John Grisham — Cazul Pelican

Cazul 
Pelican 


John Grisham 
Cazul Pelican 


1 


Nu părea în stare să provoace un asemenea haos, dar 
aproape tot ce zărea jos, în stradă, putea fi pus în seama lui. 
Ceea ce era minunat. Avea nouăzeci şi unu de ani, era paralizat, 
imobilizat într-un fotoliu rulant şi alimentat cu oxigen. Al doilea 
atac, suferit cu şapte ani în urmă, aproape că-l dăduse gata, dar 
Abraham Rosenberg era încă în viaţă şi era cel mai important 
dintre cei nouă. Era singura legendă vie a Curţii şi faptul că încă 
mai respira îi irita pe majoritatea celor din mulţimea de jos. 

Stătea într-un fotoliu mic rulant, într-un birou din clădirea 
Curţii Supreme, atingând cu picioarele marginea ferestrei. Se 
aplecă înainte, în vreme ce zgomotul creştea. li ura pe poliţişti, 
dar, văzându-i aliniaţi în rânduri strânse, ordonate, se simţea 
mai bine. Stăteau drepţi şi ţineau piept mulţimii de cel puţin 
cincizeci de mii de oameni, care cereau sânge. 

— Mai mulţi ca oricând! zbieră Rosenberg spre fereastră. 

Era aproape surd. Jason Kline, secretarul lui principal, stătea 
în spate. Era prima luni din octombrie, ziua deschiderii noii 
sesiuni judecătoreşti, când — în mod tradiţional — se sărbătorea 
Primul Amendament. O sărbătoare splendidă. Rosenberg era 
emoţionat. Pentru el, libertatea cuvântului însemna libertatea 
de a se răscula. 

— Au venit şi indienii? întrebă el foarte tare. 

Jason Kline se aplecă mai aproape de urechea lui dreaptă. 

— Da! 

— Pictaţi de război? 

— Da! Au întreg costumul de luptă. 

— Dansează? 

— Da! 

Indieni, negri, albi, mulatri, femei, homosexuali, iubitori ai 
pădurii, creştini, luptători împotriva avortului, arieni, nazişti, 
atei, vânători, iubitori de animale, rasişti albi, rasişti negri, 
oameni care protestau împotriva taxelor, muncitori forestieri, 


fermieri — era o mare uriaşă de protest. lar poliţiştii de ordine 
ţineau în mâini bastoanele de cauciuc. 

— Indienii ar trebui să mă iubească! 

— Sunt sigur că aşa fac. 

Kline dădu din cap şi zâmbi spre omuleţul plăpând, care-şi 
încleştase pumnii. Ideologia lui era simplă: guvernul mai presus 
de afaceri, individul mai presus de guvern, mediul mai presus de 
orice. lar indienilor să li se dea orice vor. 

Interpelările, rugăciunile, cântecele, psalmodierile, strigătele 
se înteţiră, iar poliţiştii de ordine strânseră rândurile. Multimea 
era mai mare şi mai zgomotoasă decât în anii trecuţi. Atmosfera 
era mai încordată. Violenţa devenise ceva obişnuit. Clinicile care 
făceau avorturi erau aruncate în aer. Doctorii erau atacați şi 
bătuţi. În Pensacola, unul dintre ei fusese ucis, legat în poziţie 
fetală şi ars cu acid. Săptămânal, aveau loc lupte de stradă. 
Bisericile şi preoţii fuseseră ultragiaţi de militanţii homosexuali. 
Rasiştii albi, conduşi din umbră de câteva organizaţii 
paramilitare cunoscute, deveniseră mai îndrăzneţi în atacurile 
lor asupra negrilor, hispanicilor şi asiaticilor. Acum, ura era 
distracţia favorită a Americii. 

lar Curtea era, bineînţeles, o ţintă uşoară. Din 1990, numărul 
amenințărilor serioase la adresa judecătorilor crescuse de zece 
ori. lar poliţia Curţii Supreme crescuse de trei ori. Cel puţin doi 
agenţi FBI erau desemnaţi pe lângă fiecare judecător şi alţi 
cincizeci erau ocupați cu investigarea amenințărilor. 

— Mă urăsc, nu-i aşa? întrebă el tare, uitându-se pe fe- 
reastră. 

— Da, unii dintre ei, da, spuse amuzat Kline. 

Lui Rosenberg îi plăcea să audă aceasta. Zâmbi şi respiră 
adânc. Optzeci la sută din amenințările cu moartea erau 
îndreptate împotriva lui. 

— Vezi ce scrie pe pancarte? întrebă el. Era aproape orb. 

— Pe câteva. 

— Ce zic? 

— Ca de obicei. Moarte lui Rosenberg. Pensionarea lui 
Rosenberg. Tăiaţi-i oxigenul. 

— Agită aceleaşi pancarte de ani de zile. De ce nu fac altele 
noi? 

Secretarul nu răspunse. Abe ar fi trebuit să se retragă cu 
mulţi ani în urmă, dar într-o zi va fi scos pe targa. Cei trei se- 


cretari ai lui făceau majoritatea cercetărilor, dar Rosenberg 
ţinea să-şi scrie singur concluziile. Folosea o carioca şi-şi 
mâzgălea cuvintele pe un bloc de hârtie albă, cu un scris de 
şcolar în clasa întâi. O muncă înceată, dar cui îi păsa de timp 
când era numit pe viaţă? Secretarii îi verificau concluziile şi 
rareori găseau greşeli. 

Rosenberg râse. 

— Ar trebui să-l dăm indienilor pe Runyan. 

John Runyan era preşedintele Curții Supreme, un 
conservator rigid, numit în funcţie de un republican, care îi ura 
pe indieni şi pe majoritatea celorlalte minorităţi. Şapte din nouă 
fuseseră numiţi de preşedinţi republicani. Timp de cincisprezece 
ani, Rosenberg aşteptase venirea unui democrat la Casa Albă. 
Voia să plece, avea nevoie să plece de la Curte, dar nu suporta 
ideea unui individ de dreapta, de teapa lui Runyan, aşezat în 
iubitul lui scaun. 

Putea să aştepte. Putea să stea aici, în fotoliul lui rulant, să 
respire oxigen şi să protejeze indienii, negrii, femeile, săracii, 
handicapaţii şi mediul până la o sută cinci ani. Şi nimeni nu 
putea să facă nimic, doar dacă nu-l omorau. lar asta nici măcar 
nu ar fi fost o idee proastă. 

Capul marelui bărbat se clătină, apoi căzu într-o parte şi 
rămase aşa. Adormise iar. Kline se retrase încet şi îşi reluă lucrul 
în bibliotecă. Se va întoarce peste o jumătate de oră ca să 
controleze alimentarea cu oxigen şi să-i dea lui Abe pilulele. 


Biroul preşedintelui Curţii Supreme de la acelaşi etaj era mai 
mare şi mai bine mobilat decât celelalte opt. Biroul din faţă era 
folosit pentru mici recepții şi adunări oficiale, iar în biroul din 
spate lucra preşedintele. 

Uşa acestuia era închisă şi în cameră se aflau preşedintele, 
cei trei secretari ai săi, căpitanul poliţiei Curţii Supreme, trei 
agenţi FBI şi K.O. Lewis, director adjunct la FBI. Erau cu toţii 
foarte serioşi şi făceau eforturi să nu bage în seamă zgomotul ce 
venea de jos, din stradă, ceea ce era greu. Preşedintele şi Lewis 
comentau ultima serie de ameninţări cu moartea şi toţi ceilalţi 
ascultau. Secretarii luau note. 

In ultimele şase zile Biroul înregistrase peste două sute de 
ameninţări, un nou record. Era sortimentul obişnuit de 


ameninţări cu „Bombe la Curte!", dar unele aduceau precizări — 
nume, situaţii şi consecinţe. 

Runyan nu făcea nici un efort să-şi ascundă neliniştea. Citi o 
listă confidențială a FBI cu numele persoanelor şi grupărilor 
suspectate că ar fi trimis ameninţări. Klanul, arienii, naziştii, 
palestinienii, separatiştii negri, combatanții pentru drepturile 
condamnaților pe viaţă, indivizii cu homofobie. Chiar şi IRA +. 
Toată lumea, se părea, în afară de membrii cluburilor Rotary şi 
cercetaşi. O grupare din Orientul Mijlociu, sprijinită de iranieni, 
ameninţa cu vărsarea de sânge pe pământ american drept 
represalii pentru moartea a doi slujitori ai justiţiei din Teheran. 
Nu exista absolut nici o dovadă că aceste crime ar fi avut vreo 
legătură cu gruparea teroristă de ultima oră din SUA cunoscută 
sub numele de Armata Subterană, care omorâse un judecător 
federal în Texas cu ajutorul unui automobil-capcană. Nu se 
făcuseră arestări, dar Armata Subterană revendica atentatul. 
Tot ea era suspectul numărul unu într-o serie de atentate cu 
bombe în birourile ACLU ?, dar lucra foarte curat. 

— Ce-i cu teroriştii ăştia portoricani? întrebă Runyan fără să 
ridice ochii. 

— Categoria uşoară. Nu ne facem griji, răspunse K.O. Lewis 
nepăsător. Ne ameninţă de douăzeci de ani. 

— Ei bine, poate că e timpul să facă ceva. Momentul e 
potrivit, nu credeţi? 

— Lăsaţi portoricanii, Chief °. Lui Runyan îi plăcea să i se 
spună „Chief'". Nu preşedinte, nu domnule preşedinte al Curţii 
Supreme. Numai Chief. Ne ameninţă numai pentru că ameninţă 
şi alţii. 

— Foarte amuzant, spuse Runyan fără să zâmbească. Foarte 
amuzant. Nu mi-ar plăcea să rămână vreo grupare pe dinafară. 

Runyan aruncă lista pe birou şi îşi frecă tâmplele. 

— Să vorbim despre protecţia judecătorilor. 

Inchise ochii. 

— Directorul crede că ar trebui să numim patru agenţi pe 
lângă fiecare judecător, cel puţin pentru următoarele nouăzeci 


1 IRA — Irish Republican Army (Armata republicană irlandeză) (notele aparţin 
traducătorului). 

2 ACLU — American Civil Liberties Union (Uniunea Americană pentru drepturi 
civile). 

3 Chief Justice — preşedintele Curţii Supreme. 


de zile. Vom folosi limuzine cu escortă, atât la venire, cât şi la 
plecarea de la birou, iar poliţia Curţii Supreme va acoperi 
spatele şi va asigura protecţia clădirii. 

— Dar cu deplasările cum rămâne? 

— Nu e o idee bună, cel puţin deocamdată. Directorul crede 
că judecătorii ar trebui să rămână în D.C. până la sfârşitul 
anului. 

— Eşti nebun? E nebun? Dacă aş cere confraţilor mei să 
respecte această cerere, ar pleca toţi din oraş în noaptea asta şi 
ar călători toată luna viitoare. E absurd. 

Runyan se încruntă spre secretarii săi, care-şi clătinară 
scârbiţi capetele. Era cu adevărat absurd. Lewis era impasibil. 
Se aştepta la aşa ceva. 

— Cum doriţi. Era doar o sugestie. 

— O sugestie prostească. 

— Directorul nu se aştepta să cooperaţi. Ar dori, totuşi, să fie 
înştiinţat din timp despre orice planuri de călătorie, pentru a 
putea organiza protecţia. 

— Vrei să spui că plănuiţi să escortaţi flecare judecător, de 
câte ori părăseşte oraşul? 

— Da, Chief. Aşa ne-am gândit. 

— Nu va merge. Aceşti oameni nu sunt obişnuiţi să fie 
dădăciţi. 

— Da, domnule. Şi nu sunt obişnuiţi nici să fie urmăriţi, 
încercăm doar să vă protejăm pe dumneavoastră şi pe onorabilii 
dumneavoastră confraţi. Desigur, nimeni nu spune că trebuie să 
facem ceva. Cred, domnule, că dumneavoastră ne-aţi chemat. 
Dar putem pleca dacă aşa doriţi. 

Runyan se lăsă pe spate în scaun şi luă o agrafă de birou, 
desfăcând-o şi încercând să o îndrepte. 

— Dar aici? 

Lewis suspină şi aproape că zâmbi. 

— Nu ne facem griji în privinţa clădirii. E un loc uşor de 
protejat. Aici nu ne aşteptăm să avem neplăceri. 

— Atunci unde? 

Lewis arătă spre fereastră cu capul. Zgomotul se înteţise. 

— Undeva acolo, afară. Străzile sunt pline de idioţi, maniaci 
şi fanatici. 

— Şi toţi ne urăsc. 

— Evident. Chief, suntem foarte îngrijoraţi în privinţa 


judecătorului Rosenberg. Refuză în continuare să lase oamenii 
noştri să intre în casă şi ei stau pe stradă, în maşină, toată 
noaptea. Îi va permite ofițerului lui favorit de la Curtea Supremă 
— cum îl cheamă? Ferguson — să stea la uşa din spate, afară, 
numai de la zece seara până la şase dimineaţa. Nimeni nu intră 
în casă, cu excepţia judecătorului Rosenberg şi a infirmierului. 
Locul nu e sigur. 

Runyan îşi curăța unghiile cu agrafa şi zâmbea uşor. Moartea 
lui Rosenberg — prin orice mijloace sau metode — ar fi o 
uşurare. Nu, ar fi o ocazie minunată. Preşedintele ar trebui să se 
îmbrace în negru şi să-i aducă elogii, dar în spatele uşilor închise 
ar râde satisfăcut cu secretarii săi. Lui Runyan îi plăcea acest 
gând. 

— Ce sugerezi? întrebă el. 

— Puteţi să vorbiţi cu el? 

— Am încercat. l-am explicat că e — probabil — omul cel mai 
detestat din America, că milioane de indivizi îl blestemă în 
fiecare zi, că majoritatea ar vrea să-l vadă mort, că el primeşte 
de patru ori mai multe ameninţări decât noi toţi la un loc şi că ar 
fi o pradă perfectă şi uşoară pentru un asasin. 

Lewis aşteptă. 

— Şi? 

— Mi-a spus să-l pup în fund şi a adormit. 

Secretarii râseră nestăpânit, apoi agenţii FBI îşi dădură şi ei 
seama că umorul nu era interzis şi li se alăturară cu un râs 
nervos. 

— Atunci ce facem? întrebă Lewis plictisit. 

— Protejaţi-l cât puteţi de bine, consemnați totul şi nu vă 
faceţi griji. El nu se teme de nimic, nici de moarte şi, dacă el nu 
asudă, de ce aţi face-o voi? 

— Directorul asudă, aşa că asud şi eu. E foarte simplu. Dacă 
unul dintre voi păţeşte ceva, Biroul îşi pierde reputaţia. 

Preşedintele se mişcă nervos în scaun. Larma de afară era 
extenuantă. Întâlnirea se lungise destul. 

— Lasă-l pe Rosenberg. Poate o să moară în somn. Mai mult 
mă îngrijorează Jensen. 

— Jensen e o problemă, spuse Lewis bătând uşor în hârtii. 

— Ştiu că e o problemă, spuse rar Runyan. E o pacoste. 
Acum crede că e liberal. Votează ca Rosenberg un timp. Luna 
viitoare va fi un rasist alb şi va susţine segregarea şcolilor. Apoi, 


se va îndrăgosti de indieni şi va dori să le dea Montana. E ca şi 
cum ai avea un copil înapoiat. 

— Acum e în tratament pentru depresiune, ştiţi? 

— Ştiu, ştiu. Îmi spune tot. Pentru el, simbolizez tatăl. Ce 
drog ia? 

— Prozac. 

Preşedintele se scobea sub unghii. 

— Ce e cu instructoarea aceea de gimnastică aerobică pe 
care o curta? Mai e cu el? 

— Nu chiar. Nu cred că se uită la femei. 

Lewis era satisfăcut de el. Ştia mai mult. Se uită la unul 
dintre agenţii lui şi confirmă această mică bârfă picantă. Runyan 
nu o ştia, nici nu voia să o ştie. 

— El cooperează? 

— Bineînțeles că nu. În multe privințe, e mai rău decât 
Rosenberg. Ne lasă să-l escortăm până la blocul lui, apoi ne ţine 
toată noaptea în parcare. Locuiește la etajul şapte, vă amintiţi? 
Nu putem să stăm nici în hol. S-ar putea supăra vecinii, zice el. 
Aşa că stăm în maşină. Blocul are o mulţime de intrări şi e 
imposibil să-l protejăm. îi place să se joace de-a v-aţi ascunselea 
cu noi. Mereu se strecoară afară, aşa că nu ştim niciodată dacă 
e în clădire sau nu. Cel puţin, în ceea ce-l priveşte pe 
Rosenberg, suntem siguri că e acolo toată noaptea. Cu Jensen e 
imposibil. 

— Minunat. Dacă voi nu puteţi să-l urmăriţi, cum ar putea să 
o facă un asasin? _ 

Lewis nu se gândise la aceasta. li lipsea umorul. 

— Directorul e foarte îngrijorat de siguranţa judecătorului 
Jensen. 

— Nu primeşte multe ameninţări. 

— E numărul şase pe listă, primeşte ceva mai puţine decât 
dumneavoastră, excelenţă. 

— Deci eu sunt pe locul cinci. 

— Da, imediat după judecătorul Manning. Fiindcă veni vorba, 
el cooperează. Pe deplin. 

— Se teme şi de umbra lui, spuse preşedintele, apoi şovăi. 
Nu ar fi trebuit să spun asta. Imi pare rău. 

Lewis nu-i dădu atenţie. 

— De fapt, am cooperat destul de bine cu toţi, cu excepţia 
lui Rosenberg şi a lui Jensen. Judecătorul Stone se lamentează 


foarte mult, dar ne ascultă. 

— Se plânge de toată lumea, aşa încât să nu crezi că are 
ceva cu tine. Unde crezi că se duce Jensen pe ascuns? 

— Lewis se uită la unul dintre agenţii lui. 

— Nu ştim. 

O mare parte a mulţimii se adună deodată într-un cor 
nestăpânit, căruia părea să i se alăture toţi cei de pe stradă. 
Preşedintele nu putea să-l ignore. Ferestrele vibrau. Se ridică în 
picioare şi puse capăt întâlnirii. 


Biroul judecătorului Glenn Jensen se afla la etajul doi, 
departe de stradă şi de zgomot. Deşi ocupa o cameră spațioasă, 
era totuşi cel mai mic dintre cele nouă birouri. Jensen fiind cel 
mai tânăr dintre cei nouă, se putea considera norocos că avea 
un birou. Fusese numit în urmă cu şase ani, la patruzeci şi doi 
de ani. Pe atunci, se credea că ar fi un interpret rigid al legii, cu 
puternice convingeri conservatoare, asemenea celui care îl 
numise. Confirmarea lui de către Senat prilejuise o dispută 
aprigă. In faţa Comisiei pentru Justiţie, Jensen făcuse figură 
jalnică. In problemele delicate fusese şovăitor şi primise lovituri 
din ambele părţi. Republicanii erau încurcaţi. Democraţii 
simțeau mirosul de sânge. Preşedintele îşi încrucişase braţele 
aşteptându-i să înceteze, iar Jensen fusese confirmat cu un vot 
reţinut. 

Dar reuşise să fie numit pe viaţă. În aceşti şase ani nu 
mulţumise pe nimeni. Adânc rănit de audierea pentru confir- 
mare, jurase să fie îndurător. Această atitudine îi înfuriase pe 
republicani. Se simţiseră trădaţi, mai ales atunci când Jensen îşi 
descoperise un interes ascuns pentru drepturile criminalilor. 
Având puţin discernământ ideologic, el părăsi repede dreapta, 
mutându-se spre centru, apoi la stânga. În timp ce juriştii erudiţi 
îşi vor scărpina bărbuţele, Jensen se va întoarce repede spre 
dreapta şi i se va alătura judecătorului Sloan într-una din 
insuportabilele lui pledoarii antifeministe. Jensen nu se omora 
după femei. Era neutru în privinţa rugăciunilor, sceptic cu privire 
la libertatea cuvântului, simpatiza cu cei care protestau contra 
taxelor, era indiferent faţă de indieni, se temea de negri, era dur 
cu pornografii, îngăduitor cu criminalii şi destul de consecvent în 
apărarea mediului. Şi, spre marea groază a republicanilor, care 


îl confirmaseră cu sacrificii, Jensen dădea dovadă de o simpatie 
supărătoare faţă de drepturile homosexualilor. 

La cererea lui, îi fusese încredinţat neplăcutul caz Dumond 
Ronald Dumond trăise timp de opt ani cu iubitul lui. Erau un 
cuplu fericit, foarte devotați unul altuia şi mulţumiţi să împartă 
experienţele de viaţă. Doreau să se căsătorească, dar legile 
statului Ohio interziceau o astfel de uniune. Apoi, iubitul s-a 
îmbolnăvit de SIDA şi a avut o moarte groaznică. Ronald dorea 
să-l înmormânteze, dar a intervenit familia iubitului şi nu l-a 
acceptat pe Ronald la funeralii şi la înmormântare. Îndurerat, 
Ronald a dat în judecată familia, pentru daune sentimentale şi 
morale. Cazul rătăcise prin instanţe inferioare timp de şase ani 
şi acum poposise pe biroul lui Jensen. 

intrau în dezbatere drepturile „soţiilor' homosexualilor. 
Dumond devenise strigătul de luptă al activiştilor homosexuali. 
Chiar şi numai pomenirea numelui lui Dumond dezlănţuise lupte 
de stradă. 

lar Jensen preluase cazul. Uşa spre biroul mai mic era 
închisă. Jensen şi cei trei secretari ai săi stăteau în jurul mesei 
de conferinţe. Cazul Dumond le luase două ore şi nu ajunseseră 
la nici un rezultat. Obosiseră de atâtea discuţii în contradictoriu. 
Unul dintre ei, liberal din Corneli, dorea o hotărâre limpede, care 
să garanteze drepturi depline partenerilor homosexuali. Jensen 
dorea acelaşi lucru, dar nu putea să recunoască deschis. Ceilalţi 
doi secretari erau sceptici. Ştiau, ca şi Jensen, că o majoritate de 
cinci ar fi imposibilă. 

Discuţia se îndreptă spre alte probleme. 

— Preşedintele vrea să-ţi tragă o săpuneală, Glenn, spuse 
secretarul din Duke. 

Când erau între ei, îi spuneau pe numele mic. „Judecător" 
era un titlu cam incomod. 

Glenn îşi frecă ochii. 

— Ce mai e nou? 

— Unul dintre secretarii lui mi-a spus că preşedintele şi FBI- 
ul sunt îngrijoraţi pentru siguranţa ta. Zicea că nu cooperezi şi 
că Chief e foarte neliniştit. Dorea să-ţi transmit asta. 

Totul se transmitea prin reţeaua secretarilor. 

— Trebuie să fie îngrijorat. Asta e slujba lui. 

— Doreşte să desemneze încă doi agenţi ca gardă de corp, 
cărora să le dai acces în apartamentul tău. FBl-ul vrea să te 


ducă şi să te aducă de la Curte. Şi vor să-ţi limiteze călătoriile. 

— Am mai auzit asta. 

— Da, ştiu. Dar secretarul spunea că Chief doreşte să te 
convingem să cooperezi cu FBI pentru a te proteja. 

— Înţeleg. 

— Deci, noi încercăm să te convingem. 

— Mulţumesc. Du-te şi spune secretarului lui Chief că nu 
numai că aţi încercat să mă convingeti, dar aţi făcut şi scandal, 
că eu am apreciat totul, dar că mi-a intrat pe o ureche şi mi-a 
ieşit pe cealaltă. Spune-le că Glenn se consideră băiat mare. 

— Sigur, Glenn. Nu te temi, nu-i aşa? 

— Câtuşi de puţin. 


2 


Thomas Callahan era unul dintre cei mai simpatizaţi 
profesori din Tulane, în primul rând pentru că refuzase să 
programeze cursuri înainte de ora unsprezece. Bea mult, aşa 
cum făceau şi cei mai mulţi dintre studenţii lui şi, pentru el, 
primele câteva ore ale dimineţii erau dedicate somnului, apoi 
trezirii. Toţi detestau cursurile de la nouă şi de la zece. Era 
simpatizat şi pentru că purta pantaloni decoloraţi de jeans, 
haine de tweed cu petice uzate în coate, umbla fără ciorapi şi 
cravată. Ţinută de universitar degajată, dar şic. Avea patruzeci 
şi cinci de ani, dar datorită părului negru şi ochelarilor cu ramă 
de corn părea de treizeci şi cinci. Oricum, nu-i păsa cât de 
bătrân arăta. Se rădea o dată pe săptămână, atunci când barba 
începea să-l mănânce, iar când vremea va fi rece, ceea ce se 
întâmplă rar la New Orleans, îşi va lăsa barbă. Era o întreagă 
poveste cu legăturile lui cu studentele. 

Era simpatizat şi pentru că preda dreptul constituţional, un 
curs care nu plăcea nimănui, dar care era obligatoriu. Datorită 
strălucirii şi calmului său, făcuse din dreptul constituţional un 
curs interesant. Nimeni altcineva din Tulane nu putea face aşa 
ceva. Şi nimeni nu dorea, aşa încât studenţii se băteau pe locuri 
la cursurile lui Callahan de la ora unsprezece, de trei ori pe 
săptămână. 

Optzeci dintre ei stăteau de vorbă pe şoptite, în cele şase 


rânduri de bănci ale amfiteatrului, în timp ce Callahan îşi 
ştergea ochelarii în faţa catedrei. Era unsprezece şi cinci minute 
fix, prea devreme totuşi, se gândea el. 

— Cine a înţeles opinia lui Rosenberg în procesul Nash v. 
New Jersey? 

Toate capetele se plecară şi în încăpere se lăsă liniştea. 

Poate era mahmur. Avea ochii injectaţi. Când începea cu 
Rosenberg, trebuia să fi citit din greu. Nu se oferea nimeni. 
Nash? Callahan se uită calm, metodic, prin încăpere, aşteptând. 
Linişte de mormânt. 

Zgomotul clanţei de la uşă împrăştie încordarea. Uşa se 
deschise cu grabă şi o tânără frumoasă, îmbrăcată în pantaloni 
strâmţi jeans şi cu un tricou de bumbac, se strecură elegant 
înăuntru şi lunecă de-a lungul zidului până în rândul al treilea, 
unde se deplasă cu îndemânare printre scaunele ocupate, 
ajunse la al ei şi se aşeză. Băieţii din rândul al patrulea o 
urmăriră cu admiraţie. Cei din rândul al cincilea se întinseră şi ei 
să o vadă. Erau de acum doi ani de când aceasta era una din 
puţinele plăceri ale studenţilor Facultăţii de Drept: să 
urmărească cu privirile, prin coridoare şi săli, picioarele ei lungi 
şi tricourile lăbărţate. Avea un trup minunat undeva, prin haine, 
puteau să jure. Dar nu era persoana care să şi-l expună. Era 
doar una de-a lor şi aderase la uniforma Facultăţii de Drept — 
pantaloni jeans şi cămăşi de flanelă, tricouri vechi şi cămăşi 
militare lălâi. Şi nu le-ar fi dat pe o minijupă de piele neagră. 

Aruncă un zâmbet fugar băiatului de lângă ea şi, pentru o 
clipă, Callahan şi întrebarea lui despre cazul Wash fură uitaţi. 
Părul arămiu îi cădea până la umeri. Era genul perfect de fată 
care atrage atenţia tuturor, cu dinţi perfecţi şi păr perfect, de 
care orice băiat se îndrăgosteşte de cel puţin două ori în liceu. Şi 
poate cel puţin o dată la facultate. 

Callahan ignoră sosirea ei. Dacă ar fi fost în anul întâi şi s-ar 
fi temut de el, ar fi putut s-o facă cu ou şi cu oţet şi ar fi strigat 
de câteva ori: „La tribunal nu se întârzie niciodată!", vechiul 
slogan pe care îl demonetizaseră profesorii de drept. 

Dar Callahan nu avea chef să strige, iar Darby Shaw nu se 
temea de el şi, pentru o clipă, el se întrebă dacă ştia cineva că 
se culcau împreună. Probabil că nu. Ea insistase să păstreze 
secret absolut. 

— A citit cineva opinia minoritară a lui Rosenberg în cazul 


Nash v. New Jersey? 

Deodată, Callahan reveni în centrul atenţiei. Şi din nou se 
lăsă o linişte de mormânt. O mână ridicată ar fi însemnat un 
interogatoriu nemilos timp de o jumătate de oră. Nu se oferi 
nimeni  Fumătorii din ultimul rând îşi aprinseră ţigările. 
Majoritatea celor optzeci de studenţi mâzgăleau fără rost în 
caiete. Toate capetele erau plecate. Ar fi fost prea bătător la 
ochi şi riscant să răsfoiască prin lista de precedente pentru a 
găsi cazul Wash şi prea târziu. Orice mişcare ar fi putut atrage 
atenţia. Cineva urma să fie încolţit. 

Nash nu era însă pe listă. Era unul din cazurile minore, pe 
care Callahan le menţionase în fugă cu o săptămână în urmă, şi 
acum era nerăbdător să afle dacă-l citise cineva. Era vestit 
pentru asta. Examenul lui final acoperea douăsprezece mii de 
cazuri, dintre care o mie nu erau în lista de precedente. 
Examenul era un coşmar, dar el era un dulce, un examinator 
blând şi erau rari tâmpiţii care chiuleau de la cursul lui. 

Dar în clipa aceea nu părea să fie prea blând. Se uită în jur. 
Îşi alese victima. 

— Ce părere ai, domnule Sallinger? Poţi să explici opinia 
minoritară a lui Rosenberg? 

Din rândul al patrulea, Sallinger răspunse imediat: 

— Nu, domnule. 

— Inţeleg. Poate fi din cauză că nu ai citit opinia lui Ro- 
senberg? 

— Poate. Da, domnule. 

Callahan se uită crunt la el. Ochii injectaţi făceau ca privirea 
arogantă să fie şi mai amenințătoare. Totuşi, numai Sallinger o 
vedea, deoarece ochii tuturor celorlalţi erau aţintiţi în caiete. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu citesc opiniile minoritare. Mai ales pe ale lui 
Rosenberg. 

Ce prostie! Ce prostie! Sallinger alesese lupta, dar nu avea 
muniţie. 

— Ai ceva împotriva lui Rosenberg, domnule Sallinger? 

Callahan îl venera pe Rosenberg. ÎI idolatriza. Citise cărţi 
despre el şi opiniile sale. Il studiase. O dată, chiar cinase cu el. 

Sallinger se agită nervos. 

— Nu, domnule. Numai că nu-mi plac opiniile minoritare. 

În răspunsurile lui Sallinger era puţin umor, dar nimeni nu 


zâmbi. Mai târziu, la o bere, Sallinger şi prietenii lui vor crăpa de 
râs când vor povesti iar şi iar despre Sallinger şi dezgustul lui 
faţă de opiniile lui minoritare, mai ales ale lui Rosenberg. Dar 
acum, nimic. 

— Înţeleg. Dar citeşti opiniile majoritare? 

O ezitare. Slaba încercare a lui Sallinger de a ţine piept urma 
să-i aducă umilinţe. 

— Da, domnule. Foarte multe. 

— Bun. Explică atunci, dacă vrei, opinia majoritară în cazul 
Nash v. New Jersey. 

Sallinger nu auzise niciodată de Wash, dar urma să-l ţină 
minte tot timpul carierei lui de avocat. 

— Nu cred că am citit-o. 

— Deci nu citeşti opiniile minoritare, domnule Sallinger. 
Acum aflăm că le neglijezi şi pe cele majoritare. Ce citeşti, 
domnule Sallinger, romane de dragoste, ziare de scandal? 

Se auziră câteva chicoteli timide din spatele rândului al 
patrulea, ale studenţilor care se simțeau obligaţi să râdă, dar 
care, în acelaşi timp, nu doreau să atragă atenţia asupra lor. 

Roşu la faţă, Sallinger se uită doar la Callahan. 

— De ce nu ai citit cazul, domnule Sallinger? întrebă 
Callahan. 

— Nu ştiu, cred că mi-a scăpat. Aşa cred. 

Callahan se mulţumi cu atât. 

— Nu mă miră. L-am menţionat săptămâna trecută. 
Miercurea trecută, mai precis. Îl veţi avea la examen. Nu înţeleg 
cum să nu ştii un caz pe care îl vei avea la examen. 

Callahan se plimba acum încet, prin faţa catedrei, privind 
studenţii. 

— L-a citit cineva? 

Tăcere. Callahan se uită în podea, lăsând să se aştearnă 
tăcerea. Toţi ochii priviră în jos, toate pixurile şi creioanele 
îngheţară. Fumul cobora dinspre ultimul rând. 

In cele din urmă, încet, din al patrulea scaun de pe rândul al 
treilea, Darby Shaw ridică mâna şi se auzi un oftat colectiv de 
uşurare. lar îi salvase. Era de aşteptat din partea ei, într-un fel. 
A doua din grupă şi la mică distanţă de primul, ea putea să 
recite fapte, obstrucţionări, potriviri de opinii, opinii minoritare şi 
opinii majoritare pentru orice caz pe care l-ar fi putut menţiona 
Callahan. Nu-i scăpa nimic. Îşi luase o diplomă în biologie magna 


cum laude şi hotărâse să termine şi dreptul tot cu magna cum 
laude, ca să-şi câştige apoi uşor o pâine dând în judecată 
companiile chimice pentru poluarea mediului. 

Callahan o privi, prefăcându-se înşelat în aşteptări. Părăsise 
apartamentul lui cu trei ore în urmă, după o noapte lungă în 
care băuseră vin şi discutaseră despre drept. Dar nu abordase 
cu ea cazul Nash. 

— Ei bine, domnişoară Shaw, de ce e supărat Rosenberg? 

— El crede că legile din New Jersey violează Amendamentul 
Doi. 

Ea nu se uită la profesor. 

— Bine. Şi, ca să afle şi ceilalţi, ce fac aceste legi? 

— Scot în afara legii mitralierele semiautomate, printre 
altele. 

— Minunat. Şi, aşa, de amuzament, ce avea domnul Nash 
asupra lui în timp ce a fost arestat? 

— O armă AK-47. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— A fost acuzat şi condamnat la trei ani, apoi a făcut recurs. 

Cunoştea toate amănuntele. 

— Cu ce se ocupa domnul Nash? 

— Nu se precizează, dar se face menţiunea unei acuzaţii 
suplimentare pentru trafic de droguri. Nu avea cazier la data 
arestării. 

— Deci era un traficant de droguri şi avea o armă AK-47. Dar 
avea un prieten în Rosenberg, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

Acum se uita la el. Tensiunea scăzuse. Majoritatea îl urmărea 
cum păşeşte încet, privind în jur, căutând altă victimă. Cel mai 
adesea, Darby domina aceste cursuri, dar Callahan dorea o 
participare mai largă. 

— De ce credeţi că îi ia apărarea Rosenberg? întrebă el 
clasa. 

— Ţine la traficanţii de droguri. 

Răspunsese Sallinger care, jignit, încerca să facă haz. 
Callahan avea predilecție pentru aceste discuţii. Zâmbi spre 
victima sa, ca şi cum i-ar fi urat bun-venit la o nouă luare de 
sânge. 

— Aşa crezi, domnule Sallinger? 

— Da. Traficanţii de droguri, pedofilii, traficanţii de arme, 


teroriştii — Rosenberg îi admiră foarte mult. Ei sunt copiii lui 
slabi şi maltrataţi, deci trebuie să-i apere. Sallinger încerca să 
pară pe bună dreptate indignat. 

— Şi, după părerea ta savantă, ce ar trebui făcut cu aceşti 
oameni? 

— Simplu. Le-ar trebui un proces exemplar, cu un avocat 
bun, apoi un recurs rapid şi pedeapsa, dacă sunt vinovaţi. 

Sallinger vorbea periculos de asemănător cu adepţii de 
extremă-dreapta ai legii-şi-ordinii. Acesta era un păcat capital 
pentru studenţii la drept din Tulane. 

Callahan îşi încrucişă braţele. 

— Continuă, te rog. 

Sallinger simţi capcana, dar continuă. Nu avea nimic de 
pierdut. 

— Vreau să spun că am citit nenumărate cazuri în care 
Rosenberg a încercat să rescrie Constituţia pentru a crea o nouă 
portiţă de scăpare care să elimine dovezile şi să permită unui 
inculpat vinovat să scape. E greţos. El crede că toate închisorile 
sunt locuri chinuitoare şi nefireşti, de aceea toţi prizonierii ar 
trebui eliberaţi, conform Amendamentului Opt. Din fericire, 
acum se află în minoritate, o minoritate tot mai redusă. 

— ţi place conducerea Curţii Supreme, nu-i aşa, domnule 
Sallinger? 

Callahan zâmbea şi se încrunta în acelaşi timp. 

— Aşa e. 

— Eşti unul dintre acei americani normali, cu sânge roşu, 
patrioţi, moderați, care doresc ca bătrânul ticălos să moară în 
somn? 

Se auziră câteva râsete. Acum nu mai era atât de primejdios 
să râdă. Sallinger nu avea de gând să-i spună adevărul. 

— Nu aş dori aşa ceva nimănui, spuse el, aproape încurcat. 

Callahan se plimba din nou. 

— Mulţumesc, domnule Sallinger. Întotdeauna îmi fac 
plăcere comentariile dumitale. Ca de obicei, ne-ai oferit punctul 
de vedere al unui profan asupra legii. 

Râsul era tot mai puternic. Cu obrajii arzând, Sallinger se 
lăsă în scaun. 

Callahan nu zâmbea. 

— AŞ vrea să ridic nivelul intelectual al acestei discuţii. 
Domnişoară Shaw, de ce simpatizează Rosenberg cu Nash? 


— Al doilea Amendament garantează oamenilor dreptul de a 
avea şi a purta arme. Pentru judecătorul Rosenberg e limpede şi 
categoric. Nu ar trebui să se interzică nimic: Dacă Nash doreşte 
să aibă o armă AK-47, sau o grenadă de mână, sau o bazooka, 
statul New Jersey nu poate scoate o lege care să-i interzică 
aceasta. 

— Eşti de acord cu el? 

— Nu, şi nu sunt singura. E o hotărâre luată cu o majoritate 
de opt contra unu. Nimeni nu l-a urmat. 

— Care e argumentarea celorlalţi opt? 

— E evident. Statele au motive solide să interzică vânzarea 
şi deținerea anumitor tipuri de arme. Interesele statului New 
Jersey sunt mai importante decât drepturile pe care le conferă 
domnului Nash Amendamentul Doi. Societatea nu poate permite 
persoanelor particulare să posede armament sofisticat. 

Callahan o urmărea cu atenţie. Studentele în drept 
atrăgătoare erau rare la Tulane, dar — când găsise una — 
acţionase repede. In ultimii opt ani, avusese destul de mult 
succes. O muncă uşoară, în cea mai mare parte. Femeile 
veneau la Facultatea de Drept eliberate şi imorale. Darby fusese 
altfel. O remarcase prima oară în bibliotecă, în timpul 
semestrului al doilea din anul întâi şi îi trebuise o lună ca să o 
invite la cină. 

— Cine a scris opinia majoritară? o întrebă. 

— Runyan. 

— Şi eşti de acord cu el? 

— Da. E un caz simplu, într-adevăr. 

— Şi atunci ce s-a întâmplat cu Rosenberg? 

— Cred că urăşte restul judecătorilor. 

— De aceea are opinii diferite, numai aşa, de al naibii? 

— Da, adesea. Opiniile lui devin tot mai greu de susţinut. Să 
luăm cazul Wash. Pentru un liberal ca Rosenberg, chestiunea 
controlului armelor e limpede. El ar fi trebuit să scrie opinia 
majoritară şi, acum zece ani, ar fi făcut-o. În cazul Fordice v. 
Oregon, din 1977, a dat o interpretare mult mai restrânsă celui 
de al doilea Amendament. Lipsa lui de consecvență e aproape 
jenantă. 

Callahan uitase cazul Fordice. 

— Sugerezi că judecătorul Rosenberg e senil? 

Ca un boxer beat, Sallinger se aruncă în runda finală. 


— E nebun de legat şi ştiţi asta. Nu puteţi să-i susţineţi 
opiniile. 

— Nu întotdeauna, domnule Sallinger, dar cel puţin el e 
prezent. 

— Trupul lui e prezent, creierul e mort. 

— Încă respiră, domnule Sallinger. 

— Da, respiră datorită unei maşini. Trebuie să i se pompeze 
oxigen pe nas. 

— Dar părerea lui contează, domnule Sallinger. E ultimul 
mare om de drept şi încă respiră. 

— Mai bine daţi un telefon şi verificaţi, spuse Sallinger, şi 
cuvintele i se stinseră pe buze. Vorbise destul. Nu, vorbise mult 
prea mult. Îşi cobori privirea, iar profesorul se uită aspru la el. 
Puse capul pe masă, lângă caiet, şi începu să se întrebe de ce 
spusese toate acestea. 

Callahan se uită la el, apoi începu din nou să se plimbe. Avea 
o mahmureală groaznică, într-adevăr. 


3 


Arăta ca un fermier bătrân, cu pălărie de paie, salopetă 
curată, cămaşă de lucru kaki, bine călcată, cizme. Mesteca 
tutun şi scuipa în apa neagră de lângă dig. Camioneta lui, deşi 
un model recent, era destul de decolorată şi arăta prăfuită de pe 
drum. Număr de înmatriculare din Carolina de Nord. Se afla cam 
la o sută de metri depărtare, parcată în nisipul de la celălalt 
capăt al digului. 

Era miezul nopţii, în prima luni a lunii octombrie, şi trebuia 
să aştepte următoarele treizeci de minute în întunericul rece al 
digului pustiu, mestecând gânditor, odihnindu-se pe balustradă 
şi uitându-se atent spre mare. Era singur, aşa cum ştia că va fi. 
Aşa fusese stabilit. Digul era întotdeauna pustiu la ora aceasta. 
Farurile câte unei maşini licăreau din când în când de-a lungul 
malului, dar maşinile nu se opreau niciodată la această oră. 

Privea luminile albastre şi roşii ale canalului, departe de mal. 
Îşi controlă ceasul fără să mişte capul. Norii erau groşi şi pluteau 
foarte jos, şi va fi greu să o vadă înainte de a se apropia de dig. 
Aşa fusese hotărât. 


Camioneta nu era din Carolina de Nord, după cum nici el nu 
era fermier. Plăcuţele de înmatriculare erau furate de la un 
camion rablagit dintr-un cimitir de lângă Durham. Camioneta 
fusese furată de la Baton Rouge. Fermierul nu era de nicăieri şi 
nu furase nimic. Era un profesionist, aşa încât altcineva făcuse 
treburile mici şi murdare. 

După douăzeci de minute de aşteptare, un obiect întunecat 
pluti spre dig. Zgomotul înăbuşit al unui motor care mergea din 
plin se auzi tot mai tare. Obiectul deveni o barcă, cu o siluetă 
ghemuită, care meşterea la motor. Fermierul nu se mişcă nici un 
centimetru. Motorul se opri şi barca neagră de cauciuc rămase 
cam la un metru de dig. De-a lungul malului, nu se vedeau 
apropiindu-se faruri din nici o parte. 

Fermierul puse cu grijă o ţigară între buze, o aprinse, trase 
de două ori, apoi o aruncă la jumătatea distanţei dintre dig şi 
barcă. 

— Ce marcă era? întrebă omul de pe apă. 

Putea vedea silueta fermierului pe balustradă, dar nu-i 
vedea faţa. 

— Lucky Strike, răspunse fermierul. 

Această parolă părea un joc prostesc. Câte bărci negre de 
cauciuc puteau să vină dinspre Atlantic şi să acosteze lângă 
acest dig vechi, la această oră? Prostesc, dar important. 

— Luke? se auzi vocea dinspre barcă. 

— Sam? răspunse fermierul. 

Pe celălalt îl chema Khamel, nu Sam, dar Sam era foarte bun 
pentru următoarele cinci minute, până când Khamel îşi lega 
barca. 

Khamel nu răspunse, nu era nevoie, dar porni repede 
motorul şi conduse barca de-a lungul digului până la plajă. Luke 
îl urma pe dig. Se întâlniră la camionetă, dar nu-şi dădură mâna. 
Khamel puse sacul negru de sport Adidas între ei, pe scaun, şi 
camioneta porni de-a lungul malului. 

Luke conducea şi Khamel fuma, fiecare ignorându-l total pe 
celălalt. Ochii lor se ocoleau. Khamel avea o faţă amenințătoare, 
dar imposibil de identificat, din cauza bărbii mari, a ochelarilor 
negri şi a unui guler negru, rulat. Luke nu voia să se uite la el. 
Consemnul lui, în afară de a-l întâmpina pe acest străin venit pe 
mare, era să se abţină să-l privească. Era uşor, într-adevăr. 
Acest chip era căutat în nouă ţări. 


Pe când treceau pe podul spre Manteo, Luke îşi aprinse încă 
o ţigară Lucky Strike şi stabili că se mai întâlniseră o dată. 
Fusese o întâlnire scurtă, dar perfect pusă la punct, pe 
aeroportul din Roma, cu cinci-şase ani mai înainte, după câte îşi 
amintea. Nu se făcuseră prezentări. Se întâlniseră la toaletă. 
Luke, îmbrăcat atunci într-un costum impecabil croit, îşi pusese 
servieta diplomat din piele de elan lângă zidul cu chiuveta în 
care îşi spăla încet mâinile. Deodată, servieta dispăruse. 
Aruncase o privire acestui om, acest Khamel, era sigur acum, în 
oglindă. Peste treizeci de minute, servieta diplomat explodase 
între picioarele ambasadorului britanic în Nigeria. 

În şoaptele înăbuşite ale confraţilor săi invizibili, Luke auzise 
adesea de Khamel, un bărbat cu multe nume, chipuri şi limbi, un 
asasin care lovea rapid şi nu lăsa urme, un ucigaş neobosit, care 
cutreiera lumea, dar nu putea fi niciodată găsit. In timp ce 
înaintau spre nord, prin întuneric, Luke se lăsă în jos în scaun, 
cu borul pălăriei aproape pe nas, cu mâna moale pe volan, 
încercând să-şi amintească tot ce auzise despre pasagerul lui. 
Acte uimitoare de teroare. Ambasadorul britanic. Atacul în urma 
căruia pieriseră şaptesprezece soldaţi israelieni, în West Bank * 
în 1990, fusese atribuit lui Khamel. In 1985, fusese singurul 
suspect de uciderea unui neamţ bogat şi a familiei sale, cu 
ajutorul unui automobil-capcană. Se zvonea că primise pentru 
aceasta trei milioane bani-gheaţă. Cei mai mulţi experţi de 
contrainformaţii credeau că el era creierul atentatului împotriva 
Papei, din 1981. Dar, pe atunci, Khamel era acuzat pentru 
aproape orice atac terorist sau crimă neelucidate. Era uşor să fie 
acuzat, deoarece nimeni nu era sigur că există. 

Acest lucru îl excita pe Luke. Khamel urma să lucreze pe 
teritoriul american. Luke nu cunoştea ţintele, dar urma să curgă 
sângele unor oameni importanţi. 


În zori, camioneta furată se opri la colţul Străzii 31 cu Strada 
M din Georgetown. Khamel îşi luă sacul de sport, nu spuse nimic 
şi plecă. Merse spre est câteva cvartale, până la hotelul Patru 
Anotimpuri, cumpără ziarul Post în hol şi urcă la etajul şapte cu 
liftul. La şapte şi cincisprezece fix, bătu la o uşă de la capătul 
culoarului. 


4 Teritoriu palestinian la vest de râul lordan, ocupat în 1967 de Israel. 


— Da? răspunse o voce nervoasă dinăuntru. 

— ÎI caut pe domnul Sneller, spuse rar Khamel, într-o limbă 
americană perfectă, astupând gaura cheii cu degetul. 

— Domnul Sneller? 

— Da. Edwin F. Sneller. 

Clanţa nu se mişcă, nu făcu nici un zgomot, iar uşa nu se 
deschise. Trecură câteva secunde şi un plic alb lunecă pe sub 
uşă. Khamel îl ridică. 

— E în regulă, spuse el destul de tare ca Sneller sau cine o fi 
fost înăuntru să-l audă. 

— Uşa de alături, spuse Sneller. Aştept să mă suni. 

Părea a fi american. Spre deosebire de Luke, el nu-l văzuse 
niciodată pe Khamel şi nici nu dorea. Luke îl văzuse de două ori 
şi avea noroc că era în viaţă. 

În camera lui Khamel erau două paturi şi, lângă fereastră, o 
masă mică. Draperiile erau bine trase. Lumina soarelui nu putea 
pătrunde. Îşi puse sacul de sport lângă pat, lângă două serviete 
groase. Păşi spre fereastră şi aruncă o privire afară, apoi se 
duse la telefon. 

— Eu sunt, îi spuse el lui Sneller. Spune-mi unde-i maşina. 

— E parcată pe stradă. Ford alb, cu număr de Connecticut. 
Cheile sunt pe masă. 

Sneller vorbea încet. 

— Furată? 

— Bineînţeles, dar aranjată. E curată. 

— O voi lăsa la Dulles, puţin după miezul nopţii. Vreau să fie 
distrusă, bine? 

Engleza lui era perfectă. 

— Aşa am primit instrucţiuni. 

Da. Sneller era omul potrivit şi eficient. 

— E foarte important. Vreau să las arma în maşină. Armele 
folosesc cartuşe, iar oamenii văd maşinile, aşa încât e important 
ca maşina să fie complet distrusă, cu tot ce-i în ea. Inţelegi? 

— Aşa am primit instrucţiuni, repetă Sneller. 

Nu aprecia această lecţie. Nu era un novice într-ale crimei. 

Khamel se aşeză pe marginea patului. 

— Cele patru milioane au sosit acum o săptămână, cu o zi 
întârziere, trebuie să remarc. Acum sunt în D.C. şi le vreau pe 
celelalte trei. 

— Vor fi expediate telegrafic înainte de amiază. Aşa a fost 


înţelegerea. 

— Da, dar sunt îngrijorat în privinţa înţelegerii. Ai întârziat o 
zi, îţi aminteşti? 

Aceasta îl irită pe Sneller. Ucigaşul fiind în camera alăturată, 
fără şanse să iasă, putea să-şi permită să-l lase să simtă 
iritarea. 

— A fost vina băncii, nu a noastră. 

Acest lucru îl enervă pe Khamel. 

— Grozav. Vreau ca tu şi banca ta să trimiteţi telegrafic 
următoarele trei milioane în contul din Zurich de îndată ce se 
deschide banca din New York. Asta înseamnă cam în două ore 
de aici înainte. Voi controla. 

— Bine. 

— Bine, nu vreau să am probleme după ce termin treaba, în 
douăzeci şi patru de ore voi fi la Paris şi de acolo mă duc direct 
la Zurich. Vreau să găsesc banii când ajung. 

— Vor fi acolo când treaba va fi gata. 

Khamel zâmbi în sinea lui. 

— Treaba va fi făcută, domnule Sneller, pe la miezul nopţii. 
Asta dacă informaţiile tale sunt corecte. 

— Până acum, sunt corecte. Şi azi nu se aşteaptă schimbări. 
Oamenii noştri sunt pe stradă. Totul se află în cele două 
serviete: hărţi, diagrame, orare, uneltele şi articolele pe care le- 
ai cerut. j 

Khamel se uită la servietele din spatele lui. Işi frecă ochii cu 
mâna dreaptă. 

— Trebuie să mă odihnesc, bombăni el în telefon. Nu am 
dormit de douăzeci de ore. 

Sneller nu avea ce să-i spună. Era timp destul. Dacă Khamel 
dorea să doarmă, nu era nici o problemă. li plăteau zece 
milioane. 

— Vrei ceva de mâncare? întrebă Sneller încurcat. 

— Nu. Sună-mă peste trei ore, la zece şi jumătate fix. Puse 
receptorul la loc şi se întinse de-a latul patului. 


Străzile erau destul de pustii şi de liniştite pentru a doua zi a 
sesiunii judecătoreşti de toamnă. Judecătorii îşi petrecură ziua în 
şedinţă, ascultând cum avocaţii pledau cazuri dificile şi destul 
de stupide. Rosenberg dormi aproape tot timpul. Se trezi pentru 


scurt timp, atunci când procurorul din Texas susţinu că unui 
anumit condamnat la moarte ar trebui să i se administreze 
medicamente care să-l facă lucid, înainte de a i se administra 
injecţia mortală. 

— Dacă este bolnav mintal, cum poate fi executat? întrebă 
Rosenberg neîncrezător. 

— Uşor, spuse procurorul din Texas, boala lui poate fi 
controlată prin medicaţie. Deci i se administrează o injecție care 
să-l facă sănătos la minte, apoi alta, care să-l omoare. Totul ar fi 
foarte frumos şi constituţional. 

Rosenberg le ţinu o scurtă predică, apoi îşi pierdu forţele. 
Micul lui fotoliu rulant era mult mai jos decât tronurile masive 
îmbrăcate în piele ale confraţilor săi. Arăta destul de jalnic. În 
anii trecuţi fusese un tigru, un bărbat care intimida fără milă şi-i 
făcea praf şi pe cei mai versaţi avocaţi. Dar nu mai era. Începu 
să mormăie, apoi aţipi. Procurorul zâmbi dispreţuitor spre el şi 
continuă. 

În timpul ultimei pledoarii a zilei, un caz plicticos de 
desegregaţie din Virginia, Rosenberg începu să sforăie. 
Preşedintele Runyan se uită crunt spre scaun şi Jason Kline, 
secretarul lui Rosenberg, pricepu aluzia. Trase încet fotoliul de 
lângă masă şi-l scoase afară. Il împinse repede pe coridor. 

Judecătorul se trezi în biroul lui, îşi luă pilulele şi îşi informă 
secretarii că vrea să plece acasă. Kline anunţă FBI-ul şi, câteva 
clipe mai târziu, Rosenberg era instalat cu fotoliu cu tot în 
spatele furgonetei lui, parcată în subsol. Doi agenţi FBI 
supravegheau totul. Un infirmier, Frederic, imobiliză fotoliul şi 
sergentul Ferguson, de la poliţia Curţii Supreme, trecu la volan. 
Judecătorul nu permitea agenţilor FBI să stea cu el. Ei puteau să- 
| urmeze în maşina lor şi puteau să-i supravegheze casa din 
stradă şi aveau noroc că puteau să stea atât de aproape. Nu 
avea încredere în poliţişti şi nici în agenţii FBI. Nu avea nevoie 
de protecţia lor. 

Pe strada Volta din Georgetown, furgoneta încetini şi intră cu 
spatele pe un drum de acces. Frederic, infirmierul, şi Ferguson, 
polițistul, îl conduseră cu atenţie înăuntru. Agenţii supravegheau 
totul din stradă, din maşina lor neagră, model guvernamental, 
marca Dodge Aries. Peluza din faţa casei era îngustă, aşa încât 
maşina lor se afla la mică distanţă de uşa din faţă. Era aproape 
patru după-amiază. 


După câteva minute, Ferguson îşi făcu apariţia de rutină şi 
vorbi cu agenţii. După multe târguieli, Rosenberg încuviinţase, 
cu o săptămână înainte, ca Ferguson să inspecteze fiecare 
cameră de la etaj şi de la parter, după-amiază, la sosire. Apoi 
trebuia să plece, dar putea să revină la zece seara fix şi să stea 
afară, la uşa din spate, până la şase dimineaţa fix. Nimeni nu 
putea să facă aceasta, afară de Ferguson, iar el era obosit de 
atâtea ore suplimentare. 

— Totul este în ordine, spuse el agenţilor. Mă întorc la zece. 

— Mai trăieşte? întrebă unul dintre agenţi. 

Era întrebarea obişnuită. 

— Mă tem că da. 

Ferguson se îndreptă obosit spre furgonetă. 

Frederic era bucălat şi fără vlagă, dar nu era nevoie de 
putere pentru a mişca bolnavul. După ce aranja pernele, îl ridică 
de pe fotoliul rulant şi-l puse cu grijă pe canapea, unde urma să 
rămână nemişcat următoarele două ore, moţăind şi urmărind 
CNN. Frederic îşi pregăti un sandviş cu şuncă şi o farfurie cu 
fursecuri şi se uită prin National Enquirer la masa din bucătărie. 
Rosenberg bombăni ceva cu glas tare şi schimbă canalele cu 
telecomanda. 

Fix la şapte, cina lui, compusă din supă de pui, cartofi fierţi şi 
ceapă înăbuşită — mâncare uşoară — era aranjată pe masă şi 
Frederic îl duse lângă ea. Insistă să mănânce singur, dar nu era 
plăcut de privit. Frederic se uită la televizor. Va curăța mizeria 
mai târziu. 

Pe la nouă, era îmbăiat, îmbrăcat în cămaşa de noapte şi 
bine învelit cu păturile. Patul era un dispozitiv de spital militar, 
strâmt, înclinat, de un verde pal, cu butoane de control şi grilaje 
rabatabile, pe care Rosenberg insistase să le lase jos. Se afla 
într-o cameră din spatele bucătăriei, pe care bătrânul o folosise 
ca birou timp de treizeci de ani, înainte de primul atac. Camera 
era acum  infirmerie, mirosea a antiseptice şi a moarte 
apropiată. Lângă pat se afla o masă mare, cu o lampă de spital 
şi cel puţin douăzeci de sticluţe cu pilule. Cărţi groase, grele, de 
drept erau stivuite în grămezi ordonate în jurul camerei. 
Infirmierul se aşeză lângă masă, într-un şezlong uzat, şi începu 
să citească dintr-un dosar. Va citi până când îl va auzi sforăind 
— acesta era ritualul din fiecare noapte. Citea rar, zbierând 
cuvintele spre Rosenberg, care stătea țeapăn, nemişcat, dar 


atent. Era un caz pentru care urma să scrie opinia majoritară. O 
vreme, el sorbi fiecare cuvânt. 

După o oră de lectură şi zbierete, Frederic era obosit şi 
judecătorul aţipise. Acesta ridică mâna încet, apoi închise ochii. 
Manevrând un buton al patului, Frederic făcu lumina mică. In 
cameră era aproape întuneric. Infirmierul se lăsă pe spate şi 
şezlongul se întinse. Lăsă dosarul pe podea şi închise ochii. 
Rosenberg sforăia. 

Nu pentru multă vreme. 


Puțin după ora zece, când casa era întunecată şi liniştită, uşa 
de la un dulap dintr-un dormitor de la etaj se deschise uşor şi 
Khamel se strecură afară. Şortul de sport şi şapca de nailon erau 
violete. Tricoul cu mâneci lungi, ciorapii şi adidaşii erau albi, cu 
garnitură violet. O îmbinare perfectă de culori. Khamel- 
alergătorul. Era bine ras şi, sub şapcă, părul lui foarte scurt era 
blond, aproape alb. 

Dormitorul era întunecat, ca şi holul. Scările scârţâiră uşor 
sub adidaşi. Avea un metru şaptezeci şi şapte şi mai puţin de 
şaizeci şi opt de kilograme, fără pic de grăsime. Se menținea 
suplu şi uşor, astfel încât să se poată mişca repede şi fără 
zgomot. Scările dădeau într-un hol, nu departe de uşa din faţă. 
Ştia că acolo erau doi agenţi într-o maşină parcată lângă trotuar, 
probabil neatenţi la casă. Ştia că Ferguson sosise cu şapte 
minute în urmă. Auzea sforăitul din camera din spate. În timp ce 
aştepta în dulap, se gândise să dea lovitura înainte de venirea 
lui Ferguson, aşa încât să nu fie nevoit să-l omoare. Nu crima 
era o problemă, ci faptul că mai avea un cadavru de care 
trebuia să aibă grijă. Dar credea — şi se înşela — că probabil 
Ferguson verifica infirmierul, când venea la slujbă. In acest caz, 
el ar fi descoperit măcelul şi Khamel ar fi pierdut avantajul de 
câteva ore. De aceea aşteptase până acum. 

Se strecură prin hol fără zgomot. În bucătărie, o lumină slabă 
de la hotă lumina suprafeţele mesei şi dulapurilor, făcând ca 
totul să pară mai periculos. Khamel se admonestă că nu 
controlase becul şi nu-l deşurubase. Aceste greşeli mici erau de 
neiertat. Se ghemui sub o fereastră şi privi în curtea din spate. 
Nu-l vedea pe Ferguson, dar ştia că avea un metru optzeci şi opt 
şi şaizeci şi unu de ani, cataractă şi că nu nimerea la trei paşi cu 


pistolul lui 357 Magnum. 

Amândoi sforăiau. Khamel zâmbi în sinea lui, ghemuindu-se 
în prag şi scoțând repede un pistol 22 automat şi amortizorul 
dintr-un bandaj înfăşurat în jurul taliei. inşurubă tubul de zece 
centimetri în ţeavă şi păşi uşor în cameră. Infirmierul era întins 
în şezlong, cu picioarele în sus, cu mâinile atârnând şi cu gura 
deschisă. Khamel puse capătul amortizorului la doi centimetri de 
tâmpla lui dreaptă şi trase de trei ori. Mâinile şi picioarele 
zvâcniră, dar ochii rămaseră închişi. Khamel se îndreptă repede 
spre capul alb şi zbârcit al judecătorului Abraham Rosenberg şi 
descărcă în el trei gloanţe. 

Camera nu avea ferestre. Privi cadavrele şi ascultă un minut. 
Picioarele infirmierului zvâcniseră de câteva ori, apoi rămaseră 
nemişcate. Acum cadavrele erau imobile. 

Voia să-l omoare pe Ferguson în casă. Era zece şi 
unsprezece minute, timpul potrivit pentru ca unul dintre vecini 
să-şi plimbe câinele înainte de culcare. Se furişă prin întuneric 
spre uşa din spate şi zări polițistul deplasându-se liniştit de-a 
lungul gardului de lemn aflat la şase metri depărtare. Instinctiv, 
Khamel deschise uşa, aprinse lumina din curte şi spuse tare: 

— Ferguson! 

Plecă de lângă uşă şi se ascunse într-un colţ întunecat de 
lângă frigider. Ascultător, Ferguson străbătu greoi curticica şi 
intră în bucătărie. Nu era ceva neobişnuit. Frederic îl chema 
adesea, după ce înălţimea sa adormea. Aveau să bea ness şi să 
joace gin rummy. 

Dar cafeaua nu era pregătită şi Frederic nu-l aştepta. Khamel 
trase trei gloanţe în spatele şi în capul lui şi Ferguson căzu greoi 
peste masa din bucătărie. 

Stinse lumina din curte şi deşurubă amortizorul. Nu va mai 
avea nevoie de el. Îl ascunse din nou, împreună cu pistolul, în 
bandaj. Khamel aruncă o privire pe fereastra din faţă. Plafoniera 
era aprinsă şi agenţii citeau. Păşi peste Ferguson, închise uşa 
din spate şi dispăru în întunericul de pe mica pajişte. Sări fără 
zgomot peste două garduri şi ajunse în stradă. Începu să alerge. 
Khamel-alergătorul. 


Glenn Jensen stătea singur în balconul întunecat de la 
Montrose Theatre şi privea trupurile goale şi pline de viaţă ale 


bărbaţilor de pe ecranul de jos. Mânca floricele dintr-o cutie 
mare şi nu vedea nimic altceva decât trupurile. Era îmbrăcat 
destul de simplu: pulover bleumarin, pantaloni kaki şi mocasini. 
Ochelari de soare mari, pentru a-şi ascunde ochii, şi o pălărie de 
velur pe cap. Era binecuvântat cu un chip care putea fi uşor 
uitat şi, odată deghizat, nu putea fi recunoscut. Mai ales într-un 
balcon pustiu dintr-un stabiliment porno pentru homosexuali, la 
miezul nopţii. Nu avea cercei, basma la gât, lanţuri de aur, 
bijuterii, nimic care să arate că ar fi în căutare de companie. 
Dorea să nu fie băgat în seamă. 

Acest joc de-a şoarecele şi pisica cu agenţii FBI şi restul lumii 
era ca un sport pentru el. In noaptea aceasta, ei staţionaseră 
conştiincios în parcarea de lângă blocul lui. Alţi doi parcaseră 
lângă ieşirea de sub veranda din spate, unde îi lăsă să stea timp 
de patru ore şi jumătate, după care se deghiză şi se duse 
nepăsător în garajul de la subsol. Plecă la volanul maşinii unui 
prieten. Clădirea avea prea multe ieşiri pentru ca bieţii agenţi 
să-l poată urmări. Până la un punct îi compătimea, dar trebuia 
să-şi trăiască viaţa. Dacă agenţii federali nu îl puteau găsi, cum 
ar fi putut s-o facă un ucigaş? 

Balconul era împărţit în trei secţii mici, fiecare având şase 
rânduri. Era foarte întuneric, singura lumină venea de la raza 
albastră a proiectorului din spate. De-a lungul aripilor laterale 
erau îngrămădite scaune rupte şi mese pliante. Pe lângă ziduri 
atârnau draperii de catifea, zdrenţuite, care se desprindeau. O 
ascunzătoare minunată! 

La început, se temuse că va fi prins. În lunile de după 
confirmare, era îngrozit. Nu putea să-şi mănânce floricelele şi 
bineînţeles că nu putea să se bucure de filme. Şi-a spus atunci 
că, dacă va fi cumva prins sau recunoscut, sau expus în vreun 
fel, va susţine că făcea cercetări în legătură cu un caz aflat pe 
rol, privitor la obscenitate. Avea întotdeauna unul în evidenţă şi 
poate că va fi crezut. Acest pretext putea să fie acceptat, îşi 
spusese el în repetate rânduri, şi devenise astfel mai îndrăzneţ. 
Dar în 1990, într-o noapte, sala a luat foc şi au murit patru 
oameni. Numele lor au apărut în ziare. Mare tam-tam. 
Judecătorul Glenn Jensen se afla la toaletă când a auzit 
strigătele şi a simţit mirosul de fum. A fugit în stradă şi a 
dispărut. Morţii au fost găsiţi cu toţii în balcon. Pe unul dintre ei 
îl cunoştea. Timp de două luni, renunţă la filme, apoi reveni. 


Avea nevoie de mai multe cercetări, îşi spusese el. 

Şi ce dacă va fi prins? Era numit pe viaţă. Alegătorii nu-şi 
puteau retrage voturile. 

Îi plăcea sala Montrose pentru că, martea, filmele rulau toată 
noaptea şi niciodată nu era multă lume. Îi plăceau floricelele şi 
berea la halbă costa cincizeci de cenți. 

În partea de mijloc, doi bătrâni se mângâiau şi se pipăiau. 
Jensen se uita din când în când la ei, dar se concentra asupra 
filmului. Ce trist, gândi el, să fii în pragul morţii, să te fereşti de 
SIDA şi să-ţi cauţi fericirea exilat într-un balcon murdar. 

O a patra persoană li se alătură la balcon. Se uită la Jensen şi 
la cei doi bărbaţi îmbrăţişaţi şi păşi liniştit cu berea şi floricelele 
lui spre rândul de sus, din partea centrală. Cabina de proiecţie 
era chiar în spatele său. La dreapta, cu trei rânduri mai jos, 
stătea judecătorul. În faţa lui, cei doi îndrăgostiţi cărunţi se 
sărutau, şopteau şi chicoteau, nepăsători la toate. 

Era îmbrăcat corespunzător. Pantaloni jeans strâmţi, cămaşă 
de mătase, cercei, ochii machiaţi, părul şi mustaţa unui 
homosexual obişnuit. Khamel-homosexualul. 

Aşteptă câteva minute, apoi se mută spre dreapta şi se 
aşeză lângă interval. Nu băgă de seamă nimeni. Cui i-ar fi păsat 
unde stătea? 

La douăsprezece şi douăzeci, bătrânii obosiră. Se sculară 
mână în mână şi ieşiră în vârful picioarelor, şoptind şi chicotind. 
Jensen nu se uită la ei. Era prins de film, o orgie uriaşă, pe un 
iaht, în timpul unei furtuni. Khamel se mută, ca o pisică, pe 
partea cealaltă a intervalului, pe un scaun care se afla la trei 
rânduri în spatele judecătorului. Sorbi din bere. Erau singuri. 
Aşteptă un minut, apoi se mută repede cu încă un rând mai 
aproape. Jensen se afla la o distanţă de doi metri patruzeci. 

Orgia se dezlănţuia, pe măsură ce furtuna creştea în in- 
tensitate. Vâjâitul vântului şi ţipetele petrecăreţilor asurzeau 
mica sală. Khamel puse berea şi floricelele pe jos şi scoase din 
jurul taliei o frânghie de nailon de un metru. Infăşură repede 
capetele în jurul fiecărei mâini şi sări peste rândul de scaune din 
faţa lui. Victima lui răsufla greu şi cutia cu floricele îi tremura în 
mână. 

Atacul fu rapid şi brutal. Khamel îi puse frânghia chiar sub 
laringe şi o strânse cu violenţă. Trase frânghia în jos, aplecând 
capul peste spătarul scaunului. Gâtul se rupse. Răsuci frânghia 


şi o legă la ceafă. Strecură o tijă de oţel de cincisprezece 
centimetri în nod şi o răsuci până când carnea începu să 
sângereze. Terminase în zece secunde. 

Deodată, furtuna luă sfârşit şi, pentru a sărbători aceasta, 
începu altă orgie. Jensen se prăbugşise în scaun. Floricelele erau 
împrăştiate în jurul pantofilor lui. Khamel nu era omul care să-şi 
admire opera. Părăsise balconul, trecuse printre rafturile cu 
reviste şi dispozitive din hol, apoi dispăruse pe trotuar. 

Conduse Ford-ul alb cu număr de Connecticut spre Dulles, se 
schimbă de haine într-o toaletă şi aşteptă cursa de Paris. 


4 


Prima doamnă se afla pe Coasta de Vest, pentru a participa 
la o serie de mic-dejunuri de cinci mii de dolari de persoană, 
unde cei bogaţi şi snobi aruncau bucuros banii pe ouă reci şi 
şampanie ieftină şi pentru şansa de a fi văzuţi şi poate chiar 
fotografiaţi cu Regina, cum i se spunea. De aceea, Preşedintele 
dormea singur atunci când sună telefonul. Conform tradiţiei 
preşedinţilor americani, în anii din urmă se gândise să-şi ia o 
amantă. Dar acum părea un gest nerepublican. În afară de 
aceasta, era bătrân şi obosit Chiar şi atunci când Regina era la 
Casa Albă, dormea adesea singur. 

Avea un somn greu. Telefonul sună de douăsprezece ori 
până îl auzi. Ridică receptorul şi se uită la ceas. Patru treizeci 
dimineaţa. Ascultă vocea, sări în picioare şi opt minute mai 
târziu era în Biroul Oval. Fără duş, fără cravată. Se uită la 
Fletcher Coal, şeful echipei lui, şi se aşeză la birou. A 

Coal zâmbea. Dinţii lui perfecţi şi chelia îi străluceau. In 
vârstă de numai treizeci şi şapte de ani, era copilul-minune care, 
cu patru ani înainte, salvase o campanie compromisă şi-şi 
condusese şeful la Casa Albă. Mânuia oamenii cu viclenie şi era 
un om de încredere periculos, care îşi făcuse drum cu ghearele 
şi cu dinţii spre vârf, până ajunsese al doilea la comandă. Mulţi 
vedeau în el pe adevăratul şef. Chiar şi numai pomenirea 
numelui lui îi speria pe cei din echipa prezidenţială. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă rar Preşedintele. 

Coal se plimba prin faţa biroului prezidenţial. 


— Nu ştiu prea multe. Au murit amândoi. Doi agenţi FBI l-au 
găsit pe Rosenberg pe la ora unu. Mort în pat. Infirmierul lui şi 
un poliţist de la Curtea Supremă au fost, de asemenea, omorâţi. 
Toţi trei împuşcaţi în cap. O treabă foarte curată. In timp ce FBI 
şi poliţia statului făceau cercetări, au primit un telefon care-i 
anunţa că Jensen a fost găsit mort într-un club pentru 
homosexuali. L-au găsit acum două ore. Voyles m-a anunţat la 
patru, iar eu v-am sunat pe dumneavoastră. El şi cu Gminski 
trebuie să vină din clipă în clipă. 

— Gminski? 

— CIA trebuie să se implice, cel puţin de acum încolo. 

Preşedintele îşi prinse mâinile la ceafă şi se întinse. 

— Rosenberg a murit. 

— Da. Vă sugerez să vă adresati naţiunii peste câteva ore. 
Mabry lucrează la ciornă. Eu voi termina discursul. Să aşteptăm 
până în zori, să zicem ora şapte. Altfel, va fi prea devreme şi 
vom pierde mare parte din auditoriu. 

— Presa... 

— Da. E afară. Au filmat echipajul salvării care l-a dus pe 
Jensen la morgă. 

— Nu ştiam că era homosexual. 

— Acum nu mai e nici o îndoială. E o criză perfectă, domnule 
Preşedinte. Gândiţi-vă! Nu am creat-o noi Nu e vina noastră. 
Nimeni nu ne poate învinui. Indignarea va face națiunea să se 
solidarizeze. E timpul să se adune în jurul conducătorului. E 
minunat. Nici un neajuns. 

Preşedintele sorbi dintr-o ceaşcă de cafea şi se uită la 
hârtiile de pe birou. 

— Şi va trebui să restructurez Curtea. 

— Asta e partea cea mai bună. Va fi moştenirea pe care o 
veţi lăsa. L-am şi chemat pe Duvall de la Departamentul Justiţiei 
şi i-am dat instrucţiuni să-l contacteze pe Horton şi să 
întocmească o listă preliminară de nominalizări. Horton a ţinut o 
cuvântare în Omaha noaptea trecută, dar acum e în avion şi 
vine încoace. Sugerez să ne întâlnim cu el ceva mai târziu, în 
timpul dimineţii. 

Preşedintele aprobă din cap, ca de obicei, sugestiile lui Coal. 
Îl lăsă pe Coal să aranjeze detaliile. El nu fusese niciodată un om 
al detaliilor. 

— E vreun suspect? 


— Deocamdată nu. Nu ştiu. l-am spus lui Voyles că doriţi un 
rezumat al faptelor. 

— Parcă spunea cineva că FBl-ul asigură protecţia Curţii 
Supreme. 

Coal zâmbi mai larg şi râse. 

— Exact Nereugşita e a lui Voyles. E foarte jenant, într-adevăr. 

— Splendid. Vreau ca Voyles să aibă partea lui de vinovăţie. 
Ai grijă de presă. Vreau să fie umilit. Poate atunci vom putea să- 
| dăm afară. 

Lui Coal îi plăcea acest gând. Se opri şi luă note în bloc- 
notesul său. Un agent de securitate bătu la uşă, apoi o deschise. 
Directorii Voyles şi Gminski intrară împreună. Atmosfera deveni 
deodată mai sumbră, în timp ce-şi dădeau mâinile. Cei doi se 
aşezară în faţa biroului, în timp ce Coal îşi ocupa poziţia 
obişnuită, în picioare, alături de Preşedinte. li ura pe Voyles şi pe 
Gminski, iar ei îl urau la rândul lor. Lui Coal îi mergea bine când 
ura pe cineva. Preşedintele îl asculta pe el şi numai acest lucru 
conta. Era important să-l lase pe Preşedinte să răspundă când 
erau alţii de faţă. 

— Îmi pare foarte rău că sunteţi aici, dar vă mulţumesc că 
aţi venit, spuse Preşedintele. Ei dădură din cap aprobând 
sumbru şi multumind pentru această minciună evidentă. Ce s-a 
întâmplat? 

Voyles vorbi repede şi la obiect. Descrise scena de la lo- 
cuinţa lui Rosenberg, aşa cum era când fuseseră găsite cada- 
vrele. La unu, în fiecare noapte, sergentul Ferguson făcea o 
verificare de rutină cu agenţii care stăteau în stradă. Când aces- 
ta nu a apărut, ei au făcut cercetări. Crimele erau foarte curat şi 
profesional realizate. Expuse ceea ce ştia despre Jensen. Gâtul 
rupt. Strangulare. Găsit la balcon. Nimeni nu ştia nimic, evident. 
Voyles nu era atât de necioplit şi morocănos ca de obicei. Pentru 
FBI era o zi grea şi simţea furtuna apropiindu-se. Dar 
supravieţuise timp de trei preşedinţii şi putea, în mod sigur, să 
dejoace planurile acestui idiot. 

— Cele două crime sunt, evident, legate între ele, spuse 
Preşedintele privindu-l fix pe Voyles. 

— Poate. Sigur, aşa par să stea lucrurile, dar... 

— Domnule director, zău. În două sute douăzeci de ani, am 
asasinat patru preşedinţi, doi sau trei candidaţi, câţiva lideri ai 
luptei pentru drepturi civile, doi guvernatori, dar nici un 


judecător la Curtea Supremă. Şi acum, într-o noapte, în două 
ore, sunt lichidaţi doi. Şi nu eşti convins că sunt legate între ele? 

— Nu am spus asta. Trebuie să fie o legătură undeva. Dar 
metodele sunt diferite. Şi atât de profesioniste! Vă amintiţi că 
am avut mii de ameninţări la adresa Curţii. 

— Minunat. Atunci cine sunt suspecţii? 

Nimeni nu-l supusese pe F. Denton Voyles unui interogatoriu 
contradictoriu. Se uită aspru la Preşedinte. 

— E prea devreme pentru suspecți. Incă adunăm probe. 

— Cum a ajuns ucigaşul în casa lui Rosenberg? 

— Nu ştie nimeni. Nu a fost văzut intrând, înţelegeţi? 
Evident, era acolo de câtva timp, ascuns într-un dulap sau poate 
în pod. Noi nu eram acceptaţi. Rosenberg refuza să ne lase în 
casa lui. Ferguson făcea o inspecţie de rutină a casei în fiecare 
după-amiază, când judecătorul venea de la muncă. E încă prea 
devreme, dar nu avem nici un indiciu asupra crimei. Nimic, cu 
excepţia celor trei cadavre. Vom primi rezultatele laboratoarelor 
de balistică şi autopsie azi, la sfârşitul după-amiezii. 

— Vreau să le văd de îndată ce le primiţi. 

— Da, domnule Preşedinte. 

— Vreau, de asemenea, o scurtă listă de suspecți, până la 
cinci după-amiaza. E clar? 

— Sigur, domnule Preşedinte. 

— Şi aş dori un raport despre sistemul vostru de protecţie şi 
unde aţi greşit. 

— Presupuneţi că am greşit. 

— Doi judecători au murit şi amândoi erau sub protecţia FBI. 
Cred că poporul american merită să ştie unde e greşeala, 
domnule director. Da, aţi greşit. 

— Vă raportez dumneavoastră sau poporului american? 

— Mie. 

— După aceea convocați o conferinţă de presă şi raportați 
poporului american, nu-i aşa? 

— Te temi de o cercetare atentă, directore? 

— Câtuşi de puţin. Rosenberg şi Jensen au murit pentru că 
au refuzat să colaboreze cu noi. Erau pe deplin conştienţi de 
pericol, dar nu le păsa. Ceilalţi şapte au colaborat şi sunt încă în 
viaţă. 

— Deocamdată. E mai bine să verificăm. Cad ca muştele. 

Preşedintele zâmbi spre Coal, care chicoti şi aproape rânji 


dispreţuitor spre Voyles. Coal hotărî că era timpul să vorbească. 

— Domnule director, ştiaţi că Jensen se învârtea prin astfel 
de locuri? 

— Era bărbat în toată firea, cu o numire pe viaţă. Dacă dorea 
să danseze gol pe mese, noi nu-l puteam opri. 

— Da, domnule, spuse Coal politicos. Dar nu aţi răspuns la 
întrebarea mea. 

Voyles respiră adânc şi privi în altă parte. 

— Da. Bănuiam că e homosexual şi ştiam că îi plac anumite 
săli de cinema. Nu avem nici autoritatea, nici dorinţa de a 
divulga asemenea informaţii, domnule Coal. 

— Vreau rapoartele după-amiază, spuse Preşedintele. 

Voyles se uita pe fereastră, ascultând, dar fără să răspundă. 
Preşedintele se uită spre Robert Gminski, directorul CIA. 

— Bob, vreau un răspuns cinstit. 

Gminski se încordă şi se încruntă. 

— Da, domnule. Ce anume? 

— Vreau să ştiu dacă aceste crime sunt legate într-un fel de 
vreo agenţie, operaţiune, grupare sau orice altceva aparţinând 
de guvernul Statelor Unite. 

— Vorbiţi serios, domnule Preşedinte? E absurd. 

Gminski părea şocat, dar Preşedintele, Coal şi Voyles ştiau 
că orice e posibil în aceste zile la CIA. 

— Al dracului de serios, Bob. 

— Şi eu vorbesc serios. Şi vă asigur că nu avem nici o 
legătură cu asta. Sunt şocat că v-aţi putut gândi la aşa ceva. E 
stupid! 

— Verifică, Bob. Vreau să fiu foarte sigur. Rosenberg nu 
credea în siguranţa naţională. Şi-a făcut mii de duşmani în 
contraspionaj. Verifică, bine? 

— Bine, bine. 

— Şi vreau un raport azi la cinci. 

— Sigur, în regulă. Dar e pierdere de timp. 

Fletcher Coal veni lângă biroul Preşedintelui. 

— Vă sugerez să ne întâlnim aici la cinci după-amiază, 
domnilor, sunteţi de acord? 

Amândoi dădură din cap încuviinţând şi se sculară în pi- 
cioare. Coal îi conduse la uşă fără nici o vorbă. O închise. 

— V-aţi descurcat foarte bine, spuse el Preşedintelui. Voyles 
ştie că e vulnerabil. Miroase a sânge. Îl vom lovi cu ajutorul 


presei. 

— Rosenberg a murit, spuse iar Preşedintele. Nu-mi vine să 
cred. 

— Am o idee pentru televiziune. Coal se plimba din nou, 
foarte preocupat. Trebuie să profităm de şocul acesta. Trebuie 
să păreţi obosit, ca şi cum aţi fi stat treaz toată noaptea pentru 
a stăpâni criza. Bine? Toată națiunea vă va urmări, aşteptând să 
daţi detalii şi să liniştiţi oamenii. Cred că ar trebui să vă puneţi 
ceva călduros şi confortabil. O haină şi cravată la şapte 
dimineaţa ar părea ceva cam căutat. Să ne relaxăm puţin. 

Preşedintele asculta atent. 

— Un halat? 

— Nu chiar. Ce aţi spune de un pulover şi pantaloni largi? 
Fără cravată, guler alb răsfrânt. Un fel de imagine a bunicului. 

— Vrei să mă adresez naţiunii la vreme de criză în pulover? 

— Da. Îmi place ideea. Un pulover maro şi o cămaşă albă. 

— Nu ştiu. 

— Imaginea e bună. Alegerile sunt peste un an, începând de 
luna viitoare. E prima noastră criză în nouăzeci de zile şi eo 
criză minunată. Oamenii au nevoie să vă vadă în ceva diferit, 
mai ales la şapte dimineaţa. Trebuie să arătaţi neoficial, ca 
acasă, dar stăpân pe situaţie. Aceasta o să aducă cinci poate 
zece puncte în procentele de popularitate. Aveţi încredere în 
mine. 

— Nu-mi plac puloverele. 

— Aveţi încredere în mine. 

— Nu ştiu. 


5 


Darby Shaw se trezi când era încă întuneric, cu o uşoară 
mahmureală. După cincisprezece luni de facultate de drept, 
mintea ei refuza să se odihnească mai mult de şase ore. Se 
trezea adesea înaintea zorilor şi, de aceea, nu dormea bine cu 
Callahan. Era minunat când făceau dragoste, dar somnul era 
adesea o luptă pentru perne şi cearşafuri, pe care te trăgea 
când unul, când celălalt. 

Se uită în tavan şi îl ascultă sforăind din când în când în 


transa provocată de whisky. Cearşafurile erau înfăşurate ca 
nişte sfori în jurul genunchilor lui. Ea nu avea cearşaf, dar nu îi 
era frig. La New Orleans, octombrie e încă umed şi cald. Aerul 
greu urca de jos, din strada Dauphine, peste balconul mic de 
lângă dormitor şi prin uşile deschise. Aducea cu el prima rază de 
lumină a dimineţii. Merse în pragul uşii şi se îmbrăcă cu halatul 
lui pluşat. Soarele răsărea, dar strada era încă în întuneric. Zorii 
treceau neobservaţi în Cartierul Francez. Avea gura uscată. 

Jos, în bucătărie, Darby bău o cană de cicoare groasă de la 
French Market. Numerele albastre de pe cuptorul cu microunde 
arătau acum ora şase fără zece. Pentru un băutor de categorie 
uşoară, viaţa cu Callahan era o luptă permanentă. Ea nu putea 
să bea mai mult de trei pahare cu vin. Nu avea nici diplomă în 
drept, nici slujbă şi nu-şi putea permite să se îmbete în fiecare 
seară şi să doarmă până târziu. Şi avea cincizeci de kilograme şi 
era hotărâtă să rămână aşa. El nu avea limite. 

Bău trei pahare de apă cu gheaţă, apoi turnă cicoare într-o 
cană mare. Stinse luminile, urcă scările şi se strecură înapoi în 
pat. Atinse uşor telecomanda şi, deodată, îl văzu pe Preşedinte, 
stând în spatele biroului lui, arătând parcă ciudat, într-un 
pulover maro şi fără cravată. Era o emisiune specială a canalului 
NBC News. 

— Thomas! îl bătu pe umăr. Nici o mişcare. Thomas! 
Trezeşte-te! 

Apăsă pe un buton şi volumul crescu. Preşedintele spunea 
bună dimineaţa. 

— Thomas! 

Se aplecă spre televizor. Callahan se zbătu între cearşafuri şi 
se ridică, frecându-se la ochi şi încercând să vadă limpede. Ea îi 
dădu cafeaua. 

Preşedintele comunica veşti tragice. Ochii îi erau obosiţi şi 
arăta trist, dar vocea lui frumoasă de bariton inspira încredere. 
Avea notițe, dar nu le folosea. Privea spre cameră şi explica 
poporului american evenimentele şocante ale nopţii. 

— Ce dracu'! bombăni Callahan. 

După anunţarea deceselor, Preşedintele se lansă într-un 
necrolog bombastic pentru Abraham Rosenberg. O legendă 
strivitoare, îl numi el. Era un efort, dar Preşedintele îşi menţinu o 
înfăţişare sinceră, în timp ce preamărea distinsa carieră a unuia 
dintre cei mai detestaţi oameni din America. 


Callahan se uita uluit la televizor. Darby se uita şi ea. 

— E înduioşător. Încremenise pe marginea patului. 

Fusese informat de FBI şi CIA, explicase el, care presu- 
puneau că ar fi o legătură între crime. Ordonase o investigaţie 
rapidă, aprofundată şi cei vinovaţi vor fi aduşi în faţa justiţiei. 

Callahan se ridică şi se înveli cu cearşaful. Clipea din ochi şi- 
şi trecea mâna prin părul sălbatic. 

— Rosenberg? Omorât? mormăi el uitându-se la televizor. 

Mintea lui înceţoşată se limpezise imediat şi, deşi durerea de 
cap stăruia, nu o simţea. 

— E bună figura cu puloverul, spuse Darby, sorbind din cafea 
şi uitându-se la faţa Preşedintelui, care avea o culoare 
portocalie, datorită machiajului gros, şi la părul său argintiu 
strălucitor, bine pieptănat. Era un bărbat foarte frumos, cu o 
voce mângâietoare; de aceea, reuşise minunat în politică. Cu- 
tele de pe frunte se adânciseră. Era şi mai trist acum, când 
vorbea de bunul lui prieten, judecătorul Glenn Jensen. 

— Montrose Theatre, la miezul nopţii, repetă Callahan. 

— Unde e asta? întrebă ea. Callahan terminase dreptul la 
Georgetown. 

— Nu sunt sigur, dar cred că e în cartierul homosexualilor. 

— Era homosexual? 

— Am auzit zvonuri. Evident. 

Stăteau amândoi pe marginea patului, cu cearşafurile în jurul 
picioarelor. Preşedintele hotăra o săptămână de doliu naţional. 
Drapelele în berna. Birourile federale închise a doua zi. 
Funeraliile nu erau încă organizate. Mai bătu câmpii câteva 
minute, tot foarte trist, chiar şocat, foarte uman, totuşi 
Preşedinte, şi evident stăpân pe situaţie. Termină cu zâmbetul 
lui consacrat de bunic, care inspira încredere, înţelepciune şi 
calm. 

Un reporter de la NBC, transmițând de pe o peluză a Casei 
Albe, completă omisiunile. Poliţia era mută, dar se părea că, 
deocamdată, nu suspectau pe nimeni şi nu aveau nici o pistă. 
Da, ambii judecători fuseseră sub protecţia FBl-ului, care nu 
avea nici un comentariu de făcut. Da. Montrose era o sală 
frecventată de homosexuali. Da, existaseră multe ameninţări la 
adresa ambilor bărbaţi, mai ales a lui Rosenberg. Şi puteau să 
apară mai mulţi suspecți până ce se va termina totul. 

Callahan închise aparatul şi se îndreptă spre uşa balconului, 


unde aerul era tot mai dens. 

— Nu sunt suspecți, mormăi el. 

— Pot să găsesc cel puţin douăzeci, spuse Darby. 

— Da, dar ce-i cu combinaţia asta? Rosenberg înţeleg, dar de 
ce Jensen? De ce nu McDowell sau Yount, amândoi fiind mult 
mai liberali decât Jensen? Nu e logic. 

Callahan se aşeză într-un scaun de răchită de lângă uşă şi-şi 
ciufuli părul cu mâna. 

— lţi mai aduc cafea, spuse Darby. 

— Nu, nu, sunt treaz. 

— Cum stai cu capul? 

— Ar fi fost minunat dacă mai dormeam trei ore. Cred că am 
să amân cursurile. Nu am chef. 

— Splendid. 

— Fir-ar să fie, nu-mi vine să cred! Prostul ăsta are de făcut 
două nominalizări. Asta înseamnă că opt din nouă vor fi aleşi de 
republicani. 

— Întâi trebuie să fie confirmaţi. 

— In zece ani, nu o să mai recunoaştem Constituţia. E o 
porcărie. 

— De aceea au fost omorâţi, Thomas. Cineva sau o grupare 
doreşte altă Curte, una cu o majoritate conservatoare absolută. 
Alegerile sunt anul viitor. Rosenberg are — sau avea nouăzeci şi 
unu de ani. Manning are optzeci şi patru. Yount peste şaptezeci. 
S-ar putea să moară curând sau să mai trăiască zece ani. S-ar 
putea să fie ales un preşedinte democrat. De ce să rişte? Hai să- 
| omorâm acum, cu un an înainte de alegeri. E logic dacă avea 
interes. 

— Dar de ce Jensen? 

— Era o pacoste. Şi e limpede că era o pradă uşoară. 

— Dar era în principiu un moderat cu rare mişcări spre 
stânga. Şi era numit de un republican. 

— Vrei Bloody Mary? 

— Bună idee. Imediat. Incerc să mă gândesc. 

Darby se lăsă în pat, sorbi din cafea şi privi lumina soarelui 
trecând din balcon în cameră. 

—  Gândeşte-te, Thomas. Era tocmai timpul potrivit 
Realegeri, nominalizări, politică, tot. Dar gândeşte-te la violenţă 
şi la radicali, la fanatici, la combatanții pentru drepturile 
condamnaților pe viaţă, la cei care-i urăsc pe homosexuali, la 


arieni şi la nazişti, gândeşte-te la toate grupările în stare să 
ucidă şi la toate amenințările împotriva Curţii. Este timpul 
potrivit pentru ca o grupare necunoscută, obscură, să-i ucidă. E 
morbid, dar situaţia e foarte potrivită. 

— Şi care ar fi o astfel de grupare? 

— Cine ştie? 

— Armata Subterană? 

— Nu sunt chiar obscuri. L-au ucis pe judecătorul Fernandez 
în Texas. 

— Folosesc bombe, nu-i aşa? 

— Da, sunt experţi în explozibile cu plastic. 

— Şterge-i de pe listă. 

— Acum nu şterg pe nimeni. Darby se sculă în picioare şi-şi 
legă halatul. Haide, o să-ţi pregătesc o Bloody Mary. 

— Numai dacă bei cu mine. 

— Thomas, tu eşti profesor. Poţi să amâni cursurile dacă 
vrei. Eu sunt studentă şi... 

— Înţeleg legătura. 

— Nu pot să mai lipsesc. 

— Te trântesc la drept constituţional dacă nu chiuleşti şi nu 
te îmbeţi cu mine. Am o carte cu opiniile lui Rosenberg. Să o 
citim, să bem Bloody Mary, apoi vin, apoi ce-o fi. Mi-e dor de el 
deja. 

— Am Procedură Federală la nouă şi nu pot să lipsesc. 

— Am de gând să-l sun pe decan, ca să suspende toate 
cursurile. Atunci bei cu mine? 

— Nu. Hai, Thomas. 

El o urmă jos, în bucătărie, la cafea şi băutură. 


6 


Fără să mute receptorul de pe umăr, Fletcher Coal apăsă pe 
alt buton de pe telefonul aflat pe masa din Biroul Oval. Trei linii 
erau în aşteptare şi luminiţele lor clipeau. Se plimbă încet prin 
faţa biroului şi ascultă, în timp ce citea un raport de două pagini 
primit de la Horton, de la Justiţie. Nu se uita la Preşedinte, care 
era în faţa ferestrei, aplecat, ţinând bine crosa cu mâinile 
înmănuşate şi uitându-se fioros întâi la mingea galbenă, apoi, 


încet, peste covorul albastru, la cupa de alamă aflată la trei 
metri. Coal mârâi ceva în receptor. Preşedintele nu auzea ce 
spune. El lovi uşor mingea şi o urmări cum se rostogoleşte până 
în cupă. Cu un clinchet, aceasta eliberă mingea, care se 
rostogoli la un metru. Preşedintele înaintă în ciorapi spre 
următoarea minge şi respiră adânc, aplecându-se spre ea. Era o 
minge portocalie. O lovi uşor şi ea se rostogoli direct în cupă. 
Opt, una după alta. Douăzeci şi şapte din treizeci. 

— Era preşedintele Runyan, spuse Coal, trântind receptorul. 
E destul de afectat. Voia să-l primiţi azi, după-amiază. 

— Spune-i să ia un număr. 

— l-am spus să fie aici mâine dimineaţă la zece. Aveţi 
şedinţă de Cabinet la zece treizeci şi întâlnire cu cei de la Se- 
curitatea Naţională la unsprezece treizeci. 

Fără să-l privească, Preşedintele apucă crosa şi studie 
mingea următoare. 

— Abia aştept. Ce-i cu numărul de voturi? 

Se legănă uşor şi urmări mingea. 

— Acum am vorbit cu Nelson. A făcut două statistici, 
începând de la amiază. Computerul le prelucrează acum, dar el 
crede că procentul va fi undeva în jur de cincizeci şi doi sau 
cincizeci şi trei la sută. 

Jucătorul de golf privi în sus şi zâmbi, apoi reveni la jocul lui. 

— Cât a fost săptămâna trecută? 

— Patruzeci şi patru. Puloverul şi lipsa cravatei sunt cauza. 
Aşa cum am spus. 

— Parcă era patruzeci şi cinci, spuse el lovind o minge 
galbenă şi urmărind-o cum se rostogoleşte cu precizie în cupă. 

— Aveţi dreptate. Patruzeci şi cinci. 

— E cel mai mare de... 

— Unsprezece luni. Am avut sub cincizeci de la zborul 402, 
din noiembrie, anul trecut. E o criză minunată. Oamenii sunt 
şocaţi, totuşi mulţi dintre ei sunt fericiţi că a murit Rosenberg. ŞI 
dumneavoastră sunteţi în miezul lucrurilor. E minunat. 

Coal apăsă un buton care clipea şi ridică receptorul. ÎI trânti 
la loc fără o vorbă. Îşi aranjă cravata şi îşi încheie haina. 

— E şi treizeci şi cinci. Voyles şi Gminski aşteaptă. 

Lovi şi urmări mingea. Cu doi centimetri prea spre dreapta. 
Se strâmbă. 

— Să aştepte. Să dăm o conferinţă de presă la nouă di- 


mineaţa. Îl voi lua pe Voyles cu mine, dar nu-l voi lăsa să 
vorbească. Va sta în spatele meu. Voi da câteva detalii în plus şi 
voi răspunde la câteva întrebări. Canalele de ştiri o vor prelua 
pe viu, ce crezi? 

— Bineînţeles. Bună idee. Încep s-o organizez. 

Îşi scoase mănuşile şi le aruncă într-un colţ. 

— Să intre. 

Sprijini cu grijă crosa de perete şi-şi puse pantofii marca 
Bally. Ca de obicei, îşi schimbase de şase ori hainele de dimi- 
neaţă şi până acum, când purta un costum la două rânduri, din 
stofă ecosez, şi o cravată roşie cu picăţele bleumarin. Ţinută de 
birou. Haina atârna pe un cuier de lângă uşă. Se aşeză la birou 
şi se încruntă privind nişte hârtii. Îi salută din cap pe Voyles şi 
pe Gminski, dar nu se ridică şi nu le întinse mâna. Ei rămaseră 
în picioare în faţa biroului, iar Coal îşi ocupă poziţia lui obişnuită, 
în picioare, ca o santinelă care abia aşteaptă să tragă. 
Preşedintele se ciupi de şaua nasului, ca şi cum stresul zilei îi 
provocase o migrenă. 

— A fost o zi lungă, domnule Preşedinte, spuse Bob Gminski 
pentru a sparge gheaţa. 

Voyles se uită pe fereastră. 

Coal dădu din cap, iar Preşedintele spuse: 

— Da, Bob. O zi foarte lungă. Şi am invitat la cină nişte 
etiopieni, aşa că să fim scurţi. Să începem cu tine, Bob. Cine i-a 
ucis? 

— Nu ştiu, domnule Preşedinte. Dar vă asigur că noi nu 
avem nici o legătură cu asta. 

— În mod sigur, Bob? Era aproape rugător. 

Gminski ridică mâna dreaptă cu palma îndreptată spre birou. 

— Jur! Pe mormântul mamei mele, jur! 

Coal dădu din cap, ca şi cum l-ar fi crezut şi ca şi cum 
aprobarea lui era totul. 

Preşedintele se uită la Voyles, a cărui siluetă butucănoasă 
umplea scaunul şi care era încă îmbrăcat cu un trenci larg. 
Directorul îşi mesteca încet guma şi zâmbea batjocoritor spre 
Preşedinte. 

— Balistica? Autopsia? 

— Am rapoartele, spuse Voyles şi-şi deschise servieta. 

— Spune-mi, le citesc mai târziu _ 

— Arma era de calibru mic, probabil 22. In Rosenberg şi în 


infirmierul lui s-a tras de aproape, după cum arată praful de 
puşcă. E greu de spus în ceea ce-l priveşte pe Ferguson, dar 
distanţa nu era mai mare de treizeci de centimetri. Nu am văzut 
cum s-a tras, înţelegeţi? Trei gloanţe în fiecare. Din capul lui 
Rosenberg au extras două, unul era în pernă. Se pare că 
infirmierul dormea. Acelaşi tip de gloanţe, aceeaşi armă, acelaşi 
trăgător, evident. Sunt în pregătire rapoarte de autopsie 
complete, dar nu au fost surprize. Cauzele deceselor sunt 
evidente. 

— Amprente? 

— Nici una. Continuăm să căutăm, dar a fost o treabă foarte 
curată. Se pare că nu a lăsat nici o urmă, afară de gloanţe şi 
cadavre. 

— Cum a intrat în casă? 

— Nu e nici un semn de efracţie. Ferguson a verificat locul 
când a sosit Rosenberg, la patru. Procedură de rutină. A 
completat raportul scris peste două ore şi afirmă că a inspectat 
două dormitoare, o baie, trei dulapuri de sus şi fiecare cameră 
de jos şi că, bineînţeles, nu a găsit nimic. Conform instrucţiunilor 
lui Rosenberg, agenţii noştri erau afară şi ei apreciază că 
inspecția de la ora patru a lui Ferguson a luat trei-patru minute. 
Cred că ucigaşul aştepta şi se ascundea când a venit judecătorul 
acasă şi Ferguson şi-a făcut inspecția. 

— De ce? insistă Coal. 

Ochii injectaţi ai lui Voyles îl priviră pe Preşedinte. 

— Acest om este, evident, foarte talentat. A ucis un ju- 
decător de la Curtea Supremă — poate doi — şi nu a lăsat 
practic nici o urmă. Un asasin de profesie, aş spune. Intrarea nu 
era o problemă pentru el. Să se ferească de o inspecţie su- 
perficială a lui Ferguson, de asemenea. Probabil că e foarte 
răbdător. Nu ar fi riscat să intre când era cineva în casă şi po- 
liţişti în jur. Cred că a făcut-o în cursul după-amiezii şi a 
aşteptat, poate într-un dulap de sus, sau poate în pod. Am găsit 
două bucățele din izolaţia podului pe podeaua de sub scările 
pliante. Asta înseamnă că au fost folosite de curând. 

— Nu are importanţă unde s-a ascuns, spuse Preşedintele. 
Nu a fost descoperit. 

— Aşa este. Nu ni se permitea să inspectăm casa, înţelegeţi? 

— Inţeleg că a murit. Cum e cu Jensen? 

— Şi el a murit. Gâtul rupt, strangulat cu o bucată de 


frânghie galbenă de nailon, care poate fi găsită în orice magazin 
de articole de uz casnic. Medicii nu cred că a murit din cauza 
ruperii gâtului. Sunt convinşi, pe drept, că frânghia a cauzat 
moartea. Nu există amprente. Nu există martori. Nu e un loc de 
unde să apară martorii în fugă, aşa încât nu mă aştept să găsim 
vreunul. Ora decesului este aproximativ douăsprezece treizeci. 
Între cele două crime sunt două ore. 

Preşedintele lua notițe. 

— Când a plecat Jensen din apartamentul lui? 

— Nu ştim. Eram surghiuniţi în parcare, vă amintiţi? L-am 
urmărit spre casă pe la şase după-amiază, apoi am păzit 
clădirea timp de şapte ore, până am aflat că a fost sugrumat 
într-un club de homosexuali. Noi respectam voinţa lui, 
bineînţeles. S-a strecurat afară din clădire în maşina unui 
prieten. Am găsit-o la două cvartale depărtare de club. 

Coal făcu doi paşi înainte, cu mâinile la spate. 

— Domnule director, credeţi că acelaşi asasin a comis 
ambele crime? 

— Dracu' ştie! Trupurile sunt calde încă. Lăsaţi-ne un răgaz. 
Acum avem prea puţine dovezi. Nu avem martori, nu sunt 
amprente, n-a făcut nici o gafă, aşa că va dura până când vom 
pune totul cap la cap. S-ar putea să fie acelaşi individ, nu ştiu. E 
prea devreme. 

— Sunt sigur că instinctul îţi spune ceva, zise Preşedintele. 

Voyles se opri şi se uită la fereastră. 

— S-ar putea să fie acelaşi tip, dar ar trebui să fie un su- 
praom. Probabil că sunt doi sau trei, dar, în afară de asta, au 
fost foarte mult ajutaţi. Cineva le-a dat o mulţime de informaţii. 

— De exemplu? 

— De exemplu de câte ori merge Jensen la cinema, unde stă, 
când ajunge acolo, dacă se duce singur, dacă se întâlneşte cu 
un prieten. Informaţii pe care noi nu le aveam, evident. Sau 
Rosenberg. Cineva ştia că nu avea sistem de alarmă în casă, că 
băieţii noştri erau ţinuţi afară, că Ferguson sosea la zece şi că 
pleca la şase şi că trebuia să stea în curtea din spate, că... 

— Voi ştiaţi de toate astea, îl întrerupse Preşedintele. 

— Sigur că da. Dar vă asigur că nu am dat informaţii 
nimănui. 

Preşedintele aruncă o privire fugară, conspirativă spre Coal, 
care îşi scărpina obrazul, adâncit de gânduri. 


Voyles schimbă poziţia fundului său destul de lat şi-i zâmbi 
lui Gminski ca şi cum ar fi spus: „Hai să ne jucăm cu ei"! 

— Sugerezi o conspirație, spuse Coal edificat, cu sprâncenele 
încruntate. 

— Nu sugerez nimic. Vă declar dumneavoastră, domnule 
Coal şi dumneavoastră, domnule Preşedinte că, da, într-adevăr, 
un număr mare de oameni au conspirat la uciderea lor. Pot fi 
doar unul sau doi criminali, dar care au beneficiat de mult 
ajutor. A fost prea rapid, curat şi bine organizat. 

Coal părea satisfăcut. Stătea drept şi îşi pusese din nou 
mâinile la spate. 

— Atunci cine sunt conspiratorii? întrebă Preşedintele. Pe 
cine suspectezi? 
|- Voyles răsuflă adânc şi păru că se aşeză mai bine în scaun. 
Işi închise servieta şi o puse pe genunchi. 

— Nu avem nici un suspect pentru moment, doar câteva 
posibilităţi. Şi asupra acestui lucru trebuie păstrată tăcerea. 

Coal se apropie cu un pas. 

— Bineînţeles că totul e confidenţial, rosti el scurt. Eşti în 
Biroul Oval. 

— Şi eu am fost aici de multe ori până acum. Am fost şi când 
dumneata încă îţi murdăreai scutecele, domnule Coal. Undeva 
trebuie că există o scurgere de informaţii. 

— Cred că şi la tine sunt scurgeri, spuse Coal. 

Preşedintele ridică mâna. 

— E confidenţial, Denton. Ai cuvântul meu. 

Coal se retrase cu un pas. 

Vovyles îl privi pe Preşedinte. 

— Curtea a început sesiunea luni, după cum ştiţi, şi maniacii 
erau în oraş de câteva zile. În ultimele două săptămâni, am 
urmărit diverse mişcări. Ştim că cel puţin unsprezece membri ai 
Armatei Subterane au fost în zona D.C. timp de o săptămână. 
Am interogat câţiva azi şi le-am dat drumul. Ştim că aveau 
posibilitatea şi dorinţa să ucidă. E ipoteza cea mai verosimilă 
până acum. Mâine s-ar putea să apară altceva. 

Coal nu era impresionat. Armata Subterană era pe lista 
tuturor. 

— Am auzit de ei, spuse Preşedintele prosteşte. 

— Da. Devin destul de populari. Credem că ei au ucis un 
judecător în Texas. Totuşi, nu putem dovedi. Sunt experţi în 


explozibile. Îi suspectăm de cel puţin o sută de atacuri cu 
bombe asupra unor clinici unde se fac avorturi. Sunt exact 
oamenii care i-ar uri pe Rosenberg şi pe Jensen. 

— Alţi suspecți? 

— O grupare de arieni numită Rezistenţa Albă, pe care îi 
avem în vizor de doi ani. Operează în afara statelor Idaho şi 
Oregon. Liderul lor a ţinut o cuvântare în Virginia de Vest 
săptămână trecută şi s-a aflat aici timp de câteva zile. A fost 
zărit luni la demonstraţia din faţa Curţii Supreme. Vom încerca 
să vorbim cu el mâine. 

— Dar oamenii ăştia sunt asasini de profesie? întrebă Coal. 

— Nu-şi fac publicitate, înţelegeţi? Mă îndoiesc că vreo astfel 
de grupare a comis aceste crime. Au plătit asasinul şi au furnizat 
munca brută. 

— Deci cine sunt asasinii? întrebă Preşedintele. 

— Poate nu vom şti niciodată, ca să fiu sincer. 

Preşedintele se ridică şi-şi dezmorţi picioarele. Altă zi grea la 
birou. Zâmbi în jos spre Voyles, peste birou. 

— Ai o sarcină grea. 

Era vocea de bunic, plină de căldură şi înţelegere. 

— Nu te invidiez. Dacă se poate, vreau un raport de două 
pagini, scris la maşină la două rânduri, în fiecare zi la ora 
şaptesprezece, şapte zile pe săptămână, despre progresul 
cercetărilor. Dacă apare vreo schimbare, vreau să mă suni 
imediat. 

Voyles încuviinţă din cap, dar nu scoase o vorbă. 

— Mâine dimineaţă la nouă am conferinţă de presă. Aş vrea 
să fii de faţă. 

Voyles încuviinţă, dar tot fără să vorbească. Secundele 
treceau şi nimeni nu spunea nimic. Voyles se sculă cu zgomot şi 
îşi legă cordonul trenciului. 

— Ei bine, noi plecăm. Aveţi etiopienii şi toate celelalte. 

Dădu rapoartele de balistică şi autopsie lui Coal, ştiind că 
Preşedintele nu le va citi niciodată. 

— Mulţumesc că aţi venit, domnule, spuse Preşedintele cu 
căldură. 

Coal închise uşa în urma lor şi Preşedintele luă în mână 
crosa. 

— Nu iau masa cu etiopienii, spuse el, uitându-se la mingea 
galbenă de pe covor. 


— Ştiu. Am şi trimis scuzele dumneavoastră. Ne aflăm în 
plină criză, domnule Preşedinte, iar dumneavoastră trebuie să 
fiţi aici, în acest birou, înconjurat de consilieri, muncind din greu. 

Lovi şi mingea se rostogoli cu precizie în cupă. 

— Vreau să vorbesc cu Horton. Nominalizările acestea 
trebuie să fie perfecte. 

— A trimis o scurtă listă de zece. Arată destul de bine. 

— Vreau conservatori tineri, albi, care se opun avorturilor, 
pornografiei, homosexualilor, portului armelor, rasismului, toate 
porcăriile astea. 

Greşi o minge şi îşi scoase pantofii. 

— Vreau judecători care să urască drogurile şi criminalii şi 
care să fie entuziasmați de pedeapsa cu moartea. Inţelegi? 

Coal era la telefon, formând numere şi încuviinţând din cap 
spre patronul său. El va face nominalizările, apoi îl va convinge 
pe Preşedinte. 


K.O. Lewis stătea cu directorul în spatele limuzinei si- 
lenţioase care părăsea Casa Albă şi îşi croia drum prin circulaţia 
de la ora de vârf. Voyles nu avea nimic de spus. Mai devreme, în 
primele ore ale tragediei, presa fusese violentă. Corbii dădeau 
târcoale. Nu mai puţin de trei subcomisii ale Congresului 
anunţaseră deja audieri şi cercetări asupra crimelor. Şi trupurile 
erau calde încă. Politicienii erau buimaci şi se luptau să ajungă 
în centrul atenţiei. O declaraţie jignitoare provoca o alta. 
Senatorul Larkin din Ohio îl ura pe Voyles, Voyles îl ura pe 
senatorul Larkin din Ohio, iar senatorul convocase o conferinţă 
de presă cu trei ore mai devreme şi anunţase că subcomisia lui 
va începe imediat cercetări asupra protecţiei acordate de FBI 
celor doi judecători ucişi. Dar Larkin avea o prietenă, una destul 
de tânără, şi FBl-ul avea câteva fotografii, iar Voyles era încre- 
dinţat că cercetările vor fi amânate. 

— Ce face Preşedintele? întrebă Lewis în cele din urmă. 

— Care dintre ei? 

— Nu Coal. Celălalt. 

— Grozav de bine. Cu toate astea, e grozav de întors pe dos 
din cauza lui Rosenberg. 

— Cred şi eu. 

Merseră în tăcere în direcţia blocului Hoover. Va fi o noapte 


lungă. 

— Avem un nou suspect, spuse în cele din urmă Lewis. 

— Spune. 

— Un individ numit Nelson Muncie. 

Voyles scutură capul rar. 

— N-am auzit de el. 

— Nici eu. E o poveste lungă. 

— Spune-mi versiunea scurtă. 

— Muncie e un industriaş foarte bogat din Florida. Cu 
şaisprezece ani în urmă, nepoata lui a fost violată şi ucisă de un 
afro-american numit Buck Tyrone. Fetiţa avea doisprezece ani. 
Un viol şi o crimă foarte, foarte violente. Te scutesc de detalii. 
Muncie nu avea copii şi îşi idolatriza nepoata. Tyrone a fost 
judecat în Orlando şi i s-a dat pedeapsa cu moartea. Era foarte 
bine păzit, deoarece primise o grămadă de ameninţări. Câţiva 
avocaţi evrei de la o mare firmă din New York au făcut tot felul 
de recursuri şi în 1984 cazul ajunge la Curtea Supremă. Ai 
ghicit: Rosenberg se îndrăgosteşte de Tyrone şi coace acel 
caraghios Amendament Cinci privitor la autoacuzare, pentru a 
exclude declaraţia pe care acuzatul o făcuse la o săptămână 
după ce fusese arestat. O declaraţie de opt pagini, pe care el, 
Tyrone, o scrisese cu mâna lui. N-ai declaraţie, n-ai caz. 
Rosenberg scrie o opinie întortocheată, majoritară cu cinci la 
patru, care schimbă condamnarea. O hotărâre extrem de 
controversată. Tyrone e eliberat. Apoi, peste doi ani, dispare şi 
nu mai e văzut de atunci. Circulă zvonul că Muncie a plătit 
pentru ca Tyrone să fie castrat, mutilat şi apoi dat la rechini. E 
doar un zvon, spun autorităţile din Florida. Apoi, în 1989, 
avocatul lui Tyrone, unul numit Kaplan, e împuşcat de un tâlhar, 
se pare, în faţa apartamentului lui din Manhattan. Ce 
coincidenţă! 

— Cine te-a informat? 

— Am primit un telefon din Florida, acum două ore. Ei sunt 
convinşi că Muncie a plătit o grămadă de bani pentru ca atât 
Tyrone cât şi avocatul lui să fie omorâţi. Dar nu pot dovedi. Au 
un informator discret, care nu-şi dă numele şi care susţine că-l 
cunoaşte pe Muncie şi că le dă o mică informaţie. Afirmă că 
Muncie a vorbit ani de zile de uciderea lui Rosenberg. Ei cred că 
şi-a cam pierdut minţile când a fost ucisă nepoata lui. 

— Câţi bani are? 


— Destui. Milioane. Nimeni nu e sigur. E foarte ascuns. Cei 
din Florida sunt convinşi că e în stare. 

— Să verificăm. Pare interesant. 

— O să fac asta la noapte. Eşti sigur că vrei trei sute de 
agenţi la cazul ăsta? 

Voyles aprinse o ţigară şi întredeschise fereastra. 

— Da, poate patru sute. Trebuie să lichidăm afacerea asta 
înainte ca presa să ne mănânce devii. 

— Nu va fi uşor. În afară de gloanţe şi de frânghie, indivizii 
nu au lăsat nimic. 

Voyles suflă fumul pe fereastră. 

— Ştiu. Aproape că e prea curat. 


7 


Preşedintele Curţii Supreme se cocârjase în spatele biroului 
lui, cu cravata desfăcută şi privirea rătăcită. In cameră, trei 
dintre confrații lui şi vreo şase funcţionari stăteau pe scaune şi 
discutau cu voce joasă. Şocul şi oboseala erau evidente. Jason 
Kline, secretarul principal al lui Rosenberg, părea în mod 
deosebit foarte lovit. Stătea pe o canapea mică şi se uita în gol, 
spre podea, în timp ce Archibald Manning, acum cel mai în 
vârstă dintre judecători, le vorbea de protocol şi funeralii. Mama 
lui Jensen dorea un serviciu episcopal restrâns, pentru familie, 
vineri, în Providence. Fiul lui Rosenberg, avocat, îi dăduse lui 
Runyan o listă de instrucţiuni pe care judecătorul le pregătise 
după cel de al doilea atac, în care arăta că vrea să fie incinerat 
după o ceremonie civilă şi cenuşa să fie aruncată peste 
rezervaţia indienilor Sioux din Dakota de Sud. Deşi Rosenberg 
era evreu, îşi părăsise religia şi se declara agnostic. Voia să fie 
îngropat ca indienii. Runyan nu găsea nimic nepotrivit, dar nu se 
pronunţă. În biroul din faţă, şase agenţi FBI îşi beau cafeaua şi 
vorbeau nervoşi, în şoaptă. În timpul zilei, sosiseră alte 
ameninţări, cele mai multe în timpul orelor de dimineaţă, când 
Preşedintele se adresase naţiunii. Acum era întuneric, aproape 
timpul ca judecătorii rămaşi să fie conduşi acasă. Fiecare avea 
patru agenţi drept gardă de corp. 

Judecătorul Andrew McDowell, la cei şaizeci şi unu de ani ai 


săi, cel mai tânăr membru al Curţii, stătea în picioare la 
fereastră, fumându-şi pipa şi urmărind circulaţia. Dacă Jensen 
avusese un prieten la Curte, acela era McDowell. Fletcher Coal îl 
informase pe Runyan că Preşedintele nu numai că va veni la 
funeraliile lui Jensen, dar şi că dorea să-i facă elogiul. Nici unul 
dintre cei din biroul din faţă nu dorea ca Preşedintele să 
vorbească. Preşedintele Curţii îi ceruse lui McDowell să 
pregătească o scurtă cuvântare. Fiind un timid, care evita 
cuvântările, McDowell îşi răsuci papionul şi încercă să şi-l 
închipuie pe prietenul lui la balcon, cu o frânghie în jurul gâtului. 
Era îngrozitor să te gândeşti la asta. Un judecător de la Curtea 
Supremă, unul dintre distinşii lui confraţi, unul dintre cei nouă, 
ascunzându-se într-un asemenea loc, pentru a se uita la astfel 
de filme şi expunându-se într-un mod atât de înfiorător. Ce 
tragedie! Se închipui stând în faţa mulţimii în biserică şi privind 
la mama lui Jensen şi la familia lui şi ştiind că toţi se gândeau la 
sala Montrose. Se vor întreba unul pe celălalt în şoaptă: „Ştiai că 
era homosexual?" McDowell, personal, nu ştiuse şi nici nu 
bănuise. Şi nici nu voia să spună ceva la înmormântare. 

Judecătorul Ben Thurow, în vârstă de şaizeci şi opt de ani, nu 
era interesat atât de înmormântare, cât de prinderea ucigaşilor. 
Fusese procuror federal în Minnesota şi avea o teorie care grupa 
suspecţii în două categorii: cei care acționau din ură şi 
răzbunare şi cei care încercau să influenţeze viitoarele decizii. El 
dăduse instrucţiuni secretarilor lui să înceapă cercetările. 

Thurow se plimba prin cameră. 

— Avem douăzeci şi şapte de secretari şi şapte judecători, 
spuse el celorlalţi, fără să se adreseze cuiva anume. E clar că nu 
vom munci prea mult în următoarele săptămâni şi că toate 
hotărârile trebuie să aştepte până când tribunalul va fi complet. 
Asta poate să dureze luni de zile. Vă sugerez să punem la 
treabă secretarii noştri pentru a elucida crimele. 

— Nu suntem poliţişti, spuse calm Manning. 

— Putem să aşteptăm până după înmormântări, apoi să ne 
jucăm de-a Dick Tracy? întrebă McDowell fără să se întoarcă de 
la fereastră. 

Thurow nu-i luă în seamă, ca de obicei. 

— Eu voi conduce cercetările. Împrumutaţi-mi secretarii 
voştri pentru două săptămâni şi cred că vom putea alcătui o 
scurtă listă de suspecți. 


— FBl-ul este foarte capabil, Ben, spuse preşedintele. Nu ne- 
au cerut ajutorul. 

— Mai bine să nu vorbim de FBI, spuse Thurow. Putem să 
lâncezim aici în doliu oficial două săptămâni sau să facem o 
treabă, să-i găsim pe ticăloşi. 

— Ce te face să fii atât de sigur că putem să rezolvăm cazul? 
întrebă Manning. 

— Nu sunt sigur că pot, dar cred că merită să încerc. 
Confraţii noştri n-au fost omorâţi fără nici un motiv şi acest 
motiv e direct legat de un caz sau de o chestiune controversată 
asupra căreia s-a luat o hotărâre sau care se află acum pe rol, la 
această Curte. Dacă e o sentinţă, sarcina noastră e aproape 
imposibilă. La naiba, aproape toată lumea ne urăşte pentru un 
motiv sau altul. Dar dacă nu e vorba de răzbunare sau ură, 
atunci poate că cineva a dorit să aibă altă Curte pentru 
hotărârile viitoare. Tocmai asta intrigă. Cine i-ar ucide pe Abe 
sau pe Glenn din cauza unui vot ipotetic asupra unui caz de anul 
acesta sau anul viitor, sau de peste cinci ani? Vreau ca secretarii 
să ia pe rând toate cazurile care se află în cele unsprezece 
circuite inferioare. 

Judecătorul McDowell îşi scutură capul. 

— Zău, Ben, sunt peste cinci mii de cazuri, o mică parte din 
ele vor sfârşi, eventual, aici. E o goană după potcoave de cai 
morţi. 

Manning era la fel de placid. 

— Ascultaţi, prieteni. Am lucrat cu Abe Rosenberg treizeci şi 
unu de ani şi m-am gândit adesea să-l împuşc chiar eu. Dar 
tineam la el ca la un frate. Ideile lui liberale erau acceptate în 
anii şaizeci şi şaptezeci, dar s-au învechit în anii optzeci şi în anii 
nouăzeci sunt respinse. Eu cred că a fost omorât de una din 
acele grupări radicale de dreapta şi că putem să cercetăm până 
în pânzele albe cazurile şi să nu găsim nimic. E o execuţie, Ben. 
Pur şi simplu. 

— Şi Glenn? întrebă Thurow. 

— Evident, prietenul nostru avea înclinații ciudate. Probabil 
că s-a răspândit zvonul şi el era o ţintă uşoară pentru astfel de 
grupări. Ei urăsc homosexualii, Ben. 

Ben continua să se plimbe, nebăgându-i în seamă. 

— Ne urăsc pe toţi şi, dacă au ucis din ură, poliţia îi va 
prinde. Poate. Dar dacă au ucis pentru a manipula această 


Curte? Cred că e foarte posibil. 

Preşedintele Curţii îşi drese vocea. 

— Şi cred că nu vom face nimic până după înmormântare, 
sau incinerare. Ben, să aşteptăm câteva zile. Să lăsăm lucrurile 
să se liniştească. Ceilalţi judecători sunt încă şocaţi. 

Thurow se scuză şi părăsi camera. Gărzile lui de corp îl 
urmară în hol. 

Judecătorul Manning se ridică în picioare cu ajutorul 
bastonului şi se adresă preşedintelui. 

— O să ajung curând în faţa Providenţei. Urăsc zborul şi nu 
pot să sufăr înmormântările. Şi eu o să fiu în scurtă vreme 
înmormântat şi nu-mi place să mi se amintească. Voi trimite 
condoleanţele mele familiei. Când îi vedeţi, prezentaţi-le scuzele 
mele. Sunt un om foarte bătrân. 

Plecă însoţit de secretar. 

— Cred că judecătorul Thurow are dreptate, spuse Jason 
Kline. Trebuie să revedem cel puţin cazurile aflate pe rol şi pe 
cele care ar putea să ajungă aici. Va dura mult, dar s-ar putea 
să dăm peste ceva. 

— Sunt de acord, spuse preşedintele. E puţin cam prematur, 
nu crezi? 

— Da, dar oricum aş vrea să începem. 

— Nu. Să aşteptăm până luni şi te voi repartiza lui Thurow. 

Kline ridică din umeri şi se scuză. Doi secretari îl urmară în 
biroul lui Rosenberg, unde se aşezară pe scaune şi băură pe 
întuneric ultimul coniac al lui Abe. 


În colţul ei de studiu de la etajul cinci al bibliotecii de drept, 
între rafturile cu cărţi de drept groase şi uzate de folosinţă, 
Darby Shaw se uita peste evidenţa sentinţelor Curţii Supreme. O 
citise de două ori şi, deşi era plină de contradicții, nu găsise 
nimic care să o intereseze. Cazul Dumond provoca revolte. Era 
un caz de pornografie, în care era implicat un copil din New 
Jersey, un caz de sodomie din Kentucky, o duzină de 
condamnări la moarte la care se făcea recurs, alte 
douăsprezece cazuri de drept civil şi obişnuitul şir de cazuri cu 
impozite, zonare, indieni şi afaceri necinstite. Scosese din 
computer referatul fiecăruia din cazuri şi le revăzuse de două 
ori. Alcătuise o listă de suspecți posibili, dar oricine i-ar fi ales. 


Lista era acum în coşul de gunoi. 

Callahan era sigur că vinovaţii erau arienii sau naziştii sau 
Klanul; vreo adunătură uşor identificabilă de terorişti locali; vreo 
bandă de adepţi radicali ai execuţiei fără judecată. Erau 
extremişti de dreapta, acest lucru era foarte clar, după părerea 
lui. Darby nu era atât de sigură. Grupările animate de ură lucrau 
pe faţă. Făcuseră prea multe ameninţări, aruncaseră cu prea 
multe pietre, făcuseră prea multe demonstraţii şi ţinuseră prea 
multe cuvântări. Aveau nevoie de Rosenberg în viaţă, pentru că 
era o ţintă irezistibilă pentru ura lor. Rosenberg îi ţinea ocupați. 
După părerea ei, era cineva mult mai de stânga. 

El era într-un bar de pe Canal Street, deja beat şi o aştepta, 
deşi ea nu promisese că va veni. Il căutase la prânz şi-l găsise 
pe balcon, beat şi citind cartea cu opiniile lui Rosenberg. 
Hotărâse să suspende cursurile de drept constituţional. Zicea că 
s-ar putea să nu mai fie în stare să predea, acum când eroul lui 
murise. Ea i-a spus să se trezească din beţie şi a plecat. 

La zece şi câteva minute, ea se dusese în camera unde era 
computerul, la etajul patru al bibliotecii şi se aşezase în faţa 
unui monitor. Camera era goală. Apăsă pe taste, găsi ceea ce 
căuta şi, în curând, imprimanta scoase pagină după pagină 
recursurile aflate pe rol în cele unsprezece Curți Federale de 
Apel. Peste o oră, imprimanta se opri şi Darby se afla acum în 
posesia unui dosar de cincisprezece centimetri grosime cu 
evidenţa proceselor de la cele unsprezece Curți. II duse la masa 
ei şi-l puse în mijlocul talmeş-balmeşului de pe ea. Era 
unsprezece şi ceva şi etajul cinci era pustiu. O fereastră îngustă 
îi oferea o vedere lipsită de interes a parcării şi a pomilor de jos. 

Îşi scoase din nou pantofii şi îşi inspectă oja roşie de pe 
unghii. Sorbi din sucul călduţ Fresca şi se uită în gol, spre 
parcare. Prima ipoteză era uşor de stabilit — crimele fuseseră 
înfăptuite de aceeaşi grupare, pentru aceleaşi motive. Dacă nu 
era aşa, cercetările aveau să fie zadarnice. A doua ipoteză era 
mai greu de susţinut — motivul nu era ura sau răzbunarea, ci 
mai degrabă manipularea. Exista un caz sau un proces în drum 
spre Curtea Supremă şi cineva voia să aibă alţi judecători. A 
treia ipoteză era logică — cazul sau procesul implica o sumă 
mare de bani. i 

Răspunsul nu putea să se găsească în dosarul din faţa ei. Il 
răsfoi până la miezul nopţii şi plecă la ora de închidere a 


bibliotecii. 


8 


Joi, la douăsprezece, un secretar ducea o pungă mare 
împodobită cu pete de grăsime şi plină cu sandvişuri şi inele de 
ceapă într-o cameră de conferinţe umedă, la etajul cinci al 
blocului Hoover. În mijlocul camerei pătrate se afla o masă de 
mahon cu douăzeci de scaune de fiecare parte, la care stăteau 
cei mai importanţi oameni ai FBI din toată ţara. Toate cravatele 
erau lărgite şi mânecile suflecate. Un nor subţire de fum plutea 
în jurul candelabrului ieftin, guvernamental, aflat la un metru şi 
jumătate deasupra mesei. 

Vorbea directorul Voyles. Obosit şi furios, trăgea din al 
patrulea trabuc al dimineţii şi se plimba încet prin faţa ecranului 
aflat lângă el. Jumătate dintre oameni ascultau. Restul luaseră 
câte un exemplar din rapoartele puse grămadă în mijlocul mesei 
şi citeau rezultatele autopsiilor, raportul laboratorului asupra 
frânghiei de nailon, cel asupra lui Nelson Muncie şi alte câteva 
subiecte cercetate la repezeală. Rapoartele erau destul de 
subţiri. 

Agentul special Eric East asculta atent şi citea concentrat. 
Avea numai zece ani în branşă, dar era un investigator strălucit. 
Cu şase ore în urmă, Voyles îl alesese pentru a conduce 
cercetările. Ceilalţi membri ai echipei fuseseră numiţi în cursul 
dimineţii şi acum luau parte la şedinţa de organizare. 

East asculta şi auzea lucruri care îi erau deja cunoscute. 
Cercetările puteau să dureze săptămâni întregi, poate luni. In 
afară de cele nouă gloanţe, frânghia şi tija de oţel folosită 
pentru răsucire, nu exista nici o altă dovadă. Vecinii din 
Georgetown nu văzuseră nimic. La Montrose nu fusese nici un 
personaj care să dea de bănuit. Nu erau amprente, nu erau 
scame, nimic. Trebuie un talent remarcabil ca să omori atât de 
curat şi trebuie o mulţime de bani pentru a angaja un asemenea 
talent. Voyles nu credea că ucigaşii vor fi prinşi. Trebuiau să se 
concentreze asupra celui care-i angajase. 

Voyles vorbea şi pufăia din trabuc. 

— Pe masă se află un raport privitor la Nelson Muncie, un 


milionar din Jacksonville, Florida, care ar fi proferat ameninţări la 
adresa lui Rosenberg. Autorităţile din Florida sunt convinse că 
Muncie a plătit o grămadă de bani pentru ca violatorul şi 
avocatul lui să fie omorâţi. Raportul se referă la asta. Doi dintre 
oamenii noştri au vorbit cu avocatul lui Muncie azi dimineaţă şi 
au fost întâmpinați cu duşmănie. Muncie nu e în ţară, spune 
avocatul lui şi — bineînţeles — habar nu are când va reveni. Am 
numit douăzeci de oameni care să facă investigaţii asupra lui. 

Voyles îşi aprinse din nou trabucul şi privi o foaie de hârtie 
aflată pe masă. 

— Numărul patru e o grupare numită Rezistenţa Albă, puţin 
numeroasă, formată din soldaţi de vârstă mijlocie, pe care-i 
supraveghem de trei ani. Aveţi un raport. Nu sunt prea suspecți. 
Mai curând aruncă bombe şi ard cruci. Nu lucrează cu multă 
fineţe. Şi, ce-i mai important, nu prea au bani. Am îndoieli 
serioase că ar putea să angajeze un trăgător atât de bun. 
Totuşi, am pus douăzeci de oameni pe urmele lor. 

East despachetă un sandviş gros, îl mirosi, dar se hotărî să 
nu-l mănânce. Inelele de ceapă erau reci. Îi trecuse pofta de 
mâncare. Continuă să asculte şi să-şi ia notite. Numărul şase pe 
listă era puţin mai neobişnuit. Un nebun numit Clinton Lane 
declarase război homosexualilor. Singurul său fiu plecase de la 
ferma lor familială din lowa la San Francisco, pentru a se bucura 
de viaţa de homo, dar murise repede de SIDA Lane clacase şi 
dăduse foc biroului din Des Moines al Coaliţiei Homosexualilor. 
Prins şi condamnat la patru ani, evadase în 1989 şi nu mai 
fusese găsit. Conform raportului, pusese pe picioare o afacere 
cu contrabandă de cocaină şi făcuse milioane. Şi folosea banii 
pentru finanţarea micului său război împotriva homosexualilor şi 
a lesbienelor. FBl-ul încerca să-l prindă de cinci ani, dar se 
credea că operează în Mexic. Ani de zile trimisese scrisori pline 
de ură Congresului, Curţii Supreme, Preşedintelui. Voyles nu 
credea că Lane ar fi suspect. Era un nebun de extremă stânga, 
dar nu trebuia să le scape nimic necercetat. Repartiză şase 
agenţi. 

Lista conţinea zece nume. Fiecărui suspect i se repartizau 
între şase şi douăzeci dintre cei mai buni agenţi speciali. Pentru 
fiecare grup se alegea un conducător. Acesta trebuia să 
raporteze de două ori pe zi lui East, care urma să se întâlnească 
în fiecare dimineaţă şi după-amiază cu directorul. O sută şi mai 


bine de agenţi urmau să cutreiere străzile şi regiunile rurale în 
căutare de dovezi. 

Voyles vorbea de păstrarea secretului. Presa îi va urmări ca 
pe vânat, aşa încât cercetările trebuie să fie extrem de 
confidenţiale. Numai el, directorul, va vorbi cu presa şi va avea 
foarte puţine de spus. 

Se aşeză şi K.O. Lewis ţinu un monolog dezlânat despre 
funeralii şi securitate şi despre cererea preşedintelui Curţii, 
Runyan, de a asista la cercetări. 

Eric East sorbi cafeaua rece şi se uită la listă. 


Timp de treizeci şi patru de ani, Abraham Rosenberg scrisese 
nu mai puţin de o mie două sute de opinii. Producţia lui era un 
izvor continuu de amuzament pentru cei care studiau dreptul 
constituţional. Uneori ignora cazurile plicticoase, cu afaceri 
necinstite şi recursurile pentru taxe, dar dacă procesul dădea 
dovadă de cea mai mică urmă de reale contradicții, intra 
imediat în acţiune. Scria opinii majoritare, acorduri cu 
majoritatea, acorduri cu opiniile minoritare şi multe, multe opinii 
minoritare. Adesea, poziţia lui nu era împărtăşită de nimeni. 
Fiecare proces important din ultimii treizeci şi patru de ani 
indusese şi o opinie a lui Rosenberg. Studenţilor şi criticilor le 
plăcea. Aceştia publicaseră cărţi, eseuri şi critici despre el şi 
munca lui. Darby găsi cinci cărţi cartonate despre opiniile lui, cu 
note editoriale şi adnotări. Una din ele conţinea numai 
remarcabilele lui opinii minoritare. 

Joi, Darby chiuli de la cursuri şi se izolă la masa ei de studiu 
de la etajul cinci al bibliotecii. Foile imprimate de computer erau 
răspândite ordonat pe podea. Cărţile lui Rosenberg, deschise şi 
cu semne, erau puse una peste alta. 

Asasinatele aveau un motiv. Ura şi răzbunarea erau ac- 
ceptabile numai pentru Rosenberg. Dar adăugarea lui Jensen la 
ecuaţie făcea ca răzbunarea şi ura să aibă mai puţină logică. 
Sigur că era demn de ură, dar nu stârnise pasiuni ca Yount sau 
chiar ca Manning. 

Nu a găsit cărţi de critică despre scrierile judecătorului Glenn 
Jensen. In şase ani, acesta produsese numai douăzeci şi opt de 
opinii majoritare, cea mai mică producţie de la Curte. Scrisese 
câteva opinii minoritare şi se alăturase câtorva acorduri, dar 


lucra încet şi cu greutate. Uneori, scrierile lui erau limpezi şi 
lucide, alteori dezlânate şi patetice. 

Darby studie opiniile lui Jensen. Ideologia lui se schimba 
radical de la an la an. În general, era consecvent în apărarea 
drepturilor acuzaților criminali, dar erau destule excepţii care să 
zăpăcească orice student. În cinci cazuri din şapte, votase cu 
indienii. Scrisese trei opinii majoritare în favoarea protejării 
mediului. Era aproape perfect în sprijinirea celor care protestau 
contra taxelor. 

Dar nu găsi nici o dovadă. Jensen era prea schimbător 
pentru a fi luat în serios. În comparaţie cu ceilalţi opt, nu făcea 
nici un rău. 

Termină încă un suc cald Fresca şi puse deoparte pentru 
moment însemnările ei despre Jensen. Ascunsese ceasul într-un 
sertar. Nu ştia ce oră e. Callahan se trezise din beţie. Işi dorea 
să ia o cină târzie la Mr.B, în Cartierul Francez. Simţea nevoia 
să-l sune. 


Dick Mabry, cel care scria discursurile prezidenţiale în mod 
obişnuit, un vrăjitor al cuvintelor, stătea într-un scaun lângă 
biroul Preşedintelui şi se uita la Fletcher Coal şi la Preşedinte, 
care citeau a treia schiţă a unui discurs funebru laudativ pentru 
judecătorul Jensen. Coal le respinsese pe primele două şi Mabry 
nu era încă sigur ce vor. Coal ar fi vrut ceva, Preşedintele dorea 
altceva. Mai devreme, în cursul zilei, Coal îl chemase şi-i 
spusese să lase baltă discursul, deoarece Preşedintele nu va 
merge la funeralii. Apoi, îl sunase Preşedintele şi-l rugase să 
pregătească ceva scurt, deoarece Jensen fusese prietenul lui şi, 
chiar dacă era homosexual, îi rămânea fidel. 

Mabry ştia că Jensen nu îi era prieten, ci un simplu judecător 
asasinat care se va bucura de funeralii la care vor participa 
oficialităţile. 

Apoi, Coal îl chemă şi îi spuse că nu erau siguri că 
Preşedintele se va duce, dar că ar fi bine să pregătească ceva, 
pentru orice eventualitate. Biroul lui Mabry se afla în vechea 
clădire a administraţiei, de lângă Casa Albă, şi în timpul zilei se 
făcuseră pariuri dacă Preşedintele va merge sau nu la 
înmormântarea unui homosexual. Erau trei la unu şanse ca el să 
nu se ducă. 


— Mult mai bine, Dick, spuse Coal împăturind hârtia. 

— Şi mie îmi place, spuse Preşedintele. 

Mabry remarcase că, de obicei, Preşedintele aştepta ca Coal 
să-şi exprime aprobarea sau dezaprobarea faţă de ceea ce 
scrisese el. 

— Pot să mai fac unul, spuse Mabry, ridicându-se. 

— Nu, nu, insistă Coal. Asta are exact tonul cuvenit. Foarte 
emotionant, îmi place. 

Îl conduse pe Mabry la uşă şi o închise în urma lui. 

— Ce părere ai? întrebă Preşedintele. 

— Să anulăm. Simt fiori neplăcuţi. Publicitatea ar fi mare, dar 
aţi pronunţa cuvintele astea frumoase lângă un cadavru găsit 
într-un club porno. Prea riscant. 

— Da, cred că ai... 

— Asta e criza noastră. Procentele continuă să crească şi nu 
vreau să riscăm. 

— Să trimitem pe cineva? 

— Desigur. Ce părere aveţi de vicepreşedinte? 

— Unde? 

— Vine cu avionul din Guatemala. Va fi aici la miezul nopţii. 
Coal îşi zâmbi în sinea lui. E foarte potrivit pentru 
înmormântarea unui homosexual. 

Preşedintele râse. 

— Perfect. 

Coal încetă să mai zâmbească şi începu să se plimbe prin 
faţa biroului. 

— O problemă neînsemnată. Serviciul religios pentru 
Rosenberg e sâmbătă, la numai opt cvartale de aici. 

— Mai bine m-aş duce la dracu' o zi. 

— Ştiu. Dar absenţa dumneavoastră ar fi bătătoare la ochi. 

— Să mă internez în spitalul Walter Reed cu dureri de spate. 
A mai mers. 

— Nu. Peste un an sunt alegerile. Nu trebuie să vă apropiaţi 
de spitale. 

Preşedintele lovi cu ambele mâini în birou şi se ridică în 
picioare. 

— Fir-ar să fie, Fletcher! Nu pot să mă duc la serviciul lui 
religios pentru că nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc. îl ura 
nouăzeci la sută din poporul american. Or să mă aprecieze dacă 
nu mă duc. 


— Protocolul! Bunul gust! Veţi fi pus la zid de presă dacă nu 
vă duceţi. Nu o să fie aşa greu. Nu va trebui să spuneţi nici o 
vorbă. Intraţi şi ieşiţi, trebuie să arătaţi cu adevărat trist şi să 
lăsaţi camera să ia o imagine bună. Nu va dura nici o oră. 

Preşedintele luase din nou crosa şi se apleca peste o minge 
portocalie. 

— Atunci va trebui să mă duc şi la Jensen. 

— Exact. Dar fără cuvântare. 

Lovi mingea. 

— L-am întâlnit doar de două ori, ştii? 

— Ştiu. Să ne ducem în tăcere la ambele servicii religioase, 
nu spunem nimic, apoi dispărem. 

Lovi din nou. 

— Cred că ai dreptate. 


9 


Thomas Callahan dormi singur şi până târziu. Se dusese 
devreme la culcare, treaz şi singur. Anulase cursurile a treia zi la 
rând. Era vineri şi serviciul religios pentru Rosenberg avea loc a 
doua zi şi, din respect pentru idolul lui, nu va preda drept 
constituţional până când omul nu va fi pus cum se cuvine la 
odihna veşnică. 

Işi făcu o cafea şi ieşi pe balcon în halat. Temperatura era 
cam de 15°C, prima schimbare bruscă de temperatură a 
toamnei, iar jos strada Dauphine era plină de agitaţie. Dădu din 
cap spre bătrâna fără nume din balconul de peste drum. 
Bourbon era la un cvartal depărtare şi turiştii erau deja afară, cu 
hărţile şi cu aparatele de fotografiat. Zorile veneau pe 
neobservate în cartier, dar pe la zece străzile înguste erau pline 
cu camioane de marfă şi taxiuri. 

In aceste dimineţi târzii, şi erau multe la număr, Callahan îşi 
aprecia libertatea. Terminase de douăzeci de ani facultatea şi 
cei mai mulţi dintre contemporanii lui erau prinşi în săptămâni 
de lucru de şaptezeci de ore, într-o maşinărie a dreptului aflată 
sub presiune. El rezistase doi ani în practica particulară. Un 
monstru din D.C., cu două sute de avocaţi, îl angajase pe 
proaspătul absolvent din Georgetown şi-l înghesuise într-un 


birou mic pentru a scrie referate pentru diferite cazuri, timp de 
şase luni. Apoi, fusese plasat la un birou de informaţii, pentru a 
răspunde la întrebări despre mecanismul intern al firmei timp de 
douăsprezece ore pe zi şi aşteptase să ajungă la şaisprezece. | 
se spusese că, dacă poate să comprime douăzeci de ani în zece, 
va putea să devină asociat la obositoarea vârstă de treizeci şi 
cinci de ani. 

Callahan voia să trăiască peste cincizeci de ani, aşa încât se 
retrăsese din plictisitoarea practică particulară a legii. Işi luase o 
diplomă de licenţă în drept şi devenise profesor. Dormea târziu, 
lucra cinci ore pe zi, scria din când în când câte un articol şi în 
cea mai mare parte a timpului se distra grozav. Neavând familie 
de întreţinut, salariul lui de şaptezeci de mii pe an era mai mult 
decât suficient pentru a-şi plăti casa cu două nivele, o maşină 
Porsche şi băutura. Dacă moartea va veni devreme, aceasta se 
va datora whisky-ului, nu muncii excesive. 

Renunţase. Mulţi dintre colegii lui de facultate erau asociaţi 
în mari firme cu antete elegante şi câştiguri de jumătate de 
milion de dolari. Se frecau de directori de la IBM, Texaco şi State 
Farm. Conversau îndelung despre putere cu senatorii. Aveau 
birouri la Tokyo şi Londra. Dar nu îi invidia. 

Unul dintre prietenii lui cei mai buni de la Facultatea de 
Drept era Gavin Verheek, care părăsise şi el practica particulară 
şi lucra pentru guvern. Lucrase întâi în serviciul de drept civil din 
Departamentul Justiţiei, apoi se transferase la FBI. Acum era 
consilierul special al directorului. Callahan trebuia să meargă 
luni la Washington, pentru o conferinţă a profesorilor de drept 
constituţional. Plănuise împreună cu Verheek să ia masa 
împreună şi să se îmbete luni noaptea. 

Trebuia să dea un telefon ca să confirme întâlnirea şi să-l 
tragă de limbă. Formă numărul din memorie. Apelul fu dirijat şi 
redirijat şi, după ce întrebă timp de cinci minute de Gavin 
Verheek, acesta veni la telefon. 

— Zi repede, spuse Verheek. 

— Ce plăcere să-ţi aud vocea, spuse Callahan. 

— Ce mai faci, Thomas? 

— Aici e zece treizeci. Nu sunt îmbrăcat. Stau aici, în 
Cartierul Francez şi-mi beau cafeaua, uitându-mă la trecătorii de 
pe strada Dauphine. Tu ce mai faci? 

— Ce viaţă! Aici e unsprezece şi jumătate şi nu am plecat de 


la birou de când au găsit cadavrele, miercuri dimineaţa. 

— Mi-e greață, Gavin. O să numească doi nazişti. 

— Ei bine, în poziţia mea nu pot să fac nici un comentariu în 
direcţia asta. Dar bănuiesc că ai dreptate. 

— Bănuieşti pe dracu'. Ai şi văzut lista de nominalizări, nu-i 
aşa Gavin? Şi faceţi deja cercetări preliminare, nu-i aşa? Hai, 
Gavin, mie poţi să-mi spui, cine e pe listă? Nu spun nimănui. 

— Nici eu, Thomas. Dar jur că numele tău nu e printre ele. 

— Sunt jignit. 

— Cum e fata? 

— Care fată? 

— Hai, Thomas. Fata? 

— E frumoasă, inteligentă, dulce şi drăguță... 

— Continuă. 

— Cine i-a omorât, Gavin? Am dreptul să ştiu. Plătesc 
impozite şi am dreptul să ştiu cine i-a omorât. 

— Cum ziceai că o cheamă? 

— Darby. Cine i-a omorât şi de ce? _ 

— Întotdeauna le-ai ales după nume, Thomas. Îmi amintesc 
de femei pe care le-ai respins pentru că nu-ți plăceau numele 
lor. Splendide, pasionate, dar cu nume comune. Darby! Are o 
frumoasă nuanţă erotică. Ce nume! Când o văd şi eu? 

— Nu ştiu. 

— S-a mutat la tine? 

— Nu e treaba ta. Gavin, ascultă-mă, cine a făcut crimele? 

— Nu ai citit ziarele? Nu avem suspecți. Nici unul. Nada. 

— Dar motive sunt. 

— Multe. Foarte multă ură. Ciudată combinaţie, ce zici? E 
greu să ţi-l închipui pe Jensen. Directorul a ordonat să cercetăm 
cazurile pe rol şi hotărârile din ultima vreme, şi modul de votare, 
şi toate porcăriile astea. 

— Minunat, Gavin, orice student de drept constituţional din 
tară face acum pe detectivul şi încearcă să soluţioneze crimele. 

— Tu nu? 

— Nu. Am tras un chef când am auzit ştirile, dar acum sunt 
treaz. Totuşi, fata s-a afundat în aceleaşi cercetări ca tine. Mă 
ignoră. 

— Darby. Ce nume! De unde e? 

— Din Denver. Ne întâlnim luni? 

— Poate. Voyles vrea să lucrăm zi şi noapte, până când 


computerele ne vor spune cine a făcut crimele. Mă gândesc să 
te pun la treabă. 

— Mulţumesc. Voi aştepta un raport complet, Gavin. Nu 
numai zvonuri. 

— Thomas, Thomas. Mereu alergi după informaţii. Şi eu, ca 
de obicei, nu am ce să-ţi ofer. 

— Ai să te îmbeţi şi ai să spui tot, Gavin. Totdeauna faci aşa. 

— De ce nu o aduci şi pe Darby? Câţi ani are? 
Nouăsprezece? 

— Douăzeci şi patru şi nu e invitată. Poate mai încolo. 

— Poate. Trebuie să fug, amice. Am întâlnire cu directorul 
peste treizeci de minute. Tensiunea e atât de ridicată aici, încât 
poţi să o simţi. 

Callahan formă numărul bibliotecii Facultăţii de Drept şi 
întrebă dacă Darby Shaw fusese zărită acolo. Nu fusese. 

Darby parcă în parcarea aproape pustie a clădirii federale 
din Lafayette şi intră în biroul funcţionarului de la etajul întâi. 
Era vineri după prânz, Curtea nu era în sesiune şi coridoarele 
erau pustii. Se opri la un ghişeu, privi printr-o fereastră deschisă 
şi aşteptă. O funcţionară, care întârziase la masă, veni la 
fereastră. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă ea cu tonul unui funcţionar 
public care voia să facă orice altceva decât să ajute. 

Darby strecură o bucată de hârtie prin deschizătura 
ghişeului. 

— AŞ vrea să văd acest dosar. Funcţionara aruncă o privire 
rapidă la numele cazului şi se uită la Darby. 

— De ce? întrebă ea. 

— Nu sunt obligată să vă spun. E un dosar public, nu-i aşa? 

— Pe jumătate. 

Darby luă bucata de hârtie şi o împături. 

— Aţi auzit de libertatea actului informativ? 

— Sunteţi avocată? 

— Nu trebuie să fiu avocată ca să mă uit în dosarul acesta. 
Funcţionara deschise un sertar şi scoase un inel cu chei. 

Dădu din cap, arătându-i direcţia. 

— Urmaţi-mă. 

Pe uşă scria CAMERA JURAŢILOR, dar înăuntru nu erau mese sau 
scaune, ci numai dulapuri cu dosare şi cutii de-a lungul zidurilor. 
Darby se uită prin încăpere. 


Funcţionara arătă spre un perete. 

— Aici e, pe peretele ăsta. În restul camerei sunt alte ve- 
chituri, în acest dulap sunt toate referatele şi corespondenţa, în 
celelalte, descoperirile, probele materiale şi procesul. 

— Când a avut loc procesul? 

— Vara trecută. A ţinut două luni. 

— Unde e recursul? 

— Nu s-a ţinut încă. Cred că termenul e 1 noiembrie. Sunteţi 
reporter sau ceva în felul ăsta? 

— Nu. 

— Bun. După cum ştiţi, evident, acestea sunt dosare publice. 
Dar judecătorul a făcut unele restricţii. Mai întâi trebuie să-mi 
spuneţi numele dumneavoastră şi să consemnez ora precisă 
când aţi fost în această cameră. În al doilea rând, nu puteţi 
scoate nimic de aici. În al treilea rând, nu aveţi voie să copiaţi 
nimic din dosar până când nu are loc recursul. În al patrulea 
rând, orice atingeţi, trebuie pus la loc, exact unde se află. Aşa a 
dispus judecătorul. 

Darby se uită la dulapurile cu dosare. 

— De ce nu pot să fac copii? 

— Întrebaţi-l pe înălţimea Sa. Cum vă numiţi? 

— Darby Shaw. 

Funcţionara mâzgăli informaţia pe o planşetă atârnată lângă 
uşă. 

— Cât veţi sta aici? 

— Nu ştiu. Trei sau patru ore. 

— Noi închidem la cinci. Căutaţi-mă la birou când plecaţi. 

Închise uşa cu un zâmbet superior. Darby deschise un sertar 
plin de pledoarii şi începu să frunzărească dosarele şi să la 
notițe. Procesul durase şapte ani, cu un reclamant şi treizeci şi 
opt de inculpaţi bogaţi care angajaseră şi renunţaseră apoi la 
serviciile a nu mai puţin de cincisprezece birouri de avocatură 
din toată ţara. Firme mari, multe din ele cu sute de avocaţi, în 
zeci de birouri. 

Şapte ani de lupte costisitoare prin tribunale, şi rezultatul 
era departe de a fi sigur. Contestaţii înverşunate. Verdictul 
procesului era doar o victorie temporară pentru acuzaţi. Fusese 
cumpărat sau obţinut în vreun alt mod ilegal, susţinea 
reclamantul în demersurile pentru un nou proces. Cutii întregi cu 
cereri. Acuzaţii şi contraacuzaţii. Cereri de sancţiuni şi penalizări 


zburând de la o parte la alta şi spre amândouă. Pagini întregi de 
depoziţii sub jurământ descriind amănunţit minciuni şi abuzuri 
ale avocaţilor şi clienţilor lor. Un avocat murise. 

Altul încercase să se sinucidă, conform spuselor unei foste 
colege de grupă a lui Darby, care lucrase pe marginea cazului, 
pe durata procesului. Prietenul ei lucrase în timpul verii ca 
funcţionar temporar la o mare firmă din Houston; nu i se 
spusese nimic, dar auzise câte ceva. g 

Darby se aşeză pe un scaun şi privi dulapurile cu dosare. li 
vor trebui cinci ore ca să găsească ceva. 


Publicitatea nu făcuse nici un serviciu sălii Montrose. 
Majoritatea clienților săi purtau ochelari de soare după căderea 
întunericului şi aveau grijă să intre şi să iasă repede. lar acum, 
când un judecător de la Curtea Supremă de Justiţie a SUA fusese 
găsit în balconul sălii, locul devenise celebru şi curioşii treceau 
prin faţa clădirii cu maşina la orice oră, arătând spre sală şi 
făcând fotografii. Majoritatea clienţilor obişnuiţi se duseseră în 
alte locuri. Cei mai viteji se repezeau înăuntru numai când 
circulaţia nu era intensă. 

Arăta ca un client obişnuit când intră repede şi întinse banii 
prin uşă, fără să se uite la casier. Şapcă de base-ball, ochelari 
negri, jeans, păr îngrijit, jachetă de piele. Era bine deghizat, dar 
nu pentru că ar fi fost homosexual şi s-ar fi ruşinat că 
frecventează un asemenea loc. 

Era miezul nopţii. Urcă scările la balcon, zâmbind la 
amintirea lui Jensen cu frânghia de gât. Uşa era închisă. Se 
aşeză în partea din centru, pe jos, departe de toţi ceilalţi. 

Nu se mai uitase până acum la filme cu homosexuali şi nici 
nu avea de gând s-o mai facă după această noapte. Era a treia 
sală porno în care intra în ultimele nouăzeci de minute. Nu-şi 
scoase ochelarii şi încercă să evite ecranul. Dar era greu şi 
aceasta îl enerva. 

Erau încă cinci persoane în sală. Cu patru rânduri mai sus şi 
spre dreapta lui, erau doi îndrăgostiţi care se sărutau şi se 
giugiuleau. De-ar fi avut un bătător de base-ball i-ar fi scăpat de 
nefericire. Sau o bucată mică de frânghie galbenă. 

Suferea de douăzeci de minute şi era pe punctul de a băga 
mâna în buzunar, când o mână i se aşeză pe umăr. O mână 


prietenoasă. Rămase calm. 

— Pot să mă aşez lângă tine? întrebă o voce gravă de bărbat 
chiar în spatele lui. 

— Nu, şi poţi să iei mâna de pe mine. 

Mâna se dădu la o parte. Trecură câteva secunde şi era clar 
că nu vor mai fi şi alte întrebări. Plecase. 

Era un adevărat chin pentru un om care se opunea cu 
violenţă pornografiei. Îi venea să vomite. Se uită în spate, apoi 
băgă cu grijă mâna în jacheta de piele şi scoase o cutie neagră, 
de cincisprezece pe doisprezece centimetri şi groasă de şase 
centimetri. O puse pe podea, între picioare. Cu un briceag, făcu 
o tăietură în tapiţeria scaunului de lângă el, apoi, uitându-se în 
jur, băgă cutia neagră înăuntru. Scaunul avea spărturi, o 
adevărată vechitură. Răsuci încet cutia până ti făcu loc. 

Comutatorul şi tubul erau foarte puţin vizibile în tăietură. 

Respiră adânc. Deşi dispozitivul era făcut de un profesionist, 
un geniu în materie de explozibili miniaturali, nu era plăcut să 
cari drăcia asta în buzunarul hainei, la câţiva centimetri de 
inimă şi celelalte organe vitale. Şi nu se simţea prea bine nici 
stând lângă ea. 

Era al treilea mecanism din noaptea asta şi mai avea de pus 
unul, la alt cinematograf unde se proiectau filme porno, 
heterosexuale, demodate. Aproape că aştepta cu nerăbdare, 
ceea ce îl enerva. 

Se uită la cei doi îndrăgostiţi, pe care nu-i interesa filmul şi 
erau tot mai excitaţi, şi dori ca ei să fi fost aici, lângă cutiuţă, 
când aceasta va începe să-şi împrăştie gazul în linişte şi când, 
treizeci de secunde mai târziu, globul de foc va prăji orice obiect 
aflat între ecran şi maşina de făcut floricele. l-ar fi plăcut. 

Dar făcea parte dintr-un grup nonviolent, care se opunea 
lichidării fără discernământ a oamenilor nevinovaţi şi/sau 
neînsemnaţi. Omorâseră câteva persoane. Totuşi, specialitatea 
lor era să distrugă structurile folosite de duşman. Alegeau ţinte 
uşoare: clinici unde se făceau avorturi, birouri ACLU nepăzite, 
săli porno. Va fi o zi plină de evenimente. Nu avuseseră nici un 
om arestat în optsprezece luni. 

Era douăsprezece şi patruzeci, trebuia să plece şi să se 
strecoare repede de-a lungul a patru cvartale până la maşină, să 
ia altă cutie neagră, apoi să străbată încă şase cvartale până la 
cinematograful Pussycat, care se închidea la unu şi jumătate. 


Pussycat era fie al optsprezecelea, fie al nouăsprezecelea pe 
listă, nu-şi mai amintea, dar era sigur că în exact trei ore şi 
douăzeci de minute afacerea cu filme porno din D.C. va primi o 
lovitură grea. Douăzeci şi două dintre aceste săli erau garnisite 
cu cutii negre în această noapte şi la ora patru vor fi închise, 
pustii şi dărâmate. Trei săli care funcționau toată noaptea 
fuseseră şterse de pe listă, pentru că făcea parte dintr-o 
grupare nonviolenţă. 

Îşi puse ochelarii şi se uită ultima oară la scaunul de lângă 
el. judecând după cănile şi floricelele de pe jos, locul era 
măturat o dată pe săptămână. Nimeni nu va observa co- 
mutatorul şi tubul abia vizibile între zdrenţele scaunului. Răsuci 
cu grijă comutatorul şi părăsi sala Montrose. 


10 


Eric East nu-l întâlnise niciodată pe Preşedinte şi nu fusese 
nici la Casa Albă. Nu-l întâlnise niciodată pe Fletcher Coal, dar 
era sigur că nu o să-i placă. 

Îi urmă pe directorul Voyles şi pe K.O. Lewis în Biroul Oval, 
sâmbătă, la şapte dimineaţa. Nici un zâmbet sau strângere de 
mână. East fu prezentat de Voyles. Preşedintele dădu din cap 
salutându-i, din spatele biroului, dar nu se ridică în picioare. 
Coal citea ceva. 

Douăzeci de săli porno fuseseră incendiate în zona D.C. şi 
multe ardeau încă mocnit. Văzuseră fumul deasupra oraşului, 
din spatele limuzinei. Un paznic de la o bombă numită Angels 
avea arsuri grave şi se credea că nu va scăpa. 

Cu o oră în urmă, li se comunicase că un anonim telefonase 
la o staţie de radio şi revendicase răspunderea incendiilor 
pentru Armata Subterană şi promisese altele asemănătoare, 
pentru a sărbători moartea lui Rosenberg. 

Preşedintele vorbi primul. Pare obosit, gândi East. Este o oră 
foarte matinală pentru el. 

— Câte săli au ars? 

— Aici, douăzeci, răspunse Voyles. Şaptesprezece în 
Baltimore şi cam cincisprezece în Atlanta. Se pare că atacurile 


au fost bine coordonate, pentru că toate exploziile au avut loc 
fix la patru. 

Coal îşi puse deoparte carnetul. 

— Directore, credeţi că e Armata Subterană? 

— Din moment ce sunt singurii care le revendică... Pare a fio 
treabă făcută de ei. S-ar putea. 

Voyles nu se uita la Coal în timp ce-i vorbea. 

— Când vrei să începi arestările? întrebă Preşedintele. 

— În momentul când vom cunoaşte motivul probabil, 
domnule Preşedinte. Aşa e legea, înţelegeţi... 

— Înţeleg că această organizaţie este suspectul vostru 
pentru uciderea lui Rosenberg şi a lui Jensen şi că sunteţi siguri 
că tot ei au lichidat un judecător federal în Texas şi au plasat 
bombe în cel puţin cincizeci şi două de săli porno noaptea 
trecută. Nu înţeleg însă de ce pun ei bombe şi ucid fără să fie 
pedepsiţi. Fir-ar să fie, directore, suntem în stare de asediu. 

Gâtul lui Voyles se făcu roşu, dar nu spuse nimic. Tocmai 
privea într-o parte, când Preşedintele se uită la el. K.O. Lewis îşi 
drese vocea. 

— Domnule Preşedinte, dacă-mi permiteţi, nu suntem 
convinşi că Armata Subterană are vreun amestec în asasinarea 
lui Rosenberg şi Jensen. De fapt, nu avem nici o dovadă în acest 
sens. Se află numai printre cei doisprezece suspecți. Aşa cum 
am mai spus, asasinatele au fost remarcabil de curate, bine 
organizate şi foarte profesional înfăptuite. Extrem de 
profesional. 

Coal păşi înainte. 

— Domnule Lewis, vrei să spui că nu ştii cine i-a omorât şi că 
s-ar putea să nu ştii niciodată? 

— Nu, nu asta vreau să spun. li vom găsi, dar va dura câtva 
timp. 

— Cât timp? întrebă Preşedintele. 

Era, evident, o întrebare plină de suficienţă, care nu putea 
primi un răspuns satisfăcător. East îl detestă pe Preşedinte 
pentru că o pusese. 

— Luni de zile, spuse Lewis. 

— Câte luni? 

— Multe luni. 

Preşedintele îşi dădu ochii peste cap şi clătină capul, apoi, 
dezgustat, se ridică şi păşi spre fereastră. Vorbi de acolo. 


— Nu pot să cred că nu există o legătură între ceea ce s-a 
întâmplat noaptea trecută şi judecătorii omorâţi. Nu ştiu. Poate 
sunt paranoic. 

Voyles zâmbi cu un aer atotcunoscător spre Lewis. Paranoic, 
nesigur, fără nici o idee, bătut în cap, în afara problemei. Voyles 
nu mai putea adăuga multe. 

Preşedintele îşi continuă gândul, tot de lângă fereastră: 

— Mă enervează când asasinii umblă liberi pe aici şi când 
explodează bombe. Cine poate să mă învinovăţească? De peste 
treizeci de ani nu a mai fost omorât nici un Preşedinte. 

— Cred că sunteţi în siguranţă, domnule Preşedinte, spuse 
Voyles cu o urmă de amuzament Serviciul Secret ţine totul sub 
control. 

— Minunat! Atunci de ce mă simt de parcă m-aş afla la 
Beirut? Aproape că mormăia spre fereastră. 

Coal simţi că situaţia era jenantă şi luă o agendă groasă de 
pe birou. Cu ea în mână, îi vorbi lui Voyles, ca un profesor care 
predă o lecţie. 

— lată o scurtă listă a potenţialilor nominalizați pentru 
Curtea Supremă. Sunt opt nume, fiecare cu o scurtă biografie. A 
fost pregătită de Departamentul de Justiţie. Am început cu 
douăzeci de nume, apoi Preşedintele, ministrul de justiţie Horton 
şi cu mine am redus-o la opt; nici unul dintre ei nu ştie că este 
vizat. 

Voyles continua să se uite într-o parte. Preşedintele reveni la 
birou şi luă lista cu cei propuşi. Coal continuă. 

— Unii dintre aceşti oameni sunt controversaţi şi, în cele din 
urmă, dacă vor fi nominalizați, vom avea de luptat până să-i 
vedem aprobaţi de Senat. Am prefera să nu începem acum 
lupta. Lista trebuie să rămână confidențială. 

Voyles se întoarse şi se uită la Coal. 

— Eşti un idiot, Coal! Am mai făcut asta până acum şi te 
asigur că atunci când începi să verifici pe vreunul dintre ei s-a 
zis cu secretul! Vrei o investigaţie detaliată şi pretinzi ca toţi cei 
contactaţi să-şi ţină gura. Nu merge aşa, fiule. Coal păşi spre 
Voyles. Ochii îi scânteiau. 

— Fă pe dracu' în patru pentru ca aceste nume să nu apară 
în ziare până când nu sunt nominalizați. Ai să reuşeşti, 
directore? Opreşte scurgerile de informaţii şi ţine totul cât mai 
departe de ziare, clar? 


Voyles era în picioare, cu degetul îndreptat spre Coal. 

— Ascultă, tâmpitule, dacă vrei să fie verificaţi, fă-o singur. 
Să nu-mi dai mie ordine ca unui puşti! 

Lewis se ridică între ei, iar Preşedintele se sculă în picioare 
şi, o clipă sau două, nimeni nu spuse nimic. Preşedintele îi linişti. 

— Stai jos, Denton. Stai jos! 

Voyles se duse la scaunul lui, uitându-se mereu la Coal. 
Preşedintele zâmbi spre Lewis şi se aşezară. 

— Suntem cu toţii foarte încordaţi, spuse cu căldură 
Preşedintele. 

Lewis vorbi calm. 

— Vom face investigaţiile de rutină asupra celor de pe listă, 
domnule Preşedinte, în cel mai strict secret. Dar ştiţi că nu 
putem controla toate persoanele cu care stăm de vorbă. 

— Da, domnule Lewis, ştiu asta. Dar vreau precauţiuni 
speciale. Aceşti oameni sunt tineri, ei vor îndrepta şi vor reface 
Constituţia mult timp după moartea mea. Sunt conservatori 
neclintiţi şi presa îi va mânca de vii. Trebuie să fie curaţi şi să nu 
aibă nimic de ascuns. Să nu consume droguri, să nu aibă copii 
nelegitimi sau amante, să nu fi fost amestecați în activităţi 
studenţeşti radicale, să nu fie divorţaţi. Inţelegi? Nu ne trebuie 
surprize. 

— Da, domnule Preşedinte. Dar nu putem să garantăm 
secretul total al investigaţiilor. 

— Încearcă măcar. 

— Da, domnule. 

Lewis îi dădu lista lui Eric East. 

— Asta e tot? întrebă Voyles. 

Preşedintele se uită la Coal, care îi ignora pe toţi şi rămânea 
în faţa ferestrei. 

— Da, Denton, asta e tot. Aş vrea să îi verificaţi în zece zile. 
Vreau să vă mişcaţi repede. 

Voyles se ridicase. 

— Îi vom verifica în zece zile. 


Callahan era nervos când bătu la uşa apartamentului lui 
Darby. Era tulburat şi avea multe în gând, multe pe care voia să 
i le spună, dar avea ceva mai bun de făcut decât să înceapă o 
ceartă, pentru că dorea altceva, cu mult mai mult decât să se 


descarce de nervi. Ea îl evitase patru zile, de când se juca de-a 
detectivii şi se baricadase în biblioteca de drept. Chiulise de la 
cursuri şi nu-i răspunsese la telefoane, şi în general îl neglijase 
în timpul crizei lui. Dar ştia că atunci când va deschide uşa îi va 
zâmbi şi el va uita că a fost neglijat. 

Avea în mână o sticlă cu vin de un litru şi o pizza de la Mama 
Rosa. Era sâmbătă seara, după zece. Bătu din nou şi se uită în 
sus şi în jos pe stradă, la casele aliniate. Dinăuntru se auzi 
zgomotul lanţului şi el zâmbi imediat. Sentimentul de abandon 
dispăru. 

— Cine e? întreba ea prin uşă. 

— Thomas Callahan, mă mai ţii minte? Am venit la uşa ta ca 
să te implor să mă laşi înăuntru ca să ne giugiulim şi să fim iar 
prieteni. 

Uşa se deschise şi Callahan intră. Ea luă vinul şi-l sărută pe 
obraz. 

— Suntem încă prieteni? întrebă el. 

— Da, Thomas. Am fost ocupată. 

El o urmă prin talmeş-balmeşul din cameră până în 
bucătărie. Masa era ocupată de un computer şi de o grămadă de 
cărţi groase. 

— Te-am sunat. De ce nu m-ai sunat şi tu? 

— Am fost plecată, spuse ea, deschizând un sertar şi 
scoțând un tirbuşon. 

— Ai un robot. Am tot vorbit cu el. 

— Vrei să ne certăm, Thomas? 

EI îi privi picioarele goale. 

— Nu! Jur că nu sunt furios. Pe cuvânt! lartă-mă, te rog, dacă 
par supărat. 

— Termină! 

— Când mergem în pat? 

— Ţi-e somn? 

— Câtuşi de puţin. Zău, Darby, au trecut trei nopţi. 

— Cinci. Ce fel de pizza ai adus? 

Scoase dopul şi turnă vinul în două pahare. Callahan îi 
urmărea fiecare mişcare. 

— E una din specialităţile de sâmbătă seara, în care pun 
orice trebuie aruncat. Cozi de creveţi, ouă, capete de raci. ŞI 
vinul e ieftin. Sunt cam lefter şi, pentru că mâine plec din oraş, 
trebuie să fiu atent la cheltuieli. Şi, pentru că plec, m-am gândit 


să vin şi să facem dragoste la noapte, ca să nu fiu tentat de 
vreo femeie care să-mi dea vreo boală în D.C. Ce părere ai? 

Darby deschise cutia cu pizza. 

— Pare să fie cu cârnaţi şi cu ardei. 

— Ne culcăm? 

— Mai târziu, poate. Bea-ţi vinul şi să stăm de vorbă. Nu am 
mai vorbit de mult. 

— Eu da. Am vorbit toată săptămâna cu robotul tău. 

El luă sticla cu vin şi paharul şi o urmă în cameră, unde ea 
pusese muzică. Se aşezară pe canapea. 

— Hai să ne îmbătăm, spuse el. 

— Ce romantic eşti! 

— Am un sentiment romantic pentru tine. 

— Ai fost beat o săptămână. 

— Nu-i adevărat. Numai optzeci la sută din săptămâna. E 
vina ta, m-ai ocolit. 

— Ce se întâmplă cu tine, Thomas? 

— Mi-e frică. Sunt foarte tulburat şi am nevoie de tovărăşie 
ca să depăşesc criza. Ce zici? 

— Să ne îmbătăm pe jumătate. 

Bău din vin şi-şi puse picioarele în poala lui. El îşi ţinu 
răsuflarea de parcă l-ar fi durut. 

— La ce oră ai avion? întrebă ea. 

El înghiţi dintr-o dată vinul. 

— La unu treizeci. Nici o oprire până la Aeroportul Naţional. 
Ar trebui să fiu la hotel la cinci şi la opt am un dineu. După 
aceea s-ar putea să fiu obligat să bat străzile în căutare de 
dragoste. 

Ea zâmbi. 

— Bine, bine, o să facem imediat. Dar să stăm întâi de 
vorbă. 

Callahan oftă de uşurare. 

— Pot să vorbesc zece minute, după aceea cad jos. 

— Care e programul de luni? 

—  Obişnuitele opt ore de dezbateri asupra viitorului 
Amendamentului Cinci, apoi un comitet va schiţa un raport al 
conferinţei pe care n-o să-l aprobe nimeni. Alte dezbateri marţi, 
alt raport, poate o altercaţie sau două, apoi vom suspenda 
lucrările fără să fi stabilit nimic şi vom pleca acasă. O să vin 
marţi seara, târziu, şi mi-ar plăcea să ne întâlnim într-un 


restaurant drăguţ, după care putem să mergem la mine pentru 
o discuţie intelectuală şi amor animalic. Unde e pizza? 

— O aduc eu. 

El îi mângâia picioarele. 

— Nu te mişca. Nu mi-e câtuşi de puţin foame. 

— De ce te duci la conferințele astea? 

— Sunt membru şi sunt profesor şi toţi se aşteaptă ca noi să 
colindăm ţara mergând la întâlniri cu alţi savanţi idioţi şi să 
adoptăm rapoarte pe care nu le citeşte nimeni. Dacă nu m-aş 
duce, decanul ar crede că nu contribui la viaţa academică. 

Ea umplu din nou paharele. 

— Eşti încordat, Thomas. 

— Ştiu. Am avut o săptămână grea. Urăsc gândul că o bandă 
de oameni de Neanderthal vor scrie din nou Constituţia, în zece 
ani, vom trăi într-un stat polițienesc Nu pot să fac nimic în 
legătură cu asta, aşa încât voi recurge la alcool. 

Darby bău încet şi-l privi. Muzica se auzea în surdină şi 
luminile erau voalate. 

— Am ametit, spuse ea. 

— Îţi ajunge un pahar şi jumătate ca să adormi. Dacă ai fi 
fost irlandeză, ai fi putut să bei toată noaptea. 

— Tata era pe jumătate scoţian. 

— Nu-i de ajuns. 

Callahan îşi încrucişa picioarele pe măsuţa de cafea şi se 
linişti. Îi frecă uşor gleznele. 

— Pot să-ţi fac unghiile cu ojă? 

Ea nu spuse nimic. El avea un cult pentru degetele ei de la 
picioare şi insista să-i facă unghiile cu ojă roşie cel puţin de 
două ori pe lună. Văzuseră asta în Bu// Durham şi, deşi el nu era 
la fel de ordonat şi de treaz ca Kevin Costner, ei îi plăcea tot mai 
mult intimitatea lor. 

— Nu le facem cu ojă? întrebă el. 

— Poate mai târziu. Pari obosit. 

— Mă odihnesc, dar sunt plin cu electricitate virilă şi nu ai să 
mă scoţi din priză spunându-mi că par obosit. 

— Mai bea vin. 

Callahan îşi mai puse vin şi se lăsă adânc în canapea. 

— Deci, domnişoară Shaw, cine a ucis? 

— Profesionişti. Nu ai citit ziarele? 

— Bineînţeles. Dar cine e în spatele profesioniştilor? 


— Nu ştiu. După cele întâmplate noaptea trecută, majo- 
ritatea înclină spre Armata Subterană. 

— Dar tu nu eşti convinsă. 

— Nu. Nu s-au făcut arestări. Nu sunt convinsă. 

— Şi ai găsit un suspect obscur, necunoscut întregii ţări. 

— Am unul, dar acum nu sunt aşa sigură. Am petrecut trei 
zile căutându-l, am făcut chiar un sumar frumos şi ordonat pe 
micul meu computer, am imprimat o schiţă a unui referat, pe 
care l-am aruncat. 

Callahan se uită la ea. 

— Vrei să spui că ai chiulit de la cursuri trei zile, m-ai 
ignorat, ai lucrat zi şi noapte făcând pe Sherlock Holmes şi acum 
arunci tot? 

— E acolo, pe masă. 

— Nu pot să cred. Am suferit de singurătate toată 
săptămâna, dar ştiam că e pentru o cauză care merită. Ştiam că 
suferinţa mea e spre binele ţării, pentru că tu ai să-l descoperi şi 
poate ai să-mi spui mâine cine a ucis. 

— Asta nu se poate face, cel puţin nu cu cercetări legale. Nu 
e un clişeu, nici o legătură directă între cele două crime. Am ars 
aproape toate computerele de la biblioteca de drept. 

— Ţi-am spus eu! Uiţi, dragă, că sunt un geniu în materie de 
drept constituţional şi că am ştiut imediat că Rosenberg şi 
Jensen nu au nimic în comun decât robele negre şi amenințările 
cu moartea. Naziştii sau arienii, membrii Klanului sau Mafia sau 
orice altă grupare i-a ucis pentru că Rosenberg era Rosenberg şi 
pentru că Jensen era cea mai uşoară ţintă, şi era şi o pacoste, 
într-un fel. 

— Atunci de ce nu suni la FBI ca să le împărtăşeşti intuiţiile 
tale? Sunt sigură că pândesc telefonul. 

— Nu te supăra, îmi pare rău. lartă-mă, te rog. 

— Eşti un prost, Thomas. 

— Da, dar mă iubeşti, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. 

— Mergem în pat? Ai promis. 

— O să vedem. 

Callahan îşi puse paharul pe masă şi trecu la atac. 

— Ascultă, iubito. O să citesc referatul. Apoi vom vorbi 
despre el. Dar acum nu gândesc limpede şi nu voi fi în stare să 
continui până nu ai să-mi iei mâna tremurătoare şi slabă ca să 


mă duci în patul tău. 

— Dă-l încolo de referat. 

— Te rog, fir-ar să fie, Darby, te rog. 

Ea îl luă de gât şi îl trase spre ea. Se sărutară îndelung şi 
intens, un sărut aproape violent. 


11 


Polițistul apăsă pe butonul de lângă numele lui Gray 
Grantham şi-şi ţinu degetul acolo douăzeci de secunde. Apoi 
făcu o pauză scurtă. Alte douăzeci de secunde. Pauză. Douăzeci 
de secunde. Pauză. Douăzeci de secunde. Se gândi că e 
amuzant. Grantham era o pasăre de noapte, probabil că 
dormise mai puţin de trei sau patru ore şi acum era sculat de 
zbârnâitul acesta care răsuna în tot holul. Apăsă din nou şi se 
uită la maşina de patrulare, parcată ilegal pe trotuar, sub 
felinar. Era aproape în zori, duminică, şi strada era pustie. 
Douăzeci de secunde. Pauză. Douăzeci de secunde. 

Poate că Grantham murise. Sau era în comă din cauza 
băuturii şi a nopţii petrecute în oraş. Poate că era cu o femeie şi 
nu intenţiona să deschidă. Pauză. Douăzeci de secunde. 

Microfonul pârâi. 

— Cine e? 

— Poliţia, răspunse omul legii, apăsând pe prima silabă, doar 
din amuzament. 

— Ce doriţi? întrebă Grantham. 

— Poate am un mandat. 

Polițistul aproape că râdea. 

Vocea lui Grantham se îndulci şi păru jignit. 

— Tu eşti, Cleve? 

— Eu. 

— Cât e ceasul, Cleve? 

— Aproape cinci jumătate. 

— Sper că merită. 

— Nu ştiu. Sarge nu mi-a spus, ştii? A spus doar să te 
trezesc, pentru că vrea să stea de vorbă cu tine. 

— De ce vrea întotdeauna să stăm de vorbă înainte de 
răsăritul soarelui? 


— Tâmpită întrebare, Grantham. 

O mică pauză. 

— Da, poate că da. Presupun că vrea să vorbim chiar acum. 

— Nu. Ai o jumătate de oră. A zis că e aici la şase. 

— Unde? 

— Pe Strada 14, lângă Trinidad Playground, e o cafenea. E 
întunecoasă şi sigură. Lui Sarge îi place acolo. 

— Unde găseşte locurile astea? 

— Ştii, pui întrebările cele mai idioate din lume, pentru un 
reporter. Locul se numeşte La Glenda şi îţi sugerez să te duci, 
altfel întârzii. 

— Tu ai să fii acolo? 

— O să trec pe acolo, ca să fiu sigur că e în regulă. 

— Parcă spuneai că e un loc sigur. 

— E sigur pentru partea asta a oraşului. Ai să nimereşti? 

— Da. O să fiu acolo cât pot de repede. 

— O zi bună, Grantham. 


Sarge era bătrân, foarte negru, cu capul acoperit de un păr 
alb strălucitor, care stătea zbârlit. Când era treaz, purta 
întotdeauna ochelari cu sticlă groasă. Majoritatea colegilor lui de 
muncă din Aripa de Vest a Casei Albe credeau că e pe jumătate 
orb. Îşi ţinea capul plecat într-o parte şi zâmbea ca Ray Charles. 
Uneori se lovea de uşi şi birouri în timp ce golea coşurile de 
hârtii şi ştergea praful. Mergea încet şi cu prudenţă, ca şi cum 
şi-ar fi numărat paşii. Lucra cu răbdare, zâmbind mereu, având 
o vorbă bună de spus oricui i se adresa, în general, era ignorat 
şi era îndepărtat ca oricare om de serviciu inofensiv, bătrân, 
parţial infirm. 

Sarge putea să vadă după colţ. Teritoriul lui era Aripa de 
Vest, unde făcea curat de treizeci de ani. Făcea curat şi asculta. 
Făcea curat şi vedea. Trăgea cu urechea la oameni foarte 
importanţi, care erau adesea prea ocupați ca să-şi su- 
pravegheze spusele, mai ales în prezenţa bietului bătrân Sarge. 

Sarge ştia ce uşi rămân deschise, care ziduri sunt subţiri şi 
ce conducte de aer conduc sunetul. Putea să dispară într-o clipă, 
apoi să reapară în umbră, acolo unde oamenii importanţi nu-l 
puteau vedea. 

Păstra aproape totul pentru el. Dar din când în când dădea 


peste o informaţie mai suculentă care putea fi pusă cap la cap 
cu alta, şi Sarge socotea de cuviinţă că trebuie repetată. Avea 
foarte mare grijă. Mai avea trei ani până la pensie şi nu risca. 

Nimeni nu bănuise vreodată că Sarge ar spune ceva presei. 
De obicei erau destui cu gură mare la Casa Albă care să dea 
vina unul pe celălalt. Era cu adevărat ilar. Sarge vorbea cu 
Grantham de la Post, apoi aştepta cu nerăbdare articolul şi 
asculta urletele la subsol, atunci când cădeau capetele. 

Era o sursă fără greş şi vorbea numai cu Grantham. Fiul său, 
Cleve, polițistul, îi aranja întâlnirile, întotdeauna la ore ciudate, 
în locuri întunecoase şi modeste. Sarge purta ochelari de soare. 
Grantham avea şi el ochelari, plus o pălărie sau şapcă. De obicei 
Cleve stătea cu ei şi privea mulţimea. 

Grantham sosi la La Glenda la şase şi câteva minute şi se 
îndreptă spre un separeu din spate. Mai erau trei clienţi. Glenda 
însăşi prăjea ouă pe un grill de lângă casă. Cleve stătea la o 
masă şi se uita la ea. 

Îşi dădură mâinile. Pentru Grantham fusese turnată o ceaşcă 
de cafea. 

— Scuze pentru întârziere, spuse el. 

— Nu-i nimic, prietene. Îmi pare bine că te văd. 

Sarge avea o voce răguşită, greu de disimulat cu o vorbire 
şoptită. Nu asculta nimeni. 

Grantham bău din cafea. 

— O săptămână aglomerată la Casa Albă. 

— Poţi să spui şi aşa. Multă tulburare. Multă fericire. 

— Nu mai spune! Grantham nu putea lua notițe la aceste 
întâlniri. Ar fi fost prea bătător la ochi, îi spusese 

Sarge, atunci când stabilise regulile de bază. 

— Da. Preşedintele şi băieţii lui erau în culmea fericirii la 
aflarea veştii despre Rosenberg. Moartea lui i-a făcut foarte 
fericiţi. 

— Dar judecătorul Jensen? 

— După cum ai remarcat, Preşedintele s-a dus la serviciul 
religios, dar nu a vorbit. Plănuise să facă un necrolog, dar a dat 
înapoi, deoarece ar fi trebuit să spună lucruri frumoase despre 
un homosexual. 

— Cine a scris necrologul? 

— Cine le scrie de obicei. Mai ales Mabry. A lucrat la el toată 
ziua de joi, apoi el a renunţat. 


— S-a dus şi la Rosenberg. 

— Da. Dar nu voia să se ducă. Zicea că mai bine s-ar duce în 
iad o zi. Dar, până la urmă, şi-a pierdut răbdarea şi s-a dus. E 
fericit că Rosenberg a fost omorât. Aproape că erau într-o 
dispoziţie festivă miercuri. Soarta l-a servit foarte bine. Acum 
trebuie să restructureze Curtea şi e foarte nerăbdător s-o facă. 

Grantham asculta atent. Sarge continuă. 

— Există o scurtă listă de nominalizați. La început, lista 
cuprindea vreo douăzeci de nume, dar a fost redusă la opt. 

— Cine a făcut tăieturile? 

— Cine crezi? Preşedintele şi Fletcher Coal. Sunt îngroziţi de 
eventuale scurgeri de informaţii în privinţa asta. Evident, lista 
cuprinde numai judecători tineri şi conservatori, majoritatea lor 
fiind necunoscuţi. 

— Vreun nume? 

— Numai două. Un oarecare Pryce din Idaho şi unul 
MacLawrence din Vermont. Asta-i tot ce ştiu în privinţa numelor. 
Cred că amândoi sunt judecători federali. Nimic mai mult. 

— Ce-i cu cercetările? 

— Nu am auzit prea multe, dar — ca de obicei — o să ţin 
urechile ciulite. Se pare că nu prea merg lucrurile. 

— Altceva? 

— Nimic. Când îi dai drumul? 

— În timpul dimineţii. 

— O să fie distractiv. 

— Mulţumesc, Sarge. 

Soarele se ridicase deja şi cafeneaua era mai zgomotoasă. 
Cleve veni să se aşeze lângă tatăl său. 

— Aţi terminat? 

— Da, spuse Sarge. 

Cleve se uită în jur. 

— Cred că ar cam trebui să plecăm. Grantham pleacă primul. 
Eu îl urmez, apoi tata poate rămâne aici cât vrea. 

— Frumos din partea ta, spuse Sarge. 

— Mulţumesc, băieţi, spuse Grantham îndreptându-se spre 
ieşire. 


12 


Verheek întârziase, ca de obicei. În cei douăzeci şi trei de ani 
ai prieteniei lor, nu venise niciodată la timp şi niciodată nu era 
vorba doar de câteva minute. Nu avea noţiunea timpului şi nu-şi 
bătea capul cu asta. Avea ceas, dar nu se uita niciodată la el. 
Pentru Verheek, târziu însemna cel puţin o oră, uneori două, mai 
ales când persoana pe care o făcea să aştepte era un prieten 
care se aştepta ca el să întârzie sau să uite de întâlnire. 

Aşa încât Callahan stătea de o oră la bar, ceea ce-i convenea 
de minune. După opt ore de dezbateri savante, era scârbit de 
Constituţie şi de cei care o predau. Avea nevoie de Chivas în 
sânge şi, după două porţii duble, cu gheaţă, se simţea mai bine. 
Se privea în oglinda din spatele rafturilor cu băuturi şi pândea 
sosirea lui Gavin Verheek, peste umăr, la distanţă. Nu era de 
mirare că prietenul lui nu rezistase în practica particulară, unde 
viaţa depindea de ceas. 

Când îi fu servit al treilea whisky dublu, la o oră şi un- 
sprezece minute după ora nouăsprezece, Verheek se apropie de 
bar şi comandă Moosehead. 

— lartă-mă că am întârziat, spuse el strângându-i mâna. 
Ştiam că vei aprecia acest timp liber petrecut singur cu Chivas- 
ul tău. 

— Pari obosit, spuse Callahan examinându-l. Bătrân şi obosit. 

Verheek îmbătrânea urât şi se îngraşă. Fruntea i se lăţise cu 
doi centimetri de la ultima lor întâlnire şi pielea lui palidă îi 
scotea în evidenţă pungile de sub ochi. 

— Ce greutate ai? 

— Nu e treaba ta, spuse el înghițind berea. Unde e masa 
noastră? 

— E rezervată pentru opt treizeci. Mi-am închipuit că o să 
întârzii cel puţin nouăzeci de minute. 

— Atunci am venit devreme. 

— Poţi să spui şi aşa. Vii de la muncă? 

— Acum locuiesc acolo. Directorul mă vrea nu mai puţin de o 
sută de ore pe săptămână, până când apare ceva. l-am spus 
nevestei că o să fiu acasă de Crăciun. 

— Ce mai face? 

— Foarte bine. O doamnă foarte răbdătoare. Ne înţelegem 
mult mai bine de când stau la birou. 

Era soţia numărul trei în şaptesprezece ani. 


— Mi-ar face plăcere s-o cunosc. 

— Nu, nu ţi-ar plăcea. Cu primele două m-am însurat pentru 
sex şi le-a plăcut atât de mult încât au făcut-o şi cu alţii. Cu asta 
m-am căsătorit pentru bani şi nu prea ai la ce să te uiţi. Nu te-ar 
impresiona. Goli sticla. Mă îndoiesc că am să rezist până când 
moare. 

— Câţi ani are? 

— Nu întreba. O iubesc cu adevărat, să ştii. Pe cuvânt. Dar, 
după doi ani, îmi dau seama că nu avem nimic în comun, afară 
de un mare interes pentru bursă. Se uită la barman, încă o bere, 
te rog. 

Callahan râse şi-şi sorbi băutura. 

— Cât valorează? 

— Nu atât de mult cât credeam. Nu sunt chiar sigur. Undeva 
în jur de cinci milioane, cred. A uşurat de bani pe soţul numărul 
unu şi doi şi cred că a fost atrasă de mine la gândul căsătoriei 
cu un oarecare. Asta şi amorul, zice ea, sunt minunate. Toate 
spun aşa, ştii. 

— Întotdeauna ai agăţat femei păguboase, Gavin, chiar şi la 
facultate. Eşti atras de femeile nevrotice şi cu depresiuni. 

— Şi ele sunt atrase de mine. Ridică sticla şi o goli pe 
jumătate. De ce mâncăm întotdeauna aici? 

— Nu ştiu. E o tradiţie. Îmi trezeşte amintiri dragi din 
Facultatea de Drept. 

— Am urât Facultatea de Drept, Thomas. Toţi urăsc fa- 
cultatea asta. Toţi îi urăsc pe avocaţi. 

— Eşti într-o dispoziţie excelentă. 

— lartă-mă. Am dormit şase ore de când au găsit cadavrele. 
Directorul ţipă la mine de cel puţin cinci ori pe zi. Eu ţip la toţi 
subordonații mei. E o ceartă generală. 

— Bea, băiete. Masa noastră e gata. Să bem, să mâncăm, să 
vorbim şi să încercăm să ne distrăm cât vom fi împreună. 

— Te iubesc mai mult decât pe nevastă-mea, Thomas, ştii? 

— Asta nu înseamnă prea mult. 

— Ai dreptate. 

L-au urmat pe chelner la o masă mică în colţ, aceeaşi masă 
pe care o cereau întotdeauna. Callahan mai comandă un rând 
şi-i spuse că nu se grăbeau să mănânce. 

— Ai văzut blestemăţia aia din The Post? întrebă Verheek. 

— Am văzut. Cine a vorbit? 


— Cine ştie. Directorul a primit lista sâmbătă dimineaţa chiar 
din mâna Preşedintelui, cu cererea expresă de a păstra secretul. 
În week-end, nu a arătat nimănui lista şi în dimineaţa asta a 
apărut povestea cu numele lui Pryce şi MacLawrence. Voyles s-a 
înfuriat când a văzut şi peste câteva minute l-a chemat pe 
Preşedinte. S-a repezit la Casa Albă şi s-au certat fioros. Voyles 
a încercat să-l atace pe Fletcher Coal şi a trebuit să fie oprit de 
K.O. Lewis. Dezgustător. 

Callahan îi sorbea cuvintele. 

— E destul de bine. 

— Da. Îţi spun toate astea pentru că mai târziu, după câteva 
pahare, ai să te aştepţi să-ţi spun cine mai e pe listă şi nu am 
să-ţi spun. Vreau să fim prieteni, Thomas. 

— Continuă. 

— Oricum, nu e cu putinţă ca informaţia să fi ieşit de la noi. 
Imposibil. Cred că a plecat de la Casa Albă. Acolo e plin de 
oameni care îl urăsc pe Coal şi informaţiile se scurg ca din 
conductele mâncate de rugină. 

— Probabil că Coal a dat informaţia. 

— Poate. E un ticălos dezgustător. O variantă ar fi că el a dat 
numele lui Pryce şi MacLawrence pentru a-i speria pe toţi, ca 
mai târziu să anunţe două nominalizări care să pară mai 
moderate. Pare ceva verosimil. 

— Nu am auzit niciodată de Pryce şi MacLawrence. 

— Nu eşti singurul. Amândoi sunt foarte tineri, în jur de 
patruzeci de ani, cu foarte puţină experienţă în magistratură. Nu 
i-am verificat, dar par să fie conservatori radicali. 

— Şi ceilalţi de pe listă? 

— A mers repede. Am dat pe gât două beri şi ai şi pus 
întrebarea. 

Băuturile sosiseră. 

— Vreau ciuperci umplute cu carne de crab, spuse Verheek 
chelnerului. Ceva să mestec. Mor de foame. 

Callahan arătă spre paharul lui gol. 

— Încă un rând. 

— Nu mai întreba, Thomas. Nu am să-ţi spun chiar dacă mă 
aduci în starea în care să mă scoţi în spinare de aici, peste trei 
ore. Ştii asta. Să zicem că Pryce şi MacLawrence par să fie 
reprezentativi pentru toată lista. 

— Toţi necunoscuţi? 


— În esenţă, da. 

Callahan sorbi încet din whisky şi clătină din cap. Verheek îşi 
scoase haina şi-şi desfăcu cravata. 

— Hai să vorbim despre femei. 

— Nu. 

— Câţi ani are? 

— Douăzeci şi patru, dar e foarte matură. 

— l-ai putea fi tată. 

— Poate sunt. Cine ştie? 

— De unde e? 

— Din Denver. Ţi-am mai spus. 

— Îmi plac fetele din vest. Sunt foarte independente şi nu 
sunt pretenţioase, poartă Levis şi au picioare lungi. Poate mă 
însor cu una. Are bani? 

— Nu. Tatăl ei a murit într-un accident de avion acum patru 
ani şi mama ei a primit o despăgubire frumoasă. 

— Atunci are bani. 

— Nu e strâmtorată. 

— Cred şi eu. Ai o poză? 

— Nu. Nu îmi e nepoată şi nici câine nu e. 

— De ce nu ai adus o poză? 

— O să-i spun să-ţi trimită una. De ce te amuză atât de tare? 

— E de râs. Marele Thomas Callahan, cel mereu disponibil, s- 
a îndrăgostit. 

— Nu m-am îndrăgostit. 

— Cred că e un record. Câte luni sunt, nouă, zece? Ai avut o 
relaţie stabilă timp de aproape un an, nu-i aşa? 

— Opt luni şi trei săptămâni, dar să nu spui nimănui, Gavin. 
Nu îmi e uşor! 

— Secretul tău e în siguranţă. Dar mai dă-mi detalii. Ce 
nălţime are? 

— Un metru şaizeci şi cinci şi cincizeci de kilograme, picioare 
lungi, Levis strâmţi, independentă, fără pretenţii, fata ta tipică 
din vest. 

— Trebuie să-mi găsesc şi eu una. Te însori cu ea? 

— Bineînţeles că nu! Termină-ţi băutura. 

— Acum eşti monogam? 

— Dar tu? 

— Pe dracu', nu! N-am fost niciodată. Dar nu vorbim despre 
mine, Thomas, vorbim despre Peter Pan aici de faţă, Callahan 


A 


Mână Sigură, bărbatul cu o versiune lunară a celei mai frumoase 
femei. Spune-mi, Thomas, şi să nu-l minţi pe cel mai bun prieten 
al tău, uită-te în ochii mei şi spune-mi dacă ai cedat stării de 
monogamie? 

Verheek era pe jumătate întins pe masă, privindu-l şi rânjind 
prosteşte. 

— Nu vorbi aşa tare, spuse Callahan, uitându-se în jur. 

— Răspunde-mi! 

— Dă-mi celelalte nume de pe listă şi îţi spun! 

Verheek se trase înapoi. 

— Frumoasă încercare. Cred că răspunsul e da. Cred că eşti 
îndrăgostit de fata asta, dar eşti prea laş ca să recunoşti. Cred 
că ţi-a găsit punctul slab, amice. 

— Bine, aşa e. Te simţi mai bine? 

— Da, mult mai bine. Când fac şi eu cunoştinţă cu ea? 

— Când mi-o prezinţi pe soţia ta? 

— Te-ai zăpăcit, Thomas. Între ele e o diferenţă funda- 
mentală. Tu nu vrei s-o cunoşti pe nevastă-mea, dar eu vreau s- 
o cunosc pe Darby. Înţelegi? Te asigur că sunt foarte deosebite. 

Callahan zâmbi şi bău. Verheek se relaxă şi puse picior peste 
picior, în spaţiul dintre mese. Ridică sticla verde la gură. 

— Eşti nervos, prietene, spuse Callahan. 

— Îmi pare rău. Beau cât pot de repede. 

Ciupercile fuseseră servite în tăviţe fierbinţi. Verheek îşi 
îndesă două în gură şi mestecă furios. Callahan îl privi. Chivas-ul 
îi alungase durerile provocate de foame şi va mai aştepta 
câteva minute. Oricum, prefera alcoolul oricărei mâncări. 

Patru arabi se aşezară la o masă lângă ei, vorbind repede în 
limba lor. Toţi patru comandară Jack Daniel's. 

— Cine i-a omorât, Gavin? 

Acesta mestecă o clipă, apoi înghiţi greu. 

— Dacă aş şti, nu ţi-aş spune. Dar jur că nu ştiu. E complicat. 
Ucigaşii au dispărut fără urmă. A fost un plan meticulos pus la 
punct şi executat cu precizie. Nici o urmă. 

— De ce tocmai ei doi? 

Verheek mai băgă o ciupercă în gură. 

— Simplu. E atât de simplu, e uşor de înţeles. Erau ţinte atât 
de uşoare! Rosenberg nu avea nici un sistem de alarmă în casă. 
Orice hoţ putea să intre şi să plece. Şi bietul Jensen, care colinda 
prin locuri deocheate noaptea... Erau expuşi. Chiar în clipa când 


ei mureau, ceilalţi şapte judecători aveau agenţi FBI în casă. De 
aceea au fost aleşi. Erau proşti. 

— Atunci cine i-a ales? 

— Cineva cu mulţi bani. Ucigaşii erau profesionişti. Probabil 
că au plecat din ţară în câteva ore. Credem că au fost trei, poate 
mai mulţi. In cazul lui Rosenberg, poate să fi fost unul singur. 
Credem că în ceea ce-l priveşte pe Jensen au lucrat cel puţin 
doi. Unul sau mai mulţi stăteau de pază, iar tipul cu frânghia 
opera. Chiar dacă era un loc deocheat, era deschis publicului şi 
prezenta riscuri. Dar au fost buni, foarte buni. 

— Am citit o variantă care propune un singur asasin. 

— Las-o baltă. E imposibil ca un singur om să-i fi omorât pe 
amândoi. Imposibil. 

— Cât ar cere un astfel de asasin? 

— Milioane. Şi costă o grămadă de bani ca să faci toate 
planurile. 

— Şi nu ai nici o idee? 

— Ascultă, Thomas, eu nu iau parte la investigaţii, aşa că va 
trebui să-i întrebi pe ei. Sunt sigur că ştiu mai mult decât mine. 
Eu nu sunt decât un avocat guvernamental inferior. 

— Da, care din întâmplare se tutuieşte cu preşedintele Curţii 
Supreme. 

— Mă cheamă la telefon din când în când. E plictisitor. Hai să 
ne întoarcem la discuţia despre femei. Urăsc conversațiile 
despre drept. 

— Ai vorbit cu el în ultima vreme? 

— Mereu mă tragi de limbă, Thomas. Da, am vorbit puţin azi- 
dimineaţă. Are douăzeci şi şapte de secretari care scotocesc 
prin evidenţele sentinţelor de la Curtea Supremă şi de la 
instanţele inferioare, căutând dovezi. Nu vor avea succes, i-am 
spus. Orice proces care ajunge la Curtea Supremă are cel puţin 
două părţi implicate şi fiecare din ele ar avea de câştigat dacă 
doi sau trei judecători ar dispărea şi ar fi înlocuiţi de alţi doi sau 
trei mai înţelegători. Sunt mii de recursuri care ar putea sfârşi, 
eventual, aici şi nu poţi să iei unul şi să spui: „Asta e! lată-l pe 
cel care i-a omorât!" E o prostie. 

— El ce a spus? 

— Bineînţeles că a fost de acord cu strălucita mea analiză. 
Cred că m-a sunat imediat după ce a citit Post, să vadă dacă 
poate să scoată ceva de la mine. lţi vine să crezi ce tupeu are? 


Chelnerul le aruncă o privire grăbită. 

Verheek se uită la listă, o închise şi i-o dădu. 

— Peşte-sabie la grătar, brânză Roquefort, nici o legumă. 

— Eu mănânc ciupercile, spuse Callahan. 

Chelnerul dispăru. 

Callahan băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase un plic 
gros. Îl puse pe masă, lângă sticla goală de bere. 

— Vită-te la asta când ai timp. 

— Ce este? 

— Un fel de referat. 

— Le urăsc, Thomas. De fapt, urăsc dreptul şi avocaţii şi, cu 
excepţia ta, urăsc profesorii de drept. 

— Darby l-a scris. 

— O să-l citesc la noapte. Despre ce e vorba? 

— Cred că ţi-am spus. E foarte ageră şi inteligentă şi eo 
studentă foarte activă. Scrie mai bine decât mulţi alţii. Pasiunea 
ei, în afara mea, fireşte, e dreptul constituţional. 

— Sărăcuţa! 

— Săptămâna trecută a dispărut patru zile, m-a neglijat total 
şi pe mine şi restul lumii şi a apărut cu propria ei teorie, la care 
a renunţat acum. Dar citeşte-o oricum. E fascinantă. 

— Cine e suspectul? 

Arabii izbucniră într-un râs nechezat, lovindu-se cu palma şi 
împrăştiind whisky. Se uitară la ei vreme de un minut, până se 
liniştiră. 

— Nu-i aşa că urăşti adunăturile de beţivi? spuse Verheek. 

— E dezgustător. 

Verheek băgă plicul în haina lui de pe spatele scaunului. 

— Care-i teoria ei? 

— E puţin neobişnuită. Dar citeşte-o. Nu poate să facă rău 
nimănui, nu-i aşa? Aveţi nevoie de ajutor. 

— O s-o citesc numai pentru că a scris-o ea. Cum e la pat? 

— Cum e nevastă-ta la pat? 

— Bogată. Sub duş, la bucătărie, la băcănie, e bogată în 
orice face. 

— Asta nu poate să dureze. 

— Până la sfârşitul anului o să plece. Poate capăt casa şi 
ceva mărunţiş. 

— Nu ai făcut o înţelegere prenupţială? 

— Ba da, dar aminteşte-ţi că sunt avocat. Are mai multe 


portiţe de scăpare decât un act de revizuire a impozitelor. L-a 
făcut un prieten de-al meu. Nu-i aşa că iubeşti legea? 

— Hai să vorbim despre altceva. 

— Despre femei? 

— Am o idee. Vrei să faci cunoştinţă cu o fată, nu-i aşa? 

— Vorbeşti despre Darby? 

— Da, despre Darby. 

— Mi-ar plăcea s-o cunosc. 

— Noi mergem la St. Thomas de Ziua Recunoştinţei. Ce-ar fi 
să ne întâlnim acolo? 

— Trebuie să-mi aduc nevasta? 

— Nu. Ea nu e invitată. 

— O să zburde pe plajă într-un bikini foarte mic? Aşa, ca să 
facă impresie asupra noastră? 

— Probabil. 

— Nu pot să cred. 

— Poţi să iei un apartament în comun cu noi şi să ne 
distrăm. 

— Frumos, frumos. Foarte frumos. 


13 


Telefonul sună de patru ori, robotul se cuplă, vocea 
înregistrată se auzi în apartament, semnalul, apoi nici un mesaj. 
Peste un minut, sună iar şi Gray Grantham îl ridică. Stătea în 
pat, pe o pernă, încercând să vadă ceva în jur. 

— Cine este? întrebă el cu greutate. 

Dinspre fereastră nu venea nici o lumină. 

Vocea de la celălalt capăt al firului era joasă şi timidă. 

— Eşti Gray Grantham de la Washington Post? 

— Da. Cine întreabă? 

— Nu pot să-ţi spun numele meu, spuse celălalt rar. 

Ceaţa se ridică şi privirea i se concentră pe ceas. Era cinci 
patruzeci. 

— Bine, lasă numele. De ce mă suni? 

— Am văzut articolul tău de ieri despre Casa Albă şi cei 
nominalizați. 

— Bine. Tu şi un milion de alţi oameni. De ce mă suni la ora 


asta imposibilă? 

— Scuză-mă. Mă duc la lucru şi în drum m-am oprit la un 
telefon public. Nu pot să te sun de la birou sau de acasă. 

Vocea era limpede, bine articulată şi omul părea inteligent. 

— Ce fel de birou? 

— Sunt avocat. 

Minunat. Washington-ul era căminul a jumătate de milion de 
avocaţi. 

— Particular sau la guvern? 

O uşoară ezitare. 

— Mai bine nu-ţi spun. 

— Bine. Ascultă, aş prefera să dorm. Spune-mi precis de ce 
ai sunat. 

— S-ar putea să ştiu ceva despre Rosenberg şi Jensen. 

Grantham se aşeză pe marginea patului. 

— De exemplu... 

O pauză mult mai lungă. 

— Înregistrezi convorbirea? 

— Nu. Ar trebui s-o fac? 

— Nu ştiu. Sunt foarte speriat şi tulburat, domnule 
Grantham. Prefer să nu înregistrezi. Poate când vă sun data 
viitoare, bine? 

— Cum doreşti. Ascult. 

— Convorbirea poate fi localizată? 

— Cred că se poate. Dar eşti la un telefon public, nu-i aşa? 
Ce importanţă are? 

— Nu ştiu. Mi-e frică. 

— E în regulă. Jur că nu înregistrez şi jur că nu o să încerc să 
localizez telefonul. Ce ai pe suflet? 

— Cred că s-ar putea să ştiu cine i-a omorât. 

Grantham era în picioare. 

— E ceva destul de preţios. 

— S-ar putea să mă omoare. Crezi că mă urmăresc? 

— Cine? Cine să te urmărească? 

— Nu ştiu. 

Vocea se stinse, ca şi cum omul s-ar fi uitat peste umăr. 

Grantham se plimba prin faţa patului. 

— Linişteşte-te. De ce nu-mi spui cum te cheamă? Jur că e 
confidenţial. 

— Garcia. 


— Nu e numele adevărat, nu-i aşa? 

— Sigur că nu, dar e tot ce pot să spun. 

— Bine, Garcia. Spune. 

— Nu sunt sigur. Dar cred că am dat peste ceva la birou ce 
nu trebuia să văd. 

— Ai o copie? 

— Poate. 

— Ascultă, Garcia, tu m-ai sunat. Vrei să vorbeşti sau nu? 

— Nu sunt sigur. Ce ai de gând să faci dacă îţi spun ceva? 

— Să verific. Dacă vom acuza pe cineva de asasinarea a doi 
judecători de la Curtea Supremă de Justiţie, crede-mă, trebuie 
acţionat cu multă grijă. 

Urmă o pauză foarte lungă. Grantham îngheţă şi aşteptă. 

— Garcia, eşti acolo? 

— Da. Putem vorbi mai târziu? 

— Sigur. Putem să vorbim şi acum. 

— Trebuie să mă gândesc. Nu am mâncat şi nu am dormit ca 
lumea de o săptămână şi nu mai gândesc raţional. Poate te sun 
mai târziu. 

— Bine, bine. E în regulă. Poţi să mă suni la lucru şi... 

— Nu. Nu am să te sun la lucru. Imi pare rău că te-am trezit. 

Inchise. Grantham se uită la şirul de numere de pe aparat şi 
apăsă pe şapte taste, aşteptă, apoi pe încă şase şi încă patru. 
Scrise un număr pe carnetul de lângă telefon şi închise. 
Telefonul public era pe Strada 15, în Pentagon City. 


Gavin Verheek dormi patru ore şi, când se trezi, era încă 
beat. Când ajunse la Hoover Building, peste o oră, aburii al- 
coolului se risipeau şi se instala durerea de cap. Se blestema pe 
sine, îl blestema pe Callahan care, fără îndoială, va dormi până 
la amiază şi se va trezi proaspăt, plin de viaţă şi gata să zboare 
spre New Orleans. Plecaseră de la restaurant la ora închiderii, la 
miezul nopţii, intraseră în câteva baruri şi glumiseră dacă să 
meargă la un film porno, dar — din moment ce sala lor preferată 
fusese distrusă — nu puteau. Aşa încât au băut până la trei sau 
patru. 

Avea întâlnire cu directorul Voyles la unsprezece şi trebuia 
să pară treaz şi activ. Va fi imposibil. Spuse secretarei lui să 
închidă uşa şi-i motivă acest lucru prin faptul că se molipsise cu 


un virus al naibii, poate gripă, şi că trebuia să fie lăsat singur în 
biroul lui, doar dacă nu era ceva al dracului de important. Ea îi 
studie ochii şi păru că adulmecă mai mult ca de obicei. Mirosul 
de bere nu dispare întotdeauna în timpul somnului. 

Secretara ieşi şi închise uşa. El o încuie. Ca să-şi ia revanşa, 
sună în camera lui Callahan, dar nu-i răspunse nimeni. 

Ce viaţă! Prietenul lui cel mai bun câştiga aproape cât el, dar 
lucra treizeci de ore într-o săptămână aglomerată şi avea 
recolta lui de tinere ascultătoare, cu douăzeci de ani mai tinere 
decât el. Apoi îşi aminti ce planuri mari făcuseră pentru 
săptămână pe care o vor petrece la St. Thomas şi se gândi cum 
va hoinări Darby pe plajă. Se va duce, chiar dacă va trebui să 
divorţeze din această cauză. 

Un val de greață îi invadă pieptul, urcă pe esofag în sus şi el 
se întinse repede pe jos. Un covor ieftin guvernamental. Respiră 
adânc şi simţi în vârful capului bătăile inimii. Tavanul nu se 
învârtea, ceea ce era încurajator. După trei minute, era evident 
că nu va vomita, cel puţin nu acum. 

Ajungea cu mâna la servietă, aşa că o trase lângă el. Găsi 
plicul înăuntru, împreună cu ziarul de dimineaţă. Îl deschise, 
despături referatul şi îl ţinu cu amândouă mâinile la cinci- 
sprezece centimetri de ochi. 

Erau treisprezece pagini imprimate la computer, toate scrise 
la două rânduri şi cu margine lată. Comod de mânuit. Pe pagini 
erau note de mână şi paragrafe întregi erau tăiate. Cuvintele 
„Prima ciornă" erau scrise de mână, sus, pe prima pagină, cu o 
carioca. Numele ei, adresa şi numărul de telefon erau imprimate 
pe prima foaie. 

Le va răsfoi câteva minute, cât va sta întins pe podea, apoi 
spera că se va simţi în stare să lucreze la birou şi să-şi onoreze 
sarcina de avocat guvernamental important. Se gândi la Voyles 
şi pulsaţiile din cap se intensificară. 

Fata scria bine, în stilul comun tuturor studenţilor la drept, 
cu fraze lungi. Dar se exprima limpede. Evita cuvintele cu două 
înţelesuri şi jargonul avocăţesc pe care majoritatea studenţilor îl 
cultivă cu disperare. Nu va avea succes ca avocat angajat la 
guvernul Statelor Unite. 

Gavin nu auzise niciodată de suspectul ei şi era sigur că 
acesta nu era pe lista nimănui. Tehnic vorbind, era mai mult o 
poveste despre un proces din Louisiana, decât un referat. Ea 


expunea faptele succint şi le făcea interesante. Cu adevărat 
fascinante. Nu frunzărea referatul, citea atent. 

Faptele ocupau patru pagini, apoi fata le umpluse pe 
următoarele trei cu scurte informaţii despre părţi. Aici era puţin 
trenant, dar continuă să citească, prins de text. La pagina opt, 
referatul, sau ce o fi fost, trecea în revistă procesul. La nouă, era 
amintit recursul, iar ultimele trei pagini expuneau consecinţele 
neverosimile ale dispariţiei lui Rosenberg şi Jensen de la Curte. 
Callahan spusese că fata îndepărtase deja această ipoteză şi se 
părea că, spre sfârşit, pierduse din avânt. 

Dar se citea foarte uşor. Pentru moment, uitase de durerea 
de cap şi citise treisprezece pagini scrise de o studentă la drept, 
stând întins pe jos, pe covorul murdar, şi având un milion de 
alte treburi. 

La uşă se auzi o bătaie uşoară. Se ridică încet, se puse pe 
picioare cu precauţie şi păşi spre uşă. 

— Da? 

Era secretara. 

— Îmi pare rău că vă deranjez. Dar directorul doreşte să vă 
vadă în biroul lui în zece minute. 

Verheek deschise uşa. 

— Ce? 

— Da, domnule. Zece minute. 

Îşi frecă ochii şi respiră repede. 

— De ce? 

— Am fost retrogradată pentru că am pus întrebări de felul 
acesta, domnule. 

— Ai apă de gură? 

— Da, cred că da. Vreţi să v-o dau? 

— Nu aş fi întrebat asta. Adu-mi-o. Ai şi gumă? 

— Gumă? 

— Gumă de mestecat. 

— Da, domnule. Vreţi şi gumă? 

— Adu-mi apa de gură şi guma şi nişte aspirină dacă ai. 

Se duse la biroul lui şi se aşeză, ţinându-şi capul în mâini şi 
frecându-şi tâmplele. O auzi închizând cu zgomot sertarele, apoi 
apăru în faţa lui cu cele cerute. 

— Mulţumesc. Scuză-mă pentru grosolănie. 

Arătă hârtiile de pe scaunul de lângă uşă. 

— Trimite referatul acela lui Eric East, la etajul patru. Scrie o 


notă din partea mea. Spune-i să se uite peste el când are timp. 
El plecă cu referatul. 


Fletcher Coal deschise uşa Biroului Oval şi vorbi cu gravitate 
cu K.O. Lewis şi cu Eric East. Preşedintele era în Porto Rico 
pentru a constata ravagiile făcute de uragan, iar directorul 
Voyles refuza să se întâlnească singur cu Coal. Îşi trimisese 
subalternii. 

Coal le făcu semn spre sofa, iar el se aşeză pe măsuţa de 
cafea. Haina îi era încheiată, iar cravata impecabilă. Nu se 
relaxa niciodată. East auzise diferite poveşti despre obiceiurile 
lui. Lucra douăzeci de ore pe zi, şapte zile pe săptămână, bea 
numai apă şi îşi lua majoritatea meselor de la un automat din 
subsol. Citea ca un computer şi-şi petrecea zilnic ore întregi 
revăzând note, rapoarte, corespondenţă şi munţi de legi. Avea o 
memorie perfectă. De o săptămână, aduceau rapoarte zilnice 
asupra investigaţiilor lor în acest birou şi i le dădeau lui Coal, 
care înghiţea materialul şi-l memora pentru viitoarea întâlnire. 
Dacă greşeau ceva, îi teroriza. Toţi îl urau, dar era imposibil să 
nu îl respecţi. Era mai deştept decât ei şi lucra mai mult. Şi ştia 
asta. 

Era plin de el, în pustietatea Biroului Oval. Şeful lui îşi juca 
rolul în faţa camerelor de filmat, dar adevărata putere rămăsese 
aici, pentru a conduce ţara. 

K.O. Lewis puse un vraf de zece centimetri de rapoarte pe 
masă. 

— Ceva nou? întrebă Coal. 

— Poate. Autorităţile franceze revăd, în mod obişnuit, filmele 
făcute de camerele de securitate de pe aeroportul din Paris şi 
cred că au recunoscut un chip. Au verificat cu celelalte două 
camere, puse în unghiuri diferite, apoi au raportat la Interpol. 
Faţa e deghizată, dar Interpol-ul crede că e vorba de Khamel, 
teroristul. Sunt sigur că ai auzit de... 

— Am auzit. 

— Au studiat filmul şi sunt aproape siguri că a venit cu un 
avion care a zburat fără escală de la Dulles, miercurea trecută, 
la zece ore după ce a fost găsit Jensen. 

— Concorde? 

— Nu. United. Pe baza timpului şi a localizării oamenilor, au 


posibilitatea să stabilească porţile de ieşire şi zborurile. 

— Şi Interpol-ul a contactat CIA? 

— Da. Au vorbit cu Gminski, azi pe la unu. 

Faţa lui Coal nu exprima nimic. 

— Cât de siguri sunt? 

— Optzeci la sută. E maestru în arta deghizării şi ar fi cam 
neobişnuit pentru el să călătorească astfel. De aceea există 
îndoieli. Avem fotografii şi există un raport pentru informarea 
Preşedintelui. Cinstit vorbind, eu am studiat fotografiile şi nu pot 
să spun nimic. Dar Interpol-ul îl cunoaşte. 

— Nu s-a fotografiat de bunăvoie de ani de zile, nu-i aşa? 

— Nu, din câte ştim. Şi circulă zvonul că se operează, pentru 
a-şi face un chip nou, la fiecare doi-trei ani. 

Coal cântări o clipă lucrurile. 

— Bine. Ce se întâmplă dacă e Khamel şi dacă a fost implicat 
în asasinate? Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că nu îl vom găsi niciodată. E urmărit cu 
stăruinţă în cel puţin nouă ţări, inclusiv Israelul. inseamnă că i s- 
a plătit foarte mult ca să-şi exercite aici talentele. Am spus 
mereu că ucigaşul sau ucigaşii sunt profesionişti, care au plecat 
înainte ca trupurile să se răcească. 

— Asta nu înseamnă mare lucru. 

— Aşa e. 

— Bine. Ce altceva mai aveţi? 

Lewis se uită la Eric East. 

— Avem raportul zilnic, ca de obicei. 

— Au fost destul de seci în ultima vreme. 

— Da. Avem trei sute optzeci de agenţi care lucrează 
douăsprezece ore pe zi. leri au vorbit cu o sută şaizeci de oa- 
meni din treizeci de state. Am... 

Coal ridică mâna. 

— Scuteşte-mă. Am să citesc raportul. E mai prudent să spui 
că nu a apărut nimic nou. 

— Poate e ceva. 

Lewis se uită la Eric East, care ţinea în mână un exemplar al 
referatului. 

— Ce este? întrebă Coal. 

East se foi neliniştit. Referatul circulase din şef în şef până la 
Voyles, care îl citise şi căruia îi plăcuse. Nu îl considera demn de 
o atenţie serioasă, dar îl pomenea pe Preşedinte şi îi plăcea 


ideea de a-i face pe Coal şi pe şeful lui să transpire. Le dăduse 
instrucţiuni lui Lewis şi East să înmâneze referatul lui Coal şi să-l 
trateze ca pe o ipoteză importantă, pe care FBl-ul o lua în serios. 
Pentru prima dată într-o săptămână, Voyles zâmbise vorbind de 
idioţii din Biroul Oval care vor da fuga să-şi caute acoperiri, după 
citirea referatului. Dă-i drumul, spuse Voyles. Spune-le că in- 
tenţionăm să verificăm cu douăzeci de agenţi. 

— E o ipoteză care a apărut în ultimele douăzeci şi patru de 
ore şi care l-a intrigat pe directorul Voyles. Se teme că ar putea 
să-i dăuneze Preşedintelui. 

Coal avea chipul împietrit, nu-i tresărea nici un muşchi. 

— Cum aşa? 

East puse referatul pe masă. 

— Totul e aici, în raport. 

Coal se uită la el, apoi îl studie pe East. 

— Bine. O să-l citesc mai târziu. Asta e tot? 

Lewis se ridică şi se încheie la haină. 

— Da. Noi plecăm. 

Coal îi conduse la uşă. 


Nu se auzea nici o fanfară, când avionul Air Force One 
ateriză la Andrews, la zece şi câteva minute. Regina plecase să 
strângă fonduri şi nici un prieten sau rudă nu-l întâmpină pe 
Preşedinte, când acesta cobori din avion şi se repezi în limuzină. 
Coal îl aştepta. Preşedintele se afundă în scaun. 

— Nu te aşteptam, spuse el. 

— Îmi pare rău. Trebuie să vorbim. 

Limuzina acceleră, îndreptându-se spre Casa Albă. 

— E târziu şi sunt obosit. 

— Cum a fost uraganul? 

— Impresionant. A zburat un milion de colibe şi bordeie şi 
acum le vom aloca două miliarde şi vom construi case noi şi 
centrale electrice. Au nevoie de un uragan bun la fiecare cinci 
ani. 

— Am pregătit declaraţia despre dezastru. 

— Bine. Ce e atât de important? 

Coal îi dădu o copie a ceea ce va fi cunoscut de acum drept 
referatul „pelican". 

— Nu vreau să citesc, spuse Preşedintele. Spune-mi despre 


ce e vorba. 

— Voyles şi echipa lui pestriță au dat de un suspect pe care 
nimeni nu l-a pomenit până acum. Un suspect necunoscut şi 
improbabil. O studentă ambițioasă de la drept, din Tulane, a 
scris blestemăţia asta, care a ajuns cumva la Voyles, care l-a 
citit şi a hotărât că merită atenţie. Amintiţi-vă că au mare 
nevoie de suspecți. Ipoteza e atât de forţată şi de incredibilă 
încât nu mă nelinişteşte. Dar mă îngrijorează Voyles. A hotărât 
că trebuie să continue cu perseverenţă, iar presa îi urmăreşte 
fiecare mişcare. S-ar putea să fie scurgeri de informaţii. 

— Nu putem să-i controlăm investigaţiile. 

— Le putem manipula. Gminski aşteaptă la Casa Albă şi... 

— Gminski! 

— Liniştiţi-vă. l-am dat personal o copie lui Gminski acum 
trei ore şi l-am pus să jure că va ţine secretul. Am mai multă 
încredere în el decât în Voyles. 

— Eu nu am încredere în nici unul. 

Lui Coal îi făcea plăcere să audă aşa ceva. Dorea ca 
Preşedintele să nu aibă încredere decât în el. 

— Cred că ar trebui să cereţi CIA să investigheze imediat. Aş 
vrea să ştiu tot înainte ca Voyles să înceapă cercetările, chiar 
dacă nu găseşte nimic. Dar dacă ştim mai mult decât Voyles, îl 
puteţi convinge să dea înapoi. E logic. 

Preşedintele era învins. 

— E ceva intern. CIA nu are ce căuta în afacerea asta. 
Probabil că e şi ilegal. 

— Tehnic vorbind, e ilegal. Dar Gminski o va face pentru 
dumneavoastră şi poate să acţioneze repede, în secret şi mult 
mai complet decât FBI-ul. 

— E ilegal. 

— S-a mai făcut până acum, de multe ori. 

Preşedintele privi circulaţia. Ochii lui erau umflaţi şi roşii, dar 
nu de oboseală. Dormise trei ore în avion. Dar îşi petrecuse ziua 
părând trist şi îngrijorat pentru uzul camerelor de filmat şi îşi 
revenea cu greu. 

Luă referatul şi îl puse pe scaunul gol de lângă el. 

— E cineva cunoscut? 

— Da. 


14 


Din cauză că este un oraş nocturn, New Orleans se trezeşte 
încet. E tăcut mult timp după apariţia zorilor, apoi îşi scutură 
pânzele de păianjen şi intră în dimineaţă. Nu există aglomeraţie 
matinală, cu excepţia străzilor către şi din suburbii şi a străzilor 
aglomerate din centru. In toate oraşele e la fel. Dar în Cartierul 
Francez, sufletul oraşului New Orleans, mirosul de whisky, 
jambalaya * şi peşte din timpul nopţii stăruie deasupra străzilor 
pustii până când apare soarele. O oră sau două mai târziu, îi ia 
locul aroma de cafea de la French Market şi de clătite şi, pe la 
această oră, trotuarele se animă încet. 

Darby se ghemui pe un scaun din balconaş, bându-şi ca- 
feaua şi aşteptând soarele. Callahan era puţin mai departe, 
dincolo de uşa balconului, înfăşurat în cearşafuri şi dormind dus. 
Era o urmă de adiere, dar după-amiază va fi iar umed. Îşi 
strânse mai bine halatul în jurul gâtului şi trase în piept aroma 
persistentă a coloniei lui. Se gândi la tatăl ei şi la cămăşile lui de 
bumbac, cu guler răsfrânt, pe care o lăsa să i le poarte când era 
adolescentă. Trebuia să-şi suflece mânecile până la coate şi 
poalele îi ajungeau la genunchi. Se plimba cu prietenele ei, 
sigură în credinţa că nici una nu era mai grozavă ca ea. Tatăl ei 
îi era prieten. Pe vremea când terminase liceul, avea voie să ia 
orice din dulapul lui, cu condiţia ca lucrurile să fie spălate şi bine 
călcate şi puse la loc pe umeraşe, încă mai simţea mirosul de 
Grey Flannel cu care îşi dădea el pe faţă în fiecare zi. 

Dacă ar fi trăit, ar fi avut cu patru ani mai mult decât 
Thomas Callahan. Mama ei se recăsătorise şi se mutase la 
Boise. Darby avea un frate în Germania. Toţi trei vorbeau 
adesea. Tatăl fusese elementul de legătură al unei familii 
dezmembrate şi moartea lui îi împrăştiase. 

In accidentul de avion mai muriseră douăzeci de oameni şi, 
înainte ca funeraliile să se fi sfârşit, sunaseră avocaţii. Era 
primul ei contact adevărat cu lumea legii şi nu era plăcut. 
Avocatul familiei se ocupa de bunuri imobiliare şi nu ştia nimic 
despre litigii. Un şmecher a venit la fratele ei şi a convins familia 
să facă repede proces. Numele lui era Herschel. Timp de doi ani 


5 Jambalaya — orez fiert cu şuncă, pui, cârnaţi, creveţi sau stridii şi asezonat 
cu verdeţuri aromate. 


au suferit pentru că Herschel trăgea de timp, minţea şi 
conducea prost cazul. Au căzut de acord, cu o săptămână 
înaintea procesului, pentru o jumătate de milion, după ce 
Herschel şi-a luat partea, iar Darby a primit o sută de mii. 

S-a hotărât să se facă avocat. Dacă un clovn ca Herschel 
putea să fie avocat şi să câştige mulţi bani prin înşelăciune, 
atunci putea şi ea să fie, dar cu un scop mai nobil. Se gândea 
adesea la Herschel. După ce va intra în barou, primul ei proces 
va fi împotriva lui: îl va acuza de practică veroasă. Voia să 
lucreze pentru o firmă care se ocupă de mediu. Ştia că nu va fi o 
problemă să-şi găsească de lucru. 

Cele o sută de mii erau neatinse. Noul soţ al mamei ei, 
director la o companie, era puţin mai bătrân şi mult mai bogat 
şi, la scurtă vreme după căsătorie, ea îşi împărţise partea din 
despăgubire între Darby şi fratele ei. Spunea că banii îi 
aminteau de soţul decedat, gestul fiind simbolic. Deşi îl iubea 
încă pe tatăl lor, avea o viaţă nouă, într-un oraş nou, cu un alt 
soţ, care va ieşi la pensie peste cinci ani, cu destui bani. Darby 
fusese tulburată de gestul ei simbolic, dar îl apreciase şi luase 
banii. 

Cei o sută de mii se dublaseră. l-a plasat în fonduri speciale, 
dar numai în cele care nu aveau interese în companii chimice şi 
petrolifere. Avea o maşină Accord şi trăia modest. Garderoba ei 
era mai ales pentru facultate, haine luate de la magazinele de 
prezentare ale fabricilor. Ea şi Callahan se duceau la cele mai 
bune restaurante din oraş şi nu mâncau de două ori în acelaşi 
loc. Fiecare îşi plătea partea. 

Lui nu îi prea păsa de bani şi nu o forţase să-i dea detalii 
despre situaţia ei. Avea mai mult decât studentul obişnuit de la 
drept, dar Tulane avea partea sa de copii bogaţi. 

S-au întâlnit timp de o lună, înainte de a face dragoste. Ea Îi 
pusese condiţiile de bază, iar el fusese de acord cu ele. Nu va 
vedea şi alte femei. Vor fi foarte discreţi. lar el nu trebuia să mai 
bea atât de mult. 

Pe primele două le-a respectat, dar a continuat să bea. Tatăl, 
bunicul şi fraţii lui erau mari băutori. De la el se aştepta acelaşi 
lucru. Dar, pentru prima dată în viaţa lui, Thomas Callahan era 
îndrăgostit nebuneşte şi cunoştea punctul în care whisky-ul o 
deranja pe partenera lui. Era atent. Cu excepţia ultimei 
săptămâni şi a durerii personale de a-l fi pierdut pe Rosenberg, 


nu bea niciodată înainte de cinci după-amiaza. Când erau 
împreună, el nu mai bea Chivas dacă băuse destul şi credea că-i 
va afecta virilitatea. 

Era amuzant să vezi un bărbat de patruzeci şi cinci de ani 
îndrăgostit pentru prima oară. Se străduia să menţină o oa- 
recare indiferenţă, dar în viaţa lor intimă era ca un student în 
anul doi. 

Darby îl sărută pe obraz şi îl acoperi cu o pătură. Hainele ei 
erau puse în ordine pe un scaun. Inchise fără zgomot uşa de la 
intrare. Acum, soarele era sus, luminând printre clădiri strada 
Dauphine. Trotuarul era pustiu. 

Avea un curs de trei ore, apoi Callahan şi dreptul consti- 
tuţional la unsprezece. Trebuia să facă un referat pe săptămână 
pentru o simulare de proces la Curtea de Apel. 

Era în urmă cu două cursuri. Venise timpul să fie din nou 
studentă. Pierduse patru zile jucându-se de-a detectivul şi acum 
se admonesta singură pentru asta. 

Maşina era după colţ, la o jumătate de bloc. 


O urmăriră şi era un spectacol plăcut. Pantaloni jeans 
strâmţi, tricou larg, picioare lungi, ochelari de soare ca să-i 
ascundă ochii nemachiaţi. O urmăriră cum închide uşa şi 
păşeşte repede de-a lungul străzii Royale, apoi dispare după 
colţ. Părul era lung până la umăr şi părea roşu închis. 

Ea era. 


Îşi luă prânzul într-o pungă de hârtie maro şi găsi o bancă în 
parc, cu spatele către New Hampshire. Ura Piaţa Dupont cu 
vagabonzii, drogaţii, perverşii, hippy îmbătrâniţi şi indivizi punk 
în haine de piele neagră, cu păr roşu zbârlit şi limbi depravate. 
Dincolo de fântână, un bărbat bine îmbrăcat, cu o portavoce, 
îndemna un grup de militanţi pentru drepturile animalelor să 
facă un marş spre Casa Albă. Cei îmbrăcaţi în piele îi luau în 
derâdere şi-i înjurau, dar patru poliţişti călare se aflau în 
apropiere pentru a preveni tulburările. 

Se uită la ceas şi coji o banană. Era amiaza şi ar fi preferat 
să mănânce în altă parte. Intâlnirea urma să fie scurtă. 
Înregistră înjurăturile şi bătaia de joc şi-l văzu pe cel pe care-l 


aştepta străbătând mulţimea. Ochii lor se întâlniră, dădură din 
cap şi curând stăteau pe bancă, unul lângă altul. Îl chema 
Booker şi venea de la Langley. Se întâlneau rar, când liniile de 
comunicaţie deveneau încurcate sau neclare şi când şefii lor 
aveau nevoie să audă cuvinte pe care nimeni altcineva nu 
trebuia să le ştie. _ 

Booker nu mâncase de prânz. Incepu să curețe alune prăjite 
şi aruncă resturile sub banca circulară. 

— Ce face domnul Voyles? 

— Ticălos ca dracu'. Ca de obicei. 

Aruncă alune în gură. 

— Gminski a stat aseară la Casa Albă până la miezul nopţii, 
spuse Booker. 

Nu-i răspunse. Voyles ştia. 

Booker continuă: 

— Au intrat în panică. Micul „pelican" i-a speriat. L-am citit şi 
noi şi suntem aproape siguri că nu v-a impresionat, dar — dintr- 
un motiv sau altul — Coal e îngrozit şi l-a supărat şi pe 
Preşedinte. Ne închipuim că voi vă distraţi pe seama lui Coal şi a 
şefului lui şi — pentru că referatul pomeneşte şi de fotografia 
aia, ne imaginăm ce distracţie e pe voi. Inţelegi ce vreau să 
spun? 

Muşcă doi centimetri din banană şi nu spuse nimic. 

lubitorii de animale se puseră în mişcare în formaţie ne- 
regulată, iar iubitorii de haine de piele îi fluierară. 

— Oricum, nu e treaba noastră şi nu ar trebui să fie nici a 
voastră, dar Preşedintele vrea ca noi să facem în secret in- 
vestigaţii asupra cazului „pelican", înainte ca voi să ajungeţi la 
el. E convins că nu vom găsi nimic şi vrea să ştie sigur că aşa e, 
pentru a-l putea convinge pe Voyles să dea înapoi. 

— Nu e nimic cu referatul. 

Booker urmări un beţiv care urina în fântână. Poliţiştii 
plecau. 

— Deci Voyles se distrează un pic, nu-i aşa? 

— Urmărim toate pistele. 

— Nici un suspect adevărat, nu? 

— Nu. Banana se terminase. De ce se tem atât de mult că 
cercetăm chestia asta? 

Booker ronţăi o alună mică încă în coajă. 

— Pentru ei e foarte simplu. Sunt furioşi că numele lui Pryce 


şi MacLawrence au fost divulgate şi — bineînţeles — e vina 
noastră. Nu au deloc încredere în Voyles. Şi dacă voi începeţi 
cercetările asupra cazului „pelican", se tem că presa va afla şi 
Preşedintele o va încasa. Alegerile sunt la anul etc, etc. 

— Ce i-a spus Gminski Preşedintelui? 

— Că nu vrea să se amestece în investigaţiile FBI, că avem 
lucruri mai bune de făcut şi că ar fi ilegal. Dar, de vreme ce 
Preşedintele ne roagă aşa de tare şi Coal ne ameninţă, o vom 
face. Şi iată-mă stând de vorbă cu tine. 

— Voyles apreciază asta. 

— Vom începe cercetările azi, dar totul e absurd. Vom 
analiza în amănunt toate mişcările, vom sta deoparte şi într-o 
săptămână vom spune Preşedintelui că toată povestea e o 
împuşcătură în întuneric. 

Îndoi marginea pungii maronii şi se ridică. 

— Bun. li voi raporta lui Voyles. Mulţumesc. 

Porni spre Connecticut, departe de tinerii punk îmbrăcaţi în 
piele şi dispăru. 


Monitorul se afla pe o masă în dezordine, din mijlocul sălii 
redactorilor. Gray Grantham îl urmărea, ignorând zumzetul făcut 
de reporteri. Sună telefonul. Apăsă pe buton şi luă receptorul 
fără să părăsească monitorul. 

— Aici Gray Grantham. 

— Sunt Garcia. 

Uită de monitor. 

— Da, ce s-a întâmplat? 

— Am două întrebări. Întâi, înregistrezi convorbirile şi, doi, 
poţi să le localizezi? 

— Nu şi da. Nu înregistrăm fără să cerem permisiunea şi 
putem să le localizăm, dar nu o facem. Parcă ai spuscănu mă 
suni la birou. 

— Vrei să închid? 

— Nu, e în regulă. Prefer să vorbesc de la birou, la ora trei 
după-masă, decât la ora şase dimineaţa, în pat. 

— Scuză-mă. Sunt doar speriat, asta-i tot. Am să vorbesc 
atâta vreme cât am încredere în tine, dar dacă mă minţi vreo- 
dată, domnule Grantham, nu mai vorbesc. 

— S-a făcut. Când începi? 


— Acum nu pot să vorbesc. Sunt la un telefon public în 
centru şi mă grăbesc. 

— Ziceai că ai o copie. 

— Nu, am spus că s-ar putea să am o copie. Vom vedea. 

— Bine. Când ai să poţi să mă suni iar? 

— Trebuie să stabilim o întâlnire? 

— Nu. Dar eu circul foarte mult. 

— Am să sun mâine, în timpul prânzului. 

— Am să aştept aici. 

Garcia închisese. Granthman apăsă pe şapte taste, apoi pe 
şase şi pe urmă pe patru. Scrise numărul, apoi răsfoi prin 
paginile galbene până găsi Pay Phones Inc. Era un număr de pe 
Pennsylvania Avenue, lângă Ministerul de Justiţie. 


15 


Cearta a început la desert, o parte a mesei când Callahan 
prefera să bea. Ea i-a amintit cât băuse până atunci la cină: 
două whisky-uri duble în timp ce aşteptau să fie gata masa, unul 
înainte de a comanda şi două sticle de vin la peşte, din care ea 
băuse două pahare. El bea prea repede şi se ameţea, iar când 
ea termină numărătoarea, el era deja furios. A comandat 
Drambuie la desert, pentru că îl prefera şi pentru că, deodată, 
devenise o chestiune de principiu. Il înghiţi şi mai comandă unul; 
ea se înfurie. 

Darby amestecă în cafea, nebăgându-l în seamă. Dorea să 
plece fără să aibă o scenă şi să ajungă singură la apartamentul 
ei. 

Cearta se înteţi pe trotuar, când se îndepărtau de restaurant. 
El scoase cheile de la Porsche din buzunar şi ea îi spuse că e 
prea beat ca să conducă. Să-i dea ei cheile. El le ţinu strâns şi, 
clătinându-se, se îndreptă spre parcare, trei blocuri mai departe. 
Ea hotărâse să se ducă acasă pe jos. „Plimbare plăcută", 
spusese el. Ea l-a urmat, la câţiva paşi, jenată de silueta care se 
clătina în faţa ei. II rugă. Tensiunea lui crescuse. Fir-ar să fie, era 
profesor de drept. O să omoare pe cineva. El se clătină, se 
apropie repede de marginea trotuarului, apoi dădu înapoi. li 
strigă peste umăr că el conduce mai bine beat decât conduce ea 


când e trează. Ea rămase în urmă. Mai fusese cu el în asemenea 
situaţii şi ştia de ce e în stare un tip beat la volanul unei 
Porsche. 

El traversă strada orbeşte, cu mâinile adânc băgate în bu- 
zunare, ca şi cum le-ar fi apărat de vreun individ rătăcitor în 
noaptea târzie. Aprecie greşit distanţa până la trotuar şi îl lovi 
cu vârful piciorului în loc să pună talpa pe el şi se rostogoli, 
împiedicându-se şi înjurând, pe trotuar. Se ridică repede, înainte 
ca ea să-l ajungă. „Lasă-mă în pace, fir-ar să fie", îi spuse. „Dă- 
mi cheile", se rugă ea, „sau plec pe jos". El o împinse. „Plimbare 
plăcută", îi spuse el râzând. Nu îl văzuse niciodată atât de beat. 
Nu o atinsese niciodată la mânie, indiferent dacă era sau nu 
beat. 

Lângă parcare era o bombă slinoasă, cu reclame de neon 
pentru bere, care-i acopereau ferestrele. Se uită prin uşa des- 
chisă căutând ajutor, dar se gândi că e o prostie. Era plină de 
beţivi. 

Strigă după el, care se apropia de Porsche. 

— Thomas! Te rog! Lasă-mă pe mine la volan! 

Se afla pe trotuar şi nu voia să meargă mai departe. 

El se împiedică şi îi făcu semn cu mâna, mormăind. Descuie 
uşa, se aplecă şi dispăru printre maşini. Motorul porni şi urlă la 
acceleraţie. 

Darby se rezemă de zidul clădirii, care era la un metru şi 
ceva de ieşirea din parcare. Se uită pe stradă şi aproape speră 
să vadă un poliţist. Prefera să-l vadă arestat decât mort. 

Era prea departe să meargă pe jos. Il va urmări cum pleacă, 
apoi va chema un taxi şi îl va ocoli o săptămână. Cel puţin o 
săptămână. Plimbare plăcută, îşi spuse ea. 

El acceleră din nou şi roţile scrâşniră. 

Explozia o aruncă la pământ. Căzu în patru labe, cu faţa în 
jos, năucită o clipă, apoi conştientă de căldura şi de bucăţelele 
de resturi în flăcări care cădeau în jur. Se uită îngrozită spre 
parcare. Maşina făcuse un salt violent şi aterizase cu roţile în 
sus. Cauciucurile, roţile, uşile şi aripile atârnau. Maşina însăşi 
era o minge de foc, înghițită cu zgomot de flăcări. 

Darby porni într-acolo strigându-l. În jurul ei cădeau resturi şi 
căldura o opri. Rămase la zece metri de maşină, ţipând cu 
mâinile la gură. 

Atunci izbucni a doua explozie şi o azvârli înapoi. 


Se poticni şi se lovi tare cu capul de bara de protecţie a unei 
maşini. Simţea asfaltul fierbinte sub obraz şi aceasta fu ultima ei 
amintire. 

Cârciuma se goli şi beţivii se împrăştiară. Stăteau de-a 
lungul trotuarului şi se uitau. Vreo doi încercară să înainteze, dar 
căldura le înroşi feţele şi îi tinu departe. Un fum gros, greu, se 
înălța din mingea de foc şi în câteva secunde luară foc încă 
două maşini. Se auzeau strigăte şi voci neliniştite. 

— A cui e maşina? 

— Sunati la 911! 

— E cineva în maşină? 

— Sunaţi la nouă unu unu! 

O traseră de umeri până pe trotuar, în mijlocul mulţimii. 
Spunea întruna numele lui Thomas. Un şervet ud, adus de la 
cârciuma, îi fu pus pe frunte. 

Mulțimea se îngroşă şi strada se aglomeră. Sirenele, auzi 
sirenele când îşi reveni. Simţea un cucui la ceafă şi ceva rece pe 
faţă. Gura îi era uscată. 

— Thomas, Thomas, repeta ea mereu. 

— E în regulă, e în regulă, spuse un chip întunecat aplecat 
deasupra ei. Îi ţinea cu grijă capul şi o bătea uşor pe mână. Alte 
câteva chipuri erau aplecate asupra ei. Toate dădeau din cap în 
deplin acord: „E în regulă". 

Sirenele urlau. Dădu încet şervetul la o parte şi ochii ei 
priviră atent. Pe stradă se apropiau lumini roşii şi albastre. 
Sirenele erau asurzitoare. Se ridică. O sprijiniră de zidul de sub 
reclama de neon pentru bere. O liniştiră, privind-o cu atenţie. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară? întrebă negrul. 

Ea nu putea să răspundă. Nici nu încerca. Avea capul spart. 

— Unde e Thomas? întrebă, uitându-se la fisura din asfalt. 

Ei se uitară unul la altul. Prima maşină de pompieri se opri la 
şase metri, scrâşnind din frâne, şi mulţimea se dădu la o parte. 
Pompierii săriră jos şi se împrăştiară în toate părţile. 

— Unde e Thomas? repetă ea. 

— Domnişoară, cine e Thomas? întrebă negrul. 

— Thomas Callahan, spuse ea încet, ca şi cum îl cunoşteau 
toţi. 

— Era în maşină? 

Ea dădu din cap, apoi închise ochii. Sirenele urlară, apoi 
tăcură şi atunci ea auzi strigăte de oameni neliniştiţi şi tros netul 


focului. Simţea mirosul de ars. 

Prima şi a doua maşină de pompieri veniră din direcţii 
diferite urlând din sirene. Un poliţist îşi făcu drum prin mulţime. 

— Poliţia. La o parte. Poliţia. 

Împinse şi-şi făcu loc până o găsi. Se lăsă în genunchi şi-i 
flutură o insignă pe sub nas. 

— Doamnă, sunt sergentul Rupert, de la NOPD €. 

Darby îl auzi, dar nu reacţionă. Stătea în faţa ei, cu părul lui 
stufos, şapcă de base-ball, jachetă neagră cu auriu. Ea se uită în 
gol. 

— E maşina dumneavoastră, doamnă? Cineva a spuscă ea 
dumneavoastră. 

Ea dădu din cap. Nu. _ 

Rupert o apucase de umeri încercând să o ridice. li vorbea, o 
întreba dacă se simte bine şi, în acelaşi timp, o trăgea în sus şi 
pe ea o durea. Avea capul spart, făcut ţăndări, era în stare de 
şoc, dar ce-i păsa idiotului. Era în picioare. Genunchii îi erau moi 
şi şchiopăta. El continua s-o întrebe dacă se simte bine. Negrul 
se uită la Rupert ca la un nebun. 


Aşa, acum picioarele mergeau şi ea şi Rupert înaintau prin 
mulţime, în spatele maşinii pompierilor, ocolind o alta, spre 
maşina de poliţie fără însemne. Ea lăsă capul în jos şi refuză să 
se uite la parcare. Rupert trăncănea întruna. Ceva despre o 
ambulanţă. Deschise uşa din faţă şi o aşeză cu grijă pe locul 
pasagerului. 

Alt poliţist, pe vine în faţa uşii, începu să-i pună întrebări. 
Purta jeans şi cizme de cow-boy, cu vârfuri ascuţite. Darby se 
aplecă înainte cu capul între mâini. 

— Cred că am nevoie de ajutor, spuse ea. 

— Sigur, doamnă. Ajutorul e pe drum. Numai câteva 
întrebări. Cum vă cheamă? 

— Darby Shaw. Cred că sunt şocată. Sunt foarte ameţită și- 
mi vine să vomit. 

— Ambulanţa vine imediat. Aceea era maşina dumnea- 
voastră? 

— Nu. 

Altă maşină de poliţie, una cu desene, înscrisuri şi lumini pe 
ea, scrâşni oprindu-se în faţa maşinii lui Rupert. Acesta 


€ NOPD — New Orleans Police Department (Poliţia oraşului New Orteans). 


dispăruse. Poliţistul-cow-boy închise uşa şi ea se trezi singură în 
maşină. Se aplecă şi vomită. Incepu să plângă. li era frig. Se 
întinse pe scaunul şoferului şi se încolăci. 


Cineva bătea în fereastra de deasupra ei. Deschise ochii şi 
văzu omul — avea uniformă şi pălărie cu insignă. Uşa era 
blocată. 

— Deschideţi, doamnă, zbieră el. 

Ea se ridică şi deschise uşa. 

— Sunteţi beată, doamnă? 

Capul îi bubuia. 

— Nu, spuse ea disperată. 

El deschise uşa mai larg. 

— E maşina dumneavoastră? 

Ea îşi frecă ochii. Trebuia să se gândească. 

— Doamnă, e maşina dumneavoastră? 

— Nu! Se uită la el. Ea lui Rupert. 

— Bun! Cine dracu' e Rupert? 

Mai rămăsese o singură maşină de pompieri şi mulţimea se 
împrăştiase. Era clar că omul din uşă era poliţist. 

— Sergentul Rupert. Unul de-ai voştri, spuse ea. 

Asta îl înfurie. 

— leşiţi din maşină, doamnă. 

— Cu plăcere. 

Darby se târî de pe locul pasagerului şi se ridică în picioare 
lângă maşină. Mai departe, un pompier singuratic stropea 
caroseria arsă a maşinii. 

Un alt poliţist în uniformă i se alătură şi amândoi veniră pe 
interval, lângă ea. 

Primul poliţist întrebă: 

— Cum vă cheamă? 

— Darby Shaw. 

— De ce aţi intrat în maşină? 

Ea se uită la maşină. 

— Nu ştiu. Am fost lovită şi Rupert m-a dus în maşină. Unde 
e Rupert? 

Poliţiştii se uitară unul la altul. 

— Cine naiba e Rupert? întrebă primul poliţist. 

Asta o înfurie şi mânia îi limpezi gândurile. 


— Rupert spunea că e poliţist. 

Al doilea poliţist întrebă: 

— Cum v-aţi lovit? 

Darby se uită la el. Arătă spre parcarea de peste drum. 

— Trebuia să fiu în maşina de acolo. Dar nu am fost, deci 
sunt aici şi ascult întrebările astea tâmpite. Unde-i Rupert? 

Poliţiştii se priviră. Primul spuse: 

— Stai aici. 

Se duse peste drum, la alt poliţist, unde un bărbat în costum 
se adresa unui mic grup. Vorbiră în şoaptă, apoi primul poliţist şi 
bărbatul în costum veniră spre trotuarul unde aştepta Darby. 
Bărbatul în costum spuse: 

— Sunt locotenentul Olson. Poliţia din New Orleans. ÎI 
cunoşteaţi pe omul din maşină? Arătă spre parcare. 

Genunchii i se înmuiară şi ea îşi muşcă buzele. Dădu din cap. 

— Cum îl cheamă? 

— Thomas Callahan. 

Olson se uită la primul poliţist. 

— Aşa a spus şi computerul. Acum, cine-i acest Rupert? 

Darby ţipă. 

— Zicea că e poliţist. 

Olson părea compătimitor. 

— lertaţi-mă, nu avem nici un poliţist numit Rupert. 

Ea plângea cu hohote. Olson o conduse spre maşina lui 
Rupert şi o ţinu de umeri în timp ce plânsul se potolea şi Darby 
se străduia să-şi recapete controlul. 

— Verificaţi numerele, spuse Olson celui de-al doilea poliţist, 
care copie repede numărul maşinii lui Rupert şi îl comunică la 
telefon. 

Olson o ţinea cu grijă de umeri şi se uita în ochii ei. 

— Eraţi cu Callahan? 

Ea dădu din cap, încă plângând, dar mult mai potolit. Olson 
aruncă o privire rapidă spre primul poliţist. 

— Cum aţi ajuns în maşina asta? întrebă rar şi încet Olson. 

Ea îşi şterse ochii cu degetul şi se uită fix la Olson. 

— Tipul ăsta, Rupert, care zicea că e poliţist, a venit şi m-a 
luat de acolo, m-a adus aici. M-a pus în maşină şi celălalt 
poliţist, cel cu cizme de cow-boy, a început să-mi pună întrebări. 
A apărut o altă maşină de poliţie şi ei au plecat. Apoi cred că am 
leşinat. Nu ştiu. Aş vrea să văd un doctor. 


— Adu maşina mea, spuse Olson primului poliţist. 

Al doilea poliţist i se adresă cu o privire nedumerită. 

— Computerul nu are înregistrat numărul ăsta. Probabil că 
sunt tăblițe false. 

Olson o luă de mână şi o conduse la maşina lui. Vorbi repede 
cu cei doi poliţişti. 

— O duc la Charity. Terminaţi şi ne întâlnim acolo. Puneţi 
sigiliu pe maşină. O vom verifica mai târziu. 

Luă loc în maşina lui Olson, ascultând zgomotul radioului şi 
privind parcarea. Arseseră patru maşini. Porsche era răsturnată 
în mijloc, o caroserie distrusă. Câţiva pompieri şi alţi patru 
lucrători se agitau în jur. Un poliţist întindea bandă galbenă în 
jurul parcării. 

Atinse cucuiul de la ceafă. Nu curgea sânge. Lacrimile i se 
scurgeau pe obraz. 

Olson trânti uşa şi ieşiră din parcare, îndreptându-se spre St. 
Charles. Maşina avea luminile albastre pe capotă, dar nu pusese 
sirena. 

— Vrei să vorbeşti? întrebă el. 

Erau pe St. Charles. 

— Cred că da, spuse ea. A murit, nu-i aşa? 

— Da, Darby, îmi pare rău. Bănuiesc că era singur în maşină. 

— Da. 

— Cum te-ai lovit? 

Îi dădu o batistă şi ea îşi şterse ochii. 

— Am căzut, aşa ceva. Au fost două explozii şi cred că a 
doua m-a dărâmat. Nu pot să-mi amintesc nimic. Te rog, spune- 
mi cine e Rupert. 

— Habar nu am. Nu cunosc nici un poliţist cu numele ăsta şi 
nici un poliţist cu cizme de cow-boy. 

Se gândi o vreme la asta. 

— Cum îşi câştiga Callahan existenţa? 

— Era profesor de drept la Tulane. Sunt studentă acolo. 

— Cine voia să-l omoare? 

Ea privi luminile maşinilor şi clătină din cap. 

— Eşti sigur că a fost ceva intenţionat? 

— Fără nici o îndoială. A fost un explozibil foarte puternic. 
Am găsit o bucată de picior într-un gard de fier forjat, la vreo 
douăzeci şi cinci de metri mai încolo. lartă-mă. A fost ucis. 

— Poate că cineva a greşit maşina. 


— Asta e întotdeauna posibil. Vom verifica tot. Cred că 
trebuia să fii în maşină cu el. 

Ea încercă să spună ceva, dar nu-şi putu reţine lacrimile, îşi 
îngropa faţa în batistă. 

Olson parcă între două ambulante, aproape de camera de 
gardă a spitalului Charity şi lăsă luminile albastre aprinse. O 
ajută să meargă înăuntru, într-o cameră murdară, unde se aflau 
vreo cincizeci de oameni cu dureri de diferite intensităţi. Găsi un 
loc lângă ţâşnitoarea de apă. Olson vorbi cu femeia din spatele 
ghişeului şi ridică vocea, dar Darby nu înţelegea ce spune. Un 
băieţel cu un şervet însângerat pe picior plângea în braţele 
mamei lui. O tânără negresă era gata să nască. Nu se vedea nici 
un doctor sau infirmieră. Nimeni nu se grăbea. 

Olson se lăsă în jos în faţa ei. 

— Lipsesc câteva minute. Stai liniştită. Mă duc să mut 
maşina şi mă întorc imediat. Eşti în stare să vorbeşti? 

— Sigur. 

Plecase. Ea controlă din nou dacă îi curgea sânge şi constată 
că nu. Uşile duble se deschiseră larg şi două infirmiere nervoase 
veniră după fata care năştea. O târâră de acolo, prin uşile duble, 
spre hol. 

Darby aşteptă câteva clipe, apoi le urmă. Cu ochii ei 
congestionaţi şi cu batista în mână părea mama unui copil 
suferind. Holul părea o grădină zoologică unde se foiau surori şi 
infirmiere şi unde răniții ţipau. Dădu un colţ şi zări semnul de 
ieşire. Pătrunse într-un alt hol, mai liniştit, deschise o uşă şi se 
trezi pe o rampă. Pe alee erau lumini. „Nu fugi. Fii tare. E în 
regulă. Nu se uită nimeni." Era pe stradă, mergând vioi. Aerul 
rece îi limpezise ochii. Refuza să plângă. 

Olson nu se va grăbi şi când se va întoarce îşi va închipui că 
au chemat-o şi că o consultau. Va aştepta. Va aştepta. 

Coti şi văzu Rampart. Cartierul Francez era chiar în faţă. Se 
putea rătăci. Pe Royal erau oameni, genul de turist care se 
plimbă. Se simţi mai în siguranţă. Intră la Holiday Inn, plăti cu 
cartea de credit şi luă o cameră la etajul cinci. După ce încuie şi 
puse lanţul la uşă, se ghemui pe pat, lăsând toate luminile 
aprinse. 


Doamna Verheek îşi rostogoli fundul rotofei din mijlocul 


patului şi ridică telefonul. 

— E pentru tine, Gavin, strigă ea spre baie. 

Gavin ieşi cu spumă de ras pe jumătate de faţă şi luă re- 
ceptorul de la soţia sa, care se băgă iar în pat. Ca un porc în 
noroi, se gândi el. 

— Alo, se răsti nervos. 

Era o voce de femeie pe care nu o mai auzise. 

— Sunt Darby Shaw. Ştii cine sunt? 

El zâmbi şi se gândi o clipă la un bikini mic, la St. Thomas. 

— Da, cred că avem un prieten comun. 

— Ai citit mica mea teorie? 

— Da. Referatul „pelican", cum îi spunem noi. 

— Care „noi'? 

Verheek se aşeză într-un fotoliu de lângă noptieră. Nu era un 
telefon modern. 

— De ce mă suni, Darby? 

— Vreau să-mi răspunzi la câteva întrebări, domnule 
Verheek. Sunt moartă de frică. 

— Ce-ar fi să-mi spui Gavin? 

— Gavin. Unde e acum referatul? 

— Ici şi colo. Ce s-a întâmplat? 

— Îţi spun imediat. Dar vreau să ştiu ce ai făcut cu referatul. 

— L-am studiat şi l-am trimis la alt serviciu, unde a fost citit 
de câţiva oameni de la FBI, apoi l-a văzut şi directorul Voyles, 
căruia i-a plăcut 

— A circulat şi în afara FBI? 

— Nu pot să-ţi spun asta, Darby. 

— Atunci nu am să-ţi spun ce s-a întâmplat cu Thomas. 

Verheek cântări atent situaţia. Ea aştepta cu răbdare. 

— Bine. A circulat în afara FBI. Nu ştiu câţi l-au citit şi cine. 

— A murit, Gavin. A fost omorât aseară, la zece. Cineva a 
pus o bombă în maşină, pentru amândoi. Am avut noroc, dar 
acum sunt urmărită. 

Verheek era aplecat peste telefon şi lua notițe. 

— Eşti rănită? 

— Din punct de vedere fizic sunt în regulă. 

— Unde eşti? 

— La New Orleans. 

— Eşti sigură, Darby? Adică ştiu că eşti sigură, dar cine să fi 
vrut să-l omoare, fir-ar să fie? 


— Am întâlnit doi dintre ei. 

— Cum ai... 

— E o poveste lungă. Referatul a circulat şi, peste patruzeci 
şi opt de ore, ela murit. Şi eu trebuia să mor cu el. A căzut în 
mâinile cui nu trebuia, nu crezi? 

— Eşti în siguranţă? 

— Dracu' ştie! 

— Unde stai? Care e numărul tău de telefon? 

— Nu te grăbi, Gavin. Acum mă mişc foarte încet. Sunt la un 
telefon public, aşa că nu face pe deşteptul. 

— la mai lasă-mă, Darby, Thomas Callahan era cel mai bun 
prieten al meu. Trebuie să faci ceva. 

— Ce ar putea să însemne asta? 

— Ascultă, Darby, într-un sfert de oră, pot să pun zece agenţi 
să te ridice! lau avionul şi ajung acolo înainte de douăsprezece. 
Nu poţi să stai pe străzi. 

— De ce, Gavin? Cine mă urmăreşte? Spune-mi, Gavin! 

— O să-ţi spun când ajung acolo. 

— Nu ştiu. Thomas a murit pentru că a vorbit cu tine. Nu 
sunt chiar atât de nerăbdătoare să te văd. 

— Uite, Darby, nu ştiu din cauza cui sau de ce, dar te asigur 
că eşti într-o situaţie foarte periculoasă. Noi putem să-ţi 
asigurăm protecţia. 

— Poate mai târziu. 

El respiră adânc şi se aşeză pe marginea patului. 

— Poţi să ai încredere în mine, Darby. 

— Bine, am încredere în tine. Dar ceilalţi? E greu, Gavin. 
Micul meu referat a supărat rău pe cineva, nu crezi? 

— A suferit? 

Ea ezită. 

— Nu cred. 

Vocea ei se schimbase. 

— Ai să mă suni peste două ore? La birou. Îţi dau un număr 
secret. 

— Dă-mi numărul şi mă mai gândesc. 

— Te rog, Darby. Mă duc direct la director, când ajung acolo. 
Sună-mă la opt. 

— Dă-mi numărul. 


Bomba explodase prea târziu pentru ca ştirea să apară în 
ediţia de dimineaţă a numărului de joi al ziarului Times- 
Picayune. Darby îl răsfoi în camera ei de hotel. Nimic. Se uitase 
la televizor; acolo ştirea apăruse. O filmare a maşinii arse, încă 
în mijlocul resturilor din parcare, izolată cu o bandă galbenă. 
Poliţia considera că e vorba de omucidere. Nici un suspect. Nici 
un comentariu. Apoi, numele lui Thomas Callahan, patruzeci şi 
cinci de ani, profesor eminent de drept la Tulane. Deodată, 
apăru decanul, cu un microfon în faţă, şi vorbi despre profesorul 
Callahan şi despre şocul pe care-l suferiseră toţi. 

Şocul, oboseala, frica, durerea o copleşiră şi Darby îşi afundă 
capul în pernă. Nu voia să plângă. Nu i-ar fi făcut decât rău. 


16 


Se săturase de criză şi de prea desele întâlniri dinaintea 
zorilor, deşi situaţia era favorabilă: procentele lui creşteau, 
Rosenberg era mort, imaginea lui lustruită şi curățată de păcate 
îi făcea pe americani fericiţi să-l aibă la conducere, democraţii 
căutau să se pună la adăpost, în timp ce el avea alegerile de 
anul viitor în buzunar. Se săturase de F. Denton Voyles şi de 
îngâmfarea şi aroganţa lui, de silueta lui bondoacă stând de 
cealaltă parte a biroului, îmbrăcată într-un trenci boţit şi privind 
afară pe fereastră, în timp ce se adresa Preşedintelui Statelor 
Unite. Va fi aici peste un minut, pentru încă o întâlnire înainte de 
micul dejun, altă ciocnire tensionată, în care Voyles îi va spune 
doar o mică parte din ceea ce ştie. 

Se săturase să fie ţinut în neştiinţă şi să fie informat cu 
fărâmăturile şi resturile pe care binevoia Voyles să i le arunce. 
Gminski îi va arunca şi el câteva, iar el trebuia să se mulţu- 
mească cu ceea ce găsea şi să-i ajungă. Nu ştia nimic în 
comparaţie cu ei. Dar, cel puţin, îl avea pe Coal care să le ci- 
tească rapoartele, să le ţină minte şi să-i oblige să fie cinstiţi. 

Se săturase şi de Coal. Se săturase de perfecțiunea lui şi de 
lipsa lui de somn. De inteligenţa lui. De tendinţa lui de a-şi 
începe ziua când soarele era pe undeva peste Atlantic şi de a-şi 
planifica fiecare minut şi fiecare oră, până când acesta ajungea 
deasupra Pacificului. Atunci el, Coal, umplea o cutie cu 


hârţoagele zilei, le lua acasă, le citea, le descifra, le memora şi 
venea peste câteva ore să-l bombardeze cu tot amalgamul 
acela plicticos pe care-l înghiţise. Când era obosit, Coal dormea 
cinci ore pe noapte, dar în mod normal nu dormea decât trei sau 
patru. Pleca din biroul lui din Aripa de Vest la unsprezece 
noaptea, citea tot drumul spre casă, stând pe bancheta din 
spate a limuzinei, apoi — motorul abia răcit — Coal o aştepta, ca 
să se întoarcă la Casa Albă. Socotea că e un păcat să vină la 
birou după ora cinci dimineaţa. Şi, dacă el putea să lucreze o 
sută douăzeci de ore pe săptămână, ceilalţi trebuiau să fie în 
stare să lucreze cel puţin optzeci. După trei ani, nimeni din 
Administraţie nu-şi putea aminti de toţi cei pe care îi concediase 
Fletcher Coal pentru că nu lucrau optzeci de ore pe săptămână. 
Se întâmpla de cel puţin trei ori pe lună. 

Coal era cel mai fericit dimineaţa, când tensiunea era mare 
şi când avea în program o întâlnire neplăcută. În săptămână 
care trecuse, întâlnirile cu Voyles îi menţinuseră zâmbetul pe 
buze. Stătea lângă birou, uitându-se prin corespondenţă, în timp 
ce Preşedintele frunzărea Post, iar două secretare se agitau. 

Preşedintele îi aruncă o privire fugară. Costum negru 
perfect, cămaşă albă, cravată roşie de mătase, părul puţin prea 
gras deasupra urechilor. Se săturase de el, dar va trece peste 
asta o dată cu terminarea crizei şi se va putea întoarce la golf, 
lăsându-l pe Coal să asude punând la punct amănuntele, îşi 
spuse că la treizeci şi şapte de ani şi el avea acest gen de 
energie şi rezistenţă, dar că ştia mai multe. 

Coal pocni din degete, se uită rapid la secretare şi acestea 
fugiră uşurate din Biroul Oval. 

— Şi a spus că nu o să vină dacă sunt eu aici. E caraghios. 

Coal era amuzat. 

— Cred că nu te place, spuse Preşedintele. 

— li plac oamenii pe care îi poate călca în picioare. 

— Cred că trebuie să fiu blând cu el. 

— Exageraţi. Trebuie să dea înapoi. Teoria asta e atât de 
vulnerabilă, încât e comică, dar în mâinile lui ar putea să fie 
primejdioasă. 

— Ce-i cu studenta la drept? 

— O verificăm. Dar pare inofensivă. 

Preşedintele se sculă în picioare şi se întinse. Coal mută 
hârtiile. O secretară anunţă pe interfon sosirea lui Voyles. 


— Eu plec, spuse Coal. 

Va asculta şi va privi. La insistența lui, trei camere cu circuit 
închis fuseseră instalate în Biroul Oval. Monitoarele se aflau într- 
o cămăruţă mică, mereu încuiată, din Aripa de Vest. Numai el 
avea cheia. Sarge ştia de cameră, dar nu-şi bătuse capul să 
intre. Nu încă. Camerele nu erau vizibile şi totul era ţinut secret. 

Preşedintele se simţea mai bine ştiind că Coal va urmări 
întâlnirea. Îl întâmpină pe Voyles la uşă cu o strângere de mână 
caldă şi-l conduse spre canapea, pentru un mic taifas 
prietenesc. Voyles nu era impresionat. Ştia că Coal ascultă. ŞI 
vede. 

Dar, pentru a face faţă momentului, Voyles îşi scoase 
trenciul şi-l puse pe scaun. Nu dorea cafea. 

Preşedintele îşi încrucişă picioarele. Purta puloverul maro. 
Bunicul. 

— Denton, spuse el grav, vreau să-ţi cer scuze pentru 
Fletcher Coal. Nu e prea abil. _ 

Voyles dădu uşor din cap. Ticălos tâmpit! In biroul ăsta sunt 
destule sârme ca să electrocuteze jumătate din birocraţii din 
D.C. Coal era undeva la subsol şi asculta ce spuneau despre 
lipsa lui de abilitate. 

— Uneori, e un mare tâmpit, nu-i aşa? mârâi Voyles printre 
dinţi. 

— Da. Trebuie să fiu cu ochii pe el. E foarte inteligent şi 
joacă tare, dar uneori exagerează. 

— E un ticălos şi am să i-o spun în faţă. Voyles se uită lao 
gură de aerisire de deasupra portretului lui Thomas Jefferson, 
unde se afla o cameră. 

— Da. O să-l ţin departe de tine, până când se termină toate 
astea. 

— Ar fi bine. 

Preşedintele sorbi încet din cafea şi cântări ceea ce avea să 
spună. Voyles nu era prea tare la conversaţie. 

— AŞ vrea să-mi faci un serviciu. 

Voyles se uită la el cu ochi neînduplecaţi şi fără să clipească. 

— Da, domnule. 

— Vreau să fiu primul care află ce ştii despre referatul acela. 
E o idee nebunească, dar într-un fel mă priveşte pe mine. Cât de 
serioase crezi că sunt lucrurile? 

Ce distractiv era! Voyles se strădui să nu zâmbească. 


Mergea. Domnul Preşedinte şi domnul Coal transpirau din cauza 
referatului „pelican". Îl primiseră marţi seara, îşi făcuseră sânge 
rău toată ziua de miercuri, iar acum, în zorii zilei de joi, erau în 
genunchi şi cerşeau atenţie pentru o glumă. 

— Facem cercetări, domnule Preşedinte. Era o minciună, dar 
de unde să ştie el? Urmărim toate pistele, toţi suspecţii, nu vi l- 
aş fi dat dacă nu era ceva serios. 

Fruntea bronzată se încreţi şi lui Voyles îi veni să râdă. 

— Ce ai aflat? 

— Nu prea multe, dar abia am început. Am primit referatul 
acum patruzeci şi opt de ore şi am repartizat paisprezece agenţi 
la New Orleans pentru a începe cercetările. E ceva de rutină. 

Minciunile sunau atât de bine, încât parcă îl auzea pe Coal 
înăbuşindu-se. 

Paisprezece! Lovitura fu atât de puternică, încât se ridică 
imediat şi puse cafeaua pe masă. Paisprezece agenţi FBI 
fluturându-şi insignele, punând întrebări, şi nu era decât o pro- 
blemă de timp pentru ca totul să iasă la iveală. 

— Paisprezece, zici. Pare ceva destul de serios. 

Voyles era de neînduplecat. 

— Suntem foarte serioşi, domnule Preşedinte. Au murit de o 
săptămână şi urmele se răcesc. Urmărim toate pistele cât 
putem de repede. Oamenii mei lucrează zi şi noapte. 

— Înţeleg toate astea, dar cât de serioasă e ipoteza din 
referat? 

Drace, ce distracţie! Referatul trebuia trimis şi la New 
Orleans. De fapt, New Orleans nu fusese contactat. li dăduse 
instrucţiuni lui Eric East să trimită o copie prin poştă la biroul din 
New Orleans şi să le ordone să pună întrebări discrete. Era o 
fundătură, ca şi alte o sută de piste pe care le urmau. 

— Mă îndoiesc că ar fi ceva, domnule Preşedinte, dar trebuie 
să verificăm. 

Ridurile i se întinseră şi aproape că zâmbea. 

— Nu trebuie să-ţi spun, Denton, ce mult rău ar face prostia 
asta dacă ar afla ziarele. 

— Când facem investigaţii, nu consultăm presa. 

— Ştiu. Să nu intrăm în amănunte. Doresc doar să nu se mai 
vorbească de chestia asta. Ce naiba, e absurd şi m-aş putea 
arde. Inţelegi ce vreau să spun? 

Voyles era brutal. 


— Îmi cereţi să ignor un suspect, domnule Preşedinte? 

Coal se aplecă spre ecran. Nu, îţi spun să uiţi de „pelican"! 
Aproape că spusese tare cuvintele. Ar fi putut să-i spună clar lui 
Voyles. Ar fi putut să-i spună pe litere, apoi să-l pălmuiască pe 
nenorocitul acela bondoc dacă făcea pe deşteptul. Dar se 
ascundea într-o cameră încuiată, departe de acţiune. Şi ştia că, 
pentru moment, acolo îi era locul. 

Preşedintele îşi desfăcu picioarele şi le încrucişa iar. 

— Hai, Denton, ştii ce vreau să spun. Sunt peşti şi mai mari 
în iaz. Presa urmăreşte cercetările şi e nerăbdătoare să afle 
despre un suspect. Ştii cum e. Nu trebuie să-ţi mai spun că nu 
am prieteni în presă. Chiar şi secretarul meu de presă mă 
detestă. Uită-l o vreme. Renunţă la referat şi urmăreşte 
adevărații suspecți. Chestia asta e o glumă, dar ar putea să-mi 
complice al naibii viaţa. 

Denton se uită neînduplecat la el. Necruţător. 

Preşedintele îşi desfăcu iar picioarele. 

— Ce-i povestea asta cu Khamel? Pare destul de bună, ce 
zici? 

— S-ar putea. 

— Da. Pentru că tot vorbim de număr, câţi oameni ai pus pe 
urmele lui Khamel? 

—  Cincisprezece, spuse Voyles, şi aproape că râse. 
Preşedintele rămase cu gura căscată. Cel mai suspect individ 
are cincisprezece, iar blestematul de „pelican" are paisprezece. 

Coal zâmbi şi dădu din cap. Voyles se prinsese în propriile lui 
minciuni. În josul paginii a patra din raportul de miercuri, Eric 
East şi K.O. Lewis indicau treizeci, nu cincisprezece. Linişteşte- 
te, şefule, şopti Coal către ecran. Se joacă cu tine. 

Preşedintele numai liniştit nu era. 

— Dumnezeule, Denton, numai cincisprezece? Credeam că e 
un punct important. 

— Poate ceva mai mult decât atât. Eu conduc investigația, 
domnule Preşedinte. 

— Ştiu, şi faci o treabă bună. Doresc doar să-ţi cheltuieşti 
timpul cu altceva. Asta-i tot. Când am citit referatul „pelican" 
aproape că am vomitat. Dacă presa îl vede şi începe să 
scotocească, sunt un om mort. 

— Imi cereţi să dau înapoi? 

Preşedintele se aplecă în faţă şi se uită furios la Voyles. 


— Nu-ţi cer, Denton. Îți spun să-l laşi baltă. Uită-l pentru 
două săptămâni. Cheltuieşte-ţi cu altceva timpul. Dacă iz- 
bucneşte iar, reia investigaţiile. Aici, eu sunt încă şeful, nu uita. 

Voyles se mai domoli şi schiţă un zâmbet subţire. 

— Vă propun o afacere. Mercenarul dumneavoastră, Coal, m- 
a distrus, împreună cu presa, din cauza securităţii pe care am 
asigurat-o noi pentru Rosenberg şi Jensen. 

Preşedintele încuviinţă solemn din cap. 

— Mă scăpaţi de pacostea asta, îl ţineţi departe de mine şi 
eu uit de referat. 

— Nu fac afaceri. 

Voyles zâmbi batjocoritor, dar rămase calm. 

— Bun. Voi trimite cincizeci de agenţi la New Orleans, mâine. 
Şi încă cincizeci poimâine. Ne vom scoate insignele şi vom face 
pe dracu' în patru ca să atragem atenţia. 

Preşedintele sări în picioare şi se îndreptă spre ferestrele 
care dădeau spre Grădina de Trandafiri. Voyles aştepta ne- 
mişcat. 

— Bine, bine. S-a făcut. Pot să-l ţin în frâu pe Fletcher Coal. 

Voyles se ridică şi se duse încet spre birou. 

— Nu am încredere în el şi, dacă îl mai simt încă o dată în 
timpul investigaţiilor, afacerea cade şi vom face cercetări 
asupra cazului „pelican" cu toate forţele pe care pot să le adun. 

Preşedintele ridică mâinile şi zâmbi cu căldură. 

— S-a făcut. 

Voyles zâmbea, Preşedintele zâmbea, iar în camera moni- 
toarelor de lângă birou Fletcher Coal zâmbea şi el spre ecran. 
Mercenar, pacoste. li plăcea. Cuvintele dădeau naştere la le- 
gende. 

Stinse ecranele şi încuie uşa după el. Vor vorbi încă zece 
minute despre verificări şi lista scurtă, dar va asculta din biroul 
lui, unde era instalată o staţie audio, nu şi video. Avea o 
adunare la nouă. O concediere la zece. Şi avea şi ceva de bătut 
la maşină. Dicta cele mai multe note pe bandă, pe care o dădea 
unei secretare. Dar, uneori, găsea necesar să recurgă la note- 
fantomă. Acestea aveau întotdeauna o circulaţie largă în Aripa 
de Vest, erau foarte controversate şi de obicei erau strecurate 
presei. Deoarece nu veneau de undeva anume, puteau fi găsite 
zăcând pe aproape toate birourile. Coal va striga şi va acuza. 
Dăduse mulți oameni afară pentru note-fantomă, toate 


provenind din maşina lui de scris. 

Erau patru paragrafe la un rând, pe o pagină, care rezumau 
ceea ce ştia despre Khamel şi recenta lui plecare cu avionul de 
la Washington. Erau semnalate vagi legături cu libanezii şi 
palestinienii. Coal admiră nota-fantomă. Cât va trece până când 
va apărea în Post sau în Times? Nu parie cu el însuşi care ziar va 
pune întâi mâna pe ea. 


Directorul era la Casa Albă şi de acolo va zbura la New York; 
se va întoarce mâine. Gavin aşteptă în faţa biroului lui K.O. 
Lewis până ce acesta se eliberă. Intră. 

Lewis era nervos, dar rămânea gentleman. 

— Pari speriat. 

— Tocmai mi-am pierdut cel mai bun prieten. 

Lewis aşteptă detalii. 

— Îl cheamă Thomas Callahan. E tipul de la Tulane, care mi-a 
adus referatul „pelican". După ce a circulat pe aici, a fost trimis 
la Casa Albă şi cine ştie unde altundeva, şi acum el e mort. 
Făcut bucățele de explozia unei bombe puse în maşina lui, 
noaptea trecută, la New Orleans. Ucis, K.O.! 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i vorba de asta. Evident, bomba a fost pusă acolo ca 
să-l omoare pe Callahan şi pe studenta care l-a scris, o fată care 
se numeşte Darby Shaw. 

— Am văzut numele ei pe referat. 

— Aşa e. Se întâlneau şi ar fi trebuit să fie amândoi în 
maşină când a explodat. Dar ea a supravieţuit şi cine mă sună 
azi dimineaţă la cinci — ea. Speriată de moarte. 

Lewis asculta, dar deja respingea ideea. 

— Nu eşti sigur că a fost o bombă. 

— Ea a spus că a fost o bombă. A făcut bum! şi totul a 
explodat. Sunt sigur că el a murit. 

— Şi crezi că e vreo legătură între moartea lui şi referat? 

Gavin era avocat, nu cunoştea arta investigaţiei şi nu dorea 
să pară naiv. 

— S-ar putea. Aşa cred. Tu nu? 

— Nu are importanţă, Gavin. Adineauri am vorbit la telefon 
cu directorul. „Pelicanul" e scos de pe lista noastră. Nu sunt 
sigur nici că a fost, dar nu ne mai pierdem timpul cu el. 


— Dar prietenul meu a fost omorât de o bombă plasată în 
maşină. 

— Îmi pare rău. Sunt sigur că autorităţile de acolo fac in- 
vestigaţii. 

— Ascultă, K.O. Îţi cer un serviciu. 

— Ascultă-mă tu, Gavin. Nu fac nici un serviciu. Alergăm 
după mulţi iepuri acum şi, dacă directorul zice să ne oprim, ne 
oprim. Eşti liber să vorbeşti cu el. Dar nu te-aş sfătui. 

— Poate că nu am pus bine problema. Credeam că ai să mă 
asculţi sau măcar ai să te arăţi interesat. 

Lewis înconjură biroul. 

— Gavin, arăţi prost. la-ţi o zi liberă. 

— Nu. Mă duc în biroul meu, aştept o oră şi mă întorc aici, să 
o iau de la cap. Putem să încercăm peste o oră? 

— Nu. Voyles a vorbit limpede. 

— Ca şi fata, K.O. El a fost asasinat şi acum ea se ascunde 
undeva la New Orleans, temându-se şi de umbra ei, ne cheamă 
în ajutor şi noi suntem prea ocupati. 

— Îmi pare rău. 

— Nu, nu îţi pare rău. E vina mea. Ar fi trebuit să arunc 
blestemăţia aia la gunoi. 

— A servit unui scop înalt, Gavin. 

Lewis puse mâna pe umărul lui, ca şi cum audiența ar fi luat 
sfârşit şi ca şi cum ar fi obosit de atâtea aiureli. Gavin se scutură 
şi se îndreptă spre uşă. 

— Da, v-am dat ceva cu care să vă jucaţi. Ar fi trebuit să-l 
ard. 

— Era prea bun ca să-l arzi, Gavin. 

— Eu nu renunţ. Mă întorc peste o oră şi reluăm. Acum nu a 
fost bine. 

Verheek trânti uşa în urma lui. 


Intră la Fraţii Rubinstein pe uşa dinspre Canal Street şi rătăci 
printre rafturile cu cămăşi bărbăteşti. Nu o urmărise nimeni în 
magazin. Luă repede un bluzon bleumarin, bărbătesc, măsură 
mică, o pereche de ochelari de soare de aviator unisex şi o 
şapcă de şofer englezească, tot bărbătească, dar care-i venea 
bine. Plăti tot cu cartea de credit, în timp ce vânzătorul se ocupa 
cu cartea de credit, ea scoase etichetele şi puse bluzonul. Era 


lălâu, ca toate lucrurile pe care le purta la facultate. Îşi strânse 
părul sub gulerul cu glugă. Vânzătorul o urmărea discret. leşi pe 
Magazine Street şi se pierdu în mulţime. 

Inapoi pe Canal. Turiştii dintr-un autocar roiau în Sheraton şi 
ea |i se alătură. Se duse la telefoanele publice, găsi numărul şi o 
sună pe doamna Chen, vecina ei de apartament. Văzuse sau 
auzise pe cineva? Foarte devreme, se bătuse la uşă. Era încă 
întuneric şi se trezise. Nu văzuse pe nimeni, auzise doar bătăile. 
Maşina ei era încă în stradă. Totul era în regulă? Da, totul era în 
regulă. Mulţumi. 

Urmări turiştii şi formă numărul secret al lui Gavin Verheek. 
Urmă o mică ciondăneală şi, după trei minute, timp în care ea 
refuză să-şi dea numele şi-l repetă pe al lui, îl obţinu la telefon. 

— Unde eşti? întrebă el. 

— Să-ţi spun ceva. Deocamdată, nu am să-ţi spun ţie şi 
nimănui altcuiva unde sunt. Deci nu întreba. 

— Bine. Tu stabileşti regulile. 

— Mulţumesc. Ce a spus domnul Voyles? 

— Domnul Voyles a fost la Casa Albă şi nu l-am găsit 
disponibil. Voi încerca să vorbesc cu el azi, mai târziu. 

— E destul de puţin, Gavin. Ai stat la birou aproape patru ore 
şi nu ai nimic nou. Mă aşteptam la mai mult. 

— Ai răbdare, Darby. 

— Răbdarea o să mă omoare. Sunt pe urmele mele, nu-i aşa, 
Gavin? 

— Nu ştiu. 

— Ce ai face dacă ai şti că ar fi trebuit să mori şi că oamenii 
care vor să te omoare au asasinat deja doi judecători de la 
Curtea Supremă, au lichidat un simplu profesor şi că au miliarde 
de dolari pe care e clar că îi folosesc ca să ucidă? Ce ai face, 
Gavin? 

— Du-te la FBI. 

— Thomas s-a dus la FBI şi a murit. 

— Mulţumesc, Darby. Nu e cinstit. 

— Nu-mi pasă acum de cinste sau sentimente. Mă 
interesează mai mult să rămân în viaţă până la prânz. 

— Să nu te duci la tine acasă. 

— Nu sunt proastă. Au şi fost acolo. Şi sunt sigură că su- 
praveghează şi apartamentul lui. 

— Unde e familia lui? 


— Părinţii trăiesc la Naples, în Florida. Cred că cei de la 
universitate îi vor contacta. Are un frate la Mobile şi m-am 
gândit să-l sun şi să-i explic toate astea. 

Văzu un chip. Mergea printre turiştii de la recepţie. Ţinea un 
ziar împăturit şi încerca să pară de-al casei, unul din noii-veniţi, 
dar plimbarea lui era puţin ezitantă şi ochii căutau ceva. Avea o 
faţă lungă şi subţire, cu ochelari rotunzi şi frunte lucitoare. 

— Gavin, ascultă-mă. Notează. Observ un bărbat pe care l- 
am mai văzut, nu de mult. Acum o oră poate. Un metru optzeci 
şi cinci sau optzeci şi şapte, subţire, treizeci de ani, ochelari, 
început de chelie, păr negru. A plecat. A plecat. 

— Cine dracu' e? 

— Nu am făcut cunoştinţă, fir-ar să fie! 

— Te-a văzut? Unde dracu' eşti? 

— În holul unui hotel. Nu ştiu dacă m-a văzut. Am plecat. 

— Darby! Ascultă-mă. Orice ai face, rămâi în legătură cu 
mine, bine? 

— O să încerc. 

Toaleta era după colţ. Se duse la ultima cabină, încuie uşa şi 
rămase acolo o oră. 


17 


Numele fotografului era Croft şi lucrase pentru Post şapte 
ani, până când fusese condamnat a treia oară pentru detenţie 
de droguri şi închis nouă luni. Eliberat pe cuvânt, se declarase 
artist liber-profesionist şi-şi făcuse reclamă în consecinţă în 
paginile galbene. Telefonul suna rar. Câştiga puţin cu această 
meserie; se furişa şi prindea pe peliculă oameni care nu ştiau că 
sunt fotografiaţi. Mulţi dintre clienţii lui erau avocaţi care aveau 
nevoie de murdărie pentru procesele de divorţ. După doi ani de 
liber-profesionalism, prinsese câteva trucuri şi acum se 
considera un detectiv particular prost. Cerea patruzeci de dolari 
pe oră, atunci când putea. 

Un client era Gray Grantham, un vechi prieten de pe vremea 
când lucra la ziar şi care apela la el când avea nevoie de ceva 
murdar. Grantham era un reporter serios, moral, dar cu o mică 
urmă de ticăloşie şi, când avea nevoie de ceva murdar, îl suna. 


Îi plăcea de Grantham pentru că era sincer când vorbea de 
ticăloşia lui. Ceilalţi erau prea cucernici. 

Se afla în maşina lui Grantham, un Volvo, pentru că avea 
telefon. Era douăsprezece şi îşi fuma prânzul, întrebându-se 
dacă se va simţi mirosul, deşi ţinea ferestrele deschise. Când 
era pe jumătate drogat făcea cea mai bună treabă. Fiind nevoit 
să pândeşti motelurile ca să câştigi ceva, trebuie să te droghezi. 

Dinspre „locul mortului" venea o briză plăcută, împrăştiind 
mirosul spre Pennsylvania. Parcase ilegal, se droga, dar nu-i 
prea păsa. Avea la el mai puţin de douăzeci şi opt de grame de 
drog, dar şi ofiţerul care răspundea de el fuma, aşa că ce dracu'! 

Cabina de telefon era la un bloc şi jumătate mai înainte, pe 
trotuar, dar departe de stradă. Aproape că putea să citească în 
cartea de telefon din raft cu teleobiectivul lui. Un fleac. Înăuntru 
se afla o femeie grasă, care umplea cabina şi gesticula larg. 
Croft trase din ţigară şi se uită în oglindă după poliţişti. Era o 
zonă interzisă pentru parcare. Pe Pennsylvania circulaţia era 
intensă. 

La douăsprezece şi douăzeci, femeia ieşi cu greu din cabină 
şi de undeva apăru un bărbat tânăr într-un costum frumos care 
închise uşa. Croft îşi luă Nikon-ul şi sprijini obiectivul de volan. 
Era răcoare şi însorit şi trotuarul era aglomerat de circulaţia din 
timpul prânzului. Umerii şi capetele se mişcau repede. Pauză. 
Clic. Pauză. Clic. Subiectul forma un număr şi se uita mereu în 
jur. Era omul lor. 

Vorbi cam treizeci de secunde; telefonul din maşină sună de 
trei ori şi se opri. Era semnalul lui Grantham, de la Post Era omul 
lor şi vorbea la telefon. Croft îi dădu drumul. „la câte poți", 
spusese Grantham. Pauză. Clic. Clic. Capete şi umeri. Pauză. 
Clic. Clic. Ochii i se plimbau în jur în timp ce vorbea, dar ţinea 
spatele spre stradă. Faţa, din plin. Clic. Croft termină un film de 
treizeci şi şase de poziţii în două minute, apoi luă un alt Nikon. 
Inşurubă obiectivul şi aşteptă să treacă un grup mare. 

Luă o ultimă gură de fum şi aruncă ţigara în stradă. Era uşor. 
Sigur, trebuia talent ca să faci o poză într-un studio, dar munca 
pe stradă era mult mai distractivă. Era un delict să furi chipul 
cuiva cu o cameră ascunsă. 

Subiectul era un individ care vorbea succint. Termină, 
deschise uşa, privi în jur şi porni spre Croft. Clic, clic, clic. În 
plină faţă, tot chipul, merge mai repede, se apropie, frumos, 


frumos. Croft lucra febril, apoi, în ultima clipă, puse aparatul pe 
scaun şi privi Pennsylvania, în timp ce omul lor dispărea în 
mijlocul unui grup de secretare. 

Ce prost! Când te ascunzi, nu folosi niciodată acelaşi telefon 
public de două ori. 


Garcia se lupta cu umbrele. Avea soţie şi un copil şi era 
speriat. Avea o carieră în faţă, mulţi bani, şi, dacă îşi plătea 
datoriile şi-şi ţinea gura, va fi un om bogat. Dar el voia să 
vorbească. Bătea câmpii cum că vrea să vorbească, că are ceva 
de spus şi aşa mai departe, dar nu putea să se hotărască. Nu 
avea încredere în nimeni. 

Grantham nu îl grăbea. Îl lăsa să trăncănească suficient 
pentru ca Croft să-şi facă treaba. Garcia va spune în cele din 
urmă ce ştia. O dorea atât de mult! îl sunase de acum de trei ori 
şi se simţea tot mai bine cu noul lui prieten Grantham, care 
jucase rolul acesta de multe ori şi ştia cum merg lucrurile. 
Primul pas era calmarea şi creşterea încrederii, îi trata cu 
căldură şi respect, le vorbea despre purtări bune şi rele. Apoi ei 
vorbeau. 

Fotografiile erau reuşite. Croft nu era chiar de prima mână. 
De obicei era atât de afumat încât puteai să îţi dai seama după 
fotografie, dar era ticălos şi discret, avea practica ziaristicii şi, 
din întâmplare, era disponibil pe loc. Alesese douăsprezece 
poziţii şi le mărise la şapte pe cinci; erau remarcabile. Profil 
dreapta. Profil stânga. Din faţă, la telefon. Din faţă, privind spre 
cameră. Poză din faţă la mai puţin de şaizeci de metri. Un fleac, 
spusese Croft. 

Garcia avea sub treizeci de ani, era chipeş, cu trăsături bine 
conturate. Păr negru, scurt. Ochi negri. Poate era hispanic, dar 
pielea nu era închisă la culoare. Hainele erau scumpe. Costum 
bleumarin, probabil lână. Fără dungi sau modele din țesătură. 
Guler alb şi cravată de mătase. Pantofi negri sau grena cu lustru 
strălucitor. Absența servietei era deconcertantă. Dar era în 
timpul prânzului şi probabil că plecase repede, ca să telefoneze, 
şi se întorcea la birou. Departamentul Justiţiei se găsea la 
distanţă de un bloc. 

Grantham studie fotografiile supraveghind permanent uşa. 
Sarge nu întârzia niciodată. Era întuneric şi clubul se aglomera. 


Grantham era singurul alb cale de trei blocuri. 

Între zecile de mii de avocaţi guvernamentali din D.C., 
văzuse câţiva care ştiau să se îmbrace, dar nu prea mulţi. Mai 
ales cei tineri. Incepeau cu patruzeci de mii pe an şi hainele nu 
erau importante pentru ei. Pentru Garcia hainele erau 
importante şi el era prea tânăr şi prea bine îmbrăcat ca să fie 
avocat guvernamental. 

Era avocat particular, la o firmă, de trei sau patru ani de 
acum, şi cu un salariu în jur de optzeci de mii. Minunat. Asta 
restrângea cercul la cincizeci de mii de avocaţi şi aria cer- 
cetărilor nu părea să se lărgească, deocamdată. 

Uşa se deschise şi intră un poliţist. Prin fum şi abur, îşi dădu 
seama că era Cleve. Era un local respectabil, unde nu se 
practicau jocuri de noroc şi nu erau târfe, aşa încât prezenţa 
unui poliţist nu alarma pe nimeni. Se aşeză în separeu, în faţa 
lui Grantham. 

— Tu ai găsit locul ăsta? întrebă Grantham. 

— Da. iți place? 

— Să zicem. Vrem să trecem neobservaţi, nu-i aşa? Eu sunt 
aici ca să culeg secrete de la un angajat la Casa Albă. E ceva 
serios. Spune-mi, Cleve, trec eu neobservat aici, în toată albeaţa 
mea? 

— Nu-mi place că trebuie să-ţi spun, Grantham, dar nu eşti 
atât de celebru pe cât crezi. Vezi fanţii ăia de la bar? Priviră 
barul, unde se înşiruiau muncitori din construcţii. Aş paria pe o 
leafă că nici unul dintre ei nu a citit vreodată Washington Post, 
nu au auzit de Gray Grantham şi nu dă o ceapă degerată pe 
ceea ce se întâmplă la Casa Albă. 

— Bine, bine, unde e Sarge? 

— Sarge nu se simte bine. Mi-a dat un mesaj pentru tine. 

Nu o să meargă. Putea să-l folosească pe Sarge ca pe o 
sursă anonimă, dar nu pe fiul lui sau pe altcineva cu care 
vorbise Sarge. 

— Ce-i cu el? 

— Vârsta. Nu a vrut să vorbească cu tine astă-seară, dar e 
urgent, aşa a zis. 

Grantham asculta răbdător. 

— Am un plic în maşină, lipit şi sigilat bine. Sarge a fost 
foarte aspru când mi l-a dat şi mi-a spus să nu-l deschid. „Du-i-l 
domnului Grantham", a zis. Cred că e important. 


— Să mergem. 

Îşi croiră drum prin mulţime, până la uşă. Maşina de pa- 
trulare era parcată ilegal. Cleve deschise uşa dinspre „locul 
mortului" şi scoase plicul din cutia de mănuşi. 

— A luat asta din Aripa de Vest. 

Grantham băgă plicul în buzunar. Sarge nu era omul care să 
ridice ceva de jos şi, în timpul legăturii lor, nu-i dăduse niciodată 
vreun document. 

— Mulţumesc, Cleve. 

— Nu mi-a spus ce este — mi-a cerut să aştept să citesc 
ziarul. 

— Spune-i lui Sarge că-l iubesc. 

— Sunt sigur că o să-i dea palpitaţii. 

Maşina de patrulare se îndreptă şi Grantham se grăbi spre 
maşina lui, un Volvo plin acum de duhoarea de marijuana arsă. 
Închise uşa, aprinse plafoniera şi deschise plicul. Era clar că 
avea în mână o notă internă de la Casa Albă, în care era vorba 
de un asasin numit Khamel. 


Zbura traversând oraşul. leşi din Brightwood, pe Strada 16, 
şi o luă spre sud, spre strada Washington. Era aproape şapte 
treizeci şi — dacă reuşea să scrie într-o oră — va apărea în 
ultima ediţie, cea mai mare din cele şase ediţii, care începea să 
iasă de sub tipar la zece treizeci. Slavă Domnului că fusese 
obligat să cumpere micul telefon pentru maşină. Îl sună pe 
Smith Keen, asistentul redactorului-şef de la investigaţii, care 
era încă în biroul redactorilor de la etajul cinci. Acesta sună un 
prieten de la ştiri externe şi-l rugă să lase tot spaţiul pentru 
Khamel. 

Nota nu îl convingea. Cuvintele erau prea precise pentru a fi 
puse pe o hârtie care să fie apoi aruncată pe birou ca o strategie 
oarecare privind vânzarea de cafea sau de apă îmbuteliată. 
Cineva, probabil Fletcher Coal, dorea ca lumea să ştie că acest 
Khamel apăruse ca suspect şi că era arab, că avea legături 
strânse cu Libia, Iran şi Irak, ţări conduse de idioţi fanatici care 
urau America. Cineva de la Casa Albă de Nebuni dorea ca 
povestea să apară pe pagina întâi. 

Dar era o poveste a dracului şi era bună de pagina întâi. El şi 
cu Smith Keen o terminară pe la nouă. Găsiră două poze vechi 


ale unui bărbat despre care se credea că ar fi Khamel, dar atât 
de neasemănătoare, încât păreau să fie doi indivizi diferiţi. Keen 
a propus să le pună pe amândouă. Dosarul despre Khamel era 
subţire. Mai mult zvonuri şi legende, dar puţină substanţă. 
Grantham pomeni de Papă, de diplomatul englez, de bancherul 
german şi de ambuscada în care căzuseră soldaţii israelieni. Şi 
acum, conform unei surse confidenţiale de la Casa Albă, o sursă 
dintre cele mai de încredere, Khamel era suspectat de uciderea 
judecătorilor de la Curtea Supremă, Rosenberg şi Jensen. 


După douăzeci şi patru de ore de la explozie, ea era încă în 
viaţă. Dacă scăpa până dimineaţă, putea să înceapă altă zi, cu 
idei noi în privinţa celor ce avea să facă şi unde să se ducă. 
Deocamdată, era obosită. Se afla într-o cameră de la etajul 
cincisprezece, la Marriott, cu uşa încuiată, luminile aprinse şi un 
spray mare Mace ” lăsat pe cuvertură. Părul ei des, roşu, se afla 
acum într-o pungă de hârtie în dulap. Ultima oară îşi tăiase părul 
la trei ani şi mama ei o bătuse. 

Petrecuse două ore grele cu o pereche de foarfeci tocite, ca 
să-l taie şi să-i dea totuşi o formă. Va putea să-l ţină sub o şapcă 
sau pălărie până cine ştie când. Durase alte două ore să-l 
vopsească negru. Ar fi putut să-l decoloreze şi să se facă blondă, 
dar ar fi fost prea bătător la ochi. Presupunea că are de-a face 
cu profesionişti şi pentru un motiv nelămurit se hotărâse să se 
facă brunetă. Apoi, ce naiba, dacă mâine se va scula cu alt 
gând, se va face blondă. Strategia cameleonului. Schimbă-ţi 
culoarea în fiecare zi şi înnebuneşte-i. Clairol avea cel puţin 
optzeci şi cinci de nuanţe. 

Era teribil de obosită, dar se temea să doarmă. Nu îl văzuse 
pe prietenul ei de la Sheraton în timpul zilei, dar cu cât umbla 
mai mult, cu atât i se părea că toate feţele seamănă. Era acolo, 
afară, ştia. Şi avea prieteni. Dacă puteau să-i asasineze pe 
Rosenberg şi pe Jensen şi să-l dea gata pe Thomas Callahan, cu 
ea o să le fie uşor. 

__ Nu se va apropia de maşina ei şi nu voia să închirieze una. 
Inchirierea unei maşini lasă urme. Şi probabil că ei stăteau la 
pândă. Putea doar să ia un avion, dar ei stăteau la pândă şi în 
aeroporturi. Să ia un autobuz, dar nu-şi cumpărase niciodată 


7 Mace — marcă de spray paralizant şi lacrimogen. 


bilet şi nici nu văzuse pe dinăuntru un autobuz Greyhound. 

După ce şi-au dat seama că a dispărut, ei se aşteptau 
probabil ca ea să fugă. Era doar o amatoare, o fată de colegiu 
cu inima fiinţă după ce-şi văzuse iubitul făcut bucățele şi ars. Va 
face undeva o mişcare greşită, va ieşi din oraş şi vor pune mâna 
pe ea. 

Dar, în clipa de faţă, ea prefera oraşul. Avea un milion de 
camere de hotel, aproape tot atâtea alei, cârciumi şi baruri, şi 
întotdeauna erau mulţi oameni care se plimbau de-a lungul 
străzilor Bourbon, Chartres, Dauphine şi Royal. Le cunoştea 
bine, mai ales pe cele din Cartierul Francez, unde puteai merge 
oriunde pe jos. Câteva zile, putea să se mute din hotel în hotel, 
până când însă? Nu ştia. Nu ştia de ce. In împrejurările actuale, i 
se părea inteligent să se mişte mereu. Va evita străzile în timpul 
dimineţilor, când va încerca să doarmă. Işi va schimba mereu 
hainele, pălăriile şi ochelarii. Va începe să fumeze, să aibă 
mereu o ţigară aprinsă. Se va plimba până când va obosi de 
atâta mişcare, atunci s-ar putea s-o lase în pace. Era bine că era 
speriată. Trebuia să se gândească continuu. Va supravieţui. 

Se gândi să anunţe poliţia, dar nu era momentul. Ei luau 
nume şi păstrau dosare; puteau fi periculoşi. Putea să-l cheme 
pe fratele lui Thomas, de la Mobile, dar bietul om nu putea face 
nimic ca s-o ajute în clipa de faţă. Se gândi să-l sune pe decan, 
dar cum să-i explice povestea cu referatul, cum să-i spună de 
Gavin Verheek, FBI, maşina-capcană, Rosenberg şi Jensen, şi 
despre ea însăşi, cum se ascundea, şi să procedeze astfel, încât 
totul să sune credibil. Hotări să-l lase pe decan în pace. Oricum 
nu-i plăcea. Se gândi să sune câteva prietene de la Facultatea 
de Drept, dar oamenii vorbesc şi s-ar putea ca ei să audă. 
Trebuia să ia legătura cu Alice Stark, cea mai bună prietenă a ei. 
Alice era îngrijorată şi se va duce la poliţie, unde va spune că 
buna ei prietenă Darby Shaw dispăruse. O va suna mâine pe 
Alice. 

Formă numărul serviciului de cameră şi comandă o salată 
mexicană şi o sticlă de vin roşu. O va bea pe toată, apoi se va 
aşeza în fotoliu cu sprayul Mace alături şi va supraveghea uşa 
până când va adormi. 


18 


Limuzina lui Gminski făcu un viraj de o sută optzeci de 
grade, ca şi cum strada i-ar fi aparţinut, şi se opri brusc în faţă la 
Sheraton. Ambele uşi din spate se deschiseră larg, Gminski ieşi 
primul, urmat rapid de trei aghiotanţi, care alergară după el cu 
bagaje şi serviete. 

Era aproape ora două după-amiaza şi directorul era evident 
grăbit. Nu se opri la recepţie, ci se duse direct spre lifturi. 
Aghiotanţii alergară după el şi ţinură uşa liftului deschisă; nu 
vorbi nimeni în timp ce urcau la etajul şase. 

Trei dintre agenţii lui îl aşteptau într-o cameră pe colţ. Unul 
dintre ei deschise uşa şi Gminski intră fără să salute. Aghiotanţii 
aruncară bagajele pe unul din paturi. Directorul îşi scoase haina 
şi o aruncă pe un fotoliu. 

— Unde e? se răsti el la un agent numit Hooten. 

Cel numit Swank trase draperiile şi Gminski păşi spre 
fereastră. 

Swank arăta spre Marriott, peste drum, şi mai jos cu un bloc. 

— E la etajul cincisprezece, a treia cameră dinspre stradă, 
luminile sunt aprinse. 

Gminski se uită spre Marriott. 

— Eşti sigur? 

— Da. Am văzut-o intrând, a plătit cu cartea de credit. 

— Biata copilă, spuse Gminski plecând de la fereastră. Unde 
a fost noaptea trecută? 

— La Holiday Inn, pe Royal. A plătit tot cu carte de credit. 

— Ai văzut pe cineva urmărind-o? întrebă directorul. 

— Nu. 

— Vreau apă, spuse el aghiotantului, care sări spre vasul cu 
gheaţă şi mânui cu zgomot cuburile. 

Gminski se aşeză pe marginea patului, îşi împleti degetele şi 
trosni fiecare încheietură. 

— Ce părere ai? îl întrebă el pe Hooten, cel mai în vârstă 
dintre cei trei agenţi. 

— Sunt pe urmele ei. O caută peste tot. Ea foloseşte cărţi de 
credit. În patruzeci şi opt de ore e moartă. 

— Nu e proastă, se amestecă Swank. Şi-a tăiat părul şi l-a 
vopsit negru. Se mişcă mereu. Aparent, nu are în plan să 
părăsească oraşul curând. li dau şaptezeci şi două de ore până 


s-o găsească. 

Gminski sorbi apa. 

— Asta înseamnă că micul ei referat a lovit direct la ţintă. Şi 
înseamnă că prietenul nostru e acum un om foarte disperat. 
Unde e? 

Hooten răspunse repede. 

— Nu ştim. 

— Trebuie să-l găsim. 

— Nu a fost văzut de săptămâni întregi. 

Gminski puse paharul pe birou şi luă cheia camerei. 

— Deci, ce părere ai? îl întrebă pe Hooten. 

— S-o aducem aici? întrebă Hooten. 

— Nu va fi uşor, spuse Swank. Poate are o armă. Să nu fie 
rănit cineva. 

— E o puştoaică speriată, spuse Gminski. E şi civilă pe 
deasupra. Nu ne putem permite să răpim civili de pe stradă. 

— Atunci n-o să reziste mult, spuse Swank. 

— Cum o iei? întrebă Gminski. 

— Sunt mai multe soluţii, răspunse Hooten. O prindem pe 
stradă. Mergem în camera ei. Aş putea ajunge în camera ei în 
mai puţin de zece minute dacă plec chiar acum. Nu e chiar aşa 
de greu. Nu e o profesionistă. 

Gminski se plimbă încet prin cameră şi îl urmăriră cu toţii din 
ochi. Se uită la ceas. 

— Eu aş înclina să nu o luăm. Să dormim patru ore şi să ne 
întâlnim aici la şase treizeci. Noaptea e un bun sfătuitor. Dacă 
puteţi să mă convingeţi să o răpim, atunci o s-o facem. Bine? 

Toţi dădură ascultători din cap. 


Vinul îşi făcu efectul. Moţăi în fotoliu, apoi se mută în pat şi 
dormi adânc. Suna telefonul. Cuvertura atârna pe podea şi 
picioarele ei se aflau pe pernă. Telefonul suna. Avea pleoapele 
lipite. Mintea îi era amorţită şi pierdută în visuri, dar, undeva 
într-un colţ, ceva lucra şi îi spunea că sună telefonul. 

Ochii se deschiseră, dar fără să vadă mare lucru. Soarele se 
ridicase, luminile erau aprinse şi ea se uita la telefon. Nu, nu 
ceruse să fie trezită. Se gândise o clipă la această posibilitate, 
dar era sigură că nu ceruse să fie trezită. Se aşeză pe marginea 
patului şi ascultă soneria. De cinci ori, zece, cincisprezece, 


douăzeci. Nu se opri. Se putea să fie o greşeală, dar după ce 
suna de douăzeci de ori, se oprea. 

Nu era greşeală. Ceaţa începu să se împrăştie şi se mută 
lângă telefon. Cu excepţia recepţiei şi poate a proprietarului şi a 
cameristei de serviciu, nimeni nu ştia că se află în acest loc. 
Comandase mâncare, dar nu mai făcuse şi alte apeluri. 

Soneria se opri. Bun, era o greşeală. Se duse spre baie, dar 
telefonul sună din nou. Numără. După al paisprezecelea apel, 
ridică receptorul. 

— Alo? 

— Darby, sunt Gavin Verheek. Totul e în regulă? 

Se aşeză pe pat. 

— De unde ai numărul? 

— Avem mijloacele noastre. Ascultă, ai... 

— Stai, Gavin. Stai o clipă. Să mă gândesc. Cartea de credit, 
nu-i aşa? 

— Da, cartea de credit Marcajul de hârtie. Suntem FBl-ul, 
Darby. Avem mijloace. Nu e chiar aşa greu. 

— Atunci şi ei pot face la fel. 

— Cred că da. Stai în hoteluri mici şi plăteşte cu bani gheaţă. 

Simţea un nod greu în stomac şi se întinse pe pat. Chiar aşa. 
Nu era greu. Marcajul de hârtie. Ar fi putut să fie moartă până 
acum. Ucisă datorită unor hârtii. 

— Darby, eşti acolo? 

— Da. Se uită spre uşă ca să se asigure că are lanţul pus. 
Da, sunt aici. 

— Eşti teafără? 

— Aşa cred. 

— Avem unele informaţii. Mâine, la campus, va avea loco 
slujbă funerară, la trei, apoi urmează înmormântarea, în oraş. 
Am vorbit cu fratele lui şi familia doreşte ca eu să fiu unul dintre 
cei ce duc sicriul. Diseară ajung acolo. Cred că trebuie să ne 
întâlnim. 

— De ce să ne întâlnim? 

— Trebuie să ai încredere în mine, Darby. Viaţa ta e în 
pericol acum şi trebuie să mă asculţi. 

— Ce urmăriţi? 

Se făcu tăcere. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce a spus directorul Voyles? 


— Nu am vorbit cu el. 

— Credeam că eşti avocatul lui, ca să zicem aşa. Ce se 
întâmplă, Gavin? 

— De data asta nu acţionăm. 

— Şi ce ar putea să însemne asta, Gavin? Spune-mi! 

— De aceea trebuie să ne întâlnim. Nu vreau să mai spun 
nimic la telefon. 

— Telefonul funcţionează foarte bine şi asta e tot ce ai la 
dispoziţie deocamdată. Aşa că spune, Gavin. 

— De ce nu ai încredere în mine? Era jignit. 

— Acum o să închid. Nu-mi place. Dacă voi ştiţi unde sunt, 
atunci s-ar putea să mă aştepte cineva în hol. 

— Prostii, Darby. Foloseşte-ţi capul! Am numărul camerei 
tale de o oră şi nu am făcut decât să te sun. Suntem de partea 
ta, jur. 

Se gândi puţin. Era logic, dar o găsiseră atât de uşor. 

— Te ascult. Nu ai vorbit cu directorul, dar FBl-ul nu intră în 
acţiune. De ce? 

— Nu ştiu sigur. leri a luat hotărârea să uite de „pelican", a 
dat instrucţiuni să fie abandonat. Asta e tot ce pot să-ţi spun. 

— Nu e foarte mult. Ştie despre Thomas? Ştie că ar fi trebuit 
să fiu moartă pentru că l-am scris şi că, la patruzeci şi opt de 
ore după ce Thomas ţi-a dat referatul ţie, vechiul lui prieten de 
la Facultatea de Drept, ei — cine dracu' or fi ei — au încercat să 
ne omoare pe amândoi? Stie toate astea, Gavin? 

— Nu cred. 

— Asta înseamnă că nu, nu-i aşa? 

— Da. Inseamnă că nu. 

— Bine, ascultă-mă. Crezi că a fost omorât din cauza re- 
feratului? 

— Probabil. 

— Asta înseamnă că da, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mulţumesc. Dacă Thomas a fost omorât din cauza re- 
feratului, atunci ştim cine l-a omorât. Şi dacă ştim cine l-a 
omorât pe Thomas, atunci ştim cine i-a omorât şi pe Rosenberg 
şi pe Jensen, nu-i aşa? 

Verheek ezită. 

— Spune că da, fir-ar să fie! se repezi Darby. 

— AŞ spune că e probabil. 


— Splendid! Probabil înseamnă da pentru un avocat. Ştiu că 
asta e tot ce poţi face. E un probabil foarte puternic, totuşi îmi 
spui că FBI renunţă la micul meu suspect. 

— Linişteşte-te, Darby. Hai să ne întâlnim diseară şi să stăm 
de vorbă. Aş putea să-ţi salvez viaţa. 

Puse cu grijă receptorul sub o pernă şi se duse la baie. Se 
spălă pe dinţi şi perie ceea ce-i mai rămăsese din păr, apoi 
aruncă obiectele de toaletă şi schimburile într-o geantă nouă de 
voiaj, din prelată. Îşi puse bluzonul, şapca şi ochelarii de soare şi 
închise încet uşa după ea. Holul era pustiu. Urcă pe jos până la 
etajul şaptesprezece, luă liftul până la zece, apoi cobori pe scări 
zece etaje până în hol. Uşa de la casa scării era chiar lângă 
toaletă şi ea se strecură repede în cea pentru femei. Holul părea 
să fie pustiu. Se duse într-o cabină, încuie uşa şi aşteptă un 
timp. 


Vineri dimineaţa în Cartierul Francez. Aerul era rece şi curat, 
fără urme de miros de mâncare şi păcat. Ora opt dimineaţa — 
prea devreme pentru oameni. Merse pe jos ca să-şi limpezească 
mintea şi să-şi facă planul zilei. Pe Dumaine, lângă Piaţa 
Jackson, găsi o cafenea pe care o ochise dinainte. Era aproape 
goală şi avea un telefon public în spate. Îşi turnă cafea şi o puse 
pe o masă de lângă telefon. Acolo putea vorbi. 

Verheek veni la telefon în mai puţin de un minut. 

— Unde stai la noapte? întrebă ea cu ochii pe uşa de la 
intrare. 

— Hotelul Hilton, lângă râu. 

— Ştiu unde este. O să te sun diseară, târziu, sau mâine 
dimineaţă. Să nu mă urmăreşti iar. Acum plătesc cu bani 
gheaţă, nu cu carte de credit. 

— Foarte inteligent, Darby. Nu sta pe loc. 

— S-ar putea să fiu moartă când ajungi tu aici. 

— Nu, nu ai să fii. Găseşti acolo un Washington Post? 

— Poate. De ce? 

— la unul, repede. Unul de azi. E o poveste frumoasă despre 
Rosenberg şi Jensen şi poate despre cine i-a ucis. 

— Nu mai pot să stau. Te sun mai târziu. 

Primul stand de ziare nu avea Post. Merse în zigzag spre 
Canal, acoperindu-şi urmele, supraveghindu-şi spatele, spre St. 


Ann, de-a lungul magazinelor de antichităţi de pe Royal, printre 
barurile jerpelite de pe ambele părţi ale străzii Bienville şi în cele 
din urmă la French Market, de-a lungul străzilor Decatur şi North 
Peters. Mergea repede, dar nepăsătoare. Avea aerul că e 
ocupată, ochii ei aruncau priviri iuți cercetând umbrele. Dacă 
erau undeva, acolo, în umbră, continuând s-o urmărească, erau 
foarte buni. 

Cumpără Post şi Times-Picayune de la un vânzător ambulant 
şi găsi o masă într-un colţ pustiu de la Cafe du Monde. 

Pagina întâi. Citând o sursă confidențială, articolul insista pe 
legenda lui Khamel şi pe implicarea lui în crime. În tinereţe, 
omorâse pentru credinţa lui, se spunea, dar acum o făcea numai 
pentru bani. Mulţi bani, presupunea un expert de la 
contrainformaţii, acum la pensie, dar recunoscut ca atare, şi el 
fără nume. Fotografiile erau ceţoase şi neclare, dar 
amenințătoare. Nu puteau fi ale aceleiaşi persoane. Dar atunci, 
spunea expertul, omul nu putea fi identificat şi nu fusese 
fotografiat de peste zece ani. 

Un chelner apăru în sfârşit şi ea comandă cafea şi un pa- 
panaş glazurat. Expertul spunea că mulţi îl considerau mort. 
Interpol-ul credea că fusese ucis nu mai departe decât acum 
şase luni. Expertul se îndoia că el călătorea cu avionul. FBI îl 
pusese în capul listei sale. 

Deschise încet ziarul din New Orleans. Thomas nu era pe 
pagina întâi, dar fotografia lui era în pagina a doua, cu un articol 
lung. Poliţiştii priveau cazul ca pe o omucidere, dar nu aveau 
prea multe indicii. O femeie albă fusese văzută în zonă, puţin 
înainte de explozie. Facultatea de Drept era zguduită, după 
declaraţiile decanului. Poliţia spunea puţine lucruri. Mâine, în 
campus, va avea loc o slujbă. Se făcuse o greşeală îngrozitoare, 
spunea decanul. Dacă e vorba de o crimă, atunci era clar că 
cineva omorâse pe cine nu trebuia. 

Avea ochii umezi şi deodată se simţi din nou înfricoşată. 
Poate era doar o greşeală. Trăiau într-un oraş violent, cu oameni 
nebuni, şi poate că cineva încurcase lucrurile şi greşise în 
alegerea maşinii. Poate că nu o urmărea nimeni. 

Işi puse ochelarii de soare şi se uită la fotografia lui. O 
luaseră din anuarul Facultăţii de Drept; avea acel zâmbet su- 
perior pe care îl arbora când era profesor. Era proaspăt tuns şi 
foarte frumos. 


Articolul lui Grantham despre Khamel a  electrizat 
Washington-ul vineri dimineaţa. Nici nota internă, nici Casa Albă 
nu erau pomenite şi în oraş se făceau pariuri privind sursa de 
informaţii. 


Atmosfera era deosebit de încinsă în Hoover Building. În 
biroul directorului, Eric East şi K.O. Lewis se plimbau nervoşi, în 
timp ce Voyles vorbea cu Preşedintele pentru a treia oară în 
două ore. Voyles înjura, nu direct pe Preşedinte, dar pe cei din 
jurul lui. Îl înjura pe Coal şi, când Preşedintele înjură şi el, Voyles 
sugeră să folosească detectorul de minciuni pentru întreaga 
echipă, începând cu Coal, şi să vadă de la cine veneau 
scurgerile de informaţii. Da, fir-ar al dracului, da, el, Voyles, va 
face testul, ca toţi cei care lucrau în Hoover Building. Şi înjurară 
iar amândoi. Voyles era roşu şi transpirat, iar faptul că zbiera la 
telefon şi Preşedintele îl auzea la celălalt capăt al firului nu 
conta deloc. Ştia că, pe undeva, Coal asculta totul. 

Evident, Preşedintele recapătă controlul asupra conversaţiei 
şi se lansă într-o predică plicticoasă. Voyles îşi şterse fruntea cu 
o batistă, se aşeză în vechiul lui scaun de piele şi începu să facă 
un exerciţiu de respiraţie pentru a-şi scădea tensiunea şi pulsul. 
Supravieţuise unui atac de inimă şi era pândit de altul, şi-i 
spusese lui K.O. Lewis de multe ori că Flechter Coal şi idiotul lui 
şef îl vor omori. Dar spusese asta despre ultimii trei preşedinţi. 
Işi ciupi cutele grase de pe frunte şi se afundă în scaun. 

— Nu putem face asta, domnule Preşedinte. 

Acum, era aproape agreabil. Fiind un om cu schimbări bruşte 
şi radicale de dispoziţie, devenise deodată curtenitor. Un tip 
fermecător. 

— Mulţumesc, domnule Preşedinte. Voi fi mâine acolo. 

Închise uşor şi vorbi cu ochii închişi. 

— Vrea să punem pe reporterul de la Post sub supraveghere. 
Zice că am mai folosit această metodă, aşa că o vom face din 
nou. l-am spus că sunt de acord. 

— Ce fel de supraveghere? întrebă K.O. 

— Să-l urmărim doar prin oraş. Douăzeci şi patru de ore, cu 
doi oameni. Să vedem unde merge noaptea, cu cine se culcă. E 


burlac, nu-i aşa? 

— Divorţat, acum şapte ani, răspunse Lewis. 

— Asiguraţi-vă că nu vă vede. Agenţi în haine civile şi 
schimbaţi la fiecare trei zile. 

— Chiar crede că scurgerile vin de la noi? 

— Nu, nu cred. Dacă ar veni de la noi, de ce ne-ar pune pe 
urmele reporterului? Cred că ştie că sunt oamenii lui. Şi vrea să-i 
prindă. 

— E un mic serviciu, adăugă Lewis îndatoritor. 

— Da. Să nu fiţi văzuţi, bine? 


Biroul lui L. Matthew Barr era la etajul trei al unui bloc de 
birouri jalnic şi dărăpănat de pe Strada M din Georgetown. Pe 
uşi nu erau tăblițe. Un paznic înarmat, cu sacou şi cravată, 
îndrepta oamenii de la lift. Covorul era uzat şi mobila veche. 
Praful acoperea totul şi era evident că Unitatea nu cheltuia bani 
pentru curăţenie. 

Barr conducea Unitatea, care era o mică secţie neoficială, 
ascunsă, a Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui. CRP 
avea o mulţime de birouri luxoase peste râu, în Rosslyn. Acolo, 
ferestrele se deschideau şi secretarele erau zâmbitoare, iar 
femeile de serviciu făceau curat în fiecare noapte. Dar nu şi aici. 

Fletcher Coal ieşi din lift şi-l salută cu capul pe paznic, care-l 
salută la rândul său în acelaşi fel, fără să facă altă mişcare. Erau 
cunoştinţe vechi. Străbătu micul labirint de birouri murdare, 
spre biroul lui Barr. Coal se mândrea că e cinstit cu el însuşi şi, 
sincer, nu se temea de nici un om din Washington, poate doar 
cu excepţia lui Matthew Barr. Uneori se temea de el, alteori nu, 
dar îl admira întotdeauna. 

Barr fusese la infanteria militară, la CIA, fusese spion cu 
două condamnări pentru trădare, din care câştigase milioane şi 
îngropase banii. Lucrase câteva luni într-un club country, dar nu 
prea mult. Coal îl recrutase personal pe Barr pentru a conduce 
Unitatea, care nu exista în mod oficial. Avea un buget anual de 
patru milioane, bani gheaţă, proveniţi din diferite fonduri 
secrete şi Barr superviza o mică bandă de bătăuşi bine antrenați 
care făceau în linişte treaba ce revenea Unităţii. 

Uşa lui Barr era întotdeauna încuiată. El o deschise şi Coal 
intră. Intâlnirea urma să fie scurtă, ca de obicei. 


— Lasă-mă să ghicesc, începu Barr. Vrei să găsim pe unde se 
scurg informaţiile. 

— Într-un fel, da. Vreau să-l urmăreşti pe reporter, pe 
Grantham, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru şi să 
vezi cu cine vorbeşte. Are materiale al naibii de bune şi mă tem 
că vin de la noi. 

— De necrezut cât de multe scurgeri de informaţii sunt! 

— Avem câteva probleme, dar cea cu Khamel a fost un truc. 
Eu am scris-o. 

Barr zâmbi. 

— Bănuiam eu. Părea prea curată şi apărută la ţanc. 

— Ai avut vreodată de-a face cu Khamel? 

— Nu. Acum zece ani eram siguri că a murit. Aşa îi place lui. 
Nu are ego, deci nu va prins niciodată. Poate să trăiască într-o 
baracă de carton în Sao Paulo timp de şase luni, să mănânce 
rădăcini şi şobolani, apoi să ia avionul până la Roma pentru a 
ucide un diplomat, după care să dispară la Singapore pentru 
câteva luni. Nu citeşte articolele din ziare care-l privesc. 

— Câţi ani are? 

— De ce te interesează? 

— Sunt fascinat. Cred că ştiu cine l-a angajat ca să-i omoare 
pe Rosenberg şi Jensen. 

— Adevărat? Poţi să-mi împărtăşeşti acest zvon? 

— Nu. Nu încă. 

— Are între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, deci nu e 
aşa bătrân, dar a ucis un general libanez la cincisprezece ani. 
Aşa încât are o carieră lungă. E o legendă, înţelegi? Poate să 
ucidă cu orice mână, cu orice picior, cu o cheie de maşină, un 
creion, cu orice. E expert cu orice armă. Vorbeşte douăsprezece 
limbi. Dar ai auzit toate astea, nu-i aşa? 

— Da, dar e amuzant 

— Bine. Se crede că e cel mai eficace şi cel mai scump 
asasin din lume. În tinereţe nu era decât un terorist, dar era 
prea talentat ca să arunce numai bombe. Şi a devenit asasin 
plătit. Acum e cam bătrân şi ucide doar pentru bani. 

— Cât de mulţi? 

— Bună întrebare. Probabil că ia cam zece-douăzeci de 
milioane, şi în treaba asta nu mai e altul ca el. Unele teorii spun 
că ar împărţi banii cu alte grupuri teroriste. Nimeni nu ştie cu 
adevărat. Stai să ghicesc: vrei să-l găsesc pe Khamel şi să-l 


aduc viu. 

— Lasă-l în pace pe Khamel. Imi place treaba pe care a 
făcut-o aici. 

— E foarte talentat. 

— Vreau să-l urmăreşti pe Gray Grantham şi să afli cu cine 
vorbeşte. 

— Ai vreo idee? 

— Câteva. Există un om numit Milton Hardy, care lucrează ca 
om de serviciu în Aripa de Vest. Coal aruncă un plic pe birou. E 
acolo de mult timp, pare să fie pe jumătate orb, dar cred că 
vede şi aude multe. Urmăreşte-l o săptămână-două. Toţi îi spun 
Sarge. Mă gândesc să-l dau afară. 

— Minunat, Coal. Cheltuim atâţia bani ca să urmărim negri 
orbi! 

— Fă cum îţi spun. Timp de trei săptămâni. 

Coal se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Deci ştii cine l-a angajat pe ucigaş? spuse Barr. 

— Suntem pe aproape. 

— Unitatea e mai mult decât nerăbdătoare să te ajute. 

— Sunt sigur. 


19 


Doamna Chen era proprietara unui duplex şi închiria cealaltă 
jumătate, de cincisprezece ani, studentelor la drept. Era dificilă, 
dar retrasă, şi trăia lăsându-i şi pe ceilalţi să trăiască, atâta 
vreme cât erau liniştiţi. Duplexul era la şase cvartale de 
campus. 

Era întuneric când răspunse la uşă. Persoana care se afla în 
prag era o tânără atrăgătoare, cu părul scurt şi un zâmbet 
nervos. Foarte nervos. 

Doamna Chen se încruntă la ea, până când fata vorbi. 

— Sunt Alice Stark, o prietenă a lui Darby. Pot să intru? 

Aruncă o privire peste umăr. Strada era liniştită şi tăcută. 
Doamna Chen locuia singură, cu toate uşile şi ferestrele bine 
închise, dar îşi spuse că era o fată foarte drăguță, cu un zâmbet 
nevinovat şi, dacă era prietenă cu Darby, putea avea încredere 
în ea. Deschise uşa şi Alice intră. 


— S-a întâmplat ceva? spuse doamna Chen. 

— Da. Darby are necazuri, dar acum nu putem să vorbim 
despre asta. V-a sunat la telefon în după-amiaza asta? 

— Da. A spus că va veni o tânără să se uite prin apartament 

Alice respiră adânc şi încercă să pară calmă. 

— Nu durează mult. A spus că undeva, în perete, e o uşă. Nu 
aş vrea să folosesc uşa din spate sau din faţă. 

Doamna Chen se încruntă şi ochii ei întrebau: „De ce?" dar 
nu spuse nimic. 

— În ultimele două zile a fost cineva în apartament? întrebă 
Alice. 

O urmă pe doamna Chen într-un coridor îngust. 

— N-am văzut pe nimeni. leri, devreme, înainte de răsărit, a 
bătut cineva la uşă, dar nu m-am uitat. Mută o masă din dreptul 
unei uşi, o descuie şi o deschise. 

Alice păşi în faţa ei. 

— A spus să mă duc singură, bine? 

Doamna Chen voia să se uite şi ea, dar încuviinţă din cap şi 
închise uşa în spatele lui Alice. Uşa dădea într-un coridor mic, 
care se întunecă deodată. La stânga era camera de lucru şi un 
comutator care nu putea fi folosit. Alice îngheţă în întuneric. 
Apartamentul era cufundat în întuneric, era cald şi plutea un 
miros greu de gunoi vechi. Se aştepta să fie singură, dar era 
studentă în anul al doilea la drept, fir-ar să fie, nu vreun detectiv 
particular dibaci. 

Se stăpâni. Scotoci într-o geantă mare şi găsi un pix- 
lanternă. Avea trei astfel de pixuri. Pentru orice eventualitate. 
Ce eventualitate? Nu ştia. Darby vorbise limpede. Pe ferestre să 
nu se vadă nici o lumină. Poate că ei stăteau la pândă. 

Cine dracu sunt ei? voia să ştie Alice. Darby nu ştia, spuse că 
o să-i explice mai târziu, dar întâi trebuia să se uite prin 
apartament. 

Alice fusese în apartament de zeci de ori anul trecut, dar 
intrase pe uşa din faţă, cu o mulţime de lumini şi alte înlesniri. 
Fusese în toate camerele şi credea că se va descurca în 
întuneric. Acum încrederea se dusese. Dispăruse. In locul ei 
simţea o teamă care o făcea să tremure. 

„Stăpâneşte-te. Eşti singură. Nu ar veni să stea aici, având o 
femeie băgăcioasă alături. Dacă fuseseră într-adevăr, făcuseră 
doar o scurtă vizită." 


După ce se uită atent, se convinse că lanterna funcţiona. 
Lumina cu intensitatea unui chibrit care se stinge. O îndreptă 
spre podea şi văzu un cerc slab, de mărimea unei portocale 
mici. Cercul tremura. 

În vârful picioarelor, dădu colţul spre camera de lucru. Darby 
spunea că acolo era o lampă mică, pe raftul de cărţi, aproape de 
televizor, şi că lumina aceea era întotdeauna aprinsă. O folosea 
ca lampă de veghe şi dădea o lumină slabă în cameră, până la 
bucătărie. Fie că Darby minţise, fie că becul se arsese, sau îl 
deşurubase cineva. Nu avea importanţă în momentul de faţă, 
pentru că bucătăria şi camera erau în întuneric. 

Se afla pe covor, în mijlocul camerei, înaintând centimetru 
cu centimetru spre masa din bucătărie, unde ar fi trebuit să fie 
computerul. Se lovi de marginea mesei de cafea şi lanterna se 
stinse. O scutură. Nimic. Căută a doua lanternă în geantă. 

În bucătărie mirosul era mai greu. Computerul se afla pe 
masă împreună cu o mulţime de dosare goale şi agende. 
Examină computerul cu luminiţa ei slabă. Butonul de pornire era 
în faţă. Îl apăsă şi monitorul monocrom se încălzi încet. Ecranul 
emitea o lumină verzuie care acoperea masa, dar nu depăşea 
spaţiul bucătăriei. 

Alice se aşeză în faţa tastaturii şi începu să bată. Găsi menu- 
ul, apoi listarea, apoi fişierele. Conţinutul directorului acoperi 
ecranul. Îl studie cu atenţie. Trebuia să cuprindă cam patruzeci 
de fişiere şi văzu numai zece. Cea mai mare parte fuseseră 
şterse. Puse în funcţiune imprimanta laser şi în câteva clipe 
directorul era trecut pe hârtie. O luă şi o băgă în geantă. 

Se ridică şi, cu ajutorul lanternei, începu să examineze 
dezordinea din jurul computerului. Darby apreciase numărul de 
dischete la douăzeci, dar dispăruseră. Nu mai era nici o 
dischetă. Agendele erau pentru drept constituţional şi procedură 
civilă şi atât de plicticoase şi pline de generalităţi încât nu le-ar 
fi vrut nimeni. Fişierele expandabile erau puse grămadă, la un 
loc, dar goale. 

Era o treabă curată, făcută cu răbdare. Cineva petrecuse 
câteva ore ştergând şi adunând, apoi plecase numai cu o geantă 
sau o pungă de plastic. 

În cameră, lângă televizor, Alice se uită afară. Maşina roşie 
era acolo, la un metru şi ceva de fereastră. Părea în regulă. 

Înşurubă becul de la lumina de veghe, o aprinse şi o stinse 


repede. Mergea perfect. Îl deşurubă la fel cum făcuse el sau ea. 

Ochii ei se obişnuiseră; acum vedea canaturile uşilor şi 
mobila. Închise computerul şi se strecură prin cameră spre hol. 

Doamna Chen o aştepta exact acolo unde o lăsase. 

— E în regulă? întrebă ea. 

— Totul e în regulă, spuse Alice. Dar fiţi atentă. Am să vă sun 
peste o zi sau două, să văd dacă a trecut cineva. Şi vă rog, nu 
spuneţi nimănui că am fost aici. 

Doamna Chen asculta atentă, în timp ce muta masa în faţa 
uşii. 

— Ce-i cu maşina ei? 

— O să fie bine. Dar uitaţi-vă la ea. 

— Ea e bine? 

Erau în cameră, aproape de uşa din faţă. 

— O să fie bine. Cred că se va întoarce în câteva zile. 
Mulţumesc, doamnă Chen. 

Doamna Chen închise uşa, o încuie şi se uită pe ferestruică. 
Fata era pe trotuar şi în curând dispăru în întuneric. 

Alice merse pe jos trei cvartale, până la maşina ei. 


Vineri seara în Cartierul Francez! Tulane juca mâine la 
Dome, apoi duminică jucau The Saints şi oamenii gălăgioşi 
ieşiseră cu miile, parcând la întâmplare, blocând străzile, 
hoinărind în mulţimi zgomotoase, bând din pahare de plastic, 
înghesuindu-se în baruri şi amuzându-se, făcând scandal şi 
distrându-se. Pe la nouă, Inner Quarter era închis cu grilaje. 

Alice parcă pe Poydras, departe de locul unde voia să 
parcheze şi ajunse cu o oră întârziere la barul aglomerat din St. 
Peter, în inima Cartierului Francez. Nu erau mese. Toţi se 
înghesuiau la bar. Se retrase într-un colţ cu o ţigară şi îşi trecu 
privirea peste oameni. Cei mai mulţi erau studenţi, veniţi în oraş 
pentru meci. 

Un chelner veni direct la ea. 

— Căutaţi cumva o prietenă? întrebă el. 

Ea ezită. 

— Da. 

El arătă dincolo de bar. 

— După colţ, în prima cameră pe dreapta, sunt câteva mese 
mici. Cred că prietena dumneavoastră e acolo. 


Darby era într-un separeu mic, aplecată peste o sticlă de 
bere, cu ochelari de soare şi pălărie. Alice îi strânse mâna. 

— Ce bine îmi pare că te văd! 

Îi studie coafura, amuzându-se. Darby îşi scoase ochelarii. 
Avea ochii roşii şi obosiţi. 

— Nu am ştiut pe cine altcineva să sun. 

Alice ascultă cu faţa fără expresie, incapabilă să se 
gândească la ceva potrivit şi incapabilă să-şi ia ochii de la părul 
ei. 

— Cine ţi-a făcut părul? întrebă ea. 

— Îţi place? E puţin cam punk, ceea ce cred că e o revanșă şi 
în mod sigur va impresiona oamenii când voi începe să caut o 
slujbă. 

— De ce? 

— Cineva a încercat să mă omoare, Alice. Nişte oameni răi 
au o listă şi numele meu e în capul ei. Cred că mă urmăresc. 

— Să te omoare? Ai pronunţat cuvântul „omor"? Cine ar 
putea să vrea să te omoare, Darby? 

— Nu sunt sigură. Ce e cu apartamentul meu? 

Alice încetă să se mai uite la părul ei şi-i dădu hârtia cu 
directorul. Darby o studie. Era adevărat. Nu era un vis sau o 
greşeală. Bomba fusese pusă în maşina care trebuia. Rupert şi 
cow-boy-ul puseseră mâna pe ea. Chipul pe care îl văzuse o 
căuta pe ea. Intraseră în apartamentul ei şi şterseseră tot ceea 
ce doreau să şteargă. O aşteptau afară. 

— Ce e cu dischetele? 

— Nu mai e nici una. Fişierele expandabile de pe masa din 
bucătărie au fost puse laolaltă, ordonat şi sunt goale. In rest, 
totul pare să fie în ordine. Au deşurubat becul de la lampa de 
veghe şi totul e în întuneric. Am controlat. Funcţionează. Sunt 
tipi cu foarte multă răbdare. 

— Ce e cu doamna Chen? 

— Nu a văzut nimic. 

Darby îndesă hârtia într-un buzunar. 

— Ascultă, Alice, mi s-a făcut deodată foarte frică. Nu trebuie 
să fii văzută cu mine. Poate nu a fost o idee bună. 

— Cine sunt oamenii ăştia? 

— Nu ştiu. L-au omorât pe Thomas şi au încercat să mă 
omoare şi pe mine. Am avut noroc, iar acum mă urmăresc. 

— De ce, Darby? 


— Nu trebuie să ştii şi nu am să-ţi spun. Cu cât ştii mai mult, 
cu atât eşti mai în pericol. Crede-mă, Alice, nu pot să-ţi spun ce 
ştiu. 

— Dar nu am să spun nimănui, jur! 

— Dar dacă te fac ei să vorbeşti? i 

Alice se uită în jur, ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Işi 
studie prietena. Fuseseră foarte apropiate încă de la cursurile de 
orientare. Studiaseră ore întregi împreună, schimbaseră notițe, 
transpiraseră la examene, făcuseră echipă la procesele 
înscenate, vorbiseră despre bărbaţi. Alice era singura studentă 
care ştia de legătura lui Darby cu Callahan. 

— Vreau să te ajut, nu mi-e frică. 

Darby nu se atinsese de bere. Scoase încet dopul. 

— Sunt îngrozită. Eram acolo când a murit, Alice. A tremurat 
pământul. El a fost făcut bucăţi şi eu ar fi trebuit să fiu cu el. Eu 
ar fi trebuit să mor. 

— Atunci du-te la poliţie. 

— Încă nu. Poate mai târziu. Mi-e frică s-o fac. Thomas se 
dusese la FBI şi peste două zile ar fi trebuit să murim amândoi. 

— Deci FBl-ul te urmăreşte? 

— Nu cred. Dar au vorbit şi cineva i-a ascultat foarte atent şi 
a auzit cine nu trebuia. 

— Au vorbit despre ce? Hai, Darby, eu sunt prietena ta cea 
mai bună. Nu te mai juca. 

Darby luă o înghiţitură mică din sticlă. Evita să o privească în 
ochi. Se uita la masă. 

— Te rog, Alice. Lasă-mă să aştept. Nu are rost să-ţi spun 
ceva care te-ar putea duce la moarte. O pauză lungă. Dacă vrei 
să mă ajuţi, du-te la slujbă mâine. Fii cu ochii în patru. Imprăştie 
zvonul că te-am sunat de la Denver, unde stau cu o mătuşă, al 
cărei nume nu-l cunoşti, şi că am lăsat baltă facultatea 
semestrul ăsta, dar că vin la primăvară. Asigură-te că zvonul 
ăsta se răspândeşte. Cred că unii vor asculta cu atenţie. 

— Bine. Ziarul spune că o femeie albă a fost zărită atunci 
când a fost ucis, că s-ar putea să fie suspectă sau aşa ceva. 

— Aşa ceva. Eram acolo şi trebuia să fiu şi eu victimă. Citesc 
ziarele cu ochelari care măresc. Poliţia nu are nici un indiciu. 

— Bine, Darby. Eşti mai deşteaptă decât mine. Eşti mai 
deşteaptă decât oricare altă persoană pe care o cunosc. ŞI 
acum? 


— Întâi: ieşi pe uşa din spate. La capătul coridorului e o uşă 
albă, unde sunt toaletele. De acolo, într-o debara, apoi în 
bucătărie, apoi afară, pe uşa din spate. Nu te opri. Aleile duc la 
Royal. la un taxi şi du-te la maşina ta. Supraveghează-ţi spatele. 

— Vorbeşti serios? 

— Uită-te la părul meu, Alice. M-aş poci eu singură aşa, doar 
ca să mă joc? 

— Bine, bine. Şi pe urmă? 

— Du-te mâine la slujbă, răspândeşte zvonul, şi o să te chem 
peste două zile. 

— Unde stai? 

— ici şi colo. Mă mişc mult. 

Alice se ridică şi o sărută pe obraz. Apoi plecă. 


Timp de două ore, Verheek măsură podeaua, ridicând re- 
viste, aruncându-le, dând comandă la serviciul de cameră, 
despachetând, plimbându-se prin cameră. Apoi, timp de alte 
două ore, stătu în pat, bând o bere caldă şi uitându-se la tele- 
fon. Va face asta până la miezul nopţii, îşi spuse el, şi apoi? 

Ea spusese că îl va suna. 

La miezul nopţii, aruncă încă o revistă şi plecă din cameră. 
Un agent de la biroul din New Orleans îl ajutase puţin şi-i dăduse 
câteva adrese de localuri frecventate de studenţii de la drept, 
aproape de campus. Se va duce acolo, se va amesteca printre 
ei, va bea bere şi va asculta. Studenţii erau în oraş pentru meci. 
Ea nu va fi acolo, dar asta nu avea importanţă, pentru că nu o 
văzuse niciodată. Dar poate că va auzi ceva şi va putea să 
arunce un nume, să lase o carte de vizită, să-şi facă un prieten 
care să o cunoască sau care să ştie pe cineva care o cunoaşte. 
O încercare mult mai eficientă decât contemplarea telefonului. 

Găsi un scaun la bar într-un local numit La Tribunal, aflat la 
trei cvartale de campus. Avea un aer universitar, cu scheme de 
fotbal şi poze cu fete pe pereţi. Clienţii, mulţi, erau gălăgioşi şi 
sub treizeci de ani. 

Barmanul părea a fi student. După două beri, mulţimea se 
rări şi barul aproape se goli. Peste câteva clipe, sosi alt val. 

Verheek comandă a treia oară. Era unu treizeci. 

— Eşti student la drept? îl întrebă el pe barman. 

— Da. 


— Nu e chiar aşa rău, nu-i aşa? 

Curăţa tejgheaua de alune. 

— M-am distrat şi mai bine. 

Verheek tânjea după barmanii care îl serveau cu bere în 
timpul studenţiei. Tipii cunoşteau arta conversaţiei. Nimeni nu le 
era străin. Vorbeau despre orice. 

— Eu sunt avocat, spuse Verheek disperat. 

Oooo, hei, hei, tipul ăsta e avocat! Ce raritate! O persoană 
de excepţie. Puştiul plecă. 

Ticălos mic! Sper să fii exmatriculat. Verheek îşi luă sticla şi 
se întoarse cu faţa spre mese. Se simţea ca un bunic printre 
copii. Deşi nu putea suferi Facultatea de Drept şi amintirile de 
acolo, petrecuse câteva nopţi de vineri lungi în barurile din 
Georgetown cu prietenul lui, Callahan. Plăcute amintiri. 

— Ce fel de avocat? 

Barmanul revenise. Gavin se întoarse spre bar şi zâmbi. 

— Consilier special la FBI. 

Tot mai ştergea barul. 

— Deci la Washington? 

— Da, am venit aici pentru meciul de duminică. Ţin cu 
Redskins. Nu putea să-i sufere pe Redskins şi nici o altă echipă 
de fotbal. Puştiul nu reacţionă. Unde faci facultatea? 

— Aici, la Tulane. Termin în mai. 

— Şi pe urmă? 

— Poate la Cincinnati, într-un birou, un an sau doi. 

— Cred că eşti un student bun. 

El ridică din umeri. 

— Mai vreţi bere? 

— Nu. Ai avut cursuri cu Thomas Callahan? 

— Sigur. Îl cunoaşteţi? 

— Am făcut împreună facultatea la Georgetown. 

Verheek scoase o carte de vizită din buzunar şi o dădu 
puştiului. 

— Sunt Gavin Verheek. 

Puştiul se uită la ea şi o puse politicos lângă gheaţă. Barul 
era liniştit şi puştiul obosise de conversaţie. 

— Cunogşti o studentă, Darby Shaw? 

Puştiul se uită la mese. 

— Nu, nu am făcut cunoştinţă, dar ştiu cine este. Cred că e 
în anul doi. O pauză lungă, bănuitoare. De ce? 


— Trebuie să vorbim cu ea. 

„Să vorbim", ca la FBI. Nu pur şi simplu el, Gavin Verheek. 
Pluralul suna mult mai plin de importanţă. 

— Vine pe aici? 

— Am văzut-o de câteva ori. E greu să nu o remarci. 

— Am auzit. Gavin se uită la mese. Crezi că tipii ăştia ar 
putea s-o cunoască? 

— Nu cred. Toţi sunt în anul întâi. Se cunoaşte doar. Se 
contrazic asupra drepturilor de proprietate, de percheziţie şi de 
confiscare. 

Da, ce zile! Gavin scoase câteva cărţi de vizită din buzunar şi 
le puse pe bar. 

— Stau la Hilton câteva zile. Dacă o vezi sau auzi ceva, lasă- 
mi una. 

— Sigur. Aseară a fost şi un poliţist, care a pus întrebări. 
Credeţi că a fost amestecată în moartea lui? 

— Nu, deloc. Pur şi simplu trebuie să vorbim cu ea. 

— O să ţin ochii deschişi. 

Verheek plăti berea, mulţumi din nou puştiului şi o luă pe 
trotuar. Merse trei cvartale, spre Half Shell. Era aproape două. 
Era mort de oboseală, pe jumătate beat şi o orchestră izbucni în 
clipa în care intră pe uşă. Locul era întunecos, aglomerat şi vreo 
cincizeci de flăcăi începură imediat să danseze cu iubitele lor. Îşi 
croi drum prin mulţime şi ajunse în siguranţă lângă bar. Acolo 
era îmbulzeală, stăteau umăr lângă umăr şi nu se mişca nici 
unul. Işi făcu loc, luă o bere ca să se răcorească şi-şi dădu iar 
seama că era de departe cel mai bătrân din local. Se retrase 
într-un colţ întunecos, dar aglomerat. Era fără speranţă. Nu-şi 
auzea nici gândurile, nemaivorbind de conversaţie. 

Se uită la barmani: toţi tineri, toţi studenţi. Cel mai în vârstă 
se apropia de treizeci de ani şi dădea telefon după telefon, 
comunicând cecurile, ca şi cum s-ar fi pregătit de închidere. 
Avea mişcări iuți, de parcă venise timpul să plece. Gavin îi 
pândea fiecare gest. 

Işi dezlegă şorţul, îl aruncă într-un colţ, se aplecă sub bar şi 
dispăru. Gavin îşi făcu loc cu coatele prin mulţime şi-l prinse în 
clipa când trecea pe uşa de la bucătărie. Îşi pregătise legitimaţia 
de la FBI. 

— Scuză-mă, sunt de la FBI. Îi băgă legitimaţia în ochi. Cum 
te cheamă? 


Puştiul îngheţă şi îl privi speriat pe Verheek. 

— Fountain, Jeff Fountain. 

— Bine, Jeff. Nu s-a întâmplat nimic. Vreau să-ţi pun doar 
câteva întrebări. Bucătăria îşi terminase activitatea acum câteva 
ore şi erau singuri. Fă-ţi timp. 

— Bine. Ce s-a întâmplat? 

— Eşti student la drept, nu-i aşa? 

Te rog, spune da. Prietenul lui spusese că majoritatea 
barmanilor erau studenţi la drept. 

— Da. La Loyola. 

Loyola! Ce dracu'! 

— Da, aşa credeam şi eu. Ai auzit de profesorul Callahan de 
la Tulane? înmormântarea are loc mâine. 

— Sigur. E în toate ziarele. Cei mai mulţi dintre prietenii mei 
sunt la Tulane. 

— Cunoşti o studentă în anul doi de acolo numită Darby 
Shaw? O tipă foarte frumoasă. 

Fountain zâmbi. 

— Da, se întâlnea cu un prieten de-al meu, anul trecut. 
Uneori vine pe aici. 

— Când a fost ultima dată? 

— Acum o lună sau două. Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să stăm de vorbă cu ea. li dădu lui Fountain nişte 
cărţi de vizită. Ţine astea. Voi sta la Hilton câteva zile. Dacă o 
vezi pe aici, sau dacă auzi ceva, lasă-mi una la hotel. 

— Ce să aud? 

— Ceva despre Callahan. Trebuie să o vedem neapărat, 
bine? 

— Sigur. Băgă cărţile de vizită în buzunar. 

Verheek îi mulţumi şi se întoarse la petrecere. Înaintă încet 
prin mulţime, ascultând crâmpeie de conversații. Un alt grup 
mare intră şi el îşi făcu greu drum spre uşă. Era prea bătrân 
pentru asta. 

Şase cvartale mai încolo, parcă maşina ilegal în faţa unui 
club studenţesc de lângă campus. Ultima lui oprire din noaptea 
aceea avea să fie într-o sală mică, întunecoasă, pentru biliard, 
goală în clipa aceea. Plăti la bar pentru o bere şi studie locul. 
Erau patru mese de biliard şi puţină mişcare. Un tânăr în tricou 
veni la bar şi comandă încă o bere. Tricoul lui era verde cu gri, 
având imprimate pe partea din faţă cuvintele TULANE—FACULTATEA 


DE DREPT, deasupra a ceea ce părea a fi un număr de 
identificare. 

Verheek vorbi fără să stea pe gânduri. 

— Eşti student la drept? 

Tânărul se uită la el în timp ce scotea banii din jeans. 


— Da. 
— L-ai cunoscut pe Thomas Callahan? 
— Cine eşti? 


— FBI. Callahan era prieten cu mine. 

Studentul îşi bea berea şi era bănuitor. 

— Eram în grupa lui de drept constituţional. 

Asta e! Ca şi Darby. Verheek încercă să nu pară interesat. 

— O cunoşti pe Darby Shaw? 

— De ce vrei să ştii? 

— Trebuie să vorbim cu ea. Asta-i tot. 

— Cine? 

Studentul era chiar foarte bănuitor. Se apropie cu un pas de 
Gavin, ca şi cum ar fi vrut câteva răspunsuri clare. 

— FBI, răspunse Verheek nepăsător. 

— Ai o insignă sau altceva? 

— Sigur, spuse el, scoțând cartea de vizită din buzunar. 

Studentul o citi atent, apoi i-o înapoie. 

— Eşti avocat, nu agent. 

Era un argument serios şi avocatul ştia că îşi va pierde 
postul dacă şeful lui află că pune întrebări şi că în general face 
pe agentul. 

— Da. Sunt avocat. Callahan şi cu mine am fost împreună la 
facultate. 

— Atunci de ce vrei s-o vezi pe Darby Shaw? 

Barmanul se apropie uşor şi trăgea cu urechea. 

— O cunoşti? 

— Nu ştiu, spuse studentul, şi era clar că de fapt o cunoştea, 
dar nu era dispus să vorbească. Are necazuri? 

— Nu. O cunoşti, nu-i aşa? 

— Poate că da, poate că nu. 

— Ascultă, cum te cheamă? 

— Arată-mi o legitimaţie şi îţi spun numele meu. 

Gavin luă o înghiţitură lungă din sticlă şi zâmbi spre barman. 

— Trebuie să o văd. E foarte important. Am să stau la Hilton 
câteva zile. Dacă o vezi, spune-i să mă sune. 


Îi oferi studentului cartea de vizită, acesta o privi şi se 
îndepărtă. 

La ora trei, descuie uşa camerei şi controlă telefonul. Nici un 
mesaj. Oriunde se afla, Darby nu sunase încă. Presupunând, 
bineînţeles, că mai era în viaţă. 


20 


Garcia sunase pentru ultima oară. Grantham răspunsese la 
telefon sâmbătă în zori, cu mai puţin de două ore înainte ca ei 
să se întâlnească pentru prima dată cu el. Renunţă, spusese el. 
Nu era timpul potrivit. Dacă povestea răsufla, câţiva avocaţi 
foarte puternici şi foarte bogaţii lor clienţi vor pica şi aceşti 
oameni, nefiind obişnuiţi să cadă, vor trage şi pe alţii după ei. Și 
Garcia s-ar putea să o păţească. Avea o soţie şi o fetiţă. Avea o 
slujbă pe care o suporta doar pentru că primea mulţi bani. De ce 
să rişte? Nu făcuse nimic rău. Avea conştiinţa curată. 

— Atunci de ce continui să mă suni? întrebă Grantham. 

— Cred că ştiu de ce au fost omorâţi. Nu sunt sigur, dar am o 
idee. Am văzut ceva. 

— Vorbim despre asta cam de o săptămână, Garcia. Ai văzut 
ceva sau ai ceva concret. Dar nu mi-e de nici un folos până nu- 
mi arăţi. 

Grantham deschise un dosar şi scoase fotografiile cinci pe 
şapte ale omului de la telefon. 

— Eşti cinstit, Garcia, de aceea vrei să vorbeşti. 

— Da, dar există şansa ca ei să afle că eu ştiu. Se poartă 
ciudat cu mine, ca şi cum ar vrea să mă întrebe dacă am văzut. 
Dar nu pot să întrebe, pentru că nu sunt siguri. 

— Sunt de la firma ta? 

— Da. Nu. la stai! De unde ştii că lucrez la o firmă? Nu ţi-am 
mai spus nimic despre asta. 

— E uşor. Te duci la lucru prea devreme ca să fie vorba de 
guvern. Lucrezi deci la una din acele două sute de firme de 
avocaţi unde asociaţii şi partenerii mai tineri lucrează o sută de 
ore pe săptămână. Prima dată m-ai sunat pe la cinci dimineaţa 
şi erai în drum spre lucru. 

— Ei bine, ce altceva mai ştii? 


— Nu prea mult. Te joci, Garcia. Dacă nu vrei să vorbeşti, 
închide şi lasă-mă în pace. Vreau să dorm. 

— Vise plăcute! 

Garcia închise. Grantham se uită lung la telefon. 


În ultimii opt ani îşi pusese de trei ori telefonul pe lista de 
numere secrete. Trăia de pe urma telefonului şi subiectele lui 
cele mai bune apăreau la telefon. Dar pe lângă problemele mari 
mai erau încă o mie altele nesemnificative, din surse care se 
simțeau obligate să sune la orice ceas din noapte, cu 
amănuntele lor de ultimă oră. Era cunoscut ca un reporter care 
mai degrabă ar fi înfruntat plutonul de execuţie decât să 
dezvăluie o sursă, aşa că îl sunau şi îl sunau mereu. Se săturase; 
îşi va lua un număr nou, care nu era în carte. Un timp nu va mai 
suna nimeni. Apoi se va strădui să fie iar trecut în cartea de 
telefon a D.C. 

Acum era acolo. Gray S. Grantham. Singurul cu acest nume 
din carte. Îl puteau suna la ziar douăsprezece ore pe zi, dar era 
mult mai discret şi mai confidenţial să-l sune acasă, mai ales la 
ore nepotrivite, când încerca să doarmă. 

Timp de o jumătate de oră îl stăpâni furia împotriva lui 
Garcia, apoi se culcă. Dormea dus când telefonul sună iar. Il 
căută în întuneric. 

— Alo! 

Nu era Garcia. Era o femeie. 

— Gray Grantham de la Washington Post? 

— Da. Cine eşti? 

— Continui povestea despre Rosenberg şi Jensen? 

Se ridică pe întuneric şi se uită la ceas. Cinci şi treizeci. 

— E o poveste interesantă. Mulţi oameni lucrează la ea, dar 
fac investigaţii. 

— Ai auzit de referatul „pelican"? 

El respiră adânc şi încercă să se gândească. 

— Referatul „pelican". Nu. Ce este? 

— O mică teorie inofensivă despre cine i-a omorât. A fost dus 
la Washington duminica trecută de un bărbat numit Thomas 
Callahan, profesor de drept la Tulane. L-a dat unui prieten care 
lucrează la FBI şi teoria a circulat. Lucrurile au evoluat şi 
Callahan a fost omorât într-o maşină-capcană miercuri noaptea 


în New Orleans. 

Lampa era aprinsă şi el lua notițe. 

— De unde suni? 

— New Orleans, de la un telefon public, fii liniştit. 

— De unde ştii toate astea? 

— Eu am scris referatul. 

Acum era treaz de-a binelea, cu ochii larg deschişi şi 
respirând repede. 

— Bine. Dacă l-ai scris, spune-mi despre ce e vorba. 

— Nu vreau s-o fac, deoarece, chiar dacă ai avea o copie, tot 
nu l-ai putea publica. 

— Pune-mă la încercare. 

— Nu vei putea. Vor dura verificările. 

— Bine. E Klanul, teroristul Khamel, Armata Subterană, 
arienii... 

— Nu. Nu-i nici unul dintre ei. Sunt prea cunoscuţi. E vorba 
despre un suspect necunoscut. 

El se plimba în jurul patului, cu telefonul în mână. 

— De ce nu-mi poţi spune cine este? 

— Poate mai târziu. Pari să ai surse de informaţii mira- 
culoase. Să vedem dacă afli. 

— Povestea cu Callahan va fi uşor de verificat. Cu un telefon. 
Dă-mi douăzeci şi patru de ore. 

— O să încerc să sun luni dimineaţa. Dacă facem afacerea, 
domnule Grantham, trebuie să mă convingi. Data viitoare, când 
te sun, spune-mi ceva ce nu ştiu. 

Era la un telefon public, în întuneric. 

— Eşti în pericol? întrebă el. 

— Aşa cred. Dar deocamdată e în regulă. 

Părea tânără, cam douăzeci şi cinci de ani, poate. Scrisese 
un referat. Îl cunoştea pe profesorul de drept. 

— Eşti avocat? 

— Nu. Nu-ţi pierde vremea făcând cercetări în jurul meu. Ai o 
treabă de făcut, domnule Grantham, sau mă duc la altcineva. 

— Bine. Îţi trebuie un nume. 

— Am unul. 

— Un nume de cod, vreau să zic. 

— Ca spionii? S-ar putea să fie amuzant. 

— Fie asta, fie numele adevărat. 

— Dibace încercare. Spune-mi Pelican. 


Părinţii lui erau irlandezi, buni catolici, dar el îi părăsise cu 
mulţi ani în urmă. Erau o pereche frumoasă; puşi în valoare de 
doliu, bine îmbrăcaţi şi bronzaţi. Mergeau mână în mână, alături 
de restul familiei, înspre capela Rogers. Fratele lui de la Mobile 
era mai scund şi arăta mult mai bătrân. Thomas îi spusese că 
avea probleme cu băutura. 

Timp de o jumătate de oră studenţii şi profesorii intraseră în 
capela mică. Meciul avea loc seara şi în campus se afla o 
mulţime impresionantă. Un car de televiziune era parcat pe 
stradă. Un cameraman păstra o distanţă respectabilă şi filma 
faţada capelei. Un poliţist din campus îl supraveghea atent şi-l 
ţinea la depărtarea potrivită. 

Era ciudat să-i vezi pe studenţii de la drept cu rochii şi 
pantofi cu tocuri, sacouri şi cravate. 

Intr-o cameră întunecoasă de la etajul trei din Newcomb 
Hall, Pelicanul stătea la fereastră şi urmărea studenţii care 
vorbeau încet, terminându-şi ţigările. Sub scaunul ei erau patru 
ziare desfăcute. Era acolo de două ore; citise la lumina soarelui, 
aşteptând slujba religioasă. Nu putea să fie în altă parte. Era 
sigură că băieţii răi stăteau ascunşi prin tufişurile din jurul 
capelei, dar ea învățase să aibă răbdare. Venise devreme, va 
rămâne până târziu şi va pleca pe întuneric. Dacă o găseau, 
poate o vor face repede şi totul se va sfârşi. 

Ţinea în mână un şerveţel de hârtie mototolit, cu care îşi 
şterse ochii. Putea să plângă acum, dar era pentru ultima oară. 
Oamenii erau cu toţii înăuntru şi televiziunea plecase. Ziarul îi 
adusese informaţia că slujba şi ceremonia de înmormântare vor 
avea loc doar în prezenţa familiei, mai târziu. În capelă nu era 
nici un sicriu. 

Alesese acest moment ca să fugă, să închirieze o maşină şi 
să conducă până la Baton Rouge, să sară apoi în primul avion 
care s-o ducă oriunde, departe de New Orleans. Ar fi plecat din 
ţară, poate la Montreal sau Calgary. S-ar fi ascuns acolo timp de 
un an, sperând să se elucideze crima şi băieţii răi să fie 
îndepărtați. 

Dar era un vis. Drumul cel mai scurt ducea direct la ea. Ştia 
mai mult decât oricine. FBl-ul dăduse târcoale, apoi renunţase şi 
acum vânau cine ştie pe unde. Verheek nu ajunsese la nici un 


rezultat şi era apropiat de director. Ar fi trebuit să facă legătura. 
Micul ei referat îl omorâse pe Thomas şi acum o urmăreau pe 
ea. Cunoştea identitatea omului din spatele asasinului lui 
Rosenberg, al lui Jensen şi Callahan, şi acest lucru o făcea 
prețioasă. 

Deodată, se aplecă înainte. Lacrimile i se uscară pe obraji. 
Era acolo! Bărbatul slab, cu faţă îngustă! In haină şi cu cravată 
şi arăta îndoliat, în timp ce păşea rapid spre capelă. El era! 
Omul pe care îl văzuse ultima dată în hol la Sheraton — când 
era asta? — joi dimineaţa. Vorbea la telefon cu Verheek, în timp 
ce el se plimba pe acolo bănuitor. 

Se opri în uşă şi-şi roti capul nervos — era stângaci, într- 
adevăr, se trăda. Se uită o clipă la cele trei maşini nevinovat 
parcate pe stradă, la mai puţin de cincizeci de metri. Deschise 
uşa şi intră în capelă. Frumos. Ticăloşii îl omorâseră şi acum se 
alăturau familiei şi prietenilor pentru ultimele omagii. Nasul ei 
atinse geamul. Maşinile erau mult prea departe, dar era sigură 
că într-una din ele era un bărbat care o pândea pe ea. Desigur, 
ştiau că nu e atât de proastă să vină să-şi jelească iubitul. Ştiau 
asta. Timp de două zile şi jumătate îi ocolise. Lacrimile 
dispăruseră. 

Peste zece minute, bărbatul slab ieşi singur, aprinse o ţigară 
şi o luă agale, cu mâinile în buzunare, spre cele trei maşini. Era 
trist. Ce individ! 

Păşi prin faţa maşinilor, dar nu se opri. Când dispăru din 
vedere, o uşă se deschise şi un bărbat, în tricoul verde al 
Universităţii Tulane, ieşi din maşină. Porni în urma bărbatului 
slab. El nu era slab. Era scund, gras şi puternic. Un adevărat 
butuc. 

Dispăru pe trotuar, după bărbatul slab, în spatele capelei. 
Darby stătea în echilibru pe marginea scaunului pliant. După o 
clipă, apărură amândoi pe trotuarul din spatele clădirii. Acum 
erau împreună, vorbind în şoaptă, dar numai pentru o clipă, căci 
bărbatul slab se îndepărtă şi dispăru. Butucul porni repede spre 
maşină şi se aşeză la volan. Rămase acolo, aşteptând să se 
termine slujba şi să arunce o ultimă privire mulţimii, în speranţa 
că ea era destul de proastă ca să vină acolo. 

Durase mai puţin de zece minute ca bărbatul să se strecoare 
în capelă, să privească mulţimea de, să zicem, două sute de 
oameni şi să constate că ea nu era acolo. Poate căuta pe cineva 


cu părul roşu. Sau cu părul blond. Nu, era mai logic ca oamenii 
lor să stea aici, aproape, părând să se roage şi arătând trişti, 
căutând-o pe ea sau pe cineva care să-i semene. Puteau să facă 
un semn cu capul sau să-i facă cu ochiul bărbatului slab. 

Locul era plin de ei. 


Havana era un refugiu perfect. Nu conta dacă zece sau o 
sută de ţări puseseră premiu pe capul lui. Fidel era un admirator 
al său şi, din când în când, client. Băuseră împreună, avuseseră 
aceleaşi femei şi fumaseră împreună. Avea tot ce putea oferi 
locul: un mic apartament frumos pe Caile de Torre, în cartierul 
vechi, o maşină cu şofer, un bancher care era un adevărat 
vrăjitor în ceea ce priveşte transferul banilor în toate ţările lumii, 
orice mărime de vas şi-ar fi dorit, un avion militar dacă avea 
nevoie şi o mulţime de femei tinere. Vorbea limba lor şi nu avea 
pielea albă. Îi plăcea locul. 

Fusese odată de acord să-l omoare pe Fidel, dar nu putuse s- 
o facă. Stătuse în locul fixat două ore, dar nu fusese în stare să 
tragă. Avea prea multă admiraţie pentru el. Asta era în vremea 
când nu omora întotdeauna pentru bani. Işi făcuse cruce de 
două ori şi-i mărturisise totul lui Fidel. Inscenaseră o ambuscadă 
şi răspândiseră zvonul că marele Khamel fusese împuşcat pe 
străzile Havanei. 

Nu va mai călători niciodată cu companiile aeriene. Fo- 
tografiile din Paris erau jenante pentru un profesionist de talia 
lui. Îşi pierdea îndemânarea; devenea neglijent la apusul carierei 
lui. Să-i apară fotografia pe pagina întâi a ziarelor din America. 
Ce ruşine! Clientului său nu îi plăcea. 

Vasul era un schooner de treisprezece metri, cu un echipaj 
format din doi bărbaţi şi o fată tânără, toţi cubanezi. Ea era jos, 
în cabină. Terminase cu ea cu câteva minute înainte de a se 
vedea luminile din Biloxi. Acum era cu capul numai la treabă, îşi 
inspecta barca, îşi pregătea sacul de voiaj, în tăcere. Membrii 
echipajului se ghemuiseră pe punte şi stăteau departe de el. 

Fix la nouă, lăsară barca la apă. Işi lăsă şi sacul să cadă în ea 
şi dispăru. Auziră zgomotul motorului îndepărtându-se în 
întuneric. Vor rămâne la ancoră până în zori, apoi se vor 
întoarce la Havana. Aveau acte în regulă, care dovedeau că sunt 
americani, în eventualitatea că erau descoperiţi şi cineva le 


punea întrebări. Înaintă cu grijă pe apa liniştită, ocolind 
geamandurile şi întâlnirea cu vase aflate întâmplător în zonă. Și 
el avea acte în regulă şi trei arme în sacul de voiaj. 

De ani de zile nu lovise de două ori într-o lună. De la aşa-zisa 
lui împuşcare în Cuba, trecuseră cinci ani. Răbdarea era punctul 
său forte. În medie, dădea o lovitură pe an. 

Şi această mică victimă va trece neobservată. Nu îl va 
suspecta nimeni. Era o treabă atât de neînsemnată, dar clientul 
lui era hotărât, iar el se afla, din întâmplare, în apropiere şi i se 
ofereau mulţi bani, aşa că iar se afla într-o barcă de cauciuc de 
un metru optzeci, îndreptându-se spre plajă şi sperând din suflet 
că prietenul lui, Luke, era acolo, îmbrăcat de data aceasta nu ca 
un fermier, ci ca un pescar. 

Va fi pentru ultima oară, pentru multă vreme de aici înainte, 
poate pentru totdeauna. Avea mai mulţi bani decât putea să 
cheltuiască vreodată sau să dea. Şi începuse să facă mici 
greşeli. 

Văzu digul în depărtare şi îl ocoli. Avea treizeci de minute de 
pierdut. Urmă linia malului cam patru sute de metri, apoi se 
îndreptă spre el. La două sute de metri, opri motorul, îl detaşă 
şi-l lăsă să cadă în apă. Se întinse pe burtă şi, cu o vâslă de 
plastic, îndreptă barca spre o zonă de întuneric din spatele unui 
şir de clădiri ieftine, din cărămidă, aflate la zece metri de mal. 
Când apa atinse o jumătate de metru, se ridică şi cu un briceag 
mic găuri barca. Aceasta se scufundă şi dispăru. Plaja era 
pustie. 


Luke era singur la capătul digului. Era unsprezece fix şi se 
afla la locul stabilit, cu un băț şi o sfoară în mână. Purta o şapcă 
albă şi cozorocul i se mişca încet înainte şi înapoi după cum 
Luke scruta zarea în căutarea bărcii. Îşi verifică ceasul. 

Deodată, în spatele lui apăru, de nicăieri, ca un înger, un 
individ. 

— Luke? întrebă omul acesta. 

Parola nu era asta. Luke era uimit. Avea o armă în cutia de 
scule de la picioarele lui, dar nu putea să o ia. 

— Sam? întrebă el. Poate îi scăpase ceva. Poate că Khamel 
nu putuse să găsească digul. 

— Da, Luke, eu sunt. Îmi pare rău de ocol. Necazuri cu barca. 


Lui Luke îi veni inima la loc şi respiră uşurat. 

— Unde e maşina? întrebă Khamel. 

Luke se uită la el în fugă. Da, era Khamel şi se uita la ocean 
din spatele unor ochelari întunecaţi. 

Luke arătă spre o clădire. 

— E un Pontiac roşu, lângă magazinul de băuturi. 

— Cât e până la New Orleans? 

— O jumătate de oră, spuse Luke, întorcându-se. 

Khamel se dădu înapoi un pas şi îl lovi de două ori la baza 
gâtului. O dată cu fiecare mână. Vertebrele trosniră şi striviră 
măduva spinării. Luke căzu şi gemu o dată. Khamel îl privi 
murind, apoi căută cheile în buzunar. După aceea, împinse 
corpul în apă. 


Edwin Sneller sau care i-o fi fost numele nu deschise uşa, dar 
strecură cheia pe sub ea, în tăcere. Khamel o ridică şi deschise 
uşa camerei alăturate. Intră, se duse repede spre pat, unde îşi 
puse sacul, apoi la fereastra cu draperiile trase şi de unde se 
putea distinge în depărtare râul. Trase draperiile şi se uită la 
luminile Cartierului Francez, care se vedeau jos. 

Se duse la telefon şi formă numărul lui Sneller. 

— Vorbeşte-mi despre ea, spuse Khamel încet. 

— Sunt două fotografii în servietă. 

Khamel o deschise şi scoase fotografiile. 

— Le-am luat. 

— Sunt numerotate unu şi doi. Unu e luată din anuarul 
facultăţii. E veche de un an şi e cea mai recentă pe care o 
avem. E mărită după o poză mică, deci s-au pierdut multe 
detalii. Cealaltă are doi ani vechime. Am luat-o din anuarul de la 
Universitatea din Arizona. 

Khamel se uită la fotografii. 

— Frumoasă femeie. 

— Da. Frumoasă. Şi tot părul acela minunat s-a dus. Joi 
noaptea a plătit o cameră de hotel cu cartea de credit. Vineri 
dimineaţa ne-a scăpat printre degete. Am găsit şuviţe lungi de 
păr pe podea şi o mostră mică de ceva ce ştim că este vopsea 
de păr neagră. Foarte neagră. 

— Ce păcat! 

— Nu am văzut-o de miercuri seara. S-a dovedit a fi abilă: a 


plătit camera de miercuri cu cartea de credit, alt hotel joi, plătit 
tot cu cartea de credit, apoi nimic. A retras cinci mii de dolari 
bani gheaţă din contul ei vineri după-amiază, deci urma s-a 
răcit. 

— Poate a plecat. 

— Poate, dar nu cred. Cineva a fost noaptea trecută în 
apartamentul ei. Am pus microfoane acolo şi am întârziat cu 
două minute. 

— Vă mişcaţi cam încet, nu-i aşa? 

— E un oraş mare. Ne-am postat la aeroport şi la gară. 
Supraveghem casa mamei ei din Idaho. Nici un semn. Cred că e 
încă aici. 

— Unde ar putea fi? 

— Se mişcă întruna, schimbă hotelurile, foloseşte telefoanele 
publice, nu se duce în locurile obişnuite. Poliţia din New Orleans 
o caută. Au vorbit cu ea după explozie, miercuri, apoi au 
pierdut-o. Noi o căutăm, ei o caută. Apare ea. 

— Ce s-a întâmplat cu bomba? 

— Foarte simplu. Nu s-a urcat în maşină. 

— Cine a făcut-o? 

Sneller ezită. 

— Nu pot să-ţi spun. 

Khamel zâmbi uşor în timp ce lua hărţile străzilor din 
servietă. 

— Vorbeşte-mi despre hărţi. 

— Sunt numai câteva puncte de interes în oraş. Locuinţa ei, 
locuinţa lui, Facultatea de Drept, hotelurile unde a stat, locul 
exploziei, câteva baruri mici unde se distra ca studentă. 

— A rămas în acelaşi cartier. 

— E deşteaptă. Acolo sunt un milion de ascunzişuri. 

Khamel luă fotografia cea mai recentă şi se aşeză pe celălalt 
pat. Îi plăcea faţa ei. Chiar cu părul scurt şi negru, avea probabil 
un chip interesant. O va omori, dar nu va fi plăcut. 

— Păcat, nu-i aşa? spuse el, aproape pentru sine. 

— Da. E păcat. 


21 


Gavin Verheek era obosit când sosise la New Orleans şi, 
după două nopţi petrecute prin baruri, era secătuit şi slăbit. 
Putin după înmormântare, intrase în primul bar şi, timp de şapte 
ore, băuse bere cu tinerii şi vorbise neobosit despre prejudicii, 
contracte şi firmele de pe Wall Street, despre alte lucruri pe care 
le dispreţuia. Ştia că nu trebuie să spună unor străini că 
lucrează la FBI. El nu era de la FBI. Nu avea legitimaţie. 

Sâmbătă noaptea colindase prin cinci sau şase baruri. 
Tulane pierduse din nou şi, după meci, barurile se umpluseră. 
Totul era fără speranţă şi, la miezul nopţii, plecă. 

Dormea adânc, cu pantofii în picioare, când sună telefonul. 
Se întinse după el. 

— Alo! Alo! 

— Gavin? întrebă ea. 

— Darby! Tu eşti? 

— Cine altcineva? 

— De ce nu m-ai sunat până acum? 

— Te rog să nu începi să-mi pui întrebări tâmpite. Sunt la un 
telefon public, aşa că lasă prostiile. 

— Hai, Darby, jur că poţi avea încredere în mine. 

— Bine, am încredere în tine. Şi acum? 

El se uită la ceas şi începu să-şi dezlege şireturile. 

— Tu să-mi spui ce urmează. Cât timp vrei să te ascunzi la 
New Orleans? 

— De unde ştii că sunt la New Orleans? 

El se opri o secundă. 

— Sunt la New Orleans, spuse ea. Şi presupun că vrei să ne 
întâlnim, să devenim prieteni şi să merg cu tine, să am 
încredere în voi că o să mă ocrotiţi pe vecie. 

— Aşa e. Ai să mori în câteva zile dacă nu faci aşa. 

— Treci direct la subiect, nu-i aşa? 

— Da. Te joci şi nu ştii ce faci. 

— Cine mă urmăreşte, Gavin? 

— Pot să fie mai mulţi. 

— Cine sunt? 

— Nu ştiu. 

— Acum tu te joci, Gavin. Cum să am încredere în tine dacă 
nu-mi spui nimic? 

— Bine. Cred că nu-i nici un pericol să-ţi spun că referatul 
tău a nimerit pe cineva în punctul sensibil. Ai ghicit şi s-a aflat 


despre asta; de aceea a murit Thomas. Te vor ucide şi pe tine în 
clipa în care te găsesc. 

— Ştim cine i-a ucis pe Rosenberg şi pe Jensen, nu-i aşa, 
Gavin? 

— Cred că da. 

— Atunci de ce nu acţionează FBl-ul? 

— Poate că cineva încearcă să ascundă ceva. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze că spui asta. Fii 
binecuvântat. 

— S-ar putea să-mi pierd slujba. 

— Cui aş putea spune eu asta, Gavin? Cine ascunde ce? 

— Nu sunt sigur. Referatul ne interesa foarte mult până când 
Casa Albă a făcut presiuni şi am renunţat la el. 

— Inţeleg. De ce cred ei că, dacă mă omoară, nu se va afla 
nimic? 

— Nu ştiu. Poate că ei consideră că ştii mai mult. 

— Vrei să-ţi spun ceva? Puțin după explozie, când Thomas 
era în maşina care ardea, iar eu eram pe jumătate leşinată, un 
individ în uniformă de poliţist şi care spunea că se numeşte 
Rupert m-a dus la maşina lui şi m-a băgat înăuntru. Un altul, cu 
cizme de cow-boy şi jeans a început să-mi pună întrebări. Imi 
era rău şi eram şocată. Au dispărut şi nu s-au mai întors. Nu 
erau poliţişti, Gavin. Urmăreau explozia şi urmau să treacă la 
aplicarea planului B, care avea în vedere situaţia în care nu 
eram şi eu în maşină. Nu ştiam, dar m-am aflat probabil la un 
minut sau două de un glonţ în cap. Verheek asculta cu ochii 
închişi. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Nu ştiu sigur. Probabil că s-au speriat când poliţiştii 
adevăraţi au început să roiască în jur. Au dispărut. Eram în 
maşina lor, Gavin, puseseră mâna pe mine. 

— Trebuie să vii la noi, Darby, ascultă-mă pe mine. 

— lţi aminteşti de convorbirea noastră de joi dimineaţa, când 
am văzut pe cineva a cărui faţă mi se părea cunoscută şi ţi-am 
descris-o? 

— Sigur. 

— Tipul a fost şi la slujba de ieri, împreună cu câţiva prieteni. 

— Tu unde erai? 

— Undeva. Mă uitam. A intrat peste câteva minute, a stat 
zece minute, apoi a şters-o împreună cu Butucul. 


— Butucul? 

— Da, alt individ din bandă. Butucul, Rupert, cow-boy-ul şi 
Slăbănogul. Personaje importante. Sunt sigură că mai sunt şi 
alţii, dar nu i-am cunoscut. 

— Următoarea întâlnire cu ei va fi şi ultima, Darby. Mai ai 
cam patruzeci şi opt de ore de trăit. 

— O să vedem. Cât mai stai în oraş? 

— Câteva zile. Am de gând să stau până te găsesc. 

— lată-mă. Poate te sun mâine. 

Verheek răsuflă adânc. 

— Bine, Darby. Cum spui tu. Dar ai grijă. 

Ea închise telefonul. El aruncă aparatul şi înjură. 

Două blocuri mai departe şi cincisprezece etaje mai sus, 
Khamel se uita la televizor şi vorbea repede. Era un film despre 
viaţa oamenilor dintr-un mare oraş. Vorbeau englezeşte, a treia 
lui limbă, iar el repeta fiecare cuvânt în cea mai bună americană 
pe care putea s-o pronunţe. Patru ore se ocupă de acest lucru. 
Invăţase limba când se ascunsese la Belfast şi în ultimii 
douăzeci de ani urmărise mii de filme americane. Filmul lui 
favorit era Cele trei zile ale Condorului. Îl văzuse de patru ori 
până îşi dăduse seama cine pe cine omora şi de ce. Ar fi putut 
să-l omoare pe Redford. 

Repeta fiecare cuvânt cu glas tare. | se spusese că engleza 
lui putea trece drept americană; o singură scăpare, o greşeală 
cât de mică şi ea va dispărea. 


Maşina Volvo era parcată la un bloc şi jumătate de pro- 
prietarul ei, care plătea o sută de dolari pe lună pentru acest 
spaţiu şi pentru că aici o credea în siguranţă. Se strecurară pe 
poarta care ar fi trebuit să fie încuiată. 

Era o maşină din 1986, fără sistem de siguranţă şi în câte-va 
secunde uşa şoferului fu deschisă. Unul dintre ei se sprijini de 
portbagaj şi aprinse o ţigară. Era duminică, aproape ora patru 
dimineaţa. Celălalt deschise o cutie mică de scule pe care o 
avea în buzunar şi începu să lucreze la telefonul pe care 
Grantham îşi dăduse osteneala să-l cumpere pentru maşină. 
Plafoniera lumina de ajuns şi el lucra repede. O treabă uşoară. 
După ce demontă receptorul, puse înăuntru un mic transmiţător 
pe care-l lipi. Peste un minut, ieşi din maşină şi se ghemui lângă 


bara de protecţie din spate. Cel cu ţigara îi dădu un cub mic, 
negru, pe care-l fixă sub maşină, în spatele rezervorului. Era un 
emiţător magnetic care emitea semnale timp de şase zile, după 
care trebuia înlocuit. 

În mai puţin de şapte minute plecaseră. Luni, de îndată ce va 
fi văzut intrând în clădirea ziarului Post de pe Strada 15, vor 
intra în apartamentul lui şi îi vor aranja telefonul. 


22 


A doua noapte pe care o petrecu în hotelul de categoria „pat 
şi mic dejun" fu mai bună decât prima. Dormi până la jumătatea 
dimineţii. Poate că acum se obişnuise. Se uită la draperiile care 
acopereau fereastra mică şi stabili că nu avusese coşmare, nu 
se furişa nimeni în întuneric cu arme şi cuțite pentru a o ataca. 
Dormise adânc, greu; studie draperiile mult timp înainte ca 
mintea ei să se trezească. 

Încercă să-şi disciplineze gândurile. Era a patra zi de când 
era Pelican şi, pentru a putea să o apuce şi pe a cincea, trebuia 
să gândească întocmai ca un asasin meticulos. Era ziua a patra 
a restului vieţii ei. Ar fi trebuit să fie moartă. 

Dar după ce deschise ochii şi-şi dădu seama că într-adevăr 
era în viaţă şi teafără, că uşa nu scârţâia şi podeaua nu trosnea, 
că nici un individ înarmat nu era ascuns în dulap, primul ei gând 
fu la Thomas. Şocul morţii lui se atenua şi îi era mai uşor să nu 
se mai gândească la zgomotul exploziei şi la părâitul focului. 
Ştia că fusese făcut bucățele, pe loc. Ştia că nu suferise. 

Se gândi la alte lucruri, la felul cum se simţea când era lângă 
el, la şoaptele şi la râsul lui când erau în pat şi el voia să o 
dezmierde. Era drăgăstos şi voia să o sărute şi să o mângâie 
după ce făceau dragoste. Şi să râdă. O iubise nebuneşte, era 
îndrăgostit lulea şi, pentru prima dată în viaţa lui, putea să se 
prostească lângă o femeie. De multe ori, în timpul cursurilor lui, 
se gândea la gânguritul şi la chicotele din orele lor de intimitate 
şi îşi muşca buzele ca să nu râdă. 

Şi ea îl iubise. Era atât de dureros! Nu voia decât să stea în 
pat şi să plângă o săptămână. In ziua de după înmormânta-rea 
tatălui ei, un psihiatru îi explicase că sufletul are nevoie de o 


scurtă dar foarte intensă perioadă de jale, după care trece la 
faza următoare. Dar trebuie să îndure suferinţa; trebuie să 
sufere fără reţinere înainte de a merge mai departe. Ea îi 
ascultase sfatul şi jelise cumplit timp de două săptămâni, apoi 
obosise şi trecuse la faza următoare. Mersese! 

Dar cu Thomas nu putea să urle şi să azvârle tot ce-i pica în 
cale, aşa cum dorea. Rupert, Slăbănogul şi ceilalţi băieţi îi 
refuzau o jale sănătoasă. 

După ce se gândi la Thomas câteva minute, se întoarse la ei. 
Unde vor fi azi? Unde putea să se ducă fără să fie văzută? După 
două nopţi petrecute în acest hotel, va mai trebui să-şi caute 
altă cameră? Da, va trebui. După ce se va întuneca. Va suna şi 
îşi va rezerva o cameră la altă pensiune mică. Ei unde stăteau? 
Băteau străzile în speranţa că vor da de ea? Ştiau oare unde 
este? Nu. In acest caz, ar fi moartă. Ştiau că acum era blondă? 

Gândul acesta o scoase din pat. Se duse la oglinda de 
deasupra măsuţei şi se privi. Acum, părul îi era şi mai scurt şi 
foarte alb. Nu arăta rău. Muncise la el trei ore, seara trecută. 
Dacă va mai trăi încă două zile, îl va mai tăia şi va reveni la 
negru. Dacă va mai trăi o săptămână, s-ar putea să ajungă 
cheală. 

Simţi un junghi de foame şi o clipă se gândi la ceva bun. Nu 
mâncase până acum, deci era o schimbare. Era aproape ora 
zece. Ciudat, la acest „pat şi mic dejun" nu se gătea duminica 
dimineaţa. Va risca să iasă şi să caute de mâncare şi un Post de 
duminică şi va vedea dacă o vor prinde, acum că era blondă, 
tunsă băieţeşte. 

Făcu repede un duş, iar coafatul îi luă mai puţin de un minut. 
Nu se machie. Îşi puse o pereche nouă de pantaloni milităreşti şi 
o jachetă de aviator şi fu gata de luptă. Ochii îi erau ascunşi de 
ochelarii de aviator. 

Deşi intrase de câteva ori, în patru zile nu ieşise din nici o 
clădire pe uşa din faţă. Se strecură prin bucătăria întunecată, 
descuie uşa din dos şi apucă pe aleea din spatele micului hotel. 
Era destul de frig ca să poarte jacheta de zbor fără să trezească 
bănuieli. Ce prostie, se gândi ea. În Cartierul Francez ar fi putut 
să poarte pielea şi capul unui urs polar, fără să trezească 
suspiciuni. Merse în pas vioi pe alee, cu mâinile adânc vârâte în 
buzunarele pantalonilor şi cu ochii scrutând toate colţurile 
umbrite. 


El o văzu mergând pe trotuar, aproape de strada Burgundy. 
Părul de sub şapcă arăta altfel, dar avea un metru şi şaizeci şi 
patru şi asta nu se putea schimba. Picioarele ei erau lungi şi 
mergea într-un anume fel; după patru zile ar fi putut să o 
distingă într-o mare de oameni, indiferent cum şi-ar fi schimbat 
faţa sau părul. 

Era fată deşteaptă, dădea toate colţurile, schimba străzile la 
fiecare bloc, mergea în pas vioi, dar nu prea repede. El crezu că 
se îndreaptă spre Jackson Square, unde duminica era multă 
lume şi avea posibilitatea să dispară. Acolo putea să se plimbe 
printre turişti şi localnici, să mănânce ceva, să se bucure de 
soare, să ia un ziar. 

Darby îşi aprinse neglijent o ţigară şi pufăi din ea în timp ce 
mergea. Nu putea să tragă în piept. Incercase cu trei zile în 
urmă şi ameţise. Ce obicei prostesc! Ce ironie ar fi să scape din 
toate astea ca să moară de un cancer la plămâni! 

El se aşezase la o masă, pe trotuarul aglomerat al unei 
cafenele, la colţul dinspre St. Peter şi Chartres şi era la mai 
puţin de trei metri când ea îl văzu. O secundă mai târziu, o văzu 
şi el şi probabil că nu ar fi observat-o dacă ea nu ar fi ezitat, 
înghițind în gol la vederea lui. Probabil că ar fi fost doar 
bănuitor, dar ea ezită pentru o clipă şi îl privi curioasă, ceea ce o 
dădu de gol. Continuă să meargă, dar mai repede. 

Era Butucul. Se ridicase şi îşi făcea loc printre mese când ea 
îl pierdu din vedere. Privit la acelaşi nivel, era oricum, numai 
dolofan nu. Părea agil şi musculos. Il pierdu o clipă din ochi pe 
Chartres, când se strecura printre coloanele catedralei St. Louis. 
Biserica era deschisă şi ea se gândi să intre înăuntru; el nu ar fi 
omorât-o într-un loc sfânt. Ba da, ar fi omorât-o acolo, sau pe 
stradă, sau în mulţime. Oriunde ar fi prins-o. Era în spatele ei şi 
Darby voia să ştie care era situaţia. Mergea foarte repede, 
încercând să pară calm? Sau alerga? Sau se grăbea, pregătindu- 
se să o atace de îndată ce avea posibilitatea? Continuă să 
meargă. 

O luă la stânga pe St. Ann, trecu strada şi aproape ajunsese 
pe Royal când aruncă o privire în urmă. Venea. Era pe cealaltă 
parte a străzii, dar o urmărea. 

Privirea nervoasă, peste umăr, o trădase. Acum, el alerga. 


Se hotări s-o ia pe strada Bourbon. Meciul începea peste 
patru ore şi fanii echipei Saints erau în stradă cu toţii, 
bucurându-se înaintea jocului, deoarece nu vor avea ce 
sărbători după aceea. Coti pe Royal şi alergă câţiva paşi, apoi 
încetini, continuând să meargă repede. El o luase pe Royal 
alergând. Se săturase să se tot oprească şi apoi să alerge. 
Darby o luă pe mijlocul străzii, pe unde mergea un grup gălăgios 
de amatori de fotbal, care-şi omorau timpul. Ea coti pe Dumaine 
şi începu să fugă. Bourbon era în faţă şi în jur erau mulţi 
oameni. 

Acum îl auzea. Nu avea rost să se mai uite. Era în spatele ei, 
alergând şi câştigând teren. Când coti pe Bourbon, domnul 
Butuc era la cincisprezece metri în spatele ei şi cursa se ter- 
minase. Îşi văzu îngerii salvatori ieşind gălăgioşi dintr-un bar. 
Erau trei tineri solizi, îmbrăcaţi cu tricourile negru cu auriu ale 
echipei Saints. O luaseră pe mijlocul străzii şi Darby alergă spre 
ei. 

— Ajutor! strigă ea disperată şi arătă spre Butuc. Ajutaţi-mă! 
Omul ăla mă urmăreşte. Vrea să mă violeze! 

Ei, fir-ar să fie, pe străzile din New Orleans nu era ceva 
neobişnuit, dar să fie al dracului dacă or să îngăduie ca fata asta 
să fie violată! 

— Vă rog, ajutaţi-mă! strigă ea jalnic. 

Pe stradă se făcu linişte. Se opriseră toţi, inclusiv Butucul, 
care era la un pas sau doi, apoi se repezi înainte. Cei trei fani 
Saints se postară în faţa lui cu mâinile încrucişate şi ochii 
arzând. Totul se termină în câteva secunde. Butucul folosi 
ambele mâini deodată: cu dreapta îl lovi pe primul în beregată şi 
pe al doilea în gură. Amândoi căzură scâncind. Dar al treilea nu 
avea de gând să fugă. Prietenii lui erau răniţi şi asta îl supără. 
Pentru Butuc ar fi fost un fleac să-l dea gata, dar numărul unu 
căzuse pe piciorul drept al Butucului, care fusese împins într-o 
parte. Incerca să-şi elibereze piciorul. Domnul Benjamin Chop 
din Thibodaux, Louisiana, numărul trei, îl lovi exact între 
picioare şi-l dădu gata pe Butuc. Darby îl auzi strigând de durere 
şi-şi făcu drum prin mulţime. 

In timp ce cădea, domnul Chop îl lovi în coaste. Numărul doi, 
cu faţa plină de sânge, se repezi cu ochii fioroşi în Butuc şi 
masacrul continuă. Acesta stătea ghemuit peste mâini, cu care 
se ţinea de testiculele grav vătămate. Îl loviră şi-l înjurară fără 


milă până când cineva strigă „Poliţia! ” şi-i salvă viaţa. Domnul 
Chop şi numărul doi îl ajutară pe numărul unu să se ridice şi fură 
văzuţi intrând într-un bar. Butucul se puse pe picioare şi se târi 
de acolo ca un câine lovit de un camion Mack, dar încă în viaţă 
şi hotărât să moară acasă. 

Ea se ascunse într-un colţ întunecat dintr-un local de pe 
Decatur, bău cafea, apoi bere, cafea şi iar bere. Mâinile îi tre- 
murau şi stomacul i se contracta. Sandvişurile miroseau delicios, 
dar nu putea să mănânce. După ce bău trei beri în trei ore, 
comandă o farfurie de creveţi şi apă de izvor. 

Alcoolul o liniştise şi creveţii o săturaseră. Se credea în 
siguranţă, aşa că de ce să nu se uite la meci şi să stea aici poate 
până la închidere. 

La începerea meciului, localul era ticsit. Se uitau la ecranul 
mare de deasupra barului şi se îmbătau. Acum se număra şi ea 
printre fanii echipei Saints. Spera că cei trei băieţi erau teferi şi 
că se distrau la meci. Mulțimea striga şi-i înjura pe Redskins. 

Darby rămase în colţişorul ei mult după terminarea jocului, 
apoi se strecură în întuneric. 

Spre sfârşitul meciului, după ce cei de la Saints primiseră 
patru goluri, Edwin Sneller închise telefonul şi stinse televizorul, 
apoi luă iar telefonul şi-l sună în camera de alături pe Khamel. 

— Fii atent la engleza mea, spuse asasinul. Spune-mi dacă 
auzi vreo urmă de accent. 

— Bine. E aici, spuse Sneller. Unul dintre oamenii noştri a 
văzut-o  azi-dimineaţă în Jackson Square. A urmărit-o trei 
cvartale şi a pierdut-o. 

— Cum a pierdut-o? 

— Nu contează, nu-i aşa? A dispărut, dar e în oraş. Acum are 
părul foarte scurt şi aproape alb. 

— Alb? 

Sneller nu suporta să se repete, mai ales faţă de această 
corcitură. 

— A zis că nu era blond, ci alb, şi că purta pantaloni 
milităreşti verzi şi o jachetă maro de aviator. Nu ştiu cum l-a 
recunoscut şi s-a făcut nevăzută. 

— Cum putea să-l recunoască? îl văzuse înainte? 

Ce întrebări idioate! Greu să crezi că era considerat un 
superman. 

— Nu ştiu. 


— Cum e engleza mea? 

— Perfectă. Sub uşa ta e o carte mică de vizită. Uită-te la ea. 

Khamel lăsă telefonul pe pernă şi se duse la uşă. Intr-o clipă 
se întoarse la telefon. 

— Cine e? 

— İl cheamă Verheek. Olandez, dar cetățean american. 
Lucrează pentru FBI, la Washington. Evident, era prieten cu 
Callahan. Au terminat împreună Facultatea de Drept, la 
Georgetown şi Verheek a fost printre cei care au purtat sicriul la 
slujba de ieri. Noaptea trecută a fost într-un bar nu departe de 
campus şi a pus întrebări despre fată. In urmă cu două ore, unul 
dintre oamenii noştri a fost în acelaşi bar şi, dându-se drept 
agent FBI, a discutat cu barmanul, care e student la drept şi o 
cunoaşte pe fată. Au urmărit meciul şi au vorbit câteva clipe, 
apoi puştiul a scos cartea de vizită. Uită-te pe spate. E în 
camera 1909, la Hilton. 

— E la cinci minute de mers pe jos. 

Hărțile erau împrăştiate pe pat. 

— Da. Am dat câteva telefoane la Washington. Nu e agent, ci 
avocat. Il cunoştea pe Callahan şi poate o ştie şi pe fată. E clar 
că încearcă să dea de ea. 

— Cu el ar vorbi, nu-i aşa? 

— Probabil. 

— Cum e engleza mea? 

— E perfectă. 


Khamel aşteptă o oră şi plecă de la hotel. Cu haină şi 
cravată, arăta ca un oarecare, plimbându-se de-a lungul străzii 
Canal şi îndreptându-se în amurg spre râu. Avea un sac de sport 
şi fuma o ţigară; peste cinci minute intra în hol la Hilton. Îşi făcu 
drum prin mulţimea de fani care se întorceau de la Dome. Liftul 
se opri la etajul douăzeci şi Khamel cobori pe scări până la 
nouăsprezece. 

La 1909 nu răspundea nimeni. Dacă uşa se deschidea şi 
avea lanţul pus, îşi va cere scuze şi va spune că a greşit camera. 
Dacă se deschidea şi nu avea lanţul pus, va trebui să lovească 
rapid şi să intre. Dar uşa nu se deschise. 

Probabil că Verheek umbla prin baruri, arătându-şi cartea de 
vizită şi implorând puştimea să stea de vorbă cu el despre 


Darby Shaw. Ce prost! 

Bătu iar şi, în timp ce aştepta, strecură o linie de plastic de 
cincisprezece centimetri între uşă şi canat, manevrând-o uşor 
până când încuietoarea cedă. Broaştele erau un fleac pentru 
Khamel. Fără cheie, putea să deschidă o maşină încuiată şi să 
pornească motorul în mai puţin de treizeci de secunde. 

Ajuns înăuntru, încuie uşa după el şi-şi puse sacul pe pat. Ca 
un chirurg, îşi scoase mănuşile din buzunar şi le trase bine pe 
degete. Puse un pistol de calibrul 22 şi un amortizor pe masă. 

Cu telefonul era treabă uşoară. Puse magnetofonul în priza 
de sub pat, unde putea să stea săptămâni în şir până să fie 
observat. Chemă robotul de două ori, pentru a încerca 
magnetofonul. Mergea perfect. 

Noul lui prieten Verheek era un nepriceput. Majoritatea 
hainelor din cameră erau murdare şi aruncate pur şi simplu 
peste valiza care era pe masă. Nu despachetase. Un costum 
ieftin atârna în dulap, cu o cămaşă singuratică. 

Khamel şterse urmele şi se aşeză în dulap. Era un om 
răbdător şi putea să aştepte ore întregi. Ţinea în mână pistolul, 
pentru eventualitatea în care măscăriciului îi dădea prin cap să 
deschidă dulapul; în acest caz era nevoit să-l omoare. Dacă nu, 
va asculta doar. 


23 


Gavin nu se mai duse prin baruri duminică. Nu rezolva nimic. 
Ea îl sunase, nu rătăcea prin aceste baruri, aşa că nu avea nici 
un rost. Băuse şi mâncase prea mult şi era sătul de New 
Orleans. Îşi reţinuse deja loc la avion pentru luni după-amiază şi, 
dacă ea nu-l va mai suna, nu se va mai juca de-a detectivii. 

N-o găsise şi nu din vina lui. Era un oraş în care chiar şi 
taximetriştii se rătăceau. Pe la amiază, Voyles va începe să urle. 
Făcuse tot ce putuse. 

Se întinsese pe pat numai în chiloţi, frunzărea o revistă şi se 
uita la televizor. Era aproape unsprezece. Va aştepta până la 
miezul nopţii, apoi va încerca să doarmă. 

Telefonul sună fix la unsprezece. Închise televizorul cu 
telecomanda. 


— Alo! 

Era ea. 

— Eu sunt, Gavin. 

— Deci trăieşti! 

— Cu greu. 

El se aşeză pe marginea patului. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Astăzi m-au văzut şi unul dintre bătăuşii lor, prietenul meu 
Butucul, m-a urmărit prin Cartierul Francez. Nu ai făcut 
cunoştinţă cu Butucul, dar el e cel care i-a supravegheat pe cei 
care intrau în capelă. 

— Dar ai scăpat. 

— Da. O mică minune, dar am scăpat. 

— Ce s-a întâmplat cu Butucul? 

— A fost rănit. Probabil că zace într-un pat, pe undeva, cu 
gheaţă în chiloţi. Era la câţiva paşi de mine când a început să se 
bată cu nişte tipi. Mi-e frică, Gavin. 

— Te-a urmărit de undeva? 

— Nu. Ne-am întâlnit pe stradă. 

Verheek se opri o clipă. Vocea ei tremura, dar se stăpânea. 
Îşi pierdea calmul. 

— Ascultă, Darby, mâine după-masă am avion. Am şi eu o 
slujbă şi şeful meu vrea să mă duc la birou. Nu mai pot să-mi 
pierd timpul la New Orleans încă o lună în speranţa că nu vei fi 
omorâtă, că îţi vei regăsi bunul simţ şi vei avea încredere în 
mine. Mâine plec şi cred că trebuie să vii cu mine. 

— Unde? _ 

— La Washington. La mine acasă. In alt loc decât cel în care 
eşti acum. 

— Şi ce se va întâmpla? 

— Ai să rămâi în viaţă măcar. Am să-l rog pe director şi-ţi 
garantez că vei fi în siguranţă. O să facem noi ceva, fir-ar să fie. 
Oricum va fi mai bine decât aici. 

— Ce te face să crezi că vom putea pleca cu avionul? 

— Vor fi trei agenţi FBI în jurul tău. Nu sunt tâmpit. Ascultă, 
Darby, spune-mi unde vrei să ne întâlnim şi în cincisprezece 
minute vin să te iau cu trei agenţi. Băieţii au arme şi nu se tem 
de Butuc şi prietenii lui. Te scoatem din oraş în noaptea asta şi 
te ducem mâine la Washington. Îl vei întâlni personal pe şeful 
meu, onorabilul F. Denton Voyles, mâine. Va fi punctul de 


plecare. 

— Credeam că FBl-ul nu e amestecat. 

— Nu e, dar poate fi. 

— Atunci de unde sunt cei trei agenţi? 

— Am prieteni. 

Ea se gândi o clipă şi vocea îi deveni deodată mai puternică. 

— În spatele hotelului tău e un loc numit Riverwalk. E un 
complex cu restaurante şi... 

— Azi după-masă am stat acolo două ore. 

— Bun. La etajul doi e un magazin de îmbrăcăminte numit 
Frenchmen's Bend. 

— L-am văzut. 

— Mine, la amiază, stai lângă intrare şi aşteaptă-mă cinci 
minute. 

— Zău, Darby, nu ai să trăieşti până mâine la doisprezece. 
Hai să încetăm jocul ăsta de-a şoarecele şi pisica. 

— Fă cum îţi spun, Gavin. Nu ne-am întâlnit niciodată, aşa că 
nu ştiu cum arăţi. Pune-ţi o cămaşă neagră de orice fel şi o 
şapcă de baseball roşie. 

— De unde să le iau? 

— Te descurci. 

— Bine, bine, găsesc eu. Poate vrei să-mi pun o scobitoare în 
nas. Ce prostie! 

— Nu sunt într-o dispoziţie potrivită pentru glume şi, dacă nu 
taci, încheiem discuţia. 

— E viaţa ta în joc. 

— Te rog, Gavin. 

— lartă-mă. Fac cum spui tu. E un loc foarte aglomerat. 

— Aşa e. Mă simt mai în siguranţă în mulţime. Stai lângă uşă 
cam cinci minute şi ţine în mână un ziar împăturit. Eu te voi 
vedea. După cinci minute, intră în magazin şi mergi spre 
dreapta, în fund, unde e un raft cu jachete safari. Învârteşte-te 
puţin pe acolo şi te găsesc eu. 

— Tu ce ai să porţi? 

— N-ai tu grija mea. 

— Bine. Pe urmă ce facem? 

— Tu şi cu mine, numai noi doi, vom părăsi oraşul. Nu vreau 
să mai ştie nimeni de asta. Înţelegi? 

— Nu. Nu înţeleg. Pot să aranjez să fii în siguranţă. 

— Nu, Gavin. Eu sunt şeful acum. Nimeni altcineva. Lasă-i pe 


prietenii tăi agenţi. De acord? 

— De acord. Cum propui să plecăm din oraş? 

— Am şi pentru asta un plan. 

— Nu-mi place nici unul din planurile tale, Darby. Bandiţii 
ăştia vor să te omoare şi acum mă tragi şi pe mine după tine. 
Nu asta am vrut. E mult mai sigur dacă procedăm cum zic eu. Ar 
fi mai bine pentru amândoi. 

— Dar vei fi acolo la doisprezece, nu-i aşa? 

Stătea lângă pat şi vorbea cu ochii închişi. 

— Da. Am să fiu acolo. Sper că şi tu. 

— Ce înălţime ai? 

— Un metru şaptezeci şi şapte. 

— Ce greutate? 

— Mă temeam de întrebarea asta. De obicei mint. Nouăzeci 
de kilograme, dar vreau să slăbesc, jur. 

— Ne vedem mâine, Gavin. 

— Sper să te văd, dragă. 

Plecase. El închise. 

— Fir-ar al dracului! zbieră el la pereţi. Fir-ar al dracului! 

Se duse până la capătul patului de câteva ori, apoi la baie, 
unde închise uşa şi dădu drumul la duş. 

O înjură sub duş timp de zece minute, apoi ieşi şi se şterse. 
Avea peste o sută zece kilograme şi toate erau prost 
repartizate, pe partea din mijloc. Arăta jalnic. Era în ajunul 
întâlnirii cu o femeie minunată, care avea încredere în el şi-i 
încredința viaţa, iar el era cât un munte. _ 

Deschise uşa. Camera era în întuneric. Intuneric? Lăsase 
lumina aprinsă. Ce dracu? Se duse la întrerupătorul de lângă 
toaletă. 

Prima lovitură îi zdrobi laringele. Era o manevră perfectă, 
care venea dintr-o parte, de lângă zid. El gemu de durere şi 
căzu în genunchi, ceea ce uşură a doua lovitură, care căzu ca 
toporul pe butuc. Îl nimeri ca o piatră la baza craniului şi Gavin 
muri. 

Khamel aprinse lumina şi privi la trupul gol şi lamentabil, 
încremenit pe podea. Nu era omul care să-şi admire opera. Nu 
voia nici pârâiaşe de sânge pe covoare, aşa că ridică trupul 
dolofan pe umeri şi-l întinse pe pat. Lucră repede, fără emoţii 
inutile; deschise televizorul şi-l dădu la maximum, trase 
fermoarul sacului de gimnastică, scoase un pistol automat de 


calibrul 25, ieftin, şi-l puse pe tâmpla dreaptă a răposatului 
Gavin Verheek. Acoperi arma şi capul cu două perne şi trase. 
Acum venea partea cea mai delicată: luă o pernă, i-o puse sub 
cap, o aruncă pe cealaltă pe jos şi-i puse degetele mâinii drepte 
în jurul pistolului, aşezând-o la treizeci de centimetri de cap. 

Luă magnetofonul de sub pat şi apăsă un buton; şi ascultă, 
închise televizorul. 

De fiecare dată era altfel. Odată îşi urmărise prada trei 
săptămâni în Mexico City, apoi îl prinsese în pat cu două 
prostituate. Era o greşeală prostească şi în timpul carierei lui 
avusese de-a face cu numeroase asemenea gafe ale adver- 
sarilor. Tipul ăsta era o greşeală idioată, un avocat tâmpit care 
aduna informaţii, îşi bătea gura, împărțea cărţi de vizită pe 
spatele cărora scria numărul camerei lui. Îşi băgase nasul în 
lumea crimei din sferele înalte şi uite-l acum. 

Cu puţin noroc, poliţia se va uita prin cameră câteva minute 
şi va declara că e o sinucidere. Vor cerceta faptele şi-şi vor pune 
câteva întrebări la care nu vor putea răspunde, dar întotdeauna 
se întâmpla aşa. Şi, pentru că era un avocat important de la FBI, 
se va face o autopsie peste o zi sau două şi probabil marţi un 
legist va descoperi că nu era o sinucidere. 

Până marţi fata va fi deja moartă şi el va fi la Managua. 


24 


Sursele lui obişnuite de la Casa Albă negau că ar şti ceva 
despre referatul „pelican". Sarge nu auzise niciodată de el. 
Telefoanele date la FBI nu relevară nimic. Un prieten de la 
Departamentul de Justiţie îi spusese că nu deţine nici o 
informaţie. Făcu cercetări tot weekend-ul, fără să afle nimic. 
Povestea cu Callahan se confirmă când găsi un exemplar al 
ziarului din New Orleans. Când apelul ei sună în camera re- 
dactorilor, luni, el nu avea nimic nou să-i spună. Dar măcar îl 
sunase. 

Pelicanul spunea că se află la un telefon public, deci să nu-şi 
bată capul. 

— Incă mai fac cercetări, o înştiinţă el. Dacă există un astfel 
de referat în oraş, e foarte bine protejat. 


— Te asigur că e acolo şi cred că e bine apărat. 

— Sunt sigur că poţi să-mi spui mai multe. 

— Mult mai multe. Referatul aproape că m-a omorât ieri, 
deci s-ar putea să fiu gata să vorbesc mai curând decât cre- 
deam. Trebuie să spun tot ce ştiu cât mai sunt în viaţă. 

— Cine încearcă să te omoare? 

— Aceiaşi oameni care i-au omorât pe Rosenberg, pe Jensen 
şi pe Thomas Callahan. 

— Ştii cine sunt? 

— Nu, dar am văzut cel puţin patru dintre ei de miercuri 
încoace. Sunt aici, în New Orleans, băgându-şi nasul peste tot şi 
sperând că voi face o prostie care să le permită să mă lichideze. 

— Câţi oameni ştiu despre referat? 

— Bună întrebare. Callahan l-a dus la FBI şi cred că de acolo 
a ajuns la Casa Albă, unde, evident, a creat zarvă şi, de acolo, 
nu se ştie. La două zile după ce s-a dus la FBI, Callahan a murit. 
Bineînţeles că eu ar fi trebuit să moro dată cu el. 

— Erai cu el? 

— Eram aproape, dar nu suficient de aproape. 

— Deci tu eşti femeia neidentificată? 

— Aşa m-a descris ziarul. 

— Atunci poliţia are numele tău? 

— Mă numesc Darby Shaw. Sunt studentă în anul doi la 
drept, la Tulane. Thomas Callahan a fost profesorul şi iubitul 
meu. Am scris un referat, i l-am dat şi restul îl ştii. Înţelegi toate 
astea? 

Grantham mâăzgălea cu furie. 

— Da, te ascult. 

— M-am cam săturat de Cartierul Francez şi mă gândesc să 
plec azi. Am să te sun mâine de undeva. Ai acces la informaţiile 
privind campania prezidenţială? 

— Sunt publice. 

— Ştiu. Dar cât de repede poţi căpăta informaţia? 

— Ce informaţie? 

— Lista tuturor marilor contribuabili la ultimele alegeri 
prezidenţiale. 

— Nu e greu. Pot să obţin informaţia azi după-amiază. 

— Fă asta şi am să te sun mâine dimineaţă. 

— Bine. Ai o copie a referatului? 

Ea ezită. 


— Nu, dar îl ştiu pe dinafară. 

— Şi ştii cine e în spatele crimelor? 

— Da şi cu cât îţi spun mai repede, cu atât mai curând îţi vor 
pune numele pe lista lor. 

— Spune-mi acum. 

— Hai s-o luăm încet. Te sun mâine. 

Grantham ascultă atent, apoi închise. Îşi luă carnetul de note 
şi se strecură prin labirintul de birouri şi oameni până la biroul 
de sticlă al redactorului-şef Smith Keen. Keen era un tip zdravăn 
şi vesel, care lăsa uşa biroului mereu deschisă, ceea ce provoca 
un haos permanent în biroul lui. Tocmai termina o convorbire 
telefonică atunci când Grantham intră şi închise uşa. 

— Uşa aia rămâne deschisă, spuse Keen cu asprime. 

— Trebuie să stăm de vorbă, Smith. 

— O să vorbim cu uşa deschisă. Deschide uşa aia bleste- 
mată! 

— O deschid imediat. Grantham vorbise cu ambele palme 
îndreptate spre redactorul-şef. Da, era ceva serios. Hai să 
vorbim. 

— Bine. Ce e? 

— E ceva foarte important, Smith. 

— Ştiu. Doar ai închis uşa, deci ştiu că e important. 

— Tocmai am terminat de vorbit cu o tânără pe nume Darby 
Shaw, care ştie cine i-a omorât pe Rosenberg şi Jensen. 

Keen se aşeză încet şi se uită la Grantham. 

— Da, fiule, e important. Dar de unde ştii? De unde ştie ea? 
Cum poţi să dovedeşti? 

— Încă nu am materialul, Smith, dar e de acord să stăm de 
vorbă. Citeşte asta. Grantham îi dădu o copie a articolului care 
relata moartea lui Callahan. Keen o parcurse încet. 

— Bun. Cine e Callahan? 

— Acum o săptămână, el a dat o hârtie, cunoscută sub 
numele de referatul „pelican", cuiva de la FBI, de aici, din oraş. 
Evident, referatul implică o persoană necunoscută în aceste 
crime. Referatul a circulat, apoi a fost trimis la Casa Albă, după 
care nu se mai ştie nimic de soarta lui. Peste două zile, Callahan 
îşi porneşte maşina pentru ultima oară. Darby Shaw spune că 
este femeia neidentificată pomenită în articol. Era cu Callahan şi 
ar fi trebuit să moară cu el. 

— De ce ar fi trebuit să moară? 


— Ea a scris referatul, Smith. Sau pretinde că l-a scris. 

Keen se lăsă adânc în scaun şi-şi puse picioarele pe birou. 
Studie fotografia lui Callahan. 

— Unde e referatul? 

— Nu ştiu. 

— Ce era în el? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Atunci nu avem nimic, nu-i aşa? 

— Încă nu. Dar dacă îmi spune tot ce era în el? 

— Şi când o să facă asta? 

Grantham ezită. 

— Cred că în curând. Foarte curând. 

Keen scutură din cap şi aruncă copia pe birou. 

— Dacă punem mâna pe referat, avem o bombă, Gray, dar 
nu o putem publica. Înainte de a publica ceva, trebuie să facem 
o verificare laborioasă, supărătoare, fără fisură şi corectă. 

— Dar am verde? 

— Da, dar mă ţii la curent oră de oră. Nu scrii nimic până nu 
stăm de vorbă. 

Grantham zâmbi şi deschise uşa. 


Nu era o treabă de patruzeci de dolari pe oră. Nici măcar de 
treizeci sau douăzeci. Croft ştia că va avea noroc dacă va 
stoarce cincisprezece de la Grantham pentru această treabă 
simplă de căutare a acului în carul cu fân. Dacă ar fi avut altă 
slujbă, i-ar fi spus lui Grantham să-şi caute pe altcineva sau, şi 
mai bine, s-o facă el însuşi. 

Dar lucrurile merseseră încet şi putea fi şi mai rău decât 
cincisprezece dolari pe oră. Termină o ţigară de marijuana în 
ultima toaletă, trase apa după ea şi deschise uşa. Işi puse 
ochelarii întunecaţi de soare şi intră în coridorul care da spre 
atrium, unde patru scări rulante duceau o mie de avocaţi spre 
cămăruţele lor, unde îşi vor petrece ziua înşelând şi 
amenințând. Avea chipul lui Garcia în memorie. Chiar îl visa pe 
acest puşti cu chip strălucitor şi înfăţişare frumoasă, subţire şi 
îmbrăcat într-un costum scump. Il va recunoaşte de la prima 
vedere. 

Stătea lângă o coloană, ţinând în mână un ziar şi încercând 
să-i prindă cu privirea pe toţi din spatele ochelarilor întunecaţi. 


Peste tot avocaţi, grăbindu-se să ajungă sus, cu feţişoarele lor 
spilcuite şi ducând serviete diplomat elegante. Doamne, cât îi 
ura pe avocaţi! De ce se îmbrăcau toţi la fel? Costume închise la 
culoare. Pantofi negri. Feţe întunecate. Din când în când, câte 
un nonconformist, cu un papion îndrăzneţ. De unde vin toţi 
ăştia? La puţin timp după arestarea lui pentru droguri, primii săi 
avocaţi fuseseră nişte tipi furioşi angajaţi de Post. Apoi îşi 
angajase singur unul, un imbecil care cerea mult prea mult şi 
care nu fusese în stare să găsească tribunalul. Apoi, procurorul 
era tot avocat, bineînţeles. Avocaţi, avocaţi. 

Două ore dimineaţa, două ore la prânz, două ore seara, apoi 
Grantham va avea încă o clădire pe lângă care să patruleze. 
Nouăzeci de dolari pe zi nu era mult şi va renunţa la ei de îndată 
ce va găsi ceva mai bun. Îi spusese lui Grantham că nu era nici 
o speranţă, era ca şi cum ar fi tras pe întuneric. Fusese de 
acord, dar îi ceruse să tragă în continuare. Nu puteau face 
altceva. Credea că Garcia era speriat şi că nu îl va mai suna. 
Trebuia să-l găsească. 

Avea în buzunar două fotografii, pentru orice eventualitate, 
şi făcuse o listă a firmelor din clădire, după cartea de telefon. 
Era o listă lungă. Clădirea avea douăsprezece etaje, ocupate 
mai ales de firme unde lucrau aceşti domnişori spilcuiţi. Se afla 
într-un cuib de şerpi. 

Pe la nouă şi jumătate, afluenţa luase sfârşit şi unele din 
chipurile care coborau cu scările rulante, îndreptându-se spre 
tribunale, instituţii şi comisii, i se păreau cunoscute. Croft se 
strecură prin uşile turnante şi îşi târî picioarele pe trotuar. 


Patru cvartale mai departe, Fletcher Coal se plimba prin faţa 
biroului Preşedintelui şi asculta atent la telefon. Se încruntă, 
închise ochii, apoi se uită la Preşedinte ca pentru a spune „Veşti 
rele, foarte rele". Preşedintele citea o scrisoare şi se uită la Coal 
peste ochelari. Mişcarea de du-te-vino a lui Coal, ca a 
Fuhrerului, îl enerva şi-şi puse în gând să spună ceva despre 
asta. 

Coal trânti telefonul. 

— Nu trânti telefonul! spuse Preşedintele. 

Coal era netulburat. 

— Scuzaţi-mă. Era Zikman. Gray Grantham l-a sunat acum o 


jumătate de oră şi l-a întrebat dacă ştie ceva despre referat. 

— Minunat! Fantastic! De unde îl are? 

Coal continua să se plimbe. 

— Zikman nu ştie nimic despre el, aşa că ignoranţa lui era 
sinceră. 

— Ignoranţa lui e întotdeauna sinceră. E cel mai tâmpit 
membru al echipei mele, Fletcher, vreau să plece. 

— Nu are importanţă. 

Coal se aşeză într-un scaun şi-şi strânse mâinile în faţa 
bărbiei. Era adâncit în gânduri şi Preşedintele încercă să nu-l 
bage în seamă. Se gândiră amândoi un timp. 

— Voyles să fi vorbit? spuse în cele din urmă Preşedintele. 

— Poate, dacă e vorba de asta. Grantham e cunoscut pentru 
cacealmale. Nu putem fi siguri că a citit referatul. Poate a auzit 
despre el şi doar încearcă să mai afle ceva. 

— Poate, pe dracu'! Şi dacă scrie vreun articol despre 
blestemăţia aia? Ce se întâmplă? Preşedintele lovi cu palma în 
birou şi sări în picioare. Ce se întâmplă atunci, Fletcher? Ziarul 
ăla mă urăşte! Se duse spre fereastră. 

— Nu pot să publice nimic dacă nu mai au o sursă de in- 
formaţii şi nu e posibil să existe o altă sursă, pentru că nimic nu 
e adevărat. E o idee nebunească şi a mers mai departe decât 
merită. 

Prost dispus, Preşedintele se uită pe fereastră. 

— Cum a aflat Grantham despre el? 

Coal se ridică şi începu să măsoare camera, dar mai încet de 
data aceasta. Incă era adâncit în gânduri. 

— Cine ştie. Aici, în afară de mine şi de dumneavoastră, nu 
ştie nimeni de el. Au adus un exemplar, care e încuiat la mine în 
birou. Am tras personal o copie xerox şi i-am dat-o lui Gminski, 
care a jurat să ţină secretul. 

Preşedintele zâmbi batjocoritor spre fereastră. 

Coal continuă. 

— Bine, aveţi dreptate. S-ar putea să circule o mie de 
exemplare. Dar sunt inofensive, afară doar, bineînţeles, dacă 
prietenul nostru a făcut porcăriile alea şi atunci... 

— Atunci m-am ars. 

— Da, aş zice că ne-am ars. 

— Câţi bani am luat? 

— Milioane, direct şi indirect. 


Şi legal şi ilegal, dar Preşedintele nu ştia mare lucru despre 
aceste tranzacţii şi Coal preferă să nu spună nimic. Preşedintele 
se duse încet spre canapea. 

— De ce nu-l suni pe Grantham? Trage-l de limbă. Vezi ce 
ştie. Dacă e o cacealma, o să se vadă limpede. Ce părere ai? 

— Nu ştiu. 

— Ai mai vorbit cu el până acum, nu-i aşa? Toţi îl cunosc pe 
Grantham. 

Acum, Coal se plimba în spatele canapelei. 

— Da, am vorbit cu el. Dar, dacă îl chem aşa, din senin, o să 
devină bănuitor. 

— Da, cred că ai dreptate. 

Preşedintele se plimba la un cap al canapelei, iar Coal la 
celălalt. 

— Care e partea rea a lucrurilor? întrebă în cele din urmă 
Preşedintele. 

— S-ar putea ca prietenul nostru să fie implicat. l-aţi cerut lui 
Voyles să-l lase în pace. Prietenul nostru ar putea fi demascat 
de presă. Voyles se apără şi spune că dumneavoastră i-aţi spus 
să urmărească alţi suspecți. Post se înfurie că iar s-a ascuns 
publicului un fapt murdar. Şi putem spune adio realegerii. 

— Şi altceva? 

Coal se gândi o secundă. 

— Da, toate astea sunt o nebunie. Referatul e o închipuire. 
Grantham nu va găsi nimic şi eu întârzii la o întâlnire de lucru. 
Se îndreptă spre uşă. Am o partidă de squash la prânz. Mă întorc 
la unu. 

Preşedintele privi uşa închizându-se şi respiră uşurat. 
Plănuise să facă o partidă de golf după-masă, aşa că dă-l încolo 
de „pelican". Coal nu era îngrijorat, aşa că nici el nu trebuia să 
fie. 

Apăsă tastele telefonului, aşteptă răbdător şi în cele din 
urmă Bob Gminski răspunse. Directorul CIA era un jucător 
groaznic, unul dintre puţinii pe care Preşedintele putea să-i 
umilească; îl invită să joace cu el. Sigur, îi spuse Gminski, avea o 
mie de lucruri de făcut, dar îl invita Preşedintele, deci va fi 
încântat să i se alăture. 

— Apropo, Bob, ce-i povestea aia cu „pelicanul" din New 
Orleans? 

Gminski îşi drese vocea şi încercă să pară calm. 


— l-am spus vineri lui Fletcher Coal că este o ficţiune. Cred 
că autorul ar trebui să părăsească Facultatea de Drept şi să se 
apuce de romane. Ha, ha, ha! 

— Minunat, Bob. Atunci nu e nimic. 

— Facem cercetări. 

— Ne vedem la trei. 

Preşedintele închise telefonul şi se duse direct la crosă. 


25 


Riverwalk se întinde pe patru sute de metri, de-a lungul apei, 
şi e întotdeauna aglomerat. Adăposteşte două sute de 
magazine, cafenele şi restaurante, pe mai multe nivele, 
majoritatea sub acelaşi acoperiş, multe din ele având uşi ce dau 
spre o terasă, lângă râu. Se află la capătul străzii Poydras, la o 
aruncătură de băț de Cartierul Francez. 

Ajunse acolo la unsprezece şi îşi bău cafeaua într-un mic 
bistro, în timp ce încerca să citească ziarul şi să pară calmă. 
Frenchmen's Bend se afla cu un etaj mai jos, după colţ. Era 
nervoasă şi cafeaua nu o ajuta cu nimic. 

Avea în buzunar o listă cu ce trebuia să facă, etape precise, 
momente precise, chiar şi cuvinte şi propoziţii pe care le 
memorase în eventualitatea că lucrurile vor merge foarte prost 
şi Verheek îi va scăpa de sub control. Dormise două ore şi îşi 
petrecuse restul timpului cu un bloc-notes, făcând schiţe şi 
planuri. Dacă va muri, nu va fi din cauza lipsei de pregătire. 

Nu putea să aibă încredere în Gavin Verheek. Era angajatul 
unei instituţii de apărare a legii, care uneori lucra după legi 
proprii. Primea ordine de la un paranoic şi cu fapte murdare la 
activ. Şeful lui răspundea în faţa Preşedintelui în exerciţiu al 
unei administrații conduse de proşti. Preşedintele avea prieteni 
bogaţi şi imorali care îi ofereau o mulţime de bani. Dar acum nu 
avea la îndemână pe altcineva în care să aibă încredere. După 
cinci zile şi două încercări nereuşite de a fi ucisă, renunţa. New 
Orleans îşi pierduse farmecul. Avea nevoie de ajutor şi, dacă 
trebuia să aibă încredere în poliţie, FBl-ul era la fel de bun ca 
oricare altă instituţie. 

Unsprezece patruzeci şi cinci. Plăti cafeaua, aşteptă un grup 


mare de cumpărători şi merse în spatele lor. La Frenchmen's 
Bend era o duzină de oameni care scotoceau prin mărfuri în 
clipa când trecu de uşa în faţa căreia, în zece minute, urma să 
se afle prietenul ei. Merse la o librărie, cu două uşi mai departe. 
În apropiere erau cel puţin trei magazine în care putea să 
cumpere şi să se ascundă pentru a supraveghea intrarea. Alese 
librăria deoarece aici vânzătorii nu erau grăbiţi şi se aşteptau ca 
unii clienţi să-şi omoare timpul în magazin. Se uită prin reviste, 
apoi intră între două rafturi cu cărţi de bucate şi se uită după 
Gavin. 

Thomas spunea că nu vine niciodată la timp. Pentru el, o oră 
de întârziere însemna să vină la timp, dar îi va acorda 
cincisprezece minute şi va pleca. 

Îl aştepta la douăsprezece fix; el era acolo. Tricou negru, 
şapcă roşie de base-ball, ziar împăturit. Era puţin mai subţire 
decât se aştepta, dar poate pierduse câteva kilograme. Inima ei 
bătea repede. Fii calmă, fir-ar să fie. 

Ţinea o carte de bucate în faţa ochilor şi se uita peste ea. 
Avea părul grizonat şi pielea întunecată. Ochii îi erau ascunşi în 
spatele ochelarilor de soare. Se plimba de colo-colo şi părea 
nervos, aşa cum fusese şi la telefon. Muta ziarul dintr-o mână în 
cealaltă, îşi trecea greutatea de pe un picior pe altul şi se uita 
nervos în jur. 

Era în regulă. Îi plăcea cum arată. Avea o înfăţişare vul- 
nerabilă, neprofesională, care dovedea că şi el era speriat. 

După cinci minute, intră pe uşă, cum îi spusese ea, şi merse 
în fundul magazinului, pe dreapta. 


Khamel fusese antrenat să nu se sperie de moarte. Fusese 
aproape de ea de multe ori şi nu se temuse. Şi, după treizeci de 
ani de aşteptare, nimic, absolut nimic nu îi producea încordare. 
Se mai excita când era vorba de sex, dar atât. Neastâmpărul era 
mimat. Micile mişcări nervoase erau un joc. Supravieţuise unor 
înfruntări cu bărbaţi aproape la fel de talentaţi ca şi el şi era 
sigur că se va descurca în această mică întâlnire cu o fetiţă 
speriată. Scotoci printre jachetele safari şi încercă să pară 
nervos. 

Avea o batistă în buzunar, pentru a o convinge că răcise şi 
vocea îi era puţin îngroşată şi răguşită. Ascultase înregistrarea 


de o sută de ori şi era sigur că are inflexiunile, ritmul şi accentul 
din Vestul Mijlociu. Dar Verheek vorbea puţin pe nas; de aici 
batista, pentru a simula răceala. 

Îi venea greu să lase pe cineva să se apropie de el din spate, 
dar ştia că trebuie. Nu o văzu. Era foarte aproape, în spatele lui, 
când spuse „Gavin!". 

Se întoarse brusc. Tinea în mână o pălărie de panama albă. 

— Darby, exclamă el, trăgând batista din buzunar pentru un 
strănut prefăcut. Părul ei era auriu şi mai scurt decât al său. El 
strănută şi tuşi. 

— Hai să ieşim de aici, spuse el. Nu-mi place deloc. Nici 
Darby nu era încântată. Era luni şi colegii ei se îndreptau spre 
facultate, iar ea era aici, deghizată la maximum şi jucând un rol 
de capă şi spadă alături de acest bărbat care putea să o ducă la 
moarte. 

— Fă ce-ţi spun eu, bine? Unde ai răcit? 

El strănută în batistă şi vorbi foarte încet. Părea că-l doare 
gâtul. 

— Noaptea trecută. Am dat aerul condiţionat prea tare. Hai 
să ieşim de aici. 

— Vino după mine. 

leşiră din magazin. Darby îl luă de mână şi coborâră încet 
scările care duceau spre terasă. 

— l-ai văzut? întrebă el. 

— Nu. Nu încă. Dar sunt sigură că sunt pe aici. 

— Unde naiba mergem? Vocea era răguşită. 

Erau pe terasă şi aproape alergau, vorbind fără să se uite 
unul la celălalt. 

— Vino cu mine. 

— Mergem prea repede, Darby. Părem suspecți. Mergi mai 
încet. Ascultă, e o nebunie. Lasă-mă să dau un telefon şi vom fi 
în siguranţă. Pot să chem trei agenţi în zece minute. 

Vocea suna bine. Mergea. Se ţineau de mână şi fugeau ca 
să-şi scape vieţile. 

— Nu. 

Ea încetini. Terasa era aglomerată. Lângă Bayou Queen, un 
vas cu zbaturi, se formase coadă. Se opriră la capătul cozii. 

— Ce naiba e asta? întrebă el. 

— Te plângi de orice? şopti ea. 

— Da. Mai ales de lucrurile prosteşti, iar ce faci tu e ceva 


prostesc. Urcăm pe vasul ăsta? 

— Da. 

— De ce? 

Strănută iar şi tuşi scos din fire. Ar fi putut să o omoare cu o 
singură mână, dar şi în faţă şi în spate erau oameni, peste tot 
oameni. Mândria lui era că lucra curat şi aici nu era un loc 
potrivit. „Urcă pe vas, mai joacă teatru câteva minute şi vezi ce 
se întâmplă”. Vor urca pe puntea superioară, o va omori, o va 
arunca în râu şi va începe să ţipe. Incă un accident groaznic. S- 
ar putea să meargă. Dacă nu, va avea răbdare. Intr-o oră, fata 
va fi moartă. Gavin era plângăreţ, aşa că se va văicări. 

— Pentru că am o maşină cu o milă mai sus, într-o parcare 
lângă care vom acosta într-o jumătate de oră, îi explică ea 
vorbind încet. Coborâm de pe vas, urcăm în maşină şi plecăm. 

Coada începuse să se mişte. 

— Nu-mi plac vasele. Am rău de mare. E periculos, Darby. 
Tuşi şi privi în jur ca un om urmărit. 

— Linişteşte-te, Gavin. O să meargă. 

Îşi trase pantalonii în sus. Aveau nouăzeci de centimetri în 
talie şi acopereau opt straturi de chiloţi şi şorturi de gimnastică. 
Tricoul era foarte larg; arăta ca un tip de optzeci de kilograme. 
Părea că e în regulă. 

Erau aproape de treptele vasului. 

— Nu-mi place, mormăi el destul de tare ca ea să audă. 

— Taci din gură, spuse fata. 

Omul cu armă alergă spre capul cozii şi începu să-şi facă loc 
cu coatele printre turiştii cu bagaje şi aparate de luat vederi. 
Erau îngrămădiţi unul lângă altul, ca şi cum o plimbare cu vasul 
pe râu era cea mai extraordinară excursie din lume. Mai 
omorâse el, dar niciodată într-un loc atât de aglomerat, îi vedea 
capul prin mulţime. Îşi făcu disperat loc printre oamenii din 
coadă. Câţiva îl înjurară, dar nu-i păsa. Arma o avea în buzunar, 
dar apropiindu-se de fată o scoase şi o ţinu lângă piciorul drept. 
Ea era aproape de trepte, aproape de vas. Imbrânci oamenii. Ei 
protestară furioşi până când văzură arma, apoi începură să ţipe. 
Ea ţinea bărbatul de mână, iar acesta vorbea mereu. Ajunsese 
să păşească pe vas, când el dădu la o parte ultima persoană din 
drumul lui şi-i puse arma la baza craniului, chiar sub şapca roşie 
de base-ball. Trase o dată şi oamenii ţipară şi se aruncară la 
pământ. 


Bărbatul căzu pe scări. Darby se dădu îngrozită înapoi. 
Urechile îi răsunau de la împuşcătură, se auzeau ţipete, toţi erau 
înspăimântați. Ucigaşul fugea spre un şir de magazine, acoperit 
de un grup mare de oameni. Un bărbat solid, cu un aparat de 
filmat striga după el, iar Darby îl urmări o secundă cum dispare. 
Poate că îl văzuse undeva înainte, dar acum nu putea să 
gândească. Ţipa şi nu putea să se oprească. 

— Are o armă! strigă o femeie de lângă vas. 

Mulțimea se îndepărtă de bărbatul împuşcat, care era în 
patru labe şi avea un pistol mic în mână. Se legăna jalnic, 
înainte şi înapoi, ca un copil care încearcă să meargă de-a 
buşilea. Sângele i se scurgea de pe bărbie şi forma un pârâiaş. 
Capul lui atârna aproape de bord. Ţinea ochii închişi. Inaintă 
câţiva centimetri, ajungând cu genunchii în balta roşie. 

Mulțimea se dădu înapoi îngrozită la vederea omului rănit 
care lupta cu moartea. Se legăna şi încerca să înainteze, numai 
din dorinţa de a se mişca, de a trăi. Începu să urle; vaiete de 
durere într-o limbă pe care Darby nu o recunoștea. 

Sângele i se scurgea din nas şi de pe bărbie. Se lamenta în 
limba aceea necunoscută. Doi membri ai echipajului rămăseseră 
nehotărâţi pe scări, uitându-se, dar temându-se să se apropie. li 
îngrijora pistolul. 

O femeie ţipă, apoi alta. Darby se trase încet înapoi. 

— E egiptean, spuse o doamnă scundă, cu pielea întunecată. 
Acest lucru nu însemna nimic pentru mulţime, care rămăsese 
încremenită. 

El se clătină şi se năpusti spre marginea pasarelei. Arma îi 
căzu în apă. Căzu pe burtă, cu capul atârnând peste pasarelă. 
Sângele picura în râu. Din spate se auziră ţipete şi doi poliţişti se 
repeziră spre el. 

Vreo sută de oameni înaintau încet pentru a vedea mortul. 
Darby se strecură printre ei, apoi părăsi locul. Poliţia va pune 
întrebări şi, deoarece nu putea să răspundă la ele, prefera să 
dispară. Se simţea slăbită; trebuia să se aşeze puţin şi să se 
gândească. La Riverwalk era un bar unde se serveau fructe de 
mare. Era aglomerat, fiind ora prânzului. Se duse la toaletă. 
Încuie uşa şi se aşeză pe capacul WC-ului. 


Puțin după căderea nopţii, plecă de la Riverwalk. Hotelul 


Westin era la două cvartale şi spera să ajungă acolo fără să fie 
împuşcată pe trotuar. Avea alte haine şi un trenci nou, negru. Și 
ochelarii şi pălăria erau noi. Se săturase să cheltuiască atâţia 
bani pe haine inutile. Se săturase de o mulţime de lucruri. 

Ajunse întreagă la Westin. Nu erau camere şi se aşeză în 
holul bine luminat, unde rămase o oră, bând cafea. Era timpul 
să plece, dar nu putea să o facă fără nici o precauţie. Trebuia să 
se gândească. 

Poate că se gândea prea mult. Poate că şi ei se gândeau 
acum la ea ca la cineva care gândeşte şi-şi făceau planuri în 
consecinţă. 

Plecă de la Westin şi merse pe jos până la Poydras, unde 
făcu semn unui taxi. Un negru mai în vârstă stătea în spatele 
volanului. 

— Trebuie să merg la Baton Rouge, spuse ea. 

— Dumnezeule, fetiţo, e un drum bun până acolo. 

— Cât? întrebă ea repede. 

El se gândi o clipă. 

— O sută cincizeci. 

Ea intră la spate şi aruncă două bancnote peste spătarul din 
faţă. 

— Uite două sute. Du-mă acolo cât poţi de repede şi uită-te 
mereu în spate. S-ar putea să fim urmăriţi. 

El opri aparatul de taxat şi băgă banii în buzunarul cămăşii. 
Darby se întinse în spate şi închise ochii. Nu era o mişcare 
inteligentă, dar nu ajungea nicăieri tot cântărindu-şi şansele. 
Bătrânul conducea repede şi în câteva minute erau pe 
autostradă. 

Ţiuitul din urechi încetase, dar auzea încă împuşcătura şi-l 
vedea în patru labe, legănându-se înainte şi înapoi, încercând să 
mai trăiască o clipă. Thomas vorbise odată despre el şi-i 
spusese Olandezul Verheek, dar după facultate îşi pierduse 
porecla, deveniseră oameni serioşi. Olandezul Verheek nu putea 
să fie egiptean. 

Îl văzuse o clipă pe ucigaşul lui, în timp ce fugea. Avea ceva 
ce îi era familiar. Se uitase la el numai o dată, în timp ce fugea, 
şi îi picase fisa, dar era ceva neclar, căci ţipa, isterizată. 

Totul era neclar. La jumătatea drumului spre Baton Rouge, 
căzu într-un somn adânc. 


26 


Directorul Voyles stătea în picioare, în spatele scaunului lui 
rotativ. Nu avea haină şi majoritatea nasturilor cămăşii lui 
mototolite erau descheiaţi. Era ora nouă seara şi, judecind după 
cămaşă, se afla la birou de cel puţin cincisprezece ore. Şi nu 
avea de gând să plece. 

Ascultă în receptor, bombăni câteva instrucţiuni şi închise 
telefonul. K.O. Lewis stătea de partea cealaltă a biroului. Uşa 
era deschisă, luminile aprinse; nimeni nu plecase. Toţi erau 
foarte serioşi, vorbeau puţin şi în şoaptă. 

— Era Eric East, spuse Voyles, aşezându-se încet în scaun. E 
acolo de două ore, tocmai au terminat autopsia. A urmărit-o, e 
prima în viaţa lui. Un singur glonţ în tâmpla dreaptă, dar 
moartea a survenit mai înainte, de la o singură lovitură între 
vertebrele cervicale doi şi trei. Vertebrele au fost făcute 
bucățele. Pe mână nu avea praf de puşcă. Altă lovitură i-a 
zdrobit laringele, dar nu i-a cauzat moartea. Era gol. A murit 
între zece şi unsprezece, noaptea trecută. 

— Cine l-a găsit? întrebă Lewis. 

— Cameristele, care au venit la unsprezece, azi-dimineaţă. Îi 
spui tu soţiei lui? 

— Sigur, spuse K.O. Când îl aduc? 

— East spunea că vor fi gata în câteva ore şi că va fi aici pe 
la două noaptea. Spune-i că vom face tot ce doreşte ea, că 
trimit o sută de agenţi care să răscolească oraşul, că vom găsi 
ucigaşul etc, etc. 

— Există vreo urmă? 

— Probabil că nu. East spune că cercetează camera de hotel 
de la trei după-amiază şi că pare să fie o treabă curată. Uşa nu a 
fost forţată. Nu sunt semne de rezistenţă. Nimic care să ne 
ajute, dar e puţin cam devreme. Voyles îşi frecă ochii înroşiţi şi 
se gândi o clipă. 

— Cum se poate să se fi dus la o simplă înmormântare şi să 
moară? întrebă Lewis. 

— Şi-a vârât nasul peste tot în legătură cu referatul „peli- 
can". Unul dintre agenţii noştri, un tip numit Carlton, i-a spus lui 
East că Gavin încerca să găsească fata şi că ea l-a sunat şi i-a 


spus că s-ar putea să aibă nevoie de ajutor. Carlton a vorbit cu 
el de câteva ori şi i-a dat numele câtorva localuri frecventate de 
studenţi. Asta e tot. Carlton spune că a fost puţin îngrijorat de 
faptul că Gavin se lăuda peste tot că e de la FBI. Zicea că îl 
crede cam lipsit de tact. 

— A văzut cineva fata? 

— Probabil că a murit. Am dat instrucţiuni la New Orleans să 
fie găsită dacă e posibil. 

— Micul ei referat omoară oameni în dreapta şi în stânga. 
Când îl vom lua în serios? 

Voyles arătă spre uşă şi Lewis se ridică şi o închise. Di- 
rectorul era din nou în picioare şi-şi pocnea încheieturile, 
gândind cu glas tare. 

— Trebuie să ne luăm măsuri de precauţie. Cred că ar trebui 
să punem cel puţin două sute de agenţi pe urma „pelicanului", 
dar să păstrăm tăcerea asupra lui. Aici e ceva, K.O., ceva cu 
adevărat murdar. Dar în acelaşi timp i-am promis Preşedintelui 
să nu ne mai ocupăm de „pelican". El personal mi-a cerut asta, 
ţine minte, iar eu am spus că aşa vom face, în parte pentru că 
mă gândeam că e o glumă. Voyles reuşi să zâmbească. Ei bine, 
am înregistrat mica noastră conversaţie când mi-a spus să nu 
mai facem cercetări. Cred că el şi Coal au înregistrat totul pe o 
rază de opt sute de metri în jurul Casei Albe, aşa că eu de ce să 
n-o fi făcut? Am avut cu mine cel mai bun microfon şi am 
ascultat banda. Limpede ca apa de izvor. 

— Nu înţeleg. 

— Simplu. Continuăm să investigăm în draci. Dacă trebuie, 
tragem concluziile, stabilim capetele de acuzare şi toată lumea 
e fericită. Dar va fi greu să o facem în grabă, între timp, idiotul 
şi Coal nu vor şti nimic despre cercetări. Dacă presa prinde de 
veste şi dacă „pelicanul" intră în atenţia ziariştilor, atunci voi 
asigura ţara că Preşedintele ne-a cerut să încetăm investigaţiile 
deoarece unul dintre prietenii lui era implicat. 

Lewis zâmbea. 

— Asta o să-l omoare. 

— Da! Coal va sângera şi Preşedintele nu va mai recupera 
niciodată. Alegerile sunt la anul, K.O. 

— Îmi place, Denton, dar trebuie să rezolvăm treaba asta. 

Denton se plimba încet în spatele scaunului lui şi îşi scoase 
pantofii. Părea şi mai scund. 


— Vom cerceta fiecare piatră, K.O., dar nu va fi uşor. Dacă e 
Mattiece, atunci e vorba de un om foarte bogat, amestecat într- 
un complot bine organizat, care foloseşte asasini foarte talentaţi 
pentru a scăpa de doi judecători la Curtea Supremă. Oamenii 
ăştia nu vorbesc şi nu lasă urme. Uită-te la prietenul nostru 
Gavin. Vom petrece două mii de ore făcând cercetări în jurul 
hotelului şi fac pariu că nu vom găsi nici cea mai neînsemnată 
urmă. Ca şi în cazul lui Rosenberg şi Jensen. 

— Şi Callahan. 

— Şi Callahan. Şi probabil şi în cazul fetei dacă îi găsim 
vreodată cadavrul. 

— Într-un fel sunt vinovat, Denton. Gavin a venit la mine joi 
dimineaţa, după ce a aflat de Callahan, şi eu nu l-am ascultat. 
Ştiam că se duce acolo, dar nu l-am ascultat. 

— Îmi pare rău că a murit. Era un avocat foarte bun şi era 
loial. Apreciez asta. Am avut încredere în Gavin. Dar s-a dus 
singur la moarte, pentru că şi-a depăşit atribuţiile. Nu trebuia să 
facă pe polițistul şi nu trebuia s-o caute pe fată. 

Lewis se ridică şi se întinse. 

— Mai bine mă duc la doamna Verheek. Ce să-i spun? 

— Spune-i că pare a fi un jaf, că poliţia nu e sigură de asta, 
că încă se fac investigaţii, că mâine vom şti mai mult etc. 
Spune-i că sunt distrus şi că vom face cum vrea ea. 


Limuzina lui Coal se opri brusc lângă trotuar, pentru a face 
loc unei ambulante, care trecea urlând din sirene. Limuzina 
mergea fără ţel prin oraş, un ritual obişnuit atunci când Coal şi 
Matthew Barr se întâlneau pentru a discuta despre afaceri 
necurate. Stăteau în spate şi-şi sorbeau băuturile. Coal se 
răsfăţa cu apă de izvor, iar Barr avea o sticlă de Bud luată dintr- 
un magazin aflat în drum. 

Nu observară ambulanta. 

— Trebuie să aflu ce ştie Grantham, spunea Coal. Azi i-a 
sunat pe Zikman, pe Trandell, consilierul lui Zikman, pe Nelson 
De Van, unul din numeroşii mei foşti asistenţi, care lucrează 
acum la Comitetul Pentru Realegere. Şi ăştia sunt numai cei de 
care am aflat. Toţi într-o singură zi. Arde să afle ceva despre 
referat. 

— Crezi că l-a văzut? 


Limuzina se pusese din nou în mişcare. 

— Nu. Sunt sigur. Dacă ar fi ştiut ce e în el, nu ar fi pus 
atâtea întrebări. Dar, fir-ar să fie, ştie de el. 

— E capabil. Îl urmăresc de ani de zile. Pare să se mişte în 
umbră şi ţine legătura cu o reţea ciudată de informatori. A scris 
unele materiale slabe, dar de obicei e foarte la obiect. 

— Tocmai asta mă îngrijorează. E tenace şi în povestea asta 
simte sângele. 

Barr sorbi din cutie. 

— Bineînţeles, ar însemna să cer prea mult dacă aş vrea să 
ştiu ce e în referat. 

— Nu întreba. E al dracului de confidenţial şi e înfricoşător. 

— Atunci cum a aflat de el Grantham? 

— O întrebare logică. Tocmai asta vreau să ştiu şi eu. Cum a 
aflat şi cât de multe ştie? Ce surse are? 

— l-am aranjat telefonul din maşină, dar nu am fost încă în 
apartament. 

— De ce nu? _ 

— Azi-dimineaţă era să ne prindă menajera lui. Incercăm 
mâine din nou. 

— Să nu vă prindă, Barr. Aminteşte-ţi de Watergate. 

— Ăia erau tâmpiţi, Fletcher. Noi suntem destul de talentaţi. 

— Aşa e. Spune-mi, tu şi destul de talentaţii tăi colaboratori 
puteţi să puneţi un microfon în telefonul lui Grantham de la 
Post? 

Barr se întoarse spre Coal şi se încruntă. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Imposibil. Locul ăla e tot timpul 
aglomerat. Au paznici. Tipografia. 

— Dar se poate face. 

— Atunci fă-o tu, Coal. Dacă ştii atât de multe, fă-o tu. 

— Gândeşte-te la posibilitatea de a face asta, bine? 
Gândeşte-te puţin. 

— Bine. M-am gândit. E imposibil. 

Coal se distra gândindu-se la asta, dar Barr se enerva de 
amuzamentul lui. Limuzina se îndreptă spre centru. 

— Interceptaţi-i convorbirile din apartament, îi spuse Coal. 
Vreau să mi se raporteze de două ori pe zi despre telefoanele pe 
care le primeşte. 

Limuzina se opri şi Barr cobori. 


27 


Mic dejun la Dupont Circle. Era destul de răcoare, dar măcar 
opiomanii şi travestiţii dormeau încă undeva în micile lor lumi 
bolnave. Câţiva beţivi zăceau ca nişte buşteni. Dar soarele era 
sus şi el se simţea în siguranţă şi, oricum, era încă agent FBI, cu 
un ham pe umăr şi o armă sub braţ. De cine să se teamă? Nu o 
folosise în cincisprezece ani şi nu stătea mereu în birou, dar 
acum i-ar fi plăcut să o scoată şi să tragă. 

Se numea Trope şi era asistentul foarte special al domnului 
Voyles. Era atât de special, încât nimeni, afară de el şi de 
domnul Voyles, nu ştia de aceste mici convorbiri secrete cu 
Booker de la Langley. Stătea pe o bancă circulară, cu spatele 
spre New Hampshire şi despacheta un mic dejun cumpărat de la 
magazin, alcătuit dintr-o banană şi o brioşă. Booker nu întârzia 
niciodată. Trope sosea întotdeauna primul; Booker venea cu 
cinci minute mai târziu. După ce stăteau de vorbă, Trope pleca 
primul, apoi pleca şi Booker. Acum erau amândoi funcţionari cu 
însărcinări destul de obscure, dar foarte apropiaţi de şefii lor 
care, din când în când, se săturau să-şi tot închipuie ce naiba 
făcea celălalt, sau poate aveau doar nevoie să afle repede ceva. 

Numele lui adevărat era chiar Trope şi se întreba dacă 
Booker era un nume real. Probabil că nu. Booker lucra la 
Langley şi cei de acolo erau atât de paranoici, încât chiar şi 
contabilii aveau pseudonime. Muşcă puţin din banană. La dracui', 
secretarele aveau şi ele probabil trei sau patru nume. Booker 
trecu pe lângă fântână cu un pahar înalt, alb, plin cu cafea. Se 
uită în jur, apoi se aşeză lângă prietenul său. Voyles solicitase 
această întâlnire, deci Trope va vorbi primul. 

— Am pierdut un om la New Orleans, spuse el. 

Booker mângâie paharul şi sorbi. 

— A fost ucis. 

— Da, dar tot mort se cheamă că e. Erai acolo? 

— Da, dar nu ştiam că şi el e acolo. Eram aproape, dar 
urmăream persoane diferite. Ce făcea? 

Trope despachetă brioşa rece. 

— Nu ştim. S-a dus să ia parte la o înmormântare, a încercat 
să găsească fata, a găsit pe altcineva, şi iată-ne. O muşcătură 


zdravănă şi banana era gata. Acum brioşa. A făcut o treabă 
curată, nu-i aşa? 

Booker ridică din umeri. Ce ştia FBl-ul despre asasinarea 
oamenilor? 

— A fost în regulă. A încercat să însceneze o sinucidere, din 
câte am auzit. Sorbi din cafeaua fierbinte. 

— Unde e fata? întrebă Trope. 

— Am pierdut-o la O'Hare. Poate e în Manhattan, dar nu 
suntem siguri. O căutăm. 

Trope sorbi cafeaua rece. 

— Şi ei o caută. 

— Sunt sigur. 

Se uitară la un beţiv care se întoarse pe cealaltă parte şi 
căzu de pe bancă, în cap, cu o bufnitură, dar probabil că nu 
simţi nimic. Se rostogoli; fruntea îi sângera. 

Booker se uită la ceas. Aceste întâlniri erau extrem de 
scurte. 

— Ce planuri are domnul Voyles? 

— A trimis cincizeci de oameni noaptea trecută şi mai trimite 
şi azi. Nu-i place să piardă oameni, mai ales dacă îi cunoaşte. 

— Şi Casa Albă? 

— Nu le va spune şi poate că nu vor afla. Ce ştiu? 

— Îl cunosc pe Mattiece. 

Trope reuşi să zâmbească uşor la acest gând. 

— Unde e domnul Mattiece? 

— Cine ştie? În ultimii trei ani, nu a prea fost văzut în ţară. 
Are cel puţin şase reşedinţe în tot atâtea ţări şi are avioane şi 
vase, aşa încât nimeni nu ştie. 

Trope termină brioşa şi îndesă ambalajul în pungă. 

— Referatul îl acuză, nu-i aşa? 

— E o frumuseţe. Şi dacă ar fi rămas calm, referatul ar fi 
trecut neobservat. Dar îşi pierde minţile, începe să omoare 
oameni şi, cu cât omoară mai mulţi, cu atât mai multă credi- 
bilitate capătă referatul. 

Trope se uită la ceas. Durase deja prea mult, dar erau in- 
formaţii utile. 

— Voyles spune că s-ar putea să avem nevoie de ajutorul 
vostru. 

Booker dădu din cap. n 

— S-a făcut. Dar va fi foarte greu. Intâi, presupusul terorist a 


murit. Al doilea, presupusul comis-voiajor e foarte evaziv. A fost 
o conspirație amănunţit elaborată, dar conspiratorii au murit. 
Vom încerca să-l găsim pe Mattiece. 

— Şi pe fată? 

— Da. Vom încerca. 

— Ce e în capul ei? 

— Cum să rămână în viaţă. 

— Nu poţi s-o aduci aici? întrebă Trope. 

— Nu. Nu ştim unde e şi nu putem să ridicăm civili nevi- 
novaţi de pe stradă. Acum nu mai are încredere în nimeni. 

Trope se ridică cu cafeaua şi punga în mână. 

— Pe bună dreptate. 

Plecă. 


Grantham ţinea în mână copia fax ceţoasă a unei fotografii 
pe care o primise de la Phoenix. Era studentă la universitatea 
din Arizona, o fată foarte atractivă de douăzeci de ani. Se 
specializase în biologie la Denver. Sunase douăzeci de familii 
Shaw din Denver înainte de a se opri. Al doilea fax era trimis de 
la New Orleans. Era copia fotografiei din anul întâi la Tulane. 
Avea părul mai lung. Undeva, pe la mijlocul anuarului, 
corespondentul lui găsise o fotografie a lui Darby Shaw bând 
Cola la un picnic de la facultate. Era îmbrăcată cu un tricou larg, 
cu jeans decoloraţi, strâmţi, şi era clar că fotografia fusese pusă 
în anuar de un mare admirator al lui Darby. Părea ca scoasă din 
Vogue. Râdea la ceva sau la cineva. Avea dinţi perfecţi şi o 
expresie caldă. O prinsese în pioneze de măsuţa de lângă biroul 
lui. 

Al patrulea fax era o fotografie a lui Thomas Callahan. 

Işi puse picioarele pe birou. Era aproape nouă şi jumătate, 
marţi. Biroul redactorilor zumzăia şi vibra ca o răzmeriţă bine 
organizată. Făcuse optzeci de apeluri telefonice în ultimele 
douăzeci şi patru de ore şi nu obținuse decât cele patru 
fotografii şi o grămadă de formulare de finanţare a campaniei. 
Nu rezolva nimic şi, la urma urmei, de ce să-şi bată capul? Urma 
să-i spună ea tot. 

Răsfoi Post şi văzu ciudata poveste despre un anume Gavin 
Verheek şi decesul lui. Sună telefonul. Era Darby. 

— Ai văzut Post? întrebă ea. 


— Scriu la acest ziar, îţi aminteşti? 

Ea nu avea chef de taifas. 

— Ai văzut povestea despre avocatul de la FBI omorât la 
New Orleans? 

— Tocmai o citesc. Îţi spune ceva? 

— Bineînţeles. Ascultă atent, Grantham. Callahan i-a dat 
referatul lui Verheek, care era prietenul lui cel mai bun. Vineri, 
Verheek a venit la New Orleans, la înmormântare. Am vorbit cu 
el la telefon în timpul weekend-ului. Dorea să mă ajute, dar eu 
eram speriată. Am căzut de acord să ne întâlnim azi la 
douăsprezece. Verheek a fost omorât în camera lui duminică 
noaptea, pe la unsprezece. Ai înţeles? 

— Da, am înţeles. 

— Verheek nu a venit la întâlnire. Bineînţeles, era mort la ora 
aceea. M-am speriat şi am plecat din oraş. Sunt la New York. 

— Bine. Grantham scria cu îndârjire. Cine l-a omorât pe 
Verheek? 

— Nu ştiu. Povestea e mult mai lungă. Am citit Post şi New 
York Times de la un cap la altul şi nu am văzut nimic despre o 
altă crimă la New Orleans. Dar a mai fost una: un om cu care 
am stat de vorbă şi despre care credeam că e Verheek. E o 
poveste lungă. 

— Aşa se pare. Şi când o aflu şi eu? 

— Când poţi să vii la New York? 

— Pot să fiu acolo pe la douăsprezece. 

— E cam repede. Să spunem mâine. Te sun mâine la ora 
asta şi-ţi dau instrucţiuni. Trebuie să ai mare grijă, Grantham. 

El admiră pantalonii jeans şi zâmbetul de pe măsuţă. 

— Gray, nu Grantham, bine? 

— Nu are importanţă. Nişte oameni foarte puternici se tem 
de ceea ce ştiu eu. Dacă îţi spun, s-ar putea să mori. Am văzut 
cadavrele, înţelegi, Gray? Am auzit bombe şi împuşcături. Am 
văzut ieri creierii unui om şi nu ştiu cine era sau de ce a fost 
omorât, ştiu doar că aflase de referatul „pelican". Am crezut că 
îmi e prieten. l-am încredinţat viaţa mea şi a fost împuşcat în 
cap în faţa a cincizeci de oameni. Privindu-l cum moare, mi-a 
dat prin cap că poate nu era prietenul meu. Am citit ziarul de 
azi-dimineaţă şi mi-am dat seama că, sigur, nu era el. 

— Cine l-a omorât? 

— Vorbim despre asta când ajungi aici. 


— Bine, Darby. 

— Mai e ceva de stabilit. Îţi spun tot ce ştiu, dar să nu 
foloseşti niciodată numele meu. Am scris deja destul ca să 
moară cel puţin trei oameni şi sunt convinsă că eu voi fi ultima. 
Dar nu vreau să mai dau şi de alte necazuri. Trebuie să rămân 
necunoscută, bine, Gray? 

— S-a făcut. 

— investesc multă încredere în tine şi nu ştiu de ce. Dacă mă 
îndoiesc vreodată de tine, am să dispar. 

— Ai cuvântul meu, Darby, jur. 

— Cred că faci o mare greşeală. Nu e genul tău obişnuit de 
investigaţie. Asta s-ar putea să îţi pricinuiască moartea. 

— De la aceiaşi oameni care i-au ucis pe Rosenberg şi 
Jensen? 

— Da. 

— Ştii cine i-a omorât pe Rosenberg şi Jensen? 

— Ştiu cine a plătit să fie omorâţi. li cunosc numele, ştiu ce 
afaceri face. li cunosc tactica. 

— Şi ai să-mi spui mâine? 

— Dacă am să mai fiu în viaţă. Urmă o pauză lungă, ca şi 
cum amândoi s-ar fi gândit la ceva deosebit. 

— Poate ar trebui să stăm de vorbă imediat, spuse el. 

— Poate. Dar am să te sun mâine dimineaţă. 

Grantham închise şi admiră pentru o clipă fotografia uşor 
ceţoasă a acestei foarte frumoase studente la drept, care era 
convinsă că va muri. Pentru scurt timp, căzu pradă gândurilor 
de cavalerism şi se gândi la salvarea ei. Avea puţin peste 
douăzeci de ani, îi plăceau bărbaţii mai în vârstă dacă era să 
judece după fotografia lui Callahan şi, deodată, avea încredere 
în el şi nu în alţii. Va avea grijă ca totul să meargă bine. Şi o va 
apăra. 


Coloana de maşini părăsi centrul. Trebuia să ţină un mic 
discurs la College Park peste o oră şi acum se destindea în 
spatele limuzinei, fără haină şi citind ceea ce scrisese Mabry. 
Dădu din cap şi făcu note pe margine. Într-o zi normală ar fi fost 
o plimbare plăcută, afară din oraş, până la un campus impozant, 
ca să ţină un discurs. Dar nu era aşa. Coal stătea lângă el. 

In general, şeful echipei prezidenţiale evita aceste călătorii. 


Îi plăceau momentele când Preşedintele nu era la Casa Albă şi el 
avea firmele în mână. Dar acum trebuia să stea de vorbă cu 
şeful său. 

— M-am săturat de discursurile lui Mabry, spuse Preşedintele 
dezamăgit. Toate sunt la fel. Jur că l-am citit pe ăsta săptămâna 
trecută la convenţia cluburilor Rotary. 

— E omul cel mai bun pe care îl avem, dar caut altul, spuse 
Coal fără să-şi ridice ochii de pe notele lui. Citise discursul şi nu 
era chiar atât de rău. Dar Mabry scria de şase luni şi ideile lui se 
învechiseră, iar Coal voia oricum să-l dea afară. 

Preşedintele se uită la nota lui Coal. 

— Ce ai acolo? 

— Lista scurtă. 

— Cine a mai rămas? 

— Siler-Spence, Watson şi Calderon. 

Coal lovi uşor pagina. 

— E splendid, Fletcher. O femeie, un negru şi un cubanez. Ce 
s-o fi întâmplat cu albii? Parcă spusesem că vreau tineri albi. 
Tineri, dar conservatori, judecători cu scrisori de recomandare 
impecabile şi cu ani mulţi de viaţă înaintea lor. N-am spus aşa? 

Coal continuă să citească. 

— Trebuie să fie confirmaţi. 

— Vom face noi să fie confirmaţi. Am să sucesc mâini până 
se rup, dar vor fi confirmaţi. Îţi dai seama că nouă din zece albi 
din această ţară au votat pentru mine? 

— Optzeci şi patru la sută. 

— Exact. Deci ce au albii? 

— Aici nu e vorba chiar de protecţie. 

— Ei, nu, pe dracu'. E protecţie pur şi simplu. Îmi răsplătesc 
prietenii şi îi pedepsesc pe duşmanii mei. Aşa se supravieţuieşte 
în politică. Intri în horă cu cei pe care i-ai adus tu. Nu pot să cred 
că vrei o femeie şi un negru. Te-ai muiat, Fletcher. 

Coal lovi uşor altă foaie. Mai auzise asta până acum. 

— Sunt mai îngrijorat de realegere, spuse el repede. 

— Şi eu nu sunt? M-am întâlnit cu atâţia asiatici, hispanici, 
femei şi negri, încât ai fi putut crede că sunt un democrat. Fir-ar 
să fie, Fletcher, ce nu e în regulă cu albii? Trebuie să existe o 
sută de judecători buni, conservatori, de ce nu găseşti doi, 
numai doi, care să arate şi să gândească aşa ca mine? 

— Aveţi nouăzeci la sută din voturile cubanezilor. 


Preşedintele aruncă discursul pe scaun şi luă ediţia de di- 
mineaţă a ziarului Post. 

— Bun, să vedem ce-i cu Calderon. Câţi ani are? 

— Cincizeci şi unu. Căsătorit, opt copii. Catolic, provenit 
dintr-un mediu sărac, a studiat la Yale, foarte serios. Foarte 
conservator. Nici un defect, nici un secret ruşinos, afară de 
faptul că s-a tratat pentru alcoolism acum douăzeci de ani. De 
atunci nu a mai băut. E abstinent. 

— A luat vreodată droguri? 

— Neagă acest lucru. 

— Îmi place. 

Preşedintele citea pagina întâi. 

— Şi mie. Departamentul de Justiţie şi FBl-ul i-au verificat şi 
rufele de corp şi e curat. Acum pe cine vreţi, pe Siler-Spence sau 
pe Watson. 

— Ce nume e ăsta Siler-Spence? Ce-i cu femeile astea care 
folosesc cratima? Ce s-ar fi făcut dacă s-ar fi numit Skowinski şi 
s-ar fi măritat cu un tip care s-ar fi numit Levondowski? Micul ei 
suflet feminist ar fi stăruit să treacă prin viaţă sub numele de F. 
Gwendolyn Skowinski-Levondowski? la mai slăbeşte-mă! Nu o să 
aprob niciodată o femeie cu cratimă în mijlocul numelui. 

— Aţi şi făcut-o. 

— Cine e? 

— Kay Jones-Roddy, ambasadoare în Brazilia. 

— Recheam-o şi dă-o afară. 

Coal zâmbi uşor şi puse notele pe scaun. Urmări circulaţia pe 
fereastră. Vor hotărî asupra celui de al doilea mai târziu. Il avea 
deja în buzunar pe Calderon şi voia ca Linda Siler-Spence să fie 
aprobată, de aceea îl va susţine pe negru pentru a-l forţa pe 
Preşedinte să aprobe femeia. Evident, era o manipulare 
elementară. 

— Cred că ar trebui să mai aşteptăm două săptămâni înainte 
de a-i anunţa, spuse el. 

— Nu are importanţă, mormăi Preşedintele, citind un articol 
de pe pagina întâi. Îi va anunţa când va fi el gata, indiferent de 
orarul lui Coal. Nu era convins că trebuie anunţaţi amândoi 
odată. 

— Watson e un judecător negru, foarte conservator, care are 
reputaţia de a fi dur. Ar fi ideal. 

— Nu ştiu, mormăi Preşedintele, care citea despre Gavin 


Verheek. 

Coal văzuse articolul din pagina a doua. Verheek fusese 
găsit mort într-o cameră la Hilton, în New Orleans, în împrejurări 
ciudate. Conform articolului, FBI nu avea nimic de spus despre 
prezenţa lui Verheek la New Orleans. Voyles era adânc întristat. 
Un angajat minunat, loial etc. 

Preşedintele frunzări ziarul. 

— Prietenul nostru Grantham e foarte tăcut. 

— Face cercetări. Cred că a auzit despre referat, dar nu 
poate să pună mâna pe el. A sunat pe toată lumea din oraş, dar 
nu ştie ce să întrebe. Urmăreşte fantome. 

— Am jucat golf cu Gminski ieri, spuse Preşedintele plin de 
el. Şi mi-a dat asigurări că totul e sub control. Am avut o 
convorbire sinceră, în timp ce jucam. E un jucător groaznic, 
mereu nimerea în nisip şi în apă. A fost foarte distractiv. 

Coal nu se atinsese niciodată de o crosă de golf şi nu putea 
să sufere conversațiile stupide despre handicapuri şi altele de 
acest fel. 

— Credeţi că Voyles face investigaţii în direcţia asta? 

— Nu, mi-a dat cuvântul că nu va face. Nu că aş avea 
încredere în Voyles, dar Gminski nu a pomenit de el. 

— Câtă încredere aveţi în Gminski? întrebă Coal cu o privire 
fugară şi încruntată spre Preşedinte. 

— Nici un pic. Dar, dacă ar fi ştiut ceva despre referatul 
„pelican", cred că mi-ar fi spus... 

Preşedintele tărăgănă ultimele cuvinte, ştiind că pare naiv. 

Coal mormăi a neîncredere. 


Traversară râul Anacostia şi intrară în districtul Prince 
Georges. Preşedintele îşi luă discursul şi se uită pe fereastră. La 
două săptămâni după crime, procentele se mențineau la 
cincizeci la sută. Democraţii nu aveau nici un candidat care să 
facă agitaţie. Era puternic şi devenea tot mai sigur pe sine. 
Americanii se săturaseră de droguri şi crime, de minorităţi 
gălăgioase care să concentreze toată atenţia şi idioţi liberali 
care interpretează Constituţia în favoarea criminalilor şi a 
radicalilor. Acum era momentul. Două nominalizări la Curtea 
Supremă în acelaşi timp. Aceasta va fi moştenirea lui. 

Zâmbi. Ce tragedie splendidă! 


28 


Taxiul se opri brusc la colţul lui Fifth Avenue cu Strada 52 şi 
Gray, făcând exact ce i se indicase, plăti repede şi ieşi cu sacul 
în mână. In spate, maşina claxona şi gonea păsările, iar el se 
gândea ce plăcut era să fii din nou în New York. 

Era aproape cinci după-amiaza şi pe Fifth Avenue erau mulţi 
trecători, iar el îşi spuse că exact asta dorea ea. Vorbise clar: „la 
avionul de la National la La Guardia. la un taxi până la hotelul 
Vista în World Trade Center. Du-te la bar, comandă o băutură, 
poate două, supraveghează-ţi spatele, apoi, după o oră, ia un 
taxi până la colţul Străzii 52 cu Fifth Avenue. Mişcă-te repede, 
poartă ochelari de soare şi fii atent la orice pentru că, dacă vei fi 
urmărit, s-ar putea să te omoare". 

Il pusese să scrie tot. Era cam prostesc, cam exagerat, dar 
avea o voce pe care nu o puteai contrazice. Nici nu voia. Avea 
noroc că mai era în viaţă, spunea ea, şi nu va mai risca. Şi dacă 
voia să stea de vorbă cu ea, atunci să facă exact ce i se cere. 

Scrisese tot. Străbătea cu greu mulţimea, dar merse cât 
putea de repede pe Fifth Avenue, până la Strada 59, la Piaza, 
sus, pe scări şi în hol, apoi afară, până la Central Park South. Nu 
se putea să-l fi urmărit cineva. Şi, pentru că era atât de grijulie, 
probabil că nici ea nu fusese urmărită. 

De-a lungul Parcului Central trotuarul era aglomerat; 
apropiindu-se de Sixth Avenue, mergea şi mai repede. Era 
tulburat şi, deşi încerca să se stăpânească, era nerăbdător s-o 
întâlnească. La telefon fusese rece şi metodică, dar cu o urmă 
de frică şi incertitudine. Nu era decât o studentă la drept, 
spunea ea, nu ştia ce face şi probabil că va muri într-o 
săptămână dacă nu mai devreme, dar, oricum, aşa trebuie făcut 
jocul. Să presupui întotdeauna că eşti urmărit. Supravieţuise 
şapte zile, deşi era urmărită de agenţi. Aşa că trebuia să 
acţioneze cum îi indicase ea. 

li spusese să cotească pe St. Moritz la colţul cu Strada 6 şi 
aşa făcuse. Îi rezervase cameră pe numele Warren Clark. El 
plătise camera cu bani gheaţă şi urcase cu liftul până la etajul 
nouă. Trebuia să aştepte. Să stea să aştepte, aşa îi ceruse ea. 


Stătea în picioare în faţa ferestrei de o oră şi se uita cum se 
lasă întunericul în Central Park. Telefonul sună. 

— Domnul Clark? întrebă o voce de femeie. 

— Da. 

— Eu sunt. Ai venit singur? 

— Da. Unde eşti? 

— Cu şase etaje mai sus. la liftul până la optsprezece, apoi 
coboară pe scări până la cincisprezece. Camera 1520. 

— Bine. Acum? 

— Da. Aştept. 

Se spălă din nou pe dinţi, îşi cercetă părul şi peste zece 
minute stătea în faţa camerei 1520. Se simţea ca un student la 
prima întâlnire. Nu-i mai bătuse aşa inima de la meciurile de 
fotbal din liceu. 

Dar el era Gray Grantham de la Washington Post şi nu avea 
de-a face decât cu un nou subiect, iar ea nu era decât o femeie, 
aşa că apucă hăţurile, amice, îşi zise. 

Bătu şi aşteptă. 

— Cine e? 

— Grantham, spuse el. 

Se auzi zăvorul şi uşa se deschise încet. Părul se dusese, dar 
ea zâmbea şi arăta ca un manechin. li scutură mâna cu 
fermitate. 

— Intră. 

Închise uşa şi o încuie. 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă. 

— Sigur, ce ai? 

— Apă cu gheaţă. 

— Splendid. 

Intră într-o cameră mică de zi, unde funcţiona un televizor, 
cu sonorul dat încet. 

— Vino aici, spuse ea. 

El îşi puse sacul pe masă şi se aşeză pe canapea. Ea era în 
picioare, lângă bar şi, o clipă, îi admiră pantalonii. Nu era 
încălţată. Avea un tricou foarte larg, al cărui decolteu cădea pe 
un umăr, dezvelind breteaua sutienului. 

Îi dădu apa şi se aşeză într-un fotoliu, lângă uşă. 

— Mulţumesc, spuse el. 

— Ai mâncat? îl întrebă ea. 

— Nu mi-ai spus să mănânc. 


Ea râse. 

— lartă-mă. Am trecut prin multe. Să comandăm ceva la 
serviciul la cameră. 

El aprobă din cap şi-i zâmbi. 

— Bine. Îmi convine orice vrei tu. 

— AŞ vrea un cheeseburger, cartofi prăjiţi şi o bere rece. 

— Perfect. 

Ea ridică receptorul şi comandă mâncarea. Grantham se 
duse la fereastră şi se uită la luminile care se târau pe Fifth 
Avenue. 

— Eu am douăzeci şi patru de ani. Tu câţi ai? 

Acum stătea pe sofa şi bea înghiţituri mici de apă cu gheaţă. 

El se aşeză în cel mai apropiat fotoliu. 

— Treizeci şi opt. Căsătorit. Divorţat acum şapte ani şi trei 
luni. Nu am copii. Locuiesc singur, cu o pisică. De ce ai ales 
tocmai St. Moritz? 

— Avea camere libere şi i-am convins să plătesc cu bani 
gheaţă şi să nu mă identific. lţi place? 

— E minunat. Nu mai e chiar atât de nou. 

— Nu suntem în vacanţă. 

— E minunat. Cât crezi că vom sta aici? 

Se uită atentă la el. Publicase o carte cu şase ani mai înainte 
şi ea găsise un exemplar într-o bibliotecă publică din New 
Orleans. Arăta cu şase ani mai bătrân decât în fotografia de pe 
supracopertă, dar îmbătrânea frumos, cu câteva fire albe 
deasupra urechilor. 

— Nu ştiu cât ai să stai tu, spuse ea. Planurile mele se 
schimbă de la o clipă la alta. S-ar putea să văd pe stradă pe 
cineva care să mă facă să zbor în Noua Zeelandă. 

— Când ai plecat din New Orleans? 

— Luni noaptea. Am luat un taxi până la Baton Rouge şi ar fi 
fost uşor să fiu urmărită. Am zburat la Chicago, unde am 
cumpărat patru bilete pentru patru oraşe diferite, inclusiv Boise, 
unde locuieşte mama mea, am luat avionul spre La Guardia în 
ultima clipă şi cred că nu m-a urmărit nimeni. 

— Eşti în siguranţă. 

— Poate pentru moment. Vom fi amândoi vânaţi când va 
apărea în ziar povestea asta. Presupunând că va apărea. 

Gray ronţăi gheaţa, studiind-o. 

— Depinde de ceea ce îmi vei spune. Şi depinde de ceea ce 


poate fi verificat cu alte surse. 

— Verificarea depinde de tine. O să-ţi spun ce ştiu şi, după 
aceea, e treaba ta. 

— Bine. Când începem? 

— După ce mâncăm. Prefer să vorbim cu stomacul plin. Nu 
ne grăbim, nu-i aşa? 

— Sigur că nu. Eu am la dispoziţie toată noaptea, ziua de 
mâine şi de poimâine şi ziua următoare şi următoarea. Vreau să 
spun că e subiectul cel mai tare de douăzeci de ani încoace, de 
aceea o să stau cu tine cât timp ai să vorbeşti. 

Darby zâmbi. Exact acum o săptămână, ea şi cu Thomas 
aşteptau să ia cina într-un bar la Mouton's. El purta un sacou 
negru de mătase, cămaşă de dril, cravată roşie în carouri şi 
pantaloni kaki foarte apretaţi. Pantofi, fără şosete. Cămaşa era 
descheiată şi cravata lărgită. Vorbiseră despre Insulele Virgine, 
despre Ziua Recunoştinţei şi despre Gavin Verheek, în timp ce 
aşteptau să li se pregătească masa. El bea repede, dar ăsta era 
un lucru obişnuit. Mai târziu, se va îmbăta, ceea ce îi va salva ei 
viaţa. 

În ultimele şapte zile trăise cât într-un an şi acum vorbea cu 
o persoană care nu-i dorea moartea. Işi încrucişa picioarele pe 
măsuţa de cafea. Se simţea bine cu el în cameră. Se relaxă. 
Faţa lui spunea: „Ai încredere în mine". De ce nu? în cine 
altcineva să aibă încredere? 

— La ce te gândeşti? întrebă el. 

— A fost o săptămână lungă. Acum şapte zile eram o 
studentă oarecare la drept, care se zbătea să ajungă în vârf. Şi 
uită-te acum la mine. 

Se uita la ea. Încercând să rămână calm, nu ca un boboc fără 
experienţă, dar se uita. Părul ei era negru şi foarte scurt, dar şic, 
însă lui îi plăcea versiunea lungă din faxul de ieri. 

— Povesteşte-mi despre Thomas Callahan, spuse el. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Face parte din poveste, nu-i aşa? 

— Da. O să ajung la asta mai târziu. 

— Minunat. Mama ta stă la Boise? 

— Da, dar nu ştie nimic. Mama ta unde e? 

— Short Hills, New Jersey, răspunse el zâmbind. 

Ronţăi o bucăţică de gheaţă şi aşteptă ca ea să vorbească, 
dar ea se gândea. 


— Ce-ţi place la New York? îl întrebă. 

— Aeroportul. E mijlocul cel mai rapid de a scăpa de aici. 

— Am fost aici cu Thomas, astă-vară. E mai cald decât la 
New Orleans. 

Deodată, Grantham îşi dădu seama că nu era doar o stu- 
dentă frumoasă, ci era o văduvă în doliu. Biata de ea suferea. 
Nu se uitase la părul, hainele sau ochii lui. Era îndurerată. Fir-ar 
să fie! 

— Imi pare foarte rău pentru Thomas, spuse el. Nu o să te 
mai întreb nimic de el. 

Ea zâmbi, dar nu spuse nimic. 

Se auzi o lovitură puternică în uşă. Darby sări în picioare şi 
se uită la uşă. Apoi respiră adânc. Venise mâncarea. 

— Mă duc eu, spuse Gray. Linişteşte-te. 


29 


Secole întregi, de-a lungul coastei a ceea ce se va numi mai 
târziu Louisiana, se dăduse o luptă tăcută dar uriaşă a naturii, 
pe care nimic nu o oprise. Era o luptă pentru teritoriu. Nici un 
om nu se amestecase, până de curând. Fluviul Mississippi 
aducea din nord o provizie nesecată de apă proaspătă şi 
sedimente şi hrănea mlaştinile cu pământul de care aveau 
nevoie pentru a rodi şi a prospera. Apa sărată din Golf eroda 
coastele şi ardea mlaştinile de apă dulce, omorând ierburile care 
le ţineau împreună. Râul răspundea prin drenarea a jumătate 
din continent şi depozitând aceste soluri în Louisiana inferioară. 
El construise astfel un şir lung de delte de sedimentare, fiecare 
din ele, la rândul ei, blocând calea râului şi obligându-l să-şi 
schimbe iar cursul. Bogatele mlaştini fuseseră create de delte. 

Era o luptă epopeică, în care fiecare lua şi dădea pe rând, în 
care forţele naturii se stăpâneau perfect. Primind mereu materii 
din partea puternicului râu, deltele nu numai că rezistau în faţa 
Golfului, dar se şi dezvoltau. 

Mlaştinile erau o minune de evoluţie naturală. Folosind 
bogatele sedimente ca hrană, ele se transformaseră într-un rai 
verde cu chiparoşi, stejari şi petice dese de ierburi înflorite, 
pipirig şi papură. Apa era plină de raci, crustacee, stridii, plătici, 


roşioare şi alţi peşti, crabi şi aligatori. Câmpia de coastă era un 
sanctuar pentru sălbăticiuni. Sute de specii de păsări migratoare 
veneau aici să scoată pui. 

Pământurile inundate erau întinse, bogate şi fertile. 

Apoi, în 1930, în aceste locuri s-a descoperit petrol şi co- 
tropirea regiunii a început. Companiile petroliere au dragat 
peste şaisprezece mii de kilometri de canale, pentru a ajunge la 
aceste bogății. Au împânzit delta cu o reţea de şanţuri mici şi 
îngrijite. Au tăiat mlaştina în fâşii. 

Au forat, au găsit petrol, apoi au dragat ca nebunii ca să aibă 
acces la sonde. Canalele lor erau nişte conducte perfecte pentru 
apa sărată a Golfului, care au înghiţit treptat mlaştinile. 

Din momentul în care s-a găsit petrol, zeci de mii de acri de 
pământuri inundabile au fost înghiţite de ocean. Anual, din 
Louisiana dispar şaizeci de mile pătrate. La fiecare cincisprezece 
minute, încă un acru dispare sub apă. 


În 1979, o companie petrolieră a săpat o gaură adâncă în 
Terrebonne Parish şi a dat de petrol. Era o zi obişnuită, o forare 
obişnuită, dar descoperirea nu mai era obişnuită. Era un 
zăcământ bogat. Au forat din nou la două sute de metri mai 
departe şi au dat de unul şi mai mare. S-au îndepărtat cu un 
kilometru şi jumătate, au forat şi au dat de un zăcământ mult 
mai mare. La cinci kilometri depărtare, au dat iar de petrol. 

Compania petrolieră a astupat puţurile şi a cântărit situaţia: 
aveau toate semnele că dăduseră de un câmp important. 

Compania petrolieră era proprietatea lui Victor Mattiece, 
descendent din emigranţi francezi, din Lafayette, care câştigase 
şi pierduse mai multe averi forând după petrol în Louisiana de 
Sud. În 1979 se întâmplase să fie bogat şi, ceea ce era mult mai 
important, avea acces la banii altor oameni. S-a convins repede 
că dăduse peste un zăcământ important. A început să cumpere 
pământuri în jurul puţurilor astupate. 

În afacerile cu petrol, păstrarea secretului are o importanţă 
crucială, dar e foarte dificilă. lar Mattiece ştia că, dacă începe să 
arunce cu prea mulţi bani, în curând se vor repezi mulţi să 
foreze în jurul noii lui mine de aur. Ştiind să aibă răbdare şi să 
facă planuri de lungă durată, cântări situaţia şi spuse nu 
câştigului rapid. Hotări să pună mâna pe tot. Ilmpreună cu 


avocaţii săi şi alţi consilieri puse la punct un plan de cumpărare 
metodică a regiunii din jur în numele unui mare număr de 
companii. Formă noi companii, folosi numele unora vechi şi 
începu să achiziţioneze terenurile. 

Cei care făceau afaceri cu Mattiece îl cunoşteau şi erau 
siguri că avea bani şi că putea să aibă şi mai mulţi. Mattiece ştia 
că ei ştiau, de aceea atacă liniştit proprietarii de pământuri din 
Terrebonne Parish cu două duzini de companii anonime. Totul a 
mers fără nici un impediment major. 

Făcuse planul să consolideze terenul, apoi să dragheze încă 
un canal prin nefericita mlaştină, astfel încât oamenii şi 
echipamentul să poată ajunge la instalaţii şi petrolul să fie 
transportat repede. Canalul urma să aibă cincizeci şi şase de 
kilometri şi să fie de două ori mai lat decât celelalte. Circulaţia 
urma să fie intensă. 

Având bani, Mattiece era simpatizat de politicieni şi birocraţi. 
Le făcea cu îndemânare jocul. Cheltuia bani acolo unde era 
nevoie. li plăcea politica, dar ura publicitatea. Era paranoic şi 
retras. 

Cumpărarea pământurilor se făcuse fără greutăţi şi, deo- 
dată, Mattiece se trezi fără bani gheaţă. În primii ani ai dece- 
niului opt, industria era în regres şi instalaţiile lui încetară să 
mai pompeze petrol. Avea nevoie de mulţi bani şi dorea nişte 
parteneri care să investească şi să-şi ţină gura. De aceea, nu se 
duse în Texas. Traversă oceanul şi găsi câţiva arabi, care 
studiară hărţile şi crezură în estimările lui asupra mărimii 
rezervei de petrol şi gaze naturale. Cumpărară acţiuni şi 
Mattiece avu din nou mulţi bani gheaţă. 

Dădu bani acolo unde trebuia şi obţinu permisiunea oficială 
de a-şi tăia drum prin delicatele mlaştini şi crânguri de 
chiparoşi. Victor Mattiece simţea miliardul aproape. Poate chiar 
două sau trei miliarde. 

Atunci se întâmplă ceva ciudat. | se intentă un proces pentru 
a înceta dragările şi forările. Reclamantul era o organizaţie 
ecologică cunoscută sub numele de Green Fund. 

Procesul era neaşteptat, deoarece timp de cincizeci de ani 
Louisiana fusese distrusă şi poluată de companiile petroliere şi 
de oameni ca Victor Mattiece. Era un troc. Industria petrolului 
avea mulţi angajaţi şi plătea bine. Taxele pe petrol şi gaze 
adunate în Baton Rouge acopereau salariile angajaţilor de stat. 


Micile sate din bayou ê se transformaseră în oraşe în plin avânt. 
Politicienii, de la guvernatori în jos, luau banii petroliştilor şi le 
făceau jocul. Totul era bine, ce dacă sufereau mlaştinile. 

Green Fund înscrise procesul la Tribunalul Districtual din 
Lafayette. Un judecător federal opri proiectul în aşteptarea 
procesului. 

Mattiece se înfurie. Petrecu săptămâni întregi cu avocaţii lui, 
complotând şi urzind planuri. Va cheltui oricât ca să câştige. 
„Faceţi orice, le spuse el. Incălcaţi orice lege, violaţi orice etică, 
angajaţi orice expert, împuterniciţi orice agenţie, tăiaţi orice gât, 
cheltuiţi oricât. Numai să câştigăm blestematul ăla de proces". 

Pentru a nu fi remarcat, se dădu şi mai mult la fund. Se mută 
în Bahamas şi conduse operaţiunile dintr-o fortăreață înarmată 
de la Lyford Cay. Zbura la New Orleans o dată pe săptămână, 
pentru a se întâlni cu avocaţii, apoi revenea pe insulă. 

Deşi nu putea fi văzut, se asigură că sumele pentru poli- 
ticieni creşteau. Marele lui câştig era în siguranţă în Terrebonne 
Parish şi într-o zi îl va extrage, dar nu se ştie niciodată când va 
avea nevoie să ceară unele servicii. 

Atunci când avocaţii de la Green Fund se puseră pe treabă, 
identificară peste treizeci de acuzaţi. Unii erau proprietari de 
terenuri. Alţii făceau explorări. Alţii instalau conductele. Alţii 
forau. Societăţile pe acţiuni şi partenerii cu răspundere limitată 
şi corporaţiile formau un labirint impenetrabil. 

Acuzaţii şi armata lor de avocaţi bine plătiţi răspunseră pe 
măsură. Înaintară un dosar gros şi cerură judecătorului să 
respingă procesul ca fiind nefondat. Respins. li cerură să 
permită continuarea forărilor până la proces. Respins. Gemură 
de durere şi explicară în alt dosar voluminos ce mulţi bani erau 
investiţi în explorări, foraje etc. Respins din nou. Când toate 
demersurile lor fură respinse şi devenise evident faptul că într-o 
zi va avea loc un proces cu juri, avocaţii petroliştilor făcură 
unele cercetări şi începură să joace murdar. 

Din fericire pentru Green Fund, inima noii rezerve de petrol 
se afla lângă un inel de mlaştini care erau de ani de zile refugiul 
natural al păsărilor de apă. Vulturi-pescar, egrete, pelicani, rațe, 
stârci, gâşte şi multe alte păsări migraseră aici. Deşi Louisiana 
nu fusese niciodată foarte darnică cu pământul ei, arătase ceva 
mai multă simpatie animalelor. Din moment ce verdictul urma 


8 bayou — teren mlăştinos sau inundabil. 


să fie dat într-o zi de un juriu format din oameni obişnuiţi, Green 
Fund şi avocaţii săi mizară pe păsări. 

Pelicanul deveni un erou. După treizeci de ani de conta- 
minare insidioasă cu DDT şi alte pesticide, pelicanul brun din 
Louisiana se afla aproape de extincţie. Aproape prea târziu, el a 
fost clasificat drept specie pe cale de dispariţie şi i s-a acordat o 
clasă superioară de protecţie. Green Fund se folosi de 
maiestuoasa pasăre şi angajă vreo şase experţi din toată ţara 
pentru a face teste în numele său. 

Procesul se derula încet, fiind implicaţi o sută de avocaţi. 
Uneori se împotmolea, ceea ce convenea celor de la Green 
Fund. Instalaţiile de foraj stăteau. 

Procesul pelicanului se judecă la Lake Charles, la şapte ani 
după ce Mattiece zburase prima dată peste Terrebonne Bay cu 
elicopterul lui şi urmase traseul pe care urma să-l aibă preţiosul 
său canal. Fu un proces amar, care dură zece săptămâni. Green 
Fund dorea să obţină despăgubiri în bani pentru distrugerile 
deja provocate şi o interdicţie permanentă a viitoarelor forări. 

Companiile petroliere aduseră un avocat excentric de la 
Houston, să vorbească juriului. Purta cizme din piele de elefant 
şi un Stetson şi, dacă era necesar, putea să vorbească precum 
un cajun °. Era ca un medicament puternic, mai ales în 
comparaţie cu avocaţii de la Green Fund, care aveau amândoi 
bărbi şi chipuri foarte sensibile. 

Green Fund pierdu procesul, ceea ce era de aşteptat. 
Companiile petroliere cheltuiseră milioane. Deşi David se 
descurcase, totuşi pariurile cele mai bune se puneau pe Goliat. 
Juraţii nu erau impresionați de groaznicele ameninţări cu 
poluarea şi fragilitatea pământurilor inundabile. Petrolul 
însemna bani, iar oamenii aveau nevoie de locuri de muncă. 

Judecătorul nu ridică interdicţia de a fora din două motive, 
întâi, pentru că Green Fund dovedise că pelicanul, o specie 
protejată pe plan federal, era în primejdie. Şi pentru toţi era 
evident că Green Fund va face recurs, deci totul era departe de 
a fi încheiat. 

Praful se aşeză pentru o vreme. Mattiece repurtase o mică 
victorie. Dar ştia că vor urma alte zile prin tribunale. Era un om 
cu o răbdare infinită şi ştia să urzească planuri. 


? Cajun — locuitor din Louisiana, descendent din emigranţi vorbitori de limbă 
franceză. 


30 


Magnetofonul se afla în mijlocul măsuţei, alături de patru 
sticle goale de bere. 

În timp ce ea vorbea, el lua notite. 

— Cine ţi-a spus despre proces? 

— Un tip numit John Del Greco. E student la drept, la Tulane, 
cu un an înaintea mea. Vara trecută a lucrat pentru o firmă 
mare din Houston, care era la periferia ostilităţilor. Nu a fost 
aproape de proces, dar rumorile şi zvonurile au fost numeroase. 

— Şi toate firmele erau din New Orleans şi Houston? 

— Da, principalele firme aflate în litigiu. Dar erau companii 
din oraşe diferite şi şi-au adus fiecare avocaţii lor. Erau avocaţi 
din Dallas, Chicago şi multe alte oraşe. A fost un adevărat circ. 

— Care e acum stadiul procesului? 

— Va fi judecat în recurs la al Cincilea Circuit de Curți de 
Apel. Recursul nu a fost încă stabilit, dar va fi, într-o lună sau 
două. 

— Unde e al Cincilea Circuit? 

— La New Orleans. La douăzeci şi patru de luni după ce 
ajunge acolo, un juriu de trei judecători va audia şi va da o 
sentinţă. Partea care pierde va cere, fără îndoială, încă o au- 
diere de către un întreg juriu, ceea ce va mai dura încă trei sau 
patru luni. În verdict sunt destule imperfecţiuni care să asigure 
modificarea sau rejudecarea. 

— Ce înseamnă rejudecarea? 

— Curtea de Apel poate să facă trei lucruri. Poate să menţină 
verdictul, să-l modifice sau să găsească suficiente erori pentru a 
trimite procesul înapoi pentru o nouă judecată. In acest din 
urmă caz, e vorba de o rejudecare. Toate astea se pot face şi 
numai pentru o parte a verdictului. 

În timp ce scria, Gray dădu din cap. 

— Mă întreb de ce vor unii să se facă avocaţi? 

— Şi eu m-am întrebat de câteva ori săptămâna trecută. 

— Ai idee ce ar putea face al Cincilea Circuit? 

— Nu. Încă nu l-au văzut. Reclamanţii susţin că sunt multe 
greşeli de procedură făcute de pârâţi şi, dată fiind natura 
conspirației, probabil că e adevărat. S-ar putea să fie modificat. 


— Atunci ce se întâmplă? 

— Atunci începe distracţia. Dacă nici una dintre părţi nu e 
mulţumită de al Cincilea Circuit, vor merge la Curtea Supremă. 

— Mare surpriză mare! 

— În fiecare an, Curtea Supremă primeşte mii de recursuri, 
dar e foarte selectivă. Din cauza banilor şi a presiunii care se 
face, procesul ăsta are şanse să fie audiat. 

— Incepând de azi, cât timp va dura până când Curtea Su- 
premă se va pronunţa asupra cazului? 

— Oricât între trei şi cinci ani. 

— Rosenberg ar fi murit de moarte naturală. 

— Da, dar s-ar fi putut ca la Casa Albă să fie un democrat, 
când el va fi murit de moarte bună. Mai bine să fie îndepărtat 
acum, când poţi să prezici cu cine va fi înlocuit. 

— Pare logic. 

— E foarte frumos. Dacă eşti Victor Mattiece şi ai numai 
cincizeci de milioane, vrei să fii miliardar şi nu-ţi faci probleme 
dacă mor câţiva judecători de la Curtea Supremă, acum e 
timpul. 

— Dar dacă Curtea Supremă refuză să audieze cazul? 

— Dacă al Cincilea Circuit menţine verdictul procesului, e 
bine. Dar dacă îl modifică şi Curtea Supremă îl respinge, va avea 
probleme. Cred că o va lua de la început, cu un nou litigiu, şi va 
încerca din nou. Sunt prea mulţi bani în joc ca să-şi permită să-şi 
lingă rănile acasă la el. Dacă a avut grijă de Rosenberg şi 
Jensen, e de presupus că s-a dedicat unei cauze. 

— Unde a fost el în timpul procesului? 

— Nu s-a arătat deloc. Aminteşte-ţi că nu se ştie că el e în 
fruntea litigiului. Atunci când a început procesul, erau treizeci şi 
opt de companii pârâte. Nu a fost numită nici o persoană 
particulară, numai companii. Din treizeci şi opt, şapte sunt 
publice şi el posedă nu mai mult de douăzeci la sută din fiecare. 
Sunt doar firme mici. Celelalte treizeci şi una sunt particulare. 
Nu am putut să găsesc mai multe informaţii, dar am aflat că 
multe din aceste companii particulare se deţin între ele, iar 
unele sunt chiar proprietatea unor companii publice. E foarte 
complicat. 

— Dar el controlează tot. 

— Da. Cred că deţine sau controlează optzeci la sută din 
proiect. Din patru companii particulare verificate de mine, două 


sunt înregistrate în Bahamas şi una în insulele Cayman. Del 
Greco a auzit că Mattiece operează în spatele unor bănci şi 
companii din insule. 

— Îţi aminteşti cele şapte companii publice? 

— Pe cele mai multe. Bineînţeles că erau înşirate în referat, 
a cărui copie nu o am. Dar am rescris aproape totul de mână. 

— Pot să văd? 

— O să ţi-l dau. Dar e mortal. 

— O să-l citesc mai târziu. Spune-mi ce-i cu fotografia. 

— Mattiece e dintr-un oraş mic de lângă Lafayette şi în 
tinereţe dădea mulţi bani politicienilor din Louisiana de Sud. Pe 
atunci era un tip misterios, care oferea bani din umbră. A 
cheltuit mult cu democraţii locali şi cu republicanii pe plan 
naţional şi, de-a lungul anilor, a fost invitat de ştabi mari de la 
Washington. Nu a căutat niciodată publicitatea, dar e greu să 
ascunzi atâţia bani, mai ales atunci când îi dai politicienilor. 
Acum şapte ani, când Preşedintele era vicepreşedinte, a fost la 
New Orleans, pentru o strângere de fonduri pentru republicani. 
Toţi marii ştabi erau acolo, inclusiv Mattiece. Tacâmul costa 
zece mii de dolari, aşa că presa a încercat să se strecoare. Un 
fotograf a reuşit să-l fotografieze pe Mattiece dând mâna cu 
vicepreşedintele. Ziarul din New Orleans a publicat-o a doua zi. 
E o fotografie minunată. Îşi zâmbeau unul altuia ca doi prieteni 
buni. 

— O să o găsesc uşor. 

— Am pomenit de ea în ultima pagină a referatului, aşa, de 
distracţie. E amuzant, nu-i aşa? 

— Mă stric de râs. 

— Mattiece a dispărut din viaţa publică acum câţiva ani şi se 
crede că trăieşte în mai multe locuri. E foarte ciudat. Del Greco 
zice că majoritatea oamenilor îl cred nebun. 

Magnetofonul dădu un semnal şi Gray schimbă benzile. 
Darby se ridică şi-şi întinse picioarele lungi. In timp ce meşterea 
la magnetofon, el o privi. Alte două casete erau înregistrate şi 
însemnate. 

— Eşti obosită? întrebă el. 

— Nu am dormit prea bine. Mai ai întrebări? 

— Ce mai ştii? 

— Ţi-am spus esenţialul. Mai sunt unele lacune pe care le 
vom umple mâine dimineaţă. 


Gray opri magnetofonul şi se ridică. Ea era la fereastră şi se 
întindea căscând. El se aşeză pe canapea. 

— Ce s-a întâmplat cu părul tău? întrebă el. 

Darby se tolăni într-un fotoliu şi-şi trase picioarele sub ea. 
Avea unghiile roşii. Îşi ţinea bărbia pe genunchi. 

— L-am lăsat într-un hotel din New Orleans. De unde ştii de 
el? 

— Am văzut o fotografie. 

— De unde? 

— De fapt, am văzut trei. Două din anuarul de la Tulane şi 
una de la universitatea statului Arizona. 

— Cine ţi le-a dat? 

— Am oamenii mei. Mi le-au trimis prin fax, nu erau prea 
bune. Dar părul era splendid. 

— Aş fi vrut să nu faci asta. 

— De ce? 

— Orice comunicare telefonică lasă urme. 

— Hai, Darby, acordă-mi puţin credit. 

— Ai făcut cercetări despre mine. 

— Puţine. 

— Să nu mai faci. Dacă vrei ceva de la mine, întreabă-mă. 
Dacă refuz, las-o baltă. 

Grantham ridică din umeri şi acceptă. Lasă părul. Să revenim 
la lucruri mai importante. 

— Cine i-a ales pe Rosenberg şi pe Jensen? Mattiece nu e 
avocat. 

— Cu Rosenberg era uşor. Jensen a scris ceva despre 
procesele privind mediul, dar vota în mod constant împotriva 
oricărui tip de dezvoltare. Dacă aveau ceva în comun, aceasta 
era protejarea mediului. 

— Şi crezi că Mattiece a plănuit totul singur? 

— Sigur că nu. O minte periculoasă de avocat a ales cele 
două nume. Are o mie de avocaţi. 

— Nici unul în D.C.? 

Darby ridică bărbia şi se încruntă. 

— Ce ai de spus? 

— Nici unul dintre avocaţi nu-i în D.C.? 

— N-am spus asta. 

— Parcă ziceai că firmele de avocaţi erau mai ales din New 
Orleans şi Houston. Nu ai spus nimic de D.C. 


Darby scutură din cap. 

— Presupui prea multe. Pot să-ţi spun cel puţin două firme 
din D.C. peste care am dat. Una este White şi Blazevich, o firmă 
foarte veche, puternică, republicană, cu patru sute de avocaţi. 

Gray se trase spre marginea canapelei. 

— Ce s-a întâmplat? 

El manifestă deodată interes. Era în picioare şi se plimba 
între uşă şi canapea. 

— Se potriveşte. S-ar putea să fie asta, Darby. 

— Te ascult. 

— Mă asculţi? 

— Jur că ascult. 

El era la fereastră. 

— Bine. Săptămâna trecută am primit trei apeluri telefonice 
de la un avocat din D.C. numit Garcia, dar ăsta nu era numele 
lui adevărat. Spunea că ştie ceva, că a văzut ceva în legătură cu 
Rosenberg şi Jensen şi că vrea să-mi spună ce. Dar s-a speriat şi 
a dispărut. 

— În D.C. sunt un milion de avocaţi. 

— Două! Dar ştiu că lucrează la o firmă particulară. Într-un 
fel, a şi recunoscut. Era sincer şi foarte speriat, credea că e 
urmărit. L-am întrebat cine îl urmăreşte şi, bineînţeles, nu mi-a 
spus. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Aveam o întâlnire stabilită pentru sâmbătă dimineaţa, dar 
m-a sunat şi a spus că nu vine. Zicea că e căsătorit, că are o 
slujbă bună şi că nu vrea să rişte. Nu a recunoscut niciodată, dar 
cred că are o copie pe care era gata-gata să mi-o arate. 

— El ar putea să-ţi ofere verificarea pe care o vrei. 

— Dacă lucrează la White şi Blazevich? Ai restrâns deodată 
cercul la patru sute de avocaţi. 

— Carul cu fân e mult mai mic. 

Grantham se repezi la sacul lui, frunzări printre hârtii şi 
scoase repede o fotografie cinci pe şapte, alb-negru. l-o aruncă 
în poală. 

— lată-l pe domnul Garcia. 

Darby examină fotografia unui bărbat aflat pe un trotuar 
aglomerat. Faţa i se vedea clar. 

— Presupun că nu a pozat pentru asta. 

— Nu chiar, spuse Grantham, măsurând camera. 


— Atunci cum ai luat-o? 

— Nu pot să-mi dezvălui sursele. 

Ea o aruncă pe măsuţa de cafea şi-şi frecă ochii. 

— Mă sperii, Grantham. E dezgustător. Spune-mi că nu e 
aşa! 

— Ei bine, e puţin dezgustător. Puştiul a folosit acelaşi 
telefon public. E o greşeală. 

— Da, ştiu. E o greşeală. 

— Şi voiam să ştiu cum arată. 

— l-ai cerut voie să-l fotografiezi? 

— Nu. 

— Atunci e al dracului de scârbos. 

— Bine, aşa e. Dar am făcut-o şi ar putea fi legătura noastră 
cu Mattiece. 

— Legătura noastră? 

— Da. Credeam că vrei să-l încolţim pe Mattiece. 

— Am spus eu asta? Vreau să plătească, dar mai degrabă l- 
aş lăsa în pace. Am devenit o persoană credincioasă, Gray. Am 
văzut destul sânge ca să-mi ajungă multă vreme. Distrează-te 
singur. 

El nu o auzi. Se duse în spatele ei, la fereastră, apoi reveni 
spre bar. 

— Ai spus că ştii două firme. Care e cealaltă? 

— Brim, Stearns şi încă cineva. Nu am avut prilejul să le 
verific. E cam ciudat, pentru că nici o firmă nu e înregistrată 
drept consilier juridic pentru nici unul dintre pârâţi, dar ambele 
firme, mai ales White şi Blazevich, apar în tot dosarul. 

— Cât de mare e Brim, Stearns şi nu ştiu cine? 

— Pot să aflu mâine. 

— La fel de mare ca White şi Blazevich? 

— Nu cred. 

— Totuşi, cât de mare? 

— Două sute de avocaţi. 

— Bun. Acum avem şase sute de avocaţi la două firme. Tu 
eşti avocatul, Darby. Cum să-l găsim pe Garcia? 

— Nu sunt avocat şi nu sunt detectiv particular. Tu eşti 
reporterul care face investigaţii. Nu-i plăcea acest „găsim" pus 
la plural. 

— Da, dar nu am fost niciodată într-un birou de avocaţi, cu 
excepţia zilei când am divorţat. 


— Atunci eşti foarte norocos. 

— Cum să-l găsim? 

Ea căscă din nou. Vorbeau de aproape trei ore şi era frântă. 
Puteau să reia convorbirea a doua zi dimineaţă. 

— Nu ştiu cum să-l găsim şi nici nu m-am gândit serios. 
Noaptea e un sfetnic bun. lţi spun mâine dimineaţă. 

Grantham se calmă brusc. Se ridică şi se duse la bar să ia un 
pahar cu apă. 

— O să-mi iau lucrurile, spuse el adunând benzile. 

— Îmi faci un serviciu? întrebă ea. 

— Poate. 

Ea făcu o pauză şi privi spre canapea. 

— Te superi dacă te rog să dormi pe canapea la noapte? Nu 
am dormit bine de multă vreme şi am nevoie de odihnă. Ar fi... 
ei bine, ar fi grozav să te ştiu aici. 

El înghiţi în sec şi privi spre canapea. O priveau amândoi. 
Avea cel mult un metru şi jumătate şi nu părea câtuşi de puţin 
confortabilă. 

— Sigur, spuse el zâmbindu-i. Te înţeleg. 

— Mi-e frică. 

— Inţeleg. 

— Ce bine e să am pe cineva ca tine în preajmă. 

Ea zâmbi sfios şi Gray se topi. 

— Nu-i nimic, spuse el. Nici o problemă. 

— Mulţumesc. 

— Incuie uşa, bagă-te în pat şi dormi. Eu o să stau aici şi 
totul va fi bine. 

— Mulţumesc. 

Ea dădu din cap şi-i zâmbi din nou, apoi închise uşa de la 
dormitor. El ascultă atent — nu încuiase uşa. 

Se aşeză pe canapea, în întuneric, uitându-se mereu la uşa 
ei. Puțin după miezul nopţii aţipi şi dormi cu genunchii nu 
departe de bărbie. 


31 


Şeful ei era Jackson Feldman, redactorul-şef adjunct şi se 
aflau pe terenul ei; nu ar fi acceptat nici o ingerinţă din partea 


nimănui, în afară de domnul Feldman. Mai ales de la un individ 
insolent ca Gray Grantham, care stătea în picioare în faţa uşii 
domnului Feldman, păzind-o ca un doberman. Se uită la el, iar el 
îi zâmbi batjocoritor şi jocul acesta dura de zece minute, de 
când intraseră aici şi închiseseră uşa. Nu înţelegea de ce 
Grantham aştepta afară. Dar aici era pe terenul ei. 

Sună telefonul şi Grantham zbieră: 

— Nu-i da legătura! 

Faţa ei se înroşi brusc şi rămase cu gura deschisă. Ridică 
receptorul, ascultă o clipă, apoi spuse: 

— Îmi pare rău, dar domnul Feldman e într-o şedinţă. Se uită 
la Grantham, care scutura din cap ca pentru a o descuraja. Da, îi 
voi spune să vă sune de îndată ce va putea, închise. 

— Mulţumesc! spuse Grantham, ceea ce o dezarmă. 

Era cât pe ce să spună o răutate, dar acest „mulţumesc" o 
amuţi. El îi zâmbi, ceea ce o înfurie şi mai tare. 

Era cinci şi jumătate, ora ei de plecare, dar domnul Feldman 
o rugase să rămână. lar el continua să-i zâmbească superior din 
faţa uşii şefului. Nu-i plăcuse niciodată Gray Grantham. Dar la 
Post nici nu erau prea mulţi oameni care să-i placă. Un secretar 
de redacţie se apropie şi se îndreptă spre uşă, iar dobermanul 
se postă în faţa lui. 

— Îmi pare rău, nu poţi să intri acum, spuse Grantham. 

— De ce nu? 

— Are o şedinţă. Lasă-i ei ce ai. 

Şi arătă spre secretară care nu putea să sufere să fie arătată 
cu degetul şi să fie desemnată cu un simplu „ea". Era aici de 
douăzeci şi unu de ani. 

Secretarul de redacţie nu era uşor de intimidat. 

— Foarte bine, dar domnul Feldman mi-a dat instrucţiuni să-i 
aduc articolele astea la cinci şi jumătate fix. E cinci şi jumătate 
şi iată-mă cu articolele. 

— Suntem foarte mândri de tine. Dar nu ai voie să intri, 
înţelegi? Lasă articolele la frumoasa doamnă de acolo. 

Grantham se postă în faţa uşii, părând gata de luptă dacă 
puştiul ar fi insistat. 

— Dă-mi-le mie, spuse secretara. 

Le luă şi secretara plecă. 

— Mulţumesc, spuse din nou Grantham. 

— Cred că eşti foarte bădăran, spuse ea tăios. 


— Am zis „mulţumesc". 

Încercă să pară jignit. 

— Eşti un încrezut! 

— Mulţumesc! 

Uşa se deschise deodată şi o voce strigă: 

— Grantham! 

El îi zâmbi şi intră. Jackson Feldman stătea în picioare lângă 
birou. Cravata îi era lărgită, mânecile suflecate până la cot. 
Avea aproape doi metri şi nici un pic de grăsime pe el. La 
cincizeci şi opt de ani, participa la două maratoane pe an şi 
lucra cincisprezece ore pe zi. 

Smith Keen era şi el în picioare şi avea în mână articolul de 
patru pagini şi o copie după referatul scris din memorie de 
Darby. Exemplarul lui Feldman era pe birou. Amândoi păreau 
năuci. 

— Închide uşa, îi spuse Feldman lui Grantham. 

Gray se execută şi se aşeză pe marginea mesei. Nu vorbea 
nimeni. 

Feldman îşi frecă ochii cu putere, apoi se uită la Keen. 

— Drace! spuse el în cele din urmă. 

Grey zâmbi. 

— Asta-i tot? Îţi dau articolul cel mai senzaţional de douăzeci 
de ani încoace şi eşti atât de emoţionat încât spui doar „Drace!" 

— Unde e Darby Shaw? întrebă Keen. 

— Nu pot să-ţi spun. Aşa ne-a fost înţelegerea. 

— Ce înţelegere? întrebă Keen. 

— Nici asta nu pot să-ţi spun. 

— Când ai vorbit cu ea? 

— Astă-noapte şi azi-dimineaţă. 

— Şi asta se întâmpla la New York? întrebă Keen. 

— Ce importanţă are unde am stat de vorbă? Am stat de 
vorbă şi gata. Ea a vorbit. Eu am ascultat. Am luat avionul, am 
scris rezumatul. Ce părere ai? 

Feldman se îndoi încet şi se afundă în scaunul lui. 

— Cât de mult se ştie la Casa Albă? 

— Nu ştiu sigur. Verheek i-a spus lui Darby că referatul a fost 
dat la Casa Albă săptămâna trecută şi, în acelaşi timp, FBl-ul s-a 
gândit că trebuie cercetate faptele. Apoi, nu ştiu din ce motiv, 
după ce Casa Albă l-a văzut, FBI l-a abandonat. Asta-i tot ce am 
aflat. 


— Cât de mult i-a dat Mattiece Preşedintelui acum trei ani? 

— Milioane. Totul prin intermediul mai multor companii 
particulare pe care le controlează. Tipul e foarte isteţ. Are tot 
felul de avocaţi care îşi bat capul să găsească modalităţi de a 
infiltra bani. Probabil că e legal. 

Redactorii meditau. Erau ameţiţi, ca şi cum ar fi supravieţuit 
exploziei unei bombe. Grantham era mândru de el şi-şi legăna 
picioarele sub masă ca un puşti. 

Feldman luă hârtiile prinse împreună şi le frunzări până găsi 
fotografia lui Mattiece şi a Preşedintelui. Scutură din cap. 

— Asta-i curată dinamită, Gray, spuse Keen. Nu-i putem da 
drumul fără să facem o mulţime de verificări. E un volum uriaş 
de muncă. E un material excepţional, fiule. 

— Cum ai să verifici? întrebă Feldman. 

— Am câteva idei. 

— Aş vrea să le aud. S-ar putea să fii omorât. 

Grantham sări în picioare şi-şi vâri mâinile în buzunar. 

— Mai întâi încercăm să-l găsim pe Garcia. 

— Cine? Cum să-l găsim? 

— Bine, să-l găsesc. Eu. O să-l caut pe Garcia. 

— E şi fata amestecată? întrebă Keen. 

— La asta nu răspund. Am o înţelegere cu ea. 

— Răspunde la întrebare, spuse Feldman. Gândeşte-te ce 
facem dacă e omorâtă în timp ce te ajută. E prea riscant. Spune 
unde e şi ce naiba aţi pus la cale. 

— Nu vă spun unde e. E sursa mea de informaţii şi 
întotdeauna mi-am protejat sursele. Şi nu mă ajută la cercetări. 
E doar o sursă de informaţii. 

Se uitară neîncrezători la el. Apoi unul la altul şi Keen ridică 
din umeri. 

— Vrei să fii ajutat? întrebă Feldman. 

— Nu. Ea a insistat să fac totul singur. E foarte speriată şi nu 
o condamn. 

— Eu m-am speriat numai citind blestemăţia asta, spuse 
Keen. 

Feldman se lăsă pe spate şi-şi încrucişă picioarele pe birou. 
Măsura patruzeci şi şase. Zâmbi pentru prima dată. 

— Trebuie să începi cu Garcia. Dacă nu-l găseşti, poţi să 
cauţi luni de zile ceva despre Mattiece şi să nu reuşeşti. Şi, 
înainte de a face cercetări asupra lui Mattiece, să stăm de 


vorbă. Îmi placi, Grantham, şi nu merită să fii omorât pentru 
asta. 

— Îmi arăţi fiecare vorbă pe care o scrii, bine? zise Keen. 

— Şi vreau un raport zilnic, adăugă Feldman. 

— Nici o problemă. 

Keen se duse la peretele de sticlă şi urmări nebunia din 
camera redactorilor. În timpul fiecărei zile, haosul se instala de 
vreo şase ori. La cinci şi jumătate, nebunia era în toi. Se scriau 
ştirile, iar la şase şi jumătate avea loc a doua şedinţă de 
redacţie. 

Feldman se uita şi el, de la biroul său. 

— Asta s-ar putea să fie sfârşitul crizei, îi spuse el lui Gray, 
fără să-l privească. Cât a durat? Cinci, şase ani? 

— Şapte, spuse Keen. 

— Am scris câteva articole bune, spuse Gray în defensivă. 

— Sigur, spuse Feldman, uitându-se în continuare în camera 
redactorilor. Dar uneori ai scris şi de două-trei ori despre acelaşi 
lucru. Marele şlem a fost de mult. 

— Şi au fost şi o mulţime de mingi afară din teren, îi sări 
Keen în ajutor. 

— Ni se poate întâmpla tuturor, spuse Gray. Dar acest mare 
şlem va fi în game-ul şapte din Campionatul Mondial. Deschise 
uşa. 

Feldman îi aruncă o privire rapidă. 

— Ai grijă să nu păţeşti ceva şi nici ea să nu păţească nimic. 
Ai înţeles? 

Gray zâmbi şi ieşi din birou. 


Era aproape de Thomas Circle când văzu luminile albastre în 
spatele lui. Polițistul nu îl depăşi, ci rămase în spatele lui. Uitase 
de limita de viteză şi de vitezometru. Îi va lua al treilea talon în 
şase luni. 

Parcă într-o parcare mică de lângă casa lui. Era întuneric şi 
luminile albastre străluceau în oglinzi. Îşi frecă tâmplele. 

— leşi afară! îi spusese polițistul de lângă bara de protecţie. 

Gray deschise uşa şi făcu ce i se spusese. Polițistul era negru 
şi zâmbea. Era Cleve. Arătă spre maşina lui. 

— Intră. 

Se aşezară în maşină, sub luminile albastre, şi se uitară spre 


Volvo. 

— De ce îmi faci asta? întrebă Gray. 

— Avem norme, Grantham. Trebuie să oprim cât mai mulţi 
albi şi să-i hărţuim. Şeful vrea să fim egali. Poliţiştii albi opresc 
pe bieţii negri nevinovaţi şi săraci, iar noi, poliţiştii negri, trebuie 
să-i oprim pe albii bogaţi şi nevinovaţi. 

— Cred că acum o să-mi pui cătuşele şi ai să scoţi untul din 
mine. 

— Numai dacă mi-o ceri tu. Sarge nu poate să-ţi mai spună 
nimic. 

— Te ascult. 

— A mirosit ceva. A surprins câteva priviri ciudate şi a auzit 
două sau trei lucruri. 

— De exemplu? 

— Au vorbit despre tine, despre cât de mare nevoie au să 
ştie ce ai aflat. Crede că s-ar putea să te pună sub ascultare. 

— Hai, Cleve, vorbeşti serios? 

— l-a auzit vorbind despre tine şi despre întrebările pe care 
le pui despre un „pelican", sau cam aşa ceva. l-ai cam speriat. 

— Ce a auzit despre chestia cu „pelicanul'? 

— Doar că te interesează şi că ei sunt foarte îngrijoraţi. Sunt 
indivizi ticăloşi şi paranoici, Gray. Sarge zice să fii atent unde te 
duci şi cu cine vorbeşti. 

— Şi nu putem să ne mai întâlnim? 

— O vreme, nu. Vrea să se dea la fund şi să-ţi transmită totul 
prin mine. 

— Aşa o să facem. Am nevoie de ajutorul lui, dar spune-i să 
fie atent. E o afacere foarte delicată. 

— Ce-i cu „pelicanul" ăla? 

— Nu pot să-ţi spun. Dar spune-i lui Sarge că e ceva care 
ucide. 

— Nu lui Sarge. E mai deştept decât toţi cei de acolo. 

Gray deschise uşa şi ieşi. 

— Mulţumesc, Cleve. 

El stinse luminile albastre. 

— Am să fiu pe aici, pe aproape. Următoarele şase luni 
lucrez de noapte şi o să fiu cu ochii pe tine. 

— Mulţumesc. 


Rupert plăti bomboanele de scorţişoară şi se aşeză pe 
scaunul unui bar, supraveghind trotuarul. Era miezul nopţii şi 
Georgetown se liniştea. Câteva maşini străbăteau Strada M şi 
trecătorii se grăbeau spre casă. Cafeneaua era plină, dar nu 
aglomerată. Bău din cafeaua neagră. 

Recunoscu individul de pe trotuar; peste câteva clipe acesta 
se aşeza pe scaunul alăturat. Se întâlniseră cu câteva zile în 
urmă la New Orleans. 

— Deci, care e rezultatul? întrebă Rupert. 

— Nu o găsim. Şi asta ne îngrijorează, pentru că azi am 
primit veşti proaste. 

— Şi? 

— Am auzit zvonuri — neconfirmate — că băieţii răi sunt 
surescitaţi şi că băiatul rău numărul unu vrea să omoare pe 
toată lumea. Banii nu contează şi ni s-a mai spus că va cheltui 
oricât ca să distrugă chestia aia. Trimite oameni înarmaţi. Ni s-a 
spus că e nebun, dar e ticălos ca dracu' şi banii pot să ucidă 
mulţi oameni. 

Conversaţia despre asasinare nu-l descumpăni pe Rupert. 

— Cine e pe listă? 

— Fata. Şi cred că toţi cei care ştiu de hârtiuţa aia. 

— Ce trebuie să fac eu? 

— Să stai pe aici. Ne întâlnim mâine seară, la aceeaşi oră. 
Dacă o găsesc pe fată, o să fie rândul tău. 

— Cum ai s-o găseşti? 

— Credem că e la New York. Avem metodele noastre. 

Rupert scoase o bomboană şi o băgă în gură. 

— Unde ai să fii? 

Mesagerul se gândi la vreo douăsprezece locuri unde ar fi 
putut să se ducă dar, fir-ar să fie, erau ca Parisul şi Roma sau 
Monte Carlo, locuri unde mergea toată lumea. Nu putea să se 
gândească la acel loc exotic unde se va ascunde pentru tot 
restul vieţii. 

— Nu ştiu. Tu unde ai să fii? 

— La New York. Acolo poţi să trăieşti ani de zile şi să nu fii 
văzut. Vorbeşti limba şi cunoşti regulile. E un loc perfect unde să 
se ascundă un american. 

— Da, ai dreptate. Crezi că ea e acolo? 

— Nu ştiu. Uneori e deşteaptă. Dar are şi momente proaste. 

Mesagerul se ridicase. 


— Pe mâine seară, spuse el. 

Rupert îi făcu cu mâna. Ce jăvriţă toantă, gândi el. Alerga de 
colo colo, şoptindu-şi mesajele prin cafenele şi berării. Apoi 
dădea fuga la stăpânul lui şi-i relata totul, în cele mai mici 
amănunte. 

Aruncă paharul de cafea în coşul de gunoi şi plecă. 


32 


Brim, Stearns şi Kidlow era o firmă cu o sută nouăzeci de 
avocaţi, conform ultimei ediţii a Anuarului de drept publicat de 
Martindale-Hubbell, iar White şi Blazevich avea patru sute 
doisprezece. Spera că Garcia era unul dintre cei şase sute doi 
posibili avocaţi. Dar dacă Mattiece folosea şi alte firme din D.C., 
numărul s-ar putea să fie mai mare şi nu aveau nici o şansă. 

Aşa cum se aştepta, la White şi Blazevich nu era nimeni cu 
numele de Garcia. Darby căută alt nume hispanic, dar nu găsi 
nici unul. Era una din acele firme albe ca zăpada şi cu mulţi 
membri ai Ligii Ivy, cu nume lungi care se terminau cu 
numerale. Erau şi câteva femei rătăcite în mulţime, dar numai 
două erau asociate. Majoritatea lor veniseră după 1980. Dacă 
trăia destul ca să termine dreptul, nu se va gândi să lucreze 
pentru o firmă ca White şi Blazevich. 

Grantham îi sugerase să se uite după numele hispanice, 
deoarece Garcia era puţin cam neobişnuit pentru un pseudonim. 
Poate că tipul era hispanic şi, Garcia fiind foarte comun la ei, 
fusese primul nume care-i venise în gând. Nu mersese. La 
această firmă nu existau hispanici. 

Conform anuarului, clienţii lor erau persoane importante şi 
bogate. Bănci, milionari şi multe companii petroliere. Între ele, 
se aflau şi patru dintre companiile pârâte, dar domnul Mattiece 
nu. Erau companii chimice şi navale: 

White şi Blazevich reprezenta, de asemenea, şi guvernele 
Coreii de Sud, Libiei şi Siriei. Ce prostie, se gândi ea. Unii dintre 
duşmanii noştri angajează avocaţii noştri ca să influenţeze 
guvernul. Atunci, poţi să angajezi un avocat ca să facă orice. 

Brim, Stearns şi Kidlow era o versiune mai mică a firmei 
White şi Blazevich, dar aici găsi patru nume hispanice. Le notă. 


Doi bărbaţi şi două femei. Se gândi că firma trebuie să fi fost 
dată în judecată pentru discriminări rasiale şi de sex. În ultimii 
zece ani angajaseră tot felul de oameni. Lista clienţilor era 
previzibilă: companii de petrol şi gaze, asigurări, bănci, relaţii 
guvernamentale. Destul de neinteresant. 

Stătea de o oră într-un colţ al bibliotecii de drept Fordham. 
Era vineri dimineaţa, ora zece la New York şi nouă la New 
Orleans şi, în loc să se ascundă într-o bibliotecă pe care nu o 
mai frecventase, ar fi trebuit să se afle la cursul de procedură 
federală al lui Alleck, un profesor care nu-i plăcuse niciodată, 
dar de care îi era amarnic de dor acum. Alice Stark ar fi stat 
lângă ea. Unul dintre favoriţii ei, D. Ronald Petrie, s-ar fi postat 
în spatele ei, făcând comentarii obscene. Şi de el îi era dor. Îi 
era dor de dimineţile liniştite petrecute pe balconul lui Thomas 
în tovărăşia unei cafele, când aştepta trezirea Cartierului 
Francez. li era dor de mirosul de colonie din halatul lui de baie. 

Mulţumi bibliotecarului şi ieşi din clădire. Pe Strada 62, se 
îndreptă spre est, spre parc. Era o dimineaţă strălucitoare de 
octombrie, cu un cer limpede şi un vânt rece. O schimbare 
plăcută după New Orleans, dar greu de apreciat în împrejurările 
date. Avea haine noi şi un fular până sub bărbie. Părul îi era tot 
închis la culoare, dar nu-l va mai tăia. Era hotărâtă să meargă 
fără să se uite în urmă. Probabil că ei nu erau acolo, dar ea ştia 
că vor trece ani de zile până când va putea să meargă pe stradă 
fără nici o teamă. 

În parc, pomii făceau o minunată risipă de galben, portocaliu 
şi roşu. Frunzele cădeau uşor în vânt. O luă prin Central Park 
West. Mâine va pleca să stea câteva zile la Washington. Dacă va 
supravieţui, va părăsi ţara, poate se va duce în Caraibe. Fusese 
de două ori acolo şi ştia că sunt mii de insulițe, unde majoritatea 
locuitorilor vorbeau un pic de engleză. 

Era timpul să plece din ţară. fi vor pierde urma. Verificase 
deja zborurile spre Nassau şi Jamaica. Putea să ajungă acolo la 
căderea întunericului. 

Găsi un telefon public în spatele unui magazin cu dulciuri de 
pe Strada 6 şi formă numărul lui Gray de la Post. 

— Eu sunt, spuse ea. 

— Ei bine, mă temeam că ai plecat din ţară. 

— Mă gândesc cum s-o fac. 

— Poţi să aştepţi o săptămână? 


— Poate. Mâine sunt acolo. Ce ai aflat? 

— Adun material. Am făcut copii după declaraţiile anuale ale 
celor şapte companii publice aflate în procedură. 

— E proces, nu procedură. 

— Ai să poţi să mă ierți vreodată? Mattiece nu e nici în 
comitetul de conducere, nici directorul vreuneia din ele. 

— Altceva? 

— Numai o mie de telefoane de rutină. Am petrecut trei ore 
ieri căutându-l pe Garcia prin tribunale. 

— Nu ai să-l găseşti prin tribunale, Gray. Nu e genul acela de 
avocat. Lucrează la o companie. 

— Pariez că ai o idee mai bună. 

— Am mai multe idei. 

— Ei bine, atunci stau aici şi te aştept. 

— O să te sun când ajung. 

— Nu mă suna acasă. 

Ea se opri o clipă. 

— Pot să te întreb de ce? 

— S-ar putea ca cineva să asculte şi, poate, să mă 
urmărească. Una din cele mai bune surse ale mele crede că am 
zbârlit destule pene ca să fiu pus sub supraveghere. 

— Minunat! Şi vrei ca eu să vin acolo şi să fac echipă cu 
tine? 

— Vei fi în siguranţă, Darby. Trebuie doar să avem mare 
grijă. 

Ea strânse telefonul în mână şi-şi încleştă dinţii. 

— Îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie de grijă? A trebuit să mă 
feresc de bombe şi de gloanţe timp de zece zile, iar tu eşti 
destul de îngâmfat ca să-mi spui să fiu atentă. Pupă-mă-n fund, 
Grantham! Poate că ar trebui să mă feresc de tine. 

Făcu o pauză, în timp ce se uita prin micuța cafenea. Doi 
bărbaţi de la cea mai apropiată masă se uitau la ea. Vorbise 
prea tare. Se întoarse şi respiră adânc. 

Grantham vorbi rar. 

— Îmi pare rău, eu... 

— Lasă. Lasă asta. 

El aşteptă o clipă. 

— Te simţi bine? 

— Minunat. Nu m-am simţit niciodată mai bine. 

— Vii aici? 


— Nu ştiu. Aici sunt în siguranţă şi voi fi mult mai în 
siguranţă când voi lua un avion şi voi pleca din ţară. 

— Sigur, dar parcă tu ai avut ideea aceea minunată să-l 
găsim pe Garcia şi apoi să-l încolţim pe Mattiece. Credeam că 
eşti jignită şi indignată, că motivaţia ta era răzbunarea. Ce s-a 
întâmplat cu tine? 

— Ei bine, mai întâi am o dorinţă arzătoare să apuc cea dea 
douăzeci şi cincea aniversare. Nu sunt egoistă, dar poate mi-ar 
plăcea să o apuc şi pe a treizecea. Ar fi frumos. 

— Inţeleg. 

— Nu cred că înţelegi. Cred că te interesează mai mult 
premiile Pulitzer şi gloria decât căpşorul meu frumos. 

— Te asigur că nu e adevărat. Ai încredere în mine, Darby. 
Vei fi în siguranţă. Mi-ai spus povestea ta. Trebuie să ai 
încredere în mine. 

— O să mă mai gândesc. 

— Deci nu te-ai hotărât. 

— Nu. Mai dă-mi puţin timp. 

— Bine. 

Ea închise şi comandă un papanaş cu glazură de ciocolată, în 
jurul ei, pe măsură ce cafeneaua se aglomera, se auzeau vreo 
douăsprezece limbi. Fugi, fetiţo, fugi, părea să-i spună bunul ei 
simţ. la un taxi până la aeroport. Plăteşte cu bani gheaţă un 
bilet până la Miami. Lasă-l pe Grantham să facă cercetări şi 
urează-i numai bine. A fost foarte bun şi se va descurca. Şi într-o 
zi vei citi articolul stând pe o plajă inundată de soare, bând pina 
colada şi privind surfiştii. _ 

Butucul mergea şchiopătând pe trotuar. Il zări pe fereastră, 
în mijlocul mulţimii. Deodată, îşi simţi gura uscată şi fu năucită. 
El nu se uită înăuntru. Mergea agale, părând dezorientat. Alergă 
printre mese şi se uită după el. Şchiopată uşor până la colţul 
dintre Străzile 6 şi 58 şi aşteptă la stop. Vru să treacă Strada 6, 
apoi se răzgândi şi traversă Strada 58. Un taxi aproape că se 
frecă de el. 

Nu se ducea nicăieri, se plimba doar tacticos, cu un 
şchiopătat uşor. 


Croft îl văzu ieşind din lift. Era împreună cu alt avocat tânăr 
şi nu-şi luaseră servietele, deci era clar că se duceau să ia masa. 


După cinci zile în care urmărise avocaţi, Croft le învățase 
obiceiurile. 

Clădirea se afla pe strada Pennsylvania, iar Brim, Stearns şi 
Kidlow ocupa etajele trei-unsprezece inclusiv. Garcia ieşi din 
clădire cu prietenul său şi-şi continuară drumul râzând. Era ceva 
foarte amuzant. Croft îi urmărea cât mai aproape cu putinţă. 
Merseră râzând cale de cinci blocuri apoi, aşa cum îşi închipuise, 
intrară într-un bar pentru o gustare rapidă. 

Croft îl sună pe Grantham de cinci ori până-l prinse la te- 
lefon. Era aproape două şi prânzul se apropia de sfârşit; dacă 
Grantham voia să-l prindă pe tip, trebuia să stea dracului lângă 
telefon. Gray îl calmă. Se vor întâlni în clădire. 

Garcia şi prietenul lui se întoarseră, mergând agale. Era o zi 
frumoasă şi era vineri, iar ei se bucurau de această pauză în 
corvoada de a da oamenii în judecată, sau ce făceau ei acolo 
pentru două sute de dolari pe oră. Croft se ascunse în spatele 
ochelarilor săi de soare şi rămase la distanţă. 

Gray aştepta în hol, lângă lifturi. Croft îi urma de aproape 
când trecură prin uşa turnantă. Arătă repede spre omul lor. Gray 
prinse semnalul şi apasă pe butonul liftului. Acesta se deschise 
şi el intră înaintea lui Garcia şi a prietenului său. Croft rămase în 
hol. 

Garcia apăsă pe butonul din dreptul etajului şase cu o 
secundă înaintea lui Gray. Se prefăcea că citeşte ziarul şi-i 
asculta pe cei doi avocaţi vorbind despre fotbal. Tânărul nu avea 
mai mult de treizeci şi şapte — treizeci şi opt de ani. Vocea sa îi 
era vag cunoscută, doar îl auzise la telefon, dar nu avea nimic 
deosebit. Faţa avocatului era aproape de el, dar nu putea s-o 
studieze. Trebuia să încerce. Semăna foarte mult cu omul din 
fotografie, lucra pentru Brim, Stearns şi Kidlow, iar unul dintre 
nenumăraţii clienţi ai firmei era domnul Mattiece. Va încerca, 
dar cu prudenţă. Era reporter, meseria lui era să pună întrebări. 

leşiră din lift la etajul şase, continuând să vorbească despre 
Redskins. Gray rămase în urma lor, citind ziarul. Holul firmei era 
opulent, cu candelabre şi covoare orientale. Pe un perete, 
numele firmei scris cu litere aurii. Avocaţii se opriră în faţa 
biroului din hol şi-şi luară mesajele telefonice. Gray trecu prin 
faţa recepţionerei fără grabă. Ochii acesteia îl urmăriră atent 

— Pot să vă ajut, domnule? întrebă ea cu un ton care voia să 
spună „Ce dracu' vrei?" 


Gray nu fu luat prin surprindere. 

— Mă duc la Roger Martin. 

Găsise numele acestuia în cartea de telefoane şi sunase din 
hol cu un minut mai devreme pentru a se asigura că avocatul 
Martin era la firmă. Anuarul clădirii cuprindea lista firmelor, dar 
nu şi lista celor o sută nouăzeci de avocaţi. Folosindu-se de 
paginile galbene, făcuse rapid douăsprezece apeluri pentru a 
găsi câte un avocat la fiecare etaj. Roger Martin era omul de la 
şase. 

Se încruntă la recepţioneră. 

— Avem o discuţie de terminat. 

Această afirmaţie o zăpăci; nu mai găsi nimic de spus. Gray 
era deja după colţ, pentru a-l vedea intrând în biroul lui, cu 
patru uşi mai departe. 

Pe uşă era trecut un nume: David M. Underwood. Gray nu 
bătu. Voia să-l ia prin surprindere şi — poate — să iasă repede. 
Domnul Underwood îşi punea sacoul pe umeraş. i 

— Bună. Sunt Gray Grantham de la Washington Post. || caut 
pe un anume Garcia. 

Underwood îngheţă şi păru năucit. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă el. 

Vocea îi sună deodată cunoscută. 

— Pe picioare. Eşti Garcia, nu-i aşa? 

— El arătă o plăcuţă de pe birou cu numele lui scris cu litere 
aurii. 

— David M. Underwood. La acest etaj nu e nici un Garcia. Nu 
cunosc nici un Garcia la firmă. 

Gray zâmbi ca pentru a continua jocul. Underwood era 
speriat. Sau enervat. 

— Ce face fata ta? întrebă Gray. 

Underwood înconjură biroul, părând foarte tulburat. 

— Care? 

Ceva nu mergea. Garcia ţinea foarte mult la fiica lui, care era 
micuță şi, dacă ar fi avut mai multe, i-ar fi pomenit de ele. 

— Cea mai mică. Şi soţia? 

Underwood era acum aproape şi continua să se apropie. Era 
limpede că omul nu se temea de un contact fizic. 

— Nu am soţie. Am divorţat. 

Ţinea pumnul stâng ridicat şi pentru o clipă Gray se gândi că 
îl va ataca. Apoi văzu cele patru degete fără verighetă. Nu avea 


soţie. Nu avea verighetă. Garcia îşi adora soţia şi ar fi purtat 
verighetă. Era timpul să plece. 

— Ce vrei? întrebă Underwood. 

— Credeam că Garcia e la etajul ăsta, spuse el, retrăgându- 
se. 

— E avocat? 

— Da. 

Underwood se linişti puţin. 

— Nu e la firma asta. Avem un Perez şi un Hernandez, dar 
nici un Garcia. 

— E o firmă mare, spuse Gray din uşă. Scuze pentru deranj. 

Underwood îl urmă. 

— Ascultă, domnule Grantham, nu suntem obişnuiţi ca 
reporterii să pună întrebări pe aici. Am să chem paza, poate ei 
te vor ajuta. 

— Nu e nevoie. Mulţumesc. Grantham era în hol, în timp ce 
Underwood vorbea cu paza. 

În lift, Grantham se admonestă. Liftul era gol, aşa că înjură 
tare. Apoi se gândi la Croft şi-l înjură pe el, când liftul se opri şi 
se deschise. Îl văzu pe Croft în hol, lângă telefoanele publice. 
Linişteşte-te, îşi spuse el. 

Părăsiră împreună clădirea. 

— N-a mers, spuse Gray. 

— Ai vorbit cu el? 

— Da, nu e omul nostru. 

— Fir-ar să fie! El e! E puştiul din fotografie. 

— Nu. Semăna doar cu el. Mai încearcă. 

— M-am săturat, Grantham. Am... 

— Te plătesc, nu-i aşa? Continuă încă o săptămână. O să mă 
mai gândesc la ceva mai serios. 

Croft se opri pe trotuar, iar Gray îşi continuă drumul. 

— Încă o săptămână şi gata, strigă Croft după el. 

Grantham îi făcu semn cu mâna. 

Descuie maşina, pe care o parcase într-un loc nepermis, şi 
se duse repede la ziar. Nu fusese prea inteligent din partea lui. 
Fusese chiar o prostie, iar el avea suficientă experienţă ca să o 
fi putut ocoli. O va omite din conversaţia lui de fiecare zi cu 
Jackson Feldman şi Smith Keen. 

Îl căutase Feldman, îi comunică un reporter. Se duse imediat 
în biroul acestuia. Zâmbi dulce secretarei, care se pregătise de 


atac Keen şi Howard Krauthammer îl aşteptau, împreună cu 
Feldman. Keen închise uşa şi-i dădu lui Gray un ziar. 

— L-ai văzut? 

Era Times-Picayune, din New Orleans, care relata în pagina 
întâi despre moartea lui Verheek şi a lui Callahan şi publica nişte 
fotografii mari. Citi repede, în timp ce ei îl urmăreau. Se vorbea 
despre prietenia lor şi despre ciudata lor dispariţie, survenită la 
şase zile distanţă. Se vorbea şi despre Darby Shaw, care nu mai 
fusese văzută. Dar nu se făcea nici un comentariu despre 
referat. 

— Cred că ne-au luat-o înainte, spuse Feldman. 

— Sunt numai faptele de bază, spuse Gray. Puteam să 
publicăm asta acum trei zile. 

— Şi de ce n-am făcut-o? întrebă Krauthammer. 

— Pentru că nu înseamnă nimic. Două cadavre, numele unei 
fete şi o mie de întrebări la care nu putem răspunde. Au găsit un 
poliţist care nu şi-a ţinut gura, dar care nu ştie nimic dincolo de 
crime. 

— Dar fac cercetări, Gray, spuse Keen. 

— Şi vreţi să-i opresc eu? 

— Times a dat lovitura, spuse Feldman. Mâine sau duminică 
vor mai publica ceva. Oare cât de multe ştiu? 

— De ce mă întrebi pe mine? E posibil să fi pus mâna peo 
copie a referatului. Destul de neverosimil, dar posibil. Dar ei nu 
au vorbit cu fata. Noi avem mărturia ei. Fata e a noastră. 

— Sperăm, spuse Krauthammer. 

Feldman îşi frecă ochii şi se uită în tavan. 

— Să zicem că au o copie a referatului, că ştiu că ea l-a scris 
şi că acum a dispărut. Nu au posibilitatea să verifice nimic, dar 
nu se tem să pomenească de referat, fără să-l implice pe 
Mattiece. Să zicem că au aflat că Thomas Callahan a fost 
profesorul ei, printre altele, şi că el a adus referatul aici şi l-a dat 
bunului lui prieten Verheek. Şi că acum sunt amândoi morţi, iar 
ea a fugit E o poveste destul de bună, nu-i aşa, Gray? 

— E o bombă, spuse Krauthammer. 

— E un fleac în comparaţie cu ceea ce urmează, spuse Gray. 
Nu vreau să-l publicăm, pentru că e numai partea vizibilă a 
aisbergului şi va atrage toate ziarele din ţară. Nu ne trebuie o 
mie de reporteri care să se înghesuie pe aici. 

— Eu zic să-l publicăm, spuse Krauthammer. Dacă nu, Times 


ni-l suflă. 

— Nu putem să publicăm povestea asta. 

— De ce? întrebă Krauthammer. 

— Pentru că eu nu am să scriu articolul şi, dacă îl scrie 
altcineva, o pierdem pe fată. Simplu. În clipa de faţă, ea nu ştie 
ce să facă: să ia avionul şi să plece din ţară, sau să rămână. O 
singură greşeală din partea noastră poate s-o hotărască să 
plece. 

— Dar ne-a spus deja ce ştie, zise Keen. 

— l-am dat cuvântul. Nu voi scrie articolul până când nu vom 
şti destul pentru a-l putea încolţi pe Mattiece. E foarte simplu. 

— Te foloseşti de ea, nu-i aşa? întrebă Keen. 

— E o sursă de informaţii. Dar nu e în oraş. 

— Dacă Times are referatul, atunci ştiu şi de Mattiece, zise 
Feldman. Şi dacă ştiu de Mattiece, fii sigur că fac cercetări ca 
să-l verifice. Dacă ne-o iau înainte? 

Krauthammer spuse scârbit printre dinţi: 

— Stăm cu mâinile încrucişate şi pierdem bomba secolului. 
Eu zic să publicăm ce avem. E ceva de suprafaţă, dar chiar şi 
aşa e formidabil. 

— Nu, spuse Gray. Nu scriu nimic până nu am toate datele. 

— Şi cât o să mai dureze? întrebă Feldman. 

— Poate o săptămână. 

— Nu avem la dispoziţie o săptămână, spuse Krauthammer. 

Gray era disperat. 

— Pot să aflu dacă Times mai ştie şi altceva. Daţi-mi 
patruzeci şi opt de ore. 

— Vor publica ceva mâine sau duminică, spuse din nou 
Feldman. 

— Să publice. Pariez că va fi acelaşi lucru, cu aceleaşi fo- 
tografii de arhivă. Faceţi o mulţime de presupuneri. Presupuneţi 
că au o copie a referatului, dar nici autorul nu are una. Nu avem 
nici noi copia. Să aşteptăm şi să citim ce publică, apoi pornim 
din punctul acela. 

Redactorii se _ uitară unul la altul. Krauthammer era 
dezamăgit. Keen era neliniştit. Dar Feldman era şeful, iar el 
spuse: 

— Bine. Dacă publică ceva mâine, ne întâlnim aici la 
douăsprezece şi vedem ce-i de făcut. 

— Minunat, spuse Gray repede şi se îndreptă spre uşă. 


— Trebuie să te mişti repede, Grantham, spuse Feldman. Nu 
putem să aşteptăm prea mult. 
Grantham plecase. 


33 


Limuzina se strecură încet prin aglomeraţia de pe Beltway. 
Era întuneric şi Matthew Barr citea la lumina plafonierei. Coal 
bea un Perrier şi privea pe fereastră. Ştia referatul pe dinafară şi 
ar fi putut să-i explice tot lui Barr, dar voia să vadă ce reacţie 
are. 

Barr nu reacţiona până nu văzu fotografia. Atunci dădu încet 
din cap. Îl puse pe scaun şi se gândi o clipă. 

— E de rău, spuse el. Coal mormăi ceva. 

— Cât e de adevărat? întrebă Barr. 

— Aş vrea să ştiu. 

— Când l-ai văzut prima oară? 

— Marţea trecută. Ne-a parvenit prin FBI, într-unui din 
rapoartele lor zilnice. 

— Ce a spus Preşedintele? 

— Nu s-a bucurat, dar nu avea de ce să se alarmeze. A 
crezut că au încercat, la noroc. A vorbit cu Voyles despre re- 
ferat, iar Voyles a fost de acord să nu-i acorde atenţie un timp. 
Acum, nu mai sunt aşa sigur că a fost o idee bună. 

— Preşedintele i-a spus lui Voyles să nu-i acorde atenţie? 
întrebă rar Barr. 

— Da. 

— Asta-i ceva al dracului de asemănător cu obstrucţionarea 
justiţiei, desigur, presupunând că referatul se dovedeşte a fi 
adevărat. 

— Şi dacă e adevărat? 

— Atunci Preşedintele va avea probleme. Eu am fost 
condamnat pentru obstrucţie, aşa că ştiu. E ca frauda poştală. E 
evidentă şi uşor de dovedit. Eşti şi tu amestecat? 

— Tu ce zici? 

— Atunci, cred că şi tu ai probleme. 

Continuară drumul în linişte, privind pe fereastră. Coal 
cântărise lucrurile prin prisma obstrucţiei, dar voia să ştie şi 


părerea lui Barr. Nu era îngrijorat de acuzaţiile de delict. 
Preşedintele avusese o mică discuţie cu Voyles, îi spuse să se 
uite în altă parte deocamdată şi atâta tot. Ar fi fost greu să fie 
acuzat de ceva. Dar Coal era îngrijorat de realegeri; un scandal 
în care era implicat un susţinător atât de important ca Mattiece 
ar fi fost dezastruos. Era un gând revoltător — un om pe care 
Preşedintele îl cunoştea şi de la care lua milioane, plătea ca doi 
judecători la Curtea Supremă să fie îndepărtați, astfel ca 
prietenul lui, Preşedintele, să poată numi oameni mai 
înţelegători în locul lor, în aşa fel încât el să-şi poată extrage 
petrolul.  Democraţii se vor îmbăta de bucurie. Toate 
subcomisiile Congresului vor face audieri. Toate ziarele vor avea 
ce publica un an întreg. Departamentul de Justiţie va fi obligat 
să facă cercetări. Coal va fi obligat să-şi recunoască vina şi să-şi 
dea demisia. Fir-ar să fie, toţi cei de la Casa Albă, cu excepţia 
Preşedintelui, vor trebui să plece. 

Era un coşmar de proporţii înspăimântătoare. 

— Trebuie să aflăm dacă referatul e adevărat, spuse Coal cu 
faţa întoarsă spre fereastră. 

— Dacă mor oameni din cauza lui, e adevărat. Dă-mi un 
motiv mai bun pentru moartea lui Verheek şi Callahan. 

Nu exista alt motiv şi Coal ştia. 

— Vreau să faci ceva. 

— Să găsesc fata. 

— Nu. Fie a murit, fie se ascunde pe undeva. Vreau să stai 
de vorbă cu Mattiece. 

— Sunt sigur că e în anuar. 

— Ai să-l găseşti tu. Trebuie să fim siguri că Preşedintele nu 
e informat. Trebuie să ştim ce e adevărat. 

— Şi crezi că Victor o să aibă încredere în mine ca să-mi 
spună secretele lui. 

— Da, în cele din urmă. Nu eşti poliţist. Să presupunem că e 
adevărat şi că el crede că e în primejdie. E disperat şi ucide 
oameni. Ce-ar fi să-i spui că povestea e în mâinile presei, că 
sfârşitul e aproape şi că, dacă vrea să dispară, acum e 
momentul? Vii de la Washington, nu-i aşa? Te afli în centrul 
problemelor. Lângă Preşedinte, sau cel puţin aşa crede el. Te va 
asculta. 

— Bine. Şi dacă îmi spune că e adevărat? Ce facem? 

— Am câteva idei, toate din categoria pierderilor controlate. 


Primul lucru pe care va trebui să-l facem e să numim doi iubitori 
ai naturii la Curtea Supremă. Dar dintre cei radicali. Lucru care 
va demonstra că suntem ecologişti convinşi. Asta îi va da 
lovitura de graţie lui Mattiece şi câmpului lui petrolier. Putem 
face asta în câteva ore. Aproape simultan, Preşedintele îi va 
chema pe Voyles, pe ministrul justiţiei şi pe preşedintele Curţii 
Supreme şi le va cere să înceapă cercetările asupra lui Mattiece. 
Vom strecura copii ale referatului tuturor reporterilor din oraş, 
apoi vom aştepta să treacă furtuna. 

Barr zâmbea cu admiraţie. 

Coal continuă. 

— Nu e frumos, dar în orice caz mai bine decât să stăm cu 
mâinile încrucişate şi să sperăm că referatul e o ficţiune. 

— Cum îţi explici fotografia? 

— Nu ştiu. E neplăcut, dar e făcută acum şapte ani, iar 
oamenii se schimbă. Vom demonstra că Mattiece era un 
cetăţean corect atunci, dar că acum a înnebunit 

— A înnebunit. 

— Da. Acum e ca un câine rănit şi încolţit. Trebuie să-l 
convingi să arunce prosopul în ring şi să o şteargă. Cred că o să 
te asculte. Şi cred că vom afla de la el dacă e adevărat. 

— Cum să-l găsesc? 

— Am omul meu care lucrează în direcţia asta. O să trag şi 
eu nişte sfori, o să luăm legătura. Fii gata de plecare duminică. 

Barr zâmbi. l-ar plăcea să-l cunoască pe Mattiece. 

Circulaţia nu mai era atât de intensă. Coal mai sorbi din apă. 

— Noutăţi despre Grantham? 

— Nu. Il ascultăm şi-l urmărim, dar nu am aflat nimic 
interesant. Vorbeşte la telefon cu maică-sa şi cu câţiva prieteni, 
dar nimic despre ziar. Munceşte mult. A plecat din oraş miercuri 
şi s-a întors joi. 

— Unde a fost? 

— La New York. Poate că lucrează la un articol. 


Cleve ar fi trebuit să fie la intersecţia Străzii 6 cu Rhode 
Island fix la zece seara. Gray ar fi trebuit să meargă pe Rhode 
Island până când Cleve l-ar fi ajuns din urmă, astfel ca — în 
cazul în care ar fi fost urmăriţi — să se creadă că e doar un şofer 
periculos. Merse pe Rhode Island, trecu Strada 6 cu optzeci la 


oră şi se uită după luminile albastre. Nu erau nicăieri. Făcu un 
ocol şi, peste cincisprezece minute, trecu din nou pe Rhode 
Island. De data aceasta văzu luminile albastre şi trase lângă 
trotuar. 

Nu era Cleve. Era un poliţist alb, foarte agitat. Ceru permisul 
lui Gray, îl examină şi-l întrebă dacă băuse. Nu, domnule, spuse 
el. Polițistul scrise ceva pe talon şi i-l dădu mândru lui Gray, care 
stătea la volan şi se uita fix la el, până când auzi voci în spatele 
maşinii. 

Apăruse încă un poliţist şi acum se certau. Era Cleve, care-l 
ruga pe alb să lase naibii talonul, dar acesta îi spuse că-l şi 
scrisese şi, în afară de asta, „idiotul mergea cu optzeci la oră 
prin intersecţie". „E prietenul meu", spuse Cleve. 

„Atunci învaţă-l să conducă, înainte de a omori pe cineva", 
spuse polițistul alb şi plecă în maşina lui de patrulare. 

Uitându-se la Gray, Cleve râse. 

— Imi pare rău, spuse el. 

— E vina ta. 

— Data viitoare mergi mai încet. 

Gray aruncă talonul pe podeaua maşinii. 

— Ziceai că Sarge i-a auzit pe cei din Aripa de Vest vorbind 
despre mine, nu-i aşa? 

— Exact. 

— Vreau să ştiu dacă i-a auzit comentând despre alţi re- 
porteri, mai ales de la New York Times. Trebuie să ştiu dacă ei 
cred că ar mai fi şi alţii interesaţi de referat. 

— Asta-i tot? 

— Da, dar vreau să ştiu repede. 

— Mergi încet, spuse Cleve tare şi se duse la maşina lui. 


Darby plăti camera pentru încă şapte zile, mai întâi pentru 
că voia să aibă un loc sigur de refugiu, la nevoie, apoi pentru că 
voia să-şi lase acolo câteva din hainele noi pe care şi le 
cumpărase. Era o prostie să tot renunţe la lucrurile ei. Hainele 
nu aveau nimic deosebit, dar costau mult la New York şi i-ar fi 
plăcut să le păstreze. Nu ar fi riscat numai pentru asta, dar îi 
plăcea camera, îi plăcea oraşul şi voia şi hainele. 

Venise timpul să fugă şi din acest loc şi-şi luă bagaj puţin. Un 
sac de călătorie mic. Urcă într-un taxi la St. Moritz. Era aproape 


unsprezece seara, vineri, şi Central Park South era aglomerat. 
Peste drum, un şir de cai înhămaţi la trăsuri îşi aşteptau clienţii 
pentru scurte plimbări prin parc 

Taxiul făcu zece minute până în Strada 72 şi Broadway, care 
nu era ţinta ei, dar nu voia să fie uşor de urmărit. Merse zece 
metri şi dispăru în gura metroului. Studiase harta şi o carte a 
metroului şi spera că se va descurca. Metroul nu o încânta; nu-l 
folosise niciodată şi despre el circulau poveşti puțin 
încurajatoare. Dar era linia cea mai circulată în Manhattan şi 
auzise că ar fi sigură. Şi apoi, nici la suprafaţă nu era chiar aşa 
grozav. Metroul nu putea să fie mai puţin sigur. 

Aşteptă în locul indicat, împreună cu un grup de adolescenţi 
beţi, dar bine îmbrăcaţi; trenul sosi în câteva minute. Nu era 
aglomerat şi ea se aşeză pe un scaun de lângă uşile din mijloc. 
„Uită-te la podea şi ţine bine sacul", îşi repeta întruna. Se uita la 
podea, dar studia oamenii din spatele ochelarilor întunecaţi. Era 
noaptea ei norocoasă. Nu remarcă nici un individ punk cu cuţit. 
Nici un cerşetor. Nici perverşi, cel puţin ea nu vedea nici unul. 
Dar, pentru o novice, totul era teribil de stresant. 

Tinerii beţi coborâră la Times Square, iar ea la staţia 
următoare. Nu văzuse niciodată Penn Station, dar nu avea timp 
să o admire. Poate că într-o zi va putea să petreacă o lună 
admirând oraşul, fără să-i pese de Butuc, de Slăbănog şi de mai 
ştie ea cine. Acum nu. 

In cinci minute ajunse la tren; călătorii se îmbarcau. Se 
aşeză în spate şi se uită la fiecare pasager. Nici un chip familiar. 
In mod sigur, nu o reperaseră în această cursă în zig-zag. Din 
nou, câştigase datorită unei mişcări abile. Cumpărase patru 
bilete la O'Hare cu American Express şi aşa ei ştiau că e la New 
York. Era sigură că Butucul nu o văzuse, dar era în oraş, ca şi 
prietenii lui, bineînţeles. Puteau să fie vreo douăzeci. Dar nu mai 
era sigură de nimic. 

Trenul plecă peste şase minute. Era aproape gol. Scoase un 
ziar din sac şi se prefăcu adâncită în lectură. 

Peste un sfert de oră, trenul opri la Newark şi ea cobori. Era 
o fată norocoasă. Afară, taxiurile erau aliniate în faţa staţiei şi, 
peste zece minute, era la aeroport. 


34 


Era sâmbătă dimineaţa şi Regina se afla în Florida, pentru a 
strânge bani de la cei bogaţi. Afară era senin şi rece. Ar fi vrut 
să doarmă târziu, apoi să joace golf. Dar era ora şapte şi el 
stătea la birou, cu cravata la gât, şi-l asculta pe Fletcher Coal. 
Richard Horton, ministrul de justiţie, vorbise cu Coal şi acum 
Coal era alarmat. 

Uşa se deschise şi intră Horton. Îşi dădură mâinile şi mi- 
nistrul se aşeză în faţa biroului. Coal stătea alături, în picioare, 
ceea ce îl enerva pe Preşedinte. 

Horton era plictisitor, dar sincer. Nu era prost sau lent, doar 
se gândea cu grijă la toate înainte de a acţiona. Îşi cântărea 
fiecare cuvânt, înainte de a vorbi. Îi era credincios Preşedintelui 
şi se putea avea încredere în judecata lui. 

— Ne gândim serios la o investigaţie formală a marelui juriu 
în afacerea morţii lui Rosenberg şi Jensen, spuse el grav. Având 
în vedere ce s-a întâmplat la New Orleans, credem că ar trebui 
să înceapă imediat. 

— FBI face cercetări, spuse Preşedintele. Au trei sute de 
agenţi care lucrează la cazul ăsta. De ce ar trebui să ne ames- 
tecăm şi noi? 

— Fac cercetări şi asupra referatului „pelican"? întrebă 
Horton. Cunoştea răspunsul. Ştia că Voyles era la New Orleans 
cu sute de agenţi. Aflase că vorbiseră cu sute de oameni, că 
adunaseră grămezi de probe fără folos. Ştia că Preşedintele îi 
ceruse lui Voyles să nu mai investigheze în această direcţie şi, 
de asemenea, că Voyles nu spunea totul Preşedintelui. 

Horton nu vorbise niciodată cu Preşedintele despre referatul 
„pelican" şi simplul fapt că ştia de el era exasperant. Câţi mai 
ştiau? Probabil mii. 

— Urmăresc toate pistele, spuse Coal. Ne-au dat şi nouă o 
copie acum aproape două săptămâni, aşa încât presupunem că 
cercetează şi referatul. 

Exact ceea ce se aştepta Horton din partea lui Coal. 

— Cred că Administraţia ar trebui să facă imediat cercetări. 
Vorbise ca şi cum ar fi învăţat totul pe dinafară, ceea ce îl 
enerva pe Preşedinte. 

— De ce? întrebă Preşedintele. 

— Dacă referatul spune adevărul? Dacă nu facem nimic şi 


adevărul iese la iveală, pierderile vor fi ireparabile. 

— Crezi sincer că e adevărat? întrebă Preşedintele. 

— E al dracului de suspect. Primii doi oameni care l-au văzut 
au murit, iar persoana care l-a scris a dispărut. E perfect logic 
dacă cineva are interes să omoare judecători de la Curtea 
Supremă. Nu există alţi suspecți credibili Din câte am auzit, FBI 
s-a încurcat în date. Da, trebuie cercetat. 

Cercetările lui Horton aveau scurgeri mai mari decât subsolul 
Casei Albe şi Coal era îngrozit la gândul că acest clovn va forma 
un juriu şi va chema martori. Horton era un om onorabil, dar 
Departamentul de Justiţie era plin cu avocaţi care vorbeau prea 
mult. 

— Nu crezi că e puţin cam prematur? întrebă Coal. 

— Nu cred. 

— Ai văzut ziarele de azi-dimineaţă? întrebă Coal. 

Horton aruncase o privire pe pagina întâi din Post şi citise 
rubrica de sport. La urma urmei, era sâmbătă. Auzise că Coal 
citise opt ziare înaintea zorilor, aşa că nu-i plăcu această 
întrebare. 

— Am citit câteva, zise el. 

— Eu m-am uitat prin mai multe, spuse Coal modest. ŞI 
nicăieri nu apare nici un cuvânt despre cei doi avocaţi morţi, 
despre fată sau despre Mattiece şi nimic legat de referat. Dacă 
începi acum o investigaţie formală, va ţine pagina întâi o lună. 

— Crezi că o să dispară pur şi simplu? îl întrebă Horton pe 
Coal. 

— S-ar putea. Evident, noi aşa sperăm. 

— Cred că eşti optimist, domnule Coal. In mod normal, noi 
nu aşteptăm ca presa să facă investigaţii în locul nostru. 

Coal zâmbi, aproape că izbucni în râs auzindu-l. Zâmbi spre 
Preşedinte, care-i aruncă o privire iute. Horton începu să-şi 
piardă răbdarea. 

— Ce se întâmplă dacă mai aşteptăm o săptămână? întrebă 
Preşedintele. 

— Nimic, spuse repede Coal. 

Hotărârea de a mai aştepta o săptămână fusese deja luată şi 
Horton ştia. 

— Într-o săptămână s-ar putea să iasă totul la iveală, spuse 
el fără convingere. 

— Aşteaptă o săptămână, ordonă Preşedintele. Ne întâlnim 


aici vinerea viitoare şi vedem atunci. Nu spun nu, Richard, dar 
mai aşteaptă şapte zile. 

Horton ridică din umeri. Era mai mult decât se aşteptase. 
Oricum, avea acoperire. Se va duce direct la biroul său şi va 
dicta o notă lungă, relatând amănunţit tot ce-şi amintea despre 
această întâlnire. Aşa, îşi va apăra capul. 

Coal îi dădu o hârtie. 

— Ce-i asta? 

— Încă nişte nume. Îi cunoşti? 

Era lista ecologiştilor: patru judecători care erau mult prea 
liberali ca să fie comozi, dar Planul B cerea numirea unor 
ecologişti radicali la Curte. 

Horton clipi de câteva ori şi o studie atent. 

— Cred că glumeşti. 

— Verifică-i, spuse Preşedintele. 

— Tipii ăştia sunt liberali extremişti, bombăni Horton. 

— Da, dar adoră luna şi soarele, copacii şi păsările, îi explică 
îndatoritor Coal. 

Horton înţelese şi zâmbi. 

— Înţeleg. Le plac pelicanii. 

— O specie pe cale de dispariţie, spuse Preşedintele. 

Coal se îndreptă spre uşă. 

— AŞ fi vrut să fi dispărut cu totul acum zece ani. 


Nu sunase încă, la ora nouă, când Gray sosi la ziar. Citise 
Times, unde nu apăruse nimic. Întinse ziarul din New Orleans pe 
birou şi-l parcurse. Nimic. Spuseseră tot ce ştiau. Callahan, 
Verheek, Darby şi o mie de întrebări fără răspuns. Trebuia să-şi 
închipuie că Times şi poate şi Times-Picayune din New Orleans 
văzuseră sau auziseră de referat şi aflaseră astfel despre 
Mattiece. Şi presupunea că acum dezgropau orice puteau 
pentru a-l verifica. Dar el o avea pe Darby şi-l vor găsi şi pe 
Garcia şi, dacă Mattiece putea fi verificat, o vor face. 

Deocamdată, nu mai avea alt plan. Dacă Garcia plecase sau 
refuza să-i ajute, vor fi obligaţi să exploreze lumea întunecată şi 
de nepătruns a lui Victor Mattiece. Darby nu va rezista mult şi 
nu o condamna. Nu ştia cât va dura. 

Smith Keen îşi făcu apariţia cu un pahar de cafea în mână şi 
se aşeză pe birou. 


— Dacă ar avea ceva, Times l-ar păstra până mâine? 

Gray îşi scutură capul. 

— Nu. Dacă ar fi avut mai mult decât Times-Picayune, ar fi 
publicat azi tot. 

— Krauthammer vrea să publicăm ce avem. Crede că putem 
să amintim şi de Mattiece. 

— Nu înţeleg. 

— Contează pe Feldman. Părerea lui e că putem să publicăm 
toată povestea despre Callahan şi Verheek, omorâţi din cauza 
referatului, şi să pomenim şi de Mattiece, care — întâmplător — 
e prieten cu Preşedintele, fără să-l acuzăm direct însă. El zice că 
trebuie să fim extrem de prudenţi şi să dăm asigurări că 
referatul îl numeşte pe Mattiece, nu noi. Din moment ce 
referatul a provocat atâţia morţi, înseamnă că a fost verificat 
într-un fel. 

— Vrea să se ascundă în spatele referatului. 

— Exact. 

— Dar toate astea sunt speculaţii neconfirmate. Să pre- 
supunem o clipă că domnul Mattiece nu e în nici un fel implicat. 
Că e complet nevinovat. Publicăm articolul cu numele lui şi pe 
urmă? O să părem idioţi şi o să fim târâţi ani de zile prin 
tribunale. Eu nu scriu articolul. 

— El vrea să-l scrie altcineva. 

— Dacă ziarul publică ceva despre acest subiect, pe care nu 
l-am scris eu, fata dispare. Parcă v-am explicat ieri. 

— Da. Şi Feldman te-a auzit. El e de partea ta, Gray, ca şi 
mine. Dar dacă ce se spune în referat e adevărat, va ieşi la 
iveală în câteva zile. Toţi credem asta. Ştii ce mult urăşte 
Krauthammer Times; se teme că ticăloşii ăia ne-o vor lua 
înainte. 

— Nu pot, Smith. E posibil ca ei să aibă mai multe date decât 
Times-Picayune, dar nu vor să-l pomenească pe Mattiece. 
Ascultă, vom verifica înaintea tuturor. Şi când îl vom avea la 
mână, voi scrie articolul cu toate numele participanţilor şi cu 
poza lui Mattiece şi a prietenului lui de la Casa Albă. 

— Ai spus „vom verifica". Cine? 

— Sursa mea de informaţii şi cu mine. 

Gray deschise un sertar şi luă poza lui Darby bând Diet Coke. 
l-o dădu lui Keen, care o admiră. 

— Unde e? întrebă el. 


— Nu ştiu. Cred că vine aici, de la New York. 

— Vezi să nu fie ucisă. 

— Avem foarte mare grijă. Gray se uită peste umăr şi se 
aplecă spre el. De fapt, Smith, cred că sunt urmărit. Voiam doar 
să ştii. 

— Cine crezi că e? 

— Am aflat dintr-o sursă de la Casa Albă. Nu mai folosesc 
telefonul. 

— Să-i spunem lui Feldman. 

— Nu cred că e periculos deocamdată. 

— Trebuie să ştie. 

Keen se ridică şi dispăru. 


Ea îl sună peste câteva minute. 

— Am ajuns, spuse. Nu ştiu câţi am adus după mine, dar 
sunt aici şi în viaţă, deocamdată. 

— Unde eşti? 

— La Tabard Inn, pe Strada N. leri am văzut un prieten vechi 
pe Strada 6. Îţi aminteşti de Butuc, cel care a fost grav rănit pe 
strada Bourbon? Ţi-am povestit? 

— Da. 

— Ei bine, acum merge. Şchiopătează puţin, dar ieri 
hoinărea prin Manhattan. Nu cred că m-a văzut. 

— Vorbeşti serios? E înfricoşător. 

— E mai rău decât atât. Am lăsat şase urme când am plecat 
şi, dacă-l văd în acest oraş, şchiopătând pe trotuar, am să mă 
predau. Am să mă duc la el de bunăvoie. 

— Nu ştiu ce să spun. 

— Spune cât mai puţine, pentru că oamenii ăştia au radar. 
Am să fac pe detectivul particular timp de trei zile, apoi plec. 
Dacă trăiesc până miercuri dimineaţă, iau un avion spre Araba 
sau Trinidad, sau alt loc cu plajă. Vreau să mor pe o plajă. 

— Când ne întâlnim? 

— La asta mă gândesc. Vreau să faci două lucruri. 

— Ascult. 

— Unde îţi parchezi maşina? 

— Aproape de casă. 

— Las-o acolo şi închiriază alta. Nu ceva modern, un Ford 
obişnuit sau ceva asemănător. Poartă-te ca şi cum te-ar urmări 


cineva printr-o puşcă cu lunetă. Du-te la hotelul Marbury din 
Georgetown şi ia o cameră pentru trei nopţi. Poţi să plăteşti cu 
bani gheaţă — am verificat. Înregistrează-te sub alt nume. 

Gramham lua note dând din cap. 

— Poţi să te strecori afară din apartamentul tău după 
căderea întunericului? întrebă ea. 

— Cred că da. 

— Aşa să faci. Apoi iei un taxi până la Marbury. Maşina de 
închiriat să-ţi fie livrată acolo. la două taxiuri până la Tabard Inn 
şi intră în restaurant fix la nouă, diseară. 

— Bine. Altceva? 

— la-ţi haine. Fă-ţi planul să lipseşti de acasă cel puţin trei 
zile. Şi nu te apropia de birou. 

— Zău, Darby, biroul e un loc sigur. 

— Nu sunt dispusă să mă cert. Dacă te laşi greu, Gray, 
dispar. Sunt convinsă că am să trăiesc cu atât mai mult cu cât 
plec mai repede din ţară. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

— Bravo. 

— Presupun că ai un plan dibaci în minte. 

— Poate. Vorbim la cină. 

— E un fel de întâlnire? 

— O să mâncăm şi o să vorbim de afaceri. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

— Acum închid. Fii prudent, Gray. Sunt cu ochii pe noi. 

Şi închise. 


Stătea la masa treizeci şi şapte, într-un colţ întunecat al 
micului restaurant, când sosi el, fix la nouă. Primul lucru pe 
care-l remarcă fu rochia ei. Dar nu-i vedea picioarele. Poate mai 
târziu, când se va scula în picioare. El avea haină şi cravată şi 
formau un cuplu frumos. 

Se aşeză lângă ea în întuneric, în aşa fel încât să poată su- 
praveghea amândoi lumea din restaurant. Tabard Inn părea 
destul de vechi ca să-l fi hrănit şi pe Thomas Jefferson. Un grup 
gălăgios de germani râdea şi vorbea în faţa restaurantului. 
Ferestrele erau deschise şi aerul era rece şi, pentru o clipă, 
puteau să uite de ce se ascundeau. 

— De unde ai luat rochia? 


— Îţi place? 

— E foarte frumoasă. 

— Am făcut cumpărături după-masă. Şi, ca pe cele mai 
multe din achiziţiile mele din ultima vreme, o voi părăsi probabil 
în cameră când voi fugi ca să-mi scap viaţa. 

Chelnerul era în faţa lor cu listele de bucate. Comandară 
băuturi. Restaurantul era liniştit şi sigur. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Am făcut înconjurul lumii. 

— Aş vrea să ştiu. 

— Am luat un tren spre Newark, un avion până la Boston, alt 
avion până la Detroit şi încă un avion până la Dulles. Am zburat 
toată noaptea şi de două ori am uitat unde mă aflu. 

— Cum ar fi putut să te urmărească? 

— N-au putut. Am plătit cu pani peşin, un articol care începe 
să-mi lipsească. 

— De cât ai nevoie? 

— AŞ vrea să cer telegrafic nişte bani de la banca mea din 
New Orleans. 

— O vom face luni. Cred că eşti în siguranţă, Darby. 

— Aşa credeam şi eu. De fapt, mă simţeam foarte în si- 
guranţă când eram aproape de vas, cu Verheek, numai că nu 
era Verheek. Şi m-am simţit în siguranţă la New York. Dar 
Butucul a apărut pe trotuar şi de atunci nu am mai mâncat. 

— Pari slabă. 

— Mulţumesc, ştiu. Ai mâncat aici? 

Se uită la lista ei. Se uită şi ella a lui. 

— Nu, dar am auzit că se mănâncă bine. lar ţi-ai schimbat 
părul. ` 

Acum era castaniu deschis. Işi pusese puţin rimel şi roşu în 
obraz. Şi ruj. 

— O să înceapă să-mi cadă dacă-i mai văd pe oamenii ăştia. 

Li se aduseră băuturile şi făcură comanda. 

— Aşteptăm ca Times să publice ceva mâine. Nu pomeni de 
ziarul din New Orleans din cauza fotografiilor lui Callahan şi 
Verheek. Presupunea că le văzuse. 

Dar părea să nu o intereseze. 

— Ce? întrebă ea privind în jur. 

— Nu ştim sigur. Nu ne-ar plăcea să ne întreacă Times. E o 
veche rivalitate. 


— Nu mă interesează. Nu ştiu nimic despre ziaristică şi nu 
vreau să aflu. Sunt aici pentru că am o idee, una singură, să-l 
găsesc pe Garcia. Şi dacă nu am să pot, repede, am să plec de 
aici. 

— lartă-mă. Despre ce ai vrea să vorbim? 

— Europa. Care e locul tău preferat din Europa? 

— Nu pot să sufăr Europa şi urăsc europenii. Merg în 
Canada, în Australia şi în Noua Zeelandă, uneori. De ce îţi place 
Europa? 

— Bunicul meu era emigrant scoţian. Am o grămadă de veri 
acolo. l-am vizitat de două ori. 

Gray stoarse lămâia în ginul cu apă tonică. Şase petrecăreţi 
veniră de la bar şi ea îi urmări atentă. Vorbi uitându-se repede 
în jur. 

— Cred că ai nevoie de câteva pahare, ca să te linişteşti, 
spuse Gray. 

Ea aprobă din cap, dar nu spuse nimic. Cei şase se aşezară 
la o masă apropiată şi începură să vorbească franţuzeşte. Îi 
făcea plăcere să-i audă. 

— Ai auzit vreodată vreun cajun vorbind franţuzeşte? întrebă 
ea. 

— Nu. 

— E un dialect care dispare repede, ca şi pământurile 
inundate. Se zice că francezii nu-i înţeleg. 

— E corect. Sunt sigură că nici un cajun nu înţelege 
franţuzeşte. 

Luă o înghiţitură lungă de vin alb. 

— Ţi-am povestit despre Chad Brunet? 

— Nu cred. 

— E un cajun sărac din Eunice. Familia lui a supravieţuit 
punând capcane şi pescuind în bălți. A fost un copil foarte 
inteligent, care a ajuns la Louisiana State University cu o bursă 
întreagă, apoi a fost primit la Facultatea de Drept din Stanford, 
unde a terminat cu cel mai mare punctaj din istoria facultăţii. 
Avea douăzeci şi unu de ani când a intrat în baroul din 
California. Ar fi putut să lucreze pentru orice firmă de avocaţi 
din ţară, dar şi-a luat o slujbă la o firmă care se ocupa cu 
probleme de apărare a mediului, din San Francisco. Era strălucit, 
un adevărat geniu în materie de drept. Muncea din greu şi a 
câştigat procese mari împotriva companiilor petroliere şi 


chimice. La douăzeci şi opt de ani, era un avocat pledant de un 
desăvârşit profesionalism. Companiile petroliere şi alţi mari 
agenţi poluanţi se temeau de el. 

Luă o sorbitură de vin. 

— A făcut mulţi bani şi a înfiinţat o grupare pentru a 
conserva pământurile inundate ale Louisianei. Dorea să par- 
ticipe la procesul „pelicanului'", cum i se spunea, dar avea multe 
alte obligaţii. A dat la Green Fund o mulţime de bani pentru 
cheltuieli de judecată. La puţin timp după procesul care se 
judeca la Lafayette, a anunţat că va veni acasă pentru a asista 
avocaţii de la Green Fund. Au apărut câteva articole despre el în 
ziarul din New Orleans. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— S-a sinucis. 

— Ce? 

— Cu o săptămână înainte de proces, a fost găsit într-o 
maşină, cu motorul pornit. Un furtun de grădină lega ţeava de 
eşapament cu scaunul din faţă. O simplă sinucidere cu monoxid 
de carbon. 

— Unde era maşina? 

— Intr-o regiune împădurită de lângă oraşul Galliano, în 
Bayou Lafourche. El cunoştea bine zona. Avea în portbagaj 
echipament de camping şi de pescuit. Nici o scrisoare. Poliţia a 
făcut cercetări, dar nu a găsit nimic care să dea de bănuit. Cazul 
a fost închis. 

— Incredibil. 

— Avusese probleme cu alcoolul, se trata la un psihanalist 
din San Francisco. Dar sinuciderea a fost o surpriză. 

— Crezi că a fost ucis? 

— Mulţi oameni cred asta. Moartea lui a dat o mare lovitură 
celor de la Green Fund. Pasiunea lui pentru pământurile 
inundabile ar fi fost convingătoare la tribunal. 

Gray îşi termină băutura şi ronţăi gheaţa. Ea se apropie mai 
mult de el. Chelnerul apăru şi ei făcură comanda. 


35 


Holul hotelului Marbury era pustiu duminică, la ora şase 


dimineaţa, când Gray căută un exemplar din Times. Avea 
doisprezece centimetri grosime şi cântărea vreo şase kilograme. 
El se întrebă cât mai aveau de gând să-l mărească. Fugi în 
camera lui de la etajul opt, întinse ziarul pe pat şi se aplecă 
peste el pentru a-l citi cu atenţie. Pagina întâi nu conţinea nimic 
de interes, lucru de importanţă crucială. Dacă ar fi avut marea 
ştire, acolo ar fi apărut. Se temea să nu vadă fotografii ale lui 
Rosenberg, Jensen, Callahan sau Verheek, ale lui Darby şi 
Khamel, cine ştie, poate şi o poză frumoasă a lui Mattiece, toate 
aliniate pe pagina întâi, ca portretele unor personaje de film. 
Times i-ar fi învins astfel din nou. Aşa visase în timp ce dormea 
şi nu trecuse mult de atunci. 

Dar nu era nimic din toate acestea. Şi, cu cât nu găsea ni- 
mic, cu atât mai repede frunzărea ziarul, până ajunse la rubrica 
de sport şi publicitate. Se opri şi se îndreptă aproape dansând 
spre telefon. Îl sună pe Smith Keen, care era treaz. 

— L-ai văzut? întrebă el. 

— Nu-i aşa că e frumos? spuse Keen. Mă întreb ce s-a 
întâmplat. 

— Nu au nimic, Smith. Fac cercetări cu sufletul la gură, dar 
nu au încă nimic. Cu cine a vorbit Feldman? 

— Nu spune niciodată. Dar se presupune că e de încredere. 

Keen divorțase şi trăia singur într-un apartament nu departe 
de Marbury. 

— Eşti ocupat? întrebă Gray. 

— Nu chiar. E aproape şase şi jumătate, duminică dimineaţa. 

— Trebuie să stăm de vorbă. Vino şi ia-mă din faţa hotelului 
Marbury peste un sfert de oră. 

— Hotelul Marbury? 

— E o poveste lungă. Iţi explic eu. 

— A, fata! Norocosule! 

— Aş vrea eu. Ea e la alt hotel. 

— Aici? în Washington? 

— Da. Ne vedem peste un sfert de oră. 

— O să fiu acolo. 

Gray îşi bău nervos cafeaua din paharul de hârtie şi aşteptă 
în hol. O să facă din el un paranoic, aproape că se aştepta să 
vadă tâlhari ascunşi pe trotuar, cu arme automate. Asta ÎI 
înfurie. Văzu Toyota lui Keen venind pe Strada M şi se grăbi spre 
ea. 


— Ce-ai vrea să vezi? spuse Keen, plecând de lângă trotuar. 

— Nu ştiu. E o zi frumoasă. Ce-ai zice de Virginia? 

— Cum doreşti. Te-au dat afară din apartament? 

— Nu. Urmez ordinele fetei. Gândeşte ca un general şi sunt 
aici pentru că ea mi-a spus aşa. Trebuie să stau până marţi sau 
până când ea se sperie şi îmi spune să mă mut. Sunt în camera 
833 dacă ai nevoie de mine, dar să nu spui nimănui. 

— Imi închipui că vrei să ţi-o plătească Post, spuse Keen 
zâmbind. 

— Nu mi-e capul la bani acum. Aceiaşi oameni care au 
încercat s-o ucidă la New Orleans au ajuns la New York, sau aşa 
crede ea. Au un talent uimitor într-ale filajului şi ea e extrem de 
prudentă. 

— Când eşti urmărit de cineva — şi ea este — poate că ştii 
ce ai de făcut. 

— Ascultă, Smith, ştie exact ce face. E atât de bună încât te 
îngrozeşte şi pleacă miercuri dimineaţa. Avem deci două zile ca 
să-l găsim pe Garcia. 

— Dar dacă Garcia e încăpățânat? Dacă îl găseşti şi nu vrea 
să vorbească? Sau nu ştie nimic? Te-ai gândit? 

— Am şi coşmaruri în legătură cu asta. Cred că ştie ceva 
foarte important. Există un document, o hârtie, ceva tangibil, şi 
el îl are. A vorbit despre el o dată sau de două ori, dar când l-am 
presat nu a vrut să recunoască. Dar voia să mi-l arate în ziua 
când stabilisem întâlnirea. Sunt convins. Are ceva, Smith. 

— Dar dacă nu vrea să-ţi arate? 

— Îi rup gâtul. 

Trecură peste Potomac şi o luară pe lângă cimitirul Arlington. 
Keen îşi aprinse pipa şi deschise fereastra. 

— Dar dacă nu-l găseşti pe Garcia? 

— Aplicăm Planul B. Ea pleacă şi înţelegerea noastră cade. 
După ce pleacă din ţară, am permisiunea să fac ce vreau cu 
referatul, fără să folosesc numele ei. Biata fată e convinsă că o 
să moară, indiferent dacă punem noi mâna pe ceva sau nu, dar 
vrea cât de multă protecţie se poate. Nu voi putea să folosesc 
niciodată numele ei, nici măcar ca autor al referatului. 

— Vorbeşte mult despre referat? 

— A fost o idee trăsnită, pe care a urmat-o şi pe care 
aproape a urât-o când au început să explodeze bombele. Îi pare 
rău că l-a scris. Ea şi Callahan se iubeau cu adevărat, iar acum e 


doborâtă de durere şi de sentimentul de vinovăţie. 

— Care e Planul B? 

— Atacăm avocaţii. Mattiece e prea prefăcut şi alunecos ca 
să ajungem la el fără citaţii, mandate de percheziţie şi altele, 
dar ştim cine sunt avocaţii lui. E reprezentat de două firme mari 
din oraş; la ei vom merge. Un avocat sau un grup de avocaţi a 
sugerat numele lui Rosenberg şi Jensen. Mattiece nu ar fi ştiut 
pe cine să ucidă. l-au spus avocaţii lui. 

— Dar nu poţi să-i faci să vorbească. 

— Nu vor vorbi despre un client. Dar dacă avocaţii sunt 
vinovaţi şi începem să le punem întrebări, până la urmă tot 
aflăm ceva de la ei. Ne trebuie vreo doisprezece reporteri care 
să dea un milion de telefoane la avocaţi, consilieri, funcţionari, 
secretare, conţopişti, la toţi. Trebuie să-i asediem. 

Keen pufăi din pipă şi nu spuse nimic. 

— Care sunt firmele? 

— White şi Blazevich şi Brim, Stearns şi  Kidlow. 
Documentează-te la biblioteca noastră despre ei. 

— Am auzit de White şi Blazevich. E o mare firmă re- 
publicană. 

Gray aprobă din cap şi bău ultima înghiţitură de cafea. 

— Dar dacă e altă firmă? întrebă Keen. Dacă firma nu e în 
Washington? Dacă avocaţii nu cedează? Dacă e vorba de o 
singură minte de avocat şi aceasta e a unuia care nu lucrează în 
barou şi e la Shreveport? Dacă unul dintre avocaţii lui Mattiece a 
făcut planul? 

— Ştii că uneori mă scoţi din minţi? 

— Sunt întrebări întemeiate. Ce se întâmplă atunci? 

— Trecem la Planul C. 

— În ce constă? 

— Încă nu ştiu. Fata nu s-a gândit atât de departe. 


Ea îi dăduse instrucţiuni să nu stea mult pe străzi şi să 
mănânce în camera lui. Avea un sandviş şi cartofi prăjiţi într-o 
pungă şi se îndrepta, ascultător, spre camera lui de la etajul opt 
al hotelului Marbury. O cameristă asiatică îşi împinse căruciorul 
cu unelte lângă uşa lui. El se opri şi scoase cheia din buzunar. 

— Aţi uitat ceva, domnule? întrebă camerista. 

Gray se uită la ea. 


— Poftim? 

— Aţi uitat ceva? 

— Nu. De ce? 

Camerista se mai apropie cu un pas. 

— Abia aţi plecat şi v-aţi şi întors. 

— Am plecat acum patru ore. 

Ea dădu din cap şi se apropie şi mai mult, ca să se uite bine 
la el. 

— Nu, domnule. Un bărbat a ieşit din camera asta acum zece 
minute. Ezită şi se uită atentă la el. Dar cred că era altcineva, 
domnule. 

Gray se uită la numărul camerei. 833. Apoi se întoarse spre 
femeie. 

— Eşti sigură că a mai fost un bărbat în cameră? 

— Da, domnule, acum câteva minute. 

Intră în panică. Se duse la scări şi cobori repede opt etaje. 
Ce era în cameră? Nimic, în afară de haine. Nimic privitor la 
Darby. Se opri şi băgă mâna în buzunar. Nota cu adresa şi 
telefonul ei era în buzunar. Răsuflă uşurat şi intră în hol. 

Trebuia s-o găsească, dar repede. 


Darby găsi o masă goală în sala de lectură de la etajul doi al 
bibliotecii de drept Edward Bennett Williams din Georgetown. 
Găsea că e cea mai frumoasă dintre toate bibliotecile pe care le 
vizitase; satisfăcea noul ei hobby de critic al bibliotecilor de 
drept. Era o clădire de cinci etaje, situată de partea cealaltă a 
curţii Facultăţii de Drept. Era nouă, strălucitoare şi modernă, dar 
nu era decât o bibliotecă de drept, care se umplea repede cu 
studenţi care se gândeau de acum la examenele de sfârşit de 
an. 

Deschise volumul cinci al ediţiei Martindale-Hubbell la 
capitolul firme din D.C. White şi Blazevich acoperea douăzeci şi 
opt de pagini. Nume, date de naştere, locuri de naştere, şcoli, 
organizaţii profesionale, distincţii, premii, comitete şi publicaţii, 
lista celor patru sute doisprezece avocaţi, parteneri ai firmei şi 
asociaţi. Luă notițe pe un bloc-notes. 

Firma avea optzeci şi unu de parteneri; restul erau asociaţi, îi 
aranja după alfabet şi scrise fiecare nume pe notesul ei. Părea o 
studentă la drept care trecea în revistă firmele, într-o neobosită 


căutare de slujbă. 

Era o ocupaţie plicticoasă, în timpul căreia gândul ei 
hoinărea. Thomas studiase aici acum douăzeci de ani. Fusese un 
student foarte bun şi pretindea că petrecuse multe ore în 
bibliotecă. Scrisese pentru un ziar de drept, corvoadă pe care şi 
ea ar fi făcut-o în împrejurări normale. 

În ultimele zece zile, moartea fusese un subiect pe care-l 
analizase din diferite puncte de vedere. Nu se hotărâse care e 
moartea cea mai bună, în afara celei din timpul somnului. O 
boală lentă, o agonie era un coşmar atât pentru victimă cât şi 
pentru cei apropiaţi, dar aveai măcar timp să te pregăteşti şi să- 
ţi iei adio. O moarte violentă avea loc în câteva secunde şi — 
probabil — era cea mai bună pentru cel dus. Dar şocul era 
năucitor pentru cei rămaşi în urmă. Se iveau atâtea întrebări 
dureroase. Suferise? Care fusese ultimul lui gând? De ce se 
întâmplase aşa? Şi să fii de faţă la moartea fulgerătoare a unei 
persoane dragi era ceva de nedescris. i 

Îl iubea şi mai mult, deoarece îl văzuse murind. Îşi spunea 
mereu că trebuia să înceteze să mai audă zgomotul exploziei şi 
să mai simtă mirosul fumului, că trebuie să alunge imaginea 
obsedantă a morţii lui. Dacă va mai trăi trei zile, va ajunge într- 
un loc unde va putea plânge în voie, până când jalea va lua 
sfârşit. Era hotărâtă să ajungă în locul acela. Era hotărâtă să 
bocească şi să se lecuiască. Măcar atâta merita şi ea. 

Învăţă numele pe dinafară, până când ştiu mai multe despre 
White şi Blazevich decât oricine din afara firmei. leşi în 
întunericul de afară şi luă un taxi până la hotel. 


Matthew Barr merse la New Orleans, unde se întâlni cu un 
avocat, care îi dădu instrucţiuni să ia avionul şi să se ducă la un 
anumit hotel din Fort Lauderdale. Avocatul nu-i spusese nimic 
clar cu privire la ce se va întâmpla la hotel, dar Barr ajunse 
acolo duminică noaptea şi găsi o cameră rezervată şi o notă 
lăsată la recepţie, care îl înştiinţa că va primi un telefon a doua 
zi dimineaţă. 

La zece, îl sună pe Fletcher Coal acasă şi-l informă asupra 
călătoriei. 

Coal era dus pe gânduri. 

— Grantham a înnebunit. El şi un tip numit Rifkin, de la 


Times, dau telefoane peste tot. S-ar putea să le fie fatale. 

— Au văzut referatul? 

— Nu ştiu dacă l-au văzut, dar au auzit de el. Rifkin a sunat 
pe unul dintre consilierii mei, ieri, şi l-a întrebat ce ştie despre 
referatul „pelican". Consilierul nu ştia nimic şi a avut impresia că 
Rifkin ştia şi mai puţin. Nu cred că l-a văzut, dar nu putem fi 
siguri. 

— Fir-ar să fie, Fletcher. Nu putem ţine piept unei bande de 
reporteri. Tipii ăştia dau o sută de telefoane pe minut. 

— Numai două. Grantham şi Rifkin. Pe Grantham l-am şi pus 
pe ascultare. Facem la fel şi cu Rifkin. 

— O fi el Grantham ascultat, dar nu foloseşte nici telefonul 
din apartament, nici pe cel din maşină. L-am sunat pe Bailey de 
la aeroportul din New Orleans. Grantham nu a fost acasă de 
douăzeci şi patru de ore, dar maşina lui e tot acolo. Au sunat, au 
bătut la uşă. Poate că e mort în casă, sau poate că s-a strecurat 
afară noaptea trecută. 

— Poate că a murit. 

— Nu cred. L-am urmărit atât noi cât şi FBl-ul. Cred că a 
prins de veste. 

— Trebuie să-l găsim. 

— Se întoarce el. Nu poate să stea prea mult departe de 
biroul redactorilor de la etajul cinci. 

— Să fie pus pe ascultare şi Rifkin. Sună-l la noapte pe Bailey 
şi spune-i, bine? 

— Da, domnule, spuse Barr. 

— Ce crezi că ar face Mattiece dacă ar crede că Grantham 
ştie tot şi că e gata să publice povestea în pagina întâi din 
Washington Post? întrebă Coal. 

Barr se întinse pe patul de hotel şi închise ochii. Cu luni în 
urmă, luase hotărârea să nu-l contrazică niciodată pe Fletcher 
Coal. Era un animal. 

— Nu se dă înapoi să ucidă oameni, nu-i aşa? spuse Barr. 

— Crezi că ai să-l vezi mâine pe Mattiece? 

— Nu ştiu. Tipii ăştia sunt foarte secretoşi. Vorbesc pe 
şoptite, în spatele uşilor închise. Mi-au spus foarte puţin. 

— De ce au vrut să te duci la Fort Lauderdale? 

— Nu ştiu, dar poate pentru că e mai aproape de Bahamas. 
Mă duc mâine acolo, sau poate vine el aici. Nu ştiu. 

— Poate ar trebui să exagerezi istoria cu Grantham. Mattiece 


o să muşte din momeală. 
— O să mă mai gândesc. 
— Sună-mă mâine dimineaţă. 


Când deschise uşa, călcă pe un bileţel în care citi: „Darby, 
sunt în curtea interioară. E urgent. Gray." Respiră adânc şi 
îndesă biletul în buzunar. Încuie uşa şi merse de-a lungul 
coridorului strâmt, străbătut de curent, până în hol, apoi prin 
salonul întunecat, pe lângă bar, prin restaurant, până în curtea 
interioară. El era la o masă mică, în parte ascuns de un zid de 
cărămidă. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea în şoaptă, aşezându-se lângă el. 
Părea obosit şi îngrijorat. 

— Unde ai fost? întrebă el. 

— Nu e la fel de important ca motivul pentru care te afli aici. 
Nu trebuia să vii aici, până nu-ţi spuneam eu. Ce se întâmplă? 

El îi făcu un tablou succint al felului cum îşi petrecuse 
dimineaţa, de la primul telefon dat lui Smith Keen, până la 
episodul cu camerista de la hotel. Îşi petrecuse restul zilei 
rătăcind prin tot oraşul cu mai multe taxiuri — cheltuise optzeci 
de dolari — şi aşteptase căderea întunericului ca să se strecoare 
în Tabard Inn. Era sigur că nu fusese urmărit. 

Ea ascultă fiecare cuvânt, supraveghind restaurantul şi 
intrarea în curtea interioară. 

— Nu ştiu cum au aflat numărul camerei mele. 

— L-ai spus cuiva? 

El se gândi o clipă. 

— Numai lui Smith Keen. Dar el nu l-a spus nimănui. 

Ea nu se uita la el. 

— Unde erai când i l-ai spus? 

— În maşina lui. 

Ea clătină încet din cap. 

— Ţi-am spus să nu spui nimănui. Nu-i aşa? 

El nu răspunse. 

— Pentru tine e o distracţie, nu-i aşa, Gray? Încă o zi de 
vacanţă. Eşti viteazul reporter care a mai primit ameninţări cu 
moartea, dar care nu se teme de nimic. Gloanţele vor ricoşa, nu- 
i aşa? Vom petrece câteva zile zburând prin oraş şi jucându-ne 
de-a detectivii, pentru ca tu să poţi să câştigi premiul Pulitzer şi 


să devii bogat şi celebru. Dar băieţii răi nu stat chiar aşa răi 
pentru că tu eşti Gray Grantham de la Washington Post şi eşti 
un mare nemernic. 

— Zău, Darby! 

— Am încercat să te impresionez spunându-ţi cât sunt oa- 
menii ăştia de periculoşi. Am văzut de ce sunt în stare. Ştiu ce 
mă aşteaptă dacă mă găsesc. Dar nu, pentru tine, Gray, totul e 
un joc. De-a hoţii şi vardiştii. De-a v-aţi ascunselea. 

— M-ai convins! 

— Ascultă, viteazule, ar fi bine să fii convins. Încă o prostie 
ca asta şi suntem morţi. Mi-am terminat rezerva de noroc. 
înţelegi? 

— Da! Jur că înţeleg. 

— la-ţi o cameră aici. Mâine seară, dacă mai trăiesc, o să-ţi 
găsesc alt hotel mic. 

— Şi dacă nu mai au camere aici? 

— Ai să dormi în baia mea, cu uşa închisă. 

Era foarte serioasă. El se simţi ca un elev în clasa întâi, care 
primeşte prima săpuneală. Timp de cinci minute, nu vorbi nici 
unul. 

— Cum m-au găsit? întrebă el în cele din urmă. 

— Cred că telefonul din apartamentul tău are un microfon, 
că ai un microfon şi în maşină. Şi cred că şi maşina lui Smith 
Keen are un microfon. Oamenii ăştia nu sunt amatori. 


36 


Îşi petrecu noaptea în camera 14 de la etaj, dar dormi puţin. 
Restaurantul se deschise la şase şi el cobori să ia o cafea, apoi 
se întoarse în camera lui. Hotelul era demodat şi vechi şi era 
format prin alăturarea a trei case cu un aer vetust. Uşi mici şi 
coridoare strâmte străbăteau spaţiul în toate direcţiile. Era o 
atmosferă atemporală. 

Va avea o zi lungă şi obositoare, dar o va petrece cu ea; abia 
aştepta. Făcuse o greşeală prostească, dar ea îl iertase. Bătu la 
uşa ei fix la opt şi jumătate. Fata deschise repede, apoi închise 
uşa după el. 

Se îmbrăcase din nou ca o studentă la drept, cu pantaloni 


jeans şi cămaşă de flanelă. Îi turnă cafea şi se aşeză la măsuţa 
mică pe care se afla telefonul, înconjurat de file dintr-un bloc- 
notes. 

— Ai dormit bine? îl întrebă, dar numai din politeţe. 

— Nu. 

Aruncă pe pat un exemplar din Times. Îl frunzărise, dar nu 
apăruse nimic. 

Darby luă telefonul şi formă numărul Facultăţii de Drept din 
Georgetown. Îl privi, apoi ascultă şi spuse: 

— Biroul de plasare, vă rog. Urmă o pauză lungă. Sunt 
Sandra Jernigan. Sunt parteneră la firma White şi Blazevich de 
aici, din oraş şi am probleme cu computerele. Incerc să 
reconstitui câteva state de plată. Contabilii m-au rugat să vă cer 
numele studenţilor dumneavoastră care au lucrat la noi vara 
trecută. Cred că au fost patru. Ascultă o clipă. 

— Jernigan. Sandra Jernigan, repetă ea. Inţeleg. Cât va dura? 
Pauză. Numele dumneavoastră e Joan. Mulţumesc, Joan. 

Darby acoperi receptorul şi respiră adânc. Gray o privea 
atent, dar cu un zâmbet admirativ. 

— Da, Joan. Au fost şapte? Datele noastre sunt o porcărie. 
Aveţi adresele lor şi numerele de asigurări sociale? Avem nevoie 
de ele pentru taxe. Sigur. Cât va dura? Minunat Avem un curier 
în zonă. Îl cheamă Snowden şi va fi acolo într-o jumătate de oră. 
Mulţumesc, Joan. 

Darby închise ochii şi puse receptorul jos. 

— Sandra Jernigan? întrebă el. 

— Nu mint prea bine, spuse ea. 

— Eşti grozavă. Presupun că eu sunt curierul. 

— Poţi să fii luat drept curier. Pari un student la drept 
întârziat Şi eşti foarte drăguţ, gândi ea. 

— Îmi place cămaşa ta de flanelă. 

Ea luă o înghiţitură zdravănă de cafea. 

— S-ar putea să avem o zi grea. 

— Cu atât mai bine. Eu iau lista şi ne întâlnim la bibliotecă. 
Bine? 

— Da. Biroul de plasare e la etajul cinci al Facultăţii de 
Drept. la un taxi. Ne întâlnim acolo în cincisprezece minute. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

Grantham ieşi. Darby aşteptă cinci minute, apoi plecă şi ea, 
cu geanta de pânză în mână. 


Călătoria cu taxiul fu scurtă, dar anevoioasă, din cauza 
circulaţiei matinale. Era greu să trăieşti ascunzându-te, dar să 
faci şi pe detectivul, în acelaşi timp, era prea mult Se afla de 
cinci minute în taxi, când se gândi că s-ar putea să fie urmărită. 
Poate că era totuşi bine. Poate că o zi grea petrecută în stilul 
unui reporter o va ajuta să uite de Butuc şi de ceilalţi. Azi va 
lucra din greu, mâine la fel şi miercuri după-masă se va afla pe 
o plajă. 

Vor începe cu facultatea din Georgetown. Dacă nu vor găsi 
nimic, vor încerca la Facultatea George Washington. Dacă vor 
mai avea timp, vor merge şi la American University. Trei 
încercări şi gata, va pleca. 

Taxiul se opri la McDonough Hall, la poalele Capitoliu-lui. 
Geanta şi cămaşa de flanelă o făceau să pară una din multele 
studente la drept care se învârteau pe acolo înainte de cursuri. 
O luă pe scări până la etajul trei şi închise uşa camerei după ea. 
Era o încăpere folosită uneori pentru ore, alteori pentru 
interviuri, în vederea obţinerii unor slujbe. Işi împrăştie notițele 
pe masă, părând o studentă care se pregăteşte pentru ore. 

Peste câteva minute, Gray se strecură pe uşă. 

— Joan e o dulceaţă, spuse el punând lista pe masă. Nume, 
adrese şi numerele de asigurări sociale. Ce zici ce frumos e? 

Darby se uită la listă şi scoase o carte de telefon din geantă. 
Găsiră cinci nume. Se uită la ceas. 

— E nouă şi cinci. Pariez că jumătate dintre ei sunt acum la 
cursuri. Unii vor avea ore mai târziu. Îi sun la telefon pe ăştia 
cinci, ca să vedem cine e acasă. Tu îi iei pe cei care nu au 
telefon şi le afli orarul de la secretariat. 

Gray se uită la ceas. 

— Ne întâlnim aici peste un sfert de oră. 

El plecă primul, apoi Darby. De la telefoanele publice de la 
etajul întâi, îl sună pe James Maylor. 

Răspunse o voce bărbătească. 

— Dennis Maylor? întrebă ea. 

— Nu, sunt James Maylor. 

— Scuzaţi-mă. 

Închise. Tipul stătea la zece minute de facultate. Nu avea 
cursuri la ora nouă şi, dacă avea unul la zece, în următoarele 
patruzeci de minute va sta acasă. Poate. 

Sună şi la celelalte patru numere. La două i se răspunse, la 


celelalte două nu. 

Gray aştepta nerăbdător la secretariatul de la etajul trei. O 
studentă, care lucra acolo ca funcţionară cu program redus, 
încerca să găsească orarul. Studenta îl informase că nu era 
sigură că poate să dea orarul cursurilor. Gray îi spuse că era 
sigur că putea dacă voia. 

Secretara apăru, bănuitoare. 

— Pot să vă ajut? 

— Da. Sunt Gray Grantham, de la Washington Post şi vreau 
să dau de doi dintre studenţii dumneavoastră, Laura Kaas şi 
Michael Akers. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea nervoasă. 

— Deloc Vreau să le pun doar câteva întrebări. Au cursuri 
acum, dimineaţa? 

Zâmbea şi era zâmbetul lui cald şi încrezător pe care îl 
folosea când avea de-a face cu femei bătrâne. Il ajutase adesea. 

— Aveţi o legitimaţie, ceva? 

— Sigur. 

Îşi deschise portvizitul şi-l flutură încet prin faţa ei, ca unul 
care ştie că e poliţist şi nu-şi dă osteneala să-şi spună numele 
pe litere. 

— Ar trebui să-l întreb pe decan, dar... 

— Minunat. Unde-i biroul lui? 

— Dar nu e aici. Nu e în oraş. 

— Nu vreau decât orarele lor, ca să-i pot găsi. Nu cer adresa 
de acasă sau copii după acte. Nimic confidenţial sau personal. 

Secretara se uită la studentă, care ridică din umeri ca şi cum 
ar fi zis: „Ce importanţă are?". 

— O clipă, spuse ea, şi dispăru. 

Darby îl aştepta deja, când el întinse imprimatele de la 
computer pe masă. 

— După orar, Akers şi Kaas au cursuri acum, spuse el. 

Darby se uită la orar. 

— Akers are procedură criminalistică, iar Kaas drept 
administrativ. Amândoi de la ora nouă la zece. O să încerc să-i 
găsesc. Îi arătă lui Gray însemnările ei. Maylor, Reinhart şi 
Wilson sunt acasă. Nu am dat de Ratliff şi Linney. 

— Maylor stă cel mai aproape. Ajung acolo în câteva minute. 

— Dar maşina? întrebă Darby. 

— Am sunat la Herz. Trebuie să mi-o livreze la parcarea 


ziarului Post, într-un sfert de oră. 


Apartamentul lui Maylor era la etajul trei al unui depozit 
transformat în locuinţă pentru studenţi şi alţii ca ei, cu bugete 
mici. Răspunse după prima ciocănitură. Vorbi prin uşa 
întredeschisă, cu lanţul pus. 

— ÎI caut pe James Maylor, spuse Gray, cu tonul unui vechi 
prieten. 

— Eu sunt. 

— Sunt Gray Grantham, de la Washington Post. Aş vrea să-ţi 
pun câteva întrebări scurte. 

Băiatul deschise uşa. Gray intră într-un apartament de două 
camere. Bicicleta se afla în mijloc şi ocupa aproape tot spaţiul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Maylor. 

Era intrigat şi părea dornic să răspundă la întrebări. 

— Ai lucrat vara trecută la White şi Blazevich. 

— Aşa e. Trei luni. 

Gray lua notițe. 

— La ce secţie? 

— Internaţională. Muncă de rutină. Nimic spectaculos. O 
mulţime de cercetări şi ciorne de contracte. 

— Cine era şeful tău? 

— Nimeni. Trei asociaţi îmi dădeau de lucru. Erau coordonati 
de Stanley Coopman, care le era partener. 

Gray scoase o fotografie din buzunar. Era Garcia. 

— ÎI recunoşti? 

Maylor luă fotografia şi se uită la ea. Scutură din cap. 

— Nu cred. Cine e? 

— E avocat. Cred că lucrează la White şi Blazevich. 

— E o firmă mare. Sunt peste patru sute de avocaţi, iar eu 
am fost înghesuit într-un colţ al unui serviciu. 

— Da, am auzit. Eşti sigur că nu-l cunoşti? 

— Da. Firma are douăsprezece etaje şi la majoritatea nu am 
fost. 

Gray puse fotografia în buzunar. 

— Ai cunoscut şi alţi studenţi care au lucrat acolo? 

— Da. Erau doi colegi din Georgetown, pe care îi cunoşteam 
dinainte, Laura Kaas şi JoAnne Ratliff. Doi tipi de la George 
Washington, Patrick Franks şi un anume Vanlandingham; o fată 


de la Harvard, Elizabeth Larson; o fată din Michigan, Amy 
MacGregor; şi unul de la Emory, numit Moke, dar cred că pe el l- 
au dat afară. Vara, au mulţi studenţi care lucrează pentru ei. 

— Ai de gând să lucrezi acolo când termini? 

— Nu ştiu. Nu cred că-mi plac firmele mari. 

Gray zâmbi şi-şi băgă carneţelul în buzunar. 

— Ascultă, ai idee cum să-l găsim pe tip? 

Maylor cântări o clipă lucrurile. 

— Cred că nu puteţi să vă duceţi acolo şi să întrebaţi în 
dreapta şi în stânga. 

— Aşa e. 

— Şi nu aveţi decât fotografia asta? 

— Da. 

— Atunci cred că sunteţi pe calea cea bună. Unul dintre 
studenţi îl va recunoaşte. 

— Mulţumesc. 

— Ce s-a întâmplat cu omul? 

— Nimic. Poate a fost martor la ceva. Poate nu. Gray 
deschise uşa. Mulţumesc. 


Darby se uită pe lista cursurilor afişată la avizierul din hol. 
Nu era sigură cum să procedeze când se vor termina cursurile 
de la ora nouă, dar încerca să se gândească la o soluţie. 
Avizierul era exact ca cel de la Tulane: lista cursurilor aliniată 
ordonat; reclame pentru cărţi, anunţuri pentru vânzarea de 
biciclete, închirieri de camere, pentru căutarea de colegi de 
cameră şi alte nevoi, toate puse la întâmplare; anunţuri de 
petreceri, meciuri şi întâlniri la club. O tânără cu rucsac şi cărţi 
de călătorie se opri lângă ea şi se uită la avizier. Fără îndoială, 
era studentă. 

Darby îi zâmbi. 

— Scuză-mă. O cunoşti pe Laura Kaas? 

— Da. 

— Trebuie să-i transmit un mesaj. Poţi să mi-o arăţi? 

— E la curs? 

— Da, are drept administrativ cu Ship, la camera 207. 
Porniră vorbind spre locul unde îşi ţinea Ship cursul. 

Holul se aglomeră deodată, cu studenţii care ieşeau de la 
ore. Tânăra îi arătă o fată înaltă, solidă, care venea spre ele. 


Darby îi mulţumi şi o urmări pe Laura Kaas prin mulţimea care 
se împrăştia. 

— Scuză-mă, Laura. Eşti Laura Kaas, nu-i aşa? 

Fata se opri şi se uită la ea. 

— Da. 

Urma ceva ce nu-i plăcea: o minciună. 

— Sunt Sara Jacobs şi fac un articol pentru Washington Post. 
Pot să-ţi pun câteva întrebări? 

O alesese pe Laura Kaas pentru că nu avea curs la zece. 
Michael Akers avea. Va încerca să dea de el la unsprezece. 

— Despre ce? 

— Nu durează mult. Vrei să intrăm aici? 

Darby arătă spre camera goală şi intră. Laura o urmă. 

— Ai lucrat la White şi Blazevich vara trecută. 

— Da. Vorbea încet, bănuitoare. 

Darby încercă să-şi stăpânească nervii. Era groaznic. 

— Unde? 

— La „taxe'. 

— Îţi plac taxele? Era un efort anemic de conversaţie. 

— Îmi plăceau. Acum nu mai pot să le sufăr. 

Darby zâmbi de parcă ar fi fost lucrul cel mai amuzant pe 
care-l auzise. Scoase fotografia din buzunar şi i-o dădu fetei. 

— Îl recunoşti? 

— Nu. 

— Cred că e avocat la White şi Blazevich. 

— Sunt o grămadă acolo. 

— Eşti sigură? 

l-o dădu înapoi. 

— Da. Nu am mers decât la etajul cinci. Acolo îţi ia ani de zile 
ca să cunoşti pe cineva şi toată lumea se grăbeşte. Ştii cum 
sunt avocaţii. 

Laura se uită în jur. Conversaţia se terminase. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, spuse Darby. 

— Pentru puţin, spuse Laura în drum spre uşă. 


La zece şi jumătate fix, se întâlniră din nou în camera 336. 
Gray o prinsese pe Ellen Reinhart când pleca de la cursuri. 
Lucrase la secţia litigii, sub conducerea unui anume Daniel 
O'Malley şi stătuse aproape toată vara la Miami, unde se judeca 


un caz. Lipsise din Washington aproape două luni şi petrecuse 
puţin timp în biroul de aici. White şi Blazevich avea birouri în 
patru oraşe, inclusiv Tâmpa. Nu-l recunoştea pe Garcia şi se 
grăbea. 

Judith Wilson nu era acasă, dar colega ei de cameră spusese 
că va veni la unu. f 

Îi tăiară de pe listă pe Maylor, Kaas şi Reinhart. Îşi făcură 
planurile în şoaptă şi se despărţiră din nou. Gray trebuia să-l 
caute pe Edward Linney, care lucrase două veri la White şi 
Blazevich. Nu era în cartea de telefon, dar stătea în Wesley 
Heights, în nordul campusului principal din Georgetown. 

La zece patruzeci şi cinci, Darby era din nou în faţa avi- 
zierului, sperând să se întâmple din nou o minune. Akers era 
bărbat şi avea mai multe posibilităţi să-l agaţe. Spera că se află 
în locul unde trebuia să fie — în camera 201, la cursul de 
procedură penală. Se îndreptă într-acolo şi aşteptă puţin până 
când se deschiseră uşile şi cincizeci de studenţi ieşiră în hol. Nu 
va putea să fie niciodată reporter. Nu era în stare să abordeze 
pe cineva străin şi să-i pună întrebări. Era stângace şi nu se 
simţea în largul ei. Dar se apropie de un tânăr timid, cu ochi 
trişti şi ochelari cu sticlă groasă: 

— Scuză-mă, îl cunoşti cumva pe Michael Akers? Cred că e în 
grupa asta. 

Băiatul zâmbi. Îi făcea plăcere că îl bagă cineva în seamă. 
Arătă spre un grup care se îndrepta spre ieşire. 

— El e, cel în pulover gri. 

— Mulţumesc. 

Grupul se destrămă la ieşirea din clădire. Akers rămase cu 
un prieten. 

— Domnule Akers! strigă ea după el. 

Amândoi se opriră şi se întoarseră zâmbind, în timp ce ea se 
apropia nervoasă de ei. 

— Eşti Michael Akers? 

— Eu sunt. Cine eşti? 

— Sara Jacobs şi lucrez pentru Washington Post. Putem să 
vorbim între patru ochi? 

— Sigur. 

Prietenul înţelese aluzia şi plecă. 

— Despre ce? întrebă Akers. 

— Ai lucrat pentru White şi Blazevich vara trecută? 


— Da. Akers era prietenos şi îi făcea plăcere să vorbească. 

— Unde? 

— La „proprietăţi". Plicticos ca dracu', dar era o slujbă. De ce 
te interesează? 

Darby îi dădu fotografia. 

— Îl recunoşti? Lucrează la White şi Blazevich. 

Akers dorea să-l recunoască. Dorea să o ajute şi să stea mai 
mult de vorbă cu ea, dar chipul nu-i spunea nimic. 

— Suspectă fotografie, nu-i aşa? spuse el. 

— Poate. Îl cunoşti? 

— Nu. Nu l-am văzut niciodată. E o firmă foarte mare. 
Asociaţii poartă insigne la adunări. Îţi vine să crezi? Tipii care 
deţin firma nu se cunosc între ei. Cred că sunt o sută de 
asociaţi. 

Optzeci şi unu, mai precis. 

— Ai avut un şef? 

— Da, unul numit Walter Welch. Un mucos. Nu mi-a plăcut 
deloc firma. 

— Îţi mai aminteşti şi de alţi studenţi care au lucrat acolo? 

— Sigur. Vara, locul e plin de ei. 

— Dacă aş avea nevoie de numele lor, mi le-ai da? 

— Oricând. Tipul ăsta a dat de dracu'? 

— Nu cred. S-ar putea să ştie ceva. 

— Sper să fie toţi daţi afară din barou. O adunătură de 
vagabonzi. Tare împuţit loc de muncă. Totul e legat de politică. 

— Mulţumesc. 

Îi zâmbi şi-i întoarse spatele. 

El admiră priveliştea şi spuse: 

— Sună-mă oricând vrei. 

— Mulţumesc. 

Darby reporterul urcă pe scări, în clădirea de lângă 
bibliotecă, până la etajul cinci, unde ziarul Georgetown Law 
Journal avea un şir de birouri aglomerate. Găsi ultima ediţie a 
ziarului în bibliotecă şi remarcă faptul că JoAnne era redactor-şef 
adjunct. Bănuia că majoritatea revistelor şi ziarelor cu caracter 
juridic erau la fel. Studenţii cei mai buni îşi făceau acolo veacul 
şi-şi pregăteau cursurile şi comentariile. Erau superiori celorlalţi 
studenţi şi formau un clan care aprecia minţile strălucite. Ziarul 
era a doua lor casă. 

Intră şi-l întrebă pe primul-venit unde este JoAnne Ratliff. El îi 


arătă după colţ. A doua uşă pe dreapta. A doua uşă se deschise 
spre o cameră de lucru plină cu rafturi de cărţi. Două fete erau 
adâncite în lucru. 

— JoAnne Ratliff, spuse Darby. 

— Eu sunt, spuse cea mai în vârstă. 

— Bună. Mă numesc Sara Jacobs şi lucrez la Washington 
Post. Pot să-ţi pun câteva întrebări? 

Puse încet pixul pe masă şi se încruntă spre cealaltă. Făceau 
ceva teribil de interesant şi această întrerupere era o pacoste. 
Erau persoane importante. 

Darby fu cât pe ce să zâmbească atotcunoscătoare şi să 
spună ceva usturător. Era a doua în grupa ei, fir-ar să fie, aşa că 
să nu facă pe deşteptele cu ea. 

— Despre ce scrii? întrebă Ratliff. 

— Putem să vorbim între patru ochi? 

lar se încruntară una spre cealaltă. 

— Sunt foarte ocupată, spuse Ratliff. 

Şi eu, se gândi Darby. Tu controlezi nişte citate pentru vreun 
articol fără sens, iar eu încerc să-l încolţesc pe omul care a ucis 
doi judecători de la Curtea Supremă. 

— Îmi pare rău, spuse. Jur că nu ia decât un minut. 

leşiră în hol. 

— Îmi pare rău că te deranjez, dar sunt foarte grăbită. 

— Şi eşti reporter la Post? 

Era mai mult o provocare decât o întrebare şi ea fu obligată 
să mintă încă o dată. Îşi spuse că mai putea să mintă încă două 
zile, apoi va pleca în Caraibe. 

— Da. Ai lucrat vara trecută pentru White şi Blazevich? 

— Da. De ce? 

Îi arătă fotografia. Ratliff o luă şi se uită la ea. 

— Îl recunoşti? 

Ea clătină încet din cap. 

— Nu cred. Cine e? 

O să fie o avocată minunată. Pune atâtea întrebări! Dacă ar 
fi ştiut cine e, nu ar mai fi stat în coridorul ăsta strâmt şi n-ar 
mai fi făcut pe reporterul cu încrezuta asta. 

— E avocat la White şi Blazevich, spuse Darby cât putu de 
sincer. Credeam că îl cunoşti. 

— Nu. 

Îi dădu fotografia înapoi. 


Ajunge! 

— Bine, mulţumesc. lartă-mă că te-am deranjat. 

— Nu-i nimic, spuse Ratliff şi dispăru pe uşă. 

Sări în maşina nouă Hertz Pontiac care se oprise la colţ şi se 
angajară în circulaţie. Se săturase de Facultatea de Drept din 
Georgetown. 

— N-am nimerit, spuse Gray. Linney nu era acasă. 

— Am vorbit cu Akers şi Ratliff şi ambii au spus nu. Din 
şapte, cinci studenţi nu l-au recunoscut pe Garcia. 

— Mi-e foame. Vrei să mănânci ceva? 

— Ar fi minunat. 

— Cum se poate ca cinci oameni să lucreze trei luni la o 
firmă şi nici unul să nu recunoască un tânăr avocat? 

— Nu numai că e posibil, dar e foarte probabil. Patru sute de 
avocaţi înseamnă o mie de oameni, dacă adaugi şi secretarele, 
funcţionarii, practicanţii şi tot felul de conţopişti. Avocaţii rămân 
între ei, în micile lor birouri. 

— Secţiile sunt despărțite? 

— Da. E posibil ca un avocat de tranzacţii bancare de la 
etajul trei să nu vadă cu săptămânile o cunoştinţă de la „litigii" 
de la etajul zece. Sunt oameni foarte ocupati, ştii doar. 

— Crezi că am greşit firma? 

— Poate firma, sau poate facultatea. 

— Primul tip, Maylor, mi-a dat două nume de la George 
Washington, studenţi care au lucrat acolo vara trecută. Hai să-i 
căutăm după ce mâncăm. 

Încetini şi parcă maşina în loc nepermis, în spatele unui şir 
de clădiri mici. 

— Unde suntem? întrebă ea. 

— Aproape de Mount Vernon Square, în centru. Post e la 
şase blocuri de aici. Banca mea, la patru. Şi putem să 


Se îndreptară spre local, care se aglomera repede pentru 
prânz. Ea aşteptă la o masă de lângă fereastră, în timp ce el 
stătea la rând, ca să comande sandvişurile. Trecuse o jumătate 
de zi şi — deşi nu-i plăcuse genul ăsta de treabă — era agreabil 
să fii ocupată şi să nu te mai gândeşti că eşti urmărită. Nu va 
putea fi reporter şi, deocamdată, cariera de avocat i se părea 
nesigură. Nu cu mult timp în urmă, se gândise să devină 


judecător, după câţiva ani de avocatură. Las-o baltă! E mult 
prea primejdios. 

Gray aduse o tavă cu mâncare şi ceai cu gheaţă şi începură 
să mănânce. 

— E o zi tipică pentru tine? întrebă ea. 

— Aşa îmi câştig existenţa, toată ziua îmi bag nasul peste 
tot, scriu articolele după-amiaza, apoi fac alte cercetări până 
noaptea târziu. 

— Câte articole scrii pe săptămână? 

— Uneori trei sau patru, alteori nici unul. Selecţionez, apoi 
intervine şi supervizarea. Acum e altceva. Nu am mai scris nimic 
de zece zile. 

— Dacă nu poţi să-l prinzi pe Mattiece? Despre ce ai să scrii? 

— Depinde cât de departe o să ajung. Am fi putut publica 
povestea despre Verheek şi Callahan, dar nu merita. Era ceva 
important, dar nu făcea decât să zgârie puţin suprafaţa lucru- 
rilor. 

— Şi acum ai să dai marea lovitură. 

— Sper. Dacă putem să verificăm micul tău referat, o să 
publicăm un articol formidabil. 

— Parcă şi vezi titlurile, nu-i aşa? 

— Da. Simt adrenalina în vine. O să fie cea mai mare lovitură 
de la... 

— Watergate? 

— Nu. Watergate a reprezentat o serie de articole care au 
pornit de la ceva neînsemnat, care au tot crescut în importanță. 
Tipii au urmărit pistele luni de zile şi au tot adunat până au pus 
totul laolaltă. O mulţime de oameni ştiau părţi diferite ale 
afacerii. De data asta, draga mea, e altceva. E o afacere mult 
mai importantă şi adevărul e cunoscut doar de un grup foarte 
mic de oameni. Watergate a fost o prostie, o cârpăceală. Acum 
e vorba de crime puse la cale de oameni foarte bogaţi şi 
inteligenţi. 

— Şi acoperirea? 

— Asta vine pe urmă. După ce facem legătura dintre 
Mattiece şi asasinate, publicăm articolul. Atunci, vreo şase 
cazuri vor fi elucidate peste noapte. Locul ăsta va fi zguduit, mai 
ales la vestea că Preşedintele şi Mattiece sunt prieteni vechi. In 
timp ce praful se va aşeza, noi vom încerca să aflăm cine din 
Administraţie ştia, ce şi când. 


— Să-l găsim întâi pe Garcia. 

— Da. Ştiu că e pe aici. E avocat în oraşul ăsta şi ştie ceva 
foarte important. 

— Dar dacă nu vorbeşte, chiar dacă dăm de el? 

— Avem mijloace să-l facem să vorbească. 

— De exemplu? 

— Tortura, răpirea, amenințările de tot felul. 

Un bărbat îndesat, cu o faţă schimonosită, apăru deodată 
lângă masă. 

— Mai repede! zbieră el. Vorbiţi prea mult! 

— Mulţumesc, Pete, spuse Gray fără să-l privească. 

Pete se şi îndepărtase în mulţime, dar putea fi auzit zbierând 
la altă masă. Darby lăsă sandvişul jos. 

— El e proprietarul, îi explică Gray. Face parte din atmosferă. 

— Fermecător. Costă ceva în plus? 

— Nu. Mâncarea e ieftină, aşa încât trebuie să vândă mult 
Refuză să servească cafea, deoarece nu vrea să se stea de 
vorbă aici. Vrea să mâncăm ca nişte refugiaţi şi să o ştergem. 

— Am terminat. 

Gray se uită la ceas. 

— E doisprezece şi un sfert. Trebuie să fim la Judith Wilson 
acasă la unu. Vrei să scoţi acum banii? 

— Cât timp durează? 

— Putem să-i cerem acum, dar să venim mai târziu după ei. 

— Să mergem. 

— Cât vrei să scoţi? 

— Cincisprezece mii. 


Judith Wilson locuia la etajul doi al unei case vechi cu 
apartamente studenţeşti de două camere. La unu nu venise încă 
şi trebuiră să mai piardă o oră. Gray o convinse să facă un tur al 
oraşului. Conduse încet pe lângă Montrose Theatre, încă 
acoperit cu scânduri şi ars. li arătă circul zilnic de la Dupont 
Circle. 

La trei fără zece, erau parcaţi pe stradă, când o Mazda roşie 
se opri pe străduţa strâmtă. 

— Uite-o, zise Gray şi ieşi. 

Darby rămase în maşină. 

O prinse pe Judith lângă scările din faţă. Fu prietenoasă. 


Statură de vorbă, el îi arătă fotografia, ea o privi câteva clipe şi 
începu să dea din cap. Peste câteva clipe era în maşină. 

— Nu îl cunoaşte, zise el. 

— Mai rămâne Edward Linney, care e poate cea mai bună 
achiziţie, a lucrat acolo două veri. 

Găsiră un telefon public la un magazin cu trei blocuri mai 
departe şi Gray formă numărul lui Linney. Nici un răspuns. Trânti 
telefonul şi se întoarse la maşină. 

— La zece dimineaţa nu era acasă şi nu-i nici acum. 

— Poate are cursuri, spuse Darby. Ne trebuie programul lui. 
Ar fi trebuit să-l notezi când l-ai luat şi pe al celorlalţi. 

— Nu mi-ai spus atunci. 

— Cine e detectivul aici? Cine e reporterul formidabil de la 
Washington Post? Eu sunt doar o fostă studentă la drept, care te 
urmăreşte fascinată cum lucrezi, stând în primul rând de 
scaune. 

Dar în scaunul din spate? aproape că spuse el. 

— N-are importanţă. Acum încotro? 

— Inapoi la facultate, spuse ea. O să aştept în maşină, iar tu 
te duci înăuntru şi iei orarul lui Linney. 

— Am înţeles, să trăiţi. 


La birou se afla acum altă studentă. Gray ceru orarul lui 
Edward Linney şi fata se duse să se uite în registru. După cinci 
minute, secretara veni în cameră şi se uită la el. 

El îi zâmbi cuceritor. 

— Bună, vă amintiţi de mine? Gray Grantham, de la Post. Am 
nevoie de încă un orar. 

— Decanul a spus să nu-l mai dăm. 

— Credeam că nu e în oraş. 

— Nu e. Asistentul decanului a spus să nu mai dăm orarele. 
Mi-aţi făcut deja destule necazuri. 

— Nu înţeleg. Doar nu cer date personale. 

— Asistentul a spus „nu!" 

— Unde e asistentul decanului? 

— E ocupat. 

— O să aştept. Unde e biroul lui? 

— O să fie mult timp ocupat. 

— O să aştept mult timp! 


Ea îşi încrucişa braţele, rămânând pe poziţie. 

— Nu va permite să vă dăm alte orare. Studenţii noştri au 
dreptul la intimitate. 

— Sigur că au. Ce fel de necazuri v-am făcut? 

— Ei bine, vă voi spune. 

— Vă rog. 

Studenta se strecură afară din cameră. 

— Unul dintre studenţii cu care aţi vorbit azi-dimineaţă a 
anunţat la White şi Blazevich. Ei l-au sunat pe asistentul 
decanului, iar acesta mi-a cerut să nu mai dau orarele nici unui 
reporter. 

— Dar ce le pasă lor? 

— Le pasă! Avem de mult timp relaţii cu White şi Blazevich. 
Ei angajează mulţi dintre studenţii noştri. 

Gray încercă să arate jalnic şi neajutorat. 

— Eu încerc doar să dau de Edward Linney. Jur că nu are nici 
un fel de necazuri. Vreau doar să-i pun câteva întrebări. 

Ea simţi victoria aproape. Invinsese un reporter de la Post şi 
era mândră de asta. li oferi o fărâmătură. 

— Domnul Linney nu mai e înscris la noi. Asta e tot ce vă pot 
spune. 

El se retrase spre uşă şi mormăi: 

— Mulţumesc. 

Aproape ajunsese la maşină, când îl chemă cineva pe nume. 
Era studenta de la secretariat. 

— Domnule Grantham, spuse ea, şi alergă după el. Îl cunosc 
pe Edward. A abandonat şcoala pentru o vreme. Are probleme 
personale. 

— Unde e? 

— Părinţii lui l-au internat într-un spital particular. Face o 
cură de dezintoxicare. 

— Unde e? 

— La Silver Spring. În spitalul Parklane. 

— De când e acolo? 

— Cam de o lună. 

Grantham dădu mâna cu ea. 

— Mulţumesc. Nu am să spun nimănui că mi-ai dat această 
informaţie. 

— Nu o să păţească nimic, nu-i aşa? 

— Nu, jur! 


Se opriră apoi la bancă şi Darby plecă cu cincisprezece mii 
bani gheaţă. O speria faptul că avea banii cu ea. Linney o speria 
şi el. White şi Blazevich, de asemenea. 


Parklane era un centru de dezintoxicare pentru cei bogaţi 
sau pentru cei cu asigurări mari. Era o clădire mică, înconjurată 
de copaci şi izolată, la o depărtare de opt sute de metri de 
şosea. Căzură de acord că nu va fi uşor. 

Gray intră primul şi întrebă la recepţie de Edward Linney. 

— E pacientul nostru, spuse recepţionera cu o morgă 
oficială. 

Puse la bătaie zâmbetul lui cel mai frumos. 

— Da, ştiu. Mi-au spus la Facultatea de Drept că e internat. 
La ce cameră e? 

Darby intră şi se duse să bea apă de la fântâna din hol. Bău 
îndelung. 

— E în camera 22, dar nu puteţi să-l vedeţi. 

— La facultate mi-au spus că e posibil. 

— Cine sunteţi, mă rog? Ce prietenos era! 

— Gray Grantham, de la Washington Post. La facultate mi-au 
spus că voi putea să-i pun câteva întrebări. 

— Îmi pare rău că v-au spus asta. Domnule Grantham, aici e 
un spital, nu o facultate de drept. 

Darby luă o revistă şi se aşeză pe o canapea. 

Zâmbetul lui se şterse, dar rămase pe loc. 

— Înţeleg, spuse el, tot curtenitor. Pot să-l văd pe admi- 
nistrator? 

— De ce? 

— Pentru că e vorba de ceva foarte important şi trebuie să-l 
văd pe domnul Linney azi după-amiază. Dacă dumneavoastră 
nu-mi permiteţi, trebuie să vorbesc cu şeful dumneavoastră. Nu 
plec de aici până nu discut cu el. 

Ea îi aruncă privirea cea mai fioroasă de care era capabilă şi 
se depărta de birou. 

— O clipă. Luaţi loc. 

— Mulţumesc. A 

Plecă. Gray se întoarse spre Darby. li arătă o uşă dublă, care 


părea să ducă spre un coridor. Ea respiră adânc şi intră repede 
pe uşă. Ajunse într-un hol de unde se despărţeau trei coridoare 
sterilizate. O plăcuţă de alamă arăta spre camerele 18 — 30. Era 
aripa de mijloc a spitalului, iar holul era întunecat şi liniştit, cu 
un covor gros, industrial şi tapet cu flori. 

Va fi arestată. O va prinde un paznic sau o soră solidă şi o va 
depune într-o cameră zăvorâtă; poliţiştii vor fi bădărani cu ea, 
iar prietenul ei va sta şi va privi neputincios cum o scot afară pe 
brânci. Numele ei va apărea în ziare, în Post, şi, dacă Butucul 
era alfabetizat, îl va vedea şi va termina cu ea. 

În timp ce se furişa pe lângă uşile închise, plaja şi pina 
colada păreau foarte îndepărtate. Uşa cu numărul 22 era închisă 
şi numele lui Edward L. Linney şi al medicului lui, doctor Wayne 
McLatchee, erau prinse de ea. Bătu. 


Administratorul era mult mai încuiat decât femeia de la 
recepţie. Dar era bine plătit pentru asta. li explică poziţia lor 
faţă de vizitatori. Pacienţii lui erau oameni foarte delicaţi şi 
foarte bolnavi; trebuia să-i protejeze. lar doctorii, care erau cei 
mai buni în domeniu, alegeau cu grijă vizitatorii bolnavilor. 
Vizitele aveau loc numai sâmbăta şi duminica, şi chiar şi atunci 
numai cei cu grijă aleşi, mai ales familia şi prietenii, puteau să 
stea cu bolnavul şi numai o jumătate de oră. Aveau datoria să 
fie foarte drastici. 

Erau bolnavi foarte sensibili şi nu puteau suporta să fie 
interogaţi de un reporter, indiferent cât de grave erau împre- 
jurările. 

Grantham întrebă când va ieşi din spital domnul Linney. E 
absolut confidenţial, îi spuse administratorul. Probabil că la 
expirarea asigurării, sugeră Grantham, care trăgea de timp, 
aşteptând să audă voci furioase în spatele uşii duble. 

Faptul că pomenise de asigurare îl duse pe administrator 
într-o stare de agitaţie. Grantham vru să ştie dacă el, 
administratorul, îl poate chestiona pe domnul Linney dacă e 
dispus să răspundă la două întrebări ale sale, totul durând mai 
puţin de treizeci de secunde. 


Dinăuntru îi răspunse o voce calmă. Intră în cameră. Covorul 


era mai gros decât cel de pe hol, iar mobila era din lemn. EIl 
stătea în pat, îmbrăcat cu jeans, fără cămaşă şi citea un roman 
gros. Fu surprinsă de înfăţişarea lui plăcută. 

— lartă-mă, spuse ea cu căldură, închizând uşa. 

— Poftim, spuse el cu un zâmbet blând. 

Era primul chip care nu aparţinea unui cadru medical pe care 
îl vedea de două zile. Şi era frumos. Inchise cartea. 

Ea se opri la capul patului. 

— Sunt Sara Jacobs şi lucrez pentru Washington Post. 

— Cum ai intrat? întrebă el, evident bucuros că reuşise. 

— Am intrat, pur şi simplu. Vara trecută ai lucrat la White şi 
Blazevich? 

— Da, şi vara dinainte. Mi-au oferit o slujbă pentru după 
absolvire. Dacă voi absolvi. 

Ea îi dădu fotografia. 

— ÎI recunoşti? 

El o luă şi zâmbi. 

— Da. Îl cheamă... stai o clipă. Lucrează la secţia petrol şi 
gaze, la etajul nouă. Cum îl cheamă? 

Darby îşi tinu respiraţia. 

Linney închise ochii şi încercă să-şi amintească. Privi fo- 
tografia şi spuse: 

— Morgan. Cred că îl cheamă Morgan. Da. 

— Numele de familie e Morgan? 

— El e. Nu-mi amintesc numele mic. Ceva cam ca Charles, 
dar nu e ăsta. Cred că începe cu C. 

— Şi eşti sigur că e la „petrol şi gaze"? 

Deşi nu-şi amintea exact, era sigură că erau mai mulţi 
Morgan la White şi Blazevich. 

— Da. 

— La nouă? 

— Da. Eu am lucrat la secţia falimente de la etajul opt, iar 
„petrol şi gaze" ocupă jumătate din opt şi tot etajul nouă. 

Îi dădu fotografia înapoi. 

— Când ieşi din spital? întrebă ea. 

Ar fi fost o necuviinţă să fugă acum din cameră. 

— Sper că săptămâna viitoare. Ce a făcut tipul? 

— Nimic. Trebuie doar să vorbim cu el. 

Se îndepărtă de pat. 

— Trebuie să fug. Mulţumesc şi noroc. 


— Da. Mi-a făcut plăcere. 

Inchise încet uşa după ea şi se îndreptă spre hol. Auzi o voce 
în spate. 

— Hei, ce cauţi aici? 

Darby se întoarse şi dădu nas în nas cu un paznic negru, 
care avea o armă la şold. Părea foarte vinovată. 

— Ce faci? o întrebă el din nou; ea se retrase spre perete. 

— Îmi vizitez fratele, spuse. Şi nu mai ţipa la mine. 

— Cine e fratele tău? 

Ea arătă spre uşă. 

— Camera 22. 

— Nu ai voie să-l vizitezi acum. Nu e oră de vizită. 

— Era ceva important. Acum plec. 

Uşa 22 se deschise şi Linney se uită la ei. 

— E sora ta? îl întrebă paznicul. 

Darby îl imploră din ochi. 

— Da, las-o în pace, spuse Linney. Pleacă. 

Ea răsuflă uşurată şi-i zâmbi băiatului. 

— Mama vine la sfârşitul săptămânii. 

— Bine, spuse Linney. 

Paznicul se retrase şi Darby aproape că o luă la fugă spre 
uşa dublă. Grantham îi ţinea administratorului o predică despre 
costul sănătăţii. leşi repede în hol şi era aproape în faţa ieşirii 
când administratorul i se adresă: 

— Domnişoară! Cum vă numiţi? 

Darby nu-l băgă în seamă şi se îndreptă spre maşină. 
Grantham ridică din umeri spre administrator şi ieşi nepăsător 
din clădire. Se suiră în maşină şi plecară. 

— Numele de familie al lui Garcia e Morgan. Linney l-a 
recunoscut imediat, dar nu-şi aminteşte numele mic, care 
începe cu C. Căută printre notițele ei din Martindale-Hubbell. 
Zice că lucrează la etajul nouă, la „petrol şi gaze". 

Grantham se îndepărtă cu viteză de Parklane. 

— Petrol şi gaze! 

— Aşa a spus. Găsi ce căuta. Curtis D. Morgan, secţia petrol 
şi gaze, treizeci şi nouă de ani. Mai e un Morgan la „litigii", dar e 
asociat şi are cincizeci şi unu de ani. 

— Garcia e Curtis Morgan, zise Gray uşurat. Se uită la ceas. 
E patru fără un sfert. Trebuie să ne grăbim. 

— Abia aştept. 


Rupert îi prinse din urmă când ieşiră în şosea. Pontiac-ul 
închiriat parcă zbura. Conduse ca un nebun ca să nu-i piardă, 
apoi îi semnală prin radio celor din faţă. 


37 


Matthew Barr nu mai mersese niciodată cu o şalupă. După 
cinci ore de călătorie pe ocean era ud şi îl dureau toate oasele. 
Îşi simţea corpul amorţit şi, când zări pământul, spuse o 
rugăciune, prima de câteva zeci de ani. Apoi începu iar să-l 
blesteme în gând pe Fletcher Coal. 

Acostară într-un mic port de lângă un oraş pe care îl credea 
a fi Freeport. Căpitanul spusese ceva de Freeport omului numit 
Larry, când plecaseră din Florida. Nici un alt cuvânt nu mai fu 
pronunţat în timpul cât duraseră chinurile. Rolul lui Larry nu-i 
era clar. Avea peste un metru nouăzeci, un gât subţire ca un băț 
şi nu făcea decât să-l privească pe Barr, căruia nu-i păsă la 
început, dar după cinci ore i se păru o pacoste. 

Când barca se opri, se ridicară cu stângăcie. Larry cobori 
primul şi-i făcu semn lui Barr să-l urmeze. Pe dig se apropia alt 
bărbat solid şi îl escortară amândoi până la o camionetă care-i 
aştepta. Camioneta era suspect de lipsită de ferestre. 

În acest moment, Barr ar fi preferat să-şi ia rămas bun de la 
noii săi prieteni şi să dispară în direcţia oraşului Freeport. Ar fi 
luat un avion spre D.C. şi l-ar fi pălmuit pe Coal în clipa când i-ar 
fi văzut fruntea lucioasă. Dar trebuia să-şi păstreze calmul. Nu 
vor îndrăzni să-i facă nici un rău. 

Camioneta se opri peste câteva clipe pe o mică pistă de 
aterizare şi Barr fu însoţit până la un Lear negru. Inainte de a-l 
urma pe Larry, îl admiră o clipă. Era calm şi relaxat. La urma 
urmei, fusese unul dintre cei mai buni agenţi CIA în Europa. 
Fusese în infanteria marină. Putea să aibă singur grijă de el. 

Era singur în cabină. Ferestrele erau acoperite, lucru care-l 
plictisea. Dar înţelegea. Domnul Mattiece îşi apăra intimitatea, 
iar Barr respecta acest lucru. Larry şi celălalt individ de 
categorie grea se aflau în faţă, răsfoind reviste şi ignorându-l cu 


totul. 

După o jumătate de oră de zbor, avionul începu să coboare 
şi Larry veni greoi spre el. 

— Pune-ţi asta, îi spuse, dându-i o legătură groasă să se lege 
la ochi. În acest moment, un începător ar fi intrat în panică. Un 
amator ar fi pus întrebări. Dar Barr mai fusese legat la ochi în 
viaţa lui şi, deşi începea să aibă serioase îndoieli cu privire la 
misiunea lui, luă calm legătura şi-şi acoperi ochii. 


Bărbatul care îi desfăcu legătura se prezentă ca fiind Emil, 
unul dintre asistenții domnului Mattiece. Era un individ mic, 
vânos, cu păr negru şi cu o mustață subţire deasupra buzei de 
sus. Se aşeză într-un fotoliu şi îşi aprinse o ţigară. 

— Oamenii noştri mi-au spus că ai un fel de misiune, spuse 
el cu un zâmbet prietenos. Barr se uită în jur. Camera nu avea 
pereţi, ci numai ferestre, în ochiuri mici. Soarele strălucea. 
Lumina prea puternică îl orbea. O grădină bogată înconjura mai 
multe fântâni şi bazine, aflate în spatele uriaşei case. 

— Am venit din partea Preşedintelui, spuse Barr. 

— Te credem, dădu Emil din cap. 

Fără îndoială, era cajun. 

— Cine eşti? întrebă Barr. 

— Sunt Emil şi atât. Domnul Mattiece nu se simte bine. Poate 
îmi laşi mie mesajul. 

— Am ordin să vorbesc cu el. 

— Ordin de la domnul Coal, cred. Emil zâmbea întruna. 

— Exact. 

— Înţeleg. Domnul Mattiece preferă să nu te vadă. Doreşte 
să-mi spui mie. 

Barr clătină din cap. Dacă s-ar fi întâmplat ceva şi ar fi 
scăpat problemele din mină, la nevoie ar fi vorbit bucuros şi cu 
Emil. Dar deocamdată se menținea pe poziţie. 

— Nu sunt autorizat să vorbesc decât cu domnul Mattiece, 
spuse Barr. 

Zâmbetul aproape că dispăru. Emil arătă dincolo de bazine şi 
fântâni, spre o clădire în formă de pavilion, cu ferestre înalte, 
din podea până în tavan. Şiruri de garduri vii şi straturi de flori 
îngrijite înconjurau clădirea. 

— Domnul Mattiece e în turnul lui. Urmează-mă. 


leşiră din camera inundată de soare şi merseră pe lângă un 
bazin. Barr simţea un nod în stomac, dar îl urmă pe micul lui 
prieten liniştit, de parcă s-ar fi aflat în biroul lui, într-o zi 
obişnuită. Prin toată grădina se auzea zgomotul apei în cădere. 
O pasarelă strâmtă ducea spre pavilion. Se opriră la uşă. 

— Trebuie să te descalţi, spuse Emil, zâmbind. El era cu 
picioarele goale. Barr îşi dezlegă şireturile şi puse pantofii lângă 
uşă. 

— Nu călca pe prosoape, spuse Emil serios. 

Prosoape?! 

Emil îi deschise uşa şi Barr intră singur înăuntru. Camera era 
perfect rotundă şi avea cincisprezece metri diametru. Cele trei 
fotolii şi canapeaua erau acoperite cu prosoape albe. Pe jos, 
erau prosoape groase din bumbac, care formau şiruri perfecte. 
Soarele intra strălucitor pe luminatoare. Se deschise o uşă şi 
Victor Mattiece ieşi dintr-o cămăruţă. 

Barr încremeni cu gura căscată. Era un individ slab, numai 
piele şi os, cu păr lung, cenuşiu şi o barbă murdară. Avea pe el 
doar nişte pantaloni scurţi de sport şi păşea cu grijă pe 
prosoape, fără să-l privească pe Barr. 

— Stai acolo, arătă el spre un fotoliu. Nu călca pe prosoape. 

Barr ocoli prosoapele şi se aşeză. Mattiece îi întoarse spatele 
şi privi pe fereastră. Avea pielea foarte bronzată. Pe picioare se 
reliefau vene urâte. Unghiile de la picioare erau lungi şi galbene. 
Era nebun de-a binelea. 

— Ce vrei? întrebă el calm, uitându-se pe fereastră. 

— M-a trimis Preşedintele. 

— Nu el. Fletcher Coal te-a trimis. Mă îndoiesc că 
Preşedintele ştie că eşti aici. 

Poate că nu era nebun. Vorbea fără să-şi mişte nici un 
muşchi al corpului. 

— Fletcher Coal e şeful echipei prezidenţiale. El m-a trimis. 

— Ştiu cine e Coal. Ştiu şi cine eşti tu. Şi ştiu şi de mica 
voastră alianţă. Ce vrei? 

— O informaţie. 

— Nu te juca cu mine. Spune ce vrei. 

— Aţi citit referatul „pelican"? întrebă Barr. 

Trupul sfrijit nu se clinti. 

— Tu l-ai citit? 

— Da, răspunse repede Barr. 


— Crezi că e adevărat? 

— Poate. De aceea sunt aici. 

— De ce e atât de îngrijorat domnul Coal din cauza refe- 
ratului? 

— Pentru că au aflat de el doi reporteri. Şi — dacă e 
adevărat, trebuie să ştim imediat. 

— Cine sunt reporterii? 

— Gray Grantham de la Washington Post. El a aflat primul şi 
ştie mai mult decât oricine. Coal crede că o să publice curând 
ceva. 

— Putem să avem grijă de el, nu-i aşa? spuse Mattiece spre 
ferestre. Cine e celălalt? 

— Rifkin de la Times. 

Mattiece tot nu se clintise. Barr se uită în jur la prosoape şi 
cearşafuri. Da, hotărât era nebun. Camera era sterilizată şi totul 
era frecat cu spirt. Poate că era bolnav. 

— Domnul Coal crede că e adevărat? 

— Nu ştiu. E foarte îngrijorat. De aceea sunt aici, domnule 
Mattiece. Trebuie să ştim. 

— Şi dacă e adevărat? 

— In cazul ăsta, avem probleme. 

Mattiece se mişcă în sfârşit. Işi trecu toată greutatea pe 
piciorul drept şi-şi încrucişa braţele pe pieptul îngust. Dar ochii 
tot nu i se mişcară. In depărtare se vedeau dune de nisip şi 
ierburi. 

— Ştii ce cred eu? spuse el calm. 

— Ce? 

— Cred că adevărata problemă e Coal. A dat referatul la 
prea mulţi oameni. L-a dat la CIA. Te-a lăsat pe tine să-l vezi. 
Asta mă nelinişteşte. 

Barr nu ştiu ce să-i răspundă. Era absurd să afirmi că 
Fletcher Coal dorea să răspândească referatul. Problema eşti tu, 
Mattiece. Tu ai ucis judecătorii. Ai intrat în panică şi l-ai omorât 
şi pe Callahan. Tu eşti lacomul care nu s-a mulţumit cu aproape 
cincizeci de milioane. 

Mattiece se întoarse încet şi-l privi pe Barr. Avea ochii roşii. 
Nu semăna deloc cu cel din fotografia cu vicepreşedintele, dar 
asta era cu şapte ani în urmă, timp în care îmbătrânise cu 
douăzeci de ani şi poate se apropia de finiş. 

— Voi, clovnii de la Washington, sunteţi de vină, spuse el, 


ceva mai tare. 

Barr nu putea să se uite la el. 

— E adevărat, domnule Mattiece? Asta e tot ce vreau să ştiu. 

In spatele lui Barr, se deschise fără zgomot o uşă. Larry, în 
ciorapi şi călcând printre prosoape, făcu doi paşi şi se opri. 

Mattiece se îndreptă spre o uşă de sticlă, călcând pe pro- 
soape şi o deschise. Privi afară şi vorbi blând: 

— Bineînţeles că e adevărat. 

leşi pe uşă şi o închise încet după el. Barr îl urmări din ochi 
cum se îndreaptă spre dune târându-şi picioarele. 

Şi acum? se gândi el. Poate că va veni Emil după el. Poate. 


Larry înaintă câţiva centimetri cu o frânghie în mână şi Barr 
nu auzi nimic decât când fu prea târziu. Mattiece nu voia să 
curgă sânge în pavilionul lui, aşa încât Larry îi rupse doar gâtul 
şi-l sugrumă până când muri. 


Conform planului, în acest punct al căutărilor, ea trebuia să 
se afle în lift, dar se gândea că interveniseră destule 
evenimente neaşteptate pentru ca schimbarea planului să fie 
justificată. El credea că nu. Se angajaseră într-o discuţie aprinsă 
cu privire la folosirea liftului şi iat-o în lift El avea dreptate: era 
drumul cel mai rapid până la Curtis Morgan. Avea şi ea dreptate: 
era un drum periculos până la Curtis Morgan. Dar şi celelalte căi 
puteau fi la fel de primejdioase. Tot planul era periculos. 

Era îmbrăcată cu singura ei rochie şi purta singura ei pe- 
reche de pantofi cu tocuri. Gray spunea că arată foarte bine; aşa 
şi trebuia. Liftul se opri la etajul nouă şi, când cobori din el, o 
durea stomacul şi abia mai respira. 

Recepţionera se afla într-un hol luxos. Numele firmei, WHITE 
Şi BLAZEVICH acoperea peretele din spatele ei cu literele sale de 
alamă. Işi simţea genunchii moi, dar se îndreptă spre biroul 
secretarei şi-i zâmbi. Era cinci fără zece. 

— Doriţi ceva? întrebă ea. 

Insigna deconspira faptul că se numeşte Peggy Young. 

— Da, reuşi să spună Darby, dregându-şi vocea. Am întâlnire 
la ora cinci cu Curtis Morgan. Mă numesc Dorothy Blythe. 

Secretara era uimită. Rămase cu gura căscată şi se uită fix la 


Darby, acum Dorothy. Nu era în stare să vorbească. 

Inima lui Darby se opri. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu. Scuzaţi-mă o clipă. 

Peggy Young se ridică şi dispăru în fugă. 

Fugi! Inima îi bătea ca o tobă. Fugi! încercă să-şi controleze 
respiraţia. Avea picioarele moi. Fugi! 

Se uită în jur, încercând să pară nepăsătoare, ca o clientă 
care îşi aşteaptă avocatul. Nu o vor împuşca aici, în holul unei 
firme de avocaţi. 

Intâi apăru el, urmat de secretară. Avea cam cincizeci de 
ani, păr stufos, cenuşiu şi privirea foarte încruntată. 

— Bună ziua, spuse el, dar numai din obligaţie. Sunt Jarreld 
Schwabe, asociatul firmei. Spuneţi că aveţi întâlnire cu Curtis 
Morgan. 

Ţine-te bine! 

— Da. La cinci. S-a întâmplat ceva? 

— Numele dumneavoastră e Dorothy Blythe? 

— Da, aşa am spus. Ce s-a întâmplat? 

Părea pradă unei enervări autentice. 

El se mai apropie puţin. 

— Când aţi stabilit întâlnirea? 

— Nu ştiu. Cam acum două săptămâni. L-am întâlnit pe 
Curtis la o petrecere la Georgetown. Mi-a spus că e avocat 
specializat în probleme de petrol şi gaze şi, întâmplător, aveam 
nevoie de unul. Am sunat aici şi am stabilit o întâlnire. Acum, 
vreţi să-mi spuneţi ce se întâmplă? 

Era uimită cum de-i ieşiseră aceste cuvinte din gura uscată. 

— De ce aveţi nevoie de un avocat specialist în probleme de 
petrol şi gaze? 

— Nu cred că trebuie să mă justific în faţa dumneavoastră, 
spuse ea, ca o femeie a dracului. 

Liftul se deschise şi un bărbat într-un costum ieftin se 
apropie, părând să vrea să intre în vorbă. Darby se încruntă la 
el. Picioarele aveau s-o lase dintr-o cupă în alta. 

Schwabe o dăduse gata. 

— Nu avem nici o înregistrare a acestei întâlniri. 

— Atunci concediaţi secretara care se ocupă de asta. Aşa 
întâmpinați toţi clienţii? O, ce indignată era, dar Schwabe nu se 
lăsă. 


— Nu puteţi să-l vedeţi pe Curtis Morgan, spuse el. 

— De ce nu? întrebă ea. 

— A murit. 

Genunchii îi tremurau ca piftia. Simţi o durere ascuţită în 
stomac. Se gândi că era foarte bine dacă părea şocată. La urma 
urmei, era vorba de cel ce ar fi trebuit să fie noul ei avocat. 

— Îmi pare rău. De ce nu m-a sunat nimeni? 

Schwabe era în continuare bănuitor. 

— V-am spus că întâlnirea cu Dorothy Blythe nu e înre- 
gistrată nicăieri. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă ea năucă. 

— A fost atacat acum o săptămână şi împuşcat de vaga- 
bonzi. 

Tipul în costum ieftin se mai apropie cu un pas. 

— Aveţi un act de identitate? 

— Cine dracu' eşti? se răsti ea. 

— E de la serviciul de pază, spuse Schwabe. 

— Ce păzeşte? întrebă ea şi mai tare. E o firmă sau o 
închisoare? 

Schwabe îl privi pe omul în costum ieftin şi era clar că nici 
unul nu ştia exact ce să facă în acest moment. Era foarte fru- 
moasă şi ei o supăraseră, iar povestea ei era credibilă. Se 
destinseră puţin. 

— De ce nu plecaţi, doamnă Blythe? spuse Schwabe. 

— Abia aştept! 

Omul cu paza o ajunse din urmă. 

— Veniţi, spuse el. 

Ea îi dădu una peste mână. 

— Atinge-mă numai şi primul lucru pe care-l fac mâine 
dimineaţă va fi să te dau în judecată. Nu te apropia de mine! 

Ei fură puţin speriaţi. Era furioasă. Poate că fuseseră cam 
duri. 

— Ne vedem jos, spuse omul de la pază. 

— Ştiu pe unde să plec. Mă mir că nişte clovni ca voi au şi 
clienţi. 

Se dădu înapoi. Avea faţa roşie, dar nu de furie, ci de frică. 

— Am avocaţi în patru state şi nu am fost niciodată tratată 
astfel, le strigă ea. Se afla în mijlocul holului. Anul trecut am 
plătit o jumătate de milion pentru cheltuieli juridice, anul viitor 
voi plăti un milion, dar voi, idioţilor, nu veţi primi nimic. 


Cu cât era mai aproape de lift, cu atât striga mai tare. Era 
nebună. O priviră cum intră în lift şi cum dispare. 


Gray se plimba prin faţa patului, cu telefonul în mână, 
aşteptând să vorbească cu Smith Keen. Darby se întinsese pe 
pat şi ţinea ochii închişi. 

Gray se opri. 

— Bună, Smith. Vreau să verifici repede ceva. 

— Unde eşti? întrebă Keen. 

— La un hotel. Uită-te în ziarul de acum şase sau şapte zile. 
Am nevoie de anunţul mortuar al lui Curtis D. Morgan. 

— Cine-i tipul? 

— Garcia. 

— Garcia! Ce s-a întâmplat cu Garcia? 

— A murit, evident. Împuşcat de bandiți. 

— Îmi amintesc. Am publicat săptămâna trecută un articol 
despre un tânăr avocat care a fost jefuit şi ucis. 

— Probabil că el e. Vrei să verifici, te rog? Am nevoie de 
adresa nevestei lui şi de numele ei. 

— Cum l-ai găsit? 

— E o poveste lungă. Vom încerca să vorbim cu văduva la 
noapte. 

— Garcia — mort. E cam ciudat. 

— Mai mult decât ciudat. Puştiul ştia ceva şi ei i-au închis 
gura. 

— Crezi că voi sunteţi în siguranţă? 

— Cine ştie? 

— Unde e fata? 

— E cu mine. 

— Şi dacă îi supraveghează casa? 

Gray nu se gândise. 

— Va trebui să riscăm. Te sun peste un sfert de oră. 

Puse telefonul pe podea şi se aşeză într-un balansoar vechi. 
Luă de pe masă o bere caldă şi bău. O privi. Işi acoperise ochii 
cu antebraţul. Era îmbrăcată în jeans şi tricou. Aruncase rochia 
într-un colţ. Pantofii cu toc împărtăşiseră aceeaşi soartă. 

— Te simţi bine? întrebă el blând. 

— Minunat. 

Era într-adevăr dată naibii şi-i plăcea lucrul ăsta. Bineînţeles, 


asta învățau la Facultatea de Drept, iar ea era aproape avocat. 
Mai bău o bere şi admiră pantalonii ei jeans. Se bucură de acest 
scurt moment, când putea să o privească fără să fie observat. 

— La mine te uiţi? întrebă ea. 

— Da. 

— Numai la sex nu-mi stă capul. 

— Atunci de ce vorbeşti de asta? 

— Simt că râvneşti la unghiile mele roşii de la picioare. 

— Adevărat. 

— Mă doare capul. E o migrenă autentică, ascuţită. 

— Ţi-ai câştigat-o din greu. Vrei să-ţi dau ceva? 

— Da. Un bilet pentru Jamaica. 

— Poţi să pleci la noapte. Te duc imediat la aeroport 

Ea îşi luă mâna de la ochi şi-şi masă încet tâmplele. 

— Îmi pare rău că am plâns. 

EI îşi termină berea cu o înghiţitură lungă. 

— Ţi-ai câştigat acest drept. 

Când ieşise din lift, plângea. El o aştepta ca un soţ la ma- 
ternitate, numai că avea în buzunar un revolver calibrul 38, 
despre care ea nu ştia nimic. 

— Ce părere ai de munca de investigaţie a unui reporter? 
întrebă el. 

— Prefer să căsăpesc porci. 

— Ca să fiu cinstit, nu toate zilele sunt atât de aglomerate. 
Uneori stau pur şi simplu la biroul meu şi dau sute de telefoane 
unor birocraţi care nu au nimic de spus. 

— Pare minunat. Hai să facem aşa mâine. 

El se descălţă şi-şi puse picioarele pe pat. Ea închise ochii şi 
respiră adânc. Trecură mai multe minute fără să scoată o vorbă. 

— Ştii că Louisiana e cunoscută drept statul pelicanului? 
întrebă ea cu ochii închişi. 

— Nu, nu ştiam. 

— E mare păcat, pelicanii bruni au fost practic exterminați la 
începutul anilor '60. 

— Ce li s-a întâmplat? 

—  Pesticidele. Ei nu mănâncă decât peşte, iar peştele 
trăieşte în ape pline de hidrocarburi clorurate, de la pesticide. 
Ploile spală solul de pesticide şi le cară în râuri, care se varsă în 
Mississippi. Pelicanii din Louisiana au mâncat peşti infestaţi cu 
DDT şi alte substanţe chimice, care se acumulează în țesuturile 


grase ale păsărilor. Moartea e rareori imediată, dar pe vreme 
rea sau când e foamete, pelicanii, vulturii şi cormoranii trăiesc 
din propriile lor rezerve; atunci sunt realmente otrăviţi de 
propria lor grăsime. Dacă nu mor, de obicei nu mai sunt în stare 
să se reproducă. Coaja ouălor este atât de subţire şi fragilă, 
încât ele se sparg în timpul clocitului. Ştiai asta? 

— De ce să fi ştiut? 

— În ultimii ani ai deceniului şapte, Louisiana a început să 
aducă pelicani bruni din Florida de Sud şi, de-a lungul anilor, 
numărul lor a crescut. Dar păsările sunt în mare pericol. Acum 
patruzeci de ani erau mii de exemplare. Mlaştinile cu chiparoşi, 
pe care Mattiece vrea să le distrugă, sunt căminul a numai 
câtorva zeci de pelicani. 

Gray cântări ceea ce aflase. Ea tăcu un timp. 

— Ce zi e azi? întrebă, fără să deschidă ochii. 

— Luni. 

— Acum o săptămână am plecat din New Orleans. Thomas şi 
Verheek au cinat împreună acum două săptămâni. Atunci a fost 
momentul hotărâtor, când referatul a trecut dintr-o mână în 
alta. 

— lar mâine sunt trei săptămâni de când au fost omorâţi 
Rosenberg şi Jensen. 

— Eram o mică studentă nevinovată, care îmi vedeam de 
treburi şi aveam o minunată poveste de dragoste cu profesorul 
meu. Cred că zilele acelea s-au dus. 

Facultatea şi profesorul de drept se duseseră, poate, se 
gândi el. 

— Ţi-ai făcut vreun plan? 

— Nici unul. Încerc doar să scap din porcăria asta în viaţă. 
Am să fug undeva şi am să mă ascund câteva luni, poate câţiva 
ani. Am destui bani şi pot să trăiesc mult timp din ei. In clipa 
când n-o să mă mai uit în urmă să văd dacă sunt urmărită, s-ar 
putea să mă întorc. 

— La facultate? 

— Nu cred. Dreptul şi-a pierdut atracţia. 

— De ce voiai să fii avocat? 

— Din idealism şi pentru bani. Credeam că pot să schimb 
lumea şi să şi câştig. 

— Dar sunt atât de mulţi avocaţi deja. Ce-i aduce pe toţi 
studenţii ăştia străluciți la Facultatea de Drept? 


— Simplu: lăcomia. Vor BMW-uri şi cărţi de credit cât mai 
bine garnisite. Dacă faci o facultate bună de drept, termini 
printre primii zece la sută şi găseşti o slujbă la o firmă mare, vei 
avea în câţiva ani un venit anual de şase cifre, care va creşte, în 
mod sigur. La treizeci şi cinci de ani, vei fi asociat şi vei câştiga 
cel puţin două sute de mii pe an. Unii câştigă şi mai mult. 

— Dar ceilalţi nouăzeci la sută? 

— Pentru ei, afacerea nu e grozavă. Lor le rămân resturile. 

— Majoritatea avocaţilor pe care-i cunosc nu pot să sufere 
avocatura. Ar prefera să facă altceva. 

— Dar nu se pot lăsa din cauza banilor. Chiar şi un avocat 
prost, de la o firmă mică, poate câştiga o sută de mii pe an, 
după zece ani de practică şi poate că nu-i place, dar de unde 
altundeva să câştige atâţia bani? 

— Nu pot să sufăr avocaţii. 

— Poate crezi că reporterii sunt adoraţi. 

Punct marcat. Gray se uită la ceas şi luă telefonul. Formă 
numărul lui Keen. Acesta îi citi necrologul şi articolul din Post 
despre uciderea tânărului avocat. Gray notă câteva amănunte. 

— Incă ceva, spuse Keen. Feldman e foarte îngrijorat. 
Aştepta un raport azi şi a fost furios când nu l-a găsit. Până 
mâine la prânz să primească raportul. Clar? 

— O să încerc. 

— Fă mai mult decât atât, Gray. Suntem foarte nervoşi, aici. 

— Times nu a făcut mai mult ca noi, nu-i aşa? 

— Acum nu-mi pasă de Times. Sunt foarte îngrijorat pentru 
tine şi pentru fată. 

— Noi suntem bine. Totul e minunat. Ce mai ai să-mi spui? 

— În ultimele trei ore te-a căutat un bărbat numit Cleve. 
Spune că e poliţist. Il cunoşti? 

— Da. 

— Ei bine, vrea să vorbească diseară cu tine. Zice că e 
urgent. 

— Îl sun eu mai târziu. 

— Bine. Aveţi grijă. Noi rămânem aici până târziu. 

Gray închise şi se uită la notițe. Era aproape şapte. 

— Mă duc s-o văd pe doamna Morgan. Vreau să rămâi aici. 

Ea se aşeză între perne şi îşi încrucişa mâinile pe genunchi. 

— Mai bine vin cu tine. 

— Şi dacă supraveghează casa? întrebă el. 


— De ce ar supraveghea casa? El a murit. 

— Poate că acum sunt bănuitori, pentru că a apărut deodată 
un client misterios care-l caută, deşi e mort. 

Ea se gândi o clipă. 

— Nu. Vin cu tine. 

— E prea riscant, Darby. 

— Nu-mi vorbi mie de riscuri. Am supravieţuit douăsprezece 
zile în câmpul minat. E uşor. 

O aşteptă la uşă. 

— Unde am să stau eu la noapte? 

— Hotelul Jefferson. 

— Ai numărul de telefon? 

— Tu ce crezi? 

— Tâmpită întrebare! 


Avionul particular care-l avea la bord pe Edwin Sneller 
ateriza la Washington, pe Aeroportul Naţional, la şapte şi câteva 
minute. Era încântat să plece din New York. Petrecuse şase zile 
între zidurile apartamentului său din Piaza. Timp de aproape o 
săptămână, oamenii lui căutaseră prin hoteluri, pândiseră pe 
aeroporturi, bătuseră străzile şi ştiau al naibii de bine că îşi 
pierdeau timpul, dar ordinele erau ordine. Li se spusese să stea 
pe loc până când apărea ceva; nu puteau să plece. Era o prostie 
să încerce să găsească fata în Manhattan, dar trebuia să stea pe 
aproape pentru cazul în care ea făcea o prostie — să dea un 
telefon, să folosească cartea de credit ca să plătească ceva — 
care să le permită să-i ia urma. 

Dar ea nu făcuse nici o greşeală până la două şi jumătate în 
această după-amiază, când avusese nevoie de bani şi se dusese 
la bancă. Ştiau că aşa se va întâmpla, mai ales dacă dorea să 
plece din ţară şi se temea să folosească o carte de credit. Va 
avea nevoie de bani gheaţă şi va trebui să-i ceară telegrafie de 
la banca ei din New Orleans. Clientul lui Sneller deţinea optzeci 
la sută din această bancă. Nu era mult, un mic pachet de acţiuni 
de douăsprezece milioane de dolari, care făcuse totul posibil. 
Câteva minute după ora trei, primise un telefon de la Freeport. 

Nu crezuseră că este la Washington. Era o fată isteaţă, care 
fugea de necazuri, nu le căuta. Şi, desigur, nu se aşteptau să ia 
legătura cu reporterul. Nu ştiau, dar acum totul părea logic. 


Situaţia era mai mult decât critică. 

Cincisprezece mii fuseseră trecute din contul ei în al lui şi, 
deodată, Sneller avea iar de lucru. Avea doi oameni cu el. De la 
Miami, venea alt avion particular. Ceruse încă doisprezece 
oameni, imediat. Vor face treaba repede sau nu o vor face 
deloc. Nu aveau nici o clipă de pierdut. 

Sneller nu-şi făcea iluzii. Când Khamel era în echipa lui, totul 
părea posibil. El îi omorâse pe Rosenberg şi pe Jensen atât de 
curat, apoi dispăruse fără urme. Acum, el era mort, împuşcat în 
cap din cauza unei studente la drept nevinovate. 


Casa lui Morgan se afla într-un cartier periferic, îngrijit, din 
Alexandria. Vecinii săi erau tineri şi bogaţi, în fiecare curte se 
vedeau biciclete şi tricicluri. 

Pe drumul de acces erau parcate trei maşini. Una avea 
numere de Ohio. Gray sună şi privi strada. Nimic suspect. 

Un bărbat mai în vârstă deschise uşor uşa. 

— Da? întrebă încet. 

— Sunt Gray Grantham, de la Washington Post, iar dom- 
nişoara e asistenta mea, Sara Jacobs. Darby se strădui să 
zâmbească. Am dori să vorbim cu doamna Morgan. 

— Nu cred că se poate. 

— Vă rog. E foarte important. 

EI îi privi cu atenţie. 

— O clipă. Închise uşa şi dispăru. 

Casa avea un portic îngust de lemn, cu o mică verandă. Se 
aflau în întuneric şi nu puteau fi văzuţi din stradă. O maşină 
trecu încet. 

Uşa se deschise din nou. 

— Sunt Tom Kupcheck, tatăl ei. Nu vrea să vorbească cu 
dumneavoastră. 

Gray dădu din cap ca şi cum ar fi fost de înţeles. 

— Nu va dura mai mult de cinci minute. Promit. 

Bătrânul ieşi şi închise uşa după el. 

— Cred că nu auziţi bine. Am spus că nu vrea să vorbească 
cu dumneavoastră. 

— V-am auzit, domnule Kupcheck. Şi îi respect intimitatea. 
Ştiu prin ce a trecut. 

— De când respectaţi voi intimitatea cuiva? 


Evident, domnului Kupcheck îi sărea uşor ţandăra. Era gata 
să izbucnească. 

Gray îşi păstră calmul. Darby se dădu înapoi. Fusese 
amestecată în destule certuri pe ziua de azi. 

— Soţul ei m-a sunat cu trei ore înainte de a muri. Am vorbit 
cu el la telefon şi nu cred că a murit ucis din întâmplare de 
bandiți. 

— A murit Fiica mea e îndurerată. Nu vrea să stea de vorbă. 
Acum plecați dracului de aici. 

— Domnule Kupcheck, spuse Darby cu căldură. Avem motive 
să credem că ginerele dumneavoastră a fost martor la unele 
acțiuni ale crimei organizate. 

Aceasta îl calmă puţin şi se uită la Darby. 

— Chiar aşa? Ei, pe el nu puteţi să-l întrebaţi, nu-i aşa? Fiica 
mea nu ştie nimic. A avut o zi proastă şi a luat medicamente. 
Acum plecaţi. 

— Mâine putem s-o vedem? întrebă Darby. 

— Nu cred. Daţi un telefon înainte. 

Gray îi dădu o carte de vizită. 

— Dacă vrea să vorbească cu mine, să sune la numărul de 
pe spate. Stau la acest hotel. O voi suna mâine, la prânz. 

— Aşa să faceţi. Acum plecaţi. Aţi supărat-o destul. 

— lertaţi-ne, spuse Gray, în timp ce ieşeau de sub portic. 

Domnul Kupcheck deschise uşa, dar îi urmări plecând. Gray 
se opri şi se întoarse spre el. 

— A mai sunat sau a trecut vreun reporter pe aici? 

— Au sunat o mulţime în ziua care a urmat morţii lui. Voiau 
să ştie tot felul de lucruri. Erau bădărani. 

— Dar nici unul în ultimele zile? 

— Nu. Plecaţi. 

— Nimeni de la New York Times? 

— Nu. 

Intră în casă şi trânti uşa. 

Se grăbiră spre maşina parcată cu patru case mai departe. 
Strada era pustie. Gray merse în zigzag pe străzile scurte şi, la 
ieşirea din cartier, se încrucişa cu propriul lui traseu. Se uită în 
oglindă până se convinse că nu erau urmăriţi. 

— Gata cu Garcia, spuse Darby, când intrau pe Strada 395 şi 
se îndreptau spre oraş. 

— Incă nu. Vom face o ultimă şi mortală încercare mâine; 


poate va vorbi cu noi. 

— Dacă ar cunoaşte ceva, ar fi ştiut şi tatăl ei. Şi dacă tatăl 
ar şti, de ce nu ar coopera? Nu, aici nu e nimic de aflat, Gray. . 

Părea perfect logic. Merseră câteva minute în tăcere. li 
cuprindea oboseala. 

— Putem să ajungem la aeroport într-un sfert de oră, spuse 
el. Te duc acolo şi într-o jumătate de oră ai scăpat. lei orice 
avion şi dispari. 

— Plec mâine. Am nevoie de odihnă şi vreau să mă gândesc 
unde să mă duc. Mulţumesc. 

— Te simţi în siguranţă? 

— In clipa asta, da. Dar situaţia se poate schimba oricând. 

— O să dorm bucuros în camera ta, la noapte. Ca la New 
York. 

— La New York nu ai dormit în camera mea. Ai dormit pe 
canapea, în camera de zi. 

Zâmbea; era semn bun. 

Şi el zâmbea. 

— Bine. La noapte o să dorm în camera de zi. 

— Nu am aşa ceva. 

— Ei, atunci unde o să dorm? 

Brusc, ea încetă să zâmbească. Işi muşcă buzele şi ochii i se 
umplură de lacrimi. lar se gândise la Callahan. 

— Incă nu sunt pregătită, spuse. 

— Şi când o să fii? 

— Gray, te rog, las-o baltă. 

Darby privi maşinile din jur şi nu mai spuse nimic. 

— lartă-mă, spuse el. 

Incet, ea se lăsă în jos pe scaun şi puse capul în poala lui. El 
îi mângâie uşor umărul, iar ea îi strânse mâna. 

— Sunt moartă de frică, spuse Darby simplu. 


39 


Plecase din camera ei pe la zece, după ce băuseră o sticlă de 
vin şi mâncaseră rulouri umplute. Sunase la Post, vorbise cu 
Mason Paypur, reporterul de noapte, şi-l rugase să verifice cu 
ajutorul surselor lui de informaţii ce se întâmplase cu Morgan. 


Crima avusese loc în centru, într-un loc unde, de obicei, nu se 
întâmpla aşa ceva, poate doar câteva jafuri şi bătăi. 

Era obosit şi descurajat Şi era nefericit, deoarece ea urma să 
plece mâine. Post îi datora şase săptămâni de concediu şi era 
tentat să plece cu ea. Mattiece nu avea decât să-şi extragă 
petrolul. Se temea că nu se va mai întoarce, ceea ce nu ar fi fost 
sfârşitul lumii, dar era supărător faptul că ea avea bani şi el nu. 
Puteau să zburde pe plajă şi să se distreze la soare cam două 
luni pe banii lui, apoi cheltuielile vor cădea în sarcina ei. Şi, 
lucrul cel mai important, ea nu-l invitase să i se alăture în 
această escapadă. Era în doliu. Când vorbea de Thomas 
Callahan, parcă îi simţea durerea. 

Urmând instrucţiunile ei, se afla acum la hotelul Jefferson, pe 
Strada 16. Îl sună pe Cleve acasă. 

— Unde eşti? îl întrebă acesta nervos. 

— La hotel. E o poveste lungă. Ce s-a întâmplat? 

— L-au scos pe Sarge în concediu medical pentru nouăzeci 
de zile. 

— Ce-i cu el? 

— Nimic. Spune că au vrut să scape de el pentru o vreme. 
Acolo, parcă e un bunker. Li s-a spus tuturor să-şi ţină gura şi să 
nu vorbească cu nimeni. Toţi sunt speriaţi de moarte. l-au spus 
lui Sarge să plece azi la prânz. El crede că s-ar putea să fii în 
mare pericol. A auzit numele tău de o mie de ori săptămâna 
trecută. Sunt obsedati de tine, de ceea ce ştii şi de cât ştii. 

— Cine? 

— Coal, bineînţeles, şi consilierul lui, Birchfield. Conduc Aripa 
de Vest cu metode gestapoviste. Uneori li se alătură şi veverița 
aia mică de la Interne, cu papion, cum îl cheamă? 

— Emmitt Waycross. 

— El. Dar mai ales Coal şi Birchfield ameninţă şi 
complotează. 

— Cum ameninţă? 

— Nici o persoană de la Casa Albă, cu excepţia Preşedintelui, 
nu poate să se adreseze presei fără aprobarea lui Coal. Inclusiv 
purtătorul de cuvânt. Coal aprobă totul. 

— De necrezut! 

— Toţi sunt îngroziţi. lar Sarge crede că sunt periculoşi. 

— Bine. Mă ascund. 

— M-am oprit la apartamentul tău noaptea trecută. Aş vrea 


să-mi spui şi mie când dispari. 
— Am să trec pe acolo mâine seară. 
— Ce maşină conduci? 
— Am închiriat un Pontiac roşu cu patru uşi, sport. 
— Am controlat după-masă Volvo-ul. E în regulă. 
— Mulţumesc, Cleve. 
— Tu eşti bine? 
— Aşa cred. Spune-i lui Sarge că e în regulă. 
— Sună-mă mâine. Sunt îngrijorat. 


Dormi patru ore şi, când sună telefonul, era treaz. Afară era 
întuneric şi ar mai fi lenevit două ore, cel puţin. Se uită la 
telefon şi-l ridică la al cincilea apel. 

— Da? spuse el bănuitor. 

— Sunteţi Gray Grantham? 

Era o femeie foarte timidă. 

— Da. Cine e acolo? 

— Beverly Morgan. Aţi trecut pe la mine aseară. 

Gray era deja în picioare, ascultând atent şi treaz de-a 
binelea. 

— Da. Îmi pare rău dacă v-am deranjat. 

— Nu. Tatăl meu e foarte protector. Şi furios. După moartea 
lui Curtis, reporterii au fost îngrozitori. Sunau de peste tot. 
Doreau fotografii vechi ale lui, fotografii noi ale mele şi ale 
copilului. Sunau la orice oră. A fost oribil şi tata s-a săturat. A 
îmbrâncit doi dintre ei pe uşă afară. 

— Cred că noi am avut noroc. 

— Sper că nu v-a jignit. 

Vocea era dogită şi indiferentă, dar încerca să fie puternică. 

— Deloc. 

— Acum doarme pe o canapea, la parter. Aşa că putem sta 
de vorbă. 

— Dumneavoastră de ce nu dormiţi? întrebă el. 

— lau pilule ca să dorm şi de aceea am pierdut noţiunea 
timpului. Dorm ziua, iar noaptea veghez. 

Era limpede că nu putea să doarmă şi că avea chef de vorbă. 

Gray se aşeză pe pat şi încercă să se destindă. 

— Îmi închipui prin ce aţi trecut. 

— Îți trebuie mai multe zile ca să crezi că e adevărat. La 


început, durerea e groaznică. Pur şi simplu groaznică. Nu 
puteam să mă mişc fără să mă doară tot trupul. Nu puteam să 
gândesc din cauza şocului şi a speranţei că poate nu e adevărat. 
lar înmormântarea mi se pare acum un vis urât. Vă plictisesc? 

— Deloc. 

— Trebuie să iau pilulele astea. Dorm atât de mult, încât nu 
mai am cu cine să vorbesc. Şi apoi, tata are tendinţa de a fi 
tiranic. Înregistraţi? 

— Nu. Ascult doar. 

— A fost omorât acum o săptămână, în timpul nopţii. 
Credeam că lucrează până târziu, ceea ce era un lucru obişnuit. 
L-au împuşcat şi i-au luat portofelul, aşa încât poliţia nu a putut 
să-l identifice. Am văzut la ştirile de noapte că un avocat tânăr 
fusese ucis în centru şi am ştiut că era Curtis. Nu mă întrebaţi 
cum de au ştiut că e avocat fără să-i cunoască numele. Ce 
multe lucruri ciudate însoțesc o crimă! 

— De ce lucra atât de târziu? 

— Lucra optzeci de ore pe săptămână, uneori şi mai mult. 
White şi Blazevich scot untul din oameni. Încearcă să-i omoare 
pe avocaţi timp de şapte ani şi, dacă nu reuşesc, îi fac asociaţi. 
Curtis nu putea să sufere firma. Se săturase să fie avocat 

— De când lucra acolo? 

— De cinci ani. Câştiga nouăzeci de mii pe an, aşa că su- 
porta frecuşul. 

— Ştiaţi că m-a sunat? 

— Nu. Mi-a spus tata că a aflat de la dumneavoastră şi m-am 
gândit toată noaptea la asta. Ce a spus? 

— Nu şi-a dat numele real. Folosea un nume de cod — 
Garcia. Nu mă întrebaţi cum i-am aflat identitatea — e poveste 
lungă. A spus că s-ar putea să ştie ceva despre asasinarea 
judecătorilor Rosenberg şi Jensen şi dorea să-mi comunice ce 
aflase. 

— Randy Garcia a fost cel mai bun prieten al lui la şcoala 
elementară. 

— Am avut impresia că aflase ceva şi poate că cineva ştia 
asta. Era foarte nervos şi mă suna întotdeauna de la telefoane 
publice. Credea că e urmărit îmi promisese să ne întâlnim 
duminică, dar m-a sunat foarte de dimineaţă ca să 
contramandeze. Era speriat şi spunea că trebuie să-şi protejeze 
familia. Ştiţi ceva despre asta? 


— Nu. Ştiam că e foarte stresat, dar aşa era de cinci ani. 
Acasă nu vorbea niciodată despre ce se întâmplă la birou. Nu 
putea să sufere locul acela. 

— De ce? 

— Lucra pentru o bandă de ucigaşi şi de tâlhari, care îţi iau şi 
sângele pentru un dolar. Cheltuiesc tone de bani pentru lucruri 
de faţadă şi pentru o aparentă respectabilitate, dar sunt ticăloşi. 
Curtis a fost un student foarte bun şi a avut de unde să-şi 
aleagă o slujbă. Când i-au oferit locul erau atât de amabili, iar 
când a început să lucreze au devenit nişte monştri. Cu totul 
lipsiţi de etică. 

— De ce rămânea acolo? 

— Banii îl făceau să se simtă mai bine. Acum un an, aproape 
că plecase, dar nu a găsit altă slujbă. Era foarte nefericit, dar 
încerca să nu arate. Cred că se simţea vinovat că făcuse o 
greşeală atât de mare. Aveam micul nostru ritual. Când venea 
acasă, eu îl întrebam cum fusese ziua. Uneori, venea la zece 
seara, aşa că ştiam că avusese o zi groaznică. Dar întotdeauna 
îmi spunea că fusese o zi rodnică; ăsta era cuvântul: rodnică. 
Apoi discutam despre copil. Refuza să vorbească despre birou şi 
eu nu voiam să ştiu ce se întâmplă acolo. 

Cam atât despre Garcia. Murise şi nu-i spusese nimic soţiei. 

— Cine a făcut curat în biroul lui? 

— Cineva de acolo. Mi-au adus vineri lucrurile, împachetate 
frumos şi aranjate în trei cutii. Dacă vreţi să le vedeţi, sunteţi 
binevenit. 

— Nu, mulţumesc. Sunt sigur că s-a uitat cineva prin ele. Ce 
asigurare de viaţă avea? 

Ea se opri o clipă. 

— Sunteţi un tip inteligent, domnule Grantham. Acum două 
săptămâni, a cumpărat o poliţă de asigurare de un milion de 
dolari, care se dublează în cazul morţii prin accident. 

— Deci două milioane de dolari. 

— Da. Aveţi dreptate. Cred că bănuia ceva. 

— Nu cred că a fost omorât de bandiți, doamnă Morgan. 

— Nu-mi vine să cred. 

Se înecă puţin, dar se stăpâni. 

— Poliţia v-a pus multe întrebări? 

— Nu. Pentru ei nu era decât un caz oarecare de tâlhărie. Nu 
era cine ştie ce. Se întâmplă în fiecare zi. 


Faptul că avea asigurare era interesant, dar nu-i folosea. 
Gray începea să se plictisească de doamna Morgan şi de re- 
latarea ei monotonă şi calmă. Îi părea rău pentru ea, dar nu ştia 
nimic, era timpul să-i spună la revedere. 

— Ce credeţi că aflase? întrebă ea. 

Putea să dureze ore întregi. 

— Nu am idee, răspunse Gray uitându-se la ceas. Spunea că 
ştie ceva despre asasinate, dar nu a mers niciodată mai de- 
parte. Eram convins că ne vom întâlni undeva şi că-mi va relata 
ce a aflat, îmi va arăta ceva. M-am înşelat. 

— De unde era să ştie ceva despre judecătorii aceia? 

— Nu ştiu. Dar m-a sunat din proprie iniţiativă. 

— Dacă ar fi avut ceva să vă arate, ce ar fi putut fi? întrebă 
ea. 

Era reporter, el ar fi trebuit să pună întrebările! 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus niciodată. 

— Unde ar fi putut să ascundă aşa ceva? 

Întrebarea era sinceră, dar enervantă. Deodată, îi pică fisa. 
Ea nu punea degeaba toate aceste întrebări. 

— Nu ştiu. Unde îşi ţinea hârtiile importante? 

— Avem un seif la bancă, pentru acte, testamente şi chestii 
din astea. El se ocupa de toate treburile juridice, domnule 
Grantham. M-am uitat în seif joia trecută, cu tata, şi nu era 
nimic neobişnuit în el. 

— Dar nu vă aşteptaţi la ceva neobişnuit, nu-i aşa? 

— Nu. Dar sâmbătă dimineaţă, devreme, era încă întuneric, 
mă uitam printre hârtiile din biroul lui din dormitor. Avem un 
birou vechi, cu rulou, pe care îl folosea pentru corespondenţa lui 
personală şi pentru acte, şi am găsit ceva. 

Gray sări în picioare, cu telefonul în mână, şi se uita crunt la 
podea. Îl sunase la patru dimineaţa. Trăncăniseră douăzeci de 
minute. Şi aşteptase până când el fusese aproape să închidă, ca 
să dea drumul bombei. 

— Ce anume? întrebă el cât se poate de indiferent. 

— O cheie. 

Avea un nod în gât. 

— O cheie de unde? 

— De la alt seif. 

— De la ce bancă? 

— First Columbia. Nu am lucrat niciodată cu ei. 


— Înţeleg. Şi dumneavoastră nu ştiaţi nimic despre acest 
seif? 

— Nu. Nu am ştiut până sâmbătă dimineaţa. Am rămas 
năucită şi încă mai sunt, dar cum găsisem toate actele noastre 
în vechiul seif, nu aveam motiv să mă uit în acesta. Mi-am spus 
că o s-o fac când voi fi în stare. 

— Vreţi să mă uit eu pentru dumneavoastră? 

— Mă aşteptam să spuneţi asta. Ce se întâmplă dacă găsiţi 
ceea ce căutaţi? 

— Nu ştiu ce caut. Dar dacă el a pus acolo ceva care se 
dovedeşte a fi — să zicem — demn de interes pentru ziar? 

— Îl folosiţi. 

— Fără nici o condiţie? 

— O singură condiţie. Dacă îl compromite pe soţul meu în 
vreun fel, nu publicaţi nimic. 

— S-a făcut. Jur. 

— Când vreţi cheia? 

— O aveţi în mână? 

— Da. 

— Dacă staţi la intrare, voi fi acolo în trei secunde. 


Avionul particular care sosise de la Miami adusese numai 
cinci oameni, aşa încât Edwin Sneller avea numai şapte la 
dispoziţie. Şapte oameni, timp puţin şi extrem de puţin 
echipament. Nu dormise luni noaptea. Apartamentul lui de la 
hotel devenise un fel de minicartier general. Consultaseră hărţi 
toată noaptea şi încercaseră să facă un plan pentru următoarele 
douăzeci şi patru de ore. Câteva lucruri erau sigure. Grantham 
deţinea un apartament, dar nu era acolo. Avea o maşină, de 
care nu se folosea. Lucra la Post, care era pe Strada 15. White şi 
Blazevich îşi avea sediul într-o clădire de pe Strada 10, dar ea 
nu se va mai duce acolo. Văduva lui Morgan locuia în 
Alexandria. In afară de asta, căutau doi oameni într-un oraş de 
trei milioane. 

Nu erau tipul de oameni pe care să-i scoţi din cazarmă şi să-i 
arunci în luptă. Trebuia să-i găseşti şi să-i angajezi, iar lui i se 
promiseseră cât mai mulţi cu putinţă până la sfârşitul zilei. 

Sneller nu era un începător în jocul de-a crima, dar în cazul 
acesta se simţea dezarmat. Era disperat. li cădea cerul în cap. 


Va face tot ce va putea în împrejurările date, dar nu se simţea în 
largul lui. 

Fata îl obseda. Se întâlnise cu Khamel, în condiţiile impuse 
de el, şi scăpase. Ocolise gloanţele şi bombele şi scăpase de cel 
mai bun în meserie. O să-i facă plăcere să o vadă, nu ca săo 
ucidă, ci ca să o felicite. O amatoare care le scăpa printre 
degete şi trăia ca să povestească şi altora. 

Se vor concentra asupra clădirii în care se afla Post. Acesta 
era locul unde el trebuia să apară. 


40 


În centru se circula bară la bară, ceea ce-i convenea de 
minune lui Darby. Nu se grăbea. Holul băncii se deschidea la 
nouă şi jumătate. In jurul orei şapte, în camera ei, la o cafea cu 
papanaşi glazuraţi, care rămăseseră neatinşi, el îi spusese că ar 
fi bine să fie cercetat seiful de la bancă. Ea nu era convinsă, dar 
treaba asta trebuia s-o facă o femeie şi nu erau prea multe 
disponibile. Beverly Morgan îi spusese lui Gray că banca ei, First 
Hamilton, îi sigilase seiful de îndată ce aflase de moartea lui 
Curtis şi că i se permisese doar să vadă conţinutul şi să facă un 
inventar. | se permisese, de asemenea, să copieze testamentul, 
dar originalul fusese pus înapoi în seif şi încuiat. Va avea voie să 
ia totul după ce inspectorii financiari vor termina treaba. 

Deci, prima întrebare era dacă First Columbia ştia sau nu de 
moartea lui. Familia Morgan nu depusese nimic la ei. Beverly nu 
ştia de ce alesese el această instituţie. Era o bancă uriaşă, cu un 
milion de clienţi şi nu erau şanse ca ei să ştie. 

Darby se săturase să lupte cu norocul. Noaptea trecută 
scăpase o ocazie minunată să ia un avion şi acum era pe cale să 
joace rolul lui Beverly Morgan, să păcălească banca First 
Columbia şi să fure de la un mort Dar ce făcea partenerul ei? El 
urma să o protejeze. Purta o armă, care o speriase de moarte şi 
care avea acelaşi efect şi asupra lui, deşi nu recunoştea, şi avea 
de gând să facă pe garda de corp în faţa uşii, în timp ceea 
jefuia seiful. 

— Şi dacă ei ştiu că a murit, întrebă ea, şi eu le spun că nu e 
adevărat? 


— Atunci îi dai tipei una în mutră şi fugi ca din puşcă. Eu te 
aştept la uşa din faţă. Am o armă şi ne vom face drum până la 
trotuar. 

— Zău, Gray, nu ştiu dacă pot să fac asta. 

— Poţi. Fii calmă. Fii hotărâtă. Fii deşteaptă. Ar trebui să 
pară ceva natural. 

— Mulţumesc foarte mult. Şi dacă cheamă pe cineva de la 
pază? Am o fobie pentru cei de la pază. 

— Te salvez eu. Am să trag în hol ca o echipă de la SWAT. 

— Şi or să ne omoare pe amândoi. 

— Fii calmă, Darby, o să meargă. 

— De ce eşti atât de bine dispus? 

— Simt după miros că e ceva în seif, Darby. Şi tu trebuie să-l 
recuperezi, fetiţo. Totul depinde de tine. 

— Îţi mulţumesc. Parcă a scăzut presiunea! 

Erau pe Strada E, aproape de Strada 9. Gray încetini, apoi 
parcă maşina într-un loc nepermis, la vreo doisprezece metri de 
intrarea în bancă. Sări afară. Darby ieşi ceva mai încet. Merseră 
împreună până la uşă. Era aproape zece. 

— Te aştept aici, arătă el spre o coloană de marmură. Du-te 
şi fă-o! 

„Du-te şi fă-o!' mormăi ea, intrând pe uşa turnantă, 
întotdeauna nimerea în gura lupului. Holul era mare cât un teren 
de fotbal, cu coloane, candelabre şi imitații de covoare persane. 

— Unde sunt seifurile personale? întrebă ea o tânără de la 
biroul de informaţii. 

Fata îi arătă spre colţul din dreapta. 

— Mulţumesc, spuse ea şi porni într-acolo. 

La stânga ei se aflau cozile din faţa ghişeelor, iar la dreapta 
vreo sută de vicepreşedinţi ocupați, care vorbeau la telefon. Era 
cea mai mare bancă din oraş şi nimeni nu se uita la ea. 

Camera blindată se afla în spatele a două uşi masive de 
bronz, care erau atât de lustruite încât păreau aproape de aur, 
fără îndoială, ca să dea impresia de absolută siguranţă şi de 
invulnerabilitate. Uşile erau deschise atât cât să lase trecerea 
câtorva aleşi. La stânga, o doamnă cu o înfăţişare impozantă, de 
vreo şaizeci de ani, stătea în spatele unui birou pe care stătea 
Scris SEIFURI PERSONALE. Se numea Virginia Baskin. 

Virginia Baskin se uita la Darby, în timp ce se apropia de 
biroul ei. Nu zâmbea deloc. 


— Vreau să intru la seiful meu, spuse Darby fără suflare. 

Nu respirase deloc în ultimele două minute şi jumătate. 

— Numărul, vă rog, spuse doamna Baskin, punând cal- 
culatorul în funcţiune. 

— F566. 

Femeia formă numărul şi aşteptă ca ecranul să afişeze 
cuvintele. Se încruntă şi-şi apropie fața la câțiva centimetri de 
el. Fugi! îşi spuse Darby. Se încruntă şi mai tare şi se scărpină 
sub bărbie. Fugi, înainte să cheme paznicii. Fugi, înainte ca 
alarma să sune şi să apară în hol idiotul meu de însoțitor, 
trăgând cu arma. 

Doamna Baskin îşi trase capul înapoi. 

— A fost închiriat acum două săptămâni, spuse ea ca pentru 
sine. 

— Da, zise Darby, ca şi cum ea l-ar fi închiriat. 

— Presupun că sunteţi doamna Morgan, spuse ea, bătând în 
taste. 

Poţi să tot presupui, iubito. 

— Da, Beverly Anne Morgan. 

— Care e adresa dumneavoastră? 

— 891, Pembroke, Alexandria. 

Dădu din cap spre ecran, ca şi cum el ar fi văzut-o şi i-ar fi 
dat aprobarea. Bătu iar în taste. 

— Numărul de telefon? 

— 703-664-5980. 

Şi asta îi plăcu doamnei Baskin. Şi computerului la fel. 

— Cine a închiriat seiful? 

— Soţul meu, Curtis D. Morgan. 

— Care e numărul lui de asigurare socială? 

Darby deschise geanta ei de umăr — nouă, din piele şi destul 
de mare — şi scoase portofelul. Câte soţii ştiau pe dinafară 
numărul de asigurare socială al soţului? Deschise portofelul. 

— 510-96-8686. 

— Foarte bine. Doamna Baskin plecă de lângă computer. Cât 
timp va dura? 

— Un minut. 

Puse o fişă mare pe birou şi arătă spre ea. 

— Semnati aici, doamnă Morgan. 

Darby semnă nervoasă în a doua căsuţă. Domnul Morgan 
făcuse prima depunere în ziua când închinase seiful. 


Doamna Baskin se uită la semnătură, iar Darby îşi ţinu 
răsuflarea. 

— Aveţi cheia? întrebă ea. 

— Bineînţeles, zise Darby cu un zâmbet cald. 

Doamna Baskin luă o cutiuţă din sertar şi înconjură biroul. 

— Urmaţi-mă. 

Trecură de uşile de bronz. Camera blindată era mare cât 
filiala unei bănci de periferie. Concepută ca un mausoleu, era 
alcătuită dintr-un labirint de coridoare şi camere mici. Doi 
oameni în uniformă patrulau. Trecură prin patru camere 
identice, cu zidurile căptuşite cu şiruri de seifuri. A cincea 
cameră era cea în care se afla F566, evident, pentru că doamna 
Baskin se oprise şi deschidea cutiuţa neagră. Darby privi 
nervoasă în jurul şi în spatele ei. 

Virginia era atentă la ce făcea. Merse la FS66, care se afla la 
înălţimea umărului, şi băgă cheia. intoarse ochii spre Darby, ca 
pentru a spune „E rândul tău, fraiero". Darby scoase cheia din 
buzunar şi o puse lângă cealaltă. Virginia întoarse ambele chei 
şi trase puţin cutia dinăuntru. Scoase cheia băncii din broască. 

Arătă spre o boxă, cu o uşă din lemn. 

— Duceţi-o acolo. Când terminaţi, o puneţi la loc şi încuiaţi, 
apoi veniţi la mine. 

Părăsi camera în timp ce vorbea. 

— Mulţumesc, spuse Darby. 

Aşteptă până când Virginia dispăru, apoi trase cutia afară. 
Nu era grea. Avea doisprezece centimetri pe douăzeci şi patru şi 
patruzeci şi cinci lungime. Nu avea capac şi înăuntru se afla un 
plic subţire, maroniu şi o bandă video fără etichetă. 

Nu era nevoie să se ducă în boxă. Băgă plicul şi banda video 
în geantă şi puse cutia la locul ei. Părăsi camera. 

Virginia abia ocolise biroul ei, când Darby veni după ea. 

— Am terminat, spuse ea. 

— Ce repede! 

Aşa era. Lucrurile merg repede când îţi ies nervii prin piele. 

— Am găsit ce-mi trebuia, spuse ea. 

— Foarte bine. Doamna Baskin devenise deodată o persoană 
amabilă. Ştiţi povestea aceea îngrozitoare din ziarul de 
săptămâna trecută, despre un avocat? Ştiţi, cel care a fost 
omorât de bandiți nu departe de aici. Nu se numea Curtis 
Morgan? Parcă aşa se numea, Curtis Morgan. Ce păcat! 


Tâmpito! 

— Nu am văzut ziarul, spuse Darby. Am fost plecată din ţară. 
Mulţumesc. 

Trecu ceva mai repede prin hol, decât la venire. Banca era 
aglomerată şi nu se vedeau paznici nicăieri. Un fleac. Era şi 
timpul să facă şi ea ceva fără să o prindă nimeni. 

Omul cu arma păzea coloana de marmură. Uşa turnantă o 
scoase pe trotuar şi aproape că ajunsese la maşină când veni şi 

— Intră în maşină, spuse ea. 

— Ce-ai găsit? întrebă el. 

— Hai de aici. 

Deschise uşa şi sări înăuntru. El porni motorul şi acceleră. 

— Spune-mi! făcu el. 

— Am golit cutia, zise ea. E cineva în spatele nostru? 

El se uită în oglindă. 

— De unde dracu' să ştiu? Ce ai găsit? 

Ea desfăcu geanta şi scoase plicul. Îl deschise. Gray apăsă 
pe frâne şi aproape intră în maşina din faţă. 

— Fii atent ce faci! ţipă ea. 

— Bine, bine. Ce-i în plic? 

— Nu ştiu! Nu am citit încă şi, dacă mă omori, nici nu mai 
apuc! 

Maşina se puse iar în mişcare. Gray respiră adânc. 

— Ascultă, hai să nu mai ţipăm. Să fim calmi. 

— Da. Tu condu, iar eu o să fiu calmă. 

— Bine. Acum! Suntem calmi? _ 

— Da. Calmează-te. Şi uită-te pe unde mergi. Incotro? 

— Nu ştiu. Ce e în plic? 

Ea scoase un document. El se uită curios. 

— Fii atent pe unde mergi! 

— Citeşte blestemăţia aia! 

— Nu pot să citesc în maşină, mi se face rău! 

— Fir-ar al dracului! Fir-ar al dracului! 

— lar ţipi! 

Trase de volan la dreapta şi intră în altă zonă marcată de pe 
Strada E. Când puse frânele, răsunară claxoane. Se uită la ea. 

— Mulţumesc, spuse ea şi începu să citească cu glas tare. 

Era o depoziţie sub jurământ, de patru pagini, bătută la 
maşină foarte îngrijit şi legalizată la un notar public. Fusese 
făcută vineri, în ziua dinaintea ultimului telefon dat lui 


Grantham. Sub jurământ, Curtis Morgan declara că lucrează la 
secţia de petrol şi gaze a firmei White şi Blazevich, unde se 
angajase în urmă cu cinci ani. Clienţii lui erau mai ales firme, din 
mai multe ţări, dar mai ales din America, care deţineau 
exploatări petroliere. De când se angajase, lucrase pentru un 
client care avea un mare proces în Louisiana de Sud. Se numea 
Victor Mattiece şi nu-l întâlnise niciodată, dar era binecunoscut 
de către asociaţii firmei. El dorea cu disperare să câştige 
procesul şi să scoată milioane de barili de petrol din mlaştinile 
din Terrebonne Parish, Louisiana. Tot acolo erau şi sute de 
milioane de metri cubi de gaze naturale. Cel care răspundea de 
cazul acesta din partea firmei White şi Blazevich era F. Sims 
Wakefield, care era foarte apropiat de Victor Mattiece şi-l vizita 
adesea în insulele Bahamas. 

Stăteau în zona marcată, cu bara Pontiac-ului înaintând 
periculos spre şirul de maşini din dreapta, dar nu le păsa de 
circulaţia din jur. Ea citea rar, iar el asculta cu ochii închişi. 

Procesul era foarte important pentru White şi Blazevich. 
Firma nu era direct implicată în proces şi în recurs, dar totul 
trecea prin biroul lui Wakefield. El nu lucra decât pentru cazul 
„pelican", cum era cunoscut. Işi petrecea cea mai mare parte a 
timpului la telefon, fie cu Mattiece, fie cu unul din sutele de 
avocaţi care lucrau la acest caz. Morgan muncea cam zece ore 
pe săptămână pentru caz, dar numai pentru probleme co- 
laterale. Lucrările lui mergeau direct la Wakefield, ceea ce nu 
era ceva obişnuit, deoarece toate celelalte erau date unui 
funcţionar, care le trimitea la contabilitate. De-a lungul anilor, 
auzise zvonuri şi acum era convins că Mattiece nu plătea firmei 
White şi Blazevich tariful obişnuit. Era încredinţat că firma luase 
cazul contra unui procent din recoltă. Auzise cifra de zece la 
sută din profiturile nete obţinute din forare. Aşa ceva nu se mai 
pomenise. 

Se auzi un scrâşnet puternic de frâne şi ei se încordară, 
pregătiţi de impact. Dar scăpară în ultimul moment. 

— O să fim omorâţi, se răsti Darby. 

Gray băgă în viteză şi intră cu roata din dreapta pe trotuar. 
Acum ieşiseră din circulaţie. Maşina era parcată într-un spaţiu 
interzis, cu bara din faţă pe trotuar şi bara din spate cu puţin în 
afara traficului. 

— Citeşte mai departe, spuse el, tot răstit. 


În jurul lui 28 septembrie sau chiar pe 28, Morgan se afla în 
biroul lui Wakefield. Avea două dosare şi multe documente care 
nu erau legate de cazul „pelican". Wakefield vorbea la telefon. 
Ca de obicei, secretarele intrau şi ieşeau. Biroul era întotdeauna 
într-o continuă agitaţie. Aşteptă câteva minute ca Wakefield să 
termine convorbirea telefonică, dar aceasta se lungea. In cele 
din urmă, după un sfert de oră de aşteptare, Morgan îşi luă 
dosarele şi documentele de pe biroul în dezordine al lui 
Wakefield şi plecă. Se duse în biroul lui de la celălalt capăt al 
clădirii şi începu să lucreze. Era pe la două după-amiaza. Vrând 
să ia unul din dosare, găsi o notă scrisă de mână deasupra 
teancului de documente cu care abia venise în birou. O luase 
din greşeală de pe biroul lui Wakefield. Şi o citi. Apoi o citi din 
nou. Se uită la telefon. Linia lui Wakefield era tot ocupată. La 
depoziţie era anexată şi o copie a notei. 

— Citeşte nota, se răsti Gray. 

— Nu am terminat depoziţia, răspunse ea cu acelaşi ton. 

Nu avea nici un rost să se certe. Ea avea o gândire de avo- 
cat. Era vorba de un document juridic şi îl va citi aşa cum cereau 
regulile. 

Morgan fu uluit de notă. Dar imediat se îngrozi. leşi din biroul 
lui, se duse în hol, la cel mai apropiat xerox, şi o copie. Se 
întoarse şi puse originalul în aceeaşi poziţie, sub dosarele de pe 
birou. Va jura că nu a văzut-o. 

Nota conţinea două paragrafe scrise de mână pe hârtia fo- 
losită pentru corespondenţa internă la White şi Blazevich. Era de 
la domnul Velmano, Marty Velmano, unul dintre partenerii 
principali. Purta data de 28 septembrie şi era adresată lui 
Wakefield: 


Sims, 

Informează clientul că cercetarea e completă. Curtea va fi 
mai îingăduitoare dacă Rosenberg e îndepărtat. A doua retragere 
e puțin mai neobişnuită. Einstein a găsit ceva în legătură cu 
Jensen. Bineînţeles, băiatul are câteva probleme din acelea. 

Informează mai departe că pelicanul va sosi peste patru ani, 
luând în considerare alti factori 


Nota nu era semnată. 
Gray râdea şi se încrunta în acelaşi timp. Tinea gura 


întredeschisă. Ea citea ceva mai repede. 

Marty Velmano era un rechin nemilos, care lucra opt- 
sprezece ore pe zi şi se simţea inutil dacă nu sângera cineva în 
preajma lui. Era sufletul şi inima firmei White şi Blazevich. 
Pentru oamenii la putere din Washington, era un administrator 
dur, care avea o mulţime de bani. Lua masa cu congresmeni şi 
juca golf cu membri ai cabinetului, iar în spatele uşilor biroului 
său tăia gâtlejuri. 

Einstein era porecla lui Nathaniel Jones, un jurist dement şi 
genial, pe care firma îl ţinea încuiat în mica lui bibliotecă de la 
etajul şase. Citea toate procesele de la Curtea Supremă, de la 
cele unsprezece curţi federale de apel şi de la curţile supreme 
ale celor cincizeci de state. Morgan nu-l întâlnise niciodată pe 
Einstein. La firmă, oamenii nu se prea vedeau unii cu alţii. 

Morgan împături copia notei şi o puse în sertarul biroului. 
Peste zece minute, Wakefield dădu buzna în biroul lui, foarte 
tulburat şi palid. Răscoliră biroul şi găsiră nota. Wakefield era 
furios, ceea ce nu era ceva neobişnuit. Îl întrebă pe Morgan dacă 
citise nota. Nu, spusese el. Evident, o luase din greşeală. Şi ce-i 
cu asta? Wakefield era furios. Îi ţinu lui Morgan o predică despre 
caracterul sacru al biroului cuiva. Un idiot furios care făcea 
reproşuri şi dădea explicaţii, în cele din urmă, îşi dădu seama că 
reacţia era prea violentă, încercă să se liniştească, dar prima 
impresie conta. Plecă din birou cu nota. 

Morgan ascunse copia într-o carte de drept din biblioteca de 
la etajul nouă. Era şocat de criza de paranoia şi de isteria lui 
Wakefield. Inainte de a pleca acasă, îşi aranjă lucrurile şi hârtiile 
în birou şi pe rafturi într-o anumită ordine. În dimineaţa 
următoare, le verifică. Cineva umblase în timpul nopţii în biroul 
lui. 

Morgan deveni foarte atent. Peste două zile, găsi o şuru- 
belniţă mică în spatele unei cărţi de pe raftul lui. Apoi o bucăţică 
de bandă neagră în coşul de gunoi. Presupunea că era urmărit şi 
că telefoanele au microfoane. Surprinse priviri bănuitoare din 
partea lui Wakefield. Îl văzu pe Velmano în biroul lui Wakefield 
mai des ca de obicei. 

Apoi, judecătorii Rosenberg şi Jensen fură omorâţi. Pentru el, 
nu era nici un dubiu că e opera lui Mattiece şi a complicilor lui. 
Nota nu pomenea de Mattiece, dar se referea la un „client. 
Wakefield nu avea alţi clienţi. Şi nici un alt client nu avea atât 


de câştigat, dacă se schimba Curtea, cât avea Mattiece. 

Ultimul paragraf al depoziţiei era înspăimântător. După 
asasinate, Morgan simţi că e urmărit în două rânduri. | se luase 
cazul „pelican". | se dăduse mai mult de lucru, mai multe ore, i 
se cerea mai mult. Se temea că va fi ucis. Dacă omorâseră doi 
judecători de la Curtea Supremă, vor omori şi un avocat minor. 

Semnase depoziţia sub jurământ, în faţa lui Emily Stanford, 
notar public. Adresa ei era bătută la maşină, sub semnătură. 

— Stai liniştită. Vin imediat, spuse Gray deschizând portiera 
şi ieşind din maşină. Traversă Strada E printre maşini. Lângă o 
brutărie, era un telefon public. 

Formă numărul lui Keen şi privi maşina închiriată, parcată la 
întâmplare. 

— Smith, sunt eu, Gray. Ascultă cu atenţie şi fă ce îţi spun. 
Am încă o sursă cu privire la cazul „pelican". E foarte important, 
Smith, şi am nevoie de tine şi de Krauthammer în biroul lui 
Feldman, peste un sfert de oră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Garcia a lăsat un mesaj de adio. Mai ne oprim undeva şi 
venim. 

— „Venim"? Vine şi fata? 

— Da. Du un televizor şi un video în sala de conferinţe. Cred 
că Garcia vrea să ne spună ceva. 

— Ai o casetă? 

— Da. Peste un sfert de oră. 

— Eşti în siguranţă? 

— Aşa cred. Sunt nervos ca dracu', Smith. 

Închise telefonul şi fugi la maşină. 


Doamna Stanford ţinea un notariat pe strada Vermont. 
Tocmai ştergea de praf rafturile când intrară Darby şi Gray. Se 
grăbeau. 

— Sunteţi doamna Emily Stanford? întrebă el. 

— Da. De ce? 

El îi arătă ultima pagină din depoziţie. 

— Dumneavoastră aţi legalizat asta? 

— Cine sunteţi? 

— Gray Grantham, de la Washington Post. E semnătura 
dumneavoastră? 


— Da. Eu am legalizat hârtia. 

Darby îi arătă fotografia lui Garcia, acum Morgan. 

— Acesta e bărbatul care a semnat depoziţia? întrebă ea. 

— E Curtis Morgan, da. Ele. 

— Mulţumesc, spuse Gray. 

— A murit, nu-i aşa? întrebă doamna Stanford. Am văzut în 
ziar. 

— Da, a murit, spuse Gray. Aţi citit cumva depoziţia? 

— Nu. Am fost doar martoră când a semnat-o. Dar ştiam eu 
că ceva nu e în ordine. 

— Mulţumesc, doamnă Stanford. 

Plecară la fel de repede cum veniseră. 


Slăbănogul îşi ascunsese fruntea strălucitoare sub o pălărie 
veche. Pantalonii erau numai zdrenţe, iar pantofii scâlciaţi. 
Stătea în faţă la Post, în vechiul lui fotoliu rulant, şi ţinea în 
mână o hârtie pe care scria că e ÎNFOMETAT ŞI FĂRĂ CĂMIN. Îşi 
rostogolea capul de pe un umăr pe celălalt, ca şi cum nu l-ar 
mai fi ajutat muşchii gâtului, din cauza foamei. Avea în poală un 
castron de carton cu câţiva dolari şi ceva mărunţiş, dar erau 
banii lui. Poate ar fi câştigat mai bine dacă ar fi fost orb. 

Arăta jalnic, cum stătea acolo, ca o legumă, rotindu-şi capul, 
cu ochelarii verzi de Kermit Broscoiul pe nas. Supraveghea 
fiecare mişcare de pe stradă. 

Văzu maşina care venise în viteză de după colţ şi parcase în 
loc nepermis. Bărbatul şi femeia coborâră precipitat şi se 
îndreptară în fugă spre clădirea ziarului. Avea o armă sub haina 
zdrenţuită, dar se mişcau prea repede. Şi erau prea mulţi 
oameni pe trotuar. Intrară. 

Aşteptă un minut, apoi plecă în fotoliul lui rulant. 


41 


Smith Keen se plimba fără astâmpăr prin fața uşii biroului lui 
Feldman, iar secretara îl privea. Îi văzu venind în grabă printre 
şirurile de birouri. Gray o conducea ţinând-o de mână. Era 
frumoasă, dar o va privi mai târziu. Aveau răsuflarea tăiată. 


— Smith Keen, ea e Darby Shaw, spuse Gray între două 
gâfâituri. 

Îşi dădură mâinile. 

— Bună, spuse ea, uitându-se în jur, la uriaşa sală a re- 
dactorilor. 

— Îmi face plăcere, Darby. Din câte am auzit, eşti o femeie 
remarcabilă. 

— Aşa e, spuse Grantham. Vorbim mai târziu. 

— Veniţi, spuse Keen, şi ieşiră. Feldman vrea să folosim sala 
de conferinţe. 

O luară prin camera redactorilor şi intrară într-o încăpere 
luxoasă, cu o masă lungă în mijloc. Era plină de oameni care 
vorbeau, dar care tăcură imediat, la intrarea lor. Feldman 
închise uşa. 

Întinse fetei mâna. 

— Sunt Jackson Feldman, redactor-şef adjunct, iar tu cred că 
eşti Darby. 

— Cine altcineva? spuse Gray, încă suflând greu. 

Feldman nu-l băgă în seamă şi privi în jurul mesei. li arătă pe 
rând: 

— El e Howard Krauthammer, redactor-şef; Ernie DeBasio, 
redactor-şef adjunct la secţia externă; Elliot Cohen, redactor-şef 
adjunct la secţia internă şi Vince Litsky, consilierul nostru juridic. 

Ea dădu din cap, politicoasă, spre fiecare şi uită numele 
tuturor, de îndată ce le auzi. Aveau cu toţii cel puţin cincizeci de 
ani, toţi în cămaşă, toţi foarte îngrijoraţi. Tensiunea plutea în 
aer. 

— Dă-mi caseta, spuse Gray. 

Ea o scoase din geantă şi i-o dădu. Televizorul şi aparatul 
video erau într-un colţ al sălii, pe un suport cu rotile. Puse 
caseta în aparat. 

— Am pus mâna pe ea acum douăzeci de minute, deci nu 
am văzut-o. 

Darby se aşeză într-un scaun de lângă perete. Bărbaţii se 
apropiară de ecran şi aşteptară. 

Pe un ecran negru apăru data: 12 octombrie. Apoi Curtis 
Morgan, stând la masa din bucătărie. Ţinea în mână o 
telecomandă cu care, evident, pornise camera. 

„Mă numesc Curtis Morgan şi, din moment ce priviţi aceste 
imagini, înseamnă că am murit." 


A dracului introducere! Bărbaţii se strâmbară şi se apropiară 
şi mai mult. 

„Azi e 12 octombrie şi înregistrez caseta la mine acasă. Sunt 
singur. Soţia mea e la doctor. Eu ar trebui să fiu la lucru, dar am 
anunţat că sunt bolnav. Soţia mea nu ştie nimic despre toate 
astea. Nu am spus nimănui. Dar, din moment ce vedeţi aceste 
imagini, înseamnă că aţi citit-o. (Ridică depoziţia) E o depoziţie 
pe care am semnat-o şi am de gând să o las împreună cu 
această casetă într-un seif la o bancă din centru. Voi citi întâi 
depoziţia, apoi voi vorbi şi despre alte lucruri." 

— Avem depoziţia, spuse repede Gray. Stătea în picioare, 
lângă zidul de lângă Darby. 

Nimeni nu se uită la el. Toţi ţineau ochii aţintiţi pe ecran. 

Morgan citi rar depoziţia. Ochii lui se ridicau de pe foi spre 
cameră şi invers, înainte şi înapoi. Îi luă zece minute. De câte ori 
auzea cuvântul pelican, Darby închidea ochii şi scutura încet 
capul. Ajunseseră şi aici. Era un vis urât. Încercă să asculte. 

Când termină depoziţia, Morgan o puse pe masă şi se uită 
prin nişte însemnări. Era în largul lui şi calm. Fiind acasă, nu 
purta cravată. Doar o cămaşă albă, cu guler apretat. White şi 
Blazevich nu era un loc ideal unde să munceşti, spunea el, dar 
majoritatea celor patru sute de avocaţi erau cinstiţi şi probabil 
că nu ştiau nimic de Mattiece. De altfel, se îndoia că în afară de 
Wakefield, Velmano şi Einstein mai era cineva amestecat în 
conspirație. Mai era un anume Jarreld Schwabe, un personaj 
destul de sinistru ca să fie amestecat, dar Morgan nu avea nici o 
dovadă. (Darby îşi amintea bine de el.) O fostă secretară 
plecase brusc de la firmă, cu câteva zile înaintea asasinatelor. 
Se numea Minam LaRue şi lucrase la secţia petrol şi gaze timp 
de optsprezece ani. S-ar putea ca ea să ştie ceva. Locuieşte în 
Falls Church. Altă secretară, al cărei nume nu-l va divulga, îi 
spusese că auzise o conversaţie între Wakefield şi Velmano, 
care se întrebau dacă el, Morgan, mai e de încredere. Dar 
ascultase doar frânturi din convorbire. După ce găsiseră nota pe 
biroul lui, începuseră să-şi schimbe atitudinea faţă de el. Mai 
ales Schwabe şi Wakefield. Era ca şi cum ar fi vrut să-l dea de 
toţi pereţii şi să-l amenințe cu moartea dacă vorbea despre 
notă, dar nu puteau să o facă, deoarece nu erau siguri că o 
citise. Şi se temeau să facă prea mare tărăboi în legătură cu 
asta. Dar el o văzuse, iar ei erau aproape siguri de acest lucru. 


Şi dacă puneau la cale uciderea lui Rosenberg şi a lui Jensen, ei 
bine, el era o persoană neimportantă. Putea fi repede înlocuit. 

Litsky, avocatul, dădu neîncrezător din cap. Începuseră să 
amorţească şi se mişcară puţin în scaune. 

De două ori, Morgan fusese urmărit. Odată, în timpul pauzei 
de prânz, văzuse un bărbat care îl urmărea. Vorbi puţin despre 
familia lui, apoi începu să divagheze. Era limpede că nu mai 
avea lucruri importante de spus. 

Gray înmână depoziţia şi nota lui Feldman, care o citi şi i-o 
dădu lui Krauthammer, care o transmise mai departe. 

Morgan termină cu un adio care îi îngheţă: 

„Nu ştiu cine va vedea această casetă. Voi fi mort, deci 
oricum nu contează. Sper că veţi folosi totul pentru a-l încolţi pe 
Mattiece şi pe nelegiuiţii lui avocaţi. Dar dacă aceşti avocaţi 
mârşavi văd caseta, atunci pot să se ducă cu toţi la dracu.." 

Gray scoase caseta. Işi frecă mâinile şi zâmbi. 

— Ei bine, domnilor, sunt suficiente aceste probe, sau mai 
vreţi şi altele? 

— li cunosc pe tipii ăştia, spuse Litsky năucit. Am jucat tenis 
cu Wakefield, acum un an. 

Feldman se ridică şi se plimbă agitat. 

— Cum l-ai găsit pe Morgan? 

— E o poveste lungă, spuse Gray. 

— Fă-mi un rezumat. 

— Am găsit un student la drept în Georgetown care a lucrat 
vara trecută la White şi Blazevich. L-a identificat pe Morgan 
după o fotografie. 

— De unde aveai fotografia? întrebă Litsky. 

— Nu întreba. Nu face parte din articol. 

— Eu zic să publicăm articolul, spuse tare Krauthammer. 

— Să-l publicăm, spuse Elliot Cohen. 

— Cum ai aflat că a murit? întrebă Feldman. 

— Darby s-a dus la White şi Blazevich ieri. Ei i-au spus. 

— Unde erau caseta şi depoziţia? 

— Într-un seif la First Columbia. Soţia lui Morgan mi-a dat 
cheia azi-dimineaţă, la cinci. Nu am făcut nimic rău. Referatul 
„pelican" e acum verificat cu altă sursă de informaţii, 
independentă. 

— Publicaţi materialul, spuse Ernie DeBasio. Puneţi-i cel mai 
mare titlu de la NIXON DEMISIONEAZĂ încoace. 


Feldman se opri lângă Smith Keen. Cei doi prieteni se uitară 
atenţi unul la celălalt. 

— Publicaţi-l, spuse Keen. 

Se întoarse spre avocat. 

— Vince? 

— E legal, fără îndoială. Dar aş vrea să văd materialul 
înainte. 

— Cât timp îţi ia ca să-l scrii? îl întrebă redactorul pe Gray. 

— Partea cu referatul e deja schiţată. Pot să o termin într-o 
oră sau două. Încă două ore îmi trebuie pentru Morgan. Cel mult 
trei. 

Feldman nu mai zâmbise din clipa când dăduse mâna cu 
Darby. Se duse în cealaltă parte a sălii şi se postă în faţa lui 
Gray. 

— Dar dacă înregistrarea asta e o farsă? 

— O farsă? Au murit oameni, Jackson. Am văzut-o pe soţia 
lui. E o văduvă adevărată, vie. Ziarul nostru a publicat un articol 
despre moartea lui. El e mort. Chiar şi firma la care lucra 
confirmă acest lucru. Şi pe casetă el vorbeşte despre moarte. 
Ştiu că e el. Am vorbit şi cu notarul care a fost martor la 
semnarea depoziţiei. L-a identificat. 

Gray vorbea tot mai tare şi se uita în jur. 

— Tot ce a spus el se verifică. Totul. Mattiece, procesul, 
asasinatele. Şi o avem şi pe Darby, care a scris referatul. Şi mai 
sunt şi alţi martori, iar ea a fost urmărită prin toată ţara. Nu e 
nici o fisură, Jackson, e un material bun. 

În sfârşit, zâmbi. 

— E mai mult decât atât. Scrie-l până la două. Acum e ora 
unsprezece. Folosiţi sala de conferinţe şi închideţi uşa. Feldman 
se plimba din nou. Ne întâlnim aici fix la două şi vom citi schiţa. 
Nici o vorbă în plus! 

Bărbaţii se ridicară şi ieşiră unul după altul, nu înainte ca 
fiecare să dea mâna cu Darby Shaw. Nu ştiau dacă să o felicite, 
să-i mulţumească sau să-i spună altceva, de aceea doar 
zâmbeau şi-i strângeau mâna. Ea stătea pe un scaun. 

Când rămaseră singuri, Gray se aşeză lângă ea şi se luară de 
mână. Aveau la dispoziţie toată sala de conferinţe. Scaunele 
erau perfect aranjate în jurul mesei. Pereţii erau albi, încăperea 
era luminată fluorescent şi avea două ferestre înguste. 

— Cum te simţi? întrebă el. 


— Nu ştiu. Cred că am ajuns la capătul drumului. Am reuşit. 

— Nu pari prea fericită. 

— Am trăit şi vremuri mai fericite. Sunt bucuroasă pentru 
tine. 

El o privi. 

— De ce eşti bucuroasă pentru mine? 

— Ai adunat toate elementele şi mâine apare articolul. Parcă 
văd scris pe el Pulitzer. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Mincinosule! 

— Bine, poate m-am gândit o dată. Dar de când ai ieşit azi 
din lift şi mi-ai spus că Garcia a murit nu mi-a mai stat capul la 
Pulitzer. 

— Nu e drept. Eu am făcut toată treaba. Mi-am spart capul şi 
mi-am rupt picioarele şi tu ai să te bucuri de toată gloria. 

— Voi fi bucuros să te citez. Voi arăta că tu ai scris referatul. 
Poza ta va apărea în pagina întâi, alături de a lui Rosenberg, 
Jensen, Mattiece, a Preşedintelui, a lui Verheek şi... 

— Thomas? O să apară şi poza lui alături de articol? 

— Depinde de Feldman. El e redactorul-şef. 

Ea se gândi şi nu spuse nimic. 

— Ei bine, domnişoară Shaw, am trei ore ca să scriu cel mai 
formidabil articol din cariera mea. Un articol care va zgudui 
lumea. S-ar putea să dărâme chiar un preşedinte. Un articol 
care aduce lumină în cazul unor crime. Un articol care mă va 
face bogat şi celebru. 

— Mai bine lasă-mă pe mine să-l scriu. 

— Ai să vrei? Sunt obosit. 

— Adu-ţi însemnările. Şi nişte cafea. 


Închiseră uşa şi eliberară masa. Un asistent aduse un 
computer şi o imprimantă. ÎI trimiseră şi după cafea. Şi nişte 
fructe. Împărţiră articolul în secţiuni, începând cu asasinatele, 
apoi cu procesul pelicanului din Louisiana de Sud, Mattiece şi 
legăturile lui cu Preşedintele, referatul şi ravagiile pe care le 
provocase, Callahan, Verheek, Curtis Morgan şi moartea lui, apoi 
White şi Blazevich şi Wakefield, Velmano şi Einstein. Darby 
prefera să scrie de mână. Ea se rezumă la proces, la referat şi la 
ceea ce se ştia despre Mattiece. Gray se ocupă de restul 


problemelor. Îşi făcu însemnări la maşină. 

Darby era un model de organizare, îşi aranjase însemnările 
în ordine pe masă şi aşternea cuvintele cu grijă pe hârtie. El era 
ca un vulcan: arunca hârtii pe podea, vorbea cu computerul, 
imprima fără să se gândească paragrafe care, odată puse pe 
hârtie, erau imediat îndepărtate. Ea îi spunea mereu să tacă. 
Aici nu suntem la biblioteca de drept, îi explică el. E redacţia 
unui ziar. Trebuie să poţi să lucrezi cu câte un receptor la 
fiecare ureche, în timp ce cineva ţipă la tine. 

La douăsprezece şi jumătate, Smith Keen le trimise de 
mâncare. Darby mâncă un sandviş rece şi se uită la circulaţia de 
jos, din stradă. Gray se uita prin rapoartele din timpul campaniei 
electorale. 

Îl văzu. Se sprijinea de zidul unei clădiri de peste drum şi nu 
l-ar fi bănuit dacă nu l-ar fi văzut cu o oră mai devreme în 
aceeaşi poziţie la hotelul Madison. Bea ceva dintr-un pahar de 
plastic şi supraveghea intrarea principală la Post. Avea o şapcă 
albă, jachetă de dril şi jeans. Nu trecuse de treizeci de ani. ŞI 
stătea acolo, uitându-se peste drum. Ciuguli din sandviş şi-l 
urmări timp de zece minute. El tot bea din pahar şi nu se mişca. 

— Gray, vino aici, te rog. 

— Ce este? 

El veni şi-i arătă omul cu şapcă albă. 

— Priveşte-l atent, spuse ea. Ce face? 

— Bea ceva, poate cafea. Se sprijină de zidul clădirii şi se 
uită spre clădirea asta. 

— Cum e îmbrăcat? 

— Dril din cap până în picioare şi şapcă albă. Şi cizme în 
picioare. Ce-i cu asta? 

— L-am văzut acum o oră stând lângă hotel. Era ascuns de 
cabina telefonică, dar ştiu că era el. Acum e aici. 

— Şi? 

— De cel puţin o oră se învârte pe aici, fără să facă altceva 
decât să supravegheze clădirea. 

Gray dădu din cap. Nu era timpul potrivit pentru un co- 
mentariu deştept. Tipul părea suspect şi ea era îngrijorată. Se 
împlineau două săptămâni de când era urmărită, de la New 
Orleans la New York şi acum poate şi la Washington, şi ştia mai 
bine ca el cum e când eşti urmărit. 

— Ce părere ai, Darby? 


— Dă-mi un motiv suficient ca omul ăla, care — evident — 
nu e un vagabond, să facă ce face. 

Omul privi la ceas şi plecă încet pe trotuar. Darby se uită la 
ceas. 

— E unu fix, spuse ea. Hai să ne uităm la fiecare sfert de oră, 
bine? 

— Bine. Dar nu cred că e ceva, spuse el, încercând să o 
liniştească, fără succes. Ea se aşeză la masă şi se uită peste 
însemnări. 

El o privi şi se întoarse încet la computer. 

Gray bătu furios în taste timp de un sfert de oră, apoi se 
înapoie la fereastră. Darby îl privi atent. 

— Nu-l văd, spuse el. 

Îl văzu la unu şi jumătate. 

— Darby! spuse el, arătând spre locul unde îl văzuse ea 
prima oară. Privi şi ea pe fereastră la omul care acum avea o 
şapcă neagră. Purta un hanorac verde-închis şi nu se mai uita 
spre Post. Îşi privea cizmele şi, la fiecare zece secunde, fixa 
intrarea. Asta îl făcea şi mai suspect, dar era parţial ascuns de 
un camion cu marfă. Nu mai avea paharul de plastic în mână. Işi 
aprinse o ţigară. Se uită spre Post, apoi pe trotuarul din faţa 
clădirii. 

— De ce am un nod în stomac? întrebă Darby. 

— Cum se poate să te fi urmărit? E imposibil. 

— Ştiau că sunt la New York. Atunci părea imposibil. 

— Poate că mă urmăresc pe mine. Mi s-a spus că sunt 
urmărit. Asta face tipul. De unde să ştie că tu eşti aici? Pe mine 
mă urmăreşte fantele. 

— Poate, spuse ea moale. 

— L-ai mai văzut până acum? 

— Tipii ăştia nu se prezintă. 

— Ascultă, încă treizeci de minute şi or să vină cu cuţitele să 
ne taie articolul. Hai să-l terminăm, pe urmă putem să ne uităm 
la filfizonul ăla. 

Se întoarseră la treaba lor. La unu patruzeci şi cinci, ea se 
uită din nou pe fereastră — omul plecase. Imprimanta scotea 
prima ciornă şi ea începu să o corecteze. 


Redactorii o citiră cu creioanele în mână. Litsky, avocatul, o 


parcurse numai de plăcere. Părea să-i facă mai multă plăcere 
decât celorlalţi. 

Era un articol lung şi Feldman tăia ca un chirurg. Smith Keen 
mâzgălea pe margini. Krauthammer aprecia calitatea 
materialului. 

ÎI citiră încet şi în tăcere. Gray îl corectă din nou. Darby era 
la fereastră. Fantele se întorsese. Acum era îmbrăcat într-un 
blazer bleumarin, cu jeans. Era înnorat şi cam 15°C şi el avea 
din nou un pahar în mână. ÎI ţinea în căuşul palmelor, ca să nu 
se răcească. Bău puţin, se uită spre Post, privi strada şi iar bău. 
Stătea în faţa altei clădiri şi, fix la două şi un sfert, începu să 
privească spre nord, de-a lungul Străzii 15. 

O maşină se opri în dreptul lui. Uşa din spate se deschise şi 
iată-l! Maşina acceleră şi plecă, iar el privi în jur. Şchiopătând 
uşor, Butucul se îndreptă ca din întâmplare spre bărbatul cu 
şapca neagră. Vorbiră câteva secunde, apoi Butucul porni spre 
intersecţia Străzii L cu Strada 15. Fantele rămase pe loc. 

Darby se uită în sală. Erau cu toţii cufundaţi în lectură. 
Butucul nu se mai vedea, aşa că nu putea să i-l arate lui Gray, 
care citea zâmbind. Nu, nu îl aşteptau pe reporter. Pe eao 
aşteptau. 

Şi probabil că erau disperaţi. Stăteau în stradă, sperând să 
se întâmple vreo minune şi fata să iasă din clădire, ca ei s-o 
poată lichida. Erau speriaţi. Ea era înăuntru, spunea tot ce ştia şi 
făcea copii ale referatului „pelican". Mâine dimineaţă totul se va 
termina. Trebuia s-o oprească într-un fel. Aşa li se ordonase. 

Darby nu se simţea deloc în siguranţă, deşi încăperea era 
plină de bărbaţi. 

Feldman termină ultimul. Îi dădu exemplarul său, lui Gray. 

— Nişte fleacuri. O să-ţi ia o oră. Hai să dăm telefoanele 
alea. 

— Numai trei, spuse Gray. Casa Albă, FBI şi White şi 
Blazevich. 

— L-ai numit numai pe Sims Wakefield de la firmă. De ce? 
întrebă Krauthammer. 

— Morgan l-a acuzat cel mai mult. 

— Dar nota venea de la Velmano. Cred că ar trebui pomenit 
şi el. 

— Sunt de acord, spuse Smith Keen. 

— Şi eu, zise DeBasio. 


— Am trecut şi numele lui, spuse Feldman. Mai târziu îl vom 
pomeni şi pe Einstein. Aşteaptă până la patru jumătate-cinci 
înainte de a suna la Casa Albă şi la White şi Blazevich. Dacă o 
faci mai devreme, s-ar putea să-şi piardă minţile şi să alerge la 
Curte. 

— Sunt de acord, spuse Litsky, avocatul. Nu pot să-l 
oprească, dar pot să încerce. Eu aş aştepta până la cinci; după 
aceea i-aş suna. 

— Bine, spuse Gray. Până la trei şi jumătate îl refac. Pe 
urmă, sun la FBI, să vedem ce zic. Apoi la Casa Albă şi la White 
şi Blazevich la sfârşit. 

Feldman ajunsese aproape de uşă. 

— Ne întâlnim tot aici la trei şi jumătate. Stai lângă telefon. 

Când sala se goli din nou, Darby încuie uşa şi arătă spre 
fereastră. 

— Ţi-am povestit de Butuc? 

— Nu mai spune! 

Se uitară în stradă. 

— Mă tem că da. S-a întâlnit cu prietenul nostru şi a 
dispărut. El era, sunt sigură. 

— Cred că nu sunt în cauză. 

— Nu eşti. Tare aş vrea să scap de aici. 

— O să ne gândim la o soluţie. O să anunţ paza noastră. Vrei 
să-i spun lui Feldman? 

— Nu. Încă nu. 

— Cunosc vreo câţiva poliţişti. 

— Minunat. Şi or să vină să-i cotonogească. 

— Poliţiştii pe care-i ştiu eu, da. 

— Nu pot să se ia de ei. Ce au făcut? 

— Pun la cale o crimă. 

— În clădirea asta suntem în siguranţă? 

Gray se gândi o clipă. 

— Hai să-i spun lui Feldman. O să pună doi paznici la uşa 
sălii. 

— Bine. 


Feldman aprobă a doua ciornă la trei şi jumătate şi Gray avu 
permisiunea să sune la FBI. In sala de conferinţe fură aduse 
patru telefoane şi se puse în priză magnetofonul. Feldman, 


Smith Keen şi Krauthammer ascultau la derivații. 

Gray îl sună pe Phil Norvell, o bună cunoştinţă şi, uneori, una 
din sursele lui de informaţii dacă aveau cumva aşa ceva la 
Birou. Norvell răspunse la numărul lui personal. 

— Phil, aici e Gray Grantham, de la Post. 

— Ştiu de unde eşti, Gray. 

— Să ştii că înregistrez. 

— Cred că e ceva serios. Ce s-a întâmplat? 

— Mâine dimineaţă apare un articol care detaliază o 
conspirație care a dus la asasinarea lui Rosenberg şi Jensen. 
Dăm numele lui Victor Mattiece, afacerist cu petrol, şi numele a 
doi dintre avocaţii lui, de aici, din oraş. IIl menţionăm şi pe 
Verheek, nu în calitate de conspirator, desigur. Credem că FBI 
ştia mai de mult de Mattiece, dar a refuzat să facă cercetări, la 
cererea Casei Albe. Voiam să vă dăm şansa să comentaţi 
faptele. 

La celălalt capăt al firului nu se auzi nimic. 

— Phil, eşti acolo? 

— Da, aşa cred. 

— Ai ceva de spus? 

— Sunt sigur că vom avea ceva de spus, dar o să te sun eu. 

— În curând vom imprima, deci grăbeşte-te. 

— Asta-i o lovitură pe la spate, Gray. Poţi să mai aştepţi o zi? 

— Nici gând. 

Norvell făcu o pauză. 

— Bine. Mă duc să vorbesc cu domnul Voyles şi te sun eu. 

— Mulţumesc. 

— Eu îţi mulţumesc, Gray. E minunat, domnul Voyles va fi 
emoţionat. 

— Aşteptăm. 

Gray apăsă pe un buton şi eliberă linia. 

Keen opri magnetofonul. 

Aşteptă opt minute şi Voyles însuşi îi sună. Insistă să 
vorbească cu Jackson Feldman. Magnetofonul fu pornit din nou. 

— Domnule Voyles, spuse Feldman cu căldură. 

Cei doi se întâlniseră de multe ori, deci „domnule" nu era 
necesar. 

— Spune-mi Denton, fir-ar să fie. Ascultă, Jackson, ce are 
reporterul tău? E o nebunie. Vă sinucideţi. Am făcut investigaţii 
asupra lui Mattiece, le continuăm şi acum, e prea devreme să-l 


atacăm. Deci, ce are reporterul tău la mână? 

— Numele de Darby Shaw îţi spune ceva? îl întrebă Feldman 
rânjind spre ea. Darby stătea lângă perete. 

Voyles răspunse greu. 

— Da, zise el simplu. 

— Băiatul a pus mâna pe referat, Denton, iar eu stau aici şi 
mă uit la Darby Shaw. 

— Mă temeam că a murit. 

— Nu. E foarte vie. Ea şi cu Grantham au găsit confirmarea 
din altă sursă a faptelor expuse în referat. E un articol lung, 
Denton. 

Voyles răsuflă adânc şi aruncă prosopul în ring. 

— Îl urmărim pe Mattiece ca suspect, spuse el. 

— Înregistrăm, Denton, fii atent. 

— Trebuie să stăm de vorbă. De la om la om, vreau să spun. 
S-ar putea să am unele amănunte din interior. 

— Eşti binevenit aici. 

— Vin. Sunt acolo în douăzeci de minute. 

Redactorii erau teribil de amuzaţi de ideea că marele F. 
Denton Voyles va sări în limuzina lui şi va da fuga la Post. Ani de 
zile îl urmăriseră şi ştiau că e maestru în micşorarea pierderilor. 
Ura presa. Dorinţa lui de a veni pe propriul lor teren şi în 
condiţiile impuse de ei nu putea să însemne decât un lucru — va 
arăta cu degetul spre altcineva. Şi acel altcineva era, probabil, 
Casa Albă. 

Darby nu dorea să-l întâlnească. Nu se gândea decât cum să 
fugă. Ar putea să le spună de bărbatul cu şapcă neagră, dar 
acesta va dispărea într-o jumătate de oră. Şi ce putea să facă 
FBI? Întâi să-l prindă — şi pe urmă? Să-l acuze că pierde timpul 
pe stradă şi că pune la cale o ambuscadă? Să-l tortureze şi să-l 
facă să spună tot? Probabil că nu o vor crede. 

Nu dorea să aibă de-a face cu FBI. Nu dorea protecţia lor. Era 
pe cale să plece şi nimeni nu va şti unde. Poate doar Gray. 
Poate nici el. 

El formă numărul Casei Albe şi luară cu toţii derivaţiile. Keen 
porni magnetofonul. 

— Cu Fletcher Coal, vă rog. Sunt Gray Grantbam, de la 
Washington Post şi e vorba de ceva urgent. 

Aşteptă. 

— De ce Coal? întrebă Kenn. 


— Totul trebuie să primească aprobarea lui, spuse Gray 
acoperind receptorul cu mâna. 

— Cine spune asta? 

— Un informator. 

Secretara reveni cu mesajul că domnul Coal vine imediat. Să 
aştepte puţin. Gray zâmbi. Adrenalina îi circula prin vene. 

În sfârşit: 

— Fletcher Coal. 

— Domnule Coal, sunt Gray Grantham, de la Post. Înregistrez 
convorbirea, mă înţelegeţi? 

— Da. 

— E adevărat că aţi dat o directivă la Casa Albă ca tot 
personalul, cu excepţia Preşedintelui, să ceară aprobarea 
dumneavoastră pentru a face orice comunicare presei? 

— Nu e deloc adevărat. Toate aceste probleme sunt în grija 
purtătorului de cuvânt. 

— Inţeleg. Mâine dimineaţă va apărea un articol care, pe 
scurt, expune faptele din referatul „pelican". Vă este cunoscut 
acest referat? 

Răspunse cu greutate. 

— Da, îl cunosc. 

— Avem confirmarea că domnul Mattiece a contribuit cu 
peste patru milioane de dolari la campania Preşedintelui, acum 
trei ani. 

— Patru milioane două sute de mii, pe căi legale. 

— De asemenea, noi credem că a intervenit Casa Albă şi a 
încercat să oprească investigarea de către FBI a domnului 
Mattiece şi dorim comentariul dumneavoastră. 

— Este ceva ce credeţi sau e ceva ce aveţi intenţia să pu- 
blicaţi? 

— Incercăm să obţinem acum confirmarea. 

— Şi cine credeţi că va confirma aşa ceva? 

— Avem sursele noastre, domnule Coal. 

— Într-adevăr. Casa Albă neagă cu hotărâre orice amestec în 
cursul investigaţiilor. Preşedintele a cerut să fie informat asupra 
stadiului tuturor investigaţiilor după moartea tragică a 
judecătorilor Rosenberg şi Jensen, dar nu a existat nici un 
amestec direct sau indirect din partea Casei Albe în nici un 
asemenea aspect al cercetărilor. Aţi fost greşit informaţi. 

— Preşedintele îl consideră pe domnul Mattiece prieten? 


— Nu. S-au întâlnit o singură dată şi, aşa cum am spus, 
domnul Mattiece a avut o contribuţie importantă în bani, dar nu 
ca prieten al Preşedintelui. 

— A fost suma cea mai mare, nu-i aşa? 

— Nu pot să confirm acest lucru. 

— Mai aveţi vreun comentariu? 

— Nu. Sunt sigur că purtătorul de cuvânt va vorbi despre 
asta mâine dimineaţă. 

Închiseră şi Keen opri magnetofonul. Feldman era în picioare 
şi-şi freca mâinile. 

— AŞ da leafa pe un an să fiu acum la Casa Albă, spuse el. 

— E calm, nu-i aşa? spuse Gray cu admiraţie. 

— Da, dar fundul lui calm e acum scufundat în apă care 
fierbe! 


42 


Pentru un om obişnuit să meargă fără nici o grijă şi să-i vadă 
pe toţi dându-se la o parte din faţa sa, era greu să vină 
respectuos, cu pălăria în mână şi să ceară o întâlnire. Se 
strecură cit putea de umil prin sala redactorilor, împreună cu 
K.O. Lewis şi doi agenţi. Purta obişnuitul său trenci, cu cordonul 
legat strâns pe trupul îndesat şi scund. Nu era violent, dar felul 
de a fi şi mersul lui nu lăsau nici o îndoială asupra faptului că 
era obişnuit să nu ţină seama de nimeni. Toţi aveau costume 
închise la culoare; păreau un „don'" mafiot şi garda lui de corp. 
Aglomerata sală a redactorilor fu cuprinsă de linişte pe măsură 
ce ei înaintau. F. Denton Voyles era o prezenţă, fie că se 
comporta umil, fie că avea o atitudine amenințătoare. 

Un grup de redactori agitaţi, aflaţi pe micul coridor ce ducea 
la biroul lui Feldman, se dădură la o parte din calea lor. Howard 
Krauthammer îl cunoştea pe Voyles şi-i ieşi în întâmpinare. Işi 
dădură mâinile şi schimbară câteva cuvinte în şoaptă. Feldman 
vorbea la telefon cu domnul Ludwig, editorul, care era în China. 
Smith Keen li se alătură şi dădu mâna cu Voyles şi cu Lewis. Cei 
doi agenţi rămaseră la câţiva paşi depărtare. 

Feldman deschise uşa, se uită spre sala redactorilor şi-l văzu 
pe Denton Voyles. Îi făcu semn să intre. K.O Lewis îl urmă. 


Schimbară glumele obişnuite, până când Smith Keen închise uşa 
şi luară cu toţii loc. 

— Presupun că aveţi o confirmare solidă a faptelor din 
referat, spuse Voyles. 

— Avem, răspunse Feldman. Dar puteţi citi amândoi o ciornă 
a articolului. Veţi afla unele lucruri. Îl vom imprima peste o oră şi 
reporterul, domnul Grantham, vrea să vă dea posibilitatea să vă 
spuneţi părerea. 

— Apreciez lucrul ăsta. 

Feldman luă un exemplar al ciornei şi-l dădu lui Voyles, care 
îl luă delicat. Lewis se aplecă spre el şi începură să citească 
amândoi. 

— Noi plecăm, spuse Feldman. Nu vă grăbiţi. 

leşi împreună cu Keen şi închise uşa. Agenţii se apropiară 
mai mult. 

Feldman şi Keen traversară sala redactorilor şi se duseră în 
sala de conferinţe. Doi paznici voinici stăteau în hol. Gray şi 
Darby erau singuri înăuntru când intrară ei. 

— Trebuie să suni la White şi Blazevich, spuse Feldman. 

— Te aşteptam. 

Puseră în funcţiune derivaţiile. Deoarece Krauthammer nu 
era de faţă, Keen luă telefonul lui şi-l dădu lui Darby. Gray formă 
numărul. 

— Cu Marty Velmano, vă rog, spuse Gray. Da, sunt Gray 
Grantham, de la Washington Post şi trebuie să vorbesc cu el. E 
foarte urgent. 

— O clipă, vă rog, spuse secretara. 

După un timp răspunse altă secretară. 

— Biroul domnului Velmano. 

Gray se recomandă şi-l ceru la telefon pe şeful ei. 

— Are o întâlnire, spuse ea. 

— Şi eu, ripostă Gray. Intră, spune-i cine sunt şi că o să-i 
apară poza pe pagina întâi a ziarului, la miezul nopţii. 

— Da, domnule. 

După câteva clipe, Velmano răspunse: 

— Da, ce se întâmplă? 

Gray se prezentă pentru a treia oară şi-i spuse despre ca- 
setă. _ 

— Inţeleg, spuse scurt Velmano. 

— Mâine dimineață va apărea un articol despre clientul 


dumneavoastră, Victor Mattiece, şi despre amestecul lui în 
asasinatele judecătorilor Rosenberg şi Jensen. 

— Minunat! Vă vom urmări în justiţie următorii douăzeci de 
ani. Greşeşti foarte mult, prietene. Noi vom fi proprietarii 
ziarului Post. 

— Da, domnule. Amintiţi-vă că înregistrăm. 

— Înregistrează ce vrei! Vei fi inculpat. Va fi splendid! Victor 
Mattiece va fi proprietarul ziarului Washington Post. E minunat! 

Gray îşi clătină capul a neîncredere către Darby. Redactorii 
zâmbiră. Era aproape amuzant. 

— Da, domnule. Aţi auzit de cazul „pelican"? Avem o copie a 
referatului. 

Linişte adâncă. Apoi, un mormăit îndepărtat, ca ultima 
suflare a unui câine pe moarte. Apoi iar linişte. 

— Domnule Velmano, sunteţi acolo? 

— Da. 

— Avem o copie a notei pe care i-aţi trimis-o lui Sims 
Wakefield, în 28 septembrie, în care sugeraţi că poziţia clientului 
dumneavoastră va fi mult îmbunătăţită dacă Rosenberg şi 
Jensen sunt îndepărtați de la Curte. Una din sursele noastre 
dezvăluie că e ideea cuiva numit Einstein, care stă în biblioteca 
de la etajul şase, cred. 

Linişte. 

Gray continuă: 

— Articolul e gata de imprimare, dar voiam să vă ofer şansa 
de a comenta faptele. Vreţi să faceţi vreo declaraţie, domnule 
Velmano? 

— Mă doare capul. 

— Bine. Altceva? 

— Vei imprima nota vorbă cu vorbă? 

— Da. 

— Şi fotografia mea? 

— Da. E o fotografie veche, de la o audiere la Senat. 

— Ticălosule! 

— Mulţumesc. Altceva? 

— Am remarcat faptul că ai aşteptat până la cinci. Cu o oră 
mai devreme, aş fi putut să merg la Curte şi să opresc 
blestemăţia asta. 

— Da, domnule. Aşa mi-am făcut socoteala. 

— Nemernicule! 


— O.K.! 

— Nu-ţi pasă că distrugi nişte oameni, nu-i aşa? 

Vocea lui era stinsă şi jalnică. Ce citat minunat! Gray îi 
spusese de două ori că înregistrează, dar Velmano era prea 
şocat ca să ţină minte. 

— Nu, domnule. Altceva? 

— Spune-i lui Jackson Feldman că voi înregistra procesul 
mâine dimineaţă la nouă, de îndată ce se deschide tribunalul. 

— Aşa voi face. Şi negati că aţi fi scris nota? 

— Bineînţeles. 

— Negaţi existenţa notei? 

— E un fals. 

— Nu va fi nici un proces, domnule Velmano, şi cred că ştiţi 
asta. 

Linişte. Apoi: 

— Ticălosule! . 

Se auzi cum închide telefonul, apoi veni tonul. Işi zâmbiră 
neîncrezători. 

— N-ai vrea să fii ziaristă, Darby? o întrebă Smith Keen. 

— E amuzant, spuse ea. Dar îmi ajunge ziua de ieri. Nu, 
mulţumesc. 

Feldman se ridică şi arătă spre magnetofon. 

— Eu nu aş folosi nimic din astea. 

— Dar mi-a plăcut partea cu oamenii distruşi. Şi ce facem cu 
amenințările cu procesul? întrebă Gray. 

— Nu ai nevoie de ele, Gray. Articolul ocupă întreaga pagină 
întâi. Poate mai târziu. 

Se auzi o bătaie în uşă. Era Krauthammer. 

— Voyles vrea să te vadă, îi spuse el lui Feldman. 

— Adu-l aici. 

Gray se ridică repede şi Darby se duse la fereastră. Soarele 
dispărea şi pe stradă nu mai erau umbre. Circulaţia decurgea 
anevoios. Nici urmă de Butuc şi ai lui, dar erau acolo, fără 
îndoială, aşteptând în umbră, făcându-şi planul cum s-o omoare, 
fie din prevedere, fie din răzbunare. Gray spusese că are un 
plan cum să iasă din clădire fără focuri de armă, după ce se va 
sfârşi totul. Nu precizase nimic. 

Voyles intră, împreună cu K.O. Lewis. Feldman îi prezentă lui 
Gray Grantham şi lui Darby Shaw. Voyles se îndreptă spre ea 
zâmbind şi privind-o cu respect. 


— Deci dumneavoastră aţi declanşat toate astea, spuse el, 
încercând să-şi exprime admiraţia. Nu-i reuşi. 

Ea îl dispreţui imediat. 

— Cred că Mattiece, spuse ea rece. 

El se întoarse şi-şi scoase trenciul. 

— Putem să stăm jos? întrebă el. 

Se aşezară în jurul mesei — Voyles, Lewis, Feldman, Keen, 
Grantham şi Krauthammer. Darby rămase la fereastră. 

— Am câteva precizări pentru a fi publicate, spuse Voyles, 
luând o foaie de hârtie de la Lewis. Gray începu să facă 
însemnări. 

— Întâi: am primit o copie a referatului acum două 
săptămâni şi am dus-o la Casa Albă în aceeaşi zi. A fost dată 
personal de directorul adjunct K.O. Lewis lui Fletcher Coal, care 
a primit-o împreună cu raportul nostru zilnic către Casa Albă. 
Agentul special Eric East a fost de faţă la întâlnire. Credeam că 
ridică destule probleme pentru a se face cercetări, dar nu s-a 
întreprins nimic timp de şase zile, până când domnul Gavin 
Verheek, consilierul special al directorului, a fost găsit mort la 
New Orleans. Atunci, FBI a început imediat o investigaţie amplă 
a lui Victor Mattiece. Peste patru sute de agenţi din douăzeci şi 
şapte de birouri au luat parte la cercetări, însumând peste o mie 
o sută de ore, interogând peste şase sute de oameni şi 
deplasându-se în cinci ţări. În clipa de faţă, cercetările continuă 
cu toată intensitatea. Credem că Victor Mattiece este suspectul 
numărul unu în asasinarea judecătorilor Rosenberg şi Jensen şi 
încercăm să aflăm unde este. 

Voyles împături hârtia şi i-o dădu lui Lewis. 

— Ce veţi face când îl veţi găsi pe Mattiece? întrebă 
Grantham. 

— Îl arestăm. 

— Aveţi mandat? 

— Îl vom avea în curând. 

— Aveţi idee cam pe unde este? 

— Sincer, nu. Încercăm să-l găsim de o săptămână, fără nici 
un succes. 

— Casa Albă s-a amestecat în cercetările asupra lui 
Mattiece? 

— Nu vreau să fac nici o declaraţie despre această pro- 
blemă. De acord? 


Gray se uită la redactorul-şef adjunct. 

— De acord, spuse Feldman. 

Voyles se uită la Feldman, apoi la Keen şi la Krauthammer, 
pe urmă la Grantham. 

— Nu veţi putea folosi nimic din ce vă voi spune, în nici o 
împrejurare. inţelegeţi? 

Ei dădură din cap şi-l priviră atenţi. Darby era şi ea atentă. 

Voyles se uită bănuitor la Lewis. 

— Acum douăsprezece zile, în Biroul Oval, Preşedintele 
Statelor Unite mi-a cerut să nu îl consider pe Victor Mattiece 
suspect. A folosit cuvintele „să renunţ". 

— A invocat vreun motiv? întrebă Grantham. 

— Pe cel mai evident. A spus că ar fi foarte jenant şi foarte 
dăunător campaniei electorale pentru realegerea lui. 

Credea că „pelicanul" nu e ceva care să merite atenţie şi că, 
dacă ar fi fost cercetat şi ar fi aflat presa, imaginea lui politică ar 
fi avut de suferit. 

Krauthammer asculta cu gura deschisă. Keen se uita fix la 
masă. Feldman sorbea fiecare cuvânt. 

— Sunteţi sigur? întrebă Gray. 

— Am înregistrat convorbirea. Am o bandă, dar nu pot să las 
pe nimeni să o asculte decât dacă Preşedintele va nega totul. 

Urmă o linişte adâncă şi toţi îl admirară pe acest mic ticălos 
şi înregistrarea lui. O bandă! 

Feldman îşi drese vocea. 

— Aţi văzut articolul. Există un decalaj între momentul când 
referatul a ajuns la FBI şi data când au început cercetările. 
Lucrul acesta trebuie explicat. 

— Aveţi declaraţia mea. Nimic altceva. 

— Cine l-a omorât pe Gavin Verheek? întrebă Gray. 

— Nu voi face precizări în legătură cu rezultatele cer- 
cetărilor. 

— Dar ştiţi? 

— Bănuim. Dar asta-i tot ce vă pot spune. 

Gray se uită la cei din jurul mesei. Era limpede că Voyles nu 
mai avea nimic de adăugat; toţi se destinseră în aceeaşi clipă. 
Redactorii savurau clipa. 

Vovyles îşi lărgi cravata şi aproape zâmbi. 

— Cum aţi aflat voi despre Morgan, avocatul ucis? 

— Nu voi face precizări în legătură cu cercetările, spuse Gray 


cu un zâmbet rău. Toţi râseră. 

— Acum ce faceţi? îl întrebă Krauthammer pe Voyles. 

— Îl vom căuta pe Mattiece, dar va fi greu. Nu ştim unde 
este. În ultimii cinci ani, şi-a petrecut mai tot timpul în Bahamas, 
dar are proprietăţi în Mexic, Panama şi Paraguay. 

Voyles se uită la Darby pentru a doua oară. Se sprijinea de 
perete, lângă fereastră, dar asculta tot. 

— Când iese prima ediţie de sub tipar? întrebă Voyles. 

— Se imprimă toată noaptea, începând de la zece şi 
jumătate, spuse Keen. 

— În ce ediţie apare articolul? 

— În cea de la miezul nopţii. E cea mai cuprinzătoare. 

— Va apărea şi fotografia lui Coal pe pagina întâi? 

Keen îl privi pe Krauthammer, care se uită la Feldman. 

— Cred că da. Vom specifica faptul că aţi spus că referatul a 
fost înmânat personal lui Fletcher Coal, de asemenea, vom cita 
afirmaţia lui că Mattiece a dat Preşedintelui patru milioane două 
sute de mii de dolari. Da, cred că domnul Coal ar trebui să aibă 
o fotografie pe pagina întâi, alături de toţi ceilalţi. 

— Şi eu cred la fel, spuse Voyles. Dacă trimit aici un om la 
miezul nopţii, poate să ia câteva exemplare? 

— Sigur, spuse Feldman. De ce? 

— Pentru că vreau să-i dau personal lui Coal ziarul. Vreau să- 
i bat la uşă la miezul nopţii, să-l prind în pijama şi să-i arunc 
ziarul în mutră. Apoi, să-i spun că mă voi întoarce cu o citaţie 
din partea unui tribunal şi, după aceea, cu acuzaţia. Şi, puţin 
mai târziu, cu cătuşele. 

Spunea totul cu o asemenea plăcere, încât era 
înspăimântător. 

— Îmi pare bine că nu sunteţi răzbunător, spuse Gray. 

Numai Smith Keen găsi că era amuzant. 

— Credeţi că va fi acuzat? întrebă cu nevinovăție 
Krauthammer. 

Voyles o privi din nou pe Darby. 

— El o va încasa în locul Preşedintelui. S-a oferit voluntar 
pentru plutonul de execuţie ca să-şi salveze şeful. 

Feldman se uită la ceas şi se ridică. 

— Pot să vă rog ceva? întrebă Voyles. 

— Sigur. Ce? 

— Aş vrea să rămân câteva minute singur cu domnişoara 


Shaw. Bineînţeles dacă nu are nimic împotrivă. 

Toţi se uitară la Darby, care-şi dădu acordul cu o ridicare din 
umeri. Redactorii şi K.O. Lewis se ridicară şi ieşiră din încăpere. 
Darby îl luă pe Gray de mână şi-l rugă să rămână. Se aşezară în 
faţa lui Voyles, de cealaltă parte a mesei. 

— Doream să vorbim între patru ochi, spuse Voyles, uitându- 
se la Gray. 

— Vreau să rămână, spuse ea. Nu va publica nimic. 

— Bine. 

Ea i-o luă înainte. 

— Dacă vreţi să mă interogaţi, nu voi vorbi fără asistenţa 
unui avocat. 

El dădu din cap. 

— Nici vorbă. Mă întrebam doar ce ai să faci. 

— De ce v-aş spune? 

— Pentru că pot să te ajut. 

— Cine l-a omorât pe Gavin? 

Voyles ezită. 

— Nu publici! 

— Nu public, spuse Gray. 

— O să-ţi spun cine credem noi că l-a ucis, dar vreau să ştiu 
ce ai vorbit cu el înainte de a fi ucis. 

— Am stat de vorbă de mai multe ori în timpul week-end- 
ului. Ar fi trebuit să ne întâlnim lunea trecută şi să plecăm din 
New Orleans. 

— Când ai vorbit ultima dată cu el? 

— Duminică seara. 

— Şi unde era? 

— În camera lui de la Hilton. 

Voyles răsuflă adânc şi se uită în tavan. 

— Şi ai discutat cu el despre întâlnirea de luni? 

— Da. 

— Îl mai văzuseşi înainte? 

— Nu. 

— Omul care l-a omorât e acelaşi cu cel pe care-l ţineai de 
mână când a fost împuşcat în cap. 

Ea se temu să întrebe şi o făcu Gray în locul ei. 

— Cine era? 

— Marele Khamel. _ 

Ea se cutremură şi-şi acoperi ochii. Incercă să spună ceva, 


dar nu reuşi. 

— E foarte derutant, spuse Gray, încercând să fie raţional. 

— Da. Omul care l-a omorât pe Khamel e un agent operativ 
angajat de CIA. Era de faţă când a fost omorât Callahan şi cred 
că a vorbit cu Darby. 

— Rupert, spuse ea calmă. 

— Bineînţeles că nu e numele lui adevărat, dar merge şi 
Rupert. Probabil că are vreo douăzeci de nume. Dacă e cel care 
cred eu, e un englez pe care te poţi bizui. 

— Aveţi idee ce năucitoare sunt toate astea? întrebă ea. 

— Îmi închipui. 

— Ce căuta Rupert la New Orleans? De ce o urmărea? 
întrebă Gray. 

— E o poveste foarte lungă şi nu o ştiu pe toată. Eu încerc să 
mă ţin departe de CIA, credeţi-mă. Am destule altele pe cap. E 
în legătură cu Mattiece. Acum câţiva ani, a avut nevoie de bani 
pentru a-şi pune în aplicare marile lui planuri. A vândut o parte 
din ele guvernului libian. Nu sunt sigur că era ceva legal, dar aici 
intră CIA în joc. Evident, ei îl urmăreau pe Mattiece şi pe libieni 
cu mare interes şi, când au început neînțelegerile, CIA 
supraveghea totul. Nu cred că îl bănuiau pe Mattiece că e 
amestecat în asasinarea judecătorilor de la Curtea Supremă, dar 
Bob Gminski a primit un exemplar al micului tău referat la 
câteva ore după ce noi l-am dat la Casa Albă. Fletcher Coal i l-a 
dat. Nu ştiu cu cine a vorbit Gminski despre „pelican'", dar 
vorbele au ajuns la urechea cui nu trebuia şi peste douăzeci şi 
patru de ore domnul Callahan murea. lar tu, draga mea, ai fost 
foarte, foarte norocoasă. 

— Atunci de ce nu simt că am noroc? spuse ea. 

— Asta nu explică prezenţa lui Rupert, zise Gray. 

— Nu ştiu sigur, bănuiesc că Gminski l-a trimis pe Rupert să 
o urmărească pe Darby. Cred că, la început, Gminski s-a speriat 
de referat mai mult decât ceilalţi. Probabil că l-a pus pe Rupert 
s-o urmărească în parte pentru a o supraveghea, în parte pentru 
a o proteja. Când a explodat maşina, domnul Mattiece a 
confirmat referatul. Altfel de ce ar fi vrut să-i omoare pe 
Callahan şi pe Darby? Am motive să cred că la New Orleans, la 
câteva ore după explozia maşinii, se aflau câteva zeci de 
oameni de la CIA 

— Dar de ce? întrebă Gray. 


— Referatul fusese legitimizat şi Mattiece omora oameni, îşi 
face majoritatea afacerilor la New Orleans. Şi cred că CIA era 
foarte îngrijorată pentru Darby. Norocul ei. Au apărut la timp. 

— Dacă CIA s-a mişcat atât de repede, voi de ce nu aţi făcut- 
o? întrebă ea. 

— Bună întrebare. Nu ştiam mai nimic despre referat şi nu 
cunoşteam nici jumătate din cât deţinea CIA. Jur că părea foarte 
improbabil şi aveam mulţi alţi suspecți. L-am subestimat. Pur şi 
simplu. Apoi, Preşedintele ne ceruse să-l facem uitat, lucru uşor 
de altfel, pentru că nu auzisem niciodată de Mattiece. Nu aveam 
nici un motiv de suspiciune. Atunci, prietenul meu Gavin a fost 
omorât şi am trimis oameni pe teren. 

— De ce i-a dat Coal referatul lui Gminski? întrebă Gray. 

— Se speriase. Şi, ca să fiu sincer, de aceea i-l şi trimisesem. 
lar Gminski e Gminski şi uneori acţionează fără să se uite la mici 
obstacole ca legile şi altele de felul ăsta. Coal dorea ca referatul 
să fie verificat şi a crezut că Gminski o va face repede şi fără 
gălăgie. 

— Deci Gminski nu a corespuns aşteptărilor lui Coal. 

— İl urăşte pe Coal, ceea ce e foarte de înţeles. Gminski a 
vorbit cu Preşedintele, dar nu a răspuns aşteptărilor lui. Totul s- 
a întâmplat atât de repede! Vă amintiţi că Gminski, Coal, 
Preşedintele şi cu mine am văzut prima oară referatul acum 
două săptămâni.  Gminski aştepta probabil să spună 
Preşedintelui o parte din poveste, dar nu a avut prilejul. 

Darby îşi împinse scaunul înapoi şi se duse la fereastră. 
Acum era întuneric; circulaţia era încă anevoioasă şi dificilă. Era 
bine că se dezlegaseră toate aceste mistere, dar apăruseră şi 
mai multe necunoscute. Nu dorea decât să plece. Se săturase să 
fugă şi să fie vânată; se săturase să facă pe reporterul cu Gray; 
se săturase să se tot întrebe cine ce a făcut şi de ce; se săturase 
să se simtă vinovată că scrisese blestemăţia aia; se săturase să- 
şi cumpere o periuţă nouă de dinţi la fiecare trei zile. li era dor 
de o casă mică, pe o plajă pustie şi îngustă, departe de 
telefoane şi de oameni, mai ales de cei care se ascund în 
spatele maşinilor şi al clădirilor. Dorea să doarmă trei zile fără 
coşmaruri şi fără să vadă umbre. Era timpul să plece. 

Gray se uită atent la ea. 

— A fost urmărită la New York şi pe urmă şi aici, îi spuse el 
lui Voyles. De cine? 


— Eşti sigură? întrebă Voyles. 

— Toată ziua au stat în stradă şi au supravegheat clădirea, 
spuse Darby, arătând cu capul spre fereastră. 

— Ne-am uitat mereu la ei, spuse Gray. Sunt acolo. 

Voyles păru sceptic. 

— l-ai mai văzut înainte? o întrebă el pe Darby. 

— Pe unul dintre ei. A fost la slujba de înmormântare a lui 
Thomas, la New Orleans. M-a urmărit prin Cartierul Francez. 
Aproape că m-a găsit în Manhattan şi l-am văzut stând de vorbă 
cu alt individ acum cinci ore. Ştiu precis că e el. 

— Cine e? îl întrebă Gray din nou pe Voyles. 

— Nu cred că CIA te-ar urmări. 

— Dar m-a urmărit. 

— Acum îi mai vezi? 

— Nu. Au dispărut acum două ore. Dar sunt acolo, afară. 

Voyles se ridică şi-şi întinse braţele groase. Păşi încet în jurul 
mesei, scoțând o ţigară. 

— Te supără fumul? întrebă el. 

— Da, mă supără, spuse ea fără să-l privească. 

El puse ţigara pe masă. 

— Putem să te ajutăm, spuse el. 

— Nu vreau să mă ajutaţi, spuse ea spre fereastră. 

— Ce vrei? 

— Vreau să plec din ţară şi, din clipa aceea, să fiu sigură că 
nu mă urmăreşte nimeni. Nici voi, nici Rupert şi nici unul dintre 
ai lui. 

— Va trebui să depui mărturie în faţa unui mare juriu. 

— Numai dacă mă vor găsi. Mă duc într-un loc unde citaţiile 
nu sunt agreate. 

— Dar procesul? Va fi nevoie de tine la proces. 

— Asta e peste un an. Până atunci am să mă mai gândesc. 

Voyles îşi puse ţigara în gură, fără s-o aprindă. Se plimbă şi 
apoi analiză mai bine situaţia, cu ţigara între dinţi. 

— Îţi propun un târg. 

— Nu sunt dispusă să fac târguri. Se sprijinea din nou de 
perete, privind când la el, când la Gray. 

— E unul cinstit. Am avioane şi elicoptere şi mulţi oameni 
înarmaţi, care nu se tem câtuşi de puţin de băieţii ăia care se 
joacă de-a v-aţi ascunselea. Mai întâi, te vom scoate din clădire 
şi nu va şti nimeni. În al doilea rând, te vom urca în avionul meu 


şi vei zbura unde vei dori. În al treilea rând, poţi să dispari din 
locul unde vei ateriza. Ai cuvântul meu că nu te va urmări 
nimeni. Dar — în al patrulea rând — îmi vei permite să te 
contactez prin intermediul domnului Grantham aici de faţă dacă, 
şi numai dacă, devine foarte necesar. 

Ea îl privi pe Gray în tot timpul expunerii ofertei. Era limpede 
că îi plăcea propunerea. Îşi menţinu o expresie împietrită, dar, 
fir-ar să fie, suna bine. Dacă ar fi avut încredere în Gavin după 
primul telefon, el ar fi fost încă în viaţă şi ea nu l-ar fi ţinut 
niciodată de mână pe Khamel. Dacă ar fi plecat pur şi simplu din 
New Orleans cu el, atunci când îi sugerase acest lucru, el nu ar fi 
fost omorât. Se gândise la asta la fiecare cinci minute în 
ultimele şapte zile. 

Începea să se simtă depăşită. Vine o vreme când renunţi şi 
începi să ai încredere în semeni. Nu-i plăcea acest om, dar în 
ultimele zece minute fusese remarcabil de cinstit cu ea. 

— Cu avionul şi pilotul dumneavoastră? 

— Da. 

— Unde este? 

— La Andrews. _ 

— Hai să facem aşa. lau avionul cu destinaţia Denver. In 
avion nu va fi nimeni, în afară de mine, de Gray şi de piloţi. La o 
jumătate de oră după decolare, voi da instrucţiuni pilotului să 
aterizeze, să zicem, la Chicago. Poate să facă aşa? 

— Trebuie să aibă un plan de zbor înainte de decolare. 

— Ştiu. Dar sunteţi directorul FBI şi puteţi să trageţi nişte 
sfori. 

— Bine. Ce se întâmplă după ce ajungi la Chicago? 

— Plec singură de la avion, iar acesta revine la Andrews cu 
Gray. 

— Şi ce ai să faci la Chicago? 

— Dispar în aeroportul aglomerat şi iau primul avion care 
pleacă din ţară. 

— E bine, dar ai cuvântul meu că nu vei fi urmărită. 

— Ştiu. lertaţi-mă că sunt atât de precaută. 

— S-a făcut. Când vrei să pleci? 

Ea se uită la Gray. 

— Când? 

— Îmi trebuie o oră, ca să revăd articolul şi să adaug co- 
mentariile domnului Voyles. 


— Peste o oră, îi spuse ea lui Voyles. 

— O să aştept. 

— Pot să vorbesc cu el între patru ochi? îl întrebă ea pe 
Voyles arătând spre Gray. 

— Bineînţeles. 

Îşi luă trenciul şi se opri la uşă. Îi zâmbi. 

— Eşti o femeie dată naibii, domnişoară Shaw. Inteligența şi 
curajul tău au doborât unul dintre cei mai corupți oameni din 
ţara asta. Te admir. Şi îţi promit că nu-ți voi înşela niciodată 
aşteptările. 

Puse ţigara în mijlocul figurii lui zâmbitoare şi durdulii şi ieşi. 

Priviră cum închise uşa. 

— Crezi că o să fiu în siguranţă? întrebă ea. 

— Da. Cred că e sincer. Apoi, are oameni înarmaţi care pot 
să te scoată de aici. E în regulă, Darby. 

— Poţi să vii cu mine, nu-i aşa? 

— Sigur. 

Se apropie de el şi-l cuprinse cu braţele de talie. El o strânse 
în braţe şi închise ochii. 


La şapte, redactorii se adunară în jurul mesei pentru ultima 
oară în marţea aceea. Citiră repede fragmentul adăugat de Gray 
pentru a include declaraţiile lui Voyles. Feldman apăru mai 
târziu, cu un zâmbet larg pe faţă. 

— Nu o să vă vină să credeţi, spuse el. Am primit două 
telefoane. Ludwig a sunat din China. Preşedintele l-a găsit acolo 
şi l-a implorat să reţină articolul douăzeci şi patru de ore. Ludwig 
a spus că omul aproape plângea. Fiind un gentleman, l-a 
ascultat respectuos şi l-a refuzat politicos. Al doilea telefon a 
fost dat de judecătorul Roland, un vechi prieten al meu. Se pare 
că băieţii de la White şi Blazevich l-au scos de la un dineu şi i-au 
cerut permisiunea să înregistreze o hotărâre judecătorească, 
diseară, cu o audiere imediată. Judecătorul Roland l-a ascultat 
cam nerespectuos şi a refuzat nepoliticos. 

— Hai să imprimăm chestia asta! chiui Krauthammer. 


43 


Decolarea fu lină şi avionul o luă spre vest, ca şi cum s-ar fi 
îndreptat spre Denver. Era confortabil, dar nu luxos, din moment 
ce era proprietatea contribuabililor şi folosea unui om căruia nu-i 
păsa de calitatea lucrurilor. Nu există whisky bun, stabili Gray 
după ce se uită în dulapuri. Voyles era abstinent şi acest lucru îl 
irita pe Gray, care murea de sete. Găsi două cutii de Sprites nu 
prea reci în frigider şi-i dădu una lui Darby. Ea deschise cutia. 

Se părea că avionul nu mai urcă. Copilotul apăru în uşa 
cabinei. Era politicos şi se prezentă. 

— Ni s-a spus că vom avea o nouă destinaţie, puţin după 
decolare. 

— Aşa e, spuse Darby. 

— Minunat. Va trebui să ştim care e, în aproximativ zece 
minute. 

— Bine. 

— E ceva de băut pe aici? întrebă Gray. 

— Regret. 

Copilotul zâmbi şi se întoarse în cabină. 

Darby şi picioarele ei lungi ocupau aproape toată cana- 
peaua, dar el era hotărât să stea lângă ea. li ridică picioarele şi 
se aşeză la celălalt capăt al canapelei. Apoi le puse în poala lui. 
Avea unghiile roşii. Îi mângâie gleznele şi se gândi numai la 
acest prim eveniment major — îi ţinea picioarele în braţe. | se 
părea ceva foarte intim, dar lucrul nu părea să o tulbure şi pe 
ea. Acum zâmbea puţin. Se terminase. 

— Ţi-a fost frică? întrebă el. 

— Da. Şi ţie? 

— Şi mie, dar ştiam că sunt în siguranţă. E greu să te simţi 
ameninţat între şase tipi care îţi fac scut din trupurile lor. E greu 
să te simţi urmărit când eşti la spatele unei maşini care nu are 
ferestre. 

— Lui Voyles i-a plăcut, nu-i aşa? 

— Era ca Napoleon în timp ce făcea planuri şi comanda 
trupele. Pentru el e o clipă mare. Singura persoană care poate 
să-l demită e Preşedintele şi cred că acum Voyles are controlul 
asupra lui. 

— Şi a rezolvat cazurile de asasinare. Cred că se simte fericit 
pentru asta. 

— Cred că am adăugat zece ani la cariera lui. Asta am făcut. 


— Eu cred că e drăguţ, spuse Darby. La început nu mi-a 
plăcut, dar câştigă atunci când îl cunoşti. Şi e uman. Când a 
pomenit de Verheek, am văzut că i s-au aburit ochii. 

— O bomboană! Sunt sigur că Fletcher Coal va fi încântat să- 
|I vadă pe acest omuleţ drăguţ peste câteva ore. 

Avea picioarele lungi şi suple. Cu adevărat perfecte. Le 
mângâie şi se simţi ca un student la a doua întâlnire. Erau albe 
şi aveau nevoie de soare, iar el ştia că în câteva zile vor fi 
bronzate şi cu nisip printre degete. Nu fusese invitat, lucru care 
îl tulbura. Nu ştia unde se va duce, dar aşa voise ea. Nu era 
sigur nici că ea îşi cunoştea destinaţia. 

Mângăâierile lui îi amintiră fetei de Thomas. Se îmbăta pe 
jumătate şi-i mânjea unghiile cu ojă. Zgomotul motorului 
avionului şi uşoara lui vibraţie îl îndepărtase brusc cu multe mile 
de ea. Murise de două săptămâni, dar i se părea că se 
întâmplase mai de mult. Se schimbaseră atâtea. Aşa era mai 
bine. Dacă ar fi rămas la Tulane, ar fi trecut prin biroul lui, i-ar fi 
văzut sala de curs, ar fi vorbit cu ceilalţi profesori, s-ar fi uitat 
din stradă spre apartamentul lui şi ar fi suferit îngrozitor. Micile 
amintiri sunt frumoase până la urmă, dar în timpul doliului te 
împiedică. Acum, era altă persoană, cu altă viaţă, în alt loc. 

Şi un alt bărbat îi mângâia picioarele. La început fusese 
politicos, încrezut şi colţos, un reporter tipic. Dar se dezgheţa 
rapid şi, sub stratul subţire, găsea un om cald, care era clar că o 
plăcea foarte mult. 

— Mâine e o zi mare pentru tine. 

El luă o sorbitură de Sprite. Ar fi dat mulţi bani pentru o bere 
de import, rece ca gheaţa şi într-o cutie verde. 

— Mare, spuse el admirându-i picioarele. Va fi mai mult 
decât atât, dar simţea nevoia să-i reducă importanţa. In clipa de 
faţă, ea era în centrul atenţiei lui, nu haosul de mâine. 

— Ce se va întâmpla? întrebă ea. 

— Probabil că o să mă duc la birou şi o să aştept efectul 
loviturii. Smith Keen a spus că o să stea acolo toată noaptea. O 
mulţime de oameni vor veni devreme. Ne vom aduna în sala de 
conferinţe şi vor aduce mai multe televizoare. Vom petrece 
dimineaţa urmărind impactul articolului. Ne vom distra 
ascultând răspunsul oficial al Casei Albe. White şi Blazevich vor 
spune şi ei ceva. Cine ştie cum va acţiona Mattiece? 
Preşedintele Curţii Supreme Runyan va face un comentariu. 


Voyles se va arăta şi el. Avocaţii vor aduna juraţii. lar politicienii 
vor fi în delir. Vor ţine conferinţe de presă toată ziua la Capitoliu. 
Va fi o zi importantă pentru lumea ştirilor. Imi pare rău că n-ai 
să fii de faţă. 

Ea râse sarcastic. 

— Care e următorul tău articol? 

— Probabil Voyles şi înregistrarea lui. Trebuie să anticipăm 
faptul că Preşedintele va nega orice amestec şi, dacă situaţia va 
deveni grea pentru Voyles, acesta va ataca drept răzbunare. Mi- 
ar plăcea să am înregistrarea. 

— Şi după aceea? 

— Depinde de o mulţime de necunoscute. Mâine dimineaţă, 
după ora şase, competiţia va fi şi mai ascuţită. Vor fi un milion 
de zvonuri şi o mie de articole, dar fiecare ziar din ţară va avea 
ceva de spus. 

— Dar tu vei fi steaua, spuse ea cu admiraţie, nu cu sar- 
casm. 

— Da. O să am un sfert de oră de glorie. 

Copilotul bătu la uşă şi o deschise. Se uită la Darby. 

— Atlanta, spuse ea, iar el închise uşa. 

— De ce Atlanta? întrebă Gray. 

— Ai schimbat vreodată avionul la Atlanta? 

— Sigur. 

— Nu te-ai rătăcit? 

— Ba cred că da. 

— Mi-am terminat pledoaria. E uriaş şi minunat de 
aglomerat. 

El goli cutia şi o puse pe podea. 

— Şi de acolo încotro? 

Ştia că nu trebuie să întrebe, pentru că ea nu se oferise să-i 
spună. Dar voia să ştie. 

— Am să iau o cursă rapidă. O să fac obişnuita mea figură cu 
schimbarea a patru aeroporturi. Poate că nu e necesar, dar aşa 
mă simt mai în siguranţă. Şi poate că o să rămân undeva în 
Insulele Caraibe. 

Undeva în Caraibe. Asta îngusta aria cercetărilor la o mie de 
insule. De ce era atât de imprecisă? Nu avea încredere în el? 
Stătea aici, se juca cu picioarele ei şi ea nu-i spunea unde se va 
duce. 

— Ce să-i spun lui Voyles? întrebă el. 


— O să te sun când o să ajung acolo. Sau poate o să-ţi scriu. 

Splendid! Prietenie prin corespondenţă. El îi va trimite 
articolele lui, iar ea vederi de pe plajă. 

— Ai să te ascunzi de mine? o întrebă el, privind-o. 

— Nici eu nu ştiu unde mă duc, Gray. Nu o să ştiu până nu 
ajung acolo. 

— Dar ai să mă suni? 

— Până la urmă, da. Îţi promit. 


Pe la unsprezece, numai cinci avocaţi rămăseseră în birourile 
firmei White şi Blazevich şi se aflau în biroul lui Marty Velmano 
de la etajul zece. Velmano, Sims Wakefield, Jarreld Schwabe, 
Nathaniel (Einstein) Jones şi un partener retras din activitate 
numit Frank Cortz. Două sticle de scotch erau pe biroul lui 
Velmano. Una era goală şi cealaltă mai avea puţin whisky în ea. 
Einstein stătea singur într-un colţ, mormăind în barbă. Avea un 
păr sălbatic, buclat şi un nas ascuţit; părea într-adevăr nebun. 
Mai ales acum. Sims Wakefield şi Jarreld Schwabe stăteau în 
faţa biroului, cu mânecile suflecate şi fără cravate. 

Cortz termină o convorbire telefonică cu un consilier al lui 
Victor Mattiece. Îi dădu telefonul lui Velmano, care îl puse pe 
birou. 

— Era Strider, spuse Cortz. Sunt la Cairo, în apartamentul de 
la ultimul etaj al unui hotel. Mattiece nu va vorbi cu noi. Strider 
spune că se poartă foarte ciudat. S-a încuiat într-o cameră şi, nu 
mai e nevoie s-o spun, nu va veni de partea asta a oceanului. 
Strider spune că a ordonat băieţilor înarmaţi să iasă imediat din 
oraş. Vânătoarea s-a terminat. Asta-i epilogul. 

— Şi noi ce trebuie să facem? întrebă Wakefield. 

— Suntem pe cont propriu, spuse Cortz. Mattiece s-a spălat 
pe mâini. 

Vorbiră liniştit şi pe îndelete. Ţipetele luaseră sfârşit cu ore 
în urmă. Wakefield îl învinuise pe Velmano pentru notă. 
Velmano îl învinuise pe Cortz că le adusese un client atât de 
corupt ca Mattiece. Asta fusese acum doisprezece ani, strigase 
Cortz şi, de atunci, toţi luaseră bani de la el. Schwabe îi învinuia 
pe Velmano şi pe Wakefield că nu fuseseră atenţi cu nota. Il 
târâseră pe Morgan prin noroi, iar şi iar. El fusese de vină. 
Einstein stătea în colţul lui şi-i privea. Dar acum totul rămăsese 


în urmă. 

— Grantham ne-a numit numai pe mine şi pe Sims, spuse 
Velmano. Voi, ceilalţi, sunteţi în siguranţă. 

— De ce nu plecaţi din ţară tu şi cu Sims? spuse Schwabe. 

— Mâine dimineaţă la şase, eu o să fiu la New York, zise 
Velmano. Apoi, timp de o lună, cu trenul prin Europa. 

— Eu nu pot să fug, spuse Wakefield. Am soţie şi şase copii. 

Erau cinci ore de când tot scâncea pentru copiii lui. Ca şi 
cum ei nu aveau familii. Velmano divorțase, iar copiii lui erau 
mari. Se vor descurca. Şi el se va descurca. Oricum, era timpul 
să iasă la pensie. Avea o mulţime de bani puşi deoparte şi îi 
plăcea Europa, mai ales Spania, aşa că spunea adios la toate. 
Într-un fel, îi era milă de Wakefield, care avea numai patruzeci şi 
doi de ani şi nu prea avea bani. Câştiga bine, dar soţia lui era 
cheltuitoare şi avea slăbiciune pentru copii. Nu prea era 
echilibrat. 

— Nu ştiu ce am să fac, spuse Wakefield pentru a treizecea 
oară. Pur şi simplu nu ştiu. 

Schwabe încercă să-l ajute. 

— Cred că ar trebui să te duci acasă şi să-i spui soţiei tale. 
Eu nu am soţie, dar, dacă aş avea, aş încerca s-o pregătesc. 

— Nu pot, spuse Wakefield jalnic. 

— Ba poţi. Poţi să-i spui acum sau să aştepţi şase ore ca să-ţi 
vadă singură poza în ziar. Du-te acasă şi spune-i, Sims. 

— Nu pot. Aproape că plângea. 

Schwabe se uită la Velmano şi la Cortz. 

— Ce o să se întâmple cu copiii mei? întrebă el din nou. 

Băiatul cel mai mare are treisprezece ani. Îşi frecă ochii. 

— Hai, Sims, ţine-te tare, zise Cortz. 

Einstein se ridică şi se duse la uşă. 

— Eu am să fiu acasă la mine, în Florida. Nu mă căutaţi 
decât dacă e ceva urgent. 

Deschise uşa, ieşi şi o trânti după el. 

Wakefield se ridică şovăielnic şi porni spre uşă. 

— Unde te duci, Sims? întrebă Schwabe. 

— În biroul meu. 

— De ce? 

— Trebuie să mă întind. E în regulă. 

— Hai să te conduc acasă, spuse Schwabe. 

Se uitară atenţi la el. Deschise uşa. 


— E în regulă, spuse el, şi părea mai întremat. 

Inchise uşa după el. 

— Crezi că e bine? îl întrebă Schwabe pe Velmano. Mă 
îngrijorează. 

— N-aş spune că e în regulă, zise Velmano. Am cunoscut cu 
toţii zile mai bune. Ce-ar fi să te duci să vezi ce face peste 
câteva minute? 

— Am să mă duc, spuse Schwabe. 

Wakefield cobori pe scară până la etajul nouă. Pe măsură ce 
se apropia de birou, mărea viteza. Când încuie uşa biroului, 
plângea. 

Repede! Lasă nota. Dacă o scrii, ai să renunţi. Ai o asigurare 
pe viaţă de un milion. Deschise sertarul biroului. Nu te gândi la 
copii. Va fi ca şi cum ai fi murit într-un accident de avion. Scoase 
un pistol calibrul 38 de sub un dosar. Repede! Nu te uita la 
fotografiile lor de pe perete. 

Poate că într-o zi vor înţelege. Introduse pistolul adânc în 
gură şi trase. 


Limuzina se opri brusc în faţa unei case cu două etaje din 
Dumbarton Oaks, din Georgetown. Bloca strada, dar nu era 
nimic; era trecut de miezul nopţii şi nu era circulaţie. Voyles şi 
doi agenţi ieşiră pe uşile din spatele maşinii. Voyles ţinea un ziar 
în mână. Bătu cu pumnul în uşă. 

Coal nu dormea. Stătea în întuneric, în camera de lucru, 
îmbrăcat în pijama şi halat, aşa că îi făcu plăcere lui Voyles, 
când îi deschise uşa. 

— Frumoasă pijama, zise, admirându-i pantalonii. 

Coal se opri în veranda mică. Cei doi agenţi rămăseseră pe 
trotuarul îngust. 

— Ce dracu' vrei? întrebă el. 

— Ţi-am adus asta, spuse Voyles, băgându-i ziarul în ochi. Ai 
aici o poză frumoasă, alături de Preşedinte, care îl îmbrăţişează 
pe Mattiece. Ştiu ce mult îţi plac ziarele, de aceea ţi-am adus 
unul. 

— Mâine o să apară şi mutra ta, spuse Coal, ca şi cum ar fi 
scris deja articolul. 

Vovyles îi aruncă ziarul la picioare şi se îndepărtă. 

— Am câteva înregistrări, Coal. Dacă începi să minţi, îţi 


smulg pantalonii în public. 

Coal îl privi fără să scoată un cuvânt. 

Voyles ajunsese în stradă. 

— Mă întorc în două zile cu o citaţie, zbieră el. O să vin pe la 
două noaptea. Ajunsese la maşină. Apoi, am să aduc acuzaţia. 
Bineînţeles că atunci vei fi un om terminat şi Preşedintele va 
avea altă ceată de idioţi în jur, care să-i spună ce să facă. 

Intră în limuzină. Şoferul demară în viteză. 

Coal ridică ziarul şi intră în casă. 


44 


Gray şi Smith Keen erau singuri în sala de conferinţe şi 
citeau articolul din ziar. Trecuseră mulţi ani de când Gray nu se 
mai simţea emoţionat văzându-şi articolele în pagina întâi, dar 
acesta provocase ceva agitaţie. Era cel mai important. Chipurile 
erau aliniate în partea de sus: Mattiece îmbrăţişându-l pe 
Preşedinte, Coal vorbind plin de importanţă la telefon, într-o 
poză oficială de la Casa Albă, Velmano în faţa unei comisii 
senatoriale, Wakefield fotografiat la un bar, Verheek zâmbind 
spre aparat, într-un film al FBI, Callahan — fotografia din anuar 
— şi Morgan într-o imagine făcută după video. Doamna Morgan 
fusese de acord. Paypur, reporterul din serviciul de noapte, le 
spusese despre Wakefield cu o oră în urmă. Gray se întristase. 
Dar nu se simţea vinovat. 

Incepură să se adune pe la trei dimineaţa. Krauthammer 
aduse o duzină de papanaşi şi mâncă urgent patru, în timp ce 
admira pagina întâi. Ernie DeBasio sosi după el. Spunea că nu 
dormise deloc. Feldman era proaspăt şi activ. Pe la patru şi 
jumătate camera era plină şi mergeau patru televizoare. CNN 
anunţă primul vestea şi în câteva minute toate reţelele 
transmiteau pe viu de la Casa Albă, care deocamdată nu spunea 
nimic, dar Zikman urma să dea un comunicat la şapte. 

Cu excepţia morţii lui Wakefield, nu apăruse nimic nou. 
Reporterii reţelelor TV băteau drumul între Casa Albă, Curtea 
Supremă şi birourile de presă. Aşteptară lângă Hoover Building, 
unde era linişte deocamdată. Arătară fotografiile din pagina 
întâi. Nu-l găsiră pe Velmano. Făcură speculaţii asupra lui 


Mattiece. CNN arătă pe viu casa lui Morgan din Alexandria, dar 
socrul lui Morgan nu lăsă cameramanii să intre pe proprietate. 
NBC avea un reporter în faţa sediului firmei White şi Blazevich, 
dar acesta nu aflase nimic nou. Şi, deşi nu era numită în articol, 
nu era nici un secret cine scrisese referatul. Se făceau multe 
speculaţii în legătură cu Darby Shaw. 

La şapte, camera era aglomerată şi tăcută. Cele patru 
ecrane arătau aceleaşi imagini — pe Zikman îndreptându-se 
nervos spre podiumul din sala de conferinţe a Casei Albe. Era 
obosit şi cu privirile rătăcite. Citi o scurtă declaraţie în care Casa 
Albă recunoştea că primise bani pentru campania electorală de 
la patru din canalele controlate de Victor Mattiece, dar nega cu 
vehemenţă că banii ar fi fost murdari. Preşedintele îl întâlnise pe 
domnul Mattiece numai o dată, pe atunci era vicepreşedinte. De 
când fusese ales Preşedinte, nu mai comunicaseră şi nu-l 
considera prieten, deşi primise bani de la el. Campania primise 
peste cincizeci de milioane şi Preşedintele nu se atinsese de ei. 
Pentru administrarea banilor exista un comitet. Nimeni de la 
Casa Albă nu încercase să se amestece în investigaţiile făcute 
asupra lui Victor Mattiece ca suspect; orice afirmaţie contrară 
era falsă. Din câte ştiau, domnul Mattiece nu mai trăia în ţară. 
Preşedintele socoteşte binevenită o cercetare aprofundată a 
celor expuse în articolul din Post şi, dacă domnul Mattiece 
provocase aceste crime, atunci el va trebui adus în faţa justiţiei. 
Era o simplă declaraţie. Va urma o conferinţă de presă. Zikman 
se îndepărtă de podium. 

Fusese o apariţie palidă, a unui purtător de cuvânt tulburat şi 
Gray era uşurat. Se trezi deodată sufocat şi simţi nevoia de aer 
proaspăt. Îl găsi pe Smith Keen la uşă. 

— Hai să luăm micul dejun, şopti el. 

— Sigur. 

— Şi, dacă nu te superi, o s-o şterg acasă. Nu am mai fost 
acolo de patru zile. 

Făcură semn unui taxi pe Strada 15 şi aerul rece de toamnă 
care intra pe ferestre le făcu plăcere. 

— Unde e fata? întrebă Keen. 

— Nu ştiu. Ultima oară am văzut-o la Atlanta, acum nouă 
ore. A spus că se duce în Insulele Caraibe. 

Keen râse. 

— Presupun că ai să vrei şi tu o vacanţă lungă, acum. 


— Cum ai ghicit? 

— Mai e o grămadă de treabă de făcut, Gray. Acum eşti în 
mijlocul exploziei şi în curând vor începe să cadă în jurul tău 
bucăţile. Eşti omul zilei, dar trebuie să mai munceşti. Trebuie să 
aduni bucăţile. 

— Îmi cunosc munca, Smith. 

— Da, dar ai o privire pierdută. Mă îngrijorează. 

— Tu eşti redactorul-şef. Eşti plătit ca să-ţi faci griji. 

Se opriră la intersecţia cu Pennsylvania Avenue. În faţa lor se 
ridica maiestuoasă Casa Albă. Era aproape noiembrie şi vântul 
mătura frunzele peste pajişte. 


45 


După opt zile petrecute la soare, pielea ei era bronzată şi 
părul revenea la culoarea lui naturală. Poate că nu-l distrusese 
de tot. Se plimba kilometri întregi pe plajă şi nu mânca decât 
peşte fript şi fructe de pe insulă. In primele câteva zile dormise 
mult, apoi se săturase de somn. 

Prima noapte o petrecuse în San Juan, unde găsise o agentă 
de voiaj care se declara expertă în Insulele Virgine. Ea îi găsi o 
cameră mică într-o pensiune din centrul oraşului Charlotte 
Amalie, de pe insula St. Thomas. Darby voia să ia contact cu 
mulţi oameni şi cu circulaţia densă pe străduţe înguste, cel puţin 
câteva zile. Charlotte Amalie era perfect în acest sens. 
Pensiunea era pe deal, nu departe de port, iar cămăruţa ei se 
afla la etajul trei. Nu avea storuri sau draperii şi soarele o trezi 
în prima dimineaţă, o trezire senzuală care o îndemnă să se 
ducă la fereastră; în faţa ei se desfăşura portul măreț. |ţi tăia 
răsuflarea. Douăsprezece vase de croazieră de toate mărimile 
stăteau nemişcate pe apa sclipitoare. Se întindeau într-o 
formaţie neregulată până la orizont. Pe fundal, lângă dig, se 
aflau vreo sută de bărci presărate în port şi care păreau să ţină 
pântecoasele vase de turişti în golf. Sub bărci, apa era limpede, 
bătea în albastru-deschis şi era nemişcată ca o oglindă. Se 
vălurea uşor în jurul insulei Hassel şi se întuneca până la indigo 
şi apoi violet spre orizont. Un şir perfect de nori cumulus marca 
linia unde apa se întâlnea cu cerul. 


Ceasul ei era în geantă şi avea de gând să nu-l poarte cel 
puţin şase luni. Se uită totuşi la încheietura mâinii. Fereastra se 
deschidea scârţâind şi zgomotul din cartierul comercial se 
răspândea de-a lungul străzilor. Căldura băltea acolo ca într-o 
saună. 

Rămase în picioare lângă fereastra mică timp de o oră în 
acea primă dimineaţă pe insulă şi privi portul cum se trezea la 
viaţă. Nu se grăbea. Se trezi încetişor, în vreme ce vasele mari 
alunecau pe apă şi voci înăbușite veneau de pe punţile bărcilor 
cu pânze. Prima persoană pe care o văzu pe un vas sări în apă 
pentru o porţie matinală de înot. 

Putea să se obişnuiască cu toate astea. Camera ei era mică, 
dar curată. Nu avea aer condiţionat, dar ventilatorul funcţiona 
bine şi nu era neplăcut Apa curgea mai tot timpul. Se hotări să 
rămână aici câteva zile, poate o săptămână. Clădirea era una 
din zecile îngrămădite de-a lungul străzilor care duceau spre 
port. În clipa aceasta îi plăcea siguranţa oferită de mulţime şi 
străzi. Putea să se ducă pe jos oriunde şi să găsească orice avea 
nevoie. St. Thomas era cunoscut pentru magazinele lui şi ei îi 
plăcea ideea să-şi cumpere haine pe care să le poată păstra. 

Existau şi camere mai moderne, dar aceasta îi convenea 
deocamdată. Când plecase din San Juan, îşi dorise să nu mai fie 
nevoită să se uite peste umăr. Văzuse ziarul la Miami, urmărise 
frenezia produsă de articol la un televizor de pe aeroport şi 
aflase că Mattiece dispăruse. Dacă o mai urmăreau şi acum, era 
o simplă răzbunare. Şi dacă o găseau după această călătorie în 
Zigzag, atunci nu erau oameni şi ea nu va scăpa niciodată de ei. 

Nu apăruseră aici, aşa credea. Rămase în apropiere de casă 
timp de două zile, neaventurându-se prea departe. Cartierul 
comercial era aproape — un labirint de sute de magazine mici, 
care vindeau de toate. Trotuarele şi aleile erau pline de 
americani de pe vasele cele mari. Nu era decât o turistă 
oarecare cu pălărie mare de paie şi şorturi colorate. 

Işi cumpără un roman, primul de un an şi jumătate, şi-l citi în 
două zile, stând întinsă pe patul mic, sub briza plăcută a 
ventilatorului. Îşi dorea să nu mai citească nimic din domeniul 
dreptului până la cincizeci de ani. Cel puţin la o oră, se ducea la 
fereastra deschisă şi privea portul. O dată, numără douăzeci de 


vase de croazieră care aşteptau să acosteze. _ 

Camera servea bine scopului în care o luase. Işi petrecu 
timpul cu amintirea lui Thomas şi plânse, hotărâtă să fie pentru 
ultima oară. Dorea să părăsească sentimentul de vinovăţie şi 
durerea în acest mic colţ din Charlotte Amalie şi să plece de aici 
numai cu amintirile frumoase şi cu o conştiinţă curată. Nu era 
greu şi încercă; în a treia zi, nu mai avea lacrimi. Aruncase o 
singură dată cartea. 

În a patra dimineaţă, îşi împachetă noile lucruri şi luă 
feribotul până la Cruz Bay, la douăzeci de minute de insula St. 
John. Luă un taxi până la North Shore. Geamurile erau coborâte 
şi curentul năvălea spre locul din spate. Se auzea un amestec 
ritmic de blues şi reggae. Şoferul taxiului bătea în volan ritmul şi 
cânta. Bătu şi ea ritmul din picior şi închise ochii ca s-o mângâie 
vântul. Era ameţitor. 

Taxiul părăsi drumul la Mano Bay şi se îndreptă încet spre 
apă. Alesese acest loc dintre o sută altele pentru că era aproape 
pustiu. Doar câteva case şi vilişoare erau îngăduite în acest golf. 
Şoferul opri pe un drum îngust, mărginit de copaci şi ea cobori. 

Casa se afla aproape în punctul în care muntele întâlnea 
marea. Avea o arhitectură pur caraibeană — lemn alb, sub un 
acoperiş de ţigle roşii — şi era construită pe pantă, pentru 
privelişte. Apucă pe o potecă scurtă care ducea de la drum până 
la treptele casei. Avea un singur etaj, două dormitoare şi o 
verandă care da spre apă. Costa două sute pe săptămână şi o 
luase pentru o lună. 

Îşi puse bagajele pe podeaua camerei de zi şi se duse pe 
verandă. Plaja începea la nouă metri sub ea. Valurile se 
rostogoleau fără zgomot pe mal. Vasele cu pânze stăteau ne- 
mişcate în golf, care era mărginit de munţi din trei părţi. O barcă 
de cauciuc plină de copii care se bălăceau plutea fără cârmă 
printre celelalte vase. 

Cea mai apropiată locuinţă era la capătul plajei. Abia îi 
vedea acoperişul printre copaci. Câteva trupuri se odihneau pe 
nisip. Se schimbă repede într-un bikini şi se îndreptă spre apă. 


Aproape se întunecase, când taxiul se opri lângă potecă. El 
cobori, plăti şoferului şi se uită la luminile maşinii care dispărea. 
Avea un sac de sport şi o luă pe potecă spre casă, care nu era 


încuiată. Luminile erau aprinse. O găsi pe verandă, cu o băutură 
rece, şi arătând ca o localnică cu pielea bronzată. 

Ea îl aştepta, lucru al naibii de important. Nu voia să fie 
tratat ca un oaspete. Îi zâmbi şi puse băutura pe masă. 

Se sărutară pe verandă timp de un minut. 

— Ai întârziat, spuse ea, în timp ce se ţineau în braţe. 

— Nu a fost foarte uşor să găsesc locul ăsta, spuse Gray. 

Îi mângâia spatele, care era gol până în talie; o fustă lungă îi 
acoperea picioarele aproape în întregime. Le va vedea mai 
târziu. 

— Ce zici ce frumos e? spuse ea, privind spre golf. 

— E minunat, zise el. 

Stătea în spatele ei şi se uitau amândoi la o barcă cu pânze 
care se îndrepta spre mare. O ţinea de umeri. 

— Eşti splendidă. 

— Hai să ne plimbăm. 

El se schimbă repede cu un şort şi o găsi aşteptându-l lângă 
apă. Se luară de mână şi porniră încet. 

— Picioarele tale au nevoie de exerciţiu. 

— Cam albe, nu-i aşa? spuse el. 

Da, se gândi ea, erau albe, dar nu arătau rău. Chiar deloc. 
Era suplu. După o săptămână petrecută pe plajă, cu ea, va arăta 
ca un tip de la salvamar. Stropeau apa cu picioarele. 

— Ai plecat repede, spuse ea. 

— Mă săturasem. După articolul cel mare, am scris câte un 
articol pe zi şi încă mai voiau. Keen voia, Feldman voia. Am 
lucrat optsprezece ore pe zi. leri le-am spus la revedere. 

— N-am văzut un ziar de o săptămână, spuse ea. 

— Coal a plecat. Au încercat să-i pună totul în spinare, dar 
acuzaţiile păreau şubrede. Nu cred că Preşedintele a făcut prea 
multe. E cam bătut în cap, dar nu-i vina lui. Ai citit despre 
Wakefield? 

— Da. 

— Velmano, Schwabe şi Einstein au fost acuzaţi, dar 
Velmano nu e de găsit. Mattiece, bineînţeles că a fost şi el pus 
sub acuzaţie, împreună cu patru dintre oamenii lui. Mai târziu, 
vor apărea şi alte învinuiri. Acum câteva zile, mi-a devenit clar 
că la Casa Albă nu prea aveau multe de ascuns şi m-am 
dezumflat. Cred că a compromis alegerea de la anul, dar nu e 
un criminal. Oraşul e un circ. 


Se plimbară în tăcere, în întunericul tot mai adânc. Ea nu 
mai voia să audă nimic despre toate astea, iar el se săturase, de 
asemenea. Apăruse o jumătate de lună, care se reflecta în apa 
liniştită. Ea îl cuprinse pe după talie, iar el o trase mai aproape. 
Erau pe nisip, departe de apă. Casa era la câteva sute de metri 
în urma lor. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse ea în şoaptă. 

El respiră adânc şi nu spuse nimic. 

— Cât ai să stai? întrebă ea. 

— Nu ştiu. Câteva săptămâni. Poate un an. Depinde de tine. 

— Ce-ai zice de o lună? 

— Rezist o lună. 

Ea îi zâmbi, iar el îşi simţi genunchii moi. Darby privi spre 
golf, la luna reflectată în apele lui, la bărcile cu pânze care 
treceau peste ea. 

— Hai să stăm câte o lună de fiecare dată, bine, Gray? 

— Perfect.