John Grisham — Muntele familiei Gray

JOAN 
GRISHAM 


S 


- > # 
y S ul - 


Me 
FAMILIEI GRAY 


În viaţa Samanthei Kofer nu era loc de surprize. Fiică de 
avocaţi, beneficiind de cea măi înaltă educaţie oferită de 
instituţii prestigioase, curtată de firme de top după terminarea 
facultăţii, ea alege să lucreze pentru cel mai mare cabinet de 
avocatură din lume, Scully & Pershing. Toate planurile îi sunt 
însă date peste cap de izbucnirea crizei din 2008. Peste noapte, 
Samantha se vede silită să se mute din Manhattan în Brady, 
Virginia, orăşel uitat de soartă din inima Munţilor Apalaşi. De la 
un salariu anual de 180 000 de dolari, ea ajunge să ofere 
asistenţă juridică gratuită persoanelor nevoiaşe din bazinul 
carbonifer american. Şi totuşi, pentru prima oară în viaţă, 
Samantha simte că poate face ca lucrurile să se schimbe. 


În Muntele familiei Gray, John Grisham prezintă lumea 
periculoasă a exploatării cărbunelui, acolo unde legile sunt 
încălcate, regulile ignorate, reglementările dispreţuite şi 
comunităţile dezbinate. 


1 


Cel mai greu era să aştepţi - incertitudinea şi insomnia te 
dădeau gata, până făceai ulcer. Colegii de muncă se ignorau 
reciproc şi se ascundeau în spatele uşilor închise. Secretarele şi 
asistenții juridici răspândeau zvonurile fără să se privească în 
ochi. Toată lumea stătea ca pe ghimpi, întrebându-se „Oare cine 
va urma?” Partenerii, oamenii importanţi din firmă, erau în stare 
de şoc şi nu voiau să stea la discuţii cu subalternii. În curând, ar 
fi putut primi ordin să le ia gâtul. 

Bârfele erau înspăimântătoare. Zece asociaţi de la Litigii 
concediaţi; parţial adevărat - doar şapte în realitate. Întreg 
departamentul de Imobiliare închis, cu parteneri cu tot; 
adevărat. Opt parteneri de la Antitrust trecuţi la altă firmă; 
fals... cel puţin pe moment. 

Atmosfera era atât de apăsătoare, încât Samantha pleca 
din clădire cu fiecare prilej care se ivea, preferând să lucreze pe 
laptop prin cafenelele din Manhattan. Stătea pe o bancă din 
parc într-o zi frumoasă - la zece zile de la prăbuşirea colosului 
Lehman Brothers - şi se uita la clădirea înaltă din josul străzii. 
Adresa era 110 Broad, iar jumătatea superioară fusese închiriată 
de Scully & Pershing, cel mai mare cabinet de avocatură din 
lume. Cabinetul la care lucra şi ea, momentan, deşi viitorul nu 
mai era deloc sigur. Două mii de avocaţi din douăzeci de ţări, 
jumătate din ei doar tn New York, o mie de oameni înghesuiți 
între etajele 30 şi 65. Câţi voiau oare să sară? Nu putea şti sigur, 
dar ea nu se număra printre cei cu gânduri sinucigaşe. 
Debandada se instalase în cel mai mare cabinet de avocatură 
din lume, dar asta era valabil şi pentru rivali. Marile cabinete de 
avocatură erau la fel de panicate ca toată lumea, de la fondurile 
şi băncile de investiţii, băncile adevărate, conglomeratele de 
asigurări, cercurile decizionale de la Washington şi până la 
capătul lanțului trofic din universul financiar, la micii 
întreprinzători din orăşelele de provincie. 
` A zecea zi trecu fără vărsare de sânge; la fel şi următoarea. 
In cea de-a douăsprezecea zi se iți o primă rază de speranță 
când Ben, unul dintre colegii Samanthei, le împărtăşi un zvon 
conform căruia pieţele de credit din Londra se mai dezmorţiseră 
un pic. Erau şanse ca debitorii să facă rost de nişte lichidităţi, la 
urma urmei. Insă ceva mai târziu în acea după-amiază, zvonul fu 


infirmat. Aşa că aşteptară în continuare. 

În fruntea departamentului de Imobiliare Comerciale de la 
Scully & Pershing se aflau doi parteneri. Unul se apropia de 
pensie, aşa că fusese înlăturat deja. Celălalt era Andy Grubman, 
un funcţionar de 40 de ani care nu călcase niciodată într-o sală 
de judecată. Fiind partener, avea un birou cochet, cu vedere 
spre râul Hudson, pe care însă nu-l mai observa de ani buni. Pe 
un raft din spatele mesei, drept în mijlocul peretelui, se vedea o 
colecţie de zgârie-nori în miniatură. „Clădirile mele”, cum îi 
plăcea să le numească. La încheierea lucrărilor de la fiecare 
clădire, omul angaja un sculptor care să facă o machetă lao 
scară mai mică, împărțind apoi trofee şi mai mici tuturor 
membrilor echipei. În cei trei ani petrecuţi la S&P, Samantha 
colecţionase şase clădiri, număr la care avea să se şi oprească. 

- la loc, îi ordonă el, închizând uşa. 

Samantha se aşeză pe un scaun de lângă Ben, aşezat la 
rândul lui lângă Izabelle. Cei trei asociaţi stăteau cu privirile în 
pământ, aşteptând. Samanthei îi venea să-l apuce pe Ben de 
mână, ca un deţinut îngrozit în faţa plutonului de execuţie. Andy 
se prăbuşi în scaun şi, evitând din răsputeri să dea ochii cu ei, 
dar încercând totodată să termine totul cât mai repede, le 
reaminti situaţia disperată în care se aflau: 


- După cum ştiţi, Lehman Brothers a intrat în incapacitate 
de plată acum paisprezece zile. 

„Serios, Andy?!” Criza financiară şi prăbuşirea pieţei de 
credit duseseră lumea pe buza prăpastiei; toţi ştiau asta. Însă 
Andy nu prea avea idei originale. 


- Avem cinci proiecte în desfăşurare, toate finanţate de 
Lehman. Am discutat îndelung cu proprietarii, şi toţi cinci se 
retrag. Mai aveam trei proiecte planificate, două cu Lehman şi 
unul cu Lloyd's, dar... ei bine, s-au îngheţat toate creditările. 
Bancherii s-au baricadat în birouri şi se tem să mai împrumute 
vreun sfanţ. 

„Da, Andy, ştim şi asta. E ştire de prima pagină în toate 
ziarele. Treci odată la subiect înainte să sărim pe fereastră.” 

- Comitetul executiv s-a întrunit ieri şi a stabilit nişte 
reduceri la buget. Treizeci de asociaţi aflaţi în primul lor an 
urmează să fie puşi pe liber; unii concediaţi definitiv, alţii doar 
temporar. Angajările au fost suspendate pe termen nelimitat. 


Departamentul de Stabilire a Autenticităţii Testamentelor a fost 
desfiinţat. Şi... nu există o cale uşoară de a vă spune asta: 
departamentul nostru este pe butuci. Caput. Eliminat. Cine ştie 
când se vor mai apuca de construit proprietarii, dacă se vor mai 
apuca vreodată. Firma noastră nu este dispusă să vă ţină pe 
statul de plată în vreme ce lumea întreagă aşteaptă 
rambursarea unor credite scăpate de sub control. La dracu', ne 
paşte o criză majoră! Probabil că asta-i doar prima rundă de 
concedieri, îmi pare rău, oameni buni. Îmi pare foarte rău. 

Ben luă primul cuvântul. 

- Deci, suntem concediaţi definitiv? 

- Nu. Să ştiţi că m-am luptat pentru voi. Iniţial ei plănuiau 
să vă pună pe liber fără alte comentarii. Nu trebuie să vă 
reamintesc că IC-ul este cel mai mic departament din firmă şi 
probabil cel mai zdruncinat în aceste momente. l-am convins să 
vă trimită în şomaj tehnic. Plecaţi acum, dar poate vă întoarceţi 
mai încolo. 

- Poate? întrebă Samantha, în timp ce Izabelle îşi ştergea o 
lacrimă, fără să-şi piardă cumpătul totuşi. 

- Da, un mare poate. Nu-i nimic sigur acum, Samantha, mă- 
nţelegi? Ne învârtim cu toţii în jurul cozii. Peste şase luni am 
putea ajunge toţi la cantina săracilor. Aţi văzut şi voi imaginile 
acelea din 1929. 

„Eh, să fim serioşi, Andy! Cantina săracilor? Ca partener, 
anul trecut ai încasat 2,8 milioane de dolari, ceea ce reprezintă 
un salariu mediu la S&P, care, apropo, se clasează pe locul patru 
din punctul de vedere al venitului net pe partener.” Şi locul 
patru nu era satisfăcător, cel puţin nu înainte ca Lehman să dea 
colţul, Bear Stearns să facă implozie şi bula creditelor ipotecare 
de mâna a doua să se spargă. Aşa că acum locul patru arăta 
destul de bine, măcar pentru unii. 

- Cum adică şomaj tehnic? întrebă Ben. 


- Uite cum stă treaba. Firma vă ţine sub contract în 
următoarele douăsprezece luni, dar nu vă mai primiţi salariul. 

- Minunat, bombăni Izabelle. 

Andy continuă, fără să o bage în seamă: 

- Va păstraţi asigurarea medicală, dar numai dacă 
practicaţi ca stagiari pentru ONG-uri atestate. Departamentul de 


Resurse Umane lucrează chiar acum la lista de organizaţii 
recunoscute. Vă duceţi, faceţi un pic de voluntariat şi încercaţi 
să salvaţi lumea, sperând în tot acest timp ca economia să îşi 
revină, apoi peste vreun an şi ceva vă întoarceţi în firmă, fără să 
vă pierdeţi vechimea. Nu veţi mai fi la IC, dar firma vă va găsi 
un loc. 

- Ni se garantează posturile la finalul perioadei de şomaj 
tehnic? întrebă Samantha. 

- Nu, nu-i nimic garantat. Să fiu sincer, nu-i nimeni destul 
de deştept ca să poată spune cum vor arăta lucrurile anul viitor. 
Suntem în toiul campaniei electorale, Europa se duce dracu', 
chinezii au intrat în panică, băncile dau faliment, pieţele se 
prăbuşesc, nimeni nu mai construieşte şi nu mai cumpără. E 
sfârşitul lumii! 

Rămaseră câteva clipe în tăcerea sumbră din biroul lui 
Andy, striviţi toţi patru de realitatea sfârşitului lumii. In cele din 
urmă, Ben întrebă: 

- Şi tu ai păţit la fel, Andy? 

- Nu, pe mine mă transferă la Taxe şi Impozite. Vă vine să 
credeţi? Urăsc domeniul ăla, dar dacă nu acceptam, ajungeam 
şofer de taxi. Insă am făcut un masterat de drept fiscal, aşa că 
au ales să mă cruţe. 

- Felicitări, zise Ben. 

- Îmi pare rău, oameni buni. 

- Nu, vorbesc serios. Mă bucur pentru tine. 

- Ar putea să-mi facă vânt într-o lună. Cine ştie? 

- Când plecăm? întrebă Izabelle. 


- Chiar acum. Procedura este următoarea: semnaţi un 
acord de şomaj tehnic, vă strângeţi lucrurile, vă eliberaţi 
birourile şi sunteţi liberi. Cei de la Resurse Umane vă vor trimite 
prin e-mail o listă cu ONG-uri şi cu toate documentele. Îmi pare 
rău, oameni buni. 

- Încetează cu asta, te rog, interveni Samantha. Nimic din 
ce-ai putea spune nu ne mai încălzeşte acum. 

- Aşa este, dar ar putea fi şi mai rău. Majoritatea celor aflaţi 
în situaţia voastră nu au nici măcar opţiunea şomajului tehnic. 
Sunt concediaţi fără alte discuţii. 


-Îmi pare rău, Andy, zise Samantha. Trecem printr-o 
grămadă de emoţii momentan. 

- Nu face nimic. Vă înţeleg. Aveţi tot dreptul să fiţi supăraţi 
şi înfuriaţi. Uitaţi-vă la voi - aveţi toţi trei diplome de la facultăţi 
de drept de top şi aţi ajuns să fiţi daţi afară din clădire ca nişte 
hoţi. Concediaţi ca nişte muncitori din uzine. Este oribil, pur şi 
simplu oribil. Unii parteneri s-au declarat gata să accepte o 
înjumătățire a salariului ca să nu se ajungă la această situaţie. 


- Pun pariu că a fost un grup restrâns, rosti Ben. 


- Da, într-adevăr. Foarte restrâns, mă tem. Însă decizia tot 
a fost luată. 

O femeie într-un costum negru şi cu cravată neagră la gât 
stătea în spaţiul pe care Samantha îl împărțea cu alte trei 
persoane, incluzând-o aici şi pe Izabelle. Ben era ceva mai jos, 
pe hol. Femeia încercă să surâdă când zise: 


- Mă numesc Carmen. Pot să te ajut? 

Ţinea în braţe o cutie goală de carton, fără niciun fel de 
însemne, pentru ca nimeni să nu ştie că acela era recipientul 
oficial de la Scully & Pershing pentru toate accesoriile de birou 
ale celor trimişi în şomaj tehnic, concediaţi sau mai ştiu eu ce. 


- Nu, mulţumesc, răspunse Samantha, izbutind să păstreze 
un ton politicos. Ar fi putut să se răstească şi să fie grosolană, 
însă Carmen îşi făcea datoria, nimic mai mult. Samantha începu 
să deschidă sertare şi să scoată toate obiectele personale din 
ele. Într-un sertar avea nişte dosare S&P, aşa că întrebă: Cu 
astea ce fac? 


- Le laşi aici, spuse Carmen, urmărindu-i fiecare mişcare, 
de parcă Samantha ar fi putut încerca să şterpelească bunuri de 
valoare. 

Însă toate chestiile valoroase erau stocate pe computere - 
pe unitatea la care lucra în spaţiul ei şi pe un laptop pe care îl 
lua aproape pretutindeni. Un laptop Scully & Pershing. Şi acesta 
avea să rămână aici. Ar fi putut accesa totul de pe laptopul 
personal, dar era convinsă că se schimbaseră deja parolele. 

Îşi goli sertarele în transă, manevrând cu delicateţe cei 
şase zgârie-nori în miniatură din colecţia ei, chiar dacă îi trecu 
prin minte să îi arunce la gunoi. Sosi şi Izabelle şi, la rândul ei, 
primi o cutie de carton. Toţi ceilalţi angajaţi - asociaţi, secretare, 


asistenţi juridici - îşi găsiseră brusc ceva de făcut în altă parte. 
Protocolul fusese adoptat rapid - când îşi eliberează cineva 
biroul, îl laşi să o facă fără să îl deranjezi. Fără martori, fără 
gură-cască, fără urări goale de rămas-bun. 

Izabelle avea ochii roşii şi umflaţi: era evident că plânsese 
la toaletă până acum. 


- Sună-mă, şopti ea. Poate ieşim să bem ceva diseară. 


- Sigur, rosti Samantha. 

Termină de îndesat totul în cutie, în servietă şi în poşeta 
voluminoasă, după care, fără să mai arunce vreo privire în 
urmă, porni în spatele lui Carmen de-a lungul coridorului, până 
la liftul de la etajul 48. În timp ce aşteptau, nu se mai uită o 
ultimă dată împrejur. Uşa liftului se deschise; din fericire, nu era 
nimeni în el. 


- Lasă-mă pe mine să duc asta, zise Carmen, arătând spre 
cutia grea şi voluminoasă. 


- Nu, replică Samantha, intrând în lift. 

Carmen apăsă butonul de parter. De ce trebuia să fie 
scoasă din clădire sub escortă? Cu cât se gândea mai mult la 
asta, cu atât se enerva mai tare. Îi venea să urle, dar mai presus 
de toate voia să-şi sune mama. Liftul se opri la etajul 43 şi un 
tânăr bine îmbrăcat intră în el. Ţinea în braţe o cutie identică, 
avea un rucsac mare agăţat de umăr şi o servietă de piele sub 
braţ. Avea aceeaşi expresie consternată de frică şi confuzie. 
Samantha îl mai văzuse în lift, dar nu făcuse cunoştinţă cu el. Ce 
mai firmă! Atât de mare, încât asociaţii purtau ecusoane cu 
numele lor la nenorocita de petrecere de Crăciun. Un alt agent 
de pază în costum negru intră în lift după el, şi apoi Carmen 
apăsă din nou pe butonul de parter. Samantha îşi lăsă privirea în 
podea, hotărâtă să nu scoată o vorbă nici măcar dacă i se 
adresa cineva. La etajul 39 liftul opri din nou, şi domnul Kirk 
Knight urcă în el cu ochii în telefonul mobil. După ce se închise 
uşa, se uită în jur, văzu cele două cutii de carton şi scoase un 
uşor icnet, înţepenind. Knight era partener-şef la Fuziuni & 
Achiziţii, făcând totodată parte din comitetul executiv. Trezindu- 
se acum faţă în faţă cu două dintre victimele sale, el înghiţi în 
sec şi îşi pironi privirea în uşă. Apoi apăsă brusc butonul pentru 
etajul 28. 

Samantha era prea buimăcită ca să-l mai insulte. Celălalt 


asociat îşi ţinea ochii închişi. Când se opri liftul, Knight se grăbi 
să coboare. După ce se închise uşa în urma lui, Samantha îşi 
aminti că firma ocupa doar etajele 30-65. De ce ar fi coborât 
Knight la 28? Eh, cui îi mai pasa? 

Carmen o conduse până afară, pe Broad Street. Bâigui un 
„îmi pare rău”, dar Samantha nu-i răspunse. Încărcată ca un 
catâr, se lăsă dusă de traficul pietonal, fără vreo ţintă anume. 
Apoi îşi aminti fotografiile din presă care-i înfăţişau pe angajaţii 
de la Lehman şi de la Bear Stearns plecând din clădirile de 
birouri cu cutii pline cu accesoriile personale, ca şi cum clădirile 
ar fi luat foc şi ei fugeau ca să scape cu viaţă. Într-una dintre 
fotografii, o imagine mare, color, din Times, un agent de bursă 
de la Lehman fusese surprins cu ochii în lacrimi, stând 
neajutorat pe trotuar. 

Insă acele poze erau deja la ordinea zilei şi Samantha nu 
vedea niciun aparat de fotografiat prin preajmă. Puse cutia jos 
la intersecţia dintre Broad şi Wall Street şi aşteptă un taxi. 


2 

În mansarda ei cochetă din SoHo, cu chirie de două mii de 
dolari pe lună, Samantha îşi aruncă lucrurile pe jos şi se lăsă să 
cadă pe canapea. Luă telefonul mobil, dar aşteptă. Trase adânc 
aer în piept, îşi închise ochii şi încercă să-şi ţină cât de cât în 
frâu emoţiile. Avea nevoie să audă glasul liniştitor al mamei 
sale, însă nu voia să pară slabă, rănită şi vulnerabilă. 

Se simţi uşurată când îşi dădu brusc seama că tocmai 
fusese dată afară dintr-o slujbă pe care o dispreţuia. Diseară, la 
şapte, putea să se uite la un film sau să ia cina cu prietenii, nu 
să robotească la birou cu aparatul de taxat pornit. Duminică 
putea pleca din oraş fără să se mai gândească la Andy Grubman 
şi la mormanul de documente necesare pentru următoarea sa 
afacere crucială. Predase telefonul de serviciu, un dispozitiv 
monstruos de care nu se despărţise în ultimii trei ani. Se simţea 
eliberată, de parcă i se luase o greutate imensa de pe umeri. 

Pe de altă parte, îi era teamă pentru că-şi pierduse venitul 
şi din cauza turnurii nefavorabile suferite în carieră. După trei 
ani petrecuţi ca asociat, avea un salariu de bază de 180 000 de 
dolari, la care se adăuga un bonus frumuşel. O grămadă de 
bani, dar viaţa în metropolă era costisitoare. Jumătate din sumă 
se ducea în impozite. Avea un cont de economii de care aproape 
că uitase. Când ai 29 de ani, eşti singură şi liberă în oraş, într-o 
profesie în care ştii că salariul pe anul viitor îţi va depăşi toate 
veniturile de pe anul curent, cum să îţi mai faci griji în privinţa 
economiilor? Un coleg de-al ei de la Facultatea de Drept 
Columbia, care lucra de cinci ani la S&P, tocmai fusese avansat 
la statutul de partener, urmând să câştige vreo jumătate de 
milion anul ăsta. Samantha se aflase şi ea pe acelaşi drum. 

Avea şi prieteni care se lăsaseră păgubaşi după primul an, 
fugind cât văzuseră cu ochii din groaznica lume a firmelor mari 
de avocatură. Unul dintre ei era acum instructor de schi în 
Vermont, după ce fusese redactor la Co/umbia Law Review, 
refugiindu-se din pântecul S&P tocmai într-o cabană, lângă un 
pârâu, şi răspunzând doar sporadic la telefon. Într-un interval de 
numai treisprezece luni omul se transformase dintr-un tânăr 
asociat ambițios într-un idiot oarecum dereglat care dormea la 
birou. Înainte să intervină cei de la Resurse Umane, tipul cedase 
nervos şi plecase din oraş. Samantha se gândea des la el, de 
obicei cu o urmă de invidie. 


Uşurare, teamă şi umilinţă. Părinţii ei plătiseră pentru ca ea 
să beneficieze de o educaţie costisitoare la o şcoală 
pregătitoare din Washington DC. Absolvise magna cum laude de 
la Universitatea din Georgetown, obţinându-şi licenţa în ştiinţe 
politice. Facultatea de drept fusese floare la ureche, şi o 
terminase tot cu cele mai înalte distincţii. O duzină de 
megafirme îi oferiseră slujbe după ce-şi încheiase stagiatura de 
funcţionar într-un tribunal federal. Primii 29 de ani din viaţa ei 
fuseseră presăraţi cu succese copleşitoare şi cu foarte puţine 
eşecuri. Era ceva zdrobitor să fie concediată într-o asemenea 
manieră. Era degradant să fie scoasă din clădire sub escortă. 
Ăsta nu era un simplu obstacol minor, de parcurs, într-o cariera 
lunga, marcata de împliniri. 

Îşi găsea o oarecare alinare în cifre. De când se prăbuşise 
Lehman, mii de tineri profesionişti ajunseseră pe drumuri. O 
nenorocire nu vine niciodată singură. Însă momentan nu se 
simţea în stare să compătimească pe altcineva. 

- Cu Karen Kofer, vă rog, rosti ea în telefon. Stătea întinsă 
pe canapea, fără să se mişte, controlându-şi ritmul respirației. 
Apoi zise: Mamă, eu sunt. Gata, au făcut-o: m-au dat afară. Işi 
muşcă buzele, înăbuşindu-şi lacrimile. 

- Îmi pare atât de rău, Samantha. Când s-a întâmplat? 


- Acum vreo oră. N-a fost chiar o surpriză, dar încă îmi vine 
greu să cred. 

- Ştiu, scumpa mea. Îmi pare atât de rău... În ultima 
săptămână nu vorbiseră decât de concedierea iminentă. Eşti 
acasă? întrebă Karen. 

- Da. Sunt în regulă. Blythe este la serviciu. Nu i-am zis 
încă. Nu am mai zis nimănui. 

- Îmi pare rău. 

Blythe era prietena şi colega ei de la Columbia, care lucra 
într-o altă megafirmă. Erau colege de apartament, dar nu-şi 
împărtăşeau prea multe una alteia. Când lucrezi între 75 şi 100 
de ore pe săptămână nici nu ai cine ştie ce de împărtăşit. 
Lucrurile mergeau prost şi pentru firma lui Blythe, iar ea se 
aştepta la ce era mai rău. 

- Sunt bine, mamă. 


- Nu, nu eşti. Ce-ar fi să vii acasă câteva zile? 


Acasă reprezenta o ţintă în permanentă mişcare. Mama ei 
închiriase un apartament cochet lângă Dupont Circle, iar tatăl 
său alesese o locuinţă mai mică lângă râu, în Alexandria. 
Samantha nu-şi petrecuse niciodată mai mult de o lună în 
locurile respective şi nu avea de gând să o facă nici de data 
asta. 

- O să vin, dar nu chiar acum, spuse ea. 

Urmă o pauză lungă, apoi: 

- Ce planuri ai, Samantha? 


- N-am niciun plan, mamă. Momentan sunt în stare de şoc 
şi nu pot să mă gândesc ce voi face peste mai mult de-o oră. 


- Te înţeleg. Aş fi vrut să fiu acolo. 


- Sunt bine, mamă. Promit. 

Ultimul lucru de care avea nevoie Samantha în aceste clipe 
era prezenţa apăsătoare a mamei sale şi sfaturile neîncetate 
pentru viitor. 


- Ţi-au anulat contractul sau e doar o încetare a lucrului? 


- Firma a zis că ne trimite în şomaj tehnic, adică va trebui 
să facem un stagiu de un an sau doi la un ONG ca să ne păstrăm 
asigurarea medicală. Apoi, dacă situaţia se ameliorează, firma 
ne va reprimi fără ca vechimea să ne fie întreruptă. 

- Pare o tentativă jalnică de a vă ţine legaţi de glie. 

„Vai, mamă, mulţumesc pentru francheţea ta 
caracteristică!” 

- De ce nu le spui ticăloşilor să-şi pună pofta-n cui? 
continuă Karen. 

- Pentru că aş prefera să-mi păstrez asigurarea medicală şi 
să ştiu că există posibilitatea de a reveni în firmă într-o bună zi. 

- Îţi poţi găsi de lucru şi-n altă parte. 

Mda, acum vorbise ca un adevărat birocrat de carieră. 
Karen Kofer era juristă în cadrul Departamentului de Justiţie de 
la Washington, singura slujbă pe care o avusese în cei aproape 
treizeci de ani petrecuţi în câmpul muncii. Postul ei era protejat 
cu străşnicie, le fel ca posturile tuturor colegilor săi. Indiferent 
de crize, războaie, închideri guvernamentale, catastrofe 
naţionale, frământări politice sau orice alte calamităţi, nimeni nu 
se atingea de leafa lui Karen Kofer. lar asta îi conferea aroganţa 


şi nonşalanţa specifică atâtor birocraţi care prindeau rădăcini 
într-un loc: Suntem atât de preţuiţi pentru că este nevoie de noi. 

- Nu, mamă, momentan nu există alte slujbe disponibile, 
rosti Samantha. În caz că nu ai auzit, suntem în toiul unei crize 
financiare şi crahul bate la uşă. Cabinetele de avocatură dau 
afară asociaţii cu nemiluita, încuind imediat uşile. 


- Mă îndoiesc că situaţia e chiar atât de proastă. 


- Serios? Scully & Pershing a suspendat angajările, ceea ce 
înseamnă că o duzină dintre cei mai sclipitori studenţi de la 
Harvard tocmai au aflat că slujbele care le fuseseră promise din 
septembrie viitor s-au evaporat. lar asta e valabil şi pentru Yale, 
Stanford, Columbia... 


- Dar tu eşti atât de talentată, Samantha... 

Nu te certa niciodată cu un birocrat. Samantha trase adânc 
aer în piept şi se pregăti să închidă telefonul, însă Karen i-o luă 
înainte, nevoită să răspundă la un apel urgent „de la Casa Albă”. 
Îi promise să o sune de îndată ce salvează Republica. „Bine, 
mamă”, făcu Samantha. Primise deja destulă atenţie din partea 
mamei sale şi nu-şi dorea mai multă. Era singură la părinţi, ceea 
ce era un lucru bun, privind în retrospectivă, în lumina 
dezastrului lăsat în urmă de divorţul părinţilor ei. 

Din punctul de vedere al vremii, era o zi frumoasă şi senină, 
şi Samantha simţea nevoia unei plimbări. O luă la pas prin SoHo, 
apoi prin West Village. Îşi sună tatăl dintr-o cafenea pustie. 
Marshall Kofer fusese cândva un avocat strălucit, specializat în 
procese intentate companiilor aeriene după accidentele 
aviatice. Îşi clădise o firmă agresivă, de succes, în DC, 
petrecându-şi şase nopţi pe săptămână prin hotelurile din 
întreaga lume, fie în căutare de noi cazuri, fie judecându-se. 
Făcuse o avere, aruncase cu bani în stânga şi-n dreapta, şi 
Samantha realizase încă din adolescenţă că familia ei era mai 
înstărită decât familiile colegilor săi de la şcoala pregătitoare. In 
vreme ce tatăl ei trecea de la un caz la altul, mama sa o creştea 
discret, urmărindu-şi totodată cu cerbicie propria carieră din 
Departamentul de Justiţie. Samantha nici nu-şi dădea seama 
dacă părinţii ei se certau; tatăl său nu dădea mai deloc pe- 
acasă. La un moment dat, nimeni nu avea să ştie cu exactitate 
când, o tânără şi frumuşică asistentă juridică apăruse în peisaj şi 
Marshall se lăsase dus de val. Aventura se transformase într-o 


relaţie amoroasă, apoi într-o poveste de dragoste, şi peste 
câţiva ani Karen Kofer intrase la bănuieli. Şi-a luat soţul la 
întrebări, acesta a minţit la început, însă în scurt timp a 
recunoscut adevărul. Voia să divorţeze: îşi găsise lubirea vieţii 
sale. 

Intâmplarea face ca tocmai în acele clipe, când complica 
viaţa familiei sale, Marshall să mai ia şi alte decizii proaste. 
Printre acestea se număra şi o tentativă de a obţine un onorariu 
gras în străinătate. Un avion de pasageri aparţinând companiei 
United Asia Airlines se prăbuşise în Sri Lanka, cu patruzeci de 
americani la bord. Nu existau supraviețuitori şi, ca de obicei, 
Marshall Kofer ajunse la faţa locului înaintea tuturor. În timpul 
negocierilor, el înfiinţă o serie de societăţi fictive prin Caraibe şi 
Asia ca să-i direcţioneze, redirecţioneze şi în cele din urmă să-i 
ascundă onorariul substanţial. 

Samantha avea un dosar gros cu editoriale şi articole de 
investigaţii care vizau tentativa stângace de evaziune a tatălui 
ei. Ar fi putut acrie o carte fascinantă, dar n-o interesa asta. El 
fusese prins, umilit, făcut de râs pe prima pagină, condamnat, 
dat afară din barou şi băgat la închisoare pentru trei ani. Fusese 
eliberat condiţionat cu două săptămâni înainte să termine ea 
facultatea la Georgetown. Acum Marshall lucra pe post de 
consultant într-un mic birou din zona veche a Alexandriei. Din 
spusele lui, îi consilia pe alţi avocaţi de drept civil în procese cu 
reclamanţi multipli, dar era foarte vag în privinţa detaliilor. 
Samantha era convinsă, la fel ca mama ei, că Marshall izbutise 
să-şi ascundă o parte din câştiguri pe undeva prin Caraibe. 
Karen se lăsase păgubaşă între timp. 

Deşi Karen nega cu vehemenţă, Marshall avea să rămână 
mereu cu bănuiala că fosta lui soţie fusese implicată în 
inculparea lui. Ea avea o funcţie destul de importantă la Justiţie 
şi foarte mulţi prieteni. 

- Tată, am fost concediată, rosti ea încet în celular. 
Cafeneaua era pustie, dar barmanul era prin preajmă. 


- O, Sam, îmi pare rău! făcu Marshall. Zi-mi ce s-a 
întâmplat. 

Din câte îşi putea da ea seama, tatăl ei rămăsese cu un 
singur lucru din timpul petrecut la închisoare. Nu cu smerenie, 
răbdare, înţelegere, iertare sau alte asemenea calităţi deprinse 
după o cădere umilitoare. Era la fel de conectat şi de ambițios 


ca înainte, la fel de dispus să ia în piept fiecare zi şi să dea la o 
parte pe oricine i-ar fi stat în cale. Însă, indiferent de motiv, 
Marshall Kofer învățase să asculte, sau cel puţin să-şi asculte 
fiica. Ea reluă povestea, iar el îi sorbi fiecare cuvânt. Il asigură 
că avea să fie în regulă. La un moment dat el păru gata să 
izbucnească în plâns. 

În mod normal, el ar fi făcut comentarii meschine legate de 
felul în care ea alesese să-şi desfăşoare cariera juridică. Detesta 
firmele mari deoarece se războise cu ele ani la rândul. Le 
considera veritabile corporaţii, nu parteneriate cu avocaţi 
adevăraţi, gata să se lupte pentru clienţii lor. Se cocoţa pe un 
piedestal de unde îţi putea ţine zeci de predici în care înfiera 
răul reprezentat de Firmele Mari. Samantha le auzise pe toate 
deja şi nu avea chef să le mai audă o dată. 


- Vrei să vin să te văd, Sam? o întrebă el. Pot ajunge în trei 
ore. 

- Nu, mulţumesc. Nu încă. Lasă-mă o zi, două. Am nevoie 
de o pauză şi mă gândesc să plec din oraş câteva zile. 

- Vin să te iau. 

- Poate mai încolo, nu acum. Sunt bine, tată, promit. 


- Nu, nu eşti. Ai nevoie de tatăl tău. 

Incă i se părea ciudat să audă asta din partea omului care 
fusese absent în primii ei douăzeci de ani de viaţă. Măcar 
încerca. 


- Mulţumesc, tată. Te sun eu mai târziu. 


- Hai să facem o excursie, să găsim o plajă pe undeva şi să 
bem rom. 

Nu se putu abţine să nu râdă fiindcă ei nu fuseseră 
niciodată într-o excursie. Fuseseră câteva concedii făcute pe 
fugă în copilărie, excursii obişnuite în oraşele Europei, aproape 
mereu întrerupte de treburile presante de acasă. Ideea de a-şi 
petrece timpul pe vreo plajă cu tatăl ei nu era prea atractivă, 
indiferent de împrejurări. 

- Mulţumesc, tată. Poate mai încolo, nu acum. Trebuie să 
mai rezolv nişte lucruri pe aici. 

- Îţi pot face rost de-o slujbă, rosti el. De una adevărată. 


lar începe, se gândi ea, dar nu zise nimic. Tatăl său încerca 
de ani buni să o momească cu o slujbă adevărată de avocat, 


adevărată în sensul că ar fi implicat intentarea de procese 
marilor corporaţii pentru tot soiul de abuzuri. În lumea lui 
Marshall Kofer, orice companie cât de cât mare trebuia să fi 
călcat strâmb la un moment dat ca să reziste în societatea 
capitalistă necruțătoare din Occident. Era vocaţia avocaţilor (şi 
poate a foştilor avocaţi) ca el să descopere toate fărădelegile şi 
să dea în judecată pe toată lumea. 


- Mulţumesc, tată. Te sun eu mai târziu. 

Ce ironie... ca tatăl ei să-şi dorească cu atâta ardoare ca ea 
să practice aceeaşi ramură a dreptului care-l trimisese pe el la 
închisoare. Pe ea n-o interesau deloc sălile de judecată sau 
conflictele. Nu ştia sigur ce-şi dorea, probabil o slujbă comodă 
de birou cu un salariu frumuşel. Inteligența şi faptul că era 
femeie o aduseseră la un moment dat în postura de a ajunge 
parteneră la Scully & Pershing. Dar cu ce preţ? 

Poate că-şi dorea o carieră sau poate că nu. Acum nu voia 
decât să hoinărească pe străzile din Manhattan şi să-şi 
limpezească gândurile. Rătăci prin Tribeca ore în şir. Mama ei o 
sună de două ori, iar tatăl ei o dată, însă ea nu le răspunse. 
Izabelle şi Ben o sunară şi ei, dar nu voia să vorbească. Ajunse 
la Mokes Pub, aproape de Chinatown, şi rămase o clipă afară, 
aruncând o privire înăuntru. Aici ieşise prima oară cu Henry, cu 
atât de mulţi ani în urmă... Prietenii le făcuseră cunoştinţă. El 
era un actor aspirant, unul dintr-un milion în metropolă, iar ea 
de-abia se angajase la S&P. Avuseseră o relaţie de un an înainte 
ca povestea lor de dragoste să se stingă sub presiunea 
programului ei infernal şi a faptului că el nu avea de lucru. 
Fugise în LA, unde fusese văzut ultima oară conducând limuzine 
pentru actori necunoscuţi şi apărând sporadic prin reclame, fără 
să aibă vreo replică. 

În alte împrejurări poate că l-ar fi iubit pe Henry. El avea 
timp, era interesant şi pasional. Ea fusese prea epuizată. Nu era 
ceva neobişnuit ca femeile din firmele mari de avocatură să se 
trezească la 40 de ani şi să realizeze că erau tot singure şi că 
pierduseră un întreg deceniu. 

Plecă de la Mokes şi porni spre nord, către SoHo. 

Anna, de la Resurse Umane, se dovedi remarcabil de 
eficientă. La ora cinci după-amiaza, Samantha primi un e-mail 
lung cu numele a zece ONG-uri pe care cineva le considerase 
potrivite pentru stagii neplătite efectuate de oropsiţii trimişi în 


şomaj tehnic de cea mai mare firmă de avocatură din lume. 
Marshkeepers din Lafayette, Louisiana. Adăpostul pentru Femei 
din Pittsburgh. Iniţiativa pentru Imigranţi din Tampa. Mountain 
Legal Aid Clinic din Brady, Virginia. Societatea pentru 
Eutanasiere din Greater Tucson. O organizaţie pentru oamenii 
fără adăpost din Louisville. Lake Erie Defense Fund. Şi aşa mai 
departe. Niciunul dintre ONG-uri nu se afla prin apropierea zonei 
metropolitane a New Yorkului. 

Se holbă la listă vreme îndelungată, şocată de ideea de a 
părăsi oraşul. Locuise aici şase ani din ultimii şapte - trei la 
Columbia şi trei ca asociat. După ce terminase Dreptul, făcuse 
un stagiu de grefieră pentru un judecător federal din DC, apoi 
revenise în grabă la New York. Nu locuise niciodată departe de 
luminile puternice ale metropolei. 

Lafayette, Louisiana? Brady, Virginia? 

Pe un ton mult prea voios pentru situaţia de faţă, Anna îi 
sfătuia pe cei trimişi în şomaj tehnic că unele dintre ONG-urile 
menţionate ar fi putut avea un număr limitat de locuri 
disponibile. Cu alte cuvinte, grăbiţi-vă să semnaţi sau nu veţi 
mai avea şansa să vă mutaţi la ţară şi să lucraţi un an pe 
degeaba. Dar Samantha era prea năucită ca să se mai 
grăbească. 

Blythe trecu să o salute şi să-şi facă nişte paste la 
microunde. Samantha îi dăduse vestea cea mare printr-un SMS 
şi colega ei de cameră era aproape înlăcrimată când sosi. După 
câteva minute însă, Samantha reuşi să o calmeze şi să o asigure 
că viaţa merge mai departe. Firma lui Blythe reprezenta tot 
creditori ipotecari, şi atmosfera de-acolo era la fel de sumbră ca 
la Scully & Pershing. În ultimele zile ele nu discutaseră decât 
despre iminenta întreruperii contractelor de muncă. După ce-şi 
mâncă jumătate din porţia de paste, celularul lui Blythe începu 
să vibreze. Era şeful ei, care o căuta. Aşa că la 18.30, plecă în 
fugă din apartament, disperată să ajungă cât mai repede la 
birou şi îngrozită că cea mai mică întârziere i-ar fi putut fi fatală. 

Samantha îşi turnă un pahar de vin şi umplu cada cu apă 
caldă. Se băgă în apă, bând în continuare şi ajungând la 
concluzia că ura lumea Firmelor Mari de avocatură şi că nu avea 
de gând să mai revină în ea, indiferent de sumele mari învârtite 
acolo. Nu avea să mai accepte să se urle la ea pentru că nu era 
la birou după ce se însera sau înainte de răsăritul soarelui. Nu 


avea să se mai lase sedusă de bani. Nu avea să mai facă multe 
lucruri. 

Din punct de vedere financiar, situaţia nu era nici roz, nici 
neagră. Economisise 31 000 de dolari şi nu avea datorii, cu 
excepţia chiriei pe următoarele trei luni. Dacă strângea cureaua 
şi mai câştiga nişte bani din slujbe cu jumătate de normă, ar fi 
putut rezista până ce trecea furtuna. Presupunând, bineînţeles, 
că nu venea sfârşitul lumii. Nu se vedea servind la mese sau 
vânzând pantofi, dar nici nu visase vreodată că îşi va încheia 
cariera prestigioasă atât de brusc. Oraşul urma să fie în curând 
plin cu chelneriţe şi vânzători cu diplome universitare. 

Revenind la Firmele Mari. Scopul ei fusese să ajungă 
partener înainte de 35 de ani, una dintre puţinele femei de la 
vârf, şi să pună mâna pe un birou pe colţ de unde să facă pe 
dura cu băieţii. Ar fi avut o secretară, o asistentă, câţiva 
asistenţi juridici, un şofer disponibil la orice oră, un cont de 
cheltuieli şi o garderobă cu haine de firmă. Săptămânile de lucru 
de o sută de ore s-ar fi micşorat treptat până la dimensiuni mai 
acceptabile. Ar fi câştigat peste două milioane anual vreme de 
douăzeci de ani, apoi s-ar fi pensionat şi ar fi început să 
călătorească prin lume. Pe parcurs şi-ar fi ales un soţ, ar fi făcut 
un copil sau doi şi viaţa ar fi fost nemaipomenită. 

Plănuise totul cu meticulozitate şi nu păruse deloc 
exagerat. 

Se întâlni cu Izabelle la recepţia hotelului Mercer, la patru 
cvartale de mansarda unde locuia. Îl invitaseră şi pe Ben, dar el 
era proaspăt căsătorit şi avea altele pe cap. Şomajul tehnic avea 
efecte diferite asupra lor. Samantha începuse să se împace cu 
ideea, gândindu-se la variante de supravieţuire. Însă ea avea 
noroc că nu făcuse credit de studii. Părinţii ei îşi permiseseră să- 
i ofere o educaţie de cel mai înalt nivel. Insă Izabelle era 
înglodată în credite vechi şi se gândea cu groază la viitor. Sorbi 
din martini şi ginul i se urcă la cap. 

- Nu pot rezista un an fără niciun venit, zise ea. Tu poţi? 


- Aş putea, răspunse Samantha. Dacă reduc la minimum 
cheltuielile şi mănânc numai supă, pot să supraviețuiesc de pe o 
zi pe alta şi să rămân în oraş. 

- Eu nu, rosti Izabelle cu amărăciune în glas şi mai trase o 
duşcă. Ştiu un tip de la Litigii. A fost trimis în şomaj tehnic 


vinerea trecută. A sunat deja la cinci dintre ONG-uri şi toate 
cinci i-au zis că posturile au fost ocupate deja. lţi vine să crezi? 
Aşa că a sunat la Resurse Umane, le-a făcut scandal, iar ei au 
spus că încă mai lucrează la listă şi că mai primesc cereri de la 
ONG-uri care caută voluntari. Deci, nu numai că ni s-a făcut 
vânt, iată că nici micul lor plan cu şomajul tehnic nu dă roade. 
Nu ne vrea nimeni, nici măcar dacă lucrăm pe degeaba. E 
înfiorător! 

Samantha sorbi un pic din băutură, savurând gustul 
lichidului ameţitor. 

- Nu prea mă atrage ideea de a intra în şomaj tehnic. 

- Şi ce-o să faci cu asigurarea medicală? Nu poţi rămâne pe 
uscat. 

- De ce nu? 

- Dacă te îmbolnăveşti, o să pierzi totul. 

- Oricum n-am prea mult. 

- Eşti nesăbuită, Sam. Încă o duşcă de martini, deşi nu atât 
de zdravănă. Deci, renunţi la un viitor luminos la draga noastră 
firmă Scully & Pershing. 

- Firma a renunţat la mine, la tine şi la mulţi alţi angajaţi. 
Trebuie să existe o slujbă mai bună decât asta şi un mod mai 
bun de-a câştiga o pâine. 

- Pentru asta merită să bem. 

Apăru o chelneriţă, şi cele două femei comandară încă un 
rând de băuturi. 


3 

Samantha dormi douăsprezece ore şi se trezi cu o dorinţă 
copleşitoare de a fugi din oraş. Întinsă în pat, cu privirea pironită 
în bârnele vechi din tavan, revăzu cu ochii minţii ultima lună şi 
realiză că nu mai ieşise din Manhattan de şapte săptămâni. Un 
weekend prelungit din august, în Southampton, fusese anulat 
brusc de Andy Grubman, şi, în loc să doarmă şi să chefuiască, 
ea îşi petrecuse sâmbăta şi duminica la birou verificând un vraf 
masiv de contracte. 

Şapte săptămâni. Făcu un duş rapid şi îşi îndesă în valiză 
nişte lucruri de primă necesitate. La ora zece se urcă într-un 
tren în Penn Station şi lăsă un mesaj vocal pe celularul lui 
Blythe. Pleca la DC câteva zile. „Sună-mă dacă te dau afară.” 

În vreme ce trenul trecea prin New Jersey, curiozitatea puse 
stăpânire pe ea. Trimise un e mail la Lake Erie Defense Fund şi 
altul la Adăpostul de Femei din Pittsburgh. Treizeci de minute 
fără vreun răspuns, timp în care citi Times. Nicio vorbă despre 
carnagiul de la S&P; economia îşi continua căderea în gol. 
Concedieri masive la firmele financiare. Unele bănci refuzau să 
mai ofere împrumuturi, iar altele îşi închideau porţile. Congresul 
se învârtea în jurul cozii. Obama dădea vina pe Bush. 
McCain/Palin dădeau vina pe democrați. Işi verifică laptopul şi 
văzu un nou e mail din partea voioasei Anna de la Resurse 
Umane. Mai apăruseră şase ONG-uri. „Nu pierdeţi vremea!” 

Adăpostul pentru Femei îi trimise un răspuns amabil, 
mulţumindu-i domnişoarei Kofer pentru interesul manifestat, dar 
anunţând-o că postul fusese deja ocupat. Peste cinci minute, 
oamenii care luptau pentru salvarea lacului Erie îi transmiseră 
cam acelaşi lucru. Simţind gustul provocării, Samantha trimise 
în grabă e-mailuri către alte cinci ONG-uri de pe lista Annei, apoi 
îi trimise şi acesteia unul prin care o ruga politicos să facă 
actualizarea listei intr-un ritm mai alert. Când era între 
Philadelphia şi Wilmington, Marshkeepers din Louisiana îi dădură 
şi ei un răspuns negativ. Georgia Innocence Project - nu. 
Iniţiativa pentru lmigranţi din Tampa - nu. Death Penalty 
Clearinghouse şi Legal Aid of Greater St. Louis - nu. Nu, dar vă 
mulţumim pentru interes. Posturile fuseseră deja ocupate. 

Zero din şapte. Nu se putea angaja nici măcar ca voluntar! 

Luă un taxi de la Union Station, aflată lângă Capitoliu, şi se 
cufundă pe bancheta din spate în timp ce maşina porni poticnit 


prin traficul infernal din DC. Clădiri guvernamentale, una lângă 
alta, sedii pentru mii de organizaţii şi de asociaţii, hoteluri şi clă- 
diri noi de locuinţe, birouri ticsite cu avocaţi şi lobbyişti, trotuare 
aglomerate cu oameni ocupați grăbindu-se care încotro, 
urmărind interesele ţării în vreme ce întreaga lume se clătina pe 
marginea prăpastiei. Primii 22 de ani din viaţă şi-i petrecuse în 
DC, dar acum oraşul i se părea plictisitor. Incă mai izbutea să 
atragă zeci de tineri sclipitori, însă aceştia nu discutau decât 
despre politică şi afaceri imobiliare. Lobbyiştii reprezentau cea 
mai mare pacoste. Acum îi depăşeau numeric pe avocaţi şi pe 
politicieni luaţi la un loc şi conduceau practic oraşul. Ei erau 
stăpânii Congresului, controlând astfel banii, şi erau oricând 
dispuşi să te plictisească de moarte cu detaliile celor mai 
recente eforturi eroice pe care le depuseseră pentru a-şi mai 
asigura o ciozvârtă sau pentru a reintroduce o portiţă în codul 
fiscal. Toţi prietenii ei din copilărie şi de la Georgetown îşi 
primeau leafa de la bugetul federal, direct sau indirect. Chiar şi 
mama ei câştiga 145 000 de dolari anual ca juristă în cadrul 
Departamentului de Justiţie. 

Samantha nu era sigură cum îşi câştiga tatăl ei existenţa. 
Se hotări să îl viziteze pe el mai întâi. Mama sa lucra foarte mult 
şi nu avea să ajungă acasă decât seara târziu. Samantha se 
duse în apartamentul mamei, îşi lăsă valiza şi luă acelaşi taxi 
peste Potomac, până în Old Town, în Alexandria. Tatăl ei o 
aşteptă cu o îmbrăţişare, un surâs pe faţă şi tot timpul din lume. 
Se mutase într-o clădire mult mai arătoasă şi-şi rebotezase 
firma Kofer Group. 


- Pare numele unui grup de lobby, rosti ea, rotindu-şi 
privirea prin sala de la intrare. 


- A, nu, protestă Marshall. Păstrăm distanţa faţă de bâlciul 
ăla de-acolo, zise el, arătând spre DC de parcă ar fi fost vreun 
ghetou. Străbăteau un hol, trecând pe lângă uşile deschise ale 
unor mici birouri. 

„Şi-atunci ce faci, mai exact, tată?” însă hotărî să lase acea 
întrebare pentru mai târziu. El o conduse într-un birou mare, 
situat pe colţ, de unde se zărea în depărtare râul Potomac, o 
replică mai modestă a biroului lui Andy Grubman. Se aşezară pe 
scaune de piele, la o măsuţă, iar secretara se duse după cafea. 


- Cum te simţi? o întrebă el direct, punându-i o mână pe 


genunchi de parcă ea ar fi căzut pe scări. 


- Sunt bine, spuse Samantha, simţindu-şi gâtlejul uscat. 
„Vino-ţi în fire!” înghiţi în sec şi continuă: Doar că s-a petrecut 
totul mult prea repede. Acum o lună lucrurile mergeau ca pe 
roate, nu erau deloc probleme. Multe ore de muncă, dar asta-i 
viaţa de salahor. Apoi am început să auzim zvonuri, primele 
semnale de rău augur. Acum totul pare că s-a întâmplat brusc. 


- Da, aşa se pare. Crahul ăsta a avut efectul unei bombe. 

Secretara le aduse cafeaua pe o tavă, apoi închise uşa când 
plecă. 

- ÎI citeşti pe Trottman? întrebă el. 

- Pe cine? 

- E un tip care scrie buletine informative săptămânale 
despre pieţele financiare şi despre politică. Stă aici, în DC, are 
destulă experienţă şi se pricepe. Acum şase luni a prezis că se 
va produce o prăbuşire pe piaţa creditelor ipotecare de mâna a 
doua, a spus că s-a format o bulă de câţiva ani încoace şi că vor 
urma un crah şi o recesiune majoră. l-a sfătuit pe toţi să se 
retragă de pe pieţe... de pe toate pieţele. 

- Şi l-ai ascultat? 

- Eu n-aveam ce să retrag de pe pieţe. Şi chiar dacă aş fi 
avut, nu cred că i-aş fi urmat sfatul. Acum şase luni eram pe cai 
mari şi valoarea imobiliarelor nu părea să mai scadă vreodată. 
Creditele erau ieftine ca braga şi toată lumea împrumuta în 
neştire. Nu mai existau limite. 


- Şi acum ce zice acest Trottman? 


- Ei bine, atunci când nu jubilează, le spune celor din 
guvernul federal ce să facă. El prezice o recesiune majoră, 
globală, dar nici pe departe precum cea din 1929. Crede că 
pieţele vor cobori până la jumătate, că şomajul va atinge cote şi 
mai ridicate, că democraţii vor câştiga în noiembrie, că două, 
trei bănci importante vor da faliment, că teama şi incertitudinea 
vor domni, dar că vom supravieţui cumva. Tu ce-ai mai auzit pe 
Wall Street? Eşti chiar în ochiul furtunii. Sau erai, mai bine spus. 

El purta acelaşi model de pantofi cu ciucuri, ca de obicei. 
Costumul negru era probabil croit la comandă, ca în vremurile 
bune. Stofă de camgarn, foarte scump. Cravată de mătase cu 
nod impecabil. Butoni la manşete. Prima oară când îl vizitase la 


închisoare el purta o cămaşă kaki şi combinezon din stambă 
măslinie, uniforma standard, şi se plângea cât de mult îi lipsea 
garderoba. Marshall Kofer apreciase dintotdeauna hainele 
elegante, şi acum, că era din nou în libertate, se vedea că îşi 
reluase vechile obiceiuri. 

- Panică generalizată, zise ea. Două sinucideri ieri, din ce 
am citit în Times. 

- Ai mâncat de prânz? 

- Am mâncat un sandvici în tren. 

- Hai să luăm cina împreună. Doar noi doi. 

- l-am promis deja mamei, dar sunt liberă mâine la prânz. 


- S-a făcut. Ce mai face Karen? întrebă el. 

Din ce spunea el, părinţii ei vorbeau lunar la telefon, în 
termeni amicali. Din ce spunea mama sa, aceste conversații 
erau mai degrabă anuale. Marshall ar fi vrut să rămână prieteni, 
însă Karen încă mai avea resentimente faţă de el. Samantha nu 
încercase niciodată să obţină un armistițiu între cei doi. 

- Bine, bănuiesc. Munceşte din greu şi toate cele. 

- Se vede cu cineva? 


- N-am întrebat-o. Dar tu? 

Tânăra şi frumuşica asistentă juridică îl lăsase cu ochii în 
soare la două luni după ce el ajunsese la închisoare, aşa că 
Marshall era burlac de ceva ani. Burlac, dar rareori singur. Avea 
aproape 60 de ani, era încă în formă, zvelt, cu părul cărunt dat 
pe spate şi cu un surâs cuceritor. 

- Ehe, încă mă mai ţine, rosti el, râzând. Şi tu? Cineva 
important în viaţa ta? 

- Nu, tată, mă tem că nu. Mi-am petrecut ultimii trei ani 
într-o peşteră, în vreme ce viaţa trecea pe lângă mine. Am 29 
de ani şi parcă sunt din nou virgină. 

- Hai să nu intrăm în detalii. Cât stai aici? 

- De-abia am ajuns. Nu ştiu. Ţi-am zis de chestia cu şomajul 
tehnic pe care ne-a oferit-o firma; momentan văd şi eu despre 
ce-i vorba. 

- Faci voluntariat un an, apoi îţi reprimeşti postul fără să 
pierzi vechime? 


- Ceva de genul ăsta. 


- Nu-mi miroase a bine. Doar nu ai încredere în tipii ăia? 

Ea inspiră adânc, apoi luă o gură de cafea. Din acest 
moment, conversaţia putea devia spre subiecte pentru care nu 
avea dispoziţia necesară. 

- Nu chiar. De fapt, pot spune cu mâna pe inimă că nu am 
încredere în şefii de la Scully & Pershing. 

Marshall clătina deja din cap, bucuros să-i dea dreptate. 

- Şi n-ai de gând să te întorci acolo nici acum, nici peste un 
an. Corect? 

- Nu ştiu sigur cum voi gândi peste un an, dar nu văd să am 
un viitor la firmă. 

- Aşa, aşa, zise el, lăsându-şi ceaşca de cafea pe masă şi 
aplecându-se spre ea. Uite ce-i, Samantha, eu îţi pot oferi o 
slujbă chiar aici, una plătită bine şi care te va ţine ocupată un an 
şi ceva, până te decizi ce vrei să faci. Poate să devină 
permanentă, sau poate nu, însă vei avea timp berechet să te 
hotărăşti. Nu vei practica dreptul, mă refer la dreptul propriu-zis, 
dar, oricum, nu cred că ai făcut asta nici în ultimii trei ani. 

- Mama spune că ai doi parteneri, amândoi daţi afară din 
barou, cu tine. 

El râse forţat, însă adevărul era incomod. 

- Nu mă mir că spune asta. Da, Samantha, suntem trei 
oameni aici, toţi trei inculpaţi, condamnaţi, daţi afară din barou, 
încarceraţi şi, îmi face plăcere să subliniez, complet reabilitaţi. 

- lartă-mă, tată, dar nu mă văd lucrând pentru o firmă 
condusă de trei avocaţi excluşi din barou. 

Marshall se pleoşti. Surâsul i se şterse de pe chip. 

- Nici nu este un cabinet de avocatură în adevăratul sens al 
cuvântului, nu? 

- Aşa este. Nu putem practica dreptul deoarece nu am fost 
reprimiţi în barou. 

- Şi atunci ce faceţi? 

- Facem o grămadă de bani, draga mea, zise el 
însufleţindu-se din nou. Lucrăm pe post de consultanţi. 

- Lumea-i plină de consultanţi, tată. Pe cine consultaţi şi ce 
le spuneţi clienţilor? 


- Ai auzit de finanţatori juridici? 
- Hai să zicem, de dragul discuţiei, că răspunsul este nu. 


- Bine. Finanţatorii juridici sunt companii particulare care 
strâng bani de la investitorii lor ca să poată participa la 
procesele mari. De exemplu, să spunem că o companie mică de 
software este convinsă că unul dintre peştii cei mari, cum e 
Microsoft, i-a furat produsul, însă nu îşi permite să dea în 
judecată Microsoftul şi să ţină pasul cu colosul în instanţă. E 
imposibil. Astfel încât compania apelează la un finanţator juridic, 
acesta studiază cazul şi, dacă îl consideră întemeiat, pune la 
bătaie bani grei pentru acoperirea taxelor şi cheltuielilor de 
judecată. Zece milioane, douăzeci de milioane, nu contează. 
Bani se găsesc. Desigur, finanţatorul primeşte o cotă-parte. 
Lupta se echilibrează şi de obicei se ajunge la o înţelegere 
avantajoasă. Treaba noastră este să sfătuim finanţatorii juridici 
dacă să se implice sau nu. Nu toate cazurile merită luate în 
seamă, nici măcar în ţara asta. Partenerii mei (parteneri fără 
acţiuni, aş adăuga) au fost şi ei experţi în litigii complexe până 
când li s-a cerut să se retragă din profesia juridică. Avem o 
afacere înfloritoare, în ciuda acestei mici recesiuni. De fapt, noi 
credem că degringolada actuală va avea un impact pozitiv 
asupra afacerii. O grămadă de bănci urmează să fie date în 
judecată pentru recuperarea unor sume enorme. 

Samantha ascultă, sorbind din cafea, şi îşi aminti că asculta 
un om care într-o vreme smulgea milioane de dolari de la juraţi. 

- Ce părere ai? întrebă el. 

„Sună groaznic”, îşi zise ea, rămânând însă încruntată de 
parcă ar fi fost cufundată în gânduri. 


- Interesant, îngăimă ea. 


- Mie mi se pare că are un potenţial imens, spuse el. 

„Da, şi cu trei foşti puşcăriaşi la conducere e doar o 
chestiune de timp până vor apărea problemele.” 

- Habar n-am cu ce se mănâncă litigiile, tată. Am încercat 
mereu să mă ţin departe de ele. Nu uita că eu m-am specializat 
pe financiar. 

- Lasă că înveţi. Te învăţ eu, Samantha. O să ne distrăm de 
minune! Încearcă măcar. Câteva luni, până te decizi ce vrei să 
faci. 


- Dar eu n-am fost exclusă din barou încă, rosti ea. 
Izbucniră amândoi în râs, deşi nu era chiar atât de amuzant. Mă 
gândesc şi te anunţ, tată. Mulţumesc, oricum. 


- O să te integrezi foarte repede, îţi promit. Patruzeci de ore 
de lucru pe săptămână, un birou cochet, oameni de treabă... 
Sunt sigur că-i mai bine decât concurenţa aia încrâncenată din 
New York. 


- Nu uita că New Yorkul e casa mea, tată. Nu Washingtonul. 
- Bine, bine, nu mai insist. Oferta este pe masă. 


- Îţi sunt recunoscătoare pentru asta. 

O secretară ciocăni la uşă şi băgă capul înăuntru. 
- Întâlnirea de la ora patru, domnule. 

Marshall se încruntă, uitându-se la ceas. 


- Vin imediat, rosti el, iar secretara dispăru. 

- E vremea să plec, zise Samantha şi îşi luă poşeta. 
- Nu-i nicio grabă, dragă. Mai poate aştepta. 

- Ştiu că eşti ocupat. Ne vedem mâine la prânz. 


- O să ne distrăm. Salut-o pe Karen din partea mea. Mi-ar 
face mare plăcere să o văd. 

„Nicio şansă.” 

- Sigur, tată. Ne vedem mâine. 

Se îmbrăţişară în pragul uşii şi ea plecă în grabă. 

Cel de-al optulea răspuns negativ veni de la Chesapeake 
Society din Baltimore, iar cel de-al nouălea, de la un ONG care 
lupta pentru salvarea arborilor de sequoia din nordul Californiei. 
Samantha Kofer nu mai fusese niciodată respinsă de nouă ori 
într-o singură zi, în toată viaţa ei. Nici într-o săptămână, nici într- 
o lună. Nu era sigură că va rezista psihic şi la un al zecelea 
refuz. 

Îşi sorbea ceaşca de decofeinizată în cafeneaua de la 
Kramerbooks, lângă Dupont Circle, aşteptând şi corespondând 
prin e-mailuri cu prietenii. Blythe îşi păstrase slujba, dar lucrurile 
se schimbau de la o oră la alta. Îi mărturisi că şi firma ei, a patra 
din lume, făcea prăpăd în rândul asociaţilor şi că născocise 
acelaşi artificiu cu şomajul tehnic prin care să-şi trimită cei mai 
străluciți angajaţi pe capul cât mai multor ONG-uri cu putinţă. li 
scria: „Probabil că sunt cu miile pc-acolo, bătând la uşi şi 


implorând să primească de lucru”. 

Samantha nu avu tăria de a recunoaşte că palmaresul ei 
curent era de zero din nouă. 

Apoi sosi răspunsul de la numărul zece. Era un mesaj concis 
din partea unei anume Mattie Wyatt de la Mountain Legal Aid 
Clinic din Brady, Virginia: „Dacă puteţi vorbi acum, sunaţi-mă pe 
mobil”, şi îi dădea numărul de telefon. După nouă refuzuri 
consecutive, acest mesaj părea o invitaţie la ceremonia de 
inaugurare a preşedintelui. 

Samantha trase adânc aer în piept şi mai luă o gură de 
cafea, se uita împrejur ca să se asigure ca nu o auzea nimeni 
(ca şi cum celorlalţi clienţi le-ar fi păsat de treburile ei), apoi 
formă numărul pe celular. 


4 

Mountain Legal Aid Clinic era un ONG cu buget redus, cu 
sediul într-un magazin de bricolaj de pe strada principală din 
Brady, Virginia, localitate cu 2200 de locuitori a cărei populaţie 
scădea de la un recensământ la altul. Brady se afla în sud-vestul 
Virginiei, în Apalaşia, zonă bogată în zăcăminte de cărbuni. Faţă 
de suburbiile prospere ale Washingtonului din nordul Virginiei, 
Brady se afla la o depărtare de 500 de kilometri în spaţiu, dar 
era cu un secol în urmă. 

Mattie Wyatt fusese directoarea executivă a clinicii din ziua 
în care fondase organizaţia, cu 26 de ani în urmă. Răspunse la 
telefonul mobil ca de obicei: 


- Mattie Wyatt. 
O voce oarecum timidă de la celălalt capăt al firului zise: 


- Samantha Kofer la telefon. Tocmai am primit e-mailul 
dumneavoastră. 


- Vă mulţumesc, doamnă Kofer. Am primit solicitarea 
dumneavoastră în această după-amiază, alături de alte câteva. 
Se pare că situaţia este destul de complicată la cabinetele mari 
de avocatură. 

- Da, se poate spune şi aşa. 

- Ei bine, noi n-am mai avut niciodată un stagiar de la una 
dintre firmele mari din New York, însă ne-ar prinde bine o mână 
de ajutor. Aici nu ducem lipsă de oameni sărmani, cu probleme. 
Aţi fost vreodată în sud-vestul Virginiei? 

Samantha nu mai fusese. Văzuse lumea întreagă, dar nu se 
aventurase niciodată în Apalaşia. 


- Mă tem că nu, spuse ea politicoasă. 

Vocea lui Mattie era prietenoasă, cu un accent uşor nazal, 
aşa că Samantha decise să fie cât mai manierată. 

- Ei bine, pregătiţi-vă de un şoc, zise Mattie. Uitaţi care-i 
treaba, doamnă Kofer: azi am primit e-mailuri de la trei avocaţi 
din New York, iar noi nu avem loc aici pentru trei începători care 
n-au nici cea mai mică idee despre ce trebuie să facă, dacă 
înţelegeţi unde vreau să bat. Singura cale prin care pot să aleg 
pe cineva este să vă chem la interviuri. Puteţi veni aici să vedeţi 
cum stă treaba? Ceilalţi doi au spus că vor încerca să ajungă. 
Cred că unul este chiar de la firma dumneavoastră. 


- Da, sigur, pot să vin, replică Samantha. Ce-ar fi putut să 
zică? l.a primul semn de reticenţă, i s-ar fi trântit uşa în nas 
pentru a zecea oară. Când anume? 

- Mâine, poimâine, oricând. Nu mă aşteptam să fiu 
bombardată cu cereri de la avocaţi puşi pe liber, în căutarea 
unui loc de muncă, fie el şi neplătit. Şi-acum lumea se bate pe 
postul respectiv, deci cu cât rezolv mai repede, cu atât mai bine. 
New Yorkul e destul de departe. 


- Acum sunt în Washington. Pot ajunge mâine după-amiază, 
presupun. 

- Bine. Nu am prea mult timp de pierdut cu interviurile, aşa 
că probabil îl voi angaja pe primul venit şi voi contramanda 
celelalte întrevederi. Bineînţeles, dacă primul venit îmi va face 
impresie bună. 

Samantha îşi închise ochii câteva secunde şi încercă să 
privească lucrurile în perspectivă. leri-dimineaţă se dusese la 
serviciu, la cea mai mare firmă de avocatură din lume, una care 
o plătea regeşte şi care-i promisese o carieră lungă şi 
profitabilă. Acum, treizeci de ore mai târziu, era şomeră, stătea 
în cafeneaua de la Kramerbooks şi se chinuia să pună mâna pe 
o slujbă temporară, neplătită, pe unde-a înţărcat mutu’ iapa. 

- Am fost anul trecut la Washington cu maşina, la o 
conferinţă, şi mi-a luat şase ore, continuă Mattie. Ce-ar fi să ne 
vedem la patru după-amiaza? 

- Sigur. Ne vedem la patru. Va mulţumesc, doamnă Wyatt. 

- Nu, eu vă mulţumesc. Şi puteţi să-mi spuneţi Mattie. 

Samantha făcu o căutare pe internet şi dădu de site-ul 
clinicii. 

Misiunea acesteia era simplă: „Să ofere servicii juridice 
gratuite la clienţi cu venituri mici din sud-vestul Virginiei”. 
Domeniile sale de activitate includeau relaţiile familiale, scutirea 
de datorii, cazarea, asigurările medicale, educaţia şi ajutoarele 
sociale pentru silicoză. În educaţia juridică, avusese de-a face în 
treacăt cu o parte dintre aceste specializări; în carieră însă nu. 
Clinica nu se ocupa de cazuri penale. Pe lângă Mattie Wyatt, mai 
era încă o avocată, o asistentă juridică şi o recepţioneră, toate 
femei. 

Samantha decise să discute mai întâi despre asta cu mama 


ei, apoi să cumpănească până a doua zi. Nu avea maşină şi, la 
drept vorbind, nu se vedea pierzându-şi vremea ca să bată 
drumul până în Apalaşia. Chiar şi munca de chelneriţă în SoHo i 
se părea mai atractivă. În timp ce se uita pe laptop, adăpostul 
pentru oamenii străzii din Louisville îşi trimise şi el refuzul 
politicos. Zece refuzuri într-o zi. Gata, îi ajunsese: avea să 
renunţe la visul ei de a salva lumea. 

Karen Kofer sosi la Firefly puţin după şapte. Ochii i se 
umplură de lacrimi când îşi îmbrăţişă singurul copil, şi, după 
câteva cuvinte de îmbărbătare, Samantha o rugă să înceteze. 
Se duseră la bar şi comandară vin în vreme ce aşteptau să se 
elibereze o masă. Karen avea 55 de ani şi îmbătrânise frumos. 
Îşi cheltuia cea mai mare parte a banilor pe haine şi rămânea 
mereu în pas cu moda, ba chiar se putea spune că era şic. 
Samantha îşi aducea aminte că mama ei se plânsese 
dintotdeauna de lipsa de stil de la Departamentul de Justiţie, de 
parcă ar fi fost treaba ei să schimbe acest aspect. Nu mai era 
căsătorită de zece ani şi nu dusese lipsă de pretendenți, dar nu 
dăduse niciodată de omul potrivit. Din obişnuinţă, îşi măsură 
fiica din priviri, de la cercei până la pantofi, şi-şi făcu o impresie 
în câteva secunde. Fără comentarii. Samanthei nu-i păsa. In 
această zi cumplită, avea altele pe cap. 


- Te salută tata, zise ea pentru a evita ca discuţia să 
alunece spre chestiunile urgente de la Justiţie. 


- Te-ai văzut cu el? întrebă Karen, cu sprâncenele ridicate şi 
cu urechile ciulite. 


- Da. Am trecut pe la biroul lui. Pare să se descurce, arată 
bine, îşi extinde afacerea, după cum spune. 


- Ţi-a oferit o slujbă? 

- Da. Începând chiar de-acum, 40 de ore pe săptămână 
într-un birou plin cu oameni minunati. 

- Ştii că sunt toţi excluşi din barou, nu? 

- Da, mi-ai zis deja. 

- Pare să fie o afacere curată, cel puţin momentan. Totuşi, 


doar n-ai de gând să lucrezi pentru Marshall? Sunt o adunătură 
de hoţi şi probabil că vor da de bucluc cât de curând. 


- Asta înseamnă că stai cu ochii pe ei? 
- Să spunem că am şi eu prietenii mei, Samantha. O 


grămadă de prieteni în poziţii înalte. 
- Şi ai vrea să-l vezi săltat din nou? 


- Nu, dragă, tatăl tău reprezintă un capitol încheiat pentru 
mine. Ne-am despărţit de ani buni şi mi-a luat mult să trec peste 
asta. El şi-a ascuns o parte din bunuri şi m-a înşelat la divorţ, 
însă am lăsat toate astea în urmă. Sunt fericită cu viaţa mea şi 
nu vreau să mă mai încarc cu energie negativă gândindu-mă la 
Marshall Kofer. 

Sorbiră amândouă din vin şi se uitară la barman, un băiat 
musculos la vreo douăzeci şi ceva de ani, într-un tricou negru 
mulat. 

- Nu, mamă, nu am de gând să lucrez pentru tata. Ar fi un 
dezastru. 

Fură conduse la masă şi un chelner le puse apă rece în 
pahare. După ce rămaseră singure, Karen zise: 

- Îmi pare atât de rău, Samantha... Nu-mi vine să cred. 

- Te rog, mamă, gata cu asta. 

- Ştiu, dar sunt mama ta şi nu mă pot abţine. 

- Poţi să-mi împrumuţi maşina vreo două zile? 

- Sigur că da. De ce-ai nevoie de ea? 

- E o clinică specializată în servicii juridice gratuite în 
Brady, Virginia, unul dintre ONG-urile de pe lista mea, şi mă 
gândesc să mă duc şi să arunc o privire pe-acolo. Probabil că-i o 
pierdere de vreme, însă nu-i ca şi cum aş fi prea ocupată 
momentan. De fapt, nu am nimic de făcut mâine şi cred că o 
ieşire ceva mai lungă cu maşina m-ar ajuta să-mi limpezesc 
gândurile. 

- Totuşi... servicii juridice gratuite? 

- De ce nu? Oricum, este doar un interviu pentru un post de 
stagiară. Dacă nu obţin postul, rămân şomeră. Dacă îl obţin, pot 
pleca oricând, dacă nu îmi convine. 

- Şi nu primeşti niciun ban? 

- Nimic. Aşa a fost înţelegerea. Lucrez ca stagiară un an şi 
firma îmi păstrează un loc. 


- Dar nu poţi găsi o firmă din New York? 
- Am mai vorbit despre asta, mamă. Firmele mari de avoca- 


tură fac concedieri, iar firmele mici dau faliment. Tu nu înţelegi 
ce isterie a cuprins New Yorkul în zilele astea. Tu eşti la adăpost, 
iar prietenele tale nu-şi vor pierde locul de muncă. Însă acolo, în 
lumea reală, e numai frică şi haos. 

- Şi ce, eu nu trăiesc în lumea reală? 

Din fericire apăru chelnerul care le vorbi îndelung despre 
specialităţile casei. După ce plecă, ele îşi terminară vinul şi 
aruncară o privire la mesele din jur. În cele din urmă, Karen zise: 

- Samantha, cred că faci o greşeală. Nu poţi pleca aşa, un 
an întreg. Cum rămâne cu apartamentul? Şi cu prietenii tăi? 

- Cei mai mulţi dintre prietenii mei sunt în aceeaşi situaţie 
cu mine. Şi, oricum, nu am foarte mulţi. 

- Mie nu-mi place cum sună chestia asta. 


- Bine, mamă, şi ce alternative am? Să mă angajez la Kofer 
Group? 


- Doamne fereşte! Probabil că ai sfârşi la închisoare. 
- Ai veni să mă vizitezi? Pe el nu l-ai vizitat deloc. 


- Nici nu mi-a trecut prin minte. M-am bucurat când l-au 
băgat la închisoare. Vei înţelege şi tu asta într-o bună zi, dragă, 
dar numai dacă bărbatul pe care îl iubeşti te va părăsi pentru 
altcineva, ceea ce nu-ţi doresc. 

- Bine, cred că pot înţelege. Dar asta s-a întâmplat acum 
multă vreme. 

- Unele lucruri nu le uiţi niciodată. 

- Dar încerci măcar să le uiţi? 

- Uite ce-i, Samantha: orice copil îşi doreşte ca părinţii săi 
să rămână împreună. E vorba de instinctul primar de 
supravieţuire. Şi atunci când ei se despart, copilul vrea să 
rămână măcar prieteni. Unii reuşesc s-o facă, alţii nu. Eu nu 
vreau nici măcar să fiu în aceeaşi încăpere cu Marshall Kofer şi 
prefer să nu vorbesc despre el. Hai să lăsăm lucrurile aşa. 

- Bine. 

Asta fusese cea mai substanţială încercare de mediere pe 
care o făcuse Samantha, aşa că bătu repede în retragere. 
Chelnerul le aduse salatele şi ele comandară o sticlă de vin. 

- Blythe ce mai face? întrebă Karen, trecând la subiecte 
mai lejere. 


- E îngrijorată, dar are încă slujbă. 

Vorbiră despre Blythe câteva minute, apoi despre un tip pe 
nume Forest care îşi făcea veacul prin apartamentul lui Karen de 
vreo lună. Era mai tânăr decât ea cu câţiva ani, dar nu exista 
nicio scânteie între ei. Forest era avocat în echipa de campanie 
a lui Obama, iar conversaţia devie în acea direcţie. După ce 
primiră noi provizii de vin, analizară prima dezbatere 
prezidenţială. Dar Samantha era sătulă de alegeri, iar Karen se 
ferea să discute prea mult despre politică, dat fiind postul pe 
care-l deţinea. 

- Am uitat că tu nu ai maşină, spuse. 


- N-am mai avut nevoie de maşină de ani buni. Dar pot 
închiria una pentru câteva luni, dacă trebuie. 

- Acum că mă gândesc mai bine, o să am nevoie mâine- 
seară de maşină. Joc bridge la o prietenă care stă în McLean. 


- Nicio problemă. O să închiriez una câteva zile. Cu cât mă 
gândesc mai mult, cu atât simt că-mi va prinde bine un drum 
lung cu maşina. 


- Cât de lung? 

- Şase ore. 

- Poţi ajunge la New York în şase ore. 

- Ei bine, mâine o sa merg in direcţia opusa. 

Chelnerul le aduse felul principal şi ele se apucară să 
mănânce, înfometate. 


5 

Îi luă o oră ca să închirieze o Toyota Prius roşie şi, în timp 
ce îşi croia drum prin traficul din Washington, ţinu strâns volanul 
şi verifică întruna oglinzile retrovizoare. Nu mai condusese de 
câteva luni şi îi venea peste mână. Banda opusă era ticsită cu 
navetişti care veneau din suburbii în oraş, însă traficul spre vest 
înainta destul de fluid. După ce trecu de Manassas, drumul 
interstatal se eliberă considerabil şi ea reuşi să se relaxeze Intr- 
un final. Izabelle o sună şi sporovăiră vreun sfert de oră. Scully 
& Pershing mai trimiseseră un rând de asociaţi în şomaj tehnic 
cu o zi în urmă, inclusiv un alt fost coleg de al ei de la Drept. 
Incă un rând de parteneri fără acţiuni ajunseseră pe stradă. Vreo 
duzină de parteneri mai în vârstă se pensionaseră anticipat, 
forţaţi, după toate aparențele. Personalul auxiliar fusese redus 
cu 15%. Locul era paralizat din cauza fricii, cu avocaţi care-şi 
încuiau uşile şi se ascundeau pe sub birouri. Izabelle îi zise că ea 
s-ar putea duce la Wilmington, unde să locuiască în subsolul 
casei surorii sale, căutându-şi slujbe cu jumătate de normă în 
vreme ce îşi făcea stagiul pentru un program de sprijinire a 
copiilor. Se îndoia că avea să se mai întoarcă la New York, dar 
era prea devreme ca să poată fi sigură. Situaţia era prea 
tulbure, schimbându-se rapid, şi nimeni nu putea fi sigur ce 
avea să facă peste un an. Samantha recunoscu că ea una se 
bucura că scăpase de firmă. 

Işi sună tatăl şi contramandă prânzul. El păru dezamăgit, 
dar o sfătui imediat să nu se grăbească să accepte un post 
neînsemnat de stagiară în „lumea a Treia”. Îi reaminti de oferta 
lui şi insistă puţin cam mult de această dată. Aşa că ea îl refuză. 


- Nu, tată, nu vreau postul ăla. Mulţumesc pentru ofertă 
totuşi. 

- Faci o greşeală, Sam, spuse el. 

- Nu ţi-am cerut sfatul, tată. 

- Poate că ai nevoie de el. Te rog ascultă pe cineva cu 
capul pe umeri. 

- La revedere, tată. Te sun mai târziu. 

În apropierea localităţii Strasburg, ea coti spre sud pe 
Drumul Interstatal 81 şi se alătură unei coloane de tiruri, care 
nu ţineau cont de limita de viteză sub nicio formă. Când 
consultase harta, crezuse că va avea parte de o călătorie 


minunată prin Valea Shenandoah. Însă acum se văzu nevoită să 
facă slalom printre vehiculele de mare tonaj pe o şosea 
aglomerată, cu patru benzi. Erau cu miile! Reuşea din când în 
când să mai arunce câte o privire spre est, spre dealurile de la 
poalele Munţilor Blue Ridge, şi în vest, spre Munţii Apalaşi. Era 1 
octombrie şi frunzele începeau să-şi schimbe culoarea, dar nu 
era indicat să admire peisajul într-un trafic atât de aglomerat. 
Primea întruna mesaje pe telefon, dar izbuti să le ignore. Se opri 
la un fast-food de lângă Staunton şi mâncă o salată fleşcăită. In 
timp ce stătea la masă, îşi domoli respiraţia, îi ascultă pe 
localnici şi încercă să se calmeze. 

Avea un e-mail de la Henry, fostul ei prieten, care revenise 
în oraş şi voia să bea ceva cu ea. Aflase vestea proastă şi voia 
să o consoleze. Cariera lui de actor avusese şi mai mult de 
suferit în LA decât în New York, şi se săturase să conducă 
limuzine pentru actori de mâna a patra, mai puţin talentaţi 
decât el. Spunea că îi era dor de ea, că se gândea des la ea şi 
că, dacă tot rămăsese fără loc de muncă, acum puteau petrece 
mai mult timp împreună, cizelându-şi CV-urile şi urmărind 
rubrica de slujbe noi. Ea hotărî să nu-i răspundă, cel puţin nu 
momentan. Poate că avea să o facă după ce se întorcea în New 
York, dacă se plictisea şi se simţea prea singură. 

În ciuda camioanelor şi a traficului, începuse să savureze 
solitudinea drumului. Ascultă ştirile la radio de câteva ori, auzind 
de fiecare dată aceeaşi poveste - criza economică, marea 
recesiune... 

O grămadă de oameni inteligenţi preziceau o stagnare. Alţii 
considerau că panica avea să treacă şi că lumea avea să 
supravieţuiască. 

La Washington, creierele oamenilor păreau să nu mai 
funcţioneze: tot felul de strategii contradictorii erau oferite, 
dezbătute şi respinse. În cele din urmă alese să ignore radioul, 
la fel cum făcuse cu telefonul mobil, şi îşi continuă drumul în 
tăcere, cufundată în gânduri. GPS-ul îi indică să iasă de pe 
drumul interstatal la Abingdon, Virginia, lucru pe care îl făcu 
bucuroasă. Vreme de două ore continuă către vest, pe 
serpentinele din munţi. Pe măsură ce drumurile ne îngustau tot 
mai mult, ea se întrebă în câteva rânduri ce făcea, oare, la urma 
urmei? Unde se ducea? Ce-ar fi putut să găsească în Brady, 
Virginia, care să o determine să îşi petreacă un an întreg acolo? 


Nimic - acesta era răspunsul. Însă era hotărâtă să meargă până 
la capăt şi să-şi ducă la bun sfârşit mica aventură. Poate că avea 
să reprezinte o povestioară amuzantă de depănat la cocteil, 
după ce se întorcea la oraş; sau poate nu. Dar în aceste clipe se 
simţea uşurată să se ştie cât mai departe de New York. 

Când intră în comitatul Noland, coti pe Route 36 şi şoseaua 
se îngustă şi mai mult, munţii deveniră şi mai abrupți, frunzişul 
copacilor şi mai intens, cu nuanţe galbene şi portocalii. Era 
singură pe drum şi cu cât înainta mai mult în munţi, cu atât mai 
mult începea să se întrebe dacă nu cumva avea să dea deo 
fundătură. Oricum, dincolo de Brady nu părea să se mai afle 
nimic. Urechile i se înfundară şi îşi dădu seama că micuțul Prius 
roşu îşi începuse ascensiunea înceată. Un semn învechit o 
anunţă că se apropie de Dunne Spring, localitate cu o populaţie 
de 201 de persoane, iar după ce ajunse în vârful dealului, trecu 
pe lângă o benzinărie şi un magazinaş. 

Peste câteva secunde, observă o maşină în oglinda 
retrovizoare, una cu lumini albastre şi intermitente. Apoi auzi 
şuieratul sirenei. Se panică şi apăsă brusc pedala de frână, fiind 
cât pe ce să-l facă pe poliţist să se ciocnească de ea, apoi opri în 
pripă pe pietrişul de lângă un pod. Până să ajungă agentul la 
portiera ei, ea se lupta deja să-şi ţină lacrimile în frâu. Luă 
telefonul ca să dea un mesaj cuiva, dar constată că nu avea 
semnal. 

Polițistul zise ceva de genul „Actele la control, vă rog”. Ea 
îşi apucă înfrigurată poşeta şi îşi găsi într-un final permisul. l-1 
înmână cu mâini tremurânde. Agentul îl luă şi aproape că şi-l 
duse la nas, de parcă ar fi avut probleme cu vederea. Se uită 
într-un final la el; era limpede că avea şi alte probleme. 
Uniforma sa era un amestec neasortat de pantaloni kaki boţiţi şi 
pătaţi, o cămaşă de un cafeniu spălăcit acoperită cu tot soiul de 
insigne, bocanci militari, negri şi nelustruiţi, şi o pălărie de 
poliţist statal cu cel puţin două numere mai mare, atârnându-i 
peste urechile clăpăuge. Smocuri de păr negru şi ciufulit se 
strecurau pe sub borurile pălăriei. 


- New York? rosti el cu o dicţie care lăsa de dorit, dar pe un 
ton cât se poate de beligerant. 


- Da, domnule. Locuiesc în New York City. 
- Şi atunci de ce conduceţi o maşină înregistrată în 


Vermont? 

- Este o maşină închiriată, zise ea, înşfăcând contractul de 
pe bord. l-1 întinse, însă el se holba în continuare la permisul ei, 
de parcă i-ar fi fost greu să-l citească. 

- Ce-i un Prius? întrebă el, lungind mult „i”-ul. 

- Este un model hibrid de la Toyota. 

- Un ce? 

Ea nu ştia nimic despre maşini, dar în acel moment nici nu 
mai conta. Şi dacă ar fi ştiut totul despre modelele hibrid, asta 
tot nu ar fi ajutat-o să-i explice. 

- Un hibrid este... adică, mă rog, merge atât cu benzină, cât 
şi cu electricitate. 

- Măi să fie! 

Nu-i mai veni niciun răspuns adecvat în minte, şi în timp ce 
el aştepta, ea îi surâse. Părea că o priveşte chiorâş cu ochiul 
stâng. 

- În orice caz, spuse el, cred că poate prinde viteză, nu 
glumă. V-am surprins conducând cu 82 km/h într-o zonă cu 
limita de 30. Asta înseamnă că aţi depăşit viteza legală cu peste 
50 km/h. lar asta-i o nesăbuinţă pe la noi, prin Virginia. Nu ştiu 
cum o fi prin New York şi Vermont, dar aici nu-i deloc bine. Chiar 
nu-i bine deloc, doamnă. 

- Dar nu am văzut niciun indicator cu limită de viteză! 

- Şi eu ce să vă fac, doamnă, dacă nu l-aţi văzut? 

O camionetă veche se apropie din faţă, încetini şi păru gata 
să oprească. Şoferul scoase capul pe geam şi strigă: 

- Of, Romey, iar ai început? 

Polițistul se răsuci şi se stropşi: 

- Dispari de-aici! 

Camioneta se opri pe linia continuă, iar şoferul strigă: 

- Încetează, omule! 

Agentul îşi desfăcu tocul, îşi scoase pistolul negru şi spuse: 

- N-ai auzit ce-am zis? Dispari de-aici! 

Camioneta demară în trombă. După ce străbătu vreo două- 
zeci de metri, polițistul îşi îndreptă pistolul în sus şi trase o dată, 
împuşcătura răsunând prin vale. Samantha ţipă şi izbucni în 
plâns. Agentul urmări camioneta dispărând în depărtare, apoi 


rosti: 

- Nu-i nimic, nu-i nimic. Aşa îi place lui să-şi bage nasul 
unde nu-i fierbe oala. Bun, unde rămăsesem? 

Băgă pistolul la loc în toc, jucându-se cu capsa în timp ce 
vorbea. 

- Nu ştiu, făcu ea, încercând să-şi şteargă lacrimile cu 
mâinile tremurânde. 

Frustrat, polițistul repetă: 

- Nu-i nimic, doamnă. E totul în regulă. Şi-acum... aveţi un 
permis de conducere luat la New York şi plăcuţe de 
înmatriculare din Vermont la maşinuţa asta ciudată, şi aţi 
depăşit limita de viteză cu 50 km/h. Ce căutaţi aici? 

„Chiar e treaba dumneavoastră?” fu ea cât pe ce să 
răbufnească, însă orice sfidare n-ar fi făcut decât să-i agraveze 
situaţia. Se uită drept înainte, trase aer în piept şi se strădui să 
îşi păstreze cumpătul. În cele din urma spuse: 

- Mă îndrept spre Brady. Am un interviu de angajare. 

Îi ţiuiau urechile deja. 

El râse stânjenit şi zise: 

- Nu-s locuri de muncă în Brady, vă garantez. 


- Am un interviu la Mountain Legal Aid Clinic, insistă ea, cu 
dinţii încleştaţi, vorbele sale răsunându-i goale şi suprarealiste 
în urechi. 

Asta îl zăpăci, zdruncinându-i încrederea în sine. 

- Ei bine, eu trebuie să vă duc la secţie. E o mare 
nesăbuinţă să depăşiţi viteza legală cu peste 50 km/h. Probabil 
că dom’ judecător vă va muştrului şi vă va reaminti regulile de 
circulaţie. Trebuie să vă duc la secţie. 

- La ce secţie? 

- La închisoarea districtuală din Brady. 

Ea rămase cu gura căscată şi începu să-şi maseze tâmplele. 

- Nu pot să cred, murmură ea. 

- Îmi pare rău, doamnă. leşiţi din maşină. Puteţi să staţi în 
dreapta, lângă mine. 

Stătea cu mâinile în şolduri, iar mâna dreaptă era periculos 
de aproape de toc. 

- Vorbiţi serios? făcu ea. 


- O, cât se poate de serios! 

- Pot suna pe cineva? 

- Nu. Poate de la închisoare. Oricum, aici nu-i semnal. 

- Mă arestaţi şi mă duceţi la închisoare? 

- Ei, vedeţi că v-aţi prins? Sunt convins că aici, în Virginia, 
facem lucrurile altfel. Hai să mergem! 

- Şi maşina mea? 

- O să o ridice autocamionul de depanare. O să vă coste 
încă patruzeci de dolari. Hai să mergem! 

Ea nu mai gândea limpede deja, dar toate opţiunile păreau 
să se sfârşească cu focuri de armă. Îşi luă încet poşeta şi cobori 
din maşină. Chiar dacă nu avea tocuri, la cei 1,70 metri ai săi tot 
era mai înaltă decât Romey. Se duse la maşina lui, care avea 
încă luminile albastre aprinse. Se uită la portiera din partea 
şoferului şi nu văzu nimic. El îi intui gândurile şi rosti: 

- Este o maşină fără însemne. De aceea nu m-aţi remarcat. 
Merge de fiecare dată. Urcaţi în dreapta. Nu vă mai pun 
cătuşele. 

Ea izbuti să îngaime un „mulţumesc” cu glas pierit. 

Era un model Ford, albastru-închis, şi semăna vag cu 
modelele vechi de patrulare, cele scoase din circulaţie cu vreun 
deceniu în urmă. În faţă era tot o banchetă, una din vinilin, cu 
crăpături mari care lăsau să se întrevadă câlţii murdari. Pe bord 
erau prinse două radiouri. Romey apucă un microfon şi zise, 
aproape indescifrabil, ceva de genul: „Unitatea zece, revin în 
Brady cu suspectul. Timpul de sosire estimat la cinci minute. 
Anunţaţi-l pe domnul judecător. E nevoie de-un autocamion de 
depanare la Thack's Bridge; vedeţi că-i o maşinuţă japoneză mai 
ciudată. 

Nu primi niciun răspuns, ca şi cum n-ar fi fost nimeni la 
celălalt capăt al firului. Samantha se întrebă dacă radioul chiar 
funcţiona. Între ei, pe banchetă, mai era şi un scanner, la fel de 
tăcut ca radioul. Komey apăsă un buton şi opri girofarul. 

- Vreţi să auziţi sirena? o întrebă el cu un rânjet, ca un puşti 
ce se dădea mare cu jucăriile sale. 

Samantha clătină din cap. Nu. 

Şi ea care crezuse că ieri fusese cea mai proastă zi, cu cele 
zece refuzuri... Sau alaltăieri, când fusese pusă pe liber şi 


scoasă din clădire sub escortă. Dar acum era arestată în 
fundătura asta şi dusă la închisoare. Inima îi bubuia în piept şi îi 
venea greu să mai înghită. 

Maşina nu avea centuri de siguranţă. Romey apăsă 
acceleraţia şi în curând zburau pe centrul şoselei, bătrânul Ford 
zgâlţâindu-se din toate încheieturile. După câţiva kilometri el îi 
zise: 

- Să ştiţi că îmi pare foarte rău, dar asta mi-e meseria. 

- Sunteţi poliţist sau ajutor de şerif sau...? întrebă ea. 


- Sunt agent. Mă ocup în special de circulaţie. 

Ea dădu din cap de parcă asta ar fi explicat totul. El 
conducea cu încheietura stângă atârnată peste volan, făcând 
maşina să vibreze. Pe o porţiune lină de şosea, el tură motorul şi 
turbulenţa spori. Ea aruncă o privire la vitezometru, dar acesta 
nu funcţiona. El se mai răsti de câteva ori în microfon, ca un 
actor de mâna a doua, fără însă a primi vreun răspuns nici de 
această dată. Intrară cu viteză într-o curbă periculoasă, dar 
când maşina era pe punctul de a derapa, Romey răsuci calm 
volanul şi apăsă pedala de frână. 

„O să mor, se gândi ea. Fie ucisă de un criminal sărit de pe 
fix, fie într-un accident de maşină.” Simţi cum i se întoarce 
stomacul pe dos şi cum o ia cu leşin. Strânse poşeta între 
degete, îşi închise ochii şi începu să se roage. 

De-abia când ajunseră la marginea localităţii reuşi să se 
mai liniştească. Dacă ar fi plănuit să o violeze şi să o omoare, 
apoi să-i azvârle cadavrul în vreo prăpastie, nu avea să facă 
asta în oraş. Trecură pe lângă magazine cu parcări şi pe lângă 
şiruri de căsuțe îngrijite, toate văruite. Îşi ridică privirea şi zări 
turla unei biserici deasupra copacilor. Înainte să ajungă pe 
strada principală, Romey coti brusc şi intră în parcarea 
neasfaltată a închisorii Districtuale Noland. 

- Urmaţi-mă, vă rog, zise el. 

Pentru o fracțiune de secundă, ea simţi uşurare la gândul 
că avea să fie la închisoare. 

În timp ce-l urma spre uşa de la intrare, aruncă o privire în 
jur ca să se asigure că nu o vedea nimeni. Însă de cine se ferea, 
mai exact? Pătrunseră într-o zonă de aşteptare prăfuită şi 
înghesuită. In stânga era o uşă pe care scria „închisoare”. 
Romey îi făcu semn spre dreapta şi-i spuse: 


- Luaţi loc acolo până mă ocup eu de documente. Dar să nu 
încercaţi vreo şmecherie, bine? 

Nu mai era nimeni acolo. 

- Unde-aş putea să mă duc? întrebă ea. Nu mai am nici 
maşină. 

- Staţi jos şi ţineţi-vă gura. 

Ea se aşeză pe un scaun de plastic, iar el dispăru prin uşă. 
Pereţii erau destul de subţiri încât să-l audă spunând: 

- Am adus o fată din New York; am săltat-o la Dunne 
Spring, cu 82 km/h. Îţi vine să crezi? 

O voce de bărbat replică pe un ton exasperat: 

- Hai, măi, Romey, nu din nou! 

- Da. Am prins-o. 

- Trebuie să încetezi cu tâmpeniile astea, Romey. 


- Nu începe din nou, Doug. 

Se auzira paşi apasaţi, glasurile scăzură şi apoi nu se mai 
auziră. După aceea auzi voci puternice şi mânioase din 
închisoare, dar de mai departe. Deşi nu înţelegea ce se vorbea, 
era limpede că doi bărbaţi (cel puţin) se certau cu Romey. Vocile 
amuţiră peste câteva minute. Un bărbat durduliu, într-o 
uniformă albastră, ieşi pe uşa închisorii şi zise: 

- Ziua bună. Sunteţi domnişoara Kofer? 


- Da, eu sunt, răspunse ea, aruncând o privire prin 
încăperea pustie. 

El îi dădu înapoi permisul de conducere şi-i spuse: 

- Aşteptaţi puţin, bine? 

- Sigur. 

Ce-ar fi putut spune? 

Auzi din spate vocile înălțându-se şi coborând, apoi 
oprindu-se complet. Îi trimise un mesaj mamei sale, unul tatălui 
ei şi unul lui Blythe. Dacă nu i se descoperea cadavrul, măcar 
aşa ar fi ştiut şi ei câteva amănunte. 

Uşa se deschise din nou şi un tânăr intră în sala de 
aşteptare. Purta blugi prespălaţi, bocanci de alpinist, o jachetă 
sport, fără cravată. Îi zâmbi relaxat şi-i zise: 

- Dumneavoastră sunteţi Samantha Kofer? 

- Da, eu sunt. 


El îşi trase un scaun de plastic, se aşeză cu genunchii 
aproape lipiţi şi continuă: 

- Mă numesc Donovan Gray. Sunt avocatul dumneavoastră 
şi tocmai am obţinut renunţarea la toate acuzaţiile care vi se 
aduceau. V-aş sugera să plecăm de-aici cât mai repede. 

În timp ce vorbea, îi dădu o carte de vizită, pe care ea o 
privi rapid. Părea să fie reală. Avea biroul pe strada principală 
din Brady. 

- Bine, şi unde să mergem? întrebă ea, precaută. 

- Sa vă recuperăm maşina. 

- Da, dar cum rămâne cu agentul acela? 

- Vă explic pe drum. 

Plecară în grabă din închisoare şi urcară într-un model nou 
de Jeep Cherokee. Când porni motorul, Bruce Springsteen 
începu să răcnească din difuzoare, iar el opri repede aparatul. 
Avea 35, 40 de ani, estimă ea, părul negru şi ciufulit, o barbă de 
vreo trei zile şi ochi negri, trişti. În timp ce băga maşina în 
marşarier, ea îi zise: 

- Aşteptaţi puţin. Trebuie să trimit câteva mesaje. 

- Sigur. E semnal pe o distanţă de câţiva kilometri. 

Le scrise mamei sale, tatălui său şi lui Blythe, anunţându-i 
că nu mai era în închisoare şi că situaţia părea să se 
îmbunătăţească cât de cât, ţinând cont de împrejurări. Că nu 
era cazul să se îngrijoreze. Se simţea în siguranţă, momentan. 
Avea să-i sune mai încolo şi să le explice. 

După ce ieşiră din oraş, el începu: 

- Romey nu este poliţist, agent sau ceva de genul ăsta. 
Trebuie să înţelegi că nu este întreg la minte, îi cam lipseşte o 
doagă. Poate mai multe. Şi-a dorit dintotdeauna să fie şerif şi 
din când în când simte nevoia să iasă şi să patruleze, de fiecare 
dată pe la Dunne Spring. Dacă treci pe-acolo cu o maşină 
înregistrată în alt stat, Romey bagă imediat de seamă. Dacă ai 
plăcuţe de Tennessee sau North Carolina, să zicem, Romey te 
lasă în pace. Dar dacă eşti din nord, atunci Romey se agită şi 
face ce ţi-a făcut ţie. Chiar crede că face un lucru bun aducând 
la secţie şoferi neatenţi, mai ales oameni din New York şi 
Vermont. 


- Şi de ce nu-1 opreşte nimeni? 


- A, păi încercăm... Toată lumea se răsteşte la el, însă nu 
poţi sta cu ochii pe el 24 de ore din 24. Este foarte şiret şi 
cunoaşte drumurile astea mai bine decât oricine. De obicei îl 
trage pe dreapta pe şoferul neatent, vreun biet om din New 
Jersey, îl bagă în sperieţi şi îi dă drumul. Şi nimeni nu află 
vreodată. Însă uneori mai vine la închisoare cu o persoană 
reţinută, insistând ca aceasta să fie băgată la zdup. 

- Nu-mi vine să cred! 

- N-a rănit pe nimeni până acum, dar... 

- A tras spre un alt şofer. Încă îmi ţiuie urechile. 

- Ce să spun? Omu-i nebun, ca mulţi alţii de pe aceste 
meleaguri. 

- Atunci închideţi-l! Trebuie să existe legi împotriva 
arestărilor false şi răpirilor. 

- Vărul său este şeriful. 

Ea trase adânc aer în piept şi clătină din cap. 

- Da, vărul său este şerif de multă vreme. Romey îl 
pizmuieşte pentru asta; de fapt, a şi candidat o dată împotriva 
şerifului. A obţinut vreo zece voturi în tot comitatul şi asta l-a 
supărat rău de tot. Îi oprea pe yankei peste tot până l-au trimis 
de-aici câteva luni. 

- Mai trimiteţi-l o dată. 

- Nu-i atât de simplu. Ai mare noroc că nu te-a dus în închi- 
soarea lui. 

- Închisoarea /ui? 

Donovan zâmbea, savurând povestea. 

- O, da! Acum vreo cinci ani, fratele lui Romey a găsit o 
berlină de model recent cu plăcuţe de Ohio parcată în spatele 
unui hambar de la ferma familiei lor. S-a uitat împrejur, a auzit 
un zgomot şi a găsit un tip din Ohio încuiat într-un grajd. Se pare 
că Romey împrejmuise boxa respectivă cu sârmă ghimpată şi 
bietul om era închis acolo de trei zile. Avea mâncare berechet şi 
stătea destul de comod. A zis că Romey îl verifica de mai multe 
ori pe zi şi că se purta extrem de frumos cu el. 

- Imposibil! Nu cred. 

- Nu-i nicio minciună. Romey nu îşi mai luase 
medicamentele şi trecea printr-o pasă proastă. Situaţia a 


degenerat. Tipul din Ohio a făcut tărăboi şi şi-a angajat avocaţi. 
Aceştia l-au dat în judecată pe Romey pentru privare de 
libertate şi alte chestii de-astea, dar cazul n-a ajuns nicăieri. El 
nu are nimic în afară de maşina cu care patrulează, deci un 
proces civil nu-şi are rostul. Au insistat să fie inculpat pentru 
răpire şi aşa mai departe, iar Romey a pledat vinovat pentru o 
acuzaţie minoră. A stat treizeci de zile la închisoare, dar nu într- 
a lui, ci în cea a comitatului, apoi a fost trimis înapoi la azilul 
statal pentru consultaţii. Nu-i băiat rău totuşi. 

- Mda, e de vis, ce mai! 

- Să fiu sincer, unii dintre poliţiştii de pe-aici sunt mai 
periculoşi ca el. Mie îmi place Romey. L-am apărat odată pe 
unchiul său. Metamfetamină. 

- Metamfetamină?! 


- Da. După cărbune, probabil că este cea mai mare sursă 
de venit de prin partea locului. 

- Pot să te întreb ceva care ar putea să pară un pic cam 
personal? 

- Sigur. Sunt avocatul tău, deci poţi să mă întrebi orice. 

- De ce ai pistolul acela în torpedo? 

Arătă cu capul spre torpedo, chiar sub cotul ei stâng. Un 
pistol mare şi negru era lăsat acolo la vedere. 

- Este legal. Îmi fac mulţi duşmani. 

- Ce fel de duşmani? 

- Dau în judecată companii miniere. 

Ea presupusese că explicaţia avea să-i ia mai mult, aşa că 
trase aer în piept şi fixă cu privirea drumul. După ce-i povestise 
aventurile lui Romey, Donovan părea bucuros să păstreze 
tăcerea. Ea realiză că nu o întrebase ce făcea în comitatul 
Noland, adică tocmai întrebarea cea mai evidentă. Când 
ajunseră la Thack's Bridge, el întoarse maşina în mijlocul 
drumului şi parcă în spatele Priusului. 

- Deci... Îţi datorez un onorariu? zise ea. 

- Sigur. O cafea. 

- Cafea? Unde, aici? 


- Nu, este o cafenea drăguță în oraş. Mattie este la tribunal 
şi va fi probabil ocupată până pe la cinci, deci ai timp berechet. 


Ea dădu să spună ceva, dar nu-şi găsi cuvintele. El 
continuă: 

- Mattie este mătuşa mea. Ea este motivul pentru care am 
dat la Drept, şi tot ea m-a ajutat în facultate. Am lucrat la clinica 
ei cât am fost student, apoi încă trei ani după ce am intrat în 
barou. Acum sunt pe cont propriu. 

- Şi Mattie ţi-a spus că trebuie să apar eu, pentru interviu? 

Pentru prima oară observă verigheta de pe degetul lui. 

- A fost o coincidenţă. Trec des dimineaţa pe la ea, la birou, 
ca să bem o cafea şi să mai bârfim. Mi-a zis de toate e-mailurile 
de la avocaţi din New York decişi brusc să facă pe bunii 
samariteni, şi mi-a mai zis că unul dintre ei va veni azi la 
interviu. Este destul de amuzant pentru nişte avocaţi ca noi, de- 
aici, să vedem avocaţi de la firme mari dând năvală pe dealurile 
noastre ca să se ascundă. Apoi s-a nimerit să fiu la închisoare, 
unde îmi vizitam un client, când amicul tău Romey a apărut cu 
un nou trofeu. Şi iată-ne acum. 

- Nu aveam de gând să mă întorc în Brady. De fapt, aveam 
de gând să întorc maşina şi să fug de-aici mâncând pământul. 

- Ai grijă doar să încetineşti când treci prin Dunne Spring. 

- Da, nu-ţi face griji. 

Urmă o pauză în care ei se uitară la Prius, apoi el rosti: 

- Bine, cumpăr eu cafeaua. Cred că îţi va face plăcere să o 
cunoşti pe Mattie. Te-aş înţelege şi dacă ai pleca, dar de multe 
ori prima impresie este înşelătoare. Brady este un oraş plăcut, 
iar Mattie are o grămadă de clienţi care ar avea nevoie de 
ajutorul tău. 

- Nu mi-am adus pistolul. 

El zâmbi şi zise: 

- Nici Mattie nu are pistol. 

- Cum aşa? Ce fel de avocată mai este? 


- Este o avocată grozavă, dedicată trup şi suflet clienţilor ei 
care nu au bani s-o plătească. Dă-i o şansă. Măcar vorbeşte cu 
ea. 

- Eu m-am specializat în finanţarea zgârie-norilor din 
Manhattan. Nu sunt sigură că sunt făcută pentru meseria lui 
Mattie. 


- O să te prinzi repede şi îţi va plăcea deoarece vei ajuta 
oameni care au nevoie de tine, oameni cu probleme adevărate. 

Samantha trase aer în priept. Instinctele o îndemnau să 
fugă. Dar unde să fugă mai exact? Spiritul ei de aventură o 
convinse să vadă măcar oraşul încă o dată. Nu putea să se 
considere cât de cât protejată de vreme ce avocatul ei era 
înarmat? 

- Fac eu cinste, spuse ea. Pe post de onorariu. 

- Bine. Vino după mine. 

- Ar trebui să-mi fac griji în privinţa lui Romey? 

- Nu, am discutat eu cu el. Şi vărul lui la fel. Ţine aproape. 

Un tur rapid pe Main Street dezvălui şase cvartale de clădiri 
de la începutul secolului, un sfert dintre ele goale, cu semne 
vechi lipite pe geamuri, prin care se anunţa că sunt de vânzare. 
Biroul lui Donovan era o clădire cu etaj, cu ferestre mari şi cu 
numele său scris cu litere mici. Balconul de la etaj atârna 
deasupra trotuarului. Peste drum, la trei numere mai încolo se 
afla un fost magazin de bricolaj, acum sediul Mountain Legal Aid 
Clinic. În capătul îndepărtat al străzii, spre vest, era un tribunal 
mic şi prezentabil unde îşi făceau veacul majoritatea oamenilor 
de la conducerea comitatului Noland. 

Intrară la Brady Grill şi se aşezară într-un separeu din 
spatele localului. Când trecură pe lângă o masă, trei bărbaţi se 
uitară urât la Donovan, care nu păru să-i bage în seamă. O 
chelneriţă le aduse cafea. Samantha se aplecă şi-i şopti: 

- Cei trei indivizi de-acolo nu par să te aibă la inimă. Îi 
cunoşti? 

El aruncă o privire peste umăr, apoi încuviinţă şi spuse: 

- Îi cunosc pe toţi cei din Brady, şi presupun că vreo 
jumătate din ei mă urăsc. Aşa cum îţi ziceam, dau în judecată 
companiile miniere, iar cărbunele reprezintă principala sursă de 
venit pe-aici. De fapt, este principala sursă de venit în întreaga 
Apalaşie. 

- Şi de ce le dai în judecată? 

El surâse, sorbi din cafea şi se uită la ceas. 


- E cam lungă povestea. 
- Nu sunt prea ocupată în momentul de faţă. 


- Ei bine, companiile miniere creează o grămadă de 
probleme. Mă rog, majoritatea companiilor. Există şi câteva mai 
rezonabile, însă majoritatea nu dau doi bani pe mediul 
înconjurător sau pe angajaţii lor. Exploatarea cărbunelui e o 
afacere murdară, şi-aşa a fost mereu. Dar acum este mult mai 
rău. Ai auzit de decopertarea munţilor? 


- Nu. 


- Este un soi de minerit de suprafaţă. Cărbunele a început 
să fie exploatat pe aceste meleaguri în secolul al XIX-lea. S-a 
început cu mineritul de subteran, care consta în săparea de 
tunele în munţi şi extragerea cărbunilor. Mineritul a fost modul 
de viaţă principal aici, încă de pe atunci. Bunicul meu a fost 
miner, la fel ca tatăl său. Cu tatăl meu a fost o altă poveste. In 
orice caz, pe la 1920 erau 800 000 de mineri care lucrau în 
bazinele carbonifere, din Pennsylvania până în Tennessee. 
Exploatarea cărbunelui este o întreprindere periculoasă şi are o 
istorie bogată în probleme de muncă, lupte sindicale, violenţă, 
corupţie şi tot felul de alte drame. Toate legate de mineritul de 
subteran, varianta tradiţională de exploatare. O muncă foarte 
solicitantă. Pe la 1970, companiile miniere au decis că pot trece 
la exploatarea de suprafaţă, economisind astfel milioane de 
dolari. Exploatarea de suprafaţă este mult mai ieftină decât 
mineritul de subteran deoarece necesită un număr redus de 
muncitori. În ziua de azi au mai rămas doar 80 000 de mineri şi 
jumătate din aceştia lucrează la suprafaţă, pentru companiile de 
care ţi-am pomenit. 

Chelneriţa trecu pe lângă ei şi Donovan se opri câteva 
clipe. Sorbi din cafea, aruncă o privire în jur, aşteptă ca ea să se 
îndepărteze şi apoi continuă: 

- Decopertarea munţilor este un soi de exploatare 
accelerată de suprafaţă. Cărbunele din Apalaşi se găseşte în 
filoane, cam cum sunt straturile unui tort. În vârful muntelui se 
află pădurea, apoi un strat de pământ, altul de piatră şi abia 
apoi un filon de cărbune. Poate fi vorba de o grosime de-un 
metru sau de şase. Când o companie minieră primeşte 
autorizaţie pentru exploatarea de suprafaţă, ea atacă practic 
muntele cu tot soiul de utilaje grele. Mai întâi taie copacii, o 
defrişare completă ce nu implică niciun efort de salvare a 
lemnului de esenţă tare. Aceştia sunt luaţi cu buldozerul într-o 


acţiune de scalpare a pământului. La fel se întâmplă cu stratul 
de pământ de la suprafaţă, care nu este foarte gros. Urmează 
apoi stratul de piatră, care este dinamitat. Copacii, pământul şi 
pietrele sunt adeseori împinse în văile dintre munţi, creând aşa- 
numitele văi cu deşeuri. Acestea distrug flora, fauna şi pârâurile 
naturale. O adevărată catastrofa ecologică. Dacă locuieşti în 
josul apei, ai încurcat-o. Şi vei afla că aici toată lumea locuieşte 
în josul apei. 

- Şi asta-i legal? 

- Da şi nu. Exploatarea de suprafaţă este legală datorită 
legislaţiei federale, dar procesul propriu-zis de exploatare 
cuprinde foarte multe activităţi ilegale. Avem o experienţă 
îndelungată şi neplăcută cu organismele de reglementare şi 
supraveghere ce tratează cu mult prea mare lejeritate 
companiile miniere. Realitatea este mereu aceeaşi: companiile 
miniere calcă în picioare pământul şi oamenii pentru că deţin 
banii şi puterea care le permit să facă asta. 

- Revenind la tort. Ai ajuns la filonul de cărbune. 


- Da. Ei bine, când dau de cărbune, companiile aduc alte 
utilaje care îl extrag, îl transportă şi continuă dinamitarea până 
la următorul filon. Nu este ceva ieşit din comun ca astfel să se 
demoleze practic vreo 150 de metri din munte. E nevoie de un 
număr relativ redus de muncitori. De fapt, o echipă mică poate 
distruge complet un munte în decurs de câteva luni. Chelneriţa 
le umplu din nou ceştile şi Donovan amuţi din nou, ignorând-o 
total. După ce plecă femeia, el se aplecă şi zise: După ce 
cărbunele este dus de-aici cu camioanele, este spălat, ceea ce 
reprezintă o nouă catastrofă. Spălarea cărbunelui creează un 
sediment negru care conţine chimicale toxice şi metale grele. 
Sedimentul este cunoscut sub numele de steril, un termen pe 
care îl vei auzi des. Cum el nu poate fi eliminat, companiile 
miniere îl depozitează în spatele unor baraje de pământ în halde 
de steril, însă fac o treabă de mântuială şi există mereu 
deversări cu rezultate catastrofale. 

- Pentru câtă vreme e depozitat? 

Donovan ridică din umeri şi se uită împrejur. Nu era agitat 
sau speriat; pur şi simplu nu voia să îl audă cineva. Vorbea calm 
şi coerent, cu un uşor accent nazal, iar Samantha era captivată 
atât de poveste, cât şi de ochii lui negri. 


- Pe termen nelimitat; oricum nimănui nu-i pasă. Îi 
depozitează până cedează barajul şi se produce o deversare de 
deşeuri toxice ce vine la vale, pătrunzând în case, în şcoli şi 
oraşe, şi distrugând totul în cale. Ai auzit de celebrul caz al 
petrolierului Exxon Valdez care a eşuat pe coasta Alaskăi. Peste 
o sută de milioane de litri de petrol deversate în apele cristaline. 
Ştirea a stat pe prima pagină săptămâni de-a rândul şi toată 
ţara a fost revoltată. |ţi aminteşti de vidrele acelea acoperite cu 
mâzgă neagră? Ei, pot pune pariu că n-ai auzit niciodată de 
accidentul din comitatul Martin, cea mai mare catastrofă 
ecologică de la est de Mississippi. S-a întâmplat acum opt ani, în 
Kentucky, când a cedat barajul de la o haldă de steril şi peste un 
miliard de litri de deşeuri au acoperit valea. O cantitate de zece 
ori mai mare decât în cazul Va/dez, şi totuşi nimeni n-a scos o 
vorbă prin ţară. Ştii de ce? 

- De ce? 


- Pentru că-i vorba de Apalaşia. Companiile miniere ne 
distrug munţii, oraşele, cultura şi vieţile, dar asta nu-i o ştire 
pentru presă. 

- Şi de ce te urăsc tipii ăştia? 

- Deoarece ei cred că exploatarea de suprafaţă e o chestie 
bună. Le oferă locuri de muncă, ceea ce-i o raritate prin aceste 
părţi. Nu sunt oameni răi, sunt doar dezinformaţi şi manipulaţi. 
Decopertarea munţilor ne distruge comunităţile. A dus deja la 
pierderea a zeci de mii de locuri de muncă. Oamenii sunt siliţi 
să-şi abandoneze căminele din cauza exploziilor, prafului, 
sterilului şi a inundaţiilor. Drumurile nu mai sunt sigure din 
cauza camioanelor de mare tonaj care gonesc prin munţi. Am 
avut cinci cazuri de omor prin imprudenţă în ultimii cinci ani, 
oameni călcaţi de camioane care transportau câte nouăzeci de 
tone de cărbune. Multe oraşe au dispărut, pur şi simplu. 
Companiile miniere cumpără adesea casele din jur şi le 
demolează. Toate comitatele din zona carboniferă au scăzut în 
populaţie în ultimii douăzeci de ani. Şi totuşi, foarte mulţi 
oameni, inclusiv cei trei domni de acolo, sunt de părere că-i mai 
bine să existe câteva locuri de muncă decât niciunul. 


- Dacă sunt domni, de ce sunt înarmaţi? 
- Deoarece unele companii miniere obişnuiesc să angajeze 


mardeiaşi. O fac ca să intimideze, sau chiar mai rău, dar nu-i 
nimic nou. Uite ce-i, Samantha: eu sunt un provincial mândru de 
locul său de baştină şi ţi-aş putea spune o grămadă de poveşti 
despre istoria sângeroasă a companiilor miniere mari. 

- Chiar te temi pentru viaţa ta? 

El făcu o pauză şi îşi întoarse privirea pentru o clipă. 

- Au fost o mie de crime în New York City anul trecut. Te-ai 
temut pentru viaţa ta? 

- Nu chiar. 

El surâse, dădu din cap şi zise: 

- Şi-aici e la fel. Am avut trei crime anul trecut, toate legate 
de traficul de metamfetamină. Trebuie doar să ai grijă. Un tele- 
fon vibră în buzunarul lui şi el îl scoase. Citi mesajul şi-i spuse: E 
Mattie. A terminat treaba la tribunal, s-a întors la birou şi e gata 
să te primească. 

- Stai aşa! Cum de-a ştiut că sunt cu tine? 

E un oraş mic, Samantha. 


6 

Merseră pe trotuar până ajunseră la biroul lui, unde îşi 
strânseră mâna. Ea îi mulţumi pentru serviciul voluntar pe care 
i-l oferise şi îl complimentă pentru felul în care se achitase de 
acesta. Dacă hotăra să rămână în oraş câteva luni, îşi promiseră 
să ia prânzul împreună la Brady Grill la un moment dat. 

Era aproape ora cinci după-amiaza când ea _ traversă 
neregulamentar strada, aşteptându-se să fie arestată şi pentru 
asta. Se uită spre vest, unde munţii blocau deja ultimele raze 
ale soarelui. Oraşul se cufunda treptat în umbră, iar asta îi 
conferea un aspect de iarnă timpurie. Un clopoțel sună la uşă 
când intră în clinica aglomerată. Un birou încărcat îi sugeră că 
de obicei era cineva acolo care să răspundă la telefon şi să 
întâmpine clienţii, dar momentan nu era nimeni la recepţie. Se 
uită împrejur, aşteptând şi observând încăperea. Biroul avea o 
dispunere simplă - un hol îngust împărțea în două spaţiul a ceea 
ce trebuie să fi fost vreme de decenii întregi magazinul de 
bricolaj al oraşului. Totul arăta şi îţi dădea senzaţia de vechi şi 
uzat. Pereţii erau văruiţi, dar nu până în tavanul din plăci de 
aramă. Podelele erau acoperite cu o mochetă subţire şi 
zdrenţuită. Mobila, cel puţin cea de la recepţie, era şi ea o 
colecţie pestriță de obiecte luate de la piaţa de vechituri. Totuşi, 
pe pereţi se puteau vedea tablouri interesante în ulei şi în 
pastel, pictate de artişti locali, toate scoase la vânzare pentru 
preţuri cât se poate de rezonabile. 

Grafica. In urmă cu un an, partenerii cu acţiuni de la Scully 
& Pershing se certaseră pe seama propunerii unui designer de a 
cheltui două milioane de dolari pe nişte tablouri avangardiste 
enigmatice care să fie expuse în foaierul principal al firmei. În 
cele din urmă, designerul fusese concediat, lumea uitase de 
tablouri şi împărţise banii în prime. 

La jumătatea holului se deschise o uşă şi o femeie scundă 
şi oarecum îndesată ieşi afară desculţă. 

- Bănuiesc că tu eşti Samantha, rosti ea, întâmpinând-o. Eu 
sunt Mattie Wyatt. Am înţeles că ai avut parte de o primire 
neplăcută în comitatul Noland. Îmi pare rău pentru asta. 

- Încântată de cunoştinţă, făcu Samantha, privind ochelarii 
pătrăţoşi, de un roz strălucitor, de la ochii lui Mattie. Rozul 
ochelarilor se asorta cu vârfurile roz ale părului, tuns scurt, 


vopsit într-un alb strident şi purtat în ţepi. Era o coafură cum 
Samantha nu mai văzuse in viaţa ei, dar care părea să aibă 
succes aici. Văzuse coafuri şi mai extravagante în Manhattan, 
desigur, dar niciodată la un avocat. 

- Aici, zise Mattie, făcându-i semn spre biroul ei. După ce 
intrară, închise uşa şi spuse: Bag de seamă că ţicnitul ăla de 
Romey trebuie să rănească pe cineva înainte ca şeriful să ia 
atitudine. Îmi pare foarte rău. la loc. 

- Nu-i nimic. Sunt bine; e o poveste pe care o voi spune 
multă vreme de-acum înainte. 

- Da, aşa este. Dacă rămâi pe-aici vei mai aduna multe 
asemenea poveşti. Vrei o cafea? 

Se aşeză pe un balansoar din spatele biroului ce părea 
organizat perfect. 

- Nu, mulţumesc. Tocmai am băut o cafea cu nepotul 
dumneavoastră. 

- Da, fireşte. Mă bucur mult că l-ai cunoscut pe Donovan. El 
e ca o rază de lumină pe-aici. Eu l-am crescut, practic. O familie 
cu un destin tragic. Este foarte dedicat meseriei lui şi nici nu 
arată rău, nu crezi? 

- Este cumsecade, rosti Samantha precaută, nedorind să 
comenteze despre aspectul lui fizic şi hotărâtă să se ţină 
departe de tragedia familiei sale. 

- Mă rog... lată-ne aici. Ar trebui să mă mai întâlnesc cu un 
naufragiat de pe Wall Street mâine, şi cu asta, basta. Nu am 
prea mult timp de pierdut cu interviuri, mă-nţelegi. Am mai 
primit patru e-mailuri azi şi nu le-am mai răspuns. Mâine mă voi 
întâlni şi cu tipul de care ţi-am pomenit, după care conducerea 
se va întruni şi va alege câştigătorul. 

- Am înţeles. Cine-i în conducere? 


- Doar eu şi Donovan. Annette, o altă avocată care lucrează 
aici, ar fi şi ea invitată la interviuri, dar este plecată din oraş. 
Lucrăm destul de repede, nu prea ne bazăm pe birocraţie. Dacă 
hotărâm să te alegem pe tine, când poţi începe lucrul? 


- Nu ştiu. Se întâmplă totul foarte repede... 
- Parcă nu erai atât de ocupată zilele astea. 
- Aşa este. Presupun că aş putea începe cât de curând, dar 


aş dori un răgaz de gândire de o zi sau două, rosti Samantha, 
încercând să se relaxeze într-un scaun ţeapăn de lemn care 
scârţâia şi când respira. Nu sunt sigură... 

- Bine, am înţeles. Nu-i ca şi cum un stagiar va schimba 
prea mult lucrurile pe-aici. Am mai avut şi alţii. De fapt, am mai 
avut pe cineva vreme de doi ani, cineva din partea locului, care 
a făcut Dreptul la Stanford şi apoi s-a angajat la o firmă mare 
din Philadelphia. 

- Şi ce-a făcut tipul respectiv aici? 

- N-a fost un el, ci o ea. Evelyn, pe numele ei, s-a ocupat de 
cazurile de silicoză şi de siguranţă în mină. O fată foarte silitoare 
şi inteligentă, dar care a plecat după doi ani şi ne-a lăsat cu o 
grămadă de dosare nefinalizate. Mă întreb dacă n-o fi ajuns şi ea 
pe drumuri acum. Cred că-i groaznic acolo, nu? 

- Da, într-adevar. lertaţi-mă că spun asta, doamnă Wyatt, 
dar... 

- Zi-mi Mattie. 

- Bine, Mattie, dar nu pari prea încântată de ideea de a 
avea un stagiar. 

- A, iartă-mă. Îmi pare rău. Nu, adevărul este că avem 
nevoie de tot ajutorul pe care îl putem obţine. Aşa cum ţi-am 
spus la telefon, nu ducem lipsă de oameni sărmani cu probleme 
juridice. Oamenii ăştia nu-şi pot permite un avocat. Şomajul este 
la cote mari, iar companiile miniere sunt extrem de ingenioase 
când vine vorba să le facă rău oamenilor. Crede-mă, draga mea, 
avem nevoie de tot ajutorul din lume. 

- Şi cu ce m-aş ocupa? 

- Cu orice, de la răspuns la telefon până la deschis 
corespondenţa şi procese federale. Am văzut în CV-ul tău că ai 
autorizaţie atât în Virginia, cât şi în New York. 

- Am fost grefiera unui judecător de la Washington după ce- 
am terminat Dreptul şi am luat examenul de barou în Virginia. 

- Ai mai călcat printr-o sală de judecată în ultimii trei ani? 


- Nu. 
Mattie ezită o clipă, ca şi cum ăsta ar fi fost factorul decisiv. 


- Mda, presupun că ai avut noroc, într-o anumită privinţă. 
Bănuiesc că nu ai fost nici la închisoare? 


- Nu până azi după-amiază. 

- A, da! încă o dată, îmi cer scuze pentru asta. O să te 
prinzi repede cum merg lucrurile. Ce lucrai la New York? 

Samantha trase aer în piept şi se gândi la modalităţile prin 
care ar fi putut evita să răspundă la întrebare. Cum nu găsi 
niciuna, zise: 

- Am lucrat la imobiliare comerciale, chestii destul de 
plictisitoare, să fiu sinceră. Incredibil de plictisitoare. 
Reprezentam nişte bogătaşi antipatici care construiau clădiri 
înalte pe toată Coasta de Est, în special în New York. Fiind 
asociată de nivel mediu, îmi petreceam în mod normal timpul 
verificând acordurile de finanțare cu băncile, contracte groase 
care trebuiau întocmite şi editate de cineva. 

Mattie îi aruncă o privire plină de compătimire pe deasupra 
ochelarilor roz. 

- Sună oribil. 

- Aşa era. De fapt, încă este, bănuiesc. 

- Te bucuri că ai scăpat de corvoada asta? 


- Nici nu ştiu cum mă simt, Mattie, să fiu sinceră. Acum o 
lună eram antrenată în lupta asta acerbă, îmbrâncindu-i pe alții 
şi fiind la rândul meu îmbrâncită, gonind către ceva... nici măcar 
nu mai ştiu către ce anume. Apăruseră deja primele semnale de 
rău augur, dar noi eram prea ocupați ca să le remarcăm. Apoi s- 
a prăbuşit Lehman, şi timp de două săptămâni m-am temut şi 
de umbra mea. Am muncit şi mai asiduu, sperând să ţină cont 
cineva de asta, sperând că o sută de ore pe săptămână ar putea 
să ne salveze locurile de muncă, dacă nouăzeci erau prea 
puţine. Şi deodată s-a terminat totul, şi am fost azvârliţi în 
stradă. Fără plăţi compensatorii, fără nimic. Doar cu nişte 
promisiuni pe care mă îndoiesc că le poate ţine cineva. 

Mattie părea gata să izbucnească în plâns. 

- Te-ai mai întoarce acolo? 

- În clipa de faţă chiar nu ştiu. Nu cred. Nu-mi plăcea ce 
făceam, nu-mi plăceau majoritatea colegilor din firmă, şi clienţii 
cu atât mai puţin. Din păcate, majoritatea avocaţilor pe care-i 
cunosc simt la fel. 

- Ei bine, dragă, noi cei de la Mountain Legal Aid Clinic 
ţinem la clienţii noştri şi ei ţin la noi. 


- Sunt sigură că sunt mult mai cumsecade decât cei cu care 
am avut eu de-a face. 

Mattie aruncă o privire la ceas, un model cu cadran galben 
strident şi curea din vinilin verde, şi-i spuse: 

- Ce planuri ai pentru diseară? 

Samantha ridică din umeri. 


- Nu m-am gândit atât de departe. 


- În niciun caz nu te poţi întoarce la Washington în seara 
asta. 


- Romey lucrează şi în tura de noapte? Nu sunt sigure 
drumurile? 
Mattie chicoti şi zise: 


- Drumurile sunt periculoase. Nu poţi pleca. Hai să începem 
cu cina şi vedem noi după aceea. 

- Nu, serios, chiar nu pot... 

- Ei, nu poţi! Samantha, acum eşti în Apalaşia, în creierii 
munţilor, şi noi nu ne gonim musafirii la ora cinei. Eu locuiesc 
chiar după colţ, iar soţul meu este un bucătar excelent. Hai să 
bem ceva pe verandă şi să mai vorbim. Îți voi spune tot ce 
trebuie să ştii despre Brady. 

Mattie îşi găsi pantofii şi încuie biroul. Îi zise că Priusul era 
în siguranţă acolo unde îl parcase, pe strada principală. 

- Eu vin pe jos la serviciu, îi explică ea. Asta-i cam singura 
mişcare pentru care am timp. 

Magazinele şi birourile erau închise. Cele două cafenele le 
serveau cina puţinilor mugşterii. Urcară pe panta unui deal, 
trecând pe lângă puşti pe trotuar şi vecini ieşiţi pe prisă. După 
două cvartale cotiră pe Third Street, un şir de case îngrijite, din 
cărămidă roşie, aproape identice, cu verande albe şi acoperişuri 
triunghiulare. Samantha ar fi vrut să pornească la drum şi să se 
ducă înapoi în Abingdon, unde zărise câteva moteluri la şoseaua 
de racord. Însă nu avea cum să refuze ospitalitatea lui Mattie. 

Chester Wyatt stătea într-un balansoar şi citea ziarul când 
făcu cunoştinţă cu Samantha. 


- l-am zis că eşti un bucătar excelent, rosti Mattie. 


- Asta înseamnă că trebuie să pregătesc cina, replică el cu 
un rânjet. Bine-ai venit. 


- Să ştii că-i moartă de foame, continuă Mattie. 

- Ce-ai vrea să mănânci? întrebă el. 

- Sunt în regulă, serios, spuse Samantha. 

- Ce-ar fi să faci pui la cuptor cu orez spaniol? zise Mattie. 


- La asta mă gândeam şi eu, încuviinţă Chester. Vreţi nişte 
vin mai întâi? 

Băură vin roşu vreo oră în timp ce întunericul se lăsa în 
jurul lor. Samantha sorbi încet, atentă să nu bea prea mult cu 
gândul la drumul de plecare din comitatul Noland. Nu păreau să 
existe hoteluri sau moteluri în Brady şi, dat fiind aspectul jalnic 
al oraşului, ea se îndoia că ar fi putut găsi o cameră mai acătării 
pe undeva. În timpul discuţiei, ea află că soţii Wyatt aveau doi 
copii mari care părăsiseră zona după terminarea facultăţii. 
Aveau şi trei nepoți, pe care îi vedeau foarte rar. Donovan era 
ca un fiu pentru ei. Chester era un poştaş pensionat care dusese 
corespondenţa prin sate zeci de ani şi cunoştea pe toată lumea. 
Acum făcea voluntariat pentru o grupare ecologistă care 
monitoriza exploatările la suprafaţă şi făcea reclamaţii în vreo 
zece părţi, la diverse autorităţi. Tatăl şi bunicul lui fuseseră 
mineri. Tatăl lui Mattie lucrase în subteran aproape treizeci de 
ani înainte să moară de silicoză la 61 de ani. 

- Acum am eu 61 de ani, îi zise ea. A fost cumplit. 

În timp ce femeile stăteau de vorbă, Chester era într-un du- 
te-vino permanent între bucătărie şi verandă, verificând puiul şi 
turnând vin. Într-unul din momentele lui de absenţă, Mattie 
spuse: 

- Nu-ţi face griji, dragă: avem un dormitor liber. 

- Nu, serios, eu... 


- Te rog. Insist. N-o să găseşti nicio cameră cât de cât 
decentă în oraş, crede-mă. Sunt câteva locuri care închiriază cu 
ora, dar chiar şi acestea urmează să închidă. E destul de trist, 
dacă stau să mă gândesc. Oamenii obişnuiau să se furişeze la 
motel pentru o partidă clandestină de sex; acum preferă să se 
mute împreună şi să se poarte de parcă ar fi căsătoriţi. 

- Deci, mai există şi sex pe-aici? întrebă Samantha. 


- Eu aşa sper. Mama mea a avut şapte copii, mama lui 
Chester şapte. Nu prea sunt multe de făcut. lar în această 


perioadă a anului, septembrie-octombrie, îi toarnă pe bandă, 
parcă ar fi iepuri. 

- De ce? 

- A fost o furtună mare de zăpadă chiar după Crăciun. 

Chester apăru în pragul uşii cu plasă şi întrebă: 

- Despre ce discutăm acum? 

- Despre sex, răspunse Mattie. Samantha e surprinsă că 
lumea mai face şi sex pe-aici. 

- Unii da, zise el. 

- Mda, aşa am auzit şi eu, rosti Mattie, cu un zâmbet larg. 


- Nu am adus eu subiectul în discuţie, se apără Samantha. 
Mattie a pomenit ceva de un dormitor liber pentru la noapte. 

- Da, poţi sta acolo. Ai grijă doar să-ţi încui uşa ca să nu 
avem vorbe, replică Chester şi dispăru din nou în casă. 

- Stai liniştită, doar gura-i de el, îi şopti Mattie. 

Donovan sosi să îi salute şi din fericire rată acea parte a 
conversaţiei. El locuia „pe un munte, mai la ţară” şi se întorcea 
acasă acum. Nu dori să bea un pahar de vin cu ei şi plecă după 
un sfert de oră. Părea distrat şi le zise că era obosit. 


- Bietul de el, spuse Mattie după ce acesta plecă. S-a 
despărţit de soţia lui. Ea s-a mutat înapoi în Roanoke cu fiica lor, 
o scumpete de fată de cinci ani cum n-ai mai văzut. Soţia lui, 
Judy, nu s-a adaptat niciodată la viaţa de aici, din munţi, şi pur şi 
simplu s-a săturat. Nu-i văd bine. Tu ce zici, Chester? 

- Da, nici eu nu-i văd bine, încuviinţă Chester. Judy este o 
femeie minunată, dar nu a fost niciodată fericită aici. Şi-apoi, 
când au început problemele, a cedat nervos. Atunci a plecat. 

Cuvântul „probleme” rămase suspendat în aer câteva 
secunde, şi cum niciunul din soţi nu dezvoltă subiectul, Chester 
zise: „Cina e gata”. Samantha îi urmă în bucătărie, unde era 
pusă masa pentru trei persoane. Chester le servi cina - pui 
aburind cu orez şi chifle de casă. Mattie puse un castron de 
salată în mijlocul mesei şi turnă apă dintr-o carafă mare de 
plastic. Era limpede că se băuse destul vin deja. 


- Miroase delicios, rosti Samantha, trăgându-şi un scaun şi 
aşezându-se. 
- Pune-ţi câtă salată vrei, spuse Mattie, ungându-şi o chiflă 


cu unt. 

începură să mănânce şi conversaţia încetă o vreme. 
Samantha ar fi vrut să păstreze discuţia concentrată asupra lor, 
dar înainte să poată continua pe această pistă, Chester zise: 

- Povesteşte-ne despre familia ta, Samantha. 

Ea zâmbi şi rosti politicos: 

- Nu prea am multe de zis... 


- Ei, lasă, că te ajutam noi, râse Mattie. Ai crescut în DC, 
nu? Cred că a fost foarte interesant. 

Ea menţionă punctele principale: singurul copil al unui 
cuplu de avocaţi ambiţioşi, crescută aproape în puf, şcoli 
particulare, studii la Georgetown, problemele tatălui «ei, 
inculparea şi condamnarea lui, umilinţa decăderii sale 
prezentată pe larg în mass-media. 


- Da, cred că-mi amintesc de asta, zise Chester. 


- A apărut în toată presa. 

Le descrise cum îl vizitase la închisoare, lucru pe care el nu 
îl încurajase. Durerea provocată de divorţ, dorinţa de a pleca din 
DC, cât mai departe de părinţii ei, Dreptul la Columbia, stagiul 
de grefieră într-un tribunal federal, seducţia reprezentată de 
Marile Firme de avocatură şi cei trei ani nu tocmai plăcuţi de la 
Scully & Pershing. lubea Manhattanul şi nu se vedea locuind 
altundeva, dar lumea ei se întorsese cu fundul în sus acum şi nu 
mai avea nimic sigur în viitor. În timp ce vorbea, ei o ascultau 
atenţi, sorbindu-i fiecare cuvânt. După o vreme, când i se păru 
că vorbise destul, luă o bucată de pui cu gândul de a o mesteca 
îndelung. 

- E foarte urât să te porţi aşa cu oamenii, rosti Chester. 

- Angajaţi azvârliţi în stradă, pur şi simplu... murmură 
Mattie, nevenindu-i a crede şi clătinând din cap dezaprobator. 

Samantha încuviinţă şi continuă să mestece. Nu trebuia să-i 
amintească nimeni asta. Când Chester îi mai turnă nişte apă, ea 
întrebă: 

- Toată apa potabilă este îmbuteliată? 

Aparent, spusese ceva amuzant. 

- A, da, replică Mattie. Nimeni nu bea apa de aici. 


Neînfricata autoritate de reglementare ne asigură că este bună 
de băut, dar nu-i crede nimeni. Ne spălăm cu ea, ne spălăm 


hainele şi vasele cu ea, iar unii îndrăznesc chiar să se spele pe 
dinţi cu ea. Eu nu. 


- Multe pârâuri, râuri şi izvoare au fost contaminate de 
exploatările la suprafaţă, interveni şi Chester. Pârâurile din 
amonte au fost blocate de deşeurile din văi. Haldele de steril se 
infiltrează până la izvoarele din subteran. Cărbunele ars produce 
tone de cenuşă, iar companiile le deversează în râurile noastre. 
Aşa că, Samantha, te rog să nu bei apă de la robinet. 


- Am înţeles. 


- Ăsta-i unul din motivele pentru care bem atâta vin, rosti 
Mattie. Cred că mai vreau un pahar, Chester, dacă nu te superi. 

Chester, care îi era atât bucătar, cât şi barman, nu ezită şi 
luă o sticlă de pe bufet. Cum nu avea să mai conducă în acea 
seară, Samantha acceptă să mai bea un pahar. Aproape 
imediat, vinul păru să îi dezlege limba lui Mattie şi începu să 
vorbească despre cariera ei şi despre clinica juridică pe care o 
fondase cu 26 de ani în urmă. Pe măsură ce sporovăia, 
Samantha îi mai adresa destule întrebări cât să o păstreze în 
vervă, deşi nu avea nevoie de cine ştie ce ajutor pentru asta. 

Căldura bucătăriei confortabile, aroma fripturii de pui, 
gustul mâncării făcute în casă, euforia dată de vin, deschiderea 
de care dădeau dovadă doi oameni extrem de ospitalieri, 
precum şi promisiunea unui pat cald se îmbinară toate pe la 
jumătatea cinei şi Samantha se relaxă cu adevărat pentru prima 
oară în ultimele luni. În oraş nu se putea destinde; fiecare pauză 
era monitorizată. Nu mai dormise bine de trei săptămâni. 
Părinţii o făceau să stea ca pe ace. Drumul de şase ore îi 
întinsese nervii la maximumum. Apoi episodul cu Romey. In 
sfârşit, Samantha simţi cum i se ridică o greutate de pe umeri. Îi 
reveni brusc pofta de mâncare. Îşi mai puse nişte pui în farfurie, 
ceea ce le mulţumi nespus pe gazdele sale. 

- Mai devreme, pe verandă, când vorbeam de Donovan, aţi 
pomenit ceva despre „probleme”. E secret? întrebă ea. 

Soții Wyatt se uitară unul la celălalt şi ridicară din umeri. 
Locuiau într-un oraş mic, în fond, unde foarte puţine lucruri 
rămâneau secrete. Chester lăsă subiectul în seama soţiei sale, 
turnându-şi nişte vin. Mattie împinse farfuria la o parte şi zise: 

- A avut o viață tragică... Donovan. 


- Dacă-i un subiect prea personal, putem trece la altceva, 


rosti Samantha, dar numai din curtoazie. Voia să afle povestea 
senzaţională a acestuia. 

Mattie oricum nu avea de gând să mai dea înapoi. Fără să o 
bage în seamă pe Samantha, continuă: 


- Toată lumea de aici ştie; nu-i niciun secret, zise ea, 
înlăturând orice brumă de confidenţialitate. Donovan este fiul 
surorii mele, Rose... al răposatei mele surori, îmi pare rău s-o 
spun. A murit când el avea 16 ani. 


- E o poveste lungă, adăugă Chester, de parcă ar fi fost 
mult prea multe de povestit într-o singură seară. 

Mattie îl ignoră. 

- Tatăl lui Donovan este un bărbat pe nume Webster Gray, 
care încă trăieşte pe undeva, şi el a moştenit trei sute de 
pogoane în comitatul vecin, Curry. Terenul respectiv a fost în 
proprietatea familiei Gray dintotdeauna, încă de la începutul 
secolului al XIX-lea. E un teren frumos, de deal şi munte, cu 
văioage şi văi, superb şi nepângărit de om. Acolo s-au născut 
Donovan şi fratele său, Jeff, şi acolo au crescut. Tatăl şi bunicul 
lui, Curtis Gray, i-au dus pe băieţi în pădure de când au învăţat 
să meargă, la vânătoare, pescuit şi explorat. Ca atâţia alţi copii 
din Apalaşia, ei au crescut legaţi de pământ. Sunt multe 
frumuseți naturale pe-aici, câte-au mai rămas, dar proprietatea 
familiei Gray avea ceva aparte. După ce Rose s-a căsătorit cu 
Webster, obişnuiam să mergem acolo la picnicuri şi adunări în 
familie. Mi-i amintesc pe Donovan, pe Jeff, pe copiii mei şi pe toţi 
ceilalţi veri înotând în Crooked Creek, lângă locul nostru preferat 
de tabără. Urmă o pauză pentru o gură de vin. Curtis a murit 
în... cred că era 1980, iar Webster a moştenit terenul. Curtis era 
miner de subteran, un sindicalist dur, şi era mândru de asta, ca 
majoritatea celor din generaţia lui. Insă nu a vrut ca Webster să 
lucreze în mină vreodată. Webster, după cum am descoperit, nu 
ţinea să lucreze în niciun fel, aşa că a sărit de la o slujbă la alta, 
fără să prindă cheag pe undeva. Astfel au apărut problemele 
financiare şi căsnicia lui cu Rose a început să scârţâie. S-a 
apucat de băut, ceea ce a dus la şi mai multe probleme. A stat 
şi şase luni la închisoare odată, pentru nişte lucruri furate, iar 
familia sa a fost cât pe ce să moară de foame. Noi ne dădeam 
de ceasul morţii de grija lor. 


- Webster nu era un tip cumsecade, interveni Chester, 


adăugând ceea ce era evident. 


- Cel mai înalt punct de pe proprietatea lor se numea 
Muntele Gray, o culme de 900 de metri acoperită cu copaci de 
esenţă tare. Companiile miniere ştiu unde sunt îngropate toate 
zăcămintele de cărbuni din Apalaşia, indiferent cât de mici ar fi 
acestea; au făcut prospecţiunile geologice în urmă cu câteva 
decenii. Şi nu era niciun secret că Muntele Gray conţinea unul 
dintre cele mai bogate filoane din aceste părţi. De-a lungul 
timpului, Webster lăsase de înţeles în repetate rânduri că era 
dispus să concesioneze o parte din proprietate pentru 
exploatare, dar noi nu l-am crezut. Exploatările de suprafaţă 
începuseră deja, îngrijorând tot mai multă lume. 


- Nici nu se compară cu ce se întâmplă în ziua de azi, 
totuşi, adăugă Chester. 

- A, nu, nici nu se compară. În orice caz, fără să îşi anunţe 
familia, Webster a semnat un contract de concesionare cu o 
companie din Richmond, Vayden Coal, ca să facă o exploatare 
de suprafaţă pe Muntele Gray. 


- Nu-mi place termenul „exploatare de suprafaţă”, rosti 
Chester. Pare ceva legitim. E vorba de decopertare, nici mai 
mult, nici mai puţin. 

- Webster a fost calculat; omul nu era deloc prost. A înţeles 
că asta era şansa lui să scoată nişte bani frumoşi, şi a pus un 
avocat bun să-i întocmească contractul de concesionare. 
Webster urma să primească doi dolari pe tonă, ceea ce pe 
atunci era mai mult decât câştiga lumea de-aici. Cu o zi înainte 
să apară buldozerele, Webster le-a spus în sfârşit lui Rose şi 
băieţilor ce făcuse. A prezentat lucrurile într-o lumină cât mai 
bună, a zis că autoritatea de reglementare şi avocaţii vor sta cu 
ochii pe compania minieră, că pământul avea să se refacă după 
ce era extras tot cărbunele, şi că banii frumoşi obţinuţi aveau să 
compenseze cu vârf şi îndesat bătăile de cap de pe termen 
scurt. Rose m-a sunat în acea seară; plângea. Prin părţile astea, 
proprietarii care vând companiilor miniere nu sunt văzuţi cu ochi 
buni, şi ea se gândea cu groază la ce aveau să creadă vecinii 
lor. Işi făcea griji şi în privinţa pământului. Mi-a zis că Webster şi 
Donovan se certau, că situaţia era extrem de proastă. Şi ăsta a 
fost doar începutul. A doua zi dimineaţă o mică armată de 
buldozere şi-a croit drum până în vârful Muntelui Gray şi a 


început... 

- Să siluiască pământul, interveni Chester, clătinând din 
cap. 

- Da, şi nu numai asta. Au defrişat toată pădurea, au 
desţelenit pământul şi au azvârlit mii de buşteni de esenţă tare 
în văile de la poale. Apoi au excavat solul de la suprafaţă şi l-au 
azvârlit peste copacii tăiaţi. Când au început dinamitările, s-a 
dezlănţuit iadul. 

Mattie luă o gură de vin şi Chester depănă povestea mai 
departe. 


- Aveau o casă bătrânească superbă în vale, chiar lângă 
Crooked Creek. Fusese în familie de zeci de ani. Cred că tatăl lui 
Curtis a construit-o la începutul secolului. Fundaţia era din 
piatră, şi în scurt timp pietrele au început să se crape. Webster 
le-a făcut scandal celor de la compania minieră, dar a fost o 
simplă pierdere de timp. 

Mattie preluă ştafeta. 

- Praful era cumplit, ca o negură aşternută peste văile de la 
poalele muntelui. Rose nu mai era deloc în apele ei, aşa că mă 
duceam des pe la ea ca sa-i ţin de urât. Pământul se cutremura 
de câteva ori pe zi când dinamitau muntele. Casa începuse să 
se încline, iar uşile nu se mai închideau. Nu cred că mai e cazul 
să-ţi spun că era o situaţie de coşmar care le-a afectat şi mai 
mult căsnicia şi familia. După ce Vayden a decopertat cam o 
sută de metri de munte, au dat de primul filon, şi când au 
început să transporte cărbunele de pe munte, Webster şi-a cerut 
partea. Compania l-a tot amânat, apoi i-a trimis câteva cecuri. 
Insă acestea nu erau nici pe departe cât se aşteptase Webster 
să fie. Şi-a adus avocaţii în dispută, ceea ce i-a enervat la culme 
pe cei din companie. A izbucnit războiul şi toată lumea ştia cine 
avea să triumfe. 

Chester clătina din cap, amintindu-şi de acel coşmar. 
Spuse: 

- Pârâul a secat, blocat de deşeurile din vale. Asta se 
întâmplă. În ultimii douăzeci de ani am pierdut peste 1500 de 
kilometri de ape în amonte, aici în Apalaşia. E pur şi simplu 
cumplit! 

- Rose a plecat, până la urmă, zise Mattie. Ea şi băieţii au 
venit să locuiască aici cu noi, dar Webster a refuzat să vină cu 


ei. Începuse să beau şi se purta ca un nebun. Stătea pe verandă 
cu puşca, aşteptând să apară cineva mai cutezător de la 
companie. Rose era îngrijorată din cauza lui, aşa că a luat băieţii 
şi s-a întors acasă. El i-a promis că va repara casa de îndată ce 
primea banii. A depus reclamaţii la autoritatea de reglementare, 
ba chiar le-a intentat proces celor de la Vayden, însă aceştia au 
blocat acţiunea în instanţă. E greu să câştigi în faţa unei 
companii miniere. 

- Apa din fântâna lor a fost contaminată cu sulfuri, spuse 
Chester. Aerul era îmbâcsit cu praf ridicat de dinamitări şi de 
camioanele de transport. Nu mai era un loc sigur, aşa că Rose a 
plecat din nou. Ea şi băieţii au stat la motel câteva săptămâni, 
apoi au venit iarăşi aici, după care au plecat în altă parte. Asta a 
durat cam un an, nu, Mattie? 


- Cel puţin... Muntele a continuat să se micşoreze pe 
măsură ce ei treceau de la un filon la altul. Ţi se făcea rău când 
îl vedeai cum dispare. Preţul cărbunelui era mare, deci Vayden 
exploata în draci, şapte zile pe săptămână, cu toate utilajele şi 
camioanele pe care le puteau aduce la locul exploatării. 
Webster a primit un cec de 30 000 de dolari într-o bună zi. 
Avocatul său l-a returnat cu o solicitare furioasă. Acela a fost şi 
ultimul cec. 

- Şi-apoi s-a năruit totul, zise Chester. Preţul cărbunelui a 
căzut brusc şi Vayden a dispărut peste noapte. Avocatul lui 
Webster a cerut suma de 400 000 de dolari, intentându-i un nou 
proces. Peste o lună Vayden a depus dosarul de insolvenţă, 
spălându-se pe mâini. S-a restructurat într-o nouă companie, 
care mai există şi azi. E deţinută de un miliardar din New York. 

- Deci, familia n-a primit nimic? întrebă Samantha. 


- Nu prea, răspunse Mattie. Au fost câteva cecuri la 
început, dar numai o mică parte din valoarea specificată în 
contractul de concesionare. 

- Este un şiretlic des întâlnit în bazinele carbonifere, zise 
Chester. Compania extrage cărbunele, apoi intră în insolvenţă 
ca să evite plăţile şi solicitările din reclamaţii. Apoi, peste o 
vreme, apare sub un alt nume. Aceiaşi actori, doar cu un logo 
schimbat. 


- E dezgustător! exclamă Samantha. 


- Nu, aşa-i legea. 

- Ce s-a întâmplat cu familia? 

Chester şi Mattie schimbară o privire plină de amărăciune. 
- Spune tu povestea, Chester, rosti ea, luând o gură de vin. 


- La scurtă vreme după plecarea celor de la Vayden s-a 
pornit o ploaie puternică, urmată de o inundație. Cum văioagele 
şi râurile sunt blocate cu deşeuri, apa este deviată spre alte 
cursuri. Inundaţiile reprezintă o problemă imensă. O avalanşă de 
noroi, copaci şi pământ de suprafaţă a măturat valea, cu tot cu 
casa familiei Gray. A facut-o praf, împrăştiind resturile pe câţiva 
kilometri în aval. Din fericire, nu era nimeni acasă; ajunsese deja 
de nelocuit, nici măcar Webster nu mai putea sta acolo. Alt 
proces, alt timp pierdut, alţi bani aruncaţi. Legile insolvenţei 
sunt ca teflonul. Rose a plecat cu maşina într-o zi însorită şi a 
găsit câteva pietre din fundaţia casei. Şi-a ales un loc şi s-a 
sinucis. 

Samantha gemu, îşi masă fruntea şi murmură: 


- O, nu...! 


- Webster a dispărut definitiv. Ultima oară am auzit că era 
prin Montana, făcând Dumnezeu ştie ce. Jeff s-a dus să stea la o 
altă mătuşă, iar Donovan a rămas la noi până la sfârşitul 
liceului. A avut trei slujbe în facultate. Până la absolvire s-a 
lămurit cu privire la ce voia să facă: voia să devină avocat şi să- 
şi petreacă restul vieţii luptându-se cu companiile miniere. Noi |- 
am ajutat cât a făcut Dreptul. Mattie i-a dat de lucru la clinică, şi 
a muncit acolo câţiva ani înainte să-şi deschidă propria firmă. A 
intentat sute de procese şi s-a luat de toate companiile miniere 
care s-au gândit vreodată să deschidă o exploatare de 
suprafaţă. Este necruţător şi neînfricat. 


- Şi deştept foc, rosti Mattie cu mândrie. 

- Într-adevăr. 

- Îşi câştigă procesele? 

Ei se opriră şi schimbară priviri nesigure. Mattie răspunse: 

- Da şi nu. Este greu să te lupţi cu companiile miniere. Nu 
joacă deloc cinstit. Mint, înşală, muşamalizează şi angajează 
firme uriaşe de avocatură (cum e a ta) care să-i pună la zid pe 


cei cu pretenţii legitime. El alternează victoriile cu eşecurile, dar 
este mereu în ofensivă. 


- Motiv pentru care companiile îl detestă, completă 
Chester. 

- A, da, nu încape îndoială. Am zis că-i necruţător, nu? 
Donovan nu respectă întotdeauna regulile. Şi-a dat seama că 
nici companiile miniere nu respectă regulile şi procedurile 
legale, silindu-l şi pe el să le ignore. 

- lar asta a dus la „probleme”? întrebă Samantha. 


- Da, răspunse Mattie. Acum cinci ani a cedat un baraj în 
comitatul Madison, din Virginia de Vest, la vreo 150 de kilometri 
de-alci, şi un bloc de steril a alunecat la vale, înghițind practic 
orăşelul Prentiss. Patru oameni şi-au pierdut viaţa, aproape 
toate casele au fost distruse... o adevărată catastrofă. Donovan 
a luat cazul, a cooptat în echipă şi alţi avocaţi ecologişti din 
Virginia de Vest şi a intentat un mare proces federal. l-a apărut 
poza în ziar, a beneficiat de multă expunere mediatică şi 
probabil că l-a luat gura pe dinainte. Printre altele, a numit 
compania respectivă „cea mai murdară corporație din America”. 
Atunci a început să fie hărțuit. Apeluri anonime pe telefonul 
mobil. Scrisori de ameninţare, bătăuşi care-l pândeau din 
umbră. Au început să-l urmărească şi fac asta în continuare. 

- Donovan este urmărit? întrebă Samantha. 

- O, da, făcu Mattie. 

- De aceea are arma la el. 

- Arme, la plural. Şi ştie să le folosească, interveni Chester. 

- Şi nu vă faceţi griji pentru el? 

Chester şi Mattie chicotiră înfundat. Chester spuse: 

- Nu chiar. Ştie ce face şi îşi poate purta singur de grijă. 

- Ce-ar fi să mai bem o cafea pe verandă? zise Mattie. 


- Sigur, pun ibricul pe foc, se oferi Chester, ridicându-se de 
la masă. 

Samantha o urmă pe Mattie pe verandă şi se aşeză din nou 
pe balansoar. Era atât de răcoare, încât mai că nu puteai 
rămâne afară. Pe stradă era linişte; în multe case se stinsese 
deja lumina. 

Cu curajul dat de vin, Samantha întrebă: 


- Şi ce s-a întâmplat cu procesul? 
- S-a căzut la învoială anul trecut. Un acord confidenţial 


păstrat încă secret. 

- Dacă s-a căzut la învoială, de ce îl mai urmăresc? 

- Pentru că el este duşmanul lor numărul unu. Nu se fereşte 
să joace murdar când trebuie, iar companiile miniere ştiu asta. 

Chester sosi cu o tavă cu decofeinizată, apoi plecă să spele 
vasele. După câteva guri şi câteva minute de legănat în 
balansoar, Samantha simţi că e cât pe ce să aţipească. Zise: 


- Am o gentuţă cu lucruri în maşină. Trebuie să mă duc s-o 
iau. 

- Vin cu tine, rosti Mattie. 

- Nu vom fi urmărite, nu? 

- Nu, dragă, noi nu reprezentăm o ameninţare. 

Apoi se pierdură în întuneric. 


7 

Cei doi domni din dreapta ei beau whisky şi discutau 
înfierbântaţi despre modalităţi de salvare a Fannie Mae. Cei trei 
din stânga lucrau la Trezorerie, care părea să fie epicentrul 
colapsului. Dădeau pe gât pahare de martini din banii 
contribuabililor. La barul de la Bistro Venezia nu se vorbea decât 
despre sfârşitul lumii. Un gură-spartă din spatele ei reda cu voce 
tare conversaţia pe care o purtase în acea după-amiază cu un 
consilier din campania republicanilor McCain/Palin. El le oferise o 
grămadă de sfaturi utile, însă se temea că toate erau ignorate. 
Doi barmani se plângeau de căderea acţiunilor la bursă, ca şi 
cum ar fi pierdut milioane de dolari. Cineva susţinea că Banca 
Naţională ar fi putut face aşa şi pe dincolo. Bush era sfătuit 
prost. Obama creştea în sondaje. Goldman avea nevoie de 
lichidităţi. Comenzile către fabricile din China scăzuseră în mod 
dramatic. 

În toiul acelei furtuni, Samantha sorbea dintr-un suc dietetic 
şi îşi aştepta tatăl, care întârzia. Realiză că nimeni din Brady nu 
păruse cât de cât conştient că lumea se afla în pragul unei 
recesiuni catastrofale. Poate că munţii păstrau locul izolat şi 
sigur. Sau poate că oamenii se învăţaseră cu greutăţile atât de 
mult, încât un nou crah nu mai conta. Telefonul îi vibră şi ea îl 
scoase din buzunar. Era Mattie Wyatt. 


- Samantha, cum a fost drumul? o întrebă ea. 
- A fost în regulă, Mattie. Sunt în DC acum. 


- Bun. Uite, tocmai s-a întrunit conducerea şi a votat în 
unanimitate ca tu sa primeşti postul. L-am intervievat pe celălalt 
candidat azi după-amiază; un tip destul de agitat, chiar de la 
firma ta de avocatură. Nu ne interesează. Mi-a lăsat impresia că 
era doar în trecere, probabil că s-a urcat în maşină şi a vrut să 
plece cât mai departe de New York. Nu sunt prea sigură că-i 
foarte stabil. În orice caz, eu şi Donovan nu am observat cine 
ştie ce potenţial la el, aşa că l-am respins pe loc. Când poţi 
începe? 

- S-a întâlnit cu Romey? 

Mattie chicoti la capătul firului şi zise: 

- Nu cred. 


- Trebuie să trec prin New York ca să-mi iau nişte lucruri. O 
să ajung luni la voi. 


- Excelent. Sună-mă peste o zi sau două. 


- Mulţumesc, Mattie. De-abia aştept. 

Îşi zări tatăl în stânga barului. Fură conduşi la o masă din 
colţ şi li se oferi în grabă meniul. Restaurantul era ticsit şi 
zumzetul sporovăielii agitate îi asalta din toate direcţiile. Peste 
un minut, un manager în smoching apăru şi îi anunţă pe un ton 
sobru: 


- Îmi pare foarte rău, dar avem nevoie de această masă. 

Marshall replică ofuscat: 

- Poftim? 

-Vă rog, domnule. Avem o altă masă pentru 
dumneavoastră. 

În acea clipă, o caravană de SUV-uri negre opriră pe N 
Street, chiar în faţa restaurantului. Portierele se deschiseră şi o 
armată de agenţi se revărsă pe trotuar. Samantha şi Marshall se 
ridicară de la masă, urmărind tevatura de afară alături de 
ceilalţi clienţi. Astfel de apariţii spectaculoase erau ceva obişnuit 
în DC, şi în acele momente toată lumea îşi dădea cu presupusul. 
Oare era preşedintele? Dick Cheney? Cu ce mare mahăr vom 
putea spune că am luat cina? VIP-ul cobori în cele din urmă şi fu 
escortat înăuntru, unde mulţimea încremeni, holbându-se şi 
aşteptând. 

- Cine naiba mai e şi ăsta? întrebă cineva. 

- Nu l-am mai văzut în viaţa mea. 


- A, cred că-i israelianul ăla, ambasadorul. 

Atmosfera din restaurant se detensionă vizibil când clienţii 
realizară că vedeta în chestiune nu era de prim rang. Deşi de 
nerecunoscut, tipul era clar o persoană importantă. Masa lui - 
fosta masă a celor doi Kofer - fusese împinsă într-un colţ şi 
împrejmuită cu paravane apărute de nicăieri. Toate 
restaurantele din capitală care se respectau păstrau paravane la 
îndemână. VIP-ul se aşeză cu partenera lui şi încercă să se 
poarte normal, ca orice tip ieşit să mănânce ceva pe fugă. Între 
timp, gărzile lui de corp patrulau pe trotuar, supraveghind 
strada şi uitându-se după potenţiali atentatori sinucigaşi. 

Marshall îl înjură pe manager şi-i zise Samanthei: 

- Hai să plecăm de-aici. Urăsc oraşul ăsta uneori. 

Merseră cale de vreo trei cvartale pe Wisconsin Avenue şi 


găsiră un pub care părea să nu fi fost remarcat de jihadişti. 
Samantha îşi comandă tot un suc dietetic, iar Marshall ceru o 
votcă dublă. 

- Ce s-a întâmplat acolo? o întrebă el. Încercase să o 
descoasă la telefon, dar ea alesese să păstreze poveştile pentru 
discuţia faţă în faţă. 

Îi zâmbi şi începu cu Romey. Pe la jumătatea poveştii 
realiză cât de mult savurase aventura. Lui Marshall nu-i venea 
să creadă; ar fi vrut să dea în judecată pe cineva, dar se mai 
potoli după câteva guri de votcă. Comandară o pizza şi ea îi 
descrise cina cu Mattie şi Chester. 

- Doar n-ai de gând să lucrezi acolo? făcu el. 


- Am primit postul. O să încerc să văd cum e, câteva luni 
măcar. Dacă mă plictisesc, mă întorc la New York şi mă angajez 
ca vânzătoare de pantofi la Barneys. 

- Nu trebuie să vinzi pantofi şi nu trebuie să lucrezi pe 
gratis pentru săraci. Câţi bani ai în cont? 

- Destui cât să supraviețuiesc. Tu cât ai în cont? 

El se încruntă şi mai luă o duşcă. 

- Mulţi, nu? continuă ea. Mama este convinsă că ai îngropat 
o grămadă prin străinătate şi ai lăsat-o cu buza umflată la 
divorţ. E adevărat? 

- Nu, dar şi dacă ar fi fost, crezi că ţi-aş spune? 

- Nu, niciodată. Neagă, neagă, neagă - nu asta-i prima 
regulă a avocaţilor de drept penal? 

- N-am de unde să ştiu. Oricum, eu mi-am recunoscut 
greşelile şi am pledat vinovat. Ce ştii tu despre dreptul penal? 

- Momentan nimic, dar învăţ. Pentru început, am fost 
arestată. 

- Şi eu am fost arestat, şi nu recomand experienţa asta 
nimănui. Măcar tu ai scăpat de cătuşe. Ce altceva mai spune 
mama ta despre mine? 

- Nimic de bine. Undeva, în subconştient, am avut fantezia 
asta cu noi trei luând cina într-un restaurant cochet, nu ca 
familie, Doamne fereşte, ci ca trei oameni mari care ar trebui să 
aibă măcar câteva lucruri în comun. 

- N-aş zice nu. 


- Însă ea zice. Prea multe traume. 
- Cum de-am ajuns la subiectul ăsta? 


- Nu ştiu. lartă-mă. Ai dat vreodată în judecată o companie 
minieră? 

Marshall îşi agită paharul câteva clipe, căzut pe gânduri. 
Dăduse în judecată atâtea corporaţii la vremea lui... Din păcate, 
îi zise: 

- Nu, nu cred. Eu mă specializasem în accidentele de avion, 
dar Frank, unul dintre partenerii mei, a fost implicat la un 
moment dat într-un caz legat de cărbuni. O catastrofa ecologică 
provocată de mâzga aia pe care o ţin în lacuri. Nu vorbeşte prea 
mult despre el, ceea ce înseamnă că probabil a pierdut în 
instanţă. 

- Se cheamă sediment sau steril. Este un deşeu toxic 
rezultat din spălarea cărbunilor. Companiile îl depozitează în 
spatele unor baraje de pământ, unde stă cu anii până se 
infiltrează în pânza freatică şi contaminează apa potabilă. 

- Măi să fie! De când eşti aşa deşteaptă? 

- O, am învăţat o grămadă în ultimele 24 de ore. Ştiai că 
unele comitate din bazinul carbonifer au cele mai ridicate rate 
de cancer din ţară? 

- Îmi sună a motiv de proces. 


- Procesele sunt greu de câştigat acolo deoarece cărbunele 
face legea şi mulţi juraţi iau partea companiilor. 

- E minunat, Samantha. Vorbim de drept adevărat acum, 
nu de construirea zgărie-norilor. Sunt mândru de tine. Hai să 
dăm în judecată pe cineva! 

Li se aduse pizza şi ei o mâncară direct de pe platou. O bru- 
netă voluptuoasă într-o fustă scurtă trecu pe lângă ei, iar 
Marshall întoarse capul după ea în mod instinctiv, oprindu-se din 
mestecat pentru o clipă, apoi îşi veni în fire şi încercă să se 
comporte de parcă nici nu o observase. 

- Cu ce o să te ocupi acolo? întrebă el jenat, trăgând cu 
coada ochiului spre fusta tipei. 

- Ai 60 de ani, iar ea-i cam de-o seamă cu mine. Când o să 
încetezi să te mai uiţi după fuste? 

- Niciodată. Ce-i rău în asta? 


- Nu ştiu. Bănuiesc că ar fi un început. 

- Nu înţelegi cum sunt bărbaţii, Samantha. Uitatul e ceva 
automat, dar nevinovat. Toţi ne uităm. Ce naiba! 

- Deci, nu te poţi abţine? 

- Nu. Şi de ce discutăm despre asta? Aş prefera să vorbim 
de procese intentate companiilor miniere. 

- Ţi-am spus deja ce aveam de spus. 

- Le vei da în judecată? 


- Mă îndoiesc. Însă am cunoscut un tip care nu se ocupă 
decât de cazuri legate de cărbuni. Familia lui a fost distrusă de o 
mină de suprafaţă când era copil şi acum caută să se răzbune. 
Are şi pistol. L-am văzut. 

- Un tip? Îţi place de el? 

- E însurat. 


- Bun. Mai bine să nu te îndrăgosteşti de vreun ţărănoi. De 
ce are pistol? 

- Cred că mulţi oameni de-acolo au. El zice că nu-1 înghit 
companiile miniere şi că există antecedente violente în branşă. 

Marshall se şterse la gură cu un şerveţel de hârtie şi bău 
nişte apă. 

- Lasă-mă să fac un rezumat. Vorbim de un loc în care 
oameni bolnavi mintal au voie să poarte uniforme, să se dea 
drept poliţişti, să conducă maşini cu girofar, să oprească şoferi 
veniţi din afara statului şi uneori chiar să-i ducă la închisoare. 
Alţii, care nu au probleme psihice, practică dreptul, dar au 
pistoale în serviete. Mai sunt şi alţii care oferă posturi temporare 
avocaţilor rămaşi fără loc de muncă, fără a-i plăti însă. 

- E o analiză destul de corectă. 

- Şi începi lucrul luni dimineaţă? 

- Exact. 

Marshall clătină din cap, luând încă o felie de pizza. 

- Presupun că tot e mai bine decât să lucrezi pentru Firmele 
Mari de pe Wall Street. 

- Vom vedea. 

Blythe reuşi să scape de la firmă pentru un prânz rapid. Se 
întâlniră la un fast-food aglomerat din apropierea biroului ei şi 


ajunseră la o înţelegere în timp ce mâncau salată. Samantha 
avea să-şi plătească partea sa de chirie în cele trei luni rămase 
din contract, dar nu mai putea promite nimic dincolo de această 
dată. Blythe se agăța de slujba ei şi era cât de cât optimistă că 
nu avea să şi-o piardă. Ar fi vrut să păstreze apartamentul, însă 
nu-şi putea permite să plătească singură chiria. Samantha o 
asigură că erau şanse mari să se întoarcă în metropolă în scurt 
timp şi să-şi caute ceva de lucru. 

Puțin mai târziu în acea după-amiază, se întâlni cu Izabelle 
la cafea. Izabelle îşi făcuse deja bagajele şi urma să plece acasă, 
în Wilmington, ca să stea cu sora ei care avea o cameră liberă la 
subsol. Avea să facă stagiul la o asociaţie de sprijinire a copiilor, 
căutându-şi de lucru în acest timp. Era deprimată, acră şi 
nesigură în privinţa şanselor sale de supravieţuire. Când se 
îmbrăţişară de rămas-bun, amândouă ştiură că avea să treacă 
multă vreme până se vor revedea. 

În mod normal, Samantha ar fi trebuit să închirieze un 
autoturism în zona metropolitană a New Yorkului, să îl încarce şi 
apoi să pornească spre sud. Insă, aşa cum descoperi după 
câteva căutări pe telefon, orice maşină închiriată acolo ar fi avut 
plăcuţe de înmatriculare din New York. Probabil că ar fi putut 
găsi una în New Jersey, sau în Connecticut, dar toate trei ar fi 
trezit suspiciuni în Brady. Nu şi-l putea scoate din minte pe 
Romey. În fond, tipul era încă în libertate, făcându-şi de cap. 

Până la urmă îşi umplu două valize şi o geantă mare de 
pânză cu tot ce i se păru necesar pentru destinaţia ei. Un taxi o 
lăsă la Penn Station. Peste cinci ore, un alt taxi o ridică de la 
Union Station, în DC. Comandă nişte sushi şi îl mâncă împreună 
cu Karen, uitându-se la un film vechi, în pijamale. Nici nu-i 
pomeniră numele lui Marshall. 

Site-ul celor de la Gasko Leasing, din Falls Church, promitea 
o gamă largă de selecţie pentru autoturisme folosite, condiţii 
convenabile, acte ce preveneau orice motiv de neînţelegeri, 
asigurare uşor de cumpărat, satisfacția clientului garantată. Ea 
ştia destul de puţine despre automobile, dar ceva îi zicea că un 
model american ar fi produs mai puţină vâlvă decât vreunul 
din... Japonia, de exemplu. Căută pe internet şi dădu peste un 
Ford de mărime medie, din 2004, care i se păru potrivit. La 
telefon, vânzătorul îi zise că modelul era încă disponibil şi, ce 
era mai important, o asigură că va avea plăcuţe de 


înmatriculare de Virginia. „Da, doamnă, şi în faţă, şi în spate.” 
Luă un taxi până în Falls Church, unde se întâlni cu Ernie, 
vânzătorul. Lui Ernie îi plăcea să flirteze, să vorbească întruna, 
fără să observe mare lucru. Dacă ar fi fost ceva mai atent, și-ar 
fi dat seama cât de îngrozită era Samantha de închirierea pe un 
an a unei maşini folosite. 

De fapt, se gândise să-şi sune tatăl şi să-i ceară sfatul, însă 
renunţase. Işi spuse că era capabilă să ducă singură la bun 
sfârşit această sarcină relativ neimportantă. După două ore 
lungi în compania lui Ernie, ea porni în sfârşit la drum într-un 
Ford cât se poate de discret, cum numai un locuitor din Virginia 
ar fi putut să conducă. 


8 

Iniţierea constă dintr-o întâlnire cu un client nou, la opt 
dimineaţa. Din fericire pentru Samantha, care habar n-avea cum 
se desfăşoară o asemenea întâlnire, Mattie preluă controlul, îi 
şopti: „laţi notite, încruntă-te şi încearcă să pari că pricepi 
despre ce-i vorba”. Nicio problemă - exact aşa rezistase în primii 
doi ani la Scully & Pershing. 

Clienta era Lady Purvis, o femeie de vreo patruzeci şi ceva 
de ani, mamă a trei adolescenţi, al cărei soţ, Stocky, era 
încarcerat în prezent în comitatul vecin, Hopper. Mattie nu 
întrebă dacă Lady era numele ei adevărat; dacă era important, 
aspectul respectiv avea să se clarifice mai târziu. Insă, ţinând 
cont de înfăţişarea sa rustică şi de limbajul colorat, era greu de 
crezut că părinţii ei o botezaseră în mod oficial Lady. Părea 
obişnuită cu greutăţile vieţii, probabil pe undeva prin creierii 
munţilor, şi se enervă când Mattie îi zise că nu poate fuma în 
birou. Samantha, încruntată, scria întruna şi nu scotea o vorbă. 
Din primele cuvinte se contură o poveste tragică, plină de 
ghinioane şi necazuri. Familia locuia într-o rulotă, una ipotecată, 
şi rămăseseră în urmă cu plata ratelor; rămăseseră în urmă cu 
toate facturile. Cei doi adolescenţi mai mari se retrăseseră de la 
şcoală ca să caute slujbe ce nu existau, cel puţin nu în 
comitatele Noland, Hopper şi Curry. O amenințau că vor fugi de- 
acasă, ducându-se undeva în Vest ca să-şi câştige pâinea 
culegând portocale. Lady muncea pe unde apuca, făcând 
curăţenie prin case în weekenduri, având grijă de copii pentru 
cinci dolari pe oră - orice, numai să câștige un ban. 

infracţiunea lui Stocky: depăşirea limitei de viteză. Care 
dusese la verificarea permisului de conducere, expirat de două 
zile. Amenzile și cheltuielile de judecată se ridicaseră la 175 de 
dolari, bani pe care nu-i avea. Comitatul Hopper apelase la o 
firmă particulară care să scoată cumva banii de la Stocky şi de 
la alţi oameni săraci ce avuseseră neşansa de a comite delicte şi 
contravenţii. Dacă Stocky ar fi PUTUT plăti acea sumă, ar fi făcut- 
o şi ar fi fost eliberat. Dar pentru că era sărac şi lefter, cazul său 
fusese judecat diferit. Judecătorul decisese să-l lase în seama 
escrocilor de la Judicial Response Associates. 

Lady şi Stocky se întâlniseră cu un reprezentant de la JRA în 
ziua în care se înfăţişaseră în faţa instanţei, iar el le explicase 
planul de plăți. Compania respectivă percepea diverse 


comisioane - aşa-numitul Comision Principal (75 de dolari), un 
Comision Lunar pentru Servicii (35 de dolari) şi unul la final, 
presupunând că mai ajungeau până acolo, numit Comision de 
Finalizare, un chilipir de „numai” 25 de dolari. Cheltuielile de 
judecată şi alte câteva costuri suplimentare făceau ca suma 
totală să urce la 400 de dolari. Se gândiră că ar putea plăti 50 
de dolari pe lună, suma minimă acceptată de JRA; însă realizară 
în curând că 35 din cei 50 de dolari ar fi constituit de fapt 
Comsionul Lunar pentru Servicii. Incercară să renegocieze, dar 
cei de la JRA nu se cilintiră de pe poziţii. După ce achită două 
rate, Stocky renunţă şi atunci începură cu adevărat necazurile. 
Doi agenţi veniră la rulota lor după miezul nopţii şi îl arestară pe 
Stocky. Lady şi fiul cel mare protestară, iar poliţiştii îi 
ameninţară cu noile lor pistoale cu electroşocuri. Când Stocky fu 
dus din nou în faţa judecătorului, i se adăugară alte taxe şi 
amenzi. Noua sumă se ridica la 550 de dolari. Stocky încercă să 
explice că era lefter şi şomer, iar judecătorul îl băgase din nou la 
închisoare. Era acolo de două luni. Între timp, JRA continua să le 
perceapă acel comision lunar, care, dintr-un motiv neelucidat, 
urcase până la 45 de dolari. 

- Cu cât stă mai mult la închisoare, cu atât ne afundăm mai 
mult în datorii, rosti Lady, învinsă. 

Avea toate actele într-o punguţă de hârtie, iar Mattie începu 
să scotocească prin ele. Erau acolo scrisori furioase de la 
producătorul rulotei, care le finanţase şi cumpărarea ei, precum 
şi înştiinţări de prescriere a ipotecii, facturi de utilităţi cu data 
scadenţei mult depăşită, înştiinţări de plată a impozitelor, acte 
de la tribunal şi un vraf de documente de la JRA. Mattie le citi și i 
le dădu Samanthei, care nu ştia ce altceva să facă în afară deo 
listă cu toate aceste probleme. 

Lady nu mai rezistă şi spuse cu mâinile tremurânde: 


- Trebuie să fumez. Doar cinci minute. 

- Sigur, rosti Mattie. leşiţi pe hol. 

- Vă mulţumesc. 

- Câte pachete pe zi? 

- Doar două. 

- Ce marcă? 

- Charlies. Ştiu că ar trebui să mă las şi am încercat, dar e 


singurul lucru care mă mai calmează. 

Îşi luă poşeta şi ieşi din cameră. Mattie spuse: 

- Charlies este marca preferată în Apalaşia, o marcă mai 
ieftină, deşi un pachet costă patru dolari. Asta înseamnă opt 
dolari pe zi, 250 pe lună, şi pun pariu că Stocky fumează cam 
tot pe-atât. Probabil cheltuie 500 de dolari pe lună pe ţigări şi 
Dumnezeu ştie cât pe bere. lar dacă le mai rămâne vreun ban, 
probabil îşi cumpără bilete la loto. 


- Dar e ridicol! exclamă Samantha, uşurată că îşi poate da 
şi ea cu părerea în sfârşit. De ce fac asta? Ar putea plăti 
amenzile într-o lună şi l-ar scoate de la închisoare. 


- Ei nu gândesc aşa. Fumatul dă dependenţă, nu se pot lăsa 
cu una, cu două. 


- Bine. Pot să-ţi pun o întrebare? 


- Sigur. Pun pariu că vrei să ştii cum poate fi băgat un om 
la închisoarea datornicilor când ţara a abolit această practică 
încă de acum vreo două sute de ani. Am dreptate? 

Samantha dădu afirmativ din cap. Mattie continuă: 


- Cel mai probabil, mai eşti şi convinsă că întemnițarea 
cuiva pe motiv că nu-şi poate plăti o amendă sau o taxă încalcă 
şi Clauza de Protecţie Echitabilă din cel de-al Paisprezecelea 
Amendament. Şi sunt sigură că eşti la curent cu decizia Curţii 
Supreme din 1983, al cărei nume îmi scapă acum, prin care 
Curtea stipulează că, înainte ca persoană să poată fi băgată la 
închisoare pentru neplata unei amenzi, trebuie să se 
demonstreze că el sau ea refuză intenţionat să plătească. Cu 
alte cuvinte, ar putea să plătească, dar refuză. Şi aşa mai 
departe. Am dreptate? 

- Da, e un rezumat corect. 

- Se întâmplă pretutindeni. JRA dă târcoale pe lângă 
tribunale, pândind cazurile în care se judecă delicte, în cel puţin 
zece state din Sud. În medie, guvernele locale colectează 
aproximativ 30% din amenzile date. JRA intervine şi promite 
70%, fără ca asta să-i mai coste ceva pe contribuabili. Ei susţin 
că toate costurile sunt acoperite de oameni ca Stocky, care sunt 
escrocaţi astfel. Cum orice oraş și comitat are nevoie de bani, 
autorităţile semnează contracte cu JRA, iar instanţele lasă în 
seama lor aceste cazuri. Victimele sunt eliberate condiţionat şi, 


când nu mai pot plăti, sunt aruncate din nou la închisoare, unde 
costurile sunt suportate iarăşi de contribuabili. Şi uite cum 
oamenii ajung să plătească 30 de dolari pe zi pentru hrana şi 
cazarea lui Stocky. 


- N-are cum să fie legal! 


- Este legal deoarece nu este complet ilegal. Sunt oameni 
sărmani, Samantha, drojdia societăţii, şi legile de-aici sunt 
diferite. De aceea avem noi de lucru, ca să zic aşa. 

- Dar e groaznic! 


- Aşa este, şi asta nu-i tot. Fiind un deţinut condiţionat 
delincvent, Stocky ar putea să piardă bonurile de masă, 
subvenţia de cazare, permisul de conducere... la naiba, în unele 
state i-ar putea retrage chiar şi dreptul de vot, presupunând că 
s-a obosit să se înregistreze vreodată pe listele electorale. 

Lady reveni, duhnind a tutun şi la fel de agitată ca înainte. 
Continuară să verifice şi restul facturilor neplătite. 


- Puteţi să mă ajutaţi cumva? rosti ea cu ochii în lacrimi. 


- Sigur că da, zise Mattie cu un optimism uşor exagerat. Am 
înregistrat oarecare succese în negocierile cu JRA. Nu sunt 
obişnuiţi cu implicarea avocaţilor, şi pentru nişte tipi care trec 
drept duri, sunt uşor de intimidat. Ştiu că nu procedează corect 
şi se tem că i-ar putea prinde cineva. Îi cunosc pe judecătorii de 
acolo şi probabil că s-au săturat şi ei să îl întreţină pe Stocky. Il 
putem scoate din închisoare şi-l putem trimite înapoi la muncă. 
Apoi vom lua în calcul varianta insolvenţei pentru a salva casa şi 
pentru a mai şterge din datorii. O să văd cum mă pot înţelege cu 
cei de la companiile de utilităţi. 

Descrise aceste acţiuni îndrăzneţe de parcă ar fi fost deja 
realizate, iar Samantha se simţi deodată mai bine. Lady schiţă 
un zâmbet, primul şi singurul de până atunci. 

- Daţi-ne câteva zile ca să încropim un plan de bătaie, 
continuă Mattie. Puteţi să o sunaţi pe Samantha dacă aveţi 
întrebări. Ea va şti totul despre cazul vostru. 

Stagiara simţi cum îi sare inima din piept când îşi auzi 
pomenit numele. Momentan avea senzaţia că nu mai ştie 
absolut nimic. 


- Deci, avem doi avocaţi? întrebă Lady. 
- Da, cu certitudine. 


- Şi sunteţi... âă, pe gratis? 

- Exact, Lady. Noi prestăm servicii juridice gratuite. Nu 
percepem niciun comision. 

Lady îşi acoperi ochii cu mâinile şi izbucni în plâns. 

Samantha nu-şi revenise încă de pe urma întâlnirii cu 
primul client când fu chemată la o a doua întâlnire. Annette 
Brevard, „partenerul secund” de la Mountain Legal Aid Clinic, se 
gândi că ar fi fost de ajutor ca noua lor stagiară să vadă cum 
arată violenţa domestică. 

Annette era divorțată, mamă a doi copii, stabilită în Brady 
în urmă cu zece ani. Locuise cândva în Richmond şi practicase 
dreptul într-o firmă medie până când un divorţ cu scandal o 
gonise de-acolo. Fugise în Brady cu copiii ei şi se angajase la 
Mattie pentru că nu mai erau alte locuri de muncă disponibile în 
tot statul. În niciun caz nu intenţionase să rămână în Brady, dar 
cine îşi poate planifica viaţa de la un capăt la celălalt? Locuia 
într-o casă veche din centru. In spatele casei se afla un garaj. 
Deasupra garajului era un apartament cu două camere, locuinţa 
Samanthei în următoarele câteva luni. Annette hotărâse că, de 
vreme ce stagiul nu era plătit, nu se cădea să-i ceară bani de 
chirie. Se târguiseră o vreme, dar Annette era de neclintit. 
Samantha nu avea nicio altă opţiune viabilă, aşa că se mută 
acolo, promiţându-i să facă pe bona la nevoie. Ba chiar i se 
îngădui să-şi parcheze maşina în garaj. 

Clienta era o femeie de 36 de ani, pe nume Phoebe. Era 
căsătorită cu Randy, şi tocmai avuseseră un weekend neplăcut. 
Randy ajunsese la închisoare (aceeaşi închisoare de care 
Samantha scăpase ca prin urechile acului), iar Phoebe stătea în 
biroul avocatei cu ochiul stâng umflat, o tăietură pe nas şi cu o 
expresie îngrozită pe chip. Cu compasiune şi tact, Annette o 
făcu pe Phoebe să-şi depene povestea. Samantha se încruntă 
din nou, prefăcându-se că înţelege tot, fără să scoată o vorbă, şi 
îşi luă notițe, întrebându-se câţi nebuni trăiau prin părţile astea. 

Cu o voce atât de calmă, încât o linişti şi pe Samantha, 
Annette o îndemnă pe Phoebe să spună ce-avea de spus. 
Femeia căzuse pradă lacrimilor şi emoţiilor. Randy era traficant 
(şi dependent) de metamfetamină, şi beţiv pe deasupra, şi 
începuse s-o bată de-un un şi jumătate. Nu o lovise niciodată 
când încă mai trăia tatăl ei - Randy îi ştia de frică -, însă după ce 
acesta murise, cu doi ani în urmă, el începuse să fie violent. O 


ameninţa mereu cu moartea. Da, lua şi ea meth, dar cu mare 
grijă să nu devină dependentă. Aveau trei copii, toţi sub zece 
ani. Ea era la a doua căsătorie, el la a treia, Randy avea 42 de 
ani şi o sumedenie de prieteni duri care faceau trafic de meth. 
Ea se temea de oamenii ăştia. Aveau bani şi urmau să-i achite 
cauţiunea dintr-un moment în altul. Odată eliberat, Randy avea 
să dea de ea, mai mult ca sigur. Era furios că ea sunase în 
sfârşit la poliţie, care îl arestase. Insă îl cunoştea bine pe şerif şi 
nu aveau să-l ţină prea mult la închisoare. Avea să o bată până 
ce-şi retrăgea acuzaţiile de ultraj. Consumă un teanc întreg de 
şerveţele în timp ce-şi depănă povestea. 

Din când în când, Samantha mai nota şi întrebări 
importante precum „Unde mă aflu?” şi „Ce caut aici?” 

Phoebe se temea să se întoarcă în casa unde locuiau cu 
chirie, îşi trimisese copiii la o mătuşă din Kentucky. Un poliţist îi 
zisese că Randy urma să apară în faţa instanţei chiar în acea zi. 
Ar fi putut să fie acolo în aceste clipe, iar după ce judecătorul îi 
stabilea cauţiunea, amicii lui aveau să vină cu banii şi el avea să 
fie pus în libertate. 


- Trebuie să mă ajutaţi, repeta Phoebe întruna pe un ton 
rugător. O să mă omoare! 


- Nu, n-o să te omoare, replică Annette cu o siguranţă 
bizară. 

judecând după lacrimile lui Phoebe, după privirea ei 
înspăimântată şi după limbajul corporal, Samantha tindea să-i 
dea dreptate, bănuind că Randy avea să apară din clipă în clipă 
şi să facă scandal. Lui Annette însă nu părea să-i pese nici cât 
negru sub unghie de această posibilitate. 

„A mai trecut prin asta de-o sută de ori”, se gândi 
Samantha. 

- Samantha, zise Annette, intră pe internet şi verifică 
agenda curţii. 

Îi dictă repede site-ul unde putea găsi listele 
guvernamentale pentru comitatul Noland, iar stagiara se grăbi 
să-şi deschidă laptopul şi să-şi înceapă căutarea, ignorând-o 
câteva clipe pe Phoebe. 

- Trebuie să divorţez, zicea aceasta. Nu mai am cum să mă 
întorc acolo. 


- Bine, vom depune actele de divorţ mâine şi vom obţine o 


interdicţie prin care să-l ţinem departe de tine. 
- Ce este o interdicţie? 


- E o dispoziţie judecătorească şi, dacă o încalcă, îl va 
supăra pe judecător şi acesta îl va azvârli înapoi la închisoare. 
Asta o făcu să zâmbească, dar doar pentru o clipă. 


- Trebuie să plec din oraş, spuse. Nu mai pot sta aici. O să 
se drogheze din nou, o să uite de interdicţie şi de judecător şi o 
să vină să mă caute. Trebuie să-l ţină închis o vreme. Pot să 
facă asta? 


- Care sunt acuzaţiile, Samantha? întrebă Annette. 


- Vătămare corporală din culpă, răspunse aceasta după ce 
găsi cazul pe internet. Urmează să fie dus în faţa instanţei la ora 
unu după-amiaza. Nu s-a stabilit încă vreo cauţiune. 


- Vătămare corporală din culpă? Cu ce te-a lovit? 
Lacrimile se revărsară în şuvoi şi Phoebe îşi şterse obrajii cu 
dosul palmei. 


- Avea o armă, un pistol pe care îl ţinem în sertarul de la 
bucătărie, neîncărcat din cauza copiilor, dar cu gloanţele pe 
frigider, pentru orice eventualitate. Ne certam şi ţipam unul la 
celălalt, iar el a scos pistolul de parcă ar fi vrut să-l încarce şi să- 
mi facă felul. Am încercat să i-l smulg din mână şi el m-a lovit în 
cap cu el. Apoi l-a scăpat pe jos şi a început să mă plesnească. 
Am fugit din casă, m-am dus la vecini şi am sunat la poliţie. 

Calmă, Annette ridică mâna ca să o oprească. 


- De aceea este din culpă - pentru că a folosit o armă. Se 
uită la Phoebe şi la Samantha când rosti asta, apoi le lumină pe 
amândouă. În Virginia, sentinţa pentru aşa ceva este cuprinsă 
între cinci şi douăzeci de ani, în funcţie de circumstanţe - arma 
folosită, gradul de vătămare etc. 

Samantha îşi lua din nou notițe în grabă. Mai auzise de asta 
prin facultate, cu mulţi ani în urmă. Annette continuă: 

- Şi-acum, Phoebe... ne putem aştepta ca soţul tău să 
declare că tu te-ai repezit prima la armă, că tu l-ai lovit prima şi 
aşa mai departe, ba chiar ar putea încerca să te acuze el pe 
tine. Cum ai răspunde la aşa ceva? 

- Vorbim de-un tip cu 20 de centimetri mai înalt ca mine şi 
cu 40 de kilograme mai solid. Niciun om sănătos la cap nu ar 
crede că am sărit eu la bătaie. Poliţiştii, dacă vor spune 


adevărul, vor declara că era beat şi că îşi ieşise din minţi. Chiar 
s-a luptat cu ei până l-au liniştit cu pistolul cu electroşocuri. 

Annette zâmbi satisfăcută. Se uită la ceas, deschise un 
dosar şi scoase nişte hârtii. 

- Trebuie să dau un telefon peste cinci minute. Samantha, 
acesta este chestionarul nostru de divorţ. E destul de direct. Te 
rog să i-lciteşti lui Phoebe şi să obţii cât mai multe informaţii. 
Revin într-o jumătate de oră. 

Samantha luă chestionarul de parca ar fi completat zeci de 
asemenea documente până atunci. 

Peste o oră, singură la adăpostul propriului birou 
improvizat, Samantha închise ochii şi trase adânc aer în piept. 
Biroul părea să fi fost o magazie înainte, micuţ şi înghesuit, cu 
două scaune scâlciate şi o masă rotundă, căptuşită cu vinilin. 
Mattie şi Annette se scuzaseră şi-i promiseseră un spaţiu mai 
bun la un moment dat în viitor. Pe un perete era amplasată o 
fereastră mare care dădea spre parcarea din spate. Samantha 
era recunoscătoare pentru lumina naturală. 

Chiar dacă era un spaţiu mic, nici în New York nu fusese 
prea diferit. În pofida eforturilor sale, gândul îi fugea mereu spre 
New York, spre marea firmă şi toate promisiunile şi grozăviile 
sale. Zâmbi când realiză că nu mai lucra contracronometru; gata 
cu presiunea continuă de a factura cât mai multe ore, de a face 
cât mai mulţi bani pentru baştanii din conducere, de a-i 
impresiona în speranţa că într-o bună zi avea să ajungă exact ca 
ei. Se uită la ceas. Era 11 dimineaţa şi nu facturase niciun 
minut, şi nici nu avea s-o facă. Telefonul vechi sună şi, cum nu 
avea de ales, ridică receptorul. 


- Ai un apel pe linia doi, zise Barb. 

- Cine este? întrebă Samantha neliniştită. Era primul ei 
telefon. 

- Un tip pe nume Joe Duncan. Nu-mi sună cunoscut. 

- De ce vrea să stea de vorbă cu mine? 

- Nu mi-a spus. A spus doar că are nevoie de un avocat, şi 
momentan Mattie şi Annette sunt ocupate. Prin urmare, trebuie 
să-l preiei tu. 

- Ce fel de caz are? întrebă Samantha, privindu-şi cele şase 
machete de zgârie-nori îngrămădite pe un fişet. 


- Asistenţă socială. Ai grijă. Linia doi. 

Barb lucra ca recepţioneră cu jumătate de normă. 
Samantha vorbise cu ea doar câteva secunde în acea dimineaţă, 
când făcuseră cunoştinţă. La clinică mai lucra cu jumătate de 
normă şi o asistentă juridică, pe nume Claudelle. Erau numai 
femei. 

Apăsă tasta pentru linia doi şi spuse: 

- Samantha Kofer la telefon. 

Domnul Duncan îi dădu bună ziua şi o descusu un pic, ca să 
se asigure că era avocată în toată regula. Ea îl asigură că era, 
deşi începuse să aibă îndoieli deja. In scurt timp el începu să 
turuie. Trecea printr-o pasă proastă şi voia să discute cu cineva. 
Tot soiul de nenorociri se abătuseră asupra lui şi a familiei sale, 
şi din primele zece minute de conversaţie reieşea clar că avea 
destule probleme cât să ţină ocupat un mic cabinet de 
avocatură câteva luni bune. Era şomer - i se întrerupsese abuziv 
contractul de muncă, ceea ce era deja o altă poveste însă 
marea lui problemă era sănătatea. Işi dislocase o vertebră 
inferioară şi nu mai putea lucra. Aplicase la categoria 
persoanelor cu handicap din asigurările sociale, dar dosarul îi 
fusese respins. Acum pierdea totul. 

Cum Samantha nu avea prea multe de oferit, se mulţumi 
să-l lase să turuie în neştire. După jumătate de oră se plictisi 
totuşi. Era o adevărată provocare să pună capăt conversaţiei - 
omul era disperat şi se agăța de fiecare cuvânt de-al ei însă într- 
un final izbuti să-l convingă că avea să ceară părerea 
specialistei lor în probleme de asistenţă socială, urmând să-l 
contacteze ulterior. 

La amiază, Samantha era deja flămândă şi extenuată. Nu 
era vorba de oboseala produsă de orele de citit şi de meditat 
asupra documentelor groase, sau de presiunea necontenită de 
a-i impresiona pe oameni, sau de teama de a nu se ridica la 
înălţimea aşteptărilor şi de a fi astfel oprită din ascensiunea 
ierarhică. Nu era vorba de extenuarea pe care o simţise în 
ultimii trei ani. Acum era epuizată din cauza şocului şi a fricii de 
a privi la dezastrele emoţionale ale oamenilor adevăraţi, oameni 
deznădăjduiţi, cu o ultimă fărâmă de speranţă, care se aşteptau 
ca ea să îi ajute. 

Pentru restul celor din firmă însă, aşa arăta o dimineaţă 
obişnuită de luni. Se întâlniră să mănânce de prânz în sala 


principală de conferinţe, un ritual săptămânal, când discutau 
despre cazuri, clienţi sau orice altă chestiune mai presantă. Însă 
în această zi de luni subiectul principal fu reprezentat de noua 
stagiară. Erau curioase şi voiau să vadă ce-i cu ea. În sfârşit era 
îndemnată să vorbească. 

- Mi-ar prinde bine o mână de ajutor, recunoscu Samantha. 
Tocmai am vorbit la telefon cu un bărbat a cărui solicitare 
pentru ajutor de handicap a fost respinsă. Ce-o mai fi 
însemnând şi asta... 

Celelalte femei izbucniră în râs, amuzate. Termenul 
„handicap” părea să stârnească această reacţie. 

- Nu mai luăm cazuri de asistenţă socială, spuse Barb de la 
recepţie. Ea era prima care dădea ochii cu clienţii, de îndată ce 
intrau pe uşă. 

- Cum îl chema? întrebă Claudelle. 

Samantha ezită, privindu-le chipurile nerăbdătoare. 

- Hai să ne lămurim, mai întâi. Nu ştiu cum procedăm cu 
confidenţialitatea. Voi... adică noi... discutăm cazurile deschis 
sau fiecare este constrânsă de regulile relaţiei avocat-client? 

Noua remarcă stârni şi mai multe râsete. Toate cele patru 
femei începură să vorbească simultan, în timp ce râdeau, 
chicoteau şi ciuguleau din sanaviciuri. Samantha realiză de 
îndată că, între pereţii firmei, cele patru doamne vorbeau 
despre orice şi despre oricine. 

- Noi între noi vorbim liber, spuse Mattie. Dar nu scoatem 
nicio vorbă în afară. 

- Destul de corect. 


- ÎI chema Joe Duncan, zise Barb. Mi se pare oarecum 
cunoscut. 

- L-am avut eu de client acum câţiva ani - a depus o cerere 
care a fost respinsă, interveni Claudelle. Mi se pare că avea 
probleme la un umăr. 

- Ei bine, acum s-a extins la zona lombară, rosti Samantha. 
Nu sună deloc bine. 

- Este un reclamant în serie, replică Claudelle. Asta-i unul 
din motivele pentru care nu mai luăm cazuri de asistenţă 
socială. Sunt prea multe fraude în sistem. E multă corupţie, mai 
ales aici. 


- Deci, ce-i spun domnului Duncan? 


- E un cabinet de avocatură în Abingdon care se ocupă 
numai cu cazuri de handicap. 
Annette interveni în discuţie: 


- Cockrell şi Rhodes, poreciliţi Cock şi Roach, sau 
Cockroach! pe scurt. Băieți răi, înhăitaţi cu nişte medici şi cu 
judecători de la asistenţa socială. Toţi clienţii lor primesc 
aprobări. Au o mie de cazuri. 


- Ăştia ar fi în stare să obţină ajutor de handicap şi pentru 
un triatlonist, remarcă Mattie. 


- Deci, noi nu... 


- Nu. Niciodată. 

Samantha luă o muşcătură din sandviciul de curcan şi se 
uită la Barb. Fu cât pe ce să o întrebe: „Dacă nu luăm cazurile 
astea, de ce m-ai pus să răspund la telefon?” Alese în schimb să 
rămână în gardă. Cei trei ani petrecuţi în lumea Marilor Firme de 
avocatură îi ascuţiseră la maximum instinctele de supravieţuire. 
Înjunghiatul pe la spate era regula acolo, iar ea învățase cum să 
evite o asemenea soartă. 

Nu avea să discute acum cu Barb, însă va aduce vorba 
despre asta la momentul potrivit. 

Claudelle părea să fie meliţa grupului. Avea numai 24 de 
ani, era căsătorită de mai puţin de-un an, însărcinată şi cu 
probleme. Îşi petrecuse dimineaţa la toaletă, luptându-se cu 
greţurile şi nutrind cele mai spurcate gânduri faţă de bebeluşul 
său nenăscut, un băiat ce fusese deja numit după tatăl lui şi 
care provoca deja la fel de multe necazuri ca acesta. 

Tonul era surprinzător de grosolan. În decurs de 45 de 
minute nu numai că trecură în revistă toate problemele 
presante ale firmei, dar izbutiră şi să discute despre greţurile 
matinale, crampele menstruale, durerile facerii şi naşterea 
propriu-zisă, bărbaţi şi sex - niciuna dintre ele nu părea să fie 
satisfăcută în această ultimă privinţă. 

Annette puse capăt întâlnirii când se uită la Samantha şi 
zise: 

- Trebuie să fim la tribunal în cincisprezece minute. 


1 Gândac de bucătărie (n.tr.) 


9 

În general, experienţa ei cu sălile de judecată nu fusese 
una plăcută. Unele vizite fuseseră impuse, altele voluntare. In 
clasa a IX-a, marele Marshall Kofer avea un caz de accident 
aviatic într-o instanţă federală din centrul capitalei şi îl 
convinsese pe profesorul de educaţie civică al Samanthei că 
elevii săi aveau să înveţe foarte mult dacă-l urmăreau în 
acţiune. Vreme de două zile, puştii se plictisiseră de moarte în 
timp ce martorii-experţi se contraziceau pe tema aerodinamicii 
în caz de jivraj. Samantha nu numai că nu fusese mândră de 
tatăl său, dar îi venise să intre în pământ din cauza atenţiei 
nedorite. Din fericire pentru el, elevii se întorseseră la ore când 
juriul dăduse verdictul în favoarea producătorului, într-una 
dintre rarele lui înfrângeri. Şapte ani mai târziu, ea revenise în 
aceeaşi clădire, dar într-o altă sală unde urmărise cum tatăl ei 
pleda vinovat pentru infracțiunile de care era acuzat. Fusese o zi 
frumoasă pentru mama ei, care nici nu binevoise să vină la 
tribunal, aşa că Samantha stătuse lângă un unchi de-al ei, unul 
dintre fraţii lui Marshall, ştergându-se cu şerveţele la ochi. 
Printre cerinţele unui curs de la Georgetown se numărase şi 
participarea la un proces penal, însă o gripă uşoară o salvase de 
corvoadă. Toţi studenţii la Drept pun în scenă procese, şi ea 
savurase experienţa până la un punct, fără însă a-şi dori să 
participe la vreun proces adevărat. In perioada petrecută ca gre- 
fieră trecuse foarte rar printr-o sală de judecată. La interviu spe- 
cificase cât putuse de clar că nu voia să aibă de-a face cu 
litigiile. 

Şi iat-o acum, intrând în Tribunalul Districtual Noland şi 
îndreptându-se spre sala principală de judecată. Clădirea era o 
structură frumoasă şi veche, din cărămidă roşie, cu un acoperiş 
de tablă deasupra etajului doi. Ilnăuntru, un foaier prăfuit etala 
portretele tot mai şterse ale unor eroi bărboşi, iar un perete 
întreg era acoperit cu notificări juridice prinse de aviziere. O 
urmă pe Annette până la primul etaj, unde trecură pe lângă un 
aprod bătrân care moţăia în scaun. Se strecurară prin uşa dublă 
şi groasă, intrând în partea din spate a sălii de judecată. In 
partea din faţă, un judecător se afla la prezidiu, iar câţiva 
avocaţi frunzăreau documente, ducându-i o parte din ele. In 
dreapta era o boxă goală pentru juriu. Pe pereţii înalţi erau 
atârnate alte portrete şterse, înfăţişând numai bărbaţi, toţi 


bărboşi şi aparent foarte serioşi în privinţa chestiunilor juridice. 
Vreo două grefiere pălăvrăgeau şi flirtau cu avocaţii. Cei câţiva 
spectatori din sală aşteptau să vadă dreptatea triumfând. 

Annette încolţi un procuror, un bărbat pe care i-l prezentă 
grăbită stagiarei sale drept Richard, spunându-i acestuia că o 
reprezentau pe Phoebe Fanning, care avea să intenteze divorţ 
cât de curând. 

- Ce ştii? îl întrebă ea pe Richard. 

Cei trei se retraseră într-un colţ, aproape de boxa juriului, 
pentru ca nimeni să nu-i poată auzi. Richard zise: 

- Din declaraţiile poliţiştilor reiese că erau amândoi drogaţi 
şi că au hotărât să-şi lămurească neînțelegerile printr-o ceartă 
sănătoasă. El a câştigat, ea a pierdut. A apărut şi o armă în 
peisaj, descărcată, iar el o pocnit-o în cap cu arma respectivă. 

Annette relată versiunea lui Phoebe în vreme ce Richard 
asculta cu atenţie. După ce termină, el spuse: 


- Hump este avocatul lui, şi acum nu-şi doreşte decât să 
obţină o cauţiune ieftină. Eu voi cere una mai ridicată şi poate 
vom izbuti să-l ţinem pe individ în puşcărie încâ două, trei zile, 
să-l lăsăm să se răcorească până ce ea apucă să o întindă de- 
aici. 

Annette dădu din cap în semn de aprobare, apoi zise: 

- Mulţumesc, Richard. 

Hump era Cal Humphrey, un tip care avea un cabinet prin 
faţa căruia tocmai trecuseră. Annette îl salută şi i-o prezentă pe 
Samantha, care fu îngrozită când îi văzu burta uriaşă. O pereche 
de bretele ordinare erau întinse la maximum, părând gata să 
sară de pe el, cu consecinţe pe care nici nu şi le putea închipui. 
Hump şopti că „omul lui”, Randy, (pentru o clipă nu-şi mai 
aminti numele de familie) trebuie să iasă din închisoare pentru a 
reveni la lucru. Hump nu credea varianta prezentată de Phoebe, 
sugerând că întregul conflict izbucnise când ea îşi atacase soţul 
cu un pistol neîncărcat 


- De-asta s-au inventat procesele, bombăni Annette când 
se despărţiră de Hump. 

Randy Fanning şi alţi doi deţinuţi fură escortaţi în sala de 
judecată şi duşi în primul rând. Li se scoaseră cătuşele şi un 
poliţist rămase în apropiere. Cei trei ar fi putut fi membri ai 
aceleiaşi bande - combinezoane portocalii de deţinuţi, chipuri 


nerase, păr răvăşit şi priviri aspre. Annette şi Samantha se 
aşezară în public, cât mai departe posibil. Barb intră pe vârfuri 
în sală, îi dădu lui Annette un dosar şi-i zise: „Actele de divorţ”. 

Când judecătorul îl chemă pe Randy Fanning la prezidiu, 
Annette îi trimise un mesaj scris lui Phoebe, care aştepta în 
maşina ei, în faţa tribunalului. Randy aşteptă în faţa 
judecătorului, cu Hump în dreapta şi cu Richard în stânga, dar 
ceva mai departe. Hump începu să depene o poveste despre 
nevoia clientului său de a se întoarce la lucru, despre familia lui 
cu rădăcini adânci în comitatul Noland, despre faptul că se 
puteau bizui pe el să se prezinte în faţa instanţei în orice 
moment şi aşa mai departe. Era vorba de o simplă dispută 
conjugală ajunsă în spaţiul public şi lucrurile se puteau rezolva 
fără a mai fi nevoie de o implicare suplimentară a sistemului 
judiciar. În timp ce el turuia, Phoebe se furişă în sală şi se aşeză 
lângă Annette. Mâinile îi tremurau şi avea lacrimi în ochi. 

Vorbind din partea procuraturii, Richard insistă asupra 
gravităţii acuzațiilor şi asupra posibilităţii cât se poate de reale 
ca Fanning să primească o condamnare aspră. „Prostii”, replică 
Hump. Omul lui era nevinovat. Omul lui fusese atacat de soţia 
sa „labilă”. Dacă femeia alegea să preseze în această speţă, ar 
fi putut ajunge chiar ea la închisoare. Avocaţii continuară să se 
contrazică astfel o vreme. 

Judecătorul, un domn chel, în vârstă şi paşnic, întrebă calm: 

- Am înţeles că presupusa victimă se află în sala de 
judecată. Este adevărat, doamnă Brevard? 

Annette sări în picioare şi zise: 

- Este chiar aici, onorată instanţă. Se apropie de prezidiu de 
parcă ar fi fost la ea acasă, cu Phoebe pe urme. Noi o 
reprezentăm pe Phoebe Fanning şi vom depune actele de divorţ 
în următoarele zece minute. 

Samantha, aflată încă la adăpost în public, observă privirea 
cruntă pe care Randy Fanning i-o aruncă soţiei sale. Richard 
profită de ocazie şi rosti: 

- Onorată instanţă, ar fi bine să remarcăm rănile de pe faţa 
doamnei Fanning. Femeia asta a fost snopită în bătaie. 

- Nu sunt orb, replică judecătorul. Văd că dumneavoastră 
nu aveţi nicio rană pe faţă, domnule Fanning. De asemenea, 
instanţa observă că aveţi peste un metru optzeci şi o constituţie 


solidă. Soţia dumneavoastră este mai mărunţică, să spunem. Aţi 
pocnit-o? 

Randy se foi de pe un picior pe celălalt, simțindu-se cu 
musca pe căciulă şi izbuti să îngaime: 

- Ne-am certat, domnule judecător. Ea a început. 


- Sunt convins. Cred că-i mai bine să vă las câteva zile să 
vă calmati. Vă veţi întoarce la închisoare şi vom relua şedinţa 
joi. Între timp, doamnă Brevard, împreună cu clienta 
dumneavoastră veţi continua să vă ocupați de problemele ei 
presante şi mă veţi ţine la curent. 


- Dar clientul meu îşi va pierde slujba, onorată instanţă! 
interveni Hump. 


- Nu are ce slujbă să-şi piardă, i-o tăie scurt Phoebe. Taie 
lemne ocazional, iar ocupaţia lui de bază e vânzarea de 
metamfetamină. 

Toată lumea păru să înghită în sec când vorbele ei răsunară 
în sală. Randy era gata să reia scandalul de unde se oprise şi îşi 
privi soţia cu ură viscerală. Judecătorul zise, într-un final: 

- Ajunge! Aduceţi-1 înapoi joi. 

Un aprod îl lua de braţ pe Randy, scoţându-l din sala de 
judecată. 

La uşa principală stăteau doi bărbaţi, doi zurbagii cu păr 
încâlcit şi cu tatuaje. Aceştia se uitară chiorâş la Annette, 
Samantha şi Phoebe când ele ieşiră din încăpere. Phoebe le 
şopti însoţitoarelor sale pe hol: 

- Tipii ăia sunt băgaţi şi ei în traficul de metamfetamină, 
împreună cu Randy. Trebuie să plec din oraşul ăsta. 

Samantba se gândi: „S-ar putea să te urmez şi eu cât de 
curând” 

Intrară la Registratură şi depuseră actele de divorţ. Annette 
cerea o audiere de urgenţă pentru obţinerea unui ordin de 
restricţie prin care să-l ţină la distanţă pe Randy de familia sa. 

- Cel mai devreme vă pot programa miercuri după-amiază, 
rosti o grefieră. 

- Da, vă rog, replică Annette. 

Cei doi golani aşteptau în faţa uşii tribunalului, şi între timp 
li se alăturase şi un al treilea tânăr mânios. Acesta se postă în 
faţa lui Phoebe şi mărâi: 


- Ai face bine să-ţi retragi plângerea, fetiţo, sau vei avea de 
suferit. 

Phoebe nu se trase îndărăt; se uită la el într-un fel ce trăda 
ani de familiaritate şi dispreţ. Îi spuse lui Annette: 


- Acesta este fratele lui Randy, Tony, de-abia a ieşit din 
închisoare. 

- M-ai auzit? Am zis să-ţi retragi plângerea, repetă Tony pe 
un ton ceva mai ridicat. 

- Tocmai am depus actele de divorţ, Tony. S-a terminat. O 
să plec din oraş cât pot de repede, dar mă voi întoarce la 
termenele de judecată. Nu-mi retrag plângerea, aşa că dă-te din 
calea mea, te rog. 

Un golan se holba la Samantha, celălalt la Annette. 
Confruntarea se încheie când Hump şi Richard ieşiră din tribunal 
şi văzură ce se întâmplă. 

- Ajunge, rosti Richard, şi Tony bătu în retragere. 


- Hai să mergem, fetelor, spuse Hump. Vă conduc până la 
birou. 

În timp ce Hump mergea de-a lungul străzii principale, 
vorbind întruna despre un alt caz în care se înfrunta cu Annette, 
Samantha îi urmă, zguduită de incident şi întrebându-se dacă nu 
cumva trebuia să poarte şi ea un pistol în poşetă. Nu era de 
mirare că Donovan practica dreptul cu un mic arsenal în dotare. 

Nu mai avură clienţi în acea după-amiază, din fericire. 
Auzise deja destule necazuri pentru o zi şi trebuia să studieze. 
Annette îi împrumută câteva materiale de seminar concepute 
pentru avocaţii începători, cu secţiuni despre divorţ şi relaţii 
casnice, testamente şi proprietăţi, insolvenţă, proprietari şi 
chiriaşi, angajare, imigrație şi asistenţă guvernamentală. O 
secţiune despre ajutoare pentru silicoză fusese adăugată 
ulterior. Erau chestiuni seci, cel puţin în scris, dar ea aflase deja 
pe pielea ei că aceste cazuri numai plictisitoare nu erau. 

La ora cinci îl sună pe domnul Joe Duncan şi-l informă că nu 
putea să-l ajute cu apelul pe care el voia să-l facă faţă de 
decizia celor de la Asigurări Sociale. Şefele sale nu îi îngăduiau 
să îl reprezinte. Îi dădu numele a doi avocaţi particulari care se 
ocupau de asemenea cazuri şi îi ură toate cele bune. Omul nu fu 
deloc mulţumit de răspunsul ei. 

Se opri pe la biroul lui Mattie şi trecură în revistă prima ei zi 


de lucru. Până acum era bine, deşi încă nu-şi revenise complet 
după scurta confruntare de pe treptele tribunalului. 


- Nu se vor lua de un avocat, o linişti Mattie. Mai ales deo 
femeie. Fac meseria asta de 26 de ani şi nu am fost niciodată 
atacată. 


- Felicitări. Dar ameninţată ai fost? 


- Poate, de vreo două ori, dar nimic care să mă sperie. O să 
te descurci. 

Plecă mult mai împăcată de la birou, însă nu se putu abţine 
să nu arunce priviri împrejur pana sa ajunga la maşina. O ceața 
uşoara se lăsa peste oraş şi se întunecase şi mai mult. Parcă în 
garajul de sub apartamentul său şi urcă treptele. 

Fiica lui Annette, Kim, avea 13 ani, iar fiul, Adam, 10. Erau 
intrigaţi de noua lor „colocatară” şi insistaseră să vină şi ea la 
masă, însă Samantha nu avea de gând să le stea pe cap la cină 
seară de seară. Dat fiind programul ei încărcat, precum şi cel al 
lui Blythe, se obişnuise să mănânce singură. 

Din pricina slujbei sale solicitante, Annette nu prea avea 
timp să gătească. Era limpede că nici curăţenia nu era o 
prioritate pentru ea. Cina constă în macaroane cu brânză 
încălzite la microunde, completate cu felii de roşii din grădina 
unui client. Băură apă din sticle de plastic, nicidecum de la 
robinet. În timp ce mâncau, copiii o bombardară pe Samantha 
cu întrebări despre viaţa ei, cum fusese să crească în DC, să 
locuiască şi să lucreze în New York, şi cum de alesese să vină 
tocmai în Brady. Erau deştepţi, siguri pe ei, uşor de mulţumit şi 
nu se dădeau în lături să pună întrebări personale. Erau şi 
respectuoşi, neuitând să adauge mereu un „Da, doamna” şi 
„Nu, doamnă” . Decisesera ca era prea tanara ca sa i se 
adreseze cu „doamna Kofer”, iar lui Adam i se păru că 
Samantha era prea lung. Conveniră în cele din urmă asupra 
variantei „domnişoara Sam”, deşi Samantha spera ca ei să 
renunţe cât mai repede la acel „domnişoara”. li anunţă că avea 
să le fie bonă, iar asta păru să-i nedumerească. 


- De ce avem nevoie de bonă? întrebă Kim. 


- Pentru ca mama voastră să poată ieşi în oraş şi să facă şi 
ea ce vrea, replică Samantha. 
Asta li se păru amuzant. 


- Dar ea nu iese niciodată în oraş, zise Adam. 


- Este adevărat, recunoscu Annette. Nu-s prea multe de 
făcut în Brady. De fapt, nu-i nimic de făcut; poate doar să mergi 
la biserică de trei ori pe săptămână. 

- Şi nu mergeţi la biserică? întrebă Samantha. 

Din ce apucase sa vadă până acum în Apalaşia, rămăsese 
cu impresia că la fiecare cinci familii exista câte o bisericuţă cu 
turlă albă şi înclinată. Erau biserici peste tot, împărtăşind cu 
toatele infailibilitatea Sfintei Scripturi, fără a cădea de acord şi 
în alte privinţe. 

- Mai mergem câteodată duminica, rosti Kim. 

După cină, Kim şi Adam strânseră cuminţi masa şi puseră 
vasele în chiuvetă. Nu aveau maşină de spălat vase. Voiau să se 
uite la televizor cu domnişoara Sam, ignorându-şi temele, dar 
Annette îi goni în cele din urmă în micile lor dormitoare. Simţind 
că musafira ei se cam plictisea, Annette spuse: 

- Hai să bem un ceai şi să vorbim. 

Neavând nimic de făcut, Samantha acceptă. Annette luă un 
maldăr de rufe murdare şi le băgă în maşina de spălat de lângă 
frigider. Puse detergent şi fixă programul. 

- Zgomotul o să acopere tot ce spunem, explică ea, 
căutând pliculeţe de ceai într-un bufet. Bei decofeinizat? 


- Sigur, zise Samantha. 

Trecu în sufragerie, o încăpere aglomerată cu rafturi ticsite 
cu cărţi, vrafuri de reviste şi mobilă care nu mai fusese ştearsă 
de praf de luni bune. Într-un colţ se afla un televizor cu ecran 
plat (apartamentul de deasupra garajului nu avea televizor), iar 
în alt colţ Annette păstra un birouaş cu un computer şi un teanc 
de dosare. Aduse două ceşti cu ceai aburind, îi dădu una 
Samanthei şi spuse: 

- Hai să stăm pe canapea şi să vorbim ca între fete. 


- Bine. Te-ai gândit la vreun subiect anume? 

Aşezându-se, Annette rosti: 

- Hai să începem cu sexul. Cât de des ţi-o tragi în New 
York? 

Samantha râse de francheţea întrebării, apoi ezită, 
încercând să-şi amintească de ultima dată când făcuse sex. 

- Să ştii că nu-i atât de extravagant cum crezi, sincer. 
Adică... poate fi, dacă te pasionează asta, dar eu şi prietenele 


mele eram prea ocupate ca să mai avem timp de distracţie. 
leşirile mele constau într-o cină plăcută şi ceva de băut, după 
care eram mult prea obosită ca să mai fac altceva decât să mă 
culc... singură. 

- E greu de crezut. Cu toţi bărbaţii ăia tineri şi bogaţi ieşiţi 
la agăţat... Am urmărit Sex and the City de nenumărate ori. De 
una singură, desigur, după ce se duc la culcare copiii. 

- Eu n-am urmărit serialul. Am auzit de el, însă în cea mai 
mare parte a timpului eram la birou. Am avut un singur iubit în 
ultimii trei ani. Henry, un actor disperat să-şi găsească de lucru, 
foarte drăguţ şi bun la pat, dar care se săturase de programul şi 
de oboseala mea. Sigur, întâlneşti o grămadă de tipi, însă 
majoritatea sunt la fel de ocupați ca tine. Au oricând femei la 
îndemână. Sunt şi mulţi bădărani, multe pramatii cu ifose care 
nu vorbesc decât despre bani şi se laudă că pot cumpăra orice. 

- Vai, ce dezamăgită sunt! 

- Nu-i cazul. Nu este atât de spectaculos cum ai crede. 

- Niciodată? 

- Sigur, m-am mai combinat cu câte unul uneori, dar n-a 
fost nimic memorabil. Samantha sorbi din ceai şi întrebă la 
rândul ei: Şi tu? Eşti mai activă la capitolul ăsta în Brady? 

Fu rândul lui Annette să râdă. Făcu o pauză, luă o gură de 
ceai şi apoi rosti cu mâhnire: 

- Aici nu prea se întâmplă mare lucru. Am făcut o alegere şi 
acum trăiesc cu ea, dar m-am împăcat cu asta. 


- Ce alegere? 


- Când am venit aici, acum zece ani, bătând complet în 
retragere. Divorțul era un coşmar şi trebuia să plec cât mai 
departe de fostul meu soţ. Şi să-mi iau şi copiii. Aproape că a 
rupt legătura cu noi. Acum am 45 de ani, sunt cât de cât 
atrăgătoare, mă menţin destul de bine, spre deosebire de... 

- M-am prins. 

- Hai să zicem doar că nu am cine ştie ce competiţie în 
comitatul Noland. Au existat vreo doi tipi cumsecade de-a lungul 
timpului, dar nu tocmai genul alături de care să vreau să trăiesc. 
Unul era cu douăzeci de ani mai în vârstă, şi pur şi simplu nu le- 
am putut face asta copiilor. În primii ani, vreo jumătate din 


femeile din oraş au încercat să mă combine cu vreun văr sau 
altul. Apoi am realizat că voiau de fapt să mă vadă măritată ca 
să nu mai stea cu grija soţilor lor. Insă bărbaţii însuraţi nu mă 
atrag. Sunt o pacoste prea mare şi aici, şi la oraş. 


- Atunci de ce mai stai aici? 


- Bună întrebare. Nu ştiu dacă voi mai rămâne. Este un loc 
bun să-ţi creşti copiii, deşi ne facem griji în privinţa riscurilor de 
mediu. Brady este sigur, din punctul ăsta de vedere, însă nu 
departe de aici, în coloniile miniere şi-n depresiunile montane, 
copiii se îmbolnăvesc în mod constant din cauza apei 
contaminate şi a prafului de cărbune. Ca să-ţi răspund la 
întrebare, am rămas pentru că îmi place foarte mult ce fac. Ţin 
la oamenii care au nevoie de ajutorul meu. Pot face o mică 
diferenţă în vieţile lor. l-ai întâlnit şi tu azi. Ai văzut teama şi 
deznădejdea lor. Au nevoie de mine. Dacă plec, ar putea să-mi 
ia cineva locul, dar nu-i garantat. 


- Cum te deconectezi când pleci de la birou? 


- Nu reuşesc să fac asta mereu. Problemele lor sunt prea 
personale, aşa că mai am şi nopţi nedormite. 


- Mă bucur să aud asta deoarece nu-mi pot lua gândul de la 
Phoebe Fanning, cu faţa ei tumefiată, cu copiii ascunşi la o rudă 
şi cu un bătăuş drept soţ, care probabil o va omori când va ieşi 
de la închisoare. 

Annette surâse amar. 

- Am văzut o grămadă de femei în situaţia ei, şi au 
supravieţuit toate. Phoebe va fi bine, după o vreme. Se va muta 
în altă parte - o vom ajuta şi noi - şi va divorța de el. Nu uita că 
acum el este la închisoare şi vede pe pielea lui cum e viaţa după 
gratii. Dacă face vreo prostie, riscă să-şi petreacă tot restul vieţii 
în puşcărie. 

- Nu mi-a lăsat impresia că se gândeşte prea mult înainte 
să acţioneze. 

- Ai dreptate. E un idiot şi-un drogat. Nu zic că ei îi va fi 
uşor, dar o să fie bine. 

Samantha expiră şi îşi lăsă ceaşca pe măsuţă. 

- Îmi pare rău. Pur şi simplu nu-s obişnuită cu aşa ceva. 

- Cu ce? Cu oamenii reali? 


- Da, şi cu cât de mult te afunzi în problemele lor, pe care 
ei se aşteaptă să le rezolvi. În ultimul dosar la care am lucrat în 
New York clientul nostru era un tip extrem de dubios, cu o avere 
de vreun miliard de dolari, care voia să construiască un hotel 
foarte înalt şi aerodinamic în plin Greenwich Village. Era de 
departe cel mai urât proiect pe care l-am văzut vreodată, de un 
prost gust fără margini. A concediat trei sau patru arhitecţi, iar 
clădirea era din ce în ce mai mare şi arăta din ce în ce mai 
urâtă. Primăria a refuzat categoric proiectul, aşa că el a dat-o în 
judecată, s-a dat bine pe lângă politicieni şi s-a purtat ca mulţi 
alţi dezvoltatori imobiliari din Manhattan. L-am întâlnit o dată, în 
fugă, când a venit la noi, la birou, ca să urle la şeful meu. O 
adevărată scursură. Şi individul era clientul nostru, clientul meu. 
Îl detestam. Voiam să piardă. 

- Te cred... 

- Chiar a pierdut, şi noi ne-am bucurat în sinea noastră. 
Imaginează-ţi: am muncit ore nenumărate, i-am luat o avere 
întreagă tipului şi la sfârşit, când i-a fost respins proiectul, nouă 
ne venea să sărbătorim. Ce părere ai de o asemenea relaţie cu 
clienţii? 

- Şi eu aş fi sărbătorit. 

- Acum îmi fac griji pentru Lady Purvis, al cărei soţ e la 
închisoarea datornicilor, şi pentru Phoebe, care trebuie să fugă 
din oraş înainte ca soţul ei să fie eliberat pe cauţiune. 

- Bine-ai venit în lumea noastră, Samantha. Mâine o să fie 
şi mai şi. 

- Nu sunt sigură că s făcută pentru aşa ceva. 

- Ba da, eşti. Trebuie să fii tare în meseria asta, şi tu eşti 
mult mai tare decât crezi. 

Adam reveni, susţinând că-şi terminase temele şi dorind să 
o provoace pe domnişoara Sam la o partidă de gin rummy. 

- Se crede mare cartofor, îi zise Annette. Şi trişează. 


- N-am mai jucat niciodată gin rummy, spuse domnişoara 
Sam. 
Adam amestecă pachetul ca un dealer din Las Vegas. 


10 

Mattie îşi începea majoritatea zilelor de lucru cu o cafea, la 
ora opt fix, cu uşa biroului închisă, cu telefonul nebăgat în 
seamă şi cu Donovan aşezat în faţa ei, punând-o la curent cu 
ultimele bârfe. Nu era neapărat nevoie să închidă uşa, căci 
nimeni altcineva nu mai venea la serviciu înainte de 8.30, când 
ajungea Annette după ce îşi ducea copiii la şcoală. Cu toate 
acestea, Mattie punea preţ pe aceste clipe de intimitate 
petrecute în compania nepotului ei şi prefera să le protejeze. 

Regulile şi procedurile noului loc de muncă nu erau dintre 
cele mai stricte, iar Samanthei i se zisese să vină „pe la nouă” şi 
să lucreze până când considera ea, spre sfârşitul după-amiezii. 
La început crezuse că trecerea de la o săptămână de lucru de 
100 de ore la una de 40 avea să fie dificilă, dar descoperi că nu 
era cazul. Nu mai dormise până la şapte de ani buni şi 
experienţa i se părea extrem de plăcută. Totuşi, la opt îi venea 
deja să se caţăre pe pereţi şi ardea de nerăbdare să-şi înceapă 
ziua. Marţi se furişă pe uşa de la intrare, trecu pe lângă biroul lui 
Mattie, de unde se auzeau voci înfundate, şi căută ibricul de 
cafea în bucătărie. Tocmai se instalase în spatele biroului pentru 
o oră sau două de studiu, asta dacă nu avea să fie chemată să 
mai participe la vreo altă întâlnire cu un client, când Donovan 
apăru şi rosti: 

- Bun venit în oraş. 

- Bună, făcu ea. 

EI îşi roti privirea şi spuse: 

- Pun pariu că biroul tău din New York era mult mai mare. 

- Nu chiar. Pe noi, începătorii, ne înghesuiau în nişte spaţii 
strâmte unde îţi puteai atinge colegii întinzându-te numai puţin. 
Astfel făceau economii cu chiria pentru ca şefii să-şi poată 
păstra veniturile la un anumit nivel. 


- Pare să-ţi fie dor de locul ăla. 

- Cred că nu mi-am revenit încă din şoc. Îi arătă spre 
celălalt scaun din încăpere şi-i zise: la loc. 

Donovan se aşeză relaxat pe scaun şi rosti: 


- Mattie mi-a spus că ai fost la tribunal încă din prima zi. 

- Da. Ce ţi-a mai spus? 

Samantha se întreba dacă mişcările ei zilnice aveau să fie 
trecute în revistă de cei doi în fiecare dimineaţă, la cafea. 


- Nimic important, doar sporovăială obişnuită de avocaţi de 
provincie. Randy Fanning a fost un tip decent, cândva... până să 
se apuce de metamfetamină. O să sfârşească fie mort, fie la 
închisoare, ca mulţi alţi ţipi de pe-aici. 

- Pot să împrumut unul dintre pistoalele tale? 

El râse. 


- N-o să ai nevoie de armă. Traficanţii de metamfetamină 
sunt aproape inofensivi pe lângă companiile miniere. Când vei 
începe să le dai în judecată în mod repetat, atunci îţi voi da un 
pistol. Ştiu că-i devreme, dar te-ai gândit ce faci la prânz? 

- Nu m-am gândit încă nici ce fac la micul dejun. 


- Îţi fac eu cinste cu prânzul. Un prânz de afaceri, în biroul 
meu. Sandvici cu salată de pui? 

- Cum aş putea refuza? 

- Eşti liberă la amiază? 

Ea se prefăcu că-şi verifică agenda încărcată, apoi: 

- E ziua ta norocoasă. Întâmplarea face să am o pauză la 
ora aia. 

El sari în picioare şi spuse: 

- Ne vedem atunci. 

Ea studie în linişte o vreme, sperând să nu fie deranjată. 
Prin pereţii subţiri o auzea pe Annette discutând un caz cu 
Mattie. Telefonul suna din când în când, iar Samantha îşi ţinea 
răsuflarea şi se ruga de fiecare dată ca Barb să direcţioneze 
apelantul către un alt birou, către un avocat care ştia ce-i de 
făcut. Norocul ei dură până pe la zece, când Barb îşi băgă capul 
pe uşă şi zise: 

- O să fiu plecată vreo oră. Ocupă-te tu de recepţie. 

Dispăru înainte ca Samantha să o poată întreba ce însemna 
asta mai exact. 

însemna că trebuia să stea la biroul lui Barb, singură, 
vulnerabilă şi gata să fie abordată de vreun sărman fără bani, 
venit să-şi angajeze un avocat adevărat. Însemna că trebuia să 
răspundă la telefon şi să redirecţioneze apelurile spre Mattie sau 
Annette, sau să piardă vremea. Cineva ceru să vorbească cu 
Annette, care era într-o întâlnire cu un client. Altcineva dori să 
stea de vorbă cu Mattie, care plecase la tribunal. O altă 
persoană avea nevoie de-un sfat cu privire la o cerere pentru 


ajutor de handicap, iar Samantha îi recomandă imediat o firmă 
particulară. În sfârşit, uşa de la intrare se deschise şi doamna 
Francine Crump intră în clinica lor cu o problemă care avea să 
nu-i dea pace Samanthei luni în şir. 

Femeia nu-şi dorea altceva decât un testament, unul „care 
să nu coste nimic”. Testamentele simple sunt documente 
necomplicate, şi chiar şi cei mai novici dintre avocaţi se pot 
înhăma la întocmirea lor. Ba se poate spune că începătorii 
profită de orice ocazie ivită ca să le redacteze, deoarece e 
foarte greu să greşeşti cu ceva. Sigură pe sine, Samantha o 
conduse pe doamna Crump într-o mică sală de conferinţe şi lăsă 
uşa deschisă pentru a sta cu ochii pe recepţie. 

Doamna Crump avea 80 de ani şi îşi arăta vârsta din plin. 
Soţul ei murise de mult, iar cei cinci copii se împrăştiaseră în 
cele patru zări, niciunul dintre ei nerămânând aproape de casa 
părintească. Îi zise că o uitaseră; veneau rar în vizită, o sunau la 
fel de rar. Voia să aibă un testament simplu prin care să nu le 
lase nimic. „Scoateţi-i pe toţi de-acolo”, rosti ea cu o îndârjire 
uimitoare. Din felul în care arăta, precum şi din faptul că voia 
să-şi întocmească gratis testamentul, Samantha deduse că nu 
avea cine ştie ce agoniseală. Doamna Crump locuia în Eufaula, o 
comunitate restrânsă „pierdută prin Jacobs Holler”. Samantha îşi 
notă numele de parcă ar fi ştiut exact unde se afla locul 
respectiv. Femeia nu avea datorii, iar singurele bunuri mai 
valoroase erau o casă veche şi optzeci de pogoane de pământ, 
teren care fusese în familia ei dintotdeauna. 

- Aveţi vreo idee cam cât valorează terenul? întrebă 
Samantha. 

Doamna Crump molfâi un pic şi răspunse: 

- Mult mai mult decât crede lumea. Vedeţi dumneavoastră, 
compania minieră a venit anul trecut şi a încercat să-l cumpere, 
de fapt tot încearcă să-l cumpere de ceva vreme încoace, dar eu 
le-am zis să-şi ia tălpăşiţa. N-am de gând să-l vând unei 
companii miniere. Puțin mai încolo de pământul meu au început 
deja să dinamiteze Muntele Cat, ceea ce-i mare păcat. N-are ce 
să facă ditamai compania minieră cu el. 

- Cât v-au oferit? 

- Mult, şi nu le-am spus nici copiilor. Nici nu am de gând să 
le spun. Stau rău cu sănătatea şi nu mai am multe zile. Dacă 


pun mâna pe pământ, copiii o să-l vândă companiei înainte să 
se întărească ţărâna peste mine. Exact aşa vor face. Îi ştiu eu. 
Băgă mâna în poşetă şi scoase nişte hârtii împăturite. Asta-i 
testamentul pe care l-am semnat acum cinci ani. Copiii m-au 
dus la un avocat, ceva mai jos pe strada asta, şi m-au pus să-l 
semnez. 

Samantha despături încet hârtiile şi citi ultimul testament al 
lui Francine Cooper Crump. Cel de-al treilea paragraf stipula că 
totul avea să le rămână celor cinci copii, în părţi egale. 
Samantha îşi luă câteva notițe inutile şi spuse: 

- Bun. Deci, doamnă Crump, trebuie să ştiu valoarea 
aproximativă a acestui teren pentru a putea calcula taxele 
succesorale. 

- Ce anume? 

- Cât v-a oferit compania minieră? 

Femeia păru uşor jignită, apoi se trase mai aproape şi şopti: 

- Ceva mai mult de 200 000, dar el valorează dublu. Poate 
chiar triplu. Nu te poţi bizui pe o companie minieră. jJecmănesc 
pe toată lumea şi la sfârşit te fură. 

Deodată testamentul simplu nu mai era atât de simplu. 
Samantha continuă cu precauţie, întrebând: 

- În regulă. Şi cine va primi cele optzeci de pogoane 
conform noului testament? 

- Vreau să i le las vecinei mele, Jolene. Are un teren pe 
celălalt mal al pârâului şi nici ea nu vrea să vândă. Am încredere 
în ea şi mi-a promis deja că va avea grijă de pământul meu. 

- Aţi discutat despre asta cu ea? 


- Vorbim tot timpul despre asta. Ea şi soţul ei, Hank, au 
spus că-şi vor modifica şi ei testamentele, lăsându-mi mie 
pământul lor în caz că mor înaintea mea. Însă ei stau mai bine 
cu sănătatea. Cred că eu o să mă duc înaintea lor. 

- Şi dacă mor ei primii? 

- Mă îndoiesc. Eu am probleme cu tensiunea şi cu inima, 
plus bursită. 

- Înţeleg, dar dacă totuşi mor ei înaintea dumneavoastră, şi 
apoi muriţi şi dumneavoastră, cui îi va rămâne tot acest 
pământ? 


- În niciun caz copiilor mei, şi nici alor lor. Doamne fereşte! 
Scapi de dracu' şi dai de ta-su. 


- Am înţeles, însă cineva trebuie să moştenească pământul. 
La cine v-aţi gândit? 

- De aceea am venit aici, ca să vorbesc cu un avocat. Nu 
ştiu ce să fac şi aş vrea un sfat. 

Acum că ştia ce era în joc, existau mai multe variante. Era 
clar că noul testament avea să fie contestat de către cei cinci 
copii, şi în afară de cele citite în materialele de seminar, 
Samantha n-avea deloc habar despre acest tip de procese. Îşi 
amintea vag vreo două cazuri de la un curs din facultate, dar 
trecuse mult de-atunci. Trase de timp, îşi luă notite şi puse 
întrebări cât de cât relevante încă o jumătate de oră, apoi reuşi 
să o convingă pe doamna Crump să revină peste câteva zile, 
după ce firma îi analiza situaţia. Barb se întoarse şi dădu dovadă 
de-o mare abilitate în scoaterea pe uşă a noii cliente. 


- Ce-a mai fost şi asta? o întrebă Barb după ce plecă 
doamna Crump. 


- Nu sunt sigură. Mă duc în biroul meu. 

Biroul lui Donovan arăta mult mai bine decât cel de la 
clinică. Scaune de piele, covoare groase, parchet. Un candelabru 
vechi atârna în centrul foaierului. Primul gând al Samanthei fu 
că în sfârşit dăduse peste cineva din Brady care câştiga un ban. 
Recepţionera lui, Dawn, o întâmpină politicoasă şi o anunţă că 
şeful ei o aştepta la etaj. Apoi plecă şi ea în pauza de prânz. În 
timp ce urca scara în spirală, Samantha o auzi cum închide şi 
încuie uşa de la intrare. Nu se vedea ţipenie de om. 

Donovan vorbea la telefon, în spatele unui birou mare de 
lemn care părea să fie foarte vechi. El îi făcu semn să intre, îi 
arătă spre un scaun masiv şi zise: 

- Trebuie să închid. Trânti telefonul şi-i spuse: Bun venit pe 
domeniul meu. Aici se întâmplă toată acţiunea. 

- Nu-i rău, rosti ea, uitându-se în jur. 

Încăperea era mare şi dădea spre un balcon. Pe toţi pereţii 
erau biblioteci, toate ticsite cu obişnuitele tratate şi tomuri 
groase menite să impresioneze. Într-un colţ se afla un rastel cu 
cel puţin câteva arme mortale. Samantha nu ştia să 
deosebească o puşcă obişnuită de una de vânătoare, însă 


colecţia părea bine îngrijită şi gata de folosire. 
- Arme peste tot, observă ea. 


- Vânez mult, întotdeauna am vânat. Când creşti în munţii 
ăştia, creşti practic în pădure. Am omorât prima căprioară la 
şase ani, cu un arc. 

- Felicitări. Şi de ce voiai să luăm prânzul împreună? 

- Aşa ai promis, nu ţi-aminteşti? Săptămâna trecută, chiar 
după ce ai fost arestată şi te-am scos eu de la închisoare. 

- Dar parcă era vorba să luăm prânzul în localul acela. 

- M-am gândit că aici nu ne deranjează nimeni. În plus, 
încerc să evit locurile publice. Aşa cum ţi-am explicat, sunt o 
grămadă de oameni pe-aici care nu mă au la inimă. Uneori mai 
spun chestii şi fac scandal în public. Îţi strică orice chef. 


- Dar nu văd mâncarea. 


- E în centrul de comandă. Vino cu mine. Sări în picioare şi 
ea îl urmă pe un hol scurt până într-o încăpere lungă, fără 
ferestre, în capătul unei mese aglomerate erau două recipiente 
de plastic şi două sticle de apă. Eli le arătă şi-i zise: Prânzul e 
servit. 

Samantha se duse la un perete lateral şi se uită la o 
fotografie mărită, înaltă de vreo doi metri şi jumătate. Era în 
culori şi înfăţişa o scenă şocantă şi tragică. Un bolovan masiv, 
cam cât o maşină mai mică, trecuse printr-o rulotă, rupând-o în 
două şi făcând ravagii. 

- Ce-i asta? îl întrebă ea. 

Donovan veni lângă ea şi spuse: 

- Păi, pentru început, e un proces. Bolovanul acela a făcut 
parte vreun milion de ani din Muntele Enid, situat la aproximativ 
65 de kilometri de-aici, în comitatul Hopper. Acum vreo doi ani, 
au început să exploateze la suprafaţă muntele, i-au dinamitat 
stratul superior şi au scos cărbunele din el. Anul trecut, pe 14 
martie, la ora patru dimineaţa, un buldozer deţinut şi folosit de o 
firmă de potlogari pe nume Strayhorn Coal debarasa zona de 
pietre, fără autorizaţie, şi bolovanul ăsta a fost împins în valea 
cu deşeuri. Din cauza mărimii sale, el a prins viteză în timp ce 
se prăvălea de-a lungul albiei abrupte a acestui pârâu. Îi arătă 
spre o hartă mărită de lângă fotografie. La vreun kilometru şi 
jumătate de locul din care a fost dislocat de buldozer, s-a ciocnit 


cu această mică rulotă. În dormitorul din spate erau doi fraţi, 
Eddie Tate, 11 ani, şi Brandon Tate, 8 ani. Dormeau tun, cum 
era de aşteptat. Tatăl lor era la puşcărie, pentru fabricare de 
metamfetamină. Mama lor era la lucru, într-un magazin mic de 
cartier. Băieţii au fost omorâţi instantaneu, striviţi, făcuţi una cu 
pământul. 

Samantha rămase cu gura căscată, holbându-se la poză şi 
nevenindu-i a crede. 

- Ce oribil! 

- Da, într-adevăr. Viaţa lângă o exploatare minieră de 
suprafaţă nu-i niciodată lipsită de evenimente. Pământul se 
cutremură şi fisurează fundaţiile clădirilor. Praful de cărbune 
este peste tot în aer şi acoperă totul. Apa din fântâni e 
portocalie. Cad pietre mai mereu. Am avut un caz acum doi ani, 
în Virginia de Vest: un cuplu, domnul şi doamna Herzog, stăteau 
lângă mica lor piscină într-o după-amiază călduroasă de 
sâmbătă, când un bolovan de-o tonă a apărut de nicăieri şi a 
aterizat drept în apă. l-a făcu fleaşcă. Piscina s-a fisurat. Am dat 
compania în judecată şi am obţinut nişte bani, dar nu mulţi. 

- Şi i-ai dat în judecată pe cei de la Strayhorn Coal? 

- A, da! Procesul începe lunea viitoare, în Colton. 

- Deci, compania nu vrea să cadă la învoială? 


- Compania a fost amendată de către bravii noştri 
reglementatori. Au lovit-o „tare”, cu o amendă de 20 000 de 
dolari, decizie la care a făcut recurs. Nu, nu vrea să cadă la 
învoială. Ne-au oferit, împreună cu compania lor de asigurări, 
100 000 de dolari. 

- 100 000 de dolari pentru doi copii morţi? 


- Copiii morţi nu valorează prea mult, mai ales în Apalaşia. 
Nu au valoare economică deoarece nu lucrează, evident. Este 
un caz extraordinar pentru daune punitive - Strayhorn Coal are 
un capital de jumătate de miliard de dolari - şi am de gând să 
cer un milion, două. Însă deştepţii care legiferează în Virginia au 
decis cu ani buni în urmă să limiteze daunele punitive. 

- Cred că-mi amintesc asta de când învăţam pentru 
examenul de admitere în barou. 


- Pragul este de 350 000 de dolari, indiferent de acţiunile 
inculpatului. A fost un cadou din partea legislativului nostru 


pentru industria de asigurări, ca orice alt prag. 
- Vorbeşti ca tatăl meu. 
- Vrei să mănânci sau ai de gând să stai aici o oră întreagă? 
- Cred că mi-a pierit pofta de mâncare. 


- Mie nu. 

Se aşezară la masă şi-şi desfăcură sandviciurile. Samantha 
muşcă dintr-al ei, dar îşi pierduse complet apetitul. 

- Ai încercat să cazi la învoială cu ei? întrebă ea. 


- Eu am cerut un milion, ei au oferit 100 000; este o 
diferenţă mult prea mare. Ei, avocaţii de la asigurări şi 
compania minieră, se bazează pe faptul că familia avea deja 
probleme şi nu era foarte închegată. De asemenea, se mai 
bazează şi pe faptul că mulţi juraţi din această regiune fie se 
tem de marile companii miniere, fie le susţin tacit. Când dai în 
judecată o companie minieră în Apalaşia, nu te poţi bizui mereu 
pe un juriu obiectiv. Chiar şi cei care dispreţuiesc companiile 
tind să o facă în tăcere. Toată lumea are o rudă sau un prieten 
angajat de ele. lar asta produce o dinamică foarte interesantă în 
sala de judecată. 

Samantha mai luă o îmbucătură şi se uită în jur. Pereţii erau 
acoperiţi cu fotografii şi hărţi color mărite, unele marcate drept 
probe materiale, altele părând să aştepte începerea procesului. 

- Locul ăsta îmi aminteşte de biroul tatălui meu, pe 
vremuri, zise ea. 

- Marshall Kofer. Am căutat informaţii despre el. A fost un 
avocat pledant pe cinste cândva. 

- Da, a fost. În copilărie, dacă voiam să-l văd trebuia să îl 
vizitez la birou, asta dacă era în oraş. Lucra încontinuu. 
Conducea o firmă mare. Când nu străbătea lumea cu avionul în 
căutarea celor mai recente catastrofe aviatice, era în birou, 
pregătindu-se de proces. Aveau o încăpere mare, aglomerată - 
dacă mă gândesc mai bine, cred că îi spuneau tot centru de 
comandă. 

- Nu-i ca şi cum aş fi inventat eu termenul. Majoritatea 
avocaţilor pledanţi au o astfel de cameră. 

- Şi pereţii erau acoperiţi cu fotografii şi diagrame mari şi 
tot felul de probe. Era impresionant, chiar şi în ochii unui copii. 


Încă mai simt tensiunea şi neliniştea din încăpere când el şi 
oamenii lui se pregăteau de proces. Vorbim de accidente 
importante, cu mulţi morţi, mulţi avocaţi şi tot tacâmul. Mai 
târziu mi-a explicat că majoritatea cazurilor lui nici nu ajungeau 
la proces. Rareori se punea problema stabilirii responsabilităţii. 
Avionul se prăbuşea, şi nu din vina pasagerilor. Companiile 
aeriene au o grămadă de bani şi de asigurări, şi îşi fac griji în 
privinţa imaginii lor, aşa că aleg să cadă la învoială. Pe sume 
imense. 
- Te-ai gândit vreodată să lucrezi cu el? 


- Nu, niciodată. Are o fire imposibilă, sau cel puţin aşa avea 
pe-atunci. Are un ego uriaş, e obsedat de muncă şi-i destul de 
nesuferit. N-am vrut să am de-a face cu lumea lui. 

- Şi-apoi s-a prăbuşit chiar el. 

- Da, într-adevăr. 

Se ridică şi se duse către o altă fotografie, una care înfăţişa 
o maşină contorsionată. Un echipaj de intervenţie se chinuia să 
scoată pe cineva prins înăuntru. Donovan rămase pe scaun, 
mestecând un cartof prăjit. Îi zise: 

- Cazul acela s-a judecat în comitatul Martin, din Virginia de 
Vest, acum trei ani. L-am pierdut. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Un camion cu cărbuni cobora de pe munte, supraîncărcat 
şi cu viteză mare; a derapat dincolo de linia continuă şi a intrat 
în Honda aia micuță. Şoferiţa se numea Gretchen Bane, în 
vârstă de 16 ani, clienta mea. A murit acolo. Dacă priveşti mai 
atent, îi vei observa piciorul stâng în partea de jos a imaginii, 
atârnând oarecum prin portieră. 

- Mă temeam eu că-i vorba de aşa ceva. Şi juriul a văzut 
imaginile? 

- A, da. Au văzut totul. Le-am arătat toate detaliile juraţilor, 
timp de cinci zile, dar nu a contat. 

- Cum de-ai pierdut? 

- Pierd cam jumătate din procese. În cazul respectiv, 
şoferul camionului a depus mărturie, jurând să spună numai 
adevărul, apoi a minţit vreme de trei ore. A declarat că Gretchen 
a trecut de linia continuă şi a provocat accidentul, făcând să 


pară că ea ar fi vrut să se sinucidă. Companiile miniere sunt 
şirete - nu trimit niciodată un singur camion deodată. Sunt 
mereu câte două, astfel încât există întotdeauna un martor 
favorabil. Camioane care transportă câte o sută de tone de 
cărbune, traversând poduri de douăzeci de tone încă folosite de 
autobuze şcolare şi ignorând cu seninătate orice regulă de 
circulaţie. Accidentele care se produc sunt în general 
catastrofale. În Virginia de Vest omoară câte un şofer nevinovat 
pe săptămână. Camionagiul jură că n-a greşit cu nimic, amicul 
lui îi susţine declaraţia, nu mai există alţi martori, aşa că juriul 
dă dreptate companiei. 


- Nu poţi face recurs? 

Donovan râse de parcă ar fi auzit cea mai haioasă poantă. 
Luă o gura de apa şi spuse: 

- Sigur că da, încă mai avem dreptul ăsta. Însă în Virginia 
de Vest judecătorii sunt aleşi, ceea ce-i reprobabil. Virginia are 
nişte legi proaste, dar măcar noi nu ne alegem judecătorii. Acolo 
e cu totul altă situaţie. Curtea Supremă din Virginia de Vest 
numără cinci membri. Aceştia au mandate de patru ani şi 
candidează ca să fie realeşi. Ghici cine contribuie cu cele mai 
mari sume în campanii. 

- Companiile miniere. 

- Exact. Îi influenţează pe politicieni, pe reglementatori, pe 
judecători şi deseori controlează juriile. Deci, nu-i tocmai 
climatul ideal pentru reclamanţi. 

- Adică poţi să-ţi pui pofta-n cui dacă vrei un proces corect, 
rosti ea, privind în continuare fotografiile. 

- Mai câştigăm ocazional. În cazul lui Gretchen, am avut 
noroc. La o lună după proces, acelaşi şofer a mai lovit o maşină. 
Din fericire, nu a mai murit nimeni, s-a lăsat doar cu câteva oase 
rupte. Polițistul care a ajuns la locul accidentului l-a dus pe şofer 
la secţie, ca să-l chestioneze. Acesta se purta dubios şi într-un 
final a recunoscut că era la volan de 15 ore, fără pauze. Pentru a 
rămâne în priză, bea Red Bull cu votcă şi trăgea metamfetamină 
pe nas. Polițistul a pornit reportofonul şi l-a descusut despre 
cazul Bane. Omul a recunoscut că patronul îl silise să mintă. Am 
obţinut o copie a stenogramei şi am depus mai multe moţiuni. 
Instanţa a acceptat într-un final o rejudecare a procesului; încă 
aşteptăm să stabilească termenul. Până la urmă, tot le vin eu de 


hac. 
- Ce s-a întâmplat cu şoferul? 


- A devenit informator şi i-a dat în gât pe cei de la Eastpoint 
Mining, compania la care lucra. Cineva i-a tăiat cauciucurile de 
la maşină şi a tras de două ori prin fereastra lui de la bucătărie, 
aşa că acum se ascunde în alt stat. Îi dau eu bani ca să se 
descurce. 

- E legal să faci asta? 


- Nu-i o întrebare corectă în bazinul carbonifer. Aici nu 
există doar alb şi negru. Duşmanul încalcă toate regulile scrise, 
deci luptele nu sunt niciodată curate. Dacă joci după reguli, 
pierzi, chiar şi când eşti de partea binelui. 

Ea reveni la masă şi ciuguli dintr-un cartof prăjit. Îi zise: 

- Ştiam eu că-i mai bine să nu mă bag în litigii. 

- Îmi pare rău să aud asta, replică el surâzând, urmărindu-i 
fiecare mişcare cu ochii săi negri. Mă bătea gândul să-ţi ofer o 
slujbă. 

- Îmi pare rău. 

- Vorbesc serios. M-ar ajuta dacă ai face nişte muncă de 
documentare; te plătesc. Ştiu cât câştigi la clinică, aşa că m-am 
gândit că nu ţi-ar strica să ai şi-o a doua slujbă, ca asistentă pe 
documentare. 

- Aici, în biroul tău? 

- Unde altundeva? Nu te-ar încurca deloc cu stagiatura; ar 
fi numai după program şi în weekenduri. Dacă încă nu te-ai 
plictisit în Brady, nu mai ai mult oricum. 

- De ce tocmai eu? 


- N-am pe cine altcineva. Am doi asistenţi juridici, şi unul 
pleacă mâine. Nu am încredere în alţi avocaţi din oraş şi nici în 
altcineva de la vreun alt cabinet de avocatură. Sunt paranoic 
când vine vorba de confidenţialitate, şi tu de-abia ai venit, aşa 
că nu ai apucat să afli mare lucru sau să cunoşti pe careva. Eşti 
candidatul perfect. 


- Nu ştiu ce să zic. Ai vorbit cu Mattie? 
- Despre asta, nu. Însă, dacă te interesează, pot discuta şi 


cu ea. Rareori mă refuză. Gândeşte-te. Dacă nu vrei, te înţeleg 
perfect. 


- Bine, mă voi gândi la asta. Dar de-abia am început să 
lucrez într-un loc şi nu aveam de gând să-mi găsesc altceva, nu 
prea curând, în orice caz. În plus, chiar nu-mi plac litigiile. 

- Nu va trebui să vii în faţa instanţei. Doar te-ascunzi aici, 
te documentezi, scrii nişte rezumate şi stai peste program, cum 
eşti obişnuită să faci. 

- Încercam să scap de asta. 


- Te înţeleg. Gândeşte-te bine şi vorbim mai încolo. 

Mâncară câteva clipe în tăcere, dar atmosfera era prea 
apăsătoare. Samantha rosti, într-un final: 

- Mattie mi-a povestit câte ceva despre trecutul tău. 

El zâmbi şi împinse mâncarea la o parte. 

- Ce vrei să ştii? Nu am secrete. 

Ea se îndoia că lucrurile stăteau chiar aşa. Îi veniră în minte 
mai multe întrebări: Ce s-a întâmplat cu tatăl tău? Cât de 
serioasă e despărţirea de soţia ta? Cât de des o vezi? 

Poate altădată. Spuse: 

- Nimic important. Doar că ai un trecut interesant, atâta 
tot. 

- Interesant, trist, tragic, plin de aventuri. Toate laolaltă. 
Am 38 de am şi voi muri tanar. 

Ea nu se putu gândi la nicio replică. 


11 

Şoseaua spre Colton şerpuia printre munţi, urcând şi cobo- 
rând, oferind panorame uluitoare ale crestelor compacte, apoi 
ale văilor presărate cu colibe dărăpănate, cu rulote şi cu maşini 
vechi. Urma cursul pâraielor iuți şi învolburate, cu apă destul de 
limpede cât să poată fi băută, şi chiar când te obişnuiau cu 
frumuseţea, trecea pe lângă o altă aşezare de căsuțe părăginite, 
înghesuite una într-alta la umbra veşnică a muntelui. Contrastul 
era izbitor: frumuseţea crestelor faţă de sărăcia oamenilor care 
locuiau între ele. Mai vedeai şi câteva case frumoase, cu peluze 
îngrijite şi gărduleţe albe, însă căminele din vecinătatea lor nu 
erau de obicei la fel de prospere. 

Mattie conducea şi vorbea, în timp ce Samantha admira 
peisajul. Când urcară o porţiune de drum mai dreaptă (o raritate 
prin acele locuri), un camion lung se apropie din cealaltă 
direcţie. Era murdar, plin de praf, cu o prelată de pânză peste 
platforma din spate. Cobora în mare viteză spre poalele 
muntelui, dar rămânea pe banda potrivită. După ce trecu pe 
lângă ele, Samantha zise: 

- Bănuiesc că aşa arată un camion cu cărbuni. 

Mattie se uită în oglinda retrovizoare, ca şi cum nu l-ar fi 
observat. 

- A, da. Transportă cărbunele după ce a fost spălat şi este 
gata de comercializare. Sunt pretutindeni. 

- Donovan mi-a vorbit de ele ieri. Nu le vede cu ochi buni. 

- Pun pariu că TIR-ul ăsta era supraîncărcat şi probabil nu ar 
fi trecut de inspecţie. 


- Nu le verifică nimeni? 


- Nu în mod regulat. Pe deasupra, companiile miniere ştiu 
dinainte când vine inspecția. Preferaţii mei sunt inspectorii de 
protecţia muncii care monitorizează exploziile. Au program 
prestabilit, aşa că atunci când ajung la o exploatare de 
suprafaţă, ghici ce? Totul e ca la carte. De îndată ce pleacă, 
compania dinamitează fără să-i mai pese de reguli. 

Samantha presupuse că Mattie ştia totul despre prânzul ei 
cu Donovan din ajun. Aşteptă o clipă să vadă dacă pomeneşte 
ceva de oferta de lucru. Nicio vorbă. Ajunseră în vârful unui 
munte şi începură o nouă coborâre. Mattie zise: 


- Hai să-ţi arăt ceva. Nu durează decât un minut. 


Frână şi viră pe un drum mai îngust, cu mai multe curbe şi 
creste mai abrupte. Urcau din nou. Un semn anunţa o zonă de 
picnic cu o privelişte nemaipomenită chiar în faţă. Opriră pe o 
fâşie îngustă de pământ, cu două mese de lemn şi o pubelă. In 
faţa lor se întindeau kilometri întregi de munţi, acoperiţi cu 
păduri dese de foioase şi conifere. Coborâră din maşină şi se 
duseră până la un gard şubred care avea rolul să împiedice 
oamenii şi vehiculele să cadă într-o vale unde n-ar mai fi fost 
găsiţi niciodată. 

- Asta-i un loc bun de unde poţi observa cum decurge o 
decopertare de la distanţă, rosti Mattie. Trei situri - îi arătă spre 
stânga. Acolo este mina de pe Muntele Cat, nu departe de 
Brady. Drept înainte este mina de la Loose Creek, din Kentucky. 
lar în dreapta se vede mina Little Utah, tot din Kentucky. Sunt 
toate active şi toate extrag cărbunele cât de repede e omeneşte 
posibil. Munţii aceia aveau o înălţime de 900 de metri cândva, la 
fel ca vârfurile vecine. Şi uită-te la ei acum. 

Culmile fuseseră  scalpate de toată verdeaţa, fiind 
transformate în mormane de piatră şi noroi. Piscurile fuseseră 
îndepărtate şi acum păreau nişte cioturi de degete pe o mână 
schilodită. În jurul lor erau munţi neatinşi, toţi îmbrăcaţi în 
portocaliul şi galbenul toamnei, o privelişte splendidă 
schimonosită de cele trei excepţii. 

Samantha încremeni, holbându-se cu gura căscată şi 
încercând să cuprindă cu mintea gradul devastării. Într-un final 
spuse: 

- Aşa ceva nu poate fi legal! 


- Mă tem că este, conform legislaţiei federale. Din punct de 
vedere tehnic, e legal. Însă modul lor de acţiune e cât se poate 
de ilegal. 

- Şi nu-i nicio cale prin care să poată fi opriţi? 

- Sunt procese pe rol, de 20 de ani tot sunt. Am obţinut 
câteva victorii la nivel federal, dar toate deciziile bune au căzut 
la apel. Curțile de apel sunt pline cu oameni numiţi de 
republicani. Însă continuăm lupta, chiar şi-aşa. 

- Cine anume? 

- Băieţii buni, cei care se opun exploatării de suprafaţă. Eu 
una nu sunt implicată direct ca avocată, dar sunt în tabăra 


corectă. Aici suntem într-o minoritate evidentă, însă nu ne dăm 
bătuţi. Mattie se uită la ceas şi zise: Ar trebui să plecăm. 
După ce reveniră în maşină, Samantha rosti: 


- Îţi cam întoarce stomacul pe dos, nu? 


- Da. Au distrus în mare parte modul nostru de viaţă de- 
aici, din Apalaşia. Deci, da, mi se întoarce stomacul pe dos. 

Când intrară în Colton, o luară pe Center Street şi, după 
câteva cvartale, apăru şi tribunalul în dreapta. 


- Donovan are proces aici, săptămâna viitoare, spuse 
Samantha. 


- A, da, unul mare. Cei doi băieţei. Ce tragic! 
- Cunogşti cazul? 


- Da. A făcut mare vâlvă la vremea respectivă. Ştiu mai 
multe detalii decât mi-aş fi dorit. Sper să câştige. L-am sfătuit să 
cadă la înţelegere, să obţină ceva pentru familie, dar el vrea să 
dea un exemplu. 


- Deci, nu-ţi ascultă sfaturile? 


- Donovan face de obicei ce vrea el, şi de cele mai multe ori 
are dreptate. 

Parcară în spatele tribunalului şi intrară în clădire. Spre 
deosebire de tribunalul din comitatul Noland, cel din Hopper era 
o structură modernă năucitoare, care probabil arătase 
extraordinar pe hârtie cândva. Construit din piatră şi sticlă, avea 
tot soiul de unghiuri bizare, irosind o grămadă de spaţiu din 
cauza designului său îndrăzneţ. Samantha se gândi că arhitectul 
îşi pierduse în cele din urmă autorizaţia. 

- Tribunalul vechi a ars din temelii, îi explică Mattie în timp 
ce urcau pe trepte. Însă aşa păţesc toate. 

Samantha nu pricepu prea bine ce voia să spună cu asta. 
Lady Purvis aştepta agitată pe hol, în faţa sălii de judecată, şi 
zâmbi uşurată când îşi văzu avocatele. Mai erau şi alte persoane 
pe-acolo, aşteptând începutul şedinţei. După ce schimbară 
câteva vorbe, Lady le arătă un tânăr cu faţă palidă, într-o 
jachetă de poliester şi cu cizme lucioase şi ascuţite în picioare. 


- lată-1: lucrează la JRA. Îl cheamă Snowden, Laney 
Snowden. 


- Aşteaptă aici, zise Mattie. Cu Samantha pe urmele ei, se 


duse ţintă la domnul Snowden, care făcu ochii tot mai mari pe 
măsură ce se apropia de el. Dumneavoastră sunteţi 
reprezentantul JRA? întrebă Mattie. 

- Da, eu sunt, rosti Snowden, mândru nevoie mare. 

Ea îi băgă sub nas o carte de vizită, ca şi cum l-ar fi împuns 
cu un pumnal, şi-i spuse: 

- Eu mă numesc Mattie Wyatt şi sunt avocata lui Stocky 
Purvis. Dumneaei este asociata mea, Samantha Kofer. Am fost 
angajate ca să obţinem eliberarea clientului nostru din 
închisoare. 

Snowden se trase un pas înapoi, dar Mattie se duse după 
el. Samantha, neştiind ce să facă, adoptă rapid o postură şi o 
înfăţişare agresivă. Se uită urât la Snowden, care o privi pierdut, 
încercând să-şi dea seama cum de un coate-goale ca Stocky 
Purvis îşi permitea să angajeze nu unul, ci go; avocaţi. 

- Bine, zise el. Achitaţi suma şi îl scoatem de la închisoare. 


- Clientul meu nu are nicio leţcaie, domnule Snowden. Cred 
că atâta lucru aţi priceput şi dumneavoastră până acum. Şi nu 
poate câştiga bani câtă vreme l-aţi băgat la închisoare. Nu aveţi 
decât să-i fixaţi câte comisioane ilegale vreţi, adevărul este că 
omul nu poate câştiga niciun ban din locul în care se află acum. 

-Am o hotărâre judecătorească, replică Snowden 
triumfător. 

- Ei bine, vom vorbi despre această hotărâre cu domnul 
judecător. Va fi modificată şi Stocky va fi eliberat. Dacă nu doriţi 
să negociaţi, veţi rămâne cu buza umflată. 

- Bine. Şi ce propuneţi voi, fetelor? 

- Nu-mi spune mie fată! se răsti Mattie la el. 

Snowden se trase în spate speriat, ca şi cum urma să fie 
ameninţat cu unul din acele procese de hărţuire sexuală de care 
citeşti prin ziare. Făcând feţe-feţe, Mattie se apropie şi mai mult 
de Snowden şi-i zise: 

- Uite cum facem. Clientul meu datorează comitatului apro- 
ximativ 200 de dolari, amendă şi alte taxe. Voi i-aţi mai adăugat 
vreo patru sute aşa, de distracţie. Suntem dispuşi să achităm o 
sută din suma aia, un total de cel mult trei sute, într-un interval 
de şase luni. Asta-i oferta finală. 

Snowden arboră un zâmbet fals, clătină din cap şi zise: 


- Îmi pare rău, doamnă Wyatt, dar nu ne putem împăca cu 
o asemenea ofertă. 

Fără să-şi ia ochii de la el, Mattie băgă mâna în servietă şi 
scoase nişte hârtii. 

- Atunci încercaţi să vă împăcaţi cu asta, rosti ea, 
fluturându-i hârtiile prin faţă. Sunt actele unui proces ce va fi 
intentat la curtea federală împotriva firmei Judicial Response 
Associates (vă voi adăuga şi pe dumneavoastră ca inculpat mai 
târziu) pentru arestare şi  întemniţare ilegală. Vedeţi 
dumneavoastră, domnule Snowden, Constituţia specifică destul 
de clar că nu poţi întemniţa o persoană nevoiaşă pentru că nu-şi 
poate achita datoriile. Nu mă aştept să ştiţi aşa ceva, deoarece 
sunteţi o şleahtă de escroci. Totuşi, credeţi-mă, judecătorii 
federali înţeleg despre ce este vorba fiindcă ei au citit 
Constituţia, în marea lor parte. Închisoarea datornicilor a fost 
scoasă în afara legii. Aţi auzit vreodată de Clauza de Protecţie 
Egală? 

Snowden deschise gura, dar nu izbuti să scoată niciun 
sunet. 


- Nici nu mă aşteptam să fi auzit, continuă ea. Poate că vă 
vor explica avocaţii dumneavoastră, la un tarif de 300 de dolari 
pe oră. Vă spun asta ca să vă informaţi şefii că vă voi târî prin 
tribunale doi ani de-aici înainte. Va voi îngropa în acte şi 
documente. Vă voi face să treceţi prin ore întregi de depoziţii şi 
vă voi deconspira toate trucurile murdare. Va ieşi totul la iveală. 
Va voi băga în pământ şi vă voi face vieţile un calvar. Veţi avea 
coşmaruri cu mine noaptea. Şi într-un final voi câştiga procesul, 
primind şi onorariul aferent pentru munca depusă. 

Îi îndesă actele în braţe şi el le acceptă fără tragere de 
inimă. 

Se răsuciră şi plecară, lăsându-l pe Snowden tremurând 
consternat, văzând deja primele frânturi de coşmar. Samantha, 
uluită şi ea, şopti: 

- Nu putem declara insolvenţă pentru cei 300 de dolari? 

Revenindu-şi brusc în fire, Mattie rosti cu un rânjet: 

- Cum să nu! Asta vom şi face. 

Peste treizeci de minute, Mattie se duse în faţa 
judecătorului şi anunţă că ajunsese la un acord pentru 
eliberarea imediată a clientului său, domnul Stocky Purvis. Lady 


plecă înlăcrimată la închisoare. 
Pe drumul de întoarcere în Brady, Mattie spuse: 


- O autorizaţie de practică a avocaturii este o unealtă 
puternică, Samantha, când e folosită pentru ajutorarea 
oamenilor de rând. Escrocii ca Snowden sunt obişnuiţi să 
intimideze oameni care nu-şi permit să plătească pentru a fi 
apăraţi. Insă, de îndată ce se implică un avocat bun, intimidarea 
încetează brusc. 


- Te pricepi şi tu la intimidare. 
- Asta se învaţă în timp. 
- Când ai avut vreme să pregăteşti actele de proces? 


- Le păstrăm în inventar. Sunt trecute în dosarul de 
„Procese fictive”. Schimbi numele, trânteşti „Curtea Federală” 
peste tot şi să vezi cum fug toţi ca potârnichile. 

Procese fictive. Fug ca potârnichile. Samantha se întrebă 
câţi dintre foştii ei colegi de la Columbia avuseseră de-a face cu 
asemenea tactici juridice. 

La ora două după-amiaza, Samantha stătea în sala 
principală de judecată a tribunalului din comitatul Noland, 
încercând să o liniştească pe Phoebe Fanning, care era 
înspăimântată la culme. Rănile de pe faţa femeii se învineţiseră 
complet şi acum arăta şi mai rău. Venise la tribunal cu un strat 
gros de machiaj, spre nemulţumirea lui Annette. Aceasta îşi 
sfătui clienta să se ducă la toaletă şi să-şi şteargă machiajul. 

Randy Fanning fu adus din nou sub escortă, părând şi mai 
crunt decât fusese cu două zile în urmă. Primise un exemplar al 
actelor de divorţ şi părea sâcâit de asta. Se uită urât la soţia lui 
şi la Samantha, în timp ce un poliţist îi scotea cătuşele. 

La prezidiu se afla judecătorul Jeb Battle, un tânăr zelos 
care nu părea să aibă mai mult de 30 de ani. Cum clinica de 
servicii juridice gratuite se ocupa de multe dispute conjugale, 
Annette era o obişnuită de-a casei şi susţinea că se înţelege 
bine cu magistratul. Judecătorul anunţă începutul şedinţei şi 
aprobă câteva chestiuni necontestate în vreme ce ei aşteptau. 
Când veni rândul cazului Fanning contra Fanning, Annette şi 
Samantha îşi însoţiră clienta până la o masă din faţa prezidiului. 
Randy Fanning se duse la o altă masă, cu un poliţist în 
apropiere, aşteptând ca Hump să se instaleze. Judecătorul 
Battle se uită îndeaproape la Phoebe şi la faţa ei învineţită şi, 


fără să scoată o vorbă, luă deja o decizie. 

Apoi le spuse: 

- Această acţiune de divorţ a fost înaintată luni. Aţi primit o 
copie a actelor, domnule Fanning? Nu trebuie să vă ridicaţi. 


- Da, domnule judecător, am primit o copie. 

- Domnule Humphrey, înţeleg că urmează să se stabilească 
o cauţiune mâine-dimineaţă, corect? 

- Da, onorată instanţă. 


- Momentan trebuie să dezbatem asupra unei moţiuni 
pentru un ordin de restricţie temporară. Phoebe Fanning solicită 
instanţei să îi ordone lui Randall Fanning să nu se apropie de 
domiciliul personal şi de cei trei copii ai cuplului, de Phoebe şi 
de orice altă rudă apropiată. Aveţi vreo obiecţie, domnule 
Humphrey? 

- Sigur că da, onorată instanţă. Situaţia a scăpat deja de 
sub control. Hump se ridică în picioare, fluturând teatral din 
mâini, cu un accent tot mai pronunţat în glas de la o propoziţie 
la alta. Soții s-au certat, nu pentru prima oară, şi nu toate 
certurile au fost stârnite de clientul meu; dar da, s-a certat cu 
soţia lui. Este limpede că au probleme, însă încearcă să le 
rezolve. Dacă am putea să ne calmăm un pic, să-l scoatem pe 
Randy din închisoare şi să-l trimitem înapoi la muncă, sunt 
convins că oamenii vor lămuri o parte dintre neînţelegeri. 
Clientului meu îi este dor de copii şi vrea să ajungă acasă cât 
mai repede. 


- Doamna a depus actele de divorţ, domnule Humphrey, 
rosti judecătorul cu severitate. Mie mi se pare că-i destul de 
hotărâtă să se despartă de dumnealui. 


- Divorţurile pot fi retrase la fel de uşor cum sunt înaintate, 
onorată instanţă; se întâmplă tot timpul. Clientul meu este 
dispus să meargă la un consilier marital dacă asta îşi doreşte 
soţia lui. 

- Domnule judecător, interveni Annette, am depăşit de mult 
etapa consilierii. Clientul domnului Humphrey este acuzat de 
vătămare corporală din culpă, pentru care nu-i exclus să facă 
închisoare. Dumnealui speră ca totul să dispară pur şi simplu şi 
clientul să-i fie eliberat. Or, asta nu se va întâmpla. Divorțul nu 
va fi retras. 


- Cine este proprietarul casei? întrebă judecătorul Battle. 

- Casa nu este a lor. Locuiesc cu chirie, replică Annette. 

- Şi copiii unde sunt? 

- Sunt departe de oraş, într-un loc sigur. 

În afară de câteva piese de mobilier, casa era deja goală. 
Phoebe îşi mutase cea mai mare parte din bunuri într-o 
magazie. Ea se ascundea într-un motel din Grundy, Virginia, la o 
oră distanţă. Clinica îi plătea cazarea şi masa dintr-un fond de 
urgenţă. Planurile ei erau să se mute în Kentucky şi să se 
stabilească lângă o rudă de-a sa, dar nu era nimic sigur înca. 

Judecătorul Battle se uită în ochii lui Randy Fanning şi-i zise: 

- Domnule Fanning, voi aproba solicitarea din această 
moţiune, cuvânt cu cuvânt. Când veţi ieşi de la închisoare, nu vi 
se va îngădui niciun contact cu soţia şi copiii dumneavoastră 
sau cu oricare dintre rudele apropiate ale soţiei. Până la 
următoarele dispoziţii, nu aveţi voie să vă apropiaţi de casa pe 
care aţi închiriat-o împreună cu soţia dumneavoastră. Niciun 
contact. Păstraţi distanţa, ne-am înţeles? 

Randy se aplecă şi-i şopti ceva avocatului său. Hump 
spuse: 

- Domnule judecător, puteţi măcar să-i acordaţi o oră ca să- 
şi ia hainele şi lucrurile? 

- O oră. Şi voi trimite un poliţist cu dumnealui. Daţi-mi de 
ştire când este eliberat. 

Annette se ridică şi rosti: 

- Onorată instanţă, clienta mea se simte ameninţată şi 
înspăimântată. Când am ieşit din tribunal luni, am fost abordate 
pe treptele clădirii de fratele domnului Fanning, Tony, şi de alţi 
doi vlăjgani. Clientei mele i s-a cerut să renunţe la plângerea 
penală, altfel... A fost o altercaţie scurtă, dar neliniştitoare. 

Judecătorul Battle se uită din nou urât la Randy Fanning şi-l 
întrebă: 


- E adevărat? 


- Nu ştiu, domnule judecător, spuse Randy. N-am fost de 
faţă. 


Dar fratele dumneavoastră? 
Poate. Dacă zice ea. 


- Nu privesc deloc cu ochi buni intimidările, domnule 
Fanning. Vă sugerez să vorbiţi cu fratele dumneavoastră şi să-l 
struniţi. Altminteri, îi voi cere şerifului să intervină. 


- Vă mulţumesc, onorată instanţă, rosti Annette. 

Randy fu încătuşat şi scos din sală, cu Hump pe urmele 
sale, şoptindu-i că totul avea să fie bine. Judecătorul Battle bătu 
cu ciocănelul şi anunţă o pauză de lucru. Samantha, Annette şi 
Phoebe ieşiră din sala de judecată, aşteptându-se şi la alte 
neplăceri. 

Tony Fanning şi un prieten de al lui aşteptau într o 
camionetă parcată pe strada principală. Le văzură pe femei şi 
porniră spre ele, cu ţigări în gură şi expresii crâncene pe feţe. 

- O, Doamne! murmură Annette în barbă. 


- Pe mine nu mă sperie, replică Phoebe. 

Cei doi indivizi le aţinură calea pe trotuar, însă înainte ca 
Tony să apuce să vorbească, Donovan Gray apăru de nicăieri şi 
rosti cu glas tare: 


- Ei, cum a fost, doamnelor? 

Tony şi amicul lui îşi pierdură orice urmă de încrâncenare. 
Bătură în retragere, evitând să dea ochii cu Donovan. _ 

- Scuzaţi-ne, băieţi, rosti acesta, încercând să-i provoace. In 
timp ce trecea pe lângă ei, îl sfredeli cu privirea pe Tony, care 
se uita URÂT la el doar o clipă, lăsându-se apoi păgubaş. 

După trei cine consecutive împreună cu Annette şi cu copiii 
ei, Samantha se scuză, spunând că trebuia să înveţe şi să se 
culce devreme. Îşi încălzi un castron cu supă, mai buchisi vreo 
oră materialele de seminar, apoi le lăsă deoparte. Era greu să-ţi 
imaginezi un cabinet de avocatură de pe strada principală care 
să supravieţuiască numai din divorţuri prin acordul soţilor şi 
tranzacţii imobiliare. Annette îi zisese în repetate rânduri că 
majoritatea avocaţdor din Brady trăiau de pe o zi pe alta, 
străduindu-se să câştige măcar 30 000 de dolari net pe an. 
Salariul ei era de 40 000 de dolari, la fel ca salariul lui Mattie. 
Annette răsese când îi spusese: „Probabil că-i singurul loc din 
ţară unde avocaţii care acordă servicii juridice gratuite câştigă 
peste media avocaţilor particulari”. Recunoscuse că Donovan 
câştiga mult mai mult decât oricine altcineva, dar la fel de 
adevărat era şi că risca enorm. 

El era şi cel mai important sponsor al clinicii, finanțată 


numai din fonduri private. Primeau bani de la nişte fundaţii, iar 
câteva firme mari din „nord” contribuiau cu generozitate, însă 
Mattie tot avea dificultăţi în atingerea obiectivului anual de 200 
000 de dolari. Annette îi explicase: „Te-am fi plătit şi pe tine cu 
ceva, cu dragă inimă, dar pur şi simplu nu avem bani” 
Samantha o asigură că era mulţumită cu situaţia actuală. 

Conexiunea la internet se făcea prin sistemul de satelit al 
lui Annette, poate cel mai încet din toată America de Nord. „E 
nevoie de răbdare” îi zisese ea. Din fericire, Samantha avea 
răbdare din belşug în prezent, de când intrase bucuroasă într-o 
rutină ce presupunea nopţi liniştite şi somn de voie. Intră pe 
internet ca să arunce o privire prin presa locală, ediţia Times de 
Roanoke şi Gazette din Charleston, Virginia de Vest. În Gazette 
găsi o ştire interesantă cu titlul „Ecoterorişti suspectaţi în cel 
mai recent atac” 

In ultimii doi ani, o bandă atacase utilajele grele din mai 
multe mine de suprafaţă din sudul Virginiei de Vest. Un purtător 
de cuvânt al unei companii miniere îi catalogase drept 
„ecoterorişti” şi-i ameninţase cu tot soiul de represalii dacă şi 
când aveau să fie prinşi. Metoda lor preferată de distrugere era 
să aştepte până în ceasurile de dinaintea răsăritului soarelui şi 
să tragă de la adăpostul dealurilor din împrejurimi. Erau lunetişti 
excelenți, foloseau cele mai noi puşti militare şi se dovedeau 
destul de eficienţi în scoaterea din funcţiune a camioanelor de-o 
sută de tone produse de Caterpillar. Pneurile acestora aveau 
patru metri şi jumătate în circumferință, cântăreau patru sute 
de kilograme şi costau 18 000 de dolari bucata. Fiecare camion 
de cărbuni avea şase pneuri, şi acestea reprezentau cele mai la 
îndemână ţinte pentru lunetişti. Apărea şi o poză cu o duzină de 
camioane galbene, toate nemişcate şi aliniate frumos într-o 
demonstraţie impresionantă de forţă. Un maistru arăta spre 
cauciucurile sparte - 28 în total. Spunea că paznicul de noapte 
fusese trezit din amorţeală la ora 3.40 dimineaţa, când începuse 
asaltul. Intr-un atac coordonat perfect, gloanţele începuseră să 
sfârtece pneurile, care explodau ca nişte bombe mai mici. Omul 
se adăpostise într-un şanţ şi îl sunase pe şerif. Până să ajungă 
oamenii legii la faţa locului, lunetiştii îşi terminaseră treaba şi îşi 
luaseră tălpăşiţa. Şeriful declarase că lucra asiduu la caz, dar 
recunoscu că avea să fie greu să dea de urma „tâlharilor”. Situl, 
şi anume mina de la Bull Forge, se afla lângă Winnow Mountain 


şi Helley's Bluff, ambele cu înălţimi de peste 900 de metri şi 
acoperite cu păduri dese de foioase şi conifere. De la adăpostul 
acelor păduri era uşor să te ascunzi şi să tragi în camioane, fie zi 
sau noapte. Totuşi, şeriful era de părere că aici nu era vorba 
doar despre nişte ţipi ieşiţi să se distreze cu puştile de 
vânătoare. Oriunde s-ar fi ascuns, ei trăgeau în ţinte aflate la 
aproape un kilometru distanţă. Gloanţele găsite în unele pneuri 
erau de calibru 51, militare, fiind trase în mod evident din puşti 
sofisticate cu lunetă. 

Ştirea trecea în revistă atacurile recente. Ecoteroriştii îşi 
alegeau ţintele cu mare atenţie şi, cum minele de suprafaţă 
erau din belşug în zona respectivă, păreau să aştepte răbdători 
până ce camioanele erau parcate exact la locul potrivit. Se 
observase că lunetiştii aveau grija sa nu raneasca pe nimeni. Nu 
trăseseră încă în niciun autovehicul care să nu fie parcat, iar 
multe mine lucrau 24 de ore din 24. În urmă cu şase săptămâni, 
la şantierul Red Valley din comitatul Mirtin, 22 de pneuri 
fuseseră sparte într-un tir intens care durase doar câteva 
secunde, conform mărturiei altui paznic de noapte. În prezent, 
patru companii miniere oferiseră recompense în valoare totală 
de 200 000 de dolari. 

Nu exista nicio legătură cu atacul de la mina Bullington, 
petrecut în urmă cu doi ani, atunci când, în cel mai sfruntat act 
de sabotaj din ultimele decenii, explozibilii din depozitul 
companiei fuseseră folosiţi ca să avarieze şase camioane de 
deversare, două excavatoare cu cablu, două buldozere, o clădire 
temporară de birouri şi depozitul propriu-zis. Daunele 
depăşiseră cinci milioane de dolari. Nu fusese arestat niciun 
suspect; nu exista niciun suspect. 

Samantha scormoni prin arhivele ziarului şi realiză că le 
ţinea partea ecoteroriştilor. Mai târziu, când începu să moţăie, 
intră şi pe site-ul New York Times. Cu excepţia rarelor dimineţi 
de duminică, nu prea apuca să arunce mai mult de-o privire pe 
el când era în New York. Acum, evitând secţiunea economică, se 
opri brusc la secţiunea mondenă. Un critic făcea praf noul 
restaurant din Tribeca, un local foarte căutat unde fusese şi ea 
cu o lună în urmă. Era o fotografie cu barul, cu tinerii experţi 
înghesuiți în aşteptarea eliberării unei mese. Îşi amintea că 
mâncarea era excelentă şi-şi pierdu repede interesul în 
nemulţumirile individului. Rămase cu ochii ţintiţi pe imagine. 


Aproape că auzea hărmălaia mulţimii; aproape că le simţea 
energia frenetică. Ce bun ar fi fost un martini acum! Şi cum ar fi 
fost o cină de două ore cu prietenii, petrecută cu ochii după ţipi 
drăguţi? 

Pentru prima oară simţi un uşor dor de casă, dar alungă 
rapid senzaţia. Putea să plece şi mâine dacă voia. Cu siguranţă 
ar fi câştigat mai mulţi bani în metropolă decât în Brady. Dacă 
voia să plece, n-o împiedica nimic. 


11 

Începură căţărarea din capătul unei poteci abandonate, 
folosite cândva pentru transportul buştenilor şi pe care numai 
Donovan ar fi putut să o găsească. Drumul până acolo era atât 
de accidentat, încât doar un şofer specializat în cascadorii s-ar fi 
aventurat pe el, iar Samantha avu de câteva ori impresia că se 
vor prăvăli în vale. Însă el izbuti să ajungă la o mică bortă, 
umbrită de stejari, eucalipţi şi castani, şi-i zise: 

- Asta-i capătul drumului. 

- Ala a fost drum? făcu ea, deschizând încet portiera. 

El râse şi spuse: 

- E ca o şosea cu patru benzi comparativ cu alte poteci de 
pe-aici. 

Ea se gândea că nimic din viaţa petrecută în metropolă nu 
o pregătise pentru aşa ceva, dar aştepta cu nerăbdare să 
pornească aventura. Singurul lui sfat fusese să poarte „bocanci 
de munte şi haine neutre”. Înţelesese necesitatea bocancilor, 
însă pentru haine avea nevoie de o explicaţie. 

- Trebuie să ne camuflăm, spusese el. Tipii sunt cu ochii în 
patru şi noi vom intra pe o proprietate privată. 

- Există vreo şansă să fiu arestată din nou? îl întrebase ea. 

- Slabe şanse. Nu ne pot prinde. 

Îşi cumpărase bocancii în ajun, de la un butic din Brady - 
costaseră 45 de dolari şi erau un pic cam strâmţi. Purta 
pantaloni kaki şi un pulover gri pe care scria cu litere mici 
„Facultatea de Drept Columbia”. El, în schimb, purta haine 
vânătoreşti verzi, de camuflaj, şi cel mai recent model de 
bocanci, comandaţi prin poştă. Deschise portbagajul jeepului şi 
luă un rucsac pe care şi-l puse în spate. După ce şi-l aranjă, 
scoase o puşcă cu lunetă. Când o văzu, ea spuse: 

- Deci, mergem la vânătoare, carevasăzică? 

- Nu, e doar pentru protecţie. Sunt mulţi urşi prin părţile 
astea. 

Ea se îndoia de asta, însă nu era sigură ce să mai creadă. 
Merseră câteva minute pe o potecă puţin umblată. Panta era 
lină, iar pe margini erau arbuşti de Sasafras, Cercis, Tiarella şi 
Silene, floră pe care el i-o indica nonşalant, ca şi cum ar fi fost 
fluent într-o altă limbă. Mergea încet, ca să-i fie ei mai uşor, însă 
Samantha ştia că el ar fi putut sprinta pe munţi oricând şi-ar fi 
dorit. În scurt timp începu să gâfâie şi să transpire, dar era 


hotărâtă să ţină pasul cu el. 

Era obligatoriu pentru toţi tinerii experţi celibatari din 
metropolă să aibă abonament la sala de fitness, şi nu la orice 
sală. Trebuia să fie sala potrivită - locul potrivit, ţinuta potrivită, 
momentul potrivit din zi sau noapte ca să fii văzut transpirând, 
icnind şi opintindu-te pentru 250 de dolari pe lună. Obligată de 
solicitările necruțătoare ale firmei Scully & Pershing, Samantha 
nu-şi mai putuse folosi abonamentul, iar acesta expirase cu doi 
ani în urmă, fără ca ea să-i ducă deloc dorul. Singurul exerciţiu 
fizic pe care îl mai făcea erau plimbările lungi prin oraş. Acestea, 
plus mesele frugale pe care le mânca, o ajutaseră să nu se 
îngraşe, dar nu era nici pe departe într-o formă bună. Noii 
bocanci deveneau tot mai grei în picioare cu fiecare cotitură a 
drumului lor sinuos spre vârf. 

Se opriră într-un mic luminiş şi se uitară prin pădure, într-o 
vale adâncă şi lungă, cu creste muntoase în depărtare. 
Priveliştea era spectaculoasă, şi ea savură din plin momentul de 
respiro. El făcu un gest amplu cu braţul şi-i zise: 


- Aceştia sunt munţii cu cea mai mare diversitate biologică 
din America de Nord, mult mai vechi decât orice alt lanţ muntos. 
Aici trăiesc mii de specii de plante şi de animale nemaiîntâlnite 
altundeva. A fost nevoie de-o veşnicie ca să ajungă aşa cum 
sunt azi. Făcu o pauză, admirând peisajul. Ca un ghid turistic 
care nu are nevoie de vreun îndemn, continuă: Acum 
aproximativ un milion de ani au început să se formeze filoanele 
de cărbuni. Acela a fost blestemul lor. Acum distrugem munţii 
cât putem de repede ca să scoatem din ei cât mai multă energie 
ieftină. Fiecare persoană din această ţară foloseşte cam nouă 
kilograme de cărbuni pe zi. Am făcut nişte cercetări în privinţa 
consumului de cărbune pe fiecare regiune în parte; există un 
site cu aşa ceva. Ştiai că trei kilograme şi jumătate din 
cantitatea medie de cărbune folosită în fiecare zi de un locuitor 
din Manhattan provine din exploatările de suprafaţă de aici, din 
Apalaşia? 

- Îmi pare rău, nu ştiam. De unde provin celelalte cinci kilo- 
grame şi jumătate? 

- Din minele de subteran, aflate tot în Est. În Ohio, 
Pennsylvania, locuri unde cărbunele este exploatat cu mijloace 
tradiţionale, protejându-se astfel şi munţii. Îşi lăsă rucsacul pe 


pământ şi scoase un binoclu. Prin el scrută panorama şi 
descoperi ceea ce îl interesa. l-1 dădu şi-i spuse: Uită-te acolo, 
înspre est-nord-est, de-abia se întrezăreşte o zonă cenuşiu- 
maronie. 

Ea se uită prin binoclu şi spuse: 

- Da, văd. 

- Acolo este mina Bull Forge din Virginia de Vest, una dintre 
cele mai mari operaţiuni de suprafaţă de până acum. 


- Am citit despre asta aseară. Au avut nişte probleme acum 
câteva luni. Pneurile unor camioane au fost luate la ţintă. 

El se întoarse şi-i zâmbi. 

- Văd că ţi-ai făcut temele. 


- Am un laptop care se poate conecta la Google în Brady. 
Ecoteroriştii au lovit din nou, nu? 

- Aşa se-aude. 

- Cine sunt tipii ăştia? 

- Să sperăm că nu vom afla niciodată. 

El stătea un pic în faţa ei, privind în continuare în 
depărtare, şi în timp ce vorbea, mâna stângă i se îndreptă 
instinctiv spre patul puştii. Fu o mişcare aproape imperceptibilă. 

Plecară din luminiş şi începură căţărarea adevărată. 
Cărarea, acolo pe unde chiar era, de-abia se distingea, iar 
Donovan nu părea să o bage în seamă. Trecea de la un copac la 
altul, uitându-se înainte după următoarea bornă, aruncând câte- 
o privire în jos ca să vadă unde calcă. Urcuşul deveni tot mai 
abrupt, iar Samantha simţi cum încep s-o doară gambele şi 
coapsele. Bocancii ieftini o strângeau. Răsufla cu greu şi, după 
cincisprezece minute de căţărat în tăcere, îl întrebă: 


- Ai adus cumva apă? 

Un buştean putrezit le oferi un loc plăcut de odihnă, iar ei 
împărţiră o sticlă de apă. Nu o întrebă cum se simţea, şi nici ea 
nu-l întrebă cât mai aveau de urcat. După ce-şi traseră sufletul, 
el spuse: 

- Acum suntem pe Muntele Dublin, la vreo nouăzeci de 
metri de vârf. În imediata apropiere se află Muntele Enid, pe 
care-l vei vedea în câteva minute. Dacă totul merge conform 
planului, peste vreo şase luni Strayhorn Coal va aduce 
buldozerele, va scalpa complet muntele ăsta, va distruge toate 


pădurile astea frumoase, va alunga toate animalele şi va începe 
dinamitarea. Se apropie termenul la care se va decide soarta 
aplicaţiei lor pentru obţinerea permisului necesar exploatării de 
suprafaţă. Am contestat-o timp de doi ani, dar zarurile au fost 
aruncate. Făcu semn spre un copac şi spuse: lar arborele acesta 
va dispărea până să ne dezmeticim noi. 

- De ce nu taie mai întâi copacii, pentru lemn? 


- Pentru că sunt nişte brute. De îndată ce primesc undă 
verde, companiile miniere parcă o iau razna. Nu le interesează 
decât cărbunele, nimic altceva nu mai contează. Distrug totul în 
calea lor - păduri, lemn, faună - şi-i strivesc pe toţi cei care le 
stau în cale: proprietari de pământ, localnici, reglementatori, 
politicieni şi mai ales pe activişti şi ecologişti. E un război în care 
nu poţi fi neutru. 

Samantha privi pădurea deasă şi clătină din cap, 
nevenindu-i a crede. 


- Nu poate fi legal, zise. 


- Este legal pentru că nu este ilegal. Legalitatea 
decopertărilor a fost atacată în instanţă de ani buni; încă se mai 
judecă. Dar nimic nu a împiedicat-o. 

- Cine deţine acest pământ? 

- Strayhorn îl deţine acum, deci îi încălcăm o proprietate, şi, 
crede-mă, ar fi încântați să mă prindă aici tocmai acum, cu trei 
zile înainte de proces. Dar nu-ţi face griji, suntem în siguranţă. 
Timp de vreo sută de ani, terenul a fost în proprietatea familiei 
Herman. Ei l-au vândut acum doi ani şi şi-au construit o vilă pe 
plajă, pe undeva. Arătă spre dreapta şi spuse: Dincolo de acel 
deal, la vreo 800 de metri mai la vale, este casa bătrânească, în 
care familia a locuit zeci de ani. Acum este abandonată, goală. 
Buldozerele vor avea nevoie de două ore ca să radă casa şi 
acareturile. Nu departe de casă e un mic cimitir al familiei, sub 
un stejar bătrân, împrejmuit cu un gărduleţ alb. Foarte pitoresc. 
Tot ce-i acolo va fi azvârlit în vale - pietre de mormânt, sicrie, 
oase... totul. Compania nu dă doi bani pe asta, iar Hermanii sunt 
destul de bogaţi ca să-şi uite obârşia. 

Ea luă încă o gură de apă şi încercă să-şi mişte degetele de 
la picioare. El scoase două batoane energizante din rucsac şi-i 
dădu şi ei unul. 


- Mulţumesc. 

- Mattie ştie că eşti aici? o întrebă el. 

- Trăiesc cu impresia că Mattie, Annette, Barb, ba chiar şi 
Claudelle, probabil, sunt la curent cu fiecare mişcare pe care-o 
fac. Aşa cum îţi place să zici: „Este un oraş mic”. 

- Eu unul nu i-am spus nimic. 


- E vineri după-amiază şi nu era cine ştie ce activitate la 
birou. l-am zis lui Mattie că m-ai întrebat dacă vreau să văd 
împrejurimile. Atâta tot. 


- Bun, deci vedem împrejurimile. Nu trebuie să ştie unde 
suntem, mai exact. 


- Ea crede că ar trebui să cazi la învoială ca să obţii măcar 
ceva pentru mama băieţilor. 

El zâmbi şi muşcă cu poftă din baton. Trecură secunde 
bune, apoi un minut, iar Samantha realiză că pauzele lungi din 
conversaţie nu-1 stânjeneau deloc. Într-un final, el rosti: 

- Îmi iubesc mătuşa, dar ea nu ştie nimic despre litigii. Am 
plecat de la clinică deoarece voiam să înfăptuiesc lucruri mari, 
să mă implic în procese importante, să obţin verdicte 
răsunătoare, să fac marile companii miniere să plătească pentru 
păcatele lor. Am avut atât victorii, cât şi înfrângeri răsunătoare, 
şi, ca majoritatea avocaţilor pledanţi, duc o viaţă riscantă, cu 
suişuri şi coborâşuri. Doldora de bani într-un an, lefter anul 
următor. Sunt sigură că ai simţit şi tu asta în copilărie. 

- Nu, noi n-am fost niciodată lefteri, nici pe departe. Eram 
conştientă că tatăl meu mai şi pierdea câteodată, însă am avut 
mereu bani din belşug. Mă rog, până l-a pus naiba şi-a intrat la 
puşcărie. 

- Cum a fost momentul acela, din punctul tău de vedere? 
Erai adolescentă pe-atunci, nu? 

- Uite ce-i, Donovan: tu te-ai despărţit de soţia ta şi nu vrei 
să vorbeşti despre asta. înţeleg. Tatăl meu a intrat la puşcărie, 
iar eu nu vreau să vorbesc despre asta. Hai să ne înţelegem. 

- Mi se pare corect. Ar trebui să ne urnim din loc. 

Urcară mai departe, tot mai încet pe măsură ce poteca 
dispărea şi terenul devenea tot mai abrupt. Pietricele şi bolovani 
alunecau la vale în urma lor când ei se apucau de arbuşti ca să- 


şi continue ascensiunea. La un moment dat, când se opriră ca 
să-şi mai tragă sufletul, Donovan îi propuse Samanthei să treacă 
ea în faţă astfel încât, dacă se împiedica şi cădea, el să o poată 
prinde. Ea acceptă şi el o urmă îndeaproape, punându-i o mână 
pe şold pentru a o îndruma şi a o susţine totodată. Ajunseră într- 
un sfârşit pe vârful Muntelui Dublin şi, când ieşiră din pădure 
într-un mic luminiş stâncos, el o preveni: 

- Trebuie să avem grijă pe-aici. Asta-i ascunzătoarea 
noastră. Dincolo de stâncile astea este Muntele Enid, unde 
lucrează de zor cei de la Strayhorn. Au câţiva paznici care mai 
aruncă o privire prin zona asta, uneori. Ne judecăm de mai bine 
de-un an şi am avut câteva altercaţii urâte. 


- Cum ar fi? 
El îşi scoase rucsacul şi-şi rezemă puşca de un bolovan. 


- Ai văzut fotografiile din biroul meu. Prima oară când am 
venit aici cu un fotograf ne-au prins şi au încercat să ne pună 
sub acuzare. Am dat fuga la judecător şi am obţinut un ordin 
care ne permitea accesul limitat. După aceea, judecătorul ne-a 
spus să nu mai intrăm pe proprietatea lor. 

- N-am văzut niciun urs. Ce-i cu puşca? 

- E pentru protecţie. Lasă-te jos şi vino încoace. 

Se ghemuiră şi făcură câţiva paşi, până la o spărtură dintre 
doi bolovani. Sub ei se întindea ceea ce mai rămăsese din 
Muntele Enid, care în trecut avusese o înălţime de 960 de metri, 
însă acum fusese transformat într-un decor devastat, plin de 
praf, pietre şi utilaje. Operaţiunea era vastă, extinzându-se de la 
resturile muntelui până la crestele învecinate. Camioane cu 
câte-o sută de tone de cărbune proaspăt extras, încă nespălat, 
coborau încet, ca nişte furnici mărşăluind în formaţie, pe un 
drum sinuos. Un excavator masiv cu cablu, mare cât blocul în 
care locuise ea, se legăna dintr-o parte în alta, înfigându-şi cupa 
în sol şi smulgând câte două sute de metri cubi de pământ pe 
care apoi îl depunea în movile ordonate. Maşini de încărcat, cu 
cupe mai mici, luau apoi pământul şi îl transferau în alte 
camioane, care după aceea îl transportau într-o zonă de unde 
buldozerele îl azvârleau în vale. Ceva mai jos pe munte, sau mai 
bine zis în zona de exploatare, alte excavatoare scoteau 
cărbunele din filonul expus şi îl încărcau în camioane care se 
îndepărtau apoi anevoios, opintindu-se sub povară. Nori de praf 


pluteau peste fiecare fază a operaţiunii. 
Donovan rosti cu voce joasă şi sumbră, temându-se parcă 
să nu fie auzit: 


- Destul de şocant, nu? 


- Da, „şocant” este cuvântul potrivit, replică ea. Mattie mi-a 
arătat trei mine de suprafaţă pe drumul spre Colton, miercuri, 
dar nu le-am văzut atât de-aproape. [i se cam întoarce 
stomacul pe dos. 


- Da, şi nu te obişnuieşti deloc. E o siluire continuă a 
pământului, cu câte-un nou asalt în fiecare zi. 

Violenţa era constantă, metodică şi eficientă. După câteva 
minute, el continuă: 


- În decurs de doi ani, au distrus 240 de metri din munte. 
Au trecut prin patru sau cinci filoane, şi mai au încă pe-atât. 
După ce vor termina, Muntele Enid va fi produs trei milioane de 
tone de cărbune, la un preţ mediu de şaizeci de dolari tona. Fă 
şi tu calculul. 

Se apropiară unul de celălalt, având totuşi grijă să nu se 
atingă, şi  urmăriră devastarea. Un buldozer împinse o 
încărcătură periculos de aproape de margine, şi bolovanii mai 
mari se prăvăliră pe un perete de deşeuri înalt de 300 de metri. 
Pietrele săriră şi căzură până ce dispărură din raza lor vizuală. 

- Uite-aşa s-a întâmplat şi-atunci, spuse el. Încearcă să-ţi 
imaginezi muntele mai înalt cu vreo 150 de metri, cum era 
acum nouăsprezece luni. Atunci a împins unul dintre acele 
buldozere bolovanul care a parcurs vreun kilometru şi jumătate 
înainte să izbească rulota în care dormeau fraţii Tate. Îşi luă 
binoclul şi începu să scruteze după ceva, apoi i-l dădu ei. Ţine 
capul jos, o avertiză el. Acolo în vale, dincolo de deşeuri, se 
poate distinge o clădire mică şi albă. E o fostă biserică. Ai văzut- 
0? 

După câteva secunde ea zise: 

- Am văzut-o. 


- Dincolo de biserică era o mică aşezare, formată din 
câteva case şi rulote. Nu se poate vedea de aici. După cum ți- 
am spus, se află la un kilometru şi jumătate distanţă şi copacii 
se interpun. La proces avem de gând să arătăm un material 
video care reconstituie traseul bolovanului. Acesta a zburat pe 


deasupra bisericii, probabil cu o viteză de aproximativ 100 km/h, 
dacă e să estimăm pornind de la greutatea lui, a sărit o dată sau 
de două ori şi apoi a izbit rulota familiei Tate în plin. 

- Aveţi bolovanul? 


- Da şi nu. Cântăreşte şase tone, deci nu-l vom aduce în 
sala de judecată. Însă se află în continuare acolo şi i-am făcut o 
grămadă de fotografii. La patru zile de la producerea 
accidentului, compania minieră a încercat să se 
descotorosească de el cu explozibili şi utilaje, dar am izbutit să-i 
oprim. Sunt nişte tâlhari, nimic mai mult. Au avut tupeul să vină 
cu o echipă întreagă de muncitori a doua zi după înmormântare, 
să pătrundă pe o proprietate care nu le aparţinea şi să se 
pregătească să spargă bolovanul, fără să le pese ce ar mai fi 
avariat prin jur. L-am chemat pe şerif şi au fost nişte momente 
tensionate. 

- Ai primit cazul la patru zile după accident? 


- Nu, l-am primit chiar de-a doua zi. La mai puţin de 24 de 
ore. L-am obţinut prin fratele mamei îndurerate. Trebuie să te 
mişti repede pe-aici. 

- Tatăl meu ar fi impresionat. 

Donovan se uită la ceas, apoi la Muntele Enid şi spuse: 

- La ora patru este programată o dinamitare, deci o să ai 
parte şi de spectacol. 

- De-abia aştept. 

- Vezi camionul acela bizar, cu o bigă înaltă ataşată în 
partea din spate? Cel de-acolo, în capătul din stânga? 

- Glumeşti? Sunt o sută de camioane. 

- Nu-i un camion de transport; e mult mai mic. Şi stă 
departe de celelalte. 

- A, da, l-am văzut. Ce-i cu el? 

- Nu ştiu dacă are un nume oficial, dar i se zice camion de 
dinamitare. 

Cu ajutorul binoclului, Samantha urmări camionul şi pe 
muncitorii agitaţi din jurul lui. 

- Ce fac? 

- Chiar acum încep să foreze. Reglementările le permit să 
foreze până la o adâncime de optsprezece metri, cu o gaură 


pentru explozivi cu diametru de optsprezece centimetri. Găurile 
sunt la trei metri distanţă, formând un soi de grilă. 
Reglementările impun o limită de patruzeci de găuri pe explozie. 
Există o groază de reglementări şi de reguli. Deloc surprinzător, 
acestea sunt ignorate în mod frecvent şi companii precum 
Strayhorn sunt obişnuite să facă după cum le taie capul. Oricum 
nu-i vede nimeni, cel mult câte-un grup de ecologişti pe alocuri. 
Aceştia filmează abaterea, o reclamă, compania primeşte o 
amendă modică, o simplă mustrare, şi viaţa merge mai departe. 
Reglementatorii îşi iau banii şi dorm liniştiţi. 

Un tip bărbos şi mătăhălos se furişă silențios în spatele lor 
şi îl plesni pe Donovan peste umeri cu un zgomot răsunător. 
Donovan scăpă un „La dracu” în timp ce Samantha scânci şi 
scăpă binoclul pe jos. Speriaţi, se răsuciră şi dădură ochii cu 
chipul surâzător al unui tip voinic cu care nu ai fi vrut să te pui. 
„Ticălosule”, şuieră Donovan, fără să se întindă după puşcă. 
Samantha se uita disperată după o cale de scăpare. 

Omul rămase ghemuit şi râse de cei doi. Intinse o mână 
spre Samantha şi zise: 


- Vic Canzarro, prieten de-al munţilor. 

Ea încă se chinuia să-şi recapete răsuflarea, aşa că nu fu în 
stare să-i întindă mâna. 

- Chiar trebuia să ne sperii de moarte? bombăni Donovan. 

- Nu, dara fost distractiv. 

- ÎI cunoşti? întrebă Samantha. 


- Mă tem că da. E un amic de-al meu, mai degrabă o 
cunoştinţă, de fapt. Vic, ţi-o prezint pe Samantha Kofer, stagiară 
la clinica lui Mattie. 

Îşi strânseră în sfârşit mâna. 

- Încântat de cunoştinţă, rosti Vic. Ce vânt te-aduce în 
bazinul carbonifer? 

- E o poveste lungă, răspunse ea, calmându-şi ritmul 
respirației. O poveste foarte lungă. 

Vic îşi lăsă jos rucsacul şi se aşeză pe-un bolovan. 
Transpirase din pricina urcuşului şi trebuia să se hidrateze. Îi 
oferi o sticlă Samanthei, dar ea îl refuză politicos. 

- Facultatea de Drept Columbia? făcu el, văzându-i 
puloverul. 


- Da. Am lucrat în New York până acum zece zile când a 
venit sfârşitul lumii şi am fost trimisă în şomaj tehnic. Eşti şi tu 
avocat? 

Se aşeză şi ea pe un bolovan, iar Donovan îi urmă 
exemplul. 

- A, nu, în niciun caz! Am fost inspector de protecţia muncii 
în mină, dar m-au dat afară. Tot o poveste lungă şi asta. 

- Toţi avem poveşti lungi, interveni Donovan, luând o sticlă 
cu apă. Vic este martorul meu expert. Expertul tipic - dacă-l 
plăteşti suficient, le spune juraţilor orice vrei tu. Săptămâna 
viitoare va petrece o zi lungă în boxă, înşirând o listă nesfârşită 
cu încălcările normelor de protecţie de către cei de la Strayhorn 
Coal. Apoi avocaţii apărării îl vor mânca cu fulgi cu tot. 

Vic pufni în râs. 

- De-abia aştept, rosti el. E mereu fascinant să participi la 
procese alături de Donovan, mai ales când câştigă, ceea ce nu 
se întâmplă prea des. 

- Câştig tot atât cât pierd. 

Vic purta o flanelă, blugi prespălaţi, bocanci plini de noroi 
uscat, şi părea genul de excursionist călit care-ar fi putut scoate 
în orice clipă un cort din rucsac, petrecându-şi o săptămână 
întreagă în pădure fără probleme. 

- Forează? îl întrebă el pe Donovan. 


- De-abia au început. Ar trebui să dinamiteze la patru. 

Vic se uită la ceas şi apoi zise: 

- Suntem pregătiţi de proces? 

- O, da! Şi-au dublat oferta în această după-amiază; acum 
sunt dispuşi să dea 200 000. Mi-am coborât şi eu pretenţiile 
până la 950. 

- Îţi dai seama că eşti nebun, nu? Acceptă banii, să se 
aleagă şi familia cu ceva. Se uită la Samantha şi o întrebă: Ştii 
despre ce-i vorba? 

- Da, în mare parte, replică ea. Am văzut fotografiile şi 
hărţile. 

- Să n-ai niciodată încredere într-un juriu din partea locului. 
Îi tot spun asta lui Donovan, dar el nu vrea să bage la cap. 

- Filmezi? interveni Donovan, schimbând subiectul. 


- Fireşte. 

Mai sporovăiră câteva minute, ambii bărbaţi verificându-şi 
constant ceasurile. Vic scoase o cameră mică de filmat din 
rucsac şi se postă între cei doi bolovani. Donovan îi zise 
Samanthei: 


- Cum nu sunt inspectori de faţă, putem presupune că 
Strayhorn va încălca nişte reguli de dinamitare. Vom filma 
procesul şi poate că-l vom prezenta juriului săptămâna viitoare. 
Nu-i ca şi cum avem neapărat nevoie de asta; am strâns deja 
destule dovezi ale neregulilor companiei. Ei îşi vor aduce 
inginerii în boxă, iar aceştia vor minţi, declarând că respectă 
îndeaproape toate reglementările în vigoare. Noi vom dovedi 
contrariul. 

El şi Samantha se postară lângă Vic, care era deja 
concentrat pe filmare. Donovan îi explică: 


- Vor umple fiecare gaură cu un amestec cunoscut sub 
numele de NAP - un acronim pentru o combinaţie de nitrat de 
amoniu şi păcură. Este prea riscant să îl transporte, aşa că îl fac 
chiar aici. Cu asta se ocupă acum. Camionul ăla toarnă motorină 
în găurile pentru explozivi, în vreme ce oamenii din stânga, de 
acolo, pregătesc capsele şi detonatoarele. Câte găuri sunt, Vic? 


- Am numărat şaizeci. 


- Deci, încalcă deja regulile, ceea ce-i tipic pentru ei. 

Samantha urmări prin binoclu cum bărbaţi cu lopeţi 
începură să acopere găurile pentru explozivi. Din fiecare gaură 
ieşea câte un fir, şi doi oameni le strângeau într-un mănunchi pe 
toate. Saci de nitrat de amoniu erau aruncaţi în găurile pentru 
explozivi, iar peste ei se turna păcură. Munca era anevoioasă; 
între timp trecu ora patru. Într-un final, când camionul de 
dinamitare se retrase, Donovan spuse: „Nu mai durează mult”. 
Grila fu eliberată, oamenii şi camioanele dispărând de acolo. Se 
auzi o sirenă şi se lăsă liniştea peste acea porţiune a şantierului. 

Exploziile se auziră înfundat, în depărtare, ca nişte trâmbe 
de praf şi fum aruncate în aer, fiecare bubuitură producându-se 
la o fracțiune de secundă după cea precedentă. Trâmbele se 
înălţară într-o formaţie perfectă, ca fântânile arteziene din Las 
Vegas, iar solul începu să se desprindă. O bucată lată de stâncă 
străveche alunecă în valuri violente, cutremurând pământul. 
Praful se înălţă deasupra sitului exploziei, formând un nor dens 


peste acesta. Cum nu bătea deloc vântul, norul rămase 
suspendat deasupra molozului, neavând unde să se ducă. La fel 
ca un comentator sportiv, Donovan rosti: 

- Fac asta de trei ori pe zi. Autorizaţia le dă dreptul la doar 
două dinamitări. Înmulţeşte asta cu zecile de mine active de 
suprafaţă şi vei vedea că folosesc aproximativ 450 de tone de 
explozibil zilnic în bazinul carbonifer. 

- Avem o problemă, rosti Vic, cu mult calm. Am fost 
depistaţi. 

- De unde? întrebă Donovan, luând binoclul de la 
Samantha. 


- De sus, de lângă rulota aia. 

Donovan se concentră asupra rulotei. Pe o platformă de 
lângă aceasta, doi bărbaţi cu căşti de protecţie îi urmăreau la 
rândul lor prin binoclu. Donovan le făcu semn cu mâna; unul 
dintre bărbaţi flutură şi el o mână. Donovan făcu un gest 
obscen, pe care tipul se grăbi să-l imite. 


- De câtă vreme sunt acolo? întrebă el. 


- Nu ştiu, rosti Vic. Dar hai mai bine să plecăm de-aici. 

Îşi luară rucsacurile şi puşca şi începură să coboare în grabă 
pe versant. Samantha alunecă şi fu cât pe ce să cadă. Vico 
prinse şi o ţinu apoi strâns de mână. ÎI urmau pe Donovan, 
aplecându-se pe sub crengile copacilor, ocolind bolovanii din 
cale, croindu-şi drum printre arbuşti, fără să vadă vreo potecă. 
După câteva minute, se opriră într-un mic luminiş. Vic le zise: 

- Eu am venit pe-aici. Sunaţi-mă când ajungeţi la jeep. 

După aceea dispăru în pădure, iar ei îşi continuară 
coborârea. Panta nu mai era atât de abruptă, aşa că reuşiră să 
alerge câteva sute de metri. 

- E totul în regulă? întrebă Samantha într-un final. 


- Da, suntem bine, replică el calm. Ei nu cunosc potecile 
astea aşa cum le ştiu eu. Şi dacă ne prind, nu ne pot omori. 

Asta nu o linişti prea mult. Prinseră viteză pe măsură ce 
panta devenea tot mai lină. Jeepul le apăru în faţă, la câteva 
sute de metri distanţă, iar Donovan se opri câteva clipe ca să se 
uite după alte autovehicule. 

- Nu ne-au găsit, rosti el. 

După ce plecară cu maşina, îi trimise un mesaj lui Vic. Era 


totul în regulă. Coborâră pe munte, ocolind gropi şi vâlcele 
suficient de mari cât să înghită jeepul, şi după câteva minute el 
zise: 

- Nu mai suntem pe proprietatea companiei. Intră pe un 
drum asfaltat chiar când o camionetă mare şi prăfuită apărea 
din curbă. Ei sunt, remarcă el. 

Camioneta trecu pe mijlocul drumului ca să blocheze 
jeepul, dar Donovan acceleră şi trecu razant pe lângă ea. In 
camionetă erau cel puţin trei indivizi cu căşti de protecţie, 
încruntaţi şi puşi pe hartă. Frânară brusc şi începură să întoarcă 
maşina ca să se ia după ei, însă jeepul îi lăsă în urmă. 

În timp ce goneau pe drumurile lăturalnice din comitatul 
Hopper, Donovan rămase cu un ochi pe oglinda retrovizoare, 
fără să scoată o vorbă. 

- Crezi că ţi-au văzut numărul de înmatriculare? întrebă ea. 


- A, ştiu deja că eu eram. Vor da fuga la judecător luni 
dimineaţă şi se vor văicări. Eu voi nega totul şi le voi spune să 
nu se mai plângă atâta. Hai să alegem un juriu. 

Trecură pe lângă tribunalul de pe Center Street, din Colton. 
Donovan făcu un semn spre el şi zise: 

- lată şi kilometrul zero. Cel mai urât tribunal din Virginia. 

- Am fost acolo miercuri, cu Mattie. 

- Ţi-a plăcut sala de judecată? 

- Arată cam ciudat, dar nu-i ca şi cum m-aş pricepe la asta. 
Am încercat mereu să evit sălile de judecată. 

- Mie îmi plac la nebunie. Ele reprezintă singurul loc în care 
omul de rând poate înfrunta, de la egal la egal, o corporație 
uriaşă şi necinstită. Un om care nu are nici bani, nici putere, ci 
doar o serie de fapte, poate intenta proces, silind o companie 
de-un miliard de dolari să se prezinte pentru o luptă dreaptă. 

- Nu-i întotdeauna dreaptă, nu? 

- Ba da, este. Dacă ei trişează, trişez şi eu. Dacă joacă 
murdar, eu joc şi mai murdar. N-ai cum să nu iubeşti justiţia. 

- Vorbeşti ca taică-meu. E înspăimântător. 

- lar tu vorbeşti ca nevastă-mea. Nici ea nu-i încântată de 
ceea ce fac. 

- Hai mai bine să schimbăm subiectul. 


- Bine. Ce planuri ai mâine? 

- Sâmbăta în Brady. Clinica este închisă, deci ce opţiuni 
am? 

- Ce-ai zice de o altă aventură? 

- Vor fi iar arme? 

- Nu, îţi promit că nu voi fi înarmat. 

- Vom intra pe proprietatea cuiva? Sunt şanse să fim 
arestaţi? 

- Nu, promit. 

Sună destul de plictisitor. 

- De acord. 


13 

Blythe sună sâmbătă, la prima oră a dimineţii, anunţând-o 
că avea zi liberă, ceva de-a dreptul excepţional pentru cei de pe 
Wall Street. Situaţia se mai stabilizase la serviciu; aparent, firma 
pusese punct valului de concedieri. Nu i se mai arătase nimănui 
uşa în ultimele cinci zile şi începuseră să primească asigurări de 
la superiori. O zi superbă de toamnă în oraş, în care n-aveai 
nimic altceva de făcut decât să mergi la cumpărături, să te 
gândeşti ce vrei să mănânci la prânz şi să te bucuri că eşti 
tânără şi singură. Îi era dor de colega ei de cameră, şi în acel 
moment Samantha simţi pregnant dorul de casă. Era plecată de 
doar două săptămâni, dar distanţa facea să i se pară că trecuse 
un an. Vorbiră o jumătate de oră înainte să se întoarcă fiecare la 
treburile sale. 

Samantha făcu un duş şi se îmbrăcă rapid, ţinând neapărat 
să plece la drum înainte ca Adam şi Kim să vină la ea cu o listă 
de lucruri pe care voiau să le facă. Până acum se părea că 
Annette şi copiii ei îi îngăduiau musafirei lor să vină şi să plece 
după bunul plac. Ea rămânea cât putea de discretă, şi încă nu-i 
văzuse să tragă cu ochiul pe după perdele. Însă era conştientă 
că majoritatea localnicilor din Brady mureau de curiozitate să 
afle cât mai multe despre străina din New York. 

Din acest motiv, dar şi pentru că situaţia lui conjugală era 
neclară, Donovan îi propusese să se întâlnească la aeroportul 
districtual, la 18 kilometri est de oraş. De acolo aveau să 
pornească în noua aventură, ale cărei detalii le păstra pentru 
sine. Ea fu surprinsă să afle că exista un aeroport în apropiere 
de Brady. Vineri seară îl căutase pe internet şi nu găsise nimic. 
Cum era posibil ca un aeroport să nu aibă website? 

Nu numai că nu avea website, dar nu avea nici avioane, cel 
puţin din câte îşi dădu ea seama când drumul cu pietriş se opri 
la Aerodromul Districtual Noland. Jeepul lui Donovan era parcat 
lângă o clădire mică, din metal, fiind singurul vehicul din raza ei 
vizuală. Intră pe singura uşă pe care o zări şi trecu prin ceea ce 
părea să fie sala de aşteptare, cu scaune pliante şi mese 
metalice pline cu reviste. Pe pereţi erau fotografii vechi cu 
avioane şi imagini aeriene. Cealaltă uşă dădea spre o rampă, iar 
acolo Donovan forfotea în jurul unui aparat foarte mic de zbor. 
Ea se duse lângă el şi-l întrebă: 


- Ce-i asta? 


- Bună dimineaţa, rosti el cu un zâmbet larg. Ai dormit 
bine? 

- Opt ore. Eşti şi pilot? 

- Da, iar ăsta e un model Cessna 172, cunoscut şi ca 
Skyhawk. Practic avocatura în cinci state şi „jucăria” asta mi-e 
de mare ajutor. În plus, este foarte folositor când vine vorba de 
spionat companiile miniere. 

- Evident. Şi mergem în spionaj? 

- Ceva de genul ăsta. Se lăsă uşor pe vine şi încuie capota 
ce acoperea motorul. Am terminat verificarea: e gata de zbor. 
Uşa ta este în cealaltă parte. 

Ea nu se mişcă. 

- Nu ştiu ce să spun. N-am mai zburat niciodată într-un 
aparat atât de mic. 

- Este cel mai sigur model construit vreodată. Am trei mii 
de ore de zbor şi sunt foarte destoinic, mai ales într-o zi perfectă 
ca asta. Nu-i niciun nor pe cer, e o temperatură ideală, iar 
copacii sunt pictaţi cu culorile vii ale toamnei. Este o zi de vis 
pentru orice pilot. 

- Nu ştiu ce să zic... 

- Hai, unde ţi-e simţul aventurii? 

- Dar are un singur motor. 


- E de ajuns. lar dacă se opreşte motorul, aparatul va pluti 
şi vom găsi o păşune pitorească pe undeva. 

- În munţii ăştia? 

- Hai să mergem, Samantha. 

Ea ocoli încet coada avionului, până la uşa de pe partea 
dreaptă, de sub aripă. El o ajută să urce pe scaun şi îi prinse 
centurile de siguranţă. Închise uşa, o încuie şi se duse în partea 
stângă. Ea aruncă o privire în spate, la bancheta înghesuită, 
apoi se uită în faţă la consola de instrumente şi manometre. 

- Eşti claustrofobă? o întrebă el, prinzându-şi centura. 
Stăteau la doar câţiva centimetri unul faţă de celălalt. 

- Acum da. 

- O să-ţi placă. Îl vei pilota şi tu înainte de sfârşitul zilei. Îi 
dădu o cască radio şi-i zise: Pune-ţi asta pe cap. Zgomotul este 


cam mare aici şi vom vorbi cu ajutorul lor. Îşi aranjară căştile. 
Spune ceva, făcu el. 

- Ceva, replică ea. 

Căştile funcționau, aşa că el luă o listă şi începu să verifice 
totul pas cu pas, atingând cu grijă fiecare instrument şi 
manometru în parte. Trase de etrier şi replica identică din faţa ei 
se mişcă în direcţiile imprimate de el. 

- Te rog să nu te-atingi de el, o avertiză. 

Ea clătină repede din cap; oricum nu avea de gând să pună 
mâna pe ceva. El zise „Gata” şi răsuci cheia în contact. Motorul 
prinse viaţă şi elicea începu să se învârtă. Avionul se cutremură 
când el apăsă pedala de acceleraţie. Îşi anunţă intenţiile prin 
radio, apoi porniră de-a lungul pistei, care ei i se părea scurtă şi 
îngustă. 

- E cineva la celălalt capăt al firului? întrebă ea. 

- Mă îndoiesc. E linişte în dimineaţa asta. 


- Şi tu ai singurul avion din comitatul Noland? 

El arătă spre nişte hangare mici din faţă, de pe pistă. 

- Mai sunt câteva acolo. Nu prea multe. La capătul pistei, 
ambreie din nou motorul şi mai verifică comenzile şi 
instrumentele. Ţine-te bine. Apăsă acceleraţia, ridică uşor 
piciorul de pe pedala de frână şi aparatul începu să ruleze mai 
rapid. Pe măsură ce creştea viteza, el numără calm: „140 de 
km/h, 150, 160” apoi trase etrierul în spate şi se desprinseră de 
asfalt. 

Pentru o clipă, ea se simţi imponderabilă şi i se puse un nod 
în stomac. 

- Eşti în regulă? o întrebă el fără să o privească. 

- Sunt bine, rosti ea, cu maxilarul încleştat. 

În timp ce urcau, el înclină aparatul spre stânga şi efectua 
un viraj de 180 de grade. Erau încă jos, nu cu mult deasupra 
copacilor, şi el se înscrise pe ruta principală de zbor. 

- Vezi camioneta aia verde parcată în faţa acelui magazin? 
o întrebă el. 

Ea încuviinţă. 

- Ăla-i ticălosul care m-a urmărit azi-dimineaţă. Ţine-te 
bine, zise el şi smuci de etrier, bătând practic din aripi în semn 
de salut faţă de ticălosul din camioneta verde. După ce aceasta 


ieşi din raza lor vizuală, el reluă înălţarea. 


- De ce te-ar urmări într-o dimineaţă de sâmbătă? făcu ea, 
înfigându-şi degetele în genunchi. 

- Va trebui să-i întrebi pe ei. Poate că-i din cauza a ce s-a 
întâmplat ieri. Poate pentru că luni începe marele proces. Cine 
ştie? Mă urmăresc tot timpul. 

Brusc, Samantha simţi că este mai în siguranţă în aer. Când 
ajunseră deasupra oraşului Brady, ea se relaxase şi admira 
peisajul de dedesubt. Survolau localitatea la o altitudine de 150 
de metri, iar asta îi dădea ocazia să-şi vadă de sus locul de 
muncă şi locuinţa. Cu excepţia unei călătorii într-un balon cu aer 
cald, în Catskills, nu mai văzuse niciodată pământul de la o 
altitudine atât de joasă, iar senzaţia era fascinantă, chiar 
palpitantă. După ce ajunseră la 300 de metri înălţime, trecură 
pe deasupra dealurilor. Radioul era la fel de mut precum cel din 
maşina „de patrulă” a lui Romey, aşa că ea îl întrebă: 

- Cum rămâne cu radarul, controlorii de trafic aerian şi aşa 
mai departe? E cineva pe-acolo? 


- Probabil că nu. Zburăm la vedere, deci nu suntem nevoiţi 
să le raportăm celor de la controlul de trafic. În călătoriile de 
afaceri, le trimit un plan de zbor şi ei mă bagă în sistemul de 
trafic aerian, dar azi nu-i cazul. Asta-i o plimbare de agrement. Îi 
arătă spre un cadran şi-i explică: Acela este radarul meu. Dacă 
ne apropiem de vreun alt avion, o să apară acolo. Linişteşte-te, 
nu am fost implicat în niciun accident. 


- Şi nu ai fost nici într-o situaţie-limită? 

- Nu. Sunt foarte atent, ca majoritatea piloților. 

- Mă bucur să aud asta. Unde mergem? 

- Nu ştiu. Unde ai vrea să mergem? 

- Tu eşti pilotul şi nu ştii unde mergem? 

El zâmbi, viră spre stânga şi-i arătă un instrument de bord. 

- Acesta este altimetrul; monitorizează altitudinea, lucru 
foarte important atunci când survolezi munţii. Ajunseseră la 
aproape 450 de metri înălţime când îşi opriră urcarea. El îi arătă 
afară şi-i spuse: Acela este Muntele Cat sau, mai bine-zis, ce-a 
mai rămas din el. E o exploatare mare acolo. 


In faţa ei, uşor spre dreapta, se vedea mina de suprafaţă, 
care semăna cu toate celelalte: un pustiu dezolant, presărat cu 


stânci şi noroi, în mijlocul munţilor frumoşi, cu deşeurile împinse 
până în fundul văilor. Mintea îi zbură la Francine Crump, clienta 
care voia să-şi schimbe testamentul, şi la pământul pe care 
încerca să-l conserve. Era pe undeva dedesubt, în apropiere de 
Muntele Cat. Pe lângă pârâuri se zăreau căsuțe mici, ici şi colo 
adunate într-o aşezare. Aparatul se înclină brusc spre dreapta, şi 
în vreme ce efectua o răsucire completă, de 360 de grade, 
Samantha se uită la camioanele de încărcare şi la celelalte 
utilaje. Un camion de dinamitare, camioane de încărcare, un 
excavator cu cablu de tracţiune, camioane de transport, 
buldozere... Îi era tot mai uşor să le recunoască. Observă un 
maistru ieşit în faţa unui birou, chinuindu-se să urmărească 
avionul cu privirea. 


- Lucrează şi sâmbăta, nu? făcu ea. 

El dădu din cap şi zise: 

- Uneori lucrează şapte zile din şapte. N-a mai rămas niciun 
sindicat. 

Urcară până la 900 de metri. 

- Suntem deasupra statului Kentucky acum, şi ne 
îndreptăm spre nord-vest, rosti el. Dacă nu ar fi avut căştile, ar 
fi trebuit să zbiere ca să se facă auzit peste vuietul motorului. 
Uită-te şi tu câte sunt; nici nu le poţi număra pe toate. 

Minele de suprafaţă erau ca nişte cicatrice urâte pe munţi, 
zeci şi zeci până unde vedeai cu ochii. Zburară chiar peste 
câteva dintre ele. Între exploatări ea observă zone vaste 
acoperite cu petice de verdeață şi cu câţiva copăcei. 

- Ce-i acolo? întrebă ea, arătând drept înainte. Locul acela 
plat şi neîmpădurit? 

- O victimă, un loc reabilitat unde acum ceva vreme a fost 
o mină de suprafaţă. Locul pe care mi-l arăţi tu a fost cândva 
Muntele Persimmon, cu o înălţime de 750 de metri. L-au 
decopertat, au scos cărbunele din el şi apoi s-au apucat de 
reabilitare. Legea impune ca locul să-şi recapete „conturul 
original aproximativ” - exact aceştia sunt termenii dar cum poţi 
înlocui un munte după ce l-ai distrus? 

- Am citit despre asta. Terenul trebuie să ajungă măcar la 
calitatea de dinaintea exploatării. 

- Ce glumă proastă! Companiile miniere susţin că terenurile 


reabilitate sunt excelente pentru dezvoltare imobiliară - malluri, 
blocuri şi alte cele. Au construit şi un penitenciar pe un astfel de 
teren, în Virginia. lar pe altul au făcut un teren de golf. Singura 
problemă este că nu joacă nimeni golf pe-aici. Reabilitarea e o 
glumă proastă. 

Zburară pe deasupra unei alte mine de suprafaţă, apoi 
peste încă una. După o vreme începură să arate toate la fel. 


- Câte dintre ele sunt active în prezent? întrebă ea. 


- Câteva zeci. Am pierdut vreo şase sute de munţi în ultimii 
treizeci de ani din cauza exploatărilor de suprafaţă, şi în ritmul 
în care merg lucrurile, nu vor mai rămâne prea mulţi. Cererea 
pentru cărbune este tot mai mare, preţul e ridicat, astfel încât 
companiile încearcă din răsputeri să obţină autorizaţii pentru 
exploatări. Inclină aparatul către dreapta şi-i zise: Acum 
mergem în nord, în Virginia de Vest. 

- Şi ai drept de practică acolo? 

- Da, la fel ca în Virginia şi Kentucky. 

- Ai pomenit de cinci state înainte de decolare. 


- Câteodată mai merg în Tennessee şi Carolina de Nord, 
însă nu prea des. Am un proces pe rol în Carolina de Nord, o 
deversare de praf de cărbune; sunt mulţi avocaţi implicaţi. E un 
caz mare. 

Îi plăceau cazurile mari. Munţii devastaţi din Virginia de 
Vest semănau cu cei din Kentucky. Avionul începu să înainteze 
în zigzag, înclinându-se abrupt pentru ca ea să poată vedea mai 
bine pustiirea unuia, apoi revenind la poziţia normală ca să 
poată trece la următorul. 

- lată mina Bull Forge, chiar în faţa noastră, rosti el. leri ai 
văzut-o de la nivelul solului. 

- A, da. Ecoteroriştii. Tipii ăia chiar scot din sărite 
companiile miniere. 

- Da, se pare că asta urmăresc. 


- Păcat că nu ai luat puşca la tine. Am fi putut sparge 
câteva pneuri din aer. 

- Mi-a trecut şi asta prin cap. 

După o oră de zbor, Donovan începu să coboare lin. Ea se 
obişnuise deja cu altimetrul, cu indicatorul de viteză în aer şi cu 


busola. Când ajunseră la 600 de metri, îl întrebă: 
- Deci, avem şi o destinaţie, la urma urmei? 


- Da, dar vreau să-ţi arăt altceva mai întâi. Pe partea ta o 
să se vadă o zonă cunoscută drept Hammer Valley. Aşteptă 
câteva clipe până trecură peste o culme; o vale lungă şi abruptă 
apăru în faţa lor. Vom începe de-aici, din capătul ei, lângă 
orăşelul Rockville, cu o populaţie de trei sute de locuitori. 

Două turle de biserică se înălţară printre copaci, apoi loca- 
litatea apăru în raza lor vizuală: un sătuc pitoresc pe cursul unui 
pârâu, înconjurat de munţi. Survolară localitatea şi urmară 
cursul pârâului. Zeci de locuinţe, în marea lor parte rulote, erau 
împrăştiate pe marginea drumurilor districtuale înguste. 


- Locul ăsta e ceea ce se cheamă un focar de cancer. 
Hammer Valley are cea mai mare rată de cancer din America de 
Nord, de peste douăzeci de ori mai mare decât media naţională. 
Toate formele de cancer - de ficat, de rinichi, de stomac, uterin, 
şi foarte multe cazuri de leucemie. Trase încet etrierul spre el şi 
avionul se înălţă chiar când o movilă mare apăru în faţa lor. 
Trecură la şaizeci de metri deasupra ei şi ajunseră brusc 
deasupra unui teren reabilitat pe locul unei foste mine. lată şi 
motivul, făcu el. Mina de suprafaţă de pe Muntele Peck. Muntele 
fusese înlocuit de mici dealuri nivelate de buldozere şi acoperite 
cu iarbă maronie. În spatele unui stăvilar de pământ se întindea 
un iaz mare, de rău augur, dintr-un lichid negru. lată halda de 
steril. O companie pe nume Starke Energy a venit aici acum 
vreo treizeci de ani şi a scos tot cărbunele din pământ, întruna 
dintre primele mari exploatări din Apalaşia. L-au spălat aici şi au 
deversat deşeurile în apa cristalină a unui heleşteu. Apoi au 
ridicat stăvilarul acela şi au transformat heleşteul într-un 
adevărat lac. Survolau halda de steril la 300 de metri. Starke a 
fost cumpărată într-un final de Krull Mining, o companie-paravan 
deţinută în realitate de un oligarh rus, un tâlhar cu mine prin 
toată lumea. 

- Un rus? 

- O, da! Avem ruşi, ucraineni, chinezi, indieni, canadieni, 
dar şi baştani de pe Wall Street şi trădători din partea locului. 
Majoritatea patronilor din bazinul carbonifer nu locuiesc aici, şi 
poţi să-ţi închipui şi tu cât le pasă de pământ şi de oamenii de- 
aici. 


înclină iarăşi avionul şi Samantha se holbă direct la steril, 
care, de la cei 300 de metri, părea să aibă consistenţa păcurii. 


- Arată urât, făcu ea. Un alt proces? 


- Cel mai mare. 

Aterizară pe o pistă şi mai mică decât cea din comitatul 
Noland, fără vreun semn care să le indice că se aflau în preajma 
vreunui oraş. Pe când încetineau, îl zări pe Vic Canzarro rezemat 
de un gard, aşteptând. Se opriră lângă terminal; nu se mai 
vedea niciun alt aparat de zbor prin apropiere. Donovan opri 
motorul, îşi verifică din nou lista şi apoi coborâră din Skyhawk. 

După cum era de aşteptat, Vic conducea o camionetă 
masivă, cu tracţiune integrală, numai bună pentru întâlniri 
neaşteptate cu paznicii pe teren accidentat. Samantha se aşeză 
pe bancheta din spate, alături de o geantă frigorifică, de câteva 
rucsacuri şi, evident, de vreo două puşti. 

Vic era fumător, nu chiar la nivelul de a-şi aprinde ţigară de 
la ţigară, însă destul de împătimit totuşi. Crăpă geamul din 
partea sa câţiva centimetri, lăsând jumătate din fum să iasă 
afară, în vreme ce cealaltă jumătate plutea în rotocoale prin 
maşină. După cea de-a doua ţigară, Samantha simţi că nu mai 
poate respira şi deschise geamul din spatele lui Donovan. O 
întrebă ce făcea, iar când ea îi spuse pe şleau motivul, Donovan 
şi Vic se angajară într-o conversaţie aprinsă despre obiceiurile 
celui din urmă. Omul jură că încerca să se lase, ba chiar că se 
lăsase în mai multe rânduri, şi recunoscu sincer că se temea de 
riscul unui cancer pulmonar. Donovan îl pisă mai departe, ceea 
ce îi dădu de înţeles Samanthei că subiectul era destul de vechi. 
Nu se rezolvă nimic şi Vic îşi aprinse înca o ţigara. 

Dealurile şi potecile îi duseră tot mai adânc în Hammer 
Valley şi într-un final ajunseră la locuinţa dărăpănată a unui 
anume Jesse McKeever. 


- Cine este domnul McKeever şi de ce îl vizităm? întrebă ea 
de pe bancheta din spate când intrară pe alee. 


- Este un potenţial client, zise Donovan. Şi-a pierdut soţia, 
un fiu, o fiică, un frate şi doi veri din cauza cancerului. Cam 
toate formele, de la rinichi şi ficat la plămâni şi creier. 

Camioneta opri şi ei aşteptară câteva clipe reacţia câinelui. 
Un pitbul furios ţâşni de pe prispă şi se repezi spre ei, gata să le 
mănânce cauciucurile. Vic claxonă şi Jesse ieşi în cele din urmă. 


Îşi chemă câinele, îl lovi cu bastonul, îl înjură şi-i ordonă să se 
ducă în curtea din spate. Lovit, câinele se supuse şi se făcu 
nevăzut. 

Se aşezară pe lăzi şi scaune ponosite de peluză sub un 
copac din curtea de la stradă. Samantha nu-i fu prezentată lui 
Jesse, care o ignoră complet. Individul era un hodorog ce părea 
să aibă mult peste 60 de ani, cu câţiva dinţi rămaşi în gură, cu 
riduri adânci ce stăteau drept dovadă pentru o viaţă grea şi cu o 
expresie aspră care nu-i părăsea deloc chipul. Vic testase apa 
din fântâna familiei McKeever, şi rezultatele, deşi previzibile, 
erau sumbre. Apa era poluată cu compuşi organici volatili - 
otrăvuri precum clorura de vinil, tricloretilena, mercurul, 
plumbul şi încă vreo duzină. Cu mare răbdare, Vic le explică 
semnificaţia fiecărui compus în parte. Jesse pricepu ideea de 
bază. Nu numai că nu era bună de băut; nu ar fi trebuit folosită 
pentru nimic, şi cu asta basta. Nici la gătit, nici la îmbăiat, nici la 
spălat pe dinţi sau la spălatul hainelor şi al vaselor. La nimic. 
Jesse le dezvălui că începuseră să aducă apă potabilă 
îmbuteliată cu vreo cincisprezece ani în urmă, continuând însă 
să folosească apa din fântână ca să se spele şi la treburile 
gospodăriei. Băiatul său murise primul după ce făcuse cancer 
gastrointestinal. 

Donovan porni un reportofon şi îl aşeză pe un bidon mare 
de lapte. Cu maximum de empatie, îl descusu o oră pe Jesse, 
aflând detalii despre familia acestuia şi formele de cancer care o 
măcinaseră. Vic asculta şi el, fumând şi intervenind cu câte o 
întrebare din când în când. Poveştile erau teribile, dar Jesse le 
depăna fără prea mare emoție. Fusese martorul atâtor 
nenorociri, încât era călit de-acum. 

- Vreau să intraţi şi dumneavoastră ca parte în procesul 
nostru, domnule McKeever, rosti Donovan după ce închise 
reportofonul. Vrem să-i dăm în judecată pe cei de la Krull Mining 
la curtea federală. Credem că putem dovedi că au deversat o 
grămadă de deşeuri în iazul respectiv şi că au ştiut de ani buni 
că acestea se infiltraseră în pânza freatică de aici. 

Jesse îşi rezemă bărbia în baston şi păru să moţăie. 

- Nu-i mai aduce înapoi niciun proces. Duşi rămân, pe veci. 

- Aşa este, dar nu trebuiau să moară. Halda aceea de steril 
i-a omorât, şi oamenii care o deţin ar trebui să plătească. 


- Cât de mult? 


- Nu vă pot promite nicio leţcaie, dar le vom cere celor de 
la Krull daune de milioane de dolari. Şi nici nu veţi fi singur, 
domnule McKeever. Până în momentul de faţă reprezint vreo 
treizeci de familii din Hammer Valley, care au semnat deja şi 
sunt gata de luptă. Toţi au pierdut pe cineva din cauza 
cancerului, şi asta numai în ultimii zece ani. 

Jesse scuipă într-o parte, se şterse cu mâneca la gură şi 
zise: 

- Am auzit eu de dumneata. Umblă vorba prin vale. Unii 
oameni vor proces; alţii se tem încă de compania minieră, deşi 
şi-a terminat treaba acolo. Nu ştiu ce să fac, sincer. Atâta pot să 
vă spun. Nu ştiu ce cale să aleg. 

- Bine, atunci gândiţi-vă. Vă rog doar sa-mi promiteţi un 
lucru: când vă simţiţi gata de luptă, apelaţi la mine, nu la vreun 
alt avocat. Lucrez la cazul ăsta de trei ani şi încă nu am intentat 
procesul. Vreau să veniţi de partea mea, domnule McKeever. 

Omul acceptă să cumpănească bine, iar Donovan îi promise 
să revină peste vreo două săptămâni. Îl lăsară în urmă pe Jesse, 
cu câinele alături, şi plecară. Nimeni nu zise nimic o vreme, 
până când Samantha rupse tăcerea: 

- Bine, şi cum dovediţi că oamenii de la companie ştiau că 
halda lor de steril contamina apa domnului McKeever? 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire, fără să răspundă în 
primă fază. Vic scoase încă o ţigară şi Donovan rosti într-un 
final: 

- Compania are documente interne care demonstrează fără 
putinţă de tăgadă că era la curent cu contaminarea şi totuşi nu 
a făcut nimic; ba, mai mult, a acoperit totul în ultimii zece ani. 

Ea deschise din nou geamul, trase o gură de aer proaspăt şi 
întrebă: 


- Şi cum ai obţinut documentele dacă nu ai intentat încă 
proces? 


- Nu am spus că am obţinut documentele, se apără 
Donovan. 


- Au fost câteva anchete, ale celor de la EPA? şi de la alte 


2 Environmental Protection Agency = Agenţia de Protecţie a 
Mediului (n.tr.) 


agenţii de reglementare, interveni Vic. E multă hârţogăraie. 

- Şi EPA a găsit documentele astea incriminatoare? întrebă 
ea. 

Cei doi bărbaţi păreau nesiguri pe ei. 

- Nu pe toate, replică Vic. 

Urmă o pauză în conversaţie. Intrară pe un drum cu pietriş 
şi se hurducară vreun kilometru, doi. 

- Când intentezi procesul? 

- Cât de curând, spuse Donovan. 


- Ei bine, dacă va fi să lucrez în firma ta, va trebui să ştiu 
lucrurile astea, ne-am înţeles? 

Donovan nu răspunse. Intrară în curtea din faţă a unei 
rulote vechi, parcate în spatele unei maşini murdare, fără jenti şi 
cu bara de protecţie atârnând de o sârmă. 

- Aici cine mai e? întrebă ea. 


- Dolly Swaney, zise Donovan. Soţul ei a murit de cancer la 
ficat acum doi ani, la vârsta de 41 de ani. 


- Este clienta ta? 


- Nu încă, spuse Donovan, deschizând portiera. 

Dolly Swaney apăru pe treptele crăpate ale prispei. Era 
masivă şi purta o rochie mare şi pătată care-i ajungea aproape 
până la picioarele desculţe. 

- Cred că vă aştept în maşină, rosti Samantha. 

Luară masa de prânz la singurul local din centrul localităţii, 
o cafenea încinsă şi îmbâăcsită de mirosul de grăsime din aer. 
Chelneriţa puse trei pahare de apă rece pe masă; niciunul din ei 
nu se atinse de ele. Comandară în schimb sucuri dietetice la 
sandviciuri. Cum nu era nimeni prin preajmă, Samantha decise 
să-şi continue interogatoriul. 

- Bun, şi dacă ai deja treizeci de clienţi şi lucrezi la cazul 
ăsta de trei ani, de ce nu ai intentat proces până acum? 

Cei doi bărbaţi se uitară în jur, de parcă s-ar fi temut să nu 
tragă cineva cu urechea. După ce se convinse că nu-i asculta 
nimeni, Donovan îi răspunse în şoaptă: 

- Este un caz imens, Samantha. Sunt zeci de morţi, un 
inculpat cu buzunare extrem de adânci şi o răspundere pe care 
cred că o putem stabili cât se poate de clar la proces. Am 


cheltuit deja 100 000 de dolari pe cazul ăsta, şi va fi nevoie de 
mult mai mulţi bani ca să ajungă în faţa unui juriu. E nevoie de 
timp: timp ca să fac rost de clienţi, timp ca să cercetez, timp ca 
să formez o echipă care să poată ţine piept armatei de avocaţi 
şi de experţi pe care-i va arunca la înaintare Krull Mining. 

- Şi mai e şi periculos, pe deasupra, adăugă Vic. În bazinul 
carbonifer colcăie de recidivişti, iar Krull Mining se numără 
printre cei mai răi. Nu numai că exploatează zona fără milă, mai 
luptă şi murdar pe deasupra. E un proces minunat, dar 
implicarea celor de la Krull Mining a speriat mulţi avocaţi care 
participă de obicei în cazurile mari de mediu. 

- De aceea am nevoie de ajutor, zise Donovan. Dacă te 
plictiseşti şi cauţi ceva mai palpitant de făcut, hai să ne-apucăm 
de treabă. Am o tonă de documente care trebuie verificate. 

Ea îşi înăbuşi un râs şi spuse: 

- Excelent, alte documente de verificat. Mi-am petrecut un 
an întreg la firmă îngropată sub un munte de documente la 
arhivă şi nefăcând decât asta. Asta-i cea mai mare pacoste 
pentru avocaţii începători din Firmele Mari. 

- Asta o să fie diferit, îţi garantez. 


- E vorba de documentele incriminatoare? 

Cei doi bărbaţi se uitară iarăşi împrejur. Chelneriţa le aduse 
sucurile dietetice şi plecă. Era puţin probabil să fie interesată de 
procese. Samantha se aplecă şi puse întrebarea crucială: 


- Aveţi deja documentele astea, nu-i aşa? 


- Hai să spunem că avem acces la ele, răspunse Donovan. 
S-au pierdut. Krull Mining ştie că s-au pierdut, dar nu ştie cine le 
are. După ce voi intenta procesul, compania va afla că eu am 
acces la ele. Asta-i tot ce pot să-ţi spun. 

În timp ce el vorbea, Vic o fixa cu privirea, urmărindu-i 
reacţiile. Expresia sa părea să spună: „Oare putem avea 
încredere în ea?” | se citea scepticismul în priviri. Voia să 
schimbe subiectul. 


- Şi ce vor face cei de la Krull Mining când vor afla că tu ai 
acces la documente? întrebă ea. 
- Îşi vor ieşi din minţi, dar măcar vom fi la curtea federală, 


cu un judecător corect (să sperăm), unul care să-i perpelească 
la foc mic. 


Sosiră şi farfuriile cu nişte sandviciuri subţiri lângă 
mormane de cartofi prăjiţi, iar ei începură să mănânce. Vic o 
întrebă cum era viaţa în New York. Erau intrigaţi de munca ei 
într-o firmă cu o mie de avocaţi îngrămădliţi în aceeaşi clădire, şi 
de specializarea ei în construirea de zgârie-nori. Fu tentată să îşi 
prezinte fosta îndeletnicire într-o lumină mai impresionantă, dar 
nu se simţi în stare să-i amăgească. În timp ce ignora sandviciul 
şi se juca cu cartofii prăjiţi, nu putu să nu se întrebe unde lua 
Blythe prânzul cu prietenii ei; fără îndoială că se duseseră în 
vreun restaurant de lux din Village, cu şervete de pânză, listă de 
vinuri şi specialităţi. O altă lume. 


14 

Aparatul de zbor urcă până la 1500 de metri, se redresă, iar 
Donovan o întrebă: 

- Eşti gata? 

Până atunci ei îi plăcuse să zboare la altitudini mai joase şi 
să admire peisajul, dar nu simţea vreo dorinţă de a conduce 
chiar ea avionul. 

- Apucă încet etrierul, rosti el, iar ea îi ascultă îndemnul. 
Nu-ţi face griji; îl ţin eu, continuă el, cu calm. Etrierul 
controlează înclinarea botului aparatului, în sus şi-n jos, şi tot cu 
el întorci avionul. Toate mişcările sunt lente. Întoarce-l puţin 
spre dreapta. 

Ea se supuse şi aparatul începu să se încline treptat spre 
partea ei. Mişcă maneta înapoi spre stânga şi avionul se 
redresă. Impinse etrierul în faţă, botul aparatului se aplecă şi 
începură să piardă altitudine. Aruncă o privire la altimetru. 

- Stabilizează-l la 1350 de metri, rosti el. [ine aripile 
drepte. Urcară apoi de la 1350 la 1500, iar Donovan îşi luă 
mâinile de pe etrier. Ei, cum este? 

- Grozav! exclamă ea. Nu-mi vine să cred că fac asta. E atât 
de uşor! 

Aparatul răspundea la cele mai fine deplasări ale etrierului. 
După ce îşi dădu seama că nu aveau să se prăbuşească, izbuti 
să se relaxeze puţin şi să savureze senzațiile tari ale primei 
experienţe de pilotaj. 

- Este un avion excelent, simplu şi sigur, şi tu îl pilotezi. 
Într-o lună cred ca o sa te descurci şi singură. 

- Hai să nu ne grăbim. 

Zburară la aceeaşi altitudine câteva minute, fără să 
vorbească. Samantha urmărea atentă instrumentele, aruncând 
doar priviri sporadice către munţii de dedesubt. 


- Şi unde mergem, căpitane? o întrebă el. 

- Habar n-am. Nu ştiu unde suntem şi încotro mergem. 

- Ce-ai vrea să vezi? 

Ea se gândi o clipă. 

- Mattie mi-a povestit de familia ta şi de cele petrecute. Aş 


vrea să văd Muntele Gray. 
El ezită uşor, apoi spuse: 


- Atunci uită-te la indicatorul de rută şi virează 190 de 
grade la stânga. Mergi încet, la acelaşi nivel. 

Ea execută virajul perfect şi ţinu Skyhawkul la 1500 de 
metri. După câteva minute, îl întrebă: 


- Ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri motorul acum? 
El ridică din umeri, de parcă nici nu i-ar fi trecut prin minte 
aşa ceva. 


- În primă fază aş încerca să îl repornesc. Dacă n-ar merge 
asta, aş căuta o suprafaţă plată, o păşune sau o conductă, poate 
chiar o şosea. La 1500 de metri înălţime, un Skyhawk poate 
continua să plutească încă vreo unsprezece kilometri, aşa că ar 
fi timp berechet. După ce aş găsi un loc potrivit, l-aş survola, aş 
încerca să mă folosesc de curenţii de aer la coborâre şi aş 
efectua o aterizare de urgenţă impecabilă. 


- Nu văd nicio zonă mai plată acolo jos. 


- Atunci îţi alegi un munte şi speri că se va termina totul cu 
bine. 


- Mai bine nu întrebam. 


- Linişteşte-te. Aceste avioane sunt rareori implicate în 
accidente, iar atunci când se întâmplă totuşi asta, cauza este 
mai mereu o eroare de pilotaj. 

El căscă şi nu mal zise nimic o vreme. Samanthei îi era 
imposibil să se relaxeze complet, dar era tot mai sigură pe sine 
cu fiecare clipă ce trecea. După o pauză lungă în conversaţie, 
aruncă o privire către copilotul ei, care părea să fi aţipit. Oare o 
testa sau chiar adormise? Primul său impuls fu să zbiere în 
microfon şi să-l trezească; nu făcu însă asta, ci verifică 
instrumentele de bord, se asigură că avionul zbura drept înainte 
şi că aripile nu erau înclinate, şi îşi înăbuşi senzaţia de panică. 
Realiză că avea mâinile încleştate pe etrier, aşa că îi dădu 
drumul câteva clipe. Indicatorul nivelului de combustibil era la 
jumătate. Dacă voia să doarmă, n-avea decât. Avea să-l lase 
câteva minute să moţăie înainte să se panicheze. Dădu din nou 
drumul etrierului şi observă că avionul zbura singur, neavând 
nevoie decât de unele uşoare corecţii. Se uită la ceas. Cinci 
minute, zece, cincisprezece. Munţii treceau încet pe sub ei. Pe 
radar nu se vedea nici urmă de trafic aerian. Îşi păstră calmul, 
însă simţi cum o cuprinde o nevoie tot mai acută de a tipa. 


El se trezi tuşind şi se uită repede la instrumentele de bord. 
- Foarte bine, Samantha. 
- Cum ai dormit? 


- Bine. Uneori mă apucă somnul la altitudine. Zumzetul 
motorului este monoton şi mi-e greu să rămân treaz. Când am 
de făcut drumuri mai lungi, trec pe pilot automat şi trag un puli 
de somn. 

Ea nu ştiu cum să replice la această mărturisire. 


- Ştii unde suntem? îl întrebă. 
El se uită în faţă şi rosti fără nicio ezitare: 


- Da, sigur. Ne apropiem de comitatul Noland. La nord-vest 
este Muntele Cat. Zboară prin stânga lui şi după aceea lasă-mă 
pe mine. Coboară la 1200 de metri. 

Zburară pe la marginea oraşului Brady, la 900 de metri, iar 
Donovan prelua controlul aparatului. 


- Vrei să-l mai pilotezi şi altă dată? o întrebă el. 


- Poate, nu ştiu. De cât timp aş avea nevoie ca să învăţ tot 
ce-i de ştiut? 

- Vreo treizeci de ore de studiu la sol sau pe cont propriu, şi 
alte treizeci în aer. Singura problemă e că nu găseşti niciun 
instructor prin preajmă. Era unul, dar a murit. Într-un accident 
de avion. 


- Cred că mă voi rezuma la maşini. Am crescut într-un 
mediu în care se vorbea întruna de accidente aviatice, aşa că 
am fost mereu circumspectă în privinţa zborului. Te las pe tine 
să te ocupi de asta. 


- Sigur, la orice oră, făcu el, zâmbind. Ţinu botul aparatului 
înclinat până ajunseră la 300 de metri deasupra solului. Zburară 
pe lângă o mină de suprafaţă unde tocmai se produsese o 
detonare; un nor gros de fum negru plutea deasupra 
pământului. La orizont se zăreau turle înălțându-se printre 
copaci. Ai fost în Knox? întrebă el. 

- Nu, nu încă. 


- Este reşedinţa comitatului Curry, locul unde m-am născut 
eu. Un orăşel drăguţ, cam la fel de mic şi de nesofisticat ca 
Brady, deci nu ai pierdut mare lucru. 

Survolară localitatea, însă nu se vedea cine ştie ce de la 


300 de metri. Îşi reluară ascensiunea, strecurându-se printre 
piscurile mai înalte până se afundară în munţi. Trecură peste 
unul şi Donovan zise: 


- lată ce a mai rămas din Muntele Gray. Compania l-a aban- 
donat acum douăzeci de ani, dar nu înainte de a-i secătui 
aproape complet resursele de cărbune. Procesele au blocat 
orice mişcare ani la rândul. Evident, locul nu a fost reabilitat. E 
cel mai urât loc din toată Apalaşia, probabil. 

Peisajul era dezolant, despicat pe ici, pe colo, în locurile din 
care se extrăgea cărbunele când echipele de muncitori se 
opriseră brusc, cu movile de deşeuri lăsate acolo pentru 
totdeauna şi cu copaci firavi ce se străduiau din răsputeri să 
supravieţuiască. Cea mai mare parte a exploatării era din stâncă 
şi pământ, însă pe alocuri se vedeau şi petice de iarbă maronie. 
Valea cu deşeuri era acoperită parţial cu lujeri de viţă şi arbuşti. 
În timp ce survola locul, Donovan spuse: 

- Singurul lucru mai rău decât o mină de suprafaţă 
reabilitată este una abandonată. Asta s-a întâmplat aici. Încă mi 
se întoarce stomacul pe dos când mă gândesc la asta. 

- Cine deţine terenul acum? 


- Tatăl meu. A rămas în familie, dar nu mai valorează mare 
lucru. Pământul este distrus. Pârâurile s-au pierdut sub deşeurile 
din vale, iar peştii au murit. Apa este otravă curată. Animalele 
sălbatice au fugit în locuri mai sigure. Ţi-a povestit Mattie ce s-a 
întâmplat cu mama mea? 

- Da, dar nu în amănunt. 

El cobori şi înclină aparatul brusc spre dreapta, pentru ca 
ea să vadă peisajul de dedesubt. 

- Vezi crucea aceea albă de acolo jos, dintre stânci? 

- Da, o văd. 

- Acolo a murit. Casa noastră era acolo, construită de buni- 
cul meu, miner de subteran. După ce inundația ne-a distrus 
casa, mama a găsit un locşor acolo, lângă stânci, şi acolo s-a 
întâmplat totul. Eu şi fratele meu Jeff am găsit nişte scânduri 
vechi de la casă şi am făcut crucea. 

- Cine-a găsit-o? 

El trase o gură de aer şi rosti: 

- Deci, Mattie nu ţi-a povestit chiar totul? 


- Se pare că nu. 

- Eu am găsit-o. 

Se lăsă tăcerea câteva minute, timp în care Donovan 
survolă valea de pe versantul estic al Muntelui Gray. Nu existau 
drumuri, locuinţe sau alte semne de viaţă. El înclină din nou 
aparatul şi zise: 

- Aici, chiar peste creasta asta, e singura parte a 
proprietăţii care n-a fost distrusă. Apa curge în altă direcţie şi 
valea a fost protejată de exploatarea minieră. Vezi pârâul de 
acolo? rosti el, înclinând şi mai mult avionul. 

- Da, l-am văzut. 


- Este Pârâul Galben. Am o cabană pe malul lui, o 
ascunzătoare de care ştiu numai câţiva oameni. O să ţi-o arăt la 
un moment dat. 

„Nu prea cred, se gândi Samantha. Nu suntem destul de 
apropiaţi şi, câtă vreme nu intervine nicio schimbare în starea ta 
civilă, nici n-am de gând să mă implic prea mult.” Însă dădu din 
cap şi spuse: 

- Da, mi-ar plăcea să o văd. 

- lată hornul, zise el. De-abia se vede, indiferent dacă eşti 
la sol sau în aer. Nu există instalaţie de apă şi canal, nici 
electricitate şi, de dormit, se doarme în hamac. Am construit-o 
singur, doar cu ajutorul fratelui meu, Jeff. 

- Unde este tatăl tău? 


- Ultima oară am auzit că era prin Montana, însă n-am mai 
vorbit cu el de ani buni. Ai văzut destul? 

- Cred că da. 

Când reveniră pe aerodromul comitatului Noland, Donovan 
încetini la terminal, dar nu opri motorul. 

- Bun, zise el. Acum vreau să cobori aici, cu grijă, şi să 
rămâi în spatele avionului. Încă se învârte elicea. 

- Tu nu cobori? întrebă ea, desprinzându-şi centura de 
siguranţă. 

- Nu. Eu mă duc la Roanoke, să-mi văd soţia şi fiica. Mă 
întorc mâine şi voi fi la birou. 

Samantha ieşi pe sub aripă, simţi fluxul de aer de la elice, 
rămase în spatele cozii şi aşteptă la uşă. Îi făcu semn cu mâna 


lui Donovan, care-i răspunse la salut şi acceleră. După ce îl 
urmări decolând, se întoarse cu maşina în Brady. 

Cina de sâmbătă constă în legendarul chili con carne 
preparat de Chester. Deşi nu fusese niciodată în Texas din câte- 
şi amintea, dăduse peste o reţetă excelentă pe internet, cu vreo 
doi ani în urmă. Cât despre aspectul legendar al mâncării, asta 
părea mai degrabă o închipuire de-a sa, dar entuziasmul cu care 
gătea şi îşi întreținea musafira era contagios. Mattie puse la 
copt nişte turte de mălai, iar Annette aduse o plăcintă cu 
ciocolată la desert. Samantha nu învățase niciodată să gătească 
şi acum locuia într-un apartament unde n-avea decât o plită şi 
un prăjitor de pâine, deci fu scutită de orice contribuţie. In 
vreme ce Chester amesteca în oală, adăugând condimente şi 
turuind întruna, Kim şi Adam făcură o pizza în bucătăria mătuşii 
Mattie. Sâmbătă aveau mereu seară de pizza, iar Samantha era 
încântată să fie la soţii Wyatt în loc să stea doar cu Annette şi cu 
copiii. Deja nu o mai priveau ca pe o simplă colegă de 
apartament sau bonă; în decurs de o săptămână ajunsese la 
statut de soră mai mare. O iubeau şi ea îi iubea la rândul ei, dar 
se simţea ca într-o colivie acolo. Annette îşi lăsa copiii să o 
sufoce. 

Mâncară în curtea din spate la o masă de picnic, sub un 
arțar cu frunze de un galben aprins. Şi pe jos era un covor de 
frunze, dar acesta avea să dispară în curând. Se aprinseră 
lumânări când soarele dispăru în spatele munţilor. Claudelle, 
asistenta lor juridică, li se alătură mai târziu. Mattie avea o 
regulă simplă: la cină nu discutau despre serviciu - nicio vorbă 
despre clinică, despre munca lor, despre clienţi şi mai ales nimic 
despre cărbuni. Aşa că trecură la politică - Obama versus 
McCain, Biden versus Palin. De la politică trecură în mod firesc 
la o conversaţie despre dezastrul economic care cuprinsese 
întreaga lume. Erau numai veşti proaste şi, cât timp experţii nu 
reuşeau să cadă de acord cu privire la proporţiile crizei, dacă 
aceasta era o recesiune minoră sau un crah profund, totul părea 
foarte îndepărtat, ca un nou genocid în Africa. Ceva cumplit, dar 
care nu afectase încă Brady. Erau curioşi în legătură cu prietenii 
Samanthei din New York. 

Pentru a treia sau a patra oară în acea seară, Samantha 
remarcă o uşoară răceală în cuvintele şi atitudinea lui Annette 
faţă de ea. Părea în regulă când li se adresa celorlalţi, dar uşor 


tăioasă când îi vorbea Samanthei. La început nu-i acordă prea 
mare importanţă, însă spre sfârşitul cinei ajunse să fie convinsă 
că o rodea ceva pe Annette. Ceea ce o nedumerea, deoarece nu 
se întâmplase nimic între ele. 


În cele din urmă, concluzionă că era ceva legat de 
Donovan. 


15 

Samantha se trezi în sunetul plăcut şi îndepărtat al clopo- 
telor. Păreau să fie mai multe melodii în eter, unele mai 
apropiate, mai puternice, altele ceva mai îndepărtate, toate însă 
trezind locuitorii oraşului şi amintindu-le că sosise sfânta zi de 
duminică şi uşile bisericilor le erau deschise. Era ora 9.02, con- 
form ceasului său digital, iar ea se minună încă o dată de cât de 
mult putea să doarmă. Se gândi să se întoarcă pe partea 
cealaltă şi să mai lenevească, dar zece ore erau totuşi de ajuns. 
Cafeaua era gata, aroma ei plutind dinspre cealaltă cameră. Işi 
umplu o ceaşcă şi se aşeză pe canapea, gândindu-se la planurile 
pe acea zi. Neavând prea multe de făcut, primul său obiectiv era 
să îi evite pe Annette şi pe copii. 

Îşi sună mama şi sporovăi cu ea vreo jumătate de oră. Ca 
de obicei, Karen era absorbită în cea mai recentă criză de la 
Departamentul de Justiţie, aşa că-i vorbi despre asta. Şeful ei 
începuse o serie de şedinţe preliminare urgente pentru a pune 
la punct planuri de investigare a marilor bănci şi a celorlalţi 
furnizori de credite ipotecare de mâna a doua, dar şi mulţi alţi 
escroci de pe Wall Street, şi toată această campanie avea să 
demareze în momentul în care se mai aşezau lucrurile şi puteau 
depista cu exactitate cine erau responsabilii pentru debandada 
actuală. Discuţia o plictisea pe Samantha, dar rezistă vitejeşte, 
sorbindu-şi cafeaua, îmbrăcată încă în pijamale şi ascultând 
clinchetul neîncetat al clopotelor. Karen îi zise că avea de gând 
să vină în Brady în viitorul apropiat, ca să vadă pe viu cum arăta 
viaţa ei în creierii munţilor, însă Samantha ştia că astea erau 
vorbe goale. Mama ei pleca foarte rar din capitală; serviciul său 
era prea important. Se interesă într-un final despre stagiu şi 
despre clinică. „Cât ai de gând să rămâi acolo?” o întrebă ea. 
Samantha îi spuse că nu plănuia să plece prea curând. 

După ce se opriră clopotele, îşi trase blugii pe ea şi ieşi din 
apartament. Maşina lui Annette era parcată în faţa casei, semn 
că Annette şi copiii săi nu se duseseră la biserică în această 
frumoasă zi de duminică. Samantha cumpără Roanoke Times de 
la un chioşc de ziare de lângă biroul lui Donovan de pe strada 
principală şi-l citi într-o cafenea pustie, la un mic dejun constând 
dintr-o gofră cu şuncă. După aceea se plimbă pe străzile din 
Brady o vreme; nu-i luă prea mult să bată la pas tot oraşul. 
Trecu pe lângă o duzină de biserici, toate aparent ticsite, 


judecând după parcările aglomerate, şi încercă să îşi amintească 
de ultima dată când intrase într-un lăcaş de cult. Tatăl ei era 
catolic nepracticant, mama ei protestantă doar cu numele, iar 
Samantha nu fusese crescută într-o credinţă anume. 

Găsi şcolile, toate la fel de vechi ca tribunalul, toate cu 
aparate ruginite de aer condiţionat agăţate la ferestre. Salută 
bătrânii de pe veranda azilului, care nu mai puteau merge nici 
măcar la biserică. Trecu pe lângă micul spital şi jură să nu se 
îmbolnăvească vreodată în Brady. Merse de-a lungul străzii 
principale şi se întrebă cum izbuteau să rămână pe linia de 
plutire micii comercianţi. După ce-şi încheie turul, urcă în 
maşină şi plecă. 

Pe hartă, DN 119 şerpuia prin bazinul carbonifer, din estul 
îndepărtat al statului Kentucky până în Virginia de Vest. În ajun 
văzuse Apalaşia de la înălţime; acum voia să o vadă de la sol. 
Stabilindu-şi Charlestonul drept destinaţie, porni la drum doar cu 
o hartă şi cu o sticlă de apă. In curând ajunse în Kentucky, deşi 
frontiera dintre state nu prea conta. Apalaşia era Apalaşia, 
indiferent de hotarele statornicite de cineva în vremuri 
imemoriale. Un ţinut de o frumuseţe uluitoare, cu dealuri 
abrupte şi munţi lini acoperiţi cu păduri dese de foioase şi 
conifere, cu pârâuri năvalnice şi învolburate croindu-şi drum prin 
văi adânci, cu o sărăcie deprimantă, cu orăşele îngrijite, cu 
clădiri din cărămidă roşie şi case văruite, cu biserici la tot pasul. 
Majoritatea păreau a fi baptiste, deşi denumirile nu făceau decât 
să adâncească senzaţia de confuzie. Baptişti din Sud; Baptişti 
Moderaţi; Baptişti Străvechi; Baptişti Misionari. Însă, indiferent 
de denominare, toate forfoteau de lume. Se opri în Pikeville, 
Kentucky, localitate cu o populaţie de 7000 de oameni, găsi 
centrul oraşului şi bău o cafea printre localnici, într-o cafenea 
aglomerată. Unii o măsurară din priviri, dar oamenii erau 
amabili. Ascultă cu atenţie conversaţia din jur, întrebându-se 
uneori dacă lumea de-acolo vorbea aceeaşi limbă cu ea, ba 
chiar chicoti la unele glume. Când ajunse aproape de frontiera 
cu Virginia de Vest, nu se abţinu şi se opri la un magazin de ţară 
care se lăuda cu „pastramă de vită celebră în toată lumea, 
făcută în casă”. Cumpără o bucată, luă o înghiţitură, azvârli 
restul cărnii într-un coş de gunoi şi bău apă vreo 25 de kilometri 
după aceea pentru a scăpa de gustul neplăcut din gură. 

Hotărâse să nu se gândească deloc la cărbune; se săturase 


de subiectul respectiv. Însă acesta o încolţea de pretutindeni: 
prin camioanele de transport care făceau legea pe drumuri, de 
pe panourile publicitare ce îndemnau la unitate sindicatele, prin 
minele de suprafaţă şi decopertările ce apăreau pe alocuri, prin 
bătălia abţibildurilor de pe maşini, cu „Vă place electricitatea? 
Atunci iubiţi cărbunele” pe o parte şi „Salvaţi munţii” pe 
cealaltă, precum şi prin micuţele muzee ce onorau istoria 
mineritului. Se opri lângă o placă comemorativă şi citi povestea 
Dezastrului din Bark Valley, o explozie dintr-o galerie de mină de 
subteran în care îşi pierduseră viaţa treizeci de oameni în 1961. 
Cei care încurajau exploatarea cărbunelui demaraseră o 
campanie agresivă, aşa că ea trecu pe lângă mai multe panouri 
pe care scria „Cărbunele înseamnă locuri de muncă”. Viaţa pe 
aceste meleaguri se învârtea în jurul cărbunelui, dar exploatările 
de suprafaţă îi dezbinaseră pe oameni. Conform cercetărilor pe 
care le făcuse pe internet, adversarii acestui tip de exploatare 
susțineau că ea mai degrabă anula locuri de muncă, aducându- 
se şi argumente. Acum existau optzeci de mii de mineri, mai toţi 
neînscrişi în sindicate şi jumătate din ei muncind la suprafaţă. 
Cu câteva decenii în urmă, cu mult înainte de decopertarea 
munţilor, acolo lucrau aproape un milion de mineri. A 

Ajunse în cele din urmă în Charleston, capitala statului. Incă 
nu se obişnuise cu traficul şi descoperi că acesta era mai intens 
decât se aşteptase. Habar n-avea unde mergea şi simţi cum o 
cuprinde teama de a nu se rătăci cumva. Era aproape două, 
trecuse ora prânzului şi sosise momentul să se întoarcă. Trase la 
un mall înconjurat de fast-fooduri. li era poftă să mănânce un 
burger cu cartofi prăjiţi. 

Toate luminile erau aprinse în biroul lui Donovan, mult după 
asfinţit. Trecu pe-acolo pe la ora opt, dădu să bată la uşă, dar se 
răzgândi, nedorind să-l deranjeze. La nouă se duse la birou, în 
principal pentru că nu voia să se întoarcă în apartament. Îl sună 
pe mobil, iar el răspunse. 


- Eşti ocupat? întrebă ea. 
- Sigur că-s ocupat. Mâine începe procesul. Ce faci? 
- Mă plictisesc şi-mi pierd vremea pe la birou. 


- Hai la mine. Vreau să cunoşti pe cineva. 
Erau în centrul său de comandă, la etaj, iar mesele erau 
acoperite cu cărţi deschise, dosare şi carneţele. Donovan i-l 


prezentă pe un anume Lenny Charlton, un consultant pentru 
juriu din Knoxville. l-1 descrise drept un analist plătit prea mult, 
dar destul de eficient, iar pe Samantha o prezentă doar ca pe o 
avocată/prietenă care era de partea lui. Samantha se întrebă 
dacă Donovan îi insulta pe toţi experţii pe care-i angaja. 

EI îl întrebă pe Lenny: 

- Ai auzit cumva de Marshall Kofer, din Washington? Fost 
mare avocat pledant în procese intentate după accidente 
aviatice? 

- Da, bineînţeles, făcu Lenny. 

- E tatăl ei. Însă nu l-a moştenit deloc. Ea evită tribunalele. 


- Foarte înţelept din partea ei. 

Erau la capătul unei şedinţe lungi în care trecuseră printr-o 
listă cu şaizeci de potenţiali juraţi. Lenny explică, mai mult 
pentru ea, că firma lui era plătită o nimica toată ca să cerceteze 
trecutul tuturor persoanelor de pe listă, şi că sarcina era foarte 
dificilă date fiind legăturile strânse care existau în cadrul 
comunităţilor din bazinul carbonifer. 


- Pretexte, pretexte, bombăni Donovan în barbă. 

Lenny explică apoi că alegerea juraţilor în această regiune 
implica nenumărate riscuri deoarece toată lumea avea un amic 
sau o rudă care lucra fie pentru o companie minieră, fie pentru 
una ce oferea servicii industriei miniere. 

Samantha ascultă fascinată cum dezbăteau pe marginea 
ultimelor nume de pe listă. Fratele unei femei lucra într-o mină 
de suprafaţă. Tatăl alteia lucrase într-o mină de subteran. Un 
bărbat îşi pierduse fiul într-un accident de construcţii, dar care 
nu avusese legătură cu mineritul. Şi aşa mai departe. Era ceva 
ce o deranja la acest joc de-a spionii, în care împricinaţilor li se 
îngăduia să intre cu bocancii în vieţile intime ale oamenilor. 
Hotări să discute cu Donovan despre asta mai târziu, dacă se 
ivea ocazia. El părea obosit şi uşor nervos. 

Lenny plecă puţin înainte de ora zece. Când rămaseră 
singuri, ea întrebă: 

- De ce nu lucrezi cu un alt avocat în acest proces? 


- De obicei aşa procedez, dar nu şi-n cazul ăsta. Prefer să 
mă ocup singur de proces. Cei de la Strayhorn şi de la compania 
lor de asigurări vor avea o duzină de avocaţi la masa lor. Imi 


place contrastul, să fiu doar eu şi Lisa Tate. 

- David şi Goliat, nu? 

- Ceva de genul ăsta. 

- Până la cât mai stai să lucrezi? 

- Nu ştiu. N-o să dorm prea mult nici în noaptea asta, nici 
săptămâna care urmează. Asta-i meseria. 

- Uite ce-i: ştiu că este târziu şi ai altele pe cap, dar trebuie 
să te întreb ceva. Mi-ai oferit un post cu jumătate de normă, ca 
asistent pe partea de cercetare, un post plătit, ceea ce ar 
însemna că aş fi angajată la firma ta, corect? 

- Corect. Unde vrei să ajungi? 

- Stai aşa. Nu sunt sigură că vreau să lucrez pentru tine. 

El ridică din umeri. 

- Cum vrei. Nu-i ca şi cum aş fi disperat. 

- lată întrebarea mea: deţii cumva documente - documente 
incriminatoare, din ce vorbeai cu Vic - care aparţin companiei 
Krull Mining şi care atestă că pânza freatică din Hammer Valley 
a fost contaminată, documente pe care nu artrebui să le ai? 

Ochii săi negri şi obosiţi scăpărară de mânie, însă el îşi 
muşcă limba, ezită şi apoi zâmbi. 

- Este o întrebare directă, domnule avocat, continuă ea. 

- Da, m-am prins. Deci, dacă răspunsul este da, bănuiesc 
că vei refuza postul şi vom rămâne prieteni, aşa-i? 

- Răspunde-mi la întrebare mai întâi. 

- lar dacă răspunsul este nu, ai putea lua în calcul varianta 
de a lucra pentru mine, aşa-i? 

- Aştept, domnule avocat. 

- Invoc cel de-al Cincilea Amendament. 

- Mi se pare corect. Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar 
răspunsul este nu. 

- Cum doreşti. Am multă treabă. 

Silicoza este termenul juridic pentru o boală 
profesională ce poate fi prevenită. Ea mai este cunoscută, 
în mod formal, şi sub numele de pneumoconioza minerilor 


(PM), şi este provocată de expunerea prelungită la praful 
de cărbune. Odată inhalat, praful de cărbune nu mai 


poate fi expectorat sau eliminat din corp. El se depune 
treptat în plămâni şi poate duce la inflamarea, fibroza sau 
chiar necroza acestora. Există două forme ale bolii: 
pneumoconioza simplă şi pneumoconioza complicată (sau 
fibroza cu progresie masivă). 

Silicoza este o afecțiune răspândită în rândul 
minerilor din industria cărbunelui, atât în minele de 
subteran, cât şi în cele de suprafaţă. Se estimează că 10 
la sută dintre minerii cu 25 de ani de vechime fac această 
boală. Ea produce infirmitate şi este de obicei fatală. 
Aproximativ 1500 de mineri mor anual de silicoză, iar 
natura înşelătoare a bolii face ca morțile lor să fie mai 
mereu încete şi agonizante. Nu există vreun remediu sau 
vreun tratament medical eficient. 

Simptomele sunt insuficiența respiratorie şi o tuse 
constantă care produce adeseori o mucozitate neagră. Pe 
măsură ce simptomele se agravează, minerul se 
confruntă cu dilema de a alege sau nu să intre în şomaj 
pentru a beneficia de ajutor social. Diagnosticarea se 
realizează destul de simplu: (1) stabilirea expunerii la 
praful de cărbune, (2) radiografie toracică, şi (3) exclude- 
rea altor cauze. 

În 1969, Congresul a adoptat Legea pentru Sănătate 
şi Siguranţă în Minele Federale de Cărbuni, prin care 
stabilea un sistem de compensații pentru victimele 
silicozei. Legea stipula de asemenea standarde pentru 
reducerea cantității de praf de cărbune. Doi ani mai 
târziu, Congresul a creat Fiducia pentru  Infirmitate 
cauzată de Silicoză, finanțând-o cu fonduri provenite 
dintr-o taxă federală pe cărbune. Prin această lege, 
industria cărbunelui accepta introducerea unui sistem 
menit să înlesnească depistarea bolii şi să garanteze 
compensații. Dacă un miner lucra zece ani şi avea o 
dovada medicală - fie o radiografie, fie o autopsie care să 
demonstreze prezența silicozei - atunci, teoretic, el 
trebuia să primească ajutor social. Totodată, un miner 
care continua să lucreze fiind bolnav de silicoză trebuia 
transferat într-un post ce presupunea o expunere redusă 
la praf fără a pierde din salariu, ajutor social sau vechime. 
La data de 1 iulie 2008, minerii cu silicoză primeau 900 


de dolari pe lună din partea Fiduciei. 

Scopul noii legi federale era să reducă la maximum 
expunerea la praful de cărbune. Standarde stricte au fost 
stabilite rapid şi minerilor li s-au oferit radiografii gratuite 
la fiecare cinci ani. Radiografiile au dezvăluit că 4 din 10 
mineri testati aveau un anumit grad de silicoză. Însă în 
anii de după intrarea în vigoare a legii, cazurile noi de 
silicoză au crescut cu 90%. Medicii şi experții au prezis că 
boala va fi eradicată. Cu toate acestea, în 1995 studii 
guvernamentale au început să indice o creştere a ratei de 
îmbolnăvire; apoi o creştere şi mai mare. La fel de 
problematic era şi faptul că boala părea să avanseze mai 
rapid şi să apară în plămânii/minerilor mai tineri. Expertii 
au venit cu două teorii prin care să explice acest 
fenomen: (1) minerii lucrează în ture mai lungi, fiind 
astfel expuşi la mai mult praf; şi (2) companiile miniere işi 
expun salariaţii la concentrații de praf de cărbune ce 
depăşesc limita admisă prin lege. 

Există acum o adevărată epidemie de silicoză în 
bazinul carbonifer, şi singura cauză posibilă e constituită 
de expunerea prelungită la un nivel de praf de cărbune ce 
depăşeşte limita admisă prin lege. De zeci de ani 
companiile miniere s-au opus cu succes eforturilor de 
înăsprire a standardelor. 

Legea nu le permite minerilor să plătească un 
avocat; de aceea, un miner cu o revendicare trebuie să se 
descurce de unul singur prin hățişul sistemului federal al 
silicozei. Industria cărbunelui este foarte rezistentă la 
revendicări, indiferent de dovezile aduse de minerul 
respectiv. Companiile resping revendicările cu ajutorul 
avocaților experimentați ce manipulează cu abilitate 
sistemul. Chiar şi în cazurile în care are câştig de cauză, 
minerul trebuie să aştepte finalizarea unui proces de 
aproximativ cinci ani. 

În cazul lui Thomas Wilcox, caznele au durat 
doisprezece ani. Născut în apropiere de Brady, Virginia, la 
1925, soldat în cel de al Doilea Război Mondial, rănit de 
două ori şi decorat, la revenirea acasă el s-a căsătorit şi s- 
a dus să lucreze în mină. A fost un miner mândru, un 
sindicalist convins, un democrat credincios, un soț şi un 


tată de ispravă. În 1974, a fost diagnosticat cu silicoză şi 
a depus plângere. Se imbolnăvise în urmă cu câţiva ani şi 
de-abia mai putea să lucreze. Radiografia lui toracică a 
indicat clar o formă de pneumoconioză complicată. El 
lucra în subteran de 28 de ani şi nu fumase niciodată. 
Plângerea sa a fost aprobată iniţial, insă decizia a fost 
contestată de compania minieră. În 1976, la vârsta de 51 
de ani, Thomas n-a mai avut de ales şi a trebuit să se 
pensioneze. Starea lui de sănătate a continuat să se 
deterioreze şi în curând a ajuns să aibă nevoie în 
permanență de oxigen. Fără alte venituri, cei din familia 
lui s-au chinuit să se întreţină şi să-i acopere totodată 
cheltuielile medicale. El şi soția sa au fost siliți să-şi 
vândă casa şi să se mute la una dintre fiicele mai mari. 
Plângerea lui a fost blocată în sistemul federal de către 
avocații iscusiți angajați de compania minieră. Omul a 
ajuns să datoreze aproximativ 300 de dolari pe lună, plus 
cheltuielile medicale. 

Thomas a ajuns un schelet veştejit, imobilizat într-un 
scaun cu rotile şi chinuindu-se să respire în timp ce 
familia se ruga să nu mai sufere. Nu mai putea vorbi şi 
era hrănit cu mâncare de bebeluşi de către soţia şi fiicele 
sale. Prin generozitatea prietenilor şi a vecinilor, cât şi 
prin eforturile neobosite ale familiei, rezerva de oxigen nu 
s-a sfârşit niciodată. In momentul decesului, produs în 
1986, la vârsta de 61 de ani, ajunsese să cântărească 47 
de kilograme. Autopsia a oferit dovezi irefutabile ale 
prezenţei silicozei. 

Patru luni mai târziu, compania minieră şi-a retras 
apelul. 

La doisprezece ani de la depunerea plângerii, văduva 
lui a primit o sumă forfetară reprezentând valoarea totală 
a ajutorului social neacoraat. 

Observaţie: Thomas Wilcox a fost tatăl meu. A fost 
un erou de război mândru, deşi nu a vorbit niciodată 
despre bătăliile în care a fost implicat. A fost un fiu al 
munților şi le-a îndrăgit frumuseţea, istoria şi modul de 
viață. Ne-a învățat pe toți cum să pescuim în pârâuri 
limpezi, cum să ne instalăm cortul în peşteri, ba chiar 
cum să vânăm căprioare. A fost un om activ, care dormea 


puțin şi prefera să citească până noaptea târziu. L-am 
urmărit cum încetineşte treptat, pe măsură ce boala 
punea stăpânire pe el. Orice miner se teme de silicoză, 
dar nu se gândeşte niciodată că i s-ar putea întâmpla 
chiar lui. Pe când se acomoda cu noua realitate, Thomas 
şi-a pierdut vigoarea şi a inceput să fie măcinat de 
gânduri negre. Şi cele mai simple munci de la fermă au 
devenit tot mai dificile. Când a fost silit să renunțe la 
slujba de miner, a căzut într-o depresie profundă şi 
prelungită. Pe măsură ce se împuţina la trup şi slăbea, a 
început să-i fie tot mai greu să vorbească. Își folosea 
toată energia ca să respire. În ultimele zile de viață, am 
făcut cu schimbul şi i-am citit cărțile favorite. Adeseori i- 
am surprins lacrimile din ochi. 
MATTIE WYATT, 1 IULIE 2008 
Documentul era în ultima secţiune a dosarului gros cu 
materiale de seminar, şi era evident că fusese adăugat ulterior. 
Samantha nu-l observase până atunci. Puse dosarul la loc, se 
încălţă cu tenişii şi ieşi să se plimbe prin Brady. Era trecut de ora 
unsprezece, duminică noapte, şi nu mai zări pe nimeni afară. 


16 

Mattie era la tribunalul din comitatul Curry, Annette 
întârzia, Barb nu apăruse nici ea încă, iar Claudelle venea de- 
abia la amiază lunea, aşa că Samantha era singură când Pamela 
Booker dădu buzna în firmă cu doi copii murdari în spatele ei. 
Plângea deja când se prezentă şi începu să îi ceară ajutorul, 
implorând-o. Samantha îi conduse într-o sală de conferinţe şi-şi 
petrecu primele cinci minute încercând să o asigure pe Pamela 
că totul va fi bine, deşi habar n-avea ce implica acest „tot”. 
Copiii tăceau mâlc, cu ochii holbaţi şi cu expresii speriate, 
caracteristice persoanelor traumatizate. Şi erau flămânzi, îi 
mărturisi Pamela după ce se mai calmă. „Aveţi ceva de 
mâncare?” 

Samantha dădu fuga la bucătărie, găsi nişte fursecuri 
râncede, o pungă de biscuiţi cu sare, una de chipsuri şi două 
cutii de suc dietetic din rezerva lui Barb, şi le puse pe masă, în 
faţa celor doi copii care înşfacară fursecurile şi începură să le 
înfulece hămesiţi. Pamela îi mulţumi printre lacrimi şi începu să 
vorbească. Îşi depănă povestea atât de repede, încât Samantha 
nu mai apucă să ia notițe. Îi urmări pe copii cum devorează 
mâncarea în vreme ce mama lor îşi dezvăluia necazurile. 

Locuiau într-o maşină. Erau dintr-un orăşel aflat chiar 
dincolo de hotarul cu comitatul Hopper şi, de când îşi pierduseră 
casa, în urmă cu o lună, Pamela tot căuta un avocat care să-i 
salveze. Nimeni nu voia să-i ajute, însă cineva îi pomeni de 
Mountain Legal Aid Clinic din Brady. Aşa că veniseră aici. Ea 
lucra într-o fabrică unde se făceau lămpi pentru un lanţ de 
moteluri. Nu era o slujbă grozavă, însă măcar îi permitea să-şi 
achite chiria şi să cumpere de-ale gurii. Nu era căsătorită. Cu 
patru luni în urmă, o companie de care nu auzise în viaţa ei 
începuse să-i poprească o treime din salariu, fără ca ea să se 
poată opune. Se plânsese la şeful său, dar acesta îi fluturase 
prin faţa ochilor o hotărâre judecătorească. Apoi ameninţase că 
o va da afară, spunându-i că detesta ordinele de poprire din 
cauza neplăcerilor provocate. Când s-a certat cu el, omul şi-a 
pus în practică ameninţarea, aşa că acum era şomeră. S-a dus 
la judecător şi i-a explicat totul, i-a spus că nu putea plăti chiria 
şi cumpăra mâncare în acelaşi timp, însă el nu a dat deloc 
dovadă de înţelegere. l-a zis că legea-i lege. Problema consta 
într-o datorie veche de la un card de credit la care nu se mai 


gândise de zece ani. Evident, compania de creditare vânduse 
dreptul asupra acelei datorii unei agenţii de colectare care, fără 
a o înştiinţa, obținuse un ordin de poprire. Când nu-şi mai 
putuse plăti chiria la rulotă, proprietarul, un ticălos şi jumătate, 
îl chemase pe şerif şi o dăduse afară. Trăsese la o verişoară 
câteva zile, iar apoi fusese silită să se ducă pe capul unei 
prietene. Nici asta nu mersese, aşa că de două săptămâni ea şi 
copiii locuiau în maşina familiei, care nu mai avea aproape nimic 
- nici benzină, nici aer condiţionat, nici baterie sau lichid de 
frână, ceea ce făcea ca bordul să fie luminat ca un pom de 
Crăciun. In ajun şterpelise nişte batoane de ciocolată şi le 
dăduse copiilor. Ea una nu mai mâncase de două zile. 

Samantha încercă să proceseze toată informaţia şi să-şi 
ascundă şocul. Cum anume poţi locui într-o maşină? Începu să-şi 
ia notițe fără să aibă nici cea mai vagă idee cu privire la ce era 
de făcut din punct de vedere juridic. 

Pamela scoase un vraf de acte din poşeta ei ieftină, 
împingându-le pe masă. Samantha scană o hotărâre 
judecătorească în timp ce noua ei clientă îi mărturisea că mai 
avea doar doi dolari şi că nu ştia dacă să-i cheltuie pe benzină 
sau pe mâncare. In cele din urmă luă şi ea un fursec în mâinile-i 
tremurânde. Samantha realiză atunci două lucruri. Primul: în ea 
îşi punea ultimele speranţe această familie. Al doilea: nu aveau 
să plece prea curând. Nu aveau unde să se ducă. 

Când sosi Barb, Samantha îi dădu 20 de dolari şi-i zise să se 
grăbească să cumpere cât mai multe sandviciuri. Barb spuse: 


- Mai avem nişte bani prin birou. 


- Vom avea nevoie de toţi, replică Samantha. 

Phoebe Fanning încă se ascundea de soţul ei într-un motel 
plătit de clinică, iar Samantha ştia că Mattie păstra mereu nişte 
bani de rezervă pentru urgenţe ca aceasta. După ce plecă Barb, 
Samantha se uită pe fereastră, spre parcare. Maşina Pamelei, 
chiar şi după ce i s-ar fi făcut plinul cu toate lichidele necesare, 
tot nu părea să poată face cale întoarsă în comitatul Hopper. Era 
un model mic, de import, cu sute de mii de kilometri la activ, şi 
acum era folosit drept locuinţă. 

Fursecurile şi biscuiţii săraţi dispăruseră când se întoarse în 
sala de conferinţe. li zise Pamelei că trimisese pe cineva după 
mâncare, ceea ce o făcu pe femeie să izbucnească în plâns. 
Trevor, băiatul de 7 ani, spuse: „Mulţumim, domnişoară Kofer”. 


Mandy, fata de 11 ani, o întrebă: „Aş putea merge la toaletă, vă 
rog?” 

- Sigur că da, replică Samantha. 

Îi arătă cum să ajungă acolo pe hol şi se aşeză la masă ca 
să mai ia notițe. O luară de la început şi trecură încet prin toată 
povestea. Datoria de pe cardul de credit data din iulie 1999 şi 
era în valoare de 3398 de dolari, incluzând aici tot soiul de 
cheltuieli de judecată, comisioane obscure, ba chiar şi nişte 
dobânzi, ca să fie tacâmul complet. Pamela îi zise că fostul ei soţ 
fusese însărcinat cu plata datoriei prin hotărârea de divorţ, a 
cărei copie ea o păstrase printre acte. Trecuseră nouă ani fără 
să i se mai pomenească despre asta, cel puţin din câte ştia ea. 
Se mutase de mai multe ori şi poate că la un moment dat i se 
pierduse urma. Cine mai ştia? In orice caz, agenţia de colectare 
o găsise şi pornise tot acest tămbălău. 

Samantha observă că Trevor, la cei 7 ani ai săi, se născuse 
după divorţ, dar se gândi că nu avea rost să menţioneze asta. 
Existau mai multe hotărâri judecătoreşti prin care fostul soţ era 
acuzat de sfidarea Curţii deoarece nu plătise pensia alimentară 
pentru Mandy. 


- El unde este? întrebă ea. 


- Habar n-am, rosti Pamela. Nu mi-a mai dat niciun semn 
de ani buni. 

Barb se întoarse cu o pungă plină cu sandviciuri, pe care o 
puse pe masă. Îl mângâie pe cap pe Trevor şi-i zise lui Mandy că 
se bucura că veniseră acolo. Femeia şi cei doi copii mulţumiră 
politicos, apoi se apucară să înfulece ca nişte refugiaţi. 
Samantha închise uşa şi se duse cu Barb la recepţie. 

- Care-i treaba? o întrebă Barb, iar Samantha îi făcu un 
scurt rezumat. 

Barb, care crezuse că le văzuse pe toate, fu contrariată, dar 
îi oferi parerea ei. 

- Eu aş începe cu şeful. Fă-1 cu ou şi cu oţet, ameninţă-l 
că-l dai în judecată pentru daune triple, apoi sari la gâtul celor 
de la compania de colectare. 

Telefonul sună, iar ea răspunse, lăsând-o pe Samantha 
pradă confuziei. 

Cu ou şi cu oţet? Daune triple? Pentru ce anume? Şi sfatul 
venea din partea cuiva care nici măcar nu era avocat. Samantha 


se gândi să tragă de timp până ce apărea Mattie sau Annette, 
dar era deja acolo de o săptămână şi instructajul se cam 
terminase. Se duse în biroul său, închise uşa şi formă agitată 
numărul de la fabrica de lămpi. Un anume domn Simmons fu 
plăcut surprins să afle că Pamela Booker îşi angajase un avocat. 
Îi spuse că femeia era o muncitoare de nădejde, că nu-i 
convenise să o piardă şi aşa mai departe, dar că totul era din 
vina acelor hotărâri de poprire. Erau un coşmar pentru 
contabilitate. O înlocuise deja, asigurându-se că noua angajată 
nu avea probleme cu instanţa. 

Ei bine, s-ar putea ca dumneavoastră să aveţi nişte 
probleme cu instanţa, îi explică Samantha, cu sânge-rece. 
Blufând, fără să cunoască prea bine legislaţia, ea îi zise că 
firmele nu îşi pot concedia angajaţii doar pentru că li se fac 
popriri din salariu. Asta îl irită pe domnul Simmons, care 
bombăni ceva despre contactarea propriului avocat. „Excelent, 
replică Samantha. Daţi-mi numărul ei şi vom lămuri noi două 
situaţia.” Nu era o femeie, o corectă el, iar tipul îl costa două 
sute de dolari pe oră. Avea nevoie de puţin timp de gândire. 
Samantha promise să revină cu un telefon după-amiază şi 
conveniră să se audă din nou la ora trei. 

Când reveni în sala de conferinţe, văzu că Barb găsise o 
cutie de carioca şi nişte cărţi de colorat şi născocea tot soiul de 
joculeţe pentru Trevor şi Mandy. Pamela avea încă în mână o 
jumătate de sandvici şi stătea cu privirea pironită în podea, ca şi 
cum ar fi fost în transă. Când sosi Annette, Samantha o 
întâmpină pe hol şi îi dădu toate detaliile în şoaptă. Annette era 
încă uşor distantă şi părea să o deranjeze ceva, însă afacerile 
rămâneau afaceri. 

- Datoria a expirat de mult, fu prima ei reacţie. Consultă 
legislaţia în vigoare. Pun pariu că firma de creditare a vândut 
companiei de colectare dreptul asupra datoriei pentru o sumă 
infimă, şi acum ei execută un ordin judecătoresc expirat. 

- Ai mai avut de-a face cu asemenea situaţii? 


- Am avut o situaţie similară mai demult. Nu-mi amintesc 
numele cazului. Caută tu şi apoi contactează agenţia de 
colectare. Vezi că ăştia sunt de obicei destul de nesuferiţi şi nu 
se dau bătuţi cu una, cu două. 


- Îi putem da în judecată? 


- Putem să-i ameninţăm cu asta. Nu sunt obişnuiţi ca 
oamenii de care se iau să îşi angajeze avocat. Sună-l pe şef şi 
perpeleşte-l şi pe el niţel. 

- Am făcut-o deja. 

Annette schiţă un zâmbet. 

- Si ce-a zis? 

- l-am explicat că nu poate concedia un angajat doar din 
cauza unei dispoziţii de poprire. Habar n-am dacă am nimerit-o, 
dar am avut grijă să sune cât mai real. L-am cam pus pe gânduri 
şi a rămas sa ne auzim din nou mai pe după-amiaza. 


- N-ai nimerit-o, dar este o cacealma reuşită, iar asta 
contează adeseori mai mult decât ce scrie în lege. Procesul va fi 
intentat companiei de colectare, dacă aceasta chiar execută 
popriri din salariul femeii pe baza unei datorii expirate. 

- Mulţumesc, rosti Samantha, trăgând aer în piept. Însă am 
şi probleme mai presante. Femeia şi copiii sunt înăuntru şi nu au 
unde să se ducă. 


- Îţi sugerez ca în următoarele ore să te ocupi de chestiuni 
elementare - mâncare, rufe, un loc de dormit. Copiii nu sunt la 
şcoală, evident, dar asta poţi s-o laşi pe mâine. Avem un fond 
secret cu care poţi acoperi unele cheltuieli. 

- Ai zis rufe? 

- Da. Credeai că serviciile juridice gratuite presupun numai 
strălucire? 

Cea de-a doua criză a dimineţii izbucni câteva minute mai 
târziu când Phoebe Fanning sosi neanunţată cu soţul ei, Randy, 
şi o informă pe Annette că renunţa la divorţ. Se împăcaseră, 
oarecum, iar ea şi copiii se întorseseră acasă, unde situaţia se 
detensionase. Annette se înfurie şi o chemă pe Samantha în 
biroul ei să fie martoră la întâlnire. 

Randy Fanning ieşise din închisoare de trei zile şi nu arăta 
mult mai prezentabil decât înainte, doar că nu mai era îmbrăcat 
în combinezonul portocaliu de deţinut. Rânjea cu o mână pe 
braţul lui Phoebe, în vreme ce ea se străduia să explice cum de 
se răzgândise, îl iubea, pur şi simplu, şi nu putea trăi fără el, iar 
cei trei copii erau mult mai fericiţi dacă părinţii rămâneau 
împreună. Se săturase să se ascundă într-un motel, iar copiii se 
saturaseră să se ascundă la rude, aşa că se împăcaseră. 


Annette îi aminti lui Phoebe că fusese bătută de soţul ei, 
care o privi urât, părând gata să răbufnească din clipă în clipă. 
Annette părea neînfricată, în timp ce Samantha nu mai ştia cum 
să se ascundă. Fusese o luptă, îi explică Phoebe, nu tocmai una 
dreaptă, dar totuşi o luptă. Se certaseră prea mult şi situaţia 
degenerase; nu avea să se mai repete. Randy, care preferase să 
păstreze tăcerea, interveni şi confirmă că, într-adevăr, 
conveniseră să nu se mai bată. 

Annette îl ascultă fără să creadă o iotă din ce spunea. Îi 
aminti că încălca ordinul temporar de restricţie chiar în acel 
moment. Dacă afla judecătorul, îl trimitea înapoi la închisoare. El 
zise că Hump, avocatul său, îi promisese să obţină anularea 
ordinului fără prea mare tam-tam. 

Pe faţa lui Phoebe încă se mai vedeau urme vineţii de la 
ultima bătaie. Divorțul era una; capetele de acuzare erau cu 
totul altceva. Annette trecu la partea cea mai importantă, 
întrebându-i dacă discutaseră cu procurorul despre retragerea 
plângerii de vătămare corporală din culpă. N-o făcuseră încă, 
dar aveau de gând să se ocupe şi de asta după retragerea 
acţiunii de divorţ. Annette le spuse că asta nu se putea întâmpla 
automat. Poliţia avea o declaraţie din partea victimei; aveau 
fotografii şi alţi martori. Explicaţia părea uşor confuză şi nici 
măcar Samantha nu fu convinsă. Dacă victima, care era 
totodată şi martorul principal, îşi retrage acuzaţiile, cum mai 
continui cazul? 

Cele două avocate se gândiră la acelaşi lucru: oare o 
bătuse din nou ca să o silească să renunţe la acuzaţii şi la 
divorţ? 

Annette era nervoasă şi îi pisă cu întrebări dure, însă cei doi 
rămaseră pe poziţii. Erau hotărâți să lase vechile probleme în 
trecut şi să înceapă o nouă viaţă, una mai fericită. La sfârşitul 
întâlnirii, Annette frunzări dosarul şi estimă că îşi pierduse 
douăzeci de ore cu acţiunea de divorţ. Pe gratis, desigur. 

Data viitoare n-avea decât să-şi găsească alt avocat. 

După ce plecară, Annette îi descrise drept un cuplu de 
drogati labili care probabil că aveau nevoie unul de celălalt. 

- Să sperăm că nu o va omori, rosti ea. 

Pe măsură ce dimineaţa se apropia de sfârşit, deveni tot 
mai clar că membrii familiei Booker n-aveau de gând să plece. 
Oricum, nici nu le ceru nimeni asta; din contră. Toţi angajaţii 


clinicii îi adoptaseră şi veneau să vadă ce mai fac din două în 
două minute. La un moment dat Barb îi şopti Samanthei: 

- Am avut şi clienţi care au dormit aici câteva nopţi. Nu sunt 
cele mai bune condiţii, dar uneori n-avem de ales. 

Cu un pumiy de monede, Pamela plecă să găsească 
spălătoria. Mandy şi Trevor rămaseră în sala de conferinţe, 
colorând şi citind, chicotind din când în când. Samantha lucra la 
capătul mesei, scotocind prin statute şi cazuri. 

La ora unsprezece fix, doamna Francine Crump sosi pentru 
ceea ce trebuia să fie o simplă semnare de testament. 
Samantha  întocmise documentul, Mattie îl  verificase. 
Formalităţile nu ar fi trebuit să dureze nici zece minute, iar 
Francine avea să plece de acolo cu un testament pe placul ei, 
obţinut gratis. Însă situaţia se transformă în cea de-a treia criză 
a dimineţii. 

După cum fusese instruită, Samantha întocmise un 
testament care lăsa cele optzeci de pogoane ale lui Francine 
vecinilor ei, Hank şi Jolene Mott. Cei cinci copii ai lui Francine nu 
aveau să se aleagă cu nimic, ceea ce avea să işte în mod 
inevitabil probleme pe viitor. Nu contează, zisese Mattie. Este 
pământul ei, clar şi la obiect, şi poate face orice doreşte cu el. 
Ne ocupăm noi de probleme mai târziu. Nu, nu suntem obligaţi 
să îi anunţăm pe cei cinci copii că au fost scoşi din testament. 
Vor afla de asta după înmormântare. 

Insă, când Samantha închise uşa biroului său şi scoase 
dosarul, Francine izbucni în plâns. Ştergându-se la ochi cu un 
şerveţel, îşi depănă şi ea povestea. Trei la rând, toate plângând, 
se gândi Samantha. 

În weekend, Hank şi Jolene Mott îi dezvăluiseră cumplitul lor 
secret: hotărâseră să-şi vândă suta de pogoane unei companii 
miniere şi să se mute în Florida, unde aveau nepoti. Nu voiau să 
vândă, fireşte, dar îmbătrâneau - la naiba, erau deja bătrâni şi 
asta nu era o scuză ca să vândă şi să-şi ia tălpăşiţa, că sunt 
mulţi bătrâni prin partea locului care ţin cu dinţii de pământ - şi, 
una peste alta, aveau nevoie de bani pentru întreţinere şi 
îngrijiri medicale. Francine era furioasă pe vecinii ei şi încă nu-i 
venea să creadă. Nu numai că-şi pierduse prietenii, dar îi 
pierdea totodată şi pe singurii doi oameni în care îşi pusese 
speranţele că îi vor proteja pământul. Şi, colac peste pupăză, 
chiar lângă terenul ei urma să înceapă o exploatare de 


suprafaţă! Lumea din Jacob's Holler era mânioasă la culme, însă 
aşa procedau companiile miniere: învrăjbeau vecinii între ei, 
fraţii aşişderea. 

Se zvonea că soţii Mott urmau să plece curând. Fugeau ca 
potârnichile, în opinia lui Francine. Ducă-se pe pustii! 

Samantha aşteptă în tăcere, realizând că fusese foarte 
răbdătoare în acea dimineaţă, pe măsură ce rezerva de 
şerveţele a biroului se tot micşora, dar apoi îşi dădu seama că 
primul testament pe care-l întocmise avea să ajungă la coşul de 
gunoi. Izbuti să o direcţioneze pe Francine spre întrebarea 
evidentă: Cine avea să primească pământul, dacă nu soţii Mott? 
Francine nu ştia ce să mai facă. De aceea apelase la avocat. 

Prânzul de luni din sala principală de conferinţe suferi 
uşoare modificări pentru a-i include şi pe Mandy şi Trevor 
Booker. Deşi cei doi copii mâncaseră toată dimineaţa, erau încă 
destul de flămânzi ca să împartă un sanavici cu angajaţii. Mama 
lor spăla rufe şi nu aveau unde să meargă. Conversaţia se 
învârti în jurul bârfelor de la slujbă şi a condiţiilor meteo, 
subiecte uşurele, mult mai potrivite pentru urechile unor copilaşi 
decât subiectele fierbinţi abordate săptămâna precedentă. Fiind 
destul de plictisitor, prânzul se încheie în douăzeci de minute. 

Samantha avea nevoie de nişte sfaturi şi nu voia să-şi bată 
capul cu Annette. O rugă pe Mattie să vină cu ea câteva clipe, şi 
închise uşa biroului. Îi dădu nişte acte şi-i spuse mândră: 

- lată primul meu proces. 

Mattie zâmbi şi luă documentele cu mare grijă. 

- Măi să fie! Felicitări! Era şi timpul. Stai jos cât îl citesc. 

Inculpatul era Top Market Solutions, o agenţie obscură din 
Norfolk, Virginia, cu filiale în mai multe state din Sud. Chiar şi 
după numeroase telefoane nu aflase prea multe informaţii 
despre companie, dar Samantha avea tot ce-i trebuia pentru a 
trage primul foc. Cu cât investigase mai mult, cu atât se 
limpezise situaţia. Annette avea dreptate - datoria expirase la 
şapte ani după consemnare şi nu fusese repusă pe rol. 
Compania de creditare vânduse dreptul la datoria invalidă celor 
de la Top Market cu o reducere foarte mare. La rândul lor, cei de 
la Top Market luaseră datoria, o repuseseră pe rol în comitatul 
Hopper şi începuseră să se folosească de sistemul juridic pentru 
a colecta banii. Unul dintre instrumentele disponibile era 
poprirea din salariu. 


- Scurt şi la obiect, rosti Mattie după ce termină de citit. 
Eşti sigură că aşa stau lucrurile? 

- Da. Oricum, nu-i foarte complicat. 

- Poţi veni cu adăugiri mai târziu. Îmi place. Ei, acum te 
simţi şi tu avocată? 

- Da. Nu m-am mai gândit niciodată la asta. Întocmesc 
actele unui litigiu, susţinând orice vreau eu, îi trimit citaţie 
inculpatului, care nu are de ales şi trebuie să se prezinte în faţa 
instanţei, şi fie cădem la învoială, fie ajungem la proces. 

- Bine-ai venit în America! Te obişnuieşti tu. 

- Mă gândesc să depun actele după-amiază. Au rămas fără 
casă, totuşi. Nu pot aştepta prea mult. 

- Aşa să faci, replică Mattie, dându-i actele înapoi. Eu una 
aş trimite o copie şi inculpatului, drept notificare. 

- Mulţumesc. Mai redactez puţin documentul şi mă duc la 
tribunal. 

La ora trei după-amiaza, domnul Simmons de la fabrica de 
lămpi fu mult mai puţin amabil decât în prima lor conversaţie, îi 
zise că vorbise cu avocatul, care îl asigurase că întreruperea 
contractului unui angajat din cauza unui ordin de poprire nu 
constituia o ilegalitate în statul Virginia, contrar celor spuse de 
domnişoara Kofer în acea dimineaţă. 


- Ce naiba, nu cunoaşteţi legea? făcu el. 


- Ba o cunosc foarte bine, replică ea, vrând să încheie 
discuţia cât mai repede. În acest caz, bănuiesc că ne vom vedea 
în instanţă. 

Cu un litigiu pe ţeava, nu putea să nu se simtă uşor 
euforică. 


- Am fost dat eu în judecată şi de avocaţi mai destoinici, 
ripostă domnul Simmons şi închise telefonul. 

Cei trei membri ai familiei Booker plecară într-un final. O 
urmară pe Samantha până la un motel din estul oraşului, unul 
dintre cele două din Brady. Toţi angajaţii clinicii îşi dăduseră cu 
părerea cu privire la alegerea potrivită, şi Starlight câştigase la 
mustață. Locul părea desprins din anii '50, cu camere micuţe şi 
uşi ce dădeau spre parcare. Samantha vorbise de două ori cu 
patronul, care îi promisese două camere alăturate, curate, cu 


televizoare, şi negociase un preţ redus de 25 de dolari pe 
noapte pentru fiecare încăpere. Mattie descria locul respectiv 
drept un „cuibuşor de nebunii”, dar nu existau dovezi de întâlniri 
clandestine, cel puţin nu într-o luni după-amiază la 3.30. 
Celelalte optsprezece camere păreau nelocuite. Rufele spălate 
ale Pamelei fuseseră împachetate îngrijit în sacoşe de 
cumpărături. În timp ce le scoteau din maşină, Samantha realiză 
că micuța familie făcea un prim mare pas înapoi în rândul lumii. 
Mandy şi Trevor erau încântați că vor sta la un motel, ba chiar 
că vor avea propria cameră. Pamela avea pasul mai uşor şi un 
zâmbet larg pe faţă. O îmbrăţişă strâns pe Samantha şi-i 
mulţumi pentru a mia oară. La plecare, cei trei rămaseră lângă 
maşina şi-i făcură cu mâna. 

După o oră de şerpuit prin munţi şi de evitat camioane de 
cărbuni, Samantha ajunse pe Center Street din Colton la cinci 
fără un sfert. Depuse actele procesului intentat celor de la Top 
Market Solutions, plăti taxa de depunere cu un cec pe numele 
clinicii, completă formularele pentru expedierea citaţiei către 
inculpat, şi după ce termină, plecă de la registratură mândră de 
primul ei litigiu. 

Se duse în grabă în sala de judecată, sperând că nu se 
terminase încă procesul pe acea zi. Sala era plină pe jumătate, 
aerul închis, şi puteai simţi tensiunea în timp ce oameni 
încruntaţi, în costume negre, fixau cu privirea cele şapte 
persoane din boxa juriului. Selectarea juraţilor se desfăşura 
anevoios; Donovan sperase să termine cu ea încă din prima zi. 

El stătea lângă Lisa Tate, mama celor doi băieţi. Erau doar 
ei la masa reclamanţilor, aflată chiar lângă boxa juriului. In 
cealaltă parte a încăperii, la masa apărării, o mică oaste de tipi 
în costume negre forfotea întruna, toţi cu expresii aspre şi 
dezagreabile pe feţe, de parcă ar fi fost întrecuţi în faza iniţială 
a procesului. 

Judecătorul se adresa noilor juraţi, dându-le instrucţiuni cu 
privire la ce puteau să facă în timpul procesului şi la ce nu. 
Aproape că se burzului la ei când îi făcu să promită să raporteze 
imediat orice contact cu persoane ce ar fi încercat să discute 
despre proces. 

Samantha se uită la juraţi, încercând să-şi dea seama care 
erau cei doriţi de Donovan şi care ar fi mai degrabă favoriţii 
companiei miniere. Era imposibil de distins. Erau toţi albi, patru 


femei şi trei bărbaţi, cel mai tânăr la vreo 25 de ani, cel mai în 
vârstă de cel puţin 70. Cum ar fi putut cineva prezice dinamica 
de grup a juriului la momentul evaluării probelor? 

Poate că Lenny Charlton, consultantul, ar fi putut s-o facă. 
Samantha îl observă aşezat trei rânduri mai în spate, urmărindu- 
i pe juraţi în vreme ce aceştia ascultau instrucţiunile 
judecătorului. Mai erau şi alţii care-i urmăreau, cel mai probabil 
consultanţi angajaţi de Strayhorn Coal şi de compania de 
asigurări. Toţi ochii erau aţintiţi asupra juraţilor. Erau bani mulţi 
în joc, şi sarcina lor era să decidă dacă-i oferă sau nu 
reclamantului. 

Contrastul o făcu să surâdă pe Samantha. Aici, într-o sală 
de judecată şi într-o atmosferă tensionată, Donovan adusese 
încă o corporație bogată în faţa legii ca să răspundă pentru 
ticăloşiile sale. Avea să ceară daune de milioane. În săptămânile 
următoare, avea să intenteze un proces de un miliard de dolari 
celor de la Krull Mining, un caz care avea să se întindă pe mai 
mulţi ani şi care avea să-l coste o mică avere numai în cheltuieli 
de judecată. Ea, pe de altă parte, avea acum în servietă primul 
ei litigiu, unul prin care voia să obţină daune de 5000 de dolari 
de la o agenţie obscură care oricum era probabil la un pas de 
faliment. 

Donovan se ridică pentru a se adresa instanţei. Purta cel 
mai bun costum al său de avocat, un costum bleumarin care se 
mula elegant pe trupul său zvelt. Işi ajustase puţin părul lung 
pentru această ocazie. Era proaspăt ras, ca niciodată. Se mişca 
prin sală de parcă ar fi fost la el acasă. Juraţii îi urmăreau fiecare 
mişcare şi-i sorbeau fiecare cuvânt când el anunţă că 
reclamantul era mulţumit cu juriul actual şi că nu voia să mai 
opereze modificări. 

La 5.45, judecătorul declară închisă şedinţa de pe ziua 
respectivă. Samantha ieşi în grabă pentru a nu fi prinsă în trafic. 
Conduse până la şcoala unde erau înscrişi Mandy şi Trevor, la 
patru cvartale mai jos de tribunal. Vorbise de două ori cu 
directoarea în acea zi. Profesorii le pregătiseră temele. 
Directoarea auzise că familia locuia într-o maşină şi era foarte 
îngrijorată. Samantha o asigură că acum stăteau într-un loc mai 
potrivit şi că situaţia dădea semne de ameliorare. Spera că 
aveau să poată reveni la şcoală peste câteva zile. Între timp 
însă, avea să se asigure că nu se opresc din învăţat şi că îşi fac 


temele. 

La plecare, Samantha recunoscu în sinea ei că se simţea 
mai degrabă ca o lucrătoare de la asistenţa socială decât ca o 
avocată, fără ca asta să o deranjeze în vreun fel. La Scully & 
Pershing, munca pe care o făcea era mai potrivită pentru 
contabili sau analişti financiari, iar câteodată chiar pentru 
funcţionari de rând sau simpli birocraţi. Işi tot reamintea că ea 
era avocată, deşi adeseori avea dubii în această privinţă. 

În timp ce ieşea din Colton, o camionetă albă se luă după 
ea, apoi rămase în urmă. O urmări până în Brady, păstrând 
distanţa, dar fără să o piardă din vedere. 


17 

Pizzeriile din oraşele mari au avantajul unui segment de 
cunoscători, oameni născuţi în ltalia sau urmaşi de-ai lor, 
oameni care înţeleg că pizza adevărată vine din Napoli, acolo 
unde blaturile sunt subţiri şi toppingurile simple. Localul preferat 
al Samanthei era Lazio's, o gaură într-un perete din Tribeca, 
unde bucătarii strigau în italiană în timp ce coceau blaturile în 
vetre de cărămidă. Ca multe alte lucruri din viaţa ei curentă, 
Lazio's era hăt departe. La fel şi pizza. Singurul loc din Brady 
unde puteai găsi una era un local din incinta unui mall. La fel ca 
majoritatea concernelor naţionale, nici Pizza Hut nu ajunsese 
încă în orăşelele din Apalaşia. _ 

Pizza era groasă de două degete. Il urmări pe vânzător 
tăind-o şi vârând-o într-o cutie. Opt dolari pentru o pizza cu 
pepperoni şi caşcaval, care părea să cântărească peste două 
kilograme. O duse la motelul unde familia Booker aştepta, 
uitându-se la televizor. Se spălaseră şi arătau mult mai bine în 
haine curate, fiind nespus de recunoscători pentru schimbare. 
Samantha veni şi cu vestea proastă a temelor pentru 
săptămâna viitoare, dar asta nu le strică buna dispoziţie. 

Luară masa în camera Pamelei, mâncând pizza şi bând 
răcoritoare, cu Roata Norocului pe fundal. Copiii vorbiră despre 
şcoală, despre profesori şi despre prietenii lor din Colton. 
Transformarea prin care trecuseră în doar câteva ore era de-a 
dreptul uimitoare. Speriaţi şi flămânzi, aproape că nu scoseseră 
o vorbă dimineaţa. Acum nu-i mai puteai opri. 

După ce terminară pizza, Pamela făcu pe zbirul şi îi puse la 
învăţat. Se temea să nu rămână în urmă. După câteva obiecţii 
sfioase, ei se retraseră în camera lor şi trecură la treabă. Pe un 
ton scăzut, Samantha şi Pamela discutară despre litigiu şi 
despre implicaţiile acestuia. Cu puţin noroc, compania avea să- 
şi recunoască greşeala şi să cadă la învoială. Altminteri, 
Samantha avea să o aducă în faţa instanţei cât mai curând 
posibil. Reuşi să lase impresia unui avocat hârşit prin procese, 
fără să scape vreun indiciu că acesta era primul ei litigiu. De 
asemenea, plănuia să se întâlnească cu domnul Simmons la 
fabrica de lămpi şi să-i explice eroarea din care se ajunsese la 
poprire. Pamela nu era vreo datornică înveterată; mai degrabă 
se putea spune că fusese terfelită de nişte ticăloşi care abuzau 
de sistemul juridic. 


La plecarea de la motelul Starlight, Samantha realiză că-şi 
petrecuse ultimele douăsprezece ore bătându-se pentru 
interesele Pamelei Booker şi ale copiilor săi. Dacă nu ar fi ajuns 
la clinică în acea dimineaţă, probabil că acum s-ar fi ascuns pe 
undeva, pe bancheta din spate a maşinii, flămânzi, înfriguraţi, 
speriaţi şi vulnerabili. 

Telefonul ei mobil sună chiar când se schimba în blugi. Era 
Annette. 

- Copiii sunt în camerele lor. Poţi veni la un ceai? o întrebă 
ea. 

Chiar trebuiau să discute, să dea cărţile pe faţă şi să vadă 
ce o rodea pe Annette. Kim şi Adam se opriră din teme cât să o 
salute pe Samantha. Ei ar fi preferat să o aibă la cină seară de 
seară, ca să mai poată rămâne după aceea la televizor sau la un 
joc video. Samantha însă avea nevoie de spaţiu. Annette o 
ajuta, din punctul ăsta de vedere. 

După ce copiii se întoarseră în camerele lor şi ceaiul fu 
turnat în ceşti, se aşezară în sufrageria semiîntunecată şi 
vorbiră despre ziua care se încheia. Annette îi dezvălui că erau o 
grămadă de oameni fără adăpost în munţi. Nu-i vezi cerşind pe 
străzi, ca în marile oraşe, deoarece de obicei au pe cineva care 
să-i lase să doarmă într-o cameră sau într-un garaj o săptămână 
sau două. Cam toţi au rude prin apropiere. Nu există adăposturi 
pentru vagabonzi, nici ONG-uri specializate pe nişa respectivă. 
Ea avusese odată o clientă, o mamă al cărei fiu adolescent era 
bolnav mintal, cu accese de violenţă, şi femeia fusese nevoită 
să-l dea afară din casă. Băiatul ajunsese să locuiască într-un cort 
de sinistraţi, în pădure, furând şi trăind din mila oamenilor. 
Fusese cât pe ce să îngheţe iarna şi să se înece într-o inundație. 
Durase patru ani până fusese internat într- un azil. Însă fugise 
de acolo şi nu mai fusese văzut de-atunci. Mama încă se 
considera vinovată. O poveste foarte tristă. 

Vorbiră despre familia Booker, despre Phoebe Fanning şi 
despre biata doamnă Crump, care nu ştia cui să-şi lase 
pământul moştenire. Asta îi aminti lui Annette de un alt client 
de-al ei, care avusese şi el nevoie de un testament gratuit. Omul 
avea destui bani deoarece nu cheltuia deloc - „un zgârie-brânză 
nepereche” - şi îi dăduse vechiul testament, unul întocmit de un 
avocat de pe aceeaşi stradă. Bătrânul nu avea familie, nu-şi 
agrea deloc rudele îndepărtate şi nu ştia cui să lase banii. Aşa 


că fostul avocat strecurase câteva paragrafe de aiureli 
indescifrabile prin care practic totul îi rămânea lui. După câteva 
luni, bătrânul intrase la bănuieli şi venise la Annette. Ea îi 
întocmise un testament mult mai simplu, unul prin care averea 
rămânea bisericii. După ce murise, avocatul respectiv plânsese 
la priveghi, la slujbă, la înmormântare, apoi îşi ieşise din minţi 
când aflase de celălalt testament. Tipul se potolise de-abia după 
ce Annette ameninţase că-l va raporta la baroul statal. 

Kim şi Adam reapărură, de această dată în pijamale, ca să 
le ureze noapte bună. Annette se duse să-i culce. După ce 
reveni, îşi mai turnă nişte ceai în ceaşcă şi se aşeză în capătul 
canapelei. Sorbi uşor şi trecu la subiect. 

- Ştiu că-ţi petreci destul de mult timp cu Donovan, rosti 
ea, de parcă ar fi fost ceva rău în asta. 

Samantha nu putea nega; de ce-ar fi facut-o, la urma 
urmei? De când trebuia să se justifice în faţa cuiva? 

- Am zburat cu avionul sâmbăta trecută, şi cu o zi înainte 
am urcat pe Muntele Dublin. De ce? 

- Ai grijă, Samantha. Donovan este un tip complicat, şi-n 
plus mai e şi însurat. 

- Eu nu m-am culcat niciodată cu un bărbat însurat. Tu? 

Annette ignoră întrebarea şi zise: 

- Nu sunt sigură că asta contează prea mult pentru 
Donovan. Îi plac femeile, dintotdeauna i-au plăcut, şi acum, că 
locuieşte singur, nu cred că mai este vreuna în siguranţă. Omul 
are o reputaţie. 

- Spune-mi de soţia lui. 

- Judy este o fată frumoasă, dar nu se potrivesc. Ea e din 
Roanoke, fată de la oraş, s-ar putea zice, în orice caz, deloc 
obişnuită cu munţii. S-au cunoscut la facultate şi s-au chinuit să 
facă lucrurile să meargă. Se spune că femeia se căsătoreşte cu 
un bărbat crezând că-l poate schimba, fără să reuşească însă. 
lar bărbatul se căsătoreşte cu o femeie crezând că ea nu se va 
schimba, însă ea se schimbă. Chiar ne schimbăm. Judy nu l-a 
putut schimba pe Donovan; cu cât încerca mai mult, cu atât el 
se opunea mai abitir. Ea însă s-a schimbat cu siguranţă. Când a 
venit în Brady nu mai ştia ce să facă pentru a se integra. Îşi 
făcuse o grădină şi făcea voluntariat pe unde apuca. Se duceau 


la biserică şi ea cânta în cor. Donovan a devenit tot mai obsedat 
de muncă şi urmările nu s-au lăsat aşteptate. Judy a încercat să- 
| facă să o lase mai moale, să nu ia chiar toate cazurile 
împotriva companiilor miniere, dar el pur şi simplu nu putea 
renunţa. Cred că fiica lor a fost picătura care a umplut paharul. 
Judy nu voia ca fata să înveţe la şcolile de-aici, ceea ce-i păcat; 
copiii mei se descurcă fără probleme. 

- Şi căsnicia s-a încheiat? 

- Cine ştie? Sunt despărțiți de vreo doi ani. Donovan ţine la 
fiica lui ca la ochii din cap şi se duce să o vadă cu fiecare ocazie. 
Lumea zice că ei doi încearcă să găsească o soluţie, dar eu nu 
văd niciuna. El nu va pleca din munţi. Ea nu va pleca de la oraş. 
Am o soră care locuieşte în Atlanta; ne are copii. Soţul ei stă în 
Chicago, unde are o slujbă bună. El crede că Sudul este plin de 
oameni încuiaţi şi înapoiaţi. Ea crede că Chicago este un oraş 
mult prea rece şi dur. Niciunul, nici celălalt nu cedează, dar 
ambii susţin că sunt fericiţi cu viaţa pe care o duc şi nu au de 
gând să se despartă. Bănuiesc că pentru unii merge şi-aşa. Mie 
însă mi se pare bizar. 

- Şi ea nu ştie că el îşi face de cap? 

- Nu ştiu ce ştie ea. Nu m-ar mira însă să se fi înţeles 
cumva, să fi optat pentru o relaţie deschisă. 

Îşi feri privirea când spuse asta, de parcă ar fi ştiut mai 
multe decât recunoştea. Samantha pricepu abia acum ceea ce 
ar fi trebuit să-i fie evident de la bun început. 


- Ţi-a zis el asta? o întrebă. 

Părea puţin probabil ca Annette să speculeze într-o 
chestiune atât de intimă. Urmă o pauză, după care femeia rosti, 
fără prea mare convingere: 

- Nu, sigur că nu. 

Oare Donovan apela la replica preferată a bărbaţilor 
însuraţi: „Hai să ne facem de cap, scumpo, căci şi nevastă-mea 
face la fel?” Poate că Annette nu ducea atât de mult lipsa 
companiei precum pretindea. Şi iată cum descoperise o nouă 
piesă din puzzle. Să zicem că avea o aventură cu Donovan, 
carnală sau amoroasă, sau o combinaţie. Şi-acum noua fată 
care apăruse în oraş îi atrăsese atenţia lui. Tensiunea dintre ele 
era pură gelozie, ceva ce Annette nu ar fi admis niciodată, dar 
nici nu ar fi putut ascunde. 


- Mattie şi Chester mi-au povestit câte ceva despre 
Donovan, zise Samantha. Ei cred că Judy s-a speriat când au 
început să fie hărţuiţi. Mi-au zis de apelurile anonime, de 
ameninţări, de maşini ciudate... 

- Este adevărat, iar Donovan nu-i cel mai popular om din 
oraş. Munca lui scoate mulţi oameni din sărite. Judy a simţit asta 
pe pielea ei de câteva ori. Şi, cu cât trecea timpul, cu atât el 
devenea mai nesăbuit. Îi place să joace murdar, şi aşa câştigă 
multe cazuri. A făcut o grămadă de bani şi, aşa cum se întâmplă 
cu orice avocat pledant, trufia lui a crescut pe măsura contului 
bancar. 

- Se pare că sunt foarte multe motive de despărţire. 


- Mă tem că da, spuse ea gânditoare, dar fără prea mare 
convingere. 

Îşi sorbiră ceaiul în tăcere câteva clipe. Samantha hotărî să 
meargă până la capăt, să afle adevărul gol-goluţ. Annette era 
mereu deschisă când discuta despre sex, deci merita încercat. 

- S-a dat şi la tine? 

- Nu. Am 45 de ani şi sunt mamă a doi copii. Mă consideră 
prea bătrână. Lui Donovan îi plac tinerelele. 

Era o explicaţie destul de rezonabilă. 

- Cineva anume? 

- Nu chiar. L-ai cunoscut pe fratele său, Jeff? 


- Nu, dar mi-a pomenit de el de câteva ori. E mai tânăr 
decât el, nu? 

- Da, cu şapte ani. După ce mama lor s-a sinucis, băieţii au 
locuit pe unde-au apucat, iar Mattie l-a luat la ea pe Donovan, în 
vreme ce Jeff a ajuns la altă rudă de-a lor. Sunt foarte apropiaţi. 
Jeff a fost mai afectat de cele petrecute, s-a lăsat de facultate şi 
a umblat mai mult teleleu. Donovan a avut mereu grijă de frate- 
său, şi acum Jeff lucrează pentru el. N-are un post fix; e 
investigator, curier, gardă de corp, comisionar... Jeff face de 
toate. Unde mai pui că-i cel puţin la fel de arătos ca Donovan şi 
singur. 

- Nu-mi caut pe cineva, dacă asta insinuezi. 


- Mereu ne căutăm pe cineva, Samantha. Nu te amăgi. 
Poate că nu vrem ceva permanent, dar mereu căutăm iubirea, 


chiar şi în variantele ei mai efemere. 

- Mă îndoiesc că mi-aş simplifica viaţa dacă m-aş întoarce 
la New York cu un muntean după mine. Că tot vorbeam de 
potriviri şi nepotriviri. 

Annette râse. Tensiunea păru să se ridice, şi acum că 
Samantha ştia despre ce era vorba, nu mai era o problemă. 
Hotărâse deja că Donovan se apropiase cam mult. Era 
fermecător, captivant, foarte atrăgător, dar venea cu prea multe 
probleme după el. Cu excepţia primei lor întâlniri, Samantha 
simţise de fiecare dată că erau la un pas de a-şi smulge hainele 
de pe ei. Dacă ar fi acceptat să lucreze pentru el, ar fi fost şi mai 
greu, poate chiar imposibil să evite o aventură, fie şi din pură 
plictiseală. 

Işi spuseră noapte bună şi Samantha se întoarse în 
apartamentul ei. In timp ce urca treptele întunecate de 
deasupra garajului, o întrebare i se înfiripă în minte. De câte ori 
îşi dusese oare Annette copiii la culcare, coborând apoi în 
cuibuşorul ei de nebunii pentru o hârjoneală scurtă cu Donovan? 

Ceva îi spunea că asta se întâmplase des. Foarte des. 


18 

Samantha găsi fabrica de lămpi într-un parc industrial de la 
marginea oraşului Brushy din comitatul Hopper. Majoritatea 
clădirilor metalice fuseseră abandonate. Cele încă folosite aveau 
în parcări câteva maşini şi furgonete. Era o imagine tristă, dar 
reprezentativă pentru o economie intrată de mult în declin, 
departe de previziunile optimiste ale Camerei de Comerţ. 

La început, la telefon, domnul Simmons îi zisese că nu are 
timp de întâlniri, dar Samantha insistase, punându-şi tot şarmul 
la bătaie, şi obținuse promisiunea unei audienţe de treizeci de 
minute. La recepţie aerul era îmbâcsit de fum de ţigară, iar 
podeaua acoperită cu linoleum nu mai fusese măturată de 
săptămâni bune. O funcţionară morocănoasă o conduse pe 
Samantha într-o cameră aflată în capătul holului. Prin pereţii 
subţiri răzbăteau nişte voci. Utilajele mugeau undeva, mai în 
spate. Intreaga operaţiune lăsa senzaţia unei afaceri care se 
străduia din răsputeri să nu împărtăşească soarta vecinilor din 
parcul industrial, producând lămpi ieftine pentru moteluri ieftine 
şi oferind salarii minime, fără alte beneficii. Pamela Booker îi 
mărturisise că avantajele însemnau o săptămână de concediu 
fără plată şi trei zile de concediu medical, tot fără plată. Nici 
vorbă de asigurare medicală. 

Samantha se calmă gândindu-se la toate întâlnirile pe care 
le avusese în trecut, întâlniri cu cei mai mari ticăloşi din lume, 
oameni putred de bogaţi care puseseră mâna pe Manhattan şi 
călcau în picioare pe oricine le stătea în cale. li văzuse pe aceşti 
indivizi spulberându-i şi mâncându-i cu fulgi cu tot pe şefii ei, 
inclusiv pe Andy Grubman, unul dintre puţinii oameni de care i 
se mai făcea dor din când în când. li auzise zbierând, 
amenințând şi înjurând, iar în câteva rânduri diatribele lor o 
vizaseră pe ea. Insă supravieţuise. Indiferent cât de netrebnic ar 
fi fost domnul Simmons, omul era un biet mieluşel în comparaţie 
cu aceşti monştri. 

Tipul se dovedi a fi surprinzător de amabil. O întâmpină, îi 
oferi un scaun în biroul său ieftin şi închise uşa. 

- Vă mulţumesc că m-aţi primit, rosti ea. Voi fi cât se poate 
de concisă. 

- Vreţi o cafea? o întrebă el, politicos. 

Ea se gândi la praful şi la norii de fum de ţigară şi aproape 
că putu vizualiza petele maronii de pe pereţii ibricului de cafea. 


- Nu, mulţumesc. 

El aruncă o privire la picioarele ei, aşezându-se la birou şi 
relaxându-se de parcă avea toată ziua la dispoziţie. Ea realiză că 
omului îi cam fugeau ochii după femei. Începu prin recapitularea 
ultimelor peripeții ale familiei Booker. El fu impresionat: nu ştia 
că au rămas pe drumuri. Îi dădu o copie redactată şi legată a 
documentelor, ghidându-l pas cu pas prin hăţişul juridic. Ultimul 
act era o copie a litigiului pe care îl înaintase în ziua precedentă, 
şi îl asigură că nu mai era nicio cale de scăpare pentru Top 
Market Solutions. „l-am lovit unde îi e mai greu voinicului”, făcu 
ea, alegând intenţionat o exprimare mai deocheată pentru a-i 
observa reacţia; el zâmbi din nou. 

Pe scurt, vechea datorie de pe cardul de credit expirase şi 
cei de la Top Market ştiau asta. Poprirea nu ar fi trebuit dispusă 
de la bun început, iar salariul Pamelei Booker ar fi trebuit să 
rămână neatins. Femeia ar fi trebuit să-şi păstreze slujba. 

- Şi acum vreţi să-i dau postul înapoi? întrebă el, spunând 
lucrurilor pe nume. 

- Da, domnule. Dacă îşi primeşte slujba înapoi, poate supra- 
vieţui. Copiii ei trebuie să meargă la şcoală. Noi o putem ajuta 
să-şi găsească o locuinţă. Eu îi voi târî pe cei de la Top Market 
prin tribunale, îi voi face să-i dea înapoi tot ce i-au luat pe 
nedrept, şi ea va primi o sumă frumuşică drept compensaţii. Dar 
asta va dura o vreme. Momentan are nevoie de vechea ei 
slujbă. Şi ştiţi că aşa ar fi corect. 

Lui îi pieri zâmbetul şi se uită la ceas. 

- Uitaţi ce-o să fac. Dacă obţineţi revocarea afurisitului 
ăluia de ordin de poprire ca să nu-mi mai dea bătăi de cap, euo 
pun la loc pe statul de plată. Cât credeţi că va dura? 

Samantha nu avea habar, dar rosti instinctiv: 


- Cam vreo săptămână, poate. 
- Deci, ne-am înţeles? 

- Ne-am înţeles. 

- Potsă vă pun o întrebare? 

- Sigur că da. 


- Care este tariful dumneavoastră pe oră? Eu am un tip din 
Grundy, pe care nici nu-l prea duce capul, care-mi răspunde 
greu la telefon şi se mişcă în reluare, şi mă taxează cu două 


sute de dolari pe oră. Poate că suma asta nu-i cine ştie ce în 
lumea celor cu bani, dar vedeţi şi dumneavoastră cum arată 
lucrurile pe-aici. l-aş da mai mult de lucru, dar chiar nu merită, 
la naiba! Am tot căutat, însă nu sunt prea mulţi avocaţi mai 
acătării prin părţile astea. Mă gândesc că dumneavoastră 
trebuie să fiţi extrem de rezonabilă dacă vă poate angaja 
Pamela Booker. Deci, la ce tarif lucraţi? 


- Nu am tarif. E zero. El rămase cu gura căscată. Lucrez 
pentru o clinică de asistenţă juridică, adăugă ea. 

- Ce-i aia? 

- Oferim servicii juridice gratuite persoanelor cu venituri 
mici. 

Noţiunea îi era complet străină tipului. Zâmbi şi întrebă: 

- Primiţi şi fabrici de lămpi? 

- Nu, îmi pare rău. Doar oameni săraci. 

- Dar pierdem bani, vă jur! Vă arăt bilanţurile contabile. 


- Vă mulţumesc, domnule Simmons. 

În timp ce gonea înapoi spre Brady cu vestea cea bună, se 
gândi la modalităţile prin care putea obţine revocarea ordinului 
de poprire. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea seama 
cât de puţine ştia despre noţiunile elementare de,practică a 
dreptului. 

In New York rareori pleca de la birou direct acasă. Erau 
prea multe baruri, prea mulţi tineri specialişti de vânat, prea 
multă conectare, socializare, combinare şi, ca s-o spună pe-a 
dreaptă, prea multă băutură de băut. In fiecare săptămână mai 
descopereau un bar sau un club nou, care trebuia vizitat înainte 
ca restul lumii să afle de el şi să dea năvală. 

Orele de după program erau diferite în Brady. Nu fusese 
încă în vreun bar; de pe stradă cele două localuri păreau destul 
de dubioase. Nu apucase să cunoască încă un tânăr specialist 
neînsurat. Aşa că alegerile ei se rezumau la (1) a-şi pierde 
vremea pe la birou ca să nu trebuiască (2) să se întoarcă acasă 
şi să se uite pe pereţi. Şi Mattie prefera ca ea să rămână pe- 
acolo, aşa că, în fiecare după-amiază după ora 5.30 venea 
desculţă să o caute pe Samantha. Ritualul lor era în permanentă 
schimbare, dar momentan el includea băutul unui suc dietetic în 
sala de conferinţe şi bârfitul. Samantha era curioasă să afle mai 


multe despre posibila idilă dintre Annette şi Donovan, dar nu era 
momentul. Poate altă dată, poate într-o bună zi când va avea 
mai multe dovezi sau, cel mai probabil, niciodată. Era prea nouă 
în oraş ca să se amestece în chestiuni atât de sensibile. În plus, 
ştia că Mattie se purta ca o cloşcă cu nepotul ei. 

Tocmai se aşezaseră confortabil şi se pregăteau de o 
jumătate de oră de sporovăială când se auzi soneria de la 
intrare. Mattie se încrunta şi zise: 


- Probabil am uitat să încui. 


- Mă duc eu să văd, rosti Samantha, iar Mattie se duse să-şi 
caute pantofii. 

Erau soţii Ryzer, Buddy şi Mavis, veniţi din inima pădurii, 
presupuse Samantha după o examinare sumară şi o scurtă 
prezentare. Aveau actele îndesate în două sacoşe de 
cumpărături, cu petele de rigoare. 

- Ne trebuie un avocat, zise Mavis. 

- Nimeni nu vrea să-mi ia cazul, adăugă Buddy. 

- Care-i problema? întrebă Samantha. 

- Silicoză, replică el. 

În sala de conferinţe, Samantha ignoră sacoşele şi notă 
informaţiile esenţiale. Buddy avea 41 de ani şi lucra de douăzeci 
de ani într-o mină de suprafaţă deţinută de Lonerock Coal, cel 
de-al treilea producător din Statele Unite. În prezent câştiga 22 
de dolari pe oră ca şofer de excavator la Mina Murray Gap din 
comitatul Mingo, Virginia de Vest. Vorbea sacadat, cu opinteli, şi 
din când în când Mavis intervenea în locul său. Aveau trei copii, 
toţi adolescenţi „încă la şcoală”. Aveau casă cu ipotecă. Suferea 
de silicoză provocată de praful de cărbune inhalat în timpul 
turelor sale de douăsprezece ore. 

Mattie îşi găsise în sfârşit pantofii şi intră în încăpere. Se 
prezentă în faţa soţilor Ryzer, se uită lung la sacoşe, se aşeză 
lângă Samantha şi începu să ia şi ea notite. La un moment dat 
spuse: 

- Avem tot mai multe cazuri de silicoză printre minerii de 
suprafaţă. Nu ştim sigur care-i cauza, dar una dintre variante 
este lungirea turelor, care vă face să inhalaţi mai mult praf. 


- O are de mult, rosti Mavis. Însă e mai rău pe lună ce 
trece. 


- Dar trebuie să lucrez în continuare, interveni Buddy. 

Cu vreo doisprezece ani în urmă, undeva prin 1996, nu mai 
erau siguri când anume, el începuse să observe că are probleme 
de respiraţie şi că nu-i dă pace tuşea. Nu fumase niciodată, 
fusese mereu sănătos şi activ de fel. Într-o duminică, în timp ce 
juca softball cu copiii, începuse să respire atât de greu, încât 
crezuse că face atac de cord. Abia atunci îi destăinuise lui Mavis 
problemele sale. Tuşea continuase şi într-unul din accese el 
observă o mucozitate neagră pe şerveţelele folosite. Nu ceruse 
ajutor social, de teama represaliilor celor de la Lonerock, şi 
continuase să lucreze fără să scoată o vorbă. Într-un final, în 
1999, depusese o cerere în conformitate cu legea federală 
pentru silicoză. Fusese consultat de un medic atestat de 
Departamentul Muncii. Suferea de cea mai gravă formă de 
silicoză, cunoscută mai formal drept pneumocoza complicată a 
minerilor. Guvernul le impusese celor de la Lonerock să înceapă 
să-i plătească un ajutor social lunar de 939 de dolari. El 
continuase să lucreze şi starea lui de sănătate continuase să se 
deterioreze. 

Aşa cum se întâmpla de obicei, Lonerock Coal contestase în 
instanţă hotărârea guvernamentală şi refuzase să înceapă 
plăţile. 

Mattie, care avusese de-a face cu silicoza toată viaţa ei, 
continuă să-şi ia notițe, clătinând din cap. Putea să scrie 
povestea omului şi-n somn. 

- Au făcut recurs? zise Samantha. 

Cazul părea foarte simplu. 


- Mereu fac recurs, îi explică Mattie. Şi tot atunci aţi făcut 
cunoştinţă cu băieţii de la Casper Slate, nu-i aşa, oameni buni? 
Soții îşi plecară capetele la auzul numelui. Mattie se uită la 
Samantha şi-i spuse: Casper Slate sunt o gaşcă de tâlhari în 
costume scumpe, care pretind că-s mare cabinet de avocatură, 
cu sediul în Lexington şi cu filiale prin toată Apalaşia. Oriunde 
găseşti o companie minieră, dai neapărat şi peste Casper Slate, 
care se ocupă de treburile murdare. Companiile pe care le apără 
deversează chimicale în râuri, poluează oceanele, ascund 
deşeuri toxice, încalcă standardele de puritate a aerului, îşi 
tratează discriminatoriu angajaţii, aranjează licitaţiile 
guvernamentale... Orice comportament ilegal sau imoral e 


tocmai bun de apărat pentru Casper Slate. Însă specialitatea lor 
constă în legislaţia minieră. Firma a fost fondată în bazinul 
carbonifer acum o sută de ani, şi aproape toate marile companii 
apelează la ea. Sunt complet lipsiţi de scrupule şi de etică. Sunt 
porecliţi Castrate?, şi pe bună dreptate. 

Buddy nu-şi putu înăbuşi o sudalmă înfundată. Neavând 
avocat, el şi Mavis fuseseră siliţi să se lupte cu o hoardă de la 
Casper Slate, avocaţi care cunoşteau procedurile până în cel 
mai mic detaliu şi ştiau exact cum să manipuleze sistemul 
federal pentru combaterea silicozei. Buddy fusese consultat de 
medicii lor - adică medicii ale căror cercetări erau finanţate de 
industria cărbunelui - şi aceştia nu descoperiseră dovezi de 
silicoză. Boala lui fu pusă pe seama unei tumori benigne de pe 
plămânul stâng. La doi ani după ce făcuse cerere pentru ajutor 
social, decizia iniţială fusese inversată de un judecător de la 
secţia de contencios administrativ, pornind de la rapoartele 
medicale întocmite de medicii companiei Lonerock. 


- Avocaţii lor exploatează slăbiciunile din sistem, spuse 
Mattie, lar medicii lor caută tot felul de explicaţii alternative la 
silicoză. Nu-i de mirare că doar vreo 5% dintre minerii cu silicoză 
primesc AJUTOR social. Foarte multe cereri întemeiate sunt 
respinse, şi foarte MuLŢI mineri sunt descurajaţi să-şi caute 
dreptatea în instanţă. 

Era trecut de şase după-amiaza şi întâlnirea putea să se 
întindă de-a lungul a ore bune. 

- Uite ce-i, oameni buni, zise Mattie, vom citi materialele pe 
care ni le-aţi adus şi vom lua în cosiderare cazul vostru. Daţi-ne 
câteva zile şi vă sunăm noi. Nu ne sunaţi voi. Nu vom uita de 
caz, dar va dura o vreme până vom parcurge toate 
documentele. Ne-am înţeles? 

Buddy şi Mavis zâmbiră şi le mulţumiră politicos. 

- Am bătut la uşile multor avocaţi, de peste tot, însă nimeni 
n-a vrut să ne ajute, spuse femeia. 

- Vă mulţumim că măcar ne-aţi ascultat, adăugă Buddy. 

Mattie îi urmări până la recepţie, observând cum Buddy se 
chinuie să respire şi se clatină ca un moş de 90 de ani. După ce 
plecară, ea se întoarse în sala de conferinţe şi se aşeză în faţa 
Samanthei. După câteva secunde o întrebă: 


3 Castrează (n.tr.) 


- Ce părere ai? 
- Ce părere să am? Omul are 41 de ani şi arată ca unul de 
60. E greu de crezut că încă mai lucrează. 


- ÎI vor concedia în curând, susţinând că-i un factor de risc 
pentru ceilalţi, ceea ce probabil că este adevărat. Lonerock Coal 
şi-a desfiinţat sindicatele acum douăzeci de ani, deci nu există 
protecţie reală. Va rămâne fără loc de muncă şi fără noroc. Şi va 
muri în chinuri groaznice. L-am urmărit pe tata împuţinându-se 
sub ochii mei şi trăgând de fiecare suflare până la sfârşit. 


- Este motivul pentru care faci asta. 


- Da. Donovan a făcut Dreptul cu un singur ţel în minte - să 
lupte împotriva companiilor miniere la un alt nivel. Eu am dat la 
Drept dintr-un singur motiv- ca să ajut minerii şi familiile 
acestora. Nu câştigăm micile noastre războaie, Samantha; 
inamicul este prea mare şi prea puternic. Nu putem decât spera 
să tragem de fiecare caz în parte, încercând să facem o 
diferenţă în vieţile clienţilor noştri. 

- Vei lua cazul? 

Mattie sorbi prin pai, ridică din umeri şi zise: 

- Cum l-aş putea refuza? 

- Exact. 


- Nu-i atât de uşor, Samantha. Nu putem prelua toate 
cazurile de silicoză. Sunt prea multe. Avocaţii particulari nu le 
iau pentru că nu sunt plătiţi decât la sfârşit, şi asta doar în caz 
de victorie. Şi sfârşitul nu pare să mai vină. Nu-i deloc 
neobişnuit ca un caz de silicoză să se lungească pe zece, 
cincisprezece, chiar douăzeci de ani. Nu-i poţi învinovăţi pe 
avocaţii particulari că refuză, aşa că la noi ajung foarte mulţi 
oameni. Jumătate din cazurile mele sunt legate de silicoză, şi 
dacă nu aş mai refuza unele din când în când, nu mi-aş putea 
reprezenta ceilalţi clienţi. O nouă sorbitură şi Mattie o măsură 
îndeaproape. Pe tine te interesează ceva anume? 


- Nu ştiu. Aş vrea să fiu de ajutor, dar nu ştiu de unde să 
încep. 

- La fel ca în celelalte cazuri, nu? 

Zâmbiră şi savurară momentul. 

- lată care-i problema, zise Mattie. Cazurile astea se 


lungesc cu anii deoarece companiile miniere luptă din răsputeri 
şi au de partea lor toate resursele necesare. Timpul e de partea 
lor. Minerul moare, în cele din urmă, înainte de vreme, deoarece 
nu există leac pentru boala asta. Odată ce îţi intră în corp praful 
de cărbune, nu mai poate fi scos sau eliminat. Odată ce se 
instalează silicoza, situaţia se înrăutăţeşte constant. Companiile 
miniere riscă mult şi mituiesc grefierele, pentru a tărăgăna 
cazurile. Fac ca totul să se desfăşoare atât de greu şi de 
anevoios, încât să descurajeze nu doar minerul bolnav, ci şi pe 
prietenii lui. Asta-i unul dintre motivele pentru care luptă atât de 
încrâncenat. Un alt motiv este înfricoşarea avocaţilor. Tu o să te 
întorci la New York peste câteva luni şi la plecare vei lăsa în 
urma ta nişte dosare care vor ajunge tot pe birourile noastre. 
Gândeşte-te la asta, Samantha. Ai compasiune, ai perspective 
frumoase pentru genul ăsta de muncă, dar eşti doar în trecere 
pe-aici. Eşti o fată de la oraş şi eşti mândră de asta. Nu că ar fi 
ceva rău. Dar gândeşte-te la biroul tău şi la ziua în care vei 
pleca, precum şi la munca neterminată pe care o vei lăsa în 
urmă. 


- Bună observaţie. 


- Mă duc acasă. Sunt obosită şi Chester a zis că mâncăm 
ce-a mai rămas din weekend. Ne vedem mâine-dimineaţă. 


- Noapte bună, Mattie. 

Mult după ce plecă şefa ei, Samantha rămase în penumbra 
sălii de conferinţe, gândindu-se la soţii Ryzer. Din când în când 
se mai uita la sacoşele pline cu tristul istoric al luptei lor de a 
primi ce li se cuvenea. Şi iat-o şi pe ea, o avocată cât se poate 
de destoinică şi de calificată, cu mintea şi resursele necesare 
pentru a oferi asistenţă reală, pentru a veni în ajutorul celor 
aflaţi la restrişte. 

De ce se temea? De ce nu îndrăznea mai mult? 

Brady Grill închidea la opt. Îi era foame, aşa că ieşi pentru o 
scurtă plimbare. Trecu pe lângă cabinetul lui Donovan şi 
observă că toate luminile erau aprinse. Se întrebă cum se derula 
procesul Tate, dar ştia că era prea ocupat ca să stea la taclale 
cu ea. Cumpără un sandvici de la cafenea, se întoarse cu el în 
sala de conferinţe şi goli cu grijă sacoşele soţilor Ryzer. 

Nu mai făcuse o noapte albă la birou de săptămâni bune. 


19 

Samantha nu mai trecu pe la birou miercuri dimineaţă, ple- 
când din oraş chiar când începeau să-şi facă rondul autobuzele 
şcolilor, ceea ce nu se dovedi a fi cea mai inspirată decizie. 
Traficul pe şoseaua sinuoasă înainta anevoie, oprindu-se şi 
aşteptând până când copii de 10 ani adormiţi şi împovăraţi de 
ghiozdane binevoiau să urce la bord. După ce trecură muntele şi 
intrară în Kentucky, autobuzele dispărură, iar camioanele de 
cărbuni ocupară drumurile. După o oră şi jumătate se apropie de 
orăşelul Madison, din Virginia de Vest, şi se opri, aşa cum i se 
indicase, la un magazin de ţară, sub un semn Conoco şters. 
Buddy Ryzer stătea la o masă din spate, bându-şi cafeaua şi 
citind un ziar. Se bucură să o vadă pe Samantha şi i-o prezentă 
unuia dintre amicii săi drept „noua mea avocată”. Ea nu 
comentă, scoțând un dosar cu autorizaţiile necesare pentru 
obţinerea tuturor actelor sale medicale. 

În 1997, înainte ca el să îşi depună plângerea împotriva 
celor de la Lonerock Coal, Buddy fusese supus unei consultaţii 
de rutină. O radiografie dezvăluise o mică excrescenţă pe 
plămânul său drept. Medicul lui fusese convins că era ceva 
benign, şi avusese dreptate. După o operaţie de două ore, îi 
extirpase excrescenţa şi îi trimisese pe Buddy şi pe Mavis acasă 
cu vestea cea bună. Cum operaţia nu avusese nimic de-a face 
cu plângerea depusă de el mai târziu în vederea obţinerii 
ajutorului social pentru silicoză, nu mai fusese adusă în discuţie. 
Mattie considera că era absolut necesar să se strângă toate 
actele medicale, motiv pentru care Samantha venise în 
Madison. Destinația ei era spitalul din Beckley, Virginia de Vest, 
localitate de 20 000 de locuitori. 

Buddy o conduse până la maşină, şi când rămaseră în 
sfârşit singuri, ea îl informă că erau în continuare în faza 
investigaţiilor. Nu se luase încă o decizie în privinţa acceptării 
sale drept client. Urmau să îi examineze dosarul şi aşa mai 
departe. Buddy zise că înţelegea, dar se vedea limpede că era 
entuziast. Avea să sufere cumplit dacă îl refuzau acum. 

Porni spre Beckley, kilometrul zero pentru decopertări, aflat 
la o oră distanţă prin inima bazinului carbonifer. Era atât de mult 
praf în aer, încât se întrebă dacă un motociclist care ar fi trecut 
pe acolo nu ar fi putut face silicoză. Găsi fără probleme spitalul 
din Beckley, croindu-şi drum până ajunse la funcţionarul potrivit 


de la arhivă. Completă cereri, îi înmână autorizaţiile semnate de 
domnul Ryzer şi aşteptă. Trecu o oră, timp în care trimise e 
mailuri tuturor persoanelor care îi veniră în minte. Se afla într-o 
încăpere aglomerată, fără ferestre sau ventilaţie. Mai trecu o 
jumătate de oră. Se deschise o uşă şi funcţionarul împinse un 
cărucior prin ea. Pe cărucior se vedea o cutie, ceea ce era o 
mare uşurare. Poate că verificarea documentelor nu avea să 
dureze o veşnicie totuşi. 


- Domnul Aaron F. Ryzer, internat pe 15 august 1997, zise 
funcţionarul. 


- Exact. Vă mulţumesc. 

Funcţionarul plecă fără să mai spună ceva. Samantha 
scoase primul dosar şi se pierdu în curând în detaliile nespus de 
banale ale internării şi operaţiei. Aparent, patologul care 
întocmise rapoartele nu ştia că pacientul era miner, nici nu 
căutase posibile semne ale silicozei. In primele sale etape, boala 
nu era uşor de depistat, şi în acel moment, în august 1997, 
Buddy manifesta simptome, dar nu-şi înaintase încă plângerea. 
Medicul avusese o sarcină precisă - extirparea excrescenţei, 
verificarea caracterului său benign, coaserea pacientului şi 
externarea lui. Nu se petrecuse nimic remarcabil în timpul 
operaţiei sau al şederii lui Buddy în spital. 

Doi ani mai târziu, după ce Buddy depusese plângerea 
pentru contractarea silicozei, avocaţii de la Casper Slate îşi 
făcură simțită prezenţa, scotocindu-i istoricul medical. Ea citi 
prima lor scrisoare către patologul din Beckley. Dăduseră peste 
operaţia din 1997, unde găsiseră fotografiile țesutului pulmonar. 
Îi ceruseră medicului să trimită fotografiile unor experţi preferaţi 
de firma lor, un doctor Foy din Baltimore şi un doctor Aberdeen 
din Chicago. Din cine ştie ce motiv, doctorul Foy copiase 
rezultatele patologului din Beckley, concluzionând că țesutul 
demonstra instalarea pneumoconiozei sau silicoza complicată. 
Cum patologul nu îl mai trata pe Buddy, nu făcuse nimic cu 
această informaţie. Şi, dat fiind că Buddy nu avea avocat la 
vremea respectivă, nimeni nu mai verificase documentele pe 
care le ţinea acum în mână Samantha. 

Samantha trase aer în piept. Se aşeză, fără să lase raportul 
din mâini, şi mai trecu o dată prin el. In acel moment se părea 
că, la începutul lui 2000, avocaţii de la Casper Slate aflaseră de 
la cel puţin unul dintre experţii lor că Buddy avea silicoză din 


1997, însă îi contestaseră cererea şi avuseseră câştig de cauză 
într-un final. 

Omul nu primise ajutor social, revenind în mină în vreme ce 
avocaţii de la Casper Slate îngropaseră probele cruciale. 

Îl deranjă pe funcţionar, care acceptă fără nicio tragere de 
inimă să-i facă nişte fotocopii, la jumătate de dolar pagina. După 
trei ore petrecute în măruntaiele spitalului, Samantha văzu 
lumina soarelui şi evadă de-acolo. Conduse prin oraş vreo 
cincisprezece minute înainte să zărească clădirea federală, 
unde, cu şapte ani în urmă, Buddy Ryzer îşi prezentase cazul în 
faţa judecătorului. Singurul lui avocat fusese Mavis. Înfruntaseră 
o ceată de avocaţi scumpi de la Castrate, avocaţi care trudeau 
zilnic în universul obscur al sistemului federal pentru 
combaterea silicozei. 

Când Samantha intră în holul gol al clădirii, fu 
percheziţionată practic de doi paznici fără nume. Un ghid de 
lângă lifturi o îndrumă spre o cameră cu dosare de la etajul doi. 
Un funcţionar, titular pe post şi protejat de legea federală, o 
întrebă într-un final ce voia. Căuta un dosar de silicoză, explică 
ea cât putu de politicos. Sigur că documentele ei nu erau în 
regulă. Funcţionarul se încruntă şi se purtă de parcă tocmai se 
comisese o infracţiune. Scoase câteva formulare necompletate 
şi turui instrucţiuni despre modalitatea adecvată de accesare a 
unui asemenea dosar. Plecă de-acolo furioasă. 

A doua zi dimineaţă, la ora nouă, Samantha se întâlni din 
nou cu Huddy la benzinăria Conoco din Madison. Omul era 
încântat să-şi vadă avocata a treia zi la rând şi i-o prezentă lui 
Weasel, patronul magazinului. „Vine tocmai din New York”, rosti 
Buddy mândru, ca şi cum cazul lui ar fi fost atât de important, 
încât fusese nevoie de aducerea unui as în domeniul juridic. 
După ce terminară cu actele, îşi luară rămas-bun şi ea porni 
înapoi spre tribunalul din Beckley. Războinicii înarmaţi care 
păziseră cu străşnicie miercuri holul de la intrare plecaseră la 
pescuit joi. Nu era nimeni care să o pipăie. Detectorul de metale 
era scos din priză. Teroriştii ceva mai isteţi care ar fi monitorizat 
Beckley nu trebuiau decât să aştepte până joi ca să dejoace 
măsurile celor de la Siguranţa Naţională şi să arunce în aer 
clădirea. 

Acelaşi funcţionar îi verifică formularele, căutând zadarnic 
un pretext pentru a-i respinge cererile, dar nu reuşi să-i 


găsească nod în papură. Îl urmă până într-o încăpere masivă cu 
fişete metalice pline cu mii de cazuri vechi. El apăsă nişte 
butoane de pe un monitor; se auzi huruit de maşinărie şi 
rafturile se urniră din loc. Deschise raftul şi scoase patru dosare 
mari. „Puteţi sta la una dintre aceste mese”, rosti el, arătându-i- 
le de parcă ar fi fost ale lui. Samantha îi mulţumi, îşi goli 
servieta, se aşeză comod şi îşi scoase pantofii. 

Şi Mattie era desculţă marţi după-amiază, când Samantha 
reveni la birou. Toată lumea plecase şi uşa de la intrare era 
încuiată. Se duseră în sala de conferinţe ca să poată urmări 
traficul de pe strada principală în timp ce vorbeau. De-a lungul 
carierei sale de treizeci de ani ca avocată, şi îndeosebi în ultimii 
douăzeci şi şase de ani petrecuţi la clinică, Mattie avusese 
încleştări repetate cu băieţii de la Casper Slate (erau numai 
bărbaţi acolo - nicio femeie). Stilul lor agresiv întrecea adeseori 
măsura, alunecând spre lipsa de etică şi poate chiar spre 
comportamente infracţionale. In urmă cu vreo zece ani, ea 
recursese la măsura extremă de a depune la baroul din Virginia 
o reclamaţie de încălcare a eticii profesionale împotriva firmei. 
Doi avocaţi de la Castrate fuseseră mustraţi, nimic serios, şi 
după ce se terminase totul ajunsese la concluzia că nu meritase 
bătaia de cap. Drept represalii, firma o luase în cătare şi juca şi 
mai murdar împotriva ei când se confruntau într-un caz de 
silicoză. Clienţii ei avuseseră de suferit, şi ea regreta acum că 
înfruntase firma fățiș. li ştia bine pe doctorii Foy şi Aberdeen, doi 
cercetători renumiţi şi eminenţi care intraseră pe statul de plată 
al companiilor miniere cu mulţi ani în urmă. Spitalele unde 
lucrau primeau milioane de dolari prin intermediul donațiilor de 
la industria cărbunelui. 

Chiar dacă ştia firma ca pe un cal breaz, Mattie tot rămase 
surprinsă când află ce descoperise Samantha. Citi copia 
raportului doctorului Foy către patologul din Beckley. In mod 
straniu, nici Foy şi nici Aberdeen nu fuseseră pomeniţi în 
audierea din cazul Ryzer. Raportul medical al lui Foy nu fusese 
pus la dosar; avocaţii de la Casper Slate preferaseră să 
folosească alţi medici, iar aceştia nu menţionaseră deloc 
rezultatele doctorului Foy. Oare li se aduseseră la cunoştinţă 
aceste rezultate? 


- Puțin probabil, credea Mattie. Avocaţii ăştia sunt renumiţi 
pentru faptul că ascund probele care nu ajută compania 


minieră. Putem presupune, fără să ne temem că greşim, că 
ambii medici au văzut țesutul pulmonar şi au tras aceeaşi 
concluzie: Buddy avea silicoză complicată. Aşa că avocaţii au 
îngropat rezultatele şi au căutat alţi experţi. 

- Cum poţi îngropa probe? întrebă Samantha, o întrebare 
pe care şi-o tot repeta de ore bune. 


- Pentru tipii ăştia e floare la ureche. Nu uita că asta s-a 
întâmplat în faţa unui judecător de drept administrativ, nu a 
unui judecător federal. A fost o audiere, nu un proces. Într-un 
proces adevărat există reguli stricte cu privire la aducerea la 
cunoştinţă şi dezvăluirea completă; însă lucrurile nu stau la fel 
în audierile din cazurile de silicoză. Regulile sunt mult mai laxe, 
iar indivizii ăştia îşi petrec decenii întregi sucindu-le şi 
manipulându-le. În aproape jumătate din cazuri, minerul, la fel 
ca Buddy, nu are avocat, deci nu se poate vorbi de o luptă 
dreaptă. 

- Asta înţeleg, dar explică-mi cum au putut avocaţii de la 
Lonerock Coal să ştie cu siguranţă că Buddy avea boala încă din 
1997, apoi să muşamalizeze totul găsind alţi medici care au 
depus mărturie, sub jurământ, că el nu suferea de silicoză. 

- Au putut pentru că sunt nişte escroci. 

- Şi nu putem face nimic în privinţa asta? Mie îmi miroase a 
fraudă şi conspirație. De ce nu pot fi trimişi în judecată? Dacă i- 
au făcut asta lui Buddy Ryzer, pun pariu că au mai facut-o şi în 
alte o mie de cazuri. 

- Parcă nu-ţi plăceau litigiile. 

- Mă dau şi eu pe brazdă. Pur şi simplu nu-i corect, Mattie. 

Mattie zâmbi, savurându-i indignarea. „Am trecut toţi prin 
asta”, se gândi ea. 

- Ar fi un efort colosal să te iei de o firmă atât de puternică 
precum Casper Slate. 

- Da, ştiu asta, şi sunt conştientă că habar nu am despre 
litigii. Dar frauda rămâne fraudă, şi în cazul ăsta este chiar uşor 
de dovedit. Nu-i deconspirarea fraudei primul pas spre daune 
punitive? 

- Posibil, însă nicio firmă de avocatură de aici nu va intenta 
proces direct celor de la Casper Slate. Ar costa o avere, ar dura 
mulţi ani şi, chiar dacă s-ar obţine un verdict favorabil, acesta 


nu ar putea fi menţinut la apel. Nu uita că în Virginia de Vest 
judecătorii de la Curtea Supremă sunt aleşi prin vot, şi ştii şi tu 
cine face cele mai mari contribuţii în campaniile lor electorale. 

- Atunci trebuie duşi în faţa unei curţi federale. 

Mattie se gândi o clipă la asta, apoi zise: 

- Nu ştiu. Nu mă pricep prea bine la genul acesta de litigii. 
Ar trebui să-l întrebi pe Donovan. 

Se auzi o bătaie în uşă, dar niciuna din ele nu se clinti. Era 
trecut de ora şase, aproape că se întunecase, şi pur şi simplu nu 
se mai simțeau în stare să primească încă un client neanunţat. 
După ce mai bătu o dată la uşă, persoana respectivă plecă. 
Samantha întrebă: 

- Deci, cum procedăm cu cererea lui de ajutor social? 

- Vrei să iei cazul? 

- Da. Nu mai pot da înapoi acum că ştiu atâta. Dacă mă 
ajuţi, înaintez acţiunea în instanţă şi mă războiesc cu ei. 

- Bine. Primii paşi sunt uşori. Depui cererea şi aştepţi 
examenul medical. După ce primeşti rezultatele, presupunând 
că acestea sunt conforme cu aşteptările noastre, trebuie să ai 
răbdare vreo şase luni înainte ca directorul districtual să aprobe 
cererea şi să acorde ajutorul social, care a ajuns acum la 1200 
de dolari pe lună. Lonerock va contesta decizia, şi atunci va 
începe adevăratul război. Aşa se desfăşoară lucrurile de obicei. 
Totuşi, în acest caz noi vom cere instanţei să reconsidere 
vechea decizie în lumina noilor probe şi vom cere acordarea 
ajutorului începând de la prima solicitare făcută. Probabil vom 
obţine şi asta, iar Lonerock va face recurs. 

- Putem ameninţa compania şi avocaţii cu denunţul? 

Mattie surâse, aparent amuzată de sugestie. 

- Există oameni pe care îi putem ameninţa deoarece 
suntem avocaţi, şi clienţii noştri au dreptate, Samantha. Insă 
mai sunt şi oameni cu care-i mai bine să nu ne punem. Scopul 
nostru este să obţinem o sumă cât mai mare pentru Buddy 
Ryzer, nu să declanşăm o cruciadă împotriva avocaţilor ticăloşi. 

- Pare un caz perfect pentru Donovan. 


- Atunci întreabă-1. Că tot veni vorba: vrea să trecem pe la 
el, să bem ceva. S-a terminat faza depoziţiilor şi juriul ar trebui 
să delibereze până mâine la amiază. Din ce spune el, lucrurile 


au mers bine şi se simte foarte încrezător. 

- Asta nu-i o surpriză. 

Beau whisky la masa încărcată de la etaj, din camera de 
comandă, cu hainele descheiate, cravatele desfăcute şi cu 
expresii de războinici istoviţi, dar triumfători, pe chipuri. 
Donovan i-l prezentă Samanthei pe fratele său mai mic, Jeff, în 
timp ce Vic Canzarro aduse încă două pahare de pe un raft. Din 
câte ţinea minte, Samantha nu mai băuse niciodată whisky sec. 
S-ar fi putut să o fi gustat într-un cocteil, pe la vreo petrecere 
din studenţie, dar fără să-şi fi dat seama. Ea una prefera să bea 
vin, bere şi martini, ţinându-se departe de tării. În acel moment 
însă, nu avea de ales. Băieţii ăştia beau whisky sec, fără gheaţă. 

Licoarea o arse pe buze, pe limbă şi esofag, dar când 
Donovan o întrebă „Ei, cum este?”, Samantha izbuti să 
zâmbească şi răspunse că era bun, apoi plescăi uşor de parcă n- 
ar mai fi băut niciodată ceva atât de delicios, jurând în sinea ei 
să golească paharul în chiuveta primei toalete pe care avea s-o 
găsească. 

Annette avea dreptate. Jeff era cel puţin la fel de arătos ca 
fratele său mai mare, avea aceiaşi ochi negri şi acelaşi păr lung 
şi ciufulit, deşi Donovan se mai aranjase puţin pentru apariţia în 
faţa juriului. Jeff purta haină şi cravată, dar avea blugi şi 
bocanci. Nu era avocat, ba din spusele lui Annette se lăsase şi 
de facultate, dar Mattie îi mărturisise că se ocupa de mare parte 
din treburile murdare ale lui Donovan. 

Vic îşi petrecuse patru ore în boxa martorilor în ajun, şi încă 
era amuzat de disputele avute cu avocaţii companiei Strayhorn 
Coal. Ajunseră de la una la alta. Mattie îl întrebă pe Jeff: 


- Cum ţi s-a părut juriul? 

- Sunt ai noştri toţi, rosti acesta fără ezitare. Mă rog, ar 
putea exista o excepţie, dar momentan lucrurile arată bine. 

- Ne-au oferit jumătate de milion de dolari azi după-amiază, 
interveni Donovan, după ce a fost audiat şi ultimul martor. l-am 
băgat în sperieţi. 

- Acceptă banii, prostule! spuse Vic. 

- Mattie, tu ce ai face? întrebă Donovan. 

- jumătate de milion nu este prea mult pentru doi băieţi 
omorâţi, dar în comitatul Hopper e o sumă mare. Nimeni din 


juriul ăla nu a văzut vreodată atâta bănet, şi le va fi greu să-l 
acorde unui om simplu, ca ei. 


- Să accept sau să risc? întrebă Donovan. 

- Acceptă. 

- Jeff? 

- la banii. 

- Samantha? 

Samantha respira pe gură, încercând să domolească arsura 
din gâtlej. Se linse pe buze şi zise: 

- În urmă cu două săptămâni nici nu ştiam cum să scriu 
„litigiu judiciar” şi acum vrei să te sfătuiesc cum să procedezi 
într-unul? 

- Da, trebuie să votezi sau nu-ţi mai dăm de băut. 


- Chiar vă rog. Eu sunt o biată avocată care oferă servicii 
juridice gratuite, deci aş lua banii şi-aş fugi cu ei. 

Donovan sorbi, zâmbi şi zise: 

- Patru la unu. Ce-mi place! 

Un singur vot conta, şi era clar că nu avea să se ajungă la 
nicio învoială în acest caz. 


- Şi pledoaria ta finală? Putem s-o auzim şi noi? întrebă 
Mattie. 


- Desigur, rosti el, sărind în picioare, îndreptându-şi cravata 
şi punându-şi păhărelul pe un raft. 

Începu să se plimbe prin încăpere, privindu-şi publicul ca un 
actor de teatru experimentat. Mattie îi şopti Samanthei: 

- Îi place să exerseze cu noi când avem timp. 

El se opri în loc, se uită drept la Samantha şi începu: 


- Doamnelor şi domnilor juraţi, un teanc de bani nu-i va 
aduce înapoi printre noi pe Eddie şi pe Brandon Tate. Ei sunt 
morţi de nouăsprezece luni, iar vieţile le-au fost spulberate de 
oameni aflaţi în solda companiei Strayhorn Coal. Insă banii sunt 
singura noastră posibilitate de a măsura daunele în astfel de 
cazuri. Bani gheaţă, aşa prevede legea. Dumneavoastră trebuie 
să decideţi acum suma exactă. Haideţi să începem cu Brandon, 
mezinul, un băieţel firav de 8 ani, născut prematur, cu două luni 
înainte de termen. Ştia să citească deja la 4 ani şi îi plăcea să-şi 
petreacă timpul în faţa computerului său, care se afla sub pat 


când bolovanul de şase tone a dat peste ei, apropo. Şi 
computerul a fost găsit strivit şi fără vlagă, la fel de neînsufleţit 
ca Brandon. 

Era abil, fără să se dea în spectacol. Sincer, fără să lase să 
se întrevadă altceva decât sinceritate în tonul lui. Nu avea notițe 
şi nici nu-i trebuiau. Samantha fu captivată imediat şi ar fi fost în 
stare să-i dea oricâţi bani ar fi cerut. El mergea de colo colo, ca 
şi cum ar fi fost pe scenă şi ar fi controlat scenariul complet. La 
un moment dat însă, Mattie îi surprinse pe toţi întrerupându-l: 


- Obiectez. Nu puteţi spune asta. 


- Îmi cer scuze, onorată instanţă, zise Donovan şi râse. Îi 
rog pe Juraţi să nu ţină cont de ultimele mele cuvinte, ceea ce 
este imposibil, desigur, acesta fiind şi motivul pentru care le-am 
rostit. 


- Obiectez, făcu Mattie din nou. 

În discursul său nu erau cuvinte în plus, hiperbole, citate 
înflorite din Biblie sau din Shakespeare, emoţii false, ci numai 
argumente nuanţate cu mare grijă în favoarea clientului şi 
împotriva unei companii cumplite, toate livrate spontan, fără 
efort. El propunea câte un milion de dolari de copil, plus un alt 
milion drept daune punitive. Trei milioane în total, o sumă mare 
pentru el, şi evident şi pentru juraţi, dar o nimica toată pentru 
Strayhorn Coal. Anul trecut, compania înregistrase un venit brut 
de 14 milioane de dolari pe săptămână. 

După ce termină, juriul improvizat din faţa lui era cucerit 
complet. Cel adevărat nu avea să fie la fel de uşor de convins. În 
timp ce Vic mai turna nişte whisky, Donovan le ceru să îi indice 
punctele slabe din pledoaria finală. Le mărturisi că avea de gând 
să-şi petreacă noaptea redactând-o. Susţinea că băutura îi 
oferise inspiraţie şi că unele dintre cele mai reuşite discursuri 
finale de-ale sale fuseseră produse după câteva ore de băut 
cumpătat. Mattie considera că trei milioane de dolari erau o 
sumă prea mare. Poate că ar fi mers în marile oraşe, dar nu în 
comitatul Hopper sau în comitatul Noland. Îi reaminti că în 
niciunul dintre aceste comitate nu se dăduse vreun verdict de 
un milion de dolari, iar el îi reaminti că era un început în toate. 
Şi nimeni nu putea produce un set mai convingător de fapte, 
fapte pe care el tocmai le prezentase cât se poate de limpede şi 
de abil în faţa juriului. 


Şi tot aşa. Samantha se scuză şi se duse la toaletă. Vărsă 
paharul de whisky la chiuvetă, sperând să nu mai aibă niciodată 
de-a face cu aşa ceva. Le zise noapte bună, îi ură lui Donovan 
multă baftă şi plecă spre motelul Starlight, acolo unde familia 
Booker se bucura de o şedere prelungită. Adusese fursecuri 
pentru copii şi două romane de dragoste pentru Pamela. În timp 
ce Mandy şi Trevor îşi făceau temele, femeile se furişară afară, 
unde se rezemară de capota maşinii Samanthei şi trecură la 
chestiunile importante. Pamela era încântată deoarece o 
prietenă îi găsise un mic apartament în Colton, cu doar 400 de 
dolari pe lună. Copiii rămâneau în urmă la şcoala, şi după trei 
nopţi petrecute la motel era şi ea gata să treacă mai departe. 
Hotărâră să plece dimineaţa devreme, să ducă copiii la şcoală şi 
să vadă apartamentul. Samantha urma să conducă. 


20 

După două săptămâni în Brady, sau mai bine zis după trei 
săptămâni de când nu mai lucra pentru Scully & Pershing, 
Samantha reuşise să-şi regleze programul de somn şi revenise 
la vechile tabieturi. Vineri dimineaţa, la ora cinci, îşi sorbea deja 
cafeaua în pat şi întocmea un memoriu de trei pagini despre 
silicoza lui Buddy Ryzer şi despre comportamentul fraudulos al 
celor de la Casper Slate, prin care clientul său fusese privat de 
ajutorul social cuvenit. La ora şase le trimise memoriul prin e- 
mail lui Mattie, lui Donovan şi tatălui ei. Era nerăbdătoare să 
vadă reacţia lui Marshall Kofer. 

Numai la un alt proces civil nu-i stătea mintea lui Donovan 
acum, şi ea nu avea de gând să-l bată la cap în această zi 
crucială. Spera doar ca el să-şi găsească timp în weekend ca să 
citească despre domnul Ryzer şi să-şi dea cu părerea. Zece 
minute mai târziu i-o aflase deja. In e-mailul lui scria: „De 
doisprezece ani mă tot bat cu  lepădăturile alea, 
neprecupeţindu-mi forţele, şi îi urăsc din toată inima. Procesul la 
care visez eu presupune o acţiune masivă împotriva lor, o dare 
în vileag a tuturor păcatelor lor. Îmi place cum sună cazul! Hai 
să vorbim mai încolo. Acum plec la luptă, în Colton. Cred că o să 
fie distractiv!!” 

Ea replică: „Aşa vom face. Multă baftă”. 

La ora şapte, se duse la motelul Starlight şi îi luă pe 
Bookeri. Mandy şi Trevor erau îmbrăcaţi în hainele lor bune şi 
de-abia aşteptau să se întoarcă la şcoală. În timp ce Samantha 
conducea, ei îi mâncară gogoşile şi pălăvrăgiră întruna. Hotarul 
dintre avocatură şi asistenţă socială se estompa din nou, dar nu 
mai conta. Conform spuselor lui Mattie, pe lângă serviciile 
juridice, meseria lor includea adeseori consiliere matrimonială, 
împărţitul aceleiaşi maşini, gătit, căutatul unui loc de muncă sau 
al unuia de locuit, meditații, consiliere financiară şi îngrijit copii. 
Îi plăcea să spună: „Noi nu lucrăm cu ora, ci cu clientul”. 

Când ajunseră în faţa şcolii din Colton, Samantha rămase în 
maşină, în vreme ce Pamela intră înăuntru cu copiii săi. Voia să 
îi salute pe profesori şi să le explice situaţia. Samantha 
trimisese zilnic e-mailuri la şcoală, iar profesorii şi directoarea 
fuseseră foarte înţelegători. 

După ce copiii fură lăsaţi în siguranţă, acolo unde le era 
locul, Samantha şi Pamela îşi petrecură următoarele două ore 


vizitând puţinele locuinţe de închiriat din Colton. Apartamentul 
despre care pomenise prietena Pamelei se afla la câteva 
cvartale de şcoală, fiind de fapt o clădire comercială părăginită, 
parţial convertită. Locul era destul de curat, cu câteva piese de 
mobilier, ceea ce era important, ţinând cont că Pamela nu avea 
deloc mobilă. Chiria era de 400 de dolari pe lună, o sumă 
rezonabilă raportat la condiţiile oferite. La plecare Pamela zise, 
fără prea mare entuziasm: „Bănuiesc că putem locui acolo”. 

Fondul lui Mattie putea acoperi chiria doar vreo două luni, 
dar Samantha nu-i dezvălui acest lucru. li lăsă însă de înţeles că 
nu aveau bani prea mulţi şi că Pamela trebuia să-şi găsească de 
lucru cât mai curând posibil. Nu se stabilise încă o audiere 
pentru dezbaterea ordinului de poprire; de fapt, Samantha nu 
primise niciun semn de la inculpat, Top Market Solutions. 
Sunase de două ori la fabrica de lămpi ca să se asigure că 
domnul Simmons era în toane cât de cât bune şi că Pamela 
putea reveni la muncă îndată ce se revoca poprirea. Oricum, 
erau şanse mici să găsească un alt serviciu în comitatul Hopper. 

Samantha nu mai văzuse niciodată interiorul unei rulote de 
locuit, nici nu se gândise la asta, dar la vreo trei kilometri est de 
marginea oraşului, în capătul unui drum cu pietriş, avu parte de 
prima sa experienţă de acest fel. Rulota arăta bine, era 
mobilată, curată şi costa numai 550 de dolari pe lună. Pamela 
mărturisi că ea crescuse într-o asemenea locuinţă, ca mulţi 
prieteni de-ai săi, şi îi plăcea senzaţia de intimitate pe care i-o 
oferea. La început, locul i se păru incredibil de strâmt 
Samanthei, dar după ce se acomodă cu el realiză că văzuse 
locuinţe şi mai mici în Manhattan. 

Pe dealul de lângă oraş era un duplex cu privelişte 
frumoasă, însă vecinii păreau nişte nesuferiţi. Mai era şi o casă 
liberă în zona rău famată a oraşului. Se uitară la ea de pe 
stradă, fără să coboare din maşină. Apoi se opriră din căutat şi 
hotărâră să bea o cafea în centru, nu departe de tribunal. 
Samantha rezistă tentaţiei de a da o fugă până acolo pentru a-l 
urmări pe Donovan facându-şi numărul în faţa juriului. Nişte 
localnici dintr-un separeu vecin discutau numai despre proces. 
Unul dintre ei zicea că trecuse pe acolo la 8.30 şi sala de 
judecată era deja plină ochi. În opinia lui, asistau la „cel mai 
mare proces care avusese loc vreodată în Colton” 


- Despre ce este vorba? întrebă Samantha pe un ton 


politicos. 


- Nu aţi auzit de procesul Tate? făcu bărbatul, nevenindu-i 
a crede. 


- Ştiţi, nu sunt din partea locului. 


- Oho! 

Clătină din cap şi făcu un gest a lehamite. Chiar atunci îi 
sosiră clătitele şi omul nu mai fu interesat să ofere explicaţii. 
Oricum ştia mult prea multe ca să poată spune tot într-un timp 
atât de scurt. 

Pamela avea o prietenă în Colton pe care voia să o vadă. 
Samantha o lăsă la cafenea şi se întoarse în Brady. De îndată ce 
intră în birou, Mattie apăru în urma ei şi-i zise: 

- Tocmai am primit un mesaj de la Jeff. Donovan nu a căzut 
la învoială şi acum juriul deliberează. Hai să mergem acolo: 
luăm cate-un sandvici şi îl mancam în maşină. 


- De-acolo vin, replică Samantha. Oricum, nu mai sunt 
locuri. 

- De unde ştii? 

- Am şi eu sursele mele. 

Aşa că îşi mâncară sandviciurile în sala de conferinţe, 
împreună cu Claudelle, aşteptând agitate următorul mesaj. Cum 
nu primiră niciun semn, se întoarseră îmbufnate să aştepte mai 
departe în birourile lor. 

La ora unu după-amiaza, doamna Francine Crump veni să 
semneze testamentul gratuit. Părea ciudat ca o femeie care 
deţinea un teren estimat la minimum 200 000 de dolari să îşi 
chivernisească şi ultimul bănuţ, dar adevărul era că nu mai avea 
nimic în afara pământului (şi a cărbunelui de sub acesta). 
Samantha corespondase cu cei de la Trustul Montan, un grup 
bine consolidat de conservare a mediului, specializat în 
preluarea titlurilor de proprietate ale terenurilor şi în 
prezervarea acestora. În testamentul simplu pregătit pentru 
Francine, ea lăsa cele optzeci de pogoane Trustului Montan, 
excluzându-şi totodată cei cinci copii. Când Samantha îi citi tes- 
tamentul şi-i explică totul cu grijă, Francine izbucni în plâns. Una 
era să se enerveze şi să-şi „dezmoştenească odraslele”, şi cu 
totul altceva să vadă cuvintele scrise negru pe alb. Samantha 
începu să se îngrijoreze că nu va mai semna. Pentru ca 


testamentul să fie valid, Francine trebuia să fie „competentă din 
punct de vedere juridic” şi sigură de acţiunile sale. Însă, cel 
puţin pe moment, ea era copleşită de emoţii şi nesigură. La cei 
80 de ani ai săi, cu o sănătate tot mai şubredă, nu avea s-o mai 
ducă prea mult. Copiii ei aveau să conteste testamentul, cu 
certitudine. Cum nu ar fi putut susţine că Trustul Montan 
exercitase o influenţă necorespunzătoare asupra mamei lor, 
singura cale de atacare a testamentului urma să pună la 
îndoială deplinătatea facultăţilor ei mintale la momentul sem- 
nării. Samantha avea să fie prinsă la mijloc într-o dispută 
familială extrem de urâtă. 

Le chemă pe Annette şi pe Mattie drept întăriri. Cele două 
veterane mai trecuseră prin situaţii asemănătoare şi îşi 
petrecură câteva minute cu Francine, vorbind de una şi alta 
până ce lacrimile îi secară. Annette o întrebă de copii şi de 
nepoți, ceea ce nu o înveseli deloc. Le zise că îi vedea foarte rar. 
O uitaseră. Nepoţii creşteau foarte repede, departe de ochii ei. 
Mattie îi spuse că, după moartea ei şi după ce familia urma să 
afle de trecerea pământului în posesia Trustului Montan, avea 
să pornească scandalul. Copiii aveau să angajeze un avocat şi 
să conteste testamentul. Asta îşi dorea? 

Francine se ţinu tare pe poziţii. Era supărată pe vecinii ei 
pentru că îşi vânduseră terenul unei companii miniere şi era 
hotărâtă să-şi protejeze pământul. Nu avea încredere în copii, 
ştiind că ei ar fi încercat să facă rost de bani cât mai repede 
posibil. Stăpânindu-şi emoţiile, ea semnă testamentul, cu cele 
trei avocate drept martore. Acestea semnară declaraţii pe 
propria răspundere prin care atestau sănătatea mintală a 
clientei lor. După ce plecă femeia, Mattie rosti: 

- O s-o mai vedem. 

La ora doua dupa-amiaza, când înca nu primiseră mcio 
veste de la tribunal, Samantha o anunţă pe Mattie că trebuia să 
se întoarcă în Colton ca s-o ia pe doamna Booker şi pe copiii ei. 
Mattie sări în picioare şi plecară în grabă. 

Donovan îşi omora timpul într-un chioşc din spatele clădirii 
hidoase a tribunalului. Stătea pe o bancă şi vorbea cu Lisa Tate, 
mama băieţilor şi clienta lui. Jeff era pe-aproape, la telefon, 
fumând un trabuc şi părând agitat. 

Donovan le făcu cunoştinţă lui Mattie şi Samanthei cu Lisa, 
lăudând-o pentru stoicismul cu care rezistase pe parcursul pro- 


cesului de cinci zile. Juriul încă delibera, spuse el, arătând spre o 
fereastră de la etajul tribunalului. 

- Acolo este camera lor, le arătă el. Deliberează de vreo trei 
ore. 

- Îmi pare foarte rău de băieţii tăi, Lisa, spuse Mattie. Ce 
tragedie absurdă! 

- Mulţumesc, replică femeia, însă fără a dori să continue 
conversaţia. 


- Cum a fost pledoaria finală? întrebă Samantha după o 
pauză apăsătoare. 

Donovan arboră un surâs de învingător şi zise: 

- Probabil că a intrat în top 3. l-am făcut să plângă, nu-i 
aşa, Lisa? 

- A fost foarte impresionantă, recunoscu ea. 

Jeff termină de vorbit la telefon şi li se alătură. 


- De ce durează atâta? îl întrebă el pe Donovan. 


- Relaxează-te. Au mâncat şi ei de prânz, pe banii 
comitatului. Acum dezbat probele. Cred că va mai dura o oră. 


- Şi apoi? întrebă Mattie. 
- Apoi va veni marele verdict, rosti el, zâmbind din nou. Un 
nou record pentru comitatul Hopper. 


- Strayhorn a oferit 900 000 de dolari când s-a retras juriul, 
zise Jeff. Perry Mason aici de faţă i-a refuzat. 

Donovan rânji către fratele său de parcă ar fi vrut să spună: 
„Ce ştii tu? Aşteaptă şi-ai să vezi”. 

Samantha era uluită de nesăbuinţa crasă de care dăduse 
dovadă Donovan. Clienta lui era o femeie sărmană, needucată şi 
cu perspective palide de a duce o viaţă mai bună. Soţul ei era la 
închisoare pentru trafic de droguri. Ea şi cei doi fii ai săi 
locuiseră într-o rulotă dintre dealuri când se produsese tragedia. 
Acum era singură; tot ce-i mai rămăsese era acest proces civil. 
S-ar fi putut opri acum, cu cel puţin jumătate de milion de dolari 
peşin, mai mult decât visase ea vreodată. Însă avocatul ei 
refuzase oferta, preferând să rişte. Orbit în goana sa după potul 
cel mare, el luase în derâdere posibilitatea obţinerii unei sume 
rezonabile. Dacă juriul îi înşela aşteptările şi nu-i dădea 
dreptate? Dacă reuşea compania să pună presiune în mod 


discret, fără să fie descoperită? 

Samantha nu-şi putea închipui cum ar fi fost ca Lisa Tate să 
plece de la tribunal cu mâna goală, fără să obţină nimic după 
moartea băieţeilor săi. Insă Donovan nu părea deloc îngrijorat, 
ba chiar era uşor încrezut. Cu siguranţă părea mai calm decât 
oricine altcineva din micul lor grup. Tatăl ei zicea mereu că 
avocaţii pledanţi erau un soi aparte. Umblau tot timpul pe 
sârmă, oscilând între verdicte răsunătoare şi eşecuri 
catastrofale, şi cei mai grozavi dintre ei nu se temeau să rişte. 

Mattie şi Samantha nu mai puteau zăbovi. Familia Booker le 
aştepta. Îşi luară rămas-bun, iar Donovan le invită să treacă pe 
la biroul lui mai târziu ca să sărbătorească. 

Pamela Booker prefera rulota. Vorbise cu proprietarul şi 
negociase o chirie de 500 de dolari pe lună, timp de şase luni. 
Mattie îi zise că firma lor putea să acopere primele trei luni, dar 
după aceea trebuia să se descurce singură. După ce îi luară pe 
copii de la şcoală, Pamela le zise de noua lor casă, apoi se 
duseră să o vadă. 

Apelul mult aşteptat sosi la ora 5.20, şi veştile erau nemai- 
pomenite. Donovan primise verdictul mult visat: trei milioane de 
dolari, suma pe care o şi ceruse juriului. Un milion de copil, un 
milion drept daune punitive. Un verdict nemaiauzit în această 
parte a lumii. Jeff îi spuse lui Mattie că sala era încă plină când 
se citise verdictul, iar mulţimea aplaudase frenetic înainte ca 
judecătorul să calmeze spiritele. 

Samantha era în sala de conferinţe, cu Mattie şi Annette, şi 
toate trei se bucurară de verdict. Se îmbrăţişară, bătură cuba şi 
sporovăiră entuziaste de parcă ar fi fost şi victoria micii lor 
clinici. Nu era primul verdict de peste un milion pentru Donovan 
- mai obținuse unul în Virginia de Vest şi altul în Kentucky, 
ambele în cazuri de accidente provocate de camioanele de 
cărbuni însă era cel mai important. Erau fericite, chiar năucite, 
şi niciuna nu era sigură dacă se bucurau de victorie sau mai 
degrabă erau uşurate că nu pierduse. Nu mai conta. . 

Deci, aşa-i cu litigiile, se gândi Samantha. Incepea să 
priceapă. Asta era senzaţia tare, drogul care-i mâna pe avocaţii 
pledanţi până în pânzele albe. Asta era fiorul pe care şi-l dorea 
Donovan când refuza să primească banii puşi pe masă. Asta era 
supradoza de testosteron care-i determina pe tipii ca tatăl ei să 
cutreiere lumea în căutarea unui nou caz. 


Mattie anunţă că vor da o petrecere. Îl sună pe Chester şi-l 
puse la treabă. Burgeri pe grătarul din spatele casei, cu 
şampanie pentru început şi bere la final. Două ore mai târziu, 
petrecerea deveni realitate în aerul răcoros al serii. Donovan se 
dovedi a fi un câştigător decent, refuzând modest felicitările şi 
lăsându-i toate meritele clientei sale. Lisa venise şi ea, singură. 
Pe lângă gazde şi Samantha, ceilalţi invitaţi erau Annette, cu 
Kim şi Adam; Barb şi soţul ei, Wilt; Claudelle şi soţul ei; Vic 
Canzarro şi prietena lui; şi Jeff. 

Mattie ridică paharul şi spuse: 

- Victoriile sunt rare în branşa noastră, aşa că hai să 
savurăm acest moment de triumf al binelui asupra răului, şi să 
dăm gata cele trei sticle de şampanie aici de faţă. Noroc! 

Samantha stătea de vorbă cu Kim pe un leagăn din curtea 
interioară când Jeff o întrebă dacă voia să-i umple paharul. Ea 
încuviinţă, iar el îi luă paharul gol. La întoarcere, el se uită la 
locul îngust de lângă ea, iar Samantha îl invită să se aşeze. Era 
foarte confortabil. Kim se plictisi şi plecă. Aerul era răcoros, dar 
şampania îi încălzi. 


21 

Cea de-a doua sa aventură în aparatul Cessna Skyhawk nu 
se dovedi la fel de palpitantă ca prima. Aşteptară o oră la 
aerodromul comitatului Noland pentru condiţii meteorologice 
care să le permită să decoleze. Poate că ar fi trebuit să mai 
aştepte, ba un moment dat, Donovan mormăi ceva despre 
amânarea călătoriei. Jeff, pilot şi el, părea să-i dea dreptate, dar 
apoi observă o schimbare în frontul atmosferic şi consideră că 
puteau profita de ea. Urmărindu-i cum examinează un cadran cu 
starea vremii de la terminal, neliniştiţi din cauza „turbulenţelor”, 
Samantha nădăjdui în sinea ei că vor anula zborul. Însă nu o 
făcură. Decolară şi se pierdură printre nori, şi în primele zece 
minute fu cuprinsă de o senzaţie de greață. Donovan îi zise din 
faţă „[ine-te bine”, în timp ce micul avion era zgâlţâit serios. De 
ce anume să se ţină bine mai exact? Stătea pe scaunul din 
spate, care era strâmt chiar şi pentru ea. Fusese trimisă la clasa 
a II-a şi îşi promitea deja să nu mai treacă prin aşa ceva în viaţa 
ei. Stropii de ploaie bombardau cu putere parbrizul. 

La 1800 de metri, stratul de nori se subţie considerabil şi 
zborul deveni mai lin. Piloții părură să se relaxeze. Aveau toţi 
trei căşti, iar Samantha, a cărei respiraţie revenise la normal, 
era fascinată de aparatul radio. Avionul era îndrumat de centrul 
de control al traficului aerian din Washington, şi mai erau cel 
puţin alte patru aparate pe aceeaşi frecvenţă. Toată lumea 
vorbea numai despre vreme, piloţii actualizând informaţiile în 
permanenţă în funcţie de cele întâlnite în cale. Fascinaţia se 
transformă însă curând în plictiseală, accentuată de zbârnâitul 
monoton al motorului. Nu putea vedea nimic dedesubt sau în 
părţi. După o oră aproape că moţăia. 

La două ore şi un sfert de la plecare, aterizară pe un mic 
aeroport din Manassas, Virginia. Închiriară o maşină, găsiră un 
fast-food care servea taco la pachet, şi ajunseră la noul sediu 
din Alexandria al firmei Kofer Group la ora unu după-amiaza. 
Marshall îi întâmpină călduros şi se scuză pentru lipsa de 
activitate de acolo. Era sâmbătă, la urma urmei. 

Marshall era încântat să-şi vadă fiica, mai ales în noile 
împrejurări. Ea se aciuase pe lângă un avocat pledant adevărat 
şi părea foarte interesată să intenteze o acţiune civilă împotriva 
băieţilor răi din mediul corporatist. După numai două săptămâni 
petrecute în bazinul carbonifer, fata era pe punctul de a se da 


pe brazdă. Ani de-a rândul, strădaniile lui de a-i arăta calea cea 
dreaptă fuseseră zadarnice. 

După câteva politeţuri de început, Marshall îi spuse lui 
Donovan: 

- Felicitări pentru verdictul obţinut. Nu-i uşor să primeşti o 
asemenea decizie în acele locuri. 

Samantha nu-i pomenise tatălui ei de verdictul din cazul 
Tate. Îi trimisese două e mailuri cu detalii despre întâlnire, dar 
nu-i pomenise nimic despre proces. 

- Mulţumesc, zise Donovan. S-au scris câteva rânduri în 
presa din Roanoke. Bănuiesc că acolo aţi citit. 


- Nu. Noi monitorizăm foarte multe procese printr-o reţea 
naţională. Ştirea despre tine a apărut azi-noapte târziu şi am 
citit rezumatul. Grozav set de fapte! 

Se aşezară la o masă pătrată cu flori adevărate în mijloc, 
lângă ibricul argintiu cu cafea. Marshall se îmbrăcase lejer, cu 
un pulover de caşmir şi pantaloni largi. Fraţii Gray purtau blugi 
şi jachete sport vechi. Samantha venise în blugi şi pulover. 

Donovan îi mulţumi din nou şi răspunse la întrebările lui 
Marshall despre proces. Jeff nu spunea nimic, dar avea grijă nici 
să nu-i scape nimic. El şi Samantha schimbau câte-o privire 
ocazional. Ea mai turnă nişte cafea şi rosti într-un final: 

- Poate că artrebui să trecem la subiect. 


- Corect, făcu Marshall, sorbind din ceaşcă. Ce mai trebuie 
să ştiu? 

- Nu au apărut noutăţi, zise Samantha. De-abia am început 
cercetările şi sunt sigură că vom afla mult mai multe după ce 
voi depune cererea de ajutor social pentru silicoză. 

- Casper Slate are o reputaţie extrem de proastă, remarcă 
Marshall. 

- Pe bună dreptate, replică Donovan. Mă lupt cu ei de 
foarte mult timp. 

- Prezintă-mi litigiul. Zi-mi care-i teoria ta. 

Donovan trase adânc aer în piept şi se uită la Samantha, 
apoi începu: 

- Curtea federală, probabil în Kentucky. Poate în Virginia de 
Vest. În niciun caz în Virginia, din cauza limitelor puse la daune. 
Depunem acţiunea cu un singur reclamant, Buddy Ryzer, şi dăm 


în judecată Casper Slate şi Lonerock Coal. Îi acuzăm de fraudă şi 
de conspirație, poate şi de înşelăciune, şi cerem daune punitive 
exorbitante. Incercăm să dăm un exemplu, la urma urmei. 
Lonerock Coal este evaluată în prezent la şase miliarde şi este 
asigurată complet. Casper Slate este firmă particulară, deci nu 
ştim cât valorează, dar vom afla. Pe măsură ce săpăm tot mai 
mult, sperăm să găsim şi alte cazuri de fraudă. Cu cât mai 
multe, cu atât mai bine. Totuşi, chiar dacă nu mai găsim 
niciunul, suntem pregătiţi să mergem cu cazul Ryzer în faţa 
juriului şi să cerem o avere în daune punitive. 

Marshall dădu din cap, părând să încuwviinţeze, ca şi cum ar 
fi făcut asta de sute de ori. Donovan făcu o pauză şi-l întrebă: 


- Dumneavoastră ce părere aveţi? 


- Până acum sunt de acord cu ce ai spus. Sună bine, mai 
ales dacă frauda chiar există şi nu poate fi justificată în vreun alt 
fel. Acţiunea este cât se poate de întemeiată şi va arăta 
fantastic în ochii juriului. Să spun drept, mi se pare excelentă. 
Un cabinet de avocatură corupt, plin de avocaţi costisitori care 
ascund probe medicale pentru a priva un biet miner bolnav de- 
un amărât de ajutor social. Uau! Este visul oricărui avocat 
pledant. Este un caz punitiv exemplar, cu un potenţial 
extraordinar. Se opri, sorbi uşor din cafea, apoi continuă. Totuşi, 
întâi de toate se pune problema litigiului propriu-zis. Tu practici 
avocatura pe cont propriu, Donovan, cu numai câţiva angajaţi şi 
cu resurse limitate, ca să spunem aşa. Un litigiu de genul ăsta 
va dura cinci ani şi va costa cel puţin două milioane de dolari. 


- Un milion, îl corectă Donovan. 

- Hai să facem o medie. Unu şi jumătate. Bănuiesc că şi 
suma asta îţi depăşeşte posibilităţile. 

- Aşa este, dar am şi eu prietenii mei, domnule Kofer. 

- Spune-mi Marshall, bine? 

- Sigur, Marshall. Eu lucrez cu două cabinete de avocatură 
din Virginia de Vest şi cu alte două din Kentucky. Deseori ne 
punem banii şi resursele la grămadă şi împărţim sarcinile între 
noi. Totuşi, nu sunt sigur că ne permitem un risc atât de mare. 


Presupun că ăsta-i motivul pentru care ne aflăm aici. 
Marshall ridică din umeri şi râse: 


- Cu asta mă ocup eu. Cu războaiele în civil. Mă consult cu 


avocaţi şi cu finanţatori de litigii. Fac lipeala între tipii cu bani şi 
tipii cu cazuri. 

- Deci, puteţi să faceţi rost de unul sau două milioane 
pentru cheltuielile cu litigiul? 


- Sigur, asta nu-i o problemă, cel puţin nu în lumea în care 
mă învârt eu. De obicei noi lucrăm cu sume între zece şi 
cincizeci de milioane. Două milioane sunt floare la ureche. 


- Şi cât ne va costa pe noi, avocaţii? 


- Depinde de finanţare. Partea grozavă la cazul ăsta e că va 
costa doua milioane, nu treizeci. Cu cât ceri mai puţin pentru 
cheltuieli, cu atât îţi rămâne mai mult ca onorariu. Presupun că 
vei primi 50% din suma câştigată. 

- N-am cerut niciodată 50%. 


- Bun venit în lumea mea, atunci, Donovan. În ziua de azi, 
nu există caz mare în care avocaţii pledanţi să nu primească 
50%. De ce nu? În fond, tu îţi asumi toate riscurile, tu faci toată 
treaba şi tu bagi toţi banii. Un verdict mare este mană cerească 
pentru un client ca Buddy Ryzer. Bietul om încearcă să obţină o 
mie de dolari pe lună. Dacă-1 ajuţi să câştige câteva milioane, 
cred că o să fie în al nouălea cer, nu? 

- Mă voi gândi la asta. Eu n-am cerut niciodată mai mult de 
40%. 

- Ei bine, s-ar putea să fie mai greu să obţinem finanţare 
dacă nu suntem la pragul de 50. Asta-i situaţia. Bun, să zicem 
că facem rost de bani. Cum rămâne cu efectivele? Casper Slate 
îţi va pune în faţă o armată de avocaţi, cei mai iscusiţi pe care-i 
are, cei mai înrăiţi şi vicleni, şi dacă ţi se pare că au trişat până 
acum, stai să vezi ce-o să se întâmple când o să fie propria lor 
soartă în joc şi va trebui să-şi ascundă rufele murdare. Va fi 
măcel cum nu vedem prea des, Donovan. 


- Ai dat vreodată în judecată un cabinet de avocatură? 


- Nu. Eram prea ocupat să dau în judecată companiile 
aeriene. Crede-mă, nici cu ele nu mi-era uşor. 


- Care a fost cel mai mare verdict pe care l-ai obţinut? 

Samantha fu cât pe ce să exclame „O, haide!” Asta le mai 
lipsea acum: Marshall Kofer ieşind la rampă şi istorisindu-şi 
faptele de vitejie. Fără nicio ezitare, el arboră surâsul său 
îngâmfat şi răspunse: 


- l-am uşurat pe cei de la Braniff de patruzeci de milioane 
în San Juan, Puerto Rico, în 1982. Mi-a luat şapte săptămâni. 

Ar fi vrut să-l întrebe: „Nemaipomenit, tată! Ăsta a fost 
onorariul pe care l-ai ascuns în conturi din străinătate şi ai 
încercat să-l îngropi înainte ca mama să afle de el?” 


- Eu eram avocatul principal, continuă Marshall, dar patru 
oameni au lucrat ca nişte robi la caz. Ceea ce încerc să-ţi explic, 
Donovan, este că vei avea nevoie de cât mai mult ajutor. 
Finanţatorii vă vor examina foarte minuţios, atât pe tine, cât şi 
echipa ta, înainte să îţi dea bani. 

- Pe mine nu mă îngrijorează nici echipa, nici pregătirile sau 
procesul, zise Donovan. Toată viaţa mi-am dorit un asemenea 
caz. Oamenii pe care îi voi implica în proces sunt cu toţii avocaţi 
pledanţi hârşiţi prin sălile de judecată şi ştiu cum e prin părţile 
alea. Suntem la noi acasă. Juraţii vor fi oameni din partea 
locului. Sperăm ca inculpaţii să nu poată ajunge la judecător. lar 
la recurs, verdictul va fi în mâinile judecătorilor federali, nu în 
ale celor statali, aleşi în funcţie de companiile miniere. 


- Ştiu asta, rosti Marshall. 


- Nu ne-aţi răspuns la întrebare, interveni Jeff, aproape 
grosolan. La cât va trebui să renunţăm în schimbul finanţării? 

Marshall îl privi cu asprime, apoi surâse din reflex şi 
răspunse: 

- Depinde. Se poate negocia. E treaba mea să aranjez 
afacerea, dar, dacă e să-mi dau cu presupusul, aş spune că 
fondul la care m-am gândit va cere un sfert din onorariul 
avocaţilor. După cum ştiţi, este imposibil să prezici verdictul 
unui juriu; de aceea este imposibil să estimezi valoarea 
onorariului. Dacă juriul vă acordă zece milioane, de exemplu, iar 
voi cheltuiţi două, atunci vă rămân opt de împărţit cu clientul. El 
primeşte patru, voi tot patru. Fondul va obţine un sfert din suma 
asta. Vouă vă rămâne restul. Nu-i o afacere extraordinară 
pentru fond, dar măcar nu ies în pierdere. Un câştig de 50%. Nu 
cred că mai este cazul să vă spun, dar, cu cât este mai mare 
suma primită prin verdict, cu atât mai bine. Eu personal cred că 
zece milioane e un minim. Nu mi-e greu să-mi imaginez un juriu 
furios pe Casper Slate şi Lonerock Coal şi însetat de sânge. 

Era destul de convingător, iar Samantha îşi aminti că şi el 
obținuse cândva sume imense de la jurii. 


- Cine-s tipii ăştia? întrebă Donovan. 

- Investitori, alţi finanţatori, fonduri speculative, fonduri de 
capital privat şi aşa mai departe. Sunt foarte mulţi asiatici care 
au descoperit domeniul ăsta. Sunt îngroziţi, dar şi fascinaţi de 
sistemul nostru de acordare a prejudiciilor. Li se pare că le 
lipseşte ceva la ei acasă. Am câţiva avocaţi pensionaţi care au 
luat potul cel mare la vremea lor. Se pricep la litigii şi nu se tem 
de riscuri. S-au descurcat foarte bine în domeniul ăsta. 

Donovan nu părea convins. 

- Îmi pare rău, făcu el. Doar că aflu chestii noi. Am auzit de 
fonduri de litigii, dar n-am avut nicio tangenţă cu vreunul până 
acum. 

- E capitalism de modă veche, replică Marshall, dar care 
lucrează în favoarea noastră. Acum orice avocat cu un caz solid, 
DAR fără bani, poate să se ia la trântă cu corporatiştii ticăloşi şi 
Să ŞTEARGĂ cu ei pe jos. 

- Şi cum procedează? Văd în ce constă cazul şi 
prognozează rezultatul? 


- Asta-i treaba mea, de fapt. Eu mă consult cu ambele părţi 
- atât cu avocatul pledant, cât şi cu fondul. Ţinând cont de ce 
mi-a zis Samantha, de documentele esenţiale pe care le-am 
văzut, şi mai ales de reputaţia ta tot mai mare în instanţă, nu 
am nicio ezitare în a recomanda acest caz unuia dintre fondurile 
cu care lucrez. Acesta îţi va aproba foarte rapid o sumă cuprinsă 
între unu şi două milioane de dolari, şi poţi să te-apuci de 
treabă. 

Donovan se uită la Jeff, care se uită la Marshall şi întrebă: 

- Aţi fi luat acest caz pe vremea când eraţi încă în 
activitate, domnule Kofer? 

- Cât ai zice peşte. Cabinetele mari de avocatură sunt nişte 
inculpaţi jalnici, mai ales când le prinzi cu mâţa-n sac. 

Donovan o întrebă pe Samantha: 

- Crezi că Buddy Ryzer e pregătit pentru aşa ceva? 

- Habar n-am, răspunse ea. Tot ce vrea el este să-şi 
primească ajutorul social, atât cel de-acum, cât şi cel din urmă. 
Nu am discutat încă despre un proces de o asemenea 
magnitudine. De fapt, nici măcar nu ştie toate chestiunile pe 
care le-am descoperit în istoricul său medical. Aveam de gând 


să mă întâlnesc cu el săptămâna viitoare. 
- Dar ce-ţi spune instinctul? 


- Vrei să ştii ce-mi spune instinctul despre ceva complet 
nou pentru mine? 


- Da sau nu? 


- Da. Omul e un luptător. 

Se duseră ceva mai în josul străzii, până la un bar sportiv cu 
cinci ecrane pe care rulau partide de fotbal american 
universitar. Donovan era un fan al echipei Virginia Tech şi voia 
să afle ultimele scoruri. Comandară nişte beri şi se aşezară la o 
masă. După ce chelnerul le puse patru halbe în faţă, Marshall i 
se adresă lui Donovan: 


- Numele tău a apărut pe internet azi-noapte. Mă uitam la 
cazurile de contaminare din bazinul carbonifer - să-mi fie cu 
iertare, dar cam astea sunt lecturile mele obişnuite - şi am dat 
peste halda de steril de la Muntele Peck şi peste focarul de 
cancer din Hammer Valley. Conform unei ştiri din ziarul din 
Charleston, investighezi cazul respectiv de ceva vreme. Ai ceva 
pregătit? 

Donovan întoarse privirea către Samantha, care clătină 
rapid din cap. „Nu, nu am suflat nimic despre asta.” Apoi zise: 


- Suntem încă în faza de investigaţii şi de găsire a clienţilor. 


- Clienţi? Asta înseamnă proces civil, nu? Nu vreau să-mi 
bag nasul unde nu-mi fierbe oala; sunt doar curios. Pare a fi un 
caz masiv, şi încă unul foarte costisitor. Krull Mining e un 
adevărat monstru. 


- Îi ştiu bine pe cei de la Krull, replică Donovan precaut. 

Nici prin cap nu-i trecea să îi destăinuie lui Marshall Kofer 
vreo informaţie pe care ar fi putut-o folosi ca piesă de schimb 
într-o altă învoială. Când realiză că omul prefera să nu 
vorbească despre caz, Marshall spuse: 


- Mă rog... Eu ştiu două fonduri specializate în cazuri cu 
deşeuri toxice. Este un domeniu extrem de profitabil, aş adăuga. 

„Oare totul este profitabil, tată?” îi veni Samanthei să 
întrebe. Apoi se gândi: Ce combinaţie! Donovan Gray şi gaşca 
lui, care fie au în posesie, fie au acces la o grămadă de 
documente de-ale companiei Krull Mining (în mod ilegal), şi 
Kofer Group, o gaşcă de avocaţi excluşi din barou, care nu s-ar 


da în lături să forţeze din nou limitele legii, dacă nu le oferea 
prea mult spaţiu de manevră. Şi asta doar într-un colţ al 
ringului. În celălalt colţ era Krull Mining, o companie aflată pe 
ultimul loc în privinţa respectării normelor de protecţie a muncii 
în toată istoria extragerii cărbunelui din Statele Unite şi un 
patron despre care se zvonea că era unul dintre cei mai 
periculoşi gangsteri ruşi din camarila lui Putin. lar în centrul 
ringului, ferindu-se cum puteau de schimbul de focuri, erau 
nefericiţii din Hammer Valley, duşi cu zăhărelul şi convinşi să 
semneze pentru această aventură palpitantă în măruntaiele 
sistemului american de acordare a prejudiciilor. Ei aveau să 
apară ca reclamanţi, cerând un miliard de dolari. Dacă primeau 
o mie, ar fi cheltuit-o pe ţigări şi bilete la loterie. Uau! Samantha 
mai luă o duşcă de bere şi se jură încă o dată să se ţină departe 
de litigiile mari. Urmări două meciuri de fotbal pe ecrane, fără să 
aibă habar cine juca. 

Marshall le povestea despre două avioane - unul din Coreea 
de Sud, celălalt din India - care se ciocniseră deasupra 
aeroportului din Hanoi în 1992. Nu existaseră supraviețuitori, iar 
printre pasageri nu era niciun american; cu toate acestea, 
Marshall intentase proces în Houston, unde juriile nu se sfiesc să 
acorde verdicte mari. Povestea îl fascina pe Donovan, iar Jeff 
părea şi el uşor interesat. Marshall nici n-avea nevoie de un 
public mai numeros. Samantha continuă să urmărească 
meciurile. 

Cum Donovan trebuia să piloteze, după o bere se 
întoarseră la birou şi îşi luară rămas-bun. Samantha observă că 
soarele ieşise din nori şi cerul era senin. Poate că drumul spre 
casă avea să fie mai lin, cu vizibilitate sporită. 

Îşi sărută tatăl pe obraz şi îi promise să-l sune mai târziu. 


22 

Verdictul din cazul Tate însufleţi întreaga regiune, stârnind 
bârfe şi speculaţii nesfârşite. Conform unui editorial din ziarul 
din Roanoke, Strayhorn Coal promitea un recurs solid. Avocaţii 
companiei nu aveau prea multe comentarii de făcut, dar nu 
toată lumea era la fel de reţinută. Un vicepreşedinte al compa- 
niei considera verdictul „şocant”. Un purtător de cuvânt pentru 
un grup de dezvoltare economică se temea că un „asemenea 
verdict drastic” ar fi putut dăuna reputației pe care şi-o 
dobândise statul de loc favorabil afacerilor. Unul dintre juraţi 
declara (sub anonimat) că în camera juriului curseseră multe 
lacrimi. Lisa Tate nu dorea să comenteze, însă avocatul său 
accepta interpelările presei. 

Samantha urmări desfăşurarea evenimentelor, rămânând 
până târziu la un pahar cu Donovan şi cu Jeff: ea suc dietetic, ei 
whisky. Chiar dacă reprezentanţii Strayhorn declarau răspicat că 
vor să facă recurs, Donovan susţinea că de fapt voiau să cadă la 
învoială. Cum victimele erau doi copii, compania era conştientă 
că avea slabe şanse de câştig. Daunele punitive urmau să fie 
reduse automat de la un milion la 350 000 de dolari, deci 
aproape un sfert din sumă era deja pierdută. Compania oferea 
1,5 milioane dacă se înțelegeau în martea de după verdict, iar 
Lisa Tate voia să accepte. Donovan admisese deja că onorariul 
lui era de 40%, deci urma să încaseze o sumă frumuşică. 

Miercuri, el, Jeff şi Samantha se întâlniră cu Buddy şi cu 
Mavis Kyzer ca să discute despre potenţiala acţiune civilă 
împotriva celor de la Lonerock Coal şi de la Casper Slate. Soții 
Ryzer fură devastaţi când aflară că firma de avocatură ştiuse de 
la bun început că Buddy suferea de silicoză, alegând totuşi să 
tăinuiască probele. Buddy exclamă înfuriat „Să-i dăm în 
judecată pe nenorociţi şi să le luăm tot!” şi nu bătu în retragere 
nicio clipă de-a lungul întâlnirii de două ore. Soții plecară din 
biroul lui Donovan mânioşi şi determinaţi să lupte până la capăt. 
In acea seară, tot la un pahar, Donovan le mărturisi Samanthei 
şi lui Jeff că le pomenise de litigiu unor buni amici de-ai săi, 
avocaţi pledanţi şi ei, de la firme diferite din Virginia de Vest. 
Niciunul nu manifestase vreun interes în a-şi petrece următorii 
cinci ani într-o încăierare cu Casper Slate, indiferent cât de 
scandalos ar fi fost comportamentul lor. 

Peste o săptămână, Donovan zbură la Charleston, Virginia 


de Vest, ca să intenteze acţiunea civilă în cazul de contaminare 
din Hammer Valley. În faţa tribunalului federal, a unui grup 
mare de reporteri şi cu alţi patru avocaţi alături, el prezentă 
acuzaţiile pe care le aducea celor de la Krull Mining. „Patron 
rus”, desigur. Susţinea că respectiva companie polua pânza 
freatică de cincisprezece ani; că ştia ce se întâmpla şi 
muşamalizase totul; şi că Krull Mining ştia de cel puţin zece ani 
că substanţele sale chimice erau cauza uneia dintre cele mai 
mari rate de cancer din America. 

- Vom dovedi asta, şi avem documentele care ne susţin afir- 
maţiile, rosti încrezător Donovan. El era avocatul principal, iar 
grupul său reprezenta peste patruzeci de familii din Hammer 
Valley. 

Ca majoritatea avocaţilor pledanţi, lui Donovan îi plăcea la 
nebunie să fie în centrul atenţiei. Samantha bănuia că se 
grăbise cu intentarea procesului în cazul Hammer Valley 
deoarece era încă în lumina reflectoarelor ca urmare a 
verdictului Tate. Incercase să bată uşor în retragere, evitându-i 
pe fraţii Gray câteva zile, însă ei erau insistenţi. Jeff voia să o 
scoată la cină. Donovan avea nevoie de sfatul ei deoarece 
amândoi îl reprezentau pe Buddy Ryzer, conform spuselor sale. 
Ea îşi dădea seama de frustrarea tot mai mare pe care o 
resimțea el din cauza amicilor săi avocaţi care nu păreau deloc 
entuziaşti să se ia de Casper Slate. Donovan repeta că era gata 
să se arunce singur în luptă, la nevoie. „O să-mi rămână mai 
mult din onorariu aşa”, zicea el. Cazul începuse să-l obsedeze şi 
acum vorbea zilnic cu Marshall Kofer. Spre surprinderea lor, 
Marshall reuşi să obţină banii. Un fond de litigii le oferea o sumă 
de până la două milioane de dolari în schimbul a 30% din 
despăgubirile primite. 

Donovan o presa din nou pe Samantha să lucreze şi pentru 
el. Cazul Hammer Valley şi cazul Ryzer aveau să devină extrem 
de solicitante în curând şi i-ar fi prins bine o mână de ajutor. Ea 
rămânea la părerea că lui i-ar fi trebuit un întreg staff de 
asociaţi, nu doar o stagiară cu jumătate de normă. După ce căzu 
la învoială în cazul Tate pentru 1,7 milioane de dolari, îi oferi un 
post cu normă întreagă şi cu salariu generos. Ea îl refuză din 
nou, reamintindu-i că (a) încă era precaută în privinţa litigiilor şi 
nu-şi căuta de lucru; (b) era doar în trecere pe acolo, fiind 
oarecum împrumutată până se mai limpezeau apele în New York 


şi se putea decide ce avea de gând să facă pe viitor, un viitor 
care nu avea să aibă nici în clin, nici în mânecă cu Brady, 
Virginia; şi (c) îşi luase deja un angajament faţă de clinică şi 
avea clienţi adevăraţi care depindeau de ea. Nu menţionă însă 
teama pe care o simţea faţă de el şi stilul său bombastic de 
practicare a avocaturii. Era convinsă că el, sau cineva care lucra 
pentru el, furase documente preţioase de la Krull Mining şi că 
acest lucru avea să fie dat în vileag în mod inevitabil. El nu se 
sfia să încalce regulile şi legile, aşa cum nu ezita să încalce 
hotărâri judecătoreşti. Era mânat de ură şi de o dorinţă aprigă 
de răzbunare, iar asta avea să-i provoace numai belele, cel 
puţin în opinia ei. Nu putea să admită nici faţă de sine că se 
simţea vulnerabilă în preajma lui. O aventură amoroasă se 
putea înfiripa în orice clipă, fără prea mare efort, ceea ce ar fi 
fost o greşeală cumplită. Trebuia să petreacă mai puțin timp în 
compania lui Donovan Gray, nu mai mult. 

Nu era sigură ce să facă în privinţa lui Jeff. El era tânăr, 
singur şi atrăgător; adică o raritate prin aceste părţi. Mai mult, 
pusese deja ochii pe ea, şi ea ştia că dacă luau cina, lucrurile s- 
ar fi precipitat. După trei săptămâni în Brady, ideea îi surâdea. 

Pe 12 noiembrie, Donovan se duse de unul singur la 
tribunalul federal din Lexington, Kentucky, localitatea unde îşi 
avea sediul cabinetul de avocatură cu 800 de membri, cunoscut 
oficial drept Casper, Slate & Hughes, şi îi dădu în judecată pe 
nemernici. Totodată, dădu în Judecată şi Lonerock Coal, o 
corporație din Nevada. Buddy şi Mavis îl însoţiseră, iar el, 
evident, alertase presa în prealabil. Vorbiră cu câţiva reporteri. 
Unul întrebă de ce fusese depusă acţiunea în Lexington, şi 
Donovan răspunse că voia să expună ticăloşiile celor de la 
Casper Slate chiar în faţa concitadinilor lor. Voia ca totul să se 
desfăşoare la locul faptei şi aşa mai departe. Presa savură 
ştirea, iar Donovan se mai alese cu câteva articole în ziare. 

Cu două săptămâni în urmă, intentase proces civil în cazul 
Hammer Valley împotriva companiei Krull Mining din Charleston, 
ştire care fusese prezentată în mass-media regională. 

Cu două săptămâni înainte de asta, câştigase cazul Tate cu 
un verdict spectaculos şi numele îi apăruse în câteva ziare. 

Pe 24 noiembrie, cu trei zile înainte de Ziua Recunoştinţei, 
fu găsit mort. 


23 
Coşmarul începu luni dimineaţă, când toate avocatele 
lucrau liniştite la birouri, fără niciun client la orizont. Tăcerea fu 
spulberată de ţipătul lui Mattie, un țipăt pătrunzător de durere 
pe care Samantha era sigură că avea să-l ţină minte toată viaţa. 
Fugiră în biroul ei. 


- A murit! se tângui ea. A murit! Donovan a murit! 

Stătea în picioare, cu o mână pe frunte; cealaltă rămăsese 
suspendată în aer, cu telefonul în ea. Avea gura deschisă şi ochii 
plini de groază. 

- Ce?! zbieră Annette. 


- Tocmai l-au găsit. S-a prăbuşit cu avionul. A murit. 

Annette se lăsă să cadă pe un scaun şi începu să plângă în 
hohote. 

Samantha o fixa pe Mattie cu privirea, niciuna din ele 
negăsindu-şi cuvintele. Barb stătea în prag, cu ambele mâini la 
gură. Samantha se urni într-un final şi luă telefonul din mâna lui 
Mattie. 

- Cine este? întrebă ea. 

- Jeff, rosti Mattie, aşezându-se încet şi îngropându-şi faţa 
în palme. 

Samantha vorbi în receptor, dar nu mai era nimeni la 
capătul firului. Simţi cum i se înmoaie genunchii şi se rezemă de 
un scaun. Barb se prăbuşi în altul. Trecu o clipă, o clipă 
încărcată de frică, şoc şi incertitudine. Oare putea fi o greşeală 
la mijloc? Nu... nu dacă singurul frate al lui Donovan îşi suna 
mult iubita mătuşă să îi dea cea mai rea veste cu putinţă. Nu, 
nu era o greşeală, o glumă sau o farsă; era adevărat, oricât ar fi 
fost de greu de crezut. Telefonul sună din nou, toate cele trei 
linii zbârnâind pe măsură ce vestea se răspândea prin oraş. 

Mattie înghiţi în sec şi izbuti să bâiguie: 

- Jeff a zis că Donovan a zburat ieri la Charleston ca să se 
vadă cu nişte avocaţi. Jeff era plecat din oraş în weekend, aşa că 
Donovan era singur. Centrul de control al traficului aerian a 
pierdut legătura cu el aseară, pe la ora unsprezece. Cineva de la 
sol a auzit un zgomot puternic, şi avionul lui a fost găsit azi- 
dimineaţă într-o pădure aflată la câţiva kilometri sud de 
Pikeville, Kentucky. 

Vocea sa tremurândă cedă şi ea îşi cobori bărbia în piept. 


- Nu pot să cred. Nu pot să cred, murmura Annette. 

Samantha amuţise. Barb plângea cu sughiţuri. O vreme 
plânseră şi încercară să conştientizeze cele petrecute. Se mai 
calmară puţin în faţa crudei realităţi. După un timp, Samantha 
ieşi din cameră şi încuie uşa de la intrare. Trecu prin birouri, 
trăgând perdelele şi juluzelele. Clinica se cufundă în întuneric. 

Rămaseră alături de Mattie în timp ce telefoanele sunau în 
depărtare şi ceasurile păreau să se fi oprit. Chester intră pe uşa 
din spate cu propria cheie şi se alătură priveghiului. Se aşeză pe 
marginea biroului, cu o mână pe umărul soţiei sale, mângâind-o 
încet şi şoptindu-i ca să o liniştească. Apoi o întrebă: 

- Ai vorbit cu Judy? 

Mattie clătină din cap şi zise: 

- Nu. Jeff a spus că o sună ea. 

- Bietul Jeff! El unde este? 


- Era în Pikeville, se ocupa de tot, indiferent ce-o fi 
însemnând şi asta. Nu era deloc în apele lui. 
Câteva minute mai târziu, Chester spuse: 


- Hai să mergem acasă, Mattie. Trebuie să te întinzi, şi 
oricum azi nu lucrează nimeni aici. 

Samantha închise uşa de la birou şi se prăbuşi în scaun. Era 
prea năucită ca să se mai gândească la altceva, aşa că se uită la 
fereastră îndelung şi încercă să-şi organizeze gândurile. Nu 
reuşi, şi simţi brusc o dorinţă arzătoare să fugă din Brady, din 
comitatul Noland şi din Apalaşia şi să nu se mai întoarcă 
niciodată. Era săptămâna Recunoştinţei şi oricum avea de gând 
să plece la Washington, să-şi petreacă sărbătoarea cu părinţii şi 
cu câţiva prieteni. Mattie o invitase la masa de Ziua 
Recunoştinţei, însă ea o refuzase deja. 

Ce mai Zi a Recunoştinţei! Acum îi aştepta o înmormântare. 

Îi vibră celularul. Era Jeff. 

La ora 4.30 după-amiaza, îl găsi aşezat la o masă de picnic 
dintr-un loc izolat, cu o panoramă straşnică, de lângă Knox, în 
comitatul Curry. Işi parcase camioneta în apropiere şi era singur, 
cum era de aşteptat. Nu se întoarse să vadă dacă era ea, nici nu 
se clinti când Samantha veni spre el. Avea privirea pierdută în 
depărtare şi mintea rătăcită într-un hăţiş de gânduri. 

II sărută pe obraz şi-i zise: 


- Îmi pare nespus de rău. 


- Şi mie, rosti Jeff, schiţând un surâs scurt şi forţat. 

O luă de mână când ea se aşeză lângă el. Umăr la umăr, 
priviră dealurile străvechi de sub ei. La început nu curseră 
lacrimi şi nu vorbiră prea mult. Jeff era un tip tare şi stoic. Ea 
presupuse că plângea doar când era singur. Lăsat de izbelişte 
de tatăl său, lăsat orfan de mama lui şi acum lăsat de unul 
singur de unica persoană pe care o iubise vreodată cu adevărat. 
Samantha nu-şi putea imagina suferinţa cumplită pe care o 
simţea. Ei parcă i se căscase o gaură în stomac, şi îl cunoştea pe 
Donovan de mai puţin de două luni. 

- Îţi dai seama că ei l-au omorât, rosti el, dând glas în 
sfârşit gândurilor care nu le dăduseră pace toată ziua. 

- Care ei? întrebă ea. 

- Care ei? Ei, adică băieţii răi; sunt o grămadă de-ăştia 
acum. Sunt necruţători şi calculaţi, şi crima nu înseamnă mare 
scofală pentru ei. Omoară mineri prin condiţiile deplorabile din 
mine. Omoară ţărănoi cu apa contaminată. Omoară băieţei care 
dorm liniştiţi în rulota lor. Omoară comunităţi întregi când 
barajele lor se rup şi haldele de steril inundă văile. Ei au omorât- 
o pe mama. Acum mulţi ani omorau sindicalişti care făceau 
grevă, cerând salarii mai mari. Mă îndoiesc că fratele meu este 
primul avocat pe care l-au omorât. 

- Poţi s-o dovedeşti? 

- Nu ştiu, dar vom încerca. Am fost la Pikeville azi- 
dimineaţă - a trebuit să identific cadavrul - şi m-am oprit să-l 
văd pe şerif. l-am zis că suspectez ceva necurat la mijloc şi că 
vreau ca avionul să fie tratat ca locul unei crime. l-am anunţat 
deja pe agenţii federali. Aparatul nu a ars, doar s-a prăbuşit. Nu 
cred că a suferit. Poţi să-ţi imaginezi cum este să fii nevoit să 
identifici cadavrul fratelui tău? 

Umerii ei căzură la acest gând. Clătină din cap. 

El gemu şi continuă: 

- ÎI ţineau la morgă, aşa cum vezi la televizor. Au deschis 
sertarul, l-au tras afară şi au au dat încet la o parte cearşaful de 
pe el. Mi s-a făcut rău când l-am văzut. Avea ţeasta crăpată. 


- Destul, zise ea. 
- Da, destul. Bănuiesc că există anumite lucruri în viaţă pe 


care nu eşti niciodată pregătit să le faci, şi după ce le faci o 
dată, juri să nu mai treci niciodată prin asta. Oare majoritatea 
oamenilor trec prin viaţă fără să fie nevoiţi să identifice un 
cadavru? 

- Hai să vorbim despre altceva. 

- Bine. Bună idee. Despre ce vrei să vorbim? 

- Cum dovedeşti că a fost o mână criminală? 


- Vom angaja experţi care să examineze avionul de la cap 
la coadă. Cei de la NTSB vor reasculta transmisiunile radio ca să 
afle ce s-a petrecut chiar înainte de prăbuşire. Vom pune cap la 
cap piesele şi vom afla adevărul. O noapte senină, condiţii 
excelente de zbor, un pilot experimentat cu trei mii de ore la 
activ, unul dintre cele mai sigure aparate construite vreodată; 
pur şi simplu nu are sens altminteri. Bănuiesc că în sfârşit a 
călcat pe bătături pe cine nu trebuia. 

Vântul adia dinspre răsărit, împrăştiind frunzele şi facându-i 
să tremure puţin. Se strânseră unul într-altul ca doi vechi iubiţi, 
ceea ce nu erau. Nici vechi, nici noi, nici actuali. Luasera cina 
împreună de două ori, nimic mai mult. Ultimul lucru care-i mai 
trebuia Samanthei era o relaţie complicată, cu o dată precisă de 
expirare. 

Nu ştia sigur ce-şi dorea. El îşi petrecea mare parte din timp 
plecat din Brady, şi ea bănuia că exista o fată în viaţa lui. Nu 
aveau absolut niciun viitor împreună. Prezentul ar fi putut fi 
distractiv, o hârjoneală ici, o zbenguială colo, o companie 
plăcută în nopţile friguroase, însă ea n-avea de gând să se 
arunce cu capul înainte. 


- Ştii, spuse el, am crezut că ziua cea mai rea din viaţa mea 
a fost cea în care mătuşa Mattie a venit la şcoală să mă anunţe 
că a murit mama. Aveam nouă ani. Însă ziua asta e mai rea, 
mult mai rea. Sunt năucit, atât de năucit, încât ai putea băga 
cuțitul în mine şi tot n-aş simţi nimic. Îmi doresc să fi fost cu el. 

- Nu mai vorbi aşa. Destul că l-am pierdut pe el... 


- Nu-mi pot închipui viaţa fără Donovan. Eram practic orfan, 
crescuţi de rude în oraşe diferite. El a avut mereu grijă de mine, 
a fost mereu acolo când aveam nevoie de ajutor. Am intrat într- 
o grămadă de belele, fără să mă tem de rude, de profesori, de 
poliţişti sau de judecători măcar. Mă temeam însă de Donovan, 


dar nu din punct de vedere fizic. Mă temeam că îl voi dezamăgi. 
Ultima oară când am compărut în faţa instanţei aveam 19 ani. El 
tocmai terminase Dreptul. Mă prinseseră cu nişte „iarbă”, o 
cantitate mică pe care încercam de fapt să o vând, dar ei nu 
ştiau asta. Judecătorul a fost blând cu mine - mi-a dat câteva 
luni de detenţie la închisoarea districtuală, nimic grav. Chiar 
înainte să fiu dus în faţa judecătorului, m-am întors şi m-am 
uitat în sală. Şi l-am văzut acolo pe fratele meu, aşezat lângă 
mătuşa Mattie, cu lacrimi în ochi. Nu îl văzusem niciodată 
plângând. Aşa că am izbucnit şi eu în lacrimi şi i-am promis 
judecătorului că nu o să mă mai vadă la faţă vreodată. Şi aşa a 
fost. De atunci nu am mai luat decât o amendă pentru depăşirea 
vitezei. Glasul îi tremură uşor, şi el îşi duse mâna la nas. Nicio 
lacrimă însă. A fost fratele meu, prietenul meu cel mai bun, 
eroul meu, mi-a fost şef şi confident. Donovan era lumea mea. 
Nu ştiu ce-o să fac acum. 

Samanthei îi venea să plângă. „Taci şi-ascultă, îşi zise. 
Lasă-l să vorbească.” 

- O să-i găsesc pe tipii ăştia, Samantha, ascultă la mine! 
Chiar dacă o fi să mă coste şi ultima leţcaie pe care o am, şi 
ultima leţcaie pe care va trebui s-o fur, tot o să-i găsesc şi o să 
mă răzbun. Donovan nu se temea de moarte şi nicieunu mă 
tem. Sper să nu se teamă nici ei. 


- Cine-i suspectul principal, în opinia ta? 

- Krull Mining, probabil. 

- Din cauza documentelor? 

El se întoarse spre ea şi o privi ciudat. 

- De unde ştii de documente? 

- Am zburat cu Donovan în Hammer Valley într-o sâmbătă. 
Am luat prânzul cu Vic în Rockville. Au discutat despre Krull 
Mining şi le-a scăpat. 

- Mă mir. Donovan era mai atent, de obicei. 

- Cei de la Krull Mining ştiu că el are documentele? 

- Ştiu că documentele lipsesc şi ne bănuiesc pe noi, da. 
Documentele sunt ucigătoare, toxice şi nemaipomenite. 

- Le-ai văzut cu ochii tăi? 

El ezită îndelung, apoi rosti: 


- Da, le-am văzut şi ştiu unde se află. N-ai crede ce scrie în 
ele. Nimeni n-ar crede. Se opri o clipă, de parcă ar fi fost mai 
bine să tacă, dar voia să spună ce avea pe suflet. Dacă Donovan 
avusese atât de multă încredere în ea, putea şi el să aibă. 
Continuă: Există un memoriu de la directorul executiv din 
Pittsburgh către sediul lor din Londra, în care tipul estimează 
costul de curăţare a mizeriei de pe Muntele Peck la 80 de 
milioane de dolari. Costul prejudiciilor cauzate familiilor afectate 
de cancer era estimat la maximum zece milioane, şi asta doar în 
cel mai rău caz. Solicitările de prejudicii nu fuseseră depuse încă 
la vremea respectivă şi nici nu era sigur că aveau să fie depuse 
vreodată. Aşa că era mult mai ieftin să laşi lumea să bea apa, să 
moară de cancer şi să plăteşti câţiva dolari printr-o învoială 
decât să opreşti scurgerile din halda de steril. 

- Şi unde este acest memoriu? 


- La un loc cu celelalte. Douăzeci de mii de documente în 
patru cutii, toate puse la păstrare. 

- Prin apropiere? 

- Da. Nu-ţi pot spune mai multe pentru că te-aş pune în 
pericol. 

- Nu-mi spune. Ştiu deja mai multe decât mi-aş fi dorit. 

El îi dădu drumul şi se ridică de la masă. Se aplecă, luă un 
pumn de pietricele şi începu să le azvărle în vâlceaua de jos. 
Mormăia ceva, însă neinteligibil. Mai luă un pumn de pietricele, 
apoi încă unul, fără să le arunce în vreo ţintă anume. Norii 
începură să se adune pe cer. 

Reveni la masă, se aşeză lângă ea şi-i zise: 

- Trebuie să mai ştii ceva. Probabil că te-au pus sub 
urmărire. Telefonul de la birou, poate şi câteva microfoane prin 
apartament. Săptămâna trecută l-am rugat pe un tip să caute 
prin firmă şi a găsit microfoane peste tot. Ai grijă ce vorbeşti 
pentru că eşti ascultată. 

- Glumeşti, nu? 

- Nu ştiu de ce, dar azi nu-mi arde de glume, Samantha. 

- Bine, bine, dar de ce eu? 


- Ne urmăresc îndeaproape, mai ales pe Donovan. El s-a 
obişnuit de ani buni cu ideea că este ascultat. Probabil că asta l- 


a şi determinat să zboare la Charleston ieri ca să se vadă direct 
cu avocaţii. Se întâlneau prin diverse camere de hotel, ca să nu 
poată fi supravegheați. Ticăloşii te-au văzut împreună cu noi. Au 
toţi banii din lume, deci pot urmări fiecare mişcare şi devin 
deosebit de interesaţi când apare un nou avocat în oraş. 

- Nu ştiu ce să spun. Am vorbit cu tata despre accidente 
aviatice toată după-amiaza. 


- La ce telefon? 
- La amândouă - la cel de la birou şi la mobil. 


- Ai grijă cu telefonul de la birou. Mai bine vorbeşte doar la 
mobil. S-ar putea să începem să folosim cartele reîncărcabile. 


- Nu-mi vine să cred. 

El îi luă mâna într-a lui, trăgându-şi gulerul hainei. Soarele 
cobora în spatele munţilor şi adierea se înteţise. Îşi şterse o 
lacrimă de pe obraz cu mâna stângă. Apoi vorbi cu un glas 
răguşit şi spart. 

- Când a murit mama, mi-aduc aminte că nu mă mai 
puteam opri din plâns. 

- Nu-i nimic greşit dacă plângi, Jeff. 

- Dacă nici pentru fratele meu nu pot plânge înseamnă că 
nu voi mai plânge pentru nimeni vreodată. 


- Hai, descarcă-te. S-ar putea să te facă să te simţi mai 
bine. 

El rămase tăcut câteva minute, fără să verse însă vreo 
lacrimă. Se strânseră unul în celălalt pe măsură ce se întuneca 
şi adierea se înteţea. După o pauză prelungită, ea zise: 

- Am vorbit cu tata după-amiază. Evident, a fost devastat 
când a aflat. El şi Donovan deveniseră foarte apropiaţi în ultima 
lună şi tata îl admira foarte mult. Dat fiind că asta era 
specialitatea lui, ştie pe toată lumea din branşă şi poate găsi 
experţii potriviţi pentru cercetarea prăbuşirii. Mi-a spus că de-a 
lungul anilor a avut multe cazuri de accidente soldate cu morţi, 
în care au fost implicate aparate mici de zbor. 


- Şi care au fost provocate deliberat? 


- Două din ele, da. Unul în Idaho şi celălalt în Columbia. 
După cum îl ştiu pe tata, acum este la telefon şi pe internet, 
căutând experţi în prăbuşiri de modele Cessna. Mi-a zis că 


trebuie doar să avem grija ca avionul să fie in siguranţa. 
- Este. 


- Oricum, Marshall Kofer e alături de noi, dacă avem nevoie 
de el. 


- Mulţumesc. Îmi place de tatăl tău. 

- Şi mie... de cele mai multe ori. 

- Mie mi-e frig. ie nu? 

- Ba da. 

- Si ar trebui să ne ducem acasă la Mattie, nu? 


- Aşa cred. 

Cum nu mai rămăseseră prea mulţi din familia Gray, iar 
casa lor fusese distrusă cu mulţi ani în urmă, şi cum fursecurile 
şi caserolele cu mâncare trebuiau livrate undeva, casa lui Mattie 
reprezenta varianta logică. Mâncarea începu să sosească pe la 
sfârşitul după-amiezii, însoţită de vizite lungi din partea celor 
care-o gătiseră. Se vărsau lacrimi, se ofereau condoleanţe şi 
ajutor de orice fel, şi, mai ales, se urmărea aflarea amănuntelor. 
Bărbaţii se adunaseră pe verandă şi pe aleea din faţa casei, 
fumând, bârfind şi întrebându-se care era cauza accidentului. 
Cedase motorul? leşise de pe traiectoria stabilită? Cineva zise că 
nu trimisese niciun SOS prin radio. Asta ce mai însemna oare? 
Majoritatea persoanelor de acolo nu zburaseră mai mult de două 
ori în toată viaţa lor, unii chiar niciodată, însă această lipsă de 
experienţă nu reducea cu nimic speculaţiile. lnăuntru, femeile 
se ocupau de împărţirea mâncării primite, gustând-o din când în 
când, de probă, acordându-i o atenţie sporită lui Mattie şi 
discutând în gura mare despre stadiul în care ajunsese căsnicia 
lui Donovan cu Judy, o tânără frumoasă care nu-şi găsise 
niciodată locul în orăşelul lor, dar despre care toată lumea îşi 
amintea acum cu mare afecţiune. 

Judy şi Mattie făcuseră în cele din urmă toate 
aranjamentele necesare. Iniţial, Judy îşi dorise să aştepte până 
sâmbătă pentru slujba de comemorare, dar Mattie considerase 
că nu se cuvenea să-i lase pe oameni să-şi petreacă Ziua 
Recunoştinţei cu gândul la acest eveniment neplăcut. Ţinându- 
se cât mai departe de toate, Samantha descoperea că tradiţiile 
erau importante în Apalaşia şi că nu era nicio grabă să-şi 
înmormânteze morţii. După şase ani petrecuţi la New York, se 


obişnuise să participe la slujbe scurte, pentru ca toţi cei rămaşi 
în viaţă să-şi poată vedea de ale lor. Şi Mattie părea dornică să 
zorească lucrurile, şi reuşi să o convingă pe Judy să ţină slujba 
miercuri după-amiază. Donovan avea să fie îngropat când aveau 
să se trezească joi, gata să-şi vadă de sărbătoare. 

Biserica Metodistă Unită, ora patru după-amiaza, miercuri, 
noiembrie 26, înmormântarea urmând să aibă loc imediat după 
slujbă, în cimitirul din spatele bisericii. Acolo erau enoriaşi 
Donovan şi Judy, deşi nu mai fuseseră la slujbă de ani buni. 

Jeff voia să-şi îngroape fratele pe Muntele Gray, însă Judy 
nu agrea ideea. Judy şi Jeff nu se plăceau. Fiind încă soţia lui 
Donovan în acte, Judy avea autoritate deplină asupra tuturor 
aranjamentelor. Aşa era datina, nu legea, şi toată lumea 
înţelegea asta, inclusiv Jeff. 

Luni seară, Samantha rămase vreo oră pe la Mattie, dar se 
sătură repede să stea cu celelalte persoane, să treacă pe la 
felurile de mâncare din bucătărie şi apoi să iasă la aer. Se sătură 
de sporovăială necontenită a oamenilor care îi cunoşteau bine 
pe Mattie şi pe Chester, dar nu şi pe nepotul lor. Se satură de 
bârfe şi de speculaţii. O amuza rapiditatea cu care orăşelul 
absorbise tragedia şi părea hotărât să profite la maximum de 
aceasta, dar amuzamentul se preschimbă curând în frustrare. 

Şi Jeff părea plictisit şi frustrat. După ce fusese îmbrăţişat şi 
compătimit de femeile corpolente pe care aproape că nu le ştia, 
el se făcu nevăzut. O sărută pe obraz pe Samantha şi-i spuse că 
voia să rămână singur o vreme. Plecă şi ea la scurt timp după 
aceea, ducându-se pe jos până acasă. Annette o chemă la ea, 
unde băură ceai în sufrageria întunecată până la miezul nopţii, 
vorbind numai despre Donovan Gray. 

Când răsări soarele, Samantha se trezise deja, îşi bea 
cafeaua şi naviga pe internet. În ziarul din Roanoke era un 
articol scurt despre accident, dar nu apăruseră noutăţi. Donovan 
era descris ca fiind un apărător devotat al drepturilor minerilor 
şi proprietarilor de pământ din bazinul carbonifer. Se pomenea 
de verdictul din cazul Tate, de acţiunea declanşată împotriva 
celor de la Krull Mining în cazul Hammer Valley şi de cea pornită 
împotriva companiei Lonerock Coal şi a avocaţilor săi în cazul 
Ryzer. Un amic de al lui din Virginia de Vest, avocat şi el, îl 
descria drept „un apărător neînfricat al frumuseţilor naturale din 
Apalaşia” şi „un duşman înverşunat al companiilor miniere puse 


pe căpătuială”. Nu se pomenea nimic despre un posibil act 
criminal. Toate agenţiile cu oarecare autoritate în domeniu 
investigau deja. Tocmai împlinise 39 de ani şi lăsa în urmă o 
soţie şi un copil. 

Tatăl ei o sună devreme, interesându-se de aranjamentele 
pentru funeralii. Se oferi să vină ca să stea alături de ea la 
slujbă, dar Samantha îl refuză politicos. Marshall îşi petrecuse 
aproape toată lunea vorbind la telefon şi aflând cât mai multe 
informaţii posibile. li promise că va avea „noutăţi” când se vor 
vedea, peste câteva zile. Urmau să discute despre cazul Ryzer, 
aflat acum într-un stadiu incert din motive lesne de înţeles. 

Clinica semăna cu un birou de pompe funebre, întunecată 
şi sumbră, fără perspective prea optimiste în viitorul apropiat. 
Barb atârnase o coroană de flori la uşă şi o încuiase. Mattie 
rămăsese acasă, aşa cum ar fi trebuit să facă şi ele. Întâlnirile 
erau anulate şi nu se răspundea la telefoane. Mountain Legal 
Aid Clinic nu era tocmai deschisă pentru afaceri. 

La fel cum nu era nici cabinetul de avocatură al lui Donovan 
M. Gray, aflat la trei numere mai jos pe strada principală. O 
coroană identică atârna de uşa încuiată, iar înăuntru Jeff, 
secretara şi asistenta juridică încercau să încropească un plan. 
Cei trei erau singurii angajaţi rămaşi în firmă, iar firma era 
practic moartă. 


24 

O moarte tragică, un avocat cunoscut, intrare liberă, un 
orăşel plin de oameni curioşi, o după-amiază plictisitoare de 
miercuri - combinate, toate aceste ingrediente făcură ca biserica 
să se umple cu mult înainte de ora patru, când pastorul Condry 
începu slujba de pomenire. Rosti o rugăciune lungă şi se aşeză 
când corul intonă primele cântece funebre. Se ridică din nou, 
recitând din Sfânta Scriptură. Mattie rosti primul panegiric, 
străduindu-se să-şi ţină emoţiile în frâu în timp ce vorbea despre 
nepotul ei. Se pricepea să vorbească printre lacrimi, şi în unele 
momente îi făcu şi pe ceilalţi sa plângă împreuna cu ea. Când 
rememoră felul în care Donovan găsise trupul neînsufleţit al 
mamei sale, scumpa ei soră, Rose, glasul îi cedă şi se opri o 
clipă. Apoi înghiţi în sec şi îşi reluă cuvântarea. 

Samantha stătea la cinci rânduri mai în spate, între Barb şi 
Annette, toate trei ştergându-şi lacrimile de pe obraji cu 
şerveţele. Toate trei aveau acelaşi gând: „Haide, Mattie, poţi s-o 
faci! Hai să terminăm odată” însă Mattie nu se grăbea deloc. 
Asta era singura slujbă de comemorare pentru Donovan şi nu 
era loc de pripă. 

Sicriul închis era aşezat în faţa amvonului, acoperit cu flori. 
Annette şoptise că în aceste părţi multe funeralii se desfăşurau 
cu sicriul deschis, pentru ca participanţii să-l vadă pe răposat în 
timp ce se spuneau tot felul de lucruri bune despre el. Era un 
obicei bizar, care conferea un plus inutil de dramatism 
momentului. Annette zise că ea voia să fie încinerată. Samantha 
mărturisi că nu se gândise încă la variante. 

Din fericire, Judy nu îngăduise un asemenea circ. Ea şi fiica 
ei stăteau în primul rând, la doar câţiva paşi de sicriu. 
Descrierile sale se dovediseră corecte: era superbă, o brunetă 
suplă cu ochii negri ca ai lui Donovan. Fiica lor, Haley, avea 6 
ani şi nu se acomodase cu despărţirea părinţilor săi. Acum era 
copleşită de moartea tatălui ei. Se lipise de mamă-sa şi nu se 
mai oprea din plâns. 

Maşina Samanthei era pregătită, îndreptată spre nord. Voia 
neapărat să plece din Brady şi să se întoarcă acasă, în 
Washington, acolo unde mama ei îi promisese să o aştepte cu 
sushi şi cu o sticlă de Chablis. Mâine, de Ziua Recunoştinţei, 
aveau să doarmă până târziu şi apoi să prânzească într-un local 
cu specific afgan, plin de sărbători cu americani care fie nu erau 


mari amatori de curcan, fie voiau să îşi evite familia. 

Mattie cedă emoţional, într-un final. Se scuză şi se aşeză. 
Urmă un nou imn. Alte câteva remarci din partea pastorului 
Condry, citând din vorbele înțelepte ale Sfântului Pavel. Şi un 
nou panegiric lung, de această dată rostit de un prieten 
apropiat, fost coleg de facultate la William & Mary. După o oră, 
lacrimile se cam epuizaseră şi oamenii erau gata de plecare. 
Când pastorul încheie cu o binecuvântare, mulţimea se 
împrăştie. Cei mai mulţi se adunară în spatele bisericii, în jurul 
unui cort mov de înmormântare aflat lângă groapă. Pastorul fu 
concis. Părea să improvizeze mai mult acum, dar vorbea la 
obiect. Se rugă plin de elocvenţă, şi pe măsură ce se apropia de 
sfârşit, Samantha se puse în mişcare. Obiceiul era ca fiecare 
persoană prezentă să treacă pe la rudele îndoliate şi să le spună 
câteva vorbe de alinare, dar Samantha se săturase deja. 

Gata cu obiceiurile locale. Gata cu Brady. Gata cu fraţii 
Gray şi cu toate complicațiile lor. Cu rezervorul plin şi vezica 
goală, conduse cinci ore fără oprire până la apartamentul 
mamei sale, în centrul capitalei. Rămase câteva momente pe 
trotuar, lângă maşină, sorbind imaginile şi sunetele din jur, 
traficul, ambuteiajele şi supraaglomerarea urbană. Asta era 
lumea ei. Îi era dor de SoHo şi de frenezia metropolei. 

Karen era deja în pijamale. Samantha despacheta repede şi 
se schimbă. Îşi petrecură două ore aşezate pe nişte perne în 
sufragerie, mâncând şi bând vin, râzând şi vorbind în acelaşi 
timp. 

Fondul de litigii care promisese să finanţeze cazul de fraudă 
şi conspirație intentat celor de la Lonerock Coal şi Casper Slate 
îşi retrăsese deja oferta. Afacerea căzuse. Donovan pornise 
procesul pe cont propriu, sperând că şi alţi avocaţi pledanţi i se 
vor alătura pentru a forma o echipă de primă mână. Acum însă, 
cum el murise şi amicii lui nu mai ştiau pe unde să se ascundă, 
cazul părea să se fi împotmolit. Marshall Kofer era extrem de 
frustrat din această cauză. Era un „proces splendid”, unul la 
care s-ar fi înhămat într-o clipită dacă ar fi putut. 

Dar nu se dădea bătut. Îi explică Samanthei că trimisese 
cazul prin vasta lui reţea de avocaţi pledanţi, de-a lungul şi de-a 
latul ţării, şi era încrezător că va putea încropi echipa potrivită, 
una care să atragă suficiente fonduri de la un alt grup de 
investiţii. Era dispus să pună chiar el bani la bătaie şi să se 


implice activ în litigiu. Se vedea pe post de antrenor, pe 
margine, dându-le indicaţii jucătorilor săi. 

Luau prânzul, în vinerea de după Ziua Recunoştinţei. 
Samantha ar fi preferat să evite subiectele legate de procese, 
Donovan, cazul Ryzer, Lonerock Coal şi aşa mai departe, de fapt 
orice ar fi avut câtuşi de puţin de-a face cu Brady, Virginia şi cu 
Apalaşia, în general. Însă în timp ce îşi mânca salata, realiză că 
ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru litigiu. Fără el, ea şi 
tatăl ei nu ar fi avut mare lucru de discutat. Aşa puteau vorbi 
ore în şir. 

El vorbea în şoaptă, cu ochii fugindu-i în toate părţile, de 
parcă restaurantul ar fi fost plin de spioni. 

- Am o sursă la NTSB, rosti el, plin de sine ca de obicei când 
avea informaţii din interior. Donovan nu a trimis niciun SOS. 
Zbura la o altitudine de 2100 de metri, în condiţii meteo bune, 
când a dispărut de pe radar. Dacă ar fi avut probleme cu 
motorul, avea timp berechet să o raporteze şi să-şi dea 
coordonatele exacte, însă nu a dat niciun semn. 

- Poate că a intrat în panică, spuse Samantha. 

- Cred şi eu că a intrat în panică. Avionul intră în picaj; la 
naiba, cine nu s-ar panica? 

- Se poate determina dacă activase pilotul automat? 


- Nu. Modelele mici, de genul ăsta, nu au cutie neagră, deci 
nu există informaţii despre cele petrecute. De ce întrebi? 

- Pentru că mi-a mărturisit odată, când zburam, că uneori 
mai trage un pui de somn. Zumzetul motorului îl adoarme, aşa 
că trece pe pilot automat şi moţăie puţin. Nu ştiu cum merg 
chestiile astea, dar dacă a adormit şi a apăsat butonul greşit 
fără să-şi dea seama? E posibil? 

- Multe lucruri sunt posibile, Samantha, şi mi se pare o 
ipoteză mai verosimilă decât varianta cu mâna criminală. Mi-e 
greu să cred că i-a fost sabotat avionul. Ar fi crimă, şi asta-i mult 
prea riscant pentru băieţii răi cu care avea el de-a face. 
Lonerock Coal, Krull Mining, Casper Slate - sigur, sunt nişte 
neisprăviţi cu toţii, dar ar risca ei oare să omoare pe cineva şi să 
fie prinşi? Nu prea cred. lar victima să mai fie şi cunoscută pe 
deasupra? Cazul să fie investigat minuţios? Nu mi se pare 
plauzibil. 


- Ei bine, lui Jeff i se pare. 

- El priveşte lucrurile din altă perspectivă, şi respect asta. ÎI 
compătimesc. Însă ce câştigau ei dacă îl eliminau pe Donovan? 
În cazul Krull Mining, mai sunt încă trei cabinete de avocatură 
de partea reclamantului, toate cu mult mai multă experienţă în 
obţinerea prejudiciilor după deversări de produse toxice decât 
Donovan. 


- Da, dar el are documentele. 

Marshall rămase în cumpănă o clipă. 

- Şi celelalte trei firme au acces la documente? 

- Nu cred. Am impresia că sunt îngropate pe undeva. 

- Mă rog, în orice caz, compania nu ştie asta, cel puţin nu 
încă. De fapt, dacă aş fi avocatul celor de la Krull, aş presupune 
că toţi avocaţii din echipa reclamantului au acces la documente. 
Deci, repet: ce câştigă dacă îl scot din joc doar pe unul dintre cei 
patru avocaţi? 


- Dacă ar fi să urmăm logica asta, atunci Lonerock Coal şi 
Casper Slate ar avea o motivaţie extraordinară să îl scoată din 
joc. În cazul acela intrase pe cont propriu. Nu mai era niciun alt 
nume implicat. Azi moare, şi în 48 de ore se evaporă şi 
finanţarea litigiului. Procesul se termină. Ei câştigă. 

Marshall clătina din cap. Se uită iarăşi împrejur; nimeni nu-i 
băga în seamă. 

- Uite ce-i, Samantha, eu detest companiile de genul 
Lonerock şi cabinetele de avocatură de genul Casper Slate. Mi- 
am clădit cariera luptând împotriva unor asemenea netrebnici. Îi 
detest, pricepi? Însă au şi ei o reputaţie de apărat - la dracu’, 
Lonerock este cotată la bursă. Nu mă poţi convinge în ruptul 
capului că ar fi în stare să omoare un avocat care i-a dat în 
judecată. Cu Krull e altă poveste; asta-i o companie dubioasă, 
deţinută de un bandit cu bani care face scandal pe oriunde se 
duce. Krull este în stare de orice, dar, repet, de ce? Eliminarea 
lui Donovan nu i-ar ajuta la proces pe termen lung. 


- Hai să schimbăm subiectul. 


- lartă-mă. A fost prietenul tău şi mi-a plăcut mult de el. Îmi 
amintea de mine, în tinereţe. 


- Este devastator, serios. Trebuie să mă întorc acolo, dar nu 


sunt sigura ca mai vreau s-o fac. 

- Acum ai clienţi. Oameni adevăraţi, cu probleme 
adevărate. 

- Ştiu, tată. Sunt avocat adevărat acum, nu o simplă 
funcţionară într-o corporație. Ai câştigat. 

- N-am vrut să spun asta. Oricum, nu-i o întrecere. 

- De trei ani îmi tot zici asta. Şi pentru tine totul este o 
întrecere. 

- Eşti cam irascibilă, văd, rosti Marshall, întinzându-se peste 
masă şi atingându-i mâna. Îmi pare rău. Ştiu că a fost o 
săptămână încărcată pentru tine. 

Ea simţi cum i se umezesc ochii şi cum i se usucă gâtul. 
Îngăimă: 

- Aş vrea să plec acum. 


25 

Erau patru persoane, toate solide, mânioase şi cu înfăţişări 
aspre, doi bărbaţi şi două femei, cu vârste cuprinse între 45 şi 
60 de ani, cărunte, corpolente şi îmbrăcate modest. Veniseră în 
oraş într-una din rarele lor vizite de Ziua Recunoştinţei, fiind 
acum siliţi să îşi prelungească şederea şi să îşi ia liber de la 
serviciu ca să dreagă o harababură juridică pentru care n-aveau 
nicio vină. Când Samantha se apropie pe jos, îi văzu păzind uşa 
de la intrare, aşteptând cu nerăbdare deschiderea clinicii, şi 
realiză instinctiv cine erau şi ce voiau. Se gândi să se ascundă 
vreo oră şi ceva la Betty's Quilts, dar despre ce ar fi putut vorbi 
cu Betty? Aşa că ocoli clădirea şi intră prin spate. Aprinse 
luminile, făcu cafea, şi într-un final ajunse în faţă şi deschise 
uşa. Ei încă aşteptau, încă mânioşi; trecuse deja ceva vreme. 

- Bună dimineaţa, rosti ea pe un ton cât mai voios. 

Şi un orb ar fi putut vedea că următoarea oră avea să fie 
extrem de neplăcută. 

Liderul grupului, cel mai vârstnic dintre ei, mârâi „O căutăm 
pe Samantha Kofer” şi făcu un pas în faţă, urmat de ceilalţi trei. 
Incă surâzătoare, ea replică: 

- Eu sunt. Cu ce vă pot ajuta? 

Una din surori scoase un document împăturit şi întrebă: 

- Dumneata ai scris asta pentru Francine Crump? 

- Este testamentul mamei noastre, adăugă celălalt frate. 
Părea gata să o scuipe în faţă. 

O urmară în sala de conferinţe şi se adunară în jurul mesei. 
Politicoasă, Samantha le oferi cafea şi, după ce toţi patru o refu- 
zară, se duse în bucătărie şi îşi turnă încet o ceaşcă. Trăgea de 
timp, aşteptând să mai ajungă cineva la serviciu. Era 8.30, oră 
la care în mod normal Mattie stătea la palavre cu Donovan în 
biroul ei. Astăzi însă, se îndoia că Mattie avea să vină înainte de 
amiază. Se aşeză în capul mesei, cu ceaşca plină în faţă. Jonah, 
61 de ani, locuia în Bristol. Irma, 60 de ani, în Louisville. Euna 
Faye, 57 de ani, în Rome, Georgia. Lonnie, 51 de ani, venea din 
Knoxville. DeLoss, „mezinul” de 45 de ani, locuia în Durham, şi 
momentan rămăsese acasă cu mama, care era foarte tulburată. 
Fusese o revedere tensionată. Samantha luă notițe, încercând 
să tragă de timp pentru ca ei să se mai calmeze puţin. După 
zece minute de ascultat însă, realiză că erau puşi pe scandal. 


- Ce dracu’ este Trustul Montan? întrebă Jonah. 


Samantha descrise trustul cu lux de amănunte. 


- Mama ne-a spus că ea n-a auzit niciodată de niciun Trust 
Montan, zise Euna Faye. A spus că tu ai venit cu ideea. E 
adevărat? 

Răbdătoare, Samantha le mărturisi că doamna Crump îi 
ceruse sfatul cu privire la lăsarea prin testament a proprietăţii 
sale. Voia să o lase unei persoane sau organizaţii care să o 
protejeze şi să nu permită exploatarea minieră. După căutări 
amănunțite, Samantha găsise două ONG-uri corespunzătoare în 
Apalaşia. 

Ei o ascultară cu mare atenţie, fără însă să audă ce le 
zicea. 


- De ce nu am fost înştiinţaţi? întrebă Lonnie, nepoliticos. 

După numai cincisprezece minute era limpede că nu exista 
o ierarhie bine stabilită în această familie. Fiecare din ei voia să 
aibă controlul. Fiecare încerca să facă pe durul. Deşi stătea ca 
pe ace, Samantha îşi păstră calmul şi încercă să-i înţeleagă. Nu 
erau oameni înstăriți; de fapt, se vedea că se chinuie să se 
menţină în rândul clasei mijlocii. Orice moştenire ar fi fost mană 
cerească pentru ei şi le-ar fi prins nemaipomenit de bine. 
Terenul familiei avea optzeci de pogoane, mult mai mult decât 
avea să deţină vreodată oricare dintre ei. 

Samantha încercăsă le explice că ea o reprezenta pe 
Francine Crump, nu şi familia acesteia. Clienta sa nu dorise ca ei 
să afle ce făcea. 

- Crezi că nu are încredere în noi, sânge din sângele ei? 
întrebă Irma. 

Din conversațiile purtate cu Francine reieşea cât se poate 
de clar că femeia nu avea încredere în propriii copii, chit că erau 
sânge din sângele ei. Însă Samantha răspunse cu mult calm: 

- Eu nu ştiu decât ce mi-a spus clienta mea. A precizat 
foarte clar ce vrea şi ce nu vrea. 

- Ne-ai dezbinat familia, pricepi? făcu Jonah. Ai băgat 
strâmbe între o mamă şi cei cinci copii ai săi. Nu ştiu cum ai 
putut face ceva atât de necinstit. 

- Este pământul nostru, bâigui Irma. Este pământul nostru. 

Lonnie îşi duse un deget la tâmplă şi zise: 

- Mama nu-i întreagă, dacă pricepi ce vreau să zic. A cam 


luat-o razna de ceva vreme, probabil că are Alzheimer sau ceva 
de genul ăsta. Ne temeam că va face vreo nefăcută cu 
pământul, dar nu ne-am gândit la una ca asta. 

Samantha le spuse că, împreună cu alte două avocate de la 
clinică, îşi petrecuse ceva timp în compania doamnei Crump în 
ziua în care semnase testamentul, şi toate trei trăseseră 
concluzia că femeia ştia exact ce făcea. Era „competentă din 
punct de vedere juridic”, aşa cum se cerea prin lege. 
Testamentul avea să fie validat în instanţă. 

- Vezi să nu! pufni Jonah. N-o să ajungă în instanţă pentru 
că va fi modificat. 

- Asta depinde de mama voastră, rosti Samantha. 

Euna Faye se uită la telefon şi zise: 


- Sunt aici, DeLoss şi mama. Au parcat afară. 
- Pot să intre? întrebă Lonnie. 


- Desigur, spuse Samantha, pentru că nu exista un alt 
răspuns. 

Francine părea şi mai slăbită decât în urmă cu o lună. Cei 
cinci copii se ridicară şi încercară să o ajute pe scumpa lor 
mamă în timp ce trecea pragul uşii de la intrare, apoi pe hol şi în 
sala de conferinţe. 

O aşezară pe un scaun şi se adunară în jurul ei. Apoi o 
priviră toţi pe Samantha. Francine era încântată de atenţia 
acordată şi îi zâmbi avocatei. 

- Haide, mamă, zise Lonnie, spune-i ce ne-ai spus şi nouă 
despre semnarea testamentului, despre cum nu-ţi mai 
aminteşti... 

Euna Faye îl întrerupse: 

- Şi cum nu ai mai auzit în viaţa ta de Trustul Muntan şi 
cum nu vrei ca ei să pună mâna pe pământul nostru. Haide. 

- Este pământul nostru, repetă Irma pentru a zecea oară. 

Francine ezită, ca şi cum ar fi avut nevoie de şi mai multe 
îndemnuri, apoi rosti într-un final: 

- Nu-mi mai place testamentul. 

„Ce ţi-au făcut, femeie? Te-au legat de-un copac şi te-au 
bătut cu coada de la mătură? îi veni Samanthei să întrebe. ŞI 
cum s-a desfăşurat masa de Ziua Recunoştinţei? A trecut fiecare 
prin faţa noului testament, făcând spume de furie?” Înainte să 


poată răspunde însă, Annette intră în încăpere şi dădu bună 
dimineaţa. Samantha îi făcu repede cunoştinţă cu clanul Crump, 
iar Annette înţelese imediat situaţia, aşa că îşi trase un scaun. 
Nu se ferise niciodată de confruntări, şi în acea clipă Samantha 
ar fi vrut s-o îmbrăţişeze. 

- Familia Crump aici de faţă, explică ea, nu este mulţumită 
de testamentul pe care l-am întocmit luna trecută. 

- Şi nu suntem mulţumiţi nici de ce-aţi făcut voi, avocatele, 
interveni Jonah. Nu înţeleg cum aţi putut să încercaţi să ne lăsaţi 
fără moştenire în felul ăsta. Nu-i de mirare că avocaţii au o 
reputaţie atât de proastă pretutindeni. Faptele voastre vorbesc 
de la sine. 

- Cine a găsit noul testament? întrebă cu răceală Annette. 


- Nimeni, replică Euna Faye. Mama l-a adus în discuţie 
zilele trecute şi apoi l-a scos chiar ea. Mai că ne-a stat inima 
când am citit ce aţi trecut voi în el. De când eram copii mama şi 
tata au zis mereu că pământul va rămâne în familie. Şi acum voi 
încercaţi să ne lăsaţi pe dinafară şi să-l daţi unor iubitori de 
copaci din Lexington. Ar trebui să vă fie ruşine! 

- V-a explicat mâma dumneavoastră că ea a venit la noi şi 
ne-a cerut să întocmim gratuit un testament prin care lăsa 
terenul altcuiva? întrebă Annette. A fost clară în privinţa asta? 

- Nu mai este atât de ageră ca pe vremuri, zise DeLoss. 


- Sunt mai ageră decât credeţi voi, îl repezi Francine şi se 
uită urât la el. 

- Linişteşte-te, mamă, rosti Euna Faye, iar Irma o atinse 
uşor pe Francine ca să o calmeze. 

Samantha o privi pe Francine şi o întrebă: 

- Deci, vreţi să întocmesc un nou testament? 

Toţi şase dădură din cap la unison, deşi Francine o făcu 
ceva mai lent decât copiii ei. 

- Bun, şi presupun că noul testament va stipula că terenul 
le va rămâne celor cinci copii ai dumneavoastră, în părţi egale, 
corect? 

Toţi şase încuviinţară. 

- Bine, spuse Annette. Vom face cum doriţi. Totuşi, colega 
mea aici de faţă şi-a petrecut mai multe ore în întâlniri cu 


doamna Crump, consultându-se cu dumneaei şi întocmind 
testamentul actual. După cum ştiţi, noi nu cerem bani pentru 
serviciile oferite, dar asta nu înseamnă că nu avem şi noi 
anumite limite. Avem o grămadă de clienţi şi rămânem mereu în 
urmă cu munca. Vom întocmi încă un testament şi cu asta am 
terminat. Dacă vă mai răzgândiţi o dată, doamnă Crump, va 
trebui să apelaţi la un alt avocat. Aţi înţeles? 

Francine rămase cu privirea pierdută, aţintită asupra mesei, 
în timp ce copiii săi dădeau din cap în semn de încuviinţare. 

- Şi cât va dura? întrebă Lonnie. Ar trebui să fiu la muncă 
acum. 

- Şi noi, i-o tăie scurt Annette. Avem şi alţi clienţi, şi alte 
treburi. De fapt, eu şi domnişoara Kofer trebuie să ajungem la 
tribunal în treizeci de minute. Asta nu-i o chestiune presantă. 

- Ei, haideţi, se stropşi Jonah. E un simplu testament, de 
maximum două pagini; nu vă va lua nici cincisprezece minute 
să-l întocmiţi. O să ne ducem cu mama să luăm micul dejun la 
cafenea cât îl faceţi, apoi venim să îl semneze şi ne vedem de 
drum.Nu plecăm până nu semnează noul testament, rosti Irma 
cu îndrăzneală, de parcă ar fi putut face tabără în sala de 
conferinţe. 

- Ba o să plecaţi, ripostă Annette. Sau îl chem pe şerif. 
Samantha, când crezi că va fi gata noul testament? 


- Miercuri după-amiază. 
- Perfect. Doamnă Crump, ne vedem miercuri. 


- Nu se poate! se răsti DelLoss, ridicându-se în picioare 
înfuriat. Aveţi drăcia aia pe computer. Scoateţi-o la imprimantă. 
Nu vă ia mai mult de cinci minute şi mama va semna. Nu putem 
aştepta o săptămână întreagă. Ar fi trebuit să plecăm de ieri. 

- Acum vă voi ruga să plecaţi, domnule, zise Annette. Dacă 
vreţi servicii mai rapide, sunt destui avocaţi pe strada asta. 

- Da, avocaţi adevăraţi, pufni Euna Faye, ridicându-se de la 
masă. 

Ceilalţi îi urmară exemplul şi o ajutară pe Francine să 
ajungă la uşă. În timp ce ieşeau din cameră, Samantha spuse: 

- Chiar vreţi să vă întocmesc un nou testament, doamnă 
Crump? 


- Da, vrea! se burzului Jonah, gata să sară la bătaie, dar 
Francine nu răspunse. 

Plecară fără să mai scoată o vorbă, trântind uşa în urma lor. 
După ce aceasta se opri din zăngănit, Annette zise: 


- Nu întocmi testamentul. Lasă-i să plece din oraş, apoi 
sun-o pe Francine şi spune-i ca noi nu vrem să ne implicam în 
aşa ceva. Au ameninţat-o, e clar. Nu miroase deloc a bine. Dacă 
vrea un nou testament, n-are decât să plătească pentru el. Or 
strânge ei 200 de dolari cumva. Noi am irosit deja prea mult 
timp cu treaba asta. 


- De acord. Mergem la tribunal? 


- Da. Am primit un telefon aseară. Phoebe şi Randy Fanning 
sunt la închisoare; au fost arestaţi sâmbătă cu un transport de 
metamfetamină. Îi aşteaptă ani grei de puşcărie. 

- Uau! Uite cum s-a zis cu liniştea din lunea asta. Copiii 
unde sunt? 


- Nu ştiu, dar trebuie să aflăm. 

Şapte persoane fuseseră reţinute în timpul raziei, dar poliţia 
statală susţinea că urmau şi alte arestări. Phoebe stătea lângă 
Randy, în rândul din faţă, alături de Tony, care ieşise de la 
puşcărie de numai patru luni şi acum avea să se întoarcă acolo 
pentru alţi zece ani. Lângă Tony era unul dintre indivizii care o 
ameninţaseră pe Samantha cu câteva săptămâni în urmă, la 
prima ei vizită la tribunal. Ceilalţi trei erau croiţi pe acelaşi 
calapod - păr lung şi soios, tatuaje până la gât, feţe nebărbierite, 
ochii roşii ai dependenţilor care s-au drogat prea mult timp. 
Trecură unul câte unul prin faţa prezidiului, îi spuseră 
judecătorului că nu erau vinovaţi, apoi se aşezară la locurile lor. 
Annette îl convinse pe Richard, procurorul, să-i acorde câteva 
clipe cu Phoebe. Se retraseră într-un colţ, supravegheate 
îndeaproape de un poliţist. 

Slăbise de când o văzuseră ultima oară, şi chipul îi era 
marcat de ravagiile lăsate de consumul de droguri. Ochii i se 
umplură imediat de lacrimi şi primele sale cuvinte fură: 

- Îmi pare rău! Nu-mi vine să cred! 

Annette nu-i arătă nicio urmă de milă. 

- Nu-mi cere mie scuze. Nu sunt mama ta. Am venit doar 
pentru că îmi fac griji pentru copii. Unde sunt acum? 


Şoptea, dar o făcea apăsat. 

- La o prietenă. Puteţi să mă scăpaţi de închisoare? 

- Noi nu ne ocupăm de drept penal, Phoebe, numai de civil. 
Instanţa îţi va repartiza un avocat peste câteva minute. 

Lacrimile se opriră la fel de repede cum apăruseră. 

- Ce-o să se întâmple cu copiii mei? întrebă ea. 

- Dacă acuzaţiile sunt cât de cât întemeiate, tu şi Randy 
veţi petrece câţiva ani la închisoare, în penitenciare diferite, 
evident. Ai vreo rudă care se poate ocupa de copii? 

- Nu cred. Nu. Familia mea mi-a întors spatele. Familia lui 
este deja la puşcărie, cu excepţia mamei sale, care-i ţicnită. Nu 
pot ajunge la închisoare. Trebuie să am grijă de copii. Izbucni 
din nou în lacrimi. Se îndoi de mijloc de parcă ar fi primit un 
pumn în stomac şi începu să tremure. Nu-mi pot lua copiii, rosti 
ea puţin cam tare, iar judecătorul se uită spre ele. 

Samantha nu putu să nu se gândească: „Ce a fost în mintea 
ta când făceai trafic cu metamfetamină?” îi dădu un şerveţel şi 
o bătu uşor pe umăr. 

- O să văd ce pot face, zise Annette. 

Phoebe se întoarse în grupul de deţinuţi. Samantha şi 
Annette se aşezară în sală. 

- Tehnic vorbind, şopti Annette, ea nu mai este clienta 
noastră. Din momentul în care şi-a retras acţiunea de divorţ nu 
o mai reprezentăm. 

- Şi-atunci de ce am venit? 


- Statul va încerca să îi retragă drepturile părinteşti. 
Trebuie să monitorizăm acest proces, dar nu putem face prea 
multe. 

Aşteptară câteva minute, timp în care procurorul şi 
judecătorul dezbătură chestiunea audierilor de stabilire a 
cauţiunii. Annette citi un mesaj de pe telefon şi spuse: 

- Opa! FBl-ul face percheziţie în biroul lui Donovan, iar 
Mattie are nevoie de ajutor. Hai să mergem. 

- FBl-ul? 

- Deci, de ei ai auzit? mormăi Annette, ridicându-se şi 
pornind grăbită pe culoar. 

Coroana de flori era încă agăţată de uşa de la intrarea în 


firma lui Donovan. Uşa era întredeschisă şi Dawn, secretara, 
stătea la birou, ştergându-şi lacrimile. Arătă cu degetul şi zise: 
„Înăuntru”. Din sala de conferinţe se auzeau voci ridicate. Mattie 
tipa la cineva, şi când Annette şi Samantha intrară, fură 
întâmpinate cu „Cine dracu' mai sunteţi şi voi?” 

Înăuntru erau cel puţin patru bărbaţi tineri, în costume 
închise la culoare, toţi încordaţi şi gata să ducă mâna la pistol. 
Pe podea erau aşezate cutii cu dosare; sertarele erau deschise; 
masa era plină cu resturi. Şeful, un anume agent Frohmeyer, 
era cel care se răstise. Înainte ca Annette să apuce să răspundă, 
el se burzului din nou: 


- Cine dracu' mai sunteţi şi voi? 

- Sunt colegele mele, avocate şi ele, interveni Mattie. Era 
îmbrăcată cu nişte blugi şi un pulover, şi era foarte agitată. Aşa 
cum v-am spus, eu sunt mătuşa lui şi sunt avocata care se 
ocupă de partajul succesoral al averii sale. 

- lar eu vă întreb încă o dată: Aţi fost desemnată de 
instanţă? făcu Frohmeyer. 


- Nu încă. Nepotul meu a fost înmormântat miercurea 
trecută. Chiar nu aveţi nicio urmă de bun-simt? 


- Cucoană, am mandat de percheziţie. Nu-mi trebuie mai 
mult. 


- Înţeleg asta. Puteţi măcar să ne lăsaţi să citim mandatul 
de percheziţie înainte să începeţi să scoateţi lucruri de aici? 

Frohmeyer luă mandatul de pe masă şi i-l aruncă lui 
Mattie. 


- Cinci minute, cucoană, nu mai mult. 

Agenţii ieşiră din încăpere. Mattie închise uşa şi duse un 
deget la buze. Mesajul era clar: „Nu spuneţi nimic important”. 

- Ce se întâmplă aici? întrebă Annette. 


- Cine ştie? Dawn m-a sunat panicată după ce au dat buzna 
gealaţii ăştia. Şi iată-ne aici. Răsfoia mandatul de percheziţie. 
Începu să murmure: „Toate documentele, dosarele, notițele, 
probele, rapoartele, conspectele, în format tipărit, video, audio, 
electronic, digital şi în orice altă formă, relevante sau care au 
vreo legătură cu compania Krull Mining sau cu filialele acesteia, 
şi...” După care îi înşiră pe toţi cei 41 de reclamanţi din cazul 
Hammer Valley. 


Dădu pagina, se uită repede peste ea şi mai dădu o pagină. 

- Dacă iau computerele, zise Annette, vor avea acces la tot, 
fie că este specificat în mandat sau nu. 

- Da, la tot ce este aici, spuse Mattie. Le făcu cu ochiul lui 
Annette şi Samanthei, apoi dădu încă o pagină. După ce mai citi 
şi mai mormăi o vreme, aruncă mandatul pe masă şi rosti: Este 
un cec în alb. Pot lua totul din firmă, indiferent dacă-i legat de 
cazul Hammer Valley sau nu. 

Frohmeyer ciocăni la uşă şi o deschise. 

- Doamnelor, a expirat timpul, zise el ca un actor de duzină, 
în vreme ce agenţii îşi faceau din nou apariţia. 

Erau cinci acum şi păreau puşi pe scandal. Frohmeyer 
spuse: 

- Acum vă rog să nu ne staţi în cale. 


- Sigur, replică Mattie. Însă, în calitate de executor 
testamentar, voi avea nevoie de un inventar cu tot ce luaţi de 
aici. 

- Îl veţi primi... după ce veţi fi desemnată de instanţă. 

Doi agenţi deschideau deja fişetele. 

- Cu toate, aproape că zbieră Mattie. 


- Da, da, rosti Frohmever, poftind-o afară. O zi bună, 
doamnelor. Când cele trei avocate ieşeau din cameră, 
Frohmeyer adăugă: Apropo, mai avem o echipă care îi 
percheziţionează casa, în caz că vă interesează. 

- Minunat! Acolo ce mai căutaţi? 


- Va trebui să citiţi mandatul de percheziţie. 

Erau zdruncinate şi bănuiau că sunt urmărite, aşa că 
hotărâră să stea departe de clinică. Găsiră un separeu retras în 
cafenea şi răsuflară ceva mai uşurate. Mattie, care nu mai 
zâmbise de-o săptămână, aproape că râse când rosti: 

- N-o să găsească nimic pe computere. Jeff a scos hard 
diskurile miercurea trecută, înainte de înmormântare. 

- Şi? Se vor întoarce să le caute, zise Samantha. 

Mattie ridică din umeri. 

- Cui îi pasă? Nu putem controla acţiunile FBl-ului. 


- Bun, interveni Annette. Deci, stai să văd dacă am înţeles 
bine. Krull Mining crede că Donovan a pus cumva mâna pe nişte 


documente pe care nu ar fi trebuit să le vadă, ceea ce probabil 
este adevărat. Acum că a deschis procesul împotriva companiei, 
aceasta este îngrozită că documentele vor fi date în vileag. Aşa 
că apelează la procurorul general, care deschide un caz - pentru 
furt, presupun, şi trimite băieţii în negru să găsească 
documentele. Acum că Donovan a murit, se gândesc probabil că 
nu mai poate ascunde documentele. 


- Da, eşti pe-aproape, zise Mattie. Krull Mining se foloseşte 
de procurorul general ca să-i intimideze pe reclamanţi şi pe avo- 
caţii acestora. E destul să fluturi ameninţarea unei acţiuni 
penale şi a unei perioade de detenţie, că adversarii tăi vor 
arunca repede prosopul. Este un truc vechi de când lumea, şi dă 
roade. 


- Un alt motiv să evit litigiile, observă Samantha. 
- Chiar eşti executorul lui testamentar? întrebă Annette. 


- Nu, Jeff este. Eu sunt avocatul pentru executor şi pentru 
partajul succesoral al averii. Donovan şi-a actualizat testamentul 
acum două luni. ŞI-l ţinea mereu la curent. Originalul a fost 
mereu păstrat în seiful meu de la bancă. Le-a lăsat jumătate de 
avere lui Judy şi fiicei sale, o parte din ea într-un trust şi a 
împărţit cealaltă jumătate în trei. O treime lui Jeff; o treime mie; 
şi o treime unui grup de ONG-uri din Apalaşia, inclusiv clinicii. Eu 
şi Jeff ne vom prezenta miercuri dimineaţă în faţa instanţei ca să 
deschidem succesiunea. Se pare că prima noastră sarcină va fi 
să obţinem un inventar de la FBI. 


- Judy ştie că nu-i ea executorul testamentar? întrebă 
Annette. 


- Da, am vorbit de câteva ori de la înmormântare încoace. 
Nu o deranjează. Cu mine se înţelege bine. Cu Jeff... asta deja e 
altă poveste. 


- Ai idee cam cât de mare este averea? 


- Nu prea. Jeff are hard diskurile şi încropeşte o listă cu 
cazurile deschise, unele dintre ele urmând să mai dureze ani 
buni până la soluţionare. Hammer Valley tocmai fusese depus şi 
bănuiesc că acum ceilalţi reclamanţi îl vor prelua din zbor. Cazul 
Ryzer pare să fi murit acum. Există o învoială verbală cu 
Strayhorn Coal pentru o sumă de 1, 7 milioane de dolari în cazul 
Tate. 


- Bănuiesc că avea ceva bani la bancă, rosti Annette. 


- Da, sunt sigură. În plus, mai avea zeci de cazuri mărunte. 
Încă nu ştiu ce se va întâmpla cu ele. Am putea să preluăm noi 
câteva, dar nu multe. l-am sugerat de multe ori lui Donovan să- 
şi găsească un partener sau măcar un subaltern priceput, însă 
lui îi plăcea să lucreze pe cont propiu. Rareori îmi asculta 
sfaturile. 

- Te venera, Mattie, ştii bine, zise Annette. 

Urmă un moment de reculegere pentru răposat. Chelneriţa 
le umplu ceştile şi, când se îndepărtă, Samantha realiză că era 
aceeaşi fată care o servise şi prima oară când intrase la Brady 
Grill. Donovan tocmai o salvase din ghearele lui Romey, 
scăpând-o şi de închisoare. Mattie o aştepta la clinică pentru 
interviu. Trecuseră doar două luni, şi totuşi parcă trecuseră ani 
întregi. Acum el murise şi ele discutau despre averea lui. 

Mattie înghiţi în sec şi spuse: 

- Trebuie să ne întâlnim cu Jeff mai pe după-amiază şi să 
vorbim despre nişte probleme. Doar noi trei, departe de birouri. 

- Eu de ce sunt inclusă? întrebă Samantha. Sunt o simplă 
stagiară, aflată doar în trecere pe-aici, cum vă place vouă să 
spuneţi. 

- Bună observaţie, rosti Annette. 

Jeff vrea să fii şi tu de faţă, explică Mattie. 


26 

Jeff închirie o cameră la motelul Starlight, cu douăzeci de 
dolari pe oră, şi încercă să-l convingă pe director că nu punea la 
cale nimic imoral. Directorul se prefăcu surprins şi neştiutor, ba 
chiar păru uşor ofensat la insinuarea că în stabilimentul său de 
lux ar fi fost tolerate comportamente necuvenite. 

Jeff îi mărturisi că aştepta trei femei, toate avocate, una 
dintre ele fiind mătuşa lui de 60 de ani, şi că aveau nevoie doar 
de un loc liniştit în care să discute nişte chestiuni mai delicate. 
„Cum spuneţi dumneavoastră, i-o tăiase directorul. Doriţi 
chitanţă?” Nu. 

Într-o zi obişnuită, Mattie şi-ar fi făcut griji la gândul că 
maşina ei avea să fie văzută în parcarea unui motel, dar acum, 
la o săptămână după moartea lui Donovan, nici că-i mai păsa. 
Era prea zdruncinată ca să-şi mai bată capul cu asemenea 
mărunţişuri. Oraşul era mic - n-avea decât s-o vorbească lumea. 
Se concentra doar asupra unor chestiuni mult mai importante. 
Annette se afla pe scaunul din dreapta, Samantha pe bancheta 
din spate, şi când parcară lângă camioneta lui Jeff, realiză că 
acesta stătea în pragul uşii de la camera ocupată cândva de 
Pamela Booker. În camera alăturată fuseseră cazaţi Trevor şi 
Mandy. Vreme de patru nopţi, parcă într-o altă viaţă, ei se 
adăpostiseră la motel după ce locuiseră în maşină o lună 
întreagă. Datorită strădaniilor susţinute ale Samanthei, cât şi 
generozităţii clinicii, familia Booker fusese salvată de pe coclauri 
şi trăia acum fericită într-o rulotă închiriată la câţiva kilometri de 
oraşul Colton. Pamela lucra la fabrica de lămpi. Procesul intentat 
celor de la Top Market Solutions - primul proces din viaţa 
Samanthei - nu fusese încă finalizat, dar familia era acum în 
siguranţă. 

- Probabil că a mai venit aici, murmură Annette când îl 
văzură pe Jeff. 

- Încetează, i-o tăie Mattie. 

Cele trei avocate coborâră din maşină şi intrară în mica 
odaie. 

- Tu chiar eşti serios când vorbeşti de treaba cu spionatul, 
să înţeleg? făcu Annette, cu scepticism evident. 

Jeff se rezemă de pernele de pe patul şubred şi arătă spre 
trei scaune ieftine. 


- Bun venit la Starlight. 
- Am mai fost aici, replică Samantha. 
- Cine-a fost norocosul? 


- Nu-i treaba ta. 

Cele trei avocate se aşezară pe scaune. Pe pat erau dosare 
şi carneţele. 

- Da, zise Jeff, sunt cât se poate de serios când vine vorba 
de treaba cu spionatul. Firma lui Donovan era înţesată cu 
microfoane. Şi casa lui la fel. E1 bănuia că ei, oricine ar fi aceşti 
ei, îl ascultau şi îi urmăreau fiecare mişcare, şi e mai bine să nu 
riscăm deloc. 

- Ce a luat FBl-ul din casă? întrebă Mattie. 


- Au stat acolo două ore şi nu au găsit nimic. Au luat 
computerele, dar la momentul ăsta vor fi descoperit deja că 
hard diskurile au fost înlocuite. Nu vor găsi decât nişte mesaje 
obscene pentru oricine ar trage cu ochiul. Aşa că se vor 
întoarce, presupun. Nu contează. Nu vor găsi nimic, oricum. 

- Îţi dai seama că acţiunile tale sunt cam la limita legii, nu? 
rosti Annette. 

Jeff zâmbi, ridicând din umeri. 

- Mare scofală! Crezi că tipii de la Krull Mining stau cu mâi- 
nile în sân şi se dau de ceasul morţii ca să respecte regulile? Nu, 
în niciun caz. Acum stau de vorbă cu procurorul general, 
disperaţi să afle ce au găsit agenţii după raidurile de azi. 

- Este o anchetă penală, Jeff, ripostă Annette ofuscată. Una 
care-i vizează pe Donovan şi pe toţi cei care lucrează cu el, în 
special pe tine, dacă ai în posesie documente obţinute ilegal sau 
dacă ai acces la ele. Indivizii ăştia nu vor dispărea doar pentru 
că i-ai fraierit tu cu hard diskurile. 

- Nu am documentele, spuse el, însă nimeni din încăpere 
nu-l crezu. 

Mattie făcu un semn a lehamite şi zise: 

- Gata, terminaţi. Miercuri trebuie să mergem la tribunal ca 
să autentificăm averea lui Donovan şi m-am gândit că ar fi bine 
să discutăm despre asta. 

- În regulă, dar sunt probleme mai presante. Sunt convins 
că fratele meu a fost omorât. Prăbuşirea avionului n-a fost un 


simplu accident. Aparatul este în siguranţă şi am angajat doi 
experţi care să lucreze cu poliţia statală din Kentucky. Incă nu 
au găsit nimic, însă îl examinează în continuare. Donovan şi-a 
făcut o grămadă de duşmani, dar niciunul pe măsura celor de la 
Krull Mining. Au dispărut nişte documente şi ei au bănuit că ela 
pus mâna pe ele. Documentele sunt devastatoare pentru Krull 
Mining, aşa că indivizii erau morţi de frică, aşteptând să vadă 
dacă Donovan le va intenta proces. El a făcut asta, i-a speriat de 
moarte, însă nu a dezvăluit nimic din documente. Acum a murit, 
iar ei îşi închipuie că va fi mai greu ca acestea să fie scoase la 
iveală. S-ar putea ca eu să fiu următoarea ţintă. Ştiu că mă 
urmăresc, probabil că m-au pus şi sub ascultare. li folosesc pe 
cei de la FBI ca să le facă treburile murdare. Au început să 
strângă laţul, aşa că voi mai dispărea din când în când. Dacă va 
păţi cineva ceva, probabil că va fi tipul de pe urmele mele. 
Moartea fratelui meu m-a enervat la culme şi n-o să stau mult 
pe gânduri înainte să apăs trăgaciul. 
- Ei, haide, Jeff, rosti Mattie. 


- Vorbesc serios, Mattie. Dacă nu s-au sfiit să elimine un tip 
important ca Donovan, atunci nu vor ezita să mă scoată din joc 
şi pe mine, mai ales dacă ei cred că am documentele. 

Samantha întredeschisese fereastra, căutând zadarnic să 
împrospăteze aerul dinăuntru. Tencuiala de pe tavan era 
îngălbenită de nicotină. Mocheta verde avea pete vechi pe ea. 
Nu-şi amintea ca încăperea să fi arătat atât de deprimant când 
acolo locuiau cei din familia Booker. Acum însă, îi venea s-o rupă 
la fugă. Într-un final, izbuc ni: 

- Pauză. lertaţi-mă, dar nu pricep ce caut eu aici. Sunt o 
simplă stagiară, aflată doar în trecere, şi chiar nu vreau să aud 
chestiile astea, bine? Poate cineva să îmi explice ce caut aici? 

Annette îşi dădu ochii peste cap, exasperată. Mattie se 
aşeză cu mâinile în sân. Jeff răspunse: 

- Eşti aici pentru că te-am invitat eu. Donovan te admira şi 
îţi împărtăşea tot felul de lucruri, între patru ochi. 


- Serios? Eu n-am ştiut. 
- Faci parte din echipă, Samantha, zise Jeff. 


- Ce echipă? Eu n-am cerut una ca asta. 
Işi masă tâmplele de parcă ar fi avut o migrenă. După 


câteva momente de tăcere, Mattie rosti: 


- Trebuie să vorbim despre averea lui. 

Jeff se întinse după un vraf de hârtii, luă câteva şi le 
împărţi. 

- Asta este o listă aproximativă cu cazurile la care lucra. 

Când îşi aruncă privirea pe informaţii ce nu ar fi fost 
divulgate niciodată în mod voluntar de un cabinet de avocatură, 
indiferent cât de mare sau mic, Samantha se simţi ca un pervers 
care urmăreşte cum se dezbracă cineva. În partea de sus a 
primei pagini, sub titlul „De mare importanţă”, erau patru cazuri 
- litigiul Hammer Valley, cazul Ryzer (împotriva celor de la 
Lonerock Coal şi a avocaţilor lor) şi verdictul din cazul Tate. Cel 
de-al patrulea era cazul uciderii din culpă a lui Gretchen Bane, în 
care inculpată era compania Eastpoint Mining, şi a cărui 
rejudecare era programată pentru mai, anul următor. 

- Donovan a bătut palma şi s-a învoit în cazul Tate, dar nu 
am găsit nimic în scris, spuse Jeff, dând o pagină. Celelalte trei 
vor mai dura ani buni până să se soluţioneze. 

- Poţi să-ţi iei adio de la cazul Ryzer, dacă nu se implică alţi 
avocaţi, zise Samantha. Fondul de litigii a retras finanţarea. Vom 
încerca să obţinem ajutorul social (actual şi retroactiv), dar 
acuzaţiile de fraudă şi conspirație au intrat într-o fundătură. 

- De ce nu preiei tu cazul? întrebă Jeff. Doar cunoşti faptele. 

Samantha fu şocată de sugestie, ba chiar pufni în râs. 

- Glumeşti? Vorbim de un caz federal şi multistatal 
complicat, cu acuzaţii de înşelăciune, bazat pe o teorie cenua 
fost încă dovedită. Eu nu am câştigat încă niciun proces şi 
litigiile mă sperie la culme. 

În timp ce răsfoia paginile, Mattie interveni: 

- O să preluăm noi o parte din ele, Jeff, dar nu pe toate. Am 
numărat paisprezece cazuri de silicoză. Trei omoruri din culpă. O 
duzină de reclamaţii pentru încălcarea normelor de protecţie a 
mediului. Nu ştiu cum putea să se împartă în atâtea locuri. 

- Bine, spuse Jeff, uite o întrebare de la cineva care nu-i 
avocat. Nu am putea angaja pe cineva să vină şi să 
administreze firma, să se ocupe de cazurile mai mărunte şi să 
ajute şi la cele mai mari? Nu ştiu. Întreb şi eu. 

Annette clătină din cap. 


- Clienţii nu vor accepta să rămână, deoarece noul avocat 
va fi un străin. Şi poţi fi sigur că restul avocaţilor din oraş dau 
târcoale ca hultanii. Poţi să-ţi iei adio de la cazurile solide de pe 
lista asta într-o lună. 

- Şi noi o să ne alegem cu pleava, completă Mattie. 


- Nu există nicio modalitate de a ţine deschis cabinetul, Jeff, 
zise Annette, deoarece nu are cine să-l conducă. Noi vom prelua 
cât vom putea de mult. Litigiul Hammer Valley are deja o 
grămadă de avocaţi care să se ocupe de el. Poţi să uiţi de Ryzer. 
În cazul Bane, Donovan lucra cu un partener din Virginia de 
Vest, deci va primi şi el o parte din onorariu dacă se 
soluţionează favorabil, dar nu va fi cine ştie ce. Nu ştiu nimic 
despre celelalte cazuri de omor din culpă, însă mi se pare că 
este destul de greu de stabilit responsabilitatea directă. 

- Aşa este, îi întări Mattie spusele. Le vom studia 
îndeaproape în următoarele zile. Cel mai important este 
verdictul din cazul Tate, dar banii n-au intrat în cont nici acolo. 

- Să ştiţi că eu pot ieşi afară, zise Samantha. 

- N-ai de ce, replică Mattie. Autentificarea unui testament 
pentru stabilirea averii nu este o chestiune confidențială, 
Samantha. Dosarul de la tribunal va fi un document public, şi 
oricine poate merge la registratură ca să-l consulte. Oricum, în 
Brady nu există secrete. Ar fi trebuit să realizezi deja asta. 

Jeff le dădu alte hârtii şi zise: 

- Împreună cu secretara am verificat conturile astea în 
week-end. Onorariul din cazul Tate este de aproape 700 000... 

- Minus impozitul pe venit, observă Mattie. 

- Fireşte. Oricum, aşa cum spuneam, a fost doar o învoială 
verbală. Presupun că avocaţii companiei Strayhorn pot da 
îndărăt acum, nu, Mattie? 

- O, da, şi n-ar trebui să te mire dacă o vor face. Acum că 
Donovan a dispărut din peisaj, îşi pot schimba foarte uşor 
strategia ca să ne lase cu ochii în soare. 

Samantha clătina din cap. 

- Staţi aşa! Dacă au acceptat să cadă la învoială, cum mai 
pot să se răzgândească? 

- Nu există nimic în scris, îi explică Mattie. Noi cel puţin nu 


am găsit încă nimic. În mod normal, într-un asemenea caz, cele 
două părţi semnează un acord scurt de soluţionare pe cale 
amiabilă care trebuie apoi aprobat de instanţă. 


- Din ce mi-a spus secretara, rosti Jeff, există o schiţă de 
acord în computer, dar nu a fost semnat. 


- Deci, am rămas cu ochii în soare, remarcă Samantha, 
lăsând să-i scape pluralul fără să vrea. 


- Nu neapărat, replică Mattie. Dacă nu respectă acordul, 
cazul va ajunge la apel, iar Donovan nu-şi făcea griji din cauza 
asta. Procesul a fost simplu, fără vreo eroare judiciară care să 
impună revocarea deciziei, cel puţin în opinia lui. În vreo 
optsprezece luni verdictul ar trebui confirmat la apel. Dacă 
totuşi Curtea Supremă revocă decizia, cazul va fi rejudecat. 


- De către cine? întrebă Samantha. 


- Hai să ne punem problema asta când şi dacă se va ajunge 
acolo. 


- Ce altceva mai este? rosti Annette. 
Jeff îşi consulta notele scrise de mână. 


- În primul rând, Donovan avea o poliţă de asigurare de 
viaţă de vreo jumătate de milion de dolari. Judy este beneficiara 
şi, conform contabilului, banii respectivi nu vor fi incluşi în 
avere. Deci, ea e aranjată. Frate-meu avea 40 000 într-un cont 
bancar personal, 100 000 în contul curent al firmei, 300 000 
într-un fond bazat pe acţiuni şi mai avea un fond pentru 
cheltuieli cu litigii cu 200 000 în el. Celelalte active sunt avionul 
Cessna, care acum nu mai face doi bani, evident, dar care a fost 
asigurat pentru 60 000. Casa şi terenul sunt estimate de stat la 
140 000 şi dorinţa lui era să fie vândute. Clădirea firmei este 
estimată de autorităţile locale la 190 000 şi urmează să-mi 
rămână mie prin testament. Casa are o mică ipotecă pe ea; 
clădirea firmei nu. Pe lângă acestea mai există bunurile 
personale - jeepul, camioneta, mobila de la firmă etc. 


- Şi ferma familei? întrebă Annette. 


- Ferma nu. Muntele Gray îi aparţine încă tatălui nostru şi 
noi nu am mai vorbit cu el de-un car de ani. Nu trebuie să vă 
mai amintesc că nici nu a venit la înmormântarea fiului său, 
săptămâna trecută. Oricum, terenul nu mai valorează mare 
lucru. Presupun că îl voi moşteni eu într-o zi, dar nu-mi număr 


banii acum. 


- Chiar nu cred că ar trebui să particip la această 
conversaţie, interveni Samantha. Este personală şi acum eu ştiu 
mai multe decât soţia lui. 

Jeff ridică din umeri şi zise: 

- Ei, haide, Samantha... 

Ea apucă clanţa şi spuse: 

- N-aveţi decât să discutaţi cât vreţi, oameni buni. Mie mi-a 
ajuns. Mă duc pe jos acasă. 

Inainte să-i poată da replica, ieşi din cameră şi străbătu în 
grabă parcarea. Motelul se afla la marginea oraşului, nu departe 
de închisoarea unde o dusese Romey cu numai două luni în 
urmă. Avea nevoie de aerul rece şi de plimbare, şi voia să plece 
cât mai departe de fraţii Gray şi de problemele lor. ÎI 
compătimea pe Jeff pentru pierderea fratelui său, şi simţea un 
gol în suflet, însă era şi îngrozită de nesăbuinţa lui. Subtilizarea 
hard diskurilor avea să-i atragă şi mai multe necazuri din partea 
FBl-ului. Jeff era destul de tupeist încât să creadă că îi poate 
duce de nas pe agenţii federali şi să dispară când voia, dar ea se 
îndoia serios. 

Trecu pe lângă nişte case de pe strada principală şi zâmbi 
când văzu scenele dinăuntru. Majoritatea familiilor stăteau la 
masă sau făceau curat după ce mâncaseră. Televizoarele erau 
pornite; copiii stăteau la mese. Trecu pe lângă biroul lui 
Donovan şi i se puse un nod în gât. Murise de o săptămână şi 
deja îi simţea lipsa amarnic. Dacă ar fi fost singur, nu se îndoia 
absolut deloc că s-ar fi implicat într-o relaţie amoroasă şi fizică 
la scurt timp după sosirea în Brady. Doi avocaţi tineri şi singuri 
într-un orăşel de provincie, bucurându-se unul de compania 
celuilalt, flirtând fără teamă; ar fi fost inevitabil. Îşi aminti de 
avertismentele lui Annette cu privire la Donovan şi la faptul ca-i 
plăceau femeile, şi se întrebă din nou dacă ea îi spusese 
adevărul sau doar îşi protejase propriile interese? Oare voia să-l 
ţină pe Donovan doar pentru ea? Jeff era convins că fusese 
omorât; tatăl ei nu. Dar cât mai conta asta când Samantha nu-şi 
putea scoate din minte evidenţa - şi anume că el plecase dintre 
ei pentru totdeauna? 

Se întoarse până la Brady Grill, unde îşi comandă o salată şi 
o cafea, ca să mai treacă timpul. Nu voia să revină încă la birou, 


nici nu voia să se ducă în apartament. După două luni de stat în 
Brady, începuse să o ajungă plictiseala. li plăcea munca şi 
dramatismul zilnic de la clinică, însă lipsa oricărei vieţi de 
noapte devenea sâcâitoare. Mâncă repede şi-i plăti nota lui 
Sarge, patronul bătrân şi ursuz al cafenelei, îi ură noapte bună şi 
vise plăcute, apoi plecă. Era 7.30, mult prea devreme ca să se 
ducă la culcare, aşa că îşi continuă plimbarea ca să-şi mai 
dezmorţească picioarele. Bătuse toate străzile din Brady şi ştia 
că erau toate sigure. Putea s-o mai mârâie vreun câine sau să o 
fluiere un adolescent, însă metropola o călise din plin. 

Pe o stradă întunecată din spatele liceului auzi paşi apăsaţi 
în urma ei, zgomote puternice făcute de cineva care nu încerca 
să o urmărească discret. Dădu colţul şi auzi paşii făcând la fel. O 
apucă pe o stradă cu case, aproape toate cu becurile aprinse pe 
verandă. Paşii o urmară în continuare. La o intersecţie, într-un 
loc în care ar fi putut să strige, ştiind că o va auzi lumea, se opri 
şi se răsuci. Bărbatul continuă să meargă până ajunse la nici doi 
metri de ea. 

- Vrei ceva? întrebă ea, gata să lovească şi să ţipe la 
nevoie. 

- Nu, am ieşit şi eu la o plimbare, ca dumneata. 

Era un bărbat alb, de 40 de ani, cu barbă stufoasă, înalt 
cam de 1,90 metri, cu părul des ieşindu-i pe sub o şapcă fără 
însemne, îmbrăcat cu o haină groasă şi cu mâinile în buzunare. 

- Vezi să nu! Mă urmăreşti. Spune ce vrei până nu încep să 
tip. 

- Te-ai implicat prea mult, domnişoară Kofer, rosti el. 

Avea accentul tărăgănat al muntenilor: era localnic, 
categoric. Dar îi ştia numele! 

- Îmi ştii numele. Pe tine cum te cheamă? 

- Poţi să-mi spui cum vrei. Fred, de exemplu. 

- Nu, îmi place mai mult Gorilă. Fred nu se potriveşte. Mai 
bine Gorilă. 

- Cum vrei. Mă bucur că ţi se pare amuzantă situaţia. 

- Ce te roade, Gorilă? 

EI îi spuse pe un ton imperturbabil: 

- Te-ai înhăitat cu cine nu trebuie şi joci un joc ale cărui 
reguli nu le cunoşti. Trebuie să-ţi vezi de treaba dumitale de la 


clinică, unde te poţi ocupa de oamenii sărmani fără să intri în 
bucluc. Sau şi mai bine atât pentru dumneata, cât şi pentru 
restul lumii ar fi să-ţi împachetezi catrafusele şi să te întorci la 
New York. 

- Mă ameninţi, Gorilă? 

Evident că da! Amenințarea nu lăsa loc de interpretări. 

- la-o cum doreşti, domnişoară Kofer. 


- Mă întreb pentru cine lucrezi. Krull Mining, Lonerock Coal, 
Strayhorn Coal, Eastpoint Mining - sunt atâţia tâlhari în simbria 
cărora ai putea fi... Şi să nu-i uităm pe bandiții de la Casper 
Slate. Cine îţi virează salariul, Gorilă? 

- Sunt plătit în bani gheaţă, rosti el, făcând un pas spre ea. 

- Ea ridică ambele mâini şi zise:Dacă mai faci un pas, 
Gorilă, o să ţip atât de tare, încât jumătate din Brady va veni să 
vadă ce se întâmplă. 

Un grup de adolescenţi se apropie zgomotos de ei, iar 
Gorilă îşi pierdu repede interesul. Îi şopti foarte încet: 

- Te vom urmări. 


- Şi eu pe voi, ripostă ea, fără să aibă habar ce voia să 
spună cu asta. 

Răsuflă uşurată şi-şi dădu seama că avea gura complet 
uscată. Inima îi bătea cu putere şi simţea nevoia să se aşeze. 
Gorilă dispăru când adolescenţii trecură pe lângă ei, fără să o 
privească sau să îi vorbească. Samantha porni grăbită spre 
apartament. 

Când ajunse la un cvartal de acesta, un alt bărbat se 
materializă din întuneric şi o opri pe trotuar. 


- Trebuie să vorbim, rosti Jeff. 


- Mda, se pare că-i noaptea mea norocoasă, mormăi ea, 
îndepărtându-se de apartament. 

Îi povesti despre întâlnirea cu Gorilă, uitându-se în 
continuare după semne care să îi trădeze prezenţa. Însă în 
umbre nu se distingea nimic. Jeff o ascultă, dând din cap de 
parcă l-ar fi cunoscut personal pe individ. Îi zise: 

- Uite care-i treaba. FBl-ul ne-a făcut o vizită aici azi, dar a 
mai întreprins raiduri şi la birourile celorlalte trei cabinete de 
avocatură care s-au angajat să dea în judecată Krull Mining în 
cazul Hammer Valley. Tipii ăştia sunt prieteni de-ai lui Donovan - 


au participat cu toţii la înmormântarea lui, săptămâna trecută. 
Două cabinete sunt din Charleston, unul din Louisville. Avocaţi 
specializaţi în obţinerea de prejudicii după deversări de 
substanţe toxice, care îşi unesc eforturile şi resursele ca să se 
lupte cu băieţii răi. Ei bine, raidurile de azi înseamnă, printre 
alte lucruri, că FBl-ul şi probabil Krull Mining, de asemenea, ştiu 
acum adevărul, şi adevărul este că Donovan nu le dăduse şi 
celorlalţi avocaţi documentele furate. Nu încă. Nu ăsta era 
planul. Donovan era foarte atent cu documentele şi nu voia să-i 
incrimineze pe ceilalţi avocaţi, aşa că doar le-a descris ce se afla 
în ele. Strategia lor era să intenteze procesul, să-i aducă pe cei 
de la Krull Mining în instanţă, să lase compania şi avocaţii 
acesteia să mintă sub jurământ, după care să scoată la iveală 
documentele, spre deliciul judecătorului şi-al juriului. Conform 
opiniei generale a avocaţilor, documentele valorează cel puţin o 
jumătate de miliard de dolari în daune punitive. Cel mai probabil 
ele vor duce şi la declanşarea unor anchete penale, puneri sub 
acuzare şi aşa mai departe. 
- Deci, FBl-ul se va întoarce să te caute. 


- Cred că da. Ei cred că Donovan avea documentele, acum 
ştiu că acestea nu se aflau în posesia celorlalţi avocaţi, deci 
unde sunt? 


- Chiar... unde sunt? 

- Pe-aproape. 

- Tu le ai? 

- Da. 

Merseră o vreme în tăcere. Jeff salută un bătrân zgribulit 
sub o pătură pe o prispă. După câţiva paşi, ea întrebă: 

- Cum a pus mâna pe documente? 

- Chiar vrei să ştii? 

- Nu sunt sigură. Dar nu cred că-i o infracţiune dacă doar 
ştiu, nu? 

- Tu eşti avocata. 

Dădură colţul pe o stradă mai întunecată. Jeff tuşi, îşi drese 
glasul şi începu: 


- Mai întâi, Donovan a angajat un hacker, un israelian care 
bate lumea în lung şi-n lat, oferindu-şi serviciile pentru bani 


frumoşi. Krull îşi trecuse în format digital o parte din chestiunile 
interne, iar hackerul a reuşit să le spargă sistemul fără prea 
mare efort. A găsit nişte materiale foarte interesante despre 
mina şi halda de steril de pe Muntele Peck, suficient cât să-l ţină 
în priză pe Donovan. Totuşi, era evident că Krull nu-şi 
informatizase decât parţial sistemul de stocare a datelor. 
Hackerul a mers cât a putut de departe, apoi s-a retras, 
acoperindu-şi urmele, şi a dispărut. 15 000 de dolari pentru o 
treabă de-o săptămână. Nu-i rău, cred. Insă este riscant, deoa- 
rece acum trei luni a fost prins şi închis într-un penitenciar din 
Vancouver. În orice caz, Donovan a decis să scotocească prin 
sediul Krull de lângă Harlan, Kentucky. E un orăşel mic de 
provincie, o alegere stranie pentru centrul unei firme atât de 
mari, dar nu-i ceva atât de neobişnuit în bazinul carbonifer. 
Donovan l-a vizitat de câteva ori, de fiecare dată deghizat altfel; 
îi plăcea la nebunie să lucreze sub acoperire şi se credea un 
adevărat geniu al spionajului. Chiar se pricepea la asta. A ales 
un weekend cu o sărbătoare, Ziua Eroilor de anul trecut, şi a 
intrat acolo vineri după-amiază, îmbrăcat ca un muncitor de la o 
firmă de telefonie. A închiriat o dubă albă, fără însemne, şi a 
lăsat-o printre celelalte maşini din parcare. Ba chiar a pus 
plăcuţe false de înmatriculare la dubă. După ce a intrat 
înăuntru, s-a ascuns într-un pod şi a aşteptat până la terminarea 
programului. În afara clădirii erau gardieni înarmaţi şi camere de 
supraveghere, înăuntru mai puţin. Eu şi Vic aşteptam în 
apropiere, amândoi înarmaţi şi cu un plan de urgenţă în caz că 
lucrurile luau o turnură nedorită. Timp de trei zile, Donovan a 
stat acolo, iar noi l-am aşteptat afară, ascunzându-ne în pădure 
şi apărându-ne de căpuşe şi țânțari. A fost oribil. Foloseam 
aparate de emisie-recepţie de înaltă frecvenţă ca să păstrăm 
legătura şi să nu adormim. Donovan a găsit bucătăria, a mâncat 
toată mâncarea şi a dormit pe o canapea de la recepţie. Eu şi 
Vic dormeam în maşini. Donovan a dat şi peste arhive, o 
mulţime de documente incriminatoare în care era prezentată în 
detaliu muşamalizarea problemelor de la mina de pe Muntele 
Peck. A copiat mii de documente şi a pus originalele la loc în 
dosare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. In acea luni, de Ziua 
Eroilor, au venit nişte oameni să facă curat şi au fost cât pe ce 
să-l prindă. l-am văzut la timp, l-am sunat pe Donovan, şi de- 
abia a reuşit să se ascundă în pod înainte ca oamenii de serviciu 


să intre în clădire. A rămas trei ore acolo, în căldura sufocantă. 
- Cum a scos documentele de-acolo? 


- În saci de gunoi. A pus şapte saci într-un container din 
spatele clădirii de birouri. Ştiam deja că maşina salubrităţii 
venea marţi dimineaţă. Eu şi Vic am urmărit-o până la groapa de 
gunoi. Donovan a ieşit din clădire, şi-a schimbat costumul şi s-a 
dus la groapă, legitimându-se drept agent FBI. Oamenilor care 
lucrează acolo nu le pasă de unde vine gunoiul sau ce se 
întâmplă cu el şi, după ce „agentul” Donovan s-a răstit puţin la 
ei, s-au lăsat păgubaşi. Am încărcat sacii de gunoi în duba 
închiriată şi am făcut cale întoarsă spre Brady. Am lucrat trei 
zile non-stop ca să sortăm, aranjăm şi indexăm documentele, 
apoi le-am ascuns într-un mic depozit aflat nu departe de casa 
lui Vic, în Beckley. După o vreme am început să le mutăm dintr- 
un loc în altul. 

- Şi cei de la Krull Mining nu şi-au dat seama că le-a 
vandalizat cineva birourile? 

- Nu a fost o treabă atât de „curată”. Donovan a trebuit să 
spargă nişte lacăte şi să forţeze nişte fişete; în plus, a păstrat o 
parte din documentele originale. A lăsat urme. La exterior erau 
camere de supraveghere peste tot, şi suntem convinşi că au 
înregistrat imagini cu el. Însă nu l-ar fi recunoscut nimeni 
datorită deghizării. Oricum, Donovan şi Vic considerau că este 
important ca Krull să ştie că a trecut cineva pe-acolo. Ne-am 
întors mai târziu la faţa locului, în acea marţi după-amiază, şi 
am urmărit totul de la distanţă. Maşinile de poliţie roiau, iar 
lumea era extrem de agitată. 

- E o poveste nemaipomenită, dar mi se pare de o 
nesăbuinţă colosală. 


- Bineînţeles, ai dreptate. Însă ăsta era frate-meu. Se ghida 
mereu după dictonul preferat: dacă băieţii răi lucrează murdar... 


- Ştiu, ştiu. Mi-a tot repetat-o. Ce are pe hard diskurile 
computerului? 


- Nimic incriminator. Nu era prost. 
- Şi atunci de ce le-ai luat? 


- Pentru că aşa mi-a zis el. Mi-a dat instrucţiuni clare în caz 
că păţea ceva. Fusese un caz în Mississippi acum câţiva ani, 
când FBl-ul făcuse o razie într-un cabinet de avocatură şi 


confiscase toate computerele. Donovan trăia cu frica asta, aşa 
că mi-a dat dispoziţii din timp. 

- Şi ce trebuie să faci cu documentele companiei Krull? 

- Să le dau celorlalţi avocaţi înainte ca FBl-ul să le 
găsească. 

- Şi pot fi găsite? 

- Puțin probabil. Se apropiau de tribunal de pe o străduţă 
lăturalnică. Jeff scoase un obiect dintr-un buzunar şi i-l dădu. 


Este un telefon mobil cu cartelă reîncărcabilă, îi explică el. E 
pentru tine. 


- Ea îl privi nedumerită.Am deja un telefon. 

- Da, dar telefonul tău nu este sigur. Ăsta este. 

Ea tot nu întinse mâna să-l ia. 

- De ce aş avea nevoie de aşa ceva? 

- Ca să vorbeşti doar cu mine şi cu Vic. 

Ea se trase un pas în spate şi clătină din cap. 

- Nu pot să cred, Jeff. Dacă iau telefonul, o să intru şi eu în 
mica voastră conspirație. De ce eu? 

- Pentru că avem încredere în tine. 

- Nici nu mă cunoaşteţi bine. Sunt aici de numai două luni. 


- Exact. Nu ştii pe nimeni şi nimic. Nu ai fost coruptă încă. 
Nu vorbeşti pentru că nu ai cu cine. Eşti a naibii de isteaţă, o 
prezenţă foarte agreabilă şi mai eşti şi frumoasă foc. 

- Minunat! Exact ce voiam să aud. O să arăt nemaipomenit 
într-un combinezon portocaliu de deţinut, cu lanţuri la glezne. 

- Într-adevăr. Bine, tu ai arăta nemaipomenit în orice... sau 
cu nimic pe tine. 

- Încerci să mă agăţi? 

- Poate. 


- Bine, răspunsul este nu acum. Jeff, eu mă gândesc cât se 
poate de serios să-mi fac bagajele, să mă urc în maşina mea 
închiriată, să las o dâră de praf în urmă, cum vă place vouă să 
ziceţi pe-aici, şi să nu mă mai opresc până la New York, unde 
mi-e locul. Nu-mi place ce se întâmplă în jurul meu şi nu am 
cerut eu să fiu amestecată în tărăşenia asta. 


- Nu poţi pleca. Ştii prea multe. 


- După 24 de ore de stat în Manhattan o să uit totul, crede- 
mă. 

Sarge trânti uşa cafenelei şi plecă greoi spre casă. Nu mai 
era nicio mişcare pe strada principală. Jeff o apucă delicat de 
braţ şi o conduse pe trotuar până la un loc întunecos de sub 
nişte copaci de lângă un monument ridicat în cinstea eroilor din 
comitatul Noland căzuţi în război. Îi arătă spre ceva din 
depărtare, mult în spatele tribunalului, la două străzi mai încolo. 
Îi zise aproape în şoaptă: 

- Vezi autocamioneta aia Ford parcată lângă Volkswagenul 
acela vechi? 

- Nu ştiu să fac diferenţa între un Ford şi un Dodge. Cine-i 
în ea? 

- Sunt doi indivizi, probabil noul tău amic Gorilă şi un 
dobitoc căruia îi spun Jimmy. 

- Jimmy? 

- De la Jimmy Carter. Ştii tu: dinţi mari, zâmbet larg, păr 
nisipiu. 

- Am înţeles. Foarte original. Şi de ce stau Gorilă şi Jimmy 
într-o camionetă parcată la ora 8.30 seara? 

- Vorbesc despre noi. 

- Vreau să mă întorc la New York, unde sunt în siguranţă. 

- Nu pot spune că nu te înţeleg. Uite ce-i, eu o să dispar 
câteva zile. Te rog să iei telefonul ca să am şi eu cu cine să 
vorbesc. 

Îi strecură telefonul mobil în mână, şi, după câteva clipe de 
ezitare, ea îl acceptă. 


27 

Marţi dimineaţă, Samantha părăsi Brady, îndreptându-se 
spre Madison, Virginia de Vest, o călătorie de o oră şi jumătate 
care ar fi putut dura de două ori mai mult dacă drumurile ar fi 
fost aglomerate cu camione de transport şi cu autobuze şcolare. 
Un vânt puternic împrăştia puţinele frunze rămase încă în 
copaci. Culoarea dispăruse, iar crestele şi văile căpătaseră o 
nuanţa maronie deprimantă şi monotonă ce nu avea să se mai 
schimbe până la primăvară. Pentru a doua zi se anunţa o 
ninsoare uşoară, prima din acel sfârşit de an. Se uită din reflex 
în oglinda retrovizoare şi râse de câteva ori în sinea ei de 
paranoia care o cuprinsese. De ce şi-ar fi pierdut cineva vremea 
urmărind-o prin munţii din Apalaşia? Era o simplă angajată 
temporară, o stagiară neplătită căreia i se făcea tot mai dor de 
casă cu fiecare zi ce trecea. Plănuia să-şi petreacă la New York 
Crăciunul, să afle ce se mai întâmplase cu prietenii ei şi cum 
mai arăta metropola, şi deja se întreba dacă avea să mai 
îndrăznească să revină în Apalaşia. 

Noul său telefon mobil era pe scaunul din dreapta, iar ea se 
uita la el, întrebându-se ce-o fi făcând Jeff. Vreme de-o oră se 
gândi să-l sune măcar ca să se asigure că mergea, dar ştia în 
sinea ei că asta nu era o problemă. Când trebuia să folosească 
blestemăţia aia, mai exact? Şi în ce scop? 

Pe şoseaua principală de la sud de oraş găsi locul de 
întâlnire - Biserica Misionară Baptistă Cedar Grove. Le explicase 
clienţilor săi că trebuia să discute cu ei în particular, dar nu la 
benzinăria unde Buddy îşi bea cafeaua de dimineaţă şi unde 
oricine se băga în conversaţie când ţi-era lumea mai dragă. Soții 
Ryzer propuseseră să se întâlnească la biserică, iar Samantha 
presupuse că nu voiau ca ea să le vadă casa. Stăteau în 
camioneta lui Buddy, în parcare, urmărind maşinile care treceau 
pe-acolo, fără să pară a avea vreo grijă. Mavis o îmbrăţişă pe 
Samantha de parcă ar fi făcut şi ea parte din familia lor şi 
merseră împreună până la sala comunităţii din spatele micii 
capele. Uşa era descuiată; nu era nimeni în încăpere. Îşi traseră 
scaune pliante de lângă o masă de joc şi vorbiră despre vreme 
şi despre planurile de Crăciun. 

Într-un final, Samantha trecu la subiect. 


- Presupun că aţi primit scrisoarea de la firma lui Donovan 
şi aţi aflat astfel tragica veste. 


Cei doi încuviinţară, trişti. Buddy murmură: 
- Un om de ispravă... 


- Ce înseamnă asta pentru noi şi pentru caz? vru să ştie 
Mavis. 


9) Asta-i motivul pentru care sunt aici. Ca să vă explic şi 
să vă răspund la întrebări. Revendicarea ajutorului social pentru 
silicoză va continua la viteză maximă. Solicitarea a fost depusă 
luna trecută şi, după cum ştiţi, acum aşteptăm rezultatele 
examinării medicale, însă mă tem că procesul cel mare a cam 
murit, cel puţin momentan. Când Donovan a depus acţiunea în 
Lexington, a facut-o pe cont propriu. De obicei, în aceste cazuri 
importante, mai ales în cele care se întind pe mai mulţi ani şi 
mănâncă o grămadă de bani, Donovan încropea o echipă de 
litigii formată din mai mulţi avocaţi şi firme. Aceştia îşi 
împărțeau sarcinile şi cheltuielile. Însă în cazul vostru, el înca 
mai încerca sa-i convingă pe caţiva dintre amicii sai avocaţi sa i 
se alăture. Trebuie să recunosc că nu a găsit doritori. Este foarte 
greu să te iei de Lonerock Coal şi de firma lor de avocatură, 
acuzându-i de comportament infracţional. 


- Ne-ai explicat deja asta, i-o tăie Buddy scurt. 

- Donovan v-a explicat. Eu eram în cameră, dar, după cum 
am zis de atunci foarte clar, nu am de gând să mă implic în 
cazul cel mare ca avocată. 

- Deci, nu mai avem niciun avocat? întrebă Mavis. 


- Exact. Din acest moment, nu mai are cine să se ocupe de 
caz, şi acesta va trebui retras. Îmi pare rău. 

Buddy avea probleme de respiraţie şi când era perfect 
liniştit, dar cea mai mică neplăcere i le agrava mult. 

- Nu-i corect, rosti el, căscând gura după aer. 

Mavis se holbă la ea nevenindu-le să creadă, apoi îşi şterse 
o lacrimă de pe obraz. 

- Nu, nu-i corect, încuviinţă Samantha. Însă nici ce-a păţit 
Donovan nu a fost corect. Avea doar 39 de ani şi făcea o treabă 
excelentă ca avocat. Moartea lui a fost o tragedie fără sens care 
i-a lăsat toţi clienţii cu buza umflată. Nu sunteţi singurii care 
caută răspunsuri. 

- Bănuiţi că a fost o mână criminală la mijloc? întrebă 
Buddy. 


- Ancheta este încă în desfăşurare, şi până acum nu există 
dovezi care să susţină această ipoteză. Sunt multe întrebări fără 
răspuns, dar nu există dovezi concrete. 

- Mie nu-mi miroase a bine, făcu el. Îi prindem pe afurisiţii 
ăia cu mâţa-n sac, ascunzând documente şi înşelând lumea, 
Donovan îi dă în judecată pentru un miliard de dolari pagube, şi 
deodată avionul său se prăbuşeşte în circumstanţe neelucidate. 

- Buddy, vezi ce zici, îl dojeni Mavis. Eşti în biserică. 

- Sunt în sala comunităţii. Biserica e colea. 

- Tot biserică-i şi aici. Ai grijă cum vorbeşti. 

Mugştruluit, Buddy ridică din umeri şi spuse: 

- Pun pariu că vor găsi ceva. 


- Îl hărţuiesc la serviciu, zise Mavis. Totul a început după ce 
am depus procesul cel mare în Lexington. Spune-i şi tu, Buddy. 
Nu ţi se pare important, Samantha? Nu vrei să ştii? 

- Lasă că mă descurc eu, replică Buddy. Încearcă doar să 
mă agaseze. M-au trecut din nou şofer de excavator, şi e puţin 
mai greu decât pe basculantă, dar nu-i mare lucru. Şi m-au pus 
să lucrez trei nopţi pe săptămână. Aveam stabilit programul 
pentru luni bune şi acum au început să mi-l dea peste cap cu 
ture diferite. Dar mă descurc. Am încă un loc de muncă bine 
plătit. La dracu’, la cum stau lucrurile acum, când nu mai există 
sindicate care să ne apere, ar putea să mă concedieze şi mâine 
fără ca eu să am ceva de spus în privinţa asta. Au desfiinţat 
sindicatul acum douăzeci de ani şi de-atunci am rămas la mâna 
lor. Eu am noroc că am încă de lucru. 

- Aşa este, zise Mavis, însă nu vei mai putea munci prea 
mult. Trebuie să urce pe treptele alea ca să ajungă în 
basculantă, şi de-abia o mai poate face. Au şi pus ochii pe el, şi 
acum aşteaptă să cedeze fizic pentru a putea spune că nu mai 
este apt şi că reprezintă un pericol pentru ceilalţi, ceea ce le-ar 
oferi un pretext ca să îl concedieze. 

- Mă pot da afară oricum. Tocmai v-am explicat. 

Mavis nu mai zise nimic, iar Buddy inhală zgomotos. 
Samantha scoase nişte hârtii din servietă şi le puse pe masă, 
apoi rosti: 

- Aceasta este o moţiune de renunțare, şi trebuie să mi-o 


semnezi. 

- Renunţare la ce? întrebă Buddy, deşi ştia răspunsul. 
Refuză să se uite la acte. 

- La procesul din instanţa federală intentat celor de la 
Lonerock Coal şi de la Casper Slate. 


- Cine o va depune? 


- Aţi cunoscut-o pe Mattie, şefa mea de la clinică. Este 
mătuşa lui Donovan şi totodată avocata care se ocupă de 
partajul succesoral al averii sale. Instanţa o va autoriza să îi 
preia afacerile. 

- Şi dacă nu vreau să semnez? 

Samantha nu luase în calcul această variantă, şi cum ştia 
foarte puţine despre procedurile federale, nu ştia sigur ce să 
răspundă, chiar dacă nu putea să tacă tocmai acum. 

- Dacă tu, reclamantul, nu insişti cu cazul, acesta va fi 
respins de curte într-un final. 


- Deci, oricum o dai, cazul e mort? făcu Buddy. 
- Da. 
- Bine, eu nu mă dau bătut. Nu semnez. 


- De ce nu preiei tu cazul? izbucni Mavis. Doar eşti avocată. 

Cei doi o fixară cu privirile, semn că întrebarea le încolţise 
de ceva vreme în minte. 

Samantha o anticipase însă. Replică: 

- Da, dar eu nu am experienţă în instanţa federală şi nu am 
drept de practică în Kentucky. 

Ei acceptară afirmaţia fără comentarii, dar şi fără să o 
înţeleagă prea bine. Avocatul tot avocat rămâne, nu? 

Mavis schimbă subiectul: 

- Şi-acum, în privinţa revendicării ajutorului social pentru 
silicoză, ai zis că vei calcula retroactiv suma care ni se cuvine. ŞI 
ai zis că dacă vom câştiga cazul, vom obţine tot, din momentul 
în care am depus prima solicitare, acum vreo nouă ani. Corect? 

- Corect, rosti Samantha, răsfoind nişte notițe. Conform 
estimărilor noastre, ar fi vorba de aproximativ 85 000 de dolari. 

- Nu-i cine ştie ce, făcu Buddy, scârbit, de parcă Samantha 
era de vină pentru suma măruntă. Răsuflă anevoios şi continuă: 
Ar trebui să plătească mult mai mult, al naibii de mult pentru ce- 


au făcut. Ar fi trebuit să renunţ la lucrul în mină încă de acum 
zece ani, când m-am îmbolnăvit, şi aş fi facut-o dacă aş fi primit 
ajutorul social. Dar nu, Doamne fereşte să se întâmple asta! Am 
fost nevoit să lucrez mai departe şi să inhalez praful ăla în 
continuare. 


- Şi astfel i s-au agravat problemele de sănătate, adăugă 
Mavis pe un ton grav. 


- Acum nu voi mai lucra decât un an, maximum doi. Şi dacă 
reuşim să îi aducem în faţa instanţei, nu-mi vor da mai mult de- 
o ceapă degerată. Nu-i corect. 

- Ai dreptate, recunoscu Samantha. Dar am mai purtat 
discuţia asta, Buddy, şi nu o singură dată. 

- De asta vreau să-i dau în judecată la tribunalul federal pe 
blestemaţii ăia. 

- Vezi cum vorbeşti, Buddy. 

- Ba o să-i blestem dacă vreau, Mavis! La naiba! 


- Eu trebuie să plec, spuse Samantha, întinzându-se după 
servietă. Mi-aş dori să te mai gândești asupra deciziei de a nu 
semna moţiunea de renunțare. 

- Nu mă dau bătut, replică Buddy, gâjâind. 

- Bine, dar eu nu mai vin aici pentru treaba asta. Ne-am 
înţeles? 

El dădu din cap. Mavis o conduse la uşă, lăsându-l pe 
Buddy în urmă pentru câteva momente. Când ajunseră la 
maşină, Mavis zise: 

- Îţi mulţumesc din tot sufletul, Samantha. Îți suntem 
recunoscători. N-am avut avocat atâţia ani şi este reconfortant 
să ne ştim apăraţi de unul. Soţul meu e pe moarte şi o ştie, aşa 
că mai are şi zile proaste, în care e cam ursuz. 

- Înţeleg. 

Samantha opri să facă plinul maşinii la benzinăria Conoco, 
sperând totodată să bea şi o ceaşcă de cafea cu ocazia asta. 
Într-o parte a clădirii erau parcate câteva autovehicule, toate cu 
plăcuţe de înmatriculare de Virginia de Vest, fără ca ea să 
recunoască vreuna dintre ele. Jeff o avertizase să fie cu mare 
băgare de seamă, să urmărească fiecare maşină şi camionetă, 
să observe fiecare plăcuţă de înmatriculare, să se uite la feţele 


oamenilor cât mai discret şi să asculte ce vorbesc aceştia fără 
să pară interesată. „Porneşte de la premisa ca eşti urmărită în 
permanenţa”, îi atrăsese el atenţia, însă ei îi venea greu să 
accepte aşa ceva. 

- Ei cred că noi avem ceva de care au disperată nevoie, îi 
zisese el. 

Acel „noi” încă o neliniştea. Nu-şi amintea să se fi alăturat 
vreunei echipe. În timp ce se holba la pompă, văzu un bărbat 
intrând în benzinărie, deşi nu observase vreun alt vehicul sosind 
în ultimele minute. 

Se întorsese Gorilă. Ea plăti cu cardul de credit la pompă şi 
ar fi putut pleca, dar avea nevoie de confirmare. Intră pe uşa din 
faţă şi-i dădu bună dimineaţa vânzătorului de la casă. Nişte 
bătrâni stăteau în balansoare lângă o sobă, fără să o bage în 
seamă. După alţi câţiva paşi ajunse în micuța cafenea, care nu 
era altceva decât o anexă ieftină, cu o duzină de mese acoperite 
cu material cadrilat. Cinci oameni mâncau, beau cafea şi 
vorbeau. 

Individul stătea la bar, uitându-se la grătarul pe care 
bucătarul prăjea şuncă. Nu îi putea vedea faţa şi nu voia să facă 
scandal, aşa că rămase câteva clipe în mijlocul cafenelei, 
nesigură. Surprinse unele priviri curioase şi hotărî să plece. Se 
întoarse în Madison şi se opri la un magazin mic de unde 
cumpără o hartă rutieră. Fordul ei închiriat avea GPS, dar nu se 
obosise să îl programeze. Avea nevoie de indicaţii cât mai 
repede. 

Peste o jumătate de oră, în timp ce conducea pe un drum 
districtual din comitatul Lawrence, Kentucky, observă că avea în 
sfârşit suficient semnal la noul telefon mobil încât să poată 
suna. Jeff răspunse după câteva secunde. li explică foarte calmă 
ce se întâmpla, iar el o făcu să repete totul pas cu pas. 

- A vrut să îl vezi, îi zise Jeff. Ce alt motiv ar fi avut să rişte 
să fie văzut? Nu este o tactică atât de ieşită din comun. Ştie că 
nu o să-l pocneşti sau mai ştiu eu ce, aşa că îţi transmite un 
mesaj nu tocmai subtil. 


- Ce mesaj? 

- Te urmărim. Putem să te găsim oricând. Te-ai înhăitat cu 
cine nu trebuie şi s-ar putea să ai de suferit. 

- Bine, am înţeles. Şi acum ce fac? 


- Nimic. Rămâi vigilentă şi vezi dacă te aşteaptă când te 
întorci în Brady. 

- Nu vreau să mă întorc în Brady. 

- Îmi pare rău să aud asta. 

- Tu unde eşti? 

- Sunt plecat câteva zile. 


- Mda, foarte ambiguu. 

Ea reveni în Brady puţin înainte de amiază şi nu observă 
nimic care să-i trezească suspiciunile. Parcă pe strada de lângă 
firmă şi reuşi să scruteze împrejurimile din spatele ochelarilor de 
soare înainte să intre în clădire. Pe de o parte, se simţea 
ridicolă; pe de alta, mai că se aştepta ca Gorilă să o pândească 
de după vreun copac. Şi ce dracu' i-ar fi putut face? Orice 
detectiv particular s-ar fi plictisit de moarte dacă s-ar fi ţinut 
după ea pas cu pas. 

Clanul Crump o suna. În mod evident, Francine îl anunţase 
pe unul dintre copiii săi că se răzgândise din nou, că voia să se 
întâlnească cu domnişoara Kofer şi să nu mai facă nicio modifi- 
care la testamentul actual. Bineînţeles, asta îi scosese din minţi 
şi acum înroşeau liniile telefonice în încercarea de a lua legătura 
cu domnişoara Kofer şi de a o pune iarăşi la punct. Nimeni de la 
clinică nu fusese contactat de Francine. Samantha acceptă fără 
niciun chef teancul de mesaje telefonice de la Barb, care o sfătui 
(fără să-i fi cerut ea asta) să-l sune doar pe unul dintre ei, poate 
pe Jonah, cel mai în vârstă, şi să-i explice că scumpa lor mamă 
nu sunase la clinică, cerându-i totodată să înceteze cu apelurile. 

Închise uşa şi îl sună pe Jonah. Omul îi răspunse amabil, 
însă îşi schimbă imediat tonul, amenințând că o va da în 
judecată şi că va cere excluderea ei din barou dacă se mai băga 
în „testamentul mamei”. Ea îi spuse că nu discutase deloc cu 
Francine în ultimele 24 de ore. Nu stabilise nicio întrevedere cu 
femeia. Nimic. Asta îl mai calmă puţin, deşi era gata să 
izbucnească din secundă în secundă. 


- Nu cumva mama dumitale vă joacă pe degete? întrebă 
ea. 

- Mama nu face de-ăstea, replică el. 

Ea îl rugă politicos să n-o mai agaseze, sa le ceară fraţilor 
săi să nu mai sune la clinică. El refuză, aşa că făcură în cele din 


urmă un compromis: dacă Francine venea la firmă pentru 
consiliere juridică, Samantha avea să o roage să-l sune pe Jonah 
şi să-l anunţe. 

După ce închise, Barb o sună. 

- Te caută de la FBI, îi spuse ea. 

Persoana de la celălalt capăt al firului se prezentă drept 
agentul Banahan, de la filiala din Roanoke, şi îi zise că îl căuta 
pe Jeff Cray. Samantha admise că îl cunoştea pe Jeff Gray, şi îl 
întrebă pe agent cum ar fi putut să-i confirme identitatea. 
Banahan spuse că putea trece pe la biroul ei într-o jumătate de 
oră; se afla prin apropiere. Ea nu dori să continue discuţia la 
telefon, aşa că acceptă să-l vadă. Peste douăzeci de minute, 
tipul era descusut la recepţie de către Barb, căreia i se părea 
destul de drăguţ şi care avea senzaţia că se pricepe la flirtat. 
Banahan nu era deloc impresionat; se aşeză la masa din sala 
mică de conferinţe, unde Samantha şi Mattie îl aşteptau cu un 
reportofon pregătit. 

După ce se prezentară şi după ce ambele avocate îi 
verificară cu mare atenţie datele de identificare, Mattie începu: 

- Jeff Gray este nepotul meu. 

- Ştim asta, rosti Banahan cu un rânjet, stârnindu-le 
imediat antipatia celor două femei. Ştiţi unde este? 

Mattie o privi pe Samantha şi replică: 

- Eu nu ştiu. Tu? 

- Nici eu. 

Nu minţea; în acel moment habar nu avea pe unde se 
ascundea Jeff. 

- Când aţi vorbit ultima oară cu el? întrebă agentul, 
uitându-se la Samantha. 

- Uite ce-i, îl întrerupse Mattie, fratele lui a murit lunea tre- 
cută; l-am îngropat miercuri, cu cinci zile înainte ca voi să-i luaţi 
la puricat biroul. Conform termenilor stipulaţi în testamentul 
său, Jeff este executorul, iar eu sunt avocata executorului. Deci, 
da, vorbesc destul de mult cu nepotul meu. Ce doriţi? 


- Avem foarte multe întrebări. 
- Aveţi un mandat de arestare pe numele lui? 
- Nu. 


- Bun, deci nu-i ca şi cum încearcă să scape de arestare. 
- Într-adevăr. Nu vrem decât să vorbim. 


- Toate conversațiile cu Jeff Gray se vor desfăşura chiar 
aici, la această masă. Aţi înţeles? Îl voi sfătui să nu declare nimic 
decât în prezenţa domnişoarei Kofer şi a mea, bine? 

- Am înţeles, doamnă Wyatt. Deci, când putem sta de vorbă 
cu el? 

Mattie se relaxă şi zise: 

- Nu ştiu unde este azi. Am încercat să-l sun mai devreme şi 
mi-a intrat direct căsuţa vocală. Samantha clătină din cap de 
parcă nu ar mai fi vorbit cu Jeff de săptămâni bune. Mattie 
continuă: Ar fi trebuit să mergem mâine la tribunal ca să 
începem procedurile de autentificare a averii, însă judecătorul a 
reprogramat şedinţa săptămâna viitoare. Aşa că nu ştiu unde se 
află în acest moment. 

- Are cumva de-a face cu acţiunile întreprinse ieri de FBI, 
când au fost confiscate dosare de la firma lui Donovan Gray? 
întrebă Samantha. 


- Nu-i clar? făcu Banahan. 

- Ba da. Pe cine mai anchetați acum că Donovan Gray a 
murit? 

- Nu vă pot da această informaţie. 

- Face cumva Jeff obiectul anchetei? întrebă Mattie. 

- În momentul de faţă, nu. 

- Nu a greşit cu nimic, rosti Mattie. 


28 

Avariile fură produse la Mina Miliard Break de lângă 
Wittsburg, Kentucky, într-un atac similar celorlalte. Trăgând 
dintr-o poziţie aflată la aproape 700 de metri pe versantul estic 
al Muntelui Trace, o creastă împădurită la 150 de metri peste 
nivelul exploatării de suprafaţă, lunetiştii spărseseră 47 de 
pneuri, fiecare cântărind 400 de kilograme şi costând 18 000 de 
dolari. Cei doi paznici de noapte, înarmaţi şi ei până în dinţi, 
declaraseră în faţa oamenilor legii că atacul durase vreo zece 
minute, căpătând uneori accente de război când puştile cu 
lunetă îşi atingeau ţinta, făcând valea să răsune şi pneurile să 
explodeze. Prima şarjă se declanşase la ora 3.05 noaptea. Toate 
utilajele erau oprite; toţi muncitorii erau în siguranţă, la casele 
lor. Un paznic sărise într-o camionetă cu gândul de a da de urma 
atacatorilor, fără să aibă habar încotro să se îndrepte, dar se 
răzgândi repede când maşina fu luată la ochi şi două cauciucuri 
îi fură sparte. Celălalt paznic fugise într-o rulotă ca să sune la 
poliţie, însă fusese silit să se culce la pământ când o rafală făcu 
ţăndări toate geamurile. Aceste evenimente erau deosebite 
deoarece puseseră în pericol în mod direct vieţile unor oameni. 
În celelalte atacuri, lunetiştii avuseseră grijă să nu rănească pe 
nimeni. Vizaseră utilajele, nu oamenii. Acum însă încălcaseră 
grav nişte legi cu care nu te jucai. Paznicii considerau că atacul 
fusese purtat cu cel puţin trei puşti, deşi le venea greu să ofere 
date precise în tot acel haos. 

Proprietarul minei, Krull Mining, făcu obişnuitele declaraţii 
dure în faţa presei. Compania oferea o recompensă 
impresionantă.  Şeriful promise demararea unei anchete 
minuţioase şi arestarea rapidă a făptaşilor, promisiuni greu de 
ţinut de vreme ce „aceşti ecoterorişti” îşi făceau de cap prin 
sudul Apalaşiei de aproape doi ani deja. 

Reportajul trecea apoi în revistă atacurile recente şi 
specula că lunetiştii folosiseră acelaşi tip de armă - cartuşe de 
51 de milimetri trase de obicei din puşca M24E, model folosit şi 
de lunetiştii militari în Irak pentru eliminarea țintelor la distanţe 
de aproximativ un kilometru. Conform opiniei unui expert, 
utilizarea unei asemenea puşti de la o asemenea distanţă, în 
toiul nopţii, cu ajutorul tehnologiei optice uşor de procurat, 
făcea aproape imposibilă depistarea lunetiştilor. 

Krull Mining declarase că deficitul de pneuri de pe piaţă ar 


fi putut duce la închiderea minei pentru câteva zile. 

Samantha citi ştirea pe laptop în timp ce-şi bea la birou 
cafeaua de vineri dimineaţă. Un gând sâcâitor nu-i dădea pace: 
dacă Jeff era implicat cu tipii ăştia, fiind poate chiar liderul lor? 
La aproape două săptămâni de la moartea fratelui său, simţea 
nevoia să transmită un mesaj, să se răzbune cumva pe Krull 
Mining. Dacă bănuiala ei se adeverea, ăsta era un motiv 
suplimentar să-şi facă bagajele. Îi trimise articolul prin e-mail lui 
Mattie, apoi se duse în biroul acesteia şi zise: 

- La modul cel mai sincer, cred că Jeff este implicat în 
treaba asta. 

La o asemenea nerozie, Mattie răspunse printr-un râs 
forţat. 


- Samantha, asta-i prima vineri din decembrie, ziua în care 
decorăm biroul, aşa cum face toată lumea din Brady. Este prima 
zi în care m-am simţit şi eu mai bine şi am reuşit să zâmbesc 
după ce a murit Donovan. Nu vreau să îmi stric ziua gândindu- 
mă la ce mai pune la cale Jeff. Ai vorbit cu el? 


- Nu. De ce aş face-o? Nu suntem împreună, cum zici tu. Nu 
trebuie să-mi dea raportul. 


- Bun. Atunci hai să uităm de Jeff o vreme şi să încercăm să 
ne lăsăm pătrunse de spiritul sărbătorilor. 

Barb deschise radioul şi colindele începură să răsune în 
firmă. Ea se ocupa de brad, o imitație jalnică din plastic pe care 
o ţineau într-o debara tot restul anului, dar care prinse viaţă 
când agăţară în ea luminiţe şi globuri. Annette puse iederă şi 
vâsc pe veranda din faţă şi prinse o coroniţă de uşă. Aduseră 
mâncare, iar prânzul se desfăşură într-o atmosferă destinsă în 
sala de conferinţe, Chester servindu-le o tocană de vită dintr-o 
oală mare. Îşi lăsară baltă munca şi ignorară clienţii. Telefonul 
sună foarte rar, de parcă şi restul comitatului ar fi fost cuprins 
de febra sărbătorilor. După prânz, Samantha se duse la tribunal, 
observând pe drum că toate magazinele şi firmele erau 
decorate. O echipă de muncitori de la municipalitate atârna 
clopoței de argint pe stâlpii de iluminat de pe străzi. Alta monta 
în parcul de lângă tribunal un brad mare, proaspăt tăiat. Se 
simţea apropierea Crăciunului şi întregul oraş intrase în febra 
pregătirilor. 

După ce se înseră, localnicii năpădiră trotuarele de pe Main 


Street, trecând de la un magazin la altul, cumpărând cidru 
fierbinte şi turtă dulce pe drum. Traficul era oprit, iar copiii 
aşteptau cu nerăbdare parada. Aceasta începu pe la ora şapte, 
când se auziră în depărtare sirenele. Oamenii se înghesuiră unii 
într-alţii de-a lungul străzii. Samantha stătea alături de Kim, 
Adam şi Annette. Şeriful era în fruntea alaiului, la volanul 
maşinii sale de patrulare proaspăt lustruită. El era urmat de 
toate celelalte maşini de poliţie. Samantha se întrebă dacă 
Romey nu izbutise cumva să se strecoare şi el în alai, dar nu îl 
zări. Fanfara liceului interpreta (destul de prost) colindul O 
Come, All Ye Faithful. Era totuşi o fanfară mică dintr-un liceu pe 
măsură. 

- Nu se prea pricep, nu? îi şopti Adam Samanthei. 

- Eu cred că se descurcă nemaipomenit, replică ea. 

Veni apoi rândul cercetaşelor, urmate de cercetaşi. După 
aceea trecu un car alegoric cu nişte veterani imobilizaţi în 
scaune cu rotile, toţi bucuroşi să fie încă în viaţă pentru un nou 
Crăciun. Vedeta era domnul Arnold Potter, de 91 de ani, 
supravieţuitor al Debarcării din Normandia din urmă cu 64 de 
ani. Omul era cel mai mare erou al comitatului rămas în viaţă. 
Shrinerii trecură şi ei pe scuterele lor, atrăgând toată atenţia 
asupra lor, ca de obicei. Carul alegoric al celor de la Rotary Club 
înfăţişă scena Naşterii Domnului, cu oi şi capre vii, toate 
purtându-se exemplar. Un car mare, tras de o furgonetă Ford 
nouă, era plin cu copiii din corul Primei Biserici Baptiste. Puştii 
erau îmbrăcaţi în robe albe şi cântau cu glăscioarele lor angelice 
O Little Town of Bethlehem, într-un unison aproape perfect. 
Primarul conducea o decapotabilă Thunderbird din 1958. 
Zâmbea şi făcea întruna cu mâna, dar nimeni nu părea să-l 
bage în seamă. Urmară apoi câteva maşini de poliţie, o maşină 
de pompieri şi un alt car alegoric cu o formaţie de bluegrass ce 
oferea o interpretare originală a colindului Jingle Bells. Membrii 
unui club de călărie trecură la trap pe nişte cai de curse, toţi în 
haine de cowboy. Roy Rogers şi Trigger ar fi fost mândri. 
Benzinăria locală tocmai achiziţionase o cisternă de aproape 40 
000 de litri şi cineva se gândise că aceasta avea să se integreze 
foarte frumos în paradă. Ca să se distreze, şoferul de culoare 
lăsase geamurile jos şi cânta nişte rap fără vreo legătură cu 
sărbătorile. 

La final apăru şi sania cu atracţia principală. Moş Crăciun le 


făcu cu mâna băieţilor şi fetiţelor, aruncându-le bomboane la 
picioare. Hăhăi printr-o portavoce, fără să spună altceva. 

După ce trecu parada, majoritatea spectatorilor se 
îndreptară către tribunal şi se adunară în parcul de lângă 
acesta. Primarul îi întâmpină şi se lungi cu discursul. Un alt cor 
de copii cântă O Holy Night. Miss comitatul Noland, o roşcată 
frumoasă, tocmai cânta Sweet Little Jesus Boy când Samantha 
simţi cum îi atinge cineva cotul drept. Era Jeff, purtând o şapcă 
şi nişte ochelari pe care nu-i mai văzuse până atunci. Se 
îndepărtă de Kim şi de Adam, se strecură prin mulţime şi se 
retrase într-un loc întunecos de lângă monumentul eroilor. Era 
acelaşi loc în care stătuseră luni seara, uitându-se de departe la 
Gorilă şi Jimmy. 

- Eşti liberă mâine? întrebă el, aproape şoptit. 

- E sâmbătă; normal că nu am nimic de făcut. 


- Hai să mergem în drumeţie. 

Ea ezită, urmărind cum primarul apăsa un buton, aprinzând 
luminile de pe bradul oficial. 

- Unde? 

El îi strecură o bucată de hârtie în mână şi-i zise: 

- Ai acolo indicaţiile. Ne vedem dimineaţă. 

O sărută pe obraz şi se făcu nevăzut. 

Ea conduse până în oraşul Knox, din comitatul Curry, oprind 
în parcarea bibliotecii, puţin mai încolo de Main Street. Nu ştia 
dacă fusese urmărită. Porni nonşalantă pe stradă şi după trei 
cvartale intră în cafeneaua Knox Market. Întrebă unde este 
toaleta şi fu îndrumată spre partea din spate. Găsi o uşă care 
dădea spre o alee care dădea în Fifth Street. Conform 
indicaţiilor, se îndepărtă de centru două cvartale şi văzu râul. 
Când se apropia de Larry s Trout Dock, aflat sub pod, Jeff apăru 
din magazinul de pescuit şi-i arătă o barcă de pescuit din 
aluminiu de aproape şapte metri. 

Urcară amândoi în barcă fără să scoată o vorbă; Samantha 
se ghemui în partea din faţă, iar Jeff se duse în spate, unde 
porni motorul exterior. După ce se îndepărtară de docuri, el 
încetini. Se aflau în mijlocul râului Curry, şi oraşul dispărea cu 
repeziciune în urma lor. Trecură pe sub un alt pod, ieşind parcă 
din civilizaţie. Kilometri întregi, dacă aşa se măsura distanţa pe 
un râu cu meandre (Samantha habar nu avea), plutiră pe apa 


întunecată şi calmă. Curry era un râu îngust şi adânc, fără pietre 
sau praguri. Şerpuia printre munţi, ferit de lumina soarelui de 
stânci înalte ce aproape că se atingeau deasupra apei. Trecură 
pe lângă o barcă în care un pescar îşi privea concentrat undiţa, 
fără să le dea atenţie, apoi pe lângă o mică aşezare de lângă un 
banc de nisip, o adunătură de pontoane şi ambarcaţiuni. 
„Şobolani de râu”, avea să îi numească Jeff mai târziu. 
Continuară să se afunde în canion, şi după fiecare meandru râul 
se îngusta şi se întuneca tot mai mult. 

Zgomotul puternic al motorului nu le îngăduia să 
converseze, nu că ar fi avut prea multe să-şi spună. Era evident 
că o ducea într-un loc în care nu mai fusese niciodată, dar ea nu 
se temea, nu simţea nici cea mai mică ezitare. În ciuda tuturor 
complicaţiilor, a mâniei, a instabilității sale emoţionale şi a 
nesăbuinţei lui, ea avea încredere în el. Mai bine zis avea 
încredere în el cât să îl însoţească în drumeţie sau în orice 
plănuise pentru acea zi. 

jeff luă mâna de pe acceleraţie şi barca lunecă spre 
dreapta. Un indicator vechi anunţa „Tăiere de cot” şi o rampă de 
beton le apăru în faţă. Jeff răsuci barca şi aceasta se propti într- 
un banc de nisip. 

- Coboară aici, îi spuse el, iar ea se conformă. El legă barca 
de un grilaj metalic din apropierea rampei şi se întinse puţin ca 
să-şi dezmorţească picioarele. Stătuseră în barcă aproape o oră. 

- Bună dimineaţa, domnule, rosti ea. 

- Bună dimineaţa, zise el şi zâmbi. Mulţumesc că ai venit. 

- De parcă aş fi avut de ales. Unde suntem, mai exact? 

- În comitatul Curry. Vino după mine. 

- Cum spui tu. 

Plecară de pe bancul de nisip, intrară într-o pădure deasă şi 
începură să urce pe o potecă nemarcată pe unde numai cineva 
ca Jeff nu s-ar fi rătăcit. Sau cineva ca Donovan. Pe măsură ce 
panta devenea tot mai abruptă, el mări pasul. Chiar când 
coapsele şi gambele ei începeau să cedeze, el se opri brusc într- 
un mic luminiş şi trase de nişte ramuri de cedru. Le dădu la o 
parte, lăsând să se vadă un ATV Honda. 

- Of, băieţii şi jucăriile lor, făcu ea. 

- Ai mai mers cu un astfel de vehicul? întrebă el. 


- Eu stau în Manhattan. 


- Hai, hopa sus! 

Ea îl ascultă şi urcă. În spatele lui era un loc de-o palmă. ÎI 
cuprinse pe după mijloc când el porni motorul, lăsându-l să 
vuiască. „[ine-te bine”, îi zise el, după care demarară pe 
aceeaşi cărare care, cu câteva secunde în urmă, păruse prea 
îngustă şi pentru mersul pe jos. Poteca dădea spre un drum cu 
pietriş, pe care Jeff îl abordă ca un cascador. „[ine-te bine!” urlă 
el din nou, ridicând roţile din faţă. Samantha ar fi vrut să-i ceară 
să încetinească, dar se resemnă, lipindu-se mai tare de el şi 
închizându-şi ochii. Cursa era palpitantă şi înfricoşătoare, însă 
ştia că el nu ar fi pus-o în pericol. De pe drumul cu pietriş 
trecură pe o altă potecă, una care urca într-un unghi abrupt. Aici 
erau prea mulţi copaci pentru acrobaţii, aşa că Jeff deveni ceva 
mai precaut. Totuşi, cursa rămânea chinuitoare şi primejdioasă. 
După o jumătate de oră pe ATV, Samanthei începu să i se facă 
dor de barcă. 

- Poţi să-mi spui unde mergem? îi zise ea la ureche. 

- În drumeţie, nu? 

Poteca ajunse în vârf şi merseră o vreme pe creastă. Cotiră 
pe o altă potecă şi începură coborârea, un drum înşelător care 
presupunea evitarea copacilor şi a bolovanilor. Încetiniră o 
secundă într-un luminiş şi se uitară în dreapta. 

- Muntele Gray, anunţă el, indicându-i dealul golaş din 
depărtare. Vom intra pe pământul nostru peste câteva clipe. 

Ea se ţinu bine şi pe ultima etapă a drumului, iar după ce 
traversară Yellow Creek zări cabana. Era ascunsă pe panta unui 
deal, un pătrat rustic făcut din bârne vechi, cu verandă şi coş de 
fum. Jeff parcă lângă ea şi spuse: 

- Bine-ai venit în mica noastră ascunzătoare. 

- Sunt sigură că există şi căi mai uşoare de acces. 


- A, da, bineînţeles. E o şosea districtuală nu departe. Ţi-o 
arăt mai încolo. Ce zici? Faină cabană, nu? 

- Mda. Eu una nu mă dau în vânt după cabane. Donovan 
mi-a arătat-o odată, dar eram la 300 de metri în aer. Dacă îmi 
amintesc eu bine, nu are instalaţie sanitară, încălzire sau 
electricitate. 


- Într-adevăr. Dacă stăm peste noapte, vom dormi lângă 


foc. Nu-i mai pomenise de varianta asta, însă Samantha deja nu 
se mai mira cu una, cu două. Urcă treptele după el, traversă 
veranda şi intră în încăperea principală. Un buştean mocnea în 
şemineu. 

- De când stai aici? îl întrebă. 


- Am ajuns azi-noapte târziu şi am dormit lângă foc. Este 
foarte confortabil. Vrei o bere? 
Ea se uită la ceas: 11.45. 


- E cam devreme. Lângă măsuţă era o geantă frigorifică. Ai 
apă? 

Îi dădu o sticlă de apă, iar lui îşi deschise o bere. Se aşezară 
pe două scaune de lemn lângă şemineu. Jeff trase o duşcă şi 
rosti: 


- Au fost aici săptămâna asta. Cineva, nu ştiu sigur cine, 
dar mă îndoiesc că au fost cei de la FBI, deoarece ei ar fi avut 
nevoie de un mandat de percheziţie! Probabil că au fost indivizi 
angajaţi de Krull sau de vreo altă companie. 


- De unde ştii că au fost aici? 


- Am înregistrări. Acum două luni, eu şi Donovan am mon- 
tat două camere de supraveghere. Una este într-un copac 
dincolo de pârâu, iar cealaltă într-un copac la vreo cincisprezece 
metri de verandă. Sunt activate aici, la intrare. Dacă deschide 
cineva uşa, camerele pornesc şi filmează timp de treizeci de 
minute. Intruşii habar n-au. Miercurea trecută, la ora 3.21, mai 
exact, au apărut patru indivizi şi au intrat în cabană. Sunt 
convins că veniseră să caute documente, hard-diskuri, laptopuri 
sau orice le-ar fi fost de folos. În mod interesant însă, nu au 
lăsat nicio urmă. Nimic. N-au mişcat niciun fir de praf, ceea ce 
înseamnă că e vorba de profesionişti. Probabil mă cred vreun 
prost, dar acum ştiu cum arată. Am reţinut cele patru figuri şi, 
când le voi revedea, voi fi pregătit. 


- Ne urmăresc şi acum? 

- Mă îndoiesc. Mi-am ascuns camioneta într-un loc unde n-o 
vor vedea în veci. Suntem pe pământul meu aici, Samantha, şi îl 
ştim mai bine decât oricine. Vrei să arunci o privire? 

- Hai să mergem. 

El luă un rucsac şi ieşiră din cabană. Merseră paralel cu 
Zellow Creek cam un kilometru şi jumătate, oprindu-se într-un 


luminiş ca să se bucure de câteva raze de soare, rare prin acele 
părţi. 

- Nu ştiu cât ţi-a destăinuit Donovan, spuse Jeff, dar asta 
este singura parte a proprietăţii care nu a fost distrusă de 
mineri. Avem vreo douăzeci de pogoane aici care au rămas 
neatinse. Dincolo de acea creastă se află Muntele Gray şi restul 
terenului, care a fost devastat complet. 

Continuară să înainteze, urcând pe creastă până când 
copacii se răriră şi se opriră să privească distrugerea. Locul 
arăta pustiit şi de la o înălţime de 300 de metri, însă de la 
nivelul solului era de-a dreptul deprimant. Muntele fusese 
transformat într-un morman hidos de bolovani şi buruieni. 
Izbutiră să urce până în vârf, cu chiu cu vai, uitându-se de acolo 
la văile pline de deşeuri. La prânz mâncară sandviciuri la umbra 
unei rulote abandonate, folosită cândva ca sediu al exploatării 
miniere. Jeff îi povesti cum fusese să vadă toată acea distrugere 
în copilărie. Exploatarea demarase când el avea nouă ani. 

Samantha era curioasă să afle de ce alesese Muntele Gray 
ca destinaţie pentru drumeţia de sâmbătă. Nu-i plăcea să 
vorbească despre cele petrecute acolo, aşa cum nu-i plăcea nici 
lui Donovan. Drumeţia nu era deloc plăcută. Peisajul era distrus 
în mare parte. Se aflau în creierii Munţilor Apalaşi, având la 
dispoziţie mii de kilometri de poteci nepângărite. Situaţia cu 
Krull Mining era extrem de periculoasă; ar fi putut fi urmăriţi. 

Deci, de ce Muntele Gray? Însă nu îl întrebă. Poate că avea 
să o facă mai târziu, dar nu încă. 

La întoarcere trecură pe lângă un cimitir de utilaje ruginite, 
acoperite de buruieni, maşinăriile abandonate de Vayden Coal 
când compania fugise de la locul faptei. Un cauciuc imens era 
căzut pe o parte, acoperit parţial de buruieni. Samantha se 
apropie şi zise: 

- La ce este folosit ăsta? 


- La camioanele de transport. E unul dintre cauciucurile 
mici, de fapt; are doar trei metri în diametru. În ziua de azi sunt 
aproape duble. 

- Citeam ştirile ieri. Ai văzut articolul despre incidentul de la 
Miliard Break de alaltăieri-noapte? Nişte ecoterorişti... 

- Da, ştiu. Toată lumea ştie de ei. 

Ea se răsuci spre el şi îl fixă cu privirea. El se trase un pas 


înapoi şi spuse: 

- Ce-i? 

Ea îl fixă în continuare şi zise: 

- A, nimic. Doar că mi se pare că ecoterorismul v-ar surâde 
ţie şi lui Donovan, şi poate şi lui Vic Canzarro. 

- O, îi iubesc pe tipii ăia, cine-or fi ei. Dar nu ţin neapărat să 
intru la puşcărie, zise el îndepărtându-se. 

La poalele Muntelui Gray, merseră pe lângă albia unui 
pârâu. Nu era deloc apă; nu mai fusese de multă vreme. Jeff îi 
povesti cum pescuiau cu tatăl lor în acel loc, cu mult înainte ca 
deşeurile să distrugă pârâul. O duse la locul fostului lor cămin şi 
îi descrise casa construită de bunicii lui. Se opriră la răspântia 
unde Donovan o găsise pe mama lor, Rose, şi el îngenunche 
acolo o bună bucată de vreme. 

Soarele cobora după munţi; după-amiaza se apropia de 
sfârşit. Vântul bătea mai tare, iar un front de aer rece promitea 
chiar şi nişte fulgi până a doua zi dimineaţă. Când ajunseră 
înapoi la Yellow Creek, el o întrebă: 

- Vrei să rămâi aici peste noapte sau vrei să te întorci în 
Brady? 

- Hai să rămânem, zise ea. 

Făcură două fripturi la grătarul de pe verandă şi le mâncară 
lângă foc, cu vin roşu în pahare de plastic. După ce goliră prima 
sticlă, Jeff mai deschise una, şi se întinseră pe nişte pături în 
faţa focului. Începură să se sărute, mai întâi precaut; nu era 
nicio grabă: aveau o noapte întreagă la dispoziţie. Aveau buzele 
şi limbile pătate de vinul ieftin, ceea ce îi făcu să râdă. Vorbiră 
despre trecutul lor. El nu pomeni de Donovan, iar ea avu grijă să 
nu-l aducă în discuţie. Trecutul era uşor, comparativ cu viitorul. 
Jeff nu mai avea de lucru şi nici nu ştia ce să facă. Avusese 
nevoie de cinci ani ca să termine doi ani de facultate; nu era un 
student prea strălucit. Petrecuse patru luni în închisoarea 
districtuală pentru posesie de droguri, delict care-i rămăsese în 
cazier şi nu avea să-i dea pace multă vreme. Se ferea de droguri 
acum; prea mulţi dintre prietenii săi fuseseră distruşi de 
metadonă. Mai fuma nişte „iarbă” ocazional, dar nu era fumător 
sau băutor înrăit. Încet-încet ajunseră la subiectul vieţii lor 
sentimentale. Samantha vorbi despre Henry de parcă relaţia lor 
fusese mult mai intensă. În realitate însă, fusese prea ocupată şi 


extenuată ca să înceapă şi să menţină o relaţie serioasă. Jeff 
fusese logodit la un moment dat cu mândra lui din copilărie, dar 
timpul petrecut la închisoare le dăduse planurile peste cap. Cât 
fusese închis, ea fugise cu alt băiat, lăsându-l cu inima frântă. 
Multă vreme el le desconsiderase pe femei, tratându-le ca şi 
cum ar fi fost bune pentru un singur lucru. Acum se mai 
înmuiase, şi de vreun an se vedea cu o tânără divorțată din 
Wise. Ea avea o slujbă bună la colegiu şi doi copii. Singura 
problemă era că nu îi suporta pe puşti. Tatăl lor era schizofrenic 
şi ei dădeau semne că îl moştenesc. Relaţia lor se răcise 
considerabil. 


- Vezi că ai mâna pe sub tricoul meu, remarcă ea. 
- Da. Se simte bine acolo. 


- E drept. A trecut cam mult timp. 

Se sărutară în sfârşit mai serios, un sărut lung şi apăsat, 
însoțit de pipăieli şi de nasturi desfăcuţi la repezeală. Făcură o 
scurtă pauză cât să-şi descheie curelele şi să-şi scoată pantofii. 
Următorul sărut fu ceva mai tandru, dar mâinile îşi vedeau în 
continuare de dezbrăcat. După ce rămaseră goi-goluţi, făcură 
dragoste lângă foc. La început nu se potriviră ca ritm. El era 
puţin cam brutal, iar ei îi lipsea practica, însă în curând se 
obişnuiră unul cu trupul celuilalt. Prima partidă de amor se sfârşi 
repede, căci amândoi simțeau nevoia să se elibereze de 
tensiunea acumulată. Cea de-a doua fu mult mai satisfăcătoare, 
ei explorând şi schimbând poziţii. După ce terminară, se 
întinseră pe pături, atingându-se încet, istoviţi. 

Era aproape nouă seara. 

Stratul de zăpadă se topi până la jumătatea dimineţii. 
Soarele strălucea puternic, iar aerul era proaspăt. Mai hălăduiră 
vreo oră prin împrejurimile Muntelui Gray, sărind peste albii 
uscate de pârâuri, cândva pline de păstrăvi cafenii, intrând în 
mici grote pe care băieţii le folosiseră ca forturi într-o altă viaţă, 
căţărându-se pe stânci smulse din pământ cu două decenii în 
urmă şi străbătând poteci pe care nimeni altcineva nu le-ar fi 
putut găsi. 

Samantha nu avea dureri după maratonul din noaptea 
precedentă, dar anumiţi muşchi păreau ceva mai sensibili. Însă 
Jeff nu părea afectat. Fie că se căţăra pe munţi, fie că facea 
dragoste lângă foc, energia lui era nelimitată. 


Îl urmă printr-un defileu de la poalele muntelui, apoi pe o 
altă cărare care se pierdea în pădurea deasă. Se cocoţară pe 
stânci şi intrară într-o peşteră, una pe care nu ai fi observat-o 
nici de la şase metri distanţă. Jeff aprinse o lanternă şi se uită 
peste umăr. 


- Eşti bine? 
- Sunt chiar în spatele tău, rosti ea, de-abia ţinând pasul cu 
el. Unde mergem? 


- Vreau să-ţi arăt ceva. 

Se lăsară pe vine ca să treacă pe sub un prag de piatră şi 
pătrunseră mai adânc în peşteră, în care ar fi fost întuneric 
beznă dacă nu ar fi avut lanterna. Înaintau încet, de parcă ar fi 
vrut să ia pe cineva prin surprindere. Dacă el ar fi strigat 
„Şarpe!” ea ar fi leşinat sau ar fi făcut atac de cord. 

Intrară într-o încăpere, o cavernă semicirculară în care o 
rază de soare reuşise cumva să se strecoare. Era un depozit, 
unul folosit de multă vreme. Două rânduri de vestiare militare 
erau înşirate pe un perete, un vraf de cutii de carton pe altul. Pe 
o masă încropită dintr-o foaie groasă de placaj rezemată pe 
bolţari se aflau recipiente similare. Cutiile erau din plastic, fiind 
închise etanș. 

- Aici ne jucam când eram copii, zise Jeff. Este la vreo 
şaizeci de metri de la baza Muntelui Gray, mult prea adâncă şi 
prea joasă ca să fi fost distrusă de exploatare. Încăperea asta 
era una dintre preferatele noastre datorită luminii, a faptului că 
nu e umezeală, iar temperatura e constantă tot anul. 

Samantha arătă spre masă şi spuse: 

- Acelea sunt documentele pe care le-aţi furat de la Krull 
Mining, nu? 

El zâmbi şi încuviinţă: 

- Corect. 


- Perfect! Acum sunt şi părtaşă la o infracţiune. De ce m-ai 
adus aici, Jeff? 

- Nu eşti părtaşă fiindcă nu ai fost implicată în comiterea 
infracţiunii şi nu ai văzut niciodată cutiile astea. Nici nu ai fost 
aici vreodată, nu? 

- Nu ştiu ce să zic. Nu mi se pare deloc în regulă. De ce m- 
ai adus aici? 


- E simplu şi nu prea, Samantha. Aceste documente trebuie 
să fie transmise celorlalţi avocaţi, partenerii lui Donovan. Şi cât 
mai curând. Mă voi gândi eu la o modalitate de a face asta, dar 
nu va fi uşor. FBl-ul e cu ochii pe mine. Krull la fel. Toată lumea 
ar fi încântată dacă m-ar prinde cu documentele. În fond, eu am 
participat la subtilizarea lor şi acum sunt ascunse pe 
proprietatea familiei mele, deci nu aş putea să mă apăr. 

- Da, n-ai avea nicio şansă. 

- Exact. Şi dacă păţesc ceva înainte să le pot livra, cineva 
trebuie ştie unde se află. 


- lar acel cineva sunt eu, bănuiesc. 
- Eşti destul de isteaţă încât să găseşti o soluţie. 
- Mă îndoiesc. Cine mai ştie de asta? 


- Vic Canzarro. Doar el, nimeni altcineva. 
Ea trase adânc aer în piept şi se apropie de masă. 


- Nu-i nimic simplu în treaba asta, Jeff. Pe de o parte, 
vorbim de documente furate care i-ar putea costa o avere pe cei 
de la Krull Mining, forțând compania să curețe mizeria lăsată în 
urmă. Pe de altă parte, din cauza lor, tu sau oricine altcineva le- 
ar avea în posesie s-ar putea trezi cu un proces penal pe cap. Ai 
vorbit cu ceilalţi avocaţi, cu partenerii lui Donovan? 

- De la moartea lui, nu. Vreau să o faci tu, Samantha. Eu nu 
sunt avocat. Tu eşti, şi chestia asta trebuie făcută imediat. 
Trebuie stabilită o întâlnire secretă unde să nu tragă nimeni cu 
urechea. 

Ea clătină din cap, simțind cum se afundă tot mai mult. 
Oare ajunsese în sfârşit la punctul de unde nu mai exista cale de 
întoarcere? 

- Va trebui să mă gândesc la asta. De ce nu vă puteţi 
întâlni voi doi cu avocaţii? 

- Vic nu vrea s-o facă. A dat bir cu fugiţii. Pe deasupra mai 
are şi multe tinichele de coadă în bazinul carbonifer. E o poveste 
lungă. 

- Există şi poveşti scurte pe-aici? Se duse la vestiare şi 
întrebă: Ce-i înăuntru? 


- Colecţia noastră de arme. 
Ea se gândi să deschidă o uşă şi să arunce o privire 


înăuntru, însă nu ştia nimic despre arme şi nici nu voia să 
înveţe. Îl întrebă fără să-l privească: 

- Ce şanse sunt să găsesc acolo o puşcă militară cu 
dispozitiv de ochire şi vedere pe timp de noapte şi cartuşe de 51 
de milimetri? 

Se întoarse şi îl fixă cu privirea, însă el se uită în altă parte 
şi spuse: 

- Eu n-aş deschide dacă aş fi în locul tău. 

Ea porni spre ieşire şi rosti: 

- Hai să plecăm de-aici. 

leşiră din peşteră şi îşi reluară zigzagurile pe poteci. 
Samantha realiză că dacă Jeff păţea ceva, ea n-ar fi găsit drumul 
spre peşteră. Oricum, dacă Jeff păţea ceva, ea avea să se 
întoarcă în Manhattan înainte ca Mattie să poată organiza o altă 
înmormântare. g 

Nu scoaseră o vorbă vreme îndelungată. Impărțiră o 
conservă de chili con carne la prânz, o dădură pe gât cu vinul 
rămas şi traseră un pui de somn lângă foc. Când se treziră, 
începură să se sărute şi să se mângâie. Se dezbrăcară iarăşi, 
aruncându-şi hainele la întâmplare prin cameră, şi petrecură o 
după-amiază minunată de duminică împreună. 


29 

Cauţiunea lui Phoebe Fanning fu redusă de la 100 000 de 
dolari la 1000, iar ea depuse banii luni dimineaţă, la ora nouă. 
Decizia fusese luată după ce Samantha izbutise să-l convingă pe 
judecător s-o elibereze măcar pe mama copiilor, câtă vreme 
tatăl rămânea la închisoare. Era în joc soarta a trei copii 
nevinovaţi, şi după două zile de insistenţe, judecătorul cedase. 
Avocatul desemnat din oficiu susţinu că era mult prea încărcat şi 
că nu avea timp pentru chestiunile preliminare; aşa că 
Samantha se implicase şi obținuse eliberarea femeii. leşi din 
tribunal împreună cu Phoebe şi o conduse acasă. Aşteptă acolo 
cu ea o oră până când o verişoară îndepărtată îi aduse copiii. 
Aceştia nu-şi mai văzuseră mama de o săptamână şi fuseseră 
preveniţi că ea va petrece o perioadă în spatele gratiilor. Se 
îmbrăţişară, se vărsară multe lacrimi, iar Samantha se plictisi 
repede. li explicase pe îndelete lui Phoebe că o aşteptau cel 
puţin cinci ani de detenţie, pe Randy şi mai mult, şi că trebuia 
să-i pregătească pe copii pentru catastrofa inevitabilă. 

Când plecă de la familia Fanning îi sună telefonul mobil. Era 
Mattie, de la birou. Tocmai fusese anunţată că Francine Crump 
suferise un atac cerebral grav şi era internată în spital. 
Telenovela ultimului testament continua. 

La spital, o instituţie înfiorătoare şi veche care ar fi trebuit 
să-i determine pe cetăţenii din comitatul Noland să aibă cele 
mai sănătoase obiceiuri, Samantha găsi o asistentă de la terapie 
intensivă disponibilă pentru câteva momente. Pacienta fusese 
adusă la scurt timp după miezul nopţii, inconştientă şi cu 
tensiunea arteriala aproape de zero. Tomografia dezvăluise un 
atac cerebral masiv, adică o hemoragie severă la nivelul 
creierului. Femeia fusese intubată şi intrase în comă. 

- Lucrurile nu arată deloc bine, rosti asistenta încruntată. Se 
pare că au trecut câteva ore până au găsit-o în starea asta. 
Unde mai pui că are şi 80 de ani... 

Cum nu făcea parte din familie, Samanthei nu i se îngădui 
să arunce o privire în salon ca să vadă cine stătea la căpătâiul 
lui Francine. 

După ce reveni la birou, află că Jonah şi DeLoss Crump îi 
lăsaseră mesaje telefonice. Mama lor trăgea să moară, iar ei 
ţineau morţiş să vorbească despre avere. Dacă Francine îşi 
făcuse un nou testament, acesta nu fusese în niciun caz 


întocmit de avocaţii de la Mountain Legal Aid Clinic. Dacă nu 
exista o variantă mai nouă, iar Francine rămânea în comă până 
murea, atunci era cât se poate de clar că Samantha urma să 
aibă de-a face cu oamenii ăştia nesuferiţi multe luni de-acum 
înainte. Incepea să se contureze un proces de contestare de 
toată frumuseţea. 

Hotăriî să ignore apelurile momentan. Toţi cei cinci fraţi 
goneau deja probabil spre Brady, şi avea să se confrunte cu ei 
destul de curând. 

La prânzul din acea luni avură de digerat nişte veşti 
sumbre. Aşa cum avertizase Mattie, avocaţii de la Strayhorn 
Coal nu mai voiau să respecte învoiala din cazul Tate. Îi 
trimiseseră o scrisoare, în calitatea ei de avocat pentru partajul 
succesoral al averii lui Donovan, şi o informaseră că au de gând 
să facă recurs. Ea le răspunsese printr-un e-mail, sugerându-le 
să încerce să-şi controleze agresivitatea. Conform teoriei sale, ei 
erau dispuşi să atace decizia în instanţă, sperând să obţină o 
revocare a acesteia, iar apoi să-şi încerce norocul la o 
rejudecare a cazului, acum că scăpaseră de Donovan. O 
asemenea rejudecare avea să aibă loc cel mai devreme peste 
trei ani, şi în timp ce aşteptau şi erau plătiţi să tragă de timp, 
banii clientului lor aveau să fie folosiţi în diverse scopuri. 
Furioasă, Annette o îndemnă pe Mattie să-i aducă în atenţie 
această chestiune judecătorului. Strayhorn şi Donovan se 
înţeleseseră pentru suma de 1,7 milioane de dolari. Era nedrept, 
chiar lipsit de scrupule, ca inculpatul să nu-şi mai respecte 
cuvântul doar pentru că avocatul reclamantului murise între 
timp. Mattie îi dădea dreptate; însă, până în acel moment, 
nimeni din firma lui Donovan nu găsise nimic în scris. Se părea 
că se învoiseră la telefon, fără ca el să mai apuce să 
întocmească un acord înainte să moară. Fără indicaţii scrise, ea 
se îndoia că instanţa avea să impună respectarea învoielii. Se 
consultase cu un amic, avocat pledant, şi cu un judecător 
pensionat; amândoi considerau că era vorba de ghinion curat. 
Voia să stea de vorbă cu judecătorul de caz, neoficial, ca să afle 
care era părerea lui. Insă părea tot mai probabil că urmau să fie 
siliţi să angajeze un avocat pentru recurs. 

Schimbară subiectul şi Barb le anunţă că primise 
unsprezece apeluri de la clanul Crump în acea dimineaţă, toate 
solicitând acelaşi lucru; o întrevedere cu domnişoara Kofer. 


Domnişoara Kofer zise că avea de gând să stabilească o 
întâlnire ceva mai târziu, în acea după-amiază. Deloc 
surprinzător, atât Mattie, cât şi Annette aveau programul 
încărcat şi nu aveau timp de fraţii Crump. Samantha îşi dădu 
ochii peste cap, resemnată şi conştientă că nu avea să scape de 
ei cu una, cu două. 

Francine muri la ora 4.30 după-amiaza. Nu-şi recăpătase 
cunoştinţa, nici nu apucase să modifice testamentul întocmit de 
Samantha. 

Marţi după-amiază, Jeff se furişă pe uşa din spate, ajungând 
lângă biroul Samanthei pe neaşteptate. Îşi zâmbiră şi se 
salutară, fără a încerca să manifeste semne suplimentare de 
afecţiune. Uşa ei era deschisă şi, ca de obicei, locul era plin cu 
femei incredibil de băgăcioase. El se aşeză şi spuse: 


- Când ai vrea să mergem din nou în drumeţie? 

Ea duse un deget la buze şi şopti; 

- De îndată ce îmi voi găsi timp pentru asta. În ultimele 24 
de ore se gândise la sex mai mult decât o făcuse de doi ani 
încoace, de când se despărţise de Henry. Va trebui să mă 
consult cu secretara, completă ea. 

Încă îi venea greu să creadă că ar fi putut asculta cineva 
conversațiile din biroul ei, dar nu voia să rişte. El oricum era 
aproape paranoic, aşa că nu zise decât: „Bine”. 

- Vrei nişte cafea? 

- Nu. 


- Atunci hai să mergem. 

Traversară holul până în sala de conferinţe din faţă, unde îi 
aştepta Mattie. La ora două fix, agenţii Banahan, Frohmeyer şi 
Zimmer sosiră în trombă, părând atât de încrâncenaţi, încât ai fi 
zis că sunt gata să tragă mai întâi şi apoi să pună întrebări. 
Frohmeyer fusese în fruntea trupei care făcuse razia la firma lui 
Donovan. Zimmer fusese unul dintre ciracii lui. Banahan trecuse 
deja pe la clinică. După prezentări rapide, îşi ocupară locurile, cu 
Jeff încadrat de Mattie şi de Samantha într-o parte şi cu 
reprezentanţii guvernului în cealaltă. Plasată în capul mesei, 
Annette porni reportofonul. 

Mattie întrebă din nou dacă Jeff făcea subiectul unei 
anchete, fie ea a FBl-ului, a procuraturii, a oricărei alte agenţii 
federale sau a oricui de la Departamentul de Justiţie. Frohmeyer 


o asigură că Jeff nu era anchetat. 

Frohmeyer preluă apoi frâiele discuţiei şi îşi petrecu câteva 
minute  descosându-l pe Jeff cu privire la trecutul său. 
Samantha îşi lua notite. După weekendul lor intim, în care el îi 
destăinuise atâtea, nu mai află nimic nou. Frohmeyer îl întrebă 
despre relaţia cu fratele lui decedat. De cât timp lucra pentru 
el? Ce anume făcea? Cu cât era plătit? Aşa cum îl sfatuiseră 
Mattie şi Annette, Jeff dădu răspunsuri succinte, fără să spună 
nimic în plus. 

E o infracţiune în sine să minţi un agent FBI, indiferent de 
locul sau modul în care se desfăşoară interogatoriul. Orice ai 
face, îi repetase Mattie, nu minţi! 

La fel ca fratele său, şi Jeff părea dispus să mintă dacă asta 
îi ajuta cauza. Pornea de la premisa că băieţii răi - companiile 
miniere şi acum şi guvernul - trişau şi făceau orice ca să câştige. 
Dacă ei jucau murdar, el de ce să n-o facă? Deoarece tu poţi 
ajunge la puşcărie, îi repetase Mattie. Companiile miniere şi 
avocaţii lor nu. 

Urmărind notițe pregătite în avans, Frohmeyer ajunse într- 
un final şi la chestiunile importante. Îi spuse că cineva umblase 
la computerele confiscate de FBI cu o săptămână în urmă, pe 1 
decembrie. Hard-diskurile fuseseră înlocuite. Ştia ceva de treaba 
asta? N 

Mattie interveni, cerându-i lui Jeff să nu răspundă. li explică 
lui Frohmeyer că vorbise cu procurorul şi că era limpede că 
Donovan murise fără să ştie că era anchetat. Nu fusese 
informat; nu exista nimic în scris. De aceea, în ceea ce priveşte 
dosarele şi fişierele firmei sale, orice acţiune întreprinsă de 
angajaţi după moartea lui nu reprezentase o obstrucţionare a 
anchetei. 

Neoficial, Jeff  recunoscu că luase  hard-diskurile 
computerelor de la firmă şi de acasă şi că le arsese. Samantha 
bănuia însă că el le păstrase. Nu că ar fi contat. Jeff o asigurase 
că nu era nimic important pe ele, nimic legat de Krull Mining. 

„lar eu ştiu unde sunt documentele relevante”, se gândi 
Samantha, nevenindu-i încă să creadă. 

Faptul că Mattie îl abordase pe procuror îl enervă pe 
Frohmeyer. Ei nu-i păsa. Se ciondăniră o vreme pe marginea 
întrebărilor, şi se lămuriră cine deţinea controlul în această 
întâlnire. Dacă Mattie îi zicea lui Jeff să nu răspundă, Frohmeyer 


rămânea cu buza umflată. Agentul le povesti despre nişte 
documente care dispăruseră de la sediul companiei Krull Mining, 
din Harlan, Kentucky, şi îl întrebă pe Jeff dacă ştia ceva de asta. 
Jeff ridică din umeri şi clătină din cap înainte ca Mattie să mai 
spună: „Nu răspunde”. 

- Invocaţi cel de al Cincilea Amendament? întrebă 
Frohmeyer, frustrat. 


- Nu este sub jurământ, ripostă Mattie, de parcă Frohmeyer 
ar fi fost bătut în cap. 

Samantha trebuia să recunoască, măcar în sinea ei, că 
savura din plin confruntarea. FBl-ul cu toată puterea de partea 
sa. Jeff, clientul lor, în mod evident vinovat de ceva, de cealaltă 
parte, apărat din răsputeri de avocatele lui şi câştigând, 
momentan. 

- Mda, văd că ne pierdem vremea aici, rosti Frohmeyer, 
lăsându-se păgubaş. Vă mulţumim pentru ospitalitate. Sunt 
sigur că ne vom întoarce. 


- Cu plăcere, făcu Mattie. Şi nu încercaţi să-mi contactaţi 
clientul fără să mă înştiinţaţi, aţi priceput? 

- Vedem noi, se stropşi Frohmeyer, ridicându-se de pe 
scaun. 

Banahan şi Zimmer ieşiră după el. 

O oră mai târziu, Samantha, Mattie şi Jeff stăteau pe rândul 
din spate al sălii, aşteptându-l pe judecătorul care avea să 
supravegheze autentificarea averii lui Donovan. Era o pauză de 
şedinţă şi o mână de avocaţi roiau în jurul prezidiului, glumind 
cu grefierele. 

- Am vorbit cu experţii noştri azi-dimineaţă, rosti Jeff cu 
glas scăzut. Până acum nu au descoperit nicio dovadă de 
sabotare a aparatului Cessna. Prăbuşirea a fost cauzată de 
oprirea bruscă a motorului, iar motorul s-a oprit deoarece s-a 
întrerupt alimentarea cu carburant. Rezervorul era plin - 
întotdeauna făceam plinul în Charleston, deoarece este mai 
ieftin acolo. Mare minune că avionul nu a luat foc şi nu a făcut 
gaură în pământ în picaj. 

- Cum s-a întrerupt alimentarea cu carburant? întrebă 
Mattie. 


- Asta-i marea întrebare. Dacă tu crezi în varianta 


sabotajului, nu există decât o singură ipoteză plauzibilă. Cablul 
de alimentare face legătura între pompa de combustibil şi 
carburator, de care se ataşează cu ajutorul unui şurub. Dacă 
şurubul respectiv nu este strâns bine, motorul porneşte fără 
nicio problemă, funcţionând foarte bine până când vibraţiile duc 
la deşurubarea piesei. Cablul de alimentare se desprinde şi 
oprirea motorului este iminentă. Motorul începe să dea rateuri şi 
în scurt timp se opreşte complet. Totul se întâmplă foarte 
repede, fără vreun avertisment, şi este imposibil să fie repornit. 
Dacă pilotul se uită la indicatorul nivelului de combustibil, ceea 
ce se întâmplă doar ocazional, atunci poate observa o scădere 
bruscă a acestuia concomitent cu primele rateuri ale motorului. 
Se tot bate monedă pe faptul că Donovan nu a trimis niciun 
SOS. E o prostie! Gândiţi-vă şi voi. Zbori pe timp de noapte şi îţi 
cedează brusc motorul. Ai câteva secunde să reacţionezi, dar 
intri în panică. Incerci să reporneşti motorul şi vezi că nu merge. 
Te gândeşti la zece lucruri deodată, însă ultima chestie care-ţi 
trece prin minte atunci este să ceri ajutor. Cum naiba te poate 
ajuta cineva? 

- Cât de uşor este să slăbeşti şurubul acela? întrebă 
Samantha. 


- Nu este greu, dacă ştii ce faci. Ideea este să o faci fără să 
fi prins. Ar trebui să aştepţi căderea întunericului, să te furişezi 
până la zona de racordare de la rampă, să scoţi capota care 
acoperă motorul, să foloseşti o lanternă şi o cheie fixă şi să-ţi 
faci treaba. Un expert mi-a zis că totul se poate face în vreo 
douăzeci de minute. În noaptea respectivă erau încă 
şaptesprezece aparate mici de zbor andocate în aceeaşi zonă, 
dar nu prea a fost trafic aerian. Era linişte la rampă. Am verificat 
înregistrările camerelor de supraveghere de la terminalul pentru 
zborurile de linie şi nu am găsit nimic. Am vorbit cu tipii de la 
rampă care lucrau în tura de noapte, şi nici ei nu au văzut nimic. 
Am verificat documentele de revizie de la mecanicul din 
Roanoke, şi bineînţeles că totul funcţiona bine când a examinat 
el ultima oară aparatul. 


- Cât de mult a fost deteriorat motorul? întrebă Mattie. 


- A fost făcut praf. Evident, avionul s-a ciocnit de nişte 
copaci. Se pare că Donovan încerca să aterizeze pe o şosea 
districtuală - poate că văzuse farurile unei maşini, cine ştie? - şi 


când a intrat în copaci, aparatul s-a răsturnat şi a intrat cu botul 
în pământ. Motorul a fost strivit şi este imposibil de determinat 
poziţia şurubului cu pricina. Se poate uşor trage concluzia că 
alimentarea cu carburant a fost întreruptă, dar nu există multe 
detalii suplimentare. 

Judecătorul intră în sală şi se aşeză la prezidiu. Îşi roti 
privirea prin public şi-i spuse ceva unei grefiere. 

- Ce urmează acum? şopti Samantha. 


- Vom continua cercetările, rosti Jeff, fără prea mare 
convingere. 

Judecătorul se uită în spatele sălii şi zise: 

- Doamnă Wyatt. 

Mattie i-l prezentă pe Jeff judecătorului, care îi transmise 
politicos condoleanţe pentru pierderea fratelui şi rosti lucruri 
frumoase despre Donovan. Jeff îi mulţumi, timp în care Mattie 
începu să scoată hotărâri pe care magistratul să le semneze. 
Judecătorul citi testamentul pe îndelete, făcând comentarii 
asupra diverselor clauze. El şi Mattie discutară strategia prin 
care să se poată angaja un avocat care să se ocupe de recursul 
din cazul Tate. Jeff fu descusut cu privire la starea financiară a 
lui Donovan, la activele şi la pasivele acestuia. 

După o oră se semnară toate hotărârile şi a fost declarată 
în mod oficial deschisă succesiunea. Mattie rămase să se ocupe 
de o altă chestiune, însă Jeff fu lăsat să plece. Pe drumul de 
întoarcere la birou, el îi spuse Samanthei: 


- O să dispar câteva săptămâni, aşa că foloseşte telefonul 
pe care ţi l-am dat. 

- Te duci undeva anume? 

- Nu. 


- Nu mă mir. Voi pleca şi eu de sărbători. La Washington şi 
apoi la New York. Bănuiesc că nu ne vom vedea o bucată de 
vreme. 

- Înseamnă că trebuie să-ţi urez Crăciun fericit şi un An Nou 
mai bun? 

- Cred că da. Crăciun fericit şi un An Nou mai bun! 

El se opri şi o sărută uşor pe obraz, apoi coti pe o străduţă 
lăturalnică şi se îndepărtă grăbit, de parcă ar fi fost cineva pe 
urmele lui. 


Slujba de înmormântare a lui Francine Crump avu loc mier- 
curi dimineaţă, la ora unsprezece, într-o bisericuţă de pe 
coclauri. Samantha nici nu se gândise să participe. Annette o 
sfătuise în acest sens, spunându-i că era foarte probabil să se 
ajungă la dansuri cu şerpi. Samantha o crezu pe cuvânt. Mai 
târziu, Annette recunoscu că exagerase. Nu mai existau 
congregaţii care să folosească şerpi în Virginia, îi explică ea. 
„Asta pentru că le-au murit toţi enoriaşii” 

Însă niciun cuib de vipere nu ar fi fost mai rău decât clanul 
Crump care veni să-i ceară socoteală „donşoarei Kofer”. Se 
pogorâră asupra clinicii într-o desfăşurare de forţe cum Mattie 
nu mai văzuse vreodată: cei cinci fraţi, o parte din soţii şi soțiile 
lor, câţiva dintre copiii mai mari şi câteva rude, mai apropiate 
sau mai îndepărtate. 

Scumpa lor mamă murise, aşa că sosise clipa împărţirii 
banilor. 

Mattie le ceru celor mai mulţi dintre ei să plece. Numai cei 
cinci fraţi aveau dreptul de a participa la întrevedere; ceilalţi se 
puteau duce să aştepte în maşini. Cu ajutorul lui Annette, îi 
mână într-o sală de conferinţe, şi, după ce se aşezară, 
Samantha li se alătură. Erau într-o stare deplorabilă. Tocmai îşi 
îngropaseră mama. Erau îngroziţi că ar putea pierde pământul 
familiei şi contravaloarea acestuia în bani, şi erau înverşunaţi 
împotriva avocatelor pentru că înlesniseră aşa ceva. Pe 
deasupra, mai erau şi cicăliţi de rude care auziseră zvonuri 
despre banii care se puteau obţine din exploatarea cărbunelui. 
Erau departe de casele lor şi lipseau de la serviciu. Şi, după cum 
bănuia Samantha, se certaseră între ei. 

începu explicându-le că niciun avocat de la clinică nu 
întocmise un alt testament pentru mama lor; de fapt, nimeni de 
la clinică nu mai vorbise cu Francine de la ultima întâlnire cu 
familia, desfăşurată la aceeaşi masă, în urmă cu nouă zile. Dacă 
Francine susţinuse altceva, era pur şi simplu neadevărat. lar 
Samantha nu ştia ca vreun alt avocat din oraş să fi întocmit un 
nou testament. Mattie le mărturisi că se obişnuia ca avocaţii să 
se sune între ei când întocmeau un testament diferit, dar că nu 
era ceva obligatoriu. În orice caz, din câte ştiau ele, testamentul 
semnat de Francine cu doua luni înainte era ultima variantă 
existentă. 

Ei ascultară, fierbând de nervi, de-abia putându-şi ţine în 


frâu ura faţă de avocate. Pe măsură ce se apropia de final, 
Samantha se aştepta la un şuvoi de injurii, probabil din partea 
tuturor. Însă, când termină, urmă o pauză lungă. Jonah, fratele 
cel mai mare, în vârstă de 61 de ani, rosti într-un final: 


- Mama a distrus testamentul. 

Samantha rămase fără replică. Annette se încruntă, 
căutând în gând printre vechile statute din Virginia care 
reglementau situaţia testamentelor pierdute sau distruse. 
Impresionată de ingeniozitatea planului lor, Mattie schiţă un 
surâs. 


- Sunt sigur că aveţi o copie a testamentului, continuă 
jonah, dar, din câte am înţeles, în momentul distrugerii 
originalului, copia şi-a pierdut validitatea. Corect? 

Mattie încuviinţă, acceptând faptul cât se poate de evident 
că Jonah plătise pentru consiliere juridică. De ce ar fi plătit un 
avocat pentru consiliere, dar nu şi pentru un nou testament? 
Pentru că Francine nu ar fi acceptat un nou testament. 


- De unde ştiţi că l-a distrus? întrebă ea. 

- Mi-a spus ea săptămâna trecută, zise Euna Faye. 

- Şi mie mi-a zis că l-a ars în şemineu, completă Irma. 

- Oricum, l-am căutat peste tot şi nu l-am găsit, adăugă 
DeLoss. 

Se vedea că repetaseră totul în prealabil, şi câtă vreme 
declarau acelaşi lucru, varianta lor avea să fie acceptată. Ca la 
un semn, Lonnie întrebă: 

- Dacă nu există niciun testament, înseamnă că pământul 
ne revine nouă, în cinci părţi egale, nu? 

- Bănuiesc, rosti Mattie. Nu sunt sigură ce poziţie va adopta 
Trustul Montan. 


- Puteţi să le spuneţi celor de la Trustul Montan să se lingă 
pe bot, bine? mărâi Jonah. La naiba, ei nici nu ştiau de 
proprietatea noastră până nu v-aţi băgat voi în seamă. Asta-i 
pământul familiei noastre; aşa a fost dintotdeauna. 

Fraţii săi încuviinţară febril. 

Samantha decise brusc să treacă în cealaltă tabără. Dacă 
Francine chiar distrusese testamentul sau dacă odraslele ei 
minţeau fără a se putea dovedi că fac asta, atunci mai bine să le 
dea blestematele alea de pogoane şi să-i lase în plata Domnului. 


Ultimul lucru pe care şi-l dorea era un proces de contestare a 
testamentului între clanul Crump şi Trustul Montan, cu ea ca 
martor-cheie, atacată din ambele părţi. Nu mai voia să-i vadă pe 
oamenii ăştia în viaţa ei. 

La fel gândeau Annette şi Mattie. Trecură şi ele în cealaltă 
tabără, iar Mattie spuse: 


- Uitaţi cum stă treaba, oameni buni: noi nu vom încerca să 
autentificăm testamentul. Nu-i treaba noastră. Mă îndoiesc că 
Trustul Montan va dori să se implice într-o contestare de 
testament. Numai cheltuielile de judecată în sine vor depăşi 
valoarea pământului. Dacă nu mai există niciun testament, asta 
este. Va trebui să vă găsiţi un avocat care să deschidă 
succesiunea şi să primească un administrator din partea 
instanţei. 

- Vă ocupati şi cu de-astea? întrebă Jonah. 

Cele trei avocate se înfiorară la gândul de a-i reprezenta pe 
aceşti oameni. Annette izbuti să deschidă prima gura: 


- A, nu, noi nu putem pentru că am întocmit testamentul. 


- Însă e ceva banal, adăugă Mattie imediat. Cam orice 
avocat de pe strada asta poate s-o facă. 

- În acest caz, vă mulţumim, spuse zâmbind Euna Faye. 

- Şi îl împărţim între noi, nu? întrebă Lonnie. În cinci? 

- Aşa prevede legea, dar va trebui să vă consultaţi cu 
avocatul vostru, spuse Mattie. 

Lonnie avea ceva meschin în el de la bun început, şi acum 
se uita deja prin cameră. Urmau să se încaiere înainte să plece 
din Brady. lar afară îi aşteptau rudele, gata să se înfrupte şi ele 
din bănet. 

Plecară împăcaţi, şi, când uşa de la intrare se închise în 
urma lor, cele trei avocate simţiră nevoia să sărbătorească. 
Încuiară, îşi scoaseră pantofii şi se retraseră în sala de 
conferinţe pentru un pahar de vin şi râsete destinse. Annette 
încercă să descrie scena primului ajuns acasă, întorcând locul cu 
fundul în sus în căutarea afurisitului de testament. Apoi al 
doilea, şi-al treilea. Mama lor zăcea fără viaţă la firma de pompe 
funebre, iar ei dărâmau mobila şi răscoleau disperaţi prin 
sertare. Dacă îl găseau, cu siguranţă aveau să-l ardă. 

Niciuna dintre cele trei avocate nu credea că Francine îşi 


distrusese testamentul. 

Şi aveau dreptate. Originalul sosi în corespondenţa de a 
doua zi, cu o notă din partea lui Francine în care aceasta o ruga 
pe Samantha să îl apere în instanţă. 

Clanul Crump avea să revină, la urma urmei. 


30 

Pentru al treilea an consecutiv, Karen Kofer îşi petrecu 
Crăciunul împreună cu fiica sa, la New York. Avea o prietenă 
apropiată, fostă colegă de facultate, al cărei soţ (al treilea) era 
un industriaş bătrân, căzut pradă demenţei şi expediat într-un 
azil de lux din Great Neck. Apartamentul lor dezordonat de pe 
Fifth Avenue dădea spre Central Park şi era practic pustiu. Lui 
Karen i se puseseră la dispoziţie câteva camere pentru o 
săptămână, fiind tratată ca o regină. La fel şi Samanthei, însă ea 
preferase să stea cu Blythe în locuinţa lor din SoHo. Contractul 
de închiriere expira pe 31 decembrie, iar ea trebuia să-şi facă 
bagajele şi să găsească o modalitate de depozitare a mobilei. 
Blythe, care îşi păstrase postul la a patra cea mai mare firmă de 
avocatură din lume, se muta cu două prietene în Chelsea. 

După trei luni în Brady, Samantha se simţea eliberată în 
metropolă. Se duse cu mama ei la cumpărături în centru, 
înghesuindu-se prin mulţime, dar savurând energia frenetică. 
leşi să bea cu prietenele sale în toate barurile şic, însă descoperi 
curând că discuţiile erau plictisitoare, învârtindu-se mereu în 
jurul aceloraşi subiecte: cariere, imobiliare şi Marea Recesiune. 
Karen obţinu două bilete la un musical de pe Broadway, un 
spectacol ridicat în slăvi care se dovedi o jecmăneală concepută 
pentru turişti. Plecară la antract şi prinseră o masă la Orso. 
Samantha luase dejunul cu o fostă colegă de la Georgetown la 
Balthazar, unde amica sa fu cât pe ce să scape un țipăt când îi 
arătă un actor faimos de televiziune de care Samantha nu mai 
auzise în viaţa ei. Se plimbă singură prin Manhattan. Masa de 
Crăciun fu un veritabil festin în apartamentul de pe Fifth 
Avenue, în compania unor străini, deşi după mai multe pahare 
de vin conversaţia se mai animă şi chinul iniţial se transformă 
într-un chef nebun. Samantha dormi într-unul din dormitoarele 
libere, care era mai mare decât apartamentul ei, şi se trezi cu o 
uşoară mahmureală. O cameristă în uniformă îi aduse suc de 
portocale, cafea şi ibuprofen. Luă prânzul cu Henry, care nu-i 
dădea pace, şi realiză că nu aveau nimic în comun. EI 
presupunea că ea avea să revină în metropolă în viitorul 
apropiat şi era nerăbdător să reaprindă scânteia. Ea încercă să-i 
explice că nu era sigură când urma să se întoarcă. Nu o aştepta 
nicio slujbă aici, şi acum nu mai avea nici apartament. Viitorul ei 
era incert, aşa cum era şi al lui. El renunţase la actorie şi 


cocheta acum cu ideea unei intrări în palpitanta lume a 
fondurilor de investiţii speculative. O alegere bizară în ziua de 
azi, se gândi ea. Parcă indivizii ăia pierd bani cu nemiluita şi nu 
mai ştiu cum să scape de inculpări, nu? El era licenţiat în arabă, 
la Cornell. Nu părea să aibă un ţel precis în viaţă, iar ea nu mai 
voia să-şi piardă niciun minut cu el. 

La două zile după Crăciun, în timp ce stătea într-un bar 
expres din SoHo, auzi un telefon. La început nu recunoscu 
sunetul înfundat ce venea din poşetă, apoi îşi dădu seama că 
era aparatul cu cartelă reîncărcabilă pe care i-1 dăduse Jeff. Îl 
găsi la timp şi răspunse. 

- Un An Nou fericit! rosti el. Unde eşti? 

- Mersi, la fel. Sunt în oraş. Tu unde eşti? 


- Şi eu tot în oraş. Aş vrea să te văd. Ai timp pentru o 
cafea? 

O clipă, ea crezu că glumeşte. Nu şi-l putea închipui pe Jeff 
Gray plimbându-se pe străzile din Manhattan. Insă de ce nu, la 
urma urmei? Metropola atrăgea tot soiul de oameni, de 
pretutindeni. 


- Sigur. De fapt, tocmai îmi beau cafeaua. Singură. 


- Care-i adresa? 

În timp ce îl aştepta, ea se amuză la gândurile care-i 
trecuseră prin minte. Reacţia ei iniţială fusese una de 
surprindere, urmată imediat de o patimă arzătoare. Cum l-ar fi 
putut strecura în apartament fără să îl vadă Blythe? Nu că i-ar fi 
păsat prea mult lui Blythe, dar nu avea chef să răspundă la tot 
felul de întrebări. Unde stătea oare? Un hotel decent; n-ar fi fost 
rău. Stătea singur sau împărțea camera cu vreun prieten? 

„Calmează-te, fetiţo”, îşi zise. El ajunse în douăzeci de 
minute şi o sărută pe buze. În timp ce aşteptau două espresso 
duble, ea îi puse întrebarea cea mai evidentă. 

- Ce cauţi aici? 

- Am mai fost pe-aici, rosti el. În ultimul timp, circul mult şi 
am vrut să te văd. 

- Puteai să mă suni înainte. 

Blugi prespălaţi, tricou negru, jachetă de lână, ghete de 
piele, o barbă nerasă de trei zile, părul uşor ciufulit. leşea clar în 
evidenţă printre clonele de pe Wall Street, însă nimeni din SoHo 


nu ar fi suspectat că vine tocmai din fundul Apalaşiei. Oricum, 
cui i-ar fi păsat? In realitate, el aducea mai mult a actor şomer 
decât Henry. 

- Am vrut să-ţi fac o surpriză. 

- Ai reuşit. Cum ai venit aici? 

- Cu un avion particular. E o poveste lungă. 

- M-am săturat de poveşti lungi. Unde stai? 

- La Hilton, în centru. Singur. Tu unde stai? 


- În apartamentul meu, încă două, trei zile, până expiră 
contractul de închiriere. 

Barmanul îi anunţă că era gata cafeaua, iar Jeff luă cele 
două ceşti. Îşi turnă pliculeţul de zahăr şi amestecă încet. Ea nu 
îşi îndulci băutura. Se înghesuiră unul în celălalt pe măsură ce 
localul se aglomera. 


- Şi acum... zise ea. Putem să ne întoarcem la chestiunea 
avionului particular? Ai ceva de adăugat? 


- Am venit aici din două motive. În primul rând, am vrut să 
te văd şi să petrecem puţin timp împreună, dacă se poate. Am 
putea să ne plimbăm, ştii tu, prin oraş şi apoi să găsim un 
şemineu pe undeva, dacă mă-nţelegi. Dacă nu, m-aş mulţumi şi 
cu un pat cald şi confortabil. Asta mi-aş dori, dar înţeleg perfect 
dacă eşti ocupată. Nu vreau să îţi răpesc din timpul liber. 


- Poţi să-ţi iei gândul de la şemineu. 
- Am înţeles. Sunt disponibil la orice oră. 
- Sunt sigură că ne vom face timp. Care-i celălalt motiv? 


- Ei bine, avionul îi aparţine unui avocat pledant pe nume 
Jarrett London, din Louisville. S-ar putea să fi auzit de el. 


- De unde să ştiu eu un avocat din Louisville? 


- Mă rog, el şi Donovan erau prieteni buni; de fapt, Jarrett a 
participat la înmormântare. Un tip înalt, de vreo 60 de ani, cu 
părul lung şi cărunt şi cu o barbă înspicată. Donovan îl considera 
mentorul său, ba chiar se poate spune că îl vedea ca pe un 
erou. Cabinetul lui de avocatură este unul dintre celelalte trei 
care au dat în judecată Krull Mining în cazul Hammer Valley. 
Sediul lor a fost percheziţionat în aceeaşi zi în care FBl-ul a făcut 
razia în biroul nostru. Nu cred că trebuie să-ţi explic că un tip ca 
London nu apreciează asemenea tactici poliţieneşti, aşa că e 


furios la culme. Este extrem de orgolios, ceea ce-i caracteristic 
în branşa lui. 


- Da, vezi tatăl meu, încuviinţă ea. 


- Da, desigur. De fapt, London susţine că l-a cunoscut pe 
tatăl tău cu mulţi ani în urmă, la o întrunire a avocaţilor 
pledanţi. În orice caz, tipul are o iubită nouă, o toantă şi 
jumătate, şi ea a ţinut morţiş să vadă metropola. Aşa că am 
venit şi eu cu ei. 

- Ce convenabil! 


- Vrea să se întâlnească şi cu tine, sa te salute şi să 
discutaţi despre documente. 

- Ce documente? Of, Jeff, deja m-am implicat prea mult! 
Unde ajung dacă o să continui aşa? 

- Trebuie să mă ajuţi, Samantha. Fratele meu a murit şi am 
nevoie de cineva cu care să vorbesc, de cineva care cunoaşte 
legile şi îmi poate da sfaturi. 

Ea se încordă brusc şi se trase îndărăt. Îi aruncă o căutătură 
urâtă, simțind că e pe punctul de a face o criză. Nu făcu, însă se 
uită în jur, înghiţi în sec şi rosti: 

- Mă atragi intenţionat într-o conspirație care îmi poate pro- 
voca probleme serioase. FBl-ul este deja cu ochii în patru, iar tu 
vrei să mă implic. Eşti la fel de nesăbuit ca fratele tău şi nu-ţi 
pasă ce se întâmplă cu mine. În fond şi la urma urmei, cine 
spune că mă mai întorc în Brady, Virginia? Mă simt în foarte 
mare siguranţă aici. Asta este casa mea; aici e locul meu. 

El păru să se facă mic, cu o expresie dezamăgită pe chip. 
Părea pierdut şi neajutorat. 

- Chiar îmi pasă de tine, Samantha, şi îmi pasă ce ţi se 
întâmplă. Doar că acum am nevoie de ajutor. 

- Jeff, am petrecut nişte clipe minunate acum două 
săptămâni, pe Muntele Gray. M-am gândit mult la asta, însă nu 
pricep de ce m-ai dus în peştera aceea, sau ce dracu' o fi, şi de 
ce mi-ai arătat documentele. Din acel... 

- Nimeni nu va afla vreodată. 


- Din acel moment am devenit complice. Îmi dau seama că 
documentele sunt valoroase şi incriminatoare şi aşa mai 
departe, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că sunt furate. 


- Cineva trebuie să ştie unde sunt, Samantha, în caz că 
păţesc eu ceva. 


- Lasă-l pe Vic să se ocupe de asta. 


- Ţi-am zis deja: nu-l mai pune pe Vic la socoteală; a dat 
bir cu fugiţii. lubita lui este însărcinată şi el s-a schimbat. Nu mai 
riscă deloc. Nu vrea nici să răspundă la telefon. 

- Deştept băiat. 

Cafeaua se răcea. Jeff observă asta şi sorbi din ea. 
Samantha îl ignoră, uitându-se prin mulţime. Într-un final, Jeff 
spuse: 

- Putem pleca de-aici? 

Găsiră o bancă în Washington Square Park. Toate băncile 
erau libere pentru că vântul şuiera şi temperatura coborâse sub 
zero grade. 

- Cât de mult ştie tipul ăsta, London, despre mine? întrebă 
ea. 

- Ştie că tu te ocupi de cazul Ryzer, cel puţin de partea cu 
silicoza. Ştie că tu ai descoperit frauda şi muşamalizarea 
avocaţilor de la Lonerock Coal. Este foarte impresionat de asta. 
Ştie că eu am încredere în tine şi că Donovan avea încredere în 
tine. Ştie că Donovan ţi-a spus despre documente. 

- Ştie că le-am văzut? 

- Nu. Ţi-am zis, Samantha: nimeni nu va afla vreodată asta. 
Nu trebuia să te duc acolo. 

- Mulţumesc. 


- Hai să ne întâlnim măcar cu el şi să vedem ce are de 
spus. Te rog. Nu-i niciun rău în asta, nu? 

- Nu ştiu ce să zic. 

- Ba da, ştii. Nu-i nimic în neregulă să te întâlneşti cu Jarrett 
London. Va fi extrem de confidenţial, plus că este un tip 
interesant. 


- Când vrea să ne întâlnim? 

- ÎI sun eu. Îngheţ de frig. Stai prin apropiere? 

- Da, dar este dezordine maximă în apartament. Suntem în 
plin proces de împachetare. 

- Nu-mi pasă. 


Două ore mai târziu, Samantha intră în hotelul Peninsula de 
pe Fifty-Fifth Street, în centru. O luă pe scările din stânga ei, 
urcă un etaj şi îl văzu pe Jeff la bar, cum era de aşteptat. Fără o 
vorbă, el îi dădu o bucată de hârtie cu mesajul „Camera 1926”. 
O urmări întorcându-se şi plecând, apoi se duse lângă scări ca 
să vadă dacă observase şi altcineva. Ea luă liftul până la etajul 
19 şi sună la uşă. Un bărbat înalt, cu părul cărunt şi bogat, 
deschise uşa în câteva secunde şi zise: 

- Bună ziua, domnişoară Kofer. E o onoare să vă cunosc. Mă 
numesc Jarrett London. 

La numărul 1926 se afla un apartament imens, cu un living 
în capăt. Nu se vedea nici urmă de iubită. La câteva minute 
după sosirea Samanthei, Jeff sună la uşă. Se aşezară în living şi 
făcură schimb de amabilităţi. London îi întrebă dacă vor să bea 
ceva, dar ei refuzară. El pomeni de munca ei la cazul Ryzer, 
lăudând-o cu generozitate. Discutase mult despre asta cu 
Donovan. London şi partenerii lui încă mai dezbăteau dacă firma 
lor ar trebui să i se alăture lui Donovan în acţiunea civilă când el 
se grăbise să depună actele. 


- Mult prea devreme, rosti London. Însă aşa era Donovan. 

London încă nu renunţase la ideea preluării litigiului. Nu 
prinzi în fiecare zi un cabinet mare de avocatură precum Casper 
Slate cu mâţa în sac, comiţând fraudă, nu? Cazul putea să fie de 
mare interes pentru juriu şi aşa mai departe. Continuă să turuie 
despre frumuseţea cazului, ca şi cum Samantha nu şi-ar fi dat 
niciodată seama. li mai auzise şi pe Donovan şi pe la tatăl ei 
vorbind despre asta . Apoi trecu la Krull Mining. Cum Donovan 
ieşise din scenă, London era acum avocatul principal al 
reclamanţilor. Litigiul fusese depus pe 29 octombrie. Krull avea 
acum ceva mai mult timp pentru un răspuns. La începutul lui 
ianuarie, London şi echipa lui aşteptau ca Krull să depună o 
moţiune serioasă de respingere a cazului, iar războiul avea să se 
declanşeze la turație maximă. În curând, foarte curând chiar, 
vor avea nevoie de documente. 

- Cât de mult ştiţi despre ele? întrebă Samantha. 

London expiră cu zgomot, de parcă întrebarea era atât de 
com plicată, încât nu ştia de unde să înceapă, apoi se ridică şi 
se duse la minibar. 

- Vreţi bere? 


Jeff şi Samantha îl refuzară din nou. El îşi deschise un 
Heineken şi se opri lângă fereastră. Trase o duşcă sănătoasă şi 
zise: 

- Acum vreun an am avut prima noastră întrevedere în 
Charleston, la biroul lui Gordie Mace, membru al echipei 
noastre. Donovan ne-a convocat pe toţi acolo ca să discutăm 
despre litigiul Hammer Valley. Ne-a spus că avea în posesie 
nişte documente, şi că nu ajunsese în posesia lor prin metode 
convenţionale. Nu l-am întrebat nimic, iar el nu ne-a destăinuit 
mai mult. Ne-a spus că erau peste douăzeci de mii de pagini cu 
chestii extrem de incriminatoare. Krull Mining ştia despre 
contaminare, ştia că existau scurgeri în pânza freatică din vale, 
ştia că oamenii încă beau apa de acolo, ştia că oamenii sufereau 
şi mureau, ştia că ar fi trebuit să curețe situl, dar mai ştia şi că 
era mai puţin costisitor să îi fraierească pe oameni şi să 
păstreze banii. Nu avea documentele la el, dar avea notițe 
amănunțite, notițe pe care le distrusese după întrevedere. Ne-a 
descris vreo douăzeci de documente, cele mai incriminante şi, 
să fiu sincer, ne-a dat pe spate. Am rămas mască. Uluiţi. 
Revoltaţi. Am semnat imediat şi ne-am pregătit de litigiu. 
Donovan a avut grijă să nu spună că documentele sunt furate, şi 
le-a ţinut departe de noi. Dacă ne-ar fi dat documentele în 
decursul acestui an, luna asta am fi fost cu toţii arestaţi de către 
FBI. 


- Şi cum puteţi intra în posesia documentelor acum fără să 
fiţi arestaţi? întrebă ea. 

- Asta-i marea întrebare. Purtăm discuţii indirecte cu una 
dintre grefierele judecătorului de caz, o chestiune secretă şi 
foarte delicată. Noi credem că vom putea prelua documentele, 
predându-le imediat instanţei şi asigurându-ne că judecătorul le 
pune sub lacăt. Îi vom cere apoi să îl preseze pe procuror să 
suspende ancheta penală până ce sunt examinate documentele. 
Hai s-o spunem pe şleau: persoana care a furat documentele a 
murit. Ne-am consultat cu avocaţii noştri şi ei ne-au confirmat 
că aşa am reduce riscurile la minimum. Noi suntem dispuşi să 
ne asumăm riscurile. Singurul pericol este ce s-ar putea 
întâmpla cu documentele până să ajungă la instanţă. Krull 
Mining va face tot posibilul să le distrugă, şi momentan au FBl-ul 
de partea lor. 


Samantha îi aruncă o privire ucigătoare lui Jeff. 

London se aşeză lângă Samantha şi o privi drept în ochi. 

- Ne-ar prinde bine o mână de ajutor la Washington. 

- Poftim? 

- Procurorul general are trei persoane în cercul său de 
apropiaţi. Una dintre aceste persoane este Leonna Kent. Sunt 
sigur că o cunoşti. 

Intrând în defensivă, Samantha spuse: 

- Am... întâlnit-o mai demult. 


- Ea şi mama ta au început să lucreze la Justiţie în acelaşi 
timp, acum treizeci de ani. Mama ta este o persoană stimată şi 
are vechime. Se bucură şi de oarecare influenţă. 

- Dar nu în astfel de chestiuni. 


- Ba da, Samantha. Un cuvânt-două de la Karen Kofer la 
Leonna Kent, de la Leonna Kent la procurorul general, de la 
procurorul general la procurorul de caz din Kentucky, şi cei de la 
FBI ar putea bate în retragere. Aşa nu ar mai trebui să ne facem 
griji decât în privinţa bandiţilor de la Krull. 

- De asta ne am întâlnit? Ca să vorbesc eu cu mama? 


- Din punct de vedere profesional, Samantha, nu personal, 
înţelegi? Ai discutat această chestiune cu mama ta? 

- Nu, sigur că nu. De fapt, nici nu-mi trecuse prin minte să 
discut cu ea. E o chestie care o depăşeşte. 

- N-aş prea crede. Avem surse importante în capitală şi 
acestea consideră că doamna Kofer ne-ar putea ajuta. 

Samantha era năucită şi confuză. Se uită la Jeff şi întrebă: 

- Ăsta-i motivul pentru care ai venit la New York? Ca să o 
implici şi pe mama în treaba asta? 

- Nu, se grăbi el să răspundă. Acum aud şi eu pentru prima 
oară. Nici măcar nu ştiam unde lucrează mama ta. 

Era sincer ca un băieţel acuzat pe nedrept, iar ea îl crezu. 

- Nu am discutat cu el, Samantha, zise London. Avem 
informaţiile de la sursele noastre din Washington. 

- De la lobbyiştii voştri. 

- Da, fireşte. Nu avem toţi lobbyişti? Poţi să-i iubeşti sau să- 
i urăşti, dar tipii chiar se pricep la ce fac. Mă tem că iei totul 


prea personal. Nu-ţi cerem să o pui pe mama ta să intervină 
direct într-o anchetă federală, dar înţelegem cum merg lucrurile 
în realitate. Oamenii sunt oameni, prietenii, prieteni; un cuvânt 
şoptit pe ici colo poate pune lucrurile în mişcare. Măcar 
gândeşte-te la asta, bine? 

Samantha trase adânc aer în piept şi rosti: 

- Mă voi gândi dacă merită să mă gândesc. 

- Îţi mulţumesc. 

Se ridică şi se dezmorţi din nou. Ea se uită urât la Jeff, care 
rămăsese cu ochii în podea. London zise uşor stingher: 


- Şi-acum, Jeff, am putea să discutăm despre livrarea 
documentelor? 
Samantha sări în picioare. 


- Ne vedem mai târziu, zise ea. 
Jeff o apucă blând de braţ şi rosti: 


- Te rog nu pleca, Samantha. Am nevoie de părerea ta. 

Ea se eliberă din strânsoare. 

- Eu nu fac parte din mica voastră conspirație. Voi doi puteţi 
vorbi cât vreţi. Nu aveţi nevoie de mine. Mi-a făcut plăcere să vă 
Cunosc. 

Acestea fiind spuse, trase uşa şi se pierdu în mulţime. 

Jeff o ajunse din urmă la recepţie şi plecară împreună din 
hotel, îşi ceru scuze, iar ea îl asigură că nu era supărată. Nu îl 
cunoştea pe Jarrett London, nu avea încredere în el ca persoană 
şi nu avea de gând să discute subiecte sensibile în prezenţa lui. 
Porniră pe Fifth Avenue, pierzându-se în mulţime, şi izbutiră să 
schimbe subiectul discuţiei, evitând tema cărbunelui. Îi arătă 
clădirea în care locuia în lux mama ei pe durata sărbătorilor. 
Samantha era aşteptată la un alt dineu acolo în acea seară, însă 
refuzase deja invitaţia. Îi promisese lui Jeff să petreacă noaptea 
cu el. 

Suspectând că el nu ar fi apreciat un maraton de trei ore 
într-un restaurant de patru stele, evită localurile de lux şi luă o 
masă la Mas, în West Village. Era alegerea perfectă într-o 
noapte friguroasă - un loc cald şi confortabil, în ambianța 
autentică a unei case rustice franţuzeşti. Meniul se schimba 
zilnic şi nu era foarte bogat. Jeff îl răsfoi o dată şi recunoscu că 
nu mai auzise de felurile acelea de mâncare. Un chelner le 
sugeră un meniu promoţional, format din patru feluri, cu preţ 


fix, 68 de dolari, iar Samantha acceptă. Jeff fu îngrozit de preţ, 
dar mâncarea era delicioasă. Spaghete cu creveţi, friptură de 
porc în sos de mere, biban cu sos de praz şi tort de ciocolată. 
Băură o sticlă de Syrah din Valea Ronului. Când trecu căruciorul 
cu brânzeturi pe lângă ei, Jeff fu cât pe ce să se ia după el. 
Samantha îl chemă pe chelner şi-l rugă să le aducă nişte brânză 
şi vin. 

In timp ce aşteptau sosirea căruciorului, Jeff se aplecă spre 
ea şi zise: 

- Pot să te rog să te gândeşti la ceva? 


- Nu-ţi pot promite nimic. Nu sunt sigură că pot avea 
încredere în tine. 

- Mda, mulţumesc. Uite ce-i, s-ar putea să ţi se pară o 
nebunie, şi eu m-am gândit îndelung dacă ar trebui să-ţi 
pomenesc măcar treaba asta. Incă nu sunt sigur, dar o să-ți 
spun oricum. 

Pentru o fracțiune de secundă, Samantha se gândi că el 
voia să o ceară în căsătorie. Nici măcar nu erau un cuplu! lar ea 
nu plănuia să intre într-o relaţie mai serioasă. Până acum 
puseseră sexul mai presus de sentimente. Doar nu era posibil ca 
acest muntean uşor rustic să fie atât de amorezat încât să o 
ceară de soţie?! 

Nu avea de gând să o facă, dar ideea lui era aproape la fel 
de neliniştitoare. 


- Clădirea firmei mi-a rămas mie, zise el, sau o să-mi 
rămână după autentificare. Tot eu sunt executorul averii lui 
Donovan, deci eu îi voi prelua afacerea. Eu, Mattie şi 
judecătorul, bănuiesc. Ai văzut lista cu cazuri; a lăsat foarte 
multe în lucru în urma sa. Mattie va prelua câteva, dar nu prea 
multe. Are deja propriile cazuri şi, oricum, nu prea sunt 
specialitatea ei. Eu am nevoie de cineva care să preia firma. 
Averea dispune de banii necesari ca să angajeze un avocat care 
să termine treaba începută de Donovan. Să fiu sincer, eşti 
singura persoană din comitat pe care aş lua-o în considerare. 

Ea îşi ţinea răsuflarea, temându-se de o cerere stângace în 
căsătorie, şi, când auzi sugestia bizară, expiră şi scăpă un: „O, 
Doamne!” 

- Ai lucra îndeaproape cu Mattie şi cu Annette, iar eu voi fi 
mereu în preajmă. 


Nu era un şoc total. Mattie lansase de cel puţin două ori 
ideea angajării unui avocat care să preia cazurile lui Donovan. 
Chiar dacă fusese o sugestie vagă, fără nume şi prenume, 
Samantha simţise că ea era cea vizată. 

- Mă pot gândi la cel puţin zece motive pentru care nu ar 
merge ce propui tu, îi spuse. 

- lar eu mă pot gândi la unsprezece pentru care ar merge, 
replică el, rânjind. Căruciorul cu brânzeturi se opri la masă, aro- 
mele şi mirosurile înţepătoare năpădindu-i. Samantha îşi alese 
trei sortimente. Jeff prefera o brânză mai simplă, însă până la 
urmă le luă şi el pe cele alese de Samantha. După ce căruciorul 
se îndepărtă, el rosti: Care-i cel mai bun argument al tău? Zi-mi- 
1 şi îţi dau şi eu argumentul meu principal. 

- Nu sunt calificată. 

- Eşti a naibii de deşteaptă şi înveţi repede. Cu ajutorul lui 
Mattie, te poţi descurca cu orice. Altceva? 

- Aş putea pleca peste câteva luni. 


- Dar poţi pleca oricând vrei. Nu există niciun contract care 
să te silească să revii aici peste un an. Chiar tu ai zis că piaţa 
juridică este saturată şi că nu există locuri de muncă. Altceva? 


- Nu sunt avocată de litigii. Firma lui Donovan era 
specializată în litigii. 

- Ai 29 de ani şi poţi învăţa orice. Mattie mi-a spus că eşti 
pe picioarele tale şi că te descurci deja mai bine decât cei mai 
mulţi ţărănoi în instanţă. 

- Chiar a spus asta? 

- Te-aş minţi eu? 

- O, da! 

- Ei bine, nu te mint. Următorul motiv. 

- Nu am avut niciodată pe mână un recurs, mai ales unul 
într-un caz cu verdict important. 


- Cel mai jalnic motiv de până acum. Recursurile înseamnă 
numai cercetare şi hârţogăraie. Sunt floare la ureche. Altceva? 


- Sunt o fată de la oraş, Jeff. Uită-te în jur. Asta-i viaţa mea. 
Nu pot rezista în Brady. 


- Ai şi tu dreptatea ta. Dar cine-a zis că trebuie să rămâi 


acolo definitiv? Încearcă şi tu să vezi cum este câţiva ani, ajută- 
ne să-i închidem cazurile şi să încasăm onorariile. Sunt nişte 
bani pe care nu vreau să-i pierd. Altceva? 

- Unele cazuri de-ale lui pot să se întindă pe ani buni. Nu-mi 
pot lua un asemenea angajament. 


- Atunci implică-te doar în recursul din cazul Tate. Asta 
înseamnă cel mult optsprezece luni. Timpul va trece fără să-ţi 
dai seama şi apoi ne vom gândi ce-i de făcut. Pe parcurs poţi să- 
ţi alegi singură cazurile care ţi se par mai promițătoare. Te ajut 
eu. Mă pricep la chestii de-astea. Altceva? 

- Nu vreau să am de-a face cu văduva lui Donovan. 


- N-o să ai de-a face cu ea, îţi promit. Eu şi Mattie ne vom 
ocupa de Judy. Altceva? 

Samantha îşi întinse nişte brânză Camembert pe o tartină şi 
muşcă din ea. Rosti cu gura plină: 

- Nu vreau să mă urmărească tot soiul de indivizi. Nu-mi 
plac armele. 

- Poţi practica dreptul şi fără armă. Uită-te la Mattie. Ei se 
tem de ea. Oricum, aşa cum îţi ziceam, eu voi fi pe-aproape şi te 
voi apăra. Altceva? 

Ea înghiţi şi luă o gură de coniac. 

- Bine, uite ceva la care nu vei avea replică, şi nu pot s-o 
iau pe ocolite, aşa că ţi-o voi spune verde în faţă. Tu şi Donovan 
jucaţi după alte reguli. Aţi furat documente în cazul Krull Mining, 
şi sunt sigură că aţi luat-o pe arătură şi în alte cazuri. Am 
senzaţia că o parte din dosarele voastre sunt... contaminate. Nu 
vreau să am de-a face cu ele. FBl-ul a făcut deja o razie pe- 
acolo. Nu vreau să mai trec prin aşa ceva. 

- N-o să se mai repete, îţi jur. Nu ai de ce să-ţi faci griji în 
afară de cazul Krull. lar eu nu vă voi pune în pericol nici pe tine, 
nici firma. Îţi promit. 

- Nu am încredere deplină în tine. 

- Îţi voi câştiga încrederea. 

O nouă îmbucătură, încă o duşcă de coniac. Şi el mânca, 
aşteptând în continuare. Numără pe degete şi observă: 

- Până acum sunt doar nouă motive, şi ţi le-am demontat 
pe toate. 


- Bine, replică ea, iată şi numărul zece: nu ştiu cât mi-ar sta 
mintea la lucru cu tine prin preajmă. 
- Bună observaţie. Vrei să păstrez distanţa. 


- N-am spus asta. Uită-te la mine, Jeff. Nu sunt pregătită să 
mă implic sentimental, bine? Şi cu asta basta. Putem să ne 
facem de cap cât vrem, dar e doar de distracţie. În clipa în care 
lucrurile capătă o turnură serioasă, vom avea probleme. 

El zâmbi şi chicoti. 

- Bun. Stai să văd dacă am înţeles. Deci, tu vrei să avemo 
relaţie strict sexuală, fără să ne implicăm deloc sentimental. Vai, 
ce dilema...! S-a făcut! Cum vrei tu. Uite ce-i, Samantha, sunt un 
burlac de 32 de ani şi îmi place să fiu singur. Trebuie să pricepi 
că eu şi Donovan am rămas marcați încă din copilărie. Părinţii 
noştri erau nefericiţi împreună şi nu mai sufereau nici să se 
vadă. Era un veritabil război, iar noi am picat la mijloc. Pentru 
noi „căsătoria” era un cuvânt urât. Donovan şi Judy nu s-au 
despărţit de florile mărului. 

- Annette mi-a zis că lui îi cam fugeau ochii după femei. 

- Ea ştie mai bine. 

- Bănuiam eu că era ceva între ei. De când? 


- Cine mai ţine socoteala? Oricum, el nu-mi spunea chiar 
totul. Donovan era foarte discret, după cum ştii. S-a dat şi la 
tine? 

- Nu. 

- Si dacă s-ar fi dat? 

- Trebuie să recunosc că mi-ar fi fost greu să rezist 
avansurilor sale. 

- Foarte puţine femei îi rezistau lui Donovan, incluzând-o 
aici şi pe Annette. 

- Mattie ştie de asta? 

El sorbi din coniac şi se uită prin încăpere. 

- Mă îndoiesc. De obicei nu-i prea scapă nimic din ce se 
întâmplă în Brady, însă cred că Donovan şi Annette erau foarte 
discreţi. Dacă ar fi aflat Mattie, s-ar fi complicat situaţia. Ea o 
adoră pe Judy şi o tratează pe Haley ca pe o nepoţică. 

Chelnerul trecu pe la masă şi ea îi ceru nota. Jeff se oferi să 
plătească, dar ea insistă să-i facă cinste. 


- Te las pe tine să-mi faci cinste în Brady, îi explică ea. În 
New York, plătesc eu. 

- Mie îmi convine. 

Rămaseră o vreme tăcuţi, mâncând şi bând coniac, 
ascultând conversațiile din jurul lor, unele în limbi străine. Jeff 
zâmbi şi zise: 

- Brady este la capătul lumii, nu? 

- Într-adevăr. Este o altă lume, şi nu-i lumea mea. Ţi-am dat 
zece motive, Jeff, şi sunt sigură că mă mai pot gândi la alte 
zece. Nu voi sta prea mult acolo, aşa că te rog să încerci să 
înţelegi. 

- Înţeleg, Samantha, şi nu te condamn. 


31 

Jeff începu în forţă noul an, fiind arestat pe aeroportul din 
Charleston, Virginia de Vest. Pe la ora zece seara, în prima 
duminică a anului, un paznic care patrula prin zona curselor de 
linie observă un bărbat care încercă să se ascundă în umbra 
unui Beech Bonanza, lângă alte câteva aparate mici de zbor. 
Paznicul işi scoase arma şi îi ordonă bărbatului, adică lui Jeff, să 
se îndepărteze de avion. Apoi chemă poliţia. Oamenii legii îi 
puseră cătuşe şi îl duseră în arest. El o sună pe Samantha la ora 
şase dimineaţa, însă doar ca să o anunţe. Nu se aştepta ca ea 
să vină să-l salveze deoarece avea prieteni avocaţi în 
Charleston. Ea îi puse întrebarea evidentă: 

- Ce căutai pe aeroport la ora aia, duminică noaptea? 

- Investigam, făcu el. Cineva urla pe fundal. 

Ea clătină din cap, iritată de nesăbuinţa lui. 

- Bine. Ce pot să fac? 

- Nu trebuie să faci nimic. E vorba doar de încălcarea 
proprietăţii private. O să ies de-aici în câteva ore. Te sun eu. 

Samantha se grăbi să ajungă la birou şi îşi făcu prima cafea 
înainte de ora şapte. N-avea timp să-şi bată capul cu Jeff şi cu 
ultimele lui păţanii. Revăzu încă o dată notițele, le puse în dosar, 
îşi turnă o ceaşcă de cafea pentru drum şi la 7.30 porni spre 
Colton, repetând pe parcurs argumentele pe care avea să le 
prezinte judecătorului şi avocatului celor de la Top Market 
Solutions. 

Intră singură în tribunalul comitatului Hopper. Gata cu 
vremurile în care Mattie sau Annette o duceau de mână acolo. 
Era pe cont propriu acum, cel puţin în cazul Booker. Pamela se 
întâlni cu ea pe hol, mulţumindu-i încă o dată. Intrară în sala de 
judecată şi se aşezară la aceeaşi masă la care stătuse Donovan 
Gray cu Lisa Tate în urmă cu nici trei luni, în acelaşi loc în care 
cei doi se ţinuseră de mână când juriul anunţase verdictul just. 
Samantha nu uita că, după toate probabilitățile, avea să fie 
implicată în recursul la acea decizie. Însă nu azi. Azi nu luptau 
pe sume de ordinul milioanelor, ci pe cinci mii de dolari. Totuşi, 
dacă era să te iei după agitația care o cuprinsese pe Samantha, 
ai fi zis că sunt milioane în joc. 

Judecătorul anunţă începerea şedinţei şi îi ceru Samanthei 
să ia cuvântul. Ea trase adânc aer în piept, se uită în jur, văzu că 
nu erau spectatori, îşi aminti că era vorba de un caz simplu, 


pentru o sumă de nimic, şi începu. Făcu câteva remarci concise 
de introducere, apoi o chemă pe Pamela în boxa martorilor. 
Pamela povesti despre hotărârea veche privind datoria de pe 
cardul de credit, identifică actul de divorţ, descrise ce 
însemnase pentru ea să i se poprească salariul şi să i se anuleze 
contractul de muncă şi cum fusese nevoită să locuiască în 
maşină împreună cu cei doi copii. Samantha prezentă copii 
legalizate după hotărârea privind datoria de pe cardul de credit, 
după actul de divorţ, după ordinul de poprire şi după statele de 
plată de la fabrica de lămpi. După o oră petrecută în boxă, 
Pamela se întoarse la masa acuzării. 

Cei de la Top Market Solutions aveau o tactică slabă de 
apărare şi un avocat şi mai slab. Numele lui era Kipling, un 
avocat mărunt de litigii de la o firmă din Abingdon cu doar doi 
angajaţi, şi se vedea cu ochiul liber că tipul nu era deloc 
încântat de fapte sau de clientul său. Turui despre felul în care 
Top Market fusese înşelată de compania de creditare, explicând 
că acţionase cu bună credinţă. Clientul său habar nu avea că 
termenul datoriei pe care încerca să o recupereze expirase. 

Judecătorul nu răbdă prea mult palavrele lui Kipling, aşa că 
îl întrerupse: 


- Moţiunea dumneavoastră este respinsă, domnule Kipling. 
Şi acum, haideţi să vorbim puţin neoficial. 

Stenografa se relaxă şi se întinse după ceaşca de cafea. 

- Vreau să se rezolve pe cale amiabilă cazul, continuă 
judecătorul. Domnule Kipling, este limpede că al dumneavoastră 
client a comis o greşeală şi i-a provocat o mulţime de neplăceri 
doamnei Booker. Am putea ţine un proces în toată regula peste 
o lună şi ceva, tot aici, în faţa mea, fără juriu, dar ar fi o pierdere 
de timp pentru că ştiu deja ce decizie voi lua. Vă asigur că, dacă 
acceptă să cadă la învoială, clientul dumneavoastră va scăpa 
mult mai ieftin. 

- Ăă, desigur, onorată instanţă, se bâlbâi Kipling; era foarte 
neobişnuit ca un judecător de caz să fie atât de franc în privinţa 
unui viitor verdict. 

- lată ce mi se pare mie corect în acest caz, rosti 
judecătorul. Cu alte cuvinte, iată ce voi decide. Clientul 
dumneavoastră a poprit în mod ilegal unsprezece salarii de-ale 
doamnei Booker, adică un total de 1300 de dolari. Din acest 


motiv, dumneaei a fost dată afară din rulota în care locuia. 
Clientul dumneavoastră este responsabil şi pentru concedierea 
doamnei, deşi am înţeles că a reuşit să îşi recapete slujba între 
timp. Chiar şi aşa, tot a trecut prin clipe disperate, ajungând pe 
drumuri şi fiind silită să locuiască în maşina personală, împreună 
cu cei doi copii. Şi totul din cauza clientului dumneavoastră. 
Doamna Booker are dreptul la despăgubiri pentru aceste 
neajunsuri. Dumneaei a cerut 5000 de dolari în reclamaţie, dar 
mi se pare o sumă cam mică. Dacă aş da o decizie astăzi, eu 
unul i-aş acorda cei 1300 de dolari pierduţi din salariu, plus alţi 
10 000 de dolari drept despăgubiri. Dacă va trebui să iau o 
decizie luna viitoare, vă asigur că suma asta vi se va părea un 
chilipir. Ce părere aveţi, domnule Kipling? 

Kipling se consultă cu clientul său, un reprezentant al celor 
de la Top Market, un chiştoc de om, roşu la faţă, cu un costum 
ieftin şi strâmt. Tipul era furios şi asudat, dar înţelegea 
gravitatea situaţiei. Era limpede că avocatul şi clientul său nu 
aveau încredere unul în celălalt. Într-un final, Kipling rosti; 

- Ne puteţi acorda cinci minute, onorată instanţă? 


- Sigur că da. Dar nu mai mult. 

Cei doi ieşiră din sală. 

Pamela se aplecă spre avocata ei şi şopti agitată: 

- Nu-mi vine să cred! 

Samantha încuviinţă încântată din cap, de parcă pentru ea 
era o zi oarecare în instanţă. Se prefăcu absorbită de un 
document, încruntându-se şi subliniind nişte cuvinte extrem de 
importante, deşi îi venea să strige în gura mare: „Nici mie nu-mi 
vine să cred. E primul meu proces!” 

Evident, nu era un proces în adevăratul sens al cuvântului, 
mai degrabă o audiere. Însă era primul ei proces, şi o victorie 
atât de zdrobitoare era de-a dreptul fabuloasă. 

Uşa sălii se deschise şi cei doi reveniră la masa lor. Kipling 
se uită la judecător şi spuse: 

- Onorată instanţă, păi, ăă, ei bine... se pare că, ei bine, 
clientul meu a comis unele greşeli şi regretă sincer problemele 
cauzate. Termenii sugeraţi de dumneavoastră sunt corecţi. li 
acceptăm. 

Samantha pluti pe drumul de întoarcere în Brady. Se gândi 
la Donovan şi la Jeff după verdictul din cazul Tate, plutind înapoi 


în oraş cu o decizie în valoare de trei milioane de dolari în buzu- 
nar. Nici ei nu ar fi putut fi mai încântați şi mai copleșiți decât 
era Samantha în acele clipe. Impreună cu colegele ei, izbutise 
să găsească un cămin pentru cei trei membri ai familei Booker, 
salvându-i de înfometare şi redându-le practic viaţa. Urmăriseră 
cu determinare obţinerea dreptăţii şi îşi atinseseră scopul. 
Băieţii răi fuseseră puşi cu botul pe labe. 

Nu se mai simţise niciodată atât de împlinită ca avocată. lar 
ca persoană, nu se mai simţise niciodată atât de utilă. 

La prânzul de luni sărbătoriră victoria zdrobitoare repurtată 
de Samantha în primul ei proces civil. Annette o sfătui să savu- 
reze momentul deoarece victoriile erau destul de rare în branşa 
lor. Mattie o avertiză să nu sărbătorească totuşi prea devreme; 
încă nu primise cecul. După ce întoarseră cazul Booker pe toate 
feţele, conversaţia alunecă spre alte subiecte. Mattie anunţă că 
Jeff ieşise din arestul din Charleston. 

- A plătit cauţiunea sau a evadat? întrebă Samantha. 

Un avocat bun de acolo, unul dintre amicii lui Donovan, îi 
obținuse eliberarea. Nu dăduse detalii suplimentare cu privire la 
infracţiunea de care era acuzat. 

Annette primise un telefon confidenţial din partea unei 
grefiere, care o avertiză că era posibil ca un avocat nenumit, 
reprezentând familia Crump, să depună o petiție de 
autentificare a vechiului testament al lui Francine Crump, un act 
semnat de aceasta în urmă cu cinci ani, probabil cel pe care i-l 
arătase Samanthei. Familia susţinea că acest testament era 
valid deoarece Francine distrusese varianta ulterioară, şi anume 
cea întocmită gratuit de clinică. Era o situaţie a naibii de 
complicată, în care nimeni de la masă nu voia să se bage. Cei 
cinci Crump n-aveau decât să-şi ia pământul şi să-l vândă unei 
companii miniere, dacă asta voiau; lor nu le păsa. Totuşi, aşa 
cum le explică Mattie, calitatea lor de avocate le facea să fie 
ofiţeri ai curţii, astfel că era de datoria lor să prevină, pe cât 
posibil, comiterea unei fraude. Aveau în posesia lor originalul 
testamentului gratuit, expediat de către o persoană misterioasă 
după ce Francine suferise atacul cerebral. Ea nu îl distrusese; de 
fapt, îl ascunsese de copiii ei şi dorea ca reprezentantele clinicii 
să îl apere şi să îl autentifice. Oare trebuiau să scoată la iveală 
acum testamentul, pornind un război care avea să se lungească 
pe câţiva ani? Sau ar fi fost mai bine să aştepte şi să vadă ce 


susțineau cei din clanul Crump? Erau şanse mari ca familia să 
continue cu minciunile despre presupusa distrugere a 
testamentului de către Francine. Dacă aceste minciuni erau 
rostite sub jurământ, şi apoi date în vileag, ar fi putut exista 
consecinţe grave pentru familie. După toate probabilitățile, ei 
intrau într-o capcană, una pe care clinica ar fi putut să o evite 
dacă făcea public testamentul încă de acum. 

Era o dilemă juridică, o întrebare clasică de examen la 
Drept, concepută tocmai ca să-i încuie pe studenţi. Hotărâră să 
aştepte încă o săptămână, deşi toate cele trei avocate, dar şi 
Claudelle şi Barb, ştiau că testamentul ar fi trebuit făcut public 
şi familia ar fi trebuit avertizată. 

În acea după-amiază se preconiza o ninsoare puternică, aşa 
că stabiliră planul de bătaie pentru a doua zi. Mattie, Annette şi 
Samantha veneau de obicei pe jos la serviciu, aşa că biroul avea 
să fie deschis. Claudelle era în luna a opta de sarcină, deci nu 
trebuia să vină. Barb locuia la ţară, pe un drum vizitat foarte rar 
de plugurile de deszăpezire. 

La ora trei începuseră deja să cadă primii fulgi. Samantha îi 
urmărea de la birou, visând cu ochii deschişi şi evitând să-şi 
răsfoiască dosarele, când telefonul cu cartelă reîncărcabilă sună 
în poşetă. Jeff îi zise că era încă prin Charleston. 

- Cum a fost în arest? întrebă ea. 

- Ai grijă ce spui, o avertiză el. 

- A, da, am uitat, zise ea, ridicându-se şi ieşind pe verandă. 

El îi mărturisi că intrase în zona aeroportului destinată 
aviaţiei generale pe o poartă descuiată dintr-un gard de sârmă. 
Micul terminal era deschis, dar nu era decât o persoană acolo, o 
tânără funcţionară care stătea la birou şi frunzărea nişte reviste. 
Fără a fi văzut, urmărise zona o jumătate de oră şi nu observase 
nicio mişcare. În depărtare, la terminalul principal, se putea 
observa o oarecare activitate, nimic însă care să implice un 
aparat mic de zbor. La rampă erau andocate treisprezece 
avioane, inclusiv patru modele Skyhawk. Două erau descuiate, 
iar el se strecurase într-unul din ele şi rămăsese în întuneric 
zece minute. 

Cu alte cuvinte, măsurile de securitate erau practic 
inexistente. Ar fi putut să saboteze oricare din aparatele de la 
rampă. Apoi văzuse un paznic şi hotărâse să se lase arestat. Era 


doar o încălcare a proprietăţii, adică un delict minor. Fusese el 
acuzat de chestii mult mai grave, îi reaminti. Paznicul fusese 
cumsecade şi Jeff îşi folosise şarmul din plin. Îi zisese că era pilot 
şi că visase dintotdeauna să aibă un Beech Bonanza; voia doar 
să vadă unul mai îndeaproape. Nu avusese intenţii rele. Paznicul 
îl crezuse pe cuvânt, dovedindu-se foarte înţelegător, dar avea 
totuşi o treabă de făcut. 

Arestul nu fusese cine ştie ce. Avocatul urma să se ocupe 
de toate detaliile. 

Insă în timp ce sporovăia cu paznicul, îl întrebă pe acesta 
de alţi paznici care lucraseră în trecut acolo şi care plecaseră 
între timp. Aflase un nume, un tip care îşi dăduse demisia 
înainte de Crăciun, iar acum el era pe urmele lui. 

Samantha închise ochii şi-i zise să fie atent. Ştia însă că el 
avea să-şi petreacă tot restul vieţii încercând să-i găsească pe 
oamenii care îi omorâseră fratele. 

Entuziasmul produs de primul litigiu se mai temperă 
oarecum peste două zile, când Samantha o însoţi pe Mattie la o 
audiere dintr-un caz de silicoză desfăşurată în faţa unui ALJ‘ la 
tribunalul federal din Charleston. Minerul, Wally Landry, avea 58 
de ani şi nu mai lucra de şapte ani. Era conectat la un tub de 
oxigen şi imobilizat într-un scaun cu rotile. Cu paisprezece ani în 
urmă depusese o cerere de ajutor social pentru silicoză, cerere 
fondată pe un raport medical care concluziona că omul suferea 
de silicoză complicată. Directorul districtual al Departamentului 
Muncii îi acordase ajutorul social. Angajatorul său, Braley 
Resources, făcuse apel la ALJ, care îi sugerase domnului Landry 
să-şi găsească un avocat. Mattie acceptase într-un final să îl 
reprezinte. Avuseseră câştig de cauză în faţa ALJ, iar Braley 
făcuse recurs la Comisia de Examinare a Ajutoarelor Sociale din 
Washington. Cazul fusese pasat între ALJ şi Comisie timp de 
cinci ani înainte ca să dea Comisia de Examinare a Ajutoarelor 
Sociale o decizie definitivă în favoarea lui Landry. 

Compania atacase decizia la curtea de apel federală, unde 
cazul zăcuse alţi doi ani înainte de a fi retrimis la ALJ. Acesta 
ceru probe medicale suplimentare şi experţii se războiseră încă 
o dată. Landry se apucase de fumat la 15 ani, se lăsase peste 
douăzeci de ani, şi din cauza trecutului său de fumător se 
trezise bombardat cu tirul obişnuit de opinii medicale conform 


4 Administrative law judge, judecător de drept administrativ 


cărora problemele sale pulmonare erau cauzate de gudron şi 
nicotină, nu de praful de cărbune. 

- Orice, dar nu praf de cărbune, repeta Mattie întruna. 
Veşnica lor strategie. 

Mattie lucra la acest caz de treisprezece ani, petrecându-şi 
550 de ore numai cu el, şi dacă reuşea să îl câştige trebuia apoi 
să se zbată ca să obţină un tarif de 200 de dolari pe oră. 
Onorariul avea să fie imputat celor de la Braley Resources şi 
companiei de asigurări, ai căror avocaţi îi taxau cu mult mai 
mult de 200 pe oră. In rarele ocazii în care clinica încasa un 
onorariu pentru un caz de silicoză, banii intrau într-un cont 
special destinat acoperirii cheltuielilor din viitoarele cazuri 
similare. In acest moment, fondul respectiv avea 20 000 de 
dolari. 

Audierea se desfăşură într-o sală mică de judecată. Mattie 
mărturisi că era cel puţin a treia oară când se strângeau cu toţii 
aici ca să dezbată la nesfârşit opiniile medicale contradictorii. Ea 
şi Samantha stăteau la o masă. Nu departe de ele, o trupă 
stilată de avocaţi îmbrăcaţi elegant de la Casper Slate îşi 
deschideau preocupăţi servietele şi îşi vedeau de treabă. În 
spatele Samanthei stătea Wally Landry, veştejit şi respirând 
printr-un tub băgat în nas, cu soţia lângă el. Când Wally 
depusese cererea, cu paisprezece ani în urma, ar fi trebuit să 
primească 641 de dolari pe lună. Onorariile plătite de Braley 
avocaţilor la acel moment se ridicau la minim 600 de dolari pe 
oră, conform calculelor lui Mattie, dar nici nu mai avea rost să 
cauţi vreo explicaţie logică pentru aşa ceva. Onorariile plătite de 
companiile miniere şi de asigurătorii acestora depăşesc cu mult 
valoarea ajutoarelor sociale pe care se străduiesc să le evite, 
însă nu asta contează. Obstacolele şi întârzierile îi descurajează 
pe ceilalţi mineri să mai depună cereri similare, şi mai ales îi 
sperie pe avocaţi. Pe termen lung, tot companiile ies în câştig, 
ca de obicei. 

Un şmecheraş în costum negru ţopăi spre masa lor şi 
spuse: 

- Bună, Mattie. Mă bucur să te revăd. 

Mattie se ridică fără chef în picioare, întinse mâna cu 
lehamite şi zise: 

- Bună dimineaţa, Trent. Plăcerea mea. 

Trent avea vreo 50 de ani, părul încărunţit şi un aer 


încrezător. Zâmbetul său era patetic şi fals, şi când rosti 
„Condoleanţe pentru pierderea nepotului tău. Donovan era un 
avocat extraordinar”, Mattie îşi retrase mâna şi îl repezi: 

- Hai să nu vorbim de el. 


- lartă-mă. Sigur că da, înţeleg. Dumneaei cine este? 
întrebă el, privind-o pe Samantha. 

Ea se ridică în picioare şi se prezentă: 

- Samantha Kofer, stagiară la clinică. 


- A, da, strălucita investigatoare care a săpat prin arhiva 
din cazul Ryzer. Eu sunt Trent Fuller. 

Îi întinse mâna, dar Samantha îl ignoră. 

- Sunt avocată, nu investigatoare, replică ea. Şi îl reprezint 
pe domnul Ryzer în cazul de silicoză. 


- Da, aşa am auzit şi eu. Zâmbetul i se şterse de pe chip, 
iar ochii i se îngustară şi îi scăpărară cu ură. Îndreptă un deget 
ameninţător spre ea şi zise: Suntem extrem de ofensaţi de 
acuzaţiile aduse firmei noastre de către clientul dumitale ca 
urmare a acţiunii sale eşuate în justiţie. Nu mai repetaţi 
greşeala asta, vă avertizez. 

Glasul său crescu în intensitate în timp ce îi făcea morală. 
Ceilalţi trei avocaţi de la Castrate înlemniră şi se uitară urât la 
ea. 

Samantha era uluită, însă nu avea unde să se ascundă. 

- Dar ştiţi bine că acuzaţiile sunt întemeiate, rosti ea. 

El făcu un pas spre Samantha, îi puse degetul în faţă şi-i 
spuse: 

- O să vă dăm în judecată pentru calomnie, pe tine şi pe 
clientul tău, m-ai înţeles? 

Mattie se întinse şi îi îndepărtă mâna delicat. 

- Gata, Trent, du-te la locul tău. 

El se relaxă şi arboră acelaşi surâs patetic. Continua însă să 
se uite urât, şi i se adresă pe un ton jos Samanthei: 

- Clientul dumitale ne-a pus într-o situaţie foarte jenantă, 
domnişoară Kofer. Chiar dacă litigiul respectiv a fost retras, ne-a 
durut. Cererea lui de ajutor social pentru silicoză va fi tratată cu 
maximă atenţie de firma noastră. 

- Nu aşa se întâmplă cu toate? se răţoi Mattie. La naiba, 


cazul de faţă e pe rol de paisprezece ani şi voi încă vă luptaţi cu 
îndârjire. 

- Aşa lucrăm noi, Mattie. Aşa lucrăm noi, rosti el cu trufie, 
răsucindu-se şi întorcându-se printre ciracii lui. 

- Calmează-te şi trage aer în piept, îi zise Mattie când se 
aşezară. 

- Nu-mi vine să cred, murmură Samantha, uluită. Am fost 
ameninţată chiar în sala de judecată! 


- O, asta nu-i nimic! Vei fi ameninţată la tribunal şi în afara 
acestuia, pe holuri, la telefon, prin e-mail şi fax, sau prin moţiuni 
depuse în instanţă. Nu contează. Sunt nişte brute cărora le 
place să intimideze lumea, după chipul şi asemănarea clienţilor 
lor, şi de cele mai multe ori le merge. 

- Cine-i individul ăla? 

- Unul dintre asasinii lor mai talentaţi. Un partener cu 
vechime, unul dintre cei şase de la departamentul lor de 
silicoză. Au cam o sută de asociaţi, zeci de asistenţi juridici şi tot 
personalul auxiliar de care e nevoie. Îţi închipui cum ar fi fost 
dacă Wally Landry stătea aici fără avocat? 


- Nu. 

Imaginea părea atât de suprarealistă, încât ar fi trebuit 
interzisă prin lege. 

- Ei bine, aşa ceva se întâmplă mai mereu. 

Pentru o fracțiune de secundă, Samantha tânji după forţa şi 
siguranţa oferite de Scully & Pershing, o firmă de patru ori mai 
mare decât Casper Slate şi mult mai bogată. Nimeni nu-i lua la 
intimidare pe avocaţii de la fosta ei firmă; de fapt, chiar ei erau 
văzuţi ca intimidându-i pe alţii. Într-o luptă de câini, ei puteau 
oricând să trimită la bătaie încă o haită de lupi ca să-şi apere 
clienţii. 

Lui Trent Fuller nici nu i-ar fi trecut prin cap să aibă o 
asemenea altercaţie cu avocaţii vreunei alte firme mari. 
Cutezase să vină încoace deoarece văzuse două femei la masă, 
două avocate plătite prost care reprezentau pro bono un miner 
muribund, şi nu se jenase deloc să facă pe grozavul. Tupeul lui 
era uluitor: firma sa era vinovată de fraudă şi conspirație, fiind 
prinsă cu mâţa-n sac de către Samantha şi dată în vileag când 
Donovan depusese acţiunea civilă în cazul Ryzer. Acum că 


acţiunea fusese retrasă, Fuller şi firma lui nu-şi mai faceau deloc 
griji pentru nelegiuirea comisă. Sigur că nu - singurul lucru 
pentru care îşi faceau griji era reputaţia lor terfelită. 

lar Fuller nu ar fi îndrăznit să vină şi să facă scandal dacă ar 
fi fost Donovan acolo. De fapt, niciunul dintre cei patru băieţaşi 
de la masa cealaltă nu ar fi riscat să o încaseze pentru o vorbă 
aruncată aiurea sau pentru o ameninţare neîntemeiată. 

Ele erau femei, iar băieţii considerau că pot fi intimidate 
uşor şi că sunt vulnerabile din punct de vedere fizic. Luptau 
pentru o cauză pierdută şi nu erau plătite pentru asta; iar acest 
lucru le facea în mod evident inferioare. 

Samantha fierbea deja, în timp ce Mattie răsfoia prin docu- 
mente. Judecătorul îşi ocupă poziţia şi anunţă începutul şedinţei. 
Samantha aruncă o privire în cealaltă parte a sălii şi văzu că 
Fuller se holba la ea. El îi zâmbi de parcă ar fi vrut să-i 
transmită: „Asta-i teritoriul meu şi voi n-aveţi ce căuta aici”. 


32 

În e mail scria: 

Dragă Samantha: mi-a făcut plăcere scurta noastră 
întâlnire din New York şi de-abia aştept să mai discut cu 
tine. leri, pe 6 ian., Krull Mining a depus o moţiune de 
respingere a acţiunii noastre civile în cazul Hammer 
Valley la tribunalul federal din Charleston. O mişcare 
previzibilă, la fel cum previzibilă a fost şi lungimea şi 
vehemenţa motiunii. Krull Mining este evident 
înspăimântată de proces şi vrea sa scape de el. În 35 de 
ani de carieră nu am mai văzut o moţiune atât de 
stridentă ca ton. Va fi greu de contracarat, probele 
absente nefiind încă dezvăluite. 

Ne putem întâlni la un moment dat, în viitorul 
apropiat? Niciun semn de alinare dinspre capitală. 
Prietenul tău, Jarrett London. 

Pe de o parte, sperase ca Jarrett London să rămână o 
simplă amintire. Pe de altă parte însă, se gândise destul de mult 
la el după întâlnirea cu Trent Fuller. Un avocat pledant cu 
reputaţie şi experienţă în sala de judecată nu ar fi fost supus 
unei asemenea ambuscade înjositoare. Exceptându-i pe tatăl 
său şi pe Donovan, London era singurul avocat pledant pe care- 
1 cunoscuse, şi niciunul dintre cei trei nu ar fi tolerat trucul de 
prost gust al lui Fuller. De fapt, dacă ei ar fi fost de faţă, Fuller ar 
fi rămas în partea lui şi n-ar fi scos o vorbă. 

Dar nu era deloc nerăbdătoare să se întâlnească cu el. Tipul 
voia să fie complicea lui, iar ea nu avea de gând să se implice 
mai mult. Formularea vagă - „probele nefiind încă dezvăluite” - 
îi trăda disperarea; era clar că voia documentele. 

Îi răspunse tot într-un e mail: 

Bună, Jarrett: Mă bucur că mi-ai scris. Sunt sigură că 
pot să-mi fac timp pentru o întâlnire; spune-mi doar când 
anume. Washingtonul a fost informat. SK 
Washingtonul nu fusese informat, nu complet, oricum. În 

trenul cu care se întorseseră în capitală după vacanţa de 
Crăciun, Samantha îi dezvăluise lui Karen o parte din poveste, 
subliniind tacticile „abuzive” folosite de FBI pentru hărţuirea 
reclamanţilor, totul în numele celor de la Krull Mining. Nu-i 
pomenise nimic despre documentele ascunse, nici nu adusese 
în discuţie celelalte drame aflate în plină desfăşurare în 


colţişorul ei din bazinul carbonifer. 

Karen păruse interesată, până la un punct, dar remarcase 
că FBl-ul era renumit pentru excesele comise şi necazurile în 
care intra din cauza acestora. Din poziţia ei înaltă de la Justiţie, 
agenţii de la firul ierbii erau dintr-o altă lume. Pe Karen nu o 
interesa deloc ce făceau, nici în Apalaşia, nici în New York sau 
Chicago. În prezent lumea ei se învârtea în jurul strategiilor la 
nivel înalt şi al politicilor care trebuiau implementate pentru a 
stopa comportamentul nesăbuit al anumitor bănci mari şi al 
anumitor creditori ipotecari de mâna a doua şi aşa mai 
departe... 

Cel de-al doilea e-mail important al dimineţii veni de la un 
anume dr. Draper, un pneumolog din Beckley care fusese ales 
de Departamentul Muncii să îl examineze pe Buddy Ryzer. 
Mesajul lui era la obiect: 

Doamnă avocat Kofer: V-am ataşat raportul meu. 

Domnul Ryzer suferă de FPM - fibroză cu progresie 
masivă, cunoscută şi ca pneumoconioza complicată a 
minerului. Boala a ajuns într-un stadiu avansat. Am 
înţeles că dumnealui încă lucrează; sincer vorbind, 
consider că nu ar trebui să o facă, deşi nimic din raportul 
meu nu indică acest lucru. Mă puteţi contacta pe e mail 
pentru alte întrebări. LKD 

Ea studia raportul când primi al treilea mesaj. Era de la 
Andy Grubman, dar nu fusese trimis de pe adresa lui obişnuită 
de la Scully & Pershing. 

Dragă Samantha: Un An Nou fericit! Sper că eşti 

bine, sănătoasă în încercarea ta de a salva lumea. Mi-e 

dor de chipul tău zâmbitor şi sper să te revăd în curând. 

Voi fi concis şi voi trece direct la subiect. Am decis să plec 

de la Scully & Pershing la sfârşitul lui februarie. Nu este o 

plecare forţată, nici vreun şomaj tehnic sau ceva de genul 

ăsta. Ne despărţim pe cale amiabilă. Adevărul este că nu- 

mi place dreptul fiscal. Mi se pare extrem de plictisitor şi 

mi-e dor de fostul meu domeniu. Am un prieten care 

lucrează de mulţi ani la imobiliare într-o altă firmă şi 

căruia i se cam face vânt acum. Am hotărât să ne 
deschidem propria prăvălie - Spane & Grubman - cu 
birouri în cartierul financiar. Am pus mâna pe doi clienţi 
importanţi - o bancă coreeană şi un fond din Kuwait - şi 


ambii sunt dispuşi să sară cu banul pentru preluarea 
clădirilor lăsate de izbelişte pe Coasta de Est. După cum 
ştii, sunt o grămadă de unităţi îndatorate excesiv care au 
fost lovite în plin de recesiune. In plus, aceşti clienţi cred 
că este momentul perfect pentru a începe planificarea 
noilor construcţii în anii următori, când recesiunea se va 
încheia. Au bani berechet şi sunt gata să acţioneze. 
Oricum, eu şi Nick Spane avem de gând să punem 
bazele unei firme cu vreo douăzeci de angajaţi. Leafa va 
fi aproape cât cea de la Marile Firme, şi nu dorim să ne 
suprasolicităm angajaţii. Vrem o firmă micuță, unde 
avocaţii să lucreze din greu, dar să se poată şi distra. Iți 
promit că asociaţii nu vor lucra niciodată peste 80 de ore 
pe săptămână. Noi considerăm 50 drept o ţintă atractivă. 

Termenul „calitatea vieţii” este o glumă în mediul 

corporatist, însă nouă chiar ne pasă de asta. Am 41 de 

ani şi sunt deja obosit. 
Vreau să îţi ofer un post. Izabelle a acceptat deja. 

Ben şi-a găsit altceva - mă tem că el a cam luat-o pe 

arătură. Ce părere ai? Nu vreau să te presez, dar am 

nevoie de un răspuns până la sfârşitul lunii. După cum 
ştii, sunt foarte mulţi avocaţi rămaşi pe drumuri în ziua de 
azi. 

Şeful tău preferat, Andy 

Reciti mesajul, închise uşa şi îl citi şi a treia oară. Andy era 
un tip foarte cumsecade din Indiana, dar care petrecuse prea 
mult timp în New York. Îi trimitea o scrisoare plină de 
consideraţie, cu o ofertă generoasă şi ispititoare, însă nu se 
putea abţine să nu-i atragă atenţia că erau o grămadă de 
avocaţi care-şi căutau de lucru. Inchise computerul şi stinse 
lumina din birou, apoi se furişă pe uşa din spate, fără să o audă 
nimeni. Se urcă în Ford şi de-abia după vreo doi kilometri de la 
ieşirea din oraş se întrebă încotro se îndrepta. Nici nu conta. 

Mai erau 24 de zile până la sfârşitul lui ianuarie. 

În timp ce conducea se gândi la clienţii săi. Buddy Ryzer îi 
veni primul în minte. Nu se angajase să se ocupe de cazul lui 
până la final, dar îi promisese lui Mattie că avea să depună 
cererea şi să facă treaba mai grea de la început. lar acţiunea 
respectivă era o bagatelă pe lângă procesul civil care ar fi 
trebuit relansat împotriva celor de la Lonerock Coal şi Casper 


Slate. Mai era şi harababura care avea să se declanşeze în cazul 
testamentului lui Francine Crump, acesta din urmă fiind un 
motiv excelent să îl sune pe Andy imediat şi să-i accepte oferta. 
Mai erau şi soţii Merryweather, un cuplu cumsecade de oameni 
simpli care îşi băgaseră toate economiile într-o căsuţă ce era 
acum ameninţată de un creditor ipotecar de joasă speţă. 
Samantha încerca să obţină o hotărâre judecătorească de 
suspendare pentru oprirea prescrierii ipotecii. Mai avea două 
divorţuri, încă necontestate, dar cu şanse mici să rămână aşa. 
Desigur, mai era şi litigiul Hammer Valley care nu-i dădea pace. 
Sincer vorbind, ăsta era un motiv suplimentar să plece. O ajuta 
pe Mattie cu trei falimente şi cu două cazuri de discriminare a 
angajaţilor. Incă aştepta cecul pentru Pamela Booker, aşa că nici 
acel dosar nu fusese închis. O ajuta pe Annette cu alte două 
divorţuri şi cu pocinogul lui Phoebe Fanning - pe ambii părinţi îi 
păştea închisoarea şi nimeni nu voia să ia copiii în îngrijire. 

Făcând un scurt rezumat, doamnă avocat Kofer, ai prea 
mulţi oameni care se bazează pe tine acum ca să-ţi faci bagajele 
şi să dai bir cu fugiţii. Problema întoarcerii la New York nu ar fi 
trebuit să se pună acum, la doar trei luni de la începerea 
şomajului tehnic. Ar fi trebuit să ai mai mult timp la dispoziţie, 
suficient cât să deschizi noi dosare, să ajuţi câţiva oameni, să ai 
o ocupaţie trăgând cu ochiul la calendar pe măsură ce lunile se 
scurg, recesiunea bate în retragere şi locurile de muncă răsar 
din nou peste tot în Manhattan. Asta era planul, nu? Poate nu 
neapărat o revenire la corvoada din Firmele Mari, ci mai 
degrabă un post respectabil într-o... firmă micuță? 

O mică prăvălie, cu o mână de avocaţi fericiţi, cincizeci de 
ore pe săptămână şi un salariu impresionant cu toate avantajele 
de rigoare? În 2007, ultimul ei an întreg la Scully, lucrase trei mii 
de ore pe ştat. Calculul era simplu - şaizeci de ore consemnate 
pe săptămână, fără să se fi putut bucura de cele două 
săptămâni de concediu cu plată. Ca să fie trecută pe ştat cu 
şaizeci de ore pe săptămână, ea fusese nevoită să lucreze 
minimum 75, adeseori mai mult. Pentru cei care aveau norocul 
să se bucure de viaţă fără să stea cu ochii pe ceas, 75 de ore pe 
săptămână însemnau de obicei, sau cel puţin pentru Samantha, 
să ajungi la birou la ora opt dimineaţa şi să pleci după 
douăsprezece ore, de luni până sâmbătă, cu câteva ore de lucru 
rămase şi pentru duminică. Asta în condiţii normale. Dacă mai 


adăugai presiunea vreunui termen-limită important, a vreunui 
client de al lui Andy intrat în criză, descopereai că o săptămână 
cu nouăzeci de ore de lucru nu era ceva neobişnuit. 

Şi acum îi promitea doar cincizeci? 

Era în Kentucky şi se apropia de orăşelul Whitesburg, aflat 
la o oră de Brady. Drumurile erau libere, însă mărginite de 
nămeţi. Văzu o cafenea şi parcă lângă ea. Chelneriţa îi spuse că 
aveau biscuiţi proaspăt scoşi din cuptor. Cum ar fi putut refuza? 
Aşezată la o masă de la fereastră, unse biscuitul cu unt şi 
aşteptă să se răcească. Sorbi din cafea şi urmări traficul 
sporadic de pe strada principală, îi trimse un mesaj lui Mattie, 
anunţând-o că plecase să facă nişte comisioane. 

Mâncă un biscuit cu gem de căpşuni şi mâzgăli nişte notițe 
într-un carneţel. Nu avea să-i răspundă nici cu da, nici cu nu lui 
Andy. Avea nevoie de timp, de câteva zile măcar, să-şi adune 
gândurile, să le analizeze, să strângă toate informaţiile posibile 
şi să aştepte vreo voce interioară care să-i spună ce-i de făcut. 
Compuse un răspuns pe care avea să i-1 trimită după-amiază de 
la birou. Prima variantă arăta în felul următor: 

Dragă Andy: Un An Nou fericit şi ţie! Trebuie să 
recunosc că m-a şocat e-mailul tău şi faptul că mi-ai oferit 

o slujbă atât de atractivă. Să fiu sinceră, în ultimele trei 

luni nu s-a întâmplat nimic care să mă pregătească 

pentru o revenire atât de rapidă în metropolă. Credeam 
că am măcar un an la dispoziţie ca să reflectez asupra 
vieţii mele şi a viitorului; acum însă, m-ai cam dat peste 
cap. Am nevoie de puţin timp; trebuie să mă gândesc 
bine. 

Nu am reuşit încă sa salvez lumea, dar fac progrese. 

Clienţii mei sunt oameni săraci, pe care nu-i aude nimeni. 
Nu se aşteaptă să fac minuni; orice efort este extrem de 
apreciat. Mai merg pe la tribunal ocazional - închipuie-ţi 
că am văzut şi eu cum arată o sală de judecată pe 
dinăuntru, Andy! - şi am constatat că este foarte diferit 
faţă de ce vezi pe la televizor. Deşi, aşa cum ştii, nu 
aveam vreme de pierdut la televizor. Lunea trecută am 
câştigat primul meu proces. 10 000 de dolari pentru 
clienta mea, dar parcă ar fi fost un milion. Cu un pic de 
experienţă, cred că ar putea să-mi placă munca de 
avocat pledant. 


Şi acum, cât priveşte oferta ta... Câteva detalii, dacă 
se poate. Cine sunt ceilalţi asociaţi şi de unde vin ei? Fără 
ticăloşi, Andy, bine? Nu vreau să lucrez cu nişte ahtiaţi 
după muncă gata să-ţi ia gâtul cu prima ocazie. Care este 
raportul barbaţi/femei? Nu vreau să intru într-un club de 
băieţi. Cine este Nick Spane şi care-i povestea lui? Sunt 
convinsă că este un avocat nemaipomenit, însă e 
cumsecade şi ca om? Are o căsnicie trainică sau sare 
dintr-un pat în altul? Dacă mă pipăie, îl dau în judecată 
pentru hărţuire sexuală; vreau să ştie asta. Trimite-mi CV- 
ul lui, te rog. Unde sunt birourile? Nu vreau să lucrez în 
condiţii jalnice. Tot ce mi-am dorit vreodată a fost un mic 
birou - biroul meu! - cu o fereastră drăguță, prin care să 
răzbată lumina soarelui, şi un perete pe care să agăţ ce 
vreau eu. Garanţia asta de cincizeci de ore pe săptămână 
- o vei trece şi în scris? Momentan lucrez în acest ritm şi 
este splendid. Cine vor fi clienţii noştri, în afară de 
coreeni şi kuweitieni? Sunt sigură că vor fi corporaţii mari 
şi alte cele, sau tipi importanţi cu orgolii pe măsură; nu 
mă interesează câtă vreme nu urlă vreun client la mine. 
(Clienţii mei de aici îmi spun domnişoara Sam şi îmi aduc 
fursecuri.) Putem vorbi despre asta. Şi, în cele din urmă, 
care sunt planurile de viitor? Aici nu am aşa ceva, deci nu 
voi rămâne. Sunt newyorkeză până în măduva oaselor, 
Andy, mai abitir acum decât cu trei luni în urmă, însă aş 
vrea să aflu structura noii firme şi unde credeţi voi, tu şi 
Spane, că va ajunge aceasta peste zeci ani. Ce zici? 

Iti mulţumesc că te-ai gândit la mine, Andy. Ai fost 
mereu un om corect; nu cel mai scump mereu, dar nici nu 
cred că-ţi stă în fire, oricum. 

Hai să mai vorbim. Samantha 
Temperatura coborâse sub minus şase grade, iar zăpada 

îngheţase şi sclipea în lumina lunii. După o masă caldă în 
compania lui Annette şi a copiilor, Samantha se retrase în 
apartamentul ei, unde mica sobă se chinuia să alunge frigul. 
Dacă ar fi plătit chiria scumpă din Manhattan, i-ar fi făcut cuiva 
capul calendar pentru asta, dar în Brady nu era cazul. Nu în 
condiţiile în care nu plătea deloc chirie şi proprietara o ducea 
probabil prost cu banii. Aşa că se înfofoli şi citi în pat vreo două 
ore. Citi un capitol, apoi lăsă cartea jos şi se gândi la New York, 


la Andy şi la noua lui firmă. Îi treceau atâtea gânduri prin 
minte... 

Nu se îndoia deloc că avea să accepte, iar asta o 
entuziasma. Slujba era perfectă; urma să se întoarcă acasă, în 
oraşul pe care îl iubea, pe un post prestigios şi promiţător. Putea 
evita grozăviile din Firmele Mari, dar să aibă totuşi o carieră cu 
împliniri. Dilema apărea când se punea problema plecării. Nu 
putea pleca pur şi simplu peste o lună şi ceva, lăsând totul pe 
umerii lui Mattie. Nu, trebuia să existe o cale de ieşire mai 
elegantă şi mai corectă. Se gândea să ceară o scurtă amânare - 
să accepte acum, dar să înceapă serviciul peste vreo şase luni. 
Ar fi fost mai corect aşa, sau cât de corect era posibil. Putea să-i 
convingă atât pe Mattie, cât şi pe Andy, nu? 

Un telefon suna de sub un morman de haine. Într-un final îl 
găsi şi răspunse. 

- Alo, da? 

Era telefonul primit de la Jeff. 

- Ţi-e frig? 

- Unde eşti? întrebă ea zâmbind. 


- La vreo doisprezece metri de tine, ascuns în întuneric, 
rezemat de partea din spate a garajului, cu picioarele afundate 
în zăpadă îngheţată. Poţi să-mi auzi dinţii clănţănina? 

- Cred că da. Ce cauţi aici? 


- Credeam că-i evident. Annette tocmai a stins luminile la 
ea, aşa că nu mai e nicio oprelişte. Cred că ar trebui să faci nişte 
cafea (decafeinizată, dacă ai) şi să deschizi blestemata asta de 
uşă. Nu te teme - n-o să mă vadă nimeni. Vecinii dorm de ore 
bune. Ca de obicei, oraşul e mort. 

Ea deschise uşa, iar Jeff apăru de pe scările întunecate fără 
niciun zgomot şi o sărută pe buze. Îşi scoase cizmele şi le lăsă 
lângă ale ei. 

- A, deci rămâi, să înţeleg? rosti ea, turnând apă în aparatul 
de făcut cafea. 

El îşi frecă mâinile şi zise: 

- Cred că-i mai cald afară. Nu ai reclamat la proprietar? 

- Nu m-am gândit la asta. Nu plătesc chirie, deci nu fac 
reclamaţii. Mă bucur să te văd ieşit din închisoare. 


- N-o să crezi ce am descoperit! 


- Deci, de-asta ai venit... ca să-mi povesteşti totul, de-a fir a 
păr. 

- Şi de-asta... printre alte lucruri. 

În noaptea în care murise Donovan, aparatul Cessna fusese 
parcat la aeroportul din Charleston vreo şapte ore, de la 3.20 la 
10.31 seara, conform arhivei centrului de control al traficului 
aerian şi datelor de la terminalul de aviaţie generală. După ce 
aterizase acolo, el închiriase o maşină şi plecase să se 
întâlnească cu echipa lui de avocaţi. Cât timp lipsise, patru 
avioane de dimensiuni mici sosiseră la rampă; două 
cumpăraseră combustibil, lăsaseră un pasager şi plecaseră, iar 
celelalte două rămăseseră acolo peste noapte. Unul dintre 
acestea două era un Beech Baron, celălalt un King Air 210, un 
aparat popular, cu două motoare şi turbopropulsie, şi cu o 
capacitate de şase locuri. Aparatul King Air a ajuns la 7.35 seara 
cu doi piloţi şi un pasager. Toţi trei au coborât din avion, au 
intrat în terminal, au completat documentele necesare şi au 
plecat cu un tip, într-o dubă. 

Samantha îl ascultă în tăcere, turnându-i în ceaşcă. 

Conform spuselor lui Brad, un angajat care lucrase la rampă 
în acea seară, în King Air fuseseră de fapt doi pasageri, iar unul 
dintre ei rămăsese în urmă. Da, îşi petrecuse noaptea în avion. 
In timp ce piloţii făceau verificările de după zbor, Brad îl zărise 
pe pasagerul coborât vorbind cu cineva aflat încă în aparat. El 
urmărise scena de la distanţă, aşteptând, şi văzu cum piloţii 
închid singura uşă a avionului. După ce aparatul fu asigurat 
pentru noaptea respectivă, ei se duseră la terminal, împreună 
cu pasagerul, ca şi cum totul era bine şi frumos. 

Destul de bizar, însă Brad mai văzuse aşa ceva în trecut, cu 
vreo doi ani în urmă, când un pilot aterizase noaptea târziu, 
neavând nici rezervare la hotel, nici maşină închiriată, şi 
hotărâse să doarmă câteva ore în carlingă şi să decoleze în zori. 
Diferenţa era că acel pilot îşi anunţase intenţiile, iar tipii de la 
rampă ştiau ce făcea. In cazul aparatului King Air însă, numai 
Brad ştia ce se întâmplase. Rămăsese cu ochii pe avion până la 
zece seara, când plecase acasă. Două zile mai târziu fu 
concediat pentru absenţă de la locul de muncă. Nu-i plăcuse 
niciodată slujba respectivă şi îşi detesta şeful. Fratele lui îi 
găsise un loc de muncă în Florida, aşa că plecase din oraş. 
Nimeni nu îl luase la întrebări cu privire la acea noapte. Nimeni 


până la Jeff, mai exact. 

- Cum ai dat de el? întrebă ea. 

- Paznicul care m-a arestat duminică noapte mi-a dat 
numele tipului. Paznicul ăsta, Mack, este un tip de ispravă. Am 
băut o bere luni noapte, eu făcând cinste, desigur, iar Mack mi-a 
zis de Brad. Acesta s-a întors în Charleston acum. L-am găsit azi- 
noapte şi am băut un pahar în alt bar. In seara asta mă 
detoxifiez, aşa că nu-mi da nimic de băut. 

- Oricum nu-i pic de băutură în casă. 

- Bun. 

- Deci, care-i teoria ta? 


- Teoria mea este că pasagerul respectiv a aşteptat până la 
momentul potrivit, a deschis uşa aparatului King Air, a mers 
vreo treizeci de metri prin întuneric, direct la avionul Cessna al 
lui Donovan, şi în douăzeci de minute a slăbit şurubul. Apoi a 
făcut cale întoarsă, s-a urcat la loc în King Air, şi probabil a 
văzut momentul în care a apărut Donovan, pe la 10.15, gata de 
plecare. După aceea şi-a scos pantofii şi a dormit până în zori. 

- Pare imposibil de dovedit. 

- Poate că da, însă ajung eu şi acolo... 

- Cine deţine aparatul King Air? 

- O companie de chartere din York, Pennsylvania, companie 
care face multe afaceri cu industria minieră. Avionul King Air 
este calul de bătaie al bazinului carbonifer deoarece e rezistent, 
poate transporta o cantitate rezonabilă şi decolează de pe piste 
scurte. Compania foloseşte patru aparate drept chartere. Sunt 
numeroase documente, aşa că vom afla în curând totul despre 
zbor. Brad susţine că va depune mărturie sub jurământ, deşi eu 
îmi fac puţin griji pentru el. 

- E incredibil, Jeff! 

- E ceva colosal. Anchetatorii îi vor perpeli bine pe 
proprietarii avionului, pe piloţi, pe pasager (sau pasageri) şi pe 
oricine l-a mai folosit drept charter. Ne apropiem vertiginos, 
Samantha. Este un pas incredibil. 

.. Bine lucrat, Sherlock. 

- Uneori trebuie să te mai şi laşi arestat. Ai vreo pătură în 
plus pe aici? 


- Sunt întinse toate pe pat, una peste cealaltă. Acolo 
stăteam şi eu şi citeam. 

- Încerci să mă agăţi? 

- Ne-am agăţat deja, Jeff. Întrebarea care se pune în 


momentul de faţă e legată de sex, şi îmi pare rău să te anunţ că 
nu vom face asta acum. Nu-i cea mai potrivită perioadă a lunii. 


- A, îmi pare rău! 

- Ai fi putut suna înainte. 

- Probabil. Atunci ce-ar fi să ne îmbrăţişăm ca să ne 
încălzim şi să dormim împreună? Dar chiar să dormim, dacă mă 
înţelegi. 

- Mda... presupun că ar merge şi-aşa. 


32 

Nu ştia la ce oră plecase el. Când se trezi, câteva raze de 
lumină se furişau prin jaluzele. Era aproape şase dimineaţa. 
Partea pe care dormise el în pat era rece, ca şi cum ar fi plecat 
de ore bune. Eh... nu conta. El adăsta în umbre şi lăsa foarte 
puţine urme, iar asta nu o deranja. Avea traume şi sechele pe 
care ea nu le-ar fi putut înţelege niciodată, deci de ce să-şi mai 
bată capul? Se gândi la el câteva momente, în timp ce scotea 
nasul de sub pături, uitându-se la aburii propriei respiraţii. Era 
frig acolo, şi trebuia să admită că tânjea după căldura lui. 

Tânjea şi după un duş fierbinte, dar ştia că nu putea avea 
parte de el. Numără până la zece, dădu aşternuturile la o parte 
şi fugi spre ibricul de cafea. Dură o veşnicie până fierse apa şi, 
după ce îşi umplu în sfârşit ceaşca, se băgă iarăşi sub pături şi 
se gândi la New York. Planul era să-şi mai cizeleze răspunsul 
către Andy şi să i-l expedieze la prima oră. Oare era prea 
agresivă, prea pretențioasă? In fond, era şomeră şi el îi oferea o 
slujbă minunată. Oare chiar avea dreptul să îl sâcâie în privinţa 
colegilor şi clienţilor, a domnului Nick Spane şi a dimensiunilor 
noului ei birou? Oare ideea amânării avea să-i fie pe plac lui 
Andy sau avea să-l enerveze? Nu era sigură, dar Andy nu excela 
la capitolul sensibilitate. Dacă nu se impunea de la început, 
avea să fie călcată în picioare mai târziu, cu certitudine. 

Sări peste duşul rece şi se stropi cu nişte apă călduţă la 
chiuvetă. Neavând nicio programare la tribunal în agendă, îşi 
trase repede pe ea blugii şi cizmele, cămaşa de flanel şi 
puloverul. După ce se înfofoli bine, îşi atârnă rucsacul pe un 
umăr, poşeta pe celălalt şi plecă la serviciu pe jos. Afară era frig, 
însă nu bătea vântul, iar soarele strălucea la răsărit. Era o zi 
frumoasă de iarnă, cu zăpadă încă neatinsă aşternută în nămeţi 
lipiti de case. Era chiar plăcut să mergi aşa la serviciu, se gândi 
ea, străbătând oraşul. 

lată şi un dezavantaj: în New York avea să fie înghesuită în 
metrou, apoi să îşi croiască drum printre miile de pietoni. Sau va 
aştepta în trafic, pe bancheta unui taxi murdar. 

II salută pe domnul Gantry când acesta ieşi să-şi ia ziarul de 
pe trotuar. Bătrânul se apropia de 90 de ani, trăia singur de un 
an, de când murise soţia sa, şi avea cea mai aranjată peluză de 
pe stradă, când vremea era mai caldă. Toată zăpada de pe 
proprietatea lui fusese dată meticulos la o parte cu lopata. 


Aşa cum se întâmpla de obicei în aceste zile, ajunse prima 
la birou şi, ca orice stagiară, se duse drept la ibricul de cafea. In 
timp ce fierbea apa, făcu puţină curăţenie prin bucătărie, golind 
toate coşurile de gunoi şi aranjând revistele de la recepţie. 
Nimeni nu-i spusese vreodată să facă asta. 

Avantaj: la New York, Spane & Grubman urma să plătească 
pe altcineva pentru asemenea îndeletniciri. 

Într-o notă neutră: pe Samantha nu o deranja să facă toate 
astea, cel puţin nu aici. Nu ar fi îndrăznit să procedeze aşa într-o 
firmă adevărată, dar la Mountain Legal Aid Clinic toată lumea 
contribuia cumva. 

Se instală în sala de conferinţe, urmărind traficul de 
dimineaţă pe strada principală. Acum că plănuia să plece, era 
uimită de cât de mult ajunsese să îndrăgească locul acela în 
numai trei luni. Hotări să lase discuţia cu Mattie pe mai târziu, 
când avea să afle mai multe despre oferta lui Andy. O neliniştea 
faptul că trebuia să-i spună că pleca atât de curând. 

Mattie încă se mobiliza greu dimineaţa, dar părea să revină 
treptat la ritmul ei obişnuit. Resimţea absenţa lui Donovan ca pe 
o rană care nu avea să se vindece vreodată, dar nu putea 
renunţa la tot. Prea mulţi clienţi depindeau de ea, iar agenda îi 
era plină. Sosi puţin după ora nouă şi o chemă pe Samantha în 
biroul ei. Cu uşa închisă, îi mărturisi că nu dormise toată 
noaptea din cauza acelui afurisit de clan Crump şi a bietei 
Francine. Singura variantă etică era să întrebe pe la baroul local 
dacă familia angajase pe cineva. Dacă da, urmau să le 
expedieze o copie a testamentului şi să înceapă războiul. Mattie 
îi înmână o listă şi-i zise: 

- Fără să ne punem pe noi la socoteală, mai există 
paisprezece avocaţi în Brady, toţi trecuţi în ordine alfabetică, cu 
numere de telefon. Am vorbit deja cu trei, inclusiv cu Jackie 
Sporz, avocatul care a întocmit testamentul de acum cinci ani. 
Niciunul n-a fost contactat de familie. Alege-ţi cinci şi hai să 
terminăm treaba în dimineaţa asta. M-am săturat să-mi tot fac 
griji. 

Erau numai doi avocaţi pe listă pe care Samantha nu-i 
întâlnise. Se duse în birou, îşi luă telefonul şi îl sună pe Hump. 
Acesta îi spuse că nu auzise în viaţa sa de clanul Crump. Norocul 
lui! Cel de-al doilea apel fu către Hayes Sinclair, un avocat care 
nu ieşea niciodată din birou şi despre care se zvonea că ar fi 


suferit de agorafobie. Nici el nu auzise de familia Crump. Apoi îl 
sună pe Lee Chatham, un avocat care nu stătea niciodată la 
birou, preferând să îşi piardă vremea pe la tribunal, prefacându- 
se că are treburi importante pe acolo şi trăind din cele mai 
recente bârfe, majoritatea născocite chiar de el. Bingo. Domnul 
Chatham îi confirmă că se întâlnise cu câţiva dintre fraţii Crump 
şi avea contract de reprezentare a familiei. 

Evident, aceştia insistau cu povestea conform căreia mama 
lor distrusese testamentul gratuit întocmit de escrocii de la 
clinică, astfel încât precedentul testament redevenea valabil, iar 
ei urmau să împartă totul în mod egal. Domnul Chatham plănuia 
să deschidă succesiunea în viitorul apropiat şi să autentifice 
testamentul precedent. Totuşi, încă nu se înţeleseseră cine să 
fie executor. Jonah, cel mai în vârstă, fusese desemnat de 
Francine cu cinci ani în urmă, dar el avea probleme cu inima 
(cauzate de situaţia stresantă), şi probabil nu putea să facă 
asta. Când domnul Chatham îi informă că trebuia desemnat un 
nou executor în locul lui Jonah, ceilalţi patru se luară la harţă. 
Avocatul încerca acum să aplaneze conflictul. 

Samantha aruncă bomba despre pachetul misterios primit a 
doua zi după înmormântare. Se asigură că domnul Chatham 
înţelegea că nimeni de la clinică nu dorea să se implice intr-o 
contestare testamentară, dar era important ca el să ştie că era 
minţit de clienţii lui. Când închise telefonul, el deja bălmăjea 
ceva incoerent. Îi expedie prin fax o copie a ultimului testament, 
apoi se duse să o anunţe pe Mattie. 

- Asta o să-i scoată din minţi? zise Mattie, când primi 
vestea. La prima ameninţare mă duc la şerif. 

- E cazul să ne luăm arme? întrebă Samantha. 

- Nu încă. Îi aruncă nişte hârtii peste birou. Uită-te şi tu pe 
ele. 

Era un vraf destul de gros, aşa că Samantha se aşeză. 

- Ce-i asta? întrebă ea, dând pagina. 

- Înştiinţarea de recurs făcută de Strayhorn în cazul Tate. 
Am vorbit cu judecătorul de caz spre sfârşitul săptămânii despre 
presupusa învoială. Nu a fost deloc înţelegător, deci ne-am ars. 
Acum trebuie să trecem prin calvarul recursului şi să sperăm că 
judecătorii de la Curtea Supremă nu vor revoca decizia iniţială. 


- Şi de ce îmi dai mie actele? 


- Mă gândeam că te-ar putea interesa. Vom avea nevoie de 
ajutorul tău pentru pregătirea recursului, Samantha. 


- Hhmm... nu pot spune că mă mir. Nu am avut niciodată 
de-a face cu un recurs, Mattie. 


- Nu ai avut de-a face cu multe din lucrurile de-aici. Există 
un început pentru toate. Te voi superviza eu, şi în scurt timp îţi 
vei da seama că este vorba de multă hârţogăraie şi muncă de 
cercetare. Strayhorn începe prin a-şi depune punctajul în termen 
de nouăzeci de zile. Vor susţine că s-au comis tot soiul de erori 
judiciare la proces. Noi vom replica punct cu punct. În şase luni 
greul va fi gata şi tu vei aştepta pledoaria. 

„Insă în şase luni eu nu voi mai fi aici”, vru Samantha să 
zică. 

- Va fi o experienţă nemaipomenită, insistă Mattie. Şi vei 
putea spune tot restul vieţii că ai avut un recurs la Curtea 
Supremă a statului Virginia. Ce-ţi poţi dori mai mult? 

Mattie încerca să pară detaşată, dar se vedea cu ochiul 
liber că era neliniştită. 


- Câte ore mi-ar ocupa? întrebă Samantha. 
Calcula rapid şi se gândea deja că poate face aproape toată 
munca de cercetare în următoarele şase luni, înainte să plece. 


- Donovan jura că era un caz de manual, fără chestiuni 
majore de disecat la recurs. Aş zice că vorbim de aproximativ 
cinci sute de ore, de acum până la pledoarie, care va avea loc 
peste vreo cincisprezece luni. Ştiu că vei pleca până atunci, deci 
una din noi se va ocupa de acea parte. Insă greul trebuie făcut 
acum. Eu şi Annette pur şi simplu nu avem timp. 


- Tu eşti şefa, zise Samantha zâmbind. 


- lar tu eşti o scumpă. Mulţumesc, Samantha. 
Andy îi răspunse la e-mail: 

Dragă domnişoară Sam: îţi mulţumesc pentru 
încântătoarea epistolă. Te-ai înmuiat mult în numai trei 
luni. Probabil că fursecurile sunt de vină. Dacă am înţeles 
eu bine, vrei să-ţi garantez că vei fi (1) adorată de şefi, 
(2) venerată de colegi, (3) apreciată de clienţi, (4) 
asigurată pe viaţă printr-un parteneriat satisfăcător, şi (5) 
cazată într-un birou destul de mare cât să te 
mulţumească, în pofida preţurilor de-a dreptul obscene 


cerute pe metrul pătrat de câtre proprietarii din 

Manhattan (clienții noştri), cărora nu le pasă că-i 

recesiune au ba. 

O să văd ce pot face. [i-am ataşat CV-ul lui Nick 

Spane. În mod surprinzător, tipul nu are decât un divorţ la 

activ şi este căsătorit cu aceeaşi fată nemaipomenită de 

cincisprezece ani. Vei observa că nu are cazier pentru 
viol, molestare de minori etc. şi nici nu a fost inculpat 
pentru comercializare de pornografie infantilă. Totodată, 
nu a fost niciodată dat în judecată pentru hărţuire 
sexuală sau altceva asemănător. (Divorțul său s-a produs 
pe cale amiabilă.) Este un tip grozav, îţi jur. Un tip din sud 
- Tulane, Vanderbilt Law - cu maniere desăvârşite. Ceva 
rar în „fauna” de-aici. 
Pe curând, Andy 

Telefonul secret sună la 2.30, când Samantha recitea 
înştiinţarea de recurs trimisă de Strayhorn şi se uita peste 
regulile şi procedurile de apel. 

- Ce faci? Stai în faţa biroului, în zăpadă? întrebă ea, 
ducându-se la bucătărie, unde presupunea că nu există 
microfoane. 

- Nu, sunt în Pikeville, mă întâlnesc cu nişte investigatori. 
Mi-a plăcut mult noaptea trecută, am dormit foarte confortabil. 
Tu? 

- Am dormit bine. La cât ai plecat azi-dimineaţă? 


- Puțin după ora patru. Nu dorm prea mult în ultima vreme. 
E mereu cineva pe urmele mele. Mi-e cam greu să dorm liniştit 
în aceste condiţii. 

- Am înţeles. Ce planuri ai? 


- Sâmbătă, o drumeţie prin zăpadă pe la Muntele Gray. O 
friptură la grătar pe veranda cabanei. Nişte vin roşu. Citit lângă 
foc. Treburi de-astea. Ce zici? 

- Lasă-mă să mă gândesc. 

- Ce-i atâta de gândit? Pun pariu că, dacă îţi consulţi 
agenda, vei constata că nu ai nimic de făcut sâmbăta asta. Hai, 
uită-te! 

- Sunt ocupată momentan. Te sun eu mai încolo. 

Deşi nimeni de la clinică nu menţionase asta, Samantha 


afla pe pielea ei că vremea rece şi zilele scurte de ianuarie 
încetineau considerabil activitatea. Telefonul suna mai rar, iar 
Barb îşi petrecea mai mult timp departe de recepţie, făcând tot 
felul de „comisioane”. Claudelle era în luna a opta de sarcină, 
fiind consemnată la pat. Instanţele, care oricum nu se zoreau 
niciodată, lucrau acum într-un ritm şi mai lent. Mattie şi Annette 
erau ca de obicei ocupate cu cazurile deja existente, fără să mai 
fie bombardate însă cu altele noi. Era ca şi cum conflictele şi 
problemele se suspendaseră temporar, lăsând loc melancoliei 
de iarnă. Cel puţin pentru unii. 

Samantha îşi vedea de treabă pe la firmă vineri, după 
lăsarea întunericului, când auzi deschizându-se uşa de la 
intrare. Mattie era încă la serviciu, cu uşa de la birou închisă; 
restul lumii îşi terminase deja treaba pe acea săptămână. 
Samantha se duse la recepţie şi dădu ochii cu Buddy şi Mavis 
Ryzer. Nu aveau programare; nu o sunaseră în prealabil. Insă 
făcuseră drumul de o oră şi jumătate din Virginia de Vest în 
Brady, într-o după-amiază târzie de vineri, ca să caute alinare şi 
îndrumare de la avocata lor. Ea îi îmbrăţişă pe amândoi şi 
realiză imediat că lumea lor se sfârşise. Îi conduse în sala de 
conferinţe şi le oferi un suc; ei o refuzară politicos. Inchise uşa, îi 
întrebă ce se întâmplase şi ei izbucniră în plâns. 

Buddy fusese concediat de Lonerock Coal în acea 
dimineaţă. Maistrul zicea că nu mai era apt de lucru; aşa se 
explica întreruperea bruscă a contractului de muncă. Nu tu plăţi 
compensatorii, nu tu primă de despărţire sau ceas ieftin drept 
mulţumire pentru o viaţă de muncă, doar un şut în fund şi 
promisiunea că ultimul salariu era deja la poştă. De-abia 
ajunsese acasă, unde se prăbuşise pe canapea şi încercase să 
se reculeagă. 

- Nu mai am nimic, rosti el, gâfâind, în vreme ce Mavis îşi 
ştergea lacrimile. Nu mai am nimic. 

- Şi uite-aşa a rămas fără slujbă, spuse Mavis. Nu tu leafă, 
nu tu ajutor social pentru silicoză sau speranţe că-şi va găsi 
altceva de lucru. A muncit toată viaţa în minerit. Ce să facă 
acum? Trebuie să ne ajuţi, Samantha. Trebuie să faci ceva. Nu-i 
corect! 

- Ştie şi ea că nu-i corect, zise Buddy. Se chinuia să 
pronunţe fiecare cuvânt, pieptul ridicându-i-se şi coborând din 


cauza efortului. Dar nu are ce face. Au dizolvat sindicatul acum 
douăzeci de ani, deci nu mai are cine să ne apere de companie. 
Nu mai e nimic de făcut. 

Samantha ascultă cu mare compasiune. Era ciudat să vezi 
un tip hârşit ca Buddy ştergându-şi lacrimile de pe obraji cu 
podul palmei. Avea ochii roşii şi umflaţi. În mod normal, s-ar fi 
simţit stânjenit să manifeste asemenea emoţii în public, dar 
acum nu mai avea nimic de ascuns. În cele din urmă, ea rosti: 

- Am depus reclamaţia şi avem un raport solid de la medic. 
Asta-i tot ce putem face acum. Din păcate, în statele din zonă 
angajaţilor li se poate întrerupe contractul de muncă din orice 
motiv sau chiar fără motiv. 

Se gândea la explicaţia evidentă, dar nu avea de gând săo 
pomenească: Buddy nu mai era apt de muncă. Oricât de mult îi 
dispreţuia pe cei de la Lonerock Coal, înţelegea de ce compania 
nu voia ca un angajat să manevreze utilaje grele într-o 
asemenea stare deplorabilă de sănătate. 

Urmă o tăcere lungă, întreruptă doar de Mattie, care ciocăni 
la uşă şi intră. Îi salută pe soţii Ryzer, pricepu că nimerise într- 
un moment nepotrivit şi ieşi repede după ce întrebă: 

- Ne vedem la cină, nu, Sam? 


- Da. Pe la şapte. 

Uşa se închise şi se lăsă din nou tăcerea. Mavis rosti într-un 
final: 

- Vărului meu i-au trebuit unsprezece ani ca să obţină 
ajutorul social pentru silicoză. Acum e la tub de oxigen. Unchiul 
meu a aşteptat nouă ani. Am auzit că media este de vreo cinci 
ani. E adevărat? 

- În cazul cererilor contestate, da, media este undeva între 
cinci şi şapte ani. 

- Eu o să fiu mort peste cinci ani, zise Buddy, şi după 
câteva clipe de gândire, nimeni nu îl contrazise. 

- Parcă spuneai că toate cererile sunt contestate, nu? 
întrebă Mavis 

- Mă tem că da. 

Buddy clătină din cap, iar Mavis amuţi cu privirea pironită în 
masă. El tuşi de câteva ori, părând cât pe ce să se sufoce, însă 
izbuti să înghită şi să evite criza. Respirația sa gâjâită suna ca 


un muget înfundat din interior. Îşi drese glasul şi zise: 


- Ştii, ar fi trebuit să primesc ajutorul social încă de acum 
zece ani şi, dacă l-aş fi primit, aş fi putut renunţa la munca în 
mină şi mi-aş fi putut găsi altceva de lucru. Aveam doar 30 de 
ani la vremea respectivă, copiii erau mici şi aş fi putut face 
altceva, departe de praful de cărbune. Ceva care să nu-mi 
agraveze boala. Însă compania s-a luptat cu mine în instanţă şi 
a câştigat, iar eu nu am avut de ales şi am fost nevoit să lucrez 
mai departe în mină, şi să inspir mai departe praful. Vedeam şi 
eu că-i tot mai rău. Îţi dai seama şi singur de chestiile astea. Se 
întâmplă pe nesimţite, dar observi că acum ţi-e mai greu să urci 
cele patru trepte ale verandei decât în urmă cu un an. Îți ia mai 
mult timp să mergi până în capătul aleii din faţa casei. Nu cu 
mult, însă faci totul mai încet. 

Urmă o pauză în care trase aer în piept. Mavis se întinse şi-i 
mângâie mâna. 

- Mi-i amintesc pe indivizii ăia în sala de şedinţe, în faţa 
judecătorului. Erau trei sau patru, toţi în costume negre şi cu 
pantofi negri şi lustruiţi, toţi ţanţoşi nevoie mare. Ne priveau ca 
pe nişte gunoaie - încă un miner ignorant cu o nevastă la fel de 
ignorantă, încă un ratat care încearcă să fraierească sistemul 
pentru un cec lunar. Îi văd şi-acum pe ticăloşii ăia încrezuţi, 
deştepţi, aroganţi şi tupeişti pentru că ei ştiau cum să câştige, 
iar noi nu. Ştiu că nu-i foarte creştineşte să urăşti, dar chiar îi 
detestam pe tipii ăia. Acum îi detest şi mai abitir, după ce am 
aflat adevărul, şi adevărul este că escrocii ăia ştiau că am 
silicoză. Ştiau şi au muşamalizat totul. Au minţit în instanţă. Au 
adus un alt rând de medici care au minţit sub jurământ, 
declarând că nu am silicoză. Au minţit cu toţii. Şi au câştigat. M- 
au dat afară din tribunal şi m-au băgat la loc în mină încă zece 
ani. Se opri şi se frecă la ochi. Au minţit, au câştigat şi o vor face 
din nou, deoarece ei scriu regulile. Bănuiesc că nu există nicio 
cale de a-i opri. Ei au banii, puterea, medicii, probabil şi 
judecătorii. Ce mai sistem! 

- Chiar nu există nicio modalitate de a-i opri, Samantha? 
rosti Mavis cu glas rugător. 

- S-ar putea introduce o acţiune civilă, presupun. Acţiunea 


pe care o depusese Donovan. Sunt încă şanse ca o altă firmă să 
o preia. Nu am renunţat încă la idee. 


- Însă nu vrei să iei tu cazul, aşa-i? 

- Mavis, v-am explicat deja cum stă treaba. Eu sunt din 
New York, bine? Sunt stagiară şi am venit aici doar pentru 
câteva luni, după care plec. Nu pot începe un proces care va 
dura cinci ani într-o instanţă federală. Am mai trecut o dată prin 
asta, nu? 

Cei doi nu-i răspunseră. 

Minutele trecură şi liniştea se lăsă tot mai apăsătoare; 
singurul sunet care se auzea era gâjâitul lui Buddy. El îşi drese 
din nou glasul şi spuse: 

- Uite ce-i, Samantha, eşti singura avocată pe care am 
avut-o noi vreodată, singura care a fost dispusă să ne ajute. 
Dacă am fi avut un avocat acum zece ani, poate că lucrurile ar fi 
căpătat o altă turnură, însă acum nu mai putem da timpul 
înapoi. Am venit doar ca să îţi mulţumim că mi-ai luat cazul. 


- Şi că ai fost atât de bună cu noi, interveni Mavis. Îi 
mulţumim zilnic lui Dumnezeu că te-a adus în viaţa noastră. 

- Pentru noi înseamnă mai mult decât îţi dai tu seama. 

- A însemnat enorm să ştim că există un avocat care luptă 


pentru cauza noastră. 
Cei doi izbucniră iarăşi în plâns. 


34 

Prima oară văzuse Muntele Gray din văzduh. A doua oară îl 
văzuse din barcă şi de pe ATV, o vizită mult mai intimă făcută cu 
două săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun. A treia oară îi 
văzu dintr-o camionetă, un mijloc de locomoţie mult mai 
răspândit în acele părţi. Jeff veni să o ia din Knox, unde ea îşi 
lăsase maşina în aceeaşi parcare de lângă bibliotecă. Aruncă o 
privire la camionetă şi-l întrebă: 

- Ţi-ai luat una nouă? 

Era un autovehicul masiv, un model de Dodge, în niciun caz 
maşina cu care îl văzuse pana atunci. 

- Nu. Este a unui prieten, rosti el, la fel de ambiguu ca de 
obicei, în spate erau două caiace roşii şi câteva rucsacuri. Hai să 
mergem. 

Părăsiră oraşul în grabă. El părea tensionat şi ochii îi fugeau 
dintr-o oglindă retrovizoare în alta. 

- Chestiile alea din spate sunt canoe? întrebă ea. 

- Nu, caiace. 

- Bine, şi ce faci cu un caiac? 

- N-ai mai fost niciodată cu caiacul? 

- Îţi reamintesc că stau într-o metropolă. 

- Bine. Cu caiacul te plimbi pe apă. 

- Sau stai lângă foc cu o carte şi cu un pahar de vin. Să ştii 
că n-am de gând să mă ud, ai priceput? 

- Relaxează-te, Sam. 


- Prefer să mi se spună Samantha, mai ales de către tipul 
cu care mă culc momentan. Sam poate să-mi spună taică-meu, 
şi îi mai scapă uneori şi lui Mattie. Cine-mi zice Sammie trebuie 
să se aştepte la o palmă. Ştiu că-i derutant, dar ce-ar fi să 
rămânem la Samantha pentru moment? 


- E numele tău. Dacă tot primesc sex fără implicare 
sentimentală, o să-ţi spun cum vreau. 


- Direct la subiect, ha? 

El râse şi porni radioul. Cânta Faith Hill. leşiră de pe drumul 
principal şi o luară pe o şosea districtuală îngustă. Chiar la înce- 
putul unui urcuş abrupt, el coti brusc pe un drum cu pietriş, unul 
ce străbătea o culme muntoasă, cu canioane înfiorătoare în 
părţi. Ea încercă să nu se uite la ele, amintindu-şi în schimb de 
prima ei aventură cu Donovan, când urcaseră până în vârful 


Muntelui Dublin şi se uitaseră la ce se întâmpla la Mina Enid. Vic 
îi luase prin surprindere, şi apoi fuseseră zăriţi de paznici. Parcă 
trecuse o veşnicie, iar între timp Donovan murise. 

Jeff coti o dată şi încă o dată. 


- Sunt sigură că ştii unde mergi, rosti ea, mai mult ca să-şi 
manifeste îngrijorarea. 

- Aici am crescut, replică el fără să o privească. 

O potecă acoperită pe jumătate cu zăpadă se oprea într-o 
fundătură. Printre copaci se putea zări cabana. 

În timp ce descărcau lucrurile din camionetă, ea întrebă: 


- Şi caiacele? N-am de gând să car chestiile astea. 


- Va trebui să verificăm nivelul pârâului. Mă tem că s-ar 
putea să fie cam mică apa. 

Luară geanta frigorifică şi rucsacurile din maşină şi le 
duseră în cabană, la cincizeci de metri mai încolo. Stratul de 
zăpadă avea vreo zece centimetri şi era de plin de urme de 
animale. Nu se vedea vreo urmă de bocanc sau vreun alt semn 
de prezenţă umană. Samantha fu mulţumită că observase 
asemenea lucruri. Era o adevărată fată de la munte acum. 

El descuie cabana, intră încet de parcă s-ar fi temut să nu 
deranjeze pe cineva, şi aruncă o privire înăuntru. Lăsară camera 
frigorifică în bucătărioară şi rucsacurile pe canapea. 


- Încă mai ai camerele instalate? întrebă ea. 

- Da, şi tocmai au pornit când am ajuns noi aici. 
- Ai mai avut musafiri nepoftiţi în ultima vreme? 
- Din câte ştiu eu, nu. 

- Când ai fost ultima dată aici? 


- A trecut ceva timp de-atunci. Dacă vin prea des, stârnesc 
susiciuni. Hai să verificăm nivelul pârâului. 

Trecură peste nişte stânci de la marginea pârâului. Jeff zise 
că nivelul era prea scăzut pentru caiace. Aşa că o luară la pas 
pe lângă el, pierzându-se printre dealuri, departe de cabană şi 
de pământul familiei sale. Deşi nu putea fi sigură, ei i se păru că 
se îndreaptă spre vest, în direcţie opusă faţă de Muntele Gray. 
Cum pământul era acoperit cu zăpadă, era imposibil să 
găsească poteci, nu că ar fi avut nevoie de ele. La fel ca fratele 
său, şi Jeff părea să ştie terenul ca pe propriul buzunar. Incepură 
un urcuş tot mai abrupt, şi la un moment dat se opriră să bea 


nişte apă şi să mănânce un baton energizant. El îi dezvălui că se 
aflau pe Chock Ridge, un deal lung şi abrupt plin cu cărbuni şi 
deţinut de oameni care nu voiau să vândă nici în ruptul capului. 
Familia Cosgrove, din Knox. Donovan şi Jeff crescuseră 
împreună cu copiii familiei Cosgrove. Erau oameni cumsecade. 
Urcară încă 150 de metri şi ajunseră în vârf. Jeff îi arătă Muntele 
Gray în depărtare. Chiar şi acoperit cu o pătură albă, acesta 
părea golaş, pustiu şi pângărit. 

Era şi foarte departe, şi după o oră de mers prin zăpadă 
Samanthei începură să-i îngheţe picioarele. Decise să aştepte 
câteva minute înainte să se plângă. Când începură coborârea, 
auziră împuşcături, focuri zgomotoase de armă care răsunară 
printre dealuri. Vru să se culce la pământ, însă Jeff rămăsese 
imperturbabil. 

- Vânători de cerbi, îi explică el, aproape fără să îşi 
încetinească ritmul. 

Avea rucsacul la el, dar nu şi puşca. Ea era sigură însă că 
printre batoanele energizante era şi o armă. Intr-un final, după 
ce se convinse că se pierduseră în pădure, îl întrebă: 


- Ne întoarcem la cabană? 

El se uită la ceas şi spuse: 

- Sigur, se face deja târziu. Ţi-e frig? 

- Am picioarele îngheţate. 

- Ţi-a zis cineva că ai degete frumoase la picioare? 

- Cum să nu! Zilnic. 

- Vorbesc serios. 

- Ţi se pare că m-am înroşit? Nu, Jeff, trebuie să recunosc 
că nu-mi amintesc să-mi fi spus cineva vreodată asta. 

- Ei bine, e adevărat. 

- Îţi mulţumesc. 

- Hai să mergem să le dezgheţăm. 

Drumul de întoarcere dură aproape de două ori mai mult 
decât cel de la dus, iar peste vale se aşternea întunericul când 
ajunseră la cabană. Jeff făcu repede focul, şi frigul fu înlocuit de 
o căldură amestecată cu fum pe care Samantha o simţi în 
curând şi în oase. Aprinse trei lămpi cu gaz şi, în timp ce el 
aducea lemn de foc pentru acea noapte, ea verifică mâncarea 
din geanta frigorifică. Două fripturi, doi cartofi şi doi ştiuleţi de 


porumb. Mai erau trei sticle de Merlot, alese de Jeff încât să aibă 
dopuri care se deşurubau. Băură prima ceaşcă în vreme ce se 
încălzeau lângă foc şi discutau politică. Obama urma să depună 
jurământul peste câteva zile, iar Jeff se gândea să facă o 
excursie la Washington pentru ceremonie. Cu mult înainte de 
cădere, tatăl ei fusese activ în rândul democraţilor din barou, şi 
acum părea să-şi recapete entuziasmul pentru lupta cea mare. 
O invitase să participe alături de el la eveniment. Îi surâdea 
ideea de a fi martoră la momentul istoric, dar nu era sigură de 
programul său. 

Nu zisese nimănui de oferta lui Andy şi nu avea de gând să 
aducă subiectul în discuţie acum. Nu ar fi făcut decât să 
complice lucrurile. Pe la jumătatea celei de-a doua ceşti, el o 
întrebă: 

- Ce-ţi mai fac degetele? 

- Au început să se dezmorţească, răspunse ea. 

Purtau încă şosetele groase de lână, şosete la care 
Samantha nu avea de gând să renunţe indiferent de ce se 
întâmpla. El se duse să aprindă mangalul de pe verandă, şi în 
scurt timp pregăteau cina. Mâncară la lumina lumânării, la o 
masă rudimentară de două persoane. După cină, încercară să 
citească romane la lumina focului, dar le abandonară repede în 
favoarea unor chestiuni mai presante şi mai importante. 

Se trezi printre pături şi cuverturi, numai cu şosetele în 
picioare, şi avu nevoie de câteva secunde ca să-şi dea seama că 
Jeff nu era lângă ea. Cărbunii mocneau în şemineu, pe măsură 
ce ultimul buştean se stingea. Găsi o lanternă şi îl strigă pe 
nume, însă el nu era în cabană. Se uită la ceas: 4.40 dimineaţa. 
Afară era întuneric beznă. leşi pe verandă, o lumină cu lanterna, 
îl strigă încet pe nume, apoi se întoarse repede la locşorul călduţ 
de lângă foc. Refuză să se lase pradă panicii. El nu ar fi lăsat-o 
singură dacă ar fi ştiut că există vreun pericol. Sau ar fi lăsat-o? 
Îşi trase blugii şi un tricou pe ea şi încercă să adoarmă, însă era 
prea tensionată. Se şi temea şi, pe măsură ce minutele se 
scurgeau, îi venea tot mai greu să-şi înăbuşe furia. Singură într- 
o cabană întunecată, în inima pădurii - aşa ceva nu ar fi trebuit 
să se întâmple. Fiecare sunet de afară putea fi o ameninţare. Se 
apropia ora cinci. Fu cât pe ce să aţipească, dar îşi alungă 
somnul. Îşi adusese un rucsăcel cu periuţă de dinţi şi un schimb 
de haine. El adusese trei rucsacuri voluminoase. Le observase 


de când o luase în Knox, şi mai aruncase câte o privire spre ele 
din când în când. El folosise unul în drumeţii; celelalte două 
păreau burduşite cu ceva. Fuseseră lăsate pe canapea la 
început, apoi duse lângă uşă. Acum dispăruseră. 

Îşi scoase blugii şi tricoul şi le azvârli pe canapea, ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. După ce se mai calmă şi se încălzi cât 
de cât, trase adânc aer în piept şi cântări situaţia. Ceea ce era 
evident din primul moment deveni şi mai evident. Pentru cei 
care urmăreau fiecare mişcare a lui Jeff, vizita lui de azi pe 
Muntele Gray nu fusese altceva decât o escapadă romantică. 
Fusese o idee bună aceea cu caiacele, roşii, strălucitoare şi 
îngrămădite în partea din spate a camionetei ca să fie văzute de 
toată lumea, chiar dacă nu se pusese problema să se apropie 
măcar de apă. Plimbatul cu caiacul, drumeţia, grătarul pe 
verandă, cuibăritul lângă foc - doar un mic rendez-vous cu noua 
fată din oraş. În toiul nopţii, când valea era cufundată în tăcere, 
el se trezea şi se furişa afară cu abilitatea unui spărgător. In 
acele clipe era în măruntaiele Muntelui Gray, umplând 
rucsacurile cu documente nepreţuite şterpelite de la Krull 
Mining. 

O folosea pe post de acoperire. 

Uşa se deschise şi ea simţi cum îi îngheaţă inima. Nu vedea 
nimic în bezna aceea, iar canapeaua îi bloca oricum câmpul 
vizual. Era întinsă pe o saltea groasă, sub pături şi aşternuturi, 
încercând să respire normal şi rugându-se ca persoana care 
intrase să fie Jeff. Individul încremeni vreme îndelungată, apoi 
se mişcă încet. Când îşi lăsă blugii pe canapea, catarama 
zăngăni uşor. După ce se dezbrăcă, se furişă încet sub 
aşternuturi, atent să nu o atingă şi să nu o trezească. 

Ea spera din tot sufletul ca bărbatul gol de la câţiva 
centimetri distanţă să fie Jeff Gray. Prefacându-se că doarme, se 
rostogoli şi-şi trânti braţul peste pieptul lui. El se prefăcut 
surprins şi mormăi ceva. Mormăi şi ea drept răspuns, mulţumită 
că îl ştia pe tip. Cu o mână cam rece, el o mângâie pe fund. Ea 
mormăi un nu, întorcându-se la loc. El se trase mai aproape, 
apoi se prefăcu că adoarme. Inainte să aţipească, ea decise să 
păstreze aparențele pentru moment. Mai gândeşte-te o vreme şi 
nu-ţi lua ochii de la rucsacurile alea. 

„Spărgătorul” se mişca din nou, ridicându-se acum încet în 
picioare şi întinzându-se după stiva de lemne. Aruncă doi 


buşteni în foc, îi zgândări şi şopti: 
- Te-ai trezit? 
- Cred că da, făcu ea. 


-E frig de mori aici. Stătea în genunchi, ridicând 
aşternuturile şi strecurându-se la loc lângă ea. Hai să mai 
dormim puţin, zise el, lipindu-se de ea ca să se încălzească. 

Ea mormăi ceva drept răspuns, ca şi cum ar fi fost în comă. 
Focul pocnea şi sfârâia, frigul fusese alungat brusc şi Samantha 
izbuti să adoarmă în sfârşit. 


35 
Luni se prognoza o temperatură maximă de 13 grade şi 
mult soare. Zăpada se topea rapid în timp ce Samantha mergea 
pe jos la serviciu. Era 12 ianuarie, dar ai fi zis că venise 
primăvara. Descuie firma şi îşi începu rutina de dimineaţă. 
Primul e mail era de la Izabelle: 

Bună, Sam: Andy spune că a luat legătura cu tine şi 
că aproape te-a convins. M-a pus să promit că nu voi 
discuta despre slujbă şi alte detalii; se teme să nu cumva 
să ne consultăm şi să încercăm să obţinem o ofertă mai 
bună, bănuiesc. Nu pot spune că i-am dus prea mult 
dorul. Tu? Nu mi-au lipsit deloc firma şi metropola, şi nu 
sunt sigură că mă voi întoarce. l-am zis lui Andy că mă 
bate gândul să accept postul, dar că încă nu sunt sigură. 
In niciun caz nu pot lăsa totul baltă şi să mă prezint la 
lucru într-o lună. Tu? Nici nu mi-a lipsit fiorul citirii şi 
revizuirii contractelor vreme de zece ore pe zi. Am nevoie 
de bani, nimic de spus, însă mă descurc rezonabil şi îmi 
place ce fac acum. După cum ţi-am zis, noi milităm 
pentru copii care au fost judecaţi ca adulţi şi care sunt 
băgaţi în puşcării pentru adulţi. O, câte aş putea să-ți 
spun! Este o muncă fascinantă şi deprimantă totodată, 
dar în fiecare zi simt că fac o mică diferenţă. Am scos un 
puşti de la închisoare săptămâna trecută. Părinţii lui 
aşteptau la poartă, şi toată lumea plângea, inclusiv eu. 
Ca să ştii - unul dintre noii asociaţi de la Spane & 
Grubman este scârnăvia aia de Sylvio de la fiscal. Ți-1 
mai aminteşti? li duhnea gura îngrozitor. Te dobora şi 
dacă stăteai în celălalt capăt al mesei de conferinţe. lar el 
insistă să-ţi vorbească de la câţiva centimetri. Şi mai şi 
scuipă. Scârbos! Ca să ştii - conform unor surse anonime, 
unul dintre marii clienţi de la Spane & Grubman va fi 
Chuck Randover, tipul ăla care se eschivează de toate 
inculpările şi care crede că-i suficient să te plătească cu 
900 de dolari pe oră ca să te pipăie pe fund. ÎI ştii foarte 
bine. 

Dar nu ai auzit chestiile astea de la mine. Ca să ştii - 
am mari îndoieli. Tu? Izzie 
Samantha chicoti când citi e-mailul, şi răspunse imediat: 

Iz, nu ştiu ce fumează sau ce vorbeşte Andy, însă eu 


nu am acceptat. Şi dacă nu-i complet sincer în privinţa 
faptelor, asta mă face să pun la îndoială tot ce spune. Nici 
eu nu pot să-mi fac bagajele şi să plec de aici într-o lună, 
cel puţin nu cu conştiinţa împăcată. Mă gândesc să-i cer 
ca data de începere să fie peste câteva luni bune, undeva 
pe la 1 septembrie, de exemplu. 

Randover a fost singurul client care m-a făcut să 
plâng. 

M-a ridiculizat odată într-o şedinţă. Mi-am păstrat 
cumpătul până am ajuns la toaletă. lar Andy a stat acolo 
ca o scândură, fără sa-i treaca prin cap sa-şi apere proprii 
oameni. Doamne fereşte! Doar nu era să se ia în gură cu 
un client. Da, greşisem, dar fusese o greşeală simplă şi 
inofensivă. 

Ai vreo idee pe la cât se ridică oferta? 

Izabelle replică: 

Am jurat că nu o voi divulga. Dar este impresionantă. 

Mai vorbim. 

Prima surpriză de pe acea zi sosi cu corespondenţa. Top 
Market Solutions trimitea un cec de 11 300 de dolari, pe numele 
Pamelei Booker, cu actele de rigoare ataşate. Samantha făcu o 
copie după cec, plănuind să o înrămeze. Primul ei litigiu şi prima 
ei victorie. l-1 arătă mândră lui Mattie, care-i sugeră să se ducă 
la fabrica de lămpi şi să-i facă o surpriză clientei sale. O oră mai 
târziu, ea intra în Brushy şi se oprea în parcul industrial de la 
marginea oraşului. Îl salută pe domnul Simmons şi îi mulţumi 
încă o dată că o reangajase pe Pamela. 

În pauză, Pamela semnă actele şi plânse când văzu cecul. 
Nu mai văzuse în viaţa ei atâţia bani şi era copleşită. Stăteau în 
maşina Samanthei, în parcare, printre camionete vechi de când 
lumea şi maşini străine mici. 

- Nu sunt sigură ce să fac cu banii ăştia, rosti ea. 

Fiind o avocată cu multiple talente, Samantha îi dădu un 
mic sfat financiar. 


-În primul rând, nu mai spune nimănui. Punct. Dacăcţi 
deschizi gura, te vei trezi cu tot soiul de noi prieteni. Ce sumă s- 
a adunat pe cardul de debit? 


- Vreo două mii. 
- Plăteşte-o şi taie-ţi cardurile. Evită să te îndatorezi vreme 


de cel puţin un an. Foloseşte bani gheaţă şi scrie cecuri, dar 
evită cardurile. 


- Vorbeşti serios? 


- Ai nevoie de o maşină, iar eu, dacă aş fi în locul tău, aş 
achita un avans de două mii pentru una, plătind restul sumei în 
următorii doi ani. Achită-ţi toate facturile şi pune cinci mii într-un 
cont de economii, apoi uită de ei. 

- Tu cât primeşti din suma asta? 

- Niciun ban. Noi nu primim onorariu decât în cazuri rare. 
Sunt banii tăi, Pamela, şi meriţi şi ultima centimă din ei. Acum 
grăbeşte-te să-i depui la bancă până nu îl revocă escrocii ăia. 

Cu buzele tremurânde şi cu lacrimi curgându-i pe obraji, 
femeia se întinse şi îşi îmbrăţişa avocata. 


- Îţi mulţumesc, Samantha. Îţi mulţumesc din suflet! 

La plecare, ea aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 
Pamela rămăsese în picioare, urmărind-o şi facându-i cu mâna. 
Samantha nu plângea, dar simţea că i se uscase gâtul. 

Cea de-a doua surpriză a zilei se produse în timpul 
prânzului de luni, chiar când Barb le povestea despre un bărbat 
care leşinase la biserică în ajun. Telefonul mobil al lui Mattie 
vibră pe masă. Număr necunoscut. Răspunse şi auzi o voce uşor 
familiară, dar neidentificată: 

- Peste treizeci de minute vor sosi acolo agenţii FBI, cu 
mandat de percheziţie. Făceţi-vă imediat copii după fişiere. 

Ea rămase cu gura căscată, albindu-se la faţă. 

- Cine-i la telefon? întrebă ea, însă apelantul închisese. 

Repetă foarte calmă mesajul, şi toată lumea icni înfricoşată. 

judecând după tacticile folosite de FBI la razia de la firma 
lui Donovan, puteau presupune că agenţii aveau să plece de 
acolo cu tot ce puteau căra. Primul lucru pe care trebuiau să-l 
facă era să găsească nişte stickuri şi să se apuce să descarce 
toate datele importante de pe computere. 

- Trebuie să presupunem că treaba asta are legătură cu 
Krull Mining, făcu Annette, privind-o suspicioasă pe Samantha. 

Mattie îşi frecă tâmplele, încercând să-şi păstreze calmul. 

- Nu-mi vine altceva în minte. Probabil că agenţii federali 
cred că avem ceva deoarece eu sunt avocata averii lui Donovan. 
Bizar, absurd, revoltător... nici nu mai găsesc destule adjective. 


Eu... noi nu avem nimic pe care ei să nu-l fi văzut deja. Nu a 
apărut nimic nou. 

Pentru Samantha însă, raidul chiar era de rău augur. Ea şi 
Jeff plecaseră duminică dimineaţă de pe Muntele Gray, şi ea 
presupunea că rucsacurile erau pline cu documente. Peste 
numai 24 de ore, FBl-ul dădea năvală, băgându-şi nasul în 
numele celor de la Krull Mining. Ştiau că nu vin la sigur, însă 
actul în sine era o intimidare făţişă. Nu le pomeni nimic din toate 
astea, ci se duse grăbită în biroul ei şi începu să transfere 
datele. 

Femeile şopteau în timp ce îşi vedeau de treabă. Annette 
avu ideea strălucită de a o pune pe Barb să plece cu laptopurile 
lor. Ar fi explicat că ea le dusese la reparat în Wise. Barb le 
adună, fiind dispusă să plece pe loc din oraş. Mattie îl sună pe 
Hump, unul din cei mai buni avocaţi de drept penal din oraş, îl 
angajă pe loc şi îl rugă să vină la ele îndată ce începea raidul. 
Hump zise că nu ar fi ratat ocazia pentru nimic în lume. După ce 
transferară datele pe stickuri, Samantha le puse într-un dosar 
plic, împreună cu telefonul ei secret, şi se duse la tribunal. La 
etajul al doilea, se afla biblioteca de drept a comitatului unde nu 
se mai făcuse curat de ani buni. Ascunse plicul într-un vraf de 
reviste ABA prăfuite din anii '70 şi se întoarse grăbită la firmă. 

Agenţii Frohmeyer şi Banahan purtau costume închise la 
culoare şi conduceau echipa neînfricată în desantul acesteia 
asupra birourilor puternic fortificate ale celor de la Mountain 
Legal Aid Clinic. Alţi trei agenţi - toţi în impermeabile cu „FBI” 
stanţat pe spate cu litere galbene cât mai mari şi mai 
strălucitoare - îşi urmau liderii. Mattie îi întâmpină pe holul de la 
intrare cu un „O, nu! lar voi?” 

-Mă tem că da. lată mandatul de percheziţie, rosti 
Frohmeyer 

- Nu am timp să îl citesc, zise ea. Spune-mi la ce se referă. 

- Se referă la orice document legat de dosarele juridice din 
cabinetul de avocatură al lui Donovan Gray, cât şi orice ţine de 


corespondenţa, litigiile etc. legate de ceea ce este cunoscut sub 
numele de cazul Hammer Valley. 


- Ai luat totul data trecută, Frohmeyer. El a murit de şapte 
săptămâni şi tu crezi că încă mai produce acte. 


- Nu fac decât să urmez ordinele. 


- Bine, fie. Uite ce-i, domnule Frohmeyer: dosarele lui sunt 
tot acolo, peste drum. Dosarul pe care îl am eu aici este cel de 
autentificare. Noi nu suntem implicate în litigiul respectiv. 
Pricepi? Hai că nu-i atât de complicat. 

- Am şi eu ordinele mele. 

Hump îşi făcu intrarea teatrală, răstindu-se: 


- Eu reprezint clinica. Ce dracu' se întâmplă aici? 
Annette şi Samantha urmăreau scena din pragul birourilor 
lor. 


- Hump, spuse Mattie, dumnealui este agentul Frohmeyer, 
liderul acestei mici potere. Dumnealui crede că are dreptul să 
ne ia toate dosarele şi computerele. 

Annette se răţoi şi ea: 


- S-o crezi tu! Eu nu am nicio bucăţică de hârtie în biroul 
meu care să fie legată chiar şi de departe de Donovan Gray sau 
de vreunul din cazurile sale. În schimb, am un birou plin cu 
dosare şi cazuri complicate şi confidenţiale, printre care 
divorţuri, molestări de minori, violenţă domestică, paternitate, 
dependenţă şi reabilitare, lipsă de discernământ şi o lungă listă 
de alte necazuri. lar dumneata, domnule, nu ai dreptul să vezi 
nimic din toate astea. Dacă încerci să te atingi de ele, voi opune 
câtă rezistenţă voi putea. N-ai decât să mă arestezi, dar îţi 
promit că mâine la prima oră voi depune o acţiune la curtea 
federală pe numele dumitale, domnule Frohmeyer, şi pe numele 
tuturor celor din gaşca ta de mardeiaşi. După care te voi hăitui 
până în pânzele albe. 

Nu era deloc uşor să laşi înmărmurit un individ hârşit ca 
Frohmeyer, însă pentru câteva clipe umerii i se pleoştiră puţin. 
Ceilalţi patru ascultară cu ochii holbaţi şi nesiguri pe ei. 
Samantha fu cât pe ce să izbucnească în râs. Mattie rânjea cu 
gura până la urechi. 

- Foarte bine punctat, doamnă. Brevard, rosti Hump. Este 
un rezumat corect al poziţiei noastre, şi voi fi fericit să-l sun pe 
procuror chiar acum ca să ne lămurim. 

- Sunt peste două sute de dosare active şi alte o mie în 
arhivă, zise Mattie. Niciunul din ele nu are nimic de-a face cu 
Donovan Gray şi cu afacerile sale. Chiar vreţi să le căraţi până la 
birourile voastre şi să săpaţi prin ele? 


- Sunt convinsă că aveţi lucruri mai bune de făcut, se răsti 
Annette. 

Hump ridică mâinile şi ceru să se facă linişte. Frohmeyer îşi 
îndreptă spatele şi se încruntă la Samantha. 

- Vom începe cu biroul tău. Dacă găsim ce căutăm, 
confiscăm şi plecăm. 

- Şi ce anume vă aşteptaţi să găsiţi? 

- Citeşte mandatul de percheziţie. 


- Câte dosare ai dumneata, domnişoară Kofer? întrebă 
Hump 


- Vreo cincisprezece, cred. 


- Bine, hai să facem aşa, zise Hump. Hai să ducem doarele 
ei pe masa din sala de conferinţe ca să vă uitaţi prin ele. N-aveţi 
decât să scotociţi cât vreţi prin biroul ei, dar înainte să scoateţi 
ceva de acolo va trebui să vorbiţi cu mine. Bine? 

- Îi vom lua computerul şi laptopul, zise Frohmeyer. 

Interesul subit pentru dosarele Samanthei le nedumerea pe 
Mattie şi pe Annette. Samantha ridică din umeri de parcă n-ar fi 
ştiut despre ce era vorba. 

- Nu am laptopul aici, rosti ea. 

- Unde este? se răsti Frohmeyer. 

- La reparat. Are nu ştiu ce virus. 

- Când l-aţi dus la reparat? 

Hump ridică mâna. 

- Nu trebuie să răspundă la această întrebare. Mandatul de 
percheziţie nu vă dă dreptul să interogaţi potenţialii martori. 

Frohmeyer trase aer în piept, fierbând în sinea lui, apoi 
arboră un rânjet fals. O urmă pe Samantha până în birou şi o 
urmări îndeaproape cum scotea dosarele din fişetul militar. 

- Ce frumos ţi-ai aranjat aici, rosti el, făcând pe deşteptul. 
Nu va dura mult să percheziţionăm biroul ăsta. 

Samantha nu-l băgă în seamă. Işi dusese dosarele în sala 
de conferinţe unde Banahan şi un alt agent începură să le 
frunzărească. Ea se întoarse în biroul său şi îl urmări pe 
Frohmeyer băgându-şi nasul prin cele două fişete şi prin 
sertarele biroului ei şubred. Atinse fiecare foaie de hârtie, fără a 
lua însă ceva. Il ura pentru că-i invada spaţiul privat. 


Un agent veni după Mattie în biroul ei; altul o urmă pe 
Annette. Sertar după sertar, se uitară la toate dosarele, fără să 
ia ceva. Hump trecea de la o uşă la alta, aşteptând să se işte 
vreo altercaţie. 


- Toate laptopurile lipsesc? îl întrebă Frohmeyer pe Hump 
după ce termină de căutat prin biroul Samanthei. 
Annette auzi întrebarea şi zise: 


- Da, le-am trimis pe toate odată. 


- Ce convenabil! Se pare că va trebui să revenim cu alt 
mandat de percheziţie. 

- O, ce distractiv! 

Căutară prin sute de dosare arhivate. Trei dintre ei urcară 
în pod şi scoaseră de acolo arhive pe care Mattie nu le mai 
văzuse de zeci de ani. Agitaţia lăsă locul monotoniei. Hump 
stătea pe hol şi vorbea cu Frohmeyer ca să se afle în treabă în 
vreme ce femeile încercau să răspundă la telefoane. După două 
ore, raidul îşi pierdu din elan şi agenţii plecară, luând cu ei doar 
computerul Samanthei. 

În timp ce se uita la ei cum pleacă, se simţi ca o victimă 
neajutorată dintr-o ţară înapoiată unde poliţia îşi făcea de cap şi 
unde nu existau practic drepturi. Era pur şi simplu greşit. Era 
intimidată de poliţişti din cauza legăturii sale cu Jeff. Acum îi era 
confiscată proprietatea, iar confidenţialitatea clienţilor ei era 
compromisă. Nu se mai simţise niciodată atât de neputincioasă. 

Ultimul lucru de care avea nevoie acum era o papară de la 
Mattie şi Annette. Probabil că erau foarte suspicioase în privinţa 
ei la acest punct. Cât de mult ştia oare despre cazul Krull? Ce-i 
zisese Jeff? Oare văzuse o parte din documente? Izbuti să se 
strecoare pe uşa din spate şi să recupereze stickurile şi telefonul 
secret de la bibliotecă. leşi să se plimbe cu maşina. Jeff nu 
răspundea la telefon, iar asta o enerva. Avea nevoie de el chiar 
acum. 

Mattie o aştepta când se întoarse la firmă pe înserat. 
Laptopurile fuseseră aduse înapoi, neatinse. 


- Hai să mergem pe verandă şi să bem un pahar de vin, 
rosti Mattie. Trebuie să vorbim. 

- Găteşte Chester? 

- Noi nu sărim niciodată peste cină. 

Merseră pe jos până acasă la Mattie şi hotărâră pe drum că 


era prea răcoare ca să stea pe verandă. Chester era prins cu 
treabă în altă parte, aşa că erau singure. Se aşezară în 
sufragerie şi luară o gură sau două de vin înainte ca Mattie să 
spună: 

- Şi-acum zi-mi tot. 

Bine. 


36 

Cam la aceeaşi oră, Buddy Ryzer îşi parcă furgoneta într-un 
loc mai izolat, ducându-se apoi pe jos până la o zonă de picnic. 
Se aşeză pe o masă, îşi puse ţeava pistolului în gură şi apăsă pe 
trăgaci. Doi excursionişti îi găsiră cadavrul luni seară şi sunară 
la 112. Mavis, care înroşise telefonul de ore bune, auzi un 
ciocănit la uşă. Vecinii panicaţi veniră la ea; haosul puse 
stăpânire pe casă. 

Samantha dormea tun când începu să-i vibreze telefonul 
mobil. Nu îl auzi. Cu excepţia unei arestări, de ce ar fi simţit 
cineva nevoia de a-şi suna avocata la miezul nopţii, într-o luni? 

Işi verifică telefonul la 5.30, imediat după ce se trezi şi în 
timp ce rememora raidul FBl-ului. Avea trei apeluri ratate de la 
Mavis Ryzer, ultimul la ora 12.40. Un mesaj rostit cu glas 
tremurând îi transmise vestea. Samantha uită brusc de FBI. 

Incepea să se sature de toate aceste morţi. Moartea lui 
Donovan încă o bântuia. Decesul lui Francine Crump nu era 
chiar neaşteptat, dar consecinţele lui cauzau probleme. Cu două 
zile înainte, pe Muntele Gray, Samantha văzuse din nou crucea 
albă care marca locul unde îşi curmase Rose viaţa. Nu îi 
cunoscuse personal pe băieţii Tate, însă se simţea afectată de 
tragedia lor. Se gândea adeseori la tatăl lui Mattie şi la felul în 
care îl răpusese silicoza. Viaţa putea fi aspră în bazinul 
carbonifer, şi în acel moment îi era dor de viaţa dură de pe 
străzile metropolei. 

Acum clientul ei preferat murise, şi o aştepta o nouă înmor- 
mântare. Işi trase pe ea blugii şi un impermeabil şi ieşi să se 
plimbe puţin. Când cerul începu să se lumineze, ea dârdâi în frig 
şi se întrebă din nou ce căuta în Brady, Virginia. De ce plângea 
pentru moartea unui miner pe care îl întâlnise cu numai trei luni 
înainte? De ce nu pleca, pur şi simplu? 

Ca de obicei, nu exista un răspuns simplu la această 
întrebare. 

Văzu lumina aprinsă la bucătăria lui Mattie şi ciocăni la 
fereastră. Chester, în halatul său de baie, făcea cafea. Îi dădu 
drumul înăuntru şi se duse să o cheme pe Mattie, care se trezise 
deja, conform spuselor lui. Femeia fu afectată de veste, şi o 
vreme cele doua avocate rămaseră la masa din bucătărie, 
încercând să caute rostul unei tragedii fără rost. 

Undeva prin vraful de documente ale soţilor Ryzer, 


Samantha văzuse o poliţă de asigurare de viaţă de 50 000 de 
dolari. 


- Nu există un soi de clauză prin care se exclude 
sinuciderea? întrebă ea, ţinând ceaşca cu ambele mâini. 


- În mod normal există, dar se aplică numai în primii ani. 
După aceea, persoana respectivă se poate arunca de pe pod 
fără să piardă asigurarea. Dacă poliţa lui Buddy este mai veche, 
atunci clauza de excludere probabil a expirat. 


- Deci, s-a ucis pentru bani, după toate aparențele. 


- Cine ştie? Un om care se sinucide nu mai gândeşte 
raţional, dar bănuiesc că asigurarea de viaţă a fost unul din 
factorii decisivi. Nu avea slujbă, nici ajutor social, iar contul lor 
de economii era deja gol. Apoi trebuia să mai pui la socoteală 
cei trei copii de acasă şi soţia fără slujbă. Îl aşteptau câţiva ani 
cu o sănătate din ce în ce mai şubredă şi un sfârşit urât. Toţi 
minerii cunosc măcar o victimă a acestei boli. 


- Lucrurile încep să capete noimă. 


- Într-adevăr. Vrei să mănânci ceva la micul dejun? Nişte 
pâine prăjită, de exemplu? 

- Nu, mulţumesc. Mă simt ca şi cum de-abia am plecat de 
aici. Ceea ce nu-i prea departe de adevăr. În timp ce Mattie 
reumplea ceştile cu cafea, Samantha zise: Am o situaţie 
ipotetică pentru tine. Una dureroasă. Dacă Buddy ar fi avut un 
avocat acum zece ani, ce soartă ar fi avut cazul lui? 

Mattie îşi puse zahăr şi se încruntă, cugetând asupra 
întrebării. 

- Nu poţi fi sigur, dar dacă porneşti de la premisa că 
avocatul respectiv ştia meserie şi găsea documentele medicale 
pe care le-ai descoperit tu, şi că ar fi adus la cunoştinţa instanţei 
frauda şi muşamalizarea comisă de Casper Slate, atunci nu 
încape îndoială că ar fi primit ajutorul social. E doar o speculație, 
însă am o bănuială. Casper Slate s-ar fi mişcat repede pentru ca 
instanţa să nu afle de mârşăviile lor. l-ar fi acceptat cererea, ar 
fi bătut în retragere, iar Buddy şi-ar fi primit cecurile lunare. 


- Şi nu ar fi trebuit să mai inhaleze praf de cărbune în 
următorii zece ani. 

- Probabil că nu. Ajutorul social nu-i cine ştie ce, dar ar fi 
putut trăi din el. 


Rămaseră într-o tăcere perfectă, nedorind să vorbească sau 
să se mişte. Chester apăru în prag cu ceaşca goală, le văzu 
căzute pe gânduri şi dispăru fără vreun sunet. În cele din urmă, 
Mattie se ridică de pe scaun. Se întinse după pâinea neagră şi 
puse două felii în prăjitor. Scoase apoi unt şi gem din frigider. 

După vreo două îmbucături, Samantha zise: 


- Chiar nu vreau să merg la birou azi. Parcă a fost pângărit, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. leri mi-au luat computerul şi mi- 
au scotocit prin toate dosarele. Jeff şi Donovan erau de părere 
că locul este împânzit de microfoane. Am nevoie de o pauză. 


- la-ţi o zi liberă... sau două. Ştii că nu ne deranjează. 


- Mulţumesc. O să plec din oraş. Ne vedem mâine. 

leşi din Brady şi conduse o oră înainte să arunce o privire în 
oglinda retrovizoare. Nu se vedea nimeni. Jeff o sună de două 
ori, însă ea nu-i răspunse. De la Roanoke coti spre est, departe 
de Valea Shenandoah şi de traficul interstatal. Având câteva ore 
de pierdut, îşi folosi din plin telefonul, punând la punct detalii şi 
apelând la oamenii din agendă în timp ce străbătea centrul 
Virginiei. In Charlottesville luă prânzul cu o prietenă din 
facultate. Cu zece minute înainte de şase seara, se postă lao 
masă din colţ de la barul hotelului Hay-Adams, la o aruncătură 
de băț de Casa Albă. Voia să fie pe teren neutru. 

Marshall Kofer sosi primul, la ora şase fix, spilcuit ca întot- 
deauna. Acceptase imediat întâlnirea; Karen fusese ceva mai 
reticentă. Insă realizase până la urmă că fiica ei avea nevoie de 
ajutor, în realitate, fiica ei avea nevoie ca părinţii ei să o asculte 
şi să-i dea un sfat. 

Karen întârzie doar cinci minute. O îmbrăţişă pe Samantha, 
o sărută pe obraz şi se aşeză la masa. Un chelner le luă 
comanda. Masa era departe de bar, deci momentan aveau 
intimitate. Samantha avea de gând să conducă discuţia, fără să 
permită vreo pauză stânjenitoare acum că părinţii ei stăteau la 
aceeaşi masă pentru prima oară după unsprezece ani. Le 
explicase la telefon că nu era vorba de o ieşire în oraş sau de 
vreo tentativă nechibzuită de a pune pe tapet probleme vechi. 
Erau chestiuni mai importante de discutat. 

Li se aduseră băuturile şi îşi luară toţi câte un pahar. 
Samantha le mulţumi pentru că-i acceptaseră invitaţia, îşi ceru 
scuze că nu-i anunţase mai din timp şi apoi trecu direct la 


subiect. Începu cu litigiul Hammer Valley, cu Krull Mining, cu 
Donovan Gray şi cu procesul civil. Marshall era la curent cu 
faptele de ceva vreme, iar Karen aflase mare parte din poveste 
după Crăciun. Insă niciunul, nici celălalt nu ştiau de 
documentele furate, iar Samantha nu le mai ascunse niciun 
detaliu. Acum le văzuse cu ochii ei, şi presupunea că încă erau 
ascunse în măruntaiele Muntelui Gray. Cele mai multe dintre 
ele, oricum. Krull Mining voia să pună mâna pe ele, şi acum FBI- 
ul lucra în folosul lor. Recunoscu că se vedea cu Jeff, asigurându- 
i însă că nu era nimic serios. Oricum, nu trebuia să se justifice în 
faţa lor. Cei doi se prefăcură dezinteresaţi de noua ei relaţie. 

Chelnerul reveni. Comandară încă un rând de băuturi şi 
ceva de ciugulit. Samantha le descrise întâlnirea pe care o 
avusese la New York cu Jarrett London şi eforturile acestuia de 
a-i presa pe ea şi pe Jeff să îi livreze documentele cât mai 
curând posibil. Recunoscu că se simţea implicată într-o 
activitate care, chiar dacă nu era ilegală, era în mod clar 
dubioasă. Acum fusese şi ţinta unui raid al FBl-ului cât se poate 
de dramatic şi de înfricoşător. Din câte ştia ea, procurorul din 
Virginia de Vest conducea investigația şi părea convins că Krull 
Mining era victima unui furt şi a unei conspirații. Or lucrurile 
stăteau exact invers, susţinea ea. Krull Mining era de fapt 
vinovată şi trebuia adusă în faţa justiţiei. 

Marshall era complet de acord. li puse câteva întrebări, 
toate legate de procurorul statal şi de procurorul general. Karen 
era mai precaută în comentarii şi întrebări. Chiar dacă nu putea 
recunoaşte cu voce tare, Marshall credea şi acum că fosta lui 
soţie îşi folosise influenţa sa considerabilă pentru a-i veni de hac 
şi a-l băga la puşcărie, cu un deceniu în urmă. Dacă tot avea 
atâta putere, de ce să nu-şi ajute şi fiica acum? 

Li se aduse un platou cu brânzeturi, dar ei îl ignorară. Ambii 
părinţi conveniră că era mai bine ca ea să nu se atingă de docu- 
mente. Jeff putea să rişte, dacă voia, însă ea nu trebuia să-i 
implice pe ei în aşa ceva. Jarrett London şi trupa lui de avocaţi 
dispuneau de inteligenţa şi banii necesari pentru a se ocupa de 
treaba murdară şi, dacă documentele erau atât de valoroase 
cum se credea, aveau să găsească o cale de a le veni de hac 
celor de la Krull Mining. 


- Poţi să-i faci pe cei de la FBI să o lase mai moale? îşi 
întrebă Samantha mama. 


Karen zise că avea să se ocupe neîntârziat de asta, dar o 
avertiză că nu avea atâta influenţă asupra lor. 

„Mda, vezi să nu”, fu cât pe ce să murmure Marshall. Îşi 
petrecuse trei ani la închisoare şi plănuise tot felul de modalităţi 
prin care să se răzbune pe fosta lui soţie şi pe colegii acesteia. 
Insă, cu timpul, acceptase faptul că problemele sale fuseseră 
cauzate de propria lăcomie. 

- Te-ai gândit că ai putea pleca, pur şi simplu? o întrebă 
mama ei. Să-ţi faci bagajele şi să fugi de-acolo? Să te gândeşti 
la această perioadă ca la o aventură şi să revii în metropolă? Ai 
făcut tot ce ai putut şi acum te-ai trezit cu FBl-ul suflându-ţi în 
ceafă. Ce mai cauţi acolo? 

Marshall părea să fie de acord cu ea. Cunoscuse în 
închisoare nişte tipi care nu încălcaseră vreo lege, tehnic 
vorbind. Dacă agenţii federali îţi puneau gând rău, găseau ei o 
modalitate să-ţi vină de hac. Acuzaţiile de conspirație se 
numărau printre preferatele lor. 

Cu cât vorbea mai mult Samantha, cu atât nu-i mai venea 
să se oprească. Nu-şi mai amintea de când nu se mai bucurase 
de atenţia completă a ambilor părinţi. De fapt, nici nu era sigură 
că avusese vreodată parte de aşa ceva. Poate în fragedă 
pruncie, şi nu-şi mai amintea ea? Ascultându-i îngrijorările şi 
problemele, părinţii ei păreau să uite de propriile neînţelegeri, 
încercând să o ajute cum puteau mai bine. Lăsaseră totul în 
urmă, cel puţin pe moment. 

De ce simţea nevoia să rămână „acolo”? Drept răspuns, le 
dezvălui povestea lui Buddy Ryzer şi a cererii sale de ajutor 
social pentru silicoză. | se puse un nod în gât când le povesti 
cum se sinucisese omul cu 24 de ore în urmă. Avea să meargă 
la înmormântarea lui în curând, la o biserică de la ţară, urmărind 
de la distanţă cum biata Mavis şi cei trei copii erau copleşiţi de o 
durere fără seamăn. Dacă ar fi avut un avocat la timpul potrivit, 
lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Acum că aveau în sfârşit unul, 
nu putea să-şi facă bagajele şi să fugă doar din cauza 
presiunilor. Apoi mai erau şi ceilalţi clienţi, alţi oameni care 
aveau nevoie ca ea să mai zăbovească măcar câteva luni şi să 
încerce să le obţină o oarecare dreptate. 

Le spuse de oferta de lucru primită de la Andy Grubman. 
Aşa cum era de aşteptat, lui Marshall nu-i surâdea ideea, 
considerând-o „o versiune mai aranjată a aceluiaşi drept 


corporatist”. Muncă de birou, mereu cu ochii pe ceas. O avertiză 
că firma avea să crească întruna, ajungând în scurt timp să 
semene tot mai mult cu Scully & Pershing. Lui Karen i se părea o 
variantă mult mai atrăgătoare decât rămânerea în Brady, 
Virginia. Samantha mărturisea că avea sentimente confuze în 
legătură cu oferta, dar că se aştepta totuşi să o accepte la un 
moment dat. 

Luară cina la restaurantul hotelului, servind salate, peşte şi 
vin, ba chiar desert şi cafea. Samantha vorbise atât de mult, 
încât se simţea extenuată, dar măcar îşi împărtăşise temerile cu 
părinţii săi şi avea un sentiment imens de uşurare. Nu se 
luaseră decizii clare. Nu se rezolvase nimic, în realitate. Sfaturile 
lor fuseseră în mare măsură previzibile, dar faptul că vorbise 
despre toate aceste lucruri avusese un efect terapeutic. 

Îşi luase o cameră la hotel. Marshall avea maşină cu şofer, 
şi se oferi să o ducă pe Karen acasă. Când îşi luară rămas-bun la 
recepţia hotelului, Samantha îşi urmări cu lacrimi în ochi părinţii 
plecând împreună. 


37 

Urmând instrucţiunile primite, Samantha parcă pe Church 
Street din centrul localităţii Lynchburg, Virginia, mergând apoi 
pe jos două cvartale până la strada principală. Traficul era 
intens în zona veche a oraşului. Râul James se vedea în depăr- 
tare. Era sigură că o urmărea cineva şi spera să fie vorba de Jeff. 
Rezervarea de la RA Bistro era făcută pe numele ei, tot conform 
instrucţiunilor. Îi ceruse chelneriţei un separeu din spatele loca- 
lului şi se aşeză acolo la amiază, în miercurea de 14 ianuarie. 
Comandă un suc şi începu să se joace cu telefonul mobil. Stătea 
cu ochii pe uşă, urmărind lumea care venea să ia prânzul. Peste 
zece minute, Jeff apăru de nicăieri şi se aşeză în faţa ei. Se 
salutară, iar ea îl întrebă: 

- Am fost urmărită? 

- Asta-i premisa de la care trebuie să pornim, nu? Cum a 
fost la Washington? 

- Am luat o cină minunată cu părinţii mei, pentru prima 
dată în istoria modernă. De fapt, nici nu-mi mai amintesc când 
am stat ultima oară la masă toţi trei. Cam trist, nu crezi? 

- Măcar tu încă îi mai ai pe amândoi. l-ai zis mamei tale de 
raidul FBl-ului? 

- Da, şi am rugat-o să dea un telefon, două. Aşa o să facă, 
dar nu era prea sigură de rezultat. 

- Ce mai face Marshall? 

- El e bine, mulţumesc de întrebare; îţi transmite salutări. 
Am câteva întrebări pentru tine. Tu ai sunat la clinică luni ca să 
ne avertizezi de iminenţa raidului celor de la FBI? 

Jeff zâmbi şi îşi întoarse privirea, facând-o să vrea să urle la 
el. Ştia că nu-i va răspunde la întrebare. 

- Bine, rosti ea. Ai auzit de Buddy Ryzer? 

El se încruntă şi spuse: 

- Da. Oribil. Pur şi simplu oribil. O nouă victimă în războiul 
cărbunilor. Păcat că nu putem găsi un avocat dispus să se ia la 
trântă cu Lonerock Coal şi cu băieţii de la Casper Slate. 

- Ce faci? îmi baţi apropouri? 

- Nu. 

Un chelner amabil trecu pe la ei, le prezentă specialităţile 
zilei şi dispăru. 


- A treia întrebare, zise Samantha. 


- De ce ai pus tunurile pe mine? Eu credeam că vom lua un 
prânz plăcut departe de plictiseala din Brady. Pari cam 
nervoasă. 

- Câte documente ai luat de pe Muntele Gray? Am fost 
acolo weekendul trecut. M-am trezit la 4.40 duminică dimineaţa 
şi tu erai plecat. M-am speriat un pic. Te-ai întors pe furiş pe la 
cinci, şi te-ai băgat la loc lângă mine de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Am văzut rucsacurile, pe toate trei. Le-ai tot 
mutat dintr-o parte în alta, şi erau mult mai grele la plecare. Fii 
sincer, Jeff. Ştiu prea multe ca să mă duci de nas. 

El trase aer în piept, se uită împrejur, îşi trosni degetele şi 
spuse: 

- Cam o treime din ele, şi trebuie să le iau şi pe celelalte. 

- Unde le duci? 

- Chiar vrei să ştii? 

- Da. 


- Hai să zicem că sunt bine ascunse. Jarrett London are 
nevoie de toate documentele cât mai curând posibil. Le va pune 
la dispoziţia instanței şi din acel moment vor fi în siguranță. Am 
nevoie de ajutorul tău ca să le iau de pe Muntele Gray. 

- Ştiu, Jeff, ştiu. Nu sunt proastă. Ai nevoie de mine ca 
acoperire, o tipă care să-ţi cedeze avansurilor în faţa focului, în 
weekenduri romantice lungi la cabană. O fată, orice fată, în 
fond, pentru ca băieţii răi să îşi închipuie că sunteţi acolo ca să 
vă plimbaţi cu caiacul şi să faceţi grătare pe verandă, doi 
îndrăgostiţi care şi-o trag în nopţile lungi de iarnă în timp ce tu 
te furişezi prin pădure cu documentele. 

- Eşti pe-aproape, spuse el şi zâmbi. Doar că nu ar fi fost la 
fel cu orice fată, să ştii. Ai fost aleasă cu mare grijă. 

- Vai, ce onorată mă simt! 


- Dacă mă ajuţi, le luăm de-acolo weekendul ăsta şi cu 
asta, basta. 

- N-am de gând să mă ating de documentele alea, Jeff. 

- Nici nu trebuie. E de ajuns să fii fata din toată povestea 
asta. Ei te ştiu deja. Te urmăresc şi pe tine. Au început să o facă 
încă de-acum trei luni, de când ai venit în oraş şi ai început să-ţi 


petreci timpul în compania lui Donovan. 
Li se aduseră salatele şi Jeff ceru o bere. După câteva 
îmbucături, el zise: 


- Te rog, Samantha, am nevoie de ajutorul tău. 


- Nu cred că am înţeles prea bine cum stă treaba. De ce nu 
te furişezi acolo la noapte, sau mâine-noapte, singur-singurel, ca 
să iei documentele, să le încarci în maşină şi să le duci la firma 
lui Jarrett London din Louisville? De ce ar fi atât de complicat să 
procedezi aşa? 

El îşi dădu ochii peste cap, aruncă o privire în jur să se 
asigure că nu trăgea nimeni cu urechea şi mai luă o gură de 
salată. 


- lată de ce: este prea riscant. Ei mă urmăresc mereu. 


- Te urmăresc şi acum? 
El îsi frecă bărbia si cântări întrebarea. 


- Probabil că ştiu că sunt pe undeva prin Lynchburg, 
Virginia. Poate că nu ştiu exact unde, dar se ţin după mine. Nu 
uita, Samantha, oamenii ăştia au toţi banii din lume şi îşi fac 
propriile reguli. Şi-au dat şi ei seama că eu sunt legătura cu 
acele documente. Nu le pot găsi pe nicăieri, aşa că nu le pasă 
dacă îi costă o avere întreagă să mă ţină sub urmărire. | se 
aduse berea şi luă o duşcă. Dacă mă duc pe Muntele Gray cu 
tine, în weekenduri, nu intră la bănuieli pentru că nu au motive. 
Două persoane la vreo 30 de ani, singure într-o cabană din 
inima pădurii, având şi ele o mică idilă, cum ziceai şi tu. Sunt 
sigur că se ţin pe-aproape, dar nu-i ceva ieşit din comun că ne 
ducem acolo. Pe de altă parte, dacă m-aş duce singur acolo, le- 
aş trezi imediat suspiciunile. S-ar putea să prindă curaj şi să 
încerce să vadă ce caut acolo. Nu se ştie. Este ca o partidă de 
şah, Samantha: ei încearcă să prevadă mişcările, eu încerc să 
rămân cu un pas în faţa lor. Eu am avantajul că ştiu care va fi 
următoarea mea mişcare. Ei au avantajul oferit de forţa brută 
nelimitată. Dacă una din părţi face vreo greşeală, cineva va 
avea de suferit. Luă încă o gură de bere şi se uită la un cuplu 
care citea meniul la vreo trei metri de ei. Şi trebuie să recunosc 
că am obosit. Sunt extenuat, de-abia mai rezist. Trebuie să scap 
de documente înainte să fac vreo boacănă din cauza oboselii. 


- Acum ce conduci? 


- Un Volkswagen Beetle, de la Caseys Rent-A-Wreck, din 
Roanoke. Mă costă patruzeci de dolari pe zi, plus benzina. Este 
drăguță maşina. 

Ea clătină din cap, nevenindu-i să creadă. 

- Şi ei ştiu că eu sunt aici? 

- Nu ştiu ce ştiu ei, dar presupun că te urmăresc şi pe tine. 
Şi vor continua să ne supravegheze pe amândoi până când 
predăm documentele. Nu am cum să fiu sigur, dar aş băga 
mâna în foc pentru asta. 

- Mi-e greu să cred aşa ceva. 


- Nu fi naivă, Samantha. Sunt prea multe în joc. 

Când se întoarse la clinică, la 5.20 după-amiaza, 
computerul ei era pe birou, exact în locul în care fusese înainte 
ca FBl-ul să i-l ia luni. Tastatura şi imprimanta erau la locul lor; 
toate cablurile conectate. In timp ce se holba la el, Mattie se 
opri în faţa uşii şi zise: 

- Surprinzător, nu? 

- Când l-au adus? 


- Acum vreo oră. A trecut unul dintre agenţi. Probabil că şi- 
au dat seama şi ei că nu era nimic pe el. 

Posibil. Dacă nu cumva Karen Kofer avea mai mulţi prieteni 
decât voia să recunoască. Samantha ar fi vrut să-şi sune mama, 
dar paranoia care o cuprinsese de la o vreme încoace o făcu să 
mai aştepte. 

- Înmormântarea lui Buddy Ryzer este vineri după-amiază, 
rosti Mattie. Vrei să vii cu mine? 


- Sigur că da. Mulţumesc, Mattie. 


38 

Bună, Sam: 

16/01/09 

Sunt uşor nedumerit: nu pricep de ce crezi că ai 
vreun cuvânt de spus în angajarea viitorilor tăi colegi de 
la Spane & Grubman. De asemenea, mă contrariază 
îngrijorările tale cu privire la posibilii clienţi pe care i-ar 
putea atrage firma. Aparent, cea mai bună soluţie ar fi să 
te aducem ca partener-şef şi să nu-ţi stăm în cale. Vrei un 
birou pe colţ? Maşină cu şofer? 

Nu, nu putem să aşteptăm până la 1 septembrie. Noi 
începem activitatea peste şase săptămâni şi situaţia e 
deja haotică. Lumea a aflat şi am început să fim asaltaţi. 
Am angajat deja opt asociaţi şi mai aşteptăm răspuns de 
la alţi zece, incluzându-te aici şi pe tine. Telefonul sună 
întruna şi sunt o grămadă de tineri avocaţi care-şi caută 
disperaţi de lucru - deşi puţini sunt la fel de talentaţi ca 
tine, desigur. 

lată oferta: 150 de mii pe an şi tacâmul complet. Trei 
săptămâni de concediu cu plată pe care voi insista să ţi-l 
iei. Structura firmei se va aşeza pe parcurs, dar îţi 
garantez că vei avea perspective mai promițătoare decât 
la orice cabinet mare de avocatură. 

Putem aştepta până la 1 mai să-ţi faci intrarea cu 
surle şi trâmbiţe, însă tot voi avea nevoie de un răspuns 
până la sfârşitul acestei luni. Cu drag, Andy 
Mattie prezisese că lumea se va buluci şi nu se înşelase. Pe 

drumul spre Madison, încercase să-i explice de ce 
înmormântările de la ţară, mai ales cele ale enoriaşilor 
practicanți, atrăgeau asemenea mulţimi. Fără vreo anumită 
ordine ca importanţă, motivele ei erau: (1) înmormântările sunt 
slujbe religioase importante, în care cei vii îşi iau rămas-bun de 
la decedați, care la acea oră sunt deja în rai, unde culeg roadele 
unei vieţi împlinite; (2) există o tradiţie veche şi de nezdruncinat 
conform căreia oamenii bine crescuţi trebuie să transmită 
condoleanţe familiei îndoliate; (3) oamenii de la ţară se 
plictisesc de obicei şi caută mereu ceva de făcut; (4) toată 
lumea vrea să fie însoţită pe ultimul drum de o asemenea 
mulţime, aşa că este bine să îţi iei anumite măsuri din timp; (5) 
este mâncare din belşug. Şi aşa mai departe. Mattie îi mai zise 


că o moarte şocantă precum cea a lui Buddy nu avea cum să nu 
atragă mulţimea. Oamenii voiau să joace un rol în tragedie. De 
asemenea, voiau să audă şi ultimele bârfe. Incercă să-i explice 
viziunile contrastante asupra sinuciderii. Mulţi creştini o 
considerau un păcat de neiertat. Alţii credeau că niciun păcat nu 
era de neiertat. Era interesant de văzut ce poziţie avea să 
adopte predicatorul. Când o îngropaseră pe sora ei, Rose, mama 
lui Jeff, nu se pomenise nimic despre sinucidere. Şi de ce s-ar fi 
pomenit, la urma urmei? Suferiseră şi-aşa destul. Toată lumea 
ştia că îşi luase singură zilele. 

Ajunseră la Biserica Misionară Baptistă Cedar Grove cu 
jumătate de oră mai devreme şi de-abia reuşiră să intre pe uşă. 
Un uşier le găsi loc în cea de-a treia strană din spate. In câteva 
minute se ocupară toate locurile şi oamenii începură să se înşire 
în picioare pe lângă pereţi. Printr-o fereastră, Samantha îi putea 
vedea pe întârziaţi îndrumați spre sala din spate, locul în care se 
întâlnise cu Buddy şi cu Mavis după moartea lui Donovan. Când 
începu să se cânte la orgă, mulţimea amuţi, rămânând în 
expectativă. La ora 4.10, corul trecu în spatele amvonului şi 
pastorul îşi ocupă poziţia. Lumea se bulucea la uşă. El ridică 
mâinile şi spuse: 

- Ridicaţi-vă. 

Sicriul fu adus pe culoar, încet, pentru ca toată lumea să îl 
poată vedea. Din fericire, era închis. Aşa zisese şi Mattie că va fi, 
date fiind rana şi toate cele. In spatele coşciugului, Mavis era 
sprijinită de fiul său, şi cei doi înaintau îndureraţi. Ei erau urmaţi 
de cele două fete, Hope, de 14 ani, şi Keely, de 13 ani. Din 
cauza transformărilor de la pubertate, Hope era cu peste 
treizeci de centimetri mai înaltă decât Keely, deşi nu era decât 
cu zece luni mai mare. Amândouă plângeau în timp ce îndurau 
cumplitul ritual. 

Mattie încercase să-i explice că urmau să asiste la o 
intensificare a dramei şi a suferinţei. Avea să fie ieşirea din 
scenă a lui Buddy, şi urmau să stoarcă şi ultima picătură de 
emoție din ea. 

Apoi restul rudelor trecu în mod dezorganizat - fraţi, surori, 
veri, mătuşi şi unchi. Primele două rânduri erau rezervate 
pentru familie, şi până îşi ocupară toţi locurile, orga ajunsese 
deja la volum maxim, corul fredona zgomotos, iar oamenii din 
biserică se aşezau. 


Slujba fu un maraton de o oră, şi când se termină, toată 
lumea era  înlăcrimată. Toate emoţiile fuseseră stârnite. 
Persoanele îndoliate nu se abţinuseră deloc. Samantha îşi ţinea 
lacrimile în frâu, însă se simţea stoarsă de vlagă. Nu-şi mai 
amintea când îşi dorise ultima oară să fugă dintr-o clădire. leşi 
totuşi împreună cu restul mulţimii şi se duse la cimitirul din 
spatele bisericii unde Buddy fu lăsat să doarmă somnul de veci 
printre rugăciuni lungi şi pe fondul unei interpretări emoţionante 
a imnului How Great Thou Art. Baritonul interpreta solo, a 
cappella, de-a dreptul sfâşietor. Samantha fu uluită şi trebui, în 
sfârşit, să-şi şteargă o lacrimă de la ochi. 

Pentru a păstra tradiţia, rudele rămaseră pe scaune lângă 
mormânt în timp ce lumea trecea pe la ele să le aline cu o 
vorbă, două. Şirul de oameni înainta încet. Mattie zise că era 
mai bine să nu plece pe furiş. Aşa că rămaseră la coadă, alături 
de sute de străini, aşteptând să dea mâna cu Mavis şi cu copiii, 
care plângeau de câteva ceasuri bune. 


- Ce trebuie să le spun? îi şopti Samantha lui Mattie pe 
măsură ce se apropiau de mormânt. 


- Spune-le doar „Domnul să vă aibă în pază” , sau ceva de 
genul ăsta, şi treci mai departe. 

Samantha le zise asta copiilor mai întâi, însă când Mavis îşi 
ridica privirea şi o văzu, scăpă un nou vaier şi o prinse strâns in 
braţe. 

- Dumneaei este avocata noastră, copii. Domnişoara 
Samantha, cea de care v-am vorbit, rosti Mavis cu glas tare. 

Insă copiii erau prea îndureraţi ca să le mai pese. Doreau să 
plece mai mult decât Samantha. 

- Rămâi să mănânci ceva, te rog, spuse Mavis. Vorbim mai 
târziu. 

- Sigur, zise Samantha, deoarece nu putea refuza. 

Când fu eliberată din strânsoare şi se îndepărtă, Mavis 
scăpă un nou vaier. 

Masa consta din „ce s-o găsi de mâncare, ca la baptişti”, 
după cum îi spusese Mattie, şi fu servită în sala comunităţii. 
Mesele lungi erau acoperite cu caserole şi deserturi, iar 
mulţimea părea să fie tot mai mare, formând două cozi la bufet. 
Samanthei nu-i era deloc foame, şi nu-i venea să creadă că încă 
mai era acolo. Urmări cum hoarda ataca mâncarea şi observă, în 


sinea ei, că majoritatea celor prezenţi s-ar fi putut lipsi lejer de o 
masă sau două. Mattie îi aduse nişte ceai cu gheaţă într-un 
pahar de plastic, şi cele două femei începură să caute o 
modalitate cât mai decentă de a-şi lua tălpăşiţa. Însă Mavis le 
văzuse şi ele îi promiseseră să rămână. 

Familia nu plecă de lângă mormânt până sicriul nu fu 
coborât în groapă. Era întuneric deja şi oamenii începuseră să 
mănânce de mult când Mavis şi copiii ei intrară în sala 
comunităţii. Fură conduşi la o masă din colţ şi li se aduseră 
farfurii cu mâncare. Când Mavis le zări pe Samantha şi pe 
Mattie, le făcu semn să vină şi să stea alături de familie. 

Pe fundal se auzea un pian, iar masa părea să nu se mai 
termine. La plecare, oamenii treceau pe la Mavis, care nici nu se 
atinsese de mâncare. Încă mai plângea din când în când, deşi 
acum mai şi zâmbea, ba chiar râdea când cineva îi povestea 
vreo întâmplare haioasă despre Buddy. 

Samantha ciugulea dintr-o prăjitură roşie, încercând să fie 
politicoasă şi totodată să nu mănânce prea mult, când Keely, 
fata de 13 ani, se aşeză pe scaunul de alături. Avea părul scurt 
şi castaniu şi o grămadă de pistrui, iar ochii îi erau roşii şi 
umflaţi de plâns. Schiţă un zâmbet, dezvelindu-şi gura ştirbă 
mai potrivită pentru un copil de 10 ani. 

- Tatălui meu îi plăcea mult de dumneata, făcu ea. 

Samantha ezită câteva clipe, apoi spuse: 

- A fost un om tare cumsecade. 

- Poţi să mă ţii de mână? întrebă fata. 

Samantha îi luă mâna şi îi zâmbi. Toţi mesenii mâncau sau 
vorbeau. 

- Taţi zicea că dumneata ai fost singura avocată destul de 
curajoasă încât să se lupte cu companiile miniere, rosti Keely. 

Samantha simţi cum îi piere glasul şi de-abia izbuti să 
îngaime: 

- Foarte frumos din partea lui să spună una ca asta, dar 
mai sunt şi alţi avocaţi pricepuţi. 

- Da, însă tatălui meu îi plăcea de dumneata cel mai mult. 
Zicea că spera să nu te mai întorci la New York. Zicea că, dacă 
te-ar fi găsit acum zece ani, nu am fi avut asemenea necazuri. 

- Foarte frumos din partea lui să spună una ca asta. 


- O să rămâi să ne ajuţi, nu-i aşa, domnişoară Sam? 

O strânse mai tare de mână, de parcă ar fi putut s-o ţină 
astfel pe Samantha lângă ea ca să o apere. 

- Voi rămâne cât de mult voi putea. 

- Trebuie să ne ajuţi, domnişoară Sam. Eşti singurul avocat 
care ne poate ajuta. Cel puţin aşa zicea tati. 


39 

O ploaie deasă umflă apele râurilor şi pârâurilor din comi- 
tatul Curry, iar nivelul Pârâului Galben crescu suficient de mult 
încât să se poată merge pe el cu caiacul. Era cald pentru 
mijlocul lui ianuarie, iar Samantha şi Jeff îşi petrecură cea mai 
mare parte a după-amiezii de sâmbătă întrecându-se cu caiacul, 
evitând bolovanii, plutind pe apele liniştite şi încercând să se 
ţină departe de primejdii. Făcură focul pe un banc de nisip şi 
prăjiră nişte crenvurşti pentru un prânz târziu. Pe la patru după- 
amiaza, Jeff zise că ar cam fi timpul să se întoarcă la cabană, 
care se afla la vreo opt sute de metri în amonte. Ajunseră 
istoviţi acolo. Fără să piardă vremea, Jeff luă trei rucsacuri şi o 
puşcă. 

- Mă întorc în treizeci de minute, zise şi dispăru pe Muntele 
Gray. Samantha puse un buştean pe foc şi hotărî să aştepte pe 
verandă. leşi afară cu o pătură, se ghemui sub ea şi încercă să 
citească un roman. Văzu două căprioare coborând să se adape 
la pârâu, apoi facându-se nevăzute în pădure. 

Dacă totul mergea conform planului, ea şi Jeff aveau să 
plece după asfinţit. În maşină - Jeep Cherokee-ul lui Donovan - 
urmau să aibă toate documentele şterpelite de la Krull Mining. 
Jeff estima că acestea cântăreau în jur de 45 de kilograme. 
Aveau să le ducă într-un loc pe care el nu-1 dezvăluise încă. Cu 
cât îi spunea mai puţin, cu atât era ea mai puţin complice. 
Corect? Ea nu era atât de sigură. El îi promise că nu va trebui să 
atingă documentele, nici măcar să le vadă. Dacă erau cumva 
prinşi, acum sau mai târziu, el avea să ia toată vina asupra sa. 
Deşi era în continuare reticentă, Samantha dorea să închidă 
acest complicat capitol din viaţa sa şi să treacă mai departe. 

Două împuşcături răsunară deodată, iar ea tresări. Apoi 
încă două! Se auziseră de pe cealaltă parte a culmii, de pe 
Muntele Gray. Aşteptă pe verandă, uitându-se în acea direcţie. 
Încă o împuşcătură, a cincea, apoi se lăsă liniştea. Îşi auzea 
bătăile inimii, singurul zgomot care tulbura o tăcere altminteri 
deplină. Trecură cinci minute, apoi zece. Cincisprezece. Avea 
telefonul mobil la ea, dar nu era semnal. 

Peste câteva minute apăru Jeff din pădure, nu pe potecă, ci 
din desiş. Mergea cât putea de repede, cărând cele trei 
rucsacuri. Îi ieşi în întâmpinare şi luă unul dintre ele. 


- Eşti teafar? 


- Da, sunt bine, rosti el, amuţind apoi până lăsară 
rucsacurile pe verandă. 

Se aşeză pe trepte gâfâind. Ea îi dădu o sticlă de apă şi 
întrebă: 

- Ce s-a întâmplat? 

El bău cu poftă şi îşi dădu cu apă pe faţă. 

- La ieşirea din peşteră am văzut doi tipi cu puşti. Mă 
urmăriseră şi bănuiesc că îi făcuse ceva să se întoarcă. Am făcut 
un zgomot. Ei s-au răsucit şi au tras, dar au ratat amândoi. L-am 
împuşcat pe unul în picior şi l-am speriat pe celălalt. 

- Ai împuşcat pe cineva! 

- Normal! Când sunt înarmaţi, e indicat să îi nimereşti tu 
înainte să te nimerească ei. Oricum, nu cred că are cine ştie ce. 
Nu că mi-ar păsa. A ţipat şi amicul lui îl târa după el, din câte am 
apucat să văd. Mai luă câteva guri de apă, în timp ce ritmul 
respirației i se domolea. Se vor întoarce. Pun pariu că au cerut 
ajutor şi vin şi alţi bandiți încoace. 

- Ce-o să facem? 

- O să plecăm de-aici. Erau prea aproape de peşteră şi s-ar 
putea să mă fi văzut intrând. Mai am nevoie de un singur drum 
ca să aduc restul. 

- Se întunecă, Jeff. Nu te mai poţi întoarce acolo. 

El nu păru să o audă, murmurând: 


- Trebuie sa ne mişcăm repede. Sări în picioare, înşfăcă 
două rucsacuri şi-i arătă spre al treilea. la-1 tu pe ăla. 

lnăuntru le desfăcură, scoaseră cu grijă teancuri de hârtii şi 
puseră prada pe masa din bucătărie. Două genţi frigorifice goale 
stăteau într-un colţ încă de la prima vizită a Samanthei. El le 
trase mai aproape şi le deschise. Scoase din buzunarul interior 
al vestei un pistol negru şi îl lăsă pe masă. O apucă de umeri şi-i 
zise: 

- Ascultă la mine, Samantha: după ce plec, pune 
documentele în genţile astea frigorifice. Ai o rolă de bandă 
adezivă înăuntru. Ai grijă să fie sigilate bine. Eu mă întorc într-o 
oră. 

- E o armă pe masă, şopti ea, cu ochii holbaţi. 

- Ai mai tras până acum? întrebă el luând arma. 


- Sigur că nu! Şi nu am de gând să încep acum. 


- Ba o s-o faci dacă trebuie. Uite, e un Glock automat de 9 
milimetri. Are piedica trasă, deci e pregătit. Încuie uşa în urma 
mea şi stai aici, pe canapea. Dacă apare cineva şi încearcă să 
intre, nu vei avea de ales: va trebui să apeşi pe trăgaci. Poţi s-o 
faci! 

- Vreau să merg acasă. 

- Vino-ţi în fire, Samantha! Poţi s-o faci! Mai avem puţin şi 
plecăm de-aici. 

Chiar îi insufla încredere. Indiferent dacă era vorba de nesă- 
buinţă, curaj, spirit de aventură sau surplus de adrenalină, el era 
hotărât, sigur de sine şi o facea să creadă că le poate ţine piept 
duşmanilor. Dacă el avea destul curaj încât să se întoarcă pe 
Muntele Gray în amurg, putea şi ea să rămână lângă foc şi să 
ţină un pistol în mână. 

Putea şi ea să rămână? Dar ce căuta ea acolo, la urma 
urmei? 

O sărută pe obraz şi-i zise: 

- Am plecat. Ai semnal la telefon? 


- Nu. Deloc. 

El luă rucsacurile goale şi puşca şi ieşi din cabană. Ea 
rămase pe verandă, urmărindu-l cum dispare în pădure şi 
clătinând din cap. Donovan ştia că el unul avea să moară tânăr. 
Dar Jeff? Oare după ce te împaci cu ideea morții îţi este mai uşor 
să plonjezi în necunoscut? Nu avea să afle niciodată. 

Rămasă înăuntru, luă cu mare grijă Glockul şi îl aşeză pe 
tejghea. Se holbă la documente, fiind tentată pentru o fracțiune 
de secundă să scaneze măcar vreo două. De ce nu, la cât de 
controversate erau? Însă curiozitatea îi trecu repede şi le îndesă 
în gentile frigorifice. De-abia încăpeau şi, în timp ce se chinuia 
să le prindă cu banda adezivă, auzi două împuşcături în 
depărtare. 

Uită de Glock şi ieşi în fugă pe verandă. După câteva 
secunde, auzi o a treia împuşcătură, apoi un țipăt nedesluşit. 
Date fiind împrejurările, era destul de sigură că auzise sunetul 
unui om răpus de focuri de armă, nu că ea ar fi avut vreo 
experienţă în astfel de situaţii. Odată cu trecerea secundelor, ea 
deveni tot mai convinsă că Jeff fusese cel rănit. Prins în 
ambuscadă de bandiții chemaţi în ajutor sau de cei doi de la 


început. 

O luă de-a lungul pârâului, îndreptându-se spre poteca pe 
care îl văzuse dispărând. Se opri o secundă şi se gândi la armă, 
apoi porni mai departe. Nu merita să moară pentru documente, 
nu când era şi viaţa ei în joc. Dacă o prindeau băieţii răi, era 
gata să pună rămâăşag că nu aveau să o omoare. Nu dacă era 
neînarmată, oricum. Dacă dădea buzna în pădure cu arma în 
mână, nu avea să reziste nici trei secunde. Şi cât de bine s-ar fi 
descurcat într-un schimb de focuri? „Nu, Samantha, armele nu 
te reprezintă deloc. Lasă Glock-ul în cabană. Lasă-l acolo cu 
toate nenorocitele alea de documente şi lasă-i pe bandiți să 
pună mâna pe ele. Tu rămâi doar în viaţă şi în scurt timp te vei 
întoarce la New York, unde ţi-e locul.” 

Era la liziera pădurii, scrutând întunericul. Încremeni şi ciuli 
urechile; nu se auzea nimic. 

- Jeff. Jeff. Eşti teafăr? strigă ea încet. 

Jeff nu-i răspunse. 

Samantha înainta pas cu pas. După vreo cincisprezece 
metri, strigă din nou. După treizeci de metri deja nu mai vedea 
pe unde venise. 

Era ridicol să încerce să îl găsească pe Jeff sau pe oricine 
altcineva în acel moment şi în acea pădure. Nici nu-i urma 
ordinele. Ar fi trebuit să rămână în cabana încuiată şi să 
păzească lucrurile. Făcu numaidecât cale întoarsă, grăbindu-se 
să iasă din pădure. Auzi un trosnet în spatele ei şi simţi cum 
îngheaţă. Aruncă o privire înapoi, dar nu văzu nimic. Asta nu o 
împiedică însă să mărească pasul. După ce ieşi din pădure, cerul 
se mai lumină un pic şi putu să distingă silueta cabanei la vreo 
sută de metri în faţă. Se poticni de-a lungul pârâului, ajungând 
la viteză maximă pe verandă. Se aşeză pe treptele de la intrare, 
ca să-şi tragă sufletul, şi se uită spre potecă, sperând într-un 
miracol. 

Intră înăuntru, încuie uşa, aprinse o lampă şi fu cât pe ce să 
leşine. 

Genţile frigorifice şi Glockul dispăruseră. 

Pe verandă se auzeau zgomote: paşi apăsaţi, saci trântiţi, 
un om tuşind. Cineva încercă să deschidă uşa, trase de ea şi 
zbieră: 

- Samantha, eu sunt. Deschide! 

Era înfăşurată într-o pătură veche, zgribulită într-un colţ, 


înarmată doar cu vătraiul şi gata să-l folosească dacă trebuia să 
se apere. El găsi o cheie şi dădu buzna înăuntru. 

- Ce dracu'...? făcu el. 

Ea îşi lăsă arma jos şi izbucni în plâns. El fugi la ea şi o 
întrebă: 

- Ce s-a întâmplat? 

Îi povesti tot. El îşi păstră cumpătul şi zise doar: 

- Hai să plecăm de-aici. Acum! Turnă nişte apă pe foc, 
stinse lampa şi încuie uşa. la-l pe ăla, adăugă el, arătând spre 
un rucsac. Îşi puse unul în spate, îl atârnă pe celălalt pe umăr şi 
îşi trecu puşca în cealaltă mână. Era leoarcă de sudoare şi 
extrem de agitat. Urmează-mă! se răsti el. 

De parcă ar fi avut de ales. 

Porniră spre jeep, care era ascuns de noapte. Ultima dată 
când Samantha îşi verificase telefonul, era ora 7.05. Poteca era 
dreaptă şi în câteva minute ajunseră în luminiş. Jeff băgă cheia 
în contact şi farurile jeepului se aprinseră. Deschise portbagajul 
şi, când aruncară înăuntru rucsacurile, Samantha văzu cele 
două genţi frigorifice. 

- Ce?! reuşi ea cu greu să îngaime. 

- Urcă. Îţi explic eu pe drum. Porni motorul, opri farurile şi 
conduse încet pe drumul cu pietriş. Îi zise: Este o manevră tac- 
tică elementară. Băieţii buni sunt la faţa locului, în misiune. Ştiu 
că băieţii răi sunt pe urmele lor. Însă băieţii răi nu ştiu că băieţii 
buni au o echipă de rezervă care-i urmăreşte pe băieţii răi, un 
soi de dublură de siguranţă. 

- Alte chestii pe care nu le învăţăm la Drept, bălmăji ea. 

O lumină galbenă scânteie de două ori în faţa lor şi Jeff opri 
jeepul. 

- lată şi echipa de rezervă. 

Vic Canzarro deschise portiera din spate şi sări înăuntru. 
Fără să-i salute, zise: 

- Bravo, Sam! De ce ai plecat din cabană? 

- Încetează! se răsti Jeff la el. Ai văzut ceva? 


- Nu. Hai să mergem! 

Jeff aprinse farurile şi porniră din nou la drum, mult mai 
repede de astă dată, ajungând în curând pe un drum districtual 
asfaltat. Frica începea să lase locul unui sentiment de uşurare. 


Fiecare kilometru îi ducea tot mai departe. Trecură cinci minute 
fără să se rostească un cuvânt. Vic trimitea mesaje de pe 
telefon, cu puşca încă în poală. 

Intr-un final, Jeff o întrebă foarte calm: 

- De ce ai plecat din cabană? 


- Pentru că am auzit focuri de armă şi mi s-a părut că aud 
pe cineva ţipând. Am crezut că ai fost rănit, aşa că m-am 
panicat şi m-am dus la potecă. 

- Ce-a fost cu focurile alea de armă? zbieră Vic de pe 
bancheta din spate. 

Jeff începu să râdă, extrem de amuzat. 

- Ei bine, spuse, cum goneam eu aşa prin bezna din pădure 
am dat nas în nas cu un urs negru. Unul mare. În perioada asta 
a anului hibernează, aşa că nu sunt prea ageri. Specimenul ăsta 
nu se mişca prea repede, dar era iritat oricum. Era pe teritoriul 
lui şi s-a enervat când a dat de un intrus. Ne-am certat, el n-a 
vrut să se dea la o parte, aşa că n-am avut de ales şi l-am 
împuşcat. 

- Ai împuşcat ursul? 

- Da, Samantha. Am împuşcat şi un om, deşi bănuiesc că 
respectivul nu a păţit nimic. 

- Nu te temi de poliţie? 

Vice râse zgomotos, crăpă un geam şi aprinse o ţigară. 

- Nu se fumează aici, spuse Jeff. 

- Sigur, sigur. 

Jeff îi aruncă o privire Samanthei şi-i explică: 

- Nu, dragă, nu mă tem de poliţie, de şerif sau de mai ştiu 
eu cine, pentru că am împuşcat un intrus înarmat care se ţinea 
după mine pe proprietatea mea. Suntem în Apalaşia aici. Nu va 
exista o anchetă poliţienească şi nicio inculpare din partea 
procurorului deoarece niciun juriu nu va da verdict de 
condamnare. 

- Ce se va întâmpla cu tipul ăla? 

- Bănuiesc că i se va învineţi piciorul. Are noroc. L-aş fi 
putut nimeri între ochi. 

- Vorbeşti ca un adevărat lunetist. 


- O să apară la Urgenţe cu o născocire, interveni Vic. Ai luat 


totul? 


- Toate foile de hârtie confiscate cu atâta iscusinţă de 
scumpul meu frate. 


- Donovan ar fi mândru de noi, zise Vic. 

În oraşul Big Stone Gap, opriră la un Taco Bell. Jeff comandă 
mâncare la pachet şi băuturi şi, în timp ce plătea, Vic deschise 
portiera şi cobori, spunând: 

- Mergem în Bristol. 

Jeff încuviinţă, de parcă era de la sine înţeles. ÎI urmări 
îndeaproape pe Vic deschizând portiera camionetei sale, maşină 
pe care Samantha o recunoscu de la excursia făcută cu 
Donovan în Hammer Valley. 

- Bun, şi acum ce facem? întrebă ea. 


- Va veni după noi până la Bristol şi ne va asigura spatele. 
El are documentele pe care le-am luat sâmbăta trecută, în 
primul transport. 

- Parcă ziceai ca Vic are o iubită însărcinată şi că nu mai 
vrea să fie implicat în treaba asta. 


- Aşa este. Este însărcinată, dar s-au căsătorit săptămâna 
trecută. Vrei un taco? 


- Vreau un martini. 
- Mă îndoiesc că poţi găsi unul cât de cât decent pe-aici. 
- Şi ce anume este în Bristol? 


- Un aeroport. Dacă-ţi spun mai mult de-atât, va trebui să 
te omor. 

- N-ai decât. Văd că te-ai dezlănţuit. 

Mirosul de mâncare le umplu nările şi se simţiră brusc 
hămesiţi. 

Erau doar cinci avioane parcate la rampa curselor 
particulare de la Aeroportul Regional al celor Trei Oraşe de 
lângă Bristol, Tennessee. Cele patru mai mici - două Cessna şi 
două Piper - erau puse în umbră de un al cincilea aparat, un 
avion particular suplu şi lucios, cu toate luminile aprinse şi cu 
scările coborâte în aşteptare. Samantha, Jeff şi Vic admirară 
aparatul de la distanţă, aşteptând instrucţiunile. După câteva 
minute, trei tineri voinici îmbrăcaţi în negru le ieşiră în 
întâmpinare în faţa terminalului. Documentele - depozitate în 


două genţi frigorifice, trei rucsacuri şi două cutii de carton - fură 
predate şi transportate imediat în avion. 
Unul dintre cei trei bărbaţi îi zise lui Jeff: 


- Domnul London ar dori să vă vadă. 

Vic ridică din umeri şi spuse: 

- De ce nu? Hai să vedem cum arată jucărioara. 

- Eu l-am şi pilotat, zise Jeff. E un pas înainte faţă de 
Skyhawk. 

- Măi, să fie! Ce baştan eşti! se stropşi Vic. 

Fură conduşi prin terminalul pustiu, apoi pe rampă, până la 
avion. Jarrett London îi aştepta în capul scărilor cu un zâmbet 
larg pe chip şi cu un pahar în mână. Le făcu semn cu mâna şi îi 
întâmpină în cea de-a „doua casă asa”. 

Samantha avea o prietenă la Georgetown a cărei familie 
deţinea un avion, deci asta nu era prima experienţă pentru ea. 
Scaunele masive erau învelite în piele lucioasă. Totul era poleit 
cu aur. Se aşezară la masă şi o stewardesă le luă comanda. „Pe 
mine du-mă la Paris, îi venea Samanthei să spună. Şi vino să mă 
iei peste o lună.” 

Era clar că Vic şi London se cunoşteau bine. În vreme ce Jeff 
îi dădea detaliile fugii lor de pe Muntele Gray, li se aduseră 
băuturile. 


- Vreţi să luăm cina? întrebă London, uitându-se la 
Samantha. 


- A, nu, Jeff m-a dus deja la Taco Bell. Sunt plină. 

Martiniul era perfect. Jeff şi Vic beau whisky cu gheaţă. 

London le dezvălui că documentele aveau să fie duse chiar 
atunci la Cincinnati, unde urmau să fie copiate duminică. Luni, 
originalele aveau să fie duse cu avionul la Charleston şi predate 
unui şerif federal. Judecătorul acceptase ca acestea să fie puse 
sub lacăt până ce le putea examina. Krull Mining nu fusese 
informată cu privire la acest acord şi habar nu avea ce urma să 
se întâmple. FBl-ul bătuse complet în retragere, cel puţin 
deocamdată. 


- Avem prieteni la Washington cărora să le mulţumim 
pentru asta, Samantha? întrebă London. 

- Poate. Nu sunt sigură, spuse ea surâzând. 

El trase o duşcă, îşi amestecă puţin cuburile de gheaţă şi 


spuse: 
- Ce planuri ai? 
- De ce întrebi? 


- M-ar interesa să am încă un avocat pe teren în cazul Krull. 
E limpede că eşti la curent cu faptele din dosar. Donovan avea 
încredere în tine, iar firma lui urmează să încaseze o sumă 
frumuşică din afacerea asta. Sunt 50% şanse ca avocaţii firmei 
Krull să se dea bătuţi când vor afla că avem documentele. Nu 
este exclus să ne înţelegem pe cale amiabilă, chiar dacă se va 
păstra totul secret. Dacă joacă dur, punem presiune pe ei şi îi 
ameninţăm cu procesul. Să spun drept, asta ne şi dorim - un 
spectacol, să-i dăm în vileag cu surle şi trâmbiţe, o producţie de 
două luni în care toate mârşăviile lor să fie expuse în faţa 
instanţei. Şi apoi un verdict spectaculos. 

Ceva din Donovan, ceva din Marshall Kofer... 

Tipul era în mare formă. 


- E mult de muncă pentru toată lumea, inclusiv pentru tine, 
Samantha. Te-aş putea angaja la firma mea din Louisville. Ai 
putea rămâne în Brady. Ai putea prelua biroul lui Donovan. Sunt 
multe opţiuni. Ideea este că avem nevoie de tine. 


- Vă mulţumesc, domnule London, rosti ea politicos, apoi 
dădu încă o duşcă pe gât. Era în centrul atenţiei şi nu-i plăcea 
senzaţia. 

Vic simţi asta şi schimbă subiectul, luându-l la întrebări 
despre avion. Era un Gulfstream V, cea mai recentă minune a 
tehnicii. Avea o autonomie aproape nelimitată, zbura la o 
altitudine de 12 000 de metri, mult deasupra curselor de linie. 
Era linişte la înălţimea aia. Când conversaţia lâncezi, London se 
uită la ceas şi întrebă: 

- Vreţi să vă las undeva? 

Ehe, avantajele unui avion particular. Laşi oameni într-un 
loc, îi iei din altul. Orice este posibil. 

Îl refuzară, spunând că trebuiau să treacă pe undeva. El le 
mulţumi din suflet pentru livrarea documentelor şi îi conduse 
înapoi la terminal. 


40 

Mattie sosi mai devreme luni, şi se retraseră în biroul ei, cu 
uşa închisă. Samantha îi raportă că documentele fuseseră duse 
într-un loc sigur, şi că, dacă totul mergea conform planului, 
acestea aveau să fie predate unui magistrat ceva mai târziu în 
acea zi. Omise aspectele mai pitoreşti ale aventurii - schimbul 
de focuri din care cineva se alesese cu un picior umflat, ursul 
omorât, prezenţa miraculoasă a lui Vic Canzarro şi cocteilurile 
servite la bordul avionului lui Jarrett London. Era mai bine ca 
unele lucruri să rămână nerostite. 

In orice caz, documentele ajunseseră acum în mâini sigure, 
unde puteau fi apărate de alţi avocaţi. Altcineva avea să le afle 
rostul. Samantha îşi închipui că FBl-ul se retrăsese. Erau chiar 
semne că ancheta putea să se întoarcă cu 180 de grade şi să 
înceapă să verifice acţiunile celor de la Krull Mining. Nu era 
nimic sigur încă, doar câteva zvonuri de la Washington. 

După moartea lui Buddy Ryzer şi toată agitația cu 
documentele, viaţa putea reveni la normal la Mountain Legal Aid 
Clinic. Cele două avocate sperau asta din tot sufletul. Samantha 
trebuia să se prezinte în instanţă la ora zece, într-un caz care nu 
avea nimic de-a face cu cărbunele, cu documentele sau cu 
autorităţile federale, şi de-abia aştepta să aibă o zi lipsită de 
evenimente. Jeff însă pândea pe la tribunal, ca şi cum i-ar fi ştiut 
programul. 


- Putem vorbi? zise el în timp ce urcau treptele spre sala 
principală de judecată. 

- Speram să nu dau ochii cu tine o vreme, răspunse ea. 

- Îmi pare rău, nu se poate. Cât stai la tribunal? 

- O oră. 

- Ne vedem în biroul lui Donovan. Este important. 

Dawn, secretara şi recepţionera, plecase. Firma rămăsese 
pe uscat, cu obloane la ferestre şi cu praf pretutindeni. Jeff 
descuie uşa de la intrare, o deschise pentru Samantha, apoi o 
închise şi o încuie la loc. Urcară treptele până la etaj, în camera 
de comandă unde pereţii erau încă plini cu fotografii mărite şi cu 
probe materiale din procesul Tate. Peste tot erau împrăştiate 
dosare, cărţi şi hârtii, dovezi ale raidului FBI. | se părea ciudat că 
nu se obosise să facă curat, să aranjeze lucrurile prin cameră. 
Jumătate din lumini erau stinse. Masa lungă era plină de praf. 


Donovan era mort de aproape două luni, şi când Samantha se 
uită prin cameră la ce rămăsese din celelalte cazuri mari ale 
sale, simţi un val de tristeţe şi de nostalgie. Îl cunoscuse pentru 
foarte scurtă vreme, dar pentru o clipă îşi dori să-i mai vadă o 
dată zâmbetul încrezător. 

Se aşezară pe scaune pliante şi băură cafea din pahare de 
plastic. Jeff arătă spre încăpere şi spuse: 

- Ce-aş putea face eu cu clădirea asta? Fratele meu mi-a 
lăsat-o prin testament şi nimeni nu o vrea. Nu putem găsi niciun 
avocat care să-i preia firma, şi până acum nimeni nu s-a arătat 
interesat să o cumpere. 

- E încă devreme, rosti ea. Este o clădire frumoasă şi cineva 
o va cumpăra. 

- Cum să nu! Jumătate din clădirile frumoase de pe strada 
principală sunt nelocuite. Oraşul ăsta este pe moarte. 

- Asta-i chestia importantă despre care voiai să discuţi? 


- Nu. Eu o să plec câteva luni, Samantha. Am un prieten 
care are o cabană de vânătoare în Montana şi mă duc să stau la 
el o vreme. Trebuie să scap de-aici. M-am săturat să fiu mereu 
urmărit, m-am săturat să îmi fac griji întruna şi să îmi aduc 
aminte de fratele meu. Am nevoie de o pauză. 

- O idee grozavă! Cum rămâne cu munca ta de lunetist? 
Văd că recompensa a ajuns acum la un milion de dolari, bani 
gheaţă. Se cam încing lucrurile, ha? 

El luă o gură de cafea şi-i ignoră ultimul comentariu. 

- Voi mai trece din când în când ca să mă ocup de averea 
lui Donovan, când va avea Mattie nevoie de mine. Însă, pe 
termen lung, cred că mă voi stabili undeva în vest. Am prea 
multe amintiri neplăcute aici. 

Ea încuviinţă, înţelegându-1, dar nu-i răspunse. Încerca să- 
şi facă o ieşire dramatică din scenă? Dacă da, ea nu avea ce să-i 
spună, îi plăcea de el, dar momentan era uşurată să audă că 
avea de gând să plece în Montana. Trecu un minut întreg fără să 
se scoată vreo vorbă, apoi încă unul. 

Într-un final, el zise: 

- Cred că ştiu cine l-a omorât pe Donovan. 

Urmă o pauză, în care ea ar fi trebuit să întrebe „Cine?” 
Însă ea se abţinu şi tăcu. El continuă: 


- Va dura o vreme, vreo cinci, zece ani, dar mă voi ascunde 
în tufişuri şi voi întinde capcane, ca să zic aşa. Dacă tot le plac 
avioanele prăbuşite, o să le dau eu unul. 


- Nu vreau să aud asta, Jeff. Chiar ţii să îţi petreci tot restul 
vieţii în închisoare? 
- Nu am de gând. 


- Mda, celebra replică finală. Uite ce-i, trebuie să mă întorc 
la birou. 

- Ştiu. Îmi pare rău. 

La birou nu se întâmpla nimic, doar urma să înceapă 
prânzul de luni, un festival de bârfe pe care nu-şi dorea să-l 
piardă. Părea să existe un cod printre cele cinci femei care luau 
prânzul: dacă îl ratai, se discuta pe îndelete despre tine. 


- Bine, ştiu că eşti ocupată, spuse el. Eu mă întorc peste 
vreo două luni. Vei mai fi aici? 


- Nu ştiu, Jeff, dar nu te mai gândi la mine. 
- Nu pot să nu mă mai gândesc la tine. 


- Uite care-i treaba, Jeff. Nu am de gând să-mi fac griji în 
privinţa ta, dacă te întorci sau nu, iar tu nu trebuie să-ţi faci griji 
dacă eu voi fi aici sau la New York. Ai priceput? 

- Bine, bine. Pot măcar să te sărut de rămas-bun? 

- Da, dar ai grijă unde-ţi ţii mâinile. 

Samantha se întoarse la birou şi fu întâmpinată cu cele mai 
noi ştiri de la New York. Andy îi scria: 

Dragă Samantha, 
Spane & Grubman creşte într-o zi cât alţii în zece. 

Avem acum 17 dintre cei mai buni şi mai destoinici 

asociaţi şi lucrurile sunt extrem de promițătoare. Mai 

avem nevoie de vreo doi, trei. Avem nevoie de tine! Am 
lucrat cu câţiva dintre aceşti oameni sclipitori — Nick 

Spane a lucrat şi el cu unii —, deci se poate spune că nu Îi 

cunosc pe toţi. Dar pe tine te cunosc şi ştiu că pot avea 

încredere în tine. Te vreau în echipa mea, ca să-mi aperi 
spatele. Sunt mulţi rechini pe-aici, după cum ştii. 
lată pachetul complet: (1) salariul de început — 160 

000 de dolari (un pic mai ridicat, şi cea mai mare ofertă 

de până acum, deci te rog să nu sufli o vorbă - nu aş vrea 


să am probleme din prima zi); (2) o primă anuală care va 
fi stabilită în funcţie de performanţe şi de productivitatea 
generală a firmei (nu, cei doi parteneri nu au de gând să 
păstreze tot profitul); (3) asigurare de sănătate completă 
medicală, dentală, optică (orice, numai Botox şi liposucţii 
nu); (4) un plan de economii şi de pensii care include 

contribuţii la generosul plan guvernamental 401K; (5) 

plata orelor suplimentare pentru tot ce depăşeşte 50 de 

ore pe săptămână (da, dragă, ai citit bine; S&G este 
probabil primul cabinet de avocatură din istorie care 
oferă plata orelor suplimentare; chiar vorbim serios când 
spunem că săptămâna are 50 de ore de lucru); (6) trei 
săptămâni de concediu cu plată; (7) birou propriu, 
separat, cu secretară (şi probabil cu asistent juridic, deşi 
încă nu-ţi pot promite asta); (8) posibilitate de avansare; 
nu vrem ca asociaţii noştri să se omoare între ei ca să 
ajungă parteneri, aşa că ne gândim să aplicăm un plan 
prin care să se poată promova în această funcţie după 
şapte sau zece ani petrecuţi în cadrul firmei. 

Ai vreo ofertă mai bună? Pe deasupra, poţi începe de 
la 1 iulie în locde 1 mai. 

Aştept, draga mea. Am nevoie de un răspuns într-o 
săptămână şi ceva. Te rog. 

Andy 

Citi mesajul de două ori, îl scoase la imprimantă şi 
recunoscu în sinea ei că se săturase de Andy şi de e-mailurile 
lui. Işi găsi pacheţelul şi se duse la prânz. 

De-abia la ora şase seara plecă ultimul client al lui Mattie. 
Samantha trăsese de timp ca să zăbovească la birou, aşteptând 
momentul potrivit. Işi băgă capul pe uşă şi o întrebă pe Mattie: 

- Ai timp să bem un pahar? 

Mattie zâmbi şi acceptă cu dragă inimă. 

Lunea obişnuiau să bea sucuri dietetice. Îşi umplură 
paharele şi se întâlniră în sala de conferinţe. Samantha împinse 
ultimul e-mail de la Andy pe masă. Mattie îl citi încet, zâmbi, îl 
lăsă jos şi rosti: 

- Uau, ce mai ofertă! E plăcut să fii curtată. Bănuiesc că vei 
pleca mai repede decât ne aşteptam, zise ea, iar zâmbetul îi 
pieri de pe chip. 


- Nu sunt încă pregătită să mă întorc acolo, Mattie. Oricât 
de generoasă ar fi oferta, munca este plictisitoare, ore întregi de 
citit, de verificat şi de întocmit documente. Oricât s-ar strădui ei, 
nu o pot face să pară mai captivantă. Nu sunt pregătită pentru 
aşa ceva. Nici nu cred că voi fi vreodată pregătită. Aş vrea să 
mai rămân aici o vreme. 

Mattie zâmbi din nou, un rânjet care exprima o satisfacţie 
imensă. 

- Sunt sigură că te-ai gândit tu la ceva. 


- Ei bine, n-a trecut mult de când eram o simplă stagiară 
neplătită. Acum refuz oferte de lucru pentru că nu mi se par atât 
de atractive. Nu mă întorc la New York, cel puţin nu acum. Nu 
vreau să lucrez pentru Jarrett London; seamănă prea mult cu 
tatăl meu. Sunt suspicioasă când vine vorba despre avocaţi 
pledanţi care bat ţara în lung şi-n lat la bordul propriilor avioane 
particulare. Nu vreau biroul lui Donovan; este prea plin de 
amintiri. Jeff va deţine clădirea şi va fi pe statul de plată, şi 
pentru că îl cunosc atât de intim, cred că se vor isca multe 
probleme. El şi-ar asuma rolul de şef şi ar exista tensiuni încă 
din prima zi. Este periculos şi nesăbuit, iar eu vreau să-l ţin la 
distanţă, nu să mă apropii de el. Ne mai hârjonim din când în 
când, dar nu-i nimic serios. În plus, mi-a zis că pleacă din oraş. 

- Deci, rămâi aici? 

- Dacă se poate. 

- Pentru cât timp? 


- Sunt trei lucruri pe care vreau să le fac. Cel mai important 
client este familia Ryzer. Simt că au nevoie de mine şi nu îi pot 
abandona peste câteva luni. Acum sunt vulnerabili şi dintr-un 
motiv sau altul ei cred că îi pot ajuta. Voi face tot ce-mi stă în 
putinţă. Imi place ideea de a mă ocupa de recursul în cazul Tate, 
de la început la sfârşit. Lisa Tate are nevoie de noi. Biata femeie 
trăieşte din bonuri de masă şi încă-şi mai plânge copiii. Vreau să 
câştig recursul şi să obţin banii pe care îi merită. Şi, apropo, 
cred că procentul de 40% este cam mare pentru averea lui 
Donovan. O fi câştigat el banii ăia, dar acum nu mai este printre 
noi. Lisa şi-a pierdut băieţii, nu Donovan. Cu acele fapte mulţi 
avocaţi puteau câştiga procesul. Cred că putem discuta despre 
asta mai târziu. 


- Şi eu mă gândeam la fel. 


- Când eram în anul Il de facultate, a trebuit să facem o 
simulare de recurs; am scris punctajele şi ne-am susţinut cazul 
în faţa a trei judecători, în realitate trei profesori de drept, 
celebri însă pentru intransigenţa faţă de studenţi. Prezentarea 
orală s-a făcut cu mare fast - haine şi cravate, rochii şi pantofi 
de lac... Ce mai, tot tacâmul! 

Mattie dădu din cap, surâzătoare. 


- Şi noi am făcut la fel. 


- Bănuiesc că toţi studenţii de la Drept au îndurat asta. Eu 
una eram atât de agitată, încât nu am închis un ochi în noaptea 
din ajun. Colega mea mi-a dat un Xanax cu două ore înainte de 
prezentare, însă nu m-a ajutat deloc. Eram atât de ţeapănă, 
încât de-abia am izbutit să rostesc primul cuvânt, şi apoi s-a 
întâmplat ceva ciudat. Unul dintre judecători m-a lovit sub 
centură şi m-a înfuriat. Am început să mă cert cu el. L-am 
bombardat cu precedente care ne sprijineau poziţia şi l-am făcut 
praf. Am uitat de spaimă - eram prea concentrată să-i 
demonstrez acestui judecător că aveam dreptate. Mi s-au 
terminat cele zece minute alocate, şi când m-am aşezat, toată 
lumea se holba la mine. Colega mea s-a aplecat spre mine şi mi- 
a şoptit un singur cuvânt: „Genial!” În orice caz, a fost cel mai 
frumos moment din studenţia mea, unul pe care nu-l voi uita în 
viaţa mea. Vreau să spun că mi-ar plăcea nespus să duc cazul 
Tate până la Curtea Supremă din Virginia, să ţin pledoaria, să-i 
fac de râs pe avocaţii celor de la Strayhorn Coal şi să câştig 
pentru Lisa Tate. 


- Chiar te rog. Cazul îţi aparţine. 
- Asta înseamnă cam optsprezece luni, nu? 
- Da, ceva de genul ăsta. Ai zis că vrei să faci trei lucruri. 


- Cel de-al treilea lucru pe care îmi doresc să-l fac este să 
termin pur şi simplu cazurile pe care le am, să mai iau câteva pe 
parcurs şi să încerc să îmi ajut clienţii. Şi, dacă tot fac asta, aş 
dori să-mi petrec mai mult timp în sala de judecată. 

- Ai fler pentru asta, Samantha. Este evident. 


- Îţi mulţumesc, Mattie. Foarte frumos din partea ta. Nu îmi 
place să fiu intimidată de indivizi de teapa lui Trent Fuller. Vreau 
să fiu respectată şi singura modalitate este să câştig respectul 


celorlalţi. Când intru într-o sală de judecată, vreau ca toţi băieţii 
să nu îmi mai remarce doar fundul. 

- Măi-măi, dar ce-am mai evoluat! 

- Într-adevăr. Şi-acum, cu privire la stagiu. Dacă este să 
rămân aici încă doi ani, voi avea nevoie de un salariu. Nu cine 
ştie ce, dar suficient cât să mă pot descurca. 

- M-am gândit şi la asta. Nu îţi putem oferi cât ţi-ar fi dat 
tipul ăla din New York, însă putem să-ţi oferim ceva rezonabil 
pentru zona rurală din Virginia. Eu şi Annette câştigăm patruzeci 
pe an, deci ăsta este plafonul. Clinica îţi poate plăti douăzeci. 
Cum tu te vei ocupa de recursul pentru cazul Tate, pot să îl 
conving pe judecător să autorizeze plata a încă douăzeci din 
averea lui Donovan. Cum ţi se pare? 

- Patruzeci ar putea stârni resentimente din partea ştii tu 
cui. 

- Te referi la Annette? 

- Da. Hai să rămânem la treizeci şi nouă. 


- Treizeci şi nouă să fie atunci. S-a făcut. 

Mattie întinse mâna peste masă şi Samantha i-o strânse. 
Apoi luă e-mailul lui Andy de pe masă şi zise: 

- Acum trebuie să mai scap de nemernicul ăsta. 


NOTA AUTORULUI 

Din fericire, există zeci de ONG-uri care lucrează din răs- 
puteri în bazinul carbonifer pentru protejarea mediului şi 
schimbarea politicilor, dar care mai şi luptă pentru drepturile 
minerilor şi ale familiilor acestora. Printre ele se numără şi 
Centrul de Drept al Cetăţenilor din Munţii Apalaşi, cu sediul în 
Whitesburg, Kentucky. Mary Cromer şi Wes Addington sunt nişte 
avocaţi minunaţi de acolo, şi ei m-au îndrumat în timp ce rătă- 
ceam pe meleagurile lor pentru prima oară. Appalachian Voices 
este un grup local curajos de protejarea mediului, din Boone, 
Carolina de Nord. Matt Wasson este directorul lor de programe 
şi el a fost o sursă de nădejde când încercam să aflu faptele. 

Vreau să le mai mulţumesc şi lui Rick Middleton, Hayward 
Evans, Wes Blank şi Mike Nicholson.