusese al doilea sau al treilea sosit la locul 
accidentului. Numele lui era Clovis Goodman, în vârstă de 
optzeci şi unu de ani, orb de un ochi şi cu vederea afectată 
la celălalt. 

— Chiar aşa? întrebă Sandy. 

— Nu, dar nu vedea egal cu amândoi ochii. Continua să 


şofeze şi, în ziua aceea, gonea pe şosea cu Chevroletul său 
„papuc” fabricat în 1968, când maşina noastră l-a depăşit. 
Apoi, chiar după următorul deal, bătrânul Clovis a ajuns la 
locul accidentului. Clovis era un om foarte cumsecade, 
locuia singur, nu avea rude apropiate, era uitat şi ignorat 
de toată lumea şi vederea acestui accident l-a răscolit 
profund. A încercat să ajute victimele şi a mai rămas o 
vreme prin preajmă, după care a plecat. N-a spus nimănui 
nimic. Era prea necăjit Mai târziu, mi-a spus că n-a dormit o 
săptămână. 

În orice caz, am aflat că unul din martorii sosiți ulterior 
filmase pe video locul accidentului, în prezenţa 
ambulanţelor, poliţiei şi maşinilor de pompieri. Circulaţia 
fusese deviată, lumea se plictisea şi, ce să-i faci! Unii 
filmează orice, aşa că noi am împrumutat caseta 
respectiva. Un asistent a analizat imaginile şi şi-a notat 
toate plăcuţele de înregistrare ale maşinilor prezente. Mai 
târziu a discutat cu proprietarii, încercând să descopere 
eventualii martori. Aşa l-am găsit pe Clovis. El ne-a spus că 
a văzut accidental, dar că era prea necăjit ca să vorbească 
despre asta. Eu l-am întrebat dacă aş putea să-i fac o vizită 
şi a acceptat 

Clovis locuia la ţară, departe de Wiggins, într-o casă 
mică, albă, pe care o construise împreună cu soţia lui, 
înainte de război. Ea murise de mai mulţi ani. Avea un copil, 
un fiu care plecase în lume. Avea doi nepoți, unul în 
California şi altul în apropiere de Hattiesburg. Nu îi văzuse 
de multă vreme. Am aflat toate astea în prima noastră oră 
de discuţii. Clovis era un bătrân însingurat şi, la început, a 
fost mai morocănos, ca şi cum n-ar fi avut încredere în 
avocaţi şi nu i-ar fi convenit să-şi piardă timpul, dar n-a 
trecut prea mult până ce a pus apa la fiert pentru cafea şi a 
început să-mi povestească secretele familiei. Ne-am aşezat 
pe verandă, pe câte un balansoar, mângâiaţi pe la picioare 
de vreo zece pisici şi am vorbit despre orice, în afară de 


accident. Din fericire, era duminică, aşa că puteam să-mi 
pierd timpul şi să nu-mi fac griji din pricina serviciului. Era 
un povestitor minunat. Criza financiară era subiectul său 
preferat; la fel şi războiul. După vreo două ore, am adus 
vorba, în sfârşit, despre accident, iar el a rămas tăcut, s-a 
întristat şi mi-a şoptit că, deocamdată, pur şi simplu nu 
poate vorbi despre asta. Mi-a spus că ştie ceva important, 
dar că nu era momentul să-mi spună ce anume. L-am 
întrebat cu ce viteză mergea când a fost depăşit de maşina 
clientului nostru. El mi-a răspuns că n-a depăşit niciun 
moment şaizeci de kilometri pe oră. L-am întrebat dacă 
puteam estima viteza maşinii noastre, dar el a dat din cap, 
atâta tot. 

După două zile, am trecut pe la el, spre seară şi ne-am 
aşezat din nou pe verandă, pentru o nouă serie de povestiri 
de război. La şase fix, Clovis mi-a spus că-i e foame şi m-a 
întrebat dacă nu doresc să-l însoțesc la cină. Pe atunci 
eram necăsătorit, aşa că am pornit. Eu eram la volan, 
bineînţeles, iar el vorbea. Am luat nişte peşte gras, într-un 
local unde, pentru şase dolari, puteai mânca atât cât 
doreai. Clovis mânca foarte încet, cu bărbia aproape lipită 
de farfurie. Chelneriţa a pus nota de plată pe masă şi Clovis 
nici nu s-a uitat la ea. A rămas acolo zece minute. El vorbea 
fără încetare, cu gura plină. Eu m-am gândit că merita să 
plătesc cina, dacă Clovis accepta, până la urmă, să depună 
mărturie. În cele din urmă am plecat şi, pe drum spre casa 
lui, m-a anunţat că vrea o bere, numai una, pentru vezică 
şi, ca din întâmplare, tocmai treceam pe lângă un magazin 
de ţară. Am parcat. El nici nu s-a mişcat; aşa că tot eu am 
cumpărat şi berea. Am plecat mai departe, ne-am băut 
berea, iar el mi-a spus că ar dori să-mi arate locul unde a 
crescut. Nu era departe, mi-a spus. Un drum de ţară, apoi 
altul şi, după douăzeci de minute, nici nu mai ştiam unde 
mă aflu. Clovis nu vedea prea bine. Avea nevoie de încă o 
bere, tot pentru vezică. Am cerut lămuriri despre drum de 


la un vânzător dintr-un magazin local şi, cu Clovis alături, 
am pornit la drum. Mă punea să merg când într-o parte, 
când în alta şi, în cele din urmă, am găsit oraşul Necaise 
Crossing din districtul Hancock. După ce l-am găsit, mi-a 
spus că ne putem întoarce acasă. Uitase partea despre 
casa copilăriei. Altă bere. Alte lămuriri despre drum, de la 
vânzătorii de prin magazine. 

Ajunşi aproape de casa lui, mi-am dat seama unde mă 
aflam şi am început să-l întreb despre accident. Mi-a 
răspuns că era încă prea dureros ca să vorbească despre 
asta. L-am ajutat să intre în casă şi a căzut pe canapea, 
începând să sforăie. Era aproape miezul nopţii. Cam aşa au 
decurs lucrurile timp de o lună. Ne legănam pe verandă. 
Mâncam peşte în fiecare marţi. Făceam câte o excursie pe 
şosea, spre binele vezicii lui. Polita de asigurare ajungea 
până la două milioane. Cazul nostru merita toţi banii şi, deşi 
Clovis nu ştia, mărturia lui devenea cu fiecare zi mai 
importantă. M-a asigurat că nimeni nu mai luase legătura 
cu el pentru accident, aşa că era esenţial să aflu faptele 
înainte ca tipii de la asigurări să-l găsească pe Clovis. 

— Cât timp trecuse de la accident? întrebă Sandy. 

— Patru sau cinci luni. Într-o bună zi, am insistat l-am 
spus că ajunsesem într-un punct important al procesului şi 
că era timpul să răspundă la nişte întrebări. Mi-a răspuns că 
era pregătit. L-am întrebat cu ce viteză mergea maşina 
clientului nostru când l-a depăşit el mi-a răspuns că fusese 
cumplit să-i vadă răniţi în asemenea hal, mai ales pe 
băieţel, zdrobit şi sângerând. Sărmanul bătrân avea lacrimi 
în ochi. După câteva minute, l-am întrebat din nou: Clovis, 
poţi spune, cu aproximaţie, cu ce viteza a trecut maşina pe 
lângă tine? El mi-a răspuns că ar dori, desigur, să ajute 
familia. Vor aprecia acest lucru, i-am spus. In acel moment, 
m-a privit drept în ochi şi mi-a spus: Tu cam cu cât crezi că 
mergeau? 

l-am răspuns că, după părerea mea, aveau cam optzeci 


la oră. Clovis mi-a răspuns: Atunci, atâta era. Optzeci la oră. 
Eu mergeam cu şaptezeci şi abia au reuşit să mă 
depăşească. 

Am mers la proces şi Clovis Goodman a fost cel mai bun 
martor pe care l-am văzut vreodată. Era bătrân, umil dar 
înţelept şi perfect credibil. Juriul a ignorat toate 
reconstituirile imaginare făcute până atunci şi şi-a bazat 
verdictul pe mărturia lui Clovis. Ne-au dat două milioane şi 
trei sute de mii. 

Am ţinut legătura cu el. l-am făcut testamentul. Nu avea 
multe bunuri; doar casa şi trei hectare de pământ plus 
şapte mii de dolari în bancă. La moartea sa, dorea să vândă 
totul şi banii să fie donați organizației „Fiicele 
Confederaţiei”. N-a amintit nici o rudă în testament. 
Nepotul din California plecase de douăzeci de ani. Nepoata 
din Hattiesburg nu-l mai căutase de la absolvirea liceului, în 
1968, când îi trimisese o invitaţie la serbare. El nu se 
dusese şi nici nu-i trimisese vreun cadou. Vorbea rar, dar 
eu ştiam că şi-ar fi dorit să aibă legături cu familia. 

Pe urmă s-a îmbolnăvit şi nu putea să se îngrijească 
singur, aşa că l-am internat într-un azil de bătrâni din 
Wiggins. l-am vândut casa şi pământul şi am avut grijă de 
toate problemele lui financiare. La vremea aceea, eram 
singurul lui prieten. Îi trimiteam vederi şi cadouri şi, ori de 
câte ori ajungeam la Hattiesburg sau Jackson, mă opream 
să-l vizitez, rămânând cu el cât puteam de mult. Cel puţin o 
dată pe lună, mergeam să-l iau de la azil şi îl duceam la 
acelaşi restaurant pescăresc. Pe urmă, mergeam cu maşina 
la plimbare. După o bere sau două, începea să 
povestească. Într-o zi, l-am luat la pescuit - numai eu şi 
Clovis într-o barcă, opt ore şi n-am mai râs niciodată ca 
atunci. 

În noiembrie 1991 a făcut pneumonie şi a fost la un pas 
de moarte. Asta l-a cam speriat. M-a rugat să schimbăm 
testamentul. Dorea să lase nişte bani bisericii de care 


aparţinea, iar restul, membrilor rămaşi în organizaţia 
Confederaţiei. Şi-a ales un loc la cimitir, a făcut 
aranjamentele necesare pentru înmormântare. Eu am venit 
cu ideea introducem unei prevederi prin care să se arate că 
nu doreşte să fie ţinut în viaţă cu ajutorul unor aparate 
medicale. l-a plăcut şi a insistat ca eu să fiu desemnat 
pentru decuplarea aparatelor, după consultarea cu doctorii, 
bineînţeles. Clovis se plictisea la azil, de viaţa în 
singurătate, obosise de viaţă. Spunea că e împăcat cu 
Dumnezeu şi gata de moarte. 

O nouă pneumonie l-a doborât la începutul lui ianuarie 
1992. Am aranjat să fie transferat la spitalul de aici, din 
Biloxi, ca să îl pot veghea. Treceam pe la el în fiecare zi şi 
am fost singurul său vizitator. Niciun alt prieten. Nici o rudă. 
Niciun preot. Nicio altă persoană în afară de mine. Se 
simţea din ce în ce mai rău şi am înţeles că nu va mai 
părăsi viu spitalul. A intrat în comă şi nu şi-a mai revenit. L- 
au conectat la un aparat respirator şi, după o săptămână, 
doctorii au decis că intrase în moarte clinică, împreuna cu 
trei doctori, am recitit testamentul şi apoi am decuplat 
aparatul. 

— Când se întâmpla asta? 

— Pe 6 februarie 1992. 

Sandy expiră brusc, închise ochii şi dădu încet din cap. 

— Clovis nu a dorit să i se facă o slujbă la biserică, pentru 
că ştia că nu va veni nimeni. L-am îngropat într-un cimitir 
de la periferia oraşului Wiggins. Eu am fost acolo şi i-am 
purtat sicriul pe umeri. Veniseră şi vreo trei văduve, care 
plângeau de zor, dar am avut impresia că făcuseră acelaşi 
lucru, la toate înmormântările din ultimii cincizeci de ani. 
Preotul era acolo şi a chemat cinci diaconi mai vârstnici, 
pentru a purta sicriul. Erau prezente încă două persoane - 
în total eram doisprezece. După o scurtă ceremonie, Clovis 
a fost coborât în mormânt 

— Sicriul era extrem de uşor, nu? întrebă Sandy. 


— Într-adevăr. 

— Unde era Clovis? 

— Spiritul său se unea cu sfinţii. 

— Unde era trupul lui? 

— Pe veranda cabanei mele, într-un frigider. 

— Nebunule! 

— N-am omorât pe nimeni, Sandy. Bătrânul Clovis cânta 
imnuri cu îngerii când rămăşiţele lui au luat foc. Mi-am 
imaginat că n-o să se supere. 

— Tu îţi găseşti întotdeauna scuze pentru orice, nu? 
Patrick nu răspunse. Rămase cu picioarele atârnate peste 
marginea patului, la câţiva centimetri de podea. 

Sandy măsură camera în lung şi în lat câteva clipe, apoi 
se sprijini de perete. Era prea puţin uşurat, după ce aflase 
că prietenul său nu omorâse pe nimeni. Gândul că dăduse 
foc unui cadavru îi părea aproape la fel de respingător. 

— Să auzim şi restul, spuse Sandy. Sunt sigur că te-ai 
gândit la toate. 

— Am avut timp să mă gândesc, într-adevăr. 

— Te ascult. 

— În Mississippi există o lege cu privire la furtul 
cadavrelor, dar eu nu aveam cum să intru sub incidenţa ei. 
Nu l-am furat pe Clovis din groapă. L-am luat înainte, direct 
din sicriu. Există încă o prevedere, cu privire la mutilarea 
unui cadavru şi e singura de care Parrish mă poate acuza. E 
un delict care se pedepseşte cu până la un an de 
închisoare. Îmi închipui că e singura variantă pe care o pot 
folosi şi cred că Parrish va insista din toate puterile să 
primesc pedeapsa maximă. 

— Nu te poate lăsa să scapi de tot. 

— Nu, într-adevăr. Dar fii atent, el nu poate afla despre 
Clovis decât dacă îi spun eu, însă trebuie să-i spun înainte 
de a-şi retrage acuzaţiile de omor. Acum, una e să-i spun 
de Clovis şi alta ar fi să depun mărturie în proces. Nu poate 
să mă oblige să depun mărturie, dacă mă acuză de 


mutilare. Va fi disperat să mă acuze de ceva, pentru că, aşa 
cum spuneai tu, nu mă poate lăsa să scap de tot. Mă poate 
acuza, dar nu mă poate condamna, pentru că eu sunt 
singurul martor şi nu are cum să dovedească faptul că 
trupul ars era al lui Clovis. 

— L-ai înfundat pe Parrish din toate punctele de vedere. 

— Corect. Am scăpat de acuzaţiile federale şi, când vom 
lansa bomba asta, Parrish va fi disperat să mă înfunde 
pentru ceva. Altfel, am scăpat. 

— Deci, care e planul tău? 

— E simplu. Il ajutăm pe Parrish, permițându-i să-şi 
păstreze reputaţia. Tu te duci la nepoţii lui Clovis, le spui 
adevărul, le oferi nişte bani. Categoric, au dreptul să-mi 
intenteze proces la aflarea adevărului şi putem presupune 
că aşa vor face. Procesul lor nu valorează prea mult, pentru 
că puţin le-a păsat de bătrân cât a fost în viaţă, dar e foarte 
probabil să intenteze proces. Le tăiem elanul. Ajungem la 
un acord cu ei, fără publicitate şi, în schimbul banilor, ei 
sunt de acord să-i ceară lui Parrish să renunţe la acuzaţii. 

— Tu şi nenorocitele tale de aranjamente! 

— Mulţumesc. De ce crezi ca n-o să meargă? 

— Parrish te poate pune sub acuzare, indiferent de 

dorinţa familiei. 
_ — Dar n-o să facă aşa, pentru că nu mă poate condamna. 
In cel mai rău caz, Parrish mă aduce în faţa completului de 
judecată şi pierde. E mult mai sigur pentru el să iasă pe uşa 
din dos chiar acum, să folosească familia drept scuză şi să 
evite situaţia penibilă a pierderii unui proces în jurul căruia 
s-ar face mare vâlvă. 

— La asta te-ai gândit în ultimii patru ani? 

— Mi-a trecut, într-adevăr, prin minte. 

Sandy mergea dintr-o parte în alta, pe lângă capătul 
patului, adâncit în gânduri. Reuşea să facă nişte legături şi 
încerca să ţină pasul cu clientul său. 

— Trebuie să-i oferim ceva lui Parrish, spuse el, ca pentru 


sine, continuând să păşească prin cameră. 

— Mă îngrijorează mai mult soarta mea decât a lui 
Parrish, spuse Patrick. 

— Nu e vorba numai de Parrish. E o problemă a 
sistemului, Patrick. Dacă scapi de toate, înseamnă că, într- 
adevăr, ţi-ai cumpărat libertatea. Toţi ies prost, în afară de 
tine. 

— Poate că nu mă interesează decât persoana mea. 

— Şi pe mine la fel. Dar nu poţi umili sistemul şi apoi să 
te aştepţi să dispari în amurg. 

— Nimeni nu l-a pus pe Parrish să se grăbească să ceară 
pedeapsa cu moartea. Putea să mai aştepte, o săptămână- 
două. Nimeni nu l-a pus să anunţe presa. Nu am niciun fel 
de înţelegere pentru el. 

— Nici eu. Dar e problematic, Patrick. 

— Atunci, am să uşurez puţin lucrurile. Mă voi recunoaşte 
vinovat de mutilare, cu condiţia să nu fiu trimis la 
închisoare. Nici măcar o zi. Merg la tribunal, îmi recunosc 
vina, plătesc o amendă, îl las pe Parrish să fie mândru că a 
obţinut condamnarea, dar pe urmă am plecat! 

— Vei fi un delincvent cu cazier. 

— Nu. Voi fi liber. Cărui brazilian o să-i pese dacă am fost 
însemnat sau nu? 

Sandy se opri din mers şi se aşeză pe pat, lângă el. 

— Deci, te vei întoarce în Brazilia? 

— Acolo mă simt acasă, Sandy. 

— Şi fata? 

— Vom avea fie zece, fie unsprezece copii. Încă nu ne-am 
hotărât 

— Câţi bani veţi avea? 

— Milioane. Trebuie să mă scoţi de aici, Sandy. Am o altă 
viaţă de trăit 

O soră medicală dădu buzna pe uşă, aprinse lumina şi 
spuse: 

— E ora unsprezece, Patty. Orele de vizită s-au terminat. 


Te simţi bine, drăguţule? adăugă ea, atingându-i umărul. 

— Mă simt bine. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

Femeia plecă la fel de repede precum venise. Sandy îşi 
ridică servieta. 

— Patty? repetă el. 

Patrick ridică din umeri. 

— „Drăguţule”? 

O altă ridicare din umeri. 

Ajuns la uşă, Sandy îşi mai aminti ceva. 

— Încă o întrebare, pe scurt. Când ai condus maşina în 
râpă, unde era Clovis? 

— În acelaşi loc dintotdeauna. Pe scaunul pasagerului, 
prins cu centura de siguranţă. l-am pus o cutie de bere 
între picioare şi i-am urat drum bun. Părea că zâmbeşte. 


38 


Către ora zece dimineaţa, ora Londrei, instrucţiunile 
pentru returnarea banilor nu sosiseră încă. Eva ieşi din 
hotel şi făcu o plimbare lungă prin Piccadilly. Neavând o 
destinaţie precisă şi niciun plan anume, rătăci prin mulţime, 
se uită la vitrine şi se bucură de viaţă ca orice muritor. Trei 
zile de singurătate o ajutaseră să aprecieze mai mult 
sunetele din preajmă şi vocile celor din jur. Luă prânzul - o 
salată cu brânză de capră - într-un bar vechi, aglomerat, la 
masa dintr-un colţ. Savura glasurile vesele, mulţumite, ale 
unor oameni care nu aveau habar cine este ea. Şi nici nu le 
păsa. 

Patrick îi spusese că primul lui an petrecut în Sao Paulo îi 
readusese bucuria de a trai, pentru că nici măcar un singur 
om nu îi ştia numele. Acolo, în barul acela, se simţea şi ea 
mai mult Leah Pires decât Eva Miranda. 

Işi începu cumpărăturile pe strada Bond, mai întâi 
lucrurile absolut necesare - lenjerie şi parfum - dar nu 
peste multă vreme, ajunse la Armani, Versace şi Chanel, 
fără să se mai uite la preţ. Pentru moment era o femeie 
bogată. 


Ar fi fost mai simplu şi, cu siguranţă, mai puţin dramatic 
daca aşteptau până la ora nouă şi îi arestau la birou. Dar ei 
îşi făceau apariţia la ore ciudate, iar unul dintre ei, Rapley, 
rareori pleca de acasă. 

S-a stabilit să facă un raid, chiar înainte de ivirea zorilor. 
Ce dacă îi speriau şi îi făceau de râs în faţa familiilor lor? Ce 
dacă vecinii riscau să aibă un şoc? Prinde-i când dorm sau 
fac duş, asta e cea mai bună tactică. 

Charles Bogan răspunse la uşă în pijama şi începu să 
plângă încetişor când un şerif federal, pe care îl cunoştea, îi 
arătă cătuşele. Bogan fusese părăsit de familie, astfel că 
scăpă, în parte, de ruşine. 


Soţia lui Dough Vitrano răspunse la uşă şi se arătă ostilă 
din primul moment. Trânti uşa în nasul celor doi tineri 
agenţi FBI, care aşteptară răbdători să urce în fugă la etaj şi 
să-şi scoată soţul de sub duş. Din fericire, copiii dormeau 
când l-au împins pe Dough pe bancheta din spate a maşinii, 
cu cătuşe la mâini, ca un criminal de rând, lăsând-o pe 
femeie pe treptele din faţa casei, în cămaşă de noapte, 
blestemând şi plângând în acelaşi timp. 

Ca de obicei, Jimmy Havarac plecase la culcare beat mort 
şi sunetul soneriei nu a avut niciun efect asupra lui. De pe 
alee, l-au sunat de la un telefon celular şi, în cele din urmă, 
s-a trezit şi a fost arestat. 

Ethan Rapley se afla în pod la răsăritul soarelui; lucra la 
un raport, fără să-i pese ce zi sau ce oră era. Nu auzise 
nimic din ce se întâmpla la parter. Soţia lui s-a trezit din 
cauza bătăilor în uşă şi a urcat până la el, să-i aducă vestea 
cea proastă. Totuşi, mai întâi i-a ascuns pistolul. Il ţinea 
într-un sertar al noptierei. Ethan s-a uitat de două ori după 
el, pe când îşi căuta o pereche de şosete potrivite. Dar nu i 
l-a cerut. li era teamă că femeia îi va spune unde l-a pus. 

Avocatul care fondase firma lui Bogan fusese promovat 
în magistratură cu treisprezece ani mai înainte. Fusese 
nominalizat în ierarhia federală de către senatorul Nye şi, 
după plecarea lui, Charles preluase conducerea. Firma avea 
legături puternice cu toţi cei cinci judecători federali în 
exerciţiu şi n-a fost o surpriza faptul că telefoanele au 
început să sune chiar înainte ca toţi partenerii să ajungă la 
închisoare. La opt şi jumătate, toţi au fost transportaţi, în 
maşini diferite, spre tribunalul federal din Biloxi, pentru o 
primă apariţie în faţa celui mai apropiat magistrat federal. 

Cutter era înfuriat de viteza şi uşurinţa cu care Bogan 
trăgea sforile. Chiar dacă nu se aştepta ca acuzaţii să 
rămână la închisoare până la proces, nu accepta ideea de a 
fi audiaţi în grabă, de către un magistrat abia sculat din 
pat. Aşa încât Cutter anunţă ziarele locale şi postul de 


televiziune. 


Hârtiile erau pregătite şi au fost semnate rapid, cei şase 
părăsind tribunalul pe jos, neatinşi, liberi să facă o plimbare 
până la biroul lor aflat la câteva străzi depărtare. Erau 
urmaţi de un băiat solid, neîndemânatic care se chinuia cu 
o mini-cameră video şi de un reporter tânăr, începător, care 
nu înţelegea exact despre ce era vorba, dar i se spusese că 
era o ştire trăsnet. Cei patru bărbaţi încruntaţi nu aveau 
niciun comentariu de făcut. Reuşiră să ajungă la birourile 
lor din clădirea de pe Vieux Marche şi încuiară uşa după ei. 

Charles Bogan se duse direct la telefon şi îl sună pe 
senator. 


Detectivul particular, cel recomandat de Patrick, o găsi 
pe femeie în mai puţin de două ore, numai prin telefon. Ea 
locuia în Meridian, la două ore distanţă spre nord-est de 
Biloxi. Se numea Deena Postell şi ţinea un local, dar mai 
lucra pe post de casiera într-un magazin general foarte nou, 
deschis la marginea oraşului. 

Sandy găsi adresa şi intră în magazin. Se prefăcu atent la 
raftul plin cu piepţi de pui abia prăjiţi şi pachete de cartofi 
prăjiţi, pândind însă mişcările angajaţilor în spatele 
tejghelei. O femeie grasă, îndesată cu părul cărunt şi glasul 
sonor îi atrase atenţia. Asemenea celorlalţi angajaţi, era 
îmbrăcată cu o fustă în dungi roşii şi albe şi, când se 
apropie suficient de el, Sandy îi zări emblema pe piept. Se 
numea Deena. 

Ca să pară mai convingător, Sandy îşi pusese o pereche 
de jeans şi o cămaşa albastră, fără cravată. 

— Cu ce vă pot ajuta? Îl întrebă ea, zâmbind. 

Era aproape zece dimineaţa, mult prea devreme pentru 
cartofi prăjiţi. 

— O cafea mare, îi spuse Sandy, zâmbind la rândul lui, şi 
femeia îi răspunse cu o sclipire în ochi. Lui Deena îi plăcea 


să cocheteze cu bărbaţii. Îl aşteptă la casă. În loc de bani, 
Sandy îi întinse o carte de vizită. 

Ea aruncă o privire şi o scăpă din mână. Pentru o femeie 
care crescuse trei delincvenţi juvenili, o asemenea surpriză 
nu-i putea aduce decât probleme. 

— Un dolar douăzeci, spuse ea, bătând cifrele nervoasă şi 
uitându-se pe furiş în toate părţile, să vadă dacă îi priveşte 
cineva. 

— Am doar veşti bune pentru dumneavoastră, spuse 
Sandy, căutând banii. 

— Ce doriţi? II întrebă ea, aproape în şoaptă. 

— Zece minute din timpul dumneavoastră. Aştept acolo, 
la masă. 

— Dar ce doriri? Insistă ea, luându-i banii şi dându-i 
restul. 

— Vă rog. Veţi fi mulţumită dacă îmi acordaţi puţin din 
timpul dumneavoastră. 

li plăceau bărbaţii şi Sandy arăta foarte bine, plus că era 
mult mai bine îmbrăcat decât majoritatea celor pe care ea 
trebuia să-i suporte. Işi făcu de lucru cu pui de la rotisor, 
pregăti nişte cafea şi îi spuse şefei sale că ia o pauză. 

Sandy o aştepta răbdător la una din mesele micului 
restaurant, lângă răcitorul de bere şi maşina de îngheţată. 

— Mulţumesc, îi spuse el când femeia luă loc. 

Avea cam patruzeci şi cinci de ani şi faţa rotundă, 
generos fardată cu cosmetice ieftine. 

— Un avocat de la New Orleans, care va să zică? 
murmură ea 

— Da. Nu cred că aţi citit sau că aţi auzit de procesul de 
pe Coastă, al avocatului care a furat o groaza de bani, dara 
fost prins. 

Ea clătina deja din cap, înainte ca Sandy să termine ce 
avea de spus. 

— Eu nu citesc nimic, drăguță. Lucrez aici şaizeci de ore 
pe săptămână şi am trei nepoţei la mine. Bărbatu' meu are 


grijă de ei. E handicapat. Probleme cu spatele. Nu citesc 
nimic, nu mă uit la nimic, nu fac nimic decât să muncesc 
aici şi să schimb scutece murdare când îs acasă. 

Sandy aproape că regreta întrebarea. Ce deprimant! 

Îi povesti istoria lui Patrick, încercând să fie cât mai 
eficient. Femeia părea să se amuze, dar îşi pierdu interesul 
către sfârşit. 

— La moarte cu el! striga ea, într-un moment de tăcere. 

— N-a omorât pe nimeni. 

— Păi nu spuneai mata’ că era un om în maşină? 

— Da. Dar omul era deja mort. 

— El i-a făcut felul? 

— Nu. Să zicem că l-a furat. 

— Aha! Uite ce e, trebuie să mă întorc la treabă. Scuze 
pentru întrebare, da' ce treabă am eu cu toate astea? 

— Cadavrul pe care l-a luat era al lui Clovis Goodman, 
dragul dumneavoastră bunic, dispărut dintre cei vii. 

Femeia lăsă să-i alunece capul într-o parte. 

— L-a ars pe Clovis! 

Sandy încuviinţă cu un gest al capului. Femeia miji ochii, 
căutând atitudinea potrivită. 

— De ce? întrebă ea. 

— Trebuia să se prefacă mort, nu? 

— Da' de ce Clovis? 

— Patrick era avocatul şi prietenul lui. 

— Halal prieten! 

— Da, uitaţi ce vreau să vă spun: eu nu caut o logică a 
faptelor. Totul s-a petrecut acum patru ani, mult înainte ca 
dumneavoastră sau eu să intrăm în scenă. 

Ea bătea darabana cu degetele de la o mână şi îşi mânca 
unghiile celeilalte. Tipul din faţa ei părea un avocat serios, 
aşa că, probabil, nu l-ar fi păcălit dacă se prefăcea 
îndurerată până la lacrimi. Era nedumerită. Lasă-l pe el să 
vorbească, îşi spuse. 

— Vă ascult. 


— Mutilarea unui cadavru este un delict. 

— Aşa şi trebuie. 

— Puteţi intenta un proces civil. Asta înseamnă că familia 
lui Clovis Goodman îl poate acuza pe clientul meu pentru 
mutilarea cadavrului lui. 

Ah, da. Se încorda, trase adânc aer în piept, apoi îi zâmbi. 

— Acum, înţeleg, îi spuse ea. Sandy îi răspunse tot cu un 
zâmbet. 

— Da. De asta mă aflu aici. Clientul meu ar dori să se 
înţeleagă discret, cu familia lui Clovis. 

— Ce înseamnă familie? 

— Soţia încă în viaţă, copiii şi nepoţii. 

— Cred că eu sunt familia. 

— Dar fratele dumneavoastră? 

— Nu. Luther a murit acum doi ani. De la droguri şi alcool 
i s-a tras. 

— Deci, sunteţi singura persoana care are dreptul să-l 
acuze. 

— Cât? explodă ea, nemaiputând să se stăpânească, dar 
simțindu-se imediat jenată. 

Sandy se apleca peste masă. 

— Suntem pregătiţi să vă oferim douăzeci şi cinci de mii 
de dolari. Pe loc. Cecul se află în buzunarul meu. 

Ea se aplecă la rândul ei spre el, mai aproape de faţa lui, 
dar se opri brusc la auzul sumei. | se umeziră ochii şi buza 
de jos începu să-i tremure. 

— Doamne, Dumnezeule! murmură ea. Sandy aruncă o 
privire în jur. 

— Exact, douăzeci şi cinci de mii de dolari. 

Femeia trase un şerveţel de hârtie din suport şi răsturnă 
solniţa peste masă. Îşi şterse ochii, apoi îşi suflă nasul. 
Sandy continua să se uite în jur, sperând să evite un 
spectacol. 

— Toţi pentru mine? reuşi să îngaime femeia. Avea vocea 
răguşită, abia şoptită şi respira greu. 


— Toţi, numai ai dumneavoastră. Femeia îşi şterse din 
nou ochii şi spuse: 

— Trebuie să beau o Coca-Cola. 

Deena sorbi o cutie mare de Cola fără un cuvânt. Sandy 
lua câte o gură din cafeaua proastă, fără niciun gust şi 
urmărea maşinile care treceau pe stradă. Nu se grăbea. 

— Din câte îmi dau eu seama, spuse femeia în cele din 
urmă, dacă vii aici şi îmi oferi douăzeci de miare dintr-un 
foc, atunci înseamnă că poţi da mai mult. 

— Nu sunt în măsură să negociez. 

— Dacă îl dau în judecat, clientul dumitale ar putea să 
iasă cam şifonat, înţelegi? Juraţii se vor uita la mine şi se 
vor gândi că bietul Clovis a trebuit să fie ars, pentru ca 
acest client al dumitale să ia nouăzeci de milioane de 
dolari. 

Sandy sorbi din cafea şi încuviinţă cu un gest al capului. 
Femeia era de admirat. 

— Dacă îmi iau un avocat, aş putea să capăt mai mulţi 
bani. 

— Poate, dar ar putea dura vreo cinci ani. În plus, aveţi 
alte probleme. 

— Ce probleme? întrebă ea. 

— Nu eraţi apropiată de Clovis. 

— Poate că eram. 

— Atunci, de ce nu v-aţi dus la înmormântare? Ar fi cam 
greu să lămuriţi un juriu. Uitaţi, eu am venit aici ca să ne 
înţelegem. Dacă nu doriţi, mă urc în maşină şi mă întorc la 
New Orleans. 

— Care e oferta maximă? 

— Cincizeci de mii. 

— Batem palma, spuse ea, întinzând mâna grăsuţă, încă 
umedă de Cola şi strângând-o pe a lui. 

Sandy scoase din buzunar un cec în alb şi îl completă. O 
dată cu el, scoase încă două documente: unul era un acord 
în scris, în câteva paragrafe, iar celălalt era o scrisoare din 


partea lui Deena către procuror. 
Completarea şi semnarea actelor dură mai puţin de zece 
minute. 


În sfârşit se vedea ceva mişcare pe Canal, în Boca. 
Suedeza îşi făcea bagajele în grabă, aruncându-le în 
portbagajul BMW-ului lui Benny. Porni în cea mai mare 
viteză. Agenţii o urmăriră până la aeroportul internaţional 
Miami, unde aştepta două ore înainte de îmbarcarea într-un 
avion cu direcţia Frankfurt. 

O vor aştepta în Frankfurt. O vor urmări, răbdători, până 
când ea va face o mişcare. Pe urmă, îl vor descoperi şi pe 
domnul Aricia. 


39 


Ultimul act oficial al judecătorului care prezida cazul era 
o audiere neaşteptată, pe un subiect destul de neclar, la el 
în birou, în lipsa avocatului acuzatului. Nici avocatul 
acuzării nu era prezent. In dosar nu trebuia să apară nici o 
menţiune a întâlnirii. Patrick a fost adus la tribunal pe uşa 
din spate, escortat de trei poliţişti, care au urcat împreună 
cu el pe scara din dos, intrând discret în biroul lui Huskey, 
unde onorabilul judecător îi aştepta, fără robă. Nu erau în 
şedinţa oficială şi, în condiţii normale, curtea ar fi fost 
liniştită. Dar patru avocaţi de marcă fuseseră arestaţi în 
acea dimineaţă şi bârfele nu mai conteneau pe culoare. 

Patrick avea încă rănile bandajate şi nu putea să îmbrace 
haine prea strâmte. Pantalonii bleu de chirurg erau largi şi 
se simţea bine în ei; în plus, ei aminteau lumii că era 
spitalizat şi nu încarcerat ca un criminal. 

Rămaşi singuri, cu uşile închise, Karl îi întinse o foaie de 
hârtie. 

— Uită-te la asta. 

Era un ordin judecătoresc cu un singur paragraf, semnat 
de judecătorul Karl Huskey, prin care el, ca răspuns la 
propria lui moţiune, se recuza din procesul Statul împotriva 
lui Patrick S.  Lanigan. Valabil începând cu ora 
douăsprezece, adică peste numai o oră. 

— Azi dimineaţă am stat două ore de vorbă cu 
judecătorul Trussel. De fapt, tocmai a plecat. 

— O să fie bun cu mine? 

— Va fi cât se poate de corect. l-am spus că, după 
părerea mea, nu e un caz de pedeapsă cu moartea. A fost 
foarte uşurat. 

— N-o să aibă loc niciun proces, Karl. 

Patrick arunca o privire spre calendarul de perete, acelaşi 
dintotdeauna. Fiecare zi din octombrie era plină cu atâtea 
audieri şi procese, încât niciun judecător nu le-ar fi putut 


face faţă. 

— Încă nu ţi-ai cumpărat un computer? Îl întrebă el pe 
Huskey. 

— Secretara mea are unul. 

Se întâlniseră pentru prima dată tot în această cameră, 
cu mulţi ani în urmă, când tânărul Patrick, un avocat încă 
necunoscut, venise la el ca reprezentant al unei familii 
distruse de un accident de maşină. Karl conducea procesul. 
Acesta durase trei zile şi cei doi deveniseră prieteni. Juriul 
decisese în favoarea clientului lui Patrick, acordându-i suma 
de două milioane şi trei sute de mii de dolari - unul din cele 
mai mari verdicte obţinute pe Coastă în acea vreme. 
Împotriva voinţei lui Patrick, firma lui Bogan fusese de 
acord să accepte la apel, suma rotundă de două milioane. 
Avocaţii primeau o treime şi, după plata unor datorii şi nişte 
cumpărături, au împărţit banii în patru. Pe atunci, Patrick 
încă nu era partener al firmei. Celorlalţi nu le-a convenit 
deloc, dar au fost nevoiţi să-i dea o primă de douăzeci şi 
cinci de mii de dolari. 

Era procesul în care vedeta fusese Clovis Goodman. 
Patrick observa tapetul ros într-un colţ al camerei. Pe tavan 
se vedea o pată umedă. 

— Nu poţi convinge administraţia locală să refacă 
zugrăveala pe aici? Nu s-a schimbat nimic în ultimii patru 
ani. 

— Eu plec peste două luni. Ce-mi mai pasă? 

— lţi aminteşti de procesul Hoover? Primul meu proces 
prezidat de tine şi cel mai reuşit din toata cariera mea de 
avocat. 

— Bineînţeles. 

Karl îşi sprijini picioarele încrucişate de marginea biroului 
şi îşi încleşta mâinile la ceafă. 

Patrick îi spuse povestea lui Clovis. 

Bătaia insistenta la uşă întrerupse povestea către sfârşit. 
Sosise mâncarea de prânz şi nu mai putea să aştepte. Un 


poliţist intră, ţinând în mână o cutie de carton cu miros 
îmbătător. Patrick rămase lângă cutia aşezată pe biroul lui 
Karl: cremă de legume şi picioare de crab. 

— De la Mahoney, spuse Karl. Ni le-a trimis Bob. Îţi 
trimite salutări. 

Mary Mahoney reprezenta mult mai mult decât locul 
unde avocaţii şi judecătorii îşi petreceau după-amiezele de 
vineri. Era cel mai vechi restaurant de pe Coasta, cu o 
mâncare delicioasă şi o cremă de legume devenită 
legendară. 

— Spune-i că îl salut şi eu, răspunse Patrick, întinzându- 
se după un picior de crab. Vreau să merg să mănânc acolo, 
cât mai curând. 

Exact la ora douăsprezece, Karl deschise micul televizor 
aşezat în centrul unei biblioteci şi urmăriră amândoi, fără 
niciun comentariu, prezentarea precipitată a arestărilor din 
acea zi. Protagoniştii tăceau. Nimeni nu făcea niciun 
comentariu; mai ales avocaţii. De fapt, uşile birourilor lor 
erau închise. Surprinzător, Maurice Mast nu avea nimic de 
spus; FBl-ul la fel. Nimic important, astfel încât reportera 
făcea ceea ce ştia: comenta nişte bârfe şi zvonuri şi, printre 
altele, rosti şi numele lui Patrick. Din surse neconfirmate, 
reportera ştia că arestările făceau parte dintr-o investigaţie 
mai amplă, legată de cazul Lanigan şi, pentru a demonstra 
acest lucru, îşi informă ascultătorii că Patrick îşi făcuse 
apariţia la tribunalul din Biloxi. Un coleg cu o figura 
deschisă, sinceră apăru pe ecran, anunțând, cu vocea 
joasă, că se afla în faţa intrării în biroul din Biloxi al 
senatorului Harris Nye, văr primar cu Charles Bogan, în 
cazul în care cineva nu cunoştea acest amănunt. Senatorul 
era plecat la Kuala Lumpur pentru afaceri, cu misiunea de a 
aduce mai multe locuri de muncă prost plătite înapoi în 
Mississippi, astfel încât nu putea oferi niciun comentariu. 
Niciunul din cei opt asistenţi din birou nu ştiau nimic, în nici 
o problemă; deci, nu aveau nimic de spus. 


Prezentarea dură zece minute, fără întrerupere. 

— De ce zâmbeşti? Îl întrebă Karl. 

— E o zi minunată. Sper numai să aibă curajul să-l 
înfunde pe senator. 

— Am auzit că federalii au retras toate acuzaţiile 
împotriva ta. 

— E adevărat. Am depus ieri mărturie în faţa marelui 
juriu federal. A fost grozav de amuzant, Karl, să pot să 
vorbesc deschis despre toate lucrurile pe care le-am ascuns 
atâţia ani. 

Patrick se oprise din mâncat în timpul relatării de la 
televiziune şi, dintr-o dată, se simţi sătul. Din câte 
observase Karl, mâncase două picioare de crab şi abia dacă 
se atinsese de crema de legume. 

— Mai mănâncă ceva! Arăţi ca un schelet. 

Patrick luă un biscuit sărat şi se îndrepta spre fereastră. 

— Deci, să recapitulăm, spuse Karl. Divorțul s-a rezolvat. 
Federalii au retras toate acuzaţiile împotriva ta şi tu ai fost 
de acord să plăteşti cele nouăzeci de milioane, plus o mică 
dobândă. 

— În total, o sută treisprezece. 

— Acuzaţia de omor din culpă e pe cale să cadă, pentru 
că nu a existat niciun omor. Statul nu te poate acuza de 
furt, pentru că au făcut-o federalii înainte. Acţiunile depuse 
de companiile de asigurări au fost anulate. Pepper este încă 
în viaţă, undeva prin lume. Clovis i-a luat locul. Rămâne 
doar o amărâtă de acuzaţie de distrugere a unui mormânt. 

— Eşti pe aproape. Se numeşte mutilare de cadavru, 
dacă te interesează să verifici în codul penal. Ar trebui să 
cunoşti lucrurile astea. 

— Da. Un delict minor, presupun. 

— Un delict minor. 

Karl amestecă supa cu lingura, privindu-şi plin de 
admiraţie prietenul ajuns numai piele şi os, care se uita 
afară, pe fereastra, ronţăind un biscuit şi, fără îndoială, 


pregătindu-şi următoarea manevră. 

— Pot să vin şi eu cu tine? Îl întrebă el. 

— Unde? 

— Oriunde te duci. Ai să pleci de aici, să te întâlneşti cu 
fata, să-ţi iei banii şi să te îndrepţi spre nu-ştiu-ce plajă, ca 
să trăieşti pe un iaht. Aş vrea şi eu să te însoțesc o vreme. 

— Incă nu am ajuns acolo. 

— Te apropii pe zi ce trece. 

Karl închise televizorul şi îşi dădu jos picioarele de pe 
birou. 

— Mai am o neclaritate, spuse el. Clovis a murit şi a fost 
îngropat, sau nu a fost îngropat. Ce s-a întâmplat între 
timp? 

Patrick pufni în râs. 

— Îţi cam plac detaliile, nu? îl întrebă el. 

— Sunt judecător. Faptele sunt importante. 

Patrick se aşeză pe un scaun şi îşi sprijini picioarele goale 
pe birou. 

— Era cât pe ce să fiu prins. Nu e chiar aşa de uşor să furi 
un cadavru, să ştii. 

— Te cred pe cuvânt. 

— L-am convins pe Clovis să se ocupe de toate 
aranjamentele pentru înmormântare. Ba chiar am adăugat 
un codicil cu indicaţii pentru antreprenori - sicriu închis, 
niciun vizitator, fără muzică; o veghe de noapte, un sicriu 
simplu, de lemn şi o ceremonie simplă, la mormânt. 

— Un sicriu de lemn? 

— Da, Clovis ţinea la ideea. “Reîntoarcerii în țarină”. Un 
sicriu ieftin de lemn, direct în pământ, fără cavou. Aşa 
fusese îngropat şi bunicul lui. În orice caz, eu eram la spital 
când a murit şi am aşteptat sosirea antreprenorului de 
pompe funebre din Wiggins, cu maşina mortuară. Se 
numea Rolland; o adevărată figură. E proprietarul unicului 
birou de pompe funebre din oraş. Costum negru, tot 
tacâmul. l-am dat o copie cu instrucţiunile lui Clovis. 


Testamentul îmi dădea autoritatea de a face tot ce era 
necesar şi Rolland n-a avut nimic împotrivă. Era aproape 
trei după-amiază. Rolland mi-a spus că termina 
îmbălsămarea în câteva ore. M-a întrebat daca Clovis avea 
un costum în care să fie înmormântat. La asta nu ne 
gândiserăm. l-am răspuns că nu l-am văzut niciodată pe 
Clovis în costum. Rolland mi-a spus că avea câteva 
costume vechi şi că se va ocupa el de aceasta problemă. 

Clovis dorea să fie înmormântat pe pământul fermei lui, 
dar i-am explicat de multe ori că, în Mississippi, aşa ceva nu 
se poate. Trebuie să rămână într-un cimitir oficial. Bunicul 
lui luptase în Războiul Civil şi, după spusele lui Clovis, 
fusese un erou. Murise când Clovis avea şapte ani şi i se 
făcuse un priveghi din acela, ca pe vremuri, care durase 
trei zile. Sicriul bunicului fusese aşezat pe o masă, pe 
veranda din faţă, şi lumea venise să-l vadă. Lui Clovis îi 
plăcuse asta. Era hotărât să ceară ceva similar şi pentru el. 
M-a pus să jur că voi face un mic priveghi pentru el. l-am 
explicat lui Rolland toate aceste lucruri. Răspunsul lui a fost 
că nu-l mai mira nimic pe lume. Nici asta nu-l surprindea. 

Chiar după lăsarea întunericului, stăteam pe veranda 
casei lui Clovis când a sosit maşina mortuară. L-am ajutat 
pe Rolland să care sicriul pe alee. L-am ridicat pe trepte, 
am trecut de verandă şi am intrat în camera de zi, 
punându-l în faţa televizorului, îmi amintesc că m-am 
gândit cât de uşor era. Clovis ajunsese o mână de om, abia 
dacă mai avea vreo cincizeci de kilograme. 

„Sunteţi singur?” m-a întrebat Rolland, uitându-se în jur. 

„Da”, i-am răspuns. E o veghe modestă. 

L-am rugat să deschidă sicriul. A ezitat şi eu i-am explicat 
că uitasem să pun acolo nişte amintiri din Războiul Civil, pe 
care Clovis dorea să le ea cu el în mormânt. Eu am stat de- 
o parte, iar el a deschis sicriul cu un fel de cheie franceză, 
mare, bună de deschis orice sicriu din lume. Clovis era 
neschimbat. l-am pus la brâu cascheta de infanterie a 


bunicului lui şi un steag ros al regimentului 17 din 
Mississippi. Rolland a închis la loc sicriul şi a plecat. 

Nu a venit nimeni la priveghi. Niciun suflet de om. La 
miezul nopţii am stins lumina şi am încuiat uşile. Cheia 
franceză pe care o folosise Rolland semăna cu cele 
obişnuite pentru maşină din care aveam un set întreg. Mi-a 
luat mai puţin de un minut ca să deschid sicriul. L-am scos 
pe Clovis; era uşor, rigid ca lemnul şi fără pantofi. Presupun 
că, pentru trei sute de dolari, nu ţi se dau şi pantofi. L-am 
aşezat cu grijă pe canapea, pe urmă am pus patru blocuri 
de beton şi am închis sicriul la loc. 

L-am luat pe Clovis în maşină şi am plecat spre cabana 
de vânătoare. Era întins pe bancheta din spate şi am mers 
cu mare grijă. Ar fi fost foarte dificil să răspund întrebărilor 
unei patrule de poliţie de pe autostradă. 

Cu o lună mai devreme, cumpărasem un congelator 
vechi, pe care îl pusesem pe veranda închisă a casei. Abia 
reuşisem să-l pun acolo pe Clovis, când am auzit un zgomot 
în pădure. Era Pepper, care se strecura printre tufişuri, 
venind spre cabană. Era două noaptea şi Pepper m-a prins. 
l-am spus că tocmai mă certasem zdravăn cu nevastă-mea. 
Eram nervos şi l-am rugat să plece. Nu cred că m-a văzut 
luptându-mă cu cadavrul pe treptele cabanei. Am zăvorit 
congelatorul cu un lanţ pentru butuci, l-am acoperit cu o 
cârpă şi nişte cutii vechi. Am aşteptat până în zori, pentru 
că Pepper era pe acolo, pe undeva. Apoi am plecat pe furiş, 
m-am dus acasă, m-am schimbat şi m-am întors la ferma 
lui Clovis pe la zece. Rolland a sosit foarte vesel, dorind să 
afle cum decursese priveghiul. Foarte bine, i-am răspuns. 
Nu trebuia să par prea trist. Am luat sicriul de pe masă, l- 
am împins şi l-am pus înapoi în maşina mortuară şi ne-am 
îndreptat spre cimitir. 

Karl asculta cu ochii închişi şi un început de zâmbet pe 
buze, dând din cap şi parcă nevenindu-i să creadă. 

— Eşti complet nebun, murmură el, ca pentru sine. 


— Mulţumesc. Vineri după-amiază am plecat la cabană 
pentru sfârşitul săptămânii. Am lucrat ceva la un raport, am 
vânat curcani sălbatici împreună cu Pepper, m-am uitat ce 
face Clovis, care părea să stea foarte comod unde se afla. 
Duminică dimineaţă, am plecat înainte de răsăritul soarelui 
şi mi-am pregătit motocicleta de teren şi benzina. Mai 
târziu, l-am dus pe Pepper la staţia de autobuz din Jackson. 
După ce s-a întunecat, l-am scos pe Clovis din răcitor, l-am 
aşezat lângă cămin, să se dezgheţe şi, pe la zece, l-am pus 
în maşină. O oră mai târziu, eram mort. 

— N-ai avut nici o remuşcare? 

— Ba da, cum să nu. Făcusem un lucru groaznic. Dar 
luasem hotărârea să dispar, Karl, şi trebuia să găsesc o 
cale. Nu puteam omori pe nimeni, dar aveam nevoie de un 
cadavru. De fapt, are logică. 

— Toml este cât se poate de logic. 

_ — Când Clovis a murit, am ştiut că a sosit timpul să plec. 
In bună parte, m-am bazat pe noroc. Atâtea lucruri ar fi 
putut ieşi prost. 

— Norocul te însoţeşte în continuare. 

— Deocamdată. 

Karl îşi privi ceasul de la mână şi mai luă un picior de 
crab. 

— Cât de mult din toate astea să-i spun judecătorului 
Turssel? 

— Totul, în afară de numele lui Clovis. Păstrăm informaţia 
asta pentru mai târziu. 


40 


Patrick era aşezat la capătul mesei. În dreptul lui nu se 
afla niciun document, spre deosebire de avocatul de lângă 
el, care avea două dosare şi un mic teanc de blocnotesuri, 
aranjate ca armele pentru bătălie. In stânga lui se afla T. L. 
Parrish, cu un singur blocnotes dar înarmat, la rândul lui, cu 
un casetofon pe care Patrick îi permisese să-l conecteze. 
Pentru a nu complica lucrurile, nu erau prezenţi asistenţi 
sau alte ajutoare dar, cum orice bun avocat are nevoie de o 
verificare, conveniseră să înregistreze convorbirea. 

Acum, după ce acuzaţiile federale nu mai erau de 
actualitate, venise rândul administraţiei să găsească o 
modalitate de a-l aduce pe Patrick în faţa justiţiei. Parrish 
era conştient de acest lucru. Federalii îl lăsaseră pe Patrick, 
pe capul lui, preferând în schimb să vâneze un senator; 
importanţa primează. Dar acuzatul acesta mai avea alte 
şmecherii de adăugat în povestea lui, iar Parrish se afla la 
dispoziţia sa. 

— Mai bine renunţă la omorul din culpă, Terry, îi spuse 
Patrick. Deşi aproape toată lumea îi spunea Terry, orgoliul 
lui era cam afectat când auzea acest apelativ din partea 
unui acuzat pe care abia îl cunoscuse în anii dinainte de 
dispariţia lui. Nu am omorât pe nimeni, adăugă Patrick. 

— Cine a ars în maşină? 

— Un om mort cu patru zile înainte. 

— Cineva cunoscut? 

— Nu. Era o persoană în vârstă, neştiută de nimeni. 

— Cum a murit această persoană? 

— De bătrâneţe. 

— Unde a murit de bătrâneţe această persoană? 

— Aici, în statul Mississippi. 

Parrish desena linii şi pătrate pe o bucată de hârtie. Uşa 
se deschisese atunci când federalii renunţaseră. Patrick 
putea scăpa liniştit; nici amenințările, nici cătuşele de la 


mâini, nimic nu părea să-l oprească 

— Deci, ai ars un cadavru? 

— Este exact. 

— Nu există legi pentru aceste cazuri? 

Sandy îi întinse o foaie de hârtie peste masă. Parrish o 
citi rapid şi spuse: 

— lertaţi-mă. Nu judecăm prea des asemenea lucruri. 

— E tot ce ai, Terry, spuse Patrick, cu siguranţa rece a 
cuiva care plănuise de mulţi ani această întâlnire. 

T.L. Era convins, dar niciun procuror nu ceda atât de 
Uşor. 

— Numai bine pentru un an de puşcărie, spuse el. Un an 
la Parchman ti-ar prinde bine. 

— Sigur, numai că eu nu merg la Parchman. 

— Unde te-ai gândit să mergi? 

— Undeva. Cu un bilet de clasa întâi. 

— Nu te grăbi. Avem aici un cadavru. 

— Nu, Terry. Nu aveţi niciun cadavru. Nu ştiţi nici cine a 
ars, iar eu nu vă spun nimic până nu ne înţelegem. 

— Ce vrei? 

— Să retragi acuzaţiile. Să renunţi. Amândouă părţile îşi 
fac bagajele şi pleacă acasă. 

— Ah, ce frumos ar fi! Noi prindem hoţul, el dă banii 
înapoi, noi retragem acuzaţiile şi îi facem semn cu mâna, 
de rămas bun. Grozav exemplu ar mai fi şi asta, pentru alte 
patru sute de acuzaţi pe care îi aşteaptă condamnarea. 
Sunt sigur că avocaţii lor vor înţelege situaţia. O adevărată 
lovitură dată legii şi ordinii. 

— Puțin îmi pasă de ceilalţi patru sute şi poţi să fii sigur 
că nici lor nu le pasă de mine. E vorba despre un proces 
penal, Terry. Aici, fiecare luptă pentru sine. 

— Dar nu oricine apare pe prima pagina a ziarelor. 

— Ah, aşa deci! Eşti îngrijorat din cauza ziarelor. Când vin 
alegerile? Anul viitor? 

— Eu nu am contracandidat. Nu-mi fac prea multe griji 


din cauza ziarelor. 

— Cum să nu! Eşti un funcţionar public. E obligaţia ta să 
te preocupe ce zic ziarele şi tocmai de asta ţi-ar conveni să 
nu renunţi la acuzaţiile împotriva mea. N-ai cum să câştigi. 
Te îngrijorează prima pagină a ziarelor? Inchipuie-ţi că 
tocmai poza ta va apărea acolo, după ce vei pierde 
procesul. 

— Familia victimei nu doreşte să intenteze proces, spuse 
Sandy. Familia este de acord să facă publică decizia sa. 

Cu aceste cuvinte, Sandy ridică o foaie de hârtie şi o 
flutură prin aer. Mesajul fusese transmis: avem dovada, 
avem familia de partea noastră, ştim cine sunt ei, în timp 
ce tu nu ştii nimic. 

— Asta ar arăta foarte frumos pe prima pagină, spuse 
Patrick. Familia celui decedat, rugându-se de tine să renunţi 
la acuzaţii. 

Perrish era pe punctul de a-i întreba cu cât îi plătiseră, 
dar renunţă. Nu era relevant. Alte desene apărură pe foaia 
de hârtie. Din nou, reflectă la şansele sale, din ce în ce mai 
reduse, în timp ce casetofonul înregistra tăcerea. 

Adversarul său era în corzi, aşa că Patrick se pregăti să-i 
dea lovitura de graţie. 

— Uite, Terry, îi spuse el cu sinceritate. Nu mă poţi acuza 
de omor. Nu mai e valabil. Nu mă poţi acuza de mutilarea 
unui cadavru, pentru că nu ştii cine a fost mutilat. Nu ai 
nimic la mână. Ştiu că e o pilulă greu de înghiţit, dar nu poţi 
schimba faptele. Vei avea nişte probleme, dar, ce să-i faci, 
asta e munca ta. 

— Vai, îţi mulţumesc. Uite, te pot acuza de mutilarea 
cadavrului. Îl vom numi „domnul X”. 

— De ce nu „doamna X”? întrebă Sandy. 

— Indiferent. Vom cerceta registrele cu toţi bătrânii care 
au murit la începutul lui februarie 1992. Vom vorbi cu 
familiile, să vedem daca au discutat cu tine. S-ar putea 
chiar să facem rost de un ordin judecătoresc, să deschidem 


câteva morminte. Nu ne grăbim. Între timp, tu vei fi 
transferat la închisoarea districtuală Harrison şi sunt sigur 
că şeriful Sweeney va simţi nevoia de a-ţi da nişte colegi de 
celulă. Refuzăm dreptul la cauţiune şi niciun judecător nu 
ţi-l va acorda, din cauza şanselor ca tu să dispari. Vor trece 
luni. Va veni vara. La închisoare nu există aer condiţionat. 
Ai să mai slăbeşti puţin. Noi vom continua să căutăm şi, cu 
puţin noroc, vom găsi mormântul gol. Şi, peste exact nouă 
luni, adică două sute şaptezeci de zile după depunerea 
acţiunii, vom începe procesul. 

— Cum vei dovedi că eu am făcut-o? Nu exista martori, 
nu există decât probe circumstanţiale. 

— Vom risca. Dar nu ai înţeles esenţialul. Dacă nu mă 
grăbesc să depun acţiunea, pot să adaug două luni la 
sentinţa ta. Asta înseamnă aproape un an petrecut la 
închisoarea districtuala, înainte de proces. E cam mult timp, 
pentru cineva care are o grămadă de bani. 

— Mă descurc eu, spuse Patrick, privindu-l pe Parrish 
drept în ochi şi dorindu-şi să nu fie primul care clipeşte. 

— Poate, dar nu poţi risca să fii condamnat. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Sandy. 

— Trebuie să vezi lucrurile în ansamblu, spuse Parrish, 
desfăcând larg mâinile deasupra capului. Nu ai dreptul să-ţi 
baţi joc de noi, Patrick. Federalii au ieşit pe uşa din dos. 
Statul nu prea mai are de la ce să pornească. Dă-ne şi nouă 
un punct de sprijin, ceva. 

— Vă dau o condamnare. Vin la tribunal, în faţa 
judecătorului, ascult toată procedura şi mă declar vinovat 
de delictul mutilării unui cadavru. Dar nu mă condamnaţi la 
închisoare. li poţi explica judecătorului că familia victimei 
nu doreşte să intenteze o acţiune în justiţie. Poţi 
recomanda © sentinţă cu suspendare, eliberare 
condiţionată, amenzi, restituiri, poţi justifica totul prin 
timpul cât am fost, până acum, privat de libertate. Poţi 
vorbi despre tortura şi tragedia prin care am trecut. Poţi 


face toate astea, Parrish, şi vei apărea într-o lumină foarte 
favorabilă. Ideea principală este că nu vreau să ajung la 
închisoare. Parrish bătea darabana din degete şi analiza 
situaţia. 

— Şi ne vei dezvălui numele victimei? 

— Da, dar numai după ce semnăm un acord. 

— Avem autorizaţia familiei pentru deschiderea sicriului, 
interveni şi Sandy, fluturând o altă hârtie prin aer, pentru 
ca apoi să o pună înapoi în dosar. 

— Mă grăbesc, Terry. Trebuie să ajung în multe locuri. 

— Trebuie să vorbesc cu Trussel. Avem nevoie de 
aprobarea lui, să ştii. 

— Va fi de acord, spuse Patrick. 

— Ne-am înţeles? Intrebă Sandy. 

— În ceea ce mă priveşte, ne-am înţeles, spuse Parrish şi 
opri înregistrarea. Îşi adună armele de luptă şi, pe rând, le 
puse în servietă. Patrick îi făcu un semn cu ochiul lui Sandy. 

— A, apropo, spuse Parrish după ce se ridică în picioare. 
Era să uit. Ce ne poţi spune despre Pepper Scarboro? 

— Vă pot da numele lui nou şi numărul de asigurare 
socială. 

— Deci, se află încă printre noi? 

— Da. Puteţi să-l căutaţi, dar nu trebuie să-l deranjaţi 

— Nu a făcut nimic rău. 

Procurorul districtual părăsi camera fără să mai spună 
niciun cuvânt. 


La ora două, avea programată o întâlnire cu un prim vice- 
preşedinte de la Deutsche Bank, filiala din Londra. Bărbatul 
era neamţ dar vorbea perfect engleza, era îmbrăcat 
impecabil, cu un costum bleumarin de comanda, la două 
rânduri, era amabil dar rigid şi o privea cu un zâmbet 
încremenit pe figură. Aruncă o scurtă privire asupra 
picioarelor ei, apoi trecu la afaceri. Telegrama de la filiala 
din Zurich a băncii amintea suma de o sută treisprezece 


milioane, care urmau să fie transferați imediat către 
Americabank, filiala din Washington. Fata avea numerele 
de cont şi instrucţiuni de rută. Secretara le aduse ceai şi 
biscuiţi şi vice-preşedintele se scuză, spunând că trebuie să 
dea un telefon privat la Zurich. 

— Nu e nici o problemă, domnişoară Pires, îi spuse el la 
întoarcere, zâmbindu-i cu mai multă căldură şi servindu-se 
cu un biscuit. Categoric, fata nu se aşteptase la niciun fel 
de probleme. 

Computerul ţăcănea eficient şi, nu peste multă vreme, îşi 
făcu apariţia o copie pe care erau tipărite informaţiile 
despre toate conturile. Vice-preşedintele i-o dădu imediat. 
După virarea sumei cerute, la Deutsche Bank rămâneau 
unu virgulă nouă milioane de dolari şi ceva mărunţiş. Fata 
împături hârtia şi o puse în poşetă, un model nou şi 
elegant, marca Chanel. 

Într-un alt cont elveţian se mai aflau trei milioane. O 
bancă din Grand Cayman, filială canadiană, păstra şase 
milioane şi jumătate. Un agent de bursă din Bermude 
învestea pentru ei peste patru milioane şi alte şapte virgulă 
două milioane se aflau în acel moment în Luxemburg, dar 
pe punctul de a pleca în altă parte. 

Când îşi încheie misiunea, Eva părăsi banca şi se 
îndreptă spre maşina cu şofer ce o aştepta în apropiere. Se 
pregătea să-l sune pe Sandy şi să-i anunţe următoarele sale 
mişcări. 


Experienţa lui Benny pe postul de fugar, urmărit de FBI, a 
durat foarte puţin. Prietena lui şi-a petrecut noaptea la 
Frankfurt, apoi a luat avionul spre Londra, aterizând la 
Heathrow către prânz. Cum agenţii ştiau că va sosi, 
vameşul i-a verificat paşaportul de două ori şi a lăsat-o să 
aştepte. Femeia purta ochelari de soare cu lentile 
întunecate şi îi tremurau mâinile. Totul a fost înregistrat pe 
video. 


În dreptul staţiei de taxiuri, a fost, din întâmplare, oprită 
de un poliţist care părea să aibă obligaţia de a chema 
taxiurile. A rugat-o să aştepte acolo, lângă cele doua 
doamne, cât timp el se ocupa de trecerea maşinilor. Şoferul 
taxiului era un şofer adevărat, dar, cu numai câteva 
secunde mai înainte, fusese anunţat ce se întâmplă şi 
primise un mic radio-receptor. 

— Hotel Athenaeum, pe Piccadilly, spuse ea. El ieşi din 
parcare şi intră printre celelalte maşini, anunţându-şi, 
nonşalant, la radio direcţia spre care se îndrepta. 

Nu se grăbi deloc. O oră şi jumătate mai târziu, o lăsă pe 
femeie la intrarea în hotel. Ea trebui să aştepte din nou, la 
recepţie. Directorul adjunct îşi ceru scuze pentru întârziere, 
dar computerul avea o defecţiune. 

Când primiră vestea că telefonul din camera ei fusese 
aranjat cu microfonul necesar, îi dădură o cheie şi chemară 
pe cineva să-i ducă bagajele. Femeia îi dădu acestuia un 
mic bacşiş, îşi încuie uşa punându-i şi lanţul şi se duse 
direct la telefon. 

Primele cuvinte pe care agenţii de urmărire le-au auzit de 
la ea au fost: 

— Benny, eu sunt. Am ajuns. 

— Slavă Domnului, spuse Benny. Te simţi bine? 

— Perfect. Dar mi-e frică. 

— Te-a urmărit cineva? 

— Nu. Nu cred. Am fost foarte atentă. 

— Grozav. Fii atentă, e o cafenea micuță pe Brick Street, 
la două străzi distanţă de hotelul tău. Ne întâlnim acolo 
peste o oră. 

— Bine. Mi-e frică, Benny. 

— E în regulă, draga mea. Abia aştept să te văd. 

Benny nu se afla în cafenea la sosirea ei. L-a aşteptat o 
oră, dar, intrând în panică, s-a întors la hotel. El nu a sunat- 
o şi femeia nu a putut dormi toată noaptea. 

A doua zi, a adunat toate ziarele de dimineaţă din holul 


hotelului şi le-a citit la cafea, în sala de mese. Pe una din 
paginile de mijloc ale ziarului Daily Mail găsi, în sfârşit, o 
scurtă relatare, în două paragrafe, despre prinderea unei 
persoane căutate în America, un anume Benny Aricia. 

Femeia şi-a făcut bagajele şi şi-a rezervat un loc la cursa 
spre Suedia. 


41 


Cum judecătorul Karl Huskey şoptise ceva la urechea 
colegului său, judecătorul Henry Trussel, s-a stabilit ca 
problema lui Lanigan să fie rezolvată înainte de oricare alta. 
Printre membrii comunităţii avocăţeşti din Biloxi se vorbea 
deja despre încheierea unui acord, dar zvonurile de acest 
gen păleau în faţa celor despre nefericita firmă condusă de 
Bogan. De fapt, la tribunal nu se mai vorbea despre nimic 
altceva. 

Trussel şi-a început ziua chemându-i la el pe T.L. Parrish 
şi Sandy Medermott, pentru a-i pune la curent cu ultimele 
date; până la urmă, întâlnirea se prelungi timp de două ore. 
Patrick a intrat de trei ori în legătura cu ei, prin intermediul 
telefonului celular al doctorului Hayani. Cei doi, pacientul şi 
doctorul, jucau şah la bufetul spitalului. 

— Nu cred că e cazul să-l trimitem la închisoare, mormăi 
Trussel, după a doua convorbire avută cu Patrick. 

Era vizibil, după expresia feţei sale şi tonul vocii, că îl 
nemulţumea ideea de a-l lăsa liber pe Patrick cu atâta 
uşurinţă, dar era puţin probabil să obţină o condamnare. 
Avea puşcăria plină de traficanţi de droguri şi molestatori 
de copii, aşa că nu era cazul să-şi piardă timpul cu un 
mutilator de cadavre, oricât de celebru era el. Toate 
probele erau circumstanţiale şi, dată fiind reputaţia pe care 
Patrick o dobândise pentru meticulozitatea cu care plănuia 
orice mişcare, Trussel se îndoia că ar fi putut obţine o 
condamnare. 

Cu o bătaie de ciocănel în masă, termenii acordului au 
fost aprobaţi. Primul document era o moţiune conjugată, 
pentru reducerea gravităţii acuzațiilor la adresa lui Patrick. 
Urma un ordin de schimbare a încadrării juridice şi un altul, 
prin care acuzatul era de acord să îşi recunoască vinovăția. 
In timpul primei întruniri, Trussel vorbi la telefon cu şeriful 
Sweeney, Maurice Mast, Joshua Cutter şi Hamilton Jaynes, 


aflat la Washington. Se sfătui şi cu Karl Huskey, aflat în 
camera de alături, pentru orice eventualitate. 

Ca şi Parrish, cei doi judecători aşteptau, la fiecare patru 
ani, votul popular pentru a fi realeşi. Trussel nu avusese 
niciodată un contracandidat şi, din punct de vedere politic, 
se considera intangibil. Huskey se pregătea să renunţe la 
magistratură, Parrish avea slăbiciunile lui, deşi, fiind un bun 
politician, reuşea să-şi arate în public doar imaginea 
funcţionarului capabil de a lua hotărâri dificile, indiferent de 
reacţia opiniei publice. Cei trei aveau o îndelungată 
experienţă politică şi învăţaseră regula de bază: când 
trebuie să iei o decizie controversată, fă acest lucru foarte 
repede. Scapă de griji. Ezitarea încâlceşte lucrurile. Presa 
prinde firul, creează controverse înainte ca legea să poată 
acţiona şi, bineînţeles, pune paie pe foc după aceea. 

Problema lui Clovis s-a dovedit simplă, îndată ce Patrick a 
lămurit pe toată lumea. Promitea să dea numele victimei, 
alături de autorizația familiei pentru deschiderea 
mormântului, pentru ca oficialitățile să poată verifica 
conținutul sicriului. Dacă acesta era, într-adevăr, gol, 
acordul putea fi considerat încheiat. Cum îndoielile nu ar fi 
dispărut până la deschiderea sicriului, dacă, din întâmplare, 
acolo se afla un cadavru, acordul cădea şi Patrick era din 
nou confruntat cu acuzația de omor cu premeditare. Patrick 
era foarte sigur pe el atunci când vorbea despre victimă şi 
toată lumea era absolut convinsă că mormântul avea să se 
dovedească gol. 

Sandy plecă spre spital, găsindu-şi clientul în pat, 
înconjurat de surori, în timp ce doctorul Hayani îi curăța şi îi 
ungea rănile. Era ceva urgent, anunţă Sandy şi Patrick, 
scuzându-se, îi rugă pe toţi ceilalţi să plece. Rămaşi singuri, 
reluară fiecare moţiune, fiecare ordin judecătoresc, citiră cu 
glas tare fiecare cuvânt şi Patrick semnă pentru aprobare. 

Sandy observa o cutie de carton aşezata pe podea, lângă 
biroul temporar, improvizat de Patrick. În ea se aflau câteva 


din cărţile pe care i le împrumutase clientului său. Clientul 
se pregătea deja de plecare. 

Pentru Sandy, prânzul a însemnat un sandviş mâncat în 
fugă, în apartamentul său de la hotel, în timp ce, rămas în 
picioare, privea peste umărul secretarei care bătea un 
document la maşină. Amândoi asistenții şi a doua secretară 
se întorseseră la New Orleans. 

Telefonul sună şi Sandy smulse receptorul din furcă. Cel 
aflat la capătul firului se recomandă drept Jack Stephano, 
din capitală; poate că Sandy auzise de el. Da, într-adevăr, 
auzise. Stephano se afla în holul hotelului, la parter şi dorea 
să discute câteva minute cu el. Da, cu plăcere. In fond, 
Trussel ceruse avocaţilor să se întoarcă abia la ora două. 

S-au aşezat în salonul mic, cântărindu-se din priviri, pe 
deasupra mesei pentru cafea, pe care fuseseră îngrămădite 
tot felul de lucruri. 

— Am venit aici din pură curiozitate, spuse Stephano, dar 
Sandy nu era convins că aşa stăteau lucrurile. 

— N-ar trebui cumva să începeţi cu o scuză? îl întrebă el. 

— Da, aveţi dreptate. Oamenii mei s-au cam lăsat duşi de 
val şi, mă rog, nu ar fi trebuit să fie aşa de duri cu clientul 
dumneavoastră. 

— Vi se pare suficient pentru o scuză? 

— Îmi pare rău. Am greşit. 

Cuvintele lui Stephano erau departe de a fi sincere. 

— Am să-i transmit clientului meu. Sunt convins că 
aceste cuvinte vor însemna foarte mult pentru el. 

— Da, mă rog, ca să mergem mai departe, eu, 
bineînţeles, nu mai am niciun interes în această luptă. Plec 
cu soţia mea în Florida, în vacanţă şi am dorit să ajung mai 
întâi aici. Nu durează mult 

— L-au prins pe Aricia? întrebă Sandy. 

— Da. Acum câteva ore. La Londra. 

— Bine. 

— Eu nu-l mai reprezint şi nu am avut nimic de-a face cu 


toată afacerea de la Platt & Rockland. Eu am fost angajat 
după dispariţia banilor. Treaba mea era să-i găsesc. Am 
încercat, am fost plătit am închis dosarul. 

— Deci, cărui fapt datorez această vizită? 

— Am o mare curiozitate. Noi l-am găsit pe Lanigan în 
Brazilia numai după ce cineva l-a trădat. Cineva care ÎI 
cunoştea foarte bine. Acum doi ani am fost contactaţi de o 
firmă din Atlanta, pe nume Pluto Group. Ei aveau un client 
din Europa, care ştia ceva despre Lanigan, iar acest client 
dorea bani. Întâmplător, aveam nişte bani pe atunci, aşa că 
relaţia dintre noi a continuat. Clientul ne oferea câte un fir, 
noi acceptam să plătim o recompensă, dădeam banii şi 
informaţiile erau întotdeauna exacte. Persoana aceea ştia 
foarte multe despre Lanigan - despre mişcările, obiceiurile, 
poreclele lui. Era o cursă - o minte de maestru se afla în 
spatele tuturor informaţiilor. Ştiam ce se va întâmpla şi, să 
fiu sincer, abia aşteptam. În cele din urmă, am primit 
informaţia cea mai importantă. Pentru un milion de dolari, 
clientul accepta să ne spună unde locuia Lanigan. Ni s-au 
dat nişte fotografii foarte clare cu el - una îl arăta pe când 
îşi spăla maşina, un Volkswagen Broască. Noi am dat banii. 
In schimb, am pus mâna pe Lanigan. 

— Şi cine era clientul? întrebă Sandy. 

— Asta e şi întrebarea mea. Nu poate fi decât fata, 
corect? Reacţia lui Sandy veni cu întârziere. Pufni, ca şi cum 
i-ar fi venit să râdă, dar îi pierise cheful. Treptat, îşi aminti 
totul, aşa cum îi povestise Eva - felul în care folosise grupul 
Pluto pentru a-l dirija pe Stephano, care, bineînţeles, îl 
căuta pe Patrick. 

— Unde se află fata acum? întrebă Stephano. 

— Nu ştiu, răspunse Sandy. 

Eva era la Londra, dar asta nu era treaba lui Stephano. 

— Noi am plătit, în total, un milion o sută cincizeci de mii 
de dolari acestui client misterios şi ea, sau el, ne-a ajutat 
pe măsură. Ca şi luda. 


— Acum s-a terminat. Ce doriţi de la mine? 

— Aşa cum v-am spus, sunt curios, pur şi simplu. Dacă, 
într-o bună zi, veţi afla adevărul, m-aş bucura să mă sunaţi 
şi pe mine. Eu nu am nimic de câştigat sau de pierdut, dar 
nu mă voi linişti până când nu voi afla dacă ea ne-a luat 
banii. 

Sandy îi promise, vag, că îl va suna, eventual, dacă va 
afla adevărul şi Stephano plecă. 


Şeriful Raymond Sweeney află despre acord în timpul 
prânzului şi vestea nu-l încântă deloc. Il sună pe Parrish şi 
pe judecătorul Trussel, dar amândoi erau prea ocupați ca 
să-i răspundă. Cutter nu se afla la birou. 

Sweeney pomi spre tribunal, ca să fie văzut. Se opri în 
hol, chiar între birourile celor doi judecători, astfel încât, 
dacă urma să aibă loc un acord, el să se afle exact la 
mijloc. Schimbă câteva vorbe, în şoaptă, cu grefierii şi 
poliţiştii de la tribunal. Se pregătea ceva. 

Avocaţii îşi făcură apariţia tăcuţi arborând o atitudine 
solemnă. Intrară în biroul lui Tmssel, închizând uşa după ei. 
După zece minute, Sweeney bătu la uşă. Dădu buzna în 
încăpere şi, întrerupând discuţia celor prezenţi, îi întrebă ce 
se întâmpla cu prizonierul lui. judecătorul Trussel, calm, îi 
explică faptul că acesta se pregătea să dea o declaraţie de 
vinovăţie, rezultatul unui acord între părţi care, după 
părerea sa şi a tuturor celor prezenţi, era în totalitate în 
interesul justiţiei. 

Sweeney era de altă părere şi nu întârzie să le spună 
acest lucru. 

— O să arătăm ca nişte caraghioşi. Lumea e înfuriată. 
Prindem un escroc bogat şi el îşi cumpără libertatea. Ce 
suntem noi, nişte bufoni? 

— Ce propui, Raymond? îl întrebă Parrish. 

— Îmi pare bine că m-ai întrebat. În primul rând, l-aş 
arunca în închisoarea districtuală, să stea acolo o vreme, cu 


toţi ceilalţi prizonieri. Pe urmă, l-aş trimite în justiţie pentru 
tot ce a făcut 

— Pentru ce anume? 

— Păi, a furat banii ăia nenorociţi, nu? A ars un cadavru. 
Lasă-l să stea zece ani la Parchman. Asta înseamnă justiţie! 

— Nu a furat banii aici, îi explică Trussel. Nu e jurisdicţia 
noastră. Era o problemă federală şi agenţii federali şi-au 
retras deja acuzaţiile. 

Sandy se afla într-un colţ al camerei, cu ochii plecaţi pe 
un document 

— N-a fost vina noastră, spuse repede Parrish. 

— Grozav! Spuneţi-le asta celor care v-au ales! Daţi vina 
pe agenţii federali, pentru că ei nu participă la alegeri! Dar 
cadavrul ars? Lanigan scapă liber, după ce a recunoscut că 
el a făcut-o? 

— Crezi că ar trebui să fie acuzat pentru asta? întrebă 
Trussel. 

— Pe onoarea mea că da! 

— Bine. Cum crezi că ne putem susţine cazul? întrebă 
Parrish. 

— Tu eşti procurorul. Asta e treaba ta. 

— Da, dar tu pari să le ştii pe toate. Spune-mi, tu cum ai 
susţine cazul? 

— A recunoscut, nu? 

— Da, dar crezi tu că Patrick Lanigan va veni în boxa 
martorilor la propriul său proces, ca să mărturisească, în 
faţa juriului, că a ars un cadavru? Asta e ideea ta despre 
strategia unui proces? 

— N-o să accepte, le veni Sandy în ajutor. 

Sweeney era congestionat şi i se umflase gâtul de furie; 
dădea din mâini, în toate direcţiile. Îl ţintui cu privirea pe 
Parrish, apoi pe Sandy. 

Când îşi dădu seama că aceşti avocaţi găseau un răspuns 
la toate, se calmă. 

— Când se va întâmpla? întrebă el. 


— Astăzi, spre seară, îi răspunse Tmssel. 

Sweeney nu fu mulţumit nici de această dată. Îşi înfundă 
mâinile în buzunare şi se îndreptă spre uşă. 

— Voi, avocaţii, vă apăraţi unu pe alţii, spuse el, destul 
de tare pentru a fi auzit de toată lumea. 

— Suntem o familie mare şi fericită, mormăi Parrish, cu 
un puternic accent de sarcasm în glas. 

Sweeney trânti uşa în urma lui şi se îndepărtă, furios, pe 
culoar. leşi din tribunal şi plecă, în Jeepul său fără 
însemnele poliţiei districtuale. De la telefonul din maşină, 
luă legătura cu informatorul său personal, un reporter de la 
cotidianul local. 


Pentru că familia, atâta câtă era, îşi dăduse aprobarea 
necesară, la fel ca şi Patrick, executorul testamentar, 
deschiderea mormântului nu a întâmpinat niciun fel de 
dificultăţi. Judecătorului Trussel, lui Parrish şi Sandy nu le 
scăpă ironia faptului că Patrick, singurul prieten al lui 
Clovis, semnase procura care permitea deschiderea 
sicriului, pentru ca acuzaţiile împotriva lui Patrick să poată 
fi retrase. Fiecare decizie părea o ironie a sorții. 

Nu era o exhumare obişnuită, la care se cerea un ordin 
judecătoresc care urma, în mod normal, unei moţiuni şi 
chiar unei audieri. Era doar un mod de a vedea ce se 
ascunde acolo, o procedură necunoscută în codul penal al 
statului Mississippi, astfel că judecătorul Tmssel nu 
impusese mei o restricţie. Pe cine putea afecta acţiunea 
lor? Cu siguranţă, nu familia. Cu siguranţă, nu sicriul; 
oricum, acela nu servea la prea mare lucru. 

Rolland era în continuare proprietarul biroului de pompe 
funebre din Wiggins. Oare şi-l mai amintea pe domnul 
Clovis Goodman şi pe avocatul acestuia, sau ciudatul 
priveghi de la ţară, acasă la domnul Goodman, la care nu 
participase decât avocatul său? Da, îşi amintea perfect, îi 
spuse el judecătorului, la telefon. Da, citise câte ceva 


despre domnul Lanigan şi nu, nu făcuse nici o legătura între 
fapte. 

Judecătorul Trussel îi prezenta un rezumat al celor 
petrecute, ajutându-l să înţeleagă rolul lui Clovis în toată 
povestea. Nu, nu mai deschisese sicriul după priveghi, nu 
avea de ce, nu făcea niciodată aşa ceva în asemenea 
situaţii. În timp ce judecătorul vorbea, Parrish îi trimitea lui 
Rolland, prin fax, copii ale aprobărilor semnate de Deena 
Posteil şi Patrick Lanigan, executorul testamentar. 

Rolland se arătă dintr-o dată dornic să-i ajute. Nu mai 
văzuse până atunci un cadavru furat, lumea nu făcea 
lucruri din acestea în Wiggins şi, ei bine, da, mormântul 
putea fi deschis fără întârziere. Tot el era şi proprietarul 
cimitirului. 

Judecătorul Trussel a trimis la cimitir un asistent şi doi 
poliţişti. Sub frumoasa piatra de mormânt pe care scria: 


CLOVIS F. GOODMAN 23 ianuarie 1907 - 6 februarie 1992 
PLECAT SPRE GLORIE 


Pământul a fost scos cu mare grijă, cu sapa; Rolland 
dădea indicaţii şi aştepta, înarmat cu o lopată. În mai puţin 
de cincisprezece minute au ajuns la sicriu. Ajutat de unul 
din oamenii săi, Rolland intră în groapa şi îndepărtă restul 
de pământ Lemnul de plop începuse să putrezească pe la 
colţuri. Rolland ridică puţin baza sicriului şi, cu mâinile 
murdare de pământ, forţă capacul cu cheia franceză. După 
câteva încercări, capacul scoase un scârţâit şi se deschise 
încet 

Fără ca asta să constituie o surpriza pentru nimeni, sicriul 
era gol. 

Desigur, cu excepţia celor patru blocuri de ciment. 

Finalul era planificat să aibă loc într-o şedinţă deschisă, 
aşa cum cerea legea, dar intenționau să aştepte până spre 
ora cinci, când tribunalul se închidea şi mulţi dintre 


funcţionari se pregăteau de plecare. Ora cinci era 
convenabilă pentru toată lumea, mai ales pentru judecător 
şi procurorul districtual care erau convinşi că fac ceea ce 
trebuie, în folosul justiţiei, şi totuşi erau extrem de nervoşi. 
Toată ziua, Sandy insistase pentru o rezolvare rapidă, 
imediat după semnarea acordului şi deschiderea sicriului. 
Nu avea niciun rost să mai aştepte. Clientul lui era 
prizonier, deşi asta nu impresiona pe nimeni. Curtea era 
pregătită. Momentul era perfect. Ce câştigau dacă mai 
aşteptau? 

Nimic, decise, în cele din urmă, onorabilul judecător. 
Parrish nu avu nimic de obiectat. Avea opt procese 
programate în următoarele trei săptămâni şi era o uşurare 
să scape de Lanigan. 

Ora cinci era foarte convenabilă pentru apărare. Cu puţin 
noroc, puteau sosi şi pleca din tribunal în mai puţin de zece 
minute. Încă puţin noroc şi n-ar fi fost văzuţi de nimeni. Ora 
cinci era perfectă pentru Patrick. Ce altceva avea de făcut? 

Se schimbă, punându-şi o pereche de pantaloni kaki 
foarte largi şi o bluză albă, largă, din bumbac. O pereche de 
tenişi cu talpă subţire, fără şosete, din cauza rănii de la 
gleznă, cauzată de legarea cu frânghie. ÎI îmbrăţişa pe 
Hayani şi îi mulţumi pentru prietenia arătată. Imbrăţişa 
surorile şi soldaţii de gardă şi le promise tuturor că se va 
întoarce curând, pentru a le face o vizită Nu avea să o facă 
şi toată lumea ştia acest lucru. 

După mai mult de două săptămâni petrecute aici, ca 
pacient şi prizonier, Patrick părăsi spitalul, însoţit de 
avocatul său şi urmat de o escorta înarmată, aşa cum se 
cuvenea. 


42 


Evident, ora cinci era perfectă pentru toată lumea. Nici 
măcar un singur funcţionar din tribunal nu mai plecă acasă, 
după ce zvonul ajunse în toate colţurile clădirii, în toate 
birourile - lucru care nu dură decât câteva minute. 

Secretara unei importante firme imobiliare era ocupată 
cu verificarea unui titlu de proprietate, în biroul notarial, 
când află ultima ştire legată de Patrick. Se repezi la telefon 
şi sună la birou. După numai câteva minute, întreaga 
comunitate avocăţească de pe Coasta află că Lanigan se 
pregătea să se recunoască vinovat, în cadrul unui acord 
ciudat, şi că acest lucru urma să aibă loc în secret, la ora 
cinci, în sala mare de şedinţe a tribunalului. 

Ideea unei audieri clandestine, pentru finalizarea unei 
înţelegeri clandestine, determină schimburi frenetice de 
telefoane; apeluri către alţi avocaţi, către neveste, către 
ziariştii preferaţi sau partenerii aflaţi în afara oraşului. În 
mai puţin de treizeci de minute, jumătate din oraş ştia că 
Patrick urmează să-şi facă apariţia în tribunal, să semneze 
un acord şi, cel mai probabil, să plece nestingherit. 

Audierea ar fi atras mai puţin atenţia dacă ar fi fost 
publicată în ziare şi anunţată prin afişe. Trebuia să fie 
rapidă şi secretă, învăluită în mister. Sistemul judiciar îl 
proteja pe unul de-al lor. 

Reprezentanţii legii au început să şuşotească în sala de 
şedinţe, privind lumea care intra înăuntru, păstrându-şi 
locurile. Veneau din ce în ce mai mulţi, convinşi că zvonul 
era adevărat 

Nu se putea ca toţi cei prezenţi să fi greşit. Când au sosit 
şi reporterii, zvonurile s-au transformat imediat în realitate. 

— E aici, spuse cineva - un grefier aflat în apropiere de 
banca juraţilor - şi curioşii începură să-şi caute locuri în 
sală. 

Patrick zâmbi celor doi operatori de televiziune care se 


grăbiră să-l întâmpine, la intrarea din spatele tribunalului. 
Gărzile îl conduseră până în aceeaşi sală pentru juriu, aflată 
la etajul al doilea şi acolo îi scoaseră cătuşele de la mâini. 
Pantalonii lui erau puţin prea lungi, aşa că el îi suflecă cu 
grijă, făcându-le un fel de manşete. Karl intră în încăpere şi 
le ceru poliţiştilor să aştepte în hol. 

— S-a zis cu întrunirea noastră liniştită, spuse Patrick. 

— E greu să ţii un secret pe aici. Frumoase haine! 

— Mulţumesc. 

— Un reporter pe care îl cunosc, de la un ziar din Jackson, 
m-a rugat să te întreb... 

— Nici vorbă! Niciun cuvânt nimănui. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. Când pleci? 

— Nu ştiu. În curând. 

— Unde e fata? 

— În Europa. 

— Pot să vin şi eu cu tine? 

— De ce? 

— Vreau să fiu de faţă. 

— Am să-ţi trimit o înregistrare video. 

— Vai, mulţumesc. 

— Ai fi în stare să pleci? Dacă ai avea şansa să renunţi la 
tot, să dispari chiar acum, ai face aşa ceva? 

— Cu, sau fără nouăzeci de milioane? 

— Indiferent. 

— Bineînţeles că nu. Nu e acelaşi lucru. Eu îmi iubesc 
soţia, tu nu ai iubit-o pe a ta. Eu am trei copii grozavi, 
situaţia ta a fost alta. Nu, nu aş fugi. Dar nu te judec. 

— Toată lumea vrea să fugă de ceva, Karl. La un moment 
dat, în viaţă, toată lumea se gândeşte să renunţe. Viaţa e 
întotdeauna mai plăcută pe plajă, sau în munţi. Poţi lăsa 
problemele în urmă. E ceva înnăscut, în fiecare din noi. 
Suntem urmaşii imigranţilor care au renunţat la condiţii 
grele de viaţă şi au venit aici în speranţa unei vieţi mai 
bune. Au mers mereu spre vest, mereu în căutarea minei 


de aur. Acum, nu mai avem unde să ne mai ducem. 

— la te uită! Nu mă gândisem la perspectiva istorică. 

— E puţin forţată. 

— Ce grozav era dacă strămoşii mei păcăleau pe cineva 
de nouăzeci de milioane, înainte să plece din Polonia. 

— Eu i-am dat înapoi. 

— Am auzit că s-ar putea să fi rămas un coşuleţ cu ouă 
de aur. 

— Unul din multele zvonuri nefondate. 

— Deci, tu spui că e la modă să umfli banii clienţilor, să 
dai foc cadavrelor şi să zbori spre America de Sud, unde, 
bineînţeles, sunt multe fete frumoase care abia aşteaptă să 
le mângâi? 

— Până acum, a mers. 

— Săracii brazilieni. Ghinionul lor că vin atâţia escroci de 
avocaţi pe capul lor. 

Sandy intră în încăpere cu încă o foaie de hârtie care 
trebuia semnată. 

— Trussel e foarte nervos, îi spuse el lui Karl. L-a copleșit 
tensiunea. Telefonul lui sună fără întrerupere. 

— Dar Parrish? 

— E nervos ca o prostituată în biserică. 

— Să terminăm până nu-i apucă frica, spuse Patrick şi îşi 
semnă numele în josul imaginii. 

Un aprod se îndreptă spre bară şi anunță începerea 
şedinţei, rugându-i pe cei prezenţi să ia loc. Se făcu tăcere 
şi întârziaţii se grăbiră să ocupe locurile rămase goale. Un 
alt aprod închise uşile duble, masive. Alţi spectatori se 
înghesuiau pe culoarele laterale, lângă perete. Absolut toţi 
grefierii din tribunal îşi făceau de lucru pe lângă masa 
judecătorului. Era aproape cinci şi jumătate. 

Judecătorul Trussel intră, cu obişnuita sa atitudine rigidă 
şi demnă şi toţi cei prezenţi se ridicară în picioare. El îi 
salută, mulţumindu-le pentru interesul arătat justiţiei, mai 
ales la o oră atât de târzie. Împreună cu procurorul 


districtual stabilise că o audiere rapidă era cât se poate de 
potrivită pentru încheierea unei zile atât de dificile, astfel 
încât ea avea să se desfăşoare în consecinţă. Se discutase 
chiar amânarea ei, dar se stabilise că o întârziere ar fi dat 
impresia că se ascundea ceva. 

Patrick a fost adus în sală pe uşa din apropierea boxei 
juraţilor şi a rămas în picioare, lângă Sandy, în faţa 
judecătorului. Nu aruncă nici o privire spre public. Parrish 
se afla lângă el, gata de treabă. Judecătorul Trussel răsfoi 
dosarul, verificând fiecare cuvânt de pe flecare pagină. 

— Domnule Lanigan, începu el, în cele din urmă, vorbind 
rar şi apăsat. În următoarele treizeci de minute, totul avea 
să fie spus fără grabă. Aţi depus mai multe moţiuni. 

— Da, onorată instanţă, răspunse Sandy. Prima este o 
moţiune pentru schimbarea acuzaţiei de omor din culpă cu 
aceea de mutilare a unui cadavru. 

Cuvintele răsunară în sala unde nimeni nu mai mişca. 
Mutilarea unui cadavru? 

— Domnule Parrish, spuse  onorabilul judecător, 
adresându-i cuvântul. 

Se convenise ca Parrish să ia cuvântul în numele tuturor. 
El avea dificila misiune de a explica situaţia în faţa curţii, cu 
titlu oficial şi, mult mai important, în faţa reprezentanţilor 
presei şi cetăţenilor prezenţi în sală, care erau numai ochi 
şi urechi. 

Făcu o minunată prezentare în detaliu a faptelor recente. 
De fapt, nu era vorba de o crimă ci de un delict mult mai 
puţin grav. Statul nu se opunea schimbării încadrării 
judiciare, pentru că nu mai credea că domnul Lanigan 
omorâse pe cineva. Măsură sala în lung şi în lat, în cel mai 
pur stil Perry Mason, ignorând regulile obişnuite de etichetă 
şi procedură. El era doctorul care trebuia să salveze ambele 
părţi. 

— În continuare, avem o moţiune depusă de acuzat, prin 
care se solicită acceptarea mărturisirii vinovăţiei sale la 


acuzaţia de mutilare a unui cadavru. Domnule Parrish? 

Al doilea act al spectacolului se dovedi similar cu primul, 
Parrish prezentând cu multă căldură povestea sărmanului 
bătrân, Clovis. Patrick simţea privirile aţintite asupra sa, în 
timp ce Parrish vorbea, cu multă satisfacţie, despre tot ce 
aflase de la Sandy. „în fond, nu am ucis pe nimeni!” îi 
venea lui Patrick să strige. 

— Ce aveţi de spus, domnule Lanigan? întrebă onorabilul 
judecător. 

— Sunt vinovat, răspunse Patrick ferm, dar fără urmă de 
mândrie în glas. 

— Ce sentinţă recomandă Statul? îl întrebă judecătorul 
pe procuror. 

Parrish se îndreptă spre masa acuzării, îşi studie notițele, 
reveni la bară şi, din mers, începu: 

— Da, onorată instanţă. Am aici o scrisoare din partea 
doamnei Deena Postell din Meridian, Mississippi. Ea este 
nepoata lui Clovis Goodman şi singura rudă în viaţă a 
acestuia. - îi dădu o copie lui Trussel, ca şi cum era vorba 
de o probă nouă. - în scrisoare, doamna Postell solicită 
curţii să nu îl acţioneze pe domnul Lanigan în instanţă 
pentru arderea cadavrului bunicului ei. El a murit acum mai 
mult de patru ani şi familia nu mai suportă altă durere şi 
suferinţă. Desigur, doamna Postell era în relaţii apropiate 
cu bunicul ei şi a fost foarte afectată de moartea acestuia. 

Patrick trase cu ochiul spre Sandy, dar acesta refuză să-i 
întoarcă privirea. 

— Aţi vorbit cu ea? întrebă judecătorul. 

— Da. Cu aproape o oră în urmă. Îi tremura vocea la 
telefon şi m-a implorat să nu redeschid acest caz trist. A 
jurat că nu va depune mărturie în niciun proces şi că nu va 
coopera cu acuzarea, în nici o privinţă. 

Parrish se îndreptă din nou spre masă şi răsfoi alte hârtii. 
Vorbea cu judecătorul, dar se adresa celor prezenţi în sală. 

— Date fiind sentimentele membrilor familiei, Statul 


recomandă ca acuzatul să fie condamnat la douăsprezece 
luni închisoare, ca încarcerarea să fie suspendată pentru 
bună purtare, acuzatul să plătească o amendă de cinci mii 
de dolari şi toate cheltuielile de judecată, urmând o 
perioadă de probă. 

— Domnule Lanigan, sunteţi de acord cu această 
sentinţă? întrebă Tmssel. 

— Da, onorată instanţa, răspunse Patrick, abia reuşind 
să-şi ridice capul. 

— Se aprobă. Mai e ceva? întrebă Trussel luând 
ciocănelul şi aşteptând. 

Amândoi avocaţii clătinară din cap. 

— Şedinţa se suspendă, anunţă el, lovind cu ciocănelul în 
masă cu toată puterea. 

Patrick se întoarse pe călcâie şi ieşi cât putu de repede 
din sala de şedinţe. Dispăruse din nou, sub privirile tuturor. 

Impreună cu Sandy, Patrick aşteptă o oră în biroul lui 
Huskey, până când întunericul cuprinse oraşul şi ultimii 
întârziaţi în tribunal se dădură, în sfârşit, bătuţi şi plecară 
acasă. Patrick era nerăbdător să plece. 

La ora şapte, îşi luă rămas bun de la Karl cu tandreţe, 
fără grabă. li mulţumi pentru că venise, pentru că îi 
susţinuse, îi mulţumi pentru tot şi îi promise să ţină 
legătura cu el. Din uşă, îi mulţumi, încă o dată, pentru că îi 
purtase sicriul pe umeri. 

— Cu plăcere, şi altă dată, îi răspunse Karl. Oricând 
doreşti. 

Plecară din Biloxi cu maşina lui Sandy - Sandy stătea la 
volan. Patrick pe scaunul pasagerului, lăsându-se cât mai 
jos pentru a nu fi observat şi copleşit de gândul că vedea 
luminile din Golf pentru ultima dată. Trecură pe lângă 
cazinourile de pe plajele din Biloxi şi Gulfport, pe lângă 
digul de la Pass Christian şi luminile oraşului apărură, în 
toată splendoarea lor, când traversară golful St. Louis. 

Sandy îi dădu numărul de telefon şi Patrick sună la 


hotelul unde se afla Eva. La Londra era ora trei dimineaţa, 
dar ea ridică receptorul atât de repede, încât ai fi crezut că 
stătea la pândă. “Eva, sunt eu” îi spuse, destul de reţinut O 
clipă, Sandy se gândi să oprească maşina şi să coboare 
până terminau de vorbit, încercă să nu fie atent. 

— În clipa asta ieşim din Biloxi şi ne îndreptăm spre New 
Orleans. Da, mă simt bine. Nu m-am simţit niciodată atât 
de bine. Dar tu? 

Ascultă îndelung, cu ochii închişi şi capul dat pe spate. 

— Ce zi e astăzi? întrebă el. 

— Vineri, 6 noiembrie, îi răspunse Sandy. 

— Ne întâlnim în Aix, duminică, la Villa Gallici. Exact. Da. 
Sunt bine, iubito. Te iubesc! Culcă-te la loc, te voi suna din 
nou peste câteva ore. 

Trecură în statul Louisiana în tăcere şi, cam în dreptul 
lacului Pontchartrain, Sandy îi spuse: 

— Azi după-amiază am avut un musafir foarte interesant. 

— Zău? Cine? 

— Jack Stephano. 

— Aici, la Biloxi? 

— Da. M-a găsit la hotel; mi-a spus că a terminat cu cazul 
Aricia şi că pleacă în Florida, în vacanţă. 

— De ce nu l-ai strâns de gât? 

— Mi-a spus că regretă ce s-a întâmplat. Că băieţii lui s- 
au lăsat duşi de val, după ce te-au prins. M-a rugat să-ți 
transmit scuzele lui. 

— Ce tip! Sunt sigur că n-a venit numai ca să se scuze. 

— Nu, într-adevăr. Mi-a povestit despre informatorul din 
Brazilia, despre Pluto Group şi recompense şi m-a întrebat, 
de-a dreptul, dacă fata, Eva, a fost luda în cazul tău. l-am 
răspuns că nu am habar. 

— De ce îi pasă? 

— Bună întrebare. Mi-a spus că moare de curiozitate. A 
plătit mai mult de un milion recompense, l-a prins pe cel pe 
care îl căuta, dar nu a pus mâna pe bani şi zicea că nuva 


avea somn până nu va afla adevărul. Într-un fel, l-am 
crezut. 

— Pare destul de rezonabil. 

— Nu mai are niciun interes personal, cam aşa spunea. 
Sunt cuvintele lui, nu ale mele. 

Patrick îşi sprijini glezna piciorului stâng peste genunchiul 
piciorului drept şi îşi atinse uşor rana. 

— Cum arată? întrebă el. 

— Cincizeci şi cinci de ani, tip de italian, cu părul 
încărunţit, îngrijit, ochii negri; un bărbat frumos. De ce? 

— Pentru că l-am văzut peste tot. În ultimii trei ani, 
jumătate dintre necunoscuţii întâlniți în Brazilia, pe când 
mă ascundeam, erau pentru mine Jack Stephano. Zeci de 
bărbaţi mă chinuiau în somn, şi toţi s-au dovedit a fi Jack 
Stephano. Pândea pe alei, se ascundea după copaci, mă 
urmărea, la pas, noaptea în Sao Paulo, cocoţat pe un 
scuter, mă vâna din maşini. M-am gândit la Stephano mai 
mult decât la propria mea mamă 

— Urmărirea s-a terminat. 

— Până la urmă, am obosit, Sandy. M-am predat. Viaţa 
de fugar e o teribilă aventură, incitantă şi romantică, până 
când îţi dai seama că te urmăreşte ceva. Când dormi, 
cineva încearcă să te găsească. Când iei masa cu o femeie 
frumoasă, într-un oraş cu zece milioane de locuitori, cineva 
îţi bate la uşă, sau arată fotografia ta câte unui funcţionar, 
oferind mici sume de bani în schimbul unei informaţii. Eu 
am furat prea mulţi bani, Sandy. Era normal să vină după 
mine şi, când am aflat că se află deja în Brazilia, am ştiut că 
vine sfârşitul. 

— Cum adică te-ai predat? 

Patrick respira greoi şi îşi schimbă poziţia. Privi, prin 
geamul maşinii, spre apele lacului peste care treceau şi 
încercă să-şi organizeze gândurile. 

— M-am predat, Sandy. Am obosit să mai alerg şi m-am 
predat 


— Da, asta am mai auzit. 

— Ştiam că mă vor găsi, aşa că m-am hotărât s-o fac 
după regulile mele, nu ale lor. 

— Te ascult 

— Recompensele au fost ideea mea, Sandy. Eva trebuia 
să ia avionul până la Madrid şi, de acolo, la Atlanta, unde se 
întâlnea cu detectivii de la Pluto. li plătea, ca să ia legătura 
cu Stephano şi să coordoneze fluxul de informaţii şi banii. 
Noi scoteam banii de la Stephano şi, până la urmă, l-am 
adus la mine, la căsuţa mea din Ponta Pora. 

Sandy se întoarse încet spre el, năucit cu gura căscată 
într-o grimasă şi ochii fără expresie. 

— Uită-te pe unde mergi, îi spuse Patrick, arătându-i 
şoseaua. Sandy smulse volanul şi readuse maşina pe banda 
corectă. 

— Minti, îi spuse el, printre dinţi. Sunt sigur că minţi! 

— Nu. Am strâns un milion o sută cincizeci de mii de la 
Stephano; acum sunt ascunşi, probabil undeva în Elveţia, 
alături de ceilalţi. 

— Tu nu ştii unde sunt? 

— A avut ea grijă de bani. Am să aflu când ne vom 
vedea. Sandy era prea şocat ca să mai poată spune ceva. 
Patrick se hotărî să-l ajute. 

— Ştiam că mă vor prinde şi ştiam că vor încerca să mă 
facă să vorbesc. Dar nu mi-am închipuit că se va întâmpla 
aşa ceva, spuse el, arătând spre arsura de deasupra gleznei 
stângi. Mi-am închipuit că vor fi duri, dar aproape că m-au 
omorât, Sandy. In cele din urmă am cedat şi le-am spus de 
Eva. Intre timp, ea fugise, cu bani cu tot. 

— Puteai să mori foarte uşor, reuşi să îngaime Sandy. 
Conducea cu mâna dreaptă şi se scărpina în vârful capului 
cu stânga. 

— Este adevărat. Foarte adevărat. Dar, la două ore după 
ce am fost prins, agenţii FBI de la Washington aflaseră că 
Stephano m-a luat prizonier. Asta mi-a salvat viaţa. 


Stephano nu putea să mă omoare, pentru că agenţii 
federali ştiau ce se întâmplase. 

— Dar cum... 

— Eva l-a sunat pe Cutter în Biloxi. El a sunat la 
Washington. Sandy ar fi vrut să oprească maşina, să 
coboare şi să înceapă să urle; să se sprijine de marginea 
podului şi să dea drumul unui şir nesfârşit de înjurături. 
Tocmai când credea că lămurise trecutul lui Patrick, primise 
o asemenea lovitură. 

— Ai fost un idiot dacă i-ai lăsat să te prindă. 

— Zău? N-am ieşit liber din tribunal, cu puţin timp în 
urmă? N-am vorbit chiar acum cu o femeie pe care o iubesc 
din suflet, o femeie care, întâmplător, păstrează o avere 
pentru mine? Trecutul s-a terminat, Sandy. Nu înţelegi? 
Nimeni nu mă mai urmăreşte. 

— Atâtea s-ar fi putut întâmpla! 

— Da, numai că n-a fost aşa. Eu aveam banii, 
înregistrările, alibiul cu Clovis. Şi am avut la dispoziţie patru 
ani ca să planific totul. 

— Tortura nu era planificată. 

— Nu, dar rănile se vor vindeca. Nu-mi strica această 
clipă. Sandy. Plutesc de fericire! 

Sandy îl lăsă pe Patrick la mama lui, în casa unde 
crescuse şi unde îl aştepta un cozonac în cuptor. Doamna 
Lanigan îl invită şi pe el să rămână, dar Sandy ştia că are 
nevoie de timp pentru a reflecta, de unul singur. In plus, nu 
îşi mai văzuse soţia şi copiii de patru zile. Sandy se urcă în 
maşină şi porni la drum, încă ametit. 


43 


Se trezi înainte de răsăritul soarelui, într-un pat în care 
nu mai dormise de aproape douăzeci de ani. Erau ani 
îndepărtați, dintr-o altă viaţă. Pereţii păreau acum mai 
apropiaţi, tavanul mai coborât. În timp, lucrurile lui - 
amintirile din copilărie, steagul echipei Saints, afişele cu 
manechine blonde în costume de baie strânse pe trup - 
dispăruseră de acolo. 

Născut fiind din doi părinţi care abia dacă îşi vorbeau, el 
îşi făcuse un sanctuar din camera lui. Ţinea uşa închisă, cu 
mult înainte de a deveni adolescent. Părinţii intrau acolo 
numai atunci când le dădea voie. 

Maică-sa gătea ceva, la parter; mirosul de şuncă se 
simţea în toată casa. Stătuseră treji până târziu; ea se 
trezise devreme, abia aşteptând să-i vorbească. Cine o 
putea judeca pentru asta? 

Se întinse încet, cu grijă. Crusta formată în jurul rănilor 
crăpa şi se desfăcea. Se întinse prea mult şi pielea se 
rupse, iar rana începu să sângereze. Îşi atinse arsurile de 
pe piept dorindu-şi cu disperare să le zgârie cu unghiile şi 
să le rupă, lăsând să-i explodeze toată furia din suflet îşi 
încrucişa picioarele şi îşi încleşta mâinile după ceafă. 
Zâmbea, cu ochii aţintiţi în tavan; zâmbea arogant, pentru 
că viaţa de fugar luase sfârşit Patrick şi Danilo nu mai 
existau, iar umbrele care îi urmăreau fuseseră distruse, 
într-o înfrângere zdrobitoare. Stephano şi Aricia, Bogan şi 
restul, agenţii federali şi Parrish, cu condamnarea lui 
modestă şi penibilă, toţi se luptaseră în zadar. Nu mai 
rămăsese nimeni care să-l urmărească. 

Razele soarelui pătrundeau prin fereastră şi pereţii 
păreau că se apropie şi mai mult. Făcu un duş rapid şi îşi 
unse rănile cu o cremă, peste care puse bucăţi de plasture. 

Îi promisese mamei sale că îi va dărui alţi nepoți, o trupă 
întreagă, care să-i ia locul lui Ashley Nicole, copilul la care 


ea continua să se gândească. Îi povestise lucruri minunate 
despre Eva şi îi promisese că o va aduce la New Orleans, 
foarte curând. Nu erau încă decişi să se căsătorească, dar 
era inevitabil. 

Mâncară brioşe şi şuncă şi băură cafea pe verandă, 
privind cum străzile vechi revin la viaţă. Înainte ca vecinii 
să înceapă să-i felicite pentru veştile bune, plecară cu 
maşina, într-o lungă plimbare. Patrick dorea să-şi mai vadă 
oraşul încă o dată, chiar şi în grabă. 

La ora nouă intră, împreună cu maică-sa, în magazinul 
Robilio Brothers, de pe Canal, de unde îşi cumpără o 
pereche de pantaloni kaki noi, nişte cămâăşi şi o frumoasă 
geantă de voiaj, din piele. Mâncară câte un souffle la Cafe 
du Monde, pe Decatur şi, ceva mai târziu, se opriră pentru 
prânz într-o cafenea din apropiere. Rămaseră împreună, în 
aeroport, o oră întreagă, ţinându-se de mână şi vorbindu-şi 
foarte puţin. Când se auzi anunţul de îmbarcare pentru 
zborul lui, Patrick îşi strânse mama în braţe şi îi promise să 
o sune în fiecare zi. Ea dorea să-şi vadă viitorii nepoți, şi 
încă repede, îi spuse, cu un zâmbet trist. 

El plecă spre Atlanta. Cu paşaportul său adevărat, pe 
numele de Patrick Lanigan, cel pe care Eva i-l dăduse lui 
Sandy, se îmbarcă pe cursa spre Nisa. 

O văzuse ultima dată pe Eva cu o lună mai devreme, la 
Rio, într-un weekend prelungit în care îşi petrecuseră 
fiecare clipă împreună. Vânătoarea se apropia de final şi 
Patrick ştia acest lucru. Sfârşitul era aproape. 

S-au plimbat, strâns lipiţi unul de celălalt, pe plajele 
aglomerate din Ipanema şi Leblon, indiferenți la glasurile 
fericite din jur. Au cinat târziu, în linişte, în restaurantele lor 
preferate - Antiquarius şi Antonio's - fără să aibă prea 
multă poftă de mâncare. Când îşi vorbeau, propoziţiile erau 
scurte, abia şoptite. Conversaţiile mai lungi se sfârşeau în 
lacrimi. 

La un moment dat, ea îl convinsese să fugă din nou, să 


plece împreună, cât încă se mai putea, să se ascundă într- 
un castel din Scoţia sau într-un mic apartament din Roma, 
unde nu i-ar fi găsit nimeni, niciodată. Dar momentul 
trecuse. Pur şi simplu, Patrick obosise să se mai ascundă. 

Spre seară, au urcat cu funicularul până în vârful 
muntelui, ca să privească apusul coborând peste Rio. 
Imaginea nocturnă a oraşului era spectaculoasă, dar dificil 
de apreciat în situaţia lor. Vântul îi făcea să tremure şi ela 
strâns-o în braţe, promiţându-i că, într-o zi, când totul se va 
termina, vor reveni în acelaşi loc şi vor privi apusul, 
făcându-şi planuri pentru viitor. Ea încercase să-l creadă. 

Şi-au luat rămas bun la un colţ de stradă, în apropiere de 
apartamentul ei. El a sărutat-o pe frunte şi a plecat, 
pierzându-se în mulţime. A lăsat-o în urmă plângând, 
pentru că era mai bine aşa decât să-i facă o scenă teribilă 
într-un aeroport plin de lume. A plecat din oraş, către vest, 
schimbând mai multe curse, cu avioane tot mai mici pe 
aeroporturi tot mai neînsemnate. A ajuns la Ponta Pora 
după lăsarea întunericului, şi-a găsit maşinuţa acolo unde o 
lăsase, la aeroport şi a străbătut străzile liniştite până a 
ajuns pe Rua Tiradentes, la modesta lui căsuţă, unde şi-a 
aranjat lucrurile şi şi-a început aşteptarea. 

O suna în fiecare după-amiază, între patru şi şase, 
telefonându-i codificat, sub diferite nume. 

Şi, într-o zi, telefoanele au încetat. 

Il găsiseră. 

Trenul de Nisa sosi în Aix la ora stabilită, duminică, la 
câteva minute după ora amiezii. Patrick cobori pe peron, 
căutând-o în mulţime. De fapt, nu se aştepta să o găsească, 
însă spera, aproape că se ruga. Ţinând într-o mână geanta 
nouă de voiaj, cu hainele sale noi, găsi un taxi pentru 
scurtul drum prin oraş, până la Villa Gallici, aflată în 
cealaltă parte a oraşului. 

Ea rezervase o camera pe ambele nume, Eva Miranda şi 
Patrick Lanigan. Era plăcut să-ţi revii din tensiune şi să poţi 


călători normal, nu sub acoperirea periculoasă a unui 
paşaport cu nume fals. Ea nu sosise încă, îl informă 
funcţionarul de la recepţie şi Patrick se întrista. Visase să o 
găsească în cameră, îmbrăcată în lenjerie moale, pregătită 
pentru îmbrăţişări. Îi simţea parfumul în nări. 

— Când a fost făcută rezervarea? îl întrebă, iritat, pe 
funcţionar. 

— leri. Doamna ne-a sunat de la Londra şi ne-a spus că 
soseşte în această dimineaţă. Nu am văzut-o. 

Patrick se duse în cameră şi se bărbieri. Işi despachetă 
bagajul şi comandă ceai şi cornuri. Adormi, visând că o 
aude bătând în uşă şi că o trage spre el, în cameră. 

li lăsă un mesaj la recepţie şi plecă la plimbare prin 
frumosul oraş renascentist. Aerul era tare şi curat. Luna 
noiembrie în Provence era minunată. Poate că se vor stabili 
acolo. Privi apartamentele demodate de pe străzile vechi, 
strimte şi se gândi, da, ar fi frumos să trăim aici. Era un 
oraş universitar, unde artele erau respectate. Ea vorbea 
foarte bine franceza, iar el dorea să se perfecţioneze. Da, 
franceza va fi viitoarea lui limbă curentă. Vor rămâne aici 
cam o săptămână, pe urmă vor pleca la Rio, pentru o 
vreme, dar poate că la Rio nu se vor simţi ca acasă. 
Copleşit de sentimentul libertăţii, Patrick dorea să trăiască 
pretutindeni, să absoarbă diferite culturi, să înveţe diferite 
limbi străine. 

Nişte tineri misionari mormoni îl opriră din drum, dar 
scăpă de ei şi plecă mai departe, pe Cours Mirabeau. 
Savura o cafea espresso într-o cafenea cu terasa pe trotuar, 
unde, cu un an înainte, se ţinuseră de mână şi se uitaseră 
după studenţi. 

Refuza să intre în panică. Era o simplă problemă de 
nepotrivire a curselor aeriene. Se obligă să aştepte până la 
lăsarea întunericului şi, cu un pas cât mai natural cu 
putinţă, se întoarse la hotel. 

Ea nu era acolo şi nu lăsase niciun mesaj. Nimic. Sună la 


hotelul din Londra şi află că fata plecase cu o zi înainte, 
duminică, spre prânz. 

Rămase pe terasa plină de verdeață de lângă sala de 
mese şi găsi un scaun, într-un colţ, pe care îl întoarse în aşa 
fel încât să poată vedea recepţia hotelului prin fereastră. 
Comandă două coniacuri duble, ca leac împotriva frigului. O 
va vedea când va sosi. 

Dacă ar fi pierdut cursa, l-ar fi anunţat până atunci. Dacă 
ar fi fost iarăşi oprită la vamă, l-ar fi anunţat până atunci. 
Pentru orice problemă cu paşaportul, vizele, biletele, l-ar fi 
sunat până atunci. 

Nimeni nu era pe urmele ei. Toţi băieţii răi fuseseră fie 
închişi, fie plătiţi. 

Încă un coniac pe stomacul gol şi, nu după mult timp, se 
îmbată. Trecu pe cafea tare, ca să rămână treaz. 

Când barul se închise, Patrick se întoarse în cameră. La 
Rio era ora opt dimineaţa şi, fără prea mare entuziasm, îl 
sună pe tatăl ei, pe care îl întâlnise de două ori. Eva îl 
prezentase drept un prieten, client din Canada. Sărmanul 
om trecuse prin destule emoţii, dar Patrick nu avea de ales. 
Îi spuse că se afla în Franţa şi că avea nevoie să discute o 
problema legală cu avocatul său din Brazilia. Îşi cerea scuze 
pentru că îl deranja acasă, la o oră atât de matinală, dar nu 
reuşea să o găsească. Era o problemă importantă, chiar 
urgentă. Paulo nu voia să vorbească, dar bărbatul de la 
telefon părea să ştie foarte multe lucruri despre fiica lui. 

Era la Londra, îi spuse Paulo. Vorbise cu ea sâmbătă. 
Refuză să-i spună mai multe. 

Patrick, în agonie, aşteptă încă două ore, apoi îl sună pe 
Sandy. 

— A dispărut, îi spuse el, cuprins de panică. Sandy nu 
mai primise nici o veste de la ea. 

Patrick rătăci pe străzile din Aix timp de două zile, 
mergând mult, la întâmplare, dormind câte puţin, din când 
în când, sorbind câte un coniac şi o cafea tare, sunându-l 


pe Sandy şi speriindu-l pe Paulo cu telefoanele lui repetate. 
Oraşul îşi pierdu aerul romantic. Singur, în camera lui, 
plângea cu toată durerea din sufletul rănit; pe străzi, tot 
singur, blestema femeia pe care încă o mai iubea 
nebuneşte. 

Funcţionarii hotelului îl vedeau venind şi plecând. La 
început, întreba cu nerăbdare dacă nu primise vreun mesaj, 
dar, o dată cu trecerea orelor şi zilelor, de-abia dacă le mai 
făcea câte un semn cu capul. Nu se mai bărbierea şi părea 
obosit. Bea prea mult 

Achită nota de plată după cea de a treia zi, spunând că 
se întoarce în America. Il rugă pe recepţionerul său favorit 
să păstreze un plic închis, în caz că doamna Miranda trecea 
pe acolo. 

Patrick luă avionul spre Rio. Nu ştia sigur de ce. Pe cât 
iubea acest oraş, tot era ultimul loc unde Eva şi-ar fi făcut 
apariţia. Ştia unde să se ascundă şi cum să dispară, ştia 
cum să-şi schimbe identitatea şi cum să vireze banii pe loc, 
ştia cum să-i cheltuiască fără să atragă atenţia. 

Invăţase toate aceste lucruri de la un maestru. Patrick o 
învățase prea bine arta de a dispărea în neant. Nimeni nu o 
va găsi pe Eva, decât, bineînţeles, dacă dorea chiar ea să 
fie găsită. 

Se întâlni cu Paulo; o întâlnire dureroasă, în care îi spuse 
toată povestea, toate detaliile. Sărmanul om se 
descompuse sub privirile lui, plângând şi blestemându-l 
pentru că îi învățase fiica la rele. Mâhnirea fusese un act de 
disperare şi nu dăduse niciun rezultat. 

Rămase în hotelurile mici, în apropiere de apartamentul 
ei, străbătând străzile pe jos, uitându-se atent la fiecare 
trecător, dar, de această dată, dintr-un alt motiv. Acum nu 
mai era el însuşi prada, devenise vânătorul, şi încă unul 
ajuns la disperare. 

Faţa ei nu putea fi văzută, pentru că el o învățase cum să 
şi-o ascundă. 


Avea din ce în ce mai puţini bani şi, în cele din urmă, se 
văzu nevoit să-l sune pe Sandy şi să-i ceară un împrumut 
de cinci mii de dolari. Sandy acceptă imediat şi îi oferi chiar 
mai mult decât atât. 

Se resemna după o lună şi străbătu întreaga ţară cu 
autobuzul, până când ajunse la Ponta Pora. 

Îşi putea vinde casa de acolo, poate şi maşina. Împreună, 
făceau vreo treizeci de mii de dolari americani. Sau, putea 
să le păstreze şi să-şi găsească o slujbă. Putea trăi într-o 
tară pe care o iubea, într-un mic oraş pe care îl adora şi 
unde se simţea foarte bine. Putea, eventual, să dea 
meditații de limba engleză, să trăiască paşnic pe Rua 
Tiradentes, unde umbrele dispăruseră, iar copiii în 
picioarele goale jucau şi acum fotbal în lungul străzii. 

Unde să se ducă? Călătoria lui luase sfârşit Până la urmă, 
se rupsese definitiv de trecut. 

Cu siguranţă că, într-o zi, ea îl va găsi. 


„Un Grisham tradițional, plin de suspans!“ 


„Cînd este semnată de Grisham, orice carte 
devine o provocare.“ 
Publishers Weekly 


l M ~ 


ISBN 973-576-153-x 


aa 761